Mika Waltari — Egipteanul

Pisa aci 
Ipi 


— sară a 


POLIROM 


Mika Waltari 


T 


EGIPTEANUL 


Cincisprezece cărți care conțin 
memoriile medicului Sinuhe 
(1390-1335 î. Chr.) 


Traducere din limba finlandeză de 
TEODOR PALIC 


Despre autor 


Fiu de preot, născut în anul 1908, absolvent al Colegiului 
Normal din Helsinki în 1926, Mika Waltari se bucură de un 
imens succes la apariţia primului său roman de factură 
expresionistă, Marea iluzie, în 1928. Tânărul scriitor se află în 
atenţia criticilor care fie îl contestă, fie îl lăuda, comparându-l cu 
Paul Morand, Hemingway sau Scott Fitzgerald. După teologie, 
studiază filozofia şi estetica la Universitatea din Helsinki până în 
1929. Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar 
literar, Mika Waltari se impune rapid că romancier şi dramaturg. 
Autor extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice şi 
polițiste, nuvele şi povestiri, literatură pentru copii, piese de 
teatru şi scenarii de film. Romanul Femeia şi străinul, publicat în 
1937, este tradus în şaisprezece limbi. Dar notorietatea 
internaţională i-o aduce Egipteanul, din 1945, tradus în peste 
treizeci de ţări, care-l propulsează printre cei mai citiţi autori. 
Seria de romane istorice care urmează, ample fresce ale 
civilizaţiilor antice, precum şi cele despre Bizanţ sau Europa 
Evului Mediu, fermecătoare, exacte în relatarea evenimentelor 
descrise, justifică pe deplin popularitatea lui Waltari. In 1957 
devine membru al Academiei Finlandeze, iar în 1970 primeşte 
titlul de Doctor Onorific al Universităţii din Turku. Moare în 1979, 
la Helsinki. 


Egipteanul (1945) este o impresionantă re-creare a 
Egiptului din secolul al XIV-lea i.Chr., când prăbuşirea unuia 
dintre cele mai mari imperii din istorie era iminentă. Narațiunea 
îşi poartă cititorul prin întreaga lume cunoscută atunci - din 
Babilon în Creta şi din Teba la lerusalim, pivotând în jurul unei 
figuri memorabile: Sinuhe, personaj cu o origine misterioasă, 
care ajunge medicul personal al faraonului Akhenaton. 


„Un roman extraordinar care trădează o erudiție absolut 
impresionantă... Nimic nu se compară cu aceasta uluitoare 
frescă a Egiptului antic.” (Library Journal) 


„Egipteanul conţine toate ingredientele unui bestseller, 
războaie, intrigi, poveşti de dragoste şi scene în care abundă 


violența, mila, suferință şi moartea.” (New York Herald 
Tribune) 


„Cititorii Egipteanului vor avea sentimentul unei lumi 
înspăimântător de familiare, în ciuda celor mai bine de trei 
milenii care s-au scurs de atunci.” (Lynda S. Robinson) 


sie 


A 


CNi r 


Prima carte: 
BARCA DE STUF 


Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut şi al soţiei sale, Kipa, scriu 
această carte. Nu pentru a slăvi zeii ţării Kemi, fiindcă de zei 
sunt sătul. Nu pentru a slăvi faraonii, fiindcă de faptele lor sunt 
sătul. Scriu doar pentru mine. Nu pentru a linguşi zeii, nu pentru 
a linguşi regii, nu din frică de viitor, nici din speranţă. Cum de-a 
lungul vieţii mele am trecut prin atât de multe încercări şi 
pierderi, zadarnica frică nu mă mai chinuieşte, iar de dorinţa 
nemuririi sunt scârbit, după cum sunt scârbit de zei şi de regi. 
Scriu doar pentru mine şi cred că sunt altfel decât toţi scriitorii 
dinaintea mea şi decât toţi cei care vor veni după mine. 

Tot ceea ce s-a scris în toate timpurile s-a scris fie pentru a 
linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii. După mine, faraonii 
sunt şi ei oameni. Ei sunt asemenea nouă în ură, în frică, în 
pasiune şi în disperare. Chiar dacă îi vei aşeza de o mie de ori 
între zei, ei nu se vor deosebi cu nimic de noi. Şi chiar dacă îi vei 
aşeza de un milion de ori între zei, tot oameni sunt, asemenea 
celorlalţi oameni. Ei au puterea să-şi liniştească furia şi să-şi 
ascundă frica, dar nu şi puterea de a se sustrage pasiunilor şi 
decepţiilor. Tot ceea ce s-a scris s-a scris fie din ordinul regilor, 
fie pentru adorarea zeilor, fie pentru a înşela oamenii să creadă 
în ceva care nu s-a petrecut. Sau să creadă că totul s-a 
întâmplat altfel decât în realitate. Sau să creadă că o parte sau 
alta din ceea ce s-a întâmplat este mai mare sau mai mică decât 
în realitate. De aceea, afirm că, încă din timpurile cele mai vechi 
până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris s-a scris fie pentru a 
linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii. 

Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare şi 
omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, 
chiar dacă se vor modifica cuvintele limbii lui. De aceea, cred 
că, în veacurile viitoare, se va schimba doar sensul celor scrise 
până acum, fiindcă omul în sine nu se poate schimba. In jurul 


minciunii, oamenii roiesc ca muştele deasupra prăjiturii cu miere 
şi vorbele celui care povesteşte, aşezat pe gunoiul din colţul 
străzii, răspândesc pentru ei parfumul mirodeniilor; în schimb, 
adevărul îi pune pe fugă. 

Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut, sunt, totuşi, la bătrâneţe, sătul de 
minciună. De aceea, scriu doar pentru mine şi scriu numai 
despre ceea ce eu am văzut cu ochii mei sau ştiu că este 
adevărat. Prin aceasta mă deosebesc de toţi cei care au trăit 
înainte de mine şi de toţi cei care vor trăi după mine. Omul care 
scrie cuvintele pe hârtie - şi, cu atât mai mult, omul care-şi 
ciopleşte pe piatră numele şi faptele - trăieşte cu speranţa că 
ele, cuvintele sale, vor fi citite şi că posteritatea va slăvi faptele 
sale şi înţelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic de 
laudă, în faptele mele nu-i nimic demn de a fi elogiat, iar 
înţelepciunea mea este amară pentru inimă şi nimănui nu-i 
poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe 
tăblițe de argilă pentru a-şi exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor 
repeta vorbele pentru a se îmbogăţi cu înţelepciunea mea. Scriu 
fără nici o prejudecată, fiindcă am renunţat la speranţa că 
vreodată voi fi citit sau înţeles. 

În răutatea lui, omul este mai crud şi mai puţin sensibil decât 
crocodilul din apă. Inima lui este mai dură decât piatra. 
Vanitatea lui este mai deşartă decât pulberea. Aruncă-l în apă; 
după ce va ieşi şi hainele i se vor fi uscat, va fi acelaşi ca 
înainte. Împinge-l spre tristeţe şi disperare şi, dacă el se va 
ridica, se va ridica acelaşi ca înainte. Eu am văzut multe 
schimbări în timpul vieţii mele, după care totul a fost la fel ca 
înainte şi oamenii nu s-au schimbat. Sunt unii care spun că ceea 
ce se întîmplă acum nu s-a mai întâmplat niciodată, dar spusele 
lor sunt doar vorbe goale. 

Eu, Sinuhe, am văzut fiu care-şi omoară tatăl la colţul străzii. 
Am văzut săraci ridicându-se împotriva bogaţilor şi zei împotriva 
zeilor. Am văzut cum bărbaţii care şi-au băut vinul din cupe de 
aur se apleacă, atunci când ajung săraci, ca să bea cu pumnii 
din apa fluviului. Am văzut oameni care altădată cântăreau 
aurul cum cerşesc la colţul străzii şi cum nevestele lor se vând 
negrilor pictaţi, la preţul unei brățări de cupru, ca să cumpere 
pâine pentru copii. 

Dar aşa a fost şi înainte. Chiar şi în timpul regilor păstori, au 
fost oameni care, deşi erau obişnuiţi să se tolănească la umbră, 


pe pături luxoase, au ajuns să doarmă noaptea doar pe o podea 
de argilă. Chiar şi în cele vremuri, unora li s-a întâmplat că 
tocmai cei cu care au mâncat la aceeaşi masă au venit şi le-au 
lovit copiii şi le-au dus în sclavie pe nevestele lor, care erau 
îmbrăcate în straie de in regal. Tot pe atunci, oamenii care-şi 
construiseră mormintele pe partea de vest a munţilor au fost 
omorâţi şi trupurile lor au fost aruncate în apă. 

Tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte se va întâmpla şi în 
viitor şi ochii mei încă nu au văzut nimic nou. Aşa cum înainte 
omul nu s-a schimbat, nu se va schimba nici în viitor. Cei care 
vor veni după mine vor fi ca şi cei care au trăit înaintea mea. 
Deci, cum ar putea ei să-mi înţeleagă înţelepciunea? Şi de ce aş 
dori ca ei să-mi citească cuvintele? 


Eu, Sinuhe, scriu pentru mine, fiindcă cunoaşterea îmi 
macină inima ca leşia şi pentru că mi-am pierdut toată bucuria 
de a trăi. Încep să scriu acum, după trei ani de exil pe ţărmul 
mării orientale, de acolo de unde corăbiile cu pânze pleacă spre 
ţara Punt, aproape de deşert, aproape de munţii de unde 
odinioară se scotea piatra pentru statuile regilor. Scriu pentru că 
în gura mea vinul are un gust amar. Scriu fiindcă mi-am pierdut 
dorinţa de a mă mai desfăta cu vreo femeie şi nici grădina sau 
heleşteul cu peşti nu-mi mai pot bucura ochii. In timpul nopţilor 
friguroase de iarnă, o fată neagră îmi încălzeşte aşternutul, dar 
din lucrul acesta nu mă aleg cu nici o bucurie. Am alungat din 
preajmă-mi muzicanţii, fiindcă sunetele instrumentelor lor îmi 
îmbolnăveau urechile. De aceea scriu, eu, Sinuhe, cel pentru 
care bogăţia, cupele de aur, smirna, abanosul şi fildeşul nu mai 
au nici o însemnătate. 

Eu posed toate aceste bogății şi nimic nu mi-a fost înstrăinat. 
Sclavii mei continuă să se teamă de bastonul meu de trestie, iar 
cei care mă păzesc îşi înclină capul şi coboară mâinile la nivelul 
genunchilor în prezenţa mea. Dar paşii pe care am dreptul să-i 
fac sunt limitați şi valurile nu aduc nici o corabie pe acest țărm 
străin. De aceea, eu, Sinuhe, nu voi mai simţi niciodată mirosul 
pămîntului negru în nopţile de primăvară. 

Totuşi, cândva, numele meu a fost scris în cartea de aur, am 
locuit în palatul de aur şi am stat în dreapta faraonului. 
Cuvintele mele au cântărit mai mult decât cele mai înțelepte 
cuvinte ale ţării Kemi, nobilii îmi aduceau daruri şi coliere de aur 
îmi împodobeau gâtul. Eu am avut tot ceea ce un om îşi poate 
dori, dar mi-am dorit mai mult decât ceea ce un om poate 
obţine. Eu am fost alungat din Teba în cel de-al şaselea an de 
domnie a faraonului Horemheb, care m-ar lovi cu moartea ca pe 
un câine, dacă m-aş întoarce, care m-ar strivi între pietre ca pe 


o broască, dacă aş face un pas în afara locuinţei mele îngrădite. 
Acesta este ordinul regal al faraonului, care altădată mi-a fost 
prieten. 

Dar la ce altceva te poţi aştepta de la un om din clasa de jos, 
care a pus scribii să înlocuiască numele sacre ale regilor din 
cartea suveranilor cu numele părinţilor săi? Eu am văzut 
încoronarea lui, eu am văzut când i s-a pus pe cap dubla 
coroană roşie şi albă. La şase ani după încoronare, el m-a exilat. 
Dar, după calculele scribilor lui, era în cel de-al treizeci şi doilea 
an al domniei. Nu este oare minciună tot ceea ce s-a scris şi tot 
ceea ce se scrie? 

Pe cel care a trăit pentru adevăr l-am disprețuit când încă 
era în viaţă din cauza slăbiciunii lui şi am fost înspăimântat de 
dezastrul pe care l-a semănat în ţara Kemi în numele 
adevărului. Răzbunarea lui postumă mă urmăreşte, deoarece, 
chiar dacă nu în numele zeului lui, eu însumi doresc să trăiesc 
acum pentru adevăr. Adevărul este un cuţit tăios, adevărul este 
o rană nevindecabilă, adevărul este un coroziv care macină 
inima. De aceea, când este tânăr şi puternic, omul se ascunde 
de adevăr în case de desfrâu, de aceea munca şi celelalte 
ocupaţii, călătoriile şi plăcerile, dorinţa de putere şi de bogăţie îl 
fac orb. Dar vine o zi, când adevărul îl loveşte direct, ca o suliță, 
după care, gândurile şi munca nu-i mai aduc nici o bucurie, 
fiindcă este singur, doar el singur în mijlocul oamenilor, şi nici 
un zeu nu-l mai poate ajuta să scape de singurătate. Conştient 
că faptele mele au fost rele şi că ştiinţa mea a fost folosită 
greşit, eu, Sinuhe, scriu această carte cu certitudinea că nimeni 
nu va trage nici o învăţătură din ea, chiar dacă din întâmplare o 
va citi. De aceea scriu doar pentru mine. 

Să-şi spele alţii păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, 
Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viaţa. Să-şi cântărească 
alţii greşelile inimii pe balanţa lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi 
cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf. 

Insă, mai înainte de a-mi începe cartea, îmi îndemn inima să- 
şi plângă tristeţea; ascultă cum îndurerata-mi inimă plânge: 

Cine a băut o dată din apa Nilului se întoarce la Nil. Nici o 
altă apă din lume nu-i va mai potoli setea. 

Cine s-a născut în Teba se întoarce în Teba, fiindcă nicăieri în 
lume nu poţi întâlni un alt oraş ca Teba. Cine s-a născut pe o 
străduţă din Teba se întoarce acolo, măcinat de dor; şi-ntr-un 


palat de cedru va regreta căsuţa de lut; nici cele mai rafinate 
mirosuri de mirt şi de uleiuri fine nu-l vor putea opri să nu 
tânjească după mirosul peştelui fript de pe străzile Tebei. 

Aş schimba cupa mea de aur cu cana de lut a săracului, dacă 
măcar o dată aş mai putea pune piciorul pe pămîntul moale al 
ţării Kemi. Hainele fine de in le-aş schimba cu pielea arsă de 
soare a sclavului, dacă măcar o dată aş mai putea asculta 
murmurul trestiei, unduită de vântul de primăvară. Nilul se 
revarsă din nou, apa lui verde acoperă pietrele oraşului, 
rândunelele se întorc acolo, dar eu sunt departe. De ce nu sunt 
o rândunică, de ce nu sunt un cocor cu aripi puternice, să pot să 
trec în zbor pe lângă cei care mă păzesc şi să mă întorc în ţara 
mea? 

Mi-aş construi cuibul între coloanele policrome ale templului 
lui Amon, în lumina şi aurul strălucitor al obeliscurilor, în 
parfumul sacru al mirodeniilor, în aroma de grăsime a 
ofrandelor. Mi-aş construi cuibul deasupra unei căsuțe din lut de 
pe o străduţă săracă, unde boii trag căruțele, artizanii lipesc 
hârtia de stuf, negustorii îşi cheamă prin strigăte clienţii să le 
cumpere marfa. Aş hoinări pe străzile pietruite ale Tebei, unde 
scarabeii rostogolesc bulgării mici de bălegar. 

Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost 
nebunia, amar şi acru este vinul bătrâneţii şi nici pâinea cu 
miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit 
amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, 
răsări de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit şi dă- 
mi tinereţea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici 
cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subţire 
condei, o, netedă hârtie de stuf, daţi-mi înapoi timpul pierdut, 
daţi-mi înapoi tinereţea şi nebunia! 

Scriu aceste cuvinte în exil, eu, Sinuhe, cel care sunt acum 
mai sărac decât toţi săracii ţării Kemi. Senmut, căruia îi 
spuneam tată, era un medic sărac din Teba. Kipa, căreia îi 
spuneam mamă, era soţia lui. Ei nu aveau copii. Eu am sosit la 
ei pe când erau bătrâni. În simplitatea lor, ei mă numeau darul 
zeilor, fără a presimţi nefericirea pe care acest dar avea să le 
aducă. Mama mea, Kipa, mi-a dat numele Sinuhe inspirându-se 
dintr-o poveste, fiindcă ei îi plăceau mult poveştile şi, după 
părerea ei, fugind de necazuri, eu am venit la ei la fel ca acel 
Sinuhe din poveste care, când a auzit, din întâmplare, un secret 


teribil al faraonului, a trebuit să fugă şi apoi, trecând prin multe 
aventuri, a rătăcit numeroşi ani prin ţări străine. 

Dar acest lucru era un fel simplu de a vorbi, fiindcă ea avea o 
imaginaţie de copil şi spera că totdeauna voi reuşi să mă feresc 
de pericol şi să evit eşecul. De aceea mi-a dat numele Sinuhe. 
Totuşi, preoţii lui Amon spuneau că în nume este ascuns 
destinul. Poate că numele m-a împins spre primejdie, spre 
aventură şi ţări străine. Poate că din cauza numelui am fost 
părtaş la secrete primejdioase - secretele faraonilor şi ale soțiilor 
lor - secrete care puteau aduce moartea. În sfârşit, numele a 
făcut din mine un proscris şi un exilat. 

Este o copilărie să-ţi imaginezi că numele ar reprezenta 
vreun semn special pentru oameni, după cum o copilărie a fost 
şi gândul nefericitei Kipa de a mi-l da. Cred că aş fi avut aceeaşi 
soartă, şi dacă numele meu ar fi fost Kepru, Kafran sau Moise. 
Totuşi, nu se poate nega că Sinuhe nu a fost expulzat şi că Heb, 
fiul şoimului, nu a fost încoronat sub numele de Horemheb cu 
dubla coroană, ca faraon al Egiptului de Sus şi de Jos. Fiecare 
este liber să creadă ceea ce vrea despre destin. Şi cel care 
crede în destin se consolează mai uşor atunci când vin 
necazurile. 

Eu m-am născut în timpul domniei marelui faraon 
Amenhotep al Ill-lea şi tot în acelaşi an s-a născut el, cel care a 
dorit să trăiască pentru adevăr şi al cărui nume nu mai poate fi 
rostit acum fiindcă este un nume blestemat, cu toate că, pe 
atunci, nimeni nu avea cum să ştie acest lucru. Când s-a născut 
el, la palat a fost o mare sărbătoare, faraonul a adus numeroase 
jertfe la marele templu al lui Amon, templu pe care el însuşi îl 
construise, iar mulţimea s-a veselit, fără a putea bănui nimic din 
ceea ce avea să urmeze mai târziu. În ciuda faptului că era 
marea soţie regală şi că numele ei era scris, alături de numele 
regelui, pe temple şi pe statui, Tiy aşteptase deja douăzeci şi doi 
de ani până să nască un băiat. De aceea, cel ai cărui nume nu 
mai poate fi menţionat a fost proclamat, cu multă ceremonie, 
moştenitorul regal al ţării, imediat după ce preoţii l-au circumcis. 

El s-a născut primăvara, în perioada semănatului; eu, Sinuhe, 
sosisem deja pe lume în timpul marilor inundaţii. Dar în ce zi 
anume m-am născut, nu ştiu, fiindcă, după ce, probabil, că am 
călătorit de-a lungul Nilului într-o bărcuţă de stuf, călăfătuită cu 
smoală, mama mea, Kipa, m-a găsit la mal, aproape de casă, 


atât de mare crescuse atunci apa. În jurul capului meu ciripeau 
rândunele şi, cum eu eram liniştit, Kipa m-a crezut mort. Ea m-a 
dus în casă, a încălzit vasul cu cărbuni şi l-a pus în apropierea 
mea, apoi mi-a suflat în gură, până când am început uşor să 
scâncesc. 

Când tatăl meu, Senmut, s-a întors de la bolnavii lui, cărând 
două rațe şi o măsură de făină, a auzit scâncete şi s-a gândit că 
mama mea, Kipa, va fi găsit vreun pui de pisică, aşa că s-a şi 
grăbit să o mustre. Dar Kipa i-a spus: 

— Nu este pisică, avem un băieţel. Bucură-te, Senmut, 
bărbatul meu, nouă ni s-a născut un băiat. 

Tata s-a supărat foc şi i-a răspuns că-i stupidă, dar după ce 
m-a văzut, stângăcia mea de copil mic i-a înmuiat inima. Aşa 
stând lucrurile, ei m-au adoptat şi au dat de înţeles vecinilor că 
m-a născut Kipa. Era doar vanitatea lor, chiar dacă ştiau că 
mulţi nu i-au crezut. Kipa a aşezat şi a fixat barca de stuf în 
camera mea, într-o nişă din apropierea tavanului. Apoi, tatăl 
meu a luat cel mai bun vas de cupru şi l-a dus la templul lui 
Amon, pentru a mă înscrie în cartea celor vii ca fiu al lui Sinuhe 
şi al Kipei. Însă circumcizia mi-a făcut-o chiar el, fiindcă era 
medic şi îi era frică de cuţitele preoţilor templului, care de multe 
ori provocau răni purulente. De aceea, nu i-a lăsat pe preoţi să 
mă atingă. Dar a făcut-o şi din economie, fiindcă era un medic 
sărac. 

Toate aceste lucruri nu aveam cum să mi le amintesc; mama 
şi tata mi le-au povestit de atât de multe ori, cu aceleaşi 
cuvinte, încât le cred şi nu am nici o îndoială că ei m-ar fi putut 
minţi. Nici o supărare nu mi-a întunecat copilăria, fiindcă tot 
timpul eu am crezut că ei sunt adevărații mei părinţi. Adevărul 
mi l-au spus în adolescenţă, după ce mi-au fost tăiate buclele de 
copil. Şi au făcut-o, fiindcă ei se temeau de zei şi-i respectau, iar 
tatăl meu nu ar fi putut concepe ca eu să trăiesc toată viaţa în 
minciună. 

Dar cine sunt eu, de unde am venit şi care vor fi fost 
adevărații mei părinţi, niciodată nu am putut afla. Presupun, 
totuşi, că ştiu „ceva”, despre care voi povesti într-o altă carte, 
cu toate că acest „ceva” este doar o presupunere a mea. Ceea 
ce ştiu cu certitudine este că eu nu sunt singurul care am sosit 
într-o bărcuţă de stuf, călăfătuită cu smoală, după o scurtă 
călătorie pe Nil. A nu se uita că Teba acelor timpuri, cu templele 


şi palatele sale, era un oraş mare şi că în jurul templelor şi 
palatelor erau nenumărate căsuțe de lut. In timpul marilor 
faraoni, Egiptul a supus multe ţări şi în acelaşi timp cu măreţia 
şi bogăţia, care i-au schimbat înfăţişarea, s-au schimbat şi 
moravurile, iar străinii veniţi în Teba ca negustori şi meseriaşi s- 
au apucat să le construiască temple zeilor lor. In egală măsură 
cu bogăţia templelor şi palatelor era sărăcia din afara zidurilor. 
Mulţi săraci îşi abandonau copiii abia născuţi, dar şi multe 
neveste bogate, ale căror bărbaţi călătoreau în alte ţări, 
încredinţau fluviului fructele dragostei lor ilicite. Poate că am 
fost abandonat de soţia vreunui marinar, care-şi va fi înşelat 
bărbatul cu vreun comerciant sirian. Poate că eram copilul 
vreunui străin, mai ales că nici nu fusesem circumcis. Când 
buclele de copil mi-au fost tăiate şi mama mea, Kipa, le-a pus 
într-o lădiţă de lemn, împreună cu primele mele sandale, am 
privit îndelung bărcuţa de stuf, pe care ea mi-a arătat-o atunci 
întâia oară. Stuful era îngălbenit, rupt şi plin de funinginea pe 
care o lăsa fumul degajat de vasele în care ard cărbunii; fusese 
legat cu sfoară, iar nodurile erau făcute aşa cum obişnuiesc să 
le facă păsărarii. Nimic mai mult nu au putut părinţii mei să-mi 
povestească. In ziua aceea, inima mea a fost rănită pentru 
prima dată. 


Când vine bătrâneţea, gândul zboară, liber ca păsările 
cerului, înapoi la zilele copilăriei. Acum, la bătrâneţe, copilăria 
străluceşte în amintirea mea, limpede şi luminoasă, ca şi cum 
pe atunci toate erau mai bune şi mai frumoase decât în zilele de 
astăzi. Poate doar copilăria este singura perioadă în care cei 
bogaţi nu se deosebesc prea mult de cei săraci. Cu certitudine, 
nimeni nu este atât de sărac, încât în copilăria lui să nu fi fost şi 
o licărire de lumină şi de bucurie de care să nu-şi amintească la 
bătrâneţe. 

Casa tatălui meu, Senmut, era nu prea departe de zidurile 
templului, în partea zgomotoasă şi săracă a oraşului. Aproape 
de casă, în locul unde Nilul este în amonte, se aflau marile 
cheiuri din piatră: aici corăbiile îşi descărcau marfa. La capătul 
străduţelor strâmte erau birturi, unde marinarii şi negustorii 
puteau bea bere şi vin, precum şi case de distracţie, în faţa 
cărora coborau din litierele lor chiar şi oameni bogaţi, ce locuiau 
în centrul oraşului. In vecinătatea noastră locuiau perceptori de 
impozite, subofiteri, proprietari de corăbii şi câţiva preoţi de 
rangul al cincilea. Ei făceau parte, ca şi tata, din elita cartierului 
sărac al oraşului şi se distingeau de populaţia obişnuită la fel 
cum, în perioada inundaţiilor, partea de sus a zidurilor se 
distinge de suprafaţa apei. Casa noastră nu era lipită de vreo 
alta şi era destul de mare în comparaţie cu casele din lut ale 
săracilor, care formau un convoi dezolant, fără nici o 
despărţitură între ele. In faţa casei, noi aveam chiar câţiva paşi 
de grădină, unde tata plantase un sicomor. Tufe de salcâm 
despărţeau grădina de stradă, iar în grădină era şi un mic bazin 
de piatră, care era plin cu apă doar în perioada revărsării Nilului. 
Casa avea patru camere şi într-una dintre ele mama pregătea 
mâncarea. Masa o luam pe veranda care ducea spre camera în 
care tata consulta bolnavii. De două ori pe săptămână, venea o 


femeie care o ajuta pe mama la curăţenie, fiindcă mamei îi 
plăcea foarte mult curăţenia. O dată pe săptămână, venea şi o 
spălătoreasă, care ne spăla hainele la malul Nilului. 

In acest cartier sărac din Teba, invadat de străini zgomotoşi, 
unde mi-am petrecut copilăria, tatăl meu şi vecinii noştri erau 
cei care încercau să păstreze principiile, tradiţiile şi obiceiurile 
respectabile. Cu toate că, chiar printre cei bogaţi şi printre cei 
nobili, moravurile cunoşteau un vizibil declin, tatăl meu şi cei din 
generaţia lui erau puternic ataşaţi obiceiurilor din vechiul Egipt, 
respectului faţă de zei, aveau relaţii dezinteresate cu cei din 
jurul lor şi inima lor era curată. Era ca şi cum, în contrast cu 
cartierul şi oamenii în mijlocul cărora trebuiau să trăiască şi să-şi 
facă meseria, ei ar fi urmărit, prin felul lor de a fi, să sublinieze 
că ei nu aparţin acelei lumi. 

Dar ce rost are să povestesc despre aceste lucruri, pe care 
le-am înţeles mult mai târziu? Este, fără îndoială, mai plăcut să- 
mi amintesc despre sicomorul cu ramuri groase şi frunze 
răcoroase, pe care le auzeam foşnind, când mă odihneam la 
umbra lui, în zilele în care soarele dogorea canicular. De ce să 
nu-mi amintesc mai bine de cea mai grozavă jucărie pe care am 
avut-o, teribilul crocodil pe care-l trăgeam cu o sfoară de-a 
lungul străzii, izbindu-l de toate pietrele? El venea după mine, 
clănţănind din dinţi înfricoşător şi deschizându-şi gura, care era 
vopsită pe dinăuntru cu roşu. Uimiţi, toţi copiii vecinilor se 
adunau să-l privească. Multe dulciuri cu miere, pietre 
strălucitoare şi fire de cupru am primit pe atunci de la alţi copii, 
pentru a le da şi lor crocodilul să-l tragă de sfoară. O astfel de 
jucărie aveau doar copiii celor sus-puşi, dar tata o primise de la 
un tâmplar al faraonului, pe care-l vindecase de un abces ce-l 
împiedica să se aşeze. 

Dimineaţa, mama mergea cu mine la piaţă. Ea nu avea 
multe cumpărături de făcut, aşa că, în timpul în care apa se 
scurge într-o clepsidră, se târguia pentru o legătură de ceapă, 
ca să nu mai spun că, pentru alegerea unei perechi de 
încălţăminte, era în stare să-şi consacre toate dimineţile unei 
săptămâni. Când vorbea cu vreun negustor, lăsa să se înţeleagă 
că este bogată şi că doreşte să cumpere doar ceea ce este mai 
bun. Dacă ea nu cumpăra tot ceea ce-i încântau ochii, era 
fiindcă dorea să mă crească în spiritul economiei. De aceea îmi 
şi spunea: 


Nu este bogat acela care posedă aurul şi argintul: bogat este 
acela care ştie să se mulţumească cu puţinul pe care-l are. 

Imi spunea mie aşa, însă, în acelaşi timp, bieţii ei ochi 
îmbătrâniţi erau fascinaţi de multicolorele materiale din Sidon şi 
Biblos, atât de subţiri şi de moi ca puful. Mâinile ei arămii, 
înăsprite de muncă, atingeau cu sfială bijuteriile şi penele de 
struţ. 

Toate sunt inutile, totul este doar vanitate, spunea ea pentru 
mine, dar mai mult ca sigur că şi pentru ea însăşi. 

Numai că mintea mea de copil se răzvrătea împotriva acestei 
cumpătări şi tare mult aş fi vrut să am o maimuţă, care să stea 
cu braţele în jurul gâtului meu, sau o pasăre cu pene sclipitoare, 
care să strige cuvinte siriene şi egiptene. Altceva nu-mi doream, 
nici coliere, nici sandale aurite, nimic. Mult mai târziu, am 
înţeles că în cuvintele sărmanei mele mame era atâta bogăţie... 

Dar cum nu era decât soţia unui medic sărac, ea se 
mulțumea cu visele şi poveştile. Ea mi-a povestit despre Sinuhe, 
despre naufragiaţii care s-au întors de la regele şerpilor cu 
bogății fabuloase, despre zei şi vrăjitori, despre măreţia vechilor 
faraoni. Tata bombănea adesea şi-i spunea să termine cu 
prostiile astea care-mi pot influenţa negativ gândirea, numai că 
seara, când el începea să sforăie, mama continua să-mi 
povestească. Fără îndoială, ea povestea, în egală măsură, atât 
pentru plăcerea ei, cât şi pentru a mă amuza pe mine. Îmi aduc 
aminte de o vară, când patul îmi ardea trupul gol, încât nici nu 
puteam dormi, cum, întins pe jos alături de mama, mă simţeam 
în siguranţă ascultându-i glasul melodios şi adormitor. Nu cred 
că mama mea adevărată ar fi putut să fie mai bună şi mai caldă 
cu mine decât simpla şi fermecătoarea Kipa, cu poveştile ei, în 
care orbii şi infirmii ajungeau întotdeauna să se bucure de 
adevărate ospeţe regeşti. 

Poveştile mă încântau, numai că, în contrast cu ele, era viaţa 
pe stradă, cu roiurile nesfârşite de muşte, cu mirosurile şi 
miasmele cu care erau impregnate străzile. Totuşi, uneori, 
vântul aducea dinspre port aromele sănătoase ale cedrilor şi ale 
strugurilor, care împrospătau strada. Uneori, un pic de parfum 
venea de la vreo femeie nobilă care, traversând strada în litieră, 
încerca să îndepărteze din preajmă-i copiii obraznici, ce roiau în 
jurul litierei. Seara, când barca de aur a lui Amon cobora spre 
apus, mirosul de peşte fript în ulei se amesteca cu mirosul de 


pâine proaspătă, abia scoasă din vatră. Acest miros al 
cartierelor sărace din Teba, l-am iubit din copilărie şi nu l-aş 
putea uita, oriunde m-aş afla. 

În timpul meselor, pe verandă, am ascultat şi primele sfaturi 
rostite de tatăl meu. Tata sosea acasă cu paşi obosiţi şi se oprea 
în grădină sau intra direct în camera lui, iar hainele lui miroseau 
întotdeauna a medicamente. Mama îi turna apă pe mâini, apoi 
toţi ne aşezam pe scăunele şi mama servea mâncarea. Adesea, 
pe stradă treceau grupuri zgomotoase de marinari beţi, 
mirosind a bere, care izbeau cu beţele în zidurile caselor şi se 
opreau să-şi facă nevoile lângă tufele noastre de salcâm. Om 
prudent, tatăl meu nu zicea nici o vorbă până când nu vedea că 
ei au plecat mai departe. Abia după aceea, îmi spunea: 

Numai negrii mizerabili sau sirienii nespălaţi îşi fac nevoile 
pe stradă. Egiptenii şi le fac în interior, acolo unde este locul 
anume pentru acest lucru. 

Sau îmi spunea: 

Vinul este un dar al zeilor pentru bucuria inimii, de aceea 
trebuie băut cu măsură. O cupă de vin nu face rău nimănui, 
două cupe de vin îndeamnă limba să vorbească, dar dacă cineva 
începe să bea vinul cu oala, se trezeşte în şanţul de lângă drum, 
jefuit şi plin de vânătăi. 

Odată, pe când stăteam pe terasă cu tata, parfumul unei 
frumoase femei, care trecea pe stradă, a ajuns până la noi şi i- 
am văzut trupul acoperit de veşminte transparente, obrajii, 
buzele şi sprâncenele puternic vopsite şi ochii umezi, care 
sclipeau, aşa cum niciodată până atunci nu mai văzusem la alte 
femei obişnuite. Pe când mă uitam fascinat la ea, tata mi-a spus 
pe un ton serios: 

Fiul meu, nu te uita la femeia linguşitoare, care-ţi va spune 
„frumosul meu băiat”, şi nu te apropia de uşa casei ei, fiindcă 
inima îi este plină de venin şi lacomă de bogăţie, iar sânii ei ard 
mai rău decât focul. 

Nu este de mirare că, în urma acestor sfaturi, eu aveam 
oroare faţă de vasele cu vin şi de femeile frumoase, care nu 
erau la fel cu femeile obişnuite. Dar, în acelaşi timp, eram atras 
de farmecul acestor pericole de care mă temeam. 

Încă din copilărie, tata mi-a îngăduit să stau cu el în camera 
în care consulta bolnavii. El mi-a arătat instrumentele lui de 
lucru, cuţitele şi vasele cu leacuri şi mi-a explicat la ce foloseşte 


fiecare dintre ele. De multe ori, în timp ce el examina bolnavii, 
eu stăteam în apropierea lui şi-i dădeam apa, bandajele, 
unguentele, vinul. Ca toate femeile, mama nu putea suporta să 
vadă răni sau arsuri şi ea nu a putut niciodată să înţeleagă 
interesul pe care eu, în copilărie, îl aveam pentru boli. Un copil 
nu poate înţelege durerea şi suferinţa mai înainte de a o fi 
încercat el însuşi. Deschiderea unui abces era, pentru mine, o 
operaţie pasionantă şi povesteam cu multă mândrie altor băieţi 
despre tot ceea ce vedeam, pentru a le trezi respectul faţă de 
mine. Intotdeauna, la sosirea unui nou pacient, urmăream cu 
interes gesturile şi întrebările tatălui meu până la sfârşit, când el 
spunea: „boala este vindecabilă” sau: „te voi îngriji”. Erau şi 
pacienţi pe care el nu-i putea vindeca şi pe care-i trimitea la 
Casa Vieţii, după ce scria câteva rânduri pe o bucăţică de 
papirus. Pentru aceşti bolnavi incurabili, el suspina şi-şi clătina 
capul spunând: „Bietul om!” 

Nu toţi pacienţii tatălui meu erau săraci. Uneori, de la casele 
de distracţie, i se aduceau bărbaţi răniţi, pe care trebuia să-i 
bandajeze, şi aceştia purtau haine fine de in. Mai veneau şi 
căpitani de la corăbiile siriene, care aveau dureri din cauza 
vreunui furuncul sau din cauza dinţilor. De aceea, nu am fost 
mirat când, odată, soţia unui mare negustor de mirodenii, plină 
de bijuterii, care purta la gât un colier încărcat de pietre 
preţioase multicolore, a venit pentru a fi consultată de tata. Ea 
gemea şi se văita şi reclama numeroase dureri, iar tatăl meu o 
asculta cu atenţie. Dar eu am fost puternic decepţionat când, la 
sfârşit, tata i-a dat o hârtie, pe care a scris câteva rânduri, 
fiindcă eu aş fi vrut ca ea să poată fi vindecată de tata. Nu 
încăpea îndoială că ea i-ar fi dăruit multe delicatese, dacă ar fi 
vindecat-o. De aceea, eu am suspinat adânc, am clătinat din cap 
şi am şoptit doar pentru mine: „Bietul om!” 

Înspăimântată, femeia bolnavă se uita rugător la tata. 
Atunci, tata a copiat rândurile scrise pe un vechi papirus, 
folosind scrierea veche şi desenând încă ceva, apoi a rupt 
papirusul în bucățele, a turnat într-o cupă vin şi ulei, a pus 
bucăţelele de papirus în cupă şi a aşteptat până când cerneala 
de pe papirus a trecut în vin, a filtrat amestecul şi l-a turnat într- 
un mic vas de argilă, pe care i l-a dat femeii bolnave, 
recomandându-i să bea din leacul acela, când are dureri de cap 


sau de stomac. După ce femeia a plecat, m-am uitat întrebător 
la tata. El s-a intimidat, a tuşit puţin, apoi mi-a spus: 

— Sunt numeroase boli pe care le poate vindeca cerneala 
folosită pentru scrierea unei formule magice puternice. 

Nu mi-a spus nimic mai mult, dar, mai târziu, l-am auzit că 
spune doar pentru sine: 

— În orice caz, această băutură nu-i poate face rău. 

Când am împlinit vârsta de şapte ani, mi-a fost dată 
îmbrăcămintea specifică băieţilor, acea pânză care se înfăşoară 
în jurul şoldurilor, iar mama m-a dus la templu, pentru a asista 
la un sacrificiu. 

Templul lui Amon din Teba era, în acele vremuri, cel mai 
impunător templu din tot Egiptul. De la templul Zeiţei lunii şi 
grota lacului sfânt, pornea o alee, străjuită de sfincşi din piatră, 
cu capete de berbec, care traversa oraşul până la templu. 
Templul lui Amon era înconjurat de ziduri puternice din 
cărămidă şi forma, împreună cu construcţiile lui auxiliare, un 
oraş în oraş. În vârful unui stâlp înalt cât un munte, fluturau 
flamuri multicolore, iar statui gigantice de regi păzeau, de-o 
parte şi de alta, porţile de aramă ale templului. 

După ce am intrat pe poartă, cei care vindeau papirusuri cu 
Cartea Morților au început să tragă de noi, şuierându-ne în 
urechi sau strigând cu putere preţurile. Mama m-a dus să văd 
atelierele de tâmplărie şi mi-a arătat sculpturile din lemn ale 
sclavilor şi ale servitorilor, pe care, preoţii, prin descântece şi 
magie, le însufleţeau pentru lumea de Dincolo, unde urma ca ei 
să execute toate treburile, fără ca preoţii să aibă nevoie să 
mişte nici un deget. Dar ce rost are să povestesc despre aceste 
lucruri, pe care toţi le ştiu, fiindcă au rămas neschimbate în 
continuare şi nici inima oamenilor nu s-a schimbat? Mama a 
plătit preţul cerut, pentru a putea asista la sacrificiu. Boul care 
urma să fie sacrificat avea între coarne o pecete de control, care 
confirma că animalul este sănătos şi că nu are nici un fir de păr 
negru. Şi am văzut preoţii cu veşminte albe cum au tăiat boul cu 
îndemânare, dintr-o singură lovitură, şi l-au dus la locul arderii. 
Preoţii sacri erau graşi, iar capetele lor, complet rase, străluceau 
de ulei. La sacrificiu asistau vreo două sute de persoane, dar 
preoţii nu erau interesaţi să le acorde prea multă atenţie. De 
fapt, tot timpul cât a durat ceremonialul jertfei, au discutat, 
indiferenți, între ei. În ceea ce mă priveşte, eu m-am uitat la 


imaginile războinice de pe pereţii templului şi am admirat 
coloanele lui gigantice. Şi nu am înţeles deloc de ce mama era 
atât de emoţionată şi avea ochii plini de lacrimi, pe când ne 
întorceam acasă. Acasă, ea mi-a înlocuit sandalele de copil cu 
sandale noi, care erau incomode şi care m-au ros multă vreme, 
până m-am obişnuit cu ele. 

Când m-am plâns de acest lucru, tata a râs binevoitor şi a 
spus că vremurile s-au schimbat atât de mult, încât acum un 
băiat dintr-o familie bună nu mai poate să umble desculţ prin 
oraş. El a povestit că, pe vremea bunicului lui, cei sus-puşi au 
ordonat să se poarte sandalele atârnate de gât şi să se umble în 
picioarele goale. In felul acesta, lucrurile erau mult mai simple şi 
mai sănătoase decât acum. El a mai spus că, în acele vremuri, 
unei femei îi era de ajuns să se îmbrace cu o rochie strâmtă, 
fără mâneci, nu ca acum, când fiecare consideră că o femeie 
este delicată doar dacă se îmbracă cu haine largi şi are la gât 
coliere multicolore. Înainte, toată lumea ar fi râs de un bărbat 
care ar fi purtat un şorţ vătuit sau plisat sau dacă ar fi avut la 
tunică mânecile largi. Cu certitudine că bunicul, dacă s-ar fi 
sculat din mormânt, nu ar mai fi recunoscut Teba şi cu greu ar fi 
înţeles limba pe care astăzi o vorbesc egiptenii, atât de multe 
cuvinte siriene s-au amestecat în ea, şi asta fiindcă oamenii care 
folosesc mai multe cuvinte străine îşi imaginează mai uşor că 
sunt persoane importante, a mai spus tata. 

După masa de prânz, el mi-a mângâiat, timid, cu mâinile lui 
mari şi îndemânatice, buclele de pe tâmple şi mi-a spus cu 
gravitate: 

Tu ai acum şapte ani, Sinuhe. Trebuie să-ţi alegi o meserie. 

Vreau să fiu soldat, i-am răspuns eu repede. 

Şi nu am înţeles bine motivul decepţiei lui, care i se putea 
citi pe faţă, mai cu seamă că, pentru mine, cel mai grozav joc pe 
care-l jucam pe stradă cu băieţii era jocul de-a soldaţii. Eu 
văzusem deja soldaţi luptându-se sau antrenându-se în faţa 
cazărmii. Văzusem chiar şi care de luptă, cu steguleţe care 
fâlfâiau, cum plecau pentru manevre în afara oraşului, în 
zgomotul asurzitor pe care-l făceau roţile lor. Eu eram convins 
că nu exista o carieră mai strălucitoare şi mai demnă de respect 
ca aceea de soldat. lar faptul că soldaţii nu trebuiau să înveţe să 
scrie era un lucru important pentru mine, fiindcă eram speriat 
de ceea ce povesteau băieţii mai mari, despre cât de greu este 


a învăţa să scrii şi cu ce cruzime învățătorii îi lovesc pe şcolari şi 
îi apucă de păr, dacă, din greşeală, sparg tăbliţa de argilă sau 
dacă, din cauza neîndemânării, rup în mâini condeiul de scris. 

Probabil că tata nu a fost prea ambițios în tinereţe, fiindcă, 
altfel, el nu ar fi rămas toată viaţa un medic sărac, ci ar fi 
parvenit la un rang mai înalt. Totuşi, el a fost conştiincios în 
munca lui şi niciodată nu a aplicat un tratament greşit 
bolnavilor, iar cu trecerea anilor, a acumulat multă experienţă. 
El ştia deja cât de sensibil şi cât de încăpățânat eram eu, de 
aceea nu a spus nimic împotriva opțiunii mele. 

Puțin mai târziu, el i-a cerut mamei o cană, s-a dus în camera 
lui de lucru, unde avea o oală cu vin ieftin, din care a turnat în 
cană 

Vino, Sinuhe, mi-a spus el, şi s-a îndreptat spre malul râului. 

Eu l-am urmat mirat. Pe chei, el s-a oprit să privească un 
şlep, de pe care hamali transpiraţi, cu spatele încovoiat, 
descărcau baloturi uriaşe, învelite în pânză. Soarele se ducea să 
se culce în spatele colinelor din Oraşul Morților, noi eram sătui, 
fiindcă mâncaserăm nu de mult, dar hamalii lucrau în continuare 
gâfâind şi plini de transpiraţie. Supraveghetorul îi hărţuia cu 
lovituri de bici, iar scribul, liniştit, aşezat pe jos, însemna fiecare 
încărcătură. 

Ai vrea să fii ca ei? m-a întrebat tata. 

Întrebarea mi s-a părut stupidă, aşa că nici nu i-am răspuns, 
dar l-am privit mirat pe tata, fiindcă era lesne de înţeles că 
nimeni nu-şi putea dori să ajungă hamal. 

Din zorii zilei până seara târziu, ei muncesc din greu, mi-a 
spus tatăl meu, Senmut. Pielea lor este tăbăcită ca pielea 
crocodililor, mâinile lor sunt diforme şi aspre ca labele de 
crocodil. Abia după ce se lasă întunericul, ei pleacă spre casele 
lor sărace din lut. Hrana lor nu este mai mult decât o bucată de 
pâine, nişte ceapă şi o înghiţitură de bere acră. Aşa este viaţa 
hamalilor, aşa este viaţa acelor care lucrează pământul, aşa 
este viaţa tuturor acelora care lucrează cu braţele. Oare tu îi 
invidiezi pe ei? 

Am scuturat din cap şi l-am privit uluit pe tata. Eu voiam să 
ajung soldat, nu să car greutăţi, să sap în nămol, să car apă 
pentru a uda câmpul sau să fiu un păstor sărac. Tata a continuat 


Ei nu-şi pot schimba soarta niciodată. Când mor, în cel mai 
bun caz, trupurile lor sunt sărate şi acoperite cu nisip. Ei nici nu 
aşteaptă nemurirea şi viaţa fericită din ţara de Dincolo, ca toţi 
oamenii care-şi pot construi pentru ei înşişi un mormânt durabil 
şi cărora le este teamă să-şi abandoneze trupul suferințelor, aşa 
că ei trebuie să îndure moartea pentru eternitate. Ei, ce spui tu, 
Sinuhe, despre aceste lucruri? 

Mie îmi tremura bărbia, fiindcă ştiam ce urmăreşte tata, şi 
am privit spre Oraşul Morților, unde soarele, care cobora, colora 
templele albe ale faraonilor în roşu-sângeriu. 

Apoi, tata mi-a spus cu seriozitate: 

Ei nu ştiu să scrie. Numai că, atât în viaţă, cât şi în moarte, 
nimeni nu o duce bine, dacă nu ştie să scrie. 

Tata a ridicat gânditor cana cu vin din mână şi s-a uitat în 
spate - ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva, de după colţ, Kipa l- 
ar fi putut spiona -, a gustat apoi o gură de vin, şi-a şters gura şi 
m-a luat de mână pentru a mă conduce mai departe. 

Tată, i-am spus eu, viaţa de soldat este grozavă. Soldaţii 
locuiesc la cazarmă, unde mănâncă mâncare bună, iar seara 
beau vin în casele de distracţie şi femeile se uită la ei 
binevoitoare. Şi chiar dacă nu ştiu să scrie, cei mai buni dintre ei 
poartă lanţuri de aur la gât. Ei se întorc din războaie cu prăzi 
bogate şi cu sclavi, care lucrează pentru ei. De ce n-aş putea fi 
şi eu soldat? 

Dar tata nu mi-a răspuns nimic şi a început să meargă mai 
repede. Lângă un imens morman de gunoaie, unde un roi de 
muşte a început să se învârtească în jurul nostru, el s-a aplecat 
şi a aruncat o privire înăuntrul unei căsuțe joase din lut. Apoi a 
întrebat: 

Inteb, prietenul meu, eşti acasă? 

Din casă a ieşit un bătrân gârbovit, care se sprijinea într-un 
baston şi care era plin de tumori şi de înţepături de insecte. 
Braţul drept îi fusese amputat aproape de umăr, iar pânza cu 
care îi erau acoperite coapsele stătea ţeapănă din cauza 
straturilor de murdărie. Faţa lui era uscată şi brăzdată de riduri, 
iar dinţi nu avea deloc. 

Este... el este într-adevăr Inteb? l-am întrebat în şoaptă pe 
tata, uitându-mă înspăimântat la bătrân. 

Inteb era eroul care luptase în războiul din Siria, în timpul 
celui mai mare faraon, Tutmes al Ill-lea, care, de altfel, l-a 


răsplătit pentru vitejia sa. Toate povestirile despre război 
aminteau de vitejia lui Inteb. 

Bătrânul a salutat soldăţeşte ridicându-şi braţul, iar tata i-a 
întins cana cu vin. Ei s-au aşezat direct pe pămînt, fiindcă 
bătrânul nu avea nimic în faţa casei, pe care să te poţi aşeza. 
Inteb a dus cana la gură şi a băut cu lăcomie din vin, având grijă 
să nu dea pe jos nici o picătură. 

Tata i s-a adresat zâmbind: 

Băiatul meu, Sinuhe, vrea să devină soldat. Eu l-am adus la 
tine, fiindcă tu eşti singurul supravieţuitor dintre eroii marelui 
război şi-i poţi povesti despre minunata viaţă a soldaţilor şi 
despre vitejia lor. 

În numele lui Seth şi Baal şi pentru toate celelalte nume de 
demoni, a spus bătrânul râzând strident şi şi-a mijit ochii, spre a 
mă vedea mai bine. Băiatul tău este nebun? 

Gura lui fără dinţi, ochii lui stinşi, ciotul braţului drept, în 
continuă mişcare, pieptul lui atât de murdar m-au înspăimântat 
şi, de aceea, m-am ascuns în spatele lui tata, ţinându-l strâns de 
mânecă. 

Băiete, băiete, a spus Inteb râzând înfundat. Dacă eu aş avea 
câte o gură de vin pentru fiecare necaz pe care l-am pătimit, aş 
putea umple lacul pe care faraonul l-a dat în dar soţiei sale. Este 
adevărat că eu nu l-am văzut, fiindcă eu nu mi-am permis să 
trec cu barca pe cealaltă parte a Nilului, dar nu mă îndoiesc că 
nu s-ar putea umple bine şi că încă ar mai rămâne destul vin din 
care să se poată îmbăta toată armata Egiptului. 

Apoi, el a sorbit cu aviditate, încă o dată, din cana cu vin. 

Dar, am spus eu, în timp ce bărbia îmi tremura de indignare, 
meseria de soldat este cea mai glorioasă dintre toate meseriile. 

lar Inteb, eroul lui Tutmes, mi-a spus: 

Gloria şi onoarea nu sunt decât un rahat, din care se hrănesc 
muştele. Toată viaţa am povestit la toţi neghiobii care căscau 
gura la mine şi mă priveau ca hipnotizaţi tot felul de născociri 
despre război şi despre vitejie, pentru ca ei să-mi ofere ceva de 
băut, dar tatăl tău este un om demn de tot respectul, de aceea 
eu nu vreau să-l mint şi pe el. De aceea îţi spun, băiatule, că 
dintre toate meseriile, meseria de soldat este cea mai de pe 
urmă şi cea mai mizerabilă. 


Faţa zbârcită se netezise puţin şi ochii lui stinşi de bătrân 
deveniseră ceva mai calzi din cauza vinului. Apoi, el s-a ridicat, 
strângându-şi cu unica lui mână gâtul, şi a strigat la mine: 

Priveşte, băiatule; acest gât lipsit de vlagă a fost împodobit 
de cinci ori cu coliere din aur. Cu propria lui mână, faraonul mi 
le-a pus la gât. Cine ar fi fost în stare să numere mâinile 
retezate ale duşmanilor pe care le-am pus, claie peste grămadă, 
în faţa cortului faraonului? Cine s-a căţărat primul pe zidurile 
cetăţii Kadeş? Cine a luptat ca un elefant turbat în mijlocul 
oştilor duşmanilor Egiptului? Eu am fost, eu, Inteb, eroul. Dar 
astăzi, cine-mi mai mulţumeşte? Aurul meu s-a risipit în cele 
patru zări, sclavii cu care am venit din război au fugit sau au 
murit de mizerie. Braţul meu drept a rămas în ţara Mittani şi 
poate că, de multă vreme, aş fi ajuns cerşetor la colţ de stradă, 
dacă nu ar fi existat oameni cumsecade care să-mi aducă peşte 
uscat şi bere, ca să le povestesc copiilor lor adevărul despre 
războaie. Eu sunt Inteb, marele erou Inteb, dar uită-te la mine 
cum am ajuns, băiatule! Tinereţea mea s-a risipit în nisipul 
deşertului, unde am fost mereu flămând, chinuit şi obosit. Acolo, 
carnea mi s-a dislocat de pe trup, acolo, pielea mi s-a tăbăcit, 
acolo, inima mi s-a făcut mai dură decât piatra. Şi ceea ce a fost 
mai rău a fost că lipsa de apă din deşert mi-a uscat limba şi de 
aceea m-am îmbolnăvit de o sete veşnică, la fel ca fiecare 
soldat care se întoarce viu dintr-un război. Dar după ce mi-am 
pierdut braţul, viaţa mea a fost un abis al morţii. Ca să nu mai 
amintesc de durerile pe care le-am avut din cauza atâtor răni şi 
de suferinţa cumplită pe care am avut-o atunci când chirurgul 
mi-a introdus ciotul de braţ în ulei încins, tatăl tău ştie ce 
înseamnă acest lucru. Fie-ţi numele binecuvântat, Senmut, tu 
eşti drept şi bun, numai că vinul s-a terminat. 

Bătrânul s-a proptit apoi în baston, a gâfâit puţin şi s-a 
aşezat pe pământ, dând înapoi, melancolic, cana de lut. 

Eu am cutezat să spun în şoaptă: 

Dar soldatul nu trebuie să înveţe să scrie. 

Hmm, a mormăit Inteb, privindu-l fix pe tata. 

Tata şi-a scos repede o brățară de cupru de pe mână şi i l-a 
dat bătrânului. Acesta a strigat cu putere şi imediat a şi apărut, 
alergând, un băiat murdar, care a luat inelul de cupru şi cana, şi 
a plecat să cumpere vin. 


să nu cumperi din cel mai bun, a strigat neliniştit Inteb în 
urma băiatului. Chiar dacă este acru, este mai mult. 

Apoi, m-a privit gânditor. 

Ai dreptate, a spus el. Soldatul nu trebuie să ştie să scrie, el 
trebuie să ştie doar să lupte. Dacă el ar şti să scrie, ar putea 
ajunge conducător şi ar da ordine chiar şi celor mai viteji soldaţi. 
Fiindcă cel care ştie să scrie este bun să dea ordine soldaţilor şi 
nu i se încredinţează nimănui comanda unei sute de bărbaţi, 
dacă nu ştie să mâăzgălească picioare de muşte pe hârtie. La ce 
bun sunt colierele de aur şi decoraţiile, dacă eşti sub ordinele 
unui scrib? Dar aşa este şi aşa va fi întotdeauna. De aceea, 
băiatul meu, dacă vrei să dai ordine soldaţilor şi să-i conduci, 
învaţă mai întâi să scrii; abia după aceea, cei care poartă coliere 
de aur se vor înclina în faţa ta, iar sclavii te vor purta în litieră 
pe câmpul de luptă. 

Când băiatul cel murdar s-a întors cu o oală de vin şi cu cana 
plină, faţa bătrânului s-a luminat de bucurie. 

Tatăl tău, Senmut, este un om bun, a spus el prietenos. El 
ştie să scrie. În zilele în care eram fericit şi încă în putere şi când 
nu îmi lipsea niciodată vinul, el m-a îngrijit, fiindcă începusem să 
văd numai crocodili şi hipopotami. El este un om bun, cu toate 
că este doar medic şi habar n-are să tragă cu arcul. Eu îi 
mulţumesc. 

M-am uitat cu teamă la oala cu vin pe care Inteb se vede că 
intenţiona să o termine şi am început să-l trag neliniştit pe tata 
de mână, fiindcă mă temeam că, beat, Inteb ne-ar fi putut 
azvârli într-un colţ de stradă. Şi tatăl meu s-a uitat la oala cu 
vin, a oftat uşor şi apoi noi am plecat spre casă. Inteb, cu vocea 
lui ascuţită de bătrân, începuse să cânte un cântec sirian de 
război. Alături de el, în pielea goală, băiatul străzii râdea. 

Eu, Sinuhe, am renunţat la gândul de a deveni soldat şi n-am 
protestat deloc când, a doua zi, tata şi mama m-au condus la 
şcoală. 


Fiindcă tatăl meu nu avea posibilitatea să mă trimită la 
marile şcoli ale templului, unde se instruiau copiii celor bogaţi, 
copiii nobililor sau ai preoţilor de rang superior şi chiar şi fetele 
lor, am învăţat la bătrânul preot Oneh, care-şi transformase în 
şcoală veranda casei în care locuia. Doar două străzi despărţeau 
locuinţa lui Oneh de casa noastră. Elevii lui erau copii de 
artizani, de negustori, supraveghetori din port şi subofiţeri 
ambiţioşi, care doreau ca odraslele lor să ajungă scribi. In alte 
vremuri, Oneh fusese contabil la templul celestei zeițe Mut. El 
era un învăţător bun şi-i învăţa pe copii scrisul şi noţiunile 
elementare care mai târziu aveau să-i ajute să înscrie corect 
greutatea pe mărfuri, să măsoare volumul cerealelor din 
magazii, să numere animalele sau să calculeze cantitatea de 
provizii necesară unei trupe de soldaţi. Teba, oraşul lumii, avea 
zeci şi sute de astfel de şcoli. Invăţătura costa ieftin, fiindcă 
şcolarii trebuiau să aducă bătrânului Oneh doar cele ce îi erau 
de trebuinţă pentru a trăi. Băiatul negustorului de cărbuni îi 
aducea cărbuni pentru vasele în care el ardea cărbuni ca să se 
încălzească iarna. De la băiatul ţesătorului avea hainele, băiatul 
negustorului de cereale îi trimitea făina. Tata îi îngrijea multele 
boli ale bătrâneţii lui şi-i dădea leacuri din plante amestecate cu 
vin, care-i diminuau durerile. 

Aceste raporturi de dependenţă făceau din Oneh un 
învăţător indulgent. Un şcolar care dormea aplecat peste tăbliţa 
lui era pedepsit să aducă a doua zi de acasă o delicatesă pentru 
bătrânul Oneh. Uneori, băiatul negustorului de cereale aducea 
de acasă o oală cu bere şi într-o astfel de zi, îl puteam asculta 
cu atenţie pe bătrânul Oneh, care se entuziasma povestind 
miraculoase aventuri din lumea de Dincolo, poveşti despre 
celesta zeiţă Mut, despre Ptah, creatorul lumii, şi despre alţi zei, 
care îi erau familiari. Noi pufneam în râs şi bănuiam că-l puteam 


face să uite de lecţiile dificile de socotit şi de plictisitoarele 
hieroglife. Mult mai târziu, am înţeles că bătrânul Oneh era mai 
înţelept şi mai îngăduitor decât credeam noi. Legendele, pe care 
el le însufleţea cu imaginaţia lui pioasă, urmăreau un scop bine 
determinat. El ne-a învăţat, de asemenea, şi legile morale ale 
vechiului Egipt. Fără nici o îndurare, inima fiecărui om urma să 
fie cântărită odată şi-odată în faţa tribunalului lui Osiris. Toţi 
acei oameni cărora zeul cu cap de şacal le dădea în vileag, prin 
cântărire, faptele rele erau aruncaţi la Devoratori. Cu toate că 
Devoratorii semănau la înfăţişare cu crocodilii şi hipopotamii, 
erau mult mai înfricoşători, aşa spunea Oneh. 

Oneh ne povestea şi despre înspăimântătorul şi arţăgosul 
vameş al apelor infernale, despre „Cel care are faţa-n spate”, 
fără al cărui ajutor, nici un mort nu putea trece în câmpiile 
fericirii. „Cel care are faţa-n spate” nu priveşte niciodată în 
direcţia de înaintare a bărcii, el priveşte întotdeauna în spate, 
asemenea vâăslaşilor vii de pe Nil. Oneh ne punea să repetăm pe 
de rost formulele magice menite să-l înduplece pe „Cel care are 
faţa-n spate”. El ne punea să ne uităm cu atenţie la semnele 
scrise şi apoi să le scriem singuri din memorie. El ne îndrepta şi 
corecta indulgent greşelile făcute şi ne atrăgea atenţia asupra 
lor. Oneh ne dădea de înţeles că toată nefericirea unora din 
lumea de Dincolo se trage de la micile greşeli făcute în lumea 
aceasta. Dacă cel care i se adresează „Celui care are faţa-n 
spate” face o singură greşeală în formula magică, riscă să nu-l 
înduplece şi, din această cauză, este condamnat să rătăcească 
ca o umbră de la o eternitate la alta, pe malul râului 
înspăimântător sau, şi mai rău, să cadă în înfricoşătoarele valuri 
ale infernului. 

Am frecventat câţiva ani şcoala lui Oneh, fiindcă aşa dorea 
tatăl meu. După părerea lui, nimeni nu trebuia să fie forţat să-şi 
aleagă o meserie care mai târziu să-i fie dezagreabilă. De 
aceea, dacă nu aş fi fost dotat, el nu ar fi vrut să mă oblige să 
continuu a învăţa arta scrisului. Dar dacă pentru acest lucru aş fi 
arătat interes şi entuziasm, tata ar fi fost foarte fericit, fiindcă 
obţinând o recomandare favorabilă de la Oneh, ar fi fost posibil 
să pot continua studiile la şcoala templului. Dar dacă nu ar fi 
putut fi aşa, tata ar fi fost mulţumit şi dacă aş fi putut să 
profesez meseria de socotitor sau de scrib auxiliar sau chiar de 
mic funcţionar la serviciile de aprovizionare ale armatei. Dar 


despre aceste socoteli ale tatălui meu, în acea vreme, eu nu 
ştiam încă nimic. 

Cel mai interesant dintre colegii mei de la şcoala lui Oneh a 
fost Totmes, care era mai mare decât mine cu doi ani. El era 
băiatul unui comandant de care de război. Încă din copilărie, el 
era obişnuit să îngrijească caii şi să se lupte. Tatăl său, care 
avea o cravaşă de comandant împodobită cu fire de cupru, 
dorea ca el să ajungă un mare comandant de armată şi de 
aceea voia ca el să înveţe bine să scrie. Numai că, numele său, 
asemănător celui al ilustrului Tutmes, nu i-a influenţat destinul, 
aşa după cum tatăl lui ar fi dorit. Totmes nu a ales lancea şi 
carele de luptă. El a învăţat cu uşurinţă semnele scrierii şi, pe 
când alţii încă se trudeau cu ele, el folosea tăbliţa de scris 
pentru a desena imagini cu care de luptă şi cai care se ridicau 
pe picioarele din spate, sau cu soldaţi luptându-se. Odată, el a 
adus argilă la şcoală şi a modelat un vas pentru bere, pe care a 
lucrat, în relief, o poveste a lui Oneh cu o imagine foarte 
caraghioasă a Devoratorului, a cărui gură deschisă se pregătea 
să înghită un omuleţ bătrân şi chel, şi nu era greu să-l recunoşti 
pe Oneh, după spatele cocoşat şi după pântecele proeminent. 
Dar Oneh nu s-a supărat. Nimeni nu se putea supăra pe Totmes. 
El avea o faţă lată şi groasă ca a unui om de rând şi picioare 
scurte, însă ochii lui vădeau întotdeauna o expresie molipsitoare 
de bucurie, iar mâinile lui modelau cu îndemânare animale şi 
păsări de lut, care ne amuzau mult. M-am împrietenit cu el, 
fiindcă urma să ajungă militar şi prietenia noastră a continuat, 
chiar dacă el s-a dovedit a nu avea nici o atracţie pentru 
armată. 

Tot mergând la şcoală, într-o zi, pe neaşteptate, s-a petrecut 
un miracol. S-a întâmplat atât de rapid, că încă şi acum, îmi 
amintesc despre acel moment ca despre o minune. Era o 
încântătoare zi răcoroasă de primăvară. Păsările ciripeau, iar 
berzele îşi reparau cuiburile de pe acoperişurile caselor. Apele 
se retrăseseră, iar pămîntul era verde strălucitor. În grădini 
începeau semănatul şi plantatul răsadurilor. Era o zi de aventuri 
nebune şi noi nu puteam sta locului pe veranda lui Oneh, ai 
cărei pereţi din cărămizi de argilă se jupuiau la orice atingere. 
Eu desenam distrat plictisitoarele semne ale alfabetului, cu care 
se gravează piatra, precum şi corespondentul lor prescurtat din 
scrierea obişnuită Şi fără să-mi dau seama, deodată, un cuvânt 


pe care Oneh ni-l spusese odată, mai de mult, şi pe care eu deja 
îl uitasem, a prins viaţă în faţa mea. Din imagine a apărut 
cuvântul, din cuvânt silaba, din silabă litera. Asociind literelor 
imagini, au apărut cuvinte noi, ciudate, care nu aveau nimic 
comun cu imaginile din care erau alcătuite. Un om simplu poate 
înţelege ce reprezintă o imagine, dar numai un om care ştie să 
scrie şi să citească poate înţelege semnificaţia a două imagini 
conjugate. Cred că fiecare om care a învăţat să scrie şi să 
citească poate înţelege ce am simţit eu atunci. Pentru mine, 
această descoperire a fost ca o aventură, mai palpitantă şi mai 
pasionantă chiar decât atunci când şterpeleşti o rodie din piaţă, 
mai dulce decât o curmală uscată, mai delicioasă decât apa 
pentru cel însetat. 

După aceea, nu a mai fost nevoie să mă mai îndemne nimeni 
ca să învăţ. Devoram tot ceea ce puteam învăţa de la Oneh, la 
fel cum pământul uscat bea apa revărsată a Nilului. Am învăţat 
repede să scriu. Încetul cu încetul, m-am obişnuit să citesc ceea 
ce alţii au scris. lar în al treilea an, am putut deja să silabisesc 
textele vechi şi să dictez altor colegi povestirile care trebuiau 
învăţate. 

Tot în acea vreme, am observat că eu nu eram la fel ca şi 
ceilalţi băieţi. Faţa mea era îngustă, pielea mai albă, mâinile şi 
picioarele mele erau mai fine. Arătam mai degrabă ca un copil al 
vreunui nobil şi nu eram asemenea copiilor în mijlocul cărora 
trăiam. Dacă aş fi fost îmbrăcat altfel, sunt sigur că nu m-aş fi 
deosebit cu nimic de acei copii care erau purtaţi în litieră sau 
erau însoţiţi pe stradă de sclavi. Dar acest lucru mi-a pricinuit 
numai necazuri. Fiul negustorului de cereale obişnuia să-mi 
înconjure gâtul cu mâinile lui şi să-mi spună „fată” şi nu puteam 
scăpa de el decât dacă-l înţepam cu condeiul de scris. Mă 
simţeam foarte prost în prezenţa lui. De aceea, căutam 
compania lui Totmes, care avea o comportare cuviincioasă. 

Odată, Totmes mi-a spus timid: 

— Ai putea oare să-mi pozezi pentru un portret? 

Am mers împreună acasă la mine şi, sub sicomorul din 
curtea noastră, el mi-a modelat din argilă portretul, care 
semăna cu mine, şi a scris numele meu pe el. Kipa, care a venit 
să ne trateze cu prăjituri, s-a speriat văzând portretul meu şi a 
zis că acest lucru este, cu siguranţă, o vrăjitorie. Dar tatăl meu a 
spus că Totmes ar putea ajunge artist regal, dacă ar reuşi să fie 


admis la şcoala templului. Apoi, eu, în joacă, m-am înclinat în 
faţa lui Totmes şi am coborât cu respect mâinile la nivelul 
genunchilor, ca şi cum aş fi salutat pe cineva important. Ochii lui 
Totmes au început să strălucească de bucurie, dar el a oftat şi a 
spus că, din păcate, acest lucru este imposibil, fiindcă tatăl lui a 
hotărât deja că locul lui este la cazarmă şi că trebuie să meargă 
la şcoala de subofiţeri pentru care de război, fiindcă deja ştia să 
scrie suficient de bine pentru un viitor şef militar. Tata a plecat, 
iar din bucătărie, multă vreme, s-a auzit cum Kipa mormăie 
ceva pentru ea însăşi. Prăjiturile erau gustoase. Totmes şi cu 
mine le-am mâncat cu plăcere, în acele vremuri, încă mai eram 
fericit. 


Apoi a venit şi ziua în care tatăl meu s-a îmbrăcat cu cele 
mai bune haine şi şi-a pus la gât colierul larg, împodobit de Kipa. 
Apoi s-a dus la marele templu al lui Amon, deşi inima nu-l 
împingea într-acolo, fiindcă el nu-i iubea pe preoţi. Numai că în 
Teba, mai mult chiar, în tot Egiptul, nimic nu era posibil fără 
ajutorul şi intervenţia preoţilor lui Amon. Preoţii făceau dreptate 
şi pronunţau sentinţe. Dacă, pentru a se disculpa, un acuzat 
făcea apel la judecata regală, ei hotărau la templu, prin tragere 
la sorţi, dacă acest lucru este posibil. In mâna preoţilor erau 
toate formele de învăţământ superior. Preoţii prevedeau 
inundaţiile şi tot ei stabileau mărimea şi periodicitatea 
impozitelor în toată ţara. Dar la ce bun să explic aceste lucruri 
pe care toată lumea le cunoaşte, mai ales că de atunci până 
acum, nimic nu s-a schimbat? 

Presupun că acest drum al umilinţei nu a fost prea uşor 
pentru tatăl meu. El a trăit toată viaţa ca un medic sărac, în 
cartierul sărac al oraşului, şi nu l-au interesat niciodată templul 
lui Amon sau Casa Vieţii. Dar atunci, alături de alţi părinţi săraci, 
el a trebuit să aştepte la coada din faţa administraţiei templului 
până când un preot superior i-a îngăduit să intre. Parcă îi văd şi 
acum pe toţi acei părinţi săraci din faţa lui, care, îmbrăcaţi cu 
cele mai bune haine ale lor, aşteptau în curtea templului şi, 
ambiţioşi, visau pentru băieţii lor viaţa pe care ei înşişi nu au 
reuşit să o aibă. De cele mai multe ori, ei sosesc în Teba după o 
lungă călătorie cu barca pe Nil şi din proviziile pe care le au cu 
ei trebuie să dea paznicilor şi scribilor, pentru ca plachetele de 
aur şi uleiurile preţioase să poată ajunge la preotul cu care ei 
doresc să vorbească. De obicei, preotul strâmbă din nas, din 
cauza mirosului lor de oameni săraci şi li se adresează cu 
dispreţ. Lui Amon îi trebuie fără întrerupere noi slujitori. Pe 
măsură ce puterea şi bogăţia lui Amon cresc, el trebuie să-şi 


mărească numărul de slujitori care ştiu să scrie. Cu toate 
acestea, fiecare părinte consideră că este fericit de un noroc 
divin, dacă copilul lui este admis la templu, cu toate că el, tatăl, 
este acela care aduce templului, prin fiul său, un dar tot atât de 
preţios ca şi aurul. 

Tatăl meu a avut noroc, fiindcă ei nu a aşteptat acolo decât 
până seara, când, venindu-i rândul, a putut ajunge ia marele 
preot Ptahor, vechiul său coleg de studii care, cu trecerea anilor, 
ajunsese trepanatorul regal. Tata a îndrăznit să-i vorbească şi 
aşa se face că marele Ptahor, ilustrul medic al faraonului, i-a 
promis că va veni acasă la noi pentru a mă vedea. 

Pentru ziua fixată, tatăl meu a făcut rost de o gâscă şi de un 
vin foarte bun. Kipa a pregătit mâncarea, mormăind tot timpul. 
Mirosul minunat al grăsimii de gâscă s-a răspândit repede în 
afara bucătăriei, aşa că pe stradă, în faţa casei noastre, 
murmurând şi cântând, s-au adunat toţi cerşetorii şi orbii din 
împrejurimi, în speranţa că vor obţine ceva şi nu au plecat de 
acolo decât după ce, nemaiputându-i suporta, Kipa le-a împărțit 
tuturor bucăţi de pâine înmuiate în grăsime. Totmes şi cu mine 
am măturat strada de-a lungul porțiunii care vine din centru 
până-n faţa casei. Tata îl invitase şi pe Totmes să vină la noi, în 
speranţa că, poate, Ptahor va vorbi şi cu el. Eram copii şi când 
tata a aprins tămâia în candelă şi a aşezat candela pe verandă, 
de unde mirosul se răspândea ca în templul lui Amon, noi ne-am 
simţit ca şi cum am fi fost sărbătoriţi. Eu am alungat toată ziua 
muştele din preajma vasului în care era apa parfumată şi din 
preajma prosopului din in, atât de alb şi de curat, pe care, de 
fapt, Kipa îl păstra pentru propriul ei mormânt, dar cu care, 
acum, încerca să-l încânte pe Ptahor, prezentându-i-l ca pe un 
prosop pentru şters mâinile. 

Aşteptam de multă vreme. Ziua se sfârşea şi afară începea 
sa se răcorească. Ultimele scântei ale mirodeniilor arse pe 
verandă se stinseseră; gâscă continua să se rumenească 
melancolic în cuptor. Mie îmi era foame, iar Kipei i se alungise şi 
rigidizase faţa. Tata nu spunea nimic, iar când s-a făcut 
întuneric, nici nu a vrut să aprindă lămpile. Stăteam toţi pe 
scăunelele din verandă şi nici unul nu îndrăznea să privească la 
celălalt. Aşa am cunoscut cât de mare tristeţe şi amărăciune pot 
produce cei bogaţi şi puternici celor mici şi săraci. 


Dar într-un sfârşit, pe stradă a apărut o torţă aprinsă. Tata a 
sărit imediat in picioare şi a alergat în bucătărie pentru a lua jar, 
cu care să aprindă amândouă lămpile. Eu am ridicat în mâini, 
tremurând, vasul cu apă parfumată în timp ce, de emotie, 
Totmes răsufla puternic lângă mine. 

Marele medic al faraonului, Ptahor, a cărui funcţie se numea 
„trepanator regal”, a coborât dintr-un simplu scaun portabil, pe 
care îl duceau doi sclavi negri. În faţa lor, un servitor gras, care, 
fără nici o îndoială, era beat, se legăna cu o torţă aprinsă în 
mână. Cu exclamaţii de bucurie şi cu urări vesele de salut, 
Ptahor s-a ridicat din litieră în întâmpinarea tatălui meu, care s-a 
înclinat în faţa lui şi a coborât mâinile în semn de respect, până 
la nivelul genunchilor. Ptahor şi-a pus prieteneşte mâinile pe 
umerii lui tata, arătându-i în felul acesta că nu trebuie să fie atât 
de festiv şi să exagereze cu politeţea. Apoi i-a tras un picior 
servitorului care purta torţa, recomandându-i să-şi revină din 
beţie şi să se culce sub sicomor. Negrii, după ce au azvârnlit 
litiera în tufişul de salcâmi, s-au trântit pe pământ în aşteptarea 
poruncilor. 

Cu o mână pe umărul lui tata, Ptahor a urcat treptele spre 
verandă. Cu toate protestele lui, eu i-am turnat apă parfumată 
pe mâini, după care i-am întins prosopul de in ca să se şteargă, 
numai că el m-a rugat să-mi usuc eu mâinile cu prosopul, fiindcă 
erau atât de ude, mi-a mulţumit cu căldură şi a spus că sunt un 
băiat frumos. Tata l-a condus la scaunul de onoare, cu spătarul 
curbat, pe care-l împrumutase de la magazinul de condimente, 
iar Ptahor s-a aşezat şi, la lumina lămpilor cu ulei, a început să 
privească împrejur cu ochii lui mici şi curioşi. Apoi, dregându-şi 
mai întâi glasul, şi-a cerut scuze pentru că dorea ceva de băut şi 
a explicat că i se uscase gâtul după atâta drum. Tata i-a turnat 
bucuros vin. Suspicios, Ptahor l-a mirosit şi l-a gustat mai întâi, 
după care, cu multă plăcere, a golit degajat cupa, dintr-o 
sorbitură. 

Era un bărbat mic de statură, cu părul aproape complet ras, 
cu picioarele strâmbe, iar pieptul şi burta, care-i atârnau, se 
puteau vedea clar prin materialul fin al veşmântului. Colierul de 
la gât era încrustat cu pietre preţioase, dar era murdar, la fel ca 
şi hainele lui, iar el însuşi mirosea a vin, a transpiraţie şi a tot 
felul de unguente. 


Kipa l-a servit cu cozonac aromat, cu peştişori fini înmuiaţi în 
ulei, cu fructe şi cu friptură de gâscă. El a mâncat din 
amabilitate, fiindcă era evident că abia sosise de la un ospăț. A 
gustat din fiecare fel de mâncare şi, de fiecare dată, a făcut 
complimente care au bucurat-o mult pe Kipa. La rugămintea ei, 
eu am dus mâncare şi bere sclavilor negri, care au răspuns 
amabilităţii mele cu înjurături obscene şi m-au întrebat dacă 
„burtă-groasă” este deja gata de plecare. Lângă sicomor, sforăia 
din toate puterile servitorul lui Ptahor, dar am preferat să nu-l 
trezesc. 

Seara devenea din ce în ce mai confuză şi chiar şi tata, pe 
care nu-l văzusem niciodată până atunci bând atât de mult vin, 
bea cot la cot cu Ptahor, aşa că, la un moment dat, 
nemaiputând să vadă aşa ceva, Kipa s-a dus în bucătărie, s-a 
aşezat pe un scaun şi, ţinându-şi capul între mâini, a început să 
se legene trist. După ce au terminat de băut tot vinul din oală şi 
tot alcoolul pe care tata îl folosea pentru prepararea 
medicamentelor, au trecut la berea obişnuită, cu care Ptahor s-a 
acomodat destul de repede, asigurându-l pe tata că el nu este 
prea exigent în alegerea băuturii. 

Ei au vorbit mult despre vremea când au fost colegi la Casa 
Vieţii, şi-au amintit cu haz de profesorii lor şi tot timpul au râs şi 
s-au îmbrăţişat de se clătina veranda. Ptahor a povestit din 
experienţa lui de trepanator regal şi a afirmat că, în ierarhia 
specialităţilor medicale, aceasta este ultima specialitate şi că el 
ar prefera să lucreze în Casa Morţii decât în Casa Vieţii. Numai 
că acolo, în Casa Vieţii, este mai puţină muncă şi el, Ptahor, 
precum tatăl meu, blândul Senmut, desigur că-şi aminteşte, 
este, de când se ştie, un om leneş. Apoi, după ce a enumerat 
capul, dinţii, gâtul şi cele două urechi ale omului, a tras 
concluzia că sunt cel mai simplu de învăţat; tocmai de aceea el 
şi-a ales această specialitate. 

Dar, a spus el, dacă aş fi fost un bărbat deştept, aş fi putut 
să-mi păstrez poziţia obişnuită de medic respectabil şi să-mi 
ordonez altfel viaţa, nu ca acum, când soarta mea este să 
ordonez moartea, atunci când rudele mă plictisesc cu bolnavi 
bătrâni şi incurabili. Dacă aş fi mai sărac, aş putea duce o viaţă 
mai cinstită şi mai liniştită, aşa, ca tine, prieten al meu, Senmut. 

Nu credeţi băieţi, a spus tata - asta fiindcă şi Totmes şedea 
împreună cu noi şi avea în mâini chiar şi o mică cupă cu vin. 


Pentru mine, este o mândrie să-l numesc „prietenul meu” pe 
marele medic al faraonului, Ptahor, la picioarele căruia sunt cei 
mai eminenti bărbaţi ai Egiptului. Cum aş putea uita minunile pe 
care el le-a făcut, operând pe creierul atâtor oameni nobili sau 
săraci, pentru a le salva viaţa şi uluind cu aceste minuni toată 
lumea? El a gonit spiritele rele care-i posedau pe nebuni, prin 
scoaterea lor afară din creier, unde se aciuaseră în excrescenţe 
mari cât ouăle de porumbel. De aceea, fericiţii pacienţi i-au 
dăruit aur, argint, coliere şi vase preţioase. 

Dar şi mai mult mi-au adus daruri şi mi-au mulţumit rudele 
pacienţilor, a spus imediat Ptahor, cu aceeaşi intonaţie a vocii 
ca şi tata. 

Apoi a continuat: 

Dacă, din întâmplare, reuşesc să vindec unul din zece, unul 
din cincizeci, nu, să zicem unul din o sută, nu ştiu. Ceea ce ştiu 
sigur este că cei mai mulţi mor. Ai auzit vorbindu-se vreodată 
despre vreun faraon care să fi supravieţuit mai mult de trei zile 
după trepanaţie? Cu cât bolnavii incurabili sau nebunii sunt mai 
bogaţi sau au un titlu mai mare de nobleţe, cu atât mai repede 
familiile lor îi aduc la mine şi ei au de-a face cu cuțitul meu din 
silex. Mâna mea îi eliberează de suferinţă, mâna mea le împarte 
moştenirile, domeniile, vitele, aurul; mâna mea înalţă pe tron 
faraonii. De aceea, lor le este frică de mine şi nimeni nu mă 
contrazice niciodată, fiindcă eu ştiu prea multe. Dar cu cât este 
mai mare cunoaşterea, cu atât este mai mare şi suferinţa, de 
aceea eu sunt un om nefericit. 

După aceea, Ptahor a început să plângă şi şi-a suflat cu 
putere nasul în prosopul funerar al Kipei. 

Tu eşti sărac, dar onest, Senmut, i-a spus el sentimental lui 
tata. De aceea te iubesc. Eu sunt bogat, dar putred. Am putrezit 
ca o baligă de bou uitată-n drum. 

Apoi, el şi-a scos colierul cu pietre preţioase de la gât şi l-a 
pus la gâtul tatălui meu. După care, ei au început să cânte nişte 
cântece, ale căror cuvinte eu nu le-am înţeles, dar Totmes, care 
le-a ascultat cu atenţie, mi-a spus că nici la cazarma soldaţilor 
nu a auzit vreodată cântece mai deşănţate. Kipa s-a dus în 
bucătărie şi a început să plângă în hohote, iar unul dintre sclavii 
negri a venit din grădină, l-a ridicat pe Ptahor în braţe şi a 
încercat să-l ducă la litieră, fiindcă timpul planificat pentru vizită 
fusese de mult depăşit. Dar Ptahor s-a opus, s-a zbătut şi a 


chemat servitorul, strigând că sclavul negru vrea să-l omoare. 
Cum tata nu mai avea putere să se ridice şi să intervină, Totmes 
şi cu mine l-am alungat pe sclavul negru cu lovituri de băț. 
Negrul ne-a înjurat şi a ieşit blestemând din curte, cu litieră cu 
tot, împreună cu al doilea sclav negru. 

După aceea, Ptahor şi-a turnat toată berea din oală pe cap, a 
cerut să i se aducă ulei pentru a-şi unge faţa, după care a vrut 
să facă baie în bazinul din curte. Totmes mi-a şoptit că noi ar 
trebui să-i ajutăm pe bătrâni să meargă la culcare. Şi uite aşa se 
face că tata şi trepanatorul regal s-au culcat îmbrăţişaţi în patul 
nupţial al Kipei, jurându-şi prietenie pentru eternitate. 

Kipa plângea, îşi smulgea părul clin cap şi până la urmă şi-a 
pus şi cenuşă-n cap. Eu mă întrebam ce vor fi spunând vecinii, 
fiindcă în liniştea nopţii, cred că s-au auzit până departe gălăgia 
şi cântecele. Numai Totmes era liniştit şi spunea că el a văzut 
mult mai mari nebunii la cazarmă şi chiar şi în casa tatălui său, 
când soldaţii de pe carele de război povesteau aventurile lor din 
războaiele din Siria şi din ţara Kuş. El a declarat că seara a fost 
foarte reuşită, mai cu seamă că tata şi Ptahor nu au chemat 
muzicanți de la crâşmă şi fete de la casa de distracţie să 
danseze. El a reuşit s-o liniştească şi pe Kipa şi, după ce 
amândoi am curăţat urmele rămase de la petrecere, ne-am dus 
să ne culcăm. Servitorul sforăia sub sicomor, iar Totmes, după 
ce s-a culcat lângă mine, şi-a pus braţul după gâtul meu şi a 
început să-mi vorbească despre fete, fiindcă şi el băuse vin. Dar 
poveştile lui nu mă amuzau, fiindcă eu încă mai eram copil, aşa 
c-am adormit imediat. 

M-am deşteptat în zori, fiindcă am auzit zgomot de paşi în 
dormitor. Tatăl meu dormea încă adânc, îmbrăcat şi cu colierul 
lui Ptahor la gât, iar Ptahor, care se trezise deja, stătea pe 
podea ţinându-şi capul între mâini. El m-a întrebat cu o voce 
tristă: 

— Unde sunt? 

Eu l-am salutat cu respect, coborând mâinile la nivelul 
genunchilor şi i-am spus că se află în cartierul din port, în casa 
lui Senmut, medicul săracilor. Lucrul acesta l-a liniştit şi el mi-a 
cerut, pentru numele lui Amon, nişte bere. Eu i-am răspuns că 
nu mai este bere şi i-am amintit cum şi-a turnat toată oala cu 
bere pe cap, lucru care se mai putea vedea pe hainele lui. Apoi, 
el s-a ridicat, şi-a aranjat îmbrăcămintea, a încruntat din 


sprâncene şi a ieşit afară. l-am turnat apă pe mâini. El s-a spălat 
gemând şi m-a rugat să-i torn apă şi pe cap. Totmes, care se 
deşteptase, i-a adus o cană cu lapte acru şi un peşte sărat. 
După ce a mâncat, Ptahor părea mai mulţumit. S-a dus până la 
servitorul care încă mai dormea sub sicomor, şi a început să-i 
lovească cu băţul. Servitorul s-a deşteptat, iar când s-a ridicat în 
picioare, s-a putut vedea că îmbrăcămintea lui era toată plină 
de iarbă şi de pământ ca, de altfel, şi faţa. 

Porc mizerabil, i s-a adresat Ptahor şi i-a mai tras câteva 
lovituri de băț. Oare în felul acesta îţi slujeşti tu stăpânul şi porţi 
torţa înaintea lui? Unde îmi este litiera? Unde îmi sunt hainele 
curate, pentru a le îmbrăca? Piei din faţa ochilor mei, porc 
mizerabil şi hoţ ce eşti. 

Sunt hoţul şi porcul stăpânului meu, i-a răspuns cu umilinţă 
servitorul. Ce îmi porunceşti, stăpâne? 

Ptahor i-a dat ordine, după care servitorul a plecat să caute o 
litieră. Apoi, Ptahor s-a aşezat confortabil sub sicomor, 
sprijinindu-se de trunchiul acestuia, şi a început să recite o 
poezie, în care era vorba despre dimineaţă, despre nişte flori de 
lotus şi despre o regină, care se scălda în fluviu, apoi ne-a 
povestit despre nişte lucruri pe care orice băiat le ascultă cu 
plăcere. Se trezise şi Kipa, care, după ce a aprins focul, s-a dus 
în camera unde tata mai dormea încă şi, din curte, noi am putut 
auzi clar vorbele ei. După aceea, a apărut şi tata afară, destul 
de trist şi îmbrăcat cu veşminte curate. 

Tu ai un băiat frumos, a spus Ptahor. El are o ţinută de prinţ, 
iar ochii lui sunt frumoşi ca ai unei gazele. 

Cu toate că eram încă copil, am înţeles că el a vorbit în felul 
acesta, pentru a face să uităm comportarea lui din seara 
trecută. 

Apoi a adăugat: 

Ce cunoştinţe are fiul tău? Oare ochii spiritului îi sunt la fel 
de deschişi ca şi cei ai trupului? 

Eu mi-am adus tăbliţa de scris şi, de asemenea, Totmes şi-a 
adus-o pe a lui. După ce s-a uitat distrat spre vârful sicomorului, 
trepanatorul regal ne-a dictat o mică poezie, pe care mi-o 
amintesc şi acum: 

Distrează- te, tinere, cât ţine tinereţea, 

Cum e cenuşa-n gură, amară-i bătrâneţea; 

Trupul mumifiat nu râde niciodată, 


În întunericul mormântului, sub piatră. 

Totul a mers excelent. Am scris mai întâi, din memorie, în 
scrierea obişnuită. Apoi, am folosit scrierea în imagini şi la urmă 
am scris cuvintele: „Bătrânețe, cenușă, trup, mormânt”, în toate 
felurile în care aceste cuvinte pot fi flexate, precum şi pe silabe, 
cât şi pe litere. După ce am terminat, i-am arătat tăbliţa şi el nu 
a găsit nici o greşeală. Am simţit că tata era mândru de mine. 

Dar al doilea tânăr? a întrebat Ptahor şi a întins mâna pentru 
a lua să privească tăbliţa lui Totmes. 

Totmes, care era aşezat alături de mine, desenase ceva pe 
tăbliţa lui. El a ezitat mai întâi să o arate şi ochii lui râdeau. 
Când ne-am aplecat să privim, am văzut că el îl desenase pe 
Ptahor în momentul când îi punea tatălui meu colierul la gât, 
apoi când îşi răsturna oala de bere pe cap. În al treilea desen, se 
putea vedea cum tata şi Ptahor, ţinându-se unul de gâtul 
celuilalt, cântau. Ultimul desen era foarte nostim şi aproape că 
puteai înţelege despre ce cântec era vorba. Mie îmi venea să 
râd, dar m-am abținut, fiindcă îmi era teamă că Ptahor se va 
supăra. Totmes nu fusese prea amabil cu Ptahor în imaginile 
desenate pe tăbliță, fiindcă Ptahor era reprezentat ca un om 
micut şi chel, cu picioarele strâmbe şi cu pântecele mare, cum 
era, de fapt, şi în realitate. 

Multă vreme, Ptahor nu a spus nimic, doar s-a uitat cu 
atenţie când la desen, când la Totmes. In sfârşit, Ptahor i s-a 
adresat: 

Cât ceri pentru tăbliţa ta, băiete? Eu vreau să o cumpăr. 

Totmes, care se înroşise puternic, i-a răspuns: 

Tăbliţa nu este de vânzare. Unui prieten, eu o dau în dar. 

Atunci, Ptahor a râs şi a spus: 

Bine. Deci suntem prieteni şi tăbliţa este a mea. 

A mai privit-o o dată cu atenţie, a râs, apoi a spart-o în 
bucăţi, lovind-o de o piatră. Toţi ne-am speriat, iar Totmes, cu 
umilinţă, şi-a cerut iertare, spunând că el nu a vrut să-l 
jignească. 

Ptahor l-a întrebat binevoitor: 

M-aş putea oare supăra pe apa care-mi reflectă imaginea? 
Mâinile şi ochii celui care desenează sunt mai mult decât apa. 
Astăzi ştiu în ce fel arătam ieri, dar n-aş vrea ca nimeni 
altcineva să vadă cum eram ieri. De aceea am spart tăbliţa. Dar 
am simţit că tu ai talent de artist. 


Totmes nu mai putea de bucurie. După aceea, Ptahor s-a 
întors spre tatăl meu şi a rostit solemn, arătând spre mine, 
vechea formulă folosită de medici: „îl iau pentru a-l vindeca”; 
apoi, uitându-se la Totmes, a spus: „voi face tot ceea ce voi 
putea”. 

Fiindcă Ptahor folosise acel limbaj medical, amândoi au râs 
fericiţi. Tata mi-a spus: 

Sinuhe, fiul meu, ai vrea să fii medic, ca mine? 

Ochii mi se umpluseră de lacrimi, iar gâtul îmi înţepenise, de 
aceea nici nu puteam vorbi, aşa că am aprobat dând din cap. 
Am privit împrejur. Curtea îmi era dragă, sicomorul îmi era drag, 
bazinul îmi era drag. Tata a spus din nou: 

Sinuhe, băiatul meu, ai vrea să devii medic, un medic mai 
strălucit decât mine, un maestru al vieţii şi al morţii, în mâinile 
căruia oamenii să aibă încredere? 

Nu ca el, nici ca mine, a rostit Ptahor, care îşi netezea 
veşmintele mototolite. Doar un medic adevărat. În faţa unui 
medic adevărat, faraonul nu este decât un om în pielea goală, în 
faţa unui medic adevărat, cel mai bogat om este asemenea 
celui mai sărac. 

Aş vrea să ajung un medic adevărat, am spus eu un pic 
jenat, fiindcă, de fapt, eram încă un copil şi nu ştiam nimic 
despre viaţă şi nu ştiam că părinţii doresc, întotdeauna, să le 
transmită copiilor propriile lor vise şi decepţii. 

Apoi, Ptahor, arătându-i lui Totmes brăţara sa de aur de pe 
mână, i-a spus: 

Citeşte! 

Totmes a silabisit după imaginile gravate şi, după ce a ezitat 
puţin, a citit zâmbind: „Vreau ca întotdeauna cupa mea să fie 
plină”. 

Nu zâmbi, derbedeule, i-a spus Ptahor pe un ton serios. Nu-i 
vorba despre vin. Dacă doreşti să devii un artist bun, trebuie să 
pretinzi ca întotdeauna cupa ta să fie plină. In adevărata artă se 
manifestă însuşi creatorul şi constructorul lumii, zeul Ptah. 
Artistul nu-i doar o apă sau o oglindă, el este cu mult mai mult 
decât acestea. E drept însă că, de cele mai multe ori, arta este 
ca apa linguşitoare şi ca oglinda mincinoasă, totuşi, artistul se 
poate ridica deasupra minciunii şi linguşelii prin arta sa. Pretinde 
cupa ta plină, nu te mulţumi cu tot ceea ce-ţi vor spune alţii şi 
încrede-te mai mult în ceea ce ochii tăi văd clar. 


După aceea, el a promis că, foarte curând, eu voi fi chemat 
la Casa Vieţii, pentru a-mi începe studiile, şi că el va încerca, 
dacă este posibil, ca Totmes să fie admis la şcoala de arte din 
templul lui Ptah. Şi a mai spus: 

Băieți, ascultați cu atenţie ceea ce am să vă spun acum şi 
încercaţi să uitaţi, imediat după aceea, că eu, trepanatorul 
regal, v-am vorbit despre aceste lucruri. Veţi intra acum pe 
mâna preoţilor, iar Sinuhe va deveni chiar preot de rang inferior, 
aşa cum şi eu, şi tatăl lui suntem, fiindcă nimeni nu poate 
practica medicina dacă nu a obţinut titlul de preot. Când veţi 
intra în templu, să fiţi neîncrezători ca şacalii şi vicleni ca şerpii, 
ca ei să nu vă piardă şi să vă orbească. Dar pe din afară, să fiţi 
blânzi ca porumbeii, fiindcă numai după ce un om îşi atinge 
scopul propus poate da la iveală propria sa natură. Aşa a fost şi 
aşa va fi. Să vă amintiţi de aceste sfaturi. 

In timp ce noi încă mai discutam, a sosit şi servitorul lui 
Ptahor, cu o litieră închiriată şi cu haine de schimb pentru 
stăpânul său. Propria lui litieră fusese dată ca amanet la o casă 
de distracţie, unde cei doi sclavi negri mai dormeau încă. Ptahor 
i-a poruncit servitorului să recupereze litiera şi sclavii, ne-a spus 
la revedere, l-a asigurat pe tata de prietenia lui şi a pornit 
înapoi, spre cartierul lui elegant. 

În felul acesta am putut intra în Casa Vieţii din marele 
templu al lui Amon. În ziua următoare, Ptahor, marele 
trepanator regal, a trimis în dar pentru Kipa un scarabeu sacru, 
gravat într-o piatră prețioasă, pe care să-l poarte în dreptul 
inimii, sub bandajele de pânză în care va fi înfăşurat trupul ei 
mumifiat, când va fi în mormânt. Nici că i se putea face Kipei o 
mai mare bucurie, aşa că ea i-a iertat totul şi nici nu i-a mai 
pomenit tatălui meu, Senmut, despre răul pe care-l poate aduce 
vinul. 


A 


zi o 


Cartea a doua: 
CASA VIEŢII 


În acele vremuri, preoţii lui Amon din Teba aveau putere 
legală pentru toate formele de învăţământ superior şi nu se 
putea studia nimic fără certificatul lor de recomandare. După 
cum toată lumea ştie, Casa Vieţii şi Casa Morţii se găseau, încă 
din timpuri despre care nimeni nu-şi mai aminteşte, în interiorul 
zidurilor Templului; şi tot acolo era înalta şcoală de teologie, 
destinată formării preoţilor de grad superior. Cu puţină 
îngăduinţă, se putea admite că matematica şi astrologia puteau 
fi coordonate de preoţi, dar când preoţii au intrat şi în posesia 
şcolilor de comerţ şi de drept, oamenii cultivați au început să 
aibă îndoieli, dacă nu cumva preoţii se amestecă şi în 
problemele faraonului. Este adevărat că preoţii nu dădeau direct 
ordine acestor şcoli, dar cum Amon dispunea de a cincea parte 
din pământurile Egiptului şi din pieţele de comerţ, influenţa 
preoţilor era considerabilă în toate domeniile. Fiecare elev 
aspira să se ocupe de comerţ sau să obţină un loc în 
administraţie, de aceea susţinea cu înţelepciune examenul 
pentru recunoaşterea gradului inferior de preot şi devenea un 
servitor supus ai lui Amon. 

Cea mai mare şcoală era, bineînţeles, cea de drept, fiindcă 
absolvenţii ei puteau ocupa toate funcţiile pentru direcţia 
impozitelor, în administraţie sau armată. Mica echipă de 
matematicieni şi de astrologi distraţi trăia în propria ei lume şi-i 
dispreţuia profund pe parveniţii care frecventau cursurile de 
contabilitate şi de topografie. În interiorul zidurilor Templului, în 
acelaşi loc, erau Casa Vieţii şi Casa Morţii. Şi una, şi alta îşi 
trăiau independent propria viaţă, iar cei care studiau acolo erau 
priviţi de ceilalţi cu un fel de teamă amestecată cu respect. 

Înainte de a intra în Casa Vieţii, a trebuit să susţin examenul 
pentru preot de grad inferior în cadrul înaltei şcoli de teologie. In 
vederea acestui examen a trebuit să urmez timp de trei ani 


cursurile, dar tot în această vreme, l-am însoţit pe tata la 
bolnavii pe care el îi îngrijea, pentru a putea profita de 
experienţa lui. Locuiam acasă, viaţa se desfăşura ca şi înainte, 
atât doar că trebuia să asist la cursuri în fiecare zi. Tinerii care 
aveau protectori puteau trece în câteva săptămâni examenul 
pentru obţinerea gradului inferior de preot. Examenul consta din 
lectură, scriere, calcul şi reproducerea din memorie a textelor 
sacre şi a povestirilor despre sacra triadă şi despre sacra 
nonadă, în fruntea cărora era întotdeauna, se înţelege, regele 
tuturor zeilor, bunul şi înțeleptul Amon. Toată această învăţare 
pe dinafară a textelor sacre urmărea să înăbuşe dorinţa elevilor 
de a analiza singuri textele şi să le inspire o încredere oarbă în 
importanţa textelor memorizate. Numai după ce se supuneau 
orbeşte puterii lui Amon, tinerii puteau obţine primul grad de 
preot. Nu ştiu nimic despre felul în care era continuat studiul 
teologic pentru obţinerea gradelor trei, patru şi cinci, fiindcă 
preoţii de grad superior păstrau cu străşnicie secretele 
ceremoniilor lor sacre, dar ştiu că preoţii de-al doilea grad 
reuşeau, prin magie, să transforme un băț într-un şarpe, în faţa 
unei mulţimi de gură-cască. Ei îşi exersau măiestria în afara 
zidurilor Templului şi tălmăceau oamenilor vedeniile şi visele, iar 
pentru ca acest lucru să-l poată face cum trebuie, se purificau 
prin post şi veghe. Eu cred că despre toată această învăţătură şi 
despre scopul ei final nimeni nu ştie nimic, în afara preoţilor 
care au depăşit acest grad. Preoţii de gradul al doilea mai 
trăncăneau câteodată, dar nu am auzit vreodată ca un preot de 
grad superior să fi dezvăluit profanilor vreun secret, pe care, în 
afară de ei, doar zeii îl cunoşteau. Când am făcut cunoştinţă cu 
Templul, sufletul meu de copii a fost impresionat de 
extraordinara lui măreție şi bogăţie. Chiar şi afluenţa continuă 
de oameni din faţa şi din sălile Templului, de dimineaţă până 
seara, era pentru mine o curiozitate. Oameni de toate naţiile, de 
toate limbile şi de toate culorile veneau să-l slăvească pe Amon, 
se rugau în templu pentru reuşita, prosperitatea şi norocul lor şi 
îi aduceau lui Amon daruri, pentru a-i câştiga protecţia, pentru 
a-şi asigura sănătatea şi slujba, ba chiar şi pentru ca Amon să 
fie de partea lor în conflictele şi intrigile cotidiene. Ochii mei 
obosiseră să tot privească bogăţiile, vasele scumpe, statuetele 
din fildeş şi cutiile din abanos care îi erau aduse în dar lui Amon. 
Nasul meu era sătul de parfumul mirodeniilor şi al răşinilor 


preţioase. Urechile mele nu mai puteau suporta mulţimea de 
limbi străine şi de rugăciuni spuse pe de rost, pe care lumea nici 
nu le înţelegea. Măreţia lui Amon mă sufoca, iar noaptea visam 
urât şi gemeam în somn. 

Aspiranţii la gradul întâi de preot erau împărţiţi în grupe, 
după studiile pe care urmau să le facă mai târziu. Noi, cei care 
urma să studiem în Casa Vieţii, formam o grupă aparte, dar 
printre colegi nu mi-am găsit nici un prieten. Am dat curs 
sfatului înţelept al lui Ptahor şi m-am închis în mine, m-am 
supus cu umilinţă oricărui ordin şi m-am făcut că nu aud nimic 
atunci când alţii vorbeau în bătaie de joc despre zei. Printre noi 
erau băieţi ai căror părinţi, mari medici, erau plătiţi cu aur 
pentru consultaţia şi tratamentul bolnavilor. Erau şi fii de medici 
simpli de la ţară, adesea mai în vârstă decât noi ceilalţi, deja 
adulţi, arşi de soare, care încercau să-şi ascundă cu timiditate 
stângăcia şi care învățau totul, pe de rost, cu mare zel şi 
conştiinciozitate. Erau şi fii de oameni simpli, care aveau o sete 
naturală de a cunoaşte şi care, prin învăţătură, încercau să se 
depărteze de meseria şi de condiţia socială a părinţilor. Aceştia 
din urmă erau trataţi cu severitate şi cu mai multă exigenţă; 
preoţii îi priveau cu suspiciune, fiindcă îi considerau oameni 
nemulţumiţi de destinul lor, hotărât de zei. 

Prudenţa mea s-a dovedit utilă, fiindcă, destul de repede, am 
constatat că printre noi sunt şi turnători, subordonați preoţilor. 
Un cuvânt imprudent, o îndoială exprimată, o glumă între colegi 
ajungeau imediat să fie cunoscute de preoţi, iar cel vinovat era 
chemat pentru a fi interogat şi pedepsit. Unii dintre băieţi au 
fost bătuţi cu băţul drept pedeapsă, iar alţii nu numai că au fost 
expulzați din Templu şi din Casa Vieţii de la Teba, dar li s-a 
interzis pentru totdeauna accesul la orice formă de învăţământ 
în tot Egiptul. Dacă erau energici, aceştia îşi puteau găsi de 
lucru în vreo garnizoană, ca ajutor de medic care amputează 
picioare, sau puteau practica medicina în ţara Kuş şi în Siria, 
fiindcă medicina egipteană era renumită în toată lumea. Dar, de 
cele mai multe ori, ei se împotmoleau pe drum şi se mulţumeau 
cu meseria de scrib neînsemnat şi asta doar dacă ştiau să scrie. 

Cum eu ştiam să scriu şi să citesc bine, eram mai avansat 
decât mulţi colegi mai în vârstă. După părerea mea, eram destul 
de bine pregătit pentru a intra în Casa Vieţii, dar ordinul de 
trecere acolo întârzia şi eu nu aveam curajul să întreb de ce, 


fiindcă o astfel de întrebare putea fi considerată ca o 
nesupunere în faţa lui Amon. Îmi pierdeam timpul copiind Cartea 
morților, care se vindea în faţa Templului. Spiritul meu era 
revoltat de acest lucru şi eram deprimat. Mulţi dintre colegii 
mei, mai puţin avansați, îşi începuseră deja studiile în Casa 
Vieţii. Mă mai consola gândul că, din cauza cunoştinţelor pe care 
tata mi le transmisese, eu aveam o mai bună pregătire decât ei. 
Mai târziu, m-am gândit că, de fapt, preoţii lui Amon au fost mai 
înţelepţi decât îi credeam eu. Ei au privit în interiorul meu, au 
simţit revolta mea şi îndoielile mele, de aceea m-au pus la 
încercare. 

Devenisem din ce în ce mai melancolic, aveam un somn 
neliniştit şi adesea, seara, doream să fiu singur pe malul Nilului, 
să privesc cum ziua se stinge şi cum apar pe cer stelele. Mă 
simţeam ca şi cum aş fi fost bolnav. Râsul fetelor de pe stradă 
mă irita şi mă supăra. Aveam o nostalgie după ceva, dar nu 
ştiam după ce anume, gândurile îmi erau pline de dulceaţa 
otrăvitoare a poveştilor şi poeziilor, inima mea se muia din orice, 
iar când eram singur, ochii mi se umpleau de lacrimi. Din când 
în când, tata se uita la mine şi zâmbea amuzat ca pentru sine, 
iar pe Kipa o apucase pe neaşteptate pasiunea de altădată, de 
a-mi spune poveşti despre femei ale căror bărbaţi plecau în 
călătorie prin alte ţări şi care obişnuiau să invite acasă tineri 
frumoşi, cu care să se distreze. 

Într-un sfârşit, m-au anunţat că mi-a venit rândul să fac de 
veghe la Templu. Timp de o săptămână urma să locuiesc în 
interiorul Templului fără a avea voie să ies deloc în afara lui. 
Trebuia să mă purific şi să ţin post, de aceea tata s-a şi grăbit 
să-mi taie părul şi să invite vecinii mai apropiaţi, pentru a 
sărbători ziua maturității mele. Începând cu acea zi, eu urma să 
trec în rândul adulţilor; fiindcă eram gata să fiu uns ca preot, mă 
ridicam în rang deasupra vecinilor şi copiilor de aceeaşi vârstă 
cu mine, cu toate că, de fapt, acest act era lipsit de orice 
importanţă. 

Kipa a pregătit cele mai gustoase mâncăruri, dar în gura 
mea, prăjiturile cu miere nu au avut nici un gust, iar veselia şi 
glumele vecinilor nu m-au amuzat deloc. Seara, după ce vecinii 
au plecat acasă, de melancolia mea s-au molipsit şi Senmut, şi 
Kipa. Senmut a început să povestească despre misterioasa 
istorie a naşterii mele, Kipa îl întrerupea ca să-i aducă aminte 


unele detalii omise, iar eu priveam fix la bărcuţa de stuf, care 
era fixată într-o cavitate din perete, deasupra patului lor. Privind 
împletitura înnegrită şi ruptă, mi se frângea inima de mila mea. 
Eu nu aveam în lumea asta un tată şi o mamă, aşa gândeam. 
Eram singur sub stelele cerului, singur într-un oraş atât de mare. 
Poate că nu eram decât un străin mizerabil poate că naşterea 
mea era legată de un secret dezonorant. 

Când am plecat la Templu pentru împlinirea ritualului de 
trecere în rândul preoţilor, îmbrăcat cu veşmintele pe care Kipa 
le pregătise cu atâta dragoste pentru mine, inima mea era 
rănită. 


Noi eram douăzeci şi cinci de tineri, care ne pregăteam 
pentru această ceremonie. După ce ne-am purificat în lacul 
sacru al Templului, ni s-a ras tot părul de pe cap şi ni s-au dat să 
îmbrăcăm nişte haine cenuşii şi aspre. Ceremonialul a fost 
condus de un preot nu prea exigent. După tradiţie, noi ar fi 
trebuit să trecem printr-o serie de ritualuri de umilinţă, dar nu s- 
a petrecut aşa, fiindcă în grupul nostru erau şi băieţi din familii 
sus-puse, precum şi bărbaţi mai în vârstă, care-şi trecuseră deja 
examenele şi voiau să intre în slujba lui Amon doar pentru a 
avea o mai mare siguranţă în cariera lor. Ei dispuneau de multe 
provizii şi i-au dat şi preotului să bea din vinul lor, iar câţiva 
dintre ei nu s-au sfiit şi au plecat să-şi petreacă noaptea la o 
casă de distracţie, fiindcă pentru ei trecerea în rândul preoţilor 
nu era decât o formalitate. Eu îmi simţeam inima rănită şi am 
vegheat toate nopţile şi mi-au trecut prin minte, în tot acest 
timp, doar gânduri triste. M-am mulţumit cu o bucată de pâine, 
cu o cană de apă şi cu orele de odihnă permise, aşteptând cu 
îndoială şi cu speranţă ceea ce urma să se întâmple. 

Eram atât de tânăr şi aş fi vrut nespus de mult să pot crede. 
Se spunea că Amon i se va arăta şi îi va vorbi fiecărui viitor 
preot. Pentru mine ar fi fost o uşurare de nespus dacă m-aş fi 
eliberat de greul care îmi apăsa inima şi de suspiciunile mele, 
dacă aş fi putut înţelege partea misterioasă a lucrurilor. Dar eu 
deja ştiam că, în faţa medicului, chiar şi faraonul este la fel ca 
oricare om în pielea goală, privirea mea era mai ascuţită decât a 
celorlalţi tineri de aceeaşi vârstă, fiindcă însoţindu-l pe tata la 
bolnavii lui, am văzut şi boala, şi moartea, încă de când eram 
copil. De aceea mă îndoiam şi îndoiala mea crescuse şi mai mult 
după cei trei ani petrecuţi în templu. 

Dar, mă gândeam eu, poate că în spatele vălurilor care 
protejează lucrurile sacre, se ascunde ceva al cărui înţeles îmi 


scapă mie. Şi speram că, poate, Amon mi se va arăta şi îmi va 
aduce linişte în suflet. 

La toate acestea mă gândeam pe când rătăceam prin sălile 
Templului destinate profanilor, privind sacrele imagini colorate 
şi citind textele, în care se povestea despre numeroasele daruri, 
pe care faraonii i le oferiseră lui Amon din prada de război. Dar, 
pe neaşteptate, în faţa mea a apărut o femeie frumoasă, 
îmbrăcată în haine de in, atât de subţiri, încât pieptul şi şoldurile 
i se vedeau prin țesătura fină a pânzei. Era zveltă şi dreaptă, iar 
buzele, obrajii şi sprâncenele ei erau vopsite. Ea mă privea cu o 
curiozitate nedisimulată. 

Care îţi este numele, frumosule tânăr, m-a întrebat ea şi 
ochii ei verzi au alunecat pe îmbrăcămintea mea cenuşie, care 
arăta clar că urmează să trec în tagma preoţilor. 

Sinuhe, i-am răspuns ea încurcat, fără a îndrăzni să o privesc 
în ochi. 

Era atât de frumoasă şi picăturile de ulei de pe fruntea ei 
miroseau atât de bizar şi aş fi vrut ca ea să-mi ceară să o 
conduc prin Templu. 

Sinuhe, a repetat ea visătoare examinându-mă cu atenţie. 
Deci tu eşti acela care moare de frică şi încearcă să fugă repede 
pentru a se salva, dacă i se încredinţează un secret? 

Ea făcea aluzie la povestea despre aventurile lui Sinuhe şi 
acest lucru mă enerva, fiindcă eram sătul, de la şcoală, să tot fiu 
luat în bătaie de joc din cauza acelei stupide poveşti. De aceea, 
am prins curaj şi m-am uitat drept în ochii ei: privirea ei era atât 
de curioasă, ciudată, captivantă, încât obrajii mei au început să 
se înroşească şi am simţit cum trupul meu e gata să ardă 

De ce m-aş teme? am spus eu. Un viitor medic nu se teme 
de nici un secret. 

A, exclamă ea zâmbind. Puiul de şoim se umflă deja în pene, 
chiar mai înainte de a se descotorosi de coaja de ou din care a 
ieşit. Oare printre colegii tăi nu este un tânăr cu numele 
Metufer? El este fiul constructorului regal. 

Metufer era unul dintre aceia care oferiseră preotului să bea 
vin, mai mult, îi dăduse în dar şi o brățară de aur. M-a surprins 
neplăcut faptul că întrebase de el, totuşi, m-am oferit să mă duc 
să-l caut. Am încercat să mă consolez cu gândul că poate era 
sora lui sau vreo altă persoană din familie. Această idee m-a 


liniştit, am  privit-o cu îndrăzneală, i-am zâmbit, apoi am 
întrebat-o: 

Oare cum aş putea-o face, când nu-ți ştiu numele? Nu i-aş 
putea spune cine-l caută, nu-i aşa? 

El ştie prea bine cine-l caută, a spus ea şi a bătut 
nerăbdătoare cu una dintre sandalele ei, împodobite cu pietre 
multicolore, în dalele de piatră ale sălii, de aceea mi-am aruncat 
privirea spre picioarele ei mici, pe care praful nici nu le atinsese 
şi ale căror unghii frumoase erau vopsite în roşu sclipitor. 

El ştie bine cine îl cheamă, a repetat ea. Poate că el îmi 
datorează ceva. Poate că bărbatul meu este plecat şi, fiindcă 
sunt atât de tristă, aştept ca el să mă consoleze. 

Inima a început să mi se strângă când m-am gândit că ea ar 
fi putut fi o femeie măritată. Dar i-am spus curajos: 

Foarte bine, frumoasă necunoscută. Mă voi duce să-l caut şi-i 
voi spune că o femeie mai tânără şi mai frumoasă decât însăşi 
zeiţa Lunii îl cheamă. Deci, el va şti cine îl cheamă, fiindcă cine 
te-a văzut pe tine, chiar şi o singură dată, nu te-ar putea uita 
niciodată. 

Mi-a fost teamă că am fost prea îndrăzneţ, dar ea mi-a atins 
braţul şi mi-a spus visătoare: 

O, cât de grăbit eşti! Mai stai puţin, poate că noi doi mai 
avem câte ceva să ne spunem. 

Şi din nou s-a uitat la mine şi am simţit că inima îmi va sări 
din piept şi că burta îmi va cădea până la genunchi. Ea şi-a 
întins braţul încărcat de inele şi de brățări din aur, mi-a 
mângâiat capul şi mi-a spus prietenos: 

Oare acestui cap atât de frumos nu îi este frig fără buclele 
care-l împodobeau înainte de a-i fi fost tăiate? 

Şi m-a mai întrebat: _ 

Oare tu ai spus adevărul? lIntr-adevăr, tu mă găseşti 
frumoasă? Uită-te la mine mai bine. 

M-am uitat la ea şi la îmbrăcămintea ei din in regal: avea 
nişte ochi atât frumoşi, cum niciodată nu mai văzusem, mai 
frumoşi decât ochii tuturor femeilor şi nu făcea nimic pentru a-şi 
ascunde frumuseţea. Am privit-o şi am uitat de inima mea 
rănită, am uitat de Amon şi de Casa Vieţii; în vecinătatea ei, 
trupul îmi ardea ca focul. 

Tu nu mi-ai dat nici un răspuns, a spus ea trist. Nici nu 
trebuie să-mi răspunzi. Desigur, pentru tine eu sunt o femeie 


bătrână şi urâtă, care, pentru frumoşii tăi ochi, nu mai poate fi 
un motiv de desfătare. Du-te şi-l caută pe Metufer, aşa scapi şi 
de mine. 

Dar eu nu m-am dus, nici nu mai eram în stare să spun ceva 
şi am înţeles din vorbele ei că râde de mine. În vecinătatea 
coloanelor gigantice ale Templului era întuneric, iar ochii ei 
străluceau în lumina puţină care se strecura printre barele de 
piatră ale ferestrelor. Nimeni nu ne vedea. 

— Poate că tu nici nu mai trebuie să mergi să-l cauţi pe el, 
mi-a spus ea şi mi-a zâmbit. Poate ca mie mi-ar fi de ajuns dacă 
tu ai fi bucuros să te distrezi cu mine, fiindcă eu nu am pe 
nimeni care să mă înveselească. 

Mi-am amintit de cuvintele pe care mama mea, Kipa. mi le-a 
spus despre femeile care invită tineri frumoşi pentru a se distra 
şi, fără să vreau, am făcut un pas înapoi. 

N-aş fi bănuit că Sinuhe se teme de mine, a spus ea şi s-a 
apropiat de mine. 

Am ridicat braţul, ca să mă apăr de atingerea ei, şi am spus: 

— Eu ştiu cine eşti tu. Bărbatul tău este plecat din Teba şi tu 
îţi oferi oricui inima ta, care este o capcană periculoasă, iar 
sânul tău arde mai puternic decât focul. 

Dar, cu toate că i-am vorbit astfel, nu am putut să plec de 
acolo. Surprinsă de vorbele pe care eu i le-am spus, ea a avut 
un moment de tulburare, dar după aceea a zâmbit din nou şi mi- 
a spus cu dulceaţă în glas: 

Aşa crezi tu? Dar nu este deloc adevărat. Sânul meu nu a 
fost niciodată fierbinte ca focul, dimpotrivă, mulţi spun că este 
răcoros. Tu poţi să cercetezi. 

Mi-a luat mâna şi a pus-o pe sânul ei şi i-am simţit 
frumuseţea prin pânza subţire; am început să tremur, iar obrajii 
mei s-au înroşit ca focul. 

Tu încă nu crezi, mi-a spus ea cu o dezamăgire afectată. Este 
drept că pânza de in e un obstacol, dar aşteaptă puţin, o voi da 
la o parte. 

Ea şi-a deschis tunica şi mi-a condus mâna la sânul ei, iar eu 
i-am simţit bătaia inimii şi sânul ei proaspăt şi răcoros sub mâna 
mea. 

Vino, Sinuhe, mi-a şoptit ea. Vino cu mine. Vino să bem vin şi 
să ne desfătării împreună. 


Nu pot să părăsesc Templul, i-am răspuns eu îngrozit şi mi-a 
fost ruşine de laşitatea mea, fiindcă o doream, dar în acelaşi 
timp, îmi era frică de ea ca de moarte. Eu trebuie să rămân pur 
până ce voi fi trecut în rândul preoţilor, altfel voi fi dat afară din 
Templu şi nu voi mai putea ajunge niciodată în Casa Vieţii. Fie-ţi 
milă de mine! 

l-am vorbit astfel, fiindcă ştiam că aş fi urmat-o, dacă m-ar 
mai fi rugat o dată. Numai că ea era o femeie cu experienţă şi 
mi-a înţeles suferinţa. Şi-a rotit privirea împrejur. Eram în 
continuare împreună, iar pe lângă noi treceau oameni şi un 
preot explica cu voce tare călătorilor veniţi în Teba despre 
curiozităţile Templului şi le promitea că le va arăta şi alte 
minunăţii, dacă îi vor mai da câte un bănuţ de aramă. 

Tu eşti atât de tânăr şi atât de timid, Sinuhe, a spus ea. 
Nobilii şi oamenii bogaţi din Teba mi-ar oferi bijuterii şi aur dacă 
i-aş invita să se distreze cu mine. lar tu preferi să rămâi pur, 
Sinuhe. 

Într-adevăr, vrei să-l chem pe Metufer? i-am spus eu în 
şoaptă, fiindcă nu doream acest lucru; fără îndoială, Metufer nu 
ar fi ezitat să părăsească Templul noaptea, chiar de ar fi fost în 
tura lui de veghe, fiindcă tatăl lui era constructorul regal. In 
acea clipă eu eram în stare să-l omor pe acest Metufer. 

Nici nu mai doresc să-l chemi pe Metufer, a spus ea. Vreau 
să ne despărţim ca nişte buni prieteni. De aceea îţi spun şi care 
este numele meu. Mă cheamă Nefernefernefer. Se spune că 
sunt frumoasă şi că cine a rostit o dată numele meu nu se poate 
abţine să nu-l repete de două-trei ori. Incă mai există obiceiul ca 
prietenii să-şi ofere daruri la despărţire, ca să nu uite unul de 
altul. De aceea, îţi cer să-mi dai ceva în dar. 

Atunci am simţit din nou cât sunt de sărac, de vreme ce nu-i 
pot oferi nimic în dar, nici cea mai modestă bijuterie sau brățară 
din cupru. Astfel de obiecte ieftine, bineînţeles, nu aş fi îndrăznit 
să-i ofer, dar eu nu ie aveam nici pe acestea De ruşine, mi-am 
lăsat amărât capul în jos şi nu am mai spus nimic. 

Atunci, dă-mi un dar care să-mi încălzească sufletul, mi-a 
spus ea şi a arătat cu degetul spre bărbia mea, apoi şi-a 
apropiat obrazul de obrazul meu. Am înţeles şi mi-am atins 
buzele de buzele ei moi. Ea a suspinat uşor şi mi-a spus: 

— Mulţumesc, a fost un dar frumos, Sinuhe. Dar tu eşti, cu 
siguranţă, un străin dintr-o ţară îndepărtată, dacă încă nu ai 


învăţat cum trebuie sărutată o femeie. Cum este oare posibil că 
fetele din Teba nu te-au iniţiat încă în această artă, mai cu 
seamă că buclele de copil ţi-au fost deja tăiate? 

Apoi a scos din degetul mare un inel din aur şi argint, care 
avea o piatră verde negravată, mi i-a pus mie pe deget şi a 
spus: 

— Şi eu îţi ofer un dar, Sinuhe, ca să nu mă uiţi. După ce vei 
fi preot şi vei intra în Casa Vieţii, tu îl vei putea da unui bijutier 
ca să graveze pe piatră pecetea ta şi vei fi şi tu asemenea 
bărbaţilor bogaţi şi nobili. Dar să-ţi aminteşti că piatra este 
verde, fiindcă numele meu este Nefernefernefer şi fiindcă, 
odată, se spunea că ochii mei sunt verzi ca apa Nilului vara, 
când străluceşte puternic soarele. 

Nu pot primi inelul tău, Nefer, i-am spus eu şi am repetat 
Nefernefer; repetarea numelui ei m-a umplut de bucurie. Cu 
toate astea, eu nu te voi uita niciodată. 

Băiat nebun ce eşti, a spus ea, păstrează inelul fiindcă aşa 
doresc eu. Păstrează-l pentru capriciul meu, care-mi va aduce 
odată un mare câştig. 

Şi-a mişcat degetul mic în faţa ochilor mei şi, cu ochii plini de 
bucurie, mi-a spus: 

— Şi să nu uiţi să te fereşti de femeile ai căror sâni ard ca 
focul. 

Apoi a plecat. Nu a vrut să o conduc până la ieşirea din 
Templu. M-am uitat după ea şi am văzut cum, după ce a ieşit pe 
poarta Templului, mulţimea s-a dat la o parte din faţa ei şi i-a 
făcut loc să treacă şi cum, după ce litiera în care se urcase a 
plecat, şuşotea. 

După plecarea ei, am simţit în mine un gol înspăimântător, 
ca şi cum aş fi căzut cu capul în jos într-o prăpastie întunecoasă. 

Câteva zile mai târziu, Metufer a văzut inelul, mi-a luat 
mâna, parcă nevenindu-i să creadă, şi l-a examinat cu atenţie, 
apoi a spus: 

— Pentru numele tuturor celor patruzeci de paviani ai lui 
Osiris, care fac dreptate. Nefernefernefer, nu-i aşa? Asta n-aş fi 
crezut-o despre tine niciodată. 

Şi s-a uitat la mine cu mult respect, deşi în acel moment eu 
măturam dalele Templului şi urma să îndeplinesc şi alte munci 
neplăcute, pe care preotul îmi poruncise să ie fac, probabil 
fiindcă eu nu-i dădusem nimic în dar. 


Eram supărat pe Metufer, aşa cum numai un adolescent fără 
experienţă se poate supăra, iar cuvintele pe care mi le spusese 
m-au înfuriat şi m-au amărât multă vreme. Deşi aş fi vrut să-l 
întreb câte ceva despre Nefer, nu l-am întrebat, fiindcă mi se 
părea că astfel m-aş umili. De aceea, mi-am ascuns secretul în 
inima mea, fiindcă minciuna este cel mai agreabil adevăr, iar 
visul este mai clar decât gloria. Când mă uitam la piatra verde a 
inelului, îmi aminteam de prospeţimea sânului ei şi încă îi mai 
simţeam parfumul. Mă agăţam de imaginea ei, îi simţeam 
buzele cum le ating pe ale mele şi acest lucru mă consola, 
fiindcă deja Amon mi se arătase, iar credinţa mea se prăbuşise 
de-a binelea. 

Gândindu-mă la ea, murmuram afectuos „sora mea” şi 
cuvintele acestea erau ca o mângâiere în gura mea. Incă din 
vremuri îndepărtate, aceste vorbe au însemnat „dragostea 
mea”; acelaşi înţeles îl au şi acum, acelaşi înţeles îl vor avea 
pentru eternitate. 


Dar mai trebuie să povestesc în ce fel mi s-a arătat Amon în 
cea de-a patra noapte, a fost rândul meu să veghez odihna lui 
Amon. Eram şapte tineri: Mata, Moise, Bek, Sinufer, Nefru, 
Ahmose şi eu, Sinuhe, fiul lui Senmut. Moise şi Bek urmau să 
intre, ca şi mine, în Casa Vieţii, de aceea, pe ei îi cunoşteam de 
multă vreme, dar pe ceilalţi nu-i mai văzusem. 

Eram slăbit din cauza postului şi a aşteptării. Toţi eram 
serioşi şi îl urmăream fără nici un zâmbet pe preot, fiei uitat 
numele. El ne-a condus în sanctuarul Templului. Amon coborâse 
cu barca lui sacră în spatele munţilor din vest, paznicii sunaseră 
deja din trâmbiţele lor de argint şi porţile Templului erau 
închise. Preotul care ne-a condus se ghiftuise cu carne friptă de 
la animalele jertfite în cursul acelei zile la Templu, cu fructe şi 
dulciuri, uleiul îi şiroia pe obrajii buhăiţi şi roşii de la vin. S-a 
apropiat de sanctuar râzând cu poftă, a dat la o parte vălul şi 
ne-a lăsat să ne uităm la Amon, cel care este mai sacru decât 
toţi zeii. Amon era aşezat într-o nişă tăiată într-un bloc imens de 
piatră. Numeroasele nestemate ale coafurii şi colierului lui Amon 
sclipeau în roşu, verde şi albastru la lumina lămpilor, asemenea 
unor ochi vii. Dimineaţa, conduşi de preot, noi urma să-l ungem 
cu uleiurile sacre şi să-l îmbrăcăm cu veşminte noi, fiindcă lui 
Amon îi trebuia în fiecare dimineaţă o altă îmbrăcăminte. Eu ÎI 
mai văzusem înainte pe Amon. Îl văzusem la sărbătoarea de 
primăvară, când era purtat în barca de aur, şi am văzut atunci 
mulţimea care se arunca la pământ în faţa lui. II mai văzusem şi 
când Nilul se revărsa, cum naviga pe lacul sacru în barca lui din 
lemn de cedru. Dar, biet copil, eu nu-l mai văzusem niciodată 
atât de aproape şi îmbrăcămintea lui roşie nu mă impresionase 
niciodată atât de mult ca atunci, la lumina palidă a lămpilor, în 
liniştea aceea absolută a sanctuarului. Culoarea roşie era doar 
pentru zei şi eu am simţit, pe când priveam figura lui 


maiestuoasă, că mă sufoc şi că greutatea dalelor de piatră din 
Templu îmi apasă pieptul. 

Vegheaţi şi rugaţi-vă în faţa vălului, ne-a spus preotul 
ţinându-se bine de văl, fiindcă nu mai avea siguranţă în picioare 
de beat ce era. S-ar putea ca Amon să vă cheme, fiindcă el are 
obiceiul să se arate viitorilor preoţi, să-i cheme pe nume şi să le 
vorbească, dacă el îi consideră demni de acest lucru. 

El a făcut repede cu mâna semnul sacru, a murmurat numele 
divine ale lui Amon, şi-a descleştat mâna şi a lăsat să cadă vălul 
la loc, apoi s-a străduit să se încline în faţa lui Amon şi să-şi 
coboare mâinile la nivelul genunchilor. 

După aceea, el a plecat şi ne-a lăsat pe noi, cei şapte, în 
întunericul sanctuarului. Toţi eram cu picioarele goale şi ne 
temeam că vom îngheţa din cauza frigului care venea de la 
dalele de piatră. Dar, după ce el a plecat, Moise a scos la iveală 
o lampă, pe care o dosise până atunci sub veşminte, iar Ahmose 
s-a dus, cu sânge rece, şi a aprins-o, fără nici o ezitare, de la 
focul sacru al lui Amon, aşa că în jurul nostru s-a făcut lumină. 

Am fi cam nebuni dacă am sta în întuneric, a spus Moise şi 
toţi am fost de aceeaşi părere, chiar dacă, într-un fel, tot ne 
temeam puţin. Ahmose a scos apoi pâine şi carne, iar Mata şi 
Nefru au început să dănţuiască pe pardoseala de piatră strigând 
atât de tare, că răsuna sala templului. După ce a mâncat. 
Ahmose şi-a înfăşurat strâns veşmântul pe el şi s-a întins pe 
dalele de piatră înjurând. Nu mult timp după aceea, Sinufer şi 
Nefru i-au urmat exemplul şi s-au întins şi ei lângă el, fiindcă 
sperau că, dormind alături, le va fi mai cald. 

Eu eram atât de tânăr şi de naiv şi am vegheat, chiar dacă 
ştiam bine că preotul nu va veni să ne controleze, fiindcă 
primise în dar de la Metufer o oală cu vin şi că-l invitase pe 
Metufer în camera lui împreună cu alţi doi viitori preoţi, fii de 
nobili, bineînţeles. Eu am vegheat, chiar dacă ştiam din 
povestirile altora că, în timpul de dinaintea ungerii ca preot, 
există obiceiul secret ca toată lumea să mănânce, să se distreze 
şi să doarmă. Mata a început, apoi, să povestească despre 
templul zeiţei Sekhmet, cea cu cap de leoaică, unde fiicele 
zeieşti ale lui Amon obişnuiau să li se arate faraonilor după 
bătălie şi să-i îmbrăţişeze. Acest templu se afla în spatele 
Marelui Templu al lui Amon, dar cum nu mai fuseseră de mult 
războaie, nu mai era folosit. Zeci de ani, nici un faraon nu mai 


trecuse pe acolo şi iarba începuse deja să crească printre dalele 
de piatră ale curţii templului. Şi Mata a mai spus că nu ar avea 
nimic împotrivă dacă vreo câteva zeițe în pielea goală l-ar lua în 
braţe, chiar în acel moment. Nefru învârtea nişte zaruri în mână, 
regreta şi-şi blestema slăbiciunea de a nu fi fost suficient de 
deştept ca să ia vin cu el. Mai târziu, s-au culcat şi el, aşa că eu 
am fost singurul care a stat de veghe. 

Noaptea mea de veghe a fost lungă şi, pe când ceilalţi 
dormeau, am fost cuprins de o dorinţă profundă de a mă 
reculege. Eram atât de tânăr şi mă gândeam că, dacă m-am 
păstrat curat, am postit şi am respectat toate recomandările 
vechi, poate că voi avea norocul ca Amon să mi se arate şi mie. 
Repetam în şoaptă numele lui sacre şi ascultam cu simţurile 
încordate fiecare zgomot, dar templul era gol şi rece. Când era 
aproape dimineaţă, perdeaua sacră a început să se mişte, 
probabil de la curenţii de aer, dar nimic mai mult nu s-a 
întâmplat. Apoi, când lumina a început să pătrundă in Templu, 
am stins lampa şi o decepţie de nedescris m-a cuprins şi i-am 
trezit pe colegii mei. Soldaţii au sunat din trâmbiţe, paznicii s-au 
schimbat între ei pe ziduri şi în curtea Templului a început să se 
facă simțită mişcarea, ca un depărtat zgomot de apă adusă de 
vânt, aşa că am ştiut că ziua şi munca începuseră deja în 
Templu. La urmă a sosit şi preotul, în graba mare, iar spre 
uimirea mea, era însoţit de Metufer. Dinspre amândoi venea o 
puternică duhoare de vin şi ei se ţineau de mână, iar preotul 
bălăngănea şi zdrăngănea cheile lăzii cu podoabe sacre şi 
repeta, ajutat de Metufer, înainte de a ne fi salutat pe noi, 
cuvintele sacre. 

Mata, Moise, Bek, Sinufer, Nefru, Ahmose şi Sinuhe, a spus 
preotul, aţi vegheat şi v-aţi rugat aşa după cum spune ordinul? 
Oare meritaţi să fiţi numiţi preoţi? 

Am vegheat şi ne-am rugat, am răspuns noi într-un glas. 

Oare vi s-a arătat vouă Amon? a întrebat preotul plimbându- 
şi ochii ca să ne privească pe fiecare, după care a râgâit 
puternic. _ 

Ne-am uitat unul la altul şi toţi am avut o ezitare. Intr-un 
sfârşii Moise a spus cu o jumătate de glas: 

El mi s-a arătat. 

Apoi, unul după altul, toţi colegii mei au spus: „El mi s-a 
arătat”. lar ultimul a spus cu o voce plină de siguranţă: „Intr- 


adevăr, El mi s-a arătat” şi l-a privit insolent pe preot drept în 
ochi. Numai eu nu am spus nimic şi am simţit cum o gheară îmi 
strânge inima, fiindcă, după cum gândeam eu atunci, spusele 
colegilor mei erau o insultă pentru zei. Apoi, cu nesimţire, 
Metufer a spus: 

— Şi eu am vegheat toată noaptea şi m-am rugat pentru a- 
mi merita rangul de preot, chiar dacă eu nu am stat numai aici, 
fiindcă am mai avut şi alte lucruri de făcut. Şi mie mi s-a arătat 
Amon, fapt pe care preotul îl poate confirma, şi forma lui era 
asemănătoare unei mari amfore de vin şi ei mi-a spus 
numeroase lucruri sacre, pe care nu vi le pot spune vouă, 
cuvintele lui erau limpezi cum este vinul în gură, aşa că nu mă 
mai săturam să le ascult şi le-am ascultat cu un interes din ce în 
ce mai mare, până s-a făcut dimineaţă. 

Auzind vorbele lui Metufer, Moise a prins curaj şi a spus: 

— Mie mi s-a arătat Amon sub forma lui Horus, fiul lui, şi 
şoimul mi s-a aşezat o clipă pe creştetul capului şi mi-a spus: 
„Fii binecuvântat, Moise, fie binecuvântată familia ta, fie 
binecuvântată munca ta, să locuieşti într-o casă cu două porţi şi 
să porunceşti multor slujitori”. Aşa a spus. 

După aceea, toţi ceilalţi s-au grăbit să povestească despre 
forma în care le-a apărut Amon şi despre cum le-a vorbit şi au 
pus ei atâta zel pe când povesteau, încât nu mai aveau răbdare 
şi vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, iar preotul asculta mulţumit 
râzând şi scuturând din cap. Eu nu ştiu dacă ei îşi vor fi povestit 
visele lor sau dacă vor fi minţit. Ceea ce ştiu este că eu stăteam 
trist şi abătut şi că eram singurul care nu spusese nimic. La 
sfârşit, după ce toţi au terminat de vorbit, preotul s-a întors spre 
mine şi, încreţindu-şi fruntea, mi-a spus cu severitate: 

— Dar tu, Sinuhe, nu ai nimic important de spus? Oare ţie 
cerescul Amon nu ţi s-a arătat sub nici o formă? El poate lua 
nenumărate înfăţişări. Oare nu l-ai văzut nici măcar sub formă 
de şoricel? Nu pot crede că tu nu l-ai văzut deloc. 

Promovarea mea pentru Casa Vieţii era pusă sub semnul 
întrebării. Am rostit cu curaj: 

— Dimineaţa, foarte devreme, am văzut mişcându-se vălul 
din faţa lui Amon, dar Amon nici nu mi s-a arătat, nici nu mi-a 
vorbit. 

După ce am rostit aceste cuvinte, toţi au izbucnit în râs şi cel 
mai tare râdea Metufer, care-şi lovea şi genunchii cu mâinile. 


— Asta-i tâmpit, i-a spus el preotului, după care, trăgându-l 
de mâneca murdară de vin şi uitându-se fix la mine, i-a şoptit 
ceva. 

Preotul m-a privit cu asprime şi mi-a spus: 

— Dacă nu ai auzit glasul lui Amon, nu te voi putea promova 
în rândul preoţilor. Dar acest lucru se poate drege repede, 
fiindcă eşti un tânăr plin de credinţă şi intenţiile tale au fost 
bune. 

După ce a spus aceste vorbe, el a dispărut din faţa noastră 
retrăgându-se în spatele sanctuarului. Metufer s-a apropiat de 
mine şi, după ce s-a uitat la expresia nefericită a feţei mele, mi- 
a zâmbit prietenos şi mi-a spus: 

— Nu-ţi fie teamă! 

După puţin timp, toţi ne-am speriat, fiindcă în obscuritatea 
sălii a răsunat un glas, care nu era asemenea glasului omenesc 
şi venea din toată părţile, din tavan, din pereţi şi dintre stâlpi, 
aşa că toţi ne-am rotit privirile neînţelegând de unde venea. 
Glasul a spus: 

Sinuhe. Sinuhe, adormitule, unde eşti? Vino repede înaintea 
feţei mele şi închină-te mie, fiindcă sunt grăbit şi nu te pot 
aştepta toată ziua. 

Metufer m-a împins aproape de văl şi m-a apăsat silindu-mă 
să îngenunchez şi să mă prosternez în faţa vălului ca şi cum m- 
aş fi închinat în faţa unui zeu sau în faţa faraonului. Dar când 
mi-am ridicat capul, am văzut că sanctuarul era puternic 
luminat şi că prin transparenţa voalului toate erau clare şi mi s-a 
părut că vocea venea din gura statuii lui Amon 

Sinuhe, Sinuhe, eşti un porc şi un pavian, a spus glasul. Oare 
ai fost beat de somn când te-am strigat? Ai merita să fii vârât 
într-o fântână cu noroi, unde să mănânci noroi toată viaţa, dar 
fiindcă eşti tânăr, te iert, chiar dacă eşti prost, leneş şi murdar. 
Eu îi iert şi îi binecuvântez pe toţi cei care cred în mine, iar pe 
cei care nu-mi sunt credincioşi, îi arunc în abisul infernului. 

În continuare, pe aceiaşi ton, m-a insultat, m-a înjurat şi a 
urlat la mine. Dacă nu îmi amintesc vorbele pe care mi le-a mai 
spus, este, poate, fiindcă am vrut să le uit, atât de multă 
umilinţă şi amărăciune am simţit atunci când am înţeles că 
vocea aceea supranaturală nu era decât vocea preotului şi, 
după ce am înţeles, acest lucru m-a uimit şi mi-a produs oroare 
şi nici nu am mai putut înţelege tot ceea ce a spus, am rămas 


întins în faţa chipului lui Amon, chiar şi după ce vocea nu s-a 
mai auzit. Preotul a revenit şi mi-a tras o lovitură cu piciorul; 
atunci m-am ridicat, iar colegii mei au început, în grabă, să 
schimbe  mirodeniile din interiorul sanctuarului, uleiurile 
parfumate, podoabele şi veşmintele lui Amon. 

Munca era împărţită şi fiecare avea ceva de făcut, dar nu-mi 
mai amintesc decât de ceea ce eu însumi am făcut. Am adus de 
pe coridor un vas cu apă sacră şi prosoape curate pentru ca zeul 
să fie spălat pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Dar când m-am 
întors, am văzut cum preotul mai întâi a împroşcat salivă pe faţa 
lui Amon, după care i-a lustruit faţa cu mâneca murdară a 
veşmântului lui. Apoi, cum Moise şi Nefru i-au vopsit buzele, 
obrajii şi sprâncenele, cum Metufer l-a uns cu ulei şi cum a atins 
cu uleiul sacru faţa unsuroasă a preotului, ba chiar şi propria lui 
faţă. La urmă, statuia a fost dezbrăcată, spălată şi ştearsă, ca şi 
cum mai înainte şi-ar fi făcut nevoile, i s-a uns sexul cu ulei 
sacru, i s-au înfăşurat veşmintele de dedesubt, i s-au acoperit 
umerii şi mâinile, iar apoi i s-a pus veşmântul plisat, fiecare pliu 
fiind netezit în parte. După ce s-au petrecut toate aceste 
operaţii, preotul ne-a poruncit să luăm vechile veşminte, 
prosoapele şi apa, care trebuiau păstrate, fiindcă totul urma a fi 
vândut. În fiecare zi, în curtea Templului veşmintele lui Amon şi 
prosoapele cu care a fost şters, tăiate în bucățele, se vindeau 
drumeţilor care voiau să aibă noroc. Apa se vindea bolnavilor cu 
eczeme care, în felul acesta, sperau să se însănătoşească. 

Eram liberi şi am mers în curtea Templului, unde era o 
căldură înăbuşitoare şi mie mi-a fost atât de rău încât am 
vomitat, deşi nu mâncasem nimic de câteva zile. Aveam un gol 
în stomac, la fel de goale îmi erau inima şi capul şi de atunci 
înainte nu am mai crezut niciodată în zei. Când s-a sfârşit acea 
săptămână, capul mi-a fost uns cu ulei sacru, am obţinut 
numele de preot al lui Amon, am depus jurământul casei 
preoţilor şi mi s-a înmânat un papirus, care atesta acest lucru. 
Pe certificat era sigiliul marelui Templu al lui Amon şi numele 
meu şi era înscris şi dreptul de a studia în Casa Vieţii. 

Aşa am intrat Moise, Bek şi cu mine în Casa Vieţii. Porţile 
Casei Vieţii s-au deschis şi pentru mine, iar numele meu a fost 
scris în Cartea Vieţii, la fel după cum numele tatălui meu 
Senmut fusese înscris mai înainte de mine şi cum numele 


bunicului fusese înscris mai înainte de el. Dar după aceea, eu nu 
am mai fost niciodată fericit. 


În Casa Vieţii din marele Templu al lui Amon, învăţătura era 
supravegheată de cei mai renumiţi medici regali, fiecare dintre 
ei având propria specialitate. Dar pe acei medici i-am văzut rar, 
fiindcă ei aveau un număr mare de pacienţi bogaţi pe care 
preferau să-i îngrijească, cărora le preparau continuu leacuri şi 
remedii, fiindcă de la ei primeau imens de multe daruri. Aceşti 
medici regali locuiau în marile case din afara oraşului. Numai 
atunci când în Casa Vieţii sosea vreun bolnav ale cărui suferinţe 
îi deconcertau pe medicii permanenţi, care nu ştiau ce ar putea 
face pentru a-i vindeca, apărea medicul regal care, etalându-şi 
măiestria, prezenta elevilor ceea ce era mai bun din arta lui. 
Atunci, întru slava lui Amon, până şi un bolnav sărac se putea 
bucura de îngrijirile unui medic regal. 

De obicei, bolnavii care ajungeau la Casa Vieţii aduceau 
daruri pe măsura posibilităţilor pe care le aveau, dar cum, de 
cele mai multe ori, veneau cu recomandarea vreunui medic din 
oraş, care atesta că un medic obişnuit nu poate să vindece 
boala de care sufereau, ei nu aveau nici un dar, fiindcă erau 
săraci. Toate aceste lucruri erau frumoase şi drepte, dar cu 
toate astea, nu mi-aş fi dorit să fiu în pielea bolnavului sărac, 
fiindcă pe săraci erau încercate toate tratamentele 
necunoscute, iar viitorii medici îşi puteau exersa abilitatea pe ei. 
Aceşti bolnavi nu erau scutiţi de dureri îngrozitoare şi de multe 
ori mureau, fiindcă toate leacurile noi erau încercate pe ei, 
cleştele, cuţitele şi focul le provocau dureri de nedescris, fiindcă 
niciodată, înainte de vreo intervenţie chirurgicală, nu li se 
administra vreun anestezic. De aceea, foarte des, din 
anticamerele Casei Vieţii, unde erau trataţi bolnavii săraci, se 
auzeau plânsul jalnic şi urletele disperate ale pacienţilor. 

Pentru a ajunge la cunoaşterea temeinică a artei medicale 
era nevoie de multă învăţătură şi de multă practică. Noi trebuia 


să învăţăm utilizarea leacurilor şi remediilor cunoscute, să 
învăţăm cum să culegem plantele la timpul cuvenit, cum să le 
uscăm sau cum să extragem uleiurile din ele, să ştim să 
preparăm noi înşine leacurile. Şi eu, ca şi mulţi alţi colegi, 
bombăneam împotriva acestei învățături, fiindcă nu înţelegeam 
ce-am fi putut câştiga din această cunoaştere, fiindcă scriind 
doar o reţetă medicală, puteai obţine de la Casa Vieţii toate 
leacurile cunoscute şi în dozele necesare. Totuşi, mie, aşa cum 
voi ajunge să povestesc, această învăţătură mi-a fost de mare 
folos mai târziu. 

Trebuia să învăţăm denumirea fiecărei părţi a corpului 
omenesc, principiile vitale şi scopul diferitelor organe. Trebuia 
să învăţăm folosirea cuţitului şi a cleştelui de extras dinţi, dar, 
mai înainte de toate, trebuia să ne obişnuim mâinile ca să simtă 
durerea omului bolnav care, traversând cavitățile, ajungea în 
piele, şi să citim din ochii celui bolnav boala de care este 
dominat. Trebuia să învăţăm să îngrijim femeile care urmau să 
nască, pentru care ajutorul moaşelor nu era suficient. Trebuia să 
învăţăm a face distincţie între o suferinţă mai mică sau una mai 
mare, precum şi între o suferinţă trupească şi o suferinţă 
sufletească. Trebuia să ştim să eliminăm neadevărurile din 
spusele bolnavului şi, plecând de la informaţiile pe care le aflam 
de la bolnav, să ne punem întrebările care să ne conducă până 
la adevărata simptomatologie a bolii. 

Este uşor de înţeles că, pe măsură ce progresam mai mult cu 
învăţătura, simţeam şi mai mult cât de puţin ştiu. Probabil că 
medic adevărat este doar acela care poate admite cu modestie 
în faţa lui însuşi că, în realitate, nu ştie nimic. Toate aceste 
lucruri nu pot fi spuse profanilor, fiindcă este important ca 
aceştia să creadă în medic. Increderea în ştiinţa medicului este, 
de fapt, baza întregului tratament care trebuie construit. De 
aceea, medicul nu trebuie să greşească niciodată, deoarece, 
comiţind o eroare, îşi pierde reputaţia şi diminuează încrederea 
pe care o au oamenii chiar şi faţă de ceilalţi medici. De aceea, în 
casele celor bogaţi, unde, câteodată, după primul medic mai 
sunt solicitaţi încă doi sau trei alţi medici, nu este prea comod 
să conteşti calitatea primului medic şi, din acest motiv, colegii 
lui de breaslă îi acoperă greşeala, pentru a împiedica astfel ca, 
de la această greşeală, dezonoarea să se răsfrângă asupra 


întregii tagme a medicilor. De aceea se şi spune că medicii îşi 
îngroapă împreună bolnavii. 

Dar toate aceste lucruri încă nu le cunoşteam. Trăiam în 
Casa Vieţii plin de respect faţă de ştiinţa medicală şi de 
încredere că de acolo voi aduna toată înţelepciunea şi că voi 
dobândi calităţile care mă vor putea face renumit. Primele 
săptămâni petrecute în Casa Vieţii, au fost grele, fiindcă ultimii 
care sosesc sunt slujitorii tuturor celorlalţi şi nu există treabă de 
făcut, fie ea şi cea mai neînsemnată, pentru care să nu existe 
cineva care să îţi comande. Pentru început, elevii trebuiau să 
înveţe noţiunile de igienă şi să se obişnuiască cu ideea că nici 
un lucru nu este atât de murdar încât să-l împiedice pe el să-l 
execute, să nu aibă repulsie faţă de boală şi faţă de bolnavi. Toţi 
se deprindeau destul de repede cu aceste lucruri şi, până şi în 
vis, oricare ştia că prin purificare în foc cuțitul devine curat, că 
îmbrăcămintea se purifică cu leşie şi prin fierbere în apă. Cum 
despre aceste lucruri există cărţi cu recomandări precise, nu are 
rost să le povestesc aici. Am să povestesc numai despre acele 
lucruri pe care eu le-am auzit, le-am văzut şi despre care nu 
este scris nicăieri. 

După lunga perioadă de examene, a venit şi vremea când, 
după purificarea rituală, am fost îmbrăcat cu veşminte albe 
pentru a merge în sala unde se extrăgeau dinţi unor bărbaţi 
viguroşi, unde se pansau răni, se curăţau abcese şi se legau 
membre fracturate. Aici nu a fost nimic nou pentru mine şi, 
urmare a cunoştinţelor pe care le dobândisem de la tatăl meu, 
am ajuns în scurt timp să-i învăţ şi să-i îndrum eu pe alţii. 
Câteodată primeam chiar şi daruri, dar le dădeam, de obicei, 
medicilor îndrumători. Atunci mi-am gravat numele, Sinuhe, pe 
piatra verde a inelului pe care mi-l dăruise Nefernefernefer şi o 
puteam folosi ca pecete pe ordonanţele medicale. 

Incetul cu încetul, am început să fiu util şi am ajuns să asigur 
garda bolnavilor în sala unde se odihneau bolnavii incurabili, 
unde puteam urmări tratamentele curente pe care medicii le 
aplicau pacienţilor şi operaţiile în urma cărora, de obicei, zece 
bolnavi mureau şi doar unul se vindeca. Am înţeles că medicii 
nu aveau de ce să se teamă dacă un bolnav murea şi că, de 
multe ori, bolnavii aşteptau moartea ca pe un prieten şi pe 
feţele multor muribunzi am observat că era mai multă fericire 
decât în toate zilele vieţii lor de oameni săraci. Totuşi, mult timp 


am fost orb şi surd în Casa Vieţii, până când a venit ziua în care 
m-am trezit şi a fost la fel ca atunci când eram copil la şcoala lui 
Oneh şi imaginile cuvintelor şi literelor au prins viaţă în faţa 
mea. Într-o clipă, ceva mi-a deschis ochii şi m-am trezit ca dintr- 
un vis minunat, ceva care mi-a răvăşit mintea Mă întrebam pe 
mine însumi: „De ce?”, fiindcă în faţa oricărei adevărate 
cunoaşteri exista cheia de care ignoranţa se teme, întrebarea: 
„De ce?”. Această întrebare este mai viguroasă decât bastonul 
de trestie al zeului Thot, mai puternică decât scrisul dăltuit în 
piatră. 

Lucrurile s-au petrecut astfel: o oarecare femeie măritată, 
care nu avea copii şi care se credea ea însăşi stearpă, fiindcă 
trebuie să fi avut deja vreo patruzeci de ani, înspăimântată şi 
alarmată, fiindcă perioada ei lunară încetase, a venit la Casa 
Vieţii. Ea presupunea că spirite rele încercau să-i otrăvească 
trupul. În conformitate cu recomandările textelor vechi, am luat 
grăunţe de orz şi le-am pus în pământ. Am udat cu apa din Nil o 
parte dintre grăunţe, iar cealaltă parte am udat-o cu apă din 
trupul femeii. Am expus pământul la căldura soarelui şi i-am 
poruncit femeii să se întoarcă într-una din zilele următoare. Ea 
s-a întors când deja răsadurile crescuseră; cele udate cu apa din 
Nil erau mici, în timp ce celelalte crescuseră cu furie. Deci, ceea 
ce era scris în textele vechi era adevărat. Eu însumi uimit, i-am 
spus femeii: 

— Bucură-te, femeie, fiindcă Amon, cu bunătatea lui, te-a 
binecuvântat şi vei avea un copil, la fel ca şi alte femei 
binecuvântate de Amon. 

Biata femeie plângea de fericire şi mi-a dăruit o brățară de 
argint, care cântărea doi debeni, fiindcă ea de multă vreme îşi 
pierduse orice speranţă că ar putea avea un copil. Şi, plină de 
încredere în mine, m-a întrebat: „Va fi băiat?”, pentru că 
presupunea că eu ştiu totul. lar eu, cu curaj, am privit-o în ochi 
şi i-am spus: „Va fi băiat”, fiindcă şansele erau egale şi fiindcă, 
în acea vreme, mie îmi mergea bine în tot ceea ce făceam. 
Femeia s-a bucurat încă şi mai mult şi mi-a dat drept răsplată o 
altă brățară de aceeaşi valoare. 

Dar după ce ea a plecat, m-am întrebat pe mine însumi: 

„Cum de este posibil ca grăunţele de orz să ştie ceva pe care 
nici un medic nu poate să-l cerceteze, să-l cunoască sau să-l 
vadă mai înainte ca semnele gravidităţii să poată fi percepute 


cu ochiul?” Mi-am făcut curaj şi m-am dus să-l întreb pe 
profesorul meu de ce este aşa, el s-a uitat la mine ca la un 
nebun şi mi-a spus doar atât: 

Aşa este scris ! 

Dar pentru mine, acesta nu a fost nici un fel de răspuns la 
întrebarea „de ce?”. Mi-am mai făcut încă o dată curaj şi l-am 
întrebat pe medicul regal din Casa Naşterilor de ce este aşa. El 
mi-a spus: 

— Amon este regele tuturor zeilor. El poate vedea sămânţa 
care a pătruns în uterul femeii. Dacă el permite ca sămânţa să 
rodească, de ce nu ar permite bobului de orz să încolţească din 
pământul stropit cu apa roditoare din trupul femeii? 

El s-a uitat la mine ca la un prostănac, dar pentru mine ceea 
ce el a spus nu a fost un răspuns la întrebarea mea. Astfel mi s- 
a deschis ochii şi am văzut că medicii din Casa Vieţii cunoşteau 
doar cele scrise şi transmise de la o generaţie la alta, nimic mai 
mult. Dacă am întrebat de ce rănile corozive se cauterizează în 
timp ce rănile obişnuite se ung şi se pansează, de ce mucegaiul 
şi pânza de păianjen vindecă abcesele, mi s-a răspuns invariabil: 
„Aşa s-a făcut dintotdeauna”. În toate scrierile sunt 
recomandate o sută optzeci şi două de moduri de folosire a 
cuţitului pentru incizii şi tăieturi. În funcţie de experienţa şi de 
măiestria medicului, ele pot fi executate mai bine sau mai prost, 
mai repede sau mai încet, pot produce dureri mai mari sau mai 
mici pacientului, dar de ce, niciodată, nimeni nu se poate abate 
de la aceste recomandări descrise în cărţi, nu ştiu. 

Erau bolnavi care slăbeau şi al căror chip devenea alb ca de 
ceară şi medicii nu puteau stabili despre ce boală este vorba 
sau ce leziuni provoacă aceste transformări. Totuşi, unii dintre 
aceşti oameni se puteau vindeca dacă mâncau ficat crud de la 
animalele sacrificate în templul lui Amon, care, de altfel, costă 
foarte scump, dar de ce se întâmpla aşa, nu i se putea pune 
nimănui întrebarea. Erau oameni care acuzau dureri cumplite de 
stomac şi ale căror feţe şi mâini ardeau. Li se administrau 
leacuri pentru diminuarea durerilor şi diuretice. Unii se 
vindecau, iar alţii mureau, dar medicul nu ar fi putut ghici care 
se va vindeca sau care va muri cu burta umflată. De ce unii se 
vindecau? de ce unii mureau? nimeni nu se întreba şi nici nu 
avea voie să întrebe. Am observat destul de repede că 
întrebările pe care eu le adresam profesorilor mei nu duceau la 


nimic bun, atâta doar că mă alegeam cu disprețul şi cu 
dezaprobarea lor şi ei mă evitau sau îmi vorbeau cu răceală şi 
cu duritate. De aceea, într-o bună zi, mi-am scos veşmântul alb, 
m-am spălat şi am plecat din Casa Vieţii. Aveam cu mine cele 
două brățări de argint care cântăreau împreună patru debeni. 

Am ieşit din Templu în miezul zilei şi aceasta nu mi se mai 
întâmplase de mulţi ani şi am rămas surprins cât de mult se 
schimbase Teba. Mergând de-a lungul drumului străjuit de 
sfincşii cu cap de berbec şi traversând pieţele, am văzut că 
peste tot domnea neliniştea şi că îmbrăcămintea oamenilor era 
mai scumpă şi mai luxoasă. Din tavernele şi din casele de 
distracţie ajungea pe stradă muzica zgomotoasă din Siria, la tot 
pasul auzeai cuvinte străine şi întâlneai sirieni şi negri bogaţi, 
care se amestecau cu obrăznicie printre grupurile de egipteni. 
Bogăția şi puterea Egiptului erau fără margini şi, de sute de ani, 
nici un oraş al Egiptului nu fusese supus vreunui popor străin, iar 
bărbaţii aflaţi deja la mijlocul vieţii lor nici nu cunoscuseră vreun 
război. Că, într-adevăr, oamenii erau mai fericiţi, mă îndoiam, 
fiindcă fiecare privire era neliniştită şi fiecare om era grăbit, 
parcă fiecare aştepta ceva nou, fără a se putea bucura de 
momentul pe care îl trăia. 

Mergeam pe străzile Tebei şi eram singur, iar inima îmi era 
plină de indignare şi de tristeţe. M-am dus acasă şi am văzut că 
tatăl meu, Senmut, îmbătrânise, că spinarea i se încovoiase şi 
că nici nu mai putea distinge semnele scrise pe hârtie. Am văzut 
că şi mama mea, Kipa, îmbătrânise şi gâfâia când mergea prin 
casă şi nu vorbea decât despre mormântul lor. Din economiile 
făcute, tata cumpărase pentru amândoi un mormânt în Oraşul 
Morților, în partea de vest a Nilului. Eu îl văzusem. Era zidit din 
cărămizi de argilă, un mormânt curat, pe ai cărui pereţi erau 
imagini şi inscripţii obişnuite. În vecinătatea mormântului şi de 
jur-împrejurul lui erau sute şi mii de morminte asemănătoare, pe 
care preoţii lui Amon le vindeau oamenilor respectabili şi 
prevăzători, care voiau să-şi asigure nemurirea. Spre a-i face 
plăcere mamei, eu le-am scris o Carte a Morților, pe care să o 
aibă în mormânt, pentru ca ei să nu se rătăcească în drumul cel 
lung; era scrisă fără nici o greşeală acea carte, admirabilă de 
frumos scrisă, cu toate că nu avea nici o imagine pictată, aşa 
cum sunt cărţile vândute în curtea Templului lui Amon. 


Mama mi-a dat de mâncare, iar tata m-a întrebat cum îmi 
merge cu învăţătura, dar nu prea aveam ce să ne mai spunem 
unul altuia şi casa mi s-a părut străină, strada îmi era străină, 
chiar şi oamenii de pe stradă mi se păreau străini. De aceea, 
inima mi s-a întristat şi mai mult, dar mi-am amintit de Templul 
lui Ptah şi de Totmes, care îmi fusese prieten şi care urma sa 
ajungă artist. Şi mi-am spus: „Eu am în buzunar patru debeni de 
argint din care am putea să ne distrăm împreună şi să ne 
înveselim cu vin, fiindcă degeaba aştept, niciodată nu voi obține 
vreun răspuns la întrebările mele”. 

De aceea, mi-am luat rămas-bun de la părinţi spunându-le că 
eu trebuie să mă întorc la Casa Vieţii şi, aproape de apusul 
soarelui, am ajuns la Templul lui Ptah şi l-am întrebat pe paznic 
unde este şcoala de artă şi am intrat şi am întrebat de Totmes. 
Aşa am aflat că, încă de multă vreme, el fusese dat afară din 
şcoală. Cei pe care i-am întrebat aveau mâinile murdare de 
argilă şi ei au scuipat pe pământul din faţa mea când am rostit 
numele lui Totmes. Unul dintre ei mi-a spus: 

— Dacă îl cauţi pe Totmes, îl poţi găsi în vreo crâşmă sau în 
vreo casă de distracţie. 

Al doilea mi-a spus: 

— Dacă auzi pe cineva înjurând zeii, cu siguranţă că Totmes 
este prin preajmă. 

lar al treilea a spus: 

— Pe acolo pe unde-i vreo încăierare şi se bat oamenii până 
se umplu de răni şi de cucuie, mai mult ca sigur că-l poţi întâlni 
pe prietenul tău Totmes. 

Ei au scuipat pe jos în faţa mea, fiindcă spusesem că Totmes 
este prietenul meu, dar au făcut-o, fiindcă era şi profesorul lor 
acolo, însă când profesorul s-a întors cu spatele la noi, ei m-au 
îndrumat să merg la taverna numită „Ulciorul sirian”. 

Am găsit destul de uşor cârciuma cu numele „Ulciorul sirian”. 
Se afla la graniţa dintre partea săracă şi partea bogată a 
oraşului, iar în textul scris pe uşă erau lăudate vinurile din 
podgoria lui Amon şi vinurile din port. În interior, pereţii erau 
pictaţi cu imagini vesele, în care pavianii dezmierdau 
dansatoarele şi ţapii cântau din fluiere. Pe podea erau aşezaţi 
nişte pictori, care desenau de zor, şi un bătrân care contempla 
trist cana de vin goală din faţa lui. 


Sinuhe, 'tu-i roata lui de olar! a spus cineva, care s-a ridicat 
să mă salute, parcă nevenindu-i să creadă că mă aflu acolo. 

L-am recunoscut pe Totmes, chiar dacă veşmintele îi erau 
murdare şi rupte, chiar dacă ochii lui erau înroşiţi, chiar dacă în 
frunte avea un cucui uriaş. Îmbătrânise, era slab, colţurile gurii 
lui erau ridate, cu toate că era încă atât de tânăr. Dar când s-a 
uitat la mine, am văzut că în ochii lui mai trăiau încă voiciunea şi 
bucuria contaminantă de odinioară. lar când el şi-a ridicat capul 
şi şi-a apropiat obrazul de obrazul meu, am ştiut că suntem în 
continuare prieteni. 

Inima mea este încărcată de amărăciune şi totul mi se pare 
zadarnic, am spus eu. Nimeni nu îmi dă vreun răspuns la 
întrebările care mă frământă. De aceea te-am căutat, ca să ne 
înveselim inimile cu vin. 

Dar Totmes şi-a întors pe dos buzunarul şi mi-a arătat că nu 
are nici un ban cu care să cumpere vin. 

Am patru debeni de argint, i-am spus eu cu mândrie. 

Totmes a arătat cu mirare spre capul meu ras. Eu îl rădeam 
în continuare, fiindcă voiam ca lumea să ştie că sunt preot de 
rangul întâi. Dar acum, îmi părea rău că nu-mi lăsasem părul să 
crească. l-am răspuns ca să-l liniştesc: 

Sunt medic, nu preot. Dar parcă am citit că aici se pot bea şi 
vinuri din port. Hai să vedem dacă sunt bune. 

Spunând aceste vorbe, am zornăit brăţările de argint în 
mână şi cârciumarul a sosit repede lângă noi, s-a înclinat în faţa 
mea coborându-şi mâinile la nivelul genunchilor. 

Am vinuri vechi din Sidon şi din Biblos, cărora încă nici nu le- 
am rupt sigiliul, îndulcite cu smirnă. Vă mai pot oferi, în cupe 
multicolore, vinuri amestecate, care te ameţesc ca surâsul unei 
fete frumoase şi care-ţi înveselesc inima. 

El a vorbit pe nerăsuflate şi despre alte vinuri şi le-a 
enumerat de mai multe ori, dar eu am pierdut şirul vorbelor lui 
şi m-am uitat întrebător la Totmes, care în acea cârciumă era ca 
la el acasă. Totmes a comandat vinuri amestecate. După aceea 
a venit un sclav, care ne-a turnat apă pe mâini şi a adus o tavă 
cu seminţe de lotus prăjite, pe care a aşezat-o pe o măsuţă 
joasă în faţa noastră. Apoi a sosit cârciumarul cu cupele 
colorate. Totmes a ridicat cupa, a vărsat puţin vin din ea pe 
pământ şi a spus: 


— Pe toţi zeii protectori ai olarilor. Mânca-o-ar ciuma pe 
şcoala de arte cu profesorii ei cu tot. 

După aceea, el a enumerat toţi profesorii pe care-i detesta 
mai mult. Eu i-am urmat exemplul şi, vărsând puţin vin din cupa 
mea, am spus: 

— În numele lui Amon, să navigheze veşnic în barca apelor 
infernale preoţii pântecoşi, crăpa-le-ar burţile şi roade-i-ar ciuma 
pe profesorii ignoranţi din Casa Vieţii. 

Dar am spus-o în şoaptă, iar după aceea m-am uitat 
împrejur, nu cumva vreun vecin să-mi fi auzit cuvintele. 

— N-ai nici o teamă, m-a asigurat Totmes. Multe urechi de- 
ale lui Amon au fost deja retezate în crâşma aceasta, aşa că 
nimeni nu se mai omoară să asculte. Noi, cei care am naufragiat 
aici, suntem deja pierduţi. N-aş fi putut avea pâine şi bere, dacă 
nu m-aş fi apucat să desenez din imaginaţie pentru copiii 
oamenilor bogaţi. 

El a desfăşurat un sul de papirus şi a început să-mi arate 
desenele şi pe mine m-a pufnit râsul, fiindcă pe hârtie era 
desenată o cetate luată cu asalt de şoareci. Zidurile cetăţii erau 
apărate de o pisică, care tremura de frică. Mai era un desen cu 
un hipopotam, care cânta în vârful unui copac, în timp ce un 
porumbel se căţăra cu greutate pe o scară sprijinită de trunchiul 
copacului. 

Totmes s-a uitat la mine şi ochii lui căprui erau plini de 
bucurie. El a rulat papirusul şi nu mi-a mai venit să râd, fiindcă 
în desenul următor era un preot micuţ şi chel, care conducea la 
Templu un mare faraon, legat cu o funie, asemenea unui animal 
de jertfă. Mi-a mai arătat un desen în care un faraon mic se 
înclina în faţa unei statui gigantice a lui Amon. M-am uitat la el 
mirat, iar Totmes a clătinat din cap şi mi-a spus: 

— Nu-i corect? Chiar şi părinţii copiilor râd când privesc 
aceste desene, fiindcă sunt absurde. Este absurd că şoarecii 
atacă pisica şi de asemenea este de râs că preotul îl mână pe 
faraon ca pe un animal. Dar cei care înţeleg încep să reflecteze. 
De aceea, mie îmi este de ajuns pâinea şi berea, până când 
preoţii le vor porunci gardienilor să mă omoare, undeva, la 
vreun colţ de stradă. Altora, deja li s-a şi întâmplat aşa ceva. 

Să bem, am spus eu, şi am băut vin, dar inima mea nu s-a 
înveselit. Oare eu greşesc când întreb „De ce?”, i-am spus eu. 


Bineînţeles că greşeşti, a răspuns Totmes, fiindcă oamenii 
care îndrăznesc să întrebe „De ce?” nu vor avea nici casă, nici 
acoperiş, nici loc de înnoptat în ţara Kemi. Totul este la fel ca şi 
mai înainte, tu ştii acest lucru. Tremuram de fericire şi de 
mândrie când am intrat la şcoala de arte, îţi aduci aminte, 
Sinuhe? Eram ca însetatul care se apropie de un izvor. Eram ca 
flămândul căruia i se promite pâine. Şi am învăţat sârguincios 
multe lucruri. Am învăţat cum trebuie să deseneze un artist, 
cum trebuie ţinută dalta în mână, cum trebuie făcut modelul 
mai înainte de a aborda piatra, cum trebuie şlefuită piatra, cum 
se asamblează şi se combină pietrele colorate, cum se pictează 
alabastrul. Dar când am dorit să pornesc la treabă şi să modelez 
ceea ce visam, pentru a-mi bucura ochii, în faţa mea s-a ridicat 
un zid şi am fost pus să distrug şi să amestec argila pentru alte 
modelaje. Fiindcă mai înainte de toate, triumfă regulile. In artă 
sunt reguli, aşa după cum sunt în scriere şi cine se abate de la 
ele este un blestemat. De la începuturile timpurilor s-a precizat 
cum trebuie desenat un om în picioare şi cum trebuie desenat 
un om aşezat. De la începuturile timpurilor s-a precizat în ce fel 
îşi ridică picioarele calul şi cum trebuie să tragă căruţa un bou. 
De la începuturile timpurilor s-a precizat cum trebuie să lucreze 
un artist, iar cine face excepţie şi nu este în conformitate cu 
legile Templului este privat de piatră şi de daltă. O, Sinuhe, 
prietenul meu, şi eu am întrebat „De ce?”. De prea multe ori am 
întrebat „De ce?”. De aceea sunt aici, cu cucuie-n frunte. 

Am băut vin şi gândurile-mi răvăşite s-au mai îndulcit şi 
inima mea s-a mai eliberat de chin, ca şi cum ar fi crăpat un 
abces, fiindcă nu mai eram singur. Totmes a mai spus: 

— Sinuhe, prietenul meu, noi ne-am născut într-o epocă 
ciudată. Toate sunt în mişcare şi în schimbare, ca lutul de pe 
masa olarului. Veşmintele se schimbă, cuvintele şi obiceiurile se 
schimbă şi oamenii nu mai cred în zei. Sinuhe, prietenul meu, 
probabil că noi ne-am născut când această lume a început să 
apună, fiindcă lumea este deja bătrână şi s-au scurs o mie, chiar 
două mii de ani, de când au fost construite piramidele. Când mă 
gândesc la asta, îmi vine să-mi strâng capul între mâini şi să 
plâng ca un copil. 

Dar el nu a plâns şi noi am băut mai departe vinurile 
amestecate din cupele multicolore şi de fiecare dată când le 
umplea, cârciumarul „Ulciorului sirian” se înclina cu respect în 


faţa noastră. Din când în când, venea şi sclavul, care ne turna 
apă pe mâini. Inima mea devenise uşoară şi zglobie ca o 
rândunică primăvara şi aş fi vrut să recit poeme şi să îmbrăţişez 
pe toată lumea din jurul nostru. 

Hai să mergem la un bordel, a spus Totmes râzând. Să 
ascultăm muzică şi să privim dansatoarele. Inimile noastre se 
vor înveseli, ne va trece dorinţa de a întreba şi chiar de cupa nu 
ne va mai fi plină, vom accepta mai uşor viaţa, aşa cum este. 

Am plătit cu una dintre brăţările de argint şi i-am 
recomandat, râzând, cârciumarului: 

Ai grijă să nu ruginească, fiindcă argintul încă mai este umed 
de la apa roditoare din trupul unei femei. 

Această idee m-a distrat mult, chiar şi cârciumarul a râs din 
toată inima, apoi mi-a dat înapoi o grămadă de argint marcat, 
aşa că am putut să-l răsplătesc şi pe sclav cu argint. Sclavul s-a 
înclinat până la pământ în faţa mea, iar cârciumarul ne-a condus 
până afară şi mi-a recomandat să-mi mai amintesc de „Ulciorul 
sirian”. Şi mi-a mai spus că el cunoaşte destul de multe fete 
tinere, lipsite de orice fel de prejudecată, pe care ar putea să mi 
le prezinte şi la care se poate merge acasă, dar nu mai înainte 
de a cumpăra o oală de vin de la el. Dar Totmes a spus că până 
şi bunicul lui se culcase în tinereţe cu aceleaşi fete tinere din 
Siria, pe care mai degrabă ai putea să le numeşti bunici decât 
surori. Eram atât de puşi pe glumă, fiindcă vinul mi se urcase la 
cap. 

Am umblat la nesfârşit de-a lungul străzilor Tebei, de mult nu 
mai era ziuă şi am învăţat să simt Teba, în care niciodată nu 
este noapte, fiindcă oamenii care se distrează fac să vibreze 
oraşul şi să sclipească de lumină noaptea ca şi ziua. In faţa 
caselor de distracţie ardeau torţe, iar pe stâlpii de la răscrucea 
drumurilor erau opaițe care luminau. Sclavii alergau purtând 
litiere şi strigătele lor se amestecau cu muzica ce venea din 
interior şi cu vacarmul făcut de beţivi. Am intrat prin uşa 
cârciumii numite „Kuş” şi imediat am văzut negrii care loveau 
cu putere, ritmic, în tobe, cu pumnii sau cu baghete de lemn. 
Înfricoşătoarele sunete rezonante se auzeau nu numai 
împrejurul lor, ci până foarte departe. De pretutindeni te agasa 
muzica stridentă, care-ţi spărgea timpanele, dar ritmul era 
atrăgător şi-ţi înfierbânta sângele. 


Eu nu mai intrasem niciodată până atunci într-o casă de 
distracţie şi îmi era puţin frică, dar Totmes m-a condus la locul 
numit „Pisica şi strugurii”. Era o casă mică şi curată, pe jos erau 
covoare moi, lumina avea o culoare galbenă plăcută, iar fetele 
erau frumoase şi aveau mâinile colorate în roşu. Ele loveau 
ritmic coardele instrumentelor sau cântau din flaute şi erau, 
după părerea mea, foarte frumoase. Când muzica s-a oprit, 
fetele s-au aşezat lângă noi şi mi-au cerut mie să le ofer vin, 
fiindcă, au spus ele, gâtul lor era uscat ca paiele de pe câmp. 
Muzica a început din nou şi două dansatoare goale au dansat cu 
multă măiestrie un dans lung şi complicat, iar eu am urmărit 
dansul cu mare interes. Ca medic, avusesem destule ocazii să 
văd femei goale, dar era pentru prima dată când vedeam sâni 
care săltau, pântece şi trupuri într-o mişcare atât de 
atrăgătoare. 

Dar nu ştiu de ce, muzica mi-a readus tristeţea şi nostalgia 
după ceva neştiut. Apoi, o fată frumoasă m-a apucat de mână, 
s-a sprijinit de mine şi mi-a spus că ochii mei sunt plini de 
înţelepciune. Dar ochii ei nu erau verzi ca Nilul în zilele 
caniculare şi nici îmbrăcămintea ei nu avea transparenţa inului 
regal, chiar dacă lăsa să i se vadă bine pieptul. De aceea, am 
băut vin fără să o privesc în ochi şi nici nu mi-a dat inima ghes 
să-i spun „Sora mea” şi să-i cer să se distreze cu mine. Apoi, nu 
mai ştiu ce s-a mai întâmplat. Ceea ce îmi mai amintesc de la 
acea casă de distracţie este că, la sfârşit, un negru furios mi-a 
tras un picior în fund şi că m-am trezit aruncat în stradă, cu un 
cucui în frunte. Mi se întâmplase exact aşa cum mama mea, 
Kipa, prorocise. Şi am zăcut în colţul străzii, fără nici un ban în 
buzunar, cu veşmintele sfâşiate, cu un cucui în frunte, până 
când a apărut Totmes şi m-a ridicat. El m-a condus până la 
debarcader, unde am băut apă din Nil şi mi-am spălat capul, 
mâinile şi picioarele. 

In dimineaţa aceea, m-am întors la Casa Vieţii cu ochii 
umflaţi, cu cucuiul din frunte, care mă durea, cu hainele 
murdare şi rupte şi fără nici cea mai mică dorinţă de a pune 
întrebarea „De ce?” Eu eram de gardă la secţia unde erau 
bolnavii de urechi şi surzii, aşa că m-am spălat repede şi mi-am 
pus îmbrăcămintea albă de medic pe mine şi m-am grăbit să 
ajung acolo. Dar pe când traversam coridorul, l-am întâlnit pe 
profesorul şi îndrumătorul meu, care, după ce s-a uitat mirat la 


faţa mea a început să-mi ţină un discurs, pe care-l ştiu pe de 
rost, fiindcă l-am mai întâlnit prin diverse cărţi. 

— Ce-o să se aleagă de tine, a spus el, dacă umbli noaptea 
pe străzi şi bei vin fără nici o măsură? Unde-ai s-ajungi dacă-ţi 
pierzi timpul prin case de distracţie, spargi vase cu vin şi-i 
îngrozeşti pe oameni? Ce-o să se aleagă de tine dacă loveşti 
oamenii şi apoi fugi de gardieni? 

Dar, după ce şi-a făcut datoria şi mi-a spus acele cuvinte, i-a 
venit lui însuşi să râdă de ceea ce a spus, a suspinat uşurat şi 
mi-a dat să beau un leac, care să-mi liniştească durerile de 
burtă. Apoi m-am simţit mai bine şi am înţeles că vinul şi casele 
de distracţie erau îngăduite elevilor care studiau la Casa Vieţii, 
dar că trebuia să renunţ să mai pun întrebări stânjenitoare 
profesorilor mei. 


Astfel a intrat în sângele meu pasiunea Tebei şi au început 
să-mi placă mai mult nopţile decât zilele, mai mult lumina 
plăpândă a torţelor decât soarele zilei, mai mult tânguitoarea 
muzică siriană decât plânsul bolnavilor, mai mult şuşoteala 
fetelor frumoase decât semnele de pe hărtiile îngălbenite. Dar 
nimeni nu avea nimic să-mi reproşeze, fiindcă îmi făceam 
conştiincios munca în Casa Vieţii, pentru că mi-am trecut 
examenele şi nu mi-am pierdut abilitatea mâinilor. O astfel de 
viaţă, aşa cum o duceam eu, era admisă, fiindcă erau rari aceia 
care aveau casa lor şi care-şi puteau permite să se căsătorească 
în timpul studiilor. De aceea, profesorii mei m-au înţeles, iar în 
ce mă priveşte, aceasta a fost cea mai bună metodă pentru a-mi 
linişti mintea, a-mi calma trupul şi a-mi înveseli inima. Dar nu 
mă apropiasem încă de nici o femeie, chiar dacă presupuneam 
că ştiu cum că sânul lor nu arde ca focul. 

Vremurile erau pline de nelinişte, iar marele faraon era 
bolnav. Odată, la sărbătoarea de toamnă, pe când îl purtau în 
litiera lui la Templu, i-am văzut şi eu faţa lui de bătrân şubrezit. 
Era acoperit cu aur şi pietre preţioase, nemişcat ca o statuie de 
zeu, iar capul lui era înclinat din cauza greutăţii dublei coroane. 
Era bolnav, medicii regali erau neputincioşi şi mulţimea vorbea 
în şoaptă că zilele lui sunt numărate şi că, foarte repede, prinţul 
moştenitor va deveni faraon. Dar prinţul moştenitor era încă 
foarte tânăr, de vârsta mea. 

Cu toate că la templul lui Amon s-au adus numeroase jertfe 
şi preoţii s-au rugat cu ardoare, Amon nu a vrut să-şi ajute fiul, 
deşi Amenhotep al Ill-lea îi construise cel mai maiestuos templu 
din toate timpurile. Se mai spunea că faraonul era supărat pe 
toţi zeii Egiptului şi că trimisese un mesaj prin care l-a rugat pe 
regele din ţara Mitanni, care se află acolo unde curge fluviul 
Naharan, să-i ceară miraculoasei zeițe lIştar din Ninive 


vindecarea lui. Dar lucrul acesta era o adevărată jignire pentru 
Amon şi nimeni nu îndrăznea să vorbească despre aceasta cu 
voce tare, nici în templu, nici în Casa Vieţii. 

Statuia zeiţei Iştar a fost adusă la Teba şi i-am văzut şi eu pe 
preoţii zeiţei, transpiraţi, înveşmântaţi în mantii groase de lână, 
cu bărbi ondulate şi coafură ciudată, cum au purtat-o de-a 
lungul străzilor Tebei, însoţiţi de sunetele bizare ale 
instrumentelor din metal şi de duruitul surd al tamburinelor. Dar 
nici zeiţa unei ţări străine nu a putut să-l vindece pe faraon şi 
preoţii lui Amon s-au bucurat de aceasta, iar când apele Nilului 
au început să crească, la palat a fost invitat trepanatorul regal. 

Nu l-am văzut niciodată până atunci pe Ptahor la Casa Vieţii, 
fiindcă trepanaţii se făceau rar şi pentru că nici eu nu eram 
chiar atât de avansat, spre a mi se permite să urmăresc 
operaţiile şi îngrijirea bolnavilor din sălile speciale. Ptahor fusese 
adus repede la pavilionul din Casa Vieţii. El s-a purificat în 
camera de purificare şi eu am încercat să-l văd cât mai de 
aproape. Chelia lui avansase mult, faţa îi era plină de zbârcituri, 
obrajii îi atârnau trist ca două pungi, de o parte şi alta a gurii lui 
de bătrân nemulţumit. El m-a recunoscut, mi-a zâmbit şi mi-a 
spus: 

— Sinuhe, fiul lui Senmut, tu eşti? Eşti deja atât de avansat? 

Şi mi-a întins o cutie din lemn negru de abanos, în care îşi 
ţinea instrumentele, şi mi-a ordonat să-l urmez. Aceasta a fost 
pentru mine o cinste nemeritată şi până şi un medic regal m-ar 
fi putut invidia şi eu am fost conştient de acest lucru. 

Trebuie să probez siguranţa mâinilor mele, a spus Ptahor. 
Vom începe aici prin trepanaţia a două cranii, ca să vedem dacă 
merge bine treaba. 

Ochii lui Ptahor erau urduroşi şi mâinile îi tremurau puţin. Ne- 
am dus în sala unde erau bolnavii incurabili, paralizaţii şi cei cu 
lovituri craniene. Ptahor a examinat câteva cranii şi a ales un 
bărbat bătrân, pentru care moartea ar fi putut fi o eliberare de 
suferinţă, şi un sclav puternic, care-şi pierduse vorbirea şi nu-şi 
mai putea mişca membrele după o încăierare pe stradă, unde 
fusese lovit cu o piatră în cap. El le-a administrat o băutură 
anestezică şi ei au fost duşi în sala de operaţie. Ptahor însuşi a 
purificat in foc instrumentele. 

Sarcina mea a fost să le rad părul ambilor pacienţi cu un 
cuţit foarte bine ascuţit. După aceea, i-am curăţat bine, le-am 


spălat cu atenţie capul şi le-am uns pielea capului cu un balsam 
anestezic, aşa că Ptahor a putut începe operaţia. El a început 
prin a tăia de jur-împrejur pielea de pe capul bătrânului şi a o 
răsfrânge în ambele părţi, fără a se sinchisi deloc de sângele 
care curgea. Apoi, apucând instrumentul de trepanat, cu mişcări 
rapide a perforat craniul şi a ridicat bucata de os detaşată. 
Bătrânul a început să horcăie şi faţa lut a devenit vânătă. 

Îmi tremură puţin mâna, a spus Ptahor. Cine-i mai tânăr să 
meargă şi să-mi aducă o cană de vin. 

Cei care ne priveau erau profesorii de la Casa Vieţii şi medicii 
care se pregăteau să se specializeze în trepanaţii. După ce şi-a 
băut vinul, Ptahor a început să se ocupe de sclavul, care, deşi 
imobilizat, ne fixa cu o privire iritată, în ciuda anestezicului care- 
i fusese administrat. Ptahor a poruncit să fie legat mai puternic 
şi să-i fie fixat capul pe un suport în aşa fel încât să nu-l poată 
mişca. De data aceasta, Ptahor a tăiat cu mai multă atenţie 
pielea capului şi a evitat declanşarea hemoragiei. Venele 
marginale ale pielii tăiate au fost cauterizate şi curgerea 
sângelui a fost evitată cu ajutorul unei soluţii hemostatice. Acest 
lucru l-au făcut alţi medici, fiindcă Ptahor nu a vrut să-şi 
obosească mâinile. Adevărul este că în Casa Vieţii era, de 
obicei, un om hemostatic, un om incult, a cărui simplă prezenţă 
în vecinătatea bolnavului operat împiedica imediat hemoragia, 
dar Ptahor voise să facă o demonstraţie pentru cei care-l 
priveau şi, mai ales, să-l păstreze pentru faraon într-o formă 
bună pe omul hemostatic. 

După ce a curăţat suprafaţa craniului, Ptahor a arătat tuturor 
locul unde osul intrase în interior. Folosind foreza, ferăstrăul şi 
pensa, el a detaşat din învelişul osos o bucată de os mare cât 
mâna şi ie-a arătat, după aceea, tuturor, pliurile albe ale 
creierului, care fuseseră inundate de sânge, acum coagulat. Cu 
o prudenţă deosebită, el a înlăturat, unul după altul, cheagurile 
de sânge şi a extras o aşchie de os, care pătrunsese în creier. 
Operația a durat mult timp, aşa că fiecare a putut vedea şi 
memoriza bine aspectul exterior al unui creier viu. După aceea, 
Ptahor a închis gaura cu o placă de argint, purificată în foc, care 
fusese, între timp, modelată după bucata de os detaşată şi pe 
care a fixat-o de învelişul osos cu nişte agrafe mici. După cea 
cusut pielea capului şi a pansat rana, i-a spus sclavului, care îşi 
pierduse deja de multă vreme cunoştinţa: 


Trezeşte-te, omule! 

Sclavului i s-au desfăcut legăturile cu care era prins, i s-a 
turnat vin pe gât şi i s-a dat să miroasă un extract puternic. 
După puţin timp, el s-a ridicat şi a început să înjure. Era o 
minune şi cine nu a văzut cu ochii lui aşa ceva probabil că nici n- 
ar putea crede, fiindcă mai înainte de trepanaţie, omul acela nici 
nu putuse vorbi, nici nu-şi putuse mişca mâinile şi picioarele. De 
această dată, eu nu a trebuit să mă întreb „De ce?”, fiindcă 
Ptahor lămurise clar că osul lovit şi sângele care inundase 
creierul au produs simptomele care au putut fi văzute. Apoi, 
Ptahor a spus: 

— Dacă el nu moare în trei zile, poate fi considerat vindecat 
şi peste două săptămâni ar putea să-l întâlnească şi să-i tragă o 
bătaie zdravănă aceluia care l-a lovit cu piatra-n cap. Nu cred că 
va muri. 

După aceea, ela mulţumit prietenos tuturor acelora care l-au 
ajutat şi a menţionat şi numele meu, deşi eu nu făcusem nimic 
altceva decât să-i dau instrumentele de care avea nevoie. Dar 
nu presimţisem deloc, atunci când Ptahor m-a desemnat pentru 
această treabă, că el urma să mă aleagă tot pe mine ca ajutor în 
palatul faraonului. li dădusem în mână instrumentele pentru 
două operaţii şi cu ocazia aceasta eram, într-un fel, mai 
specializat pentru o trepanaţie decât medicii regali. Dar eu nu 
înţelesesem acest lucru, de aceea am rămas cu gura căscată de 
mirare, când el a spus: 

— Cred că suntem deja pregătiţi să trepanăm craniul regal. 
Eşti gata, Sinuhe? 

Aşa se face că am urcat alături de Ptahor în caleaşca regală, 
îmbrăcat cu veşmintele simple de medic. Omul hemostatic s-a 
mulţumit cu locul de pe oişte şi sclavii faraonului ne-au purtat 
repede până la debarcader, cu paşi bine măsuraţi, ca nu cumva 
litiera să balanseze. La debarcader ne aştepta barca regală cu 
văslaşii cei mai buni şi am avut impresia că barca nu merge prin 
apă, ci zboară. De la debarcaderul faraonului, noi am fost purtaţi 
în grabă spre palatul de aur şi nu ne-am mirat de această grabă, 
fiindcă în Teba deja mărşăluiau soldaţii, porţile se închideau şi 
negustorii îşi strângeau mărfurile, le puneau în depozite şi apoi 
ferecau uşile şi ferestrele. Toată lumea ştia că marele faraon 
este pe moarte. 


A 


zi în) 


Cartea a treia: 
PASIUNEA TEBEI 


O mulţime de nobili şi de oameni simpli era adunată în 
vecinătatea zidurilor palatului de aur şi chiar şi malul interzis era 
plin de bărci, unele luxoase, din lemn, cu rame, altele sărace, 
din trestie întărită cu smoală. Când am fost văzuţi, s-a auzit 
murmurul mulţimii, asemenea zgomotului depărtat al apei 
curgătoare şi, din gură în gură, s-a răspândit vestea că 
trepanatorul regal a sosit. Toţi ştiau că nici un faraon nu a trăit 
mai mult de trei zile după trepanaţie şi atunci când noi am 
trecut, mulţimea a ridicat braţele în semn de nemărginită 
tristeţe, iar plânsul şi gemetele ne-au însoţit până în palat. 

De la poarta cu crini, am fost duşi până la apartamentele 
regale de înalţi demnitari ai curţii faraonului, care s-au înclinat 
până la pământ în faţa lui Ptahor şi s-au uitat la el cu teamă, 
fiindcă în mâinile lui era moartea. Ni se pregătise o cameră 
specială pentru a ne purifica, dar după ce Ptahor a schimbat 
câteva cuvinte cu medicul regal, care ne-a întâmpinat şi a 
ridicat simplu braţul în semn de doliu, ceremonialul de purificare 
a fost destul de neglijent executat. 

Marele faraon era întins pe pat, sub un baldachin aurit. 
Stâlpii patului erau statui ale zeilor lui protectori, iar tăblia era 
sprijinită de spinarea unor lei sculptați în lemn de cedru. 
Faraonul era întins pe pat şi nici un semn al puterii lui nu-i 
împodobea trupul gol şi livid. Era doar un bolnav fără cunoştinţă, 
cu o faţă suptă de bătrân, capul îi atârna tragic într-o parte, iar 
saliva îi curgea din colţurile buzelor lui neputincioase. Puterea şi 
gloria sunt asemenea umbrei pe acest pământ şi faraonul nu se 
deosebea prin nimic de bătrânii în agonie pe care îi văzusem în 
Casa Vieţii. Dar pe pereţii camerei lui, caii împodobiţi continuau 
să tragă caleaşca regală, mâna lui puternică continua să întindă 
arcul şi leii continuau să moară împunşi de săgeți. Roşul, aurul şi 
albastrul străluceau pe pereţii camerei lui, iar pe mozaicul 


pardoselii înotau peşti, zburau rațe şi stuful se clătina în bătaia 
vântului. 

Ne-am înclinat până la pământ în faţa faraonului. Oricine s-a 
mai întâlnit cu moartea putea înţelege uşor că toată ştiinţa lui 
Ptahor nu ajuta la nimic. Dar în toate timpurile a fost obiceiul ca 
faraonul să fie supus, în ultimă instanţă, trepanaţiei, în speranţa 
că s-ar putea însănătoşi, mai puţin atunci când moartea venea 
pe neaşteptate. Această operaţie de trepanare urma să se 
întâmple şi de această dată. Am deschis cutia de abanos, am 
mai purificat o dată instrumentele în foc şi i-am întins lui Ptahor 
cuțitul de silex. Medicul regal îi răsese deja părul de pe cap şi-l 
spălase, aşa că Ptahor a poruncit omului înzestrat cu putere 
hemostatică să se aşeze pe pat şi să rezeme capul faraonului pe 
genunchii lui. 

Atunci, marea soţie regală, Tiy, s-a apropiat de pat şi l-a 
oprit. Până în acel moment, ea stătuse aproape de perete, cu 
mâinile ridicate, tristă şi încremenită ca o statuie de zeu. În 
spatele ei erau tânărul moştenitor al tronului, Amenhotep, şi 
sora lui, Baketamon, dar până atunci, eu nici nu apucasem să- 
mi arunc privirea spre ei. Prinţul moştenitor era de aceeaşi 
vârstă cu mine, dar mult mai înalt. El îşi ţinea capul drept, 
bărbia lui era proeminentă şi avea ochii închişi. Mâinile şi 
picioarele lui păreau bolnăvicioase şi firave, iar pleoapele şi 
muşchii feţei îi vibrau. Prinţesa Baketamon, cu ochii prelungi, 
migdalaţi, avea trăsături nobile. Buzele îi erau pictate în 
portocaliu, îmbrăcămintea ei era din in regal şi, prin 
transparenţa ţesăturii, mâinile şi picioarele ei păreau a fi ale 
unei zeițe. Cu toate că era corpolentă şi nu prea înaltă, marea 
soţie regală, Tiy, era mai impunătoare decât amândoi. Pielea ei 
era arămie, avea obrajii laţi şi proeminenţi. Se spunea că ea ar fi 
fost la origine o simplă femeie din popor şi că avea sânge negru, 
dar eu nu sunt sigur de acest lucru, am auzit doar că aşa ar fi 
fost. Ştiu că, în ciuda faptului că numele părinţilor ei nu figura 
printre numele celor nobili, ochii ei lăsau să se bănuiască 
inteligenţă şi curaj şi că ea avea o prezenţă maiestuoasă. Ea a 
mişcat braţul şi s-a uitat cu scârbă la omul hemostatic, ca şi 
cum acesta ar fi fost praful din faţa picioarelor ei arămii. Eu am 
înţeles-o, fiindcă acel om nu era decât un simplu căruţaş, care 
mâna boii şi care nici măcar nu ştia să scrie şi să citească. El 
stătea cu gâtul încovoiat şi îşi bălăngănea braţele, gura îi era 


întredeschisă şi faţa lui avea o expresie nătângă. El nu avea nici 
un talent şi nici o urmă de inteligenţă, dar era în stare să 
oprească curgerea sângelui prin simpla lui prezenţă şi de aceea, 
fusese luat de la carul şi de la boii lui şi pus în slujba Templului. 
În ciuda purificărilor, răspândea în jur un miros puternic de 
bălegar. El însuşi nu ştia de unde-i vine acea putere de a opri 
sângele să curgă. Nu era nici o artă acest lucru, nici rezultatul 
voinţei lui. Această calitate era ca piatra prețioasă, care zace în 
drum printre alte pietre; nimeni nu ar fi putut, prin studiu sau 
prin exerciţiu spiritual, să dobândească această calitate. 

Nu permit ca el să atingă o fiinţă divină, a spus marea soţie 
regală. Dacă este nevoie, eu însămi voi sprijini capul zeului. 

Ptahor a protestat şi a spus că operaţia este sângeroasă şi 
greu de privit. Cu toate acestea, marea soţie regală s-a aşezat 
pe marginea patului şi a ridicat cu atenţie pe genunchii ei capul 
faraonului muribund, fără a se nelinişti din cauza salivei care 
curgea pe mâinile ei. 

El este al meu, a spus regina. Nimeni altcineva nu-l poate 
atinge, în afară de tine. De pe genunchii mei, el va intra în 
regatul morţii. 

El, cel care este asemenea zeilor, a adăugat Ptahor tăind cu 
cuțitul de silex pielea capului regesc, va urca cu barca solară la 
tatăl lui, Amon, şi va naviga direct spre ţara celor fericiţi. El s-a 
născut din soare şi se va întoarce la soare, iar numele lui va fi 
slăvit de tot poporul de la o eternitate la alta. Pe Seth şi pe toţi 
demonii lui, ce face hemostaticul? 

Intenţia lui Ptahor a fost să vorbească în mod egal despre 
toate, ca să-i distragă atenţia reginei, aşa cum, de obicei, 
medicul îi spune vrute şi nevrute bolnavului ca să-i mai 
diminueze din dureri în timp ce-l îngrijeşte. Dar la urmă, el s-a 
adresat omului hemostatic, care, cu ochii pe jumătate închişi, 
părea că dormea, rezemat de uşă Sângele începuse să curgă pe 
genunchii soţiei faraonului, care a tresărit şi faţa ei şi-a 
schimbat culoarea în galben-cenuşiu. Omul hemostatic a tresărit 
şi el din gândurile lui. Poate că se gândise la boii lui sau la 
câmp, dar şi-a amintit repede de misiunea lui, s-a apropiat şi, cu 
braţele ridicate, a început să-l privească pe faraon. Imediat, 
sângele a încetat să mai curgă, iar eu am spălat şi am şters faţa 
faraonului. 


— lertare, buna mea stăpână, a spus Ptahor şi a apucat 
burghiul pentru găurit. Da ... la soare, direct la tatăl lui, în barca 
solară de aur, Amon să-l binecuvânteze! 

Vorbind, el a învârtit cu repeziciune şi abilitate burghiul între 
mâini şi burghiul s-a înfipt cu un scârţăit în osul cranian. Atunci, 
principele moştenitor a deschis ochii, s-a apropiat de noi şi a 
spus tremurând: 

Nu Amon, ci Ra-Harakhti, care se manifestă prin Aton, îl va 
binecuvânta pe el. 

Eu am ridicat mâna în semn de respect, cu toate că nu ştiam 
despre ce zeu vorbeşte el. Cine îşi poate aminti numele tuturor 
celor o mie de zei ai Egiptului? Poate că nici toţi bătrânii preoţi 
ai lui Amon, care sunt familiarizați cu toţi zeii sacri şi care toată 
ziua se gândesc numai la sacra triadă sau la sacra nonadă. 

A, da,... Aton, a murmurat Ptahor. De ce nu şi Aton? Pur şi 
simplu mi-a scăpat acest zeu. 

El a apucat din nou cuțitul de silex şi ciocanul din cutia de 
abanos şi cu lovituri scurte a început să detaşeze osul. 

- Într-adevăr, aşa este, acum îmi amintesc că, în 
înţelepciunea lui divină, el i-a construit şi un templu lui Aton. 
Cred că imediat după ce s-a născut prinţul, sau poate altădată a 
fost, frumoasă Tiy? În sfârşit, încă un moment. 

Ptahor a aruncat o privire neliniştită spre prinţul moştenitor, 
care stătea în apropierea patului, cu pumnii strânşi, cu faţa 
crispată şi tremura. 

Adevărul este, a spus Ptahor, că puţin vin mi-ar întări mâinile 
şi cred că nici prinţului aşa ceva nu i-ar face rău. După această 
intervenţie, într-adevăr, trebuie rupt sigiliul regal al unei amfore 
cu vin bun. Hop! 

l-am întins pensa şi el a extras bucăţica de os detaşată, iar 
capul faraonului s-a clătinat pe genunchii reginei. 

Fă un pic de lumină, Sinuhe, a spus în şoaptă Ptahor, apoia 
suspinat uşurat, fiindcă ceea ce fusese mai greu era depăşit. 

Instinctiv, am respirat şi eu uşurat şi a fost ca şi cum aceeaşi 
uşurare resimţită ar fi fost transmisă faraonului inconştient, 
fiindcă membrele lui s-au mişcat, respiraţia i s-a calmat şi el s-a 
cufundat într-o inconştienţă şi mai profundă decât până atunci. 

În lumina clară, gânditor, Ptahor a examinat un moment 
creierul faraonului, care se putea vedea prin deschiderea 
practicată pe craniu. Materia cerebrală era cenuşiu-albăstruie. 


Hmm, a exclamat Ptahor şi a rămas un moment absorbit în 
gândire. Tot ceea ce trebuia făcut s-a făcut. Doar Aton îl poate 
ajuta mai departe, fiindcă acest lucru este doar în puterea 
zeilor, nu şi a oamenilor. 

Apoi, uşor şi cu multă grijă, el a pus la loc bucata de os 
detaşată, a aplicat o loţiune adezivă şi a repliat pielea la loc, 
apoi a bandajat rana. Soţia faraonului a coborât capul lui 
Amenhotep al Ill-lea pe perna tăiată dintr-un lemn preţios şi s-a 
uitat întrebătoare la Ptahor. Sângele curs se uscase pe 
genunchii ei, dar ea nu părea preocupată de acest lucru. Ptahor 
a privit-o cu îndrăzneală şi, fără să se încline în faţa ei, i-a spus 
încet: 

El va trăi până în zori, dacă zeul lui va voi. 

Apoi şi-a ridicat braţul în semn de doliu, iar eu l-am imitat. 
Dar nu am avut curajul să-i copiez şi expresia de compasiune. 
Cine eram eu ca să-mi manifest mila faţă de un faraon? Am 
purificat instrumentele în foc şi le-am pus la loc în cutia de 
abanos a lui Ptahor. 

Răsplata ta va fi importantă, a spus marea soţie regală şi a 
făcut un semn cu mâna că putem să ne retragem. 

În sala regilor era pregătită masa pentru noi şi Ptahor s-a 
uitat cu bucurie la numeroasele amfore cu vin, aşezate de-a 
lungul pereţilor. După ce a examinat cu atenţie sigiliile, a pus să 
fie deschisă una dintre ele şi sclavii ne-au turnat apă pe mâini. 
L-am întrebat pe Ptahor cum de a avut curajul să se adreseze 
atât de neconvențional marii soţii regale şi principelui 
moştenitor. 

Desigur, faraonul este un zeu încă din timpul vieţii, a spus 
Ptahor şi a făcut o grimasă care amintea de un pavian bătrân. 
Pentru el se ridică temple şi se aduc jertfe până la capătul 
pământului, dar ca medic, ai văzut şi tu că, în pielea goală, 
faraonul este la fel cu oricare alt muritor, deci ca şi noi. N-are 
nici un rost să insist, dar îţi jur că marea soţie regală este 
construită din acelaşi aluat ca şi ceilalţi oameni şi că nu-i 
lipseşte nimic din ceea ce au şi celelalte femei. Vorbele mele 
sunt doar ca un băzâit de muscă în urechile regale şi dacă aş 
bâzâi şi eu la fel ca toate muştele care roiesc în jurul lor, 
urechile lor nu ar preţui vorbele mele. Ei ştiu acum că Ptahor 
este oarecum bizar, dar, în acelaşi timp, un bărbat demn de 
respect şi-i vor ierta nebunia din cauza bătrâneţii şi din cauza 


marii lui înţelepciunii. Ei îşi vor aminti de mine şi-mi vor trimite 
daruri bogate. Cântăreşte singur cu mintea ta, dar dacă vrei ca 
suveranii să-ţi asculte vorbele, vorbeşte-le la fel cum le vorbeşti 
şi celorlalţi oameni, vorbeşte-le ca şi celor care-ţi sunt egali. 
După aceea, fie că ei îţi vor asculta vorbele, fie că te vor alunga 
cu lovituri de bici din curtea palatului, dar, ca urmare a ciudatei 
întâmplări, îşi vor aminti de tine. Şi este un fapt important dacă 
faraonul îşi aminteşte de supuşii săi. 

Ptahor devenea din ce în ce mai vesel, pe măsură ce bea vin. 
Omul care putea opri sângele se ghiftuia cu carne friptă, tăvălită 
prin miere de albine, pe care o devora sălbatic, împingând-o cu 
amândouă mâinile în gură. Era pe jumătate adormit şi sorbea 
vinul ca şi cum ar fi băut bere, ochii lui erau dilataţi, obrajii îi 
ardeau ca focul şi bâiguia fără rost: 

Nu voi mai fi în căsuţa mea, n-am să mai fiu niciodată în 
căsuţa mea, nu şi nu. 

Servitorii i-au turnat apă pe mâini, pentru ca să se spele, dar 
enervat, el a azvârlit-o împrejur. Ptahor i-a aruncat o privire 
binevoitoare şi i-a sugerat să tragă o raită prin grajdurile 
faraonului, fiindcă o astfel de ocazie nu va mai avea niciodată şi 
fiindcă din palat, în nici un caz, nu vom putea pleca mai înainte 
ca faraonul să-şi dea duhul sau să se însănătoşească. Aşa era 
obiceiul, iar dacă faraonul va muri, va trebui să murim şi noi, a 
mai spus Ptahor. Omul care oprea sângele l-a crezut şi, mai 
întâi, a căzut într-o stare de deprimare, după care l-a înveselit 
gândul că, totuşi, el va muri în căsuţa lui de lut, aşa că s-a dus 
să privească grajdurile faraonului, atâta timp cât acest lucru 
încă era posibil. Servitorilor care l-au însoţit, Ptahor le-a atras 
atenţia că poate ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar permite să 
se culce în grajd, fiindcă acolo el s-ar putea simţi ca acasă. 

Rămas singur cu Ptahor, am îndrăznit să-l întreb despre zeul 
Aton, fiindcă, într-adevăr, nu ştiam că Amenhotep al Ill-lea 
construise în cinstea zeului lui un templu în Teba. Ptahor m-a 
lămurit că Ra-Harakhti îi era faraonului un zeu familiar, fiindcă 
cel mai mare faraon războinic, Tutmes, ar fi avut un vis, pe când 
era în deşert, în apropierea Sfinxului. Acest zeu Aton i s-a arătat 
în vis şi i-a prezis că va veni o zi când el va purta pe cap 
coroanele ambelor regate, deşi, în acel moment, acest lucru era 
imposibil, fiindcă înaintea lui Tutmes mai erau alţii care aveau 
dreptul la coroanele Egiptului. Acest fapt era adevărat, şi în 


zilele nebune ale tinereţii lui, Ptahor făcuse o călătorie până la 
Marile Piramide şi văzuse cu ochii lui templul lui Tutmes, ridicat 
între marile labe ale Sfinxului şi a citit inscripţia în care regele 
povestea despre acea zeiască apariţie. De atunci, familia regală 
l-a onorat pe Ra-Harakhti, care locuia la Heliopolis şi a cărui 
formă de manifestare era zeul Aton. De aceea i se ridicase şi în 
Teba un templu lui Aton, chiar dacă pentru altcineva din afara 
familiei faraonului, zeul Aton nu avea nici o importanţă. Acolo, 
Aton era reprezentat ca un taur, care purta între coarne discul 
solar împreună cu Horus în formă de şoim. 

Aşa se face că principele moştenitor este fiul ceresc al 
acestui Aton, a spus Ptahor şi a mai băut o gură de vin. Marii 
soţii regale, Tiy, care s-a rugat în templul Lui Ra-Harakhti, i s-a 
arătat zeul Aton şi abia după aceea ea a născut un băiat. Acolo, 
la Heliopolis, ea a întâlnit un preot ambițios, care i-a intrat în 
graţii. Numele lui este Ay şi soţia lui este cea care l-a alăptat pe 
prinţul moştenitor. Acest Ay are o fată pe care o cheamă 
Nefertiti, care a supt lapte de la aceleaşi ţâţe ca şi prinţul 
moştenitor şi s-a jucat cu el la palat ca şi cum ar fi fost fraţi, aşa 
că, te las să ghiceşti tu ce-o să urmeze. 

Ptahor a sorbit din nou din cupa cu vin, a suspinat şi mi-a 
spus: 

— Ah, pentru un bărbat bătrân nu există ceva mai delicios 
decât vinul şi trăncăneala despre lucruri care nu i se mai pot 
întâmpla. O, Sinuhe, fiul meu, dacă ai şti tu cât de multe secrete 
zac îngropate în tigva asta cheală de trepanator. Aici sunt multe 
dintre secretele regilor. Nu puţini sunt uimiţi de faptul că 
niciodată nu s-au născut băieţi vii în haremul palatului, fapt care 
sfidează toate legile medicinii. Şi nu pentru că cel care se 
odihneşte acum cu capul trepanat nu şi-ar fi răspândit sămânţa 
din cupa lui în zilele în care era puternic şi fericit. El a fost un 
bărbat puternic şi dacă este adevărat că a doborât o mie de lei 
şi cinci sute de tauri, oare câte fecioare a răsturnat el în umbra 
baldachinului regal? Nici gardienii haremului n-ar putea-o spune. 
Totuşi, băiat nu a avut decât de la marea lui soţie regală, Tiy. 

Eram neliniştit, fiindcă băusem şi eu vin. De aceea, am 
suspinat şi m-am uitat la piatra verde de pe deget. Dar Ptahor a 
continuat implacabil: 

Pe marea soţie regală, el, cel care odihneşte acum între viaţă 
şi moarte, a găsit-o în timpul unei vânători. Se spune că, pe 


atunci, Tiy era fiica unui păsărar care avea o casă din stuf pe 
malul Nilului. Faraonul a ridicat-o pe Tiy alături de el din cauza 
înţelepciunii ei şi i-a respectat pe părinţii ei neînsemnaţi şi le-a 
umplut mormintele cu bogății. lar Tiy nu a avut nimic de 
obiectat împotriva plăcerilor lui, atâta timp cât femeile din 
haremul regal nu au născut băieţi, care ar fi putut să-l 
moştenească. Poate că nu-ţi vine să crezi, dar în această 
privinţă, ea a fost ajutată de un noroc formidabil. Şi chiar dacă 
el, cel care este acum între viaţă şi moarte, avea sceptrul şi 
biciul în mâna lui, ea, marea soţie regală, era aceea care-i dirija 
braţul. lar când, din raţiuni politice, el a luat-o de soţie pe fiica 
regelui din ţara Mitanni, spre a pune, pentru totdeauna, capăt 
războiului din partea superioară a fluviului Naharan, Tiy a reuşit 
să-l facă să creadă pe faraon că, în locul acela, în care bărbatul 
pătrunde pentru a se uni cu femeia, prinţesa avea o copită de 
tap şi că ea însăşi mirosea a tap, aşa că, tot auzind mereu acest 
lucru, până la urmă, prinţesa a înnebunit. 

După ce a privit suspicios în jurul lui, Ptahor mi-a spus 
repede: 

Sinuhe, nu trebuie să dai crezare acestei poveşti pe care ți- 
am spus-o, fiindcă ea a fost inventată de oameni răuvoitori. 
Nimeni nu se îndoieşte de bunătatea şi de înţelepciunea marii 
soţii regale. Ea a fost foarte abilă şi a ştiut să aleagă o suită de 
bărbaţi capabili, atât pentru ea, cât şi pentru tron. Aşa este. 

După ce a rostit aceste vorbe, Ptahor a vărsat puţin vin din 
cupa lui pe podea, şi-a ridicat capul şi, cu o ipocrită vioiciune, a 
izbucnit în râs, apoi a strigat: 

Salut pe cel care poartă sperietoarea de muşte! Deci, tu 
erai? Aşază-te şi bea un pic de vin cu noi. Cred că nu ne-am mai 
văzut de o groază de vreme. 

Eu m-am ridicat în picioare şi m-am înclinat până la pământ, 
fiindcă în faţa noastră apăruse Ponnald, cel mai important 
dregător din Egipt, cel care stătea în dreapta faraonului şi purta 
sceptrul regal, cel care era gardianul sigiliului faraonului. El 
sosise singur şi avea pe braţe podoabe cu o semnificaţie 
lugubră, faţa lui bătrână avea o expresie de disperare, iar din 
ochi îi picurau lacrimi pe obraji. De fapt, era multă ipocrizie în 
tristeţea şi în lacrimile lui, fiindcă el nu plângea atât de mult 
pentru moartea aşteptată a faraonului cât pentru propria lui 
soartă. Nici măcar nu şi-a aruncat privirea spre mine, fiindcă nu 


era în obiceiul sus-puşilor să-i privească pe cei fără importanţă. 
Aceştia erau ca aerul dimprejurul lor. El s-a aşezat, şi-a lăsat din 
mâini însemnele puterii şi cravaşa, a suspinat, după care a spus 
furios: 

Te iert, fiindcă tu eşti nebun, trepanatorule! Dar nu ar trebui 
să râzi în casa unde sunt lacrimi şi tristeţe. 

Apoi a făcut din mână un semn interogativ şi Ptahor a 
răspuns: 

Până mâine dimineaţă. Dar, cum niciodată nu vom mai fi în 
căsuţa noastră, după cum a spus nu mai ştiu care înţelept din 
alte vremuri, cel mai bine ar fi să bei împreună cu noi o cupă cu 
vin, fiindcă vinul merge la fel de bine şi la tristeţe, şi la bucurie. 
Dar de ce eşti singur şi rătăceşti ca o umbră? Unde sunt slujitorii 
şi sfetnicii care roiau, de obicei, în jurul tău ca muştele în jurul 
unui cozonac cu miere? 

După ce şi-a şters lacrimile de pe faţă, păzitorul sigiliului 
regal a zâmbi descurajat şi a spus: 

— În mâna oamenilor, puterea este ca trestia, iar dacă 
trestia se rupe, pasărea înţeleaptă sare la timp pe o altă trestie. 
De aceea, poate că este mai bine să beau vin împreună cu tine, 
deşi nu se obişnuieşte. Poate că tu ai dreptate. 

— Bine, dar aşa de repede? a întrebat Ptahor. 

Păzitorul sigiliului a făcut un semn de neputinţă cu mâinile, 
după care a spus: 

Eu nici nu am fost lăsat în apropierea patului regal ca să-mi 
veghez stăpânul. Pe numele lui Amon, nerecunoştinţa este plata 
lumii. Sigiliul faraonului a fost luat în păstrare de marea soţie 
regală, iar garda faraonului ascultă doar de glasul şi de 
poruncile ei. Alături de ea, în picioare, stă preotul samavolnic, 
iar prinţul moştenitor, când nu-şi contemplă buricul, priveşte fix 
înainte ca un vițel pe care îngrijitorul îl mână unde vrea. 

Multe se mai spun despre preoţi, a rostit Ptahor şi i-a mai 
turnat chiar el vin gardianului sigiliului, fiindcă toţi servitorii 
fuseseră alungaţi la venirea lui. Se vorbeşte mult despre preoţi, 
acesta-i adevărul. Puțin mai înainte de a sosi tu, îi povesteam 
prietenului meu, Sinuhe, cum în zilele tinereţii mele am făcut o 
călătorie până la Marile Piramide şi mi-am scrijelit numele pe 
una dintre labele uriaşe ale Sfinxului, după cum obişnuiesc toţi 
călătorii să facă, cu speranţa că numele meu nu va trece 
niciodată în uitare. 


Păzitorul sigiliului regal a aruncat o privire amabilă înspre 
mine, însă fără să mă vadă. 

— La naiba, Aton, a spus el şi a făcut în bătaie de joc semnul 
lui Amon. Balamalele porţilor templului lui Aton au ruginit şi de 
ani de zile suveranul nu a mai fost interesat de el. Şi chiar el, 
faraonul, a apelat mai degrabă la un zeu străin ca să-l vindece. 
Nu-i decât un capriciu şi o fantezie acest Aton. 

Apoi el şi-a aruncat din privirea spre mine, dar de data 
aceasta m-a văzut şi s-a grăbit să adauge: 

— Capriciile lor sunt permise de către zei, fiindcă şi natura 
zeilor este capricioasă. 

Totuşi, a spus Ptahor încercând să-l tragă de limbă, prinţul 
moştenitor a vorbit despre Aton. 

Prinţul moştenitor, a spus cu mult dispreţ păstrătorul 
sigiliului, prinţul moştenitor este nebun şi bolnav. Să-mi spună 
mie cine ce vrea, eu vă pot povesti încă de pe acum că marea 
soţie regală nu va avea răbdare să aştepte nici până când 
faraonul va fi dus din Casa Morţii în Valea Regilor şi îşi va lipi o 
barbă, se va încinge cu o coadă de leu şi-şi va aşeza cu 
autoritate pe cap coroanele regale. Natural, popa se va agita 
prin preajmă-i, dar fără îndoială că, dacă ea va ajunge regina 
Egiptului, va face legământ de credinţă pentru Amon. 

A mai sorbit cu poftă din cupa de vin şi ochii lui umezi parcă 
se topiseră. 

Într-adevăr, a continuat el, zeii sunt capricioşi. l-am adus 
atâtea jertfe lui Amon, dar cu toate jertfele aduse, el s-a 
debarasat de mine; preoţilor lui superiori le-am făcut plecăciuni 
ca propriului meu tată, am umplut Egiptul cu temple uriaşe în 
care numele lui Amon să fie slăvit, dar numai el, Seth, cel mai 
puternic dintre demoni, îmi mulţumeşte. 

A mai băut vin, apoi a început să plângă. După aceea, 
plânsul i s-a transformat în hohote şi, printre sughiţuri, a început 
să spună patetic: 

Eu sunt doar un câine bătrân. Sunt doar un câine bătrân şi 
mi-a căzut şi părul de pe spate şi-am rămas chel de-a binelea. 
Oh, oh, eu eram scăunelul din faţa regelui, dar regele m-a 
împins cu piciorul şi am căzut în praful din faţa lui. 

Golea cupele de vin cu furie, una după alta, apoi şi-a aruncat 
cravaşa de aur pe podea şi a început să-şi sfâşie veşmântul. Şi a 
spus: 


— Deşertăciunea deşertăciunilor, nu-mi mai rămâne decât 
mormântul. Eu am un mormânt plin de bogății şi nimeni nu mi-l 
poate lua. Şi în odihna mea eternă, nimeni nu mă va putea 
îndepărta din dreapta faraonului meu, chiar dacă eu sunt un 
câine bătrân şi chelbos. 

Şi-a prins capul între mâini şi a continuat să plângă cu 
amărăciune. 

Ptahor a încercat să-l liniştească şi, mângâindu-i capul, i-a 
urmărit distrat cu degetele toate denivelările, ca un cunoscător 
ce era. 

Tu ai un craniu interesant, i-a spus visător Ptahor. Aş putea 
să ţi-l deschid pe gratis, numai de dragul artei. 

Păzitorul sigiliului regal şi-a retras brusc capul de sub 
degetele lui Ptahor şi şi-a ridicat faţa răvăşită de groază, dar 
Ptahor s-a făcut că nu-l înţelege şi i-a spus seducător: 

Iti jur pe onoarea mea, absolut gratuit, fără să pretind nici cel 
mai mic dar. Uite, sunt oricând gata să-ţi crăp capul, în numele 
vechii noastre prietenii, fiindcă tu ai un craniu nemaipomenit de 
interesant. 

Păzitorul sigiliului regal s-a ridicat cu greutate în picioare, 
ţinându-se de masă şi privind cu furie drept înainte. Dar Ptahor 
l-a apucat de braţ şi a continuat cu încăpățânare să-l convingă: 

Aş putea-o face chiar acum şi n-are rost să-ţi fie teamă; te 
asigur că o voi face cu tandreţe, fiindcă tare mi-e drag craniul 
ăsta al tău şi poate că, dacă Amon va voi, mâine vei putea să-ţi 
urmezi stăpânul în lumea de Dincolo. 

Tu îţi baţi joc de tot ceea ce este sacru, a rostit trist păzitorul 
sigiliului regal şi s-a aplecat să-şi ridice cravaşa de pe podea. Tu 
nici nu crezi în Amon, a adăugat el agăţându-se de masă ca să 
nu cadă. E rău, e foarte rău, a mai spus el. Dar te iert pentru 
nebunia ta, fiindcă tot nu mai am puterea să te pedepsesc. 

Apoi el a plecat, legănând în mâna stângă cravaşa şi 
bastonul curbat. Spinarea lui obosită era încovoiată, mergea plin 
de teamă şi de nesiguranţă. 

După plecarea lui, în sală au apărut servitorii, care ne-au 
turnat apă pe mâini şi ne-au uns cu uleiuri scumpe. 

Ptahor mi-a spus: 

— Lasă-mă să mă sprijin de tine, Sinuhe, fiul meu, fiindcă 
sunt bătrân şi mi s-au înmuiat deja picioarele. 


L-am condus afară. Era deja noapte, iar dinspre răsărit 
strălucitoarele lumini ale Tebei se  reflectau pe cer, 
însângerându-l. Băusem mult vin şi simţeam în sângele meu 
pasiunea Tebei, florile din grădina palatului mă îmbătau cu 
parfumul lor şi stelele străluceau deasupra capului meu. 

— Ptahor, am spus eu, noaptea, când cerul se aprinde de 
strălucirea luminilor Tebei, eu sunt însetat de dragoste. 

— Nu există dragoste, mi-a răspuns Ptahor fără nici o ezitare. 
Oricare bărbat este trist dacă nu are o femeie cu care să se 
culce. Dar după ce s-a culcat cu o femeie, este şi mai trist decât 
înainte. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu. 

— De ce? l-am întrebat eu. 

— Nici zeii nu ştiu acest lucru, mi-a răspuns Ptahor. Numai 
că, dacă-mi mai vorbeşti mie despre dragoste, am să-ţi crăp 
capul. Şi am să ţi-l crăp pe gratis, nepretinzând pentru aceasta 
nici cea mai mică recompensă, deşi îţi voi face un mare serviciu 
scăpându-te de suferinţele şi de tristeţea de mai târziu. 

Nu am apelat la serviciile nici unui sclav, l-am luat în braţe şi 
l-am dus în camera care fusese pregătită pentru noi. Era atât de 
uşor şi nu am făcut nici un efort deosebii când l-am purtat în 
braţe. După ce l-am lăsat în patul lui, a adormit, dar mai înainte 
de a adormi, a încercat să găsească o cupă de vin în apropierea 
patului. L-am învelit cu păturile moi de lână, fiindcă noaptea era 
răcoroasă, şi m-am întors afară, pe terasa cu flori, fiindcă eram 
tânăr şi tinereţea nu are nevoie de somn în noaptea în care 
moare un faraon. 

Pe terasă, ajungea până la urechile mele murmurul 
oamenilor culcaţi lângă zidurile palatului, ca foşnetul vântului 
printre trestii. 


Vegheam îmbătat de parfumul florilor de pe terasă şi de 
luminile Tebei, care înroşeau cerul oriental şi mă gândeam la 
ochii ei, care erau mai verzi decât apa Nilului în zilele toride de 
vară, până când mi-am dat seama că nu eram singur pe terasă. 

Fiindcă luna era palidă şi lumina stelelor tremurătoare şi 
slabă, nu mi-am putut da seama dacă de mine se apropia un 
bărbat sau o femeie. Era deja lângă mine şi încerca să-mi vadă 
faţa pentru a şti cine sunt. M-am mişcat în lumină şi 
necunoscutul mi-a spus pe un ton autoritar, dar cu o voce 
ascuţită de copil: 

Eşti tu, singuraticule? 

Abia atunci am recunoscut vocea şi trupul plăpând al 
prinţului moştenitor. M-am înclinat până la pământ în faţa lui, 
fără a putea spune nimic. El m-a împins neliniştii cu piciorul şi 
mi-a spus: 

—  Ridică-te şi nu mai face pe nătângul. Nimeni nu ne 
priveşte şi nu are nici un rost să te înclini în faţa mea Păstrează- 
ţi omagiile pentru zeul al cărui fiu sunt, fiindcă el este singurul 
zeu. Toţi ceilalţi sunt doar forme în care el poate apărea şi se 
poate manifesta. Oare tu cunoşti aceste lucruri? 

Şi, după un moment de gândire, fără să aştepte răspunsul 
meu, el a continuat: 

— Da, toţi ceilalţi zei sunt forme ale unicului zeu, mai puţin 
Amon, care este un zeu fals. 

Am făcut un gest reprobativ cu mâna şi am exclamat „Oh!” 
pentru a arăta că mă tem de asemenea vorbe. 

— Bine, a spus el, să-i lăsăm pe zei. Te-am văzut lângă tatăl 
meu, pe când îi întindeai cuţitele şi ciocanul nebunului de 
Ptahor. De aceea, ţi-am pus numele „Cel care este singur”. lar 
mama mea i-a dat lui Ptahor numele de „Bătrânul maimuţoi”. 


Acestea vor fi numele voastre, dacă va trebui să muriţi înainte 
de a părăsi palatul. Deci, eu sunt cel care ţi-a ales numele. 

Mi-a trecut prin minte că prinţul moştenitor era, într-adevăr, 
bolnav şi nebun, dacă îmi vorbea despre moartea mea şi a lui 
Ptahor. Numai că şi Ptahor pomenise despre moartea care ne 
aşteaptă dacă faraonul moare, iar omul hemostatic îl crezuse. 
Părul din cap începu să mă gâdile neplăcut şi am ridicat mâna în 
semn de protest, fiindcă nu aş fi vrut să mor. 

Prinţul moştenitor respira rapid şi neregulat, mâinile lui erau 
în continuă mişcare şi bolborosea ceva încet, pentru el însuşi. 

— Sunt tulburat, a spus el. Aş vrea să fiu în altă parte, nu 
aici. Zeul meu îşi va face apariţia, o simt, o ştiu, dar îmi este 
teamă. Rămâi cu mine, tu, Cel care eşti singur, fiindcă zeul îmi 
va zdrobi trupul cu forţa lui, iar limba mea va fi bolnavă când el 
va apărea. 

Pe mine m-a apucat tremuratul, fiindcă am crezut că el este 
atât de bolnav, încât delirează. Dar el a spus apoi pe un ton 
imperios: 

— Vino! 

Şi l-am urmat. Am coborât în urma lui de pe terasă şi ne-am 
continuat drumul de-a lungul lacului sacru, urmăriţi de 
murmurul lugubru al mulţimii, care se auzea de după zidurile 
palatului. Am trecut de grajduri şi de cuştile câinilor şi am ieşit 
afară prin porţile de serviciu, fără ca vreun gardian să ne întrebe 
ceva. Îmi era teamă, fiindcă Ptahor îmi spusese că noi nu aveam 
voie să părăsim palatul mai înainte de moartea faraonului, dar 
eu nu aveam îndrăzneala să mă opun poruncii prinţului 
moştenitor. 

El mergea încordat, cu paşi repezi şi alunecători şi mie îmi 
era destul de greu să mă ţin după el. Prinţul nu avea decâto 
pânză subţire înfăşurată peste coapse şi luna îi lumina pielea 
albă, picioarele subţiri şi şoldurile, care erau ca ale femeilor. 
Luna îi lumina urechile proeminente şi, din când, în când faţa lui 
transfigurată şi plină de suferinţă. Era ca şi cum ar fi urmărit o 
imagine pe care nimeni altul nu o putea vedea. 

Când am ajuns la mal, mi-a spus: 

— Vom lua o barcă. Eu trebuie să merg spre răsărit, pentru 
a-mi putea întâlni tatăl. 

A urcat în prima barcă şi eu l-am urmat, am vâslit şi am 
traversat fluviul, fără ca nimeni să ne împiedice, cu toate că 


furasem barca. Noaptea era neliniştită, pe Nil circulau multe 
bărci şi în faţa noastră sclipeau luminile Tebei, care înroşeau 
cerul. Abia am coborât din barcă că el a şi început să meargă 
drept înainte, fără a mai privi deloc înapoi, ca şi cum locurile îi 
erau cunoscute. Nu puteam să-l las singur şi de aceea, cu toate 
că îmi era teamă, l-am urmat. Mulţi alţi oameni se plimbau în 
acea noapte şi paznicii nu au strigat după noi, fiindcă deja toată 
Teba ştia că faraonul urma să moară în acea noapte. Prinţul 
mergea vioi şi l-am invidiat pentru rezistenţa pe care o avea, în 
ciuda trupului lui aparent firav. Deşi noaptea era răcoroasă, tot 
spatele meu era transpirat, fiindcă îmi era greu să mă ţin după 
el. 

Stelele îşi schimbaseră poziţia şi luna coborâse, dar el 
continua să meargă şi, după ce am lăsat în urmă valea, am 
urcat în deşertul arid şi Teba dispăruse în spatele nostru, iar în 
faţă, pe cerul negru, se distingeau ca nişte umbre, cei trei munţi 
care străjuiau Teba. Mă întrebam cum şi de unde am fi putut 
găsi o litieră ca să ne întoarcem, fiindcă bănuiam că el nu ar mai 
fi avut forţa necesară pentru un drum atât de lung. 

Într-un sfârşit, el s-a oprit, s-a aşezat pe nisip şi, gâfâind, mi- 
a spus: 

Ţine-mă strâns de mâini, Sinuhe, fiindcă îmi tremură, şi-mi 
simt bătăile inimii. Momentul este aproape, lumea este pustie. 
Nu mai există nimeni altcineva în lume decât tu şi eu, numai că 
tu nu vei putea veni cu mine acolo, unde eu mă voi duce. Totuşi, 
nu aş vrea să fiu singur. 

L-am strâns în braţele mele şi am simţit cum trupul îi 
tremură şi se acoperă de o sudoare rece. Lumea era pustie în 
jurul nostru şi, de undeva, un şacal începuse să urle de moarte. 
Stelele erau palide şi toată atmosfera din jurul nostru era 
cenuşie ca moartea. Apoi, deodată, prinţul şi-a smuls cu violenţă 
mâinile din mâinile mele şi şi-a îndreptat privirea către colinele 
dinspre răsărit. 

— Zeul apare, a spus el cu o voce stinsă şi faţa lui avea o 
strălucire bolnavă. 

— Zeul apare, a strigat el către deşert şi deodată lumina a 
început să fie clară în jurul nostru, lumina a îmbrăţişat şi aurit 
munţii şi a răsărit soarele. 

El a urlat puternic, a căzut în nisip şi şi-a pierdut cunoştinţa. 
Membrele şi trupul lui se agitau frenetic, gura îi era deschisă şi 


picioarele lui băteau pământul. Dar din acel moment, nu mi-a 
mai fost teamă, fiindcă urlete asemănătoare auzisem în curtea 
din Casa Vieţii şi ştiam bine ce aveam de făcut. Din păcate, nu 
aveam o bucăţică de lemn, pe care să o pot pune între dinţii lui, 
dar am rupt o fâşie din pânza care-mi acoperea coapsele, apoi 
am început să-i masez mâinile şi picioarele. Acum ştiam clar că 
el este bolnav şi că atunci când se va deştepta, va fi fără vlagă, 
am privit împrejur şi nu ştiam de unde să găsesc un ajutor - 
Teba era departe, în spatele nostru şi prin apropiere nu se 
vedea nici o colibă. 

La un moment dat, în jurul nostru a început să se rotească 
un şoim în zbor. Parcă venise din razele strălucitoare ale 
soarelui. Mai întâi a descris în zbor un cerc larg de jur-împrejurul 
nostru, apoi a coborât, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe 
fruntea prinţului moştenitor. Am fost atât de uimit, încât am 
făcut instinctiv semnul lui Amon şi mi-a trecut prin minte că 
poate prinţul se gândise la Horus, când a vorbit despre zeul său 
şi că, de aceea, zeul şi-a făcut apariţia pentru noi sub formă de 
şoim. Prinţul gemea şi m-am aplecat ca să-l îngrijesc, dar când 
am ridicat capul, în locul şoimului am văzut un om. În faţa 
noastră era un bărbat tânăr, frumos ca un zeu, parcă coborât 
din razele soarelui. Avea o lance în mână şi pe umeri o vestă 
grosolană, cum poartă săracii. Şi cu toate că nu credeam în zei, 
am fost atât de surprins de apariţia lui încât, pentru mai multă 
siguranţă, m-am plecat în faţa lui până la pământ. 

Ce are el? a întrebat tânărul în dialectul Egiptului de Jos, 
arătând spre prinţ. Băiatul este bolnav? 

Îmi era ruşine că îl salutasem ca pe un zeu, m-am ridicat şi i- 
am spus: 

— Dacă eşti un tâlhar, să ştii că nu prea ai cu ce să te alegi 
de la noi. Tânărul acesta este bolnav şi poate că zeii te vor 
binecuvânta, dacă ne vei ajuta. 

El a scos un țipăt puternic şi, imediat, din înaltul cerului a 
coborât un şoim, care s-a aşezat pe umărul lui. Mie mi-a trecut 
prin minte că, totuşi, cel mai bine ar fi să mă port mai cu 
prudenţă, cine ştie, ar fi putut fi vreun zeu, poate unul dintre 
aceia mai puţin importanţi. De aceea, m-am adresat respectuos 
şi l-am întrebat cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă. 

— Eu sunt Horemheb. Fiul şoimului, a spus el cu mândrie. 
Părinţii mei sunt oameni simpli, care se ocupă cu prepararea 


brânzei, dar când m-am născut, mi s-a prezis că voi conduce 
mulţi oameni. Şoimul meu a zburat şi m-a condus până aici, 
fiindcă în întunericul nopţii nu am reuşit să găsesc oraşul. 
Locuitorii Tebei se tem după căderea nopţii de lăncieri. 
Intenţionez să mă angajez soldat, fiindcă se spune că faraonul 
este bolnav şi mă gândesc că el are nevoie de braţe solide, care 
să-l apere. 

Trupul lui era frumos ca al unui leu tânăr şi privirea lui era 
pătrunzătoare ca o săgeată înaripată; m-am gândit cu o 
oarecare invidie că multe femei îi vor fi spus: „Frumosule, vino 
să te distrezi cu mine, ajută-mă să-mi uit singurătatea”. 

Prinţul moştenitor a gemut, şi-a atins faţa cu mâna şi şi-a 
mişcat picioarele, l-am luat căluşul din gură şi am regretat că nu 
am puţină apă cu care să-i umezesc buzele. Horemheb, care îl 
privea cu curiozitate, m-a întrebat: 

— Oare el va muri? 

— Nu, el nu va muri, i-am răspuns eu neliniştit. El este 
bolnav. Boala lui este sacră. 

Horemheb s-a uitat la mine, şi-a strâns lancea în mâini şi mi- 
a spus: 

— Tu nu trebuie să mă priveşti cu dispreţ, chiar dacă eu 
umblu în picioarele goale şi sunt încă sărac. Eu ştiu să scriu şi să 
citesc destul de bine şi nu peste multă vreme eu le voi comanda 
multor oameni. Oare ce zeu a intrat în el? 

El mi-a pus această întrebare, fiindcă toată lumea crede că, 
prin gura bolnavilor de epilepsie, vorbesc zeii. 

El are un zeu particular, i-am răspuns eu. Dar eu cred că el 
este şi un pic nebun. Când îşi va veni în fire, ajută-mă să-l duc în 
oraş, unde voi găsi o litieră cu care să-l duc în casa lui. 

Cred că-i este frig. a spus Horemheb, apoi şi-a scos vesta şi l- 
a acoperit cu ea pe prinţul moştenitor. Dimineţile Tebei sunt 
reci, dar eu nu am nevoie de nimic, fiindcă sângele meu mă 
încălzeşte. Eu cunosc numeroşi zei şi ţi i-aş putea enumera pe 
cei care mă protejează, dar zeul meu personal este Horus. 
Băiatul acesta este, desigur, dintr-o familie bogată, fiindcă 
pielea lui este atât de albă şi fină şi se vede că niciodată nu şi-a 
folosit mâinile pentru muncă. Dar tu, cine eşti tu? 

El vorbea mult, cu vioiciune şi sinceritate, fiindcă era un 
băiat sărac, care făcuse o călătorie destul de lungă pentru a 


ajunge la Teba şi cunoscuse pe drum multă duşmănie şi 
umilinţă. 

— Eu sunt medic, i-am spus. Am fost uns preot de primul 
grad în marele Templu al lui Amon din Teba. 

Deci tu l-ai adus pe el în deşert pentru a-l vindeca, a tras 
concluzia Horemheb. Dar ar fi trebuit să-l îmbraci mai bine. Nu o 
spun fiindcă aş pune la îndoială măiestria ta de medic, a 
adăugat el cu amabilitate. 

Nisipul rece şi roşu strălucea în lumina începutului de ziuă, 
tăişul lăncii lui Horemheb strălucea, iar şoimul descria largi 
orbite în jurul capului lui. Prinţul moştenitor s-a ridicat în coate, 
dinţii îi clănţăneau, a gemut uşor şi a privit în jurul lui uimit. 

Eu l-am văzut o clipă, a spus el, dar această clipă a durat cât 
o sută de ani şi eu nu aveam nici o vârstă. El şi-a pus miile lui de 
mâini peste capul meu şi m-a binecuvântat şi, din fiecare mână 
a lui, am simţit semnul vieţii eterne. Oare tu nu mă crezi? 

Sper că nu ţi-ai muşcat limba, i-am spus eu alarmat. Am 
încercat să te protejez, dar nu am avut nici o bucăţică de lemn 
pe care să o pun între dinţii tăi. 

Dar vocea mea a fost ca un bâzâit de muşte pentru urechile 
lui. Îl privea fascinat pe Horemheb şi ochii lui deveniseră limpezi 
şi mari, iar zâmbetul şi mirarea lui îl făceau mai frumos. 

Oare tu eşti acela, pe care unicul Aton mi l-a trimis? a 
întrebat el surprins. 

Şoimul meu a zburat înainte, eu nu am făcut nimic altceva 
decât să-mi urmez şoimul, a spus Horemheb. De aceea sunt 
aici, altceva nu ştiu. 

Prinţul moştenitor a observat lancea şi privirea lui s-a 
întunecat. 

Tu ai o lance, a spus el cu reproş. 

Horemheb s-a apropiat de el, i-a arătat lancea şi a spus: 

— Mânerul este dintr-un lemn excelent, iar tăişul de aramă 
este însetat după sângele duşmanilor faraonului. Lancea mea 
este însetată şi numele ei este „Moartea beregatei”. 

Fără sânge, a rostit prinţul moştenitor. Aton are oroare de 
sânge. Nu este nimic mai monstruos decât sângele care curge. 

Observasem că prinţul moştenitor închisese ochii ca să nu 
vadă când Ptahor executase trepanaţia, totuşi nu ştiusem că el 
intră in acea categorie de oameni pe care vederea sângelui îi 
îmbolnăveşte şi îi poate face să-şi piardă chiar şi cunoştinţa. 


Sângele purifică popoarele şi le face mai puternice, a spus 
Horemheb. Sângele îi întăreşte pe zei şi le asigură sănătatea, iar 
atâta timp cât vor fi războaie, va curge sânge. 

Nu vor mai fi niciodată războaie, a spus prinţul moştenitor. 

Băiatul ăsta-i smintit, a spus râzând Horemheb. Totdeauna 
au fost războaie şi totdeauna vor fi, fiindcă pentru a trăi 
popoarele trebuie să-şi pună la încercare forţa. 

Toate popoarele sunt copiii lui Aton, toate limbile şi toate 
culorile, pământul roşu şi pământul negru, a spus prinţul şi şi-a 
îndreptat privirea spre soare. Voi ridica pentru el temple în toată 
lumea şi voi trimite regilor din toată lumea simbolul vieţii, 
fiindcă eu l-am văzut, fiindcă din el m-am născut şi în el mă voi 
întoarce. 

Fără îndoială, el este nebun, mi-a şoptit Horemheb scuturând 
înţelegător din cap. Ar fi bine dacă ai putea să-l vindeci. 

Horemheb începuse deja să-mi placă şi, de aceea, am spus 
cu o voce gravă, pentru a-i pune în gardă; 

Puțin mai înainte să fi venit tu, lui i s-a arătat zeul. Boala lui 
sacră l-a ajutat să-şi revadă zeul. Fiecare este liber să-şi 
găsească fericirea în credinţa lui. 

Eu cred în lancea mea şi-n şoimul meu, a spus Horemheb. 

Dar prinţul moştenitor nu urmărea discuţia noastră. El îşi 
ridicase braţele pentru a saluta soarele şi faţa lui redevenise 
frumoasă şi strălucitoare ca şi cum ar fi contemplat o altă lume 
decât aceea pe care o vedeam noi. L-am lăsat să se închine 
soarelui, şi imediat am încercat să plecăm spre oraş, dar prinţul 
era atât de epuizat după criză, încât îi era şi teamă să păşească. 
De aceea, a mers între noi şi noi l-am sprijinit tot timpul, iar în 
faţa noastră a zburat şoimul ca o călăuză înaripată. 

Când am ajuns acolo, până unde se întind canalele de 
irigație, la marginea câmpului cultivat, am văzut litiera regală 
care aştepta. Sclavii s-au trântit la pământ în faţa noastră şi 
dinspre litiera ne-a ieşit în întâmpinare un preot impunător, cu 
capul complet ras, cu o faţă sobră, care avea trăsături 
frumoase. Mi-am coborât mâinile până la nivelul genunchilor şi 
m-am înclinat în faţa lui, fiindcă bănuiam că el este preotul lui 
Ra-Harakhti, despre care Ptahor îmi vorbise, dar el nu m-a luat 
în seamă. S-a prosternat în faţa prinţului moştenitor, adresându- 
i-se cu numele „Rege”. În felul acesta am înţeles că faraonul 
Amenhotep al Ill-lea era mort. După aceea, sclavii l-au 


înconjurat pe noul faraon, i-au spălat mâinile şi picioarele, l-au 
masat cu unguente parfumate, l-au îmbrăcat cu veşminte din in 
regal şi i-au pus pe cap o perucă regală. In timpul acesta, Ay m- 
a întrebat: 

Şi-a întâlnit zeul, Sinuhe? 

L-a întâlnit, i-am răspuns eu. Am vegheat să nu i se întâmple 
nimic râu. Dar de unde îmi ştii numele? 

Preotul Ay a zâmbit şi mi-a spus: 

— Datoria mea este să ştiu tot ceea ce se întâmplă la palat, 
până în clipa în care îmi va veni vremea să mor. De aceea îţi 
cunosc numele şi ştiu că eşti medic. De aceea, am ştiut că ei va 
fi în siguranţă cu tine. Şi mai ştiu că eşti preot şi că i-ai jurat 
credinţă lui Amon. 

Ultimele vorbe le-a rostit cu o ameninţare în glas, de aceea 
am ridicat braţul şi am spus: 

— Ce importanţă are un jurământ pentru Amon? 

— Ai dreptate, a spus el, nu trebuie să-ţi pară rău. Toţi fac la 
fel. 

Şi a mai spus: 

— Se ştie că prinţul devine neliniştit atunci când zeul se 
apropie de el. Nimic nu-l poate reţine şi el nu permite gărzii să-l 
urmeze. Cu toate acestea, voi aţi fost în siguranţă toată noaptea 
şi nici un pericol nu avea cum să vă amenințe. După cum vezi, 
litiera regală îi aştepta. Dar cine este lăncierul? 

Şi a arătat spre Horemheb, care stătea deoparte cu şoimul 
pe umăr şi încerca cu degetele tăişul lăncii. 

— Poate că cel mai bine ar fi ca el să moară, a spus Ay, 
fiindcă nu este de dorit ca secretele faraonului să fie cunoscute 
de toată lumea. 

— El l-a acoperit cu haina lui pe faraon, am spus eu, fiindcă 
era frig. El este oricând gata să înfigă lancea sa în duşmanii 
faraonului. Eu cred că tu vei avea mai mult de câştigat de pe 
urma lui lăsându-l în viaţă, preote Ay, decât omorându-l. 

Ay i-a aruncat, indiferent, o brățară de aur şi a spus: 

Vino într-o zi în palatul de aur şi întreabă de mine, lăncierule! 

Dar Horemheb a lăsat să cadă în nisip brăţara de aur şi a 
spus cu curaj, privindu-l drept în ochi: 

Eu nu primesc ordine decât de la faraon. Dacă nu mă înşel, 
faraonul este acela care poartă coroana. Şoimul meu m-a 
condus până la el şi cred că este de ajuns acest semn. 


Ay nu s-a supărat, s-a aplecat şi a ridicat brăţara, a pus-o la 
loc pe braţul lui şi i-a spus, pronunţând distinct fiecare cuvânt, 
aşa cum i se explică unui copil despre un lucru pe care nu-l ştie: 

Aurul este preţios şi totdeauna de aur este nevoie. Acum 
înclină-te în faţa faraonului tău, dar nu uita să laşi lancea 
deoparte. 

Faraonul s-a apropiat de noi. Faţa lui era palidă şi trasă, dar 
avea o strălucire stranie în ochi, care mi-a încălzit inima. 

Urmaţi-mă, a spus el, urmaţi-mă pe noul drum, fiindcă mie 
mi s-a dezvăluit adevărul. 

L-am urmat şi ne-am îndreptat spre litieră, iar Horemheb a 
spus încet, pentru el însuşi: 

Adevărul este în lance. 

Totuşi, el a consimţit să-i dea alergătorului din faţa litierei 
lancea sa, iar noi ne-am aşezat pe oişte când litiera a fost 
ridicată. Apoi purtătorii litierei au alergat până la debarcader, 
unde ne aştepta barca, şi ne am întors la palat pe acelaşi drum 
pe care îl urmaserăm la plecare, fără ca nimeni să ne vadă, 
chiar dacă mulţimea mişuna în jurul zidurilor palatului. 

Ajunşi la palat, am fost invitaţi în apartamentul prinţului 
moştenitor şi el ne-a arătat marile amfore din Creta, pictate la 
exterior cu peşti şi animale. Aş fi vrut ca Totmes să fi fost cu noi 
ca să poată admira acele amfore, care confirmau că arta poate 
fi şi altfel decât în Egipt. Acum, când prinţul moştenitor era 
restabilit şi calm, se comporta şi vorbea ca un tânăr inteligent şi 
amabil, fără a face caz de rangul lui. Şi abia când a fost anunţat 
ca marea soţie regală îi va face o vizită, şi-a luat rămas-bun de 
la noi, promițând că nu ne va uita. 

După aceea, deconcertat, Horemheb s-a uitat la mine şi mi-a 
spus: 

Eu nu ştiu ce să fac. Habar nu am încotro să merg. 

Rămâi liniştit aici, i-am spus eu. El a promis că nu te va uita. 
De aceea, este mai bine să fii aici când el îşi va aminti de tine. 
Zeii sunt capricioşi şi uită repede. 

Să rămân aici, împreună cu acest roi de muşte? a spus el 
arătând spre curtenii care se foiau prin uşile care duceau la 
apartamentele regale. Nu, aici eu sunt neliniştit şi nici nu pot să 
respir în aerul acesta atât de festiv. Ce se va alege oare din 
Egipt, cu un faraon căruia îi este frică de sânge şi care vrea ca 
toate popoarele, indiferent de limba şi de culoarea lor, să fie 


egale? M-am născut soldat şi bunul meu simţ de soldat îmi 
spune că acest drum este neplăcut unui soldat. În orice caz, mă 
duc să-mi recuperez lancea, pe care i-am lăsat-o alergătorului. 

Ne-am despărţit, dar mai înainte, i-am spus că, dacă are 
nevoie de un prieten, poate oricând să mă caute la Casa Vieţii. 

Ptahor mă aştepta neliniştit în camera noastră şi ochii lui 
erau roşii. 

Tu nu ai fost aici, în zori, când faraonul şi-a dat sufletul, mi-a 
reproşat el. Tu nu ai fost aici, iar eu am dormit, fiindcă nu a avut 
cine să mă trezească şi aşa că nici unul dintre noi nu a văzut 
când sufletul faraonului, sub formă dc pasăre, a zburat prin 
nările nasului lui direct spre soare. Dar nu-i nimic, sunt deja 
mulţi care confirmă că aşa a fost. Totuşi, tare-aş fi vrut să fiu şi 
eu de faţă, fiindcă-mi plac la nebunie astfel de miracole. Cu ce 
fată ţi-ai petrecut noaptea? 

l-am povestit întâmplările din acea noapte, iar el şi-a ridicat 
mâinile, arătându-se foarte mirat. 

Apără-mă, Amon, a spus el. Deci noul faraon este nebun? 

— Nu cred că este nebun, i-am răspuns eu ezitând, fiindcă 
simţeam o ciudată simpatic faţă de tânărul bolnav, pe care îi 
vegheasem şi care fusese atât de prietenos cu mine. Când ideile 
lui vor fi mai clare pentru el însuşi, poate că se vor petrece 
minuni in Egipt. 

să ne ferească Amon de aşa ceva, a spus înspăimântat 
Ptahor. Mai bine mi-ai da nişte vin ca să beau, fiindcă gâtul meu 
este uscat ca praful de pe drum. 

Servitorii l-au adus de la grajduri pe omul hemostatic şi el 
ne-a povestit cu entuziasm despre jgheaburile de aramă din 
care caii faraonului beau apă şi despre pietrele pictate în toate 
culorile, care împodobesc compartimentele fiecărui cal din 
grajd. 

Dar tauri nu am văzut, a adăugat el deprimat. Mă tem că 
faraonul nu are nici un bou sau taur. În schimb, chiar dacă nu 
am văzut tauri, după ce m-am culcat pe paie, am avut un vis 
lung. L-am văzut în vis pe Sinuhe, care ducea o iapă albă la 
Templu, pentru sacrificiu, şi am mai văzut-o pe bunica mea, 
care pregătea de mâncare în ţara de Dincolo. 

Acest vis, a spus Ptahor, este uşor de tălmăcit. Acea iapă 
nevinovată, pe care o ducea Sinuhe la Templu, eşti chiar tu, iar 


mă-ta mare te aşteaptă cu masa în căsuţa din ţara de Dincolo, 
fiindcă nu încape îndoială că pe noi trei ne aşteaptă moartea. 

Omul care putea opri sângele să curgă a continuat, 
preocupat de propriile lui gânduri: 

Cred că în ţara de Dincolo sunt tauri frumoşi şi puternici, 
fiindcă în timp ce bunica îmi vorbea şi mă mustra că-mi 
murdărisem îmbrăcămintea, am auzit un muget profund în 
apropierea mea. Din cauza acelui muget m-am trezit, maţele îmi 
ghiorăiau, pânza din jurul coapselor mele era udă, iar pe jos era 
o baltă de apă. 

El a mai povestit multe alte neghiobii şi s-a oprit din povestit 
abia când au venii soldaţii să ne conducă pe toţi trei la Casa 
Judecăţii. Acolo, bătrânul gardian al sigiliului era aşezat pe 
tronul dreptăţii. În faţa tronului dreptăţii erau patruzeci de 
rulouri din piele, pe care era scrisă legea. Soldaţi înarmaţi ne-au 
înconjurat, ca să nu putem fugi, şi păzitorul sigiliului regal ne-a 
citit legea şi ne-a informat că noi trebuie să murim, fiindcă 
faraonul nu s-a vindecat după trepanaţie. M-am uitat neliniştit la 
Ptahor, dar el a zâmbit când călăul, cu sabia pregătiră, şi-a făcut 
apariţia. 

Incepeţi cu omul care poate opri sângele, a spus Ptahor. El 
este mai grăbit decât noi, fiindcă bunică-sa a şi pregătit 
mâncarea şi-l aşteaptă cu masa în ţara de Dincolo. 

Omul care putea opri sângele ne-a spus prietenos „rămas- 
bun”, a făcut semnul sacru al lui Amon şi a îngenuncheat umil în 
faţa rulourilor de piele. Călăul a apucat spada şi a rotit-o 
deasupra capului „victimei”, apoi i-a atins uşor grumazul. Totuşi, 
omul hemostatic s-a prăbuşit pe podea şi noi am presupus că el 
şi-a pierdut cunoştinţa de frică, fiindcă nu avea nici o zgârietură 
pe grumaz. 

Când mi-a venit rândul, am îngenuncheat fără teamă; călăul 
mi-a zâmbit şi, fără să mă sperie mai mult, mi-a atins grumazul 
cu spada. Pentru Ptahor, ritualul a fost şi mai scurt, fiindcă el nu 
a trebuit nici să îngenuncheze. 

Aşa că judecata a fost executată şi, cum noi eram de acum 
înainte consideraţi morţi, ni s-au dat nume noi, care au fost 
gravate pe brățări groase din aur. Pe brăţara lui Ptahor era 
gravat: „El, cel care seamănă cu un maimuţoi”, iar pe a mea: 
„El, cel care este singur”. Ni s-au dat şi veşminte noi şi, pentru 
prima oară, am purtat haine din in regal cu un şorţ plisat şi, 


pentru prima oară, gâtul meu a fost împodobit cu un colier greu 
din argint, încrustat cu pietre preţioase. 

Dar când servitorii au încercat să-l ridice de la pământ pe 
omul hemostatic, pentru a încerca să-l aducă în simţiri, s-a putut 
vedea că el era mort ca o piatră. Am văzut cu ochii mei acest 
lucru şi pot oricând să confirm că a fost adevărat, dar de ce a 
murit, nu pot înţelege. Poate că el a murit doar fiindcă a crezut 
sincer că va muri. Mi-a părut rău că a murit, fiindcă în ciuda 
simplităţii şi neroziei lui, el era un om bun şi avea şi puterea ca 
să oprească sângele şi un astfel de om nu seamănă cu vreun 
altul. 

Toată lumea era tristă din cauza morții faraonului, dar când 
s-a răspândit vestea despre ciudata moarte a Omului care putea 
opri sângele, toţi cei care au auzit-o nu şi-au putut stăpâni râsul. 
Îşi loveau genunchii cu mâinile şi râdeau cu poftă, fiindcă 
întâmplarea asta absurdă li se părea amuzantă. 

În ceea ce mă priveşte, eu eram în mod oficial declarat mort 
şi nu puteam semna nici un act fără a adăuga numelui Sinuhe 
cuvintele: „El, cel care este singur”. lar la palat eram cunoscut 
numai cu acest nume. 


Când m-am întors la Casa Vieţii, cu veşmintele mele noi şi cu 
brăţara grea de aur de pe mână, toţi profesorii s-au înclinat în 
faţa mea şi şi-au coborât mâinile la nivelul genunchilor în semn 
de respect. Totuşi, eu eram în continuare elev. Trebuia să fac o 
descriere în detaliu despre trepanaţie şi despre moartea 
faraonului şi să întăresc prin semnătură exactitatea faptelor 
relatate. Am pierdut multă vreme cu elaborarea acestei lucrări 
şi am încheiat povestirea descriind cum din nasul faraonului, 
spiritul lui, care avea forma unei păsări, a zburat direct către 
soare. Mi s-a spus şi s-a insistat mult să precizez, dacă mai 
înainte ca spiritul să zboare, cu o clipă înainte de a muri, 
faraonul a ieşit din starea de inconştienţă, pentru a rosti 
vorbele: “Binecuvântat fie Amon”, aşa după cum au afirmat toţi 
ceilalţi care au fost prezenţi. După ce am reflectat bine, m-am 
gândit că este mai înţelept să atest şi eu exactitatea acelui fapt 
şi aşa se face că, după aceea, am avut fericirea să-mi ascult 
povestirea în fiecare zi, fiindcă in fiecare zi a fost citită mulţimii 
adunate în curtea Templului, şaptezeci de zile la rând, timp în 
care, în Casa Morţii, trupul neînsufleţit al faraonului a fost 
pregătit pentru eternitate. În toată această perioadă de doliu, 
casele de distracţie, cârciumile şi berăriile din Teba au fost 
închise. Cine voia să bea vin şi să asculte muzică trebuia să 
intre pe uşa din dos. 

După cele şaptezeci de zile, am fost informat că studiile mele 
s-au terminat şi că pot practica medicina în ce parte a oraşului 
doresc. Mi s-a mai spus că, dacă eu doresc să-mi continuu 
studiile, specializându-mă într-una dintre cele paisprezece 
branşe care se învățau sub îndrumarea medicilor regali, nu 
aveam decât să aleg ceea ce vreau. Era o favoare absolut 
specială, care atesta cât de bine putea Amon să-şi răsplătească 
slujitorii. 


Eram încă atât de tânăr şi ştiinţa din Casa Vieţii nu mă mai 
interesa. Pe mine mă chema Teba cu viaţa ei pasionantă, voiam 
să ajung cât se poate de repede bogat şi celebru, să profit de 
momentul acela când toţi îmi cunoşteau numele: Sinuhe, EI, cel 
care este singur. Cu aurul pe care îl aveam, mi-am cumpărat o 
căsuţă, chiar acolo de unde începea cartierul bogaţilor, am 
mobilat-o cu cele necesare şi mi-am mai cumpărat şi un sclav 
jigărit şi chior, dar care era un om foarte de treabă. Numele lui 
era Kaptah şi l-am cumpărat fără nici o ezitare, fiindcă mi-a 
plăcut cum a vorbit. El a spus că n-am decât de câştigat de pe 
urma lui, fiindcă el le va povesti pacienţilor că eu l-am cumpărat 
complet orb de la piaţa de sclavi şi că apoi, graţie 
nemaipomenitei mele iscusinţe de medic, i-am vindecat unul 
dintre ochi. 

lar la urmă, l-am rugat pe Totmes să picteze pereţii camerei 
unde urma să aştepte pacienţii; este drept că Totmes încă nu 
era artist consacrat şi nici nu era trecut în Cartea templului lui 
Ptah, dar era prietenul meu. Când a reuşit să termine de pictat, 
pereţii arătau încântător. Într-una dintre imagini, înțeleptul 
Imhotep, zeul medicinii, îmi dădea mie lecţii. Eu stăteam în faţa 
lui şi eram reprezentat mai scund, după cum cereau regulile 
artei, iar sub imagine era următorul text: „Cel mai savant şi mai 
iscusit dintre elevii mei este Sinuhe, El, cel care este singur, fiul 
lui Senmut”. Intr-o altă imagine se putea vedea cum eu 
aduceam o jertfă lui Amon. Ca să aibă bolnavii încredere în tine, 
trebuie ca întotdeauna să-i dai lui Amon ce-i ai lui Amon. lar în a 
treia imagine, spiritul marelui faraon, în formă de pasăre, se uita 
din înaltul cerului la mine, în timp ce slujitorii lui de pe pământ 
cântăreau aur pentru mine şi mă înveşmântau cu haine noi. 

In numele vechii noastre prietenii, Totmes a fost de acord să 
picteze după modelele impuse şi a pictat totul cu multă 
îndemnare. Roşul şi galbenul, care erau cele mai ieftine culori, 
predominau, dar aveau o strălucire specială, de aceea, curând, 
cei care vedeau pentru prima dată pereţii mei pictaţi rămâneau 
uluiţi şi spuneau: „Într-adevăr, Sinuhe, fiul lui Senmut, El, cel 
care este singur, inspiră încredere şi cu siguranţă că el poate 
vindeca cu multă pricepere bolnavii”. 

Când totul a fost gata, m-am aşezat pentru a aştepta bolnavi 
pe care să-i vindec, dar multe zile n-a venit nimeni. Ziua 
aşteptam şi, fiindcă tot mai aveam încă ceva aur şi argint, 


noaptea mă duceam la o cârciumă să-mi înveselesc inima cu 
vin. Eram tânăr şi credeam că unui medic priceput nu trebuie 
să-i fie teamă de nimic, de aceea, aveam multă încredere în 
viitor. În compania lui Totmes, seară de seară beam vin şi mă 
veseleam şi discutam aprins despre problemele celor două 
regate, fiindcă în acea vreme, toţi oamenii discutau zgomotos 
despre problemele Egiptului în pieţe, în faţa băcăniilor, în 
cârciumi şi în casele de distracţie. 

De fapt, totul s-a întâmplat aşa după cum gardianul sigiliului 
regal prevăzuse în ajunul morţii marelui faraon. Imediat după ce 
trupul faraonului, îmbălsămat şi pregătit pentru viaţa eternă, a 
fost înmormântat în Valea Regilor şi după ce porţile 
mormântului au fost ferecate, marea mamă regală a luat în 
mâini sceptrul şi cravaşa şi s-a aşezat pe tronul faraonilor, cu o 
barbă regală lipită de bărbie şi cu o centură dintr-o coadă de leu 
deasupra şoldurilor. Prinţul moştenitor nu a mai fost încoronat 
faraon şi se spunea că el nu ar fi vrut acest lucru, fiindcă dorea 
ca, mai înainte de a se urca pe tron, să se purifice prin post şi 
veghe şi să se roage zeului său. Dar când marea mamă regală s- 
a debarasat de bătrânul purtător al sceptrului şi l-a pus în 
dreapta ei pe un preot despre care nimeni nu auzise, pe preotul 
Ay, care s-a ridicat în felul acesta mai sus decât toţi nobilii 
Egiptului şi care, instalat în Casa Dreptăţii, cu cele patruzeci de 
suluri din piele ale legii în faţă, numea perceptorii de impozite şi 
constructorii faraonului, atunci au început toţi preoţii din 
Templul lui Amon să se agite ca albinele dintr-un stup şi să facă 
preziceri funeste şi au anunţat că jertfele nu mai sunt primite de 
Amon. În acea perioadă s-au întâmplat multe lucruri ciudate: 
vânturile, împotriva tuturor regulilor naturale, şi-au schimbat 
direcţia, în tot Egiptul a plouat continuu două zile, mărfurile 
depozitate în port s-au stricat, cerealele au putrezit, iar apa 
câtorva lacuri din afara Tebei s-a transformat în sânge şi mulţi 
oameni s-au dus să vadă cu ochii lor acest miracol. Totuşi, 
lumea nu s a neliniştit prea mult, fiindcă lucruri asemănătoare 
se mai petrecuseră în Egipt, atunci când preoţii fuseseră 
supăraţi. 

Circulau tot felul de zvonuri şi, deşi lumea era tulburată de 
îndoieli şi nelinişti, ordinea era bine menţinută, fiindcă în Teba 
erau mercenari egipteni, sirieni, negri şi şardani, bine plătiţi din 
vistieria faraonului, iar regina mamă le distribuia şefilor lor, din 


balcoanele palatului, coliere de aur şi decoraţii. Nimic nu 
ameninţa puterea Egiptului, fiindcă în Siria, garnizoanele 
egiptene supravegheau menţinerea ordinii, iar principii din 
Biblos, Simyra, Sidon şi Gaza, care-şi petrecuseră copilăria la 
picioarele faraonului şi-şi împliniseră educaţia în palatul de aur, 
deplângeau moartea faraonului, care fusese pentru ei ca un 
tată, şi-i scriau reginei-mamă scrisori, în care afirmau că ei sunt 
doar ca praful de sub tălpile ei. Dar în ţara Kuş, în Nubia şi la 
frontiera cu Sudanul, în toate timpurile a fost obiceiul ca, după 
moartea unui faraon, să se facă incursiuni războinice peste 
graniţe, ca şi cum negrii ar fi vrut să încerce cât de mare este 
răbdarea noului faraon. De aceea, viceregele pământurilor din 
partea de sud, fiul zeului din acea garnizoană, imediat după ce a 
aflat despre moartea faraonului, şi-a mobilizat oamenii, a trecut 
frontiera şi a ars numeroase sate, după ce, mai întâi, a capturat 
vite, sclavi, cozi de leu şi pene de struţ, aşa că drumurile spre 
ţara Kuş au rămas în continuare sigure şi toţi hoţii de drumul 
mare au regretat din tot sufletul moartea faraonului, după ce şi- 
au văzut şefii spânzurați cu capul în jos pe zidurile postului de 
frontieră. Chiar şi în insulele de pe mare a fost plânsă moartea 
faraonului, iar regele Babilonului ca şi cel al ţării Hatti, cel care 
domnea peste hitiţi, i-au trimis reginei-mamă mesaje pe tăblițe 
de argilă, în care deplângeau moartea faraonului şi au cerut aur, 
pentru a putea ridica statui în templele lor, în amintirea marelui 
faraon care, afirmau ei, a fost pentru ei ca un tată şi frate. lar 
regele ţării Mitanni a trimis-o din Naharin pe fiica lui pentru a-i fi 
soţie noului faraon, la fel cum şi tatăl său făcuse la timpul său şi 
după cum convenise cu celestul faraon, mai înainte ca acesta să 
moară. Prinţesa se numea Tadu-Hepa şi a ajuns în Teba cu mulţi 
slujitori şi sclavi şi cu numeroşi măgari, ale căror spinări erau 
încărcate de bogății, şi cu toate că ca era încă un copil de şase 
ani. prinţul moştenitor a luat-o de soţie, fiindcă ţara Mitanni era 
aşezată între bogata Sirie şi ţările din nord şi proteja prin poziţia 
sa geografică toate drumurile caravanelor din ţările de pe cele 
două fluvii până la ţărmul mării. Aşa ca, nemaifiind vorba de 
război cu nici o ţară, preoţii celestei zeițe Sekhmet, cea cu cap 
de leoaică, şi-au pierdut orice bucurie şi balamalele porţilor 
templului ei închis au ruginit. 

Totmes şi cu mine discutam aprins despre aceste lucruri 
desfătându-ne cu vin, ascultând muzică siriană şi privind la 


fetele care dansau. Pasiunea Tebei era în sângele meu, dar, în 
fiecare dimineaţă, slujitorul meu chior venea să mă trezească, 
se înclina cu respect în faţa mea şi-mi dădea să mănânc peşte 
sărat cu pâine şi să beau bere, după care mă spălam şi mă 
aşezam să aştept pacienţii pe care îi primeam, cărora le 
ascultam poveştile triste şi pe care îi vindecam. Dar eu nu eram 
în stare să devin bogat, fiindcă foarte rar venea cineva, iar cei 
ce ajungeau la mine erau oameni săraci pe care încercam să-i 
vindec imediat cum puteam, fără să le dau leacuri scumpe pe 
care nu mi le-ar fi putut plăti nimeni. 

Uneori, veneau femei sterpe, care se uitau cu curaj în ochii 
mei şi mă implorau să le vindec şi-şi desfăceau veşmintele în 
faţa mea, dar eu le indicam să meargă la Templul lui Amon şi să 
ceară sfaturi preoţilor, fiindcă în puterea lor era fertilitatea. 
Veneau mame cu feţele acoperite şi mă rugau să le ajut fiicele, 
care rămăseseră însărcinate cu marinari sau cu soldaţi din alte 
tări, dar nu le puteam ajuta, fiindcă ele nu erau atât de bogate, 
pentru a-mi plăti nenorocirea care mi s-ar fi putut întâmpla, 
dacă numele meu ar fi fost şters din Casa Vieţii şi dacă aş fi fost 
alungat din Teba. Dar femeilor care veneau să-mi ceară leacuri 
pentru a-şi recăpăta frumuseţea pierdută, le dădeam să bea un 
amestec, care, chiar dacă nu le ajuta la nimic, nu le putea face 
nici un rău. Veneau şi femei care se plângeau că soţii lor sunt 
neputincioşi sau că nu le mai doresc şi le dădeam pentru aceştia 
siropuri preparate din boabe de plante, pe care să le amestece 
în vin: şi ele veneau şi altă dată şi-mi aduceau daruri, dar, 
uneori, se întâmpla să mi se plângă că bărbaţii lor, după ce au 
băut siropul preparat de mine, s-au dus să se distreze cu alte 
femei. Este lesne de înţeles că nu aveam cum să le ajut, fiindcă, 
într-adevăr, medicul nu poate deştepta dragostea nimănui, nici 
nu poate să-l facă pe bărbat să dorească şi să iubească o 
anumită femeie. Totuşi, presupun că, atunci când se 
căsătoreşte, bărbatul îşi alege o femeie care-i place mai mult şi 
această presupunere este confirmată de faptul că adeseori mi 
se aduceau daruri şi rareori reproşuri. 

Când venea câte o mamă cu un copil şi mama era neobişnuit 
de slabă, iar copilul era debil, cu pleoapele devorate de muşte, 
mi se făcea tare milă de ei şi-l trimiteam pe Kaptah să cumpere 
carne şi fructe, pe care i le dădeam sărmanei femei. Dar în felul 
acesta, nici vorbă nu putea fi să mă îmbogăţesc, mai cu seamă 


că a doua zi, în faţa casei aşteptau zece mame cu copiii lor şi eu 
nu puteam să le primesc, de aceea îi spuneam lui Kaptah să 
închidă poarta şi să le sfătuiască să se ducă la Templu unde, 
uneori, în zilele cu multe sacrificii, li se dădea săracilor carnea 
pe care preoţii nu o puteau mânca. 

M-am înşelat când am crezut că, dacă numele meu a fost 
menţionat timp de şaptezeci de zile în curtea Templului, voi 
avea o grămadă de pacienţi bogaţi. Este drept că m-au vizitat şi 
oameni care erau purtaţi în litieră până la poarta casei mele, dar 
toţi aceşti oameni bogaţi mi-au promis daruri importante ca să 
fac o trepanaţie nu ştiu cărei rude a lor, care le stătea în drum şi 
din cauza căreia nu-şi puteau obţine nu ştiu ce moştenire, 
întotdeauna, eu le-am spus să se adreseze trepanatorului regal 
Ptahor. lar dacă era adus un bolnav, a cărui viaţă era un chin 
perpetuu şi, după părerea mea, era nevindecabil, după ce îi 
dădeam vreun extract din plante pentru diminuarea suferinţei, 
recomandam familiei să-l ducă la Casa Vieţii. 

În fiecare noapte ardeau torţele şi lămpile pe străzile Tebei, 
în fiecare noapte se auzea muzica din casele de distracţie şi din 
cârciumi, în fiecare noapte cerul era roşu deasupra Tebei. Voiam 
să-mi înveselesc inima cu vin, dar inima mea nu se înveselea 
niciodată. Apoi a venit şi timpul când resursele mele s-au 
terminat şi am fost nevoit să împrumut aur de la Templu, pentru 
a putea să mă îmbrac corect şi să-mi înec tristeţea în vin. 


Era din nou vremea când Nilul se revarsă şi apa lui se 
ridicase până la zidurile Templului. Apoi, după ce apa s-a retras, 
pământul a fost din nou plin de verdeață. Păsările şi-au construit 
din nou cuiburi, lotuşii au înflorit din nou şi salcâmii şi-au 
răspândit mireasma lor parfumată încă o dată. Într-una din zile, 
Horemheb a venit să mă vadă. Îmbrăcămintea lui era din in 
regal, gâtul îi era împodobit cu un colier de aur, iar în mână 
avea o cravaşă, însemnul de ofiţer al faraonului. Dar suliță nu 
avea. Mi-am ridicat braţul pentru a-mi arăta bucuria pe care o 
am fiindcă-l văd şi el a făcut la fel şi mi-a zâmbit. 

Am venit să-i cer un sfat lui Sinuhe, Cel care este singur, a 
spus el 

Nu înţeleg, i-am spus eu, tu eşti puternic ca un bivol şi viteaz 
ca un leu, nu cred că ai nevoie de sfatul vreunui medic. 

Am venit să cer sfat unui prieten, nu unui medic, a spus el 
amuzat. 

Servitorul meu chior, Kaptah, i-a turnat apă pe mâini şi eu i- 
am spus să ne servească cu prăjiturile pe care mama mea, Kipa, 
mi le adusese, şi cu vin scump din port, fiindcă mă bucuram din 
toată inima că-l văd pe Horemheb. 

Ai avansat în grad, i-am spus eu. Observ că eşti ofiţer regal, 
nu încape nici o îndoială că toate femeile se dau în vânt după 
tine. 

Dar el mi-a răspuns posomorât: 

Nu-i decât un rahat totul. 

S-a întristat şi mai mult, obrajii lui au început să se 
înroşească, apoi a continuat: 

Palatul este plin de muşte, care mi se cacă-n cap, străzile 
Tebei sunt pietruite şi mă dor picioarele când umblu pe ele, 
sandalele îmi zdrobesc degetele. 


După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a scos sandalele şi a 
început să-şi maseze degetele de la picioare. 

Sunt ofiţer în garda personală a faraonului, a continuat el, 
dar în această gardă sunt şi ofiţeri care încă nu au împlinit zece 
ani, copii care poartă acest titlu numai datorită originii lor 
nobile. Ei îşi bat joc de mine şi râd când mă văd, deşi cu mâinile 
lor mici, nici nu pot întinde arcul, iar săbiile lor nu sunt altceva 
decât jucării aurite şi argintate, bune doar pentru tăiat friptura, 
nu pentru a vărsa sângele duşmanului. Ei conduc carele de 
luptă, dar sunt incapabili de a menţine ordinea şi-şi încurcă 
hăţurile cailor în roţile carelor vecine. Soldaţii beau vin de sting, 
se tăvălesc toată ziua cu sclavele de la palat şi nu ascultă de 
nici un ordin. lar la şcoala de război, nişte bărbaţi care n-au fost 
niciodată încercaţi de foame, sete şi teamă, fiindcă din timpul lui 
Tutmes nu au mai fost războaie, citesc vechile poveşti pentru 
copii despre război. 

Horemheb şi-a scuturat supărat colierul de la gât şi a 
continuat: 

Ce importanţă au colierele şi decoraţiile pe care nu le poţi 
câştiga în război şi pe care le primeşti doar fiindcă te apleci 
până la pământ în faţa faraonului? Ca să nu mai spun că mama 
faraonului şi-a prins o barbă de bărbie şi s-a încins cu o coadă 
de leu şi dă ordine armatei. Dar ce soldat ar putea respecta o 
suverană? Ştiu, ştiu, a spus el şi a ridicat mâna când am 
încercat să aduc vorba despre marea regină, care sosise cu o 
corabie din ţara Punt. Cum a fost mai înainte, aşa este şi acum. 
Dar îţi spun, în zilele marilor faraoni, soldaţii nu au fost niciodată 
dispreţuiţi ca acum. După mintea locuitorilor Tebei, meseria de 
soldat este cea mai de pe urmă din toate meseriile şi, de aceea, 
ei le închid uşa în nas soldaţilor. lar eu îmi pierd vremea de 
pomană în zilele tinereţii şi puterii mele, o pierd în zadar 
instruind nişte bărbaţi fricoşi, care ar lua-o la fugă urlând dac-ar 
auzi strigătele războinice ale negrilor. Într-adevăr, ei ar tremura 
de frică dacă săgeata vreunui om al deşertului ar şuiera pe 
lângă urechile lor. Într-adevăr, ei s-ar ascunde sub rochia 
mămicii dacă ar auzi vuietul carelor de luptă în plin atac. Pe 
şoimul meu, numai războiul desăvârşeşte arta militară şi doar în 
zornăitul armelor se vede bărbatul care este viteaz. De aceea 
vreau să plec din Teba. 


Şi a lovit cu cravaşa atât de tare în masă, încât cupele s-au 
răsturnat şi servitorul meu a fugit afară urlând de teamă. 

— Atunci, i-am spus cu, tu eşti, într-adevăr, bolnav, prietene 
Horemheb. Ochii îţi ard ca şi cum ai avea febră şi ai şi 
transpirat. 

Dar el s-a lovit puternic cu pumnul în piept şi a spus cu furie: 

Oare eu nu sunt bărbat? Eu pot ridica în fiecare mână câte 
un sclav viguros şi le pot crăpa ţestele lovindu-i unul de altul. Eu 
pot purta alergând încărcătura grea a unui soldat, fără să 
obosesc, şi nu mă tem de foame, sete sau de arşiţa soarelui din 
deşert. Dar pentru ei, toate astea sunt de disprețuit, iar femeile 
din casa de aur se dau în vânt numai după bărbaţi care încă nici 
nu au început să-şi radă barba. Lor le plac bărbaţii cu braţe 
subţiri, cu pieptul lipsit de păr şi şoldurile ca de femeie. Pe ele le 
încântă doar bărbaţii care umblă cu umbreluţe, ca să nu-i ardă 
soarele, care îşi vopsesc gura cu roşu şi ciripesc ca păsărelele 
pe-o creangă de pom. Ele mă dispreţuiesc pe mine, fiindcă sunt 
puternic, fiindcă soarele mi-a ars pielea şi fiindcă observă că 
mâinile mele pot face orice fel de muncă. 

El a rămas câteva clipe tăcut privind fix înaintea lui, apoi a 
mai băut puţin vin şi a continuat: 

Tu eşti singur, Sinuhe. Şi eu sunt singur, mai singur decât 
oricare altul, dar eu presimt ce va urma şi ştiu că destinul meu 
este să conduc mulțimile şi că va veni o zi când amândouă 
regatele Egiptului vor avea nevoie de mine. De aceea, sunt mai 
singur decât toţi ceilalţi din jurul meu, dar nu mai am putere să 
fiu singur. Sinuhe. în inima mea este jar aprins, gâtul meu parcă 
ar fi apăsat de o gheară şi nici nu mai pot dormi noaptea. 

Eram medic şi ştiam câte ceva despre bărbaţi şi despre 
femei. De aceea i-am spus: 

Pieptul tău nu este încins de febră. Boala ta este tristeţea 
inimii. Cu siguranţă că este vorba despre o femeie măritată, pe 
care soţul o păzeşte cu străşnicie, nu-i aşa? 

Horemheb s-a uitat la mine şi ochii lui erau atât de furioşi, 
încât am ridicat repede oala de vin de pe podea şi am mai 
turnat vin în cupa lui. El s-a liniştit, şi-a apăsat pieptul şi gâtul cu 
mâna şi mi-a spus: 

— Eu trebuie să plec din Teba, fiindcă gunoaiele de aici mă 
împiedică să respir şi muştele mă murdăresc. 


După aceea el s-a mai înmuiat, s-a uitat la mine şi mi-a spus 
in şoaptă: 

Sinuhe, eşti medic, dă-mi ceva care să mă ajute să-mi înving 
dragostea. 

E foarte simplu, i-am spus eu. Îţi pot da nişte licori pe care să 
le amesteci în vin şi care te vor face mai puternic decât un taur 
şi mai pasionat decât un pavian, încât femeile vor suspina la 
genunchii tăi şi-şi vor da ochii peste cap de plăcere. Este uşor 
de făcut, dacă asta doreşti. 

Nu, nu, a spus el, nu ai înţeles, Sinuhe. Eu sunt în putere şi 
nu am nevoie de ceva care să-mi aprindă şi mai mult patima. Eu 
doresc ceva care să-mi vindece nebunia, să-mi liniştească inima 
şi să mă facă mai nepăsător decât piatra. 

Aşa ceva nu există, i-am spus eu. Nu este nevoie decât de 
zâmbetul şi de privirea unei femei cu ochii verzi pentru ca toată 
ştiinţa medicală să devină neputincioasă. Eu însumi cunosc 
acest lucru. Înţelepţii spun că un demon poate fi învins doar de 
un alt demon. Dacă spusa lor este adevărată, nu ştiu, dar 
presimt că un al doilea demon nu poate fi mai bun decât primul. 

Ce vrei să spui cu asta? a întrebat ei iritat. Sunt sătul de 
cuvinte care răstoarnă sau deformează înţelesul lucrurilor şi duc 
la înnodarea limbii. 

Tu trebuie să găseşti o altă femeie, care s-o gonească pe 
prima din inima ta, i-am spus eu. Aceasta este ideea. Teba este 
plină de femei frumoase şi atrăgătoare, care-şi pictează faţa şi 
se îmbracă în veşminte din cel mai subţire in. Cu certitudine, 
printre ele există una care este dispusă să-ţi zâmbească. Eşti 
tânăr şi puternic, ai braţe şi picioare frumoase, gâtul tău este 
împodobit cu un colier de aur. Dar nu înţeleg ce te împiedică să 
o ai pe aceea pe care o doreşti. Chiar dacă ea este măritată, nu 
există nici un zid atât de înalt care să împiedice dragostea, iar 
viclenia unei femei, când râvneşte la un bărbat, învinge toate 
obstacolele. Poţi găsi dovezi în toate poveştile din cele două 
regate. Se mai spune că - şi nu-i vorbă goală - credinţa unei 
femei este ca şi vântul. Rămâne aceeaşi, numai că-şi schimbă 
direcţia. Se mai spune că virtutea unei femei este ca ceara, care 
se topeşte la căldură. Nu este dezonorat cine înşală, ci este luat 
în bătaie de joc şi toţi râd de cel care este înşelat, aşa a fost şi 
aşa va fi mereu. 


Ea nu este căsătorită, a spus Horemheb iritat. Inutil să 
vorbeşti despre credinţă, virtute şi dezonoare. Ea nici nu-mi 
atinge mâna pe care eu i-o întind pentru a o ajuta să urce în 
litieră. Poate că ea crede că eu sunt murdar, fiindcă pielea mea 
este arsă de soare. 

Deci este vorba despre o femeie nobilă? l-am întrebat eu. 

Nu are nici un rost să vorbesc despre ea. Este mai frumoasă 
decât luna şi stelele şi tot aşa de departe de mine ca luna şi 
stelele. Într-adevăr, mi-ar fi mai uşor să strâng în braţele mele 
luna, decât să o îmbrăţişez pe ea. De aceea, trebuie să plec din 
Teba, altfel mor. 

Nu pot să cred că tu râvneşti la grațiile reginei-mame, i-am 
spus eu în glumă ca să-l mai înveselesc. Presupun că este prea 
bătrână şi durdulie pentru gustul unui bărbat tânăr. 

Nu, nu, regina îşi are preotul ei, a spus cu dispreţ Horemheb. 
De altfel, cred că-l avea încă din vremea când faraonul nici nu 
murise încă. 

Dar eu am ridicat braţul şi l-am împiedicat să vorbească 
despre acest lucru, apoi i-am spus: 

Într-adevăr, tu ai băut din multe fântâni otrăvite dc când ai 
sosit în Teba. 

El a continuat: 

Ea, cea pe care o doresc, îşi vopseşte gura şi obrajii în 
portocaliu, ochii ei sunt ovali şi negri şi până acum nimeni nu i-a 
mângâiat trupul acoperit cu in regal. Numele ei este Baketamon 
şi prin vinele ei curge sângele faraonilor, aşa că acum tu ştii 
toată nebunia mea, Sinuhe. Dar dacă tu vei povesti cuiva despre 
ceea ce ţi-am spus, sau dacă îmi vei vorbi chiar mie despre ea, 
te voi ucide, oriunde vei fi tu, şi-ţi voi pune capul între picioare 
şi-ţi voi arunca trupul în fluviu. Fereşte-te să-i pomeneşti numele 
în prezenţa mea, fiindcă dacă o vei face, cu siguranţă am să te 
omor. 

M-a apucat o teamă cumplită, fiindcă era periculos ca un om 
din popor să îndrăznească a privi la fiica faraonului şi să o 
dorească pentru inima lui. De aceea, i-am spus: 

Nici un muritor nu poate să o atingă şi dacă cineva ar avea 
dreptul să o ceară de soţie, acela ar putea fi doar fratele ei, 
prinţul moştenitor, care ar putea să o ridice, alături de el, la 
rangul de mare soţie regală. Acesta este obiceiul şi am citit 
despre atâtea prințese, care au tânjit după dragoste până la 


moartea suveranului, fiindcă nimeni altul nu ar fi putut-o avea, 
în afară de fratele ei. Mă tem că ea este o femeie ale cărei 
picioare nimeni nu le va încălzi niciodată şi că în ochii ei ovali 
sunt doar vidul şi moartea. De aceea, spun şi eu: pleacă, 
Horemheb, prietene, fiindcă Teba nu este pentru tine. 

Dar Horemheb a spus neliniştit: 

Toate acestea eu le cunosc mai bine decât tine, aşa că 
vorbele tale nu sunt decât un băzâit de muscă în urechile mele. 
Deci să revenim la ceea ce spuneai mai înainte despre demoni, 
fiindcă inima mea este pustie şi aş vrea să beau vin şi să uit şi 
aş vrea ca şi mie să-mi zâmbească o femeie. Insă pentru a fi 
atras de ea, ar trebui ca veşmintele ei să fie din cel mai fin in 
regal, ar trebui să poarte perucă, ar trebui ca buzele şi faţa ei să 
fie pictate în portocaliu. Dar dorinţa mea nu s-ar putea aprinde 
dacă ochii ei nu vor fi ca arcul lunii de pe cer. 

Am zâmbit şi i-am spus: 

Vorbeşti cu înţelepciune. Deci, vom examina împreună, ca 
prieteni, cum este mai bine să procedezi. Cât aur ai la tine? 

Horemheb mi-a răspuns cu aroganță: 

Nu m-am ostenit să-mi car tot aurul, fiindcă aurul este ca 
gunoiul la picioarele mele. Dar am colierul de la gât şi brăţările. 
Nu sunt de ajuns? 

Poate că nici nu este nevoie de aur. Poate că este mai 
înţelept doar dacă le zâmbeşti, fiindcă femeile care poartă 
veşminte din in regal sunt capricioase, dar zâmbetul tău s-ar 
putea să pună pe jar pe vreuna dintre ele. Oare la palat nu este 
nici una potrivită pentru tine, mai degrabă? De ce să-ţi risipeşti 
colierul, care ti-ar mai fi încă de folos în viitor? 

Ascultă, Sinuhe, îmi slobozesc apa din trup pe zidurile 
palatului, a spus indignat Horemheb. Ştii, unul dintre ofiţerii de 
la palat, unul Kefta, care este din Creta şi pe care l-am altoit 
odată, fiindcă râdea de mine şi care acum mă respectă, m-a 
invitat să-l însoțesc astăzi la o sărbătoare unde vin numai nobili, 
într-o casă care este aproape de un templu închinat unei zeițe 
cu cap de pisică, dar cum îi spune zeiţei, nu îmi pot aduce 
aminte. De aceea nici nu m-am dus acolo. 

Cred că este vorba despre zeiţa Bastet, i-am spus eu. Ştiu 
bine unde este templul şi, fără îndoială, locul acela se potriveşte 
de minune cu intenţiile tale, fiindcă acolo femeile de moravuri 


uşoare se închină vesele în faţa capului de pisică şi-i aduc jertfe, 
în speranţa că Bastet le va răsplăti cu iubiţi bogaţi. 

Dar nu merg acolo, Sinuhe, a spus Horemheb ruşinat, dacă 
nu vii cu mine. Eu ştiu destul de bine să lovesc cu picioarele şi 
cu biciul, dar nu ştiu cum să mă comport în Teba şi mai ales cu 
femeile din Teba. Tu eşti un om care cunoşti lumea şi te-ai 
născut în Teba. De aceea, aş vrea să vii cu mine. 

Băusem vin şi încrederea pe care mi-o arăta mă măgulea şi 
eram prea mândru ca să-i spun că şi eu cunoşteam femeile tot 
atât de puţin ca şi el. De aceea, am mai băut vin, în timp ce 
Kaptah s-a dus să caute o litieră, apoi m-am tocmit pentru 
preţul cursei, iar Horemheb a continuat să bea ca să prindă 
curaj. Purtătorii litierei ne-au dus până în apropierea templului 
zeiţei Bastet şi când au văzut că în faţa casei unde trebuia să 
mergem ardeau torţe şi lămpi, au început să facă gălăgie pentru 
preţul cursei şi nu s-au liniştit decât după ce Horemheb i-a lovit 
de câteva ori cu cravaşa. In faţa templului erau femei tinere, 
care ne-au zâmbit şi ne-au invitat cu multă căldură să le însoţim 
la sacrificiu, dar cum îmbrăcămintea lor nu era din in regal şi 
cum pe cap nu aveau altceva decât părul lor natural, nu ne-am 
sinchisit de ele. 

Am intrat în casă, iar eu am mers înainte şi nimeni nu a fost 
mirat de sosirea noastră. Nişte servitori veseli ne-au turnat apă 
pe mâini. Mirosurile mâncărurilor calde, al uleiurilor parfumate şi 
al florilor din casă ajungeau până la verandă. Nişte sclavi ne-au 
împodobit cu ghirlande de flori şi aşa, împodobiţi, am intrat în 
salon, fiindcă vinul ne dădea curaj. După ce am intrat în salon, 
nu am mai văzut pe nimeni altcineva, în afara unei femei care 
ne-a ieşit în întâmpinare. Ea era înveşmântată în in regal şi pe 
când se apropia de noi, mâinile şi picioarele ei se vedeau prin 
materialul fin, asemenea mâinilor şi picioarelor unei zeițe. Pe 
cap purta o perucă albastră, împodobită cu multe bijuterii roşii, 
colţurile ochilor ii erau vopsite cu negru, iar sub ochi cu verde. 
Dar mai verzi decât tot verdele lumii erau ochii ei ca apa Nilului 
vara, când soarele arde, iar inima mea s-a înmuiat aşa, deodată, 
fiindcă ea era Nefernefernefer, cea pe care odată o întâlnisem 
între coloanele marelui Templu al lui Amon. Ea nu m-a 
recunoscut şi s-a uitat întrebătoare la noi şi i-a zâmbit lui 
Horemheb care ridicase în semn de salut cravaşa de ofiţer şi 
apoi tânărul ofiţer, care era născut în Creta, al cărui nume era 


Kefta, când l-a văzut pe Horemheb, a alergat să-l întâmpine, 
împiedicându-se de scaune şi l-a luat în braţe spunându-i 
“prietene”. Cum de mine nu se interesa nimeni, am avut timp s- 
o privesc pe îndelete pe sora inimii mele, aşa îi spuneam eu 
când mă gândeam la ea. Era mai în vârstă decât mi-o aminteam 
şi ochii ei nu erau prea veseli, ci erau ca două pietre verzi 
îngheţate. Ochii ei nu râdeau deloc, chiar dacă gura ei surâdea. 
In primul rând, ea s-a uitat la colierul de aur de la gâtul lui 
Horemheb. Cu toate astea, pe când o priveam, am simţit cum 
mi se înmoaie genunchii. 

În salon erau mulţi oaspeţi, pereţii salonului erau pictaţi de 
cei mai buni artişti, tavanul se sprijinea pe coloane colorate cu 
capiteluri în formă de crin. În salon erau femei măritate şi 
nemăritate, toate purtau veşminte 

subţiri din in, toate aveau peruci colorate şi o mulţime de 
bijuterii. Râdeau strident bărbaţilor care roiau în jurul lor, iar 
bărbaţii erau şi tineri, şi bătrâni, şi frumoşi, şi urâţi, dar toţi erau 
împodobiţi cu bijuterii de aur şi la gâtul lor atârnau coliere 
preţioase. Toţi strigau şi râdeau, pe jos erau oale de vin 
răsturnate şi flori strivite, cântăreţi din Siria, legănându-se, 
cântau cântece de iubire şi, în general, era atât de multă 
gălăgie, încât era greu de înţeles ce vorbeşte fiecare. Toţi 
băuseră mult vin şi unei femeie i se făcuse rău, dar sclavii 
ajunseseră prea târziu cu un vas şi ea vomitase şi-şi murdărise 
propriile veşminte, iar toată lumea din jurul ei râdea amuzată. 
Kefta, cretanul, m-a îmbrăţişat şi pe mine spunându-mi 
„prietene” şi după săruturile lui, faţa mea era năclăită de unsori. 
Dar Nefernefernefer, după ce s-a uitat mai atent la mine, a 
exclamat: 

Sinuhe. Odată am cunoscut pe cineva cu numele acesta. ŞI 
acela era tot medic. 

Sunt acelaşi Sinuhe, i-am spus eu privind-o în ochi şi, nu ştiu 
de ce, tot privind-o, am început să tremur. 

Nu, tu nu eşti acelaşi Sinuhe, mi-a spus ea şi a făcut un semn 
de dezaprobare cu mâna. Sinuhe, acela pe care l-am cunoscut, 
era un băiat tânăr şi cu ochi strălucitori şi limpezi ca ochii unei 
gazele. Tu eşti deja un bărbat ca oricare alt bărbat, lângă 
colţurile ochilor tăi au şi apărut două riduri şi obrajii tăi nu mai 
sunt atât de fini ca ai lui. 


l-am arătat inelul cu piatră verde din deget, dar ea şi-a 
scuturat capul, ca şi cum ar fi fost surprinsă, şi a spus: 

În casa mea a intrat un tâlhar, fiindcă nu încape nici o 
îndoială că tu l-ai omorât pe Sinuhe, cel pe care, odinioară, 
numai privindu-l, simţeam cum mi se umple inima de bucurie. 
Într-adevăr, tu l-ai omorât şi i-ai furat inelul, pe care i l-am dăruit 
pentru a pecetlui amintirea prieteniei noastre, l-ai furat şi 
numele şi nu va mai exista niciodată un Sinuhe pe care să-l 
iubesc. 

Apoi, şi-a ridicat braţul în semn de tristeţe şi inima mea a 
devenit amară şi am simţit imensa tristeţe cum se strecoară în 
trupul meu Mi-am scos inelul din deget, i l-am întins şi am zis: 

la-ţi înapoi inelul. Plec de aici pentru a nu-ţi deranja fericirea. 
Eu nu vreau să te supăr cu nimic. 

Dar ea mi-a spus: 

Nu pleca! 

Şi mi-a atins uşor braţul cu mâna ei, la fel ca atunci, demult, 
şi mi-a mai spus o dată: 

Nu pleca! 

Şi am ştiut atunci că braţul ei a aprins din nou în mine focul 
şi am ştiut că niciodată nu voi mai putea fi fericit fără ea. 
Servitorii ne-au turnat vin şi ne-am înveselit inimile şi am simţit 
atunci in gură vinul mai delicios ca niciodată. 

Femeia căreia i se făcuse mai înainte rău striga în gura mare 
şi bea vin pe nerăsuflate. Apoi, ea şi-a scos veşmintele murdare, 
şi-a scos chiar şi peruca şi a rămas complet goală, şi-a strâns 
sânii cu mâinile şi a poruncit servitorilor să toarne vin în cupa 
lor, pentru a oferi de băut oricărui bărbat, care ar fi dorit. Apoi, 
împleticindu-se pe picioare, a început să se plimbe de-a lungul 
salonului râzând zgomots. Era tânără şi tulburător de frumoasă, 
s-a oprit şi în dreptul lui Horemheb şi i-a oferit să bea vin din 
cupa ademenitoare a sânilor. Horemheb şi-a aplecat capul şi a 
sorbit, iar după aceea, când şi-a ridicat capul, figura lui era 
întunecată şi s-a uitat în ochii femeii, i-a prins capul între mâini 
şi a sărutat-o. Toţi au râs, chiar şi tânăra femeie a râs, dar 
deodată i s-a făcut ruşine şi s-a îmbrăcat cu alte veşminte. 
Servitorii au ajutat-o să se îmbrace şi i-au aranjat şi peruca pe 
cap, iar ea s-a aşezat alături de Horemheb şi s-a abținut să mai 
bea vin. 


Muzicanţii sirieni cântau şi am simţit în sângele şi în tot 
trupul meu pasiunea Tebei şi am simţit că pentru mine nu există 
un timp mai bun decât cei de după amurg şi că niciodată până 
atunci nu am avut bucuria unor clipe ca acelea când inima mea 
era alături de ea şi-i priveam fără să mă mai satur ochii verzi şi 
buzele roşii. 

Aşa se face că, datorită lui Horemheb, am reîntâlnit-o pe 
Nefernefernefer, dragostea mea, dar mie mi-ar fi fost mult mai 
bine dacă n-aş mai fi reîntâlnit-o niciodată. 


Aceasta este casa ta, nu-i aşa? am întrebat-o, în timp ce ea 
se aşeza alături de mine privindu-mă cu ochii ei verzi şi duri. 

Aceasta este casa mea, mi-a răspuns ea, iar aceşti oaspeţi 
sunt oaspeţii mei care vin în vizită ia mine în fiecare seară, 
fiindcă nu vreau să fiu singură. 

Tu eşti, într-adevăr, foarte bogată, i-am spus eu descurajat, 
fiindcă îmi era teamă că nu sunt demn de ea 

Dar ea a râs de mine ca de un copil şi mi-a spus ca şi cum ar 
fi povestit unui copil o istorie hazlie: 

Sunt preoteasă, nicidecum o femeie uşoară. Ce vrei de la 
mine? 

Dar eu nu am înţeles ce a vrut să spună. 

Şi atunci, Metufer? am întrebat-o, fiindcă aş fi dorii să ştiu 
totul, chiar dacă cunoaşterea adevărului mi-ar fi produs 
suferinţe. 

Ea m-a privit cu atenţie si colţurile pictate ale ochilor ei s-au 
încreţit puţin. 

Oare tu nu ştii că Metufer a murit? m-a întrebat ea. Metufer a 
murit fiindcă a furat aur din fondurile pe care faraonul i le 
dăduse tatălui lui pentru construcţia Templului. Metufer a murit 
şi nici tatăl lui nu mai este constructorul regal. Nu ştiai? 

Dacă este adevărat, am spus eu zâmbind, aproape că-mi 
vine să cred că Amon l-a pedepsit, fiindcă el şi-a bătut joc de 
Amon şi i-am povestit cum preotul şi Metufer au scuipat pe faţa 
statuii lui Amon şi au spălat-o în felul acesta şi cum s-au uns ei 
înşişi cu uleiurile sacre cu care trebuia să fie uns Amon. Ea a 
zâmbit, deşi în ochi i se putea citi o cruzime ciudată. Câteva 
clipe ea a privit absentă, undeva departe, după care m-a 
întrebat brusc: 


De ce nu ai venit până acum la mine, Sinuhe? Dacă m-ai fi 
căutat, ai fi putut să mă găseşti. Ai făcut rău că nu ai venit la 
mine şi ai mers la alte femei cu inelul meu în deget. 

— Eram încă copil şi poate că mi-a fost frică de tine, i-am 
spus. Dar în visele mele, tu ai fost sora mea, Nefernefernefer, şi 
poţi râde de mine, dar până acum, eu încă nu m-am distrat cu 
nici o femeie, fiindcă am aşteptat momentul în care te-aş fi 
putut întâlni. 

Ea a zâmbit, a făcut semn cu mâna că nu crede şi mi-a spus: 

Sunt sigură că tu mă minţi. Probabil că în ochii tăi eu sunt o 
femeie bătrână si urâtă. Ţi-e silă să te distrezi cu mine, de aceea 
mă minţi, nu-i aşa? 

M-a privit cu ochii ei verzi şi a râs fericită, aşa, ca prima dată, 
şi ochii ei parcă au întinerit şi erau ca atunci, iar inima mea a 
început să se zbată neputincioasă. 

Este adevărat ceea ce am spus, niciodată nu m-am distrat cu 
o femeie. Doresc să fiu sincer cu tine, de aceea îţi spun că poate 
nu este adevărat că te-am aşteptat doar pe tine. Pe lângă mine 
au trecut multe femei, tinere şi bătrâne, frumoase şi urâte, 
înțelepte şi proaste, dar nu m-am uitat la ele decât cu ochiul 
medicului şi inima mea nu s-a aprins pentru nici una, dar din ce 
cauză, nu ştiu. Poate că tu m-ai vrăjit când mi-ai atins buzele cu 
buzele tale, aşa de moi erau buzele tale. De ce, nu ştiu. 

Probabil că-n copilărie vei fi căzut în cap de pe vreun cal pe 
oişte, de-ai ajuns să fii atât de trist şi să-ţi placă singurătatea, 
mi a spus ea în glumă şi mi-a mângâiat mâna, aşa cum 
niciodată vreo femeie nu mi-a mai mângâiat-o. 

Nu mai trebuia să-i spun nimic, fiindcă ea ştia că este 
adevărat ceea ce i-am spus. Ea şi-a retras mâna şi mi-a şoptit: 

Să bem împreună vin şi să lăsăm inimile noastre să se 
bucure. Poate că mă voi distra cu tine, într-adevăr, Sinuhe. 

Am băut vin, sclavii aduceau tot timpul alţi oaspeţi cu litiera, 
iar Horemheb, aproape de noi, strângea în braţe o femeie şi-i 
spunea cu pasiune „sora mea”. Femeia îl împiedica acoperindu-i 
gura cu mâna, şi-i spunea că rosteşte nerozii, pe care le va 
regreta în ziua următoare. Dar Horemheb s-a ridicat cu cupa de 
vin în mâini şi a urlat, ca să audă toată lumea: 

Ceea ce fac astăzi este bine făcut şi niciodată nu voi regreta 
ceea ce am făcut astăzi, fiindcă privesc totdeauna înainte, 
niciodată înapoi. Jur pe şoimul meu şi pe cei o mie de zei ai 


regatelor Egiptului, ale căror nume este drept că nu sunt în 
stare să le citez, dar sper că toţi zeii îmi vor auzi jurământul. 

Apoi şi-a scos colierul de la gât şi a încercat să-l atârne de 
gâtul femeii, dar femeia l-a respins şi i-a spus cu ură: 

Eu sunt femeie respectabilă, nu o târfă de pe stradă. 

S-a ridicat furioasă şi a plecat, dar când a ajuns în apropierea 
uşii, i-a făcut un semn discret cu mâna lui Horemheb şi 
Horemheb a urmat-o şi în acea seară nu l-am mai văzut deloc, 
fiindcă nu s-a mai întors. 

Dar nimeni nu s-a sinchisit de această întâmplare, fiindcă era 
noaptea târziu şi deja unii oaspeţi începuseră să plece. Cu toate 
că era atât de târziu, toţi continuau să bea vin şi tuturor li se 
împleticeau picioarele şi se împiedicau de scaune de-a lungul 
salonului şi zdrăngăneau din rondelele de metal smulse de la 
instrumentele cântăreților. Se strângeau în braţe unii pe alţii şi- 
şi spuneau „fraţi” şi „prieteni” şi nu mult după aceea se loveau 
strigându-şi unul altuia „animal castrat”. Femeile îşi scoteau cu 
neruşinare perucile şi-i încurajau pe bărbaţi să le mângâie 
capetele netede. Nici o altă dezmierdare nu era mai excitantă. 
Câţiva bărbaţi s-au apropiat şi de Nefernefernefer, dar ea i-a 
respins, iar eu i-am călcat pe degetele de la picioare când ei se 
înghesuiau înspre noi, fără nici un pic de respect faţă de ei, 
fiindcă toţi erau beţi de la atâta vin. Eu nu am mai băut vin, ci 
doar am stat alături de ea şi i-am mângâiat mâinile. Intr-un 
târziu, ea a făcut un semn şi servitorii au început să stingă 
luminile, au scos din salon mesele şi scaunele, au început să 
strângă florile strivite de pe podea şi ghirlandele de flori, au 
adus litierele oaspeţilor, care moţăiau lângă oalele de vin. De 
aceea, eu i-am spus: 

Eu trebuie, într-adevăr, să plec. 

