Naghib Mahfuz — Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar

Naghib Mahfuz 


Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr 


1. Începutul poveştii 


A fost de ajuns o simplă privire care s-a transformat în dorinţă 
în vreme ce barca îsi croia drum contra curentului liniştit, dar 
puternic, aşa cum se întâmplă la sfârşitul sezonului de inundaţii. 
Călătoria mea a început din oraşul nostru, Sais, înaintând spre 
sud, către Panopolis, pentru a-mi vizita sora care se stabilise 
acolo după căsătorie. 

Spre seară, am trecut pe lângă un oraş ciudat din ale cărui 
clădiri se ivea un trecut glorios şi a cărui ruină avansa lacom. Un 
oraş mărginit de NII, în partea de vest, şi de munţi falnici, în 
partea de est, fără copaci, cu drumuri pustii, cu uşile şi 
ferestrele închise precum nişte pleoape căzute. Fără viaţă. Mort. 
Un oraş asupra căruia s-a aşternut liniştea, în care domneşte 
tristeţea şi în ungherele căruia se ivesc semnele morții. 

Priveliştea m-a întristat şi am fugit la bătrânul meu tată care 
se odihnea pe o bancă pe punte. 

— Tată, ce s-a întâmplat cu acest oraş ? 
— Meriamun, acesta este oraşul Ereticului. Oraşul necredincios 
şi blestemat, mi-a spus calm. 

Din ce în ce mai curios şi năpădit de amintiri, m-am uitat din 
nou către oraş si am întrebat: 

— Nu mai locuieşte nimeni aici ? 

— Soţia Ereticului încă trăieşte în palatul ei sau, mai bine spus, 
închisoarea ei. Fără îndoială, mai sunt şi câteva gărzi. 

-— Nefertiti, am murmurat amintindu-mi. Cum a făcut faţă 
singurătăţii şi amintirilor ?! 

De îndată, crâmpeie din copilăria petrecută în palatul tatălui 
meu din Sais mi-au revenit în minte: discuţia aprinsă a 
înţelepţilor despre furtuna care a pustiit Egiptul şi întregul 
imperiu şi pe care au numit-o Războiul Zeilor. Mi-am amintit 
povestea faraonului copil care a distrus tradiţiile, a înfruntat 
preoţii şi destinul şi a lăsat trecutul în voia uitării. Mi-am amintit 


ce se spunea despre noua religie, orbecăiala oamenilor între 
vechea lege şi credinţa pentru noul faraon, sfada privind 
adevărurile ascunse, înfrângerile crunte si biruinţa urmată de 
tristeţe. Acesta este oraşul minunilor, căzut pradă morţii. 
Stăpâna lui este acum o prizonieră care îşi trăieşte agonia în 
singurătate. Inima mea tânără bate cu putere tânjind să afle 
întreaga poveste. 
— Tată, de acum înainte nu mă vei mai învinui de slăbiciune. O 
dorinţă arzătoare, precum vântul din nord, a pus stăpânire pe 
mine. Vreau să aflu adevărul si să-l dezvălui oamenilor aşa cum 
ai făcut tu în tinereţe. 

Tata s-a uitat la mine cu ochii obosiţi şi m-a întrebat: 
— Meriamun, ce vrei să faci ? 
— Vreau să cunosc totul despre acest oraş, despre conducătorul 
lui şi despre nenorocirea care a distrus ţara şi a pustiit imperiul. 
— Dar ai auzit totul la templu, mi-a spus cu seriozitate. 
— Inţeleptul Qagimna a spus „nu judeca până nu ai ascultat 
ambele părţi"! am zis cu însufleţire. 
— Adevărul e limpede, în această împrejurare. De altminteri, o 
parte dintre personajele principale precum şi Ereticul au murit... 
— Tată, mulţi dintre cei care au vieţuit atunci încă trăiesc, am 
spus cu şi mai multă însufleţire. 
Toţi îţi sunt rude şi prieteni. Orice cuvânt din partea ta este 
menit să-mi deschidă lacătele uşilor şi să-mi dezvăluie 
secretele. Astfel pot vedea toate faţetele adevărului înainte ca 
timpul să-1 distrugă, aşa cum a făcut cu oraşul. 

Am stăruit până când mi-a împlinit dorinţa. Poate şi el a 
încuviinţat-o în sinea lui, având o pasiune pentru aflarea şi 
adâncirea adevărului. Astfel palatul nostru a devenit un loc de 
întâlnire atât pentru preoţi, cât şi pentru laici. Tata era cunoscut 
de prietenii lui drept „cel care deţine pământul mănos şi 
înţelepciunea rară". Palatul nostru era vestit pentru adunările la 
care se spuneau poveşti, se recitau poezii şi pentru mesele 
încărcate de rațe delicioase şi vin parfumat. 

Mi-a scris scrisorile pentru înţelepţi care au trăit acele 
împrejurări, cei care au luat parte la ele în persoană sau mijlocit. 
Nu i-am uitat nici pe cei care au gustat întâi din dulceaţa acelor 
vremuri, iar apoi le-au înfruntat amărăciunea, sau pe cei care au 
gustat din această amărăciune, bucurându-se de dulceaţa lor la 
sfârşit. 


— Meriamun, ţi-ai ales singur calea! Zeii fie cu tine! Strămoşii tăi 
au luptat, au făcut politică sau comerţ, în timp ce tu vrei să afli 
adevărul. Fiecare are destinul său. Insă ai grijă să nu-l 

provoci pe Cel Puternic sau să te bucuri de nenorocirea celui 
căzut în uitare. Fii ca istoria care este atentă la tot ce se spune 
şi nu ţine partea nimănui, pentru ca apoi să scoată la iveală 
adevărul pentru cei care îl caută cu luare-aminte. 

M-am bucurat foarte mult că am scăpat de toropeala în care 
mă aflam şi am luat calea istoriei fără început şi fără sfârşit şi 
care primeşte în curgerea ei pe oricine iubeşte adevărul cel 
veşnic. 


2. Preotul lui Amun 


Teba a redevenit înfloritoare după ce a gustat din 
amărăciunea exilului din vremea Ereticului. A redevenit capitală, 
condusă de faraonul copil Tutankhamon. Oamenii paşnici şi 
războinicii s-au întors, iar preoţii s-au stabilit în templele lor. 
Palate au fost construite, grădinile au înflorit şi Templul lui 
Amun, cu coloanele sale uriaşe şi grădinile pline de flori, şi-a 
recâştigat fala. Pieţele erau pline de cumpărători, vânzători şi 
mărfuri. Totul răspândea glorie şi statornicie şi bunăstare 
neîntreruptă. 

Vizitam pentru prima dată Teba. M-a uimit prin construcţii şi 
mulţimea de oameni, eram copleşit de zgomotele oraşului, de 
agitația mulţimii de care. Sais, oraşul de unde veneam eu, îmi 
părea un sat amărât, fără viaţă, în comparaţie cu Teba. 

Am ajuns la Templul lui Amun la ora stabilită. Condus de un 
servitor, am traversat sala coloanelor, apoi un coridor dintr-o 
latură ce m-a dus într-o sală în care mă aştepta Marele 
Preot. În mijlocul ei, pe un jilţ din abanos cu mânere de aur, 
trona un bătrân ras în cap, îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi 
largă, cu o pelerină albă înfăşurată în jurul umerilor. 

Mi-am dat seama că, în ciuda vârstei, era în putere. După cea 
dat glas cinstirii pentru tatăl meu şi mi-a lăudat planurile, a 
spus: 

— Vremurile de restrişte ne-au făcut să-i preţuim pe oamenii de 
bună-credinţă aşa cum este tatăl tău. Am distrus zidurile cu 


minciunile la care au fost martori, însă adevărul trebuie 
cunoscut. Astăzi, Amun a urcat pe tron şi stă în barca sfântă din 
sanctuar. Acum, stăpânul zeilor păzeşte Egiptul şi înfruntă 
duşmanii. Preoţii săi şi-au redobândit puterea. El e zeul care ne- 
a eliberat valea din mâinile lui Ahmose şi ne-a ajutat să ne 
lărgim graniţele în cele patru zări, alungându-l pe Tuthmes al 
III-lea. Amun aduce victoria şi îi umileşte pe cei care l-au trădat. 

Am îngenuncheat cu respect până când mi-a făcut semn şi m- 
am aşezat pe un scaun de lângă el. l-am ascultat cu luare- 
aminte fiecare cuvânt. 
— Meriamun, aceasta este o poveste tristă care la început a fost 
ca o şoaptă nevinovată. 
Totul a pornit de la Marea Regină Tiye, mama Ereticului 
Akhenaton si soţia marelui faraon 
Amenhotep al Ill-lea. Aceasta se trăgea dintr-un neam nubian 
care nu făcea parte din nobilime. Era o femeie ageră la minte şi 
puternică de parcă ar fi avut patru ochi cu care vedea deodată 
în toate cele patru zări. Voia să ne vadă mulţumiţi şi se arăta 
prietenoasă cu noi. Nu voi uita ce mi-a spus la sărbătoarea 
Nilului: „Voi, preoţii lui Amun, sunteţi binecuvântarea Egiptului'!" 

Obişnuia să se uite ţintă, cu ochii ei mari, la bărbaţii puternici 
până când aceştia îşi plecau capetele, ruşinaţi. Nu am ascultat 
cu luare-aminte spusele ei, cunoscând dragostea pe care 
faraonii din acest neam glorios o au pentru preoţii lui Amun, 
până când am înţeles că regina dorea lărgirea studiilor 
religioase pentru a înţelege şi lumile altor zei, în special a zeului 
Aten. 
Pe de o parte, părea dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre 
alte religii pe care le respectam si le consideram sacre cu toţii, 
si nu ne-am arătat potrivnici, însă nu ne-a plăcut ca alte zeități 
să se bucure de binefaceri în Teba, casa lui Amun. Tiye ne-a 
încredinţat că Amun va fi şi de aici înainte stăpânul zeilor, aşa 
cum preoţii lui vor conduce mereu toţi preoţii din Egipt, însă 
cuvintele ei nu ne-au liniştit. Preotul cântăreţ, Toto, mi-a spus: 
— In spatele acestei hotărâri eu desluşesc o politică nouă care 
nu are nici o legătură cu religia în sine. 

l-am cerut să fie mai clar. 
— Marea Regină caută prietenia preoţilor din provincii pentru a 
cumpăni balanţa dintre ei şi noi, îngrădind puterea preoţilor lui 
Amun şi întărind puterea coroanei. 


— Noi suntem slujitorii lui Amun şi ai poporului, i-am spus. 
Suntem învățătorii şi doctorii, călăuzele în lumea pământeană şi 
în lumea cealaltă. Marea Regină este înţeleaptă şi, fără îndoială, 
ne va recunoaşte meritele. 

— Este un război pentru putere! a strigat Toto cu furie. Regina 
este ambițioasă şi cred că e mai puternică decât însuşi regele. 
— Suntem fiii celui mai mare Zeu şi ne bizuim pe o moştenire 
care a înfruntat trecerea timpului, am spus în ciuda îngrijorărilor 
pe care le aveam. 

Poate ar fi bine acum să-ţi vorbesc despre regele Amenhotep 
al Iil-lea. Bunicul lui, Tuthmes al III-lea, i-a ridicat un imperiu fără 
egal prin mărime şi numărul locuitorilor. Amenhotep al Ill-lea a 
fost un rege puternic, care a sărit în ajutorul regatului său la cel 
mai mic pericol, ieşind victorios în multe lupte, astfel încât 
imperiul i-a arătat supunere deplină. Pacea şi bogăţia au domnit 
cât s-a aflat la putere, culegând roadele lăsate de strămoşii săi. 
Bogăţii, minerale, ţesături, totul se găsea din belşug. A construit 
palate, temple şi a înălţat statui. S-a bucurat pe deplin de 
bucate, băutură şi farmecele femeilor. Tiye, o femeie ageră la 
minte, a cunoscut părţile bune ale soţului ei, dar şi slăbiciunile 
de pe urma cărora a avut numai de câştigat. L-a încurajat în 
vremuri de război şi i-a trecut cu vederea pasiunea pentru 
femei, sacrificându-se pentru a lua parte alături de el la 
conducerea imperiului, şi şi-a urmat ambițiile fără oprelişti. Nu-i 
vorbă, a cunoscut în amănunt fiecare problemă a Egiptului şi nu 
pun la îndoială statornicia sa, puterea de a prevedea sau dorinţa 
sa de a aduce glorie ţării sale, însă lăcomia de putere a pus 
stăpânire pe ea şi a făcut-o să tragă folos cu iscusinţă şi 
agerime de pe urma religiei pentru a lua puterea, dându-i la o 
parte pe preoţi. Mai târziu, am înţeles că avea alte planuri. 
Odată, a vizitat templul pentru a aduce ofrande zeilor. După 
terminarea ritualurilor, m-a invitat hotărâtă în sala de odihnă şi, 
când ne-am aşezat, m-a întrebat: 

— Ce te întristează ? 

Cât m-am gândit la un răspuns potrivit, a continuat grăbită: 

— Am puterea de a citi secretele sufletului aşa cum o fac şi 
preoţii. Tu crezi că iau din puterea preoţilor zeului Amun pentru 
a o da celorlalţi, nu-i aşa ? 

— Preoţii zeului Amun sunt slujitorii neamului Domniei Voastre, 
am spus zâmbind. 


— Mare Preot, a zis cu privirea fierbinte, să-ţi spun ce cred. 
Amun este stăpânul zeilor în Egipt, iar în imperiu este considerat 
atotputernic. Insă Aten este Zeul Soare care răsare în orice loc şi 
căruia orice făptură i se închină. 

Mă întrebam dacă spune adevărul sau este un nou şiretlic sub 
care îşi ascunde adevărata dorinţă de a ne reduce la tăcere. 
Spusele ei nu m-au convins. 

— Înălţimea Voastră, sălbaticii trebuie conduşi folosind forţa, şi 
nu prin prietenie. 

— Şi prin prietenie, a zâmbit. Ceea ce este potrivit pentru bestii 
nu este mereu potrivit pentru animalele domesticite... 

Am crezut că este vorba de uşurătatea cu care femeile văd 
lucrurile, uşurătate care ar fi putut avea urmări cumplite. Și 
evenimentele dureroase care s-au întâmplat mai apoi au 
dovedit acest lucru. 

Marele Preot a tăcut gânditor, apoi a continuat: 

— Încă de la începutul căsătoriei, Tiye a avut parte de multe 
necazuri. O bucată lungă de timp nu a avut copii şi s-a temut să 
nu fie stearpă. Originea sa simplă i-a sporit teama, însă 
mulţumită Zeului Amun, preoţilor, rugăciunilor şi farmecelor 
puternice, regina a rămas grea, dar a născut o fetiţă! Ori de câte 
ori ne întâlneam în palat sau la templu mă privea îngrijorată şi 
bănuitoare, ca şi cum eu eram vinovat pentru ghinionul ei. Nici 
prin cap nu ne-ar fi trecut să tulburăm liniştea tronului, dar 
slăbiciunea ei o făcea aşa neîncrezătoare. 

A tăcut iar ca şi cum nu ar fi vrut să mai continue, apoi a 
spus: 

— Pe urmă, într-un chip de neînțeles, a născut doi băieţi. 
A şovăit o clipă, făcându-mă şi mai curios: 
— Cel mai mare si mai bun dintre băieţi a murit, a urmat Marele 
Preot. Celălalt însă a trăit să-şi vadă puse-n fapt ideile 
deşănţate, distrugând Egiptul. Noi ştim cum să scoatem la 
lumină adevărul chiar dacă se ascunde de cei mai mulţi. 
Cunoaştem vrăji puternice şi vedem tot ce se întâmplă. Nimeni 
nu ştia însă cine îi este tată. Akhenaton era asemenea muierilor 
şi hidos. Luând pilda tatălui său, s-a căsătorit cu o fată 
obişnuită, ce-i semăna bine mamei lui. Ca şi aceasta, Nefertiti 
era din popor şi era stăpânită de o ambiţie nebună şi depravare. 
Era o femeia frumoasă, încăpăţânată şi aţâţătoare, care-i 
sprijinea politica distrugătoare. A avut şase fete cu alţi bărbaţi. 


În ciuda dragostei pe care i-o purta soţiei, în fapt, Ereticul nu și- 
a iubit decât mama care i-a dat viaţă şi cuget. Fiind foarte legat 
de ea, Akhenaton a simţit singurătatea şi durerea mamei lui, 
ajungând să-şi urască tatăl. După moartea acestuia, s-a 
răzbunat  ştergându-i numele de pe toate monumentele, 
chipurile din pricina legăturii care exista între numele lui 
Amenhotep al Ill-lea şi numele lui Amun. Adevărul este că, 
nefiind în stare să-1 ucidă, s-a răzbunat după ce a murit. 

Tiye îl învățase despre religia lui Aten, pentru a o folosi ca 
unealtă politică. Insă, Akhenaton credea cu adevărat în Aten. 
Politica nu se potrivea firii lui femeieşti, iar ceea ce i s-a 
întâmplat nici măcar mama lui nu a presimţit: a devenit un 
eretic. Din păcate, nici până acum nu am putut să-i uit chipul ce 
făcea scârbă. Nu era nici bărbat, nici femeie. Fiind plăpând, a 
ajuns să-i urască pe cei mai puternici: bărbaţi, preoţi şi zei. 
Născocise chiar un zeu aidoma lui ca slăbiciune şi feminitate şi 
pe care şi -1 închipuia şi tată, şi mamă, menindu-i o singură 
sarcină: iubirea! li plăcea să danseze, să cânte şi să bea. S-a 
afundat în mlaştina prostiei, uitându-şi datoria de rege, în timp 
ce oamenii noştri devotați imperiului şi aliaţii lor credincioşi 
cădeau, unul câte unul, seceraţi de loviturile duşmanilor. Cereau 
ajutor, dar nimeni nu îi băga în seamă. Până când imperiul a 
dispărut, Egiptul a fost distrus, templele pustiite, iar oamenii 
înfometați. Acesta era Ereticul care şi-a luat numele de 
Akhenaton. 

Împovărat de amintiri, Marele Preot a tăcut. Şi-a împreunat 
degetele şi a continuat: 

— Câţiva dintre oamenii mei de la palat, loiali lui Amun şi 
patriei, mi-au vorbit despre copilăria lui. Aşa am aflat că 
moştenitorul tronului era credincios lui Aten şi îşi uita îndatoririle 
faţă de Amun şi că, deşi era abia un copil, se ducea pe malul 
Nilului unde aştepta singur răsăritul soarelui, cântând. Am 
înţeles că era un băiat neobişnuit, fapt care prevestea necazuri. 
M-am grăbit la palat şi mi-am mărturisit temerile regelui şi 
reginei. 

— Fiul meu e încă un copil, a spus zâmbind Amenhotep al II-lea. 
— Insă un copil creşte şi păstrează în el gândurile copilăriei, i- 
am spus. 

— Este un copil nevinovat care caută înţelepciunea peste tot, a 
adăugat Tiye. 


— Mai are puţin şi-şi începe pregătirea militară, a spus faraonul. 
Îşi va descoperi şi adevărata chemare. 
— Nu mai avem nevoie de noi teritorii, însă avem nevoie de 
înţelepciune ca să le păstrăm pe cele vechi, a spus Tiye. 

Atunci am adăugat răspicat: 
— Nu există altă cale să ne păstrăm teritoriile decât dacă ne 
încredem în Amun şi în putere. 
— Nu am mai văzut un înţelept care să ia în derâdere 
înţelepciunea aşa cum faci tu, Mare 
Preot al lui Amun, a spus înţeleaptă femeie. 
— Nu iau în derâdere înţelepciunea. O socotesc însă o prostie, 
dacă nu e întemeiată pe putere, am stăruit. 
— În acest palat, a spus Amenhotep, nimeni nu se îndoieşte că 
Amun este Zeul Zeilor. 
— Prinţul a încetat să mai meargă la templu. 
— Răbdare! a spus regele. În curând, îşi va lua asupra sa toate 
îndatoririle de prinţ moştenitor. 
Nu m-am întors de la întâlnire mai liniştit, dimpotrivă, temerile 
noastre, ale preoţilor, erau mai puternice. Noi veşti despre ce a 
vorbit prinţul cu părinţii săi ne-au ajuns la urechi. Am înţeles că 
această persoană firavă, care dă dovadă de o încăpățânare 
bolnavă, avea să ne aducă mari nenorociri. 

Intr-o zi, unul dintre oamenii mei a cerut să mă vadă: 

— Nici chiar soarele nu mai este cinstit ca zeu. Lumea vorbeşte 
acolo despre un zeu nou despre care nu s-a ştiu înainte şi care i 
s-a arătat prinţului, cerându-i să-l slujească pentru că este Zeul 
Unic, fără asemuire între toţi ceilalţi zei mincinoşi. 

Vestea m-a mirat. Moartea celui mai mare dintre fraţi a fost 
cu siguranţă mai blândă decât nebunia care 1-a lovit pe prinţ. In 
faţa ochilor a prins chip cea mai mare nenorocire. 

— Eşti sigur de ce spui ? 

— Spun şi eu mai departe ce vorbeşte toată lumea. 

— Si cum i s-a înfăţişat acest aşa-zis zeu ? 

— l-a auzit vocea... 

— Fără soare ? Fără stele sau idoli ? 

— Nimic. 

— Şi cum poţi sluji ceva ce nu ai văzut? 

— El crede că zeul său este singura putere în stare să 
zămislească viaţă. 

— Şi-a pierdut minţile. 


Preotul cântăreţ Toto a spus: 

— A înnebunit, nu mai poate urca pe tron. 

— Linişte, Toto, l-am rugat. Necredinţa lui nu schimbă cu nimic 
faptul că zeii sunt veneraţi de milioane de oameni. 

— Dar poate un Eretic să ajungă pe tron? m-a întrebat nervos. 
— Să aşteptăm până iese la iveală adevărul, am spus cu 
tristeţe. Apoi vom vorbi despre asta cu regele. Va fi pentru 
prima oară în lunga noastră istorie. 

Prinţul s-a căsătorit cu Nefertiti, fata cea mai mare a 
înţeleptului Ay. Ca şi regina Tiye, Nefertiti era o fată din popor. 
Am nădăjduit că această căsătorie îl va înţelepţi pe prinţ. La un 
moment dat, Ay m-a poftit să ne întâlnim. Din cele spuse mi-am 
dat seama că este cu băgare de seamă şi că se află într-o 
situaţie delicată, aşa că nu am amintit nimic despre prinţ. Am 
căzut la învoială să-mi înlesnească o întâlnire în taină cu fata lui. 

Am privit-o cu luare-aminte. Dincolo de frumuseţea cu care 
era înzestrată, am descoperit o putere care mi-a amintit de 
regina Tiye şi m-am rugat ca această putere să fie cu noi, şi nu 
împotriva noastră. 

— Fii binecuvântată, fata mea, i-am spus. 

Mi-a mulţumit cu cuvinte frumoase. 
— Este sarcina mea să-ţi amintesc de datoria ce-o ai ca regină şi 
să-ţi spun că tronul se întemeiază pe trei puteri: Amun, stăpânul 
zeilor, faraonul şi regina sa. 
— Ai dreptate. Sunt norocoasă că am parte de înţelepciunea ta. 
— O regină înţeleaptă veghează alături de rege la liniştea ţării şi 
a imperiului. 
— O, sfinte preot, mi-e inima plină de dragoste şi credinţă, a 
spus cu hotărâre-n glas. 
— Egiptul are tradiţii ce nu vor dispărea, iar femeia este 
păzitoarea lor. 
— Această datorie sălăşluieşte în inima mea, a spus 
încrezătoare. 

Nefertiti a rămas bănuitoare. Stătea nemişcată ca o statuie 
fără inscripţii care să-i spună povestea. A vorbit, însă nu a 
dezvăluit nimic. lar eu nu puteam să-mi fac cunoscută 
îngrijorarea mai mult decât o făceam. Nu reuşeam să aflu nimic 
din ce spunea, chiar dacă, în fapt, vorbea mai mult decât mă 
aşteptam. Grija făţişă îmi dovedea că ştia mai multe decât 
spunea. Nu era de partea noastră. Cu puţin noroc, Nefertiti 


putea ajunge la tron. Nici Amun, nici zeii nu o preocupau. Prima 
ei grijă era să dobândească puterea. Împreună cu preoţii am 
spus o rugăciune de jale în templu, apoi le-am povestit discuţia 
cu Nefertiti. 
— Curând ziua va lăsa loc nopţii, a spus Toto. 

După ce am rămas singuri, m-a întrebat: 
— Nu poţi să discuţi cu generalul Mae ? 
— Nu putem să-i înfruntăm pe Amenhotep al Ill-lea şi pe Marea 
Regină Tiye, i-am spus ghicind unde vrea să ajungă. 

In acest timp, la palat, lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce 
mai tare între prinţul nebun şi părinţii lui. Astfel, regele a dat un 
decret prin care prinţul era obligat să facă o călătorie prin întreg 
imperiul. Nu mă îndoiam că regele dorea ca fiul său să-şi 
cunoască supuşii, să vadă cum merg lucrurile şi să-şi dea seama 
cât a greşit, îi eram recunoscător regelui, chiar dacă temeri 
adânci continuau să mă chinuie. 

Cât a durat călătoria, la palat s-au întâmplat lucruri de mare 
însemnătate. Tiye a dat naştere la doi gemeni Smenkhare şi 
Tutankhamon. După o vreme, sănătatea bătrânului rege s-a 
şubrezit şi acesta a murit. Solii i-au dus vestea prinţului pentru a 
se întoarce şi a prelua puterea. Am stat la sfat împreună cu 
preoţii despre viitorul ţării şi am ajuns la o înţelegere. M-am dus 
să o întâlnesc pe Regina Tiye, chiar dacă era în doliu şi îşi 
îmbălsăma soţul. Am găsit-o tristă, dar puternică şi îngrijorată 
din pricina a ceea ce se întâmplase. Eram hotărât să-i vorbesc. 
— Maiestate, am venit să-i spun ce gândesc mamei acestui 
imperiu. 

S-a uitat la mine cu atenţie şi privirea ei dădea a se înţelege 
că ştia foarte bine ce aveam să spun. 

— Maiestate, se ştie că prinţul moştenitor nu mai cinsteşte nici 
un zeu. 
— Nu crede tot ce auzi, a răspuns. 
— Maiestate, sunt gata să cred ce-mi veţi spune. 
— Mare Preot, fiul meu este un poet. 
Am tăcut, nemulţumit de răspuns. Regina a adăugat cu 
hotărâre: 
— O să-şi îndeplinească datoria de faraon. 

Mi-am făcut curaj şi am spus: 

— Maiestatea Sa cunoaşte nenorocirile pe care necinstirea zeilor 
le abate asupra tronului! 


— Nu te teme! Zeii vor fi cinstiţi cum se cuvine! a răspuns 
înfuriată. 

— La nevoie putem face ceva, am continuat cu mai mult curaj. 
Unul dintre băieţii cei mici poate urca pe tron. Maiestatea 
Voastră va conduce până ce vor avea vârsta necesară. 

— Amenhotep al IV-lea va conduce pentru că el este prinţul 
moştenitor, a strigat. 

Spunând acestea, mama plină de dragoste a învins regina 
înţeleaptă. A nesocotit ocazia de a salva imperiul şi a lăsat 
soarta să lovească necruţător. 

Prinţul moştenitor s-a întors la fel de moale ca o muiere şi la 
fel de nebun, iar Regele a fost înmormântat după cuviinţă. 
Numaidecât după aceea am cerut să mă înfăţişez dinaintea 
noului rege. 

Pentru prima dată îl vedeam de aproape şi l-am privit cu 
luare-aminte. Era oacheş, înalt, slab, cu ochi visători. 
Feminitatea sa era evidentă. Avea trăsături urâte care te 
tulburau. O 
făptură înfiorătoare, nepotrivită să urce pe tron şi care nu era în 
stare să ţină piept nici unei gâze, cu atât mai puţin lui Amun - 
Zeul zeilor. Mi-am ascuns scârba chemând în minte cuvintele 
celor înţelepţi şi versurile poeţilor în timp ce el mă cântărea 
atent din priviri fără ură şi fără prietenie. 

Vederea lui m-a tulburat atât de mult, că nu am mai fost în 
stare să spun nimic. M-a mirat când a început să vorbească: 

— Din cauza ta am avut multe discuţii supărătoare cu părinţii 
mei. 

M-am adunat: 

— Pentru mine nimic nu este mai important decât Amun, tronul, 
Egiptul şi imperiul. 

— Fără îndoială ai să-mi spui ceva, a continuat calm. 

— Am auzit nişte veşti îngrijorătoare, am răspuns pregătindu-mă 
de luptă. Însă nu le cred. 

— Ce ai auzit este adevărat, a răspuns fără urmă de nelinişte. 

Am fost peste măsură de tulburat şi nu am ştiut ce să mai 

spun. Insă el a continuat: 

— Sunt singurul credincios într-o ţară de păgâni. 

— Nu-mi vine să cred una ca asta! 

— Ba să crezi! Nu există decât un Zeu, iar acesta este Unic. 

M-am supărat atât de tare, încât nu mi-a mai păsat ce se 


putea întâmpla dacă îi apăram pe 

Amun şi pe restul zeilor. 

— Amun nu îţi va ierta hula! 

— Doar Zeul Unic poate ierta, a zâmbit el liniştit. 

— Acest zeu nu înseamnă nimic, i-am spus tremurând de mânie. 
— Înseamnă totul. Este creatorul, puterea, dragostea, pacea şi 
fericirea. 

Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare care nu se potrivea cu 
firea lui slabă. 

— Îţi poruncesc să crezi în el! 

— Fereşte-te de mânia lui Amun, i-am spus furios. El dă viaţa, 
dar poate să o şi ridice. Poate să ajute sau să se ascundă când 
ai nevoie de el. Poate să te apere sau să te piardă. Teme-te 
pentru pâinea ta, pentru tronul tău şi pentru imperiul tău. 

— Sunt doar un copil în lăcaşul Zeului Unic, a urmat el cu calm. 
Sunt ca un mugur care se deschide în grădina lui. Mă aflu sub 
puterea lui. Sunt un servitor care-l slujeşte. Mi-a oferit 
dragostea lui şi mi-a apărut în suflet, umplându-mi-1 cu lumină 
şi pace. Nimic nu mai are însemnătate pentru mine în afară de 
asta. 

— Un prinţ moştenitor nu ajunge faraon dacă nu este încoronat 
în templul lui Amun, am spus mâniat. 

— Dar se poate încorona în lumina soarelui, sub protecţia 
Creatorului Unic. ` 

Ne-am despărţit supăraţi. li aveam de partea mea pe Amun şi 
pe credincioşi, iar el moştenirea măreţei sale familii, divinitatea 
sa recunoscută de supuşi şi nebunia lui care nu ţinea seamă de 
nimic. M-am pregătit de războiul sfânt, fiind gata să mă sacrific 
pentru Amun şi ţara mea. M-am apucat de treabă imediat. 

— Faraonul cel nou este eretic, le-am spus preoţilor. Trebuie să 
cunoaşteţi lucrul acesta şi să le spuneţi şi oamenilor. 

În ciuda însufleţirii mele, m-am gândit că este mai bine să 
folosesc furia lui Toto. l-am propus să se prefacă a împărtăşi 
ideile Ereticului pentru a fi iscoada noastră lângă el. 

În tot acest timp, regele nu a stat degeaba şi s-a încoronat în 
lăcaşul asa-zisului zeu si i-a construit un templu în Teba, oraşul 
sfânt al lui Amun. A mers să-şi facă cunoscută religia oamenilor 
pentru a-şi alege ajutoarele. Nobilimea Egiptului şi-a mărturisit 
credinţa pentru noul zeu, şi asta din multe pricini, dar mai cu 
seamă pentru a-şi îndeplini ambițiile. Dacă oamenii nu şi-ar fi 


arătat pe faţă supunerea, destinul s-ar fi schimbat, însă ei au 
cedat ca nişte femei uşoare. 

De exemplu, înțeleptul Ay s-a văzut făcând parte din familia 
regelui şi a fost orbit de fală. 
La fel şi Haremhab, un soldat curajos, care nu era de fapt un 
credincios adevărat. Pentru el schimbarea zeului nu avea nici o 
însemnătate. Cât despre alţii, nu au fost decât nişte făţarnici 
pentru care cele mai de seamă lucruri erau fala şi banii. Dacă nu 
ar fi dat uitării viaţa plină de păcat la momentul potrivit, ar fi 
meritat să moară. Atunci şi-au recâştigat viaţa, însă în ochii mei 
nu se bucură de nici un fel de preţuire. 

Incordarea a crescut în Teba, iar oamenii s-au împărţit în 
slujitorii lui Amun şi slujitorii nebunului, urmaşul celei mai mari 
familii din măreaţa noastră istorie. Tiye, Regina Mamă, a început 
să se îngrijoreze văzând cum o ramură din trupul ei se preface 
într-o plantă otrăvitoare. Fiul ei aluneca tot mai jos şi trăgea 
după sine familia. Regina Mamă a continuat să vină la Templul 
lui Amun şi să aducă ofrande, încercând să mai îmblânzească 
valul puternic de revolte care ameninţa tronul. 

— Câştigi datorită credinţei şi pierzi din pricina revoltelor, mi-a 
spus. 

— Cum ne poţi cere credinţă pentru un eretic! Dacă Măria Ta m- 
ar fi ascultat la început! 

— Nu trebuie să ne pierdem nădejdea! 

Devenise slabă în fata răsfăţatului ei fiu. Tăria ei bine- 
cunoscută a cedat în faţa necunoscutei nebunii a lui Akhenaton. 
Trebuia să luptăm cu orice preţ până la sfârşit. Din această 
pricină, nebunul nu mai suferea să stea în Teba. De sărbătoarea 
lui Amun, oamenii i-au strigat cuvinte duşmănoase. A ţinut-o că 
Zeul lui i-a poruncit să plece departe şi să construiască un oraş 
mare întru cinstirea lui. Aşa am aflat că a pornit însoţit de 
optzeci de mii de eretici pentru a-şi clădi o închisoare 
blestemată. Plecarea lui ne-a dat nouă prilejul să ne pregătim 
războiul sfânt, iar lui i-a dat răgazul să se bucure de necredinţă 
până când noua capitală s-a transformat într-un oraş al 
desfrâului, al beţiei şi al orgiilor. lubire şi plăcere era sloganul pe 
care îl proclama zeul său, căruia nu-i dăduse nici un nume. 

De fiecare dată când slăbiciunea firii sale îl otrăvea, nebunul 
începea să-şi arate puterea cu asupra de măsură. A poruncit 
închiderea templelor, izgonirea preoţilor şi luarea cu japca a 


idolilor si a bunurilor. 
— Viaţa nu are nici o valoare dacă templele sunt închise. Aş 
vrea să mor, le-am spus preoţilor. 

Ne-am refugiat în casele credincioşilor în ale căror piepturi 
băteau inimi de soldaţi. Ne-am continuat lupta cu nădejde şi 
hotărâre. Fiecare zi care trecea ne apropia tot mai mult de 
întuneric.  Ereticul şi-a continuat călătoria prin imperiu, 
îndemnând poporul să-i îmbrăţişeze erezia. În acea vreme de 
lacrimi, tulburarea poporului s-a întețit neştiind dacă să-şi 
îndrepte credinţa spre zei sau spre regele lor fără vlagă şi 
frumoasa lui soţie căzută în păcat. 

Erau zile negre, dureroase, pline de făţărnicie, căinţă si 
lacrimi, în care oamenii trăiau cu teama furiei divine. 

Dar vorbele de dragoste şi bucurie au început să se facă 
auzite. Cei ce ar fi trebuit să slujească poporul îşi uitaseră 
datoria şi-i asupreau pe bieţii oameni în folosul lor. Răzmeriţele 
au cuprins întreg imperiul. Duşmanii începuseră să ne amenințe 
hotarele. Atunci când mai-marii din provincii au dat strigăt de 
ajutor, li s-au trimis poeme în loc de soldaţi, care au murit, 
blestemându-1 cu ultima suflare pe ereticul trădător. Valurile de 
bogății ce inundaseră Egiptul, venind de pe întreg cuprinsul 
lumii, au secat, lăsând în urmă pieţe goale, negustori săraci şi o 
tară înfometată. Le-am strigat oamenilor: 

— Blestemul lui Amun s-a abătut asupra noastră. Trebuie să-l 
nimicim pe eretic, ori, dacă nu, vom pieri cu toţii în război. 

Cu toate astea, am ales calea păcii, ca să ne ferim ţara de 
nenorocirea luptelor armate. l-am vorbit despre toate astea lui 
Tiye, Regina Mamă. 

— Sunt îngrijorată şi îndurerată, Mare Preot, mi-a spus ea. 

— Nu mai sunt mare preot, i-am zis cuprins de amărăciune. Sunt 
doar un biet fugar. 

— Mă voi ruga zeilor să se milostivească de soarta noastră, a 
îngăimat ea. 

— Trebuie să faci ceva. E fiul tău iubitor. Eşti răspunzătoare 
pentru tot ce s-a întâmplat. învaţee -I de bine, mai-nainte ca 
războiul civil să prefacă totul în ruină. 

S-a simţit înjosită că i-am adus aminte de îndatoririle ce le 
avea. Mi-a răspuns: 

— Am luat hotărârea să merg în noua capitală, Akhetaten. 
Regina Tiye a făcut, pe bună dreptate, tot ce i-a stat în putinţă, 


dar nu a putut îndrepta răul. 
Nu mi-am pierdut nădejdea şi m-am pornit spre Akhetaten, 
neluând în seamă primejdiile ce mă pândeau. În capitală m-am 
întâlnit cu oamenii Ereticului. 
— Vă vorbesc ca unul care are puterea, le-am spus. Oamenii 
mei nu aşteaptă decât un semn dc la mine, ca să se repeadă 
asupra voastră Mă aflu aici pentru a face cea din urmă încercare 
de a salva ce mai poate fi salvat de la o vărsare de sânge. Vă 
voi lăsa să cugetaţi la toate acestea, nădăjduind că veţi fi 
înţelepţi şi vă veţi face datoria. 

l-am înduplecat şi în scurtă vreme au făcut ceea ce le 
cerusem, fiecare pentru folosul său, e drept, însă ţara a fost 
scăpată de jertfă. S-au întâlnit cu ereticul nebun si i-au cerut 
două lucruri: să încuviinţeze libertatea credinţei si să trimită 
armata să apere imperiul de vrăjmaşii care ne călcau hotarele. 
Regele cel nebun nu s-a învoit. l-au spus atunci că, dacă 
părăseşte tronul îşi va putea propovădui religia neîngrădit. 
Regele nu s-a învoit nici de data aceasta. Numai că acum 1-a 
ales pe fratele său Smenkhare să domnească dimpreună cu el. 
Nici unul dintre noi nu a primit, aşa că l-am numit rege pe 
Tutankhamon. In această împrejurare, oamenii l-au părăsit pe 
eretic, au plecat din oraşul pe care-l ridicase şi au căzut la 
înţelegere cu noul faraon. În acest răstimp, în ţară ordinea s-a 
înstăpânit din nou, fără război ori distrugeri. Ne-am înfrânat 
dorinţa de răzbunare împotriva ereticului, a soaţei sale si a celor 
ce-i ramăseseră credincioşi. 

Ucenicii lui Amun s-au grăbit spre temple după lunga vreme 

de înfometare religioasă. 
Coşmarul luase sfârşit si viata a intrat iar pe făgaşul ei obişnuit. 
Cât despre eretic, după ce nebunia 1-a mistuit, s-a îmbolnăvit şi 
a murit, înşelat de zeul lui şi fără nici o nădejde în viaţa de apoi. 
Şi-a lăsat în urmă şireata soţie, să trăiască atât cât îi mai era dat 
în singurătate, măcinată de căinţă. 

Marele Preot m-a privit lung şi a tăcut o vreme. Apoi mi-a zis: 
— Încă ne mai lingem rănile. Avem nevoie de timp şi muncă 
multă să ne vindecăm. Pierderile noastre şi înăuntrul, şi în afara 
imperiului sunt nemăsurate. Cum de s-or fi întâmplat toate 
astea ? Cum a fost în stare un nebun să ne arunce pe toţi în 
neagră deznădejde ? S-a oprit o clipă, apoi a urmat: Asta e 
povestea adevărată. Să ţi-o aminteşti întocmai. Să-i duci 


gândurile mele bune părintelui tău. 


3. Ay 


Înțeleptul Ay, tatăl lui Nefertiti şi al lui Mutnejmet, era 
sfetnicul Ereticului. Vârsta înaintată i-a brăzdat urme adânci pe 


chip. M-a primit în palatul lui de pe malul Nilului, în sudul Tebei. 
Vorbea calm, încet, iar chipul lui nu trăda nici un sentiment. 
— Îmi place viaţa. Cerurile te încearcă în diferite feluri. 

După un timp de gândire, copleşit de amintiri, a spus: 

— Într-una din zilele verii, Amenhotep al III-lea şi Regina Tiye mi- 
au cerut să ne întâlnim. Ay, eşti un bărbat înţelept, mi-a spus 
regina. Tu cunoşti ce este mai frumos şi din viaţa lumească şi 
din cea religioasă. Am hotărât să-ţi încredinţăm educaţia fiilor 
noştri, Tuthmes şi Amenhotep. 

— Sunt fericit să fiu de folos Maiestăţilor Voastre, i-am răspuns 
plecându-mi capul pleşuv. 

Tuthmes avea şapte ani, iar Amenhotep şase. Primul era un 
băiat puternic, frumos şi mic de statură, în timp ce fratele său 
era firav, tuciuriu, foarte înalt şi cu trăsături femeieşti. Avea o 
privire blândă, dar străpungătoare. Nu a trecut mult timp şi 
băiatul cel chipeş a murit, lăsându- 

1 în urmă pe cel firav şi ciudat. Moartea lui Tuthmes 1-a zguduit 
pe fratele său. Acesta a plâns timp îndelungat şi de fiecare dată 
când îşi amintea de pierderea suferită începea să plângă din 
nou. 

— A fost la Templul lui Amun, mi-a spus într-o zi. A depus 
ofrande şi talismane şi tot a murit. Tu eşti un învăţat, spune-mi 
de ce a trebuit să ne părăsească ? 

— Fiule, i-am răspuns, sufletul este nemuritor. Asta trebuie să te 
mângâie. 

De atunci am vorbit de multe ori despre viaţae şi moarte. M-a 
uimit si mai tare cu inteligenţa de care dădea dovadă şi care o 
depăşea pe a unui băiat de vârsta lui. In sinea mea mă întrebam 
ce este cu acest copil ? învățase să scrie, să citească şi să 
socotească cu o viteză uimitoare, încât i-am spus Reginei Tiye: 
— Se depăşeşte pe sine şi acest lucru îl înspăimântă pe dascălul 
lui. 

Mă duceam mereu cu pasiune şi bucurie la lecţiile pe care le 
făceam împreună şi mă gândeam ce minunăţii avea să mai 
ivească mintea lui. Eram sigur că atunci când avea să ajungă pe 
tronul strămoşilor lui îşi va depăşi părinţii în măreție. 

Într-adevăr, Amenhotep al Ill-lea era un rege minunat şi 
foarte puternic. În vreme de pace îşi petrecea timpul în ospeţe, 
băutură şi în tovărăşia femeilor. Se ştie că în timpul domniei 
sale, Egiptul a cunoscut o perioadă de belşug. 


Dar plăcerile l-au măcinat de timpuriu, astfel că s-a 
îmbolnăvit, irosindu-şi ultimele zile din viaţă. în schimb, trecerea 
anilor îi dăduse Reginei Tiye, care provenea dintr-o onorabilă 
familie  nubiană, putere şi înțelepciune, depăşind-o pe 
Hatshepsut însăşi. Din cauza patimii soţului ei pentru femei şi a 
morţii lui Tuthmes, Tiye îi arăta fiului său mai mic o dragoste 
ieşită din comun, fiindu-i în acelaşi timp mamă, iubită şi dascăl. 
Îi plăcea puterea mai mult decât orice altceva, ajungând să-şi 
sacrifice inima pentru ambițiile ei. 

Preoţii erau îngrijoraţi, socotind-o singura vinovată pentru 
îndepărtarea fiului său de la religia lui. Adevărul este că ea a 
dorit ca fiul ei să unească toate religiile zeilor din ţara sa. Visa 
ca Aten să ia locul zeilor în imperiu, drept soare dătător de 
viaţă. Visa să-şi unească supuşii prin religie, nu prin forţă. Voia 
să pună religia în slujba politicii întru unitatea Egiptului, dar fiul 
ei a crezut în religie fără politică. Era împotriva dorințelor ei. 
Firea lui 1-a împins să socotească religia un mijloc, nu un ţel. 
Regina Mamă a dus o politică chibzuită, dar fiul ei a fost un 
credincios şi şi-a închinat viaţa chemării sale, sacrificându-şi 
patria, imperiul şi tronul. 

Ay a tăcut puţin şi şi-a strâns pelerina albastră în jurul 
umerilor. Faţa îi părea mică şi încordată sub perucă. 

— Încă din copilărie, a continuat el, prefera să stea singur şi 
părea că se născuse cu mintea unui om matur. Era o minune. 
Mă pomeneam de multe ori discutând cu el de la egal la egal, şi 
nu avea decât vreo zece ani. Patima lui izbucnea dindărătul 
cuvintelor. In această fiinţă se vedea o voinţă puternică pentru 
care slăbiciunea trupească nu era o piedică. Acest fapt m-a 
convins că sufletul omului este mai puternic decât muşchii 
antrenați. Era atras de învăţăturile religioase şi nu-şi petrecea 
timpul cu pregătirea necesară pentru urcarea pe tron. Nu lua 
de-a gata nici o idee fără o discuţie aprinsă, iar îndoielile sale nu 
ocoleau nici adevărurile şi învăţăturile moştenite din strămoşi. 
— Teba! a spus într-o zi. Ei zic că oraşul este sfânt, dar nu e 
decât un centru al comercianților calici, al păcatului şi al 
adulterului. Învăţătorule, cine sunt aceşti mari preoţi, dacă nu 
cei care înşală oamenii cu superstiţiile lor, iau de la săraci 
puţinul pe care-l au şi ademenesc fetele în numele divinității. 
Au făcut din templu un loc al pierzaniei. Blestemată să fii Teba! 
Spusele lui m-au îngrijorat şi parcă vedeam degetele care mă 


vor arăta şi mă vor învinovăţi. 

— Ei sunt temelia pe care s-a ridicat coroana. 

— Nu există milă pentru coroana care se întemeiază pe 
minciună şi păcat, a spus furios. 

— Ei sunt o putere pe care nu o poţi nesocoti, am răspuns cu 
băgare de seamă. Preoţii sunt precum armata. 

— Şi bandiții sunt o forţă pe care nu o poţi nesocoti, a râs el. 

De la bun început nu şi-a deschis sufletul lui Amun, deşi 
acesta domnea peste panteonul zeilor. IIl socotea pe Aten zeul 
care luminează cele două lumi: 

— Amun este zeul preoţilor, dar Aten este zeul cerurilor şi al 
pământului. 
— Dar tu ceri îndepărtarea tuturor zeilor, am spus supărat. 
— Oare nu avem inimi să desluşim ce este adevărat de ce este 
fals, m-a întrebat încruntat. 
— Te vei încorona într-o zi sub semnul lui Amun, am spus 
încercând să-1 înduplec. 

Şi-a deschis larg braţele: 
— De ce să nu mă încoronez sub lumina soarelui, sub cerul 
liber ? 
— Amun este cel care 1-a ajutat pe bunicul tău să dobândească 
victorii. 
— Nu ştiu cum poate un zeu să privească măcelul creaţiilor sale. 
— Noi suntem simpli credincioşi şi nu putem înţelege 
întotdeauna înţelepciunea divină, i-am răspuns îngrijorat. 
— Lumina soarelui lui Aten nu deosebeşte o creaţie de alta. 
— Viaţa este un câmp de luptă, nu uita. 
— Îvăţătorule, a spus cu tristeţe, nu-mi vorbi despre luptă. Nu ai 
văzut cum răsare soarele peste Nil şi câmpii ? Nu ai văzut 
apusul ? Nu ai auzit ciripitul privighetorilor sau gânguritul 
porumbeilor? Nu ai simţit niciodată bucuria divină ascunsă în 
inimile noastre ? 
Mi-am dat seama că nu mai am nici o putere. Era ca un arbore 
care creşte în voia lui, şi nu-l poţi opri. l-am mărturisit temerile 
Reginei Tiye, dar ea nu mi-a împărtăşit îngrijorarea. 
— Ay, el este un copil nevinovat. Are vreme să cunoască lumea. 
Peste puţin timp vine rândul pregătirii militare. 

Micul poet a fost chemat într-un corp special al armatei, 
alături de fiii nobilimii, precum 
Haremhab. Dar el nu s-a putut obişnui, poate fiindcă nu avea 


forţa trupească a celorlalţi. A 
urât această perioadă. A înţeles că a dat greş şi s-a socotit 
nedemn de a fi fiu de rege. 
— Nu vreau să învăţ cum să ucid, a spus cu amărăciune. 

Tatăl său s-a supărat foarte tare şi mi-a zis: 
— Regele care nu poate să ucidă se află la mila comandanților 
lui. 

Băiatul mi-a vorbit despre certurile cu tatăl său. Din acel 
moment, în adâncul lui s-a cuibărit duşmănia faţă de măreţul lui 
părinte. Bănuiala preoţilor că el şi-ar fi ucis tatăl este însoţită şi 
de faptul că, după moartea acestuia, Ereticul i-a şters numele 
de pe toate monumentele. 

Adevărul este că el nu i-a şters numele decât din cauza 
asemănării cu cel al lui Amun. Aşa a renunţat si la numele său, 
luându-si unul nou: Akhenaton. 

Apoi a urmat noaptea care 1-a condamnat la singurătate. 
Aştepta răsăritul soarelui în întunericul grădinii palatului, pe 
malul Nilului. Am aflat tot ce se întâmplase când l-am întâlnit 
dimineaţa, în grădină. Parcă era primăvară, nu bătea nici o 
adiere de vânt. S-a uitat la mine cu ochii tulburi de parcă 
fuseseră vrăjiţi. Faţa îi era foarte palidă şi mi-a vorbit fără să-mi 
mai răspundă la salut. 

— Învăţătorule, am aflat adevărul! 

M-am mirat şi l-am întrebat ce vrea să spună. 

— Am ajuns aici înainte de răsărit. Eram singur în noapte, iar 
liniştea mi-a fost ca o binecuvântare. Am simţit cum trupu-mi 
devine tot mai uşor. Apoi întunericul a luat forma unei fiinţe 
însufleţite care mi-a vorbit. Am fost copleșit de parfumul dulce 
al creaţiei. Am văzut toate fiinţele adunate într-un singur loc pe 
care puteam să-l cuprind cu o singură privire. M-am gândit, în 
cele din urmă, că am învins moartea şi durerea. Am simţit cum 
mă inundă fericirea, umplându-mi pieptul cu nectar dulce. l-am 
auzit vocea clară, spunându-mi: „Eu sunt Zeul Unic. Nu mai este 
altul ca mine. Eu sunt adevărul, închină-ţi sufletul împărăției 
mele. Venerează- mă doar pe mine. Dăruieşte-mi fiinţa ta aşa 
cum eu ţi-am dăruit iubirea mea". 

Ne-am uitat mult timp unul la altul. Tăcerea şi tristeţea au 
pus stăpânire pe mine. 

— Învăţătorule, nu mă crezi ? 
— Tu nu minţi niciodată, i-am răspuns. 


— Atunci trebuie să mă crezi. 

— Ce ai văzut ? l-am întrebat tulburat. 

— Am auzit doar o voce, la ceasul răsăritului. 

— Fiule, am şovăit, dacă nu ai văzut nimic înseamnă că nu a fost 

nimic. 

— Aşa se înfăţişează el. 

— Poate era Aten, i-am spus. 

— Nu, nu e nici Aten, nici soarele. El este deasupra lui. Este Zeul 

Unic. 

— Unde îi este templul ? 

— Peste tot şi oricând. El îmi dă putere şi dragoste să-1 slăvesc. 
Ay a tăcut. Am vrut să-l întreb dacă credea în zeul lui 

Akhenaton, dar mi-am amintit sfatul tatălui meu şi m-am oprit. 

Ay, ca mulţi alţii, 1-a părăsit pe Akhenaton la vreme de restrişte. 

Poate a fost nevoit să-şi ascundă credinţa în tot acest timp. 

A trebuit să-i înştiinţez pe rege şi pe regină. Ceva mai târziu l- 
am găsit pe prinţ aşteptându- mă în grădina în care îi plăcea să- 
şi petreacă timpul. 

— Învăţătorule, m-ai pârât, aşa cum îţi este obiceiul, mi-a spus 
zâmbind. 

— Asta îmi este datoria, i-am răspuns liniştit. 

— Tata m-a chemat la el să vorbim, a râs el. l-am vorbit despre 
vedenia din grădină. S-a mâniat grozav. „Bento trebuie să te 
cerceteze", mi-a spus. l-am răspuns cuviincios că mă simt bine 
şi că sunt sănătos. „Nu cunosc nici un nebun care să recunoască 
că e nebun", mi-a răspuns cu asprime. „Egiptul este patria 
zeilor", a urmat ameninţător. „Cel care are tronul trebuie să-i 
venereze pe toţi zeii poporului său. Acest zeu despre care-mi 
vorbeşti nu înseamnă nimic. Nu are nici un drept să se alăture 
celorlalţi zei." Este Zeul Unic, i-am spus calm. „Este o blasfemie 
şi o nebunie." l-am repetat că este Singurul şi Unicul Zeu. M-a 
învinuit cu asprime că m-am alăturat forţelor răului. „ţi 
poruncesc să renunţi la ideile tale şi să te întorci la moştenirea 
strămoşilor tăi." „Tot ce-ţi cerem este să respecţi o îndatorire 
sfântă", mi-a spus regina cu blândeţe. „Inima ta poate iubi ce 
doreşte, atâta timp cât te întorci pe calea cea bună." 

Am plecat lăsându-l trist, dar mai îndârjit. 

— Prinţe, educaţia faraonului este urmarea vechilor tradiţii 
sfinte. Să nu uiţi asta niciodată. 
Din acel moment am ştiut că Egiptul va trăi vremuri 


potrivnice aşa cum nu-i mai fusese dat să vadă. Marea familie a 
faraonilor care eliberase ţara şi ridicase un imperiu era acum pe 
buza prăpastiei. In acea perioadă, poate puţin mai devreme, am 
avut o întâlnire cu Marele Preot al lui Amun. 

— Noi doi ne ştim de foarte mult timp. Ce înseamnă tot ce am 
auzit ? 

Cum ţi-am zis, nu-mi mai amintesc când anume a avut loc 
această întâlnire, după ce prinţul şi-a arătat supunerea faţă de 
Aten sau după ce si-a făcut cunoscută credinţa în Zeul Unic. 

— Prinţul trece printr-o perioadă grea din viaţa lui, dar e un om 
destoinic. Insă la vârsta lui, te simţi îmboldit să-ţi urmezi orbeşte 
închipuirile. Dar de îndată ce va deveni bărbat, se va întoarce pe 
calea cea bună. 

— Cum a putut să dea deoparte înţelepciunea celui mai de 
seamă din ţară ? a întrebat cu amărăciune. 

— Cum poate cineva să controleze apele unui râu în timpul 
revărsării ? am spus încercând să mă apăr. 

— Datoria noastră, ca nobili, este să punem pe primul loc 
credinţa, patria şi imperiul. 

Am avut discuţii nesfârşite cu soţia mea, Tey, şi cele două 
fete, Nefertiti şi Mutnejmet. 

Tey şi Mutnejmet îl acuzau pe prinţ de erezie, în timp ce 
Nefertiti îi lua partea. 
— Tată, prinţul are dreptate, mi-a şoptit. 

Acum este momentul să vorbesc despre Nefertiti. Era cam de 
aceeaşi vârstă cu Akhenaton şi, la fel ca el, avea o inteligenţă 
neobişnuită pentru vârsta ei. Cele două fete au primit o brumă 
de educaţie si învăţaseră cum să ţină o casă. Mutnejmet era 
bună la citit, scris, socotit, brodat, gătit, pictură şi dans. La fel şi 
Nefertiti, dar ea nu se mulțumea cu atât. Era interesată de 
teologie şi logică. Am băgat de seamă pasiunea ei pentru Aten. 
Mai târziu, când şi-a declarat credinţa în Zeul Unic, am fost din 
cale-afară de tulburat. 

— Acesta este singurul Zeu care mă poate salva din confuzia 
care mă chinuie. 

Tey şi sora ei, Mutnejmet, s-au înfuriat şi au învinuit-o de 
erezie. 

În acea vreme, regele îşi sărbătorea treizeci de ani de domnie 
şi m-am dus la palat, însoţit de fetele mele care mergeau pentru 
prima dată acolo. Soarta a vrut ca Nefertiti să pună stăpânire pe 


inima prinţului apoi să se căsătorească cu el. Am fost foarte 
miraţi de tot ce se întâmpla şi parcă nu ne venea să credem. 
Marele Preot al lui Amun m-a chemat încă o dată la el. 

— Ay, ai devenit membru al familiei regale, mi-a spus cu glas 
mieros, însă am simţit pe dată că mă priveşte ca pe un duşman. 
— Sunt un om care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui. 

— Timpul ne va arăta de ce sunt oamenii în stare, a spus calm. 

Mi-a cerut să-i înlesnesc o întâlnire cu Nefertiti, căreia i-am 
dat câteva sfaturi înainte să se vadă cu el. Insă adevărul este că 
ea nu avea nevoie de sfaturile mele. A vorbit cu el fără să 
dezvăluie vreun secret sau să-şi spună cinstit părerea. Cred că 
duşmănia preoţilor faţă de fata mea a început odată cu acea 
întâlnire. 

— Tată, nu a fost o simplă întâlnire, mi-a spus ea. A fost mai 
curând o luptă pe ascuns. Marele Preot o ţine una şi bună că 
apără imperiul, când de fapt îşi apără bucatele, straiele, vinurile 
şi tot câştigul templului. 

Neînţelegerile dintre rege şi prinţ s-au întețit, în cele din 
urmă, regele m-a chemat la el şi mi-a spus: 
— Cred că prinţul ar trebui să plece într-o călătorie în imperiu 
pentru a vedea cu ochii lui viaţa si oamenii. 
— Este o idee minunată, Preamărite, am spus cu toată inima. 

În acea vreme, regele trăia cele mai frumoase zile din viaţa 
sa alături de tânăra lui mireasă ` 
Tadukhipa - fiica lui Tushrata, regele din Mitani. Insă această 
fericire îi şubrezea sănătatea. 

Akhenaton a părăsit Teba însoţit de o suită alcătuită din cei 
mai de seamă bărbaţi şi a plecat într-o călătorie de neuitat. S-a 
aplecat asupra supuşilor lui pe care i-a întâlnit în pieţe şi grădini 
plin de prietenie şi bucurie, fapt ce i-a uimit pe oameni. Fără 
îndoială, aceştia se aşteptau să vadă o fiinţă puternică şi 
măreaţă care să se uite la ei de sus sau nici măcar să nu îi bage 
în seamă. l-a chemat pe preoţii din diferite regiuni să i se 
înfăţişeze. Le-a criticat religiile şi ritualurile care cer sacrificii 
umane. Le-a vorbit despre Zeul Unic, despre puterea din miezul 
lucrurilor, despre puterea creatoare a lumii care nu deosebeşte 
între supuşii şi nobilii 
Egiptului. A îndemnat la iubire, pace, fericire, spunându-le că 
iubirea este legea vieţii, pacea scopul, iar fericirea este felul în 
care îi mulţumim Creatorului. 


Peste tot pe unde mergea, lăsa în urmă mirare şi frământare. 
M-am tulburat şi i-am spus: 
— Prinţe, smulgi rădăcinile imperiului! 
— Invăţătorule, când vei ajunge să crezi ? mi-a spus râzând. 
— Ai lovit în religiile pe care strămoşii mei le-au prețuit, am spus 
cu amărăciune. Egalitatea, dragostea şi pacea nu înseamnă 
nimic pentru slujitori, doar deschid calea către răzmeriţă. 

S-a gândit îndelung şi a întrebat: 
— De ce cred înţelepţii în rău cu atâta îndârjire? 
— Noi credem în realitate, i-am răspuns. 
— Învăţătorule, eu o să sălăşluiesc mereu în adevăr, a zâmbit. 

Un sol a ajuns la noi şi ne-a dat de ştire că Marele Rege 

Amenhotep a murit... 


Ay mi-a povestit cum s-au întors acasă, despre înmormântare 
şi înscăunarea prinţului cu numele de Amenhotep al IV-lea, 
alături de Nefertiti care devenea Mare Regină. Mi-a povestit, de 
asemenea, cum noul rege şi-a chemat oamenii şi le-a 
propovăduit religia sa şi cum aceştia i-au urmat credinţa. L-a 
numit pe Mae comandant al armatei, pe Haremhab l-a însărcinat 
cu paza, iar pe Ay l-a pus sfetnic al tronului. 

După tradiţie, regele a moştenit haremul tatălui său cu care 
s-a purtat bine, dar nu s-a bucurat de farmecele lui. 

De asemenea, a poruncit micşorarea dărilor şi a anulat toate 

pedepsele. Deoarece relaţia dintre el şi preoţii slujitori lui Amun 
a devenit şi mai încordată, Zeul său i-a poruncit să construiască 
o nouă capitală. 
— Vei auzi lucruri care se bat cap în cap despre trecerea noastră 
la noua religie, însă nimeni nu ştie taina inimilor. În ceea ce mă 
priveşte, mi-a spus, simțind că vreau să-i aflu taina, am crezut în 
noul zeu ca într-un zeu la care te poţi ruga alături de ceilalţi şi 
am înţeles că încuviin- ţa ca fiecare să-şi aleagă religia. 

Referitor la politica iubirii, pe care regele o sprijinea, Ay i-a 
spus: 

— Când slujitorul nu se mai teme de pedepse, o să devină 
corupt şi îi va chinui pe cei săraci. 

— Credinţa ta este încă slabă. Vei vedea tu însuţi ce poate face 
dragostea. Zeul meu nu te va lăsa de izbelişte niciodată, i-a 
spus sigur pe el. 


— Ne-am mutat în noua capitală care era de o frumuseţe cum 
nu se mai văzuse, şi-a continuat 

Ay povestea. Am ţinut prima rugăciune în templul ridicat în 
centrul oraşului. Strălucind de tinereţe si frumuseţe, Nefertiti a 
luat mandolina şi a început să cânte: 


O, dătătorule de viață, 
Tu umpli tot pământul cu frumusețea ta. 
Ne-ai învăluit cu dragostea ta. 


— Trăiam cel mai frumos vis, plin de fericire şi dragoste. Inimile 
noastre s-au deschis pentru a primi adevărul noii religii. Cu 
toate acestea, regele nu şi-a uitat datoria şi, în numele iubirii, al 
păcii şi al fericirii, a intrat în cel mai necruţător război pe care l-a 
văzut Egiptul. Nu a trecut mult timp până să poruncească 
închiderea templelor, confiscarea idolilor şi ştergerea numelor 
acestora de pe monumente. Şi-a schimbat chiar şi numele şi a 
plecat în vestitele sale călătorii prin imperiu propovăduindu-şi 
religia, credinţa în Cel Unic, iubirea, pacea şi fericirea. Peste tot, 
oamenii l-au primit cu dragoste şi bucurie, chipul său şi al lui 
Nefertiti întipărindu-se în inimile lor aşa cum nu se mai 
întâmplase cu nici unul dintre faraonii despre care oamenii 
auziseră, dar pe care nu-i văzuseră niciodată. 

Însă în cele din urmă, tristeţea şi-a iţit capul. La început, 
sfioasă, apoi cu forţa unei cascade. 
Prima lovitură a fost moartea celei de-a doua fiice, frumoasa 
Meketaten, cea mai iubită dintre copiii lui. Moartea ei 1-a 
întristat peste poate şi a vărsat mai multe lacrimi decât după 
fratele său Tuthmes, când era copil. 
— De ce Zeul meu, de ce? 

Credeam că-şi va pierde credinţa. Apoi, s-au răspândit veştile 
despre înşelăciunile slujitorilor şi comercianților. Strigătele celor 
săraci se înteţeau. Am aflat că în imperiu unele state s-au 
răzvrătit şi că duşmanii au atacat hotarele, omorându-l pe 
prietenul nostru Tushrata, regele din Mitani. 

— Trebuie să stârpim necinstea din imperiu şi să trimitem 
armata la hotare să apere ţara, i-am spus deznădăjduit. 

A rămas neclintit. 

— Ay, arma mea este iubirea. Ai răbdare. Aşteaptă. 
Cum puteam oare să lămuresc această purtare ciudată ? 


Preoţii îl învinuiau de nebunie. În ultimele zile ale crizei, unii 
dintre sprijinitorii lui au trecut de partea preoţilor. Eram 
buimăcit, însă nu am voit cu nici un chip să mă alătur lor. Nu era 
nebun, dar nici zdravăn la minte, ca restul înţelepţilor. Se afla 
undeva la mijloc. 

Regina Mamă, Tiye, ne-a făcut o vizită care 1-a bucurat foarte 
pe rege. l-a făcut o primire aşa cum nu mai văzuse oraşul 
Akhetaten. Regina a locuit într-un palat construit special pentru 
ea în partea de sud. La scurtă vreme, Tiye m-a chemat la ea. 
Am fost mirat să văd cât de mult i se înrăutăţise sănătatea. 
Arăta mult mai bătrână decât era de fapt. 

— Am venit să am o discuţie lungă cu el, dar cred că îmi uşurez 
munca dacă înainte discut cu apropiații lui. 

— Nu mi-am uitat niciodată datoria de sfetnic. 

— Te cred, Ay, dar nu este cu putinţă ca moştenirea noastră să 
fie distrusă. Vreau să-mi spui sincer dacă îi vei rămâne 
credincios fiului meu orice s-ar întâmpla ? 

— Nu încape nici o îndoială, i-am răspuns cinstit. 

— Dar dacă va veni o vreme când vei crede că nu mai ai nici o 
datorie faţă de rege ? 

— Sunt membru al familiei. Nu-1 voi părăsi niciodată. 

— Îţi mulţumesc Ay, a răsuflat uşurată. Împrejurarea este foarte 
primejdioasă. Te încrezi cu aceeaşi tărie şi în devotamentul 
celorlalţi ? 

Am cumpănit puţin, apoi am răspuns. 

— Măcar pentru unii dintre ei mă pun chezaş. 

— Vreau mai cu seamă să-ţi cunosc părerea despre Haremhab, 
a spus îngrijorată. 

— Este un comandant devotat şi prieten al regelui încă din 
copilărie, am răspuns fără zăbavă. 

— Ay, el este cel care mă îngrijorează. 

— Poate pentru că el are puterea, dar este devotat regelui aşa 
cum este şi Meri-Ra. 

În cele din urmă Tiye s-a întâlnit cu regele, dar, ca şi noi, nici 
regina nu a avut sorţi de izbândă. S-a întors cu sufletul greu la 
Teba. În scurtă vreme, sănătatea i s-a şubrezit din ce în ce şi a 
murit, lăsând în urma ei o poveste de viaţă minunată. 

Situaţia în imperiu s-a înrăutățit atât de tare, încât toate 
regiunile s-au întors împotriva regelui. Am devenit deţinuţi într-o 
închisoare care purta numele Akhetaten alături de Zeul nostru 


Unic. 

Fiecare dintre noi simţea apropierea nenorocirii. Toţi în afară 
de Akhenaton, care continua să spună cu toată încrederea: 
— Zeul meu nu mă va lăsa de izbelişte. 

Fără ştirea cuiva, Marele Preot al lui Amun a intrat în oraş. Am 
fost primul care a ajuns la palat şi am fost mirat foarte să-l văd 
ascuns sub straie de negustor. 

— De ce te temi ? Nu ştii că regele nu face rău nimănui ? 
—  Înlesneşte-mi o întâlnire cu oamenii regelui, mi-a spus 
neluându-mi în seamă întrebarea. 

S-a întâlnit cu noi în grădina palatului reginei Tiye. Nu s-a ferit 
să vorbească asemenea unuia care are puterea şi ne-a cerut să 
fim alături de el pentru a nu se pierde vieţi. Ne-a părăsit nu 
înainte de a ne preveni încă o dată, ceea ce ne-a făcut să ne 
simţim ca şi cum un şarpe ne-ar fi trecut printre picioare. Nu 
ştiam ce să înţeleg din purtarea acestui om pentru că nu m-am 
încrezut niciodată în el. Bănuiam că de fapt nici el nu avea 
încredere în armatele trimise din provincii şi se temea de o 
înfruntare care ar fi putut duce la înfrângerea sa sau la o victorie 
foarte costisitoare. Eram sigur că primejdia care îl pândea nu 
era mai neînsemnată decât cea care ne pândea pe noi şi că 
Egiptul ar fi avut de pierdut oricum. După ce a plecat, toţi am 
simţit că trebuia să luăm o hotărâre. 

Atunci l-am întrerupt, întrebându-l: 

— Care dintre oamenii regelui au fost la întâlnire? 

S-a gândit cu ochii mijiţi şi a spus: 

— Nu-mi mai amintesc. Au trecut atâţia ani de atunci, însă 
printre ei se afla şi Haremhab, 

Nakht şi poate Toto, ministrul mesager. În orice caz, Haremhab 
a fost primul care a glăsuit: 

„Eu sunt prietenul regelui şi comandantul gărzilor sale!" 

S-a uitat la noi cu ochii lui de culoarea cafelei şi a continuat 
să vorbească liniştit şi încrezător. 

— Însă trebuie cu orice preţ să ajungem la o înţelegere pentru a 
salva ţara. 

Nimeni nu s-a opus. 

Am cerut o întâlnire oficială cu regele. Când am ajuns în faţa 
tronului ne-am închinat după tradiţie. Akhenaton zâmbea, însă 
Nefertiti era rece si fără strălucirea ei obişnuită. Akhenaton nu a 
mai avut răbdare şi ne-a spus: 


— Văd că ceva nu vă dă pace. 

— Maiestate, am venit pentru binele Egiptului, a spus 
Haremhab. 

— Eu lucrez pentru binele Egiptului şi al lumii, a spus regele 
calm. 

— Ţara se află în pragul unui război nimicitor şi trebuie să luăm 
o hotărâre pentru a salva 

Egiptul de la ruină. 

— Ce mă sfătuiţi ? a întrebat regele. 

— Trebuie să le daţi voie oamenilor să aibă orice religie şi să 
trimiteţi armata să apere hotarele imperiului. 

Regele a scuturat capul încununat cu coroana celor două 
Egipturi şi a spus: 

— Asta ar însemna ca oamenii să se întoarcă la negura 
necredinţei. Nu am nici un drept să iau o hotărâre de unul 
singur. Nu pot decât să pun în fapt dorinţa Creatorului unic. 

— Maiestate, a urmat Haremhab, aveţi tot dreptul să vă păstraţi 
religia, însă, în această împrejurare, trebuie să lăsaţi tronul 
altuia. 

— Nici nu poate fi vorba să-1 trădez pe Zeul căruia mă închin şi 
să renunţ la tron. 

În timp ce vorbea, ochii îi luceau ca două raze de soare. 
Akhenaton şi-a îndreptat privirea spre mine şi m-am simţit 
aruncat în hăul iadului. 

— E singura cale să apărăm atât persoana Maiestăţii Voastre, 
cât şi religia pe care o aveţi, am spus. 
— Mergeţi în pace! a spus trist. 
— Vă lăsăm timp să vă gândiţi, a adăugat Haremhab. 

Am părăsit sala tronului simțind cum îngrijorarea îmi împunge 
sufletul. Si astăzi simt la fel. 

În zilele ce au urmat, mai multe întâmplări nefericite s-au 
petrecut una după alta. Nefertiti a părăsit palatul faraonului şi s- 
a mutat în palatul său aflat în nordul oraşului Akhetaten. Am 
vizitat-o mânat de curiozitate, însă ea nu a vorbit mult. 

— Nu-mi voi părăsi castelul decât moartă. 

A refuzat să mai spună ceva. In ceea ce-l priveşte pe 
Akhenaton, acesta a dat de ştire că fratele său, Smenkhare, va 
conduce împreună cu el ţara, deşi preoţii din Teba îl susțineau 
pe Tutankhamon, cel de-al doilea frate. Astfel, preoţii şi-au 
retras sprijinul pentru Smenkhare şi 


Akhenaton însuşi. Nu exista altă cale decât să se dea bătuţi sau 
să pornească război. 

Haremhab 1-a vizitat pe rege care o ţinea una si bună: 
— Nu-mi voi trăda Zeul si nici el nu mă va părăsi. Nu voi da 
înapoi chiar dacă voi rămâne singur... 
— Maiestate, vă cerem învoire să plecăm din Akhetaten şi să ne 
întoarcem în Teba pentru a păstra unitatea ţării şi a împiedica 
căderea ei în ruină. Voi avea grijă să nu vi se întâmple nimic. 
Doar dorinţa de a salva țara şi pe Maiestatea voastră ne 
împinge să plecăm. 
— Faceţi cum vreţi, a spus Akhenaton cu entuziasm, nu vă voi 
învinui pentru slaba voastră credinţă. Nu am nevoie de pavăza 
nimănui. Zeul meu este alături de mine şi nu mă va părăsi. 

Am luat această hotărâre copleșiți de tristeţe. Numaidecât 
ne-au urmat şi locuitorii oraşului, 
Akhenaton rămânând singur în palatul lui, iar Nefertiti în palatul 
ei împreună cu câteva gărzi şi sclavi. Nu a trecut mult timp şi 
boala i-a luat în stăpânire trupul care nu cunoscuse niciodată 
liniştea. Akhenaton a murit singur, rugându-se Zeului său până 
în ultimele clipe: 


O, tu care ai sădit germenele vieții în femeie 

Și ai creat sămânța în bărbat. 

O, tu care ai dat viață copilului în pântecul mamei, 

Tu, care îl păzeşti de singurătate pe cel care se gândeşte 

la tine. 

Dacă pavăza ta dispare, 

Pământul se va afunda în întuneric 

Ca în moarte. 


Ay a tăcut pentru a se putea elibera de amintiri. Apoi m-a 
privit cu duioşie şi mi-a spus: 
— Aceasta este povestea lui Akhenaton cunoscut astăzi sub 
numele de Ereticul. Nu pot tăgădui pierderile pe care le-a suferit 
ţara din cauza lui. Egiptul şi-a pierdut imperiul şi a fost distrus 
de lupte. Însă îţi mărturisesc că nu pot să-mi şterg din suflet 
dragostea şi prețuirea pe care i le-am purtat. Să lăsăm ca 
judecata din urmă să-i aparţină lui Osiris, stăpânul lumii fără de 
moarte. 


Am părăsit palatul înţeleptului Ay, crezând, de asemenea, că 
judecata din urmă nu va fi cunoscută decât când inima lui se va 
afla pe talerul balanței lui Osiris. 


4. Haremhab 


De statură potrivită, solid şi cu o înfăţişare dovedind putere şi 
încredere, Haremhab se trăgea dintr-o veche familie cunoscută 
pentru doctorii, preoţii şi comandanții pe care i-a dat Egiptului. 
Tatăl său a fost primul din familie care a intrat în clasa 
conducătoare, fiind numit şeful cavaleriei în timpul lui 
Amenhotep al Ill-lea. Haremhab era singurul bărbat care a reuşit 
să-şi păstreze poziţia de comandant al gărzilor după înlăturarea 
lui Akhenaton. Datoria lui de căpătâi era să stârpească 
necinstea şi să facă iar să domnească pacea şi liniştea. 
Haremhab şi-a îndeplinit-o cu cinste. 

Marele Preot al lui Amun i-a prezis un viitor strălucit, iar 
înțeleptul Ay a încuviinţat. Haremhab era privit ca un erou în 
acest moment de răspântie. M-a primit în sala de recepții care 
răspundea în grădina palatului. A început să-mi vorbească 
despre Eretic: 

— Akhenaton a fost tovarăşul şi prietenul meu în copilărie, 
înainte să-mi devină rege. De când l-am cunoscut şi până când a 
murit, nu s-a gândit la altceva în afară de religie. 

A făcut o pauză pentru a-şi aduna gândurile, după care a 
continuat: 

— Incă de la început i-am arătat prețuirea pe care o merita 
pentru că am fost crescut să-mi îndeplinesc îndatoririle şi să nu 
mă las subjugat de simţăminte. El era moştenitorul tronului, iar 
eu, unul dintre supuşii săi. Trebuia să-l respect, dar în sufletul 
meu îl dispreţuiam. Il uram pentru slăbiciunea şi trăsăturile 


femeieşti ale chipului şi trupului său. Nu mi-am închipuit că o să- 
i fiu un prieten adevărat. 

Fapt este însă că am devenit prietenul lui, în deplinul înţeles 
al cuvântului. Şi acum mă întreb cum s-a întâmplat acest lucru. 
Poate pentru că nu m-am putut împotrivi simţămintelor sale 
duioase şi firii sale blânde. Dădea dovadă de o putere uimitoare 
de a cuceri inimile oamenilor. Poporul a primit cu bucurie 
îndemnul lui de a da uitării zeitățile părinţilor şi străbunilor lui. 
Eram firi potrivnice, dar asta nu ne-a împiedicat să legăm o 
prietenie sinceră şi trainică ce a rezistat în faţa furtunilor până 
când a fost strivită de greutăţi. Încă îl aud cum îmi vorbea 
zâmbind: 

— Haremhab, fiară însetată de sânge, te iubesc. 

În van am încercat să caut un lucru pe care să-l avem în 
comun. De multe ori l-am chemat la vânătoare care era 
ocupaţia mea preferată, dar el îmi spunea să nu întinez inima 
iubitoare a naturii. 

Ura uniforma militară. Odată s-a uitat la pumnalul şi la sabia 
mea şi m-a întrebat zeflemitor: 

— Nu este uimitor că oamenii educați învaţă să ucidă pentru ca 
apoi să devină ucigaşi de profesie ? 

— Ce crezi că ar fi spus măreţul tău bunic, Tuthmes al Ill-lea, 
dacă te-ar fi auzit ? 

— Măreţul meu bunic! ? a strigat. El şi-a clădit măreţia pe 
piramida de cadavre ale săracilor. A 
Uită-te la imaginea pe care o are dăltuită pe zidurile templului. li 
aduce lui Amun ofrande din sclavi. Despre care bunic măreț 
vorbeşti ? Despre care zeu însetat de sânge ? 

Mi-am spus că gândurile sale ciudate nu pot sta în calea 
prieteniei noastre, dar oare cum o să reziste la conducerea ţării 
cu aceste gânduri ? 

Nu am reuşit niciodată să mi-l închipui ca făcând parte din 
faraonii Egiptului şi nu mi-am schimbat această părere 
niciodată, nici măcar în cele mai fericite timpuri. În zilele fericite, 
îmi părea şi mai departe de fala şi gloria faraonilor. 

S-a întâmplat să fiu însărcinat cu aducerea sub ascultare a 
unor răsculați dintr-un colţ îndepărtat al imperiului, conducând 
pentru prima dată o campanie militară din care am ieşit 
victorios. M-am întors cu pradă şi prizonieri şi am primit o 
răsplată generoasă de la Amenhotep al Ill-lea. Prinţul m-a 


felicitat că m-am întors sănătos şi l-am poftit să vadă prizonierii. 
S-a uitat cu luare-aminte la aceşti oameni care stăteau în fața 
lui încătuşaţi şi aproape goi. l-am privit îndelung în timp ce ei se 
uitau la el cerşind milă ca şi cum i-ar fi simţit slăbiciunea. Faţa i 
s-a întunecat de tristeţe. 
— Liniştiţi-vă, le-a spus blând, nu veţi păţi nimic. 

M-am tulburat, fiind încredinţat că trebuie să fie pedepsiţi 
până se vor îmblânzi. 
— Haremhab, m-a întrebat zâmbind în timp ce ne întorceam, 
eşti mândru de ce ai făcut ? 
— Prinţe, am răspuns, mi se cuvine această fală. 
— Ce păcat! a mormăit. Haremhab, nu eşti decât un bandit la 
drumul mare, a spus glumind. 7 

Acesta era Akhenaton, prințul moştenitor, urmaşul la tron. In 
timp, prietenia şi dragostea pe care i le purtam au devenit mai 
puternice. Mereu am fost curios să aflu cum gândeşte, însă nu 
m-am luat după el. Era ca şi cum aş fi ascultat un glas curios, de 
nerecunoscut. Şi până în această clipă mă întreb cum am ajuns 
să fim prieteni şi să-l iubesc. Mi-am amintit discuţia pe teme 
religioase pe care am avut-o cu el în grădina palatului, în faţa 
camerei unde se odihnea. 

— Haremhab, de ce te rogi în templul lui Amun ? 

M-a mirat întrebarea lui pentru că nu aveam un răspuns care 
să-l mulţumească nici pe el, dar nici pe mine. Văzând că tac, m- 
a întrebat: 

— Crezi într-adevăr în Amun sau în ce se spune despre el? 

— Nu în acelaşi fel în care oamenii cred în el, i-am răspuns după 
ce m-am gândit o clipă. 

— Crezi sau nu crezi, nu există cale de mijloc, mi-a spus 
încrezător. 

— Nu mă interesează religia decât fiindcă e unul dintre 
obiceiurile vechi ale Egiptului, i-am spus sincer. 

— Tu nu te venerezi pe tine însuţi, Haremhab. 

— Să spunem că venerez Egiptul. 

— Nu ai fost niciodată curios să afli secretul vieţii ? 

— Ştiu cum să alung aceste ispite, i-am răspuns. 

— Păcat!! Şi atunci ce ai făcut pentru sufletul tău ? 

— Mă închin în faţa datoriei, i-am spus îngrijorat de stăruința sa. 
Mi-am construit un mormânt pentru viaţa de după moarte. 

— Trag nădejde că va veni o zi în care vei gusta din bucuria 


comuniunii. 

— A comuniunii ? am spus uimit. 

— A comuniunii cu singurul creator al lumii. 

— De ce un singur creator ? l-am întrebat într-o doară. 

— Pentru că El este prea puternic ca să aibă egal, mi-a răspuns 
liniştit. 

Akhenaton, un băiat firav care umbla fără ţintă prin palat, 
îndrăgostit de grădină, de flori, de cântece şi de păsări precum o 
fetişcană. De ce nu s-a născut fată ? Natura avea în plan să 
aducă pe lume o fată, dar s-a răzgândit în ultimul moment spre 
ghinionul Egiptului. 

Haremhab a tăcut o clipă, apoi şi-a continuat povestea. 
Nefertiti a apărut pentru prima dată la palat cu ocazia 
festivităților prilejuite de sărbătorirea a treizeci de ani de când 
regele Amenhotep al Ill-lea urcase pe tron. A uimit pe toată 
lumea cu frumuseţea şi firea ei. A luat parte la dansuri alături de 
fetele nobilimii şi a cântat cu vocea ei caldă: 


O, frate al meu, vino la lac 
Priveşte-mă cum mă spăl, 
Priveşte-mi frumuseţea hainelor fine 
Care mi se lipesc de trup. 

Vino şi priveşte-mă. 


Nu mă îndoiesc că Ay şi soţia sa, Tey, au ştiut foarte bine cum 
să-şi pregătească fata, netezindu-i drumul până la tron. Nu uita 
că Ay era învățătorul prinţului şi sfătuitorul său. Fără îndoială a 
avut prilejuri să-i croiască astfel firea slabă încât să-l împingă 
spre capcana pe care i-o pusese în cale. În orice caz, în timpul 
petrecerii, Nefertiti a reuşit să se facă plăcută prinţului şi mamei 
lui, Tiye. S-au căsătorit numaidecât. Imi amintesc că la 
petrecerea de nuntă Marele Preot al lui Amun mi-a spus: 

— Poate că această căsătorie îl va aduce pe drumul cel bun şi 
va vindeca ce a fost distrus de fumurile tinereţii. 

— După cum vezi ea se trage din popor şi pesemne că nu a 
visat vreodată să ajungă la tron. 

Nu se va încumeta niciodată să-şi supere soţul. 

M-am întrebat dacă Nefertiti s-ar fi căsătorit cu prinţul, dacă 
acesta nu era urmaşul la tron. 

Nu este cu putinţă ca Akhenaton să fie cavalerul visurilor unei 


fete, chiar de-ar fi o simplă fată de la ţară. După căsătorie, lupta 
prinţului împotriva tradiţiilor s-a întețit. Târziu, am aflat că a 
spus că zeul său i s-a arătat şi că i-a auzit vocea. Pe măsură ce 
tulburările se înteţeau, regele 

Amenhotep al Iil-lea s-a supărat şi a poruncit să fie trimis într-o 
călătorie prin imperiu. 


Fără să mai spună nimic altceva despre înțeleptul Ay, 
Haremhab mi-a povestit în amănunt discuţiile religioase ale lui 
Akhenaton, întâlnirile sale cu supuşii cărora le propovăduia 
egalitatea, dragostea şi noua religie. 

— Pentru prima dată, în ciuda prieteniei şi a credinţei mele faţă 
de prinţ, mi-am dorit să-l 

omor cu propria-mi sabie înainte să ne distrugă pe toţi. 
Amenhotep al Ill-lea a murit, iar prinţul a urcat pe tron. Ajuns 
faraon, şi-a îndemnat pe rând oamenii să-i împărtăşească 
religia. 

Când a venit rândul meu mi-a spus: 

— Haremhab, toţi cei care vor să fie alături de mine trebuie să-şi 
declare credinţa în Zeul 

Unic. 

— Maiestate, cunoaşteţi părerea mea faţă de zei. Eu sunt în 
slujba coroanei. Voi împărtăşi credinţa faţă de Zeul Unic din 
devotament pentru tron şi patrie. 

— Pentru moment este de ajuns, a spus zâmbind. Nu vreau să 
pleci din palatul meu. O să afli într-o bună zi binecuvântarea 
credinţei. 

Am început o nouă viaţă în slujba noului rege şi a noului zeu 
cu o credinţă fără margini care venea doar din simţământul 
datoriei. Trebuie să recunosc că regele dovedea puteri ascunse 
pe care nu le cunoscusem înainte. 

În ciuda corpului său firav şi a trăsăturilor femeiești, 
Akhenaton căuta pricină oricui îi ieşea în cale. Lupta împotriva 
celor mai puternici, şi anume preoţii. A distrus tradiţiile vechi de 
sute de ani, magia şi amuletele. Nefertiti a arătat că este o 
adevărată regină ca şi cum s-ar fi născut pentru a atinge 
măreţia lui Tiye sau Hatshepsut. Ea se ocupa de treburile 
imperiului, în timp ce regele se îngrijea de religie. Din păcate, 
Nefertiti părea a urma noua religie. Despre această femeie s-a 
spus tot ce se putea spune, încât eu, unul, am ajuns să urăsc să 


repet aceste lucruri. Trebuie însă să spun că credinţa ei rămâne 
o taină care trebuie dezlegată. Uneori o socoteam sinceră, 
alteori aveam îndoieli. Se prefăcea oare credincioasă doar 
pentru a-şi păstra tronul ? Oare îşi îmboldea soţul să se 
îngrijească de religie pentru a putea conduce singură ţara şi 
supuşii ? Sau era o simplă unealtă în mâna tatălui ei ? Preoţii au 
încercat să o înştiinţeze, dar ea nu a răspuns rugăminţilor lor, iar 
aceştia au ajuns să o urască. 

Ei se încredeau în slăbiciunea lui Akhenaton şi nu se gândeau 
că acesta are puterea să li se împotrivească. Din această 
pricină, au învinuit-o pe Regina Mamă că este cea care i-a dat 
aceste idei, aşa cum au învinuit-o pe Nefertiti că hrăneşte 
încăpăţânarea şi stăruința Reginei 
Mamă. Ceea ce este greşit. Oamenii pot condamna pe oricine, 
dar fără îndoială că toate ideile prosteşti erau gândite de însuşi 
Akhenaton. Mutând capitala la Akhetaten, Akhenaton a declarat 
război preoţilor. 

S-a transformat într-un misionar, propovăduindu-şi religia în 
toate colţurile imperiului. 

Ne-am bucurat de zilele victoriei precum şi de ale bunăstării, 
încât m-am gândit că acest tânăr firav era capabil să distrugă 
rânduiala lumii şi să o aranjeze din nou, după placul său. 

L-am urmărit cum cucerea provinciile şi am văzut cu ce 
însufleţire îl primea mulţimea. 

Am simţit că era mânat de o nouă putere pecare o folosea ca 
nimeni altul. Mereu m-am îndoit că această lume nouă pe careo 
crease va dura. Oare va rezista trecerii timpului ? Este cu 
putinţă ca lucrurile să stea în balanţă prin mijlocirea iubirii, a 
păcii şi a fericirii ?! Unde s-au dus adevărurile vieţii pe care am 
trăit-o ? Odată, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Nefertiti mi-a 
spus: 

— Este călăuzit. Zeul care i-a dat dragostea divină nu-l va lăsa 
de izbelişte. Victoria va fi de partea noastră. 

Într-o zi, stăteam cu ministrul Nakht şi beam vin. Mereu am 
crezut în agerimea lui de politician si l-am întrebat: 

— Crezi cu adevărat în Zeul unic, Zeul dragostei şi al păcii ? 

— Da, însă eu nu sprijin alungarea celorlalţi zei, mi-a spus calm. 
— Răspunsul este la mijloc. L-ai sfătuit şi pe rege? 

— Da, însă el socoteşte că este o erezie. 

— Și Nefertiti ? 


— Ea încuviinţează tot ce zice el, a spus cu părere de rău. 
Haremhab mi-a povestit în amănunt cum s-au schimbat 

lucrurile în rău, fără însă a adăuga ceva la spusele Marelui Preot 

sau ale înţeleptului Ay. 

— Trebuie să ne schimbăm politica, l-am sfătuit. 

Însă el refuza orice plan de retragere. Patima îl îmbăta. 

— Trebuie să ducem lupta sfântă până la sfârşit, mi-a spus. 
Singurul sfârşit o să fie victoria! 

M-a bătut uşor pe umăr şi a continuat. 

— Nu împărtăşi cu cei nefericiţi dragostea lor pentru nefericire! 

Când situaţia s-a înrăutățit, mi-am dorit încă o dată să-l ucid 
cu sabia şi să scap ţara de nebunia lui. De data aceasta, voiam 
să-l omor în numele dragostei şi al loialității. Era limpede că 
ceea ce am crezut a fi o forţă uriaşă în corpul său plăpând nu 
era decât o nebunie primejdioasă care trebuia nimicită. 

În clipa în care lucrurile au luat-o razna de-a binelea, Regina 
Mamă ne-a vizitat şi m-a chemat la palatul său din sudul 
capitalei Akhetaten. 

— O să amo discuţie lungă cu regele, mi-a spus. 
— Poate vei izbândi acolo unde noi nu am avut sorţi de izbândă, 
i-am spus sincer. 

S-a uitat drept la mine şi m-a întrebat: 

— l-ai spus faraonului părerea ta sinceră despre cele ce se 
întâmplă ? 

l-am răspuns repede, ştiind că Tiye răstălmăceşte orice 
şovăială: 
— Maiestate, l-am sfătuit să schimbe politica în întregime. 
— Asta aştept de la persoane credincioase ca tine. 
— După cum ştii, Maiestate, el este regele şi prietenul meu. 
— Haremhab, îmi făgăduieşti că-i vei fi credincios orice s-ar 
întâmpla ? m-a întrebat uitându- se în ochii mei. 
— Vor să-l omoare. Însă eu sunt omul care are puterea şi care-l 
păzeşte, i-am răspuns repede, fără să mă tem. 

l-am repetat făgăduiala de a veghea asupra regelui. Mi-am 
respectat cuvântul atunci când am fost încredinţat că cea mai 
bună cale de a-1 apăra era să-l părăsesc. Nici Tiye nu a izbândit 
în încercarea ei de a-l îndupleca să renunţe, în ciuda puterii 
care se ştia că o are asupra lui. Regina Mamă a părăsit oraşul 
pentru a muri înconjurată de tristeţe. Lupta s-a întețit în oraşul 
noului zeu si am fost încredinţat că acesta nu este în stare să se 


apere pe sine însuşi, ca să nu mai amintesc de alesul său, 
Akhenaton. 

Am gustat din amărăciunea însingurării. Eram ameninţaţi cu 
moartea atât din nord, cât si din sud. Nici unul din aceste lucruri 
nu l-a făcut să dea înapoi. Dimpotrivă. Părea mai stăruitor şi 
încăpățânat. însufleţirea sa religioasă nu se stingea. 

„Zeul meu nu mă va lăsa de izbelişte, necredinciosule", 
continua să spună. Ori de câte ori îi vedeam chipul luminat de 
avânt şi încredere, eram din ce în ce mai încredinţat că este 
nebun. Nu era o luptă religioasă, aşa cum ar părea. De fapt 
nebunia îi luase minţile acestui om născut în viciu. 

Apoi a urmat vizita Marelui Preot al lui Amun care ne-a 
prevenit pentru ultima dată. 

M-a apucat puternic de mână şi mi-a spus: 
— Haremhab, esti un om al datoriei si al forţei. Salvează-ţi 
cugetul şi fă ceea ce trebuie. 

Adevărul este că-l preţuiam pe acest om pentru că era 
deasupra dorinţei de răzbunare şi că voia să scape ţara de 
dezastru. Am cerut să ne întâlnim cu regele. Era o împrejurare 
dificilă, dureroasă şi tristă. Ne lepădăm de credinţa pe care i-o 
purtam acestui bărbat ce nu cunoştea altceva în afară de iubire 
şi pe care nebunia 1-a făcut să viseze frumos. Avea un vis pe 
care voia să-l împărtăşească cu noi. 

L-am sfătuit să vestească libertatea religioasă şi să apere 

numaidecât imperiul de atacatori. 
Când a refuzat planul meu, l-am sfătuit să renunţe la tron şi să 
se devoteze religiei sale. L-am lăsat să se gândească. L-a pus pe 
Smenkhare , să conducă împreună cu el ţara şi, deşi Nefertiti 
fugise, nu a renunţat la planul său. Am hotărât să-l părăsim şi 
să facem pace cu duşmanii pentru unitatea țării. Am luat 
această hotărâre doar după ce am căzut la învoială ca nimeni să 
nu le facă rău, nici lui şi nici lui Nefertiti. 

Am jurat credinţă noului rege, Tutankhamon. Acestea erau 
ultimele clipe din cea mai mare tragedie pe care a înfruntat-o 
Egiptul. Vezi ce i-a făcut nebunia acestui pământ străvechi? 


Liniştea s-a aşternut. Am început să-mi adun documentele 
înainte de plecare. 
— De ce crezi că 1-a părăsit Nefertiti ? l-am întrebat. 
— Fără îndoială a înţeles că nebunia lui îi punea în primejdie 


viaţa, mi-a răspuns fără şovăială. A părăsit palatul pentru a se 
salva. 

— De ce nu a părăsit oraşul împreună cu voi ? 

— Era încredinţată că preoţii o socotesc cea dintâi vinovată 
pentru uriaşa crimă a soţului ei. 

— Cum a murit ? l-am întrebat în timp ce-mi luam rămas-bun. 

— Din cauza slăbiciunii nu a fost în stare să-şi accepte 
înfrângerea. Credinţa lui a fost zguduită când zeul lui 1-a 
părăsit. A fost bolnav câteva zile, apoi a murit. 

— Cum ai primit vestea morţii lui, comandante? 

— Atât am avut de zis, mi-a răspuns trist. 


5. Bek 


Sculptorul Bek trăia în sihăstrie pe una dintre insulele Nilului, 
la două mile la sud de 
Teba, într-o casă mică, dar frumoasă, în mijlocul unei ferme 
modeste. Deşi era cunoscut drept un maestru în arta sa, Bek nu 
a fost chemat să ia parte la reconstruirea ţării, din pricina 
credinţei pe care o purta vechiului său stăpân. Uneori era 


învinuit el însuşi de erezie. Era un bărbat de vreo patruzeci de 
ani, oacheş, înalt, zvelt, puternic, plin de vigoare, cu o privire 
arzătoare, dar umbrită de tristeţe. A zâmbit în timp ce citea 
scrisoarea de la tatăl meu şi mi-a spus: 
— Spiritul frumuseţii s-a stins odată cu plecarea lui Akhenaton, 
iar bucuria a dispărut din culori si muzică. Prima dată când l-am 
întâlnit eram un copil care desluşea tainele meseriei acesteia în 
şcoala tatălui meu, Menn, cel mai mare sculptor al regelui 
Amenhotep al III-lea. 
Intr-o zi, ne-a vizitat un tânăr, purtat de doi oameni pe un jilt. 
Atunci tatăl meu mi-a şoptit: 
— Este prinţul moştenitor! 

Am văzut un băiat de vârsta mea, firav, simplu şi prietenos, 
cu o privire care te străpungea. 
Părea îndrăgostit de limbajul miraculos al pietrei. Venise să 
privească şi să înveţe. Vorbea cu noi cu o uşurinţă şi o apropiere 
care te făceau să uiţi numaidecât că vorbeşti cu unul dintre fiii 
zeilor. A continuat să ne viziteze în anumite zile şi am devenit 
prieteni. Tatăl meu era mândru de prietenia noastră, iar eu 
eram foarte fericit. 
— Akhenaton este un om mare sub înfăţişarea unui copil, îmi 
spunea tata. 

Şi avea dreptate. Chiar şi Marele Preot al lui Amun i-a 
recunoscut maturitatea timpurie şi a socotit-o o forţă a răului 
care a pus stăpânire pe Akhenaton. Dar nu era adevărat! Forţa 
aceea a răului sălăşluia în inimile preoţilor. In ceea ce-l priveşte 
pe stăpânul meu, inima lui era neprihănită. Poate că aceasta era 
nenorocirea lui. Odată, pe când eram tineri, tata sculpta o 
statuie pentru Amenhotep al Ill-lea, iar Akhenaton, care îl 
urmărea cum lucrează cu ucenicii lui, i-a spus: 

— Maestre, aveţi nişte obiceiuri care ucid libertatea... 
— Maiestate, prin aceste tradiţii ţinem piept trecerii timpului, a 
spus tata cu mândrie. 
— De fiecare dată când apare soarele, se naşte ceva frumos, a 
spus Akhenaton însufleţit. 

S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: 
— Bek, statuia asta nu-i va fi fidelă tatălui meu. Unde este 
adevărul ? 

Akhenaton a trăit pentru adevăr şi a murit din pricina lui. De 
mic copil, sufletul său era însufleţit de tot ce era divin, ca şi cum 


ar fi fost plămădit din spiritualitate. 
— Bek, eu ţin la tine, mi-a spus, într-o zi. Dacă vei ajunge un 
sculptor desăvârşit, te voi însărcina cu artele când voi fi rege. 

Să ştii că-i datorez stăpânului meu totul, atât în ceea ce 
priveşte religia, cât şi arta. El este cel care mi-a arătat calea 
spre Aten şi mi-a deschis inima către Zeul Unic Creator căruia 
Akhenaton i se adresa cu credinţă şi dragoste: 


Pământul primeşte lumina ta, 

lar întunericul se risipeşte. 

O, Creator al pământului şi al văzduhului 
Al omului şi al animalelor. 


Mergând de la cariera de piatră spre şcoală, i-am spus cu 

inima împăcată: 

— Prinţe, îţi mărturisesc că si eu cred în zeul tău. 

— Eşti al doilea credincios după Meri-Ra, însă duşmanii vor fi 
mai numeroşi, mi-a spus bucuros. 

Mai târziu, am aflat că şi Nefertiti a început să creadă odată 
cu noi, pe vremea când încă locuia în palatul tatălui ei, Ay. 
Prinţul mi-a povestit pe urmă despre greutăţile cu care a avut 
de luptat din pricina religiei sale. În ciuda traiului retras în 
cariera de piatră din afara Tebei, am reuşit să pun cap la cap 
întâmplările. De asemenea, el m-a îndrumat către arta 
adevărată. 

Tatăl meu m-a învăţat fundamentele artei, însă Akhenaton mi-a 
dăruit spiritul. El şi-a dăruit fiinţa aflării adevărului atât în viață, 
cât şi în artă. Din această pricină, oamenii s-au lepădat de el. 
Oamenii care trăiau pentru viaţa vremelnică, nu cunoşteau 
decât vulgaritatea ei şi se mulţumeau cu atât, se năpusteau 
precum vulturii şi corbii asupra oricărei mese. Maiestatea 

Sa era altfel. Ascultă-l cum se spovedea zeului său: „O, creator 
al vieţii şi al morţii, umple-mi ochii cu lumina ta şi inima cu 
bucuria ta". 

— Fereşte-te de învăţăturile morţilor care vor să te împiedice să 
lucrezi, îmi spunea. Nu lăsa piatra să fie o piedică în calea 
adevărului! Zeul a creat lumea şi nu îţi bate joc de ea, 
tălmăceste-o în lucrările tale aşa cum este ea. Nu te lăsa înrâurit 
de teamă, lăcomie sau dorinţe mincinoase. Când îmi faci o 
statuie, lasă să se vadă fiecare cusur al feţei sau al corpului 


meu, astfel încât frumuseţea lucrării tale să stea în onestitate. 

Acesta era Akhenaton, stăpânul şi învățătorul meu, care nu 
sărbătorea prin imnuri vechi şi care era fermecat de ce era nou. 
A distrus idolii şi a smuls vechile obiceiuri din rădăcini. 
Akhenaton s-a cufundat în adevăr. 

În ziua în care a devenit rege, mi-am mărturisit credinţa încă 
o dată şi m-a numit primul sculptor al regelui. În ziua în care 
Zeul i-a poruncit să plece în noua cetate, am condus acolo 
optzeci de mii de muncitori şi am început să construim cel mai 
frumos oraş care exista pe faţa pământului, oraşul luminii şi al 
credinţei: Akhetaten. Am construit drumuri largi, palate înalte, 
grădini bogate şi lacuri. Era o minunăţie care în cele din urmă a 
căzut pradă preoţilor şi timpului. 

Bek a tăcut pentru o vreme, neputându-şi ascunde tristeţea 

pentru cea mai dragă creaţie a vieţii sale care acum se pierdea 
încet în praful uitării. l-am respectat tăcerea şi am aşteptat să-şi 
reia povestirea. 
— Akhenaton era la rândul lui un artist desăvârşit, fiind un bun 
poet şi pictor. Chiar a încercat să şi sculpteze. lţi spun o taină pe 
care puţini o cunosc. Akhenaton i-a făcut lui Nefertiti un bust 
aidoma ei care uimea prin frumuseţe. Cred că încă se află în 
palatul lui sau al lui Nefertiti. Sau poate a fost distrus odată cu 
celelalte lucruri. Când regina a plecat, Akhenaton si-a arătat 
durerea scoțându-i statuii ochiul drept, lăsând restul neatins ca 
mărturie pentru dragostea eternă pe care i-o purta şi credinţa 
de nezdruncinat. 

Akhenaton şi Nefertiti erau împreună simbolul viu al Zeului 
care le era atât tată, cât şi mamă. Erau uniţi printr-o dragoste 
profundă care a ţinut piept vitregiilor timpului. Nu-ţi poţi închipui 
cum ne-a uimit faptul că ea 1-a părăsit în ultimul ceas! De ce nu 
a rămas cu el până la sfârşit ? Duşmanii ei au învinuit-o că a 
părăsit corabia care se scufunda pentru a-şi găsi un loc nou şi 
sigur în altă parte. Însă ea nu a cerut prietenia nimănui şi nu şi-a 
mai părăsit palatul care i-a devenit închisoare. Nu a tras vreun 
folos de pe urma celor întâmplate, dar eu cred că credinţa i-a 
fost pusă la încercare de faptul că Zeul nu i-a ajutat în acele 
momente dureroase. 

A părăsit tronul şi a renunţat la religia ei într-un moment de 
orbire. 

Însă Akhenaton nu a renunţat. Dar cum ar fi putut să renunţe 


când lui i se arătase Zeul, îi vorbise şi îl numise fiul lui drag ?! 
După o asemenea întâmplare, Akhenaton nu a mai ţinut seama 
de nimeni, nu a mai băgat în seamă nici o altă opinie sau sfat 
aşa cum trebuie să facă cineva care caută adevărul. Nu el a fost 
învins, ci noi. Chiar şi pe mine mă cuprinsese îndoiala, mai cu 
seamă când i-au cerut să renunţe la tron şi când toţi au hotărât 
să-l părăsească. L-am găsit stând singur, urmărind, calm şi în 
tăcere, ce se întâmpla. Când m-a văzut mi-a spus: 
— Bek, trebuie să mergi cu ei. 
— Maiestate, nimeni nu îndrăzneşte să-mi vorbească de asta, i- 
am răspuns cuprins de frământare. 
— Dar o să pleci şi tu Bek, a zâmbit. 
— O să rămân alături de regele meu pe vecie. 
— O să mergi de bunăvoie sau silit. 

Am tăcut un moment. Îndoiala m-a cuprins din nou si l-am 
întrebat. 
— Stăpâne, poate răul învinge ? 

Părea dus pe gânduri. Apoi s-a adunat şi mi-a spus: 
— Binele nu poate fi doborât. Răul nu învinge niciodată. Insă noi 
nu suntem decât martorii acestei clipe. Numai bătrâneţea şi 
moartea stau între noi şi adevăr. 
Atunci a început să cânte: 


Te afli în inima mea, 

Nimeni nu Te cunoaşte în afară de fiul Tău 
Tu l-ai învăţat tot ce ştie, 

Tu ai puterea pământului. 


Nu a încetat nici o clipă să creadă, aşa cum nu a încetat să 
iubească. Chiar si când si-a văzut distrusă piramida pe care o 
construise, oamenii săi trecând de partea duşmanilor, soţia 
iubită părăsindu-l fără să-şi ia rămas-bun, sufletul său nu a 
cunoscut ura. Nu ştia ce-i aceea pedeapsă, iubea oamenii, 
animalele şi lucrurile fără viaţă. Când regele a urcat pe tron, 
Egiptul cunoştea o perioadă de bunăstare, imperiul era 
nemărginit, iar oamenii iubitori. Ar fi putut alege să se bucure de 
vinuri, de farmecele femeilor, de odihnă, glorie, însă el a întors 
spatele tuturor acestora, dăruindu-se cu toată fiinţa adevărului, 
înfruntând forţele răului, ale egoismului si lăcomiei. A sacrificat 
totul cu zâmbetul pe buze. 


Într-o zi l-am întrebat, după ce braţele lungi ale răului 
începuseră să se întindă: 
— Stăpâne, de ce nu aperi iubirea şi pacea prin forţă ? 
— Criminalii îşi îndreptăţesc mereu setea de sânge, dar eu, Bek, 
nu sunt unul dintre ei, mi-a spus zâmbind. 

Nu pot uita bunătatea pe care mi-a arătat-o când a băgat de 
seamă că îmi place Mutnejmet, sora soţiei lui, învăţându-mă 
cum să o cer de soţie. Cu aceeaşi bunătate m-a mângâiat când 
ea m-a refuzat, spunându-mi: 

— Ea este precum un vultur care-şi aşteaptă prada! 

L-am întrebat ce a vrut să spună, dar nu a mai zis nimic. Am 
stăruit să rămân alături de el, deşi toată lumea părăsea oraşul, 
aşa cum făcuse Meri-Ra, Marele Preot al Zeului Unic, însă 
înțeleptul Ay m-a întâmpinat spunându-mi: 

— Noi plecăm pentru a opri un atac asupra căruia nu avem nici 
o putere şi pentru a-i apăra viaţa. Dacă ar fi permis cuiva să 
rămână alături de el, eu aş fi fost acela. Eu sunt socrul şi 
învățătorul lui! 

— Inţeleptule, dar dacă voi rămâne lângă el lucrurile nu s-ar 
schimba în nici un fel. 

— Inţelegerea pe care o avem cu preoţii a fost ca Akhenaton să 
nu păţească nimic cu condiţia ca nici unul din oamenii lui să nu 
rămână în oraş, mai puţin câţiva servitori. 

Simţeam cum mi se frânge inima, dar am fost obligat să mă 
alătur caravanei care părăsea oraşul. Tristeţea mă năpădeşte şi 
acum, când mă gândesc la acele clipe. Atunci, aveam îndoieli în 
ceea ce priveşte credinţa mea, în ciuda spuselor înţeleptului 
meu stăpân. Uneori, mă rog la Zeul Unic, iar alteori nu. Când am 
aflat că a murit, am fost foarte trist şi am plâns până când mi-au 
secat lacrimile. Inima îmi spunea că nu a murit. L-au ucis 
folosindu-se de magie sau alte mijloace murdare. Acum, viaţa 
mea şi-a pierdut noima şi bucuria de a trăi m-a părăsit. Aştept 
moartea precum minunatul meu oraş care se află acum la mila 
preoţilor şi a timpului. 


6. Tadukhipa 


Tadukhipa era fata lui Tushrata, regele din Mitani, cel mai 
sincer prieten al Egiptului. 

Amenhotep al Ill-lea a luat-o de soţie în ultima parte a vieţii sale, 
la vârsta de şaizeci de ani, în vreme ce ea avea doar 
cincisprezece. După moartea sa, Akhenaton a devenit rege şi a 
moştenit haremul tatălui său din care făcea parte şi Tadukhipa. 
Acum femeia trăieşte în palatul din nordul Tebei înconjurată de 
trei sute de sclavi. M-a primit doar mulţumită recomandărilor lui 
Haremhab. Chiar şi la patruzeci de ani, era de o frumuseţe 
uimitoare, învăluită de taine si mândrie. Am întâlnit-o în marea 
sală de primire, aşezată pe un jilţ din abanos, poleit cu aur. M-a 
încurajat cu un zâmbet şi a început să-şi depene povestea. 

—Am trăit alături de regele Amenhotep al III-lea o bucată scurtă 
de timp, în care m-am luptat cu geloziile celorlalţi şi am 
cunoscut amărăciunea vieţii. Marea Regină Tiye m-a umplut de 
mirare când am cunoscut-o. Cum putea o femeie ca ea să ocupe 
un loc atât de însemnat când zeci de femei asemenea ei slujeau 
în haremul tatălui meu, Marele Rege Tushrata. Cel mai mult m-a 
mirat prinţul moştenitor pe care l-am văzut în grădină. O 
creatură hidoasă care îţi făcea mai degrabă scârbă decât milă. 
Treptat sănătatea regelui s-a înrăutățit, iar unii oameni plini de 
ură m-au socotit vinovată de acest lucru. Adevărul este că, din 
prima noapte petrecută împreună, mi-am dat seama că sfârşitul 
este aproape când i-am privit faţa zbârcită. După moartea lui 
Amenhotep al Ill-lea, am început să mă gândesc că voi ajunge în 
haremul acelui băieţandru trist. Îmi spuneam că viaţa alături de 
bătrânul său tată era mai bună. Era un bărbat bun, vesel şi în 
putere, în ciuda sănătăţii şubrede şi a vârstei înaintate. In 
harem, se vorbea mult despre prinţul moştenitor. Râdeam de 
dragostea sa pentru artele femeilor precum pictura şi cântatul, 
despre nepăsarea sa îndoielnică faţă de femei şi-l consideram 
nepotrivit pentru tron. 

Veştile despre nebunia sa religioasă şi necazurile pe care le 
făcea părinţilor săi au ajuns şi la noi. Am auzit că preoţii erau 
îngrijoraţi. Veştile îşi făceau drum repede printre noi, însă fără 
să ne tulbure viaţa. În harem, ne ocupam mai degrabă de trebile 
zilnice decât de cele ale statului. Doar moartea regelui ne-a 
zdruncinat lumea şi ne-a aruncat într-o stare de tulburare din 
care nu ştiam cum să ieşim. Creatura hidoasă a devenit rege, 


având-o lângă el pe Nefertiti, cu care se căsătorise pe când trăia 
tatăl său, iar întreg haremul tatălui său a devenit al lui. Ne trata 
ca pe nişte animale domestice. Nu s-a apropiat deloc de noi, 
fapt ce le-a făcut pe unele femei să se dedea la dezmăț contra 
firii. 

— De ce nu are grijă de noi şi îi ajunge doar această luptă 
religioasă ? a întrebat o femeie. 

— Dacă nu ar fi fost neputincios, nu şi-ar fi pierdut timpul cu 
toate discuţiile astea, i-a răspuns alta. 

Gelozia şi-a făcut loc în inima lui Nefertiti, aşa că a hotărât să 

viziteze femeile din harem pentru a le saluta şi a le cunoaşte. 
Toate femeile au ghicit adevărata pricină ascunsă în spatele 
acestei vizite. Voia să mă vadă de aproape, în palat vorbindu-se 
despre frumuseţea şi tinereţea mea. Eram singura din harem 
care aveam aceeaşi vârstă cu ea si o întreceam în frumuseţe. 
Eu eram de viţă nobilă, în timp ce ea era fata unui om simplu, 
din popor. Ay era primul care- şi declarase credinţa faţă de noua 
religie în faţa regelui şi cel dintâi care 1-a părăsit, trecând de 
partea duşmanilor, atunci când steaua lui Akhenaton a început 
să apună. 

Noua regină a venit înconjurată de sclave, ne-a salutat pe 
fiecare în parte, în ordinea vârstei. 

Când a venit rândul meu, fiind ultima dintre femei, s-a uitat la 
mine cu luare-aminte, plină de curiozitate. Am înfruntat-o până 
când zâmbetul i-a dispărut de pe chip. 

Din această pricină s-a mâniat pe Regina Mamă, Tiye, când 
aceasta 1-a împins pe firavul rege să-şi facă datoria faţă de 
harem, în special faţă de Tadukhipa, fata lui Tushrata, regele 
aliat şi prieten. 

Nefertiti nu a iertat-o pe Regina Mamă pentru că s-a 
amestecat şi a înnebunit când regele s-a supus dorinţei iubitei 
sale mame şi a hotărât să facă o vizită haremului. După obicei, 
l-am aşteptat pe Akhenaton în camera mea, în patul aurit, 
dezbrăcată, fără să-mi ascund frumuseţea. A venit fără haine, 
înfăşurat doar în jurul mijlocului şi s-a aşezat pe marginea 
patului zâmbind cu o linişte nefirească. 

— Ai fi fericită dacă mi-ai face un copil ? a întrebat în şoaptă. 

— Stăpâne, asta este datoria mea, i-am spus încercând să nu-mi 
arăt sila pe care-o simţeam faţă de el. 

— Eu caut dragostea, a şoptit, şi disperarea i s-a citit în privire. 


Aceasta este prima şi ultima mea datorie. 
— Stăpâne, iubirea te împinge să mă doreşti ? 
— lartă-mă, mi-a spus atingându-mi tandru mâna. 

Mi-a sărutat fruntea şi a părăsit camera aşa cum venise. Nu 
am povestit nimănui ce s-a întâmplat în camera mea în acea 
noapte. In acel moment, femeile au crezut că Nefertiti a pierdut 
cel puţin jumătate din inima regelui. Zilele au trecut şi noi 
continuam să primim veşti despre ce se întâmpla în afara 
palatului. Aşa am auzit de hotărârea regelui de a construi un 
nou oraş. După câţiva ani ne-am mutat la Akhetaten. Toată 
lumea era fericită în jurul nostru. 

Am fost îndepărtate într-o aripă a palatului unde am trăit în 
condiţii groaznice, degradante, care au dus la perversitate. 
Când s-a aflat că regele idiot lupta împotriva păcatului prin 
dragoste, şi nu prin pedepse, depravarea s-a instalat între gărzi 
şi femeile din harem, luând în râs toate valorile. Regele a 
început să-şi propovăduiască noua religie în provinciile 
imperiului. 

Femeile din jurul meu se rugau la Zeul Unic fără să creadă cu 
adevărat. Am ajuns să cred că religia lui Akhenaton este o 
religie fără credincioşi, o religie care a creat o naţiune de 
făţarnici şi lacomi de putere şi bani. Nu mi-a trecut prin minte că 
universul poate avea un singur zeu! De ce oare fiecare oraş are 
nevoie de un zeu care să vegheze asupra sa ? De ce fiecare 
faptă a omului are nevoie de un zeu care să o patroneze? Cum 
să lucreze oamenii împreună doar bizuindu-se pe dragoste ? Ce 
prostie! Pesemne că dragostea mamei lui 1-a stricat de tot, 
dacă este atât de smintit. 

Uneori îşi recita poeziile în faţa unui public numeros, apoi 
soţia lui cânta. Tronul sacru a fost ocupat de un grup de poeţi şi 
cântăreţi necopţi. Mândria faraonilor a fost nimicită. 

Ce a urmat a fost de neocolit. Necazurile au venit precum o 
noapte lungă care nu lăsa răsăritul să-i ia locul. Au urmat 
dezastre atât în Egipt, cât şi în imperiu. Tatăl meu şi-a arătat 
curajul şi loialitatea şi pentru asta şi-a pierdut viaţa în luptă, 
apărând un rege netot. Unii oameni credeau că regele este un 
poet nobil asupra căruia destinul s-a înşelat, urcându-1 pe tron. 
De fapt Akhenaton era o făptură ciudată, nici bărbat, nici 
femeie, bântuită de sentimente de inferioritate şi ruşine. 
Propovăduia iubirea, însă aprindea în inimile oamenilor ura şi 


răutatea. În cele din urmă, imperiul său a dispărut. Nefertiti, 
înţeleaptă lui soţie, i-a dat ghes în nebunia lui, pentru a pune 
mâna pe putere şi pentru a-si ostoi setea de bărbaţi. Toţi 
credeau că ea şi soţul ei întruchipau dragostea şi fidelitatea şi 
pentru a adeveri acest lucru se sărutau în faţa mulţimii când 
ieşeau pe străzile din Akhetaten sau la întâlnirile din provincii. 

Însă toate femeile din palat ştiau că ei nu au fost niciodată 
împreună. Akhenaton nu era în stare să se culce cu o femeie. 
Nefertiti avea o legătură cu sculptorul Bek, comandantul 
Haremhab, comandantul Mae si alţii de la care a avut şase fete. 
Umblau zvonuri că regele are legături trupeşti doar cu mama sa, 
Regina Tiye! 

Am tăcut. A observat uimirea de pe faţa mea si a continuat: 
— Se ştia în harem că acesta este adevărul. Şi se mai ştia că au 
împreună o fată. El nu putea să se culce cu altă femeie. Nuo 
singură servitoare i-a văzut împreună. Fără îndoială, acest lucru 
nu-i era străin lui Nefertiti. Pentru asta, cele două femei s-au 
urât toată viaţa. Faptul era că mulţi nu îşi imaginau că omul 
care a născut un asemenea cutremur în lume poate fi o fiinţă 
dezgustătoare, fără şira spinării. Însă acesta e adevărul pe care 
trebuie să-l cunoşti şi să-l duci mai departe. Dacă Akhenaton 
nu ar fi fost urmaşul celei mai mari familii din istorie, ar fi dus o 
viaţă de mizerie pe străzile Tebei, ca un nebun de care copiii şi- 
ar fi bătut joc. Nu-i de mirare că imperiul a căzut când a fost el 
pe tron. În ceea ce o priveşte pe Nefertiti, dacă el nu ar fi văzut- 
o, ar fi fost o umilă prostituată în Teba. 

Înainte de a se termina totul, Regina Mamă a venit în 
Akhetaten pentru a salva corabia de la scufundare. Intre ea şi 
Nefertiti a avut loc o ceartă. Tânăra regină a acuzat-o pe Tiye că 
este de partea duşmanilor tronului. Akhenaton s-a supărat când 
a auzit învinuirile şi şi-a apărat cu toată puterea mama sau, aş 
putea spune iubita. 

Nefertiti s-a supărat, dar nu a spus nimic, răzbunându-se pe 
el şi părăsindu-l fără veste, înainte ca şi oamenii lui să se 
hotărască să-l părăsească. A încercat să câştige bunăvoința 
preoţilor pentru a-şi asigura locul în noua orânduire. Poate chiar 
năzuia să devină soţia lui Tutankhamon, însă preoţii au dat-o la 
o parte. Dacă nu era vechiul ei iubit, Haremhab, ar fi rupt-o în 
bucăţi. 

Tadukhipa a tăcut, zâmbind cu scârbă. 


— Asta e povestea nebunului de Akhenaton şi a religiei lui fără 
noimă, şi-a încheiat ea povestea. 


7. Toto 


— Nu am încetat niciodată să cred în Zeul meu şi nici nu m-am 
alăturat caravanei fățarnicilor şi oportuniştilor, însă l-am slujit pe 
Eretic în înţelegere cu Marele Preot, fiind ochiul neadormit al lui 
Amun în palat şi mâna care loveşte la nevoie. 

Astfel m-a întâmpinat Toto, ministrul mesager care 1-a slujit 

pe Akhenaton, cu dorinţa de a se apăra de învinuirea de 
făţărnicie care plutea asupra tuturor oamenilor acestui faraon. 
L-am întâlnit în sala sa din templu, unde îşi îndeplinea datoria de 
cântăreţ în timpul lui Tutankhamon, aşa cum făcuse şi pentru 
Amenhotep al Ill-lea. Era un bărbat cu faţa rotundă, ochii 
bulbucaţi şi cu o fire neliniştită. Sigur pe el, a început să-mi 
prezinte propria-i poveste despre tragedie: 
— Această familie a dat cei mai mari regi. Necazurile au început 
atunci când Amenhotep al Iil-lea si-a ales soţia dintr-o familie 
obişnuită şi aceasta i-a dat un moştenitor prostănac şi nebun. 
Marii regi au adoptat o nouă politică faţă de noi, preoţii lui 
Amun. li recunoşteau acestuia puterea şi însemnătatea, 
socotindu-l Stăpânul Zeilor. In acelaşi timp se supuneau 
preoţilor altor zei pentru a-i atrage pe toţi de partea lor şi pentru 
a nu face deosebire între slujitorii altor credinţe. Noua politică 
nu ne-a apropiat, însă nici nu am ajuns la înfruntări, fiecare 
având destule foloase de pe urma acestei situaţii. 

Când Akhenaton a devenit rege, drumul îi era deja bătătorit. 
Putea să urmeze liniştit aceeaşi cale pe care porniseră strămoşii 
lui, dar şoarecele s-a văzut pe sine leu. Şi s-a produs tragedia. 
Nu avea nimic din puterea şi înţelepciunea strămoşilor săi. Era 
bântuit de propria-i slăbiciune, urâţenie şi înfăţişare femeiască. 
O asemenea răutate nu poate izvori decât din nevolnicie şi 
gelozie. Astfel a hotărât să scape de toţi preoţii pentru a avea 
singur puterea. Apoi s-a proclamat zeu unic fără rival, un zeu 
închipuit pe care 1-a folosit drept mască pentru ambițiile sale. 

La început am auzit veşti despre minunile tânărului care 
devenise bărbat în ciuda vârstei fragede. Apoi am aflat povestea 
noului zeu care i s-a arătat şi l-a îndemnat să înceteze să-i 
venereze pe ceilalţi zei. 

— Este o uneltire pe care trebuie să o stârpim în faşă, i-am spus, 
într-o zi, Marelui Preot. 

Îi bănuiesc pe regina Tiye şi înțeleptul Ay că se află în spatele 
întregii poveşti. Băiatul nu este decât o unealtă în mâna 
acestora, am continuat, văzând că Marele Preot nu e încredinţat 


de spusele mele. 
— De bună seamă, regina Tiye este vinovată, dar singura ei vină 
este că a judecat greşit. In ceea ce-l priveşte pe Ay, socotesc că 
este la fel de îngrijorat ca şi noi, mi-a răspuns el. 
Am crezut ce a spus pentru că judecata lui este dreaptă: 
— Atunci, fără doar şi poate, băiatul este posedat de spiritul lui 
Set, zeul răului. Trebuie să-l 
ucidem numaidecât. 
— Cred că stă în puterea regelui şi a reginei să îndrepte răul, a 
spus preotul. 

Am fost încredinţat că şovăiala noastră ne va costa scump. M- 
am rugat lui Amun: 


O, Amun, stăpânul celor fără glas, 

Tu eşti părintele celor săraci, 

Când te chem, 

Te scobori să mă ajuţi. 

O, Amun, stăpânul Tebei, 

Care îi salvezi pe cei din lumea de jos 
Omul te cheamă 

lar tu răsări din depărtări. 


Toto a continuat să-mi povestească întâmplările despre care 
auzisem şi înainte, precum călătoria prinţului în imperiu, 
întoarcerea sau înălţarea pe tron. 

— Oamenii şi-au mărturisit numaidecât credinţa faţă de noua 
religie în schimbul unor ranguri înalte în noua rânduială. Şi-au 
făcut uitată orice urmă de demnitate şi roiau în jurul 

Ereticului precum muştele. Nu există nici o îndreptăţire pentru 
trădarea lor. Ei toţi sunt vinovaţi pentru distrugerea ţării. l-am 
spus acest lucru şi Marelui Preot. 

— Nici o crimă nu scapă nepedepsită. Akhenaton trebuie distrus, 
la fel şi cei din jurul său, precum soţia lui, Ay, Haremhab, Nakht 
şi Bek. 

— Ţara nu mai poate îndura să fie ruinată. 

— Pentru a-l mulţumi pe Amun este nevoie de sânge, am 
insistat. 

— Cred că ştiu ce-l mulţumeşte pe Zeul meu. 

Am tăcut, dar furia nu prididea să mă macine. Credeam că 
lipsa pedepsei naşte crime şi slăbeşte încrederea în dreptatea 


divină. Mă durea să-i văd pe unii dintre ei cum se bucură de 
linişte şi onoruri ca şi cum le-ar fi meritat. De ce trebuie să-i 
apărăm pe cei care au înlesnit distrugerea noastră ? 

Toto a continuat să-mi povestească despre ridicarea oraşului 
Akhetaten, exodul către noul oraş şi grija lui Akhenaton de a-şi 
propovădui religia. 

Cât am fost alături de ei, am lucrat în cabinetul său. Ca si 
ceilalţi, i-am înfruntat nebunia si am avut prilejul să-l cunosc cu 
adevărat. Putea să fie poet sau cântăreţ, însă el a ajuns pe 
tronul faraonilor. Era o nenorocire. Încă de la început, a hotărât 
să-şi ascundă slăbiciunea care făcea silă, astfel încât să pară 
ager la minte şi să pună mâna pe putere. Ar fi dorit să-i spună 
lui Tuthmes al Ill-lea că „în ciuda puterii tale şi a reuşitelor 
militare, eu sunt mai puternic". 

Unii au crezut în el, alţii l-au socotit nebun, însă el a tras 
foloase din acest şiretlic şi a izbândit. A socotit în sinea lui că 
poate ivi o lume a plăsmuirilor care nu avea nici o legătură cu 
viaţa de zi cu zi. Lumea pe care o născocise, cu legile, tradiţiile 
şi apărătorii ei. S-a numit pe sine însuşi zeu peste ei, 
întemeindu-se pe vraja pe care o aruncase asupra tronului şi pe 
puterea pe care i-o dădea. Nu este de mirare că la prima 
întâlnire cu lumea înconjurătoare imperiul s-a năruit, iar laşii pe 
care i-a adunat în jurul său au luat-o la fugă. 

Se vorbea mult despre ceasurile în care intra în transă, 
despre minunile pe care le înfăptuia şi despre cuvintele 
neobişnuite care-i ieşeau din gură. Ca şi alţii, am luat şi eu parte 
la aceste momente. În timp ce îi înfăţişam scrisorile, intra într-o 
stare de nelinişte, părăsind starea de conştientă si cufundându- 
se într-o lume necunoscută. Spunea cuvinte care nu aveau nici 
un înţeles pentru noi, ca şi cum ar fi vorbit cu făpturi nevăzute. 
Când se întorcea iar printre noi, ne povestea despre zeul lui care 
nu-l va lăsa de izbelişte niciodată. Mă uitam pe furiş la 
Ay, Haremhab, Nakht şi mă întrebam dacă ei or fi crezând într- 
adevăr acest joc. Se prefăceau a-l crede pentru a-i obţine 
favorurile. Insă, când moartea i-a încolţit din toate părţile, şi-au 
arătat adevărata față. 

Toto mi-a povestit cum răzmeriţele s-au răspândit în tot 
imperiul, despre înşelăciunile din rândul servitorilor, suferinţele 
oamenilor, atacurile asupra imperiului şi moartea celui mai 
puternic aliat al Egiptului, Tushrata, regele din Mitani. 


Eram cuprins de spaimă când mă gândeam la viitorul ţării. 
Pusesem la cale un plan ca să fie ucis pentru a salva lumea de 
religia şi răul întruchipat de el. Am găsit fără multă trudă pe 
cineva doritor să-l ucidă în camera lui înainte de răsăritul 
soarelui. Îi rânduisem un loc ascuns în grădină şi sarcina ar fi 
fost dusă la bun sfârşit dacă Maho, căpetenia gărzilor, nu l-ar fi 
văzut în ultima clipă. Fiindcă 1-a omorât, Maho a fost blestemat 
de zei pe vecie. În final, ne-am slujit de vrăjitorie. Însă şi de data 
aceasta am dat greş. Poate că vraja nu avea nici o înrâurire 
asupra Ereticului şi a celor care-1 înconjurau. 

Toto mi-a povestit despre vizita Reginei Tiye în Akhetaten şi 
despre întâlnirea istorică dintre Marele Preot al lui Amun si 
oamenii lui Akhenaton. 

Când regele a renunţat a avea încredere în oamenii lui şi a 
aflat că preoţii l-au ales pe Tutankhamon să-i urmeze la tron, i-a 
cerut lui Smenkhare să ia parte, alături de el, la conducerea 
ţării. 

însă, lumea lui s-a destrămat când Nefertiti 1-a părăsit. 
Acesta era sfârşitul. Era însă prea târziu, răul fusese deja făcut. 
Căsătoria lui cu Nefertiti a însemnat pentru noi toţi un mare 
nenoroc. În fapt, ea era o femeie pricepută, ageră la minte, 
inteligentă şi foarte frumoasă, dar, ca şi pe el, ambițiile o 
îmbolnăviseră. Se prefăcea că împărtăşeşte credinţa lui 
Akhenaton dar, în fapt, semănau doar când era vorba de 
înşelătorie. De bună seamă că nu 1-a iubit niciodată. Chiar dacă 
ar fi vrut, nu l-ar fi putut iubi. Singura ei dragoste era cea pentru 
putere. Poate ea era ultima dovadă a rolului pe care L-a jucat 
Ay. Cu diferite prilejuri, Ay şi soţia lui primeau daruri din aur pe 
care sclavii le duceau în coşuri la palatul lui. 

Oare această femeie înţeleaptă nu a prevăzut urmările pe 
care politica dusă de soţul ei le va avea asupra ţării şi imperiului 
? A crezut cu adevărat în mesajul de iubire şi pace pe care îl 
propovăduia Akhenaton ? Nu-mi pot închipui aşa ceva. Poate 
Nefertiti a fost încredinţată că înrâurirea pe care o avea asupra 
tronului era mult mai mare. A socotit că această vrajă nu avea 
nevoie de sabie şi armată. Poate şi-a dat seama de greşeală mai 
devreme, dar s-a temut să-i mărturisească soţului temerile sale 
pentru a nu-i pierde încrederea. Când oamenii săi l-au trădat, 
Nefertiti 1-a părăsit şi ea, nădăjduind că ibovnicii ei nu o vor 
trăda. Cred că Haremhab a încercat să-l convingă pe Marele 


Preot să o primească în Teba, însă acesta a refuzat. Ereticul a 
murit, dar ea a continuat să trăiască în închisoarea ei, 
plângându-şi tristeţile şi căindu-se. 

Nici dacă Amenhotep al Ill-lea ar fi fost urmat la tron de 
vreunul dintre cei mai temuţi duşmani ai săi, acesta nu ar fi 
izbutit să facă atâta rău precum acest Eretic blestemat. 


8. Tey 


Tey, soţia înţeleptului Ay, era o femeie de şaptezeci de ani, 
plăcută la fire, mică de statură şi cu o sănătate de fier. Ay s-a 
căsătorit cu ea după moartea primei sale soţii, mama lui 
Nefertiti, care a fost crescută de Tey de la vârsta de un an sau 


doi. După căsătorie, Tey a dat naştere unei fete, Mutnejmet. 
Când norocul i-a zâmbit lui Nefertiti şi a devenit regină, a ales-o 
pe Tey să facă parte din suita sa, numind-o doamna de onoare a 
reginei. Dacă nu ar fi iubit-o atât de mult, nu ar fi făcut toate 
acestea pentru ea. Tey, la rândul său, o înconjura pe Nefertiti cu 
multă grijă şi dragoste, fiind departe de ceea ce socotim noi 
îndeobşte a fi o mamă vitregă. 

l-am povestit şi ei ce am aflat despre toate întâmplările. 

— Nu e nevoie să-mi spui ce ştiu deja. Dacă nu ai nimic de 
adăugat, nu-ţi mai pierde timpul cu mine şi am să plec. 

— Nu m-am apropiat de rege în ciuda legăturii dintre mine si 
soţia lui. Nu mi-a vorbit decât de câteva ori, însă nu voi uita 
niciodată felul său plăcut de a fi. Ştiam multe despre el de la 
soţul meu care a fost ales să-i fie învăţător. Ne-a mirat ce 
auzisem despre purtarea sa faţă de Amun şi dragostea lui 
pentru Aten, ca şi despre aşa-zisa lui descoperire a Zeului Unic. 
În fapt, eram uluite doar eu şi Mutnejmet, pentru că iubita mea 
Nefertiti era de altă părere. Însă înainte de toate trebuie să-ţi 
vorbesc despre ea. 

Era o fată ageră, plină de însufleţire, care iubea frumosul şi 
era plină de dragoste pentru tot ce însemna viaţă spirituală. 
Părea mult mai coaptă la minte decât alţii de vârsta ei. Intr-o zi 
i-am spus soţului meu: 

— Sunt încredinţată că fata ta o să fie preoteasă! 

Între cele două surori izbucneau adesea sfade trecătoare, aşa 
cum se întâmplă între surori, dar, de fiecare dată, Nefertiti avea 
dreptate. Nu-mi aduc aminte să fi greşit vreodată. Işi împăca 
mereu sora aşa cum trebuie să facă o soră mai mare. Era foarte 
bună la învăţătură, încât îmi era teamă că fata mea va face ceva 
nesăbuit de invidie. 

Am băgat de seamă că Nefertiti asculta cu luare-aminte cele 
ce ne povestea tatăl ei despre prinţ, împărtăşind dragostea 
acestuia pentru Aten. Apoi ne-a dat de ştire că şi ea crede în 
Zeul Unic. 

— Dar Akhenaton este eretic, i-a spus Mutnejmet. 
— A auzit glasul Zeului Unic, i-a răspuns plină de încredere. 
— Eşti eretică asemenea lui, a ţipat Mutnejmet. 

Nefertiti avea o voce plăcută şi ne bucuram să o ascultăm 

cântând: 


Ce să-i spun oare mamei ? 

În fiecare zi mă întorc la ea cu păsări 
Însă azi nu am pus capcană 

Datorită iubirii care m-a cuprins. 


După ce şi-a mărturisit credinţa, a început să-i cânte singură 
noului zeu, în grădină, dar nici unul dintre noi nu dorea să-i 
împărtăşească însufleţirea. Si acum îmi amintesc o dimineaţă în 
care vocea ei mi-a umplut camera: 


O, Zeule Veşnic! 

O, Minunatule şi Măreţule Zeu! 
Întru tine ne desfătăm, 

Ai umplut universul de lumină. 


Palatul nostru era primul loc unde s-au auzit imnurile 
închinate noului zeu. Într-o zi, am fost chemaţi la sărbătorirea a 
treizeci de ani de când Amenhotep al Ill-lea era faraon. Pentru 
prima dată, ni s-a dat voie să luăm parte la petrecerea de la 
palatul faraonilor însoţiţi de fe- 

-tele noastre. Le-am gătit gândind că poate vor plăcea cuiva 
dintre tinerii nobili. S-au îmbrăcat amândouă în rochii lungi, 
subţirele, şi-au pus şaluri brodate în jurul umerilor şi s-au 
încălţat în sandale aurite. Am intrat într-o sală mai mare decât 
tot palatul nostru. De-a lungul pereţilor se înşirau torţe care 
înconjurau scaunele invitaţilor. Mijlocul încăperii era pentru 
muzicanți şi dansatoare dezgolite. Sclavii treceau printre oaspeţi 
arzând răşini înmiresmate şi purtând tăvi pline cu cele mai 
minunate băuturi şi mâncăruri. M-am uitat la tânăra nobilime şi 
mi-ar fi plăcut pentru fetele mele Haremhab, un ofiţer cu viitor 
strălucit, şi Bek, un sculptor talentat. 
Am văzut cum privirile notabililor precum Haremhab, Bek, Nakht 
şi Mae o urmăreau pe 
Nefertiti, mai cu seamă atunci când fetele nobilimii au avut 
prilejul să danseze şi să cânte înaintea regelui. Draga mea 
Nefertiti a dansat cu o graţie desăvârşită şi a cântat minunat, 
întrecând cântăreţele profesioniste. 

Poate că în acea noapte şi eu am împărtăşit gelozia ascunsă a 
lui Mutnejmet. M-am liniştit spunându-mi că, dacă Nefertiti se 


căsătoreşte, Mutnejmet va putea ieşi în lume fără rivală. Din 
curiozitate, am urmărit-o pe Nefertiti să văd cine îi atrage 
privirea şi am fost mirată să o văd interesată de liderul ei 
spiritual, prinţul moştenitor. M-am uitat la el. M-am speriat de 
felul lui neobişnuit de a fi şi de vădita purtare femeiască. Când 
privirile noastre s-au întâlnit, Nefertiti mi-a şoptit: 

— Mi l-am închipuit uriaş! 

Însă încântarea ei era mult mai puternică decât mirarea. Nu a 
visat niciodată ce îi pregătise destinul. Ne-am întors la palat şi i- 
am spus soţului meu: 

— Mesagerul va bate curând la uşa noastră aşa că, Ay, 
pregăteşte-te. 

— Zeii scriu soarta fiecăruia, mi-a spus Ay cu calmul său 
obişnuit. 

După o zi sau două, Ay a venit la mine: 

— Regina Tiye vrea s-o cunoască pe Nefertiti. 
Vestea ne-a uimit pe toţi şi l-am întrebat: 
— Ce poate să însemne asta ? 
— Poate îi oferă o slujbă la palat, mi-a răspuns după ce s-a 
gândit o vreme. 
— Fără îndoială ştii mai multe. 
— Cum aş putea să ştiu ce se întâmplă în mintea reginei ? 

Ay a început s-o înveţe pe Nefertiti regulile protocolului care 
trebuie respectate la întâlnirea capetelor încoronate, iar eu m- 
am rugat la Amun s-o aibă în pază. 

— Eu i-am cerut Zeului Unic să mă protejeze, a protestat 
Nefertiti. 

— Fereşte-te să rosteşti asemenea prostii în faţa reginei, a 
certat-o Ay. 

Când s-a întors de la întâlnirea cu regina, Nefertiti era foarte 
tulburată încât mi s-a aruncat în braţe şi a început să plângă. 
Atunci Ay a spus: 

— Regina a ales-o să-i fie soţie prinţului moştenitor! 

Eram copleşiţi de fericire. Draga mea Nefertiti a trecut peste 
orice gelozie, întrecându-şi rivalele. Ea este cea care ne-a 
deschis calea spre familia faraonilor, iar norocul ei ne-a ridicat 
deasupra tuturor. Pentru asta, atât eu, cât şi Mutnejmet am 
fericit-o din tot sufletul. Nefertiti ne-a povestit tot ce s-a 
întâmplat la întâlnirea cu Marea Regină, însă eu eram aşa de 
mişcată, că nu am urmărit-o cu atenţie. De fapt, nu-mi amintesc 


nimic din ce a zis. Și cum altfel, când cuvintele păleau în faţa 
întâmplării în sine ? 

Nunta s-a încheiat cu o petrecere fără seamăn care le-a 
amintit oaspeţilor de nunta lui 
Amenhotep al Ill-lea. Acum eram rude cu familia faraonului, iar 
pe mine, draga mea Nefertiti m-a ales să-i fiu doamnă de 
onoare, un rang care mă aşeza în rândul prinţeselor! 

Prin căsătorie, Nefertiti şi prinţul au devenit unul şi nu puteau 
fi despărțiți decât prin moarte. Ea i-a fost alături atât în 
momentele fericite, cât şi în cele triste, până aproape de sfârşit. 
L-a ajutat în treburile tronului, ca şi cum ar fi fost născută pentru 
asta. 

l-a fost alături când şi-a propovăduit religia, ca o preoteasă 
aleasă cu adevărat de Zeul Unic. 
Crede-mă, a fost o regină măreaţă în cel mai cuprinzător înţeles 
al cuvântului. De aceea am fost uimită când am aflat că şi-a 
părăsit soţul în cele mai grele clipe ale vieţii sale. Cred că 
aceasta este prima hotărâre pe care a luat-o fără să se 
sfătuiască cu mine. Când am aflat, m-am grăbit la palat şi m-am 
aşezat la picioarele ei, năpădită de lacrimi. Nu părea mâhnită de 
starea în care mă aflam şi mi-a spus calmă: 
— Mergi în pace... 
— Cei care l-au părăsit vor doar să-l apere de orice rău... 
— Mergi în pace, mi-a spus cu răceală. 
— Dar tu, Maiestate ? am întrebat-o neîncrezătoare. 
— Nu mă voi întoarce la palat, a spus încet. 

Voiam să spun mai multe, dar m-a oprit cu glas poruncitor: 
— Mergi în pace! 

Când am părăsit-o m-am simţit cea mai nefericită femeie din 
lume. M-am gândit mult timp la ce a făcut-o să dispară şi să se 
însingureze. Nu există decât o singură pricină: nu a răbdat să fie 
martoră la căderea regelui şi a zeului său şi a preferat, într-o 
clipă de deznădejde, să fugă. Sunt încredinţată că voia să se 
întoarcă la el după ce plecau toţi, aşa cum sunt încredinţată că 
a încercat să se întoarcă, dar a fost oprită prin forţă. 

să nu crezi ce se spune despre plecarea ei de la palat! O să 
auzi lucruri care se bat cap în cap, iar fiecare o să stăruie că 
spune adevărul. 

Viaţa m-a învăţat să nu am încredere în nimeni. Timpul a 
trecut, iar eu mă tot întreb dacă 


Akhenaton merita un sfârşit atât de trist. Era o persoană nobilă, 
de încredere, iubitoare şi milostivă. De ce nu l-au răsplătit 
oamenii cu respect, încredere, iubire şi milostivire ? De ce s-au 
repezit la el precum nişte fiare gata să-l ucidă ca pe un duşman 
? Acum câţiva ani, l-am văzut în vis, întins pe pământ, cu 
sângele şiroindu-i dintr-o rană de la gât. Sunt încredinţată că l- 
au ucis si au minţit că a murit de moarte bună. 

Tey a tăcut tristă, cu privirea aţintită înainte, apoi a 
murmurat: 
— Am avut printre noi un om cum n-o să mai fie vreodată altul. 


9. Mutnejmet 


Mutnejmet era o femeie de vreo patruzeci de ani, frumoasă şi 
delicată, ai cărei ochi de culoarea mierii sclipeau de agerime. In 
purtarea ei am simţit că între noi era o prăpastie de netrecut. 
Mutnejmet era fata lui Ay şi a lui Tey şi sora lui Nefertiti. Locuia 
într-o aripă a palatului lui Ay. Nu a fost niciodată căsătorită, deşi 


a avut câteva cereri. De îndată ce m-am aşezat în faţa ei şi i-am 
arătat documentele a început să vorbească: 

— Soarta a vrut să fim martori la tragedia ereticului Akhenaton 
care 1-a ales pe tata, înțeleptul 

Ay, să-i fie învăţător. Aşa am aflat despre el şi am auzit despre 
gândurile sale nefireşti. De la bun început nu mi-a fost pe plac. 
M-am îndoit că ar fi sănătos la minte, iar timpul a dovedit că am 
avut dreptate. Nefertiti însă a văzut lucrurile altminteri. Îi plăcea 
să fie mereu în centrul atenţiei, deseori stârnind discuţii aprinse 
pentru a se amuza. Fără îndoială, era isteaţă, însă prefăcută. A 
încetat să-l mai venereze pe Amun şi s-a îndreptat spre Aten. In 
cele din urmă a dat la o parte toţi zeii şi şi-a mărturisit credinţa 
fată de un zeu al cărui nume nu-l mai auzisem. 

— Tată, spune-i prinţului moştenitor că şi eu cred în zeul lui, am 
auzit-o odată zicându-i tatei. 

— Nu spune prostii, Nefertiti, a certat-o tata. Nu-ţi dă prin gând 
ce primejdioase sunt spusele tale. 

Din pricina purtării ei, m-am temut că lumea ne va blestema 
şi pe noi. Credinţa mea în zei a rămas neclintită, iar dacă mi-am 
arătat credinţa faţă de noul zeu, am făcut-o pentru că eram 
înrudiţi cu familia faraonilor. De asemenea, m-am gândit că, de 
la înălţimea noii mele demnități, puteam să-mi apăr zeii, dar, 
repet, credinţa mea în zei nu a dispărut niciodată. 

Prima dată l-am văzut pe Eretic cu ocazia sărbătoririi a 
treizeci de ani de la urcarea pe tron a lui Amenhotep al Ill-lea. 
Am fost uimită de asemănarea neobişnuită dintre părerile şi 
înfăţişarea sa, amândouă fiind la fel de scârnave şi urâte. Să nu 
crezi ce auzi despre iubirea nobilă care îl lega de Nefertiti. Pe ea 
o cunosc foarte bine şi ştiu cum ar fi trebuit să arate bărbatul 
visurilor ei. Şi nu era nici pe departe băiatul acesta scârbos, 
urât, neputincios, care nu era nici femeie, nici bărbat. 

Amândoi credeau că trăiesc în adevăr, însă el era nebun, iar 
ea trăia în minciună şi înşelătorie. Nu iubea decât tronul şi 
puterea care venea odată cu el. 

În timpul sărbătorii, faţa ei ascunsă a ieşit la iveală. Și-a 
arătat frumuseţea dinaintea tuturor, fără ruşine, precum o 
femeie uşoară. A încercat să-l prindă în mreje pe Haremhab, 
dar lui nu-i erau pe plac femeile obişnuite. 

Când fetele nobililor au fost chemate să danseze si să cânte 
m-am ridicat si am dansat cuviincios şi am ales un cântec 


dedicat faraonului: 


Ai venit să ne potoleşti setea, 

Ai venit să ne acoperi goliciunea. 

Eşti precum cerul liniştit după furtună. 
Ai venit să oferi căldură celui înfrigurat. 


Nefertiti a uimit pe toată lumea cu dansul ei necuviincios, 
însă a smuls aplauzele păcătoşilor. Apoi, a cântat un cântec 
neruşinat: 

În sănătatea ta. 

Să bei până uiti. 

Și să nu te saturi de fericire. 

În seara asta, am să vin să pun o capcană 

În care să ne prindem amândoi, 

Doar tu şi eu. 

Nu este nimic mai frumos decât să fii cu mine. 


Tata şi-a plecat capul de ruşine, iar mama a rămas fără grai. 
Cântăreţele tocmite anume au ridicat glasul mânioase, spunând 
că această fată nu este vrednică să cânte alături de ele. 

Ne-am întors acasă în acea noapte. Nefertiti visa ca 
dimineaţa Haremhab să ne bată la uşă, însă soarta ne orânduise 
atât nouă, cât şi Egiptului, altceva. Nefertiti a fost poftită să o 
întâlnească pe Regina Tiye, iar când s-a întors de la palat era 
soţia prinţului moştenitor. 

— Prinţul nu trebuie să se căsătorească cu cineva cu sânge nobil 
pentru a-şi întări puterea ? 

am întrebat-o pe mama. 

— Nu are nici o însemnătate, atâta vreme cât faraonul a 
încuviinţat alegerea unei soţii din popor pentru fiul său. Când s-a 
căsătorit şi el a făcut întocmai. 

Apoi m-a sărutat pe frunte şi mi-a şoptit: 

— Fii înţeleaptă, Mutnejmet. Fii încredinţată că eşti mai bună 
decât ea, însă nu ne putem pune de-a curmezişul norocului. 
Gândeşte-te că vei sta în rând cu prinţesele! Nu uita că norocul 
o să ajungă şi la tine, dacă îi vei rămâne credincioasă surorii 
tale! 

— Voi urma această povaţă, dar îmi voi păstra onoarea şi 
credinţa, i-am răspuns sincer. 


Când am găsit-o singură pe Nefertiti, am întrebat-o: 
— Ții cu adevărat la el ? 
Prefăcându-se a nu înţelege, m-a întrebat: 
— Despre cine vorbeşti ? 
— Despre viitorul tău soţ! 
— Este un miracol printre ceilalţi bărbaţi, mi-a răspuns plină de 
însufleţire. 
— Si ca soţ ? 
— Nu se poate face deosebire între preot şi soţ, mi-a răspuns 
nedesluşit. 

O cunoşteam foarte bine, îi puteam citi gândurile. Va împărţi 
cu el tronul ca regină şi ca preoteasă şi nu se va înfrâna să 
ademenească orice om care să-i astâmpere poftele trupeşti. Şi a 
făcut acest lucru cu sufletul împăcat, prinzând curaj din pricina 
neputinței soţului ei şi a politicii lui care înlătura pedeapsa şi 
propovăduia iubirea. 

Am aflat de neputinţa şi de apucăturile scârbavnice ale lui 
Akhenaton cu prilejul vizitelor mele zilnice în harem. Acolo se 
ştiau toate adevărurile ascunse faţă de cei mai apropiaţi oameni 
ai săi. Femeile din harem se veseleau pe seama lui. Ele au dat la 
iveală legătura împotriva firii dintre Akhenaton şi mama lui, 
singura femeie care izbutea să-l lecuiască de neputinta 
trupească, legătură din care s-a născut o fată. 

Egiptul nu mai cunoscuse o asemenea nenorocire. De aceea, 
am fost încredinţată că ţara mea va trăi vremuri neguroase. Mi- 
am jurat că voi fi de partea adevărului orice s-ar întâmpla. 

Amenhotep al Ill-lea a murit, iar Nefertiti i-a luat locul Marii 
Regine Tiye. Viaţa pe care am dus-o în Teba a fost tristă, apoi 
ne-am mutat la Akhetaten, cel mai frumos oras care i-a fost dat 
omului să vadă. Am avut parte de zile fericite şi îmbelşugate. 
Chiar dacă a încetat să-i mai venereze, zeii l-au ajutat pe Eretic 
şi i-au dat pricini să fie fericit, până când acest neştiutor a 
socotit că noul său zeu a învins, iar solia sa de dragoste şi pace 
s-a răspândit. 

— Unde sunt zeii ? De ce nu fac nimic ? mi-am întrebat mama 
când am găsit-o singură. 

—  Mutnejmet, acesta este un semn că noul zeu este unul 
adevărat. 

M-am uitat la ea cuprinsă de mirare. Mi-a trecut prin minte că 
lumea pe care o cunoşteam eu dispăruse şi fusese înlocuită de 


alta. Dar visul lui Akhenaton s-a destrămat la fel de repede cum 
se ivise, iar tristeţea a răvăşit totul ca o furtună. 

— În sfârşit, Amun se răzbună, i-am spus tatălui meu. 

— Parcă ai fi unul dintre preoţii plini de ură. 

— Spune-mi, tată, care e datoria ta în aceste împrejurări ? 

— Nu trebuie să-mi amintească nimeni de datoria mea, 
Mutnejmet, mi-a răspuns mâniat. 

— Nu faci nimic ca să-ţi aperi tronul ? am întrebat-o odată pe 
Nefertiti. 

—  Murim pentru Zeul Unic, mi-a răspuns cu prefăcută 
înflăcărare. 

Nu a fost devotată. De fapt, în viaţa ei nu a ştiut ce înseamnă 
credinţa. Îi era teamă că, dacă îi atrage luarea-aminte asupra 
consecinţelor încăpăţânării sale, acesta şi-ar pierde încrederea 
în ea şi ar alege o altă femeie să-i fie regină şi preoteasă. Când 
am încercat să-i înştiinţez pe oamenii lui Akhenaton, am aflat că 
Toto, ministrul mesager al regelui, îşi păstrase credinţa în Amun. 
Mai târziu, Toto a devenit un mijlocitor între mine si Marele 
Preot al lui Amun. A 
fost dureros pentru că a trebuit să aleg între devotamentul faţă 
de noua mea familie şi credinţa faţă de ţară şi zei. Alăturându- 
mă preoţilor, am pus în primejdie fericirea familiei mele şi chiar 
siguranţa mea personală. 

— Marele Preot îţi cere să o atragi pe regină de partea noastră, 
mi-a spus într-o zi Toto. 

— Am încercat lucrul acesta înainte să-mi spună el, dar ea este 
la fel de nebună ca şi Ereticul. 

Date fiind împrejurările, Marele Preot a trimis-o pe Regina 
Tiye la Akhetaten. Apoi a venit el însuşi în oraş, prevenindu-i 
încă o dată pe oamenii lui Akhenaton. Lui Toto nu-i era pe plac 
această mişcare. Sfatul lui a fost să fie luaţi pe nepregătite, să-i 
arunce pe toţi în închisoare si să dea foc oraşului. Ţineam foarte 
mult să-lcâştigăm pe Haremhab de partea noastră, el fiind 
deţinătorul adevăratei puteri în oraş. Haremhab era cunoscut 
drept o persoană aşezată si hotărâtă. 

Când am avut prilejul să vorbim, am băgat de seamă că îmi 
împărtăşeşte gândul. Cu toate acestea, l-am simţit cam precaut, 
însă nici eu nu aveam încredere în el. 


— Trebuie să cercetăm din nou planurile de bătaie, i-am spus 


când războiul civil părea că nu mai poate fi ocolit. 

S-a uitat la mine întrebător si am continuat pe un ton sincer: 
— Nu putem să lăsăm Egiptul să ardă în flăcări şi să se prefacă 
în cenuşă. 

— Ai vorbit cu sora ta despre asta ? m-a întrebat. 
— Ea este la fel de nebună ca şi regele. 
Sinceritatea mea 1-a umplut de mirare. Apoi m-a întrebat 
curios. 
— Si ce ne sfătuieşti să facem ? 
— Orice este îngăduit, dacă vrem să ne salvăm tara... 


Mutnejmet a continuat să povestească sfârşitul pe care-l 
cunoşteam deja. 
— Tragedia a fost mai mare decât cea din timpul cotropirii lui 
Hyksos. De data aceasta, tragedia a fost izvodită de un nebun 
care a ajuns să conducă ţara şi care s-a folosit de natura sacră a 
tronului. Fără îndoială, Nefertiti purta o vină mai mare pentru ce 
s-a întâmplat pentru că ea era o persoană ageră la minte. Insă 
ei nu-i păsa decât să-şi vadă împlinite ambițiile. Când puterea 
lui Akhenaton a început să pălească, 1-a părăsit. A trecut de 
partea duşmanilor, nădăjduind să devină regina noului tron. Dar 
planul ei nu a dat roade şi a ajuns să se îngroape în singurătate, 
tristă şi plină de căinţă. 


10. Meri-Ra 


Meri-Ra era un bărbat de vreo patruzeci de ani, zvelt, cu un 
ten măsliniu, cu o privire tristă care prevestea tragedia ce avea 


să vină. Trăia singur, fără tovarăşi sau servitori, într-o căsuţă. 
Cândva fusese Marele Preot al Zeului Unic în Oraşul Luminii, 
Akhetaten. 

M-am dus să-1 vizitez în oraşul său, Deshasha, aflat în partea 
de nord, la o depărtare de două zile de Teba. Când a citit 
scrisorile de la tatăl meu, m-a întrebat zâmbind: 

— De ce te oboseşti atât ? 

— Ca să aflu adevărul, i-am răspuns. 

— Este bine că există fie şi un singur om care este în căutarea 
adevărului, a spus cu tristeţe. 

Poate că sunt singura persoană dată afară cu forţa din 
Akhetaten după ce a refuzat să-şi abandonez regele. Zeul meu 
amuţise, templul a fost distrus, însă soarta nu-şi spusese ultimul 
cuvânt. 

Incă din copilărie, a purces el uitându-se lung la mine cu ochii 
lui căprui, am avut norocul să mă număr printre apropiații 
prinţului. Ca şi el, eram atras de misticism. Am învăţat împreună 
despre religia lui Amun şi a lui Aten. Ca mulţi alţii, am fost 
fermecat de Akhenaton si m-am lăsat vrăjit de noutatea 
părerilor sale. Am fost uimit de maturitatea sa timpurie, 
neobişnuită. M-a binecuvântat cu vorbele sale care au mers 
drept la inimile urmaşilor lui: 

— Meri-Ra, te iubesc. Nu-ţi înfrâna dragostea pentru mine. 
lubirea lui mi-a pătruns în suflet aşa cum nu mi se mai 
întâmplase până atunci. Mi-a dat voie să-1 întovărăşesc, ori de 
câte ori voiam, pe malul Nilului, la vest de palat, acolo unde se 
odihnea. Acest loc umbros era sprijinit pe patru coloane, fiind 
înconjurat de lotuşi şi palmieri. 
Pe jos, peste iarba proaspătă, era aşternut un covor verde şi 
deasupra o pernă. Se trezea înainte de ivirea zorilor şi se 
îndrepta spre locul său. Aici aştepta răsăritul soarelui din spatele 
câmpiilor şi începea să-i cânte. Încă îi mai aud glasul ca o 
mireasmă sfântă: 


Lumina ta străluceşte în înaltul cerurilor, 
Aten, zeule care ai prins viață, 

Tu, Întâi stătătorul, 

Când lumina ta se naşte la răsărit, 

Toată lumea se umple cu frumuseţea ta. 
Eşti minunat, eşti măreț! 


Luminezi toată țara, 

Razele tale țin laolaltă lumea şi toate lucrurile pe care le-ai 
creat. 

Eşti departe, dar razele tale sunt pe pământ. 


Când soarele era pe cer, faţa i se lumina. Apoi, se plimba prin 
grădină spunând: 

— Nu este bucurie mai mare decât venerarea Zeului! 

Nici măcar atunci, viaţa lui Akhenaton nu era tihnită. Odată 
mi s-a plâns: 

— Tatăl meu stăruie să mă preschimbe într-un războinic, Meri- 
Ra. 
Pregătirea lui militară a dat greş, iar asta i-a lăsat răni în 
suflet. 
— Nici putere, nici frumuseţe, zâmbea, privind în oglinda aurită. 
Moartea fratelui său mai mare, Tuthmes, 1-a rănit adânc. 
Poate că nu s-ar fi tămăduit, dacă rana lăsată de moartea 
fratelui nu ar fi fost înlocuită de una mai puternică pricinuită de 
pierderea iubitei sale fiice, Meketaten. Mai apoi a plâns foarte 
mult după fratele lui a cărui dispariţie 1-a pus faţă în faţă cu 
adevărul morţii. 
— Ce este moartea, Meri-Ra ? 

Nu am zis nimic, şovăind să-i dau răspunsul obişnuit pe care- 
1 ura. 

— Nici măcar Ay nu ştie, a urmat el. Doar soarele răsare de 
fiecare dată după ce apune. 
Tuthmes, în schimb, nu o să se întoarcă printre noi. 

După aceste întâmplări, a declarat război pe vecie slăbiciunii, 
urâţeniei si tristeţii. Si-a făurit un drum precum o rază de soare, 
făgăduind o zi luminoasă cu fiecare dimineaţă în care răsărea. 

Într-o zi, l-am întâlnit în locul unde îi plăcea să se ducă să se 
liniştească. Era palid, privea neclintit, iar în ochi i se citea 
neînfricarea. Mi-a vorbit fără să-mi răspundă la salut: 

— Meri-Ra, soarele nu înseamnă nimic. 

Nu am înţeles ce voia să spună. M-a împins să şed pe covor. 
— la aminte la adevărul vorbelor mele, Meri-Ra. Noaptea trecută 
m-am îmbătat, dar fără să mă ating de vin. Bezna nopţii mi-a 
fost tovarăş apropiat precum o mireasă răbdătoare. 

Acest parfum m-a purtat în spaţiu, unde prin mijlocirea a mii de 
năluciri adevărul a ieşit la iveală mai puternic decât orice poţi 


vedea cu ochii. Am auzit o voce mai dulce decât mireasma 
florilor care mi-a spus: 
— Umple-ţi inima cu suflarea mea. Lasă în urmă tot ce nu 
izvodeşte de la mine. Eu sunt puterea care a plămădit tot ce 
există. Eu sunt izvorul din care ţâşneşte viaţa. Eu sunt iubirea, 
pacea şi fericirea. Poartă-mă în inimă, ostoieşte setea tuturor 
sufletelor chinuite de pe pământ. 
— Meri-Ra, nu te teme, mi-a spus strălucind de încântare. Nu te 
îndepărta de fericire. 
— Ce lumină minunată, am îngânat cu răsuflarea tăiată. 
— Vino să trăieşti alături de mine în adevăr... 

M-am ridicat şi i-am spus: 
— Sunt alături de tine până la moarte. 

Din acel ceas fericit, Akhenaton a fost primul preot al Zeului 
Unic, care nu are egal. A 
devenit profesorul şi povăţuitorul meu, gata să-mi răspundă la 
toate întrebările. 

— Cred în Zeul tău, i-am spus. 
— Minunat. O să fii primul preot în templul lui. 

Akhenaton si-a mărturisit credinţa în fața celor apropiaţi, însă 
nu şi-a arătat necredinţa fată de ceilalţi zei decât târziu si 
încetul cu încetul. Apoi a întors spatele celorlalţi zei, le-a 
confiscat templele şi le-a împărţit averile celor săraci. În timpul 
domniei tatălui său, nu a putut să facă tot ceea ce ar fi voit. 
Când s-a căsătorit cu Nefertiti era încă prinţ moştenitor. 

Căsătoria i-a adus o mare bucurie, fiind foarte fericit că şi 
Nefertiti îi împărtăşea credinţa. 
În Akhetaten, am devenit Mare Preot al Zeului Unic. Când a 
hotărât să închidă templele, i-am spus: 
— Întărâţi o putere care a durat de-a lungul vremurilor din Nubia 
până la mare. 
— Ce sunt preoţii dacă nu nişte şarlatani ? a spus cu încredere. 
Îi fac sclavi pe cei slabi, răspândesc superstiții pentru a pune 
mâna pe avutul celor săraci. Templele lor s-au prefăcut în 
bordeluri, iar sufletele sunt stăpânite de pofte trupeşti. 

Sub înfăţişarea aceasta firavă am aflat o forţă pe care nimeni 
nu o ştia. Curajul lui era mai mare decât al lui Haremhab sau 
Mae. Pentru ceilalţi oameni, Akhenaton rămânea o taină, însă 
pentru mine era la fel de limpede ca lumina soarelui. Şi-a istovit 
vigoarea devotându-se iubirii pentru zeul său şi şi-a pus viaţa în 


slujba acestuia, neluând în seamă cele ce s-ar putea întâmpla. 
Nu m-a mirat deloc purtarea sa din timpul faimoasei călătorii 
prin imperiu şi nici faptul că nu a renunţat la solia sa de 
dragoste şi pace chiar şi în cele mai vitrege împrejurări. De 
asemenea, nu m-a mirat nici purtarea sa din ultimele clipe, când 
cei mai apropiaţi dintre oamenii lui l-au părăsit. Akhenaton trăia 
în lumea zeului său, îndeplinindu-i poruncile. 

Pentru Akhenaton, gândirea politicienilor şi puterea militarilor 
nu avea nici o însemnătate. 
El preţuia doar adevărul. Ei l-au învinuit că trăieşte într-o 
nălucire si că lumea sa este stăpânită de nebunie. 

Însă, adevărul era că ei erau cei care trăiau în miezul 
plăsmuirilor acestei lumi stăpânite de minciună. Nu tronul sau 
domnia celor mulţi îl frământau pe Akhenaton. Îmi amintesc cât 
de trist era când s-a întors din călătoria sa pentru a se înscăuna 
rege, după moartea tatălui său. 

— Crezi că îndatoririle mele faţă de imperiu mă vor îndepărta de 
Zeul meu ? m-a întrebat supărat. 
— Maiestate, i-am spus înflăcărat, ai fost ales să pui puterea 
tronului în slujba Zeului, aşa cum înaintaşii tăi au făcut-o pentru 
zeitățile lor. 
— Meri-Ra, ai dreptate. Au jertfit vieţile celor săraci pentru zeii 
lor, dar eu voi ucide răul şi-l voi da Zeului meu. Voi fi unealta 
Lui pentru a sparge cătuşele celor fără de putere. 
A urcat pe tron pentru a duce cea mai înspăimântătoare luptă. A 
luptat pentru adevăr, iubire, pace şi fericirea oamenilor. De-a 
lungul acestei înfruntări a arătat că este de zeci de ori mai 
puternic decât însuşi Tuthmes al III-lea. Oamenii lui stăteau în 
fața tronului, iar când 
Nefertiti isprăvea de rezolvat trebile zilnice, Akhenaton le 
vorbea din nou despre religie pentru a fi pregătiţi cu adevărat să 
primească bunătatea Zeului. Şi-a propovăduit religia în toate 
colţurile imperiului. Oamenii erau fericiţi şi îşi arătau iubirea faţă 
de el, întâmpinându-l cu flori. 

Meri-Ra a tăcut o vreme, apoi şi-a continuat povestirea: 
— Au urmat, una după alta, zile triste pricinuite de vremurile 
potrivnice pe care le simţea atât ţara, cât şi vecinii ei. Fiecare 
bărbat s-a luptat cu aceste vitregii după puterea credinţei sale. 
Akhenaton însă nu s-a dat bătut. „Zeul meu nu mă va lăsa de 
izbelişte", spunea el. 


Într-o zi, pe când ne aflam la templu, mi-a spus: 

— Oamenii mei m-au sfătuit să fiu mai cumpătat, dar Zeul meu 
îmi porunceşte să-mi păstrez credinţa. Meri-Ra, ce să fac ? 

Întrebarea nu avea nevoie de nici un răspuns. Când ne aflam 
în toiul nenorocirilor, 

Haremhab a venit să mă întâlnească la templu: 

— Meri-Ra, eşti Marele Preot, cel mai apropiat de rege dintre toţi 
oamenii săi. 

— Este bunăvoința pe care Zeul mi-a arătat-o, i-am răspuns, 
presimţind ce voia să spună. 

— Aceste vremi ne silesc să schimbăm politica, mi-a spus sincer. 
— Ascult doar de vocea adevărului, i-am răspuns ferm. 

— Nădăjduiam să putem vorbi cu judecată. 

— Doar cei care cred cu adevărat se pot înţelege, i-am răspuns 
încrezător. 

— Eu nu pot primi să mă întorc la lumea necredincioşilor, i-am 
spus lui Ay, când am aflat că plănuiesc să-l părăsească pe rege 
chipurile din pricină că vor să-i apere viaţa. 

Regele nu a primit să cadă la învoială. Avea un plan pentru a 
ocoli un război civil, chitind să ţină singur piept oamenilor săi şi 
răzvrătiţilor. Avea deplină încredere în puterea lui de a-i 
îndupleca să se întoarcă spre religie. 

Dar oamenii lui erau convinşi că Akhenaton o să fie ucis şi că, 
dacă nu îl vor părăsi, vor avea aceeaşi soartă. Toţi l-au părăsit. 
Soldaţii m-au obligat să mă alătur lor. Cei care au rămas cu 
Akhenaton aveau poruncă să-l împiedice să părăsească palatul 
şi să-i înfrunte pe oamenii care voiau să ajungă la el. Devenise 
prizonier în propriul palat. Chiar şi Nefertiti li s-a alăturat celor 
care l-au părăsit. Tristeţea a pus stăpânire pe el când a văzut 
şubrezenia credinţei căreia şi-a închinat viaţa. Pe urmă am aflat 
că este bolnav şi, mai apoi, că a murit. Mă îndoiesc de adevărul 
acestor spuse. De bună seamă mâinile murdare ale preoţilor l- 
au împins spre însingurare şi i-au pângărit sufletul său 
nevinovat. A murit fără să ştie că am fost silit să-l părăsesc. Eu 
cred că şi Nefertiti a fost împinsă să-l părăsească, nu-mi vine a 
crede că ar fi făcut una ca asta de bunăvoie. 

Meri-Ra a tăcut din nou, apoi m-a privit îndelung şi a spus: 

— Însă Akhenaton nu a murit. Nu poate să moară! EI 
întruchipează adevărul şi nădejdea noastră. Va veni o zi în care 
va fi învingător. Oare nu a auzit vocea Zeului care i-a făgăduit 


că nu-l va lăsa de izbelişte ?! 

Meri-Ra s-a întins spre o cutie de unde a scos un papirus şi mi 
1-a dat: 
— Aici sunt solia şi imnurile sale religioase. Citeşte-le, tinere, şi 
poate inima ta iubitoare de adevăr îşi va afla liniştea. Nu ai 
pornit în această călătorie fără o pricină întemeiată... 


11. Mae 


M-am grăbit spre întâlnirea cu Mae de la Rano Kolbura, la 
hotarul țării. Mae locuia într-un cort printre soldaţii lui din 
armata de străjeri. În timpul lui Akhenaton, a fost unul dintre 
comandanții lor, rang pe care şi 1-a păstrat şi în noua orânduire. 

Am dat peste un bătrân uriaş, cu trăsături hotărâte şi foarte 

încrezător în sine. După ce a citit scrisorile tatălui meu, s-a 
arătat foarte fericit de prilejul de a-şi descărca sufletul. 
— Ereticul! Un bastard care i-a umilit cu depravarea lui pe cei 
mai puternici oameni! Tobele morţii au tăcut, steagurile de 
izbândă au fost coborâte, iar sunetul cântecelor si al imnurilor s- 
a făcut auzit de deasupra tronului faraonilor, din pieptul unei 
femei urâte, ascunsă în haine bărbăteşti. 

Eu, comandant al armatei fiind, am fost silit să tac în timp ce 
imperiul se ruina şi cădea, încetul cu încetul, în mâinile 
răzvrătiţilor si ale duşmanilor. Strigătele de ajutor ale prietenilor 
noştri credincioşi au fost zadarnice si nu i-am putut ajuta. Din 
pricina acestui nebun, ne-am pierdut virtutea militară şi am 
ajuns de râsul tuturor, o pradă uşoară pentru bandiți. 

Din fericire, nu am făcut parte din grupul apropiaților săi, dar 
rangul meu mă silea să mă înfăţişez în fata lui Akhenaton, când 
si când. Niciodată, nu înţelegeam cum oameni precum 


Ay, Haremhab sau Nakht cădeau în capcana lui. Mereu am fost 
credincios zeilor strămoşilor noştri. În ziua în care am aflat 
despre erezia lui, am fost foarte mânios. 

Atunci când a poruncit închiderea templelor şi alungarea 
preoţilor am fost încredinţat că un blestem grozav, care nu va 
alege între cei buni şi cei răi, se va năpusti asupra tuturor. In 
timpul unei călătorii pe care am făcut-o la Teba, într-o noapte, 
am primit vizita Marelui Preot al lui Amun. 

— Socoteşti această întâlnire stânjenitoare? m-a întrebat. 

— Este o onoare pentru mine, i-am spus sincer, ceea ce l-a 
mirat. Palatul meu se află la poruncile tale. 

— Mae, tu faci parte din rândul celor credincioşi, mi-a mulţumit. 
Uită-te la ceilalţi oameni cum şi-au pierdut liniştea. Obişnuiau 
să-şi afle liman în credinţa faţă de zeii lor, cărora le adu- ceau 
ofrande. Când aveau necazuri se grăbeau spre preoţii lor cerând 
povaţă pentru viaţa de zi cu zi şi viaţa de după moarte. Bieţii de 
ei, s-au rătăcit precum nişte oi de turmă. 

— La ce bun să te plângi ? am întrebat mânios. Nu crezi că este 
de datoria noastră să scăpăm de el ? 

— Un asemenea gând ne va arunca într-un război distrugător, 
mi-a spus după ce a cugetat puţin. 

— Nu există nici o cale ? 

— Să-i convingem pe cei care îi sunt apropiaţi. 

— Nu tragem mare nădejde să reuşim. 

— Nu vom lua măsuri disperate înainte de a străbate toate căile 
cu putinţă. 

— Armata o să fie în spatele vostru la timpul potrivit. 

Reuşita campaniei de întărâtare împotriva lui a durat destul 
de mult. Nenorocirea începuse să ameninte ţara. Nu ne-a rămas 
decât să salvăm ce era deja în ruină. 

Mulţi oameni se întrebau care să fie pricina ascunsă a 
nenorocirii. Eu cred că totul era prilejuit de slăbiciunea 
Ereticului, atât cea a trupului, cât şi cea a minţii sale. Mama lui 
1-a cocoloşit şi i-a ascuns adevărul despre boala sa. Devenea 
pizmaş când era asemuit cu oamenii de seamă din jurul lui, 
precum Haremhab, Nakht şi Bek. Işi ascundea ruşinea în spatele 
unui văl de modestie femeiască şi dulcegării, în timp ce într- 
ascuns năzuia să nimicească orice putere, fie zeu sau preot. 
Totul pentru a rămâne singur. Cei care i-au aflat slăbiciunea i s- 
au alăturat fără să le fie teamă de puterea lui, mărturisindu-şi 


credinţa în religia sa. Când oamenii au început să se răscoale, el 
le trimitea solii de dragoste, în loc de armate care să-i apere. 
Slăbiciunea lui a fost o invitaţie pentru făţarnici, lacomi şi hoţi. li 
cântau imnurile în templu, apoi luau banii celor săraci şi îi 
înşelau pe credincioşi. Când au fost în primejdie, l-au abandonat 
şi s-au alăturat duşmanilor, încărcaţi de bogății. Când criza s-a 
întețit i-am spus părerea mea Marelui Preot. 
— Nu te duce la Akhetaten. Nu-i înştiinţa. Lasă-mă să-i atac cu 
armata si să-i nimicesc. 
Doar aşa se va face dreptate. 

Toto a fost de partea mea, dar Marele Preot a voit să fie pace 
şi să se împiedice vărsări de sânge. 
— Ajunge cât am pierdut. 

l-am înţeles tulburarea. Era un bărbat ager la minte, care ştia 
să vadă în viitor. Fără îndoială, dacă mi-ar fi dat învoire să atac 
si i-aş fi ucis pe Eretic şi pe oamenii lui, aş fi ajuns un erou şi aş 
fi fost pe deplin îndreptăţit să urc pe tron. Atunci, Marele Preot 
ar fi avut de înfruntat un rege puternic şi nu ar fi putut să facă 
mai mult decât i-ar fi îngăduit rangul. Din această pricină a dorit 
pacea şi a ales pentru tron un băieţandru fără nici o putere. 
Acum Marele Preot, Ay şi Haremhab dau târcoale tronului ca 
vulturii. 

Orişicât, suntem mai bine decât eram în acele vremuri. 
Ereticul a fost lăsat de izbelişte şi a murit înconjurat de tristeţe. 
Nefertiti îşi aşteaptă sfârşitul, singură printre ruinele oraşului 
necredincioşilor. 

Mae a tăcut, dându-mi a înţelege că şi-a terminat povestea. 

— Comandante, dar Nefertiti ? 

— O femeie frumoasă născută pentru a fi o depravată. Soarta ei 
a fost să-şi potolească poftele trupeşti, ademenindu-i pe bărbaţii 
aflaţi pe tron. Să nu crezi ce se spune despre însuşirile ei de 
regină. Dacă ar fi ceva adevărat din toate astea, în timpul ei, 
ţara nu ar fi fost măcinată de înşelăciuni şi nimicită. L-a părăsit 
în clipa în care el pierduse orice putere, însă nu a izbutit să urce 
pe noul vas. 


12. Maho 


M-am dus să-1 văd pe Maho în satul său din sudul Tebei, unde 
îşi câştiga traiul din agricultură după ce înainte fusese una 
dintre căpeteniile însărcinate cu ordinea, în Oraşul Luminilor. 
Maho avea vreo patruzeci de ani, era un bărbat bine făcut, cu 
ochi mici şi plini de tristeţe. După ce mi-a citit scrisorile, şi-a 
sprijinit fruntea în palme şi, copleşit de aduceri-aminte, a 
început să povestească: 

— Izvoarele fericirii au secat după moartea lui. O, Egiptule, zeii 
să te ierte! 

L-am cunoscut pe Akhenaton într-o împrejurare neobişnuită. 
Eram strajă la palatul faraonilor şi îl văzusem în grădină de 
departe. Într-o dimineaţă, l-am zărit venind spre mine de parcă 
acum mă vedea pentru prima dată. Dinaintea lui am încremenit. 
S-a uitat la mine lung şi i-am simţit privirea învolburându-mi 
sângele care parcă dădea să-mi ţâşnească din trup odată cu 
răsuflarea. 

— Cum te cheamă ? m-a întrebat. 
— Maho. 


— De unde esti ? 

— Din satul Fina. 

— Şi familia ta cu ce se îndeletniceşte ? 

— Sunt ţărani. 

— D e ce te-a ales Haremhab în armata străjilor ? 
— Nu ştiu. 

— l-a ales pe cei curajoşi. 

Inima a început să-mi bată mai tare de fericire şi am tăcut. 

Apoi mi-a zis prietenos: 
— Maho, tu eşti un băiat cinstit. 
Nu mai puteam de bucurie. 
— Nădăjduiesc că o să fim prieteni, mi-a spus. 
— Nu sunt vrednic de cinstea ce-mi faceţi, am îngăimat, silindu- 
mă să îmi vin în fire din mirarea ce mă covârşise. 
— Prietene, ne vom întâlni adesea, mi-a spus zâmbind. 

Chiar aşa s-a întâmplat. Aşa îşi alegea Akhenaton oamenii. 

Am aflat că-l venerează pe 
Aten şi că i s-a arătat un zeu nou. De asemenea, l-am auzit 
adesea, cântând imnuri către Aten. 
Am fost cu inima deschisă faţă de tot ce venea de la el. Vraja 
făpturii sale m-a legat de el pentru totdeauna şi i-am purtat o 
dragoste adâncă. Poate nu înţelegeam decât o mică parte din ce 
auzeam, poate eram cuprins de tulburare în faţa zeului său 
nevăzut căruia nu i se făcea nici o statuie, dar care iubea 
oamenii şi nu-i osândea pentru greşelile lor. 

Nu am încetat a crede în Amun, dar credeam în iubirea faţă 
de stăpânul meu. Era cel mai bun dintre oameni şi cel mai 
milostiv. Trăia din dragoste pentru dragoste. Nu ar fi făcut rău 
nici vreunui om, nici vreunui animal. Nu şi-a murdărit mâna de 
sânge şi nu a osândit pe nimeni. Când a ajuns pe tron, m-a 
chemat la el şi mi-a spus: 

— Maho, nu te voi sili să faci ceva ce nu vrei. Îţi vei câştiga traiul 
oriunde. Primeşti să-ţi mărturiseşti credinţa faţă de Zeul Unic ? 
— Da, Maiestate. Primesc, am spus fără să şovăi. Sunt gata să 
mor pentru El. 

— Vei fi unul dintre căpeteniile însărcinate cu păstrarea ordinii, 
mi-a spus calm, însă nimeni nu îţi va cere să-ţi jertfeşti viața. 

Eram gata să lupt împotriva preoţilor cărora am fost învăţat 
să le dau ascultare şi pe care am fost deprins să-i iubesc. Chiar 
şi aşa, câtă vreme am slujit pentru Akhenaton nu am ridicat 


mâna asupra nimănui, mai puţin o dată, când am făcut-o fără 
voia lui. 

— Începând de azi, mi-a spus în ziua numirii mele, armele doar 
să-ţi înfrumuseţeze uniforma. 

Să-i aduci pe oameni sub ascultare prin dragoste, aşa cum te- 
am învăţat. Cine nu este învăţat prin dragoste are nevoie de şi 
mai multă dragoste... 

Când prindeam un hoţ îi luam doar ce furase, apoi îl 
trimiteam să lucreze la ferme şi îl învăţam religia iubirii şi a 
păcii. Pe ucigaşi îi trimiteam să muncească în mine unde aveau 
linişte şi cele necesare să-şi ducă viaţa. Când nu munceau, îi 
învăţam despre noua religie. Mulţi dintre ei nu ne răsplăteau 
mărinimia, însă dragostea de oameni a lui Akhenaton rămânea 
la fel de mare. 

— Veţi vedea copacul nădejdii noastre dând roade, obişnuia să 
spună. 

Credinţa îi era de neclintit. Akhenaton aducea fericire în 
Oraşul Luminilor, iar în inimile bărbaţilor, ale femeilor şi a toată 
făptura răsunau imnurile lui religioase. lşi petrecea zilele 
altminteri decât strămoşii, se ruga în cămara lui, le vorbea 
oamenilor de pe terasa palatului şi cânta imnuri în templu. Fără 
străji, împreună cu Nefertiti, se plimba în carul regal pe străzile 
din Akhetaten. 

Îi plăcea să se amestece printre oamenii din popor, 
sfărâmând stavilele ridicate din vechime între conducători şi 
oamenii simpli. Peste tot îndemna poporul la rugăciune şi iubire. 
Toată lumea, de la miniştri până la gunoieri, cânta imnul 
stăpânului lor închinat Zeului Unic. 

Într-o zi, unul dintre oamenii mei a venit la mine şi mi-a spus: 
— Printre nobili umblă zvonuri urâte. înşelăciunile s-au 
înstăpânit în rândul funcţionarilor, ţăranii sufereau, iar 
răzmeriţele erau tot mai dese în tot imperiul. Insectele au ieşit 
din ascunzişurile lor tainice, iar Nilul a adus trădarea odată cu 
apele. Mă temeam cât de mult l-ar putea nelinişti toate acestea, 
dar întâmplările nu au făcut decât să-i sporească râvna, credinţa 
şi nădejdea în victorie. Era încredinţat că dragostea va birui, aşa 
cum eşti încredinţat că noaptea vesteşte zorii. 

În acele zile de amărăciune, preoţii au trimis un criminal să-l 
ucidă pe rege. S-a furişat în camera de odihnă a lui Akhenaton şi 
era cât pe ce să izbutească, dacă nu l-aş fi săgetat în piept. 


Atunci, regele meu şi-a dat seama de primejdia care-l pândea. 
S-a mâniat foarte. S-a uitat ţintă la chipul criminalului care îşi 
dădea ultima suflare. Apoi m-a privit şi mi-a spus cu năduf: 
— Ţi-ai făcut datoria, Maho. 
— Îmi dau viaţa pentru regele meu, i-am spus. 
— Nu puteai să-l prinzi în viaţă ? m-a întrebat cu acelaşi glas. 
— Nu, stăpâne, i-am răspuns sincer. 
— Preoţii au plănuit un omor şi au dat greş. Însă noi am căzut în 
păcat. 
— Unele rele nu pot fi îndreptate decât prin sabie, am spus cu 
tărie. 
— Aşa s-a zis mereu, încă înainte ca Menes să unească cele 
două regate. Dar oare au stârpit răul ? 

Dintr-odată a părut cuprins de înflăcărare şi a spus: 
— Aşteaptă clipa când locuitorul din est şi cel din vest o să vadă 
o singură revărsare de lumină. 

Ne mergea din ce în ce mai rău. Oamenii s-au dovedit a fi 
simple făpturi vremelnice, care pier precum frunzele veştejite 
suflate de vântul de toamnă. Nu cunoşteau nici ce înseamnă 
eredinţa şi nici devotamentul. Au minţit până în cel din urmă 
ceas, când au hotărât să-l părăsească pe Akhenaton minţind 
că-i apără viaţa. 

Haremhab mi-a poruncit să părăsesc oraşul în fruntea 
soldaţilor mei. Nu am izbutit să-l înduplec. Nu mi s-a îngăduit 
să-mi iau rămas-bun de la rege. Am mers la Teba cu o durere în 
suflet pe care o mai simt şi astăzi. Am fost dat afară din armată, 
cum de altfel au păţit şi o parte din oamenii care îmi erau 
credincioşi. M-am întors în satul meu pentru a-l plânge pe 
Akhenaton. Am aflat că regele era prizonier în propriul său palat. 
Apoi am auzit că s-a îmbolnăvit şi a murit. Sunt sigur că l-au 
omorât. 

Cum se poate ca un vis atât de frumos să se risipească aşa 
repede ?! De ce zeul său 1-a părăsit după ce Akhenaton i-a auzit 
glasul divin ? Ce noimă mai are viața acum, dacă el nu mai 
este ? 

Maho nu a mai spus nimic, cufundându-se în amărăciune. |- 
am respectat mâhnirea şi am tăcut. După o vreme, l-am 
întrebat: 

— Crezi că poţi să mi-1 zugrăveşti în câteva vorbe ? 
— Era întruchiparea bunătăţii şi a cinstei, mi-a răspuns tulburat. 


Nu pot să-ţi spun mai multe despre el decât o fac faptele pe 
care le-ai auzit. 

— Şi Nefertiti ? 

— Era deopotrivă frumoasă şi desăvârşită. 

— S-a spus atât de mult despre ea, i-am zis şovăielnic. 

— Eu, unul, ca mai-mare peste oamenii însărcinaţi cu ordinea nu 
am ştiinţă de nici o întâmplare care s-o pună într-o lumină urâtă, 
chiar dacă am văzut privirile pline de dorinţă din ochii lui 
Haremhab, Nakht sau Ay. Dar îţi dau cuvântul că ea nu i-a 
încurajat pe nici unul dintre ei. 

— De ce crezi că 1-a părăsit ? 

— Este o taină pe care nu am izbutit s-o dezleg. 

— De bună seamă că nu a mai crezut în zeul stăpânului tău! 

— Si eu am încetat să mai cred în vreun zeu. 


13. Nakht 


Nakht se trăgea dintr-o familie nobilă. Trecut de patruzeci de 

ani, avea o linişte pe care n-o cunoscusem la alţi oameni. Nu era 
foarte înalt, avea o faţă de un alb roşiatic. Avusese rangul de 
ministru în timpul lui Akhenaton. Acum îşi ducea viaţa într-o 
provincie din regiunea 
Dekma, în mijlocul deltei Nilului. Nu a mai dobândit nici un rang 
în noua orânduire, dar uneori, când era vorba de împrejurări 
însemnate, mai era rugat să-şi spună părerea. M-a primit bine 
amintindu-şi de vechile legături dintre familiile noastre, apoi a 
început să-mi povestească, lăsând la o parte lucrurile pe care le 
cunoşteam deja. 
— Îţi mărturisesc că nu sunt un om fericit. Nu am izbutit să-mi 
fac datoria aşa cum ar fi trebuit să o fac. Am pierdut prilejul de a 
ajunge rege şi am fost şi martor la căderea imperiului. Am 
încetat să mai fac politică, dar căinţa îmi pârjoleşte încă sufletul. 
Deseori mă întreb oare ce om a fost regele Akhenaton, pe care 
acum toti îl numesc Ereticul ? 

Ca şi Haremhab sau Bek, eram unul dintre prietenii lui din 

copilărie. Oricât de mult aş vorbi despre slăbiciunea, apucăturile 
femeieşti şi firea lui neobişnuită, trebuie să mărturisesc că a 
reuşit să ne facă să-l iubim, să-i admirăm agerimea minţii şi 
maturitatea. Însă eu am fost acela care a băgat de seamă 
înaintea celorlalţi că Akhenaton mai avea o slăbiciune: nu-i păsa 
de nici un lucru care-l înconjura. | se ura numaidecât de tot ce 
avea legătură cu lumea noastră. 
Făcea haz de viaţa pe care o ducea tatăl său, înflăcărat păzitor 
al tradiţiilor sfinte ale tronului, precum trezitul, îmbăiatul, masa 
de dimineaţă, rugăciunea, primirea mai-marilor imperiului sau 
mersul la templu. Mereu îl zeflemisea în şoaptă: „Adevărată 
sclavie!" 

Lua în derâdere tradiţiile precum un copil răsfăţat care se 
veselea întărâtând oamenii mari şi spărgând vase scumpe. Pe 


de altă parte se arăta doritor să cunoască taina creaţiei, a 
puterii asupra vieţii şi a morţii. Aplecarea sa pentru aceste 
lucruri a crescut după ce fratele lui mai mare, Tuthmes, a murit. 
Această pierdere i-a zdrobit inima, dar 1-a îndârjit să înfrunte 
fără milă orice lovitură. Avea o închipuire uimitoare care-i dădea 
putere, dar care, în cele din urmă, a pus stăpânire pe el fără să- 
şi dea seama. Şi noi aveam o închipuire bogată, dar nu se 
asemuia cu a lui. 

Akhenaton voia să-şi vadă visele cu ochii. De aceea lumea îl 
socotea nebun. Nu era nici nebun, nici smintit, dar nici sănătos 
nu era. Faptele sale îi îngrijorau pe părinţii lui şi pe preoţi, iar 
pentru noi, prietenii lui apropiaţi, erau de neînțeles. Punea la 
îndoială puterea lui Amun, stăpânul zeilor, îl venera pe Aten, 
apoi ne vorbea despre noul zeu fără seamăn. Nu îi pun la 
îndoială cinstea, aşa cum nu pun la îndoială nici faptul că 
greşea. Sunt încredinţat că era cinstit pentru că nu minţea 
niciodată. Dar nu auzise vocea vreunui zeu, inima lui fusese cea 
care îi vorbise. Ar fi fost de înţeles dacă un preot ar fi zis una ca 
asta, dar, ca moştenitorul tronului să spună aşa ceva, era greu 
de priceput. 

Şi nu s-a oprit aici. A început să le vorbească oamenilor 
despre solia sa de iubire, pace şi fericire. In taină, dorea pieirea 
zeilor, a templelor şi a imperiului. Când poetul a ajuns rege, 
visul său a fost mai presus de orice. Balanța vieţii a fost 
distrusă, născând tragedia. 

După ce a urcat pe tron, ne-a chemat şi ne-a poftit să trecem 
la noua religie! Eram de părere că nu trebuie să ne învoim. 

— Poate că, dacă nu va avea adepţi, va renunţa, i-am spus lui 
Haremhab. 

— Se vor găsi alţii fără cinste, necopţi la minte şi vor duce ţara 
spre pierzanie, mi-a spus. 

— Dar nu e cu putinţă să se întâmple acelaşi lucru şi în mâinile 
noastre ? 

— Este prea slab ca să nu ţină seama de părerea noastră, mi-a 
spus zâmbind zeflemitor. Nu are decât cuvinte, în timp ce noi 
avem puterea, a şoptit Haremhab ridicând din umeri. 

Din această pricină m-am alăturat lui Akhenaton şi i-am 
împărtăşit credinţa. M-a numit ministru, iar temerile mi s-au 
risipit. Îl întâlneam în fiecare zi, ori în Teba, ori în Akhetaten. 

Îi făceam cunoscute chestiuni de administraţie, financiare, 


legate de apă sau de pază. Nu spunea nimic, lăsând totul în 
seama reginei ale cărei însuşiri de conducător întreceau orice 
închipuire. El nu vorbea decât despre zeu şi solia lui şi dădea 
poveţe doar dacă aveau legătură cu religia sa. 

Prima înfruntare am avut-o când a vrut să renunţe la ceilalţi 
zei. Atunci i-am atras luarea-aminte cu privire la ce se poate 
întâmpla, dar el mi-a spus dojenitor: 

— Credinţa ta este slabă! 

Am mers împreună pe terasa care dădea spre locul unde era 
adunată mulţimea. Avea puterea de a le fermeca sufletele. l-a 
înştiinţat despre hotărârea lui cu o forţă înfricoşătoare, iar din 
mulţime s-au auzit ţipete. Am simţit că nu mai exist şi că acea 
făptură slabă avea o putere tainică aşa cum nu mai existase alta 
până atunci. In ciuda înţelepciunii ei, Nefertiti i s-a supus şi îi 
sprijinea cu înflăcărare solia, de parcă ea ar fi izvodit-o. Uimit de 
cele văzute, îmi spuneam în sinea mea că această femeie ori 
este sufletul lui pereche, ori este cea mai mare înşelătoare pe 
care a cunoscut-o omenirea. 

Credeam că reuşita sa era pricinuită de faptul că nimeni nu a 
cutezat să-1 înfrunte, în afară de mine. Haremhab nu a vorbit 
decât în clipa în care criza era în toi. Ay 1-a încurajat tot timpul, 
prefăcându-se devotat noului zeu. Nu mă feresc să-l învinuiesc 
pe Ay de înşelăciune şi gânduri ascunse. Işi făcuse un plan să 
ajungă conducătorul Egiptului. Ales să-i fie profesor prinţului 
moştenitor, Ay i-a aflat toate slăbiciunile. El este cel care 1-a 
îndrumat pe Akhenaton spre religia lui Aten şi i-a vârât în suflet 
gândul Zeului Unic. El a pus la cale căsătoria dintre Akhenaton şi 
Nefertiti, deşi ştia că prinţul este neputincios şi a îndemnat-o pe 
fată să se prefacă a crede în noua religie. Astfel a ajuns socrul şi 
sfătuitorul regelui, şi s-a făcut cunoscut în tot Egiptul sub 
numele de înțeleptul Ay. 

L-a îndemnat să renunţe la toţi zeii pentru a sădi sămânţa 
vrajbei între el şi preoţi. Ay trăgea nădejde ca cearta să se 
termine fie cu abdicarea lui Akhenaton, fie cu uciderea lui. 
Cunoştea foarte bine pricinile care-i făceau cu putinţă urcarea 
pe tron: era socrul regelui, era înţelept şi, 

— Dar nu e cu putinţă să se întâmple acelaşi lucru şi în mâinile 
noastre ? 

— Este prea slab ca să nu ţină seama de părerea noastră, mi-a 
spus zâmbind zeflemitor. Nu are decât cuvinte, în timp ce noi 


avem puterea, a şoptit Haremhab ridicând din umeri. 

Din această pricină m-am alăturat lui Akhenaton şi i-am 

împărtăşit credinţa. M-a numit ministru, iar temerile mi s-au 
risipit. Îl întâlneam în fiecare zi, ori în Teba, ori în Akhetaten. 
Îi făceam cunoscute chestiuni de administraţie, financiare, 
legate de apă sau de pază. Nu spunea nimic, lăsând totul în 
seama reginei ale cărei însuşiri de conducător întreceau orice 
închipuire. El nu vorbea decât despre zeu şi solia lui şi dădea 
poveţe doar dacă aveau legătură cu religia sa. 

Prima înfruntare am avut-o când a vrut să renunţe la ceilalţi 
zei. Atunci i-am atras luarea-aminte cu privire la ce se poate 
întâmpla, dar el mi-a spus dojenitor: 

— Credinţa ta este slabă! 

Am mers împreună pe terasa care dădea spre locul unde era 
adunată mulţimea. Avea puterea de a le fermeca sufletele. l-a 
înştiinţat despre hotărârea lui cu o forţă înfricoşătoare, iar din 
mulţime s-au auzit ţipete. Am simţit că nu mai exist şi că acea 
făptură slabă avea o putere tainică aşa cum nu mai existase alta 
până atunci. În ciuda înţelepciunii ei, Nefertiti i s-a supus şi îi 
sprijinea cu înflăcărare solia, de parcă ea ar fi izvodit-o. Uimit de 
cele văzute, îmi spuneam în sinea mea că această femeie ori 
este sufletul lui pereche, ori este cea mai mare înşelătoare pe 
care a cunoscut-o omenirea. 

Credeam că reuşita sa era pricinuită de faptul că nimeni nu a 
cutezat să-1 înfrunte, în afară de mine. Haremhab nu a vorbit 
decât în clipa în care criza era în toi. Ay 1-a încurajat tot timpul, 
prefăcându-se devotat noului zeu. Nu mă feresc să-1 învinuiesc 
pe Ay de înşelăciune şi gânduri ascunse. Işi făcuse un plan să 
ajungă conducătorul Egiptului. Ales să-i fie profesor prinţului 
moştenitor, Ay i-a aflat toate slăbiciunile. El este cel care 1-a 
îndrumat pe Akhenaton spre religia lui Aten şi i-a vârât în suflet 
gândul Zeului Unic. El a pus la cale căsătoria dintre Akhenaton şi 
Nefertiti, deşi ştia că prinţul este neputincios şi a îndemnat-o pe 
fată să se prefacă a crede în noua religie. Astfel a ajuns socrul şi 
sfătuitorul regelui, şi s-a făcut cunoscut în tot Egiptul sub 
numele de înțeleptul Ay. 

L-a îndemnat să renunţe la toţi zeii pentru a sădi sămânţa 
vrajbei între el şi preoţi. Ay trăgea nădejde ca cearta să se 
termine fie cu abdicarea lui Akhenaton, fie cu uciderea lui. 
Cunoştea foarte bine pricinile care-i făceau cu putinţă urcarea 


pe tron: era socrul regelui, era înţelept şi, pentru că era în 
vârstă, ceilalţi doritori să ajungă pe tron nu ar fi aşteptat mult să 
le elibereze locul. Poate pusese la cale, de asemenea, să se 
căsătorească cu propria-i fată, Nefertiti, pentru a asigura 
succesiunea, ea rămânând în continuare regina Egiptului. Ce 
spun acum nu se întemeiază doar pe părerea mea, ci şi pe ce 
mi-au spus alţii. 

Planul lui nu a izbândit mai cu seamă datorită credinţei 
poporului faţă de faraon. La momentul potrivit, preoţii l-au numit 
pe Tutankhamon la tron. Cred că Ay încă se mai gândeşte la 
vechiul său vis. 

Nu puteam să spun nimănui ce credeam şi am continuat să-i 
dau sfaturi regelui. 
— Fără îndoială că zeul tău este cel adevărat, i-am spus. Dar 
trebuie să le dai voie oamenilor să creadă în zeii lor. 
Construieşte-i un templu în fiecare regiune si biruinţa va fi a ta. 
Scuteşte ţara de aceste lupte! 

Mi-ar fi fost însă mai uşor să mişc din loc o piramidă decât să- 
1 conving pe Akhenaton să-şi uite gândul. 
— Credinţa ta e slabă, era tot ce-mi spunea. Am mai făcut o 
ultimă încercare să scap ţara şi imperiul de la pieire: 
— Să aperi sufletul cuiva este un drept care nu e potrivnic iubirii 
şi păcii. 
— Chiar si cei mai răi oameni vor cădea sub vraja iubirii pentru 
că ea este mai puternică decât sabia. 

Când norii negri s-au adunat deasupra imperiului, m-am 
întâlnit în taină cu Marele Preot al lui Amun si comandantul Mae. 
— Trebuie să facem ceva înainte să ne pierdem onoarea. 

S-au uitat la mine curioşi si am urmat: 
— Preoţii trebuie să înceteze a mai sădi sămânță de scandal în 
țară. Mae să-şi conducă armatele pentru a apăra imperiul. 
— Să conduc armatele fără să am poruncă de la faraon ? m-a 
întrebat Mae. 
— Da, am spus calm. 
— Şi apoi ? m-a întrebat preotul care avea cea mai mare putere 
dintre noi trei. 
— După ce Mae va ieşi biruitor, regelui i se va cere să 
încuviinţeze libertatea religiilor, am spus. 
— Nu e un plan înţelept, a spus preotul. Conducătorii armatelor 
ar putea să nu se supună poruncii lui Mae, dacă ordinul nu vine 


de la faraon... 

Preotul s-a încruntat înfuriindu-se atât de tare, încât sângele 
i-a năvălit în obraji: 

— Nakht, tu eşti de partea stăpânului tău, nu a noastră. Fără 
îndoială că ai aflat de izbânda noastră în provincii şi ai hotărât 
să ne iei soldaţii care ne urmează... 

Mâhnit de purtarea preotului am plecat. Eram încredinţat că 
fiecare îşi vedea interesul şi că Egiptul se afla în mâinile unor 
oameni de nimic. Ori că-l sprijineau pe rege, ori că erau 
duşmanii lui, toţi se făceau vinovaţi de distrugerea ţării. Cea mai 
mică vină o avea Akhenaton, care a încercat să purifice cugetul 
criminalilor. Planul lor era să se folosească de Akhenaton, iar 
când nu ar mai fi avut nevoie de el să se descotorosească de el 
şi să ceară tronul. El le-a crezut minciunile. 

Credinţa lui a fost izvorul unei puteri cum nu mai văzuse 
nimeni. S-au folosit de el în vremea când a cucerit inimile cu 
vraja sa, până când s-a zdrobit de stânca tare a realităţii. S-a 
îndepărtat de tragedie, de ruine şi lacrimi. Apoi, oportuniştii 
nesătui s-au refugiat în barca salvatoare în ultimul ceas, 
lăsându-şi victima să se înece singură. Nu-i venea să creadă că 
Zeul 1-a părăsit cu adevărat. 

Toată lumea şi-a scos măştile, în primul rând Ay şi Nefertiti. 
Destinele lor nu s-au asemănat, fiecare pornind pe alt drum, 
însă nici unul dintre ei nu a plătit cu adevărat, în afara săracului 
Eretic. Poate şi Nefertiti, atunci când preoţii nu au dat crezare 
căinţei sale false. 

În schimb, Egiptul a îndurat greşelile tuturor, adunând pe 
trupul său toate rănile... 

Ministrul a tăcut o vreme, apoi a îngânat ceva cu durere: 

— Aceasta este povestea înşelăciunii, a nevinovăţiei şi a 

tristeţii nesfârşite... 


14. Bento 


Bento fusese doctorul personal al lui Akhenaton şi lucra şi 
acum tot la palatul lui Tutankhamon. Era un bărbat de şaizeci de 
ani, de viţă nobilă şi se trăgea dintr-o familie de nubieni. l-am 
fost oaspete în frumosul său palat din centrul Tebei. Mi s-a părut 
un bărbat liniştit. Era îmbrăcat în haine foarte elegante. Vorbea 
pe un ton potolit, dar plin de forţă. 


Lăsându-se în voia amintirilor, a început să povestească. 
— Orice se spune despre Akhenaton sau Ereticul, cum este 
cunoscut astăzi, când îi aud numele, inima mi se umple de 
iubire. Mă întreb dacă acest om chiar a trăit printre noi ?! 
Cum de a putut să lase în urma lui atâta răutate şi ură ? Ori de 
câte ori mă gândesc la el îmi amintesc că, atunci când era copil, 
toată lumea era îngrijorată pentru el. Într-o zi, Marea Regină 
Tiye m-a întrebat: 
— Care e secretul slăbiciunii lui, Bento ? 

Tulburarea mea a crescut când am auzit întrebarea. 
Akhenaton nu era bolnav deloc. Era doar firav, slab, palid şi, faţă 
de fratele lui, Tuthmes, care era puternic şi frumos, se 
îmbolnăvea numaidecât. Nu-i plăcea să se joace, să facă sport şi 
nici să mănânce. De obicei mă rugam zeului ştiinţei, Tahut, 
cerându-i să mă ajute să aflu care este boala lui Akhenaton. 
Siropul de plante binecuvântate de Isis, amuletele lui Tahut nu i- 
au făcut nici un bine. M-am speriat foarte tare când, în timpul 
vântului de cincizeci de zile Akhenaton s-a îmbolnăvit, dându-i 
boala şi fratelui său cu care împărțea aceeaşi cameră. 

— Uită-te, Bento, ce chipuri palide au, mi-a spus regina... 
— Au fierbinţeală, i-am spus după ce i-am cercetat cu atenţie, 
iar burta le este umflată. 
Trebuie să bea ceva care să le curețe măruntaiele. Amestecaţi 
ceva dulce cu malț şi făină şi lăsaţi-l o noapte. Daţi-le să 
mănânce din acest amestec timp de patru zile. 

În mai puţin de patru zile, Tuthmes a murit, iar fratele cel slab 
a fost salvat. Indurerat, Akhenaton s-a învârtit prin tot palatul 
căutându-şi fratele şi de câte ori mă vedea îmi spunea: 
— Mi-ai lăsat fratele să moară! Când o să ajung faraon o să ucid 
moartea, zicea uitându-se la tatăl lui. 
— Oare Tuthmes nu se poate întoarce măcar pentru o zi ? m-a 
întrebat. 
— Roagă-te la zeii care te-au cruțat! Nimeni nu se poate 
întoarce după ce a murit. Toţi o să murim într-o zi. 
— De ce ? a stăruit el. 
— Repetă cântecul pe care obişnuiai să-l cânţi împreună cu 
fratele tău, i-am spus încet. 


Unde s-au dus cei pe care oamenii îi pomenesc? 
Vorbele lor nu le-am uitat. 


Osiris, nu vreau să aud cuvinte de jale. 
Lacrimile nu aduc morții înapoi. 


Pentru multă vreme, lumea lui a rămas învăluită de tristeţe, 
încât am fost încredinţat că îşi plânge fratele mai mult decât o 
face mama lui. Odată, pe când îl cercetam m-a întrebat: 

— De ce facem atâtea sforţări, dacă într-o zi tot vom muri ? 
Am zâmbit cercetându-i trupul. 
— Zâmbeşti de parcă tu nu vei muri niciodată, mi-a zis. 
— Întreabă-1 pe înțeleptul Ay, i-am răspuns pentru a scăpa de 
el. 
— Ay nu ştie mai multe decât tine, mi-a spus cu dispreţ. 

Maturitatea de care dădea dovadă la o vârstă atât de fragedă 
mira pe oricine. l-am urmărit căutarea spirituală cu luare-aminte 
şi plin de admiraţie. Mi-am spus că acest tânăr are însuşiri 
minunate pe care nimeni nu şi le poate închipui. Avea puterea 
să înfrunte orice forţă care i-ar fi stat în cale. Oare ce i-ar fi 
pregătit soarta dacă într-o zi ar fi ajuns pe tronul strămoşilor lui? 
În ciuda slăbiciunii sale, avea multă vigoare. Dormea foarte 
puţin şi se ruga mult, asemenea unui preot. Citea precum un 
înţelept şi nu se plictisea niciodată să pună întrebări şi să 
discute. 

Tatăl său, regele, era foarte îngrijorat şi spunea cu 
amărăciune: 
— Băiatul este bun pentru orice, dar nu pentru tron. 

Într-o zi, am băgat de seamă că se uita la tatăl lui cu ură şi i- 
am zis: 

— Înţelegi multe lucruri, dar încă nu înţelegi măreţia părintelui 
tău. 
— Nu sufăr să-1 văd cum mănâncă. 

Îi ura pe cei care se dedau plăcerilor trupului. Eu, unul, 

gândeam că un trup sănătos era cum nu se poate mai trebuitor 
pentru un suflet sănătos, dar el mi-a dovedit că şi sănătatea 
sufletului îmbogăţeşte trupul firav cu o tărie care depăşeşte 
puterile fizice. Nu am uitat ce mi-a spus în glumă: 
— Tu socoteşti trupul ca fiind cel mai important lucru, când, de 
fapt, puterea adevărată sălăşluieşte în suflet. Este o putere care 
nu se mistuie niciodată, în schimb, trupul este o alcătuire firavă, 
murdară care se ruinează la simpla atingere a unei aripi de 
insectă. 


Apoi a ţipat ca şi cum uitase că eram împreună: 
— Nu ştiu ce vreau, dar ştiu că sunt plin de dorinţă. Cât de tristă 
este noaptea asta lungă! 
Stătea pe întuneric aşteptând răsăritul soarelui, pentru ca, la 
vederea luminii, să fie peste măsură de fericit. Până când, într-o 
zi, odată cu prima rază de soare, a auzit vocea Zeului Unic. Din 
acel ceas, în Teba nu a mai fost linişte. 
— Akhenaton nu este ca un vânticel de primăvară, îmi spuneam. 
Este ca o furtună de iarnă. 
Regele şi regina m-au chemat la ei. 
— Bento, ce înseamnă vocea asta ? m-a întrebat regina. 
— Poate înțeleptul Ay este mai în măsură decât mine să vă 
răspundă, i-am răspuns încurcat. 
— Te-am întrebat ca doctor, mi-a spus regele mâniat. 
— Maiestate, nu cunosc pe cineva mai copt la minte decât 
Akhenaton, i-am răspuns sincer. 
— Îşi bate joc de noi ? 
— Este sincer. 
— Se pare că nu cunoşti nici o altă pricină pentru ce se 
întâmplă. 
— Asta e adevărul, Maiestate. 
— Crezi că este sănătos la minte ? m-a întrebat încruntat. 
— Da, Maiestate. 
— E cu putinţă să fi auzit vocea diavolului ? 
— Doar cuvintele prinţului o pot spune. 
— Aceste cuvinte nu ne vor aduce decât furtuni, a tipat nervos. 
Numaidecât după aceea a urmat căsătoria cu Nefertiti. 

Părinţii lui, ca si noi toţi de altminteri, au nădăjduit că această 
căsătorie îi va potoli pornirile religioase iar prinţul va fi iar cu 
picioarele pe pământ. Insă soţia lui era preoteasă şi au pornit 
amândoi pe acelaşi drum până când Akhenaton a pierit. Erau 
atât de puternici, că nu se afla forţă care să-i poată opri. 
Amenhotep al Ill-lea a murit, iar Akhenaton a ajuns faraon 
purtând solia Zeului Unic. Toată lumea aştepta să se întâmple 
ceva rău, dar ne era frică să prezicem ce avea să vină. M-a 
chemat şi pe mine, aşa cum făcuse cu toţi oamenii lui, şi m-a 
pus să aleg între a-i împărtăşi credinţa şi a trăi o viaţă departe 
de palat. Nu am şovăit şi mi-am mărturisit credinţa în Zeul Unic. 
Nu eram în stare să mă despart de el. 

Și eu îi iubeam zeul şi îl socoteam în sinea mea ca fiind cel 


mai mare dintre zei, dar mi-am păstrat credinţa şi în ceilalţi zei. 
Am stăruit să cred mai cu seamă în Tahut, zeul ştiinţei, ale cărui 
talismane le foloseam ca să vindecăm oamenii. Ce a urmat nu-ți 
mai este necunoscut. 

Oamenii au început să-i construiască Zeului Unic oraşul în 
care ne-am mutat toți cântându- i imnuri. Regele era în culmea 
bucuriei, chipul îi strălucea de fericire. 

— O, Zeul meu, noi suntem oaspeţi în oraşul tău care nu a fost 
pângărit de zei falşi. Eram atât de fericiţi, încât doream să nu 
murim niciodată. În fiecare dimineaţă, puneam în balanţă ce 
auzisem în templu despre Zeul Unic şi ritualurile vechilor zei şi 
ce era scris în Cartea Morților. Eram încredinţat că raze de 
lumină pură ne umpleau sufletele cu fericire divină. 
Primul semn de nelinişte a apărut odată cu moartea lui 
Meketaten, prinţesa multiubită. 
— Bento, salvează-mi iubita inimii, m-a implorat Akhenaton. 
Când frumoasa prinţesă a murit atât Akhenaton, cât şi 
Nefertiti, au plâns îndelung. Mai mult decât atât, regele şi-a 
învinovăţit Zeul pentru cele întâmplate până când Meri-Ra i-a 
spus: 
— Maiestate, nu-l supăra pe Zeu cu lacrimile tale. 

Auzind aceste cuvinte, Akhenaton a plâns şi mai tare. Nimeni 
nu ştia însă dacă plângea din pricina tristeţii sau a vinovăţiei pe 
care o simţea. 

— Nu este decât vrăjitoria preoţilor lui Amun, a ţipat Nefertiti. 

De fiecare dată când dădea naştere unei fete, iar sorții de a 
avea un băiat se risipeau, repeta aceste cuvinte. Akhenaton îi 
împărtăşea durerea şi tristeţea. 

— Bento, m-a întrebat odată, ai vreun leac pentru a avea un 
băiat ? 

— Încerc din răsputeri, Maiestate. 

— Crezi că la mijloc este vrăjitoria preoţilor? a continuat. 

— Nu trebuie să-i trecem cu vederea. 

— Zeul Unic va birui şi va umple lumea cu bucuria Sa, a spus 
după un moment de gândire. 

Însă, noi, oamenii, nu vom scăpa de măruntele noastre tristeţi. 

Avea putinţa de a se rupe de tot ce era trist în viaţa lui pentru 
a se devota în întregime adevărului sfânt, singurul care avea 
însemnătate. Când încordarea şi înfruntările de tot felul s-au 
întețit în Egipt şi la graniţe, Marele Preot al lui Amun mi-a trimis 


în taină un sol. Amintindu-mi de legământul făcut în templul lui 
Amun, m-a întrebat: 

— Pot să mă încred în tine ca să salvăm ţara de ruina spre care 
se îndreaptă ? 

Am înţeles numaidecât că preotul îmi cerea, ca doctor, să-l 
omor pe rege. 

— Datoria mea nu este să fiu trădător, i-am răspuns. 

M-am întâlnit cu Maho, şeful poliţiei, şi i-am cerut să crească 
numărul celor care păzesc palatul, mai cu seamă printre 
bucătari. Cu toate acestea, lucrurile s-au înrăutățit. 

Bento a tăcut un moment, îndepărtându-se de aceste amintiri 
împovărătoare. Mi-am amintit câteva dintre poveştile ce se 
băteau cap în cap, pe care le-am auzit despre viaţa de alcov a 
lui Akhenaton şi m-am îndoit că acest om va pomeni despre 
asta. Aşa că, mânat de curiozitate, l-am întrebat. 

— In trupul lui Akhenaton se regăseau atât trăsăturile 
bărbăteşti, cât si cele femeieşti. Dar era un bărbat care putea 
iubi şi zămisli, mi-a răspuns. 

O întrebare nu-mi dădea pace şi, după un răstimp de 
şovăială, mi-am făcut curaj şi am întrebat: 
— Ai auzit vreodată despre legătura nefirească pe care o avea 
cu mama lui ? 
— Am auzit aşa cum ai auzit şi tu, mi-a spus încruntat. Dar cred 
că este o minciună sfruntată, ca să-l ponegrească. 

A tăcut scârbit, apoi a urmat: 

— Akhenaton a fost un om care s-a ridicat deasupra tuturor şi 
care propovăduia un regat divin ce nu se potrivea cu firea 
umană. Le-a dezvăluit oamenilor nimicnicia lor şi i-a înfruntat 
aşa cum nu o mai făcuse nimeni, iar ei l-au atacat cu furie 
animalică şi disperare. 

Imboldit de purtarea lui deschisă, l-am întrebat: 

— Ce crezi despre Nefertiti ? 

— A fost fără doar şi poate o regină minunată. 

— Şi atunci cum e cu putinţă să-l fi părăsit ? 

— Nu am decât un singur răspuns, şi anume că ea nu a mai 
putut îndura toate loviturile care s-au năpustit asupra lor. S-a 
simţit slabă şi a fugit. 

Tragedia a ajuns pe culme când oamenii lui au hotărât să-l 
părăsească, şi-a continuat Bento povestirea. l-am cerut lui 
Haremhab să mă lase să rămân alături de Akhenaton ca 


doctorul său personal, însă mi-a spus că preoţii au hotărât să-i 
trimită alt doctor. Cu toate acestea, m-a lăsat să-l mai cercetez 
încă o dată înainte de a pleca. M-am dus într-un suflet la palat, 
unde nu rămăseseră decât el, câţiva sclavi şi câteva gărzi alese 
de duşmanii lui. L-am găsit în camera sa rugându-se în şoaptă: 


O, cât eşti de frumos şi de măreț! 

Aduci sărbătoare în inima omului, 

Dai viață copacilor şi plantelor, 

Și faci păsările să cânte. 

Te port în inima mea 

Si nimeni nu te cunoaşte 

Aşa cum te cunoaşte fiul tău, Akhenaton. 


Când şi-a isprăvit rugăciunea s-a uitat la mine zâmbind. Mi- 
am ferit privirea să nu-mi vadă lacrimile. 
— Bento, cum ţi s-a dat voie să vii aici ? 
— Am fost lăsat să te cercetez înainte de a pleca. 
— Mă simt minunat, mi-a spus calm. 
— Nici unul dintre cei care-ţi sunt credincioşi nu vrea să plece. 
— Ştiu cine a ales să plece şi cine a fost forţat, a spus zâmbind. 
— Mă doare că trebuie să rămâi singur, i-am spus apropiindu-mă 
de el şi sărutându-i mâna. 
— Nu rămân singur! Bento, credinţa ta a slăbit! a spus împăcat. 
Ei cred că Zeul meu şi cu mine am fost învinşi, a strigat. Dar El 
nu trădează niciodată pe nimeni şi nici nu iese înfrânt. 
Am părăsit palatul cu ochii roşii de atâta plâns. Eram încredinţat 
că doctorul trimis de ei să mă înlocuiască avea să-l ucidă pe cel 
mai nobil om care s-a născut vreodată. Din acel ceas, 
simţământul de singurătate nu m-a părăsit niciodată... 


15. Nefertiti 


Am fost lăsat să intru în Akhetaten după ce am obţinut o 
învoire specială a generalului Haremhab. De-a lungul malului 
Nilului, distanţa dintre punctele de pază era foarte mică. Am 
străbătut jumătatea de nord a oraşului, între port şi palatul 
reginei prizoniere, întovărăşit de un gardian. În tot acest timp, 
am fost copleşit de amintiri care m-au întristat şi m-au mirat 
deopotrivă. Străzile măreţului oraş au fost înghiţite de praf, 
dispărând sub frunzele uscate ale copacilor şi grămezile de 
lemne smulse de furtuni de la uşi şi ferestre. Uşile uriaşe 
stăteau închise precum pleoapele peste ochii plânşi. Grădinile 
şi-au pierdut culorile, din ele nerămânând decât trunchiurile 
moarte ale copacilor precum trupurile unor mumii. O tăcere 
grea acoperea oraşul. In centru, se găseau ruinele templului 
Zeului Unic, locul unde, odată, se cântau imnurile sfinte. 

La prânz, am ajuns la palatul reginei, aflat în nordul oraşului. 
Se înălța semet, înconjurat de o grădină bogată. Ferestrele 
închise, mai puţin una la vederea căreia inima a început să-mi 
bată cu putere, dădeau palatului un aer trist. Toamna era în toi 
şi Nilul încă se mai revărsa. Apa noroioasă umplea lacul din 
curtea palatului. 

Inima îmi bătea din ce în ce mai tare pe măsură ce mă 
apropiam de sfârşitul călătoriei, ca şi cum singurul ţel al 
strădaniilor mele nu era decât să mă întâlnesc cu această 
femeie, în singurătatea ei. 

Am fost poftit într-o cămăruţă frumoasă cu pereţii decoraţi cu 
papirusuri sacre. In mijlocul ei, trona un jilţ din abanos cu 


braţele şi picioarele de aur, în formă de leu. 

În cele din urmă, am văzut-o! O femeie frumoasă, elegantă 
înainta spre mine îmbrăcată în straie albe, subţiri. Cei patruzeci 
de ani de tristeţe şi suferinţă nu au lăsat urme asupra ei. S-a 
aşezat şi mi-a făcut semn să fac la fel. M-a privit liniştită. În ochii 
ei frumoşi şi calmi se putea citi îngrijorarea. A început prin a-şi 
arăta prețuirea pentru tatăl meu, apoi m-a întrebat cu 
amărăciune: 

— Ce părere ai despre Oraşul Luminii ? 

Mi-am dat seama că mă uitam fix la ea, fermecat de 
frumuseţea ei, şi am tăcut. 
— Cred că ai auzit multe despre Akhenaton şi despre mine. 
Acum însă vei auzi adevărul. 
Am crescut în spiritul adevărului, călăuzită de înţelepciunea 
tatălui meu, Ay. Nu am simţit lipsa mamei, pe care am pierdut-o 
când aveam un an, pentru că am găsit în Tey înţelegere şi o 
mamă iubitoare care mi-a făcut copilăria fericită. Am privit-o ca 
pe o adevărată mamă, şi nu ca pe soţia tatălui meu. 

Simţămintele ei nu s-au schimbat, nici după naşterea surorii 
mele, Mutnejmet. Era o femeie înţeleaptă. Mutnejmet şi cu mine 
am crescut ca două surori care se iubeau, dar, pentru că eram 
mai bună decât ea în cele ce făceam, Mutnejmet a devenit 
pizmaşă. Insă acest lucru nu s-a văzut decât mai târziu. Tey nu 
a luat partea nimănui, cel puţin pe faţă. li eram recunoscătoare 
şi, când a venit timpul s-o răsplătesc, am numit-o doamna de 
onoare a reginei şi am făcut-o prinţesă. 

Într-o zi, tatăl meu a venit la noi cu un bărbat care avea darul 
să prezică viitorul, s-a uitat la noi şi a spus: 

— Aceste fete vor sta pe tronul Egiptului. 
Tatăl meu s-a arătat uimit şi 1-a întrebat: 
— Amândouă ? 
— Amândouă, 1-a încredinţat bărbatul. 
Mult timp nu am dat crezare acestui om şi ciudăţeniei 
profeţiei lui. 
— Poate una dintre noi va ajunge prima pe tron, pentru a fi 
urmată de cealaltă, am spus râzând. 

Cuvintele mele nu au liniştit-o pe Tey şi a spus ferm: 

— Să dăm uitării prezicerile acestea şi să lăsăm soarta în voia 
zeilor! 
Am încercat să uităm, dar, din când în când, prezicerea 


bărbatului revenea în gândurile noastre, până când lucrurile au 
luat o întorsătură neaşteptată. 

Prima dată am auzit de Akhenaton de la tatăl meu după cea 
fost numit învățătorul lui. Când ne întâlneam în familie, tata 
obişnuia să ne vorbească despre maturitatea şi agerimea lui. 

— Este o persoană neobişnuită, a spus odată. li vorbeşte de rău 
pe zei şi pe preoţi şi nu mai crede decât în Aten! 

Chiar dacă asupra mamei şi surorii mele aceste cuvinte nu au 
avut nici o înrâurire, pe mine m-au mişcat adânc. Şi eu îl iubeam 
pe Aten şi preţuiam faptul că acest zeu îşi întindea puterea atât 
în ceruri, cât şi pe pământ, în timp ce alţi zei trăiau doar în 
întunericul templelor. 

— Tată, Akhenaton nu putea să aibă mai multă dreptate, am 
spus. 

Spusele mele nu le-au fost pe plac mamei şi surorii mele, însă 
tata a spus zâmbind: 

— Planul nostru este să devii soţie, nu preoteasă. 

Dar eu eram făcută să devin preoteasă, deşi iubeam ideea de 
a fi mamă şi plăcerile pe care le oferea viața! 

Când tata ne-a vorbit prima dată despre noul zeu, unicul, zeul 
fără seamăn, am fost cuprinşi de mirare, iar prinţul a fost ţinta 
unor vorbe pline de răutate. 

— Ce părere au regele şi regina ? a întrebat mama. 
— Palatul este în mare tulburare, aşa cum nu a mai fost 
niciodată, a spus Ay. 
— Mi-e frică să nu dea vina pe tine pentru că esti învățătorul lui. 
— Este fiul lor şi ştiu prea bine că Akhenaton nu se ia după 
nimeni, oricât de însemnat ar fi. 
— Akhenaton este nebun, a spus Mutnejmet. O să-şi piardă 
tronul. Nu este un alt moştenitor în afară de el? 
— Nu mai are decât o soră mai mare care e bolnavă. 

În timp ce vorbeau, simţămintele mele erau atât de 
puternice, încât îmi era frică să nu leşin. 
Prinţul moştenitor mă ducea cu gândul la personajul unei 
legende încântătoare. Atunci n-am ştiut ce să gândesc despre 
toate astea, dar seara, mi-am auzit tatăl cântând, în taină, 
imnurile prinţului: 


O, Zeu al frumuseții şi al măreției, 
Inima omului se bucură de existenta Ta. 


Dai viață copacilor şi plantelor, 
Faci păsările să cânte. 
O, Zeule, sălăşluieşti în inima mea. 


Aceste cuvinte mi-au rămas în minte pentru totdeauna. Inima 
mi s-a deschis si mi s-a umplut de fericire. Cuvintele lui m-au 
fermecat aşa cum un fluture este fermecat de lumină. 

Soarta mi-a hărăzit să fiu acel fluture care se apropie de lumină 
până este ars. Credinţa în 
Zeul Unic a pus stăpânire pe mine. Mă simţeam împăcată şi 
liniştită. 
— Zeule Unic, am murmurat, voi crede în tine pe vecie. 
M-am dus lângă tatăl meu şi am cântat un imn cu el. 
— Ai ascultat ? m-a întrebat încruntat. 
Nu am luat în seamă dojana şi l-am întrebat: 
— Ce crezi despre vocea pe care a auzit-o Akhenaton ? 
— Nu ştiu ce să spun, a spus cu băgare de seamă. 
— Minte ? 
Tata a tăcut o vreme, apoi a spus: 
— El nu minte niciodată. 
— Deci spune adevărul ? 
— Poate vocea pe care a auzit-o a fost în vis, a şovăit. 
— Tată, i-am mărturisit eu, cred în Zeul Unic. 

S-a schimbat la faţă şi a strigat: 

— Ai grijă Nefertiti, păstrează taina asta numai pentru tine până 
când te vei putea elibera de ea. _ 

Aşa cum ştii, am fost poftiţi la petrecerea tronului. Inainte de 
a pleca, Tey ne-a spus: 

— Cei mai nobili dintre tinerii Egiptului trebuie să se uite la voi 
pentru că sunteţi cele mai frumoase. 

Dar eu doream să văd o singură persoană, aceea care mi-a 
dăruit lumina adevărului. În măreaţa sală am văzut persoane 
alături de care, mai apoi, am străbătut oceanul vieţii, la bine şi 
la greu: Haremhab, Nakht, Bek, Mae şi alţii. Dar, în fapt, inima 
mea nu privea decât spre prinţ. Îţi mărturisesc că am fost peste 
măsură de tulburată. Mi-1 închipuisem de o frumuseţe 
desăvârşită, dar am aflat o persoană firavă. Recunosc însă că 
mi-am venit numaidecât în fire. 

Am trecut peste înfăţişarea lui demnă de milă pentru a afla 
partea ascunsă a sufletului său pe care Zeul Unic a înnobilat-o 


cu iubirea şi solia lui. l-am dezvăluit în taină dragostea pe care i- 
o purtam. 

Akhenaton stătea la dreapta tatălui său, urmărind, fără prea 
multă însufleţire, dansurile şi cântările. Nu l-am scăpat nici o 
clipă din ochi. Mulţi din oaspeţi şi-au dat seama că nu aveam 
ochi decât pentru prinţ. Nu am să uit ce mi-a spus Mutnejmet 
plină de pizmă: 

— Ţi-ai găsit țelul, acum trebuie să-l atingi, îmi doream să se 
uite spre mine. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ne-a aruncat o privire 
scurtă, iar ochii noştri s-au întâlnit pentru prima dată. 

Era cât pe ce să-şi mute privirea obosită de tot acest spectacol, 
dar s-a oprit asupra mea. Părea mirat sau se întreba cine este 
această fată care 1-a țintuit cu priviri pline de dorinţă. Din 
întâmplare, m-am uitat la Marea Regină Tiye pe care am prins-o 
privindu-mă. In acel moment, am simţit că inima îmi sparge 
pieptul şi visurile îmi fug spre zări îndepărtate. Dar niciodată nu 
am presimţit ce urma să se întâmple. Ne-am întors acasă plini 
de visuri şi nerăbdare. Doar Mutnejmet era tristă. 

— Acum sunt sigură, mi-a spus când am rămas singure în 
camera mea. Akhenaton este bolnav şi nebun, mi-a răspuns. 

— Nu i-ai văzut decât înfăţişarea, nu ai privit în inima lui. 

— Regina Tiye a cerut s-o întâlnească pe Nefertiti, ne-a 
încunoştinţat tata a doua zi. 

Această veste a cutremurat toată familia şi ne-am aruncat priviri 
pline de întrebări. 

— Fără îndoială că în spatele dorinţei reginei se află o intenţie 
frumoasă, a spus el. 

— Cred că vrea să o ia în suita sa, şi-a dat Tey cu părerea. 

M-am dus la palat însoţită de tatăl meu. Am fost condusă în 
camera de odihnă a reginei, care dădea spre grădina interioară. 
M-am închinat în faţa ei, apoi mi-a făcut semn să mă aşez pe 
canapeaua din dreapta. A început să mă cerceteze fără să ţină 
seama de sfiala mea, apoi m-a întrebat: 

— Nefertiti te cheamă, nu-i aşa ? 
Nu am putut să fac altceva decât să dau din cap. 
— Un nume binemeritat! 
Am roşit de plăcere. 
— Câţi ani ai ? 
— Am şaisprezece ani. 
— Pari mai mare. De ce crezi că te-am chemat aici ? a spus 


aproape în glumă. 
— Este o cinste de care nu sunt vrednică. 
— Un răspuns bun, a răspuns zâmbind. Ce ai învăţat până 
acum ? 
— Ştiu să citesc, să scriu, să socotesc. Recit poezii, am 
cunoştinţe de istorie, religie şi, în plus, am învăţat să ţin o casă. 
— Ce părere ai despre Egipt ? 
— Egiptul este mama lumii, iar conducătorul acestei ţări este 
regele regilor. 
— Ce zeitate îţi place cel mai mult ? a întrebat interesată. 
— Aten, Maiestatea Voastră, am spus nevoită să ascund 
adevărul. 
— Si Amun ? 
— Amun a construit imperiul, dar Aten este cel care îl înconjoară 
în fiecare zi. 
— Nimeni nu poate să aleagă ce iubeşte inima, dar trebuie să 
înţelegi că Amun este mai mare peste toţi zeii. 
— Aşa este, Maiestatea Voastră. 
— Te rog să-mi spui drept dacă inima ta a gustat până acum din 
dulceaţa dragostei ? 
— Nu, Maiestate, am răspuns fără ezitare. 
— Nu ai avut până acum nici un curtezan ? 
— Au fost mulţi, dar tatăl meu a socotit că nici unul nu este 
potrivit pentru mine. 
S-a uitat cu luare-aminte la mine, apoi m-a întrebat: 
— Se spune că prinţul moştenitor i-a întors spatele zeului Amun. 
Cinstit, ce crezi despre acest lucru ? 

Pentru prima dată de când mă aflam în faţa ei, nu am putut 
scoate nici un cuvânt. 
— Răspunde-mi cinstit, mi-a spus cu glas poruncitor. 
— Orice-ţi porunceşte inima, trebuie să păstrezi legăturile 
tradiţionale stabilite între tron şi preoţi. 
— Un răspuns bun, a spus regina zâmbind uşurată. Vorbeşte-mi 
despre bărbatul visurilor tale. Cum ai vrea să fie ? 
— Trebuie să fie puternic ca un războinic şi să aibă sufletul unui 
preot. 
— Eşti foarte ambițioasă, a spus râzând. Pe cine ai alege, dacă 
ai putea ? 
— L-aş prefera pe cel cu suflet. 
— Într-adevăr ? 


— Da, Maiestate. 
— Nu eşti precum celelalte fete. 
— Pentru mine, nu este viaţă fără religie. 
— Este religie fără viaţă ? 
— Nu este nici religie fără viaţă, am repetat. 
A tăcut vreme îndelungată în vreme ce eu încercam să-mi 

ascund tulburarea. 
— L-ai văzut pe prinţul moştenitor ? m-a întrebat. 
— Da, la sărbătoarea tronului. 
— Ce crezi despre el ? m-a întrebat cu glas ciudat. 
— Are în el o forţă tainică ce-1 deosebeşte de restul bărbaţilor. 
— Vreau să spun ce crezi despre el ca soţ ? 

Această întrebare m-a luat pe nepregătite şi nu am mai putut 
spune nimic. Regina a fost nevoită să-mi repete întrebarea. 
— Nu-mi găsesc cuvintele, Maiestate, am răspuns cu voce 
tremurândă. 
— Nu ai visat niciodată că vei ajunge regina Egiptului ? 
— Visurile mele nu sunt decât în umila mea inimă. 
— Nu ai fost fermecată de gândul de a ajunge pe tron ? 
— Visurile mele nu ţintesc atât de sus. 
— Te aleg să fii soţia prinţului moştenitor, a spus după o clipă de 
tăcere. 

Am închis ochii din pricina simţămintelor puternice. Când am 
prins curaj, i-am spus: 
— Dar el nu mă cunoaşte şi nici nu este interesat de mine. 
— Se va supune dorinţei mele pentru că îmi poartă o dragoste 
nemărginită. Este important pentru mine să îi găsesc o soţie 
potrivită, a continuat să vorbească cu mândrie. Când te-am 
văzut, mi-am dat seama că tu eşti soţia pe care o căutam. Cred 
în presimţirile mele, aşa cum cred în înţelepciune. 

Tăceam în continuare copleşită de tulburare. 
— Înainte de toate, regina trebuie să se devoteze îndatoririlor, a 
urmat ea. Ce crezi despre asta ? 
— Nădăjduiesc să vă fiu pe plac. 
— Făgăduieşte-mi că te vei sfătui cu mine totdeauna ori despre 
ce ar fi vorba, mi-a cerut cu un glas pătrunzător. 
—  Făgăduiesc, am spus neînţelegând prin ce mă leagă 
făgăduiala făcută. 
— Am încredere în vorbele tale. 

Recunoştinţa pe care o simţeam pentru ce mi se întâmpla mă 


împiedica să gândesc, dar, de îndată ce am plecat de la regină, 
m-am simţit descătuşată. Regina era ea însăşi o putere de care 
nu puteai să nu ţii seama. Mi-am amintit de prinţul moştenitor şi 
am înţeles că măreţia lui nu-l făcea mai atrăgător ca soţ şi că 
voi plăti această fală foarte scump. _ 

Familia mea a fost mirată de vestea căsătoriei cu prinţul. Imi 
imaginez ce prost s-o fi simţit 
Mutnejmet şi cred, de asemenea, că şi Tey împărtăşea, în taină, 
aceste simţăminte. Cu toate acestea, toată familia s-a bucurat 
de vestea primită. Urcarea mea pe tron însemna că ei aveau să 
facă parte din familia regală. De aceea m-au acoperit de sărutări 
şi mi-au făcut cele mai bune urări. Mi-am amintit prezicerile 
bătrânului şi m-a mirat înfăptuirea acestui miracol. Dar oare se 
vor îndeplini şi pentru Mutnejmet? Poate şi ea îşi amintea 
profeția, iar asta o făcea să fie şi mai răbdătoare. 

— Astăzi, mama ta se odihneşte în pace, mi-a spus tata când m- 
a chemat în camera lui. 

— Nădăjduiesc să fie aşa, am spus. 

— Cum te simţi ? m-a întrebat zâmbind. 

— Toate astea îmi întrec cele mai îndrăzneţe visuri, i-am 
răspuns sinceră. 

— Nici că puteai să ai sorţi mai bune de fericire. 

— Oare o să fiu fericită cu adevărat, tată ? 

— Tronul îţi va aduce fală, dar fericirea se află în inimă. 

— Te cred, tată. 

— Mă voi ruga pentru izbânda şi fericirea ta. 

Căsătoria s-a petrecut în mare grabă. Sărbătoarea care a avut 
loc la palat era demnă de regele Amenhotep al III-lea şi patima 
lui pentru plăcerile vieţii. Tey a mers cu mine în camera aurită şi 
mi-a şoptit vorbe ce aveau să-mi prindă bine. M-a aşezat pe 
patul de aur. Purtam o rochie străvezie care de-abia îmi 
ascundea trupul gol. Prinţul moştenitor a apărut în uşă. Lumina 
torţelor dansa jucăuşă pe pereţi. Şi-a dat jos veşmântul subţire 
pe care îl purta şi s-a îndreptat spre mine, cu ochii plini de 
dorinţă. Mi-a spus să stau pe pat şi mi-a ţinut picioarele la 
pieptul lui. 

— Eşti soarele meu, mi-a şoptit la ureche. 

Eram fericită, dar trupul meu dădea înapoi şi tremura în fata 
înfăţişării lui nefireşti. A început să vorbească sincer. 

— M-am îndrăgostit de tine la sărbătoarea tronului. M-am dus la 


mama mea şi i-am mărturisit că vreau să mă căsătoresc cu tine. 

A râs fericit, apoi a continuat: 

— Regina nu a vrut să-mi îndeplinească dorinţa de a mă căsători 
cu o fată care nu face parte din familia regală. Când i-am spus 
că şi ea e la fel, s-a enervat foarte tare. Apoi te-a chemat la ea, 
după care mi-a spus că este de acord cu această căsătorie. 

Mi-am amintit că regina îmi spusese că ea se gândise cea 
dintâi la această căsătorie. M-am ţinut să nu râd. Am simţit că 
trebuie să spun ceva care să vină din inimă. 

— Am crezut în Zeul tău şi în tine înainte de a te vedea. 

— Mulțumită lui Ay, nu-i aşa ? a ţipat el de bucurie. Nefertiti, tu 
eşti prima care crede în 

El. 

Voiam să vorbesc în continuare pentru a amâna cât puteam 
de mult clipa în care trebuia să ne apropiem trupeşte unul de 
altul. 

— Voi fi prima care îi va cânta imnuri în templu. 
— Îţi promit că aşa se va întâmpla. 

Apoi, m-a sărutat pe buze şi mi-a şoptit: 

— Trebuie să-mi dai un moştenitor pentru tron! 

Dintr-odată, toate simţămintele divine pe care le încercam au 
dispărut, fiind înlocuite de ruşine şi furie. 

Ne-am continuat viaţa, unul lângă altul, atât ca soţ şi soţie, 
cât şi ca credincioşi. M-a ajutat să-mi desăvârşesc viaţa 
religioasă, umplându-mi inima cu lumină, încât mă aşteptam ca 
zeul să-mi vorbească aşa cum îi vorbise şi lui înainte. Însă, de 
fiecare dată când se apropia de mine, deveneam tăcută, iar 
corpul meu simţea scârbă. M-am îmbolnăvit şi am devenit 
palidă. 

Sarcina pe care o purtam şi-a bătut joc de trupul meu frumos şi 
zvelt. 

Akhenaton ducea o viaţă întru adevăr, pentru care înfrunta 
toate puterile care-i stăteau în cale. Nu ura depravarea atât de 
mult cum ura minciuna şi mincinoşii. 

Îngrijorată, m-am întrebat ce i-aş răspunde când m-ar întreba 
dacă îl iubesc. Nu aş fi avut curajul să-l mint pentru că am 
învăţat de la el să iubesc adevărul şi să urăsc minciuna. Din 
această pricină, aveam un răspuns pregătit: 

— lubirea va veni cu timpul, te rog să mă ierţi, dar si eu urăsc 
minciuna ca şi tine. 


Un astfel de răspuns ar fi pus poate capăt viselor mele şi m-ar 
fi îndepărtat de cinstea şi lumina spre care mă îndreptam. Dar 
nu m-a întrebat niciodată nimic. În privinţa asta, 

Akhenaton a continuat să trăiască în întuneric, în vreme ce eu 
eram mereu îngrijorată că ar putea să-mi pună întrebarea cu 
pricina. 

Într-o zi, Regina Tiye m-a chemat în camera ei de odihnă şi a 
început să-mi cerceteze corpul zâmbind. A 
— Cred că-ţi faci griji pentru corpul tău, a spus ea. In pântecul 
tău, porţi o viaţă care în curând va fi parte din istoria acestei 
ţări. 

Am înţeles că vorbea despre aşteptările prinţului moştenitor. 
— Roagă-te pentru mine, Maiestate. 

— Ai toată viaţa în faţa ta, mi-a spus cu încredere. 

— Nu pot să fac nimic în privinţa asta. Unele lucruri depăşesc 
puterile omului, m-am plâns eu. 

— Nu lăsa frica să-ţi pună stăpânire pe gânduri. O regină nu 
este ca orice om, mi-a şoptit. 

Nu mai aveam cale de scăpare. Regina era o femeie 
puternică, ageră la minte, care îşi merita pe deplin numele de 
Mare Regină, aşa cum o descrisese tatăl meu. Soţul meu o iubea 
nespus de mult, iar ea îl socotea proprietatea ei, chiar şi după 
ce s-a căsătorit cu mine. Mă simţeam încătuşată. 

Veştile despre noul zeu au început să umble, ajungând la 
urechile preoţilor. Aşa au început toate nenorocirile. La acea 
vreme, am ajuns să cunosc puterea pe care soţul meu o avea 
asupra corpului său firav. l-am simţit tăria cugetului, hotărârea 
şi curajul cu care trecea peste piedicile ivite-n cale. 

— Chiar dacă toate pietrele piramidelor s-ar aduna, pe mine nu 
ar putea să mă clintească, mi-a spus odată. 

— Sunt alături de tine, i-am spus stârnită de însufleţirea lui. 

— Zeul nostru nu ne va lăsa. 

Nici chiar părinţii lui nu au reuşit să-l facă să-şi schimbe 
purtarea. într-o zi, Tiye m-a chemat la ea. Cred că a fost cea mai 
importantă zi din viaţa mea. 

— Sarcina pe care o porţi te-a împiedicat să afli necazurile prin 
care trece Teba ? m-a întrebat. 

—  Necazurile Tebei sunt şi necazurile noastre, i-am spus 
pregătindu-mă să o înfrunt. 

— Cuvintele tale nu au nici o înrâurire asupra lui ? m-a întrebat. 


— Cuvintele Zeului său sunt mai puternice. 

— Nu prea pari tristă sau îngrijorată. 

— Maiestate, cred în vorbele sale. În sfârşit, am reuşit să rup 
lanţurile. 

Prin aceasta, am dezvăluit că dragostea pe care o purtam 
Zeului Unic era mai puternică decât dragostea pentru tron. 
Eram eliberată. 

— Chiar crezi în noul Zeu ? m-a întrebat uimită. 

— Da, Maiestate. 

— Dar asta înseamnă că te lepezi de toţi zeii Egiptului... 

— Este unic, fără seamăn, am spus. 

— Crezi că ceilalţi nu au dreptul să-şi venereze zeii ? m-a 
întrebat furioasă. 

— El nu este împotriva celorlalţi. 

— O să vină o zi când Akhenaton va fi rege şi va trebui să 
slujească toţi zeii. 

— Nu slujim decât un singur Zeu. 

— Îţi dai seama de urmările acestei nesupuneri? 

— Zeul nostru nu ne va părăsi niciodată, i-am spus cu încredere. 
— Mi-ai promis credinţă în orice împrejurare, a spus cu 
amărăciune. 

— Eşti stăpâna mea, dar Zeul este deasupra tuturor. 

M-am întors în camera mea cu ochii în lacrimi, tristă, 
întrebându-mă ce mi-e sortit. De îndată, prinţul a primit ordin să 
plece în călătorie prin întreg imperiul. La acea vreme, se spunea 
că prinţul a dorit să întreprindă această călătorie pentru a 
cunoaşte ce se întâmplă în imperiu. Insă eu simţeam că Tiye 
dorea să mă pedepsească îndepărtându-mă de soţul meu în 
momentul în care urma să nasc. Când a plecat, am avut de 
înfruntat noi probe la care nu mă gândisem niciodată. Lumina 
lumii mele dispăruse, nici soarele nu mai lumina lăsându-mi 
lumea în întuneric. Îmi era frică. 

Nimic nu mă putea mângâia pentru lipsa soţului meu, nici 
chiar mama mea vitregă. Tristeţea pusese stăpânire pe mine. 
Oriunde mă aflam şi la orice ceas, îmi era dor de el. Nu-mi 
venea să cred că ocupa un loc atât de însemnat în viața mea. 
Mi-am dat seama că el era comoara vieţii mele, dar nu ca un 
învăţător, ci ca soţ şi iubit. Plângeam din pricina neştiinţei de 
care dădusem dovadă până atunci. Imi doream să se întoarcă 
pentru a-mi pune inima la picioarele lui. 


Durerile naşterii m-au apucat în acelaşi timp cu Regina Tiye. 
Eu am născut-o pe Meketaten, iar regina a dat naştere la doi 
gemeni, Smenkhare si Tutankhamon. Când am aflat că am o 
fetiţă, m-a cuprins tristeţea. 

În harem, se spunea că era blestemul lui Amun si că nu voi da 
niciodată naştere unui băiat. 

În acea vreme, Tadukhipa, fata regelui din Mitani, a venit la 
Teba. Regele Amenhotep al Ill-lea a auzit de frumuseţea ei şi a 
cerut-o în căsătorie, întărind astfel legăturile de prietenie dintre 
ei. Tadukhipa intrase în Teba cu mare fast, înconjurată de trei 
sute de sclavi. Tey încerca să mă binedispună, povestindu-mi 
despre triumful micii prințese şi despre frumuseţea ei. 

— Dar nici un soare nu străluceşte mai tare decât al tău, mi-a 
spus în final. 

În palat se vorbea că bătrânul rege îşi venera noua soţie care 
era de vârsta nepoților săi şi că plutea într-un ocean de fericire. 
Boala însă se făcea simțită. Nu a mai trecut mult timp şi am 
aflat că prinţul moştenitor îşi propovăduia religia în timpul 
călătoriei. Am fost chemată de rege şi regină. Nu mă aşteptam 
să-l văd pe rege atât de slăbit, dar pesemne că plăcerile iubirii 
îl istoviseră. 

— Akhenaton este nebun, a tipat în ciuda stării sale. 
— Putem trimite armatele în imperiu pentru a repara ceea cea 
stricat Akhenaton, a spus Tiye. 
— A pierdut tronul şi nu-l va putea căpăta înapoi orice am face. 
— Nu este cu putinţă ca ei să fie atraşi de frumuseţea 
caracterului său ? am spus şovăielnică. 
— Şi tu eşti ca el! Nu gândeşti deloc, a ţipat la mine. 
— Puteai să-1 faci să fie mai înţelegător, a spus Tiye. Dar tu l-ai 
încurajat. 
— Cum as fi reuşit eu acolo unde tu ai dat greş? i-am răspuns, 
căutând să-mi potolesc mânia. 
— Când se va întoarce îl voi pune să aleagă între tron şi religia 
lui, a spus Amenhotep al Ill-lea dând din mâini. 

Când s-a terminat, m-am întors la tristeţile mele. Ziua 
următoare, Tey m-a trezit şoptindu- mi la ureche: 
— Maiestate, regele a murit. 

La auzul veştii, am devenit şi mai tristă. Mă întrebam dacă 
regele reuşise să-şi ducă la bun sfârşit făgăduiala, înainte de a 
muri. Oare Tiye îşi va sacrifica prea iubitul fiu ? în timp ce 


veghea îmbălsămarea soţului său, regina m-a chemat la ea. S-a 
uitat la mine cu ochii înroşiţi de atâta plâns şi mi-a spus: 

— Preoţii m-au povâăţuit să-l numesc pe Smenkhare sau pe 
Tutankhamon rege, iar eu să fiu regent. 

Fără îndoială că, în acel moment, regina se răzbuna pe mine. 
— Tu întotdeauna iei hotărârea cea mai înţeleaptă; mă voi 
supune oricare este aceasta. 

— Spui adevărul ? m-a întrebat. 

— Am altceva în afară de adevăr ? i-am răspuns disperată. 

— lubirea pentru fiul meu a învins înţelepciunea. Nu m-am învoit 
să ascult povaţa preoţilor. 

Simţeam că abia învăţasem să respir. Nu mai puteam scoate 
nici un cuvânt. 

— Eşti fericită acum ? 

— Da, Maiestate, am spus sincer. Urăsc să mint. 

— Îmi făgăduieşti să respecţi tradiţiile ? 

— Nu pot să făgăduiesc aşa ceva. 

— Meriţi să fii pedepsită. Dar, în acelaşi timp, te preţuiesc. Voi 
doi v-aţi ales calea. Urmaţi-o, dacă aceasta e voia zeilor! 

M-am întors în camera mea fericită, în ciuda doliului care 
întristase palatul. 

Am acoperit-o pe Meketaten cu sărutări. N-a trecut mult timp 
şi iubitul meu s-a întors din lunga sa călătorie. Când l-am văzut, 
am alergat spre el şi l-am îmbrăţişat cu toată puterea pe care ți- 
o dă dragostea. S-a uitat la mine timp îndelungat şi mi-a spus: 
— Nefertiti, dragostea a venit în cele din urmă. 

Eram mirată de aceste cuvinte. 

— Te-am iubit înainte să te văd. 
— Da, dar nu m-ai iubit ca soţ decât acum. 

Puterea lui de a citi în inimile oamenilor m-a uimit. În faţa 
trupului tatălui său, s-a întors spre mine şi cu ochii în lacrimi mi- 
a spus, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare: 

— Moartea mă înspăimântă. Nu l-am iubit aşa cum ar fi trebuit! 
Am urcat pe tron într-o vreme plină de frământare şi 
vrăjmăşie. Akhenaton le-a arătat oamenilor lui calea spre religia 
sa, iar aceştia au împărtăşit-o de bunăvoie. Nu m-am gândit 
niciodată să mă îndoiesc de cinstea lor, dar întâmplările ce au 
urmat au dovedit că cei mai mulţi dintre ei nu fuseseră cinstiţi 
sau că credinţa lor nu era atât de puternică. Toţi, mai puţin 
Meri-Ra, Marele Preot. Sunt încredinţată că Akhenaton ştia că nu 


erau cinstiţi. Avea încredere însă că iubirea era răspunsul la 
toate greutăţile şi că vor trece de credinţa superficială şi vor 
ajunge să cunoască credinţa adevărată. Aşa se întâmplase şi cu 
mine. În cele din urmă, am ajuns să îl iubesc şi ca soţ. O parte 
din aceşti oameni visau să-i urmeze la tron după ce criza avea 
să ia sfârşit. Haremhab şi chiar tatăl meu, Ay, se numărau 
printre ei. 

să nu crezi că ce-ţi spun acum sunt doar gândurile mele. Am 
ajuns aici după ce am discutat cu oamenii lui Akhenaton în zilele 
dinaintea înfrângerii sale. Am fost foarte mulţumită că preoţii |- 
au ales pe Tutankhamon să-i urmeze la tron. Eram încredinţată 
că unii dintre ei încă visau să-şi ducă la îndeplinire visurile, într- 
un fel sau altul. În orice caz, domnia noastră a început în 
vremuri tulburi, dar noi eram fericiţi. Meketaten începuse să 
facă primii paşi şi o nouă fiinţă a prins viaţă în pântecul meu. De 
data aceasta era vorba de rodul dragostei dintre mine şi 
Akhenaton. Desi era moştenitorul haremului tatălui lui, aşa cum 
cere tradiţia, şi frumoasa Tadukhipa era la cheremul său, eram 
singura femeie din viaţa lui. 

A urmat vizita Reginei Mamă, dar nu mă aşteptam să fie de 
bun augur. Şi am avut dreptate. 

Fiind în apropiere, am auzit ce i-a spus: 

— Acum tu eşti regele şi nu trebuia să-ţi nesocoteşti haremul. 

— Am o singură dragoste, aşa cum am doar o singură religie, a 
spus râzând. 

— Trebuie să fii drept. Nu uita că Tadukhipa face parte din 
haremul tău şi că are dreptul la o atenţie specială, măcar de 
dragul tatălui ei... 

Tiye s-a uitat la mine şi mi-a văzut mâhnirea. 

— Nefertiti a dovedit în fiecare zi că este o regină înţeleaptă, a 
continuat calmă, şi poate că îmi împărtăşeşte gândurile cât 
priveşte haremul. 

Am tăcut în continuare, încercând să-mi ascund supărarea în 
timp ce ea începuse să vorbească despre îndatoririle unei 
regine. 

Nu am putut să-mi birui dorinţa de a face o vizită în harem. 
Am mers acolo să le cunosc chipurile pe acele femei, dar, în 
fapt, doream să o văd pe frumoasa prinţesă. 

Era într-adevăr necuprins de frumoasă, dar acest lucru nu mi- 
a clătinat încrederea în mine. 


Am schimbat câteva cuvinte politicoase şi ne-am despărţit 
duşmance. Ziua următoare, pe când stăteam cu soţul meu în 
grădina palatului, l-am întrebat: 

— Ce ai de gând să faci cu haremul ? 

— Nu-1 vreau, mi-a spus simplu. 

— Dar Reginei Mamă nu-i pasă de dorinţele tale, i-am spus. 

— Mama iubeşte tradiţiile. 

— Dar tu eşti cel dintâi duşman al tradiţiilor. 

— Ai dreptate, iubirea mea, mi-a spus râzând. 

Cred că în acea perioadă m-am văzut cu Marele Preot al lui 
Amun. Îmi ceruse această întâlnire prin mijlocirea tatălui meu. 
— Maiestate, poate ştiţi de ce am venit. 

— Te ascult, Mare Preot, i-am răspuns. 

— Regele poate să venereze orice zeu voieşte, dar toate 
zeitățile, în frunte cu Amun, au dreptul să fie venerate. 

— Dar noi nu ne opunem nici unui zeu. 

— Sper ca, atunci când va veni timpul, să ne sprijini. 

— Nu pot să făgăduiesc decât ce ştiu că pot face, i-am spus 
sinceră. 

— De tatăl maiestăţii voastre mă leagă o prietenie veche pe 
care nimic nu o poate distruge. 

— Mă bucur să aud acest lucru. 

Când a plecat, eram încredinţată că mi-am făcut un duşman 
în afara palatului. Akhenaton era devotat răspândirii soliei sale, 
îndemnând la iubire prin iubire, renunțând la toate pedepsele şi 
anulând datoriile celor nevoiaşi. Toată lumea credea că noua 
rânduială va aduce bunăstare Egiptului. Am dat naştere unei 
alte fetite, Sekataten. Încă o dată eram dezamăgită, iar 
discuţiile despre vraja pe care o făcuseră preoţii s-au întețit. 
Soţul meu însă a iubit-o pe fetiţă din primul moment. 

— Prinţul moştenitor va veni când va fi momentul. 

Construcţia unui nou templu pentru Zeul nostru în Teba a fost 
isprăvită şi am luat parte la ceremonia de inaugurare. In afara 
templului, preoţii îşi adunaseră un grup de sprijinitori care 
scanda numele lui Amun. 

Palatul trecea printr-o perioadă grea din cauza acestor 
răzmeriţe. Regele şi-a petrecut noaptea pe balconul camerei 
noastre foarte trist, adresându-se oraşului: 

— O, Teba, oraş al păcatului, alcovul zeului mincinos şi al 
preoţilor fără milă. După ziua de azi, nu mai doresc să locuiesc 


aici! 

Zeul a poruncit să i se construiască un oraş nou. Bek a plecat 
însoţit de optzeci de mii de ingineri şi muncitori să construiască 
oraşul Zeului Unic. În toată această vreme, am trăit fericiţi în 
palatul nostru, înconjurați din toate părţile de duşmani. Am mai 
dat naştere la alte două fete, Anhasenpaten şi Neferaten. Când 
totul a fost gata, ne-am mutat în oraşul cel nou împreună cu 
Smenkhare şi Tutankhamon. Însă Regina Tiye a hotărât să 
rămână în Teba, lângă preoţii lui Amun, pentru a păstra cea din 
urmă legătură dintre tron şi temple. 

Când am ajuns la Akhetaten, Oraşul Luminilor, am tipat de 
fericire: 
— Cât de frumos eşti, cât de bun este sufletul tău, Zeul meu. 
Am deschis oraşul rugându-ne în templu şi cântând imnuri 
atât de frumos cum în nici un alt templu nu se mai auziseră 
vreodată. Meri-Ra a fost uns Mare Preot. Aici, viata ne-a fost 
binecuvântată cu fericire, până într-o zi, când regele a venit la 
mine din camera sa foarte hotărât. 
— Zeul mi-a poruncit ca nici o altă zeitate să nu mai fie venerată 
în ţara lui. 

Imediat mi-am dat seama de însemnătatea spuselor sale şi l- 

am întrebat: 
— Ce se va întâmpla cu ceilalţi zei ? 
— O să poruncesc să li se închidă templele şi să li se ia bunurile, 
mi-a spus cu glas hotărât. 

Nu am mai scos nici un cuvânt, până când, în cele din urmă, 
mi-a spus că nu par fericită. 
— Îi înfrunţi pe toţi preoţii din ţară, i-am răspuns. 
— Îmi stă în putere să fac acest lucru. 
— Vei fi nevoit să foloseşti forţa, iar tu propovăduieşti iubirea şi 
pacea, i-am spus după o clipă de tăcere. 
— Nu voi folosi forţa cât voi trăi! 
— Dacă nu se vor supune poruncii tale ? 
— Voi împărţi bunurile templelor celor nevoiaşi, îmi voi chema 
poporul să slujească Zeul 
Unic şi să se lepede de celelalte zeități. Auzindu-l vorbind aşa, 
am simţit că mi se ia o greutate de pe suflet. L-am sărutat şi i- 
am spus: 
— Zeul nu te va părăsi niciodată. 

Porunca a fost făcută cunoscută şi pusă în fapt fără să nască 


tulburările la care ne aşteptam. 

Această purtare neaşteptată era pricinuită de Zeu şi puterea pe 
care coroana o avea asupra oamenilor. încrederea noastră nu 
mai avea margini. Seara, în carul regal, neînsoţiţi de gărzi, 
vizitam străzile din Akhetaten. Oamenii se adunau în jurul 
nostru plini de entuziasm. Coboram din trăsură şi ne plimbam 
alături de ei printre palmieri şi curmali, lăsând deoparte tradiţia 
care despărţea coroana de popor. 

Aproape că-i cunoşteam pe toţi aceşti oameni. Le ştiam 
trăsăturile feţei, meseriile şi la unii chiar numele. Intr-adevăr, 
iubirea luase locul fricii care dăinuise până atunci. Împreună 
cântam cele mai frumoase imnuri pentru Zeul Unic. 

— Mi-e teamă că voi nimiciţi fala regelui, mi-a spus tata odată. 
— Tată, noi trăim întru adevăr, i-am răspuns râzând. 

Apoi am pornit în călătorii prin imperiu chemând oamenii să 
ni se alăture şi să-l venereze pe Zeul Unic. Ne-am uimit 
adversarii şi prietenii datorită izbânzilor pe care le aveam. Maho, 
şeful poliţiei, ne-a spus despre faptele tainice ale preoţilor şi 
încercările lor neobosite de a întoarce oamenii împotriva 
noastră. Nimeni nu era mirat de felul lui Akhenaton de a-şi 
venera 
Zeul sau de credinţa lui deplină. De fapt, eu devenisem pentru 
mulţi o taină. Cum aş fi putut să mă interesez de viaţa 
religioasă, când trebuia să mă ocup de problemele 
administrative şi financiare ale ţării ? Poate că ei îmi puneau la 
îndoială credinţa şi înflăcărarea faţă de solia lui Akhenaton. Îi 
eram tovarăşă în tot ce făcea în viaţă şi credeam fiecare cuvânt 
pe care-l spunea, pentru că el nu minţea niciodată. 

— Când toate sufletele se vor lepăda de murdărie, obişnuia să 
spună cu glas de biruinţă, toţi vor auzi vocea divină şi vor trăi 
întru adevăr. 

Acesta era visul lui, să trăiască toţi oamenii întru adevăr. 

Când ne-am întors din călătorii, am găsit-o pe Meketaten 
bolnavă. Faţa îi era atât de palidă, că nu am recunoscut-o. 
Akhenaton a rămas la căpătâiul ei şi a început să se roage. L-am 
tras pe doctorul Benko într-un colţ al camerei şi i-am spus: 

— Benko, fata va muri. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putere, mi-a răspuns trist. 

— Preoţii au făcut vrăji pentru a lua de lângă el fiinţa pe care o 
iubeşte cel mai mult, am tipat îngrozită. 


L-am auzit rugându-se în şoaptă Zeului: 

— Nu mă chinui! O iubesc atât de mult şi nu pot trăi fără ea. 
Este mult mai matură decât o arată vârsta ei. Doar pe Tine Te 
va sluji. 

Dar sufletul lui Meketaten s-a stins încet, încet, până când ne- 

a părăsit, chemată fiind să li se alăture stelelor. Ne-am aruncat 
peste trupul ei plângând şi nemaiavând puterea să îndurăm 
durerea. 
— De ce, Zeule ? plângea Akhenaton. De ce îmi pui credinţa la 
încercare fără milă ? Chiar trebuie să-mi arăţi cu atâta cruzime 
că încă nu îţi cunosc puterea ? De ce eşti aspru cu mine, tu, atât 
de milostiv de obicei ? De ce eşti atât de rece, când de fapt eşti 
iubitor ? De ce eşti atât de mânios, când eu mă supun ţie ? De 
ce aduci atâta nefericire, când tu eşti plămădit din lumină? De 
ce ai creat-o atât de frumoasă şi ai înzestrat-o cu atâta 
agerime ? De ce ne-ai făcut să o iubim nemărginit şi să o 
pregătim să te slujească în templu ? 

Am continuat să o plângem până când necazurile au cuprins 
ţara din toate părţile. Ne-am întâlnit cu ministrul Nakht care ne- 
a înştiinţat ce se întâmpla. Trebuie să recunosc că hotărârea 
mea nu mai era atât de puternică şi îngrijorarea începuse să 
pună stăpânire pe mine. Dar 
Akhenaton făcea faţă furtunii la fel precum cea mai mare dintre 
piramide. 

— Zeul nu ne va părăsi, spunea cu o încredere nemărginită. Nu 
voi cădea la nici o învoială. 

Puterea lui neobişnuită mi-a dat curaj, iar sufletul meu s-a 
ridicat biruitor, învingând neîncrederea care îmi otrăvea sufletul. 
În acel ceas, m-am căit de această slăbiciune trecătoare. Când 
situaţia se înrăutăţise şi mai tare, Regina Mamă, Tiye, a venit în 
vizită. Ne-a adunat la ea după ce îi primise pe oamenii noştri în 
palatul ei, din sudul oraşului. 

— Cerul este plin de nori negri, a spus ea. Oamenii tăi mi-au 
promis că-ţi vor rămâne credincioşi orice se va întâmpla. 

— Ai încredere în ei ? am întrebat-o. 

— Imprejurările în care ne aflăm ne forţează să avem încredere 
în ei, mi-a răspuns cu reproş. 

— Zeul meu nu ia în seamă vremurile grele în care ne aflăm, a 
spus Akhenaton. 

— În curând răzmeriţele vor izbucni. 


— Zeul Unic nu mă va lăsa niciodată, a spus Akhenaton cu 
încredere. 
— Nu am nici un drept să vorbesc în numele zeilor, dar ştiu ce 
se întâmplă în lumea oamenilor. 
— Mamă, tu nu crezi, a spus Akhenaton cu tristeţe. 
— Nu-mi vorbi despre necunoscut. Vorbeşte-mi ca un rege şi 
tratează-mă ca pe o regină! 
Trebuie să iei măsuri înainte să fie prea târziu. Trimite-ţi în 
imperiu armata de grăniceri condusă de Mae. Foloseşte poliţia şi 
gărzile ca să loveşti înşelăciunea şi pe cei robiţi de ea. Grăbeste- 
te înainte ca tronul să cadă în mâinile duşmanilor! 
— Nu voi vărsa nici o picătură de sânge, a spus el cu furie. 
— Nu mă face să mă căiesc că ţi-am dat coroana, a spus Tiye cu 
tristeţe adâncă. 
— Vorbeşte cu el, Nefertiti, eşti regina acestei ţări! Poate voinţa 
zeilor a fost să te aleg tocmai ca să ne salvezi... 
— Mamă, Zeul nu ne va părăsi niciodată, am spus cu însufleţire. 
— Sorţii au câştigat, iar nebunia a pus stăpânire pe noi, a 
adăugat disperată. 

Tiye a părăsit Akhetaten bolnavă de tristeţe. Nu a mai trăit 
mult după ce a ajuns în Teba. A 
mai durat puţin şi Ay, împreună cu Nakht şi Haremhab au cerut 
să se întâlnească cu regele. 
Când Akhenaton i-a văzut, le-a spus zâmbind: 
— Nu aduceţi veşti bune. 
— Maiestate, am venit pentru că iubim tronul, Egiptul şi 
imperiul, a spus Ay. 
— Şi ce s-a întâmplat cu credinţa voastră în Creatorul lumii ? a 
întrebat Akhenaton. 
— Ne-am păstrat credinţa, dar suntem răspunzători pentru 
poporul nostru, a continuat 
Ay. 
— Această răspundere nu are nici o valoare, dacă nu izvorăşte 
din credinţă, a adăugat soţul meu. 
— Duşmanii au trecut graniţele imperiului, ne-a dat Nakht de 
ştire. Provinciile se răzvrătesc, iar noi suntem blocaţi în 
Akhetaten. 
— Zeul nu mă va părăsi niciodată, iar eu nu mă voi lepăda de 
solia Sa, a stăruit Akhenaton. 
— Suntem în faţa unui război civil! a spus Haremhab. 


— Nu o să fie nici un război civil, a răspuns Akhenaton. 

— Renunţăm la luptă ca să fim măcelăriți precum oile ? a 
întrebat Haremhab. 

— Eu însumi, singur şi neînarmat, voi înfrunta armatele care ne 
vor ataca, a spus regele. 

— Întâi te vor ucide pe tine, apoi pe noi. Dacă eşti atât de 
devotat religiei tale, renunţă la tron! 

— Nu voi părăsi tronul Zeului meu. Ar fi o trădare. Vă eliberez de 
credinţa pe care mi-o purtaţi, a spus regele uitându-se la ei. 

— ţi lăsăm timp să te gândeşti, a adăugat Haremhab. 

Au plecat imediat ce au dat acest ultim avertisment. Nu mi- 
am închipuit niciodată că un faraon poate fi umilit astfel. Mă 
întrebam până când va fi Zeul nostru aşa de aspru cu noi. 
Admiram credinţa de neclintit a lui Akhenaton. 

Haremhab a venit să mă vadă când eram singură. 

— Fă ceva, mi-a spus. Fă orice îţi stă în putere! O să fie ucis 
dacă nu-şi schimbă purtarea. 

O să fie ucis de propriii lui oameni. Trebuie să faci ceva înainte 
să fie prea târziu. 

Vedeam duhul morţii şi al înfrângerii apropiindu-se. Credinţa 
îmi era zdruncinată şi mă întrebam cum îmi pot salva iubitul de 
la moarte. M-am gândit că, dacă-1 părăsesc, poate încrederea îi 
va scădea, va asculta sfaturile oamenilor lui şi va părăsi tronul. 
O să creadă că l-am părăsit şi eu, aşa cum au făcut-o ceilalţi. Nu 
ştiam ce altceva să fac! 

Cu ochii în lacrimi şi cu inima sfâşiată de durere, mi-am 
părăsit iubitul şi mi-am aflat scăpare în palatul din nordul 
oraşului. Am primit vizita surorii mele, Mutnejmet, care mi-a 
spus că regele nu se lepădase de ideile sale şi că oamenii lui au 
hotărât să părăsească oraşul şi să-şi declare loialitatea faţă de 
noul faraon pentru a împiedica izbucnirea războiului civil. 

— Când te muţi la Teba ? m-a întrebat. 

— O profeție s-a îndeplinit, i-am spus citindu-i gândurile cu 
uşurinţă. Este rândul celeilalte profeţii să se îndeplinească. 
Mergi în pace. Eu voi rămâne lângă soţul şi Zeul meu... 

Au urmat zile pline de tristeţe care au reuşit să şteargă toate 
amintirile fericite pe care le-am adunat, ca şi cum nu aş fi gustat 
niciodată din dulceaţa fericirii. Mă simţeam vinovată când 
priveam de la fereastra mea Oraşul luminilor şi pe locuitorii lui 
cum se pregăteau să-l părăsească înainte să fie loviți de 


blestem. Auzeam planşetele oamenilor, ţipetele copiilor şi 
lătraturile câinilor. Vedeam valurile de oameni care părăseau 
oraşul luând cu ei tot ce puteau. Se grăbeau să ajungă la Nil, 
spre sud sau spre nord. Am zăvorât toate ferestrele si uşile. l-am 
urmărit cu privirea până au dispărut de tot. Apoi am văzut 
urâţenia care pusese stăpânire pe case, grădini, străzi şi copaci. 
— Akhetaten! am ţipat din toată inima. Oraş al luminilor, unde 
sunt imnurile şi muzica, unde au dispărut biruinţele şi iubirea. 
Unde eşti Zeule ? Ţi-ai părăsit slujitorii ? 

Oraşul era pustiu, toate sufletele sale muriseră, unul câte 
unul. Doar doi prizonieri mai rămăseseră: iubitul meu şi cu mine, 
alături de un grup de gărzi. Am hotărât să mă duc să-l văd şi să 
vorbesc cu el, dar am fost oprită să părăsesc palatul. Nu puteam 
nici să-i scriu. Mi-am dat seama că nu-mi rămânea altceva de 
făcut decât să aştept moartea în închisoare, ca şi iubitul meu. 
Am încercat să trimit scrisori în care ceream lucruri mărunte 
către noul faraon, către tatăl meu, Ay, sau către colonelul 
Haremhab. 

— Nu-ţi este îngăduit să ai legătură cu lumea din afara zidurilor, 
mi-a spus şeful gărzilor cu asprime. 

Am avut răbdare în toate acele zile de singurătate şi tristeţe 
chiar dacă nu mai aveam nici o nădejde. Nu-mi mai păsa nici de 
trecerea timpului. Mă rugam încontinuu, până când, în cele din 
urmă, mi-am redobândit credinţa în Zeul Unic. Credeam din nou 
că biruinţa finală va fi a lui. Îmi era prea greu să-mi închipui că 
iubitul meu, pe care îl cunoşteam mai bine decât pe orice altă 
fiinţă, poate să-şi piardă încrederea în Zeul care îl alesese să-i 
fie unicul sol printre oameni. Pierduse totul, dar eram 
încredinţată că nu a renunţat să trăiască în adevăr. 

Într-o zi, şeful gărzilor a venit la mine şi mi-a spus: 

— Mi s-a ordonat să vă înştiinţez că regele eretic a murit după o 
suferinţă îndelungată. Un grup de nobili a fost trimis să-l 
îmbălsămeze şi să-l înmormânteze după datinile faraonilor. 

Nu am crezut nici un cuvânt din ce îmi spusese. lubitul meu 
nu se îmbolnăvise şi nu murise. Poate că ei l-au ucis pentru a-şi 
asigura o biruinţă mincinoasă. într-o zi, îl voi urma şi eu. Îi voi 
spune de ce l-am părăsit şi mă voi aşeza alături de el pe tronul 
împărăției adevărului. 


Vocea sa dulce nu se mai auzea. Regina mea a rămas tăcută 


şi tristă. Mi-am luat rămas-bun de la ea şi am plecat, chiar dacă 
inima mea, care se hrănea cu frumuseţea ei, se împotrivea. 


Când m-am întors la Sais, am fost primit cu mare bucurie de 
tatăl meu. A început să mă întrebe despre călătoria mea şi i-am 
răspuns la toate întrebările. Discuţia a durat câteva zile. l-am 
povestit aproape tot ce aflasem, dar i-am ascuns două lucruri: 
interesul meu crescând pentru imnuri şi dragostea profundă pe 
care o nutream pentru frumoasa Nefertiti. 


Cuprins 


1. 
2. 


Începutul poveştii 
Preotul lui Amun 


3.Ay 


. Haremhab 


Bek 


. Tadukhipa 
. Toto 
. Tey 


Mutnejmet 
. Meri-Ra 

. Mae 

. Maho 

. Nakht 

. Bento 

. Nefertiti