Garci Rodriguez de Montalvo — Amadis vol.2

Amadis 
de Gaula 


Garci Rodríguez de Montalvo 


Volumul 2 


Garci Rodriguez de Montalvo 


NEMAIPOMENITELE 
PERIPEȚII 
ALE NEÎNFRICATULUI 
CAVALER 


AMADIS DE GAULA 


Volumul 2 


Povestite în limba română de: 
DAN MUNTEANU 


y 


virtual-project.eu 


Editura UNIVERS 
Bucureşti, 1988 


ÎNCEPE A TREIA CARTE 


A NEÎNFRICATULUI CAVALER 
AMADIS DE GAULA 


În care se povestește despre marile 
neînțelegeri și zâzanii stârnite în casa 
și la curtea regelui Lisuarte de 
sfaturile rele date regelui de 
Gandandel, menite să lovească în 
Amadis și neamurile și prietenii săi, 
al căror început a fost porunca 
regelui ca Angriote și nepotul său să 
plece de la curtea sa și din toate 
tinuturile stăpânite de el și să fie 
chemati la luptă, așa cum aceștia au 
și primit, după cum vă vom istorisi 
mai departe. 


Istoria spune că după uciderea feciorilor lui Gandandel și 
Brocadan de către Angriote de Estravaus și nepotul lui, 
Sarquiles, cum aţi auzit, cei doisprezece cavaleri și Madasima i- 
au condus pe aceștia din urmă cu multă veselie la corturile lor, 
în vreme ce regele Lisuarte a plecat de la fereastră ca să nu-i 
vadă pierind pe cei trei, nu pentru că ţinea la ei, socotindu-i la 
fel de răi ca părinţii lor, ci fiindcă, astfel, Amadis dobândea și 
mai multă glorie, întru știrbirea faimei curţii sale. Trecând 
câteva zile și aflând regele că Angriote și nepotul lui s-au mai 
întremat de pe urma rănilor primite și pot călări, le-a trimis 
vorbă să părăsească regatele sale și să nu mai calce prin 
ținuturile lui până nu le va porunci el, ceea ce i-a întristat foarte 
pe acești cavaleri și amarnic i s-au plâns lui don Grumedan și 
altor cavaleri de la curte ce veniseră să-i viziteze ca să-și arate 
prețuirea, dar mai cu seamă lui Brian de Monjaste și Gavarte de 
la Valea Temătoare, spunând că, de vreme ce regele, uitând 
marile servicii ce i le-au adus, se purta astfel cu ei și îi izgonea, 
să nu se mire dacă, devenindu-i dușmani, se va căi mai mult 
pentru viitor decât pentru trecut; și, strângându-și corturile, 


3 


însoţiţi de toți oamenii lor, au pornit spre Insula Ferecată; după 
trei zile de mers, într-un schit, au întâlnit-o pe Gandeza, nepoata 
lui Brocadan și iubita lui Sarquiles, cea care îl ascunsese în 
cămara de unde auzise toată mârșăvia urzită de Gandandel 
împotriva lui Amadis, cum v-am povestit mai înainte. Aceasta 
fugise de frică și mult s-au bucurat cavalerii că au întâlnit-o, mai 
ales Sarquiles, care o iubea nespus, așa că, luând-o cu ei, și-au 
continuat drumul. Regele Lisuarte, ce se depărtase de la 
fereastră ca să nu vadă victoria lui Angriote și a nepotului său, 
cum v-am mai spus, tocmai intra în odaia sa mânios foarte 
fiindcă lucrurile se sfârșiseră întru cinstea și faima lui Amadis și 
a prietenilor săi, când s-au întors don Grumedan și ceilalţi 
cavaleri, ce se despărțiseră de cei ce porneau spre Insula 
Ferecată și care i-au transmis tot ce li se spusese, precum și 
plângerea celor doi cavaleri împotriva sa, ceea ce l-a mâniat și |- 
a tulburat și mai abitir pe rege, care a spus: „Deși suferinţa este 
semn de mare înțelepciune și, de cele mai multe ori, folositoare, 
uneori este pricină de mari greșeli, cum mi s-a întâmplat cu 
acești cavaleri, căci, dacă așa cum ei s-au îndepărtat de mine, 
eu nu le-aș mai fi arătat bunăvoință și dragoste, ei n-ar fi 
îndrăznit să spună câte au spus, dar mai cu seamă să vină la 
curte și să-mi calce pământurile. Dar cum eu am făcut ceea ce 
îmi cerea raţiunea, Dumnezeu va ști, în cele din urmă, să mă 
acopere de glorie, iar pe ei să-i facă să-și plătească sminteala; 
așa că vreau ca, pe dată, să fie chemați la luptă împreună cu 
Amadis, căruia i se supun toţi, și vom vedea cât de mare le este 
trufia”. Arban, regele din Norgales, care dorea să-l slujească pe 
rege, i-a spus: „Seniore, chibzuiţi bine ceea ce spuneţi, mai 
înainte de-a trece la fapte, atât datorită marii vitejii a acestor 
cavaleri ce sunt în stare de multe, cât și fiindcă Dumnezeu ne-a 
arătat limpede că dreptatea este de partea lor, că de-ar fi fost 
altfel, deși Angriote este un cavaler viteaz, nu i-ar fi învins, așa 
cum a făcut-o, pe feciorii lui Gandandel, socotiți atât de curajoși 
și puternici, și nici Sarquiles nu l-ar fi înfrânt pe Adamas, de 
unde se vede că marea dreptate pe care au apărat-o le-a dat și 
le-a adus victoria; de aceea, stăpâne, socotesc că ar fi bine să 
se întoarcă în slujba voastră, căci nu e spre folosul nici unui rege 
să poarte război cu supușii săi, când îl poate înlătura, pentru că 
toate pierderile de o parte și de alta, în oameni și bogății, sunt o 
pierdere pentru rege, fără să dobândească nicio cinste 


4 


învingându-și și supunându-și vasalii; și, adesea, asemenea 
neînțelegeri pricinuiesc mari pagube și îi fac pe regi și pe marii 
seniori ai ținuturilor învecinate să cugete că dând dovadă de 
oarece bunăvoință pot înlătura un asemenea război și dobândi 
mai mult decât pierduseră în trecut; și lucrul cel mai de temut e 
ca vasalii să nu mai știe de frica și rușinea seniorilor care, 
cârmuindu-i cu blândă înţelepciune, supunându-i mai mult prin 
dragoste decât prin frică, îi pot stăpâni și conduce asemeni 
bunului păstor ce-și mână turma; dar dacă îi înrobesc mai mult 
decât pot îndura, se întâmplă, deseori, să o ia razna toți, după 
primul, și când greșeala a ajuns să fie cunoscută, e foarte greu 
să mai fie îndreptată. Așa că, seniore, acum e vremea să o 
îndreptăm, mai înainte ca mânia să se aprindă și mai tare, 
fiindcă Amadis vă este atât de supus, încât cu puţină bunăvoință 
îl puteţi câștiga și, o dată cu el, pe toţi cei ce v-au părăsit pentru 
el”. Regele a răspuns: „Aţi grăit bine, dar nu voi da ţinutul pe 
care i l-am dăruit fiicei mele, Leonoreta, și pe care mi l-au cerut 
ei, iar puterea lor, deși e mare, nu înseamnă nimic pe lângă a 
mea; așa că nu-mi mai vorbiţi despre asta și pregătiţi-vă armele 
și caii ca să mă slujiţi, căci mâine, Cendil de Ganota va pleca 
spre Insula Ferecată să-i cheme la luptă”. „Facă-se voia 
Domnului - au răspuns cavalerii -, și fie ca el să facă așa cum 
socoate mai bine, iar noi vă vom sluji precum doriți”. 

După aceasta, toți au plecat la casele lor, iar regele a rămas 
la palat. Gandandel și Brocadan, văzându-și feciorii morţi, și 
știindu-se ei înșiși pierduţi pentru această lume și pentru 
cealaltă, căci își primiseră pedeapsa pe care, în vremurile 
noastre, mulți semeni n-o primesc, ferindu-i Dumnezeu de asta 
fie în marea lui milă, ca să se îndrepte, fie în numele dreptăţii, 
ca să plătească o dată pentru toate faptele lor, căci oamenii nu 
se îndreaptă fără nădejdea mântuirii, au hotărât să plece pe o 
insuliță cu puţini locuitori stăpânită de Gandandel, și, luându-și 
fiii morţi, nevestele și slujitorii, s-au urcat pe două corăbii, cu 
gândul să ajungă în insula Mongaza, dacă urieșița Gromadaza 
nu i-ar fi predat castelele sale regelui; așa că, plângând de 
mama focului cu toții și blestemaţi de cei ce îi priveau, au 
părăsit portul și au ajuns undeva unde nu se mai pomenește de 
ei, dar putem crede cu îndreptăţire că cei ce săvârșesc fapte 
rele până la bătrânețe tot așa își sfârșesc zilele, dacă nu se 
pogoară asupra lor harul prea înaltului stăpân, mai curând din 


5 


milosârdie decât pentru meritele lor, pentru ca, o dată cu 
trecerea vremii, să se îndrepte. Regele Lisuarte a poruncit, după 
asta, să se adune la palat toți marii nobili de la curtea sa și 
cavalerii de rang mai mic și, plângându-se că a fost jignit de 
vorbele trufașe ale lui Amadis și ale prietenilor acestuia, i-a 
rugat să fie alături de el în această durere, așa cum făcea și el în 
toate câte îi privea pe ei. Toţi i-au răspuns că îl vor sluji ca pe 
stăpânul lor, în tot ce va porunci. Atunci, regele l-a chemat pe 
Cendil de Ganota și i-a spus: „Încălecaţi pe dată și porniţi spre 
Insula Ferecată cu carte de împuternicire din parte-mi și, 
chemati-l la luptă pe Amadis și pe toţi cei ce vor să apere cauza 
lui don Galvanes; și spunetți-le să se păzească de mine, că le voi 
nimici vieţile și averile, de voi putea, oriunde îi voi afla, și la fel 
vor face toți supușii mei”. 

Don Cendil, după ce a primit mesajul regelui, s-a înarmat și, 
încălecând, a pornit pe dată la drum, căci dorea să împlinească 
porunca stăpânului său. Regele a mai rămas acolo câteva zile, și 
apoi a plecat spre o cetate de-a sa, ce se numea Gracedonia, 
fiindcă în toate cele era plină de farmec și graţie, ceea ce mult 
le-a bucurat pe Oriana și Mabilia, mai ales fiindcă cetatea era 
aproape de Miraflores și Orianei i se apropia sorocul să nască, 
iar ele socoteau că cel mai bine vor aranja totul la Miraflores. 
Cei doisprezece cavaleri ce o însoțeau pe Madasima au tot 
umblat, fără popas, până au ajuns la două leghe de Insula 
Ferecată unde, pe malul unui râu, îi aștepta Amadis cu două mii 
trei sute de cavaleri bine înarmaţi, toţi călare, care i-a primit cu 
multă bucurie, arătându-și marea dragoste și prietenia faţă de 
Madasima și îmbrăţișându-l de mai multe ori pe Angriote, căci 
aflase printr-un sol trimis de fratele său, Florestan, cum se 
desfășurase lupta. Şi, pe când stăteau împreună plini de voie 
bună, l-au văzut coborând pe un drumeag din vârful unui munte 
pe don Cendil de Ganota, cavaler al regelui Lisuarte, care venea 
să-i cheme la luptă. Acesta, de cum a văzut atâția cavaleri și 
atât de bine înarmaţi, a simţit că i se umplu ochii de lacrimi la 
gândul că toţi aceștia îi părăsiseră pe rege, stăpânul său, ai 
cărui slujitor preacredincios era, lipsindu-l de multă cinste și 
bogăţie; dar, ștergându-și ochii, s-a arătat cât mai senin cu 
putinţă la chip, căci era un cavaler foarte chipeș, tare înţelept și 
foarte curajos, și s-a apropiat de ceilalţi, întrebând de Amadis; 
aceștia i l-au aratat cum stă de vorbă cu Madasima și cavalerii 


6 


ce tocmai sosiseră de la drum. El s-a îndreptat spre ei și, cum 
aceștia l-au recunoscut, l-au primit foarte bine, iar el i-a salutat 
cu multă curtenie și le-a spus: „Domnilor, am venit la Amadis și 
la voi toţi cu solie din partea regelui și, cum vă aflați toţi 
împreună, ar fi bine să mă ascultați”. 

Toţi s-au apropiat ca să audă ce va spune, și Cendil i s-a 
adresat lui Amadis, rostind aceste vorbe: „Domnule, citiţi 
această carte”. De cum a citit-o, Amadis i-a zis: „Aceasta eo 
carte de împuternicire; acum spuneţi-ne care-i solia”. „Seniore 
Amadis, regele, stăpânul meu vă cheamă la luptă pe domnia 
voastră, pe toţi cei de-un neam cu voi, pe toţi câți se află aici și 
pe cei ce vor să cucerească Insula Mongaza; și vă mai spune că, 
de azi înainte, să vă străduiţi să vă apăraţi pământurile și averile 
și viețile, căci are de gând să vă nimicească de tot, de-i va sta în 
putere; și să nu vă mai calce piciorul în regatul său, că, pe cine 
va prinde, nu va scăpa cu viaţă”. 

Don Cuadragante a vorbit: „Don Cendil, domnia voastră ne-aţi 
spus ce vi s-a poruncit și bine ați făcut, dar cum stăpânul vostru 
ne ameninţă că ne va lua viețile și averile, fără a ţine seamă de 
ce vor spune acești cavaleri, răspunde-ţi-i maiestăţii sale, din 
partea mea, că, deși e rege și stăpân pe întinse ţinuturi, eu îmi 
iubesc viaţa și sărăcia tot atât pe cât își iubește el viața și 
bogăţiile și că nu e cu nimic mai presus întru stirpe, căci nu e 
coborâtor din regi dinspre mamă și dinspre tată mai mult decât 
mine; iar de trebuie să mă feresc de el, să se ferească și el de 
mine cu întregul lui regat”. 

Lui Amadis i-ar fi plăcut ca răspunsul să fie dat cu mai multă 
chibzuinţă, și i-a spus: „Seniore don Cuadragante, așteptați ca 
acest cavaler să primească răspunsul tuturor celor de aici și al 
vostru și acum, că am ascultat solia, să hotărâm împreună ce 
răspuns să dăm, căci așa e potrivit cu rangul și faima noastră; 
iar voi, don Cendil de Ganota, îi puteţi spune regelui că tare 
greu îi va fi să facă ceea ce gândește; și-acum, veniţi cu noi în 
Insula Ferecată, să treceţi pe sub bolta iubiţilor credincioși, că, 
de veţi sfârși încercarea cu bine, veţi fi mai iubit și mai prețuit 
de prietena voastră și o veţi simţi lângă voi încă mai 
drăgăstoasă”. „Dacă asta vă e dorinţa - a răspuns don Cendil -, 
așa voi face, dar în ceea ce privește iubirea nu vreau să dau în 
vileag nimic mai mult decât știe inima mea”. 


Și, pe dată, au pornit cu toţii spre Insula Ferecată; când Cendil 
a văzut stânca aceea nespus de înaltă și marea fortăreață, tare 
s-a mai minunat, iar când au pătruns în ţinut a fost încă și mai 
uimit văzând pământurile atât de îmbelșugate și și-a dat seama 
că nimeni pe lume nu putea lovi acest meleag. Amadis l-a poftit 
acasă la el și l-a primit cu multă cinstire, pentru că don Cendil 
era de neam foarte înalt. A doua zi, s-au adunat toţi cavalerii și 
au hotărât să-l cheme la luptă pe regele Lisuarte și chemarea să 
i-o ducă un cavaler ce venise cu oamenii lui Dragonis și Palomir, 
pe numele său Sadamon; acești doi fraţi, Dragonis și Palomir, 
erau feciorii lui Grasujis, regele întunecatei Germanii, ce era 
căsătorit cu Saduva, sora regelui Perion din Gaula; aceștia, ca și 
toţi ceilalţi, de stirpe foarte aleasă, fii de regi, duci și conți 
aduseseră mulţi oameni de-ai părinţilor lor și multe corăbii, 
pentru ca don Galvanes să poată ajunge pe Insula Mongaza; 
cavalerii i-au dat lui Sadamon carte de împuternicire semnată 
de toți cu numele lor și i-au zis: „Spuneţi-i regelui Lisuarte că, de 
vreme ce ne cheamă la luptă și ne ameninţă, să se păzească de 
noi, căci îl vom lovi necontenit, și să știe că, la vremea potrivită, 
vom debarca pe Insula Mongaza și că, de este un mare senior, 
nu e departe ceasul când se va vedea vitejia lui și a noastră; iar 
de vă va spune ceva, răspundeţi-i ca un cavaler, că noi suntem 
gata de orice, fără șovăire, după cum va fi voia Domnului, numai 
să nu ne ceară pace, pentru că la așa ceva nu ne învoim până 
ce lui don Galvanes nu i se va da Insula Mongaza”. Sadamon a 
răspuns că va face totul așa cum i s-a poruncit. Amadis i-a spus, 
atunci, tutorelui său, don Gandales: „Ar fi bine să vă duceţi la 
regele Lisuarte și să-i spuneţi din partea mea, fără nicio teamă 
de el, că nu pun preț pe chemarea la luptă și amenințările sale, 
ba chiar mai puţin decât își închipuie el; și că dacă aș fi știut că 
îmi va fi atât de nerecunoscător pentru toate serviciile pe care i 
le-am făcut, nu mi-aș fi pus viaţa în asemenea primejdii ca să-l 
slujesc; și că marea lui glorie și putere cu care ne ameninţă pe 
mine, prietenii și neamurile mele, le-am apărat cu sângele meu 
și mă  încred în Dumnezeu atoateștiutorul că această 
nerecunoștință va fi plătită mai curând prin propriile mele forțe 
decât cu voia lui; și mai spuneţi-i că, dat fiind că a dobândit 
Insula Mongaza mulțumită mie, nu prin mine o va pierde și nici 
nu-i voi pricinui necazuri acolo unde se află regina, întru 
cinstirea ei, căci o merită pe deplin; și să-i spuneţi asta și ei deo 


8 


veți vedea; iar de regele vrea să-i fiu dușman, îl voi dușmăni 
câte zile voi avea și în asemenea chip, încât nu-și va mai aminti 
de dușmanii din trecut”. Agrajes i-a spus: „Don Gandales, faceți 
totul ca să o vedeţi pe regină, sărutaţi-i mâinile din parte-mi și 
spuneţi-i să poruncească să fie trimisă aici sora mea, Mabilia, 
căci, dacă am ajuns în această stare, nu mai trebuie să stea la 
curtea regelui”. Pe Amadis tare l-au mai mâhnit vorbele lui 
Agrajes, pentru că în această domniţă își pusese toată nădejdea 
ca s-o mai vadă pe doamna sa, și n-ar fi vrut s-o știe departe de 
ea așa cum n-ar fi vrut să-și vadă sufletul departe de trup, dar n- 
a îndrăznit să rostească nicio vorbă pentru a nu dezvălui taina 
iubirii lor. După toate acestea, solii au plecat cu mare bucurie în 
tovărășia lui don Cendil de Ganota, poposind în felurite așezări. 
Și, după zece zile, au ajuns în cetatea unde se afla regele 
Lisuarte, în palatul lui, cu mulți cavaleri și alți gentilomi, care i-a 
primit cu voie bună, deși aflase, printr-un sol trimis de Cendil de 
Ganota, că este chemat la luptă. Solii i-au dat cartea, iar regele 
le-a poruncit să îi spună tot ce li se poruncise. Don Gandales a 
zis: „Domnule, Sadamon vă va spune ceea ce vă transmit nobilii 
de vază și cavalerii aflaţi în Insula Ferecată, iar apoi vă voi 
spune eu pentru ce m-a trimis Amadis, pentru că eu am venit cu 
o solie pentru voi și cu un mesaj pentru regină din partea lui 
Agrajes, dacă îmi veți îngădui să o văd”. „Cu multă plăcere - a 
răspuns regele -, căci și ea se va bucura să vă vadă, pentru că 
ați slujit-o foarte bine pe fiica noastră, Oriana, când a locuit pe 
meleagurile voastre, lucru pentru care vă aduc mulțumiri”. „Vă 
sunt adânc recunoscător - a spus Gandales -, și numai 
Dumnezeu știe cât mi-ar plăcea să vă pot sluji și cât mă doare 
că nu pot s-o fac”. „Așa gândesc și eu - a răspuns regele; și nu 
fiți mâhnit că faceţi ceea ce trebuie pentru cel pe care l-aţi 
crescut, căci altfel n-aţi fi privit cu ochi buni”. 

Apoi Sadamon i-a transmis regelui solia sa, așa cum v-am 
înfăţișat-o, și, la sfârșit, l-a chemat la luptă pe el, întreg regatul 
cu toţi supușii săi, așa cum i se poruncise să facă; dar când i-a 
spus să nu spere într-o pace cu ei până nu-i va înapoia lui don 
Galvanes și Madasimei Insula Mongaza, regele a răspuns: 
„Târziu ne vom împăca, dacă asta așteaptă. Și așa să mă ajute 
Dumnezeu de mă voi mai socoti rege, dacă nu îi voi lecui de 
această nebunie”. „Seniore - a zis Sadamon -, v-am spus ce mi 
s-a poruncit și de voi mai spune ceva de-acum înainte, asta nu 


9 


va mai face parte din solia mea; așa că vă răspund la ceea ce 
ați zis, domnule, și anume că mult trebuie să preţuiască și mare 
putere trebuie să aibă cel ce va frânge mândria acelor cavaleri 
și vă va fi mult mai greu decât se poate închipui”. „Se prea 
poate să fie așa - a răspuns regele -, dar acum vom vedea la ce 
slujește puterea mea și a supușilor mei și puterea lor”. 

Don Gandales i-a transmis regelui din partea lui Amadis tot ce 
ați auzit, fără să uite nimic, căci era un bărbat tare înțelept, iar 
când i-a spus că Amadis nu va pleca pe Insula Mongaza, fiindcă 
prin el a dobândit-o și nici nu se va afla acolo unde va fi regina 
pentru a nu-i pricinui necazuri, toţi, vorbind între ei, au prețuit 
aceasta ca pe un semn de mare cinste și credinţă, așa cum a 
gândit și regele. Apoi, regele le-a poruncit solilor să-și scoată 
armurile și să se ospăteze, căci sosise vremea mesei, și s-a 
făcut întocmai; solii au fost poftiți în sala unde mânca el și 
așezați la o masă în fața lui, unde mâncau nepotul său, Giontes, 
don Guilan Gânditorul și alţi cavaleri prețuiţi, cărora li se făcea, 
între toți, această mare cinste pentru nemăsurata lor vitejie, ca 
astfel, să le sporească curajul și lor și altora și aceștia din urmă 
să se straduiască să fie asemeni lor, pentru a fi la fel de preţuiți 
de stăpânul lor, regele; și dacă domnitorii, ar face toţi astfel, 
slujitorii lor ar fi virtuoși, curajoși, cinstiţi și i-ar sluji cu dragoste, 
prețuindu-i mult mai mult decât bogăţiile vremelnice, 
amintindu-și de vorbele vestitului Fabricius', consulul roman, 
adresate solilor Samniţilor, pe care avea să-i cucerească, după 
ce aceștia îi aduseseră daruri de aur și argint și alte scule 
neprețuite, văzându-l că mănâncă în străchini de lut și gândind 
că astfel îl vor îmbuna și îl vor abate de la ceea ce îi poruncise 
să facă Senatul Romei; el însă, cu marea lui virtute, a disprețuit 
ceea ce mulţi, ca să dobândească, își pun în mare primejdie 
vieţile și sufletele. În timpul mesei, regele era foarte vesel, 
spunând tuturor cavalerilor ce se aflau de față să se 
pregătească cât mai iute cu putință pentru plecarea spre Insula 
Mongaza și că, de va fi nevoie, va merge el însuși cu ei. Și, de 
cum s-a strâns masa, don Grumedan l-a condus pe Gandales la 
regină, care dorea să îl vadă; ceea ce mult le-a bucurat pe 
Oriana și Mabilia, fiindcă astfel aveau să afle vești despre 
Amadis, căci mult doreau să știe ce e cu el; don Gandales a 


1 Caius Fabricius Luscinus, consul roman între 282-278 î.e.n., simbol al simplicităţii și 
al dezinteresului. 


10 


intrat în odaia unde se afla regina, care l-a primit foarte bine și 
cu multă dragoste și l-a poftit să ia loc în faţa ei, lângă Oriana, 
spunându-i: „Don Gandales, prietene, o cunoaşteţi pe această 
domniţă de lângă voi, pe care aţi slujit-o multă vreme?” 
„Doamnă - a răspuns el -, dacă am slujit-o bine în vreun fel, mă 
socotesc fericit, și așa mă voi socoti ori de câte ori vă voi putea 
sluji pe voi, stăpână, ori pe domnia ei; și tot astfel pe rege, dacă 
nu ar fi împotriva lui Amadis, pupilul și stăpânul meu”. Regina a 
zis: „Așa să faceţi cum aţi spus, de dragul meu”. Gandales i-a 
spus: „Doamnă, eu am venit cu solie de la Amadis pentru rege; 
și mi-a mai poruncit ca, de voi putea să vă văd, să vă sărut 
mâinile din partea lui, căci tare mâhnit este că nu vă mai 
slujește; același lucru mi-a spus și Agrajes, care vă roagă să 
porunciţi, în bunătatea voastră, să i-o trimiteţi pe sora lui, 
Mabilia, căci dacă el și don Galvanes nu mai sunt iubiţi de rege, 
nici ea nu mai are ce căuta în palatul lui”. Când Oriana a auzit 
acestea, tare s-a mai întristat și ochii i s-au umplut de lacrimi 
fără să se poată stăpâni, atât pentru că ţinea din toată inima la 
Mabilia, cât și pentru că fără ea nu știa cum avea să se descurce 
cu nașterea, căci i se apropiase sorocul. Mabilia, văzând-o astfel, 
a simţit o mare milă pentru ea și i-a spus: „Ah, stăpână! Ce 
mare nedreptate mi-ar face tatăl și mama voastră dacă m-ar 
despărţi de voi!” „Nu plângeţi - a spus Gandales -, că totul este 
pregătit prea bine și, când veți pleca de-aici, veţi fi condusă la 
mătușa voastră, regina Elisena de Gaula, ce este, după cea în 
fața căreia ne aflam, cea mai slăvită dintre toate, și vă veți 
petrece timpul cu verișoara voastră primară, Melicia, care vă 
dorește foarte mult”. „Don Gandales - a spus regina -, mă 
întristează foarte dorinţa lui Agrajes și voi vorbi cu regele; iar 
de-mi va asculta sfatul, această domniţă nu va pleca de aici 
decât căsătorită cum se cuvine înaltului ei rang”. „Atunci, vorbiţi 
cu regele cât mai repede, doamnă - a răspuns el -, fiindcă nu 
mai pot zăbovi”. Regina a poruncit să fie chemat, iar Oriana, 
văzându-l venind și știind că salvarea ei depinde de voinţa lui, s- 
a apropiat de el și, îngenunchind, i-a spus: „Domnule, știți câtă 
cinstire mi s-a arătat la curtea regelui Scoției și cum, atunci 
când aţi trimis după mine, acesta mi-a dat-o pe fiica sa, Mabilia, 
să mă însoțească; urât ar fi să nu o răsplătim la fel, și, pe 
deasupra, ea este leacul și bucuria durerilor și suferințelor mele; 
dar acum, Agrajes a trimis după ea, și dacă îngăduiţi să plece de 


11 


lângă mine fără să-și fi primit răsplata pentru felul cum m-a 
cinstit tatăl ei, săvârșiţi cea mai crudă și mai nedreaptă faptă 
din câte s-au săvârșit împotriva unui muritor”. Mabilia stătea și 
ea în genunchi lângă Oriana și îl ţinea de mâini pe rege, 
plângând și implorându-l să nu o lase să plece, că altfel, în 
marea-i deznădejde, își va lua viața; apoi a îmbrăţișat-o pe 
Oriana. Regele, care era tare cumpănit și cu multă judecată, a 
spus: „Să nu credeţi, Mabilia, fiica mea, că datorită 
neînțelegerilor dintre mine și cei din familia voastră pot să uit 
cum m-aţi slujit și nu îi voi mai primi în slujba mea și răsplăti pe 
cei din neamul vostru care vor dori să mă slujească; și nu-i voi 
uri pe unii din pricina altora și cu atât mai puţin pe domnia 
voastră, căreia îi datorăm atât de mult; și până nu vă veţi primi 
răsplata pe potriva meritelor voastre, nu veţi pleca de la curtea 
mea”. Ea a vrut să-i sărute mâinile, dar regele n-a lăsat-o și, 
ridicându-le de jos, le-a așezat în jilţuri și el a luat loc alături de 
ele. Don Gandales, care văzuse totul, a spus: „Doamnă, de 
vreme ce vă iubiţi atât de mult și vă înțelegeţi atât de bine, 
nepotrivit ar fi să fiţi despărțite și, după mintea și voia mea, 
doamnă Oriana, Mabilia nu va pleca de lângă voi decât așa cum 
aţi spus domnia voastră și maiestatea sa; eu le-am transmis 
regelui și reginei solia mea și voi duce răspunsul unchiului 
vostru, don Galvanes, și fratelui vostru, Agrajes, și oricum ar fi, 
de le va fi pe plac ori dimpotrivă, toţi vor încuviinţa ce face 
regele și ce doriţi voi”. Regele i-a răspuns: „Mergeţi cu 
Dumnezeu și spuneţi-i lui Amadis că vorbele pe care mi le-a 
trimis solie, cum că nu se va duce pe Insula Mongaza, fiindcă 
datorită lui am dobândit-o, socotesc că o face mai mult spre 
folosul lui decât întru cinstirea mea, și, fiindcă asta e părerea 
mea, îi mulțumesc, dar de azi înainte fiecare dintre noi va face 
cum va crede mai bine”. Și a ieșit din odaie. Regina a spus: 
„Don Gandales, prietene, nu luaţi aminte la vorbele mânioase 
ale regelui, nici la cele ale lui Amadis, ci, mai curând, rogu-vă, 
încercați să faceţi pace între ei, cum voi încerca și eu; salutaţi-l 
cu plecăciune pe Amadis și spuneţi-i că îi mulţumesc pentru 
frumoasele vorbe pe care mi le-a trimis, cum că nu-mi va 
pricinui necazuri oriunde m-aș afla, și că îl rog mult să-mi 
preţuiască solia”. „Doamnă - a răspuns el -, voi face tot ce îmi 
stă în puteri, așa cum aţi poruncit”. Și și-a luat rămas bun, iar ea 
s-a rugat lui Dumnezeu să îl păzească și să îi dea harul de a 


12 


reînnoda prietenia dintre rege și Amadis, ce dăinuise mereu. 
Oriana și Mabilia l-au chemat și ele și Oriana i-a spus: „Seniore 
don Gandales, prietene credincios, sunt tare mâhnită că nu vă 
pot răsplăti pentru toate câte aţi făcut pentru mine, căci nu e 
vremea potrivită și nici n-aş avea bogății pe potriva meritelor 
voastre; dar cu bunăvoința Domnului, o voi face, așa cum sunt 
datoare și doresc să o fac. Dar acum, tare mă mâhnește această 
dușmănie, pentru că, știind firea unuia și a celuilalt, nu aștept 
decât multe necazuri și rele, văzând cum crește ura lor de la zi 
la zi, dacă Dumnezeu, în mila lui, nu va îndrepta lucrurile; și 
doar în el mi-e speranţa că va pune capăt răului; îi trimit multe 
salutări lui Amadis și spuneţi-i că îl rog ca, în amintirea tuturor 
celor petrecute în casa tatălui meu, să-și domolească pornirile 
de-acum și să urmeze sfaturile tatălui meu, ce mult îl prețuiește 
și îl iubește”. Mabilia a spus, la rândul ei: „Gandales, vă rog din 
suflet să duceţi cu voi multe plecăciuni vărului și stăpânului 
meu, Amadis, și domnului frate al meu, Agrajes, precum și 
virtuosului senior don Galvanes, unchiul meu, și să le spuneţi să 
nu se îngrijeze din pricina mea și nici să nu se muncească să mă 
despartă de stăpână mea, Oriana, pentru că s-ar osteni în zadar; 
că mai degrabă mi-aș pierde viaţa decât să plec de lângă ea, 
știind că dorește să rămân; daţi-i această carte lui Amadis și 
spuneţi-i că din ea va afla tot ce trebuie să știe despre mine; și 
cred că mare mângâiere îi va aduce”. După ce-a ascultat aceste 
vorbe, Gandales și-a luat rămas bun și s-a despărţit îndată de 
ele; apoi, luându-l cu el pe Sadamon, ce se afla la rege, și-au 
îmbrăcat armurile și au pornit la drum; la ieșirea din cetate, au 
întâlnit o mulțime de cavaleri de-ai regelui, bine înarmaţi, ce se 
făleau că pornesc spre Insula Mongaza; regele poruncise 
aceasta pentru ca solii lui Amadis să vadă mulţimea de oșteni 
viteji și să povestească celor ce îi trimiseseră, ca să bage 
spaima în ei. Solii i-au văzut, printre căpetenii, pe regele Arban 
de Norgales, prea viteaz cavaler și pe Gasquilan Șiretul, fiul lui 
Madarque, uriașul cel sălbatic de pe Insula Tristă, și al unei 
surori a lui Lancino, regele Suediei. Acest Gasquilan Șiretul se 
arătase atât de puternic și de viteaz în luptă, încât, atunci când 
unchiul său, Lancino, a murit fără să lase moștenitori, toți 
supușii din regat au socotit că e bine să le fie el rege și stăpân; 
când Gasquilan a auzit despre războiul dintre regele Lisuarte și 
Amadis, a plecat din regatul său, atât pentru a lua parte la 


13 


război, cât și pentru a-și măsura puterile cu Amadis, la porunca 
unei doamne pe care mult o mai iubea. Dar toate acestea, pe 
îndelete și în întregime, vor fi povestite în cartea a patra, unde 
vă vom spune mai multe despre acest cavaler și despre lupta lui 
cu Amadis. 

Don Gandales și Sadamon, după ce i-au privit pe acei 
cavaleri, și-au urmat drumul, cugetând și spunându-și că 
oamenii regelui sunt foarte viteji, dar că n-au de ce să se sperie 
de ei; și au umblat ei cât au umblat până au ajuns la Insula 
Ferecată, unde cei ce îi așteptau mult s-au bucurat de sosirea 
lor; și după ce și-au scos armurile, au intrat într-o frumoasă 
grădină, unde Amadis și toţi domnii săi își treceau ziua, și le-au 
istorisit cum se petrecuse solia la rege, cum văzuseră oastea 
pregătindu-se să plece spre Insula Mongaza, având drept 
căpetenii pe regele Arban de Norgales și pe Gasquilan, regele 
Suediei, motivul pentru care acesta sosise de pe meleaguri atât 
de îndepărtate, pricina cea mai de seamă fiind dorinţa lui de a 
se lupta cu Amadis și cu toți ceilalţi cavaleri, precum și cât de 
viteaz și iscusit este și de câtă faimă se bucură printre toți cei ce 
îl cunosc. Gavarte de la Valea Temătoare a spus: „Pentru a-și 
potoli această mare dorinţă și suferinţă, va găsi aici doftori 
foarte buni și pricepuţi: pe don Florestan și pe don Cuadragante. 
lar dacă ei vor fi ocupați, sunt și eu aici și îi voi sta la poruncă, 
pentru că n-ar fi drept să fi bătut cale atât de lungă de 
pomană”. Don Cuadragante i-a spus lui Amadis: „Aflaţi de la 
mine că dacă eu aș fi suferind ca el, aș lăsa deoparte toată 
știința și, mai degrabă, mi-aș pune nădejdea în Dumnezeu, 
decât să încerc leacurile și fierturile domniei voastre”. Brian de 
Monjaste a spus: „Seniore, cum grija nu vă e atât de mare ca a 
celui ce ne caută, ar fi bine să-i venim în ajutor, ca să poată 
spune în ţara sa ce doftori învăţaţi a aflat aici pentru asemenea 
boli”. Și așa au rămas acolo o vreme sporovăind și râzând, până 
ce Amadis, vesel foarte, a întrebat dacă vreunul dintre ei îl 
cunoaște pe Gasquilan. Listoran de la Turnul Alb a răspuns: „Eu 
îl cunosc foarte bine și știu totul despre el”. „Povestiţi-ne și 
nouă”, a spus Amadis. Atunci a prins să le istorisească cine sunt 
tatăl și mama lui, cum a ajuns rege datorită marii sale vitejii, că 
se luptă cu mult curaj, că de opt ani îmbrăcase armura și 
săvârșise atâtea isprăvi de arme, că nu avea pereche în toată 
țara lui, nici în ţinuturile învecinate. „Dar nu s-a înfruntat cu cei 


14 


pe care îi caută acum; eu m-am luptat cu el într-un turnir la 
Valtierra și, de la prima ciocnire, ne-am prăbușit cu cai cu tot la 
pământ, și graba a fost atât de mare, că nu ne-am mai putut 
înfrunta a doua oară, iar grupul din care făceam parte a fost 
învins atât din vina unor cavaleri ce nu și-au făcut datoria cât și 
mulțumită marii vitejii a lui Gasquilan, ce ne-a fost dușman de 
moarte și s-a acoperit de glorie și-ntr-un câmp și-n celălalt, fără 
să cadă de pe cal în ziua aceea decât prima dată când ne-am 
întâlnit”. „Ne-aţi descris un mare bărbat, într-adevăr - a spus 
Amadis -, care sosește aici ca un rege foarte vestit, ca să-și 
arate vitejia”. „Aveţi dreptate - a spus don Cuadragante -, dar a 
greșit, pentru că ar fi trebuit să fie alături de noi, care suntem 
mai puţini, arătând astfel și mai mult curaj; și ar fi putut s-o facă 
fără să-și știrbească onoarea”. „Ba n-a greșit defel - a spus don 
Galvanes -, pentru că deși s-a alăturat celor mai mulți, aceștia 
sunt mai slabi, și nu și-ar fi putut dovedi curajul dacă nu s-ar 
înfrunta cu cei mai viteji și mai puternici cavaleri”. Pe când 
tăifăsuiau ei așa, au sosit căpitanii corăbiilor și le-au spus: 
„Domnilor, puneţi-vă armurile, pregătiţi toate câte vă fac 
trebuinţă și urcați pe punte, că avem vânt prielnic pentru 
călătoria ce doriţi s-o faceţi”. 

Așa că au plecat toți din grădină cu multă veselie și în grabă, 
larma făcută de oameni și de velele ce se înălțau fiind atât de 
mare, că de-abia se puteau înţelege; în scurtă vreme s-au 
înarmat și au dus caii pe corăbii, împreună cu toate celelalte 
lucruri de care aveau nevoie și, cu multă bucurie, au pornit și 
dânșii spre corăbii; Amadis și don Bruneo de Bonamar, aflaţi 
împreună într-o barcă, au ajuns la una din corăbii, pe care se 
îmbarcaseră laolaltă don Florestan, Brian de Monjaste, don 
Cuadragante și Angriote de Estravaus; urcând pe punte, Amadis 
i-a îmbrățișat de parcă nu îi văzuse vreme îndelungată și, cu 
ochii plini de lacrimi datorită dragostei ce le-o purta și despărțirii 
de ei, le-a spus: „Vitejii mei domni, mult mă bucur că vă văd 
împreună”. Don Cuadragante a răspuns: „Domnul meu, așa 
împreună vom călători pe mare și pe uscat, dacă nu ne va 
despărţi cine știe ce întâmplare și așa am hotărât între noi să ne 
apărăm unul pe altul în această călătorie”. 

Și i-au arătat o flamură ce o luaseră cu ei, o minune de 
frumusețe, pe care erau înfățișate douăsprezece domniţe cu 
flori albe în mâini. Amadis s-a bucurat nespus că i-au arătat 


15 


această flamură și le-a spus să aibă multă grijă de ei. Apoi i-a 
sfătuit cum să se poarte și și-a luat rămas bun de la ei; după 
care, însoţit de don Bruneo de Bonamar și de Gandales, tutorele 
său, a trecut cu barca pe la toate corăbiile, stând de vorbă cu 
toți cavalerii săi; după asta, s-a întors pe uscat, iar flota a pornit 
în urma corăbiei pe care se aflau don Galvanes și Madasima, ce 
deschidea drumul, în mare larmă de surle și trâmbiţe, de te 
minunai privind; și, așa cum aţi auzit, a plecat această mare 
flotă din portul Insulei Ferecate spre castelul Lacul care fierbe, 
de pe Insula Mongaza; și au plutit ei pe mare mai multă vreme, 
astfel că, după șapte zile, în toiul nopţii, înainte de a se crăpa de 
ziuă, au ajuns la castelul Lacul care fierbe, aflat chiar lângă port, 
pe ţărmul mării; pe dată și-au pus toţi armurile, au pregătit 
bărcile ca să ajungă pe uscat, și au întins punți de scânduri și 
din împletituri de trestie pe care să treacă armăsarii, totul în 
mare liniște, ca să nu fie auziţi de contele Latine și de Galdar de 
Rasculil, ce se aflau în cetate cu cei trei sute de cavaleri; dar, nu 
după multă vreme, au fost simţiţi de străjeri, care i-au înștiințat 
pe stăpânii lor că se apropie oameni de castel, dar nu și-au dat 
seama câţi, fiindcă noaptea era tare neagră; pe dată, contele și 
Galdar s-au îmbrăcat și au urcat în castel, de unde au auzit 
zgomotul făcut de ceilalţi și li s-a părut că trebuie să fie mulţi, 
iar când s-au ivit zorile, zărind mulţimea corăbiilor, Galdar a 
spus: „Acesta este don Galvanes cu tovarășii și prietenii săi 
porniţi împotriva noastră; dar să n-am parte de Dumnezeu dacă 
vor lua portul din mâna mea pe cât de ușor își închipuie”. 

Și, poruncind ca toată lumea să-și ia armele, după ce și-au 
pus și ei armurile, au ieșit din cetate împotriva cavalerilor; 
Galdar s-a îndreptat spre portul cetăţii, iar contele Latine spre 
celălalt port, dinspre castel, unde se aflau don Galvanes, Agrajes 
și toți câţi îi însoțeau; în fruntea lor era Gavarte de la Valea 
Temătoare, Orlandin, Osinan de Burgundia și Madancil de la 
Puntea de Argint; aici a sosit contele Latine, cu mulţi cavaleri și 
pedestrași, în vreme ce Galdar, cu mulţi alţii ajungea în celălalt 
port, unde se aflau don Florestan, Cuadragante, Brian de 
Monjaste, Angriote și ceilalți tovarăși ai lor. Și a început o bătălie 
cumplită și cruntă, cu lănci, săgeți și pietre, așa că au fost mulţi 
răniţi și morţi; cei de pe insulă au apărat porturile până după- 
amiază; don Florestan, Brian de Monjaste, don Cuadragante și 
Angriote se aflau pe aceeași corabie. Cu don Florestan veniseră 


16 


Enil, viteazul cavaler de care aţi auzit în cartea a doua, și 
Amorantes de Salvatierra, vărul lui; cu Brian, Coman și Nicoran; 
cu don Cuadragante, Landin și Orian Viteazul, iar cu Angriote, 
fratele său, Gradovo și nepotul său, Sarquiles. Don Florestan a 
început să strige că ar trebui să arunce puntea și să iasă cu caii 
de pe corabie, dar Angriote i-a răspuns: „De ce vreţi să faceţi o 
asemenea nebunie, căci de sărim de pe punte, apa este atât de 
adâncă până la țărm, încât caii ar trebui să înoate!” La fel a spus 
și don Cuadragante, dar Brian de Monjaste a fost de părerea lui 
Florestan și, o dată aruncată puntea, au pășit amândoi pe ea și, 
când au ajuns la capătul ei, și-au îndemnat caii să sară în apa ce 
era atât de adâncă, încât le ajungea până la capul șeii; în jurul 
lor s-au strâns mulţi dușmani ce au început să le dea lovituri 
grele și ucigașe; atunci au sosit și don Cuadragante cu Angriote, 
care li s-au alăturat cu tovarășii lor; dar ţărmul era atât de înalt 
și atât de mulţi cei ce apărau portul, încât nu izbuteau s-o 
scoată la capăt. Și era o asemenea zarvă și atâtea strigăte de 
luptă într-o tabără și în cealaltă, încât ai fi zis că toată lumea se 
strânsese acolo. Dragonis și Palomir au rămas în apa ce le 
ajungea până la gât, cu cai cu tot, agăţându-se de scândurile 
galerelor sfărâmate și, ajutându-se unul pe altul, au izbutit cu 
multă trudă să înainteze până ce apa le-a ajuns la brâu; și, cu 
toate că cei de pe țărm erau mulţi, bine înarmați și rezistau plini 
de curaj, nu i-au putut împiedica pe don Florestan și tovarășii săi 
și îndată după ei pe Dragonis și Palomir cu toţi oamenii lor să nu 
atingă uscatul. Când Galdar a văzut că oamenii săi pierd teren și 
nu mai pot ţine piept dușmanilor, ce se întăriseră pe poziţii plini 
de vitejie, n-a avut altceva mai bun de făcut decât să-și retragă 
oștenii, ca să nu-i piardă pe toţi, căci și el era greu rănit la mână 
de don Florestan și de Brian de Monjaste, care îl doborâse de pe 
cal, și era atât de zdrobit de pe urma căzăturii, că de-abia se 
mai putea ţine în șa pe alt cal adus de ai săi; și pe când se 
îndrepta spre cetate, l-a văzut pe contele Latine alergând cu toți 
oamenii săi spre cetate, căci don Galvanes, Agrajes și tovarășii 
lor cuceriseră portul, ca niște bărbaţi ce luptă pentru cauza lor; 
acum, trebuie să știți că Latine, contele, îl întemniţase pe 
Dandasido, unul din feciorii uriașului cel bătrân, împreună cu alți 
douăzeci de bărbaţi din cetate, sub învinuirea că ar putea să le 
fie potrivnici în luptă; și îi ţinea la castel, într-o temniţă ce se 
afla în turnul cel mai înalt, bine păziţi; în timpul bătăliei dintre 


17 


cavaleri, temnicerii au ieșit pe terasa turnului să privească 
lupta. Când Dandasido a văzut că paznicii plecaseră și că ar 
avea timp să scape, le-a spus celor ce se aflau cu el: „Ajutaţi-mă 
să ieșim de-aici!” „Cum?”, au întrebat ei. „O să spargem lacătul 
cu care e ferecat lanţul ce ne leagă pe toţi”. Așa că au luato 
funie groasă de cânepă cu care li se legau mâinile și picioarele 
în timpul nopţii, au trecut-o prin urechea lacătului cât mai iute 
cu putinţă și, datorită marii forțe a lui Dandasido și a celorlalţi, 
au rupt urechea, deși era destul de groasă, și au ieșit cu toții din 
temniţă foarte repede; punând mâna pe spadele temnicerilor ce 
se aflau în vârful turnului, cum aţi auzit, au pornit spre aceștia, 
care nu aveau altă grijă decât să privească lupta din porturi, și i- 
au omorât pe toţi, pornind să strige din răsputeri: „La luptă! La 
luptă, pentru stăpâna noastră, Madasima!” 

Când cei din cetate au înțeles ce se întâmplă, au pus 
stăpânire pe turnurile cele mai puternice și au prins să-i ucidă 
pe câţi îi prindeau. Contele Latine, văzând asta, a intrat pe o 
poartă a cetăţii și s-a oprit în dreptul unei case aflate în 
apropiere, împreună cu Galdar de Rascuil, neîndrăznind să 
meargă mai departe și așteptând, mai curând, să fie uciși, decât 
să rămână în viaţă. Cei din cetate ocupaseră străzile și se 
străduiau să le dea cât mai mult ajutor celor de afară, strigându- 
le să intre cu stăpână lor, Madasima, că le vor preda cetatea. 
Cuadragante și Angriote s-au apropiat de o poartă, ca să vadă 
ce se petrece cu adevărat și aflând de la Dandasido cum stau 
lucrurile, s-au dus să-i spună lui don Galvanes; după care, au 
încălecat cu toţii și au purtat-o pe Madasima, cu frumosu-i chip 
descoperit, călare pe un cal alb, îmbrăcată într-o pelerină din fir 
de aur, până în apropierea cetăţii; atunci s-au deschis porţile și 
au ieșit o sută de bărbați, dintre cei mai de vază, care i-au 
sărutat mâinile, iar ea le-a spus: „Sărutaţi-i mâinile stăpânului și 
soțului meu, don Galvanes, căci, după Dumnezeu, datorită lui 
am scăpat de moarte și v-am redobândit pe voi, supușii mei de 
drept, pe care vă pierdusem împotriva oricărei dreptăţi; așa că, 
pe el să îl socotiți stăpânul vostru, dacă mă iubiți”. 

Atunci, toţi s-au apropiat de don Galvanes și îngenunchind în 
faţa lui, cu vorbe foarte smerite, i-au sărutat mâinile, iar el i-a 
primit pe toţi cu bunăvoință și multă bucurie, mulţumindu-le și 
lăudându-i îndelung pentru marea lor credinţă și dragostea 
nesmintită față de Madasima, buna lor stăpână; apoi, au intrat 


18 


în cetate, unde s-au întâlnit cu Dandasido, căruia multă cinstire 
i-au arătat Madasima și toţi acei seniori. După toate acestea, 
Ymosil de Burgundia a spus: „Ar fi foarte bine, acum, să scăpăm 
de toţi dușmanii ce au mai rămas în cetate”. Agrajes, care era 
cuprins de mânie, a spus: „Am poruncit să fie curățate ulițele de 
dușmani și să nu rămână unul în viaţă”. „Domnule - a spus 
Florestan -, nu lăsaţi ura și mânia să pună astfel stăpânire pe 
voi și să vă împingă să faceţi lucruri pentru care, o dată 
săvârșite, ați dori cât mai iute să fiţi mort”. „Are dreptate - a 
spus don Cuadragante; e de-ajuns să îi aruncăm pe toţi în 
temnița lui don Galvanes, unchiul vostru, dacă izbutim, pentru 
că mai mare e victoria când învinșii sunt în viaţă decât când 
sunt morţi, dacă ţinem seama de mersul schimbătoarei și 
nesigurei sorţi ce, în scurt timp, îi poate aduce pe cei fericiți în 
starea învinșilor”. 

S-a hotărât, deci, ca Angriote de Estravaus și Gavarte de la 
Valea Temătoare să pună capăt luptei; ajunși aceștia în locul 
unde se aflau contele Latine și Galdar de Rascuil, i-au găsit pe 
oamenii acestora tare zdrobiţi, iar pe ei greu răniţi și cu inimile 
îndurerate, pentru că lucrurile se întorseseră, astfel, împotriva 
lor; și după ce s-au sfătuit între ei, au socotit înțelept să se 
încreadă în voinţa și marea cumpătare a lui don Galvanes. 
Sfârșindu-se totul, după ce Madasima și cavalerii ei au pus 
deplină stăpânire pe oraș și pe castel, spre marea bucurie a 
tuturor, a doua zi au primit vestea că regele Arban de Norgales 
și Gasquilan, regele Suediei, acostaseră în portul insulei cu trei 
mii de cavaleri și, acum, coborau, în mare grabă, pe țărm, ca să 
trimită flota înapoi după provizii. Această veste i-a tulburat 
foarte, știind cât de numeroși sunt dușmanii și cât de zdrobiţi 
oamenii lor, dar fiind cavaleri de onoare, nu s-au înfricoșat și și- 
au amintit că Amadis le spusese să facă lucrurile cu chibzuinţă, 
așa că, deși părerea unora era să iasă din cetate și să se lupte, 
au hotărât să nu o facă până ce nu li se vor vindeca rănile, nu li 
se vor întrema caii și nu își vor repara armele. Așa că, lăsându-i 
pe unii și pe alţii acolo, istoria noastră vă va povesti, acum, ce s- 
a mai întâmplat cu Amadis și cu don Bruneo de Bonamar, 
rămași în Insula Ferecată. 


19 


e CAPITOLUL LXV e 


Cum l-a întrebat Amadis pe tutorele 
său, don Gandales, ce se mai petrecuse 
la curte, și cum a plecat împreună cu 
tovarășii săi spre Gaula, precum și 
prin ce aventuri au trecut pe o insulă 
unde acostaseră, apărându-i de 
primejdia morții pe don Galaor, 
fratele lui Amadis, și pe regele 
Cildadan, aflați în puterea uriașului 
Madarque. 


După ce flota a plecat din Insula Ferecată spre Insula 
Mongaza, așa cum aţi auzit, Amadis a rămas în Insula Ferecată 
cu don Bruneo de Bonamar, dar cu zorul pregătirilor nu avusese 
timp să afle de la tutorele său, don Gandales, ce se petrecuse la 
curtea regelui Lisuarte, așa că, luându-l la o plimbare prin 
grădina casei sale, l-a întrebat cum îi mersese. Don Gandales i-a 
spus că a văzut-o pe regină, care a primit cu dragoste și preţuire 
solia lui și că aceasta îl roagă să facă pace cu regele; de 
asemenea, i-a istorisit ce vorbise cu Oriana și Mabilia, ce îi 
spuseseră acestea, și i-a dat acea carte de la Mabilia, din care a 
aflat că neamul avea să le sporească, pricepând că Oriana 
rămăsese grea. Amadis a ascultat totul cu multă plăcere, deși 
tare îi mai ducea dorul doamnei sale și inima lui nu-și găsea cu 
niciun chip tihnă și odihnă; și a rămas el așa, singur, în foișorul 
din grădină, cufundat adânc în gânduri și cu lacrimile șiroindu-i 
pe obraji, de parcă își pierduse simţirea; dar, luându-și seama, s- 
a dus la don Bruneo și i-a poruncit să încarce pe o corabie 
armele sale și pe cele ale lui don Bruneo, precum și alte lucruri 
trebuincioase, pentru că, oricum, a doua zi voia să plece spre 
Gaula. Totul s-a făcut pe dată, cum poruncise, și a doua zi 
dimineaţă, au pornit pe mare; vremea a fost ba prielnică, ba 
dușmănoasă, și, după cinci zile, au ajuns în apropierea unei 
insule ce părea a fi un meleag frumos, plin de păduri. Don 
Bruneo a spus: „Priviţi, domnule, ce ţinut frumos! „Așa mi se 
pare și mie”, a spus Amadis. „Atunci, să poposim aici câteva 
zile, domnule - a spus don Bruneo -, și cine știe ce lucruri 


20 


ciudate vom mai vedea”. „Așa să facem”, a spus Amadis. Și i-au 
poruncit căpitanului să acosteze, fiindcă vor să viziteze insula 
aceea ce le pare foarte frumoasă, precum și cu gândul că vor 
avea parte de vreo aventură deosebită. „Dumnezeu să vă apere 
de așa ceva!”, a răspuns căpitanul corăbiei. „De ce?”, a întrebat 
Amadis. „Ca să scăpaţi de moarte - a răspuns el -, ori de o prea 
cumplită temniţă, căci trebuie să știți că aceasta e Insula Tristă, 
unde stăpânește acel sălbatic uriaș Madarque, cel mai crud și 
mai nemilos din câţi se află pe lume; și mai aflaţi că de mai bine 
de cincisprezece ani n-a călcat picior de cavaler pe insulă, nici 
vreo doamnă ori domniță, să nu fie uciși ori întemnițați”. Când 
au auzit asta, tare s-au mai minunat cavalerii noștri și nu mică 
le-a fost spaima la gândul de a se aventura pe insulă, dar cum 
aveau inimi viteze și rostul lor adevărat era să stârpească de pe 
lume asemenea rele și năravuri fără să se teamă că își pun viața 
în primejdie mai mult decât că s-ar acoperi de o mare rușine 
dacă nu ar face-o, i-au spus căpitanului să tragă, oricum, 
corabia la țărm, ceea ce, cu multă greutate și aproape cu forța 
au izbutit și, luându-și cu ei doar armele și caii, au pornit spre 
interiorul insulei cu Gandalin și Lasindo, scutierul lui don Bruneo, 
cărora le-au poruncit să le vină în ajutor pe cât le va sta în 
puteri, dacă vor fi atacați de oameni ce nu sunt cavaleri. Ei au 
răspuns că așa vor face. Și au mers ei așa o bucată de vreme, 
până au ajuns în vârful unui munte unde au văzut, nu departe 
de ei, un castel, ce li s-a părut foarte puternic și frumos, și s-au 
îndreptat într-acolo, ca să afle vești despre uriaș; Când au ajuns 
la castel, au auzit, în cel mai înalt turn, un corn ce suna atât de 
tare de se cutremurau toate văile din jur. „Domnule - a spus 
don Bruneo -, cornul acesta sună, după zisele căpitanului de pe 
corabie, când pornește uriașul la luptă; și asta se întâmplă când 
oamenii lui nu pot învinge ori ucide cavalerii cu care se înfruntă; 
și-atunci, uriașul este atât de furios, încât ucide pe oricine 
întâlnește, uneori, chiar dintre ai săi”. „Atunci, să mergem mai 
departe”, a răspuns Amadis. Și n-a trecut multă vreme, că au 
auzit zarvă mare, stârnită de mulţi oameni și zăngănit strașnic 
de lănci și spade foarte ascuţite și cu tăiș de brici. Și luându-și 
toate armele, au pornit într-acolo și au văzut o grămadă de 
oameni ce încercuiseră doi cavaleri și doi scutieri, toţi pedeștri, 
căci le muriseră caii, pe care voiau să-i ucidă; dar cei patru se 
apărau cu spadele atât de vitejește că te minunai, nu alta, 


21 


privindu-i; Amadis l-a văzut venind spre el pe Ardian, piticul 
care, de cum a zărit herbul lui Amadis, l-a recunoscut pe dată și 
a prins să strige din răsputeri: „Oh, domnule Amadis, săriţi în 
ajutorul fratelui vostru, don Galaor, și a prietenului său, regele 
Cildadan, că oamenii aceia îi omoară”. Când au auzit asta, 
amândoi cavalerii au pornit împreună, unul lângă altul, în cea 
mai mare goană a cailor, că don Bruneo nu lăsa pe nimeni să-l 
întreacă în asemenea împrejurări. Și pe când goneau ei așa, l-au 
văzut sosind pe Madarque, uriașul cel sălbatic, stăpânul insulei, 
călare pe un cal mare, îmbrăcat într-o armură grea din oţel tare 
și o lorică din zale foarte groase, iar în loc de coif purtând o 
chivără groasă, curată și strălucitoare ca o oglindă; în mână 
ținea o suliță foarte mare și atât de grea, încât orice alt cavaler 
sau bărbat oarecare cu multă trudă ar fi putut-o ridica, și un 
scut mare și greu; pe când se apropia, striga în gura mare: 
„Daţi-vă la o parte, nemernici și nevolnici ce sunteți, 
neputincioşi să omorâţi doi cavaleri osteniţi și lipsiţi de forța 
voastră! Daţi-vă la o parte și lăsaţi-i în seama suliței mele, să se 
bucure de sângele lor!” Oh, cum se răzbună Dumnezeu pe cei 
nedrepţi și se mânie pe cei ce urmează calea trufiei și cât de 
iute sunt înfrânte orgoliul și trufia; iar tu, cititorule, privește 
pilda dată acelui Nemrod, care a înălţat turnul Babel și a altora 
despre care s-ar mai putea pomeni, dar nu o fac spre a nu mă 
întinde prea mult! La fel s-a întâmplat și în această luptă. 
Amadis, care auzise tot ce spunea uriașul, tare s-a înspăimântat, 
văzându-l atât de mare și fără pereche, dar, rugându-se 
Domnului, a spus: „Acum e momentul să-mi veniţi în ajutor, 
buna mea doamnă Oriana!” Și l-a rugat pe don Bruneo să-i 
atace pe ceilalți cavaleri, că el vrea să se înfrunte cu uriașul. Și, 
strângând bine lancea sub braţ, și-a îmboldit armăsarul să 
pornească spre Madarque în goana cea mai mare și l-a izbit atât 
de tare în piept, încât l-a făcut să se aplece pe spate pe crupa 
calului; uriașul, cum ţinea căpăstrul strâns în mână, a smucit 
tare frâul și calul s-a cabrat și s-a prăbușit prinzându-l sub el; 
uriașul și-a rupt un picior, iar calului i s-a sucit spata din 
încheietură, așa că niciunul, nici celălalt nu s-au mai putut ridica 
de jos. Amadis, văzând asta, a pus mâna pe spadă și a prins să 
strige: „Pe ei, frate Galaor, eu sunt Amadis și v-am venit în 
ajutor!” 


22 


Și s-a îndreptat spre ceilalţi, văzând că don Bruneo ucisese cu 
o singură lovitură de lance în gâtlej pe un nepot al uriașului și 
făcea minuni de vitejie cu spada, pentru care mult l-a admirat; 
Amadis i-a dat o lovitură în coif altui cavaler, despicându-i-l până 
la creștet, astfel că l-a doborât la pământ. Galaor a sărit pe calul 
acestuia, dar nu s-a îndepărtat de regele Cildadan; dar a sosit 
Gandalin și a descălecat, dându-i calul său regelui, iar el s-a 
alăturat celorlalţi scutieri. Când toţi cei patru cavaleri au fost pe 
cai, atunci să fi văzut ce minuni făceau, cum trânteau și omorau 
pe câţi le ieșeau în cale, iar scutierii, la rândul lor, grele pierderi 
le pricinuiau pedestrașilor. 

Așa că, în scurtă vreme, mai toţi erau morți sau răniţi, iar 
ceilalți au fugit spre castel de teama loviturilor cumplite pe care 
le primiseră, urmăriţi de cei patru cavaleri ce voiau să-i ucidă; 
așa au ajuns la poarta castelului ce era închisă și nu putea fi 
deschisă decât când venea uriașul, căci așa era porunca; fugarii, 
văzând că n-au scăpare, cei ce erau călări, au descălecat și 
azvârlind spadele cu toţii s-au îndreptat spre Amadis, care 
venea în frunte, și, îngenunchind la picioarele armăsarului său, i- 
au cerut îndurare, rugându-l să nu-i ucidă, și i s-au agăţat de 
poalele loricii, ca să scape de ceilalţi ce se repeziseră spre ei. 
Amadis i-a apărat de regele Cildadan și de don Galaor, care, 
datorită celor suferite din partea lor, nu i-ar fi lăsat pe niciunul în 
viaţă de bunăvoie; apoi i-a pus să jure că vor face tot ce le va 
porunci el. Apoi s-au dus la locul unde zăcea uriașul, tare vlăguit 
de puteri, fiindcă armăsarul zăcea peste piciorul lui rupt și îl 
apăsa așa de tare, că mai-mai să-și dea duhul. Regele Cildadan 
a descălecat și le-a poruncit scutierilor să-l ajute să răstoarne 
calul pe-o parte, astfel că uriașul a putut resfira mai în voie și și- 
a tras sufletul; și, cu toate că din pricina lui se aflaseră în pragul 
morţii și el și don Galaor, așa cum aţi auzit, nu avea inimă să-l 
ucidă, nu pentru că aceasta ar fi fost o faptă rea și trufașă, ci din 
dragoste pentru feciorul său, Gasquilan, regele Suediei, ce era 
un cavaler foarte viteaz, la care ţinea mult; așa că l-a rugat și pe 
Amadis să nu îi facă niciun rău. Amadis s-a învoit și i-a spus 
uriașului, care își mai venise în simţiri: „Madarque, vedeți bine în 
ce stare sunteţi, așa că dacă îmi veţi da ascultare, veţi trăi, de 
nu, vă așteaptă moartea”. Uriașul i-a răspuns: „Viteazule 
cavaler, dacă de mine depinde de mor ori trăiesc, voi face ce-mi 
ceri ca să rămân în viaţă și mă încred în tine”. Amadis i-a spus: 


23 


„Îţi cer să te botezi creștinește și să respectaţi această credinţă 
tu și toți ai tăi, să ridici în acest ţinut biserici și mănăstiri, să-i 
eliberezi pe toţi captivii și, de azi înainte, să te lepezi de acest 
nărav”. Uriașul, căruia i se cuibărise frica în inimă, a răspuns, cu 
spaima morții: „Voi face totul așa cum porunciţi, căci îmi dau 
seama, după puterea mea și a oamenilor mei, pe de o parte, și 
puterea voastră, pe de alta, că n-am fost învins decât din pricina 
păcatelor mele, mai cu seamă dintr-o singură lovitură, cum s-a 
întâmplat, așa că, dacă vă e pe plac, duceţi-mă la castel, unde 
mă voi întrema și voi face ceea ce aţi poruncit”. „Așa să fie”, a 
răspuns Amadis. 

Așa că a poruncit să fie chemaţi oamenii uriașului, ce îi 
juraseră supunere lui Amadis, care l-au purtat până la castel, 
unde au intrat el, Amadis și tovarășii săi; de cum și-au scos 
armurile, Amadis și don Galaor s-au îmbrățișat de mai multe ori, 
plângând de bucurie că se regăsiseră, și au rămas toți patru 
împreună, plini de voie bună, până ce uriașul le-a trimis vorbă 
că masa e pregătită, căci era vremea să mănânce. Amadis a 
spus că nu se așază la masă până nu vor fi aduși acolo toți 
captivii, să mănânce cu ei. „Asta se va întâmpla pe dată - au 
răspuns oamenii uriașului -, căci a poruncit deja să fie eliberaţi”. 

După asta, i-au adus pe captivi, o sută la număr, printre care 
treizeci de cavaleri și peste patruzeci de doamne și domniţe. 
Toţi s-au apropiat plini de umilinţă să-i sărute mâinile lui 
Amadis, întrebându-l ce le poruncește. El le-a răspuns: „Prieteni, 
cel mai mult mi-ar plăcea să vă duceţi la regina Brisena și să-i 
spuneţi că v-a trimis cavalerul ei de pe Insula Ferecată, și că l- 
am găsit pe don Galaor, fratele meu; și să-i sărutaţi mâinile din 
partea mea”. 

Captivii au răspuns că vor face tot ce poruncește, atât 
aceasta, cât și orice altceva ce le stă în puteri, pentru a-l sluji. 
Apoi s-au așezat la masă și s-au ospătat pe cinste cu numeroase 
bucate. Amadis a poruncit să li se dea captivilor corăbiile 
uriașului, ca să poată pleca, și s-a făcut întocmai; cu toţii au 
pornit spre regina Brisena, ca să îndeplinească ce li se 
poruncise. Amadis și tovarășii săi, după ce au mâncat, au venit 
în cămara uriașului ca să îl vadă și l-au găsit împreună cu o 
urieșiță, sora lui, care îl îngrijea, pe numele ei Andandona, cea 
mai sălbatică și mai nemiloasă din câte se aflau pe lume. 
Urieșiţa se născuse cu cincisprezece ani înaintea lui Madarque și 


24 


ea îl crescuse. Avea părul alb și atât de creţ, că nu îl putea 
pieptăna. Și era atât de slută, că părea dracul gol. Urieșiţa era 
nespus de mare, dar atât de sprintenă, că nu era cal, oricât de 
sălbatic, ori alt animal, pe care să nu încalece și să nu le 
îmblânzească. Trăgea cu arcul și arunca sulița cu atâta putere și 
așa de bine, că vâna o mulţime de urși, lei și mistreți, în 
blănurile cărora umbla îmbrăcată mai tot timpul. Sălășluia în 
munți, ca să poată vâna fiare sălbatice, îi dușmănea groaznic pe 
creștini și mult rău le făcea și avea s-o facă mai abitir de acum 
înainte, împingându-l din spate și pe fratele ei, Madarque, să se 
poarte la fel, până ce, în timpul bătăliei purtate de regele 
Lisuarte cu regele Arabigo și ceilalţi șase regi, a fost ucis de 
regele Perion, cum o să vă istorisim mai departe. 