Dar fiecare cuvânt pe care l-am rostit l-am simţit în inimă 
dureros, fiecare cuvânt a fost ca sarea presărată pe o rană şi n- 
aş fi vrut să mai plec de acolo niciodată, fiindcă nu aş fi vrut sa 
o pierd şi mi se părea fără rost orice moment în care nu aş fi 
fost în apropierea ei. 

Unde te duci? m-a întrebat ea cu o mirare plină de ipocrizie. 

lar eu i-am răspuns pătimaş: 

— Mă dus să veghez toată noaptea în faţa casei tale. Mă duc 
să ofer câte o jertfă la fiecare templu din Teba, pentru a 
mulţumi zeilor că te-am întâlnit, fiindcă, privindu-te pe tine, am 


recăpătat credinţa în zei. Mă duc să strâng florile copacilor şi să 
le presar în calea ta, ca să calci pe un covor de flori când vei ieşi 
din casă. Mă duc să cumpăr smirnă cu care să ung cadrul porţii 
de la casa ta. 

Ea a zâmbit şi a spus: 

Ar fi mai bine dacă n-ai pleca, fiindcă în tine sunt florile şi 
smirna. Ar fi mai bine dacă nu te-ai duce, fiindcă înfierbântat de 
la vin cum eşti, ai putea să te rătăceşti pe la vreo femeie şi aşa 
ceva chiar că n-aş putea suporta. 

Vorbele ei m-au bucurat atât de mult şi am vrut să o 
îmbrăţişez, dar ea m-a respins şi a spus: 

Nu, servitorii sunt cu ochii pe noi şi nu aş vrea să se audă 
despre asta, deoarece, chiar dacă locuiesc singură, eu nu sunt o 
femeie de disprețuit. Şi deoarece am pretins să fii sincer cu 
mine, vreau să fiu şi eu sinceră faţă de tine. De aceea, „nu vom 
trece la lucrul pentru care ai venit”, ci vom merge împreună în 
grădină, unde îţi voi spune o poveste. 

Şi m-a condus în grădina luminată de razele lunii şi 
parfumată de florile de mirt şi de salcâm. Fiindcă era noapte, 
lotuşii îşi scufundaseră florile în bazinul bordat cu mozaic. 
Slujitorii ne-au turnat apă pe mâini şi ne-au pus în faţă o gâscă 
friptă şi fructe tăvălite în miere de albine, iar Nefernefernefer 
mi-a spus: 

Mănâncă şi veseleşte-te cu mine, Sinuhe ! 

Dar gâtul îmi era uscat de dorinţă şi nu am putut mânca Ea 
s-a uitat veselă la mine, mi-a zâmbit drăgăstos şi a mâncat cu 
poftă şi de fiecare dată când s-a uitat la mine, razele lunii s-au 
reflectat în ochii ei. După ce a mâncat, mi-a spus: 

Am promis că-ţi voi spune o poveste acum, fiindcă mai este 
timp până la dimineaţă şi încă nu-mi este somn. Am să-ți 
povestesc despre Setne Khemves şi despre Tabubue, preoteasa 
zeiţei Bastet. 

Am mai ascultat povestea aceasta, i-am spus eu nervos, 
fiindcă nu-mi puteam stăpâni neliniştea. Am ascultat-o de multe 
ori, dragostea mea. Vino cu mine să ne culcăm, vino să te 
strâng în braţe şi să mă odihnesc la pieptul tău. Vino, dragostea 
mea, trupul meu este bolnav de dorul tău, iar dacă nu vii, îmi 
voi strivi faţa de pietre şi-mi voi urla dorinţa. 


Taci, taci, Sinuhe, a spus ea şi mi-a atins mâna. Acum eşti 
prea violent şi mi-e frică de tine. De aceea îţi voi spune o 
poveste, care te va linişti: 

Pe când Setne, fiul lui Khemves, căuta în cartea tainelor lui 
Thot, am văzut-o la templu pe Tabubue, preoteasa zeiței Bastet, 
şi aşa de tare şi-a pierdut capul, încât l-a trimis pe servitorul lui 
ca să-i dăruiască preotesei zece debeni de aur, pentru ca ea să 
accepte să se distreze cu Setne. Dar Tabubue i-a spus 
servitorului: 

Sunt preoteasa, nicidecum o femeie demnă de dispreț. Dacă 
stăpânul tău vrea, într-adevăr, acest lucru, despre care ti-a 
vorbit, să vină el însuşi acasă la mine, unde nimeni nu ne-ar 
putea vedea, fiindcă eu nu am voie să mă port după cum au 
obiceiul fetele de pe stradă. 

Setne s-a bucurat foarte mult şi a mers repede la casa ei, 
unde Tabubue i-a urat bun-venit şi l-a servit cu vin. După ce 
inima i s-a înveselii, Setne a vrui să treacă la lucrul pentru care 
venise acolo, dar Tabubue i-a spus: 

Ai ajuns cu bine în casa în care eşti deja, dar eu sunt 
preoteasă, nu o femeie de disprețuit. Dacă într-adevăr, tu vrei 
de la mine ceea ce spui, trebuie să cedezi în favoarea mea 
bunurile tale, casa ta şi pământul tău, tot ceea ce ai. 

Setne s-a uitat la ea, apoi a plecat să caute un scrib de la 
Casa Judecăţii, care a scris învoiala, prin care el a cedat pentru 
Tabubue tot ceea ce avea. După aceea, Tabubue s-a îmbrăcat 
cu veşminte din in regal, prin transparența cărora mâinile şi 
picioarele ei se vedeau asemenea mâinilor şi picioarelor zeițelor, 
şi şi-a împodobit trupul cu toate bijuteriile ei. Dar când Setne a 
vrut să treacă la lucrul pentru care venise acolo, Tabubue l-a 
oprit şi i-a spus: 

Ai ajuns destul de repede în casa în care eşti. Dar eu sunt 
preoteasă, nicidecum o femeie de disprețuit, de aceea, tu 
trebuie să te întorci la nevasta ta, care te aşteaptă acasă. Eu nu 
vreau să mă îndoiesc de iubirea ta şi nici să sufăr, atunci când 
inima ta îşi va schimba, poate, sentimentele în favoarea ei. 

Setne s-a uitat la ea şi apoi a trimis slujitorii să-i omoare 
nevasta. Atunci Tabubue i-a spus: 

Mergi în camera mea şi aşază-te pe pat pentru a-ți primi 
răsplata. Setne s-a dus bucuros în camera ei ca să-şi aştepte 
răsplata, dar atunci au venit servitorii şi i-au spus: 


Copiii tăi sunt aici lângă poartă şi plâng după mama lor. 
După care Tabubue a spus: 

Sunt preoteasă şi nicidecum o femeie de disprețuit. Copiii tăi 
vor ajunge să se certe cu copiii mei, presimt acest lucru, din 
cauza moştenirii. N-aş vrea ca să se întâmple aşa ceva, de 
aceea, tu trebuie să-mi aduci aici copiii ca să-i omor. 

Setne i-a adus copiii, pe care ea i-a omorât în prezența lui şi 
i-a aruncat pe fereastră în curte, să-i mănânce câinii şi pisicile. 
Pe când el bea vin cu Tabubue, se auzeau mârâiturile câinilor şi 
furia pisicilor, care se băteau pentru carnea copiilor lui... 

Atunci eu nu ani mai suportat şi am întrerupt-o, fiindcă mi se 
frângea inima de milă pentru copiii din povestea ei, şi i-am spus: 

Dar toată această poveste nu a fost decât un vis şi atunci 
când, în sfârşit, Tabubue s-a întins pe pat, Setne a auzit 
suspinele ei fericite şi s-a trezit din somn, ce mai încolo şi- 
ncoace, totul s-a întâmplat cum se întâmplă cu focul din vatră şi 
când s-a trezit a văzut că nu are nici o zdreanţă sub el. Totul a 
fost doar un vis şi cu visele se distrează slujitorul meu chior, Ne- 
Nefer-Kaptah, despre care-ţi pot spune şi eu o poveste. 

Dar Nefernefernefer a spus uşor: 

Setne a visat şi s-a trezit, dar mulţi alţii s-au trezit din vis 
abia când au ajuns în Casa Morţii. Sinuhe, trebuie să-ţi spun că 
eu însămi sunt preoteasă şi nicidecum o femeie de disprețuit şi 
că numele meu ar putea fi Tabubue. 

Dar privindu-i ochii în care se reflecta lumina lunii, nu am 
crezut-o. De aceea, am prins-o în braţe, dar ea s-a smuls din 
braţele mele şi m-a întrebat: 

Nu-i aşa că nu ştii de ce Bastet, zeiţa dragostei, este 
reprezentată ca o pisică? 

Nu mă interesează nici pisicile, nici zeițele, i-am spus eu şi cu 
ochii  înlăcrimaţi şi încrâncenat de patimă, am vrut s-o 
îmbrăţişez din nou. 

Dar ea m-a respins şi mi-a spus: 

Mă poţi mângâia şi poţi să-ţi odihneşti mâinile pe braţele 
mele, pe pieptul meu, pe genunchii mei, dacă acest lucru te 
linişteşte, dar mai înainte de asta, ascultă ce-ţi voi spune şi află 
că femeia este asemenea pisicii, şi chiar şi pasiunea în sine este 
asemenea pisicii. Labele ei sunt moi, dar sub perniţele moi se 
ascund gheare fioroase, care se înfig nemilos până în inimă. 
Intr-adevăr, femeia este asemenea pisicii, fiindcă îi face plăcere 


să-şi ameţească victima şi s-o facă să sufere din cauza 
ghearelor sale, nemaisăturându-se niciodată de acest joc. lar 
după ce victima este complet paralizată pisica o devorează şi 
apoi se duce să caute o alta. lţi povestesc toate acestea, fiindcă 
aş vrea să fiu corectă cu line şi să nu-ţi fac nici un rău. Nu, nu aş 
vrea să-ţi fac nici cel mai mic rău, a repetat ea. 

Şi mi-a apucat distrată mâinile şi a pus o mână pe sânul ei, 
iar cealaltă pe genunchii ei, însă eu, nu ştiu de ce, am început 
să tremur şi ochii mei au fost inundaţi de lacrimi. Brusc, ea mi-a 
îndepărtat neliniştită mâinile şi mi-a spus: 

Numele meu adevărat este Tabubue. Tu eşti avertizat de 
acest lucru, de aceea, pleacă imediat din preajma mea şi nu te 
mai întoarce niciodată, fiindcă eu te-aş putea răni grav. Dar 
dacă nu vrei să pleci acum, să nu-mi reproşezi niciodată 
nenorocirile care ţi se vor întâmpla. 

Şi ea mi-a lăsat un timp să reflectez, dar nu am plecat. Apoi 
ea a suspinat uşor, ca şi cum ar fi fost plictisită de jocul acesta, 
şi mi-a spus: 

De acord. Într-adevăr, va trebui să-ţi ofer ceea ce tu doreşti 
de la mine. Dar încearcă să nu fii prea violent, fiindcă sunt atât 
de obosită, aproape că mi-e teamă să nu adorm în braţele tale. 

Şi ea m-a condus în dormitorul ei. Patul era din fildeş şi 
abanos, ea şi-a scos veşmintele şi s-a întins cu braţele 
desfăcute. Numai că, îmbrăţişând-o, am simţit cum focul din 
trupul şi din inima mea se stinge; indiferența ei îmi rănea inima 
şi din dorinţa mea nu mai era decât cenuşa. Ea a căscat prelung 
şi mi-a spus: 

Eu sunt într-adevăr, obosită. Se vede că tu nu ai strâns 
niciodată o femeie in braţe. Eşti atât de stângaci şi nu simt nici 
o plăcere în braţele tale. Totuşi un tinerel care merge pentru 
prima oară la o femei îi aduce, prin inocenţa lui, un dar de 
neînlocuit, de aceea nici nu îţi cer un alt dar. Însă acum pleacă 
şi lasă-mă să dorm, fiindcă deja ai obţinut ceea ce căutai aici. 

Am încercat să o îmbrăţişez din nou, dar ea m-a respins şi 
mi-a spus să plec, aşa că am plecat acasă. Trupul îmi era însă în 
flăcări şi totul în mine era răvăşit şi am ştiut că niciodată nu aş 
putea s-o uit. 

În ziua următoare, i-am spus slujitorului meu Kaptah să-i 
trimită acasă pe toţi bolnavii care aşteptau în curte şi să le 
recomande să meargă la alţi medici, dacă nu au răbdare să 


aştepte până a doua zi. lar eu m-am dus la bărbier, m-am spălat 
şi m-am purificat, mi-am uns trupul cu uleiuri mirositoare, m-am 
îmbrăcat, dar când eram deja gata de plecare, ca s-o reîntâlnesc 
pe Nefernefernefer, şi-a făcut apariţia Horemheb, care m-a 
împiedicat să plec. 

Sinuhe, prietenul meu, a spus el, aceeaşi murdărie este 
peste tot. 

Sunt grăbit, l-am avertizat eu neliniştit. Mergi la slujitorul 
meu şi el te va servi cu peşte sărat şi cu bere din oala de lut. 

Am încercat să plec, dar Horemheb m-a prins în braţele lui 
puternice şi m-a silit să mă întorc în casă şi să-i ascult 
lamentările. Muşcând cu poftă din peştele sărat şi bând bere, s- 
a apucat să-mi povestească: 

Femeia cu care am plecat ieri a fost destul de prietenoasă cu 
mine. Dar până la urmă, tot nu ştiu dacă a făcut dragoste mai 
bine decât sclavele din casele de distracţie, care se dăruiesc 
bărbaţilor. 

El a meditat puţin, apoi a spus: 

La drept vorbind, a fost destul de atrăgător trupul ei alb şi 
moale şi mi-a făcut mare plăcere să o aud suspinând şi 
spunându-mi cu reproş că sunt prea puternic. Dar mi-e teamă 
că voi plăti prea mult pentru această plăcere. Ea este căsătorită 
şi chiar dacă acum bărbatul ei este plecat din Teba, odată şi- 
odată tot se va întoarce şi atunci când se va întoarce, trebuie 
neapărat să-l omor, că de nu, va veni el să mă omoare pe mine. 

Este o nerozie ceea ce zici tu, i-am spus eu neliniştit. De aşa 
ceva nu are rost să-ţi fie teamă. 

Eram neliniştit, fiindcă mi se părea că Horemheb nu are de 
gând să mai plece niciodată. 

— În Teba nu există astfel de obiceiuri, am continuat eu. 
Dacă vreodată, când te vei duce la ea, îi vei întâlni bărbatul, poţi 
şi tu să te înclini respectuos în faţa lui, nu-ţi va scădea ţie 
prestigiul de pe urma unui astfel de gest; apoi, bărbatul ei te va 
servi cu vin şi va bea şi el până se va îmbăta, iar tu, după aceea, 
te vei putea distra cu nevastă-sa chiar în patul lui. Aşa a fost şi 
aşa va fi întotdeauna şi nu încape nici o îndoială că toţi trei veţi 
fi fericiţi. Ea va fi fericită că este cu tine. Tu vei fi fericit că eşti 
cu ea. Bărbatul ei va fi fericit că poate să bea fără să-l bată tot 
timpul cineva la cap. 


Bărbatul ei este chel, slab ca o frânghie şi foarte zgârcit, aşa 
mi-a spus ea mie, povestea Horemheb continuând să bea bere. 
De aceea i-am dăruit colierul de aur de la gâtul meu. Pentru 
mine, aurul este la fel de important ca praful pe care calc şi un 
colier ca ăsta nu are nici o valoare dacă tot nu l-am câştigat în 
vreo luptă. La rândul ei, ea mi-a dăruit peruca, cu care nu ştiu 
ce să fac. 

Şi Horemheb a scos de sub veşminte o perucă, al cărui păr 
strălucitor era vopsit cu măiestrie în verde crud, după care a 
început s-o balanseze neglijent în mâini. 

Singurul lucru care mă nelinişteşte este că, de mahmur ce 
eram, mi-am uitat cravaşa sub patul ei şi de aceea soldaţii nu 
mă mai salută pe stradă. Crezi că-n piaţă aş putea schimba 
peruca aceasta pe o cravaşă de ofiţer? Pentru mine, acum, ar fi 
ca o pedeapsă să mă întorc la ea, mai ales că era aşa de moale. 

l-am răspuns că nu i-ar sta atât de rău dacă şi-ar pune pe 
cap peruca aceea şi i-am mai spus o dată că eu mă grăbesc. lar 
el mi-a spus că are un gust în gură ca şi cum ar fi mâncat 
pământ şi că este dezgustat de mirosul de femeie care i-a 
rămas pe mâini. Apoi el m-a adulmecat şi a presupus că şi eu 
mi-am petrecut noaptea cu vreo femeie, fiindcă miroseam 
puternic de la uleiurile parfumate ale bărbierului. Eu i-am spus 
că am fost la bărbier ca să-mi aranjez părul. După cum 
gândeam eu pe atunci, ar fi fost înjositor dacă aş fi comparat-o 
pe Nefernefernefer cu femeia cu care se distrase el. Pe atunci, 
eu credeam că aş fi făcut ceva cu totul deosebit de ceea ce 
făcuse el, ca şi cum ceea ce făcusem eu era nemaivăzuta 
țesătură dintr-un fir de aur. Poate că aveam dreptate. Poate că 
nimic din tot ceea ce face omul nu are nici o importanţă. Poate 
că important este ceea ce el simte când face ceea ce face. 

Iti aduci aminte de jurământul pe care l-am făcut? m-a 
întrebat Horemheb. într-adevăr, am băut mult vin, dar vinul m-a 
ajutat să-mi limpezesc gândurile. Acum sunt sigur că toţi ceilalţi 
care se joacă cu orgoliul pentru a atrage atenţia asupra lor şi a fi 
apreciaţi nu sunt decât nişte biete muşte care roiesc împrejurul 
meu. Şi poate că şi prinţesa Baketamon, cea de care sunt 
îndrăgostit, nu este decât o muscă încăpăţânată. Singurul lucru 
care are importanţă este puterea, dar fără arme nu există 
putere. De aceea, şoimul meu a avut dreptate când a făcut din 
mine un soldat. 


Puterea nu aparţine acelora care duc războiul, am spus eu, ci 
aceluia care trimite soldaţii să lupte pentru el. 

Eu nu sunt chiar atât de prost, încât să nu ştiu acest lucru, a 
spus Horemheb. Dar poate că toţi aceia despre care se crede că 
poruncesc de pe înalte tronuri nu dau de fapt nici o poruncă şi 
că puterea, în secret, îi aparţine în întregime altuia. Eu cred că 
sfatul preoţilor lui Amon este marea putere în Egipt şi că preotul 
care stă în dreapta reginei-mamă are acum toată puterea în 
mâinile lui. Dar, dacă s-ar găsi cineva care ar strânge armata, 
care ar obţine de la ea ascultare şi ar duce-o în război, atunci, 
acela va avea într-adevăr, puterea, chiar dacă nimeni nu va şti 
acest lucru. 

inseamnă că tu eşti tâmpit, i-am spus eu, fiindcă oricare 
soldat depune jurământ de credinţă faraonului. Şi de aceea, 
întotdeauna faraonul este cel mai înalt conducător al său. 

Ai dreptate, a recunoscut Horemheb, soldatul trebuie să fie 
credincios faraonului, fiindcă altfel nu se respectă ordinele. 
Prostimea învaţă credinţa cu biciul şi ofiţerii ştiu că fără credinţă 
nu poate exista armata. Dacă superiorul nu este credincios, nici 
cel de jos nu are credinţă şi atunci când credinţa dispare, totul 
se duce de râpă. Cu toate acestea, eu consider că voi avea ceva 
de spus Tebei la timpul potrivit. Ştii, Sinuhe, în timp ce eram cu 
femeia aceea, am observat că m-am mai liniştit şi cu toate că 
sunt îndrăgostit în continuare de inaccesibila prinţesă, în inima 
mea, dragostea pentru ea s-a mai micşorat şi nici nu mai simt 
că-mi ard rărunchii. De aceea, Sinuhe, prietenul meu, îţi 
mulţumesc pentru înţeleptele tale sfaturi şi dacă vreodată vei 
avea nevoie de sfaturi sau de vreun ajutor, vino şi mă vei găsi la 
palatul de aur. 

După aceea, el s-a dus ia piaţă ca să schimbe peruca cea 
verde pe o cravaşă de ofiţer, iar eu i-am zorit pe cărăuşii litierei 
să alerge până la casa lui Nefernefernefer, fiindcă nu voiam să- 
mi murdăresc picioarele şi veşmintele în praful de pe stradă. 
Când am plecat, servitorul meu chior Kaptah m-a urmărit cu o 
privire neliniştită şi a scuturat dezaprobator din cap, fiindcă 
până atunci eu nu-mi abandonasem niciodată munca în mijlocul 
zilei şi fiindcă îi era teamă că mi se va micşora clientela, dacă 
îmi voi neglija bolnavii. Dar mintea mea era bântuită doar de un 
singur gând şi trupul îmi ardea ca o flacără. Totuşi, acea flacără 
era plăcută. 


M-a lăsat să intru în casă un servitor, apoi el m-a condus în 
camera unde era Nefernefernefer. Ea se farda în faţa unei 
oglinzi şi s-a uitat la mine cu ochii duri şi indiferenți ca două 
pietre verzi. 

Ce doreşti de la mine, Sinuhe? m-a întrebat ea. Prezenţa ta 
acum mă deranjează. 

Tu ştii prea bine ce doresc, i-am răspuns eu şi am încercat să 
o îmbrăţişez, fiindcă îmi era încă în minte bunăvoința ei din 
noaptea care trecuse. 

Dar ea m-a respins cu brutalitate şi mi-a spus cu ură: 

Tu ori eşti idiot, ori eşti rău intenţionat. Nu vezi că trebuie să 
mă fac frumoasă? Trebuie să mă fardez, fiindcă în Teba a sosit 
un negustor din Sidon, care este posesorul unei bijuterii regale, 
găsită într-un mormânt. Eu îmi doresc de mult această bijuterie, 
fiindcă nimeni nu are una asemănătoare, iar el mi-o va dărui în 
această noapte. De aceea, trebuie să-mi împodobesc şi să-mi 
pregătesc trupul. 

Apoi, fără nici o jenă, şi-a scos veşmintele de pe ea, s-a întins 
pe pat şi o sclavă a început s-o ungă cu uleiuri şi să o maseze. 

Am privit-o, trupul ei era foarte frumos. Mi s-a pus un nod în 
gât şi simţeam că mă înăbuş, iar mâinile îmi erau pline de 
transpiraţie. 

Încă mai eşti aici, Sinuhe? a întrebat ea absentă, după ce 
sclava a plecat, continuând să stea întinsă pe pat. De ce n-ai 
plecat încă? Trebuie să mă îmbrac. 

Pasiunea de care eram cuprins mi-a dat putere şi m-am 
aruncat peste ea, dar ea s-a debarasat cu abilitate de mine şi eu 
am izbucnit în plâns, frământat de patimă şi de neputinţa de a 
accepta refuzul ei. Apoi i-am spus: 

Tu ştii bine că, dacă eu aş putea, aş cumpăra imediat pentru 
tine acea bijuterie. Mai bine-ar fi să mor decât să te ştiu în 
braţele altcuiva. 

Într-adevăr? a întrebat ea încet, închizându-şi ochii pe 
jumătate. Deci tu doreşti ca nimeni, în afară de tine, să nu mă 
îmbrăţişeze? Ce-ar fi să-mi sacrific eu această zi pentru tine? Şi 
dacă aş mânca, aş bea şi m-aş iubi cu tine astăzi, pentru că 
nimeni nu poate şti ce va fi mâine, oare ce mi-ai putea da în 
dar? 


Ea şi-a întins moale braţele: trupul ei era epilat cu grijă; nu 
avea nici un fir de păr nici măcar acolo unde părul creşte de 
obicei. 

Ce îmi vei dărui? m-a întrebat ea din nou şi s-a tolănit ca o 
pisică, uitându-se la mine. 

Eu nu am nimic ce să-ţi dăruiesc, am spus eu şi m-am uitat 
împrejur, fiindcă patul era din fildeş şi abanos, podeaua camerei 
ei din lapislazuli era ornată cu turcoaze şi în cameră era o 
mulţime de vase din aur. Nu, într-adevăr, eu nu am nimic ce să- 
ţi pot dărui ţie, am spus eu şi am simţit cum mi se înmoaie 
genunchii şi am vrut să plec, dar ea m-a oprit. 

Mie îmi este milă de tine, Sinuhe, a spus ea în şoaptă şi s-a 
întins cu voluptate. Tu deja mi-ai dat ceea ce aveai tu mai de 
preţ, inocenţa ta, deşi, după aceea, eu am simţit că se 
exagerează mult în ceea ce priveşte importanţa acestui lucru, 
aşa-zis de preţ. Dar tu ai o casă, ai haine şi ustensile care 
folosesc unui medic; poate că nu eşti chiar atât de sărac după 
cum spui. 

Tremuram din cap până-n picioare, dar i-am spus imediat: 

Dacă tu le doreşti, toate vor fi ale tale. Ţi le voi dărui dacă te 
vei distra astăzi cu mine. Valoarea lor nu este prea mare, dar 
casa este cu siguranţă potrivită pentru un medic şi un elev de la 
Casa Vieţii, ai cărui părinţi sunt înstăriți, ar putea plăti un preţ 
bun pe ea. 

Oare este adevărat ceea ce spui? m-a întrebat ea, şi şi-a 
întors spatele gol spre mine, pentru a se uita în oglindă şi pentru 
a-şi corecta cu degetele fine liniile negre de pe sprâncene. Fie 
aşa cum doreşti. Dar mai întâi, du-te şi caută un scrib, care să 
scrie pe hârtie că eu pot trece în posesia tuturor lucrurilor pe 
care tu le ai. Deoarece, chiar dacă eu locuiesc singură, nu sunt 
câtuşi de puţin o femeie de disprețuit şi trebuie să mă gândesc 
la viitor, dacă vreodată tu mă vei părăsi, Sinuhe. 

Mă uitam la spatele ei gol şi-mi simţeam limba grea în gură, 
inima îmi bătea nebuneşte şi am plecat imediat şi am găsit un 
scrib, care a întocmit repede toate documentele necesare şi le-a 
dus apoi la arhiva regală. 

Când m-am întors, Nefernefernefer era îmbrăcată în 
veşminte transparente din in regal, pe cap avea o perucă roşie 
ca focul, iar gâtul, braţele şi pieptul ei erau încărcate de bijuterii 


minunate. În faţa casei aştepta o litieră splendidă. l-am dat 
chitanţa întocmită de scrib şi i-am spus: 

Toate lucrurile pe care ie am sunt acum ale tale, 
Nefernefernefer, chiar şi hainele de pe mine sunt ale tale. Deci, 
să mâncăm, să bem şi să ne iubim, fiindcă nu putem şti ce va 
mai fi mâine. 

Ea a luat hârtia, a strecurat-o neglijent într-o cutie de abanos 
şi a spus: 

Îmi pare extraordinar de rău, Sinuhe, puţin mai înainte mi- 
am dat seama că din cauza ciclului tu nu te vei putea atinge de 
mine aşa cum doreşti. Este mai bine să pleci şi să aştepţi până 
mă purific, după cum este recomandat, mai cu seamă că am 
capul greu şi mă dor şi şalele. Tu te poţi întoarce într-o altă zi şi 
atunci vei obţine tot ceea ce doreşti. 

O priveam deconcertat, sufletul meu era în agonie şi nu am 
avut putere să mai spun nimic. Dar ea s-a enervat, a lovit cu 
piciorul în podea şi mi-a poruncit: 

Acum pleacă, fiindcă sunt grăbită. 

Am încercat să o ating, dar ea a strigat: 

Nu, ai să-mi strici fardul. 

M-am întors acasă şi am făcut ordine în lucruri pentru noul 
proprietar. Sclavul meu chior m-a urmărit pas cu pas, clătinând 
clin cap, până când prezenţa lui a început să mă enerveze şi de 
aceea i-am spus: 

Nu te mai ţine după mine, fiindcă eu nu mai sunt stăpânul 
tău, ci un altul. Încearcă să-i asculţi poruncile când el va veni, nu 
fura de la el atât de mult cât ai furat de la mine, fiindcă 
ciomagul lui s-ar putea să fie mai aprig decât al meu. 

Când a auzit aceste vorbe, el s-a aruncat la pământ în faţa 
mea, şi-a ridicat mâinile în semn de mare tristeţe, a plâns 
amarnic şi mi-a spus: 

Nu mă goni, stăpâne, inima mea bătrână s-a legat de tine şi 
o vei zdrobi, dacă mă alungi de lângă tine. Deşi tu eşti atât de 
tânăr şi de naiv, eu ţi-am fost întotdeauna credincios, iar dacă 
uneori am furat câte ceva de la tine, am ţinut seama de propriile 
tale interese, ca nimic să nu te afecteze din aceste mici 
furtişaguri. Cu picioarele mele bătrâne, am cutreierat străzile 
Tebei şi-n miezul zilelor caniculare am făcut cunoscut oamenilor 
numele tău, am lăudat măiestria ta de medic şi m-am ales cu 


lovituri de ciomag şi cu bulgări de bălegar în obraz de la slujitorii 
altor medici, care făceau reclamă stăpânilor lor. 

Deşi inima îmi era plină de sare şi în gură aveam un gust 
amar, am fost mişcat de vorbele lui; i-am atins umerii cu mâna 
şi i-am spus: 

Ridică-te, Kaptah! 

In cartea de vânzare a sclavilor, numele lui era Kaptah, dar 
eu nu-l strigasem niciodată până atunci pe acest nume, fiindcă 
nu voisem să-i alimentez ideea că ar fi egal cu mine. De aceea, 
de obicei îi spuneam: sclav, imbecil, canalie, hoţ. Când şi-a auzit 
numele, el a început să plângă şi mai aprig ca mai înainte, mi-a 
atins cu fruntea lui mâinile şi picioarele şi a pus piciorul meu 
peste capul lui şi a rămas aşa până când am urlat la el, l-am 
lovit şi i-am poruncit să se ridice. 

Lacrimile nu pot schimba nimic, i-am spus eu. Află că 
niciodată eu nu te-aş fi vândut altuia, fiindcă am fost foarte 
mulţumit de serviciile tale, chiar dacă de multe ori ai fost 
obraznic şi ai trântit uşile sau ai ciobit vase. Că ai furat de la 
mine, nu-mi pare rău, fiindcă este în dreptul oricărui sclav să 
fure. Aşa a fost şi aşa va fi mereu. Dar, chiar dacă nu am dorit 
acest lucru, eu am fost obligat să renunţ la serviciile tale, fiindcă 
eu nu am avut altceva ce să dau. Am dat şi casa şi tot ceea ce 
aveam, până şi hainele de pe mine le-am dat, nimic nu mai este 
al meu. De aceea, nu are nici un rost să plângi în faţa mea. 

Atunci, Kaptah s-a ridicat, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus: 

Astăzi este o zi proastă. 

Şi după ce a reflectat o clipă, a adăugat: 

Tu eşti un mare medic, Sinuhe, eşti tânăr şi toate drumurile 
lumii sunt deschise în faţa ta. De aceea, ar fi mai înţelept să 
strângem toate lucrurile care sunt mai de preţ şi să fugim 
noaptea, când este întuneric, să ne îmbarcăm pe o corabie al 
cărei căpitan nu este prea exigent şi să călătorim în josul 
fluviului. In cele două regate există numeroase oraşe unde am 
putea să ne ducem viaţa, dar dacă tu eşti urmărit de lege şi te 
temi să nu fii găsit, iar eu pot fi considerat ca un sclav care a 
fugit de la stăpânul său, poate că mai bine ar fi să plecăm în 
ţara cu pământul roşu, unde nimeni nu ne va mai putea găsi. 
Am putea să plecăm chiar şi într-una dintre insulele de pe mare, 
unde vinul este bun şi fetele sunt vesele, sau în ţara Mitanni şi 
in Babilon, unde râurile curg în răspăr, fiindcă acolo medicii din 


Egipt sunt foarte căutaţi; tu te-ai putea îmbogăţi, iar eu aş putea 
fi servitorul unui om respectabil. Dar, grăbeşte-te, stăpânul 
meu, deoarece trebuie să pregătim totul până la căderea 
întunericului. 

Şi a început să mă tragă de mânecă. 

Kaptah, Kaptah, am spus eu. Nu mă enerva cu vorbele tale 
neroade, acum inima mea este tristă ca moartea şi simt că nici 
trupul nu-mi mai aparţine. Sunt prins într-o plasă ale cărei fire 
sunt mai tari decât firele de cupru, chiar dacă acest lucru nu se 
vede. De aceea nu pot fugi, pentru că fiecare pas pe care l-aş 
face îndepărtându-mă de Teba va fi ca arsura unui cuptor încins. 

Servitorul meu s-a aşezat pe podea, întrucât picioarele lui 
bolnave, pe care eu i le îngrijeam câteodată, îl dureau. Şi el mi-a 
spus: 

Amon ne-a părăsit şi nu-i de mirare, întrucât tu i-ai adus atât 
de rar jertfe. Totuşi, eu, cu credinţă, i-am adus de multe ori 
jertfe din a cincea parte a banilor pe care i-am furat de la tine şi 
i-am mulţumit de fiecare dată că am un stăpân atât de tânăr şi 
de bun, dar cu toţi banii risipiţi pe jertfe, el ne-a părăsit. Dar nu-i 
nimic. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne schimbăm 
zeul şi să ducem imediat jertfele noului zeu, care poate că va 
goni răul de la noi şi va face din nou ordine în viaţa noastră. 

Încetează odată cu trăncăneala, am spus eu, deja regretând 
că i-am spus pe nume, fiindcă, după aceea, el a devenit foarte 
repede familiar cu mine. În urechile mele, vorbele tale sunt ca 
un băzâit de muşte şi poate că deja ai uitat că noi nu mai avem 
nimic cu care să putem aduce jertfă unui zeu, fiindcă altul este 
acum proprietarul lucrurilor pe care le-am avut. 

Este vorba despre un bărbat sau despre o femeie? m-a 
întrebat curios Kaptah. 

Femeie, am răspuns eu, fiindcă nu avea nici un rost să mă 
mai feresc de el. 

Când a auzit că este vorba despre o femeie, Kaptah a 
început să plângă, să-şi smulgă părul din cap şi a strigat: 

Mai bine nu m-aş mai fi născut niciodată pe acest pământ. Ar 
fi fost mai bine dacă mama m-ar fi sugrumat cu cordonul 
ombilical în ziua naşterii mele. Fiindcă nu există în lume o soartă 
mai crudă pentru un sclav, decât aceea de a sluji unei femei 
fără inimă, fiindcă această femeie, care ţi-a adus nenorocirea, 
este, fără îndoială, o femeie fără inimă. Ea îmi va porunci să sar 


şi să alerg de dimineaţă până seara cu picioarele mele bolnave, 
mă va împunge cu andrelele şi-mi va lovi cu ciomagul spinarea 
mea bătrână, iată ce mă aşteaptă, cu toate că l-am 
binecuvântat pe Amon şi i-am oferit jertfe de mulţumire pentru 
că mi-a dat un stăpân atât de tânăr şi de lipsit de experienţa 
vieţii. 

— Ea nu este nicidecum lipsită de inimă, am spus eu, fiindcă 
mă credeam vinovat că, în lipsa unui alt confident, vorbisem 
despre Nefernefernefer unui sclav, de aceea am vrut să-mi 
corectez greşeala şi s-o prezint într-o lumină mai favorabilă. 
Goală, am spus eu, pe patul ei, ea este mai frumoasă decât 
zeiţa lunii, trupul său este neted şi uns cu cele mai fine uleiuri, 
iar ochii ei sunt verzi ca Nilul în zilele caniculare. Tu vei fi demn 
de invidiat că vei avea fericirea să trăieşti în preajma ei şi că vei 
putea să respiri acelaşi aer pe care ea îl respiră. 

Dar în loc să-l liniştească, vorbele mele l-au făcut pe Kaptah 
să plângă mai amarnic şi să se tânguiască: 

Fără îndoială, ea mă va scoate la vânzare şi-am să ajung să 
car bolovani sau să lucrez într-o mină până-mi voi scuipa şi 
plămânii din mine, până când sângele mi se va scurge prin 
unghii şi voi muri în noroi, ca un măgar pe care toată lumea l-a 
lovit cu picioarele. 

In adâncul sufletului meu, ştiam că el are dreptate, fiindcă în 
casa lui Nefernefernefer nu era loc pentru un om ca el. Ochii mi 
s-au umplut de lacrimi şi nu mai ştiu dacă am plâns pentru 
soarta lui sau pentru soarta mea Când a văzut că plâng, Kaptah 
a încetat să mai vorbească şi s-a uitat speriat la mine. Şi eu mi- 
am strâns capul între mâini şi am plâns, fără să-mi mai pese că 
sclavul meu mă vede. Kaptah m-a mângâiat pe cap cu mâinile 
lui mari şi mi-a spus: 

Este vina mea că s-a întâmplat aşa, fiindcă nu am avut mai 
multă grijă de stăpânul meu. Dar nu am bănuit că tu eşti încă 
atât de alb şi de curat ca pânza care încă nu a fost spălată 
niciodată. Altfel nu se poate explica cum de ţi s-a întâmplat 
ceea ce ţi s-a întâmplat. E drept că eu m-am mirat de ce tu, 
stăpânul meu, când te întorceai târziu de la crâşmă, nu m-ai 
trimis niciodată să-ţi aduc vreo fată cu care să te distrezi. Într- 
un timp, am îndemnat nişte femei să se dezgolească în faţa ta, 
dar ele s-au întors nemulţumite de la tine şi după aceea, şi-au 
bătut joc de mine, numindu-mă şobolan sau baligă. Totuşi, 


printre ele erau şi fete tinere şi frumoase. Dar toată grija mea a 
fost inutilă şi, în prostia mea, m-am bucurat că tu nu ai adus 
acasă o femeie, fiindcă mă temeam că ea ar putea să mă 
lovească şi să arunce cu apă clocotită peste picioarele mele 
când este nervoasă sau nu se înţelege cu tine. Ce tâmpit şi 
nebun am fost! Dar aşa a fost să fie. Este de ajuns să arunci un 
tăciune aprins într-o casă de lemn şi imediat totul va fi în flăcări. 

El a mai spus: 

— Oare de ce nu mi-ai cerut sfatul, dacă erai atât de lipsit de 
experienţă, stăpânul meu? Eu am văzut multe şi ştiu multe chiar 
dacă tu nu crezi. Eu m-am culcat cu destul de multe femei în 
viaţa mea şi chiar dacă de atunci a trecut atâta vreme, te pot 
asigura că pâinea, berea şi burta plină sunt mai bune decât 
sânul celei mai frumoase femei. O, stăpâne, când bărbatul se 
duce la o femeie, trebuie să-şi ia şi un ciomag cu el, fiindcă altfel 
femeia îl va domina şi-l va lega cu sârme, care i se vor înfige în 
carne ca spinii şi care-i vor roade inima, aşa cum roade o piatră 
piciorul din sanda. Pe numele lui Amon, stăpâne, ar fi fost mai 
bine dacă ai fi venit aici cu fete şi nu ni s-ar mai fi întâmplat aşa 
o nenorocire. Ţi-ai pierdut vremea degeaba prin crâşme, dacă o 
femeie a făcut din tine un sclav. 

El a continuat să vorbească în felul acesta multă vreme, dar 
vorbele lui ajungeau în urechile mele ca un băzâit de muşte. 
Intr-un sfârşit, el s-a calmat şi a pregătit mâncarea, după aceea 
mi-a turnat apă pe mâini să mă spăl, dar eu nu am putut să 
mănânc nimic, fiindcă trupul îmi ardea ca focul, iar sufletul meu 
era dominat doar de un singur gând. Kaptah a mâncat foarte 
mult şi a băut din oala de bere până a golit-o, după care a 
cântat nişte cântece triste, apoi a început să-şi smulgă părul din 
cap şi a încheiat seara aceea tristă turnându-şi cenuşă pe cap 
de la groapa cu cenuşă din bucătărie, pe urmă a adormit. Dar 
eu nu puteam dormi, atât de frământat îmi era trupul. 

De aceea, m-am dus să mă plimb prin locuri întunecoase şi 
am hoinărit în jurul templului zeiţei Bastet şi am văzut torţele 
care ardeau în faţa casei ei şi litierele care aduceau oaspeţi 
zgomotoşi şi veseli în casa ei. Mă învârteam în jurul templului 
zeiţei Bastet şi gândurile mele îmi muşcau carnea ca şerpii 
otrăvitori. Fetele străzii mă trăgeau de mânecă, râdeau de mine 
şi chicoteau în întuneric, până când am fost atât de enervat şi 
de descurajat, încât m-am luat după una dintre ele. Ea şi-a cerut 


darul mai înainte ca să se petreacă ceva şi i-am dat ultimii mei 
bănuţi de cupru şi am urmat-o până aproape de zidurile 
templului, unde ea şi-a scos veşmintele şi s-a întins pe pământ. 
Dar nu am putut să mă ating de ea, cu toate că aş fi vrut, fiindcă 
pământul din apropierea zidului templului mirosea a urină. Când 
am plecat de acolo, fata s-a ridicat, m-a scuipat cu scârbă pe 
picioare şi m-a blestemat. 

M-am întors acasă sfârşit şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost 
bătut zdravăn. Patul meu era ca un cuptor încins, totuşi, am 
adormit. 

Dimineaţa m-am spălat, m-am îmbrăcat şi mi-am masat faţa 
cu cremă, ca să merg acasă la Nefernefernefer, fiindcă simţeam 
că am să mor dacă nu o văd; şi voiam atât de mult să-i ating 
trupul cu mâinile mele... 

Ochii lui Kaptah erau roşii de la lacrimi şi de la bere, el şi-a 
scuturat cenuşa de pe cap, şi m-a rugat în genunchi să nu mă 
duc din nou la ea. Dar eu m-am îmbărbătat singur, i-am împins 
cu piciorul din calea mea şi am plecat, dar mai bine ar fi fost 
dacă nu m-aş mai fi dus la ea niciodată. 


A 


zi în) 


Cartea a patra: 
NEFERNEFERNEFER 


Dimineaţa devreme, m-am dus acasă la Nefernefernefer, 
numai că ea dormea încă; chiar şi servitorii ei dormeau, aşa că, 
după ce m-au înjurat că i-am trezit, mi-au aruncat cu apă 
murdară în cap. De aceea, m-am aşezat în faţa porţii ca un 
cerşetor şi, numai după ce am auzit mişcare şi glasuri în casă, 
am încercat să intru. 

Nefernefernefer era întinsă pe pat, faţa ei era mică şi palidă, 
iar ochii ei verzi încă tulburi din cauza vinului. 

Mă plictiseşti, Sinuhe, mi s-a adresat ea, într-adevăr, mă 
plictiseşti. Ce doreşti? 

Doresc să mănânc, să beau şi să mă distrez cu tine, aşa cum 
mi-ai promis, i-am răspuns eu cu inima plină de supărare. 

Asta a fost ieri, dar astăzi este deja o altă zi, mi-a răspuns 
ea, în timp ce sclavele o dezbrăcau de hainele mototolite. 

După aceea, au început să o ungă cu uleiuri aromate pe tot 
trupul şi să-i maseze mâinile şi picioarele. Apoi, privindu-se în 
oglindă, ea şi-a vopsit faţa cu farduri, şi-a pus peruca pe cap, iar 
pe frunte şi-a pus o diademă veche din aur, încrustată cu perle 
şi pietre preţioase. 

Bijuteria aceasta este frumoasă, a spus ea, şi cred că-şi 
merită preţul, chiar dacă acum sunt atât de obosită, chiar dacă 
braţele şi picioarele îmi sunt atât de vlăguite, ca şi cum m-aş fi 
luptat toată noaptea. 

Apoi, căscând, şi-a turnat vin şi l-a băut repede, ca să-şi 
dreagă mahmureala - aşa a spus ea. Mi-a oferit şi mie vin, dar 
pentru mine, vinul nu avea nici un gust. 

Deci ieri m-ai minţit, am spus eu abătut. Nu ai avut nimic 
care să te împiedice să te distrezi cu mine. 

De fapt, ştiusem acest lucru încă de când mi l-a spus. 

Greşeşti, mi-a răspuns ea. Eram, într-adevăr, precum ţi-am 
spus, de aceea mă simţeam foarte neliniştită că m-ai fi putut 


lăsa grea, Sinuhe, aşa cum eram în braţele tale, atât de moale. 
În fond, am vrut să evit acest lucru. 

A zâmbit batjocoritor; se amuza de naivitatea mea, vedeam 
clar acest lucru, dar nu puteam admite că este aşa. 

Această splendidă diademă a fost, cu siguranţă, furată din 
vreun mormânt de rege sirian, am spus eu. Imi amintesc că ieri 
mi-ai povestit ceva în legătură cu această bijuterie. 

O, a spus ea pe un ton mieros, adevărul este că am găsit-o în 
patul negustorului din Siria, sub pernă. Dar acest lucru nu are de 
ce să te neliniştească pe tine, fiindcă acest admirator, care mi-a 
dăruit-o, este un bărbat pântecos, gras ca un porc şi, pe lângă 
asta, mai mirosea şi a ceapă. Acum, după ce am obţinut ceea ce 
doream de la el, nici nu am de gând să-l mai întâlnesc. 

Şi-a scos apoi peruca şi diadema şi le-a lăsat cu indiferenţă 
sa cadă pe podea. După care, şi-a întins picioarele pe pat şi tot 
trupul ei a vibrat în timp ce şi-a pus mâinile după ceafă, ca să se 
sprijine. Eram fascinat de netezimea şi de frumuseţea capului ei. 

Sunt atât de moale şi de obosită, Sinuhe, a spus ea, şi tu 
profiţi de situaţia în care sunt ca să mă priveşti atât de pătimaş. 
Sunt atât de sfârşită, încât nici nu te pot împiedica să o faci. Tu, 
însă, trebuie să-ţi aminteşti că eu nu sunt o femeie uşoară, cu 
toate că locuiesc singură şi că trebuie să-mi păstrez buna 
reputaţie. 

Tu ştii prea bine că eu nu am cum să-ţi mai fac ţie un dar, 
fiindcă tu posezi acum tot ceea ce eu aveam, i-am spus eu, 
aplecându-mă spre ea. 

Pielea ei răspândea o aromă ameţitoare, amestecată cu 
parfumul exotic al uleiurilor. Ea mi-a atins părul cu mâinile, dar 
şi le-a retras repede râzând şi scuturându-şi capul. 

Ce necinstiţi şi perfizi sunt bărbaţii, a spus ea. Tu mă minţi, 
dar ce să fac dacă-mi place de tine, Sinuhe, şi sunt atât de slabă 
încât nu pot să rezist tentaţiei de a te avea lângă mine? Odată 
îmi spuneai că în braţele mele vântul fierbinte se răcoreşte, dar 
nu cred că este adevărat. De altfel, poţi proba dacă este aşa. 
Braţele mele sunt proaspete, braţele mele sunt delicate. Ai 
putea să-mi mângâi sânii cu mâinile tale; sunt obosiţi acum, dar 
mângâierea ta le va putea trezi dorinţa. 

Dar când m-am apropiat de ea, s-a depărtat cu scârbă de 
mine, s-a ridicat din pat şi a început să strige indignată: 


Chiar dacă sunt moale şi sunt singură, nu permit unui bărbat 
ipocrit să mă atingă. Chiar tu mi-ai spus că tatăl tău, Senmut, 
are o casă în partea săracă a oraşului, acolo unde este portul. 
Casa nu are o valoare prea mare, ştiu, dar pământul pe care 
este construită este aproape de debarcader şi poate că, din 
camerele casei, nişte pescari ar putea face magazii pentru 
marfa pe care o vând la piaţă. Am putea să mâncăm, să bem şi 
să ne îmbătăm de iubire astăzi, dacă mi-ai da mie casa, fiindcă 
nimeni nu poate şti ce va fi mâine, iar eu trebuie să-mi păstrez 
buna reputaţie. 

Ceea ce aparţine tatălui meu nu este şi al meu, i-am răspuns 
eu enervat. Nu-mi poţi cere un lucru care nu este al meu, 
Nefernefernefer. 

Dar ea şi-a ridicat capul şi m-a privit cu ochii ei verzi şi faţa îi 
era atât de palidă şi fină când mi-a spus: 

— Ceea ce este al tatălui tău este, în principiu, şi al tău, 
Sinuhe, tu ştii bine acest lucru. Părinţii tăi nu au nici o fată care 
să beneficieze de privilegiu înaintea ta, mai mult, tu eşti 
singurul lor copil. Şi-ţi mai amintesc că tu însuţi mi-ai povestit că 
tatăl tău este orb şi că te-a împuternicit cu dreptul de a-l 
reprezenta şi de a dispune de toată averea lui, ca şi cum ar fi a 
ta. 

Era adevărat. Simţindu-se extenuat, tatăl meu, Senmut, mă 
desemnase pe mine ca reprezentant al lui şi mă rugase să mă 
îngrijesc de absolut toate lucrurile, fiindcă el, din păcate, nu 
vedea nici să-şi mai scrie numele. Kipa şi tata vorbeau des 
despre vânzarea casei la un preţ convenabil, după care ai fi 
putut să-şi cumpere o căsuţă în apropierea Tebei şi să-şi 
petreacă bătrâneţea acolo, până ce vor trece în mormânt, de 
unde vor începe drumul spre viaţa eternă. 

Nu am putut să mai spun nimic. Sufletul mi s-a umplut de 
spaimă şi de oroare, gândindu-mă că aş putea fi în stare să-mi 
las pe drumuri părinţii, care au avut atâta încredere în mine. 

Inchizându-şi ochii pe jumătate, Nefernefernefer mi-a spus: 

Aş vrea să-mi odihnesc capul în braţele talc, aş vrea să simt 
mângâierea buzelor tale pe sânii mei, Sinuhe, fiindcă tu ai ceva 
care mă atrage şi mă linişteşte. Numai că, dacă aş da curs 
dorințelor tale de a ne distra împreună astăzi, nu văd ce aş avea 
eu de câştigat. Oferă-mi proprietatea tatălui tău, că şi aşa nu 
valorează mare lucru. 


În mâinile mele, capul ei părea atât de uşor şi era atât de 
neted, încât, mângâindu-l, m-a învăluit o fericire de nedescris. 

— Fie precum doreşti, am spus eu şi vocea mea mi-a sunat 
străină în urechi 

Dar când am încercat să mă distrez cu ea m-a împins lao 
parte şi mi-a spus: . 

Bărbaţii sunt atât de vicleni. Nu permit unui bărbat perfid să 
stea lângă mine, fiindcă doresc să-mi păstrez buna reputaţie. 
Vei putea să te întorci aici, unde eşti acum, numai după ce vei 
găsi un scrib care să întocmească, conform legii, toate 
documentele care să dovedească că îmi aparţine mie casa 
tatălui tău. 

Fiecare pas pe care l-am făcut după aceea, pentru a căuta 
un scrib, a fost o adevărată suferinţă, fiindcă în felul acesta mă 
depărtam din preajma ei. După ce, cu greu, am găsit un scrib 
liber, am scris eu însumi tot ceea ce trebuia scris şi l-am zorit să 
ducă în aceeaşi zi documentele spre păstrare în arhiva regală. 
Cu toate că acceptase să-şi aştepte plata până mai târziu, când 
proprietatea se va vinde, aşa cum eu însumi am consemnat pe 
hârtie, scribul a fost tare nefericit, fiindcă eu nu am avut nici un 
bănuţ de argint sau de cupru, cu care să-i răsplătesc osteneala. 
lar la întoarcere, servitorii mi-au spus că Nefernefernefer 
doarme, aşa că am aşteptat până seara târziu ca ea să se 
trezească. În sfârşit, s-a trezit şi mi-a îngăduit să intru, iar după 
ce i-am dat papirusul scribului, ea l-a ascuns repede printre 
altele, pe care le ţinea într-o casetă din abanos, şi mi-a spus: 

Eşti foarte încăpățânat, Sinuhe. Dar eu sunt o femeie onestă 
şi-mi ţin făgăduiala. Accept ceea ce tu mi-ai dăruit şi îţi ofer 
ceea ce tu doreşti. 

S-a întins pe pat cu braţele desfăcute şi, după ce m-am 
aşezat lângă ea, a început să se privească, indiferentă, într-o 
oglindă. Îşi ferea braţele de atingerea mea şi, cu toate că o 
dorisem atât de mult, din dorinţa mea nu mai era decât cenuşa. 
M-am ridicat din pat şi ea mi-a spus imediat: 

Ai obţinut tot ceea ce doreai, Sinuhe. Acum pleacă şi lasă- 
mă-n pace, fiindcă mă plictiseşti. Nu-mi face nici o plăcere să fiu 
cu tine, fiindcă eşti stângaci şi violent şi, când mă atingi cu 
mâinile tale, simt numai durere. Nici oboseala nu mi-a trecut, 
aşa că cel mai bine ar fi să mă laşi în pace. Şi te vei putea 


întoarce în oricare altă zi, dacă într-adevăr nu te-ai săturat de 
mine. 

Eram gol, ca o coajă de ou purtată de vânt, şi am plecat 
ameţit de la ea şi m-am întors acasă. Voiam să intru în 
întunericul odăii mele unde să-mi acopăr capul cu mâinile şi să- 
mi plâng toată supărarea şi amărăciunea din inima mea, dar pe 
terasă mă aştepta un bărbat cu perucă şi cu haine siriene 
pestriţe. M-a salutat destul de arogant şi m-a întrebat dacă pot 
să-l consult. 

Eu nu mai primesc nici un bolnav, i-am răspuns, fiindcă 
această casă nu-mi mai aparţine. 

Am nişte înţepături foarte dureroase în picioare, mi-a spus el, 
amestecând în vorbele lui şi cuvinte siriene. Inţeleptul tău sclav, 
Kaptah, mi-a povestit despre deosebita ta artă de a vindeca 
astfel de suferinţe. Eliberează-mă de aceste chinuri, fiindcă 
altfel, cu siguranţă, voi muri. 

A insistat atât de mult, încât, până la urmă, l-am condus în 
camera unde consultam bolnavii. Apoi l-am strigat pe Kaptah să- 
mi aducă apă caldă, ca să mă pot spăla. Dar Kaptah nu a 
răspuns şi am observat, pe când examinam picioarele sirianului, 
că semănau cu picioarele lui Kaptah. Atunci, Kaptah şi-a scos 
peruca şi, ştergându-şi faţa, a izbucnit în râs. 

Ce fel de glumă este asta? l-am întrebat eu şi apoi l-am lovit 
furios cu bastonul, atât de tare, încât râsul lui zgomotos s-a 
schimbat brusc în urlete. 

După ce durerile provocate de lovitură l-au lăsat, el mi-a 
spus: 

Fiindcă acum sunt sclavul altuia, nu al tău, îţi pot spune că 
voi fugi din Egipt. Voiam doar să ştiu dacă tu mă vei putea 
recunoaşte în această haină siriană. 

Imediat, eu i-am amintit de pedeapsa cumplită care-l 
aşteaptă pe un sclav care încearcă să fugă de la stăpânul său şi 
i-am mai spus că eu presimt că el va fi prins repede. 

Neluând în seamă vorbele mele, el a continuat: 

leri am băut foarte multă bere, iar astă-noapte am avut un 
vis. Te-am visat pe tine, stăpânul meu, cum stăteai culcat într- 
un cuptor aprins şi cum din toate părţile erai înconjurat de 
flăcări. Sosind eu acolo, ţi-am adresat vorbe de ocară, după 
care, apucându-te de gât, te-am scos din foc şi am aruncat 
multă apă pe tine. Astăzi am fost la piaţă şi l-am întrebat pe un 


om care tălmăceşte visele ce înseamnă acest vis. El mi-a 
răspuns că stăpânul meu este în pericol, că eu voi primi 
numeroase lovituri şi că în faţa stăpânului meu este un drum 
lung. De fapt, nu era nevoie să fi tălmăcit visul, fiindcă este 
destul să-ţi privesc faţa şi să văd clar că eşti într-un mare 
pericol, bunul meu stăpân, iar loviturile de băț cu care m-ai 
onorat mai devreme îmi întăresc convingerea că visul a fost 
bine tălmăcit. De aceea, am cumpărat pentru mine aceste 
haine, ca nimeni să nu mă poată recunoaşte, fiindcă, fără nici o 
ezitare, te voi însoţi în acest drum. 

— Credinţa ta mă emoţionează. Kaptah, i-am răspuns, 
încercând să fiu ironic. Dar nu fii atât de sigur că doreşti a mă 
însoţi. Acest drum, despre care vorbeşti, mă va conduce la Casa 
Morţii. Oare la acest drum de groază vei vrea tu să fii cu mine? 

— Cine poate şti ce va fi mâine? mi-a răspuns Kaptah cu 
aroganță. Eşti încă tânăr şi proaspăt ca un vițel abia născut, 
stăpânul meu. Şi nu m-ar răbda inima să te las singur la un aşa 
de îngrozitor drum spre Casa Morţii şi apoi spre unde Amon 
apune. Probabil că te voi însoţi, dacă aşa te-ai hotărât, ca să te 
ajut să depăşeşti greutăţile pe care le vei întâlni în acest drum. 
Trebuie să ştii că, în ciuda nebuniei tale, eu ţin la tine din toată 
inima, fiindcă eu nu am avut norocul să am copii, cu toate că aş 
fi dorit-o atât de mult. Când te-am văzut pe tine, m-am gândit 
că tu eşti băiatul meu. Eu nu-ţi spun asta pentru a te jigni, ci 
doar pentru a-ţi arăta ceea ce simt eu când mă uit la tine. 

Deşi obrăznicia lui mersese prea departe, nu l-am mai lovit 
cu băţul. De fapt, el nici nu-mi mai era sclav. M-am strecurat 
abătut în camera mea, mi-am acoperit capul cu o pătură şi, aşa 
îmbrăcat cum eram, am adormit ca un mort până dimineaţa. 
Când necazurile şi pierderile unui om sunt atât de mari, somnul 
vine ca atunci când cineva soarbe otrava plantelor care aduc 
moartea. Dimineaţa, când m-am trezit, primul lucru la care m- 
am gândit a fost Nefernefernefer, cu ochii ei verzi şi cu trupul ei 
frumos şi mi s-a făcut un dor nebun să ţin în braţele mele capul 
ei neted şi să-i simt sânii sub pieptul meu. De ce voi fi fost atât 
de prost, nu ştiu. Nu cred în vrăji, dar s-ar putea că, într-un fel, 
cineva să mă fi vrăjit. Imi amintesc cum m-am spălat, cum mi- 
am schimbat veşmintele şi cum mi-am masat faţa cu cremă ca 
să mă duc la ea. 


Nefernefernefer mi-a ieşit în întâmpinare în grădină, aproape 
de bazinul cu lotuşi. Ochii ei erau strălucitori, fericiţi şi mai verzi 
decât apa Nilului. Văzându-mă, a scos un strigăt, apoi mi s-a 
adresat: 

— O, Sinuhe. Totuşi, te-ai întors la mine. Înseamnă că nu 
sunt atât de bătrână şi de urâtă, încât să-ţi fie scârbă de mine. 
Ce vrei de la mine? 

M-am uitat la ea ca flămândul căruia i se face şi mai multă 
foame când se uită la pâine. Ea şi-a ridicat capul şi, cu o nuanţă 
de părere de rău în glas, mi-a spus: 

Sinuhe, Sinuhe, probabil că vrei să ne distrăm împreună. 
Este adevărat că eu locuiesc singură, totuşi, eu nu sunt o femeie 
de disprețuit şi trebuie să-mi păstrez reputaţia. 

leri ţi-am dăruit toată averea tatălui meu, i-am spus. Cu 
toate că a fost un medic respectat, astăzi el nu mai are nimic. ŞI 
cine ştie dacă mama mea, Kipa, nu va trebui acum, la 
bătrâneţe, să spele rufele altora, iar tatăl meu, Senmut, care 
este orb, să cerşească pentru o bucată de pâine. 

leri a fost ieri, iar astăzi este astăzi, mi-a spus 
Nefernefernefer cu ochii întredeschişi. Uite, astăzi nu sunt atât 
de exigentă şi-ţi permit să stai lângă mine şi chiar să mă ţii de 
mână, dacă vrei. Inima mea este veselă astăzi şi vreau să 
împart cu tine fericirea inimii mele, deşi, presupun că, în alt fel, 
nu mă voi distra cu tine. 

Apoi, privindu-mă cu vioiciune, mi-a zâmbit şi mi-a mângâiat 
pieptul cu mâinile ei moi. Apoi, mi-a spus cu un oarecare reproş 
în glas: 

Nici nu mă întrebi de ce sunt atât de veselă. Totuşi, eu îţi voi 
spune, în oraş a sosit, din Ţara de Jos, o persoană sus-pusă. Eu 
ştiu că el are un vas de aur masiv, care cântăreşte aproape o 
sută de debeni. Marginile vasului sunt ornate cu multe desene 


frumoase şi amuzante. Cu toate că este vorba despre un bărbat 
destul de bătrân şi atât de slab încât, fără îndoială, oasele lui îmi 
vor înţepa trupul, bănuiesc că mâine acest vas de aur îmi va 
împodobi casa. In fond, eu nu sunt deloc o femeie de disprețuit 
şi trebuie cu putere să-mi păstrez reputaţia 

Cum eu nu spuneam nimic, ea a suspinat profund şi s-a uitat 
visătoare la lotuşi şi la celelalte flori din grădină. Apoi, fără 
grabă, a început să se dezbrace şi a intrat în heleşteu să înoate. 
Capul ei părea mai frumos decât lotuşii pe lângă care înota 
înotând pe sub apă, a ajuns în apropierea mea şi, sprijindu-şi 
capul cu o mână, mi-a spus: 

Eşti foarte tăcut astăzi, Sinuhe. Sper că nu te-am jignit cu 
ceva. Dacă vii în apă, pot repara cu plăcere răul pe care ţi-l voi fi 
pricinuit fără voie. 

N-am putut să nu-i spun: 

Ştii bine ce doresc, Nefernefernefer. 

Faţa ta este congestionată, mi-a spus ea. Şi venele de la 
tâmple îţi sunt umflate. Ar fi mai bine să te dezbraci şi să vii în 
apă ca să ne răcorim împreună, fiindcă astăzi este, într-adevăr, 
o zi călduroasă. Aici nimeni nu ne vede, aşa că n-ai de ce să eziţi 
atâta. _ 

M-am dezbrăcat şi am coborât în apă, lângă ea. Inotând, ne 
atingeam unul pe altul. Am vrut să o prind în braţe, dar ea s-a 
depărtat râzând şi mi-a aruncat cu apă în ochi. Şi mi-a spus: 

Cu toate că sunt foarte timidă şi nici nu pot să mă uit la tine, 
pentru că eşti dezbrăcat, eu ştiu bine ce doreşti, Sinuhe. Insă 
mai înainte de asta, trebuie să-mi faci un dar, fiindcă ştii că eu 
nu sunt o femeie uşoară. 

Nu am mai putut să mă stăpânesc şi am urlat la ea: 

— Tu eşti nebună, Nefernefernefer. Ştii bine că mi-ai luat tot 
ceea ce aveam. Imi este şi ruşine de mine. Niciodată nu voi mai 
avea curajul să-mi întâlnesc părinţii. Dar sunt încă medic şi 
numele meu încă mai este înscris în Cartea Vieţii. Poate cândva 
voi putea câştiga din nou şi atunci îţi voi aduce un dar pe 
măsura dorinţei tale, dar acum ai milă de mine, fiindcă până şi 
apa din trupul meu arde şi-mi vine să-mi muşc mâinile până la 
sânge când te privesc pe tine. 

Ea a început să înoate pe spate şi sânii ei pluteau pe apă ca 
nişte flori roşii. 


Un medic îşi exercită meseria cu mâinile şi cu ochii, a spus 
ea. Nu-i aşa, Sinuhe? Fără mâini şi fără ochi nu mai poţi fi 
medic, chiar dacă numele ţi-ar fi scris şi de o mie de ori în 
cartea din Casa Vieţii. Poate că aş mânca, aş bea şi m-aş iubi cu 
tine astăzi, dacă ţi-ai smulge ochii şi mi i-ai dărui mie, dacă ţi-ai 
tăia mâinile şi mi le-ai dărui mie. Le-aş atârna de uşă, ca semne 
de recunoaştere a triumfului meu, iar oaspeţii mei mă vor 
respecta şi vor şti că eu nu sunt o femeie de disprețuit. 

După ce m-a privit printre pleoapele ei colorate cu verde, 
coborâte aproape de tot, a continuat cu o voce indiferentă: 

Nu, degeaba, mă tem că n-aş avea ce face cu ochii tăi, iar 
mâinile tale vor începe să miroasă şi vor atrage muştele în 
camera mea. Nu, într-adevăr, nu s-ar putea găsi nimic ce ai 
putea să-mi dăruieşti, ca să fiu îngăduitoare cu tine, Sinuhe, şi 
sunt neliniştită când îţi văd trupul gol. Tu eşti atât de stângaci şi 
fără experienţă; cu toate astea, sunt sigură că aş putea să te 
învăţ în cursul acestei zile ceea ce tu încă nu ştii, fiindcă eu 
cunosc numeroase feluri de a iubi, care îi încântă pe bărbaţi şi 
sunt plăcute, de asemenea, şi pentru o femeie. Gândeşte-te 
puţin la asta, Sinuhe. 

Dar când am încercat să mă ating de ea, a ieşit repede din 
heleşteu şi, scuturându-se de apă, s-a aşezat la umbra unui 
copac. Apoi a spus: 

Eu nu sunt decât o femeie lipsită de putere şi bărbaţii sunt 
atât de perfizi şi de vicleni. Şi tu eşti la fel, Sinuhe, fiindcă 
întotdeauna mă minţi. Inima mea este tristă şt abia îmi 
stăpânesc lacrimile, când mă gândesc că tu nu mă mai iubeşti. 
De altfel, tu nu mi-ai ascuns faptul că părinţii tăi şi-au construit 
un foarte frumos mormânt în Oraşul Morților şi că au depus la 
Templu aurul necesar pentru ca trupurile lor să fie îmbălsămate 
după moarte şi să primească de la preoţii lui Amon cele de 
trebuinţă în călătoria spre ţara de Dincolo. 

Când am auzit vorbele ei, mi-am zgăriat pieptul cu unghiile 
până la sânge şi am urlat la ea: 

Intr-adevăr, numele tău este Tabubue, acum nu mă mai 
îndoiesc. 

Dar ea mi-a răspuns cu tristeţe în glas: 

Nu ai dreptul să-mi vorbeşti astfel, numai pentru că nu vreau 
să fiu o femeie demnă de dispreţ. Mai mult, nu eu te-am chemat 
aici, ci tu singur ai venit. Dar este mai bine aşa, fiindcă acum 


ştiu că tu nu mă iubeşti deloc, dacă un lucru atât de neînsemnat 
este un obstacol între noi. 

Lacrimile au început să-mi alunece pe obraji şi, de supărare, 
am simţit că mă înăbuş şi nu mai pot respira, dar m-am dus 
lângă ea, iar ea, ridicându-se, şi-a atins uşor trupul de trupul 
meu. l-am spus: 

Chiar numai gândul acesta este deja o fărădelege şi o lipsă 
de respect în faţa zeilor. Să-i văduvesc pe părinţii mei de viaţa 
eternă şi să las trupurile lor să se descompună în neant, cum se 
descompun trupurile sclavilor şi ale oamenilor săraci, sau pradă 
crocodililor, ca trupurile nelegiuiţilor aruncaţi în Nil? Aşa ceva tu 
nu-mi poţi cere niciodată. 

Dar ea s-a lipit strâns de mine cu trupul ei gol şi mi-a spus: 

Dăruieşte-mi mie mormântul părinţilor tăi. 

Apoi mi-a şoptit la ureche: 

Fratele meu, mirele meu, sânul meu este plin de dulceaţă şi 
de căldură pentru tine. Te voi învăţa o mie de lucruri, pe care tu 
nu le cunoşti şi care aduc o fericire imensă unui bărbat. 

Nu mai eram stăpân pe simţurile mele, doar plângeam şi i- 
am spus: 

Fie precum doreşti şi blestemat să-mi fie numele pentru 
eternitate, fiindcă nu pot rezista în faţa ta, atât de puternică 
este forţa magică cu care m-ai legat. 

Dar ea mi-a răspuns: 

Niciodată să nu-mi mai vorbeşti despre vrăjitorii, fiindcă mă 
jigneşti enorm. Eu nu sunt nicidecum o târfă de pe stradă. Eu 
locuiesc în propria-mi casă şi ţin să-mi păstrez reputaţia. ŞI 
fiindcă nu te simţi prea bine şi eşti melancolic, am să trimit 
servitorii să găsească un scrib, iar noi, între timp, vom mânca şi 
vom bea vin, care înveseleşte inima şi ne vom iubi numai după 
ce hârtiile scribului vor fi gata. 

Apoi a izbucnit într-un râs vioi şi a alergat în casă. M-am 
îmbrăcat şi am urmat-o, iar servitorii ei mi-au turnat apă pe 
mâini şi s-au înclinat în faţa mea coborându-şi mâinile până la 
genunchi, numai că, în spatele meu, au râs şi şi-au bătut joc de 
mine, în aşa fel încât eu să pot auzi bine, dar eu am ignorat 
totul, ca şi cum batjocura lor nu ar fi fost decât un băzâit de 
muşte în urechile mele. Ei au tăcut imediat după ce 
Nefernefernefer a coborât. Noi am mâncat şi am băut împreună 
şi au fost cinci feluri de carne friptă şi douăsprezece feluri de 


prăjituri şi am băut un amestec de vinuri, care se urcă repede la 
cap. Scribul, care a sosit repede, a scris toate hârtiile necesare 
şi astfel Nefernefernefer a primit mormântul părinţilor mei din 
Oraşul Morților, cu tot mobilierul pe care ei îl aranjaseră acolo şi 
cu toţi banii pe care ei îi depuseseră la Templu pentru 
ceremonia mortuară, pierzând în felul acesta viaţa eternă şi 
posibilitatea de a-şi începe după moarte călătoria spre ţara de 
Dincolo. Am pus pe hârtii pecetea tatălui meu şi am semnat în 
numele lui, iar scribul le-a dus imediat la arhiva regală, astfel că 
ele au căpătat putere legală. Nefernefernefer a primit un 
papirus de la scrib, pe care l-a pus cu indiferenţă în cutia neagră 
şi i-a plătit scribului pentru osteneala sa, aşa că, la plecare, 
scribul s-a înclinat adânc în faţa noastră. După plecarea 
scribului, am spus: 

Sunt blestemat şi dezonorat atât în faţa oamenilor cât şi în 
faţa zeilor. Arată-mi acum că ceea ce am făcut îşi merită preţul. 

Dar ea a zâmbit şi mi-a spus: 

Bea vin, fratele meu, ca inima ta să se veselească. 

Când am încercat să mă apropii de ea, s-a ferit şi mi-a turnat 
din nou vin. La un moment dat, s-a uitat spre soare şi a spus: 

Vai de mine! Ziua a trecut şi vine noaptea. Ce mai doreşti 
încă, Sinuhe? 

Ştii bine ce doresc, i-am răspuns. 

Ea mi-a spus: 

Nici într-o fântână adâncă nu există destulă apă pentru a 
umple o groapă fără fund, Sinuhe. De aceea, trebuie să-mi 
schimb repede hainele şi să mă fardez, fiindcă un oarecare vas 
de aur mă aşteaptă ca să împodobesc cu el casa mea. 

Când am încercat din nou să mă apropii de ea, a râs strident, 
apoi şi-a strigat cu putere servitorii, care au apărut imediat. Şi 
le-a spus: 

De unde a apărut acest insuportabil cerşetor în casa mea? 
Aruncaţi-l imediat pe stradă şi nu cumva să-i deschideţi 
vreodată poarta casei mele, iar dacă insistă să intre, loviţi-l cu 
ciomegele. 

Cum, din cauza vinului şi a furiei eram fără putere, nu m-am 
opus când servitorii m-au împins afară. Abia după aceea am 
bătut cu o piatră în poarta închisă, dar servitorii au apărut şi au 
început să mă lovească cu ciomegele. Urlam şi plângeam 


continuu de durere, şi când a început să se strângă lume pe 
stradă, ei au spus: 

Acest beţiv a jignit-o pe stăpâna noastră, care locuieşte în 
propria ei casă şi care nu este o femeie de disprețuit. 

M-au lovit în neştire cu ciomegele şi m-au lăsat întins în 
mijlocul străzii. Oamenii care au trecut pe stradă m-au scuipat 
cu dispreţ, câinii şi-au făcut nevoile pe hainele mele. 

Când mi-am revenit şi mi-am dat seama de starea jalnică în 
care eram, nici nu am avut putere să mă ridic şi am dormit pe 
locul acela, fără să mă mişc, până dimineaţa. întunericul nopţii 
m-a protejat şi am simţit că eu nu voi mai putea să trăiesc 
niciodată printre oameni. Moştenitorul tronului îmi dăduse 
numele: „El, cel care este singur”, şi, într-adevăr, am simţit 
toată singurătatea din această lume în acea noapte. Însă, în 
zori, când lumea a început să umble pe stradă, negustorii să-şi 
aranjeze mărfurile şi boii să tragă căruțele, m-am ridicat şi m- 
am dus în afara oraşului şi m-am ascuns în stuf. Am stat acolo 
trei zile şi trei nopţi, fără să mănânc şi fără să beau nimic. 
Trupul meu şi inima mea erau ca o rană deschisă şi cred că, 
dacă cineva mi-ar fi vorbit, l-aş fi înjurat şi aş fi urlat la el şi mi-a 
fost teamă că voi înnebuni. 

In cea de-a treia zi, mi-am spălat faţa şi picioarele, mi-am 
curăţat sângele de pe haine, apoi m-am întors în oraş şi am 
mers acasă. Dar casa nu mai era a mea, iar la poartă era o 
tăbliță cu numele altui medic. L-am chemat pe Kaptah, iar el a 
sosit alergând şi a început să plângă când m-a văzut, mi-a 
îmbrăţişat genunchii şi mi-a spus: 

Stăpânul meu, îţi spun aşa, fiindcă în inima mea, tu eşti încă 
stăpânul meu, chiar dacă trebuie să slujesc altuia. Aici a sosit un 
bărbat tânăr, care se crede mare medic. Acum îşi probează 
veşmintele tale şi râde fericit. Maică-sa, care s-a şi instalat în 
bucătărie, mi-a aruncat deja cu apă fierbinte peste picioare şi 
ce-i la gura ei, nici nu pot spune, din şobolan şi din muscă de 
gunoi nu mă mai scoate. Şi bolnavii te regretă, fiindcă ăsta nu-i 
în stare să ghicească de ce boală suferă cei care vin la el. 

Kaptah a continuat să trâncănească vrute şi nevrute, dar am 
observat că în unicul lui ochi era o spaimă cumplită, pe care 
încerca să o acopere cu vorbele pe care mi le spunea. De aceea, 
i-am zis: 


Spune tot ceea ce ai pe suflet, nu-mi ascunde mie nimic, 
Kaptah, pe mine nimic nu mă mai poate afecta, fiindcă inima 
mea este deja ca o piatră în pieptul meu. 

El şi-a ridicat braţul, pentru a-şi arăta adânca lui tristeţe, şi a 
spus: 

Mi-aş fi dat singurul meu ochi ca această nenorocire să nu ţi 
se fi întâmplat. Dar, deşi este o zi rea, este bine că ai venit, 
fiindcă trebuie să ştii că părinţii tăi au murit. 

Tatăl meu, Senmut, şi mama mea, Kipa, sunt morţi, am spus, 
şi mi-am ridicat braţul, după cum este obiceiul şi am simţit că 
inima îmi iese din piept. 

Părinţii tăi au primit ieri ordinul de a părăsi casa, iar azi- 
dimineaţă, când slujitorii justiţiei au forţat uşa casei lor, fiindcă 
era închisă, i-au găsit fără suflare, întinşi pe pat. Tu vei putea 
să-i duci la Casa Morţii doar în cursul zilei de astăzi, fiindcă 
mâine, noul proprietar dărâmă casa. 

Oare au ştiut părinţii mei motivul pentru care au primit 
ordinul de evacuare, l-am întrebat eu pe Kaptah, fără să mai am 
puterea să-l privesc în ochi. 

Tatăl tău, Senmut, a fost aici ca să te caute, mi-a răspuns 
Kaptah. Mama ta îl conducea, fiindcă el nu mai vedea deloc şi 
amândoi erau atât de bătrâni şi de bolnavi şi le tremura tot 
trupul când mergeau. Dar eu nu am ştiut să le spun unde eşti. 
Atunci, tatăl tău a spus că poate că este mai bine aşa. El mi-a 
povestit cum au venit slujitorii justiţiei să-i alunge din casă şi 
cum au pus sigiliu pe toate bunurile lor, aşa că ei au rămas doar 
cu hainele uzate cu care erau îmbrăcaţi. La întrebarea lor 
asupra motivului expulzării, slujitorii justiţiei au răspuns, râzând, 
că fiul lor, Sinuhe, a vândut casa şi lucrurile, şi chiar şi 
mormântul lor, pentru a oferi aur unei femei depravate. După o 
lungă ezitare, tatăl tău mi-a cerut un bănuţ de aramă, fiindcă el 
voia să-ţi scrie câteva cuvinte, numai că, fiind orb, trebuie să 
apeleze la un scrib. Dar, cum în casă sosise deja noul proprietar, 
maică-sa m-a strigat şi m-a lovit cu băţul pe spinare, ca să nu- 
mi mai pierd timpul discutând cu cerşetorii. Trebuie să mă crezi 
că i-aş fi dat tatălui tău bani, fiindcă chiar dacă nu am avut timp 
să fur de la noul stăpân, eu am economisit ceva cupru şi chiar şi 
argint, pe care l-am furat de la tine şi de la stăpânii pe care i-am 
avut înainte. Dar când m-am întors în stradă, părinţii tăi deja 
plecaseră şi mama noului stăpân m-a împiedicat să alerg pe 


urmele lor şi, ca să nu fug, m-a închis noaptea în groapa cu 
cenuşă. 

L-am întrebat. 

Tatăl meu nu a lăsat nici un cuvânt pentru mine? 

Şi Kaptah mi-a răspuns: 

Tatăl tău nu a lăsat nici un cuvânt pentru tine, stăpânul meu. 

Îmi simţeam inima încremenită ca o piatră în piept şi 
gândurile îngheţate ca păsările în aerul rece. M-am gândit puţin 
ce aş putea face, după care i-am spus lui Kaptah: 

Dă-mi mie tot cuprul şi argintul tău. Dă-mi imediat totul şi 
poate că Amon sau vreun alt zeu te va răsplăti, dacă eu însumi 
nu o voi putea face, fiindcă trebuie să-mi duc părinţii la Casa 
Morţii şi nu am cu ce plăti conservarea trupurilor lor. 

Mai întâi, Kaptah a început să plângă şi să se văicărească, şi- 
a ridicat de multe ori braţele pentru a-şi arăta imensa lui 
nefericire, dar până la urmă, uitându-se tot timpul în spate, ca 
un câine care merge să dezgroape din pământ un os ascuns, s-a 
dus într-un colţ al grădinii şi a scos de sub o piatră cuprul şi 
argintul său, care era învelit într-o pânză. Cu toate că aceasta 
era agoniseala întregii lui vieţi de sclav, cuprul şi argintul pe 
care îl avea nu valora mai mult de doi debeni. Plângând şi 
blestemându-şi nefericirea, Kaptah mi-a dat tot ceea ce ela 
avut, binecuvântat fie-i numele veşnic şi trupul lui să i se 
păstreze nealterat pentru eternitate! Adevărul este că eu aveam 
prieteni care m-ar fi putut ajuta. Ptahor şi Horemheb ar fi putut, 
fără îndoială, să-mi împrumute aur, iar Totmes, chiar dacă nici 
pentru el nu avea bani, tot m-ar fi ajutat, dar eu eram tânăr şi 
credeam că de-acum toată lumea îmi cunoaşte faptele 
nedemne, aşa că aş fi preferat mai bine să mor, decât să-mi 
privesc în faţă prietenii. În faţa zeilor şi a oamenilor, eu eram 
deja blestemat. Nici nu am avut când să-i mulţumesc lui Kaptah, 
fiindcă de pe terasă, mama noului său stăpân l-a strigat cu o 
voce înfuriată. Faţa ei era ca a unui crocodil şi ţinea în mână un 
ciomag. De aceea, Kaptah a plecat în goană de lângă mine şi a 
şi început să urle când urca scara spre verandă, mai înainte ca 
ciomagul să-l fi atins. De data asta nici măcar nu a trebuit să 
simuleze durerea, fiindcă i-a fost de ajuns să se gândească la 
cuprul şi la argintul pierdut, pentru ca lacrimile să-i inunde faţa. 

Am plecat grăbit spre casa părinţilor mei. Acolo uşile erau 
deschise şi toate lucrurile însemnate cu pecetea justiţiei. Vecinii 


erau strânşi în curte; ei au ridicat braţele trist, ca semn al 
profundului lor respect pentru părinţii mei, dar nimeni nu mi-a 
spus nici un cuvânt şi fiecare s-a dat la o parte cu oroare din 
calea mea. In casă, Senmut şi Kipa se odihneau în patul lor şi 
feţele lor încă mai erau roşii, ca şi cum ei ar fi mai fi fost în 
viaţă, iar pe podea continuau să ardă cărbunii într-un vas, 
fiindcă ei muriseră asfixiaţi, după ce, înainte de a se culca, 
închiseseră bine uşile şi ferestrele. Am învelit trupurile lor 
neînsufleţite cu o pătură, pe care am luat-o din lucrurile pe care 
era pus sechestru, apoi am găsit un om dispus să-mi închirieze 
măgarul cu care să poată fi transportate trupurile părinţilor mei 
până la Casa Morţii. El m-a ajutat să le pun pe spinarea 
măgarului şi aşa mi-am condus părinţii spre Casa Morţii. Dar în 
Casa Morţii nu am putut să intru, fiindcă argintul şi cuprul pe 
care eu îl aveam nu era destul nici pentru cea mai simplă formă 
de îmbălsămare. Atunci, eu le-am spus spălătorilor de cadavre: 

Eu sunt Sinuhe, fiul lui Senmut, şi numele meu este scris în 
Cartea Vieţii, dar soarta m-a purtat prin grele încercări, aşa că 
nu am, în acest moment, suficienţi bani pentru a-mi înmormânta 
părinţii. De aceea vă rog, pentru numele lui Amon şi pentru 
numele tuturor zeilor Egiptului, a îmbălsăma trupurile părinţilor 
mei, spre a rezista distrugerii de după moarte şi eu vă voi sluji 
vouă cu toată priceperea mea în toată perioada îmbălsămării. 

La insistenţele mele, ei au început să bombănească şi să mă 
înjure, dar până la urmă, şeful lor, care avea faţa ciuruită ca 
după lepră, a acceptat cuprul şi argintul lui Kaptah şi apoi, după 
ce a montat un cârlig sub bărbia tatălui meu, i-a aruncat trupul 
în bazinul mare pentru săraci. Acelaşi lucru a făcut şi cu trupul 
neînsufleţit al mamei mele. Erau treizeci de bazine şi în fiecare 
zi unul era umplut şi altul golit, aşa că timp de treizeci de zile şi 
treizeci de nopţi, cadavrele săracilor erau ţinute într-o apă 
puternic concentrată în sare şi leşie, spre a rezista distrugerii, 
nimic altceva nu făceau ei pentru o bună conservare, dar aceste 
lucruri aveam să le aflu mai târziu. 

Trebuia să mă întorc la casa tatălui meu pentru a restitui 
pătura pe care era pusă pecetea slujitorilor justiţiei. Şeful a râs 
şi mi-a spus în bătaie de joc: 

Intoarce-te înapoi până dimineaţă, fiindcă dacă nu eşti aici, 
ca să-ţi începi lucrul de mâine, vom scoate din bazin cadavrele 
părinţilor tăi şi le vom arunca să le mănânce câinii. 


Aceste vorbe m-au făcut să gândesc că ei nu au crezut că 
sunt medic. 

M-am întors în casa părinţilor mei şi inima îmi atârna ca o 
piatră în piept. Fiecare cărămidă de lut a casei mă privea cu 
reproş, bătrânul sicomor din grădină plângea, iar bazinul 
copilăriei mele îmi arunca vorbe de ocară. De aceea, am dat să 
plec imediat după ce am pus pătura la locul ei, dar dinspre 
poartă, mi-a ieşit în faţă un bărbat, care îşi făcea meseria de 
scrib în colţul străzii noastre, în faţa magazinului de condimente. 
Când m-a văzut, el şi-a ridicat mâna în semn de durere şi m-a 
întrebat: 

Tu eşti Sinuhe, fiul înţeleptului Senmut? 

l-am răspuns: 

Eu sunt. 

Şi el mi-a spus: 

Nu fugi de mine. Fiindcă tatăl tău nu a reuşit să te găsească, 
mi-a lăsat câteva vorbe, pe care să ţi le transmit. 

In acel moment aş fi vrut să mă înghită pământul şi mi-am 
acoperit capul cu mâinile, dar scribul a scos o hârtie şi a început 
să citească: 

— Senmut, al cărui nume este scris în Cartea Vietii, şi sotia 
lui, Kipa, îl salută pe fiul lor, Sinuhe, cel căruia în palatul 
faraonului i s-a dat numele: EI, cel care este singur. 

Zeii te-au trimis pe tine la noi şi în fiecare zi a vieții noastre 
tu ne-ai dăruit numai bucurie, niciodată tristeţe, şi mândria 
noastră a fost mare că te avem. Acum suntem trişti, fiindcă tu ai 
avut necazuri şi eşti nefericit şi fiindcă noi nu avem nici o putere 
sa te ajutăm după cum am vrea. Şi noi credem că tot ceea ce tu 
ai făcut a fost corect şi că nu ai avut cum să faci altfel. Să nu fii 
niciodată trist din cauza noastră, chiar dacă tu a trebuit să vinzi 
până şi mormântul nostru, fiindcă noi ştim că tu nu ai fi făcut-o, 
dacă nu ai fi avut, într-adevăr, un motiv important. Dar slujitorii 
justiției sunt grăbiţi, iar noi nu mai avem răbdare să aşteptăm 
Ziua morții noastre. Pentru noi, moartea este binevenită, la fel 
ca somnul pentru cel obosit sau casa pentru cel străin. Viaţa 
noastră a fost lungă şi am avui multe bucurii, dar cea mai mare 
bucurie ne-ai dăruit-o tu, Sinuhe, după ce ai sosit la noi, fiindcă 
eram deja bătrâni şi foarte singuri. De aceea, noi te 
binecuvântăm şi dorim să nu-ţi pară rău că noi nu avem 
mormânt, fiindcă totul este doar deşertăciune şi vanitate în 


lumea aceasta şi poate că este mai bine ca trupurile noastre să 
dispară în neant, fără a mai cunoaşte suferințele şi pericolele 
lungului drum spre ţara de Dincolo. Să-ţi aminteşti intotdeauna 
că moartea noastră a fost uşoară şi că, mai înainte de a pleca 
din lumea aceasta, noi te-am binecuvântat. Să te protejeze toți 
Zeii Egiptului de necazuri, să fie ferită inima ta de tristețe. Am 
vrea să fii tot atât de fericit, pe cât de mult am fost noi, atunci 
când tu erai copil. Este tot ceea ce iţi doresc tie tatăl tău, 
Senmut, şi mama ta, Kipa. 

Cuvintele tatălui meu Senmut m-au înmuiat, inima mea 
împietrită a început să se zbată neputincioasă în pieptul meu, 
iar lacrimile îmi inundau ochii şi curgeau fără întrerupere în 
praful din faţa mea. Scribul mi-a spus: 

Poftim scrisoarea. Nu are semnătura tatălui tău, fiindcă el 
era orb şi nu a putut să-şi scrie nici numele, dar sper să crezi că 
eu am scris fiecare cuvânt pe care el l-a rostit. Uite, lacrimile 
mamei tale au lăsat câteva urme pe hârtie. 

El mi-a arătat hârtia, dar ochii mei erau împăienjeniţi de 
lacrimi şi nu am văzut nimic. El a rulat hârtia şi mi-a pus-o în 
mână, spunându-mi: 

Tatăl tău a fost un om drept şi mama ta, Kipa, a fosto 
femeie bună, chiar dacă uneori avea limba ascuţită, aşa cum au, 
de obicei, femeile. De aceea am scris aceste rânduri, deşi ei nu 
au avut cu ce să mă răsplătească şi îţi dau ţie hârtia, cu toate că 
este o hârtie de bună calitate, care, dacă ar fi ştearsă, ar putea 
fi folosită din nou. 

După ce m-am gândit puţin, i-am spus: 

Tu eşti un om cumsecade, dar din nefericire, eu nu te pot 
răsplăti, fiindcă nu am nimic. Primeşte, totuşi, această tunică a 
mea, care este dintr-un material bun, chiar dacă acum este 
murdară şi mototolită. 

M-am dezbrăcat şi i-am dat haina de pe mine, dar el, după ce 
a cercetat cu neîncredere stofa, s-a arătat mirat de calitatea ei 
atât de bună, mi-a înapoiat-o şi a spus: 

Generozitatea ta este prea mare, Sinuhe, spună lumea ce-o 
spune despre tine. Şi dacă oamenii vor mai spune în continuare 
că tu ţi-ai jefuit părinţii şi i-ai împins spre moarte, eu te voi 
apăra. Dar acest veşmânt eu nu-l pot primi, fiindcă este din 
stofă scumpă şi fiindcă fără el, soarele îţi va arde spatele, 


înroşindu-l ca pe al sclavilor, ţi se va jupui pielea şi vei avea 
dureri groaznice. 

Dar eu i-am spus: 

Primeşte, te rog, şi toţi zeii Egiptului să te binecuvânteze şi 
trupul tău să se păstreze pentru eternitate, fiindcă nici nu ştii 
cât de mult bine tu mi-ai făcut. 

Atunci el a luat veşmântul meu şi a plecat fericit, ţinându-l 
deasupra capului. lar eu am pornit înapoi spre Casa Morţii, 
pentru a sluji treizeci de zile şi treizeci de nopţi celor care 
îmbălsămau cadavrele, şi aveam pe mine doar o bucată de 
pânză, care îmi acoperea coapsele, la fel ca sclavii sau căruţaşii 
care mână boii. 


Ca medic, credeam că am văzut destul de multă moarte şi 
suferinţă şi că eram obişnuit cu mirosurile neplăcute sau cu 
aspectul dezagreabil al abceselor sau rănilor purulente, dar 
când am început munca în Casa Morţii, am înţeles ca nu sunt 
decât un novice şi că nu ştiu nimic. În realitate, conservarea 
cadavrelor celor săraci nu era prea complicată, fiindcă ele se 
odihneau în baia de leşie şi de sare cu miros acru şi am învăţat 
repede cum se manevrează cârligul cu care ele puteau fi 
deplasate. Insă conservarea cadavrelor celor sus-puşi reclama 
mai multă abilitate şi, pentru spălarea viscerelor şi închiderea 
lor în vasele funerare, trebuia să fii destul de insensibil pentru a 
nu o lua razna. Dar cel mai mult am fost scârbit când am văzut 
că slujitorii lui Amon furau de la oameni şi mai mult după 
moarte decât în timpul vieţii. Preţul pentru conservarea 
cadavrelor era aleator, după averea fiecăruia, iar cei care 
executau îmbălsămările obişnuiau să mintă familia celui mort, 
solicitând bani în plus pentru uleiuri scumpe, pentru unguente şi 
conservante, care, spuneau ei, sunt absolut necesare, deşi, în 
realitate, nu foloseau decât un acelaşi şi acelaşi ulei ieftin de 
susan pentru toată lumea. 

Cu toate că preoţii supravegheau Casa Morţii, spălătorii de 
cadavre şi cei care se ocupau cu îmbălsămarea furau tot ce 
puteau şi considerau acest lucru ca pe un drept al lor. Ei furau 
plante aromate, uleiuri scumpe, unguente şi fâşii de pânză, pe 
care le revindeau, ca apoi să le fure din nou; şi chiar dacă ar fi 
vrut, preoţii nu puteau să le facă nimic, fiindcă aceşti oameni îşi 
cunoşteau bine meseria, iar de găsit alţi oameni care să lucreze 
în Casa Morţii nu era chiar atât de uşor. Doar cei blestemaţi de 
zei şi criminalii care se ascundeau de urmărirea justiţiei se 
angajau ca spălători de cadavre. Mirosul dezagreabil pe care îl 
răspândeau în jurul lor, care provenea de la cadavre, de la sare 


şi de la leşie, se simţea de departe, aşa că oamenii se fereau din 
calea lor şi nici în taverne sau în case de distracţie nu erau 
primiţi. 

Spălătorii de cadavre au crezut că sunt asemenea lor, mai 
ales că eu singur m-am oferit să le fiu subordonat şi nu s-au ferit 
deloc faţă de mine. Dacă mie nu mi s-ar fi întâmplat toate 
necazurile despre care am povestit mai înainte, probabil că m- 
aş fi speriat şi aş fi fugit, mai ales după ce am văzut cum sunt 
maltratate şi mutilate chiar şi cadavrele nobililor. Ei făceau 
aceste mârşăvii, pentru a vinde diverse organe omeneşti 
vrăjitorilor, care aveau nevoie de ele pentru practicile lor 
ciudate. Dacă există ţara de Dincolo, şi sper să existe, fiindcă 
părinţii mei au crezut în ea şi aş vrea ca ei să ajungă acolo, 
presupun că mulţi morţi care în timpul vieţii au depus la Templu 
aurul necesar pentru viaţa lor eternă se vor fi mirat mult când 
au văzut în ce hal este pregătit trupul lor pentru drumul cel 
greu. 

În Casa Morţii, cea mai mare bucurie era când se aducea 
cadavrul unei femei tinere. Nu avea importanţă că femeia 
fusese frumoasă sau urâtă. Cadavrul acelei femei nu era 
aruncat imediat în bazin ci, după o ceartă puternică, urmată de 
o tragere la sorţi pentru a se stabili care va fi primul ei iubit, 
împărțea o noapte patul cu toţi spălătorii de cadavre. 

Aşa de mare era spaima pe care spălătorii de cadavre o 
provocau, încât nici cele mai abjecte femei de pe stradă nu erau 
dispuse să se distreze cu ei, cu toate că ei voiau să le 
răsplătească cu aur, şi nici cu femeile negre nu aveau noroc, 
fiindcă acestora le era foarte teamă de ei. In alte vremuri, 
spălătorii de cadavre puneau banii împreună şi cumpărau sclave 
de la piaţa de sclavi, unde, după marile războaie, sclavii erau 
vânduți mai ieftin, dar atât de zgomotoasă şi înspăimântătoare 
era viaţa în Casa Morţii în acele vremuri, fiindcă de la acele 
femei se ajungea tot timpul la scandaluri, că o biată femeie, 
odată intrată acolo, sfârşea prin a-şi pierde minţile, aşa că, până 
la urmă, preoţii au interzis cumpărarea de sclave. După aceea, 
spălătorii de cadavre au trebuie să-şi pregătească singuri 
mâncarea, să-şi spele singuri veşmintele şi să se mulţumească 
cu bucuria pe care, din când în când, le-o procura cadavrul 
vreunei femei. Ei îşi găseau scuze pentru ceea ce făceau, 
povestind că odată, demult, în timpurile marilor faraoni, o 


femeie care a fost adusă neînsufleţită la Casa Morţii şi-a 
recăpătat sufletul şi s-a trezit la viaţă în braţele unui spălător de 
cadavre. Aceasta a fost o mare minune, care a întărit respectul 
faţă de Amon şi a adus părinţilor şi bărbatului acelei femei o 
mare bucurie. De aceea, pentru spălătorii de cadavre era ca o 
datorie demnă de respect să încerce dacă se repeta minunea, 
de aceea ei încălzeau cu căldura lor sinistră femeile care erau 
aduse la Casa Morţii şi ei spuneau că, oricât ar fi fost ele de 
bătrâne şi de urâte, reînsufleţirea lor tot ar fi bucurat pe cineva. 
Dacă preoţii lui Amon cunoşteau sau nu aceste lucruri, n-aş 
putea spune. Ceea ce este sigur e că totul se petrecea noaptea, 
pe ascuns, când Casa Morţii era închisă. 

Cine a intrat o dată în Casa Morţii şi a lucrat acolo ca spălător 
de cadavre a părăsit-o foarte rar, fiindcă ferindu-se de batjocura 
oamenilor, a preferat să trăiască toată viaţa printre cadavre. În 
primele zile, i-am considerat pe toţi demni de dispreţ în faţa 
zeilor, iar vorbele lor, precum şi faptul că ei mutilau şi profanau 
cadavre m-au tulburat şi m-au umplut de spaimă. Dar, dacă în 
primele zile am văzut doar depravarea şi răutatea, etalate cu 
seninătate de cei care îmi dădeau de lucru, mai târziu am 
observat că printre spălătorii de cadavre şi printre cei care se 
ocupau cu îmbălsămarea erau şi oameni cu experienţă, care-şi 
cunoşteau bine meseria şi prin care ştiinţa se transmitea, fiindcă 
ei o învăţaseră de la cei mai buni şi o dădeau mai departe celor 
mai buni. Ei considerau munca lor demnă dc respect şi acordau 
importanţă la tot ceea ce făceau. Fiecare avea un domeniu 
special şi o misiune diferită, asemenea medicilor din Casa Vieţii, 
aşa că unul se ocupa de capul cadavrului, al doilea de burtă, al 
treilea de inimă, al patrulea de plămâni şi aşa mai departe, în 
aşa fel ca fiecare parte a corpului să fie conservată pentru 
eternitate. 

Printre aceştia era un oarecare Ramose, un bărbat deja 
bătrân, care avea cea mai delicată sarcină. El detaşa creierul 
cadavrului şi-l extrăgea prin nas cu ajutorul unor pense, după 
care spăla cutia craniană cu un ulei special. Ramose m-a 
observat pe când lucram şi s-a mirat de abilitatea mâinilor mele, 
aşa că a început să mă înveţe meseria lui. Aşa se face că, în cea 
de-a doua jumătate a perioadei petrecute în Casa Morţii, viaţa 
mea acolo a fost mai suportabilă, fiindcă Ramose m-a numit 
ajutorul lui. Eu vedeam în fiecare spălător de cadavre un 


blestemat, asemenea, mai degrabă, animalelor, fiindcă 
gândurile şi vorbele lor nu semănau cu cele ale oamenilor care 
trăiau la lumina soarelui. lar Ramose mi se părea că este cao 
broască ţestoasă, care trăieşte liniştită în carapacea ei. De 
altfel, grumazul lui era încovoiat ca al unei broaşte țestoase, iar 
faţa şi braţele, atât de zbârcite, aminteau de pielea aceluiaşi 
animal. Eu îl ajutam în munca pe care o făcea, iar această 
muncă era cea mai curată şi mai respectată în Casa Morţii şi 
autoritatea lui Ramose era mare, aşa că nimeni nu şi-a mai 
permis să mă necăjească sau să mai arunce în mine cu intestine 
sau cu murdării de la cadavre, ca până atunci. 

Văzând eu cât de mult fura fiecare spălător de cadavre şi cât 
de puţin se sinchiseau ei de conservarea cadavrelor oamenilor 
săraci, m-am hotărât să-mi ajut părinţii şi să fur, pentru a fi sigur 
că ei vor fi bine pregătiţi pentru viaţa eternă. Mă gândeam că 
păcatul pe care îl făcusem deja împotriva lor a fost atât de 
mare, încât furtul nu ar fi avut cum să-l facă şi mai mare. 
Ramose m-a învăţat ce să fur şi cât de mult să fur de la 
cadavrele nobililor, fiindcă el se ocupa doar de cadavrele 
nobililor. Am scos din bazinul săracilor trupurile părinţilor mei, 
le-am spălat bine cu apă curată şi le-am umplut cavitățile 
trupurilor lor cu un amestec de stuf tocat şi răşină, apoi le-am 
înfăşurat viscerele cu bandaje din pânză, dar m-am oprit aici, 
fiindcă furtul avea limite precise, pe care chiar Ramose însuşi nu 
le depăşea. 

În sinistrele caverne ale Casei Morţii, Ramose lucra liniştit şi 
foarte atent şi de la el am aflat foarte multe lucruri, fiindcă el 
era un om plin de înţelepciune. După un timp, am îndrăznit să-i 
pun destule întrebări şi el nu s-a ferit niciodată să răspundă la 
întrebarea „De ce?”, pe care, de obicei, alţii o evitau. În acea 
vreme, nasul meu devenise deja insensibil la mirosurile din Casa 
Morţii şi înţelepciunea lui Ramose m-a ajutat să mă depărtez de 
umilinţa pe care o cunoscusem până atunci. 

Prima dată l-am întrebat de ce spălătorii de cadavre vorbeau 
atât de spurcat, de ce se băteau pentru cadavrele de femei şi de 
ce nu puteau să se gândească şi la altceva, dincolo de această 
pasiune carnală. l-am mai spus ca eu presupuneam că cineva 
care trăieşte ani de zile în vecinătatea morţii devine mai liniştit 
şi mai înţelept. Ramose mi-a răspuns: 


— Ei sunt oameni simpli şi voinţa lor este ca la pământul 
care se transformă în pulbere şi noroi. Şi trupul omenesc, lăsat 
să se descompună, tot pulbere şi noroi ajunge. In pământ este 
toată pasiunea vieţii şi din aceasta pasiune se nasc animale şi 
oameni şi chiar şi zeii se nasc din pasiune, aşa cred. Cu cât omul 
este mai aproape de cei morţi, cu atât mai puternic se aprinde 
în el pasiunea pământului şi dorinţa lui trăieşte în lutul din care 
a venit. În vecinătatea morţii se liniştesc cei înţelepţi, dar pe 
omul simplu, moartea îl face asemenea animalului, care, 
străpuns de o săgeată, lasă să curgă sămânţa sa în nisip. Or, 
inima acestor oameni a fost străpunsă cu săgeți otrăvite, altfel 
nu ar fi ajuns în Casa Morţii niciodată. Deci, nu te mai mira de 
obiceiurile lor, ci mai degrabă, fie-ţi milă de ei. Ei nu fac nici un 
rău cadavrelor şi nu le ofensează cu nimic, deoarece cadavrele 
sunt reci şi nu simt nici răul, nici binele. Dimpotrivă, de fiecare 
dată când o fac, se pedepsesc singuri să cadă încă o dată în 
noroiul din care au venit pe lume. 

Cu multă prudenţă şi atenţie. Ramose introducea o pensă 
scurtă în nas si, după ce spărgea osul subţire din interiorul 
craniului vreunui nobil, lua pensa lungă, curbată şi flexibilă, cu 
care extrăgea creierul, pe care îl punea apoi într-un vas, în care 
era un ulei puternic. 

Odată, după o astfel de operaţie delicată, l-am întrebat: 

De ce trebuie conservat corpul omenesc după moarte, dacă 
tot este rece şi nu simte nimic? 

Ramose m-a privit cu ochii lui mici şi rotunzi de broască 
țestoasă, şi-a şters mâinile de haine şi a băut un pic de bere 
dintr-un vas, care era alături de vasul în care abia pusese 
creierul. 

Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu, mi-a răspuns el. 
Cine sunt eu să lămuresc acest obicei, care există de la 
începuturile timpurilor? Ceea ce pot spune este că sufletul care 
trăieşte în om, Ka, se întoarce în trupul său când omul este mort 
şi mănâncă ofranda care i s-a adus şi se bucură de florile care 
au fost puse în faţa mormântului. Dar Ka foloseşte foarte puţin 
din ofranda adusă, de aceea oamenii vii nu văd că el a mâncat 
din ea. De aceea, aceeaşi jertfă poate folosi mai multor morţi; 
de aceea o jertfă adusă unui faraon poate trece de la mormântul 
lui la mormântul demnitarilor lui şi chiar mai departe, iar la 
urmă, când se înserează, poate fi mâncată şi de preoţii care 


oficiază ceremonialul jertfei. lar Ba, care este spiritul omului, 
zboară prin nasul lui imediat după ce omul moare, însă încotro 
zboară, asta n-aş putea-o spune. Că aşa este, nu încape nici o 
îndoială, fiindcă, de-a lungul timpurilor, mulţi oameni au 
confirmat acest lucru. Între Ka şi om nu există decât o singură 
deosebire: Ka nu are umbră la lumină, pe când omul are. Altfel, 
ei sunt la fel. 

Cuvintele tale, i-am spus eu, sunt ca un bâzâit de muşte în 
urechile mele, Ramose. Eu nu sunt un om complet neştiutor, de 
aceea nu este nevoie să-mi povesteşti vechi legende, pe care le- 
am auzit şi citit de-atâtea ori şi de care sunt sătul. Care este 
adevărul? 

Ramose a mai băut un pic de bere şi s-a uitat plictisit la 
creierul din vecinătatea vasului cu bere şi la bucăţelele mici, 
detaşate din el, care pluteau la suprafaţa uleiului. 

Tu mă întrebi despre aşa ceva, fiindcă eşti încă tânăr şi 
exaltat, mi-a spus el, apoi a făcut o grimasă şi a râs liniştit. 
Inima ta este aprinsă când mă întrebi despre asta, însă inima 
mea este bătrână şi vechile ei răni s-au cicatrizat deja, aşa că 
nu mă mai tulbură nici o întrebare. Tu mă întrebi dacă omul are 
vreun folos sau nu, în urma conservării trupului său pentru 
eternitate, iar eu nu ştiu ce să-ţi spun şi cred că nimeni nu-ţi 
poate răspunde la această întrebare, nici chiar preoţii lui Amon. 
Dar, fiindcă aşa s-a făcut în toate timpurile, aşa se va face 
mereu, ca să nu rămână loc pentru vreo părere de rău şi cel mai 
bine este să se respecte obiceiurile. Ştiu doar că, din Ţara de 
Dincolo, nimeni nu s-a mai întors niciodată să povestească cum 
este acolo. Este adevărat, unii spun că în visele lor se întoarce 
Ka-ul lor de acolo de unde obişnuieşte să hoinărească şi-i 
informează, îi învaţă şi îi păzeşte, dar visele sunt vise şi 
dimineaţa nu mai rămâne nimic din ele şi se pierd. Este 
adevărat că, o dată, în Casa Morţii, o femeie s-a deşteptat din 
moarte şi s-a întors acasă la bărbatul şi la părinţii ei şi că apoi a 
trăit până la adânci bătrâneţi, după care a murit din nou, dar eu 
mă gândesc că poate ea nici nu fusese moartă de-adevăratelea, 
poate că cineva o va fi adus prin vrăji şi farmece într-o stare 
asemănătoare morţii, pentru a-i fura trupul şi a-l domina după 
placul său. Acea femeie a povestit cum a coborât în valea 
morţilor, unde era întuneric şi unde a fost urmărită de nişte 
fiinţe îngrozitoare asemănătoare monştrilor, ca de exemplu, 


maimuțe, care au îmbrăţişat-o, sau un monstru cu cap de 
crocodil, care a muşcât-o de sâni. Toate acestea au fost 
consemnate şi se păstrează la Templu papirusul pe care oricine 
poate să-l citească, dacă plăteşte pentru asta. Dar cine poate 
crede vorbele unei femei? În orice caz, moartea a avut asupra ei 
o mare influenţă şi, până la sfârşitul zilelor ei, ea a fost foarte 
evlavioasă şi a mers în fiecare zi la Templu şi a dăruit Templului 
toată averea ei, mai mult, şi ceea ce aparţinea bărbatului ei, aşa 
că copiii ei au ajuns atât de săraci, încât nu au avut absolut nici 
o posibilitate să plătească conservarea trupului ei, când, într-un 
sfârşit, ea a murit de-adevăratelea. De aceea, Templul i-a dăruit 
un mormânt şi i-a îmbălsămat pe cheltuiala lui trupul. 
Mormântul ei mai poate fi văzut încă şi acum în Oraşul Morților, 
după cum probabil că ştii. 

De câte ori îl ascultam pe Ramose vorbind în acest fel, 
căpătăm puteri pentru a continua procesul de conservare a 
trupurilor părinţilor mei. Era datoria mea să o fac, chiar dacă 
aveam îndoieli că această conservare este durabilă. l-am 
înfăşurat cu fâşii de pânză, ajutat de bunul Ramose şi, dacă nu 
aş fi avut la dispoziţie patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, 
probabil că nu aş fi avut timp să fur tot ceea ce era necesar 
pentru o îmbălsămare corectă. Dar nu aveam mormânt pentru 
ei şi nici măcar un sicriu de lemn. De aceea, i-am cusut într-o 
piele de bou, unde să trăiască împreună pentru eternitate. 

Când mai erau câteva zile până la plecarea din Casa Morţii, 
am început să ezit şi simţeam că-mi tremură inima, iar Ramose, 
care aprecia îndemânarea mâinilor mele, a încercat să mă 
convingă să rămân în continuare ca ajutor al lui, spunându-mi 
că aş putea câştiga destul de mult şi aş putea fura şi mai mult, 
dacă aş rămâne toată viaţa în Casa Morţii, fără să ştie nimeni 
unde sunt şi fără să mai am vreodată parte de amărăciunile şi 
de suferinţele vieţii. Totuşi, nu am rămas în Casa Morţii, dar de 
ce nu am rămas, asta n-aş putea-o spune, mai cu seamă că mă 
obişnuisem cu cavernele ei şi nici nu aveam unde să mă întorc, 
nici nu duceam dorul nimănui. 

Cadavrele sunt reci şi nici nu se pot mişca, mi-a spus 
Ramose. Rămâi aici, fiindcă societatea celor morţi este mai 
bună decât societatea celor vii. Omul mort nu mai poate lovi sau 
jigni pe nimeni şi nici nu mai poate face pe nimeni să sufere, aşa 
cum o poate face în timpul vieţii. Chiar şi inima ta a fost rănită 


de o săgeată, altfel nu ai fi venit aici. De ce să te întorci printre 
oamenii care te vor înţepa cu săgeți otrăvite, care-ţi vor smulge 
ochii, care-ţi vor tăia mâinile şi-ţi vor lovi inima, până în clipa 
când vei ajunge atât de bătrân şi de uscat, încât nimic să nu te 
mai poată afecta? 

Oare de ce eşti aici Ramose, în Casa Morţii? l-am întrebat eu. 
Tu eşti atât de înţelept şi nu mă îndoiesc că nu ai putea face o 
altă meserie. Cum de-ai ajuns aici? 

Ramose şi-a scuturat capul ca o broască ţestoasă, şi-a 
încovoiat grumazul şi, fără să se uite la mine, a spus: 

Tu ştii că în Casa Morţii nu vin decât cei care n-au încotro şi 
trebuie să vină. Cred că este de ajuns acest răspuns. 

Apoi a rânjit, a băut un pic de bere rece şi mi-a spus: 

Eu mă simt bine aici şi nu-mi este dor de nimic, fiindcă totul 
este doar vanitate. Tu trebuie să ştii că cine intră o dată în Casa 
Morţii nu mai poate pleca de aici niciodată şi chiar dacă tu vei 
fugi de aici, Casa Morţii va rămâne în tine. 

Dar atunci, eu nu am înţeles ce a vrut el să spună şi m-am 
gândit că a vrut să glumească. De aceea, m-am spălat şi mi-am 
curăţat ceea ce aveam pe mine şi am ieşit afară din Casa Morţii 
însoţit de huiduielile şi de bătaia de joc a spălătorilor de 
cadavre. Ei nu au făcut acest lucru din răutate, ci, pur şi simplu, 
fiindcă acesta era felul lor de a se exprima şi fiindcă altfel nici 
nu ar fi putut. Ei m-au ajutat să scot afară sacul din piele de bou 
unde erau trupurile îmbălsămate ale părinţilor mei. 

Cu toate că mă spălasem atât de mult, oamenii de pe stradă 
mă ocoleau, îşi acopereau nasul şi-şi manifestau prin gesturi 
disprețul lor. Atât de mult intrase în mine mirosul din Casa 
Morţii, încât nici un barcagiu nu a acceptat să mă treacă de 
partea cealaltă a fluviului. De aceea, am aşteptat să se facă 
noapte şi, fără să mă sinchisesc de vreun paznic, am furat o 
barcă şi am trecut cu trupurile îmbălsămate ale părinţilor mei în 
Oraşul Morților. 


Oraşul Morților era păzit chiar şi noaptea şi nu am reuşit să 
găsesc nici un mormânt care să nu fie păzit, unde să pot 
ascunde trupurile părinţilor mei, pentru ca ei să trăiască etern şi 
să se bucure de ofrandele care se aduc pentru bogaţi şi nobili. 
Aşa că a trebuit să car în spinare sacul din piele de bou spre 
deşert şi era deja o altă zi şi soarele mi-a ars spatele, iar mintea 
mi-a devenit tulbure. Înaintam gâfâind din greu şi am crezut că 
voi muri. Şi am cărat sacul din piele de bou în spinare, de-a 
lungul cărărilor periculoase, care duceau spre colinele unde doar 
tâlharii şi profanatorii de morminte cutezau să meargă, şi am 
ajuns în valea interzisă, unde sunt înmormântați faraonii. Am 
auzit noaptea cum urlau şacalii, cum şuieră şerpii otrăvitori, 
cum se mişcau pe pietrele încă fierbinţi scorpionii, dar nu mi-a 
fost frică şi nu mi-a tresărit inima la nici un pericol şi, chiar dacă 
eram tânăr, aş fi întâmpinat moartea cu bucurie. Când s-a întors 
lumina zilei şi când am văzut oameni, mi-a fost ruşine de mine şi 
o amărăciune ca cenuşa m-a învăluit, fiindcă am înţeles că viaţa 
nu mai poate să-mi ofere nimic. 

Pe atunci eu încă nu ştiam că moartea îi evită pe oamenii 
care şi-o doresc şi că-i încolţeşte pe aceia care iubesc viaţa. 
Poate de aceea şerpii m-au ocolit şi nici scorpionii nu mi-au 
făcut vreun rău, nici arşiţa soarelui din deşert nu m-a sufocat. 
lar în valea interzisă, paznicii parcă erau orbi şi surzi, fiindcă nici 
nu m-au văzut, nici n-au auzit zgomotul pietrelor rostogolite 
când coboram spre valea unde sunt mormintele faraonilor. Dacă 
ei m-ar fi văzut, m-ar fi omorât imediat şi mi-ar fi lăsat trupul să- 
| sfârtece şacalii. Eu am ajuns noaptea şi, cine ştie, poate că 
paznicii se temeau de valea interzisă, fiindcă preoţii lui Amon 
ferecau cu cele mai puternice magii mormintele regilor. Şi dacă 
ei mă vor fi văzut în lumina lunii, cu sacul din piele de bou în 
spate, şi dacă vor fi auzit zgomotul bolovanilor rostogoliri pe 


panta care duce în vale, poate că îşi vor fi întors faţa să nu mă 
mai vadă şi-şi vor fi acoperit capul să nu mă mai audă, 
gândindu-se că vreun mort rătăceşte prin vale. 

Valea interzisă a regilor s-a deschis înaintea mea în toată 
sobrietatea ei încremenită ca moartea şi toată acea măreție, pe 
care ochii mei au văzut-o atunci, un faraon nu a văzut-o 
niciodată în timpul vieţii. M-am învârtit toată noaptea prin valea 
interzisă, pentru a găsi mormântul marelui faraon, a cărui uşă 
zidită fusese recent pecetluită cu sigiliul preoţilor, aşa de mare 
era exigenţa mea, fiindcă doream pentru părinţii mei cel mai 
bun loc. Vanitatea mea era pe măsura nebuniei mele şi doream 
ca mormântul în apropierea căruia să îngrop trupurile părinţilor 
meu să fie acela în care odihnea marele faraon, care nu fusese 
de prea multă vreme pus în barca lui Amon, doream ca 
ofrandele din faţa mormântului să fie proaspete şi serviciul 
preoţilor din templul mortuar de la malul Nilului să fi fost 
ireproşabil. Dacă tot nu le puteam oferi părinţilor mei un 
mormânt personal, cel pe care-l doream trebuia să fie cel mai 
bun. 

După ce luna a coborât, am săpat o groapă în nisip, alături 
de poarta mormântului marelui faraon, unde am îngropat sacul 
din piele de bou, în care erau trupurile părinţilor mei, apoi am 
acoperit groapa cu nisip. Şacalii au urlat prelung şi am ştiut că 
Anubis rătăceşte prin deşert şi că va avea grijă de părinţii mei şi 
că le va da sfaturi pentru ultimul lor drum. Şi eram sigur că, în 
faţa lui Osiris, inima părinţilor mei va trece cu bine prin marea 
probă a cântăririi, chiar dacă nu aveau cu ei o Carte a Morţii 
scrisă de preoţi şi nici falsa învăţătură în care cei bogaţi aveau 
încredere. De aceea, am simţit o mare uşurare când mâinile 
mele au pus nisipul peste mormântul lor. Şi am ştiut că ei vor 
trăi etern în vecinătatea unui mare faraon şi că se vor bucura cu 
smerenie de bunele ofrande aduse faraonului. lar în ţara de 
Dincolo vor avea voie să călătorească cu corabia faraonului, să 
mănânce din pâinea faraonului şi să bea din vinul faraonului. Era 
tot ceea ce dorisem, de aceea mă expusesem pericolului de a fi 
străpuns de lăncile paznicilor din valea interzisă, dar nu mă pot 
considera un om curajos, fiindcă, de fapt, în acea noapte eu nu 
m-am temut de nimic, fiindcă aş fi vrut să mor. 

Pe când săpam în nisip, mâinile mele au atins ceva dur, care 
s-a dovedit a fi un scarabeu sacru. Era tăiat într-o piatră roşie, 


avea ochii din pietre preţioase şi pe piatra roşie erau gravate 
semne sacre. În momentul când l-am văzut, am început să 
tremur şi lacrimile au început să mi se rostogolească de pe 
obraji în nisip, fiindcă acolo, în valea morţii, eu îmi imaginam că 
am primit un semn de la părinţii mei, că ei sunt mulţumiţi şi că 
le este bine. Aşa am dorit să gândesc, deşi ştiam sigur că 
scarabeul trebuie să fi căzut şi să se fi pierdut în nisip la 
înmormântarea faraonului. 

Luna se culcase şi cerul era cenuşiu ca de moarte. M-am 
înclinat spre nisip şi i-am salutat pentru ultima oară, cu braţele 
ridicate, pe tatăl meu, blândul Senmut, şi pe mama mea, Kipa. 
„Fie ca trupurile lor să se păstreze pentru eternitate şi ca ei să 
aibă o viaţă fericită în ţara celor morţi”, am spus eu, fiindcă, 
pentru ei, doream să existe ţara de Dincolo, în ciuda faptului că 
eu nu cred că există. Apoi am plecat fără să mai întorc capul 
înapoi. În mâini duceam scarabeul sacru şi puterea lui s-a 
dovedit a fi mare, fiindcă m-a apărat tot drumul şi paznicii nu m- 
au văzut, deşi eu i-am văzut când au ieşit din baraca lor şi au 
aprins focul ca să-şi pregătească mâncarea. Scarabeul era, într- 
adevăr, puternic, fiindcă picioarele nu mi-au alunecat pe pietre 
şi nici scorpionii sau şerpii nu m-au atins, deşi nu mai aveam 
sacul de bou în spinare. In aceeaşi seară am ajuns la malul 
Nilului, am băut apă din Nil şi m-am trântit pe nisip, în stuf, şi 
am adormit. Picioarele îmi erau pline de răni care sângerau, 
mâinile mi se jupuiseră şi sângerau, ochii mă dureau de la 
lumina puternică a deşertului, trupul îmi ardea ca focul şi 
spatele îmi era plin de răni, dar nici o durere nu m-a împiedicat 
să dorm, fiindcă eram obosit. 


Dimineaţa m-am deşteptat în gălăgia pe care o făceau rațele 
sălbatice. Amon traversase cerul în barca lui de aur, iar 
zgomotul oraşului, de pe cealaltă parte a fluviului, ajungea până 
la urechile mele. Desfăşurându-şi pânzele lor albe, bărcile şi 
corăbiile treceau de-a lungul fluviului. Spălătoresele loveau 
rufele cu maiul pe scândurile de spălat, strigând şi râzând 
zgomotos. Dimineaţa era proaspătă şi strălucitoare, dar inima 
îmi era goală şi viaţa era ca cenuşa în mâinile mele. 

Durerile trupului mi-au produs bucurie, fiindcă îmi dădeau un 
semn că încă mai exist. Până atunci, singurul meu ţel fusese 
acela de a restitui părinţilor mei viaţa eterna, pe care le-o 
furasem înainte ca ei să fi murit. Greşeala mea era reparată, aşa 
cum putusem să o fac, dar mai departe, viaţa mea nu avea nici 
un rost şi nici un scop. Pe şoldurile mele atârnau nişte zdrenţe 
ca ale sclavilor, spatele îmi era jupuit şi nu aveam nici cel mai 
mic bănuţ de aramă, pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare. 
Ştiam că, dacă m-aş fi ridicat de acolo de unde zăceam, ar fi 
putut apărea repede vreunul dintre aceia care aleargă în faţa 
gardienilor, că gardienii ar fi putut să mă strige şi să mă întrebe 
cine sunt şi de unde vin şi nu aş fi putut să le dau nici un 
răspuns, fiindcă eu credeam că numele Sinuhe este deja 
cunoscut de toată lumea ca un nume blestemat pentru 
eternitate. De aceea, nici la prieteni nu voiam să merg, fiindcă 
nu aş fi vrut ca disprețul oamenilor să se răsfrângă şi asupra lor. 
Şi nici nu doream să văd cum îşi coboară a neputinţă braţele 
sau cum îmi întorc spatele, fiindcă faptul de a se uita la mine le- 
ar fi produs scârbă. Credeam că, deja, făcusem destul rău. 

Pe când mă gândeam aşa, atenţia mi-a fost atrasă de cineva 
care-mi dădea târcoale, dar la început nu am înţeles că este o 
fiinţă omenească şi am crezut că este un monstru dintr-un vis 
urât. În locul unde ar fi trebuit să fie nasul, acel om avea o 


gaură, urechile lui fuseseră tăiate şi era înspăimântător de slab. 
Când l-am privit mai atent, am observat că mâinile lui erau 
diforme, mari şi puternice, iar trupul plin de semne 
asemănătoare acelora lăsate de căratul poverilor grele sau de 
loviturile de frânghii. 

Imediat ce a observat că l-am văzut, el m-a întrebat: 

— Ce ţii aşa de strâns în mână? 

Am deschis pumnul şi i-am arătat scarabeul sacru, pe care îl 
găsisem în nisipul din Valea Regilor. El mi-a spus: 

Dă-mi-l mie, ca să-mi aducă noroc, fiindcă un om atât de 
nenorocit şi de sărac ca mine are nevoie în lumea asta de mult 
noroc. 

l-am răspuns: 

Şi eu sunt sărac şi nu am nimic altceva în afară de acest 
scarabeu. Aş vrea să-l păstrez ca pe un talisman, care să-mi 
poarte noroc 

El mi-a spus: 

Chiar dacă sunt sărac şi într-o neagră mizerie, eu ţi-aş putea 
da un ban de argint pe el şi poate că-i mult prea mult acest preţ 
pentru o piatră colorată. Dar îmi este milă de tine, fiindcă eşti 
atât de sărac, de aceea vreau să-ţi dau pe acest scarabeu un 
ban de argint. 

Şi el a scos din cingătoare un ban de argint şi mi l-a întins, 
dar eu eram foarte hotărât să păstrez scarabeul, fiindcă în acel 
moment, am simţit că numai scarabeul mă mai poate ajuta şi i- 
am spus şi lui ceea ce gândeam. 

Dar el mi-a spus înfuriat: 

Tu uiţi că eu aş fi putut să te omor în timp ce dormeai. M-am 
uitat la tine multă vreme şi m-am întrebat oare ce ţii atât de 
strâns în mâna ta. Am aşteptat să te trezeşti dar acum regret că 
nu te-am omorât, când văd cât de nerecunoscător eşti. 

Dar eu i-am răspuns: 

După nasul şi urechile tale tăiate, se poate vedea că eşti un 
criminal, care a fugit din vreo mină. Dacă m-ai fi omorât în timp 
ce dormeam, ai fi făcut foarte bine, fiindcă eu sunt singur şi nici 
nu ştiu încotro s-o apuc. Dar ai grijă şi fereşte-te, fiindcă, dacă 
te va vedea vreun gardian, te va reţine şi te va atârna de 
zidurile Tebei cu capul în jos sau te va trimite din nou la mina 
din care ai fugit. 

El a spus: 


— Şi acum aş putea să te ucid, căci cu toate că arăt atât de 
mizerabil, sunt, totuşi, un bărbat puternic. Dar n-am să omor un 
om pentru o bucată de piatră, mai cu seamă că suntem în 
apropiere de Oraşul Morților şi gardienii ar putea auzi urletele 
tale. Păstrează-ţi talismanul! Poate că tu ai mai multă nevoie de 
noroc decât mine. Dar, mă întreb de unde vei fi venit tu, de nici 
atâta lucru nu ştii, că eu nu mă feresc de nici un gardian şi nu 
am de ce să mă tem, fiindcă sunt un om liber, nicidecum un 
sclav. Aş putea să merg în oraş, dacă aş vrea, dar nu merg, 
fiindcă copiilor le este frică de faţa mea. 

Oare cum poate fi liber un condamnat pe viaţă dintr-o mină? 
Nasul şi urechile tale tăiate te trădează, i-am spus eu în bătaie 
de joc, fiindcă credeam că el vrea să facă pe grozavul cu mine. 

Cuvintele tale nu mă ating, a spus el, fiindcă eu sunt 
credincios şi-mi este teamă de zei. De altfel, de aceea nu te-am 
omorât în timp ce dormeai. Dar oare tu nu ştii că prinţul 
moştenitor, după ce a fost încoronat cu dubla coroană a 
faraonilor, a poruncit să fie descătuşaţi toţi cei care sunt în 
lanţuri şi ca să fie eliberaţi toţi condamnaţii din mine şi din 
carierele de piatră? De acum înainte, acolo vor lucra doar 
oameni liberi, care vor fi plătiţi pentru munca pe care o vor face. 

El a râs îndelung, de unul singur, apoi a continuat: 

De aceea, aici, în stuful de la malul Nilului, suntem mulţi 
bărbaţi care am fost eliberaţi şi ne mulţumim să mâncăm 
ofrandele care sunt aduse zilnic la mormintele celor bogaţi din 
Oraşul Morților şi gardienilor le este mult mai frică de noi, decât 
ne este nouă de ei. Unui bărbat care a fost într-o mină nu-i mai 
este teamă de nimic, fiindcă nimic nu poate fi mai groaznic pe 
lumea asta decât să munceşti ca sclav într-o mină. Mulţi dintre 
noi nici nu se tem de zei, dar eu gândesc că cel mai bine este să 
te sprijini de ceva, de aceea cred în zei, chiar dacă am trăit zece 
ani într-o mină, după cum se vede. 

Deci, aşa am aflat că prinţul moştenitor a urcat pe tronul 
faraonilor cu numele de Amenhotep al IV-lea şi că a eliberat toţi 
sclavii şi toţi puşcăriaşii şi că minele şi carierele de piatră de la 
malul mării orientale şi chiar minele din Sinai s-au golit, fiindcă 
nimeni din Egipt nu era chiar atât de nebun să se ducă de 
bunăvoie să muncească într-o mină. Marea soţie regală era 
prinţesa din Mitanni, care încă se mai juca cu păpuşile, iar 
faraon, un bărbat care se închina unui zeu nou. 


Zeul lui este, într-adevăr, nemaipomenit, a spus fostul sclav 
din mină, dacă l-a îndemnat pe faraon să facă nişte fapte atât 
de nebuneşti. Fiindcă acum, bandiții şi ucigaşii se plimbă liberi 
prin cele două regate, minele sunt goale şi Egiptul nu se 
îmbogăţeşte cu nimic. Eu sunt nevinovat şi am fost pedepsit pe 
nedrept, dar judecăţi strâmbe au fost întotdeauna şi vor mai fi 
cât va fi lumea. De aceea, afirm că este nechibzuită hotărârea 
de a elibera sute şi mii de criminali, chiar dacă printre cei 
eliberaţi se găseşte şi câte unul ca mine, care n-are nici o vină. 
Dar asta-i afacerea faraonului, nu-i treaba mea. Din partea mea, 
n-are decât să gândească cum vrea. 

Pe când vorbea, el m-a cercetat cu privirea, apoi mi-a pipăit 
mâinile şi jupuiturile de pe spinare. Mirosul pe care-l aveam de 
la Casa Morţii nu l-a deranjat deloc şi probabil că i-a fost milă de 
mine şi de tinereţea mea, fiindcă mi-a spus: 

Pielea ta a fost prea tare arsă de soare. Eu am nişte ulei şi, 
dacă vrei, le-aş putea unge cu ulei. 

El mi-a uns cu grijă spatele, picioarele şi mâinile, dar pe când 
făcea acest lucru, a înjurat şi a spus: 

Pe Amon, nu ştiu ce m-a apucat să fac acest lucru, fiindcă tot 
nu mă aleg cu nimic de la tine. Nimeni nu mi-a uns mie rănile 
când am fost lovit şi biciuit şi i-am urât pe zei pentru 
nedreptatea care mi s-a făcut. 

Ştiam bine că toţi sclavii şi condamnaţii se cred inocenți, dar 
el era atât de prietenos cu mine, de aceea am dorit să fiu şi eu 
prietenos cu el şi mă simţeam şi atât de solitar, încât îmi era 
frică ca nu cumva el să plece şi să rămân singur cu tristeţea din 
inima mea De aceea i-am spus: 

Povesteşte-mi despre nedreptatea care ţi s-a făcut, ca să pot 
plânge cu tine suferinţele pe care le-ai îndurat. 

El a spus: 

Încă din primul an petrecut în mina de cupru, mi-a fost 
alungată tristeţea cu lovituri de ciomag, dar ura a fost mai 
rezistentă, fiindcă a trebuit să treacă cinci ani până am scăpat 
de ea şi până când inima mea s-a golit de orice sentiment 
omenesc. Dar de ce să nu-ţi povestesc despre tot ceea ce mi s-a 
întâmplat? Poate că te mai înveselesc după ce degetele mele ti- 
au produs, desigur, dureri de spinare, când ţi-am uns jupuiturile 
şi rănile. Află, deci, că eu eram un om liber şi-mi cultivam 
pământul, fiindcă eu am avut casă şi boi şi nevastă şi- 


ntotdeauna cana mea a fost plină cu bere. Dar eu am avut şi un 
vecin puternic, pe care-l chema Anukis, putrezi-i-ar hoitul. Nu 
puteai cuprinde cu ochii terenurile pe care le avea el, numărul 
vitelor lui era ca nisipul şi când mugeau, se auzeau ca talazurile 
mării, dar cu toate astea, el râvnea la modestele mele bunuri. 
De aceea, îmi făcea tot felul de necazuri şi după fiecare 
revărsare, când pământurile erau măsurate din nou, pietrele de 
hotar se apropiau de casa mea şi, de fiecare dată, pierdeam 
câte ceva din terenul meu. Şi nu era de făcut nimic, căci 
topografii îl credeau pe el, nu pe mine, fiindcă de la el primeau 
daruri bogate. Pe lângă aceasta, el distrugea sistematic canalele 
mele de irigație, împiedicând astfel apa să-mi ude câmpul, boii 
mei sufereau de sete, culturile mele se uscau şi în cana mea nu 
mai era nici un strop de bere. Şi nu puteam să-i spun nimic, 
fiindcă el locuia iarna la Teba, unde avea o casă frumoasă, şi 
doar vara ajungea pe întinsele lui domenii, dar vara, când 
încercam să mă apropii de casa lui, sclavii lui mă loveau cu 
ciomegele şi asmuţeau câinii, aşa că nu puteam niciodată să-i 
vorbesc. 

Omul fără nas a suspinat din greu şi a început să mă ungă 
din nou cu ulei pe spinare. După aceea, a continuat povestirea: 

Dar cine ştie, poate că aş mai fi trăit şi acum în casa mea, 
dacă zeii nu m-ar fi blestemat când mi-au dat o fată atât de 
frumoasă. Eu am avut cinci băieţi şi trei fete, ca tot săracul care 
se-nmulţeşte repede, şi când copiii mei au crescut mari, mi-au 
fost de mare ajutor şi mi-au adus multă bucurie, cu excepţia 
unui băiat, pe care mi l-a furat un vagabond de negustor străin 
încă de când era mic. lar fata cea mică era atât de frumoasă, că 
de nebun ce am fost, eram mândru de ea şi n-o puneam să facă 
nici o muncă grea, ca nu cumva soarele să-i ardă pielea şi nici 
măcar să care apă n-o lăsam. Aş fi fost mai înţelept dacă i-aş fi 
tăiat părul şi i-aş fi acoperit faţa, fiindcă vecinul meu, Anukis, a 
văzut-o şi s-a aprins de pasiune pentru ea şi de atunci încolo, nu 
am mai avut nici o zi liniştită. El m-a reclamat şi m-a târât din 
judecată în judecată, fiindcă, a spus el şi s-a jurat pe zei, boii 
mei au trecut pe terenul lui şi i-au călcat în picioare culturile, iar 
băieţii mei au distrus canalele de irigație şi au aruncat 
mortăciuni în fântânile lui. De asemenea, el s-a jurat că în timpul 
anilor secetoşi, mi-ar fi împrumutat grâu, pe care eu nui l-am 
restituit şi, fiindcă sclavii lui au certificat aceste lucruri, 


judecătorul nici nu a vrut să asculte vorbele mele. Dar vecinul 
mi-ar fi lăsat câmpul, dacă eu i-aş fi dat fata. Dar eu n-am vrut, 
fiindcă speram că, fiind atât de frumoasă, ar fi putut găsi un 
bărbat cumsecade, care să fie generos şi cu mine şi să mă ajute 
la bătrâneţe. lar într-o zi, sclavii lui m-au atacat şi eu n-am avut 
decât un băț, cu care m-am apărat, dar l-am lovit pe unul dintre 
ei în cap şi ela murit. După aceea, mi-au fost tăiate nasul şi 
urechile şi am fost dus la mina de cupru, iar nevasta şi copiii 
mei au fost vânduți ca sclavi, pentru a fi despăgubit Anukis cu 
banii obţinuţi la vânzare. Pe fata mea cea mică a luat-o Anukis, 
care după ce s-a distrat cu ea, a dat-o sclavilor lui s-o 
călărească. De aceea, cred că s-a făcut o nedreptate când am 
fost trimis în mină. Acum, când după zece ani, faraonul mi-a 
redat libertatea, m-am dus repede acasă, dar casa fusese 
dărâmată şi pe păşune era o turmă necunoscută de vite, iar fata 
mea nici nu a vrut să mă recunoască şi, în faţa grajdurilor, a 
aruncat cu apă fierbinte peste picioarele mele. Totuşi, am auzit 
că Anukis a murit şi că are un mormânt mare în Oraşul Morților 
din Teba şi că pe poarta mormântului său este o inscripţie. De 
aceea am venit în Teba, fiindcă am vrut să ştiu ce scrie pe 
mormântul lui, dar eu nu ştiu să citesc şi nici n-am găsit pe 
cineva care să-mi citească inscripţia. Dar mormântul l-am găsit 
fără să întreb pe nimeni. 

Dacă vrei, am spus eu, îţi voi citi ce scrie, fiindcă eu ştiu să 
citesc. 

Fie ca trupul să ţi se păstreze etern nealterat, a spus el, dacă 
tu vrei să-mi faci un asemenea bine. Mai înainte de a muri, aş 
vrea să ştiu ce a scris Anukis pe mormântul lui, fiindcă eu sunt 
un om sărac şi simplu şi cred în tot ceea ce e scris. 

El a luat de pe mine pânza care-mi acoperea şoldurile şi a 
spălat-o în Nil şi mi-a uns din nou tot trupul cu ulei şi, după 
aceea, am plecat împreună în Oraşul Morților şi gardienii nu ne- 
au oprit. Am mers printre rândurile de morminte şi el mi-a arătat 
un mormânt mare, în faţa căruia erau depuse ofrande. Inaintea 
porţii mormântului era un coş cu multe prăjituri, carne, friptură, 
fructe şi flori, iar alături de coş, un vas sigilat cu vin. Omul fără 
nas a început să mănânce şi m-a invitat şi pe mine să mănânc, 
iar după ce am mâncat, mi-a spus să citesc textul, care era scris 
pe poarta mormântului. l-am citit: 


Eu, Anukis, am cultivat grâu şi am plantat arbori şi 
recoltele mele au fost mari. Fiindcă m-am temut de zei şi 
am dat zeilor în dar a cincea parte din recoltă. Nilul a 
fost favorabil culturilor mele şi pe pământurile mele 
nimeni nu a cunoscut foamea în toate zilele vieţii mele. 
Nici vecinii mei nu au cunoscut foamea, fiindcă am dirijat 
apa ca să curgă şi pe pământurile lor şi atunci când a 
fost secetă şi ei nu au avut ce să mănânce, le-am dat din 
grâul meu. Am ajutat copii orfani care plângeau şi 
lacrimile lor s-au uscat, niciodată nu am prigonit şi 
despuiat văduve şi am renunţat, mai degrabă, la 
drepturile mele asupra lor, pentru ca numele meu să fie 
binecuvântat în toată ţara. Celui care şi-a pierdui boul, i- 
am dat un altul mai bun din cireada mea. Nu am acceptat 
niciodată ca pietrele de hotar să fie strămutate în 
favoarea sau în detrimentul nimănui şi niciodată nu am 
împiedicai apa să curgă pe pământul vecinilor mei. Toate 
aceste fapte le-am făcut eu, Anukis, ca să fiu agreat de 
zei şi ca zeii să mă ajute în călătoria pe care o am de 
făcut în Tara de Dincolo. 

Omul fără nas a ascultat cu atenţie, iar când am terminat de 
citit, a început să plângă amar. Apoi mi-a spus: 

Eu sunt doar un biet om şi cred tot ceea ce este scris. Și 
înţeleg că Anukis a fost un bărbat pios şi demn de respect. 
Generaţiile viitoare vor citi inscripţia de pe poarta mormântului 
lui şi-i vor cinsti numele. lar eu nu sunt decât un criminal 
mizerabil, fără urechi şi fără nas, şi toţi oamenii văd crima care 
este scrisă pe faţa mea, iar când voi muri, trupul meu va fi 
aruncat în Nil şi nu voi mai fi nimic. Oare nu este totul doar 
deşertăciune în lumea asta? 

După aceea, el a rupt sigiliul vasului cu vin şi a băut. Un 
gardian s-a apropiat de noi şi ne-a ameninţat cu bastonul său, 
dar Omul fără nas i-a spus: 

In zilele vieţii lui, Anukis mi-a făcut mult bine. De aceea, 
cinstindu-i memoria, beau şi mănânc în faţa mormântului lui. Nu 
te-aş sfătui să te atingi de mine sau de prietenul meu, care este 
un bărbat instruit, din moment ce poate citi inscripţiile de pe 
morminte, şi nici să te-apuci să strigi după alţi gardieni. Nu 
trebuie să neglijezi faptul că în stufăriş sunt mulţi oameni care 
abia s-au întors din mină şi că unii au şi făcut rost de cuțite, pe 


care ar putea să le încerce pe beregata ta la noapte. Mi-ar părea 
rău dacă ţi s-ar întâmpla aşa ceva, fiindcă eu sunt un om foarte 
evlavios şi cred în zei şi nu vreau să fac rău nimănui. De aceea, 
este mai bine să ne laşi în pace, ca şi cum nu ne-ai fi văzut. Asta 
este bine şi pentru tine, şi pentru noi. 

Te îngrozeai dacă priveai faţa mutilată a Omului fără nas, de 
aceea, după ce s-a uitat în jurul său, gardianul a apreciat că cel 
mai înţelept lucru pe care îl poate face este să plece. 

Am mâncat şi am băut în faţa mormântului lui Anukis şi 
ofrandele erau destul de proaspete încă, fiindcă stătuseră la 
umbră şi, pe când beam vinul, Omul fără nas a spus: 

Acum înţeleg c-ar fi fost mai bine dacă i-aş fi dat-o de 
bunăvoie pe fiica mea lui Anukis. Poate că el m-ar fi lăsat să 
trăiesc liniştit în casa mea, poate că el mi-ar fi adus şi daruri, 
fiindcă pe atunci fata mea era frumoasă şi curată, nu ca acum, 
când a ajuns o rogojină ruptă, pe care se culcă toţi sclavii lui 
Anukis. Acum ştiu că în lume nu este dreptate decât pentru cei 
bogaţi şi puternici şi că plânsul celui sărac nu ajunge niciodată 
la urechile faraonului. 

Apoi, el a ridicat vasul cu vin în mâini râzând zgomotos şi a 
spus: 

Beau în sănătatea ta, dreptule Anukis, şi prea puţin îmi pasă 
dacă trupul tău se va păstra o eternitate, fiindcă dacă zeii 
îngăduie ca tu şi mulţi alţii ca tine să trăiască fericiţi în ţara de 
Dincolo, nu m-aş alege cu prea multă bucurie, de-aş ajunge şi 
eu acolo. După părerea mea, ar fi drept dacă tu ţi-ai continua 
faptele tale bune, pe care le-ai început deja pe pământ şi ai 
împărţi cu mine vasele de aur şi bijuteriile din mormântul tău. N- 
avea nici o grijă că, dacă luna se va ascunde după nori, voi 
reveni în noaptea aceasta ca să te salut. 

Ce spui tu, Omule fără nas, am întrebat eu speriat şi am 
făcut instinctiv cu mâna semnul lui Amon. Doar n-o să te apuci 
să jefuieşti morminte ! Adu-ţi aminte că profanarea mormintelor 
este cea mai mare crimă, atât în faţa zeilor, cât şi în faţa 
oamenilor. 

Vorbeşti ca o baligă înţeleaptă şi instruită, a spus el, dar uiţi 
că Anukis îmi este dator şi că eu nu pot fi chiar atât de generos 
ca el, pentru a renunţa la drepturile mele. Află că, dacă tu vei 
încerca să mă împiedici, îţi voi frânge gâtul, dar eu cred că tu 
vei fi înţelept şi mă vei ajuta. Patru ochi văd mai bine decât doi 


ochi, şi dacă luna nu va străluci prea tare în noaptea aceasta, 
vom sparge mormântul şi te asigur că doi bărbaţi pot scoate 
dintr-un mormânt de două ori mai multe bogății decât unul 
singur. 

Ştii, i-am spus eu neliniştit, n-aş prea vrea să atârn spânzurat 
cu capul în jos pe zidurile Tebei. 

Dar după aceea m-am gândit mai bine şi am ajuns la 
concluzia că nu mai are nici o importanţă, după toate cele ce mi 
s-au întâmplat, dacă voi jefui şi un mormânt, fiindcă dezonoarea 
mea va fi doar cu puţin mai mare, când prietenii şi cunoştinţele 
mele vor vedea că atârn pe zidurile Tebei. De fapt, moartea nu 
mă mai speria deloc. Am mâncat şi am băut împreună cu Omul 
fără nas şi am golit vasul de vin, apoi l-am spart şi i-am aruncat 
cioburile pe mormintele vecine. Gardienii s-au întors cu spatele 
la noi ca să nu ne vadă şi ne-au lăsat să trecem fără să strige la 
noi, fiindcă le era frică. 

Noaptea, în Oraşul Morților veneau soldaţi ca să păzească 
mormintele, dar cum noul faraon nu le dăduse daruri, după cum 
se obişnuia după fiecare încoronare, ei se răzbunau pe 
nedreptatea care credeau ei că li se făcuse şi bombănind, cu 
torţele aprinse în mâini, spărgeau morminte şi furau ce puteau, 
nu mai înainte de a bea, zgomotoşi şi veseli, vinul din vasele 
care erau în morminte, şi erau foarte multe vase cu vin în 
morminte. Am spart împreună cu Omul fără nas mormântul lui 
Anukis şi nimeni nu ne-a împiedicat să o facem şi după aceea, 
am furat toate vasele de aur şi bijuteriile pe care le-am putut 
căra. 

La revărsatul zorilor, numeroşi negustori aşteptau pe malul 
Nilului ca să cumpere obiecte de valoare furate din morminte, 
pe care le încărcau în bărci ancorate puţin mai în josul fluviului. 
Noi le-am vândut tot ceea ce capturaserăm şi ei ne-au plătit cu 
aproape nouă sute de galbeni în aur şi în argint şi, după aceea, 
noi am împărţit banii după greutatea marcată pe aur şi pe 
argint. Dar preţul pe care l-am obţinut a fost o infimă parte din 
valoarea adevărată a obiectelor pe care noi le-am vândut. Omul 
fără nas a fost însă tare bucuros şi mi-a spus: 

Uite c-am ajuns şi bogat. Nu încape nici o îndoială că meseria 
aceasta este mai grozavă decât cea de hamal în port sau de 
cărăuş de apă pe câmp. 

Insă eu am spus: 


Din păcate, ulciorul nu prea merge de multe ori la apă. 

De aceea ne-am şi despărţit, iar eu m-am întors în Teba cu 
barca unui negustor. Mi-am cumpărat haine noi şi fiindcă 
mirosul cu care ieşisem din Casa Morţii aproape că mă părăsise, 
am putut să intru într-o cârciumă fără să atrag atenţia asupra 
mea şi am mâncat şi am băut. 

Toată ziua s-au auzit dinspre Nil sunetul trâmbiţelor şi 
zgomotul armelor care veneau din Oraşul Morților. Carele de 
luptă au străbătut aleile dintre morminte, iar garda personală a 
faraonului i-a străpuns cu lăncile pe profanatorii de morminte şi 
urletele lor de moarte s-au auzit până în oraş. Seara, zidurile au 
fost pline de cadavre atârnate cu capul în jos, şi după aceea, a 
fost din nou ordine în Teba. 


După ce noaptea am dormit într-un han, m-am dus la fosta 
mea casă şi l-am chemat pe Kaptah. El a venit şchiopătând şi 
obrajii lui erau roşii şi umflaţi de la lovituri, dar când m-a văzut, 
a început să plângă de bucurie, s- a aruncat la picioarele mele şi 
mi-a spus: 

— Stăpânul meu! Ce bine că te-ai întors! Am crezut că ai 
murit, fiindcă, mi-am spus eu, dacă ai fi fost încă în viaţă, te-ai fi 
întors ca să-mi mai ceri cupru şi argint; de obicei, cine s-a 
apucat să dea o dată trebuie să dea mereu, dar tu n-ai mai 
venit, cu toate că, pentru, tine, eu am furat cât am mai putut de 
la noul stăpân, putrezi-i-ar oasele. După cum vezi, ieri mi-a 
zdrobit genunchii şi faţa. Şi-mi este foarte teamă, fiindcă maică- 
sa, crocodilul, aleagă-s-ar din ea praful şi pulberea, m-a 
ameninţat că mă vinde. 

De aceea, trebuie să plec repede din casa asta blestemată şi 
sunt gata să te urmez, stăpânul meu, oriunde te-ai duce. 

Am ezitat şi el, desigur, a înţeles greşit ezitarea mea, fiindcă 
mi-a spus: 

Adevărul este că am furat destul de mult şi că, pentru un 
oarecare timp, avem din ce trăi, iar când argintul se va isprăvi, 
găsesc eu ceva de lucru şi nu trebuie să-ţi faci griji, fiindcă din 
banii pe care îi voi câştiga, vom putea să trăim amândoi. Dar 
scoate-mă din ghearele mamei crocodililor şi ale fiului ei. 

— Eu am venit să-mi plătesc datoria, Kaptah, am spus eu, şi 
i-am dat aur şi argint şi suma pe care i-am dat-o a fost de 
câteva ori mai mare decât cea pe care o luasem de la el. Dar 
dacă tu vrei, eu aş putea să te răscumpăr de la stăpânul tău şi 
vei fi liber să te duci unde vrei. 

Când a simţit în mâinile lui greutatea aurului şi argintului, 
Kaptah a fost cuprins de bucurie şi, uitându-şi durerile, a început 
să ţopăie, cu toate că era deja un bărbat în vârstă. Dar imediat 


i-a fost ruşine pentru slăbiciunea pe care o avea pentru bani şi 
mi-a spus: 

Adevărul este că am plâns amar după banii pe care ţi i-am 
dat, dar uită acest lucru. Dacă tu vrei să mă răscumperi pentru 
a-mi oferi libertatea, eu nu ştiu ce să fac şi încotro să mă duc, 
fiindcă eu am fost toată viaţa sclav. Fără tine, eu sunt ca un pui 
de pisică, căruia încă nici nu i s-au deschis ochii sau ca un miel 
abandonat de maică-sa. Şi cred că este păcat să-ţi risipeşti aurul 
pentru a cumpăra ceea ce deja îţi aparţine. 

Apoi, el s-a prefăcut că priveşte spre uşă şi a clipit cu 
şiretenie din unicul ochi şi mi-a spus: 

Tot aşteptându-te, m-am informat în fiecare zi despre 
corăbiile care pleacă din port. Chiar astăzi pleacă spre Simyra o 
corabie mare, care mi-a inspirat încredere, şi poate că n-ar fi rău 
să ne aventurăm într-o astfel de călătorie, dar nu mai înainte de 
a aduce zeilor jertfe, pentru a fi asiguraţi că ei ne vor proteja în 
timpul călătoriei. Ceea ce este rău e că eu încă nu am găsit un 
zeu destul de puternic, pentru a-l înlocui pe Amon, fără să-mi fie 
teamă că el se va răzbuna fiindcă renunţ la ajutorul lui. M-am 
informat sârguincios despre numeroşi zei şi l-am încercat chiar 
şi pe noul zeu al faraonului, la al cărui templu care abia şi-a 
deschis porţile se duc mulţi oameni care vor să intre în grațiile 
faraonului, dar se spune că faraonul ar fi afirmat că zeul lui 
trăieşte numai pentru adevăr; de aceea mă bate gândul că 
acest zeu nu-i deloc un zeu prea comod şi util. 

Mi-am adus aminte de scarabeul găsit, i l-am dat lui Kaptah 
şi i-am spus: 

Acesta este un zeu puternic, chiar dacă nu-i prea mare. 
Păstrează-l cu grijă, fiindcă eu cred că el ne va purta noroc şi eu 
deja am avut un semn al puterii lui, când punga mi s-a umplut 
cu aur. Pune-ţi hainele siriene şi părăseşte această casă, dar să 
nu-mi reproşezi mie nimic, dacă cumva vei fi prins. Să te ajute 
acest mic zeu! Şi cred că ai dreptate, este mai bine să nu risipim 
banii şi să-i păstrăm pentru călătoria noastră până la Simyra. De 
fapt, eu nu mai am ce căuta în Teba, fiindcă nu mai pot privi în 
faţă nici un om şi nici într-un alt oraş din Egipt nu vreau să 
merg. Dar, evident, trebuie să trăiesc şi eu undeva, de aceea 
trebuie să plec. Eu niciodată nu mă voi mai întoarce în Teba. 

Dar Kaptah a spus: 


Cel mai bine este să nu te grăbeşti să faci jurăminte, 
stăpâne, fiindcă nu se poate şti ce aduce ziua de mâine. Cine a 
băut o dată din apa Nilului se întoarce la Nil. Nici o altă apă din 
lume nu-i va mai potoli setea. În rest, nimic de zis, fiindcă 
hotărârea ta este destul de înţeleaptă. Dar şi mai înţeleaptă mi 
se pare hotărârea de a mă lua cu tine, fiindcă, la drept vorbind, 
fără mine tu eşti ca un copil, care nu se poate înfăşa singur în 
scutece. Eu nu ştiu ce rău vei fi făcut, de ţi se dau ochii peste 
cap când vorbeşti despre acest lucru, dar ştiu că eşti încă tânăr 
şi că peste un timp vei uita, faptele oamenilor sunt ca pietrele 
aruncate în apă. Când arunci o piatră în apă, se aude un zgomot 
mare şi apa se agită, dar după o clipă, suprafaţa apei este din 
nou netedă şi nu se vede nici o urmă pe care piatra să o fi lăsat. 
La fel se întâmplă şi cu memoria oamenilor. Cu timpul, toţi îţi 
vor fi uitat numele şi faptele şi te vei putea întoarce. Eu sper că 
vei ajunge atât de puternic şi de bogat, încât să mă poţi proteja 
şi pe mine de pedeapsa cumplită care îl ameninţă pe un sclav 
care a fugit. 

Eu plec pentru a nu mă mai întoarce niciodată, am spus eu 
hotărât. 

Dar în aceeaşi clipă, Muma Crocodililor l-a strigat cu o voce 
ascuţită şi înspăimântătoare pe Kaptah. Eu m-am retras şi l-am 
aşteptat la colţul străzii şi nu după multa vreme, el şi-a făcut 
apariţia cu un coş în mână, în care avea o boccea. În cealaltă 
mână zornăia nişte bănuţi de argint. 

Muma Crocodililor m-a trimis în piaţă după cumpărături, mi-a 
spus el bucuros. Şi, ca de obicei, mi-a dat foarte puţini bani, dar 
nu-i nimic, nu strică şi o mică contribuţie din partea ei la 
călătoria noastră, fiindcă bănuiesc că Simyra nu este chiar atât 
de aproape. 

El avea în coş hainele siriene şi peruca, aşa că ne-am dus la 
malul Nilului, unde el şi-a schimbat hainele, apoi am cumpărat o 
frumuseţe de baston pentru el, aşa cum au numai servitorii 
nobililor şi alergătorii din faţa gardienilor. După aceea, ne am 
dus la debarcaderul de unde pleacă corăbiile spre Siria şi am 
găsit o corabie mare care avea pe puntea din spate o coardă din 
frânghie împletită, care susţinea catargul, groasă cât un om şi 
pe catargul căreia fâlfâia pavilionul de plecare. Căpitanul era 
sirian şi s-a bucurat când a auzit că sunt medic, el avea mult 
respect pentru medicii din Egipt. Uneori, în timpul unei călătorii 


lungi, marinarii se îmbolnăveau şi nu era rău dacă se întâmpla 
să fie şi un medic pe corabie, aşa mi-a spus el. Era limpede că 
scarabeul ne purta noroc, fiindcă am fost înscrişi imediat în 
registrul de bord şi căpitanul nu a vrut să primească nici un bun 
de la noi şi ne-a spus că noi va trebui să plătim doar mâncarea 
pe care o vom consuma. Din acel moment, Kaptah a început să 
respecte scarabeul ca pe un adevărat zeu şi să-l ungă în fiecare 
zi cu cele mai bune balsamuri şi să-l înfăşoare în cea mai fină 
pânză. 

Corabia s-a desprins de mal, sclavii au început să vâslească 
şi după optsprezece zile am trecut de hotarele Egiptului; după 
alte optsprezece zile am ajuns acolo unde Nilul se desparte în 
două braţe pentru a intra în mare, iar după încă două zile, în 
faţa noastră a apărut marea. In timpul călătoriei de-a lungul 
Nilului am trecut pe lângă oraşe şi temple, am văzut câmpuri 
bogate şi turme de vite, dar bogăţia Egiptului nu mi-a bucurat 
inima, fiindcă eram nerăbdător să părăsesc Ţara pământului 
negru. Dar când marea a fost în faţa noastră şi nu s-a mai văzut 
nici un pic de pământ, Kaptah a început să fie neliniştit şi m-a 
întrebat daca nu ar fi fost mai bine să fi debarcat şi să ne fi 
continuat călătoria până la Simyra pe pământ, chiar dacă 
drumul ar fi fost mai greu şi mai periculos din cauza tâlharilor 
care ne-ar fi putut ataca. Neliniştea lui a crescut şi mai mult 
când vâslaşii şi marinarii au început, după cum este obiceiul, să 
se văicărească şi să-şi zgârie până la sânge faţa cu pietre 
ascuţite, cu toate măsurile pe care căpitanul le luase ca 
pasagerii să nu-i vadă şi să nu se sperie. Numele corăbiei 
noastre era „Peştele cu cioc de pasăre”. Căpitanul i-a biciuit pe 
văslaşi şi pe marinari, dar acest lucru nu i-a împiedicat să 
continue şi chiar să-şi sporească bocetele, aşa că mulţi pasageri 
s-au molipsit de la ei şi au început să plângă jalnic şi să aducă 
jertfe zeilor. Egiptenii strigau numele lui Amon, în timp ce sirienii 
invocau Baalii din Simyra, Sidon, Biblos, şi din alte oraşe de 
unde erau ei. De aceea, i-am spus lui Kaptah să sacrifice ceva şi 
pentru zeul nostru, dacă îi este atât de mare frică. Ei s-a înclinat 
până la pământ în faţa scarabeului care era înfăşurat în cârpe şi 
a aruncat un bănuţ de argint în mare, ca să-l înduplece pe zeul 
mării, dar după aceea, s-a apucat să plângă, atât pentru că-i era 
milă de el însuşi, cât şi pentru argintul pe care-l pierduse. 


După ce au încetat cu urletele lor isterice; marinarii au ridicat 
pânzele şi corabia a tresărit şi a scârţâit din toate încheieturile, 
apoi a început să oscileze şi să se aplece, când într-o parte, 
când în alta, purtată de valuri şi împinsă de vânt. Dar când 
corabia a început să se legene, faţa lui Kaptah a devenit 
cenuşie, el a încetat să mai tipe şi după o clipă m-a anunţat că 
stomacul i s-a urcat până la urechi şi că simte că i se apropie 
sfârşitul. Mi-a spus că el nu vrea să-mi reproşeze nimic, chiar 
dacă eu l-am împins spre această tristă aventură, şi că-mi iartă 
tot răul pe care i l-am făcut când l-am adus cu mine pe corabie, 
pentru ca zeii să ţină seama de această trăsătură bună a 
caracterului său şi să fie binevoitori cu el, fiindcă el încă mai are 
o slabă speranţă că apa mării este suficient de sărată pentru a-i 
conserva trupul şi că, după ce va muri înecat, va putea începe 
liniştit călătoria spre Ţara de Dincolo. Marinarii care l-au auzit au 
râs cu poftă şi i-au spus că marea este plină de monştri, care-l 
vor devora înainte de a ajunge la fund. 

Vântul s-a întețit, corabia se legăna îngrozitor, dar căpitanul 
scruta liniştit largul mării, deşi nu se vedea nici un țărm nicăieri. 
Atunci a început să mi se facă şi mie puţin frică, fiindcă mă 
întrebam cum ar putea el găsi drumul spre ţărmul dispărut şi 
am încetat să mai râd de Kaptah, apoi am simţit cum mi se 
învârte capul şi că mi se face rău. lar peste puţină vreme, 
Kaptah a vomitat, apoi s-a întins pe puntea corăbiei şi faţa lui s- 
a făcut verde şi nu a mai spus nimic. M-am neliniştit şi mai mult 
când am văzut că mulţi alţi călători vomitau, îşi schimbau 
culoarea feţei şi gemeau de moarte, de aceea, m-am dus 
repede la căpitan şi i-am spus că, în mod sigur, zeii i-au 
blestemat corabia, fiindcă în ciuda cunoştinţelor mele medicale, 
care nu sunt de neglijat, nu am mai văzut o asemenea epidemie 
ca aceea care se manifesta pe puntea corăbiei lui. Şi l-am rugat 
stăruitor să întoarcă corabia şi să ajungem din nou la țărm, 
atâta timp cât el poate că încă îşi mai aminteşte cum să 
găsească ţărmul, fiindcă eu, ca medic, nu vreau să mă simt 
răspunzător de consecinţele acestei epidemii. l-am mai spus că 
furtuna care bântuia în jurul nostru şi care făcea să se legene 
atât de tare corabia va sfârşi, desigur, prin a rupe-o în două. Și 
am încheiat prin a-mi cere scuze că mă amestec în meseria lui. 

Dar căpitanul m-a liniştit şi m-a asigurat că avem un vânt 
excelent şi nemaipomenit de favorabil pentru navigaţie şi că eu 


n-ar trebui să supăr zeii vorbind despre furtună. Cât priveşte 
boala, a spus el, provine doar de la lăcomia călătorilor, care au 
gândit că, dacă tot au plătit mâncarea pentru tot timpul 
călătoriei, trebuie să profite de acest lucru şi să se ghiftuiască 
peste măsură, ceea ce, fără îndoială, este o pierdere pentru 
compania siriană, care este proprietara corăbiei. Cunoscând 
obiceiurile călătorilor, ca o măsură de siguranţă, proprietarul 
sirian al corăbiei a oferit o ofrandă substanţială unor zei 
convenabili ai mării, pentru ca pasagerii să dea înapoi ceea ce 
au mâncat şi, în plus, să nu se mai poată atinge de mâncare 
multe zile, pentru a nu epuiza ca nebunii toate proviziile de pe 
corabie. 

Explicaţia lui nu m-a mulţumit deloc şi am mai îndrăznit să-l 
întreb dacă este sigur că va mai găsi ţărmul, acum, că tot se 
lăsa întunericul. Dar el m-a asigurat că în cabina lui avea diferiţi 
zei, care-l ajutau să găsească direcţia bună spre care să dirijeze 
corabia, atât ziua cât şi noaptea, cu condiţia ca cerul să fie 
înstelat noaptea şi soarele să strălucească ziua. Era însă clar că 
el minţea, fiindcă astfel de zei nu există. 

Ca să schimb vorba, l-am întrebat în glumă de ce eunu m- 
am îmbolnăvit ca alţi călători. lar el mi-a răspuns că este natural 
să nu mă fi îmbolnăvit, din moment ce eu am mâncat 
corespunzător cu banii pe care i-am plătit şi nu am pricinuit 
companiei siriene nici o pagubă. Cât priveşte Kaptah, a spus el, 
servitorii sunt cazuri particulare şi de aceea, unii se 
îmbolnăvesc, iar alţii nu. Apoi, el s-a jurat pe barba lui că, 
imediat ce va pune piciorul pe pământul Simyrei, fiecare călător 
va fi sănătos ca un ţap tânăr şi că nu am de ce să mă tem, 
fiindcă reputaţia mea de medic nu va fi ştirbită cu nimic. Totuşi, 
îmi era greu să cred în vorbele lui, când vedeam starea 
deplorabilă a călătorilor. 

Dar de ce eu nu m-am îmbolnăvit, nu ştiu. Poate că, fiindcă 
imediat după ce m-am născut, am făcut acea călătorie pe Nil 
într-o barcă de stuf. Altă explicaţie nu am găsit. 

Am încercat să fiu de folos şi să-i îngrijesc pe Kaptah şi pe 
ceilalţi călători, dar când mă atingeam de ei, mă blestemau. lar 
când am încercat să-l determin pe Kaptah să mănânce ceva, 
pentru a se fortifica, el şi-a întors capul ca să nu vadă mâncarea 
şi a început din nou să vomite, scoțând nişte sunete care se 
asemănau cu zgomotul pe care-l face un hipopotam care-şi 


deşartă burta, cu toate că nici nu mai avea nimic de dat afară 
din el. Cum până atunci nu l-am văzut niciodată pe Kaptah să 
refuze mâncarea, am început să cred că, într-adevăr, el va muri 
şi m-am întristat; mi-ar fi părut rău ca el să moară, fiindcă deja 
mă obişnuisem cu glumele şi cu flecăreala lui. 

După ce a venit noaptea, cu chiu cu vai am reuşit să adorm; 
legănatul corăbiei, trosnetul pânzelor lovite de vânt şi crestele 
valurilor care loveau marginile corăbiei erau înspăimântătoare. 

Au mai trecut câteva zile şi nici un călător nu a murit, unii 
chiar s-au înzdrăvenit şi s-au apucat din nou să mănânce şi să 
se plimbe pe punte. Numai Kaptah stătea în continuare chircit şi 
nu voia să se atingă de mâncare. Dar, până la urmă. a început 
să dea şi el semne de viaţă şi să se roage la scarabeul nostru şi 
m-am gândit că în el se redeşteptase dorinţa de a ajunge viu pe 
pământ. 

Intr-a şaptea zi, am văzut ţărmul, iar căpitanul mi-a spus că, 
datorită vântului favorabil, a putut să mai scurteze din drum şi 
am navigat în largul mării direct spre Simyra, fără să mai fie 
nevoie să trecem prin dreptul oraşelor Jop şi Tir. De unde ştia 
toate acestea, nu am reuşit să mă lămuresc nici până în ziua de 
azi. In orice caz, în ziua următoare s-a putut vedea şi Simyra. 
Căpitanul a trimis o ofrandă bogată zeilor mării şi zeilor din 
cabina lui. S-au strâns pânzele, vâslaşii şi-au vârât lopeţile în 
apă şi au început sa vâslească. Corabia a intrat in portul Simyra. 

Dar abia când am ajuns în apele calme, s-a ridicat în picioare 
şi Kaptah şi-a jurat pe scarabeu că el nu va mai pune niciodată 
piciorul pe o corabie care navighează pe mare. 


A 


CN îi) 


Cartea a cincea: 
KHABIRII 


Voi povesti acum despre Siria şi despre oraşele pe care le- 
am văzut în această ţară şi cred că este bine să precizez încă de 
la început că în ţara cu pământul roşu totul este altfel decât in 
ţara cu pământul negru. Acolo nu este nici un fluviu; doar 
ploaia, care cade din cer, aduce apă pe pământ şi-i umezeşte. In 
vecinătatea fiecărei văi este un munte, în spatele muntelui este 
din nou vale şi în fiecare vale trăieşte un popor diferit, condus 
de un prinţ independent, care plăteşte tribut faraonului, sau 
poate că ei plăteau numai în acele vremuri despre care 
povestesc. Ei vorbesc limbi şi dialecte diferite, locuitorii de la 
ţărmul mării sunt pescari sau navigatori, în vreme ce aceia care 
trăiesc în interiorul ţării cultivă pământul şi-i jefuiesc pe alţii. 
Garnizoanele egiptene sunt incapabile să împiedice jafurile. 
Hainele de iarnă, pe care ei le poartă, sunt multicolore şi ţesute 
cu multă măiestrie şi le acoperă trupul din cap până-n picioare, 
fiindcă în ţara lor este mai frig decât în Egipt, dar şi fiindcă ei 
consideră impudic să-şi dezgolească trupul, în afară de cazul 
când îşi fac nevoile afară, în văzul tuturor, lucru pe care orice 
egiptean l-ar considera oribil. Ei poartă părul lung şi barbă, 
mănâncă în interiorul locuinţelor, iar zeii lor, diferiţi în fiecare 
oraş, pretind chiar şi sacrificii umane. Cred că aceste câteva 
cuvinte sunt suficiente ca oricine să poată înţelege că, în ţara 
pământului roşu, totul este altfel decât în Egipt, dar de ce este 
aşa, n-aş putea spune, fiindcă nu ştiu. 

Cred că oricine poate înţelege de ce, în acea vreme, nobilii 
Egiptului, împuterniciţi cu strângerea tributului pentru faraon 
din oraşele Siriei şi cu comanda garnizoanelor egiptene, 
considerau misiunea lor ca pe o pedeapsă, chinuiţi de o 
nostalgie nebună după malurile Nilului, cu excepţia unora care, 
seduşi de noutate şi de bizar, îşi schimbau hainele şi 
mentalitatea şi începeau să aducă jertfe zeilor străini. De altfel, 


şi moravurile bizare ale sirienilor, şi intrigile între subordonați, şi 
tergiversarea plăţii tributului ca şi disputele continue între 
principii sirieni au făcut viaţa amară funcţionarilor egipteni. 
Totuşi, şi în Simyra există un templu al lui Amon. Colonia 
egipteană îşi păstra îmbrăcămintea, organiza de sărbători 
ospeţe comune, trăia între sirieni fără să se amestece cu ei şi 
căuta să-şi conserve, pe cât de mult era cu putinţă, obiceiurile şi 
să-şi imagineze că este în Egipt. 

Am locuit doi ani în Simyra şi în acest timp am învăţat limba 
Babilonului, fiindcă mi s-a spus că un om care o ştie poate 
călători prin toată lumea cunoscută şi în fiecare loc se poate 
face înţeles de oamenii cultivați. După cum toată lumea ştie, 
scrierea babiloniană se face pe tăblițe de argilă, cu ajutorul unei 
tije ascuţite la unul dintre capete, şi chiar şi regii schimbă la fel 
mesaje între ei. Dar de ce preferă ei acest mod, nu ştiu. Poate 
pentru că hârtiile pot lua oricând foc, pe când tăbliţele de argilă 
se pot conserva etern şi pot atesta oricând cât de repede regii şi 
suveranii pot să uite alianțele făcute şi tratatele lor sacre. 

Când spun că în Siria totul este altfel decât în Egipt, mă refer 
şi la faptul că, în Siria, medicii trebuie să alerge ei înşişi pentru 
a-şi găsi pacienţi, fiindcă un bolnav nu apelează niciodată la un 
medic atunci când este bolnav. Pacienţii răsplătesc medicul 
înainte de a fi vindecaţi, ceea ce este convenabil pentru medic, 
fiindcă un bolnav poate uita repede de răsplată după s-a 
vindecat. De asemenea, este obiceiul ca nobilii şi bogaţii să aibă 
medicul personal, căruia îi dau daruri atâta timp cât ei sunt 
sănătoşi. Dacă se întâmplă să se îmbolnăvească, nu-l mai 
onorează cu nimic şi o fac din nou abia după ce sunt vindecaţi. 

Intenţia mea era să încep discret practicarea profesiei mele 
în Simyra. Dar Kaptah mi-a spus: „Nu!”, ideea lui a fost să-mi 
cumpăr cele mai frumoase haine cu toţi banii pe care îi aveam şi 
să plătesc un om care să-mi facă numele cunoscut în fiecare 
parte a oraşului, unde se adună lumea. Omul care urma să-mi 
facă numele cunoscut ar fi trebuit sa spună că eu nu eram în 
căutare de pacienţi şi că bolnavii ar putea să mă caute pe mine, 
dacă doreau să se vindece. Kaptah mi-a mai spus că eu nu 
trebuie să fac prostia şi să consult vreun bolnav, care să nu-mi 
poată da mai înainte o monedă de aur. l-am răspuns lui Kaptah 
că acest lucru este absurd într-un oraş în care nimeni nu-mi 
cunoaşte priceperea şi unde toate se petrec altfel decât în ţara 


pământului negru. Dar Kaptah s-a făcut că nu aude ceea ce 
spun eu si a trebuit să fac aşa după cum a vrut el, fiindcă era 
încăpățânat ca un catâr. 

El m-a convins să merg la cei mai renumiţi medici sirieni şi 
să le spun: 

— Eu sunt medicul egiptean Sinuhe, cel căruia noul faraon i-a 
dat numele „El, cel care este singur” şi reputaţia mea este mare 
în Egipt. Eu pot deştepta morții la viaţă şi pot face orbii să vadă, 
dacă acest lucru îi este pe plac zeului meu, fiindcă eu sunt 
posesorul unui zeu puternic. Ştiinţa nu este aceeaşi în toată 
lumea, după cum nici bolnavii nu sunt aceiaşi De aceea am 
venit în oraşul vostru, pentru a studia bolile şi a le găsi remedii 
de vindecare, cât şi pentru a profita de ştiinţa şi de 
înţelepciunea voastră. Eu nu intenţionez să vă deranjez în 
practicarea meseriei voastre, fiindcă, cine sunt eu să vă fac 
concurenţă? lar de aur nu duc lipsă, fiindcă aurul este ca 
pulberea la picioarele mele. De acea, vă propun a-mi trimite pe 
acei bolnavi pe care zeii voştri îi urăsc şi pe care, de aceea, nu Îi 
puteţi vindeca şi, în special, pe aceia a căror stare reclamă 
folosirea cuţitului, asta fiindcă voi nu practicaţi acest lucru. In 
timp ce eu mi-aş da seama dacă zeul meu îi poate vindeca în 
acest fel. Dacă eu voi reuşi să vindec astfel de bolnavi, vă voi da 
vouă jumătate din aurul pe care ei mi-l vor aduce, fiindcă, 
adevărul este că eu nu am venit aici pentru aur, ci pentru a-mi 
îmbogăţi ştiinţa. Dar dacă nu-i voi putea vindeca, nu le voi 
accepta darurile, ci îi voi trimite înapoi la voi cu darurile lor. 

Medicii din Simyra pe care i-am întâlnit pe stradă şi în pieţe 
pe când ei erau în căutare de bolnavi, şi cărora le-am vorbit în 
felul acesta, au clătinat din cap, s-au scărpinat în barbă şi au 
spus: 

— Tu eşti atât de tânăr, însă, cu siguranţă, zeul tău te-a 
binecuvântat cu multă înţelepciune, fiindcă vorbele tale sunt pe 
placul urechilor noastre. Mai cu seamă ceea ce ai spus în 
legătură cu aurul şi cu darurile a fost cu înţelepciune spus. Cele 
spuse în legătură cu intervenţiile medicale, la care poate că este 
nevoie de folosirea cuţitului, ne convin de asemenea, fiindcă 
noi, sirienii, nu recurgem niciodată la cuţit. Noi gândim că 
bolnavul căruia i s-a aplicat un astfel de tratament moare, cu 
siguranţă, mai repede decât dacă nu s-ar fi recurs la nimic. 
Singurul lucru pe care te sfătuim să nu-l faci este de a nu 


încerca vindecarea prin magie, fiindcă magia noastră este 
deosebit de puternică, iar în acest domeniu există deja o 
concurenţă exagerată, atât în Simyra, cât şi, în celelalte oraşe 
de la malul mării. 

Era adevărat ceea ce spuneau ei despre vrăjitori şi despre 
magie, fiindcă pe stradă circulau numeroşi bărbaţi care nici nu 
ştiau să scrie, dar care promiteau vindecarea bolnavilor prin 
vrăjitorie şi care trăiau la mare cinste în casele celor creduli, 
până ce aceştia fie se vindecau, fie mureau. Chiar şi în această 
privinţă, în Siria era cu totul altfel decât în Egipt, fiindcă, aşa 
după cum toată lumea ştie, în Egipt practicau magia doar preoţii 
de cel mai înalt grad în templu, iar alţii o practicau pe ascuns, 
fiindcă se temeau de pedeapsă. 

Aşa se face că au început să-mi sosească bolnavii acasă. Pe 
mulţi am reuşit să-i vindec, iar pe aceia pe care nu i-am putut 
vindeca i-am trimis înapoi medicilor din Simyra. Am adus acasă 
foc sacru de la templul lui Amon, pentru a mă putea purifica, 
aşa după cum este indicat, şi abia după aceea m-am aventurat 
să fac operaţii de care medicii sirieni tare se mai minunau 
scărpinându-şi îndelung bărbile. Odată, am reuşit să redau 
vederea unui orb, care fusese îngrijit multă vreme de medici şi 
apoi de un vrăjitor, care-i unsese ochii cu un balsam făcut pe 
bază de praf şi de salivă. Eu l-am vindecat cu ajutorul unui ac, 
aşa cum se obişnuieşte în Egipt, şi după această vindecare, m- 
am bucurat de o mare popularitate, chiar dacă peste un timp, 
omul şi-a pierdut din nou vederea, fiindcă o astfel de vindecare 
nu este de durată. 

Negustorii şi bogătaşii din Simyra duc o viaţă trândavă şi 
luxoasă şi sunt mai graşi decât egiptenii, de aceea sufereau de 
deficiență respiratorie şi de dureri de stomac. Eu nu m-am sfiit 
să folosesc cuțitul, când a fost nevoie, aşa că sângele lor a curs 
ca din porcii graşi. Când provizia mea de leacuri a fost pe 
sfârşite, nu m-am neliniştit şi am fost foarte fericit că la Casa 
Vieţii din Teba învăţasem atât de conştiincios în ce zi anume 
trebuie strânsă fiecare plantă medicinală, în funcţie de poziţia 
lunii şi a aştrilor de pe cer. Din acest punct de vedere, 
cunoştinţele medicilor din Simyra erau vagi şi nu m-aş fi 
hazardat să recurg la leacurile pe care ei le foloseau. Celor obezi 
le-am dat leacuri care să le diminueze durerile de stomac şi să 
le permită să respire, fără riscul de a se sufoca. Le vindeam 


aceste leacuri cu atât mai scump, cu cât pacientul era mai 
bogat. Nu am avut nici un conflict cu nimeni, fiindcă le 
trimiteam daruri medicilor şi autorităţilor, iar Kaptah mi-a făcut 
cunoscut numele în tot oraşul şi chiar a invitat la noi acasă 
cerşetorii şi oamenii care spuneau poveşti pe stradă şi le-a dat 
să mănânce şi să bea, iar aceştia m-au elogiat pe stradă şi prin 
pieţe, aşa ca numele meu a ajuns repede cunoscut în tot oraşul. 

Fiindcă ajunsesem destul de bogat, am depus tot aurul şi tot 
ceea nu foloseam pentru nevoile mele şi pentru daruri, la casa 
de comerţ din Simyra, care trimitea corăbii în Egipt, în insulele 
mării sau în ţara Hatti, aşa că eu devenisem posesorul unei părţi 
din acele corăbii, din unele a suta parte, din altele a cinci suta 
parte, după banii pe care îi aveam atunci când făceam 
depunerea. Unele corăbii nu se mai întorceau niciodată, dar cele 
mai multe se întorceau şi atunci aurul meu se dubla sau se tripla 
în registrele casei de comerţ. Acest obicei din Simyra nu este 
cunoscut în Egipt, dar în Simyra chiar şi săracii îl speculau şi-şi 
sporeau în felul acesta averea sau sărăceau şi mai mult. Ei 
strângeau cuprul lor la un loc, zece sau cincisprezece oameni 
săraci, şi puteau astfel să cumpere a mia parte dintr-o corabie 
sau din încărcătura pe care o transporta. In felul acesta, eu nu 
trebuia să păstrez acasă aurul şi să mă tem tot timpul de hoţi şi 
de răufăcători, fiindcă tot aurul meu era trecut în registrul casei 
de comerţ, iar atunci când trebuia să călătoresc în alte oraşe, ca 
Biblos şi Sidon, pentru a îngriji vreun bolnav, nu era nevoie să 
iau aur cu mine, ci doar o tăbliță de la casa de comerţ, pe care, 
după ce o arătam casei de comerţ din Biblos sau din Sidon, 
puteam obţine aurul care-mi trebuia pentru trai sau pentru a-mi 
cumpăra ceva. Dar de acest aur de obicei nu era nevoie, fiindcă 
primeam aur de la bolnavii care mă chemau din Simyra, dacă 
reuşeam să-i vindec. Ei mă chemau după ce pierduseră orice 
speranţă că medicii din oraşul lor i-ar fi putut vindeca 

Aşa că ajunsesem prosper şi mă îmbogăţisem, iar Kaptah se 
îngrăşase şi se îmbrăca cu haine scumpe şi se ungea cu uleiuri 
fine şi devenise atât de arogant, chiar şi faţă de mine, încât a 
trebuit, până la urmă, să-l lovesc cu băţul. Dar de ce îmi mergea 
atât de bine, nu ştiu. Poate, unde eram tânăr şi aveam încredere 
în cunoştinţele mele şi mâinile nu-mi tremurau când tineam 
cuțitul şi aveam îndrăzneala să fac orice pentru vindecarea 
bolnavilor, fiindcă, după opinia mea, eu nu aveam nimic de 


pierdut. Nu am disprețuit nici ştiinţa siriană şi am folosit 
metodele ei atunci când mi s-au părut bune. Medicii sirieni 
preferau cuţitului metalul înroşit în foc, cu toate că acest 
procedeu provoca dureri groaznice bolnavului. Poate că 
prosperitatea mea se datora şi scarabeului sacru, căruia Kaptah 
îi slujea ca unui zeu, fiindcă, după părerea lui, scarabeul făcea 
să apară în casa noastră aurul şi argintul. 

Kaptah îi aducea în fiecare zi, drept ofrandă, baligă de vacă, 
pe care o rula in formă de bulgăraşi, aşa după cum, cică, este 
obiceiul scarabeilor să facă. Totuşi, eu nu am văzut aşa ceva 
niciodată cu ochii mei. Nu ştiu sigur dacă prosperitatea mea se 
datora scarabeului, dar ştiu că, într-adevăr, îl respectam şi că-i 
spuneam lui Kaptah să-i slujească, de aceea Kaptah începuse să 
se fălească că el nu este doar un simplu slujitor al unui medic, ci 
şi un preot, care slujeşte un zeu. 

Insă prosperitatea mea era atât de mare şi fiindcă nu mă 
pizmuia nimeni şi nici nu rivalizam cu nimeni, fiindcă împărţeam 
cu generozitate cu alţii darurile pe care le primeam sau 
trimiteam înapoi bolnavii pe care nu-i puteam vindeca, iar 
ştiinţa era pentru mine, într-adevăr, mai importantă decât aurul, 
într-o vreme, când am avut atât de mult aur încât puteam trăi 
foarte bine, potrivit rangului meu, aurul şi-a pierdut importanţa 
pentru mine, aşa că am îngrijit chiar şi săraci, ca să învăţ din 
suferinţa lor. Mi-au murit şi mie destui bolnavi, fiindcă ştiinţa 
mea nu a fost de ajuns să-i pot vindeca pe toţi, dar nimeni nu m- 
a acuzat pentru aceasta, în ciuda faptului că, adesea, medicul îşi 
pierde bunul renume, dacă pacienţii lui mor. Despre aceia care 
au murit pe când îi îngrijeam se spunea: „Dacă nici Sinuhe 
egipteanul nu a putut să-l vindece, înseamnă că Baal a dorit 
acest lucru”. Atât de mare era reputaţia mea în Simyra. 


Dar eu am rămas în continuare un solitar şi viaţa nu mi-a 
adus nici o bucurie. Îmi era scârbă de vin, fiindcă nu-mi bucura 
inima, ci doar îmi întuneca mintea ca funinginea şi gândeam că 
aş muri dacă aş mai bea vin. În schimb, mi-am îmbogăţit 
cunoştinţele şi am învăţat să scriu şi să citesc în limba 
Babilonului. Nu aveam nici un moment liber toată ziua, iar 
noaptea dormeam profund. Dacă nu aş fi fost tot timpul ocupat, 
m-aş fi îmbolnăvit, fiindcă inima mea s-ar fi hrănit în continuare 
cu leşia amară a propriei mele tristeţi şi cu regretele pentru 
faptele rele pe care le făcusem înainte. 

Dacă tot trăiam în Simyra, am început să mă informez 
despre zeii Simyrei, pentru a vedea dacă ei îmi vor spune ceva. 
Ca şi toate celelalte aspecte ale vieţii, şi în privinţa zeilor erau 
mari deosebiri faţă de Egipt. În Simyra, cel mai mare zeu era 
Baal şi el era un zeu crud, iar preoţii care-i slujeau lui erau 
castraţi; zeului Baal i se aduceau şi jertfe umane, pentru ca el să 
protejeze oraşul. Marea cerea sacrificii şi Baal voia chiar şi copii, 
astfel că autorităţile Simyrei erau în permanent preocupate să 
găsească noi victime pentru el. De aceea, eu nu am văzul în 
Simyra nici un sclav diform. Oamenii săraci erau aspru pedepsiţi 
pentru orice mică greşeală, iar un om care fura un peşte ca să-şi 
hrănească familia sfârşea prin a fi sacrificat lui Baal. În schimb, 
negustorul care înşela, furând la cântar sau amestecând argint 
în aur, pentru a-i păgubi pe alţii, nu era pedepsit ci, dimpotrivă, 
era admirat pentru şiretenia lui, din moment ce se spunea: 
„Omul a fost creat pentru a fi înşelat”. Oamenii de pe corăbii, 
chiar şi căpitanii, furau copii din Egipt şi de pe coasta mării, 
pentru a-i aduce sacrificii lui Baal şi ei erau foarte respectaţi 
pentru aceste fapte. 

Zeița lor era Astarte, căreia i se mai spunea şi Iştar, la fel ca 
zeiţei Iştar din Ninive, şi ea avea foarte mult ţâţe şi în fiecare zi 


îi erau schimbate îmbrăcămintea fină şi bijuteriile; ei îi slujeau 
doar femei, care erau numite fecioarele templului, cu toate că 
nici pe departe nu erau fecioare. Dimpotrivă, datoria lor era să 
se prostitueze în templu şi acest lucru era agreat de zeiţă şi 
apreciat după cât de mult argint şi aur dădeau vizitatorii 
templului. Aceste fecioare se întreceau una pe alta în măiestrie, 
fiindcă încă din copilărie erau instruite cum să desfete un bărbat 
în diferite moduri, ca bărbaţii să fie generoşi şi să ofere 
Astarteei cât mai mult aur şi argint. Acest obicei era complet 
diferit de obiceiurile din Egipt şi contrar legilor morale impuse în 
templele egiptene, fiindcă în Egipt, a te distra într-un templu cu 
o femeie era un mare păcat, iar cel care s-ar fi dovedit vinovat 
de aşa ceva risca să fie trimis într-o mină de cupru, iar după 
aceea, templul trebuia să-şi închidă porţile, pentru a fi purificat. 

În ceea ce priveşte femeile, negustorii din Simyra le păzeau 
cu străşnicie, le ţineau închise în casă şi le îmbrăcau din cap 
până-n picioare cu veşminte groase, ca înfăţişarea lor exterioară 
să nu atragă nici un alt bărbat, în schimb, ei se duceau la 
templu pentru a se distra şi pentru a o onora pe zeiţă. De aceea, 
în Simyra nu erau case de distracţie ca în Egipt, şi dacă unui 
bărbat nu îi erau de ajuns fecioarele templului, îşi lua o nevastă 
sau cumpăra o sclavă din piaţă, cu care să se distreze. In fiecare 
zi, în piaţă erau numeroase sclave de vânzare, fiindcă în fiecare 
zi soseau corăbii în port şi sclavele erau de diferite culori şi de 
diferite mărimi, şi mai grase şi mai slabe, şi copii şi fecioare, 
după dorinţa şi după gustul fiecăruia. Pe sclavele infirme le 
cumpărau autorităţile oraşului pentru un preţ de nimic şi le 
duceau ca să fie jertfite zeului Baal şi simyrienii erau foarte 
mulţumiţi, râdeau şi se loveau cu palmele pe burtă că au fost 
atât de şmecheri încât au reuşit să-şi înşele până şi zeul. Dacă 
sclava era, totuşi, prea bătrină, fără dinţi, fără picioare sau era 
pe moarte, atunci era pusă o legătură pe ochii zeului, ca el să 
nu vadă victima care urmează să-i fie jertfită, ci doar să-şi 
bucure nasul cu mirosul sângelui vărsat în cinstea lui. 

Şi eu l-am onorat pe zeul Baal, fiindcă, dacă el era zeul 
oraşului, era în interesul meu să fiu în relaţii bune cu el. Dar, 
fiindcă eram egiptean, eu nu am cumpărat pentru el o victimă 
omenească, care să fie sacrificată, ci i-am oferit aur. 

O dată, am fost chiar şi la templul Astarteei care se 
deschidea seara, şi am ascultat muzica şi am privit cum femeile 


templului, pe care refuz să le numesc fecioare, au executat 
dansuri voluptuoase în onoarea zeiţei lor. Şi fiindcă aşa era 
obiceiul, m-am distrat şi eu cu ele şi uimirea mea a fost mare. 
fiindcă de la ele am învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le 
ştiam. 

Dar în sufletul meu nu a fost nici o bucurie. A fost mai mult 
curiozitatea cea care m-a îndemnat să mă distrez cu ele şi, după 
ce ele m-au învăţat tot ceea ce ştiau, mi s-a făcut scârbă de ele 
şi nu m-am mai dus la templul zeiţei Astarte. După mine, nu 
există pe lume ceva mai monoton şi mai plictisitor decât 
măiestria atât de mult lăudată a fecioarelor Astarteei. 

Totuşi, Kaptah era neliniştit în ceea ce mă priveşte şi deseori 
dădea nemulţumit din cap când se uita la mine, fiindcă faţa mea 
îmbătrânise şi ridurile dintre sprâncene începuseră să se 
înmulțească, fiindcă eram din ce în ce mai posac şi inima mea 
era închisă. El tot spera că voi cumpăra o sclavă care să mă 
înveselească şi cu care să mă distrez în timpul liber, fiindcă nici 
nu putea fi vorba să mă însoțesc cu o femeie străină sau să mă 
distrez cu vreo femeie al cărei bărbat era plecat din Simyra. Mai 
mult, mie nu-mi făcea nici o plăcere să frecventez colonia 
egipteană şi nici cu ofiţerii egipteni de la garnizoană nu 
discutam niciodată. Cum Kaptah se îngrijea de casă şi ţinea 
banii, într-o zi el a cumpărat pentru mine o sclavă, pe care a 
ales-o după gustul lui. A spălat-o, a împodobit-o, a uns-o cu 
uleiuri fine şi, mândru nevoie mare, a adus-o într-o seară la 
patul meu, când eu eram atât de obosit după o zi istovitoare de 
muncă şi abia aşteptam să mă culc liniştit. 

Fata era dintr-una din insulele mării, avea pielea 
nemaipomenit de albă şi o dantură perfectă, nu era deloc slabă, 
iar ochii ei erau rotunzi şi drăgălaşi ca ai unui vițel. Ea m-a privit 
cu respect şi se vedea că-i era teamă de oraşul străin în care o 
purtase soarta. Kaptah mi-a lăudat frumuseţea ei atât de mult, 
că până la urmă, mai mult ca să-i fac lui plăcere, am consimţit 
să mă distrez cu ea. Dar cu toate eforturile de a termina-o cu 
singurătatea, inima mea nu s-a înveselit şi niciodată nu am 
reuşit să-i spun „dragostea mea”. 

Dar a fost o greşeală că am fost prietenos cu ea, fiindcă în 
scurtă vreme, ea a devenit orgolioasă şi mă deranja foarte mult 
când consultam bolnavii. Şi, cum îi plăcea să mănânce, s-a 
îngrăşat repede destul de mult şi dorea tot timpul alte bijuterii şi 


alte veşminte şi mă urmărea peste tot cu ochii ei drăgăstoşi şi 
nu-i trecea altceva prin cap decât să se iubească cu mine. 

Nu m-a ajutat cu nimic faptul că am călătorit mult, fie în ţară, 
fie în oraşele de pe coasta mării, fiindcă atunci când mă 
întorceam acasă, ea era prima care îmi ieşea în cale şi plângea 
de bucurie că mă vede şi începea din nou să mă urmărească 
pentru ca să se distreze cu mine. De supărat ce eram, deoarece 
nu-mi mai dădea nici o clipă pace, o mai loveam din când în 
când cu băţul, dar lucrul acesta nu ajuta la nimic, dimpotrivă ea 
devenea şi mai drăgăstoasă şi cred că-i făcea şi plăcere s-o 
lovesc, fiindcă îmi admira puterea. Până la urmă viaţa pentru 
mine a devenit insuportabilă în propria mea casă şi m-am 
hotărât să i-o dau lui Kaptah, fiindcă, de fapt, el o alesese, după 
gustul lui, şi Kaptah n-a zis aici da, nici ba, dar ea nu-l voia pe el 
şi l-a muşcat, l-a lovit şi l-a înjurat în limba care se vorbea în 
Simyra şi din care învățase deja câteva vorbe, cât şi în limba 
insulei de pe mare, de unde venise, din care noi, oricum, nu 
înţelegeam nimic. lar după ce i-am administrat amândoi o 
bătaie straşnică, ea a fost şi mai înnebunită după mine. 

Dar scarabeul ne-a scăpat şi de răul ăsta, fiindcă într-o zi, am 
fost vizitat de un prinţ, care auzise de reputaţia de care mă 
bucuram; el se numea Aziru şi era regele unei ţări mici, Amuru. 
l-am îngrijit dantura şi am făcut un dinte din fildeş, pe care l-am 
aşezat în locul dintelui pe care-l pierduse în cursul unei bătălii 
purtate de ţara Amuru cu o ţară vecină şi i-am acoperit cu aur 
dinţii deterioraţi, iar când am terminat lucrul, dinţii lui arătau 
minunat. Cum el era pentru mai mult timp în Simyra, la un sfat 
cu autorităţile privind relaţiile dintre Simyra şi ţara Amuru, 
venea în fiecare zi pe la mine ca să mai stăm de vorbă. Atunci a 
văzut-o el pe sclava mea, - căreia îi spuneam Keftiu, după 
numele insulei din care venea, fiindcă îmi era imposibil să 
pronunt numele ei păgân - şi de cum a văzut-o, s-a îndrăgostit 
nebuneşte de ea. Acest Aziru era un bărbat puternic ca un taur, 
avea pielea albă şi o barbă neagră cu reflexe albastre, care 
strălucea în lumina soarelui. Privirea lui era mândră şi ochii 
scânteietori şi Keftiu a început să-l privească cu o dorinţă 
aprinsă, fiindcă o femeie este întotdeauna atrasă de tot ce este 
ciudat. În mod special, Aziru era atras de trupul fetei - care era 
atât de robust, în ciuda faptului că ea era încă foarte tânără - şi 
de veşmântul cretan al fetei, care, deşi îi acoperea gâtul, lăsa 


sânii liberi să se vadă. Şi, de obicei, în Siria şi în ţara lui, femeile 
umblau îmbrăcate din cap până-n picioare. Şi, nemaireuşind să- 
şi stăpânească dorinţa, într-o zi el a suspinat profund şi mi-a 
spus: 

— Tu eşti un adevărat prieten, Sinuhe egipteanule, fiindcă 
mi-ai reparat dinţii. Mulțumită ţie, gura mea străluceşte de aur 
când o deschid; numele tău va fi slăvit în ţara Amuru. lar 
recompensa pe care intenţionez să ţi-o dau va fi atât de mare 
încât vei rămâne uimit. Cu toate acestea, ceea ce vreau să-ți 
spun s-ar putea să te jignească, iar dacă te voi jigni, o voi face 
împotriva principiilor mele, fiindcă eu niciodată nu am voit să 
supăr pe un prieten. Dar am văzut-o pe femeia care locuieşte în 
casa ta şi m-am îndrăgostit de ea şi nu-mi mai pot stăpâni 
dorinţa de a o avea, fiindcă patima aceasta îmi sfâşie trupul ca o 
pisică sălbatică şi cred că nici măiestria ta de mare medic nu-mi 
poate vindeca această boală. O doresc atât de mult pe femeia 
aceasta, încât mă simt ca un bolnav. Nu mi-a mai fost dat să 
văd până acum o femeie atât de atrăgătoare ca ea şi înţeleg 
bine că tu o iubeşti şi că îţi va lipsi, mai ales noaptea, ca să-ți 
încălzească patul. Iți cer stăruitor să mi-o vinzi mie şi trebuie să 
ştii că ea nu va mai fi sclavă, ci va deveni una dintre soțiile 
mele. Ti-am spus-o direct, fiindcă tu eşti un om onest şi eşti 
prietenul meu şi să ştii că eu îţi voi plăti pentru ea cât de mult 
mi-ai cere. Dar, de asemenea, îţi spun direct că, dacă nu vrei să 
mi-o cedezi de bunăvoie, o voi lua cu forţa şi o voi duce în ţara 
mea, într-un loc unde nu o vei putea găsi niciodată, dacă te vei 
aventura să o cauţi. Dar, dacă te va bate gândul să fugi cu ea 
din Simyra, slujitorii mei te vor găsi şi-n gaură de şarpe, te vor 
ucide, iar pe ea mi-o vor aduce mie. Eu nu umblu cu prefăcătorii 
în faţa unui prieten, sunt cinstit cu tine şi te respect, de aceea, 
ţi-am spus direct ceea ce simt şi ceea ce gândesc. 

Vorbele lui mi-au adus o mare bucurie, am ridicat braţele 
fericit şi am vrut să vorbesc, dar Kaptah, care auzise totul, m-a 
întrerupt şi a început să-şi smulgă părul din cap şi să urle. Şi ela 
spus: 

Astăzi este o zi nefastă şi mai bine ar fi fost ca stăpânul meu 
să nu se mai fi născut niciodată pe lumea asta, decât să treacă 
printr-o atât de mare suferinţă, decât să-i fie răpită femeia inimii 
lui. Nu există preţ care să poată repara această pierdere, fiindcă 
pentru stăpânul meu, această femeie este mai prețioasă decât 


aurul, decât toate bijuteriile şi toate mirodeniile lumii, fiindcă ea 
este mai frumoasă decât luna plină şi trebuie să ştii, o, principe, 
că şoldurile ei sunt mai rotunde şi mai albe decât sânii, chiar 
dacă nu le-ai văzut încă, iar sânii, după cum se vede, sunt ca doi 
pepeni. 

Am rămas uimit cât de mult a învăţat Kaptah de la negustorii 
sirieni, care-şi lăudau cu măiestrie marfa, pentru a obţine un 
preţ mai bun pe ea şi, chiar dacă nu eram de acord cu intenţia 
lui Kaptah de a stoarce mai multe daruri de la Aziru, ştiam că el 
doreşte la fel de mult ca şi mine să scăpăm odată de ea. Auzind 
cuvintele lui Kaptah şi crezând sincer că eu o iubesc atât de 
mult, Kaftiu şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a izbucnit în plâns şi 
a spus că ea nu mă va părăsi niciodată, dar printre degete se 
uita cu admiraţie la barba ondulată a lui Aziru. 

Eu am ridicat braţul şi le-am cerut să facă linişte, apoi am 
rostit cu gravitate: 

Prinţule Aziru, rege al ţării Amuru, prietenul meu! Este 
adevărat că această femeie este dragă inimii mele şi că nu am 
pe lume ceva mai de preţ, dar prietenia ta este pentru mine mai 
presus de orice, de aceea, ca un semn al prieteniei mele, nu o 
voi vinde pe frumoasa Keftiu, ci ţi-o voi da în dar, rugându-te să 
te porţi bine cu ea, să o respecţi şi să faci pe plac pisicii 
sălbatice din trupul tău; nu cred că mă înşel dacă afirm că şi ei îi 
place de tine şi cred că va fi fascinată de dragostea ta, fiindcă în 
trupul ei sunt ascunse multe pisici sălbatice. 

Prinţul Aziru a urlat de fericire şi mi-a spus: 

Tu eşti un adevărat prieten, Sinuhe! Şi chiar dacă tu eşti 
egiptean şi toate relele vin din Egipt, de astăzi tu eşti fratele şi 
prietenul meu cel mai bun şi numele tău va fi binecuvântat şi 
slăvit în toată ţara amoriţilor. Când vei veni în vizită la mine, tu 
vei fi acela care vei sta în dreapta mea, mai înainte de toţi 
nobilii şi de toţi ceilalţi oaspeţi, chiar dacă oaspeţii mei vor fi 
regi, ţi-o jur. 

In timp ce rostea aceste vorbe, faţa lui radia de bucurie, tot 
aurul din gura lui strălucea şi el se uita fix la Keftiu, care uitase 
cu totul de lacrimi şi parcă-i sorbea cuvintele din gură. Apoi, 
ochii lui au început să scânteieze ca tăciunii aprinşi şi, fără să fie 
câtuşi de cât deranjat de greutatea ei, a luat-o în braţe şi cei doi 
pepeni, cum le spusese Kaptah sânilor ei, s-au cutremurat, apoi 
a ieşit cu ea afară din casă şi a aruncat-o în litiera care îl 


aştepta. După care, a plecat cu Keftiu şi nu l-am mai văzut trei 
zile şi nimeni din Simyra nu l-a mai văzut, fiindcă s-a închis cu 
ea într-o cameră şi trei zile şi trei nopţi nu s-a mai dat jos din 
pat. 

Kaptah şi cu mine ne-am bucurat grozav de tare că am 
scăpat de Keftiu, fiindcă eram sătui de ea până-n gât. Totuşi, 
Kaptah mi-a reproşat că n-am fost deloc exigent în ceea ce 
priveşte răsplata pe care am fi putut-o obţine de la Aziru, dar eu 
i-am spus: 

— Oferindu-i-o în dar, eu m-am asigurat de prietenia lui 
Aziru. Nimeni nu ştie ce poate aduce ziua de mâine. Chiar dacă 
ţara Amuru este mică şi neînsemnată, chiar dacă acolo nu cresc 
decât măgari şi oi, prietenia unui rege rămâne prietenia unui 
rege şi poate că acest lucru este mai important decât aurul. 

Kaptah a scuturat neîncrezător din cap şi apoi, atent, şi-a uns 
scarabeul cu ulei şi i-a oferit în semn de mulţumire o nouă 
învelitoare de pânză. În felul acesta el i-a mulţumit că ne-a 
scăpat de Keftiu. 

Înainte de a pleca în ţara lui. Aziru a venit să mă vadă, s-a 
înclinat până la pământ în faţa mea şi mi-a spus: 

- Eu nu pot să-ţi ofer nimic, Sinuhe. Tu mi-ai dăruit-o pe 
această femeie, dar nici un dar nu este suficient de mare pentru 
a-ţi mulţumi. Fata aceasta este mult mai minunată decât am 
crezut şi ochii ei sunt ca o fântână fără fund şi chiar dacă 
sămânţa din mine a fost stoarsă până la ultima picătură, ca 
uleiul dintr-un teasc de măsline, eu nu cred că mă voi sătura de 
ea niciodată. Vreau să fiu cinstit cu tine şi de aceea îţi spun că 
ţara mea nu este prea bogată şi că eu nu pot câştiga aur, fiindcă 
egiptenii, care sunt tot timpul cu ochii pe mine şi mă pândesc ca 
tăunii, mă împiedică să pun un tribut pe mărfurile care 
traversează ţara mea şi tot timpul trebuie să fiu atent pentru a 
nu intra în conflict cu ţările vecine. De aceea, nu pot să-ţi ofer 
un dar pe măsura meritelor tale. Da, sunt amărât din cauza 
Egiptului, care a distrus libertatea ţării mele, dar nu vreau nici 
să-mi pierd liniştea pentru totdeauna începând un război sau 
distrugând mărfurile care trec prin ţara mea, după cum obişnuia 
să facă tatăl meu. Însă, te asigur că, atunci când mă vei vizita, 
îţi voi oferi tot ceea ce-ţi va plăcea, dar să nu mi-o ceri înapoi pe 
femeia aceasta sau să nu-mi ceri cai, fiindcă am cai puţini şi 
este mare nevoie de cai pentru carele de luptă. Dar orice 


altceva, care-mi stă în putere, îţi voi da. Dacă cineva încearcă 
să-ţi facă vreun rău, trimite-mi un mesaj şi emisarii mei îl vor 
omori, oriunde ar fi, pentru că am oamenii mei aici în Simyra, 
dar şi în celelalte oraşe din Siria, oameni de care nu trebuie să 
ştie nimeni; dar te rog să păstrezi acest secret pentru tine. Îți 
spun aceste vorbe doar pentru ca să ştii că aş putea omori pe 
oricine vrei tu şi nimeni nu va şti fiindcă prietenia mea pentru 
tine este mare. 

Apoi el m-a sărutat şi m-a strâns la piept după obiceiul sirian 
şi am văzut respectul şi marea lui admiraţie pentru mine când 
şi-a scos lanţul lui din aur de la gât şi mi l-a întins şi, desigur, 
gestul acesta a fost un greu sacrificiu pentru el, fiindcă nu şi-a 
putut stăpâni un suspin când mi l-a dat. 

De aceea, ca el să nu fie în pierdere, i-am dat, la rândul meu, 
lanţul de aur pe care îl primisem în dar de la un armator bogat, 
fiindcă i-am salvat viaţa femeii lui, care a avut o naştere grea, şi 
acest lucru cred că i-a fost agreabil lui Aziru. În felul acesta ne- 
am despărţit. 


După ce am scăpat de acea femeie, mi-am simţit inima 
uşoară ca o pasăre. Ochii mei ar fi vrut să vadă lucruri noi şi o 
ciudată nelinişte a pus stăpânire pe spiritul meu. Apoi a venit 
primăvara. În port, corăbiile se pregăteau pentru drumurile 
lungi, iar preoţii au mers în afara oraşului, pe câmpiile verzi, ca 
să-l scoată la lumină pe zeul Tammuz, pe care-l îngropaseră 
toamna, cu o procesiune de jale şi de tristeţe, zgâriindu-şi şi 
rupându-şi carnea de pe trupul lor până la sânge. 

Eram neliniştit şi, împreună cu mulţimea, i-am urmat pe 
preoţi şi pământul strălucea de verdeață, frunzele copacilor se 
deschideau, porumbeii gungureau şi broaştele orăcăiau în 
mlaştini. Preoţii au dat la o parte pietrele de pe mormântul 
zeului, l-au scos la lumină pe zeu, după care au început să strige 
veseli că zeul a înviat şi s-a sculat din mormânt. Bucuria 
preoţilor s-a transmis mulţimii, care a început să urle zgomotos, 
să rupă crenguţe înverzite din copaci şi să bea vin şi bere de la 
chioşcurile amenajate de negustori în jurul mormântului. 
Femeile trăgeau un car, pe care era aşezat un imens falus din 
lemn, şi scoteau ţipete ascuţite şi vesele, iar la căderea nopţii, 
şi-au dat jos veşmintele de pe ele şi au alergat goale pe pajişte 
şi nu a mai avut nici o importanţă dacă erai căsătorit sau nu, 
fiindcă fiecare şi-a luat ce-a apucat şi după aceea, toată 
noaptea, pajiştea a fost frământată de trupuri care se iubeau cu 
o patimă devoratoare şi, încă o dată, am văzut cât de diferită de 
Egipt era acea ţară. Am privit spectacolul acela fascinant, am 
devenit melancolic şi mi-am spus că, fără îndoială, eu am fost 
bătrân încă din clipa în care m-am născut, la fel ca Egiptul, care 
este mai vechi decât oricare ţară din lume, şi că oamenii aceia 
pe care-i priveam îşi venerau zeul iubindu-se cu patimă, fiindcă 
aparţineau unui popor tânăr. 


O dată cu primăvara, s-a răspândit şi vestea că din deşert au 
venit khabirii şi că au făcut ravagii de la nord la sud de-a lungul 
hotarelor Siriei şi că au dat foc satelor şi au asediat oraşe. Dar 
trupele faraonului au sosit la Tanis, după ce au traversat 
deşertul Sinai, s-au războit cu khabirii, le-au prins comandantul 
şi l-au pus în lanţuri şi i-au alungat pe khabiri înapoi în deşert. 
Astfel de lucruri se întâmplau în fiecare primăvară, dar de data 
aceasta, locuitorii Simyrei erau neliniştiţi, fiindcă khabirii 
jefuiseră oraşul Katna, unde este garnizoană egipteană, l-au 
omorât pe rege şi i-au măcelărit pe toţi egiptenii, unul câte unul, 
şi chiar şi pe femei şi pe copii, fără să se facă, însă, ca de obicei, 
nici un prizonier în vederea răscumpărării, şi aşa ceva chiar că 
nu se mai întâmplase niciodată, fiindcă ei evitau oraşele în care 
erau garnizoane egiptene. 

Aşa a început războiul în Siria şi, cum eu nu văzusem 
niciodată până atunci un război, am călătorit până acolo unde 
erau concentrate trupele egiptene, fiindcă voiam să văd dacă 
războiul îmi va spune ceva nou şi mai voiam să studiez rănile 
provocate de arme şi ciomege. Dar mai mult am făcut-o fiindcă 
trupele faraonului erau comandate de Horemheb şi, în 
singurătatea mea, voiam să revăd chipul şi să aud vocea unui 
prieten. De aceea, am luptat cu mine însumi, pentru a alunga 
gândul că el s-ar fi putut preface că nu mă recunoaşte, dacă a 
fost dezgustat de faptele mele. Dar timpul trecuse şi-n cei doi 
ani de când părăsisem Egiptul, se întâmplaseră multe şi poate 
că şi inima mea era mai puţin rigidă, iar amintirea faptelor 
dezonorante pe care le înfăptuisem nu mă mai frământa atât de 
mult. Am plecat în călătorie cu o corabie, de-a lungul țărmului 
mării, spre sud, şi de acolo, am continuat drumul pe uscat cu 
trupele de aprovizionare, printre boii care trăgeau căruțele cu 
grâu şi măgarii încărcaţi pe spinare cu vase pline de ulei şi de 
vin Şi cu saci de ceapă. 

În felul acesta, am ajuns într-un orăşel, împrejmuit de ziduri, 
care era aşezat pe creasta unei coline şi al cărui nume era 
lerusalim. Acolo se afla o garnizoană egipteană, de aceea 
Horemheb şi-a stabilit la lerusalim cartierul general. Dar 
zvonurile care circulau în Simyra exagerau în ceea ce priveşte 
forţa armatei egiptene; de fapt, ea era alcătuită doar dintr-o 
unitate de care de război şi din două mii de arcaşi şi de lăncieri, 


în timp ce, se spunea, războinicii hoardelor de khabiri erau mai 
numeroşi decât nisipul mării. 

Horemheb mi-a ieşit în întâmpinare dintr-o cocioabă murdară 
şi mi-a spus: 

Odinioară, eu am cunoscut un medic pe care-l chema Sinuhe 
şi el a fost prietenul meu. 

S-a uitat curios la mine şi hainele mele siriene l-au 
deconcertat. Eram maturi, chipurile noastre nu mai erau acelea 
de altădată. Când, în sfârşit, el m-a recunoscut, a ridicat cravaşa 
lui cu ţinte de aur, m-a salutat, a zâmbit şi mi-a spus: 

Pe Amon, chiar tu eşti, Sinuhe. Eu te credeam mort. 

Apoi el i-a alungat pe toţi ofiţerii statului major şi pe scribi, 
cu hârtiile lor cu tot, mi-a turnat vin şi mi-a spus: 

Întortocheate mai sunt căile lui Amon, dacă ne-am întâlnit 
noi pe pământurile roşii, în această casă dintr-un oraş căcăcios. 

l-am ascultat vorbele şi inima fremăta în pieptul meu şi am 
înţeles că, într-adevăr, îmi fusese dor de el. l-am povestit despre 
viaţa mea şi despre întâmplările prin care am trecut, dar le-am 
ales doar pe cele convenabile şi el mi-a spus: 

Dacă doreşti, tu poţi să mă însoţeşti, în spatele trupei, ca 
medic şi te vei bucura de acelaşi respect de care mă bucur eu. 
“Eu vreau să le administrez acestor căcăcioşi de khabiri o 
pedeapsă straşnică, să-şi uite şi numele şi ziua în care au apărut 
pe acest pământ. 

El a mai spus: 

Pe vremea când ne-am întâlnit prima oară, eu eram un băiat 
cam nătâng, nu-i aşa? şi nu-mi spălasem încă nici murdăria 
dintre degetele de la picioare, pe când tu erai deja un om de 
lume şi eu nu am uitat că tu mi-ai dat atunci nişte sfaturi bune. 
Acum eu ştiu deja mai mult şi în mâinile mele am o cravaşa de 
aur, după cum vezi. Dar am obținut-o pentru o treabă mizerabilă 
pe care am făcut-o pe când eram în garda faraonului, 
omorându-i pe bandiții şi criminalii pe care el, în nebunia lui, i-a 
eliberat din mine şi din carierele de piatră şi a fost o muncă 
straşnică când i-am măcelărit. De aceea, când am auzit de 
atacul khabirilor, i-am cerut trupe faraonului pentru a-i zdrobi şi 
nimeni dintre ofiţerii superiori nu s-a opus, fiindcă aurul şi 
decoraţiile plouă mai mult în jurul faraonului decât în deşert, 
mai ales că aceşti khabiri au lănci ascuţite, iar strigătele lor 
războinice sunt înspăimântătoare şi eu însumi am avut deja 


ocazia să le ascult. Am făcut legământ cu mine însumi să câştig 
experienţă antrenând armata în bătălii adevărate, numai că 
singurul ţel al faraonului, când m-a trimis aici, a fost ridicarea 
unui templu pentru zeul lui în lerusalim şi respingerea khabirilor 
fără vărsare de sânge. 

După ce a rostit ultimele vorbe, Horemheb a izbucnit în râs şi 
s-a lovit cu cravaşa peste coapse şi am râs şi eu, dar foarte 
repede, lui i-a trecut râsul, a mai băut vin şi mi-a spus: 

Ca să fiu cinstit, Sinuhe, m-am schimbat mult de când nu ne- 
am mai văzut, şi nu-i de mirare, fiindcă cel care trăieşte aproape 
de faraon este nevoit să se schimbe, chiar dacă nu o vrea. El m- 
a făcut să devin în permanenţă neliniştit, fiindcă gândeşte mult 
şi vorbeşte despre zeul lui şi mai mult, iar zeul lui este cu totul 
altfel decât ceilalţi zei şi de multe ori când sunt în Teba, am 
impresia că milioane de furnici umblă prin capul meu şi nu pot 
dormi noaptea dacă nu beau vin sau nu mă culc cu vreo femeie, 
ca să mi se limpezească mintea. Zeul lui este, într-adevăr, 
extraordinar, şi nu are nici o formă, cu toate că este 
pretutindeni, totuşi, el spune că imaginea zeului lui este 
rotundul şi că acest zeu binecuvântează cu miile lui de mâini 
invizibile toate creaturile, iar în faţa lui nu există nici o diferenţă 
între un sclav şi un nobil. Spune-mi şi mie, Sinuhe, oare nu sunt 
acestea toate vorbe de om bolnav? Eu îmi zic că poate vreo 
maimuţă îl va fi muşcat pe când era copil, fiindcă numai un 
nebun îşi poate imagina că ar putea fi învinşi khabirii fără nici o 
vărsare de sânge. Imediat ce-i vei auzi în ce hal sunt khabirii în 
stare să urle pentru a se îndemna la luptă, îmi vei da dreptate. 
Dar n-are decât faraonul să se spele pe mâini şi să-i pupe, dac- 
aşa doreşte. Am să mă încarc eu de păcate faţă de zeul lui şi am 
să-i fac zob pe khabiri cu carele mele de luptă. 

El a mai spus: 

Zeul meu este Horus şi eu nu am nimic împotriva lui Amon, 
fiindcă în Teba am învăţat înjurături excelente, în care numele 
lui Amon este pomenit şi care sunt foarte folositoare unui soldat. 
Eu înţeleg bine că Amon a ajuns prea puternic şi că, din această 
cauză, noul zeu se ia la întrecere cu el, fiindcă vrea să 
întărească puterea regală. Chiar marea regină-mamă mi-a dat 
această explicaţie, iar preotul Ay, care este acum purtătorul 
sceptrului regal şi stă în dreapta faraonului, a confirmat că aşa 
este. Cu ajutorul lui Aton al lor ei speră să-l răstoarne pe Amon 


sau să-i îngrădească puterea, fiindcă nu este nicidecum 
convenabil că preoţii lui Amon conduc Egiptul, trecând peste 
faraon, ca şi cum acesta ar fi de neglijat. Aceasta este o 
orientare înţeleaptă şi corectă şi eu, ca soldat, înţeleg bine de 
ce este nevoie de acest nou zeu. Şi n-aş avea nimic împotriva lui 
Aton dacă faraonul s-ar mulţumi doar să-i ridice temple şi să-i 
plătească pe preoţi, dar faraonul se gândeşte prea mult la acest 
zeu al lui şi vorbeşte despre el prea mult, şi nu are importanţă 
despre ce anume vorbeşte că, până la urmă, tot la Aton ajunge. 
În felul acesta, cei din jurul lui devin şi mai nebuni decât el. El 
spune că trăieşte din adevăr şi pentru adevăr, dar adevărul este 
ca un cuţit ascuţit în mâinile unui copil şi încă şi mai periculos 
este un cuţit ascuţit în miinile unui nebun; cuțitul trebuie să stea 
într-o teacă şi să fie folosit numai atunci când e cazul. Adevărul 
trebuie puţin ajustat, fiindcă pentru nimeni nu este mai 
periculos adevărul ca pentru suverani şi ca pentru cei care 
poruncesc. 

El a mai băut vin şi a continuat: 

li sunt recunoscător lui Horus că am plecat din Teba, fiindcă 
Teba colcăie ca un cuib de şerpi din cauza acestui zeu al 
faraonului, şi-ţi spun drept, mie nu-mi place deloc să mă 
amestec în această gâlceavă teologică. Preoţii lui Amon 
răspîndesc tot felul de poveşti scandaloase în legătură cu 
naşterea faraonului şi incită poporul împotriva noului zeu, iar 
căsătoria lui a devenit şi ea un subiect de scandal, fiindcă 
prinţesa din Mitanni, care se juca încă cu păpuşile, a murit pe 
neaşteptate şi, după ce a murit, faraonul şi-a ales ca mare soţie 
regală pe tânăra prinţesă Nefertiti, fiica lui Ay. Într-adevăr, 
această Nefertiti este frumoasă şi se îmbracă bine, dar este la 
fel de încăpăţânată ca şi taică-său. 

De ce a murit prinţesa din Mitanni? l-am întrebat eu, fiindcă 
mi-am amintit că o văzusem odată pe această prinţesă, care era 
un copil cu ochii trişti şi privea speriată Teba, când era purtată 
spre Templu, împodobită ca o zeiţă, de-a lungul aleii sfincşilor 
cu capete de berbec. 

Medicii au afirmat că ea nu a putut suporta clima Egiptului, 
mi-a spus Horemheb şi a izbucnit în râs. Dar este o mare prostie 
această afirmaţie, când toată lumea ştie că în nici o ţară din 
lume, clima nu este atât de sănătoasă ca în Egipt. Dar şi tu ştii 
că în haremul regal mor mai mulţi copii decât în cele mai sărace 


cartiere din Teba, chiar dacă acest lucru pare de necrezut. Cel 
mai înţelept este să nu pomeneşti nici un nume, dar dacă cineva 
ar fi interesat să limpezească lucrurile, nu-i nici o îndoială că în 
faţa rasei lui Ay ar trebui să se oprească. 

L-am studiat atent pe Horemheb în timp ce vorbea şi am 
văzut că nu mai era nici pe departe băiatul lăudăros de altădată, 
ci un bărbat matur, preocupat de soarta Egiptului, care vorbea 
dezinvolt, se lovea nepăsător cu cravaşa peste coapse în timp 
ce vorbea, şi căruia îi plăcea să bea vin. 

El mi-a spus: 

- Dacă vrei să-l cunoşti pe zeul faraonului, vino mâine, când 
se inaugurează templul pe care, pentru ca faraonul să fie 
mulţumit, l-am construit rapid pe o colină a acestui oraş. Eu am 
să-i trimit un raport despre sărbătoarea de deschidere a 
templului, dar nu-i voi scrie nici un cuvânt despre sângele care 
deja a curs, lasă-l să fie fericit în palatul de aur cu zeul lui cu tot. 

Şi el mi-a mai spus: 

Culcă-te noaptea într-un cort, dacă găseşti vreun loc liber. 
Demnitatea mea cere să-mi petrec noaptea în această casă 
princiară, care este plină de tot felul de insecte, care înţeapă 
cumplit, dar insectele fac parte din război, ca şi foamea, setea, 
rănile şi satele incendiate, chiar dacă toate astea nu-mi plac. 

Mi-am petrecut noaptea într-un cort, unde am fost bine 
primit, fiindcă mă împrietenisem în timpul călătoriei cu un ofiţer 
de la aprovizionare, iar când i-am spus că voi merge în urma 
trupei ca medic, el s-a bucurat şi a avut grijă de mine, fiindcă 
toţi soldaţii doresc să se aibă bine cu medicul. Toată seara ela 
suspinat, s-a văicărit şi mi-a spus: 

Mai bine nu m-aş fi născut decât să ajung: soldat, fiindcă zi şi 
noapte, inima soldatului este roasă de şoarecii fricii. Incă de 
când este copil, soldatul primeşte mai multă bătaie decât 
mâncare şi-n expedițiile de război trebuie să care-n spate 
proviziile şi apa ca un măgar, de aceea, spinarea soldatului este 
rigidizată ca grumazul măgarului şi umerii lui sunt plini de răni. 
Duşmanul îl înţeapă cu lancea şi-i împunge carnea cu săgețile, 
iar dacă este luat prizonier, este ca un animal închis într-o cuşcă 
şi toţi îl lovesc, până-i înţepenesc pentru totdeauna mâinile şi 
picioarele. Băutura soldatului este apa clocită şi răsplata lui este 
doar mizeria şi ceea ce el însuşi a putut să fure sau să câştige 
de la duşmani. Dacă, până la urmă, soldatul are noroc să se 


întoarcă în Egipt, este ca un lemn măcinat de carii şi nimic nu-l 
mai interesează şi de nimic nu-i mai este dor. Rănile lui au fost 
lovite continuu şi de cele mai multe ori el se îmbolnăveşte şi nu 
mai poate să meargă şi este pus pe spinarea unui măgar, îi sunt 
furate hainele şi slujitorii lui fug şi-l lasă singur în drum. Mai bine 
nu m-aş mai fi născut niciodată decât să ajung soldat. 

Apoi ofiţerul mi-a arătat doi soldaţi care încercaseră să fugă 
şi pe care Horemheb îi atârnase pe ziduri cu capul în jos, ca 
pedeapsă, dar ei erau deja morţi, fiindcă nişte arcaşi, camarazi 
cu el, fuseseră atât de miloşi încât îi folosiseră drept ţintă, ca să 
se antreneze pentru război. El mi-a mai arătat şi doi prizonieri 
khabiri. Erau nişte bărbaţi puternici şi furioşi, cu nasurile mari şi 
groase şi capetele lor erau pline de sânge. După aceea, am 
mers să ne culcăm în cort. 

Dimineaţa, m-au trezit trâmbiţele. Soldaţii se adunaseră deja 
şi se aliniau, iar subofiţerii şi şefii alergau printre rânduri 
lovindu-i cu cravaşa 

După ce soldaţii au fost perfect aliniaţi, a ieşit şi Horemheb 
din mizerabila lui cocioabă de prinţ, cu cravaşa de aur în mână. 
În spatele lui era un servitor, care ţinea o apărătoare de soare 
deasupra capului lui Horemheb şi care a gonit muştele din jurul 
lui, tot timpul cât Horemheb le-a vorbit soldaţilor. Horemheb a 
spus: 

Soldaţi ai Egiptului. Când spun soldaţi ai Egiptului, mă refer 
la absolut toţi ţapii care behăie în această turmă, chiar şi la 
negrii dezgustători, chiar şi la lăncierii murdari din Siria, chiar şi 
la şardani, chiar şi la conducătorii carelor de luptă. Dar n-am de 
ales, voi sunteţi armata Egiptului, chiar dacă cei mai mulţi dintre 
voi nu seamănă nici a soldaţi, nici a egipteni. Am fost destul de 
îngăduitor cu voi, v-am antrenat cu destul de multă răbdare, dar 
acum răbdarea mea s-a terminat şi renunţ să mai fac cu voi 
orice exerciţiu de luptă. Oare unde-o să ajungem, dacă de-ndată 
ce ne vom începe marșul, o să vă-mpiedicaţi în lăncile voastre, 
dac-o să-ntindeţi aiurea arcul, dacă săgețile voastre vor zbura la 
întâmplare în cele patru zări? Unde-o să-ajungem dacă o să vă 
omorâţi unul pe altul, risipind de pomană săgețile, ce se va 
alege din Egipt cu o astfel de armată? Mulţumesc, înţeleptule 
faraon, pentru aşa o armată, păstra-ţi-se-va trupul viu pentru 
eternitate! De aceea, vom pleca la atac. Cercetaşii mei au aflat 
că tabăra khabirilor este dincolo de munţi, dar cât de mulţi 


khabiri sunt, n-am de unde să ştiu, fiindcă vitejilor mei de 
cercetaşi le-a cam tremurat fundul de frică şi au fugit mai 
înainte de a apuca să-i numere. Dar sper să fie destul de mulţi, 
ca să vă poată omori pe toţi, până la unul, să scap odată de voi 
şi să nu mai văd tărtăcuţele voastre scârboase de oameni fricoşi 
şi laşi şi ca să mă pot întoarce în Egipt să adun o armată de 
bărbaţi adevăraţi, care îndrăgesc prăzile şi onorurile. În orice 
caz, vă mai dau acum, pentru ultima dată, o şansă. Hei, 
subofiţerule, tu ăla cu nasul crăpat, trage-i un picior nesimţitului 
ăluia care se scarpină-n cur în timp ce vorbesc eu! Da, da, astăzi 
eu vă ofer ultima şansă de a-mi arăta că sunteţi adevăraţi 
bărbaţi. 

Apoi, Horemheb a aruncat o privire înfricoşătoare spre 
soldaţi şi fiecare a avut impresia că lui i s-a adresat mai înainte 
şi nimeni nu a mai făcut nici o mişcare. Şi Horemheb a 
continuat. 

Am să vă conduc în luptă şi fiecare ştie că mie nu-mi este 
frică să mă arunc primul în luptă în faţa duşmanului, fiindcă eu 
sunt fiul lui Horus şi şoimul care zboară deasupra capului meu 
mă protejează. Astăzi, eu vreau să-i înving pe khabiri, şi-i voi 
învinge, chiar de-o fi să lupt singur. Dar vă avertizez că, la 
noapte, cravaşa mea se va umple de sânge, pentru că-l voi 
snopi în bătaie pe cel care nu mă va urma sau care va încerca 
să se dea la o parte, că-şi va blestema şi ziua în care s-a născut 
şi vă asigur că cravaşa mea rupe din carne mai bine decât 
lăncile khabirilor, care sunt făcute dintr-un cupru prost şi se rup 
repede. Şi-apoi, trebuie să vă spun că, în afară de ţipetele lor 
isterice, khabirii n-au nimic înspăimântător. De aceea, îi 
sfătuiesc pe aceia care au oroare de urlete înfricoşătoare să-şi 
astupe urechile cu dopuri de argilă. Nu-i nimic dacă veţi avea 
urechile astupate, fiindcă şi aşa, din cauza mizeriei de urlete 
sălbatice ale acestor nenorociţi de khabiri, nimeni nu are cum să 
audă ordinele superiorilor. De aceea, fiecare trebuie să fie atent 
la superiorul său şi să-l urmeze şi toată lumea, indiferent de 
rang, trebuie să aibă ca reper de orientare zborul şoimului meu. 
Incă vă mai spun despre khabiri că ei luptă dezordonat, la fel ca 
o turmă de vite. Eu vă sfătuiesc să nu vă fie teamă de ei şi să vă 
păstraţi rândurile. Şi le aduc încă o dată aminte arcaşilor că, 
atunci când li se comandă, ei trebuie să încordeze arcurile şi să 
tragă săgețile în acelaşi timp. Altfel, Seth şi toţi demonii lui îi vor 


răsplăti pe aceia care vor încorda arcul sau vor lansa săgeata 
mai înainte de vreme. N-are rost să porniţi la atac ţipând ca 
muierile, comportaţi-vă ca nişte bărbaţi adevăraţi. Dacă îi veţi 
învinge pe khabiri, ale voastre vor fi şi cirezile de vite, şi 
mărfurile lor şi veţi ajunge oameni bogaţi, pentru că ei posedă 
prăzi importante din satele pe care le-au jefuit şi le-au ars, iar 
eu nu ţin să iau pentru mine nici un sclav, nici un bou, ci toate 
bogăţiile lor vor fi ale voastre. Veţi putea împărţi între voi şi 
femeile lor şi nu cred că v-ar prinde rău să vă tăvăliţi cu ele la 
noapte, mai ales că femeile khabirilor sunt frumoase şi focoase 
şi ştiu să se iubească cu bărbaţi curajoşi. 

Horemheb a aruncat o privire spre armată şi imediat, toţi 
bărbaţii au început să strige şi să-şi lovească lăncile de scuturi şi 
să-nvârtească deasupra capetelor lor arcurile. Horemheb 
zâmbea mulţumit şi-şi rotea indiferent cravaşa în aer. Apoi le-a 
spus: 

— Observ că ardeţi de nerăbdare să vă aruncaţi în luptă. Dar 
mai înainte, trebuie să inaugurăm templul noului zeu al 
faraonului, al cărui nume este Aton. Din păcate, el este un zeu 
care n-are de-a face cu războiul, de aceea, eu cred că nu ne va 
fi de prea mare folos astăzi. Aşa că avangarda va începe marşul, 
iar ariergarda va rămâne cu mine, pentru deschiderea festivă a 
templului, pentru a ne asigura de binecuvântarea faraonului. Vă 
aşteaptă un marş lung şi este bine aşa, fiindcă eu aş vrea să 
intraţi în luptă cât mai obosiţi, ca să n-aveţi putere să fugiţi din 
faţa duşmanului şi să vă bateţi cu mai mult curaj pentru vieţile 
voastre. 

El şi-a rotit din nou cravaşa de aur deasupra capului şi toată 
trupa s-a pornit să ţipe cu entuziasm, apoi soldaţii au început să 
plece din oraş într-o mare dezordine, urmărindu-şi fiecare 
semnul de război, care, atârnat în vârful unei prăjini, indica 
fiecărui soldat grupa din care făcea parte. În faţa tuturor 
înaintau carele uşoare de război, care protejau trupa, pe urmă 
stegarii cu însemnele grupelor de război, coada de leu, şoimul şi 
capul de crocodil, apoi soldaţii. 

Ofițerii superiori şi ariergarda l-au însoţit pe Horemheb la 
templul care era construit pe o colină de la marginea oraşului. 
Pe când mergea spre templu, am auzit discuţia plină de 
nemulţumire a ofiţerilor. Ei spuneau: 


Oare nu este o prostie ca însuşi comandantul să se arunce 
primul în luptă? Aşa ceva noi nu vom face niciodată. 
Dintotdeauna a fost obiceiul ca şefii şi ofiţerii să fie purtaţi în 
litieră pe câmpul de luptă, în spatele trupei, fiindcă numai ei ştiu 
să scrie. Altfel, oare cum se poate nota comportamentul fiecărui 
soldat, pentru a-i pedepsi pe cei laşi? 

Horemheb a auzit ceea ce vorbeau ei, dar nu le-a spus nimic 
şi zâmbea continuând să se joace cu cravaşa. 

Templul era mic şi se putea vedea că fusese construit în 
mare grabă. Era din lemn şi argilă şi nu semăna cu un templu 
obişnuit, fiindcă era neacoperit. In mijloc era un altar, dar nu se 
vedea nicăieri nici un zeu şi toţi soldaţii priveau miraţi de jur 
împrejur, căutând să descopere unde este zeul. Horemheb a 
spus: 

Zeul faraonului este rotund, asemănător discului solar, aşa 
că îndreptaţi-vă privirea spre cer, ca să-l vedeţi. El vă va 
binecuvânta cu braţele sale, deşi îmi este teamă că, mai 
degrabă, după marşul de astăzi, îi veţi simţi arsura când el, cu 
degetele lui ascuţite, vă va mângâia spinarea. 

Soldaţii murmurau şi spuneau că zeul faraonului este prea 
departe, fiindcă ei ar fi vrut un zeu în faţa căruia să se poată 
închina şi pe care, chiar să-l fi putut atinge cu mâna, dacă ar fi 
vrut. Totuşi, când a apărut preotul, toată lumea a făcut linişte. 
Era un tânăr slăbuţ, căruia nici tuleiele bărbii nu-i mijiseră încă, 
ochii lui erau limpezi şi plini de entuziasm şi era înveşmântat în 
alb. El a adus la altar flori, măsline şi vin şi pe soldaţi i-a pufnit 
râsul când au văzut o astfel de ofrandă. Apoi, el a anunţat că va 
cânta un imn închinat zeului Aton, care a fost compus chiar de 
faraon. Era un imn foarte lung şi monoton şi soldaţii l-au ascultat 
cu gurile căscate, dar n-au înţeles nimic din el. Imnul avea 
următoarele cuvinte: 


Tu eşti frumos când răsări la orizont, pe cer 

tu, viule Aton, începutul vieții! 

Când te ridici în înaltul cerului spre apus, 

umpli tot universul cu splendoarea ta, 

eşti frumos, eşti mare şi incandescent 

acolo, în înaltul cerului. 

Razele tale sărută toate ţările pe care tu le-ai creat, 
razele tale, pline de dragoste, te îmbrățişează. 


Deşi eşti atât de departe, razele tale sunt pe pământ, 
deşi eşti zeu, tălpile picioarelor tale mângâie pământul. 


Apoi erau descrise tenebrele nopţii şi se spunea despre leii 
care ieşeau noaptea din ascunzătorile lor şi se spunea ceva şi 
despre şerpi, aşa că pe mulţi dintre ascultători a început să-i ia 
cu fiori. Se mai povestea în imn despre limpezimea zilei şi 
despre faptul că în zori, păsările băteau din aripi pentru a-l slăvi 
pe Aton. De asemenea, se afirma că acest nou zeu este acela 
care dă viaţă embrionului în femeie şi putere de germinaţie 
sămânţei bărbatului. Ascultând imnul, ai fi putut crede că nu 
există nici un detaliu în univers, fie el şi cel mai neînsemnat, în 
care acest Aton să nu se fi amestecat. Imnul spunea că până şi 
puii păsărilor nu ar fi putut sparge coaja oului pentru a ieşi afară 
fără ajutorul lui Aton. Preotul cânta în continuare: 


Atât de divers este tot ceea ce tu ai creat, 

atât de ascuns înțelegerii noastre, 

O, unic zeu, puterea ta nici un alt zeu nu o are! 
Când tu erai singur, din dorința ta ai creat pământul, 
ai creat oameni, vite, animale mici şi animale mari, 
tot ceea ce este pe pământ şi păşeşte pe picioare, 
tot ceea ce este în văzduh şi zboară cu aripile. 

Tu ai creat Siria, Nubia, 

Tu ai creat Egiptul, 

Tu I-ai aşezat imediat pe fiecare la locul lui 

şi ai dat fiecăruia ce-i trebuie. 

Fiecare este la locul lui; 

Tu vorbeşti pe limba fiecăruia, 

chiar dacă sunt atât de multe graiuri, 

diferite culori, diferite forme 

şi îi deosebeşti pe oameni de toate celelalte făpturi. 


Imnul mai spunea că esenţa lui Aton este dreptatea, dar 
când s-a amintit despre Nilul pământesc şi despre Nilul ceresc, 
ofiţerii au început să murmure că Aton se amestecă în treburile 
lui Amon. După ce s-a menţionat că Aton a creat anotimpurile şi 
că trăieşte în milioane de forme peste tot pământul, în oraşe, în 
sate, în râuri, imnul s-a terminat cu: 


Doar tu eşti în inima mea 

şi nimeni altul nu te cunoaşte 

în afară de fiul tău, faraonul, 

pe care l-ai unit cu planurile tale, 

căruia i-ai dat puterea ta. 

Tot universul 

pe care tu l-ai creat 

este în mâinile tale, 

oamenii trăiesc în lumina ta. 

Dacă te-ai face nevăzut, ei ar muri 
datorită ţie, trăiesc oamenii, 

toți ochii îti contemplă frumusețea 

în amurg, când tu cobori. 

Toată suflarea îşi încetează munca 
atunci când tu coborila apus. 

Încă de când te-ai apucat să creezi lumea, 
tu ai pregătit-o pentru venirea fiului tău, 
care avea să se nască la pieptul tău, 
pentru faraonul care trebuie să trăiască pentru adevăr, 
stăpânul celor două regate, fiul lui Ra, 
care trăieşte pentru adevăr. 

Pentru stăpânul încoronat ai creat lumea 
şi pentru marea soție regală a lui, 

iubita prințesă a celor două regate, 
pentru Nefertiti, trăiască şi înflorească 
pe veciei 


Soldaţii au ascultat imnul răscolind nisipul cu degetele de la 
picioare, iar când s-a terminat, au aclamat în onoarea 
faraonului, fiindcă tot ceea ce ei au înţeles din imn a fost că 
scopul imnului era să-l slăvească pe faraon şi să-l declare fiu al 
zeului, ceea ce era just şi bine, fiindcă aşa a fost întotdeauna şi 
aşa va fi mereu. 

Horemheb l-a expediat rapid pe preot şi băiatul a plecat 
uimit de aplauzele soldaţilor, despre care, cu siguranţă, urma să 
scrie în raportul pe care trebuia să-l trimită faraonului. Eu cred 
că imnul şi ideile imnului nu au adus o bucurie în plus soldaţilor, 
care au râcâit tot timpul nisipul cu degetele de la picioare, 
gândindu-se că urmau să meargă la război şi poate că aveau să 
moară în chinuri îngrozitoare. 


Ariergarda s-a pus apoi în mişcare, urmată de carele trase de 
boi şi de măgari cu spinările încărcate. Horemheb a trecut în 
faţă cu carul lui, iar ofiţerii superiori s-au lungit în litierele lor şi 
au început să se plângă că soarele ardea prea rău. Eu m-am 
mulţumit să călăresc pe un măgar în compania prietenului meu, 
ofiţerul de la aprovizionare, şi am pus pe spinarea măgarului şi 
trusa mea medicală, de care credeam că voi avea nevoie. 

Soldaţii au mărşăluit până seara şi s-a făcut în tot acest timp 
doar un scurt popas pentru ca toată lumea să mănânce şi să 
bea. Din ce în ce mai mulţi oameni rămâneau pe marginea 
drumului, incapabili să se mai ridice, chiar şi când subofiţerii îi 
loveau cu cravaşa şi cu picioarele-n cap. Alternativ, soldaţii când 
cântau, când înjurau. Pe pământ, umbrele lor deveneau din ce 
în ce mai lungi şi atunci a început ploaia de săgeți, care venea 
dinspre coline şi lovea destul de puternic în marginea drumului, 
iar din când în când câte un soldat scotea un urlet şi-şi ducea 
mâna la umărul străpuns sau se prăbuşea. Dar Horemheb nu a 
oprit, dimpotrivă, a accelerat înaintarea şi oamenii au început să 
alerge ca să se poată ţine în pas cu el. Carele uşoare de luptă 
deschideau drumul. Pe drum erau împrăştiate cadavre ciopârţite 
ale câtorva khabiri şi am văzut muştele care forfoteau în gurile 
şi în ochii lor. Câţiva soldaţi s-au desprins din coloană şi au 
întors cadavrele ca să vadă dacă nu găsesc ceva de furat, dar 
nu au găsi nimic. 

Ofiţerul de la aprovizionare, care transpira cumplit pe 
spinarea măgarului său, m-a rugat să transmit ultimul lui salut 
soţiei sale şi copiilor săi, fiindcă presimţea, mi-a spus el, că 
aceasta este ultima zi din viaţa lui. El mi-a spus unde se găseşte 
locuinţa lui din Teba şi m-a rugat să am grijă ca trupul lui să nu 
fie furat, bineînţeles, dacă până seara, khabirii nu ne vor fi 
măcelărit deja pe toţi, a mai spus el, dând din cap cu tristeţe. 


În sfârşit, în faţa noastră a apărut o câmpie imensă, unde 
khabirii îşi instalaseră tabăra lor. Horemheb a dat semnalul de 
luptă, trâmbiţele au sunat şi trupa s-a aranjat pentru atac, cu 
lăncierii în centru şi cu arcaşii pe ambele flancuri. Carele uşoare 
de luptă s-au retras în mare viteză în spatele trupei, stârnind 
nori grei de praf, aşa încât nu se mai putea vedea nimic. 
Horemheb a păstrat alături de el câteva care grele de război. 
Din văile apropiate, din spatele munţilor, se ridica fumul satelor 
incendiate. Numărul de khabiri din vale părea imens, iar 
răgetele şi ţipetele lor umpleau văzduhul ca talazurile mării. 
Când se apropiau de noi, vârfurile lăncilor lor străluceau 
înspăimântător în lumina crepusculară a amurgului. Horemheb a 
strigat: 

— Nu mai tremuraţi, căcăcioşilor mei dragi. N-aveţi de ce să 
vă speriaţi, fiindcă armata khabirilor nu-i prea mare şi ceea ce 
vedeţi voi sunt doar femei, copii şi vite şi înainte de căderea 
nopţii, toate vor fi ale voastre. Şi-n vasele lor de lut vă aşteaptă 
o mâncare caldă. De aceea, daţi-i zor cu putere, ca să trecem la 
masă mai înainte de a se întuneca, fiindcă mie îmi este deja o 
foame de crocodil. 

Dar hoardele de khabiri înaintau spre noi înspăimântătoare şi 
erau mai numeroşi decât noi, iar lăncile păreau mai tăioase în 
lumina soarelui de amurg, iar pe mine, războiul deja nu mă mai 
amuza deloc. Cei din şirurile de lăncieri ezitau şi se uitau în 
spate, ca şi mine, de altfel. Subofiţerii au început să-şi agite 
cravaşele şi să-njure şi, desigur, soldaţii îşi vor fi spus că erau 
prea obosiţi şi înfometați ca să mai poată fugi înapoi, aşa că 
rândurile s-au refăcut din nou şi arcaşii au început să-şi pipăie 
nervos coardele arcurilor în aşteptarea semnalului. Când au 
ajuns la o distanţă convenabilă de armata egipteană, khabirii au 
început să scoată strigătele lor războinice şi urletele lor erau 
atât de înspăimântătoare, încât am simţit cum tot sângele mi se 
ridică în cap şi au început să-mi tremure picioarele. Ei s-au 
lansat în luptă împotriva noastră şi am auzit şuierându-mi pe 
lângă urechi săgețile lor şi era ca un bâzâit de muşte zgomotul 
acela „pst, pst!”. Niciodată în viaţa mea nu am auzit un zgomot 
mai excitant ca acela pe care îl fac săgețile duşmanilor când 
zboară pe lângă urechi. Dar m-am liniştit când am văzut că 
săgețile lor nu au făcut multe victime, fiindcă, fie că erau 


lansate prea sus, fie că se izbeau de scuturi. Când a început 
ploaia de săgeți, Horemheb a strigat: 

— După mine, căcăcioşilor! 

Conducătorul atelajului său a început să mâne caii în galop, 
carele de luptă l-au urmat, arcaşii au tras în aer şi lăncierii au 
început să alerge în spatele carelor de luptă Şi, în acelaşi timp, 
din toate gâtlejurile a izbucnit un strigăt mai înspăimântător 
decât urletul khabirilor, fiindcă fiecare striga din tot sufletul ca 
să-şi uite frica şi chiar şi eu am urlat din toate puterile şi acest 
lucru m-a remontat. 

Carele de luptă au intrat cu mare zgomot direct în mulţimea 
de khabiri şi în primul rând, printre norii de praf şi lăncile care se 
învârteau prin aer, se puteau distinge penele de struţ de pe 
coiful lui Horemheb. Lăncierii înaintau între carele de luptă, în 
spatele stegarilor cu cozi de leu şi şoimi, iar arcaşii s-au 
desfăşurat pe câmpie şi au lansat săgețile spre mulţimea 
compactă de khabiri. Din acel moment, tot ceea ce a mai urmat 
a fost atât de confuz, încât îmi este imposibil să descriu. 
Vacarm, zornăit, urlete, strigăte de agonie. Săgeţile şuierau pe 
lângă urechile mele şi, aşa deodată, măgarul meu a pornit-o în 
goană, împiedicându-se de toate pietrele, spre zona cea mai 
periculoasă, unde se desfăşura lupta şi, în ciuda loviturilor de 
picioare pe care i le-am dat şi a strigătelor mele disperate, nu 
am reuşit să-l opresc. Khabirii luptau cu curaj şi fără pic de 
teamă şi chiar şi cei care fuseseră răsturnaţi de cai încercau 
încă să împungă cu lancea duşmanii din apropiere şi mulţi 
egipteni îşi pierdeau viaţa când se aplecau să taie mâinile 
khabirilor căzuţi, ca trofee de război. Mirosul de sânge era mai 
puternic decât mirosul de transpiraţie şi decât mirosul obişnuit 
al soldaţilor, de aceea, corbii se roteau nerăbdători deasupra 
capetelor noastre şi erau, de la un moment la altul, din ce în ce 
mai numeroşi. 

Dar deodată, khabirii au răcnit cu furie şi au început să 
alerge înapoi, fiindcă au văzut cum carele noastre uşoare de 
luptă atacau culturile agricole, urmăreau femeile şi împrăştiau 
turmele furate şi ei nu au putut suporta să vadă acest spectacol, 
de aceea au alergat, pentru a proteja femeile şi bunurile lor, şi 
aceasta a fost greşeala care i-a pierdut; carele de luptă au 
abandonat urmărirea femeilor şi a turmelor de vite şi s-au întors 
împotriva lor dispersându-i, iar arcaşii şi lăncierii lui Horemheb 


au început să-i măcelărească Când a apus soarele, câmpia era 
plină de cadavre fără mâini, culturile erau în flăcări şi din toate 
părţile se auzeau mugetele animalelor risipite. 

Dar, copleşiţi de patima victoriei, soldaţii egipteni şi-au 
continuat masacrul şi şi-au înfipt lăncile în tot ceea ce încă mai 
mişca. Îi omorau chiar şi pe Khabirii care depuseseră armele, îi 
ucideau violent cu lovituri de măciucă pe copii şi lansau săgeți 
în vitele înnebunite, până când Horemheb le-a ordonat 
trâmbiţaşilor să sune adunarea şi abia atunci şefii şi ofiţerii şi-au 
revenit şi au adunat trupa în lovituri de cravaşa. Dar măgarul 
meu nebun continua să ţopăie pe câmp, zdruncinându-mă pe 
spinarea lui ca pe un sac, încât nu mai ştiam eu însumi dacă 
sunt viu sau mort. Soldaţii se prăpădeau de râs şi se amuzau 
grozav uitându-se la mine, până când, într-un sfârşit, unul a lovit 
cu latul lăncii botul măgarului, care s-a oprit uimit din ţopăială şi 
şi-a lăsat urechile în jos, aşa că am putut să cobor de pe 
spinarea lui. Din acel moment, soldaţii m-au poreclit „Fiul 
măgarului sălbatic”. 

Prizonierii au fost strânşi într-un ţarc, după ce li s-au luat 
armele, şi ciobanii au fost trimişi să strângă vitele. Khabirii erau 
numeroşi, aşa că o bună parte dintre ei au putut fugi, dar 
Horemheb şi-a făcut socoteala că nu are nici un rost să-i 
urmărească, fiindcă dacă ar fi alergat toată noaptea după ei, tot 
nu ar fi reuşit să-i prindă pe toţi. La lumina torţelor şi a grânelor 
incendiate, lui Horemheb i s-a adus o ladă şi el a deschis-o şi a 
scos-o de acolo pe zeiţa Sekhmet, cea cu capul de leoaică, care- 
şi expunea cu mândrie ţâţele de lemn în lumina aceea stranie. 
Soldaţii o împroşcau cu sângele care curgea din rănile lor şi 
aruncau alături de ea mâinile retezate ale khabirilor, trofee care- 
i plăceau zeiţei. Acele mâini retezate au format o grămadă 
uriaşă şi au fost soldaţi care au aruncat acolo patru sau chiar 
cinci mâini retezate. Apoi, Horemheb a distribuit lanţuri de aur şi 
brățări în semn de recompensă, pentru aceia care se 
distinseseră prin vitejie şi pe care i-a promovat subofiţeri. El era 
plin de praf şi de sânge şi din cravaşa lui de aur picura sângele, 
dar ochii îi sclipeau de bucurie când se uita la soldaţii lui şi le 
spunea cu dragoste „căcăcioşii mei” sau „ucigaşii mei dragi”. 

Eu am avut mult de lucru, fiindcă lăncile şi ciomegele 
khabirilor le  provocaseră răni îngrozitoare multor soldaţi 
egipteni. Am lucrat la lumina lanurilor incendiate şi urletele de 


durere ale celor răniţi se amestecau cu plânsul sărmanelor 
femei, pe care soldaţii le târau ca să se distreze cu ele, după ce, 
mai înainte, le trăgeau la sorţi. Am spălat şi am cusut răni 
deschise, am pus la loc intestine, care ieşiseră afară din pântece 
despicate, şi am cusut pielea sfâşiată a pleoapelor unor soldaţi. 
Celor muribunzi le-am amestecat halucinogene în bere, ca 
moartea să le fie mai uşoară în timpul somnului. Am pansat, de 
asemenea, şi câţiva khabiri, ale căror răni îi împiedicaseră să 
fugă, le-am cusut rănile, dar de ce-am făcut-o, n-aş putea 
spune, poate fiindcă mă gândeam că Horemheb ar fi putut 
obţine un preţ mai bun vânzându-i ca sclavi într-o bună formă. 
Numai că cea mai mare parte dintre ei refuza ajutorul meu şi-şi 
deschidea rănile auzind plânsul copiilor şi gemetele femeilor 
violate de soldaţii egipteni. Ei îngenuncheau acoperindu-şi capul 
cu mâinile şi mureau din cauză că sângele li se scurgea din trup. 
Privindu-i, nu simţeam nici o mândrie că noi am învins, deoarece 
ei erau, de fapt, nişte oameni săraci şi amărâţi din deşert, pe 
care câmpurile roditoare şi turmele de animale îi atrăseseră, ei 
fiind doar nişte muritori de foame. De aceea veniseră în Siria, ca 
să fure. Erau atât de slabi şi cei mai mulţi aveau ochii bolnavi. 
Dar, în acelaşi timp, ei erau războinicii redutabili şi aspri şi, pe 
unde treceau, în urma lor rămâneau întotdeauna fumul satelor 
incendiate, plânsul şi jalea oamenilor. Cu toate acestea, mie îmi 
era milă de ei, când vedeam cum nasurile lor mari şi groase 
împrumută culoarea morţii, în timp ce ei îşi acopereau capetele 
pentru a muri. 

A doua zi, când l-am întâlnit pe Horemheb, el mi-a mulţumit 
şi eu l-am sfătuit să stabilească acolo un loc aparte, unde 
soldaţii grav răniţi ar putea fi îngrijiţi, fiindcă, dacă ar fi 
transportaţi până la lerusalim, ei ar muri pe drum. Horemheb 
mi-a mulţumit pentru sfat şi mi-a spus: 

Eu nu bănuiam că tu eşti atât de curajos, până ieri, când am 
văzut că te-ai aruncat în focul luptei pe spinarea unui măgar 
nărăvaş. Dar, într-adevăr, tu nu ai ştiut că lucrul medicului 
începe abia după ce se sfârşeşte lupta. Am auzit că soldaţii îţi 
spun „Fiul măgarului sălbatic”, dar dacă tu, într-adevăr vrei, eu 
ţi-aş putea da pentru o altă luptă un car, fiindcă tu ai avut de 
data asta noroc că încă mai eşti în viaţă, cu toate că n-ai fost 
înarmat nici cu lance, nici cu măciucă. 


El mă privea cu seriozitate şi nu am fost sigur dacă nu cumva 
el îşi bate joc de mine. De aceea, i-am spus: 

Eu nu am văzut niciodată o luptă, de aceea am vrut să văd 
războiul cât mai de aproape cu putinţă. Dar războiul nu îmi 
spune nimic şi cred că nu vei fi supărat pe mine că mă voi 
întoarce în Simyra. 

El a spus: 

Tu ai salvat mulţi soldaţi de la moarte, de aceea te voi 
răsplăti mai bine decât pe ofiţerii mei, a căror măiestrie şi al 
căror curaj nu au fost de ajuns, din moment ce au fost atât de 
mulţi morţi şi răniţi printre soldaţii egipteni. 

Eu i-am spus: 

Mie nu-mi trebuie nimic. Eu am destul de mult aur, iar 
decoraţiile nu au o importanţă mai mare pentru mine, decât 
praful pe care calc. 

Tu ai dreptate, a admis Horemheb, dar pentru oamenii simpli 
ca mine, aurul strălucitor de la gât înseamnă mult, dacă a fost 
câştigat în luptă. Eu sunt mulţumit fiindcă am avut ocazia să-i 
văd pe bărbaţii mei în luptă şi m-am convins că sunt capabil să-i 
conduc. Zeița cu cap de leoaică m-a protejat, de aceea am 
învins şi poate că-i voi ridica, în amintirea acestei lupte, o 
statuie impunătoare din piatră. Totuşi, această victorie este ca 
pulberea de la picioarele mele, fiindcă pentru a învinge nişte 
bieţi crescători de animale, nu-ţi trebuie prea multă artă 
militară. 

Oamenii tăi îţi slăvesc numele şi promit că te vor urma 
oriunde vei merge, am spus eu ca să-l flatez. Dar spune-mi şi 
mie, cum este posibil să nu ai nici o rană? Eu mă gândeam că 
vei muri cu siguranţă, după ce am văzut cum te-ai aruncat 
primul în luptă, în mijlocul săgeţilor şi lăncilor vrăjmaşe. 

Eu am un foarte abil conducător de atelaj, mi-a spus el. De 
altfel, şi şoimul meu mă protejează, fiindcă de mine încă mai 
este nevoie pentru lucruri importante. De aceea, poate că felul 
în care m-am comportat nu are nimic special şi nu este o 
dovadă de curaj deosebit, deoarece eu am ştiut mai înainte de 
luptă că lăncile, săgețile şi ciomegele duşmanilor mă vor ocoli. 
Mă arunc primul în luptă, fiindcă menirea mea în lumea este să 
fac să curgă mult sânge, chiar dacă sângele vărsat nu-mi aduce 
nici o bucurie şi urletele soldaţilor striviţi sub roţile carului meu 
de luptă nu mă distrează câtuşi de puţin. Când trupele vor fi 


suficient de bine antrenate şi când soldaţii Egiptului vor ajunge 
să nu se mai teamă de moarte, mă voi lăsa purtat în litieră pe 
câmpul de luptă, aşa cum fac toţi comandanții cu judecată, 
fiindcă, la drept vorbind, un adevărat comandant nu-şi 
murdăreşte mâinile cu o treabă dezgustătoare şi sângeroasă, pe 
care orice sclav abject ar putea-o face, ci el îşi foloseşte doar 
mintea şi dictează pe multe hârtii unei armate de scribi ordine 
importante, pe care tu, Sinuhe, nu le poţi înţelege, fiindcă 
meseria ta nu este războiul, după cum nici eu nu pot înţelege 
nimic din arta ta de medic, deşi o respect mult. De aceea, îmi 
este scârbă că mi-am murdărit mâinile şi faţa cu sângele 
acestor hoţi de vite, dar nu aş fi putut face altfel; dacă nu aş fi 
înaintat primul în faţa duşmanului, soldaţii mei şi-ar fi pierdut 
curajul, ar fi îngenuncheat neputincioşi şi ar fi început să plângă, 
fiindcă este un adevăr că soldaţii Egiptului care nu au mai fost în 
război de două generaţii încoace sunt mai laşi şi mai jalnici 
decât khabirii. De aceea eu obişnuiesc să le spun „căcăcioşi” şi 
ei deja sunt mândri că le spun aşa 

Totuşi, eu nu puteam crede că lui nu i-a fost deloc frică că va 
muri, când s-a aruncat primul în luptă. De aceea, i-am spus cu 
încăpățânare: 

Şi tu ai pielea caldă ca şi ceilalţi oameni, şi prin vinele tale 
curge sângele, ca şi prin vinele celorlalţi oameni. Oare vei fi 
găsit o vrăjitorie atât de puternică, încât să fii sigur că nimeni nu 
te poate omori sau răni? Eu nu pot înţelege cum de nu-ţi poate fi 
deloc teamă. 

El mi-a spus: 

Intr-adevăr, am auzit despre astfel de vrăji şi ştiu că mulţi 
soldaţi şi-au atârnat de gât amulete fermecate, care să-i 
protejeze, dar chiar după această luptă, am constatat că mulţi 
dintre aceia care le purtau au murit, aşa că nu cred în nici un fel 
de vrajă, chiar dac-ar fi folositoare la ceva. Doar oamenii 
ignoranţi, care nu ştiu nici să scrie, nici să citească, au încredere 
în vrăji şi acest lucru îi ajută să fie curajoşi în luptă. La drept 
vorbind, toate aceste vrăji nu fac mai mult decât un rahat, 
Sinuhe. Pentru mine este altfel, fiindcă eu ştiu că am fost 
destinat unor fapte măreţe, dar eu nu-ţi pot spune cum de ştiu 
acest lucru, căci este un secret pe care numai eu trebuie să-l 
cunosc. Soldaţii au sau nu au noroc, dar eu am avut noroc 
începând cu momentul în care şoimul meu m-a condus la 


faraon. lar şoimului meu nu i-a plăcut la palat, de aceea a şi 
dispărut de acolo repede, dar a revenit la mine în timp ce 
traversam cu trupa deşertul Sinai pentru a ajunge în Siria şi 
sufeream de foame şi de sete; da, eu am suferit împreună cu 
soldaţii mei de foame şi de sete, fiindcă am vrut să probez pe 
mine ceea ce simt ei în situaţii dificile, ca să le pot fi, mai apoi, 
un comandant bun şi, acolo, în deşert, am văzut o vale cu un 
crâng care ardea. Era focul vieţii, care semăna cu un tufiş mare 
sau cu un copac, şi acest foc ardea continuu, fără să scadă din 
intensitate, ardea zi şi noapte şi în jurul lui era un miros de 
pământ, care mi-a învăluit capul şi care mi-a dat curajul. Eu am 
văzut acest foc în faţa carului meu de luptă şi nimeni altcineva 
nu a mai văzut acel foc în afara conducătorului carului meu, 
care, dacă tu vrei, îţi poate confirma ceea ce eu ţi-am povestit. 

Eu l-am crezut şi din acel moment, respectul meu pentru 
Horemheb a crescut mult, fiindcă eu ştiam că Horemheb nu ar fi 
avut nici un motiv să inventeze o astfel de poveste ca să mă 
distreze pe mine şi, de altfel, eu îl cunoşteam destul de bine şi 
ştiam că el nu este un om care să creadă ceva până ce nu ar fi 
văzut cu propriii lui ochi sau nu ar fi atins cu mâna lui. 

După ce trupa s-a instalat în tabăra khabirilor, toată lumea a 
fost bucuroasă, a băut şi a mâncat şi toţi soldaţii au tras la ţintă 
şi şi-au probat lăncile pe khabirii care, din cauza rănilor sau 
aspectului prea sălbatic, nu ar fi putut fi vânduți ca sclavi. Şi 
nimeni nu a avut nimic de zis împotriva acestui fel de 
antrenament, dimpotrivă, toţi s-au distrat de minune şi au fost 
veseli. Dar în cea de-a treia zi, mirosul cadavrelor risipite pe 
câmpie a devenit insuportabil, iar corbii, şacalii şi hienele făceau 
atâta gălăgie în timpul nopţii, încât nimeni nu mai putea dormi. 
Pe lângă toate acestea, multe dintre femeile khabirilor au reuşit 
să se sugrume cu propriul lor păr, care era foarte lung, şi toţi 
soldaţii erau supăraţi că nu mai au cu cine să se distreze. Ele 
erau nişte femei foarte slabe, numai piele şi oase, şi pe 
deasupra şi foarte murdare, iar ochii lor erau sălbatici ca 
deşertul, cu toate astea, soldaţii se dădeau în vânt după ele şi le 
găseau frumoase, poate fiindcă de multă vreme nu se mai 
distraseră cu vreo femeie. Toate aceste lucruri m-au făcut şi mai 
mult să urăsc războiul, pentru că inima mea devenea şi mai 
încărcată din cauza atrocităţii pe care oamenii o puteau face 
împotriva altor oameni. Odată, pe când mă uitam la cadavrele 


pe care corbii le ciuguleau cu ciocurile lor, şi ale căror oase erau 
roase de şacali şi de hiene, i-am spus prietenului meu, ofiţerul: 

In scurtă vreme, toate craniile vor fi perfect albite şi nimeni 
nu va mai şti care este egiptean şi care khabir şi nici chiar zeii 
nu-i vor putea deosebi, aşa că nu vor putea şti cine a avut inima 
curată şi cine nu, care dintre ei s-a războit pentru o cauză 
dreaptă şi care nu. 

Dar prietenul meu, ofiţerul, era într-o dispoziţie excelentă şi 
se bucura că toată ziua socotea bunurile dobândite de la khabiri, 
cantitatea de grâne şi numărul de vite. El mi-a spus: 

Eu sunt bucuros că noi, soldaţii Egiptului, avem un mare 
comandant înţelept, al cărui răcnet în luptă este mai curajos 
decât răgetul leului. lar urechilor mele le sunt mai dragi urletele 
şacalilor şi hienelor decât urletele de război ale khabirilor şi mai 
degrabă suport mirosul cadavrelor decât împunsăturile de lance, 
care muşcă din carne. Dar ceea ce spui tu despre cranii şi 
despre zei este lipsii de sens, fiindcă toată lumea ştie că 
egipteanul pe care Amon îl cheamă la el trece fără nici o 
greutate în lumea de Dincolo, şi nici nu mai trebuie ca Osiris să-i 
cântărească inima şi nu are nici o importanţă dacă trupul lui a 
fost îmbălsămat, fiindcă el vine direct din război. Totuşi, după ce 
am văzut ce se întâmplă cu cadavrele celor căzuţi, sunt fericit 
că nu am căzut în luptă. Ştiu şi eu, poate că tu ai dreptate, 
fiindcă zeilor le este, într-adevăr, greu să deosebească, în 
această situaţie, pe cei drepţi de cei nedrepţi. Mă-ntreb şi eu 
cum de se face că n-am murit. Poate că frica mea animalică de 
moarte a fost atât de puternică, încât s-au înspăimântat de ea 
până şi khabirii, care s-au apropiat de mine cu lăncile lor, încât 
au început să tremure şi, împiedicându-se, au căzut în propriile 
lor lănci şi au murit. 

In cea de-a treia zi, Horemheb a trimis o parte din trupă 
înapoi la lerusalim, pentru a transporta acolo prăzile de război, 
fiindcă pe câmpul de luptă nu veniseră prea mulţi negustori, 
care să fi putut cumpăra sclavi, vase pentru bucătărie şi grâu, 
restul trupei trebuind să se ocupe de păşunatul vitelor. Pentru 
cei răniţi, el a organizat un câmp, păzit de soldaţii din grupa 
cozilor de leu, dar cei mai mulţi dintre cei răniţi mureau. 
Horemheb însuşi a plecat cu carele de luptă pentru a-i urmări pe 
khabiri, fiindcă după ce i-a interogat pe prizonieri, el a aflat că, 
atunci când fugiseră, khabirii reuşiseră să-şi salveze şi zeul. 


Am mers şi eu cu Horemheb atunci, în acea urmărire, fiindcă 
el a insistat foarte mult, deşi n-aveam nici un chef de-aşa o 
aventură. Eu am stat tot timpul în spatele lui, pe carul de luptă, 
agăţat de centura lui şi mi-am blestemat şi ziua în care m-am 
născut, fiindcă el gonea ca un nebun şi în fiecare clipă mă 
gândeam că am să cad şi că am să-mi zdrobeasc capul de 
pietre. Dar el râdea de mine şi-mi spunea că ar vrea ca eu să 
dau de gustul războiului, o dată ce tot venisem să văd dacă 
războiul nu-mi spune nimic. 

Într-adevăr, am simţit gustul războiului şi am văzut carele de 
luptă cum au înaintat spre khabiri ca un uragan, luându-i prin 
surprindere, în timp ce ei cântau bucuroşi, scuturând crenguţe 
de palmier şi mânau trupele furate pentru a le ascunde în 
deşert. Am văzut caii care au zdrobit cu picioarele lor bătrâni, 
femei şi copii, prin fumul care venea de la corturile lor 
incendiate. Şi khabirii au învăţat de la Horemheb, prin sânge şi 
lacrimi, că mai bine ar fi rămas săraci în deşertul lor şi-ar fi 
crăpat de foame, decât să fi năvălit în bogata şi mănoasa Sirie, 
ca să-şi ungă cu ulei pielea lor arsă de soare şi să se îngraşe cu 
grâul furat. În felul acesta am încercat şi eu războiul, dar, de 
fapt nu era un război, ci doar o urmărire şi un masacru. La un 
moment dat, Horemheb s-a oprit şi au fost puse la loc pietrele 
de hotar mutate de khabiri şi nu s-a mai ostenit să-i urmărească 
în deşert, deşi ar fi vrut-o, dar a motivat de ce nu continua 
urmărirea lor astfel: 

— Trebuie să păstrăm puţină sămânță de khabiri, fiindcă voi 
mai avea nevoie de ei, ca să-mi antrenez soldaţii pentru luptă; 
nu există loc în vreo ţară unde ei s-ar putea bate; de peste 
patruzeci de ani, în toată lumea este pace şi toate popoarele 
trăiesc în armonie şi regii marilor ţări au ajuns să-şi spună în 
scrisori fraţi şi prieteni, şi faraonul trimite fiecăruia aur, ca săi 
se ridice statui în templele altor zei. De aceea, eu vreau să 
păstrez sămânță de khabiri, fiindcă peste câţiva ani, de foame, 
ei vor porni din nou din deşertul lor, uitând nenorocirile pe care 
deja le-au încercat. 

Zeul khabirilor a fost zdrobit de carul de luptă al lui 
Horemheb, şi el s-a aruncat asupra zeului ca un şoim, cu toate 
că cei care purtau zeul îl lăsaseră jos, pe pământ, şi 
abandonându-l, o luaseră la goană spre munţi, departe de 
carele de luptă. După aceea, Horemheb a tăiat zeul în bucăţi şi 


a ars fiecare bucată în faţa zeiţei Sekhmet, iar soldaţii se loveau 
cu pumnii-n piept spunând cu mândrie: 

— lată cum arde zeul khabirilor! 

Numele acestui zeu era Jehou sau Jahve şi khabirii nu mai 
aveau altul, aşa că au trebuit să se întoarcă în deşert fără zeul 
lor, încă şi mai săraci decât fuseseră până să încalce graniţa, 
chiar dacă, doar puţin mai înainte, ei cântaseră de bucurie, 
fluturând în mâini ramuri de palmier. 


Horemheb s-a întors în lerusalim, unde se strânseseră toţi 
refugiații din zonele de frontieră şi îşi revendicau bunurile lor, 
furate de khabiri, pe care armata egipteană le recuperase prin 
război, dar ei ar fi putut să obţină vitele, grânele şi vasele lor de 
bucătărie, numai dacă le-ar fi cumpărat de la armată, de aceea, 
sfâşiindu-şi hainele de pe ei de supărare, afirmau: „Asta-i o 
hoţie şi mai mare decât cea a khabirilor”. Dar ei nu aveau de ce 
se plânge, din moment ce templul şi negustorii sirieni le 
promiseseră că-i vor împrumuta cu bani. Ceea ce ei nu ar fi vrut 
să cumpere urma să fie vândut de Horemheb negustorilor veniţi 
la lerusalim din toată Siria. În acelaşi timp, Horemheb a dat 
fiecărui soldat o recompensă în monede de aramă şi argint şi 
abia atunci eu am înţeles de ce cea mai mare parte a răniților 
pe care eu îi îngrijisem au murit, cu toate că eu îmi dădusem 
multă osteneală ca să-i vindec. Se întâmplase aşa, fiindcă toţi 
cei sănătoşi au avut interesul ca cei răniţi să moară, pentru ca 
partea lor de aur şi de argint să fie mai mare. Dar mai înainte de 
plecarea spre lerusalim, pe când ei le-au furat răniților hainele, 
armele şi bijuteriile, i-au privat şi de apă, şi de mâncare, aşa că 
până la urmă, cea mai mare parte dintre ei a murit. Abia atunci 
am înţeles de ce măcelari ignoranţi însoțeau trupele în război şi 
se întorceau bogaţi în Egipt, cu toate că nu se pricepeau la 
nimic. 

lerusalimul era un oraş zgomotos şi în tot locul, larma 
dezagreabilă era însoţită de muzică siriană. Soldaţii aveau 
argint şi cupru şi de aceea beau pe întrecute bere şi se distrau 
cu fetele vopsite pe care negustorii le aduseseră cu ei; şi se luau 
la harţă şi adesea se băteau până la sânge şi furau unul de la 
altul sau de la negustori, aşa că, în fiecare zi, atârnau pe zidurile 
cetăţii oameni spânzurați cu capul în jos. Soldaţii nu se 


sinchiseau prea mult de această posibilă pedeapsă şi spuneau: 
„Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu”. 

Până la plecarea negustorilor, ei şi-au risipit tot cuprul şi 
argintul lor pe bere şi pe femei, numai că Horemheb, care se 
îmbogăţise din impozitele percepute atât pentru intrarea cât şi 
pentru ieşirea mărfurilor la lerusalim, le-a cedat soldaţilor 
aproape tot ceea ce câştigase. Dar nu era deloc mulţumit, şi 
atunci când m-am dus la el ca să-mi iau rămas-bun, fiindcă 
voiam să mă întorc la Simyra, mi-a spus: 

Această campanie de război s-a terminat mai înainte de a 
începe şi faraonul, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o, mi-a 
reproşat că am provocat vărsare de sânge, cu toate că-mi 
interzisese acest lucru. Eu va trebui să mă întorc în Egipt 
împreună cu căcăcioşii mei de soldaţi, ca după aceea să le dau 
drumul să se ducă unde vor şi să depun la Templu cozile de leu 
şi şoimii pentru păstrare, dar eu ştiu ce va urma după aceea, 
deoarece aceşti soldaţi reprezintă singura trupă din Egipt care 
are o oarecare experienţă şi alţii mai buni decât ei n-ai de unde 
să găseşti, fiindcă toţi soldaţii Egiptului se pricep bine doar să 
ciupească femeile în piaţă, şi-n general, în afară de a le atârna 
hoitul pe ziduri, nu prea ai ce face cu ei. Pe Amon, îi vine uşor 
faraonului să compună imnuri pentru zeul lui în palatul de aur şi 
să creadă că poate guverna toate popoarele cu dragostea lui, 
dar probabil că şi-ar schimba ideile, dacă ar auzi gemetele 
oamenilor masacrați şi urletele femeilor din satele incendiate şi 
ar vedea cruzimea hoardelor care violează graniţele. 

Egiptul nu are duşmani, am spus eu, fiindcă Egiptul este prea 
bogat şi puternic, iar reputaţia ta a crescut mult în toată Siria, şi 
nu cred că se vor mai încumeta khabirii să mai mute pietrele de 
hotar. De aceea, de ce n-ai putea să-ţi concediezi soldaţii? La 
drept vorbind, sunt atât de zgomotoşi şi se bat ca animalele 
între ei, iar când treci prin cartierul lor, ţi se-ntorc maţele pe dos 
de la mirosul de urină şi de la alte mirosuri şi pe trupurile lor 
colcăie paraziţii. 

Tu nu ştii ce vorbeşti, mi-a spus el, scărpinându-se cu furie 
sub braţ, fiindcă şi casa regală din oraş era plină de paraziți. 
Egiptul este sătul de el însuşi şi face o mare greşeală, fiindcă 
lumea este mare şi în locuri neştiute sunt semănate deja 
seminţele din care vor creşte focul şi ravagiile. Uite, îţi dau un 
exemplu. Am auzit că regele amoriţilor îşi procură febril cai şi 


cumpără care de luptă, ceea ce, după părerea mea, nu este 
deloc convenabil, Egiptului, fiindcă eu cred că în loc să cumpere 
care de luptă, mai bine ar plăti cu regularitate, faraonului, 
tributul. Deja la el în ţară, se vorbeşte pe faţă că, odinioară, 
amoriţii erau stăpânii lumii, şi în fond, există un pic de adevăr în 
afirmaţia aceasta, fiindcă ultimii hicsoşi au locuit în ţara Amuru. 

Acest rege, Aziru, îmi este prieten, am spus eu, şi el este 
foarte mândru, fiindcă i-am aurit dinţii. Dar eu nu cred că el 
nutreşte astfel de gânduri acum, fiindcă şi-a găsit o femeie care- 
i stoarce toată vlaga dintre coapsele lui şi-i înmoaie genunchii. 

Tu ştii o mulţime de lucruri, Sinuhe, a spus Horemheb, şi s-a 
uitat la mine cu interes. Tu eşti un om liber şi decizi singur ceea 
ce ai de gând să faci, călătoreşti dintr-un oraş în altul şi auzi 
lucruri de care alţii nici măcar n-au habar. Dac-aş fi eu în locul 
tău şi dac-aş fi liber, aş călători în toate ţările şi m-aş instrui. Aş 
călători în ţara Mitanni, în Babilon şi poate că m-aş încumeta să 
călătoresc chiar şi acolo unde hitiţii îşi construiesc de zor care 
grele de luptă şi aş vedea cum îşi instruiesc ei armata, aş 
călători şi în insulele de pe mare, pentru a vedea care este forţa 
reală a corăbiilor lor despre care se povesteşte atât de mult. Dar 
eu nu o pot face, fiindcă faraonul îmi cere să mă întorc în Egipt, 
ca să nu mai amintesc de faptul că numele meu este deja 
cunoscut în toată Siria şi, mai mult ca sigur, nimeni nu-mi va 
povesti mie ceea ce aş vrea eu să ascult. Dar tu, Sinuhe, care 
eşti îmbrăcat în haine siriene şi vorbeşti cu uşurinţă limbile 
oamenilor cultivați din toate ţările, care eşti, de asemenea 
medic, n-ai putea fi bănuit de nimeni că înţelegi şi alte lucruri în 
afară de medicină. Vorbele tale sunt simple şi, uneori, sună naiv 
în urechile mele, ca vorbele unui copil; tu priveşti fără teamă 
oamenii direct în ochi, dar cu toată această privire deschisă a ta, 
eu ştiu că sufletul tău este închis şi că, de fapt, în tine este ceva 
ascuns, pe care nici un om nu-l ştie. Este adevărat ceea ce-ţi 
spun, aşa-i? 

Poate că este adevărat, i-am răspuns eu, dar ce doreşti de la 
mine? 

Poate că, dacă eu ţi-aş da mult aur, a spus el, şi te-aş trimite 
pe tine în acele ţări, pe care le-am amintit, ca tu să profesezi ca 
medic acolo, unde bucurându-te de bunul renume pe care îl au 
medicii din Egipt, vei putea să te apropii de cei bogaţi şi nobili în 
fiecare oraş unde te vei afla, fiindcă şi acolo sunt boli şi oameni 


care vor să fie îngrijiţi de medici renumiţi; ai putea privi în inima 
lor şi ai putea să le înţelegi intenţiile, şi poate că şi intenţiile 
regilor şi guvernatorilor le vei putea afla, dacă ei te vor invita 
să-i îngrijeşti sau să-i vindeci de vreo boală. Şi în acelaşi timp în 
care îţi vei practica meseria, ochii tăi vor fi ochii mei iar urechile 
tale vor fi urechile mele, şi-ţi vei întipări în minte ceea ce vei 
vedea şi ceea ce vei auzi, iar la întoarcerea ta în Egipt, îmi vei 
povesti mie totul. 

Eu nu mă voi mai întoarce niciodată în Egipt, am spus eu. lar 
propunerile tale sunt periculoase şi eu n-aş vrea să atârn cu 
capu-n jos pe zidurile vreunui oraş străin. 

Despre ceea ce se poate întâmpla mâine, nimeni nu ştie 
nimic dinainte, a spus el, dar cred că, pentru cine a băut o dată 
din apa Nilului, nu există în lume nici o apă care să-i poată potoli 
setea. Şi rândunelele, şi cocorii se întorc în Egipt în fiecare iarnă, 
fiindcă în nici o ţară din lume nu este mai bine. De aceea, ceea 
ce ai zis este ca un bâzâit de muşte în urechile mele. Nu uita că 
aurul este ca pulberea la picioarele mele şi că oricând l-aş 
schimba cu plăcere pentru sfaturi înțelepte. E stupid ceea ce 
spui despre atârnatul pe ziduri, fiindcă eu nu-ţi cer să comiţi 
vreo crimă sau să încâlci legile ţărilor în care vei merge. Oare nu 
invită toate marile oraşe călătorii din alte ţări să le vadă 
templele şi să le onoreze sărbătorile? Oare nu-i ispitesc 
guvernatorii marilor oraşe cu tot felul de distracţii pe călătorii 
străini, ca oraşele lor să fie şi mai bogate după ce străinii îşi vor 
fi lăsat aurul lor acolo? Şi tu vei fi binevenit în orice oraş din 
orice ţară dacă vei avea aur, iar măiestria ta de medic va fi 
apreciată în orice ţară, mai ales acolo unde bătrânii sunt 
omorâţi şi cei bolnavi sunt duşi să crape în deşert, după cum am 
auzit. Regii sunt mândri de puterea lor şi, de aceea, deseori se 
distrează privind trupele de soldaţi care defilează în faţa lor şi 
vor ca şi străinii să le vadă, pentru a respecta puterea lor. Nu ţi 
se poate întâmpla nici un rău dacă le vei privi şi tu şi dacă vei 
observa în ce fel defilează soldaţii, ce fel de arme au, dacă vei 
aprecia numărul carelor lor de luptă şi vei afla dacă sunt mari şi 
grele sau mici şi uşoare, dacă sunt pentru doi sau pentru trei 
oameni, fiindcă am auzit că alături de conducătorul unui car de 
luptă, unii au şi un purtător de secure. Este important de ştiut 
dacă soldaţii sunt bine hrăniţi şi dacă străluceşte grăsimea pe ei 
sau dacă sunt slabi şi ciuruiţi de insecte şi dacă ochii lor sunt 


bolnavi ca ai căcăcioşilor mei de soldaţi. Se spune că hitiţii 
extrag prin magie, din pământ, un metal nou, din care se pot 
face arme mai tăioase şi mai dure decât armele de bronz şi că 
acest metal este albastru şi i se spune fier, dar dacă acest lucru 
este adevărat, nu am de unde şti; s-ar putea ca ei să fi învăţat 
doar vreo nouă metodă de prelucrare a cuprului amestecându-l 
într-un alt fel, de aceea, eu vreau să ştiu care este adevărul. Dar 
ceea ce este cel mai important este să ştiu care sunt dispoziţiile 
suveranilor şi sfetnicilor lor. 

L-am privit, dar el nu se uita la mine. Legăna nepăsător în 
mâini cravaşa de aur şi privea fix spre fereastră. Dincolo de 
fereastra deschisă se puteau vedea zidurile de lut ale 
lerusalimului şi pietrele, care, în lumina soarelui dogoritor al 
amiezii, păreau însângerate şi măslinii, ale căror frunze erau 
cenuşii din cauza prafului. Dar el privea mai departe de toate 
acestea, ca şi cum ar fi încercat să vadă o ţară îndepărtată şi 
gâtul lui era ridicat şi încordat, iar ochii lui ardeau de tristeţe. 

Am înţeles ce vrei de la mine, i-am răspuns eu, după ce am 
chibzuit puţin. Şi inima mea a fost, în ultima vreme, neliniştită şi 
sălbatică ca o pasăre încolţită. De aceea am venit la tine, ca să 
văd cu ochii mei cum este războiul, deşi slujitorul meu m-a 
prevenit ce fel este. Nu am nimic împotriva călătoriilor în ţări 
depărtate, în care mulţi egipteni încă nu au ajuns, fiindcă Simyra 
este un oraş mic, şi deja m-am plictisit de Simyra. Pe când 
vorbeai, mă gândeam cu uimire cât de mult timp a trecut de 
când locuiesc în acest oraş. Dar poate că omul se hotărăşte 
greu şi ezită să plece dintr-un loc în altul, dacă nu există cineva 
care să-i poruncească sau să-l trimită vreundeva. Totuşi, tu nu 
mi-ai poruncit; dar eu nu înţeleg la ce-ţi foloseşte dacă vei şti 
ceea ce doreşti să ştii, dacă tot te vei duce să-ţi pierzi vremea în 
palatul de aur al faraonului, unde altceva n-ai de făcut decât să 
te distrezi cu femeile. 

Atunci el mi-a spus: 

Uită-te la mine! 

Uitându-mă la el, mi s-a părut impunător, ochii lui aveau o 
strălucire stranie şi tristă, era ca un zeu şi am simţit că-mi 
tresare inima în piept şi m-am înclinat în faţa lui ca în faţa unui 
zeu. lar el mi-a spus: 

Oare nu crezi că sunt stăpânul tău? 


Inima mea spune că eşti stăpânul meu, dar de ce este aşa, 
nu ştiu, i-am răspuns eu şi mi-am simţit limba grea în gură şi mi 
s-a făcut frică. Probabil, este adevărat că tu eşti destinat să 
conduci lumea, după cum ai spus. Voi pleca la drum şi ochii mei 
vor fi ochii tăi şi urechile mele vor fi urechile tale, dar nu ştiu 
dacă îţi vor fi de folos noutăţile pe care ochii şi urechile mele le 
vor afla, fiindcă, deşi sunt un medic excelent, mintea mea nu 
sclipeşte în alte domenii. Totuşi, voi încerca să fac totul cum voi 
putea mai bine, dar nu o voi face pentru aurul pe care tu mi l-ai 
promis, ci doar în numele prieteniei noastre, şi pentru că zeii 
aşa au vrut, dacă, într adevăr, există zei. 

El a spus: 

Eu nu mă îndoiesc că prietenia noastră se va sfârşi vreodată, 
în orice caz, eu îţi voi da aur, fiindcă eu cunosc oamenii şi simt 
că tu ai nevoie de aur. Tu nu trebuie să te întrebi prea mult de 
ce am eu nevoie de aceste informaţii, îţi pot spune doar atât, că 
pentru mine, aceste informaţii sunt mai preţioase decât aurul. Iți 
mai pot spune că şi în alte timpuri, marii faraoni au trimis 
oameni înţelepţi la curţile altor regate, dar trimişii actualului 
faraon sunt nişte imbecili, care nu reuşesc să povestească ceva 
interesant. Ei îţi pot descrie în detaliu doar cum sunt pliurile 
veşmintelor, cum sunt atârnate decoraţiile sau în ce ordine sunt 
aşezaţi demnitarii în stânga şi în dreapta regelui De aceea, nici 
nu trebuie să-i bagi în seamă, dacă-i vei întâlni, fiindcă vorbele 
lor vor fi ca băâzâitul de muşte în urechile tale. 

Când ne-am despărţit, el m-a privit cu căldură, mi-a 
mângâiat obrajii, şi-a lipit faţa de umărul meu şi mi-a spus: 

Inima mea este nefericită că trebuie să mă despart de tine, 
Sinuhe. La fel ca şi tine, eu sunt singur în lumea asta şi nimeni 
nu cunoaşte suferinţele şi tainele inimii mele. 

Cred că, spunând acele vorbe, el se va fi gândit la prinţesa 
Baketamon, de a cărei frumuseţe inima lui fusese vrăjită. 

El mi-a dat mult aur, mai mult decât m-aş fi aşteptat să-mi 
dea, îmi vine să cred că mi-a dat tot ceea ce a câştigai în 
campania din Siria, şi a ordonat unei escorte să mă însoţească 
până la ţărmul mării, pentru a mă proteja de hoţi şi de ucigaşi. 
În port, am depus aurul la casa de comerţ şi am luat în schimb 
tăbliţele de argilă, care certificau că pot ridica aurul de oriunde 
din Siria, şi am procedat astfel, fiindcă este mai prudent să 


călătoreşti fără aur la tine, apoi m-am îmbarcat pe o corabie, 
pentru a ajunge înapoi la Simyra. 

Îmi amintesc că, mai înainte de a pleca din lerusalim, am 
făcut o trepanaţie unui soldat, care fusese lovit cu o măciucă-n 
cap într-o încăierare din apropierea templului lui Aton, şi care 
avea craniul fracturat. Omul agoniza şi nu-şi putea mişca deloc 
mâinile şi picioarele. Dar nu l-am putut vindeca. După 
trepanaţie, corpul lui ardea ca focul şi el se zvârcolea, iar a doua 
zi a murit. 


A 


ză 


Cartea a şasea: 
ZIUA REGELUI FALS 


Înainte de a începe o nouă carte, trebuie să preaslăvesc 
acele timpuri, care s-au pierdut, când am călătorit în atâtea ţări 
şi am învăţat atât de mult din înţelepciunea altora, fără să mă fi 
deranjat nimeni cu ceva, fiindcă astfel de timpuri nu se vor mai 
întoarce niciodată. Eu am călătorit în lumea care timp de 
patruzeci de ani nu mai cunoscuse războiul şi pe atunci soldaţii 
regali protejau drumurile caravanelor şi mărfurilor, şi soldaţii 
faraonului şi regilor apărau fluviile şi mările împotriva piraţilor. 
Granițele erau deschise şi călătorii sau negustorii care aveau cu 
ei aur erau bineveniţi în toate oraşele. Oamenii nu se insultau 
unii pe alţii, ci se înclinau cu respect când se întâlneau, cu 
mâinile coborâte până la genunchi, şi toţi se informau despre 
obiceiurile celorlalţi şi mulţi oameni cultivați vorbeau mai multe 
limbi şi cunoşteau două scrieri. 

Câmpurile erau irigate şi de aceea dădeau recolte abundente 
şi în locul Nilului terestru, Nilul ceresc binecuvânta cu ploaie 
culturile de pe pământurile roşii. În timpul călătoriilor mele, 
turmele de animale se deplasau în siguranţă şi păstorii umblau 
neînarmaţi şi cântau fericiţi din fluier. Viile erau înfloritoare, iar 
pomii fructiferi se încovoiau de-atâta rod, preoţii erau sătui şi 
străluceau de-atâta grăsime şi de uleiurile cu care erau unşi, în 
curţile templelor din toate ţările, fumul se ridica gros de la 
numeroasele jertfe care se aduceau zeilor. Nici zeilor nu le 
mergea rău şi erau binevoitori cu oamenii, fiindcă le priau 
bogatele jertfe, şi se-ngrăşau şi ei ca şi preoţii. Bogaţii se 
îmbogăţeau şi mai mult, cei puternici deveneau şi mai puternici, 
iar săracii şi mai săraci, dar fiindcă toate se desfăşurau aşa după 
cum zeii hotărâseră, toată lumea era mulţumită cu soarta pe 
care o avea şi nimeni nu murmura împotriva zeilor. În felul 
acesta îmi amintesc eu de timpurile care au fost şi care nu vor 
mai fi, niciodată, vremuri în care eu eram un bărbat tânăr şi nici 


o oboseală sau durere nu îmi încercaseră încă picioarele, în 
ciuda lungilor călătorii pe care le făceam şi ochii mei erau 
neobosiţi şi plini de curiozitate şi se minunau de tot ceea ce era 
nou pentru ei şi inima mea era dornică să cunoască fără 
încetare. 

Pentru a se înţelege cât de bine erau puse la punct toate 
lucrurile, pot aminti de faptul că de la casa de comerţ din 
templul Babilonului mi s-a restituit, fără nici o ezitare, tot aurul 
pe care-l depusesem în Simyra şi că din oricare oraş puteai 
cumpăra vinuri provenind de oriunde. În oraşele siriene puteai 
lesne găsi vinuri de pe dealurile Babilonului, iar în Babilon puteai 
cumpăra cu aur vinurile din Siria. Cine avea aur putea să-şi 
cumpere sclavi de toate culorile şi mărimile, după preferinţă, 
copii, bărbaţi sau fete tinere, cu care să se distreze, îşi puteau 
plăti servitori, dar cine nu avea aur trebuia să muncească din 
greu până ce i se înăsprea şi i se îngroşa pielea, i se jupuiau 
mâinile şi i se încovoia grumazul. Dar dacă cineva încerca să 
jefuiască o casă bogată şi să fure aur ca să bea vin, să se 
distreze şi să-şi cumpere sclavi, era prins, spânzurat şi lăsat să 
atârne cu capul în jos pe ziduri, ca şi alţii să ştie ce li se poate 
întâmpla dacă vor fura. 

După ce am ridicat în slăvi vremurile fericite, care s-au dus, 
când soarele era mai strălucitor şi vântul mai blând ca în zilele 
de acum, am să continuu povestea călătoriilor mele şi am să 
scriu despre toate celea, aşa cum ochii mei le-au văzut, aşa cum 
urechile mele le-au auzit. Totuşi, mai întâi, voi povesti despre 
întoarcerea mea la Simyra. 

Când am ajuns în casa mea din Simyra, Kaptah m-a 
întâmpinat cu strigăte vesele şi lacrimi de bucurie, s-a trântit la 
picioarele mele şi a spus: 

Binecuvântată fie această zi în care stăpânul meu a ajuns 
acasă! Totuşi, te-ai întors! Începusem să cred că ai murit şi chiar 
mă mir că nu te-a străpuns vreo lance, fiindcă n-ai luat în seamă 
sfaturile pe care ţi le-am dat şi te-ai aventurat ca să-ncerci pe 
pielea ta războiul. Este clar că scarabeul nostru este un zeu 
puternic, dacă te-a protejat şi de data asta, aşa că trebuie să-i 
mulţumim, fiindcă astăzi este o zi bună. Inima mea este plină de 
bucurie fiindcă te văd din nou şi bucuria stoarce din ochii mei 
lacrimi, cu toate că nu ar trebui să mă bucur atât de mult, 
pentru că, mai înainte de a te fi întors, eu mă vedeam deja 


moştenindu-ţi averea şi intrând în posesia aurului pe care tu l-ai 
depus la casa de comerţ din Simyra. Dar n-am să-mi plâng acum 
bogăţiile pe care le-am pierdut mai înainte de a le avea, trebuie 
să mă mulţumesc cu bucuria de a te vedea, fiindcă fără tine, eu 
aş fi ca un ied rătăcit, care behăie trist, şi zilele mi-ar fi, fără 
tine, întunecate. Trebuie să ştii că eu n-am furat de la tine mai 
mult ca înainte în tot timpul cât ai fost plecat şi că am avut grijă 
de casa ta, de lucrurile tale şi de toată averea ta, aşa că acum, 
tu eşti mai bogat decât atunci când ai plecat. 

El mi-a spălat picioarele şi mi-a turnat apă pe mâini, s-a 
ocupat cu atenţie de mine şi atât s-a mai lăudat de grija pe care 
el mi-o poartă, încât n-am mai putut răbda să-i ascult neroziile, 
i-am poruncit să tacă şi i-am spus: 

Pregăteşte totul pentru drum, fiindcă noi vom pleca într-o 
călătorie foarte lungă, probabil pentru câţiva ani, şi este vorba 
de o călătorie deloc uşoară, fiindcă noi vom ajunge în ţara 
Mitanni, în ţara Babilonului şi chiar şi în insulele mării. 

Kaptah a amuţit şi de frică s-a întunecat cu totul, faţa lui a 
devenit pământie, apoi a început să plângă şi a spus: 

Pentru numele scarabeului nostru, cu ce voi fi greşit oare, de 
stăpânului meu i s-au întunecat iarăşi minţile? Cred că cel mai 
bine-ar fi să-l leg şi să-i aplic nişte lipitori pe braţe şi pe 
genunchi. Tu vrei să plecăm tocmai acum, când nouă ne merge 
atât de bine în Simyra şi când putem înmuia pâinea noastră cea 
de toate zilele din abundență în miere, când negustorii oraşului 
şi chiar şi autorităţile ne respectă, tocmai acum, când fecioarele 
templului zeiţei Iştar au învăţat de la marinari o groază de 
lucruri noi, cu care îi înnebunesc pe bărbaţii Simyrei, de nu se 
mai satură nici unul de dragostea lor şi le zvâcnesc trupurile în 
templu, la fel cum se zbat peştii pe pământul uscat? Poate că, 
cel mai bine-ar fi să duci şi tu ofrande zeiţei ca să-ţi treacă 
nebunia. 

Atunci, eu i-am spus: 

— De ce trebuie să plec, nu-ţi voi spune ţie, fiindcă tu eşti un 
sclav fără minte, de aceea îţi cer să încetezi să-mi mai judeci 
hotărârile. În ceea ce te priveşte, fie aşa cum doreşti! Tu n-ai 
decât să rămâi în Simyra şi să ai grijă de casă şi de bunurile 
mele şi n-ai decât să te distrezi, cât timp voi fi eu plecat, cu 
toate femeile templului, le zic aşa, fiindcă eu refuz să le spun 
târfelor acelora fecioare. Şi, din moment ce nu vrei să mă 


însoţeşti, voi călători singur şi nu cred că-ţi voi duce dorul, 
fiindcă, într-adevăr, la un drum atât de lung, tu m-ai putea mai 
mult incomoda, decât să-mi fii util cu ceva 

Auzind vorbele mele, Kaptah a început să plângă şi să geamă 
şi mi-a spus: 

— Într-adevăr, ar fi fost mai bine să nu mă fi născut niciodată 
pe lumea asta. Ar fi fost mai bine să nu mă fi-ngrăşat niciodată 
de la trai bun şi de la zile bune, fiindcă atunci când îmi este mai 
bine şi mie, trebuie să renunţ la toată fericirea, pe care, mai 
bine, nu aş mai fi avut-o, decât s-o pierd. Dac-ai fi plecat în 
călătorie pentru o lună sau două, cum ai mai făcut, n-aş fi avut 
nimic de spus şi aş fi rămas în Simyra. Dar, dacă este vorba de 
nişte ani de călătorie, este posibil ca tu să nu te mai întorci 
niciodată şi nefericirea mea va fi mare, fiindcă niciodată nu te- 
aş mai putea vedea. De aceea, te voi însoţi şi voi lua cu mine şi 
scarabeul nostru, fiindcă pentru o astfel de călătorie, este 
nevoie de mult noroc, şi fără scarabeu tu ai putea fi atacat de 
hoţi sau ai putea fi tăiat în bucățele de bandiți. lar fără mine şi 
fără experienţa şi înţelepciunea mea, tu nu eşti mai breaz decât 
un vițel, căruia orice hoţ îi poate lega picioarele şi-l poate lua în 
spinare să-l ducă unde-o vrea; fără mine tu eşti doar un bărbat 
care are ochii legaţi şi merge la întâmplare înainte, aşa că 
oricine-l poate fura, şi aşa ceva n-aş putea suporta, fiindcă dacă 
destinul tău este să fii veşnic furat, e preferabil să fur eu de la 
tine, deoarece eu fur cu judecată şi ţin seama de resursele şi de 
interesele tale. Dar cel mai bine pentru noi ar fi dacă am 
rămâne în Simyra, în casa noastră. 

Obrăznicia lui Kaptah crescuse o dată cu trecerea anilor, şi el 
spunea „casa noastră” şi „scarabeul nostru”, iar dacă era de 
plătit ceva spunea „aurul nostru”. Dar în acel moment, răbdarea 
mea ajunsese la limită, de-aceea, am luat băţul şi i-am tras 
câteva lovituri peste fund, că tot îi crescuse de-atâta bine-n 
Simyra, şi o dată cu loviturile, i-am oferit şi un motiv real pentru 
plâns. Şi i-am spus: 

— Îmi spune inima c-odată şi-odată, tot vei atârna spânzurat 
cu capu-n jos pe zidurile vreunui oraş, din cauza obrăzniciilor 
tale. Hotărăşte-te imediat dacă vrei să mă însoţeşti sau nu în 
această călătorie şi încetează cu eternele tale trăncăneli, care- 
mi obosesc urechile. 


Până la urmă, Kaptah s-a liniştit şi s-a resemnat cu soarta lui 
şi ne-am apucat amândoi să facem pregătirile pentru drum. 

Fiindcă el jurase că nu va mai pune niciodată piciorul pe vreo 
corabie care călătoreşte pe mare, n-am avut de ales şi ne-am 
alăturat unei caravane, care urma să străbată toată Siria, până- 
n nord, unde eu voiam să ajung ca să văd pădurile de cedri din 
Liban, care furnizau lemnul pentru construcţia palatelor şi 
pentru barca sacră a lui Amon. Despre această călătorie nu am 
prea multe de povestit, fiindcă ea a fost monotonă şi lipsită de 
incidente, deoarece hoţii au ocolit caravana noastră. Hanurile în 
care am poposit au fost destul de curate şi mâncarea a fost 
bună şi băutura a fost bună şi, câteodată, au fost şi pacienţi pe 
care eu i-am vindecat de diferite boli. M-am lăsat dus într-o 
litieră, fiindcă după nefericita experienţă din lerusalim, eram 
sătul să călătoresc pe spinarea măgarilor. Nici Kaptah nu prea 
aprecia călătoria cu măgarul, dar n-am vrut să-l iau în litiera 
mea, din cauza demnităţii mele, fiindcă el îmi era servitor. De 
aceea, Kaptah se văicărea continuu şi spunea că ar preferea să 
moară, decât să-i fie atât de tare zdruncinat fundul din cauza 
capriciilor unui măgar. l-am amintit că am fi putut călători mai 
repede şi mai comod cu o corabie, dar vorbele mele mi se pare 
că nu l-au consolat câtuşi de puţin. Vântul uscat mi-a jupuit faţa 
şi a trebuit continuu să mă ung cu ulei, nisipul îmi scârţâia între 
dinţi şi puricii deşertului m-au înnebunit cu pişcăturile lor, dar cu 
toate aceste inconveniente, ochii mei se bucurau de tot ceea ce 
vedeau. 

Am văzut pădurile de cedri şi copacii erau atât de mari, încât 
nici un egiptean nu m-ar fi putut crede, dacă i-aş fi povestit cât 
de imenşi sunt cedrii din Liban, de aceea nici n-am povestit mai 
târziu, când am ajuns în Egipt, nimănui. Parfumul acestor păduri 
de cedri este minunat şi râurile din împrejurimi sunt limpezi şi 
m-am gândit, când treceam prin acele ţinuturi, că nimeni n-ar fi 
putut fi nefericit, dac-ar fi avut norocul să locuiască acolo. Aşa 
am gândit până în momentul când am văzut sclavii care 
doborau copacii şi-i tăiau pentru a fi transportaţi de-a lungul 
pantelor munţilor, până la ţărmul mării. Tare mai erau nefericiţi 
acei sclavi, braţele şi picioarele lor erau pline de răni purulente 
şi pe spatele lor forfoteau muştele, care se desfătau pe tăieturile 
adânci lăsate în carne de şfichiurile bicelor, aşa că nu am mai 
gândit deloc la fel ca mai înainte de a-i fi văzut. 


Kaptah se distra făcând socoteli, cât de bogat ar putea fi el 
în Egipt, dacă ar fi proprietarul lemnului pădurilor de cedri, şi-şi 
imaginea corăbiile încărcate cu lemn de cedru, care aşteptau să 
fie descărcate în portul Tebei. El a calculat după cum l-a dus 
mintea şi mi-a povestit apoi că numai cu aurul obţinut din 
vânzarea unui singur cedru mare, un om cu toată familia lui ar 
putea trăi fericit toată viaţa, înţelegându-se prin acest lucru că 
aurul îi va fi de ajuns şi pentru a-şi trimite băieţii să înveţe şi că- 
şi va putea mărita bine fetele. Apoi el s-a apucat să numere 
copacii, dar erau atât de mulţi, că s a încurcat şi a luat 
numărătoarea de la început, iar până la urmă s-a lăsat păgubaş, 
a înjurat supărat şi a spus: 

— Mi se rupe inima când privesc toată această bogăţie fără 
de sfârşit, cum se clatină în vânt de pomană. 

După aceea, el şi-a acoperit capul ca să nu mai vadă cedrii. 
lar eu m-am gândit că faptul de a fi văzut cum acei cedri semeţi 
se clatină încă este arhisuficient pentru a justifica atât de lungul 
drum pe care l-am străbătut prin deşert 

Într-un sfârşit, am ajuns în oraşul Kadeş, unde erau o 
fortăreață şi o mare garnizoană egipteană. Dar zidurile 
fortăreței nu erau păzite de nimeni şi se vedea că fusese de 
mult părăsită, fiindcă în ziduri se căscau crăpături largi, 
invadate de ierburi. Soldaţii şi ofiţerii garnizoanei egiptene 
trăiau împreună cu familiile lor în oraş şi-şi aduceau aminte că 
sunt soldaţi doar în zilele în care, din depozitele faraonului, li se 
distribuiau grâul, ceapa şi berea. Am rămas în oraş până când 
rănile cu care Kaptah se pricopsise de la călăritul măgarului s-au 
cicatrizat şi, în tot acel timp, m-am ocupat de mulţi bolnavi, 
fiindcă medicii egipteni din Kadeş erau atât de nepricepuţi, încât 
numele lor fusese radiat din Cartea Vieţii sau poate că ei nici nu 
fuseseră trecuţi vreodată în Cartea Vieţii. De aceea, bolnavii 
călătoreau până-n ţara Mitanni, dacă le dădea mâna şi 
dispuneau de aur suficient ca să poată fi îngrijiţi de medici 
instruiți în Babilon. În Kadeş am văzut monumentele pe care le 
ridicaseră marii faraoni şi am citit inscripţiile de pe ele, unde ei 
povesteau despre victoriile lor, despre duşmanii ucişi şi despre 
vânătorile de elefanţi. În Kadeş mi-am făcut un alt sigiliu, dintr-o 
piatră prețioasă pe care a fost gravat numele meu; sigiliile din 
alte ţări nu sunt ca acelea din Egipt şi nu se poartă la deget ca 
inelele, ci atârnate de gât, precum colierele, fiindcă sunt 


cilindrice, au o gaură la mijloc şi se rulează pe argilă, pentru a-şi 
lăsa astfel amprenta. Dar cei săraci şi neştiutori de carte apasă 
degetul mare pe tăbliţa de argilă, când trebuie să confirme ceva 

Kadeş era un oraş atât de trist şi de lugubru, atât de ars de 
soare şi plin de depravare, că până şi Kaptah a dorit să ne 
continuăm imediat drumul, cu toate că nu-i făcea nici o plăcere 
să călărească măgari. Singurul divertisment din Kadeş era 
sosirea caravanelor din toate ţările, fiindcă oraşul era la o 
importantă încrucişare de drumuri. Dar absolut la fel sunt toate 
oraşele de graniţă, oricare-ar fi regele lor, iar pentru ofiţeri, ca şi 
pentru soldaţi, aceste oraşe sunt locuri de pedeapsă, fie că 
aparţin Egiptului, ţării Mitanni, ţării Hatti sau Babilonului; în 
aceste garnizoane, ofiţerii şi soldaţii nu fac altceva decât să-şi 
blesteme ziua în care s-au născut pe acest pământ, să joace 
zaruri şi să se bată, să bea bere proastă şi să se distreze cu 
femeile, după care sunt mai mult trişti decât veseli. 

Noi ne-am continuat drumul şi am trecut frontiera la Naharan 
şi nimeni nu ne-a oprit, apoi am continuat drumul de-a lungul 
unui râu, care curgea invers decât Nilul, adică curgea dinspre 
partea mai joasă spre ţinuturile mai înalte. Ni s-a spus că 
suntem în ţara Mitanni şi am plătit vama care se percepe 
călătorilor de către vistieria regală. Dar, fiindcă eram egipteni, 
toţi oamenii ne-au întâmpinat cu respect. Se apropiau de noi şi 
spuneau: „Fiţi bineveniţi la noi! Inimile noastre se bucură când 
văd egipteni. Şi de multă vreme n-am mai văzut pe-aici 
egipteni. De aceea, inimile noastre sunt încărcate de nelinişte, 
fiindcă faraonul nu ne-a mai trimis nici soldaţi, nici arme, nici 
aur. Se spune că faraonul a trimis în dar regelui nostru pe noul 
lui zeu, despre care, de fapt, nu ştim nimic, fiindcă noi avem o 
zeiţă, pe lIştar din Ninive, şi mai avem o mulţime de alţi zei 
puternici, care ne protejează.” 

Ei m-au invitat în casele lor şi mi-au oferit mâncare şi 
băutură şi chiar şi lui Kaptah i-au oferit mâncare şi băutură, 
fiindcă era egiptean, chiar dacă era servitor, de aceea, Kaptah 
mi-a spus: 

— Aceasta este o ţară bună. Să rămânem aici, stăpânul meu, 
fiindcă aici poţi practica medicina eficient, şi toate semnele 
arată că oamenii aceştia sunt neştiutori şi creduli, aşa că ar 
putea fi uşor înşelaţi. 


Regele din ţara Mitanni şi curtea lui se retrăseseră în partea 
de nord a ţării, la reşedinţa din munţi, fiindcă era vară şi era 
foarte cald, şi nu mă prea îndemna inima să merg până acolo, 
fiindcă eram nerăbdător să văd toate minunile Babilonului, 
despre care auzisem vorbindu-se atât de mult. Dar, urmând 
poruncile lui Horemheb, am vrut să vorbesc mai întâi cu diferite 
categorii ale populaţiei şi am vorbit şi cu nobilii şi am vorbit şi cu 
cei umili, dar toţi spuneau aceleaşi lucruri şi am înţeles că, într- 
adevăr, sufletele lor erau încărcate de nelinişte. Fiindcă, dacă 
odinioară ţara Mitanni fusese puternică, acum era ca propria ei 
umbră, sufocată între Babilon la est, popoarele barbare la nord 
şi ţara Hatti, care era populată de hitiţi, la vest. Cu cât auzeam 
mai des vorbindu-se despre hitiţi, cu atât mai mult înţelegeam 
că va trebui să ajung şi în ţara Hatti, dar mai înainte, voiam să 
văd Babilonul. 

Locuitorii ţării Mitanni erau mici de statură, femeile erau 
frumoase şi elegante şi copiii lor parcă erau nişte păpuşi. Poate 
că odinioară fuseseră un popor puternic, fiindcă ei spuneau că în 
alte timpuri dominaseră toate popoarele din nord, est, vest şi 
sud, dar eu mă îndoiesc de spusele lor, fiindcă am observat că 
toate popoarele slabe spun la fel. Eu nu puteam crede că 
odinioară ei învinseseră Babilonul şi că furaseră de acolo 
bogății, dar dacă va fi fost aşa, nu mă îndoiesc că acest lucru ar 
fi fost posibil să se întâmple, doar dacă vor fi fost ajutaţi de 
trupele faraonului, fiindcă după epoca marilor faraoni, această 
ţară a fost vasală Egiptului şi, de două generaţii, fiicele regelui 
au locuit în palatul de aur din Teba, ca soţii ale faraonului. 
Străbunii Amenhotepilor au traversat cu carele lor de război 
această ţară a fluviului Naharan de la un capăt la altul şi în 
oraşele prin care au trecut, se pot vedea încă monumentele 
ridicate în amintirea victoriilor lor. Ascultând cum vorbeau şi 
cum se lamentau oamenii din ţara Mitanni, am înţeles că ţara 
aceasta era un tampon care proteja Siria şi Egiptul de puterea 
Babilonului şi de ameninţarea popoarelor barbare şi că ar fi 
putut fi un mijloc strategic de apărare a Siriei, dacă Siria s-ar fi 
încumetat să atace Egiptul. Acesta era şi singurul motiv pentru 
care faraonul susţinea tronul şubred al acestui rege şi-i trimitea 
aur, arme şi mercenari. Dar locuitorii ţării Mitanni nu interpretau 
în acest fel gestul faraonului şi erau mândri de ţara şi de 
puterea lor. Ei mi-au spus: 


— Fiica regelui nostru, prinţesa Tadu-Hepa, a fost marea 
soţie regală a faraonului, în Teba, chiar dacă ea nu era decât un 
copil şi a murit atât de repede. De aceea, este de neînțeles de 
ce faraonul nu mai trimite aur, fiindcă, din toate timpurile, 
dragostea faraonului a fost pentru regele nostru ca dragostea 
unui frate şi în numele acestei dragoste, faraonul a trimis 
totdeauna care de luptă, arme, aur şi daruri bogate regelui 
nostru. 

Dar eu simţeam că ţara lor era obosită, în agonie, şi că 
umbra morţii se plimba pe deasupra templelor şi frumoaselor lor 
palate. Locuitorii ei nu ar fi putut vedea şi înţelege acest lucru 
fiindcă erau preocupaţi doar de mâncarea lor, pentru pregătirea 
căreia îşi risipeau toată fantezia, de îmbrăcăminte, încălţăminte, 
de pălăriile lor înalte şi de bijuteriile pe care le voiau tot mai 
arătoase. Bărbaţii erau mai firavi decât egiptenii, iar pielea 
femeilor era atât de fină, că prin transparenţa ei se vedeau 
venele albastre şi atât femeile cât şi bărbaţii erau preocupaţi ca 
mersul lor să fie elegant şi-şi instruiau copiii să păşească 
grațios. In această ţară era foarte plăcut să trăieşti, casele lor de 
distracţie nu erau zgomotoase şi muzica nu-ţi distrugea urechile 
ca în alte părţi, totul era liniştit şi minunat şi, fiindcă ei erau atât 
de rafinaţi, de multe ori m-am simţit în compania lor needucat şi 
stângaci. Dar inima mea era îndurerată când mă uitam la ei, 
fiindcă eu văzusem deja cum este războiul şi simţeam că, dacă 
tot ceea ce se spunea despre ţara Hatti era adevărat, ţara lor 
urma să dispară. 

Medicina lor era de bună calitate şi medicii lor erau foarte 
iscusiţi; ei îşi făceau bine meseria şi cunoşteau şi multe lucruri 
pe care eu nu le ştiam. De la ei am învăţat să prepar un remediu 
care ajuta la eliminarea viermilor intestinali, care nu provoca 
dureri şi inconveniente ca altele pe care eu le cunoşteam. Ei 
erau pricepuţi în vindecarea ochilor celor care nu mai vedeau şi 
eu am învăţat de la ei să mânuiesc mai bine acul cu care 
operam. Dar despre trepanaţie ei nu ştiau absolut nimic, se 
îndoiau de ceea ce eu le-am povestit şi spuneau că doar zeii mai 
pot ajuta un bolnav care ar avea nevoie de aşa ceva, şi că dacă 
cineva ar fi, totuşi, vindecat în felul acesta, niciodată nu ar mai 
putea fi ca înainte şi că preferabilă ar fi fost mai degrabă 
moartea decât trepanaţia. 


Locuitorii din Mitanni erau, totuşi, curioşi, de aceea am avut 
acolo şi câţiva pacienţi, fiindcă la fel cum erau fascinaţi de 
mâncărurile, de băuturile şi de bijuteriile străinilor, au fost 
interesaţi să vadă în ce fel un medic străin vindecă un bolnav. 
Au venit chiar şi femei, care mi-au zâmbit drăgăstos, în timp ce- 
mi povesteau despre necazurile şi supărările lor, despre bărbaţii 
lor indiferenți sau deja obosiţi înainte de vreme. Ştiam prea bine 
ce-ar fi vrut ele de la mine, dar nu m-am atins niciodată de 
vreuna dintre ele şi nu m-am încumetat să mă distrez cu nici 
una, fiindcă nu voiam să încalc legile ţării lor. In schimb, le-am 
dat leacuri, care l-ar fi făcut şi pe-un mort să înnebunească de 
dorinţă ca să se distreze c-o femeie, şi le-am sfătuit să le 
amestece în vinul pe care bărbaţii lor îl vor bea; am folosit 
reţetele siriene, fiindcă în această privinţă, medicina siriană nu 
are egal în lume şi filtrele pe care le prepară ei sunt mai 
puternice decât cele din Egipt. Dar dacă acele femei le vor fi dat 
soţilor lor sau altor bărbaţi, n-am de unde şti, dar înclin să cred 
că mai degrabă le vor fi dat altora să le bea, fiindcă ele nu 
aveau copii şi moravurile ţării Mitanni erau libere, lucru care mi- 
a întărit ideea că umbra morţii plutea deasupra acestei ţări. 

Încă trebuie să mai povestesc că locuitorii ţării Mitanni nici 
nu mai ştiau bine care sunt hotarele ţării lor, fiindcă pietrele de 
hotar erau deplasate fără încetare, şi hitiţii, tot timpul, le duceau 
de ici-colo cu carele lor de luptă şi le aşezau unde le convenea. 
lar atunci cînd mitanniţii încercau să spună ceva, hitiţii îşi 
băteau joc şi râdeau de ei şi-i îndemnau să le pună la loc, dacă 
dorinţa lor este atât de mare şi dacă se pot încumeta să-i 
înfrunte. Dar ei nu mai doreau nimic. Dacă tot ceea ce se 
povestea despre hitiţi ar fi fost adevărat, nu cred că în lume 
există un popor mai crud şi mai de temut. După cum povestea 
toată lumea, pentru hitiţi nu există o mai mare bucurie decât 
atunci când aud gemetele oamenilor torturați şi decât atunci 
când văd sângele care curge din răni şi ei obişnuiau să taie 
mâinile mitanniţilor de la frontiere, care se plângeau că vitele 
hitiţilor păşteau pe câmpurile lor cultivate, apoi le incendiau 
grânele şi le spuneau să pună, dacă vor, pietrele de hotar la loc. 
Hitiţii obişnuiau să le taie şi picioarele, după care le spuneau 
mitanniţilor să alerge repede şi să se plângă regelui lor; sau le 
scalpau capetele, răsfrângând pielea capului peste ochii lor, ca 
să nu mai vadă, ziceau ei, când sunt strămutate pietrele de 


hotar. Mitanniţii povesteau că hitiţii batjocoreau zeii Egiptului, 
ceea ce era o teribilă ofensă pentru Egipt, şi asta, după părerea 
lor, ar fi justificat îndeajuns o ripostă din partea faraonului, care 
ar fi putut trimite în Mitanni aur, arme şi trupe pentru a-i domoli 
pe hitiţi. Dar mitanniţilor nu le era drag războiul şi sperau că 
hitiţii s-ar fi retras speriaţi, când ar fi văzut că Egiptul sprijinea 
ţara Mitanni. Eu nu pot repeta aici toate mizeriile pe care se 
spunea că hitiţii le făceau continuu mitanniţilor, dar cruzimea şi 
oroarea pe care o semănau în jurul lor hitiţii se pare că nu aveau 
margini. Se spunea că hitiţii erau mai răi decât lăcustele, fiindcă 
după o invazie a lăcustelor, pământul încă mai putea fi cultivat 
pe când, după trecerea hitiţilor, nici iarba nu mai creştea. 

N-am mai vrut să rămân mult în ţara Mitanni, fiindcă 
socoteam că aflasem tot ceea ce voisem să aflu, iar dacă am 
mai întârziat puţin acolo, a fost fiindcă nu am vrut ca în 
amintirea medicilor mitanniţi, care au refuzat să creadă 
povestirea mea despre posibila vindecare prin trepanaţie, să 
rămână vreo suspiciune în ceea ce priveşte măiestria mea de 
medic. Şi cum, într-o zi a venit la mine un nobil, care se plângea 
că aude în urechile lui zgomote asemănătoare talazurilor mării, 
că i se întâmpla des să-şi piardă cunoştinţa şi să cadă şi că avea 
nişte dureri de cap atât de groaznice, că ar fi preferat să moară, 
dacă tot nu se găseşte în lumea asta medic care să-l vindece şi 
dacă viaţa lui nu este altceva decât un şir nesfârşit de suferinţe, 
am avut ocazia să le risipesc suspiciunile. 

l-am spus acelui nobil: 

Dacă tu ţi-ai da consimţământul, cred că ar fi posibil să te 
vindeci în urma unei trepanaţii, pe care ţi-aş putea-o face, dacă 
zeii mă vor ajuta, dar riscul este mare, fiindcă doar un bolnav 
din o sută poate fi vindecat şi, de obicei, cea mai mare parte a 
celor trepanaţi mor. 

El a spus: 

Aş fi nebun dacă aş respinge propunerea ta, fiindcă oricum 
va fi să fie, va fi mai bine decât acum; fie că voi avea o şansă 
din o sută, fie că nu o voi avea şi nu mă voi mai trezi niciodată 
după aceea, capul meu va fi eliberat de această suferinţă. 
Adevărul este că eu nu cred câtuşi de puţin că tu mă vei putea 
vindeca, dacă-mi vei face trepanaţia, dar eu nu cred că 
păcătuiesc faţă de zei, dacă voi decide singur când să mi se 
sfârşească viaţa. Dacă, totuşi, tu vei reuşi să mă vindeci, îţi voi 


da jumătate din toată averea mea, care este destul de mare, şi 
nici de voi muri, n-ai ce regreta, fiindcă răsplata ta va fi mare. 

Mai întâi, i-am ciocănit atent cu degetele toată suprafaţa 
craniană, dar el nu a reclamat nici o durere şi nici nu şi-a putut 
aminti care erau zonele cele mai dureroase. Şi cum Kaptah mi-a 
spus: „Loveşte-i capul cu ciocanul, că şi-aşa n-ai nimic de 
pierdut!”, i-am atins cu ciocanul mai multe regiuni ale capului şi 
el nu s-a plâns de nici o durere, până când, deodată, a scos un 
țipăt, a căzut şi şi-a pierdut cunoştinţa. De aceea, am socotit că 
poate acolo era locul în care trebuia să-i deschid craniul. Apoi i- 
am invitat pe toţi medicii din Mitanni care se îndoiseră de ceea 
ce le-am povestit cu privire la trepanaţie şi le-am spus: 

Mă veţi crede sau nu, voi opera capul acestui bărbat, fiindcă 
el este de acord cu această trepanare, şi voi încerca să-l vindec, 
dar cele mai multe şanse sunt ca el să moară. 

Toţi medicii au râs răutăcios şi au spus: 

Intr-adevăr, suntem curioşi s-o vedem şi pe asta. 

A doua zi, am adus foc sacru de la templul lui Amon, m-am 
spălat şi purificat, l-am spălat şi purificat pe pacientul meu, am 
purificat instrumentele şi tot ceea ce era în cameră, iar când 
lumina a fost clară, în miezul zilei, mi-am început lucrul. Am 
tăiat cu atenţie pielea capului bolnavului şi am împiedicat prin 
cauterizare hemoragia, care se declanşase violent, cu toate că 
astfel îi provocam nişte dureri groaznice, dar el a spus că 
durerile nu sunt nici pe departe atât de mari ca acelea de care 
are parte în fiecare zi. 

l-am dat să bea vin, în care dizolvasem un anestezic şi, cu 
toate că ochii lui erau dilataţi ca ochii unui peşte mort, el era 
încă destul de vioi. Apoi, cu ajutorai instrumentelor de care 
dispuneam, i-am spart cutia craniană cu multă prudenţă şi cum 
bolnavul încă nu-şi pierduse cunoştinţa, după ce am detaşat 
bucata de os, a spus încet că se simte mai bine. M-am bucurat, 
fiindcă nimerisem exact locul unde diavolul, sau spiritul bolii, 
după cum spunea Ptahor, îşi depusese oul. Era vorba de un 
ghemotoc roşu şi urât, de mărimea unui ou de rândunică, pe 
care l-am detaşat cu atenţie şi după aceea am cauterizat toate 
legăturile acelui ou cu masa cerebrală, folosind toată priceperea 
mea cât mai bine am putut şi am arătat acel ou medicilor, care 
de această dată nu au mai râs deloc, apoi am astupat gaura cu 
o plăcuţă din argint şi am cusut pielea craniului. In tot acest 


timp, bolnavul nu şi-a pierdut cunoştinţa, iar puţin mai târziu s-a 
ridicat şi mi-a mulţumit, spunând că nu mai aude acele zgomote 
supărătoare din urechi şi că nu mai simte nici o durere. 

După această vindecare miraculoasă, reputaţia mea s-a 
răspândit repede în toată ţara Mitanni şi numele meu era deja 
cunoscut în Babilon, mai înainte ca eu să fi ajuns acolo. 

Dar pacientul meu, care de bucurie, s-a apucat să bea vin şi 
să se distreze peste măsură, după trei zile a făcut o febră 
puternică şi, delirând, s-a dat jos din pat şi a plecat aiurea, apoi 
a căzut de pe un zid, şi-a rupt gâtul şi a murit. Totuşi, toţi au 
fost de acord că doar din vina lui a murit şi mi-au ridicat în slăvi 
măiestria. 

Apoi, am închiriat o barcă cu vâsle şi împreună cu Kaptah, 
am călătorit în josul fluviului, spre Babilon. 


Ţării unde se găseşte Babilonul i se spune în mai multe feluri, 
numele ei este şi Caldea şi Kossea, după popoarele care 
locuiesc acolo, dar eu îi voi spune Babilon, fiindcă în felul acesta, 
toată lumea poate înţelege despre ce ţară este vorba. Babilonul 
este o ţară fertilă şi câmpurile lui sunt pline de canale de irigație 
şi pământul îi este neted, aşa că poţi vedea totul împrejurul tău, 
atât cât poţi cuprinde cu ochii, nu ca în Egipt, unde relieful este 
atât de variat. Şi toate sunt altfel decât în Egipt. Femeile 
egiptene, care macină grâul, stau în genunchi şi învârtesc 
pietrele de moară, pe când în Babilon, femeile stau în picioare şi 
învârtesc două pietre în sens contrar pentru a măcina grâul şi 
este evident că munca lor este mai grea. 

In această ţară nu prea cresc arbori, iar cei care există sunt 
atât de rari, că atât în faţa oamenilor cât şi a zeilor este o crimă 
dacă cineva taie un arbore. Dar dacă cineva plantează un 
arbore, zeii îl binecuvântează. Oamenii din Babilon sunt mai 
graşi şi mai corpolenţi decât oamenii din oricare altă ţară şi 
obişnuiesc să râdă mult, ca de altfel toţi oamenii graşi, şi le 
place să mănânce mâncăruri grase. În Babilon am văzut o 
pasăre, pe care ei o numesc găină, care nu poate zbura, deşi 
are aripi; trăieşte pe lângă oameni, cărora le dă în dar în fiecare 
zi câte un ou de mărimea unui ou de crocodil, dar mai târziu, 
când am ajuns în Egipt, eu n-am povestit nimănui despre 
această ciudăţenie, fiindcă ştiam sigur că nimeni nu m-ar fi 
putut crede. Eu am fost de multe ori servit la masă cu astfel de 
ouă şi, în Babilon, aceste ouă sunt considerate delicatese, 
totuşi, niciodată nu m-am încumetat să gust aşa ceva, fiindcă-i 
mai bine să fii prudent; de obicei, mănânc doar mâncăruri pe 
care le-am mai întâlnit şi care ştiu cum au fost pregătite. 

Deşi acolo toţi oamenii spuneau că Babilonul este cel mai 
vechi şi mai mare dintre toate oraşele lumii mie nu-mi venea să- 


i cred, fiindcă eu ştiam că Teba este cel mai vechi şi cel mai 
mare oraş al lumii. În continuare, eu afirm că nu există în lume 
un oraş atât de frumos ca Teba, dar recunosc că Babilonul m-a 
uimit cu măreţia şi cu bogăţia lui şi că zidurile care-l înconjură 
sunt înspăimântător de înalte, ca munţii, şi că Turnul pe care ei 
l-au construit în cinstea zeilor se înalţă până aproape de cer. 
Casele oraşului sunt construite cu patru şi chiar cu cinci etaje, 
aşa că oamenii trăiesc unii peste alţii şi nicăieri în lume, nici 
măcar în Teba, eu nu am văzut magazine atât de bogate şi de 
luxoase şi atât de multe mărfuri ca în casele de comerţ ale 
templului. 

Zeul lor este Marduk şi în cinstea zeiţei lor, Iştar, ei au ridicat 
o poartă mai înaltă decât coloanele templului lui Amon din Teba, 
pe care au îmbrăcat-o în cărămizi policrome de ceramică 
emailată, ale căror desene îţi orbesc ochii în lumina strălucitoare 
a soarelui. De la această poartă mozaicată, începe o alee foarte 
largă, care ajunge până la Turnul lui Marduk. Turnul este 
construit în etaje, în aşa fel că drumul se continua până în vârful 
lui şi acest drum este foarte larg şi foarte puţin înclinat, aşa că 
pe el pot urca şi căruţe. În vârful Turnului locuiesc astrologii, 
care ştiu totul despre mişcarea stelelor, care calculează orbita 
fiecărei stele şi anunţă zilele favorabile şi zilele nefaste, aşa că 
orice om îşi poate lua măsuri de siguranţă şi-şi poate ordona 
viaţa după mişcarea stelelor de pe cer. Se spune că astrologii 
pot prezice viitorul fiecărui om, dar pentru acest lucru, omul 
trebuie să cunoască exact clipa şi ziua în care s-a născut. Eu nu 
am putut profita de înţelepciunea lor, fiindcă nu ştiu exact în ce 
zi m-am născut. 

Am avut foarte mult aur, fiindcă, restituind la templu 
tăbliţele din Simyra, am scos tot aurul pe care-l câştigasem şi 
am închiriat câteva camere într-o casă mare din apropierea 
porţii zeiţei lIştar. Era o casă cu multe etaje şi grădini 
suspendate. Pe acoperiş şi pe terase creşteau pomi fructiferi, 
trestie şi tufe de mirt. Pe acoperiş era şi un bazin, în care înotau 
peşti. In această casă trăgeau nobilii din alte părţi ale ţării care 
nu aveau case în oraş şi emisari importanţi din ţări străine. 
Camerele erau încărcate de covoare groase, paturile erau 
acoperite cu piei moi de animale şi pereţii erau decoraţi cu 
cărămizi de ceramică smălțuită, pe care erau desene naive şi 
amuzante. Numele acestei case era „Pavilionul zeiţei Iştar” şi ea 


era proprietatea Turnului lui Marduk ca, de altfel, tot ceea ce era 
mai important în Babilon. Dacă te-ai apuca să-i numeri pe toţi 
oamenii care locuiesc acolo şi pe toţi sclavii şi servitorii, cred că, 
într-o astfel de casă, este cam acelaşi număr de oameni ca-ntr- 
un cartier din Teba. 

Nicăieri în lume nu poţi vedea atât de multe feluri de oameni 
ca pe străzile Babilonului şi nicăieri în lume nu poţi auzi 
vorbindu-se atât de multe limbi ca acolo, de aceea, locuitorii 
Babilonului spun că toate drumurile lumii duc spre Babilon, 
fiindcă Babilonul este buricul pământului. In fond, spusele lor te 
asigură că ţara lor nu este la un capăt de lume, după cum toată 
lumea gândeşte în Egipt, şi că la est, dincolo de munţi, se află 
regate puternice, de unde, caravane, păzite de oameni înarmaţi, 
aduc în Babilon mărfuri ciudate, stofe şi vase fragile şi scumpe. 
Trebuie să povestesc că în Babilon am văzut oameni a căror 
piele era galbenă şi ai căror ochi erau oblici, nu din cauză că s- 
ar fi vopsit aşa, care vindeau stofe fine ca inul regal, dacă nu şi 
mai transparente şi care străluceau în toate culorile, ca uleiul 
pur. 

Cum aproape toţi locuitorii Babilonului erau negustori, cea 
mai respectabilă ocupaţie era negoţul şi chiar şi zeii lor făceau 
negoţ între ei. Fiindcă babilonienii nu îndrăgeau războiul, ei 
plăteau mercenari şi ridicau ziduri înalte împrejurul cetăților, 
doar pentru protecţia comerţului şi doreau ca toate drumurile să 
fie deschise tuturor popoarelor şi să ducă spre toate ţările. Ei 
erau buni negustori şi ştiau că negoţul aduce mult mai multe 
câştiguri decât războaiele. Cu toate acestea, ei se mândreau cu 
soldaţii care păzeau zidurile oraşului şi templele, care defilau în 
fiecare zi trecând pe sub poarta zeiţei Iştar, cu coifurile şi cu 
platoşele lor sclipitoare din aur şi din argint. Mânerul săbiilor lor 
şi vârfurile lăncilor erau aurite sau argintate, ca semn al bogăției 
lor. Şi ei spuneau: 

Oare nu-i aşa, străine, că niciodată n-ai mai văzut astfel de 
soldaţi şi asemenea care de luptă? 

Regele Babilonului era un copil şi, cum nu-i crescuse încă 
barba, trebuia să-şi lipească de bărbie o barbă falsă. Numele lui 
era Burnaburiaş. li plăceau încă jucăriile şi poveştile fantastice, 
şi cum reputaţia mea a ajuns în Babilon pe când cu încă nici nu 
plecasem din ţara Mitanni, imediat după ce m-am instalat în 
„Pavilionul zeiţei Iştar”, şi după ce abia vizitasem templul şi 


discutasem cu medicii şi cu preoţii Turnului, el m-a invitat la 
palat. Kaptah, aşa cum era obiceiul, s-a neliniştit şi mi-a spus: 

Nu te duce! Cred că cel mai bine-ar fi să fugim de-aici, 
fiindcă de la un rege n-ai de ce să te-aştepţi la ceva bun. 

Dar eu i-am răspuns: 

Neghiobule, oare ai uitat că scarabeul ne protejează în 
această călătorie? 

Dar el a spus: 

Scarabeul este scarabeu şi mie nu mi s-a întâmplat niciodată 
să uit de el, dar siguranţa este totdeauna de preferat 
nesiguranţei şi poate că n-ar trebui să abuzăm prea mult de 
scarabeu, punându-i răbdarea la încercare. Dacă, totuşi, tu vrei 
neapărat să mergi la palat, eu nu te voi împiedica să o faci şi te 
voi însoţi, că dacă-i de murit, măcar să murim împreună. lar 
dacă, în ciuda tuturor aparenţelor nu prea grozave, vom reuşi 
vreodată să ne întoarcem în Egipt, mi-ar plăcea mult să 
povestesc cum m-am închinat în faţa regelui Babilonului. Și- 
apoi, aş fi tâmpit dacă n-aş profita de o asemenea ocazie. Dar, 
dacă mergem, va trebui să o facem în conformitate cu 
demnitatea noastră, de aceea, tu trebuie să ceri regelui să-ţi 
trimită litiera regală şi nu vom merge astăzi, pentru că astăzi 
este o zi nefastă după obiceiul acestei ţări, de aceea şi 
negustorii şi-au strâns mărfurile, toată lumea se odihneşte 
acasă şi nimeni nu munceşte, fiindcă nimic nu le-ar reuşi acestor 
babilonieni în cea de-a şaptea zi a săptămânii. 

Am chibzuit puţin şi am admis că el avea dreptate. Pentru un 
egiptean, toate zilele sunt la fel, cu excepţia acelora declarate 
nefaste de către astrologi, dar Babilonul era o altă ţară şi, dacă 
pentru ei, fiecare a şaptea zi era nefastă, era de preferat 
siguranţa incertitudinii. De aceea, i-am spus mesagerului regal: 

Oare tu gândeşti că dacă sunt străin sunt şi nebun? Atât de 
naiv nu sunt încât să mă duc astăzi în faţa regelui. Dar, dacă 
regele tău îmi va trimite mâine litiera regală, voi merge. Eu sunt 
un om respectabil şi nu pot merge în faţa unui rege cu degetele 
picioarelor murdare de la baliga de măgar de pe străzile 
Babilonului. 

Enervat, mesagerul regal mi-a spus: 

Tare mi-e teamă, egiptean împuţit, că, din cauza acestor 
vorbe, vei fi dus în faţa regelui între lănci, ale căror vârfuri 
ascuţite îţi vor mângâia fundul. 


Totuşi, mi s-a arătat respect, fiindcă a doua zi a sosit o litieră 
regală, care să mă ducă la palat. Numai că era o litieră 
obişnuită, din aceea în care sunt duşi oamenii de rând şi 
negustorii neînsemnaţi la palat, ca să-i arate regelui bijuterii, 
pene de struţ şi maimute. De aceea, Kaptah i-a întâmpinat pe 
cărăuşii litierei şi pe cei care aleargă în faţa litierei cu 
următoarele vorbe: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, rupe-v-ar în bucățele scorpionii 
biciului lui Marduk! Oare credeţi că stăpânul meu s-ar urca 
vreodată într-un astfel de hârb? Dispăreţi imediat din faţa 
ochilor noştri ! 

Cărăuşii s-au înfuriai, mesagerul l-a ameninţat pe Kaptah cu 
bastonul său şi lumea a început să se adune în faţa pavilionului. 
Toţi se prăpădeau de râs şi spuneau: 

Suntem tare curioşi să-ţi vedem stăpânul. Oare cum arată un 
astfel de om, pentru care nici litiera regală nu este prea bună? 

Dar Kaptah a închiriat marea litieră de la „Pavilionul zeiţei 
Iştar”, care era purtată de patruzeci de sclavi puternici şi care 
era folosită doar pentru ocazii importante, când erau purtaţi prin 
oraş, în procesiunea rituală, zeii din alte ţări sau când soseau 
mesageri importanţi din alte regate. Şi nimeni nu a mai râs, 
când am coborât eu, îmbrăcat în veşminte brodate în aur şi 
argint, pe care erau desenate aspecte ale meseriei de medic, cu 
un colier din aur încrustat cu pietre preţioase şi lanţuri groase 
de aur, care-mi atârnau de gât, şi cu sclavii care duceau în faţa 
mea lada din lemn de cedru şi abanos, cu încrustaţii din fildeş, 
unde erau leacurile şi ustensilele mele de medic. Nimeni nu a 
mai râs şi toţi s-au înclinat respectuos în faţa mea, spunându-şi 
unul altuia: 

— Intr-adevăr, acest bărbat este la fel de înţelept ca şi zeii. 
Să-l însoţim la palat! 

De aceea, o mulţime de oameni, care mureau de curiozitate, 
m-au însoţit până la porţile palatului. În faţa litierei, Kaptah 
călărea pe un măgar alb şi clopoţeii de argint de la harnaşament 
sunau la fiecare pas pe care-l făcea măgarul. Dacă m-am 
angrenat în acel joc al vanităţii, nu am făcut-o pentru mine, ci 
pentru Horemheb, fiindcă el îmi dăduse foarte mult aur, pentru 
ca ochii mei să privească la fel ca şi ochii lui şi pentru ca 
urechile mele să audă ceea ce urechile lui ar fi putut auzi. 


În faţa palatului, gărzile au împins cu lăncile mulţimea de 
oameni curioşi care mă însoţise, apoi au ridicat scuturile de 
apărare ale porţilor, lăsând să se vadă sclipitoarea palisadă din 
aur şi argint. De-o parte şi de alta, drumul era străjuit de lei 
înaripaţi din piatră. Am fost purtat în litieră până la curtea 
interioară a palatului. Acolo, mi-a ieşit în întâmpinare un bătrân, 
care avea barba tăiată şi aranjată aşa cum obişnuiau să poarte 
în Babilon doar oamenii învăţaţi. Pe urechile lui se legănau inele 
groase din aur, dar pe faţă, pielea lui de om bătrân atârna trist. 
El m-a privit ostil şi mi-a spus: 

Ficatul meu a fost tulburat de zgomotul şi gălăgia pe care ai 
făcut-o sosind la palat. Chiar şi stăpânul celor patru părţi ale 
lumii se întreabă cine-o fi acel bărbat care face atâta larmă cu 
sosirea lui la palat şi nu vine atunci când regele îi porunceşte, ci 
atunci când lui îi convine. 

Eu i-am spus: 

Bătrâne, vorbele tale sunt ca un bâzâit de muşte în urechile 
mele. Totuşi, te întreb, cine eşti tu, de îndrăzneşti să-mi vorbeşti 
astfel? 

El a spus: 

Eu sunt medicul personal al stăpânului celor patru părţi ale 
lumii şi cel mai mare medic al Babilonului. Mă întreb, oare ce fel 
de şarlatan vei fi tu de vii zdrăngănindu-ţi, ca un bufon, aurul şi 
argintul în faţa regelui? Trebuie să te avertizez încă de la 
început că, dacă în bunătatea lui, regele îţi va dărui aur şi argint 
marcat, tu va trebui să-mi dai mie jumătate din tot. 

l-am spus: 

Suferințele ficatului tău nu mă impresionează. Dar, în ceea 
ce priveşte afacerile, cred că cel mai bine-ar fi să vorbeşti cu 
servitorul meu, fiindcă, printre altele, datoria lui este să alunge 
din jurul meu insectele care zumzăie şi înţeapă. Totuşi, chiar 
dacă eşti bătrân şi mintea nu te mai ajută prea mult, eu vreau 
să fiu prietenos cu tine. De aceea, îţi dăruiesc aceste brățări de 
aur, pentru a-ţi arăta că aurul şi argintul sunt ca praful de la 
picioarele mele şi nu am venit aici pentru a câştiga aur, ci doar 
pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele. 

Mi-am scos brăţările de aur de la mână şi i le-am dat şi el, de 
uimit ce era n-a mai fost în stare să spună nici o vorbă. 
Deconcertat de-a binelea, el i-a permis şi lui Kaptah să mă 
însoţească şi ne-a condus în faţa regelui. Regele Burnaburiaş 


stătea tolănit pe nişte perne pufoase, într-o sală imensă, ai cărei 
pereţi străluceau în toate culorile de la cărămizile din ceramică 
smălțuită cu care erau acoperiţi. Regele semăna cu un copil 
răsfăţat, care-şi acoperea faţa cu mâinile. Alături de el, stătea 
culcat un leu, care a mârâit arţăgos, îndată ce ne-a văzut. 
Bătrânul s-a aruncat la pământ şi a sărutat pardoseala din faţa 
regelui şi Kaptah l-a imitat, dar leul a început să mârâie la el, de 
aceea, Kaptah, sprijinindu-se în mâini şi-n picioare ca o broască, 
a început să urle de frică, iar regele a izbucnit deodată într-un 
râs atât de zgomotos, că de-atâta râs, s-a rostogolit de pe 
pernele lui. 

Dar Kaptah a spus supărat: 

— Luaţi-l de aici pe animalul acesta blestemat, mai înainte 
de a apuca să mă muşte. Niciodată-n viaţa mea n-am văzut un 
monstru mai îngrozitor. Răgetul lui este asemenea roţilor carelor 
de război din pieţele Tebei pe care le conduc spre cazarmă 
soldaţii beţi, după o zi de sărbătoare. 

După aceea, el s-a aşezat pe podea cu braţele pregătite 
pentru a se apăra. Privindu-l fix pe Kaptah, leul s-a aşezat şi el şi 
a căscat prelung, iar când şi-a închis gura, a scrâşnit din dinţi şi 
sunetul acela a fost mai îngrozitor decât scârţâitul unui sicriu, 
care se închide în templu, însoţit de jalea văduvei celui mort. 

Regele a râs cu lacrimi, dar amintindu-şi de durerile de care 
era încercat, s-a oprit brusc şi a început să geamă, pipăindu-şi 
obrazul, care era atât de umflat, încât unul dintre ochi era pe 
jumătate închis. El a încruntat din sprâncene, bătrânul a 
îndrăznit să-l privească şi i-a spus repede: 

In faţa ta se află acel încăpățânat da egiptean, care nu s-a 
supus poruncii tale şi nu a venit atunci când tu l-ai chemat. 
Porunceşte doar, şi-l voi da soldaţilor să-i împungă ficatul cu 
suliţele. 

Dar regele l-a lovit cu piciorul şi i-a spus: 

Nu-i timp acuma pentru discuţii inutile şi cel mai bine-ar fi 
dacă el ar putea să mă vindece; durerile mele sunt îngrozitoare 
şi-mi este teamă c-am să mor, fiindcă n-am mai dormit de multe 
nopţi şi n-am putut să mănânc nimic altceva decât zeamă 
chioară. 

După ce regele a rostit aceste vorbe, bătrânul a început să 
se văicărească lovindu-se cu fruntea de podea şi apoi, a spus: 


O, Stăpâne al celor patru părţi ale lumii! Am făcut tot ceea ce 
se putea, pentru ca tu să te însănătoşeşti. Pentru a fi alungaţi 
demonii care s-au aciuat în falca ta, zilnic, au fost sacrificate 
maxilare cu dinţi cu tot la templu. Zile-ntregi au bătut tobele, au 
răsunat trâmbiţele şi dansatorii cei mai buni au dansat frenetic 
în faţa ta, înveşmântaţi în roşu, ca să-i alunge pe demoni, dar 
totul a fost zadarnic, iar tu nu ai permis să ne atingem de sacra 
ta falcă, pentru a te vindeca. Eu nu cred că acest mizerabil 
străin este mai bun decât noi. 

Dar eu am spus: 

Eu sunt Sinuhe egipteanul, „El, cel care este singur”, „Fiul 
măgarului sălbatic” şi eu nici nu am nevoie să te examinez, 
pentru a constata că măselele tale au îmbolnăvit toată gura ta, 
fiindcă tu nu le-ai curăţat la timp şi nu ai permis ca să fie 
curățată apa care s-a adunat acolo, aşa cum medicul tău te-a 
sfătuit. Boala de care tu suferi este o boală pentru copii şi 
pentru fricoşi, nicidecum pentru stăpânul celor patru părţi ale 
lumii, în faţa căruia toată lumea tremură şi chiar şi leii îşi înclină 
capul, după cum văd cu propriii mei ochi. Dar ştiu că suferinţa ta 
este mare, de aceea eu vreau să te ajut. 

Regele şi-a dus din nou mâna la obraz şi a spus: 

Vorbele tale sunt prea îndrăzneţe şi, dacă aş fi sănătos, aş 
da ordin să ţi se smulgă limba din gură şi să ţi se ciopârţească 
ficatul, dar acum nu este timp de-aşa ceva. Grăbeşte-te să mă 
vindeci şi răsplata pe care o vei primi va fi mare. Dar dacă îmi 
vei provoca dureri, voi porunci să fii omorât imediat. 

Eu i-am spus: 

— Facă-se voia ta! Zeul meu protector, care, chiar dacă nu 
este zeu important, este foarte puternic, m-a împiedicat să vin 
ieri în faţa ta, fiindcă ar fi fost inutil. Dar astăzi, după cum văd, 
abcesul poate fi deja spart şi de aceea, o voi face imediat, dar 
de o oarecare durere, nici un zeu nu te poate proteja, chiar daca 
tu eşti rege. Totuşi, eu promit să fac totul în aşa fel, încât să nu- 
ţi provoc o prea mare suferinţă. 

Regele a ezitat un moment şi s-a uitat la mine încruntând 
din sprâncene. Dacă făceai abstracţie de obrazul lui umflat, îţi 
puteai da seama că regele era un tânăr frumos şi foarte sigur pe 
el. Pe când mă uitam la el şi-l găseam destul de simpatic, regele 
mi-a întâlnit privirea şi mi-a spus furios: 

Fă ceva, fie ce-o fi! 


Bătrânul a reînceput să se văicărească şi să se lovească cu 
fruntea de podea, dar nu m-am mai sinchisit de el şi am cerut să 
mi se aducă vin cald, în care am amestecat anestezic, apoi l-am 
dat regelui să-l bea. După puţin timp, ei s-a înveselit şi mi-a 
spus: 

Mă simt mult mai bine acum, aşa că nu încerca să te apropii 
cu cuţitele tale de mine! 

Dar eu eram mai puternic decât el, de aceea, i-am imobilizat 
capul, ţinându-l strâns la pieptul meu, l-am forţat să deschidă 
gura, apoi i-am spart abcesul cu un cuţit purificat în foc de către 
Kaptah. Totuşi, focul nu fusese din cel sacru al lui Amon, fiindcă, 
din greşeală, lui Kaptah i s-a stins făclia, pe care o aprinsese în 
ţara Mitanni de la templul lui Amon, în timp ce călătoream cu 
barca pe fluviu, iar el, în nebunia lui, fiindcă credea că scarabeul 
este la fel de puternic ca şi Amon, l-a reaprins în faţa 
scarabeului. 

Când l-am atins cu cuțitul, regele a scos un țipăt şi imediat, 
leul s-a ridicat în picioare, a mârâit şi, agitat, şi-a mişcat coada, 
uitându-se la mine cu ochii scânteietori. Dar regele i-a făcut 
semn să stea la locul lui, aşa că eu am reuşit să-i sparg şi să-i 
curăţ abcesul. Eliberat de durere, regele a simţit o mare 
uşurare, i-au dat lacrimile de bucurie, a scuipat şi mi-a spus: 

— Sinuhe egipteanule, eşti un om binecuvântat, chiar dacă 
mi-ai produs mari dureri. 

După care, a reînceput să scuipe. Dar bătrânul a spus: 

Aş fi putut să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut el, poate că şi 
mai bine, dacă mi-ai fi permis să-ţi ating sacrul tău maxilar şi 
desigur, cel mai bine ar fi putut să o facă dentistul tău. 

Şi el a fost foarte uimit, când eu am spus: 

Acest bătrân are dreptate, fiindcă şi el ar fi putut face acelaşi 
lucru pe care l-am făcut eu şi poate că, cel mai bine, ar fi făcut-o 
dentistul tău. Dar voinţa lor nu a fost atât de puternică ca a 
mea, de aceea ei nu au putut face nimic. Un medic poate 
provoca dureri chiar şi unui rege, dacă altfel nu-l poate vindeca, 
şi nare rost să-i fie teamă de ce ar putea să i se întâmple după 
aceea. Lor le-a fost frică, numai că mie nu-mi este, fiindcă îmi 
este indiferent dacă trăiesc sau dacă mor. Acuma, că tot te-am 
vindecat, n-ai decât să porunceşti să-mi fie ciopârţit ficatul. 

Regele scuipa mereu şi-şi pipăia obrazul, dar era clar că nu 
mai avea dureri. Şi el mi-a spus: 


Până acum, eu n-am mai auzit pe nimeni care să-mi 
vorbească astfel cum îmi vorbeşti tu, Sinuhe. Dar ceea ce tu ai 
spus este adevărat şi eu nu am nici un motiv să fiu supărat pe 
tine, de aceea, nu are nici un rost să poruncesc gărzii mele să te 
omoare. Tu mi-ai adus o mare uşurare, de aceea iți iert 
îndrăzneala şi-l iert şi pe servitorul tău, fiindcă a văzut cum mi- 
ai imobilizat capul şi a auzit ţipetele mele. Dar pe el îi iert, 
fiindcă m-a făcut să râd după atât de multă vreme de când n-am 
mai râs, din cauza săriturilor lui atât de comice. 

Apoi, el i-a spus lui Kaptah: 

Fă-mă încă o dată să râd! 

Dai Kaptah i-a răspuns morocănos: 

Este mai prejos de demnitatea mea s-o fac pe bufonul. 

Burnaburiaş a zâmbit şi a spus: 

Vom vedea. 

Apoi, el şi-a chemat leul şi leul s-a sculat întinzându-şi leneş 
picioarele de i-au trosnit toate încheieturile şi s-a uitat la 
stăpânul său cu ochi inteligenţi. Regele a arătat spre Kaptah şi 
leul s-a îndreptat încet spre Kaptah, legănându-şi coada. Atunci, 
Kaptah a început să se retragă din faţa lui, privindu-l fix, ca şi 
cum ar fi fost vrăjit. După care, leul a deschis gura şi a scos un 
răget cavernos. Kaptah s-a întors şi, urlând, s-a agăţat şi s-a 
căţărat ca o maimuţă pe draperia uşii, în timp ce leul încerca să- 
| atingă cu labele. Regele se prăpădea de râs şi spunea: 

N-am văzut niciodată ceva mai nostim! 

Într-un sfârşit, leul s-a aşezat pe podea lingându-şi labele; iar 
regele a poruncit să i se aducă mâncare şi băutură şi a spus: 

Mie îmi este grozav de foame. 

După ce a rostit aceste vorbe, bătrânul medic a început să 
plângă de fericire, fiindcă regele se însănătoşise. Imediat, i s-au 
adus regelui tot felul de bucate în farfurii de argint, pe care erau 
gravate tot felul de imagini, şi vinuri diferite în cupe de aur. Şi 
regele a spus: 

Sinuhe, mănâncă împreună cu mine, cu toate că acest lucru 
este împotriva principiilor şi demnităţii mele! Totuşi, astăzi fac 
abstracţie de orice principiu, fiindcă mi-ai ţinut capul sub braţul 
tău şi ai scormonit cu degetele tale de muritor obişnuit prin gura 
mea. 

Aşa că am mâncat şi am băut cu regele Babilonului la 
aceeaşi masă şi i-am spus: 


Durerile tale au dispărut acum, dar cu siguranţă că vor 
reapărea dacă nu-ţi vor fi extraşi dinţii care sunt cauza acestor 
dureri. De aceea, după ce obrazul tău se va dezumfla, va trebui 
să permiţi dentistului tău să o facă. Abia atunci vei fi, într- 
adevăr, sănătos. 

El s-a întristat deodată şi mi-a spus iritat: 

— Vorbele tale nu-mi plac şi tu mi-ai risipit acum toată 
bucuria pe care am avut-o puţin mai înainte, străin nebun ce 
eşti! 

Dar, după un moment de chibzuinţă, el a spus: 

Poate că ai dreptate, fiindcă aceste dureri revin în fiecare 
toamnă şi în fiecare primăvară şi sunt atât de violente, încât mi 
se înmoaie picioarele şi-mi doresc să mor. Dar, dacă acest lucru 
trebuie făcut, tu îl vei face, fiindcă pe medicul care se ocupă de 
dinţii mei nu doresc să-l mai văd niciodată în faţa ochilor, aşa de 
mult m-a chinuit ultima oară. 

Înţeleg, am spus eu, că în copilărie tu ai băut mai mult vin 
decât lapte şi că nici dulciurile nu-ți priesc. Intr-un fel, este de 
înţeles, fiindcă în această ţară, prăjiturile se prepară cu sirop de 
curmale, care strică dinţii, spre deosebire de Egipt, unde 
dulciurile se prepară cu mierea, pe care nişte păsărele micuţe, 
numite albine, o culeg din flori şi o aşază în faguri pentru 
oameni. Eu te sfătuiesc să mănânci, de acum înainte, dulciuri 
care se aduc în Babilon din ţări străine, am văzut deja că se 
găsesc în port, şi să bei în fiecare dimineaţă, imediat după ce te 
trezeşti, lapte. 

El a spus: 

Tu povesteşti nişte lucruri amuzante, Sinuhe, dar eu nu cred 
că există păsărele care să adune dulceaţă pentru oameni. 

Dar eu am spus: 

Soarta este dură cu mine, fiindcă şi în ţara mea lumea mă va 
numi mincinos, dacă voi povesti că aici, în Babilon, am văzut cu 
ochii mei nişte păsări care nu pot zbura, deşi au aripi, care 
locuiesc împreună cu oamenii şi oferă în fiecare dimineaţă câte 
un ou proprietarului. Poate că nu ar mai trebui să povestesc 
nimic nimănui, fiindcă reputaţia mea se clatină, oricât de bun 
medic aş fi eu, din moment ce sunt bănuit că umblu cu minciuni 
ca oamenii din Creta. 

Dar el a protestat energic şi a spus: 


Nu, nu, vorbeşte despre ce vrei. Adevărul este că, până 
acum, nimeni nu a vorbit cu mine aşa cum vorbeşti tu. 

Eu i-am spus pe un ton serios: 

Dacă eu nu vreau să-ţi extrag acei dinţi bolnavi din gură, 
este pentru că eu îi respect pe medicii din ţara ta şi cred că 
medicul care se ocupă de dinţii tăi este la fel de iscusit ca şi 
mine, poate chiar mai iscusit. Eu nu vreau să-mi fac duşmani 
printre medicii Babilonului. Dar dacă vrei, eu voi sta lângă tine, 
te voi ţine de mână şi te voi încuraja în timp ce ţi se vor extrage 
dinţii şi mă voi strădui să-ţi diminuez durerile cu toată 
priceperea mea şi cu experienţa pe care am strâns-o din alte 
ţări prin care am călătorit. Eu spun că acest lucru ar fi bine să se 
întâmple peste două săptămâni şi că este mai bine să stabilim 
ziua încă de pe acum, ca nu cumva să te răzgândeşti. Intre 
timp, maxilarul tău va fi refăcut. În tot acest timp, tu va trebui 
să-ţi clăteşti gura cu o licoare pe care ţi-o voi prepara şi care 
are, din păcate, un gust amar. 

El s-a încruntat şi mi-a spus: 

Şi dacă nu voi face ce-mi spui tu? 

l-am răspuns: 

Tu va trebui să-mi promiţi că vei urma sfaturile mele şi eu nu 
mă îndoiesc că stăpânul celor patru părţi ale lumii îşi respectă 
promisiunile. În orice caz, dacă tu eşti de acord cu cele ce ţi-am 
spus eu, îţi voi arăta cum pot eu schimba apa în sânge şi te voi 
învăţa şi pe tine s-o faci, pentru a-i uimi pe cei din jurul tău. Dar 
tu va trebui să-mi promiţi că nu vei învăţa pe nimeni altul cum 
se poate schimba apa în sânge, fiindcă acesta este un secret al 
preoţilor lui Amon, şi dacă ţi-l voi dezvălui, o voi face doar 
pentru că tu eşti rege. 

După ce am rostit aceste vorbe, Kaptah, care nu mai rezista 
să se ţină agăţat de draperie, a spus cu o voce jalnică: 

Luaţi-l de-aici pe-acest animal blestemat, că dacă nu, am să 
cobor şi am să-l omor, fiindcă mi-au amorţit mâinile şi mă doare 
şi spinarea de când stau în această poziţie inconfortabilă şi 
incompatibilă cu demnitatea mea. Nu mă faceţi să-mi pierd 
răbdarea şi să cobor ca să-l omor pe acest animal fioros. 

Burnaburiaş a început sa râdă cu poftă când a auzit 
amenințările lui Kaptah. Făcându-i jocul lui Kaptah, el a spus pe 
un ton serios: 


Într-adevăr, aş fi tare necăjit dacă tu-mi vei omori leul. Acest 
leu a crescut lângă mine, încă de când eu eram foarte mic, şi 
este cel mai bun prieten al meu. De aceea, îl voi chema lângă 
mine ca nu cumva să făptuieşti în acest palat o crimă atât de 
îngrozitoare. 

El şi-a chemat leul, după care, Kaptah a coborât alunecând 
de-a lungul draperiei, şi-a masat braţele înţepenite şi a aruncat 
o privire plină de duşmănie înspre leu şi pe rege l-a apucat din 
nou râsul. Se prăpădea de râs şi-şi lovea genunchii. Şi a spus: 

Eu nu am văzut în viaţa mea un bărbat mai nebun ca 
slujitorul tău, Sinuhe. Vinde-mi-l mie şi te voi face un om bogat. 

Dar eu nu voiam să-l vând pe Kaptah nimănui şi, cum nici el 
nu a insistat, ne-am despărţit ca nişte prieteni. De altfel, era şi 
vremea, fiindcă regele începuse să picotească şi i se închideau 
ochii de somn, fiindcă nu dormise de câteva nopţi din cauza 
durerilor de dinţi. Bătrânul medic al regelui ne-a condus afară şi 
mi-a spus: 

Din felul cum te-ai purtat şi ai vorbit, am înţeles că nu eşti un 
escroc, aşa după cum presupusesem mai înainte, dimpotrivă, un 
om cumsecade şi un medic iscusit. Totuşi, am fost uimit de 
curajul cu care i-ai vorbit stăpânului celor patru zări ale lumii, 
fiindcă, dacă vreunul dintre medicii lui i-ar fi vorbit aşa vreodată, 
cu siguranţă că acum ar fi odihnit alături de strămoşii lui într-un 
vas funerar. 

l-am spus: 

Ar fi bine dacă ne-am sfătui împreună cum să procedăm 
peste două săptămâni, să nu se întâmple cumva ca ziua aleasă 
să fie nefastă şi poate că ar fi bine ca mai înainte de acea zi să 
aducem jertfe tuturor zeilor care ne-ar putea ajuta. 

Vorbele mele i-au plăcut, fiindcă el era un om care credea în 
zei, aşa că ne-am înţeles să ne întâlnim la templu, pentru a 
aduce jertfe zeilor şi a ne sfătui. Dar, mai înainte de a părăsi 
palatul, el a oferit purtătorilor litierei mele mâncare şi băutură şi 
ei au mâncat şi au băut în curtea palatului şi mi-au ridicat în 
slăvi numele. lar cînd m-au purtat spre „Pavilionul zeiţei Iştar”, 
ei au cântat din toate puterile, aşa că grupuri de oameni m-au 
însoţit tot drumul şi din acea zi, numele meu a fost cunoscut în 
tot Babilonul. 

Kaptah a călărit supărat pe măgarul lui alb şi nu mi-a adresat 
nici o vorbă tot drumul. 


După două săptămâni, i-am întâlnit la Turnul lui Marduk pe 
medicii regelui şi am jertfit împreună cu ei un berbec, apoi am 
dat preoţilor ficatul berbecului pentru a-l examina şi a citi în el 
care ne va fi soarta, fiindcă în Babilon preoţii vedeau în ficatul 
animalului jertfit multe lucruri, pe care un profan nu le-ar fi 
putut vedea şi puteau proroci. Ei ne-au spus că regele este 
foarte supărat pe noi, dar că nici unul dintre noi nu-şi va pierde 
viaţa şi că nici unul nu va fi pedepsit. Ei ne-au recomandat ca în 
timpul operaţiei să fim atenţi şi să ne păzim de gheare care ar 
putea să ne sfâşie şi de lănci care ar putea să ne împungă. Apoi, 
am cerut astrologilor să citească în cartea cerului dacă ziua 
fixată va fi o zi favorabilă şi ei ne-au spus că ziua era propice 
intervenţiei noastre, dar că am fi putut alege o alta, care ar fi 
putut fi şi mai bună. Încă am mai cerut preoţilor să răstoarne 
ulei peste apă şi să citească de acolo viitorul, dar uitându-se ei 
în acel ulei împrăştiat în apă, nu au remarcat nimic particular, 
nici în rău, nici în bine. 

Pe când am ieşit din Templu, deasupra capetelor noastre a 
trecut în zbor un vultur care purta în gheare un craniu de om 
smuls de pe zidurile cetăţii şi preoţii au interpretat acest fapt ca 
pe un semn favorabil pentru noi, deşi, după mine, ar fi putut fi 
orice altceva decât semn favorabil. 

Urmând sfatul preoţilor care au examinat ficatul berbecului 
jertfit, am cerut ca garda personală a regelui să nu fie în sala în 
care avea să se desfăşoare operaţia şi nici leul să nu-l 
însoţească pe rege, iar uşile care dădeau în camera în care era 
leul au fost zăvorâte, fiindcă, de furie, din cauza durerii, regele 
ar fi putut să-l aţâţe împotriva noastră şi leul ne-ar fi putut 
sfâşia, aşa cum o mai făcuse şi altădată, după cum spuneau 
medicii. Deşi regele Burnaburiaş sosise plin de curaj, fiindcă 
băuse vin să-şi înveselească ficatul, după cum se spune în 


Babilon, văzând el scaunul pe care dentistul său îl adusese la 
palat, care-i reamintea de suferinţele prin care trecuse altădată, 
s-a îngălbenit la faţă şi a spus că el avea încă destul de multe 
afaceri de stat, care cercau a fi rezolvate şi de care uitase, 
atunci când băuse vin. El a încercat să se retragă, dar, în timp 
ce ceilalţi medici erau prosternaţi şi sărutau podeaua din faţa 
lui, eu l-am apucat pe rege de mână şi am început să-l încurajez 
spunându-i că totul va trece repede, dacă el va fi curajos. Am 
ordonat medicilor să se purifice şi am purificat toate 
instrumentele la focul scarabeului şi am frecat gingiile regelui cu 
anestezic, până ce el mi-a poruncit să încetez, fiindcă, a spus el, 
obrajii lui sunt ca lemnul şi nici nu-şi mai poate mişca limba în 
gură. Apoi, l-am aşezat pe scaun, i-am imobilizat capul pe 
spătarul scaunului şi i-am pus un căluş în gură, care să-l 
împiedice s-o închidă. L-am ţinut strâns de mâini şi l-am 
încurajat, şi după ce, cu glas puternic, dentistul a invocat toţi 
zeii Babilonului, a introdus cleştele în gură şi a tras cu abilitate 
dintele bolnav şi eu pot spune că, până atunci, nu am mai văzut 
nici o extracţie executată cu atât de multă măiestrie. Numai că 
regele a scos un strigăt atât de înspăimântător, încât leul a 
început să ragă şi să se arunce asupra uşii. Uşa se zguduia din 
toate încheieturile şi leul o zgâria furios cu ghearele. 

Dar cel mai teribil moment a fost atunci când, după ce i-am 
eliberat capul şi i-am scos căluşul din gură, regele a început să 
scuipe sângele din gură şi să urle, în timp ce lacrimile i se 
rostogoleau pe obraji. Când a isprăvit de scuipat, el a strigat 
gărzile şi le-a poruncit să ne omoare pe toţi, şi-a chemat leul, a 
răsturnat cu o lovitură de picior vasul în care era focul sacru şi a 
început să lovească furios cu sceptrul medicii. Eu i l-am smuls 
din mână şi i-am poruncit să-şi clătească gura. El a făcut-o în 
timp ce toţi medicii îngenuncheaseră speriaţi în faţa lui şi 
dentistul credea că i s-a apropiat sfârşitul. Dar nu a urmat nimic 
rău, fiindcă regele s-a calmat. A băut vin contorsionându-şi gura, 
după care mi-a cerut să-i arăt lucrurile amuzante pe care i le 
promisesem. 

Ne-am dus în marea sală de ceremonii, fiindcă regelui nu-i 
mai plăcea deloc camera în care se petrecuse extracția dintelui, 
de aceea i-a şi dat imediat numele de „camera blestemată” şi a 
poruncit să fie închisă pentru eternitate. După ce am ajuns în 
marea sală a palatului, eu am turnat apă într-un vas şi i-am dat 


regelui să o guste şi le-am dat şi medicilor lui să o guste, aşa că 
toţi au confirmat că este vorba de apă obişnuită. Apoi, am 
turnat încet apa într-un alt vas şi, pe măsură ce apa curgea în 
cel de-al doilea vas, se schimba în sânge, de aceea atât regele, 
cât şi medicii lui au scos strigăte de uimire şi au început să fie 
oarecum îngroziţi de ceea ce vedeau. 

După care, am poruncit să fie adus Kaptah. Kaptah a intrat 
cu o ladă din care a scos un crocodil. Toate jucăriile care se 
vând în Babilon sunt măiestrit executate din argilă. Amintindu- 
mi de crocodilul din lemn cu care mă jucam în copilărie, i-am 
explicat unui meşteşugar iscusit cum să facă unul asemănător şi 
el l-a executat din lemn de cedru şi din argint şi l-a vopsit şi i-a 
împodobit cu măiestrie, aşa încât era asemănător unui crocodil 
viu. L-am scos din cutie şi am început să-l trag după mine pe 
podea şi crocodilul m-a urmat mişcându-şi picioarele şi 
clănţănind din dinţi, ca şi cum ar fi devorat prada. Am dăruit 
acel crocodil regelui şi el a fost foarte încântat de acest dar, mai 
cu seamă că în fluviul Babilonului nu erau crocodili. Trăgându-l 
după el, el a uitat de durerile de mai înainte, iar medicii, 
uitându-se unul la altul, au zâmbit fericiţi. 

După aceea, regele a dăruit fiecărui medic recompense 
importante, iar dentistul, care a primit atât de multe daruri, a 
devenit un om bogat. Apoi toţi au plecat. Am rămas numai eu şi 
l-am învăţat pe rege cum poate transforma apa în sânge şi i-am 
dat pudra pe care s-o răstoarne în apă mai înainte ca minunea 
să se poată întâmpla Această artă de a transforma apa în sânge 
este simplă şi acest lucru îl ştie oricine o cunoaşte. În fond, 
oricare mare artă este simplă. Regele era uluit şi-mi lăuda fără 
încetare măiestria Dar el nu a fost pe deplin mulţumit până ce 
nu i-a invitat pe înalții demnitari ai curţii şi chiar şi pe oamenii 
din preajma zidurilor în grădina palatului. În faţa mulţimii 
adunate, el a schimbat apa dintr-un bazin în sânge şi atât nobilii 
cât şi oamenii simpli au scos strigăte de groază şi s-au 
prosternat în faţa lui şi el a fost fericit. 

Era atât de mulţumit încât uitase complet de dinte şi mi-a 
spus: 

Sinuhe  egipteanule! M-ai vindecat de acea durere 
îngrozitoare şi mi-ai desfătat ficatul în multe feluri. De aceea, 
cere-mi ceea ce vrei! Spune-mi ce daruri să-ţi dau şi-ţi voi da 
orice-mi vei cere, fiindcă vreau ca şi ficatul tău să se bucure. 


Atunci eu i-am spus: 

Rege Burnaburiaş, stăpân al celor patru părţi ale lumii! Ca 
medic, ţi-am ţinut capul între braţele mele şi ţi-am strâns 
mâinile când urlai de durere şi poate că nu este cuviincios ca 
eu, un străin, să păstrez în memorie această amintire despre 
regele Babilonului când mă voi întoarce acasă şi voi povesti 
despre ceea ce am văzut aici. De aceea, este mai bine dacă mă 
vei face să tremur ca orice om în fata puterii tale. ţi cer să-ţi pui 
pe bărbie barba regală, să te încingi cu centura şi să dai ordin să 
defileze în faţa ta armata Babilonului. Vreau să-ţi văd puterea şi 
apoi, cu umilinţă să mă prosternez în faţa măreției tale şi să 
sărut pământul din faţa picioarelor tale. Altceva nu-ți cer. 

l-a fost pe plac ceea ce i-am cerut, fiindcă mi-a spus: 

Într-adevăr, până acum nimeni nu mi-a mai vorbit aşa cum 
îmi vorbeşti tu. De aceea, îţi voi îndeplini dorinţa, deşi, să-ţi 
spun drept, mie nu-mi face nici o plăcere să stau o zi întreagă în 
tronul de aur, să-mi obosesc ochii şi să casc de plictiseală, dar, 
să fie aşa precum doreşti. 

Apoi, el a trimis un mesaj pentru toate provinciile ţării 
Babilonului, prin care a convocat întreaga armată şi a fixat ziua 
când urma să aibă loc parada. 

Şi acest lucru s-a petrecut, nu după multă vreme, în 
apropiere de poarta zeiţei Iştar şi regele a stat pe tronul lui de 
aur o zi întreagă, iar bunul său prieten, leul, pe care Kaptah nu-l 
putea suferi, a stat tolănit la picioarele regelui. Toţi înalții 
demnitari ai curţii Babilonului, înarmaţi, au stat în jurul regelui. 
Aş putea spune că în jurul lui era ca un nor de aur, argint şi 
purpură. lar jos, pe drumul cel larg, armata Babilonului, lăncieri 
şi arcaşi, a defilat. Erau câte şaizeci de bărbaţi în fiecare rând, 
iar carele de luptă care au trecut prin faţa lui erau câte şase pe 
un rând. Defilarea a durat toată ziua, până ce toată armata a 
trecut prin faţa regelui. Roţile carelor de luptă vuiau ca tunetul, 
zgomotul paşilor şi zdrăngănitul armelor erau asemenea mării în 
timp de furtună, iar eu, tot privind spectacolul care se desfăşura 
în faţa ochilor mei, am simţit că mi se învârteşte capul de 
ameţeală şi picioarele mele au început să tremure. 

Când a început parada, i-am spus lui Kaptah: 

Nu este suficient dacă vom spune: „Carele de luptă din 
Babilon sunt nenumărate, ca nisipul mării şi ca stelele de pe 
cer”. Noi trebuie să ştim care este numărul lor exact. 


Ca de obicei, Kaptah a bombănit şi mi-a spus: 

Stăpâne, este imposibil, fiindcă în toată lumea nu există un 
astfel de număr. 

De aceea, am numărat eu însumi, aşa cum am putut Erau de 
şaizeci de ori şaizeci de ori şaizeci de infanterişti, iar care de 
luptă erau de şaizeci de ori şaizeci, fiindcă şaizeci este număr 
sacru în Babilon. De altfel, numere sacre sunt şi cinci şi şapte şi 
doisprezece, dar nu aş putea să explic ce semnificaţie are 
fiecare dintre aceste numere sacre, fiindcă, deşi preoţii 
Babilonului mi-au povestit în detaliu despre fiecare număr, nu 
am înţeles nimic din explicaţiile lor. 

Scuturile soldaţilor din garda personală a regelui erau aurite 
şi argintate, obrajii lor sclipeau de uleiuri şi erau atât de graşi, 
încât respiraţia lor ajungea până la rege ca de la o turmă de 
bivoli. Dar numărul lor nu era prea mare, iar trupa sosită din 
provinciile Babilonului, bronzată şi murdară, împrăştia în jur 
miros puternic de urină. Mulţi nici nu aveau lănci, fiindcă ordinul 
regelui îi luase prin surprindere, aveau pleoapele mâncate de 
muşte, aşa că, mi-am spus, soldaţii sunt la fel în toate ţările şi 
nici regii nu se prea deosebesc între ei. Am mai văzut că multe 
dintre carele de luptă erau vechi, se clătinau jalnic şi aveau 
secerile de pe oişte verzi de cocleală. lar câteva îşi pierduseră 
roţile pe drum. 

Seara, regele m-a chemat în faţa lui şi m-a întrebat: 

Ai văzut puterea mea, Sinuhe? 

M-am prosternat la pământ în faţa lui şi i-am spus: 

Într-adevăr, în toată lumea nu există un rege mai puternic ca 
tine şi nu degeaba ţi se spune „Stăpânul celor patru zări ale 
lumii”. Ochii mei sunt obosiţi de atâta privit, mi se învârte capul 
de ameţeală, mâinile şi picioarele mele au înţepenit, fiindcă 
numărul soldaţilor tăi este cât nisipul mării şi stelele cerului. 

El a zâmbit mulţumit şi mi-a spus: 

Ai văzut tot ceea ce doreai să vezi, Sinuhe, dar dacă te-ai fi 
mulţumit cu ceea ce aş fi putut eu să-ţi povestesc, poate că ar fi 
fost mai puţină cheltuială. Sfetnicii mei sunt supăraţi pentru 
acest capriciu al meu, care costă cât tot aurul pe care-l obţin în 
cursul unui an prin impozite de la o provincie, fiindcă soldaţilor 
care au sosit aici trebuie să li se asigure hrană şi băutură. Unde 
mai pui că în această noapte ei vor întoarce pe dos tot oraşul, 
după cum este obiceiul tuturor soldaţilor şi, fără îndoială, nici 


peste o lună nu va putea nimeni umbla în siguranţă pe străzile 
Babilonului. Chiar şi regescul meu fund a înţepenit de atâta stat 
pe tronul de aur şi simt că mi se învârt ochii în cap. Să bem vin 
şi să ne răsfăţăm ficatul după această zi, fiindcă eu vreau să mai 
aflu câte ceva de la tine, tu spui nişte poveşti atât de ciudate şi 
de amuzante. 

Am băut vin împreună cu regele şi el m-a întrebat despre 
multe lucruri, aşa cum doar copiii şi adolescenţii care încă nu au 
văzut lumea pot întreba. Răspunsurile mele i-au plăcut şi l-au 
amuzat mult. La sfârşit, el m-a mai întrebat: 

Oare faraonul nu are o fată, fiindcă, după tot ceea ce mi-ai 
povestit despre Egipt, m-am hotărât să cer în căsătorie pe una 
dintre fiicele faraonului. Eu am deja în haremul meu patru sute 
de soţii şi poate că sunt mai multe decât îmi trebuie, fiindcă, 
mai mult decât cu una pe zi, eu nu mă pot distra. Bineînţeles, 
nici una nu este la fel ca alta, aş fi dezgustat dacă toate ar fi la 
fel. Dar cred că faima mea ar fi mai mare dacă printre soțiile 
mele ar fi şi o fiică de faraon. Cu siguranţă că poporul peste care 
domnesc m-ar respecta şi mai mult ca până acum. 

Am ridicat braţul în semn de protest şi i-am spus: 

Burnaburiaş, tu nici nu ştii ce vorbe înspăimântătoare ai 
rostit. De când este lumea, nici o fiică de faraon nu s-a unit cu 
un bărbat străin Fiica faraonului poate fi doar soţia fratelui ei. 
Dacă nu are frate sau dacă fratele nu o doreşte de soţie, ea 
rămâne fecioară toată viaţa şi devine preoteasă. Vorbele tale 
sunt o insultă pentru zeii Egiptului, dar eu te iert, fiindcă nu ştii 
ce vorbe cumplite ai spus. 

El a încruntat din sprâncene şi mi-a spus ursuz: 

Oare cine eşti tu ca să ierţi un rege? Oare sângele meu nu 
este la fel de divin ca şi sângele faraonului? 

Am văzut sângele tău şi am văzut şi sângele faraonului 
Amenhotep al Ill-lea şi pot afirma că între sângele tău şi sângele 
unui faraon nu există nici un fel de deosebire. Dar trebuie să-ţi 
amintesc că faraonul este căsătorit de puţină vreme şi nu ştiu 
dacă lui i se va fi născut vreo fată. 

Eu sunt încă tânăr şi pot aştepta, a spus regele Burnaburiaş 
aruncându-mi o privire vicleană, fiindcă el era regele unui popor 
de negustori. 

Şi a mai spus: 


Dacă faraonul nu are nici o fiică sau dacă el nu vrea să-mi 
dea de soţie pe una dintre fiicele lui, el ar putea să-mi trimită pe 
nu are importanţă care fecioară, fiică de nobil din Egipt, despre 
care eu pot spune aici că este fiică de faraon. Nimeni nu se va 
îndoi de spusele mele şi nici faraonul nu va avea nimic de 
pierdui. Dar dacă el va refuza, voi trimite armata să-mi aducă cu 
forţa o fiică de faraon, fiindcă eu nu renunţ niciodată la ceea ce 
mi-a intrat în cap. 

Vorbele lui m-au neliniştit şi i-am spus că un război costă 
mult şi complică relaţiile comerciale şi că, după un război, el 
însuşi va fi mai prejudiciat decât Egiptul. Şi i-am mai spus: 

Cred că cel mai bine ar fi să aştepţi până ce mesagerii te vor 
anunţa că faraonului i s-a născut o fată. Abia după acea vei 
trimite mesajul tău pe o tăbliță de argilă şi, dacă el va fi de 
acord, ţi-o va trimite pe fiica lui. El nu te va înşela doar cu vorbe, 
fiindcă are acum un nou zeu, un zeu puternic, cu care trăieşte 
doar întru adevăr. 

Dar Burnaburiaş s-a prefăcut că nu înţelege cuvintele mele şi 
a spus: 

Despre un astfel de zeu, eu nici nu vreau să aud. Sunt uimit 
că faraonul şi-a ales un astfel de zeu, când toată lumea ştie că 
adesea adevărul este dăunător şi duce la sărăcie. Eu îi respect 
pe toţi zeii şi mă rog şi la zeii pe care nu-i cunosc, nu strică să-ţi 
iei măsuri de siguranţă, pentru orice eventualitate şi pentru că 
aşa sunt obiceiurile, dar cu acest zeu al faraonului eu nu vreau 
să am de-a face decât de la distanţă. 

El a mai spus: 

Vinul m-a înviorat şi mi-a înveselit ficatul, iar vorbele tale 
despre fiicele faraonilor şi despre frumuseţea lor m-au aprins, 
aşa că vreau să mă retrag în haremul meu. Insoţeşte-mă; în 
calitate de medic, tu ai voie să intri în harem; eu am destul de 
multe soţii şi nu-mi va părea rău dacă tu te vei distra cu vreuna 
dintre ele, cu condiţia să te opreşti la timp şi să nu o laşi grea, 
fiindcă aşa ceva ar genera o serie nesfârşită de încurcături. De 
altfel, eu sunt tare curios să văd cum se iubeşte un egiptean cu 
o femeie, fiindcă fiecare popor are, se pare, obiceiuri diferite. Şi 
poate că şi tu, care ai umblat prin atâtea țari, vei mai avea ceva 
nou de învăţat în haremul regelui Babilonului; eu am femei din 
toate ţările lumii şi fiecare are obiceiuri bizare. 


Nici nu a vrut să asculte protestele mele şi m-a dus cu forţa 
în harem şi mi-a arătat decoraţiunile murale, pe care artiştii 
Babilonului le executaseră în culori vii pe cărămizi smălţuite. 
Erau reprezentaţi pe acele cărămizi smălţuite bărbaţi şi femei, 
care făceau dragoste în tot felul de poziţii ciudate. El mi le-a 
arătat pe câteva dintre soțiile lui, care erau îmbrăcate în 
veşminte bogate şi încărcate de bijuterii şi podoabe. Printre ele 
erau şi femei şi fete tinere din toate ţările cunoscute, dar erau şi 
din triburi de sălbatici, pe care negustorii Babilonului le 
aduseseră din locuri îndepărtate. Erau femei de diferite culori, 
de diferite mărimi, vorbeau toate deodată în diferite limbi şi 
dansau în faţa regelui dezvelindu-şi pântecele ca să-i atragă 
atenţia, fiindcă fiecare dintre ele voia să fie aleasă de rege. Ela 
insistat mult să-mi aleg o femeie pe gustul meu, până când, 
sătul de zgomotul acela asurzitor pe care-l făceau iubitele lui 
soţii, i-am spus că eu am promis zeilor să mă abţin de la 
distracţia cu femeile atunci când am un bolnav de vindecat. Or, 
pentru a doua zi, eu am promis să-l operez pe unul dintre nobilii 
Babilonului, care avea o aderenţă pe testicule, de aceea, eu nu 
puteam să mă ating de nici o femeie. Regele m-a crezut şi doar 
aşa am putut pleca de acolo, dar femeile au fost foarte 
dezamăgite şi şi-au exprimat reproşul prin gesturi şi prin vorbe, 
fiindcă, în afară de eunuci, ele nu mai văzuseră până atunci un 
bărbat adevărat în harem. Regele era foarte tânăr, avea un trup 
firav şi încă nici nu-i mijise mustaţa 

Dar, mai înainte de a pleca, regele mi-a spus: 

— Fluviul şi-a revărsat apele şi primăvara a sosit. De aceea, 
preoţii au fixat peste treisprezece zile sărbătoarea primăverii şi 
ziua regelui fals. Pentru această zi, eu ţi-am pregătit o surpriză 
care cred că te va amuza foarte mult, abia aştept această zi 
pentru a mă distra eu însumi bine, dar despre ce este vorba, nu 
îţi voi spune dinainte, pentru a nu diminua bucuria acelei zile. 

Am plecat încărcat de gânduri, fiindcă presimţeam că ceea 
ce-l putea amuza pe regele Burnaburiaş nu mă poate amuza şi 
pe mine. Şi când i-am povestit lui Kaptah despre ceea ce a spus 
regele, pentru prima dată, el a fost de aceeaşi părere cu mine. 


Medicii regelui nu ştiau cum să-mi mai mulţumească, fiindcă 
datorită mie regele nu era supărat pe ei, dimpotrivă, îi răsplătise 
cu bogății. Ei îmi erau recunoscători fiindcă îi apărasem în faţa 
regelui şi le lăudasem priceperea. Ei erau, într-adevăr, pricepuţi 
în domeniul lor şi eu nu aveam decât de câştigat învățând câte 
ceva de la ei atâta timp cât ei nu aveau nimic de ascuns faţă de 
mine. Un lucru important pe care eu l-am învăţat de la ei a fost 
modul în care ei extrăgeau sucul seminţelor de mac, cum 
preparau  remediile împotriva insomniei, pentru pierderea 
cunoştinţei sau pentru moarte, în funcţie de mărimea dozei 
administrate. Mulţi oameni din Babilon utilizau acest leac, cu 
sau fără vin, şi afirmau că o astfel de băutură le procura o mare 
plăcere. Preoţii foloseau, de asemenea, acel leac pentru a-şi 
spori capacitatea de prezicători, fiindcă, spuneau ei, acest 
extract conţine esenţa înţelepciunii şi în visele lor pot vedea mai 
clar ceea ce urmează să se întâmple. De aceea, în Babilon erau 
imense câmpuri de maci. Aceste câmpuri, pline de flori 
multicolore, erau atât de ciudate şi privindu-le simţeai cum ceva 
magic şi, în acelaşi timp, înspăimântător se strecoară în tine. Ele 
erau numite „Câmpiile zeilor”, fiindcă erau proprietatea Turnului 
şi Porții. 

Unii preoţi erau cunoscători ai secretelor ascunse în sămânţa 
de cânepă, din care extrăgeau o licoare care-i înveselea pe 
oameni şi-i făcea să uite durerile şi gândurile despre moarte. 
Dacă un bărbat consuma prea des din acea licoare, nu mai 
dorea să se distreze cu femeile de pe pământ, aşa spunea toată 
lumea, fiindcă era de ajuns să-şi dorească o anume femeie şi 
miraculoasa licoare i-o trimitea în braţe. Am văzut multe lucruri 
interesante în Babilon şi mi-am sporit cunoştinţele, dar cel mai 
mult am fost uimit de măiestria preoţilor, care executau dintr-o 
sticlă clară, asemănătoare cristalului de munte, instrumente 


care măreau obiectele pe care le priveau prin acea sticlă 
magică. Şi nu am crezut că este posibil aşa ceva, până când nu 
am ţinut eu însumi în mână o astfel de sticlă şi am privit prin ea, 
dar nu am înţeles de ce acele cristale aveau acea putere 
ciudată; nici preoţii nu erau în stare să explice nimic şi cred că 
nici un om nu poate explica aşa ceva. Nobilii şi cei bogaţi 
foloseau acele sticle atunci când vederea începea să le 
slăbească, aşa că în zilele bătrâneţii lor încă mai puteau citi cele 
scrise şi puteau să aplice corect sigiliul pentru a pecetlui cele de 
cuviinţă. Dar ce este şi mai surprinzător este faptul că, atunci 
când razele soarelui traversează acele cristale, sticle, nici nu 
ştiu cum să le spun, bălegarul uscat sau crengile şi frunzele 
uscate iau foc, fără a fi nevoie de nici o frecare. Eu cred că din 
cauza acestor cristale, puterea vrăjitorilor din Babilon este mai 
mare decât a altor vrăjitori din oricare alt regat al lumii şi, de 
aceea, preoţii Babilonului se bucură de un aşa de mare respect. 
Acele cristale sunt nemaipomenit de scumpe, preţul lor este de 
câteva ori mai mare decât greutatea lor în aur, dar văzând cât 
de mult sunt eu interesat de ele, medicul care i-a extras regelui 
acel dinte despre care am vorbit mai înainte mi-a dăruit unul. Eu 
i-am dăruit, în schimb, o uşă din lemn de cedru pentru casa lui şi 
pentru această uşă am găsit un artist, care a pictat-o în maniera 
regală egipteană. În imaginile pictate pe uşă se putea vedea 
cum el, dentistul regal, extrage cu măiestrie dintele regelui şi 
cum regele îl răsplăteşte cu daruri bogate. În Babilon sunt artişti 
care ştiu să picteze în manieră egipteană, în schimb lemnul este 
atât de scump, încât se transmite ca moştenire de la tată la fiu, 
iar când un nobil sau un om bogat îşi schimbă locuinţa, îşi ia şi 
uşa cu el. 

Un interes deosebit au trezit în mine preoţii prezicători ai 
Babilonului şi, pentru că eu mă bucuram de favorurile regelui şi, 
fiindcă medicii regelui au dat referinţe bune despre mine, ei mi- 
au permis să învăţ la Turn arta de a prezice. Aşa stând lucrurile, 
am început să învăţ să citesc în ficatul de oaie şi să deosebesc 
munţii şi apele lui, străzile, porţile şi turnurile, capul, mâinile, 
picioarele, urechile, degetele şi aşa mai departe, până la toate 
celelalte cavităţi, adică tot ceea ce este pentru un medic de 
mare utilitate, fiindcă, dacă le cunoaşte bine, poate citi în ficatul 
oii sacrificate boala pacientului şi mijlocul de vindecare, fără să 
mai aibă nevoie să examineze bolnavul. Medicii Babilonului 


foloseau, de obicei, acest procedeu, atunci când nu erau siguri 
de unde provine durerea pacientului. După părerea mea, 
această metodă de diagnosticare a bolii îl ajută pe medic ca să- 
şi recapete încrederea în el însuşi, dacă este deconcertat în 
raport cu boala. 

Dar, numai dacă ştii să citeşti în cartea cerului, noaptea, poţi 
cunoaşte tot ceea ce este şi tot ceea ce se poate întâmpla, aşa 
afirmă toţi învățații Babilonului. Eu nici nu am încercat să învăţ 
această scriere, fiindcă, pentru a o învăţa, este nevoie de ani, 
de zeci de ani de studiu. Toţi astrologii Babilonului erau bătrâni, 
cu bărbile cărunte, cu ochii obosiţi de-atâta privit la stele şi tot 
timpul obişnuiau să se ia la harţă din cauza semnificației vreunei 
poziţii astrale, aşa că, am gândii eu atunci, este inutil să studiez 
aşa ceva. Dar, din ceea ce povesteau preoţii, am aflat că tot 
ceea ce se petrece pe pământ are un corespondent pe cer şi că 
până şi cel mai mic şi mai neînsemnat lucru poate fi descifrat de 
acela care ştie bine să citească ceea ce este scris pe bolta 
cerească. Această ştiinţă mi s-a părut mai demnă de crezut şi de 
înţeles decât alte doctrine despre oameni şi despre zei şi cred 
că, folosind-o, omul îşi poate face viaţa mai uşoară. Crezând în 
semnele cerului, oamenii înţeleg că tot ceea ce li se întâmplă 
este în conformitate cu legi care nu se pot schimba Nimeni nu-şi 
poate schimba destinul, fiindcă, oare cine poate modifica poziţia 
aştrilor şi cine poate schimba traiectoria pe care se mişcă 
stelele? Dacă te gândeşti bine, această învăţătură este cea mai 
apropiată de om şi are o logică pe care alte învățături nu le au. 
Ea corespunde credinţei din inima omului, cu toate că 
babilonienii vorbeau despre ficat aşa acum egiptenii vorbesc 
despre inimă, dar cred că această diferenţă nu este esenţială şi 
este doar un mod de exprimare. 

Atât de puternic m-a impresionat această ştiinţă, încât m-am 
frământat mult tot gândindu-mă dacă nu ar fi mai bine să pun 
pentru totdeauna capăt călătoriei mele prin lume şi să rămân 
toată viaţa în Babilon, ca să învăţ să citesc în stele. Această 
învăţătură ar fi urmat să-mi ocupe tot restul zilelor şi, de aceea, 
am ezitat, mă gândeam că viaţa unui om poate că este mai 
interesantă decât orice învăţătură. 

l-am povestit despre aceste frământări ale mele lui Kaptah, 
dar Kaptah mi-a spus: 


— La ce foloseşte oamenilor să îşi petreacă toată viaţa 
urmărind stelele până li se împăienjenesc ochii şi nu mai pot 
vedea nimic? Dacă este adevărat că tot ceea ce se întâmplă 
este deja scris în stele, înseamnă că oamenii nu pot evita ceea 
ce urmează să li se întâmple, chiar dacă o ştiu mai dinainte. 
Aminteşte-ţi despre povestea cu prinţul şi cu câinii săi. Dacă 
omul cunoaşte cu anticipație toate evenimentele rele care i se 
vor întâmpla, slăbeşte şi se întristează şi în zadar încearcă să-şi 
schimbe destinul, fiindcă, orice-ar face, destinul lui tot acelaşi 
rămâne. lar dacă omul citeşte în stele că lui i se vor întâmpla 
doar lucruri bune, ceea ce, în general, nu se prea întâmplă 
nimănui, abia atunci poate că este mai bine, fiindcă se va 
bucura şi va fi fericit că-şi poate petrece viaţa în aşa fel încât 
inima lui s-o ţină doar într-o continuă desfătare. Eu cred că 
oamenilor li se întâmplă şi bune, şi rele, într-un amestec pe care 
doar zeii îi hotărăsc. Se înţelege că hotărârile zeilor creează 
complicaţii importante cititorilor în stele şi-i alarmează pe 
oamenii, care vor să-şi cunoască viitorul. Pentru noi, cred că cel 
mai bine este să avem încredere în scarabeul nostru, cred că 
eşti de acord că până acum, doar el ne-a ajutat 

Dar, am spus eu, o dată ce urmează să ni se întâmple totul 
conform cu ceea ce este deja scris în stele, nu poate scarabeul 
nostru să clintească nimic din ceea ce ne-a fost deja destinat. 
Nu, nu cred că scarabeul poate avea vreo putere asupra 
evenimentelor care ni se pot întâmpla. 

Auzind cuvintele rostite de mine, Kaptah a fost indignat şi m- 
a jignit adânc când mi-a spus ceea ce mi-a spus, dar l-am iertat, 
fiindcă, în parte, avea dreptate. El a spus: 

Vorbele tale nu au nici o logică, au mirosul murdăriei de 
porc. Dacă este adevărată această învăţătură a stelelor, tot aşa 
de adevărat poate fi că în stele scrie despre scarabeul nostru, 
care ne poartă noroc. Daca socotim toate păţaniile, mai mici sau 
mai mari, prin care am trecut, fără nici o îndoială, scarabeul ne- 
a purtat noroc, este clar că, fără scarabeu, de mult am fi atârnat 
noi cu capul în jos pe zidurile vreunui oraş sau că oasele noastre 
ar fi deja albite pe vreun câmp. 

Nu am mai avut nici un argument cu care să-l contrazic şi 
nici nu m-am mai gândit niciodată să rămân în Babilon toată 
viaţa pentru a cerceta stelele, 


Mi-am întrebat inima şi am aflat de la inima mea că acea 
hotărâre i-a fost pe plac. Călătoriile intraseră în sângele meu şi 
ochii mei erau neobosiţi şi dornici să vadă fără încetare ceva 
nou. M-a mai consolat şi gândul că nu pierdusem nimic dacă nu 
urma să studiez stelele, fiindcă, fără îndoială, atât discuţia pe 
care o purtasem cu Kaptah, cât şi hotărârea pe care o luasem 
fuseseră scrise în stele încă dinainte de ziua în care m-am 
născut şi că nu aş fi putut rămâne în Babilon, chiar dacă aş fi 
vrut, fiindcă totul era deja stabilit acolo pe cer. 

În acele zile, până la sărbătoarea de primăvară, am studiat 
ficatul de oaie şi mi-am însemnat tot ceea ce preoţii lui Marduk 
m-au învăţat despre zborul păsărilor, cunoştinţe care îmi puteau 
fi folositoare în călătoriile viitoare. Mi-am consacrat mult timp 
pentru a învăţa cum trebuie răsturnat uleiul în apă şi ce 
semnificaţie au imaginile care se formează la suprafaţa apei, 
dar această artă nu mi-a inspirat prea multă încredere, fiindcă 
imaginile erau, de fiecare dată, altele şi nu era nevoie de prea 
multă ştiinţă pentru a le explica, ci doar de imaginaţie şi de o 
limbă ascuţită. 

Aşa de mult m-a atras învăţătura Babilonului că un timp am 
şi uitat că sunt medic; îmi petreceam zile întregi la Templu şi mă 
obişnuisem să-i refuz pe pacienţii care mă căutau, fiindcă 
auziseră despre deosebita mea măiestrie de medic. De obicei, 
acestor pacienţi le recomandam să meargă la medicii regelui. 
Medicii regelui au fost foarte mulţumiţi, fiindcă faima lor 
crescuse mult în ochii locuitorilor Babilonului. lar eu, care 
adăugam înțelepciunii dobândite în Egipt înțelepciunea 
Babilonului, tremuram de bucurie şi mă gândeam că sunt în 
posesia întregii ştiinţe medicale pe care oamenii o dobândiseră 
în cursul multor mii de ani din cele patru părţi ale lumii. Acum 
ştiu că totul nu a fost decât vanitate, dar atunci, când gândeam 
în acest fel, am simţit cum puterile mele cresc şi am devenit mai 
sigur de mine şi mi se părea că pentru mine nimic nu este 
imposibil. Eram încă tânăr, trecusem deja prin atâtea ciudate 
încercări şi învăţasem atât de multe lucruri. 

Mai înainte de a povesti despre sărbătoarea de primăvară şi 
despre ziua regelui fals, trebuie să mai povestesc despre ceva, 
care este în legătură cu naşterea mea. S-a întâmplat când 
preoţii au încercat ca să-mi citească viaţa, examinând ficatul 
unui berbec şi răsturnând ulei în apă. Ei au spus: 


Naşterea ta este legată de un secret înspăimântător, Sinuhe, 
pe care noi nu-l putem explica, aici se vede că tu nu eşti un 
simplu egiptean, aşa cum crezi, ci un străin, nu numai pentru 
Egipt, ci pentru toată lumea aceasta. 

Eu le-am povestit istoria naşterii mele şi cum am fost găsit 
de mama mea adoptivă într-o barcă de stuf. Preoţii lui Marduk s- 
au uitat cu înţeles unii la alţii, s-au înclinat în faţa mea şi au 
spus: 

Aşa am presupus şi noi. 

Apoi, ei mi-au povestit că marele lor rege, Sargon, care 
cucerise pe vremuri cele patru părţi ale lumii şi a cărui putere se 
întinsese de la marea din nord până la marea din sud şi chiar şi 
peste insulele mării, sosise, de asemenea, într-o barcă de stuf 
pe lume şi că nimeni nu ştiuse nimic despre naşterea lui până în 
ziua în care faptele sale au atestat că el este descendent direct 
al zeilor. 

După ce am auzit cuvintele lor, inima mea a început să bată 
nebuneşte, dar am încercat să râd şi le-am spus: 

Oare voi credeţi că eu, un medic oarecare, sunt vreun 
descendent al unui zeu? 

Dar ei nu au râs şi mi-au spus: 

Acest lucru nu-l putem şti sigur, dar este mai bine să fim 
prudenti şi să ne înclinăm în faţa ta cu respect, ca în faţa unui 
zeu. 

Şi ei s-au înclinat din nou în faţa mea până la pământ, dar eu 
le-am spus: 

— Incetaţi odată cu aceste plecăciuni şi poate că ar fi mai 
bine să revenim la treburile noastre. 

M-am apropiat de modelul din argilă al ficatului de oaie şi ei 
mi-au explicat semnificaţia circumvoluţiunilor ficatului, dar, pe 
ascuns, mă priveau cu respect şi, din când în când, mai 
şuşoteau între ei. 

Din acea zi au început să nu-mi mai dea pace şi să mă 
obosească gândurile despre originea mea, îmi simţeam inima 
grea ca plumbul când mă gândeam că sunt un străin pentru 
toată lumea. Aş fi vrut să-i întreb pe astrologi despre secretul 
naşterii mele, dar întrucît nu ştiam momentul exact al naşterii, 
nu puteam să întreb nimic, fiindcă ei nu ar fi putut da nici un fel 
de răspuns. La rugăminţile preoţilor, ei au încercat, totuşi, să 
vadă după tabelele lor, înscrise pe tăblițe de argilă, din anul şi 


din ziua în care eu am fost găsit, câteva momente, fiindcă 
preoţii erau şi mai curioşi decât mine să cunoască originea 
naşterii mele. Astrologii au spus că, dacă m-aş fi născut într-un 
anumit moment al acelei zile, prin vinele mele ar fi trebuit să 
curgă sângele faraonilor şi că aş fi fost predestinat să conduc 
multe popoare. N-aş putea spune că după ce am aflat acest 
lucru de la astrologi mi s-au mai limpezit gândurile. Dacă mă 
gândeam la clipele fericite ale vieţii mele de până atunci, nici nu 
prea aveam la ce să mă gândesc, nu-mi veneau în minte decât 
clipele mele amare, care mă îndepărtaseră de Teba. Dar, mi-am 
spus eu, poate că, într-adevăr, stelele m-au condamnat din 
prima clipă a vieţii mele şi m-au trimis pe Nil într-o barcă de 
stuf, ca să-i împing la moarte, înainte de vreme, pe Senmut şi 
pe Kipa, părinţii mei, care m-au iubit atât de mult, să le fur 
bucuria de a trăi şi să-i lipsesc până şi de mormântul lor. Aceste 
gânduri m-au frământat puternic. Dar, îmi mai spuneam eu, o 
dată ce stelele m-au blestemat în felul acesta, nu am avut cum 
să mă abat de la destinul meu şi probabil că aşa îmi este mie 
scris să produc în continuare suferinţe celor care mă iubesc. M- 
am temut de viitor în acea vreme când locuiam în Babilon, 
pentru că atunci am înţeles că toate nenorocirile mi s-au 
întâmplat ca să-mi întorc inima de la oameni şi să trăiesc singur, 
fiindcă în singurătate nu aş mai fi putut aduce nimănui vreun 
necaz. 


A venit timpul să povestesc şi despre ziua faraonului fals. 
Când seminţele au început să încolţească şi când nopţile s-au 
mai încălzit, după perioada în care a fost un frig îngrozitor, 
preoţii s-au dus în afara oraşului şi au dezgropat din mormânt 
zeul şi au strigat că zeul a înviat şi s-a sculat din mormânt, după 
care, tot Babilonul a început să se frământe şi pe străzi forfotea 
lumea în straie de sărbătoare, toţi erau veseli, mulţimea fura din 
pieţe pe întrecute şi făcea un zgomot mai mare decât atunci 
când soldaţii pleacă la război. 

Multe femei şi fete tinere s-au dus atunci la templul zeiţei 
Iştar ca să câştige şi ele ceva argint şi oricare bărbat se putea 
distra pe îndelete cu ele. Nu era nimic dezonorant că ele se 
dăruiau în templu oricărui bărbat, dimpotrivă, era un prilej de 
veselie şi de descătuşare a dorinţei, camuflată tot anul. 

Ultima zi a sărbătorii a fost ziua regelui fals. Mă obişnuisem 
cu diferitele obiceiuri din Babilon, cu toate acestea, am rămas 
înmărmurit când oamenii din garda regelui au pătruns beţi în 
pavilionul zeiţei Iştar, dis-de-dimineaţă, când nici nu se luminase 
încă, au forţat porţile, au lovit cu lăncile ornamentele de lemn 
ale pavilionului şi au răcnit din toate puterile: 

Unde se ascunde regele nostru? Aduceţi-l repede, fiindcă nu 
peste multă vreme se face ziuă şi regele trebuie să facă 
dreptate poporului. 

Zgomotul pe care ei îl făceau era insuportabil, s-au aprins 
lămpile şi slujitorii hanului alergau ca nebuni pe coridoare. 
Kaptah a crezut că în oraş izbucnise vreo revoltă şi primul lucru 
care i-a trecut prin cap a fost să se ascundă sub patul meu. lar 
eu, înfăşurat cu pătura de lână de pe pat, am ieşit în 
întâmpinarea soldaţilor din garda regală, care băteau în uşa 
noastră, şi le-am spus: 


Oare ce vreţi? Atenţie, nu încercaţi să mă supăraţi, fiindcă eu 
sunt Sinuhe egipteanul, Fiul măgarului sălbatic, şi, desigur că 
numele meu vă este cunoscut. 

Ei au strigat într-un glas: 

Dacă tu eşti Sinuhe, am nimerit bine, fiindcă pe tine te 
căutam. 

Şi cu o obrăznicie de necrezut, mi-au dat jos pătura cu care 
eram acoperit, aşa că am rămas în pielea goală, iar ei au rămas 
cu gurile căscate la mine şi, uimiţi, mă arătau cu degetul unul 
altuia, fiindcă ei, până atunci, nu mai văzuseră un bărbat 
circumcis. 

Pufnind în râs, ei au spus: 

Oare putem noi lăsa să umble liber prin Babilon un astfel de 
bărbat, care ar putea fi un pericol pentru femeile noastre? Oare 
nu ştii că femeile se omoară după tot ceea ce este mai bizar? O, 
zei, aşa o ciudăţenie chiar că n-am mai văzut de atunci, de 
când, din insulele mării calde, a sosit în Babilon un bărbat 
negru, cu părul creţ, care, pentru a stârni interesul femeilor, îşi 
înfipsese un os în falus şi-l împodobise cu zurgălăi, care se 
bălăngăneau şi zdrăngăneau la fiecare pas pe care el îl făcea. 

Dar, după ce au râs şi şi-au bătut joc de mine până s-au 
săturat, s-au liniştit şi mi-au spus: 

Incetează să ne mai faci să pierdem vremea cu tot felul de 
fleacuri şi spune-ne unde este servitorul tău fiindcă trebuie să-l 
ducem la palat. Astăzi este ziua regelui fals şi de aceea, el 
trebuie să ajungă degrabă la palat. 

Când a auzit aceste vorbe, Kaptah s-a speriat atât de tare, 
încât l-a apucat tremuratul şi tremura atât de puternic, că patul 
a început să se zgâlţâie şi oamenii din garda regelui s-au vârât 
după el sub pat şi l-au tras afară chicotind şi râzând, după care 
s-au înclinat în faţa lui şi au spus: 

Această zi este pentru noi cea mai veselă zi, fiindcă l-am 
găsit pe regele nostru, care stătea ascuns aici. Ochii noştri se 
bucură că-l văd şi sperăm că el ne va răsplăti cu bogății pentru 
credinţa pe care i-o purtăm. 

Kaptah îi privea îngrozit, îi tremura capul, iar ochii i se 
dilataseră de spaimă. Văzându-i uimirea şi teama, ei au început 
să râdă şi mai tare şi au strigat: 

Intr-adevăr, el este regele celor patru părţi ale lumii şi-l 
recunoaştem după cum arată. 


Şi ei s-au înclinat exagerat de mult în faţa lui, în timp ce 
aceia care erau in spatele lui îi trăgeau picioare-n fund ca să-i 
zorească pentru plecare. 

lar Kaptah mi-a spus cu o voce pierdută: 

Nu mai încape îndoială că, în acest Babilon, toată lumea este 
nebună şi plină de răutate. Este limpede că nici scarabeul nu ne 
mai protejează. Cum este oare posibil ca tocmai mie să mi se 
întâmple aşa o mizerie? Nici nu mai ştiu dacă stau în picioare 
sau dacă stau în cap. Dar, cine ştie, poate că sunt în pat şi visez, 
prea seamănă a vis istoria aceasta. Intâmplă-se ce s-o întâmpla, 
vis sau realitate, tot trebuie să-i urmez, fiindcă ei sunt nişte 
bărbaţi zdraveni ca taurii şi n-are rost să încerc să mă opun lor. 
Stăpâne, te rog din tot sufletul, salvează-mi viaţa dacă poţi, iar 
dac-o fi să mor, nu lăsa ca trupul meu să spânzure pe zidurile 
Babilonului! Îmbălsămează-mi-l mai înainte ca ei să mi-l arunce 
în apă, îmbălsămează-mi trupul după obiceiurile Egiptului şi 
pune-mi la îndemână cele de trebuinţă, ca să ajung fără prea 
mari greutăţi în ţara de Dincolo; lucrul bine făcut ajută la 
evitarea neplăcerilor. 

Soldaţii se prăpădeau de râs ascultându-l şi-şi loveau 
genunchii şi se plesneau între ei pe spinare, le era teamă că se 
vor sufoca de atâta râs, aşa spuneau, şi ei au mai spus: 

Pe Marduk, nici nu puteam găsi un rege mai grozav decât 
acesta şi-i deja o minune că nu i se înnoadă limba-n gură de- 
atâtea vorbe. 

Apăreau zorii, de aceea ei se străduiau să-l determine pe 
Kaptah să se grăbească, lovindu-l cu cozile lăncilor. Eu m-am 
îmbrăcat în grabă şi i-am urmat şi nimeni nu m-a împiedicat să 
intru în palat, fiindcă acolo toate porţile erau deschise şi curtea 
şi anticamerele palatului erau pline de o mulţime de oameni 
zgomotoşi. Am fost aproape sigur că Burnaburiaş fusese 
asasinat şi că, peste puţină vreme, va curge sângele şi pe 
stradă, mai înainte ca trupele din provincii să poată ajunge în 
oraş. 

Mă înşelasem în presupunerile mele. Nici nu am mai avut 
timp să-i întreb pe soldaţi ce s-a întâmplat, când l-am văzut pe 
regele Burnaburiaş, care stătea aşezat pe tronul de aur cu 
baldachin, îmbrăcat în ţinuta festivă şi cu însemnele puterii în 
mână. În jurul lui erau marii preoţi ai lui Marduk şi cei mai 
respectabili sfetnici ai regelui şi demnitari ai Babilonului. lar 


soldaţii din garda regelui, fără să se sinchisească de toţi acei 
demnitari, şi- au făcut loc cu lăncile printre ei şi l-au târât pe 
Kaptah, care se zbătea în mâinile lor, până în faţa tronului. 

Într-o clipă s-a făcut linişte şi Kaptah, neplăcut impresionat 
să se întâlnească din nou faţă în faţă cu leul regelui, a spus: 

Luaţi-l de aici pe acest animal îngrozitor, fiindcă mie jocul 
acesta nu-mi place. lar dacă nu-l luaţi de aici, eu plec acasă. 

In acelaşi timp, când el a început să vorbească, lumina 
răsăritului de soare a pătruns pe fereastră şi toţi preoţii, nobilii, 
sfetnicii regali şi soldaţii din gardă au început să strige: 

El are dreptate. Duceţi-l de-aici pe-acest animal, cu stăpânul 
lui cu tot, fiindcă suntem sătui să ne conducă un copil căruia 
încă nici nu i-au mijit tuleiele bărbii. Acest bărbat este un 
înţelept, îl vom face rege şi, de acum înainte, el ne va conduce 
pe noi. 

Nu-mi venea să-mi cred ochilor când am văzut cum toţi încep 
să-l împingă pe rege şi să râdă în bătaie de joc de el. Apoi, ei i- 
au smuls barba falsă şi însemnele puterii din mâini şi l-au 
dezbrăcat de veşminte, încât, până la urmă, regele a rămas gol- 
goluţ, aşa cum fusesem şi eu puţin mai înainte în faţa soldaţilor. 
Toţi îl ciupeau de braţe şi-i cercetau curioşi muşchii coapselor, 
îşi băteau joc de el şi spuneau: 

Se vede clar că el abia a fost înţărcat şi gura lui încă mai este 
umedă de la laptele pe care l-a supt de la maică-sa. Era timpul 
ca femeile din haremul regal să aibă parte de ceva mai bun şi 
nu ne îndoim că acest egiptean bătrân, Kaptah, care se pricepe 
atât de bine la glume, se pricepe şi la călărit femeile. 

Burnaburiaş nu a protestat defel. Râdea şi el împreună cu 
toată lumea, iar leul, deconcertat, a fost atât de zăpăcit de tot 
ceea ce se întâmpla în jur, încât s-a retras cu coada între 
picioare, privind îngrozit la mulţimea care făcea atât de mult 
zgomot. 

Era atât de absurd ceea ce se întâmpla, încât şi eu am fost 
tentat să cred că visez când am văzut cum soldaţii l-au alungat 
pe rege, aşa, în pielea goală, şi l-au îmbrăcat pe Kaptah cu 
veşmintele regale şi, după ce l-au silit să ţină în mână însemnele 
puterii, s-au prosternat cu toţii în faţa lui şi au sărutat praful de 
sub picioarele lui. Primul care s-a prosternat în faţa lui a fost 
chiar Burnaburiaş, aşa gol-goluţ, cum era şi a strigat: 


Este just! Fie el, deci, regele nostru, fiindcă un altul mai bun 
nu putem găsi. 

Şi s-au ridicat toţi şi l-au aclamat pe Kaptah. în timp ce 
regele Burnaburiaş se prăpădea de râs ţinându-se de burtă. 

Kaptah, cu ochii ieşiţi din orbite, se uita uluit la ei şi i se 
zbârlise şi părul de frică sub coroana regală, care, din grabă, îi 
fusese aşezată strâmb pe cap. Dar, în sfârşit, când s-a făcut 
linişte, abia stăpânindu-şi furia, Kaptah a strigat: 

Fără îndoială că acesta este un vis, pe care un magician 
iscusit mă face să îl văd. Este clar că aşa ceva nu există în 
realitate. Eu nu am nici cea mai mică dorinţă de a vă fi rege şi, 
dac-ar fi de ales, aş prefera să fiu regele maimuţelor sau al 
porcilor decât regele vostru. Dar, dac-a fost să fie aşa şi voi 
chiar vreţi să fiu regele vostru, n-am de ales, fiindcă voi sunteţi 
mulţi şi eu sunt doar unul. Vis sau realitate, n-are importanţă, 
dar trebuie să-mi răspundeţi sincer la o singură întrebare: oare 
sunt sau nu sunt eu regele vostru? 

Intrecându-se unul pe altul, toţi au strigat: 

Tu eşti regele nostru şi stăpânul celor patru părţi ale lumii! 
Oare tu nu simţi şi nu înţelegi acest lucru, neghiobule? 

După aceea, toţi s-au înclinat în faţa lui, iar unul dintre 
bărbaţi s-a îmbrăcat cu o blană de leu şi s-a trântit mârâind la 
picioarele lui, apoi a făcut tot felul de mişcări caraghioase, care 
amuzau mulţimea. 

Kaptah a reflectat un moment şi, după o uşoară ezitare, a 
spus: 

Dacă, într-adevăr, eu sunt regele vostru, vreau să 
sărbătoresc acest eveniment şi să beau. Aduceţi-mi de îndată 
vin, sclavii mei, că de nu, bastonul acesta regal va învăţa să 
danseze pe spinările voastre şi hoiturile vă vor putrezi pe ziduri, 
fiindcă eu sunt regele. Aduceţi mult vin, pentru ca toţi prietenii 
mei, care m-au ales rege, să bea pe săturate împreună cu mine. 
Eu însumi vreau să înot astăzi în vin până la gât. 

Vorbele lui au stârnit o mare bucurie şi mulţimea, veselă, l-a 
urmat în marea sală, unde, pe o masă imensă, erau tot felul de 
bucate şi de vinuri bune. Fiecare a luat de pe masă ce a apucat, 
la fel şi Burnaburiaş, care, între timp, îşi acoperise coapsele cu o 
bucată de pânză, aşa cum purtau doar sclavii şi se împiedica 
printre picioarele fiecăruia ca un nătâng. li curgea vin din cupa 


pe care o avea în mână, îi scăpa mâncarea pe veşmintele 
oaspeţilor şi toată lumea arunca cu oasele de la friptură după el. 

În curţile interioare ale palatului, mulţimea mânca şi bea. 
Toţi se îmbulzeau să rupă hălci din berbecii şi din boii fripţi de-a- 
ntregul şi să-şi umple cupele din bazinele uriaşe din argilă, pline 
cu bere şi cu vin. Toată lumea devora sălbatic şi toţi îşi umpleau 
burţile cu arpacaş aromat, amestecat cu sosuri picante şi cu 
curmale dulci şi, când soarele a fost deja în înaltul cerului, în tot 
palatul era o gălăgie de nedescris, oamenii râdeau şi se- 
nveseleau şi toţi se îmbrânceau ameţiţi de băutură. O astfel de 
sărbătoare eu încă nu mai văzusem niciodată până atunci. 

De îndată ce am putut, m-am apropiat de Kaptah şi i-am 
şoptit încet, ca să nu mai poată auzi şi altcineva: 

Kaptah, vino după mine, ne vom ascunde şi vom fugi de aici; 
bănuiesc că, după toată distracţia aceasta, nu ne va fi prea 
bine. 

Dar Kaptah vedea altfel decât mine lucrurile, fiindcă băuse 
destul de mult vin şi fiindcă burta deja i se rotunjise bine de la 
atâta mâncare bună. El mi-a spus: 

Vorbele tale sună ca un bâzâit de muscă în urechile mele şi, 
până acum, eu nu am mai auzit ceva mai nebunesc. Tu vrei să 
plec cu tine, tocmai acum, când această mulţime simpatică de 
oameni m-a numit rege şi când toată lumea mă respectă şi se 
înclină în faţa mea? Este clar că scarabeul m-a ajutat să ajung 
aici şi, pe lângă scarabeu, calităţile mele, pe care acest popor, 
în sfârşit, a ştiut să le aprecieze la adevărata valoare. Ascultă, 
Sinuhe, după părerea mea, este o lipsă de respect faptul că tu 
continui să-mi spui Kaptah ca unui sclav sau ca unui servitor şi 
să te adresezi atât de familiar mie, în loc să te înclini în faţa 
mea, aşa cum fac toţi ceilalţi. 

L-am rugat să mă asculte şi i-am spus: 

Kaptah, Kaptah, aceasta nu-i decât o farsă, pe care o vei 
plăti scump. Fugi acum, cât mai este timp. Pentru obrăznicia ta, 
eu, oricum, te voi ierta. 

Dar Kaptah şi-a şters buzele pline de grăsime şi a început să 
mă amenințe cu o ciozvârtă de măgar, pe care o avea în mână. 
Şi a urlat cât l-au ţinut puterile: 

Luaţi-l de aici pe acest egiptean dezgustător, mai înainte de 
a apuca să mă supăr şi să fac să danseze bastonul meu pe 
spinarea lui. 


Atunci, omul deghizat în leu s-a apucat să ragă şi s-a aruncat 
peste mine, m-a muşcat de picioare şi m-a zgâriat cu ghearele 
pe faţă. Poate că mi s-ar fi putut întâmpla şi mai rău, dar, din 
fericire, tocmai atunci au sunat trâmbiţele şi marii demnitari ai 
curţii au anunţat că regele va face dreptate poporului, aşa că 
am fost uitat şi lăsat în pace. 

Kaptah a rămas cu gura căscată de uimire când au venit 
demnitarii Babilonului să-l conducă la Casa Dreptăţii şi a spus că 
el se încrede în competenţa judecătorilor, care sunt oamenii 
regelui şi pe care el îi respectă. Dar mulţimea a protestat şi a 
strigat: 

— Dorim să vedem înţelepciunea regelui, pentru a ne putea 
convinge că este un rege bun şi cunoaşte legile. 

Aşa se face că marii demnitari ai Babilonului l-au urcat pe 
Kaptah pe tronul dreptăţii şi i-au pus în faţă însemnele dreptăţii, 
cravaşa de judecător şi lanţurile, şi mulţimea a fost invitată sa 
se prezinte in faţa regelui şi să-şi exprime plângerile. Primul 
care a îngenuncheat la picioarele lui Kaptah a fost un bărbat cu 
veşmintele sfâşiate, care-şi turnase şi cenuşă în cap de supărat 
ce era. El s-a prosternat în faţa lui Kaptah şi a început să plângă. 
El a spus: 

Nimeni nu este mai înţelept decât regele, stăpânul celor 
patru părţi ale lumii! De aceea, îl implor ca să facă dreptate! 
lată care este nenorocirea care mi s-a întâmplat: „Eu am o 
femeie, pe care am luat-o acum patru ani de nevastă şi noi nu 
am avut în tot acest timp nici un copil, dar acum femeia mea a 
rămas grea. Or, ieri am aflat că femeia mea mă înşală cu un 
soldat şi, deşi am surprins soldatul cu pricina pe când îmi 
călărea femeia, nu i-am putut face nimic, fiindcă acest soldat 
este puternic şi mare cât un bivol, de aceea, ficatul meu este 
plin de amărăciune şi mă sfâşie îndoiala dacă nu cumva copilul 
care urmează să se nască nu va fi fost zămislit de acest 
nelegiuit de soldat”. Cer sfatul şi dreptatea regelui şi vreau să 
ştiu sigur al cui este copilul ca să ştiu ce să fac. 

Mai întâi, Kaptah a aruncat o privire îngrozită în jurul lui, dar, 
după aceea, a spus hotărât: 

Luaţi ciomegele şi trageţi-i o bătaie zdravănă acestui om, ca 
să-şi amintească de această zi cât va mai trăi. 


Slujitorii justiţiei l-au luat imediat pe acel bărbat şi au început 
să-l bată cu furie, iar el urla de durere şi implora ajutorul 
mulţimii întrebând: „Oare aceasta-i dreptate?” 

Mulțimea a început să murmure şi să ceară explicaţii. Atunci, 
Kaptah a spus: 

Acest om îşi merită din plin ciomegele pe care le primeşte pe 
spinare, pentru că m-a deranjat pentru o nimica toată. Dar, şi 
mai mult, îşi merită loviturile pentru prostia lui, fiindcă, până 
acum, nu am auzit că un bărbat care nu şi-a udat şi nu şi-a 
îngrijit câmpul s-a plâns cuiva dacă un altul i l-a însămânţat şi i 
l-a udat la timp, lăsându-i lui numai grija de a strânge recolta. 
Oare să fi fost vina femeii? Eu cred că a fost doar vina 
bărbatului, fiindcă nu i-a dat femeii acel ceva de care ea avea 
nevoie. De aceea, spun că acest bărbat îşi merită pedeapsa 

După ce i-a ascultat vorbele, mulţimea a început să-l aclame 
şi toţi râdeau şi lăudau înţelepciunea regelui. 

Apoi, în faţa regelui s-a înfăţişat un bărbat solid şi bătrân, 
care a spus: 

În faţa acestei coloane pe care este scrisă legea şi în faţa 
regelui, cer să mi se facă dreptate. lată care este necazul meu: 
„Mi-am construit o casă în colţul unei străzi, dar meşterul 
constructor m-a înşelat şi casa s-a prăbuşit, tocmai când pe 
acolo trecea un om şi acel om a murit. Acum, părinţii victimei 
mă acuză pe mine de moartea fiului lor şi-mi cer să le plătesc 
despăgubiri”. Oare ce trebuie să fac? 

După ce a chibzuit puţin, Kaptah a spus: 

Aceasta este o afacere foarte complicată şi trebuie atent 
cercetată. După părerea mea, aceasta este mai degrabă o 
treabă a zeilor decât a oamenilor, dar, oare ce spune legea în 
legătură cu acest subiect? 

Judecătorii s-au apropiat şi au citit de pe coloanele pe care 
era scrisă legea: 

„De se va prăbuşi o casă din vina meşterului constructor şi 
de va omori în cădere pe proprietarul ei, meşterul constructor să 
fie omorât.Dacă va omori în cădere pe fiul proprietarului casei, 
fiul meşterului constructor să fie omorât."Legea nu este mai 
lungă, dar noi o interpretăm astfel: „Când se prăbuşeşte o casă, 
ceva este distrus, meşterul constructor este vinovat, de aceea, i 
se va distruge din bunurile sale o parte echivalentă cu partea 
distrusă”. Mai mult nu putem spune. 


Kaptah a spus: 

N-am ştiut că în Babilon există constructori atât de 
periculoşi. De astăzi înainte mă voi păzi să trec pe lângă vreo 
casă care se prăbuşeşte şi mă voi feri să am vreodată de-a face 
cu meşterii constructori. În conformitate cu legea, problema 
este simplă. Să meargă părinţii victimei în faţa casei meşterului 
constructor şi să-l omoare pe primul om pe care-l vor vedea că 
trece pe lângă casă. În felul acesta, legea va fi respectată 
Totuşi, mă gândesc că, dacă se va proceda aşa, oare ca va fi de 
făcut, dacă părinţii noii victime vor cere dreptate? Se pare că 
deja această a doua moarte nu mai este de competenţa 
oamenilor, ci a zeilor. După părerea mea, cel mai vinovat este 
acela care se plimbă pe lângă o casă care urmează să se 
prăbuşească, fiindcă aşa ceva nu face nici un om înţelept şi nu 
încape nici o îndoială că este o pedeapsă a zeilor dacă cineva 
urmează să moară în acest fel. De aceea, îl absolv pe meşterul 
constructor de toate învinuirile şi declar că acest bărbat care a 
venit să-mi ceară dreptate este un imbecil, fiindcă el ar fi trebuit 
să supravegheze ca meşterul constructor să lucreze 
conştiincios. Este normal ca meşterii constructori să-şi înşele 
clienţii, când văd că au de-a face cu imbecili, dar nici pentru 
imbecili nu este chiar atât de rău dacă sunt înşelaţi, fiindcă, 
după un necaz, devin ceva mai înţelepţi. Aşa a fost întotdeauna 
şi aşa va fi mereu. 

Mulțimea a lăudat din nou înţelepciunea regelui, iar 
reclamantul s-a retras ruşinat. 

După aceea, în faţa regelui a apărut un negustor corpolent, 
care era îmbrăcat în veşminte foarte scumpe. El a spus: 

— Înțeleptul meu rege, acum trei zile am fost lângă poarta 
zeiţei Iştar, acolo unde, cu ocazia sărbătorii de primăvară, se 
adună noaptea fetele sărace ca să-şi sacrifice virginitatea 
pentru zeiţă, aşa după cum este obiceiul, şi ca să strângă şi ele 
nişte argint pentru zestre. Printre ele era o fată care mi-a plăcut 
foarte mult şi, după ce ne-am târguit destul de multă vreme 
asupra preţului, am căzut amândoi de acord şi i-am dat o sumă 
bunicică de argint. Dar, când să mă apuc eu cu temei de treaba 
pentru care mă aflam în acel loc, aşa, deodată, m-a apucat o 
durere cumplită de burtă, încât a trebuit repede să plec de acolo 
ca să mi-o deşert. Însă, când m-am întors, fata, care în timpul 
cât eu am lipsit se tocmise cu un alt bărbat şi obținuse de la el o 


oarecare sumă de argint, tocmai isprăvea lucrul pentru care se 
tocmise cu acel bărbat. Cum m-a văzut, ea a venit repede să se 
distreze şi cu mine, dar eu nu am mai vrut-o, fiindcă ea de-acum 
nu mai era fecioară şi i-am cerut cuviincios argintul pe care i-l 
dădusem. Dar ea a refuzat categoric să mi-l restituie. De aceea 
am venit la judecata regelui şi aştept să mi se facă dreptate, 
fiindcă am plătit şi nu am obţinut nimic. In fond, dacă eu cumpăr 
un ulcior, ulciorul este al meu şi pot să-l sparg, dacă vreau, dar 
cel care îmi vinde ulciorul nu mă poate obliga să-l cumpăr, în 
cazul că ulciorul este deja ciobit. 

După ce l-a ascultat cu atenţie, Kaptah s-a supărat foc, s-a 
ridicat de pe tron pocnind din cravaşă şi a spus: 

— Într-adevăr, nu am mai întâlnit nicăieri atâţia neghiobi ca 
în acest oraş. Eu nu înţeleg de ce acest ţap bătrân îşi bate joc de 
mine. Fata a avut dreptate să-şi caute un altul, dacă a văzut că 
acest nenorocit nu este în stare să-i facă ce i-a promis. Ba, aş 
putea spune că purtarea ei a fost foarte frumoasă şi chiar 
demnă de laudă, pentru că ea a fost gata să-i ofere despăgubiri, 
pe care porcul acesta nici nu le merită. Acest bărbat ar fi trebuit 
să mulţumească atât fetei, cât şi celuilalt bărbat că s-au distrat 
împreună şi au înlăturat cu bine acel obstacol, pe care nu 
oricine se pricepe să-l înlăture şi de la care, după cum ştie toată 
lumea, nu se poate ajunge decât la duşmănie şi la supărare. 
Uitaţi-vă la el, oameni buni, acest bărbat are neruşinarea să 
vină în faţa mea ca să se plângă că a fost păgubit, când el însuşi 
a păgubit-o pe biata fată de îmbrăţişările pe care ea le aştepta 
şi pe deasupra mai trâncăneşte şi despre nu ştiu ce ulcioare. Și 
fiindcă, în nebunia lui, acest bărbat nu vede care este diferenţa 
între o fată tânără şi un ulcior, îl condamn ca de acum înainte, 
să nu se mai atingă de nici o fată şi să se veselească numai cu 
ulcioarele! 

După ce a sfârşit cu această judecată. Kaptah a simţit că-i 
sătul până-n gât de făcut dreptate; îi amorţise şi trupul de când 
tot stătea pe scaunul dreptăţii, de aceea a spus: 

Astăzi am mâncat pe săturate, am băut pe cinste şi am făcut 
şi destulă treabă împărțind dreptate şi obosindu-mi mintea. 
Dacă mai sunt plângeri, judecătorii pot continua să le asculte. 
Pe mine, această ultimă judecată, m-a făcut să-mi aduc aminte 
că, fiind rege, sunt şi stăpânul haremului regal, unde, după câte 
ştiu, mă aşteaptă cu nerăbdare patru sute de femei. Mă voi 


duce acum ca să vizitez haremul şi nu m-aş mira prea mult dacă 
acolo aş ciobi câteva ulcioare, fiindcă puterea şi vinul mi-au 
sporit forţa şi mă simt ca un leu tânăr. 

După ce i-a ascultat vorbele, mulţimea a urlat puternic şi a 
râs multă vreme, fericită, apoi l-a urmat în palat şi a rămas să 
aştepte în curtea care dădea spre harem. Numai că lui 
Burnaburiaş nu-i mai venea să râdă, îşi freca nervos mâinile şi 
lovea indignat pământul cu picioarele. Când m-a văzut, a venit 
repede lângă mine şi mi-a spus: 

Sinuhe, tu îmi eşti prieten şi, fiindcă eşti medic, tu ai voie să 
intri în haremul regal. Du-te după el şi împiedică-l să-şi 
împlinească nebunia, fiindcă, dacă el se va atinge de vreuna 
dintre soțiile mele, îl voi jupui de viu şi-i voi întinde pielea să se 
usuce pe zidurile Babilonului. Uite, dacă se va comporta 
cuviincios, promit că moartea lui va fi uşoară. 

l-am zis: 

Burnaburiaş, într-adevăr, eu îţi sunt prieten, însă explică-mi 
şi mie ce se întâmplă aici, fiindcă mi s-a răscolit ficatul de 
supărare când am văzut cum toţi îşi bat joc de tine şi că eşti 
îmbrăcat ca un sclav. 

Dar el nu mi-a explicat nimic şi mi-a spus neliniştit: 

Aceasta este ziua regelui fals, toată lumea ştie, dar grăbeşte- 
te să ajungi înainte ca ireparabilul să se întâmple. 

Dar eu nu m-am lăsat şi i-am spus: 

Eu nu cunosc toate obiceiurile din ţara ta şi nu vreau să mă 
bag în acest joc până când nu ii voi şti regulile. 

Atunci el a spus: 

In fiecare an, de ziua regelui fals, este ales omul cel mai 
nebun şi mai prost din Babilon, el este încoronat rege şi 
domneşte în locul regelui o zi întreagă, de la răsăritul soarelui 
până la apusul soarelui. El are toată puterea şi regele trebuie să 
fie servitor. Până acum eu nu am văzut un rege fals atât de 
nebun ca servitorul tău şi sunt mândru că eu însumi l-am ales. 
El este mai amuzant decât toţi regii falşi de până acum, fiindcă, 
neştiind ce-l aşteaptă, nu-şi înfrânează nici un pic nebunia. 

Ce se va întâmpla cu el? am întrebat eu. 

Când soarele va apune, mi-a răspuns Burnaburiaş, el va fi 
omorât la fel de repede cum astă-dimineaţă, la răsăritul 
soarelui, a fost încoronat rege. El ar putea fi omorât cu cruzime, 
dacă eu aş dori-o, dar, de obicei, se pune o otravă uşoară în vin 


şi regele fals adoarme fără a şti că va muri. Nimănui nu i 
convine ca un bărbat care a domnit pentru o zi în Babilon să 
rămână în viaţă. Odinioară, s-a întâmplat ca adevăratul rege să 
moară chiar în ziua regelui fals, fiindcă nu a fost atent şi s-a 
înecat cu supa fierbinte şi atunci regele fals a rămas pe tronul 
Babilonului timp de treizeci de ani, până când a murit şi nimeni 
nu a avut nimic să-i reproşeze, fiindcă a fost un rege drept. De 
aceea, eu trebuie să mă feresc astăzi să beau supă fierbinte. 
Dar, grăbeşte-te să ajungi mai înainte ca servitorul tău să fi 
apucat să facă vreo prostie, pe care ar putea să o regrete 
amarnic în această seară. 

Nu a mai fost nevoie să merg să-l caut pe Kaptah în harem, 
fiindcă el venise deja alergând de acolo, era foarte supărat şi-şi 
ţinea mâna peste ochiul cu care vedea, iar din nas îi curgea 
sânge. Gemea şi plângea spunînd: 

Uitaţi-vă ce mi-au făcut bestiile! Mai întâi, mi-au ieşit în 
întâmpinare nişte babe nenorocite şi o femeie neagră, grasă cât 
un elefant, care râvneau să se distreze cu mine, iar după ce abia 
am scăpat de ele şi am vrut şi eu să mângâi o gazelă frumoasă, 
gazela s-a transformat în leoaică şi m-a lovit cu tocurile 
sandalelor ei peste faţă şi nu s-a lăsat până ce nu m-a umplut 
de vânătăi şi până ce nu a început să-mi ţâşnească sângele din 
nas. 

Atunci pe Burnaburiaş l-a apucat râsul şi a râs cu atâta poftă, 
că nu se mai putea opri şi a trebuit să-l ţin strâns de braţe, 
fiindcă începuse să se sufoce de atâta râs. Kaptah gemea şi 
suspina în continuare şi, când m-a văzut, mi-a spus: 

Eu, regele Babilonului, nici nu mă mai încumet să deschid 
vreodată poarta acestui harem, fiindcă acolo este o fată tânără 
şi furioasă ca un animal sălbatic şi, uite ce, Sinuhe, îţi poruncesc 
să mergi acolo şi să-i trepanezi capul, nu mă îndoiesc că o vei 
face bine, fiindcă tu eşti cel mai talentat medic din lume, şi 
trebuie să o faci, este mare păcat că spiritele rele s-au aciuiat în 
capul acestei atât de frumoase fete. Regele a vorbit! 

Burnaburiaş m-a împins şi nu-a spus: 

Du-te, Sinuhe, şi vezi ce s-a întâmplat, fiindcă eu încă nu am 
voie să intru acolo. Bănuiesc că ştiu despre cine este vorba. leri, 
mi-a fost adusă o fată din insulele mării, pe care abia aştept să o 
văd, chiar dacă, mai întâi, trebuie să poruncesc să i se dea 
licoare de mac ca să se mai liniştească. 


El a insistat atât de mult, încât, până la urmă, m-am dus în 
haremul regal, unde domnea o mare nelinişte şi toată lumea era 
confuză. Eunucii nu m-au împiedicat să intru, fiindcă ştiau că 
sunt medic. Babele despre care povestise Kaptah, îmbrăcate în 
straie de sărbătoare, împodobite din cap până-n picioare cu 
bijuterii, cu ridurile ascunse sub straturi groase de vopsea, m-au 
înconjurat vesele şi mi-au cerut într-un glas să le răspund la 
întrebarea care le frământa: 

Unde-a fugit micuțul nostru rege? m-au întrebat ele. Unde-a 
fugit bijuteria noastră, micuțul nostru ţap, pe care l-am aşteptat 
încă de când s-au ivit zorii? 

lar o femeie neagră, imensă, ai cărei sâni negri atârnau 
fleşcăiţi pe burta ei mare, care era complet goală, fiindcă voise 
să fie prima cu care să se distreze Kaptah, suspina şi spunea: 

Aduceţi-mi-l înapoi pe iubitul meu să-l strivesc între sâni! 
Aduceţi-mi înapoi elefantul, să-şi înfăşoare trompa în jurul 
şoldurilor mele! 

Eunucii, înţelegători, mi-au spus: 

Nu te supăra din cauza acestor femei, datoria lor era să-l 
distreze pe regele fals şi de aceea şi-au desfătat toată ziua 
ficatul cu vin în aşteptarea lui. Dar aici, într-adevăr, este nevoie 
de un medic, fiindcă o fată care a fost adusă ieri a înnebunit, ea 
este mai puternică decât noi şi ne loveşte cu picioarele, nici nu 
ştim ce-o mai fi să se întâmple, fiindcă ea a găsit, nu se ştie 
unde, un cuţit şi este furioasă ca un animal sălbatic. 

Apoi, ei m-au condus prin curtea haremului, unde razele de 
soare făceau să strălucească în toate culorile cărămizile 
smălţuite. În mijlocul curţii era un bazin rotund şi în centrul 
bazinului, statui reprezentând animale marine aruncau din 
gurile lor jeturi de apă în jur. Acolo se refugiase fata cea 
furioasă. Veşmintele ei erau sfâşiate de eunucii care încercaseră 
să o prindă, era udă fiindcă înotase în bazin şi, ca să nu cadă, se 
ţinea cu o mână de una dintre statui, care reprezenta un porc 
de mare, iar în cealaltă mână îi strălucea tăişul unui cuţit. Apa 
curgea zgomotos, eunucii se agitau şi ţipau, ea spunea ceva, 
dar nu înţelegeam nimic din vorbele ei. Era o fată frumoasă, 
veşmintele îi erau rupte, din părul ei şiroia apă; am fost tulburat 
de frumuseţea ei. Le-am spus eunucilor: 

Plecaţi de aici, ca să pot vorbi cu ea şi să o liniştesc, şi opriţi 
apa aceasta, fiindcă nu înţeleg nimic din ceea ce spune ea 


Ei mi-au spus: 

Nu te duce lângă ea, fiindcă ea are un cuţit foarte ascuţit. 

Au oprit apa, aşa că o puteam vedea în întregime. Nu era 
momentul potrivit, totuşi, nu m-am putut opri să nu gândesc că 
ea avea un trup minunat. Nu striga, aşa după cum crezusem, 
cânta într-o limbă necunoscută. 

Îşi ţinea capul drept şi ochii ei verzi scânteiau ca ochii unei 
pisici sălbatice, iar obrajii îi erau roşii de extaz. l-am strigat 
nervos: 

Încetează cu văicăreala, pisică mare ce eşti, aruncă cuțitul şi 
vino lângă mine ca să putem sta de vorbă şi să vedem ce este 
de făcut, fiindcă, cu certitudine, tu te porţi ca o nebună. 

Ea a încetat să mai cânte şi mi-a spus într-o babiloneană şi 
mai proastă decât aceea pe care o vorbeam eu: 

N-ai decât să sari în bazin, maimuţoiule, şi să înoţi până la 
mine, dacă vrei să-nfig cuțitul acesta în tine. Mai bine lasă-mă-n 
pace, că şi aşa sunt destul de furioasă. 

l-am strigat: 

Eu nu vreau să-ţi fac nici un rău. 

Dar ea mi-a spus: 

Mulţi bărbaţi m-au asigurat că nu-mi vor face nici un rău, 
pentru a-şi ascunde intenţiile lor murdare, dar eu, care sunt 
iniţiată pentru a dansa în faţa zeului meu şi doar lui îi voi 
aparţine, fie ce-o fi să se întâmple, nu voi permite nici unui 
bărbat să mă atingă. Prefer ca acest cuţit să-mi soarbă sângele 
şi să mor. Am fost jignită îngrozitor când acel demon chior, care 
seamănă mai degrabă cu un sac umflat decât cu un bărbat, a 
vrut să mă mângâie. 

Deci tu eşti acea femeie cate l-a lovit pe rege? am întrebat 
eu. 

Ea mi-a răspuns: 

Nu i-am tras decât un pumn în ochi şi l-am lovit cu tocul 
sandalei peste faţă până i-a dat sângele. M-am bucurat mult că 
în felul acesta am reuşit să scap de el şi-mi este absolut 
indiferent dacă el este rege sau nu. Pe mine, nici regii nu au 
voie să mă atingă, zeul meu nu permite aşa ceva. Menirea mea 
în lume este să dansez în faţa zeului meu şi să mă supun lui. 

N-ai decât să dansezi în faţa cui vrei, am spus eu, acest lucru 
nu mă interesează pe mine. Ceea ce doresc eu este să arunci 
acel cuţit cu care ai putea să-ţi faci rău ţie însăţi şi ar fi păcat, 


căci eunucii i-au povestii regelui că au plătit o groază de aur 
pentru a te cumpăra de la piaţa de sclavi. 

Ea mi-a spus: 

Eu nu sunt sclavă, eu am fost furată mişeleşte şi vândută la 
piaţa de sclavi. Dacă ai avea ochi să vezi, ai observa singur că 
nu sunt sclavă. Oare tu nu vorbeşti nici o altă limbă mai 
decentă, fiindcă văd cum eunucii, ascunşi după coloanele 
grădinii, îşi ciulesc urechile ca să poată auzi ce vorbim? Aş 
prefera să vorbesc în limba unei ţări civilizate. 

Sunt egiptean, i-am spus eu în limba ţării mele, şi numele 
meu este Sinuhe. Sunt medic şi tu nu trebuie să te temi de 
mine. 

Ea a sărit în apă, a înotat cu cuțitul în mână până la mine, 
apoi s-a aşezat în genunchi în faţa mea şi mi-a spus cu un glas 
care se frângea de disperare: 

Ştiu că bărbaţii egipteni sunt înţelegători şi nu fac nici un rău 
unei femei. Am încredere în tine şi te rog să mă ierţi pentru 
vorbele pe care ţi le-am spus, dar cuțitul nu ţi-l dau, fiindcă, 
probabil, la noapte voi avea nevoie de el ca să-mi tai venele şi 
să-mi curm viaţa, pentru a nu fi dezonorată, fiindcă eu îmi 
iubesc şi îmi respect zeul. Dar, dacă tu îi respecţi pe zei şi-mi 
doreşti binele, aşa după cum ai afirmat, scoate-mă de aici şi 
ajută-mă să ies din ţara aceasta. Eu nu-ţi promit nici o răsplată, 
fiindcă eu nu mă pot dărui nici unui bărbat din lumea aceasta. 

Eu nu am nici cea mai mică dorinţă de a mă distra cu tine, 
am spus eu. Din acest punct de vedere, poţi fi liniştită. Dar 
nebunia ta este mare, dacă tu vrei să fugi din haremul regal, cu 
toate că aici poţi mânca mâncăruri alese, poţi bea vinuri bune, 
poţi purta veşminte bogate şi bijuterii frumoase, poţi avea tot 
ceea ce-ţi doreşte inima 

Tu-mi vorbeşti despre mâncare, băutură, veşminte şi 
bijuterii, fiindcă nu mă poţi înţelege, a spus ea şi m-a privit 
sever cu ochii ei verzi. Află că şi o femeie poate dori să-i fie 
respectată libertatea, este păcat că bărbaţii nu pot înţelege un 
lucru atât de simplu. Într-o altă ordine de idei, tu m-ai jignit când 
ai afirmat că nici nu vrei să te atingi de mine, ca şi cum eu aş fi 
o broască râioasă; eu ştiu că toţi bărbaţii mă doresc, le-am 
văzut feţele şi le-am auzit respiraţia în timp ce dansam şi, nu de 
mult, în piaţa de sclavi, toţi bărbaţii se opreau uluiţi in faţa 


trupului meu gol. Dar acum nu este timpul pentru astfel de 
vorbe, scoate-mă de aici, ajută-mă, te rog, să fug din Babilon! 

Obrăznicia şi cutezanţa ei erau fără limită, de aceea, i-am 
răspuns destul de dur: 

Nu intenţionez să te ajut să fugi, fiindcă regele îmi este 
prieten şi a plătit mult aur pentru tine, eu nu-i pot înşela 
prietenia. Îţi pot povesti că acel burduf umflat din piele, cum i-ai 
spus tu, care a fost mai devreme în harem, este regele fals, care 
domneşte în Babilon doar o singură zi pe an: adevăratul rege va 
veni la tine abia mâine. Adevăratul rege este un băiat tânăr, 
căruia încă nici nu i-a mijit mustaţa, el are un aspect plăcut şi 
aşteaptă să se aleagă cu multă plăcere de la tine, după ce tu te 
vei linişti. Eu cred că puterea zeului tău nu se întinde până aici, 
în Babilon, aşa că tu nu vei avea nimic de pierdut dacă te vei 
supune dorinţei regelui. Ar fi mai bine dacă ai renunţa la 
încăpăţânarea aceasta copilărească şi la cuţit, dacă te-ai 
îmbrăca şi te-ai împodobi pentru el, fiindcă tu nu arăţi prea bine 
acum, cu părul ud şi cu culorile buzelor şi ochilor tăi întinse până 
la urechi. 

Aceste vorbe au impresionat-o neplăcut, şi-a cercetat 
neliniştită părul şi a încercat să şteargă cu degetele umezite 
culorile care se întinseseră dincolo de sprâncene şi de buze. 
După aceea, ea mi-a zâmbit trist, faţa ei micuță era atât de 
frumoasă când m-a privit, şi mi-a spus cu o voce mai caldă: 

Numele meu este Minea şi tu poţi să-mi spui pe nume dacă 
vrei. Scoate-mă de aici, m-a implorat ea, şi fugi cu mine din ţara 
aceasta rea. 

Am ridicat braţul înspăimântat şi am plecat repede de lângă 
ea, dar figura ei disperată mă răscolise, de aceea, m-am întors 
şi i-am spus: 

Minea, mă duc să-i vorbesc regelui în favoarea ta, dar mai 
mult eu nu pot face pentru tine şi cred că cel mai bine ar fi să te 
îmbraci cuviincios şi să te linişteşti. Am să-ţi dau nişte leacuri 
care să te liniştească şi ca să nu te mai chinuie amintirea 
nenorocirilor care ţi s-au întâmplat. 

Dar ea a spus: 

Încearcă să procedezi în aşa fel încât să nu fie nici un risc. Şi, 
fiindcă eşti de acord să te ocupi de mine, îţi dau cuțitul care m-a 
protejat până acum. Ţi-l dau fiindcă am încredere în tine şi ştiu 


că tu nu-mi vei înşela aşteptările, ştiu că tu mă vei scoate de 
aici şi vei fugi cu mine din Babilon. 

Mi-a zâmbit şi mi-a pus cuțitul în mână, cu toate că eu am 
urlat la ea: 

Eu nu am nevoie de cuțitul tău, fată nebună! 

Ea nu a vrut să-l ia înapoi când am încercat să i-l restitui. M-a 
privit şi mi-a zâmbit dintre firele de păr răvăşite şi ude, iar eu, 
deconcertat, am păstrat cuțitul. Ea a fost atunci mai înţeleaptă 
decât mine, fiindcă, dându-mi acel cuţit, şi-a legat destinul de 
destinul meu şi eu nu am mai putut să o abandonez. 

Când am ieşit din haremul regal, Burnaburiaş m-a întâmpinat 
şi m-a întrebat curios ce s-a întâmplat. 

Eunucii tăi au făcut o afacere proastă, am spus eu, fiindcă 
Minea, fata pe care au cumpărat-o pentru tine, este foarte 
furioasă şi nu vrea să fie a nici unui bărbat, fiindcă zeul ei i-o 
interzice, de aceea, ar fi mai bine să o laşi în pace până ce ea 
devine mai înţelegătoare. 

Burnaburiaş a râs fericit şi mi-a spus: 

— Ceea ce-mi spui tu mă bucură, voi avea o şi mai mare 
plăcere când mă voi duce la ea, fiindcă mie îmi plac foarte 
multe fete de felul acesta, pe care numai cu lovituri de bici 
reuşeşti să le îmblânzeşti. Sinuhe, tu eşti un om minunat de-mi 
aduci aşa nişte veşti bune. Abia aştept s-o privesc când eunucii 
o vor bate cu nuielele, să-i aud strigătele de durere; şi-am să-i 
îndemn pe eunuci s-o lovească până ce-i va plesni pielea de pe 
spinare, ca să nu se mai poată aşeza pe spate şi plăcerea mea 
va fi şi mai mare. 

Apoi el a plecat, frecându-şi mâinile bucuros şi chicotind ca o 
fetişcană care se ţine de şotii. M-am uitat cu scârbă în urma lui; 
am înţeles că un astfel de om nu-mi poate fi prieten şi că nu am 
absolut nici un motiv ca să-i doresc binele. 

Încă mai strângeam în mână cuțitul Mineei. 


După aceea, nu am mai fost în stare nici să mă bucur, nici să 
râd, deşi curtea palatului forfotea de oameni şi mulţimea bea 
vin Şi bere şi se distra sălbatic cu toate farsele pe care Kaptah le 
inventa fără întrerupere. Nu mai era supărat, uitase deja de 
suferinţa îndurată în haremul regal. Îşi pusese o bucată de carne 
crudă peste vânătaia de la ochi, aşa că nu mai avea dureri, dar 
în continuare, locul lovit era cenușiu. Nu ştiu de ce eram atât de 
obosit. 

Îmi părea rău că trebuie să plec, fiindcă mai aveam încă 
multe lucruri de învăţat în Babilon. Dacă, în ceea ce priveşte 
ficatul de oaie, învăţătura mea era împlinită pe jumătate, fiindcă 
îmi era încă greu să trag vreo concluzie clară după ce-l 
analizam, pentru răsturnarea uleiului în apă, aşa cum o făceau 
preoţii Babilonului, nu aveam încă îndemânarea necesară. 
Burnaburiaş probabil că m-ar fi răsplătit cu daruri bogate, dacă 
aş fi plecat normal din Babilon, fiindcă îl îngrijisem şi aprecia 
prietenia mea. Chipul Mineei mă tulbura când mă gândeam la 
ea, mă tulbura şi aroganţa ei. Mă gândeam îngrozit la Kaptah, 
care urma să moară în acea noapte din cauza capriciului stupid 
al unui rege, care nici nu-mi ceruse permisiunea când hotărâse 
ca servitorul meu să fie rege fals. Aşa stând lucrurile, am 
încercat să mă îmbărbătez singur şi am gândit că Burnaburiaş 
abuzase de mine sortindu-l morţii pe Kaptah şi chiar dacă inima 
îmi spunea să nu violez legile prieteniei, am hotărât că 
interesele mele sunt mai importante decât interesele lui 
Burnaburiaş. Eram străin şi singur, nimic nu mă lega de acel 
pământ al Babilonului. 

De aceea, când s-a apropiat seara, m-am dus la malul apei şi 
am închiriat o barcă cu zece vâslaşi, cărora le-am spus: 

Astăzi este ziua regelui fals şi eu ştiu că voi sunteţi ameţiţi 
de la bere şi că nu aveţi nici un chef de vâslit, dar eu vă voi plăti 


de două ori mai mult decât se cuvine. Unchiul meu, care era un 
om foarte bogat, a murit astăzi şi eu trebuie să-i transport trupul 
acolo unde sunt strămoşii lui şi trebuie să o fac mai înainte ca 
fratele meu şi copiii lui să încerce a mă îndepărta din rândul 
moştenitorilor ca să mă lase fără nimic. Vă voi răsplăti cu 
generozitate dacă vom ajunge în timp util la destinaţie; drumul 
este lung, fiindcă străbunii mei sunt înmormântați sub o casă 
care se află aproape de hotarele cu ţara Mitanni. 

Vâslaşii au bombănit auzind propunerea mea De aceea, am 
cumpărat două oale mari de bere, ca să aibă ce bea până la 
căderea nopţii, când trebuiau să fie gata de drum. Dar ei au 
protestat cu străşnicie şi au spus: 

Nicidecum noi nu vom vâsli pe întuneric, fiindcă noaptea 
este plină de monştri, mai mari sau mai mici, şi de duhuri rele, 
ce se tânguiesc cu o voce înspăimântătoare şi care pot răsturna 
barca sau pot chiar să ne şi omoare. 

Dar eu le-am spus: 

Chiar acum mă voi duce să sacrific un berbec la Templu 
pentru ca să nu se întâmple nimic rău în cursul călătoriei 
noastre şi cred că sunetul argintului pe care vi-l voi dărui va fi 
mai puternic decât tânguirile duhurilor rele, aşa că urechile 
noastre se vor face că nu le aud. 

După aceea, am plecat la Templu, unde am sacrificat un 
berbec în curtea din faţă, fiindcă în Templu era multă lume; de 
altfel, tot oraşul era plin de lume, iar de jur-împrejurul palatului, 
aproape că n-aveai loc să treci printre oameni. Am examinat 
ficatul berbecului, dar gândurile-mi erau atât de amestecate şi 
nu mă puteam concentra să-l privesc cu atenţie, aşa că ficatul 
animalului sacrificat nu mi-a putut spune nimic important. Mi-a 
atras atenţia doar faptul că era mai negru la culoare decât un 
ficat obişnuit de berbec şi că mirosea urât şi mintea mi-a fost 
înceţoşată de presimţiri neplăcute. Planul meu era destul de 
complicat şi m-am lăsat în speranţa că poate vreun zeu mă va 
ajuta să-l împlinesc, am umplut burduful din piele, pe care-l 
cumpărasem de la negustorul de bere, cu sângele animalului 
sacrificat şi m-am întors alergând la palat. 

Tocmai când dădeam să intru în haremul regal, o rândunică 
a zburat deasupra capului meu şi lucrul acesta mi-a încălzit 
inima, fiindcă era o pasăre din ţara mea, care poartă noroc. 
Ajuns în harem, le-am spus eunucilor: 


Lăsaţi-mă singur cu acea femeie nebună, fiindcă eu pot 
alunga demonul din ea. 

Ei m-au crezut şi m-au condus până într-o cămăruţă, unde se 
afla Minea. Eu i-am explicat ce are de făcut, i-am restituit cuțitul 
şi i-am dat burduful din piele, care era plin de sânge. Ea a 
promis că-mi va urma sfaturile, am părăsit-o, am închis uşa în 
urma mea şi le-am spus eunucilor că nimeni nu trebuie să o 
deranjeze, fiindcă i-am dat un leac care să alunge demonul din 
ea şi, pe când demonul o va părăsi, s-ar putea ca, dacă cineva 
deschide uşa fără permisiunea mea, demonul să profite de acest 
lucru şi să intre în primul om pe care-l va întâlni. Nu a fost 
nevoie de mai multe lămuriri, fiindcă ei m-au crezut. 

Ziua se sfârşea şi în toate încăperile palatului lumina era 
roşie ca sângele, iar Kaptah mânca şi bea în continuare. 
Burnaburiaş îi servea râzând şi pufnea, din când în când, ca o 
fetişcană care se ţine de pozne. In băltoacele de vin, care erau 
peste tot, dormeau trântiţi claie peste grămadă bărbaţi beţi, şi 
erau printre ei atât nobili cât şi oameni de rând. l-am spus lui 
Burnaburiaş: 

Aş vrea să mă asigur că moartea lui Kaptah va fi uşoară 
fiindcă el a fost mulţi ani slujitorul meu şi, ca stăpân al lui, nu 
am ce-i reproşa, de aceea, vreau ca el să moară fără nici o 
suferinţă. 

Burnaburiaş mi-a spus: 

Atunci, va trebui să te grăbeşti, fiindcă bătrânul înţelept 
amestecă deja otrava în vin şi servitorul tău va muri la apusul 
soarelui, aşa după cum este obiceiul. 

L-am găsit pe bătrânul medic al regelui şi el m-a crezut când 
i-am spus că regele m-a trimis la el. Era ameţit de băutură şi 
fredona o melodie pentru sine însuşi; el mi-a spus: 

Ar fi mai bine dacă vei amesteca tu otrava în vin; mâinile 
mele tremură de la atâta băutură şi ochii mei sunt înceţoşaţi, 
fiindcă am râs cu lacrimi astăzi de farsele nebune ale 
servitorului tău. 

Văzând că aşa stau lucrurile, am aruncat repede amestecul 
lui şi am turnat în vin sirop de mac, cu atenţie, ca să nu-l omor 
pe Kaptah. Apoi, am luat cupa şi m-am dus în marea sală a 
palatului, i-am dat cupa lui Kaptah şi i-am spus: 

Kaptah, s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată de acum 
înainte, fiindcă de când tu ai această nouă demnitate, parcă ţi-a 


mai crescut şi capul şi, fără îndoială, de mâine nici nu mă vei 
mai recunoaşte. De aceea, bea această cupă cu vin, pe care ţi-o 
ofer, pentru ca atunci când mă voi întoarce în Egipt, să pot 
povesti că sunt prietenul suveranului celor patru părţi ale lumii. 
Şi trebuie să ştii, orice ar fi să se întâmple mai târziu, că eu 
întotdeauna ţi-am dorit numai binele. Adu-ţi aminte de 
scarabeul nostru. 

Kaptah a spus: 

Cuvintele acestui egiptean ar fi ca un băzâit de muscă în 
urechile mele, dacă urechile nu mi-ar plesni deja de la atâta vin 
cât am putut să beau eu astăzi, de aceea, nici nu vreau să aud 
ce spune el. Dar eu nu am scuipat niciodată într-o cupă cu vin, 
după cum toată lumea ştie, aşa că o voi goli. In ceea ce priveşte 
această ocupaţie, de care sunt puternic atras, astăzi am 
încercat să fac totul cât am putut eu de bine, ca nimeni să nu fie 
nemulţumit că eu, regele, nu am băut cât trebuie să bea un 
rege. 

El a golit cupa şi chiar atunci soarele apunea şi au fost aduse 
torţele şi au fost aprinse lămpile, toţi s-au sculat cu mare 
greutate în picioare şi în tot palatul s-a aşternut tăcerea. Kaptah 
şi-a scos de pe cap coroana regelui Babilonului şi a rostit cu 
greutate: 

Această sacră coroană îmi îngreunează capul şi m-am cam 
săturat pentru astăzi de ea. Picioarele îmi sunt grele şi-mi simt 
pleoapele ochilor grele ca plumbul, poate că este mai bine să 
mă culc. 

El a tras imensa faţă de masă şi şi-a acoperit cu ea capul, 
după care, a alunecat adormit pe podea, iar faţa de masă, 
alunecând o dată cu el, a antrenat toate oalele de vin şi cupele 
de pe masă, care i s-au răsturnat în cap, aşa că înota în vin până 
la gât, după cum el însuşi prorocise dimineaţa 

Servitorii regelui l-au dezbrăcat imediat pe Kaptah şi l-au 
îmbrăcat pe Burnaburiaş cu veşmintele ude leoarcă de vin, i-au 
pus coroana regală pe cap şi însemnele puterii în mâini şi l-au 
condus pentru a se aşeza pe tron. 

Ziua aceasta a fost foarte obositoare, a spus Burnaburiaş, 
totuşi, am remarcat pe câte unul sau altul care nu mi-a acordat 
suficient respect în timpul farsei, sperând, probabil, că, din 
neatenţie, mă voi îneca cu mâncarea fierbinte şi voi muri. Daţi-i 
afară în lovituri de ciomege pe toţi beţivii care dorm pe jos aici, 


curăţaţi sala palatului şi ferecaţi-l pentru eternitate în vasul lui 
de argilă pe acest nebun, de care deja sunt sătul, chiar dacă el a 
murit. 

L-au întors pe Kaptah pe spate şi medicul personal al regelui 
l-a pipăit cu degetele lui tremurânde de om beat şi l-a privit vag, 
după care a spus: 

Intr-adevăr, acest om este mort ca o balegă de bou. 

Apoi, servitorii regelui l-au introdus pe Kaptah într-un vas 
mare din pământ ars, asemănător acelora în care babilonienii îşi 
închid morţii lor şi, după ce l-au aşezat, au lipit gura vasului cu 
argilă moale. Regele a poruncit ca vasul să fie dus în pivniţa 
palatului, alături de celelalte vase, care conţineau trupurile 
regilor falşi, după cum era obiceiul, dar eu am spus: 

Acest bărbat mort este egiptean, este circumcis, ca şi mine, 
şi a crezut în aceiaşi zei în care cred eu şi, chiar dacă ela murit 
într-o ţară străină, eu sunt dator să-i îmbălsămez corpul după 
obiceiurile egiptenilor şi să-i asigur tot ceea ce îi este necesar 
pentru drumul spre ţara de Dincolo, astfel încât el să nu sufere 
de foame şi de sete şi să se poată distra fără să muncească în 
lumea cealaltă. Toate aceste pregătiri durează treizeci de zile 
sau şaptezeci de zile, în funcţie de importanţa pe care mortul a 
avut-o în viaţă. Dar, pentru acest Kaptah, presupun că sunt de 
ajuns treizeci de zile, fiindcă ei a fost doar servitorul meu. După 
aceea, eu îl voi restitui pentru a fi păstrat în camera mortuară 
din pivniţa palatului, alături de aceia care au fost regi falşi mai 
înaintea lui. 

Burnaburiaş m-a ascultat curios, după care a spus: 

— Să fie aşa cum doreşti tu, deşi cred că îngrijorarea ta este 
inutilă, fiindcă, un om care a murit rămâne adormit pentru multă 
vreme şi spiritul lui rătăceşte neliniştit peste tot şi se hrăneşte 
cu resturile de mâncare aruncate pe stradă, dacă ai lui nu-i 
păstrează trupul închis într-un vas de argilă în casă, ca spiritul 
lui să se poată bucura de mâncarea care este în casă. Aceasta 
este soarta tuturor, doar eu fac excepţie de la această regulă, 
fiindcă sunt rege şi, după ce voi muri, zeii mă vor păstra alături 
de ei, nu are nici un rost să mă neliniştesc pentru mâncarea şi 
berea mea de după moarte, ca alţii. Tu, Sinuhe, n-ai decât să 
faci ce vrei pentru el, dacă aşa sunt obiceiurile în ţara ta; de 
fapt, eu nici nu vreau să spun nimic rău despre obiceiurile 
nimănui, ca să nu supăr zeii pe care nici nu-i cunosc. Poate că ar 


fi chiar mai înţelept dacă m-aş ruga la ei ca să-mi ierte păcate 
de care nici nu sunt conştient că le-am făcut, niciodată nu strică 
să-ţi iei toate măsurile de protecţie. 

Aşa stând lucrurile, le-am spus servitorilor să transporte 
vasul de argilă cu trupul lui Kaptah în litiera pe care o reţinusem 
şi mă aştepta lângă zidurile palatului. Dar, mai înainte de a 
pleca, i-am spus regelui: 

Treizeci de zile să nu vii la mine să mă vezi, fiindcă în timpul 
îmbălsămării cadavrului nu mă pot arăta nimănui şi demonii 
care roiesc în jurul cadavrului sunt periculoşi. 

Burnaburiaş a râs şi a spus: 

Doar nu cumva crezi că sunt nebun, dar să nu te-arăţi pe-aici 
în acest timp, că pun slujitorii să te-alunge cu ciomegele, fiindcă 
n-am chef să-mi vâri prin palat duhuri rele. 

Când am ajuns la litieră, am făcut o gaură în capacul care 
sigila vasul, prin care Kaptah să poată respira, întrucât argila 
încă era moale. După aceea, m-am întors pe furiş la palat şi m- 
am dus direct la harem şi eunucii s-au bucurat că mă văd fiindcă 
le era teamă, în egală măsură, de rege, care ar fi putut sosi 
dintr-o clipă în alta, cât şi de demonul care ar fi putut scăpa 
oricând din încăperea în care era Minea. 

Am deschis uşa camerei unde era Minea. apoi m-am întors 
repede la ei smulgându-mi părul şi urlând disperat: 

Veniţi să vedeţi ce s-a întâmplat. Fata zace neînsufleţită într- 
o baltă de sânge şi cuțitul ei însângerat este jos şi chiar şi părul 
ei este plin de sânge. 

Eunucii au venit, au văzut şi s-au înspăimântat, fiindcă le era 
frică de sânge şi nici în ruptul capului ei nu se atingeau de 
sânge. Au început să plângă gândindu-se la mânia regelui şi la 
pedeapsa cumplită pe care urmau să o primească, dar eu i-am 
liniştit şi le-am spus: 

Suntem la fel de vinovaţi, atât eu cât şi voi. Aduceţi repede 
un covor în care să înfăşor cadavrul acestei fete, spălaţi sângele 
de pe pardoseală, ca nimeni să nu observe că aici s-a petrecut 
ceva neobişnuit. Dacă regele va dori atât de mult să se distreze 
cu această fată, pe care, de fapt, nu a văzut-o niciodată, s-ar 
mânia îngrozitor dacă ar afla că, din cauza mea şi a voastră, 
această fată şi-a curmat viaţa. De aceea, trebuie să mergeţi 
repede şi să faceţi rost de o altă fată, care să semene puţin cu 
aceasta care a murit, de preferat ar fi o fată dintr-o ţară foarte 


îndepărtată, care nu cunoaşte graiul Babilonului. Îmbrăcaţi-o şi 
împodobiţi-o pe gustul regelui, iar dacă ea se va opune, trageţi-i 
şi câteva bețe pe spinare, fiindcă regelui nu-i displace acest 
lucru şi vă va răsplăti cu generozitate. 

Eunucii s-au bucurat de înţelepciunea cuvintelor mele, dar, 
după aceea, uitând de frica de care fuseseră cuprinşi, a trebuit 
să mă târguiesc mult cu ei, până la urmă le-am dat jumătate din 
aurul pe care spuneau ei că-l vor plăti pentru cumpărarea unei 
alte fete, chiar dacă eu eram sigur că ei vor cumpăra-o cu aurul 
regelui şi încă vor mai câştiga, fiindcă vor scrie pe tăbliţa de 
argilă, pe care o vor da vistiernicului palatului, o sumă mai mare 
decât aceea pe care o vor plăti, fiindcă toţi eunucii din lume au 
aceleaşi obiceiuri. Ei au cărat covorul cu care înfăşurasem trupul 
Mineei prin întunecata curte interioară până la litieră, unde 
Kaptah mă aştepta în vasul funerar. 

În felul acesta, în întunericul nopţii, am părăsit Babilonul ca 
un fugar, pierzând tot aurul şi argintul pe care îl aveam, 
pierzând şansa pe care o aveam de a ajunge un om foarte bogat 
şi de a-mi spori înţelepciunea. 

Cărăuşii au cam murmurat şi s-au întrebat: ..Oare cine este 
acest bărbat, care ne zoreşte pe noi să mergem în întunericul 
nopţii fără torţe, încărcaţi cu un vas funerar şi cu un covor regal 
din care picură sânge, încât spinarea noastră se înconvoaie sub 
greutate ca grumazul boilor bătrâni, iar lemnul litierei ne 
răneşte umerii? Pe butur dreptate, răsplata noastră trebuie să 
ţină seama şi de frica neagră pe care o încercăm când cărăm un 
cadavru în noaptea aceasta întunecoasă, iar din covor sângele 
se prelinge pe grumajii noştri”. 

Când am ajuns la malul apei le-am poruncit să ridice vasul 
funerar în barcă, dar covorul l-am ridicat eu însumi şi l-am 
ascuns în cabină, iar cărăuşilor le-am spus: 

Sclavi şi fii de câini. Dacă cineva vă va întreba ceva, în 
această noapte voi nu aţi văzut şi nu aţi auzit nimic, de aceea 
vă dau fiecăruia câte o monedă de argint. 

Cărăuşii au sărit în sus de bucurie şi au spus: 

Într-adevăr, am muncit pentru un mare nobil. Poţi fi sigur că 
urechile noastre au fost surde şi ochii noştri au fost orbi, noi nu 
am văzut şi nu am auzit nimic în această noapte. 

M-am descotorosit de ei, dar ştiam că, după ce se vor îmbăta 
în prima cârciumă pe care o vor întâlni în cale, aşa cum este 


obiceiul cărăuşilor din toate timpurile şi din toate ţările lumii, vor 
trăncăni despre tot ceea ce au văzut. Dar nu puteam face nimic, 
fiindcă ei erau opt bărbaţi puternici şi n-aş fi putut să-i omor pe 
toţi şi să-i arunc în apă, deşi atunci aş fi dorit acest lucru. 

După plecarea lor, i-am trezit pe vâslaşi, ei au cufundat 
vâslele în apă căscând şi blestemându-şi destinul, fiindcă-i 
durea şi capul de la atâta bere câtă băuseră în ziua aceea şi ne- 
am îndepărtat de oraş. 

Aşa am plecat din Babilon, dar de ce am făcut toate astea, 
nu aş putea-o spune, fiindcă eu însumi nu ştiu. A fost aşa, 
fiindcă aşa a fost scris în stele încă înainte de a mă fi născut şi 
eu nu am putut schimba nimic din ceea ce era deja scris în 
stele. 


A 


zi r 


Cartea a şaptea: 
MINEA 


Am ieşit din oraş fără ca străjile să strige după noi, fiindcă 
drumul care ducea spre râu nu era interzis noaptea. M-am târât 
până în cabina bărcii şi singurul lucru la care mă gândeam era 
să-mi odihnesc puţin capul, fiindcă eram atât de obosit. Soldaţii 
regelui mă treziseră dis-de-dimineaţă, mai înainte de revărsatul 
zorilor, după cum am povestit, iar ziua fusese atât de încărcată 
şi de agitată, tracasantă şi zgomotoasă, cum niciodată până 
atunci nu mai fusese o alta. Dar nu am avut parte de nici un pic 
de linişte, fiindcă Minea, după ce s-a debarasat de covorul în 
care o înfăşurasem, se spăla de sânge cu braţul întins în apa 
râului şi lumina lunii arunca luciri incandescente pe braţul ei. Ea 
s-a uitat la mine fără nici un zâmbet şi mi-a spus cu reproş: 

Am urmat sfaturile tale, de aceea, tot trupul meu este acum 
murdar şi miroase a sânge şi cred că niciodată nu voi mai fi 
curată. Când m-ai purtat în covor, m-ai strivit la pieptul tău mai 
mult decât era necesar, încât nici nu am putut respira. 

Eram atât de obosit şi vorbele ei mă oboseau încă şi mai 
mult. Am căscat şi i-am spus amărât: 

Ţine-ţi gura, femeie afurisită. Dacă mă gândesc la toate cele 
pe care le-am făcut, mi se rupe inima de supărare şi poate că ar 
fi mai bine să te arunc în apă, unde te vei curăța de tot sângele, 
după cum simţi nevoia. Dacă nu ai fi fost tu, eu aş mai fi putut 
rămâne în Babilon, unde eram un om respectat, şi locul meu ar 
fi putut fi în continuare în dreapta regelui şi preoţii Turnului m-ar 
fi putut învăţa toată înţelepciunea lor, fără să-mi ascundă nici un 
secret, şi aş fi putut ajunge cel mai înţelept dintre toţi medicii 
pământului. Mă doare sufletul când mă gândesc la bogăţiile pe 
care le-aş fi putut câştiga în Babilon prin practicarea meseriei 
mele. Toate bogăţiile, pe care le aveam sau pe care le-aş fi 
putut avea, le-am pierdut într-o clipă de rătăcire. Da, mă doare 
sufletul când mă gândesc la tot aurul meu, care s-a dus fiindcă 


nu am avut curajul să iau cu mine tăbliţele de argilă cu care încă 
aş mai fi putut ridica aurul păstrat la Templu şi cred că voi 
înnebuni. Toate acestea s-au întâmplat din cauza ta, pot spune 
că a fost o zi blestemată ziua când te-am văzut pe tine şi în 
fiecare an, cât voi trăi, îmi voi aminti de această zi şi mă voi 
îmbrăca în pânză aspră de sac şi-mi voi turna cenuşă în cap. 

Minea şi-a mişcat uşor mâna în apă şi, în lumina lunii, drumul 
pe care mâna ei îl urma tăia ca argintul apa. Ea m-a privit cu 
teamă şi a spus în şoaptă: 

Cel mai bine este să mă arunc în apă, în felul acesta vei 
scăpa de mine. 

Ea s-a ridicat pentru a se arunca în apă, dar am prins-o la 
timp în braţe si i-am spus: 

Încetează cu nebuniile! Dacă te arunci în apă, tot ceea ce am 
făcut este fără nici un sens, culmea tuturor nebuniilor mele de 
până acum. Pentru numele tuturor zeilor, Minea, nu mă mai 
enerva şi nu-mi mai împunge capul, fiindcă sunt, într-adevăr 
foarte obosit. 

M-am strecurat sub pătura din cabină, mi-am tras-o peste 
cap pentru că era o noapte rece, chiar dacă începuse primăvara 
şi în stuf se auzeau berzele. Ea s-a culcat alături de mine, sub 
pătură, şi mi-a spus încet: 

Cum nu te pot iubi, te voi încălzi doar cu trupul meu, fiindcă 
noaptea este răcoroasa 

Nu am mai fost în stare să-i răspund, am adormit imediat şi 
am dormit bine lângă trupul ei fierbinte. Era atât de tânără şi 
trupul ei dogorea ca un mic cuptor încins. 

Când ne-am trezit dimineaţa, eram deja departe, în josul 
fluviului, iar vâslaşii, care trăgeau la rame, bombăneau supăraţi: 

Umerii noştri sunt ca lemnul, spinările noastre au împietrit. 
Oare ai intenţia să ne omori tot zorindu-ne să vâslim aşa? Oare 
vrei să nu ne mai putem întoarce niciodată acasă? 

Inima mea nu s-a înduioşat la tânguirile lor şi le-am spus: 

Dacă vreţi să simţiţi mângâierea ciomagului meu pe spinările 
voastre, n-aveţi decât să încetaţi vâslitul. Dar mai bine ar fi să 
continuaţi cu forţă şi, peste jumătate de zi, vă veţi putea odihni, 
veţi mânca şi veţi bea şi fiecare va primi pe săturate vin de 
curmale, veţi fi liberi şi vă veţi simţi ca păsările cerului. Dar, 
dacă veţi continua să bombăniţi împotriva mea, voi chema toţi 
demonii să vă apuce de grumaz, fiindcă trebuie să ştiţi că eu 


sunt şi preot, şi vrăjitor, şi cunosc o serie întreagă de demoni 
care s-ar înfrupta cu multă plăcere din carne de om. 

Le-am vorbit aşa pentru a-i înspăimânta, dar cum ziua era 
deja limpede, ei nu m-au crezut şi au spus: 

E| este singur, iar noi suntem zece. 

Şi cel care era mai aproape de mine a încercat să mă 
lovească cu vâsla. Dar atunci, de la prova bărcii s-au auzit nişte 
zgomote ciudate: din interiorul vasului mortuar, Kaptah lovea cu 
pumnii, apoi s-a apucat să ragă şi să urle cu un glas 
înspăimântător. Speriaţi, vâslaşii s-au aruncat unul după altul în 
apa cenuşie şi au început să înoate cu putere: până la urmă, au 
dispărut o dată cu curentul de apă şi nu i-am mai văzut. Barca s- 
a răsucit şi a început să ia apă, iar eu am dirijat-o spre mal, 
unde am aruncat piatra de ancorare. Minea a ieşit din cabină 
pieptănându-şi părul şi apoi nu mi-a mai fost teamă de nimic. 
Era atât de frumoasă şi-mi bucura ochii, ziua ardea şi din 
stufăriş se auzea chemarea berzelor. M-am dus la vasul 
mortuar, am spart lutul şi am strigat cu putere: 

— Ridică-te, bărbatule care dormi! 

Kaptah, tulburat, şi-a scos capul din vas şi s-a uitat uimit 
împrejurul său; cred că niciodată nu am văzut un om mai mirat 
decât era el în acel moment. A început să plângă şi a spus: 

Ce farsă mai este şi asta? Unde sunt şi unde-mi este coroana 
regală? Cine a ascuns însemnele puterii mele? Cum se face că 
sunt în pielea goală şi că-mi este frig? Capul îmi zumzăie, ca şi 
cum ar adăposti un cuibar de viespi, iar mâinile şi picioarele 
mele sunt grele, ca şi cum un şarpe otrăvit m-ar fi muşcat. Fii 
atent, Sinuhe, nu glumi cu mine, fiindcă este un joc periculos să 
glumeşti cu regii. 

Încă înainte cu o zi mă hotărâsem să-l pedepsesc pentru 
obrăzniciile lui. De aceea, m-am făcut că nu ştiu nimic şi i-am 
spus: 

Nu înţeleg deloc despre ce vorbeşti, Kaptah; eşti, într-adevăr, 
confuz, fiindcă ai băut încontinuu vin. Oare nu-ţi aminteşti că ieri 
noi am plecat din Babilon? Fiindcă ai băut atât de mult vin şi ai 
început să fii atât de agitat şi să vorbeşti încâlcit, vâslaşii au 
trebuit să te închidă în acest vas ca să nu-i mai deranjezi. Ai tot 
vorbit despre un rege şi despre un judecător, ai trăncănit despre 
toate celea şi despre multe altele. 


Kaptah a închis ochii şi a început să-şi frământe mintea ca să 
înţeleagă ce i se întâmplă şi, într-un sfârşit, a deschis ochii şi mi- 
a spus: 

Stăpânul meu, eu nu voi mai bea niciodată în viaţa mea vin, 
fiindcă vinul şi visul m-au călăuzit într-o aventură teribilă, în 
care s-au petrecut atâtea nebunii, încât nici nu ţi le pot povesti. 
Dar pot spune că, cu ajutorul scarabeului nostru, mi-am 
imaginat că sunt rege şi am fost bântuit şi de setea de a face 
dreptate în Babilon de pe tronul dreptăţii, după care, am fost în 
haremul regal şi m-am distrat acolo după toate regulile artei, cu 
o parte dintre cele mai frumoase fete ale haremului. Încă multe 
altele mi s au mai întâmplat, dar nu pot să mă gândesc la toate, 
fiindcă mă doare destul de rău capul. Ar putea să-ţi fie milă de 
mine, stăpânul meu, şi n-ar fi rău dacă mi-ai da vreun leac; 
observ că, dacă bei vin în diabolicul Babilon, se simte şi în zilele 
următoare. 

Pe când spunea aceste vorbe, Kaptah a văzut-o pe Minea şi 
s-a retras rapid ca să se ascundă în vas, de unde, cu o voce 
plină de groază şi gemând, a spus: 

Stăpânul meu, într-adevăr, nu sunt prea sănătos, sau, poate 
că, în continuare, visez, fiindcă presupun că o văd în barcă pe 
fata pe care am întâlnit-o în vis în haremul regal. Este clar că nu 
mă mai protejează scarabeul şi îmi este teamă să nu ajung 
nebun. 

Apoi, şi-a pipăit cu mâna lovitura de la ochi şi nasul tumefiat, 
după care a izbucnit în plâns. Minea s-a apropiat de vasul de 
argilă, l-a tras de păr pe Kaptah şi s-a aşezat în faţa lui, în aşa 
fel ca el s-o vadă bine, şi i-a spus: 

Uită-te la mine! Oare eu sunt acea femeie cu care ai vrut să 
te distrezi în seara trecută? 

Kaptah a privit-o cu teamă, a închis ochii şi a spus scâncind: 

Zei ai Egiptului, înduraţi-vă şi iertaţi-mă pentru că am slujit 
zeilor străini şi le-am adus lor jertfe. Da, tu eşti aceea şi nu cred 
c-ar trebui să fii atât de pornită împotriva mea, fiindcă suntem 
într-un vis. 

Minea şi-a scos sandaua dintr-un picior şi l-a lovit cu ea peste 
amândoi obrajii de s-a auzit pleoscăitul loviturilor, apoi a spus: 

Să-ţi fie aceasta pedeapsa pentru grosolanul tău vis, dar 
trebuie să ştii că acum eşti treaz. 

Kaptah continua să se tânguiască şi spunea: 


Nu ştiu încă limpede dacă dorm sau sunt treaz, fiindcă la fel 
mi s-a întâmplat şi în vis, când acea înspăimântătoare femeie 
din haremul regal s-a aruncat asupra mea să mă omoare. 

L-am ajutat să iasă din vas şi i-am dat o băutură cu care să-şi 
curețe stomacul, l-am legat cu o funie de jur-împrejur şi l-am 
coborât în apă ca să-şi revină din beţia vinului adormitor. Dar, 
după ce l-am scos din apă, mi-a fost milă de el şi i-am spus: 

Să-ţi fie de învăţătură pentru obrăznicia ta faţă de mine, 
stăpânul tău. Trebuie să ştii că tot ceea ce ţi s-a întâmplat a fost 
adevărat, iar dacă n-aş fi fost eu, te-ai fi odihnit acum fără 
suflare în acest vas, care este o cameră funerară a regilor falşi. 

După aceea, i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat, de mai 
multe ori, până când, într-un sfârşit, el m-a crezut. Şi i-am mai 
spus: 

Viaţa noastră este în pericol şi mie nu-mi prea vine să râd în 
această barcă, în care suntem; situaţia în care ne aflăm nu este 
cu prea mult mai bună decât dacă am atârna cu capul în jos pe 
zidurile Babilonului, iar dacă regele ar pune mâna pe noi, cine 
ştie dacă nu ne-ar pedepsi şi mai rău. Sfaturile bune sunt la 
mare cinste acum şi nu-i rău că vâslaşii s-au cărăbănit. De 
aceea, tu, Kaptah, trebuie să găseşti un mod în care să ajungem 
în viaţă în ţara Mitanni. 

Kaptah s-a scărpinat în cap şi s-a gândit îndelung. Într-un 
sfârşit, el a spus: 

Dacă am înţeles eu bine cuvintele tale, tot ceea ce mi s-a 
întâmplat este adevărat, nici n-am visat şi nici vinul nu m-a 
răvăşit pe mine atât de rău. Dacă este aşa, trebuie slăvită 
această zi şi pot liniştit să beau vin pentru a-mi vindeca durerea 
de cap, cu toate că presupuneam puţin mai înainte că nu mă voi 
mai atinge de vin toată viaţa 

După ce a spus aceste vorbe, el s-a dus în cabină, a rupt 
sigiliul vasului cu vin şi a început să bea, slăvind toţi zeii 
Egiptului şi Babilonului; şi-i slăvea totodată şi pe zeii 
necunoscuţi, cerându-şi iertare că nu le ştie numele. Pentru 
fiecare zeu pomenit, el a lovit în vasul de vin ca într-o tobă şi 
după ce i-a terminat de enumerat pe zei, s-a trântit pe podeaua 
bărcii şi a adormit, apoi a început să sforăie cu o voce dogită de 
hipopotam. Eram atât de furios pe el, că-mi venea să-l arunc în 
apă să se înece, dar Minea mi-a spus: 


— Acest Kaptah are dreptate. Fiecare zi este o incertitudine 
pentru noi. De ce să nu bem vin şi să ne bucurăm că suntem în 
viaţă? Acest loc, unde valurile ne-au adus, este frumos. Stuful şi 
plantele de la malul apei ne protejează şi pe noi, şi pe berzele 
care ţipă, de aici putem vedea zborul rațelor sălbatice spre 
cuiburile pe care le construiesc. Apa străluceşte în verde şi 
galben, să ne bucurăm de lumina zilei, să ne bucurăm pentru că 
inimile noastre sunt mai uşoare, ca păsările care au scăpat din 
colivii. 

Am chibzuit la vorbele ei, le-am găsit înțelepte şi mi-am 
spus: „Dacă voi sunteţi nebuni, oare de ce n-aş avea şi eu 
dreptul la puţină nebunie? Nu am nimic împotriva voastră şi voi 
face şi eu la fel ca voi, las-să ne atârne şi să ni se usuce pielea 
pe zidurile Babilonului după aceea, iar dacă va fi mâine sau 
peste zece ani, ce importanţă are, din moment ce totul este 
deja scris în steaua noastră, încă mai înainte de a ne fi născut, 
după cum preoţii din Turnul Babilonului m-au învăţat?” 

Ziua era încântătoare şi plantele încolţiseră pe câmp. Am 
intrat în apă şi am încercat să prind peşti cu mâna, am înotat, 
aşa cum făceam când eram copil, fiindcă ziua era la fel de bună 
ca şi zilele din acea vreme. Am înotat şi mi-am lăsat hainele să 
se usuce la soare, am mâncat şi am băut vin. Minea a adus 
jertfă zeului ei şi a dansat pentru mine în barcă. A dansat dansul 
zeului ei şi, privind-o, am simţit că-mi pierd respiraţia. l-am 
spus: 

Numai o singură dată în viaţa mea am spus unei femei că o 
iubesc, dar braţele ei m-au ars ca focul şi trupul ei, mai uscat ca 
deşertul, nu mi-a adus nici o bucurie. De aceea, te rog pe tine, 
Minea, eliberează-mă de magia acelei vrăjitoare, din care trupul 
meu încă nu s-a desprins. Nu mă mai privi aşa cu ochii tăi care 
seamănă cu lumina străvezie a lunii în apă, fiindcă îţi voi spune 
şi ţie „dragostea mea sora mea” şi poate că şi tu, ca şi acea 
femeie, mă vei împinge spre crimă şi moarte. 

Minea m-a privit cu mirare şi mi-a spus: 

Într-adevăr, tu eşti încă îngrozit de acea stranie femeie, dacă 
îmi vorbeşti mie în felul acesta, sau poate că toate femeile din 
tara ta sunt la fel cu acea femeie care te-a rănit atât de tare. Tu 
nu ai de ce să te temi de mine, este departe de mine gândul de 
a te seduce, zeul meu îmi interzice să mă ating de vreun bărbat, 
iar dacă aş face-o, ar trebui ca apoi să-mi curm viaţa. Nu am 


dansai ca să te provoc pe tine, nu pot înţelege cum de ai putut 
să te gândeşti la aşa ceva 

Ea mi-a sprijinit capul pe genunchii ei, mi-a mângâliat faţa şi 
părul şi mi-a spus: 

Eşti nedrept când vorbeşti aşa despre toate femeile. Dacă 
este adevărat că tu ai întâlnit doar femei care au otrăvit toate 
fântânile, tot atât 

de adevărat este că există şi femei care sunt ca oazele în 
deşert sau ca roua de pe iarba arsă. Părul tău este negru şi 
aspru, dar cu capul acesta frumos al tău, tu nu poţi înţelege 
nimic. îmi face plăcere să te privesc, în ochii şi în braţele tale se 
ascunde o forţă ciudată, care mă atrage. însă eu nu-ţi pot oferi 
dragostea mea şi nu numai pentru tine îmi pare rău, ci şi pentru 
mine: îmi este ruşine că rostesc aceste vorbe, dar dacă le spun 
este pentru că vreau să mă înţelegi. 

Apa verde-gălbuie murmura când se lovea de barcă, i-am 
strâns mâinile şi mâinile ei erau puternice şi frumoase. l-am 
strâns mâinile ca un om care se îneacă şi m-am uitat în ochii ei, 
care erau ca lumina lunii oglindită în apă şi mai calzi decât o 
mângâiere. l-am spus: _ 

Minea, dragostea mea! In lume sunt mulţi zei, fiecare ţară îşi 
are zeii ei, numărul zeilor nu are sfârşit, dar eu sunt sătul de toţi 
zeii în care oamenii cred sau de care se tem. De aceea, renunţă 
la zeul tău şi la toate exigenţele lui, fiindcă ceea ce îţi cere el 
este crud şi inutil. Te voi duce într-o ţară în care puterea zeului 
tău nu ajunge, chiar de-o fi să călătorim până la capătul 
pământului, să ne hrănim cu iarbă şi cu peşte uscat în ţări 
barbare şi să dormim noaptea între trestii până la sfârşitul vieţii 
noastre. Undeva, trebuie să existe o limită, undeva puterea 
zeului tău încetează. 

Ea şi-a retras mâinile din mâinile mele, şi-a ferit ochii de 
privirea mea şi a spus: 

Zeul meu a desenat hotarele în inima mea, aşa că oriunde 
voi merge, puterea lui este în mine şi eu va trebui să mor dacă 
mă voi iubi cu un bărbat. Astăzi, când mă uit în ochii tăi, cred că 
zeul meu este crud dacă pretinde un astfel de sacrificiu, dar eu 
nu pot schimba nimic şi mâine va fi altfel, fiindcă tu nu mă vei 
mai dori şi mă vei uita, aşa sunt toţi oamenii. 

Despre ziua de mâine, nimeni nu poate şti ceva dinainte, i- 
am spus eu neliniştit; totul în mine ardea şi mi-am simţit trupul 


ca o trestie, care, an după an, în fiecare zi, este arsă de soare, 
până când, o scânteie o aprinde de-a binelea. Spui vorbe inutile. 
Şi tu vrei să mă necăjeşti, bucurându-te de neliniştea mea, aşa 
cum fac toate femeile. 

Ea mi-a strâns din nou mâinile, m-a privit cu reproş şi mi-a 
spus: 

Eu nu sunt o femeie ignorantă, în afară de limba ţării în care 
m-am născut, eu vorbesc limba Babilonului şi limba ţării tale şi 
ştiu să scriu în trei feluri de scriere, atât pe tăblițe de argilă cât 
şi pe hârtie. In plus, am umblat prin multe oraşe mari şi am fost 
pentru zeul meu până în Egipt şi am dansat în faţa multor 
oameni şi toţi au fost uimiţi de măiestria şi de arta mea. Totul s- 
a sfârşit în ziua când negustorii din Babilon m-au furat din 
corabia mea naufragiată. Ştiu foarte bine că bărbaţii şi femeile 
sunt la fel în toate ţările, că năzuinţele lor se aseamănă, chiar 
dacă culoarea pielii lor este diferită, chiar dacă limba pe care o 
vorbesc este diferită. De asemenea, ştiu că oamenii civilizaţi din 
fiecare mare oraş sunt la fel şi că nu se deosebesc prea mult în 
gândire şi obiceiuri unii de alţii, se veselesc cu vin şi nu cred din 
toată inima în zei, deşi slujesc zeilor, dar o fac fiindcă ei 
consideră că acest lucru este un obicei bun şi că le dă o mai 
mare siguranţă. Toate aceste lucruri eu le cunosc bine, dar, din 
copilărie, eu am fost crescută pentru zeul meu şi sunt destinată 
tuturor ceremoniilor lui sacre, nu există putere sau magie în 
lume care să mă poată despărţi de zeul meu. Dacă tu însuţi ai fi 
dansat în faţa taurilor şi în timpul dansului ai fi sărit între 
coarnele lor ascuţite, dacă ai fi atins cu picioarele botul umed al 
taurilor, poate că ai fi putut înţelege despre ce vorbesc. Dar, 
cred că nu ai văzut niciodată băieţi şi fete care dansează în faţa 
taurilor, nu-i aşa? 

- Doar am auzit despre aşa ceva, i-am spus eu. Ştiu că în 
Egiptul de Jos s-au exersat astfel de jocuri, dar am crezul că 
toate acestea s-au petrecut doar pentru amuzamentul mulţimii, 
cu toate că ar fi fost normal să mă gândesc că şi zeii şi-au vârât 
mâinile în acel joc, ca de altfel peste tot unde se întâmplă ceva 
ieşit din comun. Şi în Egipt oamenii se închină boului sacru, care 
este desemnat zeu şi se naşte doar o dată în timpul unei 
generaţii, dar niciodată nu am auzit să-i fi sărit cineva pe 
grumaz, acest lucru ar fi un adevărat scandal şi o ofensă teribilă 
adusă zeului. Acest bou sacru din Egipt este prezis şi anunţat de 


magi. Dar, dacă tu încerci să mă lămureşti pe mine că-ţi păstrezi 
virginitatea pentru tauri, ceea îmi spui mi se pare fără sens. Încă 
nu am mai auzit despre aşa ceva, dar nu ar trebui să mă mir, 
fiindcă în lume sunt multe feluri de nebunii, uite, de exemplu, în 
Siria, în timpul ceremoniei secrete pentru zeiţa pământului, 
preoţii aduc jertfe unui ţap, fecioare, pe care le aleg din rândul 
mulţimii. 

După ce am rostit aceste vorbe, ea m-a lovit cu putere peste 
amândoi obrajii, ochii ei scânteiau ca ochii pisicilor sălbatice în 
întuneric şi ea a urlat la mine supărată: 

— Când aud că vorbeşti în felul acesta, nu mă mai îndoiesc 
că barbarii şi ţapii nu se deosebesc între ei şi că mintea ta nu se 
învârte decât în jurul problemelor legate de trup, o capră te-ar 
putea mulţumi la fel de bine ca şi o femeie, nu încape îndoială. 
Din partea mea n-ai decât să te duci şi-n lumea de Dincolo, dar 
lasă-mă-n pace şi nu mă mai plictisi cu gelozia ta, fiindcă la 
lucrurile despre care-ţi vorbesc nu te pricepi mai mult decât se 
pricepe un porc la argint. 

Loviturile ei mi-au înroşit obrajii, vorbele ei mi-au amărât 
sufletul, mi s-a făcut deodată frig, deşi soarele dogorea, şi m-am 
retras, fără să mai spun nimic, în cealaltă parte a bărcii, am 
deschis cutia mea în care păstram instrumentele şi leacurile şi 
m-am apucat să curăţ instrumentele şi să ordonez leacurile. Ea 
s-a aşezat supărată la prova şi a început să lovească ritmic, cu 
piciorul, fundul bărcii, după care şi-a scos şi şi-a aruncat cu furie 
hainele de pe ea şi-a întins trupul ca un arc şi a coborât din acea 
poziţie pe spate, sprijinindu-se numai în mâini. Pe trupul ei toţi 
muşchii vibrau sub pielea strălucitoare şi alunecoasă, iar când 
respira, tot părul de pe cap se mişca de jur împrejuru-i. In 
dansul ei era multă forţă şi artă şi niciodată până atunci nu mai 
văzusem un asemenea dans, cu toate că în casele de distracţie 
din multe ţări, am văzut dansatoare de mare virtuozitate. 
Privind-o, a trecut şi supărarea din inima mea şi nici nu m-am 
mai gândit în continuare cât de mult am pierdut angajându-mă 
în acea fugă cu o fată atât de capricioasă şi de 
nerecunoscătoare, pe care, la urma urmelor, eu o scăpasem din 
haremul regelui Babilonului. M-am gândit că, într-adevăr, dacă 
ar fi rămas acolo, ea şi-ar fi curmat zilele şi am înţeles că eu nu 
îi pot cere să fie altfel decât o îndeamnă inima ei. Era epuizată 
după acel dans pătimaş, pielea îi era plină de transpiraţie şi 


fiecare muşchi îi tremura de oboseală. Apoi s-a scuturat 
convulsiv, şi-a spălat mâinile şi picioarele în apă, s-a acoperit cu 
veşmintele, şi-a acoperit complet capul şi a început să plângă. 
M-am dus lângă ea, i-am atins uşor umerii şi am întrebat-o: 

Îţi este rău? 

Dar ea nu mi-a răspuns nimic, a împins mâna de pe umărul 
ei şi a plâns în continuare mai teribil ca înainte. 

Inima mea era încărcată de supărare. M-am aşezat lângă ea 
şi i-am spus: 

Minea, sora mea, nu trebuie să plângi din cauza mea. 
Niciodată eu nu mă voi atinge de tine, chiar dacă tu mi-ai cere- 
o, fiindcă eu nu vreau să-ţi provoc suferinţe şi supărare şi doresc 
ca totdeauna să fii aşa cum eşti. 

Ea şi-a ridicat capul mânioasă, şi-a şters ochii de lacrimi şi 
mi-a spus: 

Mie nu-mi este niciodată teamă de dureri şi de supărare, dar 
dacă crezi că mă tem, eşti stupid. Şi nu din cauza ta plâng. Imi 
plâng soarta care m-a despărţit de zeul meu şi care m-a înmuiat 
ca pe o cârpă uzată şi udă, din moment ce privirea unui bărbat 
stupid face să-mi tremure genunchii ca aluatul. 

Vorbea fără să se uite la mine, după aceea, totuşi, s-a întors 
spre mine, m-a privit drept în ochi şi mi-a spus: 

Sinuhe egipteanule, eu sunt, într-adevăr, nerecunoscătoare 
şi arţăgoasă, dar nu pot face nimic, fiindcă nu simt nimic mai 
mult. Ţi-aş povesti despre zeul meu, dacă aş putea, ca să mă 
poţi înţelege mai bine, dar nu este permis să vorbesc prea multe 
despre el unui profan. Ceea ce îţi pot spune este că zeul meu 
este zeul mării şi că trăieşte în munţi, într-un palat întunecat. 
Nimeni dintre cei care au intrat în casa lui până acum nu s-a mai 
întors. Ei trăiesc veşnic acolo, împreună cu el. Se spune că el 
este asemănător taurului, deşi regatul lui este marea, de aceea 
noi, care suntem destinaţii lui şi logodiţi cu el, suntem educați 
pentru a dansa înaintea taurului. Unii spun că el este 
asemănător oamenilor şi că doar capul lui este de taur, dar eu 
cred că ceea ce se afirmă despre înfăţişarea zeului sunt doar 
legende. Îţi mai pot spune că, în fiecare an, sunt aleşi, prin 
tragere la sorţi, cei doisprezece iniţiaţi, care, împodobiţi cu flori, 
sunt duşi să locuiască în casa zeului. Acest lucru se întâmplă 
când este lună plină şi pentru nimeni dintre cei care sunt 
consacraţi zeului nu există o mai mare bucurie decât aceea de a 


ajunge cât mai repede în casa zeului. Chiar şi eu am avut 
norocul să fiu aleasă, dar, mai înainte ca rândul meu să vină, 
corabia mea a naufragiat, după cum ţi-am povestit, şi negustorii 
m-au furat şi m-au vândut în piaţa de sclavi a Babilonului. În 
toate zilele vieţii mele am visat la coridoarele miraculoase din 
locuinţa zeului, la patul nupţial divin şi la viaţa eternă. Deşi 
iniţiatul, care a stat o lună în apropierea zeului, poate hotărî 
singur dacă vrea să se întoarcă printre ceilalţi oameni sau dacă 
vrea să trăiască etern în casa zeului, până acum, nimeni nu a 
ales alternativa de a se întoarce. 

Vorbele rostite de ea erau încărcate de credinţă pătimaşă 
pentru un zeu absurd şi-n mintea mea, totul s-a făcut cenuşiu de 
moarte, ca şi cum umbra ar fi acoperit complet soarele şi 
puterea ei m-a cutremurat; ştiam deja că Minea nu va fi 
niciodată a mea. Povestea ei era, în mare, aceeaşi cu povestea 
pe care preoţii o spun în fiecare ţară din lume, cu alte cuvinte şi 
cu alte personaje, dar ea credea în această poveste din tot 
sufletul, această credinţă o despărţea de mine pentru 
totdeauna. N-am mai vrut s-o tulbur vorbindu-i şi să o ofensez 
fără să vreau, i-am mângâliat în tăcere mâinile şi, abia într-un 
târziu, am spus: 

— Inţeleg că tu vrei să te întorci la zeul tău. De aceea, te voi 
conduce pe mare până la insula Creta, fiindcă acum ştiu că tu ai 
venit din acea insulă. Am presupus acest lucru de îndată ce ai 
început să vorbeşti despre tauri, dar sigur nu am fost decât 
când te-am auzit povestind despre casa întunecată a zeului tău, 
fiindcă nişte marinari şi negustori din Simyra mi-au povestit 
despre el, dar nu i-am crezut, fiindcă în Simyra negustorii şi 
marinarii se întrec unii pe alţii în minciuni. Ei au mai povestit de 
asemenea că preoţii îi omoară pe aceia care încearcă să se 
întoarcă din casa zeului, dar nimeni nu a spus că este vorba 
despre zeul mării. Dar, natural, acei marinari şi oameni simpli 
sporovăiau după cum îi ducea mintea şi nu mă îndoiesc că tu ştii 
totul mai bine, fiindcă eşti iniţiată. 

— Eu trebuie să mă întorc, tu mă poţi înţelege, a şoptit ea cu 
o voce rugătoare, ca şi cum mi-ar fi cerut mie permisiunea. Nu 
mi-aş putea găsi liniştea în nici o ţară din lume, dacă nu m-aş 
întoarce, fiindcă din copilărie eu am crezut în aşteptarea zeului. 
Eu mă bucur de fiecare zi în care voi fi împreună cu rine, Sinuhe, 
şi în fiecare clipă voi fi fericită fiindcă încă mai pot să te văd. Nu 


fiindcă mi-ai salvat viaţa şi m-ai protejat, ci fiindcă nimeni nu 
este faţă de mine aşa cum eşti tu. Şi parcă nu-mi mai este atât 
de dor să mă întorc prea repede în Creta ca să ajung în casa 
zeului meu, de aceea, inima mea este încărcată de tristeţe. 
Dacă mi se va îngădui, m-aş întoarce de acolo la tine, dar nu 
sunt sigură că acest lucru este posibil, fiindcă nimeni nu s-a 
întors încă niciodată de acolo. Dar timpul nostru este scurt şi, 
despre ziua de mâine, nimeni nu ştie nimic, după cum ai spus. 
De aceea, să ne bucurăm, Sinuhe, de fiecare zi, să ne bucurăm 
că putem privi rațele care zboară deasupra noastră bătând din 
aripi, să ne bucurăm de apa fluviului, de trestii, de mâncare, de 
vin, fără să ne mai gândim la ceea ce va veni. Aşa este cel mai 
bine. 

Dacă aş fi fost şi eu ca alţi bărbaţi, aş fi profitat de 
slăbiciunea ei şi, cu forţa, aş fi dus-o în ţara mea şi aş fi putut 
trăi fericit cu ea toate zilele vieţii mele. Dar ştiam că ea a spus 
adevărul şi poate că ea nu ar fi avut niciodată o zi fericită şi 
liniştită dacă şi-ar fi trădat zeul în cultul căruia a crescut şi a 
trăit şi că ar fi putut veni şi ziua când ea ar fi putut să mă 
condamne pe mine pentru neliniştea şi pentru nefericirea ei şi 
m-ar fi părăsit, atât de mare este puterea zeilor pentru oamenii 
care cred în ei. Numai pe cei care nu cred în ei nu-i aşteaptă 
nimic. M-am mai gândit că s-ar fi putut întâmpla ca ea să moară 
imediat ce mă voi fi atins de ea, fiindcă eu am văzut în Casa 
Vieţii din Teba oameni care s-au veştejit şi au murit, fără să aibă 
nici o traumă, doar fiindcă fuseseră îndepărtați de lângă cineva 
sau de lângă zeul lor, în care credeau. Au dreptate preoţii 
Turnului Babilonului, mi-am zis eu, toate sunt scrise în stele încă 
înainte de a ne fi născut şi nimeni nu poate schimba cu nimic 
ceea ce este scris în stele. De aceea, am mâncat şi am băut în 
barca protejată de stuf şi am încercat să nu mă mai gândesc la 
ceea ce mi-ar putea aduce ziua de mâine. Minea s-a aplecat şi 
părul ei minunat mi-a mângâiat obrazul. A zâmbit, a băut vin, 
apoi şi-a atins buzele umede de buzele mele şi durerea pe care 
mi-a adus-o în inimă acea atingere a fost mai plăcută decât 
plăcerea pe care aş fi putut să o smulg de la ea cu forţa. Dar 
atunci, eu nu am gândit aşa. 


La căderea nopţii, Kaptah s-a deşteptat, a ieşit afară din 
cabină, şi-a frecat ochii, a căscat şi a spus: 

In numele scarabeului nostru, şi s-avem grijă de-acum încolo 
să nu-l uităm aici pe Amon, capul meu este în continuare ametit, 
ca şi cum ar fi stat pe o nicovală din forjă şi ar fi fost lovit fără 
întrerupere cu ciocanul, dar mă voi împăca cu toată lumea, dacă 
voi primi ceva de mâncare; în burta mea se află câţiva lei 
înfometați, care mi-o râcâie cu ghearele, fiindcă postesc cam de 
mult. 

Şi, fără să mai aştepte nici o invitaţie, s-a aşezat lângă noi şi 
a început să-nfulece cu poftă din păsările fripte în argilă şi să 
arunce cu îndemânare oasele, peste bordul bărcii, în apă. 

Indată ce l-am văzut, mi-am amintit despre situaţia disperată 
în care ne aflam, m-a cuprins din nou o teamă puternică şi i-am 
spus: 

Tu, cucuvea beată, ar fi trebuit să ne dai sfaturi şi să ne ajuţi 
să depăşim această situaţie îngrozitoare în care ne aflăm, ca să 
nu ne trezim pe neaşteptate toţi trei că spânzurăm cu capul în 
jos pe zidurile Babilonului. Dar tu ai preferat să te îmbeţi ca un 
porc, care umblă în patru labe prin noroi. Spune repede ce 
putem face, fiindcă, mai mult ca sigur, soldaţii regelui sunt deja 
pe urmele noastre. 

Dar Kaptah nu s-a neliniştit deloc şi a spus: 

Dacă este adevărat ceea ce ai povestit, regele nu se 
aşteaptă să te vadă timp de treizeci de zile, ba chiar a promis că 
te va întâmpina cu lovituri de ciomag dacă vei îndrăzni să-ţi faci 
apariţia înainte de acest termen la palat. După părerea mea, nu- 
i nici o grabă, dar dacă toţi au înnebunit, adică dacă cei care ne- 
au purtat cu litiera până la debarcader au denunţat fuga ta sau 
dacă eunucii din haremul regal au încurcat treburile, atunci 
chiar că nimic nu ne mai poate ajuta. Eu cred că ai făcut cea 


mai mare prostie când mi-ai dat să beau acea licoare 
adormitoare, din cauza căreia încă mai simt în cap nişte 
înţepături dureroase, ca şi cum cineva m-ar împunge cu acele 
care se folosesc pentru a face găuri la sandale. Dacă tu nu ai fi 
procedat în felul acesta, cine ştie, poate că Burnaburiaş s-ar fi 
înecat cu vreun os sau s-ar fi împiedicat, şi-ar fi rupt picioarele şi 
ar fi murit, iar eu aş fi rămas rege al Babilonului şi stăpân al 
celor patru părţi ale lumii, atât de puternică este încrederea 
mea în scarabeul nostru. Deşi nu reuşeşti să găseşti întotdeauna 
cele mai bune soluţii, totuşi, eu îţi dau iertare, fiindcă eşti 
stăpânul meu. Te iert, de asemenea, şi pentru că m-ai închis în 
vasul de argilă, chiar dacă era cât pe ce să mor sufocat, lucru 
care nu era pe măsura demnităţii mele. Tu n-ai de ce să fii 
supărat; mai înainte de a mă fi apucat să dau sfaturi, trebuia să 
scap de acele dureri îngrozitoare de cap. Astăzi dimineaţă, mai 
degrabă ai fi putut să storci sfaturi bune dintr-o rădăcină 
putredă decât din capul meu. Acum, eu sunt gata să-mi etalez 
înţelepciunea; ştiu eu prea bine că fără mine tu eşti ca un miel 
care s-a rătăcit de maică-sa. 

l-am poruncit să înceteze cu trăncăneala aceea fără de 
sfârşit şi l-am întrebat ce crede că ar trebui să facem pentru a 
scăpa din ţara Babilonului. Kaptah a scuturat din cap şi a spus: 

— Această barcă este prea mare şi, chiar dacă toţi trei am 
văsli, nu am reuşi să înaintăm împotriva curentului; unde mai 
pui c-ar trebui s-o facem cu braţele, fiindcă vâslele, ia-le de 
unde nu-s. De aceea, cred că ar fi mai bine să ne continuăm 
călătoria pe pământ şi să furăm doi măgari, ca să avem cum să 
ne cărăm lucrurile. Pentru a nu atrage atenţia asupra noastră, ar 
trebui să purtăm veşminte de oameni săraci, să ne târguim mult 
înainte de a plăti acolo unde vom înnopta şi va trebui să nu spui 
nimănui că eşti medic. Am putea spune că suntem scamatori, 
din aceia care distrează lumea seara, nimeni nu se poartă rău 
cu scamatorii şi hoţii nu-i atacă niciodată. Tu ai putea să ghiceşti 
viitorul în ulei, după cum ai învăţat de la preoţii Babilonului, eu 
aş putea povesti istorii trăsnite şi legende, slavă zeilor, ştiu 
destule, iar Minea şi-ar putea câştiga pâinea dansând. Dar, la fel 
de bine ar fi dacă am angaja alţi vâslaşi, care să ne ducă chiar 
cu această barcă până la hotare, în fond, toată speranţa noastră 
tot în scarabeu este şi el ne-ar putea proteja la fel de bine şi pe 
apă, şi pe uscat. Dar, nu încape nici o îndoială că cel mai bine ar 


fi dacă am fura o barcă mai mică de la nişte vâăslaşi săraci. 
Probabil că deja dau târcoale în jurul nostru aşteptând să se 
facă noapte ca să ne omoare. Şi fiindcă nu mai am nimic de 
spus, cred că cel mai sigur este să plecăm chiar acum, s-ar 
putea ca vâslaşilor noştri speriaţi de demoni să le treacă prin 
minte să-şi recupereze barca. Dacă îi vor alarma pe soldaţii 
regelui, ei nu au nici o şansă să fie crezuţi când vor povesti 
despre demoni care se tânguiesc în vase mortuare. 

Kaptah avea dreptate, vâslaşii ar fi putut să se întoarcă şi nu 
ne-ar fi fost de nici un folos o reîntâlnire cu ei. Ne-am uns cu 
uleiul vâslaşilor şi ne-am murdărit cu pământ veşmintele şi faţa, 
am împărţit între noi argintul şi aurul meu şi fiecare şi l-a ascuns 
la cingătoare. Eu nu am vrut să renunţ la cufărul meu cu 
ustensile medicale şi cu leacuri şi de aceea, l-am înfăşurat în 
covorul regal, pe care l-am pus în spatele lui Kaptah, în ciuda 
protestelor lui. Am tras barca la mal şi în barca au mai rămas 
două amfore cu vin şi mâncare. Kaptah a spus că, dacă vâăslaşii 
vor veni să recupereze barca, se vor bucura când vor vedea 
vinul şi nu se vor lăsa până când nu | vor da gata, se vor îmbăta 
şi le va trece cheful să meargă în urmărirea noastră şi a precizat 
că el aşa ar fi făcut dacă ar fi fost unul dintre acei vâslaşi. lar 
dacă vor merge beţi la judecător pentru a ne denunța, a mai 
spus Kaptah, vor povesti zece lucruri diferite şi poveştile lor vor 
fi atât de încurcate, încât autorităţile îi vor goni în lovituri de 
ciomag. „Aşa sper să fie”, a mai adăugat Kaptah. 

Am pornit la drum trecând peste terenurile cultivate până 
am întâlnit drumul caravanelor şi l-am urmat toată noaptea. 
Kaptah bombănea şi înjura ziua în care s-a născut în această 
lume, din cauza covorului care-i încovoia spatele şi-i strivea 
grumazul. 

Dimineaţa am ajuns într-un sat ai cărui locuitori ne-au 
întâmpinat cu prietenie şi cu mare respect, fiindcă, spuneau ei, 
fuseserăm atât de curajoşi călătorind noaptea, fără a ne teme 
de duhurile ei rele. Ei ne-au dat să mâncăm lapte fiert cu 
arpacaş şi ne-au vândut doi măgari şi au sărbătorit veseli 
plecarea noastră; erau oameni simpli şi s-au bucurat mult, 
fiindcă ei nici nu-şi mai aminteau de când nu mai văzuseră 
argint marcat. Ei îşi plăteau dările cu grâu şi cu vite şi locuiau în 
bordeie de chirpici împreună cu animalele lor. 


Astfel, de la o zi la alta, înaintam pe drumul Babilonului şi 
întâlneam pe drum negustori şi ne dădeam la o parte cu respect 
când treceam pe lângă nobili sau pe lângă oameni sus-puşi, 
care călătoreau purtaţi în litiere, şi ne înclinam în faţa lor. 
Soarele ne-a ars pielea, iar hainele noastre deveniseră 
adevărate zdrenţe şi ne obişnuiserăm deja să ne oprim în sate şi 
să vorbim cu oamenii. Toţi se strângeau în jurul nostru şi ne 
ascultau şi ne priveau cu gurile căscate. Eu răsturnam ulei peste 
apă şi le prevesteam zile bune şi ploi abundente, recolte bogate, 
băieţi şi căsătorii fericite, fiindcă-mi era milă de sărăcia şi de 
mizeria lor. Nu le proroceam nici o nenorocire, ei mă credeau şi 
se bucurau foarte mult Dacă le-aş fi prorocit adevărul, ar fi 
trebuit să le vorbesc despre perceptorii de impozite, însoţiţi de 
bătăuşii care îi loveau cu cruzime pe cei care se împotriveau să 
plătească, despre judecătorii periculoşi, despre anii de foamete 
care-i aşteaptă, despre frigurile de care aveau să se 
îmbolnăvească în timpul revărsărilor, despre invaziile de 
lăcuste, despre muşte, despre apa clocită pe care urmau să o 
bea vara, despre munca grea şi despre moarte, de fapt aceasta 
le era viaţa. Kaptah le povestea despre vrăjitori şi despre 
prințese din alte ţări, unde oamenii umblă cu capul la subsuoară 
şi o dată pe an se transformă în lupi; ei credeau tot ce le 
povestea Kaptah, aveau un respect deosebit pentru el şi-i 
dădeau să mănânce tot ceea ce era mai gustos. Minea dansa cu 
plăcere şi pasiune în faţa lor, ea trebuia să exerseze zilnic 
pentru a nu-şi pierde supleţea şi îndemânarea. Oamenii o 
priveau uimiţi şi spuneau: „Aşa ceva nu am mai văzut niciodată 
până acum”. 

Această călătorie mi-a fost de mare folos, fiindcă am învăţat 
să văd că, tot aşa cum bogaţii şi nobilii oraşelor mari din orice 
ţară sunt la fel şi gândesc asemănător, săracii din orice parte a 
lumii se aseamănă, chiar dacă obiceiurile lor sunt altele şi zeii 
lor au nume diferite. Am mai înţeles că săracii cei mai săraci 
sunt mai milostivi decât bogaţii cei mai bogaţi. Ei ne credeau 
mai săraci decât ei şi ne ofereau arpacaş şi peşte uscat să 
mâncăm, fără să ceară de la noi nimic, fiindcă inima lor era 
bună. De obicei, cei bogaţi îi alungă cu lovituri de ciomag pe cei 
săraci de la porţile lor şi-i dispreţuiesc pe aceia care sunt mai 
puţin bogaţi decât ei. Am văzut că şi cei mai săraci oameni se 
bucură sau sunt supăraţi de moarte, sunt măcinaţi de dor, de 


dragoste şi de ură, că şi copiii celor săraci se nasc în lume ca şi 
copiii celor bogaţi. Inima mi se înmuia când vedeam 
singurătatea şi neputinţa lor şi nu m-am putut abţine să nu-i ajut 
când i-am văzut bolnavi, să nu le curăţ abcesele şi ochii 
acoperiţi de urdori, fiindcă ştiam că ar fi orbit repede fără 
ajutorul meu. 

Niciodată nu am pretins vreo răsplată, dar dacă ajutându-i 
am riscat să fiu descoperit, n-aş putea-o spune. Poate că inima 
mea era mai bună din cauza Mineei, pe care o vedeam în fiecare 
zi şi a cărei tinereţe îmi încălzea nopţile; în bordeiele de lut, cu 
mirosuri puternice de bălegar şi de paie, unde înnoptam, ea se 
culca alături de mine. Poate că am făcut toate aceste lucruri 
doar ca să-i impresionez pe zei cu bunătatea mea, poate că 
voiam doar să nu-mi pierd îndemânarea şi siguranţa de altădată 
în practicarea meseriei de medic. 

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înţeles că în acţiunile 
şi în faptele unui om sunt motive pe care el însuşi le ignoră. 
Faptele oamenilor sunt ca praful de la picioarele mele, din 
moment ce nu le cunosc motivaţia şi scopul în care au fost 
săvârşite. 

Experiențele încercate de-a lungul acestei călătorii au fost 
numeroase, mâinile mele au devenit aspre, pielea de pe tălpile 
mele s-a îngroşat, soarele mi-a ars faţa şi praful mi-a înceţoşat 
ochii, cu toate acestea, mai târziu m-am gândit că acest drum 
prin praful Babilonului a fost frumos. Cred că nu-l voi putea uita 
niciodată şi aş da orice pentru a-l mai face o dată la fel de tânăr 
cum eram eu atunci, la fel de neobosit şi de curios, alături de 
Minea, ai cărei ochi străluceau ca luna clară oglindită în apă. De- 
a lungul întregii călătorii, moartea ne-a pândit ca o umbră, nu 
ne-ar fi fost uşoară moartea, dacă am fi încăput în mâinile 
regelui Babilonului. Dar în acele zile, eu nu mă gândeam la 
moarte, nu-mi era frică de nimic, viaţa îmi era dragă, Minea era 
alături de mine şi eram fascinat de dansul ei expresiv de pe 
argila bătătorită. Ea m-a făcut să-mi uit greşelile tinereţii şi 
amărăciunea care era în mine. În fiecare dimineaţă, când mă 
trezeam în behăitul oilor şi în zarva făcută de celelalte animale, 
îmi simţeam inima uşoară ca o pasăre, ieşeam afară din 
adăpostul în care mă odihnisem noaptea şi priveam răsăritul 
soarelui, care naviga pe cerul albastru ca o corabie aurită ivită 
din noapte. 


Într-un sfârşit, am ajuns şi la hotare, acolo totul era ars şi 
distrus şi păstorii pe care i-am întâlnit, crezându-ne săraci, ne- 
au sfătuit cum să ajungem în ţara Mitanni şi la Naharin fără să 
plătim vamă, evitând întâlnirea cu gărzile ambelor regate. Am 
ajuns într-un oraş mare, unde oamenii nu se cunoşteau unii pe 
alţii, ne-am dus direct să ne cumpărăm veşminte noi, ne-am 
spălat şi ne-am îmbrăcat cu veşmintele curate, spre a putea 
trage la un han pentru oameni bogaţi. Fiindcă aurul pe care îl 
mai aveam era pe sfârşite, am rămas un oarecare timp în acel 
oraş şi am practicat meseria de medic; acolo am avut mulţi 
pacienţi şi am vindecat mulţi bolnavi, fiindcă locuitorii din 
Mitanni erau foarte curioşi şi admirau tot ceea ce era străin. O 
admirau pe Minea din cauza frumuseţii ei, şi nu o dată s-au găsit 
dintre aceia care m-au rugat stăruitor să le-o vând. Kaptah, 
refăcându-se după oboseala drumului, a început să se îngraşe şi 
tot timpul, în jurul lui roia o mulţime de femei, care se dădeau în 
vânt să-i asculte poveştile şi peripeţiile, pe care el le spunea cu 
mult haz. lar odată, după ce s-a îmbătat pe cinste într-o casă de 
distracţie, Kaptah a povestit tot ceea ce i s a întâmplat în ziua în 
care a fost rege al Babilonului şi toată lumea de acolo s-a 
prăpădit de râs ascultându-l. Râdeau, îşi loveau genunchii şi 
spuneau: „Niciodată nu am ascultat ceva mai nostim şi n-am 
văzut un mincinos mai mare. Limba lui este mai lungă şi mai 
alunecoasă ca apa unui fluviu”. 

Astfel a trecut o bucată de vreme, până când Minea a 
început să mă privească cu ochi neliniştiţi. Veghea şi plângea 
noapte după noapte. Până la urmă, i-am spus: 

Ştiu că îţi este dor de ţara ta şi că ai vrea să fii cât mai 
repede lângă zeul tău. Un drum lung spre Creta ne aşteaptă. 
Insă, mai înainte de acest drum, eu trebuie să merg în ţara 
Hatti, acolo unde trăiesc hitiţii, din motive pe care nu ţi le pot 
spune. Am întrebat pe mulţi negustori şi călători, l-am întrebat şi 
pe hangiu, am adunat destul de multe informaţii, care, din 
păcate, sunt contradictorii, dar cred că din ţara Hatti am putea 
să ne îmbarcăm pe o corabie cu pânze pentru a ajunge în Creta, 
deşi nu sunt sigur de acest lucru. Dacă tu nu vrei să călătorim în 
acest fel, te-aş putea conduce până pe coasta mării, în Siria, de 
unde, în fiecare săptămână, pleacă o corabie spre ţara ta. Am 
auzit că peste câteva zile pleacă de aici, din Mitanni, nişte 
emisari ai regelui care duc tributul anual regelui hitiţilor şi m-am 


gândit că aş fi în mai multă siguranţă dacă aş călători împreună 
cu ei, ar fi şi o ocazie de a vedea cu însumi dacă este bine să 
călătorim spre Creta prin ţara Hatti. O astfel de ocazie este rară. 
Eu nu vreau să-ţi impun o hotărâre, tu eşti liberă să hotărăşti 
singură ce vrei. 

Eu însumi nu ştiam bine ce vreau, căutam să alung din 
mintea mea gândul că odată va trebui să o restitui pe Minea 
zeului ei. 

Ea mi-a spus: 

Oare cine sunt eu pentru a-ţi schimba ţie planurile? Te voi 
însoţi cu plăcere oriunde te vei duce, fiindcă tu mi-ai promis că 
mă vei ajuta să ajung în ţara mea. Eu ştiu că pe ţărmul mării, în 
ţara hitiţilor, sunt băieţi şi fete care dansează în faţa taurilor 
sălbatici şi că de acolo până în Creta nu este un drum lung, aşa 
că, dacă aş ajunge acolo, aş avea ocazia să mă antrenez un pic 
şi să dansez în faţa taurilor, fiindcă îmi este teamă că, după ce 
nu am mai dansat de aproape un an, mi-am pierdut măiestria. 

l-am spus: 

Eu nu am auzit nimic despre tauri, însă mi s-a povestit 
despre alte lucruri şi după cum i s-a dus vestea aici, poporul hitit 
este un popor crud, de aceea, cred că o călătorie în ţara hitiţilor 
este periculoasă şi nici moartea la un astfel de drum nu este 
uşor de ocolit. Cred că cel mai bine ar fi ca tu să mă aştepţi aici 
în Mitanni până mă voi întoarce, eu îţi voi lăsa destul aur ca să 
poţi duce o viaţă bună aici 

Dar ea mi -a spus: 

Sinuhe, vorbele tale sunt ciudate. Eu te voi urma oriunde te 
vei duce şi, dacă acolo ne va aştepta moartea, nu-mi pare rău 
pentru mine dacă voi muri, ci doar pentru tine. 

Astfel stând lucrurile, m-am hotărât să cer să-i însoțesc pe 
mesagerii regelui în calitate de medic, pentru a călători mai în 
siguranţă în ţara Hatti, al cărei nume mai este şi Heta. Când a 
auzit de acest plan, Kaptah a început să-şi blesteme zilele, să 
invoce toţi zeii şi a mai spus: 

Abia am scăpat din ghearele morţii şi uite că, din nou, 
stăpânul meu vrea să ne aruncăm într-o aventură periculoasă. 
Toată lumea ştie că hitiţii sunt sălbatici, mai răi decât animalele 
deşertului, că obişnuiesc sa mănânce şi carne de om şi nu se 
sfiesc să le scoată ochii străinilor, pe care apoi, orbi, îi folosesc 
ca să rotească fără încetare morile lor grele, cu care sfarmă 


piatra. Zeii l-au lovit pe stăpânul meu cu nebunia, fiindcă nu 
crede în ei, iar tu, Minea, eşti şi mai nebună decât ei dacă-i 
împărtăşeşti nebunia. Cel mai bine ar fi dacă m-ai ajuta să-l 
închid undeva până-i trece nebunia şi să-i pun lipitori pe picioare 
ca să se mai liniştească puţin. Ascultă. Sinuhe, te rog în numele 
scarabeului să-ţi revii din nebunia aceasta. O, zei abia mi-am 
regăsit grăsimea de altădată, după ce trupul meu se uscase de 
atâta drum şi, gata, trebuie să pornesc la un alt drum. 
Blestemată fie ziua când m-am născut în lumea aceasta, ca să 
ajung să suport fără încetare absurdităţile unui stăpân capricios 
şi nebun. 

L-am lovit, altfel nu avea de gând să se liniştească, iar după 
ce s-a liniştit, i-am spus: 

N-ai decât să faci după cum doreşti. Te voi trimite cu marfă 
în Simyra, îţi voi da aur ca să ai pe drum, iar acolo va trebui să 
ai grijă de casa noastră până mă voi întoarce. Şi poate că este 
mai bine aşa, fiindcă m-am săturat de bombăneala ta fără 
sfârşit. 

Kaptah s-a înfuriat şi mi-a spus supărat: 

Oare crezi c-aş putea să-mi las singur stăpânul în ţara 
canibalilor? Ar fi ca şi cum m-ar lăsa inima să dau drumul unui 
miel abia născut într-o ogradă cu câini flămânzi. Niciodată inima 
nu ar mai înceta să mă doară 

dacă aş face o asemenea crimă de a te lăsa singur la un 
astfel de drum, şi remuşcările mi-ar umbri tot restul zilelor mele. 
Vreau să te întreb doar un singur lucru şi te rog să-mi răspunzi 
direct. Oare călătoria spre ţara Hatti o vom face pe mare? 

l-am răspuns că, după cunoştinţele mele, între ţara Mitanni şi 
ţara Hatti nu este nici o mare, dar că unii vorbesc într-un fel şi 
alţii într-un alt fel despre acest drum. Singurul lucru sigur este 
că drumul este foarte lung. 

Kaptah a rostit: 

— Binecuvântat fie scarabeul nostru! Dacă ar fi trebuit să 
călătorim pe mare, nu aş fi venii cu tine, fiindcă am jurat în faţa 
zeilor că nu voi mai călători cu nici o corabie pe mare, motivele 
nu are rost să le explic acum, pentru că ar fi o pierdere inutilă 
de timp. Nici de dragul tău, nici pentru această arogantă Minea, 
care are o comportare băieţească, nu mi-aş retrage jurământul 
făcut zeilor şi, dacă ai fi interesat, ţi i-aş putea enumera pe toţi 
zeii în faţa cărora am făcut acest jurământ. 


Încă înainte de a termina să rostească aceste vorbe, el s-a 
apucat să facă bagajele noastre şi nu m-am amestecat deloc în 
treaba aceasta, fiindcă el era mai priceput decât mine. 


Am povestit deja ce se spunea în ţara Mitanni despre hitiţi, 
de aici încolo voi povesti despre ceea ce eu însumi am văzut cu 
ochii mei. Dar nu ştiu dacă cineva va putea crede ceea ce voi 
povesti eu, fiindcă atât de marea putere a hitiţilor a răspândit 
doar groază în lume şi despre ei se vorbeşte, de obicei, numai 
de rău. Au şi ei calităţi şi poţi învăţa şi de la ei câte ceva bun 
după ce îi vei fi cunoscut. Chiar dacă poporul hitit este un popor 
periculos şi obiceiurile lui sunt atât de diferite de obiceiurile 
celorlalte popoare, în ţara lor nu este nici un fel de dezordine, 
aşa după cum înclină să creadă atâta lume, dimpotrivă, acolo 
domnesc o ordine şi o disciplină puţin obişnuite, aşa că o 
călătorie prin munţii lor este mai sigură, pentru cei care au 
obţinut permisiunea autorităţilor hitite, decât călătoria în oricare 
altă ţară. Dacă în timpul călătoriei, un călător, care are permisul 
de a călători, dispare sau dacă i se fură ceva, regele îl 
despăgubeşte de două ori pentru pierderile suferite, dacă moare 
în mâinile hitiţilor, regele plăteşte rudelor o sumă 
corespunzătoare valorii pe care o câştiga mortul când era în 
viaţă. 

Călătoria în compania mesagerilor regelui din Mitanni a fost 
monotonă şi fără nici un incident. Despre această călătorie nici 
nu prea am ce povesti. Carele de război ale hitiţilor ne-au însoţit 
tot drumul şi hitiţii au avut grijă să nu ne lipsească hrana şi 
băutura în fiecare loc unde am poposit. Hitiţii locuiesc în munţi 
şi sunt obişnuiţi încă din copilărie cu greutăţile datorate climei, 
sunt căliţi, de aceea nu-i deranjează nici frigul, nici căldura. Nu 
au nici un pic de teamă în luptă, ei nu cruţă pe nimeni, 
dispreţuiesc popoarele slabe pe care le supun, în schimb, 
respectă şi cultivă prietenia acelora care sunt viteji şi curajoşi. 

Poporul hitit este împărţit în numeroase triburi şi satele lor 
sunt guvernate de principi suverani dar care sunt supuşi marelui 


rege, Regele locuieşte în oraşul Hattuşaş, aflat în mijlocul 
munţilor. Regele hitiţilor are toată puterea în mâinile lui, fiindcă 
el este tot atât de mare preot cât şi şef suprem ai armatei şi 
mare judecător. El este venerat atât ca om cât şi ca zeu. Eu nu 
cunosc nici un rege care să aibă o putere atât de absolută, chiar 
dacă, despre puterea regilor, oriunde, se spune că este 
absolută. In alte ţări, chiar şi în Egipt, preoţii şi judecătorii 
determină actele regilor, mai mult decât s-ar putea crede. 

Aş vrea să povestesc despre marele oraş regal din mijlocul 
munţilor, chiar dacă ştiu că nimeni nu mă va crede dacă îmi va 
citi povestirea 

Călătorind de-a lungul hotarelor aride, unde sunt suverani 
hitiţii din garnizoane, care fură tot ceea ce pot de la cei din 
tările vecine şi deplasează după bunul lor plac pietrele de hotar, 
pentru a se asigura că vor fi plătiţi mai bine, nimeni nu poate 
ghici şi aprecia bogăţia regatului hitit, mai ales când vede munţii 
lor arizi, arşi de soare în timpul verii şi acoperiţi iarna cu fulgi 
reci, după cum mi s-a povestit. Eu însumi nu am văzut aşa ceva, 
dar mi s-a povestit că aceşti fulgi sau aceste pene, nici nu ştiu 
cum să le spun, cad din cer şi acoperă pământul, iar când vine 
vara, se transformă în apă. Atât de multe lucruri surprinzătoare 
am văzut în ţara hitiţilor, încât înclin să cred că acest lucru este 
posibil, deşi nu pot să înţeleg cum pot penele să se transforme 
în apă. Cu ochii mei am văzut doar vârfurile câtorva munţi, care 
erau acoperite cu pene albe. 

Pe câmpia aridă de la frontiera cu Siria, este o fortăreață, 
Karkemiş, ale cărei ziduri, construite din blocuri uriaşe de piatră, 
sunt acoperite cu imagini înspăimântătoare. Acolo se face 
vămuirea pentru toate caravanele şi pentru toate mărfurile care 
traversează ţara, acolo se strâng bogății importante, fiindcă 
taxele sunt mari şi fortăreaţa Karkemiş este situată la răscrucea 
drumurilor caravanelor. Cel care nu a văzut în lumina 
crepusculară a dimineţii această fortăreață înfricoşătoare din 
vârful munţilor, aflată pe un platou, unde doar corbii se plimbă 
fără teamă, curăţând cu ciocurile lor cranii şi oase de oameni, 
până ce devin albe, ar putea pune la îndoială vorbele mele şi 
probabil că nu va crede ce voi povesti despre hitiţi. Nu este 
permis caravanelor şi mărfurilor să traverseze ţara Hatti pe alte 
drumuri în afara celor stabilite. De-a lungul acelor drumuri, 
casele sunt sărace şi simple, rar poţi vedea câmpuri cultivate. 


Călătorii care se abat de la aceste drumuri riscă să fie prinşi şi 
duşi ca sclavi în vreo mină. 

Eu cred că bogăţia hitiţilor provine din mine, unde sclavii şi 
prizonierii extrag, în afară de aur şi de cupru, un metal 
necunoscut în Egipt, care are o strălucire cenuşie şi albastră, 
este mai dur decât toate metalele şi atât de scump, încât în 
Babilon este folosit doar pentru bijuterii. Hitiţii îl utilizează 
pentru confecţionarea armelor. Dar în ce fel acest metal se 
forjează sau prelucrează, nu ştiu, fiindcă nici nu se topeşte, nici 
nu se înmoaie la căldură ca arama, am văzut cu ochii mei acest 
lucru. 

In afară de mine, văile dintre munţi au câmpuri roditoare şi 
ape limpezi, acolo cresc pomi fructiferi, adevărate păduri, care 
acoperă poalele munţilor. Pe coastele munţilor şi dealurilor se 
cultivă viţa de vie. Dar cea mai mare bogăţie, pe care oricine o 
poate vedea, sunt turmele de vite. 

Când se vorbeşte despre marile oraşe ale lumii, sunt 
totdeauna menţionate Teba şi Babilonul, unii afirmă şi despre 
oraşul Ninive, pe care eu nu l-am văzut, că ar fi unul dintre cele 
mai mari oraşe ale lumii, dar nu am auzit pe nimeni pomenind 
ceva despre Hattuşaş, capitala regatului hitiţilor şi vatra puterii 
lor, care este aşezat ca un cuib de vultur, în centrul teritoriului 
în care vulturul vânează. Totuşi, acest imens şi puternic oraş 
poate fi comparat cu Teba şi cu Babilonul. Eu cred că acest oraş 
este unul dintre miracolele lumii, construcțiile lui 
înspăimântătoare sunt făcute din blocuri de piatră gigantice şi 
sunt mai înalte decât un munte şi zidurile dimprejurul oraşului 
sunt mai solide decât toate zidurile de cetăţi pe care le-am 
văzut eu. Nu este nici un mister că acest oraş nu este cunoscut, 
din moment ce regele hitiţilor a interzis străinilor să-l vadă. Doar 
mesagerii regilor din alte ţări pot intra în Hattuşaş, pentru a-i 
aduce regelui hitiţilor daruri, dar ei sunt păziţi cu străşnicie în 
tot timpul şederii în Hattuşaş. Locuitorii din Hattuşaş nu vorbesc 
niciodată cu străinii, chiar dacă cunosc limba lor. Dacă îi întrebi 
ceva, ei răspund „nu înţeleg” sau „nu ştiu”, după care se uită 
împrejurul lor cu teamă, ca nu cumva cineva să observe că 
vorbesc cu străinii. Totuşi, ei nu sunt răutăcioşi, natura lor este 
prietenoasă şi ei se uită cu plăcere la veşmintele străinilor, dacă 
sunt frumoase, şi se ţin după străini pe stradă ca în oricare altă 
ţară din lume. 


Hainele nobililor hitiţi şi ale celor sus-puşi sunt la fel de 
frumoase ca şi cele ale mesagerilor regali din alte ţări. Ei iubesc 
veşmintele multicolore, brodate cu aur şi argint. Pe broderii apar 
imagini ale crenelului şi ale dublei securi, care sunt însemnele 
zeilor lor. Pe îmbrăcămintea lor de sărbătoare se vede deseori 
imaginea soarelui înaripat. Ei poartă în picioare cizme din piele 
moale vopsită sau pantofi ai căror vârfuri sunt lungi şi curbate în 
afară, pe cap poartă coifuri înalte. Mantiile pe care le poartă 
hitiţii sunt lungi, plisate cu măiestrie, şi au mâneci largi, care 
atârnă până la pământ. 

Hitiţii se deosebesc de locuitorii din Siria, din ţara Mitanni şi 
Babilon, fiindcă îşi rad barba după cum obişnuiesc egiptenii, iar 
unii nobili îşi rad şi tot părul din cap, lăsând doar un smoc de păr 
împletit. Bărbaţii hitiţi au bărbia groasă şi puternică, iar nasul lor 
este gros şi coroiat ca ciocul păsărilor de pradă. Nobilii şi cei 
sus-puşi, care locuiesc în oraş, sunt graşi şi faţa lor străluceşte, 
fiindcă ei sunt obişnuiţi să mănânce din abundență. 

Hitiţii nu angajează mercenari ca popoarele civilizate, ei 
înşişi, toţi hitiţii, sunt soldaţi; conducerea carelor de luptă nu se 
face după gradul de nobleţe şi nici funcţia din armată nu este 
stabilită de la naştere, ci doar după abilitatea în mânuirea 
armelor. De aceea, o dată pe an, toţi bărbaţii, sub conducerea 
şefilor şi principilor lor, se întâlnesc pentru exerciţii militare. 
Hattuşaş nu seamănă cu alte oraşe mari, este plin de ateliere şi 
de forje, de unde, fără încetare, se aude zgomotul metalului 
prelucrat, acolo se fac vârfurile de lance şi săgețile, axele şi 
obezile roţilor precum şi secerile de la carele de luptă. 

Justiţia lor este diferită de justiţia tuturor celorlalte popoare, 
iar pedepsele sunt ciudate şi ridicole. Astfel, dacă un principe 
umblă cu intrigi împotriva regelui pentru a-i răsturna, nu este 
condamnat la moarte, ci numai exilat la unul dintre hotare, 
unde, prin fapte de vitejie, îşi poate recâştiga onoarea pierdută 
şi reputaţia. Pentru ei nu există prea multe crime care să nu se 
poată răscumpăra prin plata amenzii prevăzute de lege şi orice 
om poate omori liniştit pe un altul, fără a se teme că pedeapsa 
lui ar putea fi alta decât aceea de a plăti rudelor victimei o 
anumită sumă de bani. Nu există pedeapsa pentru adulter, 
fiindcă dacă o femeie găseşte un bărbat care o poate face mai 
fericită decât bărbatul ei, este liberă să-şi părăsească bărbatul şi 
să se ducă la celălalt, dacă acesta acceptă să-i plătească 


despăgubiri primului bărbat. Căsătoriile sterile sunt, de obicei, 
anulate public, fiindcă regele doreşte să se nască mulţi copii. 
Cel care omoară un om într-un loc pustiu plăteşte o amendă mai 
mică decât dacă crima ar fi fost făcută într-un loc public din 
oraş, fiindcă, după ei, un om care merge singur într-un loc 
pustiu aţâţă dorinţa altuia de a omori. Doar două crime sunt 
acelea care sunt pedepsite cu moartea şi în aceste cazuri se 
poate observa cel mai bine nebunia sistemului lor judiciar. Fraţii 
şi surorile nu se pot căsători între ei fără a risca pedeapsa cu 
moartea şi nimeni nu poate practica magia fără autorizaţie, iar 
vrăjitorii trebuie să-şi demonstreze abilitatea mai înainte de a li 
se permite să practice meseria. Când am ajuns în ţara Hatti, era 
în timpul domniei regelui Suppiluliuma. Marele lor rege, 
Suppiluliuma, domnea de peste douăzeci şi opt de ani, numele 
lui era respectat, lumea se înclina şi-şi ridica braţul doar dacă 
auzea pe cineva că rosteşte numele regelui sau striga cu voce 
puternică întru slava lui, fiindcă regele făcuse ordine în ţara 
Hatti şi supusese multe popoare. Regele locuia într-un palat de 
piatră, care se afla în centrul oraşului, şi despre naşterea lui ca 
şi despre eroismul lui nemaipomenit în războaie, circulau 
numeroase legende, aşa cum se povesteşte despre toţi regii. Eu 
nu l-am putut vedea, nici mesagerii regelui din Mitanni nu l-au 
putut vedea când au depus darurile pe pardoseala sălii de 
recepţie a palatului, urmăriţi de râsul batjocoritor şi de glumele 
grosolane ale soldaţilor. 

La început, mi s-a părut că medicii nu prea au de lucru în 
Hattuşaş, fiindcă am înţeles că hitiţii au oroare de boală şi o 
ascund atâta timp cât este posibil. Copiii infirmi sau insuficient 
dezvoltați sunt omorâţi imediat după naştere; hitiţii îi omoară şi 
pe sclavii bolnavi. Medicii lor sunt oameni ignoranţi, care nici nu 
ştiu să citească, dar pot vindeca excelent răni şi contuzii, iar 
pentru boli care apar din cauza înălţimii la care locuiesc cât şi 
pentru febră, ei cunosc nişte remedii extraordinar de eficiente. 
Este, de altfel, tot ceea ce am învăţat de la ei. Dar, dacă cineva 
se îmbolnăveşte grav, preferă vindecării moartea, de frică să nu 
rămână infirm sau bolnav pentru tot restul zilelor. În fond, 
hitiţilor nu le este teamă de moarte, le este teamă că trupul lor 
să nu slăbească mai înainte de moarte. 

Dar toate oraşele mari sunt asemănătoare, toţi oamenii 
bogaţi şi nobilii din toată lumea au trăsături comune. După ce 


au auzit despre reputaţia mea, diferiţi oameni bogaţi şi nobili, 
care sufereau de câte ceva şi voiau să fie vindecaţi, au venit la 
mine, dar ei au venit deghizați şi pe ascuns, noaptea, pentru a 
nu fi priviţi cu dispreţ de către ceilalţi oameni. Ei m-au 
recompensat cu generozitate şi, deşi, când am ajuns la 
Hattuşaş, credeam că voi pleca de acolo ca un cerşetor, a fost 
să se întâmple că am plecat de acolo destul de bogat. Marele 
merit îi revine lui Kaptah, care, potrivit obiceiurilor lui vechi, îşi 
petrecea timpul prin crâşme, prin hanuri şi prin locuri unde 
obişnuiau să se strângă oameni, unde îmi lăuda priceperea şi 
istorisea despre vindecări miraculoase pe care eu sunt în stare 
să le fac, povestea în toate limbile, de aceea, unii slujitori, la 
rândul lor, le povesteau stăpânilor lor despre cele auzite. 

Moravurile hitiţilor erau austere şi un om din înalta societate 
nu şi-ar fi putut permite să umble beat pe stradă, fiindcă imediat 
şi-ar fi pierdut buna reputaţie, dar, ca în toate marile oraşe ale 
lumii, cei sus-puşi şi cei bogaţi obişnuiau să bea mult vin, de 
obicei amestecau vinurile şi acest lucru este cel mai periculos. 
Eu i-am îngrijit pe câţiva, cărora le tremurau mâinile când 
trebuiau să se prezinte în faţa regelui, şi le-am prescris băi şi 
calmante, când ei îmi povesteau cum nişte şoareci nevăzuţi le 
rod trupul i-am permis Mineei să danseze în faţa lor şi ei au 
admirat-o mult şi i-au dat numeroase daruri, fiindcă hitiţii sunt 
generoşi când le place ceva. In felul acesta eu le-am câştigat 
încrederea, aşa că am îndrăznit să le pun întrebări, pe care altfel 
nu le-aş fi putut pune. Întâmplarea a făcut să-l cunosc în acele 
zile pe arhivarul regal, care scria şi vorbea în multe limbi şi care 
se ocupa de corespondenţa pe care regele o avea cu alte ţări. L- 
am lăsat să înţeleagă că eu sunt căutat în Egipt şi că niciodată 
nu mă voi întoarce acolo, de aceea hoinăresc prin lume pentru a 
câştiga aur şi a-mi spori cunoştinţele. De aceea, el a avut 
încredere în mine şi eu i-am oferit să bea vin bun şi am pus-o pe 
Minea să danseze în faţa lui, iar într-o zi l-am întrebat: 

Oare de ce Hattuşaş este un oraş închis pentru străini, de ce 
caravanele şi mărfurile sunt obligate să nu se abată de la 
anumite drumuri, din moment ce ţara voastră este atât de 
bogată? Acest Hattuşaş al vostru rivalizează cu cele mai mari 
oraşe ale lumii. Oare nu ar fi mai bine ca şi celelalte popoare să 
poată să vă cunoască puterea? Oare de ce să nu aveţi în lumea 
aceasta locul pe care îl meritaţi? 


El a gustat din vin, s-a uitat la picioarele suple ale Mineei, 
apoi a spus: 

Marele nostru rege, Suppiluliuma, a spus, atunci când a urcat 
pe tron: „Daţi-mi treizeci de ani şi voi face din ţara Hatti cel mai 
puternic regat al lumii!” Acest termen se apropie de sfârşit şi 
cred că, destul de curând, lumea va afla despre ţara Hatti, poate 
chiar mai înainte de a vrea. 

— Am văzut de şaizeci de ori şaizeci şi încă de şaizeci de ori 
soldaţi, care mărşăluiau în faţa regelui Babilonului, am spus eu, 
şi zgomotul pe care îl făceau paşii lor era ca talazurile unei mări 
răvăşite. Aici, abia dacă am văzut de zece ori zece soldaţi 
împreună, în schimb peste tot am văzut ateliere în care se 
lucrează care de luptă. Oare ce veţi fi făcând, fraţilor, cu atâtea 
care de luptă aici în munţi? Până şi cel mai prost om din lume 
ştie că ele pot fi folosite numai în câmpie. 

El a râs şi mi-a spus: 

Tu eşti foarte curios pentru un medic, Sinuhe egipteanule, 
poate că noi ne câştigăm pâinea cea de toate zilele prin 
vânzarea carelor de luptă regatelor din câmpie. 

Dar spunând acest lucru, el a clipit cu înţeles din ochi şi şi-a 
luat un aer şmecheresc. 

Aşa ceva nu pot crede, am spus eu curajos. Aşa, după cât vă 
cunosc eu, mai repede aş putea crede pe cineva care mi-ar 
povesti că un lup i-a împrumutat iepuraşului dinţii şi ghearele 
lui. 

El a râs zgomotos, lovindu-se cu pumnul în piept atât de 
tare, încât vinul din cupe a început să dea pe dinafară. Şi a spus: 

Această glumă trebuie să i-o spun şi regelui, e grozavă. Eu 
cred că tu vei mai trăi ca să apuci să vezi cu ochii tăi marea 
vânătoare de iepuri, fiindcă adevărul hitiţilor este diferit de 
adevărul celor de la câmpie. După cum am înţeles, în ţările 
voastre, cei bogaţi îi conduc pe cei săraci. La noi este altfel: cei 
puternici îi conduc pe cei slabi şi cred că toată lumea va ajunge 
să cunoască adevărul nostru şi noua noastră doctrină, încă mai 
înainte ca părul din capul tău să albească, Sinuhe. 

Chiar şi noul faraon ai Egiptului, am spus eu făcând-o pe 
naivul, a găsit un alt zeu. 

Cunosc acest lucru, mi-a spus el, fiindcă eu i-am citit regelui 
meu toate mesajele primite din Egipt, ştiu că acest zeu iubeşte 
mult pacea şi spune că în lume nu este nici un motiv de ceartă; 


noi nu avem nimic împotriva acestui zeu, dimpotrivă, îl vom 
admira mult, atâta timp cât el va guverna doar în Egipt şi în 
câmpie. Faraonul vostru i-a trimis marelui nostru rege o cruce 
egipteană, care se numeşte semnul vieţii, şi el se va bucura, 
într-adevăr, de pace încă nişte ani, dacă ne va trimite destul aur 
ca să putem continua extracția de cupru şi de fier, să cultivăm 
cereale şi să înfiinţăm ateliere noi pentru a pregăti care de luptă 
mai grele. Toate aceste lucruri se pot face numai dacă ai mult 
aur şi regele nostru vrea să atragă la Hattuşaş pe cei mai 
destoinici făurari de arme din lume, să-i plătească bine, dar de 
ce-o face, nu cred că înţelepciunea unui medic ar fi de ajuns 
pentru a da un răspuns unei astfel de întrebări. 

Viitorul pe care tu îi proroceşti îi va face foarte fericiţi doar 
pe corbi şi pe şacali, ani spus eu, dar mie nu-mi vine deloc să 
râd sau să mă bucur. 

Am observat că morile voastre de măcinat pietre sunt 
învârtite de sclavi cărora li s-au scos ochii, şi în ţara Mitanni se 
povesteşte despre nişte cruzimi nemaipomenite care se petrec 
la hotare, dar nu vreau să le repet, pentru a nu-ți îngrozi 
urechile, fiindcă sunt de neimaginat pentru un popor civilizat 

Ce înseamnă a fi civilizat? m-a întrebat el şi mi-a mai turnat 
vin în cupă. Ştim şi noi să citim şi să scriem şi păstrăm în arhivă 
tăblițe numeroase. Este o amabilitate din partea noastră să 
scoatem ochii sclavilor condamnaţi să rotească veşnic morile de 
piatră, fiindcă această muncă este nemaipomenit de grea şi lor 
le-ar fi şi mai greu dacă ar vedea cerul şi pământul şi păsările 
care zboară libere. In ei s-ar deştepta gânduri deşarte şi după 
aceea, ar trebui să-i omoram, fiindcă, sigur, vor încerca să fugă. 
lar dacă la hotare soldaţii noştri taie mâinile unora sau 
scalpează craniile altora, răsucindu-le pielea capului peste ochi, 
aceste lucruri nu le fac din cruzime, tu ai remarcat că acasă noi 
suntem foarte ospitalieri şi prietenoşi, că iubim copiii şi 
animalele şi că niciodată nu ne batem nevestele. Scopul nostru 
este doar să menţinem teama şi teroarea pentru popoarele care 
ne sunt ostile, ca până la urmă, să le putem supune fără 
războaie, care cauzează atâtea pierderi şi distrugeri. Nu-i deloc 
plăcut şi util ca, după ce ai cucerit o ţară, să o găseşti devastată 
şi cu oraşe distruse. Un duşman căruia îi este frică este pe 
jumătate învins. 


Oare toate ţările sunt duşmanii voştri? l-am întrebat eu 
ironic. Oare nu există în lumea aceasta o ţară prietenă? 

Prietene ne sunt toate acele ţări care se supun puterii 
noastre şi care ne plătesc nouă tribut, mi-a răspuns el didactic. 
În ţările cucerite de noi, îi lăsăm în pace pe oameni, îi lăsăm să 
trăiască conform obiceiurilor lor, noi nu le dispreţuim obiceiurile 
nici zeii, ci doar îi guvernăm. Prietene ne sunt, de asemenea, 
toate popoarele care nu sunt vecine cu noi sau, în orice caz, 
pană în momentul când nu au ajuns încă să ne fie vecine, 
fiindcă abia când ne sunt vecine, începem să observăm lucrurile 
iritante, care duc la destrămarea bunelor alianţe şi ne forţează 
să le declarăm război. Aşa a fost până acum şi tare mă tem c- 
aşa va fi şi în viitor, fiindcă cunosc bine cum gândeşte marele 
nostru rege. _ 

Dar zeii voştri nu au nimic de zis? l-am întrebat eu. In alte 
ţări, adesea, doar zeii hotărăsc ceea ce este bun şi ceea ce este 
rău. 

Ceea ce este corect şi ceea ce este greşit? mi-a răspuns el 
printr-o întrebare. Pentru noi corect este ceea ce dorim noi şi 
greşit este ceea ce doresc vecinii noştri. Aceasta este cea mai 
simplă doctrină, care face viaţa şi diplomaţia uşoară şi, după 
mine, nu diferă esenţial de învăţăturile religiei de la câmpie, 
fiindcă, după cum am înţeles, zeii consideră corect ceea ce 
doresc bogaţii şi greşit ceea ce doresc cei săraci. Dacă tu vrei, 
într-adevăr, să ştii câte ceva despre zeii noştri, află că singurii 
noştri zei sunt Pământul şi Cerul şi noi îi sărbătorim în fiecare 
primăvară, în timpul când prima ploaie, căzută din Cer, 
fertilizează Pământul, la fel cum sămânţa bărbatului fertilizează 
femeia. În timpul acestei sărbători, renunţăm la austerele 
noastre moravuri, fiindcă şi poporul trebuie să se destindă o 
dată pe an. De aceea, la timpul cuvenit, urmare a acestei 
sărbători, se nasc mulţi copii şi acest lucru este bun, fiindcă 
puterea unei ţări creşte când numărul de copii este mai mare şi 
când căsătoriile sunt timpurii. Bineînţeles, poporul mai are o 
serie întreagă de alţi zei minori, cum are de obicei orice popor, 
dar se poate face abstracţie de aceşti zei, fiindcă ei nu au nici o 
importanţă politică. Nu cred că tu poţi nega că în credinţa 
noastră nu există oarecare măreție. 

Cu cât aud mai mult vorbindu-se despre zei, cu atât mi se 
face silă de zei, am spus eu cu inima amărâtă, dar epistograful 


lui Suppiluliuma, cu nasul lui gros şi roşu de la vin, doar a râs şi 
s-a rezemat mai bine de spătarul scaunului. 

— Dacă ai fi prevăzător şi înţelept, a spus el, ai rămâne aici 
şi ai aduce jertfe zeilor noştri, fiindcă, trebuie să ştii că, dacă 
până acum toate celelalte popoare au dominat lumea fiecare la 
rândul lui, acum este rândul nostru. Zeii noştri sunt deosebit de 
puternici, numele lor adevărate sunt Puterea şi Frica şi noi am 
început deja să construim pentru ei mari altare din cranii albe. 
Eu nu te-aş sfătui să povesteşti altora despre ceea ce ţi-am 
spus, dacă eşti chiar atât de dobitoc să pleci de aici, fiindcă 
nimeni nu te va crede. Toată lumea ştie că hitiţii se ocupă cu 
păşunatul, că sunt nişte ciobani săraci şi murdari, care trăiesc în 
munţi cu caprele şi cu oile lor. Dar, deja eu am întârziat mult 
stând cu tine de vorbă, trebuie să plec pentru a-mi supraveghea 
scribii şi a pecetlui cu sigiliul meu colţurile tăbliţelor când încă 
mai este argila moale, uite-aşa sunt asigurate popoarele de 
bunele noastre intenţii 

El a plecat şi eu i-am spus în aceeaşi seară Mineei: 

Am aflat tot ceea ce voiam să ştiu despre ţara Hatti şi am 
găsit ceea ce căutam. Trebuie să părăsim această ţară repede, 
aici miroase a cadavre si mirosul morţii mă sufocă. Intr-adevăr, 
moartea va pluti pe deasupra mea ca o umbră apăsătoare atâta 
timp cât voi rămâne aici şi n-ar fi de mirare dacă regele lor mi-ar 
trage trupul în ţeapă, dacă ar şti câte lucruri am aflat. Ştii, 
Minea, ei nu atârnă de ziduri pe cei condamnaţi la moarte, cum 
fac popoarele civilizate, ci îi înfig într-o ţeapă de metal, unde se 
chinuie până mor. De aceea, cât timp sunt încă aici, am o mare 
nelinişte. După toate câte le-am auzii, este de preferat să te 
naşti corb în această ţară decât om. 

Mulțumită pacienţilor mei influenţi, am obţinut permisiunea 
de a călători până la ţărmul mării pe un drum stabilit de 
autorităţile din Hattuşaş şi de a părăsi ţara cu o corabie. Ei au 
regretat sincer plecarea mea şi au insistat să rămân, 
asigurându-mă că în câţiva ani voi ajunge foarte bogat 
practicând medicina. Dar nimeni nu m-a împiedicat să plec; ne- 
am despărţit ca buni prieteni, am zâmbit şi am râs, le-am 
povestit istorii amuzante, iar la plecare am primit daruri bogate. 
Am lăsat în urma noastră înspăimântătoarele ziduri ale 
Hattuşaşului, în spatele cărora se pregătea viitorul lumii şi, 
călărind pe spinarea măgarilor, am trecut pe lângă morile de 


piatră învârtite de sclavi orbi şi am trecut o margine de drum 
plină de trupuri goale de vrăjitori traşi în ţeapă, fiindcă în ţara 
Hatti erau condamnaţi ca vrăjitori toţi aceia care învățau pe alţii 
doctrine necunoscute de putere, iar puterea nu cunoştea decât 
o singură doctrină. Am grăbit călătoria cât de mult am putut şi 
în a douăsprezecea zi am ajuns într-un port. 


În acel port acostau corăbii din Siria şi din toate insulele 
mării şi portul era la fel ca toate porturile din lume, chiar dacă 
hitiţii îl supravegheau cu străşnicie şi percepeau impozite pe 
corăbii, şi verificau tăbliţele de argilă ale celor care părăseau 
ţara. Dar nimeni nu debarca în acel port pentru a călători în 
interiorul ţării, căpitanii, secunzii şi marinarii de pe corăbii nu 
cunoşteau nimic din ţara Hatti în afara acelui port, iar în port 
erau aceleaşi taverne, aceleaşi fete şi chiar şi aceeaşi muzică 
siriană, aceleaşi case de distracţie, la fel cum întâlneai şi în alte 
porturi din lume. De aceea, ei se simțeau acolo ca acasă şi, 
pentru mai multă siguranţă - niciodată nu strică un astfel de 
lucru - aduceau jertfe şi zeilor hitiţilor, aduceau jertfe Cerului şi 
Pământului, fără să uite de zeii lor închişi în cabina 
comandanților de corăbii. 

Invârtindu-se ca un roi de muşte, ei se strângeau lângă 
debarcaderele din port şi beau bere din amfore uriaşe. In jurul 
aceleiaşi amfore, erau zece-doisprezece bărbaţi din diferite ţări, 
care beau bere pe întrecute. Berea hitiţilor este tare şi se urcă 
repede la cap, ca fumul, aşa că, ameţiţi de băutură, la căderea 
serii ei ajungeau să spargă uşile caselor de distracţie, să 
distrugă cu lovituri de picioare roţile olarilor, să ajungă la 
conflicte între ei şi să se bată cu cuţitele, provocându-şi răni unii 
altora, să ia cu forţa fetele şi să le ducă pe corăbiile lor, până 
când gărzile hitiţilor soseau ca să facă ordine şi să-i liniştească 
cu lovituri de lance. Dar nu avea importanţă, orice ar fi făcut ei, 
fiindcă stricăciunile se puteau răscumpăra cu aur şi cu argint; 
dacă plăteau, nimeni nu-i persecuta în continuare şi se ştia de la 
bun început cât costă un cap retezat, un ochi scos sau o rană 
deschisă pe trup. De aceea, ei râdeau zgomotos şi spuneau. 
„Aceasta este o ţară bună şi aici ne vom mai întoarce”. lar dacă 
vedeau oameni traşi în ţeapă în apropierea zidurilor, învinuiți de 


vrăjitorie, spuneau: „Vrăjitoria este un lucru periculos şi acest 
bărbat a vrăjit cu limba până i-au crăpat maţele”. Aşa după cum 
alţii plăteau mercenari pentru armata lor, hitiţii căutau să atragă 
marinari destoinici, care să lucreze pentru ei, fiindcă ei nu erau 
un popor al mării, iar marinarii şi văslaşii pe care ei reuşeau să-i 
atragă lăudau în gura mare plata grozavă pe care o primeau şi 
traiul lor bun, pentru a i determina şi pe alţii să lucreze pe 
corăbiile hitiţilor. 

Deşi era un oraş zgomotos, plin de desfrâu şi de crime, am 
rămas un oarecare timp acolo, fiindcă de fiecare dată când 
găseam o corabie ce urma să navigheze spre Creta, Minea 
găsea ceva care nu-i convenea. Odată îmi spunea: 

E prea mică şi de aceea ar putea naufragia şi n-aş mai vrea 
să încerc un nou naufragiu. 

Altă dată, când găseam o corabie mai mare, spunea: 

Este o corabie siriană şi-ntr-o corabie siriană nu poţi avea 
încredere. 

lar altă dată spunea: 

Căpitanul acestei corăbii are nişte ochi răi şi-mi este teamă 
că pe drum mă va vinde ca sclavă într-o altă ţară. 

Aşa că şederea noastră în acel port s-a prelungit şi nu mi-a 
părut rău. Eu aveam mult de lucru şi tot timpul curăţăm răni şi 
trepanam capete fracturate. Chiar şi şeful gărzii din port a 
apelat la ajutorul meu, fiindcă fusese atins de o boală pe care 
adesea o întâlneşti prin porturi şi când voia să se culce cu vreo 
fată avea o durere puternică, care-l împiedica să fie fericit, aşa 
că până la urmă, trebuia să se lase păgubaş. Eu cunoşteam 
această boală din Simyra şi de aceea, l-am putut vindeca cu 
remedii ale medicinii siriene, şi recunoştinţa pe care şi-o arăta 
faţa de mine era fără limită, fiindcă el era tare bucuros că poate 
din nou să se distreze cu fetele din port, acest lucru fiind unul 
dintre prerogativele meseriei lui şi fiecare fată care voia să-şi 
exerseze meseria în port trebuia ca, mai înainte de oricare alt 
client, să i se ofere pe gratis lui şi scribului său, de aceea, el 
fusese disperat că trebuise să renunţe la acest privilegiu. După 
ce l-am vindecat, el mi-a spus: 

Oare cu ce să te răsplătesc, Sinuhe, pentru binele pe care mi 
l-ai făcut? Ce-ai zice dacă mi-aş cântări-o şi ţi-aş oferi aceeaşi 
greutate în aur, cât cântăreşte chestia aceea pe care tu ai 
vindecat-o? 


Dar eu i-am răspuns: 

Eu nu am nevoie de aurul tău. Cel mai bine-ar fi dacă tu mi- 
ai da în dar cuțitul tău de la brâu. Eu voi fi mulţumit cu atât şi 
voi avea şi un lucru care să-mi amintească de tine. 

El nu a fost de acord şi mi-a spus: 

Acesta este un cuţit obişnuit, cu care nici nu poţi speria un 
lup, fiindcă tăişul lui nu este atât de ascuţit şi nici nu are 
mânerul argintat. 

Dar el a vorbit astfel, fiindcă arma lui era dintr-un metal pe 
care doar hitiţii îl cunoşteau şi era interzis să fie dat sau vândut 
unui străin, de aceea, de la Hattuşaş eu nu am putut cumpăra o 
astfel de armă, şi nici nu am insistat prea mult, de teamă să nu 
trezesc suspiciuni. Dar pentru un hitit, această armă nu avea o 
mare valoare, din moment ce nu putea fi vândută unui străin. 

Şeful gărzii din port ştia că eu voi pleca repede din ţară, aşa 
că s-a gândit că poate este mai înţelept să nu-şi risipească aurul 
pe un medic. De aceea, până la urmă, el mi-a dat cuțitul. Cuţitul 
acela era atât de ascuţit, încât tăia firele din barba mai bine 
decât orice lamă de silex şi puteai, fără nici o greutate, tăia cu 
el o tablă subţire de cupru. M-am bucurat foarte mult pentru 
acel cuţit şi m-am gândit să-l auresc şi să-l argintez, aşa cum 
făceau nobilii din Mitanni, după ce-şi procurau un astfel de cuţit. 
Şefului gărzii din port nu i-a părut rău după cuţit, din contră, s-a 
împrietenit cu mine, fiindcă era mulţumit că-l vindecasem. l-am 
recomandat să le alunge din port pe fetele de la care s-a 
îmbolnăvit şi el mi-a răspuns „n-ai nici o grijă, deja fetele au fost 
trase în ţeapă ca vrăjitoarele, fiindcă, nu încape îndoială că 
această boală se datoreşte unor vrăji şi farmece”. 

Acest oraş-port avea şi un câmp unde erau tauri sălbatici, ca 
şi-n multe alte porturi, de altfel, şi tinerii se întreceau acolo 
probându-şi supleţea şi curajul înfigând bandere în grumajii 
taurilor şi sărindu-le pe spinare. Minea a fost fascinată când a 
văzut taurii şi a vrut să-şi probeze măiestria. Atunci am văzut-o 
pentru prima oară cum a dansat în faţa taurilor sălbatici şi pot 
spune că un astfel de spectacol nu am mai văzut niciodată. 
Inima mea a tremurat de groază pentru ea, fiindcă un taur 
sălbatic este mai înspăimântător decât toate animale, chiar şi 
decât un elefant, care, deşi este atât de mare, este liniştit şi nu 
supără pe nimeni. Taurul sălbatic are coarne lungi şi ascuţite şi 
în coarne el poate ridica un om şi-l poate azvârli în aer cu 


uşurinţă şi apoi, după ce omul va fi căzut pe pământ, îl poate 
zdrobi călcându-l în picioare. Minea a dansat în faţa taurului, 
veşmintele ei erau uşoare şi ea evita cu abilitate coarnele 
taurului, când animalul îşi cobora capul mugind şi se repezea 
spre ea în poziţie de atac. Faţa Mineei parcă era în flăcări când 
dansa înaintea taurului, părul ei fâlfâia în vânt şi fire de argint 
parcă se scuturau din el, dansul ei era atât de rapid, încât ochii 
nici nu puteau distinge mişcările pe care ea le făcea când sărea 
între coarnele taurului, se apuca de coarnele lui cu mâinile, 
punând un picior pe fruntea taurului şi, din această poziţie, 
învârtindu-se în aer, ajungea pe spinarea taurului. l-am admirat 
arta şi măiestria; niciodată nu mi-am imaginat că un om poate fi 
în stare de aşa ceva, iar dacă cineva mi-ar fi povestit despre un 
astfel de dans, nu cred că l-aş fi crezut. Trupul ei era inundat de 
transpiraţie, iar eu nu puteam sta locului privind-o, cu toate că 
spectatorii din spatele meu mă trăgeau de mânecă şi protestau 
că nu pot să vadă nimic din cauza mea. După ce s-a întors din 
arenă, Minea a fost sărbătorită, i s-au pus coroniţe de flori pe 
cap şi pe gât şi tinerii i-au dăruit o cupă nemaipomenit de 
frumoasă, pe care erau pictate în roşu şi negru imagini de tauri. 
Toţi spuneau: „Aşa ceva niciodată n-am mai văzut”. lar căpitanii 
de corăbii, care mai fuseseră în Creta, spuneau inhalând în nări 
aburi de vin: „Greu poţi găsi o astfel de dansatoare în toată 
Creta”. Apoi ea s-a apropiat şi şi-a lipit de mine trupul transpirat. 
Trupul ei era subţire şi suplu, fiecare muşchi îi tremura de 
oboseală şi de mândrie. Eu i-am spus: 

— Nu există în lumea aceasta cineva care să fie asemenea 
ţie. 

Dar inima mea era plină de melancolie, fiindcă după ce am 
văzut-o dansând în faţa taurului, am ştiut sigur că niciodată ea 
nu va fi a mea, taurii o depărtau de mine ca o magie funestă 
Putin timp după aceea, în port a sosit o corabie din Creta, care 
nu era nici prea mare, nici prea mică. Căpitanul nu avea o 
privire suspectă, mai mult, vorbea aceeaşi limbă ca şi Minea. Ea 
mi-a spus: 

Această corabie mă va duce cu siguranţă în ţara mea, voi fi 
din nou alături de zeii mei, aşa că tu vei putea să mă părăseşti 
şi să te bucuri că, în sfârşit, vei scăpa de mine, fiindcă din cauza 
mea ai avut deja destul de multe supărări şi pierderi. 

Dar eu i-am spus: 


— Tu ştii bine, Minea, că eu te voi urma în Creta. 

Ea m-a privit şi ochii ei erau ca marea în lumina lunii, buzele 
ei, pe care şi le vopsise, şi sprâncenele ei subţiri ca nişte linii 
negre deasupra ochilor păreau ireale şi ea mi-a spus: 

Eu nu înţeleg de ce trebuie să vii cu mine, Sinuhe, fiindcă 
această corabie mă va duce direct în ţara mea şi nu cred că-n 
această călătorie s-ar putea întâmpla ceva rău. 

Eu i-am spus: 

Tu ştii la fel de bine ca şi mine de ce, Minea. 

Atunci, ea mi-a strâns mâna cu degetele ei lungi şi puternice, 
a suspinat şi a spus: 

Am trecut prin atât de multe încercări alături de tine, Sinuhe, 
şi am cunoscut atâtea popoare, poate de aceea, în mintea mea. 
nu-mi regăsesc ţara decât ca pe un vis frumos şi nu mai 
năzuiesc atât de puternic ca mai înainte să-mi revăd zeul. De 
aceea am tras de timp, pentru a nu pleca de aici atât de repede. 
lar când am dansat în faţa taurului, am simţit din nou că va 
trebui să mor, dacă tu te vei atinge de mine. 

Eu i-am spus enervat: 

Aşa, aşa, aşa, noi am vorbit deja despre asta de prea multe 
ori şi eu nu mă voi atinge niciodată de tine, fiindcă ar fi o prostie 
să-l zgândăresc pe zeul tău pentru o nimica toată, pe care-aş 
putea-o obţine de la, nu are importanţă care, oricare altă fată, 
după cum spune şi Kaptah. 

Atunci ochii ei au scânteiat ca ochii pisicilor sălbatice în 
întuneric, ea şi-a înfipt unghiile în mâna mea şi a început să 
strige: 

Du-te la fetele tale, fiindcă prezenţa ta mă dezgustă. Aleargă 
repede la fetele murdare din port, după care mintea ta umblă, 
dar trebuie să ştii că, după aceea, nu vreau să te mai văd decât, 
poate, pentru a te străpunge cu pumnalul meu. Tu ai putea să 
te lipseşti de lucrurile acestea, de care şi eu mă lipsesc. 

Dar eu i-am răspuns: 

Nici un zeu nu mi-a interzis-o. 

Şi ea a spus: 

Eu ţi-o interzic şi încearcă numai să te apropii de mine după 
ce o vei fi făcut. 

l-am spus: 

Fii fără grijă, Minea, fiindcă eu deja sunt scârbit de lucrurile 
despre care vorbeşti tu şi găsesc că nimic nu este mai plicticos 


ca a te distra cu o femeie, după ce ai încercat o dată, nici nu 
mai simţi nevoia să o faci din nou. 

Dar ea s-a enervat şi mi-a spus: 

Cuvintele tale jignesc femeia din mine şi acuma ştiu că, dacă 
aşa ceva s-ar fi petrecut între noi, după aceea tu vei fi fost 
scârbit de mine. 

N-am mai fost în stare să spun ceva şi, cu tot efortul pe care 
l-am făcut, ea nu a mai vrut să doarmă lângă mine în acea 
noapte, şi-a luat aşternutul ei şi s-a dus să doarmă într-o altă 
cameră, şi şi-a acoperit capul pentru a dormi. 

Am strigat-o şi i-am spus: 

Minea, de ce nu vii lângă mine să mă încălzeşti ca altădată? 
Noaptea este răcoroasă şi tremur de frig pe covorul meu. 

Ea a spus: 

Ceea ce spui nu este adevărat, fiindcă trupul meu arde, ca şi 
cum aş fi bolnavă, şi eu nici nu pot respira în această căldură 
înăbuşitoare. De aceea, prefer să dorm singură, iar dacă ţie îţi 
este frig, adă-ţi un vas cu cărbuni în cameră sau o pisică să te 
încălzească şi nu mă mai deranja 

M-am dus lângă ea, trupul şi fruntea ei ardeau şi ea tremura, 
de aceea i-am spus. 

Se pare că tu eşti, într-adevăr, bolnavă. Dacă vrei, te voi 
îngriji. 

Dar ea a lovit cu piciorul pătura şi mi-a spus cu ură: 

Pleacă de aici! Nu mă îndoiesc că zeul meu mă va vindeca. 

Dar după puţin timp, ea a spus uşor: 

Dă-mi ceva, Sinuhe, fiindcă simt că mă înăbuş şi că-mi vine 
să plâng. 

l-am dat un calmant şi, într-un sfârşit, ea a adormit, iar eu 
am vegheat-o până-n zori, când câinii din port au început să 
latre. 

A sosit şi ziua plecării şi i-am spus lui Kaptah: 

Strânge toate lucrurile noastre, fiindcă astăzi ne vom 
îmbarca pe o corabie, cu care vom călători pe mare spre 
insulele de unde a venit Keftiu, în ţara unde s-a născut Minea. 

lar Kaptah a spus: 

De ce mi-a fost teamă n-am scăpat, dar n-am să-mi rup 
hainele de pe mine, fiindcă după aceea ar trebui să le cos din 
nou şi pentru faptul că eşti atât de perfid, nu merită să-mi torn 
cenuşă pe cap. Oare n-ai promis chiar tu, atunci când am plecat 


din ţara Mitanni, că nu vom călători pe mare? Am bănuit că 
acest lucru se va întâmpla, încă de când am văzut că te tot 
învârti neliniştit prin port şi că tot şuşoteşti cu această 
blestemată de Minea, care, până la urmă, va scoate şi sufletul 
din noi, după cum am prevăzut încă din prima clipă când am 
văzut-o, când m-a lovit bestial cu sandaua, de mi-a ţâşnit 
sângele din nas. Dar eu am deja mai multă minte acum, de 
aceea nu voi protesta împotriva hotărărilor tale nebuneşti şi nu 
voi mai plânge ca altădată, fiindcă eu am plâns deja prea mult 
din cauza ta în toate ţările unde sacra ta nebunie ne-a dus, îmi 
este teamă să nu-mi pierd vederea la singurul meu ochi de- 
atâta plâns. Dar îţi spun încă de-acum că aceasta va fi ultima 
călătorie, acest lucru chiar şi stomacul meu mi-l spune, dar nu 
vreau să-ţi reproşez ţie nimic, fiindcă mi-e teamă de privirea ta 
şi, de altfel, până şi mirosul tău de medicamente mi-a devenit 
antipatic. Bagajele le-am pregătit deja de mult şi chiar şi eu sunt 
gata de plecare, fiindcă nu te-aş putea lăsa să pleci pe mare 
fără scarabeu şi nici eu n-aş putea fără scarabeu să mă 
aventurez să călătoresc pe pământ spre Simyra prin ţara asta 
de canibali, aşa că nu mai are nici o importanţă dacă voi muri 
pe corabie sau mă voi îneca împreună cu tine în mare, 
important este ca scarabeul să fie cu noi şi n-aş avea nici o 
consolare dacă aş putea şti cum voi muri şi ce mi se va întâmpla 
în viitor, toate acestea au fost deja scrise de băţul cu care mi-ai 
lovit spinarea în ziua când m-ai cumpărat de la piaţa de sclavi 
din Teba. 

Docilitatea lui Kaptah m-a surprins, dar am observat, după 
aceea, că el consultase mulţi marinari din port şi cumpărase de 
la ei diferite leacuri împotriva răului de mare. Înainte de plecare, 
el şi-a atârnat de gât o amuletă, nu a mâncat nimic şi şi-a strâns 
puternic centura împrejurul burţii, a băut un calmant, apoi a 
urcat pe corabie cu ochii ca ai unui peşte opărit şi a cerut cu o 
voce nesigură came grasă de porc, care, după cele afirmate de 
marinari, este singurul remediu împotriva răului de mare. După 
aceea, s-a întins pe punte şi a adormit ţinând strâns într-o mână 
ciozvârta de porc, iar in cealaltă mână scarabeul nostru. 

Şeful gărzii din port a luat tăbliţa mea de argilă şi mi-a urat 
drum bun, după care vâslaşii au început să lovească apa cu 
vâslele şi corabia s-a depărtat de port. Astfel a început călătoria 
spre Creta; în faţa portului, căpitanul a adus jertfă zeului mării şi 


zeilor ascunşi de el în cabină, pânzele au fost desfăşurate şi 
corabia a început să înainteze pe valuri, iar eu am simţit cum mi 
se ridică stomacul până-n gât, fiindcă marea era foarte agitată 
şi-n faţa noastră nu se mai vedea nici un petic de pământ. 


A 


Că ar 


Cartea a opta: 
CASA INTUNERICULUI 


Marea nemărginită se frământa în jurul nostru şi de multe 
zile nu se mai vedea nici un petic de pământ, dar nu-mi mai era 
teamă, fiindcă Minea era cu mine. Ea era şi mai frumoasă de 
când respira aerul mării şi în razele lunii, ochii ei erau 
strălucitori. Stătea uşor aplecată, aproape de pupa corăbiei şi 
respira, parcă devorând aerul, ca şi cum ar fi vrut să ajute 
corabia să înainteze mai repede. Deasupra noastră, cerul era 
albastru, soarele zilei ardea, vântul sufla moderat, exact atât cât 
trebuia pentru a umfla bine pânzele, purtându-ne spre Creta. ŞI 
până la urmă, l-am crezut pe căpitan că direcţia de înaintare a 
corăbiei este bună, fiindcă el mi-a repetat acest lucru de multe 
ori. De îndată ce m-am obişnuit cu mişcarea corăbiei, nu mi-a 
mai fost rău, dar spaima în faţa necunoscutului îmi strângea, 
totuşi, inima, mai ales după ce am văzut că păsările mării, care 
se roteau în jurul corăbiei, ne-au părăsit a doua zi după ce 
pământul nu s-a mai văzut în schimb, au început să ne 
escorteze atelajele zeului mării, marsuini şi porci de mare, cu 
spatele strălucitor, şi Minea îi saluta cu strigăte de bucurie şi le 
vorbea în limba ei, fiindcă îi aduceau un mesaj de speranţă de la 
zeul ei. De fapt, marea nu a fost chiar atât de pustie, fiindcă 
într-o zi am întâlnit o corabie de război din Creta, ale cărei părţi 
laterale erau împodobite cu scuturi de aramă şi marinarii au 
desfăşurat flamurile pentru a ne saluta, dar nu mai înainte de a 
se asigura că corabia noastră nu este o corabie de pirați. Chiar 
şi Kaptah s-a ridicat grozăvindu-se că se poate plimba pe 
corabie, fără să-i fie rău, şi s-a apucat să povestească 
marinarilor despre  peripeţiile sale prin ţările prin care 
călătoriserăm. Şi dacă tot a văzut că nu suferă deloc de rău de 
mare, s-a apucat să mintă şi a povestit cum că, în timpul 
călătoriei pe mare din Egipt la Simyra a fost o furtună 
îngrozitoare, care a sfâşiat pânzele corăbiei noastre şi că, dintre 


toţi marinarii şi călătorii, doar el şi căpitanul nu aveau nimic şi 
erau în stare să mănânce, în timp ce absolut toţi ceilalţi gemeau 
şi-şi vărsau şi maţele din ei. El a mai povestit, de asemenea, 
despre monştrii apelor, care păzesc Delta Nilului şi care înghit 
bărcile pescarilor imprudenţi, ce se aventurează în larg. 
Marinarii i-au răspuns pe acelaşi ton, şi au povestit, la rândul lor, 
despre coloanele imense de piatră, care sprijină cerul, acolo 
unde se sfârşeşte marea şi unde începe abisul şi despre sirenele 
mării cu coadă de peşte, care-i farmecă şi-i ademenesc pe 
marinari cu cântecele lor, ca să se distreze cu ei, şi-i trag în 
adâncuri şi despre tot felul de monştri ai mării, că până la urmă, 
înspăimântat de toate aceste poveşti de groază, lui Kaptah i s-a 
ridicat parul din cap de frică şi s-a ascuns în spatele meu, 
tremurând şi ţinându-mă strâns de tunică. Dar ciozvârta de porc 
a aruncat-o în mare, fiindcă-i era scârbă să mănânce aşa ceva. 

De la o zi la alta, entuziasmul Mineei creştea şi părul ei 
flutura în vânt, ochii ei erau ca un clar de lună în oglinda mării şi 
ea era atât de suplă şi de frumoasă, că mi se frângea inima 
ştiind că peste puţină vreme o voi pierde. Mi se părea că nu are 
nici un sens să mă întorc la Simyra şi în Egipt fără ea. Mă 
obişnuisem atât de mult cu Minea, fără ea viaţa mea nu-şi găsea 
nici o motivaţie şi-mi simţeam gura plină de cenuşă la gândul că 
va veni vremea când nu o voi mai putea vedea, că niciodată nu-i 
voi mai putea ţine mâinile între mâinile mele, că nu voi mai 
putea niciodată atinge trupul ei fierbinte. Căpitanul şi marinarii 
o venerau pentru că dansa în faţa taurilor, deoarece urma să 
intre în casa zeului în prima noapte cu lună plină şi regretau că 
naufragiul prin care trecuse o împiedicase să-şi cunoască zeul 
mai înainte. Am încercat să mai aflu câte ceva despre acest 
ciudat zeu, dar ei s-au ferit să-mi răspundă şi unii mi-au spus: 
„Nu ştim”, iar alţii mi-au spus: ,.Nu-ţi înţelegem cuvintele, 
străine!”. Deci, am înţeles doar atât; regatul zeului din Creta era 
marea şi din toate insulele mării erau trimişi la el băieţi tineri şi 
fete, care puteau să danseze cu măiestrie în faţa taurilor lui. 

A sosit şi ziua când, din mare, a apărut în faţa noastră insula 
Creta, ca un nor albastru. Marinarii au scos strigăte de bucurie şi 
căpitanul a dat zeului mării jertfa cuvenită, fiindcă ne-a 
binecuvântat călătoria cu vântul cel bun şi cu vremea frumoasă. 
Munţii din Creta şi țărmurile abrupte, acoperite cu măslini, se 
desfăşurau în faţa ochilor mei şi am privit spre Creta ca spre o 


ţară străină şi ciudată, despre care încă nu ştiam nimic, chiar 
dacă inima mea urma să fie îngropată acolo. Minea privea cu 
dragoste țărmurile acelea pline de stânci, fiindcă era ţara în 
care ea se născuse, şi a plâns când a văzut munţii sălbatici şi 
verdeaţa care binecuvânta văile. Marinarii au strâns pânzele şi 
vâslaşii au vâslit spre țărm, unde a fost aruncată ancora, şi am 
văzut portul, care era plin de corăbii din toate ţările lumii şi 
chiar şi de corăbii de război. Poate că erau o mie de corăbii în 
port şi Kaptah, uitându-se îndelung la ele, mi-a spus că niciodată 
n-ar fi crezut, dacă cineva i-ar fi povestit, că în toată lumea sunt 
atât de multe corăbii. În port nu erau nici turnuri de pază, nici 
ziduri, nici fortificaţii şi oraşul începea direct de acolo, atât de 
mare era supremaţia Cretei asupra mării şi atât de mare era 
puterea zeului ei. 


Trebuie să povestesc acum despre Creta şi voi povesti doar 
despre ceea ce au văzut ochii mei. N-am să povestesc ce 
gândesc eu despre Creta şi despre zeul ei; aceste gânduri vor 
rămâne veşnic înmormântate în inima mea. Numai ochii mei vor 
povesti ceea ce au văzut. Pot spune că, niciodată, în călătoriile 
pe care le-am făcut în alte ţări, nu am văzut ceva mai frumos şi 
mai ciudat. 

Creta era strălucitoare ca spuma pe care marea o duce spre 
ţărmuri, cu bulele ei incendiate de cele cinci culori ale 
curcubeului, Creta avea limpezimea scânteietoare a scoicilor. 
Aşa o vedeam eu, bucuria vieţii şi plăcerile nu sunt nicăieri în 
lume atât de direct exprimate şi de capricioase ca în Creta, 
acolo nimeni nu se conduce în tot ceea ce face decât după 
dispoziţia pe care o are în acel moment şi este dificil a cădea de 
acord cu oamenii din Creta, din moment ce fiecare îşi schimbă 
punctul de vedere de la o clipă la alta. Locuitorii Cretei vorbesc 
în aşa fel, încât să facă plăcere interlocutorului, chiar dacă 
vorbele lor nu exprimă adevărul. Armonia cuvintelor frumoase îi 
fascinează şi, în ţara lor, nimeni nu vorbeşte despre moarte, 
poate că, în limba lor, nici nu există un cuvânt, care să exprime 
ideea de moarte sau poate că ei se feresc să-l folosească. De 
fapt, moartea unui om este ascunsă, am înţeles că nimeni nu 
voieşte să-i întristeze pe ceilalţi. Bănuiesc că ei ard trupurile 
celor decedați, dar nu sunt sigur dacă aşa este, fiindcă atâta 
vreme cât am locuit în Creta, nu am văzut niciodată vreun mort 
sau vreun mormânt, cu excepţia mormintelor vechilor regi, care, 
odinioară, erau construite din blocuri enorme de piatră. Oamenii 
le ocoleau şi evitau să le privească, fiindcă nu voiau să se 
gândească la moarte, ca şi cum acest fel al lor de a fi i-ar fi 
apărat de moarte ca atare. 


Arta lor este surprinzător de frumoasă şi de capricioasă şi 
fiecare artist pictează după propria inspiraţie, fără a se lăsa 
subjugat de reguli prestabilite şi fiecare artist exprimă prin artă 
ceea ce el simte că este frumos. Amforele şi cupele din Creta au 
o culoare limpede şi strălucitoare. Marginile acestora sunt 
ornate cu animale stranii şi cu peşti. Pe amfore, florile îşi 
etalează frumuseţea şi fluturii zboară prin aer. Cel care este 
obişnuit să privească doar arta dominată de tradiţii, încearcă o 
senzaţie de nelinişte în faţa artei cretane, privind-o, nu este 
sigur dacă nu cumva visează. 

Arhitectura din Creta nu este atât de grandioasă şi de 
impunătoare ca arhitectura templelor şi palatelor din alte ţări 
dar, dacă cretanii nu sunt atât de preocupaţi de exterioarele 
construcţiilor, nu acelaşi lucru se întâmplă cu interioarele, care 
sunt extraordinar de confortabile şi de luxoase. Oamenii din 
Creta iubesc aerul curat, ferestrele caselor lor sunt largi, iar în 
casă au bazine cu apă limpede, care sunt alimentate atât cu apă 
rece cât şi cu apă caldă, care curge când învârteşti de un mâner 
din bronz. In fiecare casă sunt locuri speciale în care oamenii îşi 
fac nevoile, acolo apa curge, antrenează şi curăţă murdăria; pot 
spune că nicăieri în lume eu nu am mai văzut aşa ceva. Nicăieri 
în lume nu există luxul din Creta. Nu doar nobilii şi cei bogaţi se 
bucură de aceste privilegii, ci toţi locuitorii, mai puţin cei care 
trăiesc în port, iar în port locuiesc doar hamalii şi străinii. 

Femeile din Creta îşi pierdeau aproape toată ziua cu spălatul, 
epilatul, cu fardatul şi îngrijirea feţei. Deşi, în general, altceva nu 
făceau, se plângeau întotdeauna că nu le ajunge timpul. Chiar 
dacă erau invitate la o petrecere oferită de rege, nici una nu 
ajungea la ora stabilită, pentru că întotdeauna mai avea ceva de 
făcut, aşa spunea fiecare, dar acest lucru nu deranja pe nimeni. 

Cel mai mult am fost surprins de felul în care erau îmbrăcate 
femeile. Purtau veşminte strâmte, brodate cu aur şi argint, care 
le acopereau tot corpul, totuşi, braţele şi pieptul erau goale, 
fiindcă ele se mândreau cu frumoşii lor sâni şi cu braţele lor. 
Purtau şi veşminte cusute numai din podoabe de aur. Podoabele 
din aur erau subţiri ca papirusul, aveau formă de fluturi, de 
frunze de palmieri şi de caracatiţe şi erau cusute împreună în 
aşa fel încât, în spaţiile dintre ele, să se poată vedea pielea. 
Părul lor era aranjat cu multă artă: pentru aranjarea unor 
anumite coafuri era nevoie de o zi întreagă. Pe cap purtau 


pălărioare suple, care semănau cu fluturii în zbor, fixate uşor cu 
ace din aur. 

Şoldurile femeilor din Creta erau fine şi înguste ca ale 
bărbaţilor, din cauza aceasta, naşterile erau grele, dar cele mai 
multe femei făceau tot ceea ce puteau pentru a le evita, de 
aceea nimeni nu avea mai mult de unul sau doi copii. 

Bărbaţii purtau cizme înalte până la genunchi, pline de 
podoabe, în schimb veşmintele care le acopereau coapsele erau 
foarte simple şi foarte strânse pe talie, fiindcă ei erau cu atât 
mai mândri cu cât şoldurile lor erau mai înguste şi umerii mai 
largi. Bărbaţii din Creta au capetele mici, cu trăsături fine, 
mâinile, picioarele şi încheieturile lor sunt delicate şi suple şi, la 
fel ca femeile, ei nu admit să aibă pe trupul lor nici un fir de păr. 
Foarte puţini dintre ei vorbesc limbi străine, ei sunt mulţumiţi de 
ţara lor şi nu tânjesc după alte ţări, care nu le-ar putea oferi 
acelaşi confort şi fericire ca propria lor ţară. Cu toate că bogăţia 
lor provenea de la corăbii şi de la comerţ, se găseau printre ei şi 
bărbaţi care nu coborau niciodată până în port, fiindcă acolo 
mirosea urât, sau care nu ştiau să facă nici cele mai simple 
socoteli şi le lăsau în întregime pe seama socotitorilor lor. De 
aceea, străinii care erau descurcăreţi se puteau îmbogăţi repede 
în Creta, dacă acceptau să trăiască în port. 

Ei au, de asemenea, instrumente muzicale la care cântă, 
chiar dacă în casă nu sunt muzicanți, şi ei pretind că ştiu să 
scrie muzică, în aşa fel încât, cineva care ştie să citească acele 
semne scrise poate cânta melodii pe care nici nu le-a auzit mai 
înainte. Şi în Babilon muzicienii afirmau că ei cunosc această 
scriere, dar eu nu am discutat nici cu ei, nici cu cei din Creta, 
fiindcă eu nu sunt muzicant şi pentru că instrumentele din 
diferitele ţări prin care am trecut mi-au răvăşit urechile. Dar 
toate aceste ciudăţenii, pe care le-am întâlnit în Creta, m-au 
ajutat să înţeleg de ce în toate celelalte ţări din lume se spune 
„a minţi ca un cretan”. 

Şi în Creta se pot vedea temple, dar cretanii nu se ocupă de 
zei atât de mult ca alţii şi se mulţumesc cu adorarea taurilor. 
Dar o fac cu atâta pasiune, încât aproape nu există zi în care să 
nu meargă la arenă ca să vadă taurii. Eu înclin să cred că einuo 
fac din respect faţă de zei, de fapt, sunt pasionaţi de neliniştea 
şi de bucuria pe care dansul în faţa taurilor le provoacă 
spectatorilor. 


N-aş putea spune că ei manifestau un respect particular 
pentru regele lor, fiindcă regele era asemenea lor, chiar dacă 
locuia într-un palat mai mare decât supuşii lui. Ei se comportau 
faţă de rege ca şi cum ar fi fost egali cu el, glumeau şi 
povesteau fără teamă anecdote amuzante despre rege şi se 
duceau la palat chiar şi atunci când nu erau invitaţi, aşa cum 
alţii se duc să-şi vadă vreun prieten, când îi apucă dorul sau vor 
să discute referitor la ceva ce-i frământă Ei beau vin cu 
cumpătare, doar pentru a se înveseli, şi chiar dacă moravurile 
lor sunt mai libere decât în alte ţări, nu se îmbată niciodată, 
fiindcă acest obicei este considerat grosolan. N-ai să vezi 
niciodată în Creta la vreo sărbătoare pe cineva căruia să i se 
facă rău din cauză că a băut prea mult, ca în Egipt sau ca în alte 
ţări pe care le cunosc. În schimb, se înflăcărează şi se aprind 
repede unul pentru altul, fără să ţină seama al cărei femei este 
cutare bărbat sau a cărui bărbat este cutare femeie şi se 
distrează chiar atunci când se aprind. 

Tinerii care dansează în faţa taurilor se bucură de multă 
admiraţie din partea femeilor, de aceea, mulţi bărbaţi nobili se 
antrenează şi exersează dansul în faţa taurilor, chiar dacă nu 
sunt iniţiaţi, doar pentru a se distra şi a plăcea femeilor; uneori 
dobândesc o abilitate asemănătoare cu cea a tinerilor care sunt 
consacraţi zeului, care nu se pot atinge de femei, la fel după 
cum fecioarele consacrate zeului nu se pot atinge de bărbaţi. Eu 
nu reuşesc să înţeleg cum este posibil ca dansul acesta pătimaş 
în faţa taurilor să anuleze orice dorinţă atât pentru dansatoare, 
cât şi pentru dansatori. 

Eu povestesc despre toate aceste aspecte ale vieţii, pentru a 
arăta că am fost puternic deconcertat în privinţa obiceiurilor din 
Creta, cu care nu m-am putut obişnui niciodată. Cretanii căutau 
fără încetare ceva nou şi surprinzător, nu puteai şti niciodată 
dinainte ce se va întâmpla în clipa următoare. 

Când am ajuns în port, am cerut găzduire la un han pentru 
străini. Deşi nu era prea mare hanul, avea un confort care 
depăşea tot ceea ce văzusem eu până atunci. În comparaţie cu 
acest han, „Pavilionul zeiţei Iştar” din Babilon, cu tot luxul lui 
prăfuit şi cu toată armata lui de sclavi ignoranţi, mi s-a părut 
grosolan. 

Acolo m-am spălat şi mi-am schimbat hainele. Minea şi-a 
aranjat părul şi şi-a cumpărat veşminte noi pentru a arăta bine 


când îşi va reîntâlni prietenii şi am fost uimit văzând că avea pe 
cap o pălărioară care semăna cu o lampă şi în picioare nişte 
sandale cu tocuri foarte înalte, pe care abia putea să meargă, 
dar nu am vrut să o jignesc, de aceea nu am spus nimic despre 
veşmintele ei. l-am dăruit nişte cercei şi un colier asamblat din 
pietre de diferite culori, pe care-l cumpărasem fiindcă 
negustorul ce mi l-a vândut a spus că aşa ceva se purta în ziua 
aceea în Creta. Când l-am întrebat despre ce anume urma să se 
poarte a doua zi, el nu mi-a putut spune nimic. Am privit-o 
surprins pe Minea, fiindcă sânii ei, dezgoliţi, erau puşi şi mai 
mult în valoare de veşmintele-i argintate şi aveau sfârcurile 
vopsite în roşu aprins; ea mi-a evitat privirea şi a spus mândră 
că nu are nici un motiv să-şi ascundă sânii, care pot rivaliza în 
frumuseţe cu sânii oricărei alte femei din Creta. După ce am 
privit-o atent, nu am mai avut nimic de comentat, fiindcă, din 
acest punct de vedere, ea avea dreptate. 

După aceea, o litieră ne-a dus din port până la colina pe care 
era aşezat oraşul, cu casele lui confortabile şi cu grădinile lui. 
Era o altă lume, care nu avea nimic comun cu înghesuiala de 
case, gălăgia şi mirosul de peşte din port. Minea m-a dus în casa 
unui bătrân nobil, care fusese protectorul şi prietenul ei. El se 
ocupa cu pariurile la arena de tauri. Minea locuise în casa lui şi-o 
folosea ca şi cum ar fi fost propria-i casă. Când am ajuns acolo, 
el era ocupat cu cercetarea unei liste de tauri şi-şi nota câte 
ceva în vederea pariurilor de a doua zi, dar când a văzut-o pe 
Minea, a lăsat baltă toate hârtiile lui şi, bucurându-se din toată 
inima că o vede, a îmbrăţişat-o şi i-a spus: 

Unde te-ai ascuns atâta vreme? Te credeam deja în casa 
zeului. Cum încă nu mi-am ales o altă protejată, camera ta te 
aşteaptă, dar nu sunt sigur dacă servitoarele au mai făcut curat 
acolo sau dacă nu cumva soţia mea o va fi dărâmat-o pentru a 
construi vreun bazin în locul ei, fiindcă acum ea se ocupă cu 
creşterea peştilor exotici şi nu se mai poate gândi la nimic 
altceva decât la heleşteie şi la peşti. 

S-a apucat Helea să crească peşti în bazin? a întrebat 
surprinsă Minea. 

Nu, nu este vorba despre Helea, a răspuns bătrânul puţin 
încurcat. Eu am acum o altă soţie şi în acest moment, la ea este 
în vizită un tânăr neiniţiat încă în dansul înaintea taurilor, căruia 
îi arată colecţia ei de peşti, şi iartă-mă că nu-ți fac cunoştinţă cu 


ea, fiindcă s-ar supăra dacă i-am deranja. Dar prezintă-mi-l pe 
prietenul tău, care va fi şi prietenul meu şi pentru care casa 
mea este ca şi casa lui. 

Numele prietenului meu este Sinuhe egipteanul, Cel care 
este singur, şi el este medic, a spus Minea. 

Mă-ndoiesc că el va rămâne singur aici, a spus în glumă 
bătrânul, dar spune-mi, eşti cumva bolnavă, Minea, de umbli cu 
un medic după tine? Ar fi îngrozitor, fiindcă, de cum te-am 
văzut, am şi sperat că tu vei putea dansa mâine în faţa taurilor 
şi că o dată cu întoarcerea ta se va întoarce şi norocul în 
favoarea mea. În fond, intendentul meu se tot plânge că 
veniturile mele nu sunt suficiente pentru a acoperi pierderile sau 
invers, n-are nici o importanţă, fiindcă eu nu înţeleg nimic din 
calculele complicate pe care le face el şi pe care mi le vâră 
întotdeauna sub nas ca să mă enerveze. 

Eu nu sunt deloc bolnavă, a spus Minea. Acest prieten m-a 
scos din multe pericole şi am călătorit împreună cu el 
traversând multe ţări, ca să ajung înapoi în Creta, fiindcă 
corabia cu care am plecat a naufragiat mai înainte de a ajunge 
să dansez înaintea taurilor în Siria. 

Deci aşa? Este oare adevărat? a întrebat neliniştit bătrânul. 
Eu sper, totuşi, că această prietenie nu te-a împiedicat să rămâi 
fecioară, fiindcă altfel nu vei fi admisă pentru a participa la 
concurs şi-ţi vei face tot felul de duşmani, după cum tu ştii prea 
bine. Eu sunt mâhnit când văd că sânii tăi s-au dezvoltat într-un 
mod suspect şi că ochii tăi au o strălucire umedă. Minea, Minea, 
nu cumva ai căzut în plasa pe care ţi-o va fi întins vreun bărbat? 

Nu, a răspuns Minea supărată, nu cred că pui la îndoială 
vorbele mele. Nu, nu-i nevoie să mă examineze nimeni, aşa cum 
se face în piaţa de sclavi din Babilon. Poate că îţi este greu să 
crezi că numai mulţumită protecţiei acestui prieten am putut 
scăpa de pericole şi mi-am regăsit ţara. Eu sper că ceilalţi 
prieteni ai mei se vor bucura mai mult decât tine că mă revăd, 
nu ca tine, care te gândeşti numai la taurii tăi şi la pariuri. 

Şi, spunând aceste vorbe, ea s-a apucat să plângă de ciudă 
şi, de la lacrimi, i s-a întins tot fardul pe obraji. 

Când a văzut că plânge, bătrânul s-a simţit jenat de vorbele 
pe care i le adresase şi când a încercat să-şi repare greşeala, a 
fost foarte confuz. El a spus: 


Eu nu mă îndoiesc că tu ai trecut prin încercări grele în 
călătoria ta, fiindcă în alte ţări cu siguranţă că nu ai putut face 
baie în fiecare zi, nu-i aşa? Şi nici nu cred că taurii din Babilon 
sunt mai grozavi decât taurii noştri. Dar acest lucru îmi aduce 
aminte că eu ar fi trebuit să fiu de-acum la Minos. Am uitat cu 
totul despre această invitaţie a regelui şi nici nu mai am vreme 
să-mi schimb veşmintele, deoarece trebuie să plec repede. Sper 
că nimeni nu-mi va analiza îmbrăcămintea, fiindcă acolo este 
întotdeauna multă lume. Mâncaţi şi beţi, dragi prieteni, şi 
încearcă să te linişteşti, Minea, iar dacă soţia mea trece pe aici, 
spune-i că m-am dus până la Minos. De fapt, eu aş putea, la fel 
de bine, să mă duc să mă culc, fiindcă la Minos nimeni nu 
observă dacă sunt prezent sau absent, dar mă gândesc că aş 
putea trece şi pe la grajduri ca să văd cum arată noii tauri 
achiziţionaţi. Se spune că au o pată lângă ochi şi se pare că sunt 
nişte tauri grozavi. 

El şi-a luat rămas-bun de la noi cu un aer distrat şi a dat să 
plece, dar Minea i-a spus: 

Noi mergem împreună cu tine la Minos. Eu vreau să-mi revăd 
prietenii şi să-l prezint lor pe Sinuhe. 

Fiindcă bătrânul nu se putea hotări dacă trebuie sau nu să 
luăm o litieră pentru un drum atât de scurt, până la urmă, ne- 
am dus pe jos până la palatul lui Minos. În drum spre palat am 
înţeles că Minos este regele lor şi am aflat că dintotdeauna toţi 
regii s-au numit Minos, ca să se poată deosebi prin acest nume 
de ceilalţi oameni. Dar al câtelea Minos era actualul rege, nu am 
putut afla, fiindcă nimeni nu se sinchisea de acest detaliu. Dacă 
un Minos dispărea, era înlocuit imediat cu un alt Minos şi Creta 
tot Creta rămânea. 

În palat erau nenumărate camere. Pereţii sălii de recepţie 
erau împodobiţi cu alge, caracatite şi meduze, care-ţi lăsau 
impresia că se leagănă în undele unei ape transparente. Toată 
această sală imensă era plină de oameni, unul mai luxos şi mai 
ciudat îmbrăcat decât altul, şi toţi se foiau neîntrerupt şi 
conversau pătimaş între ei, râdeau foarte tare şi sorbeau băuturi 
răcoritoare, vinuri şi sucuri de fructe din nişte cupe micuţe. 
Minea m-a prezentat prietenilor ei şi toţi au fost, în egală 
măsură, politicoşi şi distraţi, iar regele Minos mi s-a adresat 
foarte amabil şi prietenos în limba egipteană, mi-a mulţumit că 
am salvat-o, protejat-o şi ajutat-o pe Minea să se întoarcă la zeul 


ei şi a asigurat-o pe Minea că va putea merge în casa zeului, cu 
prima ocazie, chiar dacă ei i-a trecut de mult rândul. 

După aceea, am rămas singur şi, uitându-mă în jurul meu, m- 
am simţit eu însumi bizar în acea societate, fiindcă nu 
cunoşteam limba pe care o vorbea şi motivul veseliei pe care o 
afişa, până în momentul când a venit spre mine o femeie între 
două vârste, care avea o coafură înaltă cât un turn de pază şi 
era împodobită, din cap până-n picioare, cu flori naturale şi 
pentru care, după părerea mea, nu merita să-ţi risipeşti aurul ca 
să-şi dezgolească sânii. Ea mi s-a adresat într-o egipteană 
aproximativă: 

Sunt sigură că ne-am întâlnit mai înainte, dar nu-mi mai aduc 
aminte care este numele tău, deşi sunt sigură că tu eşti acel 
egiptean care a venit în Creta pentru a ne iniţia în practicarea 
misterelor zeiţei Isis. 

l-am spus că nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată mai 
înainte şi am asigurat-o că dacă aş fi văzut-o, n-aş fi putut să o 
uit niciodată, şi nu am minţit când am spus aceste vorbe, fiindcă 
atunci când vorbea semăna nemaipomenit de mult cu o capră, 
care muşcă în joacă dintr-o tufă. l-am spus că nu sunt preot, ci 
medic şi când a auzit, m-a şi întrebat repede: 

Vindeci şi tauri? 

Dacă am jignit-o, nu am făcut-o cu voie, fiindcă era prima zi 
de când eram în Creta şi încă nu ştiam că acolo taurii sunt mai 
preţuiţi decât oamenii şi că vindecarea unui taur bolnav este 
mai importantă decât vindecarea unui nobil bolnav. Şi nu ştiam 
că în spatele vorbelor rostite de o femeie din înalta societate se 
ascund întotdeauna dorinţa şi patima. 

Este drept că am vindecat câţiva ţapi şi câteva maimuțe, am 
spus eu, dar de tauri încă nu m-am atins până acum. 

Când a auzit vorbele mele, m-a lovit în joacă cu evantaiul şi 
mi-a spus că sunt un bărbat răutăcios. 

Presupun că n-aş fi putut scăpa de ea prea uşor, dacă nu ar fi 
apărut Minea, care m-a apucat de mână şi m-a dus să-mi arate 
palatul. 

Minea umbla prin palat ca şi cum ar fi fost la ea acasă: m-a 
condus dintr-o încăpere în alta, exclamând de bucurie în faţa 
vreunui obiect recunoscut şi salutând sclavii, care se înclinau în 
faţa ei. Se purta atât de natural, ca şi cum niciodată nu ar fi 
lipsit din palat. Ea mi-a spus că oricare nobil poate să plece, 


atunci când îi trece lui prin cap, la domeniile lui sau în vreo 
călătorie, fără să-şi anunţe prietenii, nimeni nu face prea mare 
caz de acest lucru, iar atunci când se întoarce, îşi ocupă locul 
obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp şi nimeni 
nu se miră. Acest mod de a fi al lor face ca moartea să fie mai 
uşor acceptată, fiindcă, dacă cineva dispare, nimeni nu se 
întreabă nimic despre el, până când trece în uitare. Dacă cineva 
lipseşte de la o vizită hotărâtă mai înainte sau de la o întâlnire 
importantă, nimeni nu este surprins şi consideră că persoana 
absentă va fi avut motive serioase, care au împiedicat-o să vină. 

În cele din urmă, Minea m-a dus într-o cameră frumoasă, 
situată în partea de sus a palatului, în coasta colinei, de la a 
cărei fereastră puteai vedea pajiştile surâzătoare, fânețele, 
pădurile de măslini şi plantațiile din afara oraşului. Ea mi-a spus 
că este camera ei. Toate lucrurile erau aşa cum le lăsase, ca şi 
cum ea nu ar fi fost plecată niciodată de acolo, cu toate că 
veşmintele şi podoabele din lăzi şi scrinuri se demodaseră între 
timp şi ea nu le-ar mai fi putut purta niciodată. Abia atunci am 
înţeles eu că ea face parte din familia regală a lui Minos, deşi aş 
fi putut-o ghici mai înainte din numele ei. De aceea aurul, 
argintul şi bogăţiile nu însemnau nimic pentru ea, fiindcă încă 
din copilărie fusese obişnuită să aibă tot ceea ce doreşte, dar, 
tot din copilărie, ea a fost consacrată zeului ei, de aceea, ea a 
crescut în casa taurilor şi a locuit mai mult acolo, când nu a 
locuit la palat, în casa bătrânului ei tutore sau la vreo prietenă, 
fiindcă cretanii sunt şi în această privinţă capricioşi. 

Eram curios să văd casa taurilor. Ne-am întors în sala de 
recepții să-l salutăm pe tutorele Mineei şi el a fost foarte mirat 
când m-a văzut şi m-a întrebat amabil dacă ne vom fi cunoscut 
altădată, fiindcă nu-şi aminteşte cine sunt, deşi figura mea nu-i 
este total necunoscută. 

Am plecat de la palat şi Minea m-a condus până la casa 
taurilor, care s-a dovedit a fi mare cât un oraş, cu grajdurile, 
câmpurile, estradele şi arenele, cu şcolile şi cu locuinţele 
preoţilor. Am trecut dintr-un grajd în altul şi era un miros 
dezgustător în fiecare grajd, care se pare că n-o deranja deloc 
pe Minea. Ea era veselă şi-i dezmierda fără încetare pe tauri cu 
tot felul de cuvinte frumoase, în pofida faptului că, de după 
staule, taurii încercau s-o împungă cu coarnele, mugeau şi 
răscoleau pământul cu copitele lor puternice şi ochii le erau roşii 


de indignare. Băieţii şi fetele pe care i-a întâlnit nu s-au arătat 
prea prietenoşi faţă de Minea. Ca şi ea, ei erau iniţiaţi şi dansau 
în faţa taurilor, dar fiecare dintre ei era invidios pe ceilalţi şi 
pentru nimic în lume nu i-ar fi arătat altuia tehnica vreunui 
detaliu al dansului, în care era mai priceput. În schimb, preoţii 
care antrenau taurii şi-i instruiau pe dansatori au fost foarte 
amabili şi prietenoşi, iar când au aflat că eu sunt medic, mi-au 
pus o grămadă de întrebări despre digestia taurilor, despre 
amestecurile de furaje şi despre remediile care ajută ca părul 
taurilor să fie strălucitor, cu toate că în acest domeniu, cu 
certitudine, ei ştiau mai mult decât ştiam eu. Minea era foarte 
apreciată, de aceea, a obţinut imediat un taur şi un număr de 
ordine pentru concursul de a doua zi. Ea ardea de nerăbdare să- 
mi arate măiestria cu care dansa în faţa celor mai buni tauri. 

Am plecat de acolo şi ea m-a condus la o casă unde locuia 
solitar marele preot al zeului din Creta şi al taurilor. La fel cum 
întotdeauna regele Cretei se numea Minos, numele marelui 
preot era întotdeauna Minotaur. El era omul cel mai respectat 
din Creta şi mulţi nici nu se încumetau să-i rostească numele cu 
voce tare. Când se vorbea despre el, era numit „bărbatul de la 
micuța casă de tauri”. Şi Minea se temea să meargă la el; deşi 
nu mi-a spus nimic, am văzut în ochii ei o expresie care-mi era 
complet necunoscută. 

După ce am fost anunţaţi, am fost conduşi într-o cameră 
întunecoasă, unde Minotaurul ne aştepta. Când l-am văzut, am 
avut impresia că am în faţă un zeu şi m-am gândit că toate 
poveştile pe care le auzisem despre Creta erau adevărate 
fiindcă în faţa ochilor mei se afla o fiinţă cu un trup de om ca toţi 
oamenii şi cu un cap aurit de taur. Dar, după ce noi ne-am 
înclinat în faţa lui, şi-a scos capul din aur şi am putut vedea că 
are faţă omenească. Cu toate că a zâmbit amabil, nu mi-a 
plăcut de el, mi s-a părut că avea în ochi duritate şi cruzime. Nu- 
mi pot explica cum de l-am văzut eu aşa, era un bărbat 
neobişnuit de frumos cu o piele arămie, un bărbat impunător, 
născut pentru a comanda. Nu a fost nevoie ca Minea să 
povestească ceva, el ştia totul despre naufragiu şi despre 
încercările prin care trecuse. El mi-a mulţumit pentru grija şi 
pentru bunătatea pe care am avut-o faţă de ea, pentru că am 
ajutat-o să ajungă în Creta la zeul ei şi mi-a mai spus că, la 


hanul la care am tras, mă aşteaptă numeroase daruri, de care 
este sigur că mă voi bucura. 

Nu sunt importante pentru mine darurile şi bogăţiile, am 
spus eu. Eu pot fi mai fericit dacă învăţ ceva nou decât dacă am 
aur. Cunosc zeii Babilonului, zeii hitiţilor şi încă mulţi alţi zei. 
Sper să aflu câte ceva nou şi despre zeul din Creta, am auzit 
atâtea poveşti despre el. Ştiu că zeul Cretei iubeşte fecioarele şi 
băieţii care dansează în faţa taurilor, că este deosebit de zeii din 
Siria - unde templele în care oficiază preoţi castraţi sunt locuri 
de destrăbălare publică - şi de zeii altor ţări, dar mai mult nu 
ştiu despre el. 

In afara zeului Mării, în Creta există încă mulţi alţi zei, pe 
care oamenii obişnuiţi îi adoră, a spus Minotaurul. În port există 
chiar şi temple pentru alţi zei din alte ţări, străinii care trec prin 
Creta pot aduce jertfe lui Amon, lui Baal, oricărui zeu vor. Însă, 
puterea Cretei depinde doar de marele ei zeu; zeul Mării a fost 
adorat în secret din toate timpurile în toată lumea. Tu nu vei 
putea şti mai mult despre acest zeu niciodată. Doar cei iniţiaţi îl 
pot cunoaşte. Despre înfăţişarea lui nu se ştie nimic precis, 
fiindcă din palatul lui, nimeni nu s-a întors încă. 

Zeii hitiţilor sunt Cerul şi Pământul, am spus eu. Ploaia, care 
coboară din Cer, fertilizează Pământul, puterea şi bogăţia 
hitiţilor depind de acest proces, care se repetă fără întrerupere 
de la începutul timpurilor, înţeleg, deci, că zeul Cretei este zeul 
Mării, fiindcă puterea şi bogăţia Cretei depind de mare. 

Poate că tu ai puţină dreptate, Sinuhe, a spus el cu un 
zâmbet bizar. Află că noi adorăm un zeu care trăieşte, prin acest 
lucru ne deosebim de celelalte popoare, care adoră zei morţi 
sau imagini din lemn. Zeul nostru nu este o aparenţă, taurii sunt 
puterea lui simbolică şi atâta timp cât zeul nostru va trăi, Creta 
va avea supremaţia mării. Aşa au spus profeţii noştri şi nu cred 
că cineva se poate îndoi de acest lucru după ce vede corăbiile 
noastre, cu care nici o altă ţară din lume nu poate rivaliza. 

Eu am auzit că zeul vostru locuieşte în labirintul unui palat 
întunecat, am insistat eu. Tare mult aş dori să văd acest labirint, 
am adăugat eu. Nu pot înţelege de ce iniţiaţii care intră în acest 
labirint nu se mai întorc niciodată de acolo, deşi au voie să se 
întoarcă. 

Cea mai mare cinste, norocul cel mai mare şi cea mai mare 
bucurie, pe care le pot avea fecioarele şi adolescenţii din Creta 


este că li se oferă şansa de a trăi etern în afara timpului 
oamenilor muritori în casa zeului, a spus Minotaurul repetând 
cuvintele pe care le auzisem deja de multe ori. Toate insulele 
mării se întrec între ele şi trimit aici, în Creta, pe cele mai 
frumoase fecioare şi pe cei mai buni adolescenţi, care ştiu să 
danseze în faţa taurilor; dintre ei sunt aleşi cei care îl vor întâlni 
pe zeu. Nu ştiu ce vei fi auzit tu despre sălile palatului în care 
locuieşte zeul, dar trebuie să-ţi spun că acolo este o viaţă cu 
totul altfel decât viaţa pământească; oare de ce să se întoarcă 
cineva de acolo în lumea suferințelor şi durerii? 

Apoi, el i s-a adresat Mineei: 

Oare ţie îţi este teamă, Minea, de casa zeului? 

Minea nu a răspuns nimic, dar eu am spus: 

Pe ţărmul mării, la Simyra, eu am văzut cadavre de marinari 
înecaţi. Capetele lor erau tumefiate, burţile lor erau umflate şi 
din expresia feţei lor nu se putea citi nici o fericire. Este tot ceea 
ce cunosc eu despre locuinţa zeului mării, dar eu nu mă îndoiesc 
de vorbele tale şi-i doresc Mineei să aibă noroc. 

Minotaurul a rostit cu răceală în glas: 

Tu vei vedea unde este labirintul, nu mai este multă vreme 
până ce va fi lună plină; atunci Minea va intra în locuinţa zeului. 

Dar dacă Minea va refuza să meargă în casa zeului? am 
întrebat eu nervos. 

Cuvintele lui mi-au îngheţat inima. 

Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată, a spus Minotaurul. 
Tu nu poţi schimba nimic, Sinuhe egipteanule. După ce va fi 
dansat în faţa taurilor, Minea va intra de bunăvoie în casa 
zeului, fiindcă ea doreşte acest lucru. 

După aceea, el şi-a pus din nou pe umeri capul aurit de taur 
şi nu i-am mai văzut chipul. Am înţeles că trebuie să plecăm. 
Minea m-a luat de mână şi m-a condus afară. Ea nu mai era 
veselă. 

Când m-am întors la han, Kaptah mă aştepta. Era foarte bine 
dispus, fiindcă băuse mult, ca să-şi facă o părere despre vinurile 
din Creta. El mi-a spus: 

Stăpâne, pentru servitori această ţară este mai bună decât 
mult râvnita ţară de Dincolo. Aici nimeni nu-şi loveşte servitorii. 
Stăpânii sunt atât de distraţi, încât nici nu ştiu câţi bani au în 
buzunar sau ce bijuterii cumpără. Intr-adevăr, această ţară este 
paradisul servitorilor de pe pământ. Dacă un stăpân se înfurie 


pe servitorul lui, servitorul n-are decât să se ascundă până a 
doua zi, când, de regulă, stăpânului i-a trecut supărarea. Doar 
pentru vâslaşi şi pentru sclavii din port, Creta este o ţară rea; 
stăpânii de corăbii au nuiele suple, sunt foarte zgârciţi şi, poate 
că n-ai să mă crezi, dar ei sunt în stare să înşele pe un negustor 
din Simyra cu aceeaşi uşurinţă cu care un negustor din Simyra îl 
înşală pe un egiptean. Dar ceea ce-mi place cel mai mult în 
Creta sunt peştişorii pe care ei îi conservă cu ulei în vase de 
argilă; sunt foarte gustoşi şi te-ndeamnă să bei vinul cu mai 
multă plăcere. Uite, din cauza acestor peştişori, eu îi iert pentru 
toate lucrurile care nu-mi convin aici. 

Kaptah era ameţit şi a vorbit vrute şi nevrute, aşa cum îi era 
obiceiul, dar pe urmă, a închis uşa camerei noastre, şi după ce 
s-a asigurat că nimeni nu ne ascultă, mi-a spus în şoaptă: 

Stăpâne, în ţara aceasta se întâmplă multe lucruri ciudate. 
Marinarii din crâşmele portului povestesc că zeul Cretei a murit 
şi că preoţii, îngroziţi şi scoşi din minţi, caută să găsească un alt 
zeu. Dar aceste vorbe sunt periculoase şi din cauza unor astfel 
de vorbe, câţiva marinari au fost deja azvârliţi de pe stânci în 
mare ca să le ţină de urât caracatiţelor. Se spune că puterea 
Cretei a început să se clatine, fiindcă zeul ei a murit. 

Atunci s-a aprins în inima mea o speranţă nebună şi i-am 
spus lui Kaptah: 

Peste câteva nopţi, va fi lună plină; atunci Minea va trebui să 
intre în casa zeului. Dar dacă este adevărat că zeul Cretei a 
murit, ceea ce nu ar fi imposibil, fiindcă mulţimea este aceea 
care află prima orice noutate, deşi nimeni nu i-o povesteşte, 
înseamnă că Minea se va putea întoarce din acea casă din care 
nimeni nu s-a întors. 

Kaptah a spus: 

Ascultă, Sinuhe, stăpânul meu, oare această fată blestemată 
nu ne-a adus până acum destule neplăceri? încă nu pot uita că o 
femeie a fost în stare să mă lovească cu atâta furie până ce mi- 
a dat sângele pe nas. Dar tu ai dreptate, mulţimea este prima 
care ştie totul, chiar dacă nimeni nu i-a povestit nimic. Mai întâi, 
adevărul este neclar, ca în vis, dar imediat ce totul începe să se 
limpezească, se răspândeşte ca o flacără într-un lan uscat, apoi 
încep să fie omorâţi oameni la colţ de stradă, ard case şi multe 
lucruri se schimbă. Eu nu-i invidiez deloc pe nobilii din Creta. 
Dacă zeul Cretei a murit, toţi oamenii din port se vor năpusti 


peste ei cu ce le-o fi mai la îndemână. Este de înţeles că nimeni 
nu se duce la aşa o treabă cu mâna goală. Forjorii vor lua cu ei 
ciocanele, pescarii cuţitele de spintecat peştele, iar hamalii se 
vor mulţumi cu nişte ciomege noduroase de lemn, aşa cred, dar 
s-ar putea să fie şi altfel. 

Vorbele lui mi-au amintit de astrologii Babilonului, care au 
afirmat: „Preoţii Babilonului au socotit în stele, sfârşitul lumii 
este aproape şi popoarele vor începe o altă eră după ce zeii vor 
muri; nimic nu va mai fi ca înainte”. Dar cine ştie, poate că 
această povestire se referea doar la Creta, toată lumea ştie că 
zeii Egiptului şi Siriei nu pot muri niciodată pentru că toată 
credinţa în ei se bazează pe faptul că ei sunt nemuritori. Aceste 
lucruri i le-am spus lui Kaptah, el a oftat şi mi-a spus: 

— Înţelepciunea ta, stăpâne, este mare; dacă în capul meu 
nu ar fi atâta vin, poate că aş înţelege mai clar despre ce 
vorbeşti, dar acum, stele şi preoţi, zei şi sfârşitul lumii se 
amestecă în capul meu. Singurul lucru pe care l-am înţeles din 
tot ceea ce ai spus este că, pentru tine, nici sfârşitul lumii nu 
este mai important decât Minea. Această arogantă Minea apare 
în toate vorbele tale, şi la început, şi la sfârşit, şi-n jurul ei îţi 
învârţi toate vorbele. Mie îmi este milă de tine şi, aşa cum de 
multe ori ţi-am mai spus, îţi spun şi-acuma: ţine minte că şi de 
la o sclavă şi chiar şi de la o târfă de pe stradă poţi obţine cu 
mult mai puţină suferinţă tot ceea ce doreşti! Dacă este să dau 
crezare vorbelor care se spun prin cârciumi, în afară de aceste 
fecioare iniţiate, care-şi etalează doar sânii, nu sunt prea multe 
femei în Creta care să-şi ţină prea strâns genunchii. Dar dacă tu 
o vrei chiar atât de mult pe această fată, lucrurile sunt simple. li 
tragem o lovitură în cap cu un băț, o punem într-un sac, 
închiriem o corabie şi o ducem în Egipt, sper că scarabeul nostru 
nu ne va trage pe sfoară şi ne va proteja şi de data aceasta. 
Pentru tine, eu aş fi în stare să mă angajez la aşa o periculoasă 
aventură, fiindcă m-am săturat să te tot aud cum behăi ca un 
tap trist, m-am săturat să te văd cum îţi dai ochii peste cap şi 
cum ţi se zbârleşte tot părul din cap ca blana unui motan în 
călduri. 

Nu l-am certat pe Kaptah pentru obrăznicie, m-am gândit că 
vorbele lui nu aveau nici un cusur şi că soluţia pe care o 
propunea era destul de înţeleaptă. Dar o respectam atât de mult 
pe Minea şi-i respectam hotărârea de a se dărui zeului ei, încât, 


în nebunia mea, nu am găsit demne de urmat sfaturile lui 
Kaptah. M-am gândit că Minea nu mi-ar fi iertat niciodată dacă 
aş fi furat-o şi aş fi pus-o într-un sac ca pe o pisică. 

A doua zi, am obţinut un loc bun ca să pot vedea evoluţia 
dansatorilor în faţa taurilor. Împrejurul arenei erau multe rânduri 
de bănci din piatră, pe care se puteau aşeza spectatorii, şi 
fiecare rând de bănci era mai ridicat decât cel din faţă, pentru 
ca toată lumea să poată vedea la fel de bine. Am fost uimit şi 
am admirat înţelepciunea arhitecţilor din Creta, nicăieri în lume 
eu nu am mai văzut aşa ceva. In Egipt, când erau purtaţi în 
procesiune pe străzi zeii, se construiau estrade înalte, ca fiecare 
om din mulţime să-i poată vedea pe zei, pe preoţi sau pe 
dansatori. 

Mai întâi, unul după altul, au intrat în arenă taurii; după 
aceea, fiecare dansator a executat un program complicat, în 
care erau incluse câteva sărituri, pe care trebuiau să le execute 
fără nici o greşeală, într-o ordine prestabilită. Cea mai dificilă 
era săritura pe spatele taurului, printre coarne, cu răsucire în 
aer şi cădere în picioare pe spatele taurului. Chiar şi cei mai 
talentaţi nu reuşeau să execute tot acest program impus fără 
nici o greşeală. Execuţia ireproşabilă depindea foarte mult de 
taur, de felul în care alerga sau se oprea, de felul în care îşi 
încovoia grumazul. Nobilii şi bogătaşii din Creta pariau de zor 
între ei, conform preferințelor sau pentru protejaţii lor, dar eu nu 
am putut înţelege patima lor şi starea lor de extaz, fiindcă, la 
drept vorbind, toţi taurii semănau între ei, iar dansatorii 
executau atât de repede salturile, că-mi era şi greu să le disting. 
Şi Minea a dansat înaintea taurilor şi, dacă la început am fost 
neliniştit şi am tremurat de frică să nu i se întâmple ceva, până 
la urmă m-am calmat şi i-am admirat măiestria. Uitându-mă la 
trupul ei atât de suplu, am uitat de riscuri şi m-am alăturat 
admiratorilor care-i strigau numele. Toate fetele şi toţi băieţii 
dansau goi în faţa taurilor, fiindcă orice fel de îmbrăcăminte i-ar 
fi împiedicat în mişcările atât de rapide şi le-ar fi pus viaţa în 
pericol. După mine, Minea era cea mai frumoasă când dansa, 
trupul ei era suplu şi strălucea de ulei. Totuşi, aş fi nedrept dacă 
aş spune că nu erau multe alte fete frumoase, care dansau cu 
deosebită măiestrie. Dar ochii mei n-o vedeau decât pe Minea. 
Probabil că ea nu a fost într-o formă atât de bună ca alţi 
concurenţi, după atât de lunga absenţă din Creta, de aceea nu a 


câştigat nici o cunună. Bătrânul ei protector, care pariase pe ea, 
a fost puţin supărat şi amărât, dar a uitat repede de pierderea 
sa şi s-a dus la grajduri ca să aleagă alţi tauri şi alte numere, 
fiindcă avea dreptul, în calitate de protector al Mineei. 

Dar când, după spectacol, am revăzut-o pe Minea, ea s-a 
uitat mai întâi împrejur, apoi mi-a spus cu răceală: 

Sinuhe, eu nu te mai pot întâlni, fiindcă prietenii mei m-au 
invitat la o petrecere şi după aceea trebuie să mă pregătesc 
pentru zeu, fiindcă poimâine va fi lună plină. Ne vom revedea 
mai înainte de a pleca în casa zeului, dacă tu vei vrea să mă 
conduci acolo, împreună cu ceilalţi prieteni ai mei. 

Fie precum vrei tu, i-am spus eu. Fără îndoială, în Creta mai 
sunt multe lucruri de văzut. Obiceiurile acestei ţări sunt 
interesante şi veşmintele femeilor îmi plac foarte mult. În timpul 
spectacolului, multe prietene de-ale tale s-au arătat foarte 
prietenoase şi m-au invitat la ele şi, să spun drept, mi-au plăcut 
atât feţele cât şi sânii lor, chiar dacă ele nu sunt atât de suple şi 
de înțelepte ca tine. 

Atunci ea m-a prins cu putere de braţ, ochii ei au scânteiat, 
avea respiraţia agitată şi mi-a spus: 

Nu-ţi permit să te distrezi cu prietenele mele când încă sunt 
cu tine. Ai putea să ai răbdare şi să mai aştepţi puţin, fiindcă nu 
mai este mult şi nu voi mai fi aici, Sinuhe. Chiar dacă sunt prea 
slabă şi nu corespund gustului tău, lucru care nu-mi trecuse 
niciodată prin gând, fă-o de dragul prieteniei noastre. 

Doar am glumit, i-am spus eu. Eu nu vreau să te deranjez cu 
nimic, fiindcă înţeleg că tu ai multe de făcut mai înainte de a 
intra în casa zeului tău. Am să mă duc la han şi am să mă- 
ngrijesc acolo de bolnavi, fiindcă în port sunt mulţi oameni care 
au nevoie de îngrijirile unui medic bun. 

Ne-am despărţit şi încă multă vreme am simţit în nări mirosul 
de tauri. Cred că niciodată nu voi putea uita mirosul taurilor din 
Creta. Dacă, din întâmplare, văd o cireadă de tauri, mi se face 
rău şi acel miros revine, nu mai pot mânca nimic şi inima mea 
devine grea ca o piatră. Am plecat şi am dus la han câţiva 
bolnavi din port, pe care i-am consultat şi de care m-am ocupat 
până seara târziu, când au început să se aprindă torţele în faţa 
caselor de distracţie din port. 

Prin pereţi, ajungeau până la mine muzica şi râsul sănătos al 
oamenilor indiferenți, care-şi trăiau viaţa ca şi cum niciodată n- 


ar mai fi urmat să moară, ca şi cum în lume nu ar fi fost durere, 
supărare şi necazuri. În Creta, până şi sclavii se molipsiseră de 
la stăpânii lor, erau nepăsători şi ştiau să profite de orice clipă 
liberă pentru a se distra. 

Era noapte deja, stăteam în camera mea. Kaptah întinsese 
deja covoarele pentru dormit. Voiam să fiu singur în întunericul 
camerei mele. Luna se ridicase pe cer şi era mare şi 
strălucitoare, deşi încă nu era plină. Uram luna, fiindcă urma să 
mă despartă de singura femeie pe care o consideram sora inimii 
mele, mă uram pe mine însumi, fiindcă eram atât de slab şi de 
fricos, fiindcă nu ştiam ce să fac. Deodată, uşa s-a deschis şi a 
intrat Minea, uitându-se cu atenţie în jurul ei. Nu era îmbrăcată 
ca femeile din Creta. Purta veşmintele simple, cu care dansase 
în faţa nobililor sau săracilor prin ţările prin care noi trecuserăm, 
iar părul îi era strâns cu o panglică de aur. 

Minea, am spus eu surprins. Oare cum se face că eşti aici? 
Eu credeam că te pregăteşti pentru zeul tău. 

Ea mi-a spus: 

Vorbeşte mai încet, n-aş vrea ca cineva să ne audă. 

S-a aşezat alături de mine, a privit luna şi a spus cu ciudă: 

Nu-mi mai place patul din casa taurilor şi nici cu prietenii de 
altădată nu mă mai simt bine. Dar de ce am venit la tine, în 
acest han din port, care nu-mi place, n-aş putea spune. Dacă tu 
vrei să te culci, nu te voi mai deranja şi voi pleca. Fiindcă tot nu 
puteam să dorm, am venit să mai simt o dată mirosul de leacuri 
şi de plante din preajma ta, să-l ciupesc încă o dată pe Kaptah 
de urechi, să-l trag de păr pentru discursurile lui stupide şi 
amuzante. Călătoria pe care am făcut-o împreună cu voi şi ţările 
străine mi-au răvăşit gândurile; nu mă mai simt bine ca 
altădată, nu mă mai bucură aclamaţiile şi strigătele de 
admiraţie, când sunt în arenă. Nu mai doresc atât de puternic ca 
altădată să intru în casa zeului, vorbele oamenilor din jurul meu 
sunt ca pălăvrăgeala fără sens a copiilor şi bucuria lor ca spuma 
pe care marea o aduce pe ţărmuri; nu mă mai amuză deloc 
jocurile lor. Îmi simt inima goală, capul îmi este gol şi nu mai 
există nici un gând în care să mă regăsesc aşa cum eram. Toate 
gândurile doar mă rănesc şi niciodată nu am avut în mine o atât 
de mare tristeţe. Ţine-mi mâinile în mâinile tale, ca altădată, 
fiindcă eu nu mă mai tem de nimic, nici chiar de moarte, când 
mâinile tale mă ating. 


l-am spus: 

Minea, sora inimii mele, copilăria şi adolescenţa mea au fost 
limpezi ca apa unei fântâni adânci. După aceea, viaţa mea de 
bărbat a fost ca un râu, care, în ciuda faptului că nu are apă 
adâncă, vrea să acopere multe ţinuturi din multe ţări, de aceea, 
până la urmă nu mai poate curge şi devine o mlaştină cu apă 
clocită. Când ai apărut tu, Minea, apa acestui râu a crescut şi a 
început să curgă din nou şi am simţit că totul în mine se purifică, 
că lumea îmi zâmbeşte din nou şi că tot răul este o pânză de 
păianjen, pe care pot, fără nici o teamă, să o dau la o parte cu 
mâna mea. Pentru tine am vrut să fiu din nou un om bun şi să 
îngrijesc bolnavii care au nevoie de mine, dezinteresat, ca zeii 
răi să nu mai aibă nici o putere asupra mea, dar acum, dacă tu 
pleci, tot întunericul mă va înconjura din nou şi-mi simt inima ca 
un corb solitar în deşert şi nu mai doresc oamenilor nici un bine, 
urăsc oamenii, urăsc zeii, îi urăsc atât de mult, încât nu mai 
vreau să aud nimic despre zei. Îţi mai spun o dată, Minea: în 
lume sunt multe ţări, dar numai un singur fluviu este adevărat. 
Vino cu mine în ţara cu pământul negru şi moale, vino pe malul 
Nilului, unde rațele măcăne în stuf şi unde, în fiecare zi, soarele 
trece pe cer într-o barcă de aur! Vino cu mine, Minea! Să 
spargem împreună o amforă şi să trăim împreună, ca oricare alt 
bărbat şi ca oricare altă femeie, să nu ne mai despartă niciodată 
nimic! Viaţa ne va fi mai uşoară, iar după ce vom muri, trupurile 
noastre vor fi îmbălsămate şi apoi ne vom regăsi din nou în ţara 
de Dincolo, pentru a trăi împreună etern. 

Ea mi-a strâns mâinile, mi-a atins ochii, buzele şi gâtul şi mi- 
a spus: 

Sinuhe, nu pot veni cu tine, fiindcă nu există o corabie care 
să ne ducă din Creta şi nici un căpitan nu se va aventura să ne 
ascundă pe corabia lui. Fiindcă urmează să intru în casa zeului, 
eu sunt deja supravegheată cu străşnicie şi n-aş vrea ca tu să fii 
omorât din cauza mea. Chiar dacă acum eu doresc să plec cu 
tine, nu o pot face; am dansat în faţa taurilor, voinţa lor este 
mai puternică decât voinţa mea şi trebuie să mă supun voinţei 
lor; este greu de înţeles ceea ce-ţi spun eu, dacă nu ai trecut tu 
însuţi printr-o astfel de experienţă. Eu trebuie să intru în casa 
zeului mâine, când este noaptea cu lună plină. Nici eu, nici tu, 
nici o altă putere din lume nu mai poate schimba nimic. De ce 
este aşa, nu-mi pot explica şi poate că nimeni nu poate înţelege 


de ce este aşa, în afară de Minotaur. încă din copilărie am 
crescut în umbra zeului meu, iar astăzi, când am dansat în faţa 
taurilor, am simţit că taurii m-au învins. Am început să-i urăsc 
pe tauri cu o ură amară, fiindcă ei mă despart de tine. Şi am 
început să-mi urăsc şi poporul. Veselia lor afişată este doar o 
umbră şi jocul lor, aparent copilăresc, este plin de cruzime 
pătimaşă. Toţi se bucură când privesc sângele care curge în faţa 
taurilor. Astăzi, toţi au fost, la drept vorbind, nemulţumiţi şi 
tuturor le-a părut rău că nici un taur nu a împuns cu coarnele 
vreun dansator şi că nimeni nu a alunecat, ca mai apoi, taurii 
să-l zdrobească în picioare şi să-l rupă în bucăţi cu coarnele. 
Acesta este adevărul, care se ascunde în spatele pariurilor şi 
marii lor iubiri pentru tauri, deşi, poate că ei nu simt acest 
adevăr, ei afirmă că au doar o mare admiraţie pentru marea 
artă. 

Ea mi-a atins buzele cu buzele ei, mi-a înconjurat gâtul cu 
braţele ei, m-a strâns la pieptul ei şi mi-a spus: 

Sinuhe, eu mă voi întoarce din casa zeului, îţi promit, chiar 
dacă de acolo, până acum, nimeni nu s-a întors. După aceea, 
mă vei putea duce unde vei vrea tu, viaţa ta va fi şi viaţa mea, 
ţara ta va fi şi ţara mea, zeii tăi vor fi şi zeii mei, Sinuhe! 

Inima mea era goală ca un mormânt abia deschis şi i-am 
spus: 

Nimeni nu ştie dinainte ce va aduce ziua de mâine, dar eu 
cred că tu nu vei putea să te întorci de acolo de unde nimeni nu 
s-a întors niciodată. Poate că, în sălile de aur ale zeului mării, 
există o fântână şi de acolo, poate că tu vei bea apa vieţii 
eterne şi vei uita toată această lume şi mă vei uita şi pe mine, 
deşi mie îmi este greu să cred în astfel de poveşti. Tot ceea ce 
mi-a fost dat să văd prin ţările prin care am trecut mi-a 
consolidat convingerea că toate cele ce se spun despre zei sunt 
doar poveşti. lar dacă tu nu te vei întoarce în timpul stabilit, voi 
intra eu în casa zeului tău şi voi încerca să te scot de acolo. Aşa 
voi face, Minea, dragostea mea, chiar de-ar fi să fie ultima faptă 
pe care-o voi face pe acest pământ. 

Ea mi-a acoperit gura ca să tac, s-a uitat înspăimântată 
împrejur şi a spus: 

Taci, nu rosti astfel de cuvinte cu voce tare şi nu te îmbăta 
cu astfel de gânduri, casa zeului este o casă întunecată şi nici 
un străin nu poate găsi drumul prin labirint. Un neiniţiat care 


intră acolo moare de o moarte îngrozitoare. Şi nici nu ai putea 
intra acolo, fiindcă porţile ei de aramă sunt ferecate, bine că mi- 
am amintit, acest lucru mă linişteşte. Nu mă îndoiesc că tu, în 
nebunia ta, ai putea încerca să intri şi să te arunci singur într-o 
primejdie din care nu vei putea ieşi viu. Ai încredere în mine, eu 
mă voi întoarce pentru că eu doresc aşa, şi nu cred că zeul meu 
ar putea fi atât de rău, încât să mă împiedice să mă întorc, dacă 
eu doresc acest lucru. El este un zeu minunat, un zeu frumos, 
Creta este puternică, fiindcă el o protejează, el doreşte fiecărui 
om binele, de aceea măslinii înfloresc, de aceea creşte grâul pe 
câmpii şi corăbiile străbat mările de la o ţară la alta. El trimite 
vânturile bune, care umflă pânzele corăbiilor şi-i ajută pe 
marinari să depăşească ceţurile. De ce mi-ar dori mie răul? 

Ea crescuse în umbra zeului, încă de pe când era copil, ochii 
ei erau orbi şi nu puteau vedea altfel. Chiar dacă, de atâtea ori, 
eu am ajutat oamenii orbi, îndepărtând cu un ac pieliţa care-i 
împiedicau să vadă, pe ea nu o puteam ajuta să vadă. In furia 
neputinței mele, am îmbrăţişat-o şi trupul ei era neted ca sticla, 
trupul ei era ea un izvor pentru un călător rătăcit în deşert. Ea 
nu m-a respins, şi-a lipit faţa de gâtul meu şi i-am simţit 
lacrimile calde, care se rostogoleau pe umerii mei. 

Ea a spus: 

Sinuhe, prietenul meu, dacă tu te îndoieşti că eu mă voi 
întoarce, fă ce voieşti cu mine, dacă acest lucru te-ar putea face 
mai fericit şi chiar de-ar fi să mor după aceea, tot nu mai are 
nici o importanţă. Zeul meu mă desparte de tine, dar în braţele 
tale, eu nu mă tem de moarte. 

Eu am întrebat-o: 

Oare tu vei fi la fel de fericită ca şi mine? 

Ea a şovăit, apoi a spus: 

Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că trupul meu este neliniştit şi 
frământat când nu sunt lângă tine. Ştiu că mi se înceţoşează 
ochii şi mi se înmoaie genunchii când tu mă mângâi. Mai înainte, 
mă uram pe mine însămi şi mă feream de mângâierile tale, 
fiindcă toate în mine erau clare şi nimic nu-mi tulbura fericirea, 
mă mândream cu măiestria mea, cu supleţea mea şi cu 
perfecțiunea trupului meu. Acum ştiu că mângâierile tale îmi 
plac şi vreau ca tu să fii fericit şi să-ţi împlineşti plăcerea, deşi s- 
ar putea ca după aceea să fiu şi mai tristă. Dar dacă tu vei fi 


fericit, va fi bine, fiindcă altceva nici nu mai doresc; aş vrea ca 
tu să fii fericit. 

Am strâns-o la pieptul meu, i-am mângâiat părul şi i-am 
spus: 

Îmi este de ajuns că tu ai venit aşa cum erai pe când 
străbăteam împreună drumurile Babilonului. Dăruieşte-mi doar 
panglica de aur din părul tău, nu-ţi cer nimic mai mult. 

Ea m-a privit deconcertată, şi-a pipăit şoldurile şi a spus: 

Poate că eu sunt prea suplă pentru gustul tău şi poate că 
trupul meu nu te va putea face fericit, poate că-ţi plac femeile 
cu mai puţine prejudecăţi decât mine. Dar, voi încerca să fiu mai 
degajată şi să te fac fericit. 

Am zâmbit mângâindu-i umerii şi i-am spus: 

Minea, în ochii mei, nici o altă femeie nu este mai frumoasă 
decât tine şi nimeni nu mi-ar putea oferi o mai mare fericire 
decât tine, eu nu vreau să profit de tine doar pentru plăcerea 
mea. Tu nu vei putea fi la fel de fericită ca şi mine, fiindcă eşti 
neliniştită din cauza zeului tău. Dar ştiu ce trebuie să facem, 
pentru a fi amândoi fericiţi. Vom lua mai întâi un vas, aşa cum 
este obiceiul în ţara mea, şi-l vom sparge împreună. Abia după 
aceea, tu vei fi femeia mea, iar eu voi fi bărbatul tău, chiar dacă 
nu mă voi atinge de tine, chiar dacă aici nu este nici un preot 
care să pecetluiască unirea noastră şi să ne treacă numele în 
cartea Templului. 

Ochii ei s-au făcut mari şi strălucitori în razele lunii şi a 
zâmbit mulţumită. 

M-am dus să-l caut pe Kaptah, dar nu a fost nevoie să fac 
nici un pas, Kaptah stătea pe pragul din faţa camerei şi plângea 
cu suspine. Când m-a văzut, şi-a şters cu mâna faţa plină de 
lacrimi şi apoi a izbucnit din nou în plâns. 

Ce te-a apucat, Kaptah? am întrebat eu. De ce plângi? 

Şi Kaptah mi-a răspuns, cu un cinism de care nu-l credeam în 
stare, chiar dacă eram obişnuit cu obrăzniciile lui: 

O, stăpâne, inima mea este atât de sensibilă şi nu am putut 
să-mi stăpânesc lacrimile, când am ascultat discuţia pe care ai 
purtat-o cu această fată cu şoldurile înguste, niciodată nu am 
auzit ceva mai emoţionant. 

Am simţit că turbez de furie, l-am lovit cu piciorul şi i-am 
spus: 


Deci ai tras cu urechea şi ai ascultat tot ceea ce noi am 
vorbit? 

Kaptah mi-a răspuns cu cel mai inocent aer din lume: 

Ai răbdare să-ţi explic. În faţa acestei uşi se şi înfiinţaseră 
alţii, care erau mult mai dornici decât mine să ascult discuţia 
voastră. De fapt, ei nu aveau nimic cu tine, ci numai o spionau 
cuviincios pe Minea. De aceea, după ce i-am gonit, 
ameninţându-i cu băţul, m-am aşezat în faţa uşii ca să păzesc şi 
să împiedic pe vreunul dintre ei să vă întrerupă tocmai în 
mijlocul acestei discuţii importante. Dar, dacă tot am stat aici, 
nu aveam cum să nu aud ceea ce vorbiţi şi pot să te asigur că 
tot ceea ce aţi discutat a fost atât de frumos şi de emotionant, 
deşi poate că puţin cam copilăros, încât m-a apucat plânsul. 

Nu mai avea nici un rost să fiu supărat pe el şi i-am spus: 

O dată ce-ai ascultat tot, ştii ce doresc. Du-te şi adu-mi un 
vas! 

Dar el, care nu făcea decât să complice totul, mi-a spus: 

Ce fel de vas doreşti, stăpâne? Vrei un vas din argilă sau din 
piatră? pictat sau simplu? înalt sau scund? larg sau îngust? 

Nu i-am mai putut suporta obrăznicia şi l-am atins cu băţul, 
dar l-am lovit uşor, fiindcă inima îmi era plină de iubire şi de 
înţelegere pentru toată lumea. l-am spus: 

Ştii bine ce vreau şi de asemenea ştii că orice vas este bun 
pentru ceea ce vreau. Du-te repede şi adu-mi-l pe primul pe 
care îl vei găsi! 

El a spus: 

Am şi plecat, dar ţi-am vorbit aşa, pentru a-ţi lăsa puţin timp 
ca să reflectezi mai înainte de a face acest pas. A sparge un vas 
împreună cu o femeie este un eveniment important în viaţa unui 
bărbat şi nu trebuie făcut în pripă şi fără nici o judecată. 
Bineînţeles că-ţi voi aduce vasul, fiindcă aşa doreşti. Eu nu pot 
să te împiedic să faci ceea ce doreşti. 

Kaptah a venit destul de repede cu un vas în care se 
păstrează, de obicei, uleiul. Am spart vasul împreună cu Minea, 
iar Kaptah a fost martorul nostru. Astfel am devenit eu şi Minea 
soţ şi soţie. Apoi, Kaptah şi-a pus capul sub talpa piciorului 
Mineei şi a spus: 

De acum înainte, îmi eşti stăpână. Probabil c-ai să scoţi şi 
sufletul din mine, dar n-am de ales. In orice caz, sper să nu 
arunci cu apă clocotită peste picioarele mele şi să porţi nişte 


sandale mai moi, fiindcă nu-s pe gustul meu cele pe care le porţi 
acum. Urăsc sandalele cu tocuri. În rest, am să te slujesc şi pe 
tine la fel de credincios cum îmi slujesc stăpânul. Dar să ştii că 
ceva este ciudat, eu nu-mi pot explica de ce inima mea bătrână 
s-a ataşat atât de mult de tine, în ciuda atâtor necazuri pe care 
mi le-ai făcut. Eu nu ştiu ce va fi găsit stăpânul meu la tine, eşti 
atât de plăpândă, ai şoldurile prea înguste, ai sânii atât de mici. 
Dar nu-i nimic, se repară totul după ce vei naşte primul copil. 
Trebuie să ştii că eu voi fura de la tine cu aceeaşi 
conştiinciozitate cu care fur de la stăpânul meu, dar nu trebuie 
să-ţi faci griji, fiindcă eu ţin întotdeauna seama de interesele 
voastre mai mult decât de ale mele. 

După ce a rostit aceste vorbe, Kaptah a început să plângă, 
apoi plânsul i s-a transformat într-un urlet prelung. 

Minea i-a mângâiat umerii şi obrajii, Kaptah s-a oprit din 
urlat, apoi a strâns umil cioburile vasului spart şi a plecat. 

În acea noapte am dormit alături de Minea, i-am urmărit 
răsuflarea şi părul ei mi-a mângâiat faţa. Dar nu am gustat din 
fericirea pe care o încerca un bărbat după ce sparge un vas cu o 
femeie. In fiecare om există o fericire pe care nu ajunge să o 
cunoască. 

In acea noapte am dorit binele tuturor oamenilor, nici un 
gând nu mi-a fost rău. Sub acelaşi cer, luminat de o lună 
strălucitoare, fiecare om a fost aproape de sufletul meu. 


A doua zi, Minea a dansat din nou înaintea taurilor şi inima 
mea a mai tremurat o dată pentru ea, dar nu i s-a întâmplat, din 
fericire, nici un rău. În schimb, un băiat a alunecat; când s-a 
sprijinit cu talpa piciorului de fruntea taurului, pentru a se învârti 
în aer, a căzut, după care, furios, taurul l-a luat în coarne şi l-a 
aruncat, apoi l-a călcat în picioare. Lumea din tribune s-a ridicat 
în picioare, aclamând şi urlând, şi în urletele lor teama era 
amestecată cu entuziasmul. După ce taurul a fost scos din 
arenă, trupul măcelărit al tânărului a fost purtat spre grajduri şi 
femeile, în extaz, au alergat să-l privească şi să-i atingă braţele 
şi picioarele pline de sânge exclamând: „Ce spectacol!”. lar 
bărbaţii au spus: „De mult nu am mai văzut un concurs atât de 
bun şi interesant ca acesta de azi”. Nimeni nu a deplâns 
moartea acelui tânăr şi fiecare şi-a văzut mai departe de 
pariurile încheiate, zornăindu-şi argintul şi aurul, după care, 
toată lumea s-a dus acasă să bea vin şi să se veselească şi 
luminile torţelor au strălucit în oraş toată noaptea şi femeile şi- 
au lăsat bărbaţii să se distreze mai departe singuri şi au 
înnoptat în paturile altor bărbaţi, fiindcă aşa era obiceiul şi 
nimeni nu se supăra pentru un lucru atât de neimportant. 

Eu am dormit singur în acea noapte, fiindcă Minea nu a putut 
veni, iar dimineaţa am închiriat o litieră din port şi am plecat să 
o conduc spre casa zeului ei. Ea a sosit într-un car din aur, tras 
de doi cai împodobiţi de sărbătoare, prietenii ei o urmau, fie în 
litiere, fie pe jos, discutând şi râzând zgomotos, aruncau cu flori 
în jurul ei şi, din când în când, se opreau ca să bea vin. Drumul a 
fost lung, dar fiecare avea multe provizii şi toţi rupeau ramuri 
din măslini, ca să-şi facă vânt sau ca să sperie oile ţăranilor 
săraci, care păşteau pe marginea drumului. Casa zeului era într- 
un loc pustiu, la poalele unui munte, care era destul de aproape 
de ţărmul mării, şi după ce au ajuns în apropierea acelui loc, 


toată lumea s-a liniştit, nimeni nu mai râdea şi se vorbea doar în 
şoaptă. 

Dar îmi este destul de greu să povestesc cum arăta casa 
zeului. Era asemănătoare unei coline joase, acoperită de iarbă şi 
de flori, care atingea muntele. Intrarea era închisă cu porţi mari 
de aramă. In faţa casei zeului era un templu nu prea mare, unde 
se desfăşurau practicile de iniţiere şi unde locuiau gardienii 
casei zeului. Alaiul de sărbătoare a ajuns acolo la căderea nopţii 
şi prietenii Mineei au coborât din litiere, s-au aşezat pe iarbă, au 
mâncat, au băut şi au glumit, uitând de ceremonialul care 
motiva prezenţa lor acolo, lângă casa zeului, fiindcă cretanii uită 
repede. Când s-a făcut întuneric, au aprins torţele şi au început 
să zburde şi să se zbenguie ca nebunii şi în întuneric, din toate 
părţile, se auzeau ţipetele ascuţite şi râsul femeilor. Minea era 
singură în templu şi nimeni nu avea voie să se apropie de ea. 

O puteam vedea şi m-am uitat multă vreme la ea. Era 
îmbrăcată într-un veşmânt din aur, ca o zeiţă, pe cap aveao 
imensă perucă din aur. A încercat să-mi zâmbească, dar cu 
toate că zâmbea, pe faţa ei nu se putea citi nici un pic de 
bucurie. Când luna s-a ridicat pe cer, i s-au scos veşmântul din 
aur, bijuteriile şi peruca aurită şi a rămas cu nişte veşminte 
subţiri pe ea, iar părul i-a fost strâns într-un fileu din argint. 
Atunci, gardienii au tras zăvoarele ca să deschidă porţile. Porţile 
au scârţăit jalnic şi a trebuit să fie împinse de zece bărbaţi, ca 
să fie mişcate. In spatele porţilor larg deschise, domnea 
întunericul, nimeni nu se încumeta să postească vreun cuvânt, 
era o tăcere apăsătoare. Apoi, Minotaurul s-a încins cu o centură 
din aur, de care şi-a atârnat spada şi şi-a pus pe umeri capul 
aurit de taur. Nu mai era nimic uman în el, aşa am avut 
impresia. Mineei i s-a pus în mână o torţă aprinsă, Minotaurul a 
intrat după ea în întunecatul palat şi, peste puţin timp, lumina 
torţei nu s-a mai văzut. Apoi, porţile de aramă s-au închis lent şi 
au fost ferecate cu imensele lor zăvoaie. După aceea, nu am 
mai văzut-o niciodată pe Minea. 

Am fost cuprins de disperare şi mi-am simţit inima ca pe o 
rană deschisă prin care mi se scurgea sângele şi am căzut 
vlăguit, fără nici o putere. Am căzut în genunchi şi mi-am ascuns 
faţa în iarbă. Şi am înţeles că ea nu va reveni niciodată, dar cum 
de am înţeles atât de clar în acel moment acest lucru, nu pot şti. 
Până atunci, deşi îmi era teamă, am sperat şi mi-am zis că, 


poate, zeul Cretei este altfel decât ceilalţi zei şi că mi-o va da 
înapoi pe Minea, din cauza dragostei care o lega de mine. Dar 
nu mai puteam să sper nimic şi am rămas îngenuncheat în 
iarbă. Lângă mine, ţinându-şi capul în mâini, Kaptah plângea. 

Nobilii şi bogătaşii Cretei alergau pe lângă noi cu torţele 
aprinse, dansau, ţinându-se de mâini, un dans complicat şi 
cântau cântece ale căror cuvinte nu le înţelegeam. După ce 
porţile de aramă au fost zăvorâte, toată lumea era într-un 
adevărat extaz. Dansau frenetic, până la epuizare şi strigătele 
lor ajungeau în urechile mele ca şi croncănitul sinistru al corbilor 
de pe ziduri. 

Dar după un timp, Kaptah a încetat să mai geamă şi mi-a 
spus: 

Ceea ce a fost să se întâmple nu mai poate fi schimbat şi nici 
despre ceea ce se va întâmpla mâine nimeni nu poate şti ceva 
dinainte. De aceea, stăpâne, să mâncăm, să bem şi să ne 
întărim puterile! Am comandat vin şi multe feluri de mâncare 
bună, fiindcă aşa-i obiceiul pe aici. Trebuie să-ţi mai spun că 
lacrimile nu ajută la nimic şi nici nu schimbă situaţia în mai bine, 
iar omului flămând îi trec prin cap numai gânduri rele, pe când 
omul sătul se pune în acord cu toată lumea. De aceea, 
întotdeauna, de la o tristeţe atât de mare, eu sunt flămând şi, 
dacă-mi permiţi, voi mânca şi voi bea. 

El şi-a şters lacrimile şi apoi a mâncat şi a băut mult, dar eu 
nu am putut nici să mănânc, nici să beau, fiindcă mâncarea şi 
băutura aveau gustul mâlului din mlaştini în gura mea. Stăteam 
întins pe iarbă, când deodată Kaptah a spus: 

Dacă nu mă înşală ochiul şi nu cred că mă înşală, fiindcă nu 
am băut încă nici pe jumătate din vinul care mă ajută să văd 
toate lucrurile de două ori mai mari decât sunt în realitate, capul 
cu coarne de aur s-a întors din munţi, dar pe unde a venit, nu 
înţeleg, fiindcă nimeni nu a deschis porţile de aramă. 

Avea dreptate, Minotaurul se întorsese din casa zeului şi 
capul lui aurit de taur avea o strălucire înspăimântătoare în 
lumina lunii, în timp ce executa împreună cu câţiva alţi bărbaţi 
un dans ritual, lovind alternativ pământul cu călcâiele. Când l- 
am văzut, nu am putut să mă rețin, m-am ridicat şi m-am 
îndreptat spre el, l-am prins de braţ şi l-am întrebat: 

Unde este Minea? 


El şi-a tras braţul înapoi şi a scuturat din capul lui de taur, 
dar când a văzut că nu am plecat de acolo, şi-a descoperit faţa 
şi mi-a spus cu ură: 

Este indecent să tulburi o ceremonie sacră, dar probabil că 
tu nu ştii acest lucru, fiindcă eşti străin, de aceea te iert, cu 
condiţia să nu mă mai atingi altădată. 

Unde este Minea? am întrebat eu din nou. 

Până la urmă, el mi-a răspuns: 

Eu am lăsat-o în întunericul casei zeului, respectând ordinele 
sacre şi am revenit pentru a împlini ceremonia dansului sacru în 
cinstea zeului nostru. Dar ce mai vrei tu de la Minea? Oare nu 
eşti mulţumit de darurile pe care ţi le-am trimis ca răsplată, 
fiindcă ai ajutat-o să ajungă în Creta? 

Cum de tu te-ai întors şi ea a rămas acolo? am întrebat eu şi 
m-am înfipt în faţa lui. 

Dar el m-a împins la o parte şi dansatorii s-au interpus între 
noi. Atunci a apărut Kaptah, m-a prins de braţ şi m-a tras cu 
forţa de acolo şi el a avut dreptate, fiindcă altfel, nu ştiu ce s-ar 
mai fi putut întâmpla. 

Eşti nebun şi imbecil că le atragi în felul acesta atenţia. Ar fi 
fost mult mai bine dacă ai fi dansat şi tu ca şi toţi ceilalţi, dacă 
ai fi râs şi ai fi cântat ca toată lumea, fiindcă altfel, rişti să 
trezeşti suspiciunea. Nici nu era nevoie să întrebi pe altcineva, 
fiindcă şi eu îţi pot spune că Minotaurul a ieşit pe o portiţă, 
aflată în apropierea marilor porţi de aramă şi nu-i nimic 
miraculos în asta, fiindcă m-am dus să mă uit la această portiţă 
şi am văzut cum gardienii au închis-o şi au luat cheia cu ei. Eu 
cred că cel mai bine ar fi să bei puţin vin, stăpâne, ca să te mai 
linişteşti, fiindcă faţa ta este răvăşită ca faţa unui nebun şi ochii 
ţi se învârt în cap ca ochii unei bufniţe. 

Am băut vin, apoi, în timp ce torţele se mişcau în faţa ochilor 
mei, am adormit în iarbă, sub clar de lună. Am adormit, fiindcă 
el, Kaptah, turnase cu viclenie, în vinul pe care mi l-a dat să-l 
beau, câteva picături de sirop de mac. El a procedat la fel ca 
mine, atunci când i-am salvat viaţa în Babilon şi s-a răzbunat 
pentru umilinţa de atunci, numai că el nu m-a închis în nici un 
vas funerar, ci m-a acoperit cu tunica lui ca să nu răcesc şi a 
vegheat alături de mine, ca nu cumva dansatorii să mă calce-n 
picioare. Cine ştie, poate că el mi-a salvat viaţa, fiindcă, în furia 


şi în disperarea mea de atunci, aş fi putut să încerc să-l omor pe 
Minotaur. 

El a stat alături de mine şi m-a vegheat până a isprăvit tot 
vinul din oală, după aceea s-a culcat lângă mine, înmiresmând 
aerul din jurul meu cu aburii de vin ai răsuflării lui. 

M-am deşteptat din somn a doua zi târziu şi se vede că sucul 
de mac fusese puternic, fiindcă m-am întrebat mult timp unde 
sunt. Apoi mi-am amintit unde sunt şi mi-am amintit tot ceea ce 
se întâmplase în noaptea care trecuse. Eram calm şi capul îmi 
era limpede. Mulţi dintre cei care participaseră la sărbătoare 
plecaseră deja în oraş, dar mai erau acolo destui care dormeau 
claie peste grămadă, bărbaţi şi femei cu trupurile goale, trântiţi 
cu neruşinare unul peste altul. Ei băuseră şi dansaseră până 
dimineaţa. Când s-au trezit, s-au îmbrăcat, iar femeile şi-au 
aranjat coafura, şi-au corectat liniile răvăşite ale machiajului şi 
au vrut să facă baie în pârâu, dar apa li s-a părut prea rece şi au 
oftat după apa caldă în care se scăldau în fiecare dimineaţă 
acasă. Şi-au vopsit buzele şi sprâncenele, şi-au uns feţele cu 
uleiuri frumos mirositoare şi au căscat pe întrecute, apoi s-au 
întrebat: 

Cine mai rămâne să o aştepte pe Minea şi cine se întoarce în 
oraş? 

Dacă au văzut că zbânţuiala prin iarbă nu le mai place, mulţi 
au plecat plictisiţi spre oraş. In apropierea templului au rămas 
doar cei mai tineri şi mai înflăcăraţi dintre prietenii Mineei să o 
aştepte, deşi fiecare ştia că ea nu se va mai întoarce niciodată, 
fiindcă din casa zeului niciodată nu s-a mai întors nimeni. De 
fapt, cele mai multe dintre femeile care au întârziat a doua zi pe 
pajiştea din faţa casei zeului au făcut-o fiindcă noaptea au găsit 
pe câte cineva după care li s-a aprins inima, dar până la urmă s- 
au plictisit şi s-au întors acasă la bărbaţii lor. lar bărbaţii au 
procedat la fel. După ce am văzut aceste lucruri, am înţeles de 
ce numai în port există case de distracţie, în timp ce în oraş nu 
există nici una. Urmărindu-le nebuniile şi zbânţuiala, am înţeles 
că femeile care practicau meseria de târfă prin toate porturile 
lumii mai aveau câte ceva de învăţat de la femeile înaltei 
societăţi din Creta. 

Când am văzut că Minotaurul se pregătea să plece, m-am 
apropiat de el şi i-am spus: 


Pot oare rămâne aici pentru a aştepta întoarcerea Mineei 
împreună cu prietenii ei? 

El mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi mi-a spus: 

Nimeni nu te opreşte să rămâi aici, dar nu mă îndoiesc că în 
port poţi găsi, chiar acum, o corabie care să te ducă în Egipt, 
fiindcă degeaba aştepţi. Nici un iniţiat nu s-a întors până acum 
din casa zeului. 

Am făcut-o pe naivul şi i-am spus, pentru a-i face plăcere. 

Adevărul este că Minea mi-a plăcut mult, chiar dacă, din 
cauza zeului ei, nu m-am distrat cu ea. Şi, la drept vorbind, nu 
mă aştept ca ea să se întoarcă, dar vreau să stau aici fiindcă am 
observat că o mulţime de femei fermecătoare m-au privit cu 
interes drept în ochi şi s-au apropiat de mine vârându-mi sub 
nas sânii lor atrăgători. Cu toate că nu mi-a permis să mă ating 
niciodată de ea, Minea a fost îngrozitor de geloasă şi de dificilă 
şi m-a împiedicat întotdeauna să mă distrez cu vreo altă femeie. 
Eu vreau să-ţi cer iertare pentru că, în beţia mea din noaptea 
trecută, te-am tulburat în timpul dansului ritual, fără să o fi voit, 
probabil că te-am jignit, dar nu-mi amintesc bine cum s-a 
petrecut totul, fiindcă nici acum capul nu mi s-a limpezit. Îmi 
amintesc doar că te-am atins, fiindcă voiam să învăţ paşii acelui 
dans sacru şi pot să te asigur că până acum eu nu am mai văzut 
un dans atât de frumos. Dacă, totuşi, te-am jignit, îţi cer din 
toată inima să mă ierţi, fiindcă sunt străin şi nu cunosc bine 
obiceiurile voastre şi nu am ştiut că este interzis a te atinge, 
fiindcă tu eşti o persoană sacră. 

Am bâiguit toate aceste nerozii clipind din ochi, pipăindu-mi 
capul cu mâinile şi legănându-mă ca un om beat în faţa lui, 
încât, până la urmă, el mi-a zâmbit, spunându-şi în sinea lui că 
sunt un imbecil. El a rostit: 

Dacă este aşa, eu nu te pot împiedica să te distrezi, fiindcă 
în Creta nu există prejudecăţi absurde. N-ai decât s-o aştepţi pe 
Minea, cât timp vei vrea, dar fii atent să nu laşi vreo femeie 
însărcinată, deoarece eşti străin şi acest fapt ar fi scandalos. Nu 
ţi-o spun ca să te jignesc, ţi-o spun ca de la bărbat la bărbat, 
fiindcă aşa sunt obiceiurile. 

L-am asigurat că voi fi prudent şi i-am povestit despre 
fecioarele templelor din Siria şi din Babilon, până când el m-a 
crezut şi mai mare nerod, apoi m-a lovit uşor pe umăr în semn 
de rămas-bun şi a plecat spre oraş. Dar cred că le-a cerut 


gărzilor să mă supravegheze şi cred că a spus unor femei să se 
ocupe ele mine, fiindcă, imediat după ce el a plecat, s-au 
apropiat de mine mai multe femei, care mi-au împodobit gâtul 
cu coroniţe de flori, m-au privit languros şi m-au îmbrăţişat, 
strivindu-şi sânii de pieptul meu. Apoi m-au luat de mână şi m- 
au condus în nişte boscheţi să mâncăm şi să bem vin. Aşa am 
văzut şi eu unele dintre obiceiurile lor bizare, fiindcă nu s-au 
jenat de mine, numai că eu am băut vin şi am simulat că sunt 
beat, aşa că nu s-au ales cu nici o plăcere din partea mea; până 
la urmă s-au săturat de mine, au început să mă împingă şi să-mi 
spună că nu sunt decât un porc desfrânat şi un barbar. In acel 
moment a sosit Kaptah şi m-a scos de acolo ţinându-mă de braţ, 
m-a dojenit că m-am îmbătat şi s-a oferit cu generozitate să mă 
înlocuiască. Ele s-au strâmbat la Kaptah şi au pufnit în râs, iar 
tinerii arătau cu degetele spre burta lui mare şi spre capul lui 
pleşuv, râzând cu poftă. Dar, cum era străin, şi acest lucru 
atrage pe oricare femeie din orice ţară, ele i-au dat să bea vin şi 
fructe să mănânce, punându-i-le cu mâna lor în gură. Apoi, au 
început să se împingă în el şi să-l dezmierde, spunându-i 
„micuțul nostru ţap bătrân”, l-au mirosit şi s-au arătat 
scandalizate de mirosul lui, dar până la urmă, mirosul lui a 
început să le atragă. 

L-am lăsat pe Kaptah în îmbrăţişările lor şi am plecat de 
acolo, fiindcă nu puteam să mă gândesc decât la Minea. Indoiala 
mă rodea ca un şoarece flămând. 

Când străjile s-au culcat ca să se odihnească puţin, m-am 
apropiat de porţile de aramă, am găsit poarta cea mică şi am 
încercat-o, dar era imposibil de pătruns pe acolo fără cheie. Mi- 
am apropiat buzele de metalul porţii şi am şoptit numele Mineei, 
fiindcă nu aveam destul curaj să strig cu voce tare. lar când s-au 
trezit paznicii, m-am dus la ei cu o oală de vin şi i-am îndemnat 
să bea vin împreună cu mine şi am stat de vorbă cu ei şi ei au 
fost foarte uimiţi, fiindcă niciodată vreun nobil nu li se mai 
adresase; nobilii din Creta îşi aveau viaţa lor, iar săracii nici nu 
existau pentru ei. Dar ei ştiau că eu sunt străin şi, bănuind că nu 
sunt în toate minţile, au fost bucuroşi să bea împreună cu mine, 
glumind între ei de nerozia mea. 

Curios, preotul templului s-a apropiat de noi şi s-a bucurat 
când i-am oferit şi lui de băut. Era un bărbat bătrân, care locuise 
toată viaţa în templul de pază al porţilor de aramă, dar când l- 


am întrebat dacă a locuit vreodată în casa întunecată a zeului, 
s-a cutremurat de groază şi a spus că în casa zeului nu pot locui 
decât iniţiaţii şi Minotaurul, ceilalţi, care se încumetă să intre 
acolo, au parte de o moarte îngrozitoare. Şi ca să-şi întărească 
vorbele, el a povestit că odată, demult, când puterea şi 
renumele Cretei nu erau încă aşa de mari, pe ţărmul mării, chiar 
în apropierea templului, au debarcat dintr-o corabie nişte pirați 
şi i-au atacat prin surprindere pe paznici, după care, o parte din 
ei au intrat în casa zeului, în speranţa că-i vor putea fura 
comorile. Dar hoţii care au intrat în casa zeului nu s-au mai 
întors niciodată, nu s-au mai întors nici ceilalţi, care au plecat 
peste puţin timp în căutarea lor, şi se spune că gărzile au auzit 
din depărtare, din casa zeului, nişte urlete înfricoşătoare. De 
aceea, ceilalţi pirați, care rămăseseră afară, s-au temut, i-au 
eliberat pe paznici nemaiîndrăznind să-i omoare, şi s-au întors în 
grabă la corabia lor. De atunci nimeni nu a mai încercat 
niciodată să intre în casa zeului. De aceea, după părerea lui, 
este o prostie să păzeşti porţile acelea, fiindcă nimeni nu s-ar 
încumeta să intre acolo, apoi el m-a dus să-mi arate templul, în 
care locuia şi mi-a arătat şi cheile, care nu erau ascunse, şi mi-a 
spus că, de obicei. Minotaurul le foloseşte când intră în casa 
zeului pentru a se putea întoarce nevăzut de nimeni prin poarta 
cea mică, fiindcă porţile de aramă trebuie să rămână ferecate, 
după intrarea unui iniţiat. 

Ca să mi-l fac prieten, am cumpărat de la el câteva amulete 
şi câţiva tauri în miniatură, pe care el îi lucra din piatră, şi ela 
fost încântat că m-am arătat interesat de arta lui. Dar despre 
casa zeului a vorbit în şoaptă şi am văzut că îi era o frică 
grozavă de această casă pe care o păzea. Mi-a mai spus că nu 
ar fi fost atât de curajos să locuiască atât de aproape de casa 
zeului, dacă porţile de aramă ar fi fost deschise, dar de ce îi era 
atât de frică, nu a reuşit să mă lămurească. 

Nu am vrut să întârzii multă vreme la el, ca să nu i se 
trezească vreo bănuială, şi m-am întors la paznici, am băut vin, 
am încercat să fiu vesel şi să râd cu ei şi le-am spus că fusesem 
puternic impresionat de femeile Cretei. Kaptah era deja epuizat 
când a sosit lângă noi, după tăvăleala cu femeile din societatea 
nobilă a Cretei. El le-a spus gardienilor tot felul de glume, culese 
de prin ţările pe unde am călătorit, şi ei au râs cu poftă, au bătut 
din palme şi au ţipat de fericire ca nişte copiii. El le-a povestit şi 


despre ziua în care fusese rege al Babilonului, cum a judecat 
mulţimea de pe tronul regal şi s-a lăudat cu performanţele 
nemaipomenite, pe care, a spus el, le-a avut în haremul regal. Ei 
se prăpădeau de râs şi au spus: 

— Nu încape îndoială că prin vinele lui Kaptah curge sânge 
de cretan. 

În felul acesta a trecut ziua şi eu eram deja scârbit de veselia 
lor, de indiferența lor, de obiceiurile lor libere şi mi-am spus că, 
până la urmă, şi o viaţă la voia întâmplării, aşa cum o duceau ei, 
nobilii din Creta, sfârşeşte prin a fi tot atât de plictisitoare ca şi 
una ordonată. S-au zbânţuit şi în acea noapte ca şi în noaptea 
de dinainte şi, tocmai când apucasem şi eu să dorm, m-a trezit 
țipătul ascuţit al unei femei ce alerga pe pajişte, urmărită de 
nişte tineri, care, până la urmă, tot au prins-o, i-au dat jos 
veşmintele, după care, au început s-o călărească. 

Dar, în dimineaţa următoare, toată lumea era deja obosită şi 
sătulă de distracţie şi cum n-aveau unde să se spele, fiindcă nici 
marea, nici pârâul, se pare, nu le pria, aproape toată lumea s-a 
întors în oraş. În apropierea porţilor de aramă au mai rămas 
doar câţiva tineri şi câţiva dintre cei iniţiaţi. 

Dar, în cursul zilei au plecat şi ultimii. Eu le-am oferit litiera 
mea, fiindcă o parte din cei care veniseră pe jos nu mai aveau 
putere să meargă, epuizați după nopţile nedormite şi de 
distracţia excesivă. Voisem să mă descotorosesc cât mai repede 
de purtătorii litierei, care mă aşteptau. Cum în fiecare zi le 
oferisem vin oamenilor de strajă, ei nu s-au mirat când, la 
căderea serii, am apărut cu o altă oală de vin, ci m-au 
întâmpinat cu bucurie, fiindcă erau sătui de zilele plictisitoare 
care îi aşteptau şi de singurătate, deoarece abia peste o lună, 
urma să-i fie adus zeului un alt iniţiat. Dacă s-au mirat de ceva, 
s-au mirat de ce o voi fi aşteptând eu singur pe Minea, fiindcă 
aşa ceva chiar nu se mai întâmplase, dar i-am auzit când 
vorbeau între ei că „las-să facă ce vrea, că nu-i decât un străin 
nerod”. L-am chemat şi pe preotul templului şi, după ce ei s-au 
apucat de băut, l-am luat la o parte pe Kaptah şi i-am spus: 

Probabil că zeii au hotărât că acum este vremea să ne 
despărţim, deoarece Minea nu s-a întors şi nici nu cred că se va 
mai întoarce, dacă nu mă voi duce eu să o scot de acolo. Dar 
cine s-a încumetat să intre în acest palat al întunericului nu s-a 
mai întors, de aceea, probabil că nici eu nu mă voi mai întoarce. 


Fiindcă aşa stau lucrurile, cred că cel mai bine ar fi ca tu să te 
ascunzi în pădure şi, dacă mâine dimineaţă vei vedea că nu m- 
am întors, te vei duce singur în oraş. lar dacă te va întreba 
cineva despre mine, poţi să spui că am căzut de pe o stâncă în 
mare sau poţi să spui tot ce crezi tu că-i mai bine şi nu-i cazul să 
te sfătuiesc eu, fiindcă tu ai mai multă imaginaţie decât mine. 
Dar mai mult decât sigur, nu mă voi mai întoarce; poţi să pleci 
fără nici o grijă după ce voi intra eu acolo, dacă vrei. Să ştii că 
am scris pentru tine o tăbliță de argilă şi am autentificat-o cu 
sigiliul meu sirian, pentru ca tu să poţi ridica de la Simyra tot 
aurul pe care l-am depozitat la casa de comerţ. Tu poţi, de 
asemenea, să vinzi casa mea din Simyra. După aceea, vei putea 
să te stabileşti unde vrei, dar dacă ţie îţi este teamă că în Egipt 
ai putea fi încă urmărit ca un sclav fugar, rămâi mai bine în 
Simyra şi trăieşte în casa mea. Şi nu trebuie să te nelinişteşti că 
trupul meu nu va fi îmbălsămat pentru viaţa eternă, fiindcă, de 
nu o voi găsi pe Minea, îmi este totuna, dacă trupul meu se va 
conserva sau nu. Tu ai fost un slujitor credincios şi dacă, uneori, 
am fost sătul de pălăvrăgeala ta şi mi-am pierdut răbdarea şi te- 
am lovit, am făcut-o pentru binele tău, de aceea, cred că tu nu 
eşti supărat pe mine. lţi doresc să te protejeze în continuare 
scarabeul şi cred că-i mai bine să-l păstrezi tu, fiindcă tu crezi 
mai mult decât mine în puterea lui. De altfel, nici nu cred că 
este prea mare nevoie de scarabeu, acolo unde mă voi duce. 

Kaptah a rămas mult pe gânduri, fără să mă privească, apoi 
a spus: 

Stăpânul meu, nu sunt deloc supărat pe tine, deşi unele 
lovituri pe care le-am primit de la tine au fost peste măsură de 
dureroase, dar nu mă îndoiesc de bunele intenţii care te 
îndemnau să mă loveşti în aşa un hal. Dar, de cele mai multe 
ori, tu mi-ai ascultat sfaturile şi mi-ai vorbit ca celui mai bun 
prieten, nu ca unui sclav sau servitor, că mă şi temeam să nu 
cumva să dăuneze acest lucru prestigiului tău, până când băţul 
restabilea din nou distanţa pe care zeii o fixaseră între noi. Dar 
acum, lucrurile stau cam aşa: Minea este şi stăpâna mea, fiindcă 
piciorul ei micuţ a fost pus pe capul meu aplecat, şi eu sunt în 
aceeaşi măsură ca şi tine neliniştit de ce s-a întâmplat cu ea, 
fiindcă sunt slujitorul ei. 

In afară de asta, eu nu te pot lăsa să mergi singur în acel 
regat al întunericului, din o serie întreagă de motive, pe care nu 


mă încumet să ţi le enumăr acum. Cert este că, în calitate de 
servitor, nu te pot urma, fiindcă tu mi-ai poruncit să nu te urmez 
şi eu trebuie să-ţi respect poruncile, chiar şi atunci când sunt 
tâmpite; aşa că te voi însoţi ca prieten, deoarece nu pot să te 
las singur şi pe deasupra şi fără scarabeu, deşi gândesc ca şi 
tine, că-ntr-o astfel de treabă ca a noastră, scarabeul nu se 
amestecă, fiindcă-i o prostie să intre în conflict cu un zeu străin. 

El a vorbit cu multă convingere şi judecată şi nici nu s-a mai 
văicărit ca altădată, parcă nici nu-l mai recunoşteam. Dar eu 
eram de părere că este o nebunie să murim doi oameni, când 
era prea mult şi unul, şi i-am poruncit să nu vină cu mine. Dar el 
s-a încăpățânat să meargă şi mi-a spus: 

— Dacă tu nu-mi permiţi să merg împreună cu tine, nu mă 
poţi împiedica să merg singur, deşi preferam să merg împreună 
cu tine, fiindcă mie îmi este teamă de întuneric. Adevărul este 
că, numai gândindu-mă la această casă întunecată, simt cum mi 
se înmoaie oasele de frică, de aceea, sper că-mi vei permite să 
iau şi o oală de vin, ca să mai prind curaj din când în când, pe 
drum, altfel mi-e teamă că-mi va veni să urlu de teamă şi că mai 
mult te voi deranja. Ca să-mi iau vreo armă cu mine, ar fi inutil, 
fiindcă eu sunt un bărbat cu inima moale ca o cârpă şi am 
oroare de sânge; mai repede mă încred în picioare, ca s-o iau la 
fugă, decât în arme, dar, dacă tu ai de gând să lupţi cu zeul, 
este treaba ta, eu voi privi şi te voi încuraja. Fie cum o fi să fie, 
toate acestea erau deja scrise în stele încă înainte de 
blestemata zi în care m-am născut, cum obişnuieşti să spui tu, 
dar nu la fel de mult ca pe tine, mă consolează acest gând, mai 
degrabă mă consolează gândul că am trăit deja tot timpul care 
mi-a fost dat să-l trăiesc, că m-am îmbătat prin crâşme de un 
număr mulţumitor de ori, că m-am distrat cu destul de multe 
femei, uite, nu de mult, chiar şi cu aceste destrăbălate de femei 
din Creta, care nu sunt deloc lipsite de farmec şi de tandreţe, 
dar cu care, să te păzească Amon să spargi vreun vas. Se 
înţelege că nu mă refer la Minea, care era prea din cale-afară de 
virtuoasă, aş putea spune că ăsta-i era defectul şi soarta ei 
demonstrează cât de dăunătoare este şi mult prea multă 
virtute, chiar dacă acest exemplu nu l-aş putea povesti copiilor 
mei, pentru a-i putea preveni de primejdii, da, copiilor mei, pe 
care i-am semănat cu conştiinciozitate prin lume şi pe care nu i- 
am văzut niciodată. îţi spun doar că, dacă această fată ar fi 


mers cu tine ca toate femeile decente, care atunci când 
întâlnesc un bărbat care le place, se duc cu el, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat şi am fi fost acum în Simyra sau în 
Egipt şi ea ar fi poruncit în casa ta, unde, mai mult ca sigur, aş fi 
avut multe de îndurat din cauza capriciilor voastre, oricum, nu 
ar fi fost mai rău ca acum, când nici nu ştim ce ne aşteaptă. ŞI 
să mai ştii că, dacă pentru tine, nu are nici o importanţă, 
dimpotrivă, pentru mine, conservarea trupului este ceva 
esenţial, fiindcă nu-i rău să mă îngrijesc de trupul care mă 
aşteaptă în viaţa viitoare. Dar, nu ai cum să opreşti ceea ce 
trebuie să se întâmple, spun şi eu, aşa, ca baba care încerca să 
se consoleze după ce-i rămăsese un deget între pietrele de 
moară. 

Ştiam că el ar fi putut vorbi toată noaptea, fără întrerupere, 
şi nu i s-ar fi încurcat deloc limba în gură, de aceea, am spus: 

—Încetează cu trăncăneala şi, dacă vrei să mergi, ia oala cu 
vin şi vino cu mine! Trebuie deja să plecăm; cred că au şi 
adormit paznicii, fiindcă li se va fi făcut somn de la amestecul pe 
care l-am turnat în vin. 

Într-adevăr, străjile dormeau profund, dormea şi preotul, aşa 
că am luat fără teamă cheile Minotaurului, din locul unde preotul 
îmi arătase că sunt puse. Am luat un vas cu jăratic şi torţe, pe 
care încă nu le-am aprins, fiindcă era suficientă lumina lunii şi, 
după ce am deschis poarta cea mică, am intrat în casa zeului, 
am închis portiţa în urma noastră şi, când am rămas în întuneric, 
lui Kaptah au început să-i clănţăne dinţii, până când a dus oala 
la gură ca să prindă curaj. 


După ce a prins puţin curaj de la vin, Kaptah a rostit cu o 
voce tremurândă: 

Stăpâne, să aprindem torţa, fiindcă aici nu este nici o lună ca 
afară şi întunericul este mai îngrozitor ca-n drumul spre lumea 
de Dincolo, pe care nimeni nu-l poate evita, numai că noi am 
intrat aici de bunăvoie. 

Am suflat în jarul cărbunilor, am aprins torţa şi am văzut că 
suntem într-o grotă imensă, a cărei intrare era astupată de 
porţile de aramă. Din această grotă porneau în direcţii diferite 
zece coridoare şi cărămizile pereţilor fiecărui coridor aveau altă 
culoare. Eu nu am fost surprins, fiindcă auzisem deja că zeul 
Cretei locuieşte într-un labirint şi de la preoţii Babilonului 
învăţasem că  labirintele se construiesc după modelul 
intestinelor animalelor jertfite. De aceea, credeam că voi găsi 
drumul bun, fiindcă văzusem de multe ori intestine de tauri 
sacrificați şi nu mă îndoiam că labirintul din Creta fusese 
construit odinioară după modelul intestinelor animalelor 
rumegătoare. De aceea, i-am arătat lui Kaptah culoarul cel mai 
apropiat de imaginea pe care o aveam eu despre intestine şi i- 
am spus: 

Mergem prin el! 

Dar Kaptah a spus: 

Cred că n-ar trebui să ne grăbim, fiindcă prudenţa este 
mama înţelepciunii. De aceea, este bine să ne asigurăm că nu 
ne vom rătăci şi că vom putea reveni aici, deşi mă îndoiesc că 
ne vom mai putea întoarce vreodată. 

După ce a spus aceste vorbe, el a scos din traista sa un 
ghem de sfoară, a trecut capătul sforii printr-un ac de os, pe 
care l-a înfipt bine între două cărămizi din perete. Cu toate că 
ideea lui era atât de simplă, am găsit-o foarte înţeleaptă şi m- 
am gândit că niciodată mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva, 


dar din orgoliu nu i-am spus acest lucru, doar i-am poruncit să 
se grăbească. 

In felul acesta ne-am început călătoria în întunecatul labirint 
şi eu aveam în minte doar gândul că trecem prin imaginarele 
intestine ale unui animal fabulos, iar Kaptah desfăşura ghemul 
de sfoară pe măsură ce înaintam. 

Ne-am învârtit la nesfârşit prin tot felul de coridoare, în faţa 
noastră s-au deschis altele şi altele, am trecut prin unele locuri 
de mai multe ori. Uneori, în faţa noastră apăreau ziduri, care ne 
împiedicau să înaintăm, ne întorceam şi o apucam într-o altă 
direcţie. La un moment dat, Kaptah s-a oprit, a adulmecat aerul 
din jurul lui, dinţii au început să-i clănţăne, torţa i-a tremurat în 
mână şi el a spus: 

Stăpâne, oare tu nu simţi mirosul de tauri? 

Simţeam şi eu destul de bine un miros cumplit, scârbos, care 
amintea de mirosul taurilor, dar care era parcă şi mai 
dezagreabil. Mirosul era mai puternic în apropierea zidurilor care 
blocau înaintarea. l-am poruncit lui Kaptah să-şi continue drumul 
şi să facă abstracţie de mirosul din jurul nostru. Am băut vin şi 
am pornit repede înainte până când mi-a alunecat piciorul pe 
ceva moale. Când m-am aplecat, am văzut că este un cap de 
femeie intrat în putrefacție, pe care încă mai era părul. Am fost 
sigur că nu o voi mai găsi pe Minea în viaţă, dar o nevoie 
nemaipomenită de a cunoaşte adevărul m-a împins înainte. l-am 
spus lui Kaptah să nu înceapă cu jalea şi cu urletele şi ne-am 
continuat drumul în tăcere, în timp ce ghemul de sfoară se 
desfăşura în urma noastră. Nu peste multă vreme, în faţa 
noastră a apărut un alt zid şi a trebuit să ne întoarcem. 

Dar, deodată, Kaptah s-a oprit şi la lumina torţelor am văzut 
cum cele câteva fire de păr pe care le avea pe cap i s-au zbârlit 
şi cum faţa lui s-a cutremurat de oroare. M-am uitat şi eu, am 
văzut în acel coridor o baligă uscată de animal de mărimea unui 
om. Dacă acea baligă provenea de la un taur, acel animal ar fi 
trebuit să aibă dimensiuni fabuloase, îmi era greu să-mi 
imaginez aşa ceva. Kaptah, care mi-a ghicit gândul, a spus: 

Nu cred că poate fi baliga unui taur uriaş, fiindcă un astfel de 
monstru nu ar putea trece printr-un culoar atât de strâmt. Dar 
ar putea fi cadavrul unui şarpe uriaş. 

După ce a rostit aceste vorbe, Kaptah a mai tras o gură de 
vin şi, probabil că tremura, fiindcă am auzit cum i se loveau 


dinţii de gâtul oalei de vin, iar eu mi-am revizuit presupunerea 
iniţială şi mi-am spus că, probabil, culoarele labirintului fuseseră 
construite după ondulaţiile unui şarpe imens şi, pentru o clipă, 
am simţit nevoia să las totul baltă şi să plec cât mai repede 
înapoi, afară din labirint. M-am gândit la Minea şi din disperarea 
aceea, amestecată cu groază, am căpătat puterea ca să merg 
mai departe împreună cu Kaptah. Strângeam cuțitul hitit în 
mână, deşi ştiam că acel cuţit nu-mi va folosi la nimic. 

Pe măsură ce înaintam, mirosul devenea mai puternic, 
simţeam că mi se taie respiraţia de la acea duhoare, care parcă 
venea de la o imensă groapă plină cu cadavre. Într-un fel, 
aveam o uşurare, presimţeam că ne apropiem de capăt. Am 
mers până când întunericul nu a mai fost atât de mare; de 
undeva, de foarte departe, pătrundea până acolo unde eram o 
lumină. Apoi a început panta, care ducea în inima muntelui. 
Pereţii coridorului erau tăiaţi direct în piatră, fără a mai fi 
căptuşiţi cu cărămidă. După ce am urcat panta, drumul a 
început să coboare şi la tot pasul ne-am împiedicat de schelete 
de oameni şi am călcat peste grămezi uscate de bălegar, ca şi 
cum acolo ar fi fost imensul bârlog al unui monstru-animal 
devorator de oameni. Pe urmă, în faţa ochilor noştri s-a deschis 
o peşteră foarte mare şi ne-am oprit la marginea unei stânci, am 
văzut apa mării şi în jurul nostru era un miros îngrozitor. în 
peşteră, lumina pătrundea de afară, unde era marea, şi puteam 
distinge ce era în jurul nostru fără ajutorul torţei şi auzeam 
zgomotul valurilor mării, care se izbeau de stânci, undeva 
departe, în faţa noastră, pe suprafaţa apei, plutea ceva 
asemănător unui imens sac de piele şi, până la urmă, am înţeles 
că era vorba despre cadavrul unui animal în putrefacție. Arăta 
atât de groaznic, încât nici nu am cuvinte pentru a-l descrie. 
Capul cadavrului, pe jumătate cufundat în apă, era asemănător 
unui cap de taur, iar trupul, pe care valurile îl mişcau încet, era 
al unui şarpe monstruos. Şi am ştiut atunci că îl am în faţa 
ochilor mei pe zeul Cretei, care trebuie să fi fost mort de mult. 
Dar unde putea fi Minea? 

Gânduri învălmăşite îmi zburau prin minte şi mă gândeam 
atât la ea, cât şi la toţi cei care fuseseră iniţiaţi şi instruiți pentru 
a dansa dansul acela sălbatic în faţa taurilor şi care au fost 
jertfiți unui zeu plin de cruzime. Mă gândeam la băieţii care 
niciodată nu au avut prilejul să simtă căldura unei femei, la 


fetele care se feriseră din calea vreunui bărbat pentru a rămâne 
fecioare, la toate aceste sacrificii inutile, făcute doar pentru a 
ajunge la făgăduita viaţă luminoasă şi fericită, alături de un zeu; 
m-am gândit la craniile şi la oasele de care mă împiedicasem în 
labirint. Toţi acei morţi, din care nu mai rămăseseră decât oase 
risipite în dezordine, au fost tineri şi frumoşi şi au crezut sincer 
în zeul lor. Oare ce vor fi simţit atunci când îngrozitorul monstru 
i-a înghiţit? Nici cea mai complicată săritură din dansul lor nu le- 
a putut fi de un prea mare folos. Acea fiară se hrănise cu carne 
de om şi se pare că-i era de ajuns o fată sau un băiat pentru a-şi 
potoli foamea timp de o lună. Prin sacrificiul acestor fecioare 
frumoase şi acestor băieţi inocenți, Creta era puternică şi 
domina marea. Mintea mea începea să se răvăşească, mă 
gândeam că un înspăimântător animal al abisurilor neştiute îşi 
va fi depus cândva, pe furtună, oul, în această grotă din Creta, 
ou din care, probabil, a ieşit monstrul. Şi de atunci, preoţii l-au 
adoptat ca pe zeul lor, i-au construit labirintul întunecos prin 
care să se învârtească şi au hotărât să-i aducă jertfe până când 
va muri; un alt monstru asemănător, îndrăznesc să cred cănua 
mai existat în toată lumea. Dar unde putea fi Minea? 

Cuprins de disperare, am început să strig din toate puterile 
numele ei. Doar ecoul îmi răspundea. Am tăcut abia atunci când 
Kaptah mi-a arătat pe jos sângele închegat pe pietre. Am 
urmărit dâra de sânge şi am văzut cadavrul Mineei, mai bine zis, 
ceea ce rămăsese din cadavrul ei, fiindcă trupul ei fusese 
devorat de crabi, iar din faţa ei nu mai era nimic. Am 
recunoscut-o după fileul de argint care-i strângea părul. Nici nu 
a mai trebuit să cercetez rana provocată de sabie, ştiam deja 
sigur că Minotaurul o adusese până acolo, o omorâse pe la 
spate cu sabia şi o împinsese în apă. Cu siguranţă, la fel 
procedase cu multe alte fecioare şi cu mulţi alţi băieţi mai 
înainte de Minea, ca nimeni să nu ştie că zeul Cretei era mort. 

Am urlat ca un nebun, am căzut în genunchi, după care mi- 
am pierdut cunoştinţa şi probabil că m-aş fi înecat dacă, după 
cum mi-a povestit mai târziu Kaptah, el nu m-ar fi tras de acolo 
de lângă Minea şi nu m-ar fi întins pe dalele de piatră. Kaptah 
mi-a povestit despre întoarcerea prin labirint, eu nu am de unde 
să ştiu cum a fost. Profundă şi miloasă, starea de inconştienţă în 
care am intrat m-a sustras durerii şi disperării. 


Kaptah mi-a povestit că a plâns multă vreme alături de 
trupul meu, fiindcă mă crezuse mort şi a plâns-o şi pe Minea 
până ce şi-a venit în fire, după aceea a început să mă palpeze şi 
şi-a dat seama că trăiesc şi s-a gândit că ar putea să mă scoată 
măcar pe mine de acolo, fiindcă pe Minea, nimeni nu o mai 
putea ajuta cu nimic. El mi-a povestit că a mai văzut multe 
victime ale Minotaurului, trupuri roase de crabi, din care nu mai 
rămăseseră decât nişte schelete albe şi netede, care se 
odihneau pe fundul mării. Dacă mi-a povestit acestea doar ca să 
mă consoleze, nu ştiu. In orice caz, duhoarea aceea îngrozitoare 
a început să-l deranjeze enorm şi când a observat că nu poate 
căra în acelaşi timp trupul meu şi oala de vin, s-a aşezat şi a 
băut vinul până la ultima picătură, după care a aruncat vasul de 
vin în apă. Se pare că vinul i-a dat putere şi a reuşit să mă 
poarte înapoi în spinare tot drumul, urmărind firul de sfoară, 
până a ajuns la porţile de aramă. După ce a reflectat puţin, a 
înfăşurat ghemul de sfoară, ca să nu lase urme ale trecerii 
noastre prin labirint. 

El mi-a mai povestit că, la întoarcere, a observat pe pereţi 
nişte semne secrete, pe care, cu certitudine, Minotaurul le 
crestase, ca să se orienteze cu uşurinţă în labirint. Probabil că 
vasul de vin pe care îl aruncase în apă, a mai spus Kaptah, va fi 
o surpriză pentru Minotaur, când va mai vizita acel loc, cu ocazia 
următorului asasinat. 

Când m-a scos din labirint, ziua începuse, dar gardienii şi 
preotul încă mai dormeau. Kaptah a pus fără nici o greutate 
cheia la locul ei, apoi m-a purtat până la pârâu, unde mi-a spălat 
faţa cu apă rece şi mi-a fricţionat braţele până am început să-mi 
revin. După aceea, multă vreme eu nu am reuşit să-mi aduc 
aminte nimic din cele petrecute, am fost confuz şi nu am reuşit 
să articulez nici un cuvânt. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi 
unde sunt, mi se părea că sunt în Egipt. Kaptah m-a sprijinit tot 
timpul cât am străbătut drumul spre oraş ţinându-mă de braţ. 
Abia în apropierea oraşului am reuşit să-mi amintesc despre tot 
ceea ce se întâmplase. 

Dar nu am mai simţit nici o durere şi nici nu mă mai 
gândeam la Minea. Minea era ca o umbră în memoria mea, o 
femeie pe care o întâlnisem demult, într-o altă viaţă. În schimb, 
mă gândeam intens la Creta şi la zeul ei mort, mă gândeam că 
puterea Cretei se va prăbuşi, aşa cum prevestiseră preoţii 


Babilonului şi nu aveam nici o părere de rău pentru această 
prăbuşire, chiar dacă locuitorii Cretei fuseseră prietenoşi cu 
mine. În fond, bucuria pe care o afişau ei era efemeră ca spuma 
pe care valurile mării o poartă spre ţărmuri. Apropiindu-mă de 
oraş, am simţit o bucurie răutăcioasă gândindu-mă că aceste 
frumoase şi elegante case din Creta vor pieri în flăcări şi că 
tipetele de plăcere ale femeilor se vor amesteca cu urletele de 
agonie, capul Minotaurului va fi turtit cu o lovitură de ciomag, 
tăiat în bucățele şi împărţit ca pradă, că din puterea Cretei nimic 
nu va mai rămâne, că insula întreagă se va scufunda şi va 
ajunge la fundul mării, de unde se ridicase împreună cu 
monstrul cu cap de taur. Aşa gândeam. 

Pe Minotaur nici măcar nu-l uram. Moartea Mineei fusese 
uşoară. Ea nu trebuise să-şi folosească dansul pentru a încerca 
să scape de monstru, ca alţi băieţi şi alte fete sacrificate pe 
când monstrul trăia, ale căror chinuri vor fi fost cumplite. 

Mă gândeam că Minotaurul este singurul om din Creta care 
ştia sigur că zeul Cretei este mort. El ştia că insula Creta urma 
să piară, să se scufunde, secretul lui era greu de păstrat. Dacă 
va fi fost greu de păstrat şi atunci când monstrul încă mai era în 
viaţă şi când el conducea frumoasele fecioare şi frumoşii băieţi 
prin casa întunecată, ştiind ce avea să li se întâmple, nu-mi dau 
seama. Nu, nu-l puteam uri pe Minotaur; destinul lui avea ceva 
mult mai tragic decât destinul altor oameni, fiindcă el era o 
unealtă a zeilor. Gândurile începeau să se încâlcească. 

Încurajat de Kaptah, m-am apucat să râd şi să cânt ca un 
nebun şi lui i-a venit mai uşor să le spună prietenilor Mineei, cu 
care ne-am întâlnit pe drum, care s-au uitat cu groază la faţa 
mea răvăşită de spaimă şi de nebunie că, tot aşteptând-o pe 
Minea, mă îmbătasem. În cele din urmă, Kaptah a găsit o litieră 
şi aşa am ajuns la han, unde am băut vin până nu am mai ştiut 
de mine şi apoi am adormit ca un mort, multă vreme. 

După ce m-am deşteptat, am fost din nou cu mintea 
limpede, am putut analiza clar tot ceea ce se întâmplase şi m- 
am gândit că, dacă aş reuşi să-l omor pe Minotaur, moartea lui 
nu mi-ar putea fi de nici o utilitate, fiindcă nu voi putea fi mai 
fericit. M-am mai gândit să dezvălui mulţimii, în port, că zeul din 
Creta este mort, ca mulţimea să se revolte împotriva preoţilor 
mincinoşi şi sângele să curgă în tot oraşul, dar nici acest lucru 
nu m-ar fi putut face mai fericit. M-am gândit că, dacă aş 


povesti adevărul, ar putea fi salvate vieţile tuturor acelora care 
urmau să fie sacrificați în casa aşa-zisului zeu. Dacă nu am 
făcut-o, este pentru că adevărul este ca un cuţit în mâinile unui 
copil: adevărul se întoarce împotriva celui care-l cunoaşte. 

De aceea, am hotărât că nu mă priveşte pe mine zeul Cretei, 
eram doar un străin în acea ţară şi, indiferent de ceea ce aş fi 
făcut, nimeni nu mi-ar fi putut-o da înapoi pe Minea, indiferent 
de ceea ce urma să se petreacă mai târziu în Creta, crabii şi 
animalele mării vor curăța în continuare oasele Mineei până le 
vor albi şi din Minea, cea care a fost, nu va rămâne decât un 
schelet, care se va odihni pe fundul mării pentru eternitate. 
Totul a fost scris în stele, mi-am spus eu, încă înainte de ziua în 
care m-am născut, îmi fusese dat să apuc acest sfârşit de lume 
prevestit de preoţii Babilonului, am văzut un zeu mort cu ochii 
mei şi nu mai aveam de aşteptat decât o altă lume. Toate 
gândurile mele i le-am împărtăşit lui Kaptah, care se uita la 
mine ca un câine bătut. Dar Kaptah mi-a spus că sunt bolnav şi 
mi-a poruncit să mă culc şi să mă odihnesc şi nu a permis celor 
care au venit să mă vadă în acele zile să intre în cameră, fiindcă 
îi era teamă să nu încep să povestesc şi altora despre toate 
neroziile care-mi treceau prin cap. 

În acele zile am fost foarte nemulţumit şi sătul de Kaptah, 
care mă îndemna tot timpul să mănânc, deşi nu-mi era foame. 
Doar vinul îmi pria. Aveam o sete cumplită şi mă linişteam doar 
când, din cauza vinului, vedeam toate obiectele din jur de două 
ori mai mari. Atunci am înţeles că toată lumea aceasta nu este 
decât o aparenţă şi că cel care bea până ce imaginile din jurul 
lui se deformează poate vedea o altă lume şi poate crede că 
realitatea este aşa cum o vede el. Aceasta este esenţa 
adevărului, aşa credeam eu atunci, dar când, calm şi didactic, 
am încercat să-i explic şi lui Kaptah despre surprinzătoarea mea 
descoperire, el nici nu a vrut să mă asculte şi mi-a poruncit mie, 
stăpânului lui, să mă culc şi să închid ochii ca să mă liniştesc. 
După părerea mea, eram destul de calm şi cu sânge rece, ca un 
peşte conservat în ulei, nu voiam să închid ochii, fiindcă dacă-i 
închideam, vedeam tot felul de imagini dezagreabile, ca de 
exemplu, oase descărnate şi albite, care zac într-o apă clocită 
sau pe o oarecare Minea, pe care o întâlneam odată, demult, şi 
pe care nu mi-o mai aminteam prea bine, cum dansa cu o 
măiestrie supranaturală în faţa unui şarpe cu cap de taur. M-am 


încăpățânat să nu închid ochii şi am încercat să-l lovesc cu băţul 
pe Kaptah, fiindcă eram deja dezgustat de el până peste 
măsură, dar mâna mea nu avea nici o putere după atâta vin. El 
mi-a smuls cu uşurinţă băţul din mână şi l-a ascuns, mi-a ascuns 
şi preţiosul meu cuţit, pe care-l primisem în dar de la 
comandantul gărzii hitite din port; l-am căutat multă vreme, 
fiindcă în acele zile mă bătea gândul să văd dacă sângele meu 
are aceeaşi culoare ca sângele celorlalţi oameni şi, în acest 
scop, i-aş fi dat drumul să curgă din vene. In plus, Kaptah a fost 
atât de obraznic, încât, deşi i-am cerut asta de nenumărate ori, 
multe zile la rând, a refuzat categoric să-l invite pe Minotaur ca 
să discut cu el. În acele zile simţeam că Minotaurul este singurul 
om din lume cu care aş fi putut discuta, care ar fi putut aprecia 
extraordinara mea putere de înţelegere în ceea ce priveşte zeii, 
adevărul şi imaginaţia. Dar dacă am văzut că refuză să-l invite 
pe Minotaur, i-am poruncit lui Kaptah să-mi aducă un cap de bou 
însângerat, în faţa căruia să pot vorbi despre tauri, despre mare 
şi despre dans, dar Kaptah nici nu a vrut să audă de aşa ceva. 
Eram foarte serios supărat pe el, fiindcă îmi refuza până şi cele 
mai modeste dintre cererile mele. 

După ce a trecut acea perioadă, am înţeles că vinul îmi 
tulburase mintea şi-mi slăbise memoria, că într-adevăr, fusesem 
destul de bolnav. Înclin să cred că, în aceeaşi măsură, vinul mă 
protejase ca să nu-mi pierd pentru totdeauna raţiunea şi mă 
ajutase să trec peste acele momente grele, când, pe lângă 
Minea, mi-am pierdut complet credinţa în zei şi încrederea în 
oameni. Mai târziu, când am început din nou să practic meseria 
de medic, i-am spus oricărui om disperat, care a venit la mine 
cu veşmintele sfâşiate şi cu cenuşă-n cap: 

„Nu există supărare pe care vinul să nu o poată uşura. Nu 
există nici o nefericire pe care vinul să nu o poată micşora. Nu 
există pierdere pe care vinul să nu o consoleze. Bea vin, îneacă- 
ţi supărarea în vin, aşa cum şoarecii se îneacă în blidul plin cu 
ulei şi chiar dacă mai întâi vinul va fi aspru în gura ta, vei vedea 
că, pe măsură ce bei, gustul vinului devine din ce în ce mai bun, 
apoi supărarea dispare repede, ca norii de pe cer.” 

lar dacă cineva a venit la mine, împodobit de sărbătoare, cu 
coroniţe de flori pe cap şi la gât, uns cu cele mai scumpe uleiuri 
şi îmbrăcat cu veşminte luxoase, cu lacrimi de fericire în ochi, i- 
am spus: 


„Este periculoasă fericirea, prietene, fericirea este mai 
periculoasă decât tristeţea şi necazul, fericirea ta este ca un 
şarpe care străluceşte în lumina soarelui şi-i frumos când îl 
priveşti, dar care-ţi poate vărsa în venele tale veninul otrăvitor. 
Fereşte-te de fericire, prietene, îneacă-ţi fericirea în vin şi să nu 
şovăi dacă, mai întâi, vinul te va face şi mai fericit şi-ţi va fi 
limpede în gură; pe măsură ce îl vei bea, el va fi mai aspru şi 
mai amar, până ce fericirea ta se va risipi, apoi îţi vei sfâşia 
veşmintele şi-ţi vei pune cenuşă-n cap şi asta este bine, fiindcă, 
pentru oameni, fericirea este un dar viclean, iar dacă este prea 
multă fericire, imaginaţia oamenilor o ia razna.” 

Am simţit că o dată cu setea nebună din acele zile, ceva s-a 
rupt în mine, la fel ca atunci când încă eram copil şi l-am văzut 
pe preotul Templului din Teba cum a scuipat peste faţa lui Amon 
şi cum i-a lustruit-o cu mâneca hainei lui. 

Atunci, în Creta, şi-a oprit fluviul vieţii mele cursul. De atunci 
încolo, viaţa mea a fost ca un lac mocirlos, care pare frumos la 
suprafaţă, în care se pot oglindi şi stelele şi cerul. Un lac în care, 
dacă intri, dai doar de stârvuri acoperite de mocirlă. 

Într-o dimineaţă, imediat după ce m-am deşteptat, l-am 
observat pe Kaptah, care stătea ghemuit într-un colţ al camerei 
şi plângea încet legănându-şi capul. Am înclinat, cu mâinile 
care-mi tremurau, oala de vin şi am băut, după care l-am 
întrebat: 

De ce plângi, câine? 

Era după multe zile de când nu-i mai adresasem nici un 
cuvânt, atât de scârbit eram de îngrijirile şi de prostia lui. El şi-a 
ridicat capul şi a spus: 

În port este o corabie care pleacă spre Siria şi poate că este 
ultima corabie care pleacă înainte de marile furtuni ale iernii. De 
aceea plâng. 

l-am spus: 

Du-te repede şi te îmbarcă pe corabie, mai înainte ca să 
apuc să rup băţul pe spinarea ta, fiindcă m-am săturat de mutra 
ta, de sporovăielile tale şi de plânsul tău. 

M-am îngrozit singur de cuvintele mele, am mai tras un gât 
de vin şi mi-am spus că încă este bine dacă există pe lume o 
fiinţă care depinde de mine, chiar dacă este vorba de un sclav 
fugit. 

Kaptah mi-a spus: 


Drept să spun, stăpâne, şi eu m-am săturat să văd cum bei şi 
cum trăieşti ca un porc, atât de mult m-am săturat, încât mi se 
face rău numai când mă uit la vin; n-aş fi crezut că este posibil 
să mi se întâmple aşa ceva, îmi este scârbă şi de vin, şi de bere. 
Trebuie să ştii că ceea ce este mort mort rămâne şi nu se mai 
întoarce niciodată. După părerea mea, cel mai bine ar fi să 
plecăm de aici, cât timp o mai putem face. Tot ceea ce ai 
câştigat, tot aurul şi argintul, ai aruncat deja pe fereastră şi nu 
cred că ai putea vindeca vreun bolnav cu mâinile acestea care 
îţi tremură, când tu abia mai poţi să duci oala la gură. La 
început, m-am bucurat că bei vin ca să te mai linişteşti după 
nenorocirea care ni s-a întâmplat, chiar eu te-am îndemnat să 
bei şi am rupt sigilii, unul după altul, de pe amfore cu cele mai 
bune vinuri şi am băut şi eu şi m-am fălit şi le-am spus altora: 
„Uitaţi-vă ce stăpân grozav am! Bea ca un hipopotam, aruncă 
fără ezitare aurul şi argintul pe amfore de vin şi duce o viaţă 
fericită!” Dar, după aceea, nu m-am mai mânarit deloc, iar 
acum îmi este ruşine că am un astfel de stăpân, fiindcă pentru 
toate lucrurile de pe pământ există un timp şi o limită. După 
părerea mea, tu mergi întotdeauna prea departe. Eu n-am să-l 
judec niciodată pe un bărbat care bea până se îmbată, apoi se 
ia la harţă cu un altul în colţul străzii, iar la urmă se trezeşte cu 
capul plin de cucuie într-un bordel. Este singurul mijloc ca un om 
amărât să nu înnebunească şi un om cu judecată ştie să se 
folosească cuviincios de acest obicei. Eu însumi l-am probat, 
când a fost cazul, poate că, uneori, prea mult. După o beţie, 
orice om cu judecată merge şi se reface cu o bere şi cu un peşte 
sărat, după care îşi vede de munca lui, pe care zeii i-au hotărât- 
O, şi se comportă decent. Dar tu bei ca şi cum fiecare zi ar fi 
ultima ta zi din viaţă; mă gândesc că, dacă tot vrei să mori din 
pricina băuturii, mai bine intră cu totul într-un butoi cu vin, în 
felul acesta poţi muri mai repede, mai plăcut şi mai decent! 

Am reflectat la vorbele lui, mi-am privit mâinile, cu care 
altădată îngrijisem şi vindecasem oameni. Mâinile îmi tremurau 
şi nu răspundeau comenzilor mele, parcă erau ale unui alt om. 
M-am gândit la toată ştiinţa pe care o acumulasem în multele 
ţări prin care călătorisem, era o nebunie ceea ce făceam; nici 
mâncarea în exces nu este bună, nici băutura, atât la tristeţe, 
cât şi la bucurie, Kaptah avea dreptate. Este o vreme prielnică 


pentru orice îndeletnicire de sub cer. Pentru mine era vremea să 
îngrop totul în uitare. l-am spus lui Kaptah: 

Trebuie să ştii că nu cuvintele tale, care sunt ca un băzâit de 
muscă în urechile mele, îmi influenţează hotărârea, întâmplarea 
face că şi cu gândesc la fel ca şi tine în acest moment. De băut 
nu voi mai bea nici un strop de vin şi probabil că va trece multă 
vreme până ce mă voi apropia din nou de o amforă cu vin. Am 
vrut să-mi limpezesc gândurile, dar gândurile mele nu se vor 
limpezi niciodată. Acum trebuie să plecăm din Creta şi să ne 
întoarcem în Simyra. 

Kaptah a urlat şi a râs de bucurie după ce a auzit vorbele 
mele şi s-a apucat să sară într-un picior, aşa cum fac sclavii 
când sunt veseli, dar eu am continuat şi i-am spus: 

Această călătorie a fost foarte folositoare pentru mine, 
deoarece cu această ocazie eu m-am descătuşat de toţi zeii. De 
acum înainte, eu nu mă consider dator faţă de nici un zeu şi nu 
aştept nimic de la nici un zeu, fiindcă nici un zeu nu are nici o 
datorie faţă de mine. Nu-ţi face griji, nu voi spune aceste vorbe 
nimănui, fiindcă eu nu vreau să rănesc pe nimeni. N-are decât 
să se sprijine fiecare pe ce vrea şi să creadă în ce vrea, doar un 
sfat le-aş da: să nu se amestece în treburile zeilor, pentru că pot 
înnebuni. Oricum, mai bine cu zeii Egiptului decât cu zeii Cretei, 
Babilonului sau ai hitiţilor. Să ne mulţumim că le-am învăţat 
numele ca să ştim de cine să ne ferim. Voi merge în Simyra, 
acolo voi vedea care este drumul meu. Poate că viaţa este mai 
bună decât moartea, poate că un om viu este mai important 
decât un zeu mort. Dar nu voi şti niciodată dacă este aşa până 
ce nu voi muri de-a binelea. Presupun că moartea poate fi mai 
bizară decât două săptămâni de beţie. Grăbeşte-te şi strânge 
lucrurile noastre, poate găsim un loc în corabia aceea despre 
care vorbeai, şi ajută-mă şi pe mine să ajung acolo, observ că 
picioarele mele se răzvrătesc după atâta vreme de când nu au 
mai umblat, unul o ia într-o parte, pe când celălalt se 
ambiţionează să meargă în partea opusă. 

Mai înainte ca el să plece şi să ne reţină locuri pe corabie, i- 
am spus: 

Toate acestea se vor întâmpla cu condiţia ca niciodată să nu 
mai rosteşti în faţa mea numele Mineei, pe care am uitat-o şi am 
şters-o din mintea mea, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată. 
Te asigur că, dacă vei rosti odată acest nume, te voi vinde ca 


sclav la o moară de piatră sau la vreo mină de cupru dezvăluind 
că eşti un sclav fugit şi ţi se vor tăia urechile şi nasul. Ţine bine 
minte ce ţi-am spus, Kaptah, astfel de vorbe adevărate, încă 
niciodată nu ţi-am spus până acum. 

Kaptah nu a spus nimic, în aceeaşi zi ne-am urcat pe corabie. 
Vâslaşii au cufundat vâslele în apă şi au început să vâslească, 
am ajuns în larg şi am văzut zeci şi sute de corăbii, am văzut şi 
corăbiile de război ale Cretei, care erau protejate cu scuturi de 
aramă. Când am ieşit din port, vâslaşii şi-au retras vâslele din 
apă, căpitanul a adus jertfe zeilor mari şi zeilor pe care-i avea în 
cabină, apoi a dat ordin să se desfăşoare pânzele. Corabia s-a 
clătinat şi valurile mării au lovit-o cu un zgomot surd. Navigam 
spre Siria, şi Creta a dispărut la orizont ca un nor albastru, ca o 
umbră, ca un vis; în jurul nostru nu a mai rămas decât 
imensitatea agitată a mării. 


A 


zi în) 


Cartea a noua: 
„COADA CROCODILULUI” 


Când m-am întors în Simyra, după trei ani, eram un bărbat 
matur şi cunoscusem deja şi bune, şi rele în multele ţări prin 
care hoinărisem. Vântul mării îmi risipise ceața şi ameţeala din 
cap, îmi limpezise ochii şi îmi întărise mâinile şi picioarele. 
Mâncam, beam şi mă comportam din nou ca şi ceilalţi oameni, 
dar nu vorbeam prea mult, fiindcă mă simţeam şi mai singur ca 
înainte. Singurătatea este privilegiul omului adult, toată lumea o 
ştie, numai că eu am fost singur din clipa în care m-am născut, 
când, într-o barcă de stuf, am călătorit singur pe Nil şi poate că 
nu a fost drept că, mai târziu, singurătatea mea a fost şi mai 
mare; totuşi, singurătatea mi-a fost casa şi refugiul din faţa 
tenebrelor. Stăteam aşezat la prova corăbiei, valurile verzi şi 
vântul îmi biciuiau gândurile deşarte şi o vedeam pe Minea, 
undeva, departe, în lumina lunii care se risipea în mare, şi-i 
auzeam râsul capricios, o vedeam cum dansa pe pământul 
argilos al Babilonului, îmbrăcată în veşmintele ei uşoare, tânără, 
zveltă şi unduitoare ca o trestie. Şi imaginea ei nu-mi mai 
provoca nici durere, nici teamă, era ca o beţie plăcută, imagine 
pe care o poţi întâlni numai câteodată, când te trezeşti dintr-un 
vis mai frumos decât realitatea N-aş fi vrut să mi se risipească 
din minte nici o clipă pe care o trăisem împreună cu ea, eram 
fericit că o întâlnisem, înţelegeam că, fără ea, viaţa mea ar fi 
fost incompletă. Pe lemnul rece al provei era pictat un chip de 
femeie. Mă simţeam încă puternic şi, din dorinţele mele de 
bărbat încă nu risipisem nimic; ştiam că voi căuta alte femei, 
fiindcă nopţile sunt prea reci pentru un bărbat singur. Dar 
credeam că toate acele alte femei vor fi ca lemnul pictat şi rece 
al corăbiei, că, strângându-le la piept în întunericul nopţii, o voi 
căuta mereu doar pe Minea, voi căuta ochii ei strălucitori în 
lumina lunii, voi căuta căldura coapselor ei mici, voi căuta 


mirosul de chiparos al trupului ei. Acolo, lângă prova corăbiei, 
care mă purta spre Simyra, mi-am luat rămas-bun de la Minea. 

Călătoria noastră a fost dificilă, fiindcă vântul a început să fie 
violent şi corabia a încercat să evite vântul, care o zgâlţâia fără 
încetare, şi valurile înspăimântătoare, înalte cât munţii, care o 
izbeau. Pe Kaptah nu l-au ajutat amuletele vrăjite, nimic nu l-a 
mai ajutat atunci. Deşi şi-a strâns puternic, de mai multe ori, 
centura în jurul pântecelui, nici scarabeul nu l-a mai ajutat, nici 
faptul că a adus jertfe zeilor mării, preaslăvindu-le numele. El nu 
a mâncat nimic în timpul acelei călătorii şi şi-a blestemat 
continuu ziua în care se născuse pe acest pământ. Dar nu i-a 
mai fost frică că va muri, ca altădată, şi în starea jalnică în care 
era, s-a consolat la gândul că toate chinurile lui se vor sfârşi 
când va pune piciorul pe pământ, deşi de acest lucru s-ar fi 
îndoit, chiar de l-ar fi ştiut mai înainte, în prima noastră 
călătorie. 

De aceea, când am ajuns la Simyra, s-a trântit la pământ şi a 
sărutat dalele de piatră ale debarcaderului, a plâns şi i-a jurat 
scarabeului că niciodată nu va mai pune piciorul pe vreo 
corabie. Şi eu am fost emoţionat când am revăzut colibele 
îngrămădite şi casele înalte ale Simyrei, cerşetorii zdrenţăroşi 
de la colţul străzilor, câinii morţi şi roiurile de muşte din jurul 
solzilor de peşte, fiindcă trăisem în Simyra doi ani şi acest oraş 
îmi era drag; în Simyra căpătasem încredere în mine şi în forţele 
mele, în Simyra vindecasem mulţi oameni. 

Casa era la locul ei, dar uşile şi ferestrele fuseseră forţate şi 
toate lucrurile pe care nu le depusesem la casa de comerţ 
fuseseră furate. Şi dacă tot lipseam de atâta timp, vecinii 
transformaseră curtea casei mele într-un imens depozit de 
gunoaie şi-şi făceau şi nevoile acolo, aşa că în toată casa era un 
miros îngrozitor, şobolanii mişunau peste tot şi toate camerele 
erau pline de pânze de păianjen. Vecinii mei nu numai că nu au 
fost bucuroşi să mă revadă, dar mi-au întors şi spatele, şi-au 
zăvorât porţile şi au spus: 

E| este egiptean şi toate relele vin de la Egipt. 

De aceea, am tras la un han şi a rămas în sarcina lui Kaptah 
să pună casa la punct. Pe urmă, m-am dus la casa de comerţ, 
unde-mi plasasem toată averea. După cei trei ani de călătorie 
mă întorsesem sărac şi pierdusem tot ceea ce câştigasem din 
practicarea artei mele de medic, pierdusem şi aurul pe care mi-l 


dăduse Horemheb, de fapt, cea mai mare parte din aur 
rămăsese în mâinile preoţilor Babilonului, din cauza Mineei. 

Pentru bogaţii armatori din Simyra a fost o surpriză să mă 
vadă şi, de uimire, li s-au lungit nasurile şi şi-au scărpinat 
bărbile dese, fiindcă ei nu se mai îndoiau deja de mult că-mi 
moşteniseră averea, din moment ce nu dădusem semne de 
viaţă de atâta vreme. Totuşi, ei au fost corecţi şi au clarificat 
situaţia mea financiară: chiar dacă unele dintre corăbiile în care- 
mi  investisem aurul naufragiaseră, altele îmi aduseseră 
câştiguri, aşa că, eram mai bogat decât atunci când plecasem 
din Simyra şi nu avea rost să-mi fac griji. 

Prietenii proprietari de corăbii m-au invitat la ei, mi-au oferit 
vin Şi prăjituri cu miere şi mi-au spus fără sfială: 

Sinuhe, medicul nostru, tu eşti, fără îndoială, prietenul 
nostru, dar tu eşti egiptean şi chiar dacă în continuare facem cu 
plăcere comerţ cu Egiptul, nu mai dorim ca egiptenii să se 
instaleze aici, în Simyra, fiindcă mulţimea bombăneşte împotriva 
egiptenilor şi este sătulă de impozitele care i se impun pentru a 
i se plăti faraonului dările. Nu ştim de unde a început toată 
această furie împotriva Egiptului, dar egiptenii sunt loviți cu 
pietre pe stradă, în templele lor sunt aruncate stârvuri de 
animale şi nici un om respectabil nu mai ţine să fie văzut în 
compania vreunui egiptean. Tu, Sinuhe, eşti prietenul nostru, te 
respectăm pentru marea ta măiestrie de medic şi niciodată nu 
vom putea uita miraculoasele vindecări pe care tu le-ai făcut. 
De aceea, îţi povestim despre această stare de lucruri şi te 
sfătuim ca să fii prudent şi să te păzeşti. 

Vorbele lor m-au deconcertat, fiindcă înainte de a pleca din 
Simyra, sirienii se-ntreceau între ei în amabilitate şi prietenie 
faţă de egipteni şi-i invitau în casele lor şi, la fel ca în Teba, 
unde era imitată moda siriană, în Simyra, mulţi sirieni se 
îmbrăcau ca egiptenii. Cuvintele lor au fost confirmate de 
Kaptah, care a venit la han şi mi-a spus enervat: 

— Nu ştiu ce duhuri rele le-au intrat în cur simyrienilor, că se 
poartă acum ca nişte câini turbaţi. Nici nu am apucat să spun 
două cuvinte-n egipteană, că m-au şi azvârlit din cârciuma unde 
intrasem, fiindcă aveam gâtul uscat ca praful, după toate 
necazurile prin care am trecut din cauza ta, stăpâne. Ei m-au 
dat afară când şi-au dat seama că sunt egiptean şi m-au înjurat, 
iar copiii de pe stradă au aruncat în mine cu baligă de măgar. 


După aceea, am fost mai înţelept şi, intrând într-o altă cârciumă 
-, fiindcă, într-adevăr, gâtul îmi era uscat ca pielea de bou de pe 
tobă şi mi-era dor de berea siriană - n-am mai scos nici o vorbă, 
cu toate că mi-a fost foarte greu, fiindcă limba mea este ca un 
animal sprinten, care nu poate sta prea mult timp într-un singur 
loc. În orice caz, am fost înţelept, mi-am văzut de treabă, mi-am 
înecat necazul în bere fără să spun un cuvânt şi am ascultat 
atent ceea ce vorbeau alţii. Ei spuneau că Simyra a fost, pe 
vremuri, un oraş liber, care nu plătea tribut nimănui, şi că ei nu 
vor ca şi copiii lor să fie, încă de la naştere, sclavi faraonului. 
Dar şi alte oraşe ale Siriei cică au fost libere, de aceea, spuneau 
ei, cel mai înţelept lucru pe care-l au de făcut cei care iubesc 
libertatea şi s-au săturat să mai fie sclavi faraonului este să 
crape capetele tuturor egiptenilor şi să-i gonească din Siria. 
Poftim, astfel de nerozii vorbeau ei, deşi toată lumea ştie că 
Egiptul a ocupat Siria doar pentru binele ei şi că, nici cu prea 
mare lucru nu se-alege de pe urma ei şi că, dacă Egiptul nu i-ar 
proteja pe sirieni de ei înşişi, oraşele Siriei ar fi ca nişte pisici 
sălbatice, închise într-un sac, care se ceartă, se bat şi se sfâşie 
între ele, ceea ce nu-i de dorit pentru bunul mers al culturilor 
pământului, al creşterii vitelor şi al comerţului. Acest lucru, în 
Egipt, îl ştie şi-un copil care merge la şcoală şi chiar dacă eu 
însumi nu am fost la şcoală pe când eram copil, am aşteptat de 
multe ori în faţa porţilor şcolii pe îngrozitorul copil al primului 
meu stăpân, care mă lovea cu picioarele-n glezne şi mă-nţepa în 
locurile sensibile cu condeiul de scris. Dar n-are rost să-ți 
povestesc acum despre acele nenorocite de vremuri. Acolo, în 
cârciumă, acei sirieni care vorbeau se făleau cu puterea lor şi 
povesteau despre o înţelegere dintre toate oraşele Siriei; până 
la urmă, mi s-a făcut scârbă să-i mai ascult şi, când stăpânul 
cârciumii era întors cu spatele, am şters-o de acolo, fără să 
plătesc berea pe care o consumasem, aşa de supărat am fost. 
Nici n-a fost nevoie să mă plimb prea mult prin oraş ca să 
constat că tot ceea ce Kaptah îmi povestise era adevărat. Este 
drept că nimeni nu m-a deranjat cu nimic, fiindcă eram îmbrăcat 
în veşminte siriene, dar oamenii pe care-i cunoscusem altădată 
şi-au întors capul, să nu mă vadă, când m-am apropiat de ei, şi 
am văzut că alţi egipteni umblau în oraş însoţiţi de escortă. Cu 
toate acestea, unii sirieni nu se sfiau să le arunce-n cap cu 
fructe stricate şi cu peşte împuţit. Totuşi, mă gândeam că nu-i 


chiar atât de mare pericolul, că sirienii erau atât de furioşi doar 
din cauza noilor impozite percepute de Egipt şi că avea să le 
treacă repede acea furie, fiindcă Siria profita mai mult de pe 
urma Egiptului decât Egiptul de pe urma Siriei şi nu puteam 
crede că oraşele de coastă ale Siriei ar fi putut rezista prea mult 
fără grâul Egiptului. 

De aceea, după ce casa a fost aranjată din nou, am primit 
acolo bolnavi şi i-am îngrijit şi i-am vindecat ca şi mai înainte, 
fiindcă suferinţa, boala şi durerea nu ţin seama de naționalitatea 
medicului, ci doar de îndemânarea lui. Totuşi, de multe ori, 
pacienţii m-au înfruntat şi mi-au spus: 

Spune şi tu, egipteanule, dacă este drept că Egiptul ridică de 
la noi impozite, profită de bunătatea noastră, se-ngraşă de pe 
urma sărăciei noastre şi ne suge sângele ca o lipitoare. lar 
garnizoanele egiptene din oraşele noastre sunt ca o jignire 
pentru noi. Oare noi nu suntem în stare să menţinem ordinea în 
oraşele noastre? Oare noi nu suntem capabili să ne apărăm 
singuri de duşmani? Este nedrept că din cauza Egiptului noi nu 
avem dreptul să reconstruim zidurile de apărare ale oraşelor 
noastre şi să reparăm forturile, dacă noi înşine o dorim. 
Autorităţile noastre sunt capabile să guverneze Siria, nu este 
nevoie să-şi bage nasul şi Egiptul atunci când sunt încoronați 
prinții noştri şi nici în judecăţile noastre. Pe Baal, fără egipteni, 
Siria ar fi prosperă şi înfloritoare. Egiptenii se abat asupra 
noastră ca lăcustele şi faraonul insistă să ne impună noul lui 
zeu, că până la urmă, scârbiţi, zeii noştri nu ne vor mai proteja. 

Eu nu prea voiam să discut cu ei, dar nici nu mă puteam 
stăpâni, aşa că le spuneam tuturor: 

Oare împotriva cui aţi vrea să construiți ziduri şi fortificaţii 
dacă nu împotriva Egiptului? Adevărul este că, încă din timpul 
bunicilor părinţilor voştri, oraşul vostru a avut libertate deplină 
în interiorul zidurilor lui, dar a curs mult sânge şi aţi sărăcit din 
cauza numeroaselor războaie cu vecinii pe care-i urâţi în 
continuare, prinții voştri au guvernat după bunul lor plac şi atât 
cei bogaţi, cât şi cei săraci au avut de suferit din cauza 
capriciilor lor. Acum, scuturile şi lăncile Egiptului vă protejează 
şi legile Egiptului garantează atât drepturile celor bogaţi, cât şi 
drepturile celor săraci. 

Dar vorbele mele îi înfuriau, ochii li se tulburau de indignare, 
nasurile lor îşi schimbau culoarea şi ei îmi spuneau: 


Toate legile Egiptului nu sunt mai bune decât o baligă şi zeii 
Egiptului ne dezgustă. lar despre nedreptăţile şi violenţa de 
altădată a străbunilor noştri nu credem nimic, fiindcă toate 
poveştile astea au fost născocite de egipteni, pentru a-şi 
justifica prezenţa pe pământul nostru şi pentru a ne face să 
uităm de libertate; ei erau părinţii părinţilor noştri şi inima 
noastră ne spune că nedreptatea într-o ţară liberă este 
preferabilă dreptăţii într-o ţară de sclavi. 

Le spuneam: 

Nu se vede pe voi nimic care să ateste că aţi fi sclavi, 
dimpotrivă, vă îngrăşaţi bine şi singuri vă mândriţi că vă- 
mbogăţiţi, fiindcă egiptenii sunt proşti. Dacă aţi fi liberi, nu 
încape îndoială că v-aţi fura unul altuia corăbiile, v-aţi distruge 
unul altuia livezile de pomi fructiferi şi nici viaţa nu v-ar fi în 
siguranţă, când aţi dori să călătoriţi în interiorul Siriei voastre. 

Ei refuzau să mă mai asculte, trânteau darurile în faţa mea şi 
plecau bombănind. 

În inima ta, tot egiptean rămâi, spuneau ei, chiar dacă 
veşmintele tale sunt siriene. Fiecare egiptean este un opresor şi 
singurul egiptean bun este egipteanul mort. 

Din cauza aceasta nu-mi mai plăcea în Simyra şi de aceea 
am început să-mi strâng averea şi să mă pregătesc de drum, 
fiindcă îi promisesem lui Horemheb că-l voi întâlni şi că-i voi 
povesti despre tot ceea ce am văzut prin ţările prin care am 
umblat. Voiam să mă întorc în Egipt, fiindcă inima mea era mai 
puternică decât capriciile minţii mele şi voiam să mai beau o 
dată din apa Nilului. Timpul trecea şi spiritele rele se mai 
calmaseră puţin în oraş, numai că, într-o dimineaţă, a fost găsit 
în port un soldat egiptean cu gâtul retezat; lumea s-a 
înspăimântat foarte mult de aceasta, s-a închis în case şi pacea 
s-a întors din nou în oraş. Dar autorităţile nu au reuşit să-l 
descopere pe criminal şi apoi a fost ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic şi vânzătorii şi-au deschis din nou uşile şi au 
devenit şi mai agresivi şi nu-i mai lăsau pe egipteni nici să 
meargă pe stradă. Egiptenii din Simyra erau nevoiţi să umble 
înarmaţi. 

Într-o seară, pe când mă întorceam de la templul zeiţei Iştar, 
pe care îl frecventam din când în când, la fel ca însetatul care 
bea apă fără să se uite din ce fântână bea, de lângă zidurile 
templului s-au desprins nişte bărbaţi, care au spus: 


Oare nu este acest bărbat un egiptean? Oare-i putem îngădui 
noi unui tăiat împrejur să se culce cu fecioarele noastre şi să ne 
spurce templul? 

Le-am spus: 

Fecioarele voastre, care, pe bună dreptate, ar merita să fie 
numite altfel, nu prea fac caz de naționalitatea bărbatului cu 
care se culcă şi cântăresc fericirea pe care urmează să o ofere 
după aurul pe care acesta îl are în buzunar şi n-au de ce se 
plânge, fiindcă şi ele se distrează pe cinste, iar în ceea ce mă 
priveşte, mă duc la ele când am poftă. 

Atunci, ei şi-au acoperit faţa cu veşmintele şi s-au aruncat 
asupra mea, m-au trântit la pământ şi mi-au lovit capul de zid 
de am crezut că voi muri. Dar, când au început să-mi scoată 
veşmintele de pe mine, ca să-mi arunce trupul în port, unul 
dintre ei m-a recunoscut şi a întrebat: 

Oare nu eşti tu Sinuhe, medicul egiptean, prietenul lui Aziru? 

Am confirmat că eu sunt Sinuhe şi i-am ameninţat că-i voi 
omori şi că le voi arunca leşurile câinilor; mă durea capul 
îngrozitor şi eram atât de furios, încât uitasem că ar fi trebuit să- 
mi fie teamă. Şi ei m-au lăsat în pace, mi-au restituit veşmintele 
şi şi-au văzut de drum, având grijă să-şi acopere feţele şi n-am 
înţeles de ce, fiindcă nu erau dintre aceia care să se teamă de 
amenințările unui om singur. 


Câteva zile mai târziu, în faţa porţii mele s-a oprit un 
mesager şi am avut parte de un spectacol rar, fiindcă el era 
călare pe spinarea unui cal şi eu aşa ceva rar mai văzusem până 
atunci, fiindcă un egiptean nu s-ar urca niciodată pe spinarea 
unui cal, iar sirienii o fac cu rare ocazii; doar bandiții necivilizaţi 
din deşert călăresc caii. Calul este un animal mare şi violent, 
care obişnuieşte să lovească cu picioarele şi să muşte, dacă 
cineva încearcă să i se suie pe spinare, spre deosebire de 
măgar, care se obişnuieşte cu orice. Şi chiar atunci când este 
înhămat la un car, calul este un animal periculos, doar soldaţii 
bine antrenați reuşesc să-l stăpânească şi-l liniştesc vârându-i 
degetele în nări. În orice caz, în faţa casei mele, bărbatul acela 
era pe spinarea unui cal înspăimântător, plin de spume, care 
necheza îngrozitor şi din gura căruia curgea sânge. După 
îmbrăcăminte, mi-am dat seama că bărbatul venea de undeva 
din munţi, unde sunt turmele de oi. Era foarte neliniştit. El a 
venit înspre mine atât de repede, încât abia a avut timp să se 
închine şi să-şi atingă fruntea cu mâna. După aceea, a urlat cu o 
voce îngrozită: 

Porunceşte să ţi se aducă o litieră, medicule Sinuhe, şi 
urmează-mă repede, fiindcă vin din ţara amoriţilor şi regele 
Aziru m-a trimis să te caut şi să te aduc la el. Băiatul lui este 
bolnav, nimeni nu ştie ce are şi regele rage ca un leu în deşert 
şi-i rupe picioarele oricui se apropie de el. De aceea, ia-ţi lada cu 
leacuri şi urmează-mă repede, dacă nu, îţi retez capul cu cuțitul 
şi capul tău se va rostogoli apoi pe stradă ca o rodie. 

Nu cred că regele tău are nevoie numai de capul meu, 
fiindcă, fără mâini, capul meu nu este în stare să vindece nimic, 
iam spus eu. Însă, îţi dau iertare pentru cuvintele 
amenințătoare pe care te-ai grăbit să mi le spui şi te voi urma, 


nu din cauza amenințărilor tale, de care nu-mi este frică, ci 
pentru că regele Aziru îmi este prieten şi vreau să-l ajut. 

L-am trimis pe Kaptah să-mi aducă o litieră şi l-am urmărit pe 
călăreț cu inima plină de bucurie, fiindcă eram atât de singur şi 
mă bucuram că-l voi întâlni chiar şi pe Aziru, cel căruia îi 
aurisem dinţii. Dar mi-a trecut repede bucuria, fiindcă, după ce 
am ajuns la trecătoare, am fost instalat într-un car de război, 
tras de nişte cai sălbatici, care au alergat peste pietre şi peste 
munţi în aşa fel încât am crezut c-are să se rupă totul din mine 
şi de teamă ce mi-a fost, am urlat îngrozitor, iar mesagerului 
meu, care încă mai stătea pe spatele calului lui obosit, i-am 
dorit să cadă şi să-şi frângă gâtul. Dincolo de munţi, am fost 
aruncat cu lada mea cu tot într-un alt car, tras de nişte cai mai 
odihniţi, care fugeau nebuneşte încât nici n-am mai ştiut unde- 
mi sunt picioarele şi unde-mi este capul. Altceva n-am făcut 
decât să strig încontinuu vizitiului: „Tâlharule, banditule, 
canalie!” şi să-l lovesc cu pumnii în spate, când drumul era mai 
drept şi mă încumetam să-mi ridic braţele din car. Dar el nu s-a 
neliniştit din cauza mea şi a tras mai tare de hăţuri şi a 
îndemnat caii să gonească mai repede plesnindu-i cu biciul; 
carul aproape că sărea peste pietre şi eram sigur că până la 
urmă îi vor cădea roţile 

În felul acesta, drumul până în ţara amoriţilor nu a fost prea 
lung şi, mai înainte de a se întuneca, am ajuns într-un oraş care 
era înconjurat de ziduri înalte. Pe ziduri străjuiau soldaţi 
înarmaţi, porţile s-au deschis şi am traversat oraşul. Din toate 
părţile se auzeau numai răgete de măgari, ţipete de femei, 
scâncete de copii şi cum vizitiul nu se uita deloc pe unde mâna 
caii, au fost răsturnate multe coşuri de fructe şi sparte multe 
oale pe drum. Când m-am dat jos din car, nici nu am mai putut 
să merg, doar mă bălăngăneam pe picioare ca un om beat, aşa 
că vizitiul m-a sprijinit când am intrat în casa lui Aziru, iar un 
sclav mi-a dus lada cu instrumentele medicale şi leacurile. 

Abia am ajuns în vestibulul încărcat de scuturi, armuri, pene 
de struţ, cozi de leu şi vârfuri de lance, că a şi apărut Aziru 
urlând ca un elefant rănit. Avea veşmintele sfâşiate, îşi turnase 
cenuşă în cap şi-şi zgâria faţa cu unghiile. 

De ce aţi întârziat bandiţilor, tâlharilor, melcilor? a răcnit el 
smulgându-şi barba ondulată cu atâta furie, încât panglicile de 
aur care erau împletite în barba lui zburau în aer ca fulgerul. 


După aceea, a început să-l lovească cu pumnii pe vizitiul 
care încă mă mai sprijinea. Zbiera ca un nebun: 

Pe unde-ai trândăvit, servitor puturos, în timp ce fiul meu 
este pe moarte? 

Dar vizitiul s-a apărat şi a spus: 

Am gonit atât de repede, că abia de-au mai putut să mai 
sufle caii, am trecut muntele mai repede decât păsările în zbor 
şi un mare merit că am ajuns atât de repede îl are medicul 
Sinuhe, care ardea de nerăbdare să-ţi vindece fiul şi mă încuraja 
cu strigăte când eram obosit şi mă lovea cu pumnii în spate 
când mai micşoram din viteză, n-aş fi crezut vreodată că un 
egiptean poate fi în stare de aşa ceva. Niciodată până acum, nu 
am mai ajuns atât de repede din Simyra în Amuru. 

După aceea, Aziru m-a îmbrăţişat cu căldură, a plâns şi mi-a 
spus: 

Vindecă-mi băiatul, Sinuhe, vindecă-mi-l şi tot ceea ce este 
al meu va fi şi al tău! 

l-am spus: 

Lasă-mă să-l văd mai întâi, ca să pot şti dacă-l pot vindeca. 

El m-a condus într-o încăpere imensă, unde era o căldură 
insuportabilă, fiindcă în vatră ardeau cărbuni, deşi era o zi caldă 
de vară. În mijlocul încăperii era leagănul în care băieţelul, nu 
mai mare de un an, înfăşurat în pături groase de lână, urla. Ţipa 
aşa de tare, încât i se învineţise toată faţa. Fruntea îi era plină 
de transpiraţie şi, deşi era încă atât de mic, avea un păr des şi 
negru ca al lui Aziru. L-am examinat şi mi-am dat seama că nu 
avea nimic grav, fiindcă dac-ar fi fost pe moarte, după cum 
afirmase taică-su, n-ar fi avut putere să urle atât de tare. M-am 
uitat împrejur şi am văzut-o, întinsă lângă leagăn, pe Keftiu, 
femeia pe care i-o dăruisem lui Aziru. Ea era mai grasă şi mai 
albă ca mai înainte. Grăsimile trupului ei tremurau când, de 
tristeţe, îşi lovea fruntea de podea şi suspina. În toate colţurile 
camerei, sclave şi doici se tânguiau, toate aveau vânătăi şi 
cucuie, fiindcă Aziru le lovise de furie că nu-s în stare să-i 
îngrijească cum se cuvine fiul. 

să n-ai nici o teamă, Aziru, am spus eu. Fiul tău nu va muri, 
dar mai înainte de a-l consulta, vreau să mă spăl şi să fie stins 
imediat focul, că altfel o să ne sufocăm cu toţi de atâta căldură. 

Atunci, Keftiu şi-a ridicat brusc capul şi a spus înspăimântată: 

S-ar putea să răcească copilul. 


Apoi, ea s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit, s-a ridicat, şi-a 
netezit părul, şi-a aranjat veşmintele, mi-a zâmbit din nou şi m-a 
întrebat: 

Sinuhe, tu eşti? 

Dar Aziru îşi frângea mâinile şi spunea: 

Copilul nu poate mânca, vomită imediat după ce i se dă de 
mâncare, trupul lui este încins. De trei zile nu a mai mâncat 
nimic, în schimb, plânge continuu; inima mea este zdrobită, 
când îl aud cum plânge. 

l-am poruncit să dea afară din încăpere sclavele şi doicile, 
care mă enervau cu tânguiala lor, şi el m-a ascultat supus şi 
umil, uitând că este rege. După ce m-am spălat, am desfăşat 
copilul din toate acele numeroase pânze şi pături în care era 
învelit şi am poruncit să fie deschise ferestrele, ca să se mai 
primenească puţin aerul din încăpere. Copilul s-a liniştit imediat 
şi a început să dea din picioruşele lui durdulii. l-am pipăit corpul 
şi burta şi, după aceea, mi-am dat seama despre ce este vorba; 
i-am cercetat gingiile şi m-am bucurat că ghicisem atât de 
repede; băieţelului îi apărea primul dinte, frumos ca o perlă 
albă. Am spus: 

Aziru, Aziru! Numai pentru atâta lucru l-ai chemat pe cel mai 
bun medic din Siria şi i-ai întors maţele pe dos, hurducăindu-l în 
carul acela tras de nişte cai sălbatici? Nu o spun pentru a mă făli 
că sunt cel mai bun medic, dar după călătorii în multe ţări, 
cunoştinţele mele medicale sunt, acum, mai mari decât ale 
celorlalţi medici. Fiul tău nu are nimic, el este doar la fel de 
neliniştit şi de furios ca şi taică-su, poate că a avut puţină febră, 
dar i-a trecut, iar dacă vomită, este o dovadă de înţelepciune, 
fiindcă vrea să trăiască, iar voi îl îndopaţi cu lapte gras. Keftiu va 
trebui să înceteze să-l mai alăpteze şi să-i dea mâncare 
normală, fiindcă dacă nu, băieţelul îi va muşca sânii, cred că nu 
vei fi încântat, fiindcă ţie-ţi place să te mai distrezi încă cu 
nevastă-ta. Deci, află că băiatul tău urla de nerăbdare mai 
înainte ca să-i apară primul dinte şi, dacă nu mă crezi, priveşte 
tu însuţi. 

Am deschis gura copilului, i-am arătat lui Aziru dintele şi, de 
bucurie, el a bătut din palme şi, cum nu mai ştia ce să facă, a 
început să ţopăie lovind puternic podeaua cu picioarele. S-a 
uitat şi Keftiu la dinte şi a spus că niciodată nu a mai văzut un 
dinte atât de frumos. Dar, când a început să-l înfăşoare pe copil, 


am oprit-o şi i-am spus că doar o pânză de in este suficientă ca 
să nu răcească seara, când este răcoare. 

Aziru a ţopăit, a dansat şi a cântat cu vocea lui dogită şi nu 
mi-a părut rău deloc fiindcă mă deranjase pentru nimic. După 
aceea, a vrut ca toţi nobilii şi comandanții să admire dintele 
fiului său şi a chemat chiar şi oamenii din gardă să-l vadă. Ei şi- 
au manifestat entuziasmul în jurul leagănului încurcându-se-n 
lăncile şi scuturile lor şi încercând să-şi vâre degetele murdare 
în gura micuţului prinţ, dar eu i-am poruncit lui Aziru să-i 
expedieze, să-şi aducă aminte de demnitatea lui şi să se 
comporte mai cu judecată. 

Aziru, puţin încurcat, mi-a spus: 

— Poate că, într-adevăr, am uitat de demnitatea mea, dar 
am vegheat de-atâtea nopţi lângă leagăn, cu inima strânsă de 
teamă; tu trebuie să mă înţelegi, el este băiat şi este primul 
meu copil, prinţul meu, lumina ochilor mei, bijuteria cea mai de 
preţ a coroanei mele, micuțul meu leu, care va purta coroana 
amoriţilor după mine şi care va domni peste multe popoare; 
pentru el vreau să-mi măresc regatul, ca el să aibă o moştenire 
mare şi să fie mândru de numele tatălui său. Sinuhe, Sinuhe, 
nici nu ştii cât îţi sunt de recunoscător că mi-ai luat o piatră de 
pe inimă. Hai, spune drept dac-ai mai văzut pe undeva, prin 
ţările prin care-ai umblat, aşa o mândreţe de flăcău. Uită-te 
numai la părul lui negru, ca o coamă de leu, şi spune-mi dac-ai 
mai văzut un astfel de păr la vreun copil de vârsta lui. Ai văzut 
tu însuţi că dintele lui este ca o perlă clară şi perfectă, uită-te la 
mânuţele şi la picioruşele lui, uite ce burtică are, ca un butoiaş. 

Până la urmă, m-am săturat de pălăvrăgeala lui fără de 
sfârşit şi i-am spus lui Aziru că n-are decât să se ducă şi la Baal, 
cu fiul lui cu tot. Mâinile şi picioarele mele erau zdrobite după 
călătoria aceea îngrozitoare şi nici nu mai ştiam bine dacă stau 
pe picioare sau în cap de-atâta oboseală. El m-a mângâiat şi, cu 
o mână pe umărul meu, m-a condus într-o sală unde am fost 
servit cu diferite mâncăruri delicioase în farfurii din argint, carne 
friptă de berbec, arpacaş fiert în grăsime, un vin bun în cupe de 
aur, aşa că m-am refăcut şi l-am iertat pentru zdruncinăturile 
suferite. 

Am rămas ca oaspete al lui încă multe zile şi el mi-a oferit 
numeroase daruri, aur şi argint, fiindcă se îmbogăţise de când 
nu-l mai văzusem, dar când l-am întrebat cum de a reuşit să se 


îmbogăţească, în ţara lui mică şi săracă, nu mi-a răspuns; doara 
zâmbit complice mângâindu-şi barba creaţă, după care a spus 
că nevasta pe care i-am dăruit-o i-a purtat noroc. Keftiu a fost 
foarte prietenoasă cu mine şi, probabil că mă respecta încă 
foarte mult, fiindcă-şi amintea, desigur, de băţul cu care 
încercasem de multe ori rezistenţa pielii ei, de aceea, ea se 
ţinea după mine agitându-şi trupul gras, se uita la mine cu 
blândeţe şi-mi zâmbea amabil. Pielea ei atât de albă şi trupul ei 
atât de gras îi uimeau pe comandanții lui Aziru. Sirienilor le plac 
femeile enorme, spre deosebire de egipteni, şi nu-i de mirare, 
fiindcă şi în alte privinţe, gusturile lor sunt diferite de ale 
egiptenilor. De aceea, pentru ea, poeţii amoriţi au scris poeme, 
pe care le recitau cu voce drăgăstoasă, în care se regăseau 
întotdeauna aceleaşi cuvinte. Până şi gardienii de pe zidurile 
cetăţii murmurau cântece în care era slăvită frumuseţea ei, iar 
Aziru era tare mândru de ea, o iubea pătimaş şi, foarte rar, după 
ce a cunoscut-o pe ea, trecea pe la celelalte soţii, iar dacă o 
făcea, era numai pentru a păstra relaţii bune cu ele, fiindcă 
soțiile lui erau fiice ale şefilor tribali din Amuru şi le luase în 
căsătorie doar pentru a-i avea pe ei de partea lui. 

Călătorisem mult şi văzusem atât de multe ţări, şi i-am 
povestit câte ceva din călătoriile mele, aşa că Aziru a simţit 
nevoia să se fălească şi el cu ceva, de aceea, mi-a povestit 
despre regatul lui, mi-a vorbit mult despre lucruri pe care poate 
că a regretat mai târziu că mi le-a spus. Aşa am aflat că oamenii 
lui au fost aceia care m-au atacat în Simyra pe stradă şi au vrut 
să mă arunce în apă, fiindcă eram egiptean, de fapt, urmare a 
acestui incident, a aflat Aziru că mă întorsesem în Simyra. Dar, 
deşi regreta sincer că a fost să mi se întâmple şi mie aşa ceva, a 
spus: 

Incă multor egipteni li se va crăpa capul şi încă mulţi soldaţi 
ai Egiptului vor fi azvârliţi de pe ziduri în port, până ce, într-un 
sfârşit, Simyra, Biblosul, Sidonul şi Gaza vor înţelege că egiptenii 
nu sunt invulnerabili şi că, şi din egipteni poate curge sângele, 
dacă li se găureşte pielea cu cuțitul. Aceşti negustori sirieni sunt 
prea din cale-afară de prudenţi şi prinții lor sunt nişte fricoşi, iar 
poporul, ce să mai spun, ca boii. De aceea, cei mai isteţi trebuie 
să fie cei dintâi şi să le dea exemple ce trebuie să facă. 

L-am întrebat: 

Oare de ce-i urăşti atât de puternic pe egipteni, Aziru? 


El şi-a mângâiat barba ondulată, mi-a aruncat o privire 
încruntată şi a spus: 

Cine spune că-i urăsc pe egipteni? Eu nu te urăsc nicidecum 
pe tine, chiar dacă eşti egiptean. Eu însumi, în copilărie, am 
crescut în palatul faraonului şi faraonul mi-a fost ca un tată, la 
fel ca şi pentru toţi prinții din Siria. De aceea, cunosc obiceiurile 
Egiptului şi ştiu să scriu şi să citesc, chiar dacă învățătorii m-au 
tras de păr şi m-au lovit cu bățul de trestie peste degete mai 
des decât pe alţii, fiindcă eram sirian. Cu toate astea, eu nu-i 
urăsc pe egipteni, fiindcă atunci când mintea şi puterea de 
înţelegere mi-au crescut, am învăţat mult din înţelepciunea 
Egiptului şi, la timpul potrivit, voi folosi ceea ce am învăţat chiar 
împotriva Egiptului. Acolo, în Egipt, am învăţat că, pentru un om 
civilizat, până la urmă, toate popoarele sunt la fel şi că orice om 
se naşte în pielea goală, fie el sirian sau egiptean, că nu există 
un popor mai viteaz sau mai fricos, mai crud sau mai milos, mai 
drept sau mai nedrept decât altul şi că fiecare popor îşi are eroii 
şi fricoşii lui, oamenii lui drepţi şi oamenii lui nedrepţi, chiar şi 
Siria, chiar şi Egiptul. De aceea un conducător şi un suveran, nu 
urăşte, el însuşi, pe nimeni şi nu vede nici o diferenţă între 
diferite popoare, dar ura este o unealtă puternică în mâna sa, 
mai puternică decât orice fel de armă, fiindcă fără ură, nu au 
forţă braţele să poarte arme. Eu m-am născut pentru a 
comanda, prin vinele mele curge sângele regilor amoriţi şi după 
cum ştii, împreună cu hicsoşii, odinioară amoriţii stăpâneau 
peste toate popoarele, de la o mare la alta. De aceea, mă 
străduiesc din toate puterile să semăn ura între Siria şi Egipt şi 
suflu peste cărbuni, ca încetul cu încetul să se-nroşească, dar 
odată aprinşi, puterea Egiptului în Siria va fi distrusă. De aceea, 
fiecare oraş şi fiecare trib din întreaga Sirie trebuie să înveţe că 
egiptenii sunt mai ticăloşi, mai fricoşi, mai cruzi, mai nedrepţi, 
mai hrăpăreţi şi mai nerecunoscători decât sirienii. Fiecare sirian 
va trebui să vadă în oricare egiptean un opresor nedrept, un 
avid de sânge, un schingiuitor de femei şi de copii, până ce va fi 
atât de multă ură încât să mute şi munţii din loc. 

Dar nimic nu este adevărat, chiar tu ai spus-o, i-am atras eu 
atenţia 

El şi-a ridicat braţul, cu pumnul strâns, şi m-a întrebat 
zâmbind: 


Ce este adevărul, Sinuhe? Eu am să le ofer adevărul, după 
ce-l voi fi tăvălit şi îmbibat în sânge şi ei vor fi gata să jure pe 
toţi zeii că acesta-i adevărul şi nu-l vor crede pe acela care se va 
încumeta să le spună că e minciună adevărul lor, dimpotrivă, îl 
vor insulta şi îl vor biciui. Ei trebuie să creadă că sunt cei mai 
puternici, cei mai curajoşi şi cei mai drepţi oameni din lume, să 
creadă că iubesc libertatea mai mult decât moartea, foamea şi 
oboseala, pentru a fi gata să-şi plătească libertatea cu nu are 
importanţă ce preţ. lată ce-i învăţ eu şi mulţi au început deja să 
creadă în adevărul meu şi fiecare dintre cei care cred în el îl 
face şi pe un altul să creadă şi uite-aşa, până ce toată Siria va fi 
ca jarul încins. Şi mai este un adevăr: dacă, odinioară, Egiptul a 
trecut Siria prin foc şi sânge pentru a o cuceri, prin foc şi sânge 
va pleca din Siria. 

Cine-ţi dă libertatea să vorbeşti astfel? l-am întrebat, fiindcă 
cuvintele lui m-au umplut de teamă pentru Egipt şi pentru 
coloniile Egiptului; în fond, Egiptul era ţara mea 

El şi-a ridicat din nou pumnul, ameninţător, şi a zâmbit 
îngăduitor: 

Libertatea, a spus el, este un cuvânt complicat şi fiecare îi dă 
sensul pe care îl vrea, dar prea puţin are importanţă, în cazul de 
faţă, ce înseamnă, până când nu este cucerită. Ca să ajungi la 
libertate, este nevoie de mulţi alţii, dar, odată câştigată, cel mai 
bine este să nu o împărţi cu alţii şi să o păstrezi pentru tine. De 
aceea, cred că va veni şi ziua când ţara Amuru va fi considerată 
leagănul independenţei Siriei. Pot să-ţi mai spun că un popor 
care crede tot ceea ce i se povesteşte este ca o cireadă de boi, 
care poate fi condusă oriunde doar cu o joardă de spini în mână, 
sau ca o turmă de oi care se ţine după un berbec, fără să se 
gândească încotro merge. Cine ştie? Poate că eu sunt şi 
berbecul, şi creanga de spini. 

l-am spus: 

Mă îndoiesc că, într-adevăr, tu ai putea fi un spin atât de 
puternic. Dacă vorbele tale, ce sunt atât de periculoase, ar 
ajunge la urechile faraonului, s-ar putea să te trezeşti într-o zi cu 
care de luptă şi cu lăncieri din Egipt, şi aceştia, după ce îţi vor 
dărâma zidurile cetăţii, te vor putea lua ostatic împreună cu fiul 
tău, ca mai apoi, atârnaţi cu capul în jos la prova unei corăbii, să 
vă faceţi intrarea triumfală în Teba 

Dar Aziru a zâmbit şi mi-a spus: 


Nu-ţi imagina că-mi este teamă de faraon. Am acceptat când 
el mi-a întins cu propria-i mână semnul vieţii şi am construit un 
templu pentru zeul lui. El are mai multă încredere în mine decât 
în oricare alt sirian şi chiar decât în emisarii lui sau în 
comandanții de garnizoane din Siria, care încă mai aduc jertfe 
lui Amon. Am să-ţi arăt ceva care, desigur, te va amuza mult. 

M-a condus până în apropiere de zidurile cetăţii şi mi-a arătat 
un cadavru uscat, care spânzura gol pe ziduri, cu capul în jos. În 
jurul cadavrului roia o armată de muşte. 

Dacă priveşti cu atenţie, a spus el, vei vedea că acest bărbat 
este circumcis; el a fost un egiptean. Poate că nu-ţi vine să 
crezi, dar el a fost chiar perceptorul de impozite al faraonului, 
care a avut curajul să vină până aici şi să mă întrebe de ce, de 
doi ani, nu-mi mai plătesc tributul. Grozav de bine s-au mai 
distrat soldaţii mei cu el mai înainte de a-l atârna pe ziduri 
pentru obrăznicia lui. După acest incident, egiptenii evită deja 
să treacă pe la mine prin ţară şi negustorii preferă să-mi 
plătească mie vamă şi nu lor. Nu ştiu dacă ai înţeles ce am vrut 
să spun când am afirmat că Megidonul este în puterea mea şi 
supus mie, nu garnizoanei egiptene, care, de fapt, se ascunde în 
fort şi nu poate circula pe străzile oraşului. 

Sângele acestui biet om, am spus eu plin de oroare, pe capul 
tău va cădea. Vei avea parte de o pedeapsă înspăimântătoare 
când fapta ta va fi descoperită. De oricine altcineva îţi poţi bate 
joc în Egipt, dar nu şi de perceptorii faraonului. 

N-am făcut nimic altceva, mi-a răspuns Aziru foarte 
mulţumit, decât să expun adevărul pe ziduri. Natural, afacerea 
aceasta a fost obiectul unei îndelungate anchete şi am consimţit 
cu plăcere să relatez despre ea, atât pe hârtie de papirus, cât şi 
pe tăblițe de argilă şi am scris deja destul de multe mesaje, le- 
am numerotat şi le păstrez conştiincios în arhiva mea, ca să ştiu 
la ce să mă refer când mai trebuie să scriu altele, pentru a-mi 
consolida zidul de apărare. Pe Baalul amoriţilor, am reuşit să 
complic totul atât de bine că, până la urmă, guvernatorul 
Megidonului şi-a blestemat şi ziua în care s-a născut, când i-am 
cerut cu încăpățânare, în ultimele scrisori, despăgubiri pentru 
vorbele jignitoare pe care perceptorul faraonului mi le-a adresat. 
Am şi o serie întreagă de martori, care pot oricând confirma că 
acest om a fost un ucigaş, şi că a sustras aur din fondurile 
faraonului. Şi am putut demonstra că, în toate satele pe unde a 


trecut, a violat o mulţime de femei, că şi-a bătut joc de zeii Siriei 
şi chiar că şi-a făcut nevoile pe altarul lui Aton din oraşul meu, 
ceea ce cred că-i de-ajuns şi pentru faraon. Vezi tu, Sinuhe, 
judecăţile şi legile scrise pe tăblițe de argilă sunt încete şi 
complicate şi se complică încă şi mai mult pe măsură ce 
numărul de tăblițe prezentate judecătorilor creşte. Până la 
urmă, nici Baal nu mai poate găsi adevărul. În acest domeniu, 
eu sunt mai puternic decât egiptenii şi, nu peste multă vreme, 
voi fi mai puternic decât ei şi în multe alte privinţe. 

Nu numai despre aceste lucruri mi-a vorbit Aziru, el mi-a 
povestit încă multe altele, s-a fălit cu regatul lui, cu viclenia lui 
şi a afirmat că-i va da moştenire băiatului tot atâtea coroane 
princiare, câte degete are la mâini şi la picioare. Mi-a dat şi mie 
sfaturi şi mi-a spus: 

Dacă tu ai un duşman pe care vrei să-l învingi, nu uita 
niciodată, cel mai important lucru este că el poate fi învins doar 
dacă eşti perseverent. Pentru aceasta, vorbeşte strâmb despre 
el în toate ocaziile şi tălmăceşte-i greşit toate faptele, numeşte 
bunătatea lui minciună, noblețea lui trădare, prietenia lui 
ipocrizie! Dacă el este puternic şi conciliant, abuzează de 
încrederea lui ca să-i stai şi mai mult ca un nod în gât şi incită-i 
pe toţi împotriva lui; dacă poţi, fă-ţi-i prieteni pe duşmanii lui şi 
asociază-te cu ei, iar dacă vrei ca el însuşi să participe la 
prăbuşirea proprie, fură-i casa şi fă-te că nu ştii nimic. Dacă tu ai 
mai mulţi duşmani pe care trebuie să-i învingi, fă-i să se- 
nvrăjbească unii pe alţii strecurând minciuni unuia despre altul 
şi lasă-i să se bată între ei, dar lasă-te şi tu însuţi o dată învins, 
este o garanţie pentru alţii şi ei vor crede că eşti un om bun. 
Această ştiinţă despre putere am învăţat-o de la egipteni. În 
felul acesta, odinioară, egiptenii au supus Siria. 

Indignarea şi oroarea mea faţă de sfaturile lui l-au amuzat 
foarte mult pe Aziru, el a râs de mine şi a spus: 

Dacă prin vinele tale ar fi curs sânge de rege, nu ai fi fost 
scârbit de vorbele mele, fiindcă tu ai fi simţit în sângele tău 
modul în care pot fi stăpâniţi şi conduşi oamenii, pentru a se 
supune poruncilor tale, dar, din păcate, tu faci parte dintre aceia 
care se supun poruncilor. 

Am petrecut multe zile în cetatea lui Aziru şi, fiindcă el era 
prietenul meu, nu l-am urât pentru principiile pe care nu i le 
împărtăşeam. Era un prieten puternic şi generos, entuziasmul şi 


râsul lui sănătos erau molipsitoare şi de multe ori am râs chiar şi 
eu cu poftă. Mânaria lui de tată şi tandreţea exagerată faţă de 
copilul lui mă amuzau, erau atât de copilăreşti şi de naive, atât 
de departe de urzelile veninoase pe care le construia cu răbdare 
şi viclenie. Chiar dacă planurile lui erau veninoase, inima lui era 
mare şi plină de înflăcărare, iar vorbele lui, râsul lui mersul lui, 
erau ale unui bărbat adevărat. l-am mai reparat dinţii în acel 
timp şi i-am acoperit cu aur pe aceia de pe care aurul căzuse. 
Când râdea, dinţii lui străluceau de aur ca soarele deasupra 
bărbii lui negre ca smoala, de aceea, slujitorii lui îl respectau ca 
pe un zeu. Pe măsură ce-mi vorbea, îmi aminteam de 
Horemheb. Bărbăţia şi înflăcărarea lui îmi aduceau aminte de 
Horemheb, amândoi erau din naştere soldaţi, chiar dacă Aziru 
era mai în vârstă şi mai corupt din cauza politicii siriene. Drept 
să spun, eu nu-l credeam în stare să guverneze un popor mare 
şi-mi spuneam că dorinţele şi proiectele lui probabil le 
moştenise de la tatăl lui, din timpul când Siria era ca un cuib de 
şerpi veninoşi, cu nenumăratele ei războaie între clanuri, cu 
asasinatele pe care prinții le urzeau unul împotriva altuia pentru 
putere, până când Egiptul a reuşit să restabilească liniştea în 
tara lor şi le-a oferit fiilor prinților sirieni posibilitatea de a creşte 
în palatul de aur al faraonului, unde au primit educaţie 
egipteană, ca să poată ajunge nişte oameni civilizaţi. 

Odată, am încercat să-i explic că el nu cunoaşte suficient de 
bine cât de mare este puterea şi bogăţia Egiptului, că 
încrederea prea mare pe care o are el în propria-i forţă şi 
viclenie s-ar putea să se transforme foarte repede în disperare şi 
amărăciune, la fel cum i se întâmplă unui sac umflat cu aer, 
care, înţepat cu un cui, se dezumflă. Dar Aziru a râs dezvelindu- 
şi dinţii de aur şi a cerut să ni se aducă un berbec fript, pe un 
imens platou din argint, pentru a-şi etala bogăţia, dar nu m-a 
contrazis. 

Camera lui de lucru era plină de tăblițe de argilă, aşa cum 
îmi povestise că este, şi mesageri din toate oraşele Siriei i le 
aduceau neîncetat. El avea tăblițe, pe care le primise chiar şi de 
la regele hitiţilor şi de la regele Babilonului. Cu toate că nu mi-a 
îngăduit să le citesc, s-a fălit cu ele, fiindcă vanitatea lui era 
mare. El m-a întrebat curios despre ţara hitiţilor şi despre oraşul 
Hattuşaş, dar am observat că el ştia mult mai multe lucruri 
decât mine despre hitiţi. In timpul cât am fost oaspetele lui 


Aziru, am avut ocazia să văd mesageri hitiţi, care veniseră la el. 
l-am văzut şi când discutau cu comandanții şi cu soldaţii amoriţi, 
aşa că i-am spus: 

Leul şi şacalul se pot împrieteni ca să vâneze pe altcineva, 
dar oare ai văzut tu vreodată un şacal, căruia să-i revină cea 
mai bună bucăţică din pradă? 

El a râs dezvelindu-şi dinţii auriţi şi mi-a spus: 

Aş vrea foarte mult să mă instruiesc şi să ştiu atât de multe 
lucruri cum ştii tu, numai că nu am timp să călătoresc din cauza 
treburilor din regatul meu. Tu, Sinuhe, eşti liber ca păsările 
cerului. Poate nu este deloc rău că ofiţerii hitiţi instruiesc 
căpeteniile armatei mele în arta războiului, fiindcă ei sunt acum 
mai bine dotați cu arme decât toţi ceilalţi şi au şi experienţa 
războiului, ceea ce amoriţilor le lipseşte. Acest lucru nu-i poate fi 
decât util faraonului; dacă va izbucni vreun război, pentru încă o 
dată Siria va fi ca un scut pentru Egipt, cum s-a mai întâmplat şi 
altă dată, şi acest scut a fost însângerat, de acest lucru trebuie 
să ne aducem aminte când se vor pune la punct socotelile între 
Egipt şi Siria. 

Când mi-a vorbit în felul acesta despre război, mi-am amintit 
de Horemheb şi i-am spus: 

Poate că deja am abuzat de ospitalitatea ta, sunt de multă 
vreme aici. Cred că a venit timpul să mă întorc la Simyra şi n-ar 
fi rău dac-ai putea să-mi pui la dispoziţie o litieră, fiindcă pentru 
nimic în lume nu m-aş mai urca într-un car de luptă, mai 
degrabă prefer să mi se reteze capul, decât să mai trec prin 
chinurile prin care am trecut când am venit la tine. Numai că, 
pentru mine, Simyra a devenit un oraş sinistru şi, ca egiptean, 
poate că deja am stors destul sângele săracei Sirii. Aşa că, voi 
căuta o corabie convenabilă cu care să mă întorc în Egipt. Poate 
că nu ne vom mai întâlni multă vreme, poate că nu ne vom mai 
vedea niciodată. Numai gândindu-mă la Nil, simt deja în gură 
dulceaţa apei lui şi poate că mă voi mulţumi să beau apă din Nil 
până la sfârşitul zilelor mele, fiindcă sunt scârbit de tot răul pe 
care l-am văzut în lume. Am învăţat de la tine ceva în plus 
despre acest rău. 

Aziru mi-a spus: 

Nimeni nu poate şti ce aduce ziua de mâine, poate că iarba 
nu va răsturna pietrele şi neliniştea care mocneşte în tine nu te 
va lăsa mult timp într-un acelaşi loc. Dar, mai bine găseşte-ţi o 


soţie, n-are importanţă care, în ţara mea, şi-ţi voi construi o 
casă în acest oraş şi nu vei regreta dacă îţi vei practica aici 
profesia de medic. 

l-am spus în glumă: 

Tara amoriţilor este cea mai nelegiuită şi mai demnă de ură 
dintre toate ţările lumii, Baal-ul ei este un zeu de groază şi 
femeile miros a capră. De aceea, între mine şi ţara Amuru va fi 
întotdeauna ură, şi-i voi face trepanaţie oricui îmi va vorbi de 
bine despre această ţară şi voi mai face încă multe alte lucruri, 
pe care nu le pot enumera acum, fiindcă nu mi le aduc aminte, 
dar ceea ce este sigur este că voi umple nenumărate tăblițe de 
argilă cu plângeri, cum că tu mi-ai violat nevasta şi că mi-ai 
furat boii, pe care niciodată nu i-am avut, că practici magia şi 
despre alte năravuri rele ale tale voi scrie, până când vei fi 
spânzurat de ziduri cu capul în jos; apoi îţi voi fura casa şi cu 
aurul tău voi cumpăra de o sută de ori o sută de oale cu vin, pe 
care le voi bea în amintirea ta. 

S-au cutremurat de râsul lui sălile casei regale şi dinţii lui 
auriţi au scânteiat sălbatic prin barba lui ondulată. Aşa mi-l 
amintesc, deseori, în zilele rele; ne-am despărţit prieteni şi el 
mi-a dat o litieră şi multe daruri. Soldaţii lui m-au păzit până 
acasă în Simyra, ca nimeni să nu mă jignească fiindcă eram 
egiptean. 

In apropierea porţilor Simyrei, o rândunică a trecut ca o 
săgeată pe lângă capul meu, inima mea a fost cuprinsă de 
nelinişte şi strada îmi ardea picioarele. De aceea, odată ajuns 
acasă, i-am spus lui Kaptah: 

Vinde această casă şi pregăteşte bagajele noastre, fiindcă ne 
vom întoarce în Egipt! 

Kaptah a spus: 

Astăzi ar putea fi cea mai fericită zi din viaţa mea, dacă tu nu 
ai avea acest obicei nefericit să amesteci bucuria cu pelinul 
amar. Adevărul este că nici nu mai pot număra anii care au 
trecut de când am băut din apa 

Nilului ultima dată şi simt cum mă furnică pielea de pe spate 
când mă gândesc la bordelurile şi la crâşmele Tebei, mai ales la 
o crâşmă micuță din port, care se numea „Coada crocodilului”, 
fiindcă stăpânul ei avea pretenţia că vrăjitorii amestecaseră în 
vinurile lui atâta tărie, câtă putere risipeşte un crocodil când 
bate din coadă şi avea dreptate, fiindcă i-am încercat de multe 


ori băutura, dar acum, nu am timp să-ţi povestesc despre acea 
uimitoare băutură. Intenţia mea a fost doar să-ţi spun că nu te 
voi urma dacă, într-adevăr, vei fi atât de neînțeles de nebun şi 
vei voi să călătoreşti cu vreo corabie spre Egipt, acuma, când, în 
sfârşit am ajuns atât de departe şi am putea să ne ferim de 
primejdia de a ne îneca în apa sărată şi să călătorim pe pământ. 
Aşa după cum ştii, am jurat să nu mai pun niciodată piciorul pe 
vreo corabie şi nu aş vrea să-mi calc jurământul, fiindcă 
scarabeul s-ar putea să mă pedepsească şi să nu ne mai poarte 
noroc. 

l-am reamintit lui Kaptah despre chinurile de nedescris pe 
care le-a încercat când a călătorit pe spinarea măgarului. 
Imediat, el s-a întristat şi a devenit grav. l-am mai amintit şi de 
faptul că în toată Siria clocoteşte furia împotriva egiptenilor, că 
o călătorie pe pământ poate fi mai periculoasă decât o călătorie 
pe mare. Kaptah a început să se scarpine-n cap şi, după cea 
chibzuit îndelung, a spus: 

— Stăpâne, jură-mi că vom călători cu o corabie de coastă, 
de pe care să se poată vedea pământul. Poate că o astfel de 
călătorie este mai suportabilă decât cu o corabie care se pierde 
în largul mării departe şi, fără îndoială, ar putea fi o călătorie 
mai interesantă, fiindcă vom opri prin diferite porturi, unde vom 
putea să mai căscăm gura la câte ceva nou şi să facem 
cunoştinţă cu cârciumi noi. Dacă va fi aşa, te voi însoţi, dar mai 
este o problemă, fiindcă nu vreau să-mi ating picioarele de 
corabie, aşa cum am jurat. De aceea, singurul lucru pe care-l am 
de făcut în acest sens este să mă îmbăt straşnic înainte de a ne 
îmbarca, tu să mă cari în spate pe corabie şi s-o ţin tot aşa, într- 
o beţie, până ajungem în Teba, ca să nu fiu în stare să mă ridic 
în picioare şi să ating cu tălpile puntea. 

Am fost de acord cu propunerea lui, mai puţin cu îmbătatul. 
Şi eu voiam să văd oraşele de coastă ale Siriei ca să ştiu dacă şi 
în acele locuri oamenii îi urau pe egipteni, ca să-i pot povesti lui 
Horemheb care este atmosfera pe acolo. După aceea, Kaptah a 
vândut casa noastră; mi-am luat avuţiile cu mine şi am plecat 
bogat din Siria. Dar pe Kaptah tot l-am cărat în spate până pe 
corabie, înfăşurat în pături, şi am spus că-i bolnav; în felul 
acesta, el nu şi-a călcat jurământul şi scarabeul a fost, în 
continuare, prietenos cu noi. 


Nu are rost să povestesc prea mult despre călătoria de 
întoarcere în Egipt, fiindcă acea călătorie a fost ca o umbră sau 
ca un vis încărcat de nelinişte. De fapt, din momentul în care am 
pus piciorul pe puntea corăbiei, pentru a ajunge din nou să văd 
pământurile negre, să văd din nou Teba copilăriei mele, am fost 
dominat de nelinişte şi de nerăbdare, nu am putut să stau prea 
mult într-un loc şi m-am foit continuu înainte şi înapoi pe punte, 
împiedicându-mă de bagaje şi de mărfuri, urmărit de mirosul 
Siriei, aşteptând de la o zi la alta cu încordare să văd în locul 
țărmului muntos stuful unduitor după care începeau câmpiile 
verzi. lar în timpul lungilor escale în oraşele de coastă, nu am 
avut răbdare să le privesc atent şi să-mi îmbogăţesc 
cunoştinţele, de aceea nu-mi amintesc de nimic în afară de 
răgetele măgarilor, care se amestecau cu strigătele vânzătorilor 
de peşte, şi de zumzetul sâcâitor al numeroaselor limbi, care era 
asemănător zgomotului pe care-l făceau valurile mării. 

Primăvara renăştea în văile Siriei şi, priviţi din largul mării, 
munţii păreau rubinii ca vinul, primăvara colora apa din 
apropierea ţărmurilor în verde, preoţii lui Baal treceau urlând pe 
străduţele înguste ale mahalalelor zgâriindu-şi faţa cu pietre 
ascuţite; femeile, cu ochii aprinşi de extaz, cu părul desfăcut, 
trăgeau în urma lor carele de lemn. Dar acel spectacol îmi era 
cunoscut, fiindcă-l văzusem de multe ori. Obiceiurile lor ciudate 
şi acea exaltare sălbatică îmi repugnau şi doar mirajul 
întoarcerii acasă îmi încânta ochii. Îmi crezusem inima 
incapabilă să mai vibreze la ceva şi, fiindcă mă obişnuisem cu 
toate obiceiurile, cu toate credinţele şi simţeam că-i înţeleg pe 
toţi oamenii, oricare ar fi fost culoarea pielii lor, fără să 
dispreţuiesc pe nimeni, credeam că menirea mea pe pământ era 
să acumulez ştiinţa. Dar toată acea indiferenţă rece din inima 
mea s-a risipit pe când mă întorceam în ţara pământului negru. 


Toate veşmintele străine cu care-mi împodobisem gândirea 
cădeau unul după altul din spiritul meu, eram din nou un 
egiptean şi ardeam de dorul de a simţi în nări mirosul peştelui 
fript de pe străduţele înguste şi sărace ale Tebei, după ce 
femeile aprindeau focurile în faţa căsuţelor de lut, îmi era dor de 
gustul vinului din Egipt, îmi era dor de apa Nilului cu aroma ei 
de mâl. Îmi era dor să văd papirusul unduind în vântul de 
primăvară, lotusul deschizându-se la malul fluviului, coloanele 
policrome cu imaginile lor eterne şi hieroglifele de pe zidurile 
templelor, să simt mirosul fumului de tămâie care se strecura 
printre coloanele de piatră ale templelor. Nebună îmi mai era 
inima, mă întorceam acasă, dar eu nu aveam o casă şi eram un 
străin în toată lumea Mă întorceam acasă şi amintirile nu mă 
mai sfâşiau ca altădată, fiindcă trecuse vremea şi peste 
necazurile tinereţii se aşezase deja un strat suficient de gros de 
nisip şi de uitare. Nu mai simţeam nimic din tristeţea şi 
amărăciunea cu care plecasem din Teba când eram atât de 
tânăr, îmi simţeam inima tulburată de dor, doar atât. 

Părăsisem, deci, bogata şi fertila Sirie, hărţuită de ură şi de 
patimă. Corabia noastră a navigat de-a lungul coastelor roşii ale 
Sinaiului şi vântul din deşert ne-a suflat sec şi fierbinte în obrajii, 
cu toate că era primăvară. După aceea, a venit şi ziua când 
marea şi-a schimbat culoarea în galben, a rămas apoi din ea 
doar o linie verde în spatele nostru. Marinarii au aruncat în apă 
o amforă legată cu sfoară şi au scos-o apoi, plină. Apa era dulce, 
fiindcă era apă din Nilul etern şi avea gustul mâlului din Egipt. 
Nici un vin nu a avut gustul atât de bun ca apa aceea mâloasă 
pe care am băut-o atunci, aşa mi s-a părut. 

Dar Kaptah mi-a tăiat entuziasmul când a spus: 

Apa tot apă este, fie ea şi din Nil. Ai puţină răbdare, stăpâne, 
să ajungem pe pământ şi să bem o bere limpede şi rece într-o 
cârciumă regală. 

Cuvintele lui nelegiuite m-au rănit şi i-am spus: 

Sclavul tot sclav rămâne, fie el şi-nveşmântat în haine de 
prinţ. Ai şi tu puţină răbdare, numai să fac rost de-o vargă 
mlădioasă de stuf, aşa cum numai la malul Nilului poţi găsi, şi 
abia după aceea cred că te vei simţi ca acasă. 

Kaptah nu s-a simţit jignit, dar bărbia a început să-i tremure, 
ochii i s-au umplut de lacrimi, s-a înclinat în faţa mea cu mâinile 
coborâte la nivelul genunchilor şi mi-a spus: 


Într-adevăr, stăpâne, tu ai un talent deosebit să găseşti 
cuvântul potrivit la momentul potrivit; deja uitasem cât de dulce 
este mângâierea unei vergi mlădioase pe spinare. O, stăpânul 
meu, Sinuhe, este o plăcere pe care doresc din toată inima să o 
încerci şi tu, fiindcă este mai grozavă decât toată apa şi decât 
toată berea din lume, decât mirosul de tămâie din temple, decât 
strigătul rațelor din stuf, este singurul lucru demn de încercat, 
care-ţi povesteşte în detaliu despre viaţa Egiptului, unde fiecare 
om este aşezat acolo unde-i este locul hotărât de zei şi, oricât 
de mulţi ani ar trece, tot acolo îl vei găsi. Nu te mira că plâng de 
tulburat ce sunt. Într-adevăr, sunt emoţionat că mă întorc acasă, 
după ce am văzut prin lume atâtea lucruri bizare, de neînțeles, 
desigur, neînsemnate. O, binecuvântată fii tu, vargă de stuf, 
care îl aşezi pe fiecare la locul cuvenit şi care rezolvi toate 
problemele existenţei, nimic în lume nu este asemenea ţie! 

El a plâns mult timp, după care s-a dus să-şi îngrijească 
scarabeul, dar am observat că nu a mai folosit uleiurile scumpe 
de până atunci, fiindcă nu mai avea nici un rost, din moment ce 
eram aproape de țărmurile Egiptului şi trecuserăm de tot ceea 
ce fusese mai greu. 

Abia când am debarcat în marele port din Egiptul de Jos, am 
înţeles cât de sătul sunt de veşmintele siriene multicolore, de 
barba ondulată şi de trupul meu gras. Mă îngrăşasem peste 
măsură în Siria. Şoldurile înguste ale hamalilor din port, pânza 
simplă, care le înfăşură coapsele, faţa lor bărbierită, dialectul lor 
de egipteni din Ţara de Jos, mirosul transpiraţiei lor, aromele 
amestecate de mâl şi de stuf, totul era altfel decât în Siria, totul 
îmi era familiar. Veşmintele mele siriene mă incomodau din ce 
în ce mai mult, simţeam că mă înăbugş în ele. 

În port, după ce am scăpat de scribul care mi-a trecut 
numele într-o mulţime de hârtii, m-am dus şi mi-am cumpărat 
haine noi, care erau dintr-un in foarte fin şi, imediat, pielea mea 
s-a simţit minunat în ele. Kaptah s-a hotărât să spună că este 
sirian, fiindcă îi era teamă ca nu cumva numele lui să fie pe vreo 
listă de sclavi fugari, cu toate că, eu făcusem rost de o tăbliță de 
argilă în care autorităţile din Simyra atestau că el se născuse 
sclav în Siria şi că eu îl cumpărasem. 

După aceea, noi ne-am dus bagajul pe o corabie care naviga 
în susul Nilului. Zilele treceau, deja ne reobişnuiam cu Egiptul şi 
cu câmpiile lui goale de pe ambele maluri ale Nilului, cu boii 


care trăgeau încet plugurile de lemn şi cu ţăranii care mergeau 
în spatele lor cu capetele plecate, pentru a însămânţa pământul 
moale. Rândunelele zburau încet deasupra corăbiei şi valurilor 
Nilului ciripind neliniştite, dispăreau în vâltoarea apei şi se 
cufundau în nămolul de la mal ca să se apere de fierbinţeala 
zilei. Palmierii îşi ridicau bolțile lor verzi pe ţărmuri, căsuţele 
satelor se odihneau la umbra marilor sicomori. Corabia a trecut 
pe lângă oraşe mai mici sau mai mari şi n-a fost crâşmă în 
porturile unde a oprit, pe care Kaptah să nu o viziteze, ca să-şi 
potolească setea cu bere egipteană şi să se grozăvească 
povestind peripeții din călătoria noastră. Hamalii şi lucrătorii din 
port le ascultau râzând cu gura până la urechi, invocând zeii să 
le vină în ajutor ca să nu moară de atâta râs. Kaptah era atât de 
captivat de aceste îndeletniciri, că apărea la corabie în ultima 
clipă, când odgoanele de ancorare erau deja desfăcute. Când |- 
am dojenit pentru acest obicei, el mi-a spus: 

Stăpâne, abia acum am observat cât de neobişnuită şi 
imposibilă de stins este setea pe care am strâns-o în mine în 
cursul călătoriilor noastre. Este ca şi cum praful din fiecare ţară 
şi de pe fiecare drum s-ar fi adunat în gâtul meu. Încă nu am 
găsit berea cea mai potrivită care să-l măture. De aceea, nu 
trebuie să mă învinuieşti pe mine, mai nimerit ar fi să mă lauzi, 
că sunt atât de interesat şi caut cu atâta înverşunare o bere 
care să mă însănătoşească. Cu această boală a mea nu este de 
glumit şi, dacă nu o voi lecui la timp, mai târziu s-ar putea să te 
coste mai scump, stăpâne. Doar pentru tine eu mă străduiesc şi 
nu mă mai certa, fiindcă pe măsură ce înaintăm în susul Nilului, 
durerea, adică setea mea, se face şi mai mare, mi-e şi frică când 
mă gândesc că poate voi muri de sete. Trebuie să ştii că-ţi este 
şi ţie de folos această ocupaţie a mea, fiindcă peste tot eu 
povestesc despre deosebita ta măiestrie de medic şi despre 
cunoştinţele tale extraordinare, acumulate în alte ţări, despre 
care aceşti neghiobi n-au auzit niciodată. In plus, mă instruiesc 
în ceea ce priveşte zeii, n-aş fi crezut că-n Egipt sunt atât de 
mulţi zei, păzească-mă Amon! Nu trece zi să n-aflu despre un 
nou zeu, sau chiar despre doi, de care habar n-aveam, de al 
căror nume nici măcar nu auzisem până acum, deşi este 
natural, pentru că nu li se comunică tuturor proştilor despre 
existenţa lor. Tot respectul pentru scarabeul nostru, n-am ce 
zice, ne-a ajutat destul, dar n-ar fi rău dacă ne-am găsi un zeu 


mai convenabil, care să ne facă mai evlavioşi şi care să aibă 
ceva mai mare reputaţie printre zei. 

Tu ştii prea bine ce gândesc eu despre zei, i-am spus, şi nu 
cred câtuşi de puţin că zeii pe care-i întâlneşti tu în cănile diferit 
colorate cu bere sunt prea utili. lar de boala de care te plângi, 
până acum eu nu mi-am dat seama că ai aşa nişte groaznice 
suferinţe, fiindcă nu te-am auzit văicărindu-te vreodată, 
dimpotrivă, după cum îmi aduc aminte, în fiecare ţară prin care 
am călătorit, ai fost prevăzător să nu te îmbolnăveşti, de aceea, 
ţi-ai stins cu înverşunare setea, conform cu obiceiurile locului, şi 
să nu te miri dacă odată şi-odată mă voi sătura de neroziile tale. 

O, stăpânul meu! a spus Kaptah luând o figură tristă. Este de 
necrezut, este uluitor ce talent ai să-mi strici buna dispoziţie 
numai cu câteva cuvinte, ca o zi întreagă să fiu întors pe dos şi 
să mă frământ. Drept să-ţi spun, în privinţa a ceea ce gândeşti 
tu despre zei, nu vreau să mă amestec, încerc doar să-mi fixez 
cunoştinţele acumulate despre zei, prezentându-ţi-le şi mă 
gândesc că ai putea trage vreun profit în practicarea meseriei 
tale. De ce mă atrag zeii, pe care-i găsesc în cănile cu bere, sau 
mai bine zis, prin preajma lor, n-are rost să analizez, fiindcă nu 
vreau să mă cert cu tine, dar n-ar fi rău să-i cunoşti şi tu, fiindcă 
în mulţimea asta nesfârşită de zei, sunt unii foarte interesaţi şi 
câtuşi de puţin periculoşi. De exemplu, ieri am aflat despre un 
zeu care le fereşte pe femei să rămână însărcinate, nu mă voi 
apuca să enumăr motivele pentru care multe femei nu vor să 
aibă copii. În principiu, acest lucru este uimitor, fiindcă în 
general zeii se iau la întrecere să-şi dovedească fertilitatea şi 
preoţii din temple invocă zeii, pentru ca femeile să aibă copii. 
De aceea, la început, nici nu am vrut să cred în existenţa unui 
astfel de zeu, dar femeia care mi-a povestit despre el era atât 
de sigură de puterea acestui zeu, încât, ca să mă convingă, mi-a 
arătat o amuletă fermecată, care-i împodobea gâtul, şi mi-a 
spus că pot proba eu însumi pe ea, dacă ajută sau nu la ceva 
acest zeu. Şi ea m-a dus în casa ei şi m-am străduit să-i fac pe 
plac cum m-am priceput eu mai bine, ca să mă conving că acest 
zeu există, dar adevărul este că, întrucât corabia noastră 
trebuia să plece ieri seară, n-am mai rămas acolo să aştept şi să 
văd dacă va avea sau nu acea femeie un copil de la mine. Ceea 
ce ştiu sigur este că ea mi-a şterpelit tot cuprul din buzunare. 


Kaptah, i-am atras eu atenţia, Kaptah, ţi-am spus deja că nu 
mai vreau să aud prostiile tale ! 

Totuşi, el a continuat: 

Nu sunt supărat că mi-am risipit banii pe acest zeu, fiindcă 
femeia era simplă şi prietenoasă, şi nu era deloc rău făcută. Dar, 
în ceea ce priveşte setea mea, din pricina căreia te-ai arătat 
atât de indignat, cred că-i păcat că nu eşti mulţumit, fiindcă fără 
ea, probabil că ai fi rămas sărac toată viaţa şi, cine ştie, poate 
că până acum corbii îţi vor fi albit deja oasele pe undeva, pe 
drumurile acestei lumi. Ar trebui să-ţi aminteşti că setea mea m- 
a împiedicat să mă înşel şi m-a condus la oameni care ţi-au fost 
ţie de o nemaipomenită utilitate şi că eu am fost la fel ca un 
comandant de corabie, care, bizuindu-se pe zeii pe care-i are în 
cabina lui, navighează fără să se înşele în alegerea drumului 
spre țărm. De aceea, nu ar trebui să te indispună setea mea, 
dimpotrivă, ar trebui să o respecţi şi să vezi în ea harul cu care 
m-au înzestrat zeii. 

M-am întors cu spatele la Kaptah şi am plecat de lângă el, 
fiindcă nu avea nici un rost să mai continuăm discuţia. Corabia 
noastră a trecut pe lângă câmpurile nelocuite şi am văzut cum, 
pe bancurile de nisip de lângă mal, se odihneau bătrânii 
crocodili, nemişcaţi, în bătaia soarelui amiezii, cu gurile deschise 
şi cum păsărelele, care ţopăiau fără nici o teamă, ciuguleau 
resturile dintre dinţii lor înspăimântători. In acea noapte m-au 
trezit din somn mugetele hipopotamilor din stufăriş şi dimineaţa, 
în jurul corăbiei noastre, erau foarte multe păsări cu pene roşii. 
Eram din nou în Egipt, în ţara în care mă născusem, şi abia mă 
obişnuisem cu gândul acesta. Dar, privind în fiecare zi valurile 
Nilului, m-am simţit din nou singur şi străin pe lume şi în inima 
mea s-a strecurat o ciudată descurajare şi am înţeles că totul 
este deşertăciune; de aceea, m-am aşezat abătut într-un loc mai 
retras de pe punte, fără să mai vreau să văd nimic în jurul meu, 
nici să vorbesc cu nimeni, aşa cum făcusem în primele zile. 
Ştiam deja că întoarcerea în Teba nu va lecui neliniştea din 
inima mea şi că acelaşi lucru ar fi fost dacă aş fi rămas în 
oricare alt oraş de pe malul Nilului ca să-mi practic profesia de 
medic. Dar trebuia să-l întâlnesc pe Horemheb, era o motivaţie 
suficientă pentru a-mi continua drumul spre Teba. 

În sfârşit, a venit şi ziua când şi-au făcut apariţia vârfurile 
celor trei munţi care străjuiesc cetatea eternă a Tebei. Locuiau 


mult mai mulţi oameni în Teba acum, cartiere sărace cu căsuțe 
din lut alternau cu cartiere bogate. Apoi apărură zidurile ce se 
ridicau semeţe ca munţii şi am văzut marele Templu, cu 
coloanele lui, cu nenumăratele lui construcţii auxiliare şi lacul 
sacru. Pe partea occidentală, se întindea fără sfârşit, până la 
poalele colinelor, Oraşul Morților. Templele funerare ale 
faraonilor străluceau albe în faţa munţilor galbeni şi terasele 
templului marii regine suportau greutatea unei mări de pomi 
înfloriţi. În spatele munţilor era Valea interzisă a Regilor, unde 
mişunau şerpi şi scorpioni, iar la gura mormântului marelui 
faraon, în nisip, se odihneau pentru eternitate trupurile 
mumificate al tatălui meu, Senmut, şi al mamei mele, Kipa, într- 
un sac din piele de bou. Mai departe, spre sud, la malul Nilului, 
se înălța, zvelt şi albăstriu, între grădini şi ziduri, palatul de aur 
al faraonului. Mă întrebam dacă prietenul meu Horemheb locuia 
acolo. 

Corabia a acostat, totul era la fel ca altădată şi doar câteva 
străzi mă despărţeau de locul unde îmi trăisem copilăria fără a 
bănui că eu îi voi împinge pe părinţii mei spre moarte. Nisipul 
care se aşternuse cu timpul peste aceste amare amintiri 
începea să se mişte şi am simţit deodată o nevoie cumplită să 
mă ascund undeva, să-mi acopăr faţa şi să plâng. Nu am fost în 
stare să mă bucur, cu toate că eram din nou în Teba; în port 
mişunau oameni şi simţeam în privirile lor, în gesturile lor 
neliniştite, în graba lor toată pasiunea Tebei de altădată. Nu-mi 
făcusem nici un fel de plan, fiindcă totul depindea de întâlnirea 
cu Horemheb, de poziţia lui la curtea Egiptului. Dar în momentul 
în care picioarele mele au atins pietrele din port, am ştiut deja 
ce voi face şi nu mi-am mai dorit nici glorie, nici bogății care să- 
mi răsplătească cunoştinţele medicale dobândite cu atâta 
greutate, cum îmi dorisem altădată; îmi doream o viaţă simplă 
şi modestă ca a tatălui meu Senmut. O ciudată linişte a început 
să mi se strecoare în suflet când m-am gândit la acest posibil 
viitor, o dovadă în plus că oamenii îşi cunosc atât de puţin inima 
lor, deşi aproape toţi oamenii sunt convinşi că şi-o cunosc. 
Niciodată, mai înainte, o astfel de hotărâre nu-mi trecuse prin 
minte, dar poate că, fără ştirea mea, era fructul care rodise 
după toate experienţele prin care trecusem. Când am auzit 
zumzăiala febrilă a Tebei în jurul meu, când picioarele mele au 
atins pietrele încinse de soarele puternic, am avut impresia că 


sunt din nou copilul care se uita curios şi atent la pacienţii 
tatălui meu, Senmut. De aceea, i-am alungat pe hamalii care se 
strânseseră deja în jurul nostru şi i-am spus lui Kaptah: 

— Lasă deocamdată bagajele noastre în corabie. Du-te 
repede şi cumpără-mi o casă, nu are importanţă ce fel de casă, 
dar să fie aproape de port, în partea săracă a oraşului, aproape 
de locul unde fusese casa tatălui meu, până când a fost 
dărâmată. Fă acest lucru repede, fiindcă vreau ca deja astăzi să 
mă mut în casa mea şi de mâine să încep să consult bolnavii. 

Bărbia lui Kaptah s-a lăsat în jos şi faţa lui a devenit 
prelungă, fiindcă el se aştepta să tragem la cel mai grozav han, 
unde să fim serviţi de sclavi. Dar pentru prima oară, el nu a 
protestat, m-a privit cu atenţie şi nu a îndrăznit să deschidă 
gura. A plecat abătut, cu capul lăsat în jos. În aceeaşi seară m- 
am stabilit în fosta casă a unui turnător de aramă din cartierul 
săracilor, mi-au fost aduse bagajele de pe corabie şi am întins 
covoarele pe podeaua de argilă. În faţa caselor sărace de lut 
ardeau focurile şi mirosul de peşte fript în ulei plutea deasupra 
cartierului sărac şi murdar. Apoi s-au aprins torţele din faţa 
uşilor caselor de distracţie, muzica siriană a rupt tăcerea nopţii, 
amestecată cu urletele marinarilor beţi, şi cerul Tebei s-a înroşit 
de la nenumăratele torţe şi lămpi din centrul Tebei. Eram acasă, 
după ce rătăcisem pe multe drumuri ciudate şi culesesem ştiinţă 
din multe ţări ale lumii. 


A doua zi, i-am spus lui Kaptah: 

Pune o placă cu însemnele de medic pe poartă, dar să fie 
simplă, fără nici o pictură sau ornament, şi dacă cineva întreabă 
de mine, nu-i vorbi nici despre reputaţia mea, nici despre 
cunoştinţele mele medicale, ci spune-i simplu că medicul Sinuhe 
îngrijeşte şi vindecă bolnavi, chiar dacă sunt săraci, şi că fiecare 
îl poate răsplăti după posibilităţile pe care le are. 

Şi săraci? m-a întrebat Kaptah cu un soi de mirare inocentă. 
O, stăpâne! Nu cumva eşti bolnav? Băut-ai cumva apă din 
mlaştini sau te-a înţepat vreun scorpion? 

Fă ceea ce ţi-am poruncit, i-am spus eu, dacă vrei să rămâi 
cu mine! Dar, dacă această casă modestă nu-ţi place şi dacă 
mirosul săracilor îţi deranjează nasul, sensibilizat de la rafinatele 
parfumuri din Siria, n-am nimic împotrivă, eşti liber să vii şi să 
pleci când doreşti tu. Bănuiesc că tu ai furat de la mine suficient 
de mult ca să-ţi poţi cumpăra o casă proprie şi o soţie. Eu nu te 
împiedic să faci tot ceea ce vrei. 

Soţie? m-a întrebat Kaptah şi mai mirat. Fără îndoială eşti 
bolnav, stăpâne, cred că ai şi febră. Să-mi iau o femeie, care să 
mă piseze la cap şi să-mi scoată şi sufletul din mine când mă 
întorc târziu din oraş, iar dimineaţa, când mă trezesc din somn, 
cu capul greu, s-o văd cum stă cu băţul în mână şi mă spurcă cu 
cuvinte murdare? Ar fi o prostie să-mi iau o femeie, când şi cea 
mai neînsemnată sclavă îmi poate procura aceeaşi plăcere, 
după cum ţi-am spus deja de multe ori. Nu încape îndoiala că 
zeii te-au pedepsit cu nebunia şi nici nu mă mir, fiindcă ştiu ce 
gândeşti tu despre zei, dar chiar nebun, tu rămâi stăpânul meu, 
drumul pe care îl urmezi îl voi urma şi eu, iar pedeapsa cu care 
te-au lovit zeii este şi pedeapsa mea. Speram că-mi voi odihni şi 
eu capul, după toate acele încercări îngrozitoare prin care am 
trecut din cauza ta, ca să nu mai vorbesc despre călătoriile pe 


mare, de care tare mult aş vrea să nu-mi mai amintesc 
vreodată. Dacă o rogojină de paie îţi este suficientă ca să dormi, 
îmi este şi mie de ajuns o rogojină de paie. Chiar şi mizeria îşi 
are partea ei plăcută, fiindcă, uite, în vecinătatea casei noastre, 
se găsesc atâtea crâşme şi bordeluri şi nici „Coada crocodilului”, 
despre care ţi-am mai povestit, nu este departe. Sper că îmi vei 
da iertare, dacă mă voi duce chiar astăzi acolo ca să mă îmbăt, 
fiindcă după toate aceste neaşteptate hotărâri pe care tu te-ai 
pripit să le iei, mă simt tare zdruncinat şi vreau să prind din nou 
curaj, într-adevăr, întotdeauna când mă uit la tine, presimt că se 
va întâmpla o mare nenorocire, dar nu pot şti niciodată ce vei 
spune sau în ce fel vei acţiona, fiindcă vorbele şi acţiunile tale 
sunt opusul vorbelor şi acţiunilor unui om cu judecată, dar la 
asta chiar că nu mă aşteptam. Ca un nebun, care îşi ascunde 
bijuteriile în bălegar, tu preferi să-ţi îngropi ştiinţa şi măiestria în 
gunoi. 

Kaptah, am spus eu, fiecare om se naşte gol în această lume 
şi în boală nu există deosebire între săraci şi bogaţi, între 
egipteni şi între sirieni. 

Poate, dar există o mare deosebire între darurile care sunt 
aduse medicului, a răspuns Kaptah înţelept. N-am ce spune, 
gândurile tale sunt frumoase şi n-aş avea nimic împotriva 
acestor gânduri dacă un altul, nu tu, s-ar apuca să le realizeze. 
De ce oare trebuie să ni se întâmple aşa ceva, tocmai acum, 
când am putea şi noi să ne legănăm pe o creangă de aur Dacă 
astfel de idei trec prin mintea unui om care s-a născut sclav, 
este de înţeles şi chiar eu însumi, când eram tânăr, gândeam 
aşa. Poate că aş mai fi gândit încă, dacă loviturile de ciomag nu 
mi-ar fi risipit acele gânduri 

Ca să ştii încă de pe-acum totul, am spus eu, te anunţ că, 
peste puţin timp, dacă voi găsi vreun băiat abandonat, îl voi 
adopta şi îl voi creşte ca pe un fiu. 

La ce bun? m-a întrebat abătut Kaptah. În Templu există 
locuri pentru copiii abandonaţi şi unii dintre ei ajung preoţi de 
grad inferior, iar alţii sunt castraţi şi sunt trimişi în haremurile 
faraonului sau nobililor, unde au o viaţă atât de strălucitoare, 
cum nici propriile lor mame nu ar fi putut spera pentru ei. Pe de 
altă parte, dacă tu vrei să ai un băiat, eu te înţeleg şi nimic pe 
lume nu-i mai simplu de făcut, cu condiţia să nu faci prostia să 
spargi un ulcior cu o femeie, care, după aceea, ti-ar putea aduce 


numai necazuri, iar dacă nu vrei să cumperi o sclavă, poţi să 
ademeneşti o fată săracă şi ea va fi fericită şi-ţi va mulţumi, 
dacă tu vei vrea să creşti copilul şi s-o scoţi şi pe ea din sărăcie. 
Dar, de la un copil, te poţi aştepta şi la multe necazuri şi 
greutăţi. Eu cred că se exagerează mult când se afirmă că un 
copil aduce numai fericire, dar în acest domeniu, eu nu mă pot 
baza pe experienţa mea în afirmaţiile pe care ele fac, fiindcă 
niciodată eu nu mi-am văzut copiii, deşi am toate motivele să 
cred că deja sunt destui risipiţi prin lumea asta. Ai fi şi mai 
înţelept, dac-ai cumpăra chiar astăzi o sclavă tânără, care să mă 
ajute şi pe mine la treabă, fiindcă picioarele îmi sunt înţepenite 
şi mâinile au început să-mi tremure, după atâtea încercări prin 
care am trecut în ultimii ani; este mult prea multă muncă aici cu 
întreţinerea casei şi cu pregătirea mâncării, ca să nu mai pun la 
socoteală faptul că trebuie să mă ocup serios şi de plasarea 
averii mele. 

Nu m-am gândit la aceasta, Kaptah, am spus eu. Dar nu 
vreau să cumpăr o sclavă, mai bine găseşte un servitor pentru 
noi, pe care am să-l plătesc. Tu, într-adevăr, meriţi acest lucru. 
lar dacă rămâi cu mine, tu eşti liber să vii şi să pleci când 
doreşti, fiindcă apreciez fidelitatea ta şi cred că-mi vei putea da, 
din când în când, sfaturi utile, ţinând seama de cât îţi este de 
sete. Fă aşa cum ţi-am spus şi nu întreba nimic în plus, fiindcă 
această hotărâre am luat-o împins de o forţă mai puternică 
decât mine şi nu o voi mai schimba 

Rostind aceste vorbe, am plecat de acasă ca să mă interesez 
de prietenii mei. La „Ulciorul sirian” am întrebat de Totmes, dar 
acolo era un alt cârciumar, care nu ştia nimic despre un artist 
sărac, care-şi câştiga pâinea desenând pisici pe suluri de 
papirus pentru copiii oamenilor bogaţi. După aceea, m-am dus 
la cazarmă ca să întreb de Horemheb, dar acolo era pustiu. Nici 
urmă de lucrători în curte sau de soldaţi care să se antreneze 
împungând cu lăncile baloţii de stuf ca altădată; cazarma era 
goală. Un subofiter în rezervă şardan m-a privit curios 
frământând cu degetele de la picioare nisipul. Faţa lui arămie 
era osoasă şi uscată. El s-a înclinat cu respect când am întrebat 
de Horemheb, comandantul trupelor faraonului în campania din 
Siria împotriva khabirilor. Horemheb încă mai era comandantul 
trupelor faraonului, mi-a spus şardanul într-o egipteană 
aproximativă, dar de câteva luni, el se află în ţara Kuş, pentru a 


desfiinţa garnizoanele de acolo. l-am dat un băânuţ de argint, 
fiindcă era tare abătut, şi el a rămas atât de uimit de mărinimia 
mea, încât a uitat de mândria lui de şardan, mi-a zâmbit, a 
blestemat vremurile pe care le trăia şi a pomenit numele unui 
zeu, despre care eu nici nu mai auzisem până atunci. 

Când am vrut să plec, el m-a tras de mânecă, mi-a arătat 
curtea pustie şi a spus: 

— Horemheb este un mare comandant, el îi înţelege pe 
soldaţi fiindcă el însuşi este un soldat, el nu se teme de nimic. 
Horemheb este un leu, faraonul un ţap fără coarne. Cazarma 
este goală, nici bani, nici mâncare. Camarazii mei au plecat în 
sate să cerşească. Unde se va ajunge, nu ştiu. Să te 
binecuvânteze Amon pentru argintul pe care mi l-ai dat, om 
generos! De luni de zile nu m-am mai pilit şi eu. Sunt plin de 
venin. Multe ne-au promis egiptenii. Au trecut din cort în cort şi 
ne-au ademenit cu promisiuni. Ne-au promis mult argint, multe 
femei, multă băutură. Şi acum? Nici argint, nici băutură, nici 
femei. 

După ce a rostit aceste vorbe, a scuipat cu dispreţ şi a 
răscolit nisipul cu picioarele. Era un şardan tare trist şi mi-a fost 
milă de el, fiindcă, din cele spuse de el, am înţeles că faraonul 
îşi abandonase soldaţii şi desfiinţase trupele recrutate cu 
greutate de tatăl său în alte ţări. Gândindu-mă la fostul faraon, 
mi-am amintit de Ptahor şi, ca să aflu unde locuieşte, mi-am 
făcut curaj şi m-am dus la Templul lui Amon, în Casa Vieţii, să 
întreb. Dar cel care ţinea registrul mi-a spus că bătrânul 
trepanator regal, care murise de doi ani, era îngropat în Oraşul 
Morților. Aşa se face că în Teba nu m-am reîntâlnit cu nici unul 
dintre prietenii mei. 

Şi, fiindcă tot eram în Templu, am intrat în marea sală a 
coloanelor şi am simţit umbra sacră a lui Amon în preajma mea, 
mirosul de tămâie în apropierea coloanelor de piatră acoperite 
cu inscripţii sacre policrome şi am văzut rândunelele, care intrau 
şi ieşeau prin ferestrele absidelor. Dar templul era pustiu, chiar 
şi curtea templului era aproape goală şi în nenumăratele 
ateliere şi locuri de vânzare a lucrurilor sacre nu mai era zarva 
de altădată. Preoţii înveşmântaţi în alb, cu capetele rase şi 
lustruite cu ulei, mi-au aruncat priviri neliniştite, oamenii din 
curte vorbeau în şoaptă şi se uitau în jurul lor cu teamă. Era atât 
de stranie curtea principală a Templului în liniştea ei, ca 


odinioară dimineaţa devreme, înainte de revărsatul zorilor, când 
oamenii încă nu mişunau prin ea, când încă nu era nici un 
zgomot şi se auzea foşnind stuful de la malul Nilului, unduit de 
vânt. îmi aminteam atât de bine dimineţile tinereţii mele, când 
studiam în Casa Vieţii. Niciodată nu l-am iubit pe Amon, dar o 
ciudată melancolie mi s-a strecurat în inimă, ca atunci când te 
gândeşti la tinereţea care nu se va mai întoarce niciodată, 
indiferent dacă a fost fericită sau nu. Când am trecut printre 
statuile gigantice ale faraonilor, ca să ies afară, am observat că 
foarte aproape de marele Templu se construise un sanctuar 
nou, impresionant şi de o formă ciudată, cum nu mai văzusem 
încă. Nu avea ziduri, coloanele de piatră înconjurau o curte 
neacoperită şi acolo era un altar încărcat de ofrande: grâu, flori 
şi fructe. Pe un basorelief imens, discul solar al lui Aton 
binecuvânta cu numeroasele lui raze, care se prelungeau în 
mâini ce ţineau crucea vieţii, pe faraonul care-i aducea ofrande. 
Preoţii, înveşmântaţi în alb, nu aveau capetele rase, erau foarte 
tineri şi pe faţa lor se putea citi extazul, în timp ce cântau un 
imn sacru închinat lui Aton. Mi-am adus aminte că auzisem 
imnul la lerusalim, în Siria. Dar ceea ce m-a impresionat mai 
mult decât preoţii şi imaginile basoreliefului au fost cele 
patruzeci de coloane enorme, de pe care noul faraon, sculptat 
mult mai mare decât în realitate, cu braţele în care ţinea 
sceptrul şi cravaşa regală încrucişate la piept, îi privea fix pe 
vizitatorii templului. 

Că acele sculpturi îl reprezentau pe faraon, am ştiut-o 
imediat, fiindcă am recunoscut faţa lui transfigurată de pasiune, 
trupul lui fragil cu şolduri late, mâinile şi picioarele lui delicate. 
M-a trecut un fior când m-am gândit la artistul care a vrut şi s-a 
încumetat să execute o astfel de sculptură; dacă prietenul meu 
Totmes, odinioară, visa la o artă liberă, în acele statui arta era 
descătuşată de orice convenţie, mai mult, era o caricatură a 
realităţii. De fapt, sculptorul subliniase mai mult decât erau în 
realitate toate defectele trupului faraonului, şoldurile mari, 
gleznele fragile şi toată neliniştea lui pătimaşă, ca şi cum în ele 
se ascundea un semn divin. Mai teribilă decât toate era faţa lui 
înspăimântător de prelungă, ascuţită, cu pomeţii proeminenţi, 
cu surâsul misterios, visător şi ironic, cu buzele groase. Din 
ambele părţi ale pilonilor templului lui Amon, statuile din piatră 
ale faraonilor se ridicau maiestuoase, asemenea giganticelor 


statui de zei. Dar aici, un om diform şi plăpând contempla, din 
înălţimea celor patruzeci de coloane, altarul lui Aton. Era doar o 
fiinţă umană, la fel cu ceilalţi oameni, care privea fix. Pasiunea, 
neliniştea, ironia, extazul erau încremenite în piatră pentru 
eternitate. 

Am simţit cum se răscoleşte totul în mine şi am tremurat de 
emotie, fiindcă pentru prima oară l-am văzut pe Amenhotep al 
IV-lea aşa cum probabil că el însuşi se vedea. Îl întâlnisem doar 
o singură dată, îl întâlnisem când era tânăr, bolnav, fragil, 
tulburat de crize de epilepsie, l-am observat atunci cu sânge 
rece, l-am privit cu ochiul medicului şi m-am pripit când în 
vorbele lui am văzut doar delirul omului bolnav. Acum îl vedeam 
aşa cum îl văzuse artistul, care probabil că-l iubea şi-l ura cu 
aceeaşi intensitate. Era, desigur, un sculptor cum nu a mai 
existat niciodată în Egipt, fiindcă, dacă mai înainte cineva s-ar fi 
încumetat să realizeze o astfel de sculptură pentru vreun 
faraon, ar fi fost sfâşiat şi răstignit pe ziduri ca profanator. 

Nu era prea multă lume în templul lui Aton. Erau doar câţiva 
bărbaţi şi câteva femei, fără îndoială nobili de la curte şi oameni 
bogaţi, fiindcă purtau veşminte din in regal, coliere grele şi 
bijuterii din aur. Oamenii obişnuiţi ascultau cu încordare şi feţele 
lor aveau o expresie nedumerită, fiindcă le scăpa înţelesul noilor 
imnuri cântate de preoţi. Erau altfel decât vechile texte, care se 
cântau încă din vremea piramidelor, de două mii de ani, cu care 
orice ureche era obişnuită încă din copilărie şi oricine le 
cunoştea pe dinafară, chiar dacă nu le înţelegea sensul, fiindcă, 
de generaţii întregi, tot transcriindu-se de pe un papirus pe 
altul, unele semne au fost transcrise greşit şi au creat cuvinte 
ciudate, pe de altă parte, cu trecerea anilor, multe cuvinte şi-au 
schimbat semnificaţia iniţială. 

În orice caz, după ce au cântat, un bărbat bătrân, care, după 
veşminte, cred că era de la ţară, s-a dus şi le-a cerut respectuos 
preoţilor un talisman, un ochi protector sau o bucăţică de 
papirus, pe care să fie scris un text magic, dar să nu coste prea 
mult. Preoţii i-au răspuns că astfel de lucruri nu se vând în acest 
templu, fiindcă pentru a te asigura de protecţia lui Aton nu este 
nevoie de nici un talisman sau papirus vrăjit; Aton se apropie de 
fiecare om, care crede în el, fără sacrificii şi daruri. Când a auzit 
acest lucru, bătrânul a fost puternic indignat şi a plecat 
bodogănind pentru sine însuşi ceva despre credinţele 


mincinoase, apoi l-am văzut cum a intrat în vechiul templu al lui 
Amon. 

După aceea, o precupeaţă de peşte s-a apropiat de preoţi, i- 
a privit cu ochii plini de evlavie şi a întrebat: 

Oare nimeni nu sacrifică pentru Aton berbeci sau boi, s-aveţi 
şi voi puţină carne de mâncare? întreb şi eu aşa, fiindcă văd că 
sunteţi tare slăbuţi şi sărăcuţi, copiii mei. Dacă zeul vostru ar fi 
puternic şi tare, cum se spune, chiar mai puternic decât Amon, 
deşi nu-mi vine să cred acest lucru, ar trebui ca preoţii să fie 
graşi, să strălucească de grăsime. Eu nu sunt decât o femeie 
simplă şi poate că nu înţeleg prea bine, dar vă doresc din toată 
inima să aveţi parte de carne şi de grăsime, c-aşa se cade unui 
preot. 

Preoţii au râs şi au glumit între ei ca nişte copii fericiţi, dar 
cel mai în vârstă şi-a reluat repede aerul serios şi a spus: 

Aton nu aspiră la jertfe sângeroase ca alţi zei şi tu nu ai 
dreptul să vorbeşti despre Amon în templul lui Aton, fiindcă 
Amon este un zeu fals, care, nu peste multă vreme, va fi 
detronat. Templul lui Amon va fi distrus. 

Atunci, femeia s-a depărtat repede de ei, a scuipat pe jos, a 
făcut semnul lui Amon şi a spus: 

Tu ai spus-o, nu eu, aşa că blestemul va fi asupra capului 
tău! 

Apoi, ea a ieşit grăbită din templu şi, o dată cu ea, au mai 
plecat şi alţii, după ce s-au uitat cu nelinişte la preoţi. Dar preoţii 
au râs zgomotos şi au strigat în urma lor: 

Mergeţi, necredincioşilor, dar Amon este un zeu fals. Amon 
este un zeu fals şi puterea lui va cădea cum cade iarba tăiată de 
seceră. 

Atunci, unul dintre cei care plecase a luat o piatră şi a 
aruncat-o spre preoţi, piatra l-a lovit şi l-a rănit pe unul dintre 
preoţi şi pe faţa lui a început să curgă sângele. El şi-a acoperit 
faţa cu mâinile şi a început să geamă, iar ceilalţi au strigat după 
gardieni, dar omul care lovise se şi pierduse în mulţime în faţa 
pilonilor Templului lui Amon. 

Reflectând la acest incident, m-am apropiat de preoţi şi le- 
am spus: 

Eu sunt egiptean, dar am trăit mulţi ani în Siria şi nu ştiu 
nimic despre acest zeu, pe care voi îl numiţi Aton. Oare n-aţi 


putea să-mi risipiţi ignoranţa şi să-mi explicaţi cine este acest 
zeu, ce cere el de la oameni, cum trebuie adorat? 

Ei au ezitat, s-au uitat atent la mine, încercând să se asigure 
că nu vreau să-mi bat joc de ei, şi au spus: 

Aton este singurul zeu adevărat. El a creat pământul şi 
apele, oamenii şi animalele, tot ceea ce există şi se mişcă pe 
pământ. El a existat dintotdeauna şi oamenii l-au adorat înainte 
în forma lui aparentă, Ra, dar în timpurile noastre, el i-a apărut 
sub forma lui Aton fiului lui, faraonul, care trăieşte doar în 
dreptate. De atunci, el este singurul zeu, ceilalţi zei sunt zei 
falşi. El nu reprimă pe nimeni dintre cei care îl invocă, căci 
pentru Aton, cei bogaţi şi cei săraci sunt la fel şi în fiecare 
dimineaţă îl salutăm pe el, discul solar, care binecuvântează cu 
razele sale pământul şi atât pe cei buni cât şi pe cei răi, oferind 
fiecăruia crucea vieţii. Dacă tu vei crede în el, vei fi servitorul 
lui, fiindcă fiinţa lui este dragoste, el este etern, indestructibil, 
prezent în orice loc şi nimic în lume nu se întâmplă fără voinţa 
lui. 

Le-am spus: 

Tot ceea ce mi-aţi povestit este, într-adevăr, frumos şi bun, 
dar oare tot prin voinţa lui acea piatră a însângerat faţa acestui 
tânăr? 

Preoţii, uşor dezorientaţi, s-au privit între ei şi au spus: 

Tu îţi baţi joc de noi. 

Dar băiatul care fusese lovit de piatră a strigat: 

El a permis ca acest lucru să se întâmple, fiindcă eu nu sunt 
destul de demn să-l slujesc. Poate că sunt prea mândru în inima 
mea că faraonul m-a ales să fiu preot. Originea mea este 
modestă. Tatăl meu păzeşte turme de vite, iar mama mea cară 
apă din Nil pentru culturi. Faraonul m-a ales să oficiez pentru 
zeul său fiindcă am o voce frumoasă. 

Le-am spus respectuos: 

Într-adevăr, s-ar părea că acest zeu este puternic, dacă 
poate să-l scoată pe un om din noroi şi să-l aducă la palatul de 
aur al faraonului. 

Ei au spus într-un glas: 

Ai dreptate, faraonul nu se uită la aspectul, bogăţia sau 
originea unui om, el priveşte doar în inima omului şi Aton îi dă 
forţă faraonului să citească şi cele mai ascunse gânduri. 

Am protestat: 


Atunci, poate că faraonul nu este om, fiindcă nici un om nu 
poate privi în inima unui alt om. Doar Osiris este cel care poate 
cântări inima omului. 

După ce au discutat între ei, mi-au spus: 

Osiris este doar eroul unei poveşti populare, de care oamenii 
care cred în Aton nu mai au nevoie. Din moment ce însuşi 
faraonul doreşte cu ardoare să nu fie decât un om, noi nu ne 
îndoim că esenţa lui este divină şi acest lucru îl demonstrează 
viziunile lui în care, într-o clipă, el trăieşte mai multe existenţe. 
Dar acest lucru îl ştiu doar acei care îl iubesc. De aceea, artistul 
care a sculptat statuile templului l-a reprezentat în acelaşi timp 
bărbat şi femeie, fiindcă Aton este forţa vie, care dă viaţă 
sămânţei bărbatului şi hotărăşte naşterea copilului în femeie. 

Atunci, am ridicat ironic braţele, mi-am prins capul în mâini şi 
am spus: 

Eu nu sunt decât un om simplu, la fel ca acea femeie care vi 
s-a adresat mai înainte, şi nu reuşesc să vă înţeleg doctrina. Mi 
se pare că înţelepciunea acestei credinţe este în parte neclară 
pentru voi înşivă, din moment ce trebuie să discutaţi mai întâi 
între voi, spre a putea răspunde la întrebările pe care eu vi le 
pun. 

Ei s-au apărat cu mult zel şi au spus: 

Aton este perfect, la fel cum discul soarelui este perfect, tot 
ceea ce există, trăieşte şi respiră în el este perfect, dar mintea 
omului este imperfectă şi asemănătoare ceţei, de aceea nu-ți 
putem explica totul, fiindcă noi înşine nu cunoaştem totul. Dar 
noi ne străduim în fiecare zi să învăţăm ceva, prin voinţa lui 
Aton. Voința lui Aton nu o cunoaşte decât faraonul, care îi este 
fiu şi trăieşte în adevăr. 

Cuvintele lor m-au mişcat, fiindcă în ele era proba sincerităţii 
lor, chiar dacă veşmintele lor erau din in fin, părul lor lucea de 
ulei, se-ntreceau ca să cânte unul mai frumos decât altul, pentru 
a fi admiraţi de femei, şi râdeau de oamenii simpli. 

Ceva care pe neaşteptate s-a deşteptat în mine, independent 
de cunoştinţele mele şi de abilitatea mea, şi a reacţionat la 
vorbele lor. Pentru prima dată am reflectat la faptul că poate 
gândirea omenească este imperfectă şi că dincolo, în afara 
acestei gândiri umane, probabil că există ceva pe care ochiul nu 
poate să-l vadă, urechea nu poate să-l audă. Poate că faraonul 


şi preoţii lui descoperiseră acest adevăr şi că ei îl numeau Aton 
pe acest necunoscut, care este dincolo de gândirea omenească. 

Până atunci, crezusem că gândirea umană este în stare să 
deschidă toate porţile şi că obstacolele pe care le întâlneşte cel 
care vrea să ajungă la cunoaştere pot fi escaladate, că o dată ce 
omul îşi îmbogăţeşte ştiinţa, îşi îmbogăţeşte şi inima. Dar eu 
unde am ajuns cu toată ştiinţa pe care am acumulat-o? Cu cât 
înţelepciunea mea a crescut, cu atât în inima mea a crescut 
moartea, cu atât mai mult viaţa mi s-a părui mai de nesuportat. 
Nu am cuvinte cu care să povestesc cât eram de scârbit de 
mine însumi, de toată ştiinţa şi de toată măiestria mea. De 
aceea, mă hotărâsem să-mi îngrop ştiinţa şi priceperea şi să fiu 
doar un medic pentru cei săraci. Nu o făceam fiindcă inima mi- 
ar fi poruncit aşa, o făceam doar fiindcă eram scârbit de mine 
însumi, dar acum, când Aton îmi dezvăluise că există ceva, 
imposibil de cunoscut, că mintea omenească este mărginită şi 
cunoaşterea nu poate trece dincolo de anumite limite, nu am 
mai fost nici indignat, nici îngrozit de privirea ciudată a 
faraonului, am apreciat-o ca pe un extaz, ca şi cum acei ochi de 
piatră ar fi privit undeva unde oamenii niciodată nu au putut 
privi. De aceea, în zâmbetul lui era ceva misterios. Dar am 
rămas nedumerit, oare, în inocenţa lor, acei preoţi tineri se 
îndoiau de ceea ce afirmau? De aceea, nu am vrut să primesc 
crucea vieţii pe care ei mi-au oferit-o. 

Am plecat din templul lui Aton şi, pentru prima oară, am avut 
senzaţia că, până în acel moment, viaţa mea se desfăşurase ca 
într-o încăpere cu pereţi de piatră, din care nu poţi vedea ceea 
ce se întâmplă afară, şi că, în acel moment, găsisem fisura, în 
zidurile de piatră, prin care lumina a putut rupe întunericul, ca 
să pătrundă şi în inima mea acel ceva care să mă facă să respir 
şi să trăiesc. Am avut aceeaşi uşurare ca atunci când, pentru 
prima oară, am căpătat încredere în ştiinţa mea ca şi cum viaţa 
mi s-ar fi dezvăluit într-o nouă formă. Dar cu astfel de 
experienţe extatice cred că se pot mulţumi să trăiască doar 
oamenii care-şi simt singurătatea şi care au avut multe pierderi. 
Eu, Sinuhe, un străin în lumea asta, am avut pentru o singură 
dată, acolo, în templul lui Aton, viziunea pe care faraonul o avea 
din cauza bolii. Am fost uimit de acea clipă de extaz şi l-am 
admirat pe faraon, dar am ştiut, în acel timp, că el nu ar fi 


trebuit să fie niciodată faraon, fiindcă puterea este periculoasă 
pentru vizionari, iar viziunile nu fac parte din această lume. 


Se lăsase seara când am ajuns acasă. Pe poartă era o placă 
simplă de lemn cu însemnele de medic, iar în curte aşteptau 
răbdători câţiva bolnavi. Pe verandă, Kaptah îşi făcea vânt cu o 
ramură de palmier şi gonea muştele care sosiseră la noi o dată 
cu oamenii săraci; era foarte nemulţumit şi, ca să-şi înece 
supărarea, avea lângă el un ulcior cu bere, pe care abia îl 
începuse. 

Am lăsat-o să intre, mai întâi, pe o femeie care avea în braţe 
un copil numai piele şi oase şi i-am dat un bănuţ de cupru să-şi 
cumpere mâncare, ca să poată alăpta copilul, ce-aş fi putut 
altceva să fac ca medic? După aceea, am îngrijit un sclav, care- 
şi zdrobise un deget pe când măcina grâul şi i-am dat un leac, 
pe care să-l amestece în vin, pentru a-i diminua durerile. Apoi 
m-am ocupat de un scrib, care abia putea să respire fiindcă 
avea în gât o tumoare mare cât un cap de copil. l-am dat să bea 
în fiecare zi un preparat din alge marine, despre care ştiam din 
Siria că poate vindeca uneori aşa ceva, deşi nu credeam că l-ar 
mai fi putut ajuta, fiindcă tumoarea era deja prea mare. El a 
scos dintr-o bucată curată de pânză doi bănuţi de cupru ca să 
mă răsplătească şi mi i-a întins jenat, fiindcă îi era ruşine de 
sărăcia lui, dar nu i-am primit; i-am spus că-l voi chema pe el, 
când voi avea nevoie de un scrib, şi el a plecat mulţumit. Ultima 
a fost o fată de la bordelul din apropiere, care avea ochii 
acoperiţi de o crustă atât de urâtă, încât nici nu-şi mai putea 
practica meseria, fiindcă nici un client nu voia să se distreze cu 
ea. l-am curăţat pleoapele şi i-am dat o alifie, cu care să se ungă 
după aceea, ea şi-a desfăcut veşmântul ca să-mi plătească în 
singurul fel în care putea ea să plătească. Nu am vrut s-o 
jignesc, de aceea i-am spus că eu trebuie să mă abţin de la a 
mă distra cu vreo femeie, din cauza unei intervenţii medicale pe 
care o aveam de făcut, şi ea m-a crezut, de fapt, habar n-avea 


despre meseria de medic şi m-a respectat şi mai mult din cauza 
reţinerii mele. 

Şi, fiindcă am apreciat generozitatea ei, i-am extirpat doi 
negi, care-i urâţeau coapsa şi pântecele, după ce mai întâi am 
uns cu o pomadă anesteziantă locurile pe care acei negi 
crescuseră, ca să nu aibă nici o durere. 

Aşa că, după prima zi de muncă în cartierul săracilor, nu am 
câştigat nici cât să-mi asigur pâinea şi sarea. Kaptah, uitându-se 
la mine ironic, m-a servit cu o minunată gâscă friptă, cum numai 
în Teba găseşti. El o cumpărase de la o cârciumă din centrul 
Tebei şi o ţinuse caldă în groapa de jar. Şi m-a servit şi cu vin 
din cea mai bună podgorie a lui Amon, într-o cupă policromă. 
Dar nu m-au supărat ironiile lui Kaptah, fiindcă inima mea era 
atât de mulţumită pentru ziua aceea, ca şi cum aş fi vindecat pe 
nu ştiu care negustor bogat, care mi-a oferit ca răsplată un lanţ 
de aur. Totuşi, peste câteva zile, sclavul de la moara de grâu a 
venit să-mi arate că degetul i se vindecase şi mi-a adus un vas 
cu făină, pe care-l furase de la moară, aşa că tot am câştigat 
ceva pentru prima zi. 

Kaptah, după ce a încetat cu ironiile, a început să mă 
consoleze şi mi-a spus: 

— Cred că, după ziua de astăzi, ţi se va duce vestea în tot 
cartierul şi, de-acum înainte, curtea ta va fi plină de bolnavi, 
încă din zorii zilei. Eu, parcă îi şi aud cum îşi şuşotesc unul altuia 
la ureche: „Du-te repede la capătul străzii din port, la fosta 
acasă a turnătorului de aramă, fiindcă acolo s-a instalat un 
medic nemaipomenit, care vindecă bolnavi fără să pretindă nici 
o răsplată şi are o mână uşoară şi o măiestrie deosebită. În plus, 
mai dă şi bani de cupru femeilor sărace cu copii de ţâţă şi 
operează pe gratis târfele, ca să-şi recapete frumuseţea. Mergi 
repede, fiindcă cine merge primul primeşte mai mult şi nu se 
ştie cât poate ţine povestea asta frumoasă, fiindcă după ce va 
sărăci, el îşi va vinde şi casa şi va pleca de aici sau s-ar putea 
să-l închidă unde sunt nebunii şi să-i pună lipitori pe genunchi.” 
Dar, în legătură cu ultima parte, aceşti imbecili se înşală, 
fiindcă, din fericire, tu ai destul aur şi, dacă tot mi l-ai dat în 
grijă, l-am pus la lucru ca să ai şi mai mult, ca niciodată să nu 
mai încerci suferinţele cauzate de lipsuri şi dacă doreşti, poţi 
mânca fără grijă, în fiecare zi gâşte fripte, poţi bea din cel mai 
bun vin şi poţi chiar şi să te îmbogăţeşti; n-ai decât să locuieşti 


aici, dacă tu eşti mulţumit cu această casă modestă. Şi, dacă 
nimic din ceea ce faci tu nu se aseamănă cu ceea ce fac ceilalţi 
oameni, pe mine n-ar trebui să mă mire dacă-ntr-o zi tu ai vinde 
casa şi m-ai vinde şi pe mine, în această continuă şi blestemată 
nelinişte a ta. Nu, n-ar fi nimic surprinzător dacă ai face aşa 
ceva, aşa că, stăpânul meu, poate că ar fi mai înţelept dacă ai 
scrie o hârtie care să fie dată în păstrarea arhivei regale, care să 
ateste că eu sunt om liber şi că pot merge unde vreau, fiindcă 
vorbele zboară şi se duc, dar rămân pe vecie, dacă sunt scrise şi 
autentificate cu sigiliul tău şi dacă scribul regal îşi primeşte 
răsplata pentru munca sa. Eu aş putea să-ţi înşir o serie 
nesfârşită de motive care mă îndeamnă să-ţi cer acest lucru, dar 
nu vreau să abuzez de timpul tău liber şi mai ales de răbdarea 
ta 

Era o seară caldă şi plăcută de primăvară, bălegarul uscat 
era ars în faţa caselor de lut, vântul uşor aducea dinspre port 
miros de cedru şi de alte parfumuri siriene. Miroseau şi salcâmii, 
toate aceste parfumuri se amestecau în nările mele cu mirosul 
de peşte fript, care se ridica în aer seara în cartierele sărace din 
Teba. Mâncasem friptura aceea grozavă de gâscă, nicăieri în 
lume nu poţi mânca o astfel de friptură, băusem un vin bun, mă 
simţeam fericit şi uşor, vinul îndepărta toate gândurile negre din 
capul meu, melancolia şi tristeţea din inima mea erau undeva 
departe, în spatele meu. De aceea, l-am invitat pe Kaptah să 
bea vin împreună cu mine şi i-am spus: 

Eşti liber, Kaptah, şi ai fost deja de multă vreme liber, după 
cum ştii prea bine. Din ziua în care tu mi-ai dat tot argintul şi 
cuprul tău, pe care l-ai strâns cu atâta trudă o viaţă, fără să fii 
sigur dacă îl vei mai primi înapoi vreodată, tu ai fost mai mult 
prietenul decât sclavul meu. Eşti liber, Kaptah, şi-ţi doresc să fii 
fericit. Mâine vom merge la scribul regal şi vom întocmi hârtiile 
necesare, pe care le voi autentifica cu sigiliile mele, atât cel 
egiptean, cât şi cel sirian. Dar, explică-mi şi mie să înţeleg ce ai 
făcut cu aurul şi cu averea mea, fiindcă spui că aurul va lucra 
pentru mine, chiar dacă nu câştig nimic. Oare nu l-ai depus la 
Templu, aşa cum ţi-am poruncit? 

Nu, stăpâne, a spus grav Kaptah şi s-a uitat direct în ochii 
mei cu singurul lui ochi. Nu am îndeplinit porunca ta, fiindcă era 
o poruncă tâmpită şi eu n-am executat niciodată poruncile 
tâmpite, chiar dacă tu ai crezut aşa ceva despre mine; am 


procedat după cum m-a dus capul şi am să-ţi povestesc imediat, 
fiindcă încă nu ai băut prea mult vin, deci n-o să începi să urli la 
mine. Totuşi, cum te cunosc deja destul de bine şi ştiu că eşti 
necugetat şi iute la mânie, pentru mai multă siguranţă, am 
ascuns ciomagul. Ţi-o spun de pe acum, ca să nu-ţi pierzi 
vremea de pomană si să-l cauţi în timp ce-ţi voi povesti despre 
aurul şi despre averea ta. 

Doar un bou îşi încredinţează averea Templului spre 
păstrare, fiindcă Templul nu plăteşte nimic pentru aurul depus, 
dimpotrivă, cere să-i plăteşti ca să ţi-l păstreze în trezorerie. Dar 
cea mai mare prostie este că perceptorii de impozite cunosc 
cantitatea de aur depus şi, în fiecare an, iau o parte din el, aşa 
că, după un timp, ajungi să nu mai ai aproape nimic. Singurul 
mod înţelept de a-ţi spori averea este să pui aurul să lucreze în 
timp ce tu poţi să stai confortabil cu braţele încrucişate şi să 
ronţăi seminţe de lotus sărate, aşteptând ca să ţi se facă poftă 
de băutură. De aceea, am alergat toată ziua cu picioarele mele 
şubrede în tot oraşul, ca să găsesc cel mai bun mijloc pentru aţi 
plasa averea, în timp ce tu ai vizitat templele Tebei şi ai admirat 
peisajul. Din cauza setei teribile, care mă urmăreşte pas cu pas 
pe unde mă duc, am aflat o mulţime de lucruri. Printre altele, 
am aflat că bogaţii din Teba nu-şi mai depozitează aurul la 
Templu, ei spun că acolo aurul lor nu mai este în siguranţă. Aşa 
este, aurul nu mai este în siguranţă în tot Egiptul. Am mai aflat 
că templul lui Amon îşi vinde terenurile. 

Minti, i-am spus nervos şi m-am ridicat indignat în picioare, 
fiindcă numai ideea în sine era fără sens. Dintotdeauna Amon a 
cumpărat terenuri. Acum este proprietarul unui sfert din 
pământurile negre ale Egiptului şi n-ar abandona niciodată ceea 
ce a câştigat. 

Bineînţeles, bineînţeles, a spus calm Kaptah şi mi-a umplut 
cupa cu vin, dar nu a uitat să şi-o umple şi pe a lui. Orice om 
înţelept ştie că pământul este singurul care-şi păstrează 
întotdeauna valoarea sa, cu condiţia să fii în relaţii bune cu 
măsurătorii de terenuri şi să ai grijă să le dai daruri în fiecare an, 
după inundaţii. Dar este un adevăr că, acum, Amon vinde în 
secret din terenuri, şi nu are importanţă cui, dacă acel om crede 
în el şi are aur. Şi eu am fost uluit când am auzit acest lucru; m- 
am informat mai bine şi am aflat că, într-adevăr, aşa este, şi că 
vânzarea se face la un preţ convenabil pentru cel care cumpără, 


dar că preoţii lui Amon îşi rezervă dreptul ca oricând să poată 
recupera la acelaşi preţ terenurile vândute. Cu toate astea, este 
o bună afacere pentru cel care cumpără, fiindcă pe lângă 
pământ, trec în proprietatea lui şi casele, vitele, sclavii şi 
uneltele de pe terenul respectiv, aşa că proprietarul poate 
câştiga dacă cultivă bine terenul. Tu ştii prea bine că Amon 
posedă cele mai fertile terenuri din Egipt. Dacă totul ar fi fost ca 
înainte, ar fi fost o afacere tare bună, din care s-ar fi putut 
câştiga uşor şi repede aur. Intr-un timp foarte scurt, Amon a 
vândut deja terenuri imense şi în vistieriile Templului s-a 
acumulat tot aurul Egiptului, din această cauză aurul lipseşte şi 
preţurile caselor a scăzut surprinzător de mult. Dar acestea 
toate sunt secrete şi nu se vorbeşte de obicei despre aşa ceva. 
Noroc de setea mea, că aşa am reuşit, în cârciumi, să stau la 
aceeaşi masă cu oameni bine informaţi. 

Oare ai cumpărat pământ? l-am întrebat eu puţin neliniştit. 

Dar Kaptah m-a liniştit şi a spus: 

Chiar atât de nebun nu sunt, stăpânul meu, chiar dacă m-am 
născut sclav, nu am umblat cu bălegar între degetele de la 
picioare, încă din copilărie am umblat pe străzi pietruite şi am 
locuit în case de oameni bogaţi. Eu nu mă pricep deloc la 
cultivarea pământului: dacă aş fi cumpărat cu aurul tău pământ, 
oricare administrator, oricare păstor, oricare sclav ar fi furat cu 
amândouă mâinile cât ar fi putut, fără ca eu să observ, pe când 
în Teba, nimeni nu mă poate fura, dimpotrivă, mă pricep 
mulţumitor să-i întorc pe alţii după degete. Marile avantaje în 
cumpărarea terenurilor lui Amon sunt prea evidente, că şi-un 
imbecil le observă, aşa că ceva nu-i în regulă şi cred că în umbră 
aşteaptă şacalii, care să se înfrupte din cei care sunt atât de 
naivi încât să cumpere terenuri. Acelaşi lucru îl dovedeşte şi 
neîncrederea acelora care nu se hazardează să depună aurul la 
Templu. Cred că toate aceste întâmplări sunt clin cauza noului 
zeu al faraonului şi se vor mai întâmpla încă multe, stăpâne, 
multe lucruri ciudate se vor mai întâmpla, mai înainte ca noi să 
vedem şi să înţelegem ce se ascunde în spatele acestor uneltiri 
ale lui Amon. Dar eu, care nu am alt scop ascuns şi vreau ca din 
aurul tău să rodească ceva, am cumpărat câteva case, case de 
negoţ şi case de locuit, care aduc în fiecare an un venit 
convenabil, târguiala este aproape gata, şi nici nu-i nevoie de 
sigiliul şi de semnătura ta. Crede-mă, le-am cumpărat destul de 


ieftin şi, dacă după vânzare, voi primi nişte daruri, aşa cum am 
convenit când m-am târguit pentru preţul caselor, acest lucru nu 
te priveşte pe tine, este doar o afacere între vânzători şi mine, 
din cauză că sunt proşti, nu de la tine îmi voi opri eu vreun ban. 
Bineînţeles că nu am nimic împotrivă dacă, din proprie iniţiativă, 
mă vei răsplăti şi tu pentru efortul pe care l-am făcut încheind o 
afacere atât de avantajoasă pentru tine. 

Am reflectat puţin şi i-am spus: 

Nu, Kaptah, nu te voi răsplăti cu nimic pentru acest efort, 
fiindcă, fără îndoială, tu ai calculat deja ce-ţi vei reţine din 
închirierea caselor cumpărate şi din banii care vor merge în 
fiecare an pentru întreţinerea lor. 

Kaptah nu şi-a manifestat nici o părere de rău, dar a înghiţit 
în sec şi a spus: 

Ai dreptate, dacă tu te vei îmbogăţi, mă voi îmbogăţi şi eu, 
de aceea, interesele tale sunt şi interesele mele şi eu, în toate, 
trebuie să apăr interesele tale. Dar trebuie să recunosc că, după 
ce am auzit vorbindu-se despre vânzările terenurilor lui Amon, 
cultivarea pământului a început să mă intereseze mult şi am 
mers la piaţa de cereale şi am umblat dintr-o crâşmă în alta, că 
mi-era grozav de sete, am ascultat tot ceea ce se vorbea pe 
acolo şi am avut multe lucruri interesante de învăţat. Cu aurul şi 
cu permisiunea ta, o, stăpâne, mi-am propus să cumpăr grâu la 
prima recoltă, se înţelege, fiindcă acesta-i cel mai bun comerţ şi 
încă şi preţurile sunt convenabile. Este drept că grâul este mai 
perisabil decât pietrele şi casele, este drept că şoarecii ÎI 
mănâncă şi că sclavii fură din el, aşa li se întâmplă şi celor care 
îl cultivă, dar trebuie şi un pic de risc pentru a câştiga. In orice 
caz, culturile şi recoltele mai depind de inundaţii şi de canale de 
irigaţii, de lăcuste şi şoareci de câmp şi de încă multe altele, pe 
care nu are rost să le enumăr, fiindcă nu le cunosc. Ceea ce 
cred eu, după ce am văzut că se vând terenurile lui Amon, este 
că, dacă fiecare neghiob se apucă de cultivarea pământului, nu 
mai are cum să fie o recoltă atât de bogată ca mai înainte. De 
aceea, am cumpărat depozite şi magazii uscate şi bine 
împrejmuite, ca să păstrăm grâul acolo până ce cresc preţurile, 
după aceea, dacă nu mai avem nevoie de ele putem să le 
închiriem la negustorii de cereale şi să mai câştigăm nişte aur. 

După părerea mea, Kaptah se obosise degeaba şi se- 
ncărcase cu prea multe griji în planurile sale, dar dacă lui îi 


făcea plăcere, n-aveam nimic de obiectat, mai ales că nu 
trebuia să mă angajez eu însumi în treburile acestea încurcate. 
Aşa gândeam eu şi i-am spus şi lui ceea ce gândeam, iar el şi-a 
ascuns cu grijă marea bucurie şi mi-a spus chiar înciudat: 

Eu aş mai avea un plan grozav de bun, pe care l-aş realiza 
dacă tu ai fi de acord cu el. Una dintre cele mai importante case 
de sclavi este de vânzare, eu pretind că cunosc totul în ceea ce 
priveşte sclavii, aşa că din acest comerţ ai putea să te 
îmbogăţeşti neaşteptat de mult. Eu ştiu cum li se ascund 
defectele sclavilor şi ştiu să folosesc şi băţul cum trebuie, tu 
habar n-ai şi ţi-o spun acuma sincer, că tot l-am ascuns. Dar tare 
îmi pare rău, bănuiesc că acest plan îmi scapă printre degete, 
fiindcă tu îl vei refuza, nu-i aşa? 

Ai dreptate, Kaptah, i-am spus eu. Noi nu vom fi niciodată 
negustori de sclavi, fiindcă este tare murdară şi demnă de 
disprețuit această meserie, dar de ce-i aşa, nu ştiu, din moment 
ce toată lumea cumpără sclavi, întrebuinţează sclavi şi are 
nevoie de sclavi. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi mereu, dar nu 
vreau să fiu negustor de sclavi. 

Kaptah a suspinat uşurat şi a spus: 

O, stăpâne, eu îţi cunosc bine inima şi sunt bucuros că am 
evitat acest lucru rău, dacă mă gândesc mai bine, s-ar fi putut 
ca să ajung prea mult interesat de sclavele frumoase şi să-mi 
risipesc toate forţele şi nu mai sunt eu acum, când am început 
să îmbătrânesc, atât de puternic ca în tinereţe, mâinile şi 
picioarele mele sunt deja obosite şi, dimineaţa, după ce mă 
trezesc, îmi tremură degetele încă înainte de a mă atinge deo 
cană cu bere. Uite, când văd că inima ta este frământată de 
îndoieli, mă grăbesc să-ţi spun că toate casele pe care le-am 
cumpărat cu aurul tău sunt case respectabile, de aceea, câştigul 
de pe urma lor nu va fi prea mare, dar va fi sigur. Nu am 
cumpărat nici un bordel, nici o stradă cu case sărace, deşi de pe 
urma lor te poţi alege cu un câştig mai bun decât de pe urma 
caselor onorabile. Este drept că a trebuit să o fac împotriva 
voinţei mele. Oare de ce nu putem şi noi să ne îmbogăţim ca 
alţii? Inima mi-a spus că tu nu ai fi fost de acord, de aceea, am 
renunţat cu suferinţă la speranţele mele mari. 

Dar, după ce a rostit aceste vorbe, Kaptah şi-a pierdut 
deodată siguranţa de până atunci, s-a uitat la mine suspicios, 
fiindcă îi era teamă că m-aş fi putut supăra. l-am turnat vin şi l- 


am încurajat să vorbească, fiindcă niciodată nu-l văzusem atât 
de nesigur şi eram curios să ştiu ce-i mai trece prin cap. în 
sfârşit, el a spus: 

Poate că cererea mea este prea necuviincioasă şi obraznică, 
dar fiindcă tu m-ai asigurat că sunt liber, am să o exprim şi sper 
că nu vei fi jignit, dar pentru mai multă siguranţă, ţi-am spus că 
am ascuns băţul. Aş vrea ca tu să mă însoţeşti ca să-ţi arăt acea 
cârciumă din port despre care ţi-am povestit deja de multe ori, 
să bem împreună o „coadă de crocodil”, ca să vezi şi tu în ce fel 
arată acest loc de care mie îmi era atât de dor, pe care-i visam 
cu ochii deschişi atunci când beam berea groasă din Siria şi din 
Babilon. 

Am izbucnit în râs şi nu m-am simţit deloc ofensat de 
invitaţia lui, fiindcă vinul mă făcuse mai înţelept şi mai blând. 
Crepusculul de primăvară era melancolic şi eu eram atât de 
singur. Poate că era ciudat şi nedemn ca stăpânul să meargă cu 
servitorul într-o mizerabilă crâşmă din port să bea o băutură 
tare, care se numea „coada crocodilului”, dar mi-am adus 
aminte că, odată, Kaptah se oferise fără să-l oblige nimeni să 
mă urmeze într-un labirint întunecat, ştiind că, dintre toţi cei 
care intraseră acolo, nu se întorsese nici unul viu. De aceea, i- 
am atins umerii şi i-am spus: 

— Inima mea îmi şopteşte că o coadă de crocodil este cel 
mai potrivit lucru pentru a încheia ziua de astăzi. Să mergem! 

De bucurie, Kaptah s-a apucat să ţopăie, aşa cum fac de 
obicei sclavii, uitând de durerile lui de picioare. Mi-a adus apoi 
băţul, pe care-l ascunsese, şi veşmintele ca să mă schimb. Am 
plecat în port şi am intrat la „Coada crocodilului”. Vântul purta 
peste tot mirosul de cedru uscat şi de mâl. 


Cârciuma numită „Coada crocodilului” se afla chiar în centrul 
cartierului din port, între două depozite mari, pe o străduţă 
liniştită. Era construită din cărămizi şi avea pereţii 
nemaipomenit de groşi, aşa că vara înăuntru era răcoare, iar 
iarna cald. Pe uşa de la intrare erau agăţate un ulcior de vin, o 
cană de bere şi un crocodil uscat, cu ochi de sticlă, care avea 
gura deschisă şi lăsa să i se vadă toţi dinţii. Kaptah m-a condus 
cu mult zel înăuntru şi a strigat la cârciumar să ne aducă nişte 
scaune mai noi. Era ca acasă şi se mişca atât de dezinvolt, încât 
clienţii, care mai întâi m-au privit suspicioşi, şi-au reluat 
conversaţia întreruptă la intrarea noastră. Am observat cu 
uimire că duşumeaua era din lemn, ca de altfel, şi pereţii, care 
erau căptuşiţi tot cu lemn, şi că pe pereţi atârnau diferite 
obiecte, amintind de călătorii în ţări îndepărtate, lănci ale 
negrilor şi tot felul de pene ale unor păsări necunoscute, cochilii 
de scoici din insulele mării şi amfore pictate din Creta. Kaptah a 
urmărit încântat cum priveam la toate podoabele de pe pereţi şi 
a spus: 

— Probabil că te uimesc pereţii căptuşiţi cu lemn ca în casele 
bogate. Află că fiecare scândură este scoasă din corăbiile vechi, 
care nu mai navighează, şi, chiar dacă nu mă prea dau eu în 
vânt după călătoriile pe mare, sunt emoţionat când ştiu că acest 
lemn îngălbenit şi ros de apa mării a aparţinut unei corăbii care 
a navigat odinioară în ţara Punt sau că acel lemn roșiatic a atins 
țărmurile Cretei. Dar, aşa cum ţi-am promis, vom gusta coada 
de crocodil pe care cârciumarul, cu mâinile lui, a pregătit-o 
pentru noi. 

Băutura mi-a fost adusă într-o cupă frumoasă în formă de 
scoică, sprijinită pe un suport în formă de palmă, dar nu am 
cercetat-o prea bine, fiindcă atenţia mi-a fost atrasă mai mult de 
femeia care mi-a adus-o. Ea nu era atât de tânără, cum sunt de 


obicei servitoarele clin cârciumi, şi nici nu se plimba prin 
cârciumă pe jumătate goală ca să se simtă mai bine clienţii: era 
îmbrăcată cuviincios, avea un inel de argint la o ureche şi multe 
brățări de argint pe braţele ei foarte fine. M-a privit fără teamă 
când a văzut că mă uit la ea şi nu şi-a lăsat ochii în jos ca alte 
femei. Sprâncenele ei erau subţiri şi în ochi i se puteau citi atât 
bucurie cât şi tristeţe. Erau nişte ochi căprui, plini de viaţă şi 
privirea ei caldă s-a strecurat plăcut în inima mea îngheţată. Ea 
a adus cupele cu băutură atât pentru mine cât şi pentru Kaptah, 
iar eu, fără să-mi iau ochii de la ea şi fără să mă gândesc la 
nimic, am întrebat-o: 

Care-ţi este numele, frumoasa mea? 

Mi-a răspuns în şoaptă: 

Numele meu este Merit, dar nu-mi spune „frumoasa mea” ca 
un băiat timid, care speră să atingă pentru prima oară în viaţa 
lui coapsele unei servitoare. Sper să-ţi aminteşti de acest lucru, 
dacă vreodată vei mai veni ca să ne cinsteşti casa, medicule 
Sinuhe, Tu, cel care eşti singur. 

M-am supărat şi i-am spus: 

Nu am intenţia să-ţi ating coapsele, frumoasă Merit. Dar de 
unde îmi ştii numele? 

Ea a zâmbit. Zâmbetul îi era nespus de frumos, iar faţa 
deosebit de fină şi arămie. Mi-a spus pe un ton puţin răutăcios: 

Faima ta a ajuns aici cu mult înaintea ta, o, tu Fiu al 
măgarului sălbatic! Cu cât mă uit mai mult la tine, cu atât mă 
conving că lumea nu se înşală când te laudă fără măsură. 

Din fundul ochilor ei se revărsa atâta tristeţe şi dincolo de 
zâmbetul ei era şi mai multă; n-aş fi vrut s-o supăr cu nimic şi i- 
am spus: 

Dacă despre reputaţia mea ai auzit de la Kaptah, cel care stă 
la aceeaşi masă cu mine, care, deşi s-a născut sclav, a devenit 
astăzi un om liber, n-ar trebui să ai prea multă încredere în 
vorbele lui fiindcă, imediat după ce s-a născut, limba lui nu a 
ştiut să facă deosebire între minciună şi adevăr; el este 
îndrăgostit în aceeaşi măsură de adevăr şi de minciună, de 
multe ori el minte ca şi cum ar spune adevărul şi spune 
adevărul ca şi cum ar minţi. Pentru a corecta acest mic defect al 
lui, cred că nu ajunge să fii un medic atât de vestit ca mine, 
numai cu lovituri de ciomag se mai poate îndrepta. 

Ea a spus: 


Poate că uneori minciuna este mai plăcută decât adevărul, 
mai ales când omul este singur şi primăvara vieţii a trecut pe 
lângă el. Imi place să cred că vorbele tale reflectă adevărul, tu 
mi-ai spus „frumoasă Merit” şi eu te cred, mai mult, cred tot 
ceea ce-mi povestesc ochii tăi. Dar văd că încă nu ai gustat din 
coada crocodilului şi sunt curioasă să aud dacă se poate 
compara cu minunatele băuturi pe care le-ai încercat în ţările 
prin care ai călătorit. 

Am continuat să o privesc drept în ochi, am ridicat cupa şi 
am sorbit băutura, dar nu am fost în stare să mai văd nimic 
după aceea, fiindcă am simţit cum tot sângele mi se urcă în cap, 
cum gâtul îmi ia foc şi am început să tuşesc. După ce am reuşit 
din nou să respir, am spus: 

Imi retrag toate vorbele răutăcioase pe care le-am spus 
despre Kaptah, fiindcă în privinţa cozii de crocodil, nu m-a minţit 
defel, într-adevăr, băutura aceasta este mai tare decât oricare 
altă băuturi pe care am încercat-o, arde mai tare decât uleiul de 
pământ care arde în lămpile din casele Babilonului şi nu mă mai 
îndoiesc că ar fi în stare să răstoarne un bărbat zdravăn, la fel 
ca lovitura unei cozi de crocodil. 

Imi ardea tot trupul ca focul, simţeam şi-n urechi aromele de 
plante şi balsamul din gură. Inima mea devenise zburdalnică şi 
uşoară ca o rândunică şi am spus: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, eu nu pot înţelege ce fel de 
băutură este aceasta. Nici nu ştiu dacă băutura m-a vrăjit sau 
dacă m-au vrăjit ochii tăi, Merit, simt cum o ciudată vrajă mi se 
strecoară în trup şi în inimă, parcă sunt din nou tânăr şi să nu te 
surprindă dacă îţi voi mângâia coapsele, fiindcă nu este vina 
mea, ci a cozii de crocodil. 

Ea s-a depărtat prudentă de mine, şi-a ridicat braţele în 
semn de protest, era înaltă şi zveltă. Mi-a spus: 

Aici nu se înjură, fiindcă-i o cârciumă respectabilă. Deşi eu nu 
sunt încă bătrână, nici prea tânără, nici naivă nu sunt, chiar 
dacă ochii tăi nu o cred. Dar această băutură pot spune că este 
singura moştenire pe care o am de la tatăl meu, de aceea, acest 
fost sclav al tău, Kaptah, îmi dă târcoale, ca să afle pe gratis 
secretul preparării ei. Deşi nu-i deloc prost, el nu este pe gustul 
meu, fiindcă-i cam gras şi chior; nu ştiu dacă o femeie ca mine 
poate fi fericită în braţele lui. De aceea, el a fost nevoit să 


cumpere această cârciumă cu aur, şi mai este de cântărit mult 
aur până ce afacerea va fi încheiată. 

Indignat, Kaptah i-a făcut semn să tacă, eu am sorbit încă o 
dată din cupă şi focul acela special s-a răspândit din nou în tot 
trupul meu. Am spus: 

Nu mă îndoiesc că, pentru această băutură, Kaptah ar fi în 
stare să spargă un vas cu tine, chiar dacă ştie că, imediat după 
aceea, îi vei arunca în fiecare zi cu apă clocotită peste picioare. 
Dar chiar şi fără băutură îl înţeleg când privesc în ochii tăi, dar 
tu nu trebuie să uiţi că acum vorbeşte coada crocodilului din 
mine, nu limba mea, şi că mâine nu mă voi simţi răspunzător 
pentru cuvintele acestea. Oare este adevărat că această 
cârciumă este proprietatea lui Kaptah? 

Dar Kaptah, după ce a pomenit supărat toate numele de zei 
pe care le învățase în Siria, i-a spus lui Merit: 

Vezi-ţi de treabă, femeie neruşinată! Stăpâne, a spus el, 
întorcându-se umil spre mine. S-a petrecut prea repede, eu aş fi 
vrut să te pregătesc mai întâi, pentru a nu te enerva şi pentru a 
obţine consimţământul tău, fiindcă tu încă eşti stăpânul meu. 
Da, este adevărat că deja am cumpărat această casă de la 
cârciumar, că am încercat şi că voi mai încerca să aflu de la fiica 
lui, această afurisită de femeie, cum se prepară coada de 
crocodil, renumită deja în tot Egiptul. Nu a fost zi în timpul 
călătoriei noastre, în care să nu mă gândesc la această coadă 
de crocodil. După cum ştii, în timpul acestor ani cât am fost în 
slujba ta, eu am furat de la tine cu cumpătare şi cu pricepere şi 
a fost greu să mă hotărăsc unde să-mi plasez aurul şi argintul, 
ca să nu mai trebuiască să alerg şi la bătrâneţe pentru multele 
şi bizarele tale încurcături şi să am unde să-mi încălzesc oasele 
lângă un vas cu cărbuni. 

M-a pufnit râsul, şi i-am spus că îmi şi imaginez cum ar fi 
dacă ar trebui acum să alerge, când pentru el, cel mai agreabil 
ar fi să fie purtat în lectică şi că ar trebui numeroase vase cu 
cărbuni ca să poată să ajungă căldura până la oasele lui, după 
ce va fi străbătut multele straturi de grăsime în care se învelise. 
Kaptah s-a uitat la mine jignit. Mi-am dat seama că vorbea 
coada crocodilului din mine şi nu am râs, i-am cerut iertare şi l- 
am îndemnat să spună tot ceea ce are de spus. 

Incă de când eram tânăr, meseria de cârciumar mi s-a părut 
cea mai onorabilă, a spus el. Am tânjit toată viaţa să ajung 


cârciumar, şi-a mărturisit cu multă sinceritate  Kaptah 
slăbiciunea, fiindcă şi coada de crocodil îl ajuta să fie sincer. În 
acea vreme mă gândeam doar la aspectul ei practic şi-mi 
închipuiam că, dacă aş fi cârciumar, aş putea bea pe gratis 
oricât de multă bere aş vrea. Acum ştiu bine că un cârciumar 
trebuie să bea cu cumpătare şi că nu trebuie să se îmbete 
niciodată, un lucru, de altfel, bun pentru sănătatea mea, fiindcă 
am observat că dacă beau bere în exces, ajung să văd tot felul 
de hipopotami şi de monştri în faţa ochilor. Un cârciumar 
întâlneşte mulţi oameni care-i pot fi utili, un cârciumar ascultă şi 
ştie tot ce se întâmplă în lume, acest lucru îmi place în mod 
deosebit, fiindcă eu sunt din fire un bărbat curios. Şi cred că 
limba mea ascuţită îmi va fi de mare folos în meseria aceasta, 
cred că povestirile mele îi vor încânta pe clienţi şi le va întreţine 
continuu pofta să golească, una după alta, cupele cu băutură 
fără să se gândească la bani până-n clipa în care vor trebui să 
plătească, clipă în care, bineînţeles că se vor întrista, ştiu acest 
lucru din propria experienţă. Da, dacă mă gândesc bine, cred că 
zeii hotărâseră, mai înainte de a mă naşte, că eu voi fi 
cârciumar, dar că, dintr-o greşeală regretabilă, a fost să mă 
nasc sclav. Dar şi acest lucru îmi este util, fiindcă nu există tip 
de escrocherie, minciună, pretext folosit pentru a nu plăti 
băutura consumată pe care să nu-l cunosc, deoarece le-am 
practicat eu, însumi. Nu vreau să mă laud singur, dar cred că eu 
cunosc oamenii şi inima-mi spune căruia îi pot da să bea pe 
datorie şi căruia nu, lucrul acesta este important pentru un 
cârciumar, fiindcă natura omenească este atât de ciudată şi 
mulţi beau pe datorie, fără să se gândească că vine odată şi 
ziua în care trebuie să plătească, deşi mai înţelept ar fi să 
plătească imediat, căci, se ştie, nu în felul acesta se strâng 
averile, ci se risipesc. 

După aceea, Kaptah a golit cupa, şi-a pus capul între mâini, a 
zâmbii melancolic şi a spus: 

După mine, meseria de cârciumar este deasupra tuturor 
celorlalte cea mai de încredere meserie, fiindcă setea oamenilor 
nu se va stinge niciodată, orice ar fi să se întâmple; chiar dacă 
puterea faraonilor se va clătina, chiar dacă zeii vor fi daţi jos de 
pe tronurile lor, cârciumile nu vor fi niciodată goale. Oamenii 
beau vin şi la bucurie şi la supărare, şi dacă norocul le-a surâs şi 
dacă tristeţea este prea amară. Un bărbat bea vin şi când este 


îndrăgostit, şi când îl bate nevasta. În vin îşi găseşte refugiul 
când afacerile îi merg prost şi cu vin îşi sfinţeşte norocul. Nici 
sărăcia nu îl împiedică pe om să bea vin şi doar cu această 
licoare în gând el munceşte, fiindcă vinul dă un pic de culoare 
sărăciei. În orice caz, tot ceea ce am spus despre vin este 
valabil şi pentru bere şi, dacă am preferat să vorbesc despre 
vin, este pentru că vinul poate face dintr-un om timid un mare 
orator şi, lucru curios, până acum nici un poet nu a compus un 
imn în cinstea berii, este o mare nedreptate, fiindcă, dacă-i 
nevoie, şi cu bere te poţi îmbăta regeşte, ca să nu uit să 
pomenesc de faptul că poţi avea de pe urma berii nişte dureri 
de cap mai mari decât de pe urma vinului. Dar nu mai vreau să 
te plictisesc lăudându-ţi şi alte părţi bune ale berii, mă întorc de 
unde am plecat şi te anunţ că în această cinstită cârciumă este 
acum tot aurul şi argintul meu, strâns cu chinuri în anii care au 
trecut. Într-adevăr, eu nu-mi pot imagina c-ar putea exista o 
meserie mai interesantă şi mai plăcută în lumea asta, cu 
excepţia meseriei pe care-o practică fetele din bordeluri, ele nu 
au nevoie când se apucă de această meserie de nici un ban, 
fiindcă-şi vând propriul trup şi, dacă sunt înțelepte şi harnice, 
până la urmă îşi construiesc o casă a lor, unde să-şi trăiască 
bătrâneţea Dar, uite că m-am abătut de la lucrurile pe care le 
povesteam despre cârciumă şi am început să analizez afaceri 
care nu mă privesc. Încă nu m-am obişnuit cu această coadă de 
crocodil, care mă îndeamnă să vorbesc despre mai multe lucruri 
în acelaşi timp, fără să păstrez nici o ordine. Da, această 
cârciumă este a mea, vechiul cârciumar se ocupă de ea 
împreună cu această vrăjitoare, Merit, şi câştigul îl împărţim 
între noi. Am încheiat între noi o înţelegere şi am jurat pe toţi cei 
o mie de zei ai Egiptului s-o respectăm. Nu cred că el va fura din 
partea mea de câştig mai mult decât fură de obicei un om 
cumsecade, fiindcă este un om credincios şi la fiecare 
sărbătoare îi duce o jertfă lui Amon la Templu, deşi, s-ar putea 
să o facă numai de dragul preoţilor, care sunt clienţi buni în 
cârciuma aceasta, fiindcă după una sau două cozi de crocodili, 
nu-i mai scoţi cu uşurinţă de aici: ei sunt obişnuiţi să bea cu oala 
vinul tare din viile lui Amon. Printre altele, nu este rău dacă el 
combină cu înţelepciune interesele comerciale cu credinţa, da, 
aşa este, dar nu îmi amintesc de unde am început şi ce mai 
voiam să spun, fiindcă astăzi este cea mai fericită zi din viaţa 


mea şi, mai mult decât orice, mă bucur că tu nu m-ai dojenit 
deloc şi nu mi-ai reproşat nimic pentru ceea ce am făcut. Mă 
consider în continuare servitorul tău, chiar dacă acum sunt 
cârciumar, meserie pe care alţii o desconsideră. 

După acest lung discurs, Kaptah a mai bolborosit nişte vorbe 
fără nici un înţeles, şi-a pus capul pe genunchii mei, a început să 
plângă şi să-mi îmbrăţişeze genunchii puternic emoţionat şi, 
fără nici o îndoială, beat de-a binelea. L-am ridicat, l-am pus cu 
forţa pe scaunul lui şi i-am spus: 

Adevărul este că ţi-ai fi putut alege o meserie mai 
convenabilă pentru a ţi asigura liniştea bătrâneţii, dar un lucru 
nu pot să-l înţeleg. Oare de ce fostul cârciumar, care ştie cât 
este de avantajoasă această cârciumă şi este posesorul 
secretului cozii de crocodil, a fost de acord să-ţi vândă 
cârciuma? 

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, Kaptah m-a privit cu reproş şi a 
spus: 

Nu ţi-am spus eu oare, de mii de ori, că tu ai un talent 
nemaipomenit să-mi otrăveşti fericirea cu logica ta mai amară 
decât pelinul? Oare îţi va fi de-ajuns dacă-ţi voi spune că noi 
suntem prieteni din tinereţe, că ne iubim ca fraţii şi că, de 
aceea, vrem să împărţim fericirea şi câştigul nostru? Nu, nu-ţi 
este de-ajuns, citesc în ochii tăi acest lucru, după cum nici mie 
nu mi-ar fi fost de-ajuns, dacă cineva ar fi încercat să mă ducă 
de nas cu poveşti de acest fel. Ei bine, recunosc că în spatele 
acestui târg se ascunde un şacal. Se vorbeşte despre mari 
tulburări, care se vor naşte din războiul dintre Amon şi zeul 
faraonului şi, după cum ştii, în timpul tulburărilor şi neliniştii, 
crâşmele sunt primele care au de suferit, le sunt forţate porţile, 
cârciumarii sunt bătuţi şi aruncaţi în Nil, sunt sparte ulcioare, 
totul este călcat în picioare, se golesc toate oalele cu băutură şi 
se poate întâmpla şi mai rău, să ia foc cârciuma. Acestea sunt 
lucruri care se pot întâmpla când cârciumarul se află pe partea 
periculoasă. Acest evlavios proprietar al cârciumii este omul lui 
Amon, toată lumea ştie acest lucru şi el nu mai are timp să-şi 
schimbe pielea. El a început să se îndoiască de puterea lui Amon 
de când Amon a început să-şi vândă pământurile, iar eu am 
sosit la timpul potrivit ca să-i risipesc neliniştea, deşi, dacă 
destinul unui om este să moară, poate el să se păzească cât 
vrea, că tot moare, fie că alunecă pe o coajă de pepene, fie că-i 


cade tavanul în cap sau este zdrobit de un car cu boi. Nu uita, 
stăpâne, că noi avem un scarabeu puternic, nu mă îndoiesc că 
el va proteja şi „Coada crocodilului”, chiar dacă are destul de 
multă bătaie de cap cu supravegherea numeroaselor tale 
interese. 

Am reflectat puţin şi am spus: 

Fie ce-o fi, Kaptah, trebuie să recunosc că tu ai realizat o 
mulţime de lucruri într-o singură zi. 

Cuprins de o stare de modestie, care nu-i era proprie, Kaptah 
a refuzat vorbele mele elogioase şi a spus apoi: 

Tu uiţi, o, stăpâne, că noi am debarcat deja de ieri. Pot spune 
că nici nu a apucat să crească iarba, pe unde am pus picioarele 
şi, poate că nu mă vei crede, fiindcă aşa ceva încă nu mi s-a mai 
întâmplat, dar trebuie să mărturisesc că mi-a obosit limba de 
cât am putut să vorbesc în acest timp. lar această coadă de 
crocodil mi-a dat ultima lovitură, în acest moment nici nu mai 
pot să-mi mişc limba în gură. 

Apoi, ne-am ridicat să plecăm, ne-am luat rămas-bun de la 
fostul proprietar al cârciumii. Merit ne-a condus până la uşă şi 
brățări le ei de argint îi zornăiau pe braţe. Aproape de uşă era 
întuneric şi i-am mângâiat şoldurile şi am strâns-o în braţe, dar 
ea s-a sustras îmbrăţişărilor mele şi a spus: 

— Poate că nici nu-mi displac mângâierile tale, dar acum, 
mâinile tale sunt îndemnate de coada de crocodil. 

Oarecum confuz, mi-am ridicat mâinile şi le-am privit. Mi s-a 
părut că seamănă cu nişte labe de crocodil. Ne-am dus direct 
acasă, ne-am întins pe covoare şi am dormit neîntors toată 
noaptea. 


Aşa a început viaţa mea în fosta casă a turnătorului de 
aramă din partea săracă a oraşului Teba. Am avut mulţi 
pacienţi, aşa după cum prorocise Kaptah, dar de câştigat nu am 
câştigat atât de mult pe cât de mult am pierdut, fiindcă pentru 
a-i vindeca era nevoie de leacuri scumpe si nu ajută la nimic 
dacă vindeci nişte oameni flămânzi, fără să le asiguri şi un 
minimum de hrană, care să-i fortifice. Darurile pe care le-am 
primit nu aveau nici o valoare, dar m-am bucurat că mi le-au 
adus şi, mai mult decât pentru daruri, m-am bucurat când am 
auzit că săracii îmi binecuvântau numele. In fiecare seară se 
aprindeau lămpile şi torţele în centrul Tebei şi cerul parcă se 
înroşea de la atâta lumină, dar eram epuizat după atâta muncă 
şi mă gândeam noaptea la diferitele boli ale pacienţilor mei, mă 
gândeam şi la Aton, noul zeu al faraonului. 

Kaptah găsise o femeie bătrână, pe care o plăteam ca să se 
ocupe de gospodărie. Ea nu mă deranja deloc; era dezgustată 
atât de viaţă, cât şi de bărbaţi, lucru pe care-l puteai citi fără 
nici o greutate de pe faţa ei. Dar ea pregătea o mâncare 
gustoasă, era liniştită, nu făcea caz de mirosul neplăcut al 
oamenilor săraci şi nu-i gonea cu cuvinte urâte. Foarte repede 
m-am obişnuit cu ea şi prezenţa ei era asemănătoare umbrei, 
care nu deranjează pe nimeni. Numele ei era Muti. 

Treceau lunile, una după alta, şi pe măsură ce treceau, 
creştea neliniştea în Teba şi Horemheb încă nu se întorsese. 
Soarele aurea curţile ziua şi zăpuşeala verii era la apogeu. 
Câteodată tânjeam după vreo schimbare şi-l însoţeam pe 
Kaptah la „Coada crocodilului”. Imi plăcea să-i spun cuvinte 
calde lui Merit şi o priveam pătimaş în ochi, dar ea încă era rece 
cu mine şi-mi simţeam inima cum se frânge de dragul ei. Dar nu 
mai beam deloc din acea băutură puternică, care dăduse 
numele cârciumii, mă mulţumeam în acele zile toride cu o bere 


rece, care-mi potolea setea fără să mă ameţească, şi cu 
răcoarea din interiorul  cârciumii.  Ascultând conversaţia 
clienţilor, mi-am dat repede seama că nu oricine ar fi putut avea 
acces la băutură în acea casă şi că unii dintre ei jefuiseră 
morminte, după care deveniseră bogaţi, iar ceilalţi îi şantajau, 
din cauza aceasta erau şi ei bogaţi, dar în cârciumă, toţi făceau 
abstracţie de meseria lor şi se comportau corect. Şi i-am dat 
crezare lui Kaptah când mi-a spus că „în această casă se 
întâlnesc doar oameni care au nevoie unii de alţii”. Numai eu 
făceam excepţie, fiindcă nimeni nu trăgea vreun profit de pe 
urma mea, eram un străin până şi acolo, dar eram tolerat, 
fiindcă eram prieten cu Kaptah. 

Multe lucruri am mai auzit acolo şi am auzit cum unii îl 
blestemau pe faraon şi cum alţii îl ridicau în slăvi, dar despre 
noul lui zeu se vorbea doar în bătaie de joc. Intr-o seară, în 
cârciumă a intrat, cu veşmintele sfâşiate, un negustor de 
tămâie, care-şi turnase şi cenuşă in cap de supărat ce era. Ela 
venit să-şi alunge amarul cu o coadă de crocodil şi, urlând, a 
spus: 

—  Blestemat fie acest fals faraon pentru eternitate! 
Bastardul şi impostorul ăsta, după ce că nu ascultă sfaturile 
nimănui, face totul după cum îl taie capul, iar acum şi-a pus şi el 
umărul ca să se ducă de râpă onorabila mea meserie. Până 
acum eu am trăit din comerţul cu tămâie, pe care o cumpăram 
din ţara Punt şi nu a fost niciodată până acum periculoasă 
această călătorie până la marea orientală, fiindcă, în fiecare 
vară, corăbiile au fost echipate cu tot ceea ce trebuie pentru o 
călătorie comercială şi de fiecare dată au plecat spre Orient în 
anul următor, iar din zece corăbii se întorceau întotdeauna cel 
puţin opt şi nu întîrziau niciodată, ca o clepsidră de apă, şi îmi 
puteam calcula şi eu cu anticipație câştigul pe care-l voi avea 
Dar ascultați, fraţilor, ce s-a întâmplat acum. Nici n-apucă flota 
să-şi facă pregătirile de plecare, că apare în port faraonul. De 
unde Atonul mă-sii va fi apărut blestematul, nu ştiu, dar pe Seth 
şi pe tot regatul lui negru de demoni, prea-şi bagă nasul prin 
toate părţile ca o hienă. In orice caz, vede faraonul marinarii 
care se tânguiau în corăbii şi vede şi toată liota de femei şi de 
copii de pe mal, care urlau ca din gură de şarpe, plângeau şi-şi 
zgâriau faţa cu pietre ascuţite, şi i se face aşa, din senin, milă 
de jalea lor şi le interzice să plângă, deşi, toată lumea ştie c-aşa- 


i obiceiul şi că cine nu va plânge la început va plânge la urmă, 
fiindcă monştrii mării abia aşteaptă o greşeală, ca să aibă un 
motiv să-i înece pe marinari. Pentru toate treburile în legătură 
cu corăbiile de comerţ, care pleacă spre ţara Punt, există scribi 
şi sfetnici şi aşa a fost încă din vremea marii regine, dar, mă veţi 
crede sau nu, acest tânăr imbecil, acest faraon blestemat, a 
interzis corăbiilor să mai plece spre Punt şi a hotărât ca nici o 
corabie să nu mai fie echipată cu arme pentru o astfel de 
călătorie spre ţara Punt. Să mă ierte Amon că spun cuvinte grele 
despre faraon, dar orice negustor cinstit ştie ce înseamnă asta. 
Asta înseamnă ruină şi pierderea averii pentru mulţi negustori, 
foamete şi sărăcie pentru nevestele şi copiii marinarilor. Pe 
Seth, nici un bărbat întreg la minte nu ar pleca aşa de nebun pe 
mare, dacă n-ar fi forţat de lege pentru nelegiuirile pe care le-a 
făcut; este drept că, uneori, unor bărbaţii li sa întâmplat că au 
fost înşelaţi şi că au fost urcați cu forţa pe vreo corabie să tragă 
la rame, dar aşa ceva nu se poate întâmpla decât în anii când 
recoltele sunt bune şi numărul criminalilor este mai mic, dar de 
când Egiptul este guvernat de acest faraon, criminalitatea este 
peste măsură de mare, fiindcă oamenii nu se mai tem de zei şi 
fiecare trăieşte fără să-i mai pese de nimic ca şi cum mâine ar 
veni sfârşitul lumii. Gândiţi-vă numai la câte bogății sunt 
investite în corăbii, în depozite, în perlele de sticlă, în vasele de 
lut. Gândiţi-vă la negustorii egipteni, care sunt condamnaţi să 
rămână pentru eternitate în ţara Punt în colibe de paie, 
abandonaţi de oameni şi uitaţi de zei. Inima mea sângerează 
când mă gândesc la ei, la femeile şi la copiii lor, fiindcă 
niciodată nu-şi vor mai vedea tatăl, deşi este adevărat că mulţi 
dintre ei, după atâţia ani de când călătoresc între Egipt şi ţara 
Punt, şi-au făcut şi acolo o familie şi au zămislit şi acolo copii, 
care se spune că au pielea tărcată. 

Abia după a treia coadă de crocodil s-a mai calmat puţin 
negustorul de tămâie, s-a înmuiat şi a început să-şi ceară iertare 
că, de supărat ce era, a spus vorbe jignitoare despre faraon. 

Dar, a mai spus el, cred că regina Tiy, care este o femeie 
înţeleaptă şi înţelegătoare, îşi va potoli fiul; la drept vorbind, îl 
credeam pe preotul Ay un bărbat întreg la minte până acum, 
numai că ei toţi au ce au cu Amon şi de aceea îl lasă pe nebun 
să-şi facă damblaua după cum îl duce mintea. Bietul Amon! Se 
spune că un bărbat devine mai înţelept după ce sparge o 


amforă cu o femeie, dar în cazul acestui faraon nebun nu ajută 
la nimic nici acest lucru, fiindcă acestei Nefertiti, marea soţie 
regală, nu-i umblă mintea decât cum să se îmbrace şi cum să-şi 
refacă supleţea după ce naşte. Poate că voi nu mă credeţi, dar 
acum femeile de la curtea faraonului umblă toate cu vopsea 
verde împrejurul ochilor şi poartă veşminte descinse în partea 
de jos, ca bărbaţii să le vadă buricul. 

Când a auzit aceste cuvinte, Kaptah a ciulit urechile şi, 
curios, l-a întrebat: 

Aşa ceva încă nu am mai văzut în nici o ţară, deşi am văzut 
destul de multe lucruri bizare în felul de a se îmbrăca al multor 
femei. Dar tu eşti sigur că ele-şi arată fără ruşine chiar şi 
goliciunea? Chiar şi regina Nefertiti umblă aşa? 

Negustorul de tămâie s-a simţit ofensat de vorbele lui Kaptah 
şi a spus: 

Eu sunt un om pios şi cinstit, eu am nevastă şi copii. Nu m- 
am încumetat să privesc mai jos de buric şi te-aş sfătui şi pe 
tine să nu te uiţi vreodată, fiindcă-i o dovadă de desfrânare. 

Atunci, Merit s-a amestecat în discuţie şi a spus pe un ton 
ironic: 

Gura ta este desfrânată şi ipocrizia ta este mare. Aceste 
veşminte de vară despre care vorbeşti sunt răcoroase şi pun în 
valoare frumuseţea unei femei. Bineînţeles, femeia care le 
poartă trebuie să aibă şoldurile zvelte, un pântece frumos şi un 
buric nedistrus de o moaşă neîndemânatică. Tu ai fi putut să-ţi 
cobori privirea mai jos fără nici o teamă, fiindcă în locul acela, în 
jurul căruia se învârte această discuţie, ai fi văzut o bandă 
îngustă de in fin şi cred că şi cei mai evlavioşi ochi nu au nimic 
de reproşat, dacă locul acela este depilat cu grijă, iar o femeie 
care se respectă ştie acest lucru. 

Negustorul de tămâie ar fi vrut să-i răspundă, dar i-a fost 
imposibil să mai poată să-şi deschidă gura, fiindcă cea de-a treia 
coadă de crocodil a fost mai puternică decât limba lui. Şi-a luat 
capul în mâini şi a început să verse lacrimi amare din cauza 
veşmintelor femeilor de la curte şi pentru trista soartă a 
egiptenilor abandonaţi în ţara Punt. 

In acel moment, s-a amestecat în discuţie un preot bătrân al 
lui Amon cu o faţă durdulie şi cu capul complet ras, care 
mirosea puternic a uleiuri parfumate încurajat de coada de 


crocodil pe care tocmai şi-o turnase în gâtul lui veşnic însetat, a 
bătut tare cu pumnul în masă şi a spus cu o voce puternică: 

De data aceasta s-a mers prea departe. Nu vorbesc despre 
hainele femeilor, fiindcă Amon nu se amestecă în preferinţele 
vestimentare ale nimănui şi doar în zilele de sărbătoare, cei care 
cred în ele trebuie să se îmbrace în alb. De altfel, cred că oricui 
îi place să vadă buricul unei femei frumoase. Dar este prea mult 
când faraonul interzice corăbiilor să meargă în ţara Punt sub 
pretextul că marinarii au o viaţă demnă de milă, fiindcă toate 
mirodeniile vin din Punt. Amon este obişnuit cu parfumurile 
exotice şi cred că n-o s-ajungem chiar până acolo încât să 
ardem ofrandele cu bălegar uscat. Este o măsură inutilă şi 
jignitoare şi nu va fi de mirare dacă de acum înainte fiecare 
bărbat respectabil îl va scuipa în faţă pe acela care poartă 
brodată pe veşminte crucea vieţii, însemnul acelui zeu 
blestemat căruia nici nu vreau să-i rostesc numele, pentru a nu- 
mi spurca gura. Aş oferi cu plăcere multe cozi de crocodil acelui 
bărbat care în această noapte s-ar încumeta să meargă la un 
oarecare templu, şi toată lumea ştie la ce templu mă gândesc, 
şi şi-ar face nevoile pe altar, fiindcă templul este deschis şi nici 
nu are ziduri înalte. Nu mă îndoiesc că un om sprinten se poate 
strecura uşor printre gardieni. Aş face-o chiar eu dacă 
demnitatea mea nu mi-ar interzice-o şi reputaţia lui Amon nu ar 
avea de suferit. 

După aceea, el a privit provocator împrejur şi imediat s-a 
apropiat de el un bărbat cu faţa ciuruită de vărsat. Ei au 
sporovăit în şoaptă şi preotul a comandat două porţii de coadă 
de crocodil, de la care, cel cu faţa ciuruită a prins curaj şi a 
spus: 

— Poţi fi sigur că am s-o fac, dar nu pentru aurul pe care mi 
l-ai făgăduit, ci pentru „ka”-ul şi pentru „ba”-ul meu, deoarece, 
chiar dacă sunt un păcătos şi aş putea, dacă este nevoie, să 
retez gâtul unui om de la o ureche la alta fără ezitare, încă mai 
cred în ceea ce mama mea m-a învăţat şi Amon este zeul meu, 
pe care îl respect şi vreau să intru în grațiile lui înainte de 
moarte, fiindcă de câte ori mă doare burta, îmi aduc aminte de 
faptele negre pe care le-am făcut. 

Într-adevăr, a spus preotul, care era din ce în ce mai beat, 
fapta ta va fi apreciată de Amon şi el îţi va ierta toate 
fărădelegile. Nu uita că, dacă vei muri pentru Amon, vei ajunge, 


fără nici o îndoială, în lumea de Dincolo, unde vei trăi etern, 
chiar dacă trupul tău va putrezi pe ziduri. La fel, ajung direct în 
lumea de Dincolo, fără a mai escalada mlaştinile şi hăurile 
infernului marinarii, care în numele lui Amon, se sacrifică pentru 
a aduce lemnul preţios şi mirodeniile frumos mirositoare. 
Faraonul este un criminal, fiindcă le-a răpit posibilitatea de a se 
jertfi pentru Amon şi a-şi câştiga astfel dreptul la nemurire. 

După aceea, el a lovit puternic cu pumnul în masă, s-a întors 
spre clienţii din cârciumă şi a urlat la ei: 

Eu sunt preot de gradul patru, eu am puterea să leg şi să 
dezleg „ka”-ul şi „ba”-ul vostru. Fiţi atenţi, fiindcă ceea ce vă voi 
spune este adevărul. Dacă pentru Amon veţi păcătui şi veţi 
omori, veţi viola, veţi schingiui, veţi fura, Amon vă va ierta, 
fiindcă el poate privi în inima voastră şi poate aprecia intenţiile 
bune care au determinat aceste fapte. Mergeţi cu ciomegele 
ascunse sub veşminte şi... 

Dar el s-a oprit brusc şi cuvintele i-au rămas nerostite. 
Cârciumarul, care se apropiase încet de el, în timp ce vorbea, i-a 
tras o lovitură de ciomag în cap, capul i s-a aplecat între 
genunchi şi vorbele nespuse i-au rămas în gât. 

Clienţii au început să murmure, iar omul cu faţa ciupită şi-a 
scos cuțitul, dar cârciumarul i-a liniştit, fiindcă le-a spus: 

L-am lovit în numele lui Amon, aşa că sunt iertat cu 
anticipație, chiar preotul însuşi va fi primul care-mi va da 
dreptate când îşi va reveni în fire. Şi nu mă îndoiesc că, pentru a 
rosti adevărul în numele lui Amon, de mare folos i-a fost şi 
coada crocodilului, de aceea tipa el atât de tare, dar în această 
casă, nimeni nu are dreptul să ţipe şi să se-nfurie în afară de 
mine. Sper că toţi care sunt înţelepţi au înţeles bine ce am vrut 
să spun. 

Toată lumea a fost de acord cu vorbele cârciumarului şi a 
spus că sunt drepte. Cel cu faţa ciupită de vărsat a început apoi 
să-l zgâlţâie pe preot ca să-l trezească şi câţiva clienţi din 
vecinătatea preotului s-au ridicat prudenţi şi au plecat clin 
cârciumă. Am plecat şi eu împreună cu Kaptah. La uşă, i-am 
spus lui Merit: 

Ştii că sunt singur şi ochii tăi mi-au spus că şi tu eşti singură. 
M-am gândit mult la cuvintele pe care mi le-ai spus odată. 
Câteodată, minciuna este delicioasă pentru un om singur, când 
primăvara vieţii lui a trecut. Aş vrea să te împodobeşti în acele 


veşminte noi de vară, despre care ai povestit, fiindcă tu ai forme 
frumoase, mâini şi picioare zvelte şi nu mi-ar fi ruşine să mă 
plimb împreună cu tine pe aleea leilor cu cap de berbec. 

Nu mi-a dat la o parte mâna pe care o petrecusem în jurul 
şoldurilor ei, dimpotrivă, s-a strâns uşor lângă mine şi mi-a spus: 

Poate că îţi voi urma sfatul. 

Dar promisiunea ei nu m-a făcut mai fericit. Când am ieşit 
afară, o dată cu aerul fierbinte al serii, s-a strecurat în mine 
melancolia şi în liniştea serii am auzit de departe un fluier, care 
aducea până la urechile mele o melodie tristă. 

A doua zi, împreună cu o armată de negri, Horemheb s-a 
întors în Teba. Dar, pentru a povesti despre el şi despre tot ceea 
ce s-a întâmplat mai târziu, trebuie să încep o noua carte. Mai 
vreau să adaug aici doar că, în acea perioadă în care am fost 
medic al săracilor, am făcut două trepanaţii, unui om robust şi 
unei femei, care susţinea că ea este marea regină Hatşepsut 
Amândouă trepanaţiile au reuşit; am fost foarte fericit că i-am 
vindecat pe acei oameni, dar, mă gândesc că, poate, biata 
femeie a fost mai fericită când se credea regina Hatşepsut, 
decât după ce am vindecat-o. 


șia 


PARTEA A DOUA 


A 


Că a 


Cartea a zecea: 
ORAŞUL ORIZONTULUI LUI ATON 


Când Horemheb s-a întors din ţara Kuş, a fost o vară 
fierbinte. Rândunelele care încă nu muriseră din cauza căldurii 
toride încercau să intre în nămol, iar în vecinătatea oraşului apa 
clocea în lacuri. Lăcustele şi gândacii distrugeau culturile. Dar 
grădinile bogătaşilor Tebei erau încărcate cu flori şi pline de 
prospeţime, iar de-o parte şi de alta a drumului de piatră de pe 
aleea sfincşilor cu cap de berbec, straturi de flori străluceau în 
toate culorile, fiindcă apă proaspătă, în Teba, doar săracii nu 
aveau şi numai pe mâncarea lor se aşeza praful. Peste tot locul 
era praf, lumea traversa prin perdele de praf şi, în partea săracă 
a oraşului, praful se depunea în straturi groase pe frunzele de 
sicomori şi de salcâmi. Dar în sud, de cealaltă parte a Nilului, 
palatul de aur al faraonilor îşi înălța zidurile semeţ prin pâcla 
estivală şi grădinile erau ca o reverie albastră şi roşie 
incandescentă. Cu toate că era o vară atât de toridă, faraonul 
nu plecase din Teba la reşedinţa din Ţara de Jos. De aceea, toţi 
simțeau că ceva trebuie să se întâmple; la fel cum cerul se 
întunecă înaintea furtunilor de nisip, inimile oamenilor erau 
tulburate de nelinişte. 

Nimeni nu s-a mirat când, într-un revărsat de zori, de pe 
toate drumurile din sud, au intrat în Teba trupe de soldaţi 
mărşăluind. Cu scuturile lor prăfuite, cu sclipitoarele lănci 
ţintuite cu aramă, cu corzile arcurilor încordate în mâni, soldaţii 
negri s-au revărsat în oraş. Treceau de-a lungul străzilor Tebei 
privind cu curiozitate în jur şi albul ochilor le lumina teribil feţele 
asudate. Precedaţi de însemnele lor barbare, intrau în cazărmile 
goale, unde aprindeau imediat focul şi puneau pe pietrele 
încinse imensele vase din lut în care urma să le fie pregătită 
mâncarea. În acelaşi timp, în port au ancorat corăbiile de război, 
din care au început să fie descărcate carele de atac şi caii şefilor 
de atelaje. Şi nu era nici un egiptean printre soldaţi, fiindcă 


toată această armată era alcătuită doar din negrii din sud şi din 
şardanii deşertului din partea de nord-vest. Ei au ocupat tot 
oraşul şi au aprins la fiecare intersecţie focuri de pază şi au 
barat fluviul. În timpul zilei lucrul a încetat în toate atelierele şi-n 
toate morile, în pieţe şi în depozite. Vânzătorii şi-au strâns marfa 
de pe stradă şi au dus-o în prăvăliile lor, apoi au baricadat 
ferestrele cu scânduri, iar proprietarii caselor de distracţie şi 
cârciumarii au angajat în grabă bărbaţi solizi care să-i protejeze. 
Oamenii s-au îmbrăcat în alb şi, din toate părţile oraşului, au 
pornit-o spre marele Templu al lui Amon, a cărui curte, în foarte 
puţină vreme, s-a umplut de oameni care se înghesuiau unul în 
altul. 

În acel moment, s-a răspândit vestea că templul lui Aton 
fusese forţat şi profanat noaptea. Pe altarul de jertfă fusese 
aruncat hoitul unui câine mort, iar paznicul templului fusese 
găsit dimineaţa cu gâtul retezat. Oamenii schimbau între ei 
priviri neliniştite, dar mulţi nu şi puteau ascunde bucuria că se 
întâmplase aşa şi zâmbeau, fiindcă nimeni nu-l iubea pe Aton. 

Curăţă-ţi instrumentele, stăpâne, mi-a spus cu seriozitate 
Kaptah. Presimt că în seara aceasta tu vei avea mult de lucru şi, 
dacă nu mă înşel, s-ar putea să faci şi câteva trepanaţii. 

Totuşi, seara nu s-a întâmplat nimic deosebit. Atâta doar că 
un grup de negri beţi au furat nişte mărfuri de la câţiva 
negustori şi au violat două femei, dar, destul de repede, gărzile 
i-au prins, i-au omorât şi i-au tăiat în bucățele, pe care le-au 
răspîndit în toate părţile oraşului, pentru ca toată lumea să vadă 
că fericirea celor care fură şi care-şi bat joc de femei este de 
scurtă durată. 

Cum am auzit că Horemheb se află pe corabia din fruntea 
flotei, m-am dus în port să-l întâlnesc, cu toate că mă îndoiam 
că voi putea ajunge până la el şi că-i voi putea vorbi. Dar, spre 
uimirea mea, după ce gardianul m-a ascultat cu atenţie, s-a dus 
să mă anunţe şi, după puţin timp, s-a întors şi m-a lăsat să urc 
pe corabie. În felul acesta, am păşit pentru prima oară pe o 
corabie de război şi m-am uitat cu curiozitate în jurul meu după 
ce am urcat pe ea, dar, în afară de arme, nimic nu o deosebea 
de celelalte corăbii, fiindcă şi corăbiile comerciale aveau prova 
poleită cu aur şi pânzele colorate. 

Apoi l-am revăzut pe Horemheb. Mi s-a părut că era mai 
mare şi mai impunător, că umerii lui erau mai largi şi că 


musculatura braţelor lui era mai puternică. Dar faţa lui era 
brăzdată de riduri şi ochii lui, înroşiţi de oboseală, erau 
melancolici. M-am înclinat în faţa lui cu mâinile la nivelul 
genunchilor şi el a râs şi mi-a spus cu o voce amară: 

Ce surpriză! Sinuhe, Fiul măgarului sălbatic, prietenul meu! 
Ai apărut la timpul potrivit. 

Demnitatea lui îl împiedica să mă îmbrăţişeze. Alături de el 
era un om gras şi îndesat, care avea un aer plouat, nişte ochi 
bulbucaţi şi transpira îngrozitor. Horemheb s-a întors spre el şi i- 
a spus: 

Primeşte bastonul aurit de comandant, fiindcă tu mă vei 
înlocui!, 

Apoi, şi-a scos de la gat lanţul de aur, însemnul puterii, şi l-a 
pus la gâtul acelui om gras. 

Preia tu conducerea armatei! Şi n-are decât sângele mulţimii 
să curgă pe mâinile tale murdare! 

După aceea, el s-a întors spre mine şi mi-a spus: 

Sinuhe, prietenul meu, sunt gata să te urmez, oriunde-ai 
vrea tu să mă duci, şi sper că acasă la tine este un preş pe care 
să-mi întind picioarele, fiindcă, pe Seth şi pe toţi demonii lui, 
sunt obosit peste măsură şi sătul de cearta cu nebunii. 

El a pus mâna pe umărul acelui bărbat scund şi gras şi mi-a 
spus: 

Priveşte cu atenţie, Sinuhe, prietenul meu, şi judecă singur 
ce vezi: în faţa ochilor tăi se află acum bărbatul în mâinile căruia 
este soarta întregii Tebe şi întregului Egipt. Pe el l-a desemnat 
faraonul să mă înlocuiască după ce i-am spus direct faraonului 
că este nebun. Numai privindu-l, poţi să-ţi dai seama că faraonul 
va avea destul de repede nevoie de mine. 

A râs cu poftă lovindu-şi genunchii, dar râsul lui nu m-a 
înveselit deloc, dimpotrivă, m-a speriat. 

Micuţul comandant s-a uitat umil cu ochii lui bulbucaţi, parcă 
şi mai umflaţi din cauza căldurii. Valuri de transpiraţie îi 
alunecau pe faţă, pe gât şi pe pieptul gras. 

Nu fi supărat pe mine, Horemheb, a spus el cu o voce stinsă. 
Trebuie să ştii că eu nu râvnesc la bastonul tău de comandant al 
armatei Egiptului. Prefer liniştea grădinii mele şi compania 
pisicilor mele zgomotului de arme. Dar cum aş fi putut refuza 
porunca faraonului? El m-a asigurat, de altfel, că nu va fi nici un 


fel de luptă şi că zeii falşi vor cădea fără nici o vărsare de sânge, 
fiindcă el doreşte aşa. 

Lasă faraonul să vorbească cum vrea, a spus Horemheb. 
Inima lui aleargă înaintea raţiunii, la fel cum pasărea care 
zboară depăşeşte melcul care se târăşte. Dar cuvintele lui nu au 
nici o importanţă, oare tu nu înţelegi? Tu însuţi trebuie să 
gândeşti cu propria-ţi minte şi să încerci ca sângele care va fi 
vărsat să fie vărsat cu cumpătare, fiindcă este sânge egiptean. 
Pe şoimul meu, cu mâinile mele am să-ţi trag o bătaie zdravănă 
dacă, din cauza pisicilor, ţi-ai pierdut judecata şi măiestria pe 
care o aveai pe vremuri, când erai un excelent comandant al 
răposatului faraon, după cum mi s-a povestit. Este şi motivul 
pentru care faraonul te-a desemnat ca să mă înlocuieşti. 

Apoi, i-a tras noului comandant regal aşa o palmă pe spinare, 
încât micuțul bărbat a icnit de durere şi şi-a pierdut suflul 
înghiţindu-şi cuvintele pe care începuse să le rostească. După 
aceea, cu o săritură. Horemheb a trecut peste puntea corăbiei, 
iar soldaţii au luat imediat poziţia de drepţi şi l-au salutat, 
ridicând lăncile, cu feţe zâmbitoare. El le-a răspuns la salul 
agitându-şi braţele şi le-a spus: 

La revedere, soldaţi! Să-l ascultați pe acest micuţ şi gras 
motan de rasă: după voia faraonului, el poartă bastonul aurit de 
comandant al armatei Egiptului. Să-l ascultați ca şi cum ar fi 
copilul vostru cel nătâng şi să aveţi grijă să nu cadă din carul lui 
de luptă sau să nu se taie cu propriu-i pumnal. 

Soldaţii au râs şi i-au strigat cuvinte de slavă, dar el s-a 
posomorât i-a ameninţat cu pumnul şi le-a spus: 

Nu vă spun adio, ci la revedere, fiindcă peste puţin timp ne 
vom revedea. Şi, întrucât văd deja patima care arde în ochii 
voştri de mârşavi, vă poruncesc să fiţi disciplinaţi şi să vă 
amintiţi de ordinele mele, fiindcă altfel, vă fac spatele zdrenţe 
când o să mă întorc. 

Apoi, el m-a întrebat unde locuiesc şi a spus adresa mea 
comandantului gărzii, dar şi-a lăsat echipamentul lui de război 
pe corabie, gândindu-se că este în mai bună siguranţă acolo. 
După aceea, şi-a pus braţul pe umărul meu, ca pe vremuri, şi 
mi-a spus suspinând: 

Într-adevăr, Sinuhe, în seara aceasta, nimeni nu merită mai 
mult decât mine o beţie pe cinste. 


Mi-am amintit de „Coada crocodilului” şi i-am povestit despre 
această cârciumă şi el a fost vizibil interesat, aşa că am 
îndrăznit să-i cer, pentru a asigura liniştea şi siguranţa în 
crâşma lui Kaptah, să ia cu el o gardă de câţiva oameni. 
Horemheb i-a ordonat comandantului gărzii şi acesta l-a ascultat 
supus, ca şi cum ar mai fi fost încă sub ordinele lui. 
Comandantul gărzii l-a asigurat că-i va trimite nişte oameni de 
încredere, nişte bărbaţi bătrâni, care să păzească cârciuma în 
felul acesta, i-am făcut lui Kaptah un serviciu, care nu m-a 
costat nimic. 

Eu ştiam că la „Coada crocodilului” erau nişte cămăruţe 
separate, unde se întâlneau hoţii de morminte şi negustorii de 
lucruri furate sau unde femeile din înalta societate a Tebei se 
destrăbălau cu hamalii zdraveni din port. Într-o astfel de 
încăpere l-am condus pe Horemheb şi Merit i-a adus într-o cupă 
largă, decorată cu cochilii de scoici, băutura casei, renumita 
coadă de crocodil, despre care am mai vorbit. El a golit cupa 
dintr-o sorbitură, a tuşit puţin şi a exclamat surprins: 

Oho! 

După aceea, el a mai cerut una, iar când Merit a plecat să-i 
aducă băutura, mi-a spus ca Merit este o femeie frumoasă şi m- 
a întrebat în ce relaţii sunt cu ea. L-am asigurat că nu eram în 
nici un fel de relaţie cu ea, totuşi am fost bucuros că Merit încă 
nu purta veşminte după noua modă, aşa cum purtau multe 
femei în acea vreme, şi că pântecele ei era acoperit. Horemheb 
nu s-a atins de ea, doar i-a mulţumit amabil, a luat cupa, a 
suspinat şi mi-a spus: 

Sinuhe, mâine va curge mult sânge pe străzile Tebei, dar nu 
pot face nimic pentru a împiedica acest lucru, fiindcă faraonul 
îmi este prieten şi îl iubesc, chiar dacă este nebun. Odinioară l- 
am acoperit cu tunica mea şi şoimul meu a unit destinele 
noastre. Cine ştie, poate că-l iubesc tocmai din cauza nebuniei 
lui, dar nu vreau să mă amestec în acest conflict, fiindcă nu 
vreau ca, în viitor, poporul să mă urască. O, Sinuhe, prietenul 
meu, multă apă a mai curs şi de multe ori s-a mai revărsat Nilul 
de când ne-am întâlnit ultima oară în Siria aceea împuţită. 
Acum, m-am întors din ţara Kuş şi, conform ordinelor date de 
faraon, am desfiinţat toate garnizoanele şi am adus toată 
armata de negri în Teba, aşa că în partea de sud, Egiptul nu mai 
are graniţă protejată. Sinuhe, prietenul meu, în toate oraşele 


mari, cazărmile sunt deja de multă vreme goale. Păsările îşi fac 
cuiburile în vasele pentru pregătirea mâncării soldaţilor, iar 
soldaţii hoinăresc prin toate provinciile şi-i snopesc în bătaie cu 
ciomegele pe ţărani şi le fură vitele cu care ei trebuie să 
plătească impozitele faraonului. Însă eu nu pot face nimic, 
fiindcă l-am acoperit odată cu tunica mea şi l-am protejat pe 
faraon când era neputincios şi soarta mea este legată de el; dar 
de el însuşi, nimeni nu-l poate proteja, de aceea îmi tremură 
inima pentru Egipt, fiindcă Egiptul este ţara mea. 

l-am povestit ultima noutate, aceea că faraonul a interzis 
corăbiilor să mai navigheze spre ţara Punt, şi am menţionat şi 
despre starea de spirit din Siria. El nu a fost deloc mirat, a dat 
din cap cu tristeţe în ochi, a mai sorbit din „coada de crocodil” şi 
mi-a spus: 

Dacă lucrurile continuă în felul acesta, se pune întrebarea: 
când izbucneşte revolta în Siria? Poate că atunci se va deştepta 
şi faraonul, dar între timp, ţara se duce de râpă. Deci, în acest 
moment, nu se mai poate conta pe comerţul cu ţara Punt. După 
încoronarea lui, în toate minele s-a lucrat mai puţin ca înainte, 
fiindcă el a interzis să fie bătuţi trândavii, de aceea, lenea se 
pedepseşte acum cu micşorarea porţiei de mâncare. Într- 
adevăr, inima mea tremură acum şi pentru el, şi pentru Egipt, şi 
chiar şi pentru zeul lui, deşi la zei nu mă pricep deloc şi nici nu 
vreau să înţeleg nimic în plus despre zei, fiindcă eu sunt soldat. 
Dar afirm că mulţi, foarte mulţi oameni, vor muri din cauza 
zeului lui şi cred că este absurd, din moment ce zeii există 
pentru a-i linişti pe oameni, nu pentru a semăna tulburări. 

El a mai spus: 

Mâine, Amon va fi învins şi nu-mi va fi niciodată dor de 
Amon, fiindcă este deja prea gras pentru a-şi găsi loc lângă 
faraonul Egiptului. Este foarte bună politica de a-l răsturna, 
fiindcă faraonul va moşteni imensele bogății ale zeului, şi, după 
cum se ştie, bogăţia este un mijloc bun de a ieşi din orice impas. 
Dacă faraonul va proceda cu înţelepciune, ar putea să-i aibă şi 
pe toţi ceilalţi zei de partea lui, fiindcă preoţii celorlalţi zei au 
stat veşnic în umbră şi i-au invidiat pe preoţii lui Amon. În fond, 
faraonul i-ar putea domina pe toţi preoţii, dacă ar împărţi Egiptul 
în zone în care fiecare zeu să-şi aibă puterea lui. Din păcate, nici 
un preot nu-l iubeşte pe Atonul faraonului şi doar preoţii pot 
domina inima mulţimii. Nu, totul este o nebunie. 


Dar, am spus eu, Amon este un zeu detestabil şi preoţii au 
ţinut multă vreme mulţimea în ignoranță şi au înăbuşit orice 
gândire vie, nimerii nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt fără 
permisiunea lui Amon. Dimpotrivă, Aton promite lumina şi viaţa 
liberă, o viaţă fără teamă şi, este mare lucru să trăieşti liber, 
prietene Horemheb. 

Nu înţeleg ce ai vrut să spui când te-ai referit la teamă, a 
rostit el. Poate că poporul se teme de disciplină. Dar dacă zeii 
ţin în frâu poporul, nu este nevoie să fie menţinută disciplina cu 
armele. In această privinţă, nimic de zis, Amon s-a îngrijit bine 
de păstrarea disciplinei şi poate că, dacă preoţii lui Amon s-ar fi 
mulţumit să-l respecte pe faraon, Amon şi-ar fi meritat din plin 
locul pe care era aşezat, fiindcă nu poate fi guvernat un popor 
fără a-l face să se teamă de zei. De aceea, acest zeu Aton este 
un zeu periculos, cu toată blândeţea lui şi cu toate crucile lui de 
dragoste. 

Aton este un zeu mult mai mare decât îţi închipui tu că este, 
i-am spus eu liniştit, fără să înţeleg eu însumi bine de ce Îi 
vorbeam în felul acesta lui Horemheb. Poate că el este şi în tine, 
chiar dacă tu nu o ştii. Dacă oameni îl vor înţelege, el va putea 
elibera mulţimea de teamă şi de tenebre. Dar mulţi oameni vor 
muri, aşa cum ai spus tu, fiindcă ceea ce este etern nu se poate 
impune oamenilor obişnuiţi decât prin violenţă 

Horemheb m-a privit neliniştit, aşa cum privesc părinţii când 
copilul lor spune prostii. Figura i se întunecase, îşi lovea nervos 
coapsele cu cravaşa şi se vedea că deja coada de crocodil 
începuse să-şi facă efectul. El a spus: 

Atâta timp cât omul va fi om, atâta timp cât el are dorinţa de 
a poseda şi este dirijat de pasiune, frică şi ură, atâta timp cât 
există diferite culori ale pielii, diferite limbi şi diferite popoare, 
bogaţii vor fi bogaţi şi săracii săraci, iar cei puternici îi vor 
conduce pe cei slabi. Dibăcia dă vigoare guvernării. Acest Aton 
vrea să-i facă pe toţi egali, uită-te şi tu, în faţa lui, sclavul şi cel 
bogat sunt la fel. Bunul-simţ îmi spune că aşa ceva este o 
nebunie, acest lucru este atât de clar şi de evident şi nu mai 
vreau să discut cu tine despre acest subiect, fiindcă mă 
enervează şi-mi încurcă mintea. 

Astrologii Babilonului, am spus eu încet, afirmă că o altă eră 
este pe cale să înceapă. Poate că Aton va lua puterea în mâinile 
lui. Poate că puterea lui va fi veşnică, până când corbii negri se 


vor albi şi apele fluviilor vor începe să curgă invers, aşa după 
cum cântă preoţii în templul lui Aton. 

Aşa i-am spus, dar eu însumi nu credeam în ceea ce i-am 
spus. Horemheb a băut din cupă până la fund, m-a privit amabil, 
fiindcă de la coada de crocodil îşi recăpătase buna dispoziţie, şi 
mi-a spus: 

Noi doi suntem de aceeaşi părere asupra unui punct: Amon 
trebuie doborât. Dar, o dată ce acest lucru trebuie să se 
întâmple neapărat, ar fi trebuit să se petreacă în secret, în 
întunericul nopţii, în acelaşi timp în toată ţara, ar fi trebuit ca 
toţi preoţii lui Amon de cel mai înalt rang să fie omorâţi, iar 
ceilalţi preoţi să fie trimişi în mine şi în carierele de piatră. Dar, 
în nebunia lui, faraonul trebuie să acţioneze deschis, în public şi 
la lumina zeului lui, discul solar este zeul lui, nu-i aşa? Şi-n asta 
nu-i nimic nou. În orice caz, această nebunie se va plăti cu mult 
sânge şi nu am fost de acord să mă amestec în treaba aceasta, 
fiindcă nu am putut afla dinainte care este planul lui. Pe Seth şi 
pe toate numele demonilor lui, dacă aş fi ştiut dinainte ce 
intenţii are, aş fi organizat totul şi Amon ar fi dispărut imediat, 
încât el abia ar fi putut observa ce s-a întâmplat. Dar acum, 
fiecare derbedeu de pe străzile Tebei ştie ce urmează să se 
petreacă, iar preoţii incită mulţimea în curţile templelor şi 
bărbaţii rup crengi din copaci ca să se înarmeze şi femeile se 
duc la Templu cu bătătoarele de rufe ascunse sub veşminte. Pe 
şoimul meu, îmi vine să plâng când mă gândesc la nebunia 
faraonului. 

După ce a rostit aceste vorbe, el şi-a strâns capul în mâini, l- 
a rezemat pe genunchii mei şi a plâns suferinţele care urmau să 
i se întâmple Tebei, iar Merit, care i-a adus o a treia coadă de 
crocodil, s-a uitat cu admiraţie la spatele lui puternic şi la 
muşchii impresionanţi ai braţelor lui, până când i-am poruncit pe 
un ton sever să-şi vadă de treabă şi să ne lase în pace. Am 
început să-i povestesc lui Horemheb despre ceea ce am văzut şi 
am auzit în Babilon, în ţara hitiţilor, în Creta, după cum îmi 
ordonase, dar mi-am dat seama că-mi bat gura degeaba, 
crocodilul îl lovise deja bine cu coada şi el dormea cu capul între 
mâini. Aşa că, în acea noapte, el a dormit cu capul pe genunchii 
mei şi, pe când îi vegheam somnul, am auzit gălăgia pe care o 
făceau soldaţii lui în cârciumă, fiindcă stăpânul cârciumii şi 
Kaptah se gândiseră că este o datorie să se distreze şi soldaţii; 


beţi fiind, puteau proteja cu mai mult zel casa la începerea 
tulburărilor. De aceea, vacarmul a continuat toată noaptea şi 
Kaptah a trimis după cântăreţi orbi şi după fete care să danseze. 
Cred că soldaţii au fost mulţumiţi. Mie nu mi-a fost bine, fiindcă 
mă gândeam că în fiecare casă din Teba se ascuţeau cuțite şi 
cosoare, se tăiau lănci din lemn, se acopereau cu bronz 
făcăleţele din bucătărie. 

Eu cred că în acea noapte nu a dormit nimeni în Teba şi, cu 
siguranţă, nici faraonul nu a dormit. Doar Horemheb a dormit 
profund, cine ştie, poate fiindcă el se născuse soldat. 


Toată noaptea a vegheat mulţimea în curţile şi în faţa 
Templului lui Amon, săracii s-au întins pe iarba răcoroasă şi 
preoţii i-au adus jertfe numeroase lui Amon la toate altarele 
templului şi au împărţit mulţimii carnea animalelor jertfite, 
pâinea şi vinul aduse ca jertfă zeului Amon. Glasurile lor 
puternice l-au invocat continuu pe Amon şi ei au promis tuturor 
celor care credeau în Amon, şi erau dispuşi să se jertfească 
pentru el, viaţa veşnică. Poate că preoţii ar fi putut împiedica 
vărsarea de sânge care urma să se întâmple, dacă ar fi vrut. Ei 
nu ar fi trebuit decât să cedeze şi să se supună, faraonul i-ar fi 
lăsat în pace şi nici nu i-ar fi persecutat, fiindcă zeul lui detesta 
ura şi răzbunarea. Dar preoţii lui Amon se obişnuiseră cu 
puterea şi cu bogăţia şi nici chiar moartea nu-i mai speria în 
timp ce-l implorau pe Amon; este posibil ca, în această ultimă 
noapte, mulţi dintre ei să fi crezut sincer în nemurire. Ei ştiau 
prea bine că nici poporul, nici puţinii gardieni ai lui Amon nu vor 
putea rezista unei armate bine antrenate şi înarmate, ştiau că 
armata îi va da la o parte pe toţi, la fel cum Nilul revărsat 
mătură tot ce-i iese în cale. Dar ei voiau să curgă sânge din 
cauza disputei pentru Amon şi Aton, pentru ca, după aceea, să-l 
poată acuza pe faraon că a permis negrilor să verse sângele pur 
al egiptenilor. Ei voiau noi victime pentru Amon al lor, ca Amon 
să trăiască etern în aburii sângelui sacrificat, chiar dacă 
imaginea lui urma să fie răsturnată şi templele lui să fie închise. 

În sfârşit, după o noapte lungă, discul lui Aton s-a înălţat la 
răsărit, de după cei trei munţi, şi căldura arzătoare a zilei de 
vară a înlocuit într-o clipă răcoarea dimineţii. Atunci, la fiecare 
răscruce de stradă şi în fiecare piaţă, au sunat trâmbiţele şi 
trimişii faraonului au citit mesajul faraonului, în care el declara 
că Amon este un zeu fals, ce trebuie răsturnat şi blestemat 
pentru eternitate, că numele lui blestemat va fi şters de pe 


toate scrierile şi de pe toate inscripţiile monumentelor şi 
mormintelor. Toate templele lui Amon din Egiptul de Jos şi din 
Egiptul de Sus, toate domeniile lui Amon, vitele, sclavii, 
construcţiile, aurul, argintul şi cuprul vor trece în posesia 
faraonului şi zeului său. In epistolă se mai spunea că faraonul 
promite că se vor deschide templele sale, că mulţimea se va 
putea plimba pe unde va dori, fiindcă parcurile tuturor templelor 
şi lacurile sacre vor fi accesibile oricui, că săracii se vor putea 
spăla în zilele toride în lacurile sacre şi vor putea lua de acolo 
câtă apă vor voi. El a mai promis că va redistribui pământurile 
lui Amon acelora care nu posedă nimic, ca să le cultive în 
numele lui Aton. 

La început, mulţimea a ascultat în linişte mesajul faraonului, 
după cum este obiceiul, dar la sfârşit, din toate răscrucile de 
drumuri, din toate pieţele şi din toate templele s-a ridicat 
strigătul cavernos: „Amon, Amon”. Acest strigăt era atât de 
puternic, încât aveai impresia că pietrele de pe străzi şi pereţii 
caselor strigau împreună cu mulţimea. 

Soldaţii negri au ezitat şi dungile albe şi roşii de pe feţele lor 
vopsite au devenit cenuşii. Rotindu-şi albul ochilor şi privind în 
jur, au observat că erau pierduţi în acest oraş imens, pe care-l 
vedeau pentru prima oară. In vacarmul care domnea peste tot, 
puţini oameni au auzit că faraonul, dorind să suprime numele 
zeului blestemat din propriul lui nume, se numea acum 
Akhenaton, cel iubit de Aton. 

În acest vacarm s-a deşteptat Horemheb, în camera din 
spate a cârciumii „Coada crocodilului”, s-a întins de i-au trosnit 
oasele şi, cu ochii încă închişi, cu zâmbetul pe buze, a spus: 

Tu eşti, Baket, cea iubită de Amon, prinţesa mea? Tu mă 
strigi? 

L-am ciupit de braţ şi-ntr-o clipă i s-a risipit zâmbetul, şi-a 
pipăit fruntea şi mi-a spus: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, băutura asta a fost puternică, 
Sinuhe, şi grozav vis am mai avut. 

Eu i-am spus. 

Se aude de aici cum mulţimea îl invocă pe Amon. 

Abia atunci el şi-a adus aminte de toate şi a început să se 
grăbească şi am plecat din cârciumă păşind peste picioarele 
soldaţilor beţi şi peste fetişcanele despuiate. Horemheb a luat o 
pâine din raftul de pe perete şi a golit în grabă o oală de bere, 


apoi am alergat împreună spre Templu de-a lungul străzilor, 
care erau pustii ca niciodată. Pe drum, Horemheb s-a oprit la un 
jgheab, unde era apă de băut pentru ţapi şi berbeci, şi şi-a vârât 
acolo capul, fiindcă crocodilului încă i se mai zbătea coada în 
capul lui, aşa a spus el. 

Între timp, motanul gras, al cărui nume era Pepitamon, 
aliniase trupele şi carele de luptă în faţa templului. După ce s-a 
asigurat că toţi erau aliniaţi şi că fiecare grupă ştia ce are de 
făcut, el s-a ridicat în picioare, în litiera lui de aur, şi a strigat cu 
un glas ascuţit: 

Soldaţi ai Egiptului, bărbaţi de temut ai ţării Kuş şi viteji 
şardani! Mergeţi şi răsturnaţi-l pe blestematul Amon, aşa cum a 
ordonat faraonul! Răsplata voastră va fi mare! 

După ce a rostit aceste cuvinte, convins că a făcut tot ceea 
ce trebuia să facă, s-a aşezat mulţumit pe covoarele moi ale 
litierei şi a dat ordin sclavilor să facă vânt în jurul lui cu penele 
de struţ, fiindcă era înăbuşitor de cald. 

Dar în piaţa din faţa Templului erau oameni albi, îmbrăcaţi în 
veşminte albe, era o mulţime imensă - bărbaţi şi femei, copii şi 
bătrâni - şi nimeni nu s-a retras când soldaţii şi-au început 
marşul şi când carele de luptă au pornit spre ei. Negrii au 
început să împingă cu coada lăncilor şi să lovească cu 
ciomegele, dar mulţimea era densă şi nu s-a dat la o parte. Şi, în 
acelaşi timp, oamenii au început să invoce numele lui Amon şi s- 
au întins pe pământ înaintea carelor de luptă. Caii au trecut 
peste ei şi trupurile lor au fost zdrobite de roţile carelor de luptă. 
Atunci a observat micuțul comandant că nu se poate trece mai 
departe fără vărsare de sânge şi a dat ordin ca trupele să se 
retragă, fiindcă faraonul îi interzisese să facă vărsare de sânge. 
Dar sânge cursese deja pe pietrele pieţei din faţa Templului şi 
oamenii peste care trecuseră carele de luptă gemeau şi urlau. 
Mulțimea a fost cuprinsă de un nemaipomenit entuziasm când a 
văzut că soldaţii se retrag, fiindcă a crezut că deja Amon a 
învins. 

În timpul acesta. Pepitamon şi-a amintit că faraonul îşi 
schimbase numele în Akhenaton. De aceea, a decis în grabă să- 
şi schimbe şi el numele, pentru a fi în grațiile faraonului, iar 
când şefii plutoanelor, deconcertaţi, s-au dus să-l întrebe care 
sunt noile ordine, el s-a făcut că nu înţelege cui se adresează ei 
şi, privindu-i cu ochii lui bulbucaţi, le-a spus: 


Eu nu cunosc nici un Pepitamon. Numele meu este Pepitaton, 
Pepi cel binecuvântat de Aton. 

Şefii de plutoane, care aveau fiecare în subordine câte o mie 
ele bărbaţi şi cravaşe ţintuite cu aur, au fost indignaţi când au 
auzit vorbele lui, iar comandantul carelor de luptă i-a spus: 

Ducă-se şi-n abisul infernului Aton, ce fel de glumă mai este 
şi asta? Oare care-i ordinul pe care ni-l dai pentru a putea 
pătrunde în Templu? 

Atunci, el le-a spus în bătaie de joc: 

Oare voi sunteţi femei sau soldaţi? Dispersaţi mulţimea fără 
nici o vărsare de sânge, fiindcă faraonul aşa doreşte! 

Auzindu-i ordinul, şefii de plutoane au privit unul la altul au 
scuipat pe jos de ciudă, dar s-au întors la soldaţii lor, fiindcă nu 
puteau face altceva. 

În timpul acestui sfat de război, mulţimea, în extaz, urmărind 
soldaţii negri în retragere, aduna pietre de pe drum, le arunca 
asupra soldaţilor şi-şi învârtea deasupra capetelor ciomegele şi 
crengile rupte din copaci, urlând puternic. Mulțimea de oameni 
din faţa Templului era enormă şi se încuraja prin strigăte care-i 
îngrozeau pe negri; mulţi negri fuseseră deja doborâţi la 
pământ, plini de sânge, sub ploaia loviturilor de pietre. Caii 
carelor de luptă, furioşi, trăgeau în derivă carele, iar vizitii 
trăgeau, cu disperare, de hăţuri pentru a-i linişti. 

Întorcându-se la carul lui, comandantul carelor de luptă a 
crezut că înnebuneşte când a văzut că cel mai bun şi mai scump 
cal, calul lui, avea un ochi crăpat şi şchiopăta de la loviturile de 
pietre. Plângea de furie şi spunea: 

Săgeata mea de aur, cerbul meu sprinten, raza mea de 
soare, ţi au crăpat ochiul bestiile şi ţi-au lovit piciorul, căluţul 
meu drag. Adevărul este că tu-mi eşti mai drag decât toată 
această mulţime şi decât toţi zeii la un loc. Am să te răzbun, 
bineînţeles că fără vărsare de sânge, fiindcă aşa voieşte 
faraonul. 

Şi, în fruntea carelor de luptă, el şi-a îndreptat carul direct 
spre mulţime; apoi, fiecare conducător al unui car de luptă s-a 
îndreptat către cei care strigau mai puternic şi caii au călcat în 
picioare bătrâni şi copii şi strigătele mulţimii s-au schimbat în 
urlete. Pe bărbaţii din apropierea carelor de luptă ei îi prindeau 
cu hăţurile şi-i târâiau după car, fără vărsare de sânge, aşa după 
cum era porunca faraonului. Mulțimea urla înspăimântată, iar 


negrii îşi întindeau corzile arcurilor şi sugrumau oamenii între 
corzi. Chiar şi pe copii ei îi omorau cu lovituri de ciomag şi se 
protejau cu scuturile de pietrele pe care mulţimea le arunca în 
ei. Dar pe fiecare negru pictat pe care reuşea să-l desprindă de 
lângă grupurile compacte de soldaţi, mulţimea îl călca în 
picioare şi-l rupea în bucăţi cu o furie nemaipomenită; iar pe un 
bărbat de pe un car de luptă, mulţimea, în turbarea ei, l-a 
agăţat de oiştea carului şi apoi i-a spart capul cu pietre. 

Toate aceste scene le-am urmărit împreună cu Horemheb de 
pe drumul sfincşilor cu cap de berbec, dar zgomotul şi agitația 
din faţa Templului erau atât de neobişnuite, încât era greu de 
înţeles ce se întâmplă, abia mai târziu mi-au fost clare cele ce 
se petreceau atunci. 

Horemheb a spus: 

Eu nu am putere să mă amestec, dar este foarte instructiv 
pentru mine să privesc tot ceea ce se întâmplă. 

De aceea, mestecând pâinea pe care o luase din crâşmă la 
plecare, a urmărit desfăşurarea luptei de pe spinarea unui leu 
cu cap de berbec, pe care se urcase. 

Comandantul regal, Pepitaton, a sfârşit prin a fi atât de 
enervat, fiindcă timpul trecea şi clepsidra de apă se golea, după 
părerea lui, inutil. Strigătele mulţimii îi ajungeau la urechi ca 
zgomotul înfuriat al apelor revărsate, de aceea, el a chemat din 
nou subalternii, spre a-i dojeni de încetineala cu care duc la 
îndeplinire dorinţa faraonului şi le-a spus: 

Pisica mea sudaneză, Mimo, trebuie să nască astăzi şi sunt 
foarte neliniştit pentru ea şi pentru că nu pot eu, însumi, să-i 
pun în cușcă puii. În numele lui Aton, mergeţi şi răsturnaţi acea 
imagine blestemată a lui Amon, ca să ne putem întoarce fiecare 
acasă, dacă nu, jur că voi smulge cu mâinile mele lanţurile de 
aur de la gâturile voastre şi voi rupe-n bucăţi bastoanele voastre 
de comandanţi. 

Auzindu-i vorbele, comandanții au înţeles că, oricum, sunt 
pierduţi, fie chiar dac-ar isprăvi cu bine operaţiile începute, aşa 
că, după ce s-au sfătuit între ei şi i-au invocat pe toţi zeii 
infernului în ajutor, au decis să-şi salveze, dacă altceva tot nu 
mai putea fi salvat, reputaţia lor militară. De aceea, şi-au 
reorganizat trupa, au trecut la atac şi au măturat totul, aşa cum 
apele revărsate mătură paiele uscate pe care le întâlnesc în 
drumul lor. Lăncile soldaţilor negri au devenit roşii de la sângele 


vărsat şi în piaţă a curs în valuri sângele celor de o sută de ori o 
sută de bărbaţi, femei şi copii, care au murit în acea dimineaţă 
în faţa Templului, din cauza lui Aton. Şi dacă au văzut că soldaţii 
înaintează, preoţii au închis porţile Templului şi mulţimea s-a 
dispersat în toate părţile, speriată, ca o turmă de oi. Când au 
văzut sângele care curgea, negrii au devenit şi mai sălbatici, au 
hărțuit mulţimea şi au străpuns-o cu săgețile cu şi mai multă 
cruzime, iar carele de luptă au alunecat de-a lungul străzilor în 
urmărirea mulţimii disperate care fugea şi soldaţii de pe carele 
de luptă îi împungeau cu lăncile pe cei ce fugeau. In sfârşit, 
mulţimea a pătruns în templul lui Aton, a răsturnat altarul şi i-a 
omorât pe preoţi, dar apoi, carele de luptă au intrat după 
oameni în templu aşa că, peste puţin timp, templul lui Aton a 
fost inundat de sânge şi s-a umplut de cadavre. Dar, în faţa 
zidurilor Templului lui Amon, soldaţii lui Pepitaton au fost nevoiţi 
să se oprească, fiindcă negrii, chiar dacă erau instruiți, nu ştiau 
cum să ia cu asalt zidurile şi cum să spargă porţi de aramă, 
fiindcă acolo, în junglă, în ţara girafelor, de unde veneau, nu 
avuseseră de asediat decât garduri din uluci şi palisade, şi nu ar 
fi putut face altceva decât să asedieze Templul, dacă ar fi putut 
trece dincolo de ziduri. In timpul acesta, preoţii strigau de după 
zidurile Templului blesteme şi străjile Templului trăgeau de pe 
ziduri cu arcurile, aşa că mulţi dintre negrii pictaţi au căzut inutil 
în faţa zidurilor Templului. În piaţa din faţa Templului a început 
să se ridice un miros apăsător de sânge şi muştele din tot oraşul 
au coborât ca un nor peste piaţă. Pepitaton a poruncit să fie 
purtat el însuşi în litieră până în apropierea zidurilor Templului şi 
faţa lui a devenit cenuşie de la mirosul îngrozitor şi el a dar 
ordin sclavilor să aprindă tămâie în jurul lui, ca să nu mai simtă 
mirosul acela îngrozitor; după aceea el a început să plângă şi 
să-şi rupă veşmintele de pe el, fiindcă văzuse atât de multe 
cadavre. Dar inima-i era, în acelaşi timp, plină de grijă pentru 
pisica lui, Mimo, şi de aceea, când i s-a adresat comandantului, 
nu s-a putut abţine să nu amintească de ea. A spus: 

— Mă tem că faraonul va fi supărat şi că mânia lui se va 
abate asupra voastră, fiindcă nu aţi reuşit să-l răsturnaţi încă pe 
Amon, mai mult, sângele curge în valuri în piaţă. Dar ceea ce 
este deja făcut nu mai poate fi schimbat. De aceea, eu trebuie 
să merg degrabă la faraon, pentru a-i povesti despre ceea ce s-a 
întâmplat şi voi încerca, bineînţeles, să vă iau apărarea. Cred că 


am timp să mă opresc şi pe acasă să-mi schimb veşmintele, 
fiindcă mirosul acesta îngrozitor mi-a intrat şi-n piele, şi să arunc 
şi o privire pentru a vedea ce-mi face pisica. Intre timp, mai 
temperaţi-i pe negri că prea s-au înfierbântat, daţi-le de 
mâncare şi bere, fiindcă-i inutil de escaladat astăzi aceste ziduri. 
O ştiu, fiindcă eu am destulă experienţă în acest domeniu şi noi 
nu suntem echipați cu cele necesare asedierii unui zid. Dar nu 
este vina mea, faraonul nu mi-a spus că trebuie luat cu asalt 
Templul. El însuşi va decide ce trebuie făcut. 

În acea zi nu s-a mai petrecut nimic special, comandanții și- 
au retras trupele de lângă ziduri şi de lângă grămezile de 
cadavre şi au lăsat carele cu provizii să treacă, pentru ca negrii 
să poată mânca. Şardanii, care erau mult mai înţelepţi decât 
negrii şi cărora nu le plăcea să stea sub soarele dogoritor, au 
pus stăpânire pe toate casele din apropierea Templului şi, după 
ce i-au omorât pe toţi cei care locuiau acolo, s-au apucat să fure 
vinul depozitat în pivnițele acelor case, care erau proprietatea 
unor oameni cu stare. Între timp, cadavrele din piaţa Templului 
au început să se umfle, iar primii corbi şi vulturi au ajuns în 
Teba, zburând din munţi, nimeni nu-şi amintea ca aşa ceva să 
se fi întâmplat vreodată mai înainte. 

După aceea, eu l-am abandonat pe Horemheb, deoarece un 
băieţel căruia îi curgea sânge din nas a trecut pe lângă noi, 
târându-şi cu greu tatăl, care gemea de durere, fiindcă 
picioarele îi fuseseră zdrobite de un car de luptă, ce trecuse 
peste el. L-am ajutat şi apoi i-am ajutat şi pe alţi răniţi şi am 
auzit de nenumărate ori şuierăturile săgeţilor care zburau pe 
lângă urechile mele, dar nu m-am temut, fiindcă îmi făceam 
datoria de medic şi sufletul îmi tremura pentru suferinţa celor 
din jur şi pentru tot ceea ce se întâmpla când Aton lua puterea 
în mâinile lui. De aceea, aş fi preferat să mor. Mă gândeam cât 
de oarbă este mulţimea, dacă nu vedea binele pe care ochii mei 
îl vedeau, binele pe care faraonul i-l făgăduise, oferindu-i un zeu 
mai bun. Dar săgețile m-au ocolit şi în ziua aceea am deşirat 
veşminte şi am bandajat răni, iar când s-a făcut seară, am 
chemat răniții acasă la mine, fiindcă în partea săracă a oraşului, 
în acea seară, nu erau multe case în care să nu fi fost răniţi; de 
multe ori, pe când le spălam şi le coseam rănile, i-am suduit şi 
le-am spus: 


Sunteţi nebuni, fiindcă faraonul v-a dorit binele şi a promis să 
vă împartă vouă terenurile lui Amon, vouă, celor care nu aveţi 
nimic. Începând cu această zi, parcurile lui Aton sunt parcurile 
voastre şi aveţi voie să pescuiţi şi peştii graşi din lacul sacru. 

Dar ei au spus: 

— Faraonul greşeşte că ne trimite din casele noastre, care, 
chiar dacă sunt sărace, ne sunt dragi, ne trimite la munca 
câmpului, deşi noi nu ne-am născut cu bălegar între degetele de 
la picioare. Şi tu ştii bine că peştii lui Amon au oase ascuţite 
care îi înţeapă şi li se opresc în gât celor care se încumetă să-i 
pescuiască şi să-i mănânce, fiindcă sunt peşti sacri, orice copil o 
ştie, şi preoţii lui Amon au repetat-o de atâtea ori. 

Ei începuseră, de la o vreme, să se uite uimiţi la mine şi îmi 
spuneau: 

Doar n-oi fi omul lui Aton, Sinuhe, noi ne-am obişnuit să te 
respectăm. Dar dacă eşti, ne lipsim de ajutorul tău, fiindcă mai 
bun este un cuţit în rănile noastre decât vorbele tale, care ard 
pielea ca focul. 

Am observat că, pentru mine, mai bine era dacă nu le 
spuneam nimic, ci doar îi ajutam, fiindcă fanatismul pentru 
Amon îi orbea. 

La un moment dat, în curte a fost adus un tânăr care avea 
părul uns cu uleiuri scumpe, la gât avea o rană şi când am 
încercat să-i dau să bea puţină apă, apa a curs afară. Abia m-am 
apropiat de el ca să văd ce-ar putea fi de făcut, că nişte bărbaţi, 
pe care abia îi bandajasem, au văzut că în praf, alături de el, era 
crucea lui Aton, murdară şi plină de sânge, care i se desprinsese 
de la gât, de aceea l-au omorât, mai înainte de a încerca eu să-i 
opresc, şi nu au înţeles de ce am început să plâng şi să-i 
învinuiesc, fiindcă intenţia lor fusese să înlăture răul şi, după 
părerea lor, tot răul venea de la Aton. 

Mai înainte de a apărea acest Aton, eram săraci, au spus ei, 
dar fericiţi: chiar dacă eram flămânzi şi trăiam în mizerie, Amon 
ne binecuvânta şi puteam spera că vom ajunge în lumea de 
Dincolo datorită ajutorului lui. Dar din cauza acestui blestemat 
de Aton, faraonul ne lipseşte de binecuvântarea lui Amon şi 
suntem şi mai săraci şi mai nefericiţi; negrii ne lovesc rănile, iar 
după Atonul faraonului, vor veni şi ciuma, şi foametea, fiindcă 
Amon, care este regele tuturor zeilor, ne va abandona 


După aceea, au împroşcat cu apa din trupul lor cadavrul 
acelui tânăr, iar câinii de pe stradă au venit şi i-au lins sângele şi 
uleiul cu care îşi unsese părul. 

În timpul acesta, în piaţă şi pe străzile din vecinătatea 
Templului, negrii beau bere pe întrecute, şardanii beau vin din 
casele jefuite, iar subofiţerii nici nu încercau să-i împiedice, 
dimpotrivă, beau cot la cot cu ei. 

Seara, nu s-au aprins nici torţe, nici lămpi, cerul a fost 
întunecat deasupra Tebei, dar, mai târziu, negrii şi şardanii au 
părăsit corturile, au aprins torţe şi au forţat uşile bordelurilor, au 
jefuit case şi au străbătut toate străzile Tebei, întrebând pe 
fiecare om pe care-l întâlneau: „Amon sau Aton?” Dacă cel 
întrebat nu răspundea, îl loveau şi-l jefuiau. lar dacă răspundea: 
„Binecuvântat fie Aton”, ei îi spuneau: „Minţi, câine, nu ne-nşeli 
pe noi, tu, tebanule!” Şi după aceea îi tăiau gâtul şi-l împungeau 
cu lancea în burtă, îi luau veşmintele, pătrundeau în casa lui şi 
jefuiau totul. Ca să vadă mai bine, ei au dat foc multor case 
atunci, aşa că, în puterea nopţii, cerul de deasupra Tebei era 
roşu însângerat şi nimeni nu a fost în siguranţă în acea noapte 
în Teba şi nimeni nu avea cum să fugă din Teba, fiindcă toate 
drumurile fuseseră închise şi străjuite: ordinul cerea să nu fie 
scos din oraş aurul lui Amon. 

Nu ştiu ce va fi gândit faraonul în acea noapte când a văzut 
flăcările care înroşeau cerul Tebei, dar cred că lui i s-au ascuns 
multe dintre întâmplările petrecute şi că el a preferat să creadă 
ce i s-a spus, fiindcă în inima lui, el nu iubea Teba, oraşul sacru 
al lui Amon. Şi poate că Pepitaton nici nu şi-a pierdut funcţia de 
şef al armatei, gândeam eu, dimpotrivă, faraonul îl va fi răsplătit 
cu un lanţ de aur, împodobit cu imagini de pisici, fiindcă el 
fusese primul care, urmând exemplul faraonului, îşi schimbase 
numele, eliminând tot răul, partea cu numele blestemat al lui 
Amon, care nu mai putea fi rostit în faţa lui Aton. 

Mai târziu, am aflat că nimeni nu a fost pedepsit pentru cele 
întâmplate şi faraonul a socotit că starea de asediu va dura 
până când preoţii lui Amon, pentru a nu muri de foame, vor 
ceda, şi că astfel nimeni nu va fi ucis în luptă. Dar era cea mai 
nelogică judecată, fiindcă depozitele Templului erau pline de 
grâne, grajdurile pline de vite şi în parcurile Templului erau 
suficiente furaje pentru vite; chiar dacă în Templu s-ar fi refugiat 
de o sută de ori o sută de credincioşi ai lui Amon, nu ar fi putut 


muri de foame, dimpotrivă, de foame puteau muri cei din oraş, 
deoarece drumurile erau închise şi accesul la fluviu interzis. 

Cel mai rău a fost în stradă, în apropierea Templului; 
cadavrele au început să se descompună, fiindcă nimeni nu a 
îndrăznit să le ia de acolo, pentru a nu stârni mânia faraonului, 
căruia i s-a spus că au fost foarte puţine victime. Şi nu li s-a 
permis nici rudelor celor ucişi să-şi ridice morţii; doar în prima zi, 
câţiva oameni bogaţi au reuşit să cumpere cu mult aur trupurile 
neînsufleţite ale celor dragi. De aceea, mirosul îngrozitor de 
cadavre a otrăvit atmosfera oraşului şi chiar şi apa fluviului, iar 
după câteva zile a început o epidemie care nu putea fi 
combătută cu nimic, fiindcă toate preparatele pe care le 
foloseau medicii din Teba se aflau în depozitele Casei Vieţii, care 
era în incinta Templului. 

In fiecare noapte în oraş ardeau case, erau jefuite case şi 
negrii pictaţi beau vinul din cupe de aur şi şardanii dormeau în 
paturile moi ale oamenilor bogaţi. Dar zi şi noapte, de după 
zidurile Templului, se înălţau, puternice, blestemele preoţilor lui 
Amon Împotriva falsului faraon. Toţi neisprăviţii din Teba, toţi 
hoţii, scandalagiii şi profanatorii de morminte, care până atunci 
nu se temuseră nici de Amon, nici de vreun alt zeu, s-au apucat 
să-l invoce pe Aton şi au intrat în templul lui Aton, cerând 
binecuvântarea preoţilor şi crucea vieţii, pe care şi-au pus-o la 
gât, ca pe un talisman, fiindcă aşa puteau fura şi viola fără 
teamă. 

După acele zile şi acele nopţi, au trebuit să treacă ani pentru 
ca Teba să-şi regăsească aspectul de dinainte, fiindcă puterea şi 
bogăţia Tebei au curs atunci, cum curge sângele dintr-un trup 
împuns de multe lănci. 


Horemheb locuia în casa mea, slăbise mult şi nu putea să 
doarmă deloc, ochii îi erau întunecaţi de tristeţe şi nici nu voia 
să se atingă de mâncarea pe care Muti i-o pregătea cu plăcere, 
fiindcă Muti îl admira pe Horemheb, toate femeile îşi pierd 
minţile când văd un bărbat zdravăn, cu muşchi puternici, ăsta-i 
adevărul, şi-l respecta mai mult decât pe mine; chiar dacă era 
bătrână, Muti gândea ca toate femeile şi eu, cu toată ştiinţa 
mea de medic, nu o impresionam, din moment ce aveam o 
musculatură obişnuită. 

Horemheb spunea: 

— Puțin mă interesează pe mine dacă este Amon sau Aton, 
dar ei îmi sălbăticesc şi-mi înnebunesc soldaţii, că va trebui să 
biciuiesc multe spinări şi să zdrobesc multe capete, pentru a 
face din nou ordine. Este regretabil, fiindcă multora le ştiu şi 
numele şi ei sunt soldaţi buni, pe care, de obicei îi poţi pune la 
punct cu câteva înjurături bine alese. 

Kaptah se îmbogăţea de la o zi la alta, obrajii lui străluceau 
de grăsime şi nu mai putea să plece o clipă de la „Coada 
crocodilului”, fiindcă ofiţerii şardani şi sutaşii din port îşi plăteau 
consumaţia cu aur şi în camerele din spate ale cârciumii se 
înghesuiau comori furate, bijuterii, cutii de abanos şi covoare, cu 
care se ajunsese în acele vremuri să se plătească vinul. Nimeni 
nu deranja această cârciumă, fiindcă era păzită de soldaţii lui 
Horemheb, pe care Kaptah avea grijă să-i ţină într-o permanentă 
beţie, de dimineaţa până seara; ei erau mulţumiţi şi păzeau cu 
străşnicie acel loc, invocând zeii şi binecuvântând numele lui 
Kaptah, iar spre a da un exemplu, pentru cine s-ar mai fi 
încumetat să o facă, pe partea din afară a uşii cârciumii era 
spânzurat, cu capul în jos, un hoţ, prins asupra faptului în 
cârciumă şi omorât. 


În a treia zi mi s-au isprăvit leacurile şi nu aveam de unde să 
iau altele, să le fi plătit şi cu aur, de aceea, oricât de priceput 
medic eram eu, nu mai puteam lupta cu bolile care se 
răspândeau prin aerul şi prin apa infectată de cadavre. Eram 
epuizat de oboseală, îmi simţeam inima ca pe o rană şi ochii îmi 
erau roşii de nesomn. Şi mi s-a făcut deodată scârbă de toate, şi 
de săraci, şi de boli, şi de Aton şi m-am dus la „Coada 
crocodilului” şi am băut vinuri amestecate şi m-am culcat acolo. 
Dimineaţa, m-a deşteptat Merit şi abia atunci am observat că 
dormisem pe covorul ei şi că ea se odihnise alături de mine. Mi- 
a fost ruşine şi i-am spus: 

Viaţa este o noapte friguroasă, dar poate fi mai frumoasă 
când doi oameni singuri se încălzesc unul pe altul, chiar dacă 
mâinile şi ochii lor se mint din prietenie. 

Pe jumătate adormită, ea mi-a spus: 

De unde ştii că mâinile şi ochii mei mint? Să-ţi spun drept, 
sunt sătulă să-i tot lovesc peste degete pe soldaţi şi să trag în ei 
cu picioarele în acest oraş, care colcăie de destrăbălare; doar 
lângă tine mă simt şi eu mai în siguranţă şi nu mă mai atinge 
nimeni. Nu ştiu de ce este aşa şi poate că te jignesc, nu ştiu. 
Chiar dacă despre mine se spune că sunt o femeie frumoasă, 
chiar dacă ale mele coapse nu au nici un defect, tu nu ai dorit să 
le vezi. 

Ea mi-a adus bere, ca să-mi limpezesc capul, am băut-o, m- 
am uitat la ea şi nu am ştiut ce să-i spun. Ea m-a privit în ochi şi 
ochii ei erau surâzători, dar din adîncul irişilor căprui, sclipea 
tristeţea, ca apa neagră din fundul unei fântâni. Şi ea mi-a spus: 

Sinuhe, eu aş vrea, dac-aş putea, să te ajut. Ştiu că în oraşul 
acesta există o femeie care are să-ţi plătească nişte datorii mai 
vechi. In zilele acestea, când toate sunt cu fundu-n sus şi uşile 
se deschid invers, se plătesc datoriile vechi pe stradă. Cine ştie, 
poate că te vei simţi şi tu mai uşurat, dacă te vei răzbuna pe 
acea femeie şi poate că vei înceta să gândeşti că fiecare femeie 
este ca un deşert în flăcări. 

l-am spus că niciodată nu m-am gândit la ea ca la un deşert, 
după care am plecat şi vorbele ei au mocnit în mine, fiindcă nu 
eram decât un biet om, şi, în acele zile, inima mea se obişnuise 
cu sângele şi cu rănile, în acele zile am simţit şi eu răscolindu- 
mă ura. De aceea, cuvintele ei au mocnit în mine ca jarul şi mi- 
am adus aminte de templul zeiţei cu cap de pisică şi de casa din 


vecinătatea templului, cu toate că timpul aşternuse nisip peste 
amintirile mele. 

Dar Teba trecea prin zile de groază, se răsuceau şi morţii din 
morminte şi mă gândisem de multe ori în acele zile la tatăl meu, 
blândul Senmut, şi la buna mea mamă, Kipa. Am simţit gust de 
sânge în gură atunci când m-am gândit la ei, fiindcă în acele 
zile, în Teba, nu era nimeni atât de nobil sau de bogat, încât să 
se simtă în siguranţă şi ar fi fost suficient să plătesc câţiva 
soldaţi, ca să împlinească ceea ce voiam. Numai că, eu nu ştiam 
încă ce voiam. De aceea, m-am dus acasă şi m-am ocupat de 
bolnavi, în măsura în care am putut, pentru că nu mai 
dispuneam de nici un fel de medicament. Dar i-am sfătuit pe 
oameni să sape şanţuri la malul Nilului, ca apa să se purifice 
când trece prin stratul de mâl şi să nu bea direct apa din Nil. 

în cea de-a cincea zi, ofiţerii lui Pepitaton au început să se 
neliniştească, fiindcă soldaţii refuzau să se mai supună ordinelor 
şi le smulgeau din mâini cravaşele aurite şi le rupeau pe 
genunchi. Ei s-au dus la Pepitaton. care era deja sătul şi 
dezgustat de viaţa de soldat şi căruia îi era dor de pisicile lui, şi 
el le-a promis că va merge în faţa faraonului şi că îi va spune 
direct că vrea să renunţe la funcţia de comandant al armatei şi 
că va restitui colierul de comandant, n-are decât să-l poarte 
cine-o vrea. De aceea, în cea de-a cincea zi, acasă la mine a 
venit un sol al faraonului, care l-a invitat pe Horemheb la palat. 
Horemheb s-a ridicat ca un leu pofticios de pe covorul pe care 
trândăvea de câteva zile, s-a spălat, s-a îmbrăcat şi a plecat 
spre palat, gândindu-se la ceea ce-i va spune faraonului, nu era 
chiar atât de simplu de găsit o soluţie, fiindcă în acele zile, chiar 
şi puterea faraonului se clătina şi nimeni nu putea şti ce va 
aduce ziua de mâine. 

În faţa faraonului, el a spus: 

Akhenaton, este prea puţin timp pentru a-ţi explica în detaliu 
cum se poate ieşi din situaţia în care este Teba acum. Dacă 
doreşti ca să se întoarcă liniştea în Teba, cedează-mi, pentru 
trei zile, puterea ta de faraon, pe care ţi-o voi restitui în cea de-a 
treia zi şi nici nu vei şti ce s-a întâmplat 

Faraonul a întrebat: 

Îl vei răsturna pe Amon? 

Horemheb a răspuns: 


Într-adevăr, tu eşti mai nebun decât un lunatic, dar, după 
toate cele care s-au petrecut, este necesar ca Amon să fie 
răsturnat, pentru ca autoritatea faraonului să supravieţuiască. 
De aceea, îl voi răsturna, dar să nu mă 

întrebi cum o voi face. 

Faraonul a spus: 

— Nu-i pedepsi pe preoţi, fiindcă ei nu ştiu ce fac. 

Horemheb l-a înfruntat şi a spus: 

Cred că numai o trepanaţie te-ar mai putea vindeca, dar mă 
voi supune ordinului tău, fiindcă te-am acoperit o dată cu 
veşmântul meu. 

După aceea, faraonul a plâns, dar i-a dat cravaşa de faraon 
şi sceptrul pentru trei zile. 

Eu nu am văzut cum s-a petrecut această întâlnire, 
Horemheb mi-a povestit, dar înclin să cred că a exagerat puţin, 
fiindcă toţi soldaţii exagerează când povestesc despre ceva. |n 
orice caz, el s-a întors de la palat în caleaşca de aur a faraonului 
şi a mers pe fiecare stradă şi a strâns soldaţii, pe unii strigându-i 
chiar pe nume, a pus să sune trâmbiţele şi fiecare soldat s-a 
aliniat în spatele însemnelor de război. Toată noaptea el a făcut 
ordine, urlete şi gemete s-au auzit din toate părţile, bătăuşii au 
rupt o mulţime de vergi pe spinările celor vinovaţi şi au lovit 
până nu şi-au mai putut mişca braţele şi au spus că niciodată 
până atunci nu au mai trecut prin aşa o încercare. 

Horemheb a trimis oameni de încredere să patruleze pe 
străzi şi să-i strângă pe soldaţii care nu au sosit când au sunat 
trâmbiţele şi ei au fost aduşi între sulițe, iar cei care aveau 
mâinile şi veşmintele însângerate au fost decapitaţi în faţa 
camarazilor lor. În revărsat de zori, toţi escrocii din Teba au 
început să se ascundă ca şobolanii, fiindcă hoţii şi jefuitorii prinşi 
asupra faptului în acea noapte fuseseră omorâţi imediat şi cei 
care au rămas în viaţă şi-au regăsit vechile ascunzători şi au 
aruncat crucea lui Aton, crezând că nenorocul lor de la ea li se 
trage. 

În acea noapte, Horemheb a chemat şi lucrătorii constructori 
şi i-a pus să desfacă câteva case bogate şi câteva corăbii, 
pentru a construi berbeci puternici, scări şi turnuri de asalt, aşa 
că zgomotul de ciocane şi vuietul au umplut Teba toată noaptea 

Dar mai puternice decât aceste zgomote au fost urletele 
negrilor şi şardanilor loviți cu vergile şi bicele şi aceste urlete au 


sunat plăcut în urechile tebanilor. De aceea, ei l-au iertat cu 
anticipație pe Horemheb, pentru toate celea care urmau să se 
mai întâmple şi l-au iubit, fiindcă oamenii cu o oarecare judecată 
erau deja sătui de Amon, după toate necazurile prin care 
trecuseră şi sperau în răsturnarea lui ca oraşul să fie debarasat 
de soldaţi. 

Horemheb nu şi-a pierdut vremea să discute inutil cu preoţii 
şi să încerce să concilieze ceva cu ei, aşa după cum ar fi dorit 
faraonul; imediat ce s-a luminat de ziuă, el a dat ordin 
comandanților şi i-a chemat pe şutaşi şi i-a explicat fiecăruia în 
parte ce are de făcut. După aceea, din cinci părţi diferite, 
soldaţii au înaintat cu turnurile de atac spre zidurile templului; în 
acelaşi timp berbecii de asalt au zguduit porţile şi nimeni nu a 
fost rănit, fiindcă, pentru a se proteja, soldaţii s-au strâns în 
formă de broască ţestoasă, iar preoţii şi gardienii Templului 
crezând că asediul va dura multă vreme, încă nu pregătiseră 
apa clocotită şi nici nu au topit smoală pe ziduri, pentru a 
răspunde asediului. În felul acesta, ei nu au putut face nimic în 
faţa atacului combinat, alergau doar înnebuniţi de-a lungul 
zidurilor şi mulţimea din curţile templului urla de groază. lar 
când au văzut că porţile au cedat şi că negrii se căţărau pe 
ziduri, preoţii de grad superior au dat ordin gardienilor 
Templului să sune din trâmbiţe pentru ca lupta să înceteze şi 
mulţimea să fie cruţată, erau deja destule victime, oameni care 
muriseră pentru Amon, mai avea Amon nevoie şi de credincioşi 
în viaţă, probabil că aşa vor fi gândit preoţii atunci. La comanda 
lui Horemheb, porţile uriaşe ale Templului au fost deschise 
complet şi soldaţii au pătruns în curţile Templului împingând 
mulţimea. Oamenii din curţile Templului, împingându-se unul pe 
altul şi invocând numele lui Amon, au luat-o după aceea la fugă 
spre casele lor, furia şi patima li se risipiseră în acele zile când 
au trăit sufocaţi în curţile Templului, sub razele puternice ale 
soarelui. 

În felul acesta, fără prea multă vărsare de sânge, Horemheb 
a pus stăpânire pe Templu, pe magaziile, grajdurile şi atelierele 
Templului. Apoi, fără nici o greutate a pus stăpânire pe Casa 
Vieţii şi pe Casa Morţii. După aceea, a poruncit medicilor din 
Casa Vieţii să meargă în oraş şi să se ocupe de răniţi şi de 
bolnavi. Dar în Casa Morţii nu a intrat; cei din Casa Morţii trăiau 


în afara vieţii şi habar n-aveau despre ceea ce se întâmplă 
afară. 

Preoţii s-au retras în marele Templu, pentru a-l apăra pe cel 
mai sacru dintre cei sacri şi le-au dat gardienilor Templului licori 
halucinogene şi le-au făcut vrăji, ca aceştia să poată lupta până 
la moarte, fără a simţi nici o durere şi să poată apăra altarul lui 
Amon. 

În Templu, lupta a durat până seara, dar la lăsarea 
amurgului, toţi gardienii vrăjiţi şi preoţii care luaseră arme în 
mâini erau morţi; nu mai rămăseseră decât preoţii de grad 
superior, strânşi împrejurul zeului lor. Atunci, Horemheb a 
poruncit trâmbiţaşilor să sune încetarea luptei şi soldaţilor să 
strângă şi să arunce cadavrele în Nil, după aceea, s-a apropiat 
de preoţi şi le-a spus: 

— Eu nu am nimic de împărţit cu Amon, eu cred în zeul meu 
Horus. Dar trebuie să mă supun poruncilor faraonului şi să-l 
răstorn pe Amon. Or, ar fi mult mai bine, atât pentru mine, cât şi 
pentru voi, dacă, atunci când vor intra soldaţii aici, nu-l vor găsi 
pe zeul Amon în sanctuar, fiindcă l-ar putea profana, eu nu sunt 
un profanator de zei, chiar dacă duc la împlinire voinţa 
faraonului. Gândiţi-vă la ceea ce v-am spus, în timpul cât apa 
dintr-o clepsidră plină se va fi scurs, puteţi reflecta în tihnă, 
după aceea, veţi putea pleca în pace şi nimeni nu vă va atinge, 
fiindcă eu nu vreau să vă omor. 

Aceasta a fost o alternativă primită cu bucurie de preoţi, 
fiindcă ei erau deja pregătiţi să moară pentru Amon. Ei au rămas 
în spatele vălurilor care protejau altarul şi, după ce timpul 
făgăduit a trecut, Horemheb a dat la o parte perdeaua şi le-a 
spus preoţilor că sunt liberi să plece. Sanctuarul era gol, Amon 
nu mai era acolo, fiindcă preoţii îl desfăcuseră în bucăţi şi l-au 
cărat apoi sub mantiile lor; mai târziu, când puterea lui Amon a 
fost din nou câştigată, aveau să spună că s-a petrecut o minune, 
deoarece Amon trăieşte etern. 

După aceea, Horemheb a sigilat toate depozitele şi grotele 
cu aur şi cu argint ale Templului, aplicând cu mâna lui pecetea 
faraonului, şi, în aceeaşi noapte, cioplitorii în piatră şi-au început 
lucrul la lumina torţelor ca să şteargă numele blestematului 
Amon de pe toate statuile şi de pe toate inscripţiile. Horemheb a 
poruncit ca în acea noapte piaţa Templului să fie curățată de 


cadavrele în descompunere şi să fie stins focul ultimelor case 
incendiate. 

După ce au aflat că Amon fusese răsturnat şi că era din nou 
ordine în Teba nobilii şi oamenii bogaţi s-au îmbrăcat în cele mai 
bune veşminte, au aprins lămpi şi torţe în faţa caselor lor şi au 
ieşit în stradă să sărbătorească victoria lui Aton. Curtenii, care 
se refugiaseră în palatul de aur al faraonului, s-au întors la 
casele lor din oraş, vâslind singuri în bărcile cu care au traversat 
Nilul, şi curând, tot cerul de deasupra Tebei a fost roşu de la 
torţele şi de la lămpile care au luminat în acea noapte întregul 
oraş; pe străzi lumea presăra flori, toţi râdeau şi se îmbrăţişau. 
Horemheb nu a putut să-i împiedice pe şardani să bea vin şi nici 
pe femeile nobile să-i îmbrăţişeze pe negrii care purtau în vârful 
lăncilor capetele rase ale preoţilor masacrați. În acea noapte, 
Teba s-a veselit în numele lui Aton şi tot în numele lui Aton totul 
era permis, fiindcă tot nu exista nici o diferenţă între egipteni şi 
negri. Ca să probeze că nu există nici o diferenţă, curtezanele i- 
au dus pe negri acasă la ele, şi-au desfăcut veşmintele lor 
uşoare de vară şi s-au împins în ei, ţipând, uimite şi ameţite de 
forţa şi de mirosul lor de transpiraţie amestecată cu sânge. 
Când din umbra zidurilor au auzit gemetele unui gardian al 
Templului, rănit, care-l invoca pe Amon, negrii i-au sfărâmat 
teasta de pietre şi femei de la curte au dansat vesele în jurul 
cadavrului. Toate aceste lucruri pe care le-am povestit le-am 
văzut cu ochii mei în acea noapte. 

Am văzut cu ochii mei tot dezmăţul acela, mi-am prins capul 
între mâini şi m-am aşezat amărât lângă un zid; pentru mine, 
nimic nu mai avea nici un sens, eram deja convins că nici un zeu 
nu mai poate vindeca omul de nebunia sa. În acea noapte îmi 
era indiferent ce se întâmplă, ce se va mai întâmpla. 

M-am dus la „Coada crocodilului” şi, cum vorbele rostite de 
Merit îmi ardeau sufletul, am chemat soldaţii care păzeau 
cârciuma lui Kaptah şi le-am spus că, din ordinul lui Horemheb, 
trebuie să mă însoţească şi, în acea noapte de nebunie 
dezlănţuită, făcându-mi loc cu coatele printre oamenii care 
dansau pe străzi, i-am condus pe soldaţi în faţa casei lui 
Nefernefernefer. Şi acolo ardeau lămpi şi torţe, casa nu fusese 
jefuită, ţipete şi râsete de oameni beţi se auzeau până-n stradă. 
Genunchii au început să-mi tremure, dar le-am spus hotărât 
soldaţilor: 


— lată care este ordinul lui Horemheb, prietenul meu, 
comandantul regal! Mergeţi în această casă şi căutaţi o femeie 
care îşi ţine capul drept, fiindcă nu se îmbată niciodată, şi care 
are nişte ochi verzi ca smaraldul. Aduceţi-o aici, iar dacă ea se 
împotriveşte, trageţi-i una în cap cu latul lăncii, dar nu o 
omorâţi. 

Ei au intrat cu plăcere în casă şi, în timp ce ei intrau, unii 
dintre oaspeţi, speriaţi, au părăsit casa clătinându-se, iar 
servitorii au alergat să strige gărzile. Dar soldaţii s-au întors 
repede cu mâinile încărcate de fructe, de prăjituri cu miere şi 
ulcioare cu vin şi au adus-o şi pe Nefernefernefer, care se 
luptase cu ei ca să scape, de aceea, ei o loviseră cu latul lăncii 
în cap, aşa după cum îi îndemnasem eu să facă; peruca îi 
căzuse pe drum şi capul ei, complet ras, sângera. 

l-am atins pieptul, care era neted ca sticla şi cald, dar mi-am 
retras îngrozit mâinile, fiindcă am avut impresia că ating un 
şarpe. Am simţit că inima ei încă mai bate şi că în rest nu avea 
nici o rană, am acoperit-o cu o pânză neagră, aşa cum sunt 
acoperite cadavrele, am urcat-o în litiera mea şi gărzile de pe 
stradă nu au spus nimic, fiindcă eram însoţit de soldaţi. Soldaţii 
m-au însoţit până la Casa Morţii, cărăuşii litierei m-au legănat 
tot drumul; o ţineam în braţe pe Nefernefernefer, încă era 
frumoasă, dar mi se întorceau maţele pe dos de scârbă când mă 
uitam la ea şi am avut tot timpul impresia că ţin în braţe un 
şarpe. În felul acesta, în acea noapte, când Teba se veselea, am 
ajuns la Casa Morţii şi la poartă i-am plătit pe soldaţi cu aur şi le- 
am dat ordin să se întoarcă la cârciuma lui Kaptah cu litiera 
mea. Am bătut în poartă, spălătorii de cadavre au apărut şi eu 
le-am spus: 

Am găsit pe stradă cadavrul acestei femei, dar nu-i ştiu nici 
numele, nici rudele, însă cred că ea are destul de multe bijuterii, 
cu care să fie răsplătită munca voastră dacă veţi îmbălsăma 
trupul ei pentru eternitate. 

Ei au început să în jure şi mi-au spus: 

— Nu încape îndoială că tu eşti nebun. Oare tu crezi că noi n- 
avem destule cadavre de-mbălsămat în zilele astea? Oare cine 
ne va răsplăti pentru munca noastră? 

Dar când au dat la o parte pânza neagră, au simţit că ea încă 
este caldă şi după ce i-au scos veşmintele şi bijuteriile, au văzut 
că femeia era frumoasă, mai frumoasă decât oricare altă femeie 


care trecuse prin Casa Morţii. Subit, ei au încetat cu protestele şi 
cu bombăneala şi am observat când au cercetat dacă-i mai bate 
inima. După aceea, au acoperit-o repede cu pânza neagră şi, 
făcându-şi semne din ochi unul altuia şi râzând fericiţi, mi-au 
spus: 

Poţi să-ţi vezi de drum, străine, fie-ţi binecuvântată fapta şi 
n-avea nici o grijă, o vom îmbălsăma pentru eternitate de 
şaptezeci de ori şaptezeci de zile, ca să fim siguri că trupul ei va 
fi conservat bine. 

Aşa mi-am achitat datoria pe care o aveam de plătit lui 
Nefernefernefer; îmi stătuse pe inimă atâta timp această 
datorie, fiindcă nu trecuse zi de atunci fără să mă gândesc la 
bieţii mei părinţi. Îmi imaginam cum se va simţi ea când se va 
trezi în grotele din Casa Morţii, lipsită de bogăţia şi de puterea 
ei, goală în braţele spălătorilor şi îmbălsămătorilor de cadavre, 
care, aşa după cam îi ştiam prea bine eu, nu aveau să o lase să 
mai iasă niciodată la lumină. Aceasta a fost răzbunarea mea, din 
cauza ei cunoscusem Casa Morţii, ea urma să-şi trăiască tot 
restul vieţii acolo. Dar răzbunarea mea a fost copilărească, aşa 
cum aveam să aflu mai târziu. Spun doar atât pentru cine nu 
ştie: poate că răzbunarea te ameţeşte de fericire, poate că 
gustul ei este plăcut, dar la fel ca toate florile frumoase ale 
vieţii, se veştejeşte repede şi sub plăcerea pe care ţi-o procură 
răzbunarea, se ascunde rânjetul unui craniu de mort. 

Dacă răzbunarea m-a îmbătat şi m-a ameţit de fericire, 
imediat după împlinirea ei, m-a durut tot trupul, din cap până-n 
picioare, şi întorcându-mă de la Casa Morţii, beţia răzbunării m-a 
înmuiat şi am simţit cât de inutilă a fost fapta mea. Capul îmi 
era gol ca o coajă spartă de ou. Nu am mai găsit nici o consolare 
în gândul că, poate, fapta mea a salvat nişte tineri nebuni de la 
o moarte dezonorantă şi prematură, fiindcă ruina, dezonoarea şi 
moartea urmau după fiecare pas făcut de Nefernefernefer. Nu, 
gândul acesta nu-mi mai aducea nici o satisfacţie, fiindcă, la 
urma urmelor, Nefernefernefer sau o altă femeie asemănătoare 
ei trebuie să existe în lume, pentru a pune inimile slabe la 
încercare. Dar dacă nu există nici o motivaţie, atunci, 
răzbunarea mea era goală de conţinut şi absolut la fel ca toate 
faptele reprobabile ale celorlalţi oameni şi fericirea mea a fost 
doar pentru o clipă. Şi, dacă tot nu există nici o motivaţie pentru 


tot ceea ce un om săvârşeşte, cel mai bun lucru de făcut este să 
te arunci în Nil. 

M-am întors la „Coada crocodilului”, am întâlnit-o pe Merit şi 
i-am spus: 

Mi-am plătit şi vechile datorii în cel mai cumplit mod pe care 
mi l-am putut eu imagina. Dar răzbunarea nu-mi aduce nici o 
bucurie şi inima mea este şi mai goală ca mai înainte. Imi trec 
frisoane reci prin tot trupul, deşi noaptea aceasta este deosebit 
de caldă. 

Am băut vinul, pe care ca mi-l adusese, dar vinul avea gust 
de praf în gura mea. l-am spus: 

Usca-mi-s-ar trupul dacă mă voi atinge vreodată de o 
femeie! Cu cât mă gândesc mai mult la femei, cu atât mi se face 
şi mai multă groază de ele. Trupul lor este ca un deşert uscat, 
inima lor ca o capcană a morții. 

Ea mi-a mângâiat mâinile, m-a privit direct în ochi cu ochii ei 
căprui şi mi-a spus: 

Sinuhe, tu nu ai întâlnit niciodată o femeie care să-ţi fi dorit, 
într-adevăr, binele. 

l-am spus: 

să mă ferească toţi zeii Egiptului de femeile care-mi doresc 
binele! Uite, faraonul a dorit doar bine pentru toţi oamenii, şi 
Nilul este plin de cadavre de pe urma bunătăţii lui. 

Am băut vin, am plâns. Într-un târziu, i-am spus: 

Merit, obrajii tăi sunt netezi ca sticla vaselor cu mirodenii din 
temple, mâinile tale sunt calde. Lasă-mă în această noapte să-ţi 
sărut obrajii şi să-mi încălzesc mâinile în mâinile tale, lasă-mă să 
dorm lângă tine, nu mai vreau ca şi în această noapte să mă 
chinuie vreun vis urât, te voi răsplăti cu tot ceea ce tu vei dori. 

Ea a zâmbit trist şi a spus: 

— Nu mă îndoiesc că din gura ta vorbeşte în acest moment 
coada de crocodil, dar sunt obişnuită să aud astfel de vorbe şi 
nu mă supăr pe tine. Află, Sinuhe, că eu nu-ți voi cere niciodată 
nimic şi că, până acum, eu nu am cerut niciodată nimic de la un 
bărbat. Am refuzat orice dar valoros care mi-a fost oferit, dacă 
mă dăruiesc cuiva, o fac din toată inima. Mă voi dărui cu plăcere 
ţie, fiindcă şi eu sunt singură în lumea asta, ca şi tine. 

Ea mi-a luat cupa cu vin din mâinii mele, care tremurau, şi 
m-a condus în camera ei, a întins covorul, ca să mă culc, s-a 
culcat lângă mine şi mi-a strâns şi încălzit mâinile. Am sărutat-o 


şi am respirat mirosul de cedru al pielii ei, m-am simţit bine 
împreună cu ea, ea a fost pentru mine ca un tată, ca o mamă, a 
fost ca un vas în care dogoresc cărbunii într-o zi friguroasă de 
iarnă, ca o lumină de pe un țărm care, într-o noapte, pe furtună, 
conduce o corabie într-un port. Ea a fost Minea, imaginea ei, 
care se risipea ca un vis, Minea mea, pierdută pentru eternitate; 
m-am odihnit lângă ea, nu mai ştiu, eram lângă ea, poate că mă 
odihneam lângă Minea pe fundul mării. Nu am mai avut nici un 
coşmar în acea noapte, am adormit şi ea mi-a murmurat în 
urechi vorbe pe care o marnă le şopteşte copilului ei ca să-l 
apere de tenebre. 

Incepând cu acea noapte a început şi prietenia noastră şi la 
pieptul ei am crezut din nou că, în afară de cunoştinţele mele 
medicale, există în mine ceva mai puternic care să-mi motiveze 
existenţa. 

A doua zi dimineaţa, i-am spus lui Merit: 

Merit, odată, demult, eu am spart o amforă cu o femeie care 
a murit. Singurul lucru pe care-l am de la ea este o panglică de 
argint, care a împodobit odată părul ei lung. Pentru prietenia 
noastră, Merit, eu sunt oricând gata să sparg o amforă cu tine, 
dacă doreşti. 

Era obosită şi abia şi-a stăpânit căscatul, astupându-şi gura 
cu mâinile, apoi mi-a spus: 

Tu nu ar trebui să mai bei niciodată coadă de crocodil, 
fiindcă după aceea, a doua zi, spui numai prostii. Aminteşte-ţi că 
eu am crescut înt -o cârciumă şi că nu sunt nici pe departe o 
fată neştiutoare, care ar putea să 

creadă în vorbele tale, ca apoi să încerce o mare deceptie. 

Când privesc în ochii tăi, i-am spus eu, cred că în lume există 
şi femei bune - şi i-am atins cu buzele obrajii ei atât de netezi. 
De aceea ţi-am vorbit astfel, ca să înţelegi cât de mult însemni 
tu pentru mine. 

Ea a zâmbit şi mi-a spus: 

Tu nu ai remarcat că deja ţi-am şi interzis să mai bei coadă 
de crocodil; ce altceva face o femeie care iubeşte un bărbat, 
decât să-i interzică din când în când câte ceva, ca să încerce cât 
de mare îi este puterea? Cât despre amfora spartă, nu are rost 
să vorbim încă, Sinuhe. Află că, oricând, locul de lângă mine 
este liber şi că tu eşti binevenit când te vei simţi prea singur şi 
prea trist. Dar să nu fii supărat pe mine, Sinuhe, în lume mai 


sunt şi alţi bărbaţi singuri şi trişti; eu vreau să fiu la fel de liberă 
ca şi tine şi să-mi aleg când vreau bărbatul care-mi este pe plac. 
Eu nu vreau să te ţin legat lângă mine, de aceea, îţi voi aduce o 
coadă de crocodil. 

Ciudat mai este sufletul omului, cât de puţin îşi cunoaşte un 
om inima! Sufletul meu era din nou liber şi uşor ca o pasăre, 
uitasem tot răul ultimelor zile. Mă simţeam bine şi, în acea zi, n- 
am mai băut nici o coadă de crocodil. Totul a fost bine în acea zi 
şi, în acea zi, aveam să-l reîntilnesc pe faraonul Akhenaton. 


Aşa cum a promis, după trei zile, Horemheb i-a restituit 
faraonului cravaşa regală şi sceptrul şi l-a anunţat că Amon a 
fost răsturnat şi că în Teba ordinea este restabilită. Faraonul i-a 
mulţumit, i-a atârnat de gât lanţul de aur, însemnul de 
comandant regal, şi i-a înmânat cravaşa de aur, însemn de prim 
comandant peste toţi comandanții Egiptului, dar cravaşa 
mirosea a pisică, fiindcă fusese multă vreme purtată de 
Pepitaton. 

Apoi, faraonul a anunţat că, în ziua următoare, va sărbători 
victoria zeului său printr-o procesiune, care va trece de-a lungul 
aleii sfincşilor cu cap de berbec şi se va încheia la templul lui 
Aton, iar în acea seară a ţinut să-şi primească prietenii la palat. 
Cum Horemheb îi vorbise despre mine, ridicând în slăvi 
măiestria mea şi virtuțile de medic al săracilor, am fost şi eu 
invitat la palatul de aur. 

De aceea, m-am înveşmântat în haine de in regal şi l-am 
însoţit pe Horemheb la palatul de aur al faraonului. În barcă, pe 
când traversam Nilul, Horemheb a spus, agitându-şi nervos 
cravaşa de aur: 

— Îţi atrag atenţia să-ţi aduci aminte şi să nu mai amesteci 
soldaţii mei în problemele tale sentimentale, Sinuhe, fiindcă 
nobilii fac mult zgomot pentru o femeie, pe care, se spune că tu 
ai răpit-o din casa ei în noaptea trecută. Ea avea o mulţime de 
iubiţi bogaţi, care plâng şi se vaită după ea ca nişte motani în 
călduri, o, îngrozitor mai miroase mânerul acestei cravaşe, deci, 
ei îşi caută deznădăjduiţi preferata, dar tu poţi să fii sigur că de 
la soldaţii mei nu vor afla nimic, n-ai decât s-o ţii ascunsă şi să 
te distrezi cu ea cât vrei. N-aş fi crezut că poţi fi atât de violent 
cu o femeie. Dar peştii mari îşi depun icrele acolo unde este mai 
adâncă apa şi nu încape îndoială că, soldaţii mei, odată, mai 
demult, când te-ai amestecat în vârtejul de pe câmpul de luptă, 


pentru curajul tău, ţi-au găsit un nume potrivit, dacă te-au numit 
ei „Fiul măgarului sălbatic”. 

La palat, am văzut pentru prima oară acele veşminte de vară 
ale femeilor, despre care se vorbea atâta prin cârciumile din 
oraş, şi mi-au plăcut, fiindcă, în ciuda bizarului, aceste veşminte 
erau frumoase şi elegante, nu se mai săturau bărbaţii să le tot 
privească. Am mai observat că femeile erau vopsite în verde- 
malahit împrejurul ochilor, iar obrajii şi buzele în roşu-cărămiziu, 
feţele lor îţi aminteau de frescele mormintelor sau ale unor 
temple. Acest lucru, în acea seară, le-a ajutat să-şi ascundă 
moliciunea şi oboseala de care erau bântuite, toate căscau şi 
preferau să stea în apropierea pereţilor, ca să aibă de ce să se 
sprijine, fiindcă li se-nmuiaseră genunchii de la vin şi de la 
hoinăreala de pe străzile Tebei toată noaptea, când în compania 
soldaţilor negri au sărbătorit victoria lui Aton. 

Horemheb m-a condus în faţa faraonului. Faraonul era acum 
un bărbat cu faţa prelungă, răscolit de pasiune, ochii lui erau 
umflaţi de nesomn. Nu purta nici o bijuterie, veşmintele de pe el 
erau simple şi albe, din cel mai fin in regal, şi nu încercau să 
ascundă trupul diform, cu şolduri prea mari pentru un bărbat. 
Era un bărbat pe care trebuia, fie să-l iubeşti, fie să-l urăşti, 
nimeni nu ar fi putut rămâne indiferent în faţa lui. 

Sinuhe, medicul, Tu, cel care eşti singur, îmi amintesc de 
tine, a spus el. Eu sunt continuu încercat de dureri de cap, care 
mă împiedică să dorm, a mai spus el, pipăindu-şi fruntea. 
Îngrozitoare dureri de cap mai am şi nici unul dintre medicii mei 
nu mă poate ajuta. Ei pot să-mi adoarmă durerile, dar eu nu 
vreau să folosesc plante halucinogene, fiindcă doresc să am 
mintea clară şi limpede ca apa pentru zeul meu; sunt deja sătul 
de toţi medicii zeului blestemat. Horemheb, Fiul şoimului, mi-a 
povestit mult despre deosebita ta măiestrie. Oare mă vei putea 
ajuta? Spune-mi, oare tu îl cunoşti pe zeul meu, Aton? 

Erau dificile întrebările lui şi mi-am cântărit mult vorbele mai 
înainte de a-i răspunde. l-am spus: 

Dacă ceea ce este în mine este Aton, dacă ceea ce este în 
afara cunoştinţelor mele este Aton, dacă tot ceea ce este în 
afara şi deasupra cunoştinţelor tuturor oamenilor este Aton, pot 
spune că îl cunosc pe Aton. Altfel, însă, nu îl cunosc. 

El s-a înviorat deodată, privirea lui scânteia şi mi s-a adresat 
cu pasiune: 


Tu vorbeşti despre Aton mai bine decât discipolii mei. Numai 
inima unui om îl poate înţelege pe Aton, nu raţiunea lui. Sinuhe, 
dacă vrei, îţi pot dărui crucea vieţii. 

l-am spus: 

Seara trecută, am văzut pe stradă un bărbat care a sfărâmat 
țeasta altui bărbat rănit cu o piatră şi el a făcut acest lucru în 
numele crucii vieţii, după aceea, femeile de la curte au dansat în 
jurul bărbatului omorât strigând numele lui Aton. Şi am mai 
văzut femei care se destrăbălau cu bărbaţii negri binecuvântând 
numele lui Aton. 

Faraonul s-a întristat, şi-a încruntat sprâncenele, obrajii i s-au 
înroşit, punând în evidenţă faţa suptă, el şi-a pipăit fruntea, 
pleoapele ochilor lui erau cenuşii, şi a strigat la mine. 

— Tu îmi vorbeşti despre lucruri care îmi displac, Sinuhe; din 
cauza ta, capul mă doare şi mai rău ca mai înainte. 

Chiar tu, faraonul Akhenaton, ai afirmat că adevărul este 
principiul care-ţi călăuzeşte viaţa. De aceea, mi-am permis să-ţi 
prezint aspecte ale realităţii, chiar dacă ştiu că, pentru a te 
proteja ca să nu te îmbolnăveşti, oamenii de la curte şi 
admiratorii lui Aton ascund adevărul sub pânze moi şi te feresc 
să-l vezi cu ochii tăi. Dar adevărul se întoarce uneori împotriva 
ta, te loveşte şi-ţi provoacă dureri. Dacă tu vrei să-ţi închizi 
urechile şi să nu auzi adevărul, eu te pot vindeca fără nici o 
greutate de durerile tale de cap. 

El s-a apropiat de mine, m-a apucat de braţ şi mi-a spus 
înflăcărat: 

Nu, nu, Sinuhe, Akhenaton trăieşte doar pentru adevăr! 
Motivația vieţii mele este adevărul. Dar află că nu este nici o 
crima dacă egiptenii se distrează cu negrii, fiindcă orice popor şi 
orice culoare a pielii este la fel înaintea lui Aton. 

Horemheb a scuipat dezgustat pe podea, după aceea a şters 
podeaua cu piciorul, a mirosit cravaşa de aur şi faţa lui a 
căpătat o expresie scârbită. Faraonul s-a uita la el jignit şi am 
înţeles că faraonului îi lipsea capacitatea de a zâmbi şi de a râde 
la o glumă. Era un om care-şi pierduse râsul, de aceea era un 
om nefericit şi împrăştia nefericire împrejurul lui. 

l-am spus: 

Niciodată adevărul nu-l face pe om fericit. Am trepanat, nu 
demult, o femeie care se credea regina Hatşepsut, dar după 
trepanaţie, care, de altfel, a reuşit, ea s-a regăsit aşa cum era, 


săracă şi bătrână, şi nu cred că a fost mai fericită decât atunci 
când credea că este regina Hatşepsut. 

Akhenaton m-a întrebat: 

Crezi c-ai putea să mă vindeci dacă mi-ai face trepanaţie? 

Am reflectat la întrebarea lui şi am răspuns: 

Tu ştii că eu cunosc boala ta sacră, faraon Akhenaton, şi că 
te-am văzut când erai tânăr, în timpul când erai dominat de ea. 
Uneori, aceste crize nu se mai repetă dacă bolnavul este 
trepanat, alteori revin Eu presupun că acest lucru este în 
legătură cu zona unde e localizată leziunea sau, dacă boala este 
încă de la naştere, ce este încă de la naştere nu se vindecă 
niciodată prin trepanaţie. Totuşi, durerile repetate de cap indică 
că acolo ar putea fi o oarecare leziune. Observ că faţa şi mâinile 
tale tremură când vorbeşti. De aceea, cred că trepanaţia îţi 
poate uşura suferinţa, dacă un medic s-ar încumeta să o facă. 
Totuşi, tu trebuie să ţii seama de faptul că, dacă un medic 
priceput îţi va face trepanaţie şi vei scăpa de dureri, îţi vei 
pierde darul de a avea viziuni şi înclinația pentru adevăr a inimii 
tale. Ca medic, îndrăznesc să emit ipoteza că zeul Aton s-a 
născut în boala din capul tău, dar tristeţea lumii acesteia nu 
poate fi micşorată în acest fel, ca om aşa gândesc. 

Faraonul m-a privit neîncrezător şi m-a întrebat: 

Oare crezi că Aton va fi alungat din inima mea dacă m-ai 
trepana? 

Eu nu-ţi voi face trepanaţie niciodată, Akhenaton, am spus 
eu repede. Nu aş face-o nici dacă mi-ai porunci, fiindcă nu se 
recurge la trepanaţie decât atunci când nu există un alt mod de 
a salva un bolnav; durerile tale de cap se pot vindeca. 

Horemheb, distrat, s-a amestecat în discuţie şi a spus: 

Este la fel de adevărat ca şi mirosul de pisică cu care este 
impregnată această cravaşă că Sinuhe este un medic iscusit. El 
a adunat ştiinţă din toată lumea şi a fost chiar şi elevul lui 
Ptahor, după cum îţi aminteşti, Akhenaton. Eu cred că poţi avea 
încredere în mâinile lui, dacă te hotărăşti să-ţi trepanezi sacrul 
tău cap şi, cine ştie, poate că făcând această trepanaţie la timp, 
Siria şi ţara Kuş vor rămâne ale Egiptului şi se vor împiedica 
acele morţi care urmează să se mai întâmple din cauza 
seminţelor de nebunie pe care le-ai împrăştiat cu atâta 
generozitate. N-au nici o legătură cu medicina vorbele mele, 
fiindcă eu habar nu am despre ceea ce vorbeşte Sinuhe, ţi-o 


spun ca soldat şi ca egiptean. Eu iubesc pământul negru şi-mi 
place mai mult să văd copii sănătoşi şi femei care râd decât 
foamete, boală şi moarte. 

Faraonul nu s-a supărat, s-a uitat cu milă spre el, după aceea 
şi spre mine s-a uitat cu milă, fiindcă adevărul lui era mai 
puternic decât adevărul nostru luat împreună. 

Apoi, faţa i s-a luminat şi a spus: 

Bătrânul Ptahor a murit şi în Casa Vieţii nu a fost încă 
desemnat cine-i va fi succesorul, de aceea, te numesc pe tine, 
Sinuhe, trepanator regal. Incepând cu ziua Stelei Câinelui, te vei 
bucura de toate avantajele acestei importante funcţii de la 
curtea Egiptului. Toate celelalte amănunte le vei afla de la Casa 
Vieţii. Dar uite că mi-am adus aminte de ceva important. Medicii 
nu vor să mai facă nici o operaţie, fiindcă focul lui Am-, acest 
blestemat zeu, s-a stins şi ei sunt obişnuiţi să-şi puri fi cuţitele şi 
pensele la focul lui Am-. Spune-mi şi mie, oare focul lui Aton nu 
poate purifica la fel de bine instrumentele lor? 

Focul este foc, i-am răspuns. În călătoriile pe care le-am 
făcut în multe, ţări, am luat foc de la altarele templelor lui Baal 
şi Marduk şi rănile bolnavilor pe care i-am operat nu s-au 
infectat. Dar acum este caniculă şi medicii care îi sunt 
credincioşi lui Am-, zeul blestemat, vor să înspăimânte poporul. 
Dacă doreşti, mă pot duce la Casa Vieţii ca să le explic celor 
care studiază acolo despre purificarea instrumentelor medicale 
prin foc, eu nu am nimic de pierdut, fiindcă eu sunt doar medicul 
săracilor, chiar dacă îmi va fi radiat numele din Cartea Vieţii. 

„Fă aşa”, a spus încet faraonul şi a atins cu degetele lui lungi 
umărul meu; atunci am simţit cum din degetele lui trece în mine 
putere, că focul a trecut prin mine puterea din degetele lui; am 
ştiut atunci că-l voi iubi până la moarte, aşa nebun cum era „Fă 
aşa”, a spus el, „răsplata pe care o vei primi tu, Sinuhe, va fi 
mare şi tu vei sta în dreapta mea”. 

Dar eu nu voiam nici o răsplată de la el, voiam să-l văd bine 
dispus şi abia atunci am înţeles de ce toţi ascundeau de el 
adevărul, chiar dacă principiul vieţii lui era adevărul. 

După aceea, Horemheb m-a condus în marea sală, unde toţi 
oaspeţii erau deja strânşi; oamenii de la curte îşi disputau locuri 
la masa mai apropiată de masa faraonului. Eu am fost invitat să 
stau, împreună cu Horemheb, alături de familia regală, la 
dreapta faraonului, şi am fost surprins când am văzut că preotul 


Ay făcea parte din familia regală; după aceea, mi-am adus 
aminte că, după moartea prinţesei din Mitanni imediat după ce 
a ajuns în Egipt, fiica lui Ay, Nefertiti, devenise marea soţie 
regală. 

Am uitat de masă şi de băutură tot privind la familia regală, 
alături de care faraonul Akhenaton strălucea în dreptatea lui 
absolută, şi m-am gândit cu uimire cât de multe secrete ale 
absolutului adevăr se ascundeau în spatele frunţilor netede ale 
familiei lui. Mama regală, Tiy, îmbătrânise şi se îngrăşase, obrajii 
ei ofiliţi puneau în evidenţă mai mult decât în timpul tinereţii că 
strămoşii ei trebuie să fi fost negri şi m-am gândit că, poate, 
ideea faraonului asupra egalităţii tuturor raselor se va fi născut 
mai întâi în inima mamei lui. Prinţesa Baketamon îşi schimbase, 
conform dorinţei faraonului, numele în Baketaton, obrajii ei 
frumoşi erau pictaţi ca obrajii statuilor din temple. Alături de 
faraon, stătea regina Nefertiti şi, privind-o, mă întrebam de ce 
faraonul a preferat-o surorii lui, pentru a o ridica lângă el ca 
mare soţie regală. Nefertiti îi născuse deja două fete, iar după 
naştere, trupul ei era neschimbat: era, probabil, mai înţeleaptă 
şi mândria de a fi prima femeie a Egiptului o împiedica să se 
îmbrace asemenea curtezanelor, aşa că, pântecele ei nu putea 
fi admirat de nimeni. Frumuseţea chipului ei era slăvită de poeţi 
şi comparată cu toate minunile lumii; chiar dacă nu ar fi fost 
împodobită cu bijuterii, tot ar fi fost cea mai frumoasă şi mai 
elegantă femeie pe care eu am văzut-o: faţa ei era fină, gâtul ei, 
atât de grațios şi de frumos, poate că înalta coroană era prea 
grea pentru ea, de aceea, gâtul ei era uşor curbat, sau poate că 
doar pentru a accentua noblețea ţinutei ei. Dar ochii îi erau reci 
şi zâmbetul buzelor ei subţiri bine calculat. Ochii ei erau la fel de 
duri ca şi ochii lui Nefernefernefer, în ei nu puteai citi nimic. 

Faraonul Akhenaton a mâncat din farfurii de aur doar 
arpacaş fiert în lapte, cu o lingură de aur, a cărei coadă se 
termina cu un cap miniatural de antilopă. După arpacaş, a 
mâncat pâine goală şi nu a băut nici un strop de vin, cupa lui de 
aur a fost umplută cu apă limpede. După ce a mâncat, ela rostit 
cu o voce puternică: 

— Spuneţi tuturor oamenilor Egiptului că adevărul este 
principiul vieţii faraonului Akhenaton şi că hrana lui este apa, 
pâinea şi arpacaşul, că hrana lui nu se deosebeşte cu nimic de 
hrana celor săraci. 


Apoi, el a slăvit pâinea, pe care Aton a binecuvântat-o, a 
slăvit grânele, pe care Aton le-a binecuvântat să încolţească şi 
să se pârguiască, a slăvit apa limpede, pe care Aton a 
binecuvântat-o. Cei care voiau să-i intre în graţii s-au abținut 
când au fost serviţi cu carne de porumbel, cu gâscă friptă ca-n 
Teba, cu prăjituri cu miere şi s-au mulţumit să mănânce doar 
pâine cu apă ca faraonul. Eu cred că le-a cam fost foame, 
fiindcă masa de sărbătoare s-a prelungit până târziu şi au fost 
puse, fără întrerupere, multe bunătăţi pe ea, douăsprezece 
feluri de friptură, opt feluri de prăjituri, multe fructe zaharisite. 
După feţele lor abătute şi după mâinile şi picioarele lor nervoase 
se putea vedea ca ei erau aceia pe care faraonul i-a îndepărtat 
din grupul celor apropiaţi şi pe care i-a însărcinat cu funcţii mai 
puţin importante în regat. Eu nu mă îndoiam de înţelepciunea şi 
de cunoştinţele lor, mulţi dintre ei aveau ochi inteligenţi şi frunţi 
frumoase, dar era o prostie că se abţineau de la mâncare, ca să 
fie apreciaţi de faraon, în timp ce ceilalţi curteni mâncau din 
toate bunătăţile care erau puse pe masă, beau vin, se bucurau, 
sporovăiau şi glumeau. 

Mai târziu, aveam să aflu şi să văd eu însumi că faraonul nu 
dispreţuia vinul şi că-şi înveselea inima cu vin când toate 
mergeau bine. El nu dispreţuia nici friptura de gâscă grasă sau 
de antilopă, dar, din când în când, încerca o repulsie faţă de 
carne şi simţea nevoia să-şi purifice trupul mai înainte de 
viziunile sale. In fond, era foarte capricios faţă de mâncare şi de 
băutură, care, pentru el, nu însemnau mare lucru şi nu dădea 
prea mare importanţă hranei când spiritul îi era absorbit şi 
gândurile îi curgeau atât de repede încât îi era teamă să le 
dicteze scribilor. Cred că el s-ar fi putut foarte bine obişnui şi ar 
fi putut fi chiar mulţumit cu hrana săracilor din Egiptul de Jos. 

Când s-a înserat, faraonul s-a ridicat vesel, s-a apropiat de 
fiecare invitat şi l-a atins pe umăr cu degetele lui lungi, i-a vorbit 
şi, din când în când, a luat distrat din farfuria celui cu care 
vorbea şi a gustat din fructe şi din prăjiturile cu miere, fără să-şi 
dea seama ce face, fiindcă, fără îndoială, el nu era un ipocrit. 
Aceia care se mulţumiseră cu fiertura de arpacaş şi cu pâinea 
priveau cu răceală, flămânzi, spre faraon şi urmăreau trişti 
fiecare bucăţică de mâncare din gura lui. După aceea, făcându-i- 
se sete, faraonul a sorbit de câteva ori din paharul de vin al 
celui cu care vorbea. Oaspeţii cărora li s-a întâmplat ca faraonul 


să soarbă din cupa lor au fost foarte fericiţi şi la urmă i-au cerut 
în dar cupele din care el a băut, apoi le-au luat acasă, ca pe o 
amintire de preţ, pe care să o poată arăta copiilor lor. Cupele 
erau, într-adevăr, frumoase şi foarte scumpe. Şi eu am păstrat 
ca amintire a acelei seri cupa netedă din aur - pe marginile 
căreia atârnau doi struguri din aur - ce cântărea doi debeni. 

Apoi, invitaţii s-au ridicat şi au început să meargă de lao 
masă la alta ca să-şi salute cunoştinţele şi să mai bârfească 
puţin. Atunci, de mine s-a apropiat un bărbat scund, cu faţa lată, 
îmbrăcat in veşminte din in regal, care avea la gât şi pe braţe 
podoabe de aur. Numai după ochii lui căprui, în continuă 
mişcare, l-am recunoscut pe Totmes, am scos un strigăt de 
bucurie când l-am văzut şi m-am ridicat să-l îmbrăţişez. l-am 
povestit că l-am căutat la „Ulciorul sirian”, dar mi-a spus: 

— Nu mai corespunde demnităţii mele frecventarea unei 
crâşme neînsemnate, de fapt, nici nu mai am timp ca să beau la 
toţi nobilii care-mi sunt prieteni şi la toţi protectorii artelor care 
mă invită în casele lor. El, transfiguratul, m-a numit sculptorul 
regal, după cum poţi citi, dacă te interesează, pe lanţul de la 
gâtul meu. Eu sunt acela care am desenat discul lui Aton, cu 
numeroasele braţe, care oferă crucea vieţii celor care vor să o 
primească. 

Totmes, prietenul meu, am spus eu, oare tu eşti acela care ai 
sculptat Atonul faraonului pe coloanele templului? Până acum 
aşa ceva nu am mai văzut. 

El a evitat un răspuns direct. A spus: 

— Faraonul are mulţi sculptori, noi lucrăm împreună şi 
singura lege a noastră este ochiul nostru. Il iubim pe faraon, de 
aceea vrem să exprimăm în sculpturile noastre adevărul fiinţei 
lui. Oare este adevărat, Sinuhe, bunul meu prieten, că ne aflăm 
astăzi în palatul de aur şi că bem vinul din cupe de aur? Pe 
vremuri, în timpul zeilor falşi, eram hărțuit şi mă ascundeam şi 
beam doar bere acră. Uite, întotdeauna am aspirat la libertatea 
de exprimare, la libertatea artei din Creta şi acum a venit o 
vreme, când aici, în Egipt, îmi găsesc propria libertate. Tu vei 
mai avea de ce să fii uimit, fiindcă piatra trăieşte deja în mâinile 
noastre, chiar dacă mai sunt încă multe lucruri de învăţat. 

l-am spus: 

Pe veşmintele tale este crucea vieţii. 

El a zâmbit şi a spus: 


Şi ce-i cu asta? Este însemnul eliberării din regatul zeului 
blestemat şi trecerii la lumea luminii şi a adevărului. 

Am zâmbit şi eu şi i-am spus: 

Ce altceva ar putea să însemne pentru tine, cel care ai trăit 
atâta vreme desenând pisici speriate de şoareci pentru copiii 
celor bogaţi? 

El a râs, amintindu-şi de zilele în care era atât de sărac, a 
ridicat cupa, s-a uitat la ea admirativ şi a spus: 

Despre treburile zeilor mă abţin să vorbesc; mie îmi este de 
ajuns această viaţă frumoasă, îmi plac toate culorile şi toate 
formele ei uimitoare, viaţa este în mâna mea ca o amforă cu 
vin, care nu se mai goleşte niciodată, viaţa este imaginea pe 
care o vede ochiul meu, nu mă voi sătura niciodată să privesc 
viaţa. Nu, Sinuhe, despre treburile zeilor nu vreau să discut cu 
tine, faptele zeilor se schimbă şi se transformă în fiecare zi şi, pe 
măsură ce le priveşti, ceea ce era ieri corect astăzi este greşit, 
adevărul unui zeu destramă vălul din faţa celuilalt şi este destul 
acest lucru pentru ca să nu te mai uimească nimic. E păcat, 
Sinuhe, să vorbim despre Aton la masa aceasta, mai avem 
atâtea de vorbit, dacă vrem să-l înţelegem. Mai bine, să ne 
înveselim inimile cu vin, fiindcă Aton este zeul bucuriei şi ne 
face favoarea de a împărţi cu noi cupele de aur şi funcţiile 
înalte. Să-l lăsăm pe faraon ca să se îngrijească în continuare de 
treburile zeilor, fiindcă este domeniul în care se pricepe mai 
bine decât alţii, chiar dacă, adeseori, de pe urma zeilor se alege 
cu dureri de cap, aşa cum am eu după ce amestec vinurile. 

Am fost foarte bucuros că l-am reîntâlnit pe Totmes. ŞI 
Horemheb a fost încântat când i-am făcut cunoştinţă cu el; deşi 
demnitatea lui îi împiedica să-şi afişeze bucuria, Totmes, după 
ce l-a privit cu atenţie, a spus că ar vrea să sculpteze după el o 
statuie pentru templul lui Aton - fiindcă el eliberase Teba de zeul 
blestemat şi fiindcă figura lui impunătoare era sculpturală - dacă 
faraonul ar fi fost de acord să-i dea aurul şi piatra, necesare 
pentru săvârşirea acestui lucru. Horemheb a fost foarte 
încântat, fiindcă nimeni până atunci nu-i cioplise figura în piatră, 
dar a spus: 

Cred că îmi vei face un mare serviciu, dacă vei sculpta figura 
mea pentru eternitate, dar, bănuiesc că va veni vremea când 
numele meu va fi slăvit şi pentru propriile mele fapte. Pentru 
nimic în lume nu aş vrea ca statuia mea să fie în acelaşi staul cu 


statuia unui faraon căruia îi este teamă de sânge şi aduce jertfe 
pe altarul lui Aton, fiindcă soldaţii, privind-o, nu vor mai înţelege 
nimic şi se vor îndoi asupra personalităţii mele. De aceea, aş 
dori ca statuia mea să fie ridicată în templul lui Horus din oraşul 
Hetnetsut, în care m-am născut, fiindcă atunci când am fost 
copil, am fost umilit de mulţi şi mulţi au râs de sabia şi de 
aspiraţiile mele războinice; este rândul meu ca să-i umilesc. 

Dar, deodată, el s-a ridicat şi s-a înclinat cu mâinile la nivelul 
genunchilor, după aceea, Totmes şi cu mine ne-am înclinat cu 
respect, fiindcă spre noi se îndrepta regina Nefertiti. Apoi, ea ni 
s-a adresat, ţinându-şi mâinile încrucişate la piept. Degetele ei 
nu erau împodobite cu nici un inel şi nu purta brățări de aur, 
fiindcă voia să pună în evidenţă frumuseţea deosebită a mâinilor 
şi degetelor sale. Ea mi s-a adresat: 

Grăuntele germinează din nou în trupul meu şi sunt 
neliniştită, fiindcă faraonul doreşte un fiu care să-i poată urma la 
tronul Egiptului, ca nici un alt descendent de sânge faraonic să 
nu mai râvnească la coroanele Egiptului, fiindcă zeul fals 
pândeşte din umbră, n-avem de ce să ascundem acest adevăr, 
pe care toată lumea îl ştie. Despre, tine, Sinuhe, care eşti atât 
de înţelept şi ai strâns ştiinţă din toate ţările lumii, se spune că 
ai făcut adevărate minuni ca medic. Spune-mi, oare voi naşte un 
băiat? 

M-am uitat la ea cu ochiul medicului, încercând să fac 
abstracţie de frumuseţea ei, dar acest lucru era imposibil, 
fiindcă frumuseţea ei se strecura ca o chemare, ca un fluid 
miraculos în ochii celui care o privea. l-am spus: 

Nefertiti, mare soţie regală, nu-ţi dori un fiu, fiindcă şoldurile 
tale sunt prea subţiri şi naşterea unui fiu ţi-ar putea pune viaţa 
în pericol! 

Ea m-a privit cu ochi duri şi mi-a spus indignată: 

Tu nu ar trebui să-mi vorbeşti despre lucruri pe care eu 
însămi le ştiu, fiindcă deja, cei mai iscusiţi medici din Casa Vieţii 
m-au trecut prin chinurile morţii şi au modificat capetele fiicelor 
mele, făcându-le prelungi, ca ele să se poată naşte vii. Şi 
probabil că nu s-ar fi încumetat să o facă ei înşişi, dacă mama 
regală nu ar fi adus din ţara Kuş vrăjitori ce locuiau în case de 
paie şi erau pricepuţi la astfel de lucruri. De aceea, nu te 
îngrijora din cauza vieţii mele sau a copilului care urmează să se 
nască, spune-mi numai dacă pot face ceva ca să nasc un băiat. 


După ce i-am ascultat vorbele, am înţeles bine că faraonul 
Akhenaton era lipsit de prejudecăţi şi mi s-a întărit convingerea 
că strămoşii marii regine-mamă trebuie să fi avut sângele 
negru, altfel, de unde ar fi putut ea şti despre existenţa unor 
practici atât de necunoscute, al căror secret, de obicei, se 
păstrează cu străşnicie? Ca medic şi ca egiptean, eu nu agream 
astfel de procedee. Totuşi, chibzuind bine asupra vorbelor, i-am 
spus: 

Doar Aton poate hotărî sexul copilului de la sânul mamei, nu 
stă în puterea nici unui om un astfel de lucru. Este drept că în 
multe ţări am auzit poveşti în care oamenii simpli credeau şi am 
văzut că femeile care doreau să nască băieţi purtau anumite 
talismane, dar, de multe ori, aceste talismane nu le ajutau, 
fiindcă şansele sunt egale pentru a naşte un băiat sau o fată. 
Totuşi, fiindcă deja tu ai născut două fete, este de aşteptat ca a 
treia oară să naşti un băiat, dar nu aş putea afirma că sigur aşa 
va fi. Eu sunt cinstit şi nu încerc să-ţi înşel speranţa cu vrăji şi 
farmece, în care eu însumi nu cred. Ele nu pot influenţa cu nimic 
ceea ce zeii au hotărât deja, cu oricât de mult aur ar fi 
răsplătite. 

Vorbele mele nu i-au fost pe plac şi ea nu mi-a mai zâmbit 
când s-a uitat la mine cu ochii ei limpezi şi reci, doar a spus: 

Soţul meu, faraonul Akhenaton, s-a născut din soare, fiindcă 
marea regină mamă s-a rugat la Heliopolis; naşterea lui este un 
secret al zeilor. Oare tu te îndoieşti de acest lucru? 

Ceva din răceala ei îmi zgândărea vanitatea, de-am îndrăznit 
să-i vorbesc aşa cum i-am vorbit, poate că şi vinul mi-a dat 
curajul să o fac şi m-am uitat, în timp ce-i vorbeam, spre preotul 
Ay. 

Pentru medicul din mine, am spus eu, nu există secret 
zeiesc, de altfel, nu te-aş sfătui să călătoreşti la Heliopolis, 
fiindcă tu ai tot ce-ţi trebuie la palat şi nu trebuie să uiţi că 
principiul vieţii faraonului este adevărul. Dacă ai fi fost stearpă 
an după an, nimic de spus, fiindcă regatul ar fi fost ameninţat să 
rămână fără urmaşi de sânge faraonic. Atât faraonul, cât şi tu, 
frumoasă Nefertiti, nu aveţi de ce vă plânge, fiindcă nu sunteţi 
sterpi, de aceea, nu trebuie să-ţi cufunzi inima în deznădejde, în 
continuare, este posibil să-ţi realizezi dorinţa. 


Ea şi-a ridicat mâinile de la piept, a respirat profund şi s-a 
uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să mă omoare. Dar ea ştia bine 
să-şi controleze mânia, aşa că mi-a spus pe un ton liniştit: 

Nu am înţeles nimic din cele ce mi le-ai spus, probabil 
înţelepciunea ta este prea mare pentru a fi accesibilă unei femei 
ca mine. Ar fi, de altfel, inutil, dacă aş înţelege totul, îmi ajunge 
răspunsul tău cinstit şi îţi mulţumesc pentru el. 

Atunci a intervenit Totmes în discuţie, a privit-o curajos drept 
în ochi şi i-a spus: 

Nefertiti, frumoasa frumoaselor, să naşti numai fete, care să- 
ţi moştenească frumuseţea! Lumea va fi atunci mai bogată. 
Micuța Meritaton este deja ca o bijuterie, este esenţa frumuseţii 
şi toate femeile de la curte încearcă să copieze forma perfectă a 
capului ei, prin tot felul de coafuri speciale. Eu aş vrea, dacă-mi 
dai voie, să-ţi fac un portret, care să păstreze frumuseţea ta 
pentru eternitate. 

Avea ceva magic Nefertiti, în frumuseţea ei era ceva care te 
ameţea. Mi-a părut rău de vorbele absurde pe care i le-am 
adresat. Ca să-mi repar greşeala, i-am dat câteva sfaturi în 
privinţa alimentelor care o pot fortifica l-am recomandat să 
mestece grăunţe de grâu în perioada în care se coc. M-am 
gândit că, dacă tot au putere aceste grăunţe să sporească 
potenţa unui bărbat, poate că mai au şi alte puteri. l-am mai 
spus: 

Se vorbeşte mult despre secretul zeilor, deşi nimeni nu-i 
spune pe nume. În fond, marele secret al zeilor este cum de 
rodeşte sămânţa bărbatului în pântecele femeii, toţi ar dori să 
cunoască acest secret pe care nimeni nu îl poate explica. 

Ea a zâmbit, a gustat puţin vin din cupa mea şi a spus: 

Eu sunt, într-adevăr, o femeie proastă şi, ca toate femeile, 
cred şi eu în farmece. Este bine că m-ai făcut să mă îndoiesc de 
puterea farmecelor. De fapt, vreau să nasc un copil sănătos, fie 
băiat, fie fată, după cum va voi Aton. 

Pe marginea cupei mele din aur a rămas o urmă de la buzele 
ei vopsite în roşu cărămiziu. Am fost atent să nu se piardă urma 
lăsată de buzele ei şi, mai târziu, un ghicitor, care socoteşte 
după urme firul întâmplărilor viitoare, mi-a spus că copilul care 
urmează să se nască va fi o fată, care va face din băiatul cu 
care se va căsători faraon peste regatul Egiptului. 


În aceeaşi seară, i-am arătat cupa lui Merit. Aveam două 
motive pentru care să fiu mândru în legătură cu această cupă, 
faptul că atât faraonul cât şi regina Nefertiti băuseră din ea. Eu 
nu râvneam la regina Nefertiti, fiindcă ea era o femeie 
inaccesibilă unui bărbat de rând, în plus, ochii ei, deşi erau 
limpezi, aveau o duritate care nu-mi plăcea. Dar Merit s-a uitat 
cu dispreţ la cupa de aur şi nici nu mi-a permis să o sărut. Şi mi- 
a spus că m-am îmbătat în palatul de aur. 

A doua zi dimineaţa, am mers împreună cu Merit să privesc 
cortegiul de sărbătoare al faraonului. Merit era îmbrăcată în 
veşminte asemănătoare celor care se purtau la curtea 
faraonului şi, chiar dacă se născuse într-o cârciumă, nu aveam 
de ce să-mi fie ruşine cu ea; am stat să privim procesiunea de 
pe aleea sfincşilor cu cap de berbec, în locurile rezervate pentru 
favoriţii faraonului. 

Nesocotite sînt gândurile omului; adevărul faraonului mă 
făcuse orb şi nu presimţeam răul care urma să se întâmple, 
deşi, după zilele fierbinţi, Teba sângera încă, fumul caselor arse 
încă se mai simţea şi dinspre Nil se răspândea miasma putredă 
a cadavrelor. 

Aleea  sfincşilor cu cap de berbec era împodobită de 
sărbătoare, oamenii se înghesuiau de ambele părţi ale ei ca să-l 
vadă pe faraon şi băieţii din Teba erau căţăraţi în pomii care 
străjuiau nesfârşita alee. Din loc în loc erau imense coşuri cu 
flori, pe care Pepitaton le pregătise, pentru ca lumea să le 
presare în faţa scaunului regal în care era purtat faraonul. Eram 
bine dispus, aş putea spune că eram chiar vesel şi mă gândeam 
că viitorul va aduce pentru Egipt libertate şi lumină; mă 
gândeam că în palat fusesem învestit cu cea mai importantă 
funcţie de la curte, aceea de trepanator regal, că băusem vin 
dintr-o cupă de aur. Alături de mine era o femeie frumoasă, care 
îmi era prietenă şi care mă ţinea de braţ, împrejurul nostru erau 
doar oameni bucuroşi, cu zâmbetul pe buze; faţa mulţimii 
flămânde din Teba nu se vedea. Era o tăcere impresionantă, era 
atâta linişte, că nu se auzea decât croncănitul corbilor care 
zburau din înaltul Templului prin oraş; corbii şi păsările de pradă 
părăsiseră piscurile munţilor atunci când începuse măcelul în 
Teba şi nu mai voiau să se întoarcă. 

Poate că a fost o greşeală că litiera regală era escortată de 
negri pictaţi, fiindcă, după ce i-a văzut pe negri, mulţimea a fost 


iritată. În fond, nu era spectator care să nu fi suferit vreo 
pierdere în urma tulburărilor abia încheiate. Mulţi îşi pierduseră 
casele în incendii, lacrimile multor femei încă nu se zvântaseră, 
rănile multor bărbaţi încă nu se închiseseră şi mulţimii nu-i prea 
ardea să zâmbească. În orice caz, faraonul Akhenaton, legănat 
în litiera sa, şi-a făcut apariţia deasupra capetelor mulţimii. El 
purta ambele coroane, cea în formă de crin şi cea în formă de 
papirus, braţele îi erau încrucişate pe piept, în mâini ţinea 
cravaşa regală şi sceptrul regal. Era imobil, ca o statuie de zeu, 
aşa cum obişnuiau în toate timpurile să se arate faraonii în faţa 
mulţimii. Tăcerea era înspăimântătoare, ca şi cum acest 
spectacol ar fi tăiat respiraţia oamenilor. La un moment dat, 
soldaţii, aşezaţi de-a lungul drumului, au rupt tăcerea şi, 
ridicându-şi lăncile, au început să-l aclame pe faraon. După 
aceea nobilii şi bogătaşii le-au urmat exemplul, i-au aclamat pe 
faraon şi au aruncat flori în faţa litierei. Dar, pe lângă tăcerea 
impresionantă a mulţimii, aceste aclamații erau slabe şi triste, 
ca bâzâitul unei muşte prăpădite, deşteptată într-o noapte de 
iarna, aşa că toţi îşi aruncau unul altuia priviri consternate. 

Apoi, conform obiceiului, faraonul a învârtit cravaşa şi 
sceptrul pentru a saluta mulţimea. Mulțimea s-a frământat şi a 
murmurat deodată. Atunci, ca zgomotul valurilor care lovesc 
stâncile pe timp de furtună, s-a auzit strigătul ei. Toată 
mulţimea urla jalnic: „Amon, Amon, dă-ni-l înapoi pe Amon, 
regele tuturor zeilor!” Mulțimea se agita şi ţipetele ei deveneau 
mai puternice; atunci vulturii şi păsările de pradă, care, probabil, 
îşi aminteau de masacrul din zilele anterioare, au început să 
zboare din toate părţile deasupra litierei regale şi oamenii au 
strigat: „Pleacă, faraon fals, pleacă!” 

Purtătorii litierei regale, speriaţi, s-au oprit, dar ofiţerii din 
gardă au urlat la ei să continue drumul; după aceea, mulţimea a 
reuşit să rupă cordonul de soldaţi şi a umplut aleea sfincşilor. In 
faţa litierei, oamenii s-au aşezat pe jos şi au împiedicat-o să 
înainteze. Nimeni nu a mai putut urmări ce s-a întâmplat mai 
departe; soldaţii au început să lovească oamenii din faţa litierei, 
pentru a deschide drum şi, până la urmă, au recurs la lănci şi la 
pumnale, fiindcă mulţimea înfuriată arunca cu pietre şi cu bețe 
în soldaţi; pe aleea sfincşilor a început, apoi, să curgă sângele şi 
s-a auzit un țipăt de agonie, mai puternic decât tot vacarmul 
acela de nedescris. Dar în faraon nimeni nu s-a încumetat să 


arunce vreo piatră, fiindcă mulţimea se temea să înfrunte zeii şi 
toată lumea ştia că faraonul se născuse din soare, ca toţi 
faraonii. Persoana lui era sacră şi nici un om nu ar fi îndrăznit să 
ridice braţul împotriva lui nici în vis, chiar dacă-l detesta. Cred 
că nici preoţii nu s-ar fi încumetat să ridice mâna împotriva 
faraonului, aşa ceva niciodată nu se întâmplase. De aceea, 
faraonul a putut să urmărească liniştit tot ceea ce se petrecea în 
jurul lui. Şi, renunțând la poziţia lui imobilă, faraonul s-a ridicat 
în picioare şi le-a ordonat soldaţilor să nu mai lovească 
mulţimea, dar nimeni nu l-a auzit în zgomotul de nedescris care 
era. 

Mulțimea lovea cu pietre în soldaţi, la rândul lor, soldaţii se 
apărau şi-şi masacrau adversarii. Strigătul mulţimii se auzea 
continuu: „Amon, Amon, dă-ni-l înapoi pe Amon!” şi mulţimea 
mai striga: „Pleacă din Teba, faraonule fals, pleacă din Teba!”. 
După aceea, mulţimea a pătruns în locul unde eram şi eu, loc 
rezervat nobililor şi bogătaşilor, şi toţi au început să fugă, iar 
femeile şi-au abandonat florile şi flacoanele parfumate. 

Atunci, Horemheb a ordonat trâmbiţaşilor să sune, carele de 
luptă au apărut din curţile şi de pe străduţele unde fuseseră 
ascunse până atunci pentru a nu irita mulţimea. Carele au 
înaintat încet, ordonat. Horemheb poruncise să fie scoase 
secerile de pe care, dar cu toate astea, tot a fost strivită o 
mulţime de oameni. Apoi, carele de luptă au înconjurat litiera în 
care era faraonul şi au permis înaintarea procesiunii, protecţia 
familiei regale şi a cortegiului. Dar mulţimea nu s-a dispersat 
decât după ce a văzut că barca regală traversează Nilul. După 
aceea, a urlat de bucurie, dar acel urlet a fost mai 
înspăimântător decât urletul de ură, iar nelegiuiţii care se 
amestecaseră în mulţime, profitând de dezordine, au pătruns în 
casele bogate ca să le jefuiască şi iarăşi au trebuit să intervină 
soldaţii pentru a restabili ordinea. Oamenii au plecat la casele 
lor, a venit din nou seara şi corbii au început să-şi dispute 
cadavrele de pe aleea sfincşilor cu cap de berbec. 

Aşa că, întâia oară, faraonul Akhenaton a putut vedea atunci 
cu ochii lui furia mulţimii şi sângele curgând pentru zeul lui şi 
niciodată nu a mai putut uita acel spectacol de ură, care a 
otrăvit dragostea lui pentru oameni şi a rupt ceva din inima lui 
mare. Dar patima lui pentru Aton a devenit şi mai puternică şi el 
a poruncit ca toţi cei care vor mai rosti numele lui Amon sau îi 


vor păstra numele înscris pe vase şi lucruri să fie trimişi la 
minele de cupru. Oamenii refuzau să se denunțe unii pe alţii, de 
aceea, denunţuri nu au venit decât de la tâlhari şi de la sclavi; 
nimeni nu mai putea fi în siguranţă şi mulţi oameni cinstiţi şi 
respectabili au fost trimişi în mină pentru crima de a fi rostit 
numele lui Amon, iar denunţătorii au intrat în posesia averii lor 
în numele lui Aton. 

Am povestit cu anticipație toate aceste lucruri, pentru a-mi 
explica mie însumi cum de a fost posibil să se întâmple ceea ce 
s-a întâmplat. 

Chiar în acea noapte, am fost chemat urgent la palatul de 
aur, fiindcă faraonul a avut o criză puternică de epilepsie şi 
medicii se temeau că va muri; ei voiau să împartă 
responsabilitatea morţii lui cu mine, dacă tot le vorbise faraonul 
atât de favorabil despre mine. El era inconştient de câteva ore, 
mâinile şi picioarele îi erau reci şi nu i-am simţit pulsul. Dar el şi- 
a recăpătat cunoştinţa, din gura lui a început să curgă sânge, 
fiindcă în timpul delirului îşi muşcase cu putere limba. Cînd şi-a 
revenit, el a ordonat ca toţi medicii de la Casa Vieţii să plece şi 
nu m-a reţinut decât pe mine lângă el. După ce ei au plecat, mi- 
a spus: 

Anunţă corăbierii şi pe toţi aceia care-mi sunt prieteni şi care 
vor să mă urmeze, fiindcă vreau să plec din Teba; viziunea mea 
mă va conduce pe un pământ care nu aparţine nici unui zeu şi 
nici unui om. Acest pământ îl voi închina lui Aton, voi construi 
acolo un oraş, care va fi oraşul lui Aton, şi niciodată nu mă voi 
mai întoarce în Teba. 

Şi el a mai spus: 

Oamenii din Teba sunt înveninaţi. De atâta ură, nu a avut 
parte nici unul dintre strămoşii mei, nici chiar de la popoarele 
duşmane. Voi părăsi Teba, o voi lăsa să-şi rumege tenebrele. 

Era în plin extaz şi a vrut să fie imediat purtat până la 
corabie, cu toate că era bolnav; nici nu a vrut să audă sfaturile 
pe care i le-am dat. 

Dar Horemheb mi-a spus: 

Lasă că este mai bine aşa, poporul Tebei va avea ceea cea 
dorit, faraonul Akhenaton va face ceea ce doreşte şi fiecare va fi 
mulţumit, aşa că se va restabili liniştea în Egipt. 

Akhenaton avea o expresie rătăcită, ochii lui priveau în gol şi 
mi-am spus că, poate, hotărârea lui era bună, fiindcă schimbând 


locul, văzând alţi oameni în jurul lui, care să nu-l urască, se va 
vindeca. L-am însoţit pe faraon în călătoria din josul Nilului şi el 
a fost atât de nerăbdător, că nici nu a vrut să mai aştepte 
familia regală şi a plecat înaintea tuturor, escortat de corăbiile 
de război ale lui Horemheb. 

Corabia uşoară a faraonului, cu pânzele desfăşurate, a 
început să plutească pe Nil şi Teba a dispărut în urma noastră 
cu templele şi obeliscurile ei cu vârfuri aurite, au dispărut şi cei 
trei munţi care străjuiesc de-o eternitate Teba. Dar Teba a fost 
cu noi şi ne-a urmărit tot drumul, fiindcă fluviul forfotea de 
crocodili înspăimântători, care loveau apa cu cozile lor mari, şi 
am văzut de o sută de ori o sută de cadavre umflate de apă şi 
nu era nici un stufăriş lângă mal unde să nu vezi vreun cadavru 
eşuat, din cauză că veşmântul sau părul i se încurcase în stuf. 
Pentru zeul lui Akhenaton muriseră atâţia oameni, dar el, 
faraonul, nu a văzut cadavrele, fiindcă s-a odihnit în cabina 
corăbiei regale, pe covoarele moi, în timp ce slujitorii îi ungeau 
trupul cu uleiuri parfumate şi ardeau mirodenii împrejurul lui, ca 
el să nu simtă mirosul pestilenţial al cadavrelor. 

După zece zile de călătorie, Nilul a fost din nou curat şi 
faraonul, întremat, s-a putut urca pe punte să privească 
peisajul. Pământul era galben, fiindcă era vară, ţăranii 
strângeau recolta şi seara mânau vitele la Nil ca să le adape, 
păstorii cântau din fluiere, iar când au aflat că faraonul 
călătoreşte pe Nil în corabia regală, oamenii din satele de la mal 
au apărut cu ramuri de palmier să-l salute pe faraon. Mai mult 
decât de pe pe urma oricărui leac pe care i l-am dat eu, uitându- 
se la oamenii bucuroşi, care agitau ramurile de palmier şi-i 
slăveau numele, faraonul s-a simţit sănătos ca niciodată şi a 
poruncit să fie ancorată corabia, a coborât pe mal şi le-a vorbit 
oamenilor, le-a atins mâinile şi a binecuvântat cu mâinile lui 
copiii şi femeile, care, probabil, nu l-au mai uitat niciodată. Chiar 
şi oile, timide, se apropiau de el şi-i miroseau veşmintele şi el 
râdea fericit. Nu se apăra de soare, fiindcă discul solar era zeul 
lui. Chiar dacă era un zeu ucigaş în zilele toride de vară, totuşi, 
era zeul lui şi el îşi expunea faţa la soare şi pielea lui era 
aprinsă, avea febră, spiritul lui era răscolit de pasiune, ochii îi 
erau în flăcări. 

Când venea noaptea, faraonul veghea la proră şi privea 
stelele. Intr-o astfel de noapte, mi-a spus: 


— Voi împărţi toate domeniile zeului fals celor care nu au 
altă avere decât pielea de pe ei şi care-şi câştigă pâinea cu 
munca braţelor lor, ca ei să fie fericiţi şi să slăvească numele lui 
Aton. Le voi dărui lor toate pământurile, inima mea va fi fericită 
când voi vedea copii sănătoşi, femei care râd şi bărbaţi care 
muncesc în numele lui Aton, fără să urască pe nimeni, fără să se 
teamă de nimic. 

El a mai spus: 

— Inima omului este plină de tenebre şi nu aş fi crezut 
niciodată că aşa este, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei. Fiindcă 
lumina din sufletul meu este curată, eu nu înţeleg tenebrele. 
Când lumina străluceşte în inima mea, eu uit că există întuneric 
în alte inimi. Dar este un adevăr că mulţi oameni nu-l pot 
înţelege pe Aton, cu toate că îl văd, cu toate că simt dragostea 
lui, fiindcă ei au trăit într-un veşnic întuneric, ochii lor nu înţeleg 
lumina şi ei se tem că lumina îi va orbi. De aceea, îi voi lăsa in 
pace şi nu-i voi mai deranja, dacă ei nu mă vor deranja şi nu-mi 
vor dispreţui zeul; mă voi înconjura numai cu aceia care mă 
iubesc, voi trăi împreună cu ei şi nu mă voi mai îndepărta de ei 
niciodată, fiindcă nu mai vreau să încerc acele înspăimântătoare 
dureri de cap pe care le-am încercat, care-mi schingiuiesc 
spiritul şi care sunt o nelegiuire pentru Aton. 

Contemplând stelele, mi-a spus: 

Urăsc noaptea, nu iubesc tenebrele, mi-e teamă de noapte şi 
nu-mi plac stelele, fiindcă atunci când strălucesc pe cer, şacalii 
ies din ascunzişurile lor şi leii rag; atât şacalii cât şi leii sunt 
însetaţi de sânge. Pentru mine, Teba este o noapte, de aceea, 
am părăsit-o, scârbit de toţi bătrânii ei şi de toţi zeii ei falşi. 
Speranţa mea este în tineri şi în copii, fiindcă ei vor aduce 
primăvara lumii, după ce vor înţelege doctrina lui Aton, ei se vor 
purifica de rău şi, apoi, toată lumea se va purifica de rău. Vreau 
să schimb învăţătura din şcoli, să înlocuiesc textele vechi de 
lectură cu texte noi. Doresc să se simplifice scrierea, fiindcă nu 
e nevoie de imagini pentru a înţelege ceea ce este scris, vreau 
să se folosească scrierea simplă, care se poate învăţa mai 
repede, ca să nu mai existe diferenţă între scribi şi oamenii din 
popor. Oamenii din popor vor învăţa scrisul, vreau ca în oricare 
sat din Egipt, cât de mic va fi el să fie, să existe un om care să 
ştie să citească mesajele pe care eu le voi trimite, fiindcă le voi 


scrie despre toate lucrurile pe care oamenii vor dori să le 
cunoască. 

Cuvintele lui mă îngrozeau, fiindcă eu cunoşteam deja noua 
scriere, care era uşor de învăţat şi de citit, dar această scriere 
nu era sacră şi nici nu era atât de frumoasă şi de bogată ca 
scrierea veche, de aceea, toţi scribii adevăraţi o dispreţuiau. l- 
am spus: 

Scrierea populară este urâtă şi grosolană şi nici nu este 
sacră. Oare ce se va alege din Egipt dacă fiecare om va şti să 
scrie? Aşa ceva nu a mai fost niciodată. Dacă toţi oamenii vor şti 
să scrie, nimeni nu va mai vrea să muncească, pământul va 
rămâne fără lucrători şi poporul nu va trage nici un profit de pe 
urma faptului că va şti să scrie şi să citească, dimpotrivă, va 
muri de foame. 

Nu ar fi trebuit să-i vorbesc aşa, fiindcă el s-a întristat 
deodată, deşi fusese atât de entuziast puţin mai înainte, şi a 
exclamat: 

Atât de aproape de mine sunt tenebrele. Tenebrele cresc 
lângă mine, Sinuhe. Chiar şi tu te îndoieşti de bunele mele 
intenţii? Oare şi tu eşti un obstacol în drumul meu? Dar, cu toate 
tenebrele de care sunt înconjurat, află că adevărul arde în mine 
ca focul şi ochii mei văd dincolo de toate obstacolele. Aşa cum 
alţi ochi văd doar când privesc printr-o apă limpede, eu văd 
lumea care va fi. In acea lume nu va mai fi nici ură, nici teamă, 
oamenii vor împărţi pâinea între ei ca fraţii, nu vor mai fi nici 
bogaţi, nici săraci, toată lumea va fi la fel şi fiecare va şti să 
scrie şi să citească ceea ce eu voi scrie. Nimeni nu va mai spune 
altui om „sirian murdar” sau „negru mizerabil”, fiecare om va fi 
fratele fiecărui om şi nici războaie nu vor mai fi. lată ce văd ochii 
mei, iată ce inima mea simte, este o forţă ciudată în ea, o 
bucurie, îmi este teamă că inima mea să nu plesnească de 
preaplinul din ea 

Nu mă mai îndoiam că el este nebun, i-am recomandat să se 
întindă şi să se odihnească puţin şi l-am rugat să bea o licoare 
calmantă. Dar cuvintele lui se răsuceau ca un pumnal în inima 
mea şi eram gata-gata să-i împărtăşesc doctrina. Am văzut 
oameni aparţinind multor altor popoare, ştiam că, dacă făceai 
abstracţie de veşminte, obiceiuri şi zei, oamenii erau la fel, 
oriunde vor fi locuit ei, am văzut multe oraşe şi, la urma 
urmelor, toate oraşele se asemănau, între ele. Ca medic, 


puteam să afirm, fără nici o ezitare, că nu era nici o deosebire 
între un egiptean bogat şi un egiptean sărac, între un egiptean 
şi un sirian; de altfel, datoria unui medic este să aline suferinţa 
oricui. De aceea, i-am spus inimii mele: „Nebunia lui este mare 
şi se datorează, fără îndoială, bolii lui sacre, dar, în acelaşi timp, 
nebunia lui este plăcută şi contagioasă, chiar dacă mintea mea 
cugeta că o astfel de lume pe care el vrea să o construiască nu 
poate exista decât, probabil, în ţara de Dincolo”. 

Dar inima mea a strigat că adevărul lui este mai mare decât 
toate adevărurile lumii care s-au rostit până atunci şi inima mea 
a spus că, în numele acestui adevăr, îl voi urma pe el, chiar 
dacă ştiu că sângele şi moartea îi vor însoţi paşii şi că, dacă va 
trăi destul de mult, ar putea transforma Egiptul într-o ruină. 

În întunericul nopţii, m-am uitat la bolta înstelată şi mi-am 
spus: „Eu, Sinuhe, sunt un străin în lumea aceasta şi nici nu ştiu 
cine m-a născut. Prin voia mea am ajuns medicul săracilor din 
Teba, aurul şi argintul nu mă atrag şi cu toate că prefer o gâscă 
friptă pâinii goale şi vinul apei, nimic nu-mi este atât de necesar 
încât sa nu pot renunţa la el. Atunci, dacă tot nu sunt legat de 
nimic, de ce nu l-aş susţine în slăbiciunea lui pe faraon? de ce n- 
aş fi alături de el? de ce nu l-aş încuraja, dar fără să-l mai tulbur 
cu îndoielile mele? Fiindcă el este faraon, are puterea în mâinile 
lui, fiindcă nu există în lume ţară mai bogată şi mai fertilă decât 
Egiptul, poate că Egiptul ar putea supravieţui acestei încercări. 
Şi, dacă ar fi posibil să se realizeze în Egipt ceea ce voieşte el, 
va începe o altă epocă a lumii, toţi oamenii vor fi fraţi, nu va mai 
exista un om mai bogat sau mai sărac decât altul. Niciodată încă 
nu i s-a oferit omului aşa o ocazie de a-şi realiza aspiraţiile; 
norocul este că el s-a născut faraon şi nu cred că o asemenea 
ocazie se va mai repeta vreodată, aşa că adevărul ar putea ieşi 
învingător”. 

Aşa am început să visez eu cu ochii deschişi în corabia 
regală, care se legăna pe valurile Nilului; vântul nopţii purta 
mirosul de grâu pârguit şi vânturat. Era rece noaptea, îmi erau 
reci mâinile şi picioarele. Mi-am schimbat gândurile şi am spus 
descurajat inimii mele: „Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi aflat şi 
Kaptah aici, mi-ar fi prins bine să ascult vorbele lui. Chiar dacă 
eu sunt un medic renumit şi pot vindeca multe boli, tot nu pot 
face nimic, lumea este atât de bolnavă şi trăieşte în atâta 
mizerie, încât nici cel mai înţelept medic, mai înţelept decât toţi 


medicii lumii, nu ar putea-o vindeca de răul care o macină; chiar 
de-ar şti să vindece toate bolile, medicina nu are nici o putere. 
La fel, el, faraonul, care poate vindeca sufletul omenesc, el nu 
poate fi pretutindeni şi nu i-ar ajunge o viaţă pentru a forma pe 
alţii, care să vindece umanitatea. Sunt oameni care au inima 
atât de împietrită, încât adevărul este indiferent pentru ei”. 

Bineînţeles, Kaptah mi-ar fi spus: „Chiar dacă va veni o 
vreme când nu vor mai fi nici săraci, nici bogaţi, întotdeauna vor 
exista oameni înţelepţi şi oameni proşti, oameni vicleni şi 
oameni naivi. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi întotdeauna. Cel 
puternic pune piciorul pe grumazul celui slab, cel viclean profită 
de cel naiv şi-l face să muncească pentru el, fiindcă omul este 
un animal mincinos şi chiar şi atunci când este bun, nu este în 
întregime bun. Nu este posibil ca un om să devină aşa, deodată, 
bun, după ce s-a sculat din somn. Tu ai văzut deja unde s-a 
ajuns din cauza bunătăţii faraonului. Cei care-l ridică cel mai 
mult în slăvi sunt, fără îndoială, crocodilii din Nil şi corbii, care 
au mâncat pe săturate în numele lui Aton”. 

Faraonul mi-a vorbit şi eu i-am vorbit inimii mele, dar inima 
mea era slabă şi neputincioasă 

In cea de-a cincisprezecea zi am ajuns pe pământul care nu 
aparţinea nici unui zeu şi nici unui om. Colinele se vedeau 
departe, în zare, albastre şi aurii, pământul nu era cultivat, erau 
doar câţiva păstori în acel loc, care locuiau în nişte colibe din 
stuf la malul Nilului. Acolo, faraonul a coborât din corabie şi a 
binecuvântat pământul în numele lui Aton, acolo urma să fie 
construit Oraşul Orizontului lui Aton, noua capitală a Egiptului. 

Una după alta, soseau în fiecare zi corăbii şi bărci. După 
câteva zile, toţi constructorii şi arhitecţii cei mai buni din Teba şi 
din tot Egiptul îl urmăreau pe faraon, care le explica unde 
doreşte să fie străzile, unde doreşte să fie construit palatul de 
aur şi templul lui Aton şi, pe măsură ce soseau oamenii de la 
curte, unde urmau să fie construite palatele lor. Imediat, au 
început lucrările pentru construcţia cheiului, unde urmau să 
acosteze corăbiile, dar mai întâi au fost alungaţi păstorii şi 
colibele lor au fost distruse. Pentru constructori, faraonul a ales 
un loc în afara oraşului şi, mai înainte a de începe construcţia 
propriu-zisă a oraşului, ei au trebuit să-şi construiască propriile 
case din lut, cinci străzi de la nord la sud şi cinci străzi de la 
răsărit la apus, fiecare casă cu aceeaşi înălţime, fiecare casă cu 


câte două camere; după aceea, în fiecare casă vatra a fost în 
acelaşi loc, în fiecare casă covoarele pe care se dormea erau 
amplasate la fel şi oalele de bucătărie la fel, fiindcă faraonul a 
dorit ca toţi constructorii să fie egali între ei şi să locuiască în 
pace în oraşul lor slăvind numele lui Aton. 

Dar slăveau ei oare numele lui Aton? Dimpotrivă, amărâţi, îl 
blestemau pe Aton şi-l blestemau şi pe faraon, pe care nu-l 
puteau înţelege, fiindcă îi adusese din oraşul lor în acel deşert, 
fără străzi şi fără cârciumi, plin doar de nisip şi de stuf. Nici una 
dintre femeile constructorilor nu era mulţumită, fiindcă fiecare 
dintre ele ar fi vrut să aprindă focul pentru pregătirea mâncării 
în faţa casei, după cum erau obişnuite, dar faraonul interzisese 
acest lucru. Ele mutau fără încetare, mormăind, covoarele şi 
vasele de bucătărie dintr-un loc în altul, fiindcă, oricât de sărac 
ar fi cineva, încearcă să se înşele singur şi să-şi aranjeze 
lucrurile altfel decât vecinul său, nimeni nu poate să suporte 
uniformitatea. Cele care aveau mulţi copii le pizmuiau pe cele 
care nu aveau, fiindcă se bucurau de un spaţiu de locuit mai 
mare. Celor obişnuiţi cu podeaua din pământ bătătorit, 
pardoseala din argilă li se părea nesănătoasă şi murdară, iar cei 
care erau obişnuiţi cu argila spuneau că argila din Oraşul 
Orizontului lui Aton nu era argilă adevărată, ci argilă 
blestemată, fiindcă crăpa la spălare. 

Ei ar fi vrut să planteze legume în faţa caselor lor, pe stradă, 
cum erau obişnuiţi, şi nu erau mulţumiţi de terenurile dăruite de 
faraon în afara oraşului, spuneau că acolo nu este suficientă apă 
şi se văitau că nu pot să care bălegarul până acolo, ca să 
îngraşe pământul. Ei îşi întindeau rufele ca să se usuce pe 
frânghii care traversau strada şi-şi ţineau caprele în casă, deşi 
faraonul le interzisese, din motive de curăţenie şi pentru a-i 
proteja pe copii. 

Eu încă nu am mai văzut oraş cu oameni atât de nemulţumiţi 
şi arţăgoşi ca oraşul constructorilor, atâta timp cât a durat 
ridicarea noii capitale. Până la urmă, s-au adaptat şi s-au 
resemnat, au încetat să-l mai blesteme pe faraon şi nu s-au mai 
gândit la fostele lor case, după care suspinaseră atât, în care, de 
fapt, nici nu doriseră să se mai întoarcă vreodată. Totuşi, au 
ţinut în continuare caprele în casă, fiindcă faraonul n-avea cum 
să-i împiedice să o facă. 


Apoi au venit inundaţiile şi iarna, dar faraonul nu s-a mai 
întors în Teba; se încăpăţânase să locuiască în continuare pe 
corabia regală şi de acolo guverna ţara. Fiecare piatră pusă, 
fiecare coloană ridicată îl bucurau şi adesea, văzând cum se 
ridicau frumoasele case din lemn de-a lungul străzilor, râdea 
răutăcios, fiindcă-i aminteau de Teba, şi gândindu-se la Teba, 
simţea cum otrava i se strecura în suflet. El a folosit tot aurul pe 
care a putut să-l ia de la preoţii lui Amon pentru construirea 
Oraşului Orizontului lui Aton, iar pământurile zeului blestemat 
au fost împărţite săracilor care voiau să se ocupe de cultivarea 
lui. Fiecare corabie care naviga în susul fluviului era oprită în 
Oraşul Orizontului lui Aton şi toată încărcătura îi era cumpărată, 
aşa că faraonul şi-a făcut duşmani peste duşmani în Teba, iar 
preţul lemnului şi pietrei a crescut foarte mult în acea vreme şi 
un om putea câştiga o avere dacă cumpăra la prima mână 
bârne de lemn din Oraşul Orizontului lui Aton. Pe lângă 
constructorii de la început, încetul cu încetul, au mai venit mulţi 
alţii, care locuiau în bordeie de trestie la malul apei şi 
confecţionau cărămizi din argilă. Ei au construit străzile şi 
canalele de irigație, ei au săpat lacul sacru al lui Aton în parcul 
faraonului. Dună ce au trecut inundaţiile, pe Nil au fost aduşi cu 
corăbiile arbuşti şi arbori care au fost plantați în oraş, au fost 
aduşi chiar si pomi fructiferi, aşa că faraonul, în următoarea 
vară, a putut culege cu mâna lui primele curmale, smochine şi 
rodii care s-au copt în oraşul lui Aton. 

Ca medic, eu am avut foarte mult de lucru, fiindcă în timp ce 
faraonul se vindecase, se simţea bine şi se bucura de oraşul 
care se ridica în deşert, li se întâmplau multe accidente 
oamenilor care drenau pământul şi constructorilor. lar înainte de 
a fi terminat de construit cheiul, crocodilii au atacat mulţi 
oameni care trebuiau să intre în apă şi să lucreze. Nimic nu este 
mai îngrozitor ca strigătul disperat ai unui om pe jumătate prins 
în gura unui crocodil, care-l trage pentru a-l devora în ascunzişul 
său. Faraonul, ocupat doar de adevărul lui, nu vedea aceste 
lucruri, însă proprietarii de corăbii au plătit vânători de crocodili 
aduşi din Egiptul de Jos, care trebuiau să curețe fluviul de aceste 
animale îngrozitoare. Mulţi susțineau că crocodilii ar fi venit în 
urma corăbiei, care l-a dus pe faraon de la Teba în Oraşul 
Orizontului lui Aton, eu nu pot să spun că nu va fi fost aşa, 
fiindcă ştiu că crocodilii, deşi sunt nişte animale teribil de rele, 


sunt inteligenţi. Totuşi, este greu de crezut că crocodilii vor fi 
făcut o legătură între corabia faraonului şi cadavrele care 
pluteau pe Nil, în ciuda inteligenţei lor. 

Dar, până la urmă, inteligenţa nu i-a ajutat la nimic, fiindcă, 
după ce au fost vânaţi cu înverşunare de oamenii din Egiptul de 
Jos, plătiţi cu cupru de corăbieri au abandonat Oraşul Orizontului 
lui Aton, ceea ce, de fapt, este o dovadă în plus că sunt nişte 
animale inteligente. lar după aceea, reşedinţa lor a fost mai în 
josul Nilului, aproape de Memfis, acolo unde Horemheb îşi 
instalase cartierul general de război. 

Trebuie să povestesc că, după ce apele s-au retras în matca 
lor, în Oraşul Orizontului lui Aton au sosit Horemheb şi nobilii de 
la curte. Horemheb a venit doar pentru a-l convinge pe faraonul 
Akhenaton să renunţe la hotărârea lui de dizolvare a armatei 
Egiptului. Faraonul îi ordonase să-i concedize pe negri şi pe 
şardani şi să-i trimită acasă la ei, dar Horemheb, sub diverse 
pretexte, a amânat să execute acest ordin, fiindcă el se aştepta 
ca revolta să izbucnească în Siria şi nu se înşela când prevedea 
acest lucru şi, dacă ar fi fost aşa, acolo ar fi trimis, mai degrabă, 
trupe. După tulburările din Teba, negrii şi şardanii nu mai erau 
agreaţi în tot Egiptul şi orice egiptean scuipa cu dispreţ când 
vedea un negru sau un şardan. 

Dar faraonul Akhenaton nu voia să renunţe la hotărârea lui şi 
Horemheb şi-a pierdut timpul în zadar. Conversaţia lor se 
desfăşura în fiecare zi la fel. Horemheb spunea: 

— În Siria domneşte o mare nelinişte şi garnizoanele de 
acolo sunt slabe. Nu cred că mă înşel când afirm că Aziru aţâţă 
ura sirienilor împotriva Egiptului şi, fără îndoială, până la 
momentul potrivit, ei nu se vor revolta pe faţă. 

lar faraonul Akhenaton spunea: 

Ai văzut mozaicul de pe pardoseala palatului meu, executat 
în stilul cretan, cu rațe care-şi iau zborul din stuf? Nu-mi mai tot 
vorbi despre revolte posibile în Siria, eu nu cred că aşa ceva 
este posibil, fiindcă i-am trimis fiecărui rege crucea vieţii. Şi, în 
mod deosebit, Aziru este prietenul meu. Ca dovadă a prieteniei 
lui, după ce a primit crucea vieţii, pe care i-am oferit-o, el a 
construit în ţara amoriţilor un templu în cinstea lui Aton. Mai 
bine, vino să-ţi arăt coloanele lui Aton din faţa palatului meu, 
mi-a fost la început teamă că nu vor fi arătoase, dar arată bine, 
chiar dacă sunt construite din cărămizi. Mă îngrozesc numai la 


gândul că sclavii şi-ar putea risca viaţa muncind la carierele de 
piatră pentru Aton, de aceea am preferat cărămida. Dar, revin la 
Aziru, fiindcă observ că eşti nervos când îţi vorbesc despre 
coloanele lui Aton, tu nu ai de ce să te îndoieşti de cinstea lui, 
fiindcă eu am primit de la el numeroase tăblițe de argilă şi el se 
arată foarte interesat de Aton şi, dacă tu doreşti, pot să-ţi arăt 
acele epistografe pentru a te convinge, arhivarii le-au pus în 
ordine. 

Horemheb spunea: 

Dacă insişti, pot să împrăştii apa din trupul meu pe aceste 
tăblițe, ele sunt la fel de meschine şi de mincinoase ca şi el. Dar, 
dacă tu eşti atât de hotărât să dizolvi armata Egiptului, permite- 
mi cel puţin să întăresc posturile de la frontieră, fiindcă deja 
triburi din sud pătrund cu cirezile lor pe păşunile Egiptului, iar în 
tara Kuş au mutat pietrele de hotar şi au incendiat satele 
aliaţilor noştri negri şi, nu-i de mirare, fiindcă în satele acelea, 
casele sunt construite din stuf. 

Akhenaton răspundea: 

Nu cred că ei au intenţii rele, este sărăcia aceea care-i 
împinge la astfel de fapte. Aliaţii noştri ar trebui să împartă cu 
triburile din sud păşunile, am să le trimit şi lor crucea vieţii. Nici 
nu cred, de altfel, că ei dau foc intenţionat satelor, singur ai 
spus că aceste case de stuf iau foc uşor şi nu trebuie, pentru 
câteva incendii, acuzaţi toţi oamenii triburilor din sud. Dar, dacă 
tu vrei, n-ai decât să întăreşti graniţele cu Siria şi cu ţara Kuş, 
fiindcă misiunea ta este să asiguri securitatea Egiptului şi eu 
sunt de acord ca soldaţii să păzească graniţele, însă eu nu vreau 
nicidecum, o armată regulată în Egipt. 

Horemheb spunea: 

În orice caz, Akhenaton, prietenul meu nebun, ai putea să-mi 
permiţi să reorganizez tot sistemul de gardă din ţară, fiindcă 
soldaţii eliberaţi din armată jefuiesc case, lovesc cu ciomegele 
oameni care li se împotrivesc şi fură de la ţărani până şi pielea 
de pe ei, aşa încât, ţăranii nici nu au cum să-şi mai plătească 
impozitele. 

Atunci, faraonul Akhenaton îi spunea pe un ton povăţuitor: 

Vezi, Horemheb, acestea sunt consecinţele faptului că nu te- 
ai supus ordinelor mele. Dacă tu le-ai fi vorbii soldaţilor mai 
multe despre Aton, ei nu ar fi ajuns să jefuiască, fiindcă ar fi 
cunoscut ce înseamnă binele şi adevărul; acum, în inima lor, 


încă mai sălăşluieşte întunericul, loviturile pe care tu ai dat ordin 
să li se tragă, încă le ard spinările şi ei nu ştiu ce fac. Ai 
observat că şi cea de-a doua fiică a mea a învăţat să meargă? 
Uite, Meritaton se plimbă ţinând-o de mână pe cea mică; ele au 
şi o gazelă cu care se joacă şi le însoţeşte la plimbare. În rest, 
nu am nimic împotrivă, dacă pe soldaţii reformaţi din armată îi 
vei plăti să păzească graniţele Egiptului, de jur-împrejur, dar nu 
vreau ca ei să fie într-o armată instruită pentru război, fiindcă 
neîncrederea generează neîncredere şi noi trebuie să le arătăm 
ţărilor vecine că Egiptul nu doreşte război, orice ar fi să se 
întâmple. 

Oare nu ar fi mai înţelept să vindem carele de luptă lui Aziru 
sau hitiţilor, fiindcă ei ar plăti bine, atât pentru care cât şi pentru 
cai? întreba ironic Horemheb. Înţeleg că tu nu vrei să întreţii o 
armată, care să consolideze puterea Egiptului, tu preferi ca 
toate bogăţiile Egiptului să fie înghiţite de mlaştini şi de 
cărămizi. 

In felul acesta ei discutau în fiecare zi. Până la urmă, cu toată 
încăpăţânarea lui, Horemheb nu prea s-a ales cu nimic din ceea 
ce voia. Totuşi, faraonul l-a numit pe Horemheb comandant al 
trupelor de frontieră şi al gardienilor din tot Egiptul, numai că 
gardienii nu trebuiau să aibă decât lănci cu vârfuri din lemn, 
acesta era ordinul faraonului, cât despre numărul lor, Horemheb 
era liber să hotărască. 

Aşa că, Horemheb a convocat toţi şefii de gardă din toate 
zonele Egiptului la Memfis, fiindcă Memfisul era în mijlocul 
Egiptului, la frontiera dintre Ţara de Jos şi Ţara de Sus. Tocmai 
când urma să se îmbarce pe corabia lui de război, pentru a 
pleca în Memfis, au sosit mesagerii cu epistografe alarmante din 
Siria, aşa că, speranţa s-a aprins în inima lui Horemheb. Aceste 
mesaje spuneau că regele Aziru, informat despre tulburările din 
Teba, hotărâse că este cel mai potrivit moment pentru a lua cu 
asalt oraşele din apropierea frontierei. Megidonul, care era cheia 
de la poarta Siriei, se răzvrătise, trupele lui Aziru asediau 
cetatea, de aceea, garnizoana egipteană din Megidon cerea 
ajutor faraonului. 

Dar faraonul i a spus lui Horemheb: 

Eu cred că Aziru nu are nici o vină, el este un bărbat 
pătimaş, care se înfierbântă repede, dar el este corect; mai 
degrabă cred că reprezentanţii mei din Megidon îl vor fi jignit în 


vreun fel, de aceea a atacat el cetatea. Dar, ca treburile să 
meargă mai bine, ceva tot pot face, îmi pare rău că nu m-am 
gândit mai înainte la acest lucru. Uite, fiindcă un oraş al lui Aton 
se construieşte aici, în ţara pământului negru, ca să protejeze 
Egiptul, trebuie să construiesc şi în Siria un oraş al lui Aton, 
chiar şi în ţara Kuş. Aceste oraşe ale lui Aton pe care le voi ridica 
vor fi oraşele de unde vor fi guvernate Siria şi ţara Kuş. 
Megidonul este la răscrucea drumurilor caravaniere, cred că 
Megidonul ar fi putut fi cel mai bun loc. Din păcate, acum sunt 
tulburări în Megidon, aşa că nu-i tocmai timpul potrivit pentru a 
construi acolo oraşul lui Aton. Dar tu mi-ai vorbit mai demult 
despre lerusalim, unde tu ai înălţat un templu lui Aton, în timpul 
războiului cu khabirii, război pentru care nu te voi putea ierta 
niciodată. Este drept că nu este aşa de bine aşezat ca 
Megidonul, dar acolo va fi oraşul lui Aton şi capitala Siriei, chiar 
dacă acum lerusalim nu este decât un sat mizerabil. 

După ce a ascultat aceste vorbe ale faraonului, Horemheb şi- 
a rupt cravaşa de aur în bucăţi, le-a aruncat la picioarele 
faraonului, apoi, fără să mai rostească nici un cuvânt, a plecat şi 
s-a îmbarcat pe corabia de război cu care trebuia să ajungă în 
Memfis ca să reorganizeze gărzile. 

În perioada când Horemheb a fost în Oraşul Orizontului lui 
Aton, am avut timp să-i povestesc în tihnă, seara, despre tot 
ceea ce am văzut şi ceea ce mi s-a întâmplat în Babilon, în ţara 
Mitanni, ţara Hatti şi în Creta. El a ascultat cu atenţie 
aprobându-mă, din când în când, ca şi cum lucrurile despre care 
îi povesteam îi erau deja cunoscute şi a admirat pumnalul pe 
care mi-l dăruise comandantul hitit al portului. De multe ori, el 
m-a întrerupt ca să-mi pună nişte întrebări prosteşti ca, de 
exemplu: „Soldaţii din Babilon îşi încep marşul cu piciorul stâng, 
ca egiptenii, sau cu piciorul drept, ca hitiţii?”; sau m-a întrebat: 
„Oare caii de rezervă ai hitiţilor aleargă înhămaţi alături de 
ceilalţi cai care trag carele de luptă ori sunt în spatele carelor?” 
Una dintre cele mai ciudate întrebări ale lui Horemheb mi s-a 
părut întrebarea: „Câte spiţe au roţile de la carele de război 
hitite? Oare sunt întărite cu metal?” 

Nu mă îndoiesc că el punea nişte întrebări atât de copilăreşti, 
fiindcă era soldat. Am observat de multe ori că soldaţii se 
interesează în detaliu de lucruri lipsite de importanţă, la fel ca şi 
copiii care se amuză să numere câte picioare au miriapodele. 


Cel mai ciudat este că el şi-a însemnat pe papirus tot ceea ce eu 
i-am povestit despre roţi, despre poduri şi despre râuri, şi-a 
însemnat chiar şi numele oamenilor despre care i-am povestit şi, 
dacă am văzut că este atât de interesat de asemenea detalii, l- 
am sfătuit să i se adreseze lui Kaptah, fiindcă şi Kaptah este tot 
atât de copilăros ca şi el şi-şi aduce aminte tot felul de detalii 
fără importanţă. În schimb, Horemheb nu a fost câtuşi de puţin 
interesat despre ceea ce i-am povestit în legătură cu citirea 
ficatului de berbec şi nici nu şi-a notat nimic; într-o oarecare 
măsură am fost enervat de indiferența lui, fiindcă eu am făcut 
un efort deosebit ca să-mi amintesc despre toate cele o mie de 
porţi, poduri, canale şi caverne ale ficatului. 

În orice caz, Horemheb a plecat furios din Oraşul Orizontului 
lui Aton şi faraonul s-a bucurat din tot sufletul de plecarea lui 
fiindcă nesfârşitele discuţii pe care le avusese cu Horemheb îl 
enervau şi, numai când îl vedea pe Horemheb, îi apucau durerile 
de cap. Imediat după ce Horemheb a plecat, faraonul mi s-a 
adresat visător: 

Nu este exclus ca însuşi Aton să dorească ca Egiptul să 
piardă Siria şi, dacă este aşa, oare cine sunt eu să mă opun 
dorinţei lui Aton? Va fi mai bine pentru Egipt, fiindcă bogăţiile 
Siriei au ros din inima curată a Egiptului. Din Siria au venit în 
Egipt luxul, fastul, viciile, desfrâul şi toate obiceiurile urâte. 
Dacă pierdem Siria, Egiptul va reveni la o viaţă simplă şi curată 
şi va trăi pentru adevăr, ceea ce nu poate fi decât de dorit 
pentru Egipt. În Egipt trebuie să înceapă noua viaţă, apoi să se 
răspândească în toată lumea credinţa în Aton. 

Inima mea s-a răzvrătit împotriva vorbelor lui şi i-am spus: 

Pe fiul şefului garnizoanei din Simyra îl cheamă Ramses, el 
este un băiat vioi, cu nişte ochi căprui şi mari şi-i place să se 
joace cu pietre colorate. Eu l-am îngrijit când a fost bolnav de 
vărsat de vânt. lar în Megidon locuieşte o egipteancă, care a 
venit să mă caute în Simyra, din cauza reputației mele de mare 
medic. Burta ei era foarte umflată, eu am operat-o şi a avut 
norocul sa trăiască. Avea o piele moale ca lâna şi, ca toate 
femeile din Egipt, deşi era bolnavă şi avea febră, păşea elegant. 

Eu nu înţeleg de ce-mi povesteşti despre lucruri care nu au 
legătură cu nimic, Sinuhe. Oare nu te simţi bine? a întrebat 
Akhenaton, care desena distrat imaginea unui templu pe care-l 
vedea în spiritul lui; el îi deranja continuu pe arhitecţi cu 


desenele şi cu explicaţiile lui, cu toate că nu se pricepea deloc la 
arhitectură. 

l-am răspuns: 

Mă gândeam la soarta egiptenilor din Siria şi l-am avut 
pentru o clipă în faţa ochilor pe micuțul Ramses, cu gura 
sfărâmată şi cu fruntea năclăită de sânge. Şi am văzut-o şi pe 
acea femeie din Megidon, goală, însângerată, în curtea cetăţii şi 
pe soldaţii amoriţi cum îi profanează trupul. Desigur, gândurile 
mele sunt neînsemnate în comparaţie cu gândurile tale şi un 
suveran nu are timp să mediteze asupra sorții unui oarecare 
Ramses sau unei oarecare femei delicate, chiar dacă ei sunt 
egipteni. 

Atunci, faraonul a început să-şi frământe mâinile, să 
amenințe văzduhul cu pumnii strânşi, ochii i s-au tulburat şi el a 
urlat la mine: 

Sinuhe, oare tu nu înţelegi că, dacă eu trebuie să hotărăsc 
asupra morţii şi vieţii altora, prefer să moară sute de egipteni 
decât să moară mii de sirieni? Dacă voi începe un război în Siria 
pentru a-i salva pe egiptenii care locuiesc acolo, în război vor 
muri mai mulţi egipteni şi sirieni decât egiptenii care vor fi 
salvaţi. Află că şi un sirian este un om ca oricare egiptean, şi în 
trupul lui bate o inimă, şi el are o femeie, şi el are copii. Dacă eu 
voi răspunde răului cu rău, ceea ce va urma nu va putea fi decât 
rău. Dar, dacă răspund răului cu bine, răul care urmează va fi 
mai mic. Eu nu vreau să aleg moartea, dacă tot am de ales între 
moarte şi viaţă. De aceea, îmi închid urechile la vorbele tale. Nu- 
mi mai vorbi despre Siria, dacă vrei să trăiesc, dacă mă iubeşti, 
fiindcă numai gândul la Siria îmi tulbură mintea, îmi sfâşie inima 
şi-mi doresc moartea. Crede-mă, un singur om nu poate suporta 
multă vreme durerea întregii lumi. Lasă-mă-n pace în numele lui 
Aton şi al adevărului meu. 

Şi-a aplecat capul într-o parte, ochii lui erau roşii de durere, 
buzele lui mari tremurau. De aceea, l-am lăsat în pace, dar în 
urechile mele auzeam răcnetele amoriţilor, care împingeau cu 
berbecii de asalt în zidurile Megidonului, urletele femeilor violate 
de soldaţii amoriţi în corturile lor de lână. l-am poruncit inimii 
mele să mă lase în pace şi nu am mai auzit plânsul Megidonului, 
fiindcă îl iubeam pe faraon, chiar dacă era nebun sau, poate, 
tocmai din cauza nebuniei lui, fiindcă nebunia lui era mai 
frumoasă decât înţelepciunea altor oameni. 


Trebuie să mai povestesc despre oamenii de la curte, care l- 
au urmat pe faraon în Oraşul Orizontului lui Aton, fiindcă ei 
trăiseră dintotdeauna în palatul de aur al faraonului din Teba şi 
singurul scop al vieţii lor era ca să trăiască în apropierea 
faraonului, să zâmbească atunci când faraonul zâmbea şi să-şi 
încrunte sprâncenele când el şi le încrunta. Aşa făcuseră şi taţii 
lor mai înainte de ei şi de la taţii lor moşteniseră funcţiile regale 
şi demnităţile lor, altceva nu ştiau decât să-şi compare 
demnităţile între ei. Printre ei, exista un demnitar care purta 
sandalele regale, dar care niciodată nu se încălţase el însuşi 
singur, un paharnic regal, care nu văzuse niciodată cum se 
strivesc strugurii, un brutar regal, care nu văzuse niciodată cum 
se face pâinea, un purtător al cutiilor cu unguente, un 
circumcizor regal şi mulţi alţi demnitari. Eu însumi eram 
trepanatorul regal, dar nimeni nu aştepta de la mine să-l 
trepanez pe faraon, totuşi, eu mă deosebeam de ei prin faptul 
că eram capabil să execut o trepanaţie şi, cine ştie, poate chiar 
fără ca, după aceea, faraonul să moară. 

Toţi aceşti demnitari au ajuns veseli în Oraşul Orizontului lui 
Aton, în corăbii împodobite cu flori, ca-ntr-o călătorie de plăcere, 
înconjurați de curtezane şi de un impresionant număr de 
ulcioare cu vin. Noaptea se odihneau în corturi, ziua sub 
acoperişul foişoarelor de pe malul Nilului, mâncau, beau şi se 
bucurau de viaţă; apele se retrăseseră după inundaţii, era 
primăvară şi aerul de la ţară era proaspăt ca vinul nou, păsările 
ciripeau în copaci şi porumbeii gângureau. Ei aveau o mulţime 
de sclavi şi de servitori, aşa că locul în care îşi instalaseră 
corturile era ca un mic oraş. Nu erau în stare nici să se spele 
singuri pe mâini sau să-şi protejeze faţa cu uleiuri şi, fără sclavii 
lor, ar fi fost neajutoraţi ca şi copiii de ţâţă care încă nu au 
învăţat să meargă. 


Cu toate acestea, ei îl urmăreau cu atenţie pe faraon, care le 
arăta locurile unde vor fi construite străzi şi case, iar servitorii 
lor îi urmau pas cu pas, protejând capetele lor preţioase 
împotriva insolaţiei. Ei se interesau activ de construcţia caselor 
lor, fiindcă, uneori, însuşi faraonul punea cu mâna lui o 
cărămidă la locul ei. De aceea, ridicau şi ei cărămizi şi râdeau 
unii de alţii, deoarece mâinile lor, obişnuite să atingă numai 
lucruri netede şi moi, se jupuiau doar la atingerea unei cărămizi, 
iar pe doamnele de la curte le-a apucat chiar pofta de frământat 
argila, îngenuncheate pe pământ ca sclavele. Dacă erau tinere 
şi frumoase, profitau de această aşa-zisă muncă ca să se 
expună înfăşurate doar cu o fâşie de pânză în jurul coapselor, 
spre a le fi admirat trupul, ca femeile simple care măcinau 
grâul. Dar, în timp ce ele frământau argila, sclavele le apărau de 
soare, ţinând umbreluţe deasupra capetelor lor; când se 
plictiseau, ele abandonau pământul, lăsând o dezordine de 
nedescris în urma lor. Lucrătorii constructori înjurau de necaz şi 
dădeau jos toate cărămizile pe care demnitarii le aşezaseră 
greşit cu mâinile lor. In faţă, nu le înjurau niciodată pe 
curtezanele tinere, dimpotrivă, se uitau la ele cu plăcere şi le 
trăgeau, câteodată, uşor, o palmă, cu mâinile lor asprite de 
muncă, şi ele ţipau surprinse şi pasionate. Dar când vreo 
curtezană bătrână şi urâtă se încumeta să se apropie de ei 
încurajându-i la lucru sau le atingea cu admiraţie muşchii robuşti 
şi le mângâia obrajii în numele lui Aton, se puneau pe înjurat şi 
lăsau, din neatenţie, ziceau ei, să cadă pe picioarele ei vreo 
cărămidă. Demnitarii curţii erau foarte mândri de aşa-zisa 
muncă a lor şi fiecare se lăuda cu numărul de cărămizi pe care 
le ridicase şi îi arăta faraonului jupuiturile de pe mâinile lui, 
pentru a-i intra în graţii. Dar, după puţină vreme, ei s-au plictisit 
de jocul acesta şi s-au apucat de grădinărit şi de săpat gropi în 
argilă precum copiii. Grădinarii îi invocau pe toţi zeii să-i apere 
de curteni şi-şi blestemau soarta, fiindcă curtenii mutau dintr-un 
loc în altul puieţii abia plantați şi arbuştii şi le stricau şanţurile 
făcute pentru scurgerea apei. Grădinarii îi numeau pe curteni 
„Copiii lui Seth”, fiindcă în fiecare zi ei descopereau un alt loc, 
care, după părerea lor, era potrivit pentru un bazin cu peşti, şi 
se apucau de săpat. Nu trebuie să se înţeleagă că intenţiile 
demnitarilor erau rele; ei nu înțelegeau că-i deranjează pe 
lucrători, dimpotrivă, credeau că le sunt de un real folos şi 


seara, obosiţi de-atâta praf şi soare, sorbeau cu nesat vinul şi se 
mândreau cu munca lor. 

Dar, până la urmă, s-au săturat de toate aceste jocuri şi nu 
mai obişnuiau să le practice, aşa că-şi petreceau toată ziua în 
corturile răcoroase, numai că, din cauza puricilor de nisip, care 
luaseră cu asalt locurile lor de odihnă, nu mai aveau linişte toată 
noaptea şi nu puteau dormi, iar dimineaţa veneau la mine să le 
dau balsamuri împotriva pişcăturilor de purici. Dar, după o 
vreme, scârbiţi şi sătui de Oraşul Orizontului lui Aton, mulţi au 
plecat înapoi la domeniile lor sau au călătorit pe ascuns în Teba, 
ca să se distreze, dar cei mai fideli faraonului au rămas; stăteau 
la umbra corturilor, beau vin rece şi jucau zaruri omorându-şi 
timpul, câştigau sau pierdeau aur, haine şi podoabe, după cum 
le era norocul, şi se consolau astfel pentru monotonia vieţii. 

Din zi în zi, pereţii caselor creşteau şi, numai după câteva 
luni, totul a fost gata. Oraşul Orizontului lui Aton crescuse din 
deşert cu grădinile lui minunate, ca-ntr-o poveste. Cât a costat 
construirea acestui oraş, nu m-am încumetat să socotesc. Ceea 
ce ştiu este că tot aurul lui Amon nu a fost de ajuns. Atunci când 
s-au desfăcut ferecăturile uşilor depozitelor din temple, 
depozitele erau deja golite, fiindcă preoţii lui Amon, presimţind 
furtuna, împărţiseră deja aurul între cei care rămăseseră fideli 
lui Amon. 

Trebuie să povestesc că familia regală se împărţise în două, 
deoarece marea mamă regală a refuzat să-şi urmeze fiul în 
deşert. Teba era oraşul ei şi palatul de aur care clipea în 
albastru şi aur roşiatic, în mijlocul grădinilor şi zidurilor lui, pe 
malul Nilului, fusese construit de Amenhotep pentru ea, fiindcă 
Amenhotep o iubise mult, chiar dacă marea mamă regală Tiy nu 
fusese decât fata unui păsărar sărac din Egiptul de Jos. De 
aceea, ea nu a vrut să renunţe la Teba; prinţesa Baketaton a 
rămas cu mama sa, iar purtătorul sceptrului, care stătuse la 
dreapta faraonului, a rămas în Teba să guverneze şi să împartă 
dreptatea de pe scaunul regal, în faţa unui sul de piele pe care 
era scrisă legea, aşa că, pentru oamenii din Teba, nimic nu se 
schimbase, atâta doar că faraonul dispăruse, dar nimeni din 
Teba nu-i ducea dorul. 

Chiar şi regina Nefertiti întârziase în Teba, fiindcă pentru 
nimic în lume nu ar fi fost de acord să nască în altă parte decât 
în Teba, unde erau medicul ei şi vrăjitorii negri. Ea a născut în 


Teba o a treia fată care a primit numele Ankhsenaton. Mai 
târziu, Ankhsenaton a ajuns regină. Pentru a-i uşura naşterea, la 
fel cum procedaseră şi la celelalte două naşteri anterioare, 
vrăjitorii negri, foarte pricepuţi la astfel de treburi, i-au dat o 
formă prelungă craniului copilului, iar după ce prinţesa a 
crescut, toate femeile de la curte, care copiau ţinuta familiei 
regale, s-au coafat şi şi-au fardat faţa în aşa fel, încât capetele 
lor să pară prelungi şi înguste. Cele trei prințese aveau 
întotdeauna capetele rase, fiindcă se mândreau cu frumuseţea 
capetelor lor. Artiştii le admirau, sculptau şi pictau portretele lor, 
fără să se îndoiască că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla fără 
ajutorul vrăjitorilor negri. 

După naşterea acestei fiice, Nefertiti a sosit în Oraşul 
Orizontului lui Aton şi s-a instalat în palatul care abia fusese 
terminat. Ea a lăsat în Teba haremul faraonului, fiindcă era 
iritată deja după ce şi a treia oară născuse tot fată şi nu voia ca 
faraonul să-şi irosească bărbăţia cu alte femei. Akhenaton nu a 
avut nimic de obiectat, pentru că el era sătul de obligaţia de a 
trece prin harem şi nici nu-şi dorea o altă femeie şi cred că 
oricine vedea frumuseţea reginei Nefertiti, care după a treia 
naştere părea mai tânără şi mai înfloritoare decât oricând, îl 
putea înţelege. Dacă era atât de frumoasă din cauză că-i pria 
Oraşul Orizontului lui Aton sau din cauza farmecelor făcute de 
vrăjitorii negri, nu ştiu. 

Astfel, într-un singur an, se ridicase din deşert Oraşul 
Orizontului lui Aton şi vârfurile semeţe ale palmierilor se 
legănau de-a lungul drumurilor şi rodiile se coceau roşii în 
grădini şi lotuşii îşi deschideau florile sângerii în heleşteie. Tot 
oraşul era ca o mare grădină plină de flori, casele erau graţioase 
ca nişte pavilioane de plăcere şi coloanele lor din lemn de 
palmier şi din trestie erau zvelte şi acoperite cu picturi 
multicolore. Grădinile ajungeau până în case, fiindcă pe pereţi 
erau pictaţi palmieri şi stuf, care se înclinau în bătaia vântului, 
podelele erau, de asemenea, pictate şi printre stuf se vedea 
cum înoată peşti de toate culorile, rațele păreau că-şi iau zborul 
direct de pe podele. În acest oraş nu lipsea nimic din ceea ce 
poate bucura inima omului, gazele îmblânzite se plimbau prin 
parcuri, pe străzi treceau căleşti uşoare, trase de cai împodobiţi 
cu pene de struţ şi de savoarea îmbătătoare a mirodeniilor din 
toată lumea erau pline toate bucătăriile caselor. 


Aşa era Oraşul Orizontului lui Aton şi când a venit din nou 
toamna, când rândunelele au ieşit din nămol şi au început să 
zboare în stoluri neliniştite deasupra fluviului umflat, faraonul 
Akhenaton a anunţat la ceremonia de sacralizare că oraşul a 
fost construit în cinstea zeului Aton şi-i aparţine lui Aton. Au fost 
ridicate patru stele, în fiecare direcţie, câte una. Stelele marcau 
limitele oraşului şi pe fiecare stelă era scris că Aton 
binecuvântează cu razele lui pe faraon şi pe familia faraonului, 
iar pe una dintre stele textul era mai lung: acolo scria că 
faraonul nu va părăsi niciodată acest pământ făgăduit lui Aton. 
Pentru această ceremonie de sacralizare, constructorii făcuseră 
drumuri pietruite în toate cele patru zări şi faraonul, în caleaşca 
lui de aur, însoţit de familia regală în căleşti şi litiere, de toţi 
nobilii şi de toate curtezanele, care aruncau generos flori în 
toate părţile, au străbătut drumurile pietruite, iar din flaute şi 
din instrumentele cu coarde au fost cântate imnurile pentru 
Aton. 

Şi, fiindcă faraonul Akhenaton nu voia să părăsească oraşul 
lui Aton nici după moarte, a trimis oameni care să construiască 
în munţii din est, pe terenul promis lui Aton, mormintele eterne. 
Lucrările au durat atât de mult, încât ei nu s-au mai întors 
niciodată la casele lor. Dar constructorii mormintelor nu au dus 
niciodată dorul oraşelor de unde veneau, s-au resemnat şi chiar 
au fost mulţumiţi că trăiau în Oraşul Morților în umbra 
faraonului, fiindcă nu le lipsea grâul, uleiul din oalele lor nu se 
termina niciodată şi femeile lor năşteau copii sănătoşi. 

Dar, mai înainte de a se hotărî să construiască mormântul 
său şi cel al nobililor - şi nu trebuie uitat că Akhenaton a dăruit 
câte un mormânt fiecărui nobil care a vrut să locuiască cu el în 
Oraşul Orizontului lui Aton şi care credea în Aton -, faraonul a 
dat ordin să se construiască în afara oraşului o Casă a Morţii, în 
care trupurile celor decedați să fie conservate pentru eternitate. 
De aceea, el i-a chemat din Teba pe cei mai burii spălători de 
cadavre şi pe cei mai buni îmbălsămători, fără să se 
neliniştească din pricina credinței lor. Spălătorii şi 
îmbălsămătorii de cadavre, la drept vorbind, nu cred în nimic din 
cauza meseriei lor, doar măiestria lor are importanţă. Aceştia au 
călătorit cu o corabie neagră şi mai înainte ca ei să ajungă, a 
ajuns, dus de vânt, mirosul lor îngrozitor. Toţi oamenii din oraş 
s-au retras în casele lor cu capetele plecate, au ars tămâie şi au 


citit rugăciuni lui Aton. Dar mulţi l-au invocat pe Amon şi au 
făcut semnul lui sacru, fiindcă mirosul spălătorilor de cadavre le 
aducea aminte de Amon. Spălătorii şi îmbălsămătorii de cadavre 
au coborât de pe corabie cu tot echipamentul lor funebru şi ochii 
lor, obişnuiţi cu tenebrele, nu se puteau adapta la lumina atât 
de puternică a soarelui, de aceea, tot drumul şi-au blestemat 
zilele, fiindcă acea călătorie nu le-a fost deloc pe plac. După 
aceea, ei s-au dus la noua Casă a Morţii şi nu au mai ieşit de 
acolo, ca să nu-şi piardă mirosul cu care veniseră din Teba. Cum 
preoţii lui Aton aveau oroare de această Casă a Morţii, faraonul 
m-a desemnat pe mine cu supravegherea ei. 

Aşa l-am reîntâlnit pe bătrânul Ramose, cel care se ocupa cu 
extragerea, spălarea şi conservarea creierului din trupurile 
morţilor. L-am strigat pe nume şi, după ce m-a privit îndelung, 
m-a recunoscut şi a fost foarte uimit să mă revadă. Şi, când am 
regăsit în el încrederea de altădată, am vrut să-mi sting 
neliniştea şi să ştiu dacă a reuşit răzbunarea mea împotriva 
acelei femei, care-mi făcuse atât de mult rău în Teba. De aceea, 
l-am întrebat: 

Ramose, prietenul meu, îţi aminteşti oare de o femeie 
frumoasă, care a fost îmbălsămată în Casa Morţii după 
tulburările din Teba, al cărei nume, dacă îmi amintesc bine, era 
Nefernefernefer? 

Cu grumazul lui încovoiat, el s-a uitat la mine clipind speriat 
clin ochii lui de broască ţestoasă şi mi-a spus: 

Într-adevăr, Sinuhe, tu eşti primul nobil care îl numeşte pe 
un spălător de cadavre prieten. Inima mea este mişcată de 
respectul pe care mi-l arăţi şi ceea ce doreşti să ştii este, 
probabil, foarte important pentru tine, din moment ce mă 
numeşti „prietenul meu”. Să nu-mi spui că tu ai fost acel bărbat, 
care ne-a adus-o într-o noapte întunecată pe acea femeie 
acoperită cu o pânză neagră, fiindcă dacă tu ai fost acel bărbat, 
nici un spălător de cadavre nu ţi-ar putea fi prieten, dimpotrivă, 
dacă ei ar afla că tu eşti acela, care ai adus-o, ti-ar împunge 
trupul cu cuțite înmuiate în otravă, ca moartea ta să fie 
îngrozitoare. 

Cuvintele lui m-au cutremurat şi i-am spus: 

N-avea decât să încerce s-o reînsufleţească oricine ar fi avut 
chef, nu încape nici o îndoială că ea îşi merita soarta, dar 


vorbele tale mă răscolesc şi n-aş vrea să cred că ea s-a 
deşteptat din moarte. 

Ramose a spus: 

Adevărul este că acea îngrozitoare femeie a întors pe dos 
toată Casa Morţii, fiindcă o femeie ca ea nu moare niciodată şi 
dacă totuşi moare, trupul ei ar trebui să fie ars, ca spiritul ei să 
nu aibă unde să se mai întoarcă. După ce au cunoscut-o toţi 
spălătorii de cadavre, numele a fost Setnefer, frumuseţea 
demonului. 

Presimţiri cumplite îmi săgetau mintea şi l-am întrebat: 

De ce vorbeşti despre ea ca şi cum ar mai fi încă acolo, în 
Casa Morţii? Chiar dacă ar fi fost îmbălsămată şi de şapte ori 
şaptezeci de zile, tot a trecut mai mult timp de atunci. 

Ramose a agitat cu ură instrumentele lui de extracţie a 
creierului şi cred că m-ar fi omorât de furios ce era, dacă nu ar fi 
avut în faţă ulciorul cu cei mai bun vin din pivnițele faraonului, 
pe care i-l dăruisem. A cercetat nervos cu degetele sigiliul plin 
de praf ai ulciorului şi mi-a spus: 

Noi nu ţi-am făcut nici un rău, Sinuhe, şi eu te-am iubit ca un 
tată şi aş fi vrut să lucrezi alături de mine în Casa Morţii, fiindcă- 
mi erai drag, de aceea te-am învăţat tot ceea ce eu ştiu. Noi am 
îmbălsămat trupurile părinţilor tăi cu cele mai bune uleiuri şi 
balsamuri, cum numai trupurile nobililor se îmbălsămează. Oare 
de ce ne-ai făcut răul şi ne-ai adus-o vie în Casa Morţii pe acea 
femeie îngrozitoare? Află că, mai înainte ca să apară ea, viaţa 
noastră era simplă şi liniştită, ne veseleam inima cu bere, ne 
bucuram când furam cate-o bijuterie de la vreun mort, fără să 
ne pese de poziţia socială pe care o avusese în viaţă sau dacă 
era bărbat ori femeie; mai câştigam câte ceva şi pe viscerele pe 
care le vindeam vrăjitorilor. Dar acea târfă a transformat Casa 
Morţii într-o grotă a infernului şi toţi bărbaţii au început să se 
bată între ei cu cuţitele pentru ea ca nişte câini turbaţi. Toate 
bogăţiile noastre, tot aurul şi argintul strâns şi ascuns de-a 
lungul anilor în Casa Morţii, totul s-a dus pe fundul ei. Pentru ea, 
nici cuprul nu era de disprețuit, ea ne-a furat până şi veşmintele 
de pe noi, iar dacă vreunul era bătrân, ca mine, şi n-avea nici un 
chef s-o călărească, punea pe un altul, care deja-şi risipise toată 
averea, să-l jefuiască, ca să se mai poată distra o dată cu ea. 
Nici nu a fost nevoie de mai mult de trei ori treizeci de zile ca ea 
să ne curețe de toată averea şi să ne lase în pielea goală. Şi 


când a băgat de seamă că nu mai are ce să câştige de la noi, şi- 
a bătut joc de noi si ne-a umilit, şi doi spălători de cadavre, care 
se înfierbântaseră prea tare si simțeau că nu mai pot trăi fără 
îmbrăţişările ei, s-au spânzurat, fiindcă ca nu mai voia să-i bage 
în seamă. După aceea, ea a plecat cu toate bogăţiile noastre, a 
fost imposibil de a o împiedica să le ia cu ea, fiindcă, dacă unul 
încerca să-şi recupereze aurul, se găsea întotdeauna altul care 
să-l împiedice, în speranţa că ea îi va zâmbi sau îl va mângâia. 
Ea ne-a risipit liniştea şi ne-a furat totul, cam trei sute de debeni 
în aur, fără să mai pun la socoteală argintul, cuprul, benzile de 
in şi uleiurile, tot ceea ce furasem în cursul anilor de la morţi. 
Însă ea a promis că, după un an, va reveni să ne salute şi să 
vadă ce economii am mai făcut între timp. De aceea, în Casa 
Morţii din Teba se fură acum mult mai mult decât înainte şi 
acum, spălătorii de cadavre s-au obişnuit să fure şi unii de la 
alţii, nu mai este nimeni mulţumit cu ceea ce poate să fure de la 
morţi, s-a dus complet liniştea noastră. Înţelegi de ce i s-a dat 
numele Sethnefer? Chiar dacă ea este frumoasă, de la Seth vine 
frumuseţea ei. 

Aşa am aflat cât de prostească mi-a fost răzbunarea. 
Nefernefernefer plecase din Casa Morţii nepedepsită, mai 
bogată ca înainte şi mulţumită, fiindcă spălătorii de cadavre o 
iubiseră cu patimă. Singurul inconvenient trebuie să fi fost că o 
oarecare vreme nu-şi putuse profesa meseria din cauza 
mirosului care-i intrase în piele şi nu putea fi pe placul clienţilor 
ei bogaţi. Dar, desigur, avea şi ea nevoie de un pic de odihnă, 
după ce se tăvălise cu toţi spălătorii de cadavre. Până la urmă, 
mi-a părut rău şi inima mea a fost rănită încă o dată, fără ca ei 
să i se fi întâmplat nici un rău. Este o dovadă în plus că 
răzbunarea nu-ţi poate aduce nici o fericire, că bucuria 
răzbunării este de scurtă durată, se întoarce împotriva celui care 
a pregătit-o şi-i arde inima ca focul. 

După ce am povestit despre toate acestea, trebuie să încep 
o nouă carte, în care să povestesc despre ceea ce s-a întâmplat 
în timpul în care faraonul Akhenaton a trăit în Oraşul Orizontului 
lui Aton şi despre evenimentele din Siria. Trebuie să mai 
povestesc despre Horemheb, despre Kaptah şi despre prietenul 
meu Totmes şi nu trebuie să uit să povestesc despre Merit. De 
aceea, trebuie să încep o altă carte. 


A 


CN a 


Cartea a unsprezecea: 
MERIT 


Oricine a privit nisipul care curge într-o clepsidră. Viaţa unui 
om curge la fel, dar nu poate fi măsurată cu nici o clepsidră. 
Pentru fiecare om există o măsură unică şi ceea ce i se întâmplă 
unui om nu i se poate întâmpla altui om. Din păcate, acest mare 
şi sublim adevăr nu poate fi înţeles în întregime decât la 
bătrâneţe, când timpul este deja risipit, când nimic esenţial nu 
mai urmează să se întâmple. Atunci când unui om i se întâmplă 
multe şi când inima lui este încercată de neaşteptate schimbări, 
o singură zi poate fi mai lungă decât un an sau doi de viaţă 
simplă şi monotonă. 

În Oraşul Orizontului lui Aton am învăţat să observ acest 
adevăr, fiindcă acolo timpul trecea ca apa unui râu repede şi 
viaţa mi se părea un vis scurt, un cântec frumos, care se pierde 
într-o clipă şi acei ani, pe care i-am trăit alături ele faraonul 
Akhenaton în palatul de aur au trecut mai repede decât un 
singur an din tinereţe, deşi în acest timp au fost şi călătorii şi 
zile încărcate de evenimente, care mi s-au părut mai lungi decât 
un an. 

În acea vreme nu am mai acumulat cunoştinţe noi şi nici nu 
mi-am mai sporit îndemânarea, ci am folosit ştiinţa şi abilitatea 
pe care le acumulasem în tinereţe în diferitele ţări prin care 
umblasem, aşa cum albinele, în zilele de iarnă, consumă mierea 
produsă mai înainte, când pomii fuseseră în floare. 

Dar cine ştie? Poate că timpul îmi mai şlefuise inima, la fel 
cum, încetul cu încetul, apa erodează piatra, poate că inima 
mea se schimbase în acea vreme, fără ca eu să fi băgat de 
seamă, fiindcă în acele vremuri nu fusesem atât de singur ca 
altădată. Poate că eram mai liniştit ca înainte şi nici nu mă mai 
mândream atâta cu ştiinţa mea, ca până atunci, dar poate că 
modestia mea din acel moment nu era nicidecum un merit al 
meu şi venea doar de la faptul că, în acea vreme, Kaptah nu a 


locuit împreună cu mine, fiindcă el rămăsese în Teba. unde se 
ocupa de îngrijirea averii mele şi de propria lui cârciumă, al 
cărei nume era „Coada crocodilului”. El locuia în casa mea din 
Teba. 

Trebuie să spun că oraşul lui Akhenaton trăia scufundat în el 
însuşi, în visele şi în viziunile faraonului. Lumea din afara 
oraşului nu avea nici o importanţă, ca şi cum tot ceea ce se 
petrecea dincolo de stelele lui Aton de la hotarele lui era la fel 
de depărtat ca imaginea lunii reflectată în apă, ca şi cum 
singura realitate era aceea care se petrecea în Oraşul 
Orizontului lui Aton. Mai târziu, am gândit că totul nu a fost 
decât o iluzie şi, cine ştie, poate că oraşul lui Akhenaton, cu 
toate acelea care s-au întâmplat acolo, au fost doar umbre şi 
frumuseți de suprafaţă şi că adevărate au fost doar foametea, 
suferinţa şi moartea, cu care s-au luptat oamenii dincolo de 
pietrele de hotar ale frumosului oraş. Toate lucrurile 
dezagreabile care l-ar fi putut tulbura îi erau ascunse faraonului 
Akhenaton sau dacă era neapărată nevoie de decizia faraonului 
pentru o afacere neplăcută, aceasta era învelită în văluri 
delicate, îndulcită cu miere, parfumată cu plante aromate şi 
prezentată cu prudenţă, pentru a nu-i provoca faraonului dureri 
de cap. Aşa se întâmpla adesea, fiindcă oamenii erau slabi şi 
nimeni nu voia să-şi piardă favorurile faraonului povestindu-i 
prea des despre lucruri dezagreabile. Dar cred că se întâmpla 
aşa şi din prea multă dragoste pentru ei, fiindcă fiecare dintre 
cei care l-au iubit a încercat să-l scutească de suferinţe şi 
nelinişti atât cât a putut. Chiar şi lucruri mărunte şi eşecuri 
neimportante îl tulburau pe faraon mai mult decât pe oricare om 
obişnuit şi nu putea să doarmă şi-i reveneau crizele de epilepsie 
şi mulţi care îl iubeau se temeau că va muri, dacă ar cunoaşte 
realitatea din afara Oraşul Orizontului lui Aton. 

Cum faraonul Akhenaton dorea să trăiască doar pentru 
adevăr, cred că el însuşi i-ar fi pedepsit aspru pe toţi aceia care, 
din dragoste faţă de el, i-au ascuns adevărul, numai că ochii lui 
erau orbi pentru lucrurile care nu-l interesau şi tot ceea ce se 
petrecea în afara oraşului lui era, pentru el, mai subţire decât 
umbra. De fapt, adevărul poate fi povestit în diferite feluri: şi un 
adevăr amar poate fi prezentat în culori calde, ca abia să se 
portă observa că este un adevăr crud. 


În acea vreme, guverna în Teba preotul Ay, purtătorul 
sceptrului, cel care stătea la dreapta faraonului şi, de fapt, Teba 
rămăsese în continuare capitala celor două regate, deoarece 
faraonul lăsase acolo tot ceea ce, în aparatul administrativ, era, 
după părerea lui, dezagreabil, ca: perceptorii de impozite, 
comerţul şi justiţia, despre care nici nu voia să audă, şi el avea 
încredere în Ay, fiindcă îi era socru şi fiindcă era un om foarte 
ambițios. Aşa că preotul Ay era, în realitate, suveranul celor 
două regate: tot ceea ce avea legătură cu viaţa oamenilor, fie ei 
ţărani sau orăşeni, depindea de el. După căderea lui Amon, nici 
o putere nu mai rivaliza în Egipt: cu puterea faraonului, care era, 
de fapt, puterea lui Ay. lar Ay era mulţumit şi spera că, încetul 
cu încetul, cei care încă se mai agitau pentru Amon se vor linişti. 
De aceea, pentru ei, nimic nu era mai agreabil decât Oraşul 
Orizontului lui Aton , care-l ţinea pe faraon departe de Teba, şi 
el făcea tot ceea ce-i era în putere şi contribuia cu plăcere la 
construirea şi înfrumusețarea oraşului lui Akhenaton şi trimitea 
fără încetare alte şi alte bogate daruri, ca oraşul să-i placă şi 
mai mult faraonului. 

În felul acesta, într-adevăr, calmul ar fi putut să se instaleze 
din nou şi poate că ar fi putut fi din nou ca înainte - însă fără 
puterea lui Amon - numai că faraonul Akhenaton era ca un băț 
la roată sau ca piatra care poate răsturna carul. 

Alături de preotul Ay, în Memfis, la graniţa dintre cele două 
regate ale Egiptului, guverna Horemheb, şi el era răspunzător 
de ordinea din ţară şi de apărarea Egiptului, aşa că, la urma 
urmelor, în mâinile lui era puterea prin bastoanele perceptorilor 
de impozite şi forţa prin ciocanele tăietorilor de piatră, care 
îndepărtau şi distrugeau numele lui Amon de pe toate 
inscripţiile şi de pe toate imaginile, până şi în morminte, pentru 
că faraonul Akhenaton ordonase ca să fie deschis chiar şi 
mormântul tatălui său, pentru a fi şters numele lui Amon din 
toate inscripţiile de acolo. Ay nu protesta, atâta timp cât 
faraonul se mărginea la o activitate atât de puţin primejdioasă, 
dimpotrivă, el îl încuraja, ca gândurile faraonului să se 
concentreze doar asupra lui Aton şi faraonul să nu intervină în 
viaţa cotidiană a poporului. 

Aşa că, după zilele de groază din Teba, Egiptul a fost, pentru 
un oarecare timp, ca o undă calmă, în care pacea nu era 
tulburată de nici o furtună. Preotul Ay a dispus ca de strângerea 


impozitelor să se ocupe fiecare şef de nomă şi a scăpat în felul 
acesta de o grijă. lar şefii de nome au numit perceptori de 
impozite în fiecare sat şi în fiecare oraş, iar la rândul lor, 
perceptorii au lăsat această treabă în mâinile unor numeroşi 
ajutori şi subajutori, şi toţi s-au îmbogăţit repede, fiindcă, 
strângând dările, fiecare s-a îngrijit şi de partea sa cu ajutorul 
ciomegelor. Astfel încît, văzută din afară, situaţia era la fel ca 
înainte, şi cei săraci plângeau şi-şi turnau cenuşă-n cap, după ce 
treceau perceptorii, fiindcă la fel fusese în toate timpurile. 

In Oraşul Orizontului lui Aton, naşterea celei de-a patra fiice 
a faraonului a fost un prilej de supărare, mai mare chiar decât 
pierderea Simyrei în Siria, şi regina Nefertiti a început să se 
teamă că fusese blestemată de vreun vrăjitor să nu nască decât 
fete, de aceea a pornit în călătorie spre Teba, să ceară ajutor 
vrăjitorilor negri frecventaţi şi apreciaţi de soacra ei. Este rar ca 
o femeie să nască patru fete una după alta, dar probabil că aşa 
era destinul lui Akhenaton, să nu aibă băieţi. 

Cu trecerea timpului, veştile care veneau din Siria erau din 
ce în ce mai neliniştitoare şi, de fiecare dată când soseau veşti, 
mă duceam în arhiva regală ca să citesc noutăţile îngrijorătoare 
de pe tăbliţele de argilă. Citindu-le, aveam impresia că săgețile 
şuierau pe lângă urechile mele, simţeam cum mirosul de fum al 
satelor incendiate îmi irita nările; după cuvinte respectuoase se 
ascundeau urletele oamenilor care mureau şi strigătele de 
ajutor ale copiilor schingiuiţi, fiindcă amoriţii erau sălbatici şi ei 
purtau războiul la ordinele ofiţerilor hitiţi, aşa că nici o 
garnizoană din Siria nu putea rezista atacurilor lor. 

Am citit scrisorile regelui din Biblos şi ale prinţului din 
lerusalim prin care ei, în numele vârstei şi credinţei lor, pe care 
le invocau, cereau ajutor faraonului şi-i aduceau aminte că 
fuseseră prietenii faraonului Akhetamon al Ill-lea şi, până la 
urmă, faraonul Akhenaton se satură să le mai asculte şi dădu 
ordin ca astfel de tăblițe să fie duse direct la arhivă, fără a-i mai 
fi citite, aşa că doar scribii şi eu eram cei ce le mai citeam 
conţinutul, iar scribii nu aveau altă grijă decât să le dea un 
număr de ordine şi să le aşeze în arhivă, imediat după ce 
soseau. 

Dar după ce a căzut şi lerusalimul, ultimele oraşe din Siria 
fidele Egiptului, până la Jop, au încheiat alianţe cu regele Aziru. 


Atunci, Horemheb a călătorit de la Memfis pînă la Oraşul 
Orizontului lui Aton, pentru a-i cere faraonului o armată cu care 
să organizeze rezistenţa în Siria; ca să călătorească în Siria fără 
o gardă impunătoare era fără sens, fiindcă şi-ar fi pierdut 
prestigiul de mare comandant şi nici nu ar fi reuşit să facă nimic 
acolo. Până atunci, Horemheb se limitase la un război secret şi 
trimisese aur în Siria pentru a-i încuraja pe ultimii apărători ai 
Egiptului. El i-a spus faraonului: 

Permite-mi să înrolez un minimum de o sută de ori o sută de 
lăncieri şi de arcaşi şi o sută de care de luptă şi voi recuceri 
pentru tine toată Siria, fiindcă adevărul este că, după ce şi 
oraşul Jop va renunţa să reziste, Egiptul nu va mai avea nici o 
putere în Siria. 

Faraonul Akhenaton a fost tare necăjit de căderea 
lerusalimului, fiindcă el îşi pusese toată speranţa în lerusalim, 
pe care îl dorea oraş al lui Aton, menit să facă pace în Siria. De 
aceea, el a spus: 

Acest prinţ în vârstă din lerusalim, al cărui nume nu mi-l 
amintesc, a fost prieten cu tatăl meu şi l-am văzut, pe când 
eram copil, în palatul de aur din Teba; avea o barbă mare. De 
aceea, ca recompensă pentru imensele Lui pierderi, îi voi chema 
în Egipt şi îi voi dărui aur, care să-i ajungă până la sfârşitul vieţii, 
deşi veniturile realizate din impozite au scăzut mult după 
încetarea comerţului cu Siria. 

El nu mai are nevoie de aur şi nici de coliere egiptene, a spus 
Horemheb. Dacă iscoadele mele din Siria nu s-au înşelat, se 
pare că regele Aziru a poruncit ca din ţeasta lui să se 
confecţioneze o cupă frumoasă, şi după ce a fost aurită, această 
cupă a fost trimisă în dar regelui Suppiluliuma din Hattuşaş. 

Faţa faraonului s-a întunecat când a auzit vorbele lui 
Horemheb, ochii lui au început să se înroşească, dar el a reuşit 
să se calmeze şi a spus liniştit: 

Imi este greu să cred aşa ceva despre regele Aziru, pe care îl 
credeam prieten cu mine, fiindcă mi-a mulţumit după ce a primit 
crucea vieţii pe care i-am trimis-o, dar, cine ştie, s-ar putea să 
mă fi înşelat şi inima lui să fie mai neagră decât gândesc eu că 
este. Dar tu, Horemheb, îmi ceri imposibilul când îmi vorbeşti 
despre lănci şi care de luptă, acum, când aflu că poporul 
murmură din cauza impozitelor prea mari şi că recoltele au fost 
proaste. 


Horemheb a spus: 

Pentru numele lui Aton al tău, dă mi doar un ordin, zece care 
de război şi de zece ori zece lăncieri, ca să pot pleca în Siria şi 
să salvez ceea ce încă se mai poate salva. 

Dar faraonul Akhenaton a spus: 

Tocmai din cauza lui Aton al meu, nu pot admite războiul, 
fiindcă el are oroare de orice curgere de sânge, de aceea prefer 
să renunţ la Siria. N-are decât Siria să fie liberă şi să se formeze 
o uniune a nomelor conduse de prinții ei. Noi vom începe ca şi 
altădată comerţul cu Siria, fiindcă fără grâul Egiptului, Siria nu 
poate să existe. 

Oare tu crezi că ei vor rămâne acolo, Akhenaton? a întrebat 
surprins Horemheb. Fiecare egiptean omorât, fiecare zid 
prăbuşit, fiecare oraş pierdut le sporeşte siguranţa şi îi incită să 
pornească mai departe. După Siria, vor urma minele de cupru 
din Sinai şi dacă Egiptul le va pierde, nu vom mai putea prelucra 
vârfuri pentru lăncile şi săgețile noastre. 

Eu cred că vârfurile de lemn sunt suficiente pentru apărare, 
a spus Akhenaton neliniştit. Ascultă, Horemheb, oare de ce îmi 
împungi urechile cu lăncile şi cu vârfurile tale de săgeți? Îmi 
tulburi gândurile şi în capul meu au început să se amestece 
cuvintele imnului pe care abia l-am compus pentru Aton. 

Şi după Sinai, va veni rândul Egiptului de Jos, a rostit amărât 
Horemheb. Aşa precum ai spus, Siria nu poate exista fără grâul 
Egiptului, deşi ştiu că acum importă grâu din Babilon, dar n-ai 
de ce să te temi de Siria, teme-te de hitiţi, fiindcă ambiția lor nu 
are limită. 

Auzind cele spuse de Horemheb, faraonul a început să râdă 
compătimitor, cum, de fapt, ar fi făcut orice egiptean cu bun- 
simţ,care ar fi auzit aceste cuvinte şi a spus: 

Din vremuri de care nimeni nici nu-şi mai aduce aminte, nici 
un duşman n-a călcat pe Pământul Egiptului şi nimeni nu ar 
îndrăzni să o facă, fiindcă Egiptul este cea mai puternică şi mai 
bogată ţară din lume. Dar pentru a te linişti, fiindcă constat că 
tu trebuie să fi avut un coşmar, care te obsedează în continuare, 
am să-ţi povestesc despre poporul hitit. Toată lumea ştie că 
hitiţii sunt un popor sălbatic, care-şi cresc turmele de animale în 
munţii lor săraci, şi că alianțele noastre cu ţara Mitanni 
formează o fortăreață puternică împotriva lor. Chiar şi regelui 
lor, Suppiluliuma, eu i-am trimis crucea vieţii şi, la cererea lui, i- 


am trimis aur, pentru a pune în templul zeului lor o statuie a 
mea în mărime naturală. De aceea, el nu va veni niciodată să 
tulbure pacea Egiptului; el primeşte suficient aur, de câte ori 
cere, cu toate că poporul meu murmură din cauza impozitelor 
pe care i le percep. 

Venele de la tâmplei lui Horemheb se umflaseră, fiindcă el 
era plin de indignare, dar era un bărbat obişnuit să-şi 
stăpânească emoţiile; nu a mai spus nimic si m-a urmat când 
eu, în calitate de medic, am hotărât că este timpul să pun capăt 
întrevederii, fiindcă faraonul arăta foarte obosit. 

Horemheb nu a scos nici o vorbă tot drumul, dar când am 
ajuns acasă la mine, şi-a lovit nervos coapsele cu cravaşa şi mi- 
a spus: 

- Pe Seth şi şi pe toţi demonii, şi o baligă de bou este mai 
folositoare decât crucea vieţii lui. Dar ceea ce este mai de 
necrezut decât orice e că, dacă el se uită în ochii mei şi-mi 
mângâie prietenos umărul, eu cred în adevărul lui, lua-l-ar Seth 
de adevăr, chiar dacă ştiu prea bine că eu am dreptate. Pe Seth 
şi pe toţi demonii, el este încărcat cu o forţă magică în acest 
oraş vopsit şi împodobit ca târfă, ale cărui străzi miros a 
desfrânare. Într-adevăr, dacă toţi oamenii pământului ar putea fi 
aduşi în faţa lui, şi dacă ei ar vorbi fiecăruia şi l-ar mângâia pe 
fiecare cu degetele lui lungi şi moi, cred că lumea s-ar putea 
schimba, aşa cum doreşte el, numai că acest lucru este 
imposibil. 

Ca să-l mai distrez, că prea era amărât, i-am spus că, cine 
ştie, poate că nu e chiar imposibil aşa ceva şi el s-a entuziasmat 
când ne-am pus pe dezvoltat ideea aceasta şi la sfârşit a spus: 

Dacă ar fi posibil, m-aş încumeta să duc un război atât de 
mare, încât să supun toată lumea, ca după aceea, să aduc în 
faţa lui toţi bărbaţii, toate femeile şi toţi copiii din lume, cărora 
el să le insufle forţa sa magică, care să le transforme inimile. 
Adevărul este că, dacă eu mai rămân multă vreme în acest oraş, 
au să-mi crească ţâţe, ca la curtezane şi, cine ştie, poate că voi 
ajunge să alăptez şi copii de ţâţă. 

Apoi, el şi-a îndemnat scribii să calculeze de cât timp ar fi 
nevoie în total dacă fiecare om din lume ar trece o clipă prin 
faţa faraonului Akhenaton, şi mi-a spus că noi am putea să 
trecem pe la prietenul nostru Totmes, ca să-i lăsăm pe scribi să 
calculeze în pace. Ideea era bună; Horemheb nu uitase de 


statuia pe care Totmes i-o promisese, iar eu ştiam că în beciul 
atelierului lui de sculptor erau multe amfore cu vinul cel mai un 
din Egipt. Ferestrele casei lui Totmes erau mari şi complet 
deschise, de aceea , în încăperi era o lumină puternică. Curtea 
din faţa casei lui era plină cu blocuri de piatră de diferite 
mărimi, ca-ntr-o carieră de piatră, iar casa, plină de sclavi şi de 
ucenici, care-l ajutau în munca lui; în încăperi era o pâclă densă 
de la culorile care se uscau şi de la pietrele care se şlefuiau. El a 
sosit în întâmpinarea noastră cu părul ud şi cu faţa acoperită de 
transpiraţie. Ochii lui erau înflăcăraţi şi ne-a spus că tocmai o 
ciopleşte în lemn pe regina Nefertiti şi că nu o putem deranja. 
Numai că regina Nefertiti, când a auzit glasurile noastre, ne-a 
invitat s-o vedem; pentru ea, era cel mai mare prilej de bucurie 
dacă bărbaţii o priveau şi-i admirau frumuseţea. Servitorii lui 
Totmes ne-au adus vin şi chiar şi Nefertiti a băut împreună cu 
noi pentru a-şi desfăta inima. Ea a ridicat frumoasele-i braţe, 
apoi şi le-a aşezat pe piept, l-a privit pe Horemheb cu ochii ei 
limpezi şi i-a spus: 

Deseori m-am întrebat uimită, Horemheb, de ce oare nu-ți iei 
o soţie, când atâtea femei de la curte suspină pentru tine. Fă-mi 
plăcerea şi povesteşte de ce nu vrei să iei o soţie dintre femeile 
de la curte, of, zei, ce incomod mai stau, acest Totmes este atât 
de plictisitor şi mă priveşte indiferent şi-mi cere să-mi sug 
obrajii, ca să pară mai subţiri, probabil că-n ochii lui, altfel sunt 
urâtă. 

Horemheb a rămas uluit de întrebare şi faţa lui s-a întunecat, 
dar el a mai avut timp să se gândească la ce avea să-i 
răspundă, fiindcă Totmes a trântit furios dalta şi ciocanul pe 
podea şi a spus cu o voce obosită şi cu ochii în lacrimi: 

Intr-adevăr, această mare pisică regală are să mă- 
nnebunească pe mine cu vorbele şi cu ironiile ei; de la o zi la 
alta îmi sfâşie inima cu ghearele ei, deşi ştie bine că cine a 
văzut-o o dată nu se mai poate gândi la altceva decât la 
frumuseţea ei. Pentru numele lui Aton, lasă-mă-n pace, femeie 
teribilă, fiindcă este deja pentru a cincea oară de când schimb 
piatra ca să-ţi cioplesc chipul şi te-am cioplit în pietre de cinci 
culori diferite, m-apucă ameteala când mă uit la faţa ta, la gâtul 
tău prelung la trupul tău, dar piatra încă nu trăieşte în mâinile 
mele. Este pentru prima oară când te cioplesc într-un lemn tare 
ca piatra şi am să-l vopsesc după aceea în culoarea unui lemn 


obişnuit, poate că în lemn vei trăi mai bine decât în piatră Cu 
pomeţii obrajilor supţi, eşti mai frumoasă şi mai plină de spirit 
decât oricare altă femeie din lume şi niciodată vreo femeie din 
toate timpurile nu a meritat mai mult ca tine să poarte coroana. 

Între timp, Horemheb a avut timp să se gândească, şi-a 
recăpătat siguranţa şi, pe cărările deschise de Totmes, a spus: 

Regească Nefertiti, oare cum aş mai putea să mă mai 
gândesc la o altă femeie, după ce te-am văzut pe tine? Nu le 
mai plânge atât pe femeile de la curte, m-am distrat destul de 
multe ori şi cu ele, ştiu că mâinile şi picioarele lor sunt netede 
ca o coajă de ou şi moi ca puful, dar capetele lor sunt goale ca 
pălegarul şi nu-i de mirare că trebuie să şi-l acopere cu peruci, 
ca să nu vadă toată lumea cât sunt de goale. Insă tu, Nefertiti, 
tu eşti o femeie înţeleaptă şi se vede acest lucru după ochii tăi 
limpezi şi inteligenţi, pe care i-ai moştenit de la tatăl tău, a cărui 
măiestrie de guvernare este mare, chiar dacă acum el este 
bătrân. Dar spune-mi, de ce nu-ți foloseşti înţelepciunea, de ce 
nu i te adresezi faraonului, oprindu-l de la înec, de ce îl laşi să 
înoate spre apele adânci şi periculoase ale nebuniei lui, încât 
nici nu mai putem şti dacă stăm în cap sau în picioare şi ni se 
pare deja că negrul este alb ? 

Nefertiti a aruncat mai întâi o privire în jurul ei, apoi a spus 
clar, ca să auzim bine: 

Bărbăţia lui este extrem de slabă şi dacă eu i-aş vorbi despre 
ceea ce tu mă sfătuieşti să-i vorbesc, ar dispărea cu totul curajul 
şi bărbăţia lui. Eu prefer să nu-i vorbesc despre problemele 
guvernării, chiar dacă s-ar prăbuşi tot Egiptul într-o prăpastie; 
pentru mine, mai important decât toate problemele Egiptului 
este ca eu să-i nasc un băiat. De aceea, nu vreau să-l îndepărtez 
de lângă mine, împuindu-i capul cu lucruri care îi sunt 
neplăcute. Eu nu vreau ca el să mă părăsească pentru o altă 
femeie. Dar, o dată cu scurgerea timpului, zâmbetul mi s-a 
rigidizat pe buze, tâmplele mi s-au împietrit de atâtea gânduri 
din nebunia lui şi fiecare mângâiere a lui începe să nu-mi mai 
placă, pântecele meu începe să împietrească, fiindcă eu trebuie 
să-mi înghit orice cuvânt ascuţit, care ar putea să-l rănească. 
Tu, Sinuhe, ca medic, poţi explica mai bine decât mine şi cred 
că tu cunoşti mai bine decât alţii destinul trist al soţiei regale. El 
a făcut din mine o vacă, una care rămâne grea în fiecare an, 
obrajii mei s-au dus, limpezimea ochilor mei s-a şters, trupul 


meu începe să se urâţească, cu toate că, la vârsta mea, ar 
trebui să mai fiu încă înfloritoare. 

Noi am spus într-un singur glas că ea exagerează cu aşa-zisa 
influenţă pe care o are sarcina asupra trupului ei şi era adevărat 
ceea ce am afirmat noi, trupul ei era zvelt şi frumos ca al unei 
fete tinere. Apoi, ea şi-a desfăcut veşmântul ca să ne facem o 
părere sumară şi despre pântecele ei, care era, într-adevăr, 
foarte neted. Dar Totmes a căzut, aşa deodată, pe gânduri şi 
după aceea, a spus: 

— Eu am fost atent şi am ascultat tot ceea ce ai spus tu, 
frumoasă Nefertiti, dar ceva tot nu am înţeles. Cum poţi afirma 
despre el că este slab în ceea ce priveşte bărbăţia, din moment 
ce tu nu ai avut o altă experienţă cu vreun alt bărbat, cu care 
să-l poţi compara? 

De data aceasta, faţa reginei Nefertiti s-a întunecat şi ea a 
evitat să-l privească şi am văzut-o pentru prima dată nesigură, 
lucrul acesta m-a distrat şi mi-am dat seama că ea, in ciuda 
libertăţii cu care vorbea, îi era, de fapt, credincioasă faraonului. 
După ce a reflectat puţin, ea a spus: 

Totmes este un bărbat indiscret, dar la ce altceva te poţi 
aştepta de la unul ca el, care s-a născut cu bălegar între 
degetele de la picioare. Totuşi, am citit şi eu versuri şi chiar 
dacă nu am fost aproape de un alt bărbat în afară de soţul meu 
faraonul, am văzut cum arată bărbaţii care lucrează la 
construcţia oraşului, după ce-şi dau la o parte pânza udă de 
transpiraţie din jurul şoldurilor, ca să se răcorească în Nil. Dar 
din versuri am înţeles mai mult decât din ceea ce au văzut ochii 
mei. 

Ea a zâmbit nostalgic şi a rostit încet: 

De ce nu sunt pânza de in care-ţi înfăşoară trupul? 

De ce nu sunt uleiul parfumat care-ţi mângâie părul? 

De ce nu sunt vinul care-ţi sărută buzele? 

Adevărul este că din versuri am înţeles mai mult decât din 
ceea ce mi-au povestit ochii. 

După aceea, ea a suspinat şi a spus: 

Aşa spun versurile, numai că el îmi vorbeşte şi în pat numai 
despre Aton şi eu nu pot să cred că menirea pe lume a femeii 
este numai să rămână grea. 

Oare ce fericire am eu că obrazul îmi este frumos, dacă 
nimeni altcineva decât vântul de primăvară nu mi l-a sărutat ? 


Totmes s-a apropiat de ea, vesel, ochii lui căprui străluceau 
şi el i-a spus: 

Nefertiti, chiar dacă nu m-am născut într-un palat, m-am 
născut, totuşi, într-o cazarmă şi prin venele mele curge sânge 
de soldat, cu toate că mâinile mele însufleţesc doar pietrele. 
Nefertiti, este suficient ca tu să vrei şi vântul de primăvară îţi va 
săruta obrajii şi sângele fierbinte îţi va săruta trupul. 

Nefertiti a zâmbit visătoare, dar ochii ei limpezi şi reci 
priveau undeva, departe. Ea a ridicat încet cupa, după aceea a 
răsturnat-o, şi vinul s-a pierdut în praful de pe podea. Apoi a pus 
cupa la locul ei, s-a ridicat, s-a îndreptat spre Totmes, i-a 
mângâiat părul ud, şi-a atins buzele de fruntea lui şi a suspinat 
Uşor. 

Nu era supărată din cauza conversaţiei, dimpotrivă, îi făcuse 
plăcere şi încă mai vibra de pe urma ei. După ce ea a plecat, i- 
am spus lui Totmes; 

Ochii tăi strălucesc ca şi cum ai avea febră şi, pe lângă asta, 
transpiri continuu. Presupun că o scurtă călătorie ţi-ar prii şi te- 
ar mai odihni. În numele lui Aton, cred că ai fi înţelept dacă l-ai 
însoţi pe Horemheb la Memfis şi i-ai ciopli acolo statuia, ca să 
poată fi dusă apoi în oraşul lui, Hetnetsut, aşa după cum ai 
promis. Şi Memfis este un oraş frumos, şi acolo sunt fete 
frumoase şi se spune că vinul de Memfis este bun. 

Horemheb s-a amestecat în vorbă şi a spus: 

Dacă tot este să vorbim despre călătorii, cred că Sinuhe ar fi 
foarte înţelept dacă ar face o călătorie până la Teba şi s-ar uita 
cu atenţie în jurul lui tot drumul, fiindcă în acest oraş orb şi 
visător, nimeni nu m-ar putea crede dacă aş povesti despre 
ceea ce se petrece în Egipt şi despre ce vorbesc oamenii între 
ei. Te rog, Sinuhe, du-te la Teba, apoi întoarce-te şi povesteşte-i 
faraonului despre ceea ce ai văzut, fiindcă faraonul are 
încredere în vorbele tale şi îţi ascultă sfaturile, Sinuhe. 

După aceea, el a scuipat pe jos, a şters cu piciorul podeaua 
şi a spus: 

S-ar putea ca această Nefertiti să fie în pat teribil de bună, 
dar poate că mai bine-i numai s-o priveşti, fiindcă inteligenţa ei 
scăpărătoare înţeapă ca o lamă de cuţit şi gura îi este plină de 
viespi otrăvitoare; nu încape îndoială că, nu peste multă vreme, 
va începe să se distreze şi cu alţi bărbaţi, cu condiţia ca la 
aceştia să nu găsească nici un strop de feminitate. 


Totmes s-a înfuriat de-a binelea după ce a auzit vorbele lui 
Horemheb, dar eu l-am liniştit şi apoi am spus: 

Este adevărat că ar fi fost deja timpul să merg la Teba ca să-l 
întâlnesc pe Kaptah, dar patul meu de aici este plăcut, m-am 
obişnuit cu bucătarul care-mi pregăteşte mâncarea, picioarele 
mele sunt înmuiate şi nici trupului meu nu-i prea convine să se 
mai balanseze pe o corabie. Pe lângă toate acestea, nici nu ştiu 
dacă mă voi încumeta să-i povestesc faraonului despre ceea ce 
voi vedea, când lui îi place să i se povestească doar despre copii 
sănătoşi, despre femei şi despre bărbaţi care zâmbesc şi care 
preaslăvesc numele lui Aton. De aceea, Horemheb, nu-ţi pot 
promite că voi putea să-i povestesc lui despre acele lucruri care 
îl pot tulbura şi nelinişti. Am auzit, Horemheb, că însoţindu-te la 
Memfis, crocodilii se dovedesc a fi înţelepţi, fiindcă oamenii de 
ordine şi garda ta au grijă ca ei să nu rămână flămânzi, deşi 
bucuria lor nu mai este atât de mare ca în acele zile de groază 
din Teba. 

Horemheb a sorbit dintr-o înghiţitură vinul din cupa lui, a 
umplut-o din nou şi a golit-o, după care a spus: 

— Ai dreptate, aş dori să fiu crocodil când mă gândesc la 
viitorul Egiptului. Să fie aşa cum o fi să fie! Dacă nici Sinuhe nu 
vrea să mă ajute, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să 
mă îmbăt, aşa cum fac de fiecare dată când mă gândesc la 
viitorul Egiptului guvernat de faraonul Akhenaton. 


După ce Horemheb a plecat la Memfis, cuvintele lui au 
început să-mi răscolească sufletul şi am fost supărat pe mine 
însumi că nu-i sunt un bun prieten şi că sunt un rău sfetnic al 
faraonului. Dar patul meu era plăcut şi moale, dormeam bine 
noaptea sub baldachinul lui şi bucătarul îmi prepara păsări 
tăvălite în miere de albine şi nici friptura fragedă de antilopă nu 
lipsea de pe masa mea, iar apa se scurgea repede din clepsidră. 
Însă, într-una din zile, cea de-a doua fiică a faraonului, 
Meketaton. s-a îmbolnăvit grav, tuşea, obrajii ei de copil ardeau 
ca focul şi a început să slăbească atât de tare, că-i ieşeau oasele 
prin piele. Am încercat să-i dau leacuri fortifiante şi chiar şi aur 
dizolvat şi mi-am blestemat soarta, fiindcă abia se vindecase 
faraonul că trebuise să i se îmbolnăvească fata şi nu mai aveam 
o clipă de odihnă nici ziua, nici noaptea. Faraonul era neliniştit, 
fiindcă el îşi iubea foarte mult fiicele şi se obişnuise ca 
amândouă fetele mai mari, Meritaton şi Meketaton, să-l 
însoţească în fiecare zi în sala de recepţie a palatului de aur, ca 
de la balcon să arunce cu mânuţele lor decoraţii şi lanţuri de aur 
celor faţă de care faraonul voia să-şi arate favoarea. De fapt, 
faraonul Akhenaton s-a comportat ca oricare alt om şi, din cauza 
bolii, această fată i-a devenit cea mai dragă dintre toate cele 
patru fiice şi nu mai ştia ce să facă pentru ea, i-a dăruit mingi 
din argint şi din fildeş, i-a cumpărat un căţel foarte mic, care o 
însoțea peste tot ca un ghem, îi veghea somnul se culca la 
picioarele ei. Dar şi faraonul veghea şi slăbea de nelinişte şi se 
scula de multe ori pe noapte ca să asculte respiraţia bolnavă a 
fetei şi fiecare acces de tuse al ei îi lovea inima. 

Cât de ciudată este natura umană, mă gândeam eu, dacă 
această fetiţă a faraonului a însemnat pentru mine mai mult 
decât propriile-mi bunuri din Teba, decât Kaptah, decât sărăcia, 
care se întindea ca o boală molipsitoare în tot Egiptul, decât toţi 


oamenii care, dacă nu mureau de foame în Egipt, mureau 
pentru Aton în Siria. Toată ştiinţa şi toată măiestria mea le-am 
risipit pentru ea - neglijând alţi bolnavi, nobili din Oraşul 
Orizontului lui Aton, care aveau dureri de stomac de la prea 
multă mâncare şi de la atâta îmbuibate, oboseală şi dureri de 
cap - fiindcă faraonul suferea. Dacă m-aş fi ocupat de durerile 
lor de cap, aş fi putut câştiga mult aur, dar eram sătul de aurul 
şi de plecăciunile lor, de aceea, fiindcă nu eram prea curtenitor 
cu pacienţii mei, se spunea: „Demnitatea de medic regal i s-a 
ridicat la cap lui Sinuhe şi, imaginându-şi că faraonul îi ascultă 
vorbele, uită ceea ce alţii îi spun lui”. 

Când mă gândeam la Teba, la Kaptah şi la „Coada 
crocodilului”, inima mea era flămândă şi nici un fel de mâncare 
nu mi-ar fi putut potoli foamea. Observam cum părul de pe cap 
începea să mă părăsească şi că pe zi ce trecea craniul meu 
devenea mai chel sub perucă. Erau zile când uitam cu totul de 
îndatoririle mele şi visam cu ochii deschişi; călătoream din nou 
pe drumurile Babilonului şi simţeam în nări mirosul lanurilor de 
grâu şi mirosul argilei pe care călcasem atunci. Mă îngrăşasem 
mult în acea vreme, aveam un somn greu şi, după o scurtă 
plimbare, abia de mai puteam respira, aşa că obişnuiam să 
folosesc des litiera pentru a mă deplasa 

Şi inima mea era mai nepăsătoare ca altădată şi-mi spunea: 

— Ţie îţi este bine acum, Sinuhe, patul tău este agreabil şi 
nici nu trebuie să-ţi câştigi pâinea din greu, din moment ce ai 
ajuns marele trepanator regal. Tu ai prieteni, care beau vin cu 
plăcere în compania ta, îţi respectă vorbele şi te consideră 
înțeleptul înţelepţilor. Ochii ţi se desfată privind frumuseţile 
dezvăluite de noua artă şi mulţi artişti ţi-au pictat, minunat şi 
plin de viaţă, chipul pe pereţi, fiindcă le-ai vindecat braţele care 
le tremurau de la atâta băutură. Însuşi faraonul a poruncit să ţi 
se construiască mormântul în acea pane a munţilor de unde 
răsare soarele şi pe pereţii mormântului tău vei trăi etern, 
binecuvântat de faraon şi de fiicele lui. De ce oare te-ai nelinişti 
pentru ziua de mâine, când fiecare zi va fi la fel ca ziua de 
astăzi? Şi chiar de nu va fi aşa, tor nu poţi să schimbi tu ceva, 
fiindcă eşti doar un om şi ai amestecat deja destul de mult 
amarul cu bucuria în cupa de fericire a lui Aton. De ce să-ţi 
pregăteşti necazuri ţie însuţi şi să provoci suferinţe ochilor tăi, 


fiindcă cel care ştie mai mult suferă mai mult; oare nu crezi că 
aceste vorbe sunt adevărate? Oare nu-i aşa? 

În felul acesta discutam cu inima mea, dar, deodată, a 
început să se strecoare în mine neliniştea, erau gânduri care nu- 
mi dădeau pace: fiecare zi era la fel şi eu nu mai aveam nimic 
de aşteptat de la viitor, existenţa mea era goală. Atât de 
nebună este inima omului şi niciodată nu este mulţumită; face 
tot ceea ce poate ca să deranjeze pacea omului şi seamănă 
neliniştea în mintea lui, de aceea sunt scârbit de inima mea 

Dar când a venit toamna şi apele s-au umflat şi s-au 
revărsat, când rândunele băteau din aripi neliniştite, după ce, 
mai înainte, pe caniculă, se cufundaseră în nămolul de la malul 
Nilului, fiica faraonului s-a însănătoşit, a început să zâmbească 
şi nu mai simţea nici o durere în piept. Inima mea se zbătea ca 
rândunelele în zbor şi m-am îmbarcat pe o corabie şi am navigat 
în susul fluviului să văd din nou Teba, fiindcă faraonul mi-a 
permis să plec şi m-a rugat să opresc în fiecare sat şi să-i salut 
pe colonii cărora le dăruise pământurile zeului fals şi spera că 
noutăţile pe care i le voi povesti la întoarcere vor fi bune. 

De aceea, am făcut numeroase escale şi ţăranii veneau să- 
mi vorbească şi pot spune că acea călătorie nu a fost câtuşi de 
puţin neplăcută, deoarece pe catargul corăbiei flutura flamura 
faraonului, patul meu era confortabil şi fiindcă apele se 
retrăgeau deja, nu era nici o muscă să mă deranjeze. Bucătarul 
meu mă însoțea şi din toate satele i se aduceau daruri, aşa că 
aveam întotdeauna mâncăruri proaspete. Dar ţăranii care 
veneau la mine erau slabi ca nişte schelete, femeile lor priveau 
cu teamă împrejur şi abia vorbeau, iar copiii lor erau bolnavi, 
plăpânzi şi cu picioarele strâmbe. Ei îmi arătau lăzile de grâu, 
care erau pe jumătate goale, şi grâul lor era plin de pete roşii, 
ca şi cum ar fi curs sânge peste el. Şi ei mi-au spus: 

— Mai întâi, noi am crezut că nenorocirile astea se datoresc 
nepriceperii noastre, fiindcă, până acum, noi niciodată nu am 
mai cultivat pământul. Credeam că din cauza noastră culturile 
nu cresc şi vitele noastre mor, dar acum noi ştim că pământul 
pe care ni l-a dăruit faraonul este blestemat. Fiindcă noaptea, 
paşi nevăzuţi calcă în picioare culturile noastre, mâini nevăzute 
rup crengile pomilor fructiferi pe care noi i-am plantat, vitele 
mor fără nici un motiv, canalele de irigație sunt distruse, nu se 
ştie de cine, iar în fântâni găsim şobolani morţi, încât nici apă nu 


mai avem de unde bea. Deja mulţi dintre noi şi-au abandonat 
pământul şi s-au întors în oraş, încă şi mai săraci ca înainte, 
blestemând numele faraonului şi al zeului lui. Dar noi, cei care 
am mai rămas, am avut încredere până acum în crucea lui 
fermecată şi în mesajele pe care ni le-a trimis şi le punem în pari 
pe câmp, pentru a scăpa de lăcuste. Dar se pare că magia lui 
Amon este mai puternică decât cea a faraonului şi nu se 
întâmplă nimic bun când îl implorăm pe zeul faraonului să ne 
ajute. Credinţa noastră se clatină şi nu va mai dura mult şi vom 
abandona şi noi aceste pământuri blestemate, unde altceva mai 
bun decât moartea nu ne aşteaptă; deja, multe femei şi mulţi 
copii au murit 

Am mers să văd şcolile şi, când au văzut pe veşmintele mele 
crucea vieţii a lui Aton, mulţi învăţători şi-au ascuns beţele şi au 
făcut semnul lui Aton şi copiii s-au aşezat cu picioarele 
încrucişate, aliniaţi în rânduri şi abia se stăpâneau să nu se 
scobească în nas când se uitau la mine. Toţi învățătorii mi-au 
spus cam aşa: 

Este o nebunie dacă cineva ar putea crede că fiecare copil ar 
putea învăţa să scrie şi să citească, dar n-avem ce face, fiindcă 
noi îl iubim pe faraon, el este tatăl nostru, el este mama noastră 
şi îl respectăm ca fiu ai zeului lui. Totuşi, noi suntem bărbaţi 
instruiți şi este o ofensă pentru demnitatea noastră că trebuie 
să stăm aici pe câmp şi să ştergem mucii acestor copii jegoşi şi 
să desenăm urât literele pe nisip, fiindcă nu avem nici tăblițe, 
nici condeie, iar aceste litere noi, cu care trebuie să ne 
obişnuim, nu reflectă ştiinţa şi cunoştinţele pe care le-am 
acumulat cu atâta efort şi cheltuială. Munca noastră nu este 
răsplătită, fiindcă părinţii plătesc doar o parte din ceea ce ni se 
cuvine, berea lor este acră şi subţire, uleiul lor este rânced. 
Totuşi, încercăm în continuare să-i învăţăm pe copii, tocmai 
pentru a-i arăta faraonului că este imposibil ca toţi copiii să 
poată învăţa să scrie şi să citească şi că doar cei mai buni sunt 
capabili de aşa ceva. Şi, după părerea noastră, este o nebunie 
să înveţi fetele să scrie; aşa ceva, niciodată nu s-a mai 
întâmplat şi teamă ne este că scribii faraonului vor fi interpretat 
greşit cuvintele faraonului sau au greşit când au scris, o dovadă 
în plus că această scriere nouă este imperfectă şi proastă. 

Eu am controlat cunoştinţele lor şi nu m-au mulţumit deloc; 
aveau feţele îmbuibate, ochii lor evitau să te privească direct, 


de fapt, aceşti învăţători erau scribi decăzuţi, pe care nimeni nu 
voia să-i mai angajeze. Instrucţia lor era insuficientă, ei 
acceptaseră crucea lui Aton doar pentru a-şi asigura pâinea, iar 
dacă printre ei era vreo excepţie, acest lucru nu avea nici o 
însemnătate, fiindcă numai o muscă nu transformă iarna în 
vară. Atât colonii cât şi bătrânii satelor înjurau cu amărăciune 
numele lui Aton şi spuneau: 

Sinuhe, stăpânul nostru, spune faraonului să ne ia din 
spinare şi mizeria asta de şcoală, că aşa nu se mai poate trăi. 
Băieţii ne vin acasă cu vânătăi pe spate de la loviturile de băț şi 
cu buclele de pe frunte smulse şi aceşti înspăimântători 
învăţători sunt veşnic nesătui precum crocodilii şi pentru ei 
nimic nu este destul de bun. Işi bat joc de pâinea şi de berea 
noastră şi smulg de la noi tot, până la ultimul bănuţ de cupru şi 
pieile de bou, ca să-şi cumpere vin, iar când noi suntem pe 
câmp, se duc în casele noastre şi se distrează cu femeile 
noastre spunând că, cică aşa este dorinţa lui Aton, fiindcă nu 
este nici o diferenţă între un bărbat şi altul şi între o femeie şi 
alta. 

Numai că faraonul îmi poruncise doar să-i salut în numele lui, 
nu şi să le rezolv necazurile lor. Totuşi, am spus: 

Nu poate faraonul să le facă pe toate pentru voi, şi, în parte, 
este şi vina voastră dacă Aton nu vă binecuvântează câmpurile. 
Sunteţi lacomi şi nu vă place ca şi copiii voştri să meargă la 
şcoală fiindcă preferaţi să puneţi copiii să sape canalele de 
irigaţii în timp ce voi trândăviţi la soare. Eu nu sunt în măsură să 
judec pe nimeni, dar nu încape îndoială că femeile voastre sunt 
şi ele însele în măsură să hotărască cu cine vor să se distreze. 
De aceea, când mă uit la voi, sunt amărât pentru faraon, fiindcă 
el v-a încredinţat o mare misiune, a avut încredere în voi şi a 
sperat că o mare schimbare se va petrece în lume. Dar voi aţi 
distrus cele mai roditoare pământuri ale Egiptului şi aţi vândut 
vitele, selecţionate cu atâta oboseală de preoţi în cursul multor 
ani. 

Dar ei au protestat şi au spus: 

— Adevărul este că noi nu am dorit să ne schimbăm viaţa, 
fiindcă chiar dacă eram săraci în oraşe, în orice caz, eram fericiţi 
şi în fiecare zi vedeam ceva nou, dar aici, în afară de colibe din 
argilă, de şanţuri şi de vaci mugind, nu este nimic de văzut. Au 
avut dreptate cei care ne-au atras atenţia şi ne-au spus: 


„Fereşte-te de orice schimbare, fiindcă, pentru omul sărac, orice 
schimbare nu poate fi decât în şi mai rău şi, dacă ceva se 
schimbă în bine în lume, fii sigur că, în aceeaşi măsură, pentru 
cel sărac, grăunţele se împuţinează şi uleiul din oală coboară”. 

Inima mea îmi spunea că ei aveau, probabil, dreptate, de 
aceea, nu am vrut să-i contrazic şi mi-am văzut mai departe de 
călătoria mea. Dar eram mâhnit pentru faraon şi eram 
consternat că toate bunele lui intenţii se transformau în 
nenorocire, că cei vrednici şi harnici ajungeau puturoşi din 
cauza darurilor lui: doar cei mai mizerabili se strângeau în jurul 
lui Aton, ca mugştele în jurul unui hoit. Dar mi-am adus aminte de 
gândurile care îmi trecuseră prin cap, atunci când călătorisem în 
josul fluviului, când Oraşul Orizontului lui Aton încă nici nu 
exista. Pe atunci gândeam: „Eu nu am nimic de pierdut, atunci 
de ce nu l-aş urma pe Aton? Oare am avut dreptate când am 
criticat lenea, lăcomia şi răutatea altora, când eu însumi, 
neavând nimic de pierdut, l-am urmat pe Aton? Ceea ce 
făcusem în anii petrecuţi în Oraşul Orizontului lui Aton nu fusese 
altceva decât să trăiesc ca un animal, care-i pus la îngrăşat şi 
căruia îi luceşte pielea, în palatul de aur al faraonului. 

Este un adevăr că numai într-o lună, când eram medic al 
săracilor în Teba, făcusem mult mai mult bine oamenilor ca în 
toţi acei ani pierduţi în auritul şi plictisitorul Oraş al Orizontului 
lui Aton. 

O teamă a început să mi se strecoare în inimă, m-am gândit 
că faraonul dorea să vină o vreme în care toţi oamenii să fie la 
fel; dar atunci, înţelesul întregii vieţi a oamenilor este altfel şi 
valorile sunt altele decât cele ştiute de toată lumea. Poporul, 
care lucrează cu braţele, este mai important, toţi ceilalţi sunt 
doar coaja aurită a acestei mulţimi. Cine ştie, poate că faraonul 
şi toată suita lui din palatul de aur, oamenii bogaţi, nobilii, care 
trăiesc în trândăvie, ca şi mine, de altfel, în ultimii ani, nu 
suntem decât nişte paraziți care trăim pe spinarea mulţimii, aşa 
cum trăiesc puricii în blana câinilor. Poate că puricele care 
trăieşte în blana câinelui crede că el este cel mai important şi că 
menirea câinelui este să-l întreţină. Poate că însuşi faraonul şi 
Atonul lui nu sunt decât purici, care trăiesc în blana unui câine, 
şi-i aduc câinelui numai duşmani şi nu încape îndoială că orice 
câine ar putea trăi mai fericit fără purici, în felul acesta m-am 
deşteptat ca după un somn lung, am simţit că sunt sătul de 


oraşul Orizontului lui Aton şi, uitându-mă în jurul meu, nimic nu 
mi-a mai fost pe plac. Dar poate că era aşa fiindcă magia lui 
Amon avea putere în tot Egiptul şi blestemul lui mă făcea să văd 
totul pe dos. Oricum, singurul loc din Egipt unde Amon nu avea 
nici o putere era Oraşul Orizontului lui Aton. 

Nu există pentru om o poartă după care să găsească 
adevărul. Fiindcă şi eu sunt om, gândesc şi eu la fel ca şi ceilalţi 
oameni şi, în faţa necunoscutului, mă retrag în carapacea mea, 
la fel ca o broască ţestoasă. Am văzut, am auzit, multe lucruri 
nu le-am înţeles, dar tot ceea ce am văzut şi am auzit mi-au 
răvăşit mintea. 

Într-o zi, au apărut la orizont şi cei trei munţi care străjuiesc 
Teba de-o eternitate şi, după aceea, în faţa ochilor mei s-au 
ridicat acoperişurile şi zidurile templelor, dar obeliscurile nu mai 
străluceau în lumina soarelui, fiindcă aurul lor se exfoliase cu 
timpul şi nimeni nu se mai îngrijea să le reaurească. Totuşi, 
când le-am revăzut, mi s-a umplut inima de bucurie şi am vărsat 
vin din cupa mea în Nil, aşa cum obişnuiesc să facă marinarii 
când se întorc acasă după un drum lung. De fapt, marinarii 
toarnă bere în Nil, nu vin, fiindcă nu-şi permit ei să cumpere vin 
din puţinul cupru pe care îl au sau, dacă-l cumpără, n-ar arunca 
un strop de vin în apă. Am revăzut marele chei din piatră al 
Tebei şi-n nările mele am simţit mirosurile amestecate ale 
portului, de grâu putred, de apă clocită, de mirodenii şi de 
smoală, după care tânjisem când eram departe de Teba. 

Dar când am revăzut fosta casă a turnătorului de aramă din 
cartierul sărac din port, mi s-a părut foarte mică şi joasă, iar 
străduţa tare murdară, urât mirositoare şi plină de muşte. Nici 
sicomorul din curte nu mi-a mai bucurat ochii, deşi îl plantasem 
eu însumi şi crescuse destui de înalt de când plecasem din 
Teba. Bogăția şi luxul din Oraşul Orizontului lui Aton mă 
corupseseră atât de mult încât mi-a fost silă de mine însumi şi 
m-am întristat, fiindcă nu mă bucuram din toată inima că am 
ajuns acasă. 

Kaptah nu era acasă. Muti mi-a ieşit în întâmpinare. Când m- 
a văzut, a spus amărâtă: 

— Binecuvântată fie ziua aceasta, în care stăpânul meu s-a 
întors acasă, dar nici nu este curat în casă, iar aşternuturile sunt 
înmuiate în leşie pentru spălat. Acum ţi-ai găsit şi tu să vii 
acasă? Dar la ce bucurii mă mai pot eu aştepta de la viaţă? Nici 


nu mă mir că ai apărut aşa, deodată, este în firea tuturor 
bărbaţilor să-ţi strice buna dispoziţie, de la un bărbat nu te poţi 
aştepta la ceva bun. 

Am liniştit-o şi i-am spus că voi înnopta pe corabia mea şi am 
întrebat-o despre Kaptah, dar ea s-a adresat uşii, boscheţilor din 
grădină şi gropii cu jar din bucătărie şi le-a spus cât de 
contrariată este că am sosit acasă şi că pe ea o aşteaptă atât de 
multă muncă, câtă nu s-ar cădea să facă la bătrâneţe. 

Am lăsat-o în pace şi am poruncit cărăuşilor litierei să mă 
ducă la „Coada crocodilului” şi Merit, care a ieşit în uşă, nu m-a 
recunoscut din cauza veşmintelor mele atât de bogate, de 
aceea m-a întrebat: 

Oare ţi-ai rezervat un loc pentru seara aceasta? Dacă nu, nu 
poţi intra! 

Se îngrăşase puţin, pomeţii parcă nu mai erau ieşiţi în afară, 
dar ochii îi erau la fel de vioi ca înainte, în ciuda unor mici riduri 
care apăruseră în jurul lor. Inima mea s-a aprins din nou, i-am 
atins şoldurile şi i-am spus: 

Eu înţeleg că tu nu-ţi mai aminteşti de mine, după atâţia 
bărbaţi trişti şi singuri pe care îi vei fi încălzit în aşternutul tău, 
totuşi, credeam că voi găsi un scaun pe care să mă aşez în casa 
ta şi o cupă de vin rece, chiar dacă la aşternutul tău nu mă mai 
încumet să gândesc. 

Ea a scos un strigăt de uimire şi a spus: 

Sinuhe, oare chiar tu eşti? 

Şi a adăugat: 

Binecuvântată fie această zi, în care stăpânul meu a sosit 
acasă! 

Şi-a pus frumoasele ei mâini pe umerii mei, s-a uitat cu 
respect la mine şi mi-a spus: 

Sinuhe, Sinuhe, ce-ai făcui din tine? Dacă altădată erai ca un 
leu solitar, acum eşti ca un căţeluş durduliu şi mai ai şi zgardă şi 
alte tinichele atârnate de gât. 

După aceea, ea mi-a scos peruca, mi-a mângâiat cu prietenie 
capul pleşuv şi mi-a spus: 

Aşază-te, Sinuhe. Îţi voi aduce imediat un vin care să te mai 
răcorească, fiindcă observ că ai transpirat şi că respiraţia ta este 
greoaie după atâta drum. 

l-am spus: 


Să nu cumva să-mi aduci coadă de crocodil, fiindcă, cu 
siguranţă, stomacul meu nu mai poate suporta aşa ceva şi, pe 
deasupra, mă va durea şi capul. 

Ea mi-a mângâiat obrazul şi mi-a spus: 

Oare deja sunt atât de grasă şi de urâtă, încât primul lucru 
pe care mi-l spui se referă la burta ta, după atâţia ani de când 
nu ne-am mai văzut? Altădată, când erai cu mine, nu te temeai 
de dureri de cap şi trebuia eu să te opresc ca să nu mai bei 
atâta coadă de crocodil. 

M-am simţit umilit, ea avea dreptate şi adevărul îi umileşte 
pe mulţi oameni. De aceea, i-am spus: 

O, Merit, prietena mea, sunt deja bătrân şi nu mai sunt bun 
de nimic. 

Dar ea a protestat: 

Tu îţi imaginezi că eşti bătrân, ochii tăi nu prea par a fi atât 
de bătrâni, după cum mă priveşti, şi nu pot spune că nu-mi face 
plăcere să mă priveşti aşa. 

l-am spus: 

Merit, în numele prieteniei noastre, adu-mi iute o coadă ele 
crocodil, fiindcă altfel îmi este teamă că voi face nebunii cu tine 
şi nu-i de demnitatea trepanatorului regal să facă nebunii, mai 
ales la Teba, într-o cârciumă din port. 

Ea mi-a adus băutura, mi-a pus în mână scoica pe care se 
sprijinea cupa. Am băut, dar obişnuit cu vinuri, am simţit cum 
îmi ia foc gâtul; însă arsura a fost plăcută şi cealaltă mână se 
odihnea pe şoldul lui Merit, i-am spus: 

Merit, tu mi-ai spus odată că minciuna este mai plăcută 
decât adevărul, când omul este singur şi când florile primăverii 
lui s-au veştejit. De aceea îţi spun că inima mea încă este tânără 
şi că mă simt mai tânăr de când te-am revăzut şi că anii de când 
nu ne-am mai văzut au fost lungi şi că nu a fost zi, în aceşti ani, 
în care să nu murmur numele tău, ca vântul să-l poarte spre 
tine, şi cu fiecare rândunică care zbura spre Teba, ţi-am trimis 
salutări şi deşteptându-mă, în fiecare dimineaţă, am avut 
numele tău pe buze. 

Ea s-a uitat cu drag la mine, ochii ei erau atât de frumoşi, 
dar, chiar dacă mă priveau veseli, în profunzimea lor era multă 
tristeţe. M-a mângâiat şi mi-a spus: 

Vorbele tale sunt tare frumoase, Sinuhe, prietenul meu. Oare 
de ce să nu-ţi spun şi eu că inima mea te-a regretat mult şi că 


mâinile mele le-au căutat pe ale tale noaptea, când mă 
odihneam singură pe covorul meu, şi că, de fiecare dată când 
bărbaţii ameţiţi de coada de crocodil îmi dădeau târcoale şi-mi 
spuneau tot felul de vorbe, mă gândeam la tine şi mă întristam. 
Dar, fără îndoială, în palatul de aur al faraonului sunt multe 
femei frumoase şi, ca medic al curţii, probabil că îţi vei ti pierdut 
destulă vreme ca să le îngrijeşti. 

Era adevărat, m-am distrat cu multe curtezane care au venit 
să-mi ceară sfatul pentru afecţiuni mai mult sau mai puţin 
grave, pielea lor era netedă şi pufoasă ca învelişul fructelor 
proaspete şi în nopţile răcoroase era mai plăcut în doi decât de 
unul singur, dar acele iubiri trecătoare nu au avut nici o 
importanţă, de aceea nu am amintit nimic despre ele în aceste 
cărţi. l-am spus: 

Merit, dacă este adevărat că nu întotdeauna am dormit 
singur, tot atât de adevărat este că tu eşti singura femeie cu 
care sunt prieten. 

Coada crocodilului începuse deja să mă înfierbânte şi-mi 
simţeam trupul la fel de tânăr ca şi inima, era un foc plăcut în 
mine şi i-am spus: 

— Bănuiesc: că în timpul de când nu ne-am văzut, mulţi 
bărbaţi vor fi împărţit aşternutul cu tine, dar acum, tu va trebui 
să-i avertizezi să te lase în pace atâta vreme cât voi fi eu în 
Teba, fiindcă dacă mă vor înfuria, nu le va fi bine. Eu pot fi şi 
agresiv, iar în războiul pe care Horemheb l-a purtat cu khabirii, 
soldaţii lui m-au numit „Fiul măgarului sălbatic” din cauza furiei 
mele sălbatice cu care m-am repezit spre duşmani. 

Ea a ridicat, braţele, prefăcându-se că este înspăimântată şi 
mi-a spus: 

Uite, de acest aspect sălbatic al firii tale mi-a fost teamă 
întotdeauna şi Kaptah mi-a povestit despre multe întâmplări 
primejdioase şi despre conflictele în care ai intrat în ţările prin 
care aţi peregrinat, din cauza firii tale războinice, şi despre 
faptul că, numai mulţumită sângelui lui rece şi credinţei pe care 
ţi-o poartă, a reuşit să te salveze de fiecare dată. Dar mai 
trebuie să-ţi amintesc, printre altele, că tatăl meu păstrează 
întotdeauna sub scaun un ciomag, fiindcă el nu tolerează nici un 
fel de scandal în această casă. 

Am înţeles că trebuie să fi strecurat el, Kaptah, multe 
minciuni în poveştile lui şi că o fi făcut-o pe grozavul când îi va fi 


povestit lui Merit despre hoinăreala noastră prin lume, dar 
auzindu-i numele, mi s-au umplut ochii de lacrimi, am fost 
emoţionat şi am strigat cu putere: 

Unde este Kaptah, fostul meu sclav şi slujitor? Vreau să-l 
strâng la piept! O, zei, cât de dor mi-a fost de el, deşi nu este de 
demnitatea mea, fiindcă el a fost sclav. 

Merit a încercat să mă liniştească şi mi-a şoptit: 

— Îmi dau seama că încă nu te-ai obişnuit cu coada de 
crocodil şi observ că tatăl meu se uită mânios înspre noi şi-şi 
pipăie ciomagul de sub scaun, fiindcă tu deja faci gălăgie aici. 
Dar nu-l vei putea vedea mai înainte de căderea nopţii pe 
Kaptah, fiindcă el îşi petrece toate zilele acolo unde se hotărăşte 
preţul cerealelor şi prin diferite vinării, unde se încheie marile 
afaceri din Egipt: de altfel, cred că vei fi foarte surprins când îl 
vei întâlni, fiindcă el a uitat de mult că pe vremuri ţi-a fost sclav 
şi că purta sandalele tale atârnate de-un băț pe umerii lui. Poate 
că ar fi mai bine dacă am ieşi să ne răcorim şi să ne plimbăm 
prin Teba, să vezi şi tu cum mai arată oraşul de când ai plecat 
şi, în sfârşit, să fim şi noi singuri. 

Ea şi-a schimbat veşmintele, şi-a împrospătat faţa cu uleiuri, 
şi-a împodobit gâtul cu aur şi argint. Doar mâinile şi picioarele o 
deosebeau de femeile nobile, dar adevărul este că greu ai fi 
găsit o femeie din aristocrația Egiptului, care să aibă o privire 
atât de limpede şi neipocrită şi o gură atât de frumoasă Am 
poruncit sclavilor mei să ne poarte cu litiera de-a lungul aleii 
sfincşilor cu cap de berbec; nu mai arăta Teba ca înainte, 
rondurile de flori fuseseră călcate în picioare, crengile copacilor 
atârnau jalnic, fiindcă fuseseră rupte cu sălbăticie, şi în toate 
părţile unde casele fuseseră distruse în incendiu, se construiau 
alte case. Dar eram unul lângă altul în litieră şi-i simţeam aroma 
şi mirosul uleiurilor de pe trup, era mirosul Tebei, mai proaspăt 
şi mai ameţitor decât cele mai scumpe parfumuri din Oraşul 
Orizontului lui Aton. O ţineam de mână si nici un gând rău nu-mi 
mai umbrea fericirea; simţeam, într-adevăr, că m-am întors 
acasă. 

Am ajuns lângă marele Templu şi doar păsări mari şi negre 
zburau şi croncăneau pe deasupra Templului, încă nu se 
întorseseră în munţii lor, continuau să trăiască în Teba şi în 
templul părăsit nimeni nu le deranja, fiindcă era pămîntul 
blestemat şi oamenilor le era teamă să se apropie de Templul 


lui Amon. Am coborât din litieră şi am intrat în prima curte 
pustie a Templului, nu se vedeau oameni decât în faţa Casei 
Vieţii şi Casei Morţii, în altă parte, oamenii nici nu s-ar fi 
încumetat să păşească. Merit mi-a spus că multă lume evită să 
meargă chiar şi la Casa Vieţii, de aceea, mulţi medici au părăsit 
Casa Vieţii şi-şi practică meseria în oraş, disputându-şi pacienţii 
şi fiind într-un permanent conflict cu confrații lor. Ne-am plimbat 
prin parcul Templului, pe aleile lui crescuseră buruieni, copacii 
roditori aveau crengile rupte, fructele lor fuseseră furate încă 
necoapte şi în lacul sacru fuseseră masacrați toţi peştii cu 
lovituri de lance, iar dacă, din când în când, vedeai vreun om în 
acel parc pe care faraonul îl dăruise mulţimii şi în special 
copiilor, era un om zdrenţăros, care se uita cu teamă în jurul lui 
său ca un animal care pândeşte ceva. 

Ne-am plimbat prin Templul pustiu şi am simţit cum mă 
apasă umbrele vechilor zei; chiar dacă imaginile şi puterea lor 
dispăruseră, ei continuau să domine prin teamă inimile 
oamenilor. In marele Templu, iarba reuşise să crească printre 
dalele de piatră şi nimeni nu ne-a împiedicat să ne apropiem de 
locul unde era odinioară cel mai sacru dintre toţi zeii sacri: 
textele de pe pereţi erau profanate, numele zeilor fuseseră 
distruse cu ciocanele. Merit mi-a spus: 

— Este un loc periculos aici şi inima mea a îngheţat de 
spaimă; poate că tu crezi că această cruce a lui Aton, pe care o 
porţi la gât, te protejează, dar eu nu m-aş încrede atât în 
puterea ei, mai bine dă-o jos de la gât mai înainte de a se abate 
asupra noastră o ploaie de pietre sau ca vreun nebun să se 
repeadă să-ţi înfigă un pumnal în pântece. Ura este încă destul 
de multă în Teba. 

Avea dreptate: când am intrat în Templul deşert, oamenii 
care au văzut crucea vieţii de la gâtul meu au scuipat cu dispreţ. 

Am fost uimit când am văzut un preot al lui Amon, cu capul 
ras şi cu veşmintele albe, care se plimba cu obrăznicie în 
mulţime, în ciuda interdicţiilor faraonului Akhenaton. Faţa lui 
strălucea de la uleiul sacru, veşmintele lui erau din cel mai fin in 
regal şi oamenii se înclinau respectuos în faţa lui şi se dădeau la 
o parte. Fiindcă era mai prudent aşa, am ascuns crucea lui Aton 
sub veşminte, căci nu avea nici un rost să provoc vreun scandal. 
Nu voiam nici să-i rănesc în sentimentele lor pe oamenii simpli: 
în ciuda faptului că împărtăşeam aceeaşi opinie cu faraonul în 


ceea ce priveşte vechii zei, mă deosebeam de el, fiindcă eu 
credeam că fiecare om este liber să se închine oricărui zeu vrea, 
printre altele, nici nu voiam să o supăr pe Merit. 

După aceea, ne-am apropiat de un zid să ascultăm povestea 
pe care un povestitor o spunea aşezat pe un covor, cu o oală 
goală în faţă. Oamenii erau adunaţi în jurul lui, săracii stăteau 
trântiţi pe pământ, fiindcă lor nu le păsa că-şi vor murdări pânza 
care le înfăşură coapsele. Era o poveste pe care nu o mai 
auzisem niciodată până atunci. Era povestea unui faraon fals 
care, spunea povestitorul, trăise cu multe sute de ani mai 
înainte. El fusese rodul pântecelui unei vrăjitoare negre, pe care 
Seth însuşi o fertilizase. Acea vrăjitoare reuşise prin vrăji să fie 
îndrăgită de faraonul adevărat al acelor timpuri, şi când faraonul 
adevărat a murit, falsul faraon, care se supunea poruncilor lui 
Seth, şi-a propus să ducă la ruină Egiptul şi să-şi distrugă 
propriul popor, ca egiptenii să ajungă sclavi la negri şi la 
sălbatici, de aceea a răsturnat statuia lui Ra. Mâniat, Ra a 
blestemat Egiptul şi pământul nu a mai rodit, oamenii au murit 
înecaţi în timpul revărsării Nilului, lăcustele au devorat recoltele, 
lacurile s-au schimbat în mări de sânge, broaştele au sărit din 
ape şi s-au amestecat în aluatul din care se pregătea pâinea. 
Dar, zilele faraonului fals erau numărate, fiindcă forţa lui Ra este 
mai mare decât aceea a lui Seth, chiar dacă faraonul încercase 
să ascundă adevăratul nume al lui Seth, atribuindu-i un alt 
nume. De aceea, falsul faraon a avut parte de o moarte 
îngrozitoare şi chiar şi vrăjitoarea care îl născuse a murit în 
chinuri cumplite. Apoi Ra i-a pedepsit pe toţi cei care îl 
părăsiseră, în schimb, celor care au crezut în el, în ciuda 
cumplitei pedepse care-i ameninţa din cauza faraonului fals, le-a 
restituit casele şi lucrurile şi pământurile lor. 

Era o poveste foarte lungă şi atrăgătoare şi oamenii au 
ascultat-o cu gurile căscate, dar nu şi-au putut disimula 
nerăbdarea de a se ajunge la sfârşitul fericit, de aceea, loveau 
nerăbdători pământul cu picioarele şi-şi ridicau braţele supăraţi 
pe faraonul fals, dar, când povestea s-a apropiat de sfârşit, când 
faraonul fals şi-a primit pedeapsa şi a fost aruncat la Devoratori 
în valurile înspăimântătoare ale apelor infernale, când numele 
lui a fost blestemat şi când credincioşii lui Ra au fost răsplătiți 
pentru toate suferinţele lor şi li s-au dat înapoi casele, 
pământurile şi vitele, atunci, oamenii care ascultau au început 


să ţopăie şi să urle de bucurie şi au umplut oala de lut a 
povestitorului cu aramă, unii au pus acolo chiar şi argint. 

Am fost uimit de acea poveste şi i-am spus lui Merit: 

Intr-adevăr, este o poveste nouă, pe care n-am mai auzit-o 
niciodată, chiar dacă, atunci când eram copil, credeam că ştiu 
toate poveştile fiindcă mamei mele, Kipa, îi plăceau foarte mult 
poveştile; ei îi era milă de viaţa grea a povestitorilor şi nu o dată 
tatăl meu, Senmut, a trebuit să-i amenințe cu băţul, fiindcă ea le 
dădea adesea de mâncare în bucătăria noastră, într-adevăr, 
aceasta este o poveste nouă şi periculoasă, deoarece presupun 
că se referă la faraonul Akhenaton şi la zeul lui, deşi nu li s-au 
rostit numele. Această poveste ar trebui să fie interzisă. 

Merit a zâmbit şi mi-a spus: 

Oare cine ar putea să interzică o poveste? Această poveste 
este deja spusă zilnic în cele două regate pe lângă porţi şi pe 
lângă ziduri, chiar şi în satele cele mai mici este cunoscută deja 
şi oamenilor le place foarte mult această poveste, iar dacă 
gardienii îndrăznesc să-i gonească cu ciomegele pe povestitori, 
ei spun că este o poveste foarte veche, de câteva sute de ani, şi 
pot să dovedească acest lucru, fiindcă preoţii au găsit-o 
consemnată pe papirusuri foarte vechi. De aceea, gardienii nu le 
pot face nimic povestitorilor, dar am auzit că Horemheb, care 
este un bărbat plin de cruzime, nu a ţinut seama de nici o 
dovadă şi de nici un papirus vechi şi a spânzurat pe zidurile 
Memfisului câţiva povestitori, după care a poruncit ca trupurile 
lor să fie aruncate la crocodilii din Nil - bineînţeles, nu din cauza 
acestei poveşti, ci pentru alte motive, care nu erau prea greu de 
găsit. 

Merit m-a luat de mână, a zâmbit şi mi-a spus: 

— Circulă din gură în gură prin Teba numeroase profeţii, şi 
acolo unde vei vedea doi oameni care vorbesc în şoaptă, poţi fi 
sigur că ei discută despre preziceri funeste şi, după cum ştii, 
grâul nu încetează să se tot scumpească, oamenii suferă de 
foame şi impozitele îi sufocă atât pe cei săraci, cât şi pe cei 
bogaţi, dar profeţiile spun că încă nu este atât de rău, de aceea 
tremur doar dacă mă gândesc la răul cel mare care se va abate 
peste Egipt, îţi voi povesti o oarecare profeție, despre care s-a 
vorbit mult la „Coada crocodilului”. A povestit-o un spălător de 
ziduri, care a auzit-o de la un vânzător din piaţa de zarzavaturi, 
care, la rândul lui, a auzit-o de la un prieten. Acel prieten al 


vânzătorului din piaţa de zarzavaturi este un om demn de 
încredere şi el însuşi a cunoscut-o pe acea bogată văduvă a 
negustorului de papirus, care i-a povestit cu gura ei ceea cei s-a 
întâmplat. Şi uite ce i s-a întâmplat: 

Într-una din zilele sacre de dinainte de revărsarea Nilului, 
acea văduvă, încărcată cu tot felul de ofrande pe care voia să le 
ducă la mormântul soțului ei din Oraşul Morților, s-a urcat într-o 
corabie ca să traverseze Nilul. În faţa ei stătea o femeie care, 
deşi arăta ca o femeie obișnuită, era, totuşi, o sfântă, dar nici un 
călător încă nu bănuia acest lucru, fiindcă veşmintele ei erau 
murdare şi zdrenţuite şi nici măcar părul nu îi era uns cu ulei. 
Dar acea femeie sfântă i-a spus văduvei: 

Probabil că bărbatului tău mort îi plăceau mult prăjiturile cu 
alune, de vreme ce-i duci atât de multe. 

Văduva a fost foarte uimită, fiinacă prăjiturile erau la fundul 
coșului, iar coşul era închis cu un capac, aşa că acea femeie 
sfântă nu ar fi avut cum să le vadă. 

Dar femeia sfântă a continuat: 

Mă mir, întrucât până acum nu am mai văzut pe nimeni să 
ducă unui mort prăjituri cu alune. 

Și ea a mai spus: 

Uite, în această oala ai pregătit arpacaş fiert în lapte, în coşul 
de alături este o rață friptă şi-n amforă bere pregătită după cum 
obişnuiesc sirienii. 

Ea a spus despre toate bucatele care erau în coşurile închise 
şi despre toate băuturile din oalele cu care oamenii de pe 
corabie se duceau la mormintele celor apropiaţi din Oraşul 
Morților. Şi după aceea, ea a mai spus şi numele morților la care 
ei urmau să meargă. Toată lumea a fost uimită şi abia atunci a 
înțeles că ea este o femeie sfântă. Şi ea a mai spus: 

Poporul Egiptului trece acum printr-o mare încercare din 
cauza blestemului despre care toți ştiţi. Din cauza acestui 
blestem, vor veni zile în care nici cu aur nu vei putea cumpăra 
pâine, dar întăriţi-vă credința, pentru că zeii Egiptului nu îi vor 
abandona decât pe aceia care aduc jertfe şi slujesc falsului zeu 
şi un semn este acesta că vrăjitoarea, toată lumea ştie despre 
cine este vorba, va muri de o moarte cumplită, mai înainte ca 
grăunţele să se coacă pe câmp. 

Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit ea şi lumea a 
fost cutremurată de vorbele ei şi s-a temut de gardieni, numai 


că, atunci când corabia a ajuns în Oraşul Morților, sfânta femeie 
s-a risipit ca un fum şi nimeni nu a mai văzut-o după aceea. 

M-a indignat acea poveste şi i-am spus lui Merit: 

Oare tu crezi în această prostie? Oare-l poţi crede pe nu ştiu 
care spălător de pereţi, care a auzit povestea de la un vânzător 
de zarzavaturi şi aşa mai departe? Oare tu nu simţi că povestea 
a fost scornită de preoţii lui Amon, ca să aibă proştii la ce să se 
gândească? Înţeleg deja că ei sunt aceia care incită mulţimea, 
de aceea oamenii sunt atât de neliniştiţi. 

Merit mi-a spus: 

Nu ştiu ce să mai cred, dar dacă ai trăi şi tu în Teba o lună 
sau un an, vei ajunge să crezi în astfel de poveşti, fiindcă în 
Teba s-au întâmplat destule miracole şi cine le-a făcut este 
tocmai acel zeu, al cărui nume nu mai poate fi rostit. Dar să ştii 
că, dacă vrăjitoarea moare mai înainte de a se coace grâul pe 
câmp, încep şi eu să cred în ceea ce se tot povesteşte. Poate n- 
ai auzit că deja ea este bolnavă ? 

Oare ce înţelege lumea prin vrăjitoare? am întrebat-o iritat. 

Ea m-a privit mândră cu ochii ei trişti şi mi-a spus: 

Ştii prea bine; şi din povestea pe care am ascultat-o 
împreună, ai auzit cu urechile tale că, de pe urma negrilor, 
Egiptul nu are la ce altceva să se aştepte decât la mizerie. 

Mi-am retras mâna din mâna ei şi inima mea s-a revoltat 
împotriva vorbelor ei; coada crocodilului deja îmi lovea capul, 
aveam o durere surdă în cap şi-mi era şi mai rău din cauza 
prostiei şi încăpăţânării ei. 

Când am ajuns înapoi la „Coada crocodilului”, eram supăraţi 
unul pe altul şi nu mai aveam ce să ne spunem. Am înţeles că 
erau adevărate vorbele pe care, odată, faraonul Akhenaton le 
rostise: „Aton îl va despărţi pe copil de mamă şi pe bărbat de 
femeia lui şi mulţi nu se vor înţelege între ei, până când regatul 
lui Aton nu va cuprinde întreg pământul”. Dar eu, oricum ar fi 
fost să fie, nu aveam de gând să mă despart de Merit din cauza 
lui Aton, de aceea, mi-am ascuns propriile convingeri şi am 
glumit şi am fost de acord cu tot ceea ce a spus Merit, până la 
căderea nopţii, când s-a întors Kaptah. 


Cred că nimeni nu ar fi putut să fie într-o proastă dispoziţie 
dacă l-ar fi văzut pe Kaptah. Când a intrat, s-a zguduit cârciuma 
din temelii şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor că este el. Era 
gras ca o scroafă înainte de a făta şi, ca să poată încăpea pe 
uşă, s-a întors pe-o latură. Obraijii îi erau rotunzi ca luna şi 
străluceau de uleiuri preţioase, pe cap purta o elegantă perucă 
albastră şi ochiul lui chior era acoperit de o placă de aur. Nu mai 
era înveşmântat în haine siriene, ca altădată, purta veşminte 
egiptene dintr-o țesătură fină de in, gâtul, braţele şi gleznele îi 
erau încărcate de coliere grele din aur, care zdrăngăneau la 
fiecare mişcare pe care o făcea. 

Când m-a văzut, a scos un chiot de bucurie, şi-a ridicat 
braţele surprins şi apoi s-a înclinat în faţa mea cu mâinilelia 
nivelul genunchilor, deşi îi era atât de greu să o facă din cauza 
burţii. Şi el mi-a spus: 

Fie binecuvântată această zi în care stăpânul meu a ajuns 
acasă! 

Era copleşit de emoție şi a început să plângă, a căzut în 
genunchi şi mi-a îmbrăţişat picioarele, a suspinat şi după voce l- 
am recunoscut pe Kaptah cel de altădată, care mi se părea că 
se ascunde undeva, sub pânza fină din in regal, sub brăţările de 
aur, uleiurile preţioase şi peruca albastră. L-am ajutat să se 
ridice, l-am îmbrăţişat şi i-am mirosit umerii şi obrajii. Am avut 
impresia că îmbrăţişez un taur gras şi că miros o pâine caldă, 
atât de puternic fusese mirosul de cereale pe acolo pe unde 
umblase toată ziua. Şi el mi-a mirosit cu respect umerii şi mi i-a 
udat cu lacrimile lui de bucurie, a râs şi a strigat: 

Pentru mine, astăzi este cea mai fericită zi, de aceea îi voi 
cinsti cu câte o coadă de crocodil pe toţi cei care se află acum în 
această onorabilă cârciumă. Dar atrag atenţia tuturor celor care 


vor şi o a doua coadă de crocodil, că trebuie să şi-o plătească 
singuri. 

După aceea, el m-a condus într-o cămăruţă din spate şi m-a 
aşezat pe covoare moi şi a invitai-o pe Merit să stea lângă mine 
şi a poruncit sclavilor şi servitorilor să ne servească cu ce era 
mai bun în casă. Vinurile erau din cele mai renumite podgorii ale 
faraonului, iar friptura de gâscă ţi se topea în gură, era cea mai 
bună din tot Egiptul gâscă friptă din Teba, fiindcă gâştele erau 
îngrăşate cu peşte putrezit, de la care carnea devenea fragedă 
şi nemaipomenit de gustoasă. 

După ce am mâncat şi am băut, el mi-a spus: 

O, slăvite Sinuhe, domnul şi stăpânul meu! Cred că ai citit 
atent toate papirusurile pe care ţi le-am trimis în toţi aceşti ani 
în Oraşul Orizontului lui Aton, întocmite cu conştiinciozitate de 
către scribii şi socotitorii mei. Sper că-mi vei permite să trec în 
contul tău această masă regească şi paguba pe care mi-am 
făcut-o eu însumi într-un moment de prea mare entuziasm, pe 
care nu pot să mi-l iert, când am oferit tuturor clienţilor acestei 
cinstite cârciumi să bea pe gratis coadă de crocodil, atât de tare 
mi-am pierdut mintea de bucurie că te-am revăzut. Oricum, 
paguba va fi neînsemnată în comparaţie cu ceea ce ai câştigat 
datorită isteţimii mele atunci când i-am învârtit pe degete pe 
acei dezgustători perceptori de impozite ai faraonului. 

l-am răspuns: 

Vorbele tale sunt ca nişte bolboroseli ale negrilor din ţări 
depărtate, nu-mi bat eu capul să le înţeleg, n-ai decât să faci 
cum crezi tu că este mai bine, doar ştii că eu am mai multă 
încredere decât în oricine altul din lumea asta. Am citit, 
bineînţeles, toate hârtiile, pline de tot felul de socoteli, pe care 
mi le-ai trimis, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu am înţeles 
nimic din ele, fiindcă acolo sunt prea multe cifre, cam tot atâtea 
cifre cât de multe erau pe hârtiile scribilor lui Horemheb, când el 
le-a ordonat să socotească de câtă vreme ar fi nevoie, dacă toţi 
oamenii din lume ar fi aduşi în faţa faraonului Akhenaton şi el ar 
vorbi cu fiecare în parte despre zeul Aton şi despre adevăr. Dar 
socoteala pe care ei au început-o nu se poate termina niciodată, 
fiindcă în fiecare ţară din lume se nasc fără încetare alţi copii, 
care probabil că vor ajunge să îmbătrânească mai înainte de a 
putea fi aduşi în faţa faraonului şi aşa că niciodată faraonul nu 
va putea să vorbească cu toţi oamenii din lume, chiar dacă ar 


vorbi fără întrerupere, de dimineaţă până seara şi de seara până 
dimineaţa. Cred că la fel stau lucrurile cu hârtiile pe care mi le-ai 
trimis. La început, am încercat eu să le desluşesc, dar, până la 
urmă, m-am lăsat păgubaş, iar acum, numai dacă le văd, începe 
să mă doară capul. 

Kaptah a râs fericit şi burdihanul lui se scutura ca un sac plin 
cu pene când râdea, a râs şi Merit, care, după ce băuse vin, se 
întinsese lângă mine, sprijinindu-şi cu o mână gâtul, să-i pot 
admira pieptul strâns în pânza de in. 

Apoi Kaptah mi-a spus: 

O, înţeleptule Sinuhe, stăpânul meu, mă bucur atât de mult 
că te revăd şi mă bucur şi mai mult că ai rămas la fel de naiv, 
atât de departe de realitate, şi că nu te pricepi la afaceri mai 
mult decât se pricepe un porc la perle; se înţelege că eu nu 
vreau să te compar cu un porc, dimpotrivă, mulţumesc tuturor 
zeilor Egiptului, fără să-i mai numesc, fiindcă ar fi o pierdere 
inutilă de timp, că mi te-au dat în dar, deoarece tot atât de bine 
ar fi putut să te dăruiască de stăpân unui hoţ sau unui tâlhar, 
care ar fi făcut din tine un om sărac, în timp ce eu am făcut din 
tine unul dintre oamenii cei mai bogaţi ai Egiptului. 

l-am adus aminte că nu are nici un rost să mulţumească 
vreunui zeu al Egiptului, ci doar mie, pentru că eu am fost atât 
de înţelept, încât am putut deosebi piatra prețioasă, care se 
ascundea printre alte pietre obişnuite, în ziua în care l-am 
cumpărat de la piaţa de sclavi pe un preţ de nimic, fiindcă era 
chior. Mi-am adus aminte cu emoție de acea zi şi i-am mai spus: 

Într-adevăr, niciodată nu voi putea uita acea zi când te-am 
văzut prima oară, eu eram atât de tânăr, iar tu erai legat cu 
lanţuri la glezne de stâlpul sclavilor şi spuneai în gura mare tot 
felul de grosolănii despre femeile care treceau şi cereai bere de 
la bărbaţi, dar fără nici o ezitare, eu am făcut cel mai înţelept 
lucru din viaţa mea când te-am cumpărat, chiar dacă la început 
mă îndoisem de asta. Totuşi, eu nu aveam pe atunci aşa de mult 
argint ca să-mi cumpăr un sclav mai bun, fiindcă abia atunci îmi 
începeam meseria de medic, dar vorbele pe care mi le-ai spus 
au fost pe placul meu. 

Kaptah s-a întristat, fruntea i s-a umplut de riduri şi mi-a 
spus indignat: 


Oare are vreun rost să ne aducem aminte de întâmplări atât 
de vechi şi de incomode, care nu se mai potrivesc cu 
demnitatea mea de acum? 

După aceea, ca să schimbe vorba, el a început să-l laude pe 
scarabeul nostru, şi a adăugat: 

Să spun drept, cea mai înţeleaptă faptă pe care tu ai făcut-o 
a fost atunci când mi-ai dat scarabeul în grijă, nu încape îndoială 
că scarabeul este acela care a făcut din tine un om bogat, mai 
bogat decât vei fi visat tu vreodată, şi chiar dacă perceptorii de 
impozite ai faraonului au roit în jurul meu ca nişte muşte 
turbate, eu le-am venit de hac, fiindcă am plătit doi scribi sirieni 
care i-au zăpăcit cu socotelile lor atât de încurcate, aşa că 
perceptorii de impozite au preferat să se lase mai bine păgubaşi 
decât să înnebunească. Nici Seth, cu toată oastea lui de demoni, 
nu s-ar încumeta să descurce socotelile pe care doi sirieni le 
aranjează cu abilitate, dar, fiindcă tot veni vorba despre Seth, 
mi-am adus aminte de vechiul nostru prieten Horemheb, căruia 
i-am împrumutat aur, după cum cred că ştii. Dar mai bine să nu 
vorbesc despre acel aur, că-ncepe să mi se răvăşească din nou 
mintea de indignare, vreau ca gândurile să-mi fie uşoare acum 
ca păsările cerului, fiindcă mă bucur că te văd, stăpânul meu. 
Poate că gândurile-mi zburdă atât de libere din cauza vinului, 
bea-l, stăpâne, bea cât încape în burtă, un astfel de vin, roşu ca 
sângele şi gros ca uleiul, nu vei găsi nici în pivnițele faraonului, 
nu-ţi fie teamă că te voi înşela eu mai mult decât se cuvine când 
o fi să mi-l plăteşti. O, aş fi vrut să-ţi povestesc despre bogăţiile 
tale, dar îmi este teamă că mare lucru nu vei înţelege, aşa că 
mă limitez să-ţi spun doar că, datorită mie şi scarabeului, în 
acest moment tu eşti mai bogat decât mulţi dintre cei mai 
bogaţi oameni ai Egiptului şi tu ai adevărate bogății, fiindcă nu 
este bogat cel care posedă doar aur, bogat este acela care are 
case, depozite, corăbii şi debarcadere, pământuri, livezi de 
fructe, cirezi de vite şi sclavi. Tu ai toate aceste bogății, despre 
care probabil nici nu ştii, pentru că eu a trebuit să le înscriu pe 
diferite nume ale slujitorilor şi scribilor noştri, ca să nu te jupoaie 
prea mult perceptorii de impozite, fiindcă cei bogaţi, conform 
noilor legi, trebuie să plătească mai mult decât cei săraci şi dacă 
celor săraci li se reţine a cincea parte din măsura lor de cereale, 
cei bogaţi trebuie să le plătească acelor blestemaţi de 
perceptori a treia parte, chiar şi jumătate, ce mai încolo și- 


ncoace, aceşti împuţiţi de perceptori sunt ca nişte păsări de 
pradă. Niciodată un faraon nu a făcut o lege atât de nedreaptă. 
Aceste impozite şi pierderea Siriei au sărăcit Egiptul, dar ceea 
ce este ciudat este că, totuşi, cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai 
mult, iar cei săraci sărăcesc în continuare şi nu are ce face 
faraonul, fiindcă, fără îndoială, este meritul zeilor că se întâmplă 
aşa. Bucură-te, Sinuhe, tu eşti, într-adevăr, foarte bogat şi, dacă 
te interesează care este secretul bogăției tale, află că bogăţia ta 
se trage de la grâu. 

Şi, în acest timp cât a vorbit, Kaptah a băut vin cu 
înverşunare şi vinul i s-a scurs şi pe veşminte, dar a spus că nu-i 
pasă lui de veşminte, fiindcă, de fiecare dată când se pătează 
cu vin, le dăruieşte scribilor oficiali sau celor care mediază 
preţul grâului şi câştigă astfel mai mult decât a plătit atunci 
când le-a cumpărat. S-a lăudat cu afacerile lui şi a mai spus: 

Este nemaipomenit acest scarabeu al nostru, stăpâne, 
fiindcă, chiar din prima zi când ne-am întors din acea lungă 
călătorie prin lume, m-a condus direct la cârciuma unde se 
adună negustorii de grâu şi beau până nu mai pot, după care 
încheie marile afaceri. Aşa am ajuns eu să cumpăr grâu pentru 
tine şi încă din primul an câştigul nostru a fost mare, deoarece 
câmpurile lui Am, iertare, voiam să spun marile câmpuri, erau în 
paragină, nearate şi neînsămânţate, după cum ştii. Dar grâul 
este minunat, îl poţi cumpăra şi vinde când vrei, chiar şi înainte 
de inundaţii, când încă nici nu a fost semănat, deoarece preţul 
lui creşte de la un an la altul, parcă ar fi o magie, fiindcă cel 
care cumpără grâu nu pierde niciodată nimic. De aceea, 
începând de acum, nici nu mai vreau să vând grâu, am să-l 
cumpăr şi-am să-l burduşesc în hambare şi-am să-l vând doar 
atunci când o măsură de grâu se va schimba pe aur şi, fără 
îndoială, se va ajunge şi la asta, iar vechii negustori nu-şi vor 
crede ochilor şi-şi vor sfâşia veşmintele de pe ei şi-şi vor plânge 
necazul când vor înţelege cât de proşti au fost de-au vândut tot 
grâul lor, de pe urma căruia, dacă l-ar fi păstrat, ar fi putut 
obţine averi imense. 

Kaptah mi-a aruncat o privire mulţumită şi a mai sorbit din 
cupa lui de vin, ne-a turnat vin şi mie şi lui Merit şi a spus pe un 
ton serios : 

Totuşi, omul nu trebuie să-şi rişte tot aurul pentru o singură 
faţă a unui zar, de aceea, am socotit că este mai înţelept să 


asigur câştigul tău cu mai multe feţe ale zarului, dragul meu 
stăpân. Momentul este cel mai potrivit şi poate că eu ar trebui 
să binecuvântez numele faraonului, fiindcă numai din cauza 
ciudatelor lui legi şi cu ajutorul blestemaţilor de perceptori, toţi 
aceia care erau peste măsură de bogaţi s-au ruinat - dar şi 
marea lor, nemărginit de marea lor prostie i-a ajutat să-şi piardă 
bogăţiile de au ajuns să-şi vândă şi casa, după ce au plătit 
datoriile la perceptori, ca să aibă o bucată de pâine, iar cei care 
făceau comerţ cu Siria şi cântăreau aurul cu lopata, mândrindu- 
se cu veşmintele lor bogate şi cu bijuteriile strălucitoare, au 
ajuns săraci lipiţi pământului, după ce şi-au vândut corăbiile, 
casele şi averea la preţuri de nimic; aşa că tu eşti acum 
proprietarul atâtor case în Teba, încât nici nu le poţi număra de 
multe ce sunt, dar, deşi sunt ale tale, nu toate sunt pe numele 
tău, fiindcă n-am fost eu atât de prost să le fac jocul 
perceptorilor de impozite, după cum ţi-am mai spus. Şi să ştii, 
cu toate că eşti atât de bogat, eu nu te-am furat mai mult decât 
obişnuiam înainte, fiindcă nu avea nici un rost, din moment ce- 
mi păstrez jumătate din câştigul pe care-l ai de pe urma 
afacerilor mele înțelepte; este drept că-mi reproşez mie însumi, 
din când în când, că sunt atât de sensibil şi de conştiincios şi nu 
fur mai mult de la tine, dar, mulţumesc zeilor, nu am nevastă, 
nu am nici copii, care să-mi reproşeze fără încetare că nu fur 
mai mult. Eu ştiu că nici un alt om nu poate fi înşelat mai uşor 
decât poţi fi tu înşelat, dar dacă nu te fur mai mult, este fiindcă- 
mi eşti drag, binecuvântat fii, o, Sinuhe, stăpânul meu ! 

Merit stătea tolănită pe covoarele moi, se uita la mine şi o 
pufnea râsul când vedea expresia confuză a feţei mele, eram 
atât de copleşit de vorbele lui Kaptah, încât nici nu puteam să 
urmăresc cu atenţie tot ceea ce spunea. Dar Kaptah a început 
din nou să-mi explice: 

— Tu trebuie să înţelegi, stăpânul meu, că dacă eu îţi 
vorbesc despre câştigurile şi despre bogăţia ta, mă refer la ceea 
ce ai efectiv, după ce toate dările şi impozitele au fost deja 
plătite. Se înţelege că am scăzut şi darurile pe care a trebuit să 
le fac perceptorilor de impozite ca ei să închidă ochii la 
socotelile încurcate pe care le-au întocmit scribii mei sirieni, ca 
să nu mai spun cât vin le-am dat, că ăştia-s bărbaţi zdraveni ca 
nişte tauri şi vinul li se scurge-n gâtleje ca-ntr-o groapă fără 
fund. Sunt cele mai bune vremuri pentru perceptorii de 


impozite, niciodată nu a fost atât de bine pentru ei ca acum şi 
tare aş mai vrea să fiu şi eu perceptor de impozite dacă n-aş fi 
Kaptah, tatăl grâului şi prietenul săracilor. Este o măsură de 
siguranţă că sunt prieten cu săracii, fiindcă ei îmi 
binecuvântează numele când - din când în când - le dau grâu, 
cine ştie, poate că se întorc vremurile şi nu este bine să fii 
duşman cu nimeni. Dar este drept că se lasă cu nişte pierderi 
aceste crize de bunătate ale mele, dar nu trebuie niciodată uitat 
că, în perioada de nelinişte, de obicei, ard casele bogătaşilor, 
casele nobililor şi magaziile de cereale. La drept vorbind, ei îmi 
sunt recunoscători când le dau o măsură de grâu, îmi 
binecuvântează numele şi-şi apasă degetul, dacă vreau, pe nu 
are importanţă ce hârtie; mai neliniştiţi sunt atunci când îşi lasă 
amprentele pe hârtiile faraonului, fiindcă ei nu ştiu să citească şi 
hoţii de distribuitori, dacă le dau o măsură de grâu, scriu pe 
hârtie că le-au dat cinci. 

După ce a terminat de vorbit, Kaptah şi-a încrucişat braţele 
pe piept şi a rămas încremenit, aşteptînd să-l laud. Dar vorbele 
lui mi-au dat de gândit şi l-am întrebat: 

Deci noi avem mult grâu în depozite? 

Kaptah s-a simţit umilit, fiindcă după ce-şi bătuse gura atâta 
ca să-mi prezinte cât mai clar în ce constă averea mea, 
întrebarea era fără rost, el aştepta câteva vorbe în care să-i laud 
iscusinţa, de aceea nici nu mi-a răspuns. 

l-am spus: 

Dacă este aşa, tu va trebui să-l împărţi colonilor care cultivă 
pământurile blestemate, ca să-l semene, fiindcă ei nu au grâu 
bun pentru semănat, grâul lor este pătat cu sânge. Apele s-au 
retras deja, este vremea aratului şi semănatului, aşa că va 
trebui să te grăbeşti. 

Kaptah s-a uitat cu milă la mine, a scuturat din cap şi a spus: 

Dragul meu stăpân, nu-ţi sfărâma preţiosul tău cap cu astfel 
de treburi la care nu te pricepi, lasă-mă pe mine să mă ocup de 
toate. Încearcă, te rog, să urmăreşti cu atenţie ceea ce-ţi voi 
spune: la început, noi, negustorii de grâu, am câştigat bine 
împrumutându-le grâu colonilor, fiindcă ei trebuiau să restituie, 
pentru o măsură de grâu împrumutată, două măsuri de grâu şi 
chiar şi ceva mai mult şi, dacă nu puteau să plătească, îşi tăiau 
vitele şi-şi plăteau datoria cu piei de vită. Dar preţul grâului a 
crescut, această afacere este proastă şi-i mai avantajos dacă în 


această primăvară vor rămâne câmpurile necultivate, fiindcă 
preţul grâului va creşte şi mai mult. De aceea, nu putem fi chiar 
atât de nebuni încât să mai împrumutăm grâu colonilor pentru 
ca ei să aibă ce semăna, şi dacă, să zicem, eu aş face-o, mi-aş 
atrage ura din partea tuturor negustorilor de grâu. 

l-am spus energic: 

Execută-mi ordinul, Kaptah, grâul este al meu şi eu nu vreau 
să mă gândesc la nici un profit, eu i-am văzut pe coloni şi ei sunt 
atât de slabi încât li se văd oasele prin piele ca sclavilor din 
mine şi le-am văzut şi pe femeile lor cărora le atârnă ţâţele ca 
nişte burdufuri uscate şi i-am văzut şi pe copiii lor, care dau 
târcoale, ca nişte animale flămânde, cu picioarele lor 
descărnate, cu ochii trişti şi pleoapele devorate de muşte. De 
aceea, vreau să distribui tot grâul pe care-l am pentru ca ei să-l 
semene. O fac în numele lui Aton, dar şi pentru faraonul 
Akhenaton, pe care-l iubesc. Dar nu le dărui grâul fiindcă am 
văzut deja că, din prea multă dragoste şi din prea multe daruri, 
nu se pot naşte decât lenea, lipsa de voinţă, indiferența şi 
lăcomia. Ei au primit până acum în dar pământuri şi vite şi n-au 
fost în stare să tragă foloase de pe urma lor. N-ai decât să 
recurgi la ciomag, Kaptah, dacă este nevoie, fiindcă grâul 
trebuie semănat şi recoltat, altfel nu se poate, este o ruşine că 
oamenii Egiptului mor de foame. Dar nu vei cere nimic în plus 
de la ei, le vei împrumuta măsura pentru măsură. 

Când a auzit porunca mea, Kaptah a început să urle şi să-şi 
rupă veşmintele de pe el, că şi-aşa erau murdare de la vin, şi 
mi-a spus: 

Măsură pentru măsură, stăpâne? Este o nebunie, oare nu-ţi 
dai seama că nici n-aş mai avea de unde să fur nimic, din 
moment ce tu nu câştigi nimic? De altfel, după ce că eşti lipsit 
de orice simţ practic, vorbele pe care le rosteşti sunt şi 
periculoase, fiindcă dacă voi proceda aşa, mi-i voi face duşmani 
nu numai pe negustorii de cereale, dar chiar şi pe preoţii lui 
Amon, uite că-i pot urla numele fără să-mi fie teamă, fiindcă de 
aici nimeni nu ne aude. Parcă n-ai trăi pe acest pământ, 
stăpâne, şi n-ai şti că puterea lor este mai înspăimântătoare 
acum decât oricând şi că ei vor face vrăji şi ne vor blestema 
casele, corăbiile, depozitele şi morile şi chiar şi această 
cârciumă va fi blestemată de ei, ba nu, fiindc-am fost isteţ şi-am 
înscris-o pe numele lui Merit şi mă bucur, totuşi, că multe dintre 


bogăţiile tale sunt înregistrate sub alte nume şi că vor scăpa de 
blestemele preoţilor lui Amon, fiindcă toate de pe lumea asta le 
ştiu preoţii lui Amon de la perceptorii de impozite, arză-i-ar 
focul, pe unde trec ei, lasă curat precum capul unui bărbat chel. 
Dar, fiindcă tot veni vorba de chelie, eu nu vreau să te supăr, 
stăpâne, dar după ce ţi-ai scos peruca, pentru că te-ai 
înfierbântat de la vin, am observat că a început să te 
părăsească părul, aşa că, dacă vrei, îţi voi da o alifie vrăjită, ca 
să-ţi crească părul mai des chiar decât l-ai avut înainte; nu-ţi fie 
teamă că-ţi cer ceva pentru ea, ţi-o dau în dar; eu am aşa ceva 
de vânzare şi mulţi dintre cei care au cumpărat-o au spus că 
face minuni, numai un singur bărbat a fost puţin nemulţumit, 
fiindcă, după ce s-a uns cu alifia aceasta, i-a crescut părul lânos 
şi creţ ca al negrilor, şi a fost nevoit să se radă complet pe cap, 
dar el a fost atât de beat când am fost la judecător, aşa că nu i- 
am plătit pentru mărturia lui tot atât de mult cât altora, care au 
declarat că i-a ajutat mult această alifie. 

A recurs la această strategie vicleanul de Kaptah, împuindu- 
mi capul cu tot felul de prostii, ca să câştige timp şi să mă 
determine să renunţ la hotărârea mea, dar când a văzut că nu 
reuşeşte nimic, a început să blesteme şi a folosit în înjurături 
complicate nume de zei, pe care le învățase în călătoria noastră 
prin lume, iar la urmă mi-a spus: 

Oare te va fi muşcat vreun câine turbat sau te-a înţepat 
vreun scorpion, stăpâne? Să spun drept, la început am crezut că 
vrei să faci o glumă, oricum, ar fi fost o glumă proastă. 
Hotărârea ta ne va ruina, dar, cine ştie, poate că scarabeul ne 
va ajuta şi de data aceasta Dar, îţi spun sincer, mie nu-mi mai 
face nici o plăcere să privesc oameni slăbănogi, de aceea, mă 
fac că nu-i văd când îi întâlnesc în cale şi te-aş sfătui şi pe tine, 
stăpâne, să închizi ochii; dacă nu-i văd, nu ştiu, iar ca să-mi 
liniştesc cugetul, dăruiesc, din când în când, grâu săracilor. Dar 
ce mă indispune cel mai mult din cele spuse de tine este că mă 
îndemni să fac un drum care nu-mi place defel, fiindcă pe-acolo 
pământul alunecă şi s-ar putea să-mi rup vreun picior sau să cad 
în vreun canal de irigație şi să ştii că numai tu vei fi vinovat de 
moartea mea. Uită-te la mine, eu sunt deja bătrân şi prefer 
patul meu confortabil şi mâncarea pe care mi-o pregăteşte Muti, 
o, dac-ai şti ce fripturi aromate este ea în stare să facă, decât 
să-mi dau sufletul din mine alergând prin coclauri. 


Dar nu mi-a fost milă de el şi i-am spus: 

Adevărul este că tu minţi acum mai straşnic decât înainte, 
Kaptah, şi pot spune că, în aceşti ani de când nu ne-am mai 
văzut, nu ai îmbătrânit deloc, dimpotrivă, parcă ai întinerit, 
mâinile nu-ţi mai tremură şi nici ochii nu-ţi sunt roşii, chiar dacă 
ai băut, slavă zeilor, destul vin acum. Şi dacă te îndemn să faci 
acest drum greu, o fac pentru că-mi eşti drag şi, ca medic, îţi 
spun că te-ai îngrăşat peste măsură; de la atâta grăsime îţi 
oboseşte inima, iar respiraţia ta nu este normală. Eu sper că 
după o astfel de călătorie tu vei mai slăbi puţin; de altfel, mi-ar 
fi şi ruşine să merg alături de tine pe stradă, aşa gras cum eşti. 
Adu-ţi aminte ce vesel erai pe vremuri, când străbăteam 
împreună drumurile prăfuite ale Babilonului, cât de fericit erai 
când călătoreai pe spinarea unui măgar prin munţii din Liban, ca 
să nu mai spun că şi mai vesel ai fost când ai coborât de pe 
măgar la Kadeş. Adevărul este că, dacă aş fi mai tânăr, iertare, 
dacă nu aş avea de îndeplinit nişte ordine ale faraonului aici, te- 
aş însoţi, pentru a-mi bucura inima De altfel, vei vedea cât de 
bine te vei simţi când oamenii îţi vor binecuvânta numele. 

Kaptah a fost enervat tot timpul cât am vorbit şi a încruntat 
sprâncenele supărat când i-am amintit despre măgar, iar după 
aceea, s-a apucat să socotească pe degete ceva foarte 
complicat. După ce a terminat, a spus: 

Ca să iasă treaba ca lumea, eu ar trebui să-i iau cu mine pe 
toţi servitorii şi să mai plătesc şi alţii ca să pot să distribui grâul. 
Trebuie să iau şi scribi şi tot ceea ce este necesar pentru 
măsurat, fiindcă acei slujitori ai lui Aton sunt cam necinstiţi şi 
dacă nu le tăbăcesc bine spinările, ajung să termin de distribuit 
grâul, care trebuie semănat, la vremea culesului. Din fericire, 
avem corăbiile noastre, aşa că nu trebuie să-mi rup picioarele 
pe drum; trebuie să-mi iau şi un bucătar bun, fiindcă burdihanul 
meu este deja leneş şi nu se mai împacă decât cu mâncărurile 
cele mai fine. Trebuie să-mi iau şi sclavi, care să mă poarte în 
litieră, fiindcă, uită-te la mine, stăpâne, şi spune şi tu dacă 
bătrânele mele picioare umflate mai sunt în stare să susţină 
acest burdihan. Dar, nimic de spus, au fost şi câteva vorbe 
înțelepte în discursul tău, fiindcă am observat că fetele de la 
bordel au început să râdă de mine şi, să-ţi spun drept, de lao 
vreme nu mă mai pot şi eu distra cu o femeie, fiindcă-mi pierd 
respiraţia şi-i mare păcat, eu am destul de mult aur şi m-aş 


putea distra cu cele mai frumoase fete din Teba dac-aş vrea; dar 
chiar dacă n-ar fi burdihanul acesta ca să mă încurce, tot nu mi- 
aş risipi eu aurul pe cele mai scumpe, este inutil să-mi bat gura 
ca să-ţi explic de ce, fiindcă tot nu eşti în stare să înţelegi, după 
părerea mea, n-are importanţă ce călăreşti, şi o simplă sclavă se 
pricepe la fel de bine ca şi o tânără unsă cu toate uleiurile 
scumpe din lume şi cu inele de aur în nas, să facă fericit un 
bărbat. Dar nu ar fi trebuit să-ţi vorbesc ţie despre femei, fiindcă 
nu te pricepi tu nici la femei, nici la alte bucurii ale vieţii, se 
vede după figura ta, parcă-i mai acră decât înainte. Totuşi, 
doresc din tot sufletul ca scarabeul nostru să aranjeze în aşa fel 
încât hotărârea ta nebunească să ne aducă şi vreun folos, că 
după binecuvântarea colonilor nu prea mă omor; de altfel, nici 
după blesteme, şi în legătură cu toată această nebunie, va 
trebui să-mi schimb toate socotelile, dar nu are nici un rost să-ți 
povestesc cum, fiindcă nu eşti tu în stare să înţelegi nimic. În 
orice caz, îţi doresc să te trimită şi pe tine cineva într-o călătorie 
atât de grea, ca să simţi şi tu pe pielea ta ce simt că-mi faci tu 
mie, fiindcă nici tu nu eşti chiar atât de slab acum. 

Acea urare a lui s-a împlinit destul de repede şi am să 
povestesc despre acest lucru puţin mai târziu. Nu ne-am mai 
certat şi Kaptah nu a mai avut de făcut nici o obiecţie, am stat 
împreună până târziu şi am băut vin şi Merit a băut împreună cu 
noi şi şi-a dezvelit sânii ei arămii ca să-i sărut. Kaptah a povestit 
despre călătoria noastră pe drumurile Babilonului şi dacă el, 
într-adevăr, va fi făcut toate acele isprăvi despre care a 
povestit, înseamnă că eu chiar am fost orb şi surd de nu le-am 
remarcat din cauza Mineei. Nu am putut-o uita pe Minea, chiar 
dacă am dormit în acea noapte alături de Merit şi mi-a fost bine 
cu ea; inima mea era fierbinte şi nu mi-am mai simţit 
singurătatea. Dar nu i-am spus „sora mea”, am iubit-o ca un 
prieten şi ea mi s-a dăruit din prietenie, numai o femeie cu un 
suflet bun poate să se dăruiască aşa unui bărbat. Eram gata să 
sparg o amforă cu ea, dar ea nu a vrut, pentru că, a spus ea, se 
născuse într-o cârciumă, iar eu eram prea nobil şi prea bogat 
pentru o femeie ca ea. Dar cred că mai presus de aceste motive 
era dorinţa de a-şi păstra libertatea şi de a fi în continuare 
prietenă cu mine. 


A doua zi, a trebuit să merg la palatul de aur, pentru a o 
saluta din partea faraonului pe regina-mamă, cea pe care toată 
Teba o numea vrăjitoarea neagră. Nimeni nu trebuia să întrebe 
la cine se referă, dacă auzea pe cineva vorbind despre 
vrăjitoarea neagră. Eu cred că, în ciuda înţelepciunii şi abilității, 
ea însăşi era vinovată că toţi o numeau aşa, fiindcă era o femeie 
bătrână, crudă şi vicleană şi marea ei putere, pe care încă o mai 
avea, înăbuşise tot ceea ce fusese odinioară bun în ea. 

Dar, în timp ce mă îmbrăcam pe corabie cu veşminte din in 
regal şi mă împodobeam cu toate însemnele demnităţii mele, a 
sosit bucătăreasa mea din fosta casă a turnătorului de cupru şi 
mi-a spus supărată: 

Fie binecuvântată ziua în care stăpânul meu a sosit acasă! 
Oare nu puteai să treci pe-acasă, decât să hoinăreşti toată 
noaptea prin casele de distracţie? Am întors toată lumea pe dos 
cu sosirea ta în Teba, am făcut curat în toată casa şi am pregătit 
mâncăruri gustoase, cum nici regii nu mănâncă, toată noaptea 
am vegheat ca să se coacă pâinea şi prăjiturile şi i-am îndemnat 
cu băţul pe puturoşii ăia de sclavi ai tăi să se mişte şi să 
muncească mai repede, că mă dor şi braţele şi-am obosit să-i 
tot lovesc. Eu sunt bătrână şi obosită şi nu am avut niciodată 
încredere în bărbaţi, iar purtarea ta de aseară şi din această 
dimineaţă nu face decât să-mi întărească convingerile. 
Grăbeşte-te şi vino să mănânci şi cheam-o şi pe destrăbălată aia 
a ta, fără de care n-ai fi putut să stai şi tu o zi acasă. 

A vorbit aşa, fiindcă aşa-i era felul, dar eu ştiam că ea o 
preţuieşte şi o admiră pe Merit, mă obişnuisem cu felul în care 
vorbea de când munceam ca medic în cartierul săracilor, aşa că 
urechile mele se desfătau cu vorbele ei şi simţeam că sunt 
acasă. Am urmat-o şi am trimis un mesager la „Coada 


crocodilului”, ca s-o cheme pe Merit şi, mergând cu paşi târşâiţi 
pe lângă litiera mea, Muti bodogănea şi-mi spunea: 

Credeam că deja te-ai mai liniştit şi că duci şi tu o viaţă mai 
ordonată, dacă tot trăieşti la curtea regală, dar nu se observă că 
ai fi învăţat ceva nou acolo, eşti la fel de obraznic ca şi înainte, 
deşi ieri, când te-am văzut, am avut impresia că eşti mai liniştit. 
M-am bucurat când am văzut că te-ai îngrăşat, fiindcă atunci 
când se îngraşă, un bărbat începe să se liniştească şi să nu dai 
vina pe mine dac-ai să slăbeşti în Teba din cauza 
temperamentului tău excesiv, toţi bărbaţii sunt la fel, o, zei, tot 
răul vine de la acel neînsemnat obiect, pe care-l ascund bărbaţii 
sub pânza care le înfăşoară şoldurile, nici nu-i de mirare că-l 
ascund, fiindcă ar fi şi mai mult scandal în lume, dacă l-ar purta 
pe din afară. 

A vorbit în felul acesta şi a bombănit fără încetare şi nu ştiu 
de ce mi-am adus aminte de mama mea, Kipa, şi am simţit un 
gol în suflet, fiindcă niciodată nu aveam să o mai revăd şi mi-a 
venit să plâng, de aceea m-am răstit la ea, deoarece nu voiam 
să plâng. l-am spus: 

Taci odată femeie, vorbele tale mă enervează şi sunt ca un 
păzâit de muscă în urechile mele ! 

Ea a încetat şi a fost foarte mulţumită că a reuşit să mă 
enerveze şi că m-am răstit la ea, era felul ei de a fi şi de a gândi 
aşa, fiindcă ea iubea regulile lăsate de zei şi voia să fie, din când 
în când, suduită de stăpânul ei. 

Casa era decorată de sărbătoare cu ghirlande de flori pe 
verandă, curtea era proaspăt măturată şi chiar şi porţiunea de 
stradă din faţa curţii, iar în curtea vecinilor era o pisică moartă, 
probabil că fusese aruncată în grabă, când se măturase strada. 
Pe stradă m-au întâmpinat copii, care fuseseră plătiţi ca să-mi 
spună: „Binecuvântată fie ziua când stăpânul nostru a ajuns 
acasă”. De fapt, Muti făcuse toată această paradă cu un scop 
ascuns, fiindcă pe ea o deranja foarte mult că eu nu aveam 
copii, deşi nici nu-şi putea imagina că ar putea fi servitoarea 
unui bărbat care ar avea o soţie, era ceva de neînțeles în toate 
dorinţele ei ciudate. Le-am dat copiilor nişte bănuţi de cupru, 
Muti le-a dat prăjituri şi ei au plecat foarte fericiţi. După aceea a 
sosit şi Merit şi ea era deosebit de frumos îmbrăcată şi avea flori 
împletite în păr, părul ei era parfumat şi strălucea uşor şi Muti a 
suspinat când ne-a turnat apă pe mâini. Mâncarea a fost 


delicioasă şi am mâncat cu poftă, fiindcă era mâncare din Teba; 
în Oraşul Orizontului lui Aton îi şi uitasem gustul, dar cred că nu 
greşesc când afirm că nicăieri în lume nu poţi găsi mâncare mai 
gustoasă decât în Teba. Cine ştie, poate că pofta de mâncare 
mi-o stârnise Merit. Mă simţeam întinerit de când o regăsisem, 
dar poate că numai inima îmi era mai tânără, nu şi trupul. 

Însă, tot timpul cât ne-a servit cu mâncare, Muti a vorbit şi 
ea s-a plâns că mâncarea nu i-a reuşit aşa după cum a vrut: 

— Cred că mă vei blestema, stăpâne, fiindcă această pasăre 
este prea friptă şi s-ar putea să nu-ţi placă nici sosul. Ceea ce ai 
gustat acum, Merit, sunt rinichi, frăgeziţi cu semințe 
primăvăratice de palmier, care, de obicei, îmi reuşesc atât de 
bine, totuşi, acum cred că au stat prea mult la fiert. Nici nu ştii 
tu, stăpâne, de câte ori am avut plăcerea să vorbesc cu această 
frumoasă şi respectabilă femeie şi de câte ori i-am spus să se 
ferească de tine şi i-am explicat cât de necoaptă şi de 
schimbătoare îţi este mintea, cât de naiv şi de nebun eşti, dar 
ea n-a vrut să mă creadă şi nu pot să înţeleg ce-o fi găsit atât de 
bun la tine, mai ales că acum ai şi chelie. Dar femeile tinere 
sunt la fel de nebune ca şi bărbaţii şi sunt fascinate de acel 
neînsemnat obiect pe care bărbaţii, nu, uite că nu mai vreau să 
vorbesc acum despre asta, dar voi ştiţi bine ce-am vrut să spun 
şi cred că Merit a înţeles şi ea, că doar nu-i chiar atât de 
tinerică. Totuşi, nu-i chiar atât de rău pentru o femeie să se 
distreze din când în când cu-n bărbat, aşa cred, dar este 
important să nu se încreadă în vorbele lui mincinoase. Uite, 
peştişorii aceştia mici i-am conservat în ulei de măsline, aşa 
cum fac oamenii din Creta, dar mă îndoiesc că ştiu cretanii să-i 
prepare mai bine, deşi, de data aceasta, cred că s-au cam 
râncezit. 

l-am mulţumit călduros lui Muti şi i-am lăudat mâncarea 
până când, de emoție, i s-a încreţit fruntea şi a început să se 
smiorcăie şi i-a mulţumit şi Merit. Nici nu ştiu, va fi fost acea 
masa pe care ne-a pregătit-o Muti în fosta casă a turnătorului de 
aramă atât de grozavă de mi-a rămas mie în minte? Cred că 
atunci, într-adevăr, am fost fericit şi mă întreb, acum, când scriu 
aceste rânduri: „Oare de ce nu şi-a oprit clepsidra picătura de 
apă să nu mai curgă, ca acea clipă să nu se mai sfârşească 
niciodată?” 


Dar, în timp ce noi ne desfătam la masă cu bucatele 
minunate pregătite de Muti, oameni din cartierul sărac s-au 
strâns în curte şi în faţa casei mele, îmbrăcaţi în straiele lor de 
sărbătoare şi strălucind de ulei pe faţă, veniseră ca să mă salute 
şi să-mi povestească despre bolile şi despre suferinţele lor. Ei 
mi-au spus: 

Noi te-am regretat mult, Sinuhe, şi abia când nu ai mai fost 
printre noi, te-am apreciat la adevărata ta valoare şi ne-am dat 
seama cât de mult ne-ai ajutat şi cât de mult am pierdut când tu 
ai plecat. 

Ei mi-au adus daruri, erau modeste darurile lor, fiindcă ei 
erau şi mai săraci decât înainte, din cauza zeului faraonului 
Akhenaton. Unul mi-a dăruit arpacaş, altul o pasăre, altul 
curmale uscate, iar cei care nu au avut nimic, câte o floare şi 
când am văzut numai câte flori s-au adunat, am înţeles de ce pe 
drumul berbecilor nu mai erau atât de multe flori ca altădată. 
Printre ei era şi bătrânul scrib, care-şi ţinea capul aplecat din 
cauza tumorii care-i acoperea gâtul, şi m-am mirat că încă mai 
este în viaţă. Era şi sclavul căruia îi vindecasem degetele 
zdrobite şi el mi-a arătat mândru degetele lui şi a fost tare 
emoţionat că mă vede, el era cel care-mi adusese arpacaş, 
fiindcă încă mai lucra la moară şi putea să fure de acolo. Era şi o 
femeie căreia îi îngrijisem copilul şi copilul era deja un băieţel 
care crescuse frumos şi puternic, avea un ochi învineţit şi s-a 
lăudat că-i poate bate pe toţi băieţii din cartier şi chiar şi pe 
băieţii mai mari ai vecinilor. Mai era şi o fată de la bordel, căreia 
îi îngrijisem pe vremuri ochii şi care, după aceea, mi le trimisese 
pe toate prietenele ei ca să le operez diferiţi negi care le 
urâţeau trupul. Era prosperă, fiindcă făcuse economii şi-şi 
cumpărase un chioşc din scânduri în piaţă, unde vindea 
parfumuri şi le furniza negustorilor adrese ale fetelor fără prea 
multe prejudecăţi din cartier. Ei mi-au dat darurile şi mi-au spus: 

Nu ne dispreţui pentru darurile noastre, Sinuhe, chiar dacă 
acuma tu eşti medic regal şi locuieşti în palatul de aur al 
faraonului, fiindcă ne bucurăm din toată inima că te vedem, dar 
te rugăm să nu ne vorbeşti despre Aton. 

Nu le-am spus nimic despre Aton şi am vorbit cu fiecare în 
parte, i-am întrebat despre suferinţele lor şi am scris pe hârtie 
fiecăruia denumirea leacului care îl poate ajuta. 


Merit şi-a scos superbele veşminte de pe ea, ca să nu se 
murdărească, şi m-a ajutat să spăl arsuri, să curăț răni infectate 
şi a amestecat soluţiile anestezice în vin pentru cei cărora le-am 
extras dinţii bolnavi. De fiecare dată când mă uitam la ea, mi se 
umplea inima de bucurie, era atât de frumoasă şi trupul ei era 
puternic şi zvelt, nu avea de ce să-i fie ruşine de trupul ei gol, 
fiindcă era frumos, mă gândeam eu, dar cred că bolnavii pe care 
îi îngrijeam nu erau prea interesaţi de frumosul trup al lui Merit, 
fiindcă fiecare era preocupat de propria suferinţă 

Timpul trecea ca altădată, i-am consultat pe cei bolnavi, i-am 
întrebat ce-i doare şi m-am bucurat că prin priceperea mea şi 
prin măiestria la care ajunsesem, i-am putut ajuta, m-am 
bucurat când o vedeam pe Merit lângă mine, prietena mea 
dragă, de multe ori am respirat adânc şi mi-am spus în gând: 
„Opreşte-ţi curgerea, clepsidră, opreşte-te, picătură de apă, aş 
vrea ca aceasta clipă frumoasă să nu se mai sfârşească!” 

Aşa se face că am uitat de palatul de aur, unde sosirea mea 
îi fusese deja anunţată reginei-mamă. Dar cred că nu mi-am 
amintit de asta, fiindcă în acel moment, eram fericit şi am vrut 
să uit totul. Într-un sfârşit, când umbrele prelungi din curte au 
început să se piardă, Merit mi-a turnat apă pe mâini şi m-a 
ajutat să mă spăl, apoi ne-am îmbrăcat cu veşminte curate. Dar 
când am vrut să-i mângâi obrajii şi să-i sărut buzele, ea m-a 
îndepărtat uşor şi mi-a spus: 

— Aleargă spre vrăjitoarea ta, Sinuhe, du-te repede ca să te 
poţi întoarce mai înainte de căderea nopţii, covorul pe care ne 
vom odihni te aşteaptă cu nerăbdare. Nu înţeleg de ce, fiindcă 
acum trupul tău nu mai este atât de viguros ca altădată şi nici n- 
aş putea spune că îmbrăţişarea ta este prea măiestrită, totuşi, 
tu eşti altfel decât alţi bărbaţi şi poate, de aceea, te aştept cu 
nerăbdare. 

Ea mi-a împodobit gâtul cu însemnele rangului meu, mi-a 
pus pe cap peruca de medic şi mi-a mângâiat buzele, tare nu m- 
aş mai fi dus la palat, dacă nu mi-ar fi fost teamă de mânia 
reginei-mamă. 

l-am îndemnat pe sclavii care m-au purtat în litieră să alerge, 
promiţându-le lovituri de bețe şi argint, la alegere, i-am 
îndemnat la fel şi pe văslaşii care m-au trecut de cealaltă parte 
a Nilului atât de repede, încât am avut impresia că apa 
clocoteşte în jurul bărcii: aşa am ajuns la palatul de aur în 


momentul când soarele se ascundea după munţii din vest şi 
stelele începeau să strălucească. 

Dar mai înainte de a povesti despre conversaţia pe care am 
avut-o cu regina-mamă, trebuie să amintesc că ea nu a fost în 
toţi acei ani decât de două ori în Oraşul Orizontului lui Aton ca 
să-şi vadă fiul şi că, de fiecare dată când a fost acolo, i-a vorbit 
despre nebunia lui, pe care nu i-o putea înţelege. Acest lucru l-a 
răscolit mult pe faraonul Akhenaton, care-şi iubea mama şi era 
orb în ceea ce priveşte mama lui, aşa cum, de obicei, toţi fiii 
sunt orbi când este vorba despre părinţii lor. Abia după ce se 
căsătoresc, soţia le deschide ochii să vadă adevăruri pe care ei 
nu le pot vedea. Dar Nefertiti nu i-a deschis ochii faraonului, din 
cauza tatălui ei, care era iubitul reginei Tiy. 

Toată lumea ştia că, în acea vreme, preotul Ay şi regina Tiy 
trăiau împreună şi ei nici nu încercau să ascundă bucuria iubirii 
lor, fiecare urmărea paşii celuilalt prin palatul de aur şi poate că 
niciodată până atunci nu se mai întâmplase aşa ceva, dar nici 
nu ai de unde ştii dacă se va mai fi întâmplat, fiindcă pe textele 
din morminte nu se înscriu astfel de poveşti de dragoste, care 
cad în uitare o dată cu moartea celor care le-au trăit. 

Dar despre naşterea faraonului Akhenaton nu doresc să spun 
mai mult, cred în originea lui divină, fiindcă dacă prin venele lui 
nu ar fi curs sângele faraonic al tatălui lui, el, într-adevăr, ar fi 
fost un faraon fals, aşa cum pretindeau preoţii lui Amon, şi nici 
nu vreau să mă gândesc la acest lucru lipsii de sens, deoarece 
toate cele ce s-au petrecut ar fi şi mai de neînțeles. Eu nu-i cred 
pe preoţii lui Amon, cred în ceea ce-mi spun inima şi raţiunea 
mea. 

În orice caz, regina Tiy m-a primit într-un salon personal, 
care era plin de colivii cu păsări care ciripeau şi-şi fâlfâiau aripile 
tăiate. Ea nu şi-a uitat niciodată ocupaţia din tinereţe, şi-i plăcea 
să prindă ea însăşi păsări în grădina palatului, fie cu plase, fie 
ungând ramurile copacilor cu clei. Când m-am prezentat în faţa 
ei, împletea un covoraş din stuf vopsit. M-a întâmpinat cu 
bunăvoință şi nu mi-a reproşat întârzierea. Mi-a spus: 

— Oare nebunia fiului meu, faraonul, a fost vindecată sau 
deja a sosit momentul ca totuşi să fie trepanat? Se face prea 
mult zgomot în jurul lui Aton al lui şi mulţimea este neliniştită de 
când zeul fals a fost răsturnat, deşi Aton nu mai are acum cu 
cine-şi disputa puterea. 


l-am vorbit despre sănătatea faraonului, despre micuţele 
prințese, despre gazelele şi câinii cu care se jucau, despre 
petrecerile de pe corabia care plutea pe lacul sacru în Oraşul 
Orizontului lui Aton, până când regina s-a liniştit şi mi-a permis 
să mă aşez la picioarele ei şi a poruncit să ni se aducă bere. Nu 
din zgârcenie mi-a oferit bere, dar, la fel ca oamenii simpli, ea 
prefera berea vinului; berea era puternică şi dulce şi ea se 
obişnuise să bea câteva ulcioare de bere pe zi, de aceea, trupul 
ei se împlinise peste măsură, faţa i se buhăise şi, deşi nu fusese 
niciodată neagră, faţa ei semăna cu cele ale femeilor negre. 
Cine ar mai fi putut spune că acea femeie bătrână şi obeză 
cucerise pe vremuri prin frumuseţea ei deosebită iubirea 
marelui faraon? De aceea, mulţimea spunea că ea obținuse 
dragostea faraonului prin farmecele făcute de vrăjitorii negri, 
fiindcă este ceva extraordinar când un faraon se îndrăgosteşte 
atât de nebuneşte încât să o ridice la rangul de mare soţie 
regală pe fata unui păsărar, oricât ar fi ea de frumoasă. 

După ce a băut bere, ea a început să-mi povestească cu 
încredere, deschis - şi nu-i nimic de mirare în asta, fiindcă eu 
eram medic şi femeile care au o mai mare încredere în medici 
decât în cei din familia lor spun unui medic ceea ce nu ar 
îndrăzni să spună nici unui alt bărbat şi, în această privinţă, 
regina nu se deosebea cu nimic de celelalte femei. Dar am 
observat că şi oamenii care îşi presimt moartea prin apropiere 
încep să se confeseze unor străini, în care au o încredere mai 
mare decât faţă de cei apropiaţi; eu cred că este un semn al 
morţii, chiar dacă cel care se confesează nu este conştient de 
acest lucru. Totuşi, la vorbele ei, am simţit cum mi se strecoară 
o durere rece în inimă şi am început să mă tem de prea marea 
încredere pe care ea mi-o arăta, aşa că am schimbat vorba şi 
am întrebat-o despre sănătatea ei şi dacă nu are dureri de burtă 
sau alte neplăceri de la bere, dar era o prostie să-i sugerez să 
bea mai puţin, fiindcă ea tot ar fi băut, nu găsea nimic rău în 
bere şi nici visele nu-i erau tulburate de crocodili sau 
hipopotami. Berea îi dădea curaj să-mi vorbească liber şi ea mi- 
a spus: 

Sinuhe, dintr-un capriciu, fiul meu ţi-a dat numele „El, cel 
care este singur”, dar nu prea ai tu aerul unui om solitar şi mă 
îndoiesc că în palatul de aur al faraonului au mai rămas multe 
femei cu care să nu te fi distrat, deoarece eu le cunosc bine pe 


femeile din Oraşul Orizontului Lui Aton. Dar ceea ce mă 
enervează la tine este că ai aparenţa unui om foarte liniştit, cel 
mai liniştit dintre bărbaţii pe care îi cunosc. Calmul tău mă irită 
şi te-aş înţepa o dată cu andrelele numai ca să te văd şi eu cum 
topăi şi zbieri. Eu nu pot înţelege cum de ai dobândit această 
seninătate, dar poate că, într-adevăr, tu eşti un om cu o inimă 
bună, deşi nu înţeleg ce câştigi dacă eşti bun, fiindcă doar 
oamenii proşti, care nu mai au alte calităţi, sunt buni, aşa am 
observat. In orice caz, mă simt minunat, prezenţa ta mă 
linişteşte şi vreau să-ţi spun că acest Aton, pe care în nebunia 
mea l-am scos la lumină, mă nelinişteşte mult şi niciodată nu 
am bănuit că lucrurile vor merge atât de departe; l-am inventat 
pe Aton spre a-l răsturna pe Amon, pentru ca puterea mea şi a 
fiului meu să fie mai mare, de fapt, bărbatul meu l-a inventat, 
sper că nu eşti chiar atât de inocent încât să nu ştii că Ay este 
bărbatul meu, chiar dacă nu am spart împreună cu el o amforă. 
Deci am vrut să spun că acest blestemat de Ay, care acum nu 
mai face nici un ban, fiindcă nu mai are mai multă forţă decât o 
țâţă de vacă, este cel care l-a adus pe Aton de la Heliopolis şi i l- 
a vârât în cap fiului meu atât de bine, încât nu i-l mai poate 
scoate nimeni de acolo. Eu nu pricep ce găseşte fiul meu la 
Aton, el visează cu ochii deschişi încă de când era copil. Sunt 
convinsă că el este nebun şi poate că deja a venit vremea să i 
se facă trepanaţie. Nu înţeleg, de asemenea, care-i motivul că 
soţia lui, această frumoasă fiică a lui Ay, naşte, una după alta, 
doar fete, cu toate că vrăjitorii mei au făcut tot ceea ce au putut 
ca s-o ajute. Şi nu mai înţeleg de ce mulţimea îi urăşte atât de 
mult pe vrăjitorii mei, care sunt nişte oameni minunati, chiar 
dacă sunt negri, chiar dacă au ace din fildeş în nas şi în buze, 
chiar dacă au capetele alungite şi trăsăturile lor nu seamănă cu 
cele ale egiptenilor. Sunt nevoită să-i ţin ascunşi în beciurile 
palatului, altminteri mulţimea i-ar omori, atât de mult îi urăşte. 
Dar dacă ei n-ar fi, oare cine mi-ar mai îngriji picioarele când mă 
dor, oare cine mi-ar mai prepara licori care mă ajută să mă simt 
ca o femeie tânără atunci când vreau şi eu să mă bucur de viaţă 
şi să fiu fericită, dar dacă tu crezi că mă mai aleg cu vreo 
plăcere din partea lui Ay, te înşeli, mă şi întreb de ce ţin eu atât 
de mult la el, poate că mai bine-ar fi fost să-l fi lăsat să se 
prăbuşească. Ar fi fost mai bine pentru mine, asta voiam să 
spun. Singurii cu care mă mai simt bine sunt negrii mei. 


Şi marea regină-mamă a pufnit în râs ca spălătoresele din 
port când beau bere şi se simt bine. Şi după ce a râs cu poftă, a 
început să vorbească din nou: 

Aceşti vrăjitori negri sunt medici pricepuţi, Sinuhe, chiar dacă 
mulţimea îi ştie doar de vrăjitori şi cred că şi tu, care eşti cel mai 
renumit medic al Egiptului, ai avea ce învăţa de la ei, dacă ţi-ai 
lăsa la o parte prejudecățile şi ai accepta că sunt şi ei oameni, 
chiar dacă au o altă culoare şi un alt miros decât egiptenii şi 
dacă ei ar consimţi să te iniţieze în arta lor, lucru de care nu 
prea sunt sigură. Culoarea lor neagră este caldă, mirosul lor nu 
are nimic dezgustător, dimpotrivă, aş putea spune că este 
plăcut ca un amestec excitant de arome exotice, iar după ce te- 
ai obişnuit cu acest miros, nu mai poţi trăi fără el. Dar, dacă îi 
păstrez în apropierea mea, nu o fac pentru a încerca plăceri noi, 
aşa cum obişnuiesc să facă femeile plictisite de la curte când se 
distrează cu bărbaţii negri sau aşa cum unii, sătui de toate 
gusturile de pe lume, încearcă să mănânce carne putrezită şi 
afirmă că este cea mai bună carne din toate. Dar, uite, vreau şi 
eu să fiu sinceră şi ţie, Sinuhe, cred că îţi pot povesti, fiindcă 
eşti medic şi poate că nu vei împrăştia vorbele la alţii, pentru că 
tu eşti obişnuit ca oamenii să ţi se confeseze. Uneori m-am 
distrat cu ei, în fond, ceva fericire trebuie să aibă şi o femeie 
bătrână, nu-i aşa? Dar nu din acest motiv îi iubesc eu pe negri, 
sângele meu este încă tânăr şi roşu şi negrii sunt pentru mine 
un mare mister şi datorită lor mă apropii de izvoarele calde ale 
vieţii, de pământ, de soare şi de animale. Da, ei mă fac să mă 
simt mai aproape de pământ, dar nu te-aş sfătui să mai 
povesteşti şi altora despre aceste lucruri pe care le-ai auzit de la 
mine; dacă vei povesti, nu-mi vei face mie nici un râu, fiindcă în 
ceea ce priveşte reputaţia mea, eu nu mai am de-acum ce 
pierde, oricât de multe vorbe s-ar mai spune despre mine. 
Totuşi, cred că nu vei spune nimic nimănui, fiindcă tu eşti un om 
bun, aşa cum eu niciodată nu am fost. 

După aceea, ea s-a întunecat brusc şi nici nu a mai băut 
bere, s-a apucat din nou să împletească stuful colorat şi eu m- 
am uitat la degetele ei în continuă mişcare, fiindcă nu 
îndrăzneam să o privesc în ochi. Cum ea nu spunea nimic, nici 
eu nu am spus nimic ca să o asigur de discreţia mea însă, după 
un timp, ea a continuat: 


— Cu bunătatea nu câştigi nimic, singurul lucru important din 
lume este puterea. Dar cei care dobândesc din naştere puterea 
nu ştiu să o preţuiască. Cei care o pot preţui sunt doar aceia 
care o câştigă datorită calităţilor lor. Adevărul este că eu înţeleg 
de ce sunt atrasă de putere. Tot ceea ce eu am făptuit a fost 
numai pentru a avea puterea şi pentru a o transmite fiului meu 
şi fiilor lui, pentru ca sângele meu să trăiască peste vremuri pe 
tronul faraonilor. Pentru a ajunge la acest ţel, eu nu m-am dat la 
o parte de la nimic. Poate că faptele mele nu vor fi fost agreate 
de zei, dar, drept să spun, nu mă neliniştesc în ceea ce priveşte 
zeii, fiindcă faraonii sunt superiori zeilor şi, la urma urmelor, nu 
există fapte bune şi fapte rele, bine este ceea ce-ţi reuşeşte, râu 
este eşecul sau descoperirea unei intenţii care nu este pe placul 
altora. Cu toate astea, uneori, inima îmi tremură de frică şi tot 
ce este în mine tremură; sunt femeie, am şi eu slăbiciunile mele, 
sunt superstiţioasă şi este bine că negrii mă ajută cu vrăjile lor. 
Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este când văd că Nefertiti 
naşte numai fete: până acum a făcut-o de patru ori şi, de fiecare 
dată, am simţit ceva asemănător ca atunci când, cu multă 
trudă, arunci un bolovan din drumul tău şi el apare cu 
încăpățânare în faţa ta din nou. Povestea asta cu Nefertiti este 
ca un blestem care ţopăie în jurul meu. 

Ea a murmurat câteva vorbe magice printre buzele ei 
groase, şi-a mişcat neliniştită picioarele ei late pe pardoseală, 
dar degetele ei împleteau neobosite stuful multicolor şi tot 
uitându-mă la degetele mâinilor ei întunecate, m-a scuturat un 
frison şi mi-am simţit inima îngheţată. Ea înnoda stuful aşa cum 
obişnuiesc s-o facă păsărarii din Ţara de Jos şi eu cunoşteam 
bine acele noduri. Le cercetasem de atâtea ori în casa tatălui 
meu la barca agăţată deasupra patului. Când m-am gândit la 
acea bărcuţă de stuf, adusă pe Nil de vântul de la apus până în 
apropierea casei tatălui meu în noaptea în care mă născusem, 
mi-am simţit limba înţepenită şi trupul rece. Atunci s-a născut în 
mintea mea acel gând care avea să mă urmărească multă 
vreme după aceea, pe care îl refuzam când priveam degetele 
reginei-mamă şi-mi spuneam că oricine poate face astfel de 
noduri când împleteşte o barcă. De aceea, în copilărie, mă uitam 
adesea la acele noduri necunoscute în Teba, fără a şti cât de 
mult acea barcă avea să se lege de destinul meu. 


Dar marea mamă regală nu a observat neliniştea mea, ea 
era în continuare preocupată de amintirile şi de gândurile ei şi 
mi-a spus: 

— Poate că tu mă găseşti o femeie rea şi dezgustătoare, 
Sinuhe, fiindcă-ţi vorbesc atât de deschis. Nu mă condamna 
prea mult pentru faptele mele, încearcă să mă înţelegi. Nu este 
atât de uşor pentru o fată a unui păsărar sărac care ajunge în 
haremul faraonului, unde toată lumea o dispreţuieşte din cauza 
culorii mai întunecate a pielii ei şi din cauza picioarelor late şi o 
împunge cu mii de ace, unde singura ei salvare este capriciul 
faraonului de a o fi ales pentru trupul ei frumos şi pentru 
tinereţea ei. Deci, tu nu ai de ce să fii surprins că eu nu am 
ezitat când m-am hotărât să profit de norocul de a fi preferată în 
acel moment de faraon şi de aceea l-am familiarizat noapte 
după noapte cu obiceiurile ciudate ale negrilor, până când el a 
ajuns să nu mai poată trăi fără mângâierile mele, aşa am ajuns 
să guvernez prin el Egiptul. Am destrămat toate intrigile din 
palatul de aur, am evitat toate cursele şi urzelile otrăvite, toate 
țesăturile încâlcite le-am rupt şi nu am ezitat să mă răzbun când 
a fost nevoie. l-am făcut pe toţi din jurul meu să-şi ţină gura şi 
să tremure de frică şi am guvernat în palatul de aur după bunul 
meu plac, fiindcă am dorit ca nici o altă femeie să nu-i dăruiască 
un băiat faraonului mai înainte de mine. De aceea, nici o femeie 
din palat nu a născut băieţi, iar dacă a născut fete, căsătoria 
acelor fete a fost hotărâtă, încă din ziua naşterii, şi anume cu 
diferiţi nobili de la curtea palatului. Am avut o voinţă puternică, 
dar multă vreme, nu m-am încumetat să nasc eu însămi un 
copil, fiindcă puterea mea asupra faraonului era ascunsă în 
trupul meu frumos. Totuşi, el a început să îmbătrânească şi 
mângâierile mele l-au vlăguit, aşa că, înspăimântată, i-am 
născut o fată. Ea este Baketaton şi nu am căsătorit-o, ca să am 
o săgeată în tolba mea, numai că omul înţelept are nevoie de 
mai multe săgeți pentru a se şti în siguranţă. Timpul a trecut şi 
am trăit într-o continuă spaimă că nu-i voi putea niciodată naşte 
un băiat, n-aveam de unde să ştiu atunci că acest atât de dorit 
băiat nu-mi va aduce o prea mare fericire, de aceea, toate 
speranţele mele sunt în fiul lui, care încă nici nu s-a născut. A 
fost mare puterea mea şi de aceea, în tot acel timp, femeile din 
harem nu au născut decât fete. Oare tu, ca medic, nu crezi că 
iscusinţa şi vrăjile mele au fost uimitoare? 


Tremuram de emotie când i-am spus, uitându-mă drept în 
ochii ei: 

Vrăjile tale, mare regină-mamă, sunt, în principiu, simple, şi 
nu toată lumea le preţuieşte, fiindcă le împleteşti cu degetele 
tale în stuful colorat şi oricine le-ar putea recunoaşte. 

Ea a dat drumul stufului din mână ca şi cum ar fi ars-o, şi-a 
rotit cu teamă ochii ei înroşiţi de la bere şi mi-a spus: 

Oare tu însuţi eşti un vrăjitor, Sinuhe, de-mi vorbeşti astfel 
sau poate că mulţimea a scornit poveşti pe care încă nu le ştiu? 

l-am spus: 

Timpul care curge nu ascunde nimic mulţimii, chiar dacă 
nimeni nu i-a povestit nimic. Poate că nimeni nu te-a văzut, dar 
nu uita că noaptea are ochii ei şi vântul nopţii poate murmura 
multor urechi; chiar dacă limbile oamenilor sunt legate, nimeni 
nu poate împiedica vântul să murmure. Dar acest covor, pe care 
îl împleteşti acum, este, într-adevăr, foarte frumos, parcă ar fi 
un covor magic şi eu ţi-aş fi recunoscător dacă mi l-ai dărui, 
poate că l-aş preţui mai mult decât alţii. 

Vorbele mele au mai liniştit-o, ea a reînceput să împletească 
stuful şi a băut bere. Apoi, s-a uitat cu răutate la mine şi mi-a 
spus: 

Poate că îţi voi dărui acest covor când îl voi termina de 
lucrat, este un covor preţios, fiindcă l-am împletit cu mâinile 
mele, este un covor regal. Dar oare ce-mi vei da tu în schimb? 

Am râs şi i-am spus indiferent: 

Iti dau limba mea, mare regină. Totuşi, sper că-mi vei 
îngădui s-o port în gură până când voi muri. Nu aş avea nimic de 
câştigat dacă limba mea ar vorbi împotriva ta. De aceea, îţi 
dăruiesc tăcerea mea. 

Ea a murmurat ceva şi a spus privindu-mă pătrunzător: 

Oare cum ai putea să-mi dăruieşti ceva care deja îmi 
aparţine? Nimeni nu m-ar putea împiedica să dau ordin ca să ţi 
se smulgă limba din gură, chiar şi mâinile aş putea ordona să ţi 
se taie ca să nu poţi scrie ceea ce nu poţi povesti. Te-aş putea 
trimite şi-n beciurile palatului, ca să-i saluţi pe iubiții mei 
vrăjitori negri. De acolo, s-ar putea să nu te mai întorci 
niciodată, ei nu au nimic împotriva sacrificiilor umane. 

l-am spus: 

Cred că ai băut prea multă bere, mare regină. Nu mai bea în 
seara aceasta, altfel vei vedea hipopotami în somn. Tăcerea 


mea îţi aparţine şi sper să-mi dăruieşti acest covor, după ce ÎI 
vei fi terminat de împletit. 

M-am ridicat să plec, ea nu m-a reţinut, a pufnit în râs ca o 
bătrână beată şi mi-a spus: 

— Grozav m-am mai distrat, Sinuhe! 

Am plecat din palat şi m-am întors în oraş. Merit a împărţit 
aşternutul cu mine, dar nu eram fericit pe de-a-ntregul, mă 
gândeam la bărcuţa de stuf care atârnase atâţia ani deasupra 
patului părinţilor mei, la degetele cu pielea întunecată care 
împleteau covoare din stuf, la vântul unei nopţi care poate că a 
împins spre Teba o barcă de stuf împletită în palatul de aur. 

Unde este mai multă ştiinţă şi înţelepciune, acolo este şi mai 
multă suferinţă. Poate că de aceea nu eram fericit. Nici tânăr nu 
mai eram. 


Motivul principal al călătoriei mele în Teba era să vizitez 
Casa Vieţii, fiindcă trecuseră deja mulţi ani de când nu mai 
fusesem pe acolo, cu toate că funcţia mea de trepanator regal 
includea şi acest lucru. Mai mult, îmi era teamă să nu-mi fi 
pierdut îndemânarea, deoarece, în toţi acei ani cât locuisem în 
Oraşul Orizontului lui Aton, nu mai executasem nici o trepanaţie. 
M-am dus, deci, la Casa Vieţii şi am ţinut câteva cursuri elevilor 
care se specializau în vindecarea bolilor craniene. Casa Vieţii nu 
mai era cea de odinioară, însemnătatea ei scăzuse mult, fiindcă 
oamenii, chiar şi cei săraci, nu mai voiau să meargă acolo, iar 
cei mai buni medici o părăsiseră şi-şi practicau meseria în oraş. 
Bănuisem că ştiinţa medicală se eliberase de prejudecăţi şi se 
dezvoltase de când elevii nu mai erau obligaţi să treacă prin 
examenul pentru dobândirea primului grad de preot al lui Amon 
şi că nimeni nu-i mai împiedica acum să pună întrebări 
coordonatorilor lor. Dar mă înşelasem mult, tinerii din noua 
generaţie erau tare nepăsători şi nu-i împingea nimic interior ca 
să se întrebe: „De ce?”. Singurul lor scop era să termine cât mai 
repede cu învățatul, să aibă numele înscris în Cartea Vieţii, ca 
să-şi poată profesa meseria şi să câştige mult argint şi aur. 

Bolnavii erau atât de puţini, încât a trebuit să aştept o 
săptămână până să am ocazia să fac trei trepanaţii, aşa cum îmi 
propusesem, pentru a-mi verifica îndemânarea. În urma acestor 
trei trepanaţii, reputaţia mea a crescut mult şi atât medicii, cât 
şi elevii m-au felicitat şi au lăudat abilitatea şi siguranţa mâinilor 
mele. Totuşi, eu am avut impresia că mâinile mele nu mai erau 
atât de sigure ca în tinereţe, că ochii mei nu mai vedeau atât de 
clar şi, în general, nu mai puteam atât de uşor ca altădată să-mi 
dau seama care este boala pacientului, fără a pune o mulţime 
de întrebări şi a face multe investigaţii. De aceea, în fiecare zi 


am adus bolnavi acasă, pe care i-am îngrijit fără să le cer nici o 
răsplată, ca să-mi recapăt îndemânarea de altădată. 

Oricum, la Casa Vieţii am trepanat trei bolnavi. Pe unul l-am 
trepanat din milă, fiindcă era un bolnav incurabil, care avea 
nişte suferinţe cumplite. Dar celelalte două cazuri au fost 
interesate şi au cerut să-mi pun la încercare toată măiestria. 

Unul dintre aceşti doi bolnavi era un bărbat care, cu doi ani 
înainte, căzuse cu capul în jos de pe acoperişul unei case, pe 
când se zbenguia şi făcea nebunii cu nevasta unui alt bărbat. De 
fapt, căzuse în momentul când, văzându-l pe soţul înşelat, 
încercase să fugă. El nu avusese răni evidente, însă, după un 
oarecare timp, se îmbolnăvise de boala sacră şi avea, una după 
alta, crize de epilepsie, iar mai dese erau când consuma vin. În 
timpul crizelor nu avea viziuni ciudate, dar urla, lovea cu 
picioarele, îşi muşca limba, după care devenea moale ca o 
cârpă. li era foarte teamă, aştepta încordat reapariţia crizelor şi 
dorea să fie trepanat. De aceea, după ce m-am sfătuit cu 
medicii din Casa Vieţii, am fost de acord să-l operez. Pentru 
trepanaţie, am recurs la ajutorul unui om hemostatic, ceea ce 
nu era în obiceiul meu. Acest om care putea opri curgerea 
sângelui era încă şi mai prost şi mai adormit decât acel bărbat 
care a murit în palatul faraonului, despre care am povestit într-o 
altă carte, şi tot timpul cât a durat operaţia a trebuit să ţip la el 
şi să-l zgudui ca să nu adoarmă şi să-şi împlinească datoria. Cu 
toate acestea, din când în când, tot a mai curs sânge. În orice 
caz, am constatat că pe creierul bolnavului erau multe cheaguri 
de sânge, deja înnegrite. Mi-a trebuit mult timp ca să le curăţ şi 
nu am curăţat totul, fiindcă mi-a fost teamă să nu ating în 
profunzime masa cerebrală. După trepanaţie, el nu a mai avut 
nici o criză, dar, ca de obicei, el a murit, la trei zile de la 
operaţie. Această trepanaţie a fost considerată extrem de 
reuşită, am fost felicitat pentru măiestria mea şi elevii şi-au 
notat conştiincios tot ceea ce au văzut. 

Celălalt caz a fost foarte simplu, pacientul era un băiat tânăr, 
pe care străjerii l-au găsit pe stradă în stare de inconştienţă, 
muribund, jefuit şi cu craniul fracturat. Eu mă găseam în Casa 
Vieţii când ei l-au adus şi m-am hotărât să-l trepanez imediat, 
fiindcă pentru familia lui el era deja mort şi nici un medic din 
Casa Vieţii nu voia să se ocupe de el. l-am degajat cu grijă 
aşchiile de os, am curăţat locul şi i l-am astupat cu o plăcuţă de 


argint. El s-a vindecat şi când am plecat din Teba, două 
săptămâni după trepanaţie, el încă mai era în viaţă, dar îşi 
mişca cu greutate braţele şi tălpile picioarelor lui nu reacţionau 
la atingere de ceva. Dar eu cred că, în timp, el se va fi vindecat 
complet. Această trepanaţie nu a fost atât de senzaţională, 
fiindcă fiecare considera că este natural să fie aşa, cei prezenţi 
au lăudat îndemânarea şi rapiditatea mâinilor mele, doar atât. 

Toată lumea a fost excesiv de respectuoasă faţă de mine în 
Casa Vieţii din cauza rangului meu, dar nimeni nu mi-a vorbit 
deschis, iar medicii bătrâni m-au evitat, fiindcă eu veneam din 
Oraşul Orizontului lui Aton şi probabil că ei erau încă foarte mult 
legaţi sufleteşte de Amon. Eu nu am vorbit nimănui despre Aton, 
am discutat în exclusivitate despre probleme medicale cu cine 
era dispus să discute cu mine. Dar eram nemulţumit, fiindcă ei 
nu erau sinceri şi cu vorbele lor încercau să mă linguşească ŞI 
un câine încearcă să fie agreat de stăpân, mi-am zis eu, totuşi, 
eu nu mă simţeam stăpânul lor. În sfârşit, după cea de-a treia 
trepanaţie, un chirurg foarte îndemânatic şi inteligent a venit şi 
mi-a spus: 

Sinuhe regal, probabil că ai văzut, Casa Vieţii este mai goală 
decât înainte, cu toate că Teba este plină de bolnavi; da, sunt 
mai mulţi bolnavi acum decât în alte vremuri. Ai călătorit în 
multe ţări, Sinuhe, probabil că ai văzut multe alte moduri de 
vindecare a bolilor, însă acum, în secret, se practică în Teba 
vindecări miraculoase, pentru care nu sunt folosite nici cuțitul, 
nici focul, nici leacurile, nici pansamentele. Mie mi s-a spus să-ţi 
vorbesc despre aceste vindecări şi să te întreb dacă vrei să vezi 
cu ochii tăi aşa ceva. Dar tu trebuie să promiţi că nu vei sufla 
nici o vorbă nimănui despre ceea ce ai văzut. De asemenea, tu 
va trebui să te laşi legat la ochi, când vei fi condus spre locul 
tămăduirilor miraculoase. 

Vorbele lui nu prea mi-au fost pe plac, fiindcă mă temeam de 
complicațiile cu faraonul din cauza acestui subiect. Totuşi, 
curiozitatea mea era mare şi i-am spus: 

Într-adevăr, am auzit că în Teba se întâmplă multe miracole. 
Bărbaţii spun poveşti şi femeile au vedenii, dar despre vindecări 
miraculoase încă nu am auzit. Ca medic, mă îndoiesc mult de 
vindecări pentru care nu se foloseşte nici focul, nici cuțitul, nici 
leacurile, nici pansamentele. De aceea, nu vreau să mă amestec 


în vreo şarlatanie, în care numele meu să fie folosit pentru ceva 
care nu s-a petrecut. 

El a insistat şi mi-a spus: 

Noi credem că tu nu ai prejudecăţi, Sinuhe regal, după ce ai 
călătorit prin atâtea ţări, de unde ai învăţat o mulţime de lucruri, 
care nici nu sunt cunoscute în Egipt. Se poate opri sângele fără 
a fi nevoie de pense şi de cauterizare. De ce nu s-ar putea 
vindeca fără cuţit şi foc? Numele tău nu va fi amestecat în 
aceste lucruri, ţi-o promitem, noi dorim doar ca tu să vezi totul, 
pentru a cunoaşte că în aceste vindecări nu este nici o 
înşelătorie. Tu eşti solitar, Sinuhe, tu poţi fi un martor imparţial, 
de aceea avem nevoie de tine. 

Vorbele lui m-au liniştit şi mi-au sporit curiozitatea. Am 
acceptat propunerea lui şi, când s-a lăsat întunericul, el a venit 
acasă la mine şi m-a însoţit în litiera lui. În litieră, m-a legat la 
ochi cu o pânză şi m-a condus de braţ într-o casă, am trecut prin 
multe coridoare, am tot urcat sau am coborât scări, până când, 
plictisit, i-am spus că m-am săturat deja de gluma aceea. El m-a 
liniştit şi a dat jos pânza de pe ochii mei şi am intrat într-o sală 
cu pereţii din piatră, unde ardeau foarte multe lămpi. Pe 
pardoseala încăperii erau întinşi pe brancarde trei bolnavi şi de 
noi s-a apropiat un preot, cu capul complet ras şi strălucind de 
la uleiul sacru al lui Amon. El mi s-a adresat pe nume şi m-a 
rugat să examinez bolnavii, pentru a constata că nu este vorba 
despre vreo înşelătorie. Avea o voce puternică şi caldă, iar ochii 
îi sclipeau de înţelepciune. L-am urmat cu plăcere şi am 
examinat bolnavii, asistat de chirurgul de la Casa Vieţii. 

Am constatat că cei trei erau, într-adevăr, bolnavi şi nu se 
puteau ridica singuri. Printre ei era o femeie tânără, care avea 
mâinile şi picioarele descărnate şi uscate, ea nu simţea nimic şi, 
pe faţa ei înspăimântată, doar ochii îi erau vii. Al doilea bolnav 
era un băiat, al cărui corp era acoperit cu o eczemă îngrozitoare 
cu crustă umedă. Al treilea era un bărbat cu picioarele 
paralizate; nu era nici o prefăcătorie, l-am împuns cu acul şi el 
nu a simţit nimic. După ce i-am examinat, i-am spus preotului: 

l-am examinat pe aceşti trei bolnavi cu toată priceperea mea 
şi, dacă aş fi medicul lor, nu aş avea de făcut decât să-i trimit la 
Casa Vieţii. Dar dacă, probabil, femeia şi bărbatul bătrîn nu ar 
putea fi vindecaţi nici la Casa Vieţii, suferinţele acestui băiat ar 
putea fi diminuate cu băi zilnice de sulf. 


Preotul a zâmbit şi m-a invitat să mă aşez pe un scaun, 
alături de alţi medici care se aflau în fundul sălii, şi să aştept cu 
răbdare. Apoi a chemat sclavii, care i-au cărat pe bolnavi şi i-au 
aşezat pe un altar şi au aprins mirodenii cu un miros ametitor. 
De pe coridor s-a auzit o melodie şi apoi, un grup de preoţi a 
intrat în sală cântând imnurile sacre ale lui Amon. Ei s-au grupat 
în jurul bolnavilor, s-au rugat, apoi au început să danseze şi să 
strige. Au dansat şi l-au invocat pe Amon până când transpiraţia 
a început să curgă şiroaie pe frunţile lor, apoi şi-au scos mantiile 
şi au început să agite în mâini nişte clopoței care clincăneau şi 
să-şi împungă piepturile cu pietre ascuţite, până când a început 
să curgă sângele. Eu mai văzusem o ceremonie asemănătoare 
în Siria şi de aceea nu am fost mişcat prea mult de dezlănţuirea 
sălbatică a preoţilor lui Amon. Dar ei au început să strige şi mai 
tare şi să lovească cu pumnii în zidurile sălii, până când unul 
dintre pereţii de piatră s-a deschis şi, în lumina lămpilor, şi-a 
făcut apariţia sacra statuie a lui Amon, înfricoşătoare şi 
impunătoare. În acea clipă, preoţii au tăcut şi tăcerea care s-a 
lăsat părea înspăimântătoare după zgomotul de până atunci. 
Faţa lui Amon strălucea într-o lumină cerească în 
semiobscuritatea din jur şi cel mai înalt dintre preoţi s-a apropiat 
de bolnavi, i-a strigat pe fiecare pe nume şi a poruncit: 

Ridicaţi-vă şi mergeţi! Marele Amon v-a binecuvântat fiindcă 
credeţi în el. 

Apoi, am văzut cu ochii mei cum bolnavii, cu mişcări 
nesigure, s-au ridicat uitându-se fix la statuia lui Amon. 
Tremurând din tot trupul, ei s-au aşezat în genunchi, s-au ridicat 
în picioare, şi-au pipăit uimiţi trupul, au plâns şi s-au rugat 
binecuvântându-l pe Amon. Apoi zidul s-a închis, preoţii au 
plecat, sclavii au scos vasele cu mirodenii din sală şi au aprins 
alte lămpi, ca noi să-i putem examina pe bolnavii tămăduiţi. 

l-am examinat cu atenţie. Tânăra femeie îşi putea mişca 
mâinile şi picioarele şi ea a făcut câţiva paşi pentru a o vedea 
mai bine, bătrânul putea să meargă, dar ceea ce era mai de 
neimaginat, băiatul era curăţat de eczema lui cumplită, pielea 
lui era netedă şi curată. Toate aceste minuni s-au petrecut în 
foarte puţin timp şi niciodată nu aş fi crezut că aşa ceva este 
posibil, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei. 

Preotul care ne întâmpinase s-a apropiat de mine şi m-a 
întrebat cu un surâs victorios: 


Ce spui acum, Sinuhe regal? 

L-am privit în ochi şi i-am spus: 

Eu pot înţelege că bătrânul şi femeia ar fi putut fi victimele 
unui vrăjitor, care prin magie, le va fi legat voinţa şi că vrăjitori 
mai puternici i-au putut dezlega pentru a-şi regăsi forţele, dar o 
eczemă nu cred că se poate vindeca prin magie, ci doar, uneori, 
printr-un tratament îndelungat. Recunosc că, până acum, aşa 
ceva nu am mai văzut. 

Ochii lui ardeau de pasiune când m-a întrebat: 

Recunoşti oare, Sinuhe, că Amon este regele tuturor zeilor? 

Eu i-am răspuns: 

Nu mă încumet să rostesc cu voce tare numele acestui zeu 
fals, fiindcă faraonul o interzice şi pentru că eu sunt un slujitor al 
faraonului. 

Vorbele mele l-au iritat, dar cum el era preot de rang 
superior, ştia prin voinţă să-şi stăpânească sentimentele. De 
aceea, dominându-şi enervarea, mi-a spus zâmbind: 

Numele meu este Hrihor şi tu mă poţi denunța, dacă vrei, 
gărzilor, eu nu mă tem nici de gărzile falsului faraon, nici de 
cravaşele lor, nici de minele de cupru. Eu îi vindec pe bolnavii 
care, în numele lui Amon, îmi cer ajutorul. Dar nu are nici un 
rost să ne contrazicem, mai bine să discutăm ca oamenii 
învăţaţi. Permite-mi să te invit în cămăruţa mea, pentru a bea 
împreună o cupă de vin, vei fi fiind obosit după atâta vreme de 
când tot stai pe un scaun incomod. 

El m-a condus printr-un coridor lung cu pereţii din piatră într- 
o încăpere şi, după aerul greu din coridor, am înţeles că suntem 
sub pământ, în cavernele lui Amon, despre care circulau atâtea 
legende, dar pe care nici un profan nu le-a văzut. După ce 
Hrihor şi-a luat rămas-bun de la medicii din Casa Vieţii, am intrat 
în încăperea în care locuia el, unde nu lipsea nimic din confortul 
care să bucure inima unui om. Deasupra patului era un 
baldachin, cuferele şi sipetele erau din fildeş şi din abanos, 
covoarele erau moi şi în toată camera se simţea mirosul plăcut 
de parfumuri şi esențe preţioase. Foarte amabil, el mi-a turnat 
apă parfumată pe mâini şi m-a servit cu prăjituri cu miere, cu 
fructe şi cu un vin vechi, gros, din podgoriile lui Amon, care era 
parfumat cu mirt. Am băut împreună şi el mi-a spus: 

Sinuhe, noi te cunoaştem, te-am urmărit pas cu pas, ştim că 
tu îl iubeşti mult pe falsul faraon şi că zeul lui fals nu-ţi este 


chiar atât de indiferent pe cât de mult am dori noi. Totuşi, te 
asigur că în zeul lui nu este nimic mai mult decât în Amon, 
fiindcă persecutarea şi ura cu care a fost lovit Amon l-au făcut 
pe Amon şi mai puternic decât înainte. Dar eu nu vreau să 
abordez chestiuni teologice în discuţia noastră, eu vreau să mă 
adresez ţie ca unui om care, fără a pretinde daruri, a vindecat 
oameni săraci, şi ca unui egiptean adevărat, care iubeşte mai 
mult pământul negru decât alte pământuri. De aceea, îmi permit 
să-ţi spun: Faraonul Akhenaton este un blestem pentru săracul 
popor al Egiptului şi o nenorocire pentru Egipt, el trebuie 
răsturnat mai înainte ca răul să crească atât de mult încât să nu 
mai poată fi vindecat în nici un fel. 

Am băut vin şi i-am spus: 

Zeii îmi sunt indiferenți şi eu sunt deja sătul de zei, dar zeul 
faraonului Akhenaton este altfel decât toţi ceilalţi zei, niciodată 
nu a mai existat un astfel de zeu, care să nu aibă şi el o imagine 
şi în faţa căruia oamenii să fie la fel, fie ei sclavi, săraci sau 
străini. De aceea, cred că vârsta acestei lumi se apropie de 
sfârşit şi că o altă eră începe. lnimaginabilul se va putea 
întâmpla şi se va putea întâmpla şi ceea ce este contrar raţiunii 
umane, fiindcă niciodată până acum nu a fost o asemenea 
ocazie de reînnoire. 

Hrihor a făcut un gest de împotrivire cu mâna, a zâmbit şi a 
spus: 

Eu observ, Sinuhe, că tu visezi cu ochii deschişi şi sunt 
surprins, fiindcă te credeam un bărbat cu multă rațiune. In ceea 
ce mă priveşte, sper ca toate să fie aşa cum au fost înainte, sper 
ca săracii să-şi aibă măsura lor plină şi ca legile să fie 
respectate. Doresc ca fiecare om să fie în siguranţă şi să-şi 
practice meseria în linişte, să-şi păstreze poziţia hotărâtă de zei 
şi n-are decât să creadă fiecare în ceea ce doreşte să creadă. 
Doresc să se conserve tot ceea ce perpetuează viaţa, diferenţa 
între sclav şi omul liber, între slujitor şi stăpân. Vreau ca puterea 
şi onoarea Egiptului să fie intacte, vreau ca ai noştri copii să se 
nască într-o ţară în care pentru fiecare există locul lui şi o 
obligaţie dinainte fixată până la sfârşitul vieţii în aşa fel încât 
nici o nelinişte să nu roadă inima nimănui. Aceste lucruri le 
doresc eu, de aceea faraonul Akhenaton trebuie să dispară. 

El mi-a mângâiat braţul, s-a înclinat în faţa mea şi a spus: 


Tu, Sinuhe, eşti un bărbat bun, liniştit şi conciliant, tu nu 
doreşti nimănui răul. Dar trăim într-o epocă în care fiecare om 
trebuie să se angajeze într-o tabără sau alta, nimeni nu poate 
sta la o parte. Cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră şi 
vor avea de suferit, nu eşti tu atât de naiv încât să crezi că 
faraonul îşi va mai păstra multă vreme puterea. Pentru mine, 
este acelaşi lucru dacă tu crezi în vreun zeu sau nu crezi în nici 
unul, Amon va rămâne acelaşi cu sau fără credinţa ta în el. Dar 
în puterea ta, Sinuhe, este să izbăveşti Egiptul de blestemul 
care-l apasă. Este în puterea ta să fie suprimate foamea, mizeria 
şi neliniştea de pe pământul negru. Este în puterea ta 
restaurarea măreției de altădată a Egiptului. 

Vorbele lui m-au neliniştit. Mi-am umplut gura cu vin şi am 
simţit în nări parfumul răscolitor de mirt. Am încercat să râd şi i- 
am spus: 

Te va fi muşcat vreun câine turbat sau te va fi înţepat vreun 
scorpion, eu nu am nici o putere. Până şi în ceea ce priveşte 
vindecarea bolnavilor, puterea ta este mai mare. 

El s-a ridicat în picioare şi a spus: 

Îţi voi arăta ceva! 

A luat o lampă şi m-a condus pe coridor, apoi a deschis o uşă 
ferecată cu multe zăvoare şi lacăte şi a luminat încăperea, care 
strălucea de abundența aurului, argintului şi pietrelor preţioase 
dintr-un imens vas plat. El mi-a spus: 

Nu-ţi fie teamă, nu voi încerca niciodată să te cumpăr pe tine 
cu aur, nu sunt eu chiar atât de prost, dar nu este rău dacă vezi 
cu ochii tăi că Amon este mai bogat decât faraonul. Nu, eu nu 
voi încerca să te tentez pe tine cu aurul lui Amon, vreau doar să- 
ţi arăt ceva. 

El a deschis o uşă grea din aramă şi a luminat cu lampa o 
cămăruţă, unde, pe un pat din piatră, se odihnea o statuie din 
ceară, care purta pe cap coroanele celor două regate ale 
Egiptului. Pieptul şi umerii statuii erau străpunşi cu ace ascuţite 
de os. Instinctiv, am ridicat braţele şi am recitat formulele 
împotriva magiei pe care le învăţasem de mult, în timpul iniţierii 
mele ca preot al lui Amon, şi pe care nu le rostisem niciodată de 
atunci. Hrihor s-a uitat la mine şi a zâmbit. Lampa nu tremura în 
mâna lui. 

Acum sper că mă crezi, a spus el, timpul faraonului se 
apropie de sfîrşit, fiindcă noi, în numele lui Amon, i-am supus 


prin magie imaginea şi i-am perforat capul şi inima cu ace sacre. 
Magia, totuşi, acţionează încet şi vor mai veni încă destule 
nenorociri, fiindcă, într-o oarecare măsură, zeul lui îl protejează. 
De aceea, eu vreau să mai discut ceva cu tine, acum după ceai 
văzut aceasta. 

Apoi, el a închis cu grijă toate uşile şi zăvoarele. Ne-am întors 
în camera lui, mi-a umplut din nou cupa cu vin, dar cupa îmi 
tremura în mâini şi vinul mi se prelingea pe bărbie, fiindcă 
văzusem cu ochii mei o vrăjitorie cumplită, cea mai puternică 
dintre toate, în faţa căreia orice om este neputincios. Era atât de 
înspăimântătoare această magie, încât nici preoţii lui Amon nu 
aveau curajul să o numească pe nume, nici în şoaptă: se putea 
citi despre ea doar din textele vechi şi mulţi erau de părere că o 
astfel de magie nu ar mai fi putut fi practicată, fiindcă de la 
construirea piramidelor trecuseră deja două mii de ani şi lumea 
nu mai era atât de tânără şi plină de magie şi de vrăji ca în 
acele timpuri. Hrihor mi-a spus: 

Tu vezi că puterea lui Amon se întinde până la Oraşul 
Orizontului lui Aton şi nu mă întreba cum de am procurat şuviţe 
din părul şi bucăţi din unghiile faraonului, pe care le-am pus la 
locul lor pe imaginea din ceară; un lucru, totuşi, trebuie să-l ştii: 
nu le-am procurat plătindu-le cu aur, ci le-am primit în numele 
lui Amon. 

El m-a privit cu atenţie, şi-a cântărit bine vorbele şi mi-a 
spus: 

Forţa lui Amon creşte de la o zi la alta, ai văzut cu ochii tăi 
vindecări de bolnavi, făcute în numele lui Amon. De la o zi la 
alta, blestemul lui Amon apasă peste Egipt. Cu cât mai mult va 
trăi faraonul cu atât mai multe suferinţe vor mai fi pentru 
poporul Egiptului, fiindcă magia acţionează încet. In orice caz, 
falsul faraon suferă de dureri de cap care-i diminuează forţa. 
Oare ce vei spune tu, Sinuhe, dacă ţi-aş da un leac,care să-l 
vindece de dureri de cap pe faraon pentru totdeauna? 

Oamenii sunt oricând predispuşi la durere, am spus eu. 
Numai un om mort nu va mai încerca durerea. 

M-a privit cu ochii lui arzători şi voinţa lui m-a paralizat; nu 
am mai putut ridica braţul în semn de împotrivire când a spus: 

— Poate că este aşa cum spui, dar acest leac nu lasă nici o 
urmă şi nimeni nu te va putea învinui şi nici chiar îmbălsămătorii 
nu vor observa ceva neobişnuit în intestinele lui. Tu va trebui să 


i-l dai, atâta tot, leacul îl va adormi şi el nu va mai avea 
niciodată vreo durere sau suferinţă. 

El şi-a ridicat cu reţinere mâna şi mi-a spus: 

Eu nu-ţi voi oferi aur, dar dacă o vei face, numele tău va fi 
binecuvântat pentru eternitate, trupul tău nu se va descompune 
niciodată şi tu vei trăi etern. Mâini invizibile te vor proteja în 
toate zilele vieţii tale şi nu va exista dorinţă care să nu ţi se 
împlinească. Îţi promit toate acestea, fiindcă eu am puterea să 
îndeplinesc ceea ce promit. 

Şi-a ridicat ambele braţe şi m-a privit cu ochii lui scânteietori 
şi nu i-am putut evita privirea. Eram înlănţuit în puterea lui, nu 
mai puteam să fac nici o mişcare, nici să-mi mişc braţele, nici să 
mă ridic în picioare. El mi-a spus: 

Dacă ţi-aş porunci: „Ridică-te!”, te-ai ridica; dacă ţi-aş 
porunci „Ridică-ţi braţele!”, le-ai ridica. Dar eu nu-ţi pot porunci 
să-l adori pe Amon dacă tu nu o vrei şi nu te pot constrânge să 
îndeplineşti fapte care sunt contrare voinţei inimii tale. Puterea 
mea asupra ta este limitată. De aceea, te rog, Sinuhe, în numele 
Egiptului, să iei acest leac pe care ţi-l dau, şi te asigur că, dacă îl 
va folosi, faraonului îi va fi mai bine. 

El şi-a coborât braţele şi eu am putut iarăşi să mă mişc, am 
dus cupa cu vin la gură şi buzele mele nu mai tremurau. 
Parfumul vinului mi-a umplut gura şi nările. l-am spus: 

— Hrihor, eu nu-ţi promit nimic, totuşi, dă-mi leacul. Dă-mi-l! 
Dacă el acţionează mai cu milă, este mai de dorit decât siropul 
de mac; poate că va veni o zi când faraonul însuşi nu va mai 
dori să se deştepte din somn. 

El mi-a dat o sticluţă pestriță, în care era licoarea pomenită, 
şi mi-a spus: 

Viitorul Egiptului este în mâinile tale, Sinuhe. Nu se cuvine să 
ridici mâna împotriva faraonului, numai că mizeria şi neliniştea 
poporului egiptean sunt prea mari şi nu este imposibil să vină 
vremea când vreunul dintre oameni îşi va aminti că şi faraonul 
este un muritor şi că şi prin vinele lui curge sânge care poate fi 
împroşcat, dacă este străpunsă pielea cu lancea sau cu cuțitul. 
Dar astfel de lucruri nu trebuie să se întâmple, fiindcă, dacă se 
întâmplă, puterea viitorilor faraoni va fi fragilă. Soarta Egiptului 
este acum in mâinile tale, Sinuhe! 

Am pus sticluţa la cingătoare şi i-am spus ironic: 


Soarta Egiptului s-ar putea să fi fost deja hotărâtă de mult de 
nişte degete negre, care împleteau stuful în ziua în care m-am 
născut, dar sunt lucruri pe care nici tu nu ai de unde să le ştii, 
Hrihor, chiar dacă crezi că tu cunoşti totul. In orice caz, licoarea 
somnului veşnic este la mine, dar nu trebuie să uiţi că eu nu ți- 
am promis nimic. 

El a zâmbit, a ridicat mâna în semn de rămas-bun şi mi-a 
spus conform obiceiurilor: 

Răsplata ta va fi mare! 

După aceea, el m-a condus de-a lungul coridoarelor 
subterane, fără să se mai păzească de mine, fiindcă ochii lui 
puteau citi în inima oamenilor şi el ştia că eu nu-l voi denunța 
niciodată. Aşa am văzut cu ochii mei că sub marele Templu se 
află cavernele lui Amon, dar în ce fel se poate pătrunde acolo, 
nu voi povesti, fiindcă, chiar dacă îl cunosc, acest secret nu-mi 
aparţine. 


Câteva zile mai târziu, în palatul de aur a murit marea 
regină-mamă, Tiy. Ea a murit din cauza unei vipere, care a 
muşcat-o pe când îşi făcea obişnuita plimbare prin grădina 
palatului şi cerceta capcanele pentru prins păsări. Medicul ei 
personal nu a putut fi găsit imediat, aşa se întâmplă, de obicei, 
când este nevoie urgentă de un medic anume. De aceea, eu am 
fost dus în mare grabă din casa mea din Teba la palat, dar acolo 
altceva nu am avut de făcut decât să constat că ea a murit. 
Medicul ei nu a putut fi învinuit de moartea reginei-mamă, 
fiindcă muşcătura viperei este întotdeauna mortală, dacă în 
timpul primelor o sută de pulsaţii nu este deschis locul 
muşcăturii şi împiedicată circulaţia otrăvii prin vene. 

A trebuit să mai rămân în palat ca să mă ocup de 
transportarea trupului neînsufleţit al reginei Tiy, care urma să 
fie îmbălsămat în Casa Morţii. Aşa se face că l-am întâlnit pe 
preotul Ay, care era întunecat la faţă; după ce a atins cu 
degetele buzele umflate ale reginei moarte, mi-a spus: 

Era deja timpul ca ea să moară, fiindcă din Tiy, cea de 
altădată, nu mai rămăsese decât o plictisitoare femeie bătrână, 
care umbla cu intrigi împotriva mea. Toate faptele rele pe care 
le-a făcut în timpul vieţii au condamnat-o la o aşa moarte şi cred 
că lumea va răsufla uşurată că ea a murit. 

Nu cred că preotul Ay ar fi omorât-o, fiindcă lui îi era frică de 
ea şi nu s-ar fi încumetat să o facă. Crimele comune şi secretele 
tenebroase îi unesc pe oameni mai puternic decât dragostea şi 
ştiu că, în ciuda cinismului pe care îl afişa în faţa reginei moarte, 
Ay îi regreta moartea deoarece se obişnuise cu ea, aşa cum era. 

Când vestea morţii reginei Tiy s-a răspândit în Teba, lumea s- 
a îmbrăcat în straie de sărbătoare şi s-a strâns fericită pe stradă 
şi în pieţe. Tot felul de profeţii au trecut atunci din gură în gură 
şi un număr mare de prezicătoare, aşa-numite sacre, au făcut 


prevestiri şi mai funeste. Mulțimea s-a adunat lângă zidurile 
palatului şi pentru a o linişti şi pentru a fi apreciat de ea, Ay i-a 
alungat în lovituri de bici pe vrăjitorii negri ai reginei Tiy, care 
trăiau în subteranele palatului. Erau cinci şi printre ei era şi o 
femeie urâtă şi grasă ca un hipopotam; străjerii palatului i-au 
gonit pe vrăjitori cu lovituri de bici şi de cravaşă afară din palat, 
prin poarta cu papirus, şi mulţimea s-a năpustit asupra lor cu 
furie şi i-a rupt în bucăţi. Nici o vrăjitorie nu i-a putut proteja de 
furia mulţimii. lar Ay a distrus toate obiectele lor magice din 
grotă, leacurile şi arborele sacru al strămoşilor lor; mi-a părut 
rău, fiindcă aş fi vrut să cercetez filtrele şi amuletele cu care 
făceau farmece. 

În palat, nimeni nu era trist pentru moartea marii regine- 
mamă şi pentru sfârşitul tragic al vrăjitorilor ei. Totuşi, prinţesa 
Baketaton a venit lângă patul pe care era întins trupul 
neînsufleţit al mamei sale, a mângâiat, cu frumoasele ei mâini, 
mâinile zbârcite şi negre ale reginei şi a spus: 

Rău a făcut bărbatul tău, mamă, că i-a aruncat pe vrăjitorii 
tăi să-i sfâşie mulţimea 

Ea mi s-a adresat: 

Acei vrăjitori nu erau deloc nişte oameni răi şi, de fapt, lor 
nici nu le plăcea să trăiască aici, în palat. Ei voiau să se întoarcă 
în pădurile lor, de unde au venit, şi tânjeau după colibele lor de 
paie; spuneau că este singurul loc din lume unde se simt şi ei în 
libertate. Nu ar fi trebuit să fie ei pedepsiţi doar fiindcă au fost 
slujitorii mamei mele şi s-au supus poruncilor ei. 

Deci, în acele împrejurări am întâlnit-o pe prinţesa 
Baketaton, ea s-a uitat la mine şi mi-a vorbit. Am fost foarte 
uimit că mi se adresează şi mi-a plăcut felul ei mândru de a fi şi 
am fost încântat de frumuseţea ei. Ea m-a întrebat despre 
Horemheb şi s-a prefăcut că nu ştie că sunt prietenul lui. Mi-a 
spus: 

Horemheb provine dintr-o familie de oameni simpli, de 
aceea, vorbele pe care le rosteşte el sunt grosolane şi 
necizelate, dar dacă s-ar căsători cu o femeie de la curtea 
Egiptului, fiii lui ar ajunge nobili. Ai putea să-mi spui. Sinuhe, 
oare de ce încă nu s-a căsătorit Horemheb? 

l-am răspuns: 

Tu nu eşti prima care mă întreabă, regală Baketaton, şi din 
cauza frumuseţii tale răscolitoare, îţi voi povesti ceva - şi pînă 


acum nu m-am încumetat să spun această poveste nimănui. 
Când a sosit la palat, Horemheb, care era pe atunci un băiat 
foarte tânăr, s-a uitat, din greşeală, la zeiţa lunii. De atunci, 
inima lui nu a mai vibrat pentru o altă femeie, şi nici dorinţa de 
a sparge o amforă cu o altă femeie nu i s-a aprins. Dar oare cum 
te împaci tu cu destinul tău? Nici un arbore nu înfloreşte fără 
încetare, fiecare arbore trebuie să rodească cel puţin o dată şi 
nu-ţi pot ascunde că, în calitate de medic, aş fi bucuros să văd 
odată şi-odată roditor pântecele tău. 

Ea şi-a ridicat orgolioasă capul şi a spus: 

Tu ştii prea bine, Sinuhe, că sângele care curge prin trupul 
meu este prea sacru chiar şi pentru a-l amesteca cu sângele 
celui mai nobil dintre nobilii Egiptului. Cel mai bine ar fi fost 
dacă fratele meu m-ar fi dorit de soţie, după cum sunt bunele 
obiceiuri; sunt sigură că i-aş fi născut un băiat. Printre altele, 
dacă eu aş avea puterea, aş porunci să i se scoată ochii acestui 
Horemheb, care a îndrăznit să privească şi să râvnească la ceea 
ce aparţine doar zeilor. Trebuie să-ţi spun, Sinuhe, că numai 
când mă gândesc la bărbaţi, mi se face silă, dorinţele lor sunt 
grosolane şi dezonorante pentru o femeie, trupul lor este prea 
puternic pentru o femeie fragilă. De aceea, cred că se 
exagerează mult când se vorbeşte atâta despre plăcerea pe 
care un bărbat o poate oferi unei femei. 

Ochii ei au devenit mai strălucitori şi respiraţia i s-a accelerat 
când a rostit aceste vorbe şi am înţeles că i-a făcut mare 
plăcere să le rostească; în ciuda sângelui ei sacru şi afirmațiilor 
făcute, în spatele acestor vorbe era camuflată dorinţa. Chiar şi o 
fiică de faraon este, în primul rând, o femeie. Eu am incitat-o 
mai mult şi i-am spus: 

Eu l-am văzut pe prietenul meu Horemheb când şi-a strâns 
cu brățări de cupru braţele. Muşchii braţelor lui sunt puternici, 
picioarele lui sunt zvelte, pieptul lui sună ca o tobă când se 
loveşte în el cu pumnii atunci când devine furios. Femeile de la 
curte aleargă după el ca nişte pisici în călduri când îl văd şi îl 
doresc pătimaş. 

Prinţesa Baketaton m-a privit cu ură, buzele ei vopsite în 
portocaliu au tremurat şi ochii au împrumutat o expresie de 
indignare când mi-a spus: 

Sinuhe, vorbele tale îmi displac şi nu înţeleg de ce îmi 
povesteşti mie despre acest Horemheb al tău. Toate calităţile pe 


care tu i le atribui nu au nici o importanţă, pentru mine, el va 
rămâne pentru totdeauna doar un om de rând şi nici numele lui 
nu-mi place. Oare de ce-mi vorbeşti despre el în faţa mamei 
mele moarte? 

Nu am vrut să-i amintesc că ea însăşi a deschis discuţia 
despre Horemheb. Şi i-am spus cu o uimitoare ipocrizie: 

O, Baketaton, rămâi ca un arbore în floare, niciodată trupul 
tău să nu ţi se veştejească, frumoasă Baketaton ! Dar oare nu 
există în acest palat nimeni care să fi rămas credincios mamei 
tale şi să-i deplângă moartea? Nu se cade să nu plângă nimeni 
şi să nu-şi smulgă părul de jale, atunci când vor veni cărăuşii să- 
i transporte trupul spre Casa Morţii, unde va fi pregătită pentru 
eternitate. Dacă aş putea, aş plânge eu însumi, dar lacrimile 
mele au secat de mult, fiindcă eu sunt medic şi am văzut 
destulă moarte. Viaţa este o zi caldă, prinţesă, poate că 
moartea nu este altceva decât o noapte rece. Viaţa este o 
mlaştină cu apa tulbure, poate că moartea este o unduire 
profundă şi clară. 

Ea mi-a spus: 

Nu-mi mai vorbi despre moarte, Sinuhe, viaţa încă mai are 
un gust plăcut pentru mine. Dar, într-adevăr, este revoltător că 
nimeni nu plânge lângă trupul neînsufleţit al mamei mele. Eu nu 
pot plânge, fiindcă nu este demn de mine să plâng şi dacă aş 
plânge, culorile de pe pleoape s-ar dizolva în lacrimi şi s-ar 
amesteca cu celelalte culori ale obrajilor mei. Dar am să trimit o 
femeie de la curte care să plângă împreună cu tine, Sinuhe. 

Mi-am continuat jocul de-a ipocrizia şi i-am spus: 

Divină Baketaton, frumuseţea ta m-a fermecat şi vorbele 
tale, lunecoase ca uleiul, au răscolit focul inimii mele. De aceea, 
mai bine ar fi dacă ai trimite să bocească aici o femeie bătrână 
şi urâtă, ca nu cumva, aprins cum sunt, să păcătuiesc, ar fi o 
profanare pentru o casă atât de îndoliată. 

Ea a scuturat mustrătoare din cap şi mi-a spus: 

Sinuhe, Sinuhe, oare nu-ţi este ruşine de prostiile pe care le 
spui? Chiar dacă nu-ţi este teamă de zei, fiindcă aşa se vorbeşte 
despre tine aici prin palat, ar trebui să ai un pic de respect în 
faţa morţii. 

Nu a fost ea deloc supărată de vorbele mele, cărei femei nu-i 
place să i se spună că este frumoasă? După aceea, ea a plecat 


ca să găsească o curtezană dispusă să jelească moartea reginei- 
mame. 

Existase o oarecare intenţie când am vorbit atât de 
necuviincios în faţa trupului reginei moarte şi am aşteptat cu 
nerăbdare sosirea curtezanei care urma să jelească moartea 
aceleia pe care nimeni nu o regreta. Intr-un sfârşit, ea a sosit şi 
era mai bătrână şi mai urâtă decât m-aş fi încumetat să 
gândesc. De fapt, în haremul regal trăiau încă toate soțiile lui 
Amenhotep al III-lea şi cele ale lui Akhenaton, doicile copiilor şi 
doamnele de companie. Numele curtezanei era Mehunefer şi nu 
era nevoie să fii prea învăţat pentru a-ţi da seama imediat că 
cele mai mari plăceri ale vieţii ei erau bărbaţii şi băutura. Şi-a 
făcut cu conştiinciozitate datoria şi timp de o oră a plâns, a 
suspinat şi şi-a smuls părul din cap. Am cerut să ni se aducă vin 
şi am îndemnat-o să bea, asigurând-o că vinul este de mare 
ajutor la o aşa de nemaipomenită tristeţe care se abătuse peste 
Egipt. Şi în timp ce ea bea vin şi suspina, am început să-i spun 
câteva vorbe despre frumuseţea ei veştejită, care s-o încânte. 
Şi, după aceea, făcând pe prostul, am întrebat-o: 

Oare este adevărat că marea regină-mamă a fost singura 
femeie care i-a dăruit faraonului Amenhotep al II-lea un fiu? 

Dar Mehunefer a aruncat o privire îngrozită spre regina 
moartă şi mi-a făcut semn să tac, ca şi cum regina moartă ar fi 
putut să ne audă. De aceea am reînceput să-i vorbesc despre 
frumuseţea ei nemaipomenită, i-am lăudat părul, veşmintele şi 
bijuteriile. l-am spus că până atunci eu nu am mai văzut o 
femeie cu ochi atât de frumoşi, cu gura atât de frumoasă şi ea a 
uitat de lacrimi şi m-a privit tulburată şi cu recunoştinţă. Orice 
femeie crede în vorbele care-i laudă frumuseţea, chiar dacă ştie 
că sunt mincinoase şi, cu cât este mai urâtă şi mai bătrână, cu 
atât mai mult crede, fiindcă vrea să creadă. Aşa că ne-am 
împrietenit şi, după ce au venit cărăuşii de la Casa Morţii şi au 
luat cadavrul reginei Tiy, ea m-a invitat în camera ei din 
haremul regal şi s-a sclifosit în toate felurile în faţa mea ca să 
mă cucerească şi am băut împreună vin până ce vinul i-a făcut 
limba mai slobodă. Ea mi-a mângâiat faţa, mi-a spus că sunt un 
bărbat tare frumos şi mi-a povestit tot felul de istorii 
scandaloase din palat, ca să mă încurajeze să mă distrez cu ea. 
M-a lăsat să înţeleg că marea regină-mamă, pe când trăia, se 
destrăbălase deseori cu bătrânii vrăjitori negri şi mi-a mai spus: 


Ea, marea regină-mamă, a fost o femeie teribilă şi tuturor le 
era frică când se aflau în apropierea ei, că-şi ţineau şi respiraţia; 
însă, în ceea ce priveşte gusturile ei, nu am putut-o înţelege, 
când există atâţia bărbaţi tineri şi frumoşi în Egipt, care au o 
piele arămie şi moale şi un miros atât de plăcut. 

Mehunefer începuse să-mi adulmece şi să-mi sărute urechile 
şi umerii, dar am dat-o la o parte şi am întrebat-o: 

Nu-i aşa că regina se pricepea bine la împletind stufului? Nu-i 
aşa că-i plăcea să împletească bărcuţe, pe care le lăsa noaptea 
să plutească pe Nil? 

Cuvintele mele au înspăimântat-o şi ea m-a întrebat în 
şoaptă: 

De unde ştii tu aceste lucruri? 

Dar vinul a ajutat-o să-şi risipească teama şi suspiciunile şi, 
ca să se grozăvească în faţa mea, mi-a spus: 

Oricum, eu ştiu mult mai multe decât tine. In orice caz, trei 
nou-născuţi din harem au călătorit pe NII, la fel cum sunt 
abandonaţi copiii oamenilor săraci, fiindcă mai înainte de a-l fi 
cunoscut pe Ay, această vrăjitoare bătrână încă se mai temea 
de zei şi nu ar fi omorât cu mâna ei pe nimeni. Abia după ce s-a 
înhăitat cu Ay s-a obişnuit cu otrăvurile, sărmana Gilu-Hepa, 
prinţesa din Mitanni, cât a mai plâns şi a strigat după băiatul ei, 
ea a vrut să plece din palat pentru a-l căuta, până la urmă a 
murit de inimă rea. 

O, frumoasă Mehunefer, am spus eu şi i-am mângâiat 
mâinile şi stratul gros de farduri de pe faţă. Tu profiţi de 
tinereţea şi de naivitatea mea şi-mi povesteşti ca unui copil 
istorii care nu sunt adevărate. Toată lumea ştie că prinţesa Gilu- 
Hepa nu a născut băieţi. Eu nu vreau să te contrazic, dar oare 
când se va fi întâmplat acest lucru? 

Ea mi-a răspuns cu o voce iritată: 

Nu eşti tu nici aşa de tânăr, nici aşa de naiv precum spui, 
medicule Sinuhe! Dimpotrivă, mâinile îţi sunt dibace şi 
periculoase, ochii vicleni şi limba ta nu prea se-mpiedică-n vorbe 
când minte. Dar, în ciuda ipocriziei tale, vorbele îţi sunt dulci ca 
mierea şi urechile mele de femeie bătrână nu se mai satură să 
le asculte. De aceea, îţi voi povesti tot ceea ce ştiu despre 
prinţesa din Mitanni, care ar fi putut ajunge mare soţie regală a 
marelui faraon, şi ţine seama că aceste vorbe m-ar fi putut 
costa viaţa, dacă regina Tiy nu ar fi murit. Uite ce-i, Sinuhe, 


prinţesa Gilu-Hepa nu era decât o fetiţă care se juca cu păpuşile 
în haremul regal, când a sosit în Teba din ţara ei depărtată. Era 
o fetiţă, care a crescut în haremul regal, la fel ca şi micuța 
prinţesă care a fost soţia lui Akhenaton şi care, de asemenea, a 
murit. Faraonul Akhenaton nici nu a apucat să se bucure de 
îmbrăţişarea ei şi o iubea ca pe o fiică, se juca cu ea şi-i dăruia 
tot felul de jucării din aur. Dar să ne întoarcem la Gilu-Hepa. Ea 
a crescut şi când a împlinit paisprezece ani era tare frumoasă, 
trupul ei era fin şi neted, ochii ei negri erau strălucitori, pielea ei 
era albă ca a femeilor din Mitanni. Atunci şi-a împlinit faţă de ea 
faraonul Amenhotep al Ill-lea datoria de soţ, cum de altfel, o 
făcea şi faţă de toate celelalte soţii ale lui, în ciuda intrigilor 
tesute de Tiy, fiindcă rădăcinile arborelui lui nu erau uscate. Aşa 
că grăuntele a început să încolţească în pântecele prinţesei Gilu- 
Hepa, dar, la foarte puţină vreme după ea, şi în pântecele 
reginei Tiy, grăuntele de orz începuse să germineze şi Tiy era 
fericită, fiindcă până atunci, ea îi dăruise faraonului doar o fată, 
această arogantă şi insuportabilă Baketamon, adică Baketaton, 
iartă-mi greşeala, sunt o femeie bătrână şi a început să mi se 
împleticească limba. 

Ea şi-a mai întărit limba cu vin, ca să nu i se mai 
împleticească, şi a continuat: 

— Toţi oamenii bine informaţi ştiu că sămânţa care germina 
în pântecele reginei Tiy venea din Heliopolis, dar cred că nu are 
nici un rost să insist asupra acestui aspect. In orice caz, regina 
era foarte enervată din cauza prinţesei Gilu-Hepa şi a încercat 
prin toate mijloacele să distrugă rodul pântecelui prinţesei cu 
ajutorul vrăjitorilor ei negri, aşa după cum făcuse şi cu multe 
alte femei ale faraonului. Mai înainte de Gilu-Hepa ea trimisese 
deja pe Nil doi dintre fiii faraonului cu alte femei, dar acelea nu 
erau dintre soțiile lui importante; ele s-au speriat atunci când 
regina le-a trimis daruri, şi totuşi, s-au resemnat când, în locul 
băieţilor pe care i-au născut, au găsit fete. Dar prinţesa din 
Mitanni era un adevărat pericol, fiindcă era dintr-o familie regală 
şi era înconjurată de prieteni, care o protejau şi sperau ca ea să 
ajungă marea soţie regală în locul reginei Tiy, dacă ar fi născut 
pentru faraon un băiat. Totuşi, puterea reginei Tiy era atât de 
mare şi pasiunea ei atât de violentă de când pântecele ei 
începuse să crească, încât nimeni nu i s-ar fi putut împotrivi şi 
preotul Ay, cu care se întorsese din Heliopolis, o ajuta. De 


aceea, atunci când prinţesei Gilu-Hepa i-a venit timpul să nască, 
prietenii prinţesei au fost izgoniți din palat şi, sub pretextul că-i 
vor uşura chinurile, în jurul ei au fost doar vrăjitorii negri, care i- 
au schimbat băiatul pe care ea îl născuse cu o fată; ea nu a 
crezut, dar la ce i-a ajutat? Eu, Mehunefer, ştiu sigur că ea a 
născut un băiat, care a fost trimis pe NII, într-o barcă de stuf, 
împletită de însăşi regina Tiy. 

Am râs de ea şi am întrebat-o: 

Oare cum vei fi putut tu să ştii, frumoasă Mehunefer? 

Ea s-a supărat că o suspectez de minciună şi vinul pe care-l 
sorbea i s-a prelins pe bărbie. Şi mi-a spus enervată: 

Pe toţi zeii, chiar eu, cu mâinile mele, am tăiat stuful fiindcă 
regina nu vroia să intre în apă şi nu se putea apleca din cauza 
sarcinii. 

Vorbele ei, rostite cu atâta sânge rece, m-au îngrozit, m-am 
ridicat şi am răsturnat vin pe covor, apoi l-am şters cu piciorul, 
pentru a-mi arăta oroarea. Dar Mehunefer m-a apucat de braţ, 
m-a forţat să mă aşez din nou lângă ea şi mi-a spus: 

Niciodată, până acum, nu am avut curaj să povestesc cuiva 
despre această întâmplare şi, poate că greşesc, fiindcă am 
început să-ţi povestesc, dar în tine este ceva misterios, care mă 
atrage, Sinuhe, şi inima mea nu are nici un secret pentru tine. 
De aceea mă destăinui ţie. Eu am fost aceea care am tăiat 
atunci stuful şi regina Tiy l-a împletit, ea nu avea încredere în 
servitorii ei, dar asupra mea ea avea o putere specială prin 
magie; ea ştia despre toate nebuniile pe care eu le făcusem în 
tinereţe, pentru care fusesem alungată în lovituri de bici din 
palatul de aur, dar cu cine mi-am făcut eu de cap pe atunci, nu 
te aştepta să-ţi povestesc. În orice caz, eram legată de ea şi am 
fost împreună cu ea în noaptea când ea a încredinţat Nilului 
pruncul prinţesei din Mitanni. Regina Tiy a fost grozav de fericită 
atunci şi a rostit tot felul de blesteme. Mie mi-a fost milă de 
soarta bietului copil, dar am încercat să-mi liniştesc inima 
spunându-mi că, poate, vreun suflet bun îl va găsi, deşi era mai 
probabil să moară ars de dogoarea soarelui, înghiţit de crocodili 
sau sfâşiat de păsările cerului. Dar prinţesa din Mitanni a refuzat 
să recunoască în fetiţa moartă, pe care vrăjitorii au pus-o alături 
de ea, rodul pântecelui ei, fiindcă culoarea pielii copilului era 
diferită de culoarea pielii ei şi forma capului era altfel. Pielea 
femeilor din Mitanni este netedă ca o coajă de fruct, părul lor 


este deschis la culoare, iar capetele lor sunt mici şi graţioase. Ea 
a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap şi i-a acuzat pe 
regina Tiy şi pe vrăjitorii negri că i-au furat copilul, dar Tiy i-a 
dat licori calmante şi a spus că ea şi-a pierdut mintea de 
supărare fiindcă a născut un copil mort. Bineînţeles, faraonul a 
crezut-o pe Tiy. După puţină vreme, prinţesa a început să se 
veştejească de suferinţă şi a murit, dar mai înainte de a muri, a 
încercat de multe ori să fugă din palatul de aur ca să-şi caute 
fiul şi toată lumea a crezut că suferinţa îi întunecase mintea. 

M-am uitat la mâinile mele atât de albe în contrast cu 
mâinile fumurii de maimuţă ale lui Mehunefer. Eram emoţionat, 
îmi era teamă şi am întrebat-o în şoaptă: 

Frumoasă Mehunefer, oare nu-ţi aminteşti când se vor fi 
întâmplat cele despre care mi-ai povestit? 

Ea mi-a mângâiat gâtul cu degetele ei uscate şi mi-a spus 
maimuţărindu-se: 

O, drăguţul meu băiat, oare de ce ne-om pierde noi vremea 
cu poveştile astea vechi? Am putea să ne petrecem timpul mai 
cu folos. Dar nu pot refuza să-ţi satisfac curiozitatea. Toate 
acestea s-au întâmplat în cel de-al douăzeci şi doilea an de 
domnie a marelui faraon, toamna, când apele revărsate au fost 
cele mai înalte. Ca să nu fii uimit cum de-mi amintesc atât de 
bine, îţi spun că în acelaşi an, puţin mai târziu, când steaua 
câinelui se urcă în înaltul cerului şi începe semănatul, s-a născut 
faraonul Akhenaton. De aceea îmi amintesc. 

Vorbele ei m-au umplut de groază şi m-am împotrivit 
îmbrăţişărilor ei pătimaşe şi n-am simţit nimic când ea mi-a 
sărutat obrajii cu buzele ei umede de vin şi tot roşul cărămiziu 
cu care era vopsită s-a luat pe faţa mea. Mă sufoca strângându- 
mă cu braţele, se împingea în mine şi-mi spunea „taurul meu 
iubit” şi „porumbelul meu drăgăstos”. O respingeam distrat şi 
gândurile se adunau şi se risipeau ca valurile mării în capul 
meu, totul în mine se împotrivea acelei cumplite poveşti pe care 
ea mi-o spusese, fiindcă, dacă ar fi fost adevărat, prin vinele 
mele curgea sângele marelui faraon şi, dacă eu eram fratele 
faraonului Akhenaton, ar fi trebuit să ajung faraon înaintea lui, 
dacă urzelile perfide ale reginei nu ar fi reuşit. M-am gândit la 
viaţa mea de până atunci şi mi s-a părut că înţeleg de ce am 
fost atât de singur şi m-am simţit întotdeauna străin pe acest 
pământ, fiindcă sângele regal este singur printre oamenii 


obişnuiţi. De asemenea, am crezut că înţeleg de ce în ţara 
Mitanni m-am simţit atât de ciudat şi de ce am intuit umbra 
morţii care plutea peste acea ţară frumoasă şi civilizată. 

Dar fâţâielile lui Mehunefer m-au adus la realitate şi abia m- 
am stăpânit să suport fără să o jignesc mângâierile acelei babe. 
Ca să scap de ea, i-am turnat şi mai mult vin, dar, cu toate că 
era atât de ameţită, încât uitase şi de confesiunile pe care mi le 
făcuse, s-a aruncat peste mine, dominatoare şi, neavând 
încotro, ca să scap de ea, i-am turnat în vin câteva picături din 
licoarea de mac pe care o aveam întotdeauna cu mine şieaa 
adormit. Aşa am reuşit să scap de ea. 

Când am ieşit din harem, era deja noapte şi în palatul de aur 
servitorii şi străjerii mă arătau cu degetul şi pufneau în râs când 
se uitau la mine şi nu ştiam ce să cred, am bănuit că din cauza 
veşmintelor mototolite şi a picioarelor, care tremurau. 

Merit mă aştepta acasă la mine, neliniştită şi tulburată, şi 
voia să afle noutăţile în legătură cu moartea reginei-mamă, dar 
când m-a văzut, şi-a acoperit gura cu mâinile, şi Muti şi-a 
acoperit gura cu mâinile şi amândouă s-au uitat una la alta şi la 
mine atât de ciudat şi au pufnit în râs de nu am mai ştiut ce să 
cred. Într-un sfârşit, Muti i-a spus lui Merit cu o voce ursuză; 

Oare nu ţi-am spus eu de o mie de ori până acum că toţi 
bărbaţii sunt la fel şi că nu trebuie să te-ncrezi în nici unul? 

Eram obosit şi aş fi vrut să fiu singur cu gândurile mele. De 
aceea, le-am spus supărat: 

A fost o zi istovitoare şi prea puţin îmi pasă de chicotelile 
voastre. 

Merit s-a uitat cu duritate la mine, faţa i s-a crispat de furie 
şi, vârându-mi sub nas o oglindă de argint, mi-a spus: 

Priveşte-te, Sinuhe! Eu nu ţi-am interzis niciodată să te 
distrezi şi cu alte femei, dar nu era nevoie ca eu să o ştiu şi nu 
era nevoie să mi se frângă inima de supărare şi nici nu poţi 
pretinde că erai singur şi trist când ai plecat astăzi de acasă. 

M-am uitat în oglindă şi am fost îngrozit, obrajii îmi erau plini 
de toate culorile feţei lui Mehunefer şi urme roşii de pe buzele ei 
erau atât pe obraji, cât şi pe gât şi pe frunte. Ca să-şi ascundă 
ridurile şi urâţenia, ea îşi vopsise faţa cu un strat gros de farduri, 
care se desprinseseră ca o frescă veche de pe un perete şi abia 
atunci mi-am adus aminte că, de fiecare dată după ce a sorbit 
din vin, ea şi-a reînnoit roşul buzelor. Toată faţa mea era ca a 


unui om bolnav de vărsat de vânt. Mi-am spălat repede faţa în 
timp ce Merit, neîndurătoare, îmi tot punea înaintea ochilor 
oglinda. După ce mi-am spălat faţa şi cu ulei, i-am spus cu 
părere de rău în glas: 

Te înşeli în presupunerile tale, Merit, dragostea mea, am să-ţi 
explic totul. 

Ea m-a privit cu răceală şi mi-a spus: 

Nu am nevoie de nici o explicaţie, Sinuhe, eu nu vreau să-ţi 
murdăreşti gura şi cu minciuni inutile; într-o astfel de situaţie, 
după ce am văzut cu ochii mei cum arăţi, este imposibil să mă 
înşel. Tu ai presupus, probabil, că nu te aştept şi că deja m-am 
culcat, de nu ţi-ai curăţat urmele lăsate pe faţă de curtezanele 
de la palat. Sau poate că voiai să te mândreşti în faţa mea şi să- 
mi arăţi că femeile din palatul de aur tremură de dorinţă în faţa 
ta ca nişte trestii în vânt, numai când te văd? Sau poate că eşti 
beat ca un porc, poate că ţi-ai băut şi minţile de nu mai eşti în 
stare să fii decent. 

Am încercat să o liniştesc, dar nu a fost chip. Muti a izbucnit 
în plâns şi, acoperindu-şi faţa, a plecat în bucătărie după ce a 
rostit vorbe de ocară pentru toţi bărbaţii din lume. Într-adevăr, 
am avut mai mult de lucru încercând s-o liniştesc pe Merit decât 
atunci când m-am descotorosit de Mehunefer, încât, până la 
urmă, am blestemat toate femeile şi am spus: 

Merit, tu mă cunoşti mai bine decât oricare alt om, de aceea, 
ai putea avea un pic de încredere în mine. Crede-mă, dacă 
doreşti, îţi voi putea explica totul, dar în toată povestea aceasta 
este şi un secret, care nu este al meu, ci al palatului de aur, şi 
poate că este mai bine să nu-l cunoşti. 

Dar limba ei era mai ascuţită decât un ac de viespe şi ea mi- 
a spus ironic: 

Credeam că te cunosc, Sinuhe, dar abia acum bag de seamă 
că în inima ta sunt prăpăstii pe care nu le bănuiam. Dar, fără 
îndoială, faci foarte bine că ai atâta grijă să nu fie cumva 
dezonorată nu ştiu care târfă de la palat, nu-ți fie teamă, nu mă 
omor eu după secretele tale. Pleacă de lângă mine, mulţumesc 
tuturor zeilor că am fost atât de deşteaptă şi nu am vrut să 
sparg un vas de argilă cu tine, deşi am fost tentată să o fac, 
fiindcă am crezut sincer în vorbele tale. O, Sinuhe, ce neroadă 
am fost când ţi-am crezut vorbele mincinoase pe care le vei fi 


murmurat şi în seara asta altor urechi, aş fi preferat să fiu 
moartă decât să ajung să trăiesc şi această clipă. 

Am vrut să o mângâi ca să o liniştesc, dar ea s-a ferit şi mi-a 
spus: 

Să nu te atingi de mine, Sinuhe, eşti deja obosit de la 
tăvăleala de pe covoarele moi ale palatului de aur. Nu mă 
îndoiesc că acolo sunt covoare mai moi decât ale mele şi că 
acolo sunt destule femei mai tinere şi mai frumoase decât mine. 

A vorbit în felul acesta până când am simţit că inima îmi este 
plină de răni usturătoare şi de arsuri şi am crezut că voi 
înnebuni. Apoi m-a lăsat în pace şi a plecat şi nu mi-a permis să 
o însoțesc până la „Coada crocodilului”. 

Plecarea ei poate că m-ar fi făcut şi mai mult să sufăr dacă 
gândurile mele nu ar fi fost atât de răvăşite, ca apa mării pe 
timp de furtună, şi dacă nu aş fi vrut să fiu singur pentru a le 
ordona. De aceea am lăsat-o să plece şi cred că a a fost 
surprinsă că nu am insistat să rămână cu mine. 

În acea noapte am vegheat întins pe covorul meu şi prin cap, 
gândurile îmi erau reci şi depărtate şi, pe măsură ce efectul 
vinului se risipea, simţeam cum se strecoară frigul în tot trupul, 
fiindcă nu aveam pe nimeni alături care să mă încălzească. 
Ascultam murmurul apei care se scurgea încet din clepsidră, nu 
se mai termina niciodată, timpul se rostogolea peste mine şi mă 
simţeam departe de mine însumi. l-am spus inimii mele: 

Eu, Sinuhe, sunt acum acel om, pe care numai faptele mele l- 
au construit, restul nu mai are nici o importanţă. Eu, Sinuhe, i- 
am împins pe părinţii mei adoptivi spre moarte din cauza 
cruzimii unei femei. Eu, Sinuhe, păstrez încă o panglică de 
argint, care a fost împletită în părul Mineei. Eu, Sinuhe, l-am 
văzut pe zeul mort al Cretei şi am văzut-o pe femeia iubită 
devorată de crabi. Ce importanţă mai are ce fel de sânge curge 
prin trupul meu, dacă toate încercările prin care am trecut 
trebuiau să mi se întâmple, fiindcă erau deja scrise în stele încă 
înainte de a mă fi născut? De aceea, liniştea de care m-am 
bucurat în Oraşul Orizontului lui Aton nu a fost decât un miraj 
amăgitor, de care nu era nevoie decât pentru ca inima mea să 
se trezească acum ca să-mi amintească că eu voi fi întotdeauna 
un solitar. 

Dar, o dată cu zorii aurii, pe care soarele i-a adus în spatele 
munţilor de la răsărit, s-au risipit şi toate umbrele cenuşii ale 


nopţii. Ciudată mai este inima oamenilor! Am râs singur de 
nebunia mea şi mi-am spus că, dacă eu am fost trimis pe Nil 
într-o barcă împletită din stuf şi dacă barca era împletită aşa 
cum numai păsărarii împletesc stuful, tot nu este o dovadă 
sigură că sunt acelaşi cu cel care a fost trimis în aceeaşi noapte 
de către regina Tiy şi chiar dacă pielea mea este mai albă decât 
a egiptenilor, tot nu este destul pentru a fi sigur. Nu, este clar ca 
lumina zilei, nu am nici o probă pentru susţinerea ipotezei mele. 

M-am mai gândit că-l văzusem pe faraonul Amenhotep al IIl- 
lea pe patul lui de moarte şi că inima mea nu a fost mişcată de 
moartea lui: un bărbat bătrân şi bolnav, aşa mi-l amintesc; am 
fost mândru şi m-am lăudat în Casa Vieţii că îl asistasem pe 
Ptahor la trepanaţia faraonului şi inima mea nu a vibrat în nici 
un fel când craniul faraonului a fost operat. Dacă mi-ar fi fost 
tată, prin sămânţa lui care a fertilizat trupul prinţesei din 
Mitanni, inima mea ar fi trebuit să simtă acest lucru când l-am 
văzut prima oară, în noaptea morţii lui. Nimic din mine nu a fost 
atras de el, l-am privit ca pe oricare alt bărbat în agonie, 
deposedat de toată puterea şi de toate bogăţiile lui. M-am mai 
gândit că, dacă, într-adevăr, regina Tiy m-ar fi pus în noaptea în 
care m-am născut în acea barcă de stuf şi m-ar fi azvârlit în apă 
dorindu-mi moartea, ar fi trebuit ca inima mea să fie indignată 
în prezenţa ei, dar întotdeauna eu nu am privit-o decât cu 
curiozitate, fiindcă nu era la fel cu alţi oameni pe care i-am 
întâlnit, însă inima mea nu a avut niciodată nimic împotriva ei. 

Astfel gândeam şi gândurile mi-au deschis ochii şi am 
analizat cu conştiinciozitate toate aspectele, fiindcă voiam să 
mă conving pe mine însumi că totul nu a fost decât un vis pe 
care trebuie să-l gonesc împreună cu tot delirul lui, care ar fi 
putut să-mi răvăşească mintea. 

M-am spălat şi m-am îmbrăcat. Muti mi-a adus bere şi peşte 
sărat, ochii îi erau roşii din cauza plânsului şi i-am simţit 
disprețul, fiindcă şi eu eram la fel ca şi ceilalţi bărbaţi, nu se 
îndoise ea nici o clipă de asta. 

M-am lăsat purtat în litieră pînă la Casa Vieţii şi am examinat 
acolo bolnavii, dar nu am găsit nici unul pe care să-l pot 
trepana. Am ieşit din Casa Vieţii prin Templul gol şi am auzit 
croncănitul corbilor graşi, care stăteau unul lângă altul pe 
marginea ferestrelor din apropierea acoperişului, în faţa mea a 
zburat o rândunică şi am urmărit-o, aşa am ajuns în templul lui 


Aton, unde preoţii cântau imnuri întru slava zeului şi-i ofereau ca 
ofrande mirodenii, fructe şi grâu. Templul nu era gol, era destul 
de multă lume acolo, care asculta imnurile închinate lui Aton şi- 
şi ridica mâinile pentru a-l saluta pe zeu şi, după ce au cântat, 
preoţii au vorbit mulţimii despre adevăr. Nu însemna prea mare 
lucru faptul că templul lui Aton era aproape plin, fiindcă Teba 
era un oraş foarte mare şi, din curiozitate, în diferitele locuri se 
strângeau mulţi oameni. 

M-am uitat la imaginile de pe pereţii templului. Din înaltul 
celor zece coloane de piatră, faraonul Akhenaton mă contempla 
cu privirea răscolită de pasiune. Imaginile cioplite în piatră erau 
în conformitate cu noile moduri de exprimare găsite de artiştii 
acelei vremi în care vechii zei fuseseră abandonaţi. Era şi 
imaginea lui Amenhotep al III-lea, bătrân şi bolnav, aşezat pe 
tronul lui de aur, cu capul uşor înclinat din cauza greutăţii 
coroanelor, cu regina Tiy alături de el. Am găsit şi familia regală, 
m-am oprit şi am privit îndelung basorelieful unde prinţesa Gilu- 
Hepa, prinţesa din Mitanni, aducea jertfe zeilor Egiptului, dar 
inscripţia iniţială fusese distrusă şi noile inscripţii afirmau că 
prinţesa aduce jertfe lui Aton, deşi acest zeu încă nu era slăvit în 
Teba în timpul vieţii ei. 

Acel relief fusese sculptat în stilul vechi şi prinţesa era o 
femeie tânără şi frumoasă, pe cap avea o coroană regală, 
mâinile şi picioarele ei erau fragile şi frumoase, figura ei era 
distinsă şi graţioasă. M-am uitat mult la imaginea ei, o 
rândunică s-a tot rotit în jurul capului meu şi a ciripit vesel şi-n 
mintea mea obosită de atâtea gânduri pe care le frământasem 
toată noaptea s-a strecurat ceva ciudat, sufletul meu a fost 
încercat de o emoție teribilă, mi-am înclinat capul şi am deplâns 
soarta acelei prințese solitare, venită în Egipt din ţinuturi 
depărtate. Nu, nu aveam nici o asemănare cu ea, capul meu era 
deja pleşuv, trupul gras, după viaţa trândavă din Oraşul 
Orizontului lui Aton, ochii mei erau obosiţi, nu puteam fi eu fiul 
ei, cu toate acestea, o emoție puternică mă făcea să vărs lacrimi 
când mă gândeam la singurătatea ei din palatul de aur. Acea 
rândunică a zburat tot timpul în jurul meu. Mi-am adus aminte 
de frumoasele case din ţara Mitanni şi despre locuitorii 
melancolici ai acelei ţări, mi-am amintit de călătoria de pe 
drumurile prăfuite ale Babilonului şi am înţeles că tinereţea mea 


a fost încontinuu atrasă de inaccesibil până m-am împotmolit în 
mâlul şi în apa stătătoare a Oraşului Orizontului lui Aton. 

Aşa a trecut toată ziua şi a venit apoi seara şi m-am întors în 
port şi m-am dus la „Coada crocodilului” să mănânc ceva şi să 
mă împac cu Merit. Dar Merit s-a uitat cu răceală la mine şi m-a 
servit cu mâncare ca pe oricare client. După ce am mâncat, m-a 
întrebat: 

Ţi-ai revăzut iubita? 

l-am răspuns ironic că nu am avut timp pentru femei în acea 
zi, fiindcă tot timpul mi l-am petrecut în Casa Vieţii şi în templul 
lui Aton. Şi ca să-i risipesc îndoiala, i-am povestit despre toţi 
bolnavii pe care îi examinasem şi despre reliefurile de pe pereţii 
templului lui Aton, pe care le privisem cu multă atenţie, dar ea 
mi-a urmărit vorbele cu un surâs batjocoritor. Şi mi-a spus: 

Mi-a trecut şi mie prin minte că nu te vei fi aventurat şi 
astăzi, aşa gras şi chel cum eşti, după alte femei, că ţi-o fi fost 
de-ajuns distracţia in noaptea trecută. Dar iubita ta a venit aici 
să întrebe de tine şi eu am trimis-o să te caute în Casa Vieţii. 

M-am ridicat enervat şi scaunul pe care stătusem s-a 
răsturnat. Am ţipat la ea: 

— Ce vrei să spui, femeie nebună? 

Merit şi-a netezit părul cu mâinile, a zâmbit cu înţeles şi a 
spus: 

Nu glumesc, într-adevăr, iubita ta a venit să te caute aici, era 
înveşmântată ca o mireasă, avea bijuterii strălucitoare, era boită 
ca o maimuţă şi împrăştia în jurul ei, de aici până la malul 
Nilului, un miros de uleiuri şi de arome scumpe. Ea ţi-a transmis 
salutări şi a lăsat o scrisoare pentru tine, dar te rog să-i spui să 
nu mai treacă pe aici, fiindcă aceasta-i o cârciumă respectabilă 
şi ea prea avea aerul unei stăpâne de bordel. 

Merit mi-a întins scrisoarea, care era sigilată, şi când i-am 
rupt sigiliul, mi-au tremurat mâinile. Dar când am citit-o, am 
simţit cum mi se ridică tot sângele în cap de indignare şi a 
început să mă înţepe şi inima, fiindcă Mehunefer îmi scria: 


Mehunefer, păstrătoarea acelor din palatul de aur, sora inimii 
lui, îl salută pe medicul regal Sinuhe! 

Micului meu taur, porumbelul meu drăgăstos, Sinuhe! Când 
m-am deşteptat, mă durea capul şi eram singură pe covoarele 
mele şi durerea inimii mele a fost mai puternică decât durerea 


de cap când am văzut că tu nu eşti lângă mine, iubitul meu, aş fi 
vrut să simt aromele trupului tău. De ce nu sunt pânza care-ţi 
înfăşoară şoldurile, de ce nu sunt uleiul care-ţi îmbălsămează 
părul, de ce nu sunt vinul de pe buzele tale? Am poruncit să fiu 
purtată în litieră şi te-am căutat în toată Teba, din casă în casă, 
şi nu m-am lăsat până când nu am aflat unde locuieşti, fiindcă 
îmi simt trupul plin de muşuroaie de furnici când mă gândesc la 
tine şi ochii tăi sunt cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut eu 
vreodată. Nu trebuie să te jenezi să vii la mine, ştiu că eşti 
timid, dar deja nu mai are nici un rost timiditatea ta, fiindcă în 
palatul de aur toată lumea ştie despre dragostea noastră, aşa că 
servitorii se vor preface că nu ştiu nimic. Vino la mine imediat ce 
vei primi această scrisoare, zbori cu aripi de pasăre spre mine, 
inima mea are nevoie de tine! Dar, dacă nu vei veni, voi zbura 
eu spre tine mai repede decât o pasăre. Sora inimii tale, 
Mehunefer, te salută! 


Am mai citit de câteva ori acea îngrozitoare epistolă fără să 
îndrăznesc să o privesc pe Merit, până când ea mi-a smuls-o din 
mâini, a rupt lemnul pe care era prinsă, a mototolit-o, a călcat-o 
în picioare şi mi-a spus: 

Aş fi putut să te înţeleg, Sinuhe, dacă ar fi fost vorba despre 
o femeie tânără şi frumoasă, dar ea este o femeie bătrână, plină 
de încreţituri şi de riduri, urâtă ca un sac, chiar dacă faţa ei este 
zugrăvită precum frescele din morminte. Eu nu mai ştiu ce să 
cred, Sinuhe, despre gusturile tale, în sfârşit, poate că 
strălucirea palatului de aur te-a orbit într-aşa hal, încât vezi 
lucrurile pe dos. De pe urma purtării tale vei ajunge de râsul 
întregii Tebe şi, din păcate, lumea va râde şi de mine din cauza 
ta. 

Mi-am rupt veşmintele de pe mine, mi-am zgâriat pieptul cu 
unghiile, am urlat şi am spus: 

Merit, am făcut o mare nebunie, dar am avut un motiv de am 
făcut-o, însă nu bănuiam că pedeapsa va fi atât de cumplită. Nu 
mai există altă scăpare decât fuga din Teba, trebuie să trimit 
după vâslaşi şi să poruncesc să mi se pregătească imediat 
corabia, altfel, femeia aceasta îngrozitoare va veni să se culce 
cu forţa cu mine şi eu simt că nu mă pot apăra în faţa ei. Uite, 
scrie aici că va zbura mai repede decât o pasăre spre mine şi eu 
cred că ar fi în stare să o facă. 


Când a văzut teama şi panica de care eram bântuit, Merit şi- 
a dat seama că nu putuse fi vorba de nimic între mine şi 
Mehunefer: a început să râdă şi a râs din tot sufletul, că aproape 
nu mai putea să se oprească. Apoi mi-a spus: 

Eu sper că după această poveste vei fi şi tu mai prudent cu 
femeile, Sinuhe. Noi, femeile, suntem ca nişte vase fragile şi 
cunosc eu însămi cum poţi suci tu capul unei femei cu vorbele 
tale, dragul meu Sinuhe. 

Işi bătea joc de mine cu cruzime şi, prefăcându-se umilă, mi- 
a mai spus: 

Bănuiesc că această drăgălaşă femeie îţi oferă nişte plăceri 
de două ori mai mari decât cele pe care ţi le pot oferi eu, este 
normal să fie aşa, fiindcă este de două ori mai bătrână decât 
mine şi a avut vreme să-şi perfecţioneze măiestria în ale 
iubitului: cum niciodată eu nu voi putea concura cu ea, mă vei 
părăsi, sper, fără nici un regret. 

Supărarea mea era prea mare pentru a mă certa şi cu ea, 
aşa că am rugat-o să vină cu mine în fosta casă a turnătorului 
de aramă, unde i-am povestit totul. l-am povestit despre cum m- 
au găsit părinţii mei adoptivi după ce m-am născut şi i-am 
povestit tot ceea ce aflasem de la Mehunefer cât şi despre 
faptul că, în ciuda unor relative coincidenţe, nu cred că naşterea 
mea are ceva comun cu povestea prinţesei din Mitanni. 
Ascultându-mi vorbele, Merit s-a liniştit şi nu a mai râs de mine. 
Mi-a mângâiat umărul şi mi-a spus: 

Abia acum înţeleg eu mai bine de ce singurătatea ta m-a 
atras şi m-a chemat spre tine încă din prima clipă când te-am 
văzut şi de ce m-am înmuiat când m-am uitat la tine. Şi eu am 
un oarecare secret şi zilele trecute am fost de multe ori tentată 
să ţi-l spun, dar acum, mulţumesc zeilor că nu ţi l-am spus, 
fiindcă astfel de secrete sunt greu de suportat şi periculoase, de 
aceea, poate că este mai bine să nu-l împărtăşesc nimănui. Sunt 
mulţumită că ai avut încredere în mine şi că mi-ai povestit ce-ţi 
stă pe inimă. Dar, aşa după cum ai spus, este mai bine să nu-ți 
distrugi inima cu lucruri despre care nu ştii sigur dacă sunt 
adevărate şi să uiţi toate acestea, ca şi cum ar fi fost un vis. In 
ceea ce mă priveşte, eu voi uita totul, nu-ţi face nici o grijă. 

Am fost curios despre ce secret al ei este vorba, darea nu a 
vrut să-mi spună nimic, mi-a atins buzele cu buzele ei, m-a 
îmbrăţişat, a plâns şi mi-a spus: 


Într-adevăr, dacă tu rămâi în Teba, nu vei putea să te 
debarasezi de această femeie, care în fiecare zi te va hărţui 
peste tot cu patima ei, până când viaţa va deveni de nesuportat, 
cunosc eu acest fel de femeie şi ştiu că perseverenţa unei femei 
nu are limite. Este şi vina ta, fiindcă pentru a smulge acel secret 
de la ea, ai amăgit-o cu vorbe care au făcut-o să se încreadă în 
tine şi care i-au răscolit dorinţele. De aceea, tu trebuie să te 
întorci în Oraşul Orizontului lui Aton, ai făcut deja destule 
trepanaţii aici şi cred că nimic nu te mai reţine în Teba. Dar, 
înainte de a pleca, tu va trebui să-i scrii ei şi s-o rogi să te lase 
în pace, altfel ea te va urmări în tot Egiptul ca să spargă un vas 
cu tine şi, cum nu te văd eu în stare să-i rezişti, nu ţi-aş dori să 
ai parte de aşa o soartă. 

Sfaturile ei au fost bune şi am pus-o pe Muti să-mi 
pregătească lucrurile pentru drum şi să le învelească în covoare 
şi am trimis un sclav să-i caute pe vâslaşii mei prin cârciumi sau 
prin casele de distracţie din port şi, între timp, i-am scris lui 
Mehunefer următoarea epistolă, în care am vrut să fiu foarte 
respectuos faţă de ea şi să nu o jignesc: 


Trepanatorul regal Sinuhe o salută pe Mehunefer, 
păstrătoarea acelor regale din palatul de aur al Tebei! 

Prietena mea, regret foarte mult că înflăcărarea mea ti-a 
lăsat o imagine falsă a inimii mele, eu nu te voi mai putea 
revedea vreodată, fiindcă, revăzându-te, aş fi tentat să 
păcătuiesc cu tine şi nu vreau, fiindcă inima mea este deja 
legată de altcineva. De aceea, plec din Teba şi nu te voi mai 
revedea niciodată, dar sper că-ți vei aminti de mine ca de un 
prieten, fiindcă iţi trimit împreună cu această scrisoare un 
burduf cu o băutură deosebită, al cărei nume este „coadă de 
crocodil”, ca să-ți îneci în această băutură amarul, deşi nu prea 
ai de ce, fiindcă eu nu sunt decât un bărbat gras, bătrân şi 
plictisitor, care nu prea mai are cu ce să distreze o femeie atât 
de atrăgătoare ca tine. Mă bucur că în acest fel ne putem 
amândoi feri de păcat şi cred că niciodată nu te voi mai întâlni. 
Aşa doreşte prietenul tău credincios, Sinuhe, medicul regal. 


Merit a citit scrisoarea, a clătinat din cap şi a spus că tonul 
este mult prea curtenitor. După părerea ei, ar fi trebuit să-i scriu 
direct că, pentru mine, ea, Mehunefer, este o babă urâtă, numai 


în felul acesta aş fi putut fi sigur că nu mă va mai căuta Dar eu 
nu aş fi putut scrie asemenea cuvinte unei femei şi, după ce ne- 
am certat puţin, a fost de acord să sigilez scrisoarea şi să o 
expediez, deşi nu era câtuşi de puţin mulţumită. Am trimis un 
sclav să ducă scrisoarea împreună cu un burduf plin cu „coadă 
de crocodil” la palatul de aur, spre a-mi asigura liniştea în acea 
seară. Am crezut că am scăpat de Mehunefer şi am răsuflat 
uşurat, dar nu tot ceea ce crede un om corespunde cu ceea ce 
urmează să i se întâmple. 

Fusesem atât de absorbit de teamă, încât şi uitasem de 
Merit, dar odată trimis mesajul, în timp ce Muti îmi pregătea 
lucrurile pentru plecare, m-am uitat la Merit şi am simţit cum mi 
se strecoară în inimă melancolia şi mi-a părut rău că plec, când 
aş fi mai putut rămâne un oarecare timp în Teba. Merit se uita 
visătoare la mine şi, deodată, m-a întrebat: 

Tu iubeşti copiii, Sinuhe? 

Întrebarea m-a luat prin surprindere şi nu am ştiut ce să-i 
răspund, dar ea s-a uitat în ochii mei, a surâs trist şi mi-a spus: 

O, nu te teme, Sinuhe. Nu am de gând să-ţi dăruiesc vreun 
copil. Dar eu am o prietenă al cărui băiat are patru ani şi ea mi-a 
povestit că băieţelului ei i-ar plăcea mai mult să călătorească pe 
Nil, să privească câmpiile verzi, valurile Nilului, păsările de apă, 
turmele de vite care pasc decât străzile pietruite ale Tebei, pline 
de pisici şi de câini. 

l-am spus cu teamă: 

Sper că nu vrei să-l iau cu mine pe băieţelul prietenei tale, să 
nu mai am o clipă de linişte tot drumul şi să stau cu sufletul la 
gură de teamă ca nu cumva să cadă în apă sau să nu fie înhăţat 
de vreun crocodil. 

Merit m-a privit surâzătoare, dar o tristeţe pe care eu atunci 
nu am înţeles-o i-a întunecat faţa şi ea mi-a spus: 

Eu nu vreau să te deranjez cu nimic, dar o călătorie pe Nil ar 
fi binevenită pentru acest băieţel. Eu l-am ţinut în braţe când el 
a fost circumcis, de aceea eu am anumite îndatoriri faţă de el, 
înţelegi? Bineînţeles că eu l-aş însoţi pe corabie pentru a-l putea 
supraveghea, dar nu vreau să fac ceva împotriva dorinţei tale, 
de aceea, este mai bine să uităm ceea ce ţi-am spus. 

Când am auzit aceste vorbe, am strigat de fericire, mi-am 
lovit palmele deasupra capului şi i-am spus: 


În acest caz, tu n-ai decât să-i iei cu tine şi pe toţi copiii 
templului, într-adevăr, aceasta este o zi de mare fericire pentru 
mine şi sunt prost că nu mi-a trecut prin minte, dar tu poţi veni 
cu mine în Oraşul Orizontului lui Aton. Şi nici reputaţia ta nu ar 
avea de suferit, fiindcă tu eşti cu un copil. 

Chiar aşa, Sinuhe, a spus ea cu un surâs iritat, ca şi cum nu 
am înţeles nimic din ceea ce a spus. Chiar aşa, nu va trebui să 
mă tem pentru reputaţia mea, fiindcă copilul va fi cu mine şi tu 
vei fi protectorul nostru. Tu însuţi ai spus-o. O, zei, cum pot fi 
oare bărbaţii atât de stupizi? Oricum, eu te iert, fiindcă observ 
că de la drăgălaşa aceea de femeie ţi s-a cam zdruncinat 
mintea. 

Am plecat în grabă, pentru că îmi era teamă de Mehunefer. 
Am plecat în zori, încă înainte de răsăritul soarelui. Merit ţinea în 
braţe copilul înfofolit, care încă mai dormea, şi mama lui nu ne 
condusese la corabie, eu aş fi vrut să văd ce fel de femeie putea 
fi aceea care avusese curajul să dea copilului numele unui zeu, 
Thot, rar se încumetau oamenii să dea copiilor nume de zei. Dar 
băieţelul dormea la pieptul lui Merit fără să fie preocupat de 
greutatea numelui lui. S-a trezit abia când munţii eterni care 
străjuiau Teba dispăruseră de la orizont şi soarele aurit se 
scălda în Nil. Era un copil foarte frumos, cu pielea arămie, cu 
părul cârlionţat şi negru, nu i-a fost deloc teamă de mine când s- 
a trezit, a venit şi s-a aşezat pe genunchii mei; era atât de 
liniştit şi m-a privit gânditor cu ochii lui mari, negri, ca şi cum ar 
fi meditat asupra tuturor problemelor lumii. M-am ataşat repede 
de el şi i-am împletit bărcuţe din stuf şi i-am dat voie să se joace 
cu instrumentele mele de medic şi să miroasă diferite leacuri pe 
care le aveam cu mine. Îi plăceau mirosurile extractelor din 
plante. 

Nu m-a deranjat cu nimic micuțul Thot, nici nu a căzut în 
apă, nici nu mi-a rupt condeiele, călătoria a fost luminoasă şi 
fericită, fiindcă eram împreună cu Merit şi în fiecare noapte mă 
culcam lângă ea şi ascultam respiraţia caldă a băieţelului, care 
dormea alături de noi. A fost o călătorie fericită şi până în ultima 
zi a vieţii mele îmi voi aduce aminte de acele zile şi nopţi, de 
unduirea stufului de la mal, de cirezile de vite care se adăpau 
din apa Nilului. 

Au fost clipe când inima mea era plină de fericire, ca un fruct 
care se pârguise în căldura soarelui, şi-i spuneam lui Merit: 


Merit, dragostea mea, hai să spargem un vas şi să trăim 
împreună, poate că şi tu ai putea să-mi dăruieşti un băiat cu 
pielea arămie, la fel de frumos ca acest micuţ Thot, care este 
atât de blând şi de liniştit. Crede-mă, niciodată nu mi-am dorit 
mai mult ca acum să am un băiat, este drept, tinereţea a zburat 
pe lângă mine, sângele meu nu mai este agitat ca atunci, dar 
îmi doresc mult să am un băiat. 

Dar ea îmi acoperea gura cu mâinile, se depărta de mine şi- 
mi spunea în şoaptă: 

Sinuhe, nu vorbi fără rost, tu ştii că eu am crescut într-o 
cârciumă şi poate că nici nu pot avea copil. Este bine să-ţi 
urmezi destinul scris în inima ta, să rămâi singur, să-ţi aranjezi 
viaţa numai aşa cum inima ta te îndeamnă, să nu fii legat de nici 
o femeie, de nici un copil, eu aşa am citit în ochii tăi în prima zi 
când ne-am întâlnit. Nu, Sinuhe, nu-mi mai vorbi în felul acesta, 
vorbele tale mă înmoaie şi-mi vine să plâng şi nu vreau să plâng 
acum, când sunt atât de fericită. Alţii îşi construiesc ei înşişi 
destinul şi-l împletesc cu mii de sfori, ca să nu fie singuri, dar 
destinul tău este în inima ta şi este mai important în lumea 
aceasta decât al meu. Eu îl iubesc mult pe acest băieţel şi noi 
mai avem încă multe zile fierbinţi pe care să le trăim împreună 
pe această corabie. Să ne imaginăm că deja demult am spart un 
vas amândoi, că tu eşti bărbatul meu, că eu sunt femeia ta şi că 
Thot este băieţelul nostru. Îl vom învăţa să-ţi spună tată şi mie 
mamă, este încă mic şi va uita repede după aceea şi nu va fi 
nimic rău în asta. Vom împrumuta de la zei puţin din viaţa care 
nu ne este destinată. Nici o tristeţe, nici o nesiguranţă să nu ne 
mai umbrească fericirea acestor zile! 

Am alungat din mintea mea toate gândurile rele, am închis 
ochii la mizeria Egiptului şi nu i-am mai văzut pe oamenii 
flămânzi din satele de pe malul Nilului, micuțul Thot îmi 
cuprindea gâtul cu mânuţele lui şi-mi spunea tată şi trupul lui 
delicat îl simţeam fermecător în braţele mele. 

In fiecare noapte simţeam atingerea părului lui Merit şi 
răsuflarea ei, dormea cu mâinile în mâinile mele, era prietena 
mea şi nu am avut în acea vreme nici un vis urât. Au trecut prea 
repede pe lângă noi acele zile, nici nu le pot povesti pentru că 
nu-mi ajung cuvintele să scriu cât au fost de frumoase. Când 
scriu aceste rânduri, am un nod în gât, care mă împiedică să 


respir, şi în ochi, semnele pe care le aştern pe papirus încep să 


se încurce. 
Omul nu ar trebui să fie fericit niciodată, nimic nu este mai 


trecător decât fericirea, nimic nu este mai dureros decât 
fericirea pierdută. 


În felul acesta m-am întors în Oraşul Orizontului lui Aton, nu 
mai eram acelaşi ca atunci când plecasem din el şi am privit 
oraşul cu alţi ochi decât înainte, iar casele zvelte şi culorile lor 
sclipitoare în aurul soarelui mi s-au părut fragile, ca un miraj 
trecător. Nu trăia adevărul în Oraşul Orizontului lui Aton, 
adevărul era în afara lui şi adevărate erau suferinţa, mizeria şi 
crima, care însoțeau foametea cumplită ce începuse atunci în 
Egipt. Merit şi Thot s-au întors în Teba şi au luat cu ei şi inima 
mea. Priveam totul cu ochii îngheţaţi, fără să mă mai împiedic în 
vălurile înşelătoare care acopereau realitatea şi tot ceea ce 
vedeam era rău. 

Dar nu au trecut multe zile de când mă întorsesem în Oraşul 
Orizontului lui Aton şi faraonul Akhenaton a trebuit să vadă 
adevărul de pe balconul palatului de aur, fiindcă Horemheb, 
supărat din cauza indiferenţei faraonului faţă de pericolul care 
plutea deasupra Egiptului, a trimis de la Memfis un grup de 
egipteni, care reuşiseră să fugă din Siria, ca să-i povestească 
faraonului despre toate suferinţele lor, despre mizeria în care se 
aflau nici nu era nevoie de povestit, fiindcă se putea vedea pe 
ei: eu cred că Horemheb i-a îndemnat să exagereze puţin, dar, 
oricum, oamenii aceia trecuseră prin mari suferinţe. 

Sosirea lor în Oraşul Orizontului lui Aton i-a impresionat mult 
pe locuitori şi nobilii, speriaţi, s-au închis în palatele şi în casele 
lor şi nici nu au vrut să-i vadă, iar străjerii au zăvorât în faţa lor 
porţile palatului de aur. Dar ei au urlat din toate puterile şi au 
aruncat cu pietre în porţile şi în zidurile palatului de aur, până 
când faraonul a fost nevoit să-i asculte şi să-i lase să intre în 
grădina palatului. 

Şi ei i-au spus: 

Ascultă ţipetele de durere ale poporului, prin gurile noastre 
torturate, faraonule Akhenaton! Puterea Egiptului este ca o 


umbră care tremură şi se tânguieşte în faţa unui mormânt, şi în 
loviturile berbecilor de asalt care dărâmă zidurile cetăților 
siriene şi în oroarea incendiilor, sângele celor care au avut 
încredere în tine şi şi-au pus toate speranţele în ajutorul tău se 
risipeşte acum în toată Siria. 

Ei şi-au ridicat cioturile de braţe spre terasa faraonului şi au 
spus: 

Priveşte braţele noastre, faraonule Akhenaton! Unde ne sunt 
mâinile? 

De terasă s-au apropiat şi cei care aveau ochii scoşi şi 
bătrânii cu limbile smulse din gură, care au slobozit din gât 
mugete îngrozitoare. 

Oameni aceia nenorociţi au mai spus: 

Nu te întrebăm unde sunt femeile şi fetele noastre, soarta lor 
este şi mai groaznică decât moartea în mâinile soldaţilor lui 
Aziru şi ale hitiţilor. Ei ne-au scos ochii şi ne-au tăiat mâinile 
fiindcă noi am avut încredere în tine, faraonule Akhenaton! 

Dar faraonul şi-a acoperit faţa cu mâinile, trupul lui slăbit a 
început să-i tremure şi el le-a vorbit despre Aton. 

Dar ei au râs de el, l-au blestemat şi au spus: 

Noi ştim că tu ai trimis crucea vieţii duşmanilor noştri. Ei au 
atârnat-o la gâtul cailor, iar în lerusalim au tăiat picioarele 
preoţilor tăi şi le-au poruncit apoi să danseze în cinstea zeului 
tău. 

Atunci faraonul a scos un țipăt puternic şi a fost lovit de 
boala lui sacră, a căzut şi a început să se zvârcolească 
spasmodic pe terasă, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Când au 
văzut acest lucru, gărzile palatului s-au înfuriat şi i-au împins 
afară din grădina palatului pe refugiații din Siria, ei s-au opus, 
sângele lor a curs pe pietrele grădinii, au fost toţi omorâţi şi 
trupurile lor au fost azvârlite în Nil. Nefertiti, împreună cu 
Meritaton, Meketaton, cea care era bolnavă, şi chiar şi cu micuța 
Anksenaton au urmărit această sângeroasă confruntare de pe 
terasa palatului de aur şi nu au mai putut-o uita niciodată, 
fiindcă pentru prima oară au văzut cu ochii lor urmările 
războiului, mizeria şi moartea. 

l-am pus faraonului comprese reci pe frunte şi i-am dat 
calmante. Criza lui fusese neaşteptat de puternică şi mi-a fost 
teamă că el va muri. El a dormit, iar când s-a trezit, avea o faţă 
descompusă, ochii roşii şi îl durea puternic capul. El mi-a spus: 


Sinuhe, prietenul meu, aceste orori trebuie oprite. Horemheb 
mi-a povestit că tu îl cunoşti bine pe Aziru. Du-te la el şi 
cumpără pentru mine pacea Cumpără pacea pentru Egipt cu nu 
are importanţă ce preţ, chiar de-o fi ca, după aceea, Egiptul să 
ajungă o ţară săracă. 

Am protestat şi i-am spus indignat: 

Faraonule Akhenaton, trimite aurul lui Horemheb şi el va 
cumpăra mai repede decât mine pacea cu lănci şi cu care de 
luptă, fără ca onoarea Egiptului să aibă de suferit! 

El şi-a prins capul între mâini şi a spus: 

În numele lui Aton, Sinuhe, oare tu nu înţelegi că din ură 
doar ură se naşte şi că răzbunarea duce la răzbunare, că 
sângele vărsat cheamă alt sânge, până ne vom îneca în sânge? 
Oare la ce foloseşte victimelor răzbunarea prin suferinţele 
altora? Ceea ce spui tu despre onoarea Egiptului nu este decât o 
prejudecată. Eu îţi poruncesc: mergi la Aziru şi cumpără pacea 
pe care o doresc! 

Am protestat împotriva acestei porunci ciudate şi i-am spus: 

Faraonule Akhenaton, ei îmi vor scoate ochii şi-mi vor smulge 
limba din gură mai înainte de a apuca să ajung la Aziru ca să-i 
vorbesc şi nici prietenia lui nu-mi este de prea mare folos, 
fiindcă va fi uitat el de mult, Aziru, că i-am fost prieten; eu sunt 
deja un om obosit şi nici nu sunt obişnuit cu greutăţile 
războiului, pentru că eu detest războiul. Picioarele mele s-au 
dezobişnuit să mai meargă atât de repede ca în tinereţe şi nici 
vorbele nu-mi sunt atât de calculate ca ale tinerilor care au fost 
instruiți ca să reprezinte interesele Egiptului în alte ţări. De 
aceea, trimite pe un altul, mai tânăr, care să-ţi cumpere pacea! 

Dar el a rostit cu încăpățânare: 

Supune-te poruncii mele! Faraonul a vorbit! 

li văzusem pe refugiații din curtea palatului, orbi, fără limbă, 
cu braţele retezate. Nu voiam cu nici un preţ să plec în Siria. M- 
am dus acasă la mine şi m-am gândit să mă întind în pat şi să 
mă prefac că sunt bolnav, până ce faraonului i se va fi risipit din 
cap acea idee tâmpită. Dar, când am ajuns acasă, servitorul 
meu mi-a ieşit în întâmpinare şi mi-a spus cu o voce îngrozită: 

Bine că ai venit, Sinuhe, stăpânul meu, fiindcă chiar acum a 
sosit din Teba o femeie, al cărei nume este Mehunefer, şi ea 
spune că-ţi este prietenă. Ea te aşteaptă în casă şi este 


îmbrăcată ca o mireasă şi toată casa este deja îmbâcsită de 
parfumul ei. 

M-am întors alergând în palatul de aur şi i-am spus 
faraonului: 

Fie precum ai poruncit! Mă voi duce în Siria, dar sângele meu 
peste capul tău va cădea! Voi pleca imediat, de aceea, ordonă 
scribilor să redacteze tăbliţele necesare, în care să se 
menţioneze rangul şi puterea mea, fiindcă pentru Aziru, tăbliţele 
de argilă sunt la mare cinste. 

În timp ce scribii s-au ocupat de redactarea tăbliţelor de 
argilă, mi-am găsit scăparea în atelierul lui Totmes, prietenul 
meu, care era foarte agitat. Tocmai terminase statuia lui 
Horemheb, o lucrase din gresie brună, după modelul pe care-l 
făcuse în ghips, atunci când Horemheb fusese în Oraşul 
Orizontului lui Aton, aşa cum am povestit mai înainte. Sculptura 
era în conformitate cu noul stil, era o reprezentare deosebit de 
vie şi de corectă a lui Horemheb, dar, după părerea mea, 
Totmes exagerase mult în ceea ce priveşte musculatura şi 
lăţimea pieptului lui Horemheb. Statuia părea că reprezintă un 
luptător, nu un comandant regal şi guvernator. Dar noua artă 
avea tendinţa să exagereze tot ceea ce ochiul artistului vedea 
esenţial în obiectul reprezentat şi, de obicei, artistul vedea, 
după părerea mea, ceea ce era mai urât. Oricum, deviza artei 
noi era adevărul. Era în contradicţie cu arta tradiţională a 
Egiptului, care ascundea urâtul din om şi reprezenta doar ceea 
ce era mai frumos şi îndulcea toate defectele. Noua artă nu 
disimula urâtul pentru a se apropia de realitate, totuşi, eu nu 
sunt convins că prin exagerarea urâtului se respectă vreun 
adevăr, dar am avut întotdeauna încredere în Totmes şi în 
măiestria lui şi nu am vrut să-l contrazic, fiindcă îmi era prieten. 
El a şters statuia cu o cârpă înmuiată în apă, pentru a-mi arăta 
cât de frumoasă era piatra de gresie folosită, cât de apropiată 
de culoarea reală a pielii lui Horemheb şi mi-a spus: 

— Eu cred că te voi însoţi până la Hetnetsut, unde trebuie să 
duc această statuie pentru a fi pusă în templu, într-un loc demn 
de rangul lui Horemheb şi, de asemenea, pentru reputaţia mea 
de sculptor. Voi călători împreună cu tine, Sinuhe, şi poate că 
vântul de pe Nil va risipi din capul meu aburii de vin din Oraşul 
Orizontului lui Aton, fiindcă mâinile mele au început să tremure 


când ţin în ele dalta şi ciocanul şi inima mea este măcinată de 
febră. 

Scribii mi-au adus tăbliţele de argilă şi aurul pentru drum şi, 
după ce a primit binecuvântarea faraonului, statuia a fost dusă 
pe corabia acestuia şi am plecat imediat. l-am poruncit 
slujitorului meu să-i transmită lui Mehunefer că am plecat în 
Siria şi că am murit acolo. M-am gândit că poate această 
afirmaţie nu era chiar o minciună, din moment ce era foarte 
probabil să fiu omorât cu cruzime în acel drum. Am mai poruncit 
ca ea să fie condusă la corabie, cu care să se întoarcă în Teba, 
fie cu respect, fie cu forţa, după cum va fi cazul. Fiindcă, le-am 
spus eu, dacă, contrar tuturor aşteptărilor, zeii mă vor proteja şi 
mă voi întoarce teafăr şi o voi găsi pe Mehunefer în casa mea, 
voi porunci să le fie tăiate urechile şi nasurile tuturor sclavilor şi 
servitorilor mei şi să fie trimişi la muncă pe viaţă în mină. 
Servitorul meu m-a privit drept în ochi şi a înţeles că nu 
glumesc. l-a fost frică şi mi-a promis că va executa porunca aşa 
cum este mai bine. 

După aceea, ceva mai uşurat, am urcat împreună cu Totmes 
pe corabia faraonului şi m-am gândit că, dacă tot voi muri, fie 
de mâna oamenilor lui Aziru, fie de mâna hitiţilor, nu are nici un 
rost să mă zgârcesc la vin. Totmes a spus că până atunci nu a 
mai auzit vorbe mai înțelepte din gura mea şi că nici un om care 
pleacă la război nu se apucă să facă economie la vin şi el ştia 
bine acest lucru, fiindcă se născuse într-o cazarmă. 

Dar, ca să povestesc despre călătoria spre Siria şi despre 
toate întâmplările prin care am trecut după ce am ajuns acolo, 
trebuie să încep o nouă carte. 


A 


C aar 


Cartea a douăsprezecea: _ 
TIMPUL MASURAT DE CLEPSIDRA 


Prorocirile lui Kaptah, urmare a hotărârii mele de a le 
distribui grâu colonilor, s-au transformat în realitate, dar o 
realitate teribilă, pentru care nici nu-mi ajung cuvintele ca să o 
descriu, fiindcă nu numai că a trebuit să renunţ la casa mea, la 
patul meu şi la toate bucuriile vieţii, ci mai mult, m-am expus 
tuturor ororilor războiului, din cauza nebuniei faraonului. Omul 
ar trebui să gândească mai înainte de a face promisiuni în gura 
mare. De obicei, promisiunile se pot îndeplini cu uşurinţă, dacă 
pentru înfăptuirea lor îi faci rău aproapelui tău. Dacă îi doreşti 
răul cuiva, acest lucru se realizează mult mai uşor decât dacă îi 
doreşti binele. 

Aceste gânduri mă bântuiau şi i le expuneam lui Totmes, 
împreună cu care beam vin, în timp ce corabia faraonului, pe 
care ne aflam, cobora pe fluviu. Dar pe Totmes, vorbele mele îl 
enervau şi la un moment dat mi-a spus să tac şi s-a apucat să 
deseneze păsări în zbor. După aceea, mi-a desenat chipul, dar 
când am văzut desenul, m-am supărat şi i-am spus că numai un 
duşman m-ar putea reprezenta în felul în care m-a desenat el. El 
mi-a replicat că un artist nu este prietenul nimănui când 
desenează şi că mâinile lui ascultă doar de poruncile ochilor lui. 

M-am înfuriat şi i-am spus: 

Dacă este aşa, s-ar putea ca ochii tăi să fi fost vrăjiţi de 
cineva, din moment ce văd împrejurul lor doar urâtul, 
caraghiosul, josnicia; acest desen este doar o caricatură a mea. 
Pentru ochii tăi, doar Nefertiti este pururi frumoasă, chiar dacă 
gâtul ei este atât de subţire şi de lung, chiar dacă faţa ei s-a 
micşorat, chiar dacă trupul ei se face mai urât de la o zi la alta 

Enervat, Totmes a aruncat cupa cu vin în obrazul meu şi a 
urlat: 

Să nu-mi vorbeşti mie despre Nefertiti! 


Dar imediat i-a părut rău că m-a lovit, a şters vinul de pe faţa 
mea şi a spus umil: 

Nu fi supărat pe mine, Sinuhe. Această femeie cred că într- 
adevăr mi-a fermecat ochii, aşa cum ai spus, şi nu mai pot găsi 
în nimeni altcineva frumuseţea, în schimb, pe Akhenaton îl 
consider cel mai urât şi mai dezagreabil om din lume, deşi ar 
trebui să-l iubesc pentru tot binele pe care el mi l-a făcut. 

l-am spus prieteneşte: 

Visul tău este urât şi ceea ce doreşti tu de la Nefertiti îţi pot 
oferi multe sclave şi poate că mai bine. 

Dar vorbele mele înțelepte nu l-au mângâiat, dimpotrivă, i-au 
aţâţat şi mai mult dorinţa. De aceea, am băut vin împreună cu 
mai mult zel, fiindcă vinul, chiar dacă duce la certuri şi la 
conflicte, le poate şi curma şi tot vinul poate consolida 
prieteniile. Nu există ceartă, oricât de urâtă ar fi ea, care să nu 
se poată îneca în vin, cu condiţia să bei suficient de mult. 

În felul acesta am ajuns la Hetnetsut; era un oraş mic pe 
malul Nilului, atât de mic, că pe străzi se plimbau oile şi vacile, 
iar templul lui era construit din cărămizi de lut. Autorităţile 
oraşului ne-au ieşit în întâmpinare şi ne-au condus cu respect 
până la templu. Acolo, Totmes a aşezat statuia lui Horemheb. 
Iniţial, templul fusese construit în cinstea lui Horus, dar pentru a 
i se face pe plac lui Akhenaton, devenise templul lui Aton. Acest 
lucru nu-i deranjase deloc pe locuitorii din Hetnetsut, ei 
continuau să-l adore pe Horus, cel cu cap de şoim, chiar dacă 
statuia zeului Horus nu mai era în templu. Ei s-au bucurat mult 
că în templu a fost pusă statuia lui Horemheb şi bănuiesc că nu 
a durat mult până au ajuns să-l confunde cu Horus şi să-i aducă 
ofrande, fiindcă imagini ale lui Aton nu erau în templu şi prea 
puţini oameni din oraş ştiau să citească ce scrie pe altar. 

l-am cunoscut pe părinţii lui Horemheb, cărora Horemheb le 
trimitea totdeauna daruri bogate şi care locuiau într-o casă din 
lemn, cu toate că fuseseră dintre cei mai săraci oameni din oraş. 
În vanitatea lui, Horemheb a obţinut pentru ei, de la faraon, 
funcţii onorifice, ca şi cum ei ar fi fost nobili, deşi, în realitate, ei 
mânau turmele la păşune şi preparau brânza. Tatăl lui avea 
funcţia de gardian al sigiliului şi inspector al construcţiilor din 
numeroase oraşe şi sate, iar mama lui era doamnă la curtea 
Egiptului şi păzitoare a vacilor regale, deşi nici unul, nici altul nu 
ştiau să scrie. 


Funcţiile acestea erau doar onorifice şi nu le stânjeneau viaţa 
obişnuită, dar, mulţumită acestor titluri, Horemheb putea arăta 
oricui din Egipt că el este descendent dintr-o familie de nobili şi 
nimeni nu i-ar fi putut pune la îndoială această origine. Atât de 
mare era vanitatea lui Horemheb. 

În orice caz, părinţii lui erau oameni simpli şi credincioşi; în 
templu, ei au stat tot timpul în picioare, respectuoşi, îmbrăcaţi 
în veşminte frumoase şi au săpat neobosiţi, cu degetele de la 
picioare, în podeaua de argilă o cunună de flori pentru statuia 
fiului lor. După ceremonie, ne-au invitat acasă la ei şi, imediat 
cum au intrat în casă, şi-au scos veşmintele de sărbătoare, care- 
i incomodau, probabil, şi s-au îmbrăcat în nişte haine cenuşii, 
care miroseau puternic a vacă, apoi ne-au oferit brânză 
fermentată şi vin acru. Ei s-au înclinat cu mult respect în faţa 
noastră, cu mâinile la nivelul genunchilor, şi ne-au cerut să le 
povestim despre fiul lor. La un moment dat, tatăl lui Horemheb 
a spus: 

— Noi îl credem un pic nebun; pe când era un copil, el lega o 
lamă ascuţită de cupru în vârful ciomagului cu care mâna vitele 
şi niciodată nu i-a plăcut să fie umil, deşi noi am încercat să-l 
învăţăm că oamenii ca noi trebuie să fie umili. 

lar mama lui a adăugat: 

— Inima mea tremură fără încetare pentru el, fiindcă, încă de 
când era copil, mai degrabă îşi jupuia nasul căzând peste o 
piatră, decât să o ocolească, şi de când a plecat de acasă, ne 
este încontinuu teamă să nu se întoarcă cumva cu capul spart 
sau infirm. Dar acum, s-a întors într-o bucată de piatră cioplită şi 
toată lumea îl respectă. Totuşi, inima mea nu are linişte şi mă 
tot gândesc să nu mănânce prea multă carne, fiindcă de la 
carne i se face rău, eu l-am învăţat cum să se ferească de boli. 

În simplitatea lor, ei ne-au vorbit despre fiul lor, ne-au pipăit 
veşmintele şi bijuteriile, ne-au întrebat despre sănătatea 
faraonului, a marii soţii regale Nefertiti şi a celor patru prințese. 
Ne-au mai spus că, în fiecare zi, ei se roagă la toţi zeii, în special 
la Horus, care este zeul fiului lor, ca regina să nască un băiat, 
care să moştenească tronul Egiptului. Ne-am despărţit ca nişte 
prieteni de părinţii lui Horemheb şi am lăsat statuia fiului lor în 
templul lui Horus din Hetnetsut. Totmes nu a vrut să mă 
însoţească la Memfis, deşi am insistat şi l-am rugat să vină cu 
mine; el voia să ajungă cât mai repede înapoi în Oraşul 


Orizontului lui Aton şi să continue să cioplească la statuia din 
lemn a reginei Nefertiti; despre altceva, în afară de acest 
portret, el nici nu mai era în stare să vorbească, atât de puternic 
era vrăjit de frumuseţea lui Nefertiti. l-am spus că nu cred să fie 
folositoare sănătăţii prea marea frumuseţe a unei femei. 

În drum spre Memfis, m-am plictisit şi i-am îndemnat pe 
sclavi să vâslească mai repede; mă gândeam că, dacă tot 
trebuie să mor, nu are rost să mai trag de timp; mai bine este ca 
să se isprăvească totul mai repede. M-am aşezat pe scaunul 
moale de pe punte al faraonului; pe catarg, deasupra mea, 
fâlfâia flamura faraonului, m-am uitat la stuf, şi la apa Nilului şi 
la rațele care zburau şi i-am şoptit inimii mele: „Oare numai 
pentru asta merită să trăieşti?” l-am spus inimii mele: „Ziua este 
înăbuşitor de cald, muştele înţeapă şi fericirea omului este mult 
prea mică pe lângă câte necazuri are. Ochii obosesc să tot 
privească, urechile se satură să tot asculte zgomote şi cuvinte 
fără rost, inima doreşte prea mult pentru a fi vreodată fericită”. 
Mi-am liniştit inima şi am mâncat cele mai grozave mâncăruri, 
preparate pentru mine de bucătarul faraonului, şi am băut vin 
până nu am mai putut să beau şi vinul m-a ajutat să înţeleg că 
moartea nu este decât un vechi prieten şi că nu are nici un rost 
să te temi de ea, din moment ce viaţa este mai rea decât 
moartea, cu toate suferinţele ei, şi că viaţa este ca cenuşa 
caldă, în timp ce moartea este ca o undă răcoroasă. 

Ajuns în Memfis, a început să mi se învârtă capul de groază, 
fiindcă am văzut corăbii de război, cu scuturile de apărare 
laterale sparte de aruncătoarele de pietre, provele sfărâmate, 
catargele rupte. Am văzut care de luptă cu oiştea sfărmată, cu 
roţile sărite de pe axe şi am văzut muştele care roiau pe 
sângele închegat de pe ele. Am văzut şi străini, care se 
refugiaseră pe chei, cu boccele zdrenţuite lângă ei, bolnavi, 
răniţi, cu ochii arzând de groază, cu feţe descărnate. Erau şi 
egipteni, şi sirieni, dar toţi aveau veşminte siriene. Când au 
văzut corabia faraonului, ei şi-au ridicat mâinile murdare şi m-au 
ameninţat cu pumnii strânşi, m-au blestemat şi înjurat în toate 
limbile, până când gardienii au început să-i lovească cu 
ciomegele şi i-au împins la o parte, ca să pot cobori din corabie 
în port. 

Horemheb m-a primit cu toate onorurile, din cauza rangului 
meu de mesager special al faraonului, şi s-a înclinat până la 


pământ în faţa mea, fiindcă palatul lui era plin de demnitari care 
reuşiseră să fugă din Siria, de nobili egipteni din oraşele siriene, 
de mesageri şi de reprezentanţi din ţările vecine, care nu se 
războiau şi, în prezenţa lor, el trebuia să-l onoreze pe faraon în 
persoana mea. Dar, când noi am rămas singuri, el a început să- 
şi lovească pulpele picioarelor cu cravaşa lui de aur şi m-a 
întrebat nerăbdător: 

Ce vânt te-aduce pe-aici ca mesager al faraonului? Oare ce 
rahat i-a mai ieşit din cap nebunului? 

l-am povestit că eu am primit ordin să călătoresc în Siria şi 
să cumpăr de la Aziru pacea, cu nu are importanţă ce preţ. Când 
a auzit, Horemheb a început să înjure amărât şi să-l invoce pe 
Horus, înşirându-i toate numele, şi mi-a spus: 

N-am bănuit că-mi va întoarce pe dos tot planul, pe care l-am 
construit cu atâta chin şi cu atâta aur şi numai datorită mie, 
Gaza este încă a Egiptului şi este singurul cap de pod al 
Egiptului pentru războiul din Siria. Cu daruri şi cu ameninţări, 
am reuşit să închei o alianţă cu flota din Creta ca să-mi 
protejeze comunicaţia cu Gaza; o alianţă cu Siria nu este pe 
placul Cretei, fiindcă ameninţă supremaţia Cretei pe mare. Află 
că Aziru mai are încă mult de lucru ca să-şi adune aliaţii, fiindcă 
după ce i-au masacrat pe egipteni, multe oraşe şi-au declarat 
război pentru supremaţia în Siria. Printre altele, sirienii care şi- 
au pierdut casele, nevestele şi copiii au creat o zonă liberă şi, de 
la Gaza la Tanis, stăpânesc deşertul şi luptă împotriva trupelor 
lui Aziru. Eu le-am dat arme egiptene şi mulţi bărbaţi curajoşi 
din Egipt li s-au alăturat. Sunt foşti soldaţi, hoţi şi sclavi fugiţi 
din mine şi eu au format în deşert un zid de apărare pentru 
Egipt. Este de înţeles că ei sunt în război cu toată lumea şi că 
bat şi distrug tot ceea ce mişcă, fiindcă vor să trăiască, dar este 
mai bine aşa, dacă fac pagube Siriei, nu Egiptului; de aceea, le 
trimit arme şi grâne. Însă cel mai important eveniment este că 
hitiţii au atacat ţara Mitanni cu toate forţele lor şi-i omoară pe 
toţi mitanniţii, aşa că, din ţara Mitanni nu a mai rămas decât o 
umbră şi poate că, deja, nici aceea nu mai este. Din fericire 
pentru noi, lăncile şi carele de luptă hitite sunt încă ocupate cu 
ţara Mitanni, iar Babilonul este neliniştit şi-şi organizează trupele 
pentru apărarea frontierelor, aşa că n-au timp hitiţii să-l sprijine 
pe Aziru. Probabil că acum, după ce hitiţii au cucerit ţara 
Mitanni, Aziru începe să se teamă, fiindcă nu mai există nici un 


scut între hitiţi şi Siria. De aceea, pacea pe care faraonul vrea să 
o plătească lui Aziru este, în acest moment, cel mai preţios dar 
pentru el şi abia aşa Aziru îşi poate consolida puterea şi poate 
răsufla uşurat. Dar dă-mi jumătate de an sau chiar şi mai puţin 
şi voi cumpăra o pace onorabilă pentru Egipt şi-l voi face pe 
Aziru să se teamă de zeii Egiptului cu săgeți şuierătoare şi cu 
duruituri de care de luptă. 

Am protestat şi i-am spus: 

Tu nu poţi începe războiul în Siria, Horemheb. Faraonul ţi-o 
interzise şi nici nu-ţi dă aur pentru război. 

Dar Horemheb a spus: 

Îmi slobozesc apa din trup pe aurul lui. Adevărul este că eu 
m-am împrumutat din toate părţile cu aur, ca să echipez o 
armată în Tanis. Este drept că sunt mizerabile aceste trupe, 
carele de luptă sunt rablagite şi caii şchiopi, dar, împreună cu 
trupele de revoltați din deşert, formează vârful lăncii, care va 
pătrunde până-n inima Siriei şi până la Ierusalim şi Megidon sub 
comanda mea. Oare tu nu înţelegi, Sinuhe, că eu am 
împrumutat aur de la toţi oamenii bogaţi din Egipt, care se 
îmbuibă şi se umflă ca broaştele, în timp ce poporul egiptean 
moare de foame şi suspină sub povara impozitelor? Am 
împrumutat aur de la ei şi eu am stabilit ce sumă trebuie să-mi 
dea fiecare şi ei mi-au împrumutat cu plăcere, fiindcă le-am 
promis că le voi restitui cu un câştig aurul lor şi că ei vor primi în 
plus, pe an, a cincea parte din aurul pe care mi l-au împrumutat, 
dar ce-o să mă mai distrez când am să le văd tărtăcuţele 
pleoştite, când or să-mi ceară aurul înapoi şi eu am să le spun 
că, pentru ei, am recucerit şi am supus Siria Egiptului; la urma 
urmelor, tot ei, cei mai bogaţi, câştigă de pe urma războaielor; 
este curios cum reuşesc să câştige chiar şi dacă pierd, aşa că n- 
are rost să-mi fie milă mie de ei şi să-mi fac griji pentru aurul 
lor. 

După aceea, Horemheb a râs mulţumit, şi-a lovit picioarele 
cu cravaşa, a pus mâna pe umărul meu şi a spus că eu sunt cel 
mai bun prieten al lui. Dar, foarte repede, mi-a spus pe un ton 
cât se poate de serios: 

Pe şoimul meu, Sinuhe, sper că nu intenţionezi să răstorni tot 
planul meu şi să te duci în Siria ca să cerşeşti pacea. 

l-am explicat că faraonul mi-a poruncit şi mi-a înmânat 
tăbliţele de argilă pentru încheierea păcii. Eram bucuros să aflu 


că şi pentru Aziru este convenabilă pacea, dacă Horemheb 
spusese adevărul, fiindcă în acest caz, Aziru ar fi vândut-o ieftin. 

Dar când a auzit vorbele mele, Horemheb s-a înfuriat şi a 
tras un picior în scaunul său, l-a răsturnat şi a început să 
răcnească: 

Ascultă, dacă tu te duci să cumperi o pace dezonorantă 
pentru Egipt de la Aziru, te jupoi de viu cu mâinile mele şi te 
arunc la crocodili după ce te întorci, chiar dacă-mi eşti prieten, 
ţi-o promit de pe acum. N-ai decât să-i vorbeşti cât vrei despre 
Aton lui Aziru, s-o faci pe nătângul şi să-i spui că, în bunătatea 
lui nemărginită şi de neînțeles, faraonul vrea să-l ierte şi să-l 
binecuvânteze. Cu certitudine, Aziru nu te va crede, fiindcă el 
este un bărbat suspicios, dar el va rumega bine lucrurile mai 
înainte de a te da afară şi se va târgui cu tine ca să te 
obosească, aşa cum numai sirienii ştiu să se tocmească; ei te 
ameninţă şi cu moartea mai înainte de a te înşela grosolan. 
Pentru nimic în lume, nu-i promite Gaza şi explică-i că faraonul 
nu este răspunzător de trupele rebele din deşert şi de tâlhăriile 
lor. Fiindcă aceste trupe, în nici un caz, nu vor depune armele, 
şi-şi vor face nevoile pe tăbliţele de argilă ale faraonului, am eu 
grijă, dar nu-i nevoie să-i spui acest lucru lui Aziru. Lui îi vei 
spune doar atât: „Trupele rebele sunt alcătuite din oameni 
blânzi şi liniştiţi, pe care suferinţa i-a orbit, dar care, de îndată 
ce pacea va reveni, vor schimba lăncile pe ciomege de păstori”. 
Dar nu-i promite Gaza, că te jupoi de viu cu mâinile mele. Cât 
chin, cât aur risipit în vânt, cât de multe dintre cele mai bune 
iscoade ale mele au murit, numai ca să nu pierd Gaza, singura 
poartă deschisă pentru Egipt. 

Am rămas câteva zile la Memfis pentru a discuta mai în 
amănunt cu Horemheb despre condiţiile de pace. In acel timp i- 
am întâlnit pe reprezentanţii regilor din Creta şi din Babilon şi pe 
câţiva nobili refugiaţi din ţara Mitanni. Vorbele lor au adus în 
faţa ochilor mei imaginea tragică a ţării Mitanni şi am înţeles tot 
ceea ce se întâmplase acolo; pentru prima oară am constatat că 
în mine s-a deşteptat ambiția şi m-am simţit un om important, 
care putea influenţa destinul unor oraşe şi unor oameni. 

Horemheb avea dreptate, în acel moment, pacea era mai 
avantajoasă pentru Aziru decât pentru Egipt, dar pacea nu 
putea fi decât o amânare a războiului, fiindcă, după ce-şi va fi 
întărit poziţia în Siria, Aziru urma să continue, fără îndoială, să 


se întoarcă împotriva Egiptului. Siria era, în fond, cheia lumii şi 
Egiptul nu-şi putea permite, pentru siguranţa lui, să lase Siria în 
mâinile unor prinți care se vând pe aur, nestatornici şi ostili, în 
acele zile când hitiţii distruseseră ţara Mitanni. Totul depindea 
de intenţiile hitiţilor şi era important de aflat dacă hitiţii, după 
ce-şi vor fi consolidat poziţia în ţara Mitanni, vor înainta spre 
Babilon sau, traversând Siria, spre Egipt. Bunul-simţ spunea că 
ei îşi vor îndrepta armata într-acolo unde terenul era mai slab; 
Babilonul îşi pregătea armata, în timp ce Egiptul era slab şi fără 
arme. Desigur, ţara Hatti era un aliat dezagreabil, dar, 
înţelegându-se cu hitiţii, Aziru ar fi putut să fie sigur pe forţele 
lui, în timp ce alianţa cu Egiptul împotriva hitiţilor l-ar fi condus 
spre un dezastru sigur şi atâta timp cât faraonul Akhenaton va 
domni în Egipt, Egiptul nu-i va oferi nimic. 

Toate acestea le-am înţeles şi am înţeles, de asemenea, că 
trebuie să privesc cu sânge rece toate ororile războiului şi să nu 
mă mai gândesc la oraşele arse şi transformate în scrum, nici la 
testele sfărâmate ale oamenilor, care urmau să se albească pe 
câmpurile de luptă, nici la cei care cerşeau o bucată de pâine pe 
străzile din Memfis, nici la nobilii din ţara Mitanni, care-şi 
vindeau bijuteriile ca să poată bea vin şi pipăiau cu eleganţă 
pământul gras din Naharan de pe boccelele lor din pânză, în 
care era toată averea lor. Horemheb mi-a spus că pe Aziru îl voi 
putea întâlni pe undeva între Tanis şi Gaza, unde carele lui de 
luptă şi oamenii lui se războiau cu trupele rebele. El mi-a mai 
povestit despre situaţia din Simyra şi mi-a enumerat casele care 
au fost incendiate şi numele nobililor care fuseseră masacrați, 
am rămas uimit, fiindcă eu îi cunoscusem pe toţi. După aceea, el 
mi-a povestit despre iscoadele lui - intrate în oraşele din Siria ca 
scamatori, înghiţitori de săbii, ghicitori, vânzători de leacuri, 
negustori de sclavi - care urmăreau toate mişcările trupelor lui 
Aziru. Dar, a mai adăugat el, şi Aziru avea o groază de iscoade, 
care veneau până la Memfis, urmărind mişcările trupelor rebele 
sau manevrele de la frontierele Egiptului, iar iscoadele lui Aziru 
erau tot prestidigitatori sau negustori de bere şi de sclavi. Aziru 
plătea şi fecioare de la templul zeiţei Astarte, acestea erau cele 
mai periculoase iscoade, fiindcă se distrau cu ofiţerii egipteni şi 
puteau afla multe lucruri de la ei, dar a spus Horemheb, din 
fericire, nu se pricepeau tot atât de bine la război ca la 
tăvăleală. Am rămas uimit când Horemheb mi-a spus că există 


iscoade care-i fac servicii atât lui cât şi lui Aziru şi care, a spus 
el, sunt oamenii cei mai abili, dar nu şi cei mai periculoşi pentru 
nici una dintre părţi, fiindcă scopul lor este să trăiască şi să 
strângă cât mai mult aur. 

Refugiații şi ofiţerii lui Horemheb mi-au povestit nişte istorii 
de groază despre soldaţii amoriţi şi despre trupele rebele din 
Egipt, aşa că, atunci când am plecat din Memfis, inima îmi 
tremura şi genunchii mi se înmuiaseră de frică. 

Horemheb mi-a spus: 

Tu trebuie să te hotărăşti cum vei călători, pe mare sau pe 
uscat. De vei alege călătoria pe mare, poate că până la Gaza te 
vor proteja corăbiile cretane de pe coastă, dar este posibil ca, 
totuşi, cretanii să o ia la goană, dacă vor vedea în largul mării 
corăbiile de război din Tir şi din Sidon, care supraveghează 
comerţul din Gaza. In această situaţie, dacă te vei încumeta să-i 
înfrunţi, corabia ta va fi distrusă şi vei muri înecat. Dacă nu te 
vei împotrivi, vei fi luat prizonier şi condamnat să vâsleşti pe 
vreo corabie siriană şi abia după câteva zile vei muri, fiindcă nu 
cred eu că vei rezista mult timp la loviturile de bici şi la 
dogoarea soarelui. A, iartă-mă, am uitat, tu eşti egiptean şi 
nobil, aşa că, mai mult ca sigur, ei te vor jupui de viu şi din 
pielea ta, pe care o vor pune la uscat, îşi vor confecţiona pungi 
în care să-şi ţină argintul. Eu nu vreau să te înspăimânt, de 
aceea îţi spun şi despre faptul că există şi o mică şansă ca să 
ajungi cu bine la Gaza: ultima dată, o corabie cu arme a ajuns 
cu bine acolo, însă una cu grâu nu a ajuns. Dar să zicem că vei 
avea noroc şi vei ajunge cu bine în Gaza; cum vei reuşi să te 
strecori prin blocada din Gaza şi să ajungi la Aziru, nu am 
absolut nici o idee. 

Poate că-i mai bine să călătoresc pe uscat, am spus ezitând. 

Horemheb a clătinat din cap şi a spus: 

Eu pot să-ţi dau o escortă până la Tanis, câţiva lăncieri şi 
câteva care uşoare. Dar când oamenii mei vor vedea trupele lui 
Aziru, te vor abandona în deşert şi o vor lua la fugă. Însă este 
posibil ca soldaţii lui Aziru să nu rămână indiferenți când vor 
vedea că tu eşti un nobil egiptean şi, în semn de respect pentru 
demnitatea ta, te vor trage în ţeapă, aşa cum obişnuiesc hitiţii, 
şi-şi vor face nevoile pe tăbliţele de argilă ale faraonului. Dar nu 
este exclus ca, cu toată escorta, să cazi în mâinile rebelilor din 
deşert, care, după ce te vor jefui, te vor pune să învârteşti în 


pielea goală la morile de piatră, până ce-ţi vei da sufletul, aşa 
cred, fiindcă pielea ta nu rezistă mult la soare şi nici la 
ciomegele învelite cu piele de hipopotam. Dar poate că ai noroc 
şi, după ce te vor jefui, îţi vor crăpa doar capul cu lancea şi nici 
nu va fi timp să putrezeşti, fiindcă corbii vor ciuguli toată carnea 
de pe tine, în fond, asta nici nu-i o moarte prea groaznică. 

In timp ce-l ascultam, a început aşa, deodată, să-mi tremure 
mâinile şi picioarele, deşi era o zi foarte călduroasă de vară. Am 
spus: 

Regret că i-am lăsat scarabeul lui Kaptah, poate că mi-ar fi 
fost de folos şi m-ar fi protejat mai mult decât Atonul faraonului, 
bag de seamă că puterea lui Aton nu se prea manifestă în 
aceste locuri blestemate, despre care îmi povesteşti. Dar, cum- 
necum, mai bine pe uscat. Pe uscat se pare că mă voi întâlni 
mai repede decât pe mare, fie cu moartea, fie cu Aziru, aşa că 
voi călători pe uscat. Dar, te rog, Horemheb, dacă afli cumva că 
am fost luat prizonier şi că am fost vândut ca sclav la vreo 
moară de piatră, răscumpără-mă fără să te tocmeşti asupra 
preţului, fiindcă eu sunt bogat, mult mai bogat decât crezi tu, 
nici n-aş putea să spun cât de bogat sunt, fiindcă nici nu-mi 
cunosc toată averea. 

Horemheb a răspuns: 

Eu cunosc foarte bine care este averea ta şi am împrumutat 
deja de la tine o importantă cantitate de aur prin Kaptah, la fel 
ca şi de la ceilalţi oameni bogaţi din Egipt, fiindcă eu sunt un om 
corect şi imparţial şi nu te-aş fi neglijat tocmai pe tine. Dar, în 
numele prieteniei noastre, să nu-mi ceri acel aur înapoi, că 
prietenia noastră s-ar putea să se clatine, ba chiar să se stingă. 
Du-te, Sinuhe, prietene, du-te la Tanis, îţi voi da o escortă şi 
poate că şoimul meu, Horus, te va proteja în deşert, fiindcă 
puterea mea nu se întinde până acolo. Dacă vei fi făcut 
prizonier, te voi răscumpăra cu aur, iar dacă vei muri, te voi 
răzbuna, poţi să te consolezi cu gândul acesta în timpul când 
vreo lance îţi va străpunge pântecele. 

Dacă vei afla că am murit, i-am spus eu amărât de-a binelea, 
n-are nici un rost să-ţi pierzi timpul cu răzbunarea. Ţeasta mea 
ciugulită de corbi nu va fi mai veselă dacă o vei tăvăli prin 
sângele altor bieţi oameni. Salut-o pe prinţesa Baketamon din 
partea mea, ea încă este frumoasă şi, cu toate că este atât de 
mândră pentru sângele ei faraonic, cred că te doreşte; ea m-a 


întrebat mult despre tine lângă patul de moarte al reginei- 
mamă. 

După ce i-am aruncat această săgeată otrăvită, am plecat 
deznădăjduit şi mi-am întocmit testamentul, prin care am lăsat 
toată averea mea lui Kaptah, Merit şi Horemheb. Am depus 
testamentul la arhivele regale din Memfis, apoi m-am îmbarcat 
pe o corabie care m-a dus până la Tanis şi acolo, de unde începe 
deşertul, i-am întâlnit pe soldaţii lui Horemheb într-o fortăreață 
încinsă de soare. 

Ei beau bere şi-şi blestemau ziua în care s-au născut, fiindcă 
altceva nu făceau toată ziua decât să vâneze antilope din deşert 
şi să bea bere. Locuiau în nişte colibe din lut, care miroseau a 
urină şi cele mai mizerabile femei, cu care nu s-ar fi culcat nici 
marinarii din porturile Egiptului de Jos, le mai înveseleau 
singurătatea. La drept vorbind, ei duceau aceeaşi viaţă ca toţi 
soldaţii care păzesc graniţe; îşi doreau chiar şi să meargă, 
conduşi de Horemheb, la război în Siria, unde sperau că ar 
putea avea parte de o bere mai bună şi de nişte femei mai 
arătoase; chiar şi moartea li se părea mai bună decât existenţa 
lor monotonă în murdăria şi în sărăcia de acolo. Doreau pătimaş 
să meargă la război, se grozăveau şi se lăudau că ei ar putea 
să-i ducă pe tâlharii din deşert în vârful lăncilor lor până la 
lerusalim şi Megidon şi că ei ar putea curăța toate drumurile 
Siriei, pline de trupele împuţite ale lui Aziru, la fel cum curăța 
apa revărsată malurile Nilului de stuful uscat. Dar despre ce mai 
aveau ei de gând să le facă lui Aziru, bărbaţilor amoriţi şi 
căpeteniilor hitite, n-are rost să scriu aici, blestemăţii şi vorbe 
goale. 

Se aprindeau de patimă când vorbeau despre onoarea 
Egiptului şi-l blestemau pe faraon, fiindcă, dacă tot era pace, ei 
ar fi avut ocazia să mai câştige câte ceva mărind vama pentru 
caravanele care soseau în Egipt şi distrându-se cu nevestele 
păstorilor, dar Akhenaton, cu zeul lui cu tot, îi aşezase într-un 
loc unde nu se întâmpla nimic, nici război, nici pace. Caravane 
nu mai ajungeau în Tanis prin Egipt de ani de zile şi, ca un făcut, 
toţi păstorii se mutaseră în Egiptul de Jos. lar dacă uneori, vreo 
caravană încerca să treacă din Siria prin deşert în Egipt, o 
jefuiau tâlharii din deşert, mai înainte ca soldaţii de la graniţă să 
poată face ceva, de aceea, ei îi dispreţuiau pe tâlharii din deşert 
şi-şi băteau joc de ei numindu-i în toate felurile. 


În timp ce escorta se pregătea de plecare, se umpleau 
burdufurile cu apă, erau curăţaţi caii pentru drum şi erau 
verificate şi întărite spiţele de la roţile carelor de luptă, m-am 
uitat cu atenţie în jurul meu şi am înţeles care este secretul 
educaţiei militare şi ce-i face pe soldaţi să fie mai curajoşi şi mai 
sălbatici decât leii. In fond, un bun comandant de armată 
impune soldaţilor lui o disciplină atât de înspăimântătoare şi-i 
epuizează în manevre atât de dure şi le face viaţa atât de 
insuportabilă, încât orice altceva li se pare preferabil, chiar şi 
războiul sau moartea, decât viaţa din cazarmă. Dar ceea ce este 
uimitor este că soldaţii nu-şi urăsc comandanții, dimpotrivă, îi 
admiră, îi laudă şi se mândresc cu ei, în ciuda tuturor 
suferințelor îndurate şi loviturilor de cravaşa de pe spinările lor. 

Conform ordinelor lui Horemheb, escorta care urma să mă 
însoţească a fost alcătuită din zece care de război: fiecare car 
era tras de câte doi cai şi mai avea câte un cal de rezervă. În 
fiecare car, în afară de vizitiu, mai erau câte un scutier şi câte 
un lăncier. După ce totul a fost gata, comandantul escortei mi-a 
arătat toată trupa care avea să mă însoţească şi s-a înclinat 
adânc în faţa mea, cu mâinile la înălţimea genunchilor. L-am 
examinat cu atenţie, fiindcă în mâna lui îmi încredinţam viaţa. 
Pânza din jurul şoldurilor lui era la fel de murdară şi de 
zdrenţuită ca şi cele ale soldaţilor lui. Soarele deşertului îi 
înnegrise faţa şi trupul, doar cravaşa cu trese din argint îl 
deosebea pe acel om de ceilalţi soldaţi. 

Dar, în ciuda aparenţelor, am avut mai multă încredere în el, 
aşa cum era, decât dacă ar fi fost înveşmântat în stofă scumpă 
şi ar fi fost urmat pas cu pas de un servitor, care să-l apere de 
razele soarelui cu umbrela. El a uitat imediat de tot respectul cu 
care mă onorase când l-am întrebat de litieră şi a început să 
râdă cu poftă. Mi-a spus că cea mai sigură apărare este fuga, de 
aceea, cel mai bine este să călătoresc într-un car de luptă, l-am 
crezut şi am renunţat să mă mai gândesc la litieră şi la confort. 
El mi-a mai spus că aş putea să stau pe un sac cu furaje pentru 
cai, dacă vreau, dar m-a asigurat că aş face mai bine dacă m-aş 
obişnui să stau în picioare, fiindcă altfel, în deşert, are să-mi 
iasă şi sufletul din mine, iar de la zdruncinături or să-mi 
pleznească oasele. 

l-am spus că nu este pentru prima oară când urc într-un car 
de luptă, că odată am parcurs într-un timp record drumul între 


Simyra şi ţara Amuru şi că oamenii lui Aziru au fost uimiţi de 
faptul că i-am zorit tot timpul, dar că acum, nu mai sunt la fel de 
tânăr ca atunci şi că nu mă mai încumet să fac eforturile pe care 
le făceam. Ofiţerul, al cărui nume era Juju, m-a ascultat cu 
respect, apoi mi-am lăsat sufletul în grija tuturor zeilor Egiptului, 
m-am urcat în carul lui şi am stat în spatele lui, el a fluturat 
flamura şi a dat semnalul de plecare. Escorta mea a călătorit pe 
drumul caravanelor din deşert şi am fost scuturat cu putere pe 
un sac de furaje, cu toate că mă tineam strâns cu amândouă 
mâinile de marginea carului, gemând şi blestemându-mi soarta; 
îmi zdrelisem nasul şi, în general, mă simţeam îngrozitor de rău. 
Dar gemetele mele erau acoperite de zgomotul roţilor şi de 
strigătele vesele ale soldaţilor, care se bucurau că scăpaseră de 
garnizoană şi că erau în deşert. 

Toată ziua a fost la fel şi mi-am petrecut noaptea pe sacii cu 
furaje, mai mult mort decât viu, blestemându-mi clipa în care m- 
am născut. A doua zi, am încercat să stau în picioare ţinându- 
mă de mijlocul lui Juju, dar, la un moment dat, carul a trecut 
peste o piatră, eu mi-am pierdut echilibrul şi am căzut în nisip, 
cu faţa peste o plantă plină de ţepi, aşa că faţa mea s-a jupuit şi 
s-a umplut de răni. Aşa ceva, totuşi, nu mi se mai întâmplase 
până atunci. Seara, Juju s-a neliniştit de starea mea jalnică şi mi- 
a stropit capul şi faţa cu apă, deşi soldaţilor niciodată nu le 
îngăduia să bea apă pe săturate. Mi-a strâns mâinile în mâinile 
lui, m-a îmbărbătat şi a spus că până atunci noi am avut mult 
noroc şi că, dacă nici în ziua următoare nu ne vom întâlni cu 
tâlharii deşertului, vom ajunge în cea de-a patra zi cu bine acolo 
unde este tabăra lui Aziru. El a mai spus: 

— La drept vorbind, nimic nu este mai monoton şi mai 
plictisitor decât războiul, fiindcă războiul este o continuă 
aşteptare. Războiul este o aşteptare inutilă a duşmanului şi, 
dacă duşmanul întârzie sau nu mai vine deloc, trăieşti 
aşteptând. În timp de război, mâncarea este continuu aşteptată 
şi nimic nu este mai mult blestemat decât încetineala cu care 
soseşte mâncarea. Războiul este o aşteptare fără de sfârşit a 
schimbării unui loc cu altul şi a marşului înapoi la acelaşi loc de 
unde ai plecat, până când ţi se încleştează şi limba în gură, iar 
picioarele îţi sunt moarte de oboseală. Toate astea fac parte din 
război şi, întotdeauna, duşmanul apare atunci când te aştepţi 
mai puţin. Până şi duşmanul atacă altfel decât se învaţă la 


şcoală şi totul se petrece într-o altă ordine decât este scris că s- 
ar petrece, fiindcă în timpul luptei doar comandantul îşi 
cunoaşte oamenii. Soldaţii nici nu aud ordinele, fiindcă fiecare 
urlă cât poate şi loveşte în tot ceea ce vede în faţă. Dacă, 
uneori, duşmanul o ia la fugă, comandantul este ridicat în slăvi, i 
se apreciază arta de a se lupta în război, faraonul îi aruncă de la 
balconul palatului un lanţ de aur ca să şi-l pună la gât. Însă, 
când noi înşine fugim din faţa duşmanului, multumind zeilor că 
am scăpat cu viaţă, se scriu hârtii peste hârtii, ne este biciuit şi 
sufletul, iar comandantul este spânzurat pe ziduri cu capul în 
jos. Dacă, totuşi, comandantul este destul de nobil, se poate 
întâmpla şi aşa ceva: pentru pierderile suferite, i se aruncă un 
lanţ de aur de la balconul faraonului şi înfrângerea este 
schimbată în victorie, se ridică şi o piatră, ca nimeni să nu se 
îndoiască de acest lucru pentru eternitate. Acesta este războiul, 
Sinuhe, mare mesager regal, nu te mai văita atâta din cauza 
durerilor, mulţumeşte zeilor pentru norocul care te-a adus în 
război. 

M-a consolat şi el cum s-a priceput şi eu am adormit în timp 
ce vorbea, dar în miezul nopţii m-am deşteptat, fiindcă am auzit 
nişte urlete de groază, zgomote cavernoase şi huruit de roţi. 
Toată lumea s-a deşteptat şi, la lumina torţelor, s-a putut vedea 
că amândoi gardienii de noapte aveau beregatele retezate, din 
care încă mai curgea sângele. Un car de luptă, cu cai cu tot, 
fusese furat, iar celelalte erau îngrămădite unul în altul, caii 
nechezau speriaţi, totul era în dezordine. Aşa că ne-am 
continuat drumul, deşi încă era întuneric şi n-am mai simţit nici 
o durere şi nu m-a mai deranjat nimic, se pare că atacul din 
acea noapte mi-a dat putere şi, de fapt, tuturor le-a dat putere, 
fiindcă trebuia să ne îndepărtăm cât mai repede de acel loc şi să 
avem grijă de carele noastre, de caii şi de burdufurile noastre cu 
apă. Pe drum, Juju mi-a spus: 

— Caii, carele şi apa sunt pentru tâlharii din deşert mai de 
preţ decât aurul. De aceea, ei îi atacă şi pe egipteni, ca să le 
fure caii şi carele de luptă. 

După aceea, a fost din nou ziuă şi a început să mă doară 
capul de la soare, ochii mă usturau din cauza nisipului şi limba 
mi se încleştase în gură. Şi deodată, dinspre deşert, un vânt 
fierbinte a adus cu el mirosul de fum şi de sânge, caii au început 
să facă spume la gură şi vizitiii abia îi puteau stăpâni trăgând de 


hăţuri. După ce am ocolit câteva dealuri roşii, am putut vedea 
un loc de popas ars, trupuri neînsufleţite goale, probabil că acei 
oameni, mai înainte de a fi fost ucişi, fuseseră jefuiţi de tot ceea 
ce aveau; sângele lor se închegase pe nisip, cadavrele aveau 
orbitele goale, probabil că ochii le fuseseră ciuguliţi de păsările 
de pradă. Spre noi alergau nişte arcaşi, care au tras cu săgeți, 
dar, din fericire, nimeni nu a fost lovit. Cine au fost acei arcaşi, 
nu ştiu nici acum, poate că vor fi fost dintre revoltaţii care se vor 
fi războit în acel loc cu oamenii lui Aziru sau cu păstorii, poate 
vor fi fost alţii, în orice caz, după ce au văzut că noi suntem mai 
mulţi şi avem care de luptă, ne-au lăsat în pace, mulţumindu-se 
să ne înjure în toate felurile şi să-şi risipească săgețile în aer. 
Oamenii lui Juju tare-ar fi vrut să-i alerge puţin, dar ne-am 
continuat drumul. 

În noaptea următoare, am văzut la orizont focuri sau poate 
flăcări de la case care ardeau. Juju mi-a spus că ne apropiem de 
partea de deşert unde începe Siria şi, la lumina lunii, după ce 
caii au fost hrăniţi şi adăpaţi, am continuat drumul cu prudenţă 
şi eu am adormit ghemuit pe sacii cu furaje. Dimineaţa, în zori, 
m-am trezit când Juju m-a aruncat în nisip împreună cu tăbliţele 
faraonului şi cu lădiţa mea de drum, apoi mi-a strigat câteva 
cuvinte de încurajare şi m-a lăsat în grija zeilor Egiptului; toate 
carele s-au întors şi au pornit-o într-o goană nebună înapoi, 
încât scoteau scântei roţile când se izbeau de pietre. M-am 
ridicat în picioare amintindu-mi de demnitatea mea şi am 
început să-mi agit deasupra capului mâinile în care ţineam două 
ramuri verzi de palmier, în semn de pace, cu toate că ramurile 
se veştejiseră şi se uscaseră pe drum. Carele de război ale lui 
Aziru au trecut pe lângă mine, doar o săgeată a şuierat pe lângă 
urechea mea ca o viespe supărată şi a căzut în nisip în spatele 
meu. Carele de luptă şi-au urmat drumul în urmărirea carelor lui 
Juju şi am văzut cum oamenii lui Juju aruncau din care sacii cu 
furaje şi burdufurile cu apă ca să gonească mai repede. Au 
reuşit să scape, doar un car de luptă s-a răsturnat, fiindcă s-au 
împiedicat caii de nişte pietre, şi oamenii lui Aziru i-au omorât 
pe soldaţii din car, au întors carul şi au mânat caii împreună cu 
carele lor. 

După urmărirea nereuşită, carele de război ale lui Aziru s-au 
oprit lângă mine şi conducătorii de car au coborât. Eu am 
început să le explic cine sunt şi le-am arătat tăbliţele cu pecetea 


faraonului. Dar se pare că nu i-a impresionat deloc persoana 
mea şi nici importanta mea misiune, n-am să uit cât voi trăi ce 
mi-au făcut, s-au apropiat indiferenți de mine şi câţiva mi-au 
legat mâinile cu o frânghie atât de tare, că mi-a dat sângele. Au 
jefuit tot ceea ce aveam la mine, au deschis lădiţa şi au luat de 
acolo tot aurul, mi-au scos veşmintele de pe mine, până şi 
pânza din jurul şoldurilor mi-au dat-o jos şi aşa, în pielea goală, 
legat la mâini, m-au tras până aproape de un car de război şi au 
legat capătul liber de frânghie la car şi a trebuit să alerg după 
car de-am crezut c-am să-mi dau sufletul; la un moment dat, nu 
am mai putut să alerg, m-am lăsat târât şi genunchii mei au fost 
sfâşiaţi de nisip, dar n-au oprit, deşi am urlat cât am putut eu de 
tare că Aziru îi va pedepsi pentru că şi-au bătut joc de mine. 
Toate aceste suferinţe le-am îndurat pentru faraonul Akhenaton 
şi pentru Atonul lui. 

Probabil că aş fi murit pe drum dacă tabăra lui Aziru nu ar fi 
fost după prima colină. Cu ochii orbiţi de nisip am putut vedea, 
totuşi, foarte multe corturi şi caii, într-un ocol de lângă corturi şi 
carele de luptă şi coastele de bou, care erau adunate ca un zid 
al taberei. 

După aceea, nu am mai văzut nimic, fiindcă mi-am pierdut 
cunoştinţa. M-am trezit şi am văzut nişte sclavi, care turnau apă 
pe mine. După ce m-au spălat, mi-au uns mâinile şi picioarele cu 
ulei, fiindcă nişte ofiţeri, care ştiau să citească, au văzut 
tăbliţele de argilă ale faraonului, mi-au acordat respectul 
cuvenit rangului meu şi mi-au dat veşmintele înapoi ca să le 
îmbrac. 

Abia reuşeam să mă ţin pe picioare şi ei m-au condus până la 
cortul lui Aziru, unde era un miros amestecat de seu, de lână şi 
tămâie. Aziru a venit în întâmpinarea mea răcnind ca un leu, cu 
lanţuri de aur la gât şi cu barba acoperită cu un fileu din argint. 
El m-a îmbrăţişat şi a spus: 

Îmi pare rău că oamenii mei te-au întâmpinat nu prea bine, 
dar este vina ta, tu ar fi trebuit să le spui numele şi să le 
povesteşti că eşti trimisul faraonului şi prietenul meu. Tu ar mai 
fi trebuit, aşa după cum este obiceiul, să agiţi deasupra capului 
două ramuri de palmier în semn de pace, dar oamenii mei mi-au 
spus că te-ai repezit la ei urlând cu un pumnal în mână şi că ei 
şi-au riscat viaţa încercând să te salveze. 


Îmi ardeau genunchi de durere, încheieturile mâinilor îmi 
zvâcneau; i-am spus amărât lui Aziru: 

Uită-te la mine şi spune şi tu dacă sunt eu periculos pentru 
oamenii tăi. Ei au rupt ramurile mele de palmier şi au călcat în 
picioare tăbliţele de argilă ale faraonului. De aceea trebuie să 
dai ordin să fie biciuiţi, pentru a învăţa că un mesager al 
faraonului trebuie respectat. 

Aziru s-a tras batjocoritor de veşminte, a ridicat uimit mâinile 
şi a jurat că spune adevărul. Mi-a spus cu obrăznicie: 

Nu mă îndoiesc că tu ai avut un coşmar, Sinuhe, nu este vina 
mea că tu ţi-ai zdrobit genunchii de pietre în călătoria asta prin 
deşert. Nu-i voi bate niciodată pe cei mai buni oameni ai mei 
pentru un egiptean împuţit, iar în ceea ce priveşte vorbele 
faraonului, ele sunt ca un bâzâit de muşte pentru urechile mele. 

Aziru, am spus eu, tu, care eşti rege peste mulţi regi, 
porunceşte să fie bătut bărbatul care şi-a bătut joc de mine şi 
m-a împuns cu vârful lăncii în fese, când alergam legat în 
spatele carului de luptă. Biciuieşte-l, eu mă mulţumesc chiar şi 
cu atât şi-ţi dăruiesc în schimb pacea pentru tine şi pentru 
întreaga Sirie. 

Aziru a izbucnit într-un râs nebun, şi-a lovit pieptul cu pumnii 
şi mi-a spus: 

— Nu mă mişcă deloc dacă mizerabilul tău de faraon se 
umileşte în praful din faţa mea cerşindu-mi pacea. Dar vorbele 
tale sunt cu mult bun-simţ spuse, aşa că voi porunci, în numele 
prieteniei noastre şi mai ales pentru că tu eşti prietenul soţiei 
mele şi al fiului meu, să fie biciuit bărbatul care te-a înţepat cu 
lancea ca să te încurajeze să alergi, fiindcă nu este prea elegant 
acest obicei, tu doar ştii că eu lupt cu arme curate şi pentru un 
ţel măreț. 

Aşa că tot am avut şi eu o mică bucurie în ziua aceea, fiindcă 
Aziru a strâns toată trupa şi agresorul meu a fost biciuit cu furie 
şi nu-i părea nimănui rău, dimpotrivă, toţi îşi băteau joc de el şi 
râdeau când îl auzeau cum urlă şi îl arătau cu degetul şi se 
distrau copios: întotdeauna, soldaţii ştiu să aprecieze şi să se 
bucure de orice divertisment care apare în existenţa lor 
monotonă. Mi-e mi-a fost teamă că-l vor biciui până-şi va da 
sufletul şi, când am văzut cum carnea i se rupea de pe trup şi 
sângele care curgea din răni de la lovituri, i-am cerut lui Aziru să 


înceteze şi să-mi permită să-i oblojesc rănile, fiindcă îmi era milă 
de el. 

L-au purtat în braţe până la cortul în care Aziru hotărâse să 
mă culc eu, spre marea nemulţumire a ofiţerilor care-l ocupau, 
şi soldaţii au început să urle de bucurie, imaginându-şi că-l voi 
tortura pe camaradul lor cu rafinament, fiindcă toţi ştiau că 
egiptenii sunt rafinaţi până şi-n tortură. Dar au fost foarte 
dezamăgiţi când au văzut că i-am uns cu ulei spinarea, mâinile 
şi picioarele, că l-am înfăşurat în bandaje, mai mult, i-am dat să 
bea bere, aşa că toţi m-au crezut nebun şi şi-au pierdut orice 
respect faţă de mine. 

Seara, Aziru m-a ospătat cu friptură de berbec şi cu arpacaş 
fiert în grăsime, am mâncat împreună cu el, cu ofiţerii lui şi cu 
ofiţerii hitiţi, care aveau veşmintele brodate pe piept cu dubla 
secure şi soarele înaripat. Am băut vin, toţi mi s-au adresat cu 
amabilitate şi, fără îndoială, credeau că sunt un prost, fiindcă 
sosisem să le ofer pacea exact în momentul în care ei aveau 
nevoie de ea. Ei vorbeau pătimaş despre libertatea Siriei, despre 
viitorul ei strălucitor, după ce va fi scăpat de stăpânirea străină 
Dar, după ce au băut până nu au mai putut, au început să se 
certe, iar unul dintre oamenii din Jop a înfipt pumnalul în gâtul 
unui amorit. Rana nu a fost adâncă şi eu am putut să o închid cu 
uşurinţă. Amoritul m-a răsplătit cu aur pentru acest lucru. 
Celorlalţi, acest fapt le-a întărit convingerea că sunt nebun. 
Poate că era mai bine dacă-l lăsam să moară, fiindcă în aceeaşi 
noapte el l-a omorât pe omul din Jop, chiar şi pe servitorul lui. A 
doua zi, Aziru a poruncit să fie spânzurat cu capul în jos ca să se 
păstreze disciplina în armată. De fapt, Aziru era mai dur cu 
soldaţii lui decât cu ceilalţi sirieni. Îi era teamă să nu-şi piardă 
puterea din cauza intrigilor pe care alţii le ţeseau în jurul lui, în 
fond, stătea pe un cuib de viespi. 


După masa de prânz, Aziru i-a trimis pe toţi nobilii săi şi pe 
ofiţerii hitiţi în corturile lor. Apoi, el mi l-a prezentat pe fiul lui, 
care îl însoțea în război, deşi nu avea decât şapte ani. Era un 
băiat frumos, cu obrajii ca nişte piersici pufoase, cu ochii mari şi 
vioi. Părul lui ondulat era negru ca barba lui Aziru şi pielea lui 
era albă ca pielea lui Keftiu. Mângâindu-i părul, Aziru m-a 
întrebat: 

Oare ai mai văzut vreodată aşa un băiat frumos? Pentru el 
strâng coroanele de regi, el va fi un mare rege şi încă nici nu mă 
pot gândi până unde i se va întinde puterea; este curajos, nu mă 
îndoiesc, fiindcă deja el a omorât cu mica lui sabie un sclav care 
l-a jignit. El ştie deja să scrie şi să citească şi nu se teme de 
război; eu îl iau cu mine, deocamdată, doar în luptele pentru 
cucerirea satelor răsculate, unde nu trebuie să mă tem pentru 
viaţa lui. Pentru mine, viaţa fiului meu este mai prețioasă decât 
tot ceea ce am. 

Keftiu rămăsese în Amuru şi lui Aziru îi era dor de ea, nu era 
deloc mulţumit de pe urma plăcerilor pe care le obținea de la 
femeile ostatice sau de la fecioarele Astarteei şi spunea că, 
după ce a gustat din dragostea oferită de Keftiu, nici o femeie 
din lume nu îl mai mulțumea şi că, între timp, Keftiu devenise şi 
mai înfloritoare şi mai frumoasă, că nici nu-mi va veni să-mi 
cred ochilor cât de frumoasă era. Pe băiat, Aziru îl luase cu el şi 
pentru că-i era teamă să-l lase în Amuru. Băiatul lui urma să fie 
acel rege care va purta coroana Siriei unificate, aşa că avea deja 
destui duşmani, deşi era încă un copil. 

In timp ce vorbeam cu Aziru, dinspre corturile mai 
îndepărtate s-au auzit nişte urlete îngrozitoare de femeie şi 
Aziru mi-a spus enervat: 

larăşi se distrează ofiţerii hitiţi cu femeile după obiceiurile lor 
ciudate. Eu nu am cum să-i împiedic să o facă, fiindcă am 


nevoie de ei. Lor nu le face nici o plăcere până nu le torturează 
în fel şi chip pe femei, până când ele nu urlă de durere; eu nu-i 
înţeleg. După părerea mea, este mai plăcut să auzi suspinele şi 
gemetele drăgăstoase ale unei femei decât urletele de durere şi 
de groază. Dar fiecare popor cu obiceiurile lui, n-are rost să-i 
acuz pentru că au alte obiceiuri decât sirienii. Totuşi, îi voi 
pedepsi, dacă-i vor învăţa şi pe oamenii mei proastele lor 
obiceiuri, deşi este un adevăr că, deja, războiul i-a transformat 
pe bărbaţii amoriţi în lupi şi-n lei sălbatici. 

Ceea ce mi-a povestit despre hitiţi m-a scârbit; îi cunoşteam 
pe hitiţi şi ştiam la ce te puteai aştepta de la ei. Am profitat de 
ocazie şi i-am spus: 

Aziru, regele regilor, renunţă, cât mai este timp, la alianţa cu 
hitiţii, mai înainte ca ei să-ţi fi sfărâmat coroanele de pe cap, 
fiindcă în hitiţi nimeni nu poate avea încredere. Incheie pacea cu 
faraonul, acum, când hitiţii sunt ocupați cu războiul din ţara 
Mitanni. Uite, chiar şi Babilonul se înarmează împotriva hitiţilor, 
după cum ştii, şi cred că nu vei mai primi nici din Babilon grâu, 
dacă eşti prietenul hitiţilor. Or, dacă nu vei încheia pacea cu 
poporul faraonului, ca Siria să poată primi, ca până acum, grâne 
din Egipt, o dată cu iarna, în Siria va veni foametea, clănţănind 
din dinţi şi ţopăind ca un lup lihnit. 

Aziru m-a înfruntat şi mi-a spus: 

Vorbele tale sunt vorbe de nebun; hitiţii sunt buni când îţi 
sunt prieteni, de ei nu mă tem decât dacă-mi sunt duşmani. Nici 
o alianţă nu mă leagă pe mine de hitiţi, cu toate că ei m-au 
încărcat cu daruri minunate: scuturi strălucitoare, împodobite cu 
coroane regale, de aceea, pot să fiu liniştit şi să nu depind de 
hitiţi. Şi, chiar dacă nu au încheiat cu nimeni vreo înţelegere 
clară, hitiţii guvernează Kadeşul şi se plimbă prin porturile din 
Babilon, ca şi cum s-ar plimba la ei în ţară. Pe de altă parte, ei 
mi-au trimis tot armamentul pentru corăbiile de război, dintr-un 
metal nou, care-i face mai puternici pe luptătorii mei. În orice 
caz, mie îmi este mai dragă pacea decât războiul, dar am 
început războiul pentru a câştiga o pace onorabilă. Şi pot face 
pace cu plăcere, dacă faraonul îmi restituie Gaza, pe care a 
smuls-o din Siria fără nici o ruşine, dacă dezarmează bandele de 
tâlhari din deşert şi dacă plăteşte cu grâne şi cu ulei pentru 
toate pagubele pe care oraşele Siriei le-au suferit din cauza 


acestui război, fiindcă numai Egiptul este vinovat pentru acest 
război, după cum tu ştii prea bine. 

Ochii lui m-au examinat cu obrăznicie şi l-a apucat un râs 
spasmodic, batjocoritor, pe care i l-am întrerupt energic şi i-am 
spus: 

Aziru, tâlhar nebun, hoţ de cai şi călău inocent, tu habar n-ai 
că-n tot Egiptul de Jos se făuresc lănci şi scuturi, că numărul 
carelor de război ale lui Horemheb este mai mare decât numărul 
puricilor din corturile astea ale tale împuţite şi că vor veni să te 
ciupească tocmai când ţi-o fi lumea mai dragă. Acest Horemheb, 
despre care cred că ai auzit, scuipă cu scârbă în faţa picioarelor 
mele când îi vorbesc despre pace, cel care vrea pacea este 
faraonul, din cauza zeului său, care nu admite vărsare de sânge. 
De aceea, îţi dau o ultimă şansă, Aziru. Gaza va rămâne a 
Egiptului, cât despre tâlharii deşertului, nu-i treaba Egiptului să-i 
stârpească, fiindcă ei sunt bărbaţi din Siria, care au ce au cu 
tine. Egiptul nu se amestecă în conflictele interne ale Siriei. În 
plus, tu va trebui să-i eliberezi pe toţi egiptenii ostatici şi să 
plăteşti cu aur pentru că i-ai privat de libertate, să răscumperi 
toate suferinţele prin care au trecut toţi negustorii egipteni din 
oraşele Siriei, restituindu-le averile. 

Dar Aziru a început să-şi rupă veşmintele de pe el, să-şi 
smulgă barba şi a urlat cu furie la mine: 

Pe tine te-au muşcat câinii turbaţi, Sinuhe, dacă-mi spui mie 
asemenea nerozii. Dacă vrei pace, cedează Siriei Gaza! In rest, 
n-au decât să se despăgubească ei înşişi negustorii egipteni 
pentru pagubele suferite; cei care au fost luaţi ostatici sunt deja 
vânduți ca sclavi, se înţelege, dar, n-are decât să-i răscumpere 
faraonul cu aur, dacă vrea că ei să fie din nou oameni liberi. 

După aceea, zi după zi am discutat în felul acesta şi ne-am 
târguit pentru pace. În fiecare zi, Aziru şi-a rupt veşmintele de 
pe el, şi-a smuls barba şi şi-a turnat cenuşă în cap, m-a numit 
hoţ neruşinat şi a suspinat pentru soarta fiului lui, care, spunea 
el, va ajunge să moară de mizerie ca un cerşetor, strivit de 
sărăcie din cauza Egiptului. Dar şi eu i-am făcut jocul, ba într-o 
zi am ieşit furios din cortul lui Aziru şi am cerut în gura mare să 
mi se aducă o litieră şi o gardă, care să mă însoţească până la 
Gaza şi Aziru m-a rugat să nu plec. Eu cred că el, ca sirian ce 
era, s-a distrat grozav în tot acel timp, fiindcă pentru un sirian 
nu există prilej de mai mare bucurie ca atunci când se 


târguieşte pentru ceva, şi când, de la o zi la alta, speră să-l 
înşele până la urmă pe cel cu care se târguieşte. Oricum, el 
spera să fiu de acord cu condiţiile cerute de el. Dar el nu bănuia 
că faraonul îmi poruncise să cumpăr pacea cu orice preţ. De 
aceea, mi-am păstrat sângele rece şi am putut insista pentru 
interesele faraonului; timpul a lucrat în favoarea mea, fiindcă în 
fiecare zi se iscau conflicte în câmp şi în fiecare zi plecau 
oameni înapoi în oraşele lor şi nu putea face nimic Aziru, fiindcă 
puterea lui nu era consolidată. Până la urmă, el mi-a propus 
următoarea soluţie: „Zidurile cetăţii Gaza să fie dărâmate şi să 
fie desemnat un rege din Gaza, care să fie asistat de un sfetnic 
al faraonului, iar atât corăbiile egiptene, cât şi cele siriene să fie 
libere să intre în port, fără a plăti nici o vamă”. Eu nu am fost de 
acord cu propunerea lui, fiindcă fără ziduri, Gaza nu avea nici o 
valoare pentru Egipt. 

După ce am respins această ultimă propunere a lui, i-am 
cerut o escortă, care să mă însoţească până la Gaza, dar el, 
furios, m-a gonit din cort şi a început să arunce afară tăbliţele 
faraonului. Dar nu mi-a permis să plec, aşa că a trebuit să mai 
stau multă vreme în câmp. În acel timp, m-am apucat să 
îngrijesc bolnavii şi răniții şi am răscumpărat cu aur o parte 
dintre prizonierii egipteni care suferiseră mult de pe urma 
târâtului în spatele carelor de luptă, când fuseseră luaţi ostatici. 
Printre cei răscumpăraţi au fost şi câteva femei, dar altor femei 
le-am dat o licoare care să le aducă moartea, fiindcă şi-o doreau 
şi suferinţa lor era groaznică din cauza violenţei hitiţilor, care se 
distraseră sălbatic cu ele. Trecea timpul şi timpul era de partea 
mea, fiindcă eu nu aveam nimic de pierdut, în timp ce Aziru, pe 
zi ce trecea, îşi pierdea răbdarea; îşi rupsese în bucăţi fileul de 
argint care-i împodobea barba, îşi turna cenuşă în cap din cauza 
încăpăţânării mele şi mi se adresa numindu-mă cu cele mai 
blestemate cuvinte. Trebuie să mai amintesc de faptul că Aziru 
pusese gardieni care să-mi urmărească fiecare pas şi se temea, 
fiindcă mă judeca după cum el însuşi era, să nu ţes împreună cu 
căpeteniile armatei armorite intrigi în jurul persoanei lui. Nici n- 
ar fi fost greu de făcut aşa ceva, dar abia mai târziu m-am 
gândit la asta, fiindcă eu aveam o inimă de oaie şi fiindcă el era 
prietenul meu. 

Într-o noapte, doi oameni au încercat să-l omoare pe Aziru în 
cortul lui, dar nu au reuşit decât să-l rănească şi, Aziru, 


apărându-se, l-a omorât pe unul, iar fiul lui, care se trezise, l-a 
omorât pe celălalt înfingându-i mica lui sabie în spate. 

A doua zi, Aziru m-a chemat în cortul lui şi, după ce m-a 
înjurat pe săturate şi m-a ameninţat, a consimţit să încheie 
pacea cu Egiptul şi eu, în numele faraonului, am întocmit cu el şi 
cu reprezentanţii din toate oraşele Siriei un acord de pace, în 
care se menţiona că Gaza este a Egiptului, că Aziru trebuie să 
distrugă trupele rebele din deşert şi că faraonul poate să-i 
răscumpere pe egiptenii ostatici. Toate acestea au fost 
consemnate pe tăblițe de argilă, ca un tratat de pace 
permanent între Egipt şi Siria şi i-am înşirat la urmă pe toţi cei o 
mie de zei ai Egiptului, fără să-l uităm pe Aton şi pe cei o mie de 
zei ai Siriei, care urmau să vegheze ca toate cele consemnate în 
tăblițe să se respecte. Aziru a tunat şi-a fulgerat îngrozitor mai 
înainte de a-şi imprima sigiliul pe tăbliţa de argilă, nici eu nu am 
fost mai breaz şi mi-am sfâşiat veşmintele şi am plâns tragic 
când am apăsat sigiliul meu egiptean pe argilă; după aceea, am 
fost amândoi mulţumiţi. Aziru m-a încărcat cu daruri şi eu i-am 
promis că-i voi trimite daruri pentru el, pentru Keftiu şi pentru 
băiat, cu prima corabie care va naviga din Egipt în Siria, când va 
fi pace. Ne-am despărţit în bune relaţii, Aziru m-a îmbrăţişat şi a 
spus că sunt prietenul lui şi eu l-am ridicat în braţe pe fiul lui şi l- 
am sărutat pe obraji. Dar atât Aziru, cât şi eu ştiam, în inima 
noastră, că alianţa pe care o încheiaserăm pentru eternitate nu 
avea nici măcar valoarea argilei pe care fusese scrisă. Aziru 
încheiase pacea, fiindcă nu avea alternativă, Egiptul o încheiase, 
fiindcă Akhenaton voia aşa. Pacea urma să se legene după cum 
avea să bată vântul şi depindea de ce urmau să facă hitiţii când 
vor fi isprăvit cu ţara Mitanni, depindea de asemenea de Babilon 
şi de corăbiile de război din Creta, care protejau comerţul pe 
mare. 

În orice caz, Aziru a început să-şi dizolve armata şi i-a trimis 
pe oameni acasă. Mi-a dat o escortă care să mă însoţească până 
la Gaza şi să transmită ordinul lui de încetare a asediului. Dar, 
mai înainte de a intra în Gaza, am trecut printr-o spaimă mai 
mare decât am avut parte în toată călătoria. Pe când noi agitam 
ramurile de palmier deasupra capetelor în faţa porţilor cetăţii şi 
urlam cât ne ţineau puterile că suntem mesageri de pace, de 
dincolo de ziduri s-au apropiat de noi apărători egipteni ai cetăţii 
şi am fost sigur că acela va fi sfârşitul. Soldatul lui Aziru, care 


mă proteja cu scutul, a fost străpuns de o săgeată şi a căzut, iar 
eu, înnebunit de groază, m-am strâns sub scut, lângă zid, ca o 
broască ţestoasă şi am început să plâng şi, după ce m-am 
săturat de plâns, am început să urlu. Şi, fiindcă soldaţii egipteni 
de pe ziduri nu aveau cum să mă omoare cu săgețile, fiindcă 
eram protejat de scut, au turnat smoală clocotită peste scut şi 
am auzit cum smoala sfârâia şi bolborosea deasupra capului 
meu. Din fericire, în jurul meu erau nişte bolovani, care au fost 
ca un zid de apărare când am fugit, dar pe mâini şi pe genunchi, 
câteva picături de smoală tot m-au atins, însă nu mi-au provocat 
nişte arsuri prea mari. Soldaţii lui Aziru se prăpădeau de râs ca 
nişte proşti, numai că mie nu-mi venea să râd deloc. Într-un 
sfârşit, ei au sunat din trâmbiţe şi, cine ştie, poate că plânsul 
meu amar îi va fi mişcat pe egipteni, de au fost, până la urmă, 
de acord să mă lase să intru în oraş. Dar porţile nu le-au 
deschis, au coborât de pe ziduri un coş de papură, prins cu 
frânghii, şi m-am aşezat în el împreună cu tăbliţele de argilă, 
lada de drum şi ramurile de palmier. Nici în coş nu a fost prea 
grozav, fiindcă am tremurat de frică, zidul era foarte înalt, după 
părerea mea prea înalt, iar soldaţii lui Aziru râdeau cu o şi mai 
mare poftă ca înainte, râsul lor ajungea la mine ca valurile care 
se lovesc de pietre în timp de furtună. 

Pentru această primire lipsită de respect am protestat cu 
energie când am ajuns în faţa comandantului cetăţii Gaza, dar el 
era un bărbat ursuz, violent şi încăpățânat, care mi-a spus că 
până atunci a avut parte de mulţi trădători şi şarlatani de când 
cu atacul sirienilor, încât fără un ordin special al lui Horemheb, 
nu mai deschide nimănui porţile cetăţii. Şi nu m-a crezut că s-a 
încheiat un tratat de pace, nici când i-am arătat tăbliţele de 
argilă şi nu m-a crezut că vorbesc în numele faraonului, fiindcă 
era un om simplu şi limitat: totuşi, fără simplitatea şi 
încăpăţânarea lui, Egiptul ar fi pierdut de mult Gaza, aşa că nu i- 
am mai găsit nici o vină pentru suferinţele mele. 

De la Gaza m-am întors în Egipt cu o corabie şi, pentru mai 
multă siguranţă, am pus marinarii să prindă de catarg două 
flamuri, cea a faraonului şi flamura păcii, ei m-au privit 
dispreţuitor şi au spus că acum corabia lor arăta ca o târfă boită 
şi sulemenită. Dar, când am ajuns la Nil, de pe maluri, oamenii 
ne-au salutat cu ramuri de palmieri în mâini, marinarii s-au uitat 
cu respect la mine şi mie mi-a trecut supărarea că fusesem 


urcat ca un pui de pisică într-un coş de papură pe zidurile cetăţii 
Gaza. Când am sosit la Memfis, le-am trimis multe oale cu vin şi 
cu bere marinarilor, cred că ei nu vor uita până la moarte acea 
zi şi-mi vor slăvi numele. 

După ce a citit textul acordului încheiat, Horemheb m-a 
felicitat pentru abilitatea de care am făcut dovadă, am fost 
uimit, fiindcă, în general, Horemheb nu era mulţumit de nimic şi 
pentru că întotdeauna noi aveam opinii diferite. Am înţeles de la 
el că toate corăbiile din Creta au primit ordin să se întoarcă în 
insula lor; a fost bine că nu era prea târziu, fiindcă dacă ar fi 
continuat războiul, fără posibilitatea de a comunica cu ajutorul 
corăbiilor pe mare, oraşul Gaza ar fi fost pierdut şi ar fi căzut în 
mâinile lui Aziru, mai ales că tâlharii lui Horemheb muriseră de 
sete în deşert. Horemheb mi-a mulţumit şi a ordonat ca, în mare 
grabă, să fie trimise la Gaza corăbii cu hrană şi cu arme. 

În timp ce eram în Memfis, a sosit mesagerul regelui 
Burnaburiaş, regele Babilonului, cu daruri pentru faraon. L-am 
invitat să călătorească împreună cu mine în corabia uşoară a 
faraonului, care mă aştepta în portul din Memfis, şi drumul a 
fost mai plăcut pentru amândoi; el era un bătrân respectabil, cu 
barbă albă şi frumoasă, care-i acoperea pieptul şi era un om 
foarte înţelept. Tot drumul am vorbit cu el despre stele şi despre 
ficatul de berbec şi nu ne-am săturat să tot vorbim, fiindcă 
despre stele şi despre ficatul de berbec poţi vorbi o viaţă şi tot 
nu-ţi ajunge. Dar am discutai şi despre altele şi am înţeles din 
vorbele lui că Babilonului îi era teamă de hitiţi. El mi-a spus că 
preoţii din Turnul lui Marduk au prorocit că pentru puterea 
hitiţilor există o limită şi că nici nu vor trece o sută de ani şi 
hitiţii vor fi măturaţi de pe faţa pământului, ca şi cum nu ar fi 
existai niciodată, de un popor barbar cu pielea albă, care va 
veni din vest. Gândul că acest lucru se va întâmpla peste o sută 
de ani nu m-a liniştit deloc, fiindcă, oricum, eu nu aş fi fost 
demult viu când va fi să se întâmple acest fapt. Mă întrebam 
cum ar putea veni din vest un popor, când in vest nu sunt decât 
insulele mării. Dar a trebuit să cred, fiindcă aşa a fost scris în 
stele şi pentru că eu am văzut cu ochii mei atâtea minuni în 
Babilon, încât aveam mai multă încredere în stele decât în toată 
ştiinţa mea. Avea cu el vinuri grozave din podgoriile de pe 
dealurile Babilonului, mi-am desfătat inima cu vin şi el m-a 
asigurat că toate semnele arată clar şi înţelepţii din Turnul lui 


Marduk le-au descifrat. Semnele spun că nu vor mai fi mulţi ani 
până la sfârşitul lumii. Aşa că, el şi cu mine, ştiam că trăim în 
crepusculul unei lumi, că noaptea eternă era în faţa noastră, că 
urmau să se întâmple multe răsturnări, că popoare întregi aveau 
să fie rase de pe suprafaţa pământului, aşa cum se întâmplase 
cu poporul din ţara Mitanni, că vechii zei vor muri, dar că se vor 
naşte din nou şi o altă epocă a lumii va începe. El m-a întrebat 
despre zeul Aton şi a ascultat curios ceea ce i-am povestit 
despre Aton scuturând din cap şi mângâindu-şi barba albă. Cel 
mai mult îl uimea că pe pământ, în temple, Aton nu are o 
imagine la care oamenii să se închine, îl uimea şi ideea că în 
faţa lui Aton toţi oamenii sunt la fel, că pe Aton nu-l bucură 
jertfele, ci doar dragostea dintre oameni, că în faţa lui nu are 
importanţă culoarea, limba, bogăţia sau sărăcia unui om, faptul 
ca este nobil sau sclav. El a spus că un astfel de zeu nu a mai 
fost niciodată pe pământ şi că apariţia lui Aton ar putea, prea 
bine, să însemne sfârşitul lumii, fiindcă despre o doctrină atât de 
periculoasă şi de ciudată el nu a mai auzit niciodată. A mai spus 
că învăţătura lui Aton face din tavan podea şi mai face şi uşile 
să se închidă când sunt date în lături. Şi că oamenii care vor 
gândi aşa vor ajunge să stea-n cap şi să umble cu picioarele-n 
sus. Eu nu mă îndoiam de înţelepciunea şi de ştiinţa lui, fiindcă 
el venea din Babilon, unde este toată ştiinţa lumii de pe pământ 
şi din cer. Din respect pentru el, nu l-am contrazis şi nu i-am 
spus gândurile mele nebune. Nu i-am povestit despre ceea ce 
gândesc eu. Nu i-am spus că apariţia lui Aton şi credinţa 
faraonului Akhenaton sunt o ocazie unică de salvare a lumii, 
care nu se va mai ivi niciodată. Eu însumi îmi simţeam gândurile 
absurde, atunci când mă întorceam din război, cu mâinile 
zdrelite şi cu genunchii răniţi, după ce văzusem urâtul şi groaza. 

Dar, după toate grozăviile pe care le văzusem şi le 
încercasem eram mai înţelept şi mi-am spus că niciodată 
oamenii nu vor fi fraţi, că întotdeauna, o parte dintre oameni va 
sfâşia ca leii sălbatici alţi oameni. 

Am ajuns în Oraşul Orizontului lui Aton şi cred că eram mai 
înţelept decât atunci când plecasem. 


În timpul absenței mele, pe faraon au început din nou să-l 
chinuiască durerile de cap, inima lui era frământată de nelinişte, 
fiindcă înţelegea că toate nenorocirile porneau de la el, trupul îi 
era răvăşit şi ardea de la viziunile lui, ochi lui erau stinşi, fiindcă 
îi slăbise vederea. Ca să-l mai liniştească, preotul Ay hotărâse să 
organizeze sărbătoarea celor treizeci de ani de când fusese 
încoronat faraon, după ce apele Nilului se vor fi revărsat. Nu 
avea nici o importanţă că încă nu se împliniseră treizeci de ani, 
fiindcă de când era acest obicei, faraonul putea să 
sărbătorească treizeci de ani de domnie când avea chef. Tatăl 
lui, faraonul Akhenamon al Iil-lea, celebrase deseori împlinirea 
celor treizeci de ani de la încoronare. Oricum, această 
sărbătorire nu avea cu ce să-l deranjeze pe Aton. Totul era 
favorabil acestei sărbători, recolta era satisfăcătoare şi, chiar 
dacă grâul era pătat, lăzile de lemn ale săracilor erau pline. Eu 
mă întorsesem cu pacea şi toţi negustorii erau bucuroşi, fiindcă- 
şi puteau reîncepe comerţul cu Siria. Dar cel mai important lucru 
era că mesagerul special al regelui Babilonului, care venise 
însoţit de una dintre numeroasele surori vitrege ale regelui 
Burnaburiaş, pe care o dăruia faraonului Akhenaton de soţie, 
cerea în căsătorie pentru regele lui pe una dintre fiicele 
faraonului. Ceea ce însemna că, de teama hitiţilor, Babilonul 
voia o alianţă durabilă cu Egiptul. 

Mulţi gândeau că numai ideea însăşi, de a trimite o fiică de 
faraon în haremul regelui din Babilon, era o jignire pentru Egipt, 
fiindcă sângele sacru al faraonilor nu trebuia să se unească cu 
sângele străin, dar faraonul Akhenaton nu vedea nici o jignire în 
acest lucru. Era, se înţelege, trist când se gândea la fata lui şi 
inima lui tremura că ea avea să trăiască alături de 
nenumăratele soţii ale regelui Babilonului, care nici măcar nu 
ştiau să citească şi să scrie; cu această ocazie el şi-a adus 


aminte de prinţesa din Mitanni, prima Lui soţie, care murise la 
Teba în palatul de aur şi a plâns pentru ea încă o dată. Dar 
prietenia lui Burnaburiaş îi era atât de prețioasă, încât el a 
promis că i-o va da de soţie pe cea mai mică dintre fetele lui. 
Această fată încă nu împlinise doi ani, de aceea, căsătoria s-a 
încheiat numai prin consemnarea ei pe tăblițe de argilă şi urma 
ca, atunci când prinţesa avea să ajungă la pubertate, să fie 
trimisă în Babilon. Mesagerul special al regelui Babilonului a 
acceptat cu amabilitate această propunere; el ar fi fost 
mulţumit, chiar dacă s-ar fi întors în Babilon cu nu are 
importanţă care fată a vreunui nobil. Dar despre o astfel de 
rezolvare faraonul nici nu a vrut să audă, fiindcă principiul vieţii 
lui era adevărul. 

Toate aceste veşti plăcute au ameliorat sănătatea faraonului, 
el a uitat de durerile de cap şi a sărbătorit demn cei treizeci de 
ani în Oraşul Orizontului lui Aton. Ay a organizat o ceremonie 
atât de strălucitoare, cum niciodată eu nu ani mai văzut până 
atunci în Egipt. La ceremonie, mesagerii din ţara Kuş au sosit cu 
nişte animale ciudate, măgari în dungi şi girafe pestriţe pe 
spinarea cărora călătoreau maimuțe care ţineau în braţe 
papagali cu pene multicolore. Sclavii au adus la picioarele 
faraonului fildeş şi pulbere de aur, pene de struţ, cutii de 
abanos, nu lipsea nimic din cele cu care ţara Kuş plătea tribut 
Egiptului. Prea puţină lume ştia că Ay luase toate acele bogății 
din trezoreria faraonului şi că coşurile cu pulbere de aur erau 
goale în interior. Nici faraonul nu ştia, s-a bucurat când a văzut 
toate acele bogății şi a apreciat prietenia oamenilor din ţara 
Kuş. Apoi, au fost aduse la picioarele lui darurile regelui 
Babilonului şi mesageri din Creta au adus cupe şi amfore pline 
cu uleiuri dintre cele mai fine; şi din partea lui Aziru au fost 
aduse daruri, fiindcă lui i s-au promis daruri şi mai bogate, de 
aceea, darurile au fost trimise prin mesageri, care, cu această 
ocazie, puteau să spioneze şi să vadă în ce ape se mai scaldă 
faraonul. 

În acest fel, în acele zile de toamnă de după strângerea 
recoltei, s-a concentrat în Oraşul lui Aton toată strălucirea şi 
bogăţia vechiului Egipt. Şi, însuşi Oraşul Orizontului lui Aton, cu 
lumina şi culorile lui, era ca un vis pătimaş al acestei străluciri şi 
bogății de altădată. Cei mai nobili dintre nobilii Egiptului l-au 
slăvit pe faraonul Akhenaton în acele zile şi s-au întrecut unul pe 


altul în cuvintele de slavă pe care i le-au adresat. Chiar şi în 
componenţa gărzilor oraşului, care au mărşăluit în faţa 
faraonului, erau numai bărbaţi frumoşi şi puternici care, aliniaţi, 
au bătut pasul într-o cadență perfectă, iar lăncile lor sclipeau în 
roşu în lumină şi aveau mânere albastre, nimeni nu ar fi putut 
bănui că, de fapt, erau nişte lănci de lemn vopsit; străinii care 
priveau au crezut că sunt din cupru şi au fost uimiţi de puterea 
faraonului. 

După marşuri şi ceremonii, faraonul Akhenaton a condus-o 
pe fiica sa de doi ani la templul lui Aton, a aşezat-o alături de 
mesagerul special al regelui Babilonului şi preoţii au spart o 
amforă între ei, după cum este obiceiul. Acesta a fost un 
moment important, fiindcă a marcat întărirea prieteniei şi 
alianţei între Babilon şi Egipt şi a risipit umbrele fricii de pe căile 
care duceau spre viitor. Noi, cei care încercam o rezolvare 
înţeleaptă a relaţiilor cu alte popoare, bănuiam că umbrele 
primejdiei au fost înlăturate, în acea zi, nimeni nu a vrut să se 
îndoiască de nimic, de aceea, am crezut în ceea ce doream. 

Apoi, mesagerul special al regelui Babilonului s-a înclinat 
adânc şi şi-a ridicat braţele în faţa micutei prințese; începând 
din acel moment, el era slujitorul ei, fiindcă ea era soţia regelui 
lui, chiar dacă era un copil. S-a înclinat mai întâi, cum se 
obişnuieşte în Egipt, apoi după obiceiul babilonian, adică 
atingându-şi fruntea şi pântecele cu mâna. Micuța prinţesă s-a 
comportat bine în timpul acestei ceremonii, dar la sfârşit nu şi-a 
mai putut stăpâni curiozitatea de copil, s-a aplecat şi a luat 
câteva bucățele din amfora spartă şi a început să le privească 
cu atenţie. Toţi cei prezenţi au interpretat acest lucru ca pe un 
semn bun. 

După această ceremonie, faraonul a devenit foarte neliniştit, 
el îşi iubea mult fiicele şi suferea fiindcă fusese orb şi-şi 
sacrificase propria fiică pentru strălucirea şi bogăţia Egiptului. 
Când ceremonia s-a terminat, acolo, în templul lui Aton, el s-a 
adresat reprezentanţilor din alte ţări, nobililor Egiptului şi 
soldaţilor din gardă, a vorbit din toată inima, cenuşiul de moarte 
şi durerea de pe faţa lui au dispărut şi sângele fierbinte i-a 
colorat obrajii. Vocea lui era puternică, el l-a slăvit pe Aton şi a 
spus că a avut viziunea incandescentă a zorilor care se vor 
revărsa peste lume, şi care vor risipi ignoranță, vrăjile, teama şi 
ura ce au domnit în lunga noapte de până atunci a lumii. Ela 


spus că pentru toată puterea şi pentru toate bogăţiile Egiptului 
trebuie slăvit Aton şi a cerut reprezentanţilor ţărilor străine care 
erau acolo să transmită regilor lor acest adevăr, care va da la o 
parte tenebrele şi le va lumina mintea şi spiritul. A vorbit 
frumos, dar discursul lui a fost atât de lung, încât nobilii 
Egiptului au început să bată din picioare ca să şi le mai 
dezmorţească; mesagerilor străini le era şi jenă să se privească 
unii pe alţii, toţi erau convinşi că faraonul este nebun, fiindcă 
vorbele lui erau împotriva oricărui bun-simţ şi interesele lor îi 
împiedicau să aprecieze vorbele lui şi să-l stimeze pe faraon; 
pentru urechile lor, vorbele faraonului erau vorbele unui nebun 
cuprins de furie. In ceea ce mă priveşte, în timp ce Akhenaton a 
vorbit în templul lui Aton, am fost amarnic bântuit de amintirea 
chinurilor prin care trecusem lângă zidurile Gazei, fiindcă rănile 
de pe mâini şi de pe genunchi, de la picăturile de smoală 
încinsă, încă nu erau vindecate. Mă gândeam că faraonului 
Akhenaton îi este uşor să vorbească, fiindcă el nu simţise în 
trupul lui mirosul morţii lângă zidurile Gazei şi nu auzise urletele 
de groază ale femeilor violate cu sălbăticie în corturile 
amoriţilor. Lui îi era uşor să vorbească, fiindcă în faţa lui erau 
aduse, în coşuri frumos împodobite, pulbere de aur şi, de după 
penele de struţ, care i se legănau în faţă, nu putea vedea 
poporul Egiptului, care mânca grâne atinse de mană sângerie, 
nu vedea copiii care mureau de febră şi de dureri de burtă. De 
aceea, pentru mine, faraonul Akhenaton micşorase valoarea 
Oraşul Orizontului lui Aton şi nici strălucirea şi bogăţia Egiptului, 
care-l înconjurau doar pe el, nu puteau fi lumina zorilor lumii pe 
care el o vedea, dimpotrivă, un amurg de soare incendiat, mai 
aprins decât un bulgăre de foc, care dispare în spatele munţilor 
înainte de căderea nopţii, iar în zori, un soare mai incandescent 
decât oricând, care mângâie cu razele lui, această mângâiere 
fiind însă periculoasă, plină de sânge şi de moarte. M-am uitat 
cu coada ochiului la cei mai credincioşi adepţi ai lui Aton, i-am 
văzut că ascultă cu gura căscată şi cu feţele transfigurate; ei, 
într-adevăr, credeau în vorbele faraonului. Regina Nefertiti avea 
obrajii foarte supţi şi privirea ei era mai ascuţită decât un 
pumnal, în ochii ei era o răceală mai mare decât moartea, 
fiindcă ea ar fi vrut ca, pentru sărbătoarea de treizeci de ani, să 
aibă deja un fiu şi, după ce născuse a cincea fată, începuse să i 
se tulbure mintea; amărăciunea inimii ei învinsese dragostea şi, 


de aceea, devenise rece faţă de Akhenaton, învinuindu-l pe el, 
ca toate femeile, de necazul ei. După cea de-a cincea fată, ei au 
început să se certe şi schimbau de multe ori între ei cuvinte 
jignitoare şi usturătoare, aşa că artiştii generaţiei noi, care 
iubeau adevărul, îi pictau cum îşi trimiteau în joacă săgeți unul 
altuia, dar cât de adânc o rodea amarul pe regina Nefertiti, este 
greu de spus. 

Din cauza amarului său, regina Nefertiti vedea mai clar decât 
alţii cât de dezonorante, cât de departe de limitele bunului-simţ 
erau vorbele încântătoare ale faraonului Akhenaton. Nu şi-a 
ascuns faţă de el părerile când ne-am întors la palat şi, după ce 
a ascultat-o, faraonul Akhenaton s-a învârtit nervos dintr-o 
cameră în alta, frângându-şi mâinile, neliniştit, cu ochii privind 
prin pereţii pictaţi, dincolo de imagini, ca şi cum acolo îl vedea 
pe Aton în toată splendoarea lui. Dar faraonul nu i-a ascultat cu 
atenţie cuvintele, fiindcă ea vorbea mult, ca toate femeile, şi 
cuvintele ei erau mai usturătoare decât înţepătura muştelor 
otrăvitoare. Faraonul trăia în beatitudinea şi în delirul lui 
efervescent şi, ca medic, m-am neliniştit pentru starea lui. L-am 
sfătuit să se culce, dar el nu putea să se odihnească în pat, se 
ridica şi începea să se plimbe fără întrerupere înainte şi-napoi 
vorbind despre Aton şi ridicându-şi braţele spre cer, ca şi cum el 
ar fi avut puterea să elibereze lumea de teama şi de vraja 
tenebrelor. Nu a putut să doarmă nici după ce i-am dat să bea o 
licoare care să-i aducă somnul. El mi-a spus: 

— Sinuhe, Sinuhe, astăzi este cea mai fericită zi şi puterea 
mea mă face să tremur. Priveşte, Aton creează milioane de 
fiinţe din el însuşi, din propria lui forţă, oraşe, sate, câmpuri, 
drumuri, fluvii. O, Aton, toţi te privesc când în formă de soare tu 
încălzeşti şi luminezi pământul! Dar când tu dispari, când toţi 
oamenii pe care tu i-ai creat îşi închid ochii, când ei dorm şi nu 
te văd, tu, cu razele tale, încă mai străluceşti în inima mea! 

Apoi, el a căzut în extaz, tot trupul îi era în flăcări, inima lui 
bătea într-un ritm nemaipomenit de repede şi, după ce a plâns, 
şi-a ridicat braţele şi a început să cânte cu patimă: 

— Nimeni altcineva nu te cunoaşte, 

doar fiul tău, faraonul Akhenaton , te cunoaşte 

şi în inima lui tu străluceşti etern, 

noapte şi Zi, zi şi noapte. 

Doar lui îi dezvălui planurile tale şi vigoarea ta, 


toată lumea se odihneşte în mâinile tale 

aşa cum tu ai hotărât. 

Când tu te ridici pe cer ca să străluceşti, trezeşti 
oamenii la viată, 

când lumina la nu este pe cer, oamenii mor, 
viața lor eşti tu, 

doar în tine trăiesc oamenii. 


Exaltarea lui era atât de mare, că dacă nu aş fi fost medicul 
lui nu l-aş mai fi ascultat, ca vraja inimii lui să nu-mi mai tulbure 
din nou mintea şi mie, eram deja sătul de Aton al lui. Am 
încercat să-l calmez, i-am cercetat pulsul, era accelerat, sângele 
lui curgea mai repede decât picătura de apă a clepsidrei, de 
aceea, i se ridica în cap. Aşa a trecut noaptea, stelele se mişcau 
încet pe cer şi în marele palat era o tăcere de moarte, numai 
faraonul şi cu mine vegheam. 

Şi, în acea tăcere, pe neaşteptate, s-a auzit cum scânceşte 
un câine şi scheunatul lui s-a schimbat apoi într-un urlet 
continuu, asemănător urletului şacalului, care anunţă moartea. 
Este un glas de care se tem oamenii şi care poate fi auzit doar 
când întunericul nopţii încă nu s-a risipit, când un om sau un 
câine sunt aproape de moarte. 

Urletul acela trist l-a scos pe faraon din extazul lui, sângele i- 
a coborât din obraji, faţa lui a redevenit cenuşie, ochii îi erau 
iritaţi şi roşii, zeul îl părăsise, era doar un om dominat de 
simţuri, inima lui era frământată de teamă şi de dragostea lui de 
tată. A trecut prin camerele palatului în goană şi l-am urmat 
până în odaia prinţesei Meketaton. Obosiţi de sărbătoare, de vin 
şi de toate mâncărurile grozave, servitorii o lăsaseră singură pe 
prinţesă şi dormeau profund. Doar micuțul câine o veghea pe 
prinţesa care tuşea îngrozitor, trupul ei plăpând şi bolnav nu a 
rezistat efortului, sângele îi curgea în colţul buzelor ei palide, iar 
câinele îi lingea mâinile şi faţa cu tandreţea lui neputincioasă. 
De aceea începuse să urle. Un câine presimte moartea încă 
înainte ca omul să o bănuiască. Micuța prinţesă a murit în 
braţele tatălui ei, faraonul Akhenaton, înainte de ivirea zorilor, şi 
cu toată ştiinţa mea, nu am putut să împiedic moartea. Ea era 
cea de-a doua fiică a faraonului şi încă nu împlinise zece ani. Am 
plâns şi eu moartea micuţei prințese: întotdeauna, moartea unui 
copil este mai tristă decât moartea unui adult. Durerea 


faraonului Akhenaton era îngrozitoare, mi-a fost teamă că va 
muri şi el. În durere, faraonul era mai profund şi mai sensibil 
decât oricare alt om. Am încercat să-l consolez, l-am spus: 

— Akhenaton, prietenul meu, mi-aş fi dăruit şi sufletul dacă 
aş fi putut să împiedic să se întâmple această nenorocire. Cu o 
clipă mai înainte de a înflori, florile sunt cele mai frumoase şi 
moartea unei fiinţe nevinovate este mai frumoasă decât 
moartea unui păcătos. Poate că zeul tău a îndrăgit-o atât de 
mult pe micuța ta fată, de aceea, a ridicat-o în barca lui atât de 
devreme, poate că a vrut s-o păzească de tristeţe şi de durerile 
acestei vieţi, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, 
pentru că viaţa este ca nisipul încins, pe când moartea este ca 
apa răcoroasă. Akhenaton, ea va trăi etern, chiar dacă jocul cu 
mingea ei de aura fost întrerupt, chiar dacă degetele ei nu vor 
mai învârti titirezul multicolor. Pe degetele ei, în Casa Morţii i se 
vor lipi foiţe de aur, i se va îmbălsăma trupul şi i se va înfăşură 
în in regal, ca ea să trăiască etern, fără a simţi tristeţea şi 
durerea. 

Am încercat să-l liniştesc şi să-l consolez, fiindcă după 
această moarte îl iubeam din nou şi mă răvăşea tristeţea lui, 
chiar dacă nu-i mai împărtăşeam doctrina. Slujitorii, plini de 
teamă, au spălat sângele de pe faţa prinţesei. Moartea îi lăsase 
un zâmbet pe faţă şi m-am simţit vinovat că am neglijat-o, dar 
ea avea propriul medic. Căţelul a fost îndepărtat cu greu de 
trupul neînsufleţit; după aceea, a început să urle. 

De faraonul Akhenaton, nimeni nu îndrăznea să se apropie; 
până la urmă, după multe calmante şi somnifere, el a adormit. 
Trupul prinţesei a fost dus la Casa Morţii mai înainte ca faraonul 
să se trezească, pentru a fi protejat de o suferinţă în plus. 

Trupul prinţesei Meketaton a fost îmbălsămat cu mare artă, 
faţa i-a fost acoperită cu o mască din aur şi toate jucăriile ei au 
fost duse în mormântul regal. Îmbălsămătorii nu s-au bucurat 
prea mult, fiindcă au trebuit să conserve şi trupul căţelului, care 
a murit peste câteva zile de tristeţe şi de foame, fiindcă nu a 
vrut să mai mănânce nimic după moartea prinţesei. Câinele a 
urmat-o pentru eternitate şi a fost pus să se odihnească veşnic 
la picioarele prinţesei. 

În toată acea perioadă, când prinţesa era pregătită pentru 
drumul în ţara de Dincolo, faraonul nu a putut sa doarmă. 
Noapte după noapte a rătăcit prin palat trecând dintr-o cameră 


în alta şi s-a plimbat singur în parc interzicând să-l însoţească 
cineva, îi gonise pe gardieni, ca ei să nu-i vadă tristeţea. 

Cu ocazia sărbătorii de treizeci de ani, veniseră mulţi oameni 
în Oraşul Orizontului lui Aton, şi într-o dimineaţă, pe când 
faraonul se plimba pe malul lacului sacru, doi oameni cu 
pumnale în mână au încercat să-l omoare. Dar un elev al lui 
Totmes, care era acolo şi desena rațele de pe lac, fiindcă 
Totmes le recomanda elevilor să se încreadă doar în ochii lor, 
fără să se conformeze unor modele impuse, s-a aruncat în faţa 
faraonului şi a strigat după ajutor. Faraonul s-a ales cu o rană la 
umăr, dar băiatul a fost omorât sub ochii înspăimântați ai 
faraonului şi sângele lui i-a împroşcat mâinile. 

Aşa a început moartea să-l urmărească la tot pasul pe 
faraonul Akhenaton şi chiar dacă, puţin mai înainte, simţise cum 
este gustul morţii.in strălucirea de toamnă a grădinii, el şi-a 
privit îngrozit mâinile pline de sângele băiatului care murise 
pentru el. 

Eu am fost chemat imediat şi i-am îngrijit rana; nu era 
adâncă şi s-a vindecat destul de repede. Atunci i-am văzut şi pe 
agresori; unul avea capul ras şi obrajii îi luceau de ulei sacru, 
celălalt era un om cu urechile tăiate, probabil din cauza vreunei 
crime anterior făptuite şi nu privea direct în ochii nimănui. Deşi 
fuseseră bătuţi şi erau bine legaţi cu funii de papură, se agitau 
cu furie, urlau şi amenințau invocând numele lui Amon; nu 
puteau gardienii să le închidă gurile, deşi îi loviseră cu ciocanele 
peste gură până îi învineţiseră şi le curgea sângele. Fără 
îndoială, preoţii lui Amon le făcuseră vrăji ca să nu simtă nici o 
durere. 

Fapta lor era de speriat, niciodată nu se mai întâmplase ca 
vreun om de rând să ridice mâna împotriva vreunui faraon; 
dacă, uneori, în palatul de aur au murit de moarte violentă 
faraoni, strangulaţi sau sufocaţi într-un covor, nimeni nu a văzut 
nimic, fiindcă criminalul nu a lăsat urme şi poporului nu i s-a 
spus nimic. Am trăit destui ani în palatul de aur şi cunoşteam că 
asemenea fapte se întâmplaseră şi că, uneori, era trepanat un 
faraon împotriva voinţei sale. Dar, public, nimeni nu a ridicat 
niciodată mâna împotriva faraonului şi această întâmplare nu 
putea fi ascunsă, fiindcă cei care au văzut-o erau prea mulţi şi 
nici faraonul nu voia să-i omoare sau să-i trimită în mină ca să-i 
reducă la tăcere eternă. 


Mai târziu, preoţii lui Amon aveau să explice mulţimii că 
Amon a permis şi chiar a dorit ca cineva să ridice mâna şi să-l 
omoare pe faraon ca să câştige datorită acestui fapt viaţa 
eternă. Ei au declarat că faraonul Akhenaton era un faraon fals, 
de aceea, a ridica mâna împotriva lui, fusese un act de dreptate, 
agreat de zei, dar că împotriva unui faraon adevărat, dacă 
cineva ar ridica mâna, ar fi supus pentru eternitate unor chinuri 
de nedescris, trecând perpetuu de la un Devorator la altul. 
Mulțimea i-a crezut. 

Cei doi prizonieri au fost interogaţi în faţa faraonului, dar ei 
au refuzat să vorbească. Totuşi, s-a putut lămuri că ei veniseră 
din Teba şi că, înainte de căderea nopţii, s-au ascuns în parcul 
palatului de aur. Faptul că veneau din Teba era deja suficient 
pentru a înţelege cine îi va fi trimis, dar ei nu au destăinuit 
nimic, în ciuda loviturilor gardienilor. Dacă deschideau gura, îl 
invocau pe Amon şi-l blestemau pe faraon şi nu simțeau nici o 
durere, deşi feţele lor erau terciuite de lovituri şi li se 
smulseseră şi dinţii. 

Cu toate că ei încă îl invocau pe Amon, faraonul a poruncit 
gardienilor să nu-i mai schingiuiască, dar ei au strigat: 

Schingiuieşte-ne, faraon fals! Rupe mâinile şi picioarele 
noastre, smulge carnea de pe noi, arde-ne trupul, pe noinu ne 
atinge nici o durere, fiindcă Amon este cu noi! 

Rezistenţa lor era atât de neobişnuită, încât faraonul şi-a 
întors faţa să nu-i mai vadă şi să-şi liniştească spiritul. li părea 
rău că le permisese gardienilor să-i tortureze şi a poruncit: 

Daţi-le drumul, fiindcă ei nu ştiu ce fac. 

Dar, odată eliberaţi din frânghii, ei au început să înjure, din 
gura lor curgea o spumă sângerie şi ei au strigat: 

— Omoară-ne, faraon fals! Pentru Amon, dă-ne moartea ca 
să ne câştigăm viaţa eternă! 

Şi, văzând că faraonul le-a redat libertatea fără nici o 
pedeapsă, ei s-au aruncat deodată spre pereţii din piatră ai 
palatului, capetele lor au crăpat şi ei au murit. Atât de mare era 
forţa secretă a lui Amon în inima oamenilor. 

După această întâmplare, fiecare ştia că, în palatul de aur, 
viaţa faraonului nu era în siguranţă. De aceea, cei care îi erau 
credincioşi au întărit posturile de gardă şi l-au supravegheat 
când el voia să se plimbe prin grădină rumegându-şi amarul şi 
suferinţa. Printre altele, consecinţele acestui atentat au fost 


vizibile, fiindcă după aceea, a crescut fanatismul, atât al celor 
care credeau în Amon, cât şi al celor care credeau în Aton şi din 
cauza aceasta, în multe familii Aton a despărţit femei de bărbaţii 
lor, părinţii de copiii lor şi pe fraţi unii de alţii. 

La Teba, unde a fost, de asemenea, sărbătoarea celor 
treizeci de ani, poporul nu a manifestat nici un entuziasm, deşi 
şi acolo a trecut prin faţa mulţimii un cortegiu impresionant cu 
pantere în cuşti, girafe, maimuțe şi papagali cu pene 
strălucitoare, ca mulţimea să vadă puterea şi bogăţia faraonului 
şi să-i slăvească numele. Mulțimea a privit indiferentă şi, după 
cum mi s-a povestit, la un moment dat, s-a produs o 
învălmăşeală, oamenii s-au încăierat şi au fost rupte crucile lui 
Aton de pe veşmintele şi de pe piepturile credincioşilor, iar doi 
preoţi au murit zdrobiţi în bătaie cu ciomegele. 

Dar cel mai rău a fost că reprezentanţi din alte ţări, care erau 
în Teba, au văzut cu ochii lor ceea ce se întâmpla pe stradă şi au 
aflat şi despre atentatul împotriva faraonului. De aceea, cred că 
mesagerii lui Aziru au avut de povestit lucruri interesante când 
s-au întors în ţara amoriţilor. Eu am trimis prin acei mesageri 
darurile făgăduite lui Aziru; şi faraonul i-a trimis daruri, care 
erau, bineînţeles, mai numeroase decât cele trimise de mine. 
Pentru băiatul lui Aziru, am trimis o mică armată de lăncieri şi 
de arcaşi, din lemn pictat, cu care de luptă şi cai, jumătate 
dintre soldaţi erau hitiţi, jumătate sirieni; era, într-un fel, dorinţa 
mea de a-i vedea războindu-se pe sirieni cu hitiţii, chiar şi în 
joacă. Astfel de jucării, sculptate cu măiestrie, se executau la 
artizani după ce toate templele lui Amon cu atelierele lor 
auxiliare fuseseră închise; artizanii nu mai erau solicitaţi să 
execute în lemn miniaturi de servitori şi de sclavi, pe care, prin 
vrăji, preoţii lui Amon îi făceau să fie însufleţiţi în morminte sau 
bărci funerare pentru cei bogaţi şi pentru nobilime. În orice caz, 
darul pe care l-am trimis fiului lui Aziru era foarte scump, ochii 
soldaţilor erau din piatră neagră, iar ai ofiţerilor din pietre 
preţioase, carele de luptă ale comandanților erau acoperite cu 
aur, cravaşele erau din aur şi argint. Darul era mai scump decât 
cel pe care îl trimisesem pentru Aziru. 

A fost o perioadă de mari suferinţe pentru faraonul 
Akhenaton, care lupta cu inima lui şi cu multele lui îndoieli care-i 
otrăveau credinţa. Uneori, în întunericul nopţii, plângea fiindcă 
nu mai avea viziunile de altădată şi-i era teamă că Aton îl 


părăsise. Până la urmă, el a început să se amăgească cu gândul 
că atentatul fusese un semn divin. El credea sincer că tot ceea 
ce făcuse până atunci risipise în cea mai mare parte răul din 
Egipt şi voia să risipească complet tenebrele şi teama, aşa 
spunea. Nu şi-a mai pus nici un frâu şi a gustat şi el din pâinea 
amară şi amăgitoare a răzbunării, din apa murdară a urii. Dar 
mâncând din acea pâine nu i-a trecut foamea şi nici apa nu i-a 
potolit setea. Mai mult, a crezut că toate faptele lui izvorau din 
bunătatea lui şi din dragostea lui pentru oameni. De aceea, a 
intensificat prigoana împotriva preoţilor lui Amon şi a poruncit 
să fie trimişi la minele de cupru şi în carierele de piatră toţi cei 
care vor mai rosti numele lui Amon. Bineînţeles, răzbunarea lui 
i-a lovit în primul rând pe cei săraci şi simpli. Puterea secretă lui 
Amon era prea mare şi nu s-ar fi încumetat gărzile să se atingă 
de preoţii lui Amon. Preferau să se prefacă orbi şi să nu-i vadă. 
Din ură s-a născut şi mai multă ură, iar neliniştea a crescut şi 
mai mult în tot Egiptul. 

Dar, fiindcă nu avea nici un fiu care să-l urmeze pe tronul 
faraonilor, Akhenaton le-a căsătorit pe amândouă fiicele lui mai 
mari, Meritaton şi Ankhsenaton, cu fii de nobili credincioşi. 
Meritaton a spart o amforă cu un băiat care avea rangul de 
paharnic regal în palatul de aur. Pe băiat îl chema Smenkhkare 
şi crescuse în palatul de aur. Era un băiat de cincisprezece ani, 
credea cu patimă oarbă în Aton, dar era cam lipsit de vlagă, 
probabil de aceea îi era drag faraonului. Faraonul l-a desemnat 
succesorul lui, el urma să poarte coroanele Egiptului după 
moartea lui Akhenaton. Ankhsenaton a spart o amforă cu un 
băiat de zece ani, al cărui nume era Tut. Cu această ocazie, ela 
fost numit gardianul cailor regali şi  supraveghetorul 
construcţiilor şi cartierelor de piatră ale faraonului. Tut era un 
băiat micuţ şi bolnăvicios, se juca cu păpuşile şi-i plăceau 
dulciurile, era foarte ascultător şi liniştit. Nu puteai să spui ceva 
rău despre el, dar nici ceva bun, el credea în tot ceea ce era 
învăţat şi repeta cu aceleaşi cuvinte ceea ce afla de la 
învățătorii lui. 

Amândoi băieţii erau nobili ai Egiptului şi, căsătorindu-se cu 
fiicele lui, Akhenaton spera să aibă aliaţi în familiile lor puternice 
pentru victoria deplină a lui Aton. Aceşti băieţi îi plăceau 
faraonului fiindcă erau liniştiţi şi supuşi; el nu putea suporta să 
fie contrazis, de aceea, nici nu-i asculta pe sfetnicii lui. 


Viaţa se desfăşura în continuare fără nici o schimbare 
aparentă, dar moartea micuţei prințese şi a câinelui ei precum şi 
atentatul împotriva faraonului erau prevestiri funeste şi încă şi 
mai rău era că faraonul Akhenaton îşi astupa urechile ca să nu 
audă glasul nici unui pământean şi-şi asculta doar propriul glas. 
De aceea, viaţa în Oraşul Orizontului lui Aton devenise 
apăsătoare, uneori pe străzi era o linişte de mormânt, oamenii 
vorbeau în şoaptă şi râdeau mai puţin ca înainte, ca şi cum un 
pericol plutea ameninţător pe deasupra oraşului. 

Adeseori, mi se întâmpla, în timp ce-mi îngrijeam bolnavii, să 
aud, ca un bâzâit uşor, cum curge apa din clepsidră, mă uitam 
speriat pe stradă, acolo era o linişte de moarte, nici zgomotul 
roţilor caleştilor trase de cai ca altădată, nici ciripitul păsărilor, 
nici zumzetul slujitorilor, doar zgomotul surd al apei din 
clepsidra mea, care măsura timpul, care mă avertiza că sfârşitul 
este aproape. 

Acel zgomot al apei care se scurgea era ca o prevestire a 
răului care urma să vină, ca şi cum timpul avea să se stingă şi 
totul să încremenească, să nu mai existe timp; îmi îmbărbătam 
inima şi îmi spuneam că este o nebunie, timpul nu se va sfârşi 
niciodată, nici apa din clepsidră nu va înceta niciodată să curgă. 

Dar, brusc, tăcerea se rupea şi o caleaşcă trasă de cai 
împodobiţi cu pene de struţ trecea pe lângă casa mea, zgomotul 
roţilor lui se amesteca cu nechezatul cailor şi cu râsul 
bucătarului meu, care frigea o pasăre pe jarul din curte. Mă 
linişteam şi mă gândeam că visasem cu ochii deschişi un vis 
urât. 

Totuşi, când mă gândeam cu sânge rece la Oraşul 
Orizontului lui Aton, îmi spuneam că este ca un fruct, a cărui 
coajă este foarte frumoasă, dar al cărui miez este mâncat de 
viermi. Viermele timpului distrugea miezul vieţii fericite, bucuria 
se stingea şi râsul murea în Oraşul Orizontului lui Aton. De 
aceea, inima mă îndemna să mă întorc în Teba şi aveam multe 
motive pentru care trebuia să mă întorc, nu trebuia să caut unul 
special, inima mea era răscolită de dor; nu avea de ce să nu fie 
de acord faraonul Akhenaton cu hotărârea mea de a pleca în 
Teba. Mulţi nobili plecau din Oraşul lui Aton, fie pentru a-şi 
revedea domeniile, fie pentru a-şi căsători rudele, unii la Teba, 
alţii la Memfis. Se întorceau apoi, însă unii nu se mai întorceau 
niciodată şi preferau regatul secret al lui Amon. Eu i-am cerut lui 


Kaptah să-mi trimită nişte hârtii, prin care să se ateste că 
afacerile legate de averea mea reclamă prezenţa mea la Teba, i 
le-am arătat faraonului şi el nu m-a împiedicat să plec. 


Imediat după ce am urcat pe corabie şi am început călătoria 
spre Teba, inima mea a fost uşoară, ca şi cum ar fi fost eliberată 
dintr-o vrajă, era primăvară şi rândunelele zburau frenetic 
deasupra apei galbene a Nilului. Mâlul fertil acoperise câmpurile, 
copacii erau înfloriţi şi eu eram neliniştit ca un mire care se duce 
să-şi întâlnească mireasa. Omul nu este decât un sclav al inimii 
lui şi închide ochii ca să nu vadă ceea ce nu îi place şi crede în 
ceea ce speră. Eliberată din magia Oraşul Orizontului lui Aton, 
inima mea se agita ca o pasăre care reuşise să scape dintr-o 
colivie, este greu pentru un om să trăiască legat de dorinţele 
unui alt om şi oricine a trăit în Oraşul Orizontului lui Aton era 
legat de patima arzătoare a faraonului şi de irascibilitatea lui 
ciudată. Pentru mine, el nu era decât un om, fiindcă eu eram 
medicul lui, eu eram mai sclav decât alţii, pentru care el era 
faraon sau zeu, motiv care-i ajuta să-şi poarte mai uşor inima lor 
de sclavi. 

M-am bucurat să văd din nou cu ochii mei, să aud cu urechile 
mele, să vorbesc cu limba mea şi să trăiesc după cum îmi place. 
Această libertate nu este periculoasă pentru un om, în călătoria 
aceea până la Teba am devenit mai umil şi amarul din inima 
mea s-a topit şi mi-am făcut o imagine mai exactă despre 
faraon. Pe măsură ce înaintam spre Teba şi mă îndepărtam de 
el, îi vedeam măreţia, îl iubeam mai mult şi-i doream binele. Cu 
cât eram mai aproape de Teba, mai plin de viaţă mi se părea tot 
ce-mi aminteam; măreţia lui Akhenaton şi a zeului Aton îmi 
umplea inima şi-i punea în umbră pe toţi ceilalţi zei şi pe Amon. 

In timpul acelei călătorii spre Teba, mi-am amintit de teama 
pe care Amon o strecurase în inima oamenilor Egiptului, 
înăbuşindu-le setea de cunoaştere şi împiedicându-i să se 
încumete să-şi pună întrebarea „de ce?”. Mi-am amintit şi de 
zeul mort ai Cretei, care plutea în smârcul de la malul mării, ale 


cărui victime erau învăţate să danseze în faţa taurilor, ca să-l 
distreze pe un monstru. Toate aceste amintiri sporeau în mine 
ura faţă de vechii zei; lumina şi puritatea lui Aton erau orbitoare, 
Aton nu putea fi comparat cu nici un zeu, fiindcă el elibera omul 
de teamă, Aton era totul, atât ceea ce era în mine, cât şi ceea 
ce era în afara mea. Aton era un zeu care trăia, trăia în natură, 
mă ajuta să respir, ploaia de raze solare încălzea pământul care 
înflorea. Dar Aton era clar în inima mea doar atunci când eram 
departe de faraonul Akhenaton; eu unul trăisem atâta vreme 
lângă el, îl cunoşteam prea bine, dar, era ceva imposibil pentru 
un om să trăiască alături de el; fiecare om vrea ca inima lui să 
fie liberă, el îl înăbuşea pe fiecare dintre cei aflaţi în preajma lui 
vorbindu-i numai despre Aton şi-l făcea, până la urmă, să ajungă 
să-l deteste pe Aton. Dacă numai din teamă îl slujeşte şi îl adoră 
cineva pe Aton, atunci pentru el, mai bun este Amon, care este 
personificarea fricii. 

Am înţeles toate acestea pe când călătoream în susul Nilului. 
Cerul era de un albastru strălucitor în razele soarelui şi 
pământul plin de flori. Nimic nu limpezeşte spiritul unui om mai 
bine decât un drum lung în timpul căruia nu trebuie să se ocupe 
de nimic, drum cate-l desparte de obişnuitul plictisitor al fiecărei 
zile, în care este singur. Mă gândeam la mine însumi şi îmi era 
jenă de mine, fiindcă bogăţia şi fastul în care trăiam în Oraşul 
Orizontului lui Aton mă îmbuibaseră, iar drumul în Siria mă 
făcuse orgolios şi vanitatea mea nu mai avea margini, eram 
sigur cum ar trebui să fie guvernate regatele lumii, cum poate fi 
condusă lumea, iar societatea trimisului special al Babilonului 
mă antrenase să cred că gust din înţelepciunea lumii, dar vălul 
mi s-a dat la o parte de pe ochi, înţelepciunea mea, 
înţelepciunea Babilonului erau pământeşti şi, ca orice lucru care 
este pământesc, erau limitate. 

Ei, preoţii Babilonului, nu pot citi în ficatul berbecului 
divinitatea din oameni, ei pot desluşi de acolo doar faptele 
oamenilor, norocul lor, căsătoria lor, numărul de copii pe care 
urmează să-i aibă, crimele lor; inima omenească nu o pot 
cunoaşte. lar după stelele care se învârt pe bolta cerului, ei pot 
prevesti ploile abundente şi revărsările apelor, domniile regilor, 
înflorirea şi prăbuşirea regatelor, dar divinitatea din oameni nu o 
pot citi în stele, fiindcă măiestria lor este omenească, nu divină. 


Mi-am plecat capul cu umilinţă, m-am închinat în faţa 
divinității care trăia în mine şi în fiecare fiinţă umană pe care 
faraonul Akhenaton o numise Aton. Tot el anunţase că Aton este 
unicul zeu, dar eu nu aveam măiestria şi curajul faraonului, de 
aceea mi-am plecat capul în faţa inimii mele insondabile şi am 
simţit că zeii sunt tot atât de mulţi cât de multe inimi de oameni 
sunt în lume. Cu toate acestea, sunt oameni care nu-şi întâlnesc 
până la moarte partea divină din inima lor. Această parte divină, 
acest zeu, nu este numai cunoaştere şi înţelegere, este mult 
mai mult. 

De fapt, credeam ceea ce doream să cred şi îmi desfătam 
inima cu gândurile acestea, care făceau să mă simt mai bun 
decât alţi oameni. Şi-mi spuneam că, dacă sunt sincer şi doresc 
să trăiesc pentru adevăr, trebuie să-mi simt inima bună, mai 
bună chiar decât a faraonului Akhenaton; în fond, nu am dorit 
răul nici unui om şi nu am impus nimănui credinţa mea, iar în 
tinereţe am vindecat chiar şi oameni săraci, fără să aştept nici o 
răsplată de la ei. 

Navigam spre Teba şi meditam în fiecare noapte la amurgul 
lumii, iar ziua vedeam cu ochii mei consecinţele doctrinei lui 
Aton asupra pământenilor Egiptului. Deşi era cea mai bună 
perioadă pentru semănat, câmpurile Egiptului se odihneau 
năpădite de buruieni şi de mărăcini, canalele de irigație erau 
încă pline de mâlul depus de la revărsarea Nilului şi nimeni nu 
se ostenea să le curețe. 

Inimile oamenilor erau încă dominate de Amon, care-i 
blestemase, se pare, pe coloni, care blestemase şi câmpurile 
faraonului; sclavii şi ţăranii părăsiseră câmpurile şi se 
ascundeau în oraşe de teama blestemului lui Amon; doar câţiva 
coloni într-o stare de mizerie jalnică mai trăiau încă în colibele 
lor de chirpici, descurajaţi şi speriaţi. Am vorbit cu unii dintre ei 
şi i-am întrebat: 

Oameni fără minte, de ce nu curăţaţi câmpul de buruieni şi 
nu semănaţi? Oare nu vă este teamă că veţi muri de foame la 
iarnă? 

Ei s-au uitat cu ură la veşmintele mele din in regal şi au spus: 

Oare ce rost mai are să semănăm, dacă pâinea pe care o 
vom face din grăunţele de pe aceste câmpuri va fi blestemată şi 
ne va otrăvi? Deja, copiii noştri au murit din cauza grâului pătat 
cu sânge, pe care l-am recoltat anul trecut. 


Atât de departe de realitate era viaţa în Oraşul Orizontului lui 
Aton, din moment ce abia atunci am auzit pentru prima oară 
despre copiii care mureau din cauza grâului mănat. Despre o 
astfel de boală încă nu mai auzisem. Se transmitea de la un 
copil la altul, copiilor li se umfla mai întâi pântecele, apoi ei 
mureau în chinuri cumplite şi nici medicii, nici vrăjitorii nu-i 
puteau ajuta, deşi ţăranii aveau încredere în ei, mai ales în 
vrăjitori. Totuşi, mi-am spus eu, această boală nu putea avea 
nici o legătură cu grâul, cât de mănat ar fi fost să fie acel grâu, 
tot din apa de pe urma inundaţiilor trebuie să fie germenele 
acelei boli, ca şi în cazul altor boli, care se dezvoltă în special 
iarna: ceea ce era cel mai ciudat era că boala îi lovea doar pe 
copii. Dar văzându-i pe acei oameni care nu se încumetau să-şi 
însămânţeze câmpul şi preferau să moară de foame, m-am 
gândit că o boală şi mai ciudată li se strecurase în inimă. Nici 
măcar nu-l mai acuzau pe faraonul Akhenaton pentru necazul 
lor, îl învinuiau pe Amon, care le otrăvise viaţa şi câmpul şi 
spuneau că moartea ar fi mai bună pentru ei decât viaţa. 

In acea călătorie spre Teba am văzut cu ochii mei şi câmpuri 
roditoare, unde mâlul din şanţurile de irigație se curăța de zor, 
unde se ara şi se semăna; am mai văzut sclavi care îşi 
blestemau stăpânii şi slujitori asudaţi care bombăneau din cauza 
loviturilor primite pe spinare. În inima mea, nici aceste 
nemulțumiri nu erau mai bune decât nemulţumirea oamenilor 
de pe pământurile neroditoare şi pline de spini ale lui Aton. 

Nerăbdarea de a mă vedea cât mai repede în Teba m-a 
îndemnat să-i zoresc şi mai mult pe vâăslaşi, iar ei, gâfâind şi 
plini de transpiraţie, mi-au arătat mâinile lor pline de răni şi de 
băşici, fiindcă, de fapt, îi zorisem tot drumul. Le-am dăruit 
argint, ca să mai uite de dureri, şi bere, ca să-şi mai răcorească 
gâturile, fiindcă am vrut să fiu bun, dar i-am auzit pe când 
discutau între ei şi ei spuneau: 

Oare de ce vâslim noi pentru acest bărbat gras ca un porc, 
când, aşa cum el însuşi afirmă, toţi oamenii sunt egali în faţa 
zeului lui? Să vâslească şi el măcar o dată şi să guste şi el din 
această bucurie a noastră. Usca-i-s-ar gâtul şi să i se umfle 
mâinile, abia după aceea să încerce pe el însuşi dacă se va 
vindeca doar cu o gură de bere şi cu un bănuţ de argint. 

Băţul care era alături de mine mă îndemna stăruitor să-i 
lovesc pentru obrăznicia lor, dar inima mea era plină de 


înţelegere pentru fiecare om, fiindcă eram în drum spre Teba. 
M-am gândit la vorbele lor şi am simţit că ei au dreptate, am 
coborât lângă ei şi le-am spus: 

Daţi-mi şi mie o vâslă. 

M-am apucat şi eu să vâslesc, dar nu era deloc uşor şi 
mâinile mele fine s-au umplut imediat de băşici, care au început 
să crape, aveam nişte dureri cumplite şi nişte usturimi care-mi 
mergeau până-n suflet, mă durea spinarea şi toate încheieturile 
îmi scârţâiau, aveam impresia că fie are să mi se rupă şira 
spinării, fie că nu voi mai putea respira. Dar i-am spus inimii 
mele: „Doar n-ai de gând să abandonezi această muncă şi să te 
faci de râs în faţa vâslaşilor? Ei simt aceleaşi dureri, poate că şi 
mai mari, în fiecare zi. Îndură până la capăt sudoarea neplăcută 
de pe trup şi mâinile-ţi însângerate, ca să ştii şi tu ce înseamnă 
viaţa de vâslaş! Tu însuţi, Sinuhe, ai cerut odată o cupă plină!” 

De aceea, am vâslit până mi-am pierdut cunoştinţa şi 
servitorii mei m-au dus pe covoarele moi din cabină. 

lar a doua zi am vâslit din nou şi mâinile mele erau ca o 
rană, dar nici un văslaş nu a mai râs de mine. Ei mi-au spus: 

Tu eşti stăpânul nostru şi noi suntem sclavii tăi. Nu mai vâsli, 
fiindcă altfel toate regulile stabilite de zei se vor schimba şi 
podelele vor deveni acoperişuri şi oamenii vor umbla cu 
picioarele în sus. Încetează să mai vâsleşti, bunul nostru stăpân 
Sinuhe, fiindcă îţi vei pierde cunoştinţa ca ieri. Există o ordine în 
toate şi fiecare om este la locul lui, unde zeii l-au pus; locul tău 
nu este pe această barcă a vâslaşilor. 

Numai că eu m-am încăpățânat şi am vâslit până la Teba 
alături de ei, am mâncat aceeaşi pâine ca şi ei, am băut berea 
lor acră şi slabă şi de la o zi la alta am vâslit mai bine şi de la o 
zi la alfa am slăbit şi m-am bucurat mai mult de viaţă. Dar 
servitorii mei erau neliniştiţi pentru mine şi murmurau între ei: 

Un scorpion trebuie să-l fi înţepat pe stăpânul nostru sau 
poate că el a înnebunit, fiindcă toţi înnebunesc în Oraşul 
Orizontului lui Aton, se pare că nebunia-i contagioasă. Dar n-are 
de ce să ne fie frică că ne molipsim noi de la el, pentru că cornul 
lui Amon, pe care-l avem ca talisman sub veşminte, ne va 
proteja. 

Nu, nu eram nebun şi niciodată după aceea nu am mai vâslit, 
fiindcă meseria de vâslaş era prea obositoare pentru mine. 


Aşa am ajuns la Teba şi încă de departe, vântul a purtat 
înspre noi mirosul Tebei. Pentru cine s-a născut în Teba, în toată 
lumea nu există un miros mai plăcut decât mirosul Tebei, în 
nările lui, mirosul Tebei este mai aromat decât mirtul. Servitorii 
m-au spălat şi mi-au uns mâinile cu uleiuri fine şi, pe când mă 
îmbrăcau cu veşmintele mele de nobil, au văzut că ele sunt largi 
de mine, fiindcă pântecele meu se subţiase de la vâslii, şi au 
bombănit nemulţumiţi, fiindcă trebuiau să-mi coase pânza care- 
mi înfăşură coapsele ca să nu cadă de pe mine. Şi ei au început 
să se tânguiască: 

Vai, stăpânul nostru este bolnav! Şi-a pierdut frumuseţea de 
burtă, au să râdă acum de noi toţi slujitorii altor nobili. Oare 
cine-a mai văzut nobil nepântecos? 

Dar eu am râs cu poftă de ei şi i-am trimis la fosta casă a 
turnătorului de aramă să o anunţe pe Muti că am sosit în Teba. 
Vâslaşilor le-am dat argint, chiar şi aur le-am dat şi le-am spus: 

Pe Aton, mergeţi, mâncaţi, umpleţi-vă burţile, veseliţi-vă 
inimile cu bere dulce şi distraţi-vă cu frumoasele fete din Teba, 
Aton este cel care împarte fericire fiecărui om, el iubeşte 
plăcerile simple şi îi iubeşte mai mult pe cei săraci, fiindcă 
bucuria celor săraci este mai sinceră decât a celor bogaţi. 

Dar, la vorbele mele, vâslaşii s-au întristat şi, frecându-şi 
tălpile de puntea corăbiei şi zornăind argintul şi aurul în mâini, 
mi-au spus: 

Noi nu vrem să te jignim, stăpâne, dar nu cumva aurul şi 
argintul ăsta o fi blestemat, din moment ce ne vorbeşti despre 
Aton? Nu-l putem primi, fiindcă deja el ne arde mâinile şi oricine 
ştie că se va schimba în mâl între degetele noastre. 

Ei nu mi s-ar fi adresat aşa niciodată dacă nu aş fi vâslit 
alături de ei, au făcut-o fiindcă aveau încredere în mine. l-am 
liniştit şi le-am spus: 

Grăbiţi-vă şi mergeţi să schimbaţi aurul şi argintul vostru pe 
bere şi n-aveţi nici o teamă că el se va transforma in mâl. Fiţi 
liniştii, argintul şi aurul meu nu este blestemat, este argint şi 
aur vechi, este marcat, în el nu este amestecat cuprul din Oraşul 
Orizontului lui Aton. Dar nu mă pot abţine să nu vă spun că 
sunteţi nişte proşti, dacă vă este frică de Aton, fiindcă Aton nu-i 
zeul care să înspăimânte pe cineva. 

Ei mi-au spus: 


Nu ne este nouă teamă de Aton, cine oare s-ar putea teme 
de un zeu neputincios? Ştii prea bine de cine ne este nouă 
teamă, stăpâne, chiar dacă nu îndrăznim să-i rostim numele, 
fiindcă faraonul a interzis să se rostească numele acestui zeu. 

Nu mai aveam răbdare şi nici poftă să mai discut cu ei, aşa 
că ne-am despărţit şi ei au plecat în port, ţopăind, râzând şi 
fredonând o melodie marinărească. Şi mie îmi venea să ţopăi, să 
râd şi să cânt, dar nu era de demnitatea mea să o fac, aşa că m- 
am abținut şi am luat o litieră, care m-a dus direct până la 
„Coada crocodilului”. Acolo am întâlnit-o pe Merit, după atâta 
vreme de când nu o mai văzusem; era parcă şi mai frumoasă ca 
înainte. Dar trebuie să recunosc că dragostea amăgeşte ochii 
oamenilor, ca toate pasiunile, de altfel. Merit nu mai era atât de 
tânără, dar frumuseţea ei era ca o vară roditoare, îmi era 
prietenă şi în toată lumea eu nu aveam pe altcineva care să fie 
mai apropiat de mine. Când m-a văzut, ea s-a înclinat adânc în 
faţa mea şi şi-a ridicat braţele, apoi s-a apropiat, mi-a atins 
umărul şi buzele şi mi-a spus zâmbind: 

Sinuhe, Sinuhe, oare ce ţi s-a întâmplat de-ţi sunt ochii atât 
de limpezi? O, zei, ţi-ai pierdut burta pe drum ! 

l-am răspuns: 

Merit, frumoasa mea, ochii mi s-au limpezit de-atâta dor, 
ochii mei ard de dragoste, cât despre burdihan, l-am lăsat 
duşmanilor, nu se cădea să-l port cu mine, fiindcă mă împiedica 
să alerg spre tine, dragostea mea! 

Ea şi-a şters ochii plini de lacrimi şi mi-a spus: 

O, Sinuhe, ce plăcute sunt vorbele mincinoase pentru o 
femeie care este singură, când florile primăverii ei s-au veştejit. 
Dar tu îmi aduci înapoi primăvara de altădată şi-mi place să cred 
în poveştile tale, dragul meu prieten ! 

Nu vreau să povestesc mai mult despre întâlnirea noastră de 
atunci. 

L-am regăsit pe Kaptah, care avea un burdihan mai mare ca 
niciodată şi era împodobit cu tot felul de bijuterii şi de inele, 
care atârnau pe gâtul, pieptul, braţele şi picioarele lui, ochiul lui 
orb era acoperit cu o placă din aur, pe care erau fixate pietre 
preţioase. Când m-a văzut, el a început să plângă de bucurie şi 
mi-a spus: 

Binecuvântată fie această zi, în care stăpânul meu a ajuns 
acasă! 


El m-a condus într-o cameră separată şi ne-am aşezat pe 
nişte covoare foarte moi, iar Merit ne-a servit cu tot ce era mai 
bun la „Coada crocodilului” şi m-am simţit minunat împreună cu 
Kaptah. Apoi, el mi-a povestit, în detaliu, despre averea mea şi 
mi-a spus: 

O, stăpânul meu, Sinuhe! Tu eşti cel mai înţelept dintre toţi 
oamenii, fiindcă eşti mai şmecher decât toţi negustorii de grâu 
din Egipt, pe care, până acum, nimeni nu i-a înşelat atât de bine 
cum i-ai înşelat tu în ultima primăvară, sau poate că greşesc şi 
că este doar meritul scarabeului nostru. După cum îţi aminteşti, 
tu mi-ai poruncit să le distribui tot grâul colonilor, ca să-l 
semene şi să pretind înapoi doar măsură pentru măsură, că mi- 
am făcut atunci atâta sânge rău şi am crezut că eşti nebun şi 
aveam, cel puţin aparent, dreptate. Afla că, mulţumită abilității 
tale, acum eşti o dată şi jumătate mai bogat decât înainte şi eu 
nici nu mai pot ţine minte care sunt bogăţiile tale şi sunt sătul 
până peste cap de perceptorii faraonului, care-mi otrăvesc zilele 
cu impozitele, pe care, cu lăcomia şi cu obrăznicia lor fără 
margini, nu se sfiesc să le tot crească. Preţul grâului a scăzut 
imediat după ce negustorii de grâu au aflat de grâul distribuit 
colonilor, iar când s-a răspândit şi vestea că a fost încheiată 
pacea cu Siria, a scăzut încă şi mai mult ca înainte, aşa că toţi 
au vrut să-l vândă cat mai repede, ca să scape de învoielile 
încheiate, de aceea negustorii de grâu au ieşit în pierdere, unii 
chiar s-au ruinat. Atunci am cumpărat eu grâu, când a fost 
preţul cel mai mic, şi am cumpărat şi o cantitate imensă de grâu 
încă înainte de a fi recoltat. lar toamna, am primit înapoi grâul 
de la coloni, măsură pentru măsură, pe care l-am distribuit 
conform poruncii tale, aşa că am recuperat tot şi-ţi pot spune 
ţie, stăpâne, cu toată încrederea, că este o minciună tot ceea ce 
se spune despre grâul mănat al colonilor, este grâu ca tot grâul 
si nu are nici un cusur. Ceea ce cred eu este că preoţii Lui Amon 
şi fanaticii lui credincioşi au stropit cu sânge grâul colonilor, de 
aceea grâul a început să se strice şi să miroasă. Despre acest 
lucru este periculos să vorbeşti, de aceea nu m-am încumetat să 
spun nimănui nimic, mai ales că nimeni altul, în afară de tine, nu 
m-ar crede. Toată lumea parc-a-nnebunit de este convinsă că 
grâul colonilor este blestemat şi că pâinea lor este o pâine 
blestemată. Este, de altfel, un avantaj pentru tine că oamenii 
cred aşa. 


La iarnă, încă va mai creşte preţul grâului, preotul Ay a 
ordonat să fie încărcate corăbii cu grâu pentru Siria, ca acum, 
după încheierea păcii, pe pieţele din Siria, grâul Egiptului să ia 
locul grâului din Babilon. De aceea preţul grâului a crescut, 
niciodată nu a fost atât de scump grâul în Egipt, câştigul nostru 
este enorm şi încă şi mai mare va fi dacă vom păstra grâul în 
hambare. La toamnă va veni foametea în Egipt, câmpurile 
colonilor nu sunt cultivate, sclavii au fugit de pe câmpurile 
faraonului şi ţăranii îşi vor ascunde recoltele, ca să nu fie 
rechiziţionate pentru Siria. De aceea, îţi ridic în slăvi marea ta 
isteţime, se pare că eşti mai dibaci decât mine, chiar dacă 
bănuiam că eşti nebun. 

Kaptah era copleşit de entuziasm şi a continuat: 

Binecuvântate fie aceste vremuri, care fac ca bogaţii să 
ajungă şi mai bogaţi, aproape împotriva voinţei lor! Chiar şi 
negustorii de cereale se vor bucura până la urmă şi o vor ţine 
într-o petrecere de dimineaţă până seara şi de seara până 
dimineaţa şi vinul se va revărsa în valuri, fiindcă oricine va 
cumpăra grâu se va îmbogăţi. Într-adevăr, aceste vremuri sunt 
minunate, deja se usucă şi apele, iar argintul şi aurul nu mai au 
loc în lăzi. Află, stăpâne, că am câştigat aur şi de pe urma 
oalelor goale la fel de bine ca şi de pe urma grâului, nu-s vorbe 
de nebun aceste vorbe, este adevărat, deşi nu ştiu dacă mă 
crezi. Prin tot Egiptul umblă nişte nebuni care cumpără oale şi 
ulcele goale, nu are importanţă dacă sunt ele noi sau vechi, iar 
producătorii de vin şi de bere îşi rup şi hainele de pe ei de 
supărare, fiindcă nu mai găsesc oale şi amfore de nici un fel. |ţi 
spun, sunt nişte vremuri grozave şi unii oameni se îmbogăţesc 
din nimic; aşa se face că, aflând eu despre povestea cu oalele, 
am trimis sclavii mei să cumpere sute de oale din Teba la 
preţuri de nimic şi mulţi oameni le-au dat chiar pe degeaba 
oalele pe care nu le foloseau şi care se-mpuţeau în curţile lor. 
Dacă-ţi voi spune că deja am vândut de o mie de ori o mie de 
oale goale, poate că mint, dar nici prea mult nu mint. De altfel, 
nici n-ar avea rost să mint, fiindcă adevărul despre aceste oale 
este mai de necrezut decât orice minciună. 

Oare cinei atât de nebun încât să cumpere oale goale? l-am 
întrebat eu. 

Kaptah a clipit cu şiretenie din ochi şi mi-a spus: 


Cei care cumpără pretind că în Egiptul de Jos se conservă 
după o metodă nouă peştele în apă sărată, dar eu nu m-am 
lăsat până nu am aflat care este adevărul. Aceste oale sunt 
transportate în Siria. Cea mai mare parte sunt trimise la Tanis şi 
caravanele le cară de acolo în Siria; şi din Gaza sunt duse oale 
în Siria, dar ce fac sirienii cu oalele goale, nimeni nu poate 
spune, deşi printre cei pe care i-am întrebat erau şi bărbaţi 
înţelepţi. 

Această poveste a lui Kaptah era foarte ciudată, dar am 
renunţat să-mi sparg capul ca să-i aflu tâlcul, fiindcă afacerea cu 
grâul mi se părea mai importantă. Când Kaptah şi-a terminat 
expunerea, i-am spus: 

— Vinde tot ce ai, dacă este nevoie, şi cumpără cereale cât 
poţi de multe, nu are importanţă la ce preţ. Dar nu cumpăra 
grâu pe care nu l-ai văzut cu ochii tăi şi pe care nu l-ai încercat 
cu degetele tale. Vezi ce poţi cumpăra chiar şi din grâul pregătit 
pentru a fi trimis în Siria; chiar dacă faraonul doreşte acest 
lucru, Siria va primi şi aşa încă destul grâu din Babilon. Într- 
adevăr, la toamnă va fi foamete în ţara Kemi, fie ei blestemaţi 
acei negustori care vând grâul în Siria ca să se ia la întrecere cu 
Babilonul! 

Aceste vorbe l-au determinat pe Kaptah să-mi laude clin nou 
înţelepciunea şi el a spus: 

— Ai dreptate, stăpâne, tu vei fi cel mai bogat om din Egipt 
când acest târg se va încheia cu bine. Cred că se poate şi din 
grâul deja vândut, dar nu o voi putea face la un preţ de bun 
cămătar. Dar află că cel pe care l-ai blestemat nu-i altul decât 
preotul Ay, care vinde grâul faraonului în Siria la preţuri mai mici 
ca înainte de a se încheia pacea şi-i o prostie să vinzi atât de 
mult grâu în Siria, nu va mai avea nevoie mulţi ani Siria de alt 
grâu. El a făcut acest lucru fiindcă Siria a plătit imediat grâul şi 
el avea nevoie de aur, a fost nevoie de mult aur pentru 
sărbătoarea de treizeci de ani. Nu mai vând ei înapoi acel grâu 
sirienii, ei sunt cei mai straşnici negustori şi bănuiesc că pentru 
a-l vinde în Egipt vor aştepta timpul să-l dea pe greutatea lui în 
aur. Abia atunci l-ar revinde, ca să capete pe el tot aurul 
Egiptului; noi nu putem aduna atâta aur, tu şi cu mine, stăpâne, 
ca să cumpărăm grâul deja vândut. 

Dar am uitat imediat şi de grâu, şi de lipsurile care 
amenințau Egiptul şi de viitorul care avea să acopere cu 


întuneric strălucirea Oraşul Orizontului lui Aton în ziua hotărâtă 
de zei, fiindcă m-am uitat în ochii lui Merit şi inima mea nu se 
mai sătura de frumuseţea ei, ea era ca vinul din gura mea şi ca 
parfumul din părul meu. După ce Kaptah a plecat, ea şi-a întins 
aşternutul ei şi nu am ezitat să o numesc sora mea, deşi mă 
îndoisem că mă voi mai putea adresa unei femei cu aceste 
vorbe după toată patima şi suferinţele tinereţii mele. Prietenia 
lui Merit a fost pentru mine ca pâinea, care te face şi mai 
flămând pe măsură ce o mănânci, ca vinul bun, care te face şi 
mai însetat pe măsură ce-l sorbi, atingerea buzelor ei mă îmbăta 
mai mult decât oricare vin de pe dealurile şi din porturile lumii. 
Dar după ce mi-am săturat foamea şi setea de ea, i-am vorbit 
sincer şi fără nici o teamă. Inima ei nu s-a deschis pentru mine 
şi a păstrat secretul ei, nu bănuiam atunci acest lucru, dar, într- 
adevăr, aşa fusese scris în stele încă dinainte de a mă fi născut, 
de aceea nu vreau ca amintirea ei să fie umbrită de această 
neîncredere pe care ea a avut-o faţă de mine. 

Eram îmbătat de dragostea ei şi îmi simţeam bărbăţia mai 
viguroasă decât în tinereţe. Tinereţea este înșelătoare şi 
dragostea ei este plină de o durere necunoscută, bărbatul tânăr 
nici nu-şi cunoaşte bine puterea şi începe s-o aprecieze abia 
când de la un an la altul începe să se diminueze, atunci când se 
apropie bătrâneţea. Acum, când sunt bătrân, slăvesc, totuşi, 
bărbăţia tinereţii şi poate că foamea este mai bună decât 
saţietatea, poate că setea îl face pe un om mai înţelept decât 
vinul. 

În orice caz, afirm că în acea perioadă când am fost în Teba 
m-am simţit mai viguros decât în tinereţe, dar cine ştie, poate 
că era o iluzie şi din cauza acestei iluzii, în faţa ochilor mei totul 
era mai frumos şi nu doream nimănui răul, dimpotrivă, aş fi dorit 
ca toţi oamenii să fie fericiţi. Alături de Merit nu mă mai 
simţeam străin, braţele ei erau casa mea şi buzele ei îmi 
alungau singurătatea. Nu a fost decât un miraj trecător, pe care 
trebuia să-l cunosc ca măsura fericirii mele să fie plină odată. 

La „Coada crocodilului” l-am revăzut pe micuțul Thot, care 
mi-a încălzit inima când a sărit în braţele mele, mi-a înconjurat 
mâinile cu mânuţele lui şi mi-a spus „tată”, am fost emoţionat 
că el şi-a adus aminte de mine. Merit îmi povestise că mama lui 
Thot murise şi că ea îl adoptase, fiindcă ea îl ţinuse în braţe 
atunci când fusese circumcis şi, după cum era obiceiul, prin 


acest gest se angajase să-i supravegheze educaţia, în cazul în 
care părinţii lui nu o mai pot face. Thot devenise repede 
favoritul clienţilor de la „Coada crocodilului”. Ei îi dăruiau 
dulciuri şi jucării ca să fie pe placul lui Merit. Dar şi mie îmi era 
drag Thot, de aceea, cât am stat atunci în Teba, l-am luat cu 
mine la fosta casă a turnătorului de aramă şi Muti s-a bucurat 
mult când l-a văzut. Când îl priveam cum se joacă lângă sicomor 
sau cum se hârjoneşte cu copiii de pe stradă, îmi aminteam de 
copilăria mea şi eram puţin invidios pe micuțul Thot. El rămânea 
şi noaptea în casa mea şi, ca să mă distrez, începusem să-l învăţ 
să citească, chiar dacă încă nu avea vârsta pentru a merge la 
şcoală. Când am văzut că este un băiat atât de inteligent şi 
poate învăţa repede imaginile şi semnele, m-am hotărât să-l 
înscriu la cea mai bună şcoală din Teba, aceea pentru copiii 
nobililor, şi pe Merit a bucurat-o mult hotărârea mea. Muti nu 
mai prididea de copt prăjituri cu miere şi-i făcea plăcere să-i 
spună poveşti, ea era fericită fiindcă în casă era un băiat fără 
mamă. O stăpână ar fi deranjat-o şi poate că i-ar fi turnat şi apă 
clocotită peste picioare, aşa cum fac toate femeile când se 
ceartă cu bărbaţii lor. 

Aş fi putut fi şi eu fericit, dar Teba fierbea de nelinişte în 
acea vreme şi nu puteam închide ochii ca să nu văd ce se 
petrece în jurul meu. Nu era zi în care să nu se fi întâmplat vreo 
încăierare pe stradă şi în pieţe, oamenii se băteau până la sânge 
şi-şi zdrobeau capetele după dispute aprinse despre Amon şi 
Aton. Gărzile faraonului aveau de lucru, nu glumă şi nici 
judecătorii nu stăteau degeaba. In fiecare săptămână, legaţi cu 
frânghii, erau aduşi în port bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, care 
erau duşi pe câmpurile blestemate ale faraonului, la carierele de 
piatră sau la minele de cupru din cauza lui Amon. Dar ei nu erau 
huiduiţi de mulţime ca sclavii sau criminalii, lumea îi aclama şi 
arunca flori spre ei fără să se sinchisească de gardieni. Ei îşi 
ridicau mâinile legate şi spuneau: „Ne vom întoarce”. Unii dintre 
bărbaţi îşi agitau ameninţător mâinile legate şi urlau: „Sigur ne 
vom întoarce repede să bem sângele lui Aton”. Nu se încumetau 
gardienii să intervină; din cauza gloatei se mulţumeau doar să-i 
împingă cu ciomegele spre corăbiile care urmau să-i poarte în 
josul fluviului. 

Neînţelegerile domneau în toată Teba, fiii se despărţeau de 
tatăl lor şi femeile de bărbatul lor din cauza lui Aton. Şi, la fel 


cum credincioşii lui Aton purtau crucea vieţii pe veşminte sau la 
gât, credincioşii lui Amon purtau cornul lui Amon ca să se 
recunoască unii pe alţii, nu avea de ce să-i prigonească nimeni, 
fiindcă cornul, din toate timpurile, împodobise veşmintele sau 
era purtat ca o bijuterie. Dar de ce îşi vor fi ales cornul ca simbol 
al apartenenţei lor la credinţa lui Amon, nu ştiu. Poate că acest 
corn de berbec era cornul lui Amon, dar şi alte numeroase nume 
divine ale lui Amon se scriau la fel ca şi cuvântul „corn”. Preoţii 
au ales acest nume uitat pentru a-i da un simbol concret 
poporului. In orice caz, purtătorii cornului răsturnau coşurile 
pline de peşte ale vânzătorilor, sfărâmau zăvoarele de la 
obloanele ferestrelor şi-i snopeau în bătaie pe cei care nu le 
împărtăşeau credinţa, strigându-le: 

Impungem cu coarnele şi pe Atonul vostru tot cu coarnele îl 
vom crăpa! 

Dar credincioşii lui Aton începuseră să poarte sub pânza ce le 
înfăşură şoldurile pumnale care aveau forma crucii vieţii. Cu 
acele pumnale ei se grozăveau şi urlau la adversari: 

Cu siguranţă, crucile noastre sunt mai ascuţite decât 
coarnele şi în loviturile crucii vieţii veţi obţine viaţa eternă. 

Era un adevăr, de la astfel de lovituri mortale ale crucii vieţii, 
ajungeau mulţi în Casa Morţii să fie îmbălsămaţi pentru 
eternitate. Gardienii nu-i împiedicau, dimpotrivă, îi protejau, 
chiar şi atunci când atacau în grup pe un purtător al cornului 
care era singur, şi pe care îl omorau, îi sfâşiau pânza cu care era 
înfăşurat lăsându-i trupul gol să putrezească pe stradă. 

În Teba, puterea lui Aton crescuse mult în ultimul an, nu 
înţelegeam cum de era cu putinţă. Mulţi dintre coloni se 
întorseseră în Teba mai săraci decât fuseseră mai înainte, dar în 
amărăciunea lor, ei încă mai sperau în Aton; ei au fost aceia 
care au început să-i învinuiască pe preoţii lui Amon că le-au 
otrăvit culturile şi pe nobili că au dat ordin să le astupe canalele 
de irigație şi că au împins cirezile lor de vite să le strice culturile. 
De asemenea, mulţi dintre aceia care învăţaseră noua scriere ia 
şcolile lui Aton erau de partea lui Aton, fiindcă erau tineri şi 
tinerii s-au împotrivit dintotdeauna concepţiilor oamenilor 
bătrâni. lar sclavii şi hamalii din port îşi spuneau: 

Viaţa noastră este de două ori mai grea ca înainte, aşa că nu 
mai avem ce pierde. Este de preferat Aton, fiindcă în faţa lui nu 
mai există o aşa de mare diferenţă între sclavi şi oamenii liberi, 


între slujitori şi stăpâni, pe când în faţa lui Amon, noi suntem 
aceia care trebuie să plătim pentru toate. 

Dar cei mai pătimaşi susţinători ai lui Aton erau jefuitorii de 
morminte şi denunţătorii, care se îmbogăţiseră şi se temeau de 
răzbunare. Erau de partea lui Aton şi toţi aceia care îşi câştigau 
pâinea muncind pentru Aton sau care voiau să fie agreaţi de 
faraon. 

Cât despre oamenii liniştiţi şi respectabili, ei erau sătui de 
toată această dispută şi nu mai credeau în nici un zeu, ei se 
limitau să constate cu tristeţe: 

— Tot aia-i dacă-i Amon sau Aton. Singurul lucru pe care îl 
dorim este să fim lăsaţi să muncim în pace şi să putem avea tot 
ceea ce ne trebuie ca să trăim, dar ei ne sfâşie şi dintr-o parte, 
şi dintr-alta, că nici nu mai ştim dacă stăm pe picioare sau în 
cap. 

In acele timpuri, cei mai nefericiţi erau oamenii care-şi 
păstrau demnitatea şi nu erau interesaţi de credinţa altuia. Ei 
erau asaltaţi din toate părţile, ei erau înşelaţi de toată lumea, ei 
erau judecaţi, ei erau învinuiți de laşitate şi de indiferenţă, de 
prostie şi de trădare, până când blestemele îi orbeau şi se 
alăturau şi ei purtătorilor crucii sau cornului, sperând că au ales 
partea mai liniştită. 

Aşa că în toată Teba, crâşmele şi casele de distracţie aveau 
clienţi care purtau fie crucea, fie cornul; era periculos pentru 
cineva care dorea să bea sau să se distreze acolo unde nu-i era 
locul, iar târfele din Teba, care-şi practicau meseria lângă ziduri, 
trebuiau să-şi schimbe crucea sau cornul de la gât după 
exigenţele clientului. Dar, în fiecare seară, atât purtătorii crucii, 
cât şi cei ai cornului ieşeau beţi din cârciumi şi bordeluri, 
străbăteau străzile, stingeau torţe, spărgeau zăvoarele uşilor şi 
obloanelor de la ferestrele caselor şi se încăierau cu adversarii, 
n-aş putea spune că unii erau mai buni decât alţii, mie îmi era 
scârbă de amândouă categoriile de fanatici. 

Şi „Coada crocodilului” trebuia să-şi aleagă însemnul, dar, 
nici în ruptul capului, Kaptah nu a vrut să pactizeze cu nimeni şi 
a preferat să plătească ambelor părţi cu argint pentru a-şi 
păstra independenţa. Dar ceea ce credeau oamenii despre el nu 
depindea de el şi în fiecare noapte, pe pereţii casei apăreau 
cruci înconjurate de tot felul de desene grosolane. Era normal, 
negustorii de cereale îl urau de moarte, fiindcă distribuise 


seminţe colonilor şi nu l-a ajutat cu nimic nici faptul că în 
registrul de impozite al templului îşi înscrisese cârciuma pe 
numele lui Merit. Se spunea că în cârciuma lui fuseseră 
maltrataţi preoţi ai lui Amon. Oricum, cea mai mare parte dintre 
clienţi erau oameni suspecți, care nu se sfiau să folosească orice 
metodă pentru a se îmbogăţi, şi şefii jefuitorilor de morminte, 
care după ce se înfierbântau cu o coadă de crocodil, treceau în 
camerele separate să negocieze preţurile bijuteriilor şi lucrurilor 
preţioase. Ei erau de partea lui Aton, fiindcă prin Aton se 
îmbogăţiseră, şi-şi justificau cu ipocrizie incursiunile în morminte 
ca fiind făcute în scopul de a distruge numele lui Amon de pe 
pereţi. 

După acea sosire a mea în Teba, prea puţini bolnavi au venit 
să-mi ceară ajutorul şi am observat că oamenii mă evitau şi îşi 
întorceau ochii ca să nu mă vadă. Dar când mă întâlneam 
întâmplător cu cineva şi în preajma noastră nu era nimeni, îmi 
spunea: 

Noi nu avem nimic împotriva ta, Sinuhe, femeile şi copiii 
noştri sunt bolnavi, dar nu putem să-ţi cerem ajutorul, fiindcă 
este blestemată curtea ta şi nu vrem să ne facem duşmani. 

Sau spunea: 

Nu ne temem noi atât de tare de blesteme, fiindcă suntem 
scârbiţi de zei şi de certurile lor, măsura noastră este aproape 
goală şi nici nu mai ştim dacă trăim sau dacă suntem morţi. Dar 
ne temem de purtătorii cornului, fiindcă ei ne-ar sparge uşile 
caselor şi ne-ar lovi copiii când suntem la lucru. Tu însuţi ştii că 
ai vorbit destul de mult despre Aton şi de gâtul tău atârnă 
semnul lui nefericit. 

Le spuneam: 

Nu am de ce să fiu supărat pentru prostia voastră, vă înţeleg 
greutăţile. N-aveţi decât să vă duceţi la Amon, am auzit că 
Amon face tot felul de minuni şi vindecă oameni bolnavi. 

Ei spuneau: 

— Eşti un bărbat curajos, Sinuhe, dacă te încumeţi să rosteşti 
numele lui Amon, fără să-ţi fie teamă de gardieni. Într-adevăr, 
Amon a făcut nişte vindecări miraculoase, numai că vindecările 
au fost pentru scurtă durată şi după aceea, cei bolnavi au avut 
dureri şi mai mari. Am încercat pe pielea noastră aceste 
miracole şi ne este deja teamă de sacrele vindecări pe care 
Amon le face. Preoţii lui Amon ne leagă puterile cu coarnele lor 


şi nu vrem să fim subjugaţi unor coame, vrem să ne trăim liber 
şi fără teamă propria viaţă, să fim lăsaţi să lucrăm liniştiţi. Dar 
n-avem noi parte de aşa ceva. De aceea, iartă-ne, Sinuhe, dacă 
pentru liniştea noastră şi a familiilor noastre, nu avem curajul să 
te salutăm şi să ne plecăm cu respect în faţa ta, aşa cum se 
cade pentru demnitatea ta. 

Doar sclavii şi hamalii din port veneau să le vindec degetele 
sfărâmate în morile de piatră sau umerii şi braţele rănite, 
înţepenite şi scrântite. Ei râdeau răutăcios şi mă întrebau. 

Oare, într-adevăr, în faţa acestui Aton, pe care noi nu-l 
putem înţelege, fiindcă nu are şi el o imagine acolo, în templu, 
ca toţi zeii, bogaţii şi săracii sunt la fel? Este adevărat că el îi va 
elibera pe sclavi? Nu ar fi rău deloc dacă ne-am odihni şi noi la 
umbră în case strălucitoare şi am sorbi vinul din cupe de aur şi 
am da altora porunci să lucreze pentru noi. Ştim că odată, de 
mult, s-a petrecut aşa ceva şi cei bogaţi au fost puşi să lucreze 
în mine, că femeile lor au ajuns să cerşească la colţul străzilor şi 
că aceia care nu avuseseră nimic îşi înmuiau pâinea în vin şi se 
odihneau noaptea sub acoperişuri de aur. Dacă aşa ceva s-a 
întâmplat odată, de ce nu s-ar mai întâmpla? Poate că Aton ne 
va oferi aşa ceva. 

Mă ocupam de degetele lor zdrobite, de braţele şi de 
picioarele lor scrântite, le bandajam rănile şi le spuneam: 

Nu mă întrebaţi pe mine despre astfel de lucruri, fiindcă nu 
ştiu. Doar faraonul Akhenaton are acces la înţelepciunea lui 
Aton, care i-a dezvăluit planurile sale. Dar ştiu că Aton îl aşază 
pe fiecare om la locul lui şi-i dă culoarea pielii lui şi limba lui. 
Sclavi au fost dintotdeauna şi întotdeauna vor exista sclavi, 
altfel nu ar mai fi nimic dacă nu şi-ar face fiecare munca lui. Mi- 
e teamă că vorbele voastră sunt periculoase, gândurile voastre 
sunt necugetate şi nu cred că este bine să le audă şi gardienii. 

Ei spuneau: 

Ne încumetăm să-ţi vorbim deschis ţie, Sinuhe, fiindcă tu eşti 
un om simplu şi puţin cam nebun, care ne vindeci rănile pe 
gratis şi n-ai fi în stare să faci rău nici unei muşte. Dar ne-ai 
tălmăcit greşit vorbele; înţelegem şi noi că oamenii trebuie să 
muncească, dar de ce tocmai noi ne-am născut sclavi şi slujitori, 
iar alţii s-au născut în palate de aur şi beau vinul din cupe de 
aur, acest lucru, nu-l înţelegem. De altfel, nu credem că toată 
această ordine este greşită, doar şacalii îngropaţi în noi ne 


împing să gândim aşa. Poate că odată vom scoate şacalii din 
viziunile lor şi-i vom asmuţi să-i înfulece pe nobili, pe bogătaşi şi 
pe cei care ne lovesc spinările. 

Obrăznicia lor mă uimea, dar în spatele obrăzniciei era şi 
ceva adevăr. Mi-am bătut mult capul ca să găsesc un răspuns 
înţelept pentru întrebările lor, dar toată ştiinţa mea nu era de- 
ajuns pentru a le da un răspuns cumsecade, de aceea, le-am 
spus: 

Omul este sclav dacă el însuşi se simte sclav, dar inima 
fiecărui om este liberă. 

Când au auzit vorbele mele, ei au râs batjocoritor şi au spus: 

Dac-ai fi simţit şi tu mângâierile ciomagului pe spinare, nu ai 
mai fi vorbit astfel. 

Şi încă au mai spus: 

Noi te iubim, Sinuhe, fiindcă eşti un bărbat nebun şi naiv şi 
pentru că ne vindeci bolile, fără să ceri nici o răsplată de la noi. 
Vino în port la noi când va începe vânătoarea de şacali şi te vom 
ascunde într-un târn de papură. Fără nici o îndoială, timpul 
tulbure se apropie, fiindcă măsura noastră este din ce în ce mai 
mică, uleiul a început să se râncezească şi noi nu mai avem 
nimic de pierdut. 

Nimeni nu se încumeta să mă persecute pe mine, fiindcă 
eram medic regal, şi toţi oamenii din port şi din partea săracă a 
oraşului mă cunoşteau şi-mi ştiau faptele. De aceea, cruci şi 
desene obscene nu au fost niciodată pe pereţii casei mele, nici 
hoituri nu au fost aruncate în curtea mea; chiar şi beţivanii care 
urlau numele lui Amon de-a lungul străzilor - spre disperarea 
gărzilor - mi-au ocolit casa. Atât de mare era încă respectul 
oamenilor simpli faţă de însemnele regale, chiar dacă preoţii lui 
Amon Îîmpinseseră mulţimea să creadă că faraonul Akhenaton 
era un faraon fals. 

Dar, într-o zi toridă, micuțul Thot s-a întors de pe stradă plin 
de vânătăi, sângele îi curgea din nas şi avea un dinte rupt: este 
drept că nu era nici un pericol, fiindcă tocmai i se schimbau 
dinţii, dar faţa lui era desfigurată de la lovituri. Deşi era plin de 
sânge, nu-i era deloc frică, dar Muti, disperată, a început să 
plângă de supărare pe când îi spăla faţa. Nu mai putea să-şi 
stăpânească furia şi a urlat: 

Amon sau Aton, lumea a înnebunit; am să-i învăţ eu minte pe 
derbedeii ăştia cum trebuie să se poarte! 


N-am reuşit să o liniştesc şi nici să o opresc. Înarmată cu 
bătătorul de rufe, s-a repezit spre cei cinci băieţi ai 
împletitorului de frânghii din papură, care-l bătuseră pe Thot, 
blestemându-i şi împroşcându-i cu vorbe atât de murdare, că-ţi 
era şi ruşine să le asculţi, şi a început să-i lovească cu furie. Eu 
şi cu Thot priveam uluiţi din poarta casei noastre, iar când au 
apărut mama şi tatăl băieţilor, ea s-a apucat să-i lovească şi pe 
ei, degeaba au încercat să-şi apere capul cu braţele, fiindcă 
sângele a început să le ţâşnească din nas. 

După aceea, s-a întors şi mai răvăşită de mânie, iar când am 
încercat să-i explic că din seminţele urii nu poate răsări decât 
ură, a început să mă lovească şi pe mine cu bătătorul de rufe, 
aşa c-am lăsat-o în pace. Totuşi, mai târziu, ea s-a calmat, a 
umplut un coş cu prăjituri cu miere, a luat cu ea şi o oală de 
bere şi s-a dus la împletitorul de frânghii din papură, a încheiat 
pace cu toată familia şi i-a spus: 

Ai grijă de băieţii tăi, aşa cum eu am grijă de băiatul meu, 
adică de fiul stăpânului meu. Nu se cade ca nişte vecini buni să 
înceapă să se urască din cauza vreunui corn sau vreunei cruci, 
eu îmi dezgolesc fundul în faţa oricărui zeu care-l loveşte pe 
Thot şi acceptă să-i curgă sânge din nas băiatului. 

După această întâmplare, împletitorul de frânghii din papură 
avea un respect nemaipomenit faţă de Muti şi-i aducea daruri de 
sărbători, iar băieţii lui au ajuns să fie cei mai buni prieteni ai lui 
Thot, veneau în bucătăria noastră să mănânce din prăjiturile 
preparate de Muti şi se războiau în mod egal, atât cu coarnele, 
cât şi cu crucile. Thot era lângă ei şi nici Seth n-ar fi putut şti 
sigur dacă el era de partea celor care purtau cornul sau crucea 

Dar inima mea tremura de fiecare dată când el se ducea pe 
stradă să se joace, însă nu-i puteam împiedica să se joace, 
fiindcă el trebuia singur să înveţe să se păzească de rău şi să 
aibă măsura fericirii din copilărie plină. Totuşi, în fiecare zi, îi 
spuneam: „Cuvântul este mai puternic decât pumnul, Thot. 
Ştiinţa este mai puternică decât ignoranţa, crede-mă!” 


Eu nu mai am prea multe de povestit despre acea vreme pe 
care mi-am petrecut-o în Teba, dar mai trag puţin de acele 
timpuri bune, care au fost atunci, fiindcă după aceea, numai 
despre rău şi despre necazuri mai este de povestit. De aceea, 
am să povestesc că, aşa cum îmi poruncise faraonul, eu trebuia 
să merg la palatul de aur, deşi nu-mi făcea nici o plăcere, fiindcă 
mă temeam să nu o întâlnesc pe Mehunefer, şi când totuşi m- 
am dus, m-am strecurat printre gardieni şi printre servitori ca un 
iepure, care fuge de la o tufă la alta de teama vulturilor. 

L-am întâlnit pe preotul Ay, purtătorul sceptrului, el era 
întunecat la faţă. Era neliniştit şi mi-a vorbit cu sinceritate, aşa 
cred. Mi-a spus: 

Sinuhe, totul alunecă din mâinile noastre şi în fiecare zi mă 
tem că mâine va fi mai rău decât astăzi. Încearcă să-l trezeşti pe 
faraon la realitate, dacă poţi, iar dacă este imposibil acest lucru, 
dă-i leacuri sedative, care să-l adoarmă şi să-şi mai uite visele, 
fiindcă fiecare nou ordin al lui este mai smintit decât cele 
dinainte şi eu cred că el nu înţelege ce se întâmplă. Realitatea 
este că gustul puterii este amar în gura mea; acest blestemat 
de Horemheb umblă cu intrigi împotriva mea şi reţine în Memfis 
corăbiile încărcate cu grâu, pe care le-am trimis în Siria după 
încheierea păcii, pentru a câştiga aur. Acest Horemheb devine 
de la o zi la alta mai obraznic şi nu mai ţine seama de ordinele 
pe care i le transmit, el guvernează Memfisul ca şi cum l-ar 
înlocui pe faraon, deşi ştie că eu îl înlocuiesc pe faraon atât aici, 
în Teba, cât şi în tot Egiptul. Dar adevărul este că sceptrul 
curbat este prea neputincios în mâinile mele şi nici cravaşa nu 
este mai eficientă, fiindcă faraonul a interzis pedeapsa cu 
moartea şi nici un criminal nu mai poate fi omorât în lovituri de 
ciomag. Oare cum îşi imaginează el că mulţimea va respecta 
legile, când celui care fură nu i se mai taie mâinile, ca să fie un 


exemplu pentru alţii care sunt tentaţi să fure, când nimănui nu i 
se mai taie nasul şi urechile? Eu nu pot înţelege cum se poate 
renunţa la obiceiuri care au fost în toate vremurile pentru ca 
legile să se respecte. Dar cine mai poate respecta legile, mă 
întreb eu, când legile se schimbă de la o zi la alta, conform 
capriciilor faraonului, şi sulurile de hârtie din faţa tronului, pe 
care este scrisă legea, se subţiază şi chiar se găuresc, de la 
ştersul şi corectatul neîntrerupt al textului? 

Era întunecat de supărare şi mi-a spus: 

Preoţii lui Amon sunt nişte viespi în ceafa mea, totuşi ei sunt 
nişte oameni înţelepţi, care respectă obiceiurile vechi şi sunt 
dispuşi să încheie o pace echitabilă cu Aton şi să admită ca Aton 
să domnească alături de Amon. Este un pericol dacă poporul nu 
mai respectă nici un zeu şi oamenii trăiesc ca şi cum astăzi ar fi 
ultima zi din viaţa lor spunând: „Să mâncăm şi să bem, că după 
aceea nu vom mai fi!” 

Crede-mă, Sinuhe, toate acestea se vor termina îngrozitor 
dacă faraonul nu se întoarce la rațiune, iar dacă el nu consimte 
să raţioneze, va fi nevoie să i se facă o trepanaţie şi, pentru 
acest lucru, vom avea nevoie de tine, Sinuhe. Nu trebuie să-ţi fie 
teamă că vreun medic se va opune unei astfel de hotărâri, vor fi 
mulţi aceia care vor împărţi responsabilitatea acestei hotărâri 
împreună cu tine, deja am strâns suficiente hârtii de la medici 
specializaţi în trepanaţie de la Casa Vieţii, care atestă că boala 
faraonului Akhenaton s-a dezvoltat prea mult şi că doar prin 
trepanaţie durerile lui continue de cap se vor vindeca; chiar şi 
umflarea pântecelui şi şoldurilor lui, care în curând, îl vor 
împiedica să se mişte, reclamă de urgenţă această trepanaţie, 
aşa au scris toţi. Mulţi medici nu se îndoiesc că buhăiala feţei lui 
se datorează apei care îi umflă capul, şi care, de aceea, trebuie 
evacuată. 

Nu doream să discut cu el despre ştiinţele medicale, de 
aceea l-am întrebat ironic: 

Oare deja purtătorii cornului au ales succesorul la tron sau tu 
însuţi îi vei alege succesorul, preotule Ay? 

El s-a întunecat şi mai mult, a ridicat braţele şi a spus: 

Ar fi fost mai bine dacă aş fi rămas preot în Heliopolis şi aş fi 
trăit în pace acolo strângând miere de albine şi ungându-mi faţa 
cu uleiul sacru. Dar acea blestemată de babă m-a adus aici în 
Teba şi a strecurat setea de putere şi patima ei în sângele meu; 


niciodată nu voi mai fi liber şi chiar şi în vis ea mă persecută. 
Deşi a murit, amintirea ei este prezentă în toate ungherele 
acestui palat. Mulţi au povestit că după moarte au văzut-o în 
grădină şi chiar şi în sala tronului. Nu, Sinuhe, cine a gustat o 
dată din putere doreşte pătimaş şi mai multă putere, această 
patimă este mai arzătoare decât orice altă patimă omenească, 
dar produce şi o bucurie mai mare decât orice altă bucurie. 
Mulţumeşte zeilor pentru norocul că nu cunoşti o astfel de 
patimă, Sinuhe, tu cel care eşti singur. Adevărul este că, dacă aş 
domni peste Egipt, aş şti bine cum să liniştesc poporul şi să 
reinstaurez ordinea care a fost mai înainte, iar puterea 
faraonului ar fi mai mare decât oricând înaintea lui Amon şi a lui 
Aton domnind împreună şi înfruntându-se. Dar, pentru aceasta, 
trebuie făurită o imagine lui Aton, în faţa căreia mulţimea să se 
închine, altfel pentru mulţime nu există o diferenţă între zei. 
Faraonul Akhenaton a interpretat greşit şi a transformat 
învăţătura şi ideile mele, pe care i le-am transmis pe când era 
încă copil. Tu, Sinuhe, ştii ce trebuie să facă medicul când 
pacientul este furios, devine violent şi nu mai poate fi liniştit cu 
nimic. Oare nu-l înţeapă cu un cuţit şi-i deschide vena de la gât, 
ca răul să iasă împreună cu sângele care curge şi el să se 
liniştească? Dacă aş avea puterea, aş lăsa sângele rău să se 
scurgă, pentru ca mulţimea să se liniştească. 

Nu voiam să discut cu el despre astfel de lucruri, nu voiam 
să-l ajut să-şi sporească cunoştinţele, era el destul de abil şi aşa. 
De aceea, l-am mai întrebat o dată: 

Deja i-ai găsit succesorul, nu-i aşa, preotule Ay? 

Întrebarea aceasta, se pare, îl deranja foarte mult; el şi-a 
ridicat braţele în semn de protest şi a spus: 

Departe de mine acest gând, eu nu sunt un trădător, eu îi 
sunt credincios faraonului, tu o ştii. Dacă am discutat cu preoţii 
lui Amon, am făcut-o pentru binele lui, pentru consolidarea 
puterii lui. Dar un om înţelept are întotdeauna mai multe săgeți 
în tolbă, pentru ca niciodată să nu-i lipsească săgeata de 
rezervă. De aceea, la aluziile tale îţi răspund că Smenkhkare 
este încă un copil şi că în alte timpuri marea soţie regală şi-a 
lipit o barbă şi a condus Egiptul de pe tronul faraonilor. Imi 
permit să-ţi aduc aminte că eu sunt tatăl reginei Nefertiti şi că 
sângele meu este deja unit cu sângele faraonilor. Altceva nu 
doresc să-ţi spun, vreau numai să-ţi amintesc cu cine stai de 


vorbă. Eu ştiu că tu eşti cel mai bun prieten al acestui vanitos şi 
stânjenitor Horemheb; el este aşezat cu fundul pe un vârf de 
lance şi un astfel de scaun este, în principiu, incomod, fiindcă 
oricând se poate răsturna şi s-ar putea să-şi spargă capul de 
pietre prietenul tău, o, cât de mult o să plâng eu atunci! Ţine 
minte, numai sângele faraonilor este legătura pentru tronul 
Egiptului şi acest sânge se transmite de la un secol la altul în 
palatul de aur. Dar Egiptul poate fi condus şi de o femeie, dacă 
faraonul nu are băieţi. 

Vorbele lui m-au uimit şi l-am întrebat: 

Oare tu crezi că Horemheb, prietenul meu Horemheb, 
încearcă să obţină coroanele Egiptului? Este o idee nebună şi, 
fără îndoială, te va fi muşcat vreun câine turbat de vorbeşti 
astfel. Tu ştii la fel de bine ca şi mine că el s-a născut cu bălegar 
între degetele de la picioare şi că a sosit aici la palat îmbrăcat în 
veşminte cenuşii de om sărac. 

Dar Ay m-a privit cu ochii lui pătrunzători, afundaţi în faţa lui 
întunecată şi tristă, a încruntat cu neîncredere din sprâncenele 
lui groase şi a spus: 

Oare cine poate citi în inima omului? Ambiţia este cea mai 
mare patimă a oamenilor, dar dacă Horemheb râvneşte la atât 
de sus, am să-l răstorn înapoi la pământ de pe tronul pe care-şi 
imaginează că va ajunge. 

El m-a răvăşit cu vorbele lui şi, după ce ne-am despărţit, 
gândurile au început să zumzăie ca albinele în capul meu, am 
uitat să privesc împrejurul meu şi am trecut nepăsător prin 
palat. Tot ceea ce-mi spusese el despre sângele sacru al 
faraonilor îmi aprinsese inima. În nici un caz sângele reginei 
Nefertiti nu era faraonic, dar dacă faraonul Akhenaton ar fi 
murit, ea ar fi putut să domnească în Egipt până ce prinţesa 
Meritaton ar fi împlinit vârsta pubertăţii şi după aceea, doar 
Smenkhkare ar fi putut fi faraon, fiindcă era soţul prinţesei 
Meritaton. În afară de Meritaton, de sânge faraonic erau 
celelalte fiice ale lui Akhenaton şi sora lui Akhenaton, prinţesa 
Baketaton; nu mai exista nici un bărbat de sânge faraonic în tot 
Egiptul, în afară de Akhenaton, fiindcă avusese ea grijă, marea 
regină-mamă Tiy, cu vrăjile şi cu intrigile ei, să nu fie. Nimeni nu 
ştia că eu, Sinuhe, poate că purtam în vinele mele sângele 
marelui faraon, amestecat cu sângele prinţesei din Mitanni. 


Dreptul la tronul faraonilor şi a coroanele Egiptului poate că eu îl 
aveam, chiar clacă nimeni nu ştia acest lucru. 

Doar gândul acesta şi era de-ajuns ca inima mea să tremure 
de spaimă, puterea îmi îngrozea inima mea de oaie. Ce fel sunt 
seminţele dorinţei de putere, nu ştiu; pentru inima mea, nimic 
nu era mai înspăimântător decât tronul şi coroanele Egiptului, 
nu înţeleg cum, de bunăvoie, un alt om le dorea. De aceea, 
vorbele preotului Ay despre gândurile secrete ale lui Horemheb 
le consideram lipsite de sens, vorbe goale, şi-mi binecuvântam 
destinul care mă împinsese afară din sângerosul palat de aur în 
noaptea în care m-am născut, mă împinsese într-o barcă de 
stuf, pe Nil, spre cartierul oamenilor săraci din Teba. Am 
binecuvântat chiar şi degetele negre ale reginei Tiy, care 
împletiseră stuful şi mă eliberaseră de greutatea coroanelor ţării 
Kemi şi de toţi duşmanii. Atât de nebună şi de lipsita de logică 
este mintea unor oameni, din moment ce, împotriva oricărui 
bun-simţ, inima mea trecea printr-o suferinţă amară şi simţea 
nedreptatea care poate că mi se făcuse, iar raţiunea îmi spunea 
că această nedreptate m-a binecuvântat. Inima mea nu era 
inima unui om care să guverneze un popor, era o biată inimă de 
om liniştit. 

Hoinărind prin palat fără să privesc pe unde trec, cu 
amestecul de vanitate şi de amar al gândurilor mele, am ajuns 
pe neaşteptate să mă întâlnesc cu Mehunefer, păzitoarea acelor 
regate, deşi îmi propusesem să o evit. Cine ştie, poate că 
gândurile mele secrete m-au condus până la ea; mulţi oameni 
nu ştiu ei înşişi ce fac şi unde-i duc picioarele. 

In orice caz, m-am speriat groaznic când i-am văzut faţa 
vopsită cu un strat gros de farduri şi ochii ei mici şi negri; de 
gâtul ei spânzurau nenumărate bijuterii, braţele ei erau 
încărcate de brățări şi de inele. Cu tot harnaşamentul acesta 
care zdrăngănea teribil, s-a apropiat de mine şi când am văzut-o 
mi-am adus aminte de huruitul carului de luptă, după care m-am 
târât în pielea goală, ca o broască ţestoasă, legat de oamenii lui 
Aziru. Dar Mehunefer s-a speriat şi mai rău ca mine când m-a 
văzut, m-a luat de braţ şi, uitându-se cu teamă în jur, m-a tras 
spre o coloană a palatului, deşi m-am împotrivit cu putere, în 
spatele coloanei de piatră, ea mi-a mângâiat obrajii, uitându-se 
cu teamă împrejur, şi mi-a spus: 


— Sinuhe, Sinuhe, micuțul meu porumbel, taurul meu 
credincios, deci ai venit să mă cauţi. Te asigur că nu ar fi fost 
nici un păcat dacă ai fi fost prietenul meu. Ca să-ţi spun acest 
lucru, am călătorit după tine în Oraşul Orizontului lui Aton, dar 
servitorii tăi m-au întâmpinat cu obrăznicie şi m-au dus înapoi la 
corabie cu o barcă, iar când am sărit din corabie ca să mă întorc 
la mal, ei m-au împins cu lopeţile, că era cât pe ce să mă înec, şi 
a trebuit să înot până la corabie, unde vâslaşii m-au ridicat pe 
vâsle, o mai mare dezonoare ca aceea, încă nu mi s-a mai 
întâmplat. Nu sunt supărată pe tine, Sinuhe, pentru acea 
nefericită întâmplare, cred că servitorii tăi nu au fost 
înţelegători, tu nu ai nici o vină. Mai târziu am aflat că tocmai 
atunci tu ai plecat din Oraşul Orizontului lui Aton într-o călătorie 
primejdioasă în Siria. Când te-ai întors, în palatul de aur din 
Teba s-a vorbit mult despre iscusinţa ta. Dar, Sinuhe, nu ştiu de 
ce îţi voi povestit ţie toate astea şi-mi este teamă că inima ta să 
nu fie rănită. 

Ea m-a strâns de braţ, avea o putere foarte mare în degete, 
şi ochii ei negri evitau să mă privească, aşa că am început să 
mă tem şi mai mult de ea şi mă gândeam că, în nebunia ei, să 
nu înceapă să urle că-i voi fi făcut vreun copil, deşi nu mă 
atinsesem de ea, şi toţi curtenii să nu se adune ca să vadă ce se 
întâmplă. Ea a început să plângă, să mă strângă cu disperare de 
braţ şi mi-a spus: 

Sinuhe, Sinuhe, dragul meu prieten! Sunt doar o femeie 
slabă, nu ar fi trebuit să mă laşi singură. Nu ştiu dacă mă vei 
înţelege şi mă vei ierta vreodată, tu, care-mi eşti atât de 
credincios; îmi este şi ruşine, dar aş vrea ca tu să mă înţelegi. 
Află că tremur de frică din cauza unui bărbat care mă iubeşte 
pătimaş şi-n plasa căruia am căzut. 

Ea a plâns amar, mi-a mângâiat obrajii ca să mă consoleze şi 
mi-a spus: 

La drept vorbind, nu-i deloc rău acest bărbat, sunt fermecată 
de el, cu toate că este atât de diferit de tine: este puternic ca un 
taur şi mă loveşte şi-mi sfâşie urechile cu patima lui. De aceea, 
Sinuhe, pleacă de lângă mine, dacă te vede aici împreună cu 
mine, mă va lovi cu şi mai multă furie; n-aş vrea, deşi în braţele 
lui îmi pierd mintea, fiindcă mă iubeşte cu sălbăticie, lartă-mă, 
Sinuhe, dacă ţi-am zdrobit inima, dar nu mă mai încumet să 
rămân cu tine. 


Ea s-a uitat cu teamă la mine, îi era frică să nu o lovesc şi eu. 
Dar uşurarea mea a fost atât de mare, că-mi venea să râd şi să 
sar în sus de bucurie; m-am prefăcut că sunt amărât şi i-am 
spus: 

Frumoasă Mehunefer, îţi doresc să fii fericită! Dacă tu eşti 
fericită, sunt şi eu fericit. Află că imaginea ta va fi întotdeauna în 
inima mea şi nu te voi uita niciodată. 

Era un adevăr, ştiam că nu o voi putea uita niciodată pe acea 
femeie monstruoasă. Ea a fost puternic mişcată de vorbele mele 
şi nu mai prididea să-mi mângâie obrajii. Probabil că m-ar fi 
sărutat, dacă lui i-ar fi fost atâta teamă de taurul ei fioros. Când 
ne-am despărţit ea, mi-a spus: 

Sinuhe, din cauza vinului şi marii mele nelinişti, ţi-am 
povestit nişte lucruri periculoase în noaptea în care a murit 
marea regină-mamă şi nici acum nu-mi aduc aminte tot ce-ţi voi 
fi povestit; aş dori ca nici tu să nu-ţi aminteşti. Dar, dacă îţi vei 
aminti, trebuie să ştii că toate vorbele mele au fost simple 
născociri, pe care vinul le-a pus în gura mea. Marea regină- 
mamă a fost o femeie bună şi demnă de respect, în amintirea ei 
aducem jertfe în fiecare zi şi de când a murit ne temem de ea şi 
mai mult decât atunci când era în viaţă; „Ka”-ul ei a fost văzut 
uneori în grădină, iar într-o noapte chiar pe tronul faraonilor, cu 
o barbă lipită de bărbie. 

Din cauza aceasta, tot ceea ce aflasem de la ea a început să 
mi se amestece în cap; poate că, într-adevăr, mă minţise pentru 
a se grozăvi în faţa mea cu ceva nemaipomenit şi doar vinul o 
ajutase să născocească acea poveste. Dar conversaţia noastră a 
fost brusc întreruptă şi Mehunefer transfigurată de groază, a 
sărit de lângă mine şi a început să alerge cu o ipocrită bucurie în 
întâmpinarea unui subofițer şardan, care se apropia de noi. Era 
un bărbat gras, ochii lui roşii de la băutură i se roteau în cap ca 
ai unui taur turbat de furie şi mâinile lui erau ca nişte lopeţi. l-a 
tras mai întâi o lovitură puternică pe spinare cu cravaşa lui 
ţintuită cu aramă, apoi a apucat-o de ceafă pe Mehunefer şi i-a 
spus: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, dai târcoale altor bărbaţi? Ţapii 
bătrâni îţi plac, nu-i aşa? 

Am înţeles că subofiţerul era iubitul lui Mehunefer. M-am 
grăbit să plec fiindcă, într-adevăr, era un bărbat îngrozitor de 
mare şi de puternic. 


După aceea, m-am dus la haremul regal, pentru a o saluta 
pe prinţesa din Babilon care spărsese o amforă cu faraonul 
Akhenaton Regina Nefertiti o trimisese rapid la Teba, în palatul 
de aur, unde trăiau şi celelalte soţii ale faraonului, fiindcă ea era 
o femeie tânără şi frumoasă. Prinţesa s-a bucurat că m-a văzut, 
pentru că eu cunoşteam limba Babilonului; ea însăşi vorbea deja 
egipteana şi era amuzant să o asculţi cum vorbeşte. Deşi, la 
început, fusese foarte nemulțumită că faraonul nu-şi îndeplinise 
datoria faţă de ea, era încântată că locuia în Teba şi se simţea 
mai bine în Egipt decât în Babilon, unde trăise închisă în 
haremul palatului. 

N-am ştiut niciodată că femeile pot fi atât de libere ca în 
Egipt, mi-a spus ea. Este grozav că nu trebuie să mă acopăr cu 
voaluri în faţa bărbaţilor şi că pot vorbi cu cine vreau. N-am 
decât să dau o poruncă şi sunt trecută cu barca în Teba; sunt 
binevenită la banchetele nobililor şi nimeni nu vede nimic rău 
dacă permit unor bărbaţi frumoşi să mă îmbrăţişeze şi să mă 
sărute pe obraji. Totuşi, aş vrea ca faraonul să-şi împlinească 
datoria pe care o are faţă de mine, fiindcă îi sunt soţie, ca după 
aceea să fiu şi eu liberă să mă distrez cu cine vreau. Dacă am 
înţeles eu bine, în Egipt este obiceiul că oricine se poate distra 
cu cine vrea, dacă o face în aşa fel încât să nu o ştie şi alţii. 
Oare crezi că faraonul mă va chema repede ca să-şi 
îndeplinească datoria? Uite, celelalte femei din harem se 
distrează cu cine vor şi-mi povestesc tot felul de nebunii. 
Poveştile lor au început să mă enerveze, fiindcă eu încă mai 
sunt fecioară, deşi a trecut atâta vreme de când am spart o 
amforă împreună cu faraonul. 

Era, într-adevăr frumoasă, pielea ei era mai albă decât a 
femeilor din Egipt şi ochii ei erau sclipitori, era lesne de înţeles 
de ce doreau bărbaţii s-o îmbrăţişeze. Ochii ei scânteiau şi mă 
priveau zburdalnici; mă simţeam un pic jenat, fiindcă nu ştiam 
ce să-i spun. Dar ea şi-a desfăcut puţin veşmântul şi mi-a spus: 

Bănuiesc că faraonul te-a trimis să mă consulţi dacă sunt 
sănătoasă. Te asigur că clima Egiptului îmi  prieşte 
nemaipomenit de mult; singurul lucru care mă îngrijorează este 
dacă nu cumva sunt prea grasă pentru gustul bărbaţilor din 
Egipt. Spune-mi, oare sunt prea grasă? Oare trebuie să mai 
slăbesc puţin? Spune-mi sincer, ca un bărbat egiptean care-mi 
este prieten, dacă sunt prea grasă, fiindcă vreau să-mi corectez 


acest defect. În Babilon, bărbaţii sunt nebuni după femeile 
grase, de aceea în Babilon femeile mănâncă multe dulciuri şi 
smântână, ca să le crească grăsime împrejurul oaselor. 

Am uitat că sunt medic şi am examinat-o ca un egiptean, 
care-i este prieten, aşa cum dorea; nu avea nici un cusur 
prinţesa asta, fiindcă mulţi bărbaţi din Egipt preferau covoarele 
moi celor scorţoase; în această privinţă nu era nici o deosebire 
între bărbaţii din Babilon şi cei din Egipt. Totuşi, am sfătuit-o să 
nu mai mănânce dulciuri şi smântână, fiindcă soțiile faraonului 
au fost din toate timpurile slabe şi cu gâturile înalte şi acest 
obicei s-a păstrat, iar veşmintele cele mai frumoase în Egipt se 
găseau numai pentru femeile care aveau corpul zvelt. Bănuiesc 
că amabilitatea mea a deşteptat în ea o umbră de dorinţă, 
fiindcă s-a uitat încrezătoare în ochii mei şi a spus: 

Eu am la baza sânului stâng o mică bobiţă, vezi? E foarte 
mică, nu ai cum să o vezi dacă nu vii mai aproape. Cu toate că 
este atât de mică, mă deranjează mult şi curtezanele din Oraşul 
Orizontului lui Aton mi-au spus că tu eşti foarte priceput să 
operezi astfel de excrescenţe şi că este o adevărată plăcere 
această operaţie. 

Sânii ei trandafirii erau, într-adevăr, foarte frumoşi şi merita 
să-i priveşti, dar din vorbele şi din zburdălnicia ei am înţeles că 
prinţesa din Babilon era aprinsă de pasiunea Tebei şi, vorba lui 
Kaptah, nu voiam să ciobesc un ulcior, care-i aparţinea 
faraonului, aşa că i-am spus că, neavând cu mine instrumentele 
necesare, voi reveni altă dată pentru această operaţie; am 
plecat repede de acolo, fiindcă ceea ce este sigur este mai bun. 
Merit avea un trup mai atrăgător decât toate prinţesele 
Babilonului. După ce o întâlnisem pe Merit, m-am obişnuit să 
privesc Teba şi palatul de aur cu ochi indiferenți şi am înţeles 
cât de mare este dezmăţul în palatul de aur, dacă imediat ce a 
sosit în Teba, prinţesa din Babilon, atât de timidă când ajunsese 
în Oraşul Orizontului lui Aton, s-a apucat ca un copil să 
maimuţărească obiceiurile cele mai urâte ale Egiptului. De 
aceea am şi povestit despre aceasta. Eu trebuie să recunosc că, 
după ce am plecat, am regretat că am fost atât de indiferent 
faţă de frumoasa prinţesă; poate că se întâmplase aşa din cauza 
gândurilor răvăşite din mintea mea, nu ştiu. În orice caz, a fost 
mai bine că am plecat din palatul de aur cu imaginea ei în 
minte, decât cu cea a lui Ay, care-mi lovise inima. 


Trebuie să mai povestesc că în acea vreme, când am fost în 
Teba, într-o noapte întunecată, preotul Hrihor a venit să mă 
vadă acasă la mine şi mi-a spus: 

Sinuhe, adu-ţi aminte de ceea ce ai promis. Au trecut deja 
corăbiile pe fluviu, dar încă mai este vreme să sari pe o corabie, 
dacă vrei. 

Nu-mi amintesc să-ţi fi promis ceva, i-am spus ca să-mi 
păstrez demnitatea. 

El mi-a zâmbit cu înţeles şi, răsucindu-şi pe degetul mare 
inelul, mi-a arătat imaginea strălucind de ulei sacru a lui Amon 
şi mi-a spus: 

Poate că nu ai promis nimic, dar inima ta a promis, chiar 
dacă tu însuţi nu ştii. Rațiunea ta va alerga degrabă spre inima 
ta, fiindcă o dată cu iarna, va veni şi foametea în ţara Kemi şi 
după foame se vor ţine scai bolile şi sângele va curge în valuri, 
dar nu sunt eu atât de înţelept încât să ştiu ce se va mai 
întâmpla după aceea 

Să ajuţi apele ca să se reverse, poate că nu este atât de 
greu, numai că, odată revărsate, apele mătură şi curăţă toate 
uscăturile din cale. S-ar putea să te măture şi pe tine apele 
revărsate, Hrihor, şi pe tine şi pe preoţii tăi, şi n-aş putea spune 
că mi-ar părea rău după voi. O mare revărsare poate fi 
periculoasă, dar dacă te gândeşti bine, poate că numai de pe 
urma unei mari revărsări, pământul devine mai roditor ca 
niciodată şi recolta poate fi şi de o sută de ori mai mare decât 
cea obişnuită. 

Hrihor şi-a păstrat cu înţelepciune calmul şi nu s-a înfuriat 
deloc. Mi-a spus: 

Probabil că tu te vei fi crezând foarte înţelept, Sinuhe, de 
vorbeşti în parabole, dar comparaţia este greşită. Aş spune mai 
degrabă că în tenebre se făureşte o lance teribilă, cu care va fi 
împunsă inima Egiptului, şi că din vârful acestei lănci deja sar 
scântei: se făureşte o lance din nebunia faraonului şi din patima 
bolnavă a purtătorilor de cruci ale vieţii, din foamete, din boală 
şi din sânge, iar când această lance va fi traversat inima 
Egiptului, nu se va mai putea ridica Egiptul în picioare. Doar 
viermii vor mai avea nevoie de Egipt, ca să se îngraşe. Oare tu, 
Sinuhe, vrei ca în Egipt să domnească viermii? Da, revărsare sau 
sabie, tot una este. Corăbiile îşi continuă drumul, încă mai ai 
vreme să sari într-una dintre ele, Sinuhe, dacă vrei. Dacă nu 


vrei, vei cădea în apă şi te vei îneca când va fi prea târziu ca să 
mai sari într-o corabie ca să te salvezi. Tu vei sări acum, Sinuhe, 
cred că cunosc inima omenească 

l-am răspuns doar atât: 

Nimeni nu ştie ce poate aduce ziua de mâine. 

El a crezut că mie îmi este teamă; nu, nu-mi era teamă; nu- 
mi era teamă, poate că prin venele mele, într-adevăr, curgea 
sângele faraonilor, poate aşa se explică multe dintre faptele 
mele, pe care eu însumi nu le înţeleg. Dar cine ştie, poate că 
doar din fantezia mea era născută această idee, la fel ca toate 
fantasmele pe care oamenii le făuresc. Nici un om nu-şi poate 
cunoaşte inima; totuşi, inima îl împinge spre faptele pe care le 
face, fie ele rele sau bune. 

După aceea, Hrihor s-a pierdut în întunericul nopţii, de unde 
venise; nu ne-am despărţit ca nişte duşmani, dar nici ca 
prieteni. 

Am rămas în Teba toată primăvara, iar când s-a apropiat 
vara şi au venit căldurile şi valurile de muşte în partea săracă a 
oraşului, încă nu mă hotărâsem să plec. Dar faraonul Akhenaton 
mi-a trimis un mesaj prin care mă chema, fiindcă durerile de cap 
îl chinuiau din nou, mai cumplit decât altădată, aşa că nu mi-am 
mai amânat plecarea. M-am dus la „Coada crocodilului” lui 
Kaptah şi Kaptah mi-a spus: 

Stăpâne, am cumpărat pentru tine tot grâul pe care l-am 
putut obţine. Grâul este acum în hambarele noastre din 
numeroase oraşe ale Egiptului şi am şi ascuns nişte grâu. 
Înțeleptul priveşte înainte, nu în urmă. Toate orânduielile şi 
legile îi deranjează fără încetare pe negustori, iar dacă va fi 
foamete în Egipt, se va rechiziţiona grâu ca să li se distribuie 
săracilor şi nici perceptorii de impozite nu se vor sfii să-şi vâre 
nasul peste tot, deşi aşa ceva încă nu mi s-a mai întâmplat până 
acum. Cred că în curând se vor petrece evenimente ciudate. 
Uite, deja nu mai este voie să vinzi oale goale în Siria, aşa că 
sunt în pierdere. Nici grâu nu se mai poate vinde în Siria, dar 
această interdicţie vine cam târziu, acum chiar că nu găseşti să 
cumperi grâu pentru Siria în tot Egiptul. Această lege în ceea ce 
priveşte grâul este bună, fiindcă linişteşte poporul şi-i obligă pe 
comercianţi să respecte o anumită disciplină, dar în ceea ce 
priveşte oalele, nu prea văd ce rost are interdicţia. Oale poţi 
trimite unde vrei dacă le umpli cu apă. Nu te opreşte nimeni şi 


nu este încă nici un impozit pe apă, dar nu m-aş mira dacă va 
apărea şi aşa ceva. 

Kaptah mi-a mai spus: 

Fii fericit, o, stăpâne! După ce va trece iarna, tu vei fi cel mai 
bogat om din Egipt şi numai faraonul va fi mai bogat decât tine, 
dacă între timp, nu se va întâmpla ceva neaşteptat. Totuşi, eu 
sunt iritat şi neliniştit din cauza neînțelegerilor dintre coarne şi 
cruci. Deşi apreciez domnia faraonul Akhenaton ca pe cea mai 
grozavă perioadă dintre cele pe care le-am trăit în Egipt, fiindcă 
am devenit unul dintre oamenii cei mai bogaţi, aş vrea să se 
termine cu toate aceste nelinişti şi să se întoarcă vremurile de 
altădată, cu pace şi cu siguranţă, să mă pot bucura şi eu liniştit 
de bogăţia mea la umbra unor legi sigure, care să mă protejeze. 
Nu pot să-i înţeleg pe sclavii mei, care de la o zi la alta devin 
mai obraznici şi mai nerespectuoşi. Nu se mai mulţumesc ca 
altădată să mănânce pe ascuns grânele şi uleiul rânced pe care 
le fură, acum au obrăznicia să-i arunce în ochi cu vasele de 
mâncare supraveghetorului dacă nu le convine mâncarea. 
Supraveghetorul nici nu mai îndrăzneşte să-i lovească cu băţul, 
fiindcă, uite, s-a întâmplat în Teba că unii sclavi au fugit de la 
stăpânii lor, nu mai înainte de a le trage o bătaie soră cu 
moartea; aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum niciodată. Ar 
fi trebuit să fie spânzurați câţiva sclavi pe ziduri cu picioarele-n 
sus, ca să le fie teamă altor sclavi să-şi mai înfrunte stăpânii. Eu 
n-am nimic împotrivă să-i spânzure chiar pe sclavii mei ca 
exemplu. 

l-am amintit că el însuşi fusese sclav şi că a încercat pe 
pielea lui cât ele bine este să fii sclav, dar Kaptah mi-a spus 
indignat: 

Adevărul este că sclavul este sclav şi stăpânul stăpân, 
această ordine este normală, aşa a fost şi aşa va fi. Nu-i nici o 
greşeală în această ordine şi eu însumi sunt o dovadă că 
această ordine este bună. Am fost sclav, este drept, dar acum 
sunt un bărbat bogat şi mi-am îngrăşat burdihanul datorită 
calităţilor şi iscusinţei mele. Acelaşi lucru i se poate întâmpla 
oricărui sclav, dacă este isteţ şi iscusit, dacă ştie să mintă şi să 
fure la fel de bine ca mine. Nu, ordinea aceasta este bună şi dă 
fiecăruia posibilitatea de a se afirma, dacă-l duce mintea. De 
aceea, în afară de hrană, sclavii din toate timpurile au pitit 
pentru ei grâu, ulei şi bere acră, nimic nu s-a schimbat în 


această privinţă. La fel, este de dorit să nu se schimbe obiceiul 
cu ciomăgirea sclavilor. Sclavul trebuie ciomăgit des şi bine, ca 
el să se teamă de stăpân şi să-l respecte, altfel devine obraznic 
şi-şi dispreţuieşte stăpânul. Eu ştiu mai bine decât alţii aceste 
lucruri, fiindcă am fost sclav şi, slavă zeilor, de multe ori fundul 
şi spinarea mea s-au desfătat cu dulcea mângâiere a loviturilor 
de ciomag, dar nu m-am supărat pe stăpân pentru aceste 
mângâieri, de fiecare dată am învăţat să mint şi să fur mai bine, 
cred că şi sclavii mei ar trebui să aprecieze o astfel de 
învăţătură. 

Nu avea rost să-l contrazic, fiindcă el avea întotdeauna 
argumente mai puternice decât mine. De aceea, l-am aprobat şi 
i-am aprobat şi pe Merit şi pe Thot, care, din păcate, nu au vrut 
să mă însoţească în călătorie; tare-aş fi vrut să vină şi ei cu 
mine, dar n-am mai insistat, fiindcă trebuia să plec repede. 

l-am spus lui Merit: 

Însoţeşte-mă împreună cu Thot în Oraşul Orizontului lui Aton. 
Eu am o casă frumoasă acolo şi vom fi fericiţi. 

Dar Merit mi-a spus: 

la o floare din deşert, pune-o în pământ gras şi ud-o în 
fiecare zi, ea se va usca şi va muri. Acelaşi lucru se va întâmpla 
cu mine dacă mă voi duce în Oraşul Orizontului lui Aton, unde se 
va stinge prietenia ta pentru mine, fiindcă văzându-le pe femeile 
de la curte vei înţelege tot ce mă deosebeşte de ele: ele mă vor 
arăta cu degetul, cred că deja cunosc bine atât femeile, cât şi 
bărbaţii. Printre altele, nu se cade ca medicul regal să aibă o 
femeie care s-a născut într-o cârciumă şi pe care oamenii beţi 
au ciupit-o adesea de şolduri ani de-a rândul. 

l-am spus: 

Merit, dragostea mea, mă voi întoarce cât voi putea mai 
repede, fiindcă îmi este foame şi sete de tine când nu te am 
aproape. Mulţi au plecat din Oraşul Orizontului lui Aton şi nu s- 
au mai întors niciodată. Poate că o voi face şi eu şi nu mă voi 
mai duce în acel oraş. 

Dar Merit a spus: 

Vorbeşti altfel decât te îndeamnă inima, Sinuhe. Te cunosc şi 
ştiu că nu îl vei părăsi niciodată pe faraon. Este inima ta aşa, 
Sinuhe, poate de aceea îmi eşti prieten. 


Inima mea a fost revoltată de vorbele ei şi gândul că aş 
putea-o pierde a început să-mi şfichiuiască mintea. De aceea, i- 
am spus: 

Merit, în lume sunt multe ţări, nu numai Egiptul este în lumea 
asta. Sunt sătul de neînțelegerile dintre zeii Egiptului şi de 
nebunia faraonului. Să mergem în lume, undeva departe, tu, 
Thot şi cu mine, unde să nu ne mai fie teamă de ce se va mai 
întâmpla mâine. 

Dar Merit a zâmbit şi tristeţea s-a amestecat cu zâmbetul în 
ochii ei negri când mi-a spus: 

Sunt în zadar vorbele tale, tu însuţi ştii că nu sunt adevărate, 
dar minciuna lor îmi place fiindcă confirmă că mă iubeşti. Nu 
cred că ai putea fi mai fericit în altă parte decât în Egipt, deja te- 
ai întors o dată; nici eu nu cred că aş putea fi mai fericită 
altundeva decât în Teba. Cine a băut o dată din apa Nilului se 
întoarce la Nil. Nu, Sinuhe, nici un om nu-şi poate schimba inima 
şi tu trebuie să-ţi umpli măsura ta. Cu trecerea timpului, când 
voi îmbătrâni, mă voi urâţi şi mă voi îngrăşa, iar tu vei fi sătul de 
mine şi vei începe să mă urăşti pentru că ai plecat din Egipt din 
cauza mea. De aceea nu doresc, prefer să renunţ la tine. 

Tu eşti şi casa, şi ţara mea, Merit, am spus eu. Tu eşti pâinea 
din mâna mea şi vinul din gura mea, tu însăţi ştii acest lucru. Tu 
eşti singura fiinţă din lume lângă care nu mă simt singur, fiindcă 
te iubesc. 

Acum aşa este, a spus Merit cu o nuanţă amară în glas. Este 
drept, eu sunt acuma cuvertura singurătăţii tale, încă nu am 
ajuns să fiu zdreanţa pe care să te trânteşti indiferent. Dar nici 
prea mult nu mai este până atunci. De aceea, încă nu-ţi dezvălui 
un secret, care s-ar putea să-ţi răscolească prea mult inima şi 
pe care poate că ar fi bine să-l ştii; deocamdată îl păstrez doar 
pentru mine, deşi, din slăbiciune, era cât pe ce să ţi-l spun. 

Nu mi-a povestit nimic. Mândria ei era mai mare decât a 
mea, poate că se simţea mai singură decât mine. Nu am înţeles 
atunci că, mai înainte de orice, ea se gândea la mine. Un bărbat 
care iubeşte nu se mai poate gândi la altceva decât la dragostea 
lui; este o iluzie dragostea, la fel ca şi toate celelalte vanităţi ale 
lumii, care nu simt nimic altceva decât simple iluzii. 

Am plecat din Teba şi m-am întors în Oraşul Orizontului lui 
Aton. De aici încolo, nu mai am de povestit decât despre lucruri 
triste. Dacă am întins povestea acelei perioade când am fost în 


Teba, chiar dacă atunci nu s-a petrecut nimic deosebit, am 
făcut-o doar aşa, pentru mine. 


A 


CN în 


Cartea a treisprezecea: _ 
REGATUL LUI ATON PE PAMANT 


Când m-am întors în Oraşul Orizontului lui Aton, faraonul era 
foarte bolnav şi avea nevoie de ajutorul meu. Obrajii lui erau 
supti, oasele feţei i se vedeau prin pielea transparentă, gâtul lui 
părea şi mai lung decât înainte şi, la ceremonii, capul lui nu mai 
putea suporta greutatea celor două coroane ale Egiptului. 
Şoldurile lui erau umflate, iar picioarele erau subţiri ca nişte 
bete, în jurul ochilor avea cearcăne vineţii şi pungi de la durerile 
de cap care-l încercau tot timpul. Nu-l mai privea pe nici un om 
direct în faţă şi, cu gândul la zeul lui, uita cu cine stă de vorbă. 
Durerile i se agravau când, în miezul zilei, se plimba pe-afară 
fără peruca regală şi fără umbrelă, pentru ca zeul Aton să-l 
binecuvânteze cu razele. Dar razele lui Aton nu-l binecuvântau, 
dimpotrivă, îl otrăveau şi, după aceea, el era în delir şi avea 
viziuni ciudate. Poate că zeul lui era ca şi el însuşi, oferea binele 
şi dragostea cu prea multă generozitate. Din generozitatea şi 
din dragostea lui atât de mare se năştea violenţa. Din dragostea 
lui atât de mare se năşteau ruinele din jurul său. 

Dar în momentele lui de luciditate, când îi puneam comprese 
reci pe frunte şi-i dădeau să bea extracte calmante din plante, 
mă privea plin de amărăciune, cu ochii lui trişti, ca şi cum o 
inexprimabil de mare dezamăgire i-ar fi învăluit spiritul; eram 
tulburat când îl vedeam aşa şi inima mea se frământa 
neputincioasă, fiindcă îl iubeam şi aş fi făcut orice ca să-l 
sustrag decepţiilor şi suferinţei. Imi spunea: 

Sinuhe, nu cumva viziunile mele au fost mincinoase şi le-am 
avut doar fiindcă în capul meu s-a aciuiat boala? Dacă este aşa, 
atunci, viaţa este mai înspăimântătoare decât cum gândesc eu 
şi lumea nu este guvernată de bine, ci de un rău imens. De 
aceea, prefer să cred că viziunile mele reflectă adevărul. Mă 
auzi, Sinuhe? Viziunile mele trebuie să fie adevărate, chiar dacă 
soarele nu mai străluceşte în inima mea şi prietenii îşi bat joc de 


patul meu şi de mine. Eu nu sunt orb, eu văd în inima 
oamenilor; şi-n inima ta văd ce este, Sinuhe, în inima ta 
sensibilă şi slabă, şi ştiu că tu crezi că eu sunt nebun, dar eu te 
iert, fiindcă odată, în inima mea a pătruns lumina şi pot ierta 
orice rău de pe pământ. 

Când durerile îl răscoleau, gemea şi-mi spunea: 

Sinuhe, un animal bolnav este omorât şi un leu rănit este 
omorât, dar nimeni nu omoară un om pentru a-i curma suferinţa 
Disperarea mea este mai groaznică decât moartea, de care nu 
mă mai sperii deloc, fiindcă sufletul meu va trăi etern şi eu mă 
voi reîntoarce la soare, şi în el voi arde deasupra întregii lumi. 
M-am născut din soare, Sinuhe, şi mă voi întoarce la soare, 
vreau să mă întorc mai repede şi să scap de suferinţele acestea. 

Imi vorbea astfel când se simţea foarte rău, dar nu ştiu dacă 
era conştient de toate lucrurile despre care vorbea. 

L-am îngrijit cum m-am priceput mai bine şi când a venit 
toamna a început să se mai întremeze, dar poate că ar fi fost 
mai bine dacă nu l-aş fi îngrijit şi l-aş fi lăsat să moară. Totuşi, 
un medic nu-şi poate lăsa bolnavul să moară, dacă cunoştinţele 
lui sunt suficiente pentru a-l vindeca, şi acest lucru este deseori 
ca un blestem pentru medic, dar nu are încotro, fiindcă trebuie 
să-i vindece atât pe cei buni, cât şi pe cei răi, atât pe cei drepţi, 
cât şi pe cei vinovaţi, fără să facă deosebire între oameni. Când 
a venit toamna, faraonul a început să se însănătoşească, dar s-a 
închis în el însuşi şi nu a mai vrut să vorbească cu nimeni, ochii 
lui au devenit rigizi şi, întotdeauna, prefera să fie singur. 

El a avut dreptate când a afirmat că prietenii şi-au bătut joc 
de patul său, fiindcă, după ce i-a născut cinci fete, reginei 
Nefertiti i s-a făcut scârbă de el şi a început să-l urască, să-şi 
bată joc de el şi să-l umilească şi a făcut-o cum a putut mai 
bine. De aceea, când grăuntele de orz a încolţit pentru ea a 
şasea oară, pruncul pe care-l purta în ea era doar cu numele de 
sânge faraonic, fiindcă în pântecele ei germina sămânţa unui alt 
bărbat. Desfrânarea ei nu mai avea nici o limită, fiindcă se culca 
cu nu are importanţă cine: printre alţii, ea s-a distrat chiar şi cu 
prietenul meu, Totmes. Şi nu trebuia să facă vreun efort pentru 
a-şi găsi partener de pat, fiindcă frumuseţea ei încă mai era 
regală, chiar dacă primăvara vieţii ei trecuse de mult. In privirea 
şi în zâmbetul ei era ceva misterios care atrăgea, neliniştea şi 
vrăjea bărbaţii. Dar numai din cauza urii şi acrelii, ea şi-a propus 


să-i cucerească pe bărbaţii apropiaţi faraonului, ca dragostea şi 
prietenia de care el avusese până atunci norocul să fie 
înconjurat să se clatine. 

Voința acestei femei era fermă şi inteligenţa ei teribilă. O 
femeie devine periculoasă când în planurile ei diabolice 
împleteşte inteligenţa cu frumuseţea şi încă şi mai periculoasă 
poate fi, dacă pe lângă acestea, are şi marea putere, conferită 
de poziţia de mare soţie regală. Se stăpânise ea mulţi ani, 
această Nefertiti, şi se  consolase cu frumuseţea ei 
nemaipomenită, cu bijuteriile, cu vinul, o mângâiase faptul că 
poeţii îi închinau imnuri şi că toţi bărbaţii o admirau. Dar ceva îi 
otrăvise continuu zilele şi, după ce a născut pentru a cincea 
oară tot o fată, nu s-a mai putut stăpâni şi l-a învinuit pe 
Akhenaton pentru neputinţa ei de a naşte un băiat. Adevărul 
este că ceea ce i s-a întâmplat ei rar i se întâmplă unei femei: 
nu multe femei nasc cinci fete, una după alta. Nu este de 
neglijat că prin vinele ei curgea sângele ambiţiosului ei tată, 
preotul Ay, sângele lui negru de intrigant, sânge sălbatic şi 
dornic de putere, de aceea, nu este de mirare că ca a ajuns cum 
a ajuns. Este drept că, mai înainte de a cincea naştere nu i s-a 
putut reproşa nimic, fiindcă ani de zile a fost credincioasă 
faraonului şi l-a înconjurat cu dragostea ei strălucitoare, a fost 
tandră şi a crezut sincer în viziunile faraonului. De aceea, mulţi 
oameni s-au mirat de această bruscă schimbare şi au atribuit-o 
blestemului care plutea deasupra Oraşului Orizontului lui Aton 
ca o umbră de moarte. Se spunea că în destrăbălarea ei nu mai 
avea nici o limită şi că se culca şi cu servitorii, cu şardanii şi cu 
săpătorii de morminte, dar mie nu-mi vine să cred că tot ce se 
spunea despre ea era adevărat. În fond, oamenii simt 
întotdeauna nevoia să exagereze; în cazul ei, cred că n-ar fi 
trebuit să se exagereze, fiindcă era destul de mult rău şi aşa. 

Totuşi, nu vreau să o judec prea aspru. Oare care femeie nu 
ar fi fost enervată, dacă ar fi fost cea mai frumoasă femeie din 
vremea sa, ar fi fost regină, deşteaptă, elegantă şi plină de 
farmec, dar ar fi trebuit să trăiască alături de un bărbat fanatic, 
fie el chiar faraon, care să-i vorbească şi în pat despre Aton, să 
o lase grea, ca pe o vacă, în fiecare an şi de pe urma căruia să 
nu nască decât fete, una după alta? 

Şi, îndată ce i s-au deschis ochii, sensibilitatea ei a fost rănită 
cumplit, fiindcă Nefertiti, care era o femeie deşteaptă, a văzut 


că din ceea ce faraonul Akhenaton semănase cu Aton al lui, nu a 
rodit decât ura şi că totul era ca un blestem care-i purta spre 
ruină. De aceea, a început să se destrăbăleze cu toţi bărbaţii şi 
a făcut-o cu mult zel, poate că de aceea, mai târziu a prins un 
gust pătimaş pentru această ocupaţie. Dar la început a vrut 
doar să-i atragă pe bărbaţii de la curte de partea sa şi a folosit 
pentru aceasta un mijloc care este, fără îndoială, pentru o 
femeie frumoasă, cel mai sigur. Aşa gândeam şi vedeam eu 
lucrurile acestea, dar se poate să mă fi înşelat şi se poate ca 
motivaţia reginei Nefertiti să fi fost alta. 

În orice caz, faraonul Akhenaton şi-a găsit refugiul în 
singurătate şi se hrănea ca un ascet, numai cu pâine şi cu apă 
din NII, fiindcă voia să-şi purifice trupul şi să aibă din nou mintea 
clară, fiindcă era convins că de la carne şi de la vin venea tot 
răul, care-l împiedica să aibă viziunile de altădată. 

Veştile care veneau din afara Egiptului erau foarte proaste. 
Din Siria, Aziru trimitea, unul după altul, faraonului mesaje pe 
tăblițe de argilă cu diferite plângeri. El scria că oamenii lui voiau 
să se întoarcă la casele lor şi să se ocupe de creşterea oilor şi 
vitelor ca înainte, să cultive pământul şi să se iubească cu 
femeile lor, fiindcă erau oameni liniştiţi cărora nu le era pe plac 
războiul. Dar că hoţii din deşertul Sinai mutau fără încetare 
pietrele de hotar şi distrugeau recoltele de la graniţele Siriei şi 
că aceşti hoţi aveau arme egiptene şi erau conduşi de ofiţeri 
egipteni pe care de luptă, ce mai încolo şi-ncoace, erau un 
pericol continuu pentru Siria, de aceea Aziru nu-şi putea trimite 
oamenii la casele lor. Chiar şi comandantul din Gaza se 
comporta altfel decât fusese consemnat în tratatul de pace, 
fiindcă el închidea porţile oraşului pentru negustori şi caravane 
şi nu permitea accesul decât pentru protejaţii lui. Despre multe 
altele se plângea Aziru şi scria că un altul în locul lui şi-ar fi 
pierdut deja cumpătul, dar că răbdarea lui este mare fiindcă el 
doreşte doar pacea. 

Babilonul era nemulţumit din cauza concurenţei egiptene pe 
pieţele de cereale din Siria şi regele Burnaburiaş i-a trimis daruri 
bogate faraonului împreună cu o listă întreagă de cereri, care, 
onorată de faraon, ar fi ajutat la continuarea relaţiilor de 
prietenie dintre Egipt şi Babilon. Reprezentantul permanent al 
Babilonului în Oraşul Orizontului lui Aton, fiind întrebat ce 
semnificaţie au aceste manifestări ale regelui Babilonului, a 


ridicat din umeri şi a deschis braţele, s-a scărpinat îndelung în 
barbă şi, după aceea, a spus: 

— Stăpânul meu este asemenea leului care adulmecă 
neliniştit în jurul vizuinii sale, pentru a şti ce primejdii îl 
aşteaptă. El îşi pune speranţele în Egipt, dar dacă Egiptul este 
atât de sărac încât nu-i poate trimite aur, pentru a-şi angaja 
mercenari şi a-şi construi care de luptă, nu aş putea spune ceva 
mai urma. Cu un Egipt puternic şi bogat, regele meu doreşte 
oricând să fie prieten şi pacea lumii poate fi asigurată fiindcă, 
atât Egiptul cât şi Babilonul sunt ţări suficient de bogate, care 
nu au nici un motiv pentru vreun conflict, atâta timp cât bogăţia 
lor nu este în pericol. Însă prietenia cu un Egipt slab şi sărac nu 
are nici o importanţă pentru regele meu, mai mult, este ca o 
povară şi pot spune că regele Babilonului este uimit şi îngrozit 
când vede că Egiptul renunţă, din slăbiciune, la Siria. Imi este 
mai aproape propria gură decât gura sacului şi, ca babilonean, 
mă gândesc înainte de orice a Babilon. Chiar dacă iubesc Egiptul 
şi-i doresc numai bine Egiptului, ţara mea este mai importantă 
pentru mine şi, deşi îmi este teamă, nu mă mir că sunt chemat 
în Babilon. 

Astfel a vorbit el şi nici un om înţelept nu ar fi putut să nu-i 
dea dreptate. lar regele Burnaburiaş a încetat să-i mai trimită, 
ca până atunci, jucării şi ouă pictate fiicei faraonului, prinţesa de 
trei ani pe care faraonul i-o promisese de soţie. 

În schimb, în Oraşul Orizontului lui Aton au sosit 
reprezentanţii regelui hitiţilor şi un număr mare de nobili hitiţi. 
Ei au sosit ca să întărească principiile de prietenie dintre Egipt şi 
ţara Hatti şi în acelaşi timp să se familiarizeze cu obiceiurile 
egiptene, despre care auziseră atât de mult, şi să vadă armata 
egipteană, despre care se spunea în toată lumea că este o 
armată disciplinată. Erau foarte amabili şi curtenitori şi ei au 
adus daruri persoanelor importante de la curte. Tânărului Tut, 
logodnicul lui Ankhsenaton şi ginerele lui Akhenaton, i-au dăruit, 
printre altele, un pumnal din metal albastru, care era mai tăios 
şi mai solid decât oricare altul, şi băiatul a fost foarte încântat, 
încât nu ştia cu ce să-i mai răsplătească. Un astfel de pumnal, 
doar eu mai aveam în Oraşul Orizontului lui Aton, pumnalul pe 
care mi-l oferise comandantul hitit din port, pe care-l 
vindecasem. L-am sfătuit pe Tut să-l acopere cu aur şi cu argint, 
aşa cum făcusem şi eu în Simyra După aceea, el a fost şi mai 


încântat şi mi-a spus că îl va pune în mormântul său. Tut avea o 
constituţie fragilă, era un băiat bolnăvicios şi se gândea 
continuu la moarte: era ciudat, fiindcă un copil de vârsta lui, de 
obicei, nu se gândeşte la moarte. 

Aceşti şefi ai hitiţilor erau nişte bărbaţi simpatici şi cultivați şi 
pe pieptarele lor brodate străluceau soarele înaripat şi dubla 
secure. Nasurile lor mari şi puternice, bărbile lor energice şi 
ochii lor sălbatici le tulburau pe femeile de la curte, care, ca 
oricare alte femei, erau fascinate de orice noutate. De aceea, ei 
şi-au făcut mulţi prieteni în Oraşul Orizontului lui Aton şi, de 
dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, o duceau într- 
o veselie şi sărbătoare la palatele nobililor, până la epuizare, 
când nu mai puteau de durere de cap. Dar ei zâmbeau şi 
spuneau: 

— Ştim că despre noi, hitiţii, şi despre ţara hitiţilor umblă tot 
felul de zvonuri, pe care duşmanii noştri le-au împrăştiat prin 
lume. Este o ocazie bună pentru a le risipi, fiindcă vedeţi cu 
ochii voştri că nu ne deosebim de voi. Ştim şi noi să scriem şi să 
citim, nu mâncăm carne crudă ca sălbaticii şi nu bem sânge de 
copii, cum se povesteşte, dimpotrivă, ştim să apreciem 
mâncărurile şi băuturile egiptene şi siriene. Noi suntem oameni 
liniştiţi, ca şi voi, şi nu ne sunt pe plac scandalurile, oferim cu 
plăcere daruri, fără a tânji pe ascuns după recompense. Ceea ce 
ne interesează cel mai mult este să cunoaştem cum ar putea 
poporul hitit să ajungă la nivelul civilizaţiei egiptene. Suntem 
interesaţi de felul în care şardanii voştri mânuiesc armele şi de 
carele voastre grele de luptă aurite, care nici nu se pot compara 
cu amărâtele noastre de care simple şi mici. Noi sperăm că nu 
daţi crezare acelor calomnioase poveşti pe care fugarii din ţara 
Mitanni le spun despre hitiţi, fiindcă prin gura lor vorbeşte doar 
mânia omului laş. Vă putem asigura că nu li s-ar fi întâmplat nici 
un rău, dacă ar fi rămas în ţara lor şi ar fi trăit în înţelegere cu 
noi, şi noi le-am trimis numeroase mesaje că se pot întoarce şi 
că nimeni nu-i va pedepsi pentru vorbele lor compromiţătoare, 
fiindcă noi le înţelegem bine amarul. Dar toată lumea trebuie să 
priceapă că ţara Hatti este prea mică pentru un popor atât de 
mare şi că hitiţii au mulţi copii, fiindcă regele nostru, 
Suppiluliuma, iubeşte copiii. Era nevoie de mai multe păşuni 
pentru vitele noastre şi ţara Mitanni era cel mai convenabil loc, 
mai cu seamă că femeile din Mitanni nu au mai mult decât unul 


sau doi copii. Printre altele, noi nu am mai putut suporta să 
vedem nedreptatea şi opresiunea care domneau în această 
ţară: locuitorii din Mitanni, de multe ori, ne-au cerut ajutor, aşa 
că noi am intrat acolo ca eliberatori, nu ca cuceritori. Acum, în 
Mitanni, avem destule păşuni pentru vitele noastre şi loc pentru 
poporul nostru, care a trăit înghesuit până acum, şi nu ne mai 
este gândul la vreo altă cucerire, fiindcă, în fond, suntem un 
popor paşnic. 

Ei ridicau cupele şi închinau pentru marele Egipt şi femeile îi 
priveau cu dorinţele aprinse şi le admirau grumajii zdraveni şi 
ochii lor înflăcăraţi şi sălbatici. Ei spuneau: 

— Egiptul este o ţară minunată. Noi admirăm Egiptul. Dar 
cine ştie, poate că şi în ţara noastră se poate învăţa câte ceva şi 
regelui nostru i-ar face plăcere ca nobilii Egiptului care sunt 
interesaţi să ne cunoască ţara şi obiceiurile să fie oaspeţii lui şi 
el îi va răsplăti cu daruri bogate, fiindcă este generos, el îi 
apreciază mult pe egipteni şi iubeşte copiii. 

Ei le asigurau pe femeile de la curte că n-au de ce să se 
teamă că vor rămâne însărcinate dacă se culcă cu ei, fiindcă, în 
ţara lor, fiecare dintre ei avea mulţi copii, ca să fie pe placul 
regelui lor. In Egipt, ştiau ei să se oprească la timp, fiindcă, se 
lăudau ei, se pricepeau la iubit mai bine decât oricare alţi 
bărbaţi din lume. 

Dacă tot erau ei atât de fermecători, nobilii din Oraşul 
Orizontului lui Aton, naivi şi nebănuitori, nu s-au ferit de ei şi ei 
au putut cunoaşte tot ceea ce-i interesa în Egipt. O dată cu 
sosirea lor, în mintea mea s-a redeşteptat mirosul morţii, pe 
care l-am simţit plutind în ţara lor stearpă şi mi-am amintit de 
vrăjitorii traşi în ţeapă pe care i-am văzut la toate răscrucile de 
drumuri. Şi am fost bucuros când ei au plecat. 

Niciodată, până la venirea acestor oaspeţi hitiţi, Oraşul 
Orizontului lui Aton nu fusese atât de vesel, niciodată nu se 
băuse şi nu se mâncase atât de mult, niciodată nu se 
zbânţuiseră şi distraseră locuitorii lui atâta. In toate nopţile au 
luminat torţe aprinse în faţa palatelor nobililor şi de dimineaţa 
până seara se auzeau muzica şi râsul din toate părţile; chiar şi 
servitorii şi sclavii se molipsiseră de la veselia nobililor şi-i 
puteai vedea pe unii dintre ei rătăcind distraţi şi beţi pe străzi. 
Dar aceasta a fost o veselie bolnavă, apăsătoare şi mistuitoare 
ca febra unui om în agonie, care-l împiedică să mai gândească 


la ceea ce mai poate aduce ziua de mâine. În toiul veseliei, a 
cântecelor şi ameţelii plăcute, datorată vinului, adesea, brusc, 
se lăsa o tăcere de moarte peste Oraşul Orizontului lui Aton şi-şi 
îngheţau oamenii râsul şi se uitau unii la alţii cu teamă, uitându- 
şi cuvintele pe care voiseră să le rostească. Se răspândise de la 
o vreme în Oraşul Orizontului lui Aton un miros ciudat, scârbos, 
dezagreabil şi nimeni nu înţelegea de unde vine şi nici tămâia 
arsă din belşug nu ajuta la nimic. Acest miros neplăcut se putea 
simţi mai mult dimineaţa şi seara, după apusul soarelui şi nu 
venea nici dinspre Nil, nici dinspre iazurile cu peşti, nici dinspre 
lacul sacru al lui Aton şi, deşi canalele de scurgere erau 
continuu curățate, mulţi spuneau că era blestemul şi mirosul 
pedepsitor al lui Amon. 

Artiştii se întreceau în bizarerii şi ei desenau, pictau şi 
sculptau cu o frenezie nemaiîntâlnită până atunci, ca şi cum le- 
ar fi fost frică de faptul că timpul alunecă şi le scapă printre 
degete şi ar fi vrut să-şi valorifice toate potenţele artistice. 
Îngroşau şi exagerau realitatea şi realitatea vibra grotesc sub 
dalta şi sub penelul lor, se întreceau între ei în a găsi forme 
ciudate, care să sublinieze şi mai mult trăsăturile pe care voiau 
să le exprime şi până la urmă, s-a ajuns ca o linie şi câteva pete 
să fie suficiente pentru a exprima caracterul modelului. Expresia 
şi visarea din ochiul omenesc era conținută într-o aceeaşi linie 
curbă şi desenele care-l reprezentau pe Akhenaton îi uimeau pe 
oamenii în vârstă, se exagera peste măsură cu grosimea 
şoldurilor, cu subţirimea gâtului şi cu picioarele lui umflate şi nu 
exista nici o limită în reprezentarea caricaturală a acestor părţi 
ale trupului faraonului. După mine, astfel de reprezentări le 
puteau concepe doar nişte artişti care-l urau cu încrâncenare. Ei 
înşişi, artiştii, se mândreau şi spuneau: 

— Adevărul este că niciodată până acum nu a fost exprimată 
în desen şi în sculptură adevărata viaţă. 

Faţă de Totmes, prietenul meu, nu am avut nici o reţinere şi 
i-am spus ceea ce îmi stătea pe suflet: 

— Faraonul Akhenaton te-a ridicat din noroi, te-a aşezat 
alături de el şi te-a făcut prietenul lui. Oare de ce îţi baţi joc de 
el? Oare de ce-l reprezinţi ca pe un duşman, pe care-l urăşti de 
moarte? Şi oare de ce ai profanat prietenia pe care el ţi-a arătat- 
o şi te-ai tăvălit, dezonorându-i patul, cu desfrânata de Nefertiti? 
Totmes mi-a spus: 


— Nu te amesteca în treburi pe care nu le poţi înţelege! 
Poate că-l urăsc pe faraon, dar mai mult decât pe el, mă urăsc 
pe mine însumi. În mine totul arde acum şi niciodată nu mi-am 
simţit mâinile aşa de nestăpânite. Poate că un artist nemulţumit 
de el însuşi are o forţă mai mare de creaţie. În mine găsesc 
toate formele şi toate culorile, diversitatea creaţiei mele este în 
mine şi în fiecare statuie mă cioplesc în piatră doar pe mine 
pentru eternitate. Eu sunt mai presus decât toţi ceilalţi oameni, 
pentru mine nu există legi şi convenţii. Eu sunt mai aproape de 
zei decât de oameni. Culorile şi formele creaţiei mele pot 
rivaliza doar cu creaţia lui Aton şi-l voi învinge chiar şi pe Atonul 
lui, fiindcă fiinţele pe care Aton le-a creat vor dispărea, pe când 
arta mea va trăi etern. 

Băuse mult vin în ziua aceea, tremura şi-şi frământa 
nestăpânit mâinile. L-am iertat pentru toate vorbele lui. L-am 
privit în ochi şi am înţeles că este peste măsură de nefericit. 

Nilul s-a revărsat, Nilul s-a retras, a venit apoi iarna şi, o dată 
cu iarna, a venit şi foametea în Egipt şi de atunci încolo, nimeni 
nu a mai ştiut ce nenorocire urma să mai aducă ziua de mâine, 
fiindcă nenorocirile se ţineau lanţ. 

O dată cu iarna, a sosit şi vestea că Aziru a deschis cea mai 
mare parte dintre oraşele Siriei hitiţilor, că deşertul Sinai a fost 
traversat de carele uşoare de luptă hitite, după care s-a trecut la 
asedierea oraşului Tanis şi la distrugerea întregii zone din jur. 

Când au aflat aceste veşti, au venit Ay din Teba şi Horemheb 
din Memfis să se sfătuiască cu faraonul Akhenaton şi să salveze 
ceea ce încă mai putea fi salvat. La această întrevedere am 
asistat şi eu în calitate de medic ai faraonului şi trebuia să 
intervin în cazul în care faraonul ar fi urmat să aibă vreo criză, 
mai cu seamă că lucrurile pe care urma să le afle erau dintre 
cele mai nepotrivite cu sensibilitatea lui specială. Dar faraonul a 
rămas închis în el, rece şi indiferent, nu şi-a pierdut deloc calmul 
şi doar a ascultat ceea ce au discutat Ay şi Horemheb. Mai întâi, 
preotul Ay i s-a adresat faraonului: 

Hambarele faraonului sunt goale şi în acest an nici ţara Kuş 
nu şi-a mai plătit tributul: acest lucru a risipit toate speranţele 
mele. Foametea domneşte în tot Egiptul şi oamenii scormonesc 
pământul ca să găsească rădăcini, jupoaie coaja pomilor 
fructiferi, mănâncă lăcuste, gândaci şi broaşte ca să-şi 
astâmpere foamea. Au murit mulţi oameni şi încă vor mai muri 


mulţi, deoarece chiar şi împărţit cu stricteţe, grâul faraonului nu 
ajunge pentru toată lumea şi este atât de scump, încât cei 
foarte săraci nici nu-l pot cumpăra. De o mare nelinişte este 
încercat fiecare om şi, disperaţi, ţăranii se duc în oraşe, iar 
orăşenii în sate şi toţi spun: „Acesta este blestemul lui Amon şi 
suferinţa noastră este datorată noului zeu al faraonului. De 
aceea, îţi spun, Akhenaton, faraonul meu, fă pace cu preoţii lui 
Amon şi dă-le puterea înapoi, ca oamenii să se roage la Amon şi 
să-i aducă jertfe, aşa cum vor ei, şi după aceea, oamenii te vor 
adora şi se vor linişti. Dă-i lui Amon terenurile înapoi, ca Amon 
să le fertilizeze, fiindcă poporul se îndoieşte şi crede că doar 
Amon poate fertiliza pământul şi crede, de asemenea, că 
pământurile tale sunt blestemate. Trebuie să faci un pact cu 
Amon, dacă nu, eu mă spăl pe mâini pentru tot ceea ce va mai fi 
să se întâmple. 

Apoi, Horemheb a spus: 

Burnaburiaş a cumpărat pacea de la hitiţi, iar Aziru a cedat 
presiunii lor şi a deschis pentru ei oraşele lui şi s-a aliat cu ei. 
Numărul soldaţilor hitiţi în Siria este cât nisipul mării şi numărul 
carelor lor de luptă câte stele pe cer, şi ăsta-i sfârşitul Egiptului, 
fiindcă ei au umplut deşertul cu vase de apă, ca să-şi asigure 
înaintarea. Ei au transportat în deşert o cantitate enormă de apă 
şi la primăvară, o armată imensă va putea traversa deşertul fără 
a muri de sete. Dar o mare parte din vasele de argilă le-au 
cumpărat din Egipt şi negustorii care au vândut vase goale şi-au 
săpat propriul mormânt din cauza lăcomiei lor. În nebunia lor, 
amoriţii lui Aziru şi hitiţii ai făcut incursiuni de cercetare în Tanis 
şi pe teritoriul Egiptului, încălcând astfel alianțele de pace. Este 
drept că aceste incursiuni nu sunt cele mai grave lucruri, dar am 
alarmat deja poporul, ca să ştie ce înseamnă o invazie a hitiţilor, 
fiindcă ei sunt de o cruzime nemaiîntâlnită şi poporul egiptean 
este deja gata de război. Încă mai este timp, faraonule 
Akhenaton. Ordonă să sune trâmbiţele, să se înalțe flamurile şi 
anunţă războiul. Cheamă toţi bărbaţii care sunt apți de luptă, 
adună tot cuprul din ţară pentru a se putea fabrica lănci şi vei 
vedea că puterea ta va fi salvată. Eu o voi salva şi voi asigura 
triumful Egiptului, îi voi învinge pe hitiţi şi îţi voi da înapoi Siria. 
Dar o voi putea face doar dacă toate resursele Egiptului vor fi 
date armatei, fiindcă foamea nu-i face pe soldaţi mai viteji. Că-i 
Amon sau Aton, n-are nici o importanţă, mai repede îl uită 


mulţimea pe Amon dacă este război şi neliniştea aceasta 
pricinuită de zei dispare, iar după victorie, puterea ta va fi mai 
mare decât înainte. Eu îţi promit că pentru tine voi câştiga 
războiul, fiindcă sunt Horemheb, fiul şoimului, şi destinul meu 
este să împlinesc fapte eroice; acum este clipa mea, pe care am 
aşteptat-o de o viaţă. 

Dar Ay a spus repede: 

Nu-l crede pe Horemheb, faraonule Akhenaton, dragul meu 
fiu, fiindcă vorba lui este amăgitoare şi doar setea de putere îi 
aţâţă patima, încheie alianţă cu preoţii lui Amon şi declară 
războiul, dar nu-i încredința lui Horemheb comanda armatei 
Egiptului, ci unui comandant încercat, care a studiat temeinic 
textele despre războaiele vechilor faraoni şi în care poţi avea 
toată încrederea. 

Dar Horemheb a spus: 

Dacă nu am fi în faţa faraonului, preotule Ay, ţi-aş cârpi cu 
plăcere o palmă, ca să te împiedic să te baligi pe gură. Tu mă 
judeci după cum eşti, fiindcă tu crezi că toată lumea este 
mincinoasă ca tine. Tu minţi, bestie, tu ai negociat deja cu 
preoţii lui Amon şi ai făcut alianţa pe care încerci să o impui 
acum faraonului. Eu nu l-aş putea minţi pe acela pe care l-am 
acoperit cu veşmintele mele în deşertul de la poalele munţilor 
Tebei, toate gândurile mele sunt îndreptate pentru măreţia 
Egiptului, iar în acest moment numai eu mai pot salva Egiptul. 

Faraonul Akhenaton i-a întrebat: 

Aţi vorbit? 

Şi ei au răspuns într-un glas: 

Am vorbit. 

Atunci, faraonul a spus: 

Eu trebuie să mă reculeg şi să mă rog mai înainte de a lua o 
hotărâre. Chemaţi mâine tot poporul, chemaţi-i pe toţi cei care 
mă iubesc, nobili şi oameni simpli, stăpâni şi servitori, chemaţi-i 
şi pe lucrătorii din carierele de piatră, fiindcă vreau să vorbesc 
poporului meu şi să-i comunic hotărârea pe care o voi lua. 

Ordinul faraonului a fost executat şi tot poporul a fost 
chemat pentru a doua zi. Ay spera că faraonul va încheia alianţă 
cu preoţii lui Amon, Horemheb că va declara război împotriva 
trupelor lui Aziru şi împotriva hitiţilor. 


Toată noaptea, faraonul a vegheat şi a rătăcit neliniştit prin 
palat, fără să vrea să mănânce nimic sau să vorbească cu 
cineva şi, ca medic, am fost şi eu îngrijorat din cauza lui. 

A doua zi, faraonul a fost purtat în faţa mulţimii, s-a aşezat 
pe tron şi faţa lui era limpede şi strălucitoare ca a soarelui când 
şi-a ridicat braţul şi a spus: 

Din cauza slăbiciunii mele este acum foamete în Egipt, din 
cauza slăbiciunii mele duşmanul ameninţă acum graniţele 
Egiptului. Aflaţi că hitiţii pregătesc din Siria atacul împotriva 
Egiptului şi în scurt timp picioare vrăjmaşe vor călca pământul 
negru al Egiptului. Este vina mea că nu am înţeles clar glasul 
zeului meu şi că nu i-am executat în întregime voinţa. Dar 
acum, mi s-a arătat din nou Aton, adevărul îmi arde inima şi nu 
mai sunt nici slab şi nici nu mă mai îndoiesc de nimic. L-am 
răsturnat pe zeul fals, dar în slăbiciunea mea, i-am lăsat pe toţi 
ceilalţi zei să domnească alături de unicul Aton şi umbra lor a 
întunecat Egiptul. De aceea, astăzi vor cădea toţi vechii zei din 
tara Kemi, ca strălucirea lui Aton să fie unica lumină în tot 
Egiptul. Astăzi să dispară toţi vechii zei! De astăzi începe 
domnia lui Aton pe pământ! 

După aceste vorbe ale faraonului, din mulţime s-au auzit 
murmure de groază şi mulţi au ridicat braţele şi s-au prosternat 
în faţa faraonului. Dar faraonul a ridicat glasul şi a strigat: 

Voi, cei care mă iubiţi, mergeţi şi răsturnaţi-i pe toţi vechii 
zei din tot Egiptul, distrugeţi-le altarele, zdrobiţi imaginea lor, 
răsturnaţi din ulcioare apa lor sacră, dărâmaţi-le templele, 
ştergeţi-le numele de pe toate inscripţiile, pătrundeţi în 
morminte şi distrugeţi numele lor, ca tot Egiptul să fie salvat. 
Nobili, luaţi în mână leviere, artişti, schimbaţi dalta cu ciocanul, 
constructori, luaţi baroase şi mergeţi în toată ţara, din sat în sat, 
răsturnaţi vechii zei, faceţi să le dispară numele! In acest fel, eu 
purific Egiptul de tot răul. 

Mulţi oameni au fugit atunci înspăimântați din faţa lui, dar 
faraonul a respirat puternic, chipul lui strălucea de extaz şi el a 
mai spus: 

Începe domnia lui Aton pe pământ. De astăzi nu vor mai fi 
nici stăpâni, nici sclavi, nici servitori, toţi oamenii vor fi egali în 
faţa lui Aton şi nimeni nu va mai fi obligat să învârtească la 
moară pentru altul, fiecare este liber să-şi aleagă meseria care-i 
place, fiecare este liber să meargă unde vrea. Faraonul a vorbit! 


S-a făcut imediat linişte, toţi au rămas muţi, cu privirea 
aţintită spre el. O linişte de moarte s-a aşternut peste Oraşul 
Orizontului lui Aton şi am simţit în nări mirosul acela îngrozitor, 
despre care am mai povestit. 

Mulțimea îl privea încremenită şi fascinată pe faraonului 
Akhenaton, care crescuse pe neaşteptate în ochii ei; figura 
faraonului în extaz era puternică şi strălucitoare şi mulţimea a 
început să-i strige numele cu ardoare. Mulţi erau uluiţi şi-şi 
spuneau: „Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată şi nu încape 
îndoială că prin gura lui vorbeşte chiar zeul lui, Aton, şi noi 
trebuie să respectăm dorinţa lui Aton”. 

Nu toţi erau de aceeaşi părere, aşa că, în scurtă vreme, cei 
mai pasionaţi, cărora nu le mai ajungeau cuvintele pentru a-şi 
apăra părerea, au început să se folosească de pumni şi de 
picioare şi înflăcăraţii susţinători ai faraonului îi loveau pe 
bătrâni, care nu erau de aceeaşi părere cu ei. După ce mulţimea 
a început să se risipească, preotul Ay i-a spus faraonului: 

Akhenaton, aruncă coroana şi rupe sceptrul, fiindcă vorbele 
pe care le-ai rostit te răstoarnă ele însele de pe tronul Egiptului! 

Faraonul Akhenaton i-a răspuns: 

Vorbele pe care le-am rostit asigură nemurirea numelui meu 
şi puterea mea va trăi în inimile oamenilor de la o eternitate la 
alta. 

Ay şi-a ridicat ameninţător braţele, a scuipat pe pământ în 
faţa faraonului, după care a frecat cu piciorul locul pe care 
scuipase şi a spus: 

Dacă este aşa, mă spăl pe mâini şi-o apuc încotro voi crede 
că este mai bine, fiindcă în faţa unui nebun nu mă consider 
vinovat de faptele mele. 

Şi a vrut să plece, dar Horemheb l-a apucat cu braţele şi, 
deşi Ay era un bărbat solid, nu a reuşit să i se smulgă din braţe. 
Horemheb a spus: 

El este faraonul tău şi tu trebuie să-i asculţi poruncile. Ay, tu 
nu-l vei trăda, fiindcă dacă-l trădezi, vei simţi tăişul lăncii mele 
prin pântece, chiar dac-ar trebui ca pentru treaba asta să strâng 
o armată ca să te pot omori. Crede-mă, fiindcă de obicei eu nu 
mint. Este drept că nebunia lui este mare şi nu cred că duce la 
nimic bun, dar eu îl iubesc cu nebunia lui cu tot şi-i voi rămâne 
fidel, pentru că i-am depus jurământ de credinţă şi pentru că 
odată i-am acoperit slăbiciunea cu haina mea Un dram de 


înţelepciune tot este în nebunia lui, fiindcă dacă s-ar fi mărginit 
doar la detronarea vechilor zei, ar fi început un război civil, dar 
dacă eliberează pe sclavi de la mori şi de pe câmpuri, întoarce 
pe dos planurile preoţilor şi-i câştigă pe oamenii din popor de 
partea lui şi de-aici, să te ţii ce-o să iasă, fiindcă nimeni n-o să 
mai ştie ce vrea De fapt, totul îmi este egal, dar ce facem cu 
hitiţii, faraonule Akhenaton? 

Dar faraonul, aşezat cu braţele încrucişate peste genunchi, 
nu i-a răspuns nimic. Horemheb a spus: 

Dă-mi aur şi grâu, arme şi care de război, dă-mi voie să 
înrolez soldaţi şi să chem gărzile din toate oraşele Egiptului de 
Jos şi jur că îi voi învinge pe hitiţi! 

Atunci faraonul şi-a lăsat în jos ochii lui înflăcăraţi şi tot 
extazul de care fusese până atunci stăpânit a dispărut deodată 
de pe faţa lui. El a spus încet: 

— Îți interzic să declari războiul. Horemheb! Dar, dacă 
poporul doreşte să apere pământul negru, eu nu-l pot împiedica. 
Nu am nici aur, nici grâu de dat, despre arme nici nu vreau să 
aud, fiindcă, chiar dacă le-aş avea, nu ţi le-aş da, pentru că nu 
vreau să răspund la rău prin rău. Dar tu poţi face ceea ce doreşti 
pentru Tanis, fără vărsare de sânge, limitându-te doar la 
apărare. 

Va fi aşa cum spui, a rostit Horemheb. Acelaşi rahat peste 
tot. Deci, mă voi duce să mor la Tanis, conform poruncii tale, 
fiindcă fără grâu şi fară aur, nici cea mai pricepută şi mai 
curajoasă armată nu se poate apăra prea multă vreme. Imi 
împrăştii apa din trup pe toate ezitările tale, faraonule 
Akhenaton, mă voi apăra după cum mă va duce mintea. Te las 
cu bine! 

Apoi el a plecat, a plecat şi preotul Ay şi am rămas singur cu 
faraonul Akhenaton. M-a privit cu ochii pierduţi, obosiţi şi mi-a 
spus: 

Cu vorbele pe care le-am rostit, s-a dus şi toată forţa mea, 
Sinuhe, dar, deşi mă simt atât de slăbit, sunt fericit. Oare tu ce 
vei face, Sinuhe? 

M-a surprins întrebarea lui şi i-am aruncat o privire mirată. El 
a zâmbit obosii şi a spus: 

Tu mă iubeşti, Sinuhe? 

După ce l-am asigurat că, în ciuda nebuniei lui, îl iubesc, ela 
spus: 


Dacă mă iubeşti, tu ştii ce ai de făcut Sinuhe! 

Mintea mea se împotrivea dorinţei lui, inima mea îmi spunea 
că, poate, aşa este mai bine. l-am răspuns, încercând să strecor 
printre vorbe puţin umor: 

Credeam că tu ai nevoie de mine ca medic, dar dacă nu mai 
ai nevoie de mine, eu pot pleca pe drumul meu. Adevărul este 
că eu nu am putere să răstorn imagini de zei, fiindcă braţele 
mele sunt prea slabe ca să mânuiască ciocanul, dar fie cum vrei 
tu. Nu încape îndoială că mulţimea mă va jupui de viu şi-mi va 
crăpa capul cu pietre, după care îmi va atârna cadavrul pe ziduri 
cu capul în jos, dar numai pentru atâta lucru nu are rost să te 
nelinişteşti. Deci, voi pleca la Teba, fiindcă acolo sunt cele mai 
multe temple şi oamenii mă cunosc. 

El nu mi-a răspuns şi eu am plecat, fiindcă toate întâmplările 
acelei zile mi se păreau absurde. A rămas singur, aşezat pe tron, 
şi eu m-am dus la Totmes, fiindcă simţeam nevoia să mă 
sfătuiesc cu un prieten. 

În atelierul lui Totmes era Horemheb şi împreună cu ei bea 
vin un bătrân, un artist veşnic beat şi însetat, pe care-l chema 
Bek, iar servitorii îi pregăteau bagajele lui Horemheb pentru 
drum. 

În numele lui Aton, a spus Totmes ridicându-şi cupa din aur, 
nu mai există nici nobili, nici bădărani, nici stăpâni, nici sclavi, 
iar eu cel care însufleţesc piatra cu mâinile mele, mă voi duce 
să distrug statuile zeilor blestemaţi. Să bem pentru asta, 
prieteni dragi, fiindcă mă tem că nu mai avem multe zile de 
trăit. 

Am băut împreună şi Bek a spus: 

El, faraonul, m-a ridicat din noroi şi m-a aşezat alături de el, 
mi-a vorbit ca unui prieten şi de fiecare dată când mi-am băut şi 
hainele de pe mine, mi-a dat altele. De ce să nu-i îndeplinesc 
voia? Sper, totuşi, să nu mor în chinuri prea mari, deşi în satul 
meu oamenii sunt cam aprigi şi obişnuiesc, la mânie, să-şi 
mângâie victima cu furcile, sfâşiindu-i carnea de pe trup, bucată 
cu bucată. 

Horemheb a spus: 

Ar trebui să te invidiez pentru moartea destul de uşoară de 
care s-ar putea să ai parte, fiindcă cruzimea hitiţilor este mult 
mai mare. În orice caz, am să mă lupt cu hitiţii şi sper că-i voi 
pune pe fugă, fiindcă am încredere în norocul meu şi fiindcă 


odată am văzut în deşertul Sinai un copac care, deşi înconjurat 
de foc, nu ardea. Atunci s-a născut în mine încrederea şi mă 
mistuie în continuare dorul după fapte măreţe. Dar este greu să 
faci fapte de vitejie cu mâinile goale şi mă îndoiesc că hitiţii pot 
fi zdrobiţi cu bulgări de bălegar. 

Am spus: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, oare de ce-l iubim încă şi ne 
supunem voinţei acestui faraon, când ştim toţi că el este nebun 
şi că în vorbele lui este nebunia? Explicaţi-mi acest lucru dacă 
sunteţi în stare! 

Mă îndoiesc că el are vreo putere asupra mea, a spus Bek. 
Dar eu sunt un nenorocit de beţivan şi dacă mor, nimeni nu va fi 
păgubit cu nimic. De aceea, vreau să-i fac pe plac şi să-mi 
plătesc în felul acesta toţi anii de beţie când am trăit alături de 
el. 

Eu nu-l iubesc, dimpotrivă, îl urăsc, a spus Totmes. Din 
această cauză îi îndeplinesc ordinul, pentru că-l urăsc şi vreau 
să i se apropie sfârşitul. Adevărul este că sunt scârbit de toate şi 
vreau ca toate să se termine cât mai repede. 

Dar Horemheb a spus: 

Minţiţi ca nişte porci. Fiţi cinstiţi şi recunoaşteţi că, atunci 
când el vă priveşte în ochi, spinarea voastră jegoasă începe să 
tremure şi simţiţi nevoia să fiţi iarăşi copii şi să vă jucaţi cu 
caprele pe câmp. Eu sunt singurul asupra căruia privirea lui nu 
are nici un efect, dar destinul meu este legat de el şi trebuie să 
recunosc că îl iubesc, chiar dacă ţipă cu vocea lui ascuţită ca o 
babă isterică. 

Am băut vin şi am discutat şi am văzut cum treceau corăbiile 
pe Nil în sus şi-n jos şi cum oamenii părăseau Oraşul Orizontului 
lui Aton. Cei mai mulţi nobili fugeau cu averea lor din oraş, dar 
erau şi mulţi care se duceau să răstoarne zeii vechiului Egipt, 
aşa cum poruncise faraonul, şi care-i cântau imnuri lui Aton. 
Cred că prea mult timp nu au mai cântat ei, cred că le-a 
încremenit cântecul în gât când s-au întâlnit în temple cu 
oameni furioşi, pentru care zeii erau tot ceea ce aveau ei pe 
lume. 

Am băut toată ziua, dar vinul nu mi-a înveselit inima, fiindcă, 
în faţa mea, viitorul se deschidea ca un hău negru şi vorbele 
noastre erau din ce în ce mai amare. 


A doua zi, Horemheb s-a îmbarcat să se întoarcă în Memfis, 
de acolo urmând să plece la Tanis. Mai înainte de a pleca, i-am 
promis că-i voi da tot aurul pe care voi reuşi să-l strâng în Teba 
şi jumătate din grâul pe care-l aveam în depozitele mele din 
Teba. Cealaltă jumătate o păstram pentru mine. 

Cine ştie, poate că această slăbiciune a mea a fost greşeala 
care mi-a determinat soarta. l-am dat jumătate lui Akhenaton, 
cealaltă jumătate lui Horemheb, dar nici unuia nu i-am dat totul 
şi nici unul dintre ei doi nu a fost mulţumit. 


Am călătorit împreună cu Totmes şi eram încă departe de 
Teba când pe Nil au început să apară cadavrele. Pluteau umflate 
şi printre ele puteai recunoaşte preoţi cu capetele complet rase, 
gardieni, nobili, oameni simpli, sclavi şi, după starea de 
descompunere, după mirosul putred şi după bucăţile lipsă din 
trupul lor devorat de crocodili, puteai să-ţi dai seama câte zile 
trecuseră de când încă mai fuseseră în viaţă. Nici nu mai 
trebuiau să înoate crocodilii în susul Nilului până la Teba, fiindcă 
apa le aducea hrana sub nas; forfoteau pe lângă mal şi cum din 
toate satele şi oraşele li se distribuiau cadavre proaspete, erau 
mai exigenţi, fiindcă aveau de unde alege. Fără îndoială, 
crocodilii sunt animale inteligente, fiindcă preferă carnea de 
copii şi de femei, care este mai moale, şi nici carnea nobililor 
graşi nu le displace, dar după carnea tare şi uscată a sclavilor şi 
hamalilor, nu prea se omoară şi cred că în acele zile l-au ridicat 
în slăvi pe Aton şi au crezut în el. Tot fluviul mirosea a moarte şi, 
o dată cu întunericul nopţii, vântul aducea un miros neplăcut de 
fum. Într-o zi, Totmes mi-a spus cinic: 

Într-adevăr, pe aici se vede că regatul lui Aton a şi ajuns pe 
pământ. 

Eram deprimat, dar am încercat să mă încurajez şi i-am spus: 

Totmes, aşa ceva niciodată nu s-a mai întâmplat şi niciodată 
lumea nu va mai fi la fel cum a fost. Pâinea nu se poate face cu 
forţa din grâu. Morile lui Aton macină acum grâul, noi plămădim 
făina, ca să devină pâinea pe care faraonul o visează şi, într- 
adevăr, lumea se va schimba şi toţi oamenii vor fi fraţi în faţa lui 
Aton. 

Dar Totmes, care bea vin cu înverşunare, ca să nu mai simtă 
mirosul putred şi de mortăciune în nări, mi-a spus: 

lartă-mă dacă încerc să mă întăresc cu vin în neputinţa mea, 
fiindcă, îţi spun sincer, îmi este foarte frică şi îmi tremură 


genunchii când mă gândesc la ce ne aşteaptă. De aceea, cel 
mai bine în aceste vremuri este să-ţi bei şi minţile, să fii în 
permanenţă beat, ca să nu mai poţi gândi în plus la viaţă şi la 
moarte; oamenii şi zeii nu mai au nici o importanţă. 

Când am ajuns la Teba incendiile mistuiau frumosul oraş şi 
chiar şi deasupra Oraşului Morților, fumul plutea gros, fiindcă 
plebea jefuia mormintele preoţilor şi le ardea mumiile. Corabia 
noastră a fost întâmpinată cu o ploaie de săgeți, fără să se fi 
întrebat mai întâi cei care lansau săgețile cine suntem şi, când 
am coborât la țărm, am văzut că cei care purtau crucea lui Aton 
îi azvârleau în Nil pe cei care purtau cornul lui Amon şi-i loveau 
cu vâslele ca să se înece. Era o dovadă că, în Teba, Aton era 
deja învingător. 

Ne-am dus direct la „Coada crocodilului” şi l-am întâlnit acolo 
pe Kaptah. Nu mai era îmbrăcat cu veşminte scumpe ca ultima 
dată când îl văzusem, le înlocuise cu nişte haine ponosite şi 
cenuşii şi părul lui era năclăit de mâl. Nu mai purta nici placa de 
aur pe ochiul orb şi le oferea cu generozitate de băut sclavilor 
zdrenţăroşi şi hamalilor din port, înarmaţi cu măciuci, şi le 
spunea: 

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, fraţilor, fiindcă aceasta este cea 
mai fericită zi. Nu mai există nici stăpâni, nici sclavi, nici nobili, 
nici pălmaşi, toţi oamenii sunt liberi să meargă unde vor. Beţi, 
astăzi vă fac cinste la toţi şi cred că o să vă mai aduceţi aminte 
de cârciuma mea când vă va surâde norocul şi veţi lua argint şi 
aur din templele falşilor zei sau din casele stăpânilor răi. Şi eu 
sunt sclav, ca şi voi, m-am născut sclav şi mărturie a 
suferințelor mele este acest ochi, pe care mi l-a crăpat stăpânul 
meu, fiindcă, după ce i-am băut o oală întreagă de bere, i-am 
umplut-o la loc cu apa care ţâşnea din trupul meu ca dintr-un 
izvor. Dar astfel de nedreptăţi nu se vor mai întâmpla şi nimeni 
nu va mai fi mângâliat cu ciomagul fiindcă este sclav, nimeni nu 
va mai trebui să muncească, ci toţi o vom duce într-o beţie şi 
fericire şi vom dansa şi ne vom distra, cât o fi să fie. 

Pe când vorbea astfel, Kaptah ne-a văzut pe mine şi pe 
Totmes, s-a întrerupt brusc şi s-a grăbit să ne conducă într-o 
cameră din fundul cârciumii şi ne-a spus: 

Poate că ar fi fost mai înţelept dacă aţi fi venit îmbrăcaţi în 
veşminte de oameni săraci şi v-aţi fi stropit cu noroi faţa şi 
mâinile, fiindcă sclavii şi hamalii forfotesc pe toate străzile Tebei 


slăvindu-l pe Aton şi tot în numele lui Aton îi lovesc cu 
ciomegele pe aceia care li se pare lor că sunt prea graşi sau 
care nu au mâinile crăpate de la muncă. Pe mine m-au iertat 
pentru grăsimea mea, fiindcă eu am fost sclav şi fiindcă le-am 
dat grâu şi încă le mai dau pe gratis. Dar, spuneţi-mi şi mie, 
oare ce demon v-a împins spre Teba, tocmai acum, când aerul 
de aici este atât de neprielnic nobililor? 

l-am arătat ciocanele şi topoarele pe care le aveam cu noi şi 
i-am povestit că am venit să răsturnăm imaginile zeilor falşi şi 
să ştergem de pe inscripţii numele lor. Kaptah a clătinat din cap 
şi a spus: 

Poate că intenţia voastră este înţeleaptă şi pe placul 
mulţimii, dar mulţimea nu trebuie să ştie cine sunteţi, fiindcă 
orice schimbări sunt încă posibile şi coarnele se vor răzbuna 
dacă vor veni la putere. Eu nu cred că un astfel de sistem poate 
dura prea mult, fiindcă după ce se vor termina, de unde vor mai 
lua sclavii alimente ca să trăiască? În turbarea lor, au făcut deja 
ravagii şi cred că mulţi care ţin parte crucii lui Aton vor începe 
să se îndoiască de Aton şi vor deveni din nou adepţii coarnelor 
lui Amon. Într-un fel, hotărârea faraonului Akhenaton de a 
elibera sclavii este înţeleaptă, fiindcă, în felul acesta, mă pot şi 
eu dispensa de toţi sclavii mei bătrâni şi leneşi, care-mi 
consumă pe degeaba grâul şi uleiul. Eu nu am nevoie să întreţin 
sclavi puturoşi, de aceea, voi angaja servitori pe care îi voi plăti 
pentru munca pe care o vor face, pe care îi voi putea da afară 
când nu-mi convine cum muncesc şi de care să nu fiu legat 
toată viaţa. Grâul este acum mai scump ca niciodată şi când se 
va termina cu beţia aceasta isterică în care a fost antrenată 
toată lumea, vor veni destui la mine ca să lucreze şi-i voi plăti 
cum voi vrea eu şi vor avea mai puţin chiar decât atunci când 
erau sclavi, fiindcă se vor mulţumi cu orice fel de condiţii pentru 
o bucată de pâine. Dacă până acum, un sclav fura de la 
stăpânul lui, stăpânul nu prea avea ce face, îl pedepsea, dar 
trebuia să se obişnuiască cu el, cât de hoţ va fi fost el să fie, 
însă pe un lucrător, dacă fură, îl poţi trimite în judecată şi el îţi 
va plăti despăgubiri sau i se vor tăia urechile şi nasul, de la caz 
la caz, se înţelege, că de-asta sunt pe lume judecăţi şi 
judecători. De aceea, îl apreciez pe faraonul Akhenaton şi-i 
admir înţelepciunea şi încerc să cântăresc avantajele pe care le- 
aş putea avea acum, când toate valorile şi-au răsturnat sensul. 


— Ai vorbit despre grâu, Kaptah, am spus eu. Află că 
jumătate din grâul nostru l-am promis deja lui Horemheb, ca să 
aibă cu ce hrăni armata când va porni împotriva hitiţilor, aşa că 
acest grâu va trebui să fie îmbarcat pe corăbii pentru a ajunge 
la Tanis. Cât despre cealaltă jumătate, va trebui să fie măcinată 
şi din făina lui se vor face pâini, care vor fi distribuite muritorilor 
de foame din toate oraşele şi satele Egiptului, unde grâul nostru 
se află în hambare. Şi când vor distribui pâinile, servitorii tăi nu 
vor cere nici un ban, atât vor trebui doar să spună: „Aceasta 
este pâinea lui Aton. Luaţi şi mâncaţi în numele zeului Aton! 
Binecuvântaţi-l pe faraonul Akhenaton şi pe zeul lui!” 

Când a auzit vorbele mele, Kaptah a început să-şi sfâşie 
pânza care-i acoperea şoldurile, că tot nu avea un veşmânt mai 
bogat pe el ca să-l rupă, să-şi smulgă părul din cap şi noroiul cu 
care şi-l năclăise, ca să pară mai sărac, a început să se 
împrăştie în jurul lui şi plângând amarnic, mi-a spus: 

— Nebunia aceasta te va sărăci complet şi oare de unde voi 
mai fi eu răsplătit pentru toate pe care le-am făcut eu în folosul 
tău? Te-a îmbolnăvit nebunia faraonului şi pe tine, din moment 
ce te-ai aşezat în cap ca să gândeşti cu picioarele. O, 
nenorocitul de mine, am ajuns să trăiesc şi o zi ca asta şi nici 
scarabeul nu ne mai poate ajuta; nu te aştepta să-ţi 
mulţumească cineva pentru că-i vei da să mănânce pâine pe 
gratis, aşa ceva n-ai să vezi niciodată. Cât despre blestematul 
de Horemheb, după ce, în numele prieteniei tale, mi-a mâncat 
aurul cu lingura, îmi răspunde la scrisorile prin care i-l cer înapoi 
că pot să vin şi să-l iau singur, dacă-l găsesc. Este mai rău decât 
un hoţ de morminte acest prieten al tău Horemheb, fiindcă dacă 
de la un hoţ nu te aştepţi să-ţi vezi aurul înapoi, de la unul care 
te minte că vei avea şi ceva câştig de pe urma împrumutului 
poţi să rămâi şi cu mintea rătăcită ca un nebun, când înţelegi că 
nu-ţi vei mai vedea niciodată aurul înapoi. Dar văd în ochii tăi că 
nu glumeşti, stăpânul meu, şi n-am încotro, trebuie să-ţi fac pe 
plac; se pare că bogăţia nu se prea lipeşte de tine. 

L-am lăsat pe Kaptah să dea în continuare de băut sclavilor 
zdrenţăroşi şi hamalilor zdraveni şi să se târguiască cu cei care 
furaseră din temple vase sacre şi podoabe preţioase. Toţi 
oamenii respectabili se zăvorâseră în case şi străzile erau pustii, 
iar câteva temple, în care preoţii se baricadaseră, erau în flăcări. 
Am intrat în temple deja jefuite ca să distrugem numele falşilor 


zei de pe inscripţii şi acolo erau şi alţi oameni care îi erau 
credincioşi faraonului şi împreună cu ei am lovit cu ciocanele în 
inscripţii de au ieşit scântei din piatră. De la o zi la alta, zeul 
nostru a crescut şi n-am mai simţit nici foamea, nici setea, nici 
somn nu ne-a fost şi ne-am izbit de multe ori de rezistenţa 
preoţilor, îndârjiţi şi hotărâți să-şi apere zeii, care ne-au atacat 
cu pietre şi cu ciomege, dar ne-am apărat şi noi cu ciocanele cu 
care spărgeam inscripţiile şi într-o zi, furios, Totmes a crăpat în 
două capul unui preot. De la o zi la alta munceam mai pătimaş, 
încercând să închidem ochii şi să nu vedem nimic din ceea ce se 
întâmpla în jurul nostru. 

Oamenii din Teba sufereau de foame şi de mizerie, iar sclavii 
eliberaţi şi hamalii din port, după ce şi-au marcat teritoriile în 
port cu bețe albastre şi roşii, atacau şi jefuiau casele locuite de 
adepţii lui Amon sau casele nobililor, luând de acolo grâu, ulei şi 
tot ceea ce găseau şi gărzile faraonului erau neputincioase în 
faţa lor. Kaptah angajase oameni care să-i macine grâul şi să 
coacă pâine, dar săracii cărora li se împărțea pâinea le spuneau 
oamenilor lui Kaptah: 

Această pâine a fost furată de la săraci şi este drept să se 
întoarcă la săraci. 

Nimeni nu mi-a binecuvântat numele, într-o singură lună mi- 
am pierdut toată averea, atâta tot. 

După patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în Teba era o 
stare de totală confuzie şi oamenii care altădată cântăreau aurul 
cerşeau acum la colţuri de stradă şi femeile lor îşi vindeau 
bijuteriile sclavilor, ca să poată cumpăra pâine pentru copii. 
Atunci a sosit Kaptah, noaptea, când era întuneric beznă, acasă 
la mine şi mi-a spus: 

Stăpânul meu, este timpul să fugi şi să te ascunzi undeva, 
fiindcă s-a terminat cu puterea lui Aton şi nu cred că vreun om 
respectabil va regreta acest lucru. Legea şi ordinea se întorc şi 
se vor întoarce şi zeii care au fost mai înainte de Aton, dar mai 
întâi, li se va oferi crocodililor din Nil o masă pe cinste, mai 
grozavă decât oricând, fiindcă preoţii au hotărât să curețe 
sângele rău din tot Egiptul. 

L-am întrebat: 

— De unde ştii? 

Şi el mi-a răspuns cu un aer inocent: 


Oare nu am fost eu întotdeauna un adorator secret al lui 
Amon? Le-am împrumutat mult aur preoţilor lui Amon, fiindcă ei 
îmi plătesc o dobândă bună şi prezintă o garanţie sigură cu 
pământurile pe care le-au amanetat. Ca să-şi salveze pielea, Ay 
a încheiat o înţelegere cu preoţii lui Amon, toţi nobilii şi 
bogătaşii Egiptului s-au întors la Amon, iar preoţii au chemat 
negrii din ţara Kuş şi au angajat şardani, care până acum furau 
prin sate. Este un adevăr, Sinuhe, morile au început să se 
învârtească invers şi să macine din nou grăunţe, dar pentru 
pâinea care se va face din grâul măcinat i se va mulţumi lui 
Amon, nu lui Aton. Zeii vechi se întorc, ordinea veche se va 
întoarce din nou şi-i mai bine aşa, că m-am săturat de starea 
aceasta confuză, chiar dacă acum, eu m-am îmbogăţit mai mult 
ca oricând. 

Am fost şocat de vorbele lui şi am urlat la el: 

Faraonul Akhenaton nu va fi niciodată de acord cu aceasta. 

Dar Kaptah a zâmbit răutăcios şi, frecându-şi ochiul orb, mi-a 
spus: 

Nici nu-i va cere nimeni permisiunea. Oraşul Orizontului lui 
Aton este deja blestemat şi toţi cei care au rămas acolo vor 
muri. Odată ajunşi la putere, preoţii lui Amon vor împiedica orice 
legătură cu Oraşul Orizontului lui Aton şi cei care vor rămâne 
acolo vor crăpa de foame. În felul acesta, faraonul va fi obligat 
să vină în Teba şi să se prosterneze în faţa lui Amon. 

Mintea mi-a redevenit limpede şi am văzut, pentru o clipă, în 
faţa ochilor imaginea faraonului Akhenaton, ochii lui încărcaţi de 
o decepţie mai amară decât moartea. De aceea, i-am spus lui 
Kaptah: 

O astfel de umilinţă nu se va întâmpla, Kaptah. Am hoinărit 
pe multe drumuri împreună, tu şi cu mine. De aceea, Kaptah, 
noi trebuie să străbatem împreună şi acest drum până la capăt. 
Eu sunt acum sărac, dar tu eşti bogat. De aceea, cumpără lănci, 
săgeți şi ciomege, împarte-le la sclavi şi la hamali şi cumpără 
gărzile ca să fie de partea faraonului. Eu nu ştiu ce-ar putea să 
iasă din asta, dar în această situaţie lumea nu a mai fost 
niciodată până acum şi poate că este singura ocazie care se 
oferă ca în lume să fie mai bine. Dar cred că atunci când 
pământul va fi împărţit şi toţi săracii vor avea unde să locuiască 
şi în grădini se vor juca şi copiii sclavilor, atunci, cu siguranţă, 
mulţimea se va linişti, fiecare îşi va vedea în continuare de 


treburile sale şi fiecare va face ce muncă îi va plăcea şi totul va 
fi mai bine ca mai înainte. 

Pe Kaptah l-a apucat tremuratul şi mi-a spus: 

— Stăpânul meu, eu nu mai vreau nicicum să mai muncesc 
din greu la bătrâneţe şi ei deja au pus nobili să învârtească 
morile de piatră, le lovesc copiii cu ciomegele şi femei de 
oameni bogaţi şi de nobili, ca şi fetele lor, slujesc pentru sclavi şi 
hamali în bordeluri, nicicum nu este bine, ci rău. Stăpânul meu, 
nu-mi cere să te urmez de această dată, fiindcă numai când mă 
gândesc la acest drum, îmi amintesc de labirintul întunecat în 
care te-am însoţit odată şi chiar dacă am promis că nu-ţi voi mai 
vorbi despre aceasta niciodată, trebuie să-ţi vorbesc acum: 
stăpâne, tu te pregăteşti să intri din nou într-un labirint 
întunecat şi nici măcar nu ştii ce te poate aştepta acolo, dar 
dacă te vei duce pe acest drum, s-ar putea să găseşti doar un 
monstru în putrefacție şi moartea. După toate celea care ne-au 
fost date să le vedem, acest zeu al faraonului Akhenaton este şi 
mai îngrozitor decât zeul din Creta şi îi pune pe cei mai buni şi 
mai iscusiţi dintre egipteni să danseze în faţa taurilor lui şi-i 
trimite în labirinturi întunecate de unde nimeni nu se mai 
întoarce, chiar dacă intră de bunăvoie, vesel, ţopăind şi 
încrezător în măiestria lui, crezând că va găsi acolo fericirea. Nu, 
stăpâne, în palatul Minotaurului eu nu voi mai intra încă o dată. 

Nu a plâns, nici nu s-a mai văicărit ca altădată, mi-a vorbit 
serios, încercând să mă convingă să renunţ la intenţiile mele, şi 
mi-a spus: 

Dacă tu nu te gândeşti la tine sau la mine, gândeşte-te la 
Merit şi ia micuțul Thot, care te iubesc. Du-i pe ei de-aici într-un 
loc sigur, fiindcă viaţa lor nu va mai fi în siguranţă la Teba, când 
morile lui Amon vor începe să macine. 

Patima mea era oarbă şi avertismentele lui le vedeam ca pe 
nebunii ale minţii lui şi i-am spus: _ 

Cine să se răzbune pe o femeie şi un copil mic? In casa mea 
ei sunt în siguranţă, fiindcă Aton va învinge: Aton trebuie să 
învingă, altfel, viaţa nu ar mai avea nici un sens. Şi mulţimea 
are dreptatea ei, de aceea se sperie de ceea ce doreşte 
faraonul. Dar cum de este posibil ca mulţimea să prefere să se 
întoarcă în regatul fricii şi întunericului? Adevărul este că 
labirintul întunecat despre care ai vorbit este casa lui Amon, 
nicidecum a lui Aton. Şi câţiva gardieni cumpăraţi şi câţiva nobili 


fricoşi nu sunt suficienţi pentru a-l răsturna pe Aton, care are tot 
poporul de partea lui. 

Kaptah a spus: 

Eu am spus tot ceea ce aveam de spus: Aş fi vrut să-ți 
dezvălui şi un anumit secret, dar mă gândesc că tot nu are nici o 
importanţă pentru tine, fiindcă nebunia ţi-a întunecat mintea. Să 
nu mă învinuieşti pe mine că nu ţi-am atras atenţia, dacă într-o 
zi ai să-ţi smulgi şi carnea de pe tine de disperare. Să nu mă 
învinuieşti pe mine dacă monstrul te va sfâşia din nou. Pe mine 
nu are cine să mă plângă, orice ar fi să mi se întâmple, fiindcă 
sunt un biet sclav, care nu a avut parte de copii care să-i 
jelească moartea. De aceea, te voi urma, stăpânul meu, pe 
ultimul drum, chiar dacă ştiu că totul este în zadar. Aşa că vom 
mai intra o dată împreună în întunericul labirintului, dar 
îngăduie-mi să iau o oală de vin cu mine. 

Din acea zi Kaptah a început să bea şi a băut zile la rând de 
dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, dar mi-a 
respectat întocmai poruncile şi le-a dat arme foştilor sclavi şi 
hamalilor din port, care-şi aveau garnizoana înconjurată de bețe 
roşii şi albastre şi i-a ademenit pe şefii gărzilor cu băutură la 
„Coada crocodilului” şi le-a dat daruri ca să fie de partea 
săracilor. Nu prea era o mare deosebire între setea fără de 
margini a lui Kaptah şi setea celorlalţi oameni; şi Totmes a băut 
în acea vreme cu o furie sălbatică, au băut şi hoţii de furie, că 
tot aveau cu ce să plătească, au băut şi cei bogaţi până au 
isprăvit de vândut şi ultima bijuterie, toată lumea cumpăra vin 
cu înverşunare şi cred că fiecare gândea la fel: „Este cazul să 
mâncăm şi să bem cât putem, fiindcă nimeni nu ştie ce poate să 
mai aducă şi ziua de mâine”. 

Într-o zi, la „Coada crocodilului” a venit un oarecare poet din 
Teba, care-i era dator până-n gât lui Kaptah şi căruia Kaptah îi 
dădea de băut, fiindcă spera că, odată şi-odată va primi ceva 
aur de la el. Ochii îi scăpărau, îşi mângâia nervos pletele şi 
deodată a spus; 

Ascultaţi! Am descoperit ceva mai uluitor decât toate ideile şi 
viziunile faraonului. Ascultaţi: Tot ceea ce se întâmplă în jurul 
nostru este rău şi greşit, minciuna învinge adevărul, cruzimea 
învinge bunătatea, răutatea învinge cinstea. Dar nu trebuie să 
fim trişti, fiindcă tot ceea ce se întâmplă este doar un vis. Când 
vom muri, ne vom trezi şi acest vis urât nu ne va mai deranja. 


N-aş avea nimic de spus dacă acest vis în care trăim ar fi 
frumos, aşa cum a fost mai înainte. Dar acum, am observat că 
toată lumea visează acelaşi vis urât şi-n visul acesta este doar 
neliniştea şi răul. De aceea, deşteptarea din vis este mai de 
dorit decât oricând. De aceea spun: 


Totul nu este decât un regretabil vis urât 

pe care eu îl văd. 

Teba nu există, nici Nilul. 

Nu există Egipt, nu sunt câmpii, nu sunt oraşe, 
Nu sunt bogați, nu sunt săraci, 

Nu sunt stăpâni, nici sclavi nu sunt. 

Chiar şi viziunile faraonului 

fac parte din visul meu. 

Sunt deja sătul şi scârbit de visul meu, 

Este mai rece decât cele mai sinistre închipuiri. 
Astăzi mă voi trezi din vis, 

Și când mă voi trezi, nimic nu va mai fi. 

Nu vor mai fi nici Egipt, nici faraon. 


Şi, în timp ce a rostit ultimele cuvinte, şi-a scos pumnalul pe 
care îl avea ascuns sub veşminte şi l-a înfipt adânc în propriul 
gât. Sângele a împroşcat totul în jurul lui. 

Uitându-se cu tristeţe la scaunele şi covoarele pline de 
sânge, Kaptah a oftat şi a spus: 

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns câtă pagubă mi-a făcut pe 
când trăia. 

Dar vorbele acestui ciudat poet au trecut din gură în gură 
prin toată Teba şi mulţi oameni creduli şi liniştiţi, care erau sătui 
de zilele acelea pline de patimă nebună, şi-au spus: 

„Viaţa noastră este doar un vis urât, moartea este plină de 
farmec, fiindcă este o deşteptare din acest coşmar. Să ieşim din 
această grotă întunecată a vieţii şi să găsim aurora calmă a 
morţii.” De aceea, mulţi oameni şi-au curmat zilele şi, mai 
înainte de a o face, şi-au omorât femeile şi copiii, să nu mai 
vadă răul care se întâmpla în Teba din cauza zeului Aton. 

Foametea şi violenţa au domnit în Teba acelor vremuri, când 
regatul lui Aton coborâse pe pământ şi, în delirul lor, oamenii au 
băut cu furie vinul. Deja nu mai avea nici o importanţă Aton au 
Amon, important era acela care avea pumnii mai zdraveni şi 


vocea mai puternică, fiindcă doar cine putea să zbiere mai tare 
era ascultat. Dacă unul vedea în mâna altuia o pâine, i-o 
smulgea din mână şi spunea: 

Dă-mi mie pâinea; oare nu suntem noi fraţi în faţa lui Aton? 
Nu este drept ca eu să mor de foame în timp ce altul îşi umple 
burta. 

lar dacă îl vedea pe altul îmbrăcat cu veşminte fine de in, îi 
spunea: 

Dă-mi mie veşmintele tale, fiindcă noi suntem fraţi în faţa lui 
Aton şi nu se cuvine ca fratele meu să fie mai bine îmbrăcat 
decât mine. 

Dar dacă pe gâtul cuiva sau pe veşmintele sale era cornul lui 
Amon, era pus să învârtească la moară sau să sape pământul 
sau i se dădea foc la casă, dar unii au fost chiar omorâţi şi 
azvârliţi în Nil, ca să-i mănânce crocodilii, fiindcă crocodilii 
ajunseseră să aştepte lângă debarcader, în port, şi nimeni nu-i 
deranja, iar clănţănitul dinţilor lor când îşi sfâşiau prada se 
amesteca cu gălăgia făcută de cei care-şi aveau tabăra 
înconjurată de beţele roşii şi albastre. 

Domnea o mare dezordine în Teba şi cei care urlau mai tare 
spuneau: 

Noi suntem deasupra oricărei ordini şi noi stăpânim în 
numele lui Aton. Să ni se aducă tot grâul pentru a-l împărţi între 
noi, cei care suntem mai puternici şi avem dreptul la toate. 

Şi cei mai puternici, într-adevăr, furau totul şi-i snopeau în 
bătaie pe cei care încercau să şterpelească şi ei ceva, furau pe 
întrecute şi-i omorau pe cei care încercau să li se opună, 
mâncau pe săturate, purtau veşminte de in regal şi la gâturile 
lor atârnau podoabe din aur şi din argint. Printre ei erau bărbaţi 
cu nasul tăiat din cauza crimelor făptuite mai înainte, pe 
gleznele lor încă se mai vedeau urmele lăsate de lanţuri şi pe 
spinarea lor brazdele lăsate de loviturile de ciomege şi bice, dar 
ei se mândreau şi-şi dezgoleau spatele şi spuneau: 

Toate aceste suferinţe le-am îndurat pentru Aton, oare nu 
merităm acum să ne fie bine? 

Era greu de ştiut dacă ei fuseseră trimişi la mină sau la 
învârtit morile de piatră ca adoratori ai cornului lui Amon şi că 
de acolo se întorseseră ca purtători ai crucii lui Aton, 
amestecându-se în mulţime. 


Dar de palatul de aur, aflat pe celălalt mal al Nilului, nu se 
atingea nimeni, fiindcă era casa faraonului şi Ay, purtătorul 
sceptrului, purta în continuare sceptrul şi cravaşa ca înlocuitor ai 
faraonului în Teba şi-i adăpostea acolo pe preoţii lui Amon. 

Aşa au mai trecut de două ori câte treizeci de zile şi regatul 
lui Aton pe pământ nu a mai durat mult şi s-a prăbuşit, fiindcă 
din ţara Kuş a venit armata de negri şi Ay a mai înrolat şi 
şardani, care au blocat toate drumurile şi chiar şi țărmurile 
Nilului, ca nimeni să nu mai poată fugi din Teba. Adepții cornului 
lui Amon s-au răsculat în acelaşi timp în toate oraşele Egiptului 
şi preoţii le-au dat arme, care erau ascunse în peşterile lui 
Amon, iar cei care nu aveau arme şi-au ascuţit prăjini, pe care 
le-au acoperit cu tablă de cupru, iar în vârful lor au lipit cu aluat 
bijuterii în loc de vârf de lance. O dată cu ei, s-au răsculat toţi 
aceia care doreau bine Egiptului şi chiar şi cei mai liniştiţi 
oameni, care până atunci încercaseră să se ţină departe şi să nu 
se amestece în nici un conflict, spuneau: 

Vrem să se întoarcă vechea ordine înapoi, nu este de ajuns 
noua ordine, deja Aton ne-a răscolit suficient. 


Dar eu, Sinuhe, le-am spus oamenilor: 

Poate că s-au petrecut multe fărădelegi în aceste zile, poate 
că nedreptatea a înfrânt dreptatea şi că mulţi nevinovaţi au 
plătit pentru cei vinovaţi. Cu toate acestea, Amon este zeul 
tenebrelor şi groazei, care îi domină pe oameni din cauza 
ignoranței lor. Aton este singurul zeu, fiindcă el trăieşte în noi 
înşine şi în jurul nostru; alţi zei nu există. De aceea, sclavi şi 
săraci, hamali şi servitori, luptaţi de partea lui Aton, voi nu aveţi 
nimic de pierdut, chiar dacă Amon va învinge, pentru că voi 
cunoaşteţi deja sclavia şi moartea. Luptaţi de partea faraonului 
Akhenaton, fiindcă un faraon asemenea lui încă nu s-a mai 
născut până acum pe pământ şi zeul Aton vorbeşte prin gura lui; 
o asemenea ocazie de înnoire a lumii încă nu a mai fost şi, 
probabil, nu se va mai ivi niciodată. 

Dar sclavii şi hamalii au râs de mine zgomotos şi au spus: 

Nu ne mai împuia urechile cu atâtea baliverne, Sinuhe, 
despre Aton şi despre faraon; toţi zeii sunt la fel şi toţi faraonii 
sunt la fel. Dar tu, Sinuhe, eşti un om bun, chiar dacă eşti puţin 
cam naiv, tu ne-ai bandajat mâinile zdrobite şi ne-ai vindecat 
rănile fără să aştepţi de la noi nici o răsplată. De aceea, aruncă 
acel băț din mâinile tale, pe care nici nu ştii prea bine să-l 
foloseşti, fiindcă tu nu eşti făcut pentru luptă şi dacă purtătorii 
cornului îl vor vedea în mâinile tale, te vor omori. Nu are nici o 
importanţă că vom muri, ne-am pătat deja mâinile de sânge şi 
am trăit nişte zile bune, ne-am odihnit şi noi o dată în paturi 
moi, protejate de baldachine, şi am băut vin din cupe de aur, 
dar nu ştim dacă merită osteneala. In orice caz, ospăţul nostru 
s-a terminat şi vom lupta până la moarte, fiindcă cine a gustat o 
dată din libertate nu mai poate trăi fără ea, iar de gustul sclaviei 
nu ne este dor. Îngrijeşte-ne rănile şi alină durerile noastre, dacă 
aşa vrei, dar nu-ţi mai agita băţul aceia în mâini, că fără să 


vrem, ne pufneşte râsul şi ne tremură lăncile în mâini, iar negrii, 
şardanii şi purtătorii cornului ne vor înfrânge mai repede. 

Vorbele lor m-au deconcertat, totuşi, am aruncat băţul şi am 
adus de acasă instrumentele mele de medic la „Coada 
crocodilului” unde am început să-i îngrijesc pe răniţi. A durat trei 
zile şi trei nopţi lupta în Teba şi, în acest timp, mulţi oameni au 
schimbat crucea pe corn şi s-au ascuns în case şi pivnițe, în 
magaziile de cereale şi în târnele goale din port. Sclavii şi 
hamalii au luptat în continuare, au continuat lupta şi aceia care 
aveau nasul şi urechile tăiate, care ştiau că pot fi recunoscuţi cu 
uşurinţă şi omorâţi, după ce Amon îl va fi învins pe Aton. Trei 
zile şi trei nopţi a durat lupta, sclavii şi hamalii din port au dat 
foc caselor şi au luptat şi noaptea la lumina caselor care ardeau, 
dar şi negrii şi şardanii au incendiat case şi le-au jefuit şi i-au 
lovit pe toţi cei care le ieşeau în cale, fie ei purtători de cruce 
sau de corn. Comandantul lor era acelaşi Pepitaton, cel care 
masacrase mulţimea pe drumul sfincşilor cu cap de berbec şi în 
faţa templului lui Amon, dar acum numele lui era Pepitamon şi 
Ay îl numise în fruntea şardanilor şi negrilor, fiindcă el era cel 
mai instruit dintre comandanții faraonului. 

Cât despre mine, Sinuhe, eu am curăţat, am cusut şi am 
bandajat rănile sclavilor şi hamalilor şi Merit a sfâşiat în bucăţi 
toate hainele mele, pe ale ei şi pe ale lui Kaptah, pentru a folosi 
fâşiile de pânză ca bandaje, iar micuțul Thot le-a dat vin să bea 
celor care aveau dureri prea mari. Cei care puteau continuau 
lupta aşa răniţi cum erau: în ultima zi, lupta s-a purtat doar în 
port şi în partea săracă a oraşului şi negrii şi şardanii, obişnuiţi 
cu războiul, au cosit în mulţime ca-n grâul de pe câmp, a curs 
atunci în valuri sângele pe străzile din port. Niciodată nu a fost 
atâta moarte în ţara Kemi ca în acea zi şi dacă cineva cădea şi 
nu mai avea putere să se ridice, negrii, şardanii şi purtătorii 
cornului îi împungeau cu lăncile, la fel făceau şi sclavii şi hamalii 
cu cei care le cădeau în mână. Dar despre toate acestea nu am 
ştiut prea multe atunci, fiindcă eu eram la „Coada crocodilului” 
şi mă ocupam de răniţi, nu aveam eu atunci timp să privesc la 
ceea ce se întâmplă în jurul meu: tot ceea ce am făcut eu 
atunci, am făcut doar pentru faraonul Akhenaton, aşa cred dar 
nu sunt atât de sigur, fiindcă nimeni nu ştie ce este în propria-i 
inimă. 


Sclavii şi hamalii aleseseră drept conducători pe câţiva dintre 
cei mai zdraveni şi mai gălăgioşi şi aceştia au venit la „Coada 
crocodilului” în toiul luptei din ultima zi să bea nişte vin ca sa 
mai prindă puteri. Ei erau nişte bărbaţi voinici şi fioroşi şi luptau 
ca nebunii: au râs, m-au bătut pe umăr şi mi-au spus: 

— Am pregătit pentru tine o târnă din papură în care să te 
ascunzi, Sinuhe, că doar n-ai vrea şi tu să atârni spânzurat cu 
capul în jos pe zidurile Tebei în această noapte alături de noi. Să 
ştii că nu vei mai avea timp să te ascunzi, Sinuhe, dacă nu 
mergi acum; de altfel, este inutil să-i îngrijeşti pe cei răniţi, că 
tot vor fi omorâţi până seara. 

Dar eu m-am împotrivit şi le-am spus: 

Eu sunt medic regal şi nimeni nu va avea curajul să mă 
atingă. 

Când au auzit vorbele mele, i-a apucat râsul, au râs cu 
lacrimi, au băut vin pe întrecute, au spus că degeaba sunt eu 
medic bun, dacă prostia din capul meu nu o pot vindeca, după 
care s-au întors la luptă. 

După ce ei au plecat, a venit Kaptah şi mi-a spus: 

Sinuhe, casa ta arde şi nişte purtători ai cornului au rănit-o 
pe Muti, fiindcă ea i-a ameninţat cu maiul, când au dat foc casei. 
Este timpul să-ţi îmbraci veşmintele din in fin şi să-ţi pui 
însemnele demnităţii tale regale, ca să nu fii omorât. Lasă-i 
odată pe aceşti sclavi şi bandiți cu rănile lor cu tot, vino cu mine 
în camera din spate a cârciumii ca să ne îmbrăcăm pentru a fi 
pregătiţi să-i întâlnirii pe comandaţii preotului Ay. Am dosit 
câteva amfore de vin bun de aceşti hoţi, ca să putem face pace 
cu preoţii şi cu ofiţerii şi ca să-mi pot continua, respectat de 
toată lumea, meseria. Merit mi-a înconjurat gâtul cu mâinile ei şi 
m-a rugat: 

Salvează-te, Sinuhe, şi dacă nu vei să o faci pentru tine, fă-o 
de dragul meu şi al micuţului Thot. 

Dar oboseala, decepţia şi moartea, zgomotul luptei mă 
ameţiseră atât de tare, că nu-mi mai simţeam inima şi am spus: 

Nu mai au nici o importanţă nici casa, nici eu, nici tu, nici 
Thot. Sângele care se varsă acum este sângele fraţilor mei în 
faţa lui Aton şi eu nu mai vreau să trăiesc, dacă regatul lui Aton 
moare. 


Oare de ce voi fi rostit eu acele vorbe nebune, nu ştiu, parcă 
altcineva a vorbit din mine atunci, nu biata mea inimă slabă, 
tăvălită în murdăria acestei lumi ca o cârpă. 

Nici nu ştiu dacă ar mai fi fost timp de fugă, fiindcă imediat 
după ce am rostit acele vorbe nebune, şardanii au forţat uşa 
cârciumii şi au intrat, conduşi de un preot cu capul complet ras 
şi cu chipul sclipind de ulei. Şi-au început să-i măcelărească pe 
răniţi; mai întâi preotul le crăpa ochii cu cornul sacru al lui 
Amon, apoi negrii pictaţi săreau cu picioarele pe burta lor şi 
sângele ţâşnea ca un izvor din rănile deschise. Preotul urla: 

Aici este cuibul lui Aton, să fie curăţat prin foc. 

Şi în faţa ochilor mei, ei au crăpat cu pumnalul capul 
micuţului Thot şi au omorât-o cu lancea pe Merit, care încercase 
să-l protejeze pe Thot, strângându-l la pieptul ei: n-am putut 
face nimic, preotul m-a împuns cu cornul în cap, am căzut şi nu 
am mai ştiut nimic din cele ce s-au mai întâmplat. 

Când mi-am venit în fire, eram pe stradă, în faţa „Cozii 
crocodilului”, şi mai întâi nu am înţeles unde sunt şi am crezut 
fie că visez, fie că am murit. Preotul plecase, iar soldaţii beau 
vinul oferit de Kaptah: ofiţerul care era cu ei bătea nervos din 
cravaşa ţintuită cu argint şi-i îndemna pe soldaţi să se 
grăbească, pentru a continua lupta. „Coada crocodilului” ardea 
în faţa mea ca stuful uscat de la malul Nilului, fiindcă era din 
lemn. Atunci mi-am amintit totul şi am încercat să mă ridic în 
picioare, dar nu aveam nici o putere. M-am târât în coate şi în 
genunchi şi am pătruns prin foc în casă să mor lângă Merii şi 
lângă Thot, nu mai voiam nimic altceva. Părul şi veşmintele de 
pe mine au început să ardă, dar Kaptah, urlând, m-a tras din 
flăcări şi m-a tăvălit prin praful de pe stradă, ca să stingă focul 
care ardea pe mine. Soldaţii râdeau şi-şi loveau genunchii, 
fiindcă pentru ei era un spectacol amuzant. Kaptah le-a spus: 

Cred că lui i s-a tulburat mintea când preotul l-a pedepsit pe 
nedrept lovindu-l cu cornul în cap, fiindcă el este medic regal şi 
nimeni nu are dreptul să-l atingă. De altfel, el este şi preot al lui 
Amon şi dacă s-a înveşmântat în aceste zdrenţe şi nu are la 
vedere însemnele demnităţii lui, este pentru că a vrut să se 
protejeze de furia mulţimii. 

Stăteam în praful drumului cu capul în mâini, lacrimile îmi 
şiroiau pe obraji şi gemeam: „Merit. Merit, Merit a mea”. 

Dar Kaptah m-a lovit cu piciorul şi mi-a şoptit: 


Te mai şi vaiţi, nebunule ! Oare nu ne-ai făcut deja destul rău 
tuturor cu nebunia ta? 

Dar când soldaţii au plecat, el a venit lângă mine, şi-a pus 
capul pe umărul meu şi în glasul lui a fost toată amărăciunea 
din lume când mi-a spus: 

— Trebuie să te întorci la realitate, stăpâne, fiindcă măsura 
ta este plină, nici o picătură de amar nu mai încape acolo şi tu 
ştii asta. De aceea îţi spun, deşi este prea târziu, că Thot a fost 
fiul tău, el s-a născut din sămânţa ta, după ce ai strâns-o la 
piept prima oară pe Merit. Ca să te trezeşti la realitate, de aceea 
ţi-o spun, nu ţi-aş fi spus-o, după cum nici Merit nu a făcut-o, 
fiindcă ea a fost o femeie mândră şi singură, tu ai părăsit-o şi ai 
preferat Oraşul Orizontului lui Aton cu faraonul lui nebun. O, zei, 
era din sângele tău acel băieţel, sufletul meu nenorocit de sclav 
se lumina când mă uitam la el, oare cum ai putut să fii atât de 
nebun, oare cum de nu ţi-ai văzut ochii când te-ai uitat în ochii 
lui, oare cum de nu ai văzut conturul buzelor tale în buzele lui? 
Mi-aş fi dat viaţa dacă aş fi putut să-i salvez: din cauza nebuniei 
tale nu i-am putut adăposti la timp, fiindcă Merit nu a vrut să 
plece de lângă tine, deşi am rugat-o în genunchi să se salveze. 
Din cauza nebuniei tale au murit ei, de aceea doresc să te 
trezesc acum la realitate, stăpâne. 

Vorbele lui m-au răscolit şi mai mult, m-am uitat la el şi l-am 
întrebat: 

Este adevărat? 

Dar, gândindu-mă bine la toate cele ce au fost să fie, nu am 
mai avut nevoie de răspunsul lui ca să ştiu că este adevărat. Am 
rămas în praful drumului abătut şi nici nu am mai plâns, nu am 
mai simţit nici o durere, toate simţămintele au îngheţat în mine, 
s-au înecat în inima mea atunci şi nu am mai ştiut nimic din 
toate ce au fost să mi se întâmple mie. 

„Coada crocodilului” a ars atunci până la temelii în faţa mea, 
flăcările îmi înfierbântau capul şi fumul mă ameţea, eram, de 
altfel, ameţit şi de la lovitura pe care o primisem în cap de la 
preotul lui Amon, în capul meu ardeau trupurile lui Thot şi Merit, 
frumosul trup al lui Merit. Trupurile lor au ars lângă trupurile 
sclavilor şi hamalilor omorâţi şi nu le-am putut conserva pentru 
eternitate. 

Thot fusese fiul meu şi, dacă era adevărat ceea ce 
presupuneam, prin vinele lui cursese sângele faraonilor. Dacă aş 


fi ştiut, poate că toate ar fi fost altfel, fiindcă, de dragul unui 
copil, un om poate face ceea ce pentru el însuşi nu este în stare 
să facă. Dar toate erau deja departe şi sângele lui sacru ardea 
împreună cu sângele sclavilor şi hamalilor, poate că Merit 
ascunsese şi faţă de Thot că eu îi sunt tată, atât de mare îi 
fuseseră singurătatea şi mândria. Eram în praful străzii şi 
contemplam flăcările care mistuiau pe cele mai dragi fiinţe din 
lume şi care-mi învălmăşeau gândurile. 

După aceea, totul mi-a fost indiferent şi amintirile îmi sunt 
confuze, m-am ţinut după Kaptah ca un câine şi m-am dus unde 
a vrut el. Aşa am ajuns la piaţa din port, unde preotul Ay şi 
comandantul Pepitamon erau aşezaţi pe jilţuri din aur. Măcelul 
se terminase, în partea săracă a oraşului casele încă mai 
ardeau, iar purtătorii cornului îi aduceau pe prizonieri în faţa lui 
Ay şi a lui Pepitamon. Toţi cei care fuseseră prinşi cu arme în 
mâini erau spânzurați şi atârnaţi cu capul în jos pe zidurile 
Tebei, toţi cei care fuseseră găsiţi cu prăzi, pe care le furaseră, 
erau aruncaţi ca să fie devoraţi de crocodilii din Nil, toţi bărbaţii 
care aveau la gât sau pe veşminte crucea lui Aton erau bătuţi cu 
ciomegele şi trimişi la muncă forţată în mine, femeile lor erau 
date şardanilor şi negrilor ca să se distreze cu ele, iar copiii erau 
strânşi ca să fie crescuţi ca orfani în templul lui Amon. Moartea 
făcea ravagii în continuare în Teba, Ay nu avea nici un pic de 
milă, fiindcă îi voia de partea lui pe preoţii lui Amon. El spunea: 

Egiptul este curăţat acum de tot sângele rău. 

Pepitamon spumega de mânie, fiindcă sclavii şi hamalii din 
port îi jefuiseră casa şi deschiseseră cuştile cu pisici, mâncaseră 
hrana pisicilor, dăduseră laptele şi smântână pisicilor copiilor 
lor, încât pisicile lui suferiseră de foame şi se sălbăticiseră De 
aceea el nu a avut nici un pic de milă şi în două zile toate 
zidurile Tebei au fost pline de cadavrele bărbaţilor, care atârnau 
cu capul în jos. 

După aceea, fericiţi, preoţii au pus la loc statuia lui Amon în 
Templu şi au sacrificat pentru Amon şi jertfele au fost mari. ŞI 
celelalte statui de zei s-au întors la locurile lor în temple şi 
preoţii au spus mulţimii: 

Nu va mai fi foame şi nu vor mai fi lacrimi în ţara Kemi, 
fiindcă Amon s-a întors şi Amon îi va binecuvânta pe toţi aceia 
care cred în el. Vom însămânţa din nou câmpurile lui Amon, 


grâul va rodi de o mie de ori mai mult ca înainte, multumirea şi 
bogăţia se vor întoarce în Egipt. 

Cu toate acestea, după aceea, a fost o foamete 
înspăimântătoare în Teba şi nu era casă în care să se poată usca 
odată şi-odată lacrimile, fiindcă şardanii şi negrii jefuiau pe 
întrecute, cu obrăznicie în Teba, fără să mai facă nici o 
deosebire între cruce şi corn, violau femeile şi vindeau copiii ca 
sclavi, nu putea Pepitamon să-i mai oprească şi nici puterea lui 
Ay nu era de-ajuns ca să-i liniştească, de aceea, ei spuneau: 
„Puterea este în metalul lăncilor noastre, puterea este în 
ciomegile noastre. Ţineţi-vă gurile, dacă nu vreţi să ne 
supăraţi”. 

Egiptul nu mai avea faraon, fiindcă preoţii lui Amon îl 
declaraseră pe Akhenaton faraon fals şi-i blestemaseră oraşul şi 
hotărâseră că succesorul lui, pentru a fi recunoscut faraon, 
trebuia să se întoarcă în Teba, să se încline în faţa lui Amon şi 
să-i aducă jertfe. 

In acea stare confuză, Ay l-a numit pe Pepitamon guvernator 
al Tebei şi a hotărât să plece degrabă la Oraşul Orizontului lui 
Aton, ca să-l determine pe Akhenaton să renunţe de bunăvoie la 
coroanele Egiptului, şi astfel să-şi consolideze propria putere, 
numind el însuşi succesorul la tronul Egiptului. El mi-a spus: 

— Insoţeşte-mă, Sinuhe, s-ar putea să am nevoie de sfaturile 
unui medic, pentru a-l putea determina pe faraon să cedeze. 

l-am răspuns: 

— Te urmez, Ay, fiindcă vreau ca măsura mea să se umple 
până la capăt. 

Dar el nu a înţeles ce am vrut să spun. 


Am călătorit împreună cu preotul Ay înapoi în Oraşul 
Orizontului lui Aton, reşedinţa faraonului blestemat, dar şi 
Horemheb, care auzise deja la Tanis despre cele întâmplate în 
Teba şi în alte oraşe de pe malul Nilului, şi-a echipat în grabă 
corăbiile de război şi a navigat spre Oraşul Orizontului lui Aton. 
Şi în tot timpul cât a durat această călătorie a lui în susul Nilului, 
toate oraşele şi satele de la mal s-au liniştit, fiindcă s-au 
redeschis templele interzise şi s-au pus la locurile lor statuile 
zeilor şi cred că, pentru încă o dată, crocodilii au preaslăvit 
numele lui Horemheb. Dar el era grăbit să ajungă în Oraşul 
Orizontului lui Aton în acelaşi timp cu Ay, ca să-şi dispute 
puterea cu Ay şi, de aceea, el i-a iertat în marea lui grabă pe toţi 
sclavii care se predaseră de bunăvoie şi nu i-a pedepsit nici pe 
aceia care au schimbat crucea lui Aton pe cornul lui Amon. Ca 
răspuns, mulţimea i-a slăvit generozitatea, chiar dacă această 
generozitate a lui nu pornea din inimă şi în spatele ei se 
ascundea dorinţa de a întări armata cu acei oameni faţă de care 
a fost generos. Şi preoţii lui Amon l-au salutat şi aclamat în toate 
oraşele şi satele pe lângă care corabia lui de război a trecut, 
fiindcă el a fost acela care a poruncit să se deschidă din nou 
templele şi să se pună la loc statuile zeilor, la fel ca în alte 
timpuri, şi a adus jertfe la altarele zeilor ale căror statui nu mai 
putuseră fi găsite şi a adus jertfe încă la câţiva zei, aşa cum s-a 
nimerit. 

Oraşul Orizontului lui Aton era deja considerat un pământ 
blestemat şi toţi purtătorii cornului supravegheau drumurile 
care duceau la el şi-i omorau pe toţi cei care ieşeau din oraş şi 
nu consimţeau să schimbe crucea cu cornul şi să-i aducă jertfe 
lui Amon. Ei îngrădiseră oraşul chiar şi pe Nil cu lanţuri de cupru. 

Nu am recunoscut Oraşul Orizontului lui Aton de pe corabie, 
o tăcere de moarte se aşternuse deja peste oraş, florile din 


parcuri erau veştejite şi iarba arsă de soare, fiindcă de mult, 
nimeni nu mai uda parcurile şi plantațiile. Nu mai cântau 
păsările în arborii arşi de soare şi o duhoare putredă de moarte 
plutea peste oraş. Nobilii îşi abandonaseră palatele şi servitorii 
au fost cei dintâi care, după ei, au fugit din oraş, au fugit şi 
constructorii şi cei care tăiau piatra în munţi şi au lăsat totul 
acolo, nimeni nu s-a încumetat sa ia un blid cu el din oraşul 
blestemat. Câinii muriseră în cuştile lor şi caii în grajduri, cu 
picioarele tăiate de sclavii fugari. Frumosul oraş al Orizontului lui 
Aton era mort şi mirosul morţii mi-a răscolit pântecele când am 
intrat acolo. 

Doar faraonul Akhenaton şi familia lui nu părăsiseră palatul 
de aur şi împreună cu ei rămăseseră cei mai credincioşi slujitori, 
cei care credeau în Aton, şi curtenii bătrâni, care nu-şi puteau 
imagina viaţa altfel decât în preajma faraonului, care trăiseră 
atât în Teba cât şi în Oraşul Orizontului lui Aton numai în palatul 
de aur. Nimeni nu avea habar de ceea ce se întâmpla în afara 
palatului, fiindcă de două luni nici un mesager nu mai sosise în 
Oraşul lui Aton. Nici mâncare nu mai era în palat şi toată lumea 
se mulțumea să mănânce la fel ca faraonul, doar pâine uscată şi 
fiertură de cereale. Totuşi, cei întreprinzători pescuiau în Nil sau 
prindeau păsări, îşi pregăteau mâncare şi mâncau pe ascuns. 

Preotul Ay m-a trimis mai întâi pe mine la faraon, ca să-i 
povestesc despre cele întâmplate; faraonul avea încredere în 
mine, fiindcă îi eram prieten. Aşa am ajuns în faţa faraonului, 
dar totul în mine era încremenit şi eu nu am fost nici trist, nici 
vesel când l-am revăzut; pentru el, inima mea nu mai era 
deschisă. 

El şi-a ridicat faţa cenuşie şi consumată de boală spre mine, 
m-a privit cu ochii stinşi şi m-a întrebat: 

Sinuhe, doar tu eşti singurul care s-a întors la mine? 

l-am răspuns: 

Vechii zei domnesc din nou în Egipt şi preoţii din Teba aduc 
jertfe lui Amon, iar mulţimea se bucură de această schimbare. Ei 
te-au blestemat pe tine, faraonule Akhenaton, şi au blestemat şi 
oraşul tău. Numele tău a fost blestemat pentru eternitate şi 
şters de pe toate inscripţiile. 

El şi-a mişcat neliniştit braţele şi emoția de care era cuprins 
i-a înroşit obrazul când mi s-a adresat din nou: 


Nu te întreb despre ceea ce se petrece în Teba, te întreb: 
„Unde sunt credincioşii mei, unde sunt toţi cei pe care eu Îi 
iubesc?” 

l-am răspuns: 

Lângă tine, întotdeauna, este frumoasa regină Nefertiti, şi 
fiicele tale sunt lângă tine. Tânărul Smenkhkare pescuieşte cu 
lancea peşti din Nil, fluviul sacru, iar Tut se joacă cu păpuşile lui 
de-a înmormântarea, ca de obicei. Ce rost mai are să-ţi aduci 
aminte de alţii? 

El m-a întrebat: 

Unde este prietenul meu Totmes, care este şi prietenul tău, 
pe care-l iubesc? Unde este el, sculptorul care face piatra să 
trăiască pentru eternitate? 

A murit pentru tine, faraonule Akhenaton, am spus eu, a 
murit pentru tine, bietul meu prieten. Negrii pictaţi l-au tăiat cu 
lăncile lor şi i-au aruncat cadavrul în Nil, ca să aibă ce mânca 
crocodilii, el ţi-a fost credincios. Poate că şi el şi-a bătut joc de 
patul tău, dar nu are nici un rost să-ţi aminteşti acum de acest 
lucru, când şacalii urlă în atelierul lui ca în deşert şi elevii lui au 
fugit, după ce au sfărâmat în bucăţi sculpturile pe care el le-a 
lucrat pentru eternitate. 

Faraonul Akhenaton şi-a agitat mâinile, ca şi cum ar fi vrut să 
dea la o parte o pânză de păianjen de pe faţa lui. Apoi el mi-a 
enumerat multele nume ale oamenilor care i-au fost dragi şi la 
câteva nume eu am răspuns: „El a murit pentru tine, 
Akhenaton”, dar la cele mai multe, am spus: „El aduce jertfe lui 
Amon, înveşmântat în straie de sărbătoare, şi-ţi blestemă 
numele, faraonule Akhenaton”. La urmă, i-am spus: 

Regatul lui Aton s-a scufundat, Akhenaton. Nu mai domneşte 
Aton pe pământ, doar Amon domneşte din nou. 

Privea fix în faţă, cu ochii goi, îşi agita braţele descărnate 
fără încetare şi mi-a spus: 

Da, da, ştiu deja totul. Viziunile pe care le-am avut mi-au 
dezvăluit totul. Regatul etern nu poate exista pe un pământ 
mărginit. Toate sunt ca mai înainte şi teama şi ura şi 
nedreptatea continuă să domnească în lume. De aceea, ar fi fost 
mai bine să fi murit sau şi mai bine ar fi fost să nu mă fi născut 
niciodată în această lume, ca să văd tot răul care se întâmplă pe 
pământ. 

Orbirea lui mă enerva şi i-am spus cu răutate: 


Tu nu ai văzut decât o bucăţică din răul pe care tu însuţi l-ai 
provocat, faraonule Akhenaton. Sângele fiului tău nu a curs pe 
mâinile tale şi inima ta nu a fost frântă de durere că femeia pe 
care tu ai iubit-o a fost ucisă în faţa ochilor tăi. Vorbe goale sunt 
vorbele pe care le rosteşti, faraonule Akhenaton, vorbe goale. 

El mi-a spus obosit: 

Pleacă de lângă mine, Sinuhe, fiindcă eu sunt cauza răului. 
Pleacă de lângă mine, nu mai are nici un rost să mai suferi 
pentru mine. Du-te, sunt sătul să-ţi mai privesc faţa, m-am 
săturat să mai văd feţele oamenilor, fiindcă după fiecare faţă de 
om se ascunde o fiară sălbatică. 

M-am aşezat pe dalele de piatră din faţa lui şi i-am spus: 

Eu nu te voi părăsi niciodată, faraonule Akhenaton, fiindcă 
vreau să-mi fie plină măsura, cupa mea trebuie să fie plină de 
amar, probabil că pentru asta m-am născut pe pământ şi acest 
lucru a fost scris în stele încă mai înainte de a mă fi născut. Află 
că preotul Ay vine să te vadă şi, dinspre nord, Horemheb şi-a 
anunţat prin trâmbiţe sosirea şi a rupt deja lanţul de cupru de 
pe Nil ca să intre în oraşul lui Aton. 

El a zâmbit uşor, şi-a ridicat braţele şi a spus: 

Ay şi Horemheb, crima şi lancea, doar ei mi-au mai rămas 
credincioşi şi vin să mă vadă. 

După aceea, el nu mi-a mai adresat nici o vorbă, nici eu nu i- 
am mai spus nimic, am ascultat în tăcere amândoi susurul 
clepsidrei până ce Ay şi Horemheb au ajuns în faţa faraonului. Ei 
se certaseră violent mai înainte de a ajunge, feţele lor erau 
întunecate de supărare, respiraţia le era agitată şi i s-au adresat 
faraonului în acelaşi timp, fără nici un pic de respect. 

Ay a spus: 

Trebuie să abdici, faraonule Akhenaton, dacă vrei să-ţi 
salvezi viaţa. Smenkhkare va domni în locul tău şi se întoarce la 
Teba şi va aduce jertfe lui Amon, abia după aceea preoţii îl vor 
unge faraon şi-i vor pune pe cap coroanele roşie şi albă. 

Dar Horemheb l-a întrerupt pe Ay şi a spus: 

Lancea mea va apăra coroana ta, faraonule Akhenaton, dacă 
te vei întoarce în Teba şi vei consimţi să aduci jertfe zeului 
Amon. Poate că vor murmura puţin preoţii, dar se vor linişti şi 
vor uita să mai murmure când tu vei declara războiul sfânt 
pentru recucerirea Siriei. 


Faraonul Akhenaton i-a privit îndelung pe amândoi cu faţa lui 
suptă de suferinţă şi susurul de pe buzele lui era încremenit ca 
susurul unui mort când le-a spus: 

Voi trăi şi voi muri ca faraon. Niciodată nu mă voi umili să 
aduc jertfe unui zeu fals. Niciodată nu mă voi înjosi să declar un 
război pentru a-mi salva tronul cu preţul sângelui. Faraonul a 
vorbit. 

După ce a rostit aceste vorbe, el şi-a acoperit faţa cu 
faldurile veşmântului şi a plecat lăsându-ne singuri în marea 
sală a tronului, cu mirosul morţii, care pătrundea prin toate 
crăpăturile pereţilor palatului. 

Ay şi-a desfăcut braţele a neputinţă şi s-a uitat la Horemheb. 
Şi Horemheb şi-a desfăcut braţele şi l-a privit pe Ay. Eu eram 
aşezat pe dalele de piatră, nici nu aveam putere să stau în 
picioare, de altfel, şi mă uitam tăcut la ei. Deodată, Ay a zâmbit 
răutăcios şi a spus: 

Horemheb, lăncile sunt la picioarele tale, tronul Egiptului 
este al tău. Pune-ţi pe cap dubla coroană, la care ştiu că 
râvneşti pătimaş. 

Dar Horemheb s-a prefăcut că râde, după care a spus: 

Eu nu sunt chiar atât de nebun. N-ai decât să păstrezi pentru 
tine această jegoasă coroană, dacă vrei, fiindcă dacă aş încerca 
să mă sprijin pe vârful lăncilor mele, mi-ar intra în fund încât nici 
strămoşii mei, care n-au fost faraoni, nu m-ar putea ajuta să mai 
scap de ele. Tu ştii prea bine că nimic din ceea ce a fost înainte 
nu se va întoarce aşa repede, după toate cele petrecute, şi că 
Egiptul va trece prin foame şi prin război; dacă aş fi atât de 
prost ca să iau acum coroana, mulţimea m-ar acuza pe mine 
pentru tot răul care mai urmează să se întâmple şi ţie îţi va fi 
mai uşor să mă răstorni atunci când se va ivi un moment 
prielnic, nu-i aşa? 

Ay a spus: 

Deci, Smenkhkare, dacă el acceptă să se întoarcă în Teba. 
Dacă nu, Tut, care sigur că va fi de acord. Soţiile lor au sângele 
sacru al faraonilor, întoarcă-se ura mulţimii spre ei, până ce 
vremurile vor fi mai bune! 

Şi în umbra lor vei domni tu, a completat Horemheb. 

Dar Ay a spus: 


Tu uiţi că a ta este armata şi că tu eşti acela care trebuie să-i 
distrugi pe hitiţi. Şi că, dacă îi vei distruge, nimeni nu va mai fi 
mai puternic decât tine în ţara Kemi. 

S-au tot împuns unul pe altul cu vorbele mult timp, până 
când au constatat că destinul îi lega şi că nu ar fi putut reuşi nici 
unul fără ajutorul celuilalt. 

Într-un sfârşit, Ay a spus: 

Recunosc că m-am străduit din toate puterile mele să te 
răstorn, Horemheb, dar tu eşti acum mai puternic decât mine, 
fiu al şoimului, şi nu pot face abstracţie de tine dacă hitiţii vor 
năvăli în Egipt şi puterea mea nu-mi va mai da nici o mulţumire, 
fiindcă eu ştiu că un oarecare Pepitamon este incapabil să ducă 
un război împotriva hitiţilor, chiar dacă el este un călău 
desăvârşit. Fie, aşadar, această zi, ziua alianţei noastre, 
Horemheb; numai împreună noi vom putea guverna Egiptul, 
separat ne vom prăbuşi amândoi. Fără mine, armata ta este 
neputincioasă, fără armată, Egiptul este pierdut. Deci, să jurăm 
pe toţi zeii Egiptului că, începând de astăzi, vom fi împreună. Eu 
sunt deja un bărbat bătrân şi de aceea vreau acum să simt 
gustul puterii, tu eşti încă tânăr şi mai ai timp să aştepţi. 

Nu mă vor face mai fericit coroanele Egiptului, a spus 
Horemheb; poate că un război adevărat mă va face, într-adevăr, 
fericit. Dar oare ce garanţie pot avea de la tine, Ay, că nu mă vei 
trăda cu prima ocazie? 

Ay şi-a deschis braţele în lături şi a spus: 

Ce garanţie îţi pot da eu? Oare armata nu este o garanţie 
destul de durabilă? 

Faţa lui Horemheb s-a întunecat şi el s-a uitat la pereţi 
oarecum jenat şi a râcâit dalele de piatră cu sandalele lui, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi înfigă degetele de la picioare în nisipul de 
sub ele. Apoi a spus: 

O doresc pe prinţesa Baketaton de soţie. Într-adevăr, vreau 
să sparg o amforă împreună cu ea şi chiar dacă cerul şi 
pământul se vor destrăma, nu mă vei putea împiedica să o fac. 

Ay a exclamat surprins: 

Aha, acum înţeleg unde te duce gândul, eşti mai viclean 
decât bănuiam şi încep să te respect mai mult. Ea deja şi-a 
schimbat numele în Baketamon şi preoţii lui Amon nu au nimic 
împotriva ei, fiindcă prin vinele ei curge sângele sacru al marelui 
faraon. Este un plan perfect; căsătorindu-te cu ea, tu ai putea 


avea un drept legitim la tronul Egiptului, un drept mai direct 
chiar decât soţii fiicelor lui Akhenaton, fiindcă ele sunt din 
sângele falsului faraon. Intr-adevăr, Horemheb, tu ai găsit o 
soluţie uluitoare, numai că eu nu pot să o accept, fiindcă aş fi în 
mâinile tale, da, nu aş mai avea nici o putere asupra ta. 

Dar Horemheb a urlat la el: 

Păstrează-ţi coroanele tale împuţite, Ay. Mai mult decât toate 
coroanele lumii, eu o doresc pe ea şi am dorit-o din prima clipă, 
când am văzut-o în palatul de aur. Vreau să-mi amestec sângele 
cu sângele marelui faraon, ca din coapsele mele să se 
zămislească marii faraoni ai Egiptului. Tu nu doreşti decât 
coroanele Egiptului, Ay. Le vei avea. Când tu vei socoti că a 
venit momentul, eu te voi sprijini cu sabia mea, dar dă-mi 
prinţesa şi eu voi domni după tine; chiar dacă vei avea norocul 
să trăieşti mult, încă este timp să aştept, după cum ai spus. 

Ay şi-a frecat buzele cu mâna şi a meditat îndelung şi faţa 
lui, de la o clipă la alta, a căpătat o expresie mai mulţumită, 
fiindcă găsise un mijloc pentru a-l domina pe Horemheb. Eu 
stăteam pe dalele de piatră şi-i ascultam uimit şi mă gândeam 
ce fel de inimi pot bate în piepturile unor oameni care-şi pot 
disputa coroanele Egiptului, deşi faraonul Akhenaton era încă în 
viaţă şi respira şi el ca şi ei într-una dintre încăperile din 
apropierea noastră. 

Ay a spus: 

Tu ţi-ai aşteptat deja destul de mult prinţesa, dar trebuie să 
o mai aştepţi puţin, fiindcă mai întâi trebuie să câştigi un război 
dificil. Mai este nevoie de timp şi pentru a o face pe prinţesă să 
consimtă, fiindcă ea te dispreţuieşte din cauză că tu nu eşti 
nobil prin naştere. Dar eu ştiu cum să o fac să cedeze şi, pe toţi 
zeii Egiptului, îţi jur că în ziua în care capul meu va purta 
coroana roşie şi coroana albă, cu mâinile mele voi sparge o 
amforă între tine şi prinţesă. Mai mult decât atât eu nu pot să 
accept, aşa că târguiala noastră se încheie aici. 

Nici Horemheb nu mai voia să se târguiască, aşa că a spus: 

De acord. Să ducem deci această învoială la împlinire şi am 
încredere că nu mă vei înşela, fiindcă eşti prea dornic să porţi 
coroanele, care, la drept vorbind, nu sunt decât nişte jucării 
pentru copii. 


Ei fuseseră atât de pătimaşi în discuţia lor, încât uitaseră că 
şi eu sunt acolo şi când m-a văzut, Horemheb a fost uimit şi 
enervat şi a spus: 

Sinuhe, tu eşti încă aici? Îmi pare rău, dar pentru tine, astăzi 
este o zi rea, fiindcă ai auzit lucruri pe care urechile tale nu 
trebuiau să le asculte, de aceea, trebuie să te omor, deşi nu-mi 
face nici o plăcere, fiindcă-mi eşti prieten. 

Vorbele lui m-au făcut să pufnesc în râs, fiindcă ei amândoi, 
care aveau o origine obscură, îşi disputaseră coroanele 
Egiptului, în timp ce eu poate că eram singurul moştenitor de 
drept al marelui faraon. Nu-mi puteam opri râsul pentru toate 
prostiile astea care-mi treceau prin cap, mi-am pus mâinile la 
gură şi am râs ca o babă isterică. 

Ay s-a simţit jignit de râsul meu şi a spus: 

Tu nu ai nici un motiv de râs, Sinuhe, fiindcă cele discutate 
de noi sunt lucruri serioase şi mi se pare că nici timpul potrivit 
pentru râs nu este. Nu, nu te vom omori, deşi îţi meriţi moartea, 
poate că este mai bine că ai ascultat totul şi eşti un martor al 
legământului nostru. Dar niciodată tu nu vei putea povesti 
nimănui ceea ce ai auzit aici, avem nevoie de tine şi tu vei fi 
legat de noi cu legături solide, fiindcă tu înţelegi bine că a venit 
timpul când faraonul Akhenaton trebuie să moară. De aceea, 
chiar astăzi tu îl vei trepana şi vei avea grijă ca tăişul să 
pătrundă suficient de adânc în capul lui şi să moară conform 
străvechilor obiceiuri. 

Dar Horemheb a spus: 

Nu-mi mai vâr eu degetele şi în această afacere, deja sunt 
ele destul de murdare după ce ţi-am mângâiat mâinile, Ay. Dar 
Ay are dreptate. Faraonul Akhenaton trebuie să moară, pentru 
ca Egiptul să fie salvat. Nu există alternativă. 

Mi-am înăbuşit râsul, m-am liniştit şi le-am spus: 

Ca medic, eu nu-l pot trepana, fiindcă nimic din starea 
sănătăţii lui nu reclamă acest lucru şi jurământul de medic mă 
împiedică să o fac. Dar nu vă neliniştiţi, ca prieten eu îi pot da o 
licoare care să-l adoarmă şi niciodată după aceea el nu se va 
mai trezi, este preţul legăturii cu voi, pentru a nu avea niciodată 
teamă că voi povesti cuiva despre legământul vostru. 

După ce am spus aceste vorbe, am luat flaconul pestriţ pe 
care mi-l dăduse Hrihor mai demult şi am amestecat conţinutul 
lui cu vin într-o cupă de aur, mirosul nu era deloc rău. Am luat 


cupa în mână şi apoi ne-am dus toţi trei în încăperea în care era 
faraonul Akhenaton. Coroanele, sceptrul şi cravaşa erau lângă el 
şi el se odihnea în patul său regal, faţa îi era cenușie, ochii 
înroşiţi şi umflaţi. După ce a cântărit curios în mâini coroanele şi 
cravaşa aurită, Ay i-a spus: 

Faraonule Akhenaton, prietenul tău, Sinuhe, a preparat 
pentru tine un leac reconfortant. Bea-l şi te vei simţi mai bine, 
iar mâine vom relua discuţia despre acele lucruri plictisitoare, 
care nu prea te amuză. 

Faraonul s-a ridicat, a luat cupa în mână şi ne-a privit pe 
fiecare, unul după altul, şi am simţit cum privirea lui obosită 
trece prin mine ca un pumnal, încă mai avea puterea aceea 
specială în privire. După aceea, mi-a spus: 

— Pe un animal bolnav îl omori din milă, îţi este milă de mine, 
nu-i aşa, Sinuhe? Dacă este aşa, îţi mulţumesc, fiindcă 
disperarea mea este mai amară decât moartea: astăzi, moartea 
este mai delicioasă decât parfumul de mirt. 

— Bea, faraonule Akhenaton, i-am spus, bea pentru Aton! 

Horemheb a spus: 

— Bea, Akhenaton, prietenul meu. Bea pentru salvarea 
Egiptului! Dacă eşti slăbit, am să te acopăr cu veşmintele mele 
ca atunci, demult, în deşert. 

Faraonul Akhenaton a băut, dar mâna în care ţinea cupa a 
început să-i tremure atât de tare, încât vinul i se prelingea pe 
bărbie, însă el a prins cupa cu amândouă mâinile şi a sorbit 
conţinutul până la ultima picătură, înghiţitură după înghiţitură 

Am rămas toţi trei mult timp lângă el, dar el nu ne-a mai 
adresat nici un cuvânt, ne-a privit fix cu ochii săi, care îşi 
pierdeau încetul cu încetul strălucirea, şi doar pentru o clipă 
trupul muribundului a tremurat violent ca şi cum i-ar fi fost frig. 
Şi, în timp ce Ay proba coroanele Egiptului pe capul său, 
Horemheb şi-a scos veşmintele şi l-a acoperit pe faraonul mort. 

Aşa a murit faraonul Akhenaton, eu i-am întins cupa morții, 
el şi-a băut moartea din mâna mea. De ce am făcut-o, nu ştiu, 
fiindcă omul nu-şi cunoaşte inima. Nu cred că pentru Egipt am 
făcut-o, mai degrabă pentru Merit şi pentru Thot, fiul meu. ŞI 
poate că nu am făcut-o atât din milă şi din dragoste pentru el, 
cât din ură şi din amărăciune pentru tot răul care a fost în Egipt 
din cauza lui. Dar, mai înainte de orice, am făcut-o sigur din 
cauză că aşa a fost scris în stele şi ca măsura fărădelegilor mele 


să se umple. Când l-am văzut cum moare, am bănuit că măsura 
era plină, dar omul nu-şi cunoaşte inima şi inima este nesătulă, 
mai nesătulă decât crocodilul din apă. 

După ce faraonul a murit, am dat ordin servitorilor să nu-l 
deranjeze pe faraon. Abia a doua zi dimineaţa l-au găsit mort 
servitorii şi au început să se vaite şi să plângă şi în tot palatul de 
aur plânsul s-a răspândit repede, deşi bănuiesc că, pentru toată 
lumea, moartea faraonului a fost ca o uşurare. Doar regina 
Nefertiti, nemişcată lângă patul faraonului, nu a vărsat nici o 
lacrimă şi nimeni nu a putut să ştie ce sentimente se ascundeau 
sub expresia ei încremenită. Totuşi, cu mâinile ei frumoase, ea a 
mângâiat îndelung degetele lungi şi descărnate ale faraonului 
Akhenaton şi apoi i-a sărutat buzele, aşa am găsit-o, când am 
ajuns la palat pentru a confirma că faraonul este mort. După 
aceea, trupul neînsufleţit al faraonului Akhenaton a fost dus la 
Casa Morţii şi dat pe mâna spălătorilor şi îmbălsămătorilor de 
cadavre, care să-i pregătească pentru eternitate. 

După lege şi tradiţie, tânărul Smenkhkare moştenea tronul 
Egiptului, dar el era atât de răvăşit de durere, fiindcă el îl iubise 
şi îl preţuise mult pe faraon şi privea cu groază în jurul lui. El 
fusese obişnuit să-l aprobe pe faraonul Akhenaton, pe care-l 
iubise din tot sufletul, şi era atât de emoţionat, încât nu era în 
stare să lege două vorbe. Ay şi Horemheb i s-au adresat şi i-au 
spus că, dacă vrea să-şi păstreze coroanele Egiptului, la care 
are dreptul, el trebuie să plece în grabă cu ei la Teba şi să aducă 
jertfe lui Amon. Totuşi, el nu i-a crezut, era încă un copil care 
visa cu ochii deschişi. 

Eu, a spus el, voi anunţa întregii lumi pe curatul şi 
strălucitorul zeu Aton şi voi construi pentru tatăl meu, 
Akhenaton, un templu, în care să fie adorat ca un zeu, fiindcă nu 
a existat în lume un om care să fi fost asemenea lui. 

Era atât de naiv şi de copilăros acest nevinovat Smenkhkare 
şi se povestea despre el că, atunci când străjerii palatului de aur 
au părăsit, la fel ca şi ceilalţi locuitori, Oraşul blestemat al 
Orizontului lui Aton, s-ar fi aşezat în genunchi în faţa lor şi că i-ar 
fi rugat plângând să rămână de partea faraonului Akhenaton şi 
că, printre altele, le-ar fi spus: „Oare inimile voastre vă lasă să 
abandonaţi casa voastră, femeile voastre şi copiii voştri?” şi că 
şardanii au râs cu poftă când au auzit vorbele lui şi l-au înjurat, 
iar câţiva subofiţeri şi-au scos de sub pânza care le înfăşură 


şoldurile obiectul bărbăţiei lor şi fluturându-l în faţa ochilor lui 
Smenkhkare, au spus: „Unde este acesta, acolo este şi casa 
noastră, acolo sunt şi femeile şi copiii noştri”. In naivitatea lui, 
Smenkhkare se dezonorase singur când îi rugase şi cerşise de la 
străjeri să nu părăsească palatul. 

Văzând cât este de încăpățânat, Ay şi Horemheb au plecat, 
iar a doua zi s-a întâmplat că, pe când Smenkhkare pescuia cu 
lancea peşti din Nil, barca i s-a răsturnat, el a alunecat din barcă 
şi trupul lui a fost sfâşiat de crocodili. Aşa se povesteşte despre 
moartea lui Smenkhkare, dar dacă va fi fost adevărată această 
poveste, nu ştiu. Totuşi, nu cred că Horemheb ar fi fost în stare 
să-l omoare, mai degrabă Ay, care era grăbit să se întoarcă la 
Teba pentru a-şi consolida puterea. 

După această nefericită întâmplare, Ay şi Horemheb s-au dus 
la tânărul Tut, care se juca în camera tronului de-a 
înmormântarea cu păpuşile lui din lemn, împreună cu soţia lui, 
Anksenaton. 

Horemheb i-a spus: 

Tut, ar fi timpul să te ridici de pe podeaua aceea murdară, 
fiindcă tu eşti acum faraon. 

Tut s-a ridicat de pe dalele de piatră, s-a aşezat pe tron şi a 
spus: 

Deci, acum eu sunt faraon? Nimic surprinzător în această 
veste, întotdeauna m-am simţit superior altora, se cuvenea să 
ajung faraon. Cravaşa mea îi va pedepsi pe răufăcători şi, cu 
sceptrul în mână, voi conduce pe cei buni şi credincioşi. 

Ay a spus: 

Lasă la o parte toate prostiile astea, Tut. Tu vei face, fără să 
murmuri, tot ce-ţi voi spune eu! Ne-am înţeles? Dar mai întâi, 
noi trebuie să mergem la Teba pentru încoronare şi tu te vei 
închina în marele Templu al lui Amon şi-i vei aduce jertfe lui 
Amon, iar preoţii te vor unge cu uleiul sacru şi-ţi vor pune pe 
cap coroana roşie şi coroana albă. Ai înţeles? 

Tut a reflectat puţin, apoi a spus: 

Bine, voi merge la Teba cu tine, dar îmi promiţi că-mi vei 
construi un mormânt asemănător mormintelor marilor faraoni şi 
că preoţii îl vor împodobi frumos, cu maimute, cu jucăriile mele, 
cu jilţuri de aur? Îmi promiţi? În acest Oraş al Orizontului lui 
Aton, mormintele sunt prea strâmte şi plictisitoare şi, în afară de 
pereţii pictaţi, nu au nimic interesant. Eu vreau ca în mormântul 


meu să fie jucării adevărate şi pumnalul meu albastru, pe care l- 
am primit în dar de la hitiţi. 

N-avea nici o grijă, l-a asigurat Ay, preoţii îţi vor construi un 
mormânt nemaipomenit de frumos. Dar tu eşti un băiat isteţ, 
dacă te gândeşti încă de pe acum, când încă nici nu ai fost uns 
faraon, la mormânt, mult mai isteţ decât bănuiam eu că eşti. 
Insă, pentru început, tu va trebui să-ţi schimbi numele, fiindcă 
numele Tutankhaton nu poate fi pe plac preoţilor lui Amon. 
Incepând de astăzi, numele tău este Tutankhamon. 

Tut nu s-a împotrivit, dimpotrivă, a vrut să înveţe imediat 
cum se scrie noul lui nume, fiindcă el nu cunoştea semnele 
cuvântului Amon. Atunci a fost pentru prima dată scris numele 
lui Amon în Oraşul Orizontului lui Aton. 

Dar, după ce a văzut că Tutankhamon a fost numit faraon şi 
că ea fusese uitată de toată lumea, Nefertiti şi-a scos 
veşmintele de mare doliu şi şi-a pus pe ea cele mai frumoase 
veşminte, şi-a uns părul ca să strălucească, şi-a uns şi trupul cu 
uleiuri parfumate, s-a dus pe corabia lui Horemheb şi i-a spus: 

Este absurd ca un copil atât de mic să fie uns faraon: 
blestematul meu de tată, Ay, încearcă să smulgă puterea din 
mâinile mele şi să guverneze Egiptul din umbra tronului lui Tut, 
deşi eu sunt soţia defunctului faraon şi marea regină-mamă. Toţi 
bărbaţii m-au privit întotdeauna cu plăcere şi au spus că sunt 
cea mai frumoasă femeie din Egipt; se înţelege că au exagerat 
puţin, dar nici urâtă nu sunt. Uită-te la mine, Horemheb, şi fă 
abstracţie de ochii mei obosiţi din cauza tristeţii şi de spinarea 
mea uşor curbată acum din cauza oboselii. Priveşte-mă, 
Horemheb, fiindcă timpul este preţios; tu ai lancea de partea ta, 
poate că împreună am putea combina calităţile utile reînviorării 
Egiptului. Iți vorbesc deschis fiindcă mă gândesc doar la binele 
Egiptului şi ştiu că tatăl meu, acest blestemat Ay, este un bărbat 
rău şi lacom, şi de pe urma lui, Egiptul va ajunge o ruină 

Horemheb a privit-o îndelung şi Nefertiti şi-a dezvelit trupul, 
încercând să-l atragă cu frumuseţea formelor trupului ei, şi când 
şi-a desfăcut veşmântul, a motivat că în cabina corăbiei ar fi 
cald. Ea nu avea cum să bănuiască ceva despre înţelegerea 
dintre Ay şi Horemheb şi dacă ea, cu instinctul ei de femeie, 
simţea atracţia pe care o avea Horemheb faţă de Baketamon, 
gândea că frumuseţea ei nemaipomenită ar putea uşor 
îndepărta din inima lui Horemheb pe neexperimentata şi 


orgolioasa prinţesă Baketamon. Era, de altfel, obişnuită să aibă 
tot ceea ce-şi dorea, mai ales după nenumăraţii bărbaţi cu care 
se tăvălise în palatul de aur, ca să-şi bată joc de faraonul 
Akhenaton. 

Dar frumuseţea ei nu l-a mişcat pe Horemheb; el s-a uitat cu 
răceală la ea şi i-a spus: 

— Deja m-am împuţit ca un hoit în acest oraş blestemat şi n- 
aş vrea, frumoasă Nefertiti, să te molipsesc şi pe tine. În rest, 
sunt foarte grăbit, fiindcă trebuie să dictez scribului nişte texte 
în legătură cu războiul, păcat că n-am şi eu puţin timp acum să 
mă distrez cu tine. 

Despre această întâlnire cu regina Nefertiti, Horemheb mi-a 
povestit mai târziu, cred că a exagerat el puţin, dar esenţialul 
trebuie să fi fost adevărat, fiindcă din acea zi, Nefertiti l-a urât 
cumplit pe Horemheb şi s-a străduit fără încetare să-i distrugă şi 
să-i înnegrească reputaţia şi la Teba ea s-a împrietenit cu 
prinţesa Baketamon, din partea căreia Horemheb a avut parte 
de multă duşmănie, după cum vom vedea mai târziu. Poate că 
ar fi făcut mai bine Horemheb dacă nu ar fi jignit-o pe Nefertiti, 
ar fi apreciat prietenia ei şi s-ar fi arătat prietenos faţă de ea 
când era, într-adevăr, foarte tristă şi amărâtă. Dar eu ştiu că, în 
ciuda faptului că Horemheb a şters numele faraonului 
Akhenaton de pe toate inscripţiile şi a distrus templul lui Aton 
din Teba, a continuat să-l iubească pe faraonul Akhenaton şi 
după moarte, de aceea, nu a vrut să-şi bată joc de el culcându- 
se cu Nefertiti. 

Ca mărturie a dragostei lui, pot aminti despre faptul că 
Horemheb i-a însărcinat pe oamenii lui de încredere să transfere 
trupul  îmbălsămat al faraonului Akhenaton din Oraşul 
Orizontului lui Aton în Teba şi l-a înmormântat pe ascuns, ca să 
nu ştie preoţii lui Amon, în mormântul mamei sale, regina Tiy. 
Preoţii lui Amon ar fi vrut să ardă trupul lui Akhenaton şi să-i 
risipească cenuşa în Nil, însoţind acest ritual de blesteme, iar 
Ka-ul faraonului, nemaigăsindu-şi trupul, să rătăcească pentru 
eternitate, însă Horemheb a reuşit să-i ascundă trupul mai 
înainte ca preoţii să fi ajuns a o face. Toate acestea s-au 
petrecut, totuşi, mai târziu. 


După ce a obţinut consimţământul lui Tutankhamon, Ay a dat 
ordin să fie pregătite corăbiile, toată lumea de la curte s-a 
îmbarcat şi a părăsit Oraşul Orizontului lui Aton, care a rămas 
fără viaţă. Au mai întârziat acolo, pentru scurtă vreme, doar 
spălătorii de cadavre şi îmbălsămătorii din Casa Morţii, care 
pregăteau trupul faraonului Akhenaton pentru eternitate şi 
urmau să-l înmormânteze în partea de est a munţilor. Au fugit şi 
ultimii locuitori ai Oraşului Orizontului lui Aton şi au abandonat 
totul; în casa aurită, farfuriile scumpe au fost lăsate pe mese, iar 
pe dalele de piatră ale sălii tronului, cortegiile funebre ale lui Tut 
au rămas să se joace etern de-a înmormântarea. 

Vântul deşertului a rupt obloanele ferestrelor şi nisipul s-a 
aşternut pe dalele de piatră, pe mozaicurile strălucitoare, de 
unde rațele îşi luau zborul din stuful verde, unde peştii înotau în 
apa limpede. Deşertul a năvălit din nou înlocuind grădinile 
Oraşului Orizontului lui Aton, heleşteiele cu peşti au secat, 
canalele de aducțiune a apei au fost astupate, arborii roditori s- 
au uscat. Pereţii din argilă arsă şi acoperişurile caselor s-au 
fisurat şi apoi s-au prăbuşit şi din frumosul Oraş al Orizontului lui 
Aton nu au mai rămas decât nişte ruine; prin sălile goale ale 
palatelor urlau şacalii, care-şi făcuseră cuibul în paturile 
somptuoase acoperite cu baldachine. Aşa a murit Oraşul 
Orizontului lui Aton şi a murit la fel de repede cum a crescut din 
deşert prin dorinţa faraonului Akhenaton. Şi nimeni nu a mai 
îndrăznit vreodată să se aventureze printre ruinele lui ca să fure 
de acolo obiecte preţioase, fiindcă acel pământ a fost blestemat 
pentru eternitate şi Amon a promis că trupul aceluia care se va 
încumeta să locuiască acolo se va usca. Aşa a dispărut Oraşul 
Orizontului lui Aton, ca şi cum niciodată nu ar fi fost sau ca şi 
cum ar fi fost un vis sau un miraj. 


Corăbiile de război ale lui Horemheb au urcat pe fluviu 
înaintea corăbiilor regale ale lui Tutankhamon şi au restabilit 
ordinea pe cele două maluri ale Nilului. Horemheb a restabilit 
ordinea şi în Teba şi jafuri nu au mai fost şi nici oameni 
spânzurați pe ziduri, cu capul în jos, nu au mai fost, fiindcă el 
avea nevoie de bărbaţi care să poarte arme şi cu care să se 
aventureze în război. 

Ay a dat ordin să fie din nou împodobită Teba de sărbătoare 
şi flamurile multicolore au fost înălțate de-a lungul aleii sfincşilor 
cu capete de berbec, pe unde noul faraon urma să fie purtat 
spre marele Templu, unde preoţii lui Amon aşteptau să-l 
binecuvânteze. Eu, Sinuhe, am văzut cum a fost purtat faraonul 
în jilţul lui de aur de-a lungul drumului berbecilor spre Templu; 
regina Nefertiti şi fiicele ei l-au urmat şi victoria lui Amon a fost 
completă. Preoţii l-au uns cu uleiul sacru pe faraon şi i-au pus pe 
cap coroana roşie şi coroana albă, coroana în formă de crin şi 
cea în formă de papirus, coroana Ţării de Sus şi coroana Ţării de 
Jos şi ei au arătat mulţimii că faraonul primeşte din mâinile lor 
puterea. Capetele preoţilor erau complet rase, feţele lor 
străluceau de la uleiul sacru şi faraonul a oferit ca jertfă pentru 
Amon toate bogăţiile pe care Ay reuşise să le stoarcă din ţara 
sărăcită. Dar Hrihor se şi înţelesese cu Horemheb asupra 
acestor bogății aduse lui Amon şi i le dăruise anticipat pentru 
război, fiindcă veştile care soseau din [ara de Jos erau 
alarmante şi Horemheb mai şi exagera puţin, pentru a semăna 
teama de hitiţi în rândul mulţimii. 

Mulțimea din Teba s-a veselit şi a fost încântată de revenirea 
lui Amon şi chiar şi de noul faraon, cu toate că el era încă un 
copil, dar inima oamenilor este atât de ciudată, încât totdeauna 
le dă încredere şi speranţă pentru viitor, fără să înveţe nimic din 
greşeli şi îşi imaginează că ziua de mâine ar putea fi mai bună 
decât ziua de astăzi. De aceea, mulţimea s-a îngrămădit de o 
parte şi de alta a drumului berbecilor şi în faţă şi în curtea 
Templului lui Amon, pentru a-l aclama pe noul faraon şi a 
aruncat flori înaintea lui şi dacă a mai fost câte unul care să nu-l 
aclame, să stea indiferent şi trist, soldaţii instruiți de Ay şi 
Horemheb l-au împuns cu vârfurile lăncii, ca să aibă un motiv 
real de tristeţe, aşa spuneau ei. 

Insă în port şi în partea săracă a oraşului, unde din case nu 
mai rămăseseră decât nişte ruine, un fum înecăcios şi amar încă 


se mai ridica din cenuşa caselor arse şi Nilul mirosea a sânge şi 
a cadavre în descompunere. Din înălțimile Templului, corbii şi 
vulturii îşi întindeau gâturile, erau atât de sătui, încât nici nu mai 
aveau forţă în aripi să zboare. Şi crocodilii din Nil erau sătui şi nu 
mai aveau nici chef să bată din coadă, stăteau trântiţi pe mal, 
cu gurile larg deschise, ca păsările să ciugulească resturile de 
mâncare dintre dinţii lor înfricoşători. Printre ruinele şi cenuşa 
caselor arse scormoneau cu teamă femei şi copii, care sperau să 
găsească vase de argilă în care să pregătească mâncarea, iar 
copiii sclavilor şi hamalilor omorâţi se ţineau după carele de 
război ale faraonului ca să aleagă grăunţele nedigerate din 
excrementele cailor ca să mănânce şi ei ceva, atât de mare era 
foametea în acele zile în Teba. Eu, Sinuhe, am rătăcit atunci prin 
port ca un nebun: în port până şi pământul mirosea a sânge; m- 
am uitat la coşurile din papură goale şi la corăbiile în care nu 
era nici o încărcătură şi paşii m-au dus la ruinele „Cozii de 
crocodil” şi m-am gândit la Merit şi la Thot, care muriseră din 
cauza lui Aton şi a nebuniei mele. Paşii m-au condus la ruinele 
„Cozii crocodilului” şi m-am gândit la Merit, care îmi spusese 
odată: „Poate că eu voi fi covorul care să-ţi acopere 
singurătatea, dar până la urmă, tot o zdreanţă pe care să o 
trânteşti voi ajunge”. M-am gândit la Thot, care fusese fiul meu, 
cu toate că nu am ştiut acest lucru pe când trăia, i-am revăzut 
faţa şi trupul şi mânuţele cu care îmi îmbrăţişase de atâtea ori 
gâtul şi obrăjorii lui de copil, care se lipiseră de obrajii mei. 
Mirosul înecăcios de fum amestecat cu praful clin port îmi gâdila 
neplăcut nările şi am avut în faţa ochilor, pentru un moment, 
trupul străpuns de lance al lui Merit, sângele care ţâşnea din 
nasul lui Thot, buclele lui însângerate şi mi-am spus că moartea 
faraonului Akhenaton fusese prea uşoară. M-am gândit că nimic 
nu este mai atroce şi mai periculos în lumea aceasta decât visul 
unui faraon; din el se nasc sângele şi moartea, din el se îngraşă 
doar crocodilii Nilului. Aşa gândeam hoinărind fără nici un rost 
prin port ca prin deşert şi dinspre Templul lui Amon ajungeau 
până la urechile mele strigătele de slavă ale mulţimii care-l 
aclama pe faraonul Tutankhamon, imaginându-şi că acel copil, 
preocupat în exclusivitate de propriul lui mormânt, va putea 
suprima nedreptăţile şi restaura liniştea şi bunăstarea în Egipt. 
Hoinăream neliniştit unde mă duceau picioarele şi eram din 
nou eu, cel dintotdeauna, cu singurătatea mea; am înţeles că 


sângele lui Thot se risipise fără întoarcere, nu aveam de ce să- 
mi mai doresc nemurirea, vedeam moartea odihnitoare ca 
somnul, mai bună, în orice caz, decât un vas cu cărbuni, care 
să-ţi încălzească oasele în nopţile reci. Zeul faraonului 
Akhenaton mă deposedase de toată speranţa şi bucuria; toţi zeii 
lumii locuiesc în palate întunecate din care, odată intrat, nu te 
mai poţi întoarce niciodată. Faraonul Akhenaton a sorbit cupa 
morţii din mâna mea, dar acest lucru nu mi-a micşorat cu nimic 
nefericirea şi, o dată cu moartea, el a sorbit iertarea din inima 
mea şi, pentru el, moartea a fost o uitare a suferințelor. Dar eu 
nu puteam să uit. Amărăciunea rodea din inima mea ca leşia şi 
am simţit un dezgust faţă de toţi oamenii, faţă de toată acea 
mulţime josnică şi vulgară, care mugea ca o turmă de boi în faţa 
Templului, mai proastă şi mai naivă decât înainte, fiindcă nu 
învățase nimic din nenorocirile prin care abia trecuse. 

Ruinele din port erau pustii ca moartea, dar deodată, dinspre 
coşurile goale, şi-a făcut apariţia un om ca o umbră şi s-a agăţat 
de mine cu mâinile şi cu genunchii. Era un bărbat micut, foarte 
slab, ale cărui braţe şi picioare insuficient dezvoltate, fuseseră 
diforme încă din copilărie. El şi-a rotit limba cenuşie în gură, m-a 
privit cu furie şi mi-a spus: 

Oare nu eşti tu Sinuhe, medicul regal, tu, cel care ai vindecat 
rănile săracilor în numele lui Aton? 

A început să râdă batjocoritor, s-a ridicat de jos şi, arătându- 
mă cu degetul, a spus: 

Oare nu eşti tu Sinuhe, cel care ai împărţit pâine mulţimii şi 
ai spus: „Aceasta este pâinea lui Aton. Luaţi şi mâncaţi în 
numele Lui Aton”? Dacă tu eşti acela, pentru numele tuturor 
demonilor, dă-mi o bucăţică de pâine, fiindcă de multe zile nu 
am mai pus nimic în gură de frică să nu fiu văzut de soldaţii din 
gardă, care umblă prin toate părţile, nici să beau apă din Nil nu 
m-am încumetat. Pentru toţi demonii din lumea de Dincolo, dă- 
mi o bucăţică de pâine, că până şi saliva din gura mea s-a uscat, 
iar pântecele meu s-a făcut verde ca iarba. 

Dar eu nu aveam pâine cu mine ca să-i pot da şi nici el nu se 
aştepta să-i dau pâine, venise lângă mine ca să mă blesteme 
din cauza amarului şi suferințelor lui. El a spus: 

Eu am avut o casă, şi, chiar dacă era o colibă nenorocită care 
mirosea a peşte împuţit, era casa mea. Eu am avut o femeie şi, 
chiar dacă ea era urâtă, scundă şi slabă, era femeia mea, eu am 


avut copii şi, chiar dacă ei uneori sufereau de foame şi mie mi 
se frângea sufletul fiindcă nu aveam ce să le dau să mănânce, 
erau copiii mei şi îi iubeam. Unde este casa mea? Unde sunt 
copilaşii mei? Unde este femeia mea? Zeul tău, Aton, mi i-a luat, 
Sinuhe. Aton mi i-a luat, ucigaşul tuturor, a prefăcut totul în 
cenuşă şi mi i-a luat, eu nu mai am nimic în afara noroiului din 
inima mea şi nu-mi doresc nimic altceva decât să mor, nu mai 
pot să îndur atâta suferinţă. 

El s-a aşezat în faţa mea pe pământ, şi-a strâns cu mâinile lui 
diforme burta umflată, a privit fix în faţă, cu furie şi mi-a spus cu 
o voce stinsă: 

Sinuhe, poate că jocul nostru a fost mai de preţ şi a meritat 
suferinţele pe care oamenii le-au îndurat, fiindcă, chiar dacă eu 
mor, chiar dacă cei alături de care am luptat au murit, amintirea 
noastră va trăi prin gura mulţimii. Poate că amintirea noastră se 
va păstra în inima acelora care lucrează din greu cu mâinile lor 
şi care primesc ca răsplată ciomege pe spinare. Poate că ei îşi 
vor mai aminti de noi şi după ce Atonul tău va fi fost deja de 
multă vreme uitat şi blestematului tău de faraon nu i se va mai 
pomeni numele. Cine ştie, poate că neînsemnaţii de noi vom 
rămâne în amintirea mulţimii şi copiii vor suge de la mamele lor 
împreună cu laptele amărăciunea noastră şi vor şti să se 
păzească şi să nu mai facă greşelile noastre şi nu le vor mai 
face, fiindcă vor şti încă din primele clipe după ce se vor fi 
născut ceea ce noi am reuşit să înţelegem abia atât de târziu. Ei 
vor şti că nu există nici o diferenţă între un om şi altul şi vor şti 
că şi pielea nobililor şi a celor bogaţi poate fi jupuită cu uşurinţă 
dacă este crestată cu un cuţit bun, că sângele tot sânge este, fie 
că el curge din inima flămândului, fie din inima celui sătul. Ei vor 
şti că sclavul şi cel sărac nu trebuie să aibă încredere nici în 
faraon, nici în medicul regal cu leacurile lui cu tot, nici în vorbele 
nobililor, ci numai în forţa pumnilor lui şi în ceea ce îl îndeamnă 
inima lui. Nimeni nu este de partea lor, doar duşmani sunt toţi 
cei care nu sunt asemenea lor şi în această privinţă nu există 
nici o milă care să-i deosebească pe oamenii ce fac parte din 
categorii diferite. Cu inima, Sinuhe, tu nu ai fost de partea 
noastră. Ne-ai ai fost duşman, Sinuhe, chiar dacă tu ne-ai dat 
pâine şi ne-ai ameţit cu vorbe despre Atonul faraonului tău. Toţi 
zeii se aseamănă între ei, toţi faraonii se aseamănă între ei, toţi 
nobilii se aseamănă între ei, chiar dacă ei nu simt că aşa este. 


Aşa gândesc eu, Met, curăţătorul de peşte, şi eu nu mai am 
nimic de pierdut din cauza vorbelor mele, fiindcă voi muri peste 
puţină vreme şi hoitul meu va fi împins în Nil; voi dispărea şi din 
mine nu va mai rămâne nimic. Dar poate că ceva din mine tot 
va mai rătăci pe pământ şi ceva din neliniştea mea va dăinui în 
inimile sclavilor şi în lacrimile ascunse ale ochilor lor, în laptele 
amar pe care îl vor suge bieţii copii ai mamelor flămânde. Eu, 
Met, curăţătorul de peşte, sunt drojdia acră, care face să 
crească aluatul, până când ultima mare frământare se va coace. 

Vorbele şi ochii lui arătau clar că nefericirea şi teama îi 
răvăşiseră mintea. El s-a agăţat cu mâinile lui diforme de 
genunchii mei şi mi-a şoptit: 

Tu, Sinuhe, care ai învăţat mult şi ştii să scrii şi să citeşti, 
crezi oare că un curăţător de peşte nu poate să gândească? Dar, 
chiar dacă pentru a înţelege ceva, trebuie să-ţi frămânţi mintea 
şi să te doară capul, eu mi-am petrecut multe zile şi nopţi singur 
cu gândurile mele, în timp ce mestecam iarbă şi întindeam pe 
frânghii peştele sărat. De aceea, eu ştiu deja care a fost 
greşeala noastră şi de ce a trebuit să murim. Pentru că noi am 
avut, la un anumit moment, şi puterea, şi pământul, dar nu am 
ştiut cum să folosim avantajele pe care le aveam, ne-am 
mulţumit să jefuim şi să ne certăm între noi din cauza prăzilor, 
să bem până nu ne mai puteam ţine pe picioare, să ne amăgim 
că puterea noastră este mare. Noi am mâncat şi am băut până 
când nu am mai putut să ne mişcăm, în loc să ucidem şi iar să 
ucidem până ce îi vom fi ucis pe toţi cei care nu erau de partea 
noastră. Dar mizeria nu ne-a învăţat să ucidem, deoarece, cu 
toată foamea şi cu toată sărăcia noastră, i-am respectat mai 
mult decât trebuie pe oameni şi doar de la acel motan sălbatic, 
Pepitamon, şi de la Ay cel negru la suflet am învăţat arta 
omorului, în timp ce ei ne omorau. Dar învăţătura aceasta a 
venit prea târziu ca să ne mai fie de folos la ceva. Ascuns în 
târnele de nuiele de aici din port, am avut multe vise ciudate 
despre cum trebuie să ucizi şi visele acestea le las eu moştenire 
celor care vor trăi după mine, aceste vise vor hoinări în 
întunericul nopţii când eu nu voi mai fi şi se vor amesteca în 
visele sclavilor şi săracilor, până când degetele de la mâinile şi 
de la picioarele lor vor începe să tremure, fiindcă mă vor vedea 
pe mine în visele lor, după ce deja eu voi fi fost mort. 


El m-a privit fix strângându-mi genunchii cu mâinile lui 
descărnate. M-am aşezat şi eu în praf în faţa lui, am ridicat 
mâinile a neputinţă şi i-am spus: 

Met, curăţătorule de peşte, văd că ascunzi sub zdrenţele 
care-ţi înfăşoară şoldurile un cuţit. Omoară-mă, dacă după 
părerea ta eu sunt vinovat. Omoară-mă, Met, curăţătorule de 
peşte, sunt sătul de vise şi nici nu mai pot fi fericit. Omoară-mă, 
dacă crezi că acest lucru te va putea uşura puţin. Un altfel de 
ajutor, eu nu am cum să-ţi dau. 

El a scos de sub zdrenţele lui murdare cuțitul cu care curăța 
peştele, i-a încercat tăişul cu degetele şi s-a uitat fix la mine 
până când ochii lui au început să i se împăienjenească de 
lacrimi, a aruncat cuțitul din mână şi a început să plângă. Apoi 
mi-a spus: 

Eu nu am omorât nici un om. Nu ajută la nimic crima, aşa 
cred. Ucigând pe cineva nu câştigi nimic, fiindcă cuțitul judecă 
orb atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei inocenți. Sinuhe, uită 
vorbele mele şi iartă-mă pentru răul din mine. Când un om 
înfige cuțitul într-un alt om, îl înfige în fratele lui şi poate că noi, 
săracii, înţelegem acest lucru cu inima noastră, de aceea nu 
ştim să ucidem. Sinuhe, fratele meu poate că va veni o zi când 
fiecare om va vedea în ceilalţi oameni pe fraţii lui şi nu va mai 
dori să omoare pe nimerii. Fie, deci, lacrimile mele moştenirea 
pe care o las fraţilor mei după moarte. Met, curăţătorul de 
peşte, lasă moştenire lacrimi pentru visele săracilor şi sclavilor. 
Lacrimile mele le dăruiesc mamelor să le amestece cu iluziile lor 
în visele copiilor lor. Amesteca-se-vor lacrimile mele cu 
zgomotul morilor de piatră de la o vreme la alta, până ce vor 
auzi toţi plânsul meu în inimile lor şi se vor simţi toţi oamenii 
fraţi prin lacrimile mele. În lacrimile mele sunt milioane şi 
milioane de lacrimi, care au îmbătrânit în lume; lumea este plină 
de lacrimi cicatrizate. Apa care curge pe Nil este din lacrimile 
celor care au trăit înainte de noi şi apa care va curge în alte 
ţinuturi din lume va fi a celor care vor trăi după noi. Când vei 
înţelege acest lucru, Sinuhe, nu vei mai fi singur. 

El s-a prăbuşit cu faţa la pământ înaintea mea, degetele lui 
au râcâit spasmodic pământul şi lacrimile lui au curs ca nişte 
perle cenuşii în praf, dar nu i-am mai înţeles ultimele cuvinte, 
deşi fusesem gata să mor de mâinile lui. Am plecat şi mi-am 


şters de veşminte mâinile ude de la lacrimile lui, dar mirosul lui 
mi-a rămas multă vreme în nări. 

L-am uitat şi m-am dus înainte, unde m-au purtat picioarele, 
şi amărăciunea mi-a ros inima ca leşia: propria-mi tristeţe şi 
propria-mi singurătate erau mai mari decât tristeţea şi 
singurătatea întregii lumi. Paşii m-au dus până la fosta casă a 
turnătorului de aramă şi nişte copii s-au pitit printre ruine de 
frică, iar femeile care scormoneau prin ruine şi-au ascuns faţa 
când m-au văzut. 

Fosta casă a turnătorului de aramă era pe jumătate arsă şi 
pereţii din argilă erau acoperiţi de funingine, iar crengile 
sicomorului din grădină erau înnegrite şi fără frunze. Dar între 
ruinele casei, lângă unul dintre pereţi, era construit un adăpost 
şi am văzut acolo o oală cu apă şi şchiopătând, cu părul 
neîngrijit, mi-a ieşit în întâmpinare Muti. La început, am crezut 
că mă aflu înaintea Ka-ului ei. Dar ea s-a înclinat în faţa mea şi 
mi-a spus ironic: 

Binecuvântată fie această zi când stăpânul meu a ajuns 
acasă! 

După aceea, nu a mai fost în stare să mai spună nimic, 
fiindcă plânsul i-a înăbuşit vorbele şi ea s-a aşezat pe pământ 
acoperindu-şi faţa cu mâinile să nu mă vadă. Pe trupul ei slab 
mai rămăseseră multe răni, încă nevindecate, de la coarnele cu 
care fusese lovită, dar rănile erau aproape cicatrizate. Am 
întrebat-o: 

Unde este Kaptah? 

Ea mi-a răspuns: 

Kaptah a murit. Se spune că ar fi fost omorât de propriii lui 
sclavi, atunci când ei au văzut că el le-a dat oamenilor lui 
Pepitamon să bea vin. 

Nu i-am dat crezare, Kaptah nu ar fi putut muri aşa, ştiam 
bine; orice ar fi să se întâmple, Kaptah va trăi întotdeauna. 

Muti a fost iritată de îndoiala mea şi a spus: 

Tu, Sinuhe, încă mai poţi râde şi-ţi poţi bate joc cu uşurinţă 
de orice, când peste tot ceea ce ai vrut s-a aşezat cenuşa şi ai 
văzut şi triumful Atonului tău. Voi, toţi bărbaţii, sunteţi la fel: de 
la barbaţi vine tot răul lumii, fiindcă bărbaţii refuză să devină 
adulţi, ei rămân toată viaţa nişte copii obraznici, care se bat cu 
pietre şi se lovesc cu ciomegele până-şi dau sângele din nas 
unul altuia; cea mai mare fericire a unui bărbat este să-i 


întristeze pe cei care îl iubesc şi-i doresc binele. Eu nu vreau să 
vorbesc despre mine, cea care nu m-am ales niciodată cu vreo 
răsplată pentru devotamentul şi dragostea cu care am avut grijă 
de tine, Sinuhe. Picioarele îmi şchioapătă şi mă dor, trupul meu 
este acoperit de răni de la coarnele care m-au împuns, şi mă 
doare, dar am un pumn de grăunţe din care să-mi fac o fiertură, 
şi este bine că trăiesc şi nu am murit. Dar nu plâng pentru 
starea jalnică în care sunt, plâng pentru Merit, care a fost prea 
bună pentru tine, bărbat fără minte; tu ai împins-o în braţele 
morţii. Am plâns până mi s-au uscat şi lacrimile de atâta plâns 
pentru fiul tău Thot, pe care l-am iubit ca pe copilul meu, căruia 
îi făceam cu drag prăjituri cu miere şi pe care încercam să-l 
învăţ să fie blând, să nu ajungă şi el o bestie ca toţi bărbaţii. Dar 
ce importanţă mai are? Fără îndoială, tu eşti acum foarte 
mulţumit de tine şi ai putea chiar sa mă loveşti ca să mi se 
deschidă din nou rănile şi să pretinzi de la mine toate lucrurile 
din care mi-am încropit acest adăpost, să-mi ceri mâncare. Pot 
face prinsoare că mă vei trimite să-ţi aduc bere şi că mă vei lovi 
fiindcă nu sunt în stare să mă mişc mai repede, aşa sunt toţi 
bărbaţii, nimic n-ar fi de mirare pentru mine şi bănuiesc de pe 
acum ce-ţi trece prin minte. 

Aşa mi-a vorbit, vorbele ei m-au, răscolit; ironiile ei îmi erau 
familiare şi-mi aminteau de mama mea, Kipa, şi de Merit şi în 
inima mea amărâtă, melancolia şi regretul făceau casă bună, 
ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns atunci pentru toţi 
oamenii dragi pe care îi pierdusem. 

Muti a rămas deconcertată când m-a văzut plângând şi a 
spus: 

— Înţelege, Sinuhe, bărbat mândru, nu te învinuiesc pe tine 
pentru toate ce s-au întâmplat, vorbesc şi eu aşa, fiindcă sunt 
atât de amărâtă şi aş vrea să înveţi ceva din necazurile care ni 
s-au întâmplat. Mai am eu o mână de grăunţe şi pentru tine şi 
voi face o fiertură să mănânci, că poate ţi-o fi foame, şi am să 
împletesc din papură uscată o rogojină pe care să te poţi odihni 
şi poate că te vei apuca din nou să vindeci oamenii bolnavi şi n- 
o să murim noi de foame. Nu fi neliniştit, eu deja am început să 
spăl rufe la oameni bogaţi şi încă sunt destule veşminte pătate 
de sânge în Teba, iar în seara asta, cred că aş putea împrumuta 
o oală cu bere de la bordelul unde şi-au făcut acum soldaţii 
culcuşul, aşa că îţi vei putea şi tu înveseli puţin inima. Nu mai 


plânge, Sinuhe, băiatul meu, plânsul nu schimbă nimic, copiii tot 
copii rămân şi trebuie să facă veşnic nebunii, să sfarme inimile 
mamelor şi femeilor lor, aşa a fost întotdeauna, aşa va fi mereu. 
Un singur lucru te rog, să nu mi-l mai aduci din nou pe acel zeu 
sau pe vreun alt zeu în această casă, fiindcă îmi este teama că 
din toată Teba nu va mai rămâne nici o piatră peste altă piatră. 
Atât îţi cer, nu mă încumet eu, o biată femeie bătrână şi 
proastă, să dau mai multe sfaturi unui bărbat învăţat. Cât 
despre Merit, pe care am iubit-o ca pe fata mea, deşi despre 
astfel de lucruri eu nu ar trebui să vorbesc, fiindcă întotdeauna 
am fost o femeie urâtă şi i-am disprețuit pe bărbaţi, de aceea nu 
am avut şi eu copiii mei, dar poate că mi-a fost mai dragă Merit 
decât toţi copiii pe care i-aş fi putut avea, iţi spun, în lume mai 
sunt şi alte femei cu care inima ta s-ar putea desfăta şi fi 
fericită; lasă puţin timp să ţi se zvânte lacrimile şi să te linişteşti. 
Adevărul, Sinuhe, este că timpul este mai bun decât orice alt 
leac, timpul va presăra nisip peste tristeţea ta de acum şi vei 
vedea că în lume sunt şi alte femei care să-ţi liniştească acel 
mic obiect pe care îl ascunzi sub pânza care-ţi înfăşoară 
şoldurile, se pare că acesta este cel mai important lucru pentru 
un bărbat. O, zei, Sinuhe, stăpânul meu, cât de mult ai slăbit, ţi 
s-au supt şi obrajii că aproape nici nu te recunosc. Dar am să te 
pun eu pe picioare cu condiţia să încetezi odată cu plânsul 
acesta, care a început să mă enerveze. 

Vorbele ei m-au ajutat, n-am mai plâns, m-am liniştit şi i-am 
spus: 

Nu am venit să-ţi fac viaţa şi mai grea decât este, scumpa 
mea Muti, am venit doar să te văd, voi pleca şi poate că nu mă 
voi mai întoarce niciodată. Am venit să mai văd o dată casa în 
care am fost fericit, să mai ating odată crengile sicomorului, să 
înmoi cu lacrimile mele pământul pe acolo pe unde Merit şi Thot 
au trecut. Nu-ţi face griji pentru mine, fac eu rost de undeva de 
nişte argint şi am să ţi-l trimit, ca să ai din ce trăi în timpul cât 
voi lipsi din Teba. Pentru vorbele tale, te binecuvântez, ca şi 
cum ai fi mama mea, fiindcă tu eşti o femeie bună, chiar dacă 
limba ta înţeapă ca o viespe. 

Dar Muti a început să suspine şi nu m-a lăsat să plec până nu 
a pregătit mâncarea şi a trebuit să mănânc, deşi nu-mi era 
foame, ca să n-o jignesc, dar fiecare înghiţitură am simţit-o 


amară în gura mea. S-a uitat la mine clătinând din cap şi, 
smiorcăindu-se, a suspinat şi mi-a spus: 

Mănâncă, Sinuhe, fiul meu, mănâncă, bărbat mândru, ştiu că 
nu-i prea bună mâncarea aceasta, fiindcă nu mai este un cuptor 
ca lumea în casă şi că pâinea este plină de cenuşă. Totuşi, aşa 
cum este, mâncarea alungă tristeţea, întăreşte trupul şi bucură 
inima. Nici un leac nu este mai bun decât mâncarea după ce un 
om a plâns mult şi se simte singur în lume. Să-ţi fie drumul cu 
noroc, mănâncă să-ţi refaci forţele, binecuvântez ziua aceasta 
când te-ai întors şi aştept credincioasă să vină ziua în care te vei 
întoarce din nou. Nu-ţi face griji pentru mine, ştiu că nici tu nu ai 
pic de argint acum, fiindcă ai împărţit pâinea şi bogăţiile tale la 
toţi săracii şi sclavii, care niciodată nu ţi-ai spus vreun cuvânt de 
mulţumire; în prostia lor, ei te-au disprețuit pentru bunătatea ta 
şi s-au ferit de tine. Nu-ţi face griji, chiar dacă sunt bătrână şi 
şchioapă, tot mai am eu putere să-mi câştig pâinea, am să spăl 
rufe, am să pregătesc pâine, cât timp încă mai este grâu în 
Teba, am să mă descurc eu până te vei întoarce, stăpânul meu. 

Am rămas printre ruinele fostei case a turnătorului de aramă 
până seara târziu, când era întuneric; focul aprins din vreascuri 
uscate, pe care Muti l-a făcut, strălucea plăpând în întuneric. Am 
mângâiat crengile arse ale sicomorului şi m-am gândit că, 
probabil, nu mă voi mai întoarce niciodată, am mângâiat pragul 
casei, am mângâiat mâinile lui Muti şi m-am gândit că mângâi 
mâinile mamei mele, m-am gândit că cel mai bine ar fi fost să 
nu mă mai fi întors niciodată în Teba, fiindcă totdeauna am adus 
tristeţe şi nefericire celor care m-au iubit. De aceea, gândeam 
eu atunci, cel mai bine este să trăiesc până când mi-o veni 
vremea singur, aşa cum singur am venii din întunericul nopţii 
într-o barcă de stuf, în ziua în care m-am născut. 

Când s-au aprins pe cer stelele şi când străjerii au început să 
lovească cu lăncile în scuturi strecurându-se printre ruinele din 
port, mi-am luat rămas-bun de la Muti şi am plecat din fosta 
casă a turnătorului de aramă am plecat din cartierul săracilor 
Tebei ca să mă mai duc o dată la palatul de aur al faraonului. 
Treceam de-a lungul străzilor Tebei; pe străzile centrale ardeau 
din nou torţe şi auzeam muzica ca şi un bâzâit, era ziua în care 
faraonul Tutankhamon fusese încoronat şi Teba sărbătorea 
această încoronare. 


În acea noapte, preoţii bătrâni din Teba au lucrat cu pasiune 
pentru redeschiderea templului zeiţei Sekhmet, au curăţat iarba 
care crescuse între dalele de piatră ale templului părăsit de 
multă vreme şi au pus la locul ei se odinioară statuia zeiţei cu 
cap de leoaică, au înveşmântat-o cu pânză din in regal de 
culoare roşie ca sângele şi au împodobit-o cu însemnele 
războiului şi distrugerii, fiindcă la încoronarea lui Tutankhamon 
cu coroana roşie şi cu coroana albă, crinul şi papirusul, Ay îi 
spusese lui Horemheb: 

— Acum a venit şi vremea ta, fiu al şoimului. Pune 
trâmbiţaşii să vestească războiul. Fă să curgă sângele ca o 
revărsare de ape, ca să se curețe de rău Egiptul, să se întoarcă 
vremurile care au fost şi mulţimea să-l uite pe faraonul fals. 

De aceea, a doua zi, în timp ce faraonul Tutankhamon se 
juca de-a înmormântarea cu jucăriile din lemn, împreună cu 
regina lui, iar preoţii lui Amon ardeau tămâie ca să 
sărbătorească victoria zeului lor, în marele Templu din Teba, şi 
legau cu blesteme numele lui Akhenaton pentru eternitate, 
Horemheb a pus gorniştii să sune la toate răscrucile Tebei şi 
marile porţi de aramă ale templului zeiţei Sekhmet au fost date 
în lături. Horemheb, însoţit de o trupă alcătuită din cei mai 
arătoşi soldaţi, a mărşăluit pe drumul berbecilor şi a ajuns cu ea 
până în faţa porţilor templului zeiţei Sekhmet, unde urma să 
aducă jertfe zeiţei pentru a-l proteja în război. 

Fiecare şi-a luat partea lui după moartea lui Akhenaton. 
Preoţii îşi luaseră partea lor şi dălţile de tăiat piatra începuseră 
deja să distrugă numele blestemat pentru eternitate al 
faraonului fals din toate templele, palatele şi mormintele, ca 
peste amintirea lui să se aştearnă uitarea. Faraonul 
Tutankhamon îşi luase partea, fiindcă maestrul tuturor 
constructorilor regali de morminte se şi sfătuise cu el asupra 


locului unde voia să i se construiască mormântul. Ay îşi luase 
partea lui, fiindcă obținuse locul din dreapta faraonului, şi el era 
acela care guverna în ţara Kemi, el era acela care se ocupa de 
impozite, de judecăţi, de daruri, de favoruri şi de câmpurile 
regale. Era rândul lui Horemheb să-şi ia partea şi eu l-am însoţit 
la templul zeiţei Sekhmet, fiindcă el a voit să se fălească faţă de 
mine şi să-mi arate cât de mare este puterea lui, când, în sfârşit, 
obținuse războiul, după care fusese însetat şi pentru care se 
pregătise toată viaţa. 

Trebuie să spun că, spre cinstea lui, Horemheb nu a vrut 
pentru acest moment de triumf, pe care îl aşteptase atât de 
mult, nici o strălucire specială, ca să impresioneze şi mai mult 
mulţimea cu simplitatea şi modestia lui. El a ajuns la templu 
într-un car greu de luptă, caii care trăgeau carul nu erau 
împodobiţi cu pene de struţ, nici roţile carului nu erau 
împodobite cu raze din aur sclipitor. Dar secerile ascuţite de 
aramă, de o parte şi de alta a carului, tăiau aerul, iar arcaşii şi 
lăncierii mărşăluiau într-o ordine perfectă şi picioarele lor goale 
loveau în acelaşi timp pietrele străzii, asemenea valurilor mării 
când se izbesc de stânci, iar negrii ţineau ritmul marşului cu 
lovituri în tobele lor căptuşite cu piele de om. 

Mulțimea a privit în tăcere şi cu teamă la Horemheb, care 
avea o statură impunătoare, şi la trupele lui, care străluceau de 
sănătate şi de prea bine, în timp ce în tot Egiptul domnea 
foamea. Mulțimea a privit liniştită marşul lui Horemheb spre 
templul zeiţei Sekhmet şi a presimţit răul care avea să urmeze 
după noaptea aceea de sărbătoare, a simţit că suferinţele ei 
aveau să înceapă din nou. In faţa templului lui Sekhmet, 
Horemheb a coborât din carul lui şi a intrat în templu şi 
comandanții unităţilor de luptă l-au urmat. Preoţii zeiţei 
Sekhmet i-au ieşit în întâmpinare cu mâinile, cu faţa şi 
veşmintele pline de sânge proaspăt şi l-au condus la altar, în 
faţa statuii zeiţei Sekhmet. Zeița era înveşmântată în roşu, 
veşmintele îi fuseseră înmuiate în sânge, sângele curgea pe 
trupul ei de piatră, sânii ei din piatră se ridicau mândri sub 
pânza îmbibată de sânge. În semiîntunericul templului, aveai 
impresia că zeiţa îşi clatină capul ei de leoaică şi ochii ei din 
cristale preţioase de stâncă străluceau ca nişte ochi vii când 
Horemheb a smuls cu mâinile lui inimile, care încă băteau, din 
trupurile sacrificate şi a implorat-o pe zeiţă, cu vorbele rituale, 


să-i dăruiască victoria. Preoţii dansau veseli în jurul lui şi se 
loveau cu pumnalele, provocându-şi răni din care curgea 
sângele, şi urlau într-un glas: 

intoarce-te învingător, Horemheb, fiul şoimului! Întoarce-te 
învingător şi zeiţa se va însufleţi şi va cobori de pe soclul ei 
goală şi ţi se va dărui. 

Horemheb nu s-a lăsat distras de strigătele şi de dansul 
preoţilor, şi-a îndeplinit cu o demnitate rece partea lui din 
ceremonia rituală, apoi a plecat din templu. Când a ajuns afară, 
Horemheb şi-a ridicat mâinile pline de sânge şi s-a adresat 
mulţimii: 

Ascultă-mă, popor al ţării Kemi, ascultă-mă, eu sunt 
Horemheb, fiul lui Horus, şi în mâinile mele sunt victoria şi 
onoarea nemuritoare pentru toţi aceia care vor să mă urmeze în 
războiul sacru. În această clipă, carele de război ale hitiţilor îşi 
zdrăngăne roţile în deşertul Sinai şi avangarda trupelor lor face 
ravagii în Egiptul de Jos. Până acum, Egiptul nu a mai cunoscut 
un atât de mare pericol, fiindcă, în comparaţie cu hitiţii, vechea 
dominație a hicsoşilor a fost blândă şi miloasă. Hitiţii ameninţă 
Egiptul şi numărul soldaţilor hitiţi este mare cât numărul stelelor 
de pe cer şi de cruzimea lor este înspăimântată toată lumea Ei 
vor distruge oraşele noastre, vor scoate ochii bărbaţilor, vor 
viola femeile şi-i vor lua sclavi pe copiii voştri. Nici grâul nu mai 
creşte pe acolo pe unde trec carele lor de luptă, pe unde 
picioarele cailor lor calcă, pământul roditor se transformă în 
deşert. De aceea, războiul pe care îl anunţ astăzi este un război 
sacru, războiul acesta ne va salva viaţa şi zeii, copiii şi casele, 
iar după ce vom recâştiga Siria şi îi vom distruge pe hitiţi, în 
Egipt se vor întoarce bogăţiile şi bunăstarea de altădată şi 
fiecare om va avea măsura lui plină. Prea de multă vreme îşi bat 
joc străinii de ţara Kemi, prea de multă vreme râd de 
slăbiciunea noastră şi batjocoresc armata noastră. A sosit clipa 
şi eu vreau să restaurez onoarea războinică a ţării Kemi. 
Fiecărui bărbat care vrea să mă urmeze de bunăvoie îi voi dărui 
o măsură plină de grâu şi o parte din prada de război şi este, 
într-adevăr, vorba de o pradă bogată. Dar pe bărbaţii care nu 
mă vor urma de bunăvoie, îi voi lua cu forţa în război şi ei vor fi 
aceia care vor duce tot greul războiului, ei vor fi bătaia de joc a 
celorlalţi şi nici dreptul la o parte din pradă nu vor avea. Vreau 
să cred că fiecare egiptean care are în piept o inimă de bărbat şi 


poate ţine o lance în mână mă va urma de bunăvoie. Este drept 
că nouă ne lipsesc toate şi că foamea este pe urmele noastre, 
dar după victorie, vor urma zile de abundență şi fiecare care va 
muri în război pentru libertatea Egiptului, va ajunge direct în 
câmpiile fericite ale ţării de Dincolo, fără a mai trebui să se 
neliniştească de conservarea şi îmbălsămarea trupului lui, 
fiindcă zeii Egiptului vor avea grijă de trupurile celor căzuţi în 
luptă. Pentru a câştiga totul, trebuie făcut totul. Femei ale 
Egiptului, ţeseţi din părul vostru coarde de arc şi îndemnaţi-vă 
bărbaţii şi fiii să mă urmeze în războiul sacru! Bărbaţi ai 
Egiptului, transformaţi-vă podoabele în vârfuri de lance şi 
urmaţi-mă! Am să vă dăruiesc un război cum nu s-a mai văzut. 
Sufletele marilor faraoni se vor deştepta şi vor lupta alături de 
noi. Toţi zeii Egiptului, în frunte cu Amon, vor lupta alături de 
noi. Îi vom mătura pe hitiţi din Ţara pământului negru la fel cum 
Nilul revărsat mătură uscăturile de la mal. Vom recâştiga 
bogăţiile Siriei şi prin sânge vom da înapoi onoarea Egiptului. 
Ascultă-mă, popor al ţării Kemi, Horemheb, Fiul şoimului, 
învingătorul, a vorbit! 

Apoi el a coborât mâinile lui roşii de la sânge şi a început să 
gâfâie, fiindcă strigase din toate puterile, pentru a putea fi auzit 
de mulţime. 

După ce a terminat, au sunat trâmbiţele şi soldaţii au lovit cu 
lăncile în scuturi şi s-au auzit mai întâi nişte strigăte slabe din 
mulţime, care s-au schimbat într-o furtună de strigăte de 
bucurie, toată mulţimea îl aclama pe 

Horemheb şi-şi ridica mâinile, sângele li s-a urcat probabil la 
cap şi ei au aclamat şi mai puternic, dar nu mă-ndoiesc că mulţi 
nici nu aveau habar de ce urlă. 

Horemheb a zâmbit mulţumit şi s-a urcat din nou în carul lui 
de luptă. Soldaţii i-au deschis drumul ca să înainteze şi au dat la 
o parte mulţimea, care se înghesuia fericită, de pe ambele părți 
ale drumului berbecilor, să-l vadă şi să-l salute. Atunci am 
înţeles că, pentru mulţime, cea mai mare fericire este dacă urlă 
împreună şi că nu prea are importanţă pentru cine sau pentru 
ce urlă; urlând împreună cu alţii, fiecare se simte mai puternic şi 
mai viguros şi crede că lucrul pentru care urlă este drept. 

Horemheb a fost foarte mulţumit şi a ridicat cu mândrie 
braţele pentru a saluta mulţimea din car. După aceea, el s-a dus 
direct în port şi s-a urcat pe corabia-comandant de război pentru 


a ajunge în grabă la Memfis, fiindcă deja întârziase prea mult în 
Teba şi, după ultimele veşti pe care le primise, hitiţii erau deja la 
Tanis şi caii lor păşunau pe câmpurile Tanisului 

M-am urcat pe corabie şi eu, nimeni nu m-a împiedicat să-l 
văd şi să-i vorbesc. l-am spus: 

Horemheb, faraonul Akhenaton a murit, de aceea, eu nu mai 
sunt trepanatorul regal, acum eu sunt liber să mă duc unde 
vreau, dar nu am chef de nimic. Doresc să te urmez în război, 
fiindcă toate ce se întâmplă îmi sunt indiferente şi nu mă mai 
bucură nimic. Vreau să văd cu ochii mei ce binefacere va mai 
aduce şi acest război, pe care l-ai dorit şi despre care ai vorbit 
toată viaţa. De fapt, vreau să văd dacă puterea ta va fi mai 
mare decât a lui Akhenaton sau dacă numai spiritele infernale 
ale tărâmului de Dincolo sunt cele care conduc lumea. 

Tare s-a mai mirat Horemheb de hotărârea mea şi a spus: 

Oare să fie acest gest al tău o prevestire bună? Niciodată nu 
am putut gândi că tu, Sinuhe, neforţat de nimeni, vei fi primul 
care să mă urmezi în război. Nu, aşa ceva nu mi-am imaginat, 
fiindcă ştiu că ţie îţi place mai mult să te tolăneşti pe canapele 
moi, decât să înfrunţi mizeriile războiului. Eu mă gândisem că te 
voi lăsa să-mi aperi interesele în palatul de aur, dar poate că 
este mai bine aşa, fiindcă tu eşti un bărbat destul de naiv şi 
oricine poate să te întoarcă uşor pe degete. Da, este mai bine 
aşa, fiindcă voi avea cu mine pe cel mai strălucit medic al 
Egiptului şi nu încape îndoială că va fi destulă nevoie de tine în 
acest război. Nu degeaba soldaţii mei ţi-au pus numele „Fiul 
măgarului sălbatic” când ne-am luptat cu khabirii; este clar că 
tu eşti destul de viteaz dacă nu te înspăimântă hitiţii. 

Nu a mai trecut multă vreme şi marinarii şi-au introdus 
vâslele în apă, s-au desfăcut pânzele şi ne-am început călătoria 
în josul Nilului. Debarcaderul era plin de oameni, mulţimea 
striga şi aplauda, iar vântul purta uratele lor ca pe o furtună. 
Horemheb a respirat adânc şi mi-a spus: 

După cum vezi, vorbele mele au făcut o puternică impresie 
mulţimii. Dar să mergem în cabină, fiindcă vreau să-mi spăl de 
pe mâini acest sânge divin. 

L-am urmat în cabină şi el i-a gonit pe scribi afară pe punte, 
s-a spălat pe mâini, le-a frecat puternic, le-a mirosit şi mi-a spus 
cu sânge rece: 


Pe Seth şi pe toţi demonii lui, nu credeam că preoţii lui 
Sekhmet mai sacrifică oameni. Dar aceşti bătrâni au dat dovadă 
de prea mult zel, pentru că de patruzeci de ani porţile templului 
zeiţei Sekhmet nu au mai fost deschise. M-am mirat eu când 
preoţii mi-au cerut pentru ceremonie prizonieri hitiţi şi sirieni, 
dar abia când am ajuns în faţa altarului am înţeles. 

Atât de tare am fost indignat şi îngrozit de vorbele lui, încât 
au început să-mi tremure genunchii, dar Horemheb a spus 
indiferent: 

Dacă aş fi ştiut asta, aş fi refuzat. Poţi să mă crezi, Sinuhe, 
că am fost foarte surprins atunci când, în faţa altarului, am 
smuls cu mâinile mele inimile calde şi însângerate ale oamenilor 
sacrificați. Dar dacă Sekhmet va fi recunoscătoare pentru 
jertfele aduse şi va ajuta armata Egiptului, nimic de zis, am 
făcut un lucru bun, fiindcă, într-adevăr, am nevoie de ajutor din 
toate părţile, dar cred că mult mai eficiente sunt lăncile bine 
mânuite decât binecuvântarea lui Sekhmet. Dar să dăm 
preoţilor ce este al preoţilor, în rest, ei ne vor lăsa în pace. 

El s-a apucat, după aceea, să vorbească despre discursul pe 
care îl rostise în faţa mulţimii, fiindcă ar fi dorit să-l laud şi eu 
pentru vorbele lui, dar eu i-am spus că, după mine, au fost mai 
grozave vorbele pe care le-a adresat atunci, la lerusalim, 
soldaţilor. El s-a simţit ofensat şi mi-a spus: 

Nu este acelaşi lucru dacă vorbeşti soldaţilor sau poporului. 
Vei avea ocazia să mă mai auzi cum mă adresez soldaţilor 
pentru a-i îmbărbăta. Dar discursul pe care l-am rostit în faţa 
templului zeiţei Sekhmet este destinat şi posterităţii, fiindcă va 
fi cioplit în piatră şi păstrat pentru generaţiile viitoare, de aceea 
am folosit cuvinte frumoase şi mari, mai frumoase decât acelea 
cu care mă adresez soldaţilor. Vorbele mele au ameţit 
mulţimea, le-a înfierbântat mintea şi i-a orbit, încât au văzul în 
alb şi ceea ce este negru. Nu degeaba am învăţat să citesc şi să 
înţeleg textele vechi, unde faraonii şi comandanții de armată se 
adresează poporului. Dar, fiindcă tu nu ai observat nimic, 
trebuie să-ţi explic că în discursul meu au fost vorbe care s-au 
rostit în toate timpurile atunci când a început un conflict. În 
primul rând, am afirmat că războiul împotriva hitiţilor este un 
război de apărare, ca să incit poporul să se ridice împotriva 
năvălitorilor, care vor să distrugă Egiptul. În mare, tot ceea ce 
am spus corespunde realităţii şi nu am ascuns nici intenţia de a 


recuceri Siria cu această ocazie. În al doilea rând, am precizat 
că tuturor bărbaţilor care mă vor urma voluntar le va fi bine, pe 
când cei care va trebui să fie luaţi cu forţa în război, vor 
înnebuni. În al treilea rând, am explicat că este vorba de un 
război sacru şi am invocat ajutor din partea tuturor zeilor 
Egiptului. Adevărul este că eu nu cred că o ţară este mai sacră 
decât alta sau că zeii Egiptului sunt mai puternici decât zeii 
hitiţilor, dar este mai bine să spui şi ceva despre zei, aşa au 
făcut toţi marii faraoni şi comandanții de armată, pentru că 
poporului îi este pe plac să i se vorbească despre zei, chiar dacă 
nu câştigă nimic de la zei şi chiar tu, Sinuhe, trebuie să fii de 
acord că discursul meu a fost primit cu bunăvoință de către 
popor, fiindcă se referea la învingerea greutăților şi necazurilor 
care sunt în faţa noastră; poporul ştie, în ciuda suferințelor pe 
care le îndură şi le va îndura, să aprecieze intenţiile bune, dar ca 
să fiu mai sigur, am pus oamenii mei în mulţime, care să-i 
îndemne să mă aplaude şi să-mi slăvească numele. Pentru a ieşi 
victorios din acest război, sunt multe greutăţi de depăşit şi a 
pleca cu o armată neinstruită, fără lănci şi fără care de luptă 
împotriva hitiţilor, este la fel ca atunci când eram copil şi voiam 
să omor lei cu un băț din stuf uscat. Nu mă îndoiesc că, până la 
urmă, voi învinge, fiindcă am încredere în faptele mari care mi 
s-au prezis, dar îmi este teamă că mulţi oameni vor muri. 

— Horemheb, l-am întrebat eu, oare există ceva sacru în 
lumea asta pentru tine? 

El a reflectat un moment, apoi mi-a răspuns: 

— Un mare comandant de război, un suveran, trebuie să 
spargă înţelesul cuvintelor şi imaginilor şi să le utilizeze în 
folosul lui. Recunosc, Sinuhe, că de cele mai multe ori, acest 
lucru este neplăcut şi că viaţa este tristă şi lipsită de culoare, 
dar poate că sentimentul de a domina pe alţii prin voinţa ta este 
o compensație mai mare decât oricare altă fericire. Când eram 
mai tânăr, aveam încredere în lancea mea şi în şoimul meu. 
Acum nu mă mai încred decât în voinţa mea, ştiu că voinţa este 
destinul meu. Dar voinţa mă uzează, aşa cum o piatră mai dură 
şlefuieşte o altă piatră. De aceea, eu nu mai am nici o clipă de 
odihnă, nici noaptea, nici ziua, nici când sunt treaz, nici când 
dorm şi pentru a mă sustrage acestei stări de nelinişte şi pentru 
a mă simţi mai bine, beau până mă îmbăt, asta este singura 
mea fericire. Când eram mai tânăr, credeam în prietenie, 


credeam în dragoste şi mi se părea că iubesc o femeie, dar 
disprețul şi indiferența acelei femei m-au scârbit, acum ştiu că 
toţi bărbaţii nu sunt altceva decât instrumente care trebuie să 
se supună voinţei mele şi că această femeie nu este un scop, ci 
un mijloc pentru a ajunge la putere. Eu, Horemheb, sunt cel mai 
important, de la mine pleacă totul şi la mine se întoarce totul. 
Eu sunt Egiptul şi tot eu sunt poporul. De aceea, doresc ca 
Egiptul să fie mai mare şi mai puternic. Este drept şi echitabil, 
mă înţelegi, Sinuhe? 

Cuvintele lui nu m-au mişcat deloc, eu îl cunoscusem în 
tinereţe, când era un băiat sărac şi vanitos, iar în Hetnetsut îi 
cunoscusem şi pe părinţii lui, care miroseau a brânză de capră şi 
a piei de animale, chiar dacă el îi făcuse nobili. De aceea, îmi 
era greu să-l iau în serios, chiar dacă el încerca să mi se impună 
ca un zeu. Dar mi-am ascuns gândurile şi i-am povestit despre 
prinţesa Baketamon, care fusese foarte indignată, fiindcă nu 
beneficiase de un loc pe măsura demnităţii ei în cortegiul de 
încoronare a faraonului Tutankhamon. Horemheb m-a ascultat 
pasionat, mi-a oferit vin şi m-a îndemnat să-i mai povestesc câte 
ceva despre prinţesa Baketamon. 

In felul acesta a trecut timpul până am ajuns la Memfis şi, în 
acest timp, carele de război ale hitiţilor făceau ravagii în Ţara de 
Jos. 


A 


A 


zi aar 


Cartea a paisprezecea: 
RAZBOIUL SACRU 


După ce i-a convocat la Memfis pe toţi nobilii şi pe toţi 
oamenii bogaţi din Egipt, Horemheb li s-a adresat astfel: 

Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din Egipt, iar eu nu sunt 
decât un păstor sărac, fiindcă atunci când m-am născut, o altă 
moştenire nu am avut decât bălegarul pe care am călcat cu 
picioarele goale, dar Amon m-a binecuvântat şi faraonul mi-a 
încredinţat conducerea armatei împotriva duşmanilor care 
ameninţă Egiptul cu cruzime şi ură, după cum ştiţi. Am ascultat 
cu plăcere când voi aţi spus în gura mare că pentru război este 
nevoie de mari sacrificii şi de aceea aţi redus raţia de grâu 
pentru sclavii şi pentru ţăranii voştri şi aţi mărit preţurile tuturor 
mărfurilor în tot Egiptul. Din faptele şi din cuvintele voastre am 
înţeles că voi sunteţi deja gata pentru orice fel de sacrificii. Este 
un lucru bun şi demn de laudă, fiindcă pentru a strânge aurul 
necesar începerii unui război, pentru plata soldaţilor, pentru 
construirea de care de luptă şi pentru multe altele, despre care 
nici nu ştiţi, fiindcă nu aţi avut de-a face cu războiul, am hotărât 
să împrumut o parte din averea voastră şi am cerut 
perceptorilor de impozite să întocmească liste cu impozitul pe 
care urmează să-l daţi pentru armată şi, printre altele, am 
strâns informaţii şi despre bunurile pe care le-aţi ascuns în 
timpul falsului faraon. Acum, în Egipt, domneşte un faraon 
adevărat, binecuvântat de Amon, şi nu mai aveţi nici un motiv 
să vă ascundeţi averile, pe care cred că le veţi oferi bucuroşi 
pentru război. De aceea, fiecare dintre voi îmi va pune imediat 
la dispoziţie jumătate din averea lui şi-mi este indiferent dacă 
îmi veţi plăti în aur, argint sau în grâu, în animale, în cai sau în 
care de luptă, principalul este să o faceţi imediat. 

Când au auzit vorbele rostite de Horemheb, toţi au început 
să se tânguiască şi să-şi rupă veşmintele de pe ei şi au spus: 


— Falsul faraon ne-a sărăcit deja şi noi suntem aproape 
ruinaţi, iar informaţiile pe care le-ai cules despre bogăţiile 
noastre nu sunt decât minciuni neruşinate. Oare ce garanţii ne 
oferi tu dacă-ţi împrumutăm jumătate din avuţia noastră? Oare 
cu cât câştig ne vom alege de pe urma acestui împrumut? 

Horemheb s-a uitat la ei prietenos şi le-a spus: 

Garanţia mea este victoria pe care socotesc că o voi obţine 
cu ajutorul vostru, dragii mei prieteni. In fond, dacă armata 
Egiptului nu va învinge, hitiţii v-ar putea lua totul şi nu-i veţi 
întreba voi pe hitiţi despre nici o garanţie; eu cred că victoria 
este o garanţie suficientă, cât despre câştig, voi discuta cu 
fiecare dintre voi în parte şi cred că vom ajunge la o bună 
înţelegere, dar cred că v-aţi apucat prea din pripă să plângeţi, 
fiindcă încă nu am terminat tot ceea ce aveam de spus. Deci, 
aşa cum spuneam, cer imediat jumătate din averea voastră, 
dragii mei prieteni. Dar, după patru luni, va trebui să contribuiţi 
pentru război cu jumătate din ceea ce v-a rămas, iar peste un 
an, cu jumătate din averea pe care o veţi avea atunci. Sunteţi 
suficient de înţelepţi aşa că puteţi calcula şi singuri cu ce veţi 
rămâne şi sunt sigur că încă veţi fi destul de bogaţi ca să aveţi 
tot ceea ce vă trebuie până la sfârşitul vieţii, aşa că nu veţi 
putea spune că v-am păgubit eu cu ceva. 

S-au aruncat la picioarele lui gemând şi tremurând şi şi-au 
lovit frunţile de pământ nobilii şi bogătaşii Egiptului şi au urlat 
că preferă să le ia hitiţii toată averea, dar Horemheb le-a spus 
cu o uimitoare ipocrizie: 

Dacă aşa doriţi, am să vă fac pe plac şi cred că soldaţii mei, 
care-şi expun pielea şi viaţa pentru Egipt, vor fi indignaţi când 
vor afla că voi nu puteţi fi de acord cu un mic sacrificiu pentru 
acest război. Şi cred că soldaţii mei, care mă aşteaptă afară, nu 
vor avea nimic împotrivă să vă lege cu frânghii şi să vă îmbarce 
pe o corabie pentru a vă da pe mâna hitiţilor, aşa după cum se 
pare că doriţi. Aş fi foarte mâhnit dacă ar fi să vi se întâmple un 
astfel de necaz şi nu înţeleg cu ce bucurie v-aţi putea alege 
abandonându-vă averile pe care eu le-aş putea împrumuta în 
întregime până când vă veţi întoarce cu ochii scoşi de la morile 
de piatră ale hitiţilor. Dar dacă aceasta este dorinţa voastră, eu 
îi pot chema pe soldaţi. 


Ei au plâns şi i-au îmbrăţişat genunchii şi au acceptat toate 
cererile lui, chiar dacă în sinea lor l-au blestemat, dar Horemheb 
i-a consolat şi le-a spus: 

V-am chemat aici în Memfis fiindcă eu ştiam că voi iubiţi 
Egiptul şi că pentru Egipt sunteţi în stare de orice sacrificiu. Voi 
sunteţi cei mai bogaţi oameni ai Egiptului şi numai datorită 
iscusinţei voastre v-aţi sporit averea. De aceea, eu sunt sigur că 
vă veţi îmbogăţi repede din nou, fiindcă un bogat ajunge 
întotdeauna şi mai bogat, chiar dacă pentru asta se stoarce şi 
pe el însuşi. Voi, prietenii mei, îmi sunteţi preţioşi ca o livadă, şi 
chiar dacă vă strâng ca pe o rodie din care seminţele curg 
printre degete, eu vă iubesc, fiindcă nici un grădinar nu se 
supără pe pomii din livada lui, care sunt încărcaţi de roade, ci, 
din când în când, îşi strânge recolta Trebuie să vă amintiţi că 
pentru voi eu voi conduce un mare război, mai măreț decât vă 
puteţi imagina, şi în vremuri de război, un bărbat care este 
destul de bogat ajunge, de obicei, şi mai bogat şi încă şi mai 
bogat ajunge dacă războiul ţine mai mult şi nimic nu-l poate 
împiedica să se îmbogăţească, nici impozitele, oricât de mari 
vor fi să fie ele. De aceea, voi trebuie să-mi fiţi recunoscători 
fiindcă vă ofer un mare război şi vă binecuvântez acum, când 
voi vă veţi întoarce la casele voastre. Mergeţi deci în pace şi 
străduiţi-vă să vă îngrăşaţi ca viermii, fiindcă nimeni nu vă 
împiedică. Şi eu nu am nimic împotrivă, dacă din când în când, 
îmi veţi trimite daruri în plus faţă de ceea ce v-am cerut, fiindcă 
voi recuceri Siria şi voi ştiţi bine ce înseamnă Siria pentru Egipt 
şi, la urma urmelor, chiar pentru voi, dacă voi fi mulţumit de 
contribuţia voastră. Nu vă jenaţi, gemeţi în continuare, dacă 
acest lucru vă distrează şi vă uşurează inima, nu vă fie teamă, 
pe mine nu mă deranjează gemetele; în urechile mele sună la 
fel ca zornăitul de aur. 

După aceea, toţi au plecat rupându-şi veşmintele de pe ei, 
jelindu-şi soarta şi vărsând lacrimi amare, dar în acelaşi timp 
încercând să găsească o soluţie pentru a-şi recupera pierderile 
anunţate. 

Horemheb mi-a spus: 

Din cauza războiului, cei bogaţi îi vor învinui pe hitiţi pentru 
toate relele care se vor abate asupra ţării, la fel şi faraonul îi va 
învinui pe hitiţi pentru foametea şi mizeria cu care se va 
confrunta Egiptul. De fapt, doar poporul va suporta şi va plăti 


totul, fiindcă cei bogaţi vor fura de la popor de câteva ori mai 
mult ca de obicei, ca să aibă cu ce să-mi plătească mie, fără a fi 
nevoie să li se zbârcească pielea. Sistemul acesta este mai 
convenabil decât impunerea unui impozit pentru război de la 
popor, fiindcă, dacă aş cere aşa ceva, mulţimea m-ar blestema 
pe mine, pe când aşa, poporul îmi va binecuvânta numele şi mă 
va numi un om drept şi eu trebuie să mă îngrijesc ca reputaţia 
mea să fie bună; pentru viitor voi avea nevoie de aşa ceva. 

Între timp, hitiţii făceau ravagii în Deltă, dădeau foc satelor 
şi-şi hrăneau caii cu grâul încă verde. La Memfis soseau 
continuu oameni care reuşiseră să scape prin fugă şi povesteau 
istorii îngrozitoare despre furia distrugătoare a duşmanilor; 
teama se strecura în inima mea şi picioarele începeau să-mi 
tremure când auzeam ceea ce povesteau ei, de aceea m-am 
dus la Horemheb să-l îndemn să se grăbească până nu va fi 
prea târziu. 

Dar el mi-a zâmbit liniştit şi mi-a spus: 

Egiptul trebuie să cunoască cruzimea hitiţilor, pentru ca 
mulţimea să înţeleagă să-şi aprecieze destinul în raport cu 
grozăvia de a deveni sclavi la hitiţi. Aş fi un nebun dacă aş porni 
la război cu o trupă neantrenată şi fără care de luptă. Dar nu 
avea nici o teamă, Sinuhe, Gaza este încă a noastră şi Gaza este 
piatra unghiulară pe care voi construi acest război şi nu se vor 
mai încumeta hitiţii să-şi trimită grosul trupelor în deşert mai 
înainte ca Gaza să fie în mâinile lor, fiindcă ei nu au nici o putere 
pe mare. Nu gândi că eu stau degeaba, oamenii mei din deşert 
hărţuiesc şi măcelăresc deja patrulele hitite. In rest, nu există 
încă nici un pericol atât de mare pentru Egipt până când soldaţii 
hitiţi nu vor începe marșul în deşert spre Ţara pământului negru. 
Strategia lor de război este bazată pe carele lor de luptă, dar, în 
Ţara pământului negru, canalele de irigație le împiedică să se 
deplaseze, de aceea, ei îşi pierd vremea arzând câteva sate şi 
distrugând lanurile de grâu. Cu cât vor fi mai puţine grâne în 
Egipt, cu atât mai mulţi bărbaţi se vor înrola de bunăvoie în 
trupele cu cozi de leu, fiindcă, în ciuda neajunsurilor, fiecare 
soldat primeşte hrana care-i trebuie, ba mai are parte şi de 
bere. 

Într-adevăr, din tot Egiptul soseau în Memfis, de bunăvoie, 
bărbaţi înfometați sau bărbaţi care-şi pierduseră casa şi familia 
din cauza credinţei lor în Aton şi care voiau să scape de 


hărţuială, fiindcă erau în continuare hărţuiţi; mai soseau şi 
bărbaţi dornici de aventură şi prăzi de război. Fără să se 
sinchisească prea mult de preoţi, Horemheb a anunţat iertarea 
generală a tuturor acelora care colaboraseră la ridicarea 
regatului lui Aton şi a eliberat condamnaţii de la carierele de 
piatră şi i-a înrolat pe toţi în armata Egiptului. Aşa că, în scurt 
timp, Memfis se transformase într-un adevărat oraş de război, 
cu o viaţă zgomotoasă, şi în cârciumi şi în casele de distracţie, în 
fiecare noapte erau conflicte sângeroase, iar oamenii care trăiau 
de când lumea în Memfis se ascundeau în case tremurând de 
teamă şi de groază. În forje se auzeau neîntrerupt zgomote de 
ciocane lovite pe nicovale, fiindcă acolo se executau vârfurile de 
lance şi suliţele, şi groaza de invazia hitiţilor era atât de mare, 
încât femeile sărace îşi dăruiau podoabele lor din cupru pentru a 
fi transformate în vârfuri de lance. 

Din insulele mării şi din Creta soseau corăbii şi Horemheb le 
cumpăra cu forţa şi voiau, nu voiau, îi angaja pe căpitani şi pe 
marinari în armata Egiptului, promiţându-le o răsplată bogată. 
Chiar şi corăbii de război din Creta au fost cooptate în armata 
Egiptului şi în acea vreme navigau multe corăbii de război din 
Creta pe coastă aruncând ancora dintr-un port în altul şi nu 
doreau să se întoarcă în Creta, fiindcă nu ştiau ce se mai 
întâmplă acolo după ce sclavii se răsculaseră şi incendiile 
răvăşiseră toată insula, după ce doar într-o singură săptămână, 
minunatele case de pe colină fuseseră mistuite de flăcări. Dar 
nimeni nu ştia nimic clar despre ceea ce se petrecea în Creta şi 
nimeni nu dădea crezare celor povestite de marinari, fiindcă 
faima lor de mari mincinoşi era recunoscută în toată lumea. Unii 
afirmau că hitiţii ar fi năvălit în Creta, ceea ce era de necrezut, 
fiindcă hitiţii nu erau navigatori. lar alţii povesteau că un popor 
alb din nord, cu nişte corăbii nemaipomenite, ar fi atacat Creta 
şi că le-ar fi distrus o parte din corăbii şi că cea mai mare parte 
dintre corăbiile Cretei reuşiseră să se refugieze pe coastele 
Siriei. Dar toţi erau de acord în ceea ce priveşte cauza acestei 
nenorociri care se abătuse asupra Cretei: faptul că zeul Cretei 
era mort. De aceea, căpitanii corăbiilor nu au opus nici o 
rezistenţă şi au trecut în slujba Egiptului, în timp ce corăbiile 
cretane care erau prin porturile Siriei au trecut la hitiţi şi la 
Aziru. 


În orice caz, această situaţie îi era favorabilă lui Horemheb, 
fiindcă pe mare era o mare confuzie şi fiecare încerca să pună 
mâna pe cât mai multe corăbii. La Tir, unde pornise o revoltă 
împotriva lui Aziru, rebelii au capturat corăbii cu care au ajuns în 
Egipt şi pe care i le-au oferit lui Horemheb. În felul acesta, 
Horemheb şi-a constituit o flotă puternică cu un echipaj bine 
antrenat, dar de unde va fi găsit el resurse să plătească, n-aş 
putea spune, fiindcă constituirea şi echiparea unei flote de 
război înghit mai mult aur decât orice alt fel de armată terestră. 

Gaza continua să reziste atacurilor Siriei şi, după seceriş, 
când apele erau din nou în creştere, Horemheb cu trapele sale a 
părăsit Memfisul. Pe uscat şi pe mare, el a trimis mesageri în 
Gaza asediată şi o corabie, care a reuşit să forţeze blocajul, a 
dus în Gaza saci de grâu şi următorul mesaj: „Nu cedaţi Gaza! 
Nu cedaţi Gaza, cu orice preţ!” Şi în timp ce berbecii de asalt 
asediau zidurile cetăţii şi casele ardeau, mesajul purtat de o 
săgeată cădea în cetate: „Horemheb porunceşte, nu cedaţi 
Gaza!” Cu toate că hitiţii aruncau peste zidurile cetăţii vase din 
argilă astupate, în care erau şerpi veninoşi, într-unele dintre 
vase erau grâu şi un mesaj care spunea: „Nu cedaţi Gaza!” Cum 
de a putut Gaza să reziste atacului hitiţilor combinat cu atacul 
amoriţilor lui Aziru, nu am putut să înţeleg niciodată şi, fără 
îndoială, comandantul acela ursuz al cetăţii - care a poruncit să 
fiu urcat într-un coş pe zidurile cetăţii, cât de îngrozit am fost eu 
atunci - are cel mai mare merit pentru faptul că Gaza nu a căzut 
în mâinile hitiţilor. 

Când apele au început să crească, armata lui Horemheb a 
început marşul din Memfis spre Tanis şi a ieşit în faţa carelor de 
luptă ale hitiţilor, care înaintau în susul fluviului, chiar acolo 
unde armata hitită oprise pentru a lăsa caii liberi să pască iarbă, 
crezându-se în siguranţă, fiindcă din trei părţi erau protejaţi de 
fluviu. 

Dar, în puterea nopţii, soldaţii lui Horemheb au săpat şanţuri 
adânci pe cea de-a patra parte, neacoperită de ape, şi au permis 
apei crescute a Nilului să le umple, aşa că dimineaţa, când s-au 
trezit, hitiţii au constatat că sunt pe o insulă înconjurată de apă, 
şi puternicele lor care de luptă nu mai aveau nici o importanţă. 
Când au văzut în ce situaţie se găsesc, ei au început să-şi 
distrugă propriile care de luptă şi să-şi omoare caii. Dar acest 
lucru l-a înfuriat pe Horemheb; el procedase aşa, fiindcă voise 


să pună mâna pe carele de război şi pe caii hitiţilor. De aceea, a 
ordonat să sune trâmbiţele şi a început atacul şi, deşi încă 
neinstruită, armata egipteană i-a învins rapid pe hitiţii 
dezorientaţi, fiindcă ei nu mai aveau cum folosi carele de luptă 
în felul acesta, în mâinile lui Horemheb au ajuns o sută de care 
de luptă şi trei sute de cai. Carele de luptă au fost vopsite în 
culorile carelor de luptă ale Egiptului, iar caii au fost marcați cu 
însemnele Egiptului, dar mai important decât această captură a 
fost faptul că, de atunci încolo, egiptenii nu s-au mai temut de 
invincibilitatea hitiţilor. 

După această victorie, Horemheb a strâns carele de luptă şi 
caii hitiţilor şi cu carele de luptă în frunte, urmate de infanterişti 
şi de caravanele cu provizii, a pornit spre Tanis. Faţa lui radia de 
o fericire nebună şi el a spus: 

— Dacă tot te-ai apucat să loveşti, loveşte din prima clipă, 
dar loveşte tare! 

Şi a început marşul spre Tanis, fără să se neliniştească că 
trupele hitite devastau Ţara de Jos, şi de la Tanis el şi-a 
continuat drumul direct spre deşert, unde a atacat gărzile hitite 
care păzeau depozitele de vase pline cu apă şi a pus stăpânire 
şi pe alte depozite de apă din deşert. Hitiţii transportaseră sute 
de mii de vase cu apă pentru trupele care urmau să străbată 
deşertul, fiindcă ei nu s-ar fi încumetat să intre în Egipt cu 
corăbiile, nu erau ei un popor al mării. Fără să ţină seama de 
cai, Horemheb s-a avântat ca un nebun împotriva gărzilor hitite, 
aşa că o bună parte dintre cai au murit şi cei care au fost cu el 
în această expediţie au povestit după aceea că, de la carele de 
luptă care străbăteau deşertul, se ridica un nor gros de praf 
până aproape de cer. 

In fiecare noapte, semnalele stabilite se aprindeau în munţii 
Sinai şi soldaţii egipteni ieşeau din ascunzători şi atacau gărzile 
hitite şi depozitele de apă pe care ei le păzeau în deşert şi se 
spunea că ziua Horemheb ataca Siria ca un uragan de nisip, iar 
noaptea ca o coloană de foc, fiindcă după acele incursiuni în 
deşert, reputaţia lui Horemheb crescuse atât de mult, încât 
despre el se povestea ca despre zei şi circulau deja legende din 
care nimeni nu ar mai fi putut deosebi imaginarul de realitate. 

Hitiţii, care ştiau cât de slab era Egiptul acelor vremuri, au 
rămas surprinşi, fiindcă ei nu-şi putuseră imagina că Horemheb 
se va aventura în deşert şi că va pune stăpânire pe toate 


depozitele de apă, în timp ce avangarda armatei hitite devasta 
Egiptul de Jos. În afară de asta, armata hitită încă nu era reunită 
ci era încă dispersată în toate oraşele Siriei în aşteptarea căderii 
Gazei, fiindcă împrejurimile Gazei şi zonele sărace de unde 
începea deşertul nu ar fi fost suficiente pentru hrana necesară 
unei atât de imense armate mobilizate în Siria de hitiţi pentru 
cucerirea Egiptului. In fond, hitiţii pregătiseră minuţios acest 
război împotriva Egiptului şi voiseră să înceapă ofensiva înainte 
ca toate detaliile să fie puse la punct şi şefii lor aveau scrise pe 
tăblițe de argilă lista tuturor păşunilor şi fântânilor pe care 
trebuiau să le cucerească. De aceea, ei au fost surprinşi de 
atacul rapid al lui Horemheb, fiindcă până la acest atac, nimeni 
nu ar fi putut crede că Egiptul are atât de multe care de război 
pentru o operaţie militară de asemenea anvergură. Au fost atât 
de tulburaţi de apariţia carelor de război în Siria, acolo de unde 
începe deşertul, încât a trecut multă vreme până s-au dumirit 
asupra numărului adevărat de care de război ale Egiptului şi de 
intenţiile lui Horemheb. 

Dar despre planurile ascunse ale lui Horemheb, despre care 
mai târziu toată lumea a vorbit, nimeni nu a ştiut nimic şi poate 
că nici Horemheb nu a avut cine ştie ce planuri ascunse, fiindcă 
el mi-a spus odată că intenţia lui este să distrugă depozitele de 
apă ale hitiţilor din deşert ca să-şi antreneze trupa pentru 
viitorul război cu ocazia acestor atacuri rapide. Dar, după 
succesul atât de neaşteptat, ei a fost ameţit, de aceea a pornit 
marşul spre Gaza, unde i-a atacat din spate pe asediatori, i-a 
măcelărit şi le-a distrus maşinile de asediu, dar nu a putut intra 
în oraş, fiindcă hitiţii, simţindu-i nesiguranța în ceea ce priveşte 
manevrarea carelor de luptă, s-au redresat repede şi au început 
atacul împotriva lui Horemheb şi nici ursuzul şi încăpăţânatul 
comandant al garnizoanei din Gaza, care avea o minte oarecum 
confuză, nu a vrut să deschidă porţile cetăţii trupelor egiptene. 

Nu încape îndoială că Horemheb ar fi fost pierdut, dacă 
asediatorii cetăţii Gaza ar fi avut la dispoziţie care de luptă. Dar 
carele de luptă ale hitiţilor şi ale lui Aziru se aflau încă în stadiu 
de execuţie în diferite oraşe din Siria, fiindcă pentru asediul 
Gazei, nimeni nu se gândise că ar fi nevoie de ele, iar caii se 
odihneau şi erau îngrăşaţi pentru marea traversare a deşertului. 

Neavând încotro, Horemheb a trebuit să se întoarcă şi a 
distrus şi depozitele de apă din deşertul din apropierea Gazei, 


mai înainte ca hitiţii, furioşi cum erau, să-l fi putut împiedica. A 
fost o greşeală a hitiţilor că nu s-au încumetat să-l atace cu 
puţinele lor care de luptă pe care le aveau în apropiere de Gaza, 
dar hitiţii nu au aflat decât mai târziu că, în această incursiune 
rapidă, Horemheb se bazase pe confuzia pe care urma să o 
genereze  comandaţilor trupelor siriene, care aveau să-i 
supraestimeze forţele. 

Mai târziu, Horemheb avea să povestească că numai şoimul 
lui, care l-a călăuzit în tot acest timp şi amintirea redeşteptată a 
arborelui înconjurat de flăcări, pe care-l văzuse odinioară în 
deşertul Sinai, l-au ajutat în acea incursiune şi el a ordonat 
atunci lăncierilor şi arcaşilor să continue marşul de-a lungul 
drumului din deşert, pe care hitiţii îl asiguraseră pentru armata 
lor cu mii şi sute de mii de oale din lut pline cu apă Atunci s-a 
hotărât el să ducă mai târziu războiul în deşert, fiindcă deşertul 
era un teren bun pentru carele lui de luptă. Totuşi, eu cred că el 
nu a avut încotro să fugă, de a ales deşertul, atunci când era 
urmărit de asediatorii cetăţii Gaza, şi că doar în deşert a reuşit 
să scape de hitiţi, fiindcă, după ce s-au întors din acea 
incursiune în deşert, oamenii şi caii au fost atât de obosiţi, că şi- 
ar fi dat sufletul din ei, dacă ar fi trebuit să se întoarcă în Egipt 
prin deşert. Dar nu s-a aventurat chiar atât de mult Horemheb, 
încât să-şi epuizeze soldaţii cu o astfel de primejdioasă 
expediţie prin deşert, el a preferat să cheme acolo, de unde 
începea deşertul, grosul armatei egiptene din Ţara de Jos, aşa 
ceva nu se mai întâmplase niciodată, fiindcă marii faraoni şi au 
condus întotdeauna armata spre pământurile Naharinului, mai 
întâi cu corăbiile până în oraşele de coastă ale Siriei, şi de acolo, 
pe pământ. Totuşi, în acele timpuri ale marilor faraoni, Siria era 
a Egiptului, în timp ce Horemheb nu avea din Siria decât Gaza şi 
nici supremaţia mării nu mai era a Egiptului. 

Toate acestea pe care le-am povestit despre prima înfruntare 
a lui Horemheb cu hitiţii le-am aflat chiar de la Horemheb sau mi 
le-au povestit oamenii lui. După aceea, despre această 
înfruntare cu hitiţii, au circulat multe poveşti. Nu am fost cu el 
atunci, probabil, dacă aş fi fost, n-aş mai fi avut cum povesti, 
fiindcă, dintr-o astfel de goană nebună, nu aş fi scăpat viu. 
Numai cei mai puternici şi mai curajoşi bărbaţi l-au însoţit atunci 
pe Horemheb. Eu am rămas atunci în Ţara de Jos, de altfel, ar fi 
fost inutilă prezenţa mea acolo, fiindcă, dacă un soldat era rănit 


şi cădea de pe carul său, era abandonat şi rămânea în puterea 
lui să hotărască dacă îşi va tăia singur beregata cu pumnalul 
sau dacă îi va aştepta pe hitiţi. Dar, odată căzut, nu prea mai 
avea timp să-şi aleagă moartea, nici să-şi simtă durerea. Mulţi 
au reuşit să se sinucidă, dar au fost destui care au căzut în 
mâinile hitiţilor şi care şi-au prelungit şi amplificat suferinţa, 
fiindcă hitiţii i-au jupuit de vii, pentru a recupera pielea de pe ei. 
Se ştie că hitiţii sunt foarte talentaţi artizani şi confecţionează 
pungi din piele de om, în care-şi păstrează aurul şi argintul. 

Dar cât de mult din cele ce s-au povestit despre această 
neaşteptată victorie a lui Horemheb este adevărat, n-aş putea 
spune, fiindcă Horemheb însuşi, după părerea mea, a mai 
înflorit povestea, iar cei care au fost acolo cu el au exagerat şi 
mai mult decât el. Adevărul este că tot ceea ce au povestit cei 
câţiva care au scăpat cu viaţă din acea luptă cu hitiţii trebuie 
crezut, din respect pentru ei. Alte poveşti sunt atât de stupide, 
încât îmi este şi ruşine să le repovestesc în detaliu aici. De 
exemplu, s-a povestit că Horemheb însuşi, în formă de şoim, a 
zburat în faţa carelor de luptă hitite şi a speriat caii, de aceea, 
carele de luptă s-au risipit din faţa armatei egiptene; este vorba 
despre o înfruntare care avea să se întâmple mai târziu, dar nu 
are nici o importanţă dacă amintesc acum de această poveste şi 
nu despre statuia care a apărut dintr-o furtună de nisip sau 
despre cea înconjurată de flăcări, cine mai ştie în ce ordine s-au 
produs aceste miracole? In orice caz, în acea incursiune rapidă, 
el a pus mâna pe depozitele de apă din deşert ale hitiţilor, pe 
care ei s-au străduit multă vreme să le organizeze acolo, a mai 
slăbit din încercuirea în care era strânsă Gaza şi s-a încumetat 
să ajungă chiar până la zidurile Gazei şi să-i încurajeze pe cei 
asediați, strigându-le: „Nu cedaţi Gaza ! Rezistaţi pentru 
Egipt !”. 

Dar, din această incursiune, nimeni nu s-a ales cu nici o 
pradă, fiindcă o oală din lut tot o oală rămâne, fie ea şi plină cu 
apă, deşi, uneori, în deşert, o oală plină cu apă este mai 
prețioasă decât o oală plină cu aur. Cât despre oamenii care, în 
ciuda interdicţiei lui Horemheb, coborâseră de pe carul lor de 
luptă, ca să jefuiască câmpul hitit din Gaza, ei au fost masacrați, 
iar capetele lor au fost retezate şi înfipte în pari destul de înalţi, 
ca să poată fi văzute de egiptenii din interiorul cetăţii Gaza, iar 


pielea jupuită de pe ei, a fost umplută cu stuf şi folosită în loc de 
saltele şi de perne de către căpeteniile hitite. 

Cine ştie, eu nu sunt decât un om obişnuit, poate că de 
aceea nu pot aprecia la adevărata valoare acel atac al lui 
Horemheb împotriva hitiţilor. Dacă aş fi fost soldat, nu medic, 
poate că aş fi văzut altfel lucrurile. Poate că această incursiune 
a salvat Egiptul, după cum pretinde Horemheb, şi că soldaţii 
care l-au însoţit atunci sunt demni de o glorie nemuritoare. Dar, 
ca recompensă, eu nu cred că îşi doreau haine, case cu grădini 
frumoase, ca să-şi trăiască la adăpost de orice grijă bătrâneţea, 
ei erau tare nemulţumiţi că de pe urma acelui atac nu se 
aleseseră cu nici o pradă şi ar fi schimbat cu plăcere gloria pe 
un pumn de argint şi-şi blestemau nenorocul de a nu fi putut 
jefui nimic. 

Poate că dacă aş fi fost şi eu în acea incursiune rapidă, aş fi 
preţuit-o altfel, fiindcă este un adevăr că, înfruntările violente şi 
zdruncinăturile carelor îi ameţesc pe soldaţi mai mult decât 
vinul şi-i fac să-şi uite suferinţele. Din partea mea, este şi aşa 
prea mult că am avut curajul să privesc din litiera mea, în care 
am fost purtat, ofensiva din deşert, după ce am ajuns cu 
infanteria la locul unde ne aştepta Horemheb, după ce am 
străbătut atâta amar de drum prăfuit pe o căldură caniculară. 
Traversând deşertul în marş forţat, pe căldură şi praf, pe urmele 
lui Horemheb, nu prea aveai ce vedea, ici-colo câte un car de 
luptă răsturnat sau vreun soldat egiptean pe jumătate devorat 
de şacali şi ciugulit de corbi, trupuri zdrobite de cai, vase de 
argilă sparte, trupuri de hitiţi despuiate şi trase în ţeapă de 
către tâlharii din deşert, care i-o luaseră înainte lui Horemheb și- 
şi marcaseră victoria. Este de înţeles că, după ce am văzut atât 
de multă suferinţă şi moarte, nu-mi vine să povestesc despre 
atât de mult apreciata onoare nemuritoare sau despre beţia 
victoriei. 

După două săptămâni epuizante, în ciuda faptul că apa a fost 
din abundență în deşert, fiindcă hitiţii o depozitaseră cu 
generozitate, într-o seară s-a văzut o coloană de foc şi am ştiut 
că tabăra lui Horemheb nu este departe. 

În acea noapte mi-au îngheţat şi gândurile, fiindcă nu am 
putut dormi şi am vegheat privind la coloana de foc care 
învăluia munţii dinspre răsărit în fum şi, la lumina stelelor, se 
vedeau până şi scânteile roşii-arămii, cum se stingeau. După 


căldura înăbuşitoare din timpul zilei, deşertul se răceşte 
noaptea şi soldaţii, care merg săptămâni la rând cu picioarele 
goale prin nisipul fierbinte şi printre mărăcini, gem şi se 
tânguiesc în somn, ca şi cum i-ar vizita spiritele rele. De aceea, 
lumea spune ca deşertul este plin de duhuri rele. În orice caz, 
trâmbiţele au sunat deşteptarea când încă nici nu se iviseră 
zorile şi ne-am continuat drumul, chiar dacă mulţi, sub poverile 
grele pe care le purtau în spate, cădeau de oboseală şi nu mai 
puteau să-şi continue marşul, dar coloana de foc a lui Horemheb 
ne îndemna să ne grăbim. Atunci ni s-au alăturat şi tot felul de 
grupuri de bărbaţi trenţăroşi, tâlhari sau revoltați, care se 
retrăseseră în deşert. Le sclipeau ochii de poftă când se uitau la 
lăncile şi la carele cu provizii, dar se abţineau să nu jefuiască, 
fiindcă coloana de foc a lui Horemheb avea o forţă magică, era 
singurul lucru faţă de care se supuneau. Mergeau în dezordine 
pe lângă trupa de soldaţi şi cred că gândeau că ar fi preferabil 
să ne jefuiască pe noi decât pe hitiţi. 

Când am ajuns la locul în care Horemheb îşi instalase 
corturile, am văzut că tot orizontul era acoperit de nori de praf, 
fiindcă hitiţii înaintau în deşert, pentru a-şi recuceri depozitele 
de apă. Cercetaşii lor au străbătut deşertul în grupe mici de care 
de luptă, au ajuns în spatele avangărzii noastre şi au semănat 
confuzie şi panică printre soldaţii egipteni, neobişnuiţi să lupte 
împotriva carelor de război şi încă neantrenaţi pentru luptă. De 
aceea, în rândurile armatei noastre a început o dezordine de 
nedescris şi unii soldaţi, înspăimântați, au luat-o la goană în 
deşert, unde au fost imediat omorâţi de hitiţi. Din fericire, 
Horemheb a trimis imediat câteva care de luptă, ce încă mai 
puteau fi utilizate, aşa că cercetaşii hitiţi ne-au lăsat în pace, 
atât de mare era respectul lor pentru Horemheb, aşa spuneau 
unii. Dar s-ar putea ca nu din respect să se fi retras ei, poate că 
ordinul pe care ei îl primiseră a fost doar să ne zgândărească 

În orice caz, această retragere a hitiţilor a remontat moralul 
soldaţilor egipteni şi atât arcaşii, cât şi lăncierii au început să 
urle, să-şi agite lăncile, arcaşii chiar au tras săgeți împotriva 
carelor care se retrăgeau. Cu toate acestea, toţi s-au uitat cu 
teamă spre orizont, unde norii de praf erau încă groşi, 
asemănători norilor care prevestesc furtuna, şi au încercat să se 
îmbărbăteze spunându-şi: 


Nu are rost să ne fie teamă, braţul puternic al lui Horemheb 
ne protejează. Ca un şoim, el se va repezi în grumazul hitiţilor, 
le va scoate ochii din cap şi ei vor orbi. 

Dar dacă ei credeau că după acea confruntare cu hitiţii vor 
primi ordin să se retragă în corturi şi să se odihnească, sau îşi 
imaginaseră că vor fi felicitaţi pentru marşul lor prin deşert şi că 
li se vor spune două vorbe bune ca să-şi mai uite durerile 
picioarelor lor jupuite, se înşelaseră. Fiindcă Horemheb ne-a ieşit 
în întâmpinare cu ochii roşii de oboseală, posomorât şi încruntat, 
şi-a agitat cravaşa plină de sânge şi de praf şi a urlat: 

Pe unde v-aţi târât atâta ca o baligă? Unde aţi trândăvit, fii 
de duhuri rele? N-are de ce să-mi pară rău dacă mâine testele 
voastre se vor înălbi pe nisip, fiindcă m-am săturat deja să vă 
privesc. Probabil că v-aţi târât în patru labe, ca nişte broaşte 
țestoase, de sunteţi atât de împuţiţi şi de transpiraţi, încât 
trebuie să-mi astup nările, ca să nu vă mai simt mirosul şi asta, 
în timp ce cei mai buni oameni ai mei şi-au risipit sângele din 
cauza numeroaselor răni şi cei mai frumoşi cai ai mei abia mai 
răsuflă. Dar acum, apucaţi-vă de lucru, bărbaţi ai Egiptului, 
săpaţi ca să vă salvaţi pielea, nu-i prea greu şi-i mai util să 
săpaţi şanţuri, fiindcă în Egipt, atunci când nu vă scobiţi în nas 
sau în cur cu degetele voastre jegoase, săpaţi şanţuri în mâl 
pentru culturi. 

Nu s-au simţit jigniţi de vorbele lui soldaţii, dimpotrivă, le-au 
ascultat cu plăcere dându-şi coate şi râzând şi fiecare a fost 
stăpânit de sentimentul că a scăpat de orice pericol după ce l-a 
văzut pe Horemheb. Au uitat de picioarele lor jupuite, au uitat 
de limbile lor uscate şi, executând porunca lui Horemheb, s-au 
apucat toţi soldaţii să sape găuri adânci în pământ şi au înfipt 
ţăruşi de lemn în jurul bolovanilor şi blocurilor de piatră, după 
care au întins funii de papură între ţepuşe şi au rostogolit 
bolovanii şi au împins blocurile de piatra până la defileul dintre 
munţi. 

După aceea, au venit şi oamenii lui Horemheb din peşterile 
munţilor şi din corturile lor, frânţi de oboseală şi plini de răni, pe 
care le-au arătat cu mândrie. Se făleau cu vitejia lor şi spuneau 
că în lume nu există alţi oameni mai curajoşi decât ei. Dar eu 
mă gândesc că, dacă i-ar fi ştiut hitiţii acolo, în peşterile din 
munţi, cu siguranţă că ar fi fost deja morţi de mult. De fapt, din 


cei două mii cinci sute de bărbaţi, cu care Horemheb pornise, nu 
mai erau decât cinci sute în stare să lupte. 

În cursul acelei zile, a sosit cea mai mare parte a armatei lui 
Horemheb şi, imediat cum ajungea, fiecare soldat era pus să 
sape şanţuri şi să construiască obstacole pentru a împiedica 
accesul din deşert al carelor de luptă hitite. Şi Horemheb a 
trimis mesageri care să-i zorească pe cei întârziaţi să înainteze 
in cursul nopţii, fiindcă toţi cei care ar mai fi rămas în deşert 
după scurt timp ar fi fost măcelăriți de către hitiţi, dacă cu 
carele lor de luptă ar fi reuşit să forţeze trecătoarea. 

Dar nimeni nu a numărat oamenii, pentru a se şti cât de 
numeroasă era oastea Egiptului, şi nici Horemheb nu a poruncit 
nimănui să o facă, nu-i folosea nimănui acest lucru; oricum, 
numărul soldaţilor egipteni era mai mic în comparaţie cu 
numărul imens de soldaţi al armatei hitite. 

Totuşi, bărbaţii Egiptului se încurajau văzându-se atât de 
mulţi împreună acolo şi aveau o încredere oarbă în Horemheb, 
care, cu certitudine, spuneau ei, avea să-i protejeze şi să-i 
zdrobească pe hitiţi. Dar, pe când ei săpau şanţuri, întindeau 
frânghii între ţăruşi la nivelul solului şi împingeau blocurile de 
piatră, s-au putut vedea carele de luptă hitite, care înaintau 
printre nori groşi de praf şi s-au putut auzi urletele lor de război. 
Atunci le-au îngheţat si vorbele-n gură soldaţilor egipteni şi au 
început să se teamă gândindu-se cu groază la secerile cu care 
erau echipate carele hitite. 

Dar a venit noaptea şi hitiţii nu s-au aventurat să atace pe un 
teren pe care nu-l cunoşteau şi fără să ştie care este forţa 
adevărată a trupei lui Horemheb. De aceea, au rămas să 
înnopteze în deşert, au aprins focurile şi au strâns mărăcini ca 
să-şi hrănească caii şi, cât vedeau cu ochii, deşertul părea 
presărat cu lumini. Toată noaptea, carele uşoare de luptă ale 
hitiţilor au verificat terenul, au omorât santinelele şi s-au 
încăierat cu grupurile de soldaţi egipteni, pe care Horemheb le 
dispusese până departe în deşert. Dar pe ambele aripi, unde nu 
erau construite obstacole, grupurile independente şi tâlharii 
deşertului i-au măcelărit pe hitiţi şi le-au luat mulţi cai şi multe 
care de luptă, aşa că numeroşi cercetaşi de pe carele uşoare de 
luptă au renunţat la verificarea terenului şi au luat-o la goană cu 
carele lor uşoare, departe, în deşert. 


În orice caz, liniştea nopţii a fost tulburată continuu de 
zgomotul carelor de luptă, de şuieratul săgeţilor şi de 
zdrăngănitul lăncilor, aşa că, cei care încă nu aveau experienţa 
războiului au fost îngroziţi şi nici nu au putut dormi. Horemheb a 
încercat să-i încurajeze, i-a sfătuit să doarmă şi le-a spus: 

Dormiţi bine, şobolanii mei de mlaştină, dormiţi şi odihniţi-vă, 
ungeţi-vă rănile de pe picioare cu ulei, eu voi veghea ca somnul 
să nu vă fie deranjat de nimeni vă voi proteja. 

Eu nu am dormit nici o clipă în acea noapte, am curăţat şi 
am pansat rănile oamenilor de pe carele de luptă şi Horemheb 
mă încuraja şi-mi spunea: 

Ingrijeşte-i, Sinuhe, cum ştii tu mai bine, fiindcă soldaţi atât 
de curajoşi încă nu s-au mai văzut în toată lumea şi fiecare 
dintre ei este de o sută şi chiar şi de o mie de ori mai preţios 
decât un agricultor din Delta Nilului. Îngrijeşte-i, vindecă-i, eu îi 
iubesc nebuneşte pe aceşti prostălăi, fiindcă ei cunosc bine caii 
şi se pricep să-i strunească şi, chiar dacă nu au învăţat la înalta 
şcoală de război, nimeni nu ştie mai bine decât ei să se bată. 
Uite, pentru fiecare soldat pe care îl vei face apt să lupte, vei 
primi ca răsplată un deben de aur. 

Eram destul de iritat de nesfârşita traversare a deşertului, 
chiar dacă îl traversasem destul de comod, aşezat în litieră, 
gâtul îmi era uscat de la nisipul înecăcios şi-l blestemam în gând 
pe Horemheb, din cauza căruia urma să mor în mâinile hitiţilor, 
chiar dacă mie nu-mi era frică de moarte. De aceea, i-am 
răspuns ursuz: 

Păstrează-ţi mai bine aurul pentru tine sau împarte-l acestor 
nenorociţi de soldaţi, să se simtă şi ei bogaţi cu o clipă mai 
înainte de moarte, fiindcă, fără îndoială, mâine toţi vor muri şi 
numai tu eşti de vină, fiindcă ne-ai adus aici, în acest deşert 
oribil. Dacă îi îngrijesc atât de atent pe aceşti soldaţi, o fac doar 
pentru mine, fiindcă, într-adevăr, cred că ei sunt singurii din 
această armată care ştiu să lupte bine, n-are rost să-ţi spun eu, 
tu ştii mai bine că cei cu care am venit îşi vor pierde capul de 
groază şi o vor lua la goană imediat ce vor da ochii cu primul 
hitit. O spun, fiindcă i-am văzut îngroziţi când noaptea se auzea 
vreo creangă ruptă sau mişcată de vânt şi i-am auzit cum îi 
implorau pe toţi zeii Egiptului, dacă vreun iepure traversa 
deşertul printre pietre. Fără îndoială, ei au curajul să sfarme 
teste pe străzile Tebei şi, când sunt în grupuri mari, se încumetă 


să-l atace pe un trecător singur ca să-l jefuiască, dar în deşert ei 
sunt ca oile pe care, dacă cineva le mână spre o prăpastie, îl 
urmează. Ei te urmează umili pe tine, ca o turmă de oi, fără să 
deschidă singuri ochii şi să vadă ce se poate întâmpla în clipa 
următoare. De aceea, doar pentru interesul meu îi îngrijesc pe 
aceşti răniţi, fiindcă doresc din tot sufletul ca să rămân în viaţă. 
Dar poate că cel mai înţelept lucru pe care l-ai putea face ar fi 
să alegi cei mai rapizi cai, să-i înhami la cel mai bun car, să mă 
iei şi pe mine, cine ştie, poate că doar aşa am mai putea scăpa 
vii de aici; după aceea, n-ai decât să-ţi strângi o altă armată mai 
bună, dacă tot ţii atâta să lupţi cu hitiţii. 

Horemheb şi-a frecat nasul, s-a uitat la mine răutăcios şi mi- 
a spus: 

Sfatul pe care mi l-ai dat este pe măsura înţelepciunii tale, 
Sinuhe, şi, fără îndoială, l-aş fi folosit cu multă vreme mai 
înainte, dacă aş fi fost şi eu tot atât de înţelept ca tine. Dar îi 
iubesc pe aceşti soldaţi şi nu vreau să-i abandonez în deşertul 
acesta al morţii, deşi mai uşor mi-ar fi fost să mă întorc şi să 
distrug toate depozitele de apă şi apoi să amân războiul pentru 
anul următor. Care să fie motivul că nu m-am întors, nu ştiu 
sigur, poate că în locul meu, un om înţelept aşa ar fi făcut şi ar fi 
putut, după aceea, să ridice un monument în amintirea 
soldaţilor care au murit şi să poruncească să li se cioplească 
numele în piatră, făcându-i în felul acesta nemuritori. Dar, 
fiindcă nu am făcut aşa, altceva mai bun nu am de făcut decât 
să-i înving pe hitiţi. Noi îi vom învinge pe hitiţi, Sinuhe, fiindcă 
un alt mod de a ne salva nu avem şi poate că am fost înţelept 
de am chemat armata aici în deşert, fiindcă aici nu prea au 
bărbaţii mei încotro s-o ia la goană şi, vor nu vor, nu le rămâne 
altceva de făcut decât să lupte, dacă vor să trăiască. Dar cred 
că cel mai bine ar fi să mă duc să beau nişte vin şi să încerc să 
dorm puţin, e mai bine dacă dimineaţa voi fi puţin ameţit de vin, 
fiindcă voi fi violent şi voi lupta mai bine. 

S-a dus apoi la carul lui de luptă, a destupat o oală cu vin şi, 
în liniştea nopţii, am auzit gâlgâiala vinului, până când, de 
undeva, de departe, zgomotul făcut de roţile unui car de război 
şi ţipetele unui egiptean au răvăşit tăcerea. Oamenii care erau 
în apropierea lui Horemheb s-au uitat cu invidie la el şi 
Horemheb le-a dat tuturor să bea din aceeaşi oală din care a 
băut şi el, i-a înjurat şi le-a spus: 


— Burţile voastre sunt ca un sac fără fund, n-aveţi decât să 
goliţi oala. N-am să mă mai îmbăt, acum, după ce aţi spurcat-o 
cu boturile voastre. 

El i-a bătut prietenos pe umeri şi i s-a adresat fiecăruia pe 
nume şi i-a amintit fiecăruia de felul cum a luptat în Gaza, unde 
unii şi-au încurcat hăţurile de la carele de luptă în aşa hal, încât 
erau să fie omorâţi de propriii lor cai. 

În felul acesta a trecut noaptea şi zorile s-au ridicat cenușii în 
deşert, ca umbra morții. Pe pământ, în faţa obstacolelor, zăceau 
cai morţi şi care de luptă răsturnate şi corbii ciuguleau ochii 
hitiţilor morţi. Horemheb a porunci trâmbiţaşilor să sune 
adunarea şi le-a vorbit soldaţilor adunaţi la poalele muntelui. 


În timp ce hitiţii stingeau focurile cu nisip, echipau caii şi 
ascuţeau lăncile, Horemheb le-a vorbit soldaţilor. Dar, mai 
înainte de a li se adresa, ela rupt cu o piatră ascuţită nişte 
pâine uscată, pe care a mâncat-o cu o bucată de ceapă. Şi le-a 
vorbit soldaţilor astfel: 

— Uitaţi-vă în faţa voastră şi veţi vedea un neaşteptat 
miracol, într-adevăr, Amon ni-i dă, în sfârşit, în mână pe aceşti 
spurcaţi de hitiţi, ca să împlinim astăzi o faptă măreaţă, spre 
slava numelui său. După cum vedeţi, infanteria lor încă nu a 
ajuns aici şi aşteaptă la marginea deşertului, unde este apă din 
belşug. Doar cu carele de luptă se mai pot aventura ei acum, 
dacă-i mai bate cumva gândul să ajungă în Egipt prin deşert. 
Caii lor suferă deja de sete şi nici furaje nu mai au, fiindcă eu le- 
am incendiat depozitele de furaje şi le-am spart oalele cu apă 
de-aici până-n Siria. De aceea, carele de luptă hitite trebuie, 
astăzi, fie să forţeze trecerea, fie să se întoarcă în Siria, fie să-şi 
întindă corturile aici şi să aştepte până le sosesc provizii ca să-şi 
refacă forţele înainte de luptă. Dacă ar fi înţelepţi, ar trebui să 
renunţe la luptă şi să se întoarcă în Siria, dar sunt nebuni şi, 
după ce au vârât tot aurul Siriei în oalele cu apă cu care au 
marcat drumul spre Egipt, nu renunţă ei atât de repede la 
nebunia lor a de cuceri Egiptul. De aceea, vă mai spun o dată că 
Amon ni i-a dat în mână, fiindcă imediat ce vor veni spre noi, 
caii lor îşi vor zdrobi picioarele în corzile întinse de noi şi carele 
lor de luptă, care sunt marea lor putere, se vor sfărâma de 
bolovani. 

Horemheb a făcut o pauză, ca să se descotorosească de o 
coajă de ceapă care-i rămăsese între dinţi, şi soldaţii au început 
să bată nerăbdători din picioare şi să-i ceară să continue, ca 
nişte copii care vor să li se spună o poveste. Horemheb a 
încruntat din sprâncene şi a continuat: 


— Pe Seth şi pe toţi demonii lui! Oare cei care pregătesc 
pâinea pentru armată o umplu cu ceea ce scoate pisica pe 
partea cealaltă, de-mi simt gura atât de împuţită? Aflaţi, deci, 
şobolanii mei de mlaştină, că astă-noapte nu am putut să închid 
ochii şi am băut în cinstea voastră, imaginându-mi-i pe 
nesăbuiţii de hitiţi cum intră, unul după altul, în lăncile voastre. 
Dar, pentru pâinea aceasta împuţită, am să-i atârn cu capu-n jos 
pe zidurile primei cetăţi pe care o vom cuceri pe doi dintre boii 
de la aprovizionare, n-are rost să râdeţi şi să mugiţi ca nişte 
tauri în faţa mea, fiindcă nu pentru burţile voastre-i voi pedepsi, 
ci numai din respect pentru gura mea. Din partea mea, n-aveţi 
decât să mâncaţi şi baligă şi noroi, nu mă mişcă pe mine acest 
lucru. Pentru mine, şi ceea ce lasă de sub coadă un cal are mai 
mult preţ decât hoiturile voastre împuţite. Tare mi-e teamă de 
pielea voastră, tare mi-e teamă că veţi cădea în mâinile hitiţilor 
din cauza prostiei voastre, fiindcă voi sunteţi doar nişte împuţiţi 
de şobolani de mlaştină, nu soldaţi. Totuşi, vă aduc amine că 
prăjinile acelea pe care le bălăngăniţi în mâini sunt lănci şi că 
vârfurile lor nu sunt făcute pentru scărpinat în cur, ci pentru a 
crăpa pielea hitiţilor. lar arcaşilor, care se cred mari eroi dacă 
trag cu săgețile în vânt precum copiii, şi după aceea urlă: „Uită- 
te cât de sus zboară!”, le atrag atenţia că săgețile trebuie 
îndreptate spre hitiţi şi că un adevărat soldat ţinteşte drept în 
ochii duşmanului şi-i crapă. Dar este inutil să vă tot dau astfel 
de sfaturi, mai bine ochiţi în cai, în orice caz, ăştia sunt mai 
mari, aşa că s-ar putea să-i nimeriţi mai bine, dar să nu vă pună 
demonii lui Seth să trageţi pe-alături şi să risipiţi săgețile de 
pomană, că vă tăbăcesc în bătaie, de-o să vă blestemaţi şi ziua 
în care v-aţi născut pe acest pământ. Noi nu avem săgeți de 
pierdut. Amintiţi-vă că vârfurile de săgeți au fost forjate din 
podoabele femeilor voastre şi din colierele fetelor de la casele 
de distracţie. Le mai spun lăncierilor; „Când se apropie de voi un 
cal, sprijiniți lancea de pământ, şi cu amândouă mâinile, 
îndreptaţi-o direct înspre pieptul calului şi nu veţi fi în pericol 
dacă veţi sări în lături când calul va cădea. lar dacă veţi cădea, 
tăiaţi repede, cu pumnalul genunchii calului, este singura şansă 
de salvare, ca să nu fiţi striviţi sub carul de luptă Cam aşa stau 
lucrurile astăzi, şobolanii mei din mâlul Nilului. 


Apoi, el a mirosit bucata de pâine pe care încă o mai avea în 
mână, a aruncat-o şi a băut o gură de apă din burduful lui. După 
care, a continuat: 

— Poate că-mi bat gura degeaba cu voi. Poate că imediat ce 
veţi auzi urletele isterice ale hitiţilor şi zgomotul carelor lor de 
luptă, veţi începe să plângeţi şi vă veţi ascunde tărtăcuţele în 
nisip. Dar ţin să vă spun că, dacă hitiţii vor reuşi să forţeze 
trecătoarea şi să ajungă la depozitele de apă din spatele nostru, 
nici unul dintre voi nu mai are scăpare, iar în cel mai bun caz, 
pentru cine are mai mult noroc, fie că din pielea lui se vor face 
coşuri pentru târg, pe care le vor strânge la piept femei din 
Biblos sau din Sidon, fie i se vor scoate ochii şi va învârti până 
va crăpa la morile de piatră ale lui Aziru. Noi suntem încercuiți şi 
nu există nici o portiţă de scăpare dacă nu învingem. Deci, toate 
drumurile ne sunt tăiate, iar dacă încercăm să ne părăsim 
poziţia, carele hitiţilor ne-ar putea terciui şi dispersa în deşert, 
aşa cum Nilul revărsat mătură paiele uscate. Eu vă spun 
aceasta, pentru ca nu cumva vreunui soldat să-i treacă prin 
minte să fugă în deşert. Dar, pentru o mai bună siguranţă, voi 
pune în spatele vostru cinci sute dintre cei mai duri oameni ai 
mei, care ţin la tăvăleală, şi ei vor avea în felul acesta o ocazie 
bună să se distreze privindu-vă cum luptaţi şi este drept să se 
distreze şi ei puţin după toate cele prin care au trecut, dar nu vă 
imaginaţi că ei vor avea milă sau că vă vor ierta dacă veţi trage 
cu arcul pe alături, fiindcă eu le dau voie să facă ce vor vrea cu 
voi şi să vă rupă şi boaşele, cam aşa cum se face când vrei să 
transformi un taur sălbatic într-un bou paşnic de cireada. Acum 
voi ştiţi că în faţă este o moarte posibilă, iar în spate o moarte 
sigură, dar că, printre ele, în faţă sunt şi victoria, şi gloria, 
fiindcă eu nu mă îndoiesc de victoria noastră împotriva hitiţilor 
şi nu mă îndoiesc că fiecare îşi va face datoria. Şi, pentru acest 
lucru, este de ajuns doar să vă aruncaţi asupra lor şi să le 
sfărâmaţi ţestele şi să le străpungeţi pielea cu armele care vi s- 
au dat. Este singurul mijloc pentru a vă salva, iar eu voi lupta 
împreună cu voi; cravaşa mea vă va şfichiui numai dacă voi 
înşivă veţi dori-o, dragii mei, bravii mei şobolani de gunoi. 

Oamenii l-au ascultat încremeniţi şi fascinaţi, uitând de hitiţi. 
Trebuie să spun că pe mine începuse deja să mă enerveze acest 
Horemheb, fiindcă hitiţii erau aproape de obstacole; poate că 
Horemheb a vorbit doar ca să transmită din calmul lui soldaţilor 


şi a scurtat în felul acesta şi timpul încărcat de nelinişte al 
aşteptării. Dar, deodată, el a aruncat o privire spre deşert, a 
învârtit cravaşa în mâini şi a strigat: 

— Prietenii noştri, hitiţii, se apropie cu carele lor şi le 
mulţumesc tuturor zeilor Egiptului că i-au prostit şi robit într-un 
aşa hal, încât să-i facă să se încreadă în forţa lor, când toată 
lumea ştie că, astăzi, Amon luptă de partea noastră. Inainte, 
şobolani din mocirlele Nilului! Fiecare să-şi ocupe locul şi să nu-l 
părăsească fără ordin. lar voi, scarabeii mei, aţi auzit cu urechile 
voastre când v-am promis baligă proaspătă ca s-o faceţi 
vălătuci; aşezaţi-vă în spatele acestor iepuri fricoşi, care aleargă 
ca melcii şi jugăniţi-i, dacă le arde de fugă! Aş putea să vă spun: 
„Luptaţi pentru zeii Egiptului, luptaţi pentru pământul negru, 
luptaţi pentru femeile şi pentru copiii voştri!” Dar trebuie să 
recunosc că acestea-s vorbe-n vânt. Voi vă împroşcaţi apa din 
trup pe vorbe de-astea mari, ştiu eu sigur că-n tărtăcuţele 
voastre nu-i nimic altceva decât gândul la fugă undeva, unde 
nu-i nici o primejdie. De aceea, vă spun: „Şobolani de mlaştină 
ai Egiptului, luptaţi pentru pielea de pe voi, fiindcă nimic nu mai 
poate fi schimbat şi altă şansa de salvare nu este! Amon să vă 
ajute! lar acum, alergaţi băieţii mei, alergaţi, altfel carele de 
luptă ajung înainte de noi la obstacole şi lupta se sfârşeşte mai 
înainte de a fi început. 

După aceea, soldaţii au început să alerge spre obstacole 
urlând, nu ştiu dacă din cauza curajului sau a fricii, dar mă 
îndoiesc că ei înşişi ştiau de ce urlă. Horemheb a mers încet în 
urma lor, iar eu am rămas la poalele muntelui să privesc bătălia, 
fiindcă eram medic şi viaţa mea, după cum afirmase Horemheb, 
era mai prețioasă decât a oricărui soldat. 

Hitiţii îşi masaseră carele de luptă pe câmpie în ordine de 
bătaie. Era frumos de privit, dar, în acelaşi timp, înspăimântător; 
razele soarelui străluceau pe piepturile arămii ale bărbaţilor, pe 
carele de luptă şi pe harnaşamentele ţintuite cu aramă şi 
împodobite cu pene colorate. Era clar că hitiţii îşi concentraseră 
atacul pe terenul descoperit, pregătit în grabă de Horemheb, 
fără a se angaja în trecătorile dintre dealuri şi fără a se aventura 
departe în deşert, unde grupurile de rebeli şi de tâlhari ai 
deşertului acopereau flancurile trupei lui Horemheb. In plus, nu 
îndrăzneau să se aventureze prea departe în deşert, fiindcă deja 
le lipseau apa şi furajele şi, dacă se bizuiau pe ceva, se bizuiau 


pe forţa, pe tactica şi pe experienţa lor de războinici ca să 
forţeze trecătoarea apărată de o trupă egipteană fără prea 
multă experienţă. Carele lor de luptă înaintau în grupe de câte 
şase. Zece grupe formau un regiment şi, dacă nu mă înşel, cred 
că aveau cu totul şaizeci de regimente. Erau atât care uşoare, 
cât şi care grele de luptă. Carele grele erau echipate cu câte trei 
cai şi trei oameni şi formau centrul liniei lor de atac şi, tot 
uitându-mă la ele, nu puteam înţelege cum ar fi putut reuşi 
soldaţii lui Horemheb să le împiedice atacul, când ele înaintau 
puternic, legănându-se ca nişte corăbii ale deşertului şi 
sfărâmau totul pe acolo pe unde treceau. 

In orice caz, trâmbiţele hitiţilor au răsunat a jale, flamurile au 
fost înălțate pe care şi carele au accelerat înaintarea, iar când 
au fost aproape de obstacole, am putut vedea surprins că între 
care alergau şi cai liberi, pe spinarea cărora călăreau oameni 
care se ţineau cu mâinile de coamele cailor şi-i loveau cu 
călcâiele în coaste. Nu am înţeles rostul acelor călăreţi, până nu 
am văzut cum se aplecau şi cum tăiau corzile înainte pe pământ 
între pietre, ca să nu se împiedice în ele caii de la carele de 
luptă. lar alţi călăreţi au înaintat între obstacole şi au înfipt în 
pământ lănci, care aveau în vârf steguleţe colorate. Toate 
acestea s-au petrecut fulgerător de repede şi mi-a fost imposibil 
să înţeleg imediat în ce scop au făcut-o. Oricum, tot aşa de 
repede precum au apărut, călăreţii au şi dispărut în spatele 
carelor de luptă şi doar câţiva cai răniţi au rămas zbătându-se 
lângă obstacole. Dar, în timp ce călăreţii şi carele de luptă 
băteau în retragere, am fost uimit şi îngrozit când l-am văzut pe 
Horemheb, care a alergat până aproape de carele hitite, am 
văzut bine că era el, fiindcă Horemheb era mai înalt decât cei 
mai vânjoşi bărbaţi de pe Nil. M-am ridicat în picioare, am 
strigat şi mi-am muşcat mâinile de teamă că ar putea fi ucis, dar 
Horemheb smulgea din pământ lăncile înfipte de către hitiţi, pe 
care fluturau steguleţe colorate, şi le azvârlea cu furie în spate 
şi lăncile vibrau în aer mai înainte de a cădea pe nisip. 
Capacitatea lui de a înţelege atât de rapid intenţia duşmanilor 
mă uimea, fiindcă eu abia mult mai târziu, când faptele erau 
deja consumate, am înţeles că hitiţii plasaseră acele lănci acolo 
pentru a marca punctele dificile ale obstacolelor şi pentru a le 
folosi ca repere pentru înaintarea cu carele lor grele de luptă. 


Şi alţi soldaţi egipteni au urmat exemplul lui Horemheb, iar 
cei mai mulţi dintre ei au păstrat lăncile ca trofee de luptă. Eu 
cred că acea intervenţie rapidă a lui Horemheb a salvat în acea 
zi Egiptul, fiindcă hitiţii îşi concentraseră toată forţa atacului pe 
marcajul cu steguleţe colorate şi, dacă le-ar fi reuşit această 
strategie, egiptenii ar fi fost incapabili să le reziste. 

Atunci, totuşi, eu nu am înţeles prea bine ce se întâmplă şi 
mi s-a părut acea alergătură a lui Horemheb şi a soldaţilor lui ca 
un joc de copii care-şi dispută nişte steguleţe, de aceea, mi-am 
zis eu, poate că-n felul acesta Horemheb îşi încurajează soldaţii 
ca să fie mai viteji în confruntarea care urma să se întâmple. 

Nu ştiu dacă există în lume un mai mare curaj decât acela de 
a alerga de unul singur în câmp deschis în faţa unor care de 
luptă, dar acum sunt convins că nişte soldaţi încercaţi o pot face 
fără a-şi risca viaţa, dacă îşi cunosc bine puterile şi măiestria şi 
iau în seamă viteza cu care se deplasează un car de luptă, ca să 
poată fugi mai înainte de a fi zdrobit. De aceea, poate că 
Horemheb a ştiut că nu este în prea mare pericol, când a făcu 
acel joc primejdios. Soldaţii au urlat când l-au văzut şi l-au 
urmat fiindcă vitejia lui le-a dat curaj. 

În orice caz, nici nu s-a întors bine Horemheb din această 
primejdioasă alergare, când carele uşoare de luptă au ajuns la 
obstacole şi unele chiar au reuşit să treacă printre ele. Dar 
această înfruntare eu nu am putut-o vedea prea bine din cauza 
norilor de praf, care acopereau totul. Am văzut doar că 
numeroase care de luptă hitite se opriseră în faţa obstacolelor şi 
că conducătorii de care înaintau cu prudenţă. lar în câteva 
locuri, carele de luptă au reuşit să depăşească obstacolele, dar 
nu şi-au continuat înaintarea, ci s-au grupat la un loc, iar 
oamenii au coborât şi au început să dezafecteze terenul de 
bolovani, pentru a crea drum liber carelor grele de luptă, care-şi 
aşteptau rândul la o aruncătură de săgeată 

Un soldat experimentat şi-ar fi putut da seama că totul este 
pierdut, dar soldaţii lui Horemheb, văzând caii doborâţi şi carele 
imobilizate de lângă obstacole, au fost siguri că sunt deja 
victorioşi. De aceea, nu s-au mai temut de nimic, s-au apropiat 
de unele care, au tăiat picioarele cailor şi au lansat săgeți în 
hitiţii ocupați cu deplasarea blocurilor de piatră. Horemheb ştia 
că bătălia încă nu începuse, dar el avea încredere în norocul lui 
şi mai ales în strategia lui, care se baza pe şanţul săpat în 


mijlocul văii. acoperit cu crengi şi nisip. Carele uşoare ale 
hitiţilor nu ajunseseră până la şanţ, poate că hitiţii au crezut că 
depăşiseră deja toate obstacolele. 

După ce au reuşit să deblocheze un spaţiu suficient, pentru 
ca să poată trece cu carele lor grele de luptă, hitiţii care nu 
fuseseră omorâţi de săgeți au urcat în carele lor şi au părăsit în 
goană locul acela, iar armata egipteană a fost cuprinsă de o 
mare nelinişte. Dar Horemheb a ordonat trâmbiţaşilor să sune şi 
trupa s-a apucat să pună bolovanii la loc şi să planteze lănci cu 
vârfurile îndreptate spre  hitiţi, apoi Horemheb a ordonat 
retragerea, chiar dacă au rămas multe locuri descoperite, dar nu 
mai era timp şi abia a fost executat acest ordin că şi-au şi făcut 
apariţia carele grele de război ale hitiţilor, floarea şi mândria 
armatei lor. Erau trase de cai mai înalţi şi mai vânjoşi decât cei 
din Egipt şi capul fiecărui cal fiind protejat de o mască din 
metal, iar spinarea acoperită cu pături groase din lână 

Pietrele de pe drum zburau de o parte şi de alta a roţilor şi 
mulţi cai cădeau străpunşi de lăncile înfipte în pământ de către 
soldaţii lui Horemheb, aşa cum cade stuful cosit. Gemete şi 
strigăte de groază se auzeau în toată valea, egiptenii care nu 
reuşiseră să se retragă erau striviţi sub roţile carelor sau tăiaţi 
de secerile laterale şi m-am uitat cu spaimă în jur, dar nu aveam 
unde fugi. 

Printre norii imenşi de praf se vedeau carele de luptă care 
înaintau şi caii care galopau asemenea unor monştri înfiorători 
cu podoabe colorate şi cu vârfuri de bronz, care le acopereau 
măştile. Aveam impresia că nici o forţă din lume nu-i mai poate 
împiedica să ajungă la depozitele de apă, fiindcă soldaţii 
egipteni se retrăseseră deja pe aripile laterale ale primelor 
pante de dealuri, aşa cum ordonase Horemheb. Hitiţii scoteau 
tipetele lor teribile de război, care îmi încreţeau pielea. M-am 
aruncat la pământ şi am plâns amar pentru soarta Egiptului, şi 
pentru toţi oamenii care urmau sa moară din cauza 
încăpăţânării neroade a lui Horemheb. 

Hitiţii nu s-au lăsat orbiţi de succesul lor şi chiar dacă au 
trecut cu bine de obstacole, prudenţi, au încetinit înaintarea; 
voiau să evite orice surpriză, fiindcă-i bănuiau pe egipteni de tot 
felul de viclenii, chiar dacă altfel nu aveau nici un fel de respect 
faţă de egipteni. Numai că nu le-a fost prea uşor să-şi 
strunească acei cai, care goniseră nebuneşte până atunci, aşa 


că multe care s-au răsturnat din cauza opririi prea bruşte. De 
altfel, era şi prea târziu, fiindcă, chiar dacă au continuat prudent 
înaintarea, pe neaşteptate, pământul s-a deschis sub ei şi i-a 
înghiţit şanţul săpat de oamenii lui Horemheb, care se întindea 
pe tot câmpul. Au căzut acolo, cu zecile, carele de luptă, mai 
înainte ca să poată fi oprite, aşa că ofensiva a fost întreruptă. 

Abia când am auzit urletele de groază ale hitiţilor, am ridicat 
şi eu capul şi am înţeles ce li s-a întâmplat, chiar dacă toată 
valea era învăluită în nori de praf. 

Dacă hitiţii ar fi putut să se stăpânească şi să-şi recunoască 
eşecul, poate că ar fi salvat jumătate din carele grele de luptă, 
care încă ar fi fost suficiente pentru a-i învinge pe egipteni. În 
fond, ei s-ar fi putut retrage şi ar fi putut ataca mai târziu din 
nou. Dar pentru ei, un astfel de eşec era de neconceput. De 
aceea, nu le-a trecut prin minte altceva decât să urmărească 
infanteria egipteană pe coline. Dar, mai înainte, au coborât din 
care şi s-au dus să vadă cum i-ar putea salva pe cei căzuţi în 
şanţuri. 

Horemheb nu a aşteptat prea mult, să nu le lase timp hitiţilor 
să-şi revină din surpriza lor; le-a spus soldaţilor că datorită 
vicleniei lui, carele de luptă ale hitiţilor sunt spulberate, că hitiţii 
sunt în mâna lor şi a trimis arcaşii pe coline pentru a-i intimida şi 
mai mult pe hitiţi. Mai mult, a pus oamenii să bată terenul cu 
picioarele pentru a se ridica nori de praf, în parte pentru ca 
hitiţii să nu înţeleagă bine unde este armata egipteană, în parte 
pentru a-i împiedica pe soldaţii lui să vadă numărul 
impresionant de care hitite în stare de atac ca nu cumva să-şi 
piardă curajul. A mai ordonat să fie rostogoliţi bolovani din vîrful 
dealurilor înalte, pentru a închide drumul şi pentru a captura 
care de luptă intacte, astfel încât victoria lui să fie completă. 

Intre timp, regimentele de care uşoare de luptă au oprit pe 
platou. Soldaţii au început să adape caii însetaţi, să înnădească 
hamurile rupte şi să dreagă roţile stricate. Ei auzeau ţipete şi 
zgomot de arme şi vedeau norii de praf, dar au crezut că sunt 
carele lor grele de luptă, care-i urmăresc şi-i zdrobesc pe 
egipteni ca pe nişte şobolani. 

Protejat de perdeaua groasă de praf, Horemheb le-a ordonat 
celor mai buni lăncieri să meargă în apropierea şanţului şi să-i 
împiedice pe hitiţi să-i scoată pe cei căzuţi. lar altor oameni le-a 
ordonat să împingă şi să pună bolovani împrejurul carelor de 


luptă ca să le imobilizeze. În armata lui Horemheb erau mulţi 
soldaţi care lucraseră în carierelor de piatră, aşa că rostogolirea 
bolovanilor era lucrul la care se pricepeau cel mai bine. 

Tare s-au mai mirat hitiţii când au văzut că praful nu se mai 
risipeşte deloc şi nu puteau înţelege ce se întâmplă când 
vedeau săgețile care zburau din toate părţile. Şefii unităţilor lor 
de luptă se certau, fiindcă aşa ceva nu mai văzuseră până 
atunci şi nu puteau cădea de acord ce anume să facă. Timpul pe 
care l-au pierdut ei atunci, i-a costat mult. Până la urmă, au 
trimis un car de luptă prin norul de praf, ca să cerceteze poziţia 
egipteană, dar carul nu s-a mai întors, fiindcă conducătorul 
carului a fost ucis cu o săgeată în timp ce calul şi-a zdrobit 
picioarele în bolovani. Şi, într-un sfârşit, s-au hotărât să se 
întoarcă în câmpie, de unde să pregătească un nou atac. Dar nu 
au mai folosit acelaşi drum, caii şi-au prins picioarele în corzi şi 
în curse, carele s-au răsturnat, aşa că au trebuit să lupte cu 
armata pedestră a lui Horemheb. Deşi erau războinici încercaţi, 
nu erau obişnuiţi cu lupta pedestră. De aceea, soldaţii lui 
Horemheb i-au învins. 

La căderea nopţii, lupta s-a încheiat. Vântul care sufla din 
deşert a risipit norii de praf şi a lăsat descoperit câmpul pe care 
s-a purtat lupta; a fost o înfrângere teribilă a hitiţilor, care şi-au 
pierdut atunci cea mai mare parte a carelor lor grele de luptă. 
Un număr mare de care grele au căzut intacte în mâinile 
egiptenilor, precum şi foarte mulţi cai. 

Dar învingătorii epuizați şi înflăcăraţi de ardoarea bătăliei, de 
răni şi de mirosul sângelui, au fost înspăimântați când şi-au 
văzut propriile pierderi, fiindcă numărul cadavrelor egiptenilor a 
fost mai mare decât cel al hitiţilor. 

Soldaţii egipteni spuneau: 

A fost teribilă această zi, mai bine că nu am putut vedea ce 
se întâmplă în jurul nostru; dacă am fi văzut, nu am mai fi avut 
noi curajul pe care l-am avut. 

Când au văzut dezastrul din jurul lor, cei câţiva 
supraviețuitori hitiţi au început să plângă. Îngenuncheaţi lângă 
caii care se zbăteau în spasmele morţii, spuneau: 

Carele noastre de luptă, floarea armatei noastre, mândria 
noastră! Zeule Cer, Zeiţă Pământ, oare de ce ne-aţi părăsit? 

Ei s-au predat de bunăvoie, iar Horemheb a poruncit să fie 
legaţi cu frânghii; după aceea, toţi şobolanii din Delta Nilului, 


cum le spunea Horemheb soldaţilor lui, s-au apropiat curioşi şi 
le-au pipăit cu degetele rănile şi au atins soarele înaripat şi 
dubla secure, care le împodobea veşmintele şi coifurile. 

Şi-n mijlocul armatei sale confuze, Horemheb a trecut de la 
un grup la altul de soldaţi şi, după cum a fost cazul, a împărţit 
unora lovituri usturătoare de cravaşă, iar altora vorbe de laudă. 
După aceea a împărţit tuturor vin şi bere şi a permis soldaţilor 
să-i deposedeze de bunurile lor pe cei morţi, atât pe egipteni, 
cât şi pe hitiţi. 

Dar prăzile importante au fost carele de luptă şi caii, ce 
nechezau şi băteau nervos din picioare. Oamenii lui Horemheb, 
care se pricepeau la cai, au adăpat caii, le-au dat furaje şi le-au 
vorbit cu căldură, încât caii s-au hotărât, până la urmă să 
slujescă Egiptul. Eu mă întrebam cum de puteau caii înţelege 
vorbele limbii egiptene, când ei fuseseră obişnuiţi dintotdeauna 
cu limba încâlcită pe care o vorbeau hitiţii. Dar oamenii lui 
Horemheb m-au asigurat că acei cai au înţeles absolut tot ceea 
ce ei le-au spus; a trebuit să-i cred, fiindcă am văzut cu ochii 
mei cum acele animale mari şi puternice s-au supus fără a 
încerca să li se împotrivească. Caii sunt animale inteligente şi 
pot înţelege cu uşurinţă orice limbă, acesta este adevărul. 

În aceeaşi noapte, Horemheb a trimis un mesager să-i 
întâlnească pe tâlharii deşertului şi pe revoltaţii din Siria, care se 
refugiaseră în deşert, ca să le propună să se alăture armatei 
egiptene pe carele de luptă capturate de la hitiţi şi să se 
îngrijească de cai. Ei au fost încântați de propunerea lui 
Horemheb şi s-au bucurat că vor conduce care de luptă şi că vor 
îngriji caii. La fel de mult s-au bucurat şacalii şi vulturii 
deşertului, care au apărut în grupuri şi au început să-şi dispute 
cadavrele şi să le sfâşie, fără să se facă nici o deosebire între 
cadavrele de soldaţi egipteni sau hitiţi. 

Nici nu am avut timp să mă gândesc la ceea ce se petrecea 
în jurul meu, nici nu am avut timp să mă odihnească o clipă, 
fiindcă a trebuit să mă ocup continuu de cei răniţi, să le curâţ 
rănile şi să i bandajez cu fâşii de pânză. Deşi au fost numeroşi 
oamenii care m-au ajutat şi au cusut rănile celor răniţi şi au 
amputat mâini şi picioare zdrobite, am lucrat trei zile şi trei 
nopţi. În acest timp, mulţi dintre cei care aveau răni cumplite şi 
adânci au murit. Dar nu am putut lucra în linişte, mă dureau 
urechile şi capul de la zgomotele dimprejurul meu. 


Hitiţii refuzau să creadă că au fost învinşi. A doua zi au 
reînceput atacul cu carele lor uşoare de luptă, ca să recâştige 
carele grele pierdute. lar în cea de-a treia zi au început să 
forţeze obstacolele, deşi acest lucru era o acţiune sinucigaşă, 
dar ei nu puteau gândi că s-ar mai putea întoarce în Siria după 
acest dezastru fără a nu fi atârnaţi pe ziduri de către propriii lor 
comandanţi. Abia în cea de-a treia zi, Horemheb a trecut la 
ofensivă cu carele de luptă câştigate de la duşmani şi a reuşit să 
disperseze carele uşoare de luptă ale hitiţilor, dar egiptenii au 
suferit numeroase pierderi ca urmare a acestui atac, pentru că 
hitiţii erau mai rapizi şi mai obişnuiţi cu războiul pe carele de 
luptă. Dar aceste pierderi au fost necesare, aşa mi-a explicat 
Horemheb, fiindcă această luptă a avut rol de antrenament activ 
al soldaţilor lui şi a fost mai bine că a fost aşa, ei s-au antrenat 
şi au luptat cu o armată deja obosită şi deşirată. 

— Noi nu vom putea cuceri niciodată Siria, spunea el, dacă 
nu vom avea care de luptă cu care să facem faţă hitiţilor. 
Această bătălie din spatele şanţurilor nu a fost decât un joc de 
copii. Singurul câştig al acestei bătălii este că i-am împiedicat pe 
hitiţi să înainteze spre Egipt. 

El spera că hitiţii îşi vor dirija infanteria spre deşert, dar hitiţii 
erau prea suspicioşi ca să se încumete la o astfel de aventură, 
de aceea şi-au păstrat trupele în Siria, spunându-şi că poate, 
îmbătat de victoria sa, Horemheb va invada Siria, unde trupele 
lor odihnite şi antrenate vor câştiga fără un prea mare efort 
lupta cu o armată deja epuizată. 

Dar, urmare a victoriei lui Horemheb, în Siria s-a răspândit o 
mare nelinişte, multe oraşe s-au revoltat împotriva lui Aziru şi şi- 
au închis porţile, fiindcă sirienii acelor oraşe erau sătui de 
ambiția lui Aziru şi de rapacitatea hitiţilor şi nici nu voiau să li se 
întâmple nimic dacă Egiptul ar fi câştigat: acest război în Siria. 

De fapt, oraşele Siriei nu au fost unite niciodată şi iscoadele 
lui Horemheb au putut răspîndi zvonuri după cum au vrut; aşa s- 
a ajuns de s-a exagerat mult despre înfrângerea hitiţilor din 
deşert. 

Şi, în timp ce trupele egiptene se odihneau pe Muntele 
Victoriei, Horemheb a trimis mesageri în Gaza, care încă mai era 
în stare de asediu, şi a transmis pentru încă o dată asediaţilor 
mesajul: „Nu cedaţi Gaza!” Dacă Gaza ar fi fost cucerită, nu ar 
mai fi existat pentru Egipt nici un punct de apărare pe partea 


dinspre mare a Siriei. Horemheb a mai avut grijă să fie răspândit 
printre soldaţii lui zvonul despre bogăţiile nemaipomenite ale 
Siriei şi despre desăvârşita măiestrie a fecioarelor templului 
zeiţei Iştar, pentru a le ţine treaz soldaţilor lui interesul de a 
cuceri Siria. 

Eu nu ştiu ce tot aştepta el acolo în munţi, dar într-o zi, un 
om aproape mort de foame şi de sete s-a strecurat printre 
obstacole, s-a predat de bunăvoie soldaţilor şi a cerut să fie dus 
în faţa lui Horemheb. Soldaţii şi-au cam bătut joc de el, dar până 
la urmă tot a reuşit să ajungă la Horemheb. Eu eram în cortul lui 
Horemheb când a apărut acel om. El s-a înclinat cu respect în 
faţa lui Horemheb în felul în care se înclină egiptenii, deşi era 
îmbrăcat în veşminte siriene, apoi şi-a pus o mână la ochi, ca şi 
cum ar fi avut o durere. Horemheb l-a întrebat: 

Oare îţi va fi înţepat ochiul vreun scarabeu? 

Eu am fost surprins de această ciudată întrebare, fiindcă 
scarabeul este un animal inofensiv, care nu înţeapă. Omul 
îmbrăcat în veşminte siriene i-a răspuns: 

Aşa este. M-a înţepat un scarabeu şi nu este de mirare, 
fiindcă în Siria sunt de zece ori zece scarabei veninoşi. 

Horemheb a spus: 

Bine ai venit, bărbat curajos! Tu poţi vorbi fără nici o teamă, 
fiindcă acest medic este un prostănac şi nu înţelege nimic din 
ceea ce se întâmplă în jurul lui. 

Mesagerul a spus: 

— O, Horemheb, stăpânul meu! Carul cu fân a sosit. 

Imediat după ce a auzit vorbele lui, Horemheb a dat ordin să 
fie aprins focul pe coastele colinelor şi focul a început să ardă pe 
toate colinele dintre Muntele Victoriei şi Ţara de Jos. În felul 
acesta, Horemheb a transmis la 

Tanis ordinul ca flota egipteană să se îndrepte spre Gaza 
pentru a începe bătălia cu corăbiile siriene. 

A doua zi, Horemheb a poruncit să sune trâmbiţele, iar 
armata şi-a început marşul spre Siria urmărind carele de luptă, 
care deschideau drumul prin deşert. Dar eu nu am înţeles cum 
de se hazarda Horemheb să-i înfrunte pe hitiţi pe teren deschis. 
Soldaţii l-au urmat pe Horemheb murmurând şi visând la 
bogăţiile Siriei, deşi, dacă te uitai mai cu luare-aminte la ei, 
puteai citi pe faţa lor semnele morii. Am urcat în scaunul meu 
portabil şi m-am lăsat şi eu dus cu gloata. In spatele nostru au 


rămas să se albească în bună înţelegere oasele egiptenilor şi 
hitiţilor căzuţi pentru un scop căruia eu încă nu-i pot găsi 
înţelesul. 


Ar trebui să povestesc mai mult despre războiul din Siria, 
numai că nu prea am ce povesti, fiindcă eu nu mă pricep la 
războaie. Oraşe incendiate, case jefuite, trupuri măcelărite cu 
cruzime, toate ororile sunt aceleaşi în orice război. Povestea 
despre ceea ce am văzut în Siria în toţi cei trei ani cât a durat 
războiul ar fi monotonă şi tristă, fiindcă a fost un război crud. 
După acest război, întreaga Sirie a rămas ca un deşert, până şi 
pomii fructiferi au fost smulşi din rădăcini 

Mai înainte de orice, trebuie să povestesc despre viclenia şi 
despre cruzimea marelui comandant al armatei Egiptului. 
Horemheb nu s-a sfiit să intre cu trupa lui în Siria şi, după ce a 
strămutat pietrele de hotar puse de Aziru, a lăsat soldaţii să 
jefuiască satele şi să se distreze cu femeile siriene pentru a le 
da să guste cu anticipație roadele victoriei. După aceea, el şi-a 
condus trupa direct spre Gaza. Abia după ce hitiţii au înţeles clar 
care sunt intenţiile lui Horemheb, şi-au masat trupele în 
apropierea oraşului; astfel au barat drumul, gândind că îl vor 
distruge pe Horemheb pe un teren potrivit pentru carele lor de 
luptă Dar venise deja iarna şi ei au trebuit să cumpere furaje 
pentru cai de la negustorii din Siria, iar puţin înainte de lupta 
decisivă, toţi caii lor s-au îmbolnăvit. Mulţi cai au murit atunci. 
De aceea, Horemheb a putut să lupte cu forţe egale. După cea 
învins şi a distrus carele de război, bătălia pedestră a fost mai 
uşoară. Arcaşii şi lăncierii lui au reuşit să-i deruteze pe hitiţi. 
Hitiţii au suferit atunci cea mai grea înfrângere, cum nu li se mai 
întâmplase niciodată până atunci. Numărul cadavrelor sirienilor 
şi hitiţilor a fost mult mai mare decât cel al egiptenilor. De 
atunci, numele acelui loc este „Câmpia Oaselor”. Dar, imediat 
după ce a pătruns în tabăra hitiţilor, Horemheb a ordonat să fie 
arse toate furajele şi să fie îngrijiţi eu leacuri împotriva otrăvii 


caii care încă nu muriseră, dar cum de a avut timp să se ocupe 
de toate aceste amănunte, eu nu am înţeles atunci. 

În acest fel Horemheb a ajuns la Gaza, în timp ce hitiţii şi 
sirienii părăseau sudul Siriei pentru a se refugia în oraşele 
fortificate. Asediatorii au fost nevoiţi să abandoneze Gaza şi 
puţini au fost aceia care au scăpat cu viaţă. In acelaşi timp, la 
Gaza au ajuns corăbiile egiptene într-o stare destul de proastă, 
fiindcă erau după două zile epuizante de luptă în largul mării. In 
acea luptă maritimă, nimeni nu ştie de fapt cine a învins, în 
orice caz, flota egipteană s-a refugiat la Gaza şi multe corăbii au 
eşuat încă înainte ca să le fie permis accesul în port. Corăbiile 
hitiţilor şi sirienilor s-au refugiat în Tyr şi în Sidon pentru a-şi 
repara stricăciunile suferite. După toate acestea, Horemheb a 
trimis soldaţii răniţi în Egipt cu corăbiile bune şi a ordonat să fie 
aduse din Egipt alimente pentru oraşul Gaza. 

Ziua în care porţile invincibilei Gaza s-au deschis pentru 
armata lui Horemheb se celebrează de atunci în tot Egiptul. 
Această sărbătoare de iarnă este ziua zeiţei Sekhmet şi copiii se 
joacă cu ciomege din lemn şi cu lănci din stuf de-a asediul 
Gazei. 

Cu certitudine, nici un oraş nu a rezistat atât de mult unui 
asediu, comandantul Gazei şi-a meritat cu prisosinţă gloria, de 
aceea îl şi menţionez chiar şi eu, în ciuda faptului că am fost 
umilit atunci când, din ordinul lui am fost urcat pe zidurile 
oraşului într-un coş de papură. El se numea Roju. 

Oamenii lui îl numeau „Grumaz de Taur” şi, după părerea 
mea, acest nume i se potrivea, atât pentru fizicul cât şi pentru 
caracterul lui, fiindcă un om mai încăpățânat şi mai suspicios 
decât el, eu nu am mai întâlnit. După victorie, Horemheb însuşi 
a trebuit să aştepte o zi întreagă până să-l convingă pe Roju să 
deschidă porţile oraşului. La început nici nu voia să creadă că 
este chiar Horemheb; ar fi putut fi, după părerea lui, tot atât de 
bine, un sirian deghizat. lar când, într-un sfârşit, a înţeles că 
Gaza nu mai este asediată, a rămas ursuz şi i s-a părut deplasat 
faptul că Horemheb îi era superior şi că dădea ordine în Gaza, 
după ce în decursul atâtor ani de asediu, se obişnuise cu gândul 
că el este cel mai important om din lume. 

Sunt încă multe povestiri nostime despre Roju Grumaz de 
Taur, fiindcă acest personaj curios a fost în centrul multor 
incidente din cauza încăpăţânării lui. Bănuiesc că încăpăţânarea 


lui era un mod de exteriorizare a nebuniei. De fapt, capul lui era 
bolnav, dar dacă nu ar fi fost astfel, soldaţii hitiţilor şi ai lui Aziru 
demult ar fi cucerit Gaza. Nu cred că într-un alt loc decât în 
Gaza, unde destinul şi zeii au fost de partea lui, ar fi devenit atât 
de renumit. In fond, acest Roju fusese mutat in Gaza din cauza 
firii lui răzvrătite, fiindcă Gaza era un loc de pedeapsă, iar apoi, 
evenimentele care aveau să se petreacă l-au făcut un erou. 
Adevărul este că Roju nu a acceptat nici în ruptul capului idea 
că Gaza ar putea ajunge în mâinile lui Aziru. 

Mai întâi, trebuie să povestesc cum am ajuns în Gaza şi cum 
arăta oraşul în acea vreme. Eu am povestit deja despre zidurile 
Gazei, care erau atât de înalte, încât mi-a fost teamă că-mi voi 
frânge gâtul atunci când Roju a ordonat să fiu ridicat pe ele în 
acel coş de papură, după ce genunchii şi mâinile îmi fuseseră 
opărite cu smoală încinsă. Zidurile au salvat oraşul, fiindcă 
fuseseră construite din blocuri masive de piatră încă în 
vremurile când trăiau giganţii pe pământ. Hitiţii fuseseră 
neputincioşi în faţa lor. În ciuda măiestriei lor militare, nu 
reuşiseră decât să facă câteva găuri în zid şi să sape o galerie, 
care a provocat prăbuşirea unuia dintre turnurile de pază 

Chiar şi vechiul oraş - situat înăuntrul zidurilor - a fost 
incendiat în parte şi nici o casă nu mai era întreagă. Oraşul nou, 
care era în afara zidurilor, fu complet distrus chiar din momentul 
în care Roju Grumaz de Taur află despre revolta lui Aziru - şi el o 
făcuse fără să fi primit vreun ordin, din spirit de contradicţie faţă 
de sfetnicii lui. Natural, locuitorii sirieni ai acestei părţi a oraşului 
au fost furioşi, dar Roju nu a aşteptat permisiunea faraonului 
Akhenaton şi a făcut ordine mai înainte de a ajunge acolo 
soldaţii lui Aziru. Represiunea a fost brutală şi sângeroasă, 
nimeni nu a îndrăznit să i se opună lui Roju. 

Dacă cineva, la care se găsea vreo armă, cerea iertare, Roju 
spunea: 

Loviţi-l pe acest bărbat cu măciuca-n cap, fiindcă el pune la 
îndoială spiritul meu de dreptate! 

lar, dacă un altul nu cerea să fie iertat. Roju se supăra şi 
spunea: 

Omorâţi-l pe acest rebel încăpățânat, crăpaţi-i capul în faţa 
mea! 


Dacă femeia vreunuia venea împreună cu copiii ca să ceară 
iertare pentru bărbatul ei, Roju ordona să fie omorâtă şi ea şi 
copiii ei şi spunea: 

Distrugeţi tot cuibul acesta de sirieni, care nu pot înţelege că 
vrerea mea este superioară vrerii lor, la fel cum cerul îi este 
superior pământului. 

Aşa că nimeni nu ajungea la nici un fel de înţelegere cu el, 
chiar dacă îi aducea aminte că faraonul nu admite vărsare de 
sânge. El spunea: 

In Gaza eu sunt faraon ! 

Era atât de mândru de sine, totuşi eu cred că tot ceea ce 
făcea era pentru că-l ura cumplit de mult pe Aziru. 

Dar asediul întreprins de Aziru asupra cetăţii Gaza a a fost ca 
un joc de copii pe lângă asediul plin de cruzime şi bine chibzuit 
al hitiţilor. Hitiţii au aruncat zi şi noapte cu făclii aprinse în oraş, 
cu şerpi veninoşi închişi în vase de lut, care ieşeau în momentul 
când vasele de lut se spărgeau pe pietrele din oraş, cu stârvuri 
şi chiar şi cu egipteni, pe care-i prindeau, îi legau cu frânghii şi-i 
aruncau peste ziduri, de unde cădeau şi-şi spărgeau ţestele. 

Când am intrat noi în oraş nu prea mai erau mulţi oameni vii; 
în întâmpinarea noastră au ieşit, ca nişte umbre, câteva femei 
slabe şi câţiva bătrâni. Toţii copii din Gaza muriseră, iar ultimii 
bărbaţi îşi dăduseră sufletul pe când reparau zidul, 
supravegheați cu cravaşa de către necruţătorul Roju Grumaz de 
Taur. Nici unul dintre supraviețuitori nu a fost bucuros când a 
văzut armata Egiptului cum mărşăluieşte în oraşul distrus, 
femeile ne-au ameninţat cu pumnii, iar bătrânii ne-au blestemat. 
Horemheb a distribuit fiecăruia grâu şi bere, dar mulţi au murit 
chiar în acea noapte, fiindcă după ce nu mai mâncaseră nimic 
de o lună de zile, burţile lor umplute din abundență nu au vrut 
să mai primească hrana. Cred că în timpul acelui asediu 
îndelungat, suferinţele lor au fost peste măsură de mari şi 
neputinţa de a face ceva, de nesuportat, încât îşi doreau 
moartea. 

O, dacă aş putea să povestesc cum arăta Gaza în acea zi 
când noi am intrat victorioşi prin porţile şubrezite ale cetăţii! Nu 
îmi ajung cuvintele pentru a descrie ceea ce am văzut, pielea 
oamenilor jupuiţi de viu care atârna pe ziduri, craniile înnegrite, 
cu orbite goale, pe care corbii le ciuguleau, casele distruse, 
oasele de animale claie peste grămadă printre dărâmăturile 


oraşului şi, mai îngrozitor decât orice, duhoarea aceea 
insuportabilă a morţii, a şobolanilor; până şi soldaţii lui 
Horemheb, trecuţi deja prin atâtea încercări, îşi astupau nările 
cu degetele, pentru că nu puteau suporta mirosul. Scriu despre 
aceste lucruri pentru a explica de ce în acea zi de mare victorie 
pentru Egipt, inima mea nu a avut nici un fel de bucurie. 

Vreau să povestesc despre soldaţii lui Roju Grumaz de Taur 
care au supravieţuit. Erau atât de slabi, încât oasele şoldurilor le 
ieşeau prin piele, genunchii le erau tumefiaţi şi spatele învineţit 
de la loviturile de cravaşa Nu mai aveau nimic uman în ei, iar 
ochii le străluceau printre ruinele oraşului ca ochii fiarelor 
sălbatice. 

Şi-au ridicat cu greutate lăncile în mâini şi l-au aclamat pe 
Horemheb strigând: „Nu cedaţi Gaza!” Eu nici nu mai ştiu ce să 
cred, vor fi strigat ei în bătaie de joc aceste vorbe sau erau atât 
de îndobitociţi de nenorocirile prin care trecuseră, încât în 
bietele lor ţeste nu mai rămăsese nimic altceva? Ei nu erau într- 
o stare atât de proastă ca ceilalţi supraviețuitori ai oraşului, 
probabil că Roju le va fi distribuit lor puţina hrană. În orice caz, 
cu generozitate, Horemheb a oferit tuturor carne proaspătă, 
bere şi vin, care erau din abundență după ce fusese jefuită 
tabăra asediatorilor. Dar ei nu au mai avut răbdare să aştepte 
până ce va fi fiartă carnea, au rupt-o aşa crudă cu mâinile şi au 
mâncat-o, au băut şi bere, după care au început să cânte 
cântece deşănţate şi să se grozăvească cu faptele lor. 

Aveau multe de povestit şi s-au lăudat pe întrecute cu vitejia 
şi cu faptele lor nemaipomenite, aşa că soldaţii lui Horemheb nu 
s-au încumetat să se laude şi ei, deşi îi mânca limba să o facă, 
dar în faţa apărătorilor Gazei, orice ar fi povestit, rămâneau în 
umbră. L-au slăvit pe Horemheb pentru că le-a dat să bea pe 
săturate şi pentru că i-a încurajat atunci când Gaza era 
încercuită din toate părţile. L-au slăvit pe Horemheb şi pentru 
vasele cu grâu, care au ajuns la ei aruncate peste zidurile cetăţii 
împreună cu mesajele repetate: „Nu cedaţi Gaza!” Vorbele 
acestea i-au încurajat atunci când în Gaza nu mai era nimic de 
mâncare, după ce au terminat de mâncat şi toţi şobolanii din 
cetate. In orice caz, l-au slăvit şi l-au adorat pe Horemheb ca pe 
un zeu. 

Horemheb a dăruit fiecărui soldat din Gaza câte un lanţ de 
aur şi nu l-a costat prea mult acest gest, fiindcă în Gaza nu 


rămăseseră mai mult de două sute de soldaţi. Era de necrezut 
că ei putuseră apăra Gaza. Horemheb le-a dăruit şi femeile 
siriene care fuseseră găsite în corturile hitiţilor, dar apărătorii 
Gazei erau atât de epuizați încât nici nu au fost în stare să se 
distreze cu ele. De aceea, ei s-au apucat să le tortureze în felul 
în care hitiţii torturau femeile, le-au înţepat cu lăncile şi le-au 
crestat pielea cu cuţitele şi s-au bucurat de plânsul şi de urletele 
lor. În timpul asediului ei se obişnui seră cu obiceiurile încărcate 
de cruzime ale hitiţilor şi jupuiau de vii prizonierii, după care le 
atârnau pielea jupuită pe ziduri. Ei spuneau: 

să nu mai vedem în faţa ochilor sirieni, că le vom frânge 
grumajii cu mâinile goale. 

Lui Roju Grumaz de Taur, Horemheb i-a dăruit un lanţ de aur 
împodobit cu pietre preţioase şi emailuri, o cravaşă ţintuită cu 
aur şi i-a pus pe soldaţii lui să urle în cinstea lui Roju. Ei au urlat 
şi l-au aclamat de s-au zguduit zidurile cetăţii, l-au aclamat cu 
sinceritate, fiindcă, într-adevăr, ei îl vedeau ca pe un erou din 
poveşti, care reuşise printr-o voinţă nemaipomenită să salveze 
Gaza. 

Dar, după această ceremonie a victoriei, Roju i-a spus Lui 
Horemheb: 

Ascultă, Horemheb, pun prinsoare cu tine pe un cal, că tot 
aurul cu care m-ai împodobit nu este aur adevărat. Nu-i aşa că 
nu-i decât aur sirian de proastă calitate? 

Şi a mai spus: 

la-ți oamenii şi du-i în afara cetății Gaza, fiindcă numărul lor 
mă enervează şi zgomotul pe care-l fac mă împiedică să dorm. 
În timpul asediului, în zgomotul berbecilor de asalt şi la lumina 
incendiilor, aveam un somn grozav. la-ţi oamenii de aici, fiindcă 
în Gaza eu sunt faraon şi dacă mă supăr îmi voi îndemna 
oamenii să-ţi masacreze armata ca să nu-mi mai deranjeze 
somnul. 

Într-adevăr, Roju Grumaz de Taur nu mai putea închide ochii 
de când încetase asediul, nici un leac nu-l putea ajuta să 
doarmă, nici vinul, oricât de mult ar fi băut. Întins pe aşternutul 
lui, i se amestecau în cap tot felul de gânduri ciudate şi încerca 
să-şi aducă aminte tot felul de amănunte despre toate lucrurile 
din depozitele Gazei, care dispăruseră în timpul asediului din 
cauze care nu-i erau în întregime clare. 

Aşa că, într-o zi, s-a dus la Horemheb şi i-a spus: 


— Tu eşti stăpânul meu. Pedepseşte-mă, fiindcă eu nu pot da 
socoteală pentru toate lucrurile pe care faraonul mi le-a 
încredinţat, deoarece cea mai mare parte a hârtiilor de papirus, 
pe care erau consemnate diferite lucruri, au ars în incendii şi 
memoria mea a slăbit de când nu mai pot dormi. Pe Seth şi pe 
toţi demonii lui, oare unde-ar putea să fie cele patru sute de 
hamuri pentru măgari, nu pot înţelege. Este drept că măgarii au 
fost de multă vreme mâncaţi, dar nu cu hamuri cu tot. 
Biciuieşte-mă în faţa oamenilor, Horemheb, fiindcă eu sunt 
vinovat! Mă nelinişteşte furia pe care o va avea faraonul când 
va afla despre pierderea hamurilor. 

Horemheb a încercat să-l liniştească şi i-a promis că-i va 
dărui cu plăcere patru sute de hamuri pentru măgari, ca să nu 
existe nici o umbră de îndoială asupra cinstei lui. 

Dar Roju i-a spus mâhnit: 

Tu încerci să mă îndemni la furt! Chiar dacă aş accepta 
hamurile tale, ele nu vor fi niciodată hamurile pe care mi le-a 
încredinţat faraonul. Este clar că tu vrei ca eu să fiu umilit în 
faţa faraonului, fiindcă mă pizmuieşti pentru reputaţia mea şi 
vrei să ajungi comandantul Gazei. Cine ştie, poate chiar tu ai dat 
ordin soldaţilor tăi gălăgioşi să fure hamurile din magaziile mele. 
Eu refuz hamurile pe care tu mi le oferi şi-am să scot piatră cu 
piatră din Gaza şi tot am să le găsesc! 

Vorbele lui Roju l-au neliniştit pe Horemheb, fiindcă a înţeles 
că mintea lui Roju era răvăşită, de aceea i-a propus să meargă 
în Egipt ca să se odihnească o vreme după atâta oboseală şi să- 
şi vadă cu această ocazie femeia şi copiii. Dar a fost o greşeală 
că i-a propus aşa ceva, fiindcă din acel moment, Roju a fost 
convins că Horemheb vrea să-l îndepărteze din Gaza pentru a-i 
lua locul şi i-a spus: 

Gaza este Egiptul meu, zidurile Gazei sunt femeia mea, 
turnurile Gazei sunt copiii mei. Dar adevărul este că voi ciopârţi 
grumazul femeii mele şi voi reteza capetele copiilor mei şi tot 
voi găsi acele blestemate de hamuri. 

Şi, fără ca Horemheb să ştie, el a dat ordin să fie spânzurat 
scribul depozitelor Gazei şi a pus oamenii să scoată dalele de 
piatră ale pardoselii turnurilor de pază, pentru ca să găsească 
hamurile. 

Când a văzut toate aceste excese ale lui Roju, Horemheb a 
ordonat să fie închis în camera lui şi să fie păzit de soldaţi ca să 


nu fugă, apoi m-a trimis pe mine în calitate de medic să-i 
consult. Am încercat să-l liniştesc pe Roju, i-am vorbit ca un 
prieten, dar el m-a bănuit să sunt complice al lui Horemheb 
pentru uzurparea puterii lui de comandant al Gazei. După 
aceea, i-am spus lui Horemheb: 

Acest om nu se va linişti până când tu şi soldaţii tăi nu veţi 
părăsi Gaza, ca după aceea să poată zăvori porţile cetăţii şi să 
poată guverna Gaza după bunul lui plac. 

Dar Horemheb a spus: 

Pe Seth şi pe toţi demonii lui! Acest om este nebun. Eu nu 
pot părăsi Gaza până ce nu ajung aici corăbiile din Egipt cu 
arme şi cu provizii, ca să pot începe expediţia de război spre 
oraşul Jop. Până atunci, doar zidurile Gazei mă protejează. Dacă 
m-aş hazarda să ies în afara lor cu soldaţii mei, risc să pierd tot 
ceea ce am câştigat până acum. 

După ce am ezitat puţin, i-am spus: 

Poate că pentru el însuşi ar fi bine dacă aş încerca să-i 
vindec nebunia prin trepanaţie. Suferinţa lui este foarte mare. 
Deocamdată, ar trebui legat de pat. Altfel, el ar putea fi în stare 
de orice. 

Dar Horemheb a refuzat să trepanez capul celui mai renumit 
erou al Egiptului, fiindcă propria-i reputaţie ar fi avut de suferit 
dacă Roju ar fi murit ca urmare a acestei operaţii. Adevărul este 
că trepanaţia este întotdeauna nesigură. In schimb, m-a trimis 
încă o dată la el, însoţit de câţiva bărbaţi puternici, care au reuşi 
să-l lege de pat. Eu i-am dat să bea un somnifer, dar ochii lui 
luceau în semiobscuritatea camerei ca ochii fiarelor sălbatice, s- 
a zbătut în legăturile lui şi, când mi-a vorbit, la gura lui erau 
spume. Mi-a spus: 

Oare tu, şacalul lui Horemheb, te îndoieşti că eu sunt 
comandantul cetăţii Gaza? Acum înţeleg eu totul! Oare cum de- 
am putut uita că-n închisoarea subterană mai este încă un spion 
sirian prins mai înainte de a sosi stăpânul tău în Gaza? Am fost 
atât de prins în tot felul de treburi, încât am uitat să-l atârn pe 
ziduri. Acest om este de o viclenie fără egal şi nu mă îndoiesc că 
el mi-a furat hamurile. Aduceţi-l în faţa mea să scot din el 
blestematele astea de hamuri şi să pot dormi! 

A insistat atât de mult, încât, până la urmă, am cerut o torţă 
şi am coborât în închisoare. Acolo zăceau numeroase cadavre 
roase de şobolani. Erau încă prinse cu lanţuri. Paznicul grotelor 


era un bătrân orb. Trăise toată viaţa în subteranele Gazei şi nu 
avea nevoie de torţă pentru a se orienta. l-am cerut să mă 
conducă la spionul sirian, care fusese arestat puţin mai înainte 
de încetarea asediului Găzei, dar el mi-a jurat pe toţi zeii 
Egiptului că în toată închisoarea nu mai era nici un om viu, 
fiindcă după ce au fost torturați, toţi sirienii au fost lăsaţi să 
piară de foame şi de sete conform ordinelor lui Roju. Dar, după 
felul în care mi-a vorbit, am simţit că minte. De aceea, am 
strigat la el şi l-am ameninţat până când a căzut în genunchi în 
faţa mea şi mi-a spus: 

Nu mă omori, stăpâne. Eu am fost întotdeauna credincios 
Egiptului, în numele Egiptului i-am torturat pe prizonierii sirieni 
şi i-am privat de hrană. Dar acest spion nu este un om obişnuit, 
limba lui nemaipomenit de ascuţită te încântă ca ciripitul unei 
privighetori. El mi-a promis bogății imense, de aceea i-am dat 
mâncare şi l-am ţinut în viaţă până la sosirea lui Horemheb, aşa 
după cum ne-a fost tocmeala. El mi-a povestit că a fost orb ca şi 
mine şi că cel mai mare medic al Egiptului i-a redat vederea. El 
mi-a promis că mă va duce la acel medic, care-mi va reda 
vederea, ca să pot trăi după aceea în oraş ca toţi oamenii şi să 
mă pot bucura de bogăţiile pe care el mi le va dărui. El îmi 
datorează deja două milioane de debeni de aur pentru pâinea şi 
apa pe care i-am dat-o, dar încă nu i-am spus că asediul s-a 
sfârşit şi că Horemheb a ajuns în Gaza, ca să mai câştig ceva. 
Mi-a mai spus că, imediat ce va afla Horemheb că este aici, îl va 
elibera şi-i va da şi un lanţ de aur, iar eu cred în vorbele lui. 
Vorbeşte atât de frumos şi eu cred că nu există om în lume, care 
să nu fie încântat de vorbele lui dacă-l ascultă. Dar la Horemheb 
încă nu-l duc, până nu obţin de la el trei milioane de debeni de 
aur. 

În timp ce vorbea, genunchii au început să-mi tremure şi 
inima a început să-mi bată nebuneşte, fiindcă bănuiam deja 
despre cine este vorba l-am spus moşneagului: 

Om bătrân şi fără minte, atâta aur nu există în tot Egiptul şi 
în toată Siria la un loc. Din vorbele tale am înţeles că acest 
bărbat este un mare şarlatan şi pentru că a vrut să te înşele, ÎI 
voi pedepsi. Du-mă repede la el şi roagă-te la toţi zeii pe care îi 
cunoşti să nu fi murit încă, fiindcă vei plăti cu capul dacă i s-a 
întâmplat ceva rău. 


Gemând şi implorându-l pe Amon, bătrânul m-a condus până 
la o galerie, pe care o astupase cu bolovani ca să nu poată fi 
descoperită de oamenii lui Roju. La lumina torţei am văzut un 
om îmbrăcat cu veşminte siriene zdrenţuite, prins cu lanţuri de 
zid. Spatele îi era jupuit, iar burta îi atârna jalnic între genunchi 
ca o pungă Era chior şi şi-a acoperit faţa cu mâinile pentru că 
lumina îl luase prin surprindere şi-l stânjenea după atâta 
întuneric. Mi-a spus: 

Oare-i adevărat? Eşti chiar tu, Sinuhe, stăpânul meu? 
Binecuvântată fie această zi, dar cheamă repede pe cineva să 
scoată lanţurile acestea de pe mine şi fă-mi rost de o oală cu vin 
ca să-mi uit suferinţele, porunceşte sclavilor să mă spele şi să 
mă ungă cu cele mai bune uleiuri, fiindcă nu se mai poate trăi 
aşa în împuţitul ăsta de loc. Eu sunt obişnuit cu o viaţă 
confortabilă, iar pietrele din această închisoare dezgustătoare 
mi-au ros deja pielea curului. Şi nu aş avea nimic de obiectat 
dacă îmi vei găsi undeva un pat moale şi-mi vei aduce câteva 
fecioare de-ale zeiţei Iştar ca să-mi ţină de urât, căci acum burta 
nu mă mai împiedică să le călăresc, fiindcă, mă crezi sau nu mă 
crezi, în ultima vreme am mâncat doar pâine de două milioane 
de debeni de aur. 

Kaptah, Kaptah, am spus eu şi am îngenuncheat lângă el și i- 
am mângâiat umerii muşcaţi de şobolani, eşti incurabil. În Teba 
se spunea că eşti mort, dar eu nu am crezut, fiindcă eu sunt 
convins că tu nu poţi muri niciodată: cel mai bine o 
demonstrează faptul că te-am găsit aici în această 
înspăimântătoare închisoare plină de cadavre. Probabil că toţi 
cei care au murit în lanţuri aici au fost mai pe plac zeilor decât 
le eşti tu. Dar bucuria mea este imensă că te-am găsit în viaţă. 

Kaptah a spus: 

Ai rămas acelaşi bărbat înfumurat şi neserios, stăpânul meu 
Sinuhe. Dar să nu-mi mai vorbeşti mie de zei niciodată! În 
mizeria aceasta, în care m-a azvârlit soarta, i-am invocat pe toţi, 
chiar şi pe cei ai babilonienilor şi ai hitiţilor, dar nici unul nu m-a 
ajutat. Am ajuns să mă ruinez, mi-am dat toată averea pe pâine 
şi apă. Numai scarabeul nostru m-a ajutat, el te-a adus aici. 
Acest comandant al cetăţii Gaza este un nebun, care nu se 
încrede în vorbele înțelepte ale nimănui. El a poruncit oamenilor 
lui să mă jefuiască, să-mi înţepe trupul şi să mă schingiuiască 
într-un mod atât de mizerabil, încât am urlat ca o viţă 


înjunghiată în mâinile lor. Din fericire, presimţind ce avea să mi 
se întâmple, am reuşit să salvez scarabeul, fiindcă l-am ascuns 
într-un loc al trupului unde, poate că nu se cade să locuiască 
zeii, dar se pare că scarabeilor le este agreabil, din moment ce 
te-a adus aici. 

Şi el mi-a arătat scarabeul, pe care încă se puteau vedea 
urmele locului unde stătuse ascuns. Au venit apoi nişte oameni 
de la forjă, care au tăiat lanţurile. L-am condus pe Kaptah în 
camera mea, era slăbit şi ochiul lui nu suporta lumina zilei. 

Am poruncit sclavilor să-l spele, să-l ungă cu cele mai bune 
uleiuri, să-l îmbrace în cele mai fine veşminte de in ale mele, i- 
am dăruit un colier de aur, brățări şi alte bijuterii, am poruncit 
să fie bărbierit şi, în timp ce sclavii nu mai pridideau să-l 
îngrijească, el a mâncat cu poftă carne friptă, a băut vin şi a 
râgâit mulţumit în acest timp, gardianul închisorii a plâns, a 
gemut în faţa uşii şi a repetat de multe ori că datoria pe care 
Kaptah trebuie să i-o plătească este de două milioane trei sute 
şaizeci şi cinci de debeni de aur. Şi a mai spus că nu vrea să 
renunţe la nici un singur deben din acea sumă, fiindcă el şi-a 
riscat viaţa ca să şterpelească pâinea, pentru a-l ţine viu pe 
prizonier. Ascultându-i vorbele, am înţeles că în Gaza mai sunt şi 
alţi nebuni în afară de Roju Grumaz de Taur. Până la urmă, 
tânguiala şi urletele lui au început să mă enerveze şi i-am spus 
lui Kaptah: 

— Horemheb este deja de două săptămâni în Gaza; 
moşneagul tău te-a înşelat, aşa că nu ai nici o datorie faţă de el. 
Uite, dacă vrei, dau ordin soldaţilor să-l bată sau să-i rupă gâtul; 
la urma urmelor, el nu-i decât un monstru care a omorât destui 
prizonieri. 

Dar pe Kaptah l-au supărat mult vorbele mele şi, după ce a 
râgâit ca un porc pe săturate, mi-a spus: 

Departe de mine sunt astfel de intenţii. Eu sunt un om cinstit 
şi-mi voi ţine promisiunea, altfel reputaţia mea se va duce de 
râpă, chiar dacă în tot Egiptul nu există atâta aur cât am eu să-i 
dau acestui om naiv. Mă bătea gândul că am să mor din cauza 
neroziei comandantului Gazei, de aceea i-am promis în joacă, 
să-i mai alin tristeţea, tot ce a vrut de la mine acest bătrân 
nătâng. Dac-aş fi fost sigur că am să scap din temniţa aceea 
împuţită, se înţelege că m-aş fi târguit. Când simţeam mirosul 


de pâine, toată dorinţa mea de a mă târgui se prăbuşea şi-i 
promiteam tot ceea ce voia el. 

Mi-am frecat uimit ochii şi fruntea, m-am uitat îngrozit la 
Kaptah şi i-am spus: 

Eşti sigur, Kaptah? Nu, eu nu pot crede aşa ceva! Mai repede 
înclin să cred că această cetate este blestemată şi că toţi cei 
care stau prea mult aici înnebunesc. Chiar şi tu ai înnebunit, tu 
nu mai eşti Kaptah cel de odinioară. Tu chiar ai intenţia să-i 
plăteşti acestui bătrân naiv tot aurul? Dar oare de unde atâta 
aur? Bănuiesc că după prăbuşirea regatului lui Aton de pe 
pământ, eşti şi tu la fel de sărac ca şi mine. 

Kaptah era deja beat. Mi-a spus: 

Eu sunt un om pios, îi respect pe zei şi-mi ţin promisiunea. 
Voi plăti bătrânului datoria până la ultimul deben. Eu sper că el 
îmi va acorda o amânare, fiindcă nu-l pot plăti acum imediat. Eu 
sunt sigur că în naivitatea lui, el nici nu-şi dă seama cât de mare 
este această sumă, dar eu nu-l voi înşela. Chiar dacă el 
niciodată până acum nu a mângâiat în mâna lui aur şi ar putea fi 
fericit dacă ar primi de la mine puţin aur, acest lucru nu m-ar 
putea elibera pe mine de cuvântul dat şi nu mă va absolvi de 
datoria pe care o am faţă de acest om. Este drept, eu nu ştiu de 
unde aş putea lua acest aur, fiindcă revolta din Teba mi-a 
pricinuit multe pierderi. Eu mi-am abandonat toată averea când 
am fugit din pricina sclavilor şi servitorilor mei, care au vrut să 
mă omoare, fiindcă au crezut că eu i-aş fi denunţat preoţilor lui 
Amon. După aceea, i-am făcut multe servicii lui Horemheb la 
Memfis, unde m-am ascuns din pricina sclavilor mei. lar aici, în 
Siria, i-am făcut servicii şi mai mari vânzând hitiţilor furaje. Dacă 
socotesc bine, cred că Horemheb îmi datorează deja jumătate 
de milion de debeni în aur, poate şi mai mult, ca să nu mai pun 
la socoteală că mi-am riscat viaţa călătorind până la Gaza pe 
mare. lar hitiţii au fost atât de furioşi, că m-ar fi sfâşiat de viu 
dacă m-ar fi prins, când au văzut cum le mor caii de la furajele 
pe care le-au cumpărat de la mine. Dar în Gaza mă aştepta o 
nenorocire mai mare decât toate nenorocirile care mi-a fost dat 
să mi se întâmple până acum, când am dat peste comandantul 
nebun. Din cauza lui, chiar că era să mor, dacă nu m-ar fi 
protejat bătrânul gardian nătâng, pe care trebuie să-l răsplătesc 
aşa după cum i-am promis, fiindcă a fost atât de bun cu mine. 


Abia atunci mi s-au deschis ochii şi am înţeles că pentru 
Horemheb, Kaptah fusese cel mai bun slujitor, principala lui 
iscoadă din Siria. Nimeni altul nu s-ar fi putut descurca atât de 
bine în Siria; Kaptah nu avea egal în ceea ce priveşte viclenia. 

l-am spus: 

Mai repede ai putea obţine aurul storcând nişte pietre decât 
să-l vezi înapoi de la Horemheb. Tu ştii prea bine că el nu-şi 
plăteşte niciodată datoriile. 

Kaptah a spus: 

Aşa este. Ştiu că Horemheb are o inimă de piatră şi că este 
nerecunoscător, poate mai nerecunoscător chiar decât 
comandantul nebun al Gazei, căruia în timpul asediului i-am 
trimis, riscându-mi viaţa, multe oale cu grâu. S-a întâmplat aşa, 
fiindcă eu i-am convins pe hitiţi că în oale sunt şerpi veninoşi, 
am spart cu mâna mea una dintre oale, de acolo au ieşit şerpi, 
care au muşcat de moarte trei dintre soldaţii hitiţi, aşa că ei nu 
au mai vrut să le deschidă pe celelalte, in care era numai grâu şi 
le-au aruncat peste zidurile cetăţii, la egipteni, deşi plătiseră 
mult aur pentru acest grâu. De aceea, eu cred că grâul pe care 
l-am trimis aici în cetate, pe când Gaza era încercuită, ar trebui 
plătit în greutatea lui în aur, poate şi mai mult. Ceea ce mi-a 
făcut mie acest nebun de Roju i-a crescut preţul. Dar, dacă 
Horemheb nu-mi va putea da aurul, ar putea să-mi cedeze mie 
drepturile portuare ale oraşelor din Siria pe care le va cuceri şi 
tot comerţul cu sare din Siria, pentru a-şi plăti datoria pe care o 
are faţă de mine. 

Eram uluit de vorbele lui Kaptah şi l-am întrebat: 

Oare tu ai de gând să lucrezi toată viaţa ca să-i plăteşti 
acestui bătrân nebun, care se tânguieşte în faţa uşii mele? 

Kaptah a mai băut puţin vin şi mi-a spus: 

După două săptămâni petrecute într-o grotă întunecoasă, 
unde am băut apă clocită şi m-am culcat pe pietre zgrunţuroase, 
pot aprecia mai bine un aşternut moale, lumina şi vinul. Nu, 
Sinuhe, eu nu sunt chiar atât de nebun pe cât crezi. Cuvântul 
dat nu mi-l voi lua înapoi, dar lucrurile se pot aranja în aşa fel 
încât toată lumea să fie mulţumită. Eu i-am promis bătrânului că 
tu îi vei reda vederea şi sper că tu o vei putea face. Mai înainte 
de a orbi, bătrânului îi plăcea tare mult să joace zaruri. Este atât 
în interesul lui, cât şi al meu să putem juca împreună zaruri, el 


ca să se distreze, eu ca să-mi recapăt banii pe care îi datorez 
lui. 

l-am promis că voi încerca să fac tot ce pot, în schimb, 
Kaptah mi-a promis că va trimite în Teba, lui Muti, tot aurul 
necesar reconstruirii casei turnătorului de aramă 

După aceea, l-am chemat înăuntru pe gardianul grotelor. El a 
fost îngăduitor şi i-a acordat lui Kaptah un răgaz de câteva zile 
pentru a-şi plăti datoria. l-am cercetat ochii şi am înţeles că nu 
orbise din cauza întunericului subteranelor. A doua zi, cu 
ajutorul unui ac, aşa cum învăţasem în ţara Mitanni, am reuşit 
să-i redau vederea. Dar, ştiam că, după puţin timp, avea să 
orbească din nou. 

Apoi, l-am condus pe Kaptah până la Horemheb, care s-a 
bucurat mult când l-a văzut, l-a îmbrăţişat şi l-a numit „erou” şi 
a spus că tot Egiptul îi va fi recunoscător pentru faptele lui de 
vitejie nemaipomenite. Dar, în timp ce Horemheb îl lăuda, pe 
Kaptah l-a apucat plânsul şi, printre suspine, i-a spus: 

Uită-te în ce hal a ajuns burta mea, Horemheb; acum arată 
ca un sac încreţit; uită-te la spinarea mea jupuită şi la umerii 
mei roşi de şobolanii subteranelor Gazei! Tu-mi vorbeşti despre 
recunoştinţa Egiptului, dar n-am făcut nimic dacă nu-i însoţită 
de grâu, de vin şi de aur. Uite, eu mă lipsesc cu bunăvoie de 
această eternă recunoştinţă, dacă-mi vei da înapoi aurul şi toate 
datoriile pe care le ai faţă de mine, fiindcă eu însumi datorez 
altuia mult mai mult aur şi datoriile le-am făcut din cauza ta. 

Horemheb a încruntat din sprâncene când a auzit cuvântul 
„aur”, a început să-şi lovească nervos cu cravaşa coapsele şi a 
spus: 

Vorbele tale sunt ca un băzâit de muscă în urechile mele! 
Spui nerozii şi gura ta este murdară Tu ştii prea bine că eu nu-ţi 
pot da nimic înapoi, că tot aurul pe care îl am este pentru a 
putea continua războiul cu hitiţii, că eu însumi sunt sărac şi că 
singura mea recompensă este gloria. Ai fi putut alege şi tu un 
moment mai convenabil pentru o astfel de discuţie. Singurul 
lucru pe care-l pot face pentru tine este să-l închid pe cel faţă de 
care ai datorii, să-l acuz de crimă şi să-l omor; în felul acesta, tu 
nu vei mai avea datorii faţă de nimeni. 

Kaptah nu a fost de acord cu o astfel de fărădelege. 
Horemheb a râs de el şi i-a spus cu cinism: 


Fiecare om bogat este un criminal fiindcă aur poate strânge 
doar acela care este insensibil la suferinţele celor săraci. Într- 
adevăr, acolo unde este mult aur, se ascunde şi multă mizerie. 
Dar spune-mi şi mie, Kaptah, cum este posibil că acest Roju, 
comandantul Gazei, te-a închis în temniţă ca spion sirian? O fi el 
un pic nebun, dar este un soldat corect şi nu ar face un astfel de 
gest fără nici un motiv, aşa cred. 

Atunci,  Kaptah, manifestându-şi indignarea, şi-a rupt 
veşmintele de pe el fără nici o ezitare, că tot erau cele mai bune 
veşminte ale mele şi el nu avea de suferit nici o pagubă. A urlat, 
s-a lovit cu pumnii în piept şi a spus: 

— Horemheb, Horemheb, mai întâi mi-ai vorbit despre 
recunoştinţa eternă a Egiptului şi acum mă acuzi pe nedrept. 
Oare nu eu am otrăvit caii hitiţilor? Oare nu eu am trimis grâu 
oamenilor din Gaza ca să nu moară de foame? Oare nu eu l-am 
trimis pe acel mesager curajos să te informeze despre mişcarea 
trupelor hitite? Tot ceea ce am făcut a fost pentru Egipt şi 
pentru tine, nu m-am gândit atunci la nici o răsplată. Dar trebuia 
să câştig şi eu ceva de undeva, de aceea le-am făcut unele 
servicii - care nu-ţi puteau dăuna ţie - lui Aziru şi hitiţilor. Când 
am ajuns la Gaza, aveam cu mine o tăbliță de-a lui Aziru, ca să 
pot trece de hitiţii care încă asediau Gaza şi care m-ar fi jupuit 
de viu dacă ar fi ştiut că eu sunt acela care le-am otrăvit caii în 
Câmpia Oaselor. Un om prudent se asigură întotdeauna, numai 
că acest Roju este un tâmpit, nu mi-a ajutat la nimic faptul că 
mi-am acoperit un ochi cu mâna şi i-am vorbit despre scarabei 
veninoşi, aşa după cum convenisem cu tine; el m-a despuiat şi a 
găsit tăbliţa lui Aziru, apoi a pus oamenii lui să mă tortureze; am 
răbdat eu ce-am răbdat, urlând ca un taur înjunghiat, dar până 
la urmă am spus de bunăvoie că sunt spion al lui Aziru, aş fi 
putut spune chiar şi că l-am omorât pe faraon dacă voia, altfel 
mă sfârtecau bestiile în bucăţi. 

Horemheb a râs cu poftă şi apoi i-a spus: 

Dragul meu Kaptah, eu te cunosc bine şi tu mă cunoşti bine, 
aşa că nu-mi mai vorbi mie de aur, fiindcă numai când aud 
vorbindu-se despre aur, mi se ridică sângele în cap de furie. 

Dar nu s-a lăsat Kaptah aşa, cu una cu două, s-a târguit cu 
Horemheb, până când lui Horemheb i s-a făcut lehamite să-l mai 
asculte şi i-a oferit privilegiul exclusiv pentru vânzările şi 
cumpărările din Siria. Kaptah a obţinut, de asemenea, şi dreptul 


de a vinde soldaţilor bere, vin şi femei în schimbul 
recompenselor pe care ei le primiseră după victoria de pe 
Câmpia Oaselor. Şi doar Kaptah putea schimba partea cuvenită 
faraonului şi lui Horemheb in lucruri necesare armatei, iar toţi 
negustorii care urmau să ajungă în Siria şi să-şi înceapă 
afacerile trebuiau să-i plătească lui Kaptah o taxă. Horemheb a 
fost de acord, fiindcă, dacă afacerile lui Kaptah mergeau bine, el 
nu avea decât de câştigat. 

Totuşi, Kaptah nu a fost mulţumit; cuvintele lui Horemheb l- 
au jignit profund. Ne-am întors în camera mea şi am băut 
împreună Kaptah era trist şi mi-a spus: 

Cel mai înţelept lucru este să fii de partea învingătorului şi 
este mai bine dacă ştii cu anticipație cine va învinge. Nu aş 
putea suporta să trăiesc şi să mă ocup cu comerţul în Siria, dacă 
Horemheb ar fi învins; hitiţii sunt atât de încăpăţânaţi şi mi s-ar 
răvăşi mintea de-ar trebui să închei un târg cu ei. Cu Horemheb, 
care nu se pricepe la afaceri, este simplu şi-i mulţumesc 
scarabeului că m-a ajutat până acum. Într-adevăr, Sinuhe, 
stăpânul meu, nerecunoştinţa este plata lumii. Le-am dat vin pe 
gratis şi au băut ca porcii hamalii din Teba şi sclavii; le-am 
procurat conform poruncii tale arme şi m-am expus pericolului 
de a fi azvârlit în Nil de preoţii lui Amon, iar la urmă toţi mi-au 
blestemat numele. Preoţii lui Amon nu m-ar fi iertat niciodată 
dacă nu le-aş fi făcut câteva servicii utile oamenilor lui 
Pepitamon şi nu le-aş fi spus unde se ascund căpeteniile 
revoltei. Nu ar fi dăunat cu nimic nimănui dacă Ay şi Pepitamon 
nu ar fi învins. Dar, dacă tot au învins, cu sau fără spusele mele, 
ei i-au aruncat crocodililor din Nil pe toţi oamenii lui Aton. După 
ce a ars „Coada Crocodilului”, cu toate bogăţiile pe care le 
cumpărasem la preţuri convenabile de la cei mai iscusiţi hoţi de 
morminte, am avut pierderi peste pierderi. Sclavii mei au dat foc 
cu mâinile lor morilor şi caselor noastre din Teba. Într-adevăr, 
Sinuhe, aceste bestii de sclavi mi-au otrăvit viaţa şi nu le-a 
ajuns ce mi-au făcut în Teba, au trimis vorbe prin marinari 
pentru sclavii şi hamalii din Memfis, aşa că viaţa mea a fost un 
coşmar în Memfis, deşi eram protejat de Horemheb. De aceea 
am ajuns eu în Siria, dar uite că voi fi din nou bogat, mai bogat 
chiar decât înainte. Dacă Horemheb va câştiga războiul, voi fi 
cel mai bogat om din Egipt. Nici nu vreau să mă gândesc că nu-l 
va câştiga. Am să mă închin în fiecare zi în faţa scarabeului 


nostru, îi voi aduce jertfă bălegar proaspăt de la vaci albe ca 
Horemheb să câştige războiul. Sunt scârbit peste măsură de 
hitiţi, fiindcă sunt meschini, n-ar lăsa ei să le alunece din mâini 
nici o bucăţică de aur, practic nu ai cum să-i înşeli. Ştiu că tu nu 
eşti de acord cu ceea ce gândesc eu, cu ceea ce fac eu şi sunt 
mâhnit în sufletul meu că tu nu mă înţelegi. Eu m-am născut 
sclav şi am ştiut de la bun început că nimeni nu mă va ajuta 
dacă nu mă voi ajuta singur. Şi nu pot înţelege cât îi este de util 
unui bărbat, care zace în ţărână cu beregata tăiată, dacă 
oamenii îl numesc „erou”. Omul înţelept trebuie să fie 
întotdeauna de partea celui care învinge, ca să nu-i fie dată 
amărăciunea învinsului, ca viaţa să i se pară mai uşoară decât 
este în realitate. 

Aşa mi-a vorbit Kaptah şi înţelepciunea vorbelor lui mi-a 
făcut vinul amar în gură şi am înţeles o dată mai mult că tot 
ceea ce se întâmplă sub soare este doar deşertăciune. 
Înţeleptele lui vorbe cuprindeau tot sâmburele înţelepciunii 
lumii, în afara lor, totul este doar imaginaţie. Stăteam în cetatea 
Gaza şi nările îmi erau torturate de duhoarea hoiturilor jupuite 
de pe ziduri, iar mintea îmi era deşartă. Vitejia este 
deşertăciune, iscusinţa este deşertăciune, nu sunt faptele bune 
mai bune decât faptele rele, toate faptele oamenilor sunt 
deşarte. 

Soldaţii beţi făceau o gălăgie de nedescris, femeile chicoteau 
în corturile negustorilor. Auzindu-le larma, Kaptah şi-a frecat 
mulţumit mâinile şi mi-a spus: 

— Oare înţelepciunea mea nu este adevărata înţelepciune, 
Sinuhe? Aşa este, şi o dovadă eşti chiar tu, cel care stai acum în 
faţa mea şi priveşti în gol. Tu eşti un bărbat care a ajuns sărac 
din cauza naivităţii şi slăbiciunii. Tu ai fost un om bogat în Egipt, 
tu ai avut tot ceea ce un om îşi poate dori, tu ai avut o femeie 
frumoasă, tu ai avut un băiat. [i-ai risipit averea în numele lui 
Aton şi ai dat săracilor pâine, iar ei te-au scuipat şi ţi-au 
blestemat numele. Ţi-ai sacrificat femeia ta şi copilul tău, fiindcă 
unde este prea multă minte este şi multă nebunie. Mă uit la 
tine, Sinuhe, şi sunt mâhnit fiindcă eşti sărac şi amărât, faţa ta 
se descompune pe zi ce trece ca un fruct ros de viermi. Uită-te 
la mine! O duc bine, am să mă îngraş din nou că aşa se cade, 
am să-mi ung trupul cu cele mai frumos mirositoare uleiuri şi am 
să-mi încălzesc inima cu vin. lar de la fiecare înghiţitură de bere 


cu care se desfată soldaţii şi de la fiecare chicoteală a târfelor 
care se vând soldaţilor, voi trage un mic profit care-mi va spori 
averea. Incetează, te rog, Sinuhe, cu nebuniile tale, trăieşte şi tu 
ca oamenii, ia viaţa aşa cum este, nu mai încerca să o schimbi 
conform imaginaţiei tale, fiindcă viaţa are reguli pe care nimeni 
nu le poate schimba şi omul nu poate fi de nimeni vindecat ca 
să ajungă mai bun. 

Nu i-am răspuns, m-am întins în aşternutul meu şi am 
încercat să dorm, dar nu am putut. 

M-au deranjat sclavii, care băteau în talgere de aramă şi 
urlau în faţa uşii comandantului Roju, ca el să aibă impresia că 
încă mai este asediată Gaza şi să poată dormi. Dacă a dormit el 
în zgomotul acela asurzitor, nu ştiu. Eu am adormit târziu şi i-am 
văzut în vis pe Merit şi pe Thot. Dimineaţa, după ce m-am trezit, 
inima îmi era mai tristă decât oricând, iar gura îmi era amară, ca 
şi cum aş fi mâncat fiere. 


După ce au sosit corăbiile din Egipt, după ce au fost reparate 
carele de luptă avariate şi au fost strânşi la Gaza toţi caii din 
Siria meridională, după ce trupa egipteană a fost antrenată, 
Horemheb a dat o proclamaţie, prin care a anunţat că el nu a 
sosit în Siria ca să o cucerească, ci să o elibereze. El a afirmat că 
oraşele Siriei s-au bucurat întotdeauna de libertate în ceea ce 
priveşte comerţul şi de autonomie, fiindcă au fost conduse de 
regi sirieni sub protecţia Egiptului, dar Aziru, după ce i-a 
răsturnat pe regii de drept, a instaurat un regim de teroare şi a 
impus impozite grele. Mai mult, fără pic de ruşine, a vândut Siria 
hitiţilor, iar cruzimea şi obiceiurile îngrozitoare ale hitiţilor pot fi 
constatate în fiecare zi de către oricare sirian cumsecade. Deşi 
hitiţii nu şi-au dat pe faţă intenţiile şi vor ca mai înainte de orice 
să cucerească Egiptul, destinul Siriei nu este altul decât să 
ajungă sclava hitiţilor. De aceea, el, Horemheb neînvinsul, Fiul 
Şoimului, a fost desemnat de zei să elibereze Siria şi va elibera 
fiecare oraş şi fiecare sat de sub robie, va elibera comerţul şi va 
repune în drepturi vechii regi ai Siriei, ca Siria, sub protecţia 
Egiptului, să fie din nou bogată şi înfloritoare. El a mai promis 
protecţie împotriva tâlharilor, libertate şi independenţă fiecărui 
oraş care nu va admite intrarea hitiţilor în interiorul cetăţii şi 
care-şi va închide porţile în faţa lui Aziru. În acelaşi timp, a 
promis oraşelor care i se vor opune că le va trece prin foc, că le 
va distruge zidurile şi că-i va lua sclavi în Egipt pe locuitorii lor. 

După aceea, Horemheb şi-a început marşul spre Jop, în timp 
ce corăbiile egiptene au navigat de-a lungul coastei blocând 
accesul în portul Jop. 

Proclamaţia lui a fost răspândită prin emisari în toate oraşele 
Siriei şi a provocat nelinişte şi a semănat neînţelegeri. De fapt, 
acesta îi era scopul. 


Om prudent, Kaptah a rămas în Gaza pentru eventualitatea 
că Horemheb ar fi fost învins, fiindcă hitiţii şi Aziru aveau trupe 
puternice în interiorul ţării. El i-a spus că nu ar mai putea 
suporta greutăţile războiului după toate suferinţele prin care a 
trecut. Am rămas şi eu în Gaza pentru a-l îngriji. 

După plecarea lui Horemheb din Gaza, Kaptah a ajuns cel 
mai bun prieten al lui Roju Grumaz de Taur. Dar mai întâi, l-a 
vindecat de obsesia cu hamurile, povestindu-i că soldaţii lui 
flămânzi au fiert şi au mâncat pe ascuns cele patru sute de 
hamuri pentru măgari, fiindcă erau confecţionate dintr-o piele 
fragedă şi acceptabilă la gust. Când a auzit acest lucru, Roju s-a 
liniştit şi, deşi a fost oarecum supărat pe soldaţii lui, i-a iertat 
din cauza eroismului de care au dat dovadă când au apărat 
Gaza. El le-a spus soldaţilor: 

— Adevărul este că sunteţi vinovaţi pentru aceste hamuri 
care erau proprietatea faraonului, dar n-am să vă pedepsesc. 
Sunt mai bucuros să aud zgomotul făcut de voi pe străzile Gazei 
decât al soldaţilor lui Horemheb. De aceea, nu vă dau nici o 
pedeapsă pentru aceste blestemate de hamuri, dimpotrivă, am 
să vă răsplătesc dacă veţi merge să-i necăjiţi puţin pe soldaţii lui 
Horemheb când vor mai veni pe aici şi dacă veţi amesteca 
baligă în berea lor. Sunt mulţumit că de-acum încolo voi putea 
dormi şi eu, fără să mă fot gândesc la acele nenorocite de 
hamuri. 

Într-adevăr, Roju s-a restabilit şi a putut din nou să doarmă. 
Dar de ce o fi fost atât de pornit împotriva soldaţilor lui 
Horemheb, nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este că Horemheb nu a 
vrut în nici un fel să-l supere pe Roju, eroul Gazei. 

După ce Horemheb a plecat, Roju Grumaz de Taur a închis 
porţile oraşului şi a jurat pe toţi zeii Egiptului că în Gaza nu va 
mai intra niciodată nimeni, după care s-a apucat să bea vin 
împreună cu Kaptah şi a privit cu viu interes când Kaptah juca 
zaruri cu bătrânul gardian. Jucau de dimineaţa până seara, beau 
vin şi se certau tot timpul, fiindcă naivul bătrân era disperat că- 
şi pierde aurul şi Kaptah miza pe sume din ce în ce mai mari. Şi, 
în timp ce Horemheb asedia oraşul Jop, Kaptah a câştigat un 
milion şi jumătate de debeni de aur de la bătrânul gardian al 
închisorii din Gaza 

În felul acesta ei au băut vin, au jucat, s-au certat şi s-au 
împroşcat cu cele mai spurcate înjurături, până când, de necaz 


că-şi pierde tot aurul pe care nici nu-l avea, bătrânul a aruncat 
cu zarurile în oala cu vin şi a scuipat scârbit pentru ghinionul pe 
care-l avea. Aurul i se strecura printre degete înainte de a-l fi 
atins, iar când Horemheb a reuşit să facă o spărtură în zidurile 
cetăţii Jop, Kaptah deja nu-i mai datora nimic, dimpotrivă, 
bătrânul îi datora lui peste o sută de mii de debeni de aur. Dar 
Kaptah s-a arătat mărinimos şi l-a absolvit de datorie, mai mult, 
i-a dăruit veşminte noi şi doi pumni de argint. Bătrânul gardian, 
emoţionat, a început să plângă, l-a binecuvântat pe Kaptah şi a 
spus că în viaţa lui ei nu a mai întâlnit un alt bărbat atât de 
generos şi cumsecade. 

N-aş putea spune dacă a jucat cinstit sau nu Kaptah; el era 
un remarcabil jucător de zaruri şi întotdeauna avea un noroc 
nemaipomenit. Povestea acestui joc cu milioane de debeni de 
aur a făcut repede ocolul întregii Sirii. Bătrânul gardian, care nu 
după multă vreme a orbit din nou, şi-a petrecut restul zilelor 
într-o căsuţă de lut de lângă zidurile Gazei. Negustorii care 
veneau în Gaza treceau pe la el să-l vadă, fiindcă i se dusese 
deja vestea până-n Egipt. El povestea fiecăruia cu plăcere cum 
un vrăjitor i-a redat vederea şi cum, după aceea, a pierdut la o 
singură aruncare de zaruri o sută cinci zeci de mii de debeni de 
aur. Aşa o sumă, nicăieri în lume nu se mai jucase. Era fericit în 
căsuţa lui şi călătorii îi dăruiau câte ceva după ce se desfătau cu 
povestea lui: de altfel, Kaptah îi trimitea în fiecare an bani din 
Teba, ca să aibă cu ce să trăiască la bătrâneţe. Atât de mare 
este puterea pe care imaginarul o poate transmite inimii unui 
om. 

După ce Horemheb a cucerit cetatea Jop, Kaptah s-a hotărât 
să călătorească până acolo, iar eu l-am însoţit şi pentru prima 
dată am văzut cum arată un oraş bogat în mâinile cuceritorilor. 
Cei mai viteji dintre locuitorii oraşului se împotriviseră hitiţilor şi 
lui Aziru atunci când armata egipteană se apropia de oraş, dar 
Horemheb a refuzat să protejeze oraşul împotriva jafului, fiindcă 
această împotrivire târzie nu-l ajutase la nimic. Timp de două 
săptămâni, soldaţii egipteni au jefuit tot oraşul, iar Kaptah a 
strâns o adevărată avere, fiindcă soldaţii schimbau pentru vin şi 
pentru argint covoare preţioase, mobilier din lemn rar şi 
statuete de zei, pe care nu aveau cum să le care cu ei, iar 
pentru două brățări de argint, ei puteau cumpăra dragostea 
unei siriene frumoase. 


Adevărul este că la Jop am văzut cu ochii mei că omul nu 
este altceva decât un animal sălbatic pentru un alt om. Atâtea 
orori se petreceau când soldaţii beţi jefuiau oraşul incendiat; ca 
să se distreze, soldaţii beţi dădeau foc caselor pentru a putea 
jefui şi noaptea pe îndelete, pentru a viola femeile şi pentru a-i 
tortura pe bieţii negustori, ca să le arate locurile unde îşi 
ascunseseră comorile. Unii se aşezau la încrucişarea a două 
străzi şi loveau cu ciomegele până-l omorau pe oricare sirian 
care trecea pe acolo, fie el bărbat, bătrân, copil sau femeie. In 
Jop, inima mea a împietrit de-a binelea când am văzut de câtă 
răutate este în stare un om. Ceea ce se întâmplase în Teba, din 
cauza lui Aton, a fost puţin în comparaţie cu ceea ce s-a 
întâmplat în Jop din cauza lui Horemheb. Horemheb le-a dat 
atunci mână liberă soldaţilor lui, pentru ca ei să-i fie şi mai 
credincioşi ca până atunci. Jaful din Jop a rămas de neuitat 
pentru soldaţii lui Horemheb şi de acolo li s-a deschis pofta 
pentru furat, aşa că ei s-au luptat în continuare fără să le mai fie 
frică de moarte, pentru că au vrut să aibă parte din nou de 
bucuria pe care au încercat-o în Jop. Pe de altă parte, soldaţii au 
înţeles că nu se mai pot aştepta la vreo îndurare din partea 
sirienilor dacă armata egipteană ar fi înfrântă; deja oamenii lui 
Aziru îi jupuiseră de vii pe egiptenii prinşi în masacrul din Jop. 
Dar, pentru a scăpa de soarta oraşului Jop, oamenii din 
numeroase oraşe mici de la malul mării i-au atârnat pe ziduri pe 
hitiţii care supravegheau oraşul şi au deschis de bunăvoie 
porţile oraşelor lor. 

Nu vreau să povestesc mai mult despre cele ce s-au 
întâmplat în acele zile şi nopţi în Jop, fiindcă simt cum inima îmi 
devine in piept grea ca o piatră şi mâinile îmi îngheaţă. Mă 
limitez să spun doar atât: atunci când Horemheb a intrat în Jop, 
în oraş erau douăzeci de mii de locuitori, iar când a ieşit, nu mai 
rămăseseră nici trei sute de oameni în viaţă 

În felul acesta s-a războit Horemheb în Siria şi eu l-am urmat 
şi i-am îngrijit pe cei răniţi şi am văzut tot răul pe care oamenii îl 
pot face altor oameni. Războiul a durat trei ani, Horemheb a 
învins trupele hitite şi trupele lui Aziru în multele înfruntări care 
au avut loc şi doar de două ori carele de luptă hitite l-au 
dominat, de a trebuit să se retragă la adăpostul cetăților. Dar, 
de fiecare dată el a fost ajutat de flota egipteană, care a ţinut 


legătura cu Egiptul, aşa că şi-a putut de fiecare dată reface 
forţele şi începe din nou ofensiva. 

Oraşele Siriei erau deja răvăşite şi oamenii se ascundeau în 
grotele din munţi. Provincii întregi au fost devastate, trupele 
egiptene au distrus culturile şi au tăiat pomii fructiferi. Astfel s-a 
risipit forţa Egiptului în Siria şi Egiptul a fost atunci ca o mamă 
care-şi rupe veşmintele de pe ea şi-şi toarnă cenuşă în păr când 
vede cum îi mor copiii, fiindcă de-a lungul Nilului nu mai era nici 
un oraş, nici un sat, unde oamenii să nu-şi plângă fiii morţi în 
Siria pentru măreţia Egiptului. 

Horemheb a purtat trei ani războiul în Siria şi în timpul 
acestor ani eu am îmbătrânit mai mult decât în tot restul vieţii, 
mi-am pierdut părul de pe cap, spatele meu s-a încovoiat şi 
obrajii mi s-au uscat ca un fruct stricat. Am devenit închis şi 
morocăânos, mă adresam cu răutate bolnavilor, aşa cum fac toţi 
medicii buni când îmbătrânesc. 

În al treilea an a venit ciuma în Siria, fiindcă ciuma vine 
întotdeauna pe urmele războiului şi se naşte acolo unde 
numărul de cadavre putrezite este mai mare. Adevărul este că 
toată Siria era ca o mare groapă de cadavre roase de ciumă, 
atunci au dispărut multe triburi de pe faţa pământului şi de 
atunci, limbile pe care ele le vorbeau au fost uitate. Ciuma i-a 
lovit pe aproape toţi cei care scăpaseră cu viaţă de pe urma 
războiului şi în doi ani au murit atât de mulţi oameni de pe urma 
ei, încât ostilitățile au trebuit să fie întrerupte şi oamenii au fugit 
fie în munţi, fie în deşert ca să scape de ciumă. Ciuma nu făcea 
nici o diferenţă între cei bogaţi şi cei săraci, între nobili sau 
oameni de rând, ciuma lovea echitabil pe nu are importanţă 
cine, nici un leac nu avea nici o putere, iar cel atins de ciumă îşi 
acoperea capul cu veşmintele, se întindea pe pământ şi după 
trei zile murea. Dar existau şi dintre aceia care se vindecau de 
la sine, dar cicatricele care le rămâneau erau înspăimântătoare, 
mai ales de la subsuoară sau de la articulaţii, acolo pe unde 
ciuma se retrăgea în timpul convalescenţei. 

Ciuma era capricioasă, atât în alegerea victimelor cât şi în 
vindecarea unora dintre ele; nu erau neapărat robuşti sau mai 
sănătoşi cei care se vindecau, adesea erau dintre cei mai fragili, 
înclin să cred că boala nu avea din ce să se alimenteze de la ei. 
De aceea, îngrijirea pe care am acordat-o bolnavilor a constat în 
a-i împiedica să mănânce ceva. Unii s-au vindecat, alţii au murit. 


Despre vindecarea acestei boli nu pot spune nimic mai mult, 
pentru că nu ştiu. Sunt unele boli în care bolnavul se vindecă 
doar dacă are o încredere oarbă în medic, dar cum de se 
întâmplă aşa, nu înţeleg. 

Corăbiile au dus ciuma şi în Egipt, dar acolo nu a fost deo 
aşa amploare ca în Siria, iar numărul celor care s-au vindecat a 
fost mai mare decât al celor care au murit. După revărsarea 
Nilului, ciuma a dispărut din Egipt şi chiar în acelaşi an, iarna, nu 
a mai fost nici în Siria ciumă, aşa încât Horemheb şi-a putut 
aduna trupa şi reîncepe ostilitățile. 

lar în primăvară, traversând munţii, a ajuns în câmpia din 
vecinătatea Megidonului şi i-a bătut pe hitiţi într-o mare luptă, 
după care hitiţii au cerut pacea. Nu voiau o alternativă, fiindcă 
regele Burnaburiaş din Babilon, văzând succesul lui Horemheb, 
a prins curaj şi şi-a amintit de alianţa încheiată cu egiptenii. S-a 
arătat arogant faţă de hitiţi şi a cotropit teritoriul fostei ţări 
Mitanni şi i-a izgonit pe hitiţi de pe păşunile Naharanului. Văzând 
că nu mai au de tras nici un folos de pe urma Siriei pustiite, 
hitiţii au oferit pacea, fiindcă erau soldaţi încercaţi, şi s-au 
gândit că nu are rost să-şi mai expună distrugerii şi alte care de 
luptă, pe care mai bine ar face dacă le-a păstra în bunăstare 
spre a-i pedepsi pe babilonieni pentru obrăznicia de a le fi smuls 
din mâini ţara Mitanni. 

Horemheb a fost bucuros să încheie pacea, fiindcă trupele 
egiptene erau epuizate, războiul sărăcise deja peste măsură 
Egiptul, iar el voia să înceapă reconstruirea Siriei, pentru a 
reanima comerţul în favoarea Egiptului. 

Dar el a pus, drept condiţie de pace, cedarea Megidonului, 
unde Aziru îşi avea capitala. Dar Megidonul era împrejmuit de 
ziduri şi de turnuri insurmontabile. De aceea, hitiţii i-au luat 
prizonieri pe Aziru şi pe familia lui, şi-au însuşit imensele comori 
pe care Aziru le strânsese în Megidon din toată Siria; aşa au 
ajuns în mâna lui Horemheb Aziru, Keftiu şi amândoi băieţii lor. 
După ce au dat acest zălog egiptenilor, hitiţii s-au apucat să 
jefuiască oraşul Megidon şi să gonească spre nord, în afara 
teritoriului pe care urmau să-l părăsească, toate cirezile de vite 
din ţara Amuru. Horemheb nu i-a putut împiedica şi a dat ordin 
ca din trâmbiţe să se sune încetarea războiului şi a oferit o 
petrecere, la care i-a invitat pe toţi şefii hitiţi şi pe toţi prinții şi a 
băut cu ei toată noaptea, lăudându-se cu vitejia lui. lar a doua 


zi, urmau să fie executaţi Aziru şi familia lui în faţa trupelor 
reunite pentru a marca pacea care să domnească etern între 
Egipt şi ţara Hatti. 

Eu nu am vrut să iau parte la ospăț şi mi-am petrecut toată 
noaptea în cortul în care Aziru era prins în lanţuri. Gardienii m- 
au lăsat să intru, pentru că eram medicul lui Horemheb şi-mi 
ştiau de frică. Am vrut să-l văd pe Aziru, fiindcă ştiam că el nu 
are nici un prieten în toată Siria, acum când era un învins şi un 
condamnat la moarte. Ştiam că el iubea viaţa şi voiam să-l 
asigur că viaţa nu merita să fie regretata, după ororile pe care le 
văzusem eu în ultima vreme. Ca medic, voiam să-i spun că 
moartea este mai uşoară decât durerea, suferinţa şi 
amărăciunea vieţii. Viaţa este o flacără caldă care arde, pe când 
moartea este apa întunecată a uitării. Voiam să-i vorbesc, 
pentru că el urma să moară a doua zi în zori; ştiam că el nu va 
putea dormi, fiindcă iubea foarte mult viaţa. lar dacă nu ar fi 
vrut să-mi vorbească, m-aş fi aşezat alături de el fără să rostesc 
nici un cuvânt, ca să nu fie singur. Un om poate trăi fără 
prieteni, dar este greu să mori fără nici un prieten, mai ales 
când toată viaţa ai fost un rege. 

Am mers noaptea în cortul în care era prizonier, pentru că nu 
voiam să se simtă umilit. Ziua, când a fost târât de soldaţi, 
împreună cu familia Lui, când toţi au aruncat în el cu noroi şi cu 
baligă, m-am înfăşurat în veşminte ca să nu mă vadă, fiindcă 
Aziru era un om mândru, care ar fi suferit mult dacă eu, 
prietenul lui, l-aş fi văzut în acea dezonorantă situaţie. Gărzile 
m-au lăsat să intru şi i-am auzit în urma mea cum şuşoteau: 

Vrem, nu vrem, acestui bărbat trebuie să-i dăm voie să intre. 
El este medicul Sinuhe şi, dacă-l împiedicăm să facă ce vrea, ne- 
ar înjura şi ne-ar blestema. El este şi vrăjitor şi poate, prin 
magie, să ne lege bărbăţia noastră, ca să nu ne mai putem în 
veci bucura de femei. Este un om viclean, iar limba lui înţeapă 
mai cu cruzime decât un scorpion. 

Când am ajuns în cort, am spus: 

Aziru, rege ai amoriţilor, poţi întâlni un prieten în noaptea 
morţii? 

El a suspinat din întuneric şi lanţurile cu care era prins au 
zdrăngănit. El mi-a spus: 

Eu nu mai sunt rege şi nici prieteni nu mai am. Oare tu eşti, 
Sinuhe? Parcă recunosc vocea ta. 


l-am spus: 

Eu sunt, Sinuhe. 

Şi el mi-a spus: 

Pe Marduk şi pe toţi demonii infernului! Dacă eşti tu, Sinuhe, 
spune-le să aducă o torţă aici, fiindcă mi-e silă de întuneric. Este 
drept că eu nu sunt acum atât de frumos ca altădată, fiindcă 
bestiile de hitiţi mi-au rupt veşmintele şi mi-au zdrobit mâinile şi 
picioarele, dar tu, ca medic, ai văzut orori şi mai mari, iar mie 
îmi este deja indiferent. Când am în faţă moartea, nu mai pot 
roşi din cauza mizeriei. Sinuhe, adu o torţă să-ţi văd faţa şi dă- 
mi mâinile să ţi le ţin între mâinile mele. Ficatul meu este 
răscolit de durere şi ochii mei sunt plini de lacrimi când mă 
gândesc la femeia mea şi la copiii mei, iar dacă ai putea face 
rost şi de o bere tare, cu care să-mi umezesc gâtlejul acesta 
uscat, îţi promit că mâine voi pune o vorbă bună pentru tine şi-ţi 
voi lăuda faptele bune în faţa tuturor zeilor infernului. Eu nici o 
gură de bere nu mai am cu ce plăti, Sinuhe, fiindcă hitiţii mi-au 
furat tot, până la ultimul bănuţ de aramă. 

Am ordonat gărzilor să-mi aducă un opaiţ cu ulei, fiindcă 
fumul de la torţă îmi irită ochii, şi am cerut şi o cană cu bere, 
Aziru s-a ridicat gemând şi l-am ajutat să bea din berea groasă 
siriană. Părul îi era răvăşit, încărunţise, iar din frumoasa lui 
barbă erau smulse smocuri întregi cu bucăţi de carne. Degetele 
îi erau zdrobite şi unghiile negre de la sângele curs, coatele îi 
erau zdrobite şi, din când în când, el scuipa sânge. După cea 
băut cu poftă, s-a uitat la opaiţ şi a spus: 

Ah! Lumina este dulce şi clară pentru ochii mei obosiţi, încă 
mai dansează puţin lumina, apoi se va stinge pentru totdeauna. 
Îţi mulţumesc, Sinuhe, pentru lumină şi bere, mi-ar face plăcere 
să-ţi dau ceva în dar. Din păcate n-am ce-ţi dărui, fiindcă hitiţii 
mi-au luat lotul, până şi dinţii pe care tu mi i-ai îmbrăcat cu aur 
mi i-au smuls din gură. 

Este uşor să fii înţelept după ce faptele s-au consumat. De 
aceea nu i-am amintit că eu l-am prevenit despre caracterul 
îndoielnic al hitiţilor. l-am luat mâinile lui zdrobite în mâinile 
mele şi i le-am mângâliat, iar el a plâns şi lacrimile lui au curs 
calde pe mâinile mele. Şi el mi-a spus: 

Mie nu mi-a fost ruşine să râd şi să dansez în faţa ta când 
eram fericit şi puternic, oare de ce să-mi fie ruşine de lacrimile 
mele când sunt atât de amărât? Află, Sinuhe, că eu nu plâng nici 


pentru mine, nici pentru bogăţiile mele, nici pentru coroanele 
regale pe care le-am pierdut, eu plâng pentru femeia mea 
Keftiu, plâng pentru cei doi fii ai mei, fiindcă ei vor muri mâine 
împreună cu mine. 

l-am spus: 

Aziru, rege al ţării Amuru, aminteşte-ţi că toată Siria nu este 
acum nimic altceva decât o mare groapă plină cu cadavre 
putrezite, din cauza ambiţiei tale! Nenumăraţi sunt oamenii care 
au murit din cauza ta. De aceea, este drept ca tu să mori mâine, 
fiindcă tu ai fost învins, şi poate că este drept ca şi familia ta să 
moară. Află că eu i-am cerut lui Horemheb viaţa femeii tale şi a 
copiilor tăi şi i-am promis o cantitate imensă de aur ca preţ al 
răscumpărării, dar el m-a refuzat, fiindcă vrea să distrugă 
sămânţa ta, numele tău şi amintirea ta din Siria. El nu vrea ca tu 
să ai un mormânt, ca nu cumva sirienii să se adune după 
moartea ta la mormântul tău să jure în numele tău, de aceea, 
trupul tău va fi aruncat să-l sfâşie fiarele sălbatice 

Când a auzit vorbele mele, Aziru a început să se teamă şi mi- 
a spus: 

In numele lui Baal, Sinuhe, oferă pentru mine de băut şi adu 
sacrificiu de carne Baal-ului amoriţilor, altfel voi fi pentru 
eternitate flămând şi însetat în întunecatul regat al infernului. Fă 
acelaşi serviciu pentru Keftiu, pe care odinioară tu ai iubit-o, mai 
înainte de a fi soţia mea; adu jertfe şi pentru fiii mei, ca să mor 
împăcat. Eu nu-l acuz pe Horemheb pentru hotărârea lui, poate 
că aşa aş fi procedat şi eu cu el, dacă aş fi fost învingător. De 
fapt, Sinuhe, sunt fericit că familia mea va pieri o dată cu mine, 
că sângele nostru va curge împreună, fiindcă altfel, în lumea 
cealaltă, m-ar frământa fără încetare gândul că un alt bărbat s 
ar putea distra cu Keftiu. Sunt atâţia bărbaţi care o admiră, iar 
poeţii amoriţi au cântat de atâtea ori farmecele trupului ei. lar 
pentru fiii mei, care au purtat încă din leagăn coroana de rege, 
este mai bine aşa, decât să ajungă sclavi în Egipt. 

A mai băut bere, era puţin ametit şi, în starea lui jalnică, mi-a 
spus: 

Sinuhe, prietenul meu, eşti nedrept cu mine dacă mă acuzi 
că Siria este o groapă plină de cadavre în putrefacție din cauza 
mea Singura mea vină este că am pierdut şi m-am lăsat amăgit 
de hitiţi. Adevărul este că, dacă eu aş fi învins, tot răul ar fi fost 
pus pe seama Egiptului, iar numele meu ar fi fost slăvit în toată 


Siria. Dar, cum eu am pierdut, toate păcatele sunt trecute în 
seama mea şi toată Siria îmi va blestema numele. 

Berea i-a dat curaj şi el a strigat pătimaş: 

O, Sirie, Sirie! suferinţa mea, speranţa mea, dragostea mea! 
Pentru măreţia ta m-am străduit să fac tot ceea ce am făcut, 
pentru libertatea ta m-am revoltat şi iată, în ziua morţii, tu te 
lepezi de mine şi mă blestemi. O, minunat Biblos, o, prosperă 
Simyra, o, vicleanule Sidon, o, puternicule Jop, o, voi toate 
oraşele care sclipeaţi ca perlele de pe coroana mea, oare de ce 
m-aţi părăsit? Vă iubesc prea mult pentru a vă detesta, fiindcă 
eu iubesc Siria, tocmai pentru că este Siria, perfidă, crudă, 
capricioasă şi oricând gata de trădare. Rase de oameni se pierd, 
popoare se ridică şi apoi dispar, regate se succed şi gloria se 
face nevăzută ca o umbră. Dar continuaţi să vă arătaţi zidurile 
albe pe malul mării, la picioarele munţilor roşii, o, iubitele mele 
oraşe, să trăiţi etern, aşa vă doresc! Din deşert, pulberea în care 
mă voi întoarce o va aduce vântul ca să vă îmbrăţişeze. 

Cuvintele lui m-au umplut de melancolie, el rămăsese 
prizonier al viselor lui şi nu voiam să-l mai contrazic cu nimic. 
Era o mângâiere pentru el că încă mai putea visa. 

Continuam să-i ţin mâinile în mâinile mele. Mâinile lui vibrau 
şi el mi-a spus: 

Sinuhe, nu-mi regret nici moartea, nici înfrângerea. Doar 
când câştigi mult pierzi mult; măreţia Siriei era aproape în 
mâinile mele. In toate zilele vieţii mele, eu am fost puternic ca 
un taur, atât în dragoste, cât şi în ură, şi nu regret nici o faptă 
din viaţa mea, chiar dacă faptele mele s-au împletit într-o 
coardă puternică, din strânsoarea căreia nu mă mai pot dezlega 
decât prin moarte. Apoi, trupul meu va fi sfârtecat de şacali. Dar 
ascultă, Sinuhe, ca om, eu am fost întotdeauna curios şi tu ştii 
că eu am sânge de negustor, ca toţi sirienii. Mâine voi muri. 
Moartea stârneşte în mine o intensă curiozitate. Aş vrea să ştiu 
dacă există un mijloc de a înşela moartea şi de a-i corupe pe zei. 
Tu, care ai adunat în inima ta înţelepciunea din toate ţările 
lumii, spune-mi şi mie dacă există vreun mijloc prin care să poţi 
amăgi moartea. 

Am scuturat din cap şi i-am spus: 

Nu, Aziru, cu nici un dar din lume nu poate fi amăgită 
moartea. Dragostea şi puterea pot fi cumpărate cu aur, binele şi 
răul pot fi cumpărate, mintea şi inima pot fi amăgite, dar pentru 


moarte nu există preţ. Nici naşterea nu poate fi înşelată de 
nimeni. Dar, îţi spun ţie în această noapte, când lumina vieţii 
tale se stinge, că nimic de temut nu este în moarte şi că 
moartea este bună. În comparaţie cu tot acest rău care se 
întâmplă în lume, moartea este cel mai bun prieten al omului. 
Ca medic, eu nu cred în regatul infernului, ca egiptean, eu nu 
cred în lumea de Dincolo, nici în conservarea eternă a trupului, 
eu cred că moartea este ca o noapte răcoroasă, care vine după 
o zi toridă. Într-adevăr, Aziru, viaţa este doar pulbere încinsă, 
care se împrăştie după cum o duce vântul, moartea este un lac 
cu apa proaspătă. După ce vei muri, ochii tăi nu vor mai vedea 
nimic, inima ta nu va mai cunoaşte suferinţa, trupul tău nu va 
mai simţi durerea, picioarele tale nu te vor mai împinge pe 
drumurile prăfuite ale lumii, aceasta este moartea, prietene 
Aziru. Pentru că îmi eşti prieten, eu voi oferi cu plăcere jertfe 
Baal-ului amoriţilor, pentru ca tu şi familia ta să nu suferiţi de 
foame şi de sete. Chiar dacă eu nu cred în nici un fel de jertfă, 
dacă acest lucru te ajută să mori fără suferinţă, fii liniştit, eu voi 
aduce sacrificii demne de înaltul tău rang. Dar, deşi nu cred în 
nici un zeu, eu nu ştiu sigur ce urmează după moarte; de altfel, 
nimeni nu ştie, nici chiar cei care cred în zei. De aceea, este mai 
înţelept omul care se asigură ca să nu sufere de foame şi de 
sete, chiar dacă această ţară de după moarte nu există. 

Aziru a fost încântat de vorbele mele şi a ţinut să facă nişte 
precizări referitoare la jertfe: 

Ascultă, Sinuhe, când vei aduce jertfe zeului meu, nu uita să 
faci rost de berbeci din ţara Amuru, fiindcă au carnea mai grasă 
şi mai fragedă. Şi nu uita să-i oferi zeului frigărui de rinichi, asta- 
i mâncarea mea preferată, iar când vei oferi de băut, alege vin 
din Sidon amestecat cu mirt. O, cât s-a mai desfătat sângele 
trupului meu cu vinul gros şi cu mâncarea grasă! Jertfeşte 
pentru mine şi ţapi puternici, frumoşi şi impulsivi; pentru regele 
care am fost, nu se cade să jertfeşti capre leşinate care-şi 
petrec toată ziua molfăind mărăcini. O, zei, s-au cutremurat 
zidurile palatului meu de fiecare dată când mă iubeam cu 
Keftiu! 

Şi el mi-a enumerat o serie întreagă de alte lucruri pe care să 
le sacrific şi s-a bucurat ca un copil gândindu-se la toate 
delicatesele cu care urma să se desfăteze în infern şi mi-a 
amintit de câteva ori să nu uit să dăruiesc Baal-ului amoriţilor un 


pat solid pe care să se poată iubi cu Keftiu. Apoi, a căzut într-o 
stare de tristeţe, şi-a sprijinit capul pe genunchii mei şi a spus: 

Dacă tu vei face aceste lucruri pentru mine, înseamnă că, 
într-adevăr, îmi eşti prieten. Eu nu înţeleg prea bine de ce eşti 
atât de bun cu mine, când eu nu ţi-am făcut decât rău ţie, ca de 
altfel, tuturor egiptenilor. Poate că, într-adevăr, moartea este 
aşa cum spui tu, doar un somn etern şi o apă limpede. Inima 
mea se strânge de durere când mă gândesc la o ramură 
încărcată cu flori de cireş din ţara Amuru, aud încă în urechile 
mele behăitul berbecilor care zburdă pe dealuri. Inima mi se 
frânge gândindu-mă la primăvara din ţara mea, când înfloresc 
crinii, când miroase a răşină şi a parfum de crini. Crinul este 
floarea regală, este floarea care îmi place cel mai mult. Cu cât 
mă gândesc mai mult, cu atât mai mult inima mea plânge de 
durere, fiindcă nu-mi voi mai revedea ţara niciodată, nici 
primăvara, nici toamna, nici în căldura verii, nici în răcoarea 
iernii. Totuşi, durerea inimii mele este plăcută când mă gândesc 
la ţara Amuru. 

Am vorbit toată noaptea şi ne-am amintit de întâlnirea 
noastră din Simyra, când eram tineri şi puternici. Înainte de a se 
ivi zorii, sclavii ne-au adus mâncare şi gardienii nu au avut nimic 
de obiectat. Sclavii mei i-au adus lui Aziru friptură de berbec 
gras, arpacaş fiert în grăsime şi vin gros şi tare din Sidon, 
aromat cu mirt. Am poruncit sclavilor să-l spele şi să-i ungă 
rănile cu ulei parfumat; fiindcă era prins în lanţuri, nu i-am putut 
schimba veşmintele, de aceea l-am acoperit cu o mantie regală, 
iar barba smulsă cu sălbăticie de către hitiţi i-am acoperit-o cu 
un fileu de argint. Sclavii mei le-au făcut aceleaşi servicii lui 
Keftiu şi băieţilor lui Aziru. Dar Horemheb nu a permis ca el să-i 
revadă mai înainte de execuţie. 

Dimineaţa, când Horemheb a ieşit afară din cortul său 
râzând zgomotos şi ţinându-i prietenos de umeri pe prinții hitiţi, 
care se împiedicau când mergeau de beţi ce erau, m-am 
apropiat de el şi i-am spus: 

Adevărul este, Horemheb, că eu ţi-am făcut multe servicii 
fără să cer nici o răsplată de la tine şi poate că ţi-am salvat şi 
viaţa atunci când, în faţa cetăţii Tyr, coapsa a ta fost străpunsă 
de o săgeată otrăvită. Pentru tine, ceea e vreau eu să-ţi cer nu 
este greu de împlinit. Acordă-i lui Aziru o moarte onorabilă, 
fiindcă el este regele Siriei şi s-a luptat cu curaj! Gloria ta nu are 


cum să fie mai mare dacă-i vei omori cu cruzime. Deja hitiţii, 
care i-au fost până nu de mult aliaţi, l-au torturat şi i-au zdrobit 
oasele ca să afle unde şi-a ascuns comorile. 

Horemheb s-a întunecat la faţă; el deja îşi imaginase o 
mulţime de mijloace prin care să prelungească agonia lui Aziru 
pentru ca să-şi distreze soldaţii. Soldaţii erau deja adunaţi şi se 
împingeau unul în altul pentru a ajunge cât mai în faţă ca să se 
bucure de chinurile prin care urma să treacă Aziru. Horemheb 
nu era un om crud de la natură, aşa cum am mai spus, dar el 
era soldat, în mâinile lui, moartea nu era decât o armă. Dacă 
Horemheb voia ca Aziru să fie omorât cu cruzime, era doar 
pentru a da un exemplu, ca nimeni din Siria să nu se mai 
încumete niciodată să se împotrivească Egiptului. De aceea, s-a 
întristat când mi-a auzit vorbele, şi-a luat mâna de pe umărul 
prinţului Şubattu, a înaintat şovăitor spre mine, şi-a lovit 
coapsele cu cravaşa şi mi-a spus: 

— Sinuhe, tu eşti ca un spin în coasta mea; am început să 
mă cam satur de tine şi de gândirea ta aiurită, contrară bunului- 
simţ. Pe de o parte, îi critici şi îi înţepi pe toţi cei care ajung 
bogaţi sau devin eroi datorită vitejiei lor, dar când se prăvăleşte 
cineva care-şi merită soarta, eşti primul care-l mângâie şi-l 
consolează. Tu ştii prea bine că i-am plătit pe cei mai iscusiţi 
călăi şi că toţi soldaţii sunt nerăbdători să vadă cum va fi jupuit 
şi sfâşiat Aziru. Eu nu-i pot priva de această bucurie, pentru că 
ei au pătimit şi au suferit mult în acest război din cauza lui Aziru. 

Prinţul hitit Şubattu i-a tras prieteneşte o palmă pe spinare, a 
râs şi a spus: 

Ai dreptate, Horemheb ! Noi ne-am lipsit de plăcerea de a-l 
atârna pe ziduri, pentru a ţi-l da ţie viu; noi nici măcar nu i-am 
jupuit picioarele, ne-am mulţumi doar să-i smulgem dinţii şi să-i 
crestăm puţin trupul. 

Dar pe Horemheb nu prea l-au încântat vorbele prinţului şi a 
fost, mai ales, enervat fiindcă nu-i plăcea când cineva îl atingea. 

A încruntat din sprâncene şi a spus: 

Eşti beat ca un porc, Şubattu ! Dacă vrei să ştii, mie nu-mi 
face nici o plăcere să văd cum sunt schingiuiţi oamenii. Intenţia 
mea a fost să arăt întregii lumi ce îl aşteaptă pe fiecare om care 
este atât de nebun încât să se încreadă în hitiţi. Dar, fiindcă noi 
am petrecut ca fraţii o noapte împreună şi am băut vin, eu îl voi 


scuti de tortură pe aliatul tău Aziru şi-i voi acorda o moarte 
uşoară, din cauza prieteniei voastre. 

Prinţul Şubattu a fost puternic afectat de cuvintele lui 
Horemheb şi obrajii lui şi-au schimbat culoarea. Hitiţii sunt 
foarte susceptibili, chiar dacă ei îşi trădează şi îşi vând prietenii 
când nu le mai sunt utili. De fapt, cam aşa face fiecare popor şi 
fiecare suveran iscusit, dar hitiţii o fac fără să-i preocupe ca pe 
alţii să găsească pretexte şi explicaţii. Şubattu a vrut să spună 
ceva, dar un alt prinţ hitit i-a pus mâna la gură şi l-a împiedicat. 
Şubattu s-a liniştit abia după ce a dat afară cu icnete tot vinul 
pe care-l băuse. 

Horemheb a dat ordin să fie aduşi prizonierii şi a fost surprins 
când a văzut că Aziru păşeşte cu demnitate, ţinându-şi capul 
drept ca un adevărat rege, înveşmântat într-o mantie regală, pe 
măsura demnităţii sale. Faţa îi strălucea, barba îi era aranjată 
sub fileul de argint. Uitându-se peste capetele soldaţilor, după 
ce l-a văzut pe Horemheb, i s-a adresat: 

Te salut, Horemheb, mizeria Egiptului! Nu are de ce să-ţi mai 
fie frică de mine, fiindcă sunt în lanţuri, aşa că nu te mai 
ascunde după lăncile soldaţilor tăi şi apropie-te de mine ca să- 
mi şterg tălpile de veşmintele tale; n-am mai văzut un câmp 
atât de împuţit ca acesta unde ţi-ai aşezat tu armata. Ştii, nu aş 
vrea să mă arăt în faţa lui Baal cu picioarele atât de murdare. 

Pe Horemheb l-au amuzat vorbele lui Aziru, a râs cu poftă şi 
a spus: 

Eu nu mă pot apropia de tine, fiindcă mi se face greață de la 
mirosul tău de sirian împuţit. Chiar dacă ţi-ai acoperit hoitul cu o 
mantie regală, tot se simte mirosul. Dar, într-adevăr, tu eşti un 
om curajos, Aziru, dacă-ţi vine să râzi de moarte. De aceea, 
pentru propria mea glorie, eu îţi voi dărui o moarte uşoară! 

Şi a poruncit gărzii sale de corp să-l escorteze pe Aziru 
pentru a-i împiedica pe soldaţi să arunce în el cu baligă şi cu 
noroi sau să-l împungă cu lăncile. A fost adusă şi regina Keftiu 
împreună cu cei doi băieţi, care păşeau demni, ţinându-se de 
mână, ca nişte adevăraţi fii de rege. Keftiu avea faţa pictată, 
aşa cum se cuvine unei regine. Când i-a văzut, ochii lui Aziru s- 
au umplut de lacrimi şi el a spus: 

Keftiu, frumoasa mea, iapa mea albă, lumina ochilor mei, 
dragostea mea! îmi pare rău că tu va trebui să mori din cauza 
mea, când încă te mai puteai bucura de viaţă 


Dar Keftiu a spus: 

Nu fi trist pentru mine, o, regele meu! Eu te voi însoţi cu 
plăcere în regatul morţii, fiindcă tu eşti bărbatul meu puternic ca 
un taur; de-aş rămâne în viaţă, oare de unde aş mai găsi un 
altul ca tine? De-aş fi rămas în viaţă, mi-aş fi curmat singură 
zilele. Eu m-am desfătat singură de dragostea ta, celelalte femei 
ale tale nu au avut atâta noroc cât am avut eu; poate că acolo, 
în cealaltă lume, sunt femei care abia aşteaptă să se desfete în 
braţele tale, de aceea vin cu tine; n-aş putea suporta gândul că 
tu ai putea fi în braţele altei femei. O, regele meu, eu nu sunt 
decât o sclavă. Tu ai făcut din mine o regină şi mi-ai dăruit doi fii 
frumoşi, care mi-au umplut viaţa de fericire. 

Apoi, Aziru s-a adresat băieţilor lui: 

Dragii mei, nu uitaţi că sunteţi fii de rege! Mergeţi demni, ca 
să nu-mi fie ruşine de voi. Nu vă temeţi, moartea nu este mai 
dureroasă decât extracția unui dinte. Fiţi curajoşi, frumoşii mei 
băieţi! 

După ce a rostit aceste cuvinte, a îngenuncheat în faţa 
călăului şi, întorcându-se spre Keftiu, a spus: 

Eu sunt deja scârbit de toţi aceşti egipteni împuţiţi, m-am 
săturat să le tot văd lăncile lor pline de sânge şi picioarele 
păroase, Keftiu, dragostea mea, dezveleşte-ţi sânii să i mai văd 
o dată înainte de a muri, o, cât de fericit am fost lângă tine! 

Keftiu şi-a dezgoli sânii, călăul a lovit cu securea şi capul lui 
Aziru s-a rostogolit până la picioarele reginei Keftiu, sângele i-a 
stropit pe copii, iar cel mic a început să tremure. Keftiu s-a 
aplecat, a ridicat capul lui Aziru, l-a sărutat apăsat pe buze, l-a 
strâns la piept şi a spus: 

Grăbiţi-vă, copiii mei, să vă urmaţi tatăl, eu vă voi ajunge din 
urmă! 

Cei doi băieţi au îngenuncheat, apoi a îngenuncheat şi Keftiu. 
Moartea lor a fost uşoară. 

lar Horemheb a poruncit ca trupurile lor să fie aruncate în 
deşert, ca să le mănânce animalele sălbatice. 


În felul acesta a murit prietenul meu Aziru. El a murit demn, 
iar Horemheb a încheiat pacea cu hitiţii, chiar dacă ştia că 
această pace este o suspendare temporară a ostilităţilor, fiindcă 
Sidonul, Simyra, Biblosul şi Kadeşul rămăseseră în continuare în 
puterea hitiţilor. Hitiţii făcuseră din Kadeş cea mai puternică 
fortăreață a Siriei de Nord. Dar atât egiptenii, cât şi hitiţii erau 
istoviţi de război. Horemheb a fost bucuros să încheie pacea, 
pentru că interesele îl chemau în Teba. Printre altele, trebuia să 
restabilească ordinea în ţara Kuş şi să-i liniştească pe negri, 
cărora libertatea le luase minţile, din moment ce nu mai voiau 
sa plătească tribut Egiptului 

În acei ani, domnea în Egipt faraonul Tutankhamon. Cu toate 
că era încă foarte tânăr, era preocupat doar de construcţia 
mormântului său. Poporul îl învinuia pentru toate suferinţele pe 
care le îndura şi pentru pierderile cauzate de război. Poporul îl 
ura puternic şi spunea despre el: „Oare la ce te poţi aştepta de 
la un faraon a cărui soţie are sânge de faraon blestemat?” Ay nu 
încerca să contrazică poporul, nemulţumirea poporului îi era 
avantajoasă, dimpotrivă, răspândea povestiri născocite de el 
despre lipsa de judecată şi despre aviditatea faraonului 
Tutankhamon, care, spunea el, a adunat toate comorile 
Egiptului pentru a şi le pune în mormânt. De altfel, lumea 
credea în aceste poveşti, mai ales că tânărul faraon impusese 
un impozit special pentru construcţia mormântului său. 
Impozitul era perceput de la toţi aceia care doreau să le fie 
îmbălsămat trupul după moarte. Numai că şi această idee venea 
tot de la Ay. 

În acea vreme, eu nu am fost în Teba, fiindcă însoţeam 
armata, care se lupta cu foametea şi cu mizeria, şi soldaţii 
aveau nevoie de îngrijirile mele, dar bărbaţii care soseau din 
Teba povesteau că sănătatea faraonului Tutankhamon era 


şubredă şi că o boală necunoscută îi măcina trupul. Ei mai 
spuneau, de asemenea, că era ceva misterios în faptul că 
războiul din Siria era legat de boala aceasta ciudată a 
faraonului. De câte ori ajungeau în Teba veşti despre vreo 
victorie a lui Horemheb, faraonul cădea bolnav la pat, iar când 
Horemheb avea un eşec, faraonul se înzdrăvenea şi părăsea 
patul. Ei spuneau că trebuie să fie vorba de vreo vrăjitorie, din 
moment ce sănătatea faraonului depindea de războiul din Siria. 

O dată cu trecerea timpului, Ay devenea din ce în ce mai 
neliniştit şi îi trimitea destul de des mesaje lui Horemheb. Scria: 

Nu întrerupe războiul până nu învingi! Adu pacea în Egipt, 
fiindcă eu sunt deja bătrân şi sătul de atâta aşteptare! 
Grăbeşte-te să învingi şi dăruieşte pacea Egiptului, ca să-mi 
primesc răsplata aşa cum am convenit şi eu mă voi ocupa ca şi 
tu să-ți primeşti răsplata. 

De aceea, după ce războiul s-a sfârşii, pe când ne întorceam 
victorioşi cu corăbiile împodobite de sărbătoare, nu am fost 
deloc surprins când s a răspândit vestea că spiritul faraonului 
Tutankhamon se şi suise în barca solară a tatălui său Amon, 
pentru a ajunge în ţara de Dincolo. Toate flamurile şi toate 
podoabele au fost date jos, iar noi ne-am zgâriat feţele şi ne-am 
turnat cenuşă pe cap, după cum este obiceiul. Se spunea că 
faraonul Tutankhamon intrase într-o criză puternică a bolii chiar 
în ziua capitulării Megidonului, atunci când a fost încheiată 
pacea. Dar de ce boală a murit, nimeni nu ştia. Părerile erau 
împărţite şi medicii de la Casa Vieţii încă se mai certau între ei şi 
urlau unul la altul din această cauză; stomacul faraonului fusese 
negru, ca şi cum ar fi fost otrăvit, dar nimeni nu putea afirma 
sigur acest lucru, iar mulţimea spunea că el ar fi murit de necaz, 
atunci când s-a isprăvit războiul, fiindcă cea mai mare bucurie 
ar fi fost să vadă cum suferă Egiptul. Dar eu ştiam că, apăsându- 
şi sigiliul pe argilă, pentru a pecetlui pacea, Horemheb a fost 
acela care l-a ucis, chiar dacă nu i-a împlântat direct un cuţit în 
inimă, fiindcă Ay nu aşteptase decât încheierea războiului 
pentru a se descotorosi de Tutankhamon şi a se urca pe tronul 
Egiptului. 

Ne-am zgâriat feţele, au fost date jos de pe catarge 
însemnele multicolore ale victoriei şi Horemheb, oarecum 
contrariat, a trebuit să renunţe la mult aşteptata primire 
glorioasă din Teba, la care visase în toţi acei ani de război. 


Scârbit de toate celea, a poruncit să fie aruncate în apă 
cadavrele şefilor sirieni şi hitiţi, pe care le atârnase la îmbarcare 
cu capul în jos la prova corăbiilor, aşa cum obişnuiau să facă 
marii faraoni. Horemheb lăsase, după cum îi plăcea să spună, 
doar şobolanii de corabie, acolo în Siria. Soldaţii pe care-i luase 
cu el ca să se bucure şi ei de victorie şi să se îngraşe în Teba 
după atâta mizerie de război au fost supăraţi şi l-au blestemat 
pe Tutankhamon, care şi după moarte continua să le facă rău şi 
să le risipească bucuria. lritaţi, ei îşi jucau pe zaruri prăzile pe 
care le câştigaseră în Siria şi se băteau pentru femeile pe care 
le luaseră cu ei, ca să le vândă în Teba la piaţa de sclavi, după 
ce aveau să se distreze cu ele pe săturate. Se băteau până ce 
se umpleau de răni şi de cucuie, înlocuiau cuvintele unor 
cântece triste cu tot felul de vorbe murdare, încât oamenii pioşi, 
care se adunau pe malul Nilului ca să privească trecerea 
corăbiilor spre Teba, erau îngroziţi când îi auzeau pe soldaţi cum 
cântau. Nu aveau soldaţii aceştia ai lui Horemheb nimic din 
demnitatea soldaţilor de altădată ai Egiptului. Mulţi dintre ei 
erau îmbrăcaţi ca sirienii sau ca hitiţii, fiindcă furaseră de la ei 
veşminte bogate. Amestecau deja în vorbele lor cuvinte siriene 
şi hitite, înjurau în siriană. Mulţi se obişnuiseră să-l adore pe 
Baal şi aduceau cu ei în Egipt statuete ale acestuia, dar poate că 
nu ar trebui să le reproşez nimic în această privinţă tocmai eu, 
cel care înainte de a pleca din Siria, adusese, jertfe Baal-ului 
amoriţilor compuse din imense cantităţi de băutură şi carne, în 
amintirea prietenului meu Aziru. Dacă povestesc despre aceste 
aspecte, o fac pentru a arăta de ce mulţimea nu-i agrea pe acei 
soldaţi, chiar dacă se mândrea cu victoria Egiptului din Siria. 

La rândul lor, aceşti soldaţi contemplau surprinşi Egiptul, pe 
care nu-l mai văzuseră de mulţi ani, şi li se părea că Egiptul nu 
mai este aceeaşi ţară pe care ei o lăsaseră când plecaseră la 
război. Chiar şi eu eram surprins, fiindcă acolo unde debarcam 
pentru a dormi noaptea pe malul Nilului, nu vedeam decât jale, 
mizerie şi sărăcie. Veşmintele oamenilor erau cenuşii şi uzate, 
chipurile lor erau uscate şi aspre fiindcă lipsea uleiul, ochii lor 
erau extenuaţi şi suspicioşi, iar pe spatele săracilor se puteau 
vedea urmele lăsate de vergile perceptorilor de impozite. 
Clădirile publice erau şubrezite şi păsările îşi făceau cuiburile 
între ornamentele  acoperişurilor caselor de judecată ale 


faraonului, cărămizi desprinse de pe zidurile caselor faraonului 
zăceau în mormane pe stradă. 

Doar templele erau înfloritoare, pereţii lor sclipeau pe 
imagini aurite şi roşii şi de textele care îl slăveau pe Amon. 
Preoţii lui Amon erau graşi, capetele lor rase străluceau de 
uleiurile cu care se ungeau şi, în timp ce ei se îmbuibau cu 
carnea jertfită în temple, mulţimea mânca pâine uscată şi bea 
apă din Nil, iar bărbaţii care altădată fuseseră înstăriți şi 
băuseră vin din cupe decorate cu aur şi cu argint erau mulţumiţi 
dacă-şi permiteau să bea o dată pe lună o cană de bere chioară 
Nu am văzut vreo femeie râzând, nu am auzit strigăte fericite de 
copil; femeile abia îşi mişcau braţele slabe când spălau rufele la 
malul Nilului, iar copiii speriaţi dădeau târcoale în praful 
drumului ca animalele bătute şi hărţuite şi râcâiau pământul cu 
unghiile ca să găsească rădăcini pe care să le mănânce, asta 
făcuse războiul din Egipt. Războiul înghiţise tot ceea ce mai 
rămăsese de pe urma lui Aton. Oamenii nici nu se mai puteau 
bucura că, în sfârşit, era pace şi se uitau cu teamă, prostiţi, la 
corăbiile care înaintau în susul fluviului. 

Din tot ceea ce dorisem eu să regăsesc în Egipt, după atâţia 
ani de război, nu am regăsit decât rândunelele, care zburau iute 
ca săgeata pe deasupra Nilului. In stufărişul de la mal mugeau 
hipopotamii; crocodilii, mai puţin activi decât altădată, se 
odihneau trântiţi pe pământ cu gurile căscate, aşteptând ca 
păsărelele să le curețe dinţii. 

Am băut din apa Nilului şi am înţeles pentru încă o dată că 
nici o altă apă din lume nu-mi poate potoli setea. Am fost 
tulburat când am simţit în nări mirosul pământului negru, am 
ascultat murmurul papirusului unduit de vânt şi ţipetele rațelor 
sălbatice, pe când Amon străbătea cerul în barca lui de aur, am 
simţit că m-am întors acasă 

Şi a venit şi ziua când la orizont au apărut crestele celor trei 
munţi, care străjuiesc de-o eternitate Teba, şi am văzut şi 
templele şi vârfurile îmbrăcate cu aur ale obeliscurilor, ce 
aruncau sclipiri fulgerătoare în ochii noştri. Am văzut munţii din 
vest şi oraşul nesfârşit al morţilor, am văzut cheiul Tebei, portul 
şi străduţele cartierelor sărace, şirul dezolant al colibelor din 
lut , cartierul bogătaşilor cu palatele lui înfloritoare, înconjurate 
de verdeață şi de flori. Am respirat puternic şi am simţit din nou 
mirosul Tebei, eterna Tebă, dragostea mea. Vâslaşii şi-au 


cufundat vâslele şi au tras la mal, iar soldaţii lui Horemheb au 
început să strige din toate puterile şi să cânte, uitând de doliul 
impus de moartea faraonului. 

Când m-am reîntors atunci în Teba, m-am hotărât să nu mai 
plec niciodată nicăieri, fiindcă ochii mei văzuseră deja destulă 
suferinţă, nu mai era nimic nou de contemplat în lume sub 
vechiul cer, aşa credeam. M-am hotărât să mă stabilesc din nou 
în Teba şi să duc o viaţă modestă în fosta casă a turnătorului de 
aramă din cartierul sărac, fiindcă toată bogăţia pe care o 
câştigasem în Siria în timpul războiului o dăruisem ca jertfă 
Baal-ului amorit în amintirea prietenului meu Aziru. Nu am putut 
păstra o astfel de bogăţie. Pentru mine, acel aur mirosea a 
sânge, nu m-ar fi putut face niciodată mai fericit acel aur dacă |- 
aş fi păstrat pentru mine. De aceea am dăruit sufletului lui Aziru 
tot ceea ce câştigasem în ţara lui şi m-am întors sărac în Teba. 

Dar încă nu era plină cu amar cupa mea, pe mine mă aştepta 
peste câteva zile un alt drum, pe care a trebuit să-l fac, chiar 
dacă ceea ce urma să înfăptuiesc mi-a tulburat sufletul şi m-a 
îngrozit. Ay şi Horemheb urziseră cu abilitate şi cu cruzime un 
plan perfect. Ei credeau că puterea este deja în mâinile lor, dar 
puterea era cât pe ce să le scape printre degete şi soarta 
Egiptului era ameninţată de un plan şi mai viclean decât planul 
lor, dar mult mai simplu, născut din capriciile unei femei. De 
aceea, eu trebuie să istorisesc despre regina Nefertiti şi prinţesa 
Baketamon, mai înainte de a încheia povestirile mele şi de a-mi 
găsi liniştea. 

Dar, pentru povestea aceasta, trebuie să încep o altă carte şi 
va fi ultima carte pe care o voi scrie. O voi scrie mai mult pentru 
a înţelege eu însumi cum de a fost posibil ca eu, cel care aveam 
în lumea aceasta menirea să vindec oamenii, am fost folosit ca 
ucigaş. 


A 


CĂ ar 


Cartea a cincisprezecea: 
HOREMHEB 


Conform înţelegerii cu Horemheb, Ay, purtătorul sceptrului, 
era în aşteptarea dublei coroane a faraonilor, pe care nu ar fi 
putut-o obţine mai înainte de terminarea ceremoniilor 
înmormântării lui Tutankhamon. Pentru a-şi atinge cât mai 
repede scopul, el a grăbit procesul de îmbălsămare a trupului 
faraonului Tutankhamon şi, cum i se părea că lucrurile nu se vor 
mai sfârşi niciodată, a întrerupt construcţia mormântului. Aşa 
încât, mormântul lui Tutankhamon a rămas mic şi neînsemnat în 
comparaţie cu mormintele vecine ale marilor faraoni. Mai mult, 
Ay şi-a însuşit o parte din comoara pe care Tutankhamon o 
pregătise pentru lumea de Dincolo. Dar învoiala făcută cu 
Horemheb îl obliga pe Ay să înlesnească unirea lui Horemheb cu 
prinţesa Baketamon. În felul acesta, după moartea Lui Ay, 
Horemheb putea obţine coroanele Egiptului, în ciuda faptului că 
provenea dintr-o familie atât de neînsemnată de oameni de 
rând. Aşa se face că Ay a convenit cu preoţii Templului ca, în 
timp ce învingătorului Horemheb i se va sărbători triumful, 
prinţesa Baketamon va trebui să-şi facă apariţia sub înfăţişarea 
teribilei zeițe Sekhmet şi să i se dăruiască chiar în templul zeiţei. 
În felul acesta, căsătoria lor se legifera printr-o confirmare 
divină şi Horemheb însuşi devenea divin. Aşa convenise Ay cu 
preoţii Templului, dar şi prinţesa Baketamon urzise cu mare 
grijă propria ei intrigă. Eu ştiu sigur că regina Nefertiti o incitase 
la aceasta, din cauză că-l ura pe Horemheb şi spera că, alături 
de Baketamon, ar fi putut ajunge cea mai puternică femeie a 
Egiptului, dacă planul lor ar fi reuşit. 

Planul lor era nelegiuit şi atroce, doar din viclenia unei femei 
înăcrite se putea naşte un astfel de plan. Planul lor era imposibil 
de crezut şi a fost aproape de reuşită tocmai din cauza 
neverosimilităţii lui. Cui i-ar fi putut trece prin minte că aşa ceva 
este posibil? Abia după ce această intrigă a fost descoperită, s-a 


putut înţelege de ce hitiţii au oferit cu atâta generozitate pacea, 
de ce au cedat Megidonul şi ţara Amuru, de ce au mai făcut şi 
încă multe alte concesii. Hitiţii au fost, totuşi, înţelepţi şi au 
păstrat în tolba lor o săgeată, a cărei existenţă, Horemheb şi Ay 
nu ar fi putut-o bănui. La încheierea păcii, Horemheb şi Ay au 
crezut că nu au pierdut nimic şi nu şi-ar fi putut imagina că 
Egiptului i s-a făcut o concesie. Horemheb ar fi putut să se 
îndoiască de hitiţi, din cauza excesivei lor generozităţi, dar el 
fusese orbit de succesele lui militare şi pe lângă aceasta, el 
însuşi dorea pacea, atât pentru stabilitatea puterii Egiptului, cât 
şi pentru a o avea, în sfârşit, pe Baketamon de soţie, fiindcă 
deja de prea mulţi ani o dorise şi atâta aşteptare devenise 
insuportabilă pentru pasiunea lui, acum şi mai aprinsă, de a se 
uni cu sângele faraonic. Paradoxal, tocmai el, un om care nu 
voia să se îndoiască de nimic, nu a observat şiretenia hitiţilor. 
După moartea soţului ei, regina Nefertiti se resemnase şi 
aducea jertfe lui Amon, dar nu ar fi putut să suporte şi gândul de 
a fi dată la o parte de la guvernarea Egiptului şi nici ideea că ar 
putea fi a doua femeie în palatul de aur. Ea era în continuare 
frumoasă, în ciuda vârstei înaintate şi frumuseţea ei probabil că 
s-ar fi veştejit, dacă nu ar fi îngrijit-o continuu meticulos, cu cele 
mai preţioase uleiuri, care erau în acea vreme de câteva ori mai 
scumpe decât greutatea lor în aur. Datorită frumuseţii, 
câştigase de partea ei numeroşi nobili ai Egiptului, nobili care-şi 
trăiau viaţa în palatul de aur ca nişte trântori dintr-un stup de 
albine şi roiau inutil în jurul unui faraon fără importanţă. Prin 
inteligenţă şi viclenie, ea câştigase încrederea şi prietenia 
prinţesei Baketamon, ai cărei orgoliu înnăscut se transformase 
într-o flacără mistuitoare, care îi acaparase toată fiinţă. încât se 
poate spune că orgoliul prinţesei Baketamon era un soi de 
nebunie, mai mare decât oricare altă iubire de sine, de care 
sunt atinşi alţi oameni. Ea devenise atât de orgolioasă din cauza 
sângelui ei sacru, încât nici unui om obişnuit nu-i mai era 
îngăduit să o atingă şi nimeni nu avea voie să păşească 
deasupra umbrei pe care ea o lăsa pe pământ. Ea îşi păstrase 
ostentativ virginitatea şi era convinsă că în tot Egiptul nu exista 
un bărbat demn de ea, fiindcă prin vinele ei curgea sângele 
sacru al marilor faraoni. Ea depăşise deja vârsta normală pentru 
căsătorie şi bănuiesc că fecioria ei de care făcea atâta caz, i se 
suise la cap şi-i îmbolnăvise inima şi că doar un bărbat viguros, 


cu care să împartă patul, ar mai fi putut-o vindeca. Era în 
continuare frumoasă, dar în frumuseţea ei era ceva atemporal, 
din cauza rigidităţii şi orgoliului. Ea interzisese sclavilor să o 
atingă, de aceea îşi îngrijea singură frumuseţea, geloasă pe ea 
însăşi. 

Nefertiti i-a zgândărit şi mai mult orgoliul şi a făcut-o să 
creadă că este predestinată pentru cele mai însemnate fapte 
eroice şi că trebuie să salveze Egiptul din mâinile pretendenţilor 
la tron, proveniţi din categoria oamenilor de rând. Nefertiti i-a 
povestit despre marea regină Hatşepsut, fiica lui Tutmosis |, 
care, pentru a fi asemenea faraonilor, a domnit ca şi cum ar fi 
fost bărbat, apărând în chip de Osiris cu barbă şi cu o centură 
din coadă de leu. Nefertiti s-a dus împreună cu Baketamon la 
impunătorul templu de piatră cu coloane albe şi cu terase pline 
de mirt şi au admirat amândouă imaginile marii regine care a 
guvernat Egiptul de pe tronul faraonilor. Nefertiti a făcut-o pe 
Baketamon să creadă că frumuseţea ei aminteşte de 
frumuseţea marii regine. 

Nefertiti i-a spus multe vorbe despre Horemheb, aşa că 
Baketamon, cu mândria ei de fecioară frustrată, a început să 
aibă oroare de Horemheb, care provenea din categoria 
oamenilor de rând şi care era mai voinic decât toţi nobilii 
Egiptului. Şi îi era peste putinţă să suporte gândul că Horemheb 
ar putea obţine prin ea coroana Egiptului, după ce, siluind-o în 
maniera grosolană a soldaţilor, i-ar profana sângele sacru. Inima 
oamenilor este inconsecventă şi capricioasă; eu presupun că, la 
început, Baketamon nu-l ura pe Horemheb, fiindcă nu se putea 
ca frumuseţea tânărului puternic, abia sosit la curtea faraonului 
- şi pe atunci, Horemheb era frumos ca un zeu - să nu-i fi încălzit 
măcar o dată privirea, chiar dacă de acest lucru ea nu a fost 
conştientă. 

Intenţiile lui Ay şi Horemheb erau clare, Tutankhamon era 
deja mort, războiul din Siria se apropia de sfârşit. De aceea, 
pentru Nefertiti a fost destul de uşor s-o manevreze cum a vrut 
ea pe Baketamon. Eu nici nu cred că Ay şi-a ascuns intenţiile lui 
faţă de Nefertiti, fiindcă ea îi era fiică, şi nici pentru Nefertiti nu 
a fost greu de înţeles jocul pe care-l făceau Ay şi Horemheb. 
Numai că Nefertiti îşi ura tatăl, care, după ce a profitat de pe 
urma ei cât a putut, nu a mai ţinut cont de ea; fiindcă ea fusese 
soţia faraonului blestemat, a închis-o în casa de aur şi nu i-a mai 


permis să ia parte nici la petrecerile de la curte. Presupun că 
erau şi alte motive pentru care Nefertiti îşi ura tatăl, dar nu 
doresc să povestesc mai multe, fiindcă nu sunt sigur că ar fi 
adevărate; eu nu cred în toată bârfa din casa de aur, chiar dacă 
ştiu că palatul de aur al faraonilor ascundea între pereţii lui 
multe adevăruri teribile şi că numele i-ar fi putut fi casa 
tenebrelor. Spun doar atât: frumuseţea şi inteligenţa unei femei, 
căreia anii i-au făcut inima ca piatra, este o combinaţie 
nefericită, mai periculoasă decât un pumnal scos din teacă, mai 
tăioasă decât secera de aramă a carelor de asalt. Intriga urzită 
de Nefertiti şi însuşită de Baketamon confirmă cel mai bine 
vorbele mele. 

Acest plan viclean a fost descoperit abia atunci când, 
reîntors în Teba, Horemheb se învârtea pe lângă odăile prinţesei 
Baketamon, în speranţa de a o vedea şi de a-i vorbi, chiar dacă 
Baketamon evita să-l întâlnească şi refuza să-l vadă. Din 
întâmplare, Horemheb a observat când un mesager hitit a vrut 
să-i vorbească prinţesei Baketamon şi cum prinţesa i-a ieşit în 
întâmpinare. Horemheb s-a mirat mult de ce mesagerul a 
întârziat un timp peste măsură de mare la ea. De aceea, din 
proprie iniţiativă, fără să se consulte cu Ay, l-a arestat pe hitit. 
Arogant, hititul l-a ameninţat şi i-a vorbit aşa cum numai un om 
sigur pe puterea lui poate vorbi. 

Horemheb i-a povestit ciudata întâmplare lui Ay şi, în 
puterea nopţii, ei au pătruns cu forţa în apartamentul prinţesei, 
i-au omorât sclavii, care încercaseră să li se opună, şi au găsit 
corespondenţa pe care Baketamon o ascunsese în cenuşa 
vaselor de cărbuni. După ce au citit acele tăblițe, s-au 
înspăimântat, au închis apartamentul prinţesei Baketamon şi i- 
au postat gardieni la uşă să o supravegheze, apoi au pus-o şi pe 
prinţesa Nefertiti sub supraveghere. Şi chiar în acea noapte, ei 
au venit la mine, în vechea casă a turnătorului de aramă, pe 
care Muti o reconstruise din nou cu argintul dat de Kaptah. Ei au 
sosit în întunericul nopţii cu o litieră simplă, fără alergători în 
faţa litierei care să le anunţe trecerea, şi aveau feţele acoperite 
ca să nu-i poată recunoaşte nimeni. Eu nu dormeam, fiindcă, de 
când mă întorsesem din Siria, sufeream de insomnie, noapte 
după noapte, din cauza ororilor văzute acolo. M-am sculat din 
pat imediat după ce am auzit bombăneala de nemulţumire a lui 
Muti. La început, neştiind cine sunt, Muti nu le-a permis să intre 


în casă şi a bombănit enervată fiindcă ei i-au poruncit să mă 
trezească. M-am sculat din pat, am aprins lămpile şi am ieşit în 
întâmpinarea oaspeţilor, presupunând că ei au nevoie de vreun 
ajutor medical. M-am mirat când am văzut cine sunt oaspeţii şi i- 
am poruncit lui Muti să ne aducă vin, după care am trimis-o din 
nou la culcare. Horemheb era neliniştit şi voia s-o omoare pe 
Muti, fiindcă văzuse cine sunt ei şi fiindcă ar fi putut să asculte 
ceea ce urma să discutăm noi. Niciodată până atunci nu-l mai 
văzusem atât de neliniştit pe Horemheb şi pot spune că acest 
lucru mi-a făcut mare plăcere, fiindcă Horemheb, de la o vreme, 
mă enerva. De aceea, i-am spus: 

— N-am să permit să o omori pe Muti. Bănuiesc că te doare 
capul de poţi rosti o asemenea absurditate. Muti este o femeie 
bătrână, care nici nu aude bine şi care doarme noaptea sforăind 
ca un hipopotam. Dacă ai puţină răbdare, tu însuţi o vei putea 
auzi cum sforăie Mai bine bea vin şi crede-mă că nu are nici un 
rost să-ţi fie teamă din cauza unei femei bătrâne. Dar Horemheb 
mi-a spus iritat: 

— Eu nu am venit la tine, Sinuhe, să discutăm despre sforăit, 
îmi este tot una dacă ea respiră aici sau în lumea de Dincolo 
când Egiptul este în pericol de moarte. Tu trebuie să salvezi 
Egiptul. Ay i-a întărit spusele rostind: 

— Într-adevăr, Egiptul este în pericol de moarte şi chiar şi eu 
sunt în pericol. Este o situaţie disperată. De aceea am venit la 
tine. 

Eu am zâmbit amar şi le-am întins să vadă palmele mele 
goale. Atunci, Horemheb mi-a arătat tăbliţele de argilă ale 
regelui Suppiluliuma şi mi le-a dat să le citesc. Mi-a mai dat să 
citesc şi copiile după răspunsurile pe care prinţesa Baketamon 
le trimisese la Hattuşaş regelui hitiţilor încă înainte de 
terminarea războiului. După ce am citit acele scrisori, nu mi-a 
mai venit să râd, iar vinul şi-a pierdut gustul în gura mea, fiindcă 
Baketamon îi scria regelui hitit următoarele: 

Sunt fiica faraonului şi sângele care curge prin trupul meu 
este sacru şi nu există în Egipt un bărbat care ar putea fi demn 
de mine. Am auzit că tu ai mulţi băieți. De aceea, trimite-mi unul 
dintre ei, pentru a sparge o amforă împreună şi fiul tău va 
domni alături de mine peste tot Egiptul. 

Această scrisoare era atât de surprinzătoare, încât la 
început, prudent, regele Suppiluliuma a refuzat să creadă aşa 


ceva şi a trimis un emisar secret, care avea cu el atât de ciudata 
tăbliță pe care prinţesa Baketamon o trimisese şi trebuia să se 
lămurească asupra exigenţelor şi condiţiilor în care s-ar fi putut 
încheia o astfel de căsătorie. Baketamon a confirmat oferta şi 
într-o altă scrisoare, în care îl asigura pe rege că nobilii Egiptului 
erau de partea ei, mai mult, că şi preoţii lui Amon nu aveau 
nimic împotriva acestei alianţe. Această scrisoare l-a convins pe 
regele Suppiluliuma de sinceritatea intenţiilor ei, de aceea el s-a 
grăbit să încheie pacea cu Horemheb şi a pregătit imediat 
plecarea în Egipt a fiului său, Şubattu. Prinţul Şubattu trebuia să 
plece din Kadeş într-o zi favorabilă, aşa scria regele într-o 
penultimă scrisoare, iar în ultima tăbliță, cea primită cu o zi 
înainte de prinţesa Baketamon, regele anunţa că prinţul, însoţit 
de o caravană care transporta daruri pentru prinţesa 
Baketamon, era deja pe drum spre Egipt. 

Pe când citeam aceste tăblițe, Ay şi Horemheb se angajaseră 
într-o discuţie aprinsă şi Horemheb îi spunea lui Ay: 

Deci aceasta este recompensa pentru tot binele pe care ţi l- 
am făcut, pentru războiul în care i-am învins pe hitiţi şi pentru 
toate suferinţele pe care le-am suportat. Aş fi fost mai câştigat 
dacă aş fi lăsat un câine orb să-mi păzească interesele în Egipt 
cât timp am fost în război, fiindcă de la tine nu te poţi aştepta la 
un câştig mai mare decât de la un proprietar de bordel, pe care- 
| plăteşti bine şi te lasă cu buza friptă mai înainte de a apuca să 
vezi o bucăţică din curul târfei pentru care ai plătit. Intr-adevăr, 
Ay, eşti un căcăcios; niciodată n-am mai întâlnit un bărbat ca 
tine şi regret mult ziua în care ţi-am strâns mâna pentru 
întărirea înţelegerii noastre. Acum nu-mi mai rămâne altceva de 
făcut decât să ocup cu armata mea Teba şi să-mi pun singur pe 
cap cele două coroane ale faraonilor Egiptului. Spune şi tu dacă 
nu eşti bleg! 

Ay a răspuns: 

Niciodată preoţii nu ar consimţi. Eu mă îndoiesc că preoţii şi 
nobilii i-ar fi promis prinţesei Baketamon ceva, dar dacă ar fi 
aşa, situaţia în care ne aflăm nu ar putea fi schimbată, 
indiferent de numărul soldaţilor cu care tu ai intra în Teba. 
Despre popor, nu are rost să vorbim, fiindcă mulţimea este ca 
boul cu funia la gât şi pe care oricine îl poate conduce încotro 
vrea. Nu, Horemheb, dacă prinţul Şubattu soseşte în Teba şi 
sparge o amforă cu Baketamon, s-a terminat cu puterea noastră 


şi nici cu armata nu-i putem împiedica să se unească, fiindcă o 
intervenţie a armatei Egiptului este ca un nou război. De altfel, 
un nou război ar ruina puterea noastră şi ar distruge tot ceea ce 
cu atâta trudă am construit. Într-adevăr, am fost un câine orb, 
dar cum puteam oare bănui că aşa ceva se poate întâmpla, 
când niciodată până acum nu s-a mai întâmplat? Cum, necum, 
Sinuhe trebuie să ne ajute. 

Pe toţi zeii Egiptului, am spus eu indignat. Oare cum aş 
putea eu să vă ajut pe voi? Eu nu sunt decât un medic şi mie nu- 
mi stă în putere să conving o femeie nebună să-l iubească pe 
Horemheb. 

Dar Horemheb mi s-a adresat: 

Tu ne-ai ajutat deja o dată şi trebuie să ştii că cine a luat 
vâsla în mâinile lui o dată, vrea - nu vrea, trebuie să vâslească 
până la capăt. Tu va trebui să ieşi în întâmpinarea prinţului 
Şubattu şi să-l împiedici să ajungă în Egipt. Cum o vei face, noi 
nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Îţi spun doar atât: nu vrem să se 
înţeleagă că prinţul a fost asasinat, fiindcă acest lucru ar putea 
genera un nou război cu hitiţii. Dacă voi dori un alt război cu 
hitiţii, am ambiția ca eu însumi să hotărăsc vremea potrivită. 

Vorbele lui m-au îngrozit şi au început să-mi tremure 
genunchii, am simţit că începe să mi se destrame limba şi când 
am vorbit, parcă mi se răsucise în gură. l-am spus: 

Dacă este adevărat că o dată v-am ajutat, am făcut-o mai 
mult din motive personale decât pentru Egipt. Acest prinţ nu mi- 
a făcut nici un rău. Eu nu l-am văzut decât o singură dată, în 
cortul său, acest lucru s-a întâmplat în ziua morţii lui Aziru. 
Ascultă Horemheb, nu face din mine un asasin secret, decât aşa 
prefer să mor; oricum, moartea este mai puţin dezonorantă 
decât crima. Dacă i-am întins faraonului Akhenaton băutura 
mortală, am făcut-o şi pentru că i-am vrut binele, era atât de 
bolnav şi îmi era şi prieten. 

Horemheb a încruntat din sprâncene şi a început să se 
lovească nervos cu cravaşa peste picioare, iar Ay a spus: 

Sinuhe, tu eşti un bărbat cu judecată. Tu înţelegi că noi nu 
putem tolera sacrificarea Egiptului pentru capriciile unei muieri 
necălărite. Crede-mă, nu există o altă posibilitate. Prinţul trebuie 
să moară în drum spre Egipt şi nu are nici o importanţă dacă 
moare într-un accident sau din cauza vreunei boli, cum-necum, 
trebuie să moară. De aceea, tu trebuie să pleci imediat ca să-l 


întâlneşti în deşertul Sinai ca mesager al prinţesei Baketamon, 
iar în calitate de medic să-l consulţi dacă este apt ca bărbat 
pentru o căsătorie. El te va crede, te va primi bucuros şi te va 
întreba multe despre prinţesa Baketamon pentru că, la urma 
urmelor, prinţul nu este decât un om şi-l roade şi pe el 
curiozitatea, ca pe toţi oamenii; bănuiesc că el se va fi întrebat 
deja de multe ori ce fel de vrajă îl va fi legat pe el de Egipt. O, 
Sinuhe, ceea ce ai tu de făcut este uşor şi nici darurile pe care le 
vei primi după aceea nu sunt de disprețuit. Tu vei ajunge unul 
dintre cei mai bogaţi oameni ai Egiptului. 

Horemheb a adăugat: 

Alege repede Sinuhe, şi nu uita că ai de ales între viaţă şi 
moarte. Tu înţelegi că dacă refuzi, nu te putem lăsa viu, chiar 
de-ai fi tu şi de-o mie de ori prietenul nostru, fiindcă urechile 
tale au ascultat prea multe lucruri pe care nimeni nu ar trebui să 
le cunoască. Se pare că numele Sinuhe, pe care mama ta l-a 
ales, ţi-a fost piază-rea, fiindcă te-ai apropiat de secretele 
faraonilor. Aşa că, spune doar încă un cuvânt de împotrivire şi-ţi 
tai gâtul de la o ureche la alta, cu toate că acest lucru nu mi-ar 
plăcea Tu eşti cel mai bun slujitor al nostru, de aceea nu am 
avut încredere în nimeni altul pentru o astfel de treabă. Fiindcă 
tu eşti legat de noi printr-o crimă comună, noi vom împărţi cu 
tine răspunderea şi pentru această nouă crimă, dacă, după 
părerea ta, este o crimă să aperi Egiptul de nebunia unei femei 
şi de domnia hitiţilor. 

Am înţeles că doar faptele mele mă antrenaseră în acea 
țesătură dură şi încâlcită, din care nu mai puteam ieşi niciodată 
in jurul meu se răsucea o frânghie la care eu însumi împletisem. 
Inceputul ei se pierdea în deşert, venise o dată cu mine pe apa 
care m-a dus la Senmut şi Kipa. Frânghia exista deja atunci când 
Ptahor a intrat în casa tatălui meu, era alături de mine şi în 
noaptea morţii marelui faraon. Dar din clipa în care l-am omorât 
pe faraonul Akhenaton, destinul meu s-a unit pentru totdeauna 
cu destinul lui Horemheb şi al lui Ay, chiar dacă, pierdut în 
tristeţea, amărăciunea şi singurătatea mea, nu am ştiut acest 
lucru. 

— Tu ştii prea bine, Horemheb, că eu nu mă tem de moarte, 
am spus eu apărându-mă inutil cu aceste vorbe. 

Vorbisem mult despre moarte, într-o vreme chiar îmi dorisem 
moartea, dar în acel moment nu voiam să mor. În acel moment, 


moartea mi se părea un oaspete dezgustător într-o noapte 
întunecoasă, nu, nu voiam ca pumnalul lui Horemheb să-mi taie 
beregata, nu voiam să mor prosteşte. Scriu aceste cuvinte 
pentru mine şi nu vreau să le înfrumuseţez cu nimic spre a mă 
pune pe mine într-o lumină mai favorabilă înaintea unui 
eventual cititor. M-a îngrozit puternic gândul morţii în noaptea 
aceea, m-a îngrozit şi mai târziu, când a venit pe neaşteptate, 
întotdeauna m-am simţit insuficient de pregătit pentru moarte. 
Fără să vreau, m-am gândit într-o clipă la zborul de săgeată al 
rândunelelor deasupra Nilului, la vinul din portul Tebei, la 
gâştele fripte de Muti, care numai în Teba sunt atât de gustoase. 
Voiam să mai trăiesc. M-am gândit şi la Egipt. Faraonul 
Akhenaton trebuise să moară pentru ca Egiptul să trăiască. Dar 
atacul împotriva hitiţilor ar fi putut fi evitat, dacă Horemheb ar fi 
vrut. Akhenaton îmi fusese prieten, acest prinţ era un străin 
pentru mine. Dacă, pentru a apăra Egiptul, i-am întins faraonului 
Akhenaton băutura aducătoare de moarte, de ce nu l-aş omori şi 
pe prinţul Şubattu, tot pentru a apăra Egiptul? 

Altora, când sunt puşi în faţa unor situaţii înspăimântătoare, 
li se face foame şi sete. Mie mi se lipeau ochii de somn, dar am 
găsit puterea să strig: 

— Pune-ţi pumnalul înapoi în teacă, Horemheb, fiindcă 
tâmpenia aceea de tăiş mă enervează. Să fie aşa cum doreşti. 
Voi salva Egiptul de pericolul hitit. Cum o voi face, într-adevăr, 
nu ştiu, presupun că-mi voi pierde şi eu viaţa dacă prinţul va 
muri. Şi aşa, viaţa mea nu mai are o prea mare importanţă şi 
oricât ai fi de mirat, prietene Horemheb, află că nici eu nu vreau 
ca hitiţii să domnească peste Egipt. Dar nu o voi face pentru 
vreo recompensă, o voi face pentru că aşa vreau eu. O voi face 
pentru că acest lucru era deja scris în stele încă înainte de a mă 
naşte şi ceea ce este scris în stele nu se mai poate schimba. 
Primiţi coroana din mâinile mele, Horemheb şi Ay, primiţi 
coroana faraonilor şi binecuvântaţi-mi numele, fiindcă eu, 
Sinuhe, un medic fără importanţă, vă fac pe voi faraoni! 

Rosteam aceste vorbe şi-mi venea să râd la gândul că, 
poate, prin vinele mele curgea sângele sacru al faraonilor. Poate 
că eu eram adevăratul moştenitor al regatului faraonilor. Poate 
că eu eram acela care avea dreptul la coroana Egiptului, nu Ay, 
care la începuturi fusese doar un neînsemnat preot al soarelui, 
nu Horemheb, ai cărui părinţi erau doar nişte umili crescători de 


animale şi miroseau puternic, ca brânza pe care o preparau. Mi- 
am pus palmele pe gură ca să-mi înăbuş râsul, am chicotit ca o 
babă isterică. Am râs la gândul că, dacă eu aş fi avut duritatea 
lui Horemheb sau sângele rece al vicleanului Ay, nu ar fi fost 
chiar atât de imposibil să mă ridic pe tronul faraonilor. Dar 
puterea mă înspăimânta, iar coroana însângerată a faraonilor 
mă umplea de oroare. Poate că, într-adevăr, în vinele mele era 
amestecat sângele soarelui cu sângele transparent din Mitanni, 
sângele unui amurg, de aceea eram lipsit de putere şi de 
ambiţii. Râdeam şi nu mai puteam să mă opresc. Dacă m-aş fi 
oprit, m-ar fi apucat tremuratul şi somnul. Felul acesta în care 
trupul meu şi simţurile mele reacţionează în anumite situatii- 
limită mă deosebeşte de alţi oameni. 

Râsul meu l-a enervat pe Horemheb, care încrunta din 
sprâncene şi se lovea peste picioare cu cravaşa de aur, dar pe 
Ay nu l-a deranjat râsul meu, fiindcă el era un bărbat bătrân şi 
obosit şi nu mai făcea deosebire între râsul şi plânsul oamenilor. 
Ay era preocupat în exclusivitate de el însuşi. În acel moment i- 
am văzut pe amândoi dezbrăcaţi de imaginea multicoloră a 
veşmintelor lor uşoare, i-am văzut ca pe nişte hoţi, care furau 
trupul muribund al Egiptului, i-am văzut ca pe nişte copii, care 
voiau să se joace cu coroana faraonilor şi cu însemnele puterii, 
atât de dependenţi de dorinţa şi de patima lor, încât niciodată 
să nu poată fi fericiţi. M-am concentrat puternic, şi ochii mei au 
văzut viitorul. l-am spus lui Horemheb: 

Prietene Horemheb, coroana este grea. Oare tu ai presimţit 
acest lucru în seara vreunei zile de vară, când erai copil şi 
duceai animalele la râu să se adape şi când duhurile nopţii se 
văicăreau în jurul tău? 

Dar Horemheb mi-a spus: 

Pregăteşte-te de drum, fiindcă corabia te aşteaptă. Tu 
trebuie să ieşi în calea lui Şubattu în deşertul Sinai, mai înainte 
ca el să fi ajuns la Tanis. 

Aşa stând lucrurile, am plecat în mare grabă din Teba, 
Horemheb mi-a pus la dispoziţie cea mai rapidă corabie. Am 
urcat pe ea puţin după miezul nopţii, acolo am isprăvit de 
mâncat gâscă friptă pe care Muti mi-o servise la prânz. Am luat 
cu mine o mare cantitate de vin, care să-mi ţină tovărăşie la 
drum, nici nu pot descrie tristeţea şi deznădejdea de care eram 
cuprins. 


Pe corabie am avut timpul să chibzuiesc şi cu atâtea gânduri, 
timpul a trecut repede. l-am îndemnat cu băţul pe vâslaşi să se 
grăbească şi le-am promis daruri bogate, deoarece cu cât 
cântăream mai mult situaţia, cu atât mai mult înţelegeam 
imensul pericol care ameninţă Egiptul. Era un pericol 
asemănător norilor negri de nisip care se ridică în deşert. 

Faptele oamenilor nu sunt simplu de înţeles şi de lămurit şi 
niciodată un vin deja făcut nu se limpezeşte mai mult cu un alt 
vin, oricât de limpede ar fi al doilea vin, ci doar se amestecă. 
Nici acum eu nu ştiu sigur dacă ceea ce am făcut atunci am 
făcut din dragoste pentru Egipt sau numai pentru mine. Poate 
că această faptă am făcut-o doar pentru că în acea noapte, în 
casa mea, m-am temut de moarte şi poate că, după aceea, am 
încercat să mă mint pe mine însumi, ca să repar durerea din 
inima mea, fiindcă eu nu sunt un ucigaş de meserie şi sufăr 
pentru fiecare om ca un măgar lovit cu pietre; poate că am 
îmbrăcat totul cu veşminte strălucitoare, împodobite cu pene de 
struţ, dacă am ajuns să cred eu însumi că prin fapta mea salvez 
Egiptul. Acum, la bătrâneţe, nu mai cred aşa, dar atunci, în 
timpul călătoriei în josul Nilului, eram grăbit, fierbinţeala 
aventurii mă ardea, pleoapele mi se umflaseră şi nu am dormit 
liniştit. 

Am fost singur, mai singur decât toţi oamenii de pe pământ, 
fiindcă dacă nici mie însumi nu mă puteam dezvălui complet, cu 
atât mai mult, nu aş fi putut cere ajutorul nimănui pentru ceea 
ce aveam de făcut. Fiindcă secretul nu era al meu, era secretul 
faraonilor şi, dacă l-aş fi dezvăluit, ar fi însemnat ca mii şi mii de 
oameni să moară. Trebuia să fiu viclean ca un şarpe de apă, 
pentru a nu cădea pe jăratic. Trebuia să mă port cu multă 
prudenţă, fiindcă, dacă hitiţii ar fi descoperit intenţiile mele, 
moartea îmi va fi fost cumplită. Eram foarte tentat să fug şi să 


mă ascund departe de toţi, aşa cum făcuse Sinuhe, cel din 
poveste, când aflase din întâmplare secretele faraonilor. Mă 
bătea gândul să încerc să-mi schimb destinul, fără să-mi mai 
pese dacă Egiptul se va prăbuşi. Dacă aş fi fugit, poate că lumea 
s-ar fi schimbat; astăzi lumea ar fi arătat altfel - dar dacă lumea 
ar arăta mai bine sau mai rău, n-aş putea spune. Acum, la 
bătrâneţe, înţeleg că toţi suveranii sunt la fel şi că nu are nici o 
importanţă care popor oprimă pe alt popor, fiindcă mulţimea 
săracă are întotdeauna parte de suferinţă. Poate că îmi era 
indiferent dacă fug sau nu. Oricum, dacă aş fi fugit, niciodată nu 
aş mai fi putut fi fericit. Nu, nu este aşa, nu sunt fericit, chiar 
dacă nu am fugit. Zilele fericite s-au risipit o dată cu tinereţea 
mea. 

Dar eu nu am fugit şi fiindcă sunt slab. Când un om este atât 
de slab precum sunt eu, se lasă condus de un altul, nu are 
încredere în el şi îi este frică să-şi aleagă singur drumul. Când 
omul este atât de slab, mai bine ar fi să-şi curme singur zilele 
decât să se abată de la drumul pe care alţii l-au ales pentru el. 
Presupun că în lume sunt destui oameni slabi, dar lucrul acesta 
nu mă ajută cu nimic. 

Prinţul Şubattu trebuia să moară. La umbră, sub acoperişul 
aurit al cabinei, alături de butoiul cu vin, până la urmă, am găsit 
felul în care să-l omor încât să nu planeze nici o bănuială 
asupră-mi şi nici Egiptul să nu fie răspunzător de fapta mea. Nu 
era uşor de conceput un astfel de plan. Nu mă îndoiam că 
prinţul hitit călătorea însoţit de o importantă suită, că hitiţii erau 
bănuitori şi vegheau straşnic pentru siguranţa lui. Chiar dacă l- 
aş fi întâlnit pe prinţ singur în deşert, tot nu l-aş fi putut ucide cu 
o săgeată sau cu lancea, fiindcă săgeata sau lancea ar fi rămas 
în el şi ar fi fost o dovadă a crimei. Mi-au trecut prin minte tot 
felul de variante prosteşti, de pildă: să-i trezesc interesul pentru 
acel animal ciudat al deşertului, vasiliscul, ai cărui ochi sunt 
două pietre verzi, despre care se spun atâtea poveşti, să plec 
împreună cu el în deşert, promiţându-i prinţului că eu, fiind 
posesorul unei formule magice, îl pot scoate în cale pe acel rar 
animal; apoi să-l împing într-o prăpastie în care să-şi frângă 
gâtul şi să moară. Planuri de acest fel erau copilăreşti. Garda 
personală a prinţului nu l-ar fi lăsat să se aventureze singur în 
deşert, de altfel, era mai mult ca sigur că nu voi putea vorbi 
niciodată cu prinţul între patru ochi şi că nu aş putea strecura 


neobservat de nimeni otravă în mâncarea sau în băutura lui. 
Într-o manieră obişnuită, în nici un caz, nu-l puteam otrăvi. 

Am încercat să-mi amintesc toate poveştile despre otrăvile 
secrete ale preoţilor şi despre otrăvirile care s-au întâmplat în 
casa de aur. Ştiam că există mijloace cu ajutorul cărora se pot 
dezvolta în copaci fructe, care, după ce se coc, au un suc 
otrăvitor. Ştiam că există manuscrise, care îţi aduc încet 
moartea când le desfăşori, ştiam că există flori, al căror miros 
este aducător de moarte. Dar toate acestea erau secrete ale 
preoţilor, pe care eu nu le cunoşteam, poate că unele dintre 
povestiri nici nu erau adevărate. Şi chiar dacă aş fi ştiut acele 
secrete, oare cum aş fi putut să facă să crească pomi roditori în 
deşert? Manuscrise doar scribii desfăşurau, nu era treabă de 
prinţ acest lucru, ca să nu mai spun că era absurdă povestea cu 
mirositul florilor. Puteam să aştept eu mult şi bine până să-i 
treacă prin cap unui hitit să miroasă o floare; la caracterul lor, la 
altceva nu aveai la ce să te aştepţi decât, eventual, să o calce în 
picioare. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai greu 
de găsit o soluţie. Regretam că nu-l am lângă mine pe Kaptah, 
el avea totdeauna la îndemână o rezolvare surprinzătoare 
pentru orice situaţie. Am lăsat deoparte toate iluziile şi poveştile 
şi m-am gândit în exclusivitate la ceea ce ştiam sigur despre 
moarte din experienţa mea de medic. Dacă prinţul Şubattu ar fi 
fost bolnav şi dacă aş fi fost chemat eu să-l îngrijesc, ar fi fost 
uşor să-i pregătesc moartea fără ca cineva să mă bănuiască de 
ceva; medicii şi-au băgat adesea în mormânt pacienţii, dacă au 
vrut, toată lumea ştie acest lucru. Numai că prinţul nu era 
bolnav, iar dacă ar fi fost, l-ar fi îngrijit un medic hitit. 

Am povestit atât de mult despre gândurile mele, dar 
misiunea pe care mi-o încredinţase Horemheb nu era deloc 
uşoară; nu voi povesti despre tot ce mi-a trecut prin minte 
atunci, am să povestesc mai departe despre ceea ce am făcut. 
La Casa Vieţii din Memfis mi-am completat rezerva de leacuri şi 
nimeni nu s-a mirat când am cumpărat nişte otrăvuri puternice, 
fiindcă în doze foarte mici, amestecate cu alte extracte din 
plante, anumite otrăvuri vindecă diverse boli. Din Memfis am 
continuat drumul fără nici o oprire până la Tanis, iar de acolo am 
fost purtat cu o litieră de-a lungul drumului de război, prin 


deşert spre Siria, însoţit şi protejat de o suită întreagă de care 
de luptă. 

Horemheb obținuse informaţii corecte despre drumul 
prinţului Şubattu. L-am întâlnit după trei zile de drum de la 
zidurile cetăţii Tanis. Prinţul Şubattu călătorea în litieră şi avea 
cu el care grele de luptă, care-l protejau în timpul călătoriei, 
care uşoare de luptă, care cercetau mai înainte drumul pe care 
urma el să treacă, şi măgari cu spinarea încărcată de provizii şi 
de daruri, pe care urma să le ofere prinţesei Baketamon. Dacă 
Horemheb ar fi plătit un bandit ca să-l omoare pe prinţ, nu ar fi 
reuşit banditul să ajungă la prinţ niciodată, fiindcă împrejurul 
prinţului era o armată de hitiţi. 

Faţă de mine şi faţă de modeştii ofiţeri care mă însoțeau, 
hitiţii au fost deosebit de amabili. De altfel, ei sunt întotdeauna 
civilizaţi şi prietenoşi, dacă nu se află în conflict cu cineva. Ei ne- 
au întâmpinat şi i-au ajutat pe soldaţii egipteni să ridice corturile 
pentru noapte şi au pus împrejurul corturilor paznici, spunând că 
ne asigură protecţia împotriva bandiţilor şi leilor, ca să putem 
dormi liniştiţi. Dar auzind prinţul că am sosit ca mesager al 
prinţesei Baketamon, nemaiputând de curiozitate să aştepte 
până dimineaţa, m-a invitat în cortul lui chiar în acea seară. Era 
un bărbat tânăr şi curajos, care avea nişte ochi mari şi limpezi 
ca apa. Prima oară când îl văzusem, în apropiere de Megidon, în 
dimineaţa zilei când a murit regele Aziru, prinţul a avut ochii 
tulburi, fiindcă băuse mult vin. Bucuria şi curiozitatea îi 
accentuau culoarea întunecată a feţei, nasul îi era mare, iar 
dinţii lui sclipeau de albi ce erau, ca dinţii animalelor sălbatice. A 
râs fericit şi m-a privit în ochi când i-am întins scrisoarea falsă, 
scrisă de Ay în numele prinţesei Baketamon. Mi-am coborât 
braţele la genunchi şi m-am înclinat în faţa lui ca şi cum el mi-ar 
fi fost deja suveran. Am fost amuzat când l-am văzut pe prinţ 
ieşindu-mi în întâmpinare, fiindcă era îmbrăcat în veşminte 
egiptene, care nu i se potriveau deloc. El mi s-a adresat: 

Fiindcă viitoarea mea soţie a avut încredere în tine şi fiindcă 
tu eşti medicul regal, eu nu am nimic de ascuns faţă de tine. De 
aceea îţi spun că prinţul, care este în curs să se căsătorească, 
va fi credincios soţiei lui şi ţării soţiei lui. Ţara soţiei mele va fi şi 
ţara mea şi obiceiurile Egiptului vor fi şi obiceiurile mele, chiar 
dacă acum, când voi ajunge în Teba, nu voi fi decât un străin. 
Aştept cu nerăbdare să văd toate, minunile Egiptului, despre 


care am auzit atât de mult povestindu-se. Dar şi mai nerăbdător 
sunt să o văd pe marea mea soţie regală, fiindcă împreună cu 
ea voi întemeia o nouă dinastie în Egipt. De aceea, povesteşte- 
mi despre ea, despre statura ei, despre trupul ei, despre 
şoldurile ei, ca şi cum ai vorbi unui egiptean. Nu trebuie să-mi 
ascunzi nimic despre ea, tu trebuie să ai încredere în mine, 
fiindcă eu am încredere în tine ca şi cum tu ai fi fratele meu. 

Nu mă puteam îndoi de încrederea pe care o avea în mine, 
când îi vedeam pe ofiţerii înarmaţi, care stăteau în spatele lui. 
Tot din cauza încrederii, uşa cortului era păzită de soldaţi hitiţi, 
care ţineau lăncile îndreptate spre spatele meu. Am făcut 
abstracţie de soldaţi, m-am înclinat în faţa lui şi i-am spus: 

Puternica prinţesă Baketamon este cea mai frumoasă femeie 
a Egiptului. Din respect pentru sângele ei sacru, ea şi-a 
conservat virginitatea şi, chiar dacă este cu câţiva ani mai în 
vârstă decât tine, frumuseţea ei nu are vârstă, faţa ei este 
asemănătoare lunii, iar ochii ei sunt ovali ca frunzele de lotus. 
Ca medic, te pot asigura că şoldurile ei sunt apte pentru a naşte 
copii, deşi sunt înguste, fiindcă în Egipt, toate femeile au 
şoldurile înguste. Ea m-a trimis la tine ca să te asigur că, într- 
adevăr, trupul ei corespunde tuturor exigenţelor pe care un soţ 
le poate pretinde; tu nu trebuie să ai nici o îndoială, ea te 
aşteaptă cu nerăbdare, deoarece, până acum, ea nu a mai 
cunoscut îmbrăţişările unui bărbat. 

Prinţul Şubattu şi-a umflat pieptul, şi-a îndoit braţele ca să i 
se vadă muşchii şi mi-a spus: 

Braţul meu poate îndoi cel mai dur arc şi între pulpele 
picioarelor mele pot strânge un măgar până se sufocă. Figura 
mea nu are nici un cusur, după cum tu însuţi vezi şi nici nu-mi 
aduc aminte când am fost ultima oară bolnav. 

Tu eşti, într-adevăr, un tânăr fără experienţă, i-am spus eu, 
şi nu cunoşti obiceiurile Egiptului, dacă-ţi închipui că prinţesa 
egipteană este o femeie pe care s-o întinzi cu braţele tale ca pe 
un arc sau să o zdrobeşti între pulpele tale ca pe un măgar. in 
nici un caz nu poate fi vorba de aşa ceva şi eu îţi voi explica 
cum obişnuiesc să se iubească egiptenii, pentru a nu te 
dezonora în faţa prinţesei. 

Cuvintele mele l-au ofensat pe prinţul Şubattu, fiindcă el era 
un tânăr orgolios şi, la fel ca fiecare hitit, obişnuia să se fălească 
cu bărbăţia şi vigoarea lui. Ofițerii lui au râs şi acest lucru l-a 


ofensat şi mai mult, obrazul i s-a răvăşit de furie şi el a scrâşnit 
din dinţi. Dar el a vrut să se arate indulgent, după obiceiul 
egiptean, de aceea, mi-a răspuns liniştit: 

Eu nu sunt un băiat fără experienţă, cum presupui tu, lancea 
mea a intrat deja în multe burdufuri şi nu cred că va avea 
motive să fie nefericită prinţesa, dacă o voi învăţa obiceiurile 
ţării Haiti. 

l-am spus: 

Nu mă îndoiesc că tu eşti foarte puternic, suveranul meu, dar 
cred că te înşeli când afirmi că nici nu-ţi aminteşti când ai fost 
ultima oară bolnav. Eu sunt medic şi văd după obrajii şi după 
ochii tăi că în acest moment stomacul tău, care este deranjat, te 
supără şi că eşti oarecum bolnav. 

Până la urmă, nu este om care să nu creadă că este bolnav, 
dacă se afirmă acest lucru cu ostentaţie şi dacă el însuşi este 
dispus să te asculte. Fiecare om simte nevoia să fie răsfăţat şi 
capitulează când este îngrijit şi mângâiat; din toate timpurile 
medicul a ştiut acest lucru, care l-a ajutat să-şi sporească 
cunoştinţele. Şi am avut avantajul că eu cunoşteam deşertul, 
ştiam că apa deşertului conţine leşie şi provoacă celor care nu 
sunt obişnuiţi cu ea diaree. Prinţul Şubattu, mirat de vorbele 
mele, a strigat enervat: 

Greşeşti, Sinuhe egipteanule, eu niciodată nu mă simt 
bolnav. Dar este adevărat că stomacul meu este sensibilizat de 
la acest drum şi că m-am aşezat de multe ori pe vine în fiecare 
zi de când am plecat din ţara mea. De unde ştii acest lucru, eu 
nu înţeleg, dar este clar că eşti mai iscusit decât medicul meu, 
care nu a observat suferinţa mea. 

Apoi, după ce şi-a pipăit ochii şi fruntea, a spus: 

Într-adevăr, mă dor ochii, poate fiindcă toată ziua am privit 
nisipul roşu al deşertului, fruntea îmi arde şi nici nu mă simt atât 
de bine cum aş fi dorit. 

l-am spus: 

Cel mai bine ar fi ca medicul tău să-ţi prepare ceva care să-ţi 
însănătoşească stomacul şi care să te facă să dormi bine. In 
deşert bolile intestinelor sunt dificile şi eu însumi am văzut mulţi 
soldaţi egipteni care au murit din această cauză în timpul 
marşului spre Siria. Nimeni nu ştie care sunt cauzele adevărate 
ale acestei boli. Unii spun că vine de la vântul otrăvitor al 
deşertului, alţii spun că este adusă de apă, iar alţii dau vina pe 


lăcuste. Dar eu nu mă îndoiesc că până mâine dimineaţă tu vei 
fi sănătos, dacă medicul tău îţi va prepara un amestec eficient 
de leacuri. 

A ascultat vorbele mele şi a rămas gânditor, ochii lui s-au 
făcut mici, s-a uitat mai întâi la comandantul gărzii, apoi mi-a 
spus şmechereşte, ca un copil: 

Amestecă-mi tu cele mai bune leacuri, Sinuhe, fiindcă tu 
cunoşti mai bine decât medicul meu această stranie maladie a 
deşertului. 

Dar eu nu eram atât de nebun pe cât credea el, am făcut cu 
mâna un semn de refuz, apoi am spus: 

Pentru nimic în lume. Eu nu mă încumet să-ţi prepar ţie 
leacuri, fiindcă, dacă starea sănătăţii tale s-ar înrăutăţi, m-ai 
putea acuza că eu, ca egiptean, îţi doresc răul. Dar medicul tău 
o poate face la fel de bine, poate că mai bine decât mine, 
fiindcă el cunoaşte mai bine decât mine construcţia trupului tău 
şi vechile lui sensibilităţi, de fapt nici nu trebuie să facă nimic 
altceva decât să prepare un leac simplu, care să-ţi strângă 
stomacul. 

El a zâmbit şi a spus: 

Cred că sfatul tău este bun. Aş vrea să mănânc şi să beau 
împreună cu tine, ca tu să-mi povesteşti despre viitoarea mea 
soţie regală şi despre obiceiurile Egiptului. Într-adevăr, n-ar fi 
deloc plăcut ca să întrerup frecvent povestirea pentru a alerga 
în spatele cortului şi a mă aşeza pe vine. 

Aşa se facă că el a trimis după medicul său, care era un hitit 
ursuz şi suspicios, şi am discutat cu el despre diferite leacuri. 
Dar după ce a observat că eu nu vreau să rivalizez cu el, a 
încercat să fie seducător cu mine şi s-a folosit de sfatul meu ca 
să prepare pentru prinţ un leac constipant şi, tot după sfatul 
meu, l-a făcut destul de puternic. Fusese în intenţia mea să fie 
aşa. După ce a preparat leacul, medicul a sorbit din cupă, apoi i- 
a întins-o prinţului. Observându-l, pe când prepara leacul, mi-am 
dat seama că este un medic iscusit. De fapt, vorbele mele l-au 
deconcertat, fiindcă el a simţit în mine un medic mai bun decât 
el, de aceea s-a folosit de sfatul meu. Eu ştiam că prinţul nu 
este bolnav şi că acea indispoziţie stomacală ar fi putut trece 
fără nici un leac. Dar eu voiam ca suita lui să-l creadă bolnav, 
voiam ca stomacul lui să fie strâns, pentru ca otrava pe care 
urma să i-o dau să nu poată fi eliminată prea repede. Mai 


înainte de a lua masa, pe care prinţul dăduse ordin să fie 
pregătită în cinstea mea, m-am dus în cortul meu şi am băut 
ulei de măsline, până mi-am umplut stomacul, pentru a-mi 
proteja propria viaţă, deşi acest lucru nu mi-a făcut nici o 
plăcere. Apoi am luat cu mine un ulcior mic cu vin, în care 
amestecasem otravă, apoi îl sigilasem din nou. Ulciorul era atât 
de mic, încât conţinea doar două cupe de vin. M-am întors în 
cortul prinţului, m-am aşezat pe covoarele lui, am mâncat 
mâncarea pe care sclavii lui mi-au servit-o, am băut vinul pe 
care paharnicul lui l-a turnat în cupa mea şi, cu toate că tot 
timpul mi-a fost o greață puternică de la uleiul de măsline, am 
povestit numeroase anecdote amuzante despre moravurile 
Egiptului şi prinţul se prăpădea de râs şi râdeau de nu mai 
puteau şi ofiţerii din suita lui. Prinţul râdea cu poftă, îi sclipeau 
ochii când râdea şi m-a lovit cu mâna pe spate şi mi-a spus: 

Eşti un bărbat foarte simpatic, Sinuhe, chiar dacă eşti 
egiptean. După ce voi ajunge faraon, tu vei fi medicul regal. Intr- 
adevăr, de-atâta râs am uitat şi de durerile de pântece, grozav 
ai mai povestit despre particularităţile iubirii în Egipt, dar, după 
mine, astfel de obiceiuri sunt pentru trândavi şi nu cred că m-aş 
alege din practicarea lor cu o prea mare plăcere. Presupun că 
egiptenii au creat aceste obiceiuri pentru a evita să aibă copii. 
De aceea, trebuie să învăţ eu Egiptul cum fac dragoste hitiţii. 
Ofițerii mei vor prelua conducerea provinciilor Egiptului şi cred 
că prin aceasta voi face un mare bine Egiptului dar, mai înainte 
de orice, îi voi da prinţesei Baketamon ceea ce cred eu că-i 
trebuie. 

Prinţul îşi lovea genunchii cu mâinile, râdea continuu şi bea 
vin. Şi a rostit pătimaş: 

Acum ar trebui să fie prinţesa aici, ce-aş mai tăvăli-o pe 
covorul ăsta. Povestirile tale, Sinuhe, mi-au zgândărit poftele şi 
abia aştept să ajung la Teba. Am s-o fac să ragă de fericire în 
braţele mele. Cerule sfânt şi sacră zeiţă a Pământului! Voi face 
să strige de fericire tot Egiptul! Dacă ţara Hatti şi Egiptul se vor 
uni, nu va mai exista în lume un regat care să ni se poată opune 
nouă, vom supune şi vom stăpâni toate cele patru zări ale lumii; 
regatul egiptenilor şi hitiţilor se va întinde pe tot pământul, de la 
o mare la alta. Dar mai înainte de toate, va trebui ca trupul 
Egiptului să fie tare ca fierul şi inima să-i ardă ca flacăra, nu ca 


acum, când fiecare egiptean crede că moartea este mai bună 
decât viaţa. Doresc ca toate acestea să se împlinească repede ! 

El a ridicat potirul şi a sorbit tot vinul, după ce, mai întâi, a 
răsturnat câteva picături pentru zeiţa Pământului şi a împroşcat 
în aer alte câteva pentru zeul Cerului. Cupa lui era goală. Toţi 
hitiţii erau puţin ameţiţi de la vin şi veseli; povestirile mele le 
risipise orice suspiciune. Am profitat de ocazie şi am spus: 

Eu nu vreau să te jignesc şi să vorbesc rău despre vinul tău, 
dar probabil niciodată nu ai gustat din cele mai bune vinuri ale 
Egiptului; dacă ai fi gustat vinul negru al Egiptului, orice alt vin ţi 
s-ar fi părut subţire ca apa. Trebuie să mă ierţi că beau alt vin 
decât tine, dar vreau să mă simt fericit în această noapte. 

Am agitat ulciorul cu vin, am rupt sigiliul ostentativ, ca el să 
vadă, am turnat patetic vin în cupa mea, până s-a revărsat pe 
afară, am băut cupa de vin şi am rostit cu înflăcărare: 

Ah, acesta este vin din Memfis, acesta este vinul piramidelor, 
care se măsoară cu aurul, puternic, încântător, ameţitorul vin al 
Egiptului, care nu are egal în nici o ţară. 

Într-adevăr, vinul era tare şi bun, îl amestecasem cu mirt şi 
după ce l-am deschis, parfumul de mirt s-a răspândit în tot 
cortul. Am simţit pe limbă otravă aducătoare de moarte, mi-a 
tremurat bărbia când l-am băut, dar nu li s-a părut hitiţilor nimic 
suspect, poate că au gândit doar că sunt şi eu ameţit. Prinţul 
Şubattu, mort de curiozitate, a întins cupa lui spre mine şi a 
spus: 

Pentru tine, eu nu mai sunt un străin, iar nu peste mult timp 
voi fi stăpânul şi faraonul tău. Dă-mi şi mie să gust din acest vin, 
fiindcă dacă nu voi gusta din el, nu te voi putea crede că este 
chiar atât de bun pe cât de mult îl lauzi. 

Am strâns ulciorul de vin la piept, l-am apărat cu mult zel şi 
am spus: 

Acest vin nu este de ajuns pentru doi bărbaţi. Din păcate, eu 
nu am mai mult cu mine. lar din acest vin delicios nu dau la 
nimeni, din acest vin vreau să mă îmbăt, fiindcă este o zi 
fericită, ziua legământului veşnic al Egiptului cu ţara Hatti. 
„Hiihaahaa!” am strigat eu. Răgeam ca un măgar, cu ulciorul 
strâns la piept. Apoi, plin de tandreţe, am spus: 

Sora mea, mireasa mea, scumpa mea, doar gâtul meu este 
casa ta, doar în burta mea este cuibul tău moale şi n-am să 
permit nici unui străin să se atingă de tine. 


Hitiţii se tăvăleau de râs, li se îndoiseră spinările şi-şi loveau 
genunchii cu mâinile, iar Şubattu îmi întindea cupa ca să i-o 
umplu şi se ruga de mine ca un copil. Am continuat jocul, care-i 
amuza extraordinar de mult pe ofiţerii hitiţi, mi-am luat un aer 
tragic şi am început să plâng pentru vinul pe care-l pierdeam şi 
nu mi-a fost deloc greu să plâng, fiindcă îmi era o frică de 
moarte în acel moment. l-am umplut cupa, dar pe când îi 
turnam, prinţul s-a uitat neliniştit împrejur, cred că din instinct, 
a vrut să se păzească. După obiceiul hitit, el mi-a întins cupa şi 
mi-a spus: 

Onorează-mi vinul, fiindcă eşti prietenul meu, vreau să-ţi fac 
această favoare. 

El nu i-a mai dat paharnicului său să guste vinul. Am băut un 
gât zdravăn de vin, după aceea, el a golit cupa, şi-a şters gura 
cu limba, şi-a ascultat trupul cu capul aplecat şi a spus: 

Într-adevăr, Sinuhe, vinul tău este tare şi se ridică la cap ca 
fumul şi-mi arde ca focul stomacul, iar în gură continuă să fie 
gustul lui amărui, pe care am să-l îndepărtez cu vinul meu de la 
munte. 

Şi-a umplut cupa cu vin şi a golit-o repede şi eu am fost sigur 
că otrava va lucra în el până dimineaţă, fiindcă stomacul lui era 
constipat şi mâncase abundent. 

Am băut vin până nu am mai putut, am simulat că m-am 
îmbătat Am aşteptat încă un timp, cam atât cât o jumătate din 
cantitatea de apă a unei clepsidre curge, ca să nu trezesc 
suspiciunea hitiţilor, apoi am plecat ia cortul meu. Am ascuns 
sub veşminte ulciorul gol. Hitiţii care m-au însoţit spuneau tot 
felul de grosolănii, fiindcă erau beţi şi cu greu am scăpat de ei. 
După ce ei au plecat, m-am ridicat din pat, mi-am vârât 
degetele în gură şi am dat afară totul din mine, şi uleiul şi 
otrava. Dar îmi era o teamă îngrozitoare şi o transpiraţie de 
moarte se scurgea din tot trupul meu, genunchii îmi tremurau şi 
m-am gândit că poate a mai rămas otravă, care a început să 
lucreze. Mi-am curăţat stomacul de mai multe ori, ultima oară 
am înghiţit un vomitiv, fiindcă singur nu mai eram în stare să 
dau ceva afară din mine. 

Cu toate că eram epuizat, am găsit puterea pentru a sparge 
ulciorul şi a-i îngropa cioburile în nisip. După aceea, m-am întins 
în aşternutul meu şi am vegheat şi am tremurat de frică şi din 
întuneric m-a urmărit toată noaptea chipul lui Şubattu, care 


râdea cu ochii lui limpezi ca apa unui lac. El era, într-adevăr un 
bărbat frumos şi atunci, în întunericul nopţii, îi vedeam chipul, 
nasul, ochii, dinţii lui strălucitori şi albi. 


Mi-a fost de mare ajutor orgoliul hitiţilor; prinţul Şubattu nu 
voia să admită că este bolnav, în ciuda durerilor cumplite de 
stomac pe care le avea a doua zi dimineaţă. Pentru a-şi diminua 
efortul, s-a urcat în litieră, dar şi acest lucru era un destul de 
mare efort. Eu mă simţeam lipsit de puteri, dar am făcut un 
efort să-mi ascund suferinţa. Toată ziua ne-am continuat 
drumul, iar pe când am depăşit litiera prinţului, el mi-a făcut 
semn cu mâna, m-a strigat şi a încercat să râdă. In cursul zilei, 
medicul lui i-a mai dat de două ori din leacul care să-i strângă 
stomacul şi încă nişte leacuri pentru diminuarea durerii, fiindcă 
starea lui era din ce în ce mai proastă, otrava lucra eficient; 
poate că dacă ar fi putut să-şi deşerte burta, încă ar mai fi putut 
rămâne în viaţă. 

Seara, puterile l-au lăsat şi prinţul a trecut într-o stare de 
inconştienţă, ochii îi erau daţi peste cap, obrajii îi erau moi, de o 
culoare palid-verzuie. Medicul lui, alarmat, m-a chemat pe mine 
în ajutor. Şi eu m-am speriat când l-am văzut în starea aceea 
deplorabilă; pentru a nu fi demascat nici nu trebuia să mă 
prefac, fiindcă teama îmi dădea fiori reci încă din miezul zilei, în 
plus, eu însumi nu mă simţeam prea bine.. Am spus că prinţul 
Şubattu este bolnav de boala deşertului, ale cărei prime semne 
le văzusem pe faţa lui încă mai înainte cu o seară, chiar dacă el 
atunci nu mă crezuse. Caravana s-a oprit şi noi l-am îngrijit pe 
prinţ în litieră, i-am administrat leacuri reconfortante şi i-am pus 
pietre încinse pe burtă, dar de fiecare dată, eram atent ca 
medicul hitit să-i prepare leacurile şi să i le administreze el 
însuşi, după ce reuşea să deschidă cu greutate dinţii lui 
încleştaţi. Ştiam că prinţul este muribund; doream, prin sfaturile 
mele, ca moartea să-i fie mai uşoară, altceva mai bun pentru el, 
n-aş fi putut face. 


Când s-a făcut noapte, l-am dus în cortul său şi hitiţii s-au 
adunat în jurul cortului şi au început să-l jelească, să-şi rupă 
hainele de pe ei, să-şi toarne nisip în cap şi să-şi provoace 
singuri răni cu pumnalele, fiindcă toţi se temeau că-şi vor pierde 
viaţa dacă prinţul Şubattu va muri; într-adevăr, ar fi putut fi 
posibil ca regele Suppiluliuma, în marea lui disperare din cauza 
morţii fiului său, să-i omoare. Am vegheat alături de medicul 
hitit lângă aşternutul prinţului şi fumul torţelor, care au ars tot 
timpul, mi-au provocat dureri de ochi şi mi-au iritat nasul şi l-am 
văzut pe frumosul tânăr, care nu mai demult decât cu o zi 
înainte fusese puternic, sănătos şi fericit, cum se stinge uşor şi 
cum se urâţeşte, cum ochii lui devin verzi, spălăciţi, ca ochii 
unui peşte mort. 

L-am văzut cum moare, am văzut frumoşii lui ochi, care 
aveau strălucirea pietrelor preţioase, cum se umplu de sânge şi 
cum se sting, pupilele, care s-au micşorat din ce în ce mai mult, 
până ce au ajuns două puncte negre. Spuma care-i ieşea din 
gură şi mucozităţile i-au îngălbenit dinţii, pielea trupului lui şi-a 
pierdut culoarea sănătoasă şi-i atârna, iar el îşi înfigea unghiile 
în pumnii strânşi de durere. Medicul hitit îşi spărgea capul şi se 
frământa să găsească cauza acestei boli sosite cu atâta 
repeziciune, fiindcă simptomele ei nu se deosebiseră cu nimic 
de simptomele unei obişnuite indispoziţii stomacale, de la care 
nu ar fi trebuit să i se întâmple nimic. Nimeni nu s-a gândit la 
otrăvire. Chiar dacă cuiva i-ar fi trecut prin minte aşa ceva, 
nimeni nu m-ar fi putut învinui, fiindcă eu însumi băusem din 
acelaşi vin, chiar şi din cupa lui. Aşa că eram absolvit de orice 
bănuială pentru ceea ce înfăptuisem cu multă abilitate, aducând 
Egiptului un serviciu util. Dar, după ce l-am văzut pe Şubattu 
cum moare, niciodată nu am putut fi mândru de ceea ce 
făcusem. 

În dimineaţa următoare, înainte de a veni moartea, din 
prinţul Şubattu nu mai rămăsese decât un copil bolnav, care se 
zbătea în ghearele morţii şi-şi striga mama. Plângea încet şi o 
chema: „Mama mea, frumoasa mea mamă”. Apoi, degetele 
mâinilor lui, lipsite de putere, degetele au amorţit şi în ochii lui a 
venit moartea. Însă, puţin înainte de a muri, durerile i-au 
încetat, el a avut pentru o clipă un zâmbet clar de băieţel şi şi-a 
amintit de sângele lui regal. L-a chemat lângă el pe 
comandantul ofiţerilor din gardă şi i-a spus: 


— Nimeni nu este vinovat de moartea mea, moartea a venit 
purtată de vântul deşertului. Am fost îngrijit de cel mai bun 
medic al ţării Hatti şi de primul medic al Egiptului. Dar iscusinţa 
lor nu m-a putut ajuta, fiindcă Cerul şi Pământul au voit ca eu să 
mor. Într-adevăr, deşertul nu este protejat de zeii noştri. 
Deşertul este protejat de zeii Egiptului şi zeii Egiptului 
protejează doar Egiptul. Pentru hitiţi, deşertul nu este binevoitor 
şi moartea mea este un semn, care confirmă acest lucru. ŞI 
pentru carele noastre de război, deşertul este periculos, deşi 
mai înainte nu gândeam aşa. După ce voi muri, să fie date 
medicilor darurile care li se cuvin. 

După care, adresându-mi-se mie, el a spus: 

— Tu, Sinuhe, salut-o pe prinţesa Baketamon şi spune-i că, 
cu mare părere de rău, o eliberez pe ea de legământul făcut şi- 
mi pare şi mai rău că n-o voi putea răsturna pe patul de nuntă, 
atât pentru propria mea bucurie, cât şi pentru bucuria ei. 
Transmite-i salutările mele, fiindcă, într-adevăr, eu mor 
gândindu-mă la ea ca la o prinţesă din legende şi mor cu 
nemaipomenita ei frumuseţe în ochi, deşi nu am văzut-o 
niciodată. 

A murit zâmbind. De multe ori, după dureri îngrozitoare, 
moartea aduce cu ea o fericire specială, care-i face pe 
muribunzi să zâmbească. Ochii lui s-au stins, mângâiaţi de o 
fericire doar de el ştiută. Îl priveam tremurând şi vedeam în el 
omul, semenul meu, de care nici o ţară, nici o limbă, nici o 
culoare a pielii nu mă deosebea. Ştiam că el a murit din cauza 
otrăvii, pe care i-am întins-o cu mâna mea ca să o bea, din 
cauza răutăţii mele, care mă împinsese să omor un om care îmi 
era frate. 

Eram trist pentru toţi cei care muriseră din cauza mea, inima 
mea se zbătea neputincioasă în faţa morţii prinţului Şubattu. 
Lacrimile mi-au inundat ochii, au curs pe obrajii şi pe mâinile 
mele, mi-am rupt veşmintele de pe mine şi am urlat: 

— Fratele meu, omule, nu muri! 

Era prea târziu, el era deja mort. Hitiţii i-au pus trupul într-un 
butoi cu vin amestecat cu miere de albine, pentru a-l putea 
transporta nealterat la Hattuşaş, unde sunt mormintele regilor 
hitiţi, al căror somn etern este păzit doar de lupi şi de vulturi. 
Hitiţii au fost puternic impresionați de plânsul meu şi, la cererea 
mea, au scris pe o tăbliță că eu nu sunt răspunzător de moartea 


prinţului şi că am încercat cu toată iscusinţa mea să-l îngrijesc 
ca să nu moară. Au scris pe argilă, folosind scrierea hitită, 
sigiliile lor cât şi sigiliul regal al prinţului Şubattu, ca nici o 
umbră de îndoială să nu plutească asupra Egiptului din cauza 
morţii stăpânului lor. Ei bănuiau că în Egipt sunt obiceiuri 
asemănătoare cu ale lor şi că prinţesa Baketamon mă va trimite 
la moarte când mă voi întoarce în Egipt cu vestea morţii 
prinţului Şubattu. 

Aşa am salvat eu Egiptul de dominaţia hitită şi ar fi trebuit să 
fiu bucuros că lucrurile au ieşit atât de bine, dar nu am fost 
deloc fericit. Atâta doar, am simţit că, oricât de bine mi-ar 
merge, moartea mă însoţeşte cu încăpățânare. Am devenit 
medic pentru a vindeca lumea cu iscusinţa mea, pentru a 
împiedica germenele morţii să încolţească, pentru a restabili un 
echilibru acolo unde începe să se destrame, dar tatăl meu şi 
mama mea au murit din cauza greşelilor mele, Minea a murit din 
cauza slăbiciunii mele, Merit şi micuțul Thot au murit din cauza 
orbirii mele, faraonul Akhenaton a murit din cauza prieteniei 
mele şi pentru salvarea Egiptului. La fel a murit şi prinţul 
Şubattu şi, în timp ce murea, am simţit că-l iubesc şi că n-aş mai 
fi vrut ca ei să moară. De aceea, am început să mă tem de ochii 
mei şi de mâinile mele. Pe când mă întorceam la Tanis, m-am 
gândit că sunt urmărit de un cumplit blestem, fiindcă tot ce am 
iubit mi-a fost dat să pierd. Eu însumi am fost - într-un fel sau 
altul - ucigaşul tuturor acelora pe care i-am iubit. 

Am ajuns la Tanis, de acolo am plecat la Memfis, iar de la 
Memfis am călătorit până la Teba cu o corabie cu pânze. Când 
am ajuns în Teba, m-am dat jos din corabie la debarcaderul 
palatului de aur şi am pornit-o spre Horemheb şi Ay; ei mi-au 
ieşit în întâmpinare. Le-am spus: 

Dorinţa voastră s-a împlinit. Prinţul Şubattu a murit în 
deşertul Sinai şi asupra Egiptului nu planează nici o umbră de 
bănuială. 

Ei s-au bucurat mult de vorbele mele, Ay şi-a scos de la gât 
colierul de aur, însemnul purtătorului sceptrului regal, l-a pus la 
gâtul meu şi Horemheb a spus: 

Povesteşte acest lucru şi prinţesei Baketamon, fiindcă ea nu 
m-ar crede dacă i l-aş povesti eu. Poate şi-ar imagina că, din 
gelozie, eu i-am ucis mult râvnitul prinţ hitit. 


M-am dus la prinţesa Baketamon. Mi-a ieşit în întâmpinare. 
Obrajii şi buzele ei erau vopsite în roşu cărămiziu, dar în ochii ei 
ovali şi negri era o răceală de moarte. l-am spus: 

Înainte de moarte, prinţul Şubattu te-a dezlegat de 
legământul făcut pentru căsătorie. El a murit în deşertul Sinai de 
boala intestinală a deşertului. Deşi a fost îngrijit atât de mine 
cât şi de cel mai renumit medic hitit, nu a putut fi salvat. 

Ea şi-a scos brăţările de aur, le-a pus pe braţul meu şi a 
spus: _ 

Vestea ta este bună, Sinuhe. lţi mulţumesc pentru vorbele 
tale, care au ajuns la mine în momentul cel mai potrivit, fiindcă 
eu sunt deja preoteasa zeiţei Sekhmet şi mantia mea roşie este 
aproape gata pentru sărbătoarea victoriei. Cunosc destul de 
bine această boală de stomac care bântuie Egiptul, fiindcă 
fratele meu, Akhenaton, care era faraon, pe care-l iubeam, a 
murit din aceeaşi cauză. De aceea, te blestem, Sinuhe, fie-ţi 
mormântul blestemat, fie-ţi numele uitat pentru eternitate, 
fiindcă tu ai făcut din tronul faraonilor locul de joacă al 
criminalilor şi ai profanat sângele meu, sângele sacru al 
faraonilor. 

Mi-am aplecat capul, am coborât braţele, m-am înclinat în 
faţa ei şi am spus: 

Să se împlinească vorbele tale! 

Apoi, am plecat înapoi, iar ea a poruncit sclavilor să măture 
pardoseala în urma mea până la pragul de ieşire din palatul de 
aur. 


În timpul acesta, trupul faraonului Tutankhamon fusese deja 
pregătit pentru moartea eternă şi Ay i-a zorit pe preoţi să-l 
poarte spre mormântul săpat în partea de vest a munţilor, în 
valea unde erau mormintele regilor. Numeroase bogății au fost 
îngropate o dată cu el, dar comoara lui era mică, fiindcă Ay 
furase foarte mult din ea, mormântul lui Tutankhamon era 
neînsemnat faţă de mormintele vecine ale marilor faraoni, iar 
înmormântarea lui a fost la fel de neînsemnată ca şi viaţa lui din 
palatul de aur, unde a trăit înconjurat de jucării. După ce porţile 
mormântului lui Tutankhamon au fost zăvorâte şi sigilate, Ay a 
întrerupt starea de doliu şi a pus să se desfăşoare steaguri de 
sărbătoare pe drumul sfincşilor cu cap de berbec, iar Horemheb 
a trimis carele de luptă, care s-au instalat în toate pieţele Tebei 
şi la toate intersecțiile străzilor. Dar nimeni nu a ieşit în 
întâmpinarea noului faraon încoronat, fiindcă mulţimea era 
scârbită şi extenuată, ca un animal care este încontinuu împuns 
cu lancea de-a lungul unui drum ce nu se mai sfârşeşte 
niciodată. Nici măcar nu s-a întrebat cineva cât este de legală 
încoronarea lui Ay ca faraon. Oricum, nimeni nu se aştepta la 
ceva bun de la el. 

Ay a fost încoronat faraon şi preoţii, cărora le făcuse 
numeroase daruri, l-au uns cu uleiul sacru şi i-au pus pe cap 
coroanele roşie şi albă, coroana cu crin şi coroana cu papirus. 
Preoţii l-au aşezat în barca de aur şi l-au purtat prin Teba, 
împodobit ca Amon, şi mulţimea l-a aclamat, fiindcă mulţimii i 
se dăruise pâine şi bere, iar pâinea şi berea erau un mare dar 
pentru oamenii din Teba, atât de sărac ajunsese Egiptul acelor 
vremuri. Eu şi mulţi alţii ştiam că Ay nu avea nici o putere, chiar 
dacă era faraon şi că, de fapt, Horemheb era adevăratul 
suveran al Egiptului, fiindcă armata era a lui. In ascuns, mulţi se 


întrebau de ce Horemheb însuşi nu luase în mâinile sale puterea 
şi de ce lăsase un bătrân ursuz să urce pe tronul faraonilor. 

Dar Horemheb ştiuse bine ce face, vasul cu amărăciune al 
mulţimii încă nu se umpluse şi suferinţele Egiptului încă nu se 
sfârşiseră. Din ţara Kuş soseau veşti alarmante şi ţara Kuş cerea 
ajutor Egiptului în războiul pe care-l purta cu negrii. lar în partea 
de vest, puterea Egiptului era fragilă, pietrele de hotar erau 
consolidate doar pe jumătate şi nici războiul cu hitiţii nu mai 
putea fi evitat din cauza Siriei. De aceea, Horemheb dorea ca 
mulţimea să-l învinuiască pe Ay pentru toate suferinţele ei, care 
aveau să urmeze şi, odată, mai târziu, să-l preaslăvească pe el, 
Horemheb, aducătorul de pace, cel mai bun suveran. 

Ay nu gândea aşa, fiindcă titlul de faraon şi strălucirea 
coroanelor îl orbiseră. El era preocupat să scape cât mai repede 
de datoria pe care o avea faţă de Horemheb, datorie care făcea 
parte din înţelegerea lor din cauza morţii faraonului Akhenaton. 
De aceea, preoţii au pregătit cortegiul de sărbătoare al prinţesei 
Baketamon la templul zeiţei Sekhmet, au îmbrăcat-o pe ea cu 
veşmântul roşu, au împodobit-o cu bijuteriile zeiţei şi au condus- 
o la altar. În timpul acesta, Horemheb a sosit la templul zeiţei 
Sekhmet cu toată trupa lui, ca învingător al hitiţilor şi ca 
eliberator al Siriei. Toată Teba urla preamărindu-l şi, în faţa 
templului, el le-a dăruit soldaţilor coliere de aur şi medalii 
pentru vitejia lor, apoi le-a dat ordin să se risipească prin oraş. 
După aceea, ela intrat în templu şi preoţii au ferecat porţile de 
aramă în urma lui. lar Sekhmet i s-a arătat lui Horemheb sub 
înfăţişarea prinţesei Baketamon, iar el a iubit-o cu patimă, 
fiindcă era soldat şi o aşteptase atât de mult. 

În acea noapte, toată Teba a sărbătorit-o pe zeiţa Sekhmet, 
cerul era roşu incandescent şi pe toate străzile Tebei ardeau 
torţe şi lămpi, iar soldaţii lui Horemheb au băut până au secat 
toate crâşmele şi tavernele Tebei, după care au rupt uşile 
bordelurilor şi s-au iubit soldăţeşte pe stradă cu fetele Tebei. 
Mulţi oameni s-au ales cu răni în acea noapte, soldaţii au aprins 
peste tot focuri de sărbătoare şi câteva case chiar au ars, dar 
nici o nenorocire prea mare nu s-a întâmplat. Noaptea aceea de 
veselie nebună a fost încheiată şi, dimineaţa, toţi soldaţii s-au 
adunat din nou la templul zeiţei Sekhmet pentru a-l vedea pe 
Horemheb când iese din templu. Şi, după ce porţile de aramă 
ale templului s-au deschis şi Horemheb şi-a făcut apariţia, 


uimiţi, ei au urlat zgomotos şi au înjurat în toate limbile 
pământului, fiindcă Sekhmet fusese, într-adevăr, o leoaică, din 
moment ce umerii lui erau jupuiţi, ca şi cum o leoaică i-ar fi 
zgâriat cu ghearele. Acest lucru i-a distrat grozav de mult pe 
soldaţi, de aceea, ei l-au îndrăgit pe Horemheb şi mai mult 
decât înainte. Dar pe prinţesa Baketamon, preoţii au purtat-o 
până la debarcader într-o litieră acoperită şi ea s-a întors în 
palatul de aur fără ca mulţimea să o poată vedea. După 
plecarea ei, soldaţii au pătruns în templu, au adunat de pe 
pardoseala de piatră hlamida ei roşie mototolită, au sfâşiat-o şi 
au împărţit între ei bucăţelele de stofă, ca să le aducă noroc şi 
să-i ferească de vrăjitoriile femeilor care li se opun. Aşa a fost 
noaptea nunţii prietenului meu Horemheb şi nu ştiu cât de fericit 
a fost el atunci, fiindcă imediat şi-a adunat din nou trupa, a 
instruit-o şi a plecat spre est pentru a începe războiul în ţara 
Kuş. Preoţii zeiţei Sekhmet nu au adus nici o jertfă pentru 
protecţia soldaţilor egipteni, s-au mulţumit să se îmbuibe singuri 
până s-au umflat de atâta carne şi vin, acolo, în templu. 

lar preotul Ay, orbit de bucuria puterii, mi-a spus: 

— Nimeni nu este mai mare decât mine în ţara Kemi şi acum 
nu mai are importanţă dacă trăiesc sau mor, fiindcă un faraon 
nu moare niciodată, iar după ce voi muri, mă voi înălța în barca 
de aur a tatălui meu Amon şi, cu toate pânzele desfăşurate, voi 
naviga spre cer, direct în ţara de Dincolo. Ca faraon, nu mai am 
de ce să mă tem că Osiris mi-ar cântări inima pe cântarul lui şi 
că drepţii lui judecători, pavianii, îi vor prezenta lui faptele mele 
rele. Nu mai am de ce să mă tem că aş putea fi azvârlit în gura 
Devoratorului. Acum, de când am îmbătrânit, se întâmplă ca 
duhurile nopţii să mă viziteze şi să-mi aducă aminte fapte pe 
care aş vrea să le uit. Sunt, într-adevăr, mulţumit că am ajuns 
faraon, fiindcă nu am de ce să mă mai tem de moarte. 

Nu s-a sfiit să vorbească aşa în faţa mea, fiindcă eram legaţi 
prin crime comune şi nu şi-ar fi putut închipui că aş fi putut să 
vorbesc rău despre el, fiindcă vorbind rău despre el, ar fi fost ca 
şi cum aş fi vorbit rău despre mine însumi. Ay era deja un 
bărbat atât de bătrân şi de obosit, încât îi tremurau genunchii 
când mergea, faţa lui palidă îi era brăzdată de riduri adânci şi 
părul lui, odinioară negru, încărunţise de mult. El însuşi îşi 
simţea singurătatea şi, dacă mi se adresa mie, o făcea fiindcă 
crimele noastre ne uneau şi n-avea rost să se teamă de mine. 


Am râs cu amărăciune după ce i-am auzit vorbele şi mi-am bătut 
puţin joc de el când i-am spus: 

Fiindcă acum tu eşti un bărbat bătrân, bănuiam că eşti mai 
înţelept. Oare tu crezi că mirosul uleiurilor cu care preoţii te-au 
uns te-au făcui nemuritor? Cu sau fără coroana faraonilor pe 
cap, eşti acelaşi bărbat bătrân şi nu mă îndoiesc că după ce vei 
muri, nu vei mai fi nimic. 

Buzele lui au început să tremure, ochii lui erau plini de 
groază şi el mi-a spus cu o voce plângătoare: 

Deci, tu crezi că a fost inutil tot ceea ce am făcut şi că în 
zadar am semănat moartea în jurul meu toată viaţa? Nu, tu 
greşeşti, Sinuhe! Preoţii îmi vor îmbălsăma trupul pentru viaţa 
eternă şi, o dată ce sunt faraon, nu încape îndoială că trupul 
meu este divin. 

După aceea, de la o zi la alta, raţiunea lui a început să se 
degradeze şi puterea nu i-a mai adus nici o bucurie. Era 
neliniştit şi avea o frică teribilă de moarte, nu se putea bucura 
de nimic, îşi proteja sănătatea, nu se mai aventura să bea vin ca 
înainte şi se hrănea doar cu pâine uscată şi cu lapte fiert. Trupul 
lui era deja prea uzat, fiindcă în zilele lui bune şi-l otrăvise cu tot 
felul de leacuri, care să-i incite pasiunea şi să câştige dragostea 
reginei Tiy, de aceea, el nu se mai putea distra cu nici o femeie. 
De la o zi la alta, era din ce în ce mai speriat că ar putea fi 
asasinat şi erau zile când nu mânca nimic şi nici nu ar fi 
îndrăznit să atingă vreun fruct din copacii care erau în grădina 
palatului de aur, de teamă că ar fi putut fi otrăvit. Zilele 
bătrâneţii i-au fost acrite de propriile nelegiuiri şi, de atâta frică, 
devenise peste măsură de suspicios şi plin de cruzime. Când îşi 
făcea apariţia, lumea de la curte se ferea din calea lui, iar sclavii 
se ascundeau. Palatul de aur devenise un deşert locuit de un 
faraon nebun. 

Sămânţa lui Horemheb începuse să încolţească în prinţesa 
Baketamon. Preoţii socotiseră cât timp trecuse de când 
Horemheb intrase în templul zeiţei Sekhmet. Vremea când ea 
trebuia să nască se apropia, dar prinţesa, disperată în neputinta 
ei, îşi maltrata trupul, în speranţă că fătul ar putea să moară. Nu 
a reuşit să facă nimic altceva în afară de faptul că frumuseţea ei 
de altădată a dispărut. În trupul ei, viaţa fusese mai puternică 
decât moartea şi, la timpul cuvenit, ea a născut cu multe 
suferinţe un băiat. A suferit mult, fiindcă şoldurile ei erau prea 


înguste, iar băiatul fusese destul de mare. Imediat după naştere, 
medicii şi sclavii i l-au luat, ca nu cumva ea să-i facă vreun rău. 

Despre acest copil şi despre naşterea lui, mai târziu, lumea a 
scornit numeroase poveşti. Unii povesteau că s-ar fi născut cu 
cap de leu, iar alţii că pe cap avea un coif de soldat. Eu, care l- 
am văzut, pot spune că băiatul nu avea nimic neobişnuit. A fost 
un copil sănătos şi puternic. Horemheb a trimis din ţara Kuş un 
mesager, pentru ca băiatul să fie înscris în cartea de aur a vieţii 
cu numele de Ramses. 

Horemheb, învingător în războiul din ţara Kuş, pricinuise cu 
carele lui de luptă multe pierderi negrilor care, până atunci, nici 
nu mai văzuseră aşa ceva. Armata Egiptului a dat foc satelor şi 
colibelor lor de paie, a luat femeile şi copiii ca sclavi în Egipt. 
Bărbaţii au fost integrați în armata Egiptului; ei au devenit buni 
soldaţi, nu mai aveau nimic de pierdut, fiindcă pierduseră tot, şi 
case, şi femei, şi copii. In felul acesta, în aşteptarea războiului 
cu hitiţii, Horemheb a format o nouă armată. Negrii erau nişte 
bărbaţi zdraveni, care nu se temeau de moarte şi se 
înfierbântau când auzeau sunetele tobelor şi dansau frenetic în 
jurul rândurilor de toboşari. 

Horemheb a trimis în Egipt mulţi sclavi care să lucreze 
pământul. Şi cirezi imense de vite au fost trimise din ţara Kuş în 
Egipt. Aşa se face că culturile au început să crească ca în 
vremurile marilor faraoni, copiilor Egiptului nu le-a mai lipsit 
laptele, iar preoţilor animalele de jertfă şi carnea. Dar cea mai 
mare parte a populaţiei din ţara Kuş a fugit dincolo de pietrele 
de hotar ale Egiptului, în junglă, în ţara elefanților şi girafelor, 
aşa că ţara Kuş a rămas pustie mulţi ani. Egiptul nu a suferit din 
această cauză, fiindcă şi aşa, încă din timpul lui Akhenaton, ţara 
Kuş nu mai plătea tribut Egiptului ca în epoca marilor faraoni, 
când fusese cea mai mare sursă de bogăţie pentru Egipt; se 
spune că, pe atunci, ţara Kuş era mai prosperă chiar decât Siria. 

După doi ani de război în ţara Kuş, Horemheb s-a întors 
victorios şi o bună parte din bogăţiile cu care s-a întors le-a 
dăruit locuitorilor Tebei. Triumful a fost sărbătorit zece zile şi 
zece nopţi. In acest timp, nimeni nu a muncit şi soldaţii beţi 
mergeau de-a lungul străzilor Tebei behăind ca ţapii, iar după 
aceea, mai târziu, multe femei din Teba au născut copii cu 
pielea neagră. 


Horemheb îşi ridica în braţe băiatul, îl învăţa să meargă şi îmi 
spunea cu mândrie: 

Priveşte, Sinuhe, din trupul meu s-a născut o nouă dinastie 
regală. Prin vinele fiului meu curge sângele sacru al faraonilor, 
chiar dacă după ce eu m-am născut am călcat pe bălegar, nu pe 
pardoseli de lapislazuli. 

Imediat după întoarcerea în Teba, Horemheb s-a dus să-l 
vadă pe Ay, dar Ay, îngrozit, a zăvorât uşa dormitorului regal, a 
pus scaunele şi a împins chiar şi patul până în dreptul uşii şi, de 
după uşa baricadată, i-a strigat lui Horemheb cu vocea lui 
ascuţită de bătrân: 

Pleacă de-aici, Horemheb! Eu sunt faraonul. Ştiu prea bine că 
ai venit să mă omori şi să-mi iei coroana. 

Horemheb a râs îngăduitor, a deschis uşa cu o lovitură de 
picior şi i-a răsturnat patul, apoi l-a ridicat în braţele lui 
puternice pe Ay şi i-a spus: 

Eu nu te voi ucide niciodată, vulpoiul meu bătrân, nu te voi 
omori, proxenetul meu, fiindcă tu-mi eşti mai drag decât tata- 
mare şi viaţa ta îmi este prețioasă într-adevăr, plămânii tăi deja 
scârţâie, îţi curg bale din gură şi genunchii îţi tremură, dar tu 
mai ai încă zile de trăit, Ay şi trebuie neapărat să mai trăieşti 
atât cât ţine un război, pentru ca Egiptul să aibă un faraon pe 
care să-l urască. 

Cuvintele lui Horemheb nu au reuşit să-i risipească 
neîncrederea; Ay tremura şi plângea ca un copil strângându-şi 
între mâini genunchii, care-i tremurau, şi se ruga pentru sufletul 
său. Aşa că lui Horemheb i s-a făcut milă de el şi a plecat, dar 
după aceea, a fost tot timpul cu ochii pe el şi a pus dintre 
subordonații lui să-l supravegheze, ca nu cumva Ay să facă 
nebunii când el va fi fost plecat. Timpul lui Ay deja trecuse şi din 
Ay cel de altădată, nu mai rămăsese decât un bătrân cărunt şi 
fără minte, iar oboseala îl făcea incapabil să poarte coroana de 
sărbători, fiindcă îi era frică să nu-i tremure capul în faţa 
mulţimii. 

Soţiei sale, prinţesa Baketamon, Horemheb îi adusese daruri 
nenumărate: pulbere de aur în coşuri împletite cu măiestrie, 
pene de struţ şi maimuțe vii, blănile leilor ucişi de săgețile lui, 
dar ea nici nu a vrut să se uite la darurile lui. l-a spus doar atât: 

Probabil, în faţa oamenilor, tu eşti bărbatul meu. Ti-am 
născut un băiat, mulţumeşte-te cu atât. Trebuie să ştii că, dacă 


vei mai încerca încă o dată să te atingi de mine, voi necinsti 
patul tău şi te voi înşela cum încă niciodată o femeie nu şi-a 
înşelat bărbatul. Pentru a te face să-ţi ieşi din minţi, voi merge 
să mă distrez cu sclavii şi cu hamalii din port, mă voi tăvăli în 
toate pieţele Tebei cu căruţaşii şi, dacă încă vei îndrăzni să mă 
mai atingi, nu va exista bărbat, oricât de mizerabil ar fi, cu care 
să nu mă destrăbălez, pentru a te dezonora şi umili pe tine. In 
tot Egiptul nu există bărbat atât de josnic ca tine, mâinile tale 
miros a sânge, tot trupul tău miroase a sânge şi îmi este scârbă 
când eşti aproape de mine. 

Dar rezistenţa ei a sporit şi mai mult pasiunea lui Horemheb 
şi, uitându-se la obrajii ei contractaţi de indignare, la şoldurile ei 
înguste şi la gura ei batjocoritoare, Horemheb a simţit cum se 
înăbuşă şi abia a putut să-şi stăpânească dorinţa. De aceea, a 
venit la mine să-şi plângă amărăciunea şi mi-a spus: 

Sinuhe, oare de ce este aşa? Ce rău am făcut eu, de soţia 
mea îmi ocoleşte patul? Tu ştii cât de multe am făcut pentru a o 
câştiga pe ea şi pentru a avea gloria pe care o am, pentru a nu 
fi dispreţuia de ea, urmaşa adevăraţilor faraoni. De cele mai 
multe ori nici nu m-am atins de femeile frumoase pe care 
oamenii mei mi le aduceau şi le-am dăruit subordonaţilor mei, 
pentru a se bucura ei de ele. Intr-adevăr, sunt de ajuns doar 
degetele de la mâini şi de la picioare pentru a socoti numărul 
femeilor cu care m-am distrat în toţi aceşti ani. Şi nici cu o prea 
mare plăcere nu m-am ales de la ele, fiindcă, strângându-le la 
piept, mă gândeam doar la ea, la Baketamon şi iarăşi la 
Baketamon, care m-a fascinat şi mă fascinează ca luna. Ce fel 
de magie este aceasta care-mi frământă trupul, îmi întunecă 
gândurile şi-mi biciuieşte sufletul ca otrava unui şarpe? 

l-am spus: 

Las-o-ncolo de femeie nebună, fiindcă ea însăşi suferă din 
cauza orgoliului ei. Teba este plină de femei frumoase şi de 
sclave cu şoldurile înguste, care ţi-ar putea aduce aceeaşi 
bucurie ca şi ea. 

Dar Horemheb mi-a spus: 

Vorbeşti altfel decât tu însuţi crezi. Eu vreau doar dragostea 
ei. 

El a mai spus: 


Indiferent de ce va fi să se întâmple, eu numai cu această 
femeie pot fi fericit. Sinuhe, dă-mi ceva să pun în băutura ei ca 
să doarmă! 

L-am refuzat, dar el s-a dus la un vrăjitor şi s-a întors la palat 
cu o licoare vrăjită de pe urma căreia o femeie poate să 
înnebunească de dorinţă în braţele unui bărbat şi să simtă că în 
pântecele ei arde focul. Horemheb a turnat-o în mâncarea 
prinţesei Baketamon. Intr-adevăr, licoarea a fost eficientă, dar 
smulgându-se cu un efort disperat din braţele lui, Baketamon i-a 
spus cu o ură şi mai mare decât înainte: 

Aminteşte-ţi ce ţi-am spus! Adu-ţi aminte că te-am prevenit! 

Horemheb era orb, nebun şi neobosit în pasiunea lui, aşa că 
i-a mai turnat şi în vin din licoarea miraculoasă Dar ea a adormit 
şi nici nu s-a deşteptat la mângâierile lui Horemheb. Cât de 
mare va fi fost fericirea lui Horemheb, n-aş putea spune. 
Presupun doar că fericirea i-a fost amară, dragoste putredă ca 
mucegaiul. De aceea a plecat în Siria imediat pentru a isprăvi 
războiul cu hitiţii. 

Inainte de a pleca, mi-a spus: 

Marii faraoni ai Egiptului au pus pietrele de hotar la Kadeş, 
eu voi înainta cu carele mele de luptă până ce voi vedea 
Kadeşul în flăcări. 

După ce a constatat că grăuntele a început să încolţească 
din nou în ea, prinţesa Baketamon s-a închis în apartamentul ei, 
nu a mai vrut să vadă pe nimeni şi s-a îngropat în umilinţa ei. 
Slujitorii şi sclavii îi aduceau mâncarea la uşă, dar ea mânca 
atât de puţin, încât medicii din palatul de aur se temeau că va 
muri de foame. Când i s-a apropiat sorocul, i s-au pus păzitori 
secreţi, fiindcă toată lumea din palat se temea că ea va naşte 
singură şi-şi va trimite copilul pe Nil. 

Aşa ceva ea nu a făcut. Când a venit vremea, ea a chemat 
medicii şi, în durerile naşterii, a încercat să zâmbească şi să se 
bucure de durerile ei, apoi i-a dat băiatului numele Seth, fără să- 
| întrebe pe Horemheb. Atât de mare i-a fost ura dacă a putut ea 
să-i dea propriului copil numele zeului morţii, vântului pustiitor 
al deşertului, numele unui zeu sterp. 

Refăcându-se după naştere, prinţesa Baketamon şi-a uns 
trupul cu uleiuri fine, şi-a vopsit faţa, s-a îmbrăcat în veşminte 
din in regal, a luat o sclavă care să vâslească, a traversat Nilul şi 


a plecat singură în piaţa de peşte a Tebei. Acolo, ea s-a adresat 
catârgiilor, sacagiilor şi vânzătorilor de peşte: 

Eu sunt prinţesa Baketamon, soţia marelui conducător al 
armatei Egiptului. Eu i-am născut doi băieţi şi n-am nici o 
bucurie de la el. De aceea, spun: veniţi să vă distraţi cu mine! 
Cred că aş putea fi fericită în braţele voastre, îmi plac mult 
mâinile voastre noduroase şi mirosul vostru sănătos de bălegar 
şi de peşte. 

Bărbaţii din piaţa de peşte s-au mirat mult de vorbele ei. Lor 
le-a fost teamă şi s-au ferit din calea ei, dar ea i-a urmărit cu 
încăpățânare, şi-a dat jos veşmintele de pe ea, pentru a le arăta 
frumuseţea trupului ei şi le-a spus: 

Oare nu sunt destul de frumoasă pentru voi? Cine ştie, poate 
că sunt deja bătrână şi urâtă de vă daţi la o parte din calea mea, 
dar eu nu pretind de la voi nici un dar, doar câte o piatră de la 
fiecare bărbat care vrea să se distreze cu mine, n-are nici o 
importanţă ce fel de piatră; dar, mă voi dărui cu mai multă 
ardoare acelora care-mi vor aduce o piatră mai mare. Şi, 
credeţi-mă, mă voi strădui din toate puterile ca plăcerea voastră 
să fie nemaipomenită. 

Niciodată până atunci, aşa ceva nu li s-a mai întâmplat 
bărbaţilor din piaţa de peşte şi cred că aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat niciodată în tot Egiptul. Ei s-au uitat pofticioşi la ea, 
ochii lor au fost incendiaţi de frumuseţea ei şi de veşmintele ei 
transparente din in regal, iar parfumurile uleiurilor cu care era 
uns trupul ei i-au ameţit. Pasiunea lor a început să ardă în faţa 
frumuseţii care li se oferea pe gratis şi ei şi-au spus unul altuia: 

Aşa ceva niciodată nu s-a mai întâmplat. Într-adevăr, ea este 
o zeiţă, care ni se arată nouă fiindcă suntem agreaţi de ochii ei. 
Vom greşi dacă ne vom opune dorinţei ei; ea nu este asemenea 
femeilor obişnuite şi plăcerea pe care ne-o dăruieşte, este, cu 
siguranţă, plăcere divină. 

Câţiva au spus: 

In orice caz, plăcerea aceasta ne costă mai ieftin, fiindcă atât 
de ieftin nici femeile negre nu-şi vând iubirea şi, pentru a-şi 
vinde trupul, cea mai de pe urmă femeie cere întotdeauna cel 
puţin un bănuţ de cupru. S-ar putea ca ea să fie o preoteasă 
care strânge pietre pentru a construi un nou templu zeiţei 
Bastet, iar dacă noi nu-i vom face pe plac, nu vom fi agreaţi de 
zei. 


Aşa se face că, bărbaţii din piaţa de peşte, pe jumătate 
codindu-se şi tot discutând între ei, au urmat-o până la malul 
Nilului, în stufăriş, unde ea i-a condus, pentru a fi la adăpost de 
privirile curioase ale celorlalţi oameni. Este drept că pescarii au 
spus: 

Să nu o mai urmăm pe ea, poate că ea a venit din ape şi ne 
va trage şi pe noi în apă, poate ea este chiar zeiţa Bastet, poate 
capul i se va transforma într-un cap de pisică, poate că după ce 
o vom lua în braţe, ne va zgâria şi ne va smulge bărbăţia cu 
ghearele ei tăioase. 

Cu toate aceste îndoieli, ei au urmat-o, vrăjiţi de frumuseţea 
şi de mirosul ei. Catârgiii râdeau de pescari şi spuneau: 

Să-şi schimbe ea capul şi-n cap de peşte, n-are nici un rost 
să ne fie frică de picioarele ei, când tocmai de acolo ne vom 
alege cu cea mai mare plăcere. 

Prinţesa Baketamon s-a iubit toată ziua cu bărbaţii din piaţa 
de peşte şi nu i-a tras nicidecum pe sfoară în ceea ce priveşte 
plăcerea pe care le-a oferit-o, dimpotrivă, a făcut cum a ştiut 
mai bine, ca ei să simtă o mare plăcere şi ei au fost, într-adevăr, 
foarte mulţumiţi şi mulţi i-au adus pietre mari, care se cumpărau 
la preţ bun de la cariera de piatră. Şi fiecare a spus următorului: 

Într-adevăr, o astfel de femeie nu am mai întâlnit, gura ei 
este ca mierea curată, sânii ei sunt fragezi ca merele şi doar 
jarul pe care este fript peştele este atât de fierbinte ca 
pântecele şi îmbrăţişarea ei. 

Apoi, după ce i-a mulţumit pe toţi, ei au invitat-o să mai vină 
prin piaţa de peşte şi i-au promis că vor strânge şi vor păstra 
pentru ea cât mai multe pietre, mai ales pietre mari. Ea le-a 
zâmbit cu timiditate şi le-a mulţumit că au fost atât de 
prietenoşi şi au făcut-o atât de fericită în ziua aceea. La 
întoarcere, seara târziu, ea a închiriat de la debarcader o barcă 
mai solidă, pentru că aceea cu care venise era prea mică pentru 
pietrele pe care le strânsese în cursul zilei. 

De aceea, în următoarea zi, ea a făcut rost de o barcă mai 
mare şi le-a poruncit sclavelor să vâslească spre Teba şi să o 
aştepte lângă debarcader, iar ea a plecat în piaţa de legume şi 
de zarzavaturi. Acolo, ea le-a vorbit ţăranilor, care aveau mâinile 
aspre de la pământul pe care-l munceau, pielea zgrunţuroasă şi 
arsă de soare. În fiecare zi, ei cărau cu boii şi cu măgarii lor 
verdeţuri şi cereale în Teba, imediat după ce răsărea soarele. Ea 


a vorbit chiar şi cu gunoierii străzilor, cu curăţătorii de haznale şi 
cu gardienii, care, cu lăncile de lemn, arătau fiecărui vânzător 
locul pe care îl poate ocupa în piaţă. Ea le-a spus tuturor: 

Eu sunt prinţesa Baketamon, soţia marelui conducător al 
armatei Egiptului, Horemheb. Dar el este un bărbat plictisitor şi 
fără vlagă. Cu trupul lui lipsit de putere bărbătească, nu-mi dă 
nici un pic de bucurie. El obişnuieşte să mă lovească cu răutate 
şi mă lipseşte de bucuria de a-mi vedea copiii mei dragi şi mă 
alungă din casă, încât, de cele mai multe ori, nu am şi eu un 
acoperiş deasupra capului. Veniţi şi distraţi-vă cu mine, faceți- 
mă fericită, nu cer nici un dar de la voi pentru acest lucru, doar 
câte o piatră de la fiecare. Eu cred că o fericire atât de ieftină, 
nici de la femeile negre din Teba nu veţi putea cumpăra. 

Ţăranii, măturătorii şi paznicii s-au intimidat puternic după ce 
i-au auzit cuvintele. Au început să discute aprins între ei şi mulţi 
spuneau: 

Nici pe departe ea nu poate fi prinţesă, fiindcă niciodată o 
prinţesă nu a avut astfel de obiceiuri. 

Dar ea i-a fermecat cu vorbele în continuare şi, după ce şi-a 
dezgolit trupul şi ei au văzut frumuseţea trupului ei, şi-au 
abandonat coşurile cu legume şi boii, au lăsat străzile 
nemăturate şi au urmat-o acolo unde ea i-a condus, în stufărişul 
de la malul Nilului. Şi, la malul apei, ei şi-au spus unul altuia: 

O astfel de delicatesă nu-i este oferită săracului în fiecare zi. 
Pielea ei fină este atât de departe de pielea neagră şi tăbăcită a 
femeilor noastre, veşmintele ei sunt atât de minunate, mirosul 
pe care ea îl răspândeşte în jur este atât de plăcut. Am fi proşti 
dacă am refuza ceea ce ea, cu atâta generozitate, ne oferă. 
Trebuie să facem în aşa fel încât să înnebunească de plăcere în 
braţele noastre, să aibă şi ea, săraca, o dată, parte de o mare 
bucurie, ea, care de multe ori nu are o locuinţă în care să 
doarmă şi este atât de neglijată de bărbatul ei. 

S-au distrat cu ea întrecându-se unul pe altul în pasiunea cu 
care au iubit-o şi, ca să se poată distra cu ea, ţăranii i-au adus 
pietre din pragurile cârciumilor şi tavernelor, iar gardienii pietre 
de la construcţiile faraonului. Dar, pe când se distrau cu ea, a 
început să le fie frică şi au spus: 

— Dacă, într-adevăr, ea este soţia lui Horemheb, atunci când 
el va auzi despre cele ce s-au întâmplat astăzi, ne va omori. 
Chiar dacă nu-şi poate face fericită femeia, el este un bărbat 


orgolios şi, ca oricare bărbat, căruia îi este rănită vanitatea, se 
va transforma într-un leu turbat. Dar, dacă noi vom fi foarte 
mulţi, el nu ne va putea omori pe toţi, nimeni nu omoară pe toţi 
bărbaţii din Teba din cauza unei femei. Este în avantajul nostru 
dacă ea primeşte cât mai multe pietre. 

Cea mai mare parte dintre ei s-au întors în piaţa de legume 
şi a povestit tuturor prietenilor şi cunoştinţelor despre ciudata şi 
fericita întâmplare, apoi s-au întors şi mai mulţi în stuful de la 
malul Nilului, aşa că spre stufăriş s-a bătut un drum larg în acea 
zi. În amurg, stuful arăta ca şi cum pe acel loc, o turmă de 
hipopotami se dăduse de-a rostogolul. În acea zi, în piaţa de 
zarzavaturi a fost o dezordine de nedescris şi numeroase 
mărfuri au fost furate, măgarii răgeau de sete în colţul străzilor, 
boii mugeau şi cârciumarii alergau plângând şi smulgându-şi 
părul din cap, fiindcă scumpele ornamente din piatră de pe 
pragurile cârciumilor lor, fuseseră smulse şi furate. 

La căderea nopţii, prinţesa Baketamon a mulţumit cu 
timiditate tuturor bărbaţilor din piaţa de legume că au fost atât 
de prietenoşi cu ea şi că au făcut-o atât de fericită. Apoi, ei au 
ajutat-o şi au cărat pietrele până la barcă. Barca s-a umplut 
până la refuz şi a fost un adevărat chin pentru sclave să 
vâslească până la debarcaderul palatului de aur. 

În acea noapte, toată Teba a aflat că însăşi zeiţa cu cap de 
pisică s-a arătat mulţimii şi s-a distrat cu bărbaţii din popor. 
Această veste importantă s-a răspândit repede în toată Teba şi 
oamenii care nu credeau în zei au inventat imediat alte 
explicaţii pentru întâmplarea petrecută. Ei spuneau: 

— Poate că în vremea piramidelor zeii li s-au arătat 
oamenilor, dar lumea este deja bătrână şi nu i se mai arată 
acum zei nici unui om. Această femeie trebuie să fie o femeie 
nobilă, dar nu numai atât, una dintre cele mai nobile, fiindcă nici 
o femeie obişnuită nu are atâta fantezie. 

În dimineaţa următoare, prinţesa Baketamon s-a dus în piaţa 
de cărbuni, în acea zi s-a iubit cu bărbaţii din piaţa de cărbuni. 
La căderea nopţii, tot stuful de la malul Nilului era călcat în 
picioare şi negru ca tăciunele, iar preoţii multor temple au plâns 
amar, fiindcă bărbaţii din piaţa de cărbuni nu se sfiiseră să 
desprindă pietre de pe zidurile templelor pentru a-şi plăti 
distracţia. Îşi spuneau unul altuia: 


Într-adevăr, am ajuns şi noi să gustăm din delicatele plăceri 
ale cerului, am strivit buzele ei între buzele noastre, i-am simţit 
sânii vibrând de patimă şi pântecele arzând ca tăciunii 
incandescenţi. Până acuma am trăit degeaba, dacă n-am ştiut 
că pe lume poate fi o astfel de fericire. 

Dar când în Teba s-a răspândit vestea că zeiţa s-a arătat 
mulţimii pentru a treia oară, o mare nelinişte a început să se 
simtă peste tot locul şi chiar şi bărbaţii respectabili s-au 
aventurat să plece de lângă soțiile lor, s-au dus în crâşme să 
bea, apoi, în puterea nopţii au desprins pietre din zidurile 
caselor faraonului şi au aşteptat cu nerăbdare să se facă 
dimineaţă. În ziua următoare, fiecare bărbat din Teba hoinărea 
din piaţă în piaţă cu câte o piatră sub braţ şi aştepta apariţia 
zeiţei cu cap de pisică. Preoţii Templului s-au neliniştit şi au 
trimis gărzile să cerceteze ce se întâmplă şi să o închidă pe 
femeia care provocase atâta tulburare în Teba. 

În acea zi, prinţesa Baketamon nu s-a arătat prin Teba. Era 
foarte obosită şi a stat în palatul de aur ca să se odihnească, a 
zâmbit tuturor acelora care i s-au adresat şi s-a arătat foarte 
drăgăstoasă faţă de toată lumea din palatul de aur, dar era atât 
obosită, încât tot timpul îşi punea mâna la gură ca să-şi înăbuşe 
căscatul şi, din când în când, se întindea de-i trosneau oasele. 
Toată lumea de la curte era uimită de faţa ei răvăşită, încă 
nimeni nu ghicise că ea era acea femeie misterioasă, care se 
iubise cu cărbunarii şi cu curăţătorii de haznale din Teba. 

După ce a examinat cu atenţie colecţia de pietre de diferite 
dimensiuni şi de diferite culori, prinţesa Baketamon l-a chemat 
pe meşterul constructor al grajdurilor din palatul de aur şi l-a 
condus drăgăstos în grădină, unde, arătându-i piramida de 
pietre, i s-a adresat astfel: 

Am strâns aceste pietre la malul Nilului. Pentru mine, aceste 
pietre sunt sacre, fiindcă fiecare piatră este o amintire fericită şi 
pot spune că, cu atât mai mare a fost fericirea mea cu cât piatra 
a fost mai mare. De aceea, construieşte pentru mine din aceste 
pietre un pavilion, unde să-mi pot odihni şi eu capul, fiindcă 
bărbatul meu mă neglijează şi mă închide în camera mea, după 
cum ştii. Construieşte un pavilion spaţios, cu pereţi înalţi, începe 
imediat construcţia ca să pot şti dacă ai nevoie de pietre în plus 
şi n-avea nici o grijă că s-ar putea isprăvi pietrele. 


Meşterul constructor al grajdurilor regale era un om simplu, 
pânza care-i înfăşură coapsele era cenuşie de la praful pietrelor 
cioplite, umerii lui erau jupuiţi de pietrele pe care le căra şi nici 
nu era obişnuit să vorbească cu cei sus-puşi. De aceea, el s-a 
aruncat cu mâinile întinse la pământ în faţa picioarelor prinţesei 
Baketamon şi a spus umil: 

Nobilă prinţesă Baketamon, mă tem că priceperea mea nu 
este de ajuns pentru a construi un pavilion pe măsura demnităţii 
tale, fiindcă pietrele sunt de diferite mărimi şi de diferite culori 
şi este greu să le îmbin una cu alta. Cred că pentru o astfel de 
lucrare este nevoie de cineva mai priceput decât mine. Mai bine 
cheamă un constructor de temple sau un artist, fiindcă îmi este 
teamă că, din ignoranță, voi compromite realizarea frumosului 
tău gând şi că numeroase pietre nu vor putea fi puse în valoare. 

Dar prinţesa Baketamon l-a atins sfioasă pe umerii lui jupuiţi 
şi i-a spus: 

O, mare meşter de grajduri, eu nu sunt decât o biată femeie 
săracă, neglijată de bărbatul meu şi eu nu am posibilitatea să 
chem un mare arhitect. Şi nici ţie nu-ţi pot oferi o răsplată prea 
mare, aşa cum aş dori să o fac, totuşi, atunci când pavilionul va 
fi gata, îl voi privi împreună cu tine şi, dacă-mi va plăcea, îţi 
promit că mă voi iubi cu tine. Eu nu-ţi pot oferi nimic altceva în 
afară de puţină plăcere, dar fiindcă nu sunt încă atât de bătrână 
şi atât de urâtă încât să nu mai fiu dorită de bărbaţi, cred că nu- 
ţi va părea rău. Şi cred că voi fi şi eu fericită în braţele tale; tu 
eşti un bărbat zdravăn ca un taur şi ai braţe puternice, iar eu 
sunt o femeie micuță şi tânjesc după dragoste, fiindcă de la 
bărbatul meu nu am parte de aşa ceva, după cum probabil că 
ştii. 

Meşterul constructor de grajduri a fost puternic tulburat de 
vorbele şi de mângăâierile ei şi, îndrăznind s-o privească, a găsit- 
o tare frumoasă şi şi-a amintit de toate poveştile, în care 
prinţesele se îndrăgosteau de bărbaţi simpli şi se distrau cu ei. 
Lui îi era foarte frică de Horemheb, dar dorinţa l-a întărit şi 
vorbele prinţesei Baketamon l-au măgulit. De aceea, el s-a 
grăbit să construiască din pietrele strânse de prinţesa 
Baketamon cu atâta trudă, în grădina palatului de aur, un 
pavilion cum nu s-a mai văzut şi a făcut-o cu pasiune, punându- 
şi în valoare toată fantezia şi măiestria. Nici nu mai putea dormi 
noaptea tot gândindu-se care combinaţie de pietre ar putea fi 


mai interesantă. Dorinţa şi dragostea au făcut din el un mare 
arhitect, fiindcă o vedea în fiecare zi pe prinţesa Baketamon şi 
inima lui aprinsă ardea ca stuful uscat când îi privea ochii ovali 
ca arcul lunii; a lucrat ca un nebun, încât de atâta muncă s-a 
şubrezit şi a slăbit mult, dar pavilionul pe care l-a construit, 
până la urmă a ieşit frumos, într-adevăr, nimeni nu a mai văzut 
până atunci un pavilion atât de frumos. 

Nu după multă vreme, pietrele s-au terminat, aşa că prinţesa 
Baketamon s-a dus repede să procure altele. A luat o barcă şi a 
vâslit ea însăşi, a trecut în Teba şi a colecţionat pietre din toate 
pieţele Tebei, de pe drumul sfincşilor cu cap de berbec şi din 
grădinile templelor, până la urmă nu a mai rămas loc în Teba de 
unde să nu fi strâns pietre. Bărbaţii care i le aduceau o păzeau 
de gardieni, dar într-o zi gărzile preoţilor şi faraonului tot au 
prins-o şi au vrut să o ducă la judecată pentru desfrânare. 

Insă ea şi-a ridicat cu mândrie capul şi le-a spus gardienilor: 

Eu sunt prinţesa Baketamon şi aş dori să văd cine 
îndrăzneşte să mă judece pe mine. Prin vinele mele curge 
sângele faraonilor, eu sunt moştenitoarea tronului faraonilor. Eu 
nu vă voi pedepsi pentru nebunia voastră, dimpotrivă, mă voi 
distra cu plăcere şi cu voi, fiindcă sunteţi nişte bărbaţi puternici 
şi frumoşi, dar fiecare dintre voi, care vrea să se iubească cu 
mine, va trebui să-mi aducă câte o piatră, fie de la Casa 
Judecăţii, fie de la vreun templu şi cine-mi va aduce o piatră mai 
mare va avea parte de o plăcere mai mare. Eu nu vă voi trage 
pe sfoară şi-mi voi ţine promisiunea, voi vă veţi simţi bine, nu 
încape îndoială, fiindcă în acest domeniu eu sunt deja destul de 
bine iniţiată. 

Gardienii au privit-o şi i-a apucat şi pe ei nebunia, ca şi pe 
ceilalţi bărbaţi din Teba, s-au dus şi au desprins cu ajutorul 
lăncilor pietre mari de pe porţile Casei Judecăţii şi din prima 
curte a Templului lui Amon, i le-au adus şi s-au distrat cu ea, iar 
ea i-a mulţumit pe toţi, aşa după cum le promisese. Dar, eu 
trebuie să spun, spre cinstea ei că pe când ea aduna pietre, nu 
s-a purtat niciodată cu neruşinare, ca târfele de pe stradă, nu, 
pe când se distra cu bărbaţii, ea încerca timid să-şi acopere 
goliciunea cu veşmintele, îşi lăsa cu sfială ochii în jos şi nu 
permitea nimănui să se atingă de ea mai mult decât era nevoie. 

După acest incident cu gardienii, prinţesa a fost nevoită să 
meargă prin bordeluri ca să strângă pietre, fiindcă nu voia să o 


mai deranjeze nimeni. Aşa se face că ea a vizitat numeroase 
case de distracţie din partea săracă a oraşului şi s-a dăruit cu 
generozitate, doar pentru câte o piatră, tuturor bărbaţilor care 
au dorit-o. Proprietarii de bordeluri au profitat din plin de pe 
urma ei şi au recomandat-o călduros clienţilor, dar, fiindcă ea a 
vrut să evite gărzile şi îmbulzeala zgomotoasă a oamenilor, a 
trebuit să meargă în fiecare zi la un alt bordel. 

În acea vreme, toţi ştiau cu ce se ocupă prinţesa Baketamon 
şi mulţimea de curioşi de la curte se înghesuia să privească 
pavilionul secret din grădina palatului de aur, pe care meşterul 
constructor de grajduri îl construia din pietrele pe care prinţesa 
le primise în dar. Când au văzut pereţii înalţi şi mulţimea de 
pietre mari şi mici din care erau construiți, curtezanele din 
palatul de aur şi-au acoperit gura cu mâinile ca să-şi 
stăpânească exclamaţiile de uimire. 

Dar prinţesei nimeni nu i-a spus nimic, fiindcă nimeni nu era 
atât de nebun încât să-şi pună în pericol viaţa. lar faraonul Ay, 
când a fost informat despre purtarea prinţesei, în nebunia 
bătrâneţii lui, s-a bucurat ca un copil, fiindcă s-a gândit că 
Horemheb va fi teribil de furios şi pe el îl bucura orice lucru care 
l-ar fi putut amări pe Horemheb. 

În timp ce prinţesa Baketamon strângea pietre, Horemheb 
era ocupat cu războiul în Siria. Reuşise să elibereze de sub 
dominaţia hitiţilor Sidonul, Simyra şi Biblosul şi trimisese în Egipt 
sclavii şi prăzile de război împreună cu daruri bogate pentru 
prinţesa Baketamon. Toată lumea din Teba era la curent cu 
ceea ce se petrecea în palatul de aur, dar nu se găsise nici un 
bărbat destul de curajos care să-l informeze şi pe Horemheb 
despre noile îndeletniciri ale soţiei sale; chiar şi oamenii lui, pe 
care-i lăsase la palat ca să vegheze asupra intereselor sale şi să- 
| informeze despre tot ce se întâmplă, au închis ochii şi nu au 
văzut nimic, şi-au astupat urechile şi nu au auzit nimic. Ei îşi 
spuneau: 

— Aceasta este o ceartă între un bărbat şi femeia lui. Un om 
înţelept nu-şi vâră singur degetele într-o moară de piatră, iar cel 
care se vâră într-o ceartă dintre un bărbat şi o femeie riscă să 
şi-i facă pe amândoi duşmani. 

De aceea, Horemheb nu a ştiut nimic. Cred că aşa a fost mai 
bine pentru Egipt; dacă ar fi ştiut, ar fi fost puternic tulburat şi 


nu ar fi putut să se concentreze asupra operaţiunilor militare din 
Siria. 


Am povestit destul de mult despre cele întâmplate în Egipt în 
timpul domniei preotului Ay, dar despre mine nu am spus nimic. 
De fapt, nici nu am prea multe de povestit, fiindcă fluviul vieţii 
mele nu mai clocotea ca mai înainte, era liniştit şi mocirlos ca o 
mlaştină. 

Trăiam liniştit împreună cu Muti în casa turnătorului de 
aramă, pe care Muti o reparase după incendiu. Picioarele mele 
erau deja obosite după atâta umblat pe drumurile prăfuite ale 
lumii, ochii îmi erau obosiţi după atâta nelinişte pe care o 
văzusem în lume, inima mea era obosită de toată deşertăciunea 
lumii. Trăiam retras şi nici nu mai primeam bolnavi. Din când în 
când consultam vreun vecin bolnav sau vreun sărac, care n- 
avea bani ca să meargă la alt medic şi le dădeam leacuri, fără 
să cer nici o răsplată de la ei. Am pus să fie săpat un nou 
heleşteu în curte şi l-am populat cu peşti de toate culorile. 
Stăteam toată ziua sub sicomorul din grădină şi priveam peştii, 
care înotau încet în apa rece a heleşteului. Pe stradă, măgarii 
răgeau şi copiii se jucau în praf. Pe sicomorul uscat şi înnegrit de 
la incendiu, crescuseră din nou ramuri verzi. Muti se îngrijea de 
mine ca o mamă, îmi pregătea mâncăruri gustoase, îmi dădea 
să beau cu cumpătare vin, veghea să am un somn bun şi să nu 
mă îmbolnăvesc. 

Dar mâncarea îşi pierduse gustul în gura mea, iar vinul nu-mi 
mai aducea nici o bucurie, dimpotrivă, îmi aducea aminte de 
toate faptele rele pe care le făcusem. Odată cu răcoarea serii 
apăreau în faţa ochilor mei chipul mort al faraonului Akhenaton 
şi frumosul chip al prinţului Şubattu. Mâinile mele erau 
blestemate şi, împotriva voinţei mele, semănaseră moarte. De 
aceea, nu mai doream nimic altceva decât să privesc peştii din 
heleşteu. îi invidiam, fiindcă trăiau în apă. Sângele lor era rece 
şi nu erau obligaţi să respire aerul fierbinte al pământului. 


Stăteam amărât în grădina mea şi priveam peştii şi i-am spus 
inimii mele: 

— Linişteşte-te, inimă sălbatică! Nu din vina ta tot ceea ce se 
petrece în lume este absurd. Nici bunătatea, nici răutatea nu au 
vreun sens; doar lăcomia, ura şi patima domnesc în lume. Nu 
este vina ta, Sinuhe, nici dacă omul este acelaşi, nici dacă se 
schimbă Anii au trecut, s-au născut oameni, au murit oameni. 
Viaţa unui om este ca o boare călduţă. Atâta timp cât este în 
viaţă, omul nu poate fi fericit, doar când moare este fericit. Nu 
există o mai mare deşertăciune ca viaţa oamenilor şi nu este 
vina ta că dintotdeauna omul este acelaşi şi că aşa va fi mereu. 
Este inutil să împingi omul în vârtejul timpului, inima lui nu se va 
schimba şi el se va ridica din vârtej la fel cum a intrat. In zadar 
este omul chinuit în războaie şi primejdii, în epidemii de ciumă şi 
în incendii, în zadar este hărțuit de zei şi împuns de lănci, toate 
încercările şi suferinţele îl călesc şi, după ce a trecut prin 
suferinţe, devine şi mai ticălos şi mai rău decât crocodilul din 
apă. De aceea, doar un om mort este un om bun. 

Dar inima mea a protestat şi a spus: 

N-ai decât să priveşti peştii cât vrei, Sinuhe, numai că atâta 
timp cât trăieşti, nu-ţi voi da pace şi în fiecare zi din viaţa ta îţi 
voi spune: „tu eşti vinovat” şi în fiecare noapte îţi voi repeta: „tu 
eşti vinovat”, fiindcă eu, inima ta, sunt mai nesăţioasă decât un 
crocodil şi vreau ca măsura suferinţei tale să fie plină ochi. 

M-am înfuriat pe inima mea şi i-am spus: 

Eşti o inimă nebună şi sunt scârbit peste măsură de tine, 
fiindcă m-ai împins toată viaţa numai spre necazuri şi greutăţi. 
Îmi este mare întristarea, îmi este nesfârşită durerea. Ştiu că în 
raţiunea mea este criminalul cu mâini negre, dar crimele mele 
sunt mici în comparaţie cu crimele care se petrec în lume. 
Nimeni nu mă poate acuza. De aceea, nu înţeleg de ce îmi 
repeţi mereu că sunt vinovat şi nu mă laşi în pace. Eu nu pot 
vindeca lumea, eu nu pot modifica natura omului. 

Dar inima mea a spus: 

Eu nu-ţi vorbesc despre cei pe care i-ai omorât şi nu te acuz 
pentru crimele tale, chiar dacă zi şi noapte îţi repet: „vinovat, 
vinovat”. Mii şi mii de oameni au murit din vina ta, Sinuhe! Ei au 
murit de foame, de ciumă, de lovituri, striviţi de carele de asalt, 
au murit de oboseală pe drumurile nesfârşite ale deşertului, din 
vina ta au murit copii la sânul mamelor lor, din vina ta 


ciomegele au lovit spinări încovoiate, din vina ta nedreptatea a 
învins dreptatea, din vina ta cupiditatea a învins bunătatea, din 
vina ta hoţii conduc lumea într-adevăr, sunt mulţi cei care au 
murit din vina ta, Sinuhe. Culoarea pielii lor este diferită şi în 
limbile lor ei rostesc alte cuvinte, dar ei au murit nevinovaţi, 
fiindcă ei nu aveau cunoştinţele şi ştiinţa ta; cei care au murit şi 
cei care mai mor încă au fost şi sunt fraţii tăi. Ei mor din vina ta, 
tu eşti singurul vinovat. De aceea, plânsul lor îţi tulbură somnul, 
de aceea mâncării bune nici nu-i simţi gustul, de aceea 
niciodată nu poţi fi fericit. 

Mi-am îmbărbătat spiritul şi i-am spus inimii mele: 

Peştii sunt fraţii mei, fiindcă ei nu pot rosti cuvinte deşarte, 
şacalii deşertului sunt fraţii mei, leii devoratori sunt fraţii mei, nu 
oamenii, fiindcă oamenii sunt conştienţi de ceea ce fac. 

Dar inima îşi bătea joc de mine şi mi-a mai spus: 

Oare omul este, într-adevăr, conştient de ceea ce face? Tu 
ştii, fiindcă tu ai avut acces la toată ştiinţa lumii, dar tu eşti 
vinovat fiindcă alţii sunt neştiutori şi tu nu-i ajuţi să-şi deschidă 
ochii; de aceea, te voi chinui până-n ziua morţii tale, Sinuhe. 

Am început să urlu, mi-am sfâşiat veşmintele de pe mine şi i- 
am spus inimii: 

Blestemată fie toată ştiinţa mea, blestemate fie-mi mâinile, 
blestemaţi fie-mi ochii, dar mai blestemată decât toate celea, 
fie-mi inima asta nătângă, care nu-mi dă pace niciodată şi mă 
învinuieşte mereu! O, zei, aducă-mi-se cântarul lui Osiris, 
cântărească-mi-se inima care minte, să vină cei patruzeci de 
paviani ai dreptăţii şi să-i spună inimii mele dacă eu sunt sau nu 
sunt vinovat, fiindcă eu nu mai am încredere în inima mea 
mizerabilă ! 

Auzindu-mi urletele, Muti a venit imediat din bucătărie, a 
înmuiat o pânză în apa rece a bazinului şi mi-a pus-o pe frunte, 
apoi a turnat o oală de apă rece pe burta mea. Bodogănind şi 
certându-mă, m-a obligat să mă întind în pat şi mi-a dat diferite 
leacuri amare ca să mă liniştesc. 

Am fost bolnav şi am delirat multă vreme; în delir i-am vorbit 
lui Muti despre cântarul lui Osiris şi i-am cerut să facă rost de 
pulbere din care să făuresc un cântar divin, i-am vorbit despre 
Merit şi despre Thot. Ea m-a îngrijit cu credinţă, m-a hrănit şi mi- 
a masat trupul. După ce m-am întremat, Muti mi-a interzis să 
mai stau în curte când dogoreşte soarele, fiindcă de când părul 


mă părăsise, razele soarelui erau otrăvitoare pentru capul meu. 
N-am mai stat la soare, am stat la umbra răcoroasă a 
sicomorului şi am privit în continuare peştii. Fără îndoială, peştii 
erau prietenii mei. 

După o vreme m-am înzdrăvenit, dar am devenit mai tăcut şi 
mai posac decât înainte. Am încheiat pace cu inima mea şi 
inima nu m-a mai necăjit, dar nu i-am mai vorbit niciodată lui 
Muti despre Merit şi despre Thot, amintirea lor am păstrat-o 
doar în sufletul meu chinuit. Ei trebuiseră să moară pentru ca 
măsura suferințelor mele să fie umplută şi să fiu din nou singur. 
Dacă ei ar fi fost lângă mine, aş fi fost mulţumit şi fericit, dar 
destinul meu era să fiu singur. Singur am fost întotdeauna, încă 
din noaptea în care m-am născut, fiindcă am călătorit singur pe 
Nil într-o barcă de stuf. 

Dar, într-o zi am plecat pe furiş din casa turnătorului de 
cupru în haine aspre de om sărac, fără sandale în picioare şi nu 
m-am mai întors. M-am dus în port şi am lucrat ca hamal până 
când nu mi-am mai simţit spatele de durere şi de jupuituri. M- 
am dus în piaţa de legume şi am adunat de pe jos legume 
stricate, cu care m-am hrănit. M-am dus în piaţa de cărbuni şi 
am mânuit foalele de fierărie într-o forjă. Am muncit cum 
munceşte un sclav, am muncit cum munceşte un hamal, am 
mâncat pâinea pe care ei o mănâncă, am băut berea pe care ei 
o beau şi m-am adresat lor: 

Nu există nici o deosebire între oameni. Fiecare om vine gol 
pe lume şi doar inima omului este singura măsură, care îi 
deosebeşte pe oameni între ei. Nu poţi judeca omul după 
culoarea pielii lui, nu poţi judeca omul după veşmintele şi după 
podoabele pe care le poartă, nici după bogăţia sau după sărăcia 
lui nu-l poţi judeca. Un om bun este mai bun decât un om rău şi 
dreptatea este mai bună decât nedreptatea. lată, aceasta este 
toată ştiinţa mea, nimic altceva nu cunosc. 

Le-am vorbit astfel în faţa colibelor lor din lut, în amurg, în 
timp ce nevestele lor aprindeau focurile pe stradă, în timp ce 
mirosul de peşte fript se răspândea în aer, învăluind partea 
săracă a oraşului. Ei au râs de mine şi mi-au spus: 

Tu eşti smintit, Sinuhe. La ce bun oare că ştii să scrii şi să 
citeşti, dacă te-ai apucat să munceşti cum muncesc sclavii şi 
hamalii? Oare ce crimă vei fi săvârşit tu de te ascunzi printre 
noi? Vorbele tale au mirosul zeului Aton şi toată lumea ştie că 


nici numele acestui zeu nu mai poate fi rostit. Noi nu te vom da 
pe mâna gardienilor, poţi să rămâi cu noi cât vrei şi n-ai decât 
să povesteşti despre ce vrei, întotdeauna vorbele unui nebun 
sunt amuzante. Dar încetează să ne compari cu sirienii împuţiţi 
şi cu negrii mizerabili. Om fi noi sclavi şi hamali, dar mai înainte 
de orice, suntem egipteni. Ca egipteni, suntem mândri de 
culoarea pielii noastre, de limba pe care o vorbim, de trecutul 
nostru, de viitorul nostru. 

Le-am spus: 

Nu aveţi dreptate, atâta timp cât omul va fi mulţumit şi 
mândru de el, atâta timp cât se va crede superior altor oameni, 
lanţurile şi loviturile de ciomag, lăncile şi corbii vor călca în 
picioare umanitatea. Omul trebuie cântărit după inima sa. Prin 
toate inimile oamenilor circulă acelaşi fel de sânge, din apă şi 
sare sunt toate lacrimile, lacrimi de om negru sau arămiu, 
lacrimi de sirian sau de egiptean, lacrimi de om bogat sau de 
om sărac. 

Dar ei au râs în hohote de mine lovindu-şi genunchii cu 
palmele şi au spus: 

Intr-adevăr, Sinuhe, tu eşti un bărbat nebun. Parcă ai fi trăit 
într-un sac şi n-ai fi văzut cum este viaţa. Omul nu poate trăi 
dacă nu se simte superior altor oameni şi nu există om, oricât 
de mizerabil ar fi el, care să nu se simtă superior prin ceva altor 
oameni. Unii se mândresc cu îndemânarea mâinilor lor, alţii cu 
vigoarea umerilor lor. Hoţul este mândru de şiretenia lui, 
judecătorul de înţelepciunea lui, hrăpăreţul de avuţia lui, 
cheltuitorul se mulţumeşte cu risipa, iar târfa cu generozitatea. 
Nimic nu poate bucura mai mult pe un om decât când ştie că 
este într-un fel superior altuia, de aceea ne bucurăm noi acum, 
fiindcă simţim că suntem mai isteţi şi mai abili decât tine, chiar 
dacă noi suntem nişte sclavi săraci, chiar dacă tu ştii să scrii şi 
să citeşti. 

Eu le-am spus: 

Tocmai de aceea, un om bun este mai bun decât un om rău 
şi dreptatea este mai bună decât nedreptatea. 

Ei au spus cu amărăciune: 

Ce este binele şi ce este răul? Dacă omorâm un stăpân rău, 
care ne snopeşte în bătaie, care ne fură mâncarea şi care lasă 
să flămânzească nevestele noastre şi copiii noştri, facem o 
treabă bună şi dreaptă, dar după aceea, gărzile ne duc în faţa 


judecătorilor faraonului, care dau ordin să ni se reteze nasul şi 
urechile sau să fim atârnaţi cu capul în jos pe ziduri. Aceasta 
este dreptatea, dar dreptatea depinde de cântarul cu care se 
face şi de cele mai multe ori, dreptatea care se face pentru noi 
este nedreptate. Cântarul faraonilor este diferit de cântarul care 
ne convine nouă. 

Ei mi-au dat să mănânc peşte fript. Ei mi-au dat să beau 
berea lor slabă şi acră. Le-am mai spus: 

Să ucizi este cea mai mare crimă pe care o poate face un om 
şi, indiferent dacă motivul este întemeiat sau nu, crima tot 
crimă este. Omul nu trebuie să ucidă, omul trebuie să corecteze 
şi să repare răul. 

Ei mi-au acoperit gura ca să tac, s-au uitat cu teamă 
împrejurul lor şi mi-au spus: 

Noi nu dorim să ucidem pe nimeni, fiindcă nuielele şi 
ciomegele ne-au făcut umili. Noi înghiţim toate loviturile şi 
jignirile cu umilinţă, însă nu ucidem pe nimeni. Dar dacă tu vrei 
să ameliorezi condiţia omului, să-l izbăveşti de nedreptăţi şi să 
îndrepţi situaţiile injuste, mergi mai bine la nobili şi la cei bogaţi, 
du-te la judecătorii faraonului şi vorbeşte-le lor despre aceste 
lucruri! După părerea noastră, acolo vei găsi mai multă necinste 
şi nedreptate decât la noi. 

Aşa mi-au răspuns ei, au râs şi au chicotit, împingându-se 
unul pe altul şi clipind din ochi cu înţeles. 

Le-am spus: 

Prefer să vă vorbesc vouă. Deşi voi sunteţi mulţi ca nisipul 
mării şi ca stelele cerului, aveţi parte de tot răul şi de toată 
nedreptatea lumii. Oare nu sunteţi deloc vinovaţi? Vi se spune: 
mergeţi, şi voi mergeţi. Vi se spune: faceţi, şi voi faceţi tot ceea 
ce vi se porunceşte. Trimişii faraonului vin la voi şi vă cumpără 
cu bănuţi de cupru, cu bucăţi de pânză, vă pun în braţe lănci şi 
vă trimit la război. lar în război, voi împungeţi şi omorâţi 
oameni, oameni care sunt asemenea cu voi. Impungeţi şi crăpaţi 
burţile fraţilor voştri şi vă mândriţi apoi cu faptele voastre. 
Fiecare om este josnic şi sângele, care curge din cauza voastră, 
curge şi peste voi. Nu sunteţi nici voi nevinovaţi. 

Câţiva dintre ei au reflectat la cuvintele mele, au suspinat şi 
au spus: 

Într-adevăr, nici unul dintre noi nu este inocent. Lumea 
aceasta este rău făcută. Încă din pântecele mamei, noi începem 


să ne plângem soarta. Plânsul ne însoţeşte toată viaţa şi de 
sclavie nu putem să ne descotorosim niciodată, fiindcă face 
parte din noi, iar preoţii, cu vrăjitoriile lor, se îngrijesc ca şi după 
moarte să rămânem sclavi şi să lucrăm pentru stăpânii noştri. Ei 
dau numele nostru figurinelor din lemn, care-i însoțesc pe 
stăpânii noştri în mormânt. Du-te, Sinuhe, şi la cei bogaţi, 
vorbeşte-le şi lor despre aceste lucruri, fiindcă noi credem că tot 
răul şi toate nedreptăţile pornesc de la ei, deoarece puterea 
este în mâinile lor, dar să nu ne acuzi pe noi, dacă din cauza 
vorbelor tale ţi se vor tăia urechile şi vei fi azvârlit într-o mină 
sau dacă vei atârna cu capul în jos, spânzurat de zidurile Tebei. 
Trebuie să ştii că, dacă vreunul dintre noi s-ar fi încumetat să ne 
vorbească aşa după cum ne-ai vorbit tu, nici nu am fi avut 
curajul să-l ascultăm. Ţi-am ascultat vorbele, fiindcă tu nu eşti 
periculos, deşi, nu încape nici o îndoială că tu eşti nebun. Dar să 
ştii că nu ai dreptate în ceea ce priveşte războiul; nimic nu este 
mai glorios decât să ucizi cât mai mulţi duşmani în război. Chiar 
dacă în pat este neputincios şi nu-şi poate mulţumi femeia, 
Horemheb este viteaz pe câmpul de luptă şi-şi iubeşte soldaţii; 
fără îndoială el te-ar omori fără nici o ezitare, dacă ar auzi că le 
vorbeşti astfel oamenilor din popor. 

Am ascultat sfaturile lor şi am umblat cu picioarele goale şi 
cu zdrenţele cenuşii de om sărac pe mine de-a lungul străzilor 
Tebei şi le-am vorbit negustorilor, care amestecau praf de pe 
drum în făină ca să se aleagă cu un câştig mai bun, le-am vorbit 
proprietarilor de măgari, care obişnuiau să pună la gura sclavilor 
lor o botniţă, ca ei să nu mănânce din grâul pe care-l măcinau, 
le-am vorbit judecătorilor care furau moştenirile copiilor orfani şi 
judecau strâmb dacă cineva îi onora cu daruri bogate. Le-am 
vorbit tuturor, i-am acuzat pentru faptele lor nedemne, pentru 
răutatea lor. Ei mi-au ascultat uluiţi vorbele şi au întrebat: 

— Oare cine este acest medic Sinuhe, de îndrăzneşte să ne 
vorbească atât de curajos, deşi este îmbrăcat în sclav? Trebuie 
să fim prudenţi cu el. S-ar putea să fie un spion al faraonului, 
deghizat în acest fel ca să ne încerce. Altfel, nimeni nu s-ar 
încumeta să vorbească aşa cum vorbeşte el. 

De aceea, ei mi-au ascultat vorbele. Mai mult, unii m-au 
invitat la ei şi mi-au făcut daruri. Proprietarii de animale mi-au 
dat să beau vin, judecătorii mi-au cerut părerea şi au schimbat 
hotărâri în conformitate cu sfaturile date de mine. În felul 


acesta, ei au acordat câştig de cauză unor săraci în dauna unor 
bogaţi, cu care aceştia erau în judecată. Se spunea în Teba: „Nu 
te mai poţi încrede în judecători, fiindcă ei sunt şi mai şarlatani 
decât hoţii pe care îi judecă”. 

Dar când m-am dus la locuinţele nobililor, ei m-au batjocorit, 
au asmuţit câinii împotriva mea şi au pus servitorii să mă alunge 
cu ciomegele din curţile lor, aşa că amărăciunea mi-a fost mare 
şi am fugit pe străzile Tebei urmărit de câini, cu zdrenţele 
deşirate şi cu coapsele pline de sânge. Oamenii râdeau cu poftă 
de mine lovindu-şi genunchii cu mâinile, iar negustorii şi 
judecătorii faraonului, văzând în ce stare jalnică eram, nu s-au 
mai speriat de vorbele mele şi nici nu s-au sfiit să cheme gărzile 
ca să mă lovească cu mânerele lăncilor. Şi ei m-au avertizat: 

Dacă te vom mai prinde vreodată pe aici, încercând să ne 
acuzi pe nedrept, te vom condamna fiindcă răspândeşti zvonuri 
false şi aţâţi mulţimea la revoltă. După aceea, nu vei mai avea 
chef tu de vorbă când corbii îţi vor ciuguli trupul atârnat pe 
zidurile Tebei. 

Când am văzut că toată strădania mea este deşartă, m-am 
întors amărât la fosta casă a turnătorului de aramă din cartierul 
sărac al oraşului, fiindcă am înţeles că moartea mea nu ar fi fost 
de folos nimănui şi că singurii care s-ar fi putut alege cu ceva de 
pe urma ei ar fi fost corbii. Muti a vărsat şiroaie de lacrimi şi s-a 
lovit cu pumnii în cap când a văzut cum arăt, mi-a spălat trupul 
şi mi-a uns rănile bodogănind tot timpul şi mi-a spus: 

Intr-adevăr, năravul bărbaţilor nu se poate îndrepta 
niciodată. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Sinuhe, că acum, la 
bătrâneţe, când eşti deja chel şi cu gâtul plin de zbârcituri, fugi 
de acasă. Oare-i frumos să-ţi schimbi veşmintele scumpe pentru 
vin în taverne şi-n case de desfrâu? Oare-i frumos să vii acasă 
cu picioarele pline de răni şi cu capul plin de cucuie ca golanii? 
Vrei să bei vin, bea cât doreşti, eu îţi voi da, nu-i nevoie să fugi 
de-acasă pentru atâta lucru. Şi n-ai decât să chemi pe cine vrei 
să-ţi ţină de urât şi să bea cu tine. Dar nu mă omori în felul 
acesta! Eu sunt bătrână şi am fost neliniştită zi şi noapte de 
când ai dispărut. Şi Kaptah, care s-a întors deja în Teba, a 
întrebat de tine şi a fost foarte îngrijorat. Bine că s-a întors, 
fiindcă nu vei mai fi chiar cât de singur. 


Ea mi-a uns cu atenţie rănile cu uleiuri scumpe, m-a 
îmbrăcat cu veşminte curate, dar cred că a făcut prea multă 
risipă de vorbe. Furia îi era mare şi ea mi-a mai spus: 

Ar fi mult mai bine dacă bărbaţilor li s-ar tăia în întregime 
acea neglijabilă excrescenţă pe care o au între picioare, fiindcă 
de acolo vine tot răul şi de aceea este lumea plină de beţivi, 
scandalagii şi bătăuşi. Este o prostie să crezi că bătrâneţea îi 
face mai înţelepţi pe bărbaţi. Dar poate că ar fi mai bine dacă ti- 
ai aduce o femeie în casă, Sinuhe, sau dacă ţi-ai cumpăra o 
sclavă tânără, care să-ţi satisfacă poftele şi să te linişteşti. În 
acelaşi timp, ar fi bine să mă ajute şi pe mine cineva la treburile 
casei, fiindcă sunt bătrână, îmi tremură deja mâinile şi nu o dată 
mi s-a întâmplat să uit de mâncarea de pe foc. Nu este demn de 
tine să umbli prin bordeluri după femei uşoare, Sinuhe. Sunt 
uluită de cât de jigărit arăţi. 

Vorbele ei m-au jignit mult; după părerea mea, eu încă nu 
eram atât de bătrân şi de uzat, chiar dacă nu mai aveam păr pe 
cap. Dar nu am avut curaj să-i povestesc de ce am plecat de 
acasă şi am preferat să creadă că sunt un beţiv şi un petrecăreţ 
ca toţi bărbaţii, altfel m-ar fi închis într-o cameră întunecată, m- 
ar fi învelit în cearşafuri umede şi ar fi chemat un medic să-mi 
pună lipitori pe genunchi, sigur că aşa ar fi făcut dacă ar fi ştiut 
că am fost la săraci şi la bogaţi ca să le povestesc despre 
răutate şi despre bunătate, despre dreptate şi despre 
nedreptate. Am lăsat-o să mă dojenească până s-a săturat, iar 
eu m-am desfătat cu gâscă friptă pregătită de ea, a cărei aromă 
a îndepărtat de pe buzele mele gustul pâinii acre pe care o 
mănâncă sclavii şi gustul de ulei rânced în care este prăjit 
peştele în cartierele sărace ale Tebei, iar vinul pe care mi l-a 
adus ca să-l beau mi-a îndulcit gâtul acrit de berea pe care o 
beau săracii. După ce inima mea s-a liniştit, am reuşit să mă 
concentrez, să judec calm şi obiectiv, din punctul de vedere al 
unui medic care ar fi urmărit întâmplările prin care am trecut eu 
în ultimele zile şi am înţeles că sunt bolnav. Am înţeles că dacă 
nu accept lumea aşa cum este şi mă cred vinovat de tot răul 
care există în lume, numai printr-o trepanaţie aş putea să mă 
vindec. 

M-am aşezat iarăşi în grădină sub sicomor şi am privit peştii 
şi mi-am liniştit gândurile. Răgetele măgarilor din faţa casei şi 
tipetele copiilor care se jucau de-a războiul şi-şi aruncau cu 


baligă de măgar în cap m-au ajutat, de asemenea, să mă 
liniştesc. 

Într-adevăr, Kaptah era din nou în Teba şi-ntr-una din zile a 
venit să mă vadă. El nu mai avea nimic din teama lui de sclav 
de altădată şi umilinţa, de care avusese parte o viaţă, nu lăsase 
nici o urmă pe chipul lui. A sosit maiestuos, litiera lui împodobită 
şi pictată era cărată de optsprezece sclavi negri; era aşezat pe 
un covor moale şi picături de uleiuri scumpe i se prelingeau de 
pe tâmple pe faţă, fiindcă avea oroare de mirosul cartierelor 
sărace şi se străduia să nu-l simtă. Se îngrăşase nemaipomenit 
de mult şi un bijutier din Siria îi montase pe ochiul orb un nou 
ochi din aur şi din pietre preţioase şi, cu toate că avea dureri din 
cauza lui, era tare mândru. Dar, îndată ce s-a aşezat lângă 
mine, sub sicomor, l-a scos, fiindcă tot nu-l vedea nimeni. 

Mai întâi, ne-am îmbrăţişat şi Kaptah a început să plângă de 
bucurie că mă vede. Era atât de mare, mâinile lui erau mai 
groase decât spinarea mea, iar când a vrut să se aşeze, 
scăunelul adus de Muti s-a rupt sub greutatea sa, aşa că, până 
la urmă, s-a aşezat direct pe pământ în faţa mea. El mi-a 
povestit că războiul din Siria se sfârşise şi mi-a spus şi despre 
carele de luptă ale lui Horemheb: deşi ajunseseră până la Kadeş, 
nu putuseră cuceri Kadeşul. Apoi, el a început să se laude cu 
bogăţia lui şi cu marile afaceri, pe care le încheiase în Siria, mi-a 
povestit că şi-a cumpărat un palat vechi în cartierul nobililor şi 
că a angajat sute de constructori, care să-l reamenajeze după 
gustul lui, fiindcă nu mai era potrivit cu demnitatea lui să 
locuiască într-o crâşmă din port. El a mai spus: 

— Se vorbeşte rău de tot despre tine în Teba, Sinuhe, 
stăpânul meu. Se spune că tu inciţi poporul împotriva lui 
Horemheb, iar judecătorii şi nobilii sunt porniţi ca şerpii veninoşi 
împotriva ta, fiindcă i-ai acuzat pe nedrept de necinste şi de 
fărădelegi. Eu te rog să fii mai prudent, fiindcă dacă mai 
continui cu astfel de vorbe periculoase, ei vor face tot ce vor 
putea ca să te trimită într-o mină. S-ar putea să nu te atace 
direct, fiindcă ei ştiu că ai fost prietenul lui Horemheb, dar casa 
ta deja a mai ars o dată într-o noapte. S-ar putea ca într-o 
noapte întunecoasă ei să vină din nou, să te omoare şi să-ţi dea 
foc la casă, dacă continui să-i aţâţi pe săraci împotriva bogaţilor. 
Spune-mi mie ce te frământă şi cine ţi-a pus blestematele astea 


de furnici în cap, poate că eu te-aş putea ajuta, aşa după cum 
un adevărat slujitor îşi poate ajuta stăpânul. 

Mi-am aplecat capul în faţa lui şi i-am povestit toate 
gândurile care mă frământau, i-am povestit despre tulburările 
inimii mele şi despre toate faptele mele din ultima vreme. El m- 
a ascultat clătinând din cap şi obrajii lui groşi nu puteau 
disimula indignarea, iar când am terminat de povestit tot, el a 
spus: 

Eu te ştiam simplu şi nebun, bunul meu stăpân Sinuhe, dar 
credeam că nebunia ta se va lecui cu trecerea anilor. Cu toate 
că ai văzut tot răul care s-a întâmplat din cauza lui Aton, cu 
toate că ai văzut cenuşa în care s-a transformat propria-ţi 
fericire, nebunia ta s-a amplificat. Poate că, încă din Oraşul 
Orizontului lui Aton, tu te-ai molipsit de boala faraonului 
Akhenaton, dar eu cred că această suferinţă a ta este hrănită şi 
din inactivitate, de aceea, gânduri ciudate nu te lasă în pace. 
Poate că ar fi mai bine să începi din nou să-ţi practici meseria şi 
să vindeci bolnavii. Vindecarea unui singur om bolnav îţi va 
aduce mai multă bucurie decât toate vorbele tale, care sunt 
periculoase, atât pentru tine, cât şi pentru aceia care le ascultă. 
Dar, dacă nu vrei să-ţi mai practici meseria, îţi poţi găsi o altă 
ocupaţie, care să-ţi fie pe plac, aşa cum fac toţi oamenii bogaţi. 
Presupun că vânătoarea de hipopotami nu te interesează şi că 
nici nu te dai în vânt după mirosul de pisică ca Pepitamon, care 
în ultima vreme a dobândit o mare reputaţie de crescător de 
pisici de lux. Dar sunt sigur că nu ţi-ar displăcea să strângi 
vechile scrieri şi să elaborezi un catalog al acestora sau să 
colecţionezi obiecte şi bijuterii din vremea piramidelor. Poţi 
colecţiona instrumente muzicale siriene sau idoli ai negrilor, 
care se vând în piaţă de când s-au întors soldaţii din ţara Kuş. 
Este un adevăr, Sinuhe, că în lume sunt numeroase moduri de 
a-ţi petrece în mod plăcut timpul în aşa fel încât gândurile negre 
şi deşarte să nu te poată deranja; nici femeile, nici vinul nu sunt 
de neglijat, chiar şi jocul de zaruri are calitatea de a te sustrage 
repede proastei dispoziţii, deşi nu te-aş sfătui să-l încerci, pentru 
că este o distracţie periculoasă pentru bărbaţii slabi. Scuză-mi 
îndrăzneala, dar tu, Sinuhe, stăpânul meu, fără nici o îndoială, 
eşti un bărbat slab. Dar, pe Amon, joacă zaruri, risipeşte-ţi aurul 
pe femei, îmbată-te, numai încetează odată cu vorbele deşarte, 


fiindcă eu te iubesc mult, bunul meu stăpân Sinuhe, şi nu aş 
vrea să ţi se întâmple nici un rău. 

Şi a mai spus: 

În lumea aceasta nu există nimic perfect; şi marginea 
fiecărei pâini este arsă, şi în fiecare fruct se ascunde un vierme, 
şi vinul bun îţi poate aduce dureri de cap. Nu există nici o 
judecată perfectă, în interiorul fiecărei dreptăţi se ascunde o 
nedreptate, chiar şi bunele acţiuni pot avea consecinţe 
dezastruoase, chiar şi cele mai bune intenţii pot duce la moarte, 
cum ne învaţă exemplul lui Akhenaton. Uită-te la mine, stăpânul 
meu Sinuhe, eu sunt mulţumit cu modesta mea soartă şi mă 
îngraş pe zi ce trece în deplină armonie cu zeii şi cu oamenii. 
Judecătorii faraonului se înclină în faţa mea şi oamenii îmi 
slăvesc numele, în timp ce pe tine te hărţuiesc câinii. Calmează- 
te, Sinuhe, stăpânul meu, nu este vina ta dacă lumea este aşa 
cum este, nu este vina ta dacă aşa a fost întotdeauna şi dacă 
aşa va fi şi de acum înainte. 

L-am privit, era obez şi bogat, dar vorbea cu înţelepciune şi l- 
am invidiat pentru înţelepciunea lui. l-am spus: 

Tu ai dreptate, Kaptah. Mă voi linişti şi mă voi apuca din nou 
să vindec oamenii bolnavi, dar spune-mi, oare îşi mai aduc 
oamenii aminte de Aton în blestemele lor? Te întreb, fiindcă ai 
pomenit numele lui, deşi rostirea numelui lui este interzisă. Din 
cauză că l-au rostit, mulţi bărbaţi au fost duşi în mină sau au 
atârnat cu capul în jos pe zidurile Tebei. 

Kaptah a spus: 

Eu cred că Aton a fost atât de repede uitat şi din cauză că în 
Oraşul Orizontului lui Aton coloanele templului lui s-au prăbuşit, 
pereţii templului au crăpat şi nisipul a umplut casele. Dar, am 
mai văzut artişti care au rămas credincioşi stilului din timpul lui 
Aton şi mai există povestitori care se încumetă încă să spună 
legende periculoase, iar uneori, poţi vedea desenată - pe nisipul 
pieţelor sau pe pereţii după care oamenii îşi fac nevoile - crucea 
vieţii Lui Aton, aşa că Aton nu este atât de mort pe cât se crede. 

Va fi aşa cum doreşti tu, Kaptah, i-am promis eu. Mă voi 
linişti şi voi începe din nou să mă ocup de bolnavi, dar în acelaşi 
timp voi începe să colecţionez oameni care îşi amintesc de Aton, 
tu m-ai sfătuit să colecţionez şi eu ceva, aşa cum fac alţii. 


Dar Kaptah a crezut că glumesc, el ştia, la fel de bine ca şi 
mine, despre răul care se abătuse asupra Egiptului şi asupra 
mea din cauza lui Aton. 

Apoi am discutat despre multe alte lucruri, Muti ne-a adus 
vin şi am băut împreună, până ce sclavii au venit şi l-au ajutat 
să se ridice, fiindcă, de gras ce era, nici nu se mai putea ridica 
singur. Apoi el a plecat. 

A doua zi, Kaptah mi-a trimis o mulţime de daruri, care mi-au 
făcut viaţa mai uşoară şi mai luxoasă, şi aş putea spune că, de 
fapt, nu-mi lipsea nimic ca să pot fi şi eu fericit, numai că eu nu 
ştiam să mă bucur. 


Aşa se face că am pus din nou pe poarta casei mele 
însemnele de medic şi am reînceput să-mi practic meseria. 
Pacienţii mă plăteau după posibilităţi, dar de la cei săraci nu 
ceream nimic, de aceea de dimineaţă până seara curtea casei 
mele era plină de bolnavi. Pe când îi consultam, îi întrebam cu 
prudenţă şi despre Aton, fiindcă nici nu voiam să-i sperii, nici să- 
i incit ca să-mi răspundă necuviincios; deja reputaţia mea era 
rea în Teba. Aşa mi-am dat seama că, cu trecerea anilor, Aton 
căzuse complet în uitare şi că, de fapt, nimeni nu-l înţelesese. 
Doar fanaticii şi victimele nedreptăţii şi-l mai aminteau, dar ei 
nu vedeau în Aton şi în crucea vieţii nimic altceva decât un 
mijloc magic de răzbunare pentru nedreptatea care li se făcuse. 

După ce Nilul s-a revărsat, a murit preotul Ay. Se spune că a 
murit de foame, fiindcă, de teamă să nu fie otrăvit, nu se mai 
încumeta să mănânce nimic, nici chiar pâinea, pe care până 
atunci o pregătea singur din boabe de grâu măcinate de el 
însuşi; îi intrase în cap ideea că boabele de grâu ar putea fi 
otrăvite încă de când creşteau pe câmp. Horemheb a încheiat 
războiul din Siria şi le-a lăsat hitiţilor Kadeşul, fiindcă nu-l putea 
cuceri, şi s-a întors triumfător în Teba să-şi sărbătorească 
victoriile de până atunci. Şi, fiindcă el nu-l considerase niciodată 
pe Ay un adevărat faraon, după moartea lui Ay, nu a declarat 
stare de doliu în Egipt, dimpotrivă, a anunţat în Teba şi în toate 
provinciile Egiptului că Ay a fost un faraon fals, care prin 
războaie continue şi prin impozite suplimentare a pricinuit 
Egiptului numai suferinţe. După ce a pus capăt războiului, 
Horemheb a dat ordin să fie ferecate porţile templului zeiţei 
Sekhmet şi a reuşit să convingă mulţimea că el, Horemheb, nu a 
dorit niciodată războiul şi că doar s-a supus ordinelor faraonului 
cel rău. De aceea, mulţimea a fost bucuroasă de întoarcerea lui 
Horemheb şi a armatei sale în Teba. 


Imediat după ce a ajuns în Teba, Horemheb m-a chemat la 
palat şi mi-a spus: 

— Sinuhe, prietenul meu, acum suntem mai bătrâni decât 
ultima dată când ne-am văzut. Eu am fost răscolit de vorbele 
tale şi de învinuirile pe care mi le-ai adus atunci, cât şi de faptul 
că ai afirmat că eu sunt un bărbat sângeros şi periculos pentru 
Egipt. Acum am terminat-o cu războaiele, fiindcă am obţinut tot 
ceea ce am dorit, am restaurat puterea Egiptului şi nici o 
primejdie din afară nu mai ameninţă Egiptul, am rupt vârful 
lăncii hitiţilor. Las fiului meu Ramses ca să se îngrijească de 
cucerirea Kadeşului, eu sunt deja sătul de războaie şi vreau să 
mă ocup doar de consolidarea tronului. Este drept că în acest 
moment Egiptul este murdar ca un grajd, dar aşteaptă puţin şi 
ai să vezi cum am să curâţ eu Egiptul de toate gunoaiele, cum 
am să înlocuiesc nedreptăţile cu dreptatea. Am să-l cântăresc 
pe fiecare după meritele şi după faptele sale, pe cel sârguincios 
după sârguinţă, pe cel trândav după trândăvie, pe hoţ după 
furtişaguri, pe criminal după crime. Prietene Sinuhe, vei vedea 
cum se vor întoarce vremurile vechi, care erau bune. In Egipt, 
toate vor fi din nou aşa cum au fost în epoca marilor faraoni. 
Aşa după cum am şters din cartea de aur a faraonilor numele 
faraonului blestemat, Akhenaton, îi voi şterge de pe lista 
suveranilor Egiptului pe Tutankhamon şi pe Ay, care au fost 
faraoni fără demnitate. Va fi ca şi cum ei nu ar fi existat 
niciodată şi voi stabili începutul domniei mele în noaptea în care 
a murit marele faraon, în noaptea în care eu am sosit în Teba cu 
lancea în mână şi cu şoimul pe umăr. 

Apoi, el a devenit melancolic, şi-a prins capul între mâini şi a 
rămas multă vreme nemişcat. Războiul îşi lăsase amprenta pe 
faţa lui şi ochii lui erau trişti când mi s-a adresat din nou: 

Într-adevăr, lumea este altfel decât atunci când eram tineri. 
Pe atunci, încă mai avea şi cel sărac cana plină de bere, iar 
uleiul şi grăsimea nu lipseau nici din casele de lut. Dar vremurile 
bune se vor întoarce. După ce mă voi urca pe tronul faraonilor, 
Egiptul va fi din nou fertil şi bogat. Voi trimite corăbiile în ţara 
Punt, voi redeschide carierele de piatră şi minele pentru a 
construi temple mai mari, voi face să curgă în vistieria regală 
aurul, argintul şi cuprul. Peste zece ani nu vei mai recunoaşte 
Egiptul, Sinuhe, şi nu vei mai vedea cerşetori şi infirmi în ţara 
Kemi. Va trebui ca cei slabi să cedeze locul celor puternici. Voi 


curăța Egiptul de sângele slab şi bolnav, de nedreptate şi de 
banditism, ca poporul Egiptului să fie din nou puternic şi 
sănătos, ca fiul meu să poată începe războiul pentru cucerirea 
întregii lumi. 

Vorbele lui nu mi-au făcut nici o bucurie, am simţit doar că 
stomacul îmi alunecă spre genunchi, cum frigul mi se strecoară 
în inimă, de aceea am rămas mut în faţa lui, fără nici o urmă de 
zâmbet. El a fost deranjat de indiferența mea, a încruntat din 
sprâncene şi a început să se lovească nervos peste coapse cu 
cravaşa de aur. Apoi a spus: 

Eşti şi mai acru decât înainte, Sinuhe. Eşti uscat ca o creangă 
neroditoare şi plină de spini, nu pot înţelege de ce abia 
aşteptam să te văd, de ce credeam că întâlnindu-mă cu tine voi 
fi fericit. Trebuie să ştii că tu eşti primul om pe care am vrut să-l 
văd, de aceea te-am chemat mai înainte de a-mi strânge în 
braţe copiii, mai înainte de o vedea pe Baketamon. Războiul a 
făcut din mine un solitar, puterea mi-a adus doar singurătatea, 
iar în Siria eu nu am avut nici un prieten cu care să împart 
bucuria şi necazul şi, întotdeauna, când am vorbit cu cineva, a 
trebuit să-mi cântăresc bine cuvintele, pentru a putea obţine 
ceea ce voiam. Ţie, Sinuhe, nu-ţi cer nimic în afară de prietenia 
ta, dar simt că prietenia ta s-a schimbat şi că tu nu te bucuri că 
mă vezi. 

Eu m-am înclinat în faţa lui şi inima mea singuratică a 
suspinat pentru el. l-am spus: 

Horemheb, după toate întâmplările nefericite prin care am 
trecut, tu eşti singurul supravieţuitor dintre prietenii copilăriei şi 
tinereţii mele. De aceea, eu te voi iubi întotdeauna. Nu peste 
multă vreme tu vei fi faraon, pe fruntea ta vor fi amândouă 
coroanele Egiptului şi nimeni nu va fi mai puternic decât tine. De 
aceea, te rog, Horemheb, cheamă-l înapoi pe zeul Aton ! Pentru 
a fi iertată crima noastră cumplită, cheamă-l înapoi pe Aton ca 
tot poporul Egiptului să fie fericit şi ca să nu mai fie războaie 
niciodată! 

Auzind aceste cuvinte, Horemheb a scuturat din cap ca şi 
cum i-ar fi fost milă de rătăcirea minţii mele şi mi-a spus: 

Tu eşti mai nebun decât înainte, Sinuhe! Oare tu nu înţelegi 
că Akhenaton a aruncat doar o piatră în apă? Nu înţelegi că, 
dacă zgomotul pe care această piatră l-a provocat când a atins 
suprafaţa apei a fost mare, eu am liniştit suprafaţa apei, ca şi 


cum această piatră nu ar fi existat niciodată? Oare tu nu înţelegi 
că şoimul m-a condus în palatul de aur în noaptea morţii marelui 
faraon, ca Egiptul să nu se prăbuşească şi să dureze etern şi ca 
zeii să nu fie învinşi? Eu vreau să redau Egiptului strălucirea de 
altădată. Omul nu este niciodată mulţumit de prezent, în ochii 
lui doar trecutul şi viitorul sunt bune. Eu voi uni trecutul cu 
viitorul. Voi lua bogății de la aceia care s-au îmbogăţit prea mult 
şi de la zeii care s-au îngrăşat prea tare, în aşa fel încât nici un 
bogat să nu fie prea bogat şi nici un sărac să nu fie prea sărac, 
pentru ca nimeni, nici om, nici zeu, să nu-şi dispute cu mine 
puterea. Dar este în zadar să-ţi explic ţie ideile mele, tu nu le 
poţi înţelege, fiindcă tu eşti lipsit de vigoare. Cei slabi nu au 
dreptul să trăiască în lume, ei sunt creaţi pentru a fi striviţi de 
cei puternici şi este drept ca ei să fie striviţi. Aşa a fost şi aşa va 
fi mereu. 

In felul acesta ne-am despărţit şi de atunci nu am mai fost 
prieteni ca înainte. 

După plecarea mea, el s-a dus la copii, i-a strâns la pieptul 
lui puternic, i-a aruncat în sus şi i-a prins în braţe, iar după ce s- 
a jucat cât s-a jucat cu ei, s-a dus în apartamentul prinţesei 
Baketamon şi i-a spus: 

Soţia mea regală, în toţi aceşti ani care au trecut, tu ai 
strălucit ca luna în spiritul meu şi dorul meu după tine a fost 
nesfârşit, dar acum opera mea este împlinită şi tu vei deveni 
marea soţie regală, alături de mine, pe tronul Egiptului şi aşa 
este drept, fiindcă prin vinele tale curge sângele sacru al 
faraonilor. Mult sânge a curs pentru tine, Baketamon, şi oraşe 
întregi au ars pentru tine şi pe acolo pe unde armata mea a 
trecut, gemetele oamenilor s-au ridicat până în înaltul cerului 
din cauza ta. Oare nu-mi merit din plin răsplata? 

Baketamon i-a surâs drăgăstos, i-a atins cu tandreţe umerii 
şi i-a spus: 

Intr-adevăr, tu îţi meriţi răsplata, bărbatul meu, Horemheb, 
mare conducător al armatei Egiptului! De aceea, am pus să se 
construiască în grădina palatului de aur un pavilion fără 
asemănare, pentru a te întâmpina acolo, aşa după cum meriţi. 
Eu însămi, plină de tristeţe, aşteptând întoarcerea ta, am strâns 
fiecare piatră pentru pereţii acestui pavilion. Să mergem să-l 
vedem şi acolo, în braţele mele, vei primi răsplata pe care atât 
de nerăbdător o aştepţi. 


Horemheb a fost fermecat de vorbele ei şi prinţesa 
Baketamon l-a luat timidă de mână şi l-a condus în grădină. 
Ţinându-şi răsuflarea, toţi curtenii s-au ascuns pe unde au putut, 
îngroziţi de gândul că ceva nemaipomenit de rău avea să se 
întâmple, până şi sclavii şi rândaşii de la grajduri au fugit, aşa că 
palatul a rămas pustiu. Prinţesa Baketamon l-a condus pe 
Horemheb în pavilion, dar când el, nerăbdător, a vrut să o ia în 
braţe, Baketamon l-a îndepărtat cu blândeţe şi i-a spus: 

Stăpâneşte-ţi pentru un moment dorinţa ta de bărbat, 
Horemheb, fiindcă vreau să-ţi povestesc cu ce eforturi am 
construit acest pavilion. Eu sper că tu îţi aminteşti ce ţi-am 
promis ultima dată când, împotriva voinţei mele, tu te-ai distrat 
cu mine. Ei bine, priveşte atent fiecare piatră şi află că fiecare 
piatră de pe pereţii şi de pe pardoseala pavilionului, observi 
poate că nu sunt puţine, îmi aminteşte de plăcerea pe care am 
avut-o în braţele altui bărbat. M-am dăruit cu pasiune multor 
bărbaţi pentru a construi acest pavilion în cinstea ta, Horemheb 
şi uită-te, piatra aceasta mare şi albă îmi aduce aminte de un 
pescar, care s-a simţit foarte bine în braţele mele, piatra 
aceasta verde mi-a dăruit-o un curăţător de haznale din piaţa de 
cărbuni, iar aceste opt pietre cărămizii, aşezate una lângă alta, 
le-am primit în dar de la un vânzător de legume voinic, care nu 
se mai sătura de dragoste în braţele mele, el mi-a lăudat mult 
măiestria şi a spus că foarte puţine femei se pricep să-l facă atât 
de fericit pe un bărbat. Dacă ai răbdare, îţi voi povesti istoria 
fiecărei pietre şi noi avem destul timp pentru asta, Horemheb. 
Noi mai avem mulţi ani de trăit împreună şi, când vom fi bătrâni, 
tot împreună vom fi; cred că până la bătrâneţe îmi va ajunge 
timpul să-ţi povestesc istoria fiecărei pietre, de fiecare dată 
când te va împinge pofta să mă iei în braţe. 

La început, Horemheb a refuzat să creadă vorbele ei, şi-a 
spus că poate Baketamon glumeşte. Dar când s-a uitat în ochii 
ovali ai prinţesei, a văzut că scânteiau de o ură ca moartea şi 
atunci a crezut-o. Nebun de furie, el a apucat pumnalul hitit şi a 
vrut să o omoare pe Baketamon, care-l rănise atât de cumplit în 
orgoliul lui de bărbat. Dar Baketamon şi-a dezgolit cu 
generozitate pieptul în faţa lui şi i-a spus batjocoritor: 

Loveşte, Horemheb, loveşte cu pumnalul în coroanele 
Egiptului. Nu uita însă că eu sunt preoteasa zeiţei Sekhmet şi că 


sângele meu este sacru. Dacă mă vei ucide, niciodată tu nu vei 
mai avea dreptul să te înalţi pe tronul faraonilor. 

Vorbele ei l-au liniştit pe Horemheb, fiindcă, într-adevăr, 
numai căsătorit cu prinţesa Baketamon putea avea dreptul la 
coroanele Egiptului. În felul acesta, răzbunarea prinţesei 
Baketamon a fost completă şi el nu a mai dorit-o niciodată, dar 
nici nu a avut curajul să distrugă pavilionul, pe care, ca pe o 
pedeapsă, îl vedea în fiecare zi când se uita pe fereastră. Dacă 
ar fi dărâmat pavilionul, toată lumea ar fi înţeles că el ştia totul 
despre felul în care Baketamon îl dezonorase culcându-se cu 
bărbaţii din Teba. De aceea, a preferat ca lumea să râdă de el 
pe la spate, decât să se supună dezonorării publice. După 
aceea, el nici nu a mai atins-o pe Baketamon, nici nu a mai 
deranjat-o cu ceva şi a trăit singur. Eu trebuie să spun că, spre 
cinstea ei, prinţesa Baketamon nu s-a mai apucat şi de alte 
construcţii, ci s-a mulţumit să contemple cu nostalgie 
frumuseţea pavilionului ei. 

Aşa a fost să i se întâmple lui Horemheb şi eu nu ştiu cât de 
fericit va fi fost el la urcarea pe tronul Egiptului ca faraon, când 
preoţii lui Amon l-au uns cu uleiul sacru şi i-au pus pe cap 
coroanele, coroana roşie şi coroana albă, coroana cu crin şi 
coroana cu papirus. El a devenit din ce în ce mai suspicios şi nu 
a mai avut încredere în nimeni. Avea tot timpul impresia că 
cineva râde de el pe la spate. A purtat toată viaţa un ghimpe în 
piept şi inima lui nu şi-a mai putut niciodată găsi liniştea. A 
suferit îngrozitor fiindcă a fost jignit şi umilit atât de tare, de 
aceea, el nu a mai vrut să se distreze niciodată cu vreo femeie. 
Şi-a înecat tristeţea şi amărăciunea în muncă şi s-a apucat, aşa 
după cum a promis, să curețe Egiptul de gunoaie, să-l 
reconstruiască şi să înlocuiască nedreptăţile cu dreptatea. 


Vreau, nu vreau, trebuie să fiu corect şi să povestesc despre 
lucrurile bune pe care le-a făcut Horemheb. Poporul îi ridica în 
slăvi numele şi-l socotea unul dintre cei mai buni suverani. Incă 
din primii ani ai domniei lui, el a fost considerat unul dintre cei 
mai mari faraoni. 

El a concesionat bogăţiile celor prea bogaţi, a diminuat 
puterea celor nobili şi a decis că în Egipt nimeni nu poate fi prea 
bogat şi prea nobil, pentru ca nimeni să nu se poată gândi 
vreodată să-şi dispute puterea cu el şi acest lucru a plăcut 
foarte mult poporului. El i-a pedepsit pe judecătorii corupți şi a 
restabilit dreptatea pentru săracii învinuiți pe nedrept, a 
introdus plata perceptorilor de impozite din vistieria ţării, pentru 
a împiedica îmbogățirea prin umflarea impozitelor populaţiei. 

Bântuit de o continuă nelinişte, el a călătorit de-a lungul ţării, 
din provincie în provincie şi din sat în sat, ca să cerceteze 
personal dacă se fac abuzuri, şi drumul lui a fost presărat de 
urechile şi de nasurile tăiate ale perceptorilor de impozite 
necinstiţi, de lovituri de ciomege şi de urlete de durere, fiindcă 
peste tot, el a făcut dreptate. Cei săraci i se puteau adresa 
direct, fără intermedierea funcţionarilor şi, judecata pe care el o 
făcea nu trebuia plătită. 

Printre altele, Horemheb a trimis din nou corăbiile spre ţara 
Punt şi, după cum era vechiul obicei în Egipt, nevestele şi copiii 
marinarilor veneau în port, atunci când corăbiile urmau să 
părăsească Teba, plângeau smulgându-şi părul din cap şi îşi 
zgâriau faţa cu pietre. Egiptul s-a îmbogăţit repede, fiindcă din 
zece corăbii, care se duceau în ţara Punt, cel puţin trei reveneau 
cu încărcături fabuloase. 

Horemheb a construit temple şi a adus tuturor zeilor jertfe, 
fără a favoriza nici un zeu în afară de Horus, zeul lui. lar în 


templul din Hetnetsut, poporul îl adora pe Horemheb ca pe un 
zeu şi acolo se sacrificau boi pentru el. 

Da, este adevărat că poporul îi slăvea numele şi faptele, este 
adevărat că despre el circulau din gură în gură poveşti 
nemaipomenite. 

Kaptah prospera în continuare şi, de la un an la altul, bogăţia 
lui era şi mai mare; în tot Egiptul nu era cineva care să 
rivalizeze cu el în ceea ce priveşte bogăţia. Cum el nu avea nici 
soţie, nici copii, l-a desemnat pe Horemheb ca moştenitor al 
averii sale, ca să poată trăi liniştit tot restul zilelor lui şi să-şi 
poată spori şi mai mult bogăţia. De aceea, Horemheb nu a făcut 
asupra lui nici o presiune, după cum, fără milă, a făcut asupra 
celorlalţi oameni prea bogaţi din Egipt şi nici perceptorii de 
impozite nu l-au deranjat vreodată pe Kaptah. 

Kaptah mă invita de multe ori la palatul lui, care era situat în 
cartierul nobililor. Grădinile şi parcurile lui Kaptah se întindeau 
de-a lungul unei străzi şi el nu avea în apropiere nici un vecin, 
care să-i poată strica liniştea Mânca din farfurii de aur şi în casa 
lui apa curgea din robinete de argint, ca în Creta; avea şi un 
imens vas din argint, în care se spăla, scaunul privatei lui era 
din lemn de abanos şi, împrejur, pereţii erau încrustaţi cu pietre 
preţioase, care formau împreună imagini amuzante. În orice caz, 
Kaptah avea un respect deosebit pentru deşertarea burdihanului 
său. Când mergeam la el, obişnuia să mă servească cu 
mâncăruri rafinate şi cu vinul piramidelor, în timp ce 
instrumentiştii şi cântăreții ne desfătau urechile cu muzica lor, 
iar cele mai frumoase şi mai talentate dansatoare din Teba ne 
desfătau ochii cu arta lor. Totuşi, Kaptah nu putea să se distreze 
cu femeile, fiindcă pântecele lui, atât de mare cât crescuse, ÎI 
împiedica, dar el se consola spunând că fericirea burţii este mai 
importantă decât dragostea oricărei femei. Din când în când, în 
casa lui aveau loc banchete; bogaţii şi nobilii veneau cu plăcere 
la ospeţele oferite de Kaptah, chiar dacă el se născuse sclav, 
chiar dacă încă mai obişnuia să se scobească cu degetele în nas 
de faţă cu oaspeţii sau să râgâie în timpul mesei. El era o gazdă 
generoasă şi oferea daruri preţioase oaspeţilor, iar sfaturile lui 
în ceea ce priveşte afacerile erau preţuite de toată lumea, aşa 
că fiecare dintre oaspeţi profita de pe urma prieteniei lui. 
Vorbele şi povestirile lui erau de o nebunie irezistibilă, uneori se 
deghiza chiar şi-n sclav şi-şi spunea glumele în maniera 


sclavilor, era atât de bogat, încât reputaţia lui nu putea fi ştirbită 
cu nimic din cauza trecutului lui umil. De altfel, lui îi făcea 
plăcere să spună în faţa celor mai nobili dintre nobili că 
odinioară fusese sclav. 

Într-una din zile, Kaptah mi-a spus: 

— O, stăpânul meu Sinuhe! Când un om ajunge atât de 
bogat cum sunt eu acum, nu mai poate sărăci niciodată şi se 
îmbogăţeşte pe zi ce trece mai mult, chiar dacă nu mai doreşte 
acest lucru, atât de ciudat este alcătuită lumea. Dar cum 
bogăţia mea provine de la tine, eu consider în continuare că tu 
eşti stăpânul meu şi, atâta timp cât tu vei trăi, nu vei duce lipsă 
de nimic. Pentru tine este periculos dacă eşti bogat, fiindcă tu 
nu ştii cum să-ţi foloseşti bogăţiile şi, dacă cineva nu se pricepe 
cum să-şi folosească bogăţiile, fie că le pierde, fie este şi mai 
neliniştit de când atunci când nu le avea. Este bine că în timpul 
faraonului fals bogăţiile tale nu s-au pierdut; dacă era după tine, 
se puteau uşor pierde. Nu s-au pierdut pentru că eu am vegheat 
să nu se piardă şi m-am îngrijit ca ţie să nu-ți lipsească nimic. 

Kaptah îi proteja pe artişti şi, mai ales pe sculptorii în piatră, 
fiindcă îi făcuseră o statuie. În acea sculptură Kaptah era o 
prezenţă nobilă şi distinsă, cu mâinile şi picioarele fine, cu faţa 
prelungă şi amândoi ochii lui vedeau; era aşezat şi avea o 
tăbliță de argilă pe genunchi şi o pensulă în mână, deşi el nu a 
încercat niciodată să scrie şi să citească, fiindcă nici nu avea 
nevoie de aşa ceva: în slujba lui erau mulţi scribi şi socotitori. 
Această statuie l-a amuzat mult pe Kaptah şi preoţii lui Amon - 
cărora, la întoarcerea din Siria, le oferise daruri importante, ca 
să fie în graţia zeilor - au comandat o copie după acea statuie şi 
au pus-o în Templul lui Amon; se înţelege că statuia a fost 
plătită de Kaptah. 

El îşi construise un mormânt impunător în Oraşul Morților şi 
pereţii mormântului fuseseră pictaţi cu imagini din viaţa lui de 
toate zilele.. Artiştii care pictaseră mormântul se străduiseră să-l 
înfăţişeze ca pe un nobil elegant, fără burtă, fiindcă el dorea să 
ajungă în ţara de Dincolo şi să se arate zeilor altfel decât în 
realitate, chiar dacă în viaţa aceasta prefera să fie aşa cum era, 
fiindcă era convins că suferinţele lui trupeşti se diminuaseră 
simţitor de când devenise nobil. Îşi procurase pentru mormântul 
său o Carte a Morților specială, atât de artistic întocmită cum 
niciodată eu nu am mai văzut până atunci. Era mai complexă 


decât cărţile obişnuite. Acea Carte a Morților era alcătuită din 
douăsprezece suluri cu imagini şi scriere, cu rugăminţile 
adresate spiritelor infernului, ca să le liniştească şi să le 
înduplece, iar greutăţile cântarului lui Osiris să-i fie favorabile în 
tocmeala pe care urma să o aibă cu cei patruzeci de paviani, 
judecători ai dreptăţii. Kaptah îşi luase toate măsurile de 
siguranţă, gândind că este mai bine să fii prevăzător, altfel 
refuza să se gândească la moarte şi-l venera în continuare pe 
scarabeul nostru mai mult decât pe oricare alt zeu. 

Eu nu l-am invidiat niciodată pe Kaptah pentru bogăţia şi 
pentru fericirea lui, nu am fost niciodată invidios pentru că alţii 
erau fericiţi şi mulţumiţi. Viaţa oamenilor este o împletitură 
complicată din diferite feluri de iluzii. Nu i-am spus nimic lui 
Kaptah ca să vadă realitatea aşa cum este, fiindcă nu am vrut 
să-i risipesc iluziile care-l făceau fericit. Adesea, adevărul este 
prea crud şi este mai bine să ucizi un om decât să-l lipseşti de 
iluziile lui. Adevărul este rău şi amar. Eu nu am distrus iluziile 
nimănui atâta timp cât nu le cultiva pentru a face rău altora. 

Dar mie, iluziile nu mi-au liniştit niciodată inima, nu mi-au 
limpezit niciodată gândurile. Nici munca nu mă mai mulțumea, 
cu toate că în acei ani am vindecat numeroşi bolnavi şi am făcut 
multe trepanaţii reuşite. Doar trei persoane au murit după 
trepanaţii în acei ani, de aceea, faima mea de trepanator s-a 
răspândit în toată Teba. Cu toate acestea, eram încontinuu 
nemulţumit, poate că Muti, care era tot timpul morocănoasă şi 
ursuză, mă molipsise cu mizantropia ei. Acuzam fără încetare pe 
fiecare om pe care-l întâlneam. Lui Kaptah îi reproşam că 
mănâncă în exces, săracilor le reproşam că sunt leneşi şi 
trândavi, bogaţilor egoismul, judecătorilor indiferența, nici un 
om nu mă mulțumea, de aceea eram cinic cu toată lumea. Doar 
pe bolnavi şi pe copii nu-i apostrofam şi, îngrijindu-i, eram atent 
să nu le provoc suferinţe prea mari şi-i spuneam lui Muti să le 
ducă prăjituri cu miere copiilor de pe stradă, fiindcă ochii lor îmi 
aduceau aminte de ochii limpezi ai lui Thot. 

Oamenii spuneau despre mine: 

— Acest Sinuhe este un bărbat ursuz şi acru, s-ar părea că 
ficatul lui este răscolit continuu, fiindcă vorbele pe care le 
scoate din gură sunt numai fiere. A îmbătrânit de pomană, 
fiindcă nu ştie să se bucure de viaţă. Probabil că faptele lui rele 
din tinereţe nu-i dau pace ca să doarmă noaptea. Nu are nici un 


rost să ne stricăm buna dispoziţie din cauza vorbelor lui, în fond, 
vorbele pe care le rosteşte îl ating mai mult pe el însuşi decât 
pe noi. 

Aşa era, de pe urma veşnicelor mele pisălogeli sufeream 
doar eu şi, după ce apostrofam pe cineva, îmi părea rău şi de 
amărăciune vărsăm lacrimi şi ca să mă răscumpăr pentru 
vorbele rele dădeam în dar cereale trântorilor, dăruiam 
veşmintele de pe mine vreunui beţiv, îmi ceream cu umilinţă 
iertare pentru reproşurile făcute vreunui bogătaş şi încercam să 
mă conving pe mine însumi de imparţialitatea judecătorilor. 

Se întâmpla aşa, fiindcă eram în continuare slab şi nu-mi mai 
puteam schimba la bătrâneţe felul de a fi. Numai că vorbeam de 
rău chiar şi despre Horemheb, despre toate faptele lui, care în 
ochii mei erau rele; mai ales îi criticam pe soldaţii lui căcăcioşi, 
pe care el îi antrena în hambarele regale, care duceau o viaţă 
de trântori, mândrindu-se cu vitejia lor prin crâşme şi bordeluri, 
care crăpau teste şi retezau mădulare în încăierări, violau fetele 
săracilor. Din cauza lor, nici o femeie nu umbla fără teamă pe 
străzile Tebei, fiindcă Horemheb îi ierta pe soldaţii săi pentru 
toate nelegiuirile pe care le făceau şi le interpreta faptele de pe 
o poziţie greşită. Dacă vreun sărac se ducea la el să i se plângă 
că fata lui a fost necinstită de vreun soldat, Horemheb îi spunea 
că el ar trebui să fie mândru că soldaţii contribuie la întărirea 
sângelui Egiptului. Horemheb ura femeile şi le găsea necesare 
doar pentru a furniza armatei Egiptului soldaţi. 

Cei care-mi doreau binele mi-au atras de multe ori atenţia 
să-mi controlez vorbele pe care le rostesc despre Horemheb şi 
au încercat să-mi acopere glasul, atunci când mă înflăcăram să 
vorbesc despre el în locuri publice, ei se temeau atât pentru 
soarta mea cât şi pentru soarta lor, încât până la urmă au 
început să mă evite, aşa că eram din ce în ce mai singur. 

Cu trecerea vremii, Horemheb devenise neiîncrezător în 
fiecare om, de aceea voia să ştie tot ceea ce vorbesc oamenii 
despre el, aşa că nu mai exista loc public sau tavernă în Teba 
unde să nu fie urechi de-ale lui Horemheb care să asculte 
despre ce vorbesc oamenii şi despre ce se plâng. Pot să afirm că 
aceşti spioni ai lui Horemheb, multiplele lui urechi, din exces de 
zel i-au spus mai mult decât se încumetau oamenii să vorbească 
şi el i-a pedepsit cu severitate pe cei acuzaţi ca pe nişte 
criminali. Mult au avut de suferit aceia care s-au încumetat să-i 


critice faptele, multe spinări au sângerat sub lovituri de 
ciomege, mulţi oameni au fost trimişi în mine şi la carierele de 
piatră din cauză că au avut limba prea ascuţită. Câţiva au fost 
chiar azvârliţi în Nil, pentru a fi devoraţi de crocodili. Horemheb 
îşi răsplătea informatorii din vistieria regală, aşa că urmaşii celui 
acuzat nu mai erau deposedaţi de proprietăţile lor. 

Dar oamenii, plini de teamă, se protejau dând daruri 
informatorilor lui Horemheb, le dădeau să bea vin din belşug, 
aşa că urechile lui Horemheb îşi ducea viaţa într-o continuă 
beţie şi distracţie şi lucrau cu mult interes pentru stăpânul lor. 
Horemheb spunea: „Am dat fiecăruia după sârguinţa lui, chiar şi 
cei săraci au acum cana lor plină cu bere; nici uleiul, nici 
grăsimea nu lipsesc din locuinţele de lut. Mă bucur mult că în 
Egipt sunt din nou copiii sănătoşi; numai băieţii sănătoşi ajung 
buni soldaţi şi numai fetele trupeşe nasc mai mulţi copii. Lipsa 
de activitate creează moleşeală şi luxul prea mare duce la 
nemulțumiri şi la vorbe rele. Eu trebuie să veghez, altfel poporul 
Egiptului uită că există o putere şi un faraon; când dă de bine, 
poporul Egiptului trebuie păzit cu ciomagul pe spinarea 
încovoiată.” 

De aceea, el a obosit şi a hărțuit poporul cu lucrări publice, a 
construit numeroase drumuri din piatră, ca să ocupe bine timpul 
oamenilor, ca oamenii să nu aibă răgaz pentru intrigi împotriva 
puterii sale. În timpul domniei lui, omul de rând a fost asemenea 
unui animal, care este îngrăşat ca să aibă putere, dar care 
merge fără încetare în gâdilătura amenințătoare a lăncilor, ca 
niciodată să nu se poată odihni. 

În templele pe care le-a construit, Horemheb a pus să-i fie 
ridicate statui şi să se scrie texte de slavă despre isprăvile lui şi 
despre cuceririle lui din războaie, ca poporul să poată să vadă 
zilnic în faţa ochilor că el a restituit Egiptului demnitatea, 
răsplătind pe fiecare om după faptele şi după meritele sale. 
Povestitorii, care stăteau aşezaţi pe preşuri în faţa porţilor şi la 
colţul străzilor, îi slăveau marile fapte şi istoriseau legenda 
naşterii sale divine, fiindcă el dăduse ordin să li se facă daruri, 
să li se împartă cereale, ulei şi bere. Dar în Teba erau şi mulţi 
povestitori foarte talentaţi, pentru care nimic nu era sacru, ei 
aveau multă fantezie şi mult umor şi-şi înfloreau poveştile ca să- 
i facă pe oameni să râdă cu poftă. Horemheb era prea vanitos 
pentru a putea înţelege că povestitorii, pe care el îi plătea, îşi 


băteau joc pe ascuns în poveste de el; din fericire, nu toţi cei 
care ascultau puteau înţelege intenţia batjocoritoare a 
povestitorului. Mulţi ascultau cu gurile deschise de uimire şi 
ridicau nedumeriţi din umeri când povestitorul îi făcea să creadă 
că Horemheb se născuse din zeul Horus, pe când zeul îşi 
întrerupsese călătoria prin Egipt la Hetnetsut ca să-şi deşerte 
pântecele. 

De la o zi la alta, Horemheb devenea mai neîncrezător, aşa 
se face că într-o zi gărzile de la palat au venit în casa mea, mi- 
au pus sandalele în picioare, m-au înfăşurat cu haine şi au 
alungat cu lăncile bolnavii din curtea mea, apoi m-au dus la 
palat, în faţa faraonului Horemheb. 

Era primăvară, apele Nilului se retrăseseră în matcă şi 
rândunelele zburau ca săgeata, neobosite, de-a lungul fluviului. 
Gărzile m-au adus în faţa lui Horemheb. Îmbătrânise mult, 
grumazul lui era deja încovoiat, faţa îi era gălbejită şi muşchii îi 
ieşeau în evidenţă pe tot trupul lui slăbit. M-a privit drept în 
ochi; în privirea lui nu era nici o bucurie. Mi-a spus: 

— Sinuhe, te-am prevenit de multe ori, dar tu ai luat în râs 
avertismentele mele şi ai continuat să spui oamenilor că 
meseria de soldat este cea mai de disprețuit dintre toate 
meseriile şi ai mai spus că pentru un copil este mai bine să 
moară în pântecele mamei lui decât să se nască pentru a deveni 
soldat. Ai mai spus că doi sau trei copii sunt deja destui pentru o 
femeie, că nimeni nu are nevoie de mai mulţi copii, că este mai 
fericit cine creşte trei copii, că este mai nefericit şi mai sărac cel 
care creşte nouă sau zece copii. Ai mai spus că toţi zeii sunt la 
fel, că toate templele sunt locuri ale întunericului şi ignoranței, 
ai mai spus că zeul faraonului fals era mai bun decât toţi ceilalţi 
zei la un loc, că oamenii nu ar trebui să cumpere şi să vândă 
niciodată alţi oameni ca sclavi, aşa ai spus. Şi ai mai spus că 
poporul care seamănă, lucrează şi recoltează pământul este 
adevăratul proprietar al pământului, chiar dacă pământul 
aparţine faraonului sau zeilor. Ai mai spus că felul în care 
guvernez eu nu se deosebeşte cu nimic de cel al regelui hitiţilor, 
multe alte nebunii ai mai spus, nebunii pentru care, pe un altul, 
dacă le-ar fi spus, aş fi pus să fie omorât cu pietre şi ciomege. 
Dar am fost îngăduitor cu tine, Sinuhe, fiindcă odată ai fost 
prietenul meu şi pentru că, atâta timp cât preotul Ay a trăit, am 
avut nevoie de tine, tu erai singurul meu martor împotriva lui. 


Dar acum, eu nu mai am nevoie de tine, dimpotrivă, tot ceea ce 
tu ştii despre mine îmi dăunează atâta timp cât eşti în viaţă. 
Dacă ai fi fost înţelept şi ţi-ai fi stăpânit gura, ai fi putut trăi 
liniştit şi fericit, fiindcă, într-adevăr, ţie nu ţi-a lipsit nimic. Dar, 
fiindcă din gura ta ai vărsat doar murdării peste capul meu, nu 
pot la nesfârşit să accept aşa ceva. 

Era din ce în ce mai nervos, a început să-şi lovească ritmic 
picioarele slabe cu cravaşa aurită şi mi-a mai spus: 

— Tu eşti ca un purice de nisip între degetele picioarelor 
mele, tu eşti ca un tăun pe umărul meu. In grădina mea, eu nu 
tolerez să crească o buruiană neroditoare, care, după ce că nu 
rodeşte nici un fruct, mai face şi spini veninoşi. Este din nou 
primăvară în ţara Kemi, rândunelele încep să se scufunde în 
nămolul lăsat la retragerea apelor, porumbeii gânguresc şi 
salcâmii înfloresc. Este un anotimp periculos: primăvara se nasc 
tulburări şi vorbele necugetate zboară, secăturile le culeg, li se 
aprind ochii şi aruncă cu pietre în gărzile faraonului; deja 
statuile mele din câteva temple au fost pângărite cu bălegar de 
bou. De aceea, te voi goni din Egipt, Sinuhe, ca niciodată să nu 
mai poţi vedea ţara în care te-ai născut. Dacă încă te-aş mai 
tolera aici, va veni şi ziua când va trebui să dau ordin să fii ucis 
şi nu aş vrea să ajung până acolo, fiindcă odată tu ai fost 
prietenul meu. Eu te-am iubit, Sinuhe, şi am fost fascinat de 
vorbele tale, dar acest lucru a fost odată, demult. Vorbele tale 
de acum sunt nesăbuite şi ar putea fi scânteia care aprinde 
stuful uscat. Odată aprins, el poate arde până ce nu mai rămâne 
decât cenuşa. Vorbele rele sunt câteodată mai periculoase 
decât lăncile. Eu vreau să curăţ Egiptul de vorbele rele ca un 
bun grădinar, care-şi curăţă grădina de buruieni care-i pot otrăvi 
culturile, şi-i înţeleg acum prea bine pe hitiţi, care-i trag în ţeapă 
pe vrăjitori. Eu nu vreau ca în ţara Kemi să se mai aprindă vreo 
vrajbă, nici din cauza oamenilor, nici din cauza zeilor, de aceea 
te alung din Egipt, Sinuhe. Acum, eu sunt sigur că tu nu ai fost 
niciodată un egiptean. Tu eşti un străin ciudat, cu sângele 
amestecat, în capul tău bolnav şi-au făcut cuibul gânduri rele. 

Probabil că el avea dreptate. Cine ştie, poate că suferinţa 
inimii mele provenea de la faptul că în mine sângele sacru al 
faraonilor se amestecase cu sângele palid de crepuscul al unei 
ţări în agonie. 


Cu toate că eram în situaţia în care eram, îmi venea să râd, 
mi-am acoperit gura cu mâna pentru a-mi înăbuşi râsul. 
Cuvintele lui m-au înspăimântat, fiindcă Teba era oraşul meu, 
mă născusem şi crescusem în Teba şi nu-mi doream să trăiesc 
în nici un alt oraş. Râsul meu l-a rănit pe Horemheb, care se 
aşteptase, probabil, să îngenunchez la picioarele sale şi să-i cer 
iertare. Agitându-şi cravaşa de faraon în faţa mea, el a urlat: 

— Am decis. Te exilez din Egipt pentru totdeauna. Nici când 
vei muri trupul tău nu va putea fi îngropat în Egipt, deşi permit 
ca trupul tău mort să fie îmbălsămat după obiceiurile Egiptului. 
Trupul tău se va odihni pe ţărmul mării orientale, de acolo de 
unde corăbiile cu pânze navighează spre ţara Punt şi unde îţi vei 
trăi tot restul zilelor. Nu vreau să te exilez în Siria, fiindcă în Siria 
au mai rămas tăciuni care mocnesc şi nu vreau să-i aţâţ ca să se 
aprindă din nou. Nici în ţara Kuş nu te pot exila, fiindcă tu ai fi în 
stare să le vâri în cap negrilor gânduri nebune, din moment ce 
pentru tine culoarea pielii unui om nu are nici o importanţă. Dar 
ţărmul mării, acolo unde vei locui, este deşert. Tu vei putea ţine, 
nestânjenit de nimeni, discursuri valurilor roşii ale mării, 
vânturilor negre ale deşertului şi pietrelor, tu vei putea să-ţi spui 
deschis părerile, după preferinţă, şacalilor, corbilor sau şerpilor. 
Gardienii vor măsura spaţiul în care vei avea voie să te mişti şi 
te vor ucide dacă te vei aventura să depăşeşti spaţiul permis. In 
rest, tu nu vei duce lipsă de nimic, patul tău va fi confortabil, 
mâncarea ta va fi abundentă şi-ţi voi trimite orice îmi vei cere, 
fiindcă exilul şi singurătatea sunt deja o pedeapsă suficient de 
mare pentru tine şi eu nu vreau să te persecut în plus, odinioară 
tu ai fost prietenul meu. Ai fost prietenul meu până când 
aspiraţiile mele s-au realizat, acum vorbele tale de om nebun 
mă deranjează. 

Nu mă temeam de singurătate, toată viaţa am fost singur, 
îndată după ce m-am născut am fost singur, dar simţeam că mi 
se frânge inima de tristeţe că niciodată nu voi mai revedea 
Teba, că niciodată nu voi mai simţi sub tălpile mele pământul 
moale al ţării Kemi, că nu voi mai putea niciodată bea din apa 
Nilului. De aceea, i-am spus lui Horemheb: 

— Eu nu am prea mulţi prieteni, fiindcă oamenii fug de mine 
din cauza limbii mele ascuţite şi cinismului vorbelor mele, dar, 
probabil că-mi vei permite să-mi iau rămas-bun de la puţinii 
prieteni pe care îi am. Aş dori să-mi iau rămas-bun de la Teba, 


să mai trec o dată pe aleea sfincşilor cu cap de berbec, să simt 
parfumul de tămâie dintre marile coloane ale Templului lui 
Amon şi mirosul de peşte fript din cartierele sărace ale Tebei, în 
amurg, când femeile aprind focul în faţa colibelor de lut şi 
bărbaţii se întorc obosiţi de la lucru. 

Cu siguranţă, Horemheb mi-ar fi îndeplinit dorinţa dacă aş fi 
plâns şi m-aş fi aruncat la picioarele sale. Îi fusese rănită 
vanitatea, de fapt aceasta era cea mai mare vină a mea, faptul 
că nu-l admiram şi că, în inima mea, eu nu îl simţeam faraon de 
drept. Eu sunt sigur că Horemheb mi-ar fi iertat toate vorbele 
rele pe care le spusesem despre el dacă m-aş fi umilit în faţa lui. 
Dar, cu toate că sunt un om slab, cu o inimă de oaie, nu am vrut 
să mă umilesc în faţa lui, fiindcă niciodată ştiinţa nu trebuie să 
se umilească în faţa puterii. Totdeauna, când îmi este o frică 
cumplită de ceva, mă apucă somnul. Mi-am acoperit gura ca să- 
mi înăbuş căscatul. 

Horemheb a spus: 

— Nu sunt de acord cu nici un fel de rămas-bun, cu nici o 
tărăgănare, cu nici o târguială de amânare; eu sunt soldat, unui 
adevărat bărbat îi este scârbă de sentimentalismele ieftine. Îi 
voi uşura despărţirea de Teba, fiindcă vei pleca chiar acum la 
drum; de altfel, nu vreau ca plecarea ta din Teba să fie însoţită 
de vreo tulburare, tu eşti deja cunoscut în toată Teba, despre 
nebunia ta se vorbeşte în toate cârciumile şi pieţele Tebei. Vei 
pleca într-o litieră închisă, iar dacă cineva vrea să te urmeze în 
exil, voi permite acest lucru. Dar va trebui să rămână acolo tot 
restul vieţii, chiar dacă tu vei muri. Ideile periculoase sunt 
contagioase ca ciuma şi trec uşor de la un om la altul, de aceea, 
nu doresc ca cineva, care s-ar putea molipsi de la nebunia ta, să 
îmbolnăvească Egiptul, iar dacă printre prietenii de la care voiai 
să-ţi iei rămas-bun era un sclav de la moară, ale cărui degete au 
crescut într-un singur os, un beţiv, care picta zei aşezaţi pe vine 
în mijlocul drumului şi doi negri, care-ţi frecventau casa, ar fi o 
prostie să-ţi pierzi timpul ca să-ţi iei rămas-bun de la ei; ei sunt 
deja plecaţi la un drum lung şi nu se vor mai întoarce niciodată. 

In acea clipă l-am urât pe Horemheb, dar mai mult decât pe 
el, m-am urât pe mine însumi, pentru că, încă o dată, mâna mea 
semănase moartea şi prietenii mei avuseseră de suferit cumplit 
de pe urma mea. Probabil, Horemheb dăduse ordin ca ei să fie 
omorâţi sau trimişi să moară într-o mină de cupru din Sinai pe 


aceşti câţiva oameni, pe care mi-i făcusem prieteni, fiindcă îşi 
aminteau de Aton. Nu i-am mai spus nimic lui Horemheb, m-am 
înclinat în faţa lui, după care am plecat, dar gărzile m-au adus 
din nou în faţa lui. De două ori el a deschis gura să-mi mai 
spună ceva înainte de plecare şi a făcut un pas înspre mine, dar 
s-a oprit, şi-a lovit cu furie picioarele cu cravaşa şi a rostit grav: 

— Faraonul a vorbit! 

După aceea, gărzile m-au urcat într-o litieră închisă şi m-au 
escortat până ce am ieşit din Teba, apoi am fost purtat dincolo 
de cei trei munţi, spre răsărit, prin deşert, pe drumul pietruit 
construit de Horemheb. Călătoria a durat douăzeci de zile până 
ce am ajuns în portul de unde plecau corăbiile cu pânze spre 
tara Punt, pentru a fi încărcate şi unde, o dată pe an, îşi 
descărcau marfa, după ce navigau din Teba în josul fluviului şi 
prin canal, apoi de-a lungul fluviului care duce în marea 
orientală. Dar portul era locuit, de aceea, gărzile m-au purtat 
de-a lungul țărmului mării timp de trei zile, până la un sat 
părăsit, unde într-o vreme locuiseră pescari. Acolo miau măsurat 
spaţiul în care am voie să mă mişc şi mi-au construit casa, în 
care am locuit în toţi aceşti ani, în care locuiesc şi acum, când 
sunt un bărbat bătrân şi obosit. Mie nu mi-a lipsit nimic din tot 
ceea ce mi-am dorit şi am locuit ca un om bogat şi am avut şi 
hârtie de papirus de cea mai fină calitate şi tot ceea ce mi-a 
trebuit pentru scris şi cutii de abanos unde păstrez sulurile de 
papirus şi instrumentele mele de medic. 

Dar această a cincisprezecea carte este ultima carte pe care 
o scriu. Nici nu mai am prea multe de povestit, am obosit scriind 
aceste cărţi. Mâinile îmi sunt obosite, ochii îmi sunt obosiţi şi 
abia mai disting semnele pe care le scriu pe hârtie. 

Cred că nu aş mai fi putut trăi dacă nu aş fi scris. Scriind, mi- 
am trăit din nou viaţa, chiar dacă viaţa mea nu a fost o poveste 
frumoasă. Am scris doar pentru mine ca să pot trăi şi ca să pot 
înţelege de ce am trăit. 

Dar de ce am trăit încă nu ştiu. Terminând această ultimă 
carte, sunt şi mai nedumerit decât atunci când m-am apucat să 
scriu. Scrisul a fost o mângâiere în toţi aceşti ani, în care am 
avut doar marea în faţa ochilor mei. Am văzut-o roşie şi neagră, 
am văzut-o verde ziua, am văzut-o albă noaptea Am văzut-o 
albastră uneori, în zilele toride, mai albastră decât pietrele 
albastre şi sunt deja sătul s-o mai privesc. Marea este prea 


mare, prea înfricoşătoare şi un om o poate privi toată viaţa fără 
să se plictisească, fiindcă întotdeauna este altfel. Numai că 
privind-o, se întristează şi începe să i se învârtă capul de 
ameţeală. Simt cum inima îmi coboară într-un hău fără fund 
când privesc marea. 

Dar, în toţi aceşti ani, m-am uitat şi la munţii roşii din jurul 
meu, am studiat puricii de nisip, m-am bucurat că scorpionii şi 
şerpii, după ce au făcut cunoştinţă cu mine nu au luat-o la fugă 
şi mi-au ascultat cu atenţie cuvintele când le-am vorbit. Insă 
cred că scorpionii şi şerpii nu pot fi buni prieteni cu oamenii, de 
aceea sunt şi mai sătul de ei decât de talazurile şi valurile mării, 
care nu se sfârşesc niciodată. 

Mai înainte de a-mi încheia cartea, eu trebuie să mai 
povestesc despre ceva. După primul an de viaţă în acest sat 
părăsit de la malul mării orientale, când plictiseala îmi ajunsese 
deja până la oase, după ce au trecut corăbiile spre Punt, a sosit 
Muti. A plecat din Teba cu o caravană a faraonului şi am rămas 
fără grai când am văzut-o, fiindcă mi-a trecut prin minte că sunt 
deja nebun dacă am început să am vedenii în miezul zilei. Ea s-a 
înclinat în faţa mea, m-a salutat cu respect şi a început să 
plângă de întristare că mă vede într-o stare atât de jalnică, 
fiindcă obrajii mei erau uscați, burta îmi era suptă. In acea 
vreme nimic nu mă mai interesa, priveam zi după zi trist spre 
mare, până începea să mă doară capul. 

Muti şi-a revenit destul de repede după oboseala drumului şi 
mi-a spus indignată: 

— Oare nu ţi-am tras atenţia de mii de ori, Sinuhe, să nu-ţi 
aprinzi singur paie pe cap, chiar dacă natura ta nenorocită de 
bărbat te îndeamnă să o faci? Este limpede, bărbaţii sunt mai 
surzi decât pietrele, bărbaţii sunt mai încăpăţânaţi decât copiii 
mici şi-ar trebui să li se lovească capetele de ziduri până le 
crapă, chiar dacă zidul rămâne neclintit. Adevărul este că tu ai 
încercat perseverent să spargi ziduri cu capul tău, fără să te 
îndemne nimeni să o faci, stăpânul meu, Sinuhe. Cred că este 
deja vremea să te linişteşti şi să-ţi trăieşti cu înţelepciune viaţa, 
pentru că acel lucru neglijabil, pe care bărbaţii îl ascund sub 
veşminte, fiindcă lor înşile le este ruşine de el, nu te mai 
deranjează şi nu-şi mai înfierbântă capul. Toate relele lumii de la 
acest mic obiect se trag. 


l-am spus că nu era nevoie să facă un drum atât de lung 
pentru a-mi adresa aceste reproşuri. l-am spus că nu ar fi 
trebuit să plece niciodată din Teba, fiindcă ea nu se va mai 
putea întoarce în Teba vreodată şi va trebui să trăiască, vrea-nu 
vrea tot restul zilelor alături de mine. l-am mai spus că eu nu aş 
fi fost de acord cu aşa ceva dacă mi s-ar fi cerut şi mie sfatul. 

Dar ea mi-a răspuns puternic indignată: 

— Uite ce este, Sinuhe, ceea ce ţi s-a întâmplat ţie este deo 
mie de ori mai bine decât ceea ce tu însuţi ai fi putut să doreşti 
şi eu cred că faraonul Horemheb îţi este un adevărat prieten, 
dacă te-a trimis el într-un loc atât de liniştit ca să-ţi petreci 
bătrâneţea. In ceea ce mă priveşte, eu sunt deja sătulă de 
agitația din Teba şi de certurile cu vecinii, care mai întâi vin să 
împrumute diferite vase de bucătărie, pe care nu-şi amintesc să 
le şi restituie, iar apoi încep să-şi arunce gunoaiele şi să-ţi facă 
nevoile în curtea mea. Dacă mă gândesc bine, niciodată după 
incendiu, casa turnătorului de aramă nu a mai fost ca înainte. 
Totul îmi mergea de-a-ndoaselea de când ai plecat, cuptorul îmi 
ardea mâncarea, uleiul râncezea în vase mai repede decât 
altădată, de la podea mă trăgea curentul la picioare şi, ce să 
mai spun, zăvoarele de la ferestre scârţâiau continuu. Aici este 
minunat, aici se poate lua totul de la început. Aici putem să 
aranjăm totul după cum ne place şi nici n-avem vecini care să 
ne sâcâie. Am şi ochit un loc grozav pentru grădină, unde se pot 
cultiva zarzavaturi şi mai ales hreniţă, care-ţi place ţie cel mai 
mult, stăpânul meu, aici putem cultiva chiar şi plante aromate 
pentru sosuri. Am adus cu mine tot felul de seminţe pe care le 
voi semăna aici şi-ai să vezi că ai să te simţi mai bine decât 
acasă în Teba. Dar mai înainte de toate, am să-i pun la treabă 
pe aceşti puturoşi, pe care faraonul, din cauza inimii lui bune, ţi 
i-a dat ca să te păzească de hoţi şi de răufăcători, am să-i pun 
să vâneze în fiecare zi carne proaspătă pentru tine, să 
pescuiască peştii din mare şi să strângă scoici de la mal şi crabi, 
cu toate că eu mă îndoiesc că peşti din mare sunt tot atât de 
gustoşi ca peştii din Nil. Apoi, vreau să-mi găsesc un loc bun 
pentru mormânt, fiindcă nu intenţionez să mai plec de-aici nici 
dacă m-ar ruga în genunchi faraonul. Sunt destul de obosită 
după ce am cutreierat toată lumea în căutarea ta; călătoriile mă 
sperie, fiindcă eu până acum nu am făcut niciodată un pas în 
afara Tebei. 


În felul acesta, Muti mi-a dat curaj şi m-a însufleţit, cred că 
mulţumită ei am prins din nou poftă de viaţă. Aş fi fost rău 
intenţionat faţă de ea dacă m-aş fi apucat să mor ca să o las 
singură să-şi trăiască bătrâneţea în locul în care eu sunt exilat. 
M-am apucat de scris şi ea s-a arătat încântată de acest lucru, 
fiindcă aveam o ocupaţie. Cred că în adâncul fiinţei ei considera 
că acest lucru este inutil, fiindcă ea nu ştie să citească, dar ea 
este mulţumită că am cu ce să-mi umplu zilele. Ea ar fi fost mai 
mulţumită dacă aş fi avut o ocupaţie care să dea sens existenţei 
mele în acest loc de exil. În orice caz, se îngrijea să nu scriu 
seara târziu, ca să nu-mi obosesc ochii. Scriam moderat, mă 
odihneam la timp şi mă desfătam cu mâncarea bună pe care ea 
o pregătea. 

Muti s-a ţinut de promisiunea făcută şi i-a pus pe gardienii 
faraonului la treabă amărându-le viaţa. Ei o blestemau când ea 
nu-i putea auzi şi-i spuneau vrăjitoare sau scorpie. Dar direct, nu 
îndrăzneau să i se împotrivească, fiindcă dacă îndrăzneau să 
murmure ceva, ea îi acoperea cu blesteme şi cu vorbe 
usturătoare, căci limba ei era mai ascuţită decât un corn de bou 
şi ea le povestea deseori despre faimosul obiect mic şi neglijabil 
dintre picioarele bărbaţilor nişte istorii grozave, care-i făceau pe 
soldaţii din gardă să-şi îndrepte ochii spre pământ de ruşine şi 
să-l răscolească nervos cu degetele de la picioare. 

Eu înclin să cred că ei nu au avut nimic de pierdut, fiindcă 
găsindu-le o ocupaţie, Muti i-a ajutat să-şi păstreze sănătatea şi 
să fie într-o continuă mişcare, să nu-şi piardă timpul tot păzindu- 
mă pe mine, să nu aibă timp să le treacă prin cap ideea să mă 
omoare, ca eliberaţi de prezenţa mea să se poată întoarce în 
Teba. Ea este aceea care i-a ajutat să-şi preţuiască la adevărata 
valoare clipele de odihnă. De altfel, Muti îi răsplătea oferindu-le 
o pâine foarte bună, le umplea cănile cu o bere foarte tare şi le 
dădea să mănânce verdeţuri din grădină, ea i-a învăţat cum să- 
şi prepare singuri o mâncare variată şi sănătoasă şi să nu se 
îmbolnăvească. 

În fiecare an, cu corăbiile care navighează spre ţara Punt, 
Kaptah trimite diferite mărfuri din Teba, care sunt transportate 
până la mine pe spinările multor măgari. Îmi trimite şi scrisori, 
pe care le dictează scribilor, în care îmi povesteşte cu haz 
despre tot ce se întâmplă în Teba, aşa ca să nu trăiesc chiar ca- 
ntr-un sac. 


După un timp, gardienii s-au acomodat atât de bine cu 
avantajele pe care le au păzindu-mă pe mine, au învăţat atât de 
multe lucruri utile de la Muti, au devenit mulţumitor de bogaţi 
de pe urma darurilor pe care le primesc de la mine, încât nici 
nu-şi mai doresc să se întoarcă în Teba. 

Dar eu m-am săturat deja de scris şi ochii mei au obosit. 
Pisicile lui Muti se zbenguie pe genunchii mei şi-mi gâdilă 
mâinile cu cozile lor. Nu mai pot să scriu. Inima mea este 
obosită din cauza povestirii, care m-a făcut să-mi trăiesc viaţa 
pentru a doua oară. Trupul meu este ostenit. Tânjesc după 
odihna eternă. Poate că nu sunt fericit, dar nici nefericit nu sunt 
din cauza singurătăţii mele. Poate că am fost mai singur şi mai 
departe de oameni când am trăit printre oameni, fiindcă le-am 
văzut faptele şi am înţeles deşertăciunea faptelor lor. Sunt 
deşarte toate faptele oamenilor. 

Binecuvântez papirusul pe care am scris, binecuvântez 
condeiul care mi-a îngăduit din nou să călătoresc într-o barcă de 
stuf de-a lungul Nilului, să mai fiu iarăşi acel copil care încă nu 
cunoştea tristeţea vieţii şi deşertăciunea ştiinţei. Am mai fost o 
dată copil în casa tatălui meu Senmut şi lacrimile lui Met, 
curăţătorul de peşte, au mai curs o dată calde pe mâinile mele. 
Am mai străbătut o dată drumurile Babilonului cu Minea; şi şi 
încă o dată frumoasele mâini ale lui Merit mi-au mai îmbrăţişat 
gâtul. Am plâns cu cei nefericiţi şi am împărţit grâul meu celor 
săraci. Vreau să-mi amintesc doar despre aceste lucruri şi să uit 
faptele mele rele, nu mai vreau să-mi amintesc tristeţea şi 
pierderile pe care le-am avut. 

Toate aceste cărţi le-am scris eu, Sinuhe egipteanul, doar 
pentru mine. Nu pentru zei, nu pentru alţi oameni, nici ca 
numele meu să se păstreze pentru eternitate; le-am scris doar 
pentru biata mea inimă încărcată de amar şi de tristeţe. 

Păstrez cu grijă aceste cincisprezece cărţi şi Muti a cusut 
pentru fiecare carte câte o învelitoare trainică din fibre de 
palmier. Toate cărţile acestea vor fi puse într-o lădiţă de argint, 
lădiţa de argint va fi pusă într-o ladă de lemn tare, lada de lemn 
într-o ladă de aramă, aşa cum odinioară cărţile zeului Thot au 
fost ferecate pentru a se păstra şi au fost aruncate în Nil. Nu ştiu 
dacă Muti va reuşi să pună cărţile în mormântul meu fără să o 
vadă gardienii, dar nu mă frământă prea mult acest lucru. 


Fiindcă eu, Sinuhe, sunt doar un om, am trăit în fiecare om 
care a trăit mai înainte de mine şi voi trăi în fiecare om care va 
trăi după mine. Voi trăi în plânsul şi în bucuria fiecărui om, voi 
trăi în bunătatea şi în răutatea fiecărui om, voi trăi în dreptatea 
şi în nedreptatea omului, voi trăi în slăbiciunea şi în puterea lui. 

Nu vreau să fie adusă nici o jertfă la mormântul meu, nu 
vreau ca numele meu să fie nemuritor, fiindcă eu, ca om, voi 
trăi etern în fiecare om. 

Aceste cărţi le-a scris Sinuhe egipteanul, el, cel care a fost 
singur în toate zilele vieţii lui. 


SI BORA, DB. A UA OR: 


MIKA WALTARI 


, bestseller internaţional 
al lui Mika Waltari, autorul romanelor 
Frruscul şi Amanţii din Bizanţ. 


„Un roman extraordinar care trădează o erudiție absolut 
toare frescă a Egiptului antic. 


„Egipteanul conţine toate ingredientele unui bestseller, 
războaie, intrigi, poveşti de dragoste şi scene în care 
abundă violenţa, mila, suferința şi moartea. 

New York Herald Tribune 


„Cititorii Agipteamiului vor avea sentimentul unei lumi 
de familiare, în ciuda celor mai bine de 


trei milenii care s-au scurs de atunci.” L "i 


DPEN. a VSE Dania EPERE EL Este un 
istoric fermelor, aventuri colorat cu 


un roman de 
aTr AE MAN RADEN I încărcat de 

S din lumea întreagă 
i-au acurateţea de natură istorică şi 
s-a spus chiar că textul romanului întru de 
retorica antică, a lecraturii Egiptului faraonic. lar războa- 
iele din secolului al XIV-lea î.Chr. ne duc cu gân- 
dul, fără la cruzimea celei de-a doua conflagrații 


Tyui Isohookana-Asunmaa