După ce au stat cavalerii o bucată de vreme cu uriașul și 
acesta le-a făgăduit că se va boteza, au pornit spre încăperile 
lor, unde s-au odihnit în noaptea aceea și, a doua zi, urcându-se 
pe corăbii, și-au urmat drumul spre Gaula, pornind pe un braţ de 
mare ce hotărnicea un capăt al insulei, unde se afla un codru 
des; aici afurisita aceea de Andandona îi pândea să le facă un 
rău; și, de cum i-a văzut pe mare, a coborât coasta muntelui 
până a ajuns pe o stâncă chiar deasupra lor și, alegând cea mai 
bună suliță din câte adusese cu ea, când corabia a ajuns 
aproape, fără să fie văzută de cavaleri, a cumpănit sulița și a 
azvârlit-o cu putere, astfel că sulița a trecut prin piciorul lui don 
Bruneo și s-a înfipt în puntea corăbiei, frângându-se; dar 
datorită avântului pe care și-l luase și a dorinței de a-i nimici cu 
orice preţ, urieșiței i-a alunecat piciorul de pe stâncă și a căzut 
în apă cu un asemenea zgomot, de parcă s-ar fi prăbușit un 
turn; cei ce-o priveau, văzând-o atât de mare și înfășurată în 
blănuri negre de urs, și-au zis că e chiar ucigă-l toaca și au prins 
să se închine și să se roage lui Dumnezeu; apoi, când au văzut-o 
că a început să înoate atât de voinicește de să te minunezi nu 
alta, au tras cu arcurile în ea, dar urieșiţa se tot cufunda în apă, 
până a ajuns cu bine la țărm; când a pășit, însă, pe uscat, 
Amadis și regele Cildadan au nimerit-o fiecare cu câte o săgeată 
în spate. Cu toate acestea, ea a rupt-o la fugă prin hăţișul 
pădurii, iar regele Cildadan, văzând-o astfel, cu săgețile în 
spate, nu și-a putut stăpâni râsul; apoi i-au venit în ajutor lui don 
Bruneo, i-au oprit sângele și l-au culcat în pat; dar, după puţină 
vreme, urieșița s-a ivit pe un colnic și a început să strige cât o 


25 


țineau puterile: „Să nu credeţi că sunt necuratul; sunt 
Andandona și o să vă fac rău pe cât îmi va sta în putință, oricâtă 
trudă și osteneală m-ar costa”. Și a plecat alergând pe tancuri, 
atât de iute, că nimic n-ar fi putut-o ajunge din urmă, ceea ce 
mult i-a uimit pe toţi, căci o credeau moartă din pricina rănilor. 
Atunci au aflat întreaga ei istorie de la doi captivi pe care 
Gandalin îi luase pe galeră ca să îi ducă în Gaula, de unde erau 
de fel, și tare s-au mai minunat; și de n-ar fi fost don Bruneo, 
care îi rugase din suflet să fie dus cât mai curând cu putinţă 
undeva unde să-și oblojească rana, s-ar fi întors și ar fi căutat-o 
în toată insula pe afurisita de urieșiţă ca să o ardă de vie. Așa că 
și-au văzut de drum, cum aţi auzit, pe braţul acela de mare, 
până au ajuns în larg, tăifăsuind despre multe lucruri, fără să se 
ferească, ca niște prieteni ce se iubesc din suflet. Amadis le-a 
povestit cum se iscase vrajba între regele Lisuarte și el și toți 
prietenii și neamurile sale ce se aflau la curte, precum și din ce 
pricină; despre căsătoria lui don Galvanes cu prea frumoasa 
Madasina, și cum pornise acela cu o flotă puternică spre Insula 
Mongaza ca să o cucerească fiindcă i se cuvenea ca moștenire; 
toți cavalerii aflați cu el i-au spus că doresc din toată inima să îl 
ajute. Când a auzit toate acestea, don Galaor tare s-a mai 
mâhnit și o mare durere i-a cuprins inima, căci își dădea seama 
ce multe și mari nenorociri se puteau ivi din pricina asta; și mult 
s-a îngrijorat, pentru că, deși îl iubea așa de tare pe fratele său, 
Amadis, și îi datora atât de mult respect, nu putea, totuși, în 
inima lui, să primească a nu-l mai sluji pe regele Lisuarte, la 
curtea căruia avea să trăiască mai departe, cum veți auzi mai 
încolo. Așa s-a făcut că, pe când cugeta la toate acestea, și-a 
amintit cum l-a părăsit Amadis pe Insula Ferecată și, luându-l 
deoparte, într-un capăt al punţii, l-a întrebat: „Domnule și frate, 
ce lucru atât de însemnat și de grav încât să fie mai presus 
decât legătura de sânge și dragostea dintre noi, vi s-a putut 
întâmpla, de v-aţi ascuns de mine?” „Bunul meu frate - a 
răspuns Amadis -, de vreme ce acel lucru a avut puterea să 
rupă trainicele legături de sânge și de iubire de care pomeneaţi, 
puteți să mă credeţi prea bine că a fost mai primejdios decât 
însăși moartea, așa că, vă rog mult, nu-mi cereţi, de astă dată, 
să vă spun despre ce e vorba”. Galaor, mai îmbunându-se un 
pic, că era cam mânios, văzându-l că vrea să mai păstreze 
taina, n-a mai stăruit și au schimbat vorba. 


26 


Au călătorit ei așa pe mare vreme de patru zile, la capătul 
cărora au ajuns la o cetate din Gaula ce se numea Mostrol, 
unde, chiar în vremea aceea, se aflau regele Perion și regina, 
fiindcă portul era faţă în față cu Marea Britanie și aici puteau 
primi mai ușor vești despre fiii lor; de cum au zărit corabia, 
regele și regina au trimis să vadă cine sunt cei ce sosesc; și 
când solul a ajuns la nave, Amadis a poruncit să i se spună că 
cei ce sosesc sunt regele Cildadan și don Bruneo de Bonamar, 
căci, pentru moment, nu voia să se știe nimic de el și de fratele 
său. Când regele Perion a auzit asta, tare s-a mai bucurat, la 
gândul că regele Cildadan îi va da vești despre don Galaor, 
fiindcă Amadis îl înștiințase că amândoi se află în casa Urgandei; 
așa că a poruncit întregii sale suite să încalece și a plecat să-i 
întâmpine pe oaspeţi, mai ales că îl iubea mult pe don Bruneo, 
ce venise de mai multe ori la curtea sa, și știa că are grijă de 
feciorii lui. Amadis și don Galaor și-au încălecat armăsarii și, 
îmbrăcaţi în straie bogate, au plecat pe alt drum spre încăperile 
reginei și, o dată ajunși, i-au zis străjerului: „Spuneţi-i reginei că 
au sosit doi cavaleri din familia sa, care vor să-i vorbească”. 
Regina le-a poruncit să intre și, de cum i-a văzut, l-a recunoscut 
pe Amadis și, datorită lui, și pe don Galaor, căci semănau tare 
mult, deși pe acesta din urmă nu-l mai văzuse de când îl răpise 
uriașul; așa că a strigat: „Ah, Sfântă Fecioară Maria! Ce minune, 
să-mi văd la chip feciorii!” Și, oprindu-i-se vorbele în gât, s-a 
prăbușit ca moartă; ei au îngenuncheat în fața ei și i-au sărutat 
mâinile cu multă smerenie, iar regina s-a ridicat și i-a luat în 
braţe, i-a strâns la piept și i-a sărutat pe rând de multe ori, fără 
să-i lase să vorbească, până ce a intrat în odaie sora lor, Melicia, 
și regina le-a dat drumul ca să-i poată vorbi; iar ei tare s-au 
minunat de frumusețea fetei. Cine ar putea povesti bucuria 
acelei nobile regine, văzându-i în faţa ochilor pe acei doi 
cavaleri, feciorii săi, atât de frumoși, când sufletul ei fusese 
veșnic chinuit de o mare neliniște și durere, știind prin ce 
primejdii trece Amadis, așteptându-și viața sau moartea după 
cum avea să se întâmple cu el, și socotindu-l pierdut, datorită 
soartei, pe don Galaor după ce îl răpise uriașul; iar acum, toate 
sfârșindu-se cu bine, cu multă cinste și glorie; de bună seamă că 
nimeni nu poate povesti o asemenea bucurie în afară de ea 
însăși sau cineva care a trecut prin ceva asemănător. Amadis i-a 
spus reginei: „Doamnă, l-am adus cu noi pe don Bruneo de 


27 


Bonamar; porunciţi să fie cinstit ca unul dintre cei mai viteji 
cavaleri din lume”. „Așa voi face, fiul meu - a spus ea -, pentru 
că asta vă e voia și pentru că ne-a adus multe servicii; iar atunci 
când nu voi putea trece eu să-l văd, va sta cu el sora voastră, 
Melicia”. „Așa să faceţi, doamnă și soră - a spus don Galaor -, 
pentru că sunteți domnișoară și toate cele ca voi trebuie să îl 
cinstească nespus pe cel ce le slujește și le respectă mai mult 
decât oricare altul; iar cea pe care o iubește trebuie să se 
socotească fericită, căci a trecut fără nicio piedică pe sub bolta 
vrăjită a iubiților credincioși, semn sigur că nu i-a greșit 
niciodată”. Când Melicia a auzit aceste vorbe, a simţit un fior în 
inimă, fiindcă știa prea bine că acea încercare fusese dusă la 
capăt pentru ea, dar a răspuns, foarte cumpătată cum era, 
spunând: „Domnule, voi face tot ce voi putea cât mai bine și 
facă-se voia Domnului; asta pentru că așa porunciţi și pentru că 
acel cavaler vă iubește mult”. 

Pe când regina se afla împreună cu fiii ei, cum aţi auzit, au 
sosit regele Perion și regele Cildadan; Amadis și Galaor, de cum 
l-au văzut pe regele Perion au venit să îngenuncheze în faţa lui 
și fiecare i-a sărutat câte o mână; el i-a sărutat, la rândul său, și 
ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie. Regele Cildadan le-a 
spus: „Bunii mei prieteni, nu uitaţi de don Bruneo”. Atunci, cum 
regele Cildadan vorbise deja cu regina și cu fiica ei, s-au dus cu 
toţii la don Bruneo, ce fusese adus de pe galeră pe brațe de mai 
mulţi cavaleri, la porunca regelui Perion, și întins într-un pat 
foarte bogat, într-una din încăperile regelui cu o fereastră ce 
dădea spre o grădină plină de trandafiri și de alte flori. Aici au 
venit regina și fiica ei să îl vadă, regina arătându-se foarte 
îndurerată de suferinţa lui, iar el dându-i dovezi de adâncă 
recunoștință; după ce a rămas acolo o bucată de vreme, regina 
i-a spus: „Don Bruneo, voi trece să vă văd cât mai des cu 
putință, iar când alte treburi mă vor împiedica să o fac, va sta cu 
domnia voastră Melicia, ce vă este prietenă și vă va îngriji rana”. 
El i-a sărutat mâna drept mulțumire și regina a plecat; Melicia și 
domnișoarele ei de onoare au rămas acolo și ea s-a așezat în 
fața patului, de unde el putea să-i vadă foarte bine frumosul 
chip, ceea ce îl făcea să fie atât de bucuros, că de ar fi putut sta 
tot timpul așa, n-ar mai fi vrut să se însănătoșească, pentru că 
vederea ei îi oblojea și îi lecuia altă rană mai dureroasă și mai 
primejdioasă pentru viața lui. Melicia i-a scos fașa de pe rană și 


28 


a văzut că e mare, dar deschisă de o parte și alta, așa că, 
nutrind speranţa că se va vindeca repede, i-a spus: „Don 
Bruneo, o să am grijă să vi se vindece rana, dar trebuie să nu-mi 
ieșiţi din vorbă cu niciun chip, căci altminteri s-ar putea ca 
primejdia să devină mai mare”. „Doamnă - a răspuns don 
Bruneo -, deie Domnul ca niciodată să nu vă încalc poruncile, 
căci sunt sigur că de s-ar întâmpla așa ceva, nimeni n-ar putea 
să-mi mai poruncească”. Aceste vorbe din urmă Melicia le-a 
înțeles mai bine decât oricare dintre domnișoarele aflate acolo. 
Apoi i-a uns piciorul și rana cu un asemenea ir, că, pe dată, s-a 
dezumflat aproape de tot și i-a trecut durerea; după asta, i-a dat 
să mănânce chiar cu preafrumoasele ei mâini și i-a spus: „Acum, 
odihniţi-vă, și, la vremea potrivită, voi veni să vă văd”. 

leșind din odaie, Melicia s-a întâlnit cu Lasindo, scutierul lui 
don Bruneo, care știa povestea lor și că se iubesc, și i-a spus: 
„Lasindo, voi sunteţi cunoscut aici; să cereţi tot ce dorește 
stăpânul vostru”. „Doamnă - a răspuns el -, să dea Dumnezeu 
să vină vremea să vă poată răsplăti pentru ceea ce faceţi pentru 
el”. Și, apropiindu-se mai mult de ea, ca să nu fie auzit de alţii, a 
adăugat: „Doamnă, cine dorește să lecuiască un om, trebuie să-i 
oblojească rana cea mai grea care îl chinuie cel mai tare. Așa 
că, pentru Dumnezeu, doamnă, aveţi milă de el, că are atâta 
nevoie, și vindecaţi-l nu de durerile de pe urma rănii, ci de 
celelalte, atât de cumplite, pe care le îndură din pricina 
voastră”. Când a auzit aceste vorbe, Melicia a spus: „Prietene, 
eu îi voi lecui rana pe care o văd, dacă voi putea, căci despre 
celelalte dureri nu știu nimic”. „Doamnă - a răspuns el -, ați 
aflat, totuși, că suferințele și durerile ucigătoare pe care le 
îndură din pricina voastră au avut puterea să îl ducă în faţa 
statuilor lui Apolidon și a Grimanesei”. „Lasindo - a spus ea -, 
deseori se întâmplă ca oamenii să se vindece de astfel de boli 
ca cea de care spui că suferă stăpânul tău, doar cu trecerea 
timpului, fără niciun alt leac, și s-ar putea ca așa să se fi 
petrecut lucrurile și cu stăpânul tău, așa că nu trebuie să ceri 
leacuri pentru el de la cine nu ţi le poate da”. 

Și, părăsindu-l, s-a îndreptat spre odăile mamei sale; acum, 
cu toate că Lasindo i-a spus lui don Bruneo ce vorbise cu ea, 
acesta nu s-a tulburat câtuși de puţin, căci el credea că Melicia 
gândește cu totul altfel și o binecuvânta adesea pe urieșița 
Andandona că îl ajutase, fiindcă în prezenţa Meliciei se bucura 


29 


de acele plăceri fără de care orice altceva pe lume îl făcea să se 
simtă singur și tare nefericit. 

Și, așa cum aţi auzit, în Gaula se aflau regele Cildadan, 
Amadis și Galaor, cu regele Perion al Gaulei, întru marea 
desfătare și plăcere a tuturor acestora, în vreme ce don Bruneo 
era îngrijit de doamna pe care o iubea atât de mult; și așa s-a 
întâmplat că, într-o zi, don Galaor, luându-i deoparte pe rege, 
tatăl său, pe regele Cildadan și pe fratele său, Amadis, le-a 
spus: „Am credința, domnii mei, că oricât m-aș strădui, n-aș 
putea găsi alţi trei oameni care să mă iubească și să ţină la 
cinstea mea ca domniile voastre, și de aceea vă rog să-mi dați 
un sfat într-o chestiune ce, după suflet, trebuie socotită cea mai 
de preţ, și iată despre ce anume e vorba: voi, domnule și frate 
Amadis, m-aţi adus la curtea regelui Lisuarte, cerându-mi cu 
multă dragoste să fiu cavalerul său; acum, văzând ruptura 
dintre voi și el, sunt foarte frământat, pentru că eu nu m-am 
despărţit de curtea lui și dacă voi veni în tabăra voastră, 
onoarea mea va fi știrbită foarte, iar dacă voi rămâne alături de 
regele Lisuarte, mă va ucide gândul că vă stau în cale. Așa că, 
bunii mei domni, găsiți un leac pentru această frământare, care 
nu e numai a mea ci și a domniilor voastre și puneţi mai mult 
preţ pe onoarea mea decât pe împlinirea propriilor voastre 
dorinţe”. Regele Perion a spus: „Fiule, nu poate fi o greșeală să 
vă aflaţi alături de fratele vostru împotriva unui rege atât de 
nerecunoscător și nechibzuit, alături de care aţi ramas fiindcă 
asta a fost voia lui Amadis, și pe bună dreptate îl puteţi părăsi, 
pentru că vă e dușman și încearcă să vă distrugă neamul, care |- 
a slujit atât de mult”. Don Galaor a răspuns: „Domnule, trag 
nădejde în Dumnezeu și în maiestatea voastră, în mâinile căruia 
se află, acum, onoarea mea, că nu mă va învinui niciodată 
cineva că l-am părăsit pe acest rege în vreme de izbeliște, când 
are atâta nevoie de mine, și n-am făcut-o mai înainte”. „Bunul 
meu frate - a spus Amadis -, cu toate că suntem foarte datori să 
ne supunem poruncilor tatălui și stăpânului nostru, știind că 
înțelepciunea lui e mult mai mare decât a noastră, în orice ne-ar 
porunci, îndrăznesc a spune acum, în aceste clipe, să nu îl 
părăsești și să nu te desparti de rege decât dacă aceasta s-ar 
putea face fără să aibă nimeni de suferit; pentru că, dacă e 
vorba de neînțelegerea dintre el și mine, nu se poate afla niciun 
cavaler atât de puternic, oricât de puternic ar fi, în tabăra sa, 


30 


încât să nu fie învins de atotputernicul stăpân, care știe ce mari 
servicii i-am adus regelui și ce proastă răsplată am primit de la 
el, fără s-o fi meritat; și dacă el este judecătorul, sunt sigur că 
fiecare va primi ceea ce merită”. Inţeleaptă judecată cu două 
gânduri: unul, că totul se află în puterea sorții, celălalt, că deși 
Amadis nu punea mult preț pe regele Lisuarte, știa că fratele 
său ţinea foarte să rămână în slujba aceluia. 

Așa că, hotărând cu toţii, ca Galaor să plece la curtea regelui 
Lisuarte, regele Cildadan le-a spus lui Amadis și don Galaor: 
„Bunii mei prieteni, știți istoria bătăliei purtate de mine cu 
regele Lisuarte, în care am fost învins datorită vitejiei voastre și 
am pierdut măreaţa glorie pe care am fi dobândit-o eu și 
oamenii mei; după cum, de asemenea, știți, domnilor, care a 
fost învoiala și cum ne-am legat că cel ce va fi învins să-l 
slujească pe învingător într-un chip sau altul; și dacă soarta a 
vrut să fiu învins de domniile voastre, trebuie să-mi ţin 
făgaduielile, chiar dacă voi suferi toată viaţa mea și dacă, din 
pricina acestei dureri și amărăciuni, inima îmi va fi întotdeauna 
zdrobită; dar cum înaintea tuturor celorlalte se află onoarea și 
onoarea înseamnă să-ţi înăbuși propria voinţă și să faci ceea ce 
ești obligat să faci, sunt nevoit să mă înfăţișez regelui Lisuarte 
cu numărul de cavaleri făgăduit și să rămân cu el cât va voi 
Dumnezeu; așa că aș vrea să plec cu don Galaor, pentru că, azi, 
pe când ieșeam de la liturghie, am primit carte de la regele 
Lisuarte, în care îmi cere să vin acolo, așa cum sunt dator”. 

Cu aceasta, sfatul s-a încheiat și, a doua zi, luându-și rămas 
bun de la regină și de la Melicia, fiica ei, s-au îmbarcat pe o 
corabie pentru Marea Britanie, unde au ajuns fără necazuri; de 
cum au coborât pe uscat, au pornit de-a dreptul spre cetatea 
unde au aflat că e regele Lisuarte, care, mânios foarte din 
pricina celor petrecute cu oamenii săi pe Insula Mongaza și a 
marilor pierderi suferite, se hotărâse să nu mai aștepte să se 
adune toţi cei cărora le poruncise să vină, ci, mai curând, să 
plece cu cavalerii ce vor fi cât mai iute gata; așa că, înainte cu 
trei zile de a se îmbarca pe corăbii, i-a spus reginei să le 
vestească pe fiica lor, Oriana, și pe doamnele și domnișoarele 
din suită, că vor merge împreună la o vânătoare în pădure ca să 
petreacă acolo cu toţii; regina a făcut întocmai și, a doua zi, 
luând cu ei corturi și toate cele trebuincioase, au pornit cu multă 
voie bună și au poposit într-o luncă plină de copaci, aflată în 


31 


mijlocul pădurii, unde regele a petrecut în acea zi; și s-au vânat 
mulţi cerbi și alte sălbăticiuni și toţi câţi s-au aflat acolo s-au 
ospătat și au petrecut pe cinste. Și, cu toate că regele era acolo 
cu inima și cu mintea, mai mult îl frământa înfrângerea suferită 
de oamenii săi pe insulă, așa că, după ce s-a sfârșit vânătoarea 
și petrecerea, a poruncit să se pregătească toate cele de 
trebuinţă pentru călătorie. 


e CAPITOLUL LXVI e 


Cum regele Cildadan și don Galaor, 
în drumul lor spre curtea regelui 
Lisuarte, au întâlnit o doamnă cu 
fratele ei, un tânăr paj, însoțiți de 

doisprezece cavaleri, și doamna i-a 

rugat să îl implore pe rege să îl facă 
pe fratele ei cavaler, ceea ce s-a 

întâmplat întocmai și, apoi, regele și-a 
dat seama că acela e propriul lui fecior 


Văzându-și de drumul lor spre locul unde se afla regele 
Lisuarte, regele Cildadan și don Galaor au aflat că acesta se 
pregătește să plece spre Insula Mongaza, așa că s-au grăbit să 
ajungă la timp ca să plece cu el, dar s-a întâmplat că, pe când 
poposiseră pentru noapte într-o pădure, în zorii zilei au auzit un 
clopot bătând pentru utrenie și s-au îndreptat spre un schit să 
asculte slujba; când au intrat înăuntru, au văzut douăsprezece 
scuturi foarte frumoase în jurul altarului, pictate cu grijă, cu un 
câmp violet și castele aurii, iar în mijlocul lor un scut alb, nespus 
de frumos, tivit cu aur și nestemate; după ce și-au spus 
rugăciunile, i-au întrebat pe niște scutieri ce se aflau acolo ale 
cui sunt scuturile, iar ei le-au răspuns că nu le pot spune cu 
niciun chip, dar că vor afla în curând dacă se duc la curtea 
regelui Lisuarte; pe când stăteau ei așa de vorbă, au văzut 
intrând în curte pe cavalerii stăpâni ai scuturilor, fiecare cu câte 
o domnişoară de mână, iar în urma lor, cavalerul neofit ce 
vorbea cu o doamnă nu foarte tânără; cavalerul era foarte bine 
făcut, chipeș și cu straie bogate, încât cu greu ai fi găsit pe 
cineva să-i stea alături. Tare s-au mai minunat regele Cildadan 


32 


și don Galaor văzându-l pe acest străin și și-au zis că vine fără 
tăgadă de pe meleaguri îndepărtate, căci, până atunci, pe acolo 
nu se auzise de el. Apoi s-au așezat toţi în fața altarului și au 
ascultat liturghia și, de cum s-a sfârșit, doamna i-a întrebat dacă 
sunt de la curtea regelui Lisuarte. „De ce ne întrebaţi?”, au zis 
ei. „Pentru că, dacă nu vă e cu supărare, am vrea să rămânem 
împreună cu domniile voastre; am aflat că regele se află în 
pădurea aceasta din apropiere, cu regina și multe doamne din 
suita ei, unde au ridicat corturi, petrec și vânează”. „Dar ce 
putem face noi - au întrebat ei - ca să vă fim pe plac?” „Vă 
rugăm să aveţi bunătatea - a răspuns doamna - de a-i ruga pe 
rege, pe regină și pe fiica lor, Oriana, să vină până aici și să îi 
dea însemnele de cavaler acestui scutier, pentru că merită toată 
cinstirea ce i s-ar aduce”. „Doamnă - au răspuns ei -, vom face 
cu plăcere ceea ce ne cereți și credem că regele vă va îndeplini 
rugămintea, după cât este de înțelept și cumpătat în toate 
faptele sale”. 

Așa că, pe dată, au încălecat cu toții, doamna, domnișoarele 
și ei, și s-au dus pe un colnic ce se afla alături de drumul pe 
unde trebuia să vină regele; și n-a trecut multă vreme că l-au 
văzut venind împreună cu regina și suita; regele mergea în 
frunte și, văzându-le pe acele domnișoare și pe cei doi cavaleri 
în armură, a socotit că aceștia vor să lupte, așa că l-a trimis pe 
don Grumedan, ce îl însoțea împreună cu treizeci de cavaleri în 
chip de gardă, să le spună să nu stăruie în dorinţa lor de a lupta 
și să i se înfăţișeze lui. Don Grumedan a pornit spre ei, iar regele 
s-a oprit din drum; văzând aceasta, regele Cildadan și don 
Galaor au coborât colnicul cu cele douăsprezece domnișoare și 
au pornit către rege. După ce-au mers o bucată, don Galaor l-a 
recunoscut pe Grumedan și i-a spus regelui Cildadan: „Seniore, 
priviţi acolo pe unul dintre bărbaţii viteji ai lumii”. „Cine e?”, a 
întrebat regele. „Don Grumedan - a răspuns Galaor -, cel care a 
purtat însemnele regelui Lisuarte în bătălia împotriva voastră”. 
„Aţi spus un mare adevăr - a zis regele -, fiindcă eu însumi am 
încercat să-i smulg flamura din mână și n-am izbutit până nu s-a 
rupt băţul; și l-am văzut săvârșind atâtea vitejii împotriva mea și 
a oamenilor mei, că n-aș mai fi vrut cu niciun chip să i se fi rupt 
flamura și să-l văd luptând”. 

De cum și-au scos coifurile, ca să fie recunoscuţi, don 
Grumedan, ce se afla mai aproape, l-a recunoscut pe don Galaor 


33 


și a spus tare, cum avea obiceiul să vorbească: „Ah, prietenul 
meu, don Galaor! Sunteţi la fel de binevenit ca îngerii din rai”; și 
a venit cât mai repede lângă el; când a ajuns, Galaor i-a spus: 
„Senior don Grumedan, iată-l pe regele Cildadan”. Grumedan s- 
a dus să-i sărute mâinile și regele l-a primit foarte bine; apoi, s-a 
întors spre don Galaor și s-au îmbrățișat de mai multe ori, ca doi 
oameni ce se iubeau din inimă; don Grumedan le-a spus: 
„Domnilor, veniţi în urma mea, iar eu îl voi înștiinţa pe rege de 
venirea voastră”. Și, despărțindu-se de ei, s-a apropiat de rege 
și i-a spus: „Stăpâne, vă aduc vești care o să vă înveselească 
foarte, căci, iată, sosește vasalul și prietenul vostru, don Galaor, 
ce niciodată nu v-a părăsit la vreme de izbeliște; iar celălalt 
cavaler este regele Cildadan”. „Mult mă bucur de sosirea lui și 
știam prea bine că dacă e sănătos și liber, nu va zăbovi să vină 
la curtea mea, așa cum eu aș face orice întru cinstirea sa”. 

In vremea asta au sosit cavalerii. Regele i-a primit cu multă 
dragoste. Don Galaor a vrut să-i sărute mâinile, dar el n-a 
îngăduit, ci l-a îmbrățișat cu atâta căldură, încât le-a dat să 
înțeleagă tuturor celor ce priveau că îl iubește din inimă. 
Cavalerii i-au spus ce îi rugase doamna, cum îl întâlniseră pe 
acel tânăr ce voia să primească însemnele de cavaler și că era 
foarte frumos și bine făcut; regele a rămas o vreme pe gânduri, 
pentru că nu obișnuia să dea însemnele de cavaler decât unui 
bărbat foarte viteaz, și a întrebat al cui fiu este. Doamna i-a 
răspuns: „Asta nu veți putea afla acum, dar vă jur pe credința 
datorată lui Dumnezeu, că dinspre amândoi părinţii se trage din 
neam regesc”. Regele l-a întrebat pe don Galaor: „Ce credeţi că 
trebuie să fac?” „Domnule, socotesc că trebuie să îl faceți 
cavaler și să nu vă feriţi, pentru că tânărul e foarte deosebit ca 
înfățișare și frumuseţe și nu se poate să nu fie un cavaler 
viteaz”. „Dacă așa gândiţi - a spus regele -, așa să facem”. Și i- 
a poruncit lui don Grumedan să-i conducă pe regele Cildadan și 
pe don Galaor la regină și să îi spună să vină cu ei la schitul 
unde se duce el. Cavalerii au plecat de-ndată și nu mai e nevoie 
să vă povestesc cum au fost primiţi de regină, de Oriana și de 
toate celelalte, că niciodată n-au fost primiţi undeva mai bine și 
cu mai multă dragoste; regina, aflând porunca regelui, a plecat 
cu toată suita în urma lui, iar când au ajuns la schit și au văzut 
scuturile, dar, mai cu osebire, pe cel alb între ele, atât de 
frumos și de bogat, tare s-au mai minunat, dar mult mai mult le- 


34 


a uimit marea frumusețe a pajului fără să-și poată închipui cine 
este, pentru că, până atunci, nu auziseră niciodată vorbindu-se 
de el. Pajul a sărutat mâinile regelui, dar regina și Oriana nu i-au 
îngăduit s-o facă fiindcă era de neam mare. Regele l-a făcut 
cavaler și i-a spus: „Primiţi-vă spada de la cine doriţi mai mult”. 
„Dacă maiestatea voastră îngăduie - a răspuns el -, o voi primi 
din mâinile Orianei, căci astfel vrerea și dorința mea vor fi 
împlinite”. „Să fie așa cum spuneţi - a zis regele -, dacă asta vă 
e dorința”. Și chemând-o pe Oriana, i-a spus: „lubita mea fiică, 
dacă binevoiţi, înmânaţi-i spada acestui cavaler, de vreme ce 
dorește să o primească mai degrabă din mâna voastră decât din 
mâna altcuiva”. Oriana, foarte sfioasă, căci îl socotea cu totul 
străin, a luat spada și i-a înmânat-o și, astfel, tânărul a devenit 
cavaler pe de-a-ntregul. Săvârșite toate acestea cum aţi auzit, 
doamna i-a spus regelui: „Seniore, eu trebuie să plec pe dată cu 
aceste domnișoare, fiindcă așa mi s-a poruncit și nu pot face 
altminteri, cu toate că, dacă ar fi după voia mea, aș vrea să mai 
rămân aici câteva zile, dar va rămâne să vă slujească, de 
porunciţi, Norandel, pe care l-aţi făcut cavaler, împreună cu cei 
doisprezece cavaleri ce l-au însoţit”. Auzind aceasta, tare s-a 
mai bucurat regele, căci prinsese mult drag de cavalerul neofit, 
și i-a spus: „Doamnă, mergeţi cu Dumnezeu”. Ea și-a luat rămas 
bun de la regină și de la fiica acesteia, preafrumoasa Oriana. 
Dar când a fost să-și ia rămas bun de la rege, i-a strecurat în 
mână o scrisoare, fără să o vadă nimeni, și i-a spus cât mai în 
șoaptă cu putinţă: „Citiţi această carte fără să vă vadă cineva și 
apoi faceţi ce veţi socoti de cuviinţă”. După aceasta a plecat 
spre corabia sa, iar regele a rămas cu gândul la vorbele 
doamnei; apoi, i-a spus reginei să se întoarcă la corturi cu regele 
Cildadan și don Galaor, iar dacă el va întârzia la vânătoare, să 
mănânce și să se odihnească. Regina a făcut întocmai și, când a 
rămas singur, regele a deschis scrisoarea. 


Carte de la prințesa Celinda către regele Lisuarte 


„Prealuminate Lisuarte, rege al Marii Britanii, Eu, 
printesa Celinda, fiica regelui Hegido, vă sărut dreapta. 
Vă amintiţi, de bună seamă, domnul meu, că, pe 
vremea când erati cavaler rătăcitor, umblând în 
căutarea unor mari isprăvi și ducând la bun sfârșit 


35 


multe, întru marea voastră cinste, soarta și norocul v-au 
purtat pașii în regatul tatălui meu, care, la vremea 
aceea, părăsise această lume, iar pe mine m-ati aflat în 
castelul meu, pe numele său Castelul Marelui Trandafir, 
asediat de Antifon cel Cumplit, ce voia să pună 
stăpânire pe toată țara mea pentru că nu voisem să mă 
mărit cu el, fiindcă nu era de stirpe la fel de aleasă ca 
mine; și ati hotărât să vă luptați unul cu celălalt, el 
încrezându-se în marea lui vitejie, și domnia voastră 
socotind că sunt o domniță lipsită de apărare; și v-ati 
luptat, punându-vă viața în primejdie, iar, în cele din 
urmă, l-ati învins și l-ati ucis. Astfel că, voi ati cucerit 
gloria în urma unei lupte nemiloase, iar mie mi-ati redat 
libertatea și fericirea; și, după ce ati intrat în castel, fie 
datorită frumuseții mele, fie pentru că așa a vrut soarta, 
cum eu mă îndrăgostisem nespus de voi, sub acea tufă 
mare de trandafiri, având deasupra noastră acoperiș de 
roze și flori și pierzându-mi eu propria-mi floare pe care 
o avusesem până atunci, a fost zămislit acest cocon, și 
datorită marii lui frumuseți, se poate spune că acel 
păcat a dat rod frumos și, astfel, va fi iertat de 
Atotputernicul stăpân; și vă trimit prin el acest inel ce 
mi-a fost dăruit de voi cu atâta dragoste și păstrat de 
mine la fel, ca martor al tuturor celor petrecute. Cinstiţi- 
I și iubiţi-l, bunul meu stăpân, și, făcându-l cavaler, cum 
se trage din neam de regi, moștenind de la voi marele 
curaj și de la mine dragostea prea pătimașă pe care am 
nutrit-o pentru domnia voastră, trebuie să ne punem 
mari speranțe în el că se va folosi bine de aceste 
însușiri”. 


După ce a citit cartea, regele și-a amintit pe dată de vremurile 
când cutreierase regatul Danemarcei în chip de cavaler rătăcitor 
și când, datorită marilor sale fapte de arme, preafrumoasa 
Brisena, fiica regelui acestei ţări se îndrăgostise de el, și a luat-o 
de soție, cum v-am mai povestit, cum ajunsese la infanta 
Celinda, asediată în castelul ei, și cum se petrecuseră toate câte 
i le scrisese în carte; și văzând inelul a fost mai sigur că totul e 
adevărat, dar, cu toate că marea frumuseţe a tânărului cavaler 
îl făcea să nutrească mari speranțe că este și viteaz, a hotărât 


36 


să păstreze taina până ce faptele nu vor sta mărturie a virtuţii 
sale. Și astfel a plecat la vânătoare și, cu tolba plină, s-a întors 
la corturi, unde îl aștepta regina, vesel foarte; aici, în semn de 
prețuire, s-a dus la cortul unde i se spusese că stau regele 
Cildadan și don Galaor, însoţiţi de cei mai vestiți cavaleri de la 
curtea sa, toți în veștminte bogate și, în fața tuturor, le-a adus 
multe laude pentru marile lor fapte, așa cum meritau, și pentru 
marele ajutor pe care îl aștepta de la ei în războiul pe care avea 
să îl poarte cu cei mai viteji cavaleri din lume; apoi le-a povestit 
cu multă voie bună cât a vânat, spunându-le că nu le va da 
nimic din tot ce prinsese, râzând și glumind ca să le facă 
plăcere; după aceea, a poruncit să fie chemate Oriana, fiica sa, 
și celelalte domnițe, cerându-le să le ţină tovărășie regelui 
Cildadan și lui don Galaor, iar el a rămas să mănânce acolo, cu 
ei, cu mare bucurie; de cum s-a strâns masa, regele l-a luat pe 
don Galaor cu el și s-a tras la umbra unor copaci unde, 
punându-i mâna pe umăr, i-a spus: „Bunul meu prieten, don 
Galaor, Dumnezeu mi-e martor cât vă iubesc și vă preţuiesc, 
pentru că mult bine datorez curajului și sfaturilor voastre și sunt 
atât de sigur de credinţa voastră, încât ceea ce nu vă dezvălui 
vouă, n-aș spune nici propriului meu suflet; dar lăsând deoparte 
lucrurile cele mai însemnate, pe care întotdeauna vi le voi aduce 
la cunoștință, vreau să aflaţi ce mi s-a întâmplat acum”. Și i-a 
dat cartea să o citească; când don Galaor a aflat că Norandel 
este feciorul regelui, tare s-a mai bucurat și i-a spus: „Stăpâne, 
dacă aţi trecut prin grele încercări și primejdii venind în ajutorul 
acelei prințese, aţi fost răsplătit pe deplin cu un fecior așa 
frumos și așa să mă ajute Dumnezeu, dacă nu cred că va fi atât 
de viteaz încât vă va fi mai mare teama de a da în vileag taina 
decât de a o ascunde ca acum; iar dacă domnia voastră, 
seniore, vă învoiţi, aș vrea să-mi fie tovarăș tot anul acesta, 
pentru ca o parte din dorința mea de a vă sluji să se răsfrângă 
asupra celui ce e sânge din sângele vostru”. „Vă mulțumesc 
mult pentru vorbele voastre - a spus regele -, pentru că nu va 
mai fi nicio taină și toată cinstirea ce i se va aduce lui, mi se 
aduce mie. Dar, cum să vă dau drept tovarăș un copil despre 
care încă nu știm cum îl vor arăta faptele? Eu m-aș socoti, de 
bună seamă, foarte mulțumit și onorat și, dacă așa doriţi, așa 
vom face”. Și s-au întors în cort, unde se afla regele Cildadan, 
Norandel și alți mulţi cavaleri de neam mare. Când toţi au făcut 


37 


liniște, Galaor s-a ridicat și i-a spus regelui: „Stăpâne, cunoașteţi 
foarte bine obiceiul casei voastre și al întregului regat al 
Londrei. Și anume, că prima favoare pe care un cavaler ori o 
domnişoară o cere unui cavaler neofit, trebuie să îi fie acordată 
nesmintit”. „E-adevărat - a răspuns regele -, dar, de ce îmi 
spuneţi asta?” „Pentru că sunt cavaler - a zis Galaor - și îi cer lui 
Norandel să-mi împlinească rugămintea ce i-o voi face, și 
anume, să fie tovarăși vreme de un an încheiat, în care să ne 
fim credincioși unul altuia și să nu ne despartă decât moartea 
sau temnița, când nu vom mai avea nimic de făcut”. Când 
Norandel a auzit aceste vorbe, tare s-a mai minunat de spusele 
lui Galaor și mult s-a bucurat, pentru că știa cât este de vestit și 
văzuse cinstea deosebită pe care i-o arăta regele printre atâţia 
cavaleri viteji, după cum, mai știa că, după fratele său, Amadis, 
nu se afla altul pe lume care să-l întreacă în vitejie, așa că a 
spus: „Domnul meu, don Galaor, pe cât vă sunt de mari vitejia și 
meritele și pe cât de mici sunt ale mele, se pare că îmi cereţi 
acest lucru mai mult îndemnat de bunătatea voastră decât de 
însușirile mele, dar oricum ar fi, vă îndeplinesc rugămintea și vă 
mulțumesc ca pentru lucrul care, în afară de acela de a-l sluji pe 
stăpânul meu, regele, mă poate face cel mai fericit”. Văzând 
regele Cildadan cum stau lucrurile, a spus: „Ținând seama de 
vârsta și de frumuseţea voastră, a amândurora, cu multă 
dreptate vi s-a cerut și aţi îndeplinit acest lucru, și deie Domnul 
să fie spre bine; și așa va fi, ca toate cele ce se cer și se 
săvârșesc mai mult cu judecată decât dintr-un hatâr”. 

Hotărâtă tovărășia dintre don Galaor și Norandel, așa cum aţi 
auzit, regele Lisuarte le-a spus că hotărâse ca a treia zi să se 
îmbarce pe corăbii, pentru că, după veștile primite din Insula 
Mongaza, sosirea lui acolo era foarte necesară. „Dumnezeu să 
ne-ajute - a spus regele Cildadan -, iar noi vă vom sluji în toate 
câte se vor săvârși întru cinstea voastră”. lar don Galaor i-a 
spus: „Seniore, de vreme ce inimile oamenilor voștri sunt alături 
de voi, nu mai trebuie să vă temetți decât de Dumnezeu”. „Așa 
gândesc și eu - a răspuns regele -, fiindcă deși curajul vostru e 
mare, mă simt mult mai sigur cunoscând dragostea ce-mi 
purtaţi”. 

În ziua aceea au petrecut, acolo, cu multă veselie, iar a doua 
zi, după ce au ascultat liturghia, au încălecat cu toţii ca să se 
întoarcă în cetate. Regele le-a cerut lui don Galaor și don 


38 


Grumedan să o însoțească pe regină și, luându-l deoparte pe 
don Galaor, i-a dat îngăduinţa să-i spună Orianei că Norandel 
este fratele ei, dar să păstreze taina. Apoi a plecat cu vânătorii 
săi, iar ceilalţi doi s-au dus la regină, ce pornise deja călare; don 
Galaor s-a apropiat de Oriana și, apucându-i calul de dârlogi, au 
prins să stea de vorbă, ceea ce multă plăcere i-a făcut Orianei, 
atât datorită marii dragoste pe care don Galaor o nutrea pentru 
tatăl ei, cât și fiindcă i se părea că, fiind fratele iubitului ei, 
Amadis, prezenţa sa o liniștește. Și, tăifăsuind ei așa despre 
multe lucruri, au ajuns să vorbească de Norandel și Oriana a 
întrebat: „Știţi ceva despre istoria acestui cavaler cu care aţi 
venit și acum vă este tovarăș? Pe cât vă e de mare vitejia, n-ar 
fi trebuit să o faceţi dacă n-aţi avea nicio știre despre el, căci 
toţi cei ce vă cunosc nu știu să aveți pereche, în afară de fratele 
vostru, Amadis”. „Doamna mea - a răspuns don Galaor -, e atât 
de mare depărtarea între mine și Amadis în privinţa curajului, ca 
de la pământ la cer, și ar fi o mare nebunie din partea cuiva să 
socotească că îi sunt egal, pentru că Dumnezeu l-a făcut să fie 
mai presus decât toți muritorii, atât ca putere cât și în toate 
celelalte însușiri pe care trebuie să le aibă un cavaler”. Auzind 
aceasta, Oriana a început să cugete în sinea ei, zicându-și: „Ah, 
Oriana! Ce se va întâmpla dacă într-o bună zi te-ai vedea lipsită 
de iubirea unui om ca Amadis? Fără să mai dobândească pentru 
tine o asemenea faimă datorită faptelor de arme și frumuseţii?” 
Dar ca să nu se vadă ce gândește, s-a prefăcut foarte veselă și 
bucuroasă că are un prieten ce nu-și află pereche în lume. „lar 
cât despre tovărășia mea cu Norandel - a continuat don Galaor 
-, eu cred, doamnă, după cum se arată și cât de cinstit se 
poartă, că va fi un bărbat viteaz; dar eu am aflat altceva despre 
el și, când se va ști, tuturor li se va părea un lucru foarte ciudat, 
și asta m-a îndemnat să-i cer să fim tovarăși”. „Așa am socotit și 
eu - a spus Oriana -, că n-aţi fi făcut acest lucru, cunoscându-vă 
felul de a fi și nu l-aţi fi vrut ca tovarăș, fără o pricină însemnată; 
și dacă puteţi să mi-o spuneţi fără să aduceţi vătămare cinstei 
voastre, m-aș bucura să o aflu”. „Prea scump ar trebui să fie 
lucrul care să vă facă placere să-l aflaţi de la mine, doamnă, și 
eu să nu vi-l spun - a răspuns el. O să vă spun tot ce știu despre 
povestea lui Norandel, dar, cu niciun chip, nu trebuie să mai afle 
cineva”. „Cât despre asta puteţi fi sigur și fără grijă - a spus ea 
-, că așa va fi”. „Aflaţi, atunci, doamnă - a spus Galaor -, că 


39 


Norandel e fiul tatălui vostru”. Și i-a istorisit cum citise 
scrisoarea domniţei Celinda și văzuse inelul și tot ce vorbise cu 
tatăl ei, regele. „Galaor - a zis Oriana -, tare mă bucură ceea ce 
mi-aţi spus și vă sunt recunoscătoare, atât pentru că n-aș fi 
putut afla povestea de la altcineva, cât și pentru marea cinste 
pe care i-ați arătat-o acestui cavaler, ce-mi este rudă atât de 
apropiată, căci, în mod sigur, dacă va fi să fie viteaz, va fi cu 
mult mai mult în tovărășia voastră, iar de nu, marea voastră 
vitejie îl va face și pe el să devină viteaz”. „Vă sunt adânc 
îndatorat, doamnă, pentru prețuirea ce îmi arătaţi - a spus el -, 
chiar dacă nu e meritată, dar, oricum ar fi, întotdeauna voi fi 
gata să vă slujesc pe voi, pe rege, tatăl vostru, și pe mama 
voastră”. „Așa gândesc și eu, don Galaor - a răspuns ea -, și 
deie Domnul, în marea sa bunătate, să vă putem răsplăti și ei și 
eu”. 

Astfel au ajuns în cetate, unde Oriana a rămas cu mama sa, 
regina, iar Galaor s-a dus acasă la el împreună cu noul său 
tovarăș, Norandel; și, chiar a doua zi, după ce regele a ascultat 
liturghia, a poruncit să i se servească masa pe corabie, căci toţi 
cei ce urmau să plece cu el se îmbarcaseră cu arme și cai; așa 
că el, însoţit de regele Cildadan, Galaor și Norandel, și-a luat 
ramas bun de la regină, de la fiica sa și de la doamnele și 
domnișoarele ce s-au pornit toate pe plâns, și s-a îndreptat spre 
portul Jafoque, unde se afla întreaga lui flotă; aici s-a urcat pe 
corabia sa și au pornit către Insula Mongaza unde, după cinci 
zile de vreme când bună, când potrivnică, au acostat chiar în 
portul cetăţii de la care își luase numele insula; aici regele l-a 
găsit pe Arban de Norgales într-o tabără bine întărită și a aflat 
că se dăduse o luptă crâncenă între ai săi și cavalerii ce 
cuceriseră cetatea, că ai săi fuseseră respinși și ar fi pierit toţi, 
dacă regele Arban de Norgales n-ar fi cucerit o poziţie pe niște 
stânci abrupte, unde au fost lăsaţi în pace de dușmani; și a mai 
aflat că prea viteazul Gasquilan, regele Suediei, fusese grav 
rănit de don Florestan, și oamenii săi îl duseseră pe o corabie pe 
mare să îl oblojească, că îl luase captiv pe Brian de Monjaste, ce 
îl atacase cu ceilalți dușmani pe regele Arban de Norgales, și că, 
după această luptă, nu mai îndrăzniseră să părăsească acele 
poziții din munţi, unde îi găsise regele Lisuarte, fiindcă, deși 
cavalerii de pe Insula Ferecată îi asaltaseră de mai multe ori, nu 
le putuseră face niciun rău, pentru că locul era bine întărit. 


40 


Aflând acestea regele Lisuarte, tare s-a mai înfuriat pe cavalerii 
de pe Insula Ferecată și a poruncit să coboare toată lumea de 
pe corăbii, cu corturi și toate cele trebuincioase, și și-a așezat 
tabăra, așteptând inamicul. 

Oriana s-a bucurat mult de plecarea regelui, tatăl său, pentru 
că i se apropiase sorocul să nască, așa că a chemat-o pe Mabilia 
și i-a spus că după leșinuri și celelalte semne, nu poate fi vorba 
de altceva decât că are să nască și, poruncindu-le celorlalte 
domnișoare să o lase singură, s-a dus în cămara ei cu 
domnișoara din Danemarca și Mabilia, care pregătiseră din 
vreme toate cele trebuincioase pentru naștere. Aici, Oriana a 
stat o vreme cu dureri, începând să se simtă niţel istovită, dar 
spre noapte durerile au devenit tot mai dese, așa că tare era 
speriată și se muncea, ca cea care nu știuse nimic până atunci 
despre asemenea lucruri; dar marea teamă de a nu fi 
descoperită rușinea i-a dat asemenea curaj, că suferea fără să 
se plângă, și, la miezul nopţii, preaînaltul stăpân, lecuitorul 
tuturor, a vrut să nască un fecior tare chipeș și să o scape de 
chinuri; pruncul a fost, pe dată, învelit în scutece bogate și 
Oriana a cerut să-i fie adus la pat, l-a luat în braţe și l-a sărutat 
de mai multe ori. Domnișoara din Danemarca a întrebat-o pe 
Mabilia: „Ai văzut ce are pruncul pe trup?” „Nu - a răspuns ea -, 
am avut atâtea de făcut ca să-i ajut pe el și pe maică-sa să îl 
nască, încât n-am mai văzut nimic altceva”. „Atunci află - a spus 
domnișoara - că are pe piept ceva ce n-au ceilalți prunci”. Și au 
aprins o lumânare, i-au desfăcut scutecele și au văzut sub sânul 
drept niște slove albe ca neaua, iar sub cel stâng, șapte litere, 
atât de roșii, ca jăratecul aprins, dar n-au fost în stare să le 
citească și să afle ce scrie, deoarece cuvântul cu litere albe era 
într-o latină foarte veche, iar cel cu litere roșii în limba greacă; 
de cum au văzut slovele, l-au înfășat din nou și l-au așezat pe 
pat, lângă maică-sa, hotărând să fie dus de îndată acolo unde 
avea să fie crescut, așa cum hotărniciseră; așa că, domnișoara 
din Danemarca a ieșit din palat pe ascuns și i-a dat ocol pe afară 
până în dreptul ferestrei de la odaia Orianei, unde se afla frate- 
său, Durin, cu doi cai; în vremea asta, Mabilia a pus copilul într- 
un coș, legat cu o panglică pe deasupra, și, agăţțându-l de o 
frânghie, l-a coborât până a ajuns în mâinile domnișoarei din 
Danemarca; aceasta a dezlegat coșul și a pornit spre Miraflores, 
unde urma să fie crescut în taină, ca și cum ar fi fost copilul ei; 


41 


după scurtă vreme, lăsând drumul mare, au apucat-o pe o 
cărare știută de Durin, ce trecea printr-o pădure foarte deasă, 
ca să meargă mai feriți; Durin deschidea drumul și domnișoara îl 
urma. Și așa au ajuns la un izvor, aflat într-un luminiș fără 
copaci, după care urma o vale cu copaci atât de deși și așa de 
neprimitoare, că nimeni nu o putea străbate, atât de sălbatic și 
des era codrul de-acolo; aici trăiau lei și alte fiare sălbatice; pe 
muchia văii se afla un mic schit vechi, unde sălășluia un pustnic 
numit Nasciano, socotit de toţi drept un bărbat sfânt și 
credincios, atât de respectat de toată lumea, încât oamenii din 
ținuturile învecinate gândeau chiar că, uneori, se hrănește cu 
mană cerească; când n-avea ce mânca, pornea să caute de-ale 
gurii prin pădure, fără ca leii ori alte fiare să-i facă vreun rău, cu 
toate că, pe când umbla pe asinul lui, multe îi ieșeau în cale; 
mai curând ai fi zis că i se închină, căci lângă schit se afla o 
peșteră printre niște stânci, unde o leoaică își creștea puii și, 
deseori, bunul om venea să îi vadă și, când avea, le aducea de 
mâncare, fără să se teamă de leoaică; ba mai mult chiar, când 
își vedea puii cu el, ea se îndepărta până ce pleca de-acolo, iar 
el, după ce își făcea rugăciunile, își petrecea timpul privindu-i pe 
puii de leu cum se joacă prin peșteră. Când domnișoara din 
Danemarca și fratele ei au ajuns la acel izvor, cum ei îi era 
foarte sete după oboseala nopţii și a drumului, i-a spus fratelui 
ei: „Să descălecăm că vreau să beau niște apă: ţineţi voi 
pruncul”. El a luat copilul, așa înfășat în scutecele scumpe, și l-a 
așezat pe un trunchi de copac aflat în apropiere, dar când s-o 
ajute pe soră-sa să descalece, au auzit niște răgete groaznice de 
leu, ce răsunau din valea întunecoasă, și caii s-au înspăimântat 
așa de tare, că au rupt-o la fugă mâncând pământul, fără ca 
domnișoara să-l poată stăpâni pe al său; ba chiar își zicea că se 
va zdrobi printre copaci și se ruga lui Dumnezeu să îi vină în 
ajutor; Durin gonea în urma ei, cu gândul să apuce frâul calului 
și să o oprească, dar soră-sa era atât de zdrobită și pierită, că 
de-abia putea vorbi; așa că a ajutat-o să descalece și i-a spus: 
„Surioară, rămâneţi aici, iar eu o să plec pe calul vostru să îl 
caut pe-al meu”. „Duceţi-vă să aduceți copilul - a spus ea -, să 
nu i se întâmple ceva”. „Așa voi face - a spus el -, dar atunci, 
ţineţi voi calul de frâu să nu fugă, căci teamă mi-e că nu voi 
putea ajunge cu el până la izvor”. Și a plecat pe jos. Mai înainte, 
însă, s-a petrecut un lucru foarte ciudat, și anume: leoaica 


42 


aceea, ce își creștea puii și scosese acele răgete, venea în 
fiecare zi la izvor ca să ia urma cerbilor ce se adăpau acolo și 
astfel, umblând ea prin jurul izvorului și adulmecând peste tot, a 
auzit plângând copilul pus pe trunchi; leoaica s-a dus spre el, l-a 
apucat cu colții ei ascuţiţi de scutece și l-a purtat în gură, fără 
să-l străpungă cu dinţii, pentru că asta a fost voia Domnului, cu 
gândul să-l ducă drept hrană puilor ei; asta se întâmpla cam pe 
la răsăritul soarelui, dar marele stăpânitor al lumii, milostiv cu 
cei ce îi cer îndurare și cu nevinovaţii ce n-au încă anii și mintea 
s-o facă, i-a venit în ajutor, și iată cum: acel sfânt Nasciano, 
după ce rostise liturghia în zorii zilei, pe când se îndrepta spre 
izvor să se răcorească, fiindcă noaptea fusese foarte călduroasă, 
a văzut-o pe leoaică ducând pruncul în gură; acesta scâncea de- 
abia auzit, căci se născuse chiar în noaptea aceea, și pustnicul a 
înţeles că e vorba de un copil, ceea ce l-a speriat foarte, căci nu 
știa de unde îl luase leoaica; așa că, a înălţat mâna, a făcut 
semnul crucii asupra ei și i-a spus: „Pleacă fiară rea și lasă în 
pace pruncul, că nu i s-a dat viaţă întru folosul tău”. Leoaica, cu 
urechile pleoștite, de parcă ar fi alintat-o cineva, s-a apropiat de 
el foarte blândă, i-a lăsat pruncul la picioare și a plecat de 
îndată. Nasciano a făcut semnul crucii deasupra copilului și, 
apoi, l-a luat în braţe și a pornit spre schit; trecând pe lângă 
peștera leoaicei și văzând că aceasta își alăptează puii, i-a spus: 
„iți poruncesc, în numele Domnului, să nu-ţi mai alăptezi puii, 
să-i dai ţâță acestui prunc și să-l aperi, ca pe ei, de orice rele”. 
Leoaica s-a întins la picioarele lui și bunul om i-a pus copilul la 
țâte, i-a dat puţin lapte și l-a făcut să ia țâța în gură; copilul s-a 
săturat, iar, de-atunci, leoaica a venit, cât se poate de blândă, 
să-i dea țâță ori de câte ori era nevoie. Pustnicul, însă, l-a trimis 
în grabă pe un băietan ce îl ajuta la slujbă și-i era nepot, să îi 
cheme pe maică-sa și pe taică-său și să îi aducă la schit, fără 
nimeni altcineva, căci avea mare nevoie de ei. Băiatul a plecat 
pe dată spre casa acestora, ce se afla la ieșirea din codru; dar 
cum taică-său era dus de-acasă, n-au putut veni la schit decât 
după zece zile, vreme în care pruncul a fost foarte bine hrănit cu 
laptele leoaicei, al unei capre și al unei oi ce fătase un miel; 
capra și oaia îl hrăneau pe copil câtă vreme leoaica era la 
vânătoare pentru puii ei. 

Când Durin s-a despărțit de soră-sa, cum aţi auzit, a pornit pe 
jos cât mai iute cu putinţă spre izvorul unde lăsase copilul, dar 


43 


negăsindu-l, tare s-a mai speriat și l-a căutat peste tot, dar n-a 
dat decât de urmele leoaicei, astfel că a fost convins că aceasta 
îl mâncase, și cu multă mâhnire și tristeţe s-a întors la sora lui; 
de cum i-a spus ce se întâmplase, ea a prins să se bată cu 
palmele peste față și să se jeluiască amarnic, blestemându-și 
soarta și ceasul când se născuse, căci, din pricina acestei 
întâmplări, își pierde toată fericirea, neputând să i se mai 
înfăţișeze stăpânei sale. Durin o mângâia plângând și el, dar nu 
de mângâieri era nevoie, fiindcă suferinţa și tristeţea i-au fost 
atât de mari, încât a zăcut fără simţire mai bine de două ore. 
Durin i-a spus: „Buna mea doamnă și soră, ceea ce faceți nu vă 
e de niciun folos, ba chiar s-ar putea s-o puneţi în primejdie pe 
stăpâna voastră și pe iubitul ei, dacă se află despre povestea 
lor”. Ea și-a dat seama că are dreptate și a întrebat: „Dar ce să 
facem, că eu nu sunt în stare să judec?” „Am impresia că eu mi- 
am pierdut calul - a spus el -, dar trebuie să ajungem la 
Miraflores, să rămânem acolo trei-patru zile, ca să se creadă că 
ați venit cu o treabă și, la întoarcere, să nu-i spunem Orianei 
decât că pruncul e la loc sigur, până s-o înzdrăveni după 
lehuzie; apoi o să vă sfătuiţi cu Mabilia ce e de făcut”. Ea a 
răspuns că i se pare bun sfatul și, călare amândoi pe un singur 
cal, s-au dus la Miraflores, iar după trei zile s-au întors la Oriana, 
căreia, domnișoara din Danemarca, arătându-se veselă, i-a spus 
că totul se petrecuse așa cum fusese plănuit. 

Acum, întorcându-ne la pustnicul care creștea copilul, aflaţi 
că, după zece zile, au sosit le el soră-sa și soțul ei, iar el le-a 
povestit cum, printr-un mare noroc, a găsit acel prunc, iubit de 
Dumnezeu, de vreme ce a vrut să-l salveze astfel, și i-a rugat să 
îl crească în casa lor până ce va fi să vorbească, și, atunci, să i-l 
aducă înapoi, ca să îl învețe carte. Ei i-au răspuns că vor face 
întocmai ceea ce le ceruse. „Aș vrea, însă, să-l botez”, a spus 
bunul om. Și așa a făcut; dar când femeia l-a desfășat lângă 
cristelniță, a văzut slovele albe și roșii și i le-a arătat bunului 
om, ce tare s-a mai înspăimântat, și citindu-le, a văzut că cele 
latinești formau cuvântul Esp/andian, și și-a zis că acela trebuie 
să fie numele copilului, așa că l-a botezat cu acest nume; dar pe 
cele roșii, cu toată truda lui, nu le-a deslușit și nu le-a înțeles; 
așa că pruncul a fost botezat Esplandian, nume cu care s-a făcut 
cunoscut pe multe meleaguri străine, datorită unor însemnate 
fapte săvârșite de el, așa cum vă vom istorisi mai departe. După 


44 


asta, femeia l-a luat acasă la ea, cu multă plăcere și cu 
nădejdea că va fi răsplătită cu dărnicie nu numai ea, ci tot 
neamul ei, și l-a crescut cu multă grijă, pe potriva speranţelor pe 
care și le pusese în el. 

Și la vremea poruncită de sihastru, i l-au adus acestuia; și era, 
copilul, atât de frumos și de voinic, că toţi cei ce îl vedeau, mult 
se mai desfătau privindu-l. 


e CAPITOLUL LXVII e 


În care se povesteste crâncena bătălie 
dintre regele Lisuarte cu oamenii săi 
și don Galvanes cu tovarășii săi, și 
despre generoasa și măreața faptă 
săvârșită de rege după înfrângere (...), 
dându-le ținutul lui don Galvanes și 
Madasimei, rămânând [...) vasalii săi 
câtă vreme vor locui acolo 


Cum aţi auzit, regele Lisuarte a debarcat în portul Insulei 
Mongaza, unde l-a găsit pe regele Arban de Norgales cu oamenii 
săi, retras într-o tabără în munte, căruia i-a poruncit să coboare, 
pe dată, și să se unească, jos, cu armata sa; aici a aflat că don 
Galvanes și tovarășii săi, ce se aflau la Lacul care fierbe, 
trecuseră muntele, pregătiți să îl înfrunte, așa că a pornit și el 
cu toată armata împotriva lor, încurajându-și oamenii pe cât 
putea, așa cum se cuvenea pentru o bătălie cu cei mai viteji 
cavaleri din lume; și au umblat ei până au ajuns la depărtare de 
o leghe de ceilalţi, pe malul unui râu, unde au poposit în 
noaptea aceea, iar când s-au ivit zorile, au ascultat cu toții 
liturghia, s-au înarmat, și regele i-a împărțit în trei grupuri. 
Primul, de cinci sute de cavaleri, era comandat de don Galaor, 
însoţit de tovarășul lui, Norandel, Guilan Gânditorul și vărul său, 
Ladasin, Grimeo Viteazul, Cendil de Ganota și Nicoran de la 
Puntea Temătoare, prea încercatul luptător cu lancea; al doilea 
grup, de șapte sute de cavaleri, i-a fost încredințat regelui 
Cildadan, însoţit de Ganides de Ganota, Acedis, nepotul regelui, 
Guadasonel Fallistre, Brandoibas, Tasian și Filispinel, toți 
cavaleri foarte iscusiţi, iar, în mijlocul grupului, se aflau don 


45 


Grumedan de Norvegia și alţi cavaleri veniţi cu regele Arban de 
Norgales, ce aveau însărcinarea să îl apere pe rege și să nu se 
ocupe de nimic altceva. Așa înaintau pe câmp, arătându-se 
nespus de chipeși și bine înarmați, în sunetul atâtor surle și 
trâmbiţe, că de-abia se mai puteau auzi, până au ajuns într-un 
loc întins, unde s-au oprit; regele era apărat din spate de 
Baladan și Leonis cu încă treizeci de cavaleri. Don Galvanes și 
marii nobili aflaţi cu el, aflând despre înaintarea regelui Lisuarte 
și câţi oameni are, cu toate că aveau de luptat unul contra cinci 
și tare mult simțeau lipsa lui Brian de Monjaste, luat în 
captivitate, și a lui Agrajes, plecat să aducă merinde, căci le 
făceau trebuinţă, nu s-au pierdut cu firea, ci dimpotrivă, cu mult 
curaj își îmbărbătau oamenii, puţini la număr pentru asemenea 
bătălie, căci erau vestiți pentru faptele lor de arme, așa cum aţi 
aflat din această istorie; așa că au hotărât să se împartă în două 
pâlcuri: unul de o sută șase și celălalt de o sută nouă cavaleri. În 
primul se aflau don Florestan, don Cuadragante, Angriote de 
Estravaus și fratele său, Grovadan, nepotu-su, Sarquiles și 
cumnatu-su, Gasinan, ce purta flamura domnișoarelor, iar 
alături de acesta, Branfil și viteazul Gavarte de la Valea 
Temătoare, Olivas, Balais de Carsante și Enil, curajosul cavaler 
pe care Frumosul Întunecat îl adusese să lupte împotriva regelui 
Cildadan. In al doilea pâlc se aflau don Galvanes, însoţit de 
vitejii fraţi Palomir și Dragonis, Listoran de la Turnul Alb, 
Dandales de Sadoca și Tantalis Trufașul; pe lângă aceste pâlcuri 
mai veneau câţiva arbaletieri și arcași. Cu această ceată, atât 
de mică în comparaţie cu numeroasa armată a regelui, au intrat 
pe câmpul unde îi așteptau ceilalţi; don Florestan și don 
Cuadragante l-au chemat pe Elian cel Chipeș, unul dintre cei 
mai mândri cavaleri și cu cea mai frumoasă armură din câţi se 
aflau și i-au cerut să se ducă la regele Lisuarte, împreună cu alţi 
doi cavaleri, verii săi, și să îi spună acestuia că dacă poruncește 
să fie retrași arbaletierii și arcașii, va vedea una dintre cele mai 
frumoase lupte cavalerești. Cei trei, ieșind din rânduri, au plecat 
pe dată să îndeplinească porunca și mulți îi priveau plini de 
admiraţie; aflaţi, acum, că acest Elian cel Chipeș era nepotul lui 
don Cuadragante, fiul sorei lui, și al contelui Liquedo, văr primar 
cu regele Perion al Gaulei; ajunși în faţa primului grup, condus 
de don Galaor, cavalerii au cerut chezășie că nu li se va 
întâmpla nimic, căci vin cu solie la rege; don Galaor le-a 


46 


făgăduit libertatea și l-a trimis pe Cendil de Ganota să îi 
însoţească, pentru a trece nestingheriţi de ceilalți; când au ajuns 
în faţa regelui, cei trei i-au spus: „Domnule, don Florestan, don 
Cuadragante şi ceilalți cavaleri veniţi să apere ţinutul 
Madasimei, ne trimit să vă spunem că, dacă doriţi să fie retrași 
arbaletierii și arcașii dintre noi, veţi vedea o frumoasă bătălie”. 
„Așa să fie, cu voia Domnului - a răspuns regele; retrageţi-i pe 
ai voștri, iar Cendil de Ganota îi va retrage pe ai mei”. Ceea ce 
s-a făcut pe dată; cei trei cavaleri s-au întors la ai lor, iar Cendil 
s-a dus să-i spună lui don Galaor pentru ce veniseră solii la rege; 
apoi, armatele s-au apropiat una de alta atât de mult că nu erau 
între ele trei aruncături de săgeată, și don Galaor i-a recunoscut 
pe fratele său, don Florestan, după tunica pusă peste platoșă, și 
pe don Cuadragante și Gavarte de la Valea Temătoare, ce 
veneau în fruntea oamenilor lor, așa că i-a spus lui Norandel: 
„Bunul meu prieten, priviţi-i pe cei trei cavaleri de colo; sunt cei 
mai viteji bărbaţi dintre câţi se pot afla; cel cu scutul roșu cu lei 
albi este don Florestan, cel cu blazon cu flori aurii și lei vineţii pe 
câmp siniliu este Angriote de Estravaus, și cel cu herbul cu flori 
argintii pe un câmp albastru este don Cuadragante; iar cel din 
fruntea tuturor, cu blazonul verde, este Gavarte de la Valea 
Temătoare, prea viteazul cavaler ce a omorât balaurul din acea 
vale, de unde și-a luat și numele. Și-acum, la atac”. Și, pe dată, 
au pornit cu lăncile aplecate, apăraţi de scuturi, iar cei trei 
cavaleri le-au ieșit în întâmpinare; Norandel a dat pinteni 
armăsarului său și l-a înfruntat pe Gavarte de la Valea 
Temătoare, izbindu-l cu atâta forță, încât l-a azvârlit de pe cal și 
șaua s-a prăvălit peste el. Aceasta a fost prima lovitură dată de 
Norandel, socotită de toţi drept un început foarte bun; don 
Galaor s-a înfruntat cu don Cuadragante și s-au izbit atât de 
sălbatic că amândoi s-au prăbușit la pământ cu cai cu tot; Cendil 
s-a înfruntat cu Elian cel Chipeș și, cu toate că amândoi și-au 
frânt lăncile și au fost răniţi, au rămas în șa. La vremea aceasta, 
cele trei grupuri se strânseseră laolaltă și larma glasurilor și a 
loviturilor era atât de mare, încât surlele și trâmbițele nu se mai 
auzeau. Mulţi cavaleri au fost uciși și răniţi, iar alţii trântiţi de pe 
cai. Mare mânie și ură creșteau în inimi de o parte și de cealaltă, 
dar lupta cea mare s-a dat pentru apărarea lui don Galaor și a 
lui don Cuadragante, ce se înfruntau fără milă, strângându-se în 
braţe și dându-și lovituri de spadă atât de cumplite, că cei ce Îi 


47 


priveau erau înspăimântați, și, mai bine de o sută de cavaleri 
descălecaseră dintr-o tabără și din alta, ca să îi ajute și să le dea 
caii lor, dar ei erau atât de încleștaţi și se încrâncenau atât de 
tare, că nu îi puteau despărţi; și ce minuni săvârșeau Norandel 
și Guilan Gânditorul de partea lui don Galaor, și don Florestan și 
Angriote, de partea lui don Cuadragante, nu se poate povesti, 
căci fiecare era copleșit de numărul mare al dușmanilor ce 
tăbărau asupra lor; și totuși, împărțeau asemenea lovituri, încât 
făceau roată în jurul lor și nu îndrăznea nimeni să se apropie de 
ei; în cele din urmă, don Galaor și don Cuadragante au găsit o 
clipă de răgaz să-și încalece caii și, ca niște lei furioși, s-au 
repezit în mijlocul celorlalţi, doborând și izbindu-i pe cei ce le 
stăteau în cale, ajutându-și fiecare oamenii. La ceasul acela, 
regele Cildadan a atacat cu grupul său atât de năprasnic, că 
mulți cavaleri au fost trântiţi la pământ de amândouă părțile, 
dar don Galvanes s-a aruncat, pe dată, în luptă izbindu-i cu 
putere pe vrăjmași, ca să se vadă limpede că el e cel ce dă 
bătălia și pentru el se pornise, fără să se teamă de moarte ori 
de primejdie și pricinuindu-le ca nimeni altul pierderi 
dușmanilor, pe care îi ura nespus pentru că veniseră să îi 
răpească pământurile; iar cei din pâlcul lui veneau alături de el 
și, cum toţi erau cavaleri foarte curajoși și aleși pe sprânceană, 
mari daune le-au adus dușmanilor. Don Florestan era foarte 
mânios, socotind că pricina dintâi a acestei bătălii este fratele 
său, Amadis, deși el nu se afla acolo; și dacă ceilalţi cavaleri din 
tabăra sa săvârșeau isprăvi nemaipomenite, el trebuia să fie 
mai presus, și umbla ca un câine turbat, să vadă unde putea 
pricinui cele mai mari pierderi; așa că, văzându-l pe regele 
Cildadan ce se lupta vitejește, lovind năprasnic în dușmani, 
astfel că ai săi, la ceasul acela, aveau o poziţie foarte bună, a 
pornit spre el prin vălmășagul de cavaleri ce, în ciuda multelor 
lovituri pe care i le dădeau, nu au izbutit să îl oprească, și a 
ajuns la rege atât de vijelios și atât de dornic să se înfrunte cu 
el, încât n-a mai putut face alta decât să-l cuprindă în braţe cu 
putere, iar regele să se încleșteze cu el, și, pe dată, au fost 
înconjurați de mulţi cavaleri ce îi păzeau; dar, cum armăsarii lor 
s-au îndepărtat unul de altul, ei au căzut pe jos în picioare și, 
punând mâna pe spade, au prins să-și dea lovituri grele și 
ucigătoare; Enil, viteazul cavaler, și Angriote de Estravaus, ce îl 
apărau pe don Florestan, au făcut, însă, în așa fel, încât i-au 


48 


adus calul și, când don Florestan s-a văzut călare, s-a îndârjit și 
mai mult, săvârșind minuni, având în minte ceea ce ar fi putut 
face fratele său, Amadis, dacă ar fi fost acolo; Norandel, care 
avea armura sfârtecată, cu sângele șiroindu-i din multe răni și 
spada ruptă de la mâner de câte lovituri dăduse, văzându-l pe 
regele Cildadan fără cal, l-a strigat pe don Galaor și i-a spus: 
„Domnule, don Galaor, priviţi ce se întâmplă cu prietenul vostru, 
regele Cildadan; să-i venim în ajutor, căci altfel va fi ucis. Bunul 
meu prieten, don Galaor, arătaţi-vă, acum, marea vitejie; să-i 
dăm un cal și să rămânem alături de el”. Și au dat iama prin 
oameni, pălind și doborând pe câţi îi nimereau, și cu mare trudă 
l-au urcat pe rege pe un cal; acesta era greu rănit de o lovitură 
de spadă pe care i-o dăduse Dragonis în cap, și era plin de 
sânge până la ochi; la ceasul acela, oamenii regelui Lisuarte n- 
au mai putut face alta în faţa marii forțe a adversarilor, decât să 
dea bir cu fugiţii și să întoarcă spatele, fără să mai aștepte alte 
lovituri, rămânând doar don Galaor și alţi câţiva vestiți cavaleri 
să îi acopere și să îi apere până ce au ajuns în locul unde se afla 
regele Lisuarte. Acesta, văzându-i venind învinși, a strigat: 
„Acum, vitejii mei prieteni, arătaţi-vă curajul și să apărăm 
onoarea regatului Londrei”; și, înfigându-și pintenii în burta 
calului și strigând „Clarence, Clarence!”, căci acesta era numele 
casei sale, s-a năpustit asupra vrăjmașilor, unde încleștarea era 
mai aprigă; și zărindu-l pe don Galvanes, ce se lupta îndârjit, i-a 
dat o asemenea lovitură, încât lancea i s-a făcut ţăndări, iar 
celălalt și-a pierdut scările și s-a agăţat de grumazul calului; 
regele a pus mâna pe spadă și a prins să pălească roată în jur, 
arătându-și mare parte din curaj și vitejie; ai săi, plini de 
însuflețire veneau în urma lui curajoși, dar totul a fost în zadar, 
pentru că don Florestan, don Cuadragante, Angriote și Gavarte, 
aflaţi toţi la un loc, săvârșeau asemenea minuni de vitejie, încât 
se părea că numai ei vor izbuti să-i învingă pe dușmani, și toţi 
și-au zis că, de-acum înainte, nu vor mai putea fi înfrânți. Regele 
Lisuarte, văzându-și oamenii retrăgându-se zdrobiţi, cuprins de 
marea teamă că va fi învins, l-a strigat pe don Guilan Gânditorul, 
ce era grav rănit, și apropiindu-se de regele Arban din Norgales 
și de Grumedan de Norvegia, le-a spus: „Văd că oamenii noștri 
nu o duc bine și mă tem că Dumnezeu, pe care niciodată nu l- 
am slujit pe cât se cuvine, nu-mi va da cinstea de a câștiga 
această bătălie. Așa că, mai bine un rege învins, dar mort 


49 


pentru onoarea lui, decât în viaţă și dezonorat”. Și, dând pinteni 
calului, s-a aruncat în vârtejul luptei, fără nicio teamă de 
moarte, și, zărindu-l pe don Cuadragante că se îndreaptă spre 
el, și-a întors calul spre acesta și s-au lovit cu spadele în coifuri 
atât de năprasnic, încât amândoi s-au încovoiat peste grumajii 
armăsarilor; dar cum spada regelui era mult mai bună, a 
pătruns atât de adânc, încât l-a rănit la cap pe adversar; pe 
dată, însă, în ajutorul regelui au sărit don Galaor, Norandel și 
câţiva dintre cavalerii ce îl apărau, iar în ajutorul lui don 
Cuadragante, don Florestan și Angriote de Estravaus; regele, 
văzând ce minuni săvârșește don Florestan, s-a apropiat de el și 
i-a pălit calul atât de zdravăn cu spada în cap, încât l-a doborât 
printre ceilalţi cavaleri; dar n-a trecut mult și și-a primit răsplata, 
căci don Florestan, ieșind de sub cal iute, s-a îndreptat spre 
rege, cu toate că acesta era apărat de mulţi cavaleri, dar n-a 
izbutit decât să-i reteze un picior calului și regele s-a prăvălit la 
pământ; regele a ieșit atât de sprinten de sub cal, că don 
Florestan s-a minunat, și i-a dat acestuia două lovituri cu vajnica 
lui spadă, încât armura nu i-a mai slujit la nimic și spada i-a 
sfâșiat carnea; Florestan, însă, amintindu-și că fusese cavalerul 
regelui și că se bucurase de multă cinstire din partea, sa, s-a 
ferit să-l lovească, apărându-se doar cu restul de scut ce-i mai 
rămăsese; regele, cum era foarte mânios, îl izbea de câte ori 
putea, dar Florestan tot nu voia să-l lovească, așa că, l-a strâns 
în braţe și nu l-a mai lăsat nici să încalece, nici să scape din 
încleștare. Și s-a încins o luptă aprigă între o tabără și alta, ca să 
le vină în ajutor; regele striga cine este, ca să fie recunoscut de 
ai săi și, la glasul lui, s-a apropiat don Galaor și i-a spus: 
„Domnule, luaţi calul meu”; împreună cu don Galaor veniseră 
Filispinel și Brandoibas, pe jos, să-i ofere regelui caii lor; Galaor 
a repetat: „Domnule, luaţi calul meu”. Dar regele, făcându-i 
semn să nu descalece, a luat calul lui Filispinel, lăsându-l pe don 
Florestan rănit de buna lui spadă ce întotdeauna când dădea 
vreo lovitură, sfârteca orice armură și pătrundea în carne; cum 
v-am spus, don Florestan nu voise să ridice spada contra regelui 
și acum, fusese urcat pe un cal adus de don Cuadragante. 
Regele, punându-și viața în primejdie cu  nesocotință, 
chemându-i la el pe don Galaor, Norandel, regele Cildadan și pe 
alţii care îl urmau, s-a vârât în cel mai mare vârtej al luptei, 
pălind și nimicind tot ce întâlnea în cale, astfel că, în acele clipe, 


50 


datorită lui, toţi ai săi își redobândiseră curajul, iar don 
Florestan, don Cuadragante, Gavarte și alţi cavaleri vestiți 
țineau piept regelui și oamenilor săi pe cât le stătea în puteri, 
făcând minuni de vitejie. Dar cum erau puţini și mulţi dintre ei 
zdrobiţi și răniţi, iar vrajmașii erau o mare mulţime ce prinsese 
curaj văzând vitejia regelui lor, aceștia din urmă au tăbărât cu 
atâta putere asupra lor, încât, atât din pricina multelor răni 
primite, cât și din pricina cailor ce nu mai aveau vlagă, i-au 
împins de pe câmpul de luptă până la poalele muntelui, unde 
don Florestan, don Cuadragante, Angriote și Gavarte de la Valea 
Temătoare, cu armurile ferfeniță, primind lovituri nenumărate, 
nu numai pentru a-i apăra pe cei din tabăra lor, dar și pentru a 
recâștiga terenul pierdut, cu caii uciși și ei aproape morţi, au 
rămas în puterea regelui și a oamenilor săi; și împreună cu ei au 
mai fost făcuţi captivi Palomir, Elian cel Chipeș, Branfil, Enil, 
Sarquiles și Maratros de Lisando, văr primar cu Florestan; și 
mulţi morți și răniți au fost de o parte și de alta. Și don Galvanes 
ar fi pierit de mai multe ori, dacă nu i-ar fi venit în ajutor 
Dragonis cu ai săi, care, în cele din urmă, l-a scos din 
vălmășagul luptei atât de greu rănit, că nu se mai putea ţine pe 
picioare și își pierduse simţurile, și a poruncit să fie dus la Lacul 
care fierbe, iar el a rămas cu o ceată mică de oameni ce a 
scăpat, apărându-se de vrăjmași, la adăpostul muntelui; așa că 
se poate spune pe bună dreptate că bătălia aceasta s-a sfârșit 
așa cum aţi auzit, datorită bărbăţiei regelui și marii bunătăți a 
lui don Florestan care, avându-l în puterea sa, n-a vrut să îl 
rănească și să îl încolțească; și, de aceea, poate fi comparat cu 
puternicul Hector, care, în prima luptă purtată cu grecii, când 
aceștia au vrut să debarce la Troia și, după ce fuseseră aproape 
învinși și cei mai mulţi se refugiaseră în grabă pe corăbii, unde 
nu mai opuneau rezistență, s-a întâlnit, din întâmplare, în toiul 
acelei mari bătălii cu vărul său Aiax, fiul lui Telamon și al 
Ansionei, mătușa lui. Recunoscându-se și îmbrăţișându-se, la 
rugămintea acestuia, Hector i-a retras pe troieni de pe câmpul 
de luptă, răpindu-le victoria aproape dobândită, și i-a adus 
înapoi în cetate; din această pricină, grecii au izbutit să debarce, 
și-au întărit tabăra și, astfel, după multă moarte, mari pârjoluri 
și pustiiri, acel popor puternic, acea vestită cetate cunoscută în 
toată lumea a fost distrusă și ștearsă de pe faţa pământului în 
așa fel, încât niciodată nu va pieri din amintirea oamenilor câtă 


51 


vreme va exista lumea aceasta; de unde se vede că în 
asemenea bătălii, îndurarea și purtările alese nu-și au locul nici 
faţă de prieteni, nici față de rude, până ce nu s-a ajuns la 
victoria finală, pentru că, de multe ori, se întâmplă ca, din 
asemenea motive, fericirea și norocul pregătite pentru tine, 
dacă nu știi să le vezi și să te folosești de ele cum se cuvine, să 
se întoarcă în favoarea celor ce le-au pierdut și tu să rămâi lipsit 
de ele, în vreme ce le dobândesc ceilalți. Dar, revenind la ale 
noastre, când regele Lisuarte și-a văzut vrăjmașii părăsind 
câmpul de luptă și adăpostindu-se în munte, cum soarele stătea 
să apună, a poruncit ca niciunul dintre oamenii săi să nu mai 
înainteze, pentru moment, și a pus peste tot străji, ca să fie în 
siguranţă; și cum Dragonis și oamenii săi se refugiaseră în munţi 
și stăpâneau cele mai importante trecători, a poruncit să se 
strângă corturile de pe locul unde fuseseră ridicate mai înainte 
și să fie așezate pe malul unei ape ce cobora la poalele 
muntelui; apoi a poruncit să fie chemaţi regele Cildadan și don 
Galaor, dar i s-a răspuns că aceștia îi boceau amarnic pe don 
Florestan și don Cuadragante, ce se aflau în pragul morţii; cum 
regele descălecase, a cerut să i se aducă armăsarul, mai mult 
ca să-i mângâie decât din dorința de a porunci să fie ajutaţi acei 
cavaleri ce îi erau dușmani, cu toate că se simţea oarecum 
înclinat spre milă, amintindu-și cum, în timpul bătăliei cu regele 
Cildadan, don Florestan stătuse în faţa lui fără coif pe cap și 
primise o cumplită lovitură de la viteazul Gandacuriel, ca să îl 
apere pe rege, și cum, chiar în acea zi, nu îl atacase datorită 
generozității sale; așa că s-a dus la ei și i-a mângâiat cu vorbe 
drăgăstoase, făgăduindu-le că vor fi îngrijiţi, și a plecat, lăsându- 
i mulţumiţi; dar toate acestea n-au avut atâta forţă încât să-l 
împiedice pe don Galaor să nu leșine de câteva ori alături de 
fratele său, don Florestan; regele a poruncit ca răniții să fie duși 
într-un cort frumos și să fie îngrijiţi de doctorii săi; apoi, luându-l 
cu el pe regele Cildadan, i-a îngăduit lui don Galaor să rămână 
cu ei, acolo, în noaptea aceea, și i-a adus în același cort și pe 
ceilalți șapte cavaleri captivi de care v-am povestit, poruncind 
să fie îngrijiţi împreună cu ceilalţi. Și, așa cum aţi auzit, au 
rămas în paza lui don Galaor cei doi cavaleri răniţi, fără 
cunoștință, și cei ce fuseseră prinși; și aici, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, în primul rând, și al doftorilor, ce erau tare învățați, 
răniții și-au venit în simţiri mai înainte de ivirea zorilor, iar 


52 


doctorii l-au asigurat pe don Galaor că, după cum arată rănile, 
vor fi iarăși pe picioare, teferi și nevătamați. 

A doua zi, pe când don Galaor se afla cu prietenul lui, 
Norandel și cu don Guilan Gânditorul, ce îi ţineau de urât în 
marea lui tristeţe ce o încerca pentru fratele său și alţii din 
neamul lor, au auzit răsunând trâmbiţe și surle în cortul regelui, 
semn că oamenii trebuie să se pregătească de luptă; cei trei și- 
au oblojit bine rănile, ca să nu sângereze, și-au pus armurile și, 
încălecând, au pornit pe dată într-acolo; aici l-au văzut pe rege 
într-o armură nouă, călare pe un cal odihnit, sfătuindu-se cu 
regele Arban de Norgales, regele Cildadan și don Grumedan ce 
să facă împotriva cavalerilor din munţi; părerile erau felurite, 
căci unii ziceau că, fiind oamenii atât de sleiţi și răniţi, nu are 
rost să-i atace pe dușmani până nu se mai întremează; alţii 
ziceau că, fiind acum cu toţii îndârijiţi de luptă, să nu mai amâne 
înfruntarea, căci apoi va fi greu să fie porniţi din nou, mai cu 
seamă dacă sosea și Agrajes între timp, care plecase în Mica 
Britanie după provizii și oameni, ceea ce însemna un mare 
ajutor pentru ceilalţi; regele l-a întrebat pe don Galaor ce 
socotește că e mai bine să facă, și acesta a răspuns: „Domnule, 
dacă oamenii voştri sunt osteniţi și vlăguiți, tot astfel sunt și 
dușmanii noștri, dar cum ei sunt puţini și noi mulţi, ar fi bine să 
îi atacăm chiar acum”. „Așa vom face”, a spus regele. Și, 
rânduindu-și oamenii, au luat cu asalt muntele, avându-l în 
frunte pe don Galaor, urmat de Norandel, tovarășul său, și apoi 
de toţi ceilalţi. Și, cu toate că Dragonis cu oamenii pe care îi 
avea a apărat o bucată de vreme trecătorile și potecile spre 
creastă, i-au atacat atât de mulţi arbaletieri și arcași încât, 
rănind mulţi dintre ei, i-au silit, împotriva voinţei lor, să-și 
părăsească poziţiile; când au ajuns sus și cavalerii, s-a încins o 
luptă destul de primejdioasă, dar, până la urmă, neputând 
rezista numărului mare al vrăjmașilor, Dragonis a fost nevoit să 
se retragă în cetate și în fortăreață; regele a sosit curând după 
asta și, poruncind să se aducă mașini de razboi și corturi, și-a 
instalat tabăra și i-a încercuit, poruncind și flotei să încercuiască 
fortăreața dinspre mare; dar cum nu e prea important pentru 
povestea noastră ceea ce s-a petrecut acolo, pentru că aceasta 
este istoria lui Amadis și el n-a luat parte la acel război, ne vom 
opri aici. Aflaţi doar că regele i-a asediat treisprezece luni pe 
uscat și pe mare și n-au primit ajutor de nici unde, că Agrajes se 


53 


îmbolnăvise și oricum nu avea atâtea corăbii încât să poată 
zdrobi marea flotă a regelui și, cum cei din cetate nu mai aveau 
de-ale gurii, au început negocierile, urmând ca regele să-i 
elibereze pe toţi prinșii, iar don Galvanes, de asemenea, să-i 
elibereze pe cei aflați în puterea lui, să-i predea regelui cetatea 
și castelul Lacul care fierbe și să înceteze luptele timp de doi 
ani; dar, cu toate că această înțelegere era în avantajul regelui, 
acesta, în marea lui asprime, n-a vrut să se învoiască, până ce 
nu a primit carte de la contele Argamonte, unchiul său, ce 
rămăsese în ţară, prin care îl înștiinţa că toţi regii din insule se 
ridicaseră împotriva lui, văzându-l prins în acest război, și îl 
aleseseră drept căpetenie și conducător pe regele Arabigo, 
stăpân al insulelor Landelor, care era cel mai puternic dintre 
toţi; și că toate acestea le urzise Arcalaus Vrăjitorul, ce umbla 
personal prin toate insulele, ridicându-i, strângându-i laolaltă și 
dându-le asigurări că nu le va sta nimic în cale și își vor putea 
împărţi între ei regatul Marii Britanii; drept pentru care, contele 
Argamonte îl sfătuia pe rege să lase toate celelalte treburi și să 
se întoarcă în regatul său. Aceste vești l-au făcut pe rege să 
cadă la învoială, căci vrerea lui ar fi fost să îi prindă pe toți și să 
îi ucidă. 

Așa că, o dată înțelegerea încheiată, regele, însoţit de mulţi 
gentilomi, a pornit spre cetate, unde a găsit porţile deschise, și, 
de aici, la castel; don Galvanes, cu cavalerii ce se aflau cu el și 
Madasima, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe frumoșii-i obraji, s- 
au apropiat de rege și înmânându-i cheile cetăţii, i-au, spus: 
„Seniore, faceţi cu ele ce vă poftește inima”. Regele le-a luat și i 
le-a dat lui Brandoibas. Galaor s-a apropiat de rege și i-a spus: 
„Stăpâne, fiţi cumpătat și milostiv, căci așa se cuvine; și dacă 
socotiți că v-am slujit, amintiţi-vă, acum, de asta”. „Don Galaor - 
a răspuns regele -, dacă aș socoti serviciile ce mi le-aţi adus, n- 
aș găsi răsplată pentru ele, chiar de aș preţui de o mie de ori 
mai mult decât preţuiesc, și orice aș face acum, aici, tot n-aș 
putea să-mi plătesc datoriile faţă de domnia voastră”. Apoi i-a 
spus lui don Galvanes: „Acest ţinut pe care mi l-aţi luat cu forța, 
împotriva voinţei mele și, cu forța l-am redobândit, vreau, de 
bună voie, pentru meritele voastre, pentru bunătatea Madasimei 
și la rugămintea fierbinte a lui don Galaor, să fie al vostru, iar eu 
să vă rămân suzeran și domnia voastră în slujba mea, iar 
urmașii voștri să fie stăpâni peste aceste pământuri”. „Seniore - 


54 


a spus don Galvanes -, de vreme ce soarta nu mi-a îngăduit să 
am parte de ceea ce îmi doream pe calea voită de inima mea, 
căci socoteam că am făcut tot ce trebuia să fac, fără să greșesc 
defel, îmi primesc, acum, răsplata cu condiţia ca atâta vreme 
cât voi stăpâni acest ţinut, să fiu vasalul vostru, iar dacă inima 
mea va dori altminteri, vă cer ca, înapoindu-vă ţinutul, să fiu 
liber să fac ceea ce voiesc”. Cavalerii regelui ce se aflau de faţă 
i-au sărutat acestuia mâna pentru bunătatea sa, iar don 
Galvanes și Madasima i s-au închinat ca vasali. Incheindu-se, 
deci, acest război, regele Lisuarte a hotărât să se întoarcă de- 
ndată în regatul său, și așa a și făcut, căci, după ce s-a odihnit 
acolo cincisprezece zile, în care atât el cât și ceilalţi, ce erau 
răniţi, s-au întremat, luându-l cu sine pe don Galaor și pe cei ce 
voiseră să vină cu el, a pornit pe mare cu flota sa și a ajuns în 
regatul său, unde a aflat vești despre cei șapte regi ce se 
ridicaseră împotriva lui și, cu toate că asta îl îngrijora foarte, n-a 
lăsat să se vadă nimic, ba dimpotrivă, dădea de înțeles că 
socotește acest lucru un fleac; coborând de pe corabie s-a dus 
în cetatea unde îl aștepta regina, ce l-a primit cu acea 
adevărată dragoste pe care i-o purta; aici, aflând că veștile sunt 
sigure și că regii aceia porniseră împotriva lui, în vreme ce se 
odihnea și se bucura că se află cu regina, cu fiica sa și cu toţi 
cavalerii săi, pregătea toate câte făceau trebuinţă în așteptarea 
acestei înfruntări. 


e CAPITOLUL LXVIII e 


Care povesteste cum au rămas în 
Gaula Amadis și don Bruneo, și don 
Bruneo era foarte bucuros, iar 
Amadis trist, și cum don Bruneo s-a 
hotărât să se despartă de Amadis și 
să pornească în căutare de aventuri, 
iar Amadis, tatăl său, regele Perion, 
și Florestan au hotărât să-i vină în 
ajutor regelui Lisuarte 


După ce regele Cildadan și don Galaor au plecat din Gaula, 
aici au rămas Amadis și don Bruneo de Bonamar; dar cu toate 


55 


că se iubeau din inimă, își duceau traiul foarte deosebit unul de 
celălalt, pentru că don Bruneo, aflându-se împreună cu doamna 
sa, Melicia, și putând sta de vorbă cu ea, alungase și 
îndepărtase din mintea sa toate celelalte lucruri de pe lume; în 
schimb, Amadis, fiind departe de doamna sa, Oriana, fără vreo 
speranţă de-a o putea vedea, fiece lucru pentru el nu era decât 
prilej de mare întristare și dor; și așa s-a făcut că, într-o zi, 
călărind pe ţărmul mării însoţit doar de Gandalin, s-a cățărat pe 
niște stânci să vadă de nu se zărește vreo corabie sosind 
dinspre Marea Britanie și, astfel, să afle vești din ţara unde se 
afla stăpână sa; și după ce stătuse o vreme acolo, numai ce a 
zărit apropiindu-se o corabie din direcţia dorită; și de cum a 
intrat corabia în port, Amadis i-a spus lui Gandalin: „Du-te să afli 
vești de la noii veniţi și ţine-le bine minte, ca să mi le poţi 
povesti”; asta o făcuse mai mult ca să se poată gândi în voie la 
doamna lui, decât din altă pricină, căci Gandalin întotdeauna îI 
tulbura; și de cum a plecat acesta, a descălecat, și-a priponit 
calul de crengile unui copac și s-a așezat pe o stâncă, să 
privească mai bine spre Marea Britanie; și, pe când stătea așa, 
amintindu-și de bucuriile și desfătările de care avusese parte în 
acea țară împreună cu doamna și stăpâna sa, făcând tot ceea ce 
îi poruncea aceasta, la gândul că toate acestea sunt așa de 
îndepărtate și speranța de-a le redobândi atât de mică, a fost 
cuprins de o mare mâhnire și nu mai privea decât în pământ, iar 
din ochi lacrimile îi curgeau șiroaie. 

Gandalin s-a dus în port și, privindu-i pe cei ce sosiseră, l-a 
văzut printre ei pe Durin, fratele domnișoarei din Danemarca; 
acesta a coborât repede și trăgându-se deoparte, s-au 
îmbrățișat îndelung amândoi, pentru că ţineau unul la altul, și 
Gandalin, luându-l cu el, l-a dus la Amadis; dar, ajunși în 
apropiere de locul unde se afla acesta, au văzut o arătare ca un 
diavol uriaș, stând cu spatele spre ei, care, cumpănind în mână 
o suliță, a aruncat-o cu forţă asupra lui Amadis; sulița i-a trecut 
pe deasupra capului și lovitura a dat greș datorită strigătelor lui 
Gandalin; Amadis, trezindu-se din gândurile lui, a văzut că 
diavolul azvârle altă suliță; el, însă, făcând un salt, s-a ferit de 
lovitură și, punând mâna pe spadă, a pornit spre el să-l 
pălească, dar diavolul fugea atât de repede că nu se afla nimeni 
să-l ajungă din urmă. Și, apropiindu-se de calul lui Amadis, l-a 
încălecat și a strigat ascuţit: „Ah, Amadis, dușmane! Eu sunt 


56 


Andandona, urieșița de pe Insula Tristă, și dacă, acum, n-am 
sfârșit ceea ce doream, va veni ea vremea răzbunării mele”. 
Amadis, care voia să o urmărească pe calul lui Gandalin, văzând 
că e femeie, a renunţat și i-a spus lui Gandalin: „Încalecă-ţi calul 
și dacă poţi să-i retezi capul diavolului aceluia, mare bine ai 
face”. Gandalin a încălecat și a pornit în cea mai mare goană în 
urma ei, iar Amadis, văzându-l pe Durin, l-a îmbrățișat cu multă 
bucurie, căci era sigur că îi aduce vești de la doamna sa. 
Conducându-l spre stânca unde stătuse mai înainte, l-a întrebat 
pentru ce a venit. Durin i-a dat o scrisoare de la Oriana, ce îl 
împuternicea ca sol al ei, și Amadis i-a zis: „Acum, spune-mi ce 
trebuie să-mi spui”. El a spus: „Stăpâne, prietena voastră este 
sănătoasă, vă trimite multe salutări și vă roagă să nu fiți trist, ci 
să vă mângâiați ca și ea cu gândul că Dumnezeu va aduce 
vremuri mai bune; și vă înștiinţează că a născut un fecior, pe 
care, sora mea și eu, i l-am dus Adalasei, stareţa de la 
Miraflores, să îl crească, ea știind că e copilul sorei mele (dar nu 
i-a spus cum îl pierduseră). Și vă mai roagă ca, în numele marii 
iubiri pe care v-o poartă, să nu plecaţi de aici fără încuviințarea 
ei”. Amadis s-a bucurat de veștile despre doamna sa și copil, 
dar nu i-a fost pe plac porunca de a nu pleca de-acolo, pentru 
că, în felul acesta, oamenii aveau să-l bârfească și cinstea lui să 
fie știrbită; dar, cu toate acestea, nu voia să-i încalce porunca. Și 
stând el acolo o vreme, cât i-a povestit Durin noutăţile, l-a văzut 
venind pe Gandalin, ce pornise în urma diavolului și, acum, se 
înapoia cu armăsarul lui Amadis și capul Andandonei spânzurat 
de pieptarul calului, de pletele ei lungi și cărunte, ceea ce mare 
plăcere le-a făcut lui Amadis și lui Durin; Amadis l-a întrebat 
cum o ucisese, iar el i-a răspuns că, pe când o urmărea să o 
prindă, cum ea a vrut să descalece de pe cal ca să se urce peo 
corabie cu pânzele ridicate, din pricina grabei, calul s-a cabrat și 
a prins-o sub el, frângându-i oasele, iar el a sosit și a lovit-o, 
până ce urieșița a rămas lată la pământ și, atunci, i-a tăiat 
capul. 

Amadis a încălecat de-ndată și a pornit spre cetate, poruncind 
să-i fie dus lui don Bruneo capul Andandonei, ca să-l vadă, și 
apoi i-a spus lui Durin: „Prietene, întoarce-te la stăpâna mea și 
spune-i că îi sărut mâinile pentru scrisoarea trimisă și pentru 
solia adusă de tine, că o rog să fie bună și să aibă milă de 
cinstea mea, să nu mă lase multă vreme să lâncezesc aici, căci, 


57 


cum nu pot să-i încalc porunca, cei ce mă vor vedea lenevind 
atât de mult, neștiind cauza, o vor pune pe seama lașităţii și 
lipsei de curaj, și cum faima se dobândește foarte anevoios, și 
cum printr-o scurtă uitare și un neînsemnat necaz, marea glorie 
și faima pe care m-am străduit să le dobândesc până acum, în 
numele ei, pot fi știrbite, dacă vor fi întunecate multă vreme; și 
fiind toţi oamenii, de felul lor, mai înclinați să lovească în faptele 
bune decât să le fie avocaţi, cu limbile lor ascuţite, foarte 
curând, această glorie și acest renume vor fi atât de știrbite și 
acoperite de dezonoare, încât și moartea ar fi mai bine venită”. 
După aceasta, Durin s-a întors de unde venise; don Bruneo de 
Bonamar, fiind mult mai înzdrăvenit de pe urma rănii sale 
trupești, dar mai greu bolnav sufletește, căci o vedea pe 
doamna și stăpâna sa, Melicia, foarte des, și din pricina asta 
dureri și mai mari îi sfâșiau inima, chibzuind că nu putea să-și 
împlinească dorințele fără multă trudă și mari primejdii, 
săvârșind astfel de fapte încât, datorită deosebitului său curaj, 
să fie dorit și iubit de o doamnă de neam așa de mare, a hotărât 
să se lipsească de marea lui plăcere de a se afla acolo, pentru a 
urma calea prin care ar fi putut dobândi ceea ce își dorea cel 
mai mult; și, fiind, acum, în stare să îmbrace armura, pe când se 
afla în codru cu Amadis, care nu făcea nimic alta decât să 
vâneze, i-a spus: „Domnule, puţinii mei ani și puţina glorie ce 
am dobândit-o, îmi cer să renunţ la această viaţă tihnită pentru 
o alta, în care să mă bucur de mai multă cinstire și slavă, și, 
dacă domnia voastră vă simţiţi chemat să porniţi în căutarea 
unor aventuri, vă voi însoţi, iar de nu, vă cer îngăduinţa ca 
mâine să pornesc la drum”. 

Auzind aceasta, Amadis a fost cuprins de o mare mâhnire, 
căci dorea din toată inima să plece, dar nu o putea face fiindcă îl 
oprise doamna sa, așa că a spus: „Don Bruneo, aș dori să vă ţin 
tovărășie, pentru că, în felul acesta, aș putea dobândi multă 
cinste, dar mă oprește porunca tatălui meu, care mi-a spus că 
are nevoie de mine pentru ocrotirea unor ţinuturi ale sale, așa 
că, deocamdată, nu pot face alta decât să mă rog lui Dumnezeu 
să vă apere”. Seara, când s-au întors în cetate, don Bruneo a 
stat de vorbă cu Melicia și ea i-a spus că ar vrea să se mărite cu 
el, cu îngăduinţa regelui, tatăl ei, și a reginei. Don Bruneo și-a 
luat rămas bun de la ea, precum și de la rege și regină, 
arătându-și adânca recunoștință pentru binele pe care i-l 


58 


făcuseră și spunându-le că va fi întotdeauna în slujba lor; apoi, 
s-a dus să se culce și, în zorii zilei următoare, după ce a ascultat 
liturghia, în armură, călare, însoţit de rege și de Amadis, luându- 
și rămas bun cu multă smerenie de la el, a pornit la drum, 
lăsându-se călăuzit de soartă; și multe și neobișnuite fapte de 
arme a săvârșit, ce mult timp ne-ar lua să le povestim, așa că, 
acum, nu vom vorbi despre el până la vremea potrivită. Amadis 
a rămas în Gaula, cum aţi auzit, timp de treisprezece luni și 
jumătate, vreme în care regele Lisuarte asedia castelul Lacul 
care fierbe, mergând la vânătoare în pădure, căci era înclinat 
spre asta mai mult decât spre altele, și, în acest răstimp, marea 
lui faimă și vitejie erau date uitării și făcute de ocară de toată 
lumea care, binecuvântându-i pe alți cavaleri ce săvârșeau fapte 
de arme, îl blestema pe el, spunând că renunţase, la cea mai 
potrivită vârstă, la ceea ce îi dăruise Dumnezeu cu prisosinţă, 
mai presus decât tuturor celorlalţi; și mai cu osebire făceau asta 
doamnele și domnișoarele care, venind la el să-i ceară ajutorul 
împotriva celor ce le nedreptăţiseră și le făcuseră rău, găsindu-l, 
altfel decât de obicei, trâmbiţau în cele patru vânturi, mânioase 
foarte, jignirea ce le fusese adusă; și, în ciuda faptului că toate 
aceste vorbe sau cea mai mare parte îi ajungeau la urechi și 
socotea asta o mare nenorocire pentru el, nici pentru alte lucruri 
mai grave n-ar fi îndrăznit să nesocotească ori să încalce 
porunca stăpânei sale. Și toată vremea asta, cum aţi auzit, a 
fost defăimat și ocărât de toţi, așteptând porunca doamnei și 
stăpânei sale, până când regele Arabigo și ceilalţi șase regi, cu 
toţi oamenii lor, s-au strâns în peninsula Leonida, ca să treacă în 
Marea Britanie, iar Arcalaus Vrăjitorul îi îmboldea cu multă 
sârguinţă, dându-le asigurări că, de cum vor ajunge acolo, vor fi 
stăpâni pe regat, și spunându-le mulţime de alte povești, ca să 
nu se răzgândească; regele Lisuarte strângea câţi mai mulți 
oameni cu putinţă ca să îi înfrunte; și cu toate că, datorită inimii 
viteze și marii sale înțelepciuni, el nu se arăta îngrijorat de 
această bătălie, nu același lucru îl făcea regina, ba dimpotrivă, 
foarte neliniștită, le spunea tuturor ce mare pierdere e pentru 
rege plecarea lui Amadis și a celor din neamul lui, căci dacă 
aceștia ar fi fost acolo, nu le-ar fi păsat de ceea ce ar fi putut 
face vrăjmașii. Cavalerii din Insula Mongaza ce fuseseră înfrânți 
de rege, deși nu îi voiau binele, văzând că don Galaor este de 
partea lui și că don Brian de Monjaste sosea în ajutorul lui, la 


59 


porunca regelui Ladasan al Spaniei cu două mii de cavaleri, a 
căror căpetenie urma să fie regele, și cum don Galvanes, fiindu-i 
vasal, trebuia să îl urmeze, au hotărât să îi vină în ajutor în 
această bătălie, unde mari primejdii îi așteptau; printre aceștia 
se numărau don Cuadragante, Listoran de la Turnul Alb, Ymosil 
de Burgundia și Madancil de la Puntea de Argint, precum și alți 
tovarăși de-ai lor, care au rămas din prietenie pentru ei. Toţi își 
dădeau silința să-și pregătească armele, caii și toate cele de 
trebuinţă, așteptând ca regii răzvrătiți să părăsească peninsula 
și regele Lisuarte să pornească împotriva lor. Mabilia a stat de 
vorbă, într-o zi, cu Oriana, spunându-i că nu e bine să nu ia o 
hotărâre în legătură cu ceea ce ar trebui să facă Amadis, căci, 
dacă întâmplarea ar face să fie împotriva tatălui ei, primejdia va 
fi mai mare pentru ei fiindcă, de va fi învins tatăl ei, pe lângă 
marea pagubă pe care o va suferi prin pierderea regatului ce ar 
urma să fie al ei, după cât de viteaz este regele, cu siguranță că 
ar pieri în luptă, după cum, la fel s-ar întâmpla cu Amadis, dacă 
ar fi învinsă tabăra lui. Oriana, dându-și seama de adevărul 
spuselor Mabiliei, a hotărât să îi scrie lui Amadis să nu lupte 
împotriva tatălui ei în acea bătălie, dar că îi îngăduie să plece în 
altă parte, unde dorește, ori să rămână în Gaula dacă îi face 
plăcere. Această scrisoare a fost ascunsă în alta, scrisă de 
Mabilia, și încredinţată unei domnișoare ce venise la curte cu 
daruri din partea reginei Elisena pentru Oriana și Mabilia; 
aceasta, după ce a plecat de acolo, s-a oprit în Gaula și i-a dat 
scrisoarea lui Amadis care, după ce a citit-o a fost atât de 
bucuros, cum nu se mai poate, ca un om ce iese din întuneric la 
lumină. Dar a fost pus în grea cumpănă, neștiind ce hotărâre să 
ia și cum să facă, pentru că, după voia lui, nu îi venea să lupte 
alături de regele Lisuarte, iar împotriva lui nu putea lupta, 
pentru că îl oprise stăpâna sa, așa că era tare nehotărât, 
neștiind ce să facă; apoi s-a dus la tatăl său, regele cu cel mai 
vesel chip pe care îl avusese vreodată, și, tăifăsuind, amândoi, 
s-au așezat la umbra unor ulmi, într-o piaţetă aflată aproape de 
ţărmul mării; aici au vorbit despre una și alta, dar mai cu seamă 
despre veștile sosite din Marea Britanie despre răzvrătirea 
regilor porniţi cu armată numeroasă împotriva regelui Lisuarte. 
Și pe când stăteau ei acolo, cum aţi auzit, regele Perion și 
Amadis au văzut venind un cavaler vlăguit și ostenit, cu scutul 
purtat de un scutier atât de sfârtecat în multe locuri, că herbul și 


60 


deviza nu se mai vedeau, iar armura cavalerului era ruptă și 
atât de stricată că puţin îl mai putea apăra. Cavalerul era înalt și 
părea bine legat; cei doi s-au ridicat de unde stăteau și i-au ieșit 
în întâmpinare, pentru a-l cinsti cum se cuvine, ca pe un cavaler 
în căutarea aventurilor; și când s-a apropiat mai mult, Amadis și- 
a dat seama că e fratele lui, don Florestan, și i-a spus regelui: 
„Domnule, iată-l pe cel mai viteaz cavaler din câţi cunosc, după 
don Galaor, și aflaţi că e don Florestan, fiul vostru”. Regele s-a 
bucurat foarte, pentru că nu îl văzuse niciodată, dar auzise de 
marea lui faimă și s-a grăbit spre el, dar don Florestan a ajuns în 
faţa lui, a descălecat și îngenunchind, a vrut să-i sărute 
picioarele, dar regele l-a ridicat de jos, i-a întins mâna și l-a 
sărutat pe gură. Apoi, l-au condus la palat și au poruncit să i se 
scoată armura și să fie spălat pe faţă și pe mâini, iar Amadis i-a 
dat să îmbrace niște straie de-ale sale foarte bogate și frumos 
cusute, pe care nu le pusese până atunci, și cum don Florestan 
era înalt și bine făcut, frumos la chip, arăta atât de bine că 
puțini erau cei ce-i puteau sta deopotrivă. Așa l-au înfățișat 
reginei, care, împreună cu fiica ei, Melicia, l-au primit cu aceeași 
dragoste cu care l-ar fi primit pe oricare dintre fraţii săi, căci nu-l 
socoteau cu nimic mai prejos după faptele de arme săvârșite de 
el și de care auziseră; și vorbind cu el despre unele dintre 
acestea, don Florestan le-a răspuns ca un cavaler înțelept și 
bine educat. Apoi, cum sosea din Marea Britanie, l-au întrebat ce 
e cu regii din peninsulă care se răzvrătiseră și ridicaseră armata. 
Don Florestan le-a răspuns: „Acest lucru îl știu foarte bine și, 
credeţi-mă, domnilor, că forţa acelor regi este atât de mare și 
au oameni atât de deosebiți și de puternici, încât cred că regele 
Lisuarte nu-și va putea apăra regatul și viața, lucru ce nu 
trebuie să ne mâhnească prea tare, după cele ce s-au 
întâmplat”. „Fiule, don Florestan - a spus regele -, eu socotesc 
că regele Lisuarte, din câte mi s-a spus despre el în această 
împrejurare, atât în privinţa curajului său, cât și al celorlalte 
purtări alese ce se cuvine să le aibă un rege, va sfârși această 
bătălie acoperit de mai multă glorie decât în celelalte, și chiar 
de s-ar întâmpla altminteri, nu trebuie să ne bucurăm de asta, 
pentru că niciun rege nu trebuie să se bucure de nimicirea altui 
rege, dacă nu îl nimicește el însuși, datorită unor cauze drepte 
ce l-au silit să o facă”. Și au mai stat o vreme împreună, până ce 
regele s-a retras în odaia sa, iar Amadis cu Florestan în 


61 


încăperea primului; când au rămas singuri, Florestan a spus: 
„Domnule, v-am căutat ca să vă spun un lucru pe care l-am 
auzit peste tot pe unde am umblat, ce tare mi-a îndurerat 
sufletul, dar să nu vă mâhniţi când îl veţi auzi”. „Frate - a 
răspuns Amadis -, orice lucru spus de domnia voastră îl ascult 
cu plăcere, iar de este ceva ce se cuvine pedepsit, voi face așa 
cum mă sfătuiţi”. Don Florestan a spus: „Să știți, domnule, că 
toată lumea vă bârfește și vă batjocorește onoarea, zicând că 
din răutate aţi lepădat armura și aţi renunţat la viaţa pentru 
care aţi fost înzestrat în mod deosebit de la naștere, mai presus 
decât toţi ceilalţi”. Amadis i-a răspuns râzând: „Lumea gândește 
ce nu trebuie despre mine, dar de acum înainte va fi altfel și 
altfel va vorbi”. 

Ziua aceea a trecut cu multă veselie, datorită sosirii 
cavalerului, pe care mulți au venit să îl vadă și să i se închine. 
Când s-a făcut noapte, s-au culcat în paturi bogate, dar Amadis 
nu putea să doarmă, gândindu-se la două lucruri. Primul, ca în 
acel an să săvârșească asemenea fapte de arme, încât acestea 
să spele tot ceea ce se spusese despre el. Al doilea, ce să facă 
în legătură cu bătălia așteptată, căci pe cât de însemnată avea 
să fie, nu putea să nu ia parte la ea fără să nu se acopere deo 
mare rușine; dar nu putea lupta împotriva regelui Lisuarte 
pentru că îl oprea doamna sa, iar să lupte alături de acesta, îl 
oprea raţiunea, pentru că fusese nerecunoscător cu el și le 
făcuse rău celor din neamul său; în cele din urmă, însă, s-a 
hotărât să lupte alături de regele Lisuarte, din două motive: 
unul, pentru că oamenii regelui erau mult mai puţini decât 
vrăjmașii, și celălalt, pentru că, dacă ar fi fost învins, ar fi 
pierdut regatul ce urma să fie al stăpânei sale, Oriana. 

A doua zi de dimineaţă, Amadis l-a luat pe Florestan și s-au 
dus în odaia tatălui lor, regele; și poruncindu-le tuturor să iasă, a 
spus: „Domnule, în noaptea asta am vegheat, cu gândul la 
bătălia ce se pregătește între regii din insule și regele Lisuarte; 
și cum va fi o bătălie de seamă, toţi cei ce poartă arme trebuie 
să ia parte la o faptă atât de mare, fie într-o tabără, fie în alta; 
iar eu, fiindcă am stat atâta vreme fără să fac nimic, și astfel mi- 
am câștigat un renume foarte prost, cum bine știți, frate, ca să 
pun capăt frământărilor mele, am hotărât să iau parte la bătălie, 
alături de regele Lisuarte, nu pentru că ţin la el, ci din alte două 
pricini pe care le veţi auzi chiar acum. Prima, pentru că are 


62 


oameni mai puţini și, deci, orice bărbat viteaz trebuie să îl ajute, 
și a doua, pentru că am de gând să-mi las viaţa acolo ori să 
săvârșesc fapte mai mari decât tot ceea ce am făptuit până 
acum; iar de aș lupta împotriva regelui Lisuarte, alături de care 
se află Galaor, don Cuadragante și Brian de Monjaste, și fiecare 
dintre ei, după cât de mare le este vitejia, va avea același gând 
ca mine, neputând să nu se înfrunte cu mine, din toate acestea 
n-ar ieși altceva decât moartea lor, ori a mea; dar voi pleca 
acolo pe ascuns și voi face totul să nu se știe că iau parte la 
luptă”. Regele i-a răspuns: „Fiule, eu sunt prietenul celor viteji 
și, știu că regele de care vorbiţi este unul dintre ei, iar dorinţa 
mea a fost întotdeauna să îl cinstesc și să îl ajut când îmi va sta 
în putință, și dacă, acum, n-am făcut-o, a fost din pricina 
neînțelegerilor avute de voi și prietenii voștri cu el; dar, dacă 
aceasta e intenţia voastră, vreau să-i vin și eu în ajutor și să văd 
ce se va petrece acolo. Imi pare rău că timpul e scurt și nu voi 
putea strânge câţi oameni aș fi voit, dar vom pleca cu câţi 
oameni vom avea”. Auzind aceste vorbe, don Florestan a rămas 
o vreme gânditor și, apoi, a spus: „Domnule, amintindu-mi de 
cruzimea acestui rege, ce ne-ar fi lăsat să murim pe câmpul de 
luptă, dacă n-ar fi fost don Galaor, și de dușmănia pe care ne-o 
poartă fără nicio pricină, nimic pe lume nu m-ar fi îndemnat, în 
sufletul meu, să îl ajut; dar două lucruri care îmi vin în minte 
acum, m-au făcut să-mi schimb gândul. Unul este că domniile 
voastre, pe care trebuie să vă slujesc, doriţi să-i veniţi în ajutor, 
iar celălalt este că, atunci când don Galvanes a negociat cu 
regele predarea Insulei Mongaza, s-a hotărât să nu ne mai 
luptăm cu el vreme de doi ani, așa că, de vreme ce nu îl pot sluji 
pe don Galvanes, îl voi sluji pe rege, în pofida voinţei mele. Așa 
că vreau să merg împreună cu domniile voastre, căci sufletul 
meu ar fi cuprins de o veșnică amărăciune dacă această bătălie 
ar avea loc fără ca eu să iau parte la ea, într-o tabără ori alta”. 
Amadis a fost foarte bucuros că toate se petreceau după voia 
lui și i-a spus regelui: „Seniore, persoana voastră valorează cât 
foarte mulți oameni, iar noi vă vom sluji, așa că nu ne mai 
rămâne decât să hotărâm cum să pornim într-acolo pe ascuns, 
cu arme însemnate și cunoscute de noi după care să ne 
recunoaștem și să ne putem ajuta, căci dacă luaţi mai mulţi 
oameni ar fi cu neputinţă să păstrăm taina plecării noastre”. 
„Dacă aşa credeţi - a răspuns regele -, să mergem în sala de 


63 


arme și să le luăm pe cele mai vechi și mai vestite pe care le 
vom găsi”. Și, ieșind din încăpere, au trecut printr-o curte 
interioară unde creșteau câţiva copaci; când au ajuns la umbra 
acestora, au văzut apropiindu-se o domnișoară îmbrăcată în 
straie bogate, pe un cal foarte mândru, urmată de trei scutieri și 
un cal de povară cu un balot pe spinare. După ce scutierii au 
ajutat-o să descalece, domnișoara s-a apropiat de rege și i-a 
salutat pe toţi; regele a primit-o foarte bine și a întrebat-o: 
„Domnișoară, vreţi s-o vedeţi pe regină?” „Nu - a răspuns ea -, 
pe domnia voastră și pe acești doi cavaleri; vin din partea 
stăpânei Insulei Neaflate și vă aduc niște daruri, așa că, 
porunciţi să plece toată lumea și vi le voi arăta”. Regele a dat 
poruncă tuturor celor aflaţi acolo să plece. 

Domnișoara i-a pus pe scutieri să dezlege balotul de pe 
spatele calului și a scos din el trei scuturi, cu câmpul de argint și 
balauri aurii, atât de ciudat zugrăviți, că păreau vii; marginile 
scuturilor erau din aur fin, bătute cu nestemate. Apoi a scos trei 
flamuri, lucrate la fel ca scuturile, și trei coifuri diferite unul de 
celălalt: unul alb, unul vineţiu și unul auriu. Pe cel alb, cu un 
scut și o flamură i l-a dat regelui Perion, pe cel vinețiu lui don 
Florestan, și pe cel auriu lui Amadis, căruia i-a spus: „Seniore 
Amadis, stăpâna mea vă trimite aceste arme și vă sfătuiește să 
luptaţi cu ele mai bine decât aţi făcut-o de când aţi pășit pe 
acest pământ”. Amadis s-a temut că domnișoara va dezvălui și 
pricina purtării sale și a răspuns: „Domnișoară, spuneţi-i 
stăpânei voastre că preţuiesc mai mult acest sfat decât armele, 
deși sunt frumoase și de preţ, și că mă voi strădui din răsputeri 
să-i împlinesc porunca”. 

Domnișoara le-a spus: „Domnilor, stăpâna mea vă trimite 
aceste arme ca, în timpul luptei să vă recunoașteţi și să vă 
ajutaţi la nevoie”. „Cum de a știut stăpâna voastră - a întrebat 
regele - că vom lua parte la luptă când încă nu știam nici noi?” 
„Nu știu - a răspuns domnișoara -, dar mi-a spus că la ceasul 
acesta vă voi găsi laolaltă în acest loc și că aici trebuie să vă 
înmânez armele.” 

Regele a poruncit ca domnișoara să fie ospătată cu toată 
cinstirea. După ce a mâncat, domnișoara a plecat pe dată spre 
Marea Britanie, căci așa avea poruncă. Amadis, văzându-se cu 
asemenea arme, tare mai zorea plecarea, temându-se să nu 
aibă loc bătălia, fără ca el să ia parte la ea; tatăl său, regele, 


64 


știind aceasta, a poruncit în taină să se pregătească o corabie 
pe care, sub pretext că pleacă la vânătoare, într-o noapte, s-au 
îmbarcat pe la miezul nopţii și au ajuns cu bine în Marea 
Britanie, în partea unde aflaseră mai dinainte că se află cei 
șapte regi; aici, au intrat într-o pădure deasă, unde slujitorii le- 
au ridicat un cort, iar ei au trimis un scutier să afle ce fac cei 
șapte regi, unde se află exact și când avea să fie bătălia; tot de- 
aici au trimis și carte din partea regelui pentru regele Lisuarte și 
don Galaor, ca și cum ar fi trimis-o din Gaula, urmând ca solul 
lor să le spună cu vorbe că toţi trei vor rămâne în Gaula și că îi 
roagă mult ca după bătălie să le dea vești despre sănătatea sa; 
asta o făcuseră ca să se poată ascunde mai bine. 

Scutierul s-a întors a doua zi după masă și le-a spus că 
oamenii regilor erau fără număr, că printre ei se aflau unii foarte 
ciudaţi, și vorbeau limbi de neînțeles și că asediaseră un castel 
al unor domniţe care, cu toate că acel castel era puternic, se 
aflau la mare ananghie; le-a mai spus că, umblând prin tabăra 
vrăjmașă, l-a văzut pe Arcalaus Vrăjitorul stând de vorbă cu doi 
regi și zicând că ar trebui ca bătălia să aibă loc peste șase zile, 
pentru că era greu de procurat merinde pentru atâta lume. Și au 
stat ei în locul acela de popas, cu multă plăcere și desfătare, 
vânând cu arcul păsări, ce veneau să bea apă la un izvor din 
apropiere, și chiar câte un căprior, până în a patra zi, când a 
venit celălalt sol și le-a spus: „Domnilor, don Galaor este 
sănătos foarte și plin de curaj, astfel încât, toţi se simt mai viteji 
alături de el, iar când i-am spus solia mea, cum că toţi trei 
rămâneţi împreună în Gaula, ochii i s-au umplut de lacrimi și, 
suspinând, a zis: «Oh, Doamne, dacă aţi vrea să-i aduceţi aici pe 
toți trei, să lupte de partea regelui, așa cum știu ei, mi s-ar risipi 
orice teamă»; și, apoi, mi-a zis: «Dacă rămân în viaţă după 
această luptă, de îndată le voi trimite vorbă despre mine și 
toate cele ce s-au petrecut»”. „Dumnezeu să-l păzească - au 
spus ei; și-acum, povestește-ne despre armata regelui Lisuarte”. 
„Domnilor - a răspuns el -, regele are oameni foarte buni și 
cavaleri foarte vestiți și cunoscuţi, dar în comparaţie cu armata 
vrăjmașă, se spune că sunt foarte puţini, iar regele va da ochi 
cu dușmanul chiar în aceste două zile, pentru că vrea să le vină 
în ajutor domnișoarelor asediate”. Și astfel, regele Lisuarte a 
sosit acolo cu oamenii săi și și-a așezat tabăra pe un munte, la 
jumătate de leghe de lunca unde se aflau dușmanii săi, așa că 


65 


se vedeau unii pe alţii; și, cu toate că armata celor șapte regi 
era cam de două ori mai numeroasă, au rămas acolo peste 
noapte, pregătindu-și armele și caii pentru a porni la luptă a 
doua zi. Acum, trebuie să știți că cei șase regi și alți mari seniori 
i-au jurat credinţă, în noaptea aceea, regelui Arabigo, socotindu- 
| căpetenia lor în acea bătălie și urmând să-i asculte poruncile; 
el le-a jurat că nu va lua o parte mai mare decât ei din regat, 
dar voia ca ceilalţi să îi fie vasali; apoi, au trecut cu toată 
armata un râu ce se afla între ei și regele Lisuarte, ajungând 
astfel foarte aproape de el. A doua zi de dimineaţă s-au înarmat 
cu toţii și s-au adunat în faţa regelui Arabigo în număr atât de 
mare și atât de bine înarmaţi că nu puneau niciun preţ pe 
dușmanii lor și toţi spuneau că dacă regele Lisuarte îndrăznește 
să se lupte cu ei, Marea Britanie va fi a lor. Regele Arabigo și-a 
împărţit oamenii în nouă grupuri, fiecare de câte o mie de 
cavaleri pe care le-a încredinţat regilor și altor cavaleri și le-a 
rânduit foarte apropiate unele de altele; numai ceata sa număra 
o mie cinci sute de cavaleri. Regele Lisuarte le-a poruncit lui don 
Grumedan, don Galaor, don Cuadragante și lui Angriote de 
Estravaus să împartă oamenii și să îi rânduiască după cum 
aveau să lupte, pentru că aceștia erau tare pricepuţi în treburile 
războiului; apoi au coborât povârnișul muntelui spre câmpul de 
luptă și, cum la ora aceea răsărea soarele, se răsfrângea în 
armuri și armata părea atât de puternică și de chipeșă, că 
vrăjmașii lor, care până atunci nu puseseră mare preț pe ei, 
acum gândeau cu totul altfel. Cavalerii de care v-am pomenit și- 
au împărţit oamenii în cinci grupuri, primul, comandat de don 
Brian de Monjaste, cu o mie de cavaleri din Spania, pe care tatăl 
său îi trimisese regelui Lisuarte. Al doilea grup îl formau regele 
Cildadan cu oamenii săi și alţi cavaleri ce îi fuseseră încredinţați. 
Al treilea era condus de don Galvanes și de Gavarte, nepotul lui, 
ce venise mai mult de dragul unchiului său și al prietenilor aflați 
acolo decât ca să-l slujească pe rege. Al patrulea grup îl 
comanda Giontes, nepotul regelui, și era alcătuit din cavaleri 
viteji. Al cincilea, cu două mii de cavaleri, era condus de regele 
Lisuarte, care i-a rugat și le-a poruncit lui don Galaor, don 
Cuadragante, Angriote de Estravaus, Gavarte de la Valea 
Temătoare și Agrimon cel Viteaz să aibă grijă de el și să îl apere, 
motiv pentru care nu le dăduse comanda unor grupuri. 


66 


Și așa cum ați auzit, în această ordine, au pornit să înainteze 
pe câmpul de luptă, foarte încet, unii împotriva celorlalți. La 
ceasul acesta, în luncă sosiseră regele Perion și feciorii săi, 
Amadis și Florestan, călare pe niște armăsari mândri, purtând 
scuturile cu balauri, ce străluceau în soare de-ţi luau ochii, și 
porniseră să ajungă exact între unii și alții, cumpănindu-și 
lăncile ale căror vârfuri erau atât de lustruite, că scânteiau ca 
niște stele; tatăl mergea între cei doi feciori. Mult i-au mai privit 
și unii și ceilalţi și bucuroși i-ar fi vrut fiecare de partea lor, dar 
nimeni nu știa pe cine vor să ajute, și nici nu îi cunoșteau; ei, 
văzând că grupul lui Brian de Monjaste urma să se înfrunte cu 
dușmanul, au dat pinteni cailor, s-au apropiat de flamura lui 
Brian de Monjaste și, pe dată, s-au întors împotriva regelui 
Targadan, ce pornise împotriva aceluia. Don Brian s-a bucurat 
de ajutorul primit, deși nu îi cunoștea; ei, când au văzut că a 
sosit momentul, s-au năpustit toţi trei în grupul regelui Targadan 
cu atâta forță că au băgat spaima în toţi; în acest iureș, regele 
Perion l-a izbit pe regele Pedis, dar nu l-a doborât la pământ și 
vârful lăncii i-a pătruns în piept. Amadis l-a lovit pe Abdasian cel 
Brav și, cum armura acestuia n-a rezistat, l-a străpuns cu lancea 
dintr-o parte în alta și acesta a căzut mort la pământ. Don 
Florestan l-a prăvălit pe Carduel la picioarele calului, cu șaua 
peste el; cei trei, cum erau cei mai vestiți din grup, porniseră în 
frunte să le ţină piept cavalerilor cu balauri; aceștia au pus 
mâna iute pe spade și au dat iama prin acel prim grup, 
doborând pe câţi întâlneau în cale, și au ajuns la al doilea; și 
când s-au trezit în mijlocul celor două grupuri, atunci să fi văzut 
ce minuni de neînchipuit făptuiau cu spadele, că nu puteau 
ajunge la ei nici unii, nici alţii, iar la picioarele cailor lor erau 
peste zece cavaleri doborâți; în cele din urmă, însă, vrăjmașii 
văzând că nu sunt decât trei, s-au aruncat asupra lor din toate 
părţile, dându-le lovituri grele, așa că se simţea nevoia să fie 
ajutați de don Brian de Monjaste, care a sosit de-ndată cu 
spaniolii săi, oameni puternici și bine înfipţi în șei, ce au năvălit 
ca o vijelie, doborând și ucigând vrăjmașii, dar murind și căzând 
la pământ și dintre ai lor; și, astfel, cavalerii cu balauri au fost 
salvaţi, iar vrăjmașii atât de risipiţi, încât au trecut de cele două 
grupuri și au ajuns la al treilea; aici încleștarea a fost crâncenă 
și primejdia mare pentru toţi și mulţi cavaleri au murit din 
amândouă taberele; dar isprăvile regelui Perion și ale feciorilor 


67 


săi nici nu se pot povesti. Vălmășeala era atât de mare, încât 
regele Arabigo se temea că însăși oamenii lui, care se 
retrăgeau, îi vor face și pe ceilalţi să o ia la fugă; așa că l-a 
strigat din răsputeri pe Arcalaus să poruncească tuturor 
grupurilor să atace deodată; și astfel, toți au pornit la atac 
deodată, împreună cu regele Arabigo; dar aproape pe dată a 
făcut același lucru și regele Lisuarte. Așa că toți s-au luptat de-a 
valma, iar loviturile erau atât de multe, strigătele și tropotul 
cailor atât de puternice că se cutremura pământul și răsunau 
văile. La vremea aceasta, regele Perion care, plin de curaj, se 
afla printre cei din frunte, a dat un iureș atât de neașteptat 
printre dușmani, de mai-mai să-și piardă viaţa; dar, pe loc, i-au 
venit în ajutor fiii săi, și mulţi dintre cei ce îl atacaseră și-au 
pierdut viața, iar domnișoarele, aflate în turnul castelului, 
strigau: „Curaj, cavaleri, că cel cu coiful alb e cel mai viteaz!”; 
dar în această încleștare, calul lui Amadis a fost ucis și s-a 
prăbușit cu el în cea mai mare învălmășeală, iar cei ai tatălui și 
fratelui său, răniţi grav; astfel că, văzându-l pe Amadis pe jos, în 
mare primejdie, au descălecat și ei și s-au strâns lângă el. Și ș- 
au adunat o grămadă de cavaleri în jurul lor, unii ca să-i omoare, 
alţii ca să le vină în ajutor, dar primejdia era mare pentru ei, și 
de n-ar fi fost loviturile puternice și nemiloase pe care le 
dădeau, astfel că nimeni nu îndrăznea să se apropie de ei, ar fi 
fost uciși; cum regele Lisuarte colinda câmpul de luptă de la un 
capăt la altul, cu cei șapte însoțitori ai săi, de care v-am vorbit, 
i-a văzut pe cavalerii cu balauri în încleștarea aceea năprasnică 
și le-a spus lui don Galaor și celorlalţi: „Acum, bunii mei prieteni, 
arătaţi-vă vitejia și să-i ajutăm pe cei ce ne ajută atât de bine”. 
„Atunci, pe ei!”, a strigat don Galaor. Şi dând pinteni cailor, au 
pătruns în mijlocul acelei nemaipomenite învălmășeli, până au 
ajuns la flamura regelui Arabigo, ce striga îmbărbătându-și 
oamenii; regele Lisuarte înainta atât de curajos cu minunata lui 
spadă în mână și împărțea atât de multe lovituri ucigătoare, că 
toți se speriau văzându-l, iar apărătorii săi de-abia îl puteau 
urma; și în ciuda nenumăratelor lovituri pe care i le dădeau 
dușmanii, n-au putut să-l împiedice să nu ajungă la flamură și să 
n-o smulgă cu forţa din mâinile celui ce o purta; apoi, azvârlind- 
o la picioarele cailor, a prins să strige din răsputeri: „Clarence! 
Clarence! Eu sunt, regele Lisuarte!”, căci, așa cum v-am spus, 
Clarence era numele casei sale; și atâta s-a luptat și a rămas în 


68 


mijlocul dușmanilor, încât aceștia i-au ucis calul și el a căzut pe 
jos, lovindu-se foarte rău; apărătorii săi nu au izbutit să-l urce pe 
alt cal, dar, în scurt timp, au sosit Angriote, Agrimon cel Viteaz și 
Landin de Fajarque; Angriote a descălecat și regele a fost urcat 
de cei ce îl apărau pe calul acestuia, în ciuda dușmanilor; și cu 
toate că era grav rănit și tare zdrobit de căzătură, regele nu s-a 
mișcat de acolo până ce Agrimon și Landin de Fajarque nu i-au 
adus lui Angriote un cal dintre cei aflați pe câmpul de luptă la 
porunca regelui, ca să le fie de ajutor. La vremea când se 
întâmplau acestea, tot greul bătăliei și al înfruntării îl purtau don 
Galaor și don Cuadragante, ce și-au arătat, aici, cu prisosinţă 
vitejia, dând și primind lovituri de moarte; și să știți că de n-ar fi 
fost ei să-i nimicească pe dușmani, regele Lisuarte și cei ce se 
aflau cu el, pe jos, ar fi fost în mare primejdie; astfel că 
domnișoarele din turn strigau că cei doi cavaleri cu flori pe 
blazon se luptă cel mai bine; dar, cu toate acestea, la vremea 
aceea, oamenii regelui Arabigo înaintau și câștigaseră teren nu 
glumă, și cauza principală a fost că le-au venit ca întăriri doi 
cavaleri atât de iscusiţi în fapte de arme și atât de viteji, încât 
socoteau că îi vor învinge pe ceilalţi cu ajutorul lor, gândind că 
în tabăra regelui Lisuarte nu se află cavaler să le ţină piept; unul 
se numea Brontajar Danfania, iar celălalt Argomades din Insula 
Fugară. Acesta avea ca herb un câmp verde semănat cu 
porumbei albi, iar Brontajar, avea pe scut clopoței aurii și roșii; 
în mijlocul mulțimii păreau atât de înalţi, că li se vedeau coifurile 
și umerii pe deasupra tuturor celorlalţi; iar când au izbit cu 
lăncile, n-a mai rămas cavaler potrivnic în șa, și după ce și le-au 
frânt, au pus mâna pe niște spade uriașe și nemaivăzute. Ce să 
vă mai spun? Asemenea lovituri dădeau cu ele, că aproape nu 
mai aveau pe cine să pălească, atât de cumplit îi nimiceau pe 
toți câţi li se împotriveau; și înaintau tot așa, eliberând câmpul 
de luptă, iar domnișoarele din turn strigau: „Cavaleri, nu fugiţi, 
că sunt oameni, nu diavoli!” Dar cei din tabăra celor doi au prins 
să răcnească: „Regele Lisuarte e învins!” Când regele a auzit 
aceasta, a prins să-și îmbărbăteze oamenii, spunând: „Voi 
rămâne neclintit, mort sau învingător, pentru ca regatul Marii 
Britanii să nu piară”. Aproape toți s-au strâns în jurul lui, căci 
multă nevoie avea. Amadis își luase alt cal, foarte zdravăn și 
odihnit, și aștepta să încalece și taică-su; și când a auzit acele 
strigăte, cum că regele Lisuarte e învins, i-a spus lui don 


69 


Florestan, care era călare: „Ce-nseamnă asta? De ce urlă 
mizerabilii aceia?” El i-a răspuns: „Nu-i vedeţi pe acei doi 
cavaleri, cei mai puternici și mai viteji din câţi s-au întâlnit 
vreodată, ce nimicesc și distrug tot ce întâlnesc în cale și care, 
deși nu s-au arătat până acum, prin isprăvile lor, îi duc spre 
victorie pe cei din tabăra cealaltă?” Amadis și-a ridicat privirea 
și l-a văzut venind spre locul unde se afla el pe Brontajar 
Danfania, lovindu-i și doborându-i cu spada pe cavalerii 
potrivnici; uneori, își lăsa spada să atârne de un lanţ de care o 
avea agăţată, și îi cuprindea în braţe pe cavalerii pe care îi 
întâlnea, nelăsând pe niciunul în șa, astfel că toţi se îndepărtau 
de el în goană. „Apără-mă și păzește-mă, Sfântă Fecioară Maria! 
- a spus Amadis; cine să fie acești cavaleri?” Și a luat o lance pe 
care i-a dat-o scutierul ce îi ținea calul, și, cu gândul la marea 
nenorocire ce ar lovi-o pe Oriana dacă tatăl ei ar pierde bătălia, 
s-a îndreptat în șa, spunându-i lui don Florestan: „Aveţi grijă de 
tatăl nostru”. În vremea aceasta, Brontajar se apropiase mai 
mult și l-a văzut pe Amadis ţeapăn în șa, cu coiful lui aurit, 
pornind spre el; și cum, datorită celor auzite despre marile 
isprăvi înfăptuite de Amadis înainte de a intra el în luptă, umbla 
ca turbat să-l înfrunte, a apucat, pe dată, o lance foarte groasă 
și a strigat: „Acum veţi putea vedea o lovitură pe cinste, dacă 
acel cavaler cu coiful de aur îndrăznește să-mi ţină piept”; și, 
înfigându-și pintenii în burta calului, strângând lancea sub braţ, 
s-a năpustit spre Amadis, iar acesta spre el, și s-au izbit cu 
lăncile în scuturi, care s-au și turtit, iar lăncile li s-au frânt, și caii 
s-au ciocnit unul de celălalt cu atâta putere, că fiecăruia dintre 
cavaleri i s-a părut că se izbise de o stâncă neclintită. Brontajar 
și-a simţit capul zguduindu-se atât de tare, că nu s-a mai putut 
ţine în șa, s-a prăvălit la pământ și, spre marea lui supărare și-a 
prins un picior sub el, și l-a rupt, și a rămas mort, cu o bucată de 
lance înfiptă în scut, deși acesta era gros. Calul lui Amadis s-a 
dat înapoi încă vreo două lungimi bune de braţ și era cât pe ce 
să cadă, iar Amadis era atât de năucit, că n-a fost în stare să-i 
dea pinteni și nici să apuce spada și să se apere de cei ce îl 
loveau; regele Perion, care încălecase de-acum, văzându-l pe 
cavalerul cel înalt cât de tare s-a ciocnit de Amadis, s-a 
înspăimântat și a spus: „Doamne, Dumnezeule, apără-l!” „Să-i 
venim în ajutor!”, a spus don Florestan. Și au pornit atât de 
curajoși, că era mai mare minunea să-i privești, năpustindu-se 


70 


printre vrăjmași, izbindu-i și doborându-i, până au ajuns la 
Amadis; atunci, regele i-a spus: „Ce înseamnă asta, cavalere? 
Curaj! Curaj! Că sunt și eu aici”. Amadis a recunoscut glasul 
tatălui său, deși nu-și venise în fire pe de-a-ntregul, și a pus 
mâna pe spadă; văzând că tatăl și fratele său sunt asaltaţi de 
mulți dușmani, a prins să lovească și el în dreapta și-n stânga, 
dar nu cu multă forță, și mare primejdie îi pândea pe toți trei, 
pentru că vrăjmașii erau tare puternici, iar oamenii regelui 
Lisuarte pierduseră mult teren, astfel că mulţi tăbărâseră pe ei 
să-i ucidă și puţini îi apărau; dar tocmai atunci a sosit Agrajes, 
don Galvanes și Brian de Monjaste, ce veniseră în goană să se 
înfrunte cu Brontajar Danfania, care făcuse mari ravagii, cum aţi 
auzit; și, văzându-i pe cei trei cavaleri cu balauri în asemenea 
încleștare, le-au sărit în ajutor, căci erau din cei ce nu-și pierd 
curajul în fața nici unei primejdii; cu sosirea lor, mulţi potrivnici 
au fost uciși sau trântiţi de pe cai, astfel că vitejii cavaleri cu 
balauri au putut să-și atace dușmanii cu șanse mai mari de a se 
salva. 

Amadis, care își venise în fire, a privit spre dreapta și l-a văzut 
pe regele Lisuarte cu o ceată de cavaleri, așteptându-l pe regele 
Arabigo, ce venea spre el cu mulţi oameni, în fruntea cărora se 
aflau Argomades și doi nepoți ai regelui Arabigo, cavaleri viteji; 
regele Arabigo însuși striga și își îmbărbăta oamenii, pentru că 
auzise strigându-se din turn: „Cavalerul cu coiful de aur l-a ucis 
pe diavolul cel înalt”. Atunci, Amadis a spus: „Cavaleri, să-l 
ajutăm pe rege, căci are nevoie!” Și, pe dată, au pornit toţi ca 
unul, pătrunzând în vălmășag, până au ajuns la regele Lisuarte; 
acesta, zărindu-i lângă el pe cei trei cavaleri cu balauri pe scut, 
a prins și mai mult curaj, pentru că văzuse că cel cu coiful auriu 
îl ucisese pe acel viteaz Brontajar Danfania dintr-o lovitură; și, 
de îndată, a pornit contra regelui Arabigo, ce se apropia, în 
vreme ce Argomades, care venea rotindu-și spada ca să-l 
lovească pe regele Lisuarte, a fost oprit de cavalerul cu coiful 
auriu și lupta s-a hotărât de la prima lovitură. Cavalerul cu coiful 
auriu, văzând spada aceea grea abătându-se asupra lui, și-a 
ridicat scutul și spada a izbit în el, i-a spintecat marginea mai 
bine de o palmă și i-a pătruns în coif de trei degete, astfel că 
puţin a lipsit să nu fie omorât. Amadis l-a pălit în umărul stâng, 
atât de puternic, că i-a sfâșiat cămașa de zale, ce era foarte 
groasă, și i-a sfârtecat carnea și osul până la coaste, încât 


71 


umărul și brațul celuilalt au rămas spânzurate de trup. Aceasta 
a fost cea mai puternică lovitură de spadă din toată bătălia 
aceea. 

Argomades a rupt-o la fugă ca lovit de dambla, nemaiștiind de 
el, și calul l-a adus înapoi de unde venise, iar cei din turn strigau 
în gura mare: „Cavalerul cu coiful auriu a speriat porumbeii!” 
Unul dintre nepoţii regelui Arabigo, ce se numea Ancidel, s-a 
repezit spre Amadis și a dat o lovitură de spadă în botul calului, 
spintecându-l de-a curmezișul, astfel că armăsarul s-a prăbușit 
la pământ mort. Don Florestan, văzând aceasta și cum se laudă 
cu fapta lui, s-a năpustit asupra lui și i-a dat o asemenea 
lovitură în coif, încât l-a făcut să se încovoaie peste gâtul calului, 
și, apucându-l zdravăn de coif, i l-a smuls din cap și l-a aruncat 
la picioarele lui Amadis; însă și don Florestan a fost rănit în 
coaste de vârful spadei lui Ancidel. La vremea aceasta, regele 
Lisuarte a prins să se înfrunte cu regele Arabigo, fiecare cu 
oamenii săi, așa că a avut loc o luptă cruntă și nemiloasă și toți 
osteneau din greu ca să se apere unii de alţii și să-i ajute pe cei 
ce cădeau morți sau doborâţi la pământ. 

Durin, pajul Orianei, care venise acolo să afle vești despre 
bătălie, călărea unul din caii aduși pe câmpul de luptă din 
porunca regelui Lisuarte pentru cavalerii cărora le-ar fi făcut 
trebuinţă, și, când l-a văzut pe cavalerul cu coiful auriu pe jos, 
fără cal, le-a spus altor doi paji ce erau călare: „Vreau să-l ajut 
pe cavalerul acela și să-i dau calul meu, căci e cel mai mare 
serviciu pe care i-l pot face regelui”. Și, pe dată, a pornit pe 
unde era mai puţină lume, punându-și viața în mare primejdie, 
și ajungând la Amadis, i-a spus: „Nu știu cine sunteți, dar 
văzându-vă cum luptaţi, v-am adus acest cal”. El l-a luat, a 
încălecat și i-a spus în șoaptă: „Ah, prietene Durin, nu e prima 
dată că îmi vii în ajutor”. Durin l-a apucat de braţ și a zis: „Nu vă 
dau drumul, până nu-mi spuneţi cine sunteţi”. El s-a aplecat cât 
a putut mai mult și i-a spus: „Sunt Amadis, dar să nu afle nimeni 
în afară de persoana pe care o știi”. Și, pe loc, s-a vârât unde 
era încleștarea mai crâncenă, săvârșind fapte nemaipomenite și 
de toată minunea, cum ar fi făcut dacă ar fi fost de faţă doamna 
sa, căci el așa socotea că este, de vreme ce se afla acolo cineva 
care va ști să i le istorisească prea bine acesteia. 

Regele Lisuarte, care se lupta cu regele Arabigo, i-a dat trei 
lovituri atât de strașnice cu buna lui spadă, încât acesta n-a mai 


72 


îndrăznit să-i ţină piept, și, cum regele Lisuarte știa că el e 
căpetenia și conducătorul dușmanilor săi, le-a poruncit tuturora 
să-l atace; regele Arabigo s-a retras în spatele alor săi, 
blestemându-l pe Arcalaus Vrăjitorul, care îl făcuse să calce pe 
acest pământ, spunându-i că îl va cuceri. Don Galaor se lupta cu 
Salmadan, un cavaler viteaz, dar cum braţul îi obosise de câte 
lovituri dăduse, iar spada nu-i mai tăia, l-a prins în braţele sale 
foarte puternice și, smulgându-l din șa, a dat cu el de pământ; și 
cum și-a frânt gâtul, a murit pe loc. Și mai aflaţi că Amadis, 
amintindu-și în clipele acelea de timpul pierdut în Gaula, cum 
fusese batjocorită și știrbită onoarea sa, și cum acest lucru nu 
putea fi uitat decât făcând contrariul, săvârșea asemenea fapte 
că nu mai îndrăznea nimeni să-i stea împotrivă, și alături de el 
luptau tatăl lui, don Florestan, Agrajes, don Galvanes, Brian de 
Monjaste, Norandel, Guilan Gânditorul și regele Lisuarte, ce se 
dovedea tare curajos în acele ceasuri. Așa că au doborât așa de 
mulţi dușmani, i-au încolţit atât de tare și i-au înspăimântat, 
încât aceștia, nemaiputând rezista și văzându-l pe regele 
Arabigo că fuge rănit, părăsind câmpul de luptă, au dat bir cu 
fugiţii, încercând să se adăpostească, unii pe corăbii, alţii în 
munţii din apropiere. Dar regele Lisuarte și oamenii săi 
continuau să-i lovească și să-i ucidă fără milă, avându-i în 
fruntea tuturor pe cavalerii cu balauri pe scut, care nu îi slăbeau 
defel, astfel că mai toţi se retrăgeau spre corabia regelui 
Arabigo și spre celelalte la care puteau ajunge, dar mulţi au 
pierit în valuri ori au fost luaţi captivi. Când bătălia s-a sfârșit 
era noapte neagră și regele Lisuarte a mas în corturile 
dușmanilor, veselindu-se foarte de acea victorie dăruită de 
Dumnezeu. Cavalerii cu balauri pe scut, de cum au văzut 
câmpul de luptă gol și fără picior de vrăjmaș, s-au îndepărtat 
toți trei de drumul pe unde socoteau că va veni regele și s-au 
tras sub un pâlc de copaci unde au dat de un izvor; aici și-au 
potolit setea și ei și caii, căci multă nevoie aveau să bea niște 
apă, după cât trudiseră în ziua aceea și, pe când dădeau să 
încalece ca să plece, au zărit venind un scutier călare, așa că, 
punându-și coifurile, ca să nu fie recunoscuţi, l-au chemat la ei 
încetișor. Scutierul se temea, gândind că sunt dușmani, dar 
văzându-le herbul cu balauri, s-a apropiat fără nicio frică de ei. 
Amadis i-a spus: „Viteazule scutier, dacă binevoiţi, vă rugăm să- 
i ducețţi o solie regelui”. „Spuneţi-mi despre ce e vorba - a 


73 


raspuns el - și vă voi duce solia”. „Spunetți-i, atunci - a zis el -, 
că noi, cavalerii cu balauri pe scut, care au luptat alături de el, îl 
rugăm să aibă bunătatea și să ne ierte că nu ne înfăţișăm lui, 
pentru că suntem nevoiţi să plecăm foarte departe de-aici, pe 
meleaguri străinești, să primim judecata și mila celui ce credem 
că nu va avea milă de noi, rugându-l ca partea din pradă pe care 
ar fi vrut să ne-o dea, să o dăruiască domnișoarelor din turn, 
pentru cât au avut de suferit; și duceți-i acest cal pe care l-am 
luat de la un paj de-al său în timpul luptei, fiindcă nu vrem de la 
el altă răsplată în afară de ceea ce am spus”. Scutierul a luat 
calul și s-a despărţit de ei, pornind spre rege cu solia. lar ei au 
încălecat și au tot umblat, până au ajuns la locul lor de popas 
din codru unde, după ce și-au dezbrăcat armurile, s-au spălat pe 
faţă și pe mâini de sânge și de colb și și-au oblojit rănile cum s- 
au priceput mai bine, au cinat, căci li se pregătiseră bucate 
gustoase, și s-au culcat în paturile lor, dormind un somn adânc 
în noaptea aceea. 

Regele Lisuarte, de cum a ajuns la corturile vrăjmașilor săi, 
după ce aceștia fuseseră nimiciţi toți, a întrebat de cei trei 
cavaleri cu balauri pe scut, dar nimeni n-a știut să-i spună mai 
mult că fuseseră văzuţi zorind spre pădure. Regele i-a spus lui 
don Galaor: „S-ar putea ca acel cavaler cu scutul auriu să fie 
fratele vostru, Amadis, pentru că după isprăvile săvârșite nu 
putea fi altul decât el”. „Fiţi sigur, seniore - a răspuns Galaor -, 
că nu e el, pentru că n-au trecut nici patru zile de când am 
primit vești despre el, cum că este în Gaula, cu tatăl său și cu 
don Florestan, fratele lui”. „Sfântă Fecioară! - a zis regele. Cine 
să fie oare?” „Nu știu - a răspuns don Galaor -, dar oricine-ar fi, 
să-i dea Dumnezeu noroc, căci cu multă osteneală și primejdie 
și-a dobândit gloria și faima mai mult decât toţi ceilalţi”. 

Pe când vorbeau ei așa, a sosit scutierul și i-a spus regelui tot 
ce i se poruncise și acesta tare s-a mai amărât aflând că pe cei 
trei cavaleri îi așteaptă o asemenea primejdie, cum aţi auzit, dar 
dacă Amadis spusese acele vorbe în glumă, tare adevărate s-au 
arătat a fi, cum vă vom povesti mai departe, și de aceea 
oamenii ar trebui întotdeauna să creadă în semne și în ursită; de 
altfel, calul adus de scutier s-a și prăbușit mort, în faţa regelui, 
datorită numeroaselor sale răni. In noaptea aceea, don Galaor, 
Agrajes și mulţi alţi prieteni de-ai lor au dormit în cortul lui 
Arcalaus, care era foarte frumos și bogat, și unde au văzut 


74 


pictată pe mătase lupta ce o purtase cu Amadis, cum îl vrăjise și 
toate câte se mai petrecuseră. 

Chiar a doua zi, regele a împărțit prada între toți oamenii săi 
și le-a dat o mare parte din ea domnișoarelor din turn; apoi, 
îngăduindu-le să plece celor ce voiau să se întoarcă pe 
meleagurile lor, a pornit cu cei rămași spre o cetate ce purta 
numele Gandapa, unde se aflau regina și fiica lui. Și nu trebuie 
să mai povestim bucuria lor când s-au întâlnit, căci fiecare își 
poate închipui cum a fost dacă a trecut prin așa ceva. 


e CAPITOLUL LXIX e» 


Cum s-au îmbarcat pe o corabie 
cavalerii cu balauri pe scut pornind 
spre regatul lor, Gaula, dar soarta 
i-a azvârlit într-un loc unde, prin 
viclenie, au ajuns în puterea lui 
Arcalaus Vrăjitorul și în primejdie 
de moarte, și cum, scăpând de aici, 
s-au îmbarcat și și-au urmat călătoria, 
în vreme ce don Galaor și Norandel 
porniseră, din întâmplare, pe același 
drum, în căutare de aventuri, 
și despre ce li s-a mai întâmplat. 


Regele Perion și feciorii săi s-au odihnit câteva zile în codrul 
acela, dar văzând că vremea e frumoasă, s-au îmbarcat pe 
galera lor și au pornit de-ndată pe mare, cugetând că, în scurtă 
vreme, vor fi în Gaula, dar altfel s-au petrecut lucrurile, căci 
vântul prielnic s-a schimbat iute și marea s-a înfuriat, așa că au 
fost nevoiţi să întoarcă galera spre Marea Britanie, dar nu spre 
locul de unde plecaseră, ci mai într-o parte, astfel că, la capătul 
a cinci zile de furtună, au acostat la poalele unui munte ce se 
termina în mare și au debarcat caii și armele, ca să rămână pe 
uscat, acolo, până avea să se liniștească marea și vântul să le 
fie prielnic, iar slujitorii lor să facă provizii de apă dulce la bord, 
căci aceasta le lipsea; și, de cum au mâncat ceva, și-au pus 
armurile și, încălecând, au pornit să vadă unde acostaseră, 


75 


poruncindu-le celor de pe galeră să îi aștepte. Au luat cu ei și 
trei scutieri, dar nu și pe Gandalin, pentru că era prea cunoscut. 

Și, cum ați auzit, au urcat ei în susul unei văi, la capătul 
căreia au dat peste o câmpie; și n-au mers prea mult când au 
întâlnit în cale o domnișoară ce își adăpa calul la un izvor, 
îmbrăcată în straie bogate și cu o pelerină de culoare stacojie cu 
cheutori și catarame de aur, însoţită de doi scutieri și două 
domnișoare, ce îi duceau șoimii și câinii cu care vâna; de cum i- 
a văzut, domnișoara i-a recunoscut după herburile cu balauri și 
s-a îndreptat spre ei cu mare bucurie, iar când s-a apropiat de 
ei, i-a salutat cu multă smerenie, făcându-le semn că e mută; ei 
i-au răspuns la salut și văzând-o cât e de frumoasă, s-au întristat 
că e mută. Ea s-a apropiat de cavalerul cu coiful auriu, l-a 
îmbrățișat și a vrut să-i sărute mâinile; apoi, după ce a mai stat 
o vreme cu ei, i-a poftit, prin semne, să-i fie oaspeţi la castelul ei 
în noaptea aceea, dar ei n-au înţeles ce vrea; atunci, le-a făcut 
semn scutierilor să le spună și ei au făcut întocmai. Cavalerii, 
văzând asemenea bunăvoință și cum se făcuse târziu, au plecat 
cu ea, ca să-i fie pe plac; și n-au mers mult, că au și ajuns la un 
castel frumos, socotind ei că acea domnișoară e foarte bogată, 
de vreme ce este stăpâna unui asemenea castel; când au intrat, 
au fost întâmpinați cu plecăciuni adânci de slujitori și de alte 
doamne și domnișoare ce o tratau pe mută ca pe stăpâna lor. 
Apoi, au fost conduși, pe dată, într-o încăpere frumoasă, aflată 
la vreo douăzeci de coţi înălțime, unde li s-au scos armurile și li 
s-au adus niște pelerine bogate în care să se înfășoare; după ce 
au stat oleacă de vorbă cu muta și celelalte domnișoare, li s-a 
adus o cină îmbelșugată, iar domnișoarele s-au retras în 
încăperile lor; dar n-a trecut mult timp și s-au întors cu multe 
lumânări și cu lăute bine strunite ca să-i înveselească, și, când 
s-a făcut vremea de culcare, au plecat și i-au lăsat singuri. In 
încăperea aceea se aflau trei paturi foarte frumoase, ce 
fuseseră pregătite la porunca domnișoarei mute, și lângă ele se 
aflau armurile și armele fiecăruia. Cavalerii s-au culcat și au 
dormit neîntorși, ca niște oameni osteniţi și trudiţi ce se aflau; și 
cu toate că sufletele lor își găsiseră tihna, nu tot astfel se 
întâmpla cu vieţile lor, căci în primejdioasă capcană căzuseră, 
ce, pe bună dreptate, se poate compara cu toate cele 
pământești; căci încăperea aceea era construită cu foarte 
iscusită viclenie, și toată se sprijinea pe un stâlp de fier făcut ca 


76 


un șurub de teasc ce se rotea într-o talpă de lemn în mijlocul 
încăperii; și astfel, încăperea putea fi coborâtă și urcată de jos, 
cu ajutorul unei pârghii, fără să se atingă de vreun alt perete. 
Așa că, dimineaţa s-au trezit într-o gaură neagră, cu douăzeci de 
coţi mai jos decât atunci când intraseră acolo. 

Pe această domnişoară mută, chipeșă, o putem compara cu 
lumea în care trăim ce, părându-ni-se frumoasă, fără grai, fără 
limbă, măgulindu-se și lingușindu-se, ne îmbie cu nenumărate 
plăceri și desfătări, cărora ne dăruim fără teamă, urmând-o și 
alungând din minte grijile, și necazurile ce ne așteaptă după ce 
am urmat-o și am petrecut cu ea, astfel că, ne culcăm și dormim 
un somn odihnitor pentru ca, atunci când ne trezim, petrecuţi de 
pe tărâmul vieţii în cel al morţii, deși mai drept ar fi să spunem 
de pe cel al morții în cel al vieţii, căci aceasta este veșnică, să 
ne aflăm într-o asemenea negură încât să nu mai avem parte de 
izbăvire, o dată lipsiți de acea mare milosârdie a 
atotputernicului; și dacă acești cavaleri au avut parte de ea, 
este pentru că în această viață pământească nimeni, oricât de 
rău și de păcătos ar fi, nu trebuie să-și piardă speranța mântuirii 
și, renunțând la faptele ticăloase, să săvârșească numai fapte 
întru slujirea acelui Domn ce le poate aduce izbăvirea. 

Întorcându-ne, deci, la cei trei cavaleri, când s-au trezit și n- 
au văzut nicio rază de lumină, auzindu-i pe cei din castel 
umblând deasupra lor, tare s-au mai minunat și, sculându-se din 
paturi, au căutat pe pipăite ușile și ferestrele, dar, după ce le-au 
găsit și le-au deschis, s-au lovit cu mâinile de zidurile castelului. 
Astfel că, au priceput, pe dată, că fuseseră înșelați. 

Pe când stăteau ei așa tare amărâţi că se află în asemenea 
primejdie, sus, deasupra unei ferestre a încăperii, s-a ivit un 
cavaler înalt și voinic, cu chipul înfricoșător, părul și barba mai 
mult albe decât negre, îmbrăcat în vestminte de doliu; mâna 
dreaptă o avea prinsă într-o eșarfă albă ce îi ajungea până la 
cot; acesta le-a strigat: „Cine sunteţi, voi ce zăceţi acolo? 
Chinuiţi-vă cât mai mult, căci după necazul pe care mi l-aţi 
pricinuit, vă veţi primi răsplata și vă va aștepta o moarte 
cumplită și amarnică foarte; și nici în felul acesta nu voi fi 
răzbunat pentru ce mi-aţi făcut în bătălia cu făţarnicul rege 
Lisuarte. Aflaţi că eu sunt Arcalaus Vrăjitorul și, dacă nu m-aţi 
mai văzut niciodată, priviţi-mă bine, acum, că n-a existat om să- 
mi facă un rău și să nu mă răzbun pe el, în afară de unul singur, 


77 


pe care mai nădăjduiesc să-l închid acolo unde vă aflaţi voi și să- 
i retez mâinile pentru mâna asta ce mi-a tăiat-o, dacă nu mor 
înainte”. Domnișoara ce se afla lângă el a spus: „Unchiule 
dragă, tânărul acela de-acolo purta coiful auriu”; și l-a arătat cu 
mâna pe Amadis. 

Cavalerii, aflând că acela este Arcalaus Vrăjitorul, s-au 
înspăimântat de moarte și ciudat lucru li s-a părut că 
domnișoara mută ce îi adusese acolo vorbește; și aflaţi că 
această domnişoară se numea Dinarda și era fata lui Ardan 
Canileul, tare pricepută în vicleșuguri, ce venise pe acele 
meleaguri să-l ucidă prin vreun șiretlic pe Amadis și de aceea 
făcea pe muta. 

Arcalaus le-a mai spus: „Cavalerilor, voi porunci să vi se 
reteze capetele în fața mea și le voi trimite regelui Arabigo, 
pentru a îndrepta, în parte, răul pe care i l-aţi făcut”. Și a plecat 
de la fereastră, poruncind să fie închisă, astfel că încăperea a 
rămas atât de întunecată că nu se mai vedeau unii pe alţii. 

Regele Perion le-a spus: „Vitejii mei feciori, ceea ce ni se 
întâmplă ne dovedește cât de schimbătoare este soarta. Cine s- 
ar fi gândit că, scăpând dintr-o bătălie unde au pierit atâţia 
cavaleri și în care am trecut prin atâtea primejdii dobândind 
atâta glorie și faimă, vom fi înșelaţi astfel de o domnişoară fără 
putere, fără limbă și fără grai? De bună seamă, acest lucru le 
pare uimitor celor ce își pun speranțele în cele pământești și 
vremelnice, fără să-și amintească cât de puţin valorează 
acestea și cât de puţin trebuie prețuite. Dar nouă, care deseori 
am trecut prin asemenea întâmplări, nu trebuie să ni se pară 
nici ciudat, nici grav, pentru că, fiind rostul cel mai însemnat al 
vieții noastre căutarea aventurilor, atât fericite cât și nefericite, 
trebuie să luăm lucrurile așa cum vin, folosindu-ne puterile întru 
îndreptarea lor, lăsând restul, ce nu ne stă în putinţă, în grija 
înaltului stăpân, ce este atotputernic; așa că, fiii mei, lăsând 
deoparte marea durere ce omenește o simţiţi voi pentru mine și, 
mai cu seamă, eu pentru voi, să-l lăsăm pe Domnul să ne aducă 
salvarea, căci numai el o poate face”. Feciorii, ce erau mai 
îngrijoraţi din pricina tatălui lor, decât a primejdiei în care se 
aflau, văzându-l pe acesta plin de curaj, tare s-au mai bucurat 
și, îngenunchind, i-au sărutat mâinile, iar el i-a binecuvântat. Și, 
așa cum aţi auzit, a trecut ziua aceea, fără să mănânce ori să 
bea. După ce a cinat și se înnoptase bine, Arcalaus s-a arătat la 


78 


fereastra încăperii unde se aflau cavalerii, însoţit de Dinarda și 
de doi bătrâni, cu două torţe aprinse și, poruncind să se 
deschidă fereastra, a zis: „Hei, voi, cavalerii dinăuntru, socotesc 
că aţi mânca ceva, dacă aţi avea ce”. „Cu plăcere - a răspuns 
don Florestan -, dacă porunciţi să ni se dea”. „Și de-aș avea 
această dorinţă, deie Domnul să n-o am, dar ca să nu rămâneţi 
pe de-a-ntregul nemângâiaţi, în loc de mâncare vreau să vă dau 
niște vești. Aflaţi că acum, după ce s-a lăsat noaptea, au bătut 
la poarta castelului doi scutieri și un pitic, ce întrebau de 
cavalerii cu balauri pe scut; eu am poruncit să fie prinși și să fie 
aruncaţi într-o temniţă aflată sub voi, și mâine voi afla de la ei 
cine sunteţi, ori le voi tăia mâinile și picioarele pe rând”. Și să 
știți că cele spuse de Arcalaus erau adevărate, căci cei de pe 
galeră, văzând că se face târziu și vântul era prielnic pentru a 
porni, au hotărât să-i trimită în căutarea cavalerilor pe Gandalin, 
pe pitic și pe Orfeo, chelarul regelui, care, acum, zăceau în 
temniță, cum v-am spus. 

Tare s-au mai amărât regele și feciorii săi din pricina acestei 
vești, fiindcă primejdia devenea și mai mare pentru ei. Amadis i- 
a răspuns lui Arcalaus astfel: „Sunt sigur că după ce veţi afla 
cine suntem, nu ne veţi mai face atâta rău, pentru că, fiind și 
domnia voastră cavaler trecut prin multe, nu veţi socoti un lucru 
rău faptul că i-am ajutat pe prietenii noștri, fără a săvârși vreo 
ticăloșie, cum, am fi făcut și dacă am fi luptat alături de voi; și 
dacă am dat dovadă de oarece vitejie, pentru asta ar trebui să 
fim încă mai prețuiţi și cinstiți. Dacă nu am fi fost viteji în luptă, 
desigur, ne-am fi meritat soarta, dar ţinându-ne întemnițați și 
purtându-vă astfel cu noi, nu daţi dovadă de purtări alese”. „Dar 
cine spune că nu aveţi dreptate? - a zis Arcalaus. Vă voi cinsti 
așa cum l-aș cinsti pe Amadis de Gaula, dacă ar fi întemnițat 
aici, pentru că este omul pe care îl urăsc cel mai mult pe lume și 
pe care aș vrea cel mai tare să mă răzbun”. Dinarda a spus: 
„Unchiule, dacă oricum îi veţi trimite regelui Arabigo capetele 
acestor trei cavaleri, până atunci nu-i lăsaţi să moară de foame; 
țineţi-i în viaţă, ca să le fie suferința mai mare”. „Dacă asta e 
părerea voastră, nepoată - a zis el -, așa voi face”. Și i-a 
întrebat: „Cavalerilor, pe cinstea voastră, ce vă chinuie mai 
mult, foamea ori setea?” „Dacă e să spunem adevărul - au 
răspuns ei -, deși ar fi mai bine să mâncăm, mai mult ne chinuie 
setea”. „Atunci - i-a spus Arcalaus domnișoarei -, aruncați-le, 


79 


nepoată, o bucată de plăcintă cu slănină, să nu spună că nu-i 
ajut pe oameni la nevoie”. Și a plecat de-acolo împreună cu toţi 
ceilalți. Domnișoara, văzându-l pe Amadis atât de chipeș și 
știind ce mari isprăvi săvârșise în timpul bătăliei, încerca o mare 
milă pentru el și pentru ceilalţi, așa că, a pus într-un coș un 
urcior de apă și altul de vin, precum și plăcinta și, coborându-l 
cu o sfoară, le-a spus: „Luaţi-le și păstraţi taina, că dacă voi 
putea, n-o s-o duceţi rău”. Amadis i-a mulţumit mult și ea a 
plecat. Cavalerii au cinat și s-au întins în paturile lor, 
poruncindu-le scutierilor ce se aflau împreună cu ei acolo, să le 
țină armele la îndemână, căci dacă nu vor muri de foame, își vor 
vinde scump pielea. 

Gandalin, Orfeo și piticul au fost azvârliți într-o temniţă ce se 
afla sub încăperea unde erau închiși stăpânii lor; aici au găsit o 
doamnă și doi cavaleri care erau, unul soţul ei, în vârstă, și 
celălalt, fiul ei, destul de tânăr, ce zăceau acolo de un an; 
intrând ei în vorbă, unii cu alţii, Gandalin le-a povestit cum 
porniseră în căutarea celor trei cavaleri cu balauri pe scuturi și 
cum fuseseră întemnițați. „Maică Precistă! - a spus cavalerul; 
dar cei despre care vorbiţi au fost primiţi aici, la castel, cu toată 
cinstea, și, pe când dormeau, au intrat în temniţă la noi patru 
bărbaţi și, răsucind pârghia asta, au coborât încăperea unde se 
aflau cei trei; așa că au fost trădațţi în chip josnic”. 

Gandalin, care era foarte isteț, a priceput pe dată că stăpânul 
lui și ceilalți sunt acolo și în mare primejdie de moarte, așa că a 
spus: „Dacă așa stau lucrurile, să ne căznim s-o ridicăm, căci 
altfel nici ei, nici noi nu vom mai ieși de-aici, și, credeţi-mă, dacă 
ei scapă, vom fi și noi liberi”. Atunci, cavalerul și feciorul lui de o 
parte și Gandalin cu Orfeo, de cealaltă, au început să 
răsucească pârghia și încăperea a prins să se ridice; regele 
Perion care nu dormea adânc, îngrijorat mai mult pentru fiii săi 
decât pentru el, a simţit pe dată ce se întâmplă și, trezindu-i, le- 
a spus: „Încăperea noastră se ridică nu știu din ce pricină”. 
Amadis a spus: „Oricare ar fi pricina, e mare deosebirea dacă 
murim ca niște tâlhari sau ca niște cavaleri”; și, de îndată, au 
sărit din paturi, i-au pus pe scutieri să-i îmbrace în armuri, și au 
așteptat să vadă ce se mai întâmplă; încăperea a fost ridicată, 
cu multă osteneală, de cei ce răsuceau pârghia, atât cât era 
nevoie, și regele Perion cu feciorii săi, ce stăteau în ușă, au 
văzut strecurându-se lumina de-afară printre crăpături și și-au 


80 


dat seama că pe aici intraseră, așa că s-au repezit în ea toţi trei 
cu atâta forță că au dărâmat-o și au ieșit pe ziduri, unde se aflau 
străjerii, cu atâta vitejie și furie, că era o minune să-i vezi; și s- 
au pornit să arunce de pe ziduri și să ucidă pe câţi întâlneau în 
cale, strigând: „Gaula! Gaula! Al nostru e castelul!” Arcalaus, 
auzindu-i, tare s-a mai speriat și, gândind că fusese trădat de 
unul din oamenii săi ce îi adusese pe dușmani acolo, a fugit așa 
dezbrăcat într-un turn, trăgând scara după el, fără să se teamă 
de captivii săi care, după socoteala lui erau în loc sigur; dar 
apropiindu-se de o fereastră i-a văzut pe cavalerii cu balauri 
umblând prin castel cu zor mare și, cu toate că i-a recunoscut, 
n-a îndrăznit să se arate, nici să coboare la ei, dar le striga 
oamenilor săi să nu se sperie că au de-a face doar cu trei 
cavaleri. Câţiva dintre oamenii săi, ce locuiau în încăperile de 
jos, au început să se înarmeze, dar cei trei cavaleri, care 
curăţiseră zidurile de străjeri, au coborât de cum i-au auzit 
mișcându-se și, în scurtă vreme, i-au căsăpit pe toţi. Cei din 
temniţă, auzind zarva, au prins să strige după ajutor. Amadis a 
recunoscut glasul piticului său, căci el și doamna aceea erau cei 
mai înfricoșaţi, așa că au pornit, pe dată, să-i elibereze, 
spărgând lacătele și deschizând ușa, pe unde au ieșit cei 
dinăuntru; aceștia, căutând prin acareturile aflate jos, în curte, 
au găsit caii lor, pe cei ai stăpânilor lor precum și alţii, ai lui 
Arcalaus, pe care i-au dat cavalerului și fiului său, și un cal al 
Dinardei pentru doamnă și au ieșit cu toţii afară din castel; după 
ce au încălecat toți, regele a poruncit să se dea foc clădirilor 
dinăuntru ce au prins să ardă atât de strașnic, că totul părea o 
pălălaie; focul era atât de mare, că ajungea până la turn, iar 
piticul striga cât îl ţinea gura: „Domnule Arcalaus, înghiţiţi cu 
răbdare fumul, cum am făcut și eu când m-aţi spânzurat de 
picioare, pe vremea când aţi săvârșit marea ticăloșie împotriva 
lui Amadis”. 

Tare i-a mai plăcut regelui cum îl batjocorea piticul pe 
Arcalaus și grozav mai râdeau toți văzând că acesta e la capătul 
puterilor. După aceasta, au pornit spre galeră pe drumul pe 
unde veniseră și, ajungând în vârful muntelui, au văzut 
vâlvătăile ce cuprinseseră castelul și au auzit strigătele celor 
dinăuntru, ceea ce mult i-a bucurat. Și au tot umblat până au 
trecut muntele și, cum se lumina de ziuă, au văzut jos, pe țărm 
galera lor, unde, de cum au ajuns, și-au scos armurile ca să se 


81 


odihnească. După ce regele și-a lepădat armele, doamna a 
îngenuncheat în faţa lui, iar el, recunoscând-o, a ridicat-o de 
mână, îmbrăţișând-o cu voie bună, căci o iubea foarte; doamna 
a întrebat: „Seniore, care dintre ei e Amadis?” El a răspuns: „Cel 
cu pieptarul verde”. Atunci doamna s-a apropiat de el și, 
îngenunchind, a vrut să-i sărute picioarele, dar el a ridicat-o de 
jos, rușinat. Doamna i-a spus că ea este cea care îl aruncase în 
valurile mării pe când se născuse, ca să salveze viața mamei lui 
și că, acum, îi cere iertare. Amadis i-a zis: „Acum am aflat ceea 
ce nu știusem până acum, fiindcă, deși tutorele meu, Gandales, 
îmi spusese cum m-a găsit pe mare, n-am știut niciodată cauza; 
și vă iert, pentru că nu mi-aţi greșit, de vreme ce fapta voastră a 
fost în folosul celei pe care trebuie să o slujesc cu prețul vieții 
mele”. 

Regele s-a desfăţat nespus amintindu-și despre acele vremuri 
și a rămas cu ceilalți tăifăsuind și râzând o bună bucată de 
vreme; și au tot călătorit așa pe mare, bucuroși foarte de 
aventurile lor, până au ajuns în regatul Gaulei. Arcalaus, cum aţi 
auzit, rămăsese dezbrăcat în turnul unde se ascunsese, și, cum 
flăcările ajunseseră la ușă, nu mai putea cobori defel. Fumul și 
căldura erau atât de mari, că nu era chip să scape de ele, cu 
toate că se trăsese într-o încăpere boltită, dar aici fumul era atât 
de gros, că tare se mai chinuia; și a stat acolo două zile, fără să 
poată intra în turn nimeni din castel, atât de mare era focul; dar 
în a treia zi, oamenii săi au pătruns în turn fără nicio primejdie și 
l-au găsit pe Arcalaus atât de pierit, că puţin mai lipsea să-și dea 
duhul; i-au turnat, însă, apă pe gât și cu multă trudă l-au făcut 
să-și vină în fire și, apoi, l-au purtat pe braţe până în cetate; 
Arcalaus, văzând castelul pârjolit și totul distrus, a spus oftând, 
cu mare durere în suflet: „Ah, Amadis de Gaula! Câte necazuri 
mi-ai pricinuit! Dacă vreodată voi pune mâna pe tine, te voi 
chinui cu cruzime, până ce îmi voi săra inima de câte necazuri 
mi-ai făcut; și din pricina ta fac jurământ să nu las în viaţă niciun 
cavaler pe care îl voi prinde, pentru ca, dacă îmi vei mai cădea 
în mâini, să nu mai scapi ca acum”. Arcalaus a rămas în cetate 
patru zile, ca să se mai întremeze și apoi, purtat pe o targă, 
însoţit de șapte cavaleri, să îl apere, de prea frumoasa Dinarda 
și de încă o domnişoară, a pornit spre castelul său de la Monte 
Aldin; în noaptea aceea au mas în casa unui prieten de-al său, 
iar a doua zi și-a văzut de drum urmând să sosească la castelul 


82 


său; și să fi trecut o bună parte din zi de când tot umblau, că au 
zărit mergând de-a lungul unei păduri doi cavaleri ce se 
odihniseră lângă un izvor; cei doi aveau armuri foarte bogate și 
călăreau spre ei să afle cine sunt; în răstimpul acesta, Dinarda s- 
a apropiat de Arcalaus și i-a spus: „Unchiule dragă, îi vedeţi pe 
acei doi cavaleri străini?” El și-a ridicat capul și, de cum i-a 
văzut, și-a chemat oamenii și le-a spus: „Luaţi-vă armele și 
aduceţi-i aici pe acei cavaleri, fără să le spuneți cine sunt; iar 
dacă nu vor, aduceţi-mi capetele lor”. Acum, trebuie să știți că 
cei doi cavaleri erau don Galaor și tovarășul său, Norandel; 
cavalerii lui Arcalaus s-au apropiat de ei și le-au cerut să arunce 
armele și să i se înfăţișeze cavalerului de pe targă. „Pentru 
numele lui Dumnezeu - a spus Galaor -, dar cine este cel ce ne 
poruncește asta și ce îi pasă dacă venim cu arme ori fără 
arme?” „Nu știm - au răspuns ceilalți -, dar trebuie să vă 
supuneţi sau vă tăiem capetele”. „Incă n-am ajuns atât de rău - 
a zis Norandel - încât să o puteţi face”. „Veţi vedea pe dată”, au 
răspuns ei. Și s-au repezit să-i atace, dar de la prima ciocnire, 
doi dintre ei s-au prăvălit la pământ loviți de moarte; ceilalți și- 
au frânt lăncile în scuturile lor, fără să-i clintească din șa; apoi, 
au pus mâna pe spade și s-a încins între ei o luptă atât de crudă 
și de nemiloasă, încât, în cele din urmă, căzând la pământ trei 
dintre ei, greu răniţi, ultimii doi n-au mai îndrăznit să aștepte 
loviturile ucigătoare și au rupt-o la fugă prin pădure în cea mai 
mare goană a cailor. Cei doi tovarăși nu i-au urmărit, ci s-au dus 
să vadă cine era pe targă; dar când s-au apropiat, toţi cei care îl 
mai însoțeau pe Arcalaus au luat-o la fugă, în afară de doi 
bărbaţi călare; cavalerii noștri au ridicat cuvertura de pe targă și 
au spus: „Blestemat să fiţi cavalere! Așa vă purtaţi cu niște 
cavaleri care merg pe drum în pace? Dacă aţi fi înarmat, am 
dovedi în fața lui Dumnezeu și a lumii că sunteți ticălos și perfid, 
dar pentru că sunteți suferind, o să vă trimitem la don 
Grumedan să hotărască el ce pedeapsă meritaţi”. 

Arcalaus, auzind acestea, tare s-a înfricoșat, căci își dădea 
prea bine seama că, dacă îl vede don Grumedan, îl așteaptă 
moartea, și, cum era viclean în toate cele, a răspuns cu chipul 
zâmbitor: „În mod sigur, domnilor, dacă mă trimiteţi la don 
Grumedan, vărul și stăpânul meu, îmi veţi face un mare bine, 
pentru că el cunoaște foarte bine răutatea și bunătatea mea, 
dar m-aș socoti nefericit să știu că vă plângeţi de mine pe 


83 


nedrept, căci gândul meu nu e altul decât să îi slujesc pe toţi 
cavalerii rătăcitori, așa că, rogu-vă, domnilor, fiți buni și 
ascultaţi-mi nenorocirea, și, apoi, faceţi cu mine ce veți voi”. 
Cavalerii, auzind că e vărul lui don Grumedan, pe care îl iubeau 
foarte mult, s-au căit pentru vorbele rele pe care i le adresaseră 
și au zis: „Povestiţi-ne, dară, căci vă vom asculta cu plăcere”. El 
a spus: „Aflaţi, domnilor, că, într-o zi, mergeam călare, îmbrăcat 
în armură, prin codrii Lagunei Negre, unde am întâlnit o doamnă 
care mi s-a plâns de o nedreptate ce i se făcuse, iar eu am 
plecat cu ea și am ajutat-o să-și apere drepturile în faţa contelui 
Guncestre, dar, pe când mă întorceam spre castelul meu, n-am 
apucat să merg prea mult și m-am întâlnit cu acel cavaler pe 
care l-aţi ucis, blestemat să fie, că tare ticălos mai era, însoţit de 
alți doi cavaleri; acesta m-a atacat ca să-mi ia castelul, iar eu, 
văzând asta, am pus mâna pe lance și m-am repezit spre el, 
luptând și apărându-mă din toate puterile, dar am fost învins și 
luat captiv; m-a ţinut în castelul lui un an și singurul fel în care 
m-a cinstit a fost că mi-a îngrijit rănile acestea (și și-a arătat 
ranile, ce erau multe, fiindcă Arcalaus era un cavaler viteaz și 
dăduse și primise multe lovituri în luptă). Și, cum eram disperat, 
m-am învoit să îi dau castelul dacă îmi redă libertatea, dar eram 
atât de slăbit, că nu m-a putut purta decât pe targă, cum vedeţi; 
gândul meu era ca, după aceea, cât mai iute, să mă duc la don 
Grumedan, vărul meu, și la regele Lisuarte, stăpânul meu, să le 
cer dreptate împotriva acelui trădător ce mă jefuise, ceea ce, 
îmi pare, domnilor, că, fără să v-o fi cerut, aţi făcut domniile 
voastre mai bine decât chibzuisem eu; iar dacă acolo, la curte, 
n-aș fi aflat îndreptare, voiam să-l caut pe Amadis de Gaula și pe 
fratele lui, don Galaor, și să-i rog să aibă milă de mine și să mă 
ajute, așa cum fac toţi nedreptăţiţii; iar pricina pentru care v-au 
atacat acei trădători era să nu aflaţi de la mine toată această 
poveste”. 

Cei doi auzind acestea, au crezut că totul, de la un cap la 
altul, este adevărat și, cerându-i iertare pentru vorbele rele pe 
care i le adresaseră, l-au întrebat cum se numește și el le-a 
raspuns: „Numele meu este Granfiles; nu știu dacă aţi auzit de 
mine”. „Am auzit - a spus don Galaor - și știu că îi cinstiţi cum 
se cuvine pe toţi cavalerii rătăcitori, după cum mi-a spus vărul 
vostru”. „Mulţumesc lui Dumnezeu - a zis celălalt - că aţi auzit 
asta despre mine și, acum, că îmi știți numele, mult vă rog să 


84 


aveţi bunătatea să vă scoateţi coifurile și să-mi spuneţi numele 
voastre”. Galaor a spus: „Aflaţi că acest cavaler se numește 
Norandel și este fiul regelui Lisuarte, iar numele meu este don 
Galaor, fratele lui Amadis”; și și-au scos coifurile. „Mulţumesc lui 
Dumnezeu - a spus Arcalaus - că mi-a trimis în ajutor asemenea 
cavaleri”; și privindu-l îndelung pe don Galaor ca să-l 
recunoască și să-i poată face rău, dacă soarta ar fi făcut să-i 
cadă în mâini, a adăugat: „Mă încred în Dumnezeu, domnilor, că 
va veni o vreme când soarta va face astfel încât să-mi pot 
împlini gândurile ce le nutresc pentru voi; și, acum, spuneţi-mi 
ce porunciţi să fac”. „Ceea ce doriţi”, au răspuns ei. Și astfel, 
Arcalaus a plecat pe dată, căci se lăsase noaptea de-a binelea. 
Dar era lună plină și, cum a trecut de un deal, a părăsit drumul 
pe care mergea și a apucat-o pe un altul, mai ascuns, știut de 
el. Cei doi cavaleri au hotărât să poposească lângă izvor, pentru 
că armăsarii le erau obosiţi, iar noaptea înaintată. „Dacă așa 
vreti, fie - a spus scutierul lui don Galaor -, deși vă așteaptă un 
cuibușor mult mai bun decât vă închipuiţi”. „Cum asta?”, a 
întrebat Norandel. „Aflaţi - a spus scutierul -, că în casa aceea 
veche din hăţișuri s-au ascuns două domnișoare ce îl însoțeau 
pe cavalerul de pe targă”. Atunci, au descălecat de pe cai lângă 
izvor, s-au spălat pe față și pe mâini și au pornit spre locul unde 
se aflau domnișoarele; pătrunzând prin niște cotloane strâmte, 
don Galaor a strigat tare: „Cine se ascunde acolo? Dă-mi torța, 
că-i fac eu să iasă!” Dinarda, auzindu-l, s-a speriat și a spus: 
„Ah, domnule cavaler, fie-vă milă că ies afară!” „leșiţi - a 
răspuns el -, să văd cine sunteți”. „Ajutaţi-mă - a zis ea -, că 
altfel n-o să pot ieși”. Galaor s-a apropiat și ea a întins braţele, 
care se vedeau bine la lumina lunii, astfel că el a prins-o de 
mâini și a scos-o de unde se ascunsese; și tare i-a mai plăcut 
fata, de parcă nu mai văzuse alta la fel de frumoasă; Dinarda 
avea o fustă stacojie și o pelerină de brocart alb; Norandel a 
ajutat-o să iasă pe cealaltă domnișoară și le-au dus pe 
amândouă la izvor, unde s-au ospătat cu multă voie bună din 
merindele aduse de scutieri și din ceea ce găsiseră în spinarea 
unui cal de povară al lui Arcalaus. 

Dinarda se temea că Galaor știe că ea îi aruncase în 
închisoare pe tatăl și fraţii lui și dorea ca acesta să se 
îndrăgostească de ea și să vrea să se iubească împreună, ceea 
ce nu mai făcuse până atunci cu niciun bărbat, și de aceea îl 


85 


privea tot timpul drăgăstoasă și îi făcea semne celeilalte 
domnișoare, lăudându-i marea frumusețe; toate astea, socotind 
că dacă se vor iubi împreună, nu o va mai dușmăni pentru 
faptele ei; don Galaor, care după cum îi era felul, nu se gândea 
decât să o convingă să se iubească cu el de bunăvoie, n-a 
întârziat să priceapă că asta dorea și ea foarte mult, așa că, 
după cină, lăsându-l pe Norandel cu cealaltă domnișoară, a 
plecat cu Dinarda prin tufișuri, tăifăsuind și îmbrăţișând-o; ea i 
se aruncase de gât și îi arăta multă dragoste, deși îl dușmănea, 
așa cum fac multe femei, de teamă ori din interes mai de grabă 
decât din plăcere; și astfel s-a întâmplat că cea care până 
atunci, dorită de mulţi, îi respinsese, ca să-și păstreze cinstea, 
deși îi voia ca prieteni, socotind că acesta este darul pe care îl 
poate face o domnişoară unui bărbat, a fost făcută femeie de 
dușmanul ei, pentru că așa a vrut soarta potrivnică. Norandel, 
care rămăsese cu cealaltă domnișoară, a rugat-o fierbinte să-i 
dăruiască iubirea, pentru că tare o plăcea, dar ea i-a spus: 
„Puteţi să vă faceţi cheful cu sila, dar nu cu voia mea, dacă nu 
îmi poruncește stăpână mea, Dinarda”. Norandel a întrebat: 
„Aceasta e Dinarda, fiica lui Ardan Canileul, despre care se 
spune că a venit pe aceste meleaguri să o povăţuiască Arcalaus 
Vrăjitorul cum să răzbune moartea tatălui ei?” „Nu știu pricina 
venirii ei aici - a zis ea -, dar ea este cea de care vorbiţi și 
credeţi-mă că acel cavaler care i-a dobândit iubirea este un 
fericit, pentru că este dorită și râvnită de toţi mai mult decât 
orice altă femeie. Dar până azi nu a fosta nici unui bărbat”. Pe 
când vorbeau ei așa, s-au apropiat Galaor și Dinarda, ce mult se 
desfătaseră, dar nu amândoi, că tristeţea ei, aș spune, era mai 
mare decât plăcerea lui; Norandel l-a luat deoparte pe don 
Galaor și i-a spus: „Știţi cine este această domnişoară?” „Nu mai 
mult decât domnia voastră”, a răspuns el. „Atunci, aflaţi că e 
Dinarda, fiica lui Ardan Canileul, cea despre care verișoara 
voastră, Mabilia, v-a spus că a venit aici ca să-l ucidă printr-un 
șiretlic ori vrajbă pe Amadis”. Don Galaor a rămas pe gânduri și, 
apoi, a spus: „Nu știu deloc ce-i în sufletul ei, dar după cum se 
arată, mă iubește mult și pentru nimic în lume nu i-aș face rău, 
pentru că, din câte femei am întâlnit, ea m-a făcut cel mai fericit 
și nu vreau să mă despart acum de ea; și, cum mergem în 
Gaula, voi face astfel încât Amadis să o răsplătească în vreun fel 
și ea să îl ierte”. 


86 


Pe când vorbeau ei așa, Dinarda a aflat de la cealaltă 
domnișoară că nu îndeplinise rugămintea lui Norandel și cum 
aceasta o dăduse în vileag, ceea ce tare a mâhnit-o, așa că a 
spus: „Prietenă, acum e nevoie de înţelepciune ca să ne 
ascundem voile, căci, altminteri, în mare primejdie ne vom afla; 
deci, rogu-vă, îndepliniţi dorinţa acelui cavaler, și să le arătăm 
dragostea noastră până va veni vremea să scăpăm de ei”. Eaa 
răspuns că așa va face. 

Don Galaor și Norandel, după ce-au mai vorbit o vreme, s-au 
întors la domnișoare și au petrecut o bună parte din noapte 
tăifăsuind și zbenguindu-se cu ele, în chicote și veselie. Apoi, 
luându-și fiecare perechea, s-au culcat în paturile din ierburi 
pregătite de scutieri și au dormit și s-au iubit toată noaptea. 

Don Galaor a întrebat-o pe Dinarda cum se numește cavalerul 
rău care voia să îi omoare; el vorbea de cel pe care îl ucisese, 
dar ea a înţeles că e vorba de cel de pe targă, și i-a spus: „Cum, 
când v-aţi apropiat de targă, nu v-aţi dat seama că e Arcalaus? 
Și că acei cavaleri pe care i-aţi înfrânt erau oamenii lui?” „E- 
adevărat - a zis don Galaor - că acela era Arcalaus?” „Da, e- 
adevărat,”, a spus ea. „Oh, Sfântă Fecioară! - a spus don 
Galaor. Cum a mai scăpat de moarte cu vicleșugurile lui!” Când 
Dinarda a auzit că nu îl ucisese a fost cum nu se poate mai 
veselă; dar nu și-a dat pe faţă veselia, și a spus: „Până astăzi 
mi-aş fi dat viaţa pentru el, dar acum, când sunt iubită, preţuită 
și respectată de voi, aș vrea să-l văd mort de moarte rea, fiindcă 
știu că vă urăște nespus și ceea ce vă dorește vouă și neamului 
vostru, deie Domnul să se abată cât mai curând asupra lui”; și 
îmbrăţișându-l, îi arăta toată dragostea de care era în stare. Și, 
așa cum auziți, au petrecut ei noaptea aceea, iar când s-a făcut 
ziuă, și-au îmbrăcat armurile, și, împreună cu iubitele și cu 
scutierii ce le purtau armele, au pornit spre mare ca să ia 
drumul spre Gaula. 

Arcalaus a ajuns la miezul nopţii la castelul lui, tare 
înspăimântat de cele întâmplate, și a poruncit să se zăvorască 
porţile și să nu intre nimeni fără voia lui; apoi și-a îngrijit rănile, 
cu gândul să se facă mai rău decât fusese și să săvârșească 
ticăloșii și mai mari decât înainte, așa cum fac toţi oamenii răi 
ce, cu toate că Dumnezeu își pune speranţa în ei, nu vor, nici nu 
doresc să fie dezlegaţi de acele lanţuri groase cu care i-a 


87 


încătușat dușmanul cel rău, ba dimpotrivă, ajung cu ele în iad, 
cum trebuie să credem că s-a întâmplat cu acest nemernic. 

Don Galaor, Norandel și iubitele lor au umblat două zile spre 
un port de unde să se îmbarce pentru Gaula, și, în a treia zi, au 
ajuns la un castel, unde au hotărât să mâne, așa că, văzând 
porţile deschise, au intrat înăuntru, fără să întâlnească suflet de 
om; dar, curând, dintr-o încăpere a ieșit un cavaler, care era 
stăpânul castelului și, când i-a văzut înăuntru, s-a înfuriat pe 
slujitorii săi, că lăsaseră porţile deschise, dar pe cavaleri i-a 
primit cu bunăvoință și vesel, cu deosebită cinste, dar împotriva 
voinţei sale; pentru că acest cavaler, pe numele lui Ambades, 
era văr cu Arcalaus Vrăjitorul și o recunoscuse pe Dinarda, ce-i 
era nepoată; de la ea a aflat că îi însoțește pe cavaleri împotriva 
voinţei sale, și mama acestui Ambades a bocit împreună cu ea 
pe ascuns și ar fi vrut să-i omoare pe cavaleri, dar Dinarda i-a 
spus: „Nu cumva să faceţi asemenea nebunie, nici voi, nici 
unchiul meu”. Și le-a povestit cum îi înfrânseseră pe cei șapte 
cavaleri ai lui Arcalaus și ce se întâmplase cu acesta, și a 
încheiat: „Doamnă, arătaţi-le toată cinstirea, pentru că sunt 
cavaleri foarte viteji, iar mâine, eu și domnișoara mea vom 
rămâne în urma lor și, de cum vor ieși, lăsaţi să cadă poarta 
suspendată și, atunci, vom fi la adăpost”. După ce domnișoarele 
s-au înțeles astfel cu Ambades și mama sa, i-au ospătat pe don 
Galaor și Norandel și pe scutierii lor și le-au oferit paturi moi 
unde să se culce; Ambades n-a dormit toată noaptea, atât de 
înfricoșat era că în castelul său se află asemenea oameni; și, de 
cum s-a făcut dimineaţă, s-a sculat, și-a îmbrăcat armura și, 
înfățișându-se oaspeților săi, le-a spus: „Domnilor, vreau să vă 
însoțesc și să vă arăt drumul, căci asta îmi e menirea: să port 
armură și să umblu în căutare de aventuri”. „Domnule - a 
răspuns don Galaor -, vă suntem recunoscători”. Apoi, și-au pus 
și ei armurile, le-au urcat pe prietenele lor în șa și au ieșit din 
castel; gazda și domnișoarele au rămas în urmă și când ei cu 
scutierii au ajuns afară, au coborât poarta suspendată și 
vicleșugul a dat rezultat. Ambades a descălecat vesel foarte și, 
urcându-se pe ziduri, i-a văzut pe cavaleri, care așteptau să se 
ivească cineva cui să le ceară pe domnișoare, și le-a strigat: 
„Plecaţi de-aici, oaspeţi ticăloși și făţarnici, bată-vă Dumnezeu și 
să nu vă lase să dormiţi noaptea, cum nu m-aţi lăsat voi pe 
mine, căci doamnele cu care chibzuiaţi să petreceţi rămân la 


88 


mine”. Don Galaor i-a spus: „Domnule, ce vorbe sunt astea? Nu 
se poate ca, după ce ne-aţi primit în casa voastră, slujindu-ne și 
cinstindu-ne, la sfârșit să faceţi o asemenea mârșăvie și să ne 
răpiți doamnele cu forţa”. „Dacă ar fi așa - a spus el -, mai mare 
mi-ar fi bucuria, pentru că supărarea voastră ar fi mai mare; dar 
au rămas de bună voie, pentru că au fost silite să-și urmeze 
dușmanii”. „Atunci, rugaţi-le să se arate ele - a răspuns don 
Galaor - și vom vedea dacă e așa cum spuneţi”. „Așa voi face - 
a spus celălalt -, nu ca să vă fac pe plac, ci ca să vedeţi cât de 
mult vă urăsc ele însele”. Dinarda s-a urcat pe ziduri și don 
Galaor a întrebat-o: „Dinarda, stăpâna mea, acest cavaler spune 
că rămânetți la castel de bună voie, și nu pot crede asta, ţinând 
seama de marea noastră iubire”. Dinarda a răspuns: „Dacă v- 
am arătat dragoste, am făcut-o fiindcă mi-era foarte frică; dar 
după ce aţi aflat că eu sunt fata lui Ardan Canileul, voi care 
sunteti fratele lui Amadis, cum credeţi că aș putea să vă iubesc? 
Mai ales, când voiaţi să mă duceţi în Gaula, în puterea 
dușmanilor mei; plecaţi, don Galaor, iar de am făcut ceva pentru 
voi, nu-mi mulțumiți și nu vă mai amintiţi de mine decât ca de o 
dușmancă”. „Rămâneţi, atunci - a spus don Galaor -, și deie 
Domnul să aveţi parte numai de nenorociri, că dintr-o sămânță 
ca cea a lui Arcalaus, nu poate răsări decât asemenea vlăstar”. 
Norandel, care era foarte furios, i-a spus prietenei sale: „Și 
domnia voastră ce veţi face?” „Ce va dori stăpâna mea”, a 
raspuns ea. „Dumnezeu s-o bată cu dorinţa ei - a spus el - șia 
acestui ticălos, care ne-a înșelat”. „Dacă sunt ticălos - a zis 
Ambades - nici voi nu meritați să mă mândresc învingând în 
luptă doi ca domniile voastre”. „Dacă ești cu adevărat cavaler, 
cum te lauzi - a spus Norandel -, ieși afară și luptă-te cu mine. 
Eu pe jos și tu călare; și dacă mă ucizi, cred că îl scapi pe 
Arcalaus de un dușman de moarte, dar dacă te înving eu, ne vei 
da înapoi domnișoarele”. „Ce prost ești - a răspuns Ambades; 
nu dau doi bani pe voi amândoi și te-aș face fărâme, tu pe jos și 
eu călare; iar cât despre Arcalaus, stăpânul meu, el n-ar da nicio 
ceapă degerată pe unul ca tine ori ca tovarășul tău și nici pe 
douăzeci ca voi”. Și punând mâna pe un arc turcesc a început să 
arunce cu săgeți în ei. Cavalerii s-au îndepărtat și au pornit-o pe 
drumul pe unde veniseră, vorbind despre ticăloșia lui Arcalaus, 
moștenită de toată stirpea lui, râzând în hohote de răspunsul 
Dinardei și al gazdei lor, de mânia cumplită a lui Norandel și de 


89 


gazda care, știindu-se la adăpost, nu punea preț pe ei. Și-au 
umblat ei așa trei zile, poposind în așezări omenești oriunde 
aveau chef, iar, în a patra zi, au ajuns într-o cetate, port la mare, 
pe numele ei Alfial și, aici, au găsit două corăbii ce mergeau 
spre Gaula; așa că, s-au îmbarcat și au acostat, fără vreun 
necaz, chiar unde se aflau regele Perion, Amadis și Florestan. 
Așa s-a întâmplat că, pe când Amadis se afla în Gaula, 
pregătindu-se să plece în căutare de aventuri, pentru a 
recâștiga timpul cât stătuse acolo și tare îi fusese știrbită gloria, 
călărind, în fiecare zi, pe ţărmul mării, cu privirea spre Marea 
Britanie, unde îi erau dorinţele și întreaga lui fericire, plimbându- 
se într-o zi cu don Florestan, au zărit apropiindu-se corăbiile și s- 
au dus să afle vești; dar, când au ajuns pe țărm, don Galaor și 
Norandel se aflau deja într-o barcă, îndreptându-se spre uscat. 
Amadis l-a recunoscut pe fratele lui și a spus: „Sfântă Fecioară! 
Dar acesta e fratele nostru, don Galaor! Bine venit fie!”; și apoi 
l-a agrăit pe don Florestan: „Îl cunoașteţi pe celălalt cavaler, 
care îl însoțește?” „Da - a răspuns el; este Norandel, fiul regelui 
Lisuarte, tovarășul lui don Galaor; și să știți că e un cavaler 
foarte viteaz și așa s-a dovedit a fi în bătălia pe care am purtat-o 
cu tatăl lui pe Insula Mongaza; dar atunci nu se știa că e feciorul 
regelui și asta până acum, când cu războiul cu cei șapte regi, 
când regele a vrut să se știe cine este, datorită vitejiei sale”. 
Tare s-a mai bucurat Amadis, pentru că era fratele doamnei sale 
și știa că ea îl iubește, din câte îi spusese Durin. In acest 
răstimp, cavalerii au ajuns la mal și au coborât pe pământ, unde 
îi așteptau Amadis și Florestan, care i-au îmbrățișat de multe ori 
și apoi, dându-le fiecăruia câte un cal, au pornit spre regele 
Perion, ce tocmai voia să le iasă în întâmpinare. Când i s-au 
înfățișat, cavalerii au vrut să-i sărute mâinile, dar regele nu i-a 
îngăduit asta lui Norandel, ci l-a îmbrățișat și l-a cinstit în chip 
deosebit, după care, i-a condus la regină, unde nu s-au bucurat 
de mai puţină cinste. Amadis, cum v-am mai spus, se pregătise 
să fie gata de plecare peste patru zile și, cu o zi înainte, a stat 
de vorbă cu tatăl și fraţii săi, spunându-le că trebuie să se 
despartă de ei și că, a doua zi, pleacă la drum. Regele i-a spus: 
„Fiul meu, Dumnezeu știe cât de mult vă voi duce dorul, dar nu 
vă stau în cale, pentru că plecați să câștigați glorie și faimă, așa 
cum aţi făcut întotdeauna”. Don Galaor i-a spus: „Domnule și 
frate, de n-am fi legaţi de o făgăduială pe care nu e drept să o 


90 


călcăm, Norandel și cu mine v-am fi ţinut tovărâșie; dar trebuie 
să o ducem la capăt, ori să așteptăm să se împlinească un an și 
o zi, cum e obiceiul în Marea Britanie”. Regele a zis: „Fiule, 
despre ce făgăduială e vorba? Se poate ști?” „Da, domnule - a 
răspuns el; în timpul bătăliei cu cei șapte regi din insule, de 
partea regelui Lisuarte au luptat trei cavaleri având toţi niște 
balauri la fel drept herb, dar coifurile se deosebeau între ele, că 
unul era alb, altul vinețţiu și altul auriu; cei trei au săvârșit 
minuni de vitejie, mai cu osebire, cel cu coiful auriu, și toți au 
rămas uimiţi, că nu cred să-și afle pereche de viteaz ce e. In 
mod sigur, toată lumea crede că dacă n-ar fi fost ei, regele 
Lisuarte n-ar fi cucerit victoria; dar, de cum s-a sfârșit lupta, cei 
trei au părăsit câmpul de bătaie pe ascuns și nimeni nu îi 
cunoaște; și cum se vorbește așa mult despre ei, am făgăduit să 
îi căutăm și să îi cunoaștem”. Regele a spus: „Ni s-a povestit și 
aici despre acești cavaleri și deie Domnul să aflaţi vești bune 
despre ei”. Și așa a trecut ziua aceea, până s-a înserat. Atunci, 
Amadis i-a luat deoparte pe tatăl său și pe don Florestan și le-a 
spus: „Seniore, eu vreau să plec în zori și chibzuiesc că, după 
plecarea mea, trebuie să-i spuneţi lui don Galaor adevărul, 
pentru că truda lui va fi zadarnică și dacă nu află adevărul de la 
noi, nu-l va afla de la nimeni; și arătaţi-i scuturile, că sigur le va 
recunoaște”. „Aţi vorbit cu înțelepciune - a spus regele - și așa 
vom face”. In noaptea aceea au rămas toți cu regina și fiica ei și 
cu multe dintre doamnele și domnișoarele lor, trecându-și 
vremea în chip deosebit de plăcut, deși toate simțeau o mare 
întristare pentru că Amadis voia să plece cine știe unde. Apoi, 
luându-și rămas bun de la toate, au plecat să se culce și, a doua 
zi, după ce au ascultat liturghia cu toţii, l-au însoțit pe Amadis, 
care pornea la drum călare pe armăsarul său și îmbrăcat în 
armură, urmat de Gandalin și de pitic, fără altă suită; regina îi 
dăduse lui Gandalin galbeni mulţi, să-i ajungă stăpânului său 
pentru un an. Don Florestan l-a rugat fierbinte să îl ia cu el, dar 
n-a izbutit să-l convingă din două pricini: una, pentru că voia să 
se poată gândi nestânjenit la doamna și stăpână lui; cealaltă, 
fiindcă dacă avea să treacă de unul singur prin mari înfruntări și 
lupte, așa cum nădăjduia, tot singur avea să se aleagă cu 
moartea ori cu gloria. După ce-au umblat împreună o leghe, 
Amadis și-a luat rămas bun de la ceilalţi și a pornit în drumul 
său, iar regele și feciorii săi s-au întors în cetate, unde regele i-a 


91 


chemat deoparte pe don Galaor, fiul său, și pe Norandel, și le-a 
spus: „Domniile voastre v-aţi legat să faceţi un lucru pe care 
dacă nu veţi izbuti să-l împliniţi aici, în niciun colț al lumii nu veți 
izbuti, și de aceea îi mulțumesc Domnului că v-a călăuzit pașii 
aici și v-a scutit de o trudă zadarnică; aflaţi că cei trei cavaleri 
având drept herb niște balauri, pe care îi căutaţi, sunt eu, 
Amadis și don Florestan; eu purtam coiful alb, don Florestan pe 
cel vineţiu și Amadis pe cel auriu, cu care a săvârșit marile 
minuni ce le-aţi văzut. Și le-a istorisit cum s-au sfătuit să plece 
la luptă și cum le-a trimis Urganda acele arme. „Și ca să credeți 
ce vă spun și să socotiți că v-aţi împlinit făgăduiala, veniți cu 
mine”. Și, ducându-i în sala armelor, le-a arătat scuturile cu 
balauri, găurite în multe locuri de lovituri, pe care ei le-au 
recunoscut de îndată, pentru că mult le priviseră în timpul 
bătăliei, uneori bucurându-se de ajutorul primit, alteori 
încercând o mare invidie pentru faptele săvârșite de stăpânii lor. 
Don Galaor a spus: „Seniore, mare bine ne-a făcut Dumnezeu și 
domnia voastră scutindu-ne de truda aceasta, pentru că noi 
aveam de gând să nu ne precupețim puterile ca să-i găsim pe 
acești cavaleri și dacă nu ar fi vrut să priceapă că nu putem 
înghiţi marea rușine pe care ne-au pricinuit-o, să ne luptăm cu 
ei pe viaţă și pe moarte și să facem, astfel, cunoscut tuturor că, 
deși, în general, au săvârșit mai multe fapte vitejești decât 
oricare altul, în particular, altfel stau lucrurile”. „Dumnezeu a 
potrivit lucrurile mai bine - a spus regele -, în marea lui 
bunătate”. Norandel l-a rugat pe rege din tot sufletul să îi dea lui 
acele arme iar regele i le-a dăruit, dar cu multă greutate. Apoi 
regele le-a povestit cum au ajuns să fie captivii lui Arcalaus și 
prin ce întâmplare au scăpat. 

Lui Galaor i s-au umplut ochii de lacrimi la gândul marii 
primejdii prin care trecuseră, și le-a istorisit ce păţiseră el și 
Norandel cu Arcalaus, care le scăpase spunând că se numește 
Granfiles, și tot ce li se întâmplase cu Dinarda, cum a rămas la 
castel și ce le-a făcut gazda lor, Ambades. Și au rămas la curte 
să petreacă paisprezece zile, după care, luându-și rămas bun de 
la rege și regină, s-au urcat pe o corabie, luând cu ei armele cu 
balauri. Pe mare au avut vreme bună și au ajuns cu bine în 
Marea Britanie; aici, o dată sosiți în cetatea unde se aflau regele 
Lisuarte și regina, s-au dus acasă la ei să-și lepede armele și au 
pornit spre palat să dea seamă de cum își îndepliniseră 


92 


legământul, luând cu ei și armele cu balauri; regele și toţi cei de 
la curte i-au primit foarte bine. Galaor a spus: „Seniore, dacă nu 
vă e cu supărare, porunciţi să fim ascultați înaintea reginei”. 
„Așa să fie”, a spus el. Și au plecat pe dată spre încăperile 
reginei, urmaţi de toți ceilalţi, dornici să vadă ce vești aduc. 
Regina s-a bucurat de venirea lor, iar ei i-au sărutat mâinile. 
Galaor a spus: „Domnilor, știți că Norandel și eu am plecat de- 
aici, legându-ne să îi căutăm pe cei trei cavaleri cu balauri pe 
scuturi ce au luptat alături de domniile voastre în bătălie, și 
slavă Domnului, ne-am îndeplinit legământul fără trudă, așa 
cum vă va arăta Norandel”. Atunci, Norandel a luat în mâini 
coiful alb și a spus: „Seniore, cunoașteţi prea bine acest coif”. 
„Da - a răspuns regele -, căci deseori l-am văzut acolo unde 
doream să-l văd”. „Acest coif i-a purtat pe cap regele Perion, 
care vă iubește nespus de mult”; apoi, l-a luat pe cel vineţiu și a 
spus: „Priviţi, pe acesta l-a purtat don Florestan”; și luându-l 
apoi pe cel auriu, a spus: „Priviţi, seniore, acesta l-a purtat 
Amadis, cel ce a săvârșit atâtea fapte în slujba voastră, cum 
nimeni altul n-ar fi fost în stare, și dacă nu e adevărat ceea ce 
spun, voi sunteţi cel mai bun martor, căci aţi fost alături de ei de 
multe ori, bucurându-vă, domnia voastră de victorie, iar ei de 
glorie”. Și le-a povestit cum au venit pe ascuns regele Perion și 
feciorii săi să ia parte la bătălie și din ce pricină au plecat fără să 
spună cine sunt, cum au fost aruncaţi în temniţa lui Arcalaus, 
cum scăpaseră de-acolo și puseseră foc castelului, cum îl 
întâlniseră el și don Galaor pe Arcalaus pe o targă și cum le 
scăpase, spunând că e Granfiles, vărul lui don Grumedan; și la 
asta toți au izbucnit în hohote de râs, împreună cu don 
Grumedan, ce se afla și el acolo, zicând că e foarte vesel că și-a 
găsit o asemenea rudă de care nu știa. 

Regele l-a întrebat mai multe despre regele Perion, și 
Norandel i-a spus: „Să știți, domnule, că nu se află pe lume rege 
cu o ţară atât de întinsă încât să-i stea alături”. „Și nu se va 
pierde nimic din acel regat - a zis don Grumedan -, mulțumită 
feciorilor săi”. Regele a tăcut, ca să nu îi aducă laude lui Galaor, 
ce era de față, și nici celorlalţi, pe care tare puţin îi iubea la 
vremea aceea; dar a poruncit ca armele celor trei să fie așezate 
sub bolta de cristal din palatul lui, unde se aflau și alte arme ale 
unor bărbați vestiți. 


93 


Don Galaor și Norandel au stat de vorbă cu Oriana și Mabilia, 
le-au transmis salutările și binecuvântările reginei Elisena și ale 
fiicei sale, și au fost primiţi de acestea cu multă dragoste, căci îi 
iubeau mult; dar tare s-au întristat aflând că Amadis plecase 
singur pe pământuri străinești, unde oamenii vorbesc felurite 
graiuri, ca să caute cele mai mari și mai primejdioase aventuri. 

Apoi, cei doi au plecat la casele lor, iar regele a rămas cu 
cavalerii săi, vorbind despre diferite lucruri. 


e CAPITOLUL LXX e 


În care se povestește iarăşi despre 
Esplandian, ce trăia cu Nasciano, 
pustnicul, și cum tatăl său, Amadis, 
schimbându-și numele și zicându-și 
Cavalerul Spadei Verzi, a pornit în 
căutarea aventurilor și prin ce 
întâmplări nemaipomenite a trecut 


Când s-au împlinit patru ani de când se născuse Esplandian, 
Nasciano, pustnicul, a trimis după el și copilul i-a fost adus, 
mare și frumos pentru vârsta lui, că sihastrul s-a minunat și, 
făcându-și cruce, l-a strâns la piept, iar copilul l-a îmbrățișat de 
parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna. Apoi a trimis-o înapoi pe 
doica ce îl alăptase pe Esplandian, rămânând acolo numai 
copilul ei; și amândoi copilașii își petreceau vremea jucându-se 
lângă schit și bărbatul cel sfânt era tare bucuros și îi mulțumea 
cerului că voise să păstreze în viaţă pruncul. Și așa s-a făcut că, 
într-o zi, Esplandian, ostenit de cât zburdase, s-a culcat să 
doarmă sub un copac; leoaica, de care v-am spus că, uneori, 
venea la pustnic, iar el îi dădea de mâncare când avea ce, l-a 
văzut pe copil și s-a apropiat de el; apoi, dându-i târcoale niţel, 
l-a adulmecat și s-a culcat lângă el. Celălalt copil s-a dus 
plângând la pustnic, spunându-i că un câine mare vrea să Îl 
mănânce pe Esplandian. Bunul om a ieșit și, văzând leoaica, s-a 
dus spre ea, dar ea a prins să se gudure pe lângă el; schimnicul 
a luat în braţe copilul ce se deșteptase, și acesta, cum a văzut 
leoaica, a spus: „Tată, ce frumos câine! E al nostru?” „Nu - a 
răspuns bunul om -, ci al lui Dumnezeu, căci ale lui sunt toate”. 


94 


„Tare mult aș vrea, tată, să fie al nostru”. Pustnicul s-a bucurat 
de aceste vorbe și i-a spus: „Fiule, nu vrei să-i dai să mănânce?” 
„Ba da”, a răspunse el. Atunci, a adus o pulpă de cerb, pe care i- 
o dăruiseră niște arbaletieri, și copilul i-a dat-o leoaicei, 
apropiindu-se de ea și mângâind-o pe urechi și pe bot. Și să știți 
că de atunci leoaica a venit în fiecare zi și îl păzea tot timpul cât 
umbla în jurul schitului. Când Esplandian s-a făcut mai mărișor, 
pustnicul i-a dat un arc pe măsura lui și altul nepotului său, cu 
care învățau să tragă, după ce citeau, iar leoaica îi însoțea, și 
dacă răneau vreun căprior, leoaica alerga și îl aducea; uneori, 
veneau pe-acolo niște arbaletieri, prieteni de-ai schimnicului, 
care plecau la vânătoare cu Esplandian de dragul leoaicei ce le 
aducea vânatul; și, de atunci, a învăţat Esplandian să vâneze. 

Și așa își trecea vremea sub îndrumarea acelui sfânt bărbat. 
Amadis plecase din Gaula, cum v-am povestit, cu gândul să 
săvârșească asemenea isprăvi, încât să-i dea de minciună pe cei 
ce îi batjocoriseră și îi știrbiseră cinstea, datorită lungii sale 
șederi în Gaula din porunca doamnei sale; și, cu acest gând, a 
ajuns și pe meleagurile Germaniei, unde, în scurtă vreme, s-a 
făcut atât de cunoscut, că mulți și multe veneau la el să-i 
înfățișeze nedreptăţile ce li se făcuseră, iar el le aducea 
dreptatea trecând prin grele și primejdioase înfruntări pentru 
viaţa lui, luptându-se în multe locuri cu cavaleri viteji, uneori cu 
câte unul, alteori cu câte doi și trei, după împrejurare; așa că, ce 
să vă mai spun? A săvârșit atâtea isprăvi, încât în toată 
Germania era cunoscut ca cel mai viteaz cavaler din câţi 
pășiseră în ţara aceea, dar nu-l știau pe alt nume decât cel de 
Cavalerul Spadei Verzi, ori Cavalerul cu Piticul, datorită faptului 
că îl lua pe acesta peste tot cu el. De la plecarea lui trecuseră 
patru ani, fără să se fi întors vreodată în Gaula, nici pe Insula 
Ferecată, și fără să fi avut vreo veste de la doamna sa, Oriana; 
și asta îl chinuia cel mai mult și îi rănea inima atât de tare, încât 
toate celelalte primejdii și munci le socotea o desfătare în 
comparaţie cu aceasta; și dacă încerca vreo mângâiere, era 
doar faptul că doamna lui, neclintită în simțămintele ei, suferea 
de același dor. Și a străbătut el, astfel, ţara aceea toată vara, iar 
când s-a apropiat iarna, de teama frigului, s-a hotărât să plece 
în regatul Boemiei și să rămână acolo peste iarnă, în tovărășia 
bunului rege Tafinor, ce domnea acolo la vremea aceea, despre 
care auzise numai de bine și frumos; acesta era în război cu 


95 


Patin, împăratul Romei, pe care Amadis tare îl mai ura, din 
pricina celor petrecute cu doamna sa, Oriana, cum aţi auzit mai 
înainte; așa că a pornit într-acolo și s-a întâmplat că, ajungând 
la un râu, a văzut lume multă pe malul celălalt, care slobozise 
un șoim după un bâtlan; șoimul a doborât bâtlanul pe malul 
unde se afla Cavalerul Spadei Verzi, iar el a descălecat, așa, în 
armură, cum era, și i-a strigat îndelung pe cei de pe celălalt mal, 
întrebându-i dacă să-i dea șoimului prada, ori nu. Aceia i-au 
răspuns că da. Atunci, el i-a dat șoimului să mănânce, văzând că 
acestuia îi era foame, căci era priceput în asemenea treburi. 

In locul acela râul era foarte adânc și nu putea fi trecut. Și 
aflați că, pe malul celălalt se afla regele Tafinor al Boemiei care, 
văzându-i pe cavaler și pe pitic cu el, a întrebat dacă îi cunoaște 
cineva, dar nimeni nu îi știa. 

„Te pomenești - a spus regele - că o fi acel cavaler care a 
străbătut meleagurile Germaniei și a făcut minuni de vitejie, de 
vorbesc toţi despre el ca despre un miracol și i se spune 
Cavalerul Spadei Verzi și Cavalerul cu Piticul, din pricina piticului 
pe care îl poartă cu el”. Un cavaler, pe numele lui Sandian, 
căpetenia celor ce îl păzeau pe rege, a spus: „Acesta e, în mod 
sigur, că poartă o spadă verde”. 

Regele s-a grăbit să ajungă la un vad al râului, pentru că îl 
văzuse apropiindu-se pe Cavalerul Spadei Verzi cu șoimul pe 
mână. Și cum a ajuns lângă el, i-a spus: „Bunul meu prieten, fiţi 
binevenit în această ţară a mea”. „Domnia voastră sunteţi 
regele?” „Da, eu sunt - a zis el - atâta vreme cât va vrea 
Dumnezeu”. Atunci, Amadis s-a apropiat, cu mult respect, ca să- 
i sărute mâinile, și i-a spus: „Seniore, iertaţi-mă, deși nu v-am 
greșit cu nimic, pentru că nu v-am recunoscut; vin la voi să vă 
cunosc și să vă slujesc, fiindcă mi s-a spus că purtaţi război cu 
un bărbat atât de puternic, încât aveți mare nevoie să fiți slujit 
de supușii voștri, dar și de străini, și, cu toate că fac parte dintre 
aceștia, atâta vreme cât voi fi alături de voi, mă puteţi socoti 
vasalul vostru de drept”. „Cavalere al Spadei Verzi! Prietene! 
Cât de mult vă mulțumesc pentru că aţi venit și pentru vorbele 
voastre, doar inima mea o știe, al cărei curaj s-a dublat; și, 
acum, să mergem în cetate”. 

Și regele a plecat cu el tăifăsuind, iar toţi ceilalți îl lăudau 
pentru cât e de frumos și de bine făcut, mai mult decât oricine 
altcineva din câţi văzuseră. Ajunși la palat, regele a poruncit ca 


96 


Amadis să fie găzduit acolo; după ce și-a scos armura, Amadis s- 
a îmbrăcat în niște straie bogate și frumoase, pe care i le 
adusese piticul, și i s-a înfățișat regelui atât de mândru, că era o 
dovadă vie că trebuie crezute marile isprăvi ce se povesteau 
despre el; apoi a mâncat cu regele, slujit cum se cuvine la masa 
unui om atât de însemnat. După ce s-a strâns masa și toţi s-au 
retras, regele a spus: „Cavalere al Spadei Verzi, prietene al meu, 
marile voastre fapte de arme de care am auzit, precum și prea 
cinstita voastră prezență aici mă îndeamnă să vă cer ajutorul, 
chiar dacă până acum nu am făcut nimic ca să mă ajutaţi, dar 
cu voia Domnului, va veni o vreme când veţi fi răsplătit. Aflaţi, 
bunul meu prieten, că port război, împotriva voinţei mele, cu cel 
mai puternic bărbat al creștinătății, și anume, cu Patin, 
împăratul Romei, care cu marea lui putere și trufie, vrea ca 
acest regat, dat mie liber de Dumnezeu, să i se supună și să-i 
plătească tribut; dar, până acum, l-am apărat din răsputeri, cu 
ajutorul credinţei și forţei vasalilor mei, și îl voi apăra cât timp 
voi trăi; dar cum este foarte greu și primejdios ca cei puţini să 
se apere vreme îndelungată de cei mulți, mă frământ mereu în 
sufletul meu să găsesc o ieșire. Și cum aceasta, în afară de 
vrerea Domnului, nu este alta decât vitejia și curajul pe care 
anumiţi oameni le insuflă celorlalţi, cum Dumnezeu v-a făcut să 
fiți deasupra tuturor în vitejie și putere, îmi pun mari nădejdi în 
marele vostru curaj și că, acoperindu-vă, ca întotdeauna, de 
glorie și cinste, vom câștiga războiul cei mai puţini la număr. 
Așa că, bunule prieten, ajutaţi-mă să apăr acest regat, ce vă va 
îndeplini întotdeauna voia”. 

Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Seniore, vă voi sluji și domnia 
voastră îmi va judeca vitejia după fapte”. Și așa cum ați auzit, 
Cavalerul Spadei Verzi a rămas la curtea lui Tafinor de Boemia, 
unde era foarte cinstit și primise ca însoțitori, întru mai multă 
prețuire și onoare, din porunca regelui, pe un fiu al acestuia, pe 
numele lui Grasandor, și pe un văr al regelui, un conte numit 
Galtines. 

Și așa s-a întâmplat că, într-o zi, pe când regele călărea pe 
câmp însoţit de mulţi gentilomi, vorbind cu fiul său Grasandor și 
cu Cavalerul Spadei Verzi despre război, căci peste cinci zile se 
sfârșea răgazul hotărât între ei și dușmani, au văzut venind pe 
câmp doisprezece cavaleri ale căror armuri erau purtate de cai, 
iar coifurile, scuturile și lăncile, de scutieri. Regele a recunoscut 


97 


printre scutieri herbul lui don Garadan, văr primar al împăratului 
Patin și cel mai prețuit cavaler din toată împărăţia Romei, care 
purta războiul cu regele Boemiei; și Tafinor i-a spus oftând 
Cavalerului Spadei Verzi: „Ah, câte supărări mi-a adus cavalerul 
cu scutul acela”; și i-a arătat scutul, care avea câmpul vinețţiu și 
două acvile aurii, mari cât scutul. 

Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Seniore, cu cât ați îndurat 
mai multe jigniri și ticăloșii din partea dușmanului vostru, cu 
atât mai multă încredere să aveţi în răzbunarea ce vă va fi dată 
de Dumnezeu, dar dacă acum vin în ţara voastră ca să vi se 
închine, cinstiţi-i și vorbiţi-le frumos și nu purtaţi negocieri cu ei 
decât dacă e întru cinstea și folosul vostru”. Regele l-a 
îmbrățișat și a spus: „Deie Domnul, în marea lui bunătate să fiți 
întotdeauna lângă mine și să faceţi ce doriţi cu tot ce îmi 
aparţine”. Și s-au apropiat de cavaleri; Garadan și tovarășii lui i 
s-au înfățișat regelui, iar acesta i-a primit mai frumos cu vorba 
decât cu sufletul și le-a spus să intre în cetate unde vor fi primiţi 
cu toată cinstea. 

Don Garadan a spus: „Am venit să vă spun două lucruri cât 
mai degrabă și nu aveţi nevoie de alt sfetnic decât de sufletul 
vostru; și vrem să ne răspundeți pe dată, fiindcă nu putem 
zăbovi, de vreme ce peste scurt timp, începem lupta”. Apoi i-a 
dat o scrisoare de împuternicire din partea împăratului, în care 
se spunea că încuviințează nesmintit tot ceea ce va hotărî 
regele cu don Garadan. 

„Se pare - a spus regele după ce-a citit - că vi se arată nu 
puţină încredere; acum, spuneţi ce vi s-a poruncit”. „Maiestate - 
a spus don Garadan -, cu toate că împăratul este de neam mai 
nobil și mai puternic decât domnia voastră, pentru că are 
nenumărate alte treburi, vrea să pună capăt războiului cu voi în 
două feluri, după cum vă va fi pe plac: primul, să vă luptaţi, 
dacă voiţi, cu vărul lui, Salustanquidio, principele Calabriei și să 
vă înfruntaţi o sută de cavaleri contra o sută, ori până lao mie; 
al doilea, să lupte cu mine și cu acești cavaleri ce mă însoțesc 
alți doisprezece; împăratul va face așa cum doriţi, iar condiţia 
este următoarea: dacă învingeţi, nu veţi mai avea nicio datorie 
față de el, iar dacă veți fi învins, îi veţi rămâne vasal, așa cum 
scrie în hronicile Romei, cum că acest regat a făcut parte din 
împărăţia noastră în vremurile trecute; acum, hotărâți cum 
doriţi, iar de nu vă învoiţi în niciun fel, împăratul vă înștiințează 


98 


că va lăsa deoparte toate celelalte treburi ale sale și va veni el 
însuși asupra voastră și nu va pleca de aici până nu vă va 
nimici”. 

„Don Garadan - a zis Cavalerul Spadei Verzi - aţi rostit 
destule vorbe trufașe, atât din partea împăratului, cât și din 
partea voastră și, deseori, Dumnezeu înfrânge trufia, arătându- 
se puţin milostiv, iar regele vă va da răspunsul ce îi va plăcea, 
dar vreau să vă întreb, dacă va hotărî ce luptă să aleagă, cum 
va fi sigur că vă veţi ține făgăduielile?” Don Garadan l-a privit și 
s-a mirat că îi răspunsese fără să ţină seama de ce va spune 
regele; și i-a spus: „Domnule cavaler, nu știu cine sunteţi, dar 
după vorbă păreți din ţară străină, și să știți că vă socotesc lipsit 
de judecată că mi-aţi răspuns fără să vă poruncească regele; 
dar dacă domnia sa încuviințează ce aţi spus și se învoiește cu 
ceea ce i-am cerut, vă voi răspunde la întrebare”. „Don Garadan 
- a zis regele -, încuviințez și mă învoiesc cu tot ce va spune 
Cavalerul Spadei Verzi”. Când Garadan a auzit pomenindu-se de 
acest bărbat atât de prețuit pentru faptele sale de arme, a simţit 
două lucruri în suflet: pe de o parte, părerea de rău că un 
asemenea cavaler e în tabăra regelui, și, pe de altă parte, 
bucuria de a se lupta cu el, căci în mintea lui cugeta că îl va 
învinge ori îl va ucide și va dobândi, astfel, toată faima și gloria 
cu care acesta se acoperise în Germania și în ţinuturile unde nu 
se mai vorbea decât de vitejia lui; așa că a spus: „Dacă regele v- 
a împuternicit, spuneţi-mi, atunci, dacă alegeţi una din cele 
două înfruntări”. Cavalerul Spadei Verzi a răspuns: „Acest lucru 
îl va hotărî regele, cum va socoti mai bine, dar oricare înfruntare 
o va alege, să știți că, dacă va voi, îl voi sluji în acest război cât 
timp voi rămâne la curtea sa”. Regele și-a petrecut braţul pe 
după gâtul lui și a spus: „Bunul meu prieten, vorbele voastre mi- 
au dat atât de mult curaj, că nu voi șovăi să primesc oricare din 
înfruntările propuse, așa că, vă rog mult să o alegeți voi pe cea 
care vi se pare mai potrivită”. „Seniore, nu voi face aceasta -a 
spus el -, ci mai bine sfătuiţi-vă cu nobilii voştri și luaţi ce 
hotărâre vi se pare mai bună, iar mie porunciţi-mi cum să vă 
slujesc; căci altminteri, pe bună dreptate ar fi nemulțumiți de 
mine că iau asupra mea ceea ce nu-mi îngăduie judecata; dar, 
vă aduc aminte, domnule, să cercetaţi ce chezășii vă aduce don 
Garadan pentru a fi siguri de făgăduielile sale”. 


99 


Când don Garadan a auzit acestea, a spus: „Domnule cavaler, 
cu toate că voi, cu vorbele voastre, vreţi să întârziaţi lupta, o să 
vă arăt ceea ce îmi cereţi, ca să pun capăt acestor amânări”. 
Cavalerul cu Piticul i-a raspuns: „Nu vă miraţi de asta, don 
Garadan, că e mai plăcut lucru pacea, decât bătăliile 
primejdioase; dar răzbunarea tocmai pe acestea le aduce cu 
sine, și dacă acum mă disprețuiţi fiindcă nu mă cunoașteţi, când 
regele vă va da răspunsul, mă încred în Dumnezeu că mă veţi 
judeca altfel”. 

Atunci, don Garadan l-a chemat pe un scutier ce ducea un 
sipet și a scos din el o scrisoare cu treizeci de peceți atârnate de 
fire de mătase, toate din argint fin, iar cea din mijloc, de aur; 
aceasta era a împăratului, iar celelalte ale marilor seniori din 
împărăție; apoi i-a înmânat regelui scrisoarea și acesta s-a 
îndepărtat cu nobilii săi și citind-o, a văzut că e adevărat ce 
spusese Garadan și că putea, într-adevăr, să aleagă în ce fel va 
lupta, așa că le-a cerut gentilomilor săi să-l sfătuiască. Unii au 
fost de părere că e mai bine să aleagă înfruntarea între o sută și 
o sută de cavaleri, alţii cea de doisprezece contra doisprezece, 
spunând că fiind un număr mai mic, regele îi va putea alege mai 
ușor dintre cavalerii săi, iar alţii spuneau că cel mai bine ar fi să 
poarte războiul ca până acum și să nu-și lege regatul de soarta 
unei lupte. 

Așa că părerile erau foarte împărţite. Atunci, contele Galtines 
a spus: „Seniore, ascultați părerea cavalerului Spadei Verzi, care 
va fi văzut multe și dorința lui de a vă sluji e mare”. Regele și 
toți ceilalți s-au învoit să facă așa și au trimis să fie chemat, 
pentru că el și Grasandor rămăseseră de vorbă cu don Garadan; 
Cavalerul Spadei Verzi îl tot privea pe acesta și, văzându-l atât 
de vânjos la trup, socotind, pe bună dreptate, că e și foarte 
puternic, gândea că e cam greu de înfruntat, dar, pe de altă 
parte, auzindu-l rostind atâtea vorbe goale și trufașe, trăgea 
nădejdea că Dumnezeu îi va da prilejul să-i înfrângă trufia; de 
cum a auzit, însă, că îl cheamă regele, s-a dus la el. Și regele i-a 
spus: „Cavalere cu Piticul, marele meu prieten, mult vă rog să 
nu vă feriţi să ne sfătuiți și domnia voastră în legătură cu ceea 
ce am vorbit”. Și i-au istorisit feluritele păreri. După ce a 
ascultat totul, Amadis a spus: „Seniore, este foarte însemnat 
lucru o asemenea hotărâre, pentru că sfârșitul se află în mâinile 
Domnului și nu în judecata oamenilor, dar cu toate acestea, 


100 


dacă eu aș fi în situaţia aceasta și ar fi să hotărăsc, vă spun, 
domnule, că dacă eu aș avea doar un castel și o sută de 
cavaleri, iar dușmanul meu, cu zece castele și o mie de cavaleri, 
ar vrea să mi-l ia și Dumnezeu ar găsi o cale ca acest lucru să se 
hotărască printr-o luptă între două părţi egale ca număr de 
oameni, aș socoti că îmi face o mare favoare; dar nu din pricina 
asta, domniile voastre, domnilor cavaleri să nu-l sfătuiţi pe rege 
cum socotiți că e mai bine, pentru că oricare va fi hotărârea ce o 
luaţi, eu voi fi gata de luptă”; și a vrut să plece; dar regele l-a 
apucat de poala mantiei și, poftindu-l să se așeze lângă el, i-a 
spus: „Bunul meu prieten, cu toţii ne înclinăm în fața părerii 
voastre și aleg lupta celor doisprezece cavaleri, iar Dumnezeu, 
care știe nedreptatea ce ni se face, mă va ajuta. Așa cum a 
făcut și regele Perion al Gaulei, nu de multă vreme, când 
cotropindu-i ţara regele Abies al Irlandei cu oaste numeroasă și 
fiind cât pe ce să-și piardă regatul, toate s-au sfârșit cu bine 
printr-o luptă purtată de un singur cavaler cu însuși regele 
Abies, care, la vremea aceea, era unul dintre cei mai viteji și mai 
vajnici cavaleri din lume, iar celălalt era un flăcăiandru, ce nu 
împlinise optsprezece ani; și regele Irlandei a fost ucis în luptă, 
iar regele Perion și-a redobândit întregul regat. Și, la puţine zile 
după, printr-o întâmplare miraculoasă, a aflat că flăcăul este 
feciorul lui, vestit în toată lumea drept cel mai puternic și mai 
viteaz din câţi se află acum pe pământ; nu știu dacă îl 
cunoașteţi”. „Nu l-am văzut niciodată - a spus Cavalerul Spadei 
Verzi -, dar am stat o vreme pe meleagurile acelea și am auzit 
vorbindu-se mult de acest Amadis de Gaula, ba i-am cunoscut și 
pe cei doi fraţi ai săi, care nu sunt mai prejos decât el în isprăvi 
cavalerești”. Regele i-a spus: „Având deci încredere în 
Dumnezeu, așa cum a avut acel rege Perion, aleg lupta celor 
doisprezece cavaleri”, „Dumnezeu să v-ajute - a spus Cavalerul 
Spadei Verzi -, că mie mi se pare cea mai bună hotărâre, pentru 
că deși împăratul este mai mare decât domnia voastră și are 
mai mulţi oșteni, la curtea voastră se vor găsi doisprezece 
cavaleri la fel de viteji ca ai săi; iar dacă puteţi hotărî cu 
Garadan ca lupta să fie între mai puţini, bine ar fi, ba chiar să fie 
numai între doi cavaleri, și dacă ar vrea să fie el unul, aș fi eu 
celălalt, căci mă încred în Dumnezeu că datorită marii voastre 
dreptăți și a nemăsuratei lui trufii, vă voi răzbuna împotriva lui și 
voi pune capăt războiului pe care îl purtaţi cu stăpânul său”. 


101 


Regele i-a mulțumit mult și s-au îndreptat spre locul unde se 
afla Garadan, ce se plângea că ceilalţi întârzie atât de mult cu 
răspunsul. Și, de cum s-au apropiat de el, regele i-a spus: 

„Don Garadan, nu știu dacă vă veţi bucura, dar am ales 
lupta, celor doisprezece cavaleri și aș vrea să fie chiar mâine”. 
„Așa să mă ajute Dumnezeu - a zis Garadan -, dacă nu mi-aţi 
dat tocmai răspunsul dorit, care mult mă bucură”. Cavalerul 
Spadei Verzi a spus: „De multe ori oamenii se bucură la început, 
iar sfârșitul li se arată cu totul altfel”. Garadan i-a aruncat o 
cătătură urâtă și i-a spus: „Voi, domnule cavaler, vă băgaţi 
mereu în vorbă și, într-adevăr, păreţi străin, căci tare străină și 
puţină vă e mintea; și de-aș ști că veţi fi printre cei doisprezece, 
v-aș arunca mănușa”. Cavalerul Spadei Verzi a luat-o și a spus: 
„Vă asigur că voi fi printre cei ce vor lupta și așa cum am luat, 
acum și aici, mănușa voastră, așa am de gând să vă iau și capul, 
pe care mi-l oferă prea marea voastră trufie și neobrăzare”. 
Auzind acestea, Garadan s-a mâniat atât de tare, de parcă își 
ieșise din minţi, și i-a strigat în gura mare: „Ah, nefericitul de 
mine! De ce nu e deja mâine ca să luptăm și să vadă toți, 
Cavalere cu Piticul, cum va fi pedepsită sminteala voastră”. 
Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „Dacă vi se pare că de-acum 
până mâine e prea lung răstimpul, ziua este încă lungă ca cel 
mai norocos să-l poată omori pe celălalt și, dacă doriţi, să ne 
punem armurile și să începem lupta cu învoiala ca cel ce 
rămâne în viaţă să-și ajute mâine tovarășii”. Don Garadan i-a 
spus: „De bună seamă, domnule cavaler, și dacă îndrăzniţi cu 
fapta ceea ce ați îndrăznit cu vorba vă iert, acum, pentru cele 
spuse împotriva mea”; și a cerut să i se aducă armele în mare 
grabă. Cavalerul Spadei Verzi i-a cerut lui Gandalin să i le aducă 
pe ale sale și acesta a făcut întocmai. Lui don Garadan i-au pus 
armura tovarășii săi, iar Cavalerului Spadei Verzi, regele și fiul 
său; apoi s-au dat deoparte, lăsându-i doar pe ei doi pe câmpul 
unde aveau să se înfrunte. 

Don Garadan a încălecat un armăsar mândru și vânjos, l-a 
repezit năvalnic pe câmp și, întorcându-se spre însoțitorii săi, le- 
a spus: „Puteţi nădăjdui fără teamă că, de data aceasta, regele 
se va supune împăratului, iar domniile voastre vă veţi acoperi 
de multă cinste fără să daţi o lovitură; și vă spun asta pentru că 
dușmanii voștri și-au pus întreaga speranţă în acest cavaler 
care, dacă îndrăznește să-mi ţină piept, va fi pe loc înfrânt; și o 


102 


dată mort el, ceilalți nu vor mai îndrăzni să ni se împotrivească 
mie și vouă, mâine”. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Ce faci, 
Garadan, de ce nu ești mai cu băgare de seamă și lași să treacă 
ziua cu lăudăroșenia, căci, în curând, se va vedea ce poate 
fiecare, iar laudele nu înseamnă fapte”. Și, dând pinteni calului, 
s-a repezit asupra lui, iar celălalt a pornit spre el și s-au izbit cu 
lăncile în scuturi care, deși erau foarte tari, tot s-au îndoit, atât 
de puternice fuseseră loviturile; lăncile li s-au frânt, iar ei s-au 
ciocnit în scuturi și în coifuri cu atâta forță, încât calul 
Cavalerului Spadei Verzi s-a dat înapoi ameţit, dar n-a căzut; 
Garadan a fost aruncat din șa și lovitura a fost atât de zdravănă, 
încât aproape că și-a pierdut simţirea; Cavalerul Spadei Verzi, 
văzându-l că se zvârcolește pe jos ca să se ridice, dar nu 
izbutește, a vrut să se repeadă spre el, dar calul nu s-a putut 
mișca de ostenit ce era; și Amadis era rănit la braţul stâng, căci 
lancea celuilalt îi străpunsese scutul; dar a descălecat pe dată, 
căci tare furios era, și, punând mâna pe spada lui arzândă, s-a 
îndreptat spre Garadan, ce era destul de zdrobit, dar își mai 
venise în fire, căci își rotea spada în mână, bine apărat de scut, 
dar nu mai era atât de brav ca înainte; și s-au pălit atât de 
sălbatic și cu asemenea lovituri nemaivăzute, că tare se mai 
minunau cei ce îi priveau; Cavalerul Spadei Verzi, văzându-l tare 
slăbit de pe urma căzăturii, cum era și foarte mânios, l-a 
copleșit cu atâtea lovituri grele, încât celălalt, nemaiputând 
îndura, s-a tras deoparte și a zis: „Acum, într-adevăr, Cavalere 
al Spadei Verzi, vă cunosc mai bine ca înainte și vă urăsc mai 
mult ca înainte, și, cu toate că aţi dat dovadă de multă vitejie, 
nici a mea nu a pierit într-atât încât să se poată hotărî cine 
dintre noi va fi învingător; iar de socotiți că trebuie, să ne 
odihnim o bucată de vreme; de nu, veniţi să ne luptăm”. 
Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „De bună seamă, don 
Garadan, că oleacă de odihnă ar fi mai bine venită pentru mine 
decât lupta, ceea ce pentru voi, pe cât sunteţi de viteaz și vestit 
pentru faptele voastre de arme, ar fi dimpotrivă, după vorbele 
pe care le-aţi rostit azi; și pentru ca un bărbat atât de viteaz ca 
voi să nu rămână de rușine, nu vreau să oprim lupta, până nu se 
sfârșește”. Don Garadan tare s-a mai mâhnit, pentru că se 
vedea foarte zdrobit, cu armura și trupul sfârtecat în multe 
locuri, cu sângele șiroind și era lovit rău de pe urma căzăturii. 
Atunci și-a amintit de trufia lui, mai cu seamă, în faţa celui aflat 


103 


înaintea sa, dar dovedind mult curaj, s-a străduit să iasă la liman 
din acel necaz, adunându-și toată puterea; așa că s-au înfruntat 
iarăși, ca mai înainte, dar n-a trecut mult și Cavalerul cu Piticul a 
izbutit să facă ce voia din el, astfel că toţi cei aflaţi acolo și-au 
dat seama că, deși erau amândoi la fel de viteji, tot curajul lui 
don Garadan n-o să-i fie de niciun folos; și pe când se zbăteau 
amândoi, Garadan a căzut la pământ fără simţire, izbit de o 
lovitură pe care i-o dăduse Cavalerul cu Piticul în coif, atât de 
năprasnică, că de-abia și-a mai putut scoate spada; apoi s-a 
repezit asupra lui cu curaj și, scoțându-i coiful din cap, a văzut 
că i-l crăpase așa de tare că i se risipiseră creierii; și mult s-a 
bucurat pentru supărarea împăratului și veselia regelui pe care 
dorea să-l slujească; apoi, și-a șters spada, a vârât-o în teacă și, 
îngenunchind, i-a adus mulțumiri Domnului pentru cinstea și 
bunăvoința cu care îl dăruise. 

Regele, văzându-l, a descălecat și a îngenuncheat împreună 
cu alți doi cavaleri lângă Cavalerul Spadei Verzi, dar zărindu-i 
mâinile roșii de sângele lui și al potrivnicului său, i-a spus: 
„Bunul meu prieten, cum vă simţiţi?” „Foarte bine - a răspuns el 
-, mulțumesc lui Dumnezeu, și mâine voi lupta împreună cu 
tovarășii mei”. Apoi l-au urcat pe cal și l-au dus în oraș cu multă 
și mare cinste, unde, în odaia sa i s-a scos armura, și i s-au 
oblojit rănile. Cavalerii romani au dus cadavrul lui Garadan la 
corturi și tare l-au mai jelit, căci mult îl iubeau și se gândeau că 
le va lipsi în înfruntarea de a doua zi, temându-se foarte că fără 
el nu vor fi nici cum în stare să-i stea împotrivă Cavalerului 
Spadei Verzi; așa că sfătuindu-se ce urmează să facă, s-au oprit 
la două lucruri foarte însemnate. Primul, de care ați auzit, și 
anume că murise acel viteaz tovarăș al lor, pe când potrivnicul 
lui putea să lupte. Al doilea, că dacă renunţă la luptă, împăratul 
lor va fi făcut de rușine, iar ei ameninţaţi cu moartea; dar au 
hotărât, totuși, să nu lupte și să se scuze în faţa împăratului, 
punând totul pe seama trufiei lui Garadan, ce vrusese să se 
lupte împotriva voinței lor și murise. Mai toţi au fost de această 
părere, iar restul n-au spus nimic. 

Printre ei se afla un cavaler tânăr de neam mare, Arquisil 
numit, coborâtor direct din neamul împărătesc, atât de apropiat 
ca rudă, încât dacă Patin ar fi murit fără urmași, acesta ar fi 
moștenit întreaga împărăție; din această pricină, Patin îl ura și îl 
ținea departe de el; acesta, văzând hotărârea greșită a 


104 


tovarășilor săi, cu toate că, până atunci, având o vârstă fragedă, 
că nu trecuse de douăzeci de ani, nu îndrăznise să vorbească, 
le-a spus: „Domnilor, sunt, într-adevăr, uimit că niște bărbați 
atât de viteji ca domniile voastre cad într-o greșeală atât de 
mare, încât, dacă cineva v-ar sfătui să o faceți, ar trebui să-l 
socotiți dușman; pe când voi hotărâți de bunăvoie asemenea 
lucru; dacă vă temeți de moarte, mai mare este teama stârnită 
de slăbiciunea și nimicnicia voastră; vă temeti și șovăiţi pentru 
că vă pare mare diferenţa între zece și unsprezece? Dacă o 
faceţi din pricina morţii lui Garadan, mai curând ar trebui să vă 
bucuraţi că un om atât de trufaș și necumpătat nu mai face 
parte dintre noi, pentru că, din vina lui, s-ar putea să avem mai 
mult de suferit. Dacă o faceţi din pricina acelui cavaler de care 
vă temeţi, de acela voi avea grijă eu și vă făgăduiesc că nu mă 
voi dezlipi de el până mor. Și dacă acesta va fi prins o bucată de 
vreme, vedeţi că nu mai e nicio diferenţă între voi și dușmani. 
Așa că, domnii mei, nu daţi motiv sufletelor voastre sa se 
înfricoșeze atât de tare, căci gândul vostru vă va atrage 
moartea acoperită de rușine în veșnicie”. Aceste cuvinte ale lui 
Arquisil au avut atâta putere, încât tovarășii săi și-au schimbat 
gândul și, mulțumindu-i adânc și lăudându-i sfatul, s-au hotărât 
cu mult curaj să primească lupta. 

Cavalerul Spadei Verzi, după ce i s-au oblojit rănile și i s-a 
adus de mâncare, i-a spus regelui: „Domnule, ar fi bine să-i 
înștiințaţi pe cavalerii ce vor lua parte mâine la luptă să se 
pregătească și să fie aici în zorii zilei, ca să ascultăm liturghia în 
paraclisul vostru și să ieșim pe câmp laolaltă”. „Așa voi face - a 
spus regele; fiul meu, Grasandor, este unul dintre ei, iar ceilalţi 
vor fi astfel aleși încât, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, să 
câștigăm victoria”. „Deie Domnul ca atâta timp cât pot îmbrăca 
armura - a zis el - să nu o puneţi nici voi, nici fiul vostru, pentru 
că ceilalți sunt atât de viteji că nu îl vor ierta nici pe el nici pe 
mine chiar”. 

Grasandor i-a răspuns: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, nu 
pot să lipsesc acolo unde va lupta domnia voastră, atât de la 
această înfruntare cât și de la toate câte vor mai avea loc de 
față cu mine; și dacă mă socotiți destul de demn pentru ca un 
cavaler ca voi să-mi îndeplinească o rugăminte, vă cer încă de 
pe-acum să-mi îngăduiţi să vă însoțesc. Așa că, în niciun chip nu 
voi lipsi mâine de la această luptă, măcar pentru a învăța ceva 


105 


din marile minuni ce le săvârșiţi”. Cavalerul Spadei Verzi i-a 
mulțumit cu adânc respect, cum i se cuvenea, pentru cinstea pe 
care i-o face și i-a spus: „Domnul meu, dacă asta vă e dorinţa, 
așa să fie, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Regele i-a zis: „Bunul meu 
prieten, armura voastră e atât de distrusă, că nu vă mai este de 
niciun folos și vreau să vă dăruiesc alta, care n-a fost purtată 
niciodată și sper că vă va plăcea; și un armăsar cum n-aţi aflat 
altul mai bun, deși știu că aţi văzut mulţi”; și pe dată a poruncit 
să fie adus calul, înșeuat și cu un harnașament nespus de bogat. 
Când Amadis l-a văzut atât de mândru și de arătos, a oftat, 
cugetând că dacă i l-ar putea trimite credinciosului său prieten, 
Angriote de Estravaus, ar face-o, căci acela l-ar folosi cum se 
cuvine; armura era foarte frumoasă, având drept herb pe scut și 
flamură un câmp de aur și doi lei vineţii; dar spada era cea mai 
grozavă din câte văzuse, în afară de cea a regelui Lisuarte și a 
lui însuși, și, după ce a privit-o, i-a dat-o lui Grasandor ca să 
lupte cu ea. 

A doua zi dis-de-dimineaţă au ascultat liturghia împreună cu 
regele și, după ce și-au îmbrăcat cu toţii armurile, i-au sărutat 
mâna și au încălecat pe cai, însoţiţi de mulţi alţi cavaleri, 
îndreptându-se spre locul unde avea să fie lupta; aici i-au văzut 
sosind pe romani, în armuri, călare, însoţiţi de slujitorii lor ce 
sunau din multe trâmbiţe cu veselie, ca să lea dea curaj. 
Arquisil, aflat printre ei, pe un cal alb și în armură verde, le-a 
spus tovarășilor săi: „Nu uitaţi ceea ce v-am spus, căci eu îmi 
voi ţine făgăduiala”. Și au pornit unii împotriva celorlalți; Arquisil 
l-a văzut în faţă pe Cavalerul Spadei Verzi și s-a năpustit spre el; 
s-au izbit în lănci și acestea s-au frânt pe dată, iar Arquisil a fost 
săltat din șa pe crupa calului, dar a izbutit să se prindă de șa și, 
cum era sprinten și viteaz, s-a proptit din nou în ea. Cavalerul 
Spadei Verzi trecuse de el și cu bucata de lance care îi 
rămăsese în mână l-a lovit în coif pe primul ce-i ieșise în cale, 
smulgându-i-l din cap și l-ar fi doborât de pe cal, dar l-au atacat 
alți doi cavaleri, unul lovindu-l în scut, iar celălalt în picior și 
vârful lăncii i-a trecut prin poalele loricii, făcându-i o rană tare 
adâncă, ceea ce l-a înfuriat mai mult decât înainte, așa că, 
punând mâna pe spadă, l-a pălit pe un cavaler pieziș, astfel că 
spada s-a abătut spre gâtul calului și i l-a retezat de tot, iar calul 
a căzut la pământ prinzând sub el piciorul stăpânului și rupându- 
i-l. 


106 


Arquisil, care, acum, se îndrepta în șa, a strâns tare spada în 
mână și l-a pălit în coif pe Cavalerul cu Piticul cu toată forţă, de- 
au ieșit scântei din coif și din spadă, făcându-l să-și aplece niţel 
capul; dar n-a trecut mult și și-a primit răsplata, căci celălalt l-a 
lovit în umăr și i-a sfârtecat armura și carnea, încât Arquisil și-a 
zis că își pierduse braţul. 

Cavalerul Spadei Verzi, văzându-l astfel, a trecut mai departe 
și s-a repezit asupra celorlalți, pe care Grasandor și ai săi îi 
încolțiseră, Arquisil, însă, l-a urmărit și îl lovea unde nimerea, 
dar nu cu aceeași putere ca la început. 

Cavalerul Spadei Verzi se întorcea spre el, și, apoi, pornea 
iute să lovească în ceilalți, pentru că nu voia să-l rănească pe 
Arquisil, prețuindu-l mai mult decât pe toţi ai săi, fiindcă îl 
văzuse în fruntea lor, venind să se înfrunte eu el; Arquisil nu se 
sinchisea de loviturile primite, ci se vâra în vălmășagul celorlalţi 
ca să-l izbească pe Cavalerul Spadei Verzi cum putea mai bine. 
La vremea aceasta, cei din tabăra lui erau nimiciţi; unii morți, 
alții răniţi și alţii, sleiţi, nu se mai apărau. Cavalerul Spadei 
Verzi, văzând că Arquisil îl urmărește fără să-i pese de loviturile 
sale, a strigat: „Nu-i nimeni să mă scape de acest cavaler?” 
Grasandor, care îl auzise, a pornit cu alţi doi cavaleri și l-au 
atacat împreună și, cum acela era vlăguit și ostenit, l-au azvârlit 
din șa și l-au trântit la pământ, repezindu-se apoi spre el să îl 
ucidă; dar Cavalerul cu Piticul i-a sărit în ajutor și a spus: 
„Domnilor, dat fiind că acest cavaler mi-a făcut mai mult rău 
decât toţi ceilalţi, lăsaţi-mi-l mie să-mi iau răsplata”. Pe dată toţi 
s-au dat deoparte și el s-a apropiat de Arquisil și i-a zis: 
„Cavalere, daţi-vă prins și nu doriţi să muriţi de mâna celui care 
mult vă dorește moartea”. 

Arquisil, care nu mai aștepta altceva decât moartea, tare s-a 
mai bucurat și a spus: „Domnule, de vreme ce soarta a vrut să 
nu pot mai mult, mă dau prinsul vostru și vă mulțumesc că îmi 
lăsaţi viața”. Celălalt i-a luat spada și, apoi, înmânându-i-o 
iarăși, l-a pus să jure că va face ce îi va porunci el; după asta a 
descălecat și a rămas cu el până i s-a adus un cal, l-a așezat în 
șa și, fiecare pe calul său, au plecat spre rege, care îi aștepta 
bucuros foarte că se sfârșise primejdiosul său război; apoi i-a 
luat cu el la palat și l-a condus în încăperea sa pe Cavalerul 
Spadei Verzi, care l-a poftit pe prinsul său să rămână cu el 
acolo, ca să-i arate că îl cinstește după cum merită fiindcă era 


107 


un cavaler viteaz și de neam mare, cum aţi auzit; acesta i-a 
spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, rogu-vă în numele 
cinstei voastre, deși prinsul vostru, gata să mă înfăţișez vouă 
când mă chemaţi și să rămân în temniţa ce mi-o veţi alege, să- 
mi îngăduiţi, acum, să plec ca să-mi ajut tovarășii care au mai 
rămas în viaţă și să-mi petrec morții”. 

Cavalerul Spadei Verzi a răspuns: „Vă îngădui, dar amintiţi-vă 
de jurământul vostru”. Celălalt, strângându-l la piept, și-a luat 
rămas bun de la el și a plecat la tovarășii săi, pe care vă puteţi 
închipui cum i-a găsit; pe dată a poruncit să fie ridicaţi Garadan 
și ceilalți morţi și au pornit la drum. Așa că, acum, nu vom mai 
povesti despre acest cavaler până la vremea potrivită, când 
vom istorisi spre ce fapte l-a călăuzit marea sa vitejie. 

Cavalerul Spadei Verzi a rămas la curtea regelui Tafinor până 
i s-au lecuit rănile. Și, știind încheiat războiul regelui, a chibzuit 
că dorinţele lui sfâșietoare și chinurile din pricina doamnei sale 
Oriana, ce, la vremea aceea, tare îl copleșiseră, le va îndura mai 
ușor ostenit de drumuri, decât în acea viaţă plină de plăceri și 
trândăvie de la curte. Așa că a stat de vorbă cu regele, 
spunându-i: „Seniore, cum războiul vostru a luat sfârșit și a venit 
vremea în care soarta nu mă mai lasă să stau tihnit, trebuie să-i 
urmez voinţa, înfrângând-o pe-a mea, așa că, mâine vreau să 
plec, și deie Domnul, în bunătatea lui, să ajung întotdeauna la 
vreme ca să vă slujesc măcar în parte pentru cinstirea și 
bunăvoința ce mi-aţi arătat”. „Ah, Cavalere al Spadei Verzi! 
Prietenul meu adevărat, primiţi o parte din regatul meu, care vă 
e pe plac, împărțind cârmuirea și bogăţiile sale cu mine, dar nu 
mă părăsiţi”. „Domnule - a răspuns el -, fiind convins că îmi 
cunoașteţi dorinţa de a vă sluji, știu că mi-aţi arătat toată 
prețuirea și dărnicia voastră; dar nu depinde de mine și sufletul 
meu nu-și va afla răgaz până nu va fi acolo unde mi-e veșnic 
gândul”. Regele, văzând că hotărârea lui e neclintită și știindu-l 
atât de chibzuit și sigur în ceea ce face, că nu și-ar fi schimbat 
gândul, i-a spus cu o figură tristă: „Prietene credincios, dacă așa 
stau lucrurile, vă rog două lucruri: unul, ori de câte ori nevoile 
vă vor ajunge, amintiţi-vă mereu de mine și de acest regat al 
meu; și celălalt, să veniţi mâine să ascultăm utrenia împreună, 
căci vreau să vă vorbesc”. „Seniore - a răspuns el -, primesc 
ceea ce îmi spuneţi și voi ţine minte vorbele voastre de mă voi 


108 


afla la ananghie, iar mâine, gata de drum, voi fi împreună cu 
domnia voastră la liturghie”. 

În seara aceea, Cavalerul Spadei Verzi i-a poruncit lui 
Gandalin să îi pregătească toate cele de trebuinţă, căci a doua 
zi vrea să plece, și acesta i-a îndeplinit porunca întocmai. 

În noaptea aceea n-a putut dormi, căci dacă oboseala trupului 
îi dispăruse, cea a sufletului își croise drum mai larg cu mari 
frământări și arzătoare dorinţi de doamna sa, istovindu-l și mai 
tare. 

Când s-a făcut dimineaţă, după ce plânsese îndelung, s-a 
sculat, și-a îmbrăcat armura și, încălecându-și armăsarul, cu 
Gandalin și piticul pe caii lor, purtând toate cele trebuincioase 
drumului, s-a dus la capela regelui, ce îl aștepta; și după ce au 
ascultat slujba, regele le-a poruncit tuturor să iasă și, rămânând 
singuri, i-a spus: „Marele meu prieten, vă cer să-mi îndepliniţi o 
rugăminte, ce nu va fi o piedică în drumul vostru și nu vă va 
știrbi cu nimic onoarea”. „Așa gândesc și eu - a spus el -, pentru 
că voi, seniore, nu puteţi cere decât ceva pe potriva marii 
voastre virtuţi, și vă voi îndeplini rugămintea”. „Atunci, bunul 
meu prieten - a zis regele -, vă cer să îmi spuneţi care e numele 
vostru și al cui fiu sunteţi; și credeți-mă că voi păstra taina până 
o veţi da la iveală domnia voastră”. 

Cavalerul Spadei Verzi a rămas o vreme tăcut, părându-i rău 
de făgăduiala făcută, și apoi a spus: „Seniore, dacă măria 
voastră binevoiește, nu-mi puneţi această întrebare, căci nu vă 
e de folos”. „Bunul meu prieten - a zis el -, nu vă temeți să-mi 
răspundeţi, pentru că voi păstra taina la fel ca voi înșivă”. 
Atunci, el a răspuns: „Dacă asta vă e dorinţa, deși e împotriva 
voinţei mele, aflaţi că eu sunt acel Amadis de Gaula, fiul regelui 
Perion, de care aţi pomenit deunăzi când s-a hotărât lupta”. 
Regele a spus: „Ah, preafericitule cavaler de neam atât de 
mare, binecuvântat fie ceasul când aţi fost zămislit, căci multă 
cinste și folos au avut de pe urma voastră tatăl, mama și 
întregul vostru neam, precum și cei ce nu vă suntem rude; m-aţi 
făcut foarte fericit cu ceea ce mi-aţi spus și mă încred în 
Dumnezeu că va fi spre binele vostru și că, astfel, îmi voi putea 
plăti o parte din marile datorii faţă de domnia voastră”. Și, cu 
toate că regele spusese aceasta mai mult din bunătate decât 
fiindcă ar fi știut de vreo nevoie a cavalerului, și-a ţinut 
făgăduiala în două chipuri. În primul rând, a pus să fie așternute 


109 


pe hârtie toate faptele de arme săvârșite de Amadis în ţara sa. 
Și, în al doilea rând, i-a fost de foarte mare ajutor cu feciorul și 
cavalerii din regatul său, într-o împrejurare când multă trebuinţă 
avea de ajutor, așa cum vă vom istorisi mai la vale, în cartea a 
patra. 

După asta, Amadis și-a încălecat armăsarul și și-a luat rămas 
bun de la rege, lăsându-l la palat, deși acesta voia să-l conducă; 
dar l-au petrecut Grasandor, contele Galtines și mulți alți 
gentilomi, iar el a pornit la drum cu gândul să ajungă în insulele 
din Romania și să se încerce în aventurile ce îi vor ieși în cale pe 
acolo; la o jumătate de leghe de cetate, cavalerii s-au întors și l- 
au binecuvântat, iar el și-a văzut mai departe de drum. 


e CAPITOLUL LXXI œ 


Cum regele Lisuarte, plecând la 
vânătoare cu regina și fiicele sale, 
însoțit de numeroși cavaleri, a ajuns 
în codrul unde îşi avea schitul acel 
sfânt bărbat Nasciano, și a întâlnit un 
prea chipeș flăcăiaș, a cărui istorie 
era foarte ciudată; și acesta era fiul 
Orianei și al lui Amadis, cu care 
regele s-a purtat foarte frumos, 
deși nu îl cunoștea. 


Regele Lisuarte, pentru a se mai odihni și a le face plăcere 
cavalerilor săi, a hotărât să plece la vânătoare în pădure și să le 
ia cu el pe regină și pe fiicele sale, cu toate doamnele și 
domnișoarele; așa că a poruncit să se ridice corturile la Izvorul 
celor șapte fagi, ce era un loc tare îmbietor. Și aflaţi că acesta 
era codrul unde sălășluia schimnicul Nasciano și unde îl creștea, 
în preajma lui, pe Esplandian. Ajungând acolo regele și regina cu 
suita lor, regina a rămas la corturi, iar regele cu vânătorii săi au 
pătruns în inima codrului și, cum locul fusese înconjurat, au 
vânat din belșug; așa s-a făcut că, pe când regele era în mijlocul 
cetei sale, a zărit ţâșnind un cerb foarte obosit și, cu gândul să-l 
ucidă, a alergat călare după el, până a ajuns în vale; și aici s-a 
petrecut un lucru ciudat: pe costișa din faţa lui a văzut coborând 


110 


un fecioraș de vreo cinci ori șase ani, cel mai frumos din câţi 
văzuse vreodată, cu o leoaică în lesă; acesta, de cum a văzut 
cerbul, a slobozit leoaica, strigându-i să-l prindă. 

Leoaica s-a repezit în goana cea mai mare și, ajungându-l, l-a 
doborât și a început să-i sugă sângele. Atunci s-a apropiat și 
flacăiașul, vesel foarte, și apoi un alt băiat, niţel mai mărișor, ce 
venea în urma lui, și, ajunși lângă cerb, s-au veselit foarte și, 
scoțându-și cuţitele, au tăiat hălci din el, ca să mănânce leoaica. 

Regele a rămas în niște tufișuri, mirat de ceea ce vede, dar 
cum calul lui era speriat de leoaică, nu se putea apropia de ei; 
flacăiașul cel frumos a sunat dintr-un corn mic ce-l avea agăţat 
de gât și au sosit în goană doi copoi, unul năutiu și altul negru, 
ce au prins să sfâșie cerbul. După ce leoaica a mâncat, i-au 
legat zgarda și băiatul mai măricel a plecat cu ea prin pădure, 
împreună cu celălalt. Regele, care acum descălecase și își 
priponise calul de un copac, le-a ieșit în cale și i-a strigat 
băiatului cel chipeș, ce rămăsese mai în urmă, să îl aștepte. 
Băiatul a rămas pe loc și regele s-a apropiat de el și, văzându-l 
atât de frumos, tare s-a mai minunat și a zis: „Bunule fecior, 
Dumnezeu să vă binecuvânteze și să-l slujiți mereu, spuneţi-mi 
unde v-aţi nascut și al cui fiu sunteţi”. Feciorașul i-a răspuns 
astfel: „Domnule, un om sfânt, pustnicul Nasciano, m-a crescut 
și pe el îl socotesc a fi tatăl meu”. Regele s-a gândit o bună 
bucată de vreme cum de un bărbat atât de sfânt și de bătrân 
poate avea un băiat atât de mic și de chipeș și, în cele din urmă, 
nu l-a crezut; băiatul a vrut să plece, dar regele l-a întrebat unde 
se află casa pustnicului. „Acolo sus - a răspuns el - e casa unde 
locuim”; și arătându-i o cărare îngustă, nu prea bătută, i-a spus: 
„Pe aici ajungeţi și Dumnezeu să vă aibă-n pază, fiindcă vreau 
să-l ajung pe flăcăul ce duce leoaica la un izvor unde vânăm 
noi”. Și așa a și făcut. 

Regele s-a întors unde-și lăsase calul și, încălecând, a apucat- 
o pe cărare, dar n-a mers mult că a și vazut schitul, printre niște 
fagi și tufișuri dese. Ajungând acolo, n-a văzut pe nimeni cu cine 
să vorbească, așa că a descălecat, și-a priponit calul sub poartă 
și a intrat în casă; aici a văzut un bărbat în genunchi, citind 
rugăciuni dintr-o carte, îmbrăcat în rasă călugărească și cu părul 
coliliu, și a rostit și el o rugăciune. Bunul om, sfârșind de citit, s- 
a apropiat de rege, care a îngenuncheat în faţa lui, rugându-l să- 


111 


i dea binecuvântarea. Bunul om l-a binecuvântat, întrebându-l 
ce dorește. 

Regele i-a spus: „Bunule prieten, am întâlnit în pădure un 
fecioraș foarte frumos ce vâna cu o leoaică și mi-a spus că 
domnia voastră l-aţi crescut; și cum mi s-a părut deosebit de 
frumos și de chipeș și m-am mirat că umblă cu leoaica aceea, 
am venit să vă rog să-mi povestiţi istoria lui și vă făgăduiesc ca 
rege ce mă aflu, că nu vi se va întâmpla nici vouă, nici lui, niciun 
rău”. 

Bunul om, auzind aceste vorbe, l-a privit mai bine decât 
înainte și, recunoscându-l, căci îl mai văzuse și în alte dăţi, a 
îngenuncheat să-i sărute mâinile; regele, însă, l-a ridicat de jos, 
l-a îmbrățișat și i-a spus: „Prietene Nasciano, doresc foarte mult 
să-mi răspundeţi la întrebare și nu vă temeţi să-mi vorbiţi”. 
Bunul om l-a condus afară, până la poartă unde era priponit 
calul și, după ce s-au așezat pe o bancă, i-a zis: „Seniore, cred 
nesmintit tot ce mi-aţi spus și că îl veţi apăra pe acest copil cu 
puterea voastră regească, fiindcă Dumnezeu însuși a vrut să îl 
apere; și pentru că doriţi atât de mult să-i cunoașteţi istoria, să 
știți că l-am găsit și l-am crescut în împrejurări foarte ciudate”. 
Și i-a povestit cum îl scosese din botul leoaicei, înfășat în 
scutece bogate, cum îl hrănise cu laptele leoaicei și al unei oi, 
până ce îi găsise o doică adevărată, soţia unui frate al său, pe 
numele lui Sargil, așa cum se numește și celălalt fecior ce se 
afla cu Esplandian. Apoi a spus: „Eu sunt sigur, stăpâne, că 
acest copil e de neam mare și vreau să știți că are ceva cu totul 
ciudat, cum nu s-a mai pomenit vreodată. Și anume, când l-am 
botezat, în partea dreaptă a pieptului avea niște slove albe, în 
latină veche, ce glăsuiau «Esplandian», și cu acest nume l-am 
botezat. lar în partea stângă, în dreptul inimii, are șapte litere ca 
de foc, roșii ca un rubin șlefuit, dar pe acestea nu le-am putut 
desluși, că nu sunt în latină, nici în graiul nostru”. 

Regele i-a răspuns: „Mari minuni îmi povestiţi, părinte, de 
care n-am mai auzit niciodată, și cred că dacă leoaica l-a adus 
așa de mic cum spuneţi, nu putea să-l fi găsit decât pe aici, prin 
apropiere”. „Asta nu mai știu - a spus pustnicul - și nici nu 
trebuie să vrem să știm mai multe decât ceea ce ne-a îngăduit 
Domnul”. „Atunci - a spus regele -, vă rog să veniţi mâine la 
masa mea, aici, în pădurea asta, la Izvorul celor șapte fagi, și 
acolo o să le întâlniți pe regină, pe fiicele sale și pe mulţi alţii de 


112 


la curtea noastră, dar luaţi-i cu voi și pe Esplandian cu leoaica, 
așa cum l-ați găsit, și pe celălalt băiat, nepotul vostru, căci drept 
este să îl răsplătesc pentru tatăl său, Sargil, ce a fost un cavaler 
viteaz și l-a slujit cu credinţă pe fratele meu, regele”. 

Auzind acestea, sfântul bărbat Nasciano a spus: „Voi face așa 
cum aţi poruncit, stăpâne, și deie Domnul, în bunăvoința lui, să 
fie totul întru slujirea sa”. Regele, încălecându-și calul, s-a întors 
pe cărăruia pe unde venise, și a tot mers până a ajuns la corturi 
la ceasurile două după amiază; aici, i-a găsit pe don Galaor, 
Norandel și Guilan Gânditorul, ce tocmai sosiseră cu doi cerbi pe 
care îi omorâseră, și a petrecut și s-a veselit mult, dar nu le-a 
povestit nimic de aventura lui; pe când poruncea să se aștearnă 
masa, a sosit don Grumedan și i-a spus: „Domnule, regina nu a 
mâncat și vă roagă ca, înainte de-a vă așeza la masă, să 
binevoiţi să staţi de vorbă cu ea, căci trebuie neapărat să vă 
vorbească”. El s-a ridicat de-ndată și s-a dus la ea, iar regina i-a 
arătat o scrisoare pecetluită cu un smarald foarte frumos, prin 
care treceau două șnururi de aur, având săpate în jur niște slove 
ce grăiau astfel: „Aceasta este pecetea Urgandei Necunoscuta”; 
regina i-a spus: „Aflaţi, domnule, că pe când veneam încoace, s- 
a ivit o domnișoară în straie bogate foarte, călare pe un cal, 
însoţită de un pitic călărind un șarg mândru; și, cu toate că cei 
ce mergeau în faţa mea s-au apropiat de ea, n-a vrut să le 
spună cine este nici lor, nici Orianei și domniţelor ce o însoțeau, 
dar de cum am sosit eu, mi-a ieșit înainte și mi-a zis: «Măria ta, 
luați această carte și citiți-o împreună cu regele astăzi, înainte 
de a vă așeza la masă»; și a plecat pe dată cu piticul în urma ei, 
îmboldindu-și calul și îndepărtându-se atât de iute, că n-am 
apucat s-o mai întreb nimic”. Regele a luat cartea, a deschis-o, 
și iată cum grăia: 


„Preaînaltului și preacinstitului rege Lisuarte, Eu, Urganda 
Necunoscuta, care mult vă iubesc, vă sfătuiesc spre binele 
vostru ca, de cum vi se va înfățișa frumosul flăcăiaș crescut de 
trei doici felurite, să îl iubiţi și să îl păziţi cu grijă, căci multe 
bucurii vă va aduce și vă va scăpa de cea mai mare primejdie 
prin care aţi trecut vreodată. Este de neam mare și să știți, 
maiestate, că de pe urma laptelui supt de la prima sa doică va fi 
atât de puternic și cu inima atât de vitează, încât îi va pune în 
umbră, prin faptele sale de arme, pe toţi vitejii din vremea sa; 


113 


de pe urma celei de a doua doici, va fi blând, cumpătat și 
respectuos, plin de voie bună și puţind să îndure mai multe 
decât orice om din lume. lar de pe urma celei de a treia, va fi 
peste poate de mintos, cu multă înţelepciune, un foarte bun 
creștin, cu vorbă aleasă și în tot ceea ce va face va fi mai presus 
de toţi, iubit și prețuit de cei buni atât de mult, că niciun cavaler 
nu-i va sta alături; iar marile sale fapte de arme le va săvârși 
întru slujirea preaputernicului Dumnezeu, dispreţuind ceea ce 
fac, în zilele noastre, cavalerii mai mult pentru a se făli cu gloria 
decât mânaţi de gânduri bune și veșnic va purta numele său în 
partea dreaptă, iar pe cel al doamnei sale în partea stângă; și îţi 
mai spun ceva, viteazule rege, că prin acest copil se va încheia 
pacea între tine și Amadis și neamul său, câte zile vei avea, 
ceea ce nimeni altul nu va izbândi”. 


Regele, sfârșind de citit, și-a făcut cruce, văzând câte îi scrie 
și a zis: „Ințelepciunea acestei femei e de neînchipuit și de 
nepovestit”; apoi i-a spus reginei: „Aflaţi că l-am întâlnit chiar 
azi pe băiatul de care vorbește Urganda”. Și i-a povestit cum îl 
zărise cu leoaica, cum s-a dus la schimnic și ce-a aflat de la el, 
cum o să vină acesta a doua zi să ia masa cu ei și că o să-l 
aducă și -pe băiat. Tare bucuroasă a fost regina auzind că îl va 
avea pe acel copil ciudat și că va putea vorbi cu acel bărbat 
sfânt treburi de-ale sufletului; regele, despărțindu-se de ea și 
cerându-i să nu spună nimic despre toate acestea, s-a dus în 
cortul său să mănânce, unde a aflat mulţi cavaleri care îl 
așteptau; și a rămas la taclale cu ei despre vânătoare, 
spunându-le să nu plece niciunul a doua zi să vâneze, fiindcă 
vrea să le citească o scrisoare primită de la Urganda 
Necunoscuta; apoi le-a poruncit vânătorilor să ducă toate 
animalele într-o vale îndepărtată și să le ţină ascunse acolo 
toată ziua. Asta, ca să nu se sperie de leoaică. 

Și, așa cum aţi auzit, și-au petrecut acea zi în odihnă, pe 
pajiștea aceea smălțuită de flori și acoperită de iarbă proaspătă 
și verde. 

A doua zi, toată lumea s-a strâns la cortul regelui, au ascultat 
liturghia și, apoi, regele i-a luat pe toţi cu el și s-au dus la cortul 
reginei, ce se afla într-o poieniţă lângă un izvor; și cum vremea 
era frumoasă, că era luna mai, pereţii cortului erau ridicaţi și 
astfel, toate doamnele, domnitele și celelalte domnișoare 


114 


puteau fi văzute stând pe jilţurile lor. lar cavalerii cei mai de 
seamă se apropiau de ele să le vorbească. După ce s-au adunat 
toți, regele a poruncit să fie citită scrisoarea Urgandei, de care 
am pomenit, și auzind-o, mult s-au întrebat toţi cine o fi acel 
fecioraș plin de noroc. Oriana, ce era mai atentă decât toți 
ceilalți, suspinând după fiul ei pe care îl pierduse, s-a gândit că 
acel băiat ar putea fi chiar el. Regele a întrebat: „Ce părere 
aveţi de această scrisoare?” „Seniore - a spus don Galaor -, eu 
nu mă îndoiesc defel că lucrurile se vor petrece întocmai cum 
spune ea, datorită multor preziceri ale Urgandei ce s-au adeverit 
întru totul, și chiar dacă mulţi se bucură, probabil, de sosirea 
acestui flăcăiaș, când Dumnezeu va binevoi să ni-l arate, pe 
bună dreptate, trebuie să mă bucur mai mult decât toţi ceilalți, 
pentru că, astfel, se va împlini cea mai mare dorință a mea și 
anume, să văd că îi arătaţi dragoste lui Amadis, fratele meu și 
întregului meu neam și să vă slujim ca înainte”. Regele i-a 
răspuns: „Toate sunt în puterea Domnului, facă-se voia sa și toți 
vom fi mulţumiţi”. 

Și, pe când vorbeau ei despre aceste lucruri, cum aţi auzit, l- 
au zărit venind pe pustnic cu băieţii lui. Esplandian mergea în 
față, iar Sargil, fratele său de lapte, în urma lui, ducând leoaica 
de o zgardă destul de subţire; în spatele lor, veneau cei doi 
arcași, ce îl ajutaseră pe pustnic să-l crească pe Esplandian, 
acolo, pe munte, purtând pe un cal de povară cerbul pe care 
regele îl văzuse ucis de leoaică, și pe alt cal, două căprioare și 
iepuri vânaţi de Esplandian și de ei cu arcurile; Esplandian îi 
ducea în lesă pe cei doi copoi, iar în urma tuturor, venea sfântul 
bărbat Nasciano. Când cei din corturi au văzut această ceată, cu 
leoaica așa de mare și înfricoșătoare, s-au sculat de-a valma și 
au dat să se așeze în faţa regelui, dar el a întins schiptrul, 
făcându-i să se așeze la locurile lor, și a spus: „Cel ce are 
puterea să aducă leoaica aici, vă va apăra de ea”. Don Galaor a 
răspuns: „Așa o fi, dar mie îmi pare că slabă nădejde putem 
avea în acel vânător care o aduce, dacă fiara se înfurie și eo 
adevărată minune ce ne văd ochii”. 

Copiii și arcașii au așteptat ca bunul om să treacă în faţă și, 
când a ajuns aproape de rege, acesta a spus: „Prieteni, aflaţi că 
acesta este sfântul bărbat Nasciano, ce sălășluiește pe acest 
munte. Să îi cerem să ne binecuvânteze”. Toţi au îngenuncheat 
în faţa lui și regele i-a spus: „Preafericite slujitor al lui 


115 


Dumnezeu, daţi-ne binecuvântarea”. El și-a ridicat mâna și a 
rostit: „Fiţi binecuvântați în numele Domnului, de mâna unui 
păcătos”. Apoi, regele s-a dus cu el la regină, dar când femeile 
au văzut leoaica atât de fioroasă, rostogolindu-și ochii dintr-o 
parte în alta în timp ce le privea, lingându-și botul cu limba ei 
roșie și arătându-și colții puternici și ascuţiţi, au fost cuprinse de 
o mare spaimă. 

Regina, fiicele ei și toate celelalte l-au primit foarte bine pe 
Nasciano și toate erau tare uimite de nespusa frumuseţe a 
băiatului; el a venit în faţa reginei și a spus: „Stăpână, v-am 
adus în dar acest vânat”. Regele s-a apropiat de el și i-a spus: 
„Bunule flăcău, împărţiţi-l voi cum socotiți de cuviinţă”. Spusese 
asta ca să vadă ce va face copilul. Acesta a răspuns: „Vânatul 
este al vostru, așa că dăruiţi-l domnia voastră cui doriţi”. „Și 
totuși - a spus regele -, aș vrea să-l împărţiţi voi”. Flăcăiașul s-a 
rușinat și obrajii i s-au îmbujorat ca niște trandafiri, făcându-l 
mai frumos, și a spus: „Seniore, luaţi cerbul pentru voi și 
tovarășii voștri”; apoi s-a dus la regină, care vorbea cu tutorele 
său, Nasciano, și, punând genunchii în pământ, i-a sărutat 
mâinile și i-a dat căpriorii; și privind în dreapta lui, i s-a părut că, 
în afară de regină, pe gustul lui, nu mai era altă doamnă demnă 
de a fi cinstită, decât mama lui, Oriana, care nu îl cunoștea; așa 
că s-a apropiat de ea, a îngenuncheat și i-a dat potârnichile și 
iepurii, spunându-i: „Doamnă, noi nu vânăm cu arcurile noastre 
decât asemenea vânat”. Oriana i-a răspuns: „Frumosule flăcău, 
deie Domnul să vă meargă bine la vânătoare și în toate 
celelalte”. 

Regele l-a chemat la el, iar Galaor și Norandel, ce se aflau mai 
aproape de Esplandian l-au îmbrățișat de multe ori, căci îi 
atrăgea legătura de sânge dintre ei. Atunci, regele le-a poruncit 
tuturor să tacă și i-a spus bunului om: „Părinte, prieten al 
Domnului, istorisiți, acum, în faţa tuturor, povestea acestui copil, 
așa cum mi-ați spus-o mie”. 

Bunul om le-a povestit cum, ieșind din schit, o văzuse pe 
Leoaica cea fioroasă purtând pruncul în bot, înfășat în scutece 
bogate, ca pradă pentru puii ei. Și cum, prin mila Domnului, îl 
lăsase la picioarele lui. Și cum l-a alăptat cu laptele leoaicei și al 
unei oi ce îi fătase, până l-a dat unei doici să îl crească; și le-a 
povestit toate câte i se întâmplaseră copilului în acești ani, fără 
să uite nimic, așa cum v-am istorisit în carte până acum. Când 


116 


Oriana, Mabilia și domnișoara din Danemarca au auzit acestea, 
s-au privit una pe alta și s-au înfiorat de bucurie, dându-și 
seama că acel copil este, într-adevăr, fiul lui Amadis și al 
Orianei, pe care îl pierduse domnișoara din Danemarca, așa cum 
v-am mai spus. lar când schimnicul le-a vorbit despre slovele 
albe și roșii ce le avea copilul pe piept, arătându-le tuturora, 
toate îndoielile li s-au spulberat și sufletele li s-au umplut de 
asemenea veselie, că nu se poate povesti. Și mai cu osebire se 
bucura preafrumoasa Oriana, când a înțeles cu adevărat că 
acela este fiul ei, pe care îl socotea pierdut. 

Regele i-a cerut cu multă stăruință sfântului bărbat Nasciano 
să-i lase lui pe cei doi flăcăiași, să-i crească la curte, iar acesta, 
văzând că sunt făcuţi mai mult pentru acea viaţă decât pentru 
viaţa pe care le-o oferea el, deși simţea că va rămâne foarte 
singur, s-a învoit, cu mare durere în inimă, pentru că tare îl 
iubea pe Esplandian. 

Aflaţi la porunca regelui, acesta i l-a dat pe Esplandian 
reginei, să o slujească, iar ea, după scurtă vreme, i l-a dat 
Orianei, ce s-a bucurat tare mult, ca cea care îl născuse. 

Și, așa cum ați auzit, copilul a ajuns în grija mamei sale ce îl 
socotea pierdut, după ce se ascunsese cu el de teamă și 
scăpase din colții leoaicei sălbatice, ce îl alăptase. Acestea sunt 
minunile atotputernicului nostru Domn, apărătorul nostru al 
tuturor când aceasta îi este voința. Așa după cum alţi feciori de 
regi și mari seniori, crescuţi în mătăsuri bogate, în scutece 
nespus de albe și fine, cu deosebită dragoste din partea celor ce 
îi îngrijesc, cu alintări și nopţi fără somn, fără pic de tihnă, 
printr-o mică întâmplare și un rău neînsemnat, părăsesc această 
lume, pentru că așa vrea Dumnezeu, drept în toate cele, iar 
mamele și taţii trebuie să primească totul ca pentru un lucru 
drept, aducându-i mulţumiri pentru că s-a împlinit voia lui, 
fiindcă El nu poate greşi, cum facem noi, muritorii. 

Regina i s-a spovedit acelui sfânt părinte și Oriana de 
asemenea, trebuind să-i dezvăluie toată taina ei și a lui Amadis 
și că acel copil este fiul lor, precum și în ce împrejurări îl 
pierduse, ceea ce nu spusese până atunci nimănui pe lume, în 
afară de cei ce știau povestea; apoi l-a rugat să îl pomenească 
în rugăciunile sale. Bunul om a rămas tare uimit de o asemenea 
iubire la o persoană de rang atât de înalt, ce era cu atât mai 
mult obligată să fie pildă, și a dojenit-o aspru, spunându-i să nu 


117 


mai săvârșească o greșeală atât de gravă, că altfel nu îi va da 
iertare, iar sufletul îi va fi în primejdie. Dar ea i-a răspuns 
plângând că, pe vremea când Amadis o scăpase de Arcalaus 
Vrăjitorul, când pentru prima oară s-au iubit, el i-a făgăduit că îi 
va fi soţ de cum va fi cu putinţă și așa cum se cuvine. Pustnicul 
s-a bucurat mult auzind asta și datorită acestui lucru mult bine li 
s-a tras multor oameni ce au scăpat de moartea cruntă care îi 
aștepta, așa cum se va povesti mai pe îndelete în cartea a 
patra. Apoi, i-a dat iertarea și podvigul de cuviinţă, și s-a dus pe 
dată la rege unde, luându-l în braţe pe Esplandian și plângând, i- 
a spus: „Odraslă a Domnului, ce mi-ai fost încredinţat de el să te 
cresc, Dumnezeu să te păzească și să te facă viteaz, întru sfânta 
lui slujire”. Și, sărutându-l, l-a binecuvântat și i l-a lăsat regelui; 
apoi, luându-și rămas bun de la acesta, de la regină și de la toți 
ceilalți, împreună cu leoaica și arcașii, s-au întors la schitul lui, 
unde adesea îl vom mai întâlni în istoria noastră de-acum 
înainte. lar regele s-a întors cu suita lui în cetate. 


e CAPITOLUL LXXII e 


Cum Cavalerul Spadei Verzi, după 
ce a plecat de la curtea regelui 
Tafinor al Boemiei spre insulele din 
Romania, a văzut apropiindu-se o 
ceată numeroasă însotind-o pe 
Grasinda și un cavaler al ei, pe 
numele său Brandasidel, care a vrut 
să-l silească pe Cavalerul Spadei 
Verzi să i se înfățișeze stăpânei sale, 
Grasinda, și cum acesta s-a luptat cu 
el și l-a învins 


V-am povestit cum Cavalerul Spadei Verzi, când s-a despărțit 
de regele Tafinor al Boemiei avea de gând să pornească spre 
insulele din Romania, pentru că auzise că acolo trăiesc oameni 
viteji; și așa a și făcut, dar n-a apucat pe drumul drept, ci 
umblând de colo-colo, îndreptând multe fărădelegi și nedreptăţi 
săvârșite împotriva unor oameni slabi, atât bărbaţi cât și femei, 
de cavaleri trufași, astfel că de multe ori fusese rănit ori suferind 


118 


și, împotriva voinţei lui, trebuia să se odihnească. Dar când a 
ajuns pe pământul României, a trecut prin primejdii de moarte, 
înfruntându-se cu cavaleri puternici și uriași cumpliţi; dar cu 
toate că și-a pus viața în pericol, Dumnezeu a vrut să-i 
dăruiască numai victorii împotriva tuturor, făcându-l să 
cucerească atâta faimă și cinste, încât toţi îl socoteau o 
adevărată minune. Dar nici aceste nemaipomenite înfruntări și 
munci n-au avut destulă forţă să alunge din inima lui acea 
vâlvătaie pârjolitoare și chinurile și dorinţa ucigătoare pricinuite 
de doamna sa, Oriana. Și puteți fi siguri că de n-ar fi fost 
sfaturile lui Gandalin, care îl îmbărbăta tot timpul, n-ar fi avut 
atâta putere să reziste și inima lui tristă și mâhnită să nu i se 
sfâșie în lacrimi. Și străbătând el acele meleaguri și trăind așa 
cum ați auzit, ocolind peste tot unde era nevoie de el, fără să-și 
dea odihnă trupului și sufletului, a ajuns într-o cetate, port la 
mare aflat în fața Greciei, la capătul uscatului, într-un loc 
frumos, având multe turnuri înalte și grădini, ce se numea 
Sadiana; și cum mai avea o bună parte din zi înainte, n-a vrut să 
intre în cetate, ci se preumbla privind-o cât e de frumoasă și 
bucurându-se de priveliștea mării, pe care n-o mai văzuse de 
când plecase din Gaula, să fi trecut mai bine de doi ani de- 
atunci; și cum mergea el așa, a văzut apropiindu-se de cetate, 
pe ţărmul mării, o ceată mare de cavaleri, doamne și 
domnișoare, iar printre ei, o doamnă înveșmântată în straie 
foarte bogate, sub un baldachin din pânză frumoasă sprijinit pe 
patru bețe, ca să se apere de soare. Cavalerul Spadei Verzi, care 
nu voia să vadă pe nimeni, ci să umble de unul singur, cu 
gândul la doamna sa, s-a abătut din drum, ca să nu-i 
întâlnească. Dar n-a apucat să se îndepărteze mult de ei, că a 
văzut venind spre el un cavaler pe un cal vânjos, cu o armură 
strașnică, legănându-și lancea în mână de părea că vrea s-o 
frângă. Cavalerul era bine legat, vânjos și bun călăreț, părând să 
fie foarte puternic, și era însoţit de o domnişoară din suita 
doamnei, îmbrăcată în straie bogate; văzându-i că vin spre el, a 
rămas pe loc. Domnișoara s-a oprit în faţa lui și i-a spus: 
„Domnule cavaler, acea doamnă, stăpâna mea, pe care o vedeţi 
acolo, vă poruncește să vă înfăţișaţi pe dată, spre binele 
vostru”. Cavalerul cu Piticul, deși domnișoara îi vorbise în 
nemţește, a înţeles-o pe loc foarte bine, pentru că se străduia 
întotdeauna să înveţe limbile ţărilor pe unde umbla, și i-a 


119 


răspuns: „Domnișoară, Dumnezeu să vă dea multă cinste 
stăpânei voastre și vouă, dar, spuneti-mi, ce dorește acest 
cavaler?” „Nu vă e de folos să știți asta - a zis ea -, ci să faceţi 
ceea ce v-am cerut”. „Nu voi merge cu domnia voastră în niciun 
chip, dacă nu îmi spuneţi”. Atunci, ea i-a răspuns astfel: „Dacă e 
așa, o voi face, deși împotriva voinței mele; aflaţi, domnule 
cavaler, că stăpâna mea v-a văzut că umblaţi însoţit de acest 
pitic și, cum i se vorbise de un cavaler străin ce colindă aceste 
meleaguri săvârșind minuni de vitejie, cum nu s-a mai văzut 
vreodată, gândind că sunteți voi acela, dorește să vă arate toată 
prețuirea ei și să vă dezvăluie o taină a inimii sale, pe care, 
până acum, nimeni n-a aflat-o vreodată de la ea. Și cum acest 
cavaler i-a auzit dorinţa, a spus că vă va face să-i ascultați 
porunca, chiar de nu veţi voi, ceea ce, într-adevăr poate face, 
căci este cel mai puternic în luptă dintre toţi cavalerii de pe aici; 
de aceea vă sfătuiesc să-l lăsaţi în pace și să veniți cu mine”. 
„Domnișoară - a zis el -, mă simt foarte rușinat faţă de voi că nu 
îndeplinesc porunca stăpânei voastre, dar vreau să văd dacă 
acest cavaler va face ce a spus”. „Imi pare rău - a răspuns ea -, 
fiindcă îmi plac foarte mult vorbele și purtarea voastră 
frumoasă”. Și s-a despărţit de el, iar Cavalerul Spadei Verzi și-a 
văzut mai departe de drum, ca mai înainte. Văzând aceasta, 
celălalt cavaler i-a strigat tare: „Hei, domnule cavaler ticălos 
care nu vreţi să mergeţi cu această domnişoară, descălecați pe 
dată de pe cal și încălecaţi pe dos, ţinându-l de coadă în chip de 
frâu și cu scutul cu susu-n jos, și așa vă veți înfățișa acelei 
doamne; de nu vă învoiţi, vă veţi pierde capul; alegeți ce doriţi”. 
„Să ştiţi, cavalere - a răspuns el -, că n-am chef să aleg niciuna 
din acele două propuneri, ci mai degrabă vi le las domniei 
voastre”. „Veţi vedea pe dată - a spus celălalt -, ce vi se va 
întâmpla”. Și, dând pinteni calului, cu speranţa că de la prima 
ciocnire îl va azvârli din șa, cum făcuse cu mulţi alţii, pentru că 
era cel mai bun luptător cu lancea din câţi se aflau pe o mare 
întindere în jur. Cavalerul cu Piticul, care pusese mâna pe arme, 
bine apărat de scut, a pornit spre el și înfruntarea s-a încheiat 
de la primele ciocniri, pentru că lăncile s-au frânt, cavalerul 
gâlcevitor a fost aruncat din șa, iar Cavalerul Spadei Verzi a 
rămas cu scutul turtit și vârful lăncii potrivnice i-a trecut prin 
lorică și l-a rănit la gât, lovitură de pe urma căreia se simţea 
foarte rău; dar, trecând de celălalt, și-a smuls frântura de lance 


120 


ce îi rămăsese înfiptă în scut, și s-a întors spre Brandasidel, căci 
așa se numea cavalerul acela, dar văzându-l zăcând pe jos, ca 
mort, i-a spus lui Gandalin: „Descalecă și scoate-i scutul și coiful 
acestui cavaler, să vezi dacă e mort”. Gandalin a făcut întocmai 
și cavalerul a mai prins oleacă de putere și de viaţă, dar fără să- 
și vină în simţiri. Cavalerul Spadei Verzi i-a proptit vârful spadei 
în obraz, sângerându-l puţin, și i-a spus: „Domnule cavaler 
gâlcevitor, care îi dispreţuiţi pe oameni fără să-i cunoașteţi, sau 
vă veți pierde capul, sau veți face ceea ce mi-aţi poruncit mie”. 
El, înfricoșat de moarte, și-a mai venit în fire și și-a înclinat 
capul, iar Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Dacă nu vreți să 
vorbiţi, o să vă retez capul”. Atunci, celălalt a spus: „Ah, 
cavalere! Îndurare, pentru Dumnezeu, că mai degrabă vă voi 
împlini porunca decât să-mi pierd sufletul murind în starea în 
care mă aflu. Așa că voi face totul, fără zăbavă”. Brandasidel şi- 
a chemat scutierii și, la porunca lui, aceștia l-au așezat călare pe 
dos, dându-i să ţină în mână coada calului, i-au agăţat scutul de 
gât cu susu-n jos și așa l-au purtat prin faţa frumoasei doamne 
și prin toată cetatea, ca să îl vadă toată lumea și să fie pildă 
pentru cei care, cu marea lor trufie îi înjosesc și îi disprețuiesc 
pe cei ce nu-i cunosc și chiar pe Dumnezeu, de ar izbuti, fără să 
cugete la nenorocirile ce îi așteaptă pe lumea asta și, mai apoi, 
pe cealaltă. Și cu cât se minunau mai mult doamna, suita ei și 
târgoveţii din cetate de nenorocirea celui pe care îl socoteau 
atât de puternic, cu atât mai mult lăudau și slăveau forța celui 
ce îl învinsese, spunând că sunt adevărate măreţele sale isprăvi 
despre care auziseră. 

După aceasta Cavalerul Spadei Verzi, văzând-o pe 
domnișoara ce îl chemase să vină cu ea, care privise lupta și 
auzise ce-și spuseseră cei doi mai înainte, s-a îndreptat spre ea 
și i-a zis: „Domnișoară, dacă binevoiţi, acum voi împlini porunca 
stăpânei voastre”. „Mă bucur foarte - a răspuns ea - și așa va 
face și Grasinda, stăpâna mea”, că acesta era numele doamnei. 

Și au pornit împreună; și de cum au ajuns, Cavalerul Spadei 
Verzi a văzut că doamna este atât de frumoasă și de chipeșă că 
nu mai întâlnise altă femeie ca ea de când se despărțise de sora 
sa, Melicia; și tot astfel i s-a părut și el doamnei, ca fiind cel mai 
mândru, mai frumos și mai bine făcut din câţi cavaleri văzuse în 
viaţa ei; doamna i-a spus: „Domnule, am auzit vorbindu-se 
despre multe fapte de arme nemaipomenite, săvârșite de voi de 


121 


când ați sosit pe aceste meleaguri, și, după cum v-aţi înfățișat, 
înţeleg că acele vorbe sunt întru totul adevărate; mi s-a mai 
spus și că aţi fost la curtea regelui Tafinor al Boemiei, ce a 
dobândit multă cinste și foloase datorită domniei voastre; mai 
știu că vi se spune Cavalerul Spadei Verzi ori Cavalerul cu 
Piticul, pentru că acesta vă însoțește mereu, și așa vă voi numi 
și eu, dar, acum, rogu-vă mult, spre binele vostru, fiindcă sunteți 
rănit, primiţi să fiți oaspetele acestei cetăţi și să vi se oblojească 
rănile, căci nu veţi afla loc mai potrivit în tot ţinutul”. El i-a 
răspuns: „Doamna mea, ascultându-vă dorinţa și rugămintea, vi 
le-aș îndeplini și de-ar fi să-mi pun viaţa în primejdie ca să vă 
slujesc; așa că o voi face cu atât mai mult cu cât îmi veniţi în 
ajutor”. 

Doamna l-a luat cu ea și au pornit spre oraș; un cavaler 
bătrân ce ţinea calul doamnei de dârlogi, i-a dat hățurile 
Cavalerului Spadei Verzi, iar el, care era majordomul doamnei, a 
plecat înainte în cetate, să facă pregătirile trebuincioase pentru 
adăpostirea cavalerului. 

Cavalerul cu Piticul a tot mers în tovărășia doamnei vorbind 
cu ea despre diferite lucruri. Și dacă mai înainte doamna îl 
prețuia mult pentru faima sa, acum îl preţuia și mai mult pentru 
marea lui înţelepciune și vorba-i frumoasă; și tot astfel i s-a 
întâmplat și lui, căci era tare frumoasă și foarte plăcută la vorbă. 
Când au intrat în cetate, toată lumea a ieșit la porți și la ferestre 
să-și vadă stăpâna, căci toţi o iubeau nespus, și pe cavalerul pe 
care îl prețuiau foarte pentru marile sale isprăvi, găsindu-l cel 
mai frumos și mai chipeș din câţi văzuseră vreodată și cugetând 
că cea mai măreață faptă de arme a sa este că îl învinsese pe 
Brandasidel, care era foarte temut de toți. 

Astfel, au ajuns la palatul doamnei, unde stăpâna l-a găzduit 
într-o încăpere foarte bogat împodobită, cum se cuvenea să fie 
casa unei asemenea doamne; aici i s-a scos armura, și-a spălat 
fața și mâinile de colb și slujitorii i-au adus o pelerină de stofă 
roșie în care să se înfășoare. 

Când l-a văzut astfel, Grasinda s-a minunat foarte de marea 
lui frumuseţe, căci nu-și închipuia că o ființă omenească poate 
arăta astfel, și a poruncit, pe dată, să vină un doftor de-al ei, 
meșter în lecuirea rănilor, cel mai bun și mai învăţat la o mare 
depărtare în jur; acesta i-a cercetat rana de la gât și i-a spus: 
„Cavalere, sunteţi rănit într-un loc primejdios și aveţi nevoie de 


122 


odihnă; altminteri veţi avea mult de suferit”. „Meștere - a zis el 
-, rogu-vă, în numele credinţei ce i-o datoraţi lui Dumnezeu și 
stăpânei voastre, aici de faţă, să-mi spuneţi de îndată ce voi 
putea încăleca, pentru că eu nu trebuie să-mi aflu răgaz și 
odihnă de vreun fel, până ce Dumnezeu, în bunătatea lui, nu mă 
va călăuzi acolo unde dorește inima mea”. Și, spunând aceasta, 
l-a cuprins o asemenea tristețe, că n-a putut să-și stăpânească 
lacrimile ce i-au umplut ochii, așa că, rușinându-se foarte, și le-a 
șters iute și s-a prefăcut vesel. 

Doctorul i-a oblojit rana și i-a dat să mănânce lucruri potrivite; 
Grasinda i-a spus: „Domnule, odihniţi-vă și dormiţi cât timp vom 
merge și noi să mâncăm, și ne vom revedea la vremea potrivită; 
și spuneţi-i scutierului vostru să ceară fără sfială tot ce vă face 
trebuinţă”. Cu aceste vorbe, l-a lăsat singur, iar el a rămas în 
pat, gândindu-se cu înflăcărare la doamna sa, Oriana, căci ea 
era toată bucuria și veselia lui împletite cu chinuri și patimi ce 
se înfruntă veșnic în sufletul omului, până când, ostenit, a 
adormit. 

Grasinda, de cum a mâncat, să știți că s-a retras în încăperea 
ei și, întinzându-se în pat, a prins să se gândească la frumuseţea 
Cavalerului Spadei Verzi și la marile sale isprăvi de care i se 
vorbise; și, cu toate că era atât de frumoasă și bogată, de neam 
mare, căci era nepoata regelui Tafinor al Boemiei, căsătorită cu 
un cavaler de stirpe aleasă, cu care nu trăise decât un an fără 
să aibă copii, s-a hotărât să-l ia de bărbat pe Amadis, deși nu 
știa despre el nimic alta decât că e cavaler rătăcitor; dar 
chibzuind cum să-i spună asta, și-a amintit că îl văzuse 
plângând și și-a zis că nu poate fi decât din pricina vreunei 
femei pe care o iubește și nu o poate cuceri. Asta a făcut-o să 
mai aștepte, până avea să știe mai multe despre el; apoi, aflând 
că oaspetele ei s-a trezit, s-a dus în odaia lui însoţită de 
doamnele și domnișoarele sale de onoare, ca să îl vadă și să îi 
arate prețuirea ei, dar și pentru marea plăcere și desfătare ce o 
simţea când îl vedea și îi vorbea; aceeași plăcere o încerca și el, 
dar foarte departe cu gândul de ceea ce plănuise ea. Și așa, 
doamna îi ţinea de urât, făcându-i toate gusturile și plăcerile cu 
putinţă. Într-o zi, însă, nemaiputând răbda, l-a luat deoparte pe 
Gandalin și i-a spus: „Bunule scutier, Dumnezeu să vă ajute și să 
vă dea fericire. Spuneţi-mi, dacă știți, un lucru pe care vreau să 
îl aflu și vă făgăduiesc că nu voi dezvălui niciodată ce-mi veţi 


123 


spune, și anume, după știința voastră, există vreo femeie pe 
care stăpânul vostru să o iubească nespus de mult, cu dragoste 
pătimașă?” „Doamnă - a răspuns Gandalin -, eu și acest pitic 
suntem de puţină vreme cu el și ne-am învoit să îl slujim 
datorită marilor isprăvi pe care am auzit că le-a săvârșit, dar el 
ne-a cerut să nu-l întrebăm nici cum îl cheamă, nici ce e cu el, ci 
să ne încredem în soartă; și de când suntem cu el am văzut 
atâtea fapte mărețe și vitejești săvârșite de el, că ne-am 
înspăimântat foarte; și puteţi crede, doamnă, că este, neîndoios, 
cel mai viteaz cavaler de pe lume; dar altceva despre el nu 
știu”. 

Doamna și-a lăsat capul și ochii în jos și a rămas pe gânduri. 
Gandalin, văzând-o așa, a cugetat că s-a îndrăgostit de stăpânul 
lui și a vrut să o scape de acel gând pe care nu și l-ar fi putut 
duce cu niciun chip la îndeplinire, așa că i-a spus: „Doamnă, îl 
văd deseori plângând, cu atâta zbucium în suflet, că mă 
minunez cum de mai e în viaţă și, după mintea mea, 
cunoscându-i marele curaj și faptul că nu pune preţ pe nicio 
primejdie și încercare grea, pricina nu poate fi decât o prea 
mare și pătimașă iubire pentru o femeie, căci aceasta este o 
suferinţă ce nu se lecuiește nici cu înțelepciune, nici cu curaj. 
„Să n-am parte de Dumnezeu - a zis ea -, dacă nu cred ceea ce 
îmi spuneţi și mult vă sunt recunoscătoare; mergeţi la el și 
Domnul să-l lecuiască de chinurile lui”. Și a plecat la doamnele 
sale hotărâtă să nu se mai ostenească să-și ducă gândurile la 
îndeplinire, căci, văzându-l atât de cumpătat în vorbe și fapte, 
era sigură că nu-și va schimba intenţiile. 

Și, așa cum aţi auzit, Cavalerul Spadei Verzi a rămas în casa 
acelei doamne de neam mare, frumoasa și bogata Grasinda, să i 
se vindece rănile, bucurându-se de asemenea cinstire și îngrijire 
de parcă doamna ar fi știut că nu este un biet cavaler rătăcitor, 
ci fiul unui rege atât de nobil cum era regele Perion al Gaulei, 
tatăl său. lar când a fost în stare să-și îmbrace armura, Amadis i- 
a poruncit lui Gandalin să-i pregătească toate cele trebuincioase 
pentru drum. Acesta i-a spus că totul este pregătit. Și pe când 
vorbeau ei așa, a intrat în odaie Grasinda, cu patru dintre 
domnișoarele ei, iar el, venindu-i în întâmpinare, a luat-o de 
mână și a poftit-o să șadă pe un jilț acoperit cu brocart cu fir de 
aur, spunându-i: „Doamna mea, sunt în putere să pot pleca la 
drum și cinstirea ce mi-aţi arătat-o mă face să chibzuiesc adânc 


124 


cum v-aș putea sluji; așa că, doamna mea, dacă în vreun fel pot 
face ceva pe placul vostru, o voi face din toată inima”. Ea i-a 
răspuns: „Cavalere al Spadei Verzi, cred întru totul ceea ce îmi 
spuneţi și de va fi să vă plătiţi vreodată pentru felul cum aţi fost 
omenit și slujit aici, când vă voi cere ceva, o să vă dezvălui fără 
rușine și teamă ceea ce n-a aflat nimeni până acum despre 
mine; dar, până atunci, rogu-vă, spuneţi-mi spre ce locuri vă 
mână mai tare dorinţa?” „Spre Grecia - a spus el -, cu voia lui 
Dumnezeu, pentru a vedea cum trăiesc grecii și a-l cunoaște pe 
împăratul lor, de care am auzit lucruri frumoase”. „Atunci - a zis 
ea -, vreau să vă ajut în această călătorie și vă voi da o corabie 
solidă, cu marinari la ordinele voastre și merinde pentru un an; 
și vi-l dau și pe doctorul ce v-a îngrijit, pe numele său Helisabad, 
căci cu greu se află cineva mai priceput în meșteșugul său, cu 
condiția ca, de vă va fi cu putinţă, peste un an, să vă întoarceţi 
la mine, aici în această cetate”. Cavalerul s-a bucurat foarte de 
acest ajutor, că multă nevoie avea și mult se frământase 
chibzuind cum să se descurce, așa că i-a spus: „Doamna mea, 
dacă nu vă voi sluji pentru tot binele făcut, mă puteţi socoti cel 
mai nenorocit cavaler din lume, și tot așa mă voi socoti și eu 
dacă aș afla că, din sfială ori rușine, nu-mi veţi mai cere să vă 
slujesc”. „Domnul meu - i-a răspuns ea -, când Dumnezeu vă va 
aduce înapoi din această călătorie, vă voi cere ceea ce inima 
mea dorește de multă vreme, și va fi întru sporirea gloriei 
voastre, chiar de se vor ivi oarece primejdii”. „Așa va fi - a spus 
el -, pentru că eu mă încred că, în marea voastră înțelepciune, 
nu îmi veți cere decât ceea ce pot făptui cu dreptate”. „Atunci - 
a spus Grasinda -, mai odihniţi-vă aici cinci zile, până vor fi gata 
toate pregătirile pentru călătorie”. El s-a învoit, cu toate că 
avusese de gând să plece de-acolo a doua zi. În acest răstimp, 
corabia a fost încărcată cu toate câte făceau trebuinţă. 
Cavalerul Spadei Verzi s-a urcat la bord cu maestrul Helisabad, 
în care, după Dumnezeu, avea cea mai mare încredere că se va 
îngriji de sănătatea lui, și, luându-și rămas bun de la frumoasa 
doamnă, au înălţat pânzele și, ajutându-se cu vâăslele, au pornit 
la drum, nu direct spre Constantinopol, unde se afla împăratul, 
ci spre insulele României, pe care nu le cutreierase încă, și 
altele din împărăţia Greciei, unde Cavalerul Spadei Verzi a 
rămas destulă vreme, făptuind mari vitejii și luptându-se cu 
străini, cu unii din pricini grele, ce îl îndemnau să îndrepte 


125 


fărădelegile lor trufașe, cu alții, fiindcă, auzind aceia de faima 
sa, veneau să-și măsoare puterile cu el. 

Așa că a trecut prin multe înfruntări și primejdii și a fost de 
multe ori rănit, întru gloria sa, căci întotdeauna a ieșit învingător 
și a dobândit faimă; dar doctorul său îl lecuia de fiecare dată. Și 
în această zbuciumare, navigând de la o insulă la alta, marinarii, 
simțindu-se tare osteniţi, i s-au plâns doctorului, iar acesta i-a 
spus Cavalerului cu Piticul; acesta a hotărât că, de vreme ce 
dorința lui este să vadă toate acele meleaguri și marinarii sunt 
obosiţi, să îndrepte corabia direct spre Constantinopol, astfel ca, 
făcând acea călătorie dus și întors, să ajungă înapoi, dacă nu îi 
împiedica Domnul, la capătul unui an, așa cum îi făgăduise 
Grasindei. Această hotărâre i-a bucurat pe toți cei de pe navă și 
au pornit la drum spre Constantinopol cu vânt prielnic din pupa. 

In cartea a doua v-am povestit cum Patin, pe când era un 
simplu cavaler fără stare, nădăjduind doar ca după moartea lui 
Siudan, fratele său, ce era împăratul Romei și nu avea urmași, 
să moștenească tronul acestuia, auzind de marea faimă a 
cavalerilor ce se aflau, în vremea aceea, în Marea Britanie, în 
slujba regelui Lisuarte, se hotărâse să plece acolo să-și măsoare 
puterile cu ei; și, cu toate că, pe atunci, era foarte îndrăgostit de 
regina Sardamira a Sardiniei și pornise în călătoria aceea pentru 
a o sluji pe ea, ajuns la curtea regelui Lisuarte, unde fusese 
primit cu deosebită cinstire potrivit rangului său înalt, văzând-o 
pe preafrumoasa Oriana, fiica regelui, ce nu avea pereche în 
lume de frumoasă ce era, s-a îndrăgostit de ea atât de tare, 
încât uitând de vechea iubire și urmând acel nou simţământ, a 
cerut-o în căsătorie; și, cu toate că răspunsul fusese cinstit și îi 
dădea doar o oarece speranţă, căci voinţa regelui era foarte 
departe de o astfel de unire, el, socotind că dobândise ceea ce 
dorea, voind să-și arate puterea și crezând că în felul acesta va 
fi mai iubit de acea doamnă, a pornit să cutreiere acele ţinuturi 
în căutarea cavalerilor rătăcitori, pentru a se lupta cu aceștia; 
dar l-a păscut ghinionul și pașii l-au purtat în pădurea unde se 
afla Amadis, ce-și plângea amarnic deznădejdea, la vremea 
aceea, din pricina doamnei sale; și aici, după ce, mai întâi, și-au 
vorbit, Patin lăudându-se cu dragostea lui și Amadis plângându- 
se de a sa, a avut loc lupta în care Patin a fost trântit la pământ 
după înfruntarea în lănci și apoi, după ce a încălecat iarăși, a 
fost rănit la cap atât de rău de o lovitură de spadă, încât mult 


126 


timp a zăcut între viaţă și moarte, pricină ce l-a făcut să amâne 
căsătoria cu Oriana și să se întoarcă la Roma unde, după puţin 
timp, murind împăratul, fratele său, a fost el uns împărat; dar 
neuitând de acea patimă pentru Oriana ce i se cuibărise în 
inimă, crezând că, datorită rangului și mai înalt la care ajunsese 
o va dobândi mai ușor, a hotărât să o ceară, din nou, în 
căsătorie regelui Lisuarte, trimițându-l ca sol pe un văr de-al 
său, numit Salustanquidio, principe al Calabriei, cavaler vestit în 
luptă, însoţit de Brondajel de Roca, mai marele majordomilor, și 
de arhiepiscopul de Talancia, împreună cu trei sute de cavaleri 
și cu frumoasa regină Sardamira și o numeroasă suită de 
doamne și domnișoare, pentru a-i ţine companie Orianei când 
avea să fie adusă. Aceștia, văzând că voinţa regelui e neclintită, 
au început să pregătească toate cele trebuincioase pentru 
drum, ceea ce vă vom istorisi pe îndelete mai la vale. 


e CAPITOLUL LXXIII e 


Cum nobilul Cavaler al Spadei Verzi, 
după ce s-a despărțit de Grasinda 
luând drumul Constantinopolului, a 
fost prins de o furtună și a acostat 
pe Insula Diavolului, unde a întâlnit 
un monstru sălbatic numit Endriago 


Cavalerul Spadei Verzi, călătorind pe mare cu tovarășii săi în 
drum spre Constantinopol, așa cum ați auzit, a fost prins deo 
furtună, cum adesea se întâmplă, cu mare furioasă și vânt 
potrivnic ce a prins să bată din senin din direcţie opusă, încât 
nici corabia, care era mare, nici iscusinţa marinarilor nu i-au 
putut ţine piept fără a nu fi de mai multe ori în primejdie de a se 
scufunda. Ploaia era atât de deasă, vânturile atât de puternice și 
cerul atât de negru că toţi își pierduseră nădejdea că vor mai 
scăpa cu viaţă în vreun fel; și nici Amadis, nici maestrul 
Helisabad, nici toţi ceilalţi nu puteau crede alta, de n-ar fi fost 
marea milosârdie a Domnului, căci deseori corabia se umplea de 
apă, ziua și noaptea, și nu puteau să-și tragă sufletul, să 
mănânce ori să doarmă fără să fie cuprinși de spaimă, căci 
singura rânduială era bunul plac al sorții. Și-au plutit așa vreme 


127 


de opt zile fără să știe, nici să bănuiască în ce parte a mării se 
află și fără ca furtuna să slăbească vreo clipă; la capătul acestor 
zile, datorită tăriei vânturilor, într-o noapte, înainte de a se 
lumina de zi, corabia a fost azvârlită cu atâta forță pe un țărm, 
că n-au mai izbutit în niciun chip să o miște de-acolo. Asta le-a 
fost marea mângâiere tuturor, de parcă s-ar fi întors de la 
moarte la viață, dar, când a venit dimineaţa și marinarii au 
recunoscut locurile, știind că aceea este Insula Diavolului, unde 
totul fusese pustiit de un monstru sălbatic, sufletele le-au fost 
cuprinse de îndoite frământări și chinuri, socotind că aici 
primejdia este mult mai mare decât pe ape și, lovindu-se cu 
palmele peste fețe și plângând în hohote, i s-au înfățișat 
Cavalerului Spadei Verzi fără să scoată o vorbă. El, foarte uimit 
că veselia li se preschimbase în tristețe, fără să cunoască 
pricina, i-a întrebat, oarecum încurcat, ce lucru atât de 
neașteptat le-a transformat așa de iute bucuria în plânset 
amarnic. „Oh, cavalere! Amărăciunea ne este atât de mare - au 
răspuns ei -, că nu avem putere să vorbim. Dar să vă spună 
maestrul Helisabad, care știe prea bine de ce se numește locul 
acesta Insula Diavolului”. Doctorul, care nu era mai puţin 
tulburat decât ceilalți, tremurând tot, deși îmbărbătat de 
Cavalerul cu Piticul, cu glasul schimbat, foarte posomorât și 
înfricoșat i-a povestit cavalerului ceea ce voia să afle, glăsuind 
astfel: „Domnule Cavaler cu Piticul, aflaţi că stăpânul acestei 
insule, unde ne-a azvârlit marea, a fost un uriaș, numit 
Bandaguido, care, cu marea lui vitejie și cruzime, i-a supus pe 
mai toți uriașii ce se învecinau cu el. Acesta s-a însurat cu o 
urieșiță blândă, cu o fire bună și pe cât rău le făcea soțul ei 
creștinilor, cu ură și cruzime, ucigându-i și nimicindu-i, pe atât 
îndrepta ea răul, plină de milă, ori de câte ori putea. Bandaguido 
a avut cu femeia aceasta o fată care, când a ajuns o tânără 
fecioară, a fost dăruită de natură cu asemenea nuri și 
frumusețe, că pe o mare întindere de pământ nu puteai afla o 
alta din aceeași stirpe urieșească și același sânge să-i stea 
alături; dar cum marea frumusețe e repede însoţită de 
deșertăciune și deșertăciunea de păcat, văzându-se această 
duducă atât de nurlie și chipeșă și bine făcută, deși putea să se 
iubească în voie cu oricine, a ales drept ultimă cale să facă 
dragoste cu tatăl ei, iubire ticăloasă și păcătoasă foarte. La 
început, taică-său socotea aceasta ca o dovadă de dragoste 


128 


datorată de o fiică părintelui ei, dar tot continuând așa, cum fata 
era nespus de frumoasă, iar tatăl lipsit de multă conștiință și 
virtute, s-a întâmplat că, simțind el care sunt gândurile fiicei 
sale, dorinţa ei mârșavă și urâtă s-a împlinit. De unde trebuie să 
tragem învăţătură că niciun bărbat pe lumea asta nu trebuie să 
aibă atâta încredere în sine însuși încât să nu se ferească și să 
nu ocolească vorbele și legăturile, nu numai cu femeile ce-i sunt 
rude ori surori, dar chiar și cu propriile fiice, pentru că această 
patimă ticăloasă, ajunsă la capătul mistuirii ei firești, nu poate fi 
înfrânată și întoarsă din drum decât rareori de judecată, 
conștiință și teamă. Și de pe urma acestui păcat josnic și a 
acestei mari greșeli s-a născut, pe dată, altul și mai mare. Așa 
cum se întâmplă cu cei care, uitând de mila Domnului și urmând 
voința dușmanului cel rău, vor să îndrepte printr-o ticăloșie o 
alta, neștiind că adevăratul leac al păcătosului este căința 
adevărată și ispășirea, căci astfel sunt iertaţi de Domnul. Astfel 
că, împătimindu-se tatăl în dragoste cu fiică-sa și ea cu el de 
asemenea, pentru a se bucura mai în voie de dorințele lor 
ticăloase, au chibzuit s-o omoare într-o noapte pe nevasta lui și 
mama ei, uriașul fiind înștiințat de idolii fățarnici cărora li se 
închina, că, de se va căsători cu fiica sa, aceasta va zămisli o 
creatură, cea mai puternică și mai sălbatică din câte se vor afla 
pe lume; așa că, schimbând gândul în faptă, nenorocita de fiică, 
pe care maică-sa o iubea mai mult decât pe sine înseși, pe când 
se plimbau împreună printr-o grădină, s-a prefăcut că vede ceva 
ciudat într-o fântână și, chemând-o și pe maică-sa să se uite, a 
îmbrâncit-a în fundul puţului și, în scurt timp, aceasta s-a înecat. 
Fata a prins să strige, zicând că maică-sa a căzut în fântână, și 
au venit toţi de pe-acolo împreună cu uriașul, care știa șiretlicul, 
și văzând-o moartă pe stăpâna lor iubită de toți, au prins s-o 
jelească foarte, dar uriașul le-a spus «Nu mai jeliţi, căci aceasta 
a fost dorinţa zeilor, şi-mi voi lua femeia ce va zămisli o ființă 
datorită căreia vom fi temuti de toţi și îi vom supune pe cei ce 
ne dușmănesc>. Toţi au tăcut de frica uriașului și n-au mai 
îndrăznit să facă nimic alta. Și chiar în aceeași zi, de față cu 
toată lumea, Bandaguido a luat-o de nevastă pe fiică-sa, și în 
acea noapte nefericită, a fost zămislit un monstru, din porunca 
diavolilor, în care ea și tatăl-soţ al ei credeau nesmintit așa cum 
veţi auzi. Monstrul avea trupul și chipul acoperite de păr, iar 
deasupra avea niște solzi așezați unii peste alţii, atât de tari, că 


129 


nicio armă nu-i putea străpunge; picioarele le avea foarte 
puternice și groase, iar din umeri îi creșteau niște aripi atât de 
mari că îi ajungeau până la călcâie; și nu erau din pene, ci dintr- 
o piele neagră ca smoala lucitoare, păroasă, și atât de tare că 
nicio armă nu le putea veni de hac, cu care se acoperea cum fac 
oamenii cu scutul; de sub aripi îi ieșeau niște brațe foarte 
vânjoase, ca niște labe de leu, acoperite cu niște solzi mai mici 
decât cei de pe trup; mâinile erau ca ghearele unui vultur, cu 
cinci degete și unghii atât de tari și de lungi că nu se afla lucru 
pe lume să nu-l sfâșie pe loc de cum îi pica în gheare. Avea câte 
doi colți pe fiecare falcă, atât de puternici și de mari, că îi ieșeau 
din gură de un cot. Ochii erau mari și rotunzi, foarte roșii, ca de 
jăratec, astfel că, noaptea, se vedeau de la mare depărtare și 
toată lumea fugea de el. Sărea și alerga atât de repede că nu 
era vietate nezburătoare să-i scape; mânca și bea rareori și 
chiar deloc, din vreme în vreme, fără să sufere defel; singura lui 
plăcere era să ucidă oameni și animale vii și, când întâlnea lei și 
urși, care i se mai împotriveau, se înfuria foarte și arunca pe nări 
un fum atât de înspăimântător, că părea o vâlvătaie, și scotea 
răgete răgușite ce-ţi băgau groaza în oase, așa că orice vietate 
fugea din faţa lui ca de moarte. Puţea atât de urât că otrăvea 
totul în jur și era așa de înfricoșător când își scutura solzii unii de 
alţii și scrâșnea din dinţi fluturându-și aripile, de părea că se 
cutremură pământul. Așa arată acest monstru, pe numele lui 
Endriago; și să mai știți - a spus maestrul Helisabad - că 
datorită marelui păcat al uriașului și al fiicei sale, în el 
sălășluiește necuratul, ce îi sporește mult forțele și cruzimea. 
Tare s-a mai minunat Cavalerul Spadei Verzi de cele povestite 
de doftor despre acel diavol numit Endriago, născut dintr-un 
bărbat și o femeie, iar ceilalţi erau foarte înspăimântați, dar 
cavalerul a spus: „Maestre, dar cum s-a putut naște dintr-un 
trup de femeie un asemenea monstru?” „Am să vă spun - a 
răspuns maestrul -, așa cum se află scris într-o carte a 
împăratului de la Constantinopol, ce a fost stăpânul acestei 
insule, dar a pierdut-o, pentru că nu are putere destulă ca să-l 
învingă pe acel diavol; și aflaţi - a zis maestrul - că urieșița, 
simțind că a rămas grea cu Bandaguido, i-a spus uriașului, iar el 
tare s-a bucurat, văzând că se adeverește ceea ce Îi 
prevestiseră zeii și așa credea că se va adeveri și restul, așa că 
a zis că va fi nevoie de trei ori patru doici să-i dea să sugă, de 


130 


vreme ce avea să fie cea mai puternică creatură de pe lume; 
monstrul cel rău, crescând în pântecele mamei sale, o făcea 
adesea să sufere, căci era făcătura și opera necuratului. Și 
culoarea feţei și a ochilor ei era galben deschis, cum arată 
otrava, dar ea nu se temea de nimic, crezând că, așa cum 
spuseseră zeii, copilul ei va fi cel mai puternic și mai viteaz din 
câţi se văzuseră vreodată, și că de va fi așa, o să caute un 
mijloc de a-și ucide tatăl și de a se căsători cu feciorul ei; căci 
aceasta este cea mai mare primejdie pentru ticăloși, să se 
cufunde și să se desfete în păcate atât de mult, încât deși harul 
Domnului se pogoară asupra lor, nu numai că nu îl simt și nu își 
dau seama de asta, dar îl dispreţuiesc și îl urăsc, socotindu-l o 
povară grea și străină, cu gândul și fapta doar să-și sporească 
ticăloșiile, subjugaţi și învinși de acestea. Când i-a venit, deci, 
sorocul, a născut un fecior, fără multe chinuri, pentru că, până la 
urmă, cele rele se dovedesc întotdeauna plăcute. Când doicile 
ce așteptau să se nască au văzut o ființă atât de groaznică, tare 
s-au mai speriat, dar fiindu-le foarte frică de uriaș, au tăcut, l-au 
înfășat în scutecele pregătite pentru prunc și, una dintre ele, 
mai curajoasă decât celelalte, i-a dat să sugă; el a luat ţâţa în 
gură cu atâta putere încât a făcut-o să ţipe de durere și, când i- 
au luat creatura de la piept, doica a căzut moartă, căci îi 
pătrunsese multă otravă în trup. Pe dată a fost înștiințat uriașul 
și el, văzându-și feciorul, s-a minunat de acea arătare și s-a 
hotărât să-și întrebe zeii de ce îi dăruiseră un asemenea fiu; așa 
că s-a dus la templul unde se aflau idolii, care erau trei la 
număr: unul, cu înfățișare de om, celălalt de leu, și al treilea, de 
grifon; și, după ce le-a adus jertfele cuvenite, i-a întrebat de ce Îi 
dăruiseră un asemenea fiu. Idolul cu înfățișare de om i-a spus: 
„Astfel se cuvine să fie, pentru că, așa cum faptele sale vor fi 
nemaipomenite și miraculoase, mai cu osebire atunci când îi va 
nimici pe creștini, ce încearcă să ne distrugă, tot așa trebuie să 
arate și el, și de aceea i-am dat din înfățișarea mea și din 
judecata oamenilor, de care sunt lipsite toate fiarele”. 

Celălalt Idol i-a răspuns: „Eu am vrut să-l înzestrez cu curajul 
și forța noastră, a leilor”. 

Al treilea a zis: „Eu i-am dat aripi și gheare și mai multă 
sprinteneală decât toate fiarele de pe pământ”. Auzind acestea, 
uriașul i-a întrebat: „Cum o să-l cresc, că doica a murit când i-a 
dat să sugă?” Ei i-au răspuns: „Pune-le pe încă două doici să-i 


131 


dea să sugă și vor muri și acestea; dar cea care va mai rămâne 
în viață să îl hrănească doar cu lapte de la vitele tale vreme de 
un an; și, în acest răstimp, se va face mare și frumos ca noi, căci 
noi am fost pricina zămislirii sale; dar ai grijă, îţi poruncim ca, în 
niciun chip, nici tu, nici femeia ta, nici vreo altă persoană, să nu 
îl vedeţi în tot acest an, în afară de femeia care îl va îngriji, așa 
cum ţi-am spus”. 

Uriașul a poruncit să se facă totul așa cum spuseseră idolii și, 
așa cum aţi auzit, a fost crescut acest monstru sălbatic. La 
capătul unui an, aflând uriașul de la doica fiului său că acesta 
crescuse bine și auzindu-l scoțând niște strigăte răgușite și 
îngrozitoare, a hotărât să meargă cu fiică-sa, ce-i era nevastă, 
să îl vadă; și, cum au intrat în odaia unde se afla, l-au văzut 
țopăind și alergând. Endriago, de îndată ce a zărit-o pe maică- 
sa, s-a repezit la ea și, făcând un salt, a zgâriat-o pe faţă cu 
ghearele, i-a sfârtecat nasul și i-a crăpat ochii; și mai înainte de 
a scăpa din mâinile lui, maică-sa și-a dat duhul. Când a văzut 
asta, uriașul a pus mâna pe spadă ca să-l ucidă, dar s-a izbit cu 
ea în picior, și l-a retezat cu totul și s-a prăbușit la pământ; iar 
după scurtă vreme a murit și el. 

Endriago a sărit peste trupul lui, a ieșit pe ușa odăii și, 
otrăvind toată lumea din castel, a fugit în munţi; și nu după mult 
timp, cum unii locuitori fuseseră uciși de el, iar cei ce avuseseră 
corăbii și galere fugiseră pe mare, insula a rămas pustie și așa 
este de mai bine de patruzeci de ani. Asta este tot ce știu 
despre acest monstru ticălos și diavolesc”, a spus maestrul. 

Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Doctore, mari minuni mi-ați 
povestit și multe îndură Domnul de la cei ce nu îl slujesc, dar, în 
cele din urmă, dacă nu se îndreaptă, le trimite pedeapsa pe 
potriva răutăţii lor; iar acum, maestre, vă rog ca mâine să ne 
citiți liturghia, fiindcă vreau să văd această insulă și, dacă 
Domnul mă călăuzește, să o aduc pe calea dreaptă, întru 
slujirea sa”. 

Noaptea aceea au petrecut-o în mare spaimă, atât datorită 
mării, ce era tare furioasă, cât și de teama lui Endriago, gândind 
că va ieși dintr-un castel pe care îl avea în apropiere, unde 
poposea adesea; când s-au ivit zorile, maestrul a citit liturghia, 
iar Cavalerul Spadei Verzi a ascultat-o cu multă pioșenie, 
rugându-se Domnului să-i ajute în acea încercare primejdioasă 
întru slujirea sa, și că de voiește să moară acolo, să aibă grijă, în 


132 


marea lui milă, de sufletul său. Apoi și-a pus armura, a pus să-i 
fie coborât armăsarul pe uscat și, luându-l pe Gandalin cu el, le- 
a spus celor de pe corabie: „Prieteni, vreau să intru în castelul 
acela și, dacă îl aflu acolo pe Endriago, să mă lupt cu el; iar de 
nu-l găsesc, am să văd dacă vă puteți adăposti în castel până se 
va îmbuna marea, și, în răstimpul acesta, voi căuta monstrul 
prin munţi; dacă scap, mă voi întoarce aici; de nu, faceţi ce veţi 
socoti mai bine”. 

Când au auzit aceste vorbe, cei de pe corabie s-au înfricoșat 
și mai mult decât înainte, pentru că, deși se aflau acolo, pe 
mare, curajul lor la un loc tot nu era de-ajuns ca să nu se teamă 
de Endriago, socotindu-l mai primejdios decât însăși marea 
înfuriată; pe când acel cavaler avea curaj să plece nesilit de 
nimeni, să îl caute pe monstru și să se lupte cu el; și își ziceau 
că toate măretţele lui fapte de arme de care auziseră și cele pe 
care le văzuseră săvârșite de el, nu sunt nimic faţă de asta; 
maestrul Helisabad, ca om învăţat și slujitor al bisericii, s-a mirat 
foarte de hotărârea lui, aducându-i aminte că asemenea lucruri, 
fiind mai presus de natura omenească, nu trebuie făcute, pentru 
a nu cădea în păcatul sinuciderii, dar Cavalerul Spadei Verzi i-a 
răspuns că, dacă ar fi ţinut seama de asta, n-ar mai fi plecat din 
țara sa în căutarea celor mai primejdioase aventuri, și că, dacă 
trecuse prin unele, știind că aceasta le lasă în urmă pe celelalte, 
e ca și cum n-ar fi trecut prin niciuna, așa că trebuie să ucidă 
acel monstru crud și nemaiîntâlnit, ori să moară, așa cum 
trebuie să facă cei ce, primejduindu-și viaţa pentru cea a altora, 
vor să câștige faimă și cinste. 

Apoi, s-a întors spre Gandalin, care, în vreme ce el vorbise cu 
maestrul și cu cei de pe corabie, se înarmase cu armele găsite 
la bord, ca să îl ajute, și l-a văzut călare pe calul său, plângând 
în hohote; atunci, i-a spus: „Cine ţi-a spus să faci asta? Leapădă- 
ți armele, căci dacă vrei să mă slujești și să mă ajuţi, știi că nu 
așa trebuie s-o faci, pierzându-ţi viaţa, ci păstrându-ţi-o, ca să 
poți povesti norocul morții mele celei ce este pricina cea dintâi, 
în numele căreia înfrunt moartea”. Și silindu-l să-și lepede 
armele, a plecat cu el spre cetatea unde se afla castelul; când 
au intrat în castel, au văzut că e părăsit și doar păsările se 
adăpostesc în el, dar înăuntru arăta bine, deși unele lucruri erau 
distruse; porţile principale erau foarte puternice și aveau 
zăvoare zdravene cu care puteau fi încuiate, ceea ce l-a bucurat 


133 


mult pe Amadis și l-a trimis pe Gandalin să-i cheme pe toţi de pe 
corabie, spunându-le că se pot adăposti foarte bine în castel; el 
a făcut întocmai. Așa că, pe dată, au coborât toţi de pe corabie, 
deși temându-se foarte de Endriago; dar cum puternica furtună 
de pe mare nu se potolea, au intrat în castel, și Cavalerul Spadei 
Verzi le-a spus: „Bunii mei prieteni, eu vreau să plec să-l caut pe 
insulă pe Endriago și, dacă totul îmi va merge bine, Gandalin va 
suna din corn și atunci veți ști că monstrul a murit și eu trăiesc; 
dacă mi se va întâmpla o nenorocire, nu va mai fi nevoie să vă 
dau vreun semn; dar până atunci, zăvorâţi porţile și aduceţi 
merinde de pe corabie, căci puteţi rămâne aici până se va 
îndrepta vremea ca să puteţi naviga”. 

Apoi Cavalerul Spadei Verzi s-a despărţit de ei, lăsându-i pe 
toți plângând, iar jalea și durerea lui Ardian, piticul, erau atât de 
mari, că nu se pot povesti; își smulgea părul din cap și se lovea 
cu palmele peste faţă, se izbea cu capul de pereţi, spunând că e 
un nenorocit pentru că soarta lui crudă îl făcuse să slujească un 
asemenea om, datorită căruia simţea cum își pierde viaţa de mii 
de ori privind faptele nemaivăzute pe care le săvârșește, ca 
acum să  făptuiască o ispravă ce nici împăratul 
Constantinopolului, cu toată marea sa putere nu îndrăznește și 
nu poate s-o ducă la capăt; și văzând că stăpânul său se 
îndepărta deja peste câmp, s-a urcat pe o scară de piatră 
deasupra zidului, aproape nebun de durere pentru stăpânul său; 
maestrul Helisabad a poruncit să se ridice un altar cu sfinte 
moaște, pe care îl luase cu el pentru liturghie și, punându-i pe 
toți să ţină în mâini lumânări aprinse, în genunchi, s-a rugat lui 
Dumnezeu să-l apere pe acest cavaler ce se îndrepta spre 
moarte de bunăvoie, întru slujirea sa și pentru a le salva lor 
vieţile. Cavalerul Spadei Verzi mergea, așa cum aţi auzit, plin de 
curaj și neînfricat pe cât îi era de vitează inima, urmat de 
Gandalin, ce plângea amarnic, fiind sigur că, în ziua aceea, se 
vor sfârși zilele stăpânului său. Cavalerul s-a întors spre el și i-a 
spus râzând: „Bunul meu frate, nu arăta atât de puţină speranţă 
în mila lui Dumnezeu, nici în imaginea doamnei mele, Oriana, și 
nu mai fi atât de deznădăjduit, căci n-am în faţa ochilor doar 
minunata ei amintire, ci însăși fiinţa ei; iar ochii mei îmi spun că 
trebuie să o apăr de această bestie ticăloasă. Și ce crezi tu, 
adevăratul meu prieten, că trebuie să fac? Nu știi că viaţa și 
moartea mea depind de viaţa și moartea ei? Mă sfătuiești să las 


134 


să fie ucisă, să piară în faţa ochilor mei, vreie Domnul să nu 
gândească astfel; și dacă tu nu o vezi, eu o văd în faţa mea. Și 
dacă. Doar amintirea ei m-a făcut să săvârșesc, întru marea 
mea cinste, faptele pe care le cunoști, cu atât mai multă putere 
va avea prezenţa sa”. Și spunând aceste vorbe, s-a simţit 
cuprins de un asemenea curaj, că ardea de nerăbdare să îl 
întâlnească pe Endriago. Și, pe când pătrundea într-o vale 
străjuită de munţi sălbatici și înalţi, a spus: „Strigă, Gandalin, că 
poate ne va auzi Endriago și ne va ieși în cale, iar de o fi să mor 
pe aici, rogu-te mult, să încerci să-i duci doamnei mele, Oriana, 
ceea ce îi aparține în întregime, și anume, inima mea, și să-i 
spui că i-o trimit ca să nu dau socoteală în fața Domnului că plec 
cu ceea ce nu este al meu”. Auzind aceasta, Gandalin nu numai 
că a prins să strige, dar, smulgându-și părul și plângând, a 
început să urle în gura mare, dorind, mai curând, să moară, 
decât să-l vadă mort pe stăpânul său, pe care îl iubea atât de 
mult; și n-a trecut mult, că l-au văzut ivindu-se dintre stânci pe 
Endriago, cu mult mai înfricoșător și mai puternic decât fusese 
vreodată, din pricină că dracii, văzând că acest cavaler își pune 
mai multă nădejde în iubita lui Oriana decât în Dumnezeu, 
izbutiseră să pătrundă mai tare în trupul lui Endriago, mâniindu-l 
mai mult, și spunându-și între ei: „Dacă îl scăpăm de ăsta, nu se 
mai află altul pe lume mai îndrăzneţ și mai puternic, care să se 
încumete să-l înfrunte”. 

Endriago venea atât de furios, scuipând fum amestecat cu 
flăcări, clănţănind din colți și curgându-i balele din belșug, 
scrâșnind din solzii săi și din aripi așa de groaznic, că te 
înspăimântai de moarte văzându-l. Așa s-a înspăimântat 
Cavalerul Spadei Verzi, mai cu seamă, auzind șuierăturile și 
răgetele înfricoșătoare pe care le scotea și, cu toate că îi fusese 
zugrăvit în vorbe, în comparaţie cu vederea lui, descrierea nu 
era nimic. Când i-a văzut, Endriago a prins să facă salturi mari și 
să urle, căci de multă vreme nu mai văzuse om, și, pe loc, s-a 
repezit spre ei. Când caii celor doi au văzut monstrul, au luat-o 
la goană atât de înspăimântați, gâfâind din greu, încât de-abia 
mai puteau fi struniţi. Când Cavalerul Spadei Verzi a văzut că nu 
se poate apropia de monstru călare, a descălecat iute și i-a spus 
lui Gandalin: „Frate, ţine-te departe cu armăsarii, să nu pierim 
amândoi și privește cum mă va ajuta Dumnezeu împotriva 
acestui împielițat înfricoșător și roagă-te ca, în marea lui milă să 


135 


mă învețe cum să-l îndepărtez de-aici și acest ţinut să fie iarăși 
în slujba Domnului; iar de-o fi să mor aici, să se milostivească de 
sufletul meu și tu să faci tot ce ţi-am spus”. Gandalin nu i-a 
putut răspunde, atât de amarnic plângea, pentru că era sigur că 
va muri, dacă Dumnezeu nu avea să-l scape printr-o minune. 

Cavalerul Spadei Verzi și-a luat lancea și s-a acoperit cu 
scutul, ca omul ce își vedea moartea cu ochii și, nemaisimţind 
nicio teamă, s-a îndreptat spre Endriago pe jos, adunându-și tot 
curajul. 

Diavolul, cum l-a văzut, a venit spre el și a aruncat pe gură o 
pală de foc cu un fum atât de negru, că de-abia se mai puteau 
vedea unul pe celălalt. Cavalerul Spadei Verzi a pășit înainte 
prin fum și, ajungând aproape de monstru l-a lovit cu lancea și, 
din fericire, l-a nimerit în ochi și i l-a crăpat; Endriago a apucat 
lancea cu ghearele și, băgând-o în gură, a rupt-o în bucăţi dar 
vârful și o bucată din lemn i s-a înfipt în limbă și în mandule, 
căci se repezise năprasnic, făcând un salt, s-o prindă, dar 
nimerise prost din pricina ochiului crăpat; la rândul său, 
cavalerul se ferise cu mult curaj și, cu inima vitează, căci își 
vedea moartea aproape, a pus mâna pe spada lui minunată și s- 
a aruncat asupra monstrului, ce era parcă orbit, atât din cauza 
ochiului, cât și a sângelui ce îi ţâșnea din gură; iar din pricina 
gâfâiturilor și a răgetelor pe care le scotea, aproape toată 
bucata de lance îi intrase în gât, încât mai că își pierduse 
răsuflarea și nu mai putea nici să închidă gura, nici să muște; 
cavalerul s-a apropiat de el dintr-o parte și i-a dat o lovitură 
cumplită în acei solzi, de parcă ar fi izbit într-o stâncă tare, fără 
să-l zgârie măcar. Endriago, văzându-l atât de aproape, s-a 
gândit să-l prindă în gheare, dar n-a izbutit să apuce decât 
scutul, pe care i l-a smuls cu asemenea forță, că l-a făcut pe 
cavaler să cadă pe jos în mâini; și câtă vreme diavolul a făcut 
fărâme scutul cu ghearele lui puternice, Cavalerul Spadei Verzi a 
avut răgaz să se ridice, dar, văzându-se fără scut și știind că 
spada nu străbate prin solzii monstrului, a priceput că n-are 
nicio scăpare dacă Dumnezeu nu îndreaptă astfel lucrurile încât 
să-i poată scoate și celălalt ochi, căci în alt loc s-ar fi ostenit de 
pomană să-l rănească; așa că, plin de furie, scuturându-se de 
orice teamă, a pornit spre Endriago, ce era tare vlăguit și 
ostenit, atât datorită sângelui mult pe care îl pierduse, cât și din 
pricina ochiului scos; și cum cele rele se prăbușesc și pier 


136 


datorită propriei lor răutăţi, Domnul, supărat că dușmanul cel 
rău, atât de puternic, le făcuse așa de mult rău celor ce, deși 
păcătoși, cred în sfânta religie catolică, a binevoit să-i dea 
cavalerului deosebit curaj și har, fără de care nimeni n-ar fi avut 
puterea să înfrunte și nici măcar să îndrăznească a înfrunta o 
primejdie așa de mare, pentru ca, împotriva oricărei legi a firii, 
să-i ia viaţa celui ce le-o luase multora, printre care nefericiţii săi 
părinţi; și cum cavalerul gândea să-l nimerească în celălalt ochi, 
soarta a vrut să-i călăuzească spada într-una din nările 
monstrului, ce erau foarte mari; și datorită forței loviturii, 
precum și greutăţii lui Endriago ce se năpustise asupra 
cavalerului, spada i-a pătruns până la creier. Endriago, însă, 
văzându-l pe cavaler atât de aproape, l-a strâns în brațe și, cu 
ghearele lui foarte puternice și ascuţite, i-a sfâșiat toată armura 
în spate, pătrunzându-l prin carne și oase până la măruntaie; 
dar, cum îl îneca sângele pe care îl înghiţea, datorită loviturii de 
spadă ce îi străpunsese creierii, dar, mai cu osebire, datorită 
hotărârii Domnului, ce nu mai putea fi schimbată, lipsit de 
putere, și-a desfăcut braţele și s-a prăbușit într-o parte ca mort 
și fără urmă de viaţă. Cavalerul, văzându-l astfel, și-a tras spada 
și i-a înfipt-o de mai multe ori în gură, până la ucis cu adevărat; 
dar vreau să vă spun că, mai înainte de a-și da sufletul, din gura 
lui a ieșit ucigă-l toaca și a ţâșnit prin aer cu o bubuitură 
cumplită, de au auzit-o cei din castel de parcă ar fi tunat lângă 
ei, speriindu-se foarte și înțelegând astfel că se pornise lupta 
între cavaler și monstru; și, cu toate că erau închiși într-un loc 
atât de apărat, cu zăvoare și lacăte, n-au fost prea siguri de 
vieţile lor, și numai pentru că marea era încă foarte furioasă, au 
avut curajul să aștepte acolo și să nu fugă pe corabie; dar au 
prins, iarăși, să înalțe multe rugăciuni Domnului, să-i scape din 
acea primejdie și să-l apere pe cavalerul care pornise la o 
asemenea faptă nemaivăzută întru slujirea sa. 

De îndată ce a murit Endriago, cavalerul s-a dat deoparte și, 
pe când se îndrepta spre Gandalin, ce pornise spre el, nu s-a 
mai putut ţine pe picioare și s-a prăbușit fără simţire lângă un 
pârâuaș ce curgea prin apropiere. 

Gandalin, când s-a apropiat și a văzut ce răni groaznice are, 
și-a zis că e mort și, lăsându-se să cadă de pe cal, a prins să ţipe 
ca din gură de șarpe, smulgându-și părul. Atunci, cavalerul și-a 
mai revenit niţel și i-a spus: „Ah, bunul meu frate și prieten 


137 


adevărat! Vezi că sunt un om mort, așa că, te rog, în numele 
tatălui și mamei tale care m-au crescut și al marii dragoste ce ți- 
am purtat întotdeauna, fii bun cu mine în ceasul morții, cum ai 
fost pe când trăiam, și, de îndată ce voi muri, du-i inima mea 
doamnei mele, Oriana, și spune-i că, de vreme ce întotdeauna i- 
a aparţinut și s-a aflat în puterea ei din prima zi când am văzut- 
o, deși a fost închisă în acest trup chinuit și nicio clipă n-a obosit 
să o slujească, să-i rămână ei ca amintire a celui în al cărui piept 
a bătut, deși îi era străină, pentru că, în felul acesta, sufletul 
meu își va găsi odihna, acolo unde se va afla”; și n-a mai putut 
scoate nicio vorbă. 

Gandalin, văzându-l astfel, n-a mai stat să-i răspundă, ci a 
încălecat cât mai iute și, urcându-se pe un deal, a sunat din corn 
cât mai tare cu putinţă în semn că Endriago fusese ucis. Piticul 
Ardian, ce se afla în turn, l-a auzit și i-a strigat din răsputeri 
maestrului Helisabad să-i vină în ajutor stăpânului său, că 
Endriago este mort; acesta, cum era pregătit, a încălecat cu 
toate câte îi făceau trebuinţă și a pornit cât mai iute în direcția 
arătată de pitic; și a umblat el mult, până ce l-a văzut pe 
Gandalin în vârful dealului; acesta, de cum l-a zărit pe maestru, 
i-a ieșit în întâmpinare în goană și i-a spus: „Vai, domnule! 
Pentru Dumnezeu și mila sa, veniţi-i în ajutor stăpânului meu, 
căci multă nevoie are; iar Endriago este mort”. Auzind aceasta, 
maestrul s-a bucurat tare mult de spusele lui Gandalin, neștiind 
în ce primejdie e cavalerul și s-a grăbit cât mai mult; Gandalin |- 
a călăuzit la locul unde se afla Cavalerul Spadei Verzi, pe care l- 
au găsit fără simţire și tare zdrobit, gemând din greu; maestrul 
s-a apropiat de el și i-a spus: „Ce se întâmplă, domnule cavaler? 
Unde vă este marele vostru curaj, acum, când aveți mai multă 
nevoie de el? Nu vă temeţi de moarte, căci aici se află bunul 
vostru prieten și credincios servitor, maestrul Helisabad. Ce vă 
vine în ajutor”. 

Când Cavalerul Spadei Verzi l-a auzit pe maestrul Helisabad, 
cu toate că era foarte zdrobit, l-a recunoscut, a deschis ochii și a 
vrut să-și ridice capul, dar n-a putut și și-a înălțat brațele, ca și 
cum ar fi dorit să-l îmbrăţișeze. 

Maestrul Helisabad și-a scos de-ndată pelerina, a întins-o pe 
jos și, împreună cu Gandalin, l-au așezat pe ea pe cavaler și i-au 
scos armura cât mai cu grijă; când maestrul i-a văzut rănile, deși 
era unul dintre cei mai buni doftori din lume și văzuse multe și 


138 


urâte răni, tare s-a mai înspăimântat și s-a temut pentru viața 
lui; dar, cum îl iubea și îl socotea cel mai viteaz cavaler din 
lume, s-a hotărât să-și dea toată osteneala ca să-l lecuiască, așa 
că, cercetându-i rănile, a văzut că doar carnea și oasele îi sunt 
vătămate, fară să-i fie atinse măruntaiele și i-au sporit 
speranțele că îl va pune pe picioare; apoi, i-a așezat oasele și 
coastele la locul lor, i-a cusut carnea sfârtecată, i-a pus leacuri și 
i-a înfășat atât de bine trupul peste tot, că i-a oprit sângele și 
viaţa ce i se scurgea prin răni. Pe dată, cavalerul și-a mai venit 
în fire și în putere și, putând vorbi, a deschis ochii și a spus: „Oh, 
Dumnezeule atotputernic! Tu care, în marea ta milă, ai binevoit 
să cobori pe lumea aceasta și ai luat înfățișare omenească în 
pântecele Fecioarei Maria și, ca să ne deschizi porţile raiului ce 
erau închise, ai vrut să înduri nenumărate ocări, și, în cele din 
urmă să mori, ucis de acei oameni nemernici și nenorociţi, te 
rog, Doamne, ca unul dintre cei mai păcătoși, să ai milă de 
sufletul meu, căci trupul mi-a fost hărăzit țărânei”. Și a tăcut, 
fără să mai spună nimic. Maestrul i-a spus: „Domnule cavaler, 
mult mă bucur că vă aud vorbind astfel, căci cel căruia îi cereți 
milă, vă va da adevăratul leac și apoi eu, slujitorul său, îmi voi 
pune viaţa în joc pentru viaţa voastră și, cu ajutorul său, vă voi 
aduce vindecarea; așa că, nu vă temeţi de moarte de astă dată 
și fiți curajos, iar inima voastră să nutrească speranţa că va trăi, 
așa cum crede că va muri”. Apoi a luat un burete îmbibat cu 
leacuri contra otrăvii și i l-a pus la nas, făcându-l să se simtă 
mult mai bine. Gandalin, în genunchi în faţa maestrului, îi săruta 
acestuia mâinile, rugându-l să aibă milă de stăpânul lui. 
Maestrul i-a poruncit să încalece, să alerge la castel și să aducă 
vreo câţiva oameni să-l ia de-acolo pe cavaler cu o targă, înainte 
de căderea nopţii. Gandalin a făcut întocmai și, când au sosit 
oamenii, au făcut cum s-au priceput mai bine un pat din crengile 
copacilor din pădure, l-au așezat pe Cavalerul Spadei Verzi pe 
ea și, purtându-l pe umeri, l-au dus la castel; aici, au pregătit 
cea mai bună odaie, aducând așternuturi bogate de pe corabie, 
pe care le poruncise Grasinda, și l-au așezat în pat, atât de pierit 
că nu știa ce-i cu el; și cavalerul a rămas așa toată noaptea, fără 
să vorbească, gemând din greu, ca omul rănit foarte, vrând să 
vorbească fără să poată. 

Maestrul a poruncit să i se pregătească și lui patul tot acolo și 
a rămas cu el să-l îngrijească, dându-i asemenea leacuri bune și 


139 


potrivite pentru a scoate din el otrava ucigașă primită de la 
Endriago, încât în zorii zilei, rănitul a căzut într-un somn foarte 
liniștit; apoi, le-a poruncit tuturor să iasă afară, ca să nu-l 
trezească, fiindcă știa că somnul acela îi va face foarte bine; 
după o bucată de vreme, trezindu-se din somn, cavalerul a prins 
să strige foarte zbuciumat: „Gandalin, Gandalin, ai grijă să nu te 
ucidă diavolul ăsta crud și nemernic!” Maestrul, auzindu-l a 
venit lângă el râzând și foarte vesel la chip, mai vesel decât era 
în sufletul său, pentru că încă se mai temea pentru viața lui, i-a 
spus: „Dacă domnia voastră s-ar feri așa ca el, faima voastră n- 
ar fi atât de cunoscută în toată lumea”. El a ridicat capul și, 
văzându-l pe maestru, l-a întrebat: „Maestre, unde ne aflăm?” 
Helisabad s-a apropiat de el, i-a luat mâinile și, văzând că e încă 
slăbit, a poruncit să se aducă de mâncare și i-a dat să mănânce 
ceea ce îi făcea trebuinţă ca să prindă puteri, iar el a mâncat 
fără să știe pe ce lume se află. 

Maestrul a rămas cu el și i-a dat tot soiul de leacuri, căci era 
cel mai iscusit în meseria sa din câţi se pot afla pe lume, și, mai 
înainte de lăsatul serii, cavalerul își venise pe de-a-ntregul în 
fire, îi recunoștea pe toţi și vorbea; maestrul nu s-a dezlipit 
deloc de el, îngrijindu-l și dându-i toate leacurile trebuincioase 
bolii sale, astfel că, datorită acestora, dar, în primul rând, prin 
voința Domnului, și-a dat seama limpede, cercetându-i rănile, că 
se va înzdrăveni și le-a spus, pe dată, tuturor celor ce se aflau 
acolo, întru marea lor bucurie; toţi i-au adus mulțumiri 
Atotputernicului Stăpân, pentru că îi salvase de furtuna de pe 
mare și de primejdia acelui necurat. 

Dar mai mult decât toţi se bucurau Gandalin, credinciosul său 
scutier, și piticul, căci îl iubeau din adâncul inimii lor, și parcă 
renăscuseră la viață; apoi, s-au așezat toți, cu mare bucurie, în 
jurul patului Cavalerului Spadei Verzi, îmbărbătându-l și 
spunându-i să nu pună nici un preţ pe boala sa, de vreme ce 
Dumnezeu îi dăduse în asemenea măsură cinstea și fericirea de 
care nu mai avusese parte până atunci niciun muritor în privinţa 
faptelor de arme și de vitejie; și l-au rugat din suflet pe Gandalin 
să le povestească totul așa cum se petrecuse, căci văzuse totul 
cu ochii lui, ca să poată și ei, la rândul lor, istorisi această 
măreaţă ispravă cavalerească. El le-a răspuns că o va face cu 
foarte multă plăcere, cu condiţia ca maestrul să-l pună să jure 
pe Sfânta Evanghelie, ca ei să îl creadă și să aștearnă totul pe 


140 


hârtie întocmai, pentru ca o astfel de faptă însemnată să nu fie 
dată uitării de oameni. 

Maestrul Helisabad a făcut întocmai, întru mai adânca 
adeverire a acestei fapte mărețe. lar Gandalin le-a povestit totul 
de-a fir a păr, așa cum ați aflat din istoria noastră; și toţi, pe 
când îl ascultau, se înspăimântau de cele auzite, ca de o faptă 
nemaipomenită vreodată, cu toate că niciunul dintre ei încă nu-l 
văzuse pe Endriago, ce zăcea în niște tufișuri, fiindcă se 
grăbiseră să-i vină în ajutor cavalerului. Dar acum, toţi au spus 
că vor să-l vadă pe Endriago. Maestrul le-a îngăduit să se ducă 
și le-a dat multe leacuri contra otrăvii. Și când au văzut acea 
ființă atât de înfricoșătoare și deosebită de toate făpturile vii pe 
care le întâlniseră până atunci, tare s-au mai minunat și nu le 
venea să creadă că există pe lume o inimă atât de vitează încât 
să îndrăznească a înfrunta asemenea diavol cumplit și, cu toate 
că știau în mod sigur că fusese ucis de Cavalerul Spadei Verzi, li 
se părea tuturor că visează; după ce l-au privit o lungă bucată 
de vreme, s-au întors la castel, vorbind între ei despre cum 
izbutise Cavalerul Spadei Verzi să-l răpună. Ce să vă mai spun? 
Să știți că au rămas acolo mai bine de douăzeci de zile, 
deoarece Cavalerul Spadei Verzi nu se înzdrăvenea deloc într- 
atât încât ceilalți să îndrăznească să-l scoale din patul lui, dar 
cum Dumnezeu îngăduise lecuirea lui și marea iscusință a 
maestrului Helisabad îl ajuta din plin, în răstimpul acesta s-a 
întremat astfel încât să poată porni pe mare; maestrul, văzându- 
| în această stare, a stat de vorbă cu el, într-o zi, spunându-i: 
„Domnul meu, datorită bunătăţii Domnului care a vrut așa, căci 
altminteri nu s-ar fi putut, acum vă arătaţi astfel încât mă 
încumet, bizuindu-mă pe tăria voastră deosebită, să vă las să 
porniţi pe mare unde vă e voia; dar pentru că ne lipsesc unele 
lucruri ce ne sunt foarte trebuincioase, atât pentru sănătatea 
voastră, cât și pentru traiul celorlalţi, trebuie să daţi poruncă 
pentru aflarea lor, căci, cu cât vom mai rămâne aici, cu atât mai 
multe lucruri ne vor lipsi”. 

Cavalerul cu Piticul a răspuns: „Domnule și adevărate prieten, 
aduc multe mulţumiri și prinos de recunoștință lui Dumnezeu 
pentru că m-a scăpat de primejdie, mai mult datorită 
milostiveniei sale decât datorită meritelor mele, căci nimic nu se 
poate compara cu marea lui putere, de vreme ce totul este 
îngăduit și călăuzit de voinţa sa și pe seama lui trebuie să 


141 


punem toate lucrurile bune ce se petrec pe lumea asta; și, de 
asemenea, domnule, vă mulţumesc vouă pentru că mi-aţi salvat 
viața, căci cred nesmintit că nimeni altul din câţi trăiesc pe lume 
în ziua de azi, nu ar fi putut să mă lecuiască precum domnia 
voastră. Dar cum soarta îmi e foarte potrivnică, deși Dumnezeu 
a binevoit să-mi dea o răsplată atât de mare, nu vă pot plăti 
pentru ceea ce aţi făcut decât ca un cavaler sărac, ce nu are 
altceva decât un cal și o armură, și aceasta ruptă, după cum 
vedeți”. 

Maestrul i-a spus: „Domnule, eu nu am nevoie de altă 
răsplată decât gloria ce am dobândit-o pentru că, după 
Dumnezeu, i-am salvat viaţa celui mai viteaz cavaler ce a purtat 
vreodată armură, și îndrăznesc să vă spun asta ca răspuns la 
vorbele voastre dinainte; iar plata pe care o aștept de la domnia 
voastră este mult mai mare decât cea pe care mi-ar putea-o da 
vreun rege ori mare senior, și anume, ajutorul ce îl vor afla de la 
voi multe femei și mulţi bărbaţi nefericiţi ce vor avea nevoie de 
voi, și domnia voastră le veţi întinde mâna; și acesta va fi pentru 
mine un câștig mai mare decât oricare altul, căci, după 
Dumnezeu, datorită mie vor fi ajutaţi”. 

Cavalerul Spadei Verzi s-a rușinat auzind ce laude i se aduc și 
a zis: „Domnul meu, lăsând deoparte cele vorbite până acum, 
vreau să știți care este dorinţa mea cea mai însemnată. Voiam 
să străbat toate insulele României, dar fiindcă mi-aţi spus că 
marinarii sunt obosiţi, mi-am schimbat gândul și am pornit spre 
Constantinopol, unde n-am ajuns datorită timpului atât de 
potrivnic, cum aţi văzut, dar acum, fiindcă s-a mai îndreptat, 
doresc să-l văd pe acest mare împărat, pentru ca, dacă 
Dumnezeu va voi să mă întorc unde-mi dorește inima, să pot 
povesti despre lucruri deosebite, ce rareori pot fi văzute altfel 
decât în asemenea călătorii. Și, domnule maestru, în numele 
dragostei ce-mi purtaţi, rogu-vă să nu vă fie asta cu supărare, 
căci, într-o bună zi, vă voi răsplăti pentru aceasta; iar de la 
Constantinopol, cu voia Domnului, doresc să ne întoarcem la 
vremea hotărâtă de acea prea nobilă doamnă Grasinda, căci 
trebuie să-mi ţin făgăduiala, cum bine știți, pentru ca, de-mi va 
sta în putinţă, după cum îmi e dorinţa, să o pot sluji pentru o 
parte din marea bunătate ce mi-a arătat fără s-o merit”. 


142 


e CAPITOLUL LXXIV e 


Cum i-a scris Cavalerul Spadei Verzi 
împăratului de la Constantinopol, 
stăpânul acelei insule, că ucisese 
monstrul fioros și că duc lipsă de 

merinde; și cum împăratul i-a 
îndestulat cu de toate, iar pe cavaler 
l-a răsplătit cu multă cinstire și 
dragoste pentru ajutorul său și 
pentru gloria pe care i-o adusese 
eliberând aceea insulă ce o socotea 
pierdută de atâta vreme 


„Dacă asta vă e dorinţa, domnule - i-a răspuns maestrul 
Helisabad -, trebuie să scrieţi împăratului despre cele petrecute, 
ca să ne trimită unele lucruri ce ne fac trebuinţă pentru drum.” 
„Maestre - a zis el -, eu nu l-am văzut niciodată și nu-l cunosc 
pe împărat și, de aceea, las totul în seama voastră, să faceţi 
cum credeți mai bine, și voi socoti că astfel mi-ați adus un 
însemnat serviciu.” 

Maestrul Helisabad, pentru a-i face pe plac cavalerului, i-a 
scris pe dată carte împăratului, istorisindu-i tot ce i se 
întâmplase cavalerului străin, numit Cavalerul Spadei Verzi, 
după ce plecase de la stăpâna sa, Grasinda, și cum, după ce 
făptuise foarte mari isprăvi de arme în insulele României, cum 
niciun alt cavaler n-ar fi fost în stare s-o facă, porniseră spre 
Constantinopol, dar o furtună cumplită îi azvârlise pe Insula 
Diavolului, unde sălășluia Endriago; și cum Cavalerul Spadei 
Verzi, de bunăvoie, în pofida voinţei tuturor celorlalţi, a pornit în 
căutarea monstrului, s-a luptat cu el și l-a ucis; și i-a scris pe 
larg cum se dusese lupta și cu ce răni se alesese Cavalerul 
Spadei Verzi. Astfel că nu mai rămăsese nimic să nu-i fi adus la 
cunoștință; iar în încheiere, i-a scris că, de vreme ce, acum, 
insula fusese eliberată de acel diavol, cum se afla sub 
stăpânirea lui, să poruncească să fie iarăși locuită și să fie 
numită, la rugămintea Cavalerului Spadei Verzi, Insula Sfânta 
Maria. 


143 


Cartea, așa cum ați auzit că a scris-o, i-a dat-o unui scutier, 
rudă de-a sa ce se afla acolo, cu el, poruncindu-i să plece cu 
corabia lor și cu câţi marinari are nevoie spre Constantinopol, 
să-i înmâneze împăratului scrisoarea și să aducă de acolo 
merindele ce le lipseau. 

Scutierul a pornit pe dată cu însoțitorii săi, căci vremea se 
îndreptase bine, și, după trei zile, corabia a acostat în port; aici 
a coborât de pe punte și s-a dus la palatul împăratului, pe care l- 
a găsit cu mulţi gentilomi, așa cum se cuvine unui mare senior, 
și, îngenunchind, i-a spus: „Servitorul vostru, maestrul Helisabad 
mi-a poruncit să vă sărut tălpile în numele său și vă trimite 
această scrisoare ce vă va face multă plăcere”. Împăratul a luat- 
o și, văzând ce spune, s-a mirat foarte și a glăsuit tare, astfel că 
toţi l-au auzit: „Cavaleri, am primit vești atât de neobișnuite, 
cum nu s-au mai auzit până acum”. Atunci, s-au apropiat mai 
mult de el Gastiles, nepotul său, fiul sorii sale, ducesa de 
Gajaste, tânăr cavaler viteaz, și contele Saluder, fratele 
Grasindei, cea care îi arătase atâta cinstire Cavalerului Spadei 
Verzi, și încă mulţi alţii. Împăratul le-a spus: „Aflaţi că acel 
Cavaler al Spadei Verzi, despre care ni s-a spus că a săvârșit 
mari fapte de arme în insulele României, s-a luptat de bună voie 
cu Endriago și l-a ucis; și dacă nu se va minuna toată lumea de 
această faptă, ce altceva ar mai putea să ne uimească?” Și le-a 
arătat scrisoarea de la Helisabad. Apoi i-a poruncit solului să le 
povestească prin viu grai cum se petrecuseră lucrurile, iar 
acesta le-a istorisit totul ca și cum ar fi fost de față; atunci, 
Gastiles a spus: „Într-adevăr, seniore, este o mare minune, căci 
niciodată n-am mai auzit ca un muritor să se lupte cu diavolul, 
în afară de acei sfinţi, cu armele spiritului, pentru că doar 
aceștia ar putea-o face, cu sfinţenia lor; și dacă un astfel de om 
a sosit în ţara voastră cu marea dorinţă de a vă sluji, ar fi o lipsă 
de judecată să nu îl primiţi cu mare cinste”. „Nepoate - a zis 
regele -, ați grăit înţelepțește, așa că, pregătiţi câteva corăbii și 
plecaţi domnia voastră și contele Saluder ca să-l aduceți aici, 
căci trebuie să-l privim ca pe cineva nemaivăzut vreodată; și 
luați cu voi și niște meșteri să mi-l zugrăvească pe Endriago așa 
cum arată, că vreau să poruncesc să fie turnat în metal; și tot 
astfel, pe cavalerul ce s-a luptat cu el, în mărime naturală și 
întocmai ca înfățișare, iar cele două statui voi porunci să fie 
așezate chiar în locul unde s-a dat lupta și voi pune să se sape 


144 


pe o placă mare de aramă cum s-a petrecut totul și numele 
cavalerului; de asemenea, voi porunci să se înalțe acolo o 
mănăstire de călugări care să aducă această insulă în slujba 
Domnului, căci mult au fost loviți oamenii de pe acele meleaguri 
de chipul diavolesc al acelui dușman al nostru.” Tare s-au mai 
bucurat toţi de vorbele împăratului, dar mai mult decât toți, 
Gastiles și contele, fiindcă li se poruncise să facă acea călătorie, 
putând astfel să-l vadă pe Endriago și pe cavalerul care l-a ucis; 
așa că, pregătind corăbiile, au pornit la drum pe mare și au 
ajuns pe Insula Sfânta Maria, cum poruncise împăratul să fie 
numită de-acum înainte; de îndată ce Cavalerul Spadei Verzi a 
aflat de sosirea lor, a poruncit ca încăperea unde locuia să fie 
împodobită cât mai frumos și cu cele mai bogate lucruri pe care 
Grasinda le încărcase pe corabie, căci, acum, se simţea atât de 
bine, încât putea face câţiva pași prin odaie; trimișii împăratului 
au sosit la castel îmbrăcați în straie bogate, însoţiţi de nobili, iar 
Cavalerul Spadei Verzi a ieșit din odaia sa să-i primească și 
acolo au schimbat câteva vorbe cu multă curtenie; apoi gazda i- 
a poftit să stea în jilțurile pe care le poruncise pentru ei, și, cum 
aflase de la maestrul Helisabad că acest conte este fratele 
doamnei Grasinda, i-a mulțumit acestuia pentru ceea ce făcuse 
sora lui pentru el, pentru cinstirea și ajutorul dat, precum și 
pentru că, după Dumnezeu, îi salvase viaţa, încredinţându-l 
acelui doctor ce îl lecuise și îl scăpase de moarte. Grecii sosiți la 
castel îl tot priveau pe Cavalerul Spadei Verzi și, cu toate că 
slăbiciunea săpase urme pe chipul lui, își ziceau că niciodată nu 
văzuseră cavaler mai frumos și mai plăcut la vorbă; și, pe când 
stăteau ei așa, simțindu-se foarte bine, Gastiles i-a spus: 
„Viteazule domn, unchiul meu, împăratul, dorește să vă vadă și 
vă roagă, prin noi, să veniţi la curtea sa ca să vă arate cinstea 
ce vi se cuvine pentru felul cum l-ați slujit, redobândind această 
insulă, pe care o socotea pierdută”. „Domnul meu - a răspuns 
Cavalerul cu Piticul - voi face ceea ce a poruncit împăratul, 
pentru că dorința mea este să-l cunosc și să-l slujesc atât cât 
poate un biet cavaler străin ca mine”. „Să-l vedem, acum, pe 
Endriago - a spus Gastiles - și să vină să-l vadă și meșterii 
trimiși de împărat, ca să-l zugrăvească întru totul așa cum 
arată”. Doctorul i-a spus: „Seniore, trebuie să fiți bine apărat 
împotriva otrăvii, căci altfel v-ar putea fi rău vătămată viața”. El 
i-a răspuns: „Bunule prieten, de asta o să aveţi grijă domnia 


145 


voastră”. „Așa voi face”, a zis celălalt. Și le-a dat niște șipuri să 
le miroase câtă vreme se vor uita la monstru; apoi au, pornit 
călare, călăuziţi de Gandalin, ce le-a istorisit, pe drum, ce li se 
întâmplase stăpânului său și lui în acele locuri pe care le 
străbăteau și cum se desfășurase lupta și cum se pornise el să 
strige, smulgându-și părul, când l-a văzut pe stăpânul său 
plecând să întâmpine moartea, cum s-a ivit acel diavol 
îndreptându-se spre ei și tot ce s-a mai petrecut după aceea, 
așa cum aţi auzit. 

In acest răstimp, au ajuns la pârâul unde se prăbușise leșinat 
stăpânul său, și, acolo, i-a condus prin hăţișuri până la stânci, 
unde l-au găsit pe Endriago mort și tare s-au mai înfricoșat, 
neputând să creadă că există pe lume și în iad un monstru atât 
de groaznic și de înspăimântător; și dacă până atunci preţuiseră 
mult faptele acelui cavaler, acum le-au prețuit cu mult mai mult 
văzând acel diavol, de care nu îndrăzneau să se apropie și să-l 
atingă, deși îl știau mort; iar Gastiles a spus că acest curaj de a 
îndrăzni să înfrunţi o asemenea fiară, nu trebuie prețuit prea 
mult deoarece, fiind atât de mare, nu trebuie atribuit nici unui 
muritor, ci lui Dumnezeu, că doar lui și nimănui altcuiva i se 
datorează. Meșterii au privit monstrul și l-au măsurat ca să-l 
facă întocmai cum era și au izbutit, pentru că erau neîntrecuți în 
meșteșugul lor. Apoi s-au întors la castel, unde Cavalerul cu 
Piticul îi aștepta la masă și au fost serviţi după datina locului, cu 
multă plăcere și veselie. 

Toţi oaspeţii s-au odihnit la castel trei zile, admirând acel ţinut 
foarte frumos și grădina cu puţul în care nefericita fiică o 
azvârlise pe maică-sa, iar în ziua a patra au pornit cu toţii pe 
mare, astfel că, în scurtă vreme, au intrat în port la 
Constantinopol, la poalele palatului împărătesc. Lumea a ieșit la 
ferestre să-l privească pe Cavalerul Spadei Verzi, căci tare mai 
doreau să îl vadă. Impăratul a poruncit să li se aducă niște cai 
pe care să vină la palat. Acum, Cavalerul Spadei Verzi își 
redobândise mult din sănătate și frumusețe și îmbrăcase niște 
straie frumoase și bogate, pe care i le dăruise regele Boemiei 
când plecase de la el. Pe după gât îi atârna acea ciudată și 
frumoasă spadă verde pe care o câștigase datorită nemăsuratei 
sale iubiri pentru doamna sa și, privind-o și amintindu-și de 
vremea când o câștigase, precum și de viața plină de desfătări 
dusă la Miraflores cu cea care îl iubea atât de mult și era așa de 


146 


departe, îi șiroiau lacrimile, atât de durere cât și de bucurie, așa 
cum se întâmplă cu toți cei ce sunt înrobiți și chinuiti de o astfel 
de patimă. După ce au coborât de pe corabie, călare pe caii cei 
mândri și împodobiţi ce li se aduseseră, în straie foarte bogate, 
au pornit spre împărat, care le ieșise în întâmpinare. Atunci, toți 
s-au dat în lături și Cavalerul Spadei Verzi, după ce s-a apropiat 
de el, a vrut să descalece și să-i sărute mâinile, dar împăratul, 
văzând asta, nu i-a îngăduit, ci s-a apropiat mai mult, 
îmbrăţișându-l și dându-i dovezi de mare dragoste; și, în vreme 
ce îl ținea lângă el, i-a spus: „Doamne, Dumnezeule! Cavalere al 
Spadei Verzi, bunul meu prieten, cu toate că atotputernicul mi-a 
dat atâta putere și sunt coborâtor din neamul celor ce au 
stăpânit această mare împărăție, mai multă cinste vi se cuvine 
domniei voastre decât mie, căci voi aţi câștigat-o prin marele 
vostru curaj, trecând prin primejdii nemăsurate ca nimeni altul, 
pe când eu mă bucur de cea moștenită, dormind și fără niciun 
merit.” Cavalerul cu Piticul i-a răspuns: „Seniore, omul poate 
face doar ceea ce are măsură, dar cinstea pe care mi-o arătaţi 
lăudându-mă atât de mult e prea mare, și, de aceea, domnule, 
persoana mea vă va sta la dispoziţie până la moarte, pentru a 
vă sluji după cum porunciţi”. Și vorbind așa, împăratul s-a întors 
cu el la palat; Cavalerul Spadei Verzi privea acel oraș mare și 
lucrurile nemaivăzute și minunate de-acolo, și mulțimea ce 
ieșea pe străzi să îl vadă, și, în sufletul lui, îi mulțumea cu 
adâncă smerenie Domnului că îi purtase pașii aici, unde era atât 
de cinstit de către cel mai de seamă bărbat al creștinătății și 
unde tot ceea ce vedea i se părea mult mai presus decât cele 
văzute în alte locuri. Dar cu mult mai uimit a fost când a intrat în 
marele palat, căci i se părea că aici se adunaseră toate bogăţiile 
lumii. Aici se afla o aripă unde împăratul poruncea să fie 
găzduiţi marii seniori ce veneau să-l vadă, cu cele mai frumoase 
și mai fermecătoare încăperi din câte se pot afla în lume, cu 
lucruri de preţ, fântâni și copaci nemaiîntălniţi. Și aici a poruncit 
să fie găzduiți Cavalerul Spadei Verzi și maestrul Helisabad, ca 
să îl îngrijească, precum și Gastiles și contele Saluder, ca să îi 
țină tovărășie; și lăsându-l să se odihnească, împăratul a plecat 
cu nobilii din suită spre încăperile sale. Toată lumea din oraș 
care îl văzuse pe Cavalerul Spadei Verzi vorbea despre marea 
lui frumusețe, dar mai mult despre marele său curaj ce îl 
întrecea pe al oricărui alt cavaler și muritor; și dacă el se 


147 


minunase văzând un oraș ca acesta, cu atât de mulţi locuitori, 
mai mult se minunau aceștia văzându-l pe el, așa că toţi îl 
slăveau și îl cinsteau mai mult decât o făcuseră vreodată cu 
orice rege ori mare cavaler sosit aici de pe meleaguri străine. 

Impăratul i-a spus soaței sale, împărăteasa: „Doamnă, 
Cavalerul Spadei Verzi, cel despre care am auzit atâtea lucruri 
vestite, se află aici. Și atât pentru marea sa vitejie, cât și pentru 
serviciul ce ne-a făcut, dobândind pentru noi acea insulă, aflată 
atâta vreme în puterea acelui blestemat dușman, deci pentru 
această faptă săvârșită de el, se cuvine să îl cinstim în mod 
deosebit; așa că, porunciţi ca palatul să fie gătit foarte frumos, 
ca să ne poată lăuda cu dreptate pe oriunde va umbla și să 
povestească despre noi, așa cum vă povesteam și eu despre 
palatele pe care le-am văzut în anumite locuri; și vreau să le 
vadă pe doamnele și domnișoarele voastre cu straiele și 
podoabele pe care trebuie să le poarte persoanele ce slujesc o 
doamnă atât de mare ca voi”. După ce a ascultat tot ce i-a spus, 
ea a răspuns: „Pe Sfântul Dumnezeu, totul va fi așa cum 
porunciţi”. 

A doua zi de dimineaţă, Cavalerul Spadei Verzi s-a sculat, și-a 
îmbrăcat niște straie mândre și frumoase, cum obișnuia, și 
împreună cu Gastiles, contele și maestrul Helisabad s-au dus, 
toţi să asculte liturghia cu împăratul, care îi aștepta în capela sa, 
iar apoi s-au dus să o vadă pe împărăteasă. Dar mai înainte de-a 
ajunge la ea, în cale le-au ieșit multe doamne și domnișoare în 
straie nespus de bogate, care se dădeau în lături ca să-i lase să 
treacă și îi primeau cu multă curtenie. Palatul era atât de frumos 
și de împodobit, că de n-ar fi fost bogata încăpere vrăjită de pe 
Insula Ferecată, ceva mai frumos nu se putea să mai fi văzut 
vreodată Cavalerul Spadei Verzi; și ochii îi obosiseră privind atât 
de multe femei frumoase, precum și toate câte vedea; ajungând 
la împărăteasă, ce stătea pe tronul ei, a îngenuncheat în faţa ei 
cu multă smerenie și a spus: „Doamnă, mult îi mulțumesc lui 
Dumnezeu că m-a purtat aici ca să vă văd pe domnia voastră și 
nespusa voastră măreție și bogăţie, mai presus de a celorlalte 
doamne din lume, precum și curtea voastră plină și împodobită 
de atâtea doamne și domnișoare de neam mare; și vă 
mulţumesc prea plecat, doamnă, că aţi primit să mă vedeţi. 
Deie Domnul, în marea lui bunătate, să vină vremea să vă pot 
sluji măcar în parte, pentru toată această cinste; și dacă, 


148 


doamnă, nu izbutesc să spun cu vorbe ceea ce vor să grăiască 
gândul și inima mea, căci îmi e străină limba voastră, binevoiţi a 
mă ierta, căci e puţină vreme de când am învăţat-o de la 
maestrul Helisabad”. Impărăteasa l-a apucat de mâini și i-a spus 
să nu mai stea în genunchi, poftindu-l să se așeze lângă ea și a 
rămas de vorbă cu el vreme mai lungă, despre lucruri pe care o 
doamnă de neam atât de mare le poate vorbi cu un cavaler 
străin, pe care nu îl cunoaște. El i-a răspuns cu atâta iscusinţă și 
farmec, încât împărăteasa, care era foarte înțeleaptă, îl tot 
privea și își spunea în sinea ei că nu e cu putinţă ca vitejia sa să 
fie atât de mare încât să-i poată întrece înțelepciunea și 
istețimea. 

În vremea aceasta, împăratul stătea pe tronul său, sporovăind 
și râzând cu doamnele și domnișoarele, căci era foarte iubit de 
toate, pentru că le făcea multe daruri și le căsătorea cu nobili de 
vază. Și numai ce le spune cu glas tare, că toate l-au auzit: 
„Preacinstite doamne și domnișoare, iată-l pe Cavalerul Spadei 
Verzi, slujitorul vostru credincios; cinstiţi-l și iubiţi-l, căci așa 
face și el cu toate femeile de pe lume, punându-și viaţa în mari 
primejdii pentru a vă face dreptate. Și de multe ori s-a aflat în 
pragul morţii, din câte am auzit de la cei ce îi cunosc marile 
isprăvi”. Ducesa, mama lui Gastiles, a spus: „Seniore, 
Dumnezeu să-l cinstească, să-l iubească și să-l răsplătească 
pentru că ne ocrotește”. Împăratul le-a rugat pe două prințese, 
fiicele lui Barandel, care, pe atunci, era regele Ungariei, să se 
ridice și le-a spus: „Mergeţi s-o aduceti pe fiica mea, Leonorina 
și întoarceţi-vă doar voi două cu ea”. Ele au făcut întocmai și, 
după scurt timp, s-au întors cu ea, ducând-o de braţ, între ele; 
și, cu toate că fata era foarte împodobită, totul părea nimic în 
fața frumuseţii ei din naștere, că nu era om pe lume să o vadă 
fără să se minuneze și să se bucure privind-o, deși era o copilă, 
că n-avea mai mult de nouă ani; fata a venit lângă maică-sa, 
împărăteasa, i-a sărutat mâinile cu o plecăciune smerită și s-a 
așezat pe un jilț mai jos decât cel al împărătesei. 

Cavalerul Spadei Verzi o privea cu multă plăcere, minunându- 
se foarte de marea ei frumuseţe, părându-i-se cea mai frumoasă 
ființă din câte văzuse prin locurile pe unde umblase și, în clipa 
aceea, și-a amintit de preafrumoasa Oriana, doamna și stăpâna 
sa, pe care o iubea mai mult decât pe sine, și de vremea când 
începuse să o iubească și ea avea cam aceeași vârstă. Și cum, 


149 


dragostea ce înflorise atunci între ei crescuse tot mai mult și nu 
scăzuse defel, amintindu-și de vremurile fericite când avusese 
parte de mari desfătări cu ea, și de cele potrivnice, când, din 
pricina ei simţise atâta tristeţe și durere în suflet. Astfel că a 
rămas multă vreme pe gânduri. Și cum nu nădăjduia să o vadă 
înainte de a se scurge multă vreme, această amintire l-a 
copleșit și, pierzându-și parcă simţirea, ochii i s-au umplut de 
lacrimi. Așa că toţi l-au văzut plângând, pentru că, datorită marii 
lui vitejii, toți aveau privirile aţintite asupra lui; el, venindu-și în 
fire și rușinându-se foarte, și-a șters ochii și s-a arătat bine 
dispus. Împăratul, însă, care era mai aproape de el și îl văzuse 
plângând, a așteptat să-și dea seama din ce pricină o făcuse, 
dar nemaivăzând alte semne la el, tare a mai dorit să știe de ce 
un cavaler atât de curajos și de înţelept a dat dovadă, în faţa sa, 
a împărătesei și a atâtor alţi oameni, de asemenea slăbiciune, 
ce n-ar fi fost privită cu ochi buni nici chiar din partea unei 
femei, în asemenea loc, și în mijlocul unei astfel de bucurii, dacă 
la mijloc, zic eu, nu se află vreo mare taină. Gastiles, ce se afla 
lângă împărat a spus: „Oare de ce plânge un bărbat ca acesta în 
asemenea loc?” „Eu nu l-aș întreba - a răspuns împăratul -, dar 
cred că puterea dragostei l-a silit să o facă”. „Seniore, dacă 
doriţi să aflați cauza, nu e altul s-o știe decât maestrul 
Helisabad, în care are multă încredere și, adesea, vorbește cu el 
între patru ochi”. Atunci, împăratul l-a chemat la el, l-a poftit să 
se așeze în faţa lui și, poruncind tuturor să se retragă, i-a spus: 
„Maestre, vreau să-mi spuneţi un lucru, dacă îl știți, și vă 
făgăduiesc pe cinstea mea de împărat că nici vouă, nici altcuiva 
nu vi se va întâmpla nimic rău”. Maestrul a zis: „Stăpâne, am 
atât de multă încredere că, în marea voastră nobleţe și virtute, 
veți face precum aţi spus și întotdeauna îmi veţi arăta 
bunăvoință, chiar de nu o merit, încât dacă pot să vă spun ce 
doriţi, o voi face din toată inima”. „De ce a plâns, mai adineauri 
- a întrebat împăratul -, Cavalerul Spadei Verzi? Spuneţi-mi, 
pentru că sunt îngrijorat și de are vreo supărare și îl pot ajuta, îi 
voi da tot sprijinul meu, astfel încât să fie cât se poate de 
mulțumit”. Auzind acestea, maestrul a răspuns: „Seniore, n-aş 
putea să vă răspund la această întrebare, pentru că este omul 
care se pricepe cel mai bine din lume să ascundă ceea ce nu 
vrea să se știe, pentru că este cel mai cu judecată cavaler din 
câţi s-au văzut vreodată; dar îl văd adesea plângând și 


150 


frământându-se atât de cumplit, de parcă și-ar pierde minţile, și 
oftând cu atâta năduf, de parcă i s-ar rupe inima în piept. Și eu 
socotesc, stăpâne, că numai puterea dragostei îl chinuie și dorul 
de cea pe care o iubește, că de ar fi vorba de altă suferință, mai 
curând mi s-ar destăinui mie decât oricui altcuiva”. „Într-adevăr 
- a spus regele -, așa gândesc și eu cum spuneţi voi; și dacă 
iubește vreo femeie, deie Domnul să fie din împărăţia mea, căci 
i-aș dărui atâtea averi și ranguri, că nu s-ar afla rege ori principe 
să nu-mi dea mâna fiicei sale pentru el. Și aș face asta din toată 
inima, ca să-l păstrez lângă mine și să-mi fie vasal, că nimic n-ar 
fi mai bine decât să mă slujească prin marea lui vitejie; și, de 
aceea, maestre, rogu-vă mult să-l convingeţi să rămână la 
curtea mea și tot ce va cere i se va împlini”; apoi, după ceo 
vreme a rămas pe gânduri, fără să vorbească, a zis: „Maestre, 
mergeţi la împărăteasă și spunetți-i în taină să îl roage pe 
cavaler să rămână aici, și, de dragul meu, sfătuiţi-l tot așa; iar 
între timp o să pun la cale ceva ce mi-a venit, acum, în minte”. 
Maestrul s-a dus la împărăteasă și la Cavalerul cu Piticul, iar 
împăratul le-a chemat pe frumoasa Leonorina, fiica sa, și pe cele 
două domniţțe ce o însoțeau și a vorbit cu ele vreme 
îndelungată, cu multă înflăcărare, dar fără ca cineva să fi auzit 
ce le spune. Când au sfârșit de vorbit, Leonorina i-a sărutat 
mâinile și a plecat cu prințesele în odaia ei. lar el a rămas la 
taifas cu nobilii săi. Împărăteasa i-a spus Cavalerului Spadei 
Verzi să rămână la curtea împăratului, iar maestrul l-a rugat și l- 
a sfătuit același lucru, și, cu toate că aceasta era cea mai bună 
și mai înaltă situaţie de care se putea bucura câtă vreme mai 
trăia regele Perion, tatăl său, n-a izbutit să-și înfrângă inima, ce 
nu-și afla alean și odihnă decât la gândul că se va întoarce pe 
meleagurile unde se afla prea iubita lui Oriana. Așa că nici 
rugăminţile, nici sfaturile nu l-au putut atrage, nici abate de la 
dorinţa sa. Atunci, împărăteasa i-a făcut semn împăratului că 
oaspetele nu i-a ascultat rugămintea. Împăratul s-a sculat și, 
apropiindu-se de ei, a spus: „Cavalere al Spadei Verzi, există 
oare vreun mijloc de a vă hotărî să rămâneţi aici? Nu e lucru 
care să-mi stea în putinţă și să nu-l îndeplinesc, dacă mi se cere 
în schimbul acestei hotărâri”. „Seniore - a răspuns el - virtutea 
și măreţia voastră sunt atât de nemăsurate, încât n-aș îndrăzni 
și nici n-aş ști să cer atâta bunăvoință câtă mi-aţi arăta; dar nu 
am atâta putere încât să-mi înfrâng inima și, vă rog, seniore, nu- 


151 


mi faceţi vină că nu vă împlinesc porunca, căci de aș face-o, 
moartea nu m-ar lăsa să vă slujesc vreme îndelungată”. 
Impăratul a crezut într-adevăr că înfocarea sa nu se datorează 
decât unei mari iubiri, și tot astfel au gândit cu toţii; în vremea 
aceasta, în sală a intrat frumoasa Leonorina cu frumuseţea ei 
strălucitoare ce o întrecea pe oricare alta, împreună cu cele 
două prințese. Pe cap purta o coroană foarte bogată și în mâini 
ținea alta și mai frumoasă; domniţa s-a dus drept spre Cavalerul 
Spadei Verzi și i-a spus: „Domnule Cavaler al Spadei Verzi, până 
acum nu mi-a venit vremea să cer altcuiva decât tatălui meu să- 
mi împlinească vreo rugăminte; dar, acum, v-o cer vouă și vreau 
să știu ce-mi răspundeţi”. El a îngenuncheat în faţa ei și i-a 
spus: „Buna mea stăpână, cine ar fi atât de lipsit de judecată 
încât să nu vă îndeplinească porunca, dacă poate s-o facă; și eu 
aș fi cu atât mai mult, dacă nu v-aș face voia, așa că, cereţi-mi, 
doamnă, ce vă poftește inima și vi se va împlini, cât timp sunt în 
viaţă”. „Mult m-aţi bucurat - a răspuns ea - și mult vă 
mulțumesc pentru asta; vreau să vă cer trei lucruri”; și 
scoțându-și frumoasa coroană de pe cap, a adăugat: „Primul, să 
daţi această coroană celei mai frumoase domniţe pe care o 
cunoașteţi și, salutând-o din partea mea, să-i spuneţi să-mi 
trimită veste prin carte ori printr-un sol și că eu, deși nu o 
cunosc, îi trimit coroana ce reprezintă bogăţiile acestei ţări”; 
apoi, a luat cealaltă coroană, bătută în multe perle și nestemate 
de mare preţ, printre care trei, ce ar fi luminat o încăpere 
întreagă, oricât de întunecoasă ar fi fost, și, dându-i-o 
cavalerului, i-a spus: „Pe aceasta, s-o dați celei mai frumoase 
doamne pe care o cunoașteţi, spunându-i că i-o trimit ca să o 
cunosc și că o rog mult să-mi îngăduie s-o cunosc prin solia ce- 
mi va trimite; aceasta e a doua rugăminte. Dar mai înainte de a 
vă spune care este a treia, vreau să știu ce veți face cu aceste 
coroane”. „lată ce voi face - a răspuns cavalerul; vă voi îndeplini 
prima rugăminte”. Și luând prima coroană, a așezat-o pe capul 
ei, spunând: „Pun această coroană pe capul celei mai frumoase 
domniţe din câte cunosc eu acum, și de se va afla cineva să 
susțină contrariul, îmi voi dovedi spusele cu arma în mână”. 
Tuturor le-a plăcut foarte mult fapta lui, iar Leonorinei nu mai 
puţin, deși se simţea rușinată din pricina laudelor, și toți au zis 
că oaspetele i-a îndeplinit rugămintea cum nu se poate mai 
bine; împărăteasa a zis: „Cavalere al Spadei Verzi, credeţi-mă că 


152 


eu, mai curând, aș vrea pentru mine victoriile voastre în luptă, 
decât victoria câștigată de fiica mea prin frumuseţe”. El s-a 
rușinat că este astfel lăudat de o doamnă de rang atât de mare 
și, fără să răspundă nimic, s-a întors spre Leonorina și i-a spus: 
„Stăpâna mea, vreţi să-mi spuneţi care e cealaltă rugăminte?” 
„Da - a răspuns ea -, și vă cer să-mi spuneţi de ce aţi plâns și 
cine este cea care are o atât de mare putere asupra domniei 
voastre și a inimii voastre”. Cavalerul a pălit și s-a schimbat la 
față, astfel că toţi și-au dat seama că l-a tulburat întrebarea, și a 
spus: „Stăpână, fiţi bună și nu-mi puneţi această întrebare; 
cereți-mi altceva, mai spre folosul vostru”. Ea a spus: „Asta vă 
cer, și nu vreau altceva”. El și-a lăsat capul în jos și o vreme a 
rămas pe gânduri, astfel că toţi au înțeles că ceea ce avea să 
spună e foarte însemnat, dar nu după mult timp, și-a ridicat 
privirea și, cu chipul vesel, a privit-o pe Leonorina, ce se afla în 
fața lui, și a spus: „Doamna mea, fiindcă în alt chip nu îmi pot 
ține făgăduiala, aflaţi că, atunci când aţi intrat aici prima oară și 
v-am privit, mi-am amintit de vârsta și de vremea când eram ca 
domnia voastră și în inimă mi s-au trezit amintirile altor timpuri 
la fel de frumoase și plăcute care, știindu-le trecute, m-au făcut 
să plâng, așa cum aţi văzut”. Ea i-a răspuns: „Acum, spuneţi-mi 
cine este cea de care ascultă inima voastră”. „Deosebita voastră 
înţelepciune - a răspuns el -, ce n-a dat greș niciodată, îmi este 
potrivnică, spre marea mea nefericire, și fiindcă nu-mi rămâne 
altceva de făcut, vă voi spune, deși nu îmi face plăcere. Aflaţi, 
doamnă, că cea pe care o iubesc cel mai mult, este chiar 
doamna căreia îi trimiteţi coroana și, după mintea mea, este cea 
mai frumoasă doamnă din câte am cunoscut, ba cred chiar că 
din câte se află în lume; și-acum, pentru Dumnezeu, doamnă, 
nu-mi cereţi să vă mai spun nimic, pentru că mi-am ţinut 
făgăduiala”. „V-aţi ţinut făgăduiala, într-adevăr - a spus 
împăratul -, dar în așa fel, încât nu știm mai mult ca înainte”. 
„lar mie mi se pare - a zis cavalerul - că am spus mai mult 
decât a rostit vreodată gura mea, și aceasta, din dorinţa de a o 
sluji pe această frumoasă domniță”. „Pe Dumnezeul meu - a 
spus împăratul -, mult vă mai feriţi și vă mai tăinuiţi iubirea, de 
vreme ce socotiți că acum aţi dezvăluit-o; și fiindcă pricina a 
fost fiica mea, se cuvine să vă ceară iertare”. „Această greșeală 
- a răspuns el - au făcut-o mulţi alţii și niciodată n-au aflat 
atâtea de la mine, așa că, deși pe aceia m-am supărat, pentru 


153 


ceea ce a făcut această atât de frumoasă domniţă îi sunt 
recunoscător, căci fiind de neam așa de înalt și atât de vestită în 
lume, a vrut, totuși, cu multă înțelepciune, să afle câte ceva 
despre un cavaler rătăcitor ca mine, dar pe domnia voastră, 
seniore, nu vă voi ierta la fel de ușor, căci după lunga și tăinuita 
vorbă ce aţi avut-o cu ea mai înainte, se pare că a făcut-o nu 
după mintea ei, ci după voia voastră”. 

impăratul a râs îndelung și a zis: „În toate Dumnezeu v-a 
făcut desăvârșit; aflaţi că așa e cum spuneți și, prin urmare, 
vreau să îndrept greșeala ei și a mea”. Cavalerul Spadei Verzi a 
îngenuncheat să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit; atunci 
cavalerul a spus: „Seniore, primesc să vă reparaţi greșeala, 
pentru a vă cere să o faceţi când nici nu vă veţi mai gândi la 
ea”. „Asta nu se va putea - a spus împăratul -, pentru că 
niciodată nu veţi pieri din amintirea mea și nici îndreptarea 
greșelii mele, oricând veţi voi”. Vorbele acestea fuseseră 
schimbate între acel împărat și Cavalerul Spadei Verzi aproape 
în glumă, dar a venit o vreme când au dat roade însemnate, 
cum se va povesti în cartea a patra a acestei istorii. 

Frumoasa Leonorina a spus: „Domnule Cavaler al Spadei 
Verzi, cu toate că nu aţi ridicat nicio plângere contra mea, nu 
mă simt spălată de vina de a vă fi încolţit cu întrebări împotriva 
voinţei voastre și, ca să mă iertaţi, vreau să primiţi acest inel”. 
El a spus: „Domniţă, mâna ce îl poartă ar trebui să mi-o daţi s-o 
sărut, ca unui slujitor ce vă sunt, căci acest inel nu poate sta pe 
altă mână fără să se mânie pe mine”. „Și totuși - a spus ea - 
vreau să fie al vostru, ca să vă amintiţi de capcana ascunsă pe 
care v-am întins-o și din care aţi scăpat cu atâta iscusinţă”. Și 
scoțându-și inelul, l-a aruncat la picioarele cavalerului, spunând: 
„Așa cum mie îmi va fi amintire această coroană, ce nu știu 
dacă mi-aţi dat-o pe drept”. „Martori drepţi și adevăraţi - a spus 
el - sunt acești ochi frumoși și plete minunate, precum și toate 
celelalte cu care Dumnezeu, în deosebita lui bunătate, v-a 
dăruit”. El a luat inelul și a văzut că este cel mai frumos și mai 
ciudat din câte văzuse vreodată, și nu-i stătea alături în lume 
decât cealaltă jumătate de nestemată, rămasă în coroană. Pe 
când Cavalerul Spadei Verzi privea acea piatră, împăratul a 
spus: „Vreau să știți de unde vine această nestemată, căci 
vedeți, jumătate din ea e cel mai preţios și mai strălucitor rubin 
din câte s-au văzut vreodată, iar cealaltă jumătate e un rubin 


154 


alb, piatră pe care, poate, nu aţi văzut-o niciodată, mult mai 
frumos și mai de preţ decât cel roșu; iar inelul e făcut dintr-un 
smarald cum greu se mai află altul pe undeva. Și-acum, aflaţi că 
Apolidon, cel atât de pomenit în lume, a fost bunicul meu, nu 
știu de ați auzit de asta”. „Știu foarte bine istoria lui - a spus 
Cavalerul Spadei Verzi -, pentru că, trăind multă vreme în Marea 
Britanie, am văzut Insula Ferecată, cum i se spune, unde mari 
minunăţii a lăsat Apolidon; și, după cum se povestește, a 
câștigat acest ţinut spre marea sa cinste, când, răpind-o pe sora 
împăratului Romei, o mare furtună l-a azvârlit pe această insulă 
unde, potrivit obiceiului pământului, a fost nevoit să se lupte cu 
un uriaș, ce domnea acolo la acea vreme; și cum l-a ucis pe 
uriaș cu mare curaj, a rămas el stăpânul ținutului și a locuit 
acolo vreme îndelungată cu iubita lui, Grimanesa, lăsând multe 
lucruri legate cu vrăji. Dar au trecut o sută de ani fără ca vreun 
alt cavaler să-l întreacă în vitejie; eu am fost pe-acolo și să știți, 
seniore, că păreţi, într-adevăr din stirpea lui, dacă vă privesc pe 
voi și statuile lor de sub Bolta iubiţilor credincioși, ce parcă au 
viață”. „Multă bucurie mi-aţi făcut - a spus împăratul -, 
amintindu-mi de faptele celui care n-a avut pereche în vitejie, în 
vremea lui; dar, rogu-vă, spuneţi-mi numele cavalerului ce s-a 
dovedit mai viteaz și mai iscusit în faptele de arme decât cel ce 
a câștigat Insula Ferecată”. Cavalerul i-a răspuns: „Se numește 
Amadis de Gaula, fiul regelui Perion, despre care se povestesc 
multe fapte măreţe și neobișnuite în întreaga lume, cel ce, când 
s-a născut, a fost aruncat în mare și găsit pe valuri într-un 
cufăraș, și care, pe când se numea Feciorul Mării l-a ucis în luptă 
dreaptă pe puternicul rege Abies al Irlandei și, apoi, a fost 
recunoscut de tatăl său și de mama sa”. „Acum sunt încă mai 
bucuros ca înainte - a spus împăratul -, căci după marile sale 
isprăvi, nu socotesc o rușine că l-a întrecut în vitejie pe bunicul 
meu, fiindcă îi întrece pe toți cei născuți în vremurile noastre; și 
de-aș putea crede că, fiind feciorul unui asemenea rege și senior 
atât de mare, se încumetă să plece atât de departe de 
meleagurile sale, aș zice, fără tăgadă, că voi sunteţi acela; dar 
chiar aceste vorbe mă fac să șovăi, fiindcă de ar fi așa, nu mi-aţi 
aduce jignirea de-a nu mi-o spune”. 

Tare l-au mai durut pe Cavalerul Spadei Verzi aceste vorbe, 
dar tot n-a vrut să-și dezvăluie taina și, fără să răspundă nimic 
la asta, a spus: „Seniore, dacă nu vă e cu supărare, istorisiţi-mi 


155 


povestea nestematei”. „O voi face - a zis el -, cu multă plăcere, 
căci iată, acest Apolidon, bunicu-meu, de care v-am vorbit, pe 
când era stăpânul acestei împărăţii, a primit de la Felipanos, ce, 
în vremea aceea, era regele ludeei, douăsprezece coroane 
foarte frumoase și de mare preţ și, cu toate că fiecare era 
bătută în perle mari și nestemate, cea pe care i-aţi dat-o fiicei 
mele avea această piatră, care era întreagă; Apolidon, văzând 
că această coroană e cea mai frumoasă, datorită nestematei, i-a 
dăruit-o Grimanesei, bunica mea; ea, vrând ca și Apolidon să 
aibă o parte din piatră, i-a poruncit unui meșter să o taie în două 
și din jumătate să facă acest inel pe care i l-a dat lui Apolidon, în 
vreme ce a doua jumătate a rămas în coroană, cum vedeţi, așa 
că această piatră a fost împărţită din dragoste și din dragoste 
dăruită, și cred că și fiica mea vi l-a dăruit cu dragoste curată și, 
cine știe, poate și domnia voastră îl veţi dărui, dintr-o și mai 
mare dragoste”. Și s-a întâmplat întocmai cum a spus împăratul, 
până s-a întors pe mâna celei de la care plecase dăruit de acela 
care, vreme de trei ani, a făptuit multe isprăvi vitejești, suferind 
mari chinuri și frământări din dragoste, fără să o revadă pe 
domniţă, așa cum se povestește într-o continuare, vlăstar al 
acestei istorii, numită Isprăvile lui Esplandian, sau, cu alte 
cuvinte, faptele vitejești ale lui Esplandian. Și, așa cum aţi auzit, 
Cavalerul Spadei Verzi a petrecut șase zile la curtea împăratului, 
fiind atât de cinstit de acesta, de împărăteasă și de acea 
frumoasă Leonorina, cum mai mult nu se poate, dar, amintindu- 
și că îi făgăduise Grasindei să se întoarcă la ea peste un an, cum 
sorocul se apropia, i-a spus împăratului că e nevoit să plece 
curând și că îl roagă să binevoiască a-l chema să-l slujească 
oriunde s-ar afla, că niciunde nu se va bucura de atâta cinste și 
plăcere și nici nu va fi atâta nevoie de el, încât să nu lase totul 
pentru a-l sluji; și că de-i va ajunge la urechi că are nevoie de 
serviciile sale, nu-i va mai aștepta solia, ci va veni oricum. 
Impăratul i-a spus: „Bunul meu prieten, amânaţi-vă această 
plecare grabnică, dacă vreţi să-mi faceţi o bucurie și puteți fără 
să vă călcaţi cuvântul”. „Seniore - a răspuns el - nu pot fără ca 
cinstea și cuvântul meu să nu sufere o grea știrbire, după cum 
știe și maestrul Helisabad că trebuie să fiu la vremea hotărâtă, 
acolo unde am făgăduit”. „Dacă așa stau lucrurile - a zis el -, 
rogu-vă, mai rămâneţi doar trei zile”. El a răspuns că așa va 
face, dacă aceasta e porunca împăratului; cum, în clipa aceea, 


156 


de față era și frumoasa Leonorina, aceasta l-a apucat de 
pelerină și i-a spus: „Bunul meu prieten, dacă la rugămintea 
tatălui meu rămâneţi trei zile, vreau să mai rămâneţi două la 
rugămintea mea, în care să fiți oaspetele meu și al 
domnișoarelor mele, în încăperile noastre, căci vreau să stăm de 
vorbă cu domnia voastră fără să ne stea nimeni în cale, în afară 
de doi cavaleri pe care îi veţi alege voi, să vă fie tovarăși de 
masă și de somn; și vă cer să-mi îndepliniţi această rugăminte 
de bună voie, căci altminteri voi porunci să fiți prins de 
domnișoarele mele și nu va mai trebui să vă mulţumesc”. Și, pe 
dată, l-au înconjurat peste douăzeci de domnișoare foarte 
frumoase și bogat înveșmântate; iar Leonorina, cu multă voioșie 
și râzând, a spus: „Lăsaţi-l până vedem ce răspunde”. El a fost 
foarte încântat de gestul acelei frumoase domnițe, socotindu-l 
drept cea mai mare cinstire ce i se adusese acolo, și i-a spus: 
„Preafericită și frumoasă domniţă, cine ar îndrăzni să nu vă 
împlinească voia, sperând, că de n-o va face, va fi azvârlit într-o 
temniţă atât de groaznică; așa că voi face ceea ce mi-aţi 
poruncit, precum și tot ceea ce pot face întru slujirea tatălui, 
mamei și domniei voastre, și deie Domnul, în marea lui 
bunătate, blânda mea domniţă, să vină vremea ca cinstea și 
bunăvoința ce mi-aţi arătat să vă poată fi răsplătite de mine și 
de neamul meu”. 

Ceea ce s-a întâmplat întru totul, dar n-a făcut-o acest 
Cavaler al Spadei Verzi, ci fiul său, Esplandian, care i-a venit în 
ajutor acelui împărat, la vremea și la ceasul când mare nevoie 
avea, așa cum avea să profețtească Urganda Necunoscuta și 
cum vă voi istorisi mai la vale, la timpul potrivit, în cartea a 
patra. Domnișoarele au spus: „Inţeleaptă hotărâre aţi luat, căci 
altminteri n-aţi fi putut scăpa de o primejdie mai mare decât cea 
prin care aţi trecut în lupta cu Endriago”. „Așa socotesc și eu, 
domniţă - a spus el -, că mai mare năpastă m-ar fi lovit 
mâniindu-i pe îngeri decât pe ucigă-l toaca”. Mare plăcere le-au 
făcut aceste vorbe împăratului, împărătesei și tuturor 
gentilomilor aflaţi acolo și foarte înțelepte li se păreau 
răspunsurile pline de haz pe care Cavalerul Spadei Verzi le 
dădea de fiecare dată. Ceea ce îi făcea să creadă și mai mult că, 
pe lângă marele său curaj, era de obârșie aleasă, pentru că, 
deseori, curajul și vitejia se află la oamenii de jos, cu puţină 
judecată și puţini sunt cei înzestrați cu înțelepciune și purtări 


157 


alese, pentru că aceste însușiri le găsim la cei cu sânge curat și 
nobil; nu spun că toți sunt astfel, dar afirm că așa ar trebui să 
fie, căci așa se cuvine și trebuie să fie, întocmai ca acest 
Cavaler al Spadei Verzi care, îngrădindu-și curajul vitezei sale 
inimi cu suferințe și tristețe din dragoste, făcea astfel, încât 
trufia și mânia să nu poată dăuna înaltei sale virtuți. 

Și a petrecut, acolo, Cavalerul Spadei Verzi trei zile, împreună 
cu împăratul, care i-a pus pe nepotul său, Gastiles, și pe contele 
Saluder să îl plimbe prin oraș și să îi arate lucrurile cele mai 
deosebite, căci era cetatea cea mai însemnată a creștinătății; 
restul timpului, cât l-a petrecut la palat a stat cel mai mult în 
încăperile împărătesei, tăifăsuind cu aceasta și cu alte doamne 
de neam mare, ce o însoțeau cu multă grijă și atenţie; apoi, s-a 
mutat în încăperile frumoasei Leonorina, unde se aflau multe 
fiice de regi și duci, de conți și alţi nobili de rang înalt, cu care a 
petrecut cele mai curate și plăcute clipe trăite vreodată undeva, 
în afară de cele scurse împreună cu Oriana, doamna sa; 
domniţele l-au rugat fierbinte să le vorbească despre minunăţiile 
de pe Insula Ferecată, căci fusese acolo, și, mai cu osebire, 
despre Bolta iubiţilor credincioși, despre încăperea fermecată și 
cine și câţi sunt cei ce au izbutit să vadă chipurile lui Apolidon și 
Grimanesei, precum și despre felul de a fi al doamnelor și 
domnișoarelor de la curtea regelui Lisuarte și cum se numesc 
cele mai frumoase dintre ele. El le-a răspuns tuturor cu multă 
înțelepciune și smerenie ceea ce știa despre toate acestea, căci 
le văzuse și avusese de-a face cu ele de atâtea ori, așa cum v- 
am istorisit în poveste, și, așa s-a făcut că, privind graţia și 
nemăsurata frumuseţe a acelei domniţe și a domnișoarelor ei, a 
prins să se gândească la doamna sa, Oriana, zicându-și că, dacă 
ea s-ar afla acolo, s-ar aduna la un loc toată frumsețea din lume; 
și amintindu-și că se află atât de departe, peste mări și ţări, de 
el, fără nicio speranţă de a o putea vedea, l-a cuprins o mare 
sfârșeală și aproape că și-a pierdut cunoștința. Doamnele și-au 
dat seama de asta, fiindcă nu mai auzea nimic din ceea ce îi 
spuneau; și a zăcut așa o lungă bucată de vreme, până ce 
regina Menoresa, ce stăpânea marea insulă Gadabasta și era 
cea mai frumoasă femeie din Grecia, după Leonorina, l-a luat de 
mână și l-a tras spre ea, făcându-l să se trezească din acele 
gânduri adânci, de care s-a despărțit gemând și oftând ca un om 
încercat de o mare durere; dar de cum și-a venit în fire, s-a 


158 


simţit rușinat foarte, căci și-a dat seama prea bine că toate îl 
văzuseră, și a spus: „Doamnelor, să nu vi se pară ciudat și să nu 
vă mire ce mi s-a întâmplat, căci cine vede marea voastră 
frumusețe cu care v-a dăruit Dumnezeu, în bunătatea sa, își 
amintește numai de lucruri bune și, după ce a privit-o și a 
petrecut, bucurându-se de cinstea și bunăvoința voastră, fără să 
merite, gândul de-a le pierde fără să știe când le va putea 
redobândi oricât s-ar strădui și s-ar osteni, îl tulbură nespus”. 
Rostea aceste vorbe cu tristețea întipărită pe chip de inima-i 
chinuită, astfel că doamnele au încercat o adâncă milă pentru 
el, dar el, stăpânindu-și cu multă greutate lacrimile ce i se urcau 
dinspre inimă spre ochi, a izbutit să fie iarăși vesel și să readucă 
printre ele pierduta veselie. Cam în acest fel și-a petrecut, acolo, 
Cavalerul Spadei Verzi timpul făgăduit, iar când a fost să plece, 
toate acele doamne au vrut să-i dăruiască giuvaieruri și scule de 
mare preț, dar el n-a voit să primească nimic, în afară de șase 
spade, pe care i le-a dat regina Menoresa, printre cele mai 
frumoase și împodobite din câte se pot afla pe lume, spunându-i 
că i le dăruiește pentru ca, atunci când, la rându-i, le va da 
prietenilor săi, să-și amintească de ea și de acele doamne ce îl 
iubesc atât de mult. 

Frumoasa Leonorina i-a spus: „Domnule Cavaler cu Piticul, 
rogu-vă să aveţi bunătatea, de vă va fi cu putinţă, să veniţi cât 
mai curând să ne vedeţi și să staţi la curtea tatălui meu, care vă 
iubește mult, căci știu că îi veţi face o mare bucurie lui și tuturor 
nobililor de la curtea sa, și mai mare bucurie nouă, căci vom fi 
ocrotite și apărate de domnia voastră, dacă cineva ne va 
supăra; iar de nu vă va fi cu putință, rogu-vă, împreună cu toate 
aceste doamne, să ne trimiteţi un cavaler din neamul vostru, pe 
care îl veți socoti mai potrivit, ca să ne slujească la nevoie și cu 
care să vorbim despre voi, ca astfel să mai alungăm aleanul 
după plecarea voastră, căci suntem sigure, cunoscându-vă pe 
domnia voastră, că aveţi în neam cavaleri ce vor putea să vă 
țină locul fără să vă facă de rușine”. „Domniţă - a răspuns el - 
ați rostit un mare adevăr, căci în neamul meu există cavaleri în 
fața vitejiei cărora vitejia mea nu preţuiește mai nimic, și, 
printre ei, se află unul în care mă încred că, de va putea veni să 
vă slujească, cu voia lui Dumnezeu, va răsplăti toată marea 
cinste și bunăvoință ce mi-aţi arătat tatăl vostru și voi, fără să le 
merit, cu asemenea servicii, încât oriunde mă voi afla, să mă pot 


159 


socoti scăpat de această mare datorie”. Asta o spusese cu 
gândul la don Galaor, chibzuind să-l trimită aici, unde i s-ar fi 
arătat multă cinstire și marea sa vitejie ar fi fost prețuită cum se 
cuvine. Dar acest gând al Cavalerului Spadei Verzi n-a fost să se 
împlinească. Căci în locul lui don Galaor, fratele său, avea să 
vină alt cavaler din neamul său, ce, la vremea aceea, a făcut-o 
pe această frumoasă domniţă să îndure atâtea chinuri și dorinţi, 
că ar fi tare greu de povestit; acesta a săvârșit isprăvi ciudate și 
pline de primejdii, atât pe mare cât și pe uscat, ca nimeni altul 
în zilele sale și încă mult timp după aceea nu s-a aflat cineva să- 
i stea alături, așa cum se va vedea într-o continuare a acestor 
cărţi, numită /sprăvile lui Esplandian, pe care vi le vom istorisi 
mai departe, cum v-am spus. 

Deci, după ce domniţa Leonorina l-a rugat cu multă căldură să 
se întoarcă, ori să-l trimită pe acel cavaler de care pomenise și 
el i-a făgăduit că așa va face, i-au îngăduit să plece și toate 
domnișoarele au ieșit la ferestrele palatului, petrecându-l cu 
privirea și n-au plecat de-acolo până nu s-a pierdut cu corabia 
sa în zare. V-am povestit, mai înainte, că Patin îl trimisese pe 
Salustanquidio, vărul său, cu o numeroasă suită de cavaleri, 
precum și pe regina Sardamira, cu multe doamne și domnișoare, 
să-i ceară regelui Lisuarte mâna fiicei sale, Oriana. Acum, 
trebuie să știți că acești soli, peste tot pe unde ajungeau, 
împărțeau principilor și marilor seniori întâlniți în cale scrisori 
din partea împăratului, în care erau rugaţi să o prea-cinstească 
și să o slujească pe împărăteasa Oriana, fiica regelui Lisuarte, 
căci o socotea ca și soţia lui. Și, cu toate că aceștia, cu vorba, se 
arătau gata să facă tot ce li se cerea, în sinea lor se rugau lui 
Dumnezeu ca o doamnă atât de bună să nu se lege de un 
bărbat atât de disprețuit și de urât de toţi cei ce îl cunoșteau; și 
asta, pe bună dreptate, fiindcă neobrăzarea și trufia lui erau 
atât de mari, că nu preţuia pe nimeni, oricât de nobil ar fi fost, 
din împărăţia sa și din celelalte țări pe care le putea supune, ci, 
mai degrabă, îi dispreţuia și îi batjocorea, crezându-se astfel mai 
însemnat și mai stăpân. Oh, gând nebunesc! Niciun principe nu 
trebuie să creadă că, nefiind iubit de supușii săi, poate fi iubit de 
Dumnezeu! lar dacă nu este iubit de Dumnezeu, ce mai poate 
nădăjdui în lumea aceasta și în cea veșnică? De bună seamă, 
nimic altceva, decât că va fi dezonorat și nimicit, iar sufletul îi 
va zace în iad pentru veșnicie. 


160 


Și acești soli au ajuns într-un port aflat în fața țărmurilor Marii 
Britanii, pe numele său Zamando, unde au așteptat să găsească 
niște corăbii; apoi, de cum au ajuns în Marea Britanie, i-au trimis 
veste regelui Lisuarte că vin la el, la porunca stăpânului lor, 
împăratul, și că mult se va bucura de veștile ce i le aduc. 


e CAPITOLUL LXXV e 


Cum a plecat Cavalerul Spadei Verzi de la 
Constantinopol pentru a-și ține făgăduiala făcută 
prea-frumoasei Grasinda, și cum, după ce hotărâse 
să plece cu această doamnă în Marea Britanie ca să-i 
îndeplinească porunca, pe când se aflau la vânătoare, 
l-au întâlnit pe don Bruneo de Bonamar, greu rănit. 
Și se mai povestește prin ce întâmplare Angriote de 
Estravaus s-a întâlnit cu ei și cum au venit cu 
toții acasă la frumoasa Grasinaa 


După ce Cavalerul Spadei Verzi a plecat din portul 
Constantinopol, vremea a fost frumoasă și prielnică pentru 
călătoria sa, pornită cu gândul de a ajunge pe meleagurile unde 
se afla doamna sa, Oriana. Din pricina asta era foarte vesel, 
deși, la vremea aceea, era tare mâhnit și frământat din cauza ei, 
cum nu mai fusese niciodată, pentru că stătuse trei ani în 
Germania și doi în Romania și Grecia, și, în acest răstimp, nu 
numai că nu primise vreo solie de la ea, dar nici măcar nu aflase 
vești despre ea. Și, după douăzeci de zile de călătorie, a ajuns în 
cetatea unde se afla Grasinda. Aflând de sosirea lui, aceasta s-a 
bucurat foarte, căci știa, de-acum, că îl ucisese pe Endriago și că 
îi învinsese și omorâse pe puternicii uriași din insulele României, 
așa că s-a gătit cât mai frumos, ca o doamnă bogată și de neam 
ce era, ca să îl primească, și a poruncit să li se trimită cai lui și 
maestrului Helisabad, cu care să vină de la corabie în cetate; 
Cavalerul Spadei Verzi s-a îmbrăcat în straie bogate și, călare pe 
un cal mândru, însoţit de maestru, tot călare, a intrat în cetate 
unde, cum se aflase de faptele sale nemaipomenite și vestite, 
toţi îl priveau ca pe o minune și îl proslăveau și, o dată cu el și 
pe maestru, ce avea multe neamuri în acel ţinut și era foarte 
bogat. 


161 


Grasinda le-a ieșit în întâmpinare la intrarea în palat, cu toate 
doamnele și domnișoarele ei, iar el, descălecânăd, i s-a închinat 
preaplecat și ea l-a salutat cu aceeași curtenie, căci se iubeau 
prietenește; Grasinda i-a spus: „Domnule Cavaler al Spadei 
Verzi, Dumnezeu v-a făcut desăvârșit în toate, căci, trecând prin 
atâtea primejdii și peripeții atât de neobișnuite, soarta voastră 
bună a vrut să vă aducă aici ca să vă ţineţi făgăduiala făcută, 
căci, iată, de azi în cinci zile, se împlinește anul, așa cum mi-aţi 
promis și deie Domnul să aveţi inima de a-mi îndeplini la fel și 
cealaltă rugăminte, ce nu v-am făcut-o încă”. „Doamnă - a 
răspuns el -, cu voia Domnului, niciodată nu îmi voi călca 
făgăduielile, mai cu seamă pe cele făcute unei doamne atât de 
bună ca voi, care mi-a făcut atâta bine; și chiar de-ar fi să-mi 
dau viaţa slujindu-vă, nu trebuie să-mi aduceţi mulțumiri, căci 
datorită domniei voastre, ce mi l-aţi dat pe maestrul Helisabad, 
trăiesc acum”. „Bună faptă am făcut - a zis ea -, de vreme ce 
îmi este atât de bine răsplătită; dar, acum, mergeţi să vă 
ospătaţi, că, oricum, nu vă pot cere un lucru atât de greu încât 
marele vostru curaj să nu-l ducă lă bun sfârșit”. 

Și cavalerul a fost condus în curtea cu copaci falnici, unde i se 
oblojiseră rănile, așa cum v-am povestit, și, acolo, au fost 
ospătaţi el și maestrul Helisabad, cum se cuvenea în casa unei 
doamne ce îi iubea atât de mult; Cavalerul Spadei Verzi a fost 
găzduit, în noaptea aceea, într-o încăpere ce dădea spre acea 
curte, și, înainte de a adormi, a stat de vorbă multă vreme cu 
Gandalin, spunându-i ce bucurie simte în inimă pentru că se 
îndreaptă spre locurile unde se află doamna sa, dacă nu îl va 
împiedica rugămintea acelei doamne; Gandalin i-a spus: 
„Domnule, bucuraţi-vă când aveţi motiv s-o faceți și lăsaţi restul 
în seama Domnului Dumnezeul nostru, că s-ar putea ca 
rugămintea aceasta să vă ajute și să vă sporească bucuria”. 

Astfel că, în noaptea aceea, a dormit ceva mai liniștit și, a 
doua zi dimineața, s-a sculat și s-a dus să asculte slujba cu 
Grasinda, în capela ei; aceasta îl aștepta aici cu toate doamnele 
și domnișoarele ei și, de cum s-a sfârșit liturghia, poruncindu-le 
tuturor să se îndepărteze, luându-l de mână, s-a așezat cu el pe 
o bancă aflată acolo și i-a spus: „Cavalere al Spadei Verzi, vreau 
să știți că înainte cu un an de venirea voastră aici, toate 
doamnele cele mai frumoase dintre frumoase s-au adunat 
laolaltă la nunta ducelui de Basel, unde am fost poftită și eu, 


162 


însoţită de contele Saluder, fratele meu, pe care l-aţi cunoscut. 
Și, pe când eram toate împreună, au intrat în sală toți marii 
nobili poftiţi la sărbătoare; contele, fratele meu, nu știu dacă din 
dragoste ori sminteală, a spus cu glas tare, astfel că toţi l-au 
auzit, că frumuseţea mea o întrece pe a tuturor celorlalte 
doamne de faţă și că dacă cineva se împotrivește vorbelor sale, 
i-o va dovedi cu arma în mână; și nu știu dacă din cauza 
curajului său, ori pentru că și ceilalți gândeau ca el, nimeni n-a 
spus nimic și eu am rămas să fiu cea mai frumoasă femeie din 
Romania, ţinut foarte mare, după cum știți. Din această pricină 
simt o mare bucurie în inimă și sunt tare veselă, dar aș fi și mai 
mult și m-aș socoti și mai presus, dacă, ajutată de domnia 
voastră, aș dobândi ceea ce îmi doresc cel mai mult; și nu mă 
voi teme de nicio încercare și de nicio cheltuială din averea 
mea, oricât de mare ar fi”. „Doamna mea - a spus el -, cereți-mi 
ce doriți și dacă îmi stă în puteri, neîndoielnic, voi face pe dată 
ceea ce voiţi”. „Domnul meu - a răspuns ea -, iată, ce vă cer: 
știind fără sminteală că la curtea regelui Lisuarte, regele Marii 
Britanii, se află cele mai frumoase femei din lume, vă rog să 
aveţi bunătatea de a mă duce acolo și să mă ajutaţi luptând cu 
arma în mână, dacă altfel nu se va putea, să dobândesc gloria 
frumuseţii în faţa tuturor domnișoarelor de acolo, de vreme ce, 
aici, am dobândit-o în faţa doamnelor, cum v-am povestit; și veţi 
spune că, acolo, la curte, nu se află nicio domniţă atât de 
frumoasă ca doamna pe care o însoţiţi și că, dacă cineva vă 
contrazice, i-o veţi dovedi prin puterea armelor; eu voi lua cu 
mine o coroană de preţ, pe care o veţi așeza în dreptul meu și 
tot astfel va trebui să facă și cavalerul ce se va lupta cu voi, 
pentru ca învingătorul să le primească pe amândouă, ca semn 
că a luptat pentru cea mai frumoasă; și dacă Dumnezeu va voi 
să plecăm de-acolo acoperiţi de cinste, vreau să mă duceţi într- 
un loc căruia i se spune Insula Ferecată, unde mi s-a spus că se 
află o încăpere fermecată, în care nu poate intra nicio doamnă 
ori domnişoară, dacă frumuseţea ei n-o întrece pe cea a 
preafrumoasei Grimanesa, ce n-a avut pereche în vremea ei; 
aceasta este rugămintea mea”. 

Când a auzit aceasta, Cavalerul Spadei Verzi s-a schimbat la 
față și a spus cu un chip foarte trist: „Vai, doamnă! M-atţi ucis! Și 
dacă mai înainte mult bine mi-ați făcut, acum îmi faceţi un rău 
mult mai mare!”; și și-a pierdut cunoștința pe de-a-ntregul. Asta 


163 


fiindcă se gândise că dacă se va înfățișa cu această pricină la 
curtea regelui Lisuarte, o va pierde pe doamna sa, Oriana, de 
care se temea mai tare ca de moarte, și știa prea bine că la 
curte se află mulţi cavaleri viteji ce ar fi primit să lupte cu el și 
că, având întru totul dreptatea de partea lor, după cât de mare 
era deosebirea dintre frumuseţea Orianei și cea a tuturor 
femeilor din lume, nu putea ieși din această înfruntare decât 
dezonorat sau mort. Pe de altă parte, însă, cugeta că dacă nu-și 
va ţine cuvântul față de acea doamnă, ce îi arătase atâta 
prețuire și bunăvoință fără să-l cunoască, faima și gloria sa vor fi 
foarte pătate. Astfel că trecea, acum, prin cea mai grea 
încercare din câte înfruntase de când plecase din Gaula și își 
blestema soarta, pe sine, ceasul în care se născuse și călătoria 
prin acele meleaguri ale României, dar, mai apoi, și-a amintit 
dintr-o dată că există o ieșire, pentru că Oriana nu mai era 
domnișoară și cel ce s-ar lupta pentru ea, ar face-o fără 
dreptate. Și când, după aceea, o va putea vedea pe Oriana, îi va 
explica motivul purtării sale. Și, găsind această scăpare, a dat 
deoparte gândurile negre ce îl chinuiseră nespus și îl azvârliseră 
în cea mai mare încurcătură ce nici prin minte nu-i trecuse 
vreodată, și, pe dată a devenit foarte vesel, înseninându-se la 
chip de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic, și i-a spus Grasindei: 
„Buna mea doamnă, vă cer iertare pentru supărarea ce v-am 
pricinuit-o, căci vreau să îndeplinesc tot ceea ce îmi cereţi, dacă 
asta e și voinţa Domnului; iar dacă am șovăit puţin, nu a fost din 
vina mea, ci din cea a inimii mele, căreia nu mă pot împotrivi, ce 
se pregătise să călătorească în altă parte; și tot din cauza ei am 
rostit acele vorbe, căci îi sunt rob în toate; dar marea cinstire pe 
care mi-aţi arătat-o a avut atâta forţă, încât, înfrângând forța 
inimii mele, mă lasă liber să pot împlini fără nicio piedică ceea 
ce vă doriţi atât de mult”. Grasinda i-a răspuns: „Bunul meu 
domn, cred întru totul ceea ce îmi spuneţi, dar să știți că am fost 
foarte tulburată văzându-vă în starea aceea”; și întinzându-și 
frumoasele-i braţe și punându-i-le pe umeri, l-a iertat pentru 
cele întâmplate, spunând: „Domnul meu, când voi vedea ziua în 
care marea voastră faimă în faptele de arme îmi va așeza pe 
cap coroana câștigată de voi de la cele mai frumoase 
domnișoare ale Marii Britanii și mă voi întoarce în ţara mea 
acoperită de acea mare glorie, după ce am plecat din Romania 
triumfând asupra tuturor doamnelor sale!” El i-a spus: „Doamna 


164 


mea, cine pleacă la un asemenea drum, nu trebuie să piardă din 
vedere că vom trece prin ţinuturi foarte ciudate, cu limbi și 
oameni feluriţi, unde vă pasc mari primejdii și peripeții; și de nu 
v-aș fi făgăduit și mi s-ar cere sfatul, n-aș spune altceva decât 
că o persoană de rang atât de mare și atât de avută cum sunteţi 
domnia voastră, n-ar trebui să treacă prin asemenea înfruntări, 
pentru a câștiga un lucru de care se poate lipsi prea bine, fără 
să-și întunece întru nimic faima, de vreme ce se bucură de atâta 
frumusețe”. „Domnul meu - a răspuns ea -, îmi place mai mult 
bravul vostru curaj de a porni la drum, decât sfatul ce mi-l daţi, 
căci având un astfel de ajutor ca domnia voastră, nădăjduiesc, 
fără nicio teamă, să-mi îndeplinesc dorinţa din pricina căreia am 
suferit atâta vreme, iar pământurile ciudate și oamenii pomeniţi 
de voi se pot ocoli foarte bine, căci am putea călători mai bine 
pe mare decât pe uscat, după cum mi-au spus mulţi oameni 
care știu asta”. „Doamna mea - a zis el -, eu vă voi păzi și vă 
voi sluji; porunciţi ce vă e pe plac și așa voi face”. „Vă 
mulțumesc din inimă - a răspuns ea -, și să știți că voi lua cu 
mine și scule și o suită, toate după cum i se cuvine unui mare 
senior ca domnia voastră”. „Așa să v-ajute Dumnezeu, cum 
doriţi!”, a zis el și au încheiat sfatul pentru moment; și după ce 
Cavalerul Spadei Verzi s-a odihnit două zile, a avut chef să plece 
la vânătoare, căci neavând de luptat, nu-și petrecea timpul 
decât cu această îndeletnicire; așa că, luând cu el câţiva 
cavaleri și vânători iscusiţi în acest meșteșug, a plecat spre un 
codru des aflat la două leghe de cetate, unde era vânat din 
belșug; el s-a așezat cu doi copoi frumoși în mijlocul unei cete 
de hăitași, între codrul cel des și un crâng, unde vânatul 
obișnuia să vină adesea, și, n-a trecut mult timp, că a și ucis doi 
cerbi foarte mari, iar ceilalţi vânători încă unul; și, cum se 
înserase, vânătorii au sunat din corn de plecare, dar, pe când 
pornise spre ei, Cavalerul Spadei Verzi a zărit ţâșnind dintr-un 
tufiș o minunăţie de cerb și a slobozit câinii asupra lui; cerbul, 
văzându-se încolţit tare, a intrat într-o baltă, socotind că astfel 
va scăpa, dar copoii au intrat după el ațâțaţi foarte de vânat și l- 
au înșfăcat, iar Cavalerul Spadei Verzi, ajungând la locul cu 
pricina, l-a ucis. Gandalin, ce se afla cu el și mare bucurie îi 
făcuse, căci, astfel, îi putuse vorbi pe îndelete despre plecarea 
lor, spunându-i că nădăjduiește ca, în curând, să pornească spre 
meleagurile unde se află doamna sa, simțindu-se, de aceea, 


165 


cuprins de o mare liniște, căci de multă vreme n-o mai văzuse, 
cum ați auzit, a descălecat și, priceput cum era în asemenea 
treburi, le-a dat câinilor, ce erau tare iscusiţi la vânătoare, câte 
o halcă de carne. În acest răstimp, noaptea se lăsase de-a 
binelea, că aproape nu se mai vedea nimic, așa că, ascunzând 
cerbul într-un tufiș și acoperindu-l cu ramuri verzi, au pornit 
călare în grabă, dar au greșit drumul din pricina hățișurilor și nu 
mai știau pe unde s-o apuce; așa că, fără să știe încotro se 
îndreaptă, au mers prin pădure o vreme, gândind că vor da de 
vreun drum, ori de cineva din ceata lor, dar n-au întâlnit pe 
nimeni și au ajuns, din întâmplare, la un izvor, unde și-au adăpat 
caii; pierzând orice speranţă de-a mai găsi un adăpost, au 
descălecat, le-au scos cailor șeile și frâiele și i-au lăsat să pască 
iarba verde din preajmă; Cavalerul Spadei Verzi, poruncindu-i lui 
Gandalin să aibă grijă de cai, s-a îndreptat spre un pâlc de 
copaci falnici, ca să fie singur și să chibzuiască mai în voie la ale 
sale și la doamna sa; dar, apropiindu-se de copacii aceia, a 
văzut lângă ei un cavaler alb la față ca un mort, cu multe răni 
grele, și a auzit printre copaci un geamăt dureros, dar nu și-a 
dat seama cine e cavalerul, pentru că noaptea era neagră și 
copacii foarte deși; așa că, așezându-se la poalele unui pom, a 
stat să asculte cam ce poate fi și, nu după multă vreme, a auzit 
un glas ce rostea cu multă mâhnire și durere: „Ah, nenorocit și 
nefericit muritor fără de noroc, Bruneo de Bonamar, astăzi 
trebuie să moară și să piară o dată cu tine și dorinţele tale 
pământești ce te-au chinuit pururea; nu-l vei mai vedea pe 
marele tău prieten Amadis de Gaula, pentru care ai trudit și ai 
trecut prin atâtea munci pe meleaguri străine, cel pe care l-ai 
prețuit și l-ai iubit mai mult decât pe oricine pe lume, căci fără el 
și fără vreo rudă ori prieten care să te jelească, îţi este dat să 
treci din lumea asta spre moartea ce sosește”; apoi a mai spus: 
„Oh, Melicia, doamna și stăpâna mea, floare și oglindă a tuturor 
femeilor din lume! Nu vă va mai vedea și nu vă va mai sluji 
credinciosul vostru vasal Bruneo de Bonamar, cel ce, cu fapta și 
vorba, niciodată nu v-a greșit în iubirea ce v-o poartă, decât 
acum. Căci, doamna mea, pierdeţi acum ceea ce nu veţi putea 
dobândi niciodată, fiindcă niciodată nu se va mai afla cineva să 
vă iubească la fel de plin de credință ca mine. Datorită vouă și 
fermecătoarei voastre amintiri am rămas în viaţă și am fost 
vesel; datorită vouă am dat dovadă de curaj și vitejie, fără să vă 


166 


pot sluji, și, acum, când pornisem în căutarea fratelui vostru, pe 
care îl iubiți atât de mult, faptă la care nu aș fi renunţat 
niciodată și, dacă ar fi fost să nu îl găsesc, n-aș fi îndrăznit să 
apar în faţa voastră, soarta nu mi-a îngăduit să vă slujesc și m-a 
dus la moartea de care întotdeauna m-am temut că mi se va 
trage din pricina voastră”; apoi a spus iarăși: „Ah, bunul meu 
prieten, Angriote de Estravaus, unde sunteţi, acum, voi, care mi- 
ați fost atâta vreme alături în această încercare, iar, acum, când 
îmi dau ultima suflare n-am parte de niciun sprijin și ajutor; 
crudă a fost soarta cu mine, când a vrut să ne despartă aseară, 
grea și dureroasă a fost această despărțire, căci cât va mai 
dăinui lumea, nu ne vom mai vedea; dar, primească-mi 
Dumnezeu sufletul, iar pe voi să vă apere, după cum meritaţi 
pentru marea voastră credinţă”. După asta, a tăcut și a prins să 
geamă și să ofteze cu multă durere. 

Cavalerul Spadei Verzi, ce auzise totul, plângea în hohote, 
dar, de-ndată ce a văzut că celălalt s-a liniștit, s-a dus la el și i-a 
spus: „Ah, domnule și bunul meu prieten, don Bruneo de 
Bonamar, nu vă mai plângeţi și puneţi-vă speranţa în 
preamilostivul Dumnezeu, ce a vrut să vă găsesc la ceasul 
acesta, ca să vă vin în ajutor cu ceea ce aveţi nevoie cel mai 
mult, cu leacul împotriva răului de care suferiți, și credeţi-mă, 
don Bruneo, că dacă un om poate fi lecuit și înzdrăvenit prin 
știința unui muritor, voi veţi fi acela, cu ajutorul Domnului 
nostru”. 

Don Bruneo, văzându-l plângând atât de amarnic, și-a zis că 
Lasindo, scutierul său, trimisese după vreun călugăr să-l 
spovedească, și a spus: „Prietene Lasindo, mult ai mai zăbovit, 
că uite, moartea mi se apropie, și te rog, ca de-ndată ce mă vei 
lua de-aici, să te duci direct în Gaula, să-i săruţi mâinile 
domniţei pentru mine și să-i dai această bucată dintr-o mânecă 
a camășii mele, pe care am scris șapte slove, cu un beţișor 
muiat în sângele meu, că nu mi-au ajuns puterile să-i scriu mai 
mult; mă încred în mintea ei atât de înţeleaptă, că așa cum s-a 
milostivit de mine să rămână în viaţă, văzându-le, o va încerca 
durerea pentru moartea mea, înțelegând că m-a lovit slujind-o 
pe ea, pe când îl căutăm, trecând prin atâtea încercări și munci, 
pe fratele ei atât de iubit”. 

Cavalerul Spadei Verzi i-a spus: „Prietene don Bruneo, eu nu 
sunt Lasindo, ci acela pentru care aţi suferit atâtea necazuri, 


167 


sunt prietenul vostru, Amadis de Gaula, îndurerat ca și voi din 
pricina primejdiei prin care treceţi; dar nu vă temeţi, că Domnul 
vă va ajuta și eu, de asemenea, cu un maestru doctor ce vă va 
reda sănătatea câtă vreme sufletul nu v-a părăsit trupul”. 

Don Bruneo, cu toate că era aproape fără simţire și slăbit, 
căci pierduse mult sânge, l-a recunoscut după glas și, întinzând 
braţele l-a strâns la piept, în vreme ce lacrimile îi curgeau 
șiroaie pe obraz. Cavalerul Spadei Verzi, ţinându-l, de 
asemenea, în braţe și plângând, l-a strigat pe Gandalin să vină 
într-acolo și, când acesta s-a apropiat, i-a spus: „Vai, Gandalin, 
uite-l pe domnul și prietenul meu credincios, don Bruneo, ce a 
trecut prin mari încercări în căutarea mea și, acum, se află în 
pragul morții; ajută-mă să-i scot armura”. Așa că l-au apucat 
amândoi și l-au așezat pe o pelerină a lui Gandalin, i-au scos 
încetișor armura și l-au acoperit cu o mantie a Cavalerului 
Spadei Verzi; acesta i-a poruncit lui Gandalin să se urce pe-un 
deal cât mai iute și să aștepte acolo să se lumineze, să vadă 
drumul și să se ducă în cetate la maestrul Helisabad, rugându-l 
ca, în numele încrederii pe care o are în el, să-și ia toate cele 
trebuincioase și să vină de-ndată acolo, ca să-l îngrijească pe un 
cavaler foarte greu rănit, unul dintre prietenii săi cei mai buni. 
lar Grasindei să îi spună că o roagă mult să aibă bunătatea și să- 
i trimită ajutoare ca să-l aducă în cetate, așa cum i se cuvine 
unui cavaler de stirpe atât de aleasă și atât de viteaz în luptă ca 
acesta; el a rămas acolo cu don Bruneo, ţinându-i capul pe 
genunchi și îmbărbătându-l, iar Gandalin a plecat, pe dată, cu 
acel mesaj și, din vârful unui deal înalt din pădure, de cum s-au 
ivit zorile, a zărit cetatea și, dând pinteni calului, a pornit într- 
acolo; și era atât de zorit, că nu răspundea nimic celor ce Îi 
întrebau ce i s-a întâmplat, ca să nu zăbovească, așa că toţi 
socoteau că se petrecuse ceva cu stăpânul său; ajuns acasă la 
maestrul Helisabad, acesta, auzind mesajul Cavalerului Spadei 
Verzi și văzând graba lui Gandalin, socotind că treaba e într- 
adevar serioasă, și-a luat toate cele trebuincioase meșteșugului 
său și și-a încălecat calul, așteptând să-l călăuzească Gandalin, 
ce îi povestea Grasindei păţania stăpânului său și ce o roagă 
acesta; apoi, despărţindu-se de ea, au apucat-o pe drumul spre 
codru, și, în scurtă vreme, au ajuns la locul unde se aflau 
cavalerii. Când maestrul Helisabad l-a văzut pe Cavalerul Spadei 
Verzi, credinciosul său prieten, ţinând în poală capul celuilalt 


168 


cavaler și plângând amarnic, a gândit că, într-adevăr, își iubește 
mult prietenul și, apropiindu-se râzând, a spus: „Domnii mei, nu 
vă temeţi, că Dumnezeu vă va da curând prilej să vă veseliţi”. 
Apoi s-a apropiat de don Bruneo și i-a cercetat rănile, găsindu-le 
întărite și obrintite de frigul de peste noapte, dar i-a pus 
asemenea leacuri pe ele, că, pe dată, i-a pierit durerea și l-a 
cuprins somnul, ce i-a fost spre mult bine și odihnă. Cavalerul 
Spadei Verzi, văzând asta și dându-și seama că maestrul 
socotește că don Bruneo nu e în mare primejdie, s-a bucurat 
foarte și, îmbrăţișându-l i-a spus: „Ah, maestre Helisabad, 
bunule domn și prieten al meu, binecuvântată fie ziua când v- 
am întâlnit, căci numai de bine și de foloase am avut parte. Și îl 
rog pe Dumnezeu, în bunătatea lui, să mă lase să vă răsplătesc, 
într-o bună zi, căci, deși acum mă vedeţi a fi un cavaler sărac, s- 
ar putea ca, mai înainte de-a trece prea multă vreme, să mă 
judecaţi altfel”. „Așa să m-ajute Dumnezeu, Cavalere a Spadei 
Verzi - a răspuns el -, dacă eu nu sunt mai mulţumit și nu-mi 
place mai mult să vă slujesc și să vă ajut, decât aţi fi domnia 
voastră răsplătindu-mă, căci sunt foarte sigur că niciodată nu 
veţi da dovadă de nerecunoștinţă; și-acum, să nu mai vorbim 
despre asta și să mâncăm, că e vremea mesei”. Și asta au și 
făcut, căci Grasinda le trimisese bucate foarte alese, fiindcă, pe 
lângă faptul că era o mare doamnă, avea multă grijă să-i fie pe 
plac Cavalerului Spadei Verzi în tot ceea ce dorea. Și, după ce 
au mâncat, pe când vorbeau despre frumuseţea acelor fagi, ce, 
după părerea lor, erau cei mai înalţi copaci din câţi văzuseră și îi 
admirau, au văzut venind un călăreț care ducea agăţate pe 
pieptarul hamului două capete de cavaleri, iar în mână ţinea un 
baltag roșu de sânge; văzând grupul de lângă pâlcul de copaci, 
s-a oprit locului și a vrut să se retragă, dar Cavalerul Spadei 
Verzi și Gandalin și-au dat seama că e Lasindo, scutierul lui don 
Bruneo și atunci, Cavalerul Spadei Verzi, temându-se că, dacă 
se apropie, va dezvălui, fară voie, cine este, a spus: „Staţi toți 
aici și eu o să văd cine e cel ce se teme de noi și de ce poartă 
acele capete cu el”. Și, încălecând pe un cal și luând o lance cu 
el, i-a spus lui Gandalin: „Vino după mine și, dacă omul acela 
vrea să fugă, pornește tu pe urmele lui”. 

Scutierul, văzând că vin spre el, a dat să se piardă prin 
pădure, dar Cavalerul Spadei Verzi s-a ţinut pe urmele lui și, 
când a ajuns într-o văiugă, unde ceilalți nu mai puteau să-i vadă 


169 


și să-i audă, a început să-l strige, spunând: „Așteaptă-mă, 
Lasindo, nu te teme de mine!” Auzindu-l, Lasindo a întors capul 
și l-a recunoscut pe Amadis, așa că, foarte bucuros, a venit spre 
el și, sărutându-i mâinile, i-a spus: „Ah, domnule, nu știți 
nenorocirile și tristele întâmplări prin care a trecut don Bruneo, 
stăpânul meu, ce a înfruntat atâtea primejdii căutându-vă pe 
meleaguri străine”; și a început să plângă amarnic, zicând mai 
departe: „Domnule, acești doi cavaleri i-au spus lui Angriote că 
l-au lăsat pe don Bruneo mort, aici, în pădure, drept care, el le-a 
retezat capetele și mi-a poruncit ca, de e mort într-adevăr, să le 
așez alături de el, iar de este în viaţă să i le aduc din partea lui”. 
„Ah, Dumnezeule! - a spus Cavalerul Spadei Verzi: ce-nseamnă 
toate astea? Am dat de don Bruneo, dar era în asemenea stare 
că nu mi-a putut istorisi nimic; acum, însă, rămâi, aici, niţel, cu 
Gandalin, să pară că el te-a ajuns din urmă și ţi-a dat vești 
despre stăpânul tău; iar când voi fi și eu de faţă, să nu-mi spui 
altfel decât Cavalerul Spadei Verzi și să ne povestești toate 
noutățile”. „Ştiam că nu trebuie să vă spun altfel”, a răspuns 
Lasindo; apoi, Amadis s-a întors la prietenii săi, spunând că 
Gandalin e pe urmele scutierului, și, după puţină vreme, i-au 
zărit apropiindu-se pe amândoi; Lasindo, de cum a ajuns lângă 
ei și l-a văzut pe Cavalerul Spadei Verzi, a descălecat iute și, 
îngenunchind în faţa lui, a spus: „Binecuvântat fie Domnul ce 
ne-a adus în acest loc, ca să-l ajutaţi pe stăpânul meu, don 
Bruneo, pe care îl iubiți atât de mult”. El l-a ridicat de mână și i- 
a răspuns: „Prietene Lasindo, fii bine venit și află că stăpânul 
tău e bine acum. Dar, povestește-ne de ce porţi acele două 
capete atârnate de ham?” „Seniore - a spus el -, duceţi-mă la 
don Bruneo și vă voi povesti totul, căci așa am primit poruncă”. 
Și s-au dus îndată la don Bruneo, ce se afla într-un cort, pe care 
îl trimisese Grasinda cu celelalte lucruri; Lasindo, îngenunchind 
în faţa lui, a spus: „Stăpâne, iată capetele cavalerilor ce v-au 
făcut atâta rău, pe care vi le trimite prietenul vostru credincios 
Angriote de Estravaus; el a aflat de mișelia lor și s-a luptat cu 
amândoi și i-a ucis, iar peste puţin timp va veni și el aici, fiindcă, 
acum, se află la o mănăstire de călugăriţe, la capătul acestei 
păduri, unde își oblojește o rană la picior și, de cum i se oprește 
sângele, pornește încoace”. „Doamne ajută! - a spus don 
Bruneo; dar cum va nimeri aici?” „El mi-a spus să mă duc la 
pâlcul cu cei mai înalţi copaci din pădure, că aici vă voi găsi 


170 


mort, după mintea lui și după câte aflase de la unul din acei 
trădători înainte de a-l ucide; și nu se poate povesti și spune cât 
de tare vă jelește”. „Doamne apără-l de rele și de primejdii!”, a 
spus Cavalerul Spadei Verzi și, apoi, l-a întrebat pe Lasindo: 
„Spune-mi, ai ști să mă duci până la mănăstirea aceea?” „Aș 
ști”, a răspuns el. Atunci i-a spus maestrului Helisabad să-l ducă 
pe don Bruneo în cetate pe o targă, iar el, punându-și armura lui 
don Bruneo și luând calul acestuia, a pornit prin pădure cu 
Lasindo, care îi ducea scutul, lancea și coiful; și când au ajuns la 
tufișul unde ascunsese cerbul în seara dinainte, l-au văzut 
venind pe Angriote pe calul său, cu capul plecat, ca un om 
îndurerat; Cavalerul Spadei Verzi s-a bucurat foarte văzându-l, 
dar, după scurtă vreme, a văzut în urma lui patru cavaleri cu 
armuri foarte frumoase, care strigau din răsputeri: „Așteptaţi, 
domnule cavaler făţarnic, căci trebuie să vă luăm capul fiindcă 
le-aţi tăiat pe ale unor oameni mult mai de preţ ca voi”. 
Angriote și-a întors calul spre ei și și-a trecut scutul pe braț, 
vrând să se apere, fără să-l fi văzut pe Cavalerul Spadei Verzi. 
Acesta își și luase armele și, în cea mai mare goană a calului, a 
ajuns lângă Angriote, mai înainte ca acesta să-i întâlnească pe 
ceilalţi, și i-a spus: „Bunule prieten, nu vă temeţi, că Dumnezeu 
e de partea voastră”. Angriote a gândit că e don Bruneo, după 
armură și s-a bucurat cum nu se poate mai tare; Cavalerul 
Spadei Verzi l-a izbit pe primul dintre cavaleri, ce venea mai în 
față, și acesta era chiar Brandasidel, cu care se mai înfruntase și 
îl pusese să călărească de-a-ndoaselea, cu coada calului în 
mână, cum aţi auzit, deși era unul dintre cei mai viteji în luptă 
din câţi se aflau în tot acel ţinut; și l-a lovit pe lângă scut, sub 
partea de jos a coifului, chiar în piept, atât de puternic, încât l-a 
azvârlit din șa și a rămas lat pe jos fără să mai miște defel; 
ceilalți l-au atacat pe Angriote, și el pe ei, căci tare curajos era, 
dar Cavalerul Spadei Verzi, apucând spada s-a repezit în ei cu 
atâta furie, dându-le lovituri atât de grele, că, pălindu-l pe unul 
dintre ei în umăr, i-a sfârtecat armura împreună cu carnea și 
osul, prăbușindu-l la picioarele lui Angriote, ce mult se minuna 
de aceste lovituri, neputând să creadă că don Bruneo e atât de 
viteaz încât să doboare doi cavaleri aproape deodată. Cel ce 
rămăsese singur, văzându-l venind spre el pe Cavalerul Spadei 
Verzi, n-a mai îndrăznit să-l aștepte și a rupt-o la fugă în cea mai 
mare goană a calului, cu Cavalerul Spadei Verzi pe urmele lui, 


171 


gata să-l lovească; primul, din cauza spaimei mari, a greșit 
vadul unui râu și a intrat în apa adâncă, așa că, deși calul a ieșit 
din apă, cavalerul s-a înecat, din pricina armurii grele; atunci, 
dându-i scutul și coiful lui Lasindo, s-a întors spre Angriote, ce 
era uluit de vitejia sa, gândind, cum v-am mai spus, că e don 
Bruneo, dar, apropiindu-se de el, a văzut că e Amadis și a venit 
spre el cu braţele întinse, mulțumindu-i Domnului că îl găsise, 
iar Cavalerul Spadei Verzi s-a dus, de asemenea, să-l 
îmbrățișeze, amândoi cu ochii înotând în lacrimi, căci mult se 
iubeau; și Cavalerul Spadei Verzi a spus: „Acum, domnul meu, s- 
a dovedit dragostea adevărată și credincioasă pe care mi-o 
purtaţi, căutându-mă atâta vreme și cu preţul atâtor primejdii, 
pe meleaguri străine”. „Domnul meu - a răspuns celălalt -, nu 
voi putea face niciodată atât de mult, oricât m-aș strădui, întru 
cinstea și slujirea voastră, încât să nu vă mai rămân dator, 
pentru că, datorită vouă, am dobândit-o pe aceea fără de care 
n-aş fi putut trăi; dar să lăsăm asta, fiindcă datoria mea este 
atât de mare, încât cu greu aș putea-o plăti; spuneţi-mi, mai 
bine, dacă aţi aflat nefericitele vești despre marele vostru 
prieten, don Bruneo de Bonamar”. „Le-am aflat - a răspuns 
Cavalerul Spadei Verzi - și sunt îmbucurătoare, pentru că 
Dumnezeu, în marea-i milă, a vrut să-l găsesc la ceasul potrivit”. 
Și i-a povestit cum îl găsise și îl lăsase în grija celui mai bun 
doctor din câţi se află în lume, fără primejdie de a-și pierde 
viața. Angriote a înălțat braţele spre cer, mulțumindu-i Domnului 
că îndreptase lucrurile în felul acesta. Apoi au dat să plece, dar, 
trecând pe lângă cavalerii învinși, au văzut că unul dintre ei 
trăiește și Cavalerul Spadei Verzi s-a oprit lângă el și i-a zis: 
„Cavalere ticălos, lovească-vă Domnul, spuneţi-mi de ce vreți 
să-i ucideți, fără pricină, pe cavalerii rătăcitori; răspundeţi-mi, 
pe dată, că altminteri vă tai capul! Și mai spuneţi-mi dacă și voi 
l-aţi atacat pe cavalerul ale cărei arme le port”. „Asta n-o poate 
nega - a zis Angriote -, pentru că l-am lăsat împreună cu alţi doi 
în tovărășia lui don Bruneo și, apoi, i-am întâlnit pe cei doi, ce se 
lăudau că l-au ucis pe don Bruneo, care plecase cu ei să-i ajute, 
fiindcă îi spuseseră că o soră de-a lor urmează să fie arsă de vie. 
Așa că toţi sunt trădători, pentru că don Bruneo plecase cu ei de 
bună credinţă să o salveze pe domnişoară de la moarte, iar eu l- 
am însoţit pe un cavaler bătrân, ce ne găzduise în noaptea 
trecută, pentru a-l elibera pe un fecior de-al său, aflat captiv 


172 


într-un cort, aici, în susul râului; și am izbutit să-l eliberez și să-l 
pun în lanțuri pe cel ce îl ţinea captiv; în felul acesta ne-am 
despărţit unul de altul. Și-acum să ne spună, de ce au pus la 
cale această trădare mârșavă”. Cavalerul Spadei Verzi i-a spus 
lui Lasindo: „Descalecă și retează-i capul, că e un trădător”. 
Cavalerul s-a înspăimântat foarte și a zis: „Domnule, fie-vă milă, 
pentru Dumnezeu, că vă voi spune adevărul despre cele 
petrecute. Să știți, domnule cavaler, că aflând că aceștia doi îl 
caută pe Cavalerul Spadei Verzi, pe care noi îl urâm de moarte, 
și că sunt prietenii lui, am hotărât să-i ucidem, dar, cugetând că 
nu-i vom putea omori dacă sunt împreună, am născocit 
povestea pomenită de acest cavaler; și, pe când ne urmam 
drumul, chipurile, ca s-o salvăm pe acea domnișoară, fără coifuri 
în cap și mănuși în mâini, am ajuns la izvorul fagilor înalţi și, în 
vreme ce cavalerul își adăpa calul, am pus mâna pe lănci, iar 
eu, care eram lângă el, i-am smuls spada din teacă, și, mai 
înainte ca el să se poată apăra, l-am doborât de pe cal și i-am 
dat atâtea lovituri, că l-am lăsat ca mort și cred că așa și este 
acum”. 

Cavalerul Spadei Verzi l-a întrebat: „De ce mă urâţi într-atât 
încât să săvârșiţi o asemenea trădare?” „Cum - a răspuns el -, 
voi sunteți Cavalerul Spadei Verzi?” „Da, eu sunt - a zis el - și 
iată spada mea”. „Atunci o să vă răspund la întrebare: vă 
amintiţi, probabil, că acum vreun an, când aţi trecut prin aceste 
locuri, s-a luptat cu voi un cavaler ce zace mort acolo - și a 
întins mâna spre Brandasidel -, care era cel mai neînfricat și mai 
puternic, cavaler din tot acest ţinut; lupta s-a dat în faţa 
frumoasei Grasinda și Brandasidel, cu multă trufie, a hotărât ce 
urma să facă învinsul, și anume, să călărească de-a-ndoaselea, 
cu scutul la spate și cu coada calului în mână, în chip de frâu, și 
astfel să treacă prin faţa frumoasei Grasinda și printr-o cetate a 
sa, ceea ce Brandasidel, fiind învins, a fost nevoit să facă, spre 
marea sa dezonoare și batjocură. Și pentru că l-aţi dezonorat 
astfel, vă ura de moarte, ca și noi toţi, ce-i suntem rude și 
prieteni, și de-asta am căzut în această greșeală. Acum, 
porunciţi să fiu ucis, ori lăsaţi-mi viaţa, pentru că v-am spus 
ceea ce doreaţi să știți”. „Nu o să vă ucid, pentru că ticăloșii 
mor de mai multe ori trăind și plătind după merit pentru faptele 
lor rele și, după cum vă purtați cu alţii, întocmai se vor purta și 
alţii cu voi”. Apoi i-a poruncit lui Lasindo să prindă unul din caii 


173 


rămași liberi, ca să care cerbul vânat și, slobozind ceilalţi cai, i- 
au mânat spre pădure și au pornit spre cetate, unde sperau să-l 
găsească pe don Bruneo, în frunte cu calul purtând cerbul. 
Cavalerul Spadei Verzi îl întreba cu mare plăcere pe Angriote 
noutăți despre Marea Britanie, iar el îi povestea tot ce știa, cu 
toate că trecuse un an și jumătate de când el și don Bruneo 
plecaseră de-acolo în căutarea lui; și printre alte lucruri i-a spus: 
„Aflaţi, domnul meu, că la curtea regelui Lisuarte trăiește un 
paj, cel mai deosebit și mai frumos din câţi s-au văzut vreodată, 
despre care Urganda Necunoscuta i-a înștiințat, printr-o 
scrisoare, pe rege și pe regină, că va săvârși fapte măreţe dacă 
are zile”; și i-a povestit cum fusese crescut acesta de schimnic, 
după ce îl salvase din gura leoaicei, și cum îl găsise regele 
Lisuarte, pomenindu-i de slovele albe și roșii de pe pieptul lui, că 
regele îl crește în mare cinste datorită prezicerilor Urgandei, și 
că, pe lângă faptul că este atât de frumos și plin de graţie, e și 
învăţat și priceput în toate. „Doamne, ajută-mă! - a zis Cavalerul 
Spadei Verzi. Despre ce om deosebit îmi vorbiţi! Spuneţi-mi, 
cam ce vârstă are?” „In jur de doisprezece ani - a răspuns 
Angriote - și, împreună cu feciorul meu, Ambor de Gadel, o 
slujește pe Oriana, ce îi preţuiește foarte pentru buna lor 
purtare, astfel că, nu se află la curtea regatului alţii mai cinstiţi 
și mai răsfățați ca ei. Dar sunt foarte diferiţi, fiindcă unul e 
frumos de n-are pereche și mult mai iscusit, pe când Ambor îmi 
seamănă mie și e foarte leneș”. „Vai, Angriote! - a spus 
Cavalerul Spadei Verzi. Nu vă judecați copilul la vârsta la care 
încă nu poate ști ce e bine și ce e rău și, să știți, bunul meu 
prieten, că, de ar fi mai măricel și Oriana ar vrea să mi-l dea, l- 
aș lua cu mine și l-aș face cavaler pe Gandalin, care mă slujește 
de atâta vreme”. „Așa să m-ajute Dumnezeu - a spus Angriote 
-, dacă n-o merită cu prisosinţă, și cred că ordinul cavaleresc va 
fi slujit foarte bine de el, căci este unul dintre cei mai viteji 
scutieri din lume, și, dacă va deveni cavaler și fiul meu vă va 
sluji în locul lui, n-aș mai avea îndoielile pe care le am și aș nutri 
mari speranţe că, în tovărășia voastră, va ajunge să 
dobândească multă cinste pentru întregul său neam; dar să 
lăsăm asta pentru când o veni vremea, că Dumnezeu le 
rânduiește pe toate”. Apoi, a adăugat: „Să știți, domnule, că don 
Bruneo și eu am străbătut în lung și-n lat toate aceste insule ale 
României, unde am aflat despre marile fapte de arme săvârșite 


174 


de domnia voastră, atât împotriva cavalerilor prea trufași, cât și 
a acelor puternici și nemiloși uriași, și toată lumea care vă 
cunoaște isprăvile e uluită că un singur trup omenesc a putut 
îndura asemenea încercări și primejdii; și, tot acolo, am aflat de 
moartea înfricoșătorului și puternicului Endriago și mult ne-am 
mai minunat că ați îndrăznit să-l înfruntaţi chiar pe necuratul, că 
așa ni s-a spus că arată și că diavolii l-au zămislit și l-au crescut, 
cu toate că era feciorul acelui uriaș și al fiicei sale; așa că, vă 
rog, seniore, să-mi povestiţi cum v-aţi luptat cu el, ca să aud cea 
mai neobișnuită și vitejească ispravă săvârșită vreodată de un 
muritor”. Cavalerul Spadei Verzi i-a răspuns: „Această 
rugăminte, mai bine v-o pot împlini Gandalin și maestrul ce-l 
îngrijește pe don Bruneo, căci au fost de faţă la întâmplare. Așa 
că vă vor povesti ei”. Și, tăifăsuind ei, așa cum auziţi, au ajuns 
în cetate, unde au fost primiţi cu multă bucurie de Grasinda, 
după ce Angriote fusese prevenit să nu-i spună lui Amadis altfel 
decât Cavalerul Spadei Verzi; aici au găsit mai mulţi cavaleri 
înarmaţi ce, la porunca Grasindei, voiau să plece în căutarea lor; 
Grasinda i-a condus în încăperea Cavalerului Spadei Verzi, unde, 
într-un pat, se afla don Bruneo de Bonamar. Și, când au intrat 
înăuntru și l-au văzut mai întremat, cine ar putea povesti ce 
bucurie le-a cuprins sufletele, văzându-se toți trei laolaltă; și la 
fel se bucura și acea preafrumoasă doamnă, socotindu-se foarte 
cinstită că îi găzduiește în casa ei și e însoţită de asemenea 
cavaleri, ce își aflaseră acolo adăpost și tihnă cum greu ar fi 
putut găsi în alt loc; pe dată lui Angriote i s-a oblojit rana de la 
picior, ce i se umflase foarte din pricina drumului și a efortului 
făcut în lupta cu acei cavaleri, și a fost culcat într-un pat alături 
de don Bruneo; și după ce răniții au mâncat ce le dăduse voie 
maestrul, toți au ieșit din încăpere, ca să îi lase să doarmă și să 
se odihnească; Cavalerului cu Piticul i s-a așternut masa în altă 
odaie și, aici, i-a vorbit Grasindei despre vitejia și marele curaj al 
acelor foarte credincioși prieteni ai săi; după ce a mâncat, 
Grasinda s-a dus la doamnele și domnișoarele sale, iar Cavalerul 
Spadei Verzi, la tovarășii săi, pe care mult îi iubea, și i-a găsit 
treji și sporovăind. Așa că a poruncit să i se pună patul lângă ale 
lor și au petrecut, vorbind cu multă plăcere despre multele 
lucruri ce li se întâmplaseră; Cavalerul Spadei Verzi le-a povestit 
despre făgăduiala făcută doamnei și ce îi ceruse aceasta, 
precum și că se pregătea să pornească pe ape spre Marea 


175 


Britanie, ceea ce mult i-a bucurat pe don Bruneo și pe Angriote, 
pentru că, acum, găsindu-l pe cel pe care îl căutau, doreau să se 
întoarcă pe acele meleaguri. Deci, așa cum spune povestea, 
Cavalerul Spadei Verzi, don Bruneo de Bonamar și Angriote de 
Estravaus au rămas în casa acelei frumoase doamne Grasinda, 
simțindu-se foarte bine, până ce n-a mai fost nicio primejdie 
pentru viețile lor acea călătorie pe mare, timp în care corăbiile 
fuseseră încărcate cu merinde pe un an și la bord se urcaseră 
marinarii și soldaţii de care aveau trebuinţă. 

Și, într-o duminică dimineaţa, în luna lui Florar, s-au urcat pe 
corăbii și, cum vremea era prielnică, și-au început călătoria spre 
Marea Britanie. 


e CAPITOLUL LXXVI e 


Cum au sosit în Marea Britanie regina 
Sardamira și ceilalți soli pe care împăratul 
Romei îi trimisese să o aducă pe Oriana, 
fiica regelui Lisuarte, și ce li s-a întâmplat 
într-o pădure, unde ieșiseră să-și treacă vremea, 
cu un cavaler rătăcitor pe care solii l-au 
batjocorit cu vorba și cum le-a plătit 
acesta obrăzniciile ce i le-au spus 


Solii împăratului Patin, după ce au ajuns în Lombardia, au 
găsit corăbii și au plecat spre Marea Britanie, aruncând ancora 
la Fenusa, unde se afla regele Lisuarte, care i-a primit foarte 
bine și cu multă cinste, poruncind să fie bine găzduiţi și să li se 
dea tot ce le face trebuinţă. In vremea aceasta, la curte se aflau 
mulţi gentilomi și regele mai aștepta și alţii, după care 
trimisese, ca să ţină sfat cu ei despre căsătoria Orianei, așa că 
le-a spus solilor că vor primi răspunsul peste o lună, dându-le 
mari speranţe că va fi îmbucurător. Și a hotărât ca regina 
Sardamira, trimisă de împărat cu douăzeci de doamne și 
domnișoare să-i țină de urât Orianei și s-o slujească în timpul 
călătoriei pe mare, să plece la Miraflores, unde se afla Oriana, 
ca să-i vorbească despre măreţiile Romei și înaltul rang 
dobândit prin acea căsătorie, când va deveni stăpâna atâtor 
regi, prinți și alţi mari seniori. Regele Lisuarte hotărâse asta, 


176 


fiindcă știa că fiica lui era foarte pornită împotriva acestei 
căsătorii și spera că regina, ce era foarte înţeleaptă, o va 
convinge; dar, la vremea aceea, Oriana era atât de necăjită și 
de frământată, că nu mai judeca și nu mai vorbea, la gândul că, 
împotriva voinţei ei, taică-su o va da romanilor, ceea ce avea să 
le aducă moartea ei și iubitului ei, Amadis. Deci, regina 
Sardamira a pornit spre Miraflores cu don Grumedan, din 
porunca regelui, ca să o slujească, însoţită de cavaleri romani și 
de cavaleri din Sardinia, unde era regină. Și așa s-a întâmplat 
că, aflându-se pe malul unui râu, cu iarbă și flori, așteptând să 
se mai potolească vipia, cavalerii reginei, preţuiţi pentru faptele 
lor de arme și-au pus scuturile, cinci la număr, în faţa corturilor; 
atunci, don Grumedan le-a spus: „Domnilor, puneţi-vă scuturile 
în cort, căci altminteri trebuie să vă supuneţi obiceiului 
pământului, potrivit căruia orice cavaler ce își pune scutul în 
faţa cortului, a casei, ori a sălașului unde locuiește, trebuie să 
primească să lupte cu toţi cavalerii ce i-o cer”. „Am înţeles 
foarte bine acest obicei - au spus ei - și de-asta le vom lăsa 
afară. Şi deie Domnul ca, mai înainte de-a pleca de-aici, să ne 
ceară vreun cavaler să luptăm cu el”. „Dumnezeu să v-ajute - a 
zis don Grumedan -, căci sunt cavaleri ce obișnuiesc să treacă 
pe-aici și, de vor veni, vom privi cum vă veți înfrunta”. Și, pe 
când stăteau ei acolo, cum auziţi, nu după multă vreme, a trecut 
acel prețuit și viteaz don Florestan, ce cutreiera multe meleaguri 
în căutarea fratelui său, Amadis, fără să afle nicio veste despre 
el. Și mergea tare amărât și întristat și, pentru că auzise că la 
curtea regelui Lisuarte sosiseră oaspeţi din Roma și din alte 
părţi, veniți de peste mări, se îndrepta într-acolo ca să afle vești 
despre fratele său; iar când a văzut corturile în apropierea 
drumului pe unde trecea, s-a dus să vadă cine sunt drumeții 
aceia; ajuns la cortul reginei Sardamira, ce era una dintre cele 
mai frumoase femei din lume, a văzut-o stând pe un jilț și, cum 
cortul avea pereţii laterali daţi deoparte, le-a văzut și pe toate 
doamnele și domnișoarele ei; ca s-o vadă mai bine pe regină, ce 
i se arăta atât de frumoasă și de gătită, a intrat călare până 
între corzile cortului și a rămas s-o privească o bucată de vreme, 
până ce a venit la el o domnișoară și i-a spus: „Domnule 
cavaler, nu e foarte cuviincios să staţi călare în apropierea unei 
regine atât de nobile și a altor doamne de neam ales ce se află 
aici; mai bine aţi privi acele scuturi și pe stăpânii lor, ce vă 


177 


cheamă la luptă”. „Așa este, buna mea doamnă - a spus don 
Florestan. Aţi grăit un mare adevăr, dar ochii mei, ce doreau să 
o vadă pe preafrumoasa regină, m-au silit să cad într-o greșeală 
atât de mare, și, cerându-i iertare bunei doamne și domniilor 
voastre, tuturora, îmi voi îndrepta greșeala, cum mi-a poruncit”. 
„Aţi vorbit înțelept - a spus domnișoara -, dar mai înainte de a 
primi iertarea, îndreptaţi-vă greșeala”. „Bună domnişoară - a 
răspuns don Florestan -, asta o voi face după aceea, dacă aveţi 
încredere în mine și, ca să nu mi se ceară să nu fac ceea ce 
trebuie împotriva acelor scuturi, voi porunci să fie puse înăuntru 
în cort”. „Domnule cavaler - a spus ea -, să nu credeţi că 
scuturile au fost puse acolo cu atâta ușurință și, mai înainte de-a 
fi mutate de-acolo, datorită curajului stăpânilor lor, aceștia îi vor 
înfrânge pe toţi cei ce vor trece pe-aici și vor vrea să se înfrunte 
cu ei, căci vor să ia scuturile cu ei la Roma; pe marginea lor stau 
scrise numele cavalerilor învinși, pentru a se vedea vitejia 
romanilor în luptele cu feluriţi cavaleri de pe alte meleaguri; așa 
că, dacă vreţi să scăpaţi de rușinea de a fi înfrânt, întoarceţi-vă 
pe unde aţi venit și nu vă veţi pierde scutul iar numele vostru nu 
va fi batjocorit întru știrbirea cinstei voastre”. „Domnișoară - a 
zis el -, dacă Domnul va voi, nu mă voi păzi de această rușine 
de care îmi vorbiți și nici nu mă încred atât de mult în dragostea 
voastră, încât să ţin seama de vreunul din sfaturile ce mi-aţi dat, 
ci, mai curând, am de gând să duc aceste scuturi în Insula 
Ferecată”. 

Apoi i s-a adresat reginei: „Doamnă, Dumnezeu să vă aibă în 
pază și să vă dea multă bucurie și voie bună, după cum v-a 
făcut atât de frumoasă”. Don Grumedan, care auzise bine tot ce 
vorbise cu domnișoara, l-a prețuit mult, mai cu seamă după ce a 
pomenit de Insula Ferecată și, pe dată, și-a zis că trebuie să fie 
din neamul acelui foarte curajos Amadis și că singur avea să 
facă întocmai ceea ce îi spusese domnișoarei, și anume, să ducă 
scuturile în Insula Ferecată; așa că s-a bucurat că va vedea 
înfruntarea dintre cavalerii romani, ce erau vestiți pentru faptele 
lor de arme, și don Florestan, pe care nu-l recunoscuse, dar i se 
părea că e o minune de bărbat, bine legat și chipeș călăreț, cum 
era de fapt, socotind că trebuie să fie foarte curajos de pornește 
la o asemenea faptă strașnică și dorindu-i numai bine; și ar fi 
făcut-o mai abitir încă, de-ar fi știut că e don Florestan, pe care 
tare îl mai iubea și îl mai preţuia; don Florestan, ce se vedea 


178 


înaintea celui ce nu avea pereche în toată curtea în știința și 
meșteșugul luptelor cavalerești, simțea cum îi crește inima și 
curajul, fără să-l mai încerce urmă de teamă. Și apropiindu-se de 
scuturi, le-a atins cu mânerul lăncii, în ordine, pe primul, al 
doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea, pentru că așa urma să 
se înfrunte cu acei cavaleri, pe rând, după cum le atinsese 
scuturile. Apoi s-a îndepărtat cam la o aruncătură de săgeată, și- 
a petrecut scutul pe după gât, a luat o lance groasă și zdravănă 
și, proptindu-se bine în șa, a rămas în așteptare; don Florestan 
avea întotdeauna cu el doi sau trei scutieri, ca să fie mai bine 
slujit, să-i aducă lăncile și baltagele, cu care se ajuta foarte bine, 
și pe multe meleaguri nu se afla cavaler să se înfrunte cu lancea 
atât de bine ca el; și pe când stătea el așa, așteptând, romanii, 
care își puseseră armurile într-un cort, s-au bulucit toţi călare 
spre el și, atunci, don Florestan, le-a strigat: „Ce înseamnă asta, 
domnilor? Tăbărâţi toți pe unul? Să știți că încălcați obiceiul 
pământului acestuia”. Gradamor, un cavaler roman, ce era 
căpetenia celorlalţi, l-a rugat pe don Grumedan să le spună cum 
trebuie să procedeze, pentru că știe aceste lucruri cel mai bine. 
Don Grumedan i-a răspuns: „In ordinea în care au fost atinse 
scuturile, unul după altul, trebuie să se înfăţișeze stăpânii lor, 
cavalerii, pentru a se înfrunta; și dacă vreţi sfatul meu, nu vă 
avântaţi nebunește, căci, după cum se pare, acel cavaler nu 
vrea să se facă de rușine”. „Don Grumedan - a spus Gradamor 
-, romanii nu sunt ca voi, care vă lăudaţi înainte de a face un 
lucru. Noi și după ce îl săvârșim, uităm și, de aceea, nu ne stă 
nimeni alături; și-acum, cu voia Domnului, după aceste vorbe, 
să începem lupta cu acel cavaler, deși cred că nu va fi nevoie ca 
tovarășii mei să se străduiască prea mult”. Don Grumedan i-a 
spus: „Domnule, înfruntaţi-vă, acum, cu acel cavaler, după cum 
va fi voia Domnului, și de va ieși teafăr din aceste încercări, îi 
voi cere să se lupte cu voi, pentru aceste vorbe pe care le-aţi 
rostit; iar de n-o va putea face din cine știe ce pricină, mă voi 
înfrunta eu cu domnia voastră, în numele Domnului; și-acum, 
porniţi la luptă și, de veţi scăpa cu bine, ne vom întâlni în faţa 
acestei nobile regine, căci nu mai putem da înapoi”. Gradamor a 
râs dispreţuitor și a spus: „Ce bine-ar fi ca această luptă să fie la 
fel de curând ca înfruntarea la care îndrăznește să ne aștepte 
acel cavaler nătâng”; apoi l-a agrăit pe cavalerul al cărui scut 
fusese atins primul: „Porniţi pe dată și faceți astfel încât să ne 


179 


scăpaţi de puţina glorie ce am dobândi învingându-l”. „Domnia 
voastră odihniţi-vă - i-a răspuns cavalerul -, că voi face așa cum 
voiţi, iar cu scutul și numele lui faceţi așa cum v-a poruncit 
împăratul, dar calul, ce mi se pare bun, îl vreau pentru mine”. 
Apoi a trecut apa călare și și-a îndreptat lancea spre don 
Florestan; acesta, văzându-l că a trecut râul și vine spre el, a dat 
pinteni calului, romanul a făcut așijderea, și s-au izbit în cai și în 
scuturi, astfel că lăncile și-au greșit ţintele, dar romanul, care 
era călăreț mai prost, a căzut la pământ pe dată și bușitura a 
fost atât de puternică, încât și-a rupt braţul drept și a rămas tare 
zdruncinat, astfel că cei ce priveau, au socotit că murise, 
văzându-l așa; don Florestan i-a poruncit unuia din scutierii săi 
să descalece, să-i ia scutul și să-l agate într-un copac și, de 
asemenea, să îi ia calul, iar el s-a întors la locul unde stătuse 
mai înainte, făcând niște gesturi de parcă s-ar fi dojenit pe sine 
însuși că lancea îi dăduse greș, și a proptit-o cu mânerul în 
pământ; dar, de-ndată, a văzut venind spre el alt cavaler și a 
pornit în întâmpinarea acestuia în cea mai mare goană a calului, 
fără să-și greșească ţinta de astă dată, căci l-a izbit atât de tare 
în scut, încât l-a azvârlit de pe cal cu șaua peste el, în mijlocul 
câmpului, și lancea i-a străpuns scutul și trupul, ieșindu-i prin 
spate; don Florestan a trecut mai departe, tare falnic și călărind 
frumos, dar s-a întors pe dată lângă el și i-a spus: „Domnule 
cavaler roman, şaua pe care aţi luat-o cu voi să vă rămână 
vouă, dar calul va fi al meu; și dacă vreţi să povestiţi această 
păţanie la Roma, vă îngădui”. Și spusese aceste vorbe cu glas 
tare, astfel încât a fost bine auzit de regină, cu doamnele și 
domnișoarele ei. Și trebuie să vă spun ca don Grumedan tare s- 
a mai înveselit, auzind ce spune și văzând ce face cavalerul din 
Marea Britanie cu cel din Roma, și i-a spus lui Gradamor: 
„Domnule, dacă domnia voastră și tovarășii voştri nu vă veți 
arăta mai viteji, cu dreptate se vor prăbuși zidurile Romei 
asupra voastră, când le veţi trece la întoarcere”. Gradamor i-a 
răspuns: „Puneţi mare preţ pe cele petrecute, dar după ce 
tovarășii mei vor sfârși înfruntarea, voi face astfel încât să-i 
spuneţi acelui cavaler aceste vorbe și nu cu atâta trufie ca 
acum”. „Vom vedea asta peste puţină vreme - a spus don 
Grumedan -, căci, după cât se pare, acest cavaler din Insula 
Ferecată își apără bine pielea și am atâta încredere în el, încât 
sunt convins că nu va mai trebui să lupt cu domnia voastră”. 


180 


Gradamor a prins să râdă galben și a spus: „Când mi-o veni 
rândul, voi face tot ce v-am făgăduit”. „Să v-ajute Dumnezeu! - 
a zis don Grumedan; iar eu îmi voi ţine calul și armele pregătite, 
ca să-mi îndeplinesc vorba, căci, după socoteala voastră, acel 
cavaler nu vă va ţine piept multă vreme, deși eu cred că el 
gândește cu totul altfel decât voi”. Regina era tare mâhnită, 
auzind vorbele smintite ale lui Gradamor și ale celorlalţi romani. 
Don Florestan a poruncit să i se ia scutul și calul cavalerului 
doborât, ce zăcea fără simtire, ca mort, pe pământ; și când i-au 
scos din trup frântura de lance, cavalerul a scos un țipăt 
dureros, cerând un duhovnic. Don Florestan, luând o lance, s-a 
întors în același loc unde stătuse mai înainte, și, nu peste mult 
timp, a văzut venind spre el un alt cavaler, pe un cal vânjos și 
mândru, dar cu mai puţin curaj ca primul; acesta s-a năpustit 
cât mai în goană spre don Florestan, dar pieziș, așa că lancea i 
s-a dus într-o parte și nu și-a nimerit ţinta; don Florestan l-a 
lovit, însă, în coif și, rupându-i legăturile, i l-a smuls din cap și 
coiful s-a rostogolit pe jos, iar cavalerul a căzut peste grumazul 
calului, dar nu s-a prăbușit. Don Florestan a strâns lancea sub 
braț și a pornit spre el furios foarte, dar cavalerul, văzându-l, și- 
a ridicat scutul și don Florestan i-a dat o asemenea lovitură în el, 
încât i l-a lipit de față, astfel că, năucit fiind de izbitură, 
cavalerul a scăpat frâul din mână; don Florestan, văzându-l atât 
de zdruncinat, a aruncat lancea și l-a apucat de scut, trăgând 
tare până ce i l-a scos de după gât și i-a dat cu el două lovituri 
atât de puternice, că l-a doborât de pe cal, lăsându-l atât de 
zdrobit, că nu mai făcea alta decât să se zvârcolească pe jos; 
don Florestan a poruncit să i se ia calul, iar el, cerând să i se dea 
lancea, s-a dus la roman și i-a spus: „De azi înainte, de veţi mai 
fi în stare, puteţi să mergeţi la Roma și să-i lăudaţi pe cavalerii 
din Marea Britanie”. Și, îndreptându-se în șa, a pornit spre cel 
de-al patrulea cavaler ce venea spre el, dar înfruntarea s-a 
sfârșit de la prima ciocnire, fiindcă don Florestan l-a izbit atât de 
tare, încât cal și călăreț s-au prăbușit, cavalerul și-a rupt piciorul 
aproape de gleznă și, cum calul s-a ridicat, el a rămas pe jos, 
fără să se poată mișca; don Florestan a poruncit să i se ia scutul 
și calul, ca și celorlalţi, iar el a luat o lance solidă de la scutierii 
săi, tocmai când a văzut că pornește spre el Gradamor, într-o 
armură foarte frumoasă și nouă, pe un armăsar vânjos, mare și 
frumos, scuturându-și lancea de mai-mai s-o rupă; don Florestan 


181 


s-a înfuriat foarte, pentru că îl ameninţa, strigându-i lui don 
Grumedan: „Don Grumedan, pregătiţi-vă armura, că mai înainte 
de-a apuca să încălecaţi, cavalerul acesta ce mă așteaptă o să 
aibă nevoie de ajutorul vostru”. „O să vedem pe dată - a 
răspuns don Grumedan -, dar pentru lăudăroșenia asta nu vreau 
să mă ostenesc până nu sfârșiţi înfruntarea”. Gradamor, care 
trecuse apa, l-a văzut venind spre el pe don Florestan în cea mai 
mare goană a calului, bine apărat de scut și cu lancea aplecată, 
gata să-l izbească. Atunci, a pornit și el în goana mare spre 
celălalt și, cum amândoi cavalerii erau puternici și viteji, s-au 
lovit cu lăncile; Gradamor l-a lovit în scut și lancea a pătruns 
prin el mai bine de o palmă și s-a frânt; don Florestan i-a 
străpuns scutul în partea stângă, i-a spart armura datorită forței 
mari cu care îl izbise și l-a azvârlit din șa într-o groapă aflată în 
apropiere, plină cu apă și noroi, și a trecut mai departe, 
poruncindu-le scutierilor săi să ia calul celuilalt; don Grumedan, 
văzând aceasta, i-a spus reginei: „Doamnă, îmi pare că mă voi 
putea odihni încă o bucată de vreme, până ce Gradamor își 
usucă armura și găsește alt cal pe care să lupte”. Regina i-a 
răspuns: „Blestemate fie-le nebunia și trufia, căci pe toți îi 
stârnesc împotriva lor și apoi se fac de rușine”. Gradamor s-a 
pălăcit o vreme în apă și în noroi și, când a izbutit să iasă, tare 
supărat de ce i se întâmplase, și-a scos coiful din cap, s-a 
curăţat cu palmele pe faţă și pe ochi de apă și de noroi, s-a șters 
cum a putut mai bine și și-a pus coiful la loc; don Florestan, 
văzându-l, s-a apropiat de el și i-a spus: „Domnule cavaler care 
umblaţi cu ameninţări, să știți că dacă nu mânuiţi mai bine 
spada decât lancea, n-o să-mi duceți scutul și nici numele meu 
înscris pe al vostru la Roma”. Gradamor i-a răspuns: „Imi pare 
rău că am dat greș cu lancea, dar spada aceasta o port ca să 
mă răzbun și veți vedea asta pe dată, de îndrăzniţi să respectați 
obiceiul acestei țări”. Don Florestan, care cunoștea acest obicei 
mult mai bine ca el, l-a întrebat: „Despre ce obicei vorbiţi?” „Să- 
mi înapoiaţi calul - i-a răspuns el -, ori să descălecaţi și voi și să 
ne întrecem în spade pe jos, ca jocul să fie la fel pentru 
amândoi; și cine l-o juca mai prost, să n-aibă parte de respectul 
și mila celuilalt”. Don Florestan i-a spus: „Nu cred că voi aţi fi 
respectat acest obicei, dacă aţi fi învins, dar eu o să descalec, 
pentru că nu e drept ca un cavaler roman atât de chipeș ca 
domnia voastră să se urce pe un cal doborât de altul”. Și, 


182 


descălecând, le-a dat calul scutierilor săi, a pus mâna pe spadă 
și, apărat bine de scut, a pornit cu pași mari spre el, furios 
foarte; și au prins să-și încrucișeze spadele cu multă vitejie, 
astfel că lupta era destul de crâncenă și tuturor li se părea tare 
primejdioasă, datorită dușmăniei ce-și purtau unul altuia, dar n- 
a durat, fiindcă don Florestan, ce era mai necruţător și mai 
puternic în luptă, văzând că e privit de regină, de femei și de 
don Grumedan, care se pricepea la asemenea lucruri mult mai 
bine ca ele, și-a adunat toate forțele și i-a dat asemenea lovituri 
grele și năprasnice, încât Gradamor, deși era viteaz foarte, n-a 
mai putut rezista și s-a dat înapoi, retrăgându-se spre cortul 
reginei, chibzuind că don Florestan îl va lăsa în pace din respect 
pentru regină. Dar don Florestan, spre supărarea lui, i-a luat-o 
înainte și l-a silit să se întoarcă de unde venise, obosindu-l atât 
de tare, încât Gradamor a căzut lat la pământ, sleit cu totul de 
puteri și a scăpat spada din mână; don Florestan i-a luat scutul 
și l-a dat scutierilor și, apucându-l de coif, a tras atât de tare, că 
l-a târât după el o bucată, până i l-a smuls și l-a aruncat în 
groapa cu noroi de care v-am spus; apoi, întorcându-se la 
Gradamor, l-a apucat de un picior și a vrut să-l arunce și pe el în 
groapă, dar Gradamor a prins să strige în gura mare să aibă 
milă de el, în numele Domnului; regina, care vedea totul, a spus: 
„Proastă învoială a făcut acel nefericit când a spus că 
învingătorul nu-l va respecta și nu-l va cruța pe învins”. Don 
Florestan i-a spus lui Gradamor: „Invoiala hotărâtă de un cavaler 
atât de vestit ca voi nu trebuie călcată și veți avea parte de ea 
așa cum se cuvine și cum veţi vedea pe dată”. Celălalt, când a 
auzit asta, a spus: „Ah, nenorocitul de mine, sunt mort”! „Așa e 
- a spus don Florestan -, dacă nu îmi îndepliniţi două porunci”. 
„Spuneţi care sunt - a zis el - și le voi îndeplini”. „Prima - a spus 
don Florestan - este să vă scrieți numele pe scuturi cu mâna și 
cu sângele vostru și al tovarășilor voștri și, după ce veţi face 
asta, vă voi spune care este a doua poruncă”. Și pe când 
spunea asta, ţinea spada ridicată deasupra lui, iar acesta, 
înspăimântat foarte, la pământ, a chemat un copist de-al său și 
i-a poruncit să-și golească de cerneală călimara, s-o umple cu 
sângele său și să-i scrie numele pe scut, că el nu poate; și să 
scrie, de asemenea, numele tovarășilor săi pe celelalte scuturi, 
cât mai iute, ca să nu-și piardă capul. Porunca a fost împlinită pe 
dată și don Florestan și-a curăţat spada, a vârât-o în teacă și, 


183 


încălecându-și calul, a poruncit foarte sprinten, de parcă n-ar fi 
făcut nimic în ziua aceea; scutul i l-a dat scutierului său, dar nu 
și-a scos coiful, ca să nu îl recunoască don Grumedan; 
armăsarul lui era vânjos și mândru și avea o culoare ciudată, iar 
cavalerul era atât de înalt și de bine făcut, că puţini s-ar fi găsit 
să-i stea alături ca înfățișare; apoi, luând în mână o lance cu o 
flamură bogată și frumoasă și oprindu-se în dreptul lui 
Gradamor, care se ridica de jos, aplecându-și lancea, i-a spus: 
„Veţi rămâne în viaţă numai dacă don Grumedan îmi cere să nu 
vă ucid în faţa lui”. 

Gradamor a început să-l strige din răsputeri pe don Grumedan 
să-i vină în ajutor, în numele Domnului, că de el depinde viața 
sau moartea lui. Don Grumedan a venit la el pe jos, cum era, și 
i-a spus: „Gradamor, e foarte drept să nu aveţi parte de milă și 
îndurare, pentru că așa i-aţi cerut acestui domn, în marea 
voastră trufie, dar eu îl rog să vă lase viaţa și pentru asta îi voi 
multumi și îl voi sluji din inimă”. „lar eu voi face asta cu plăcere 
- a spus don Florestan -, pentru domnia voastră, precum și orice 
altceva întru cinstirea și placul vostru”. Apoi a spus: „Voi, 
domnule cavaler roman, puteți povesti în sfatul de la Roma, de 
veţi ajunge acolo, ce vorbe trufașe și ce ameninţări aţi rostit 
împotriva cavalerilor din Marea Britanie. Și cum v-aţi înfruntat 
cu ei, și câtă glorie și cinste aţi dobândit într-un scurt răstimp de 
o zi; și același lucru să-l istorisiți împăratului vostru și marilor 
seniori, ca să le faceți o bucurie. lar ei voi face cunoscut în 
Insula Ferecată că toţi cavalerii Romei sunt atât de darnici și 
prietenoși, încât își dăruiesc cu ușurință și caii și armele unor 
necunoscuţi. Eu, însă, nu trebuie să vă mulțumesc pentru acest 
dar pe care mi l-aţi făcut, fără voia voastră, ci îi aduc mulțumiri 
Domnului”. 

Gradamor, ce era tare prăbușit, mai-mai să-și dea duhul 
auzind aceste vorbe, ce îl dureau mai tare decât rănile; don 
Florestan a adăugat: „Domnule cavaler, să duceţi la Roma toată 
trufia cu care aţi venit de-acolo, pentru că vă place și o prețuiţi, 
căci, în această ţară, cavalerii nu doresc și nu cunosc decât ceea 
ce voi urâţi, și anume, buna cuviinţă și purtările alese; și dacă 
domnia voastră sunteţi la fel de îndrăgostit pe cât de viteaz și 
vreți să vă duc în Insula Ferecată, veți trece prin încercarea 
Bolţii iubiţilor credincioși ce vin acolo să-și arate credința faţă de 
iubitele lor și, cu gloria și cinstea dobândite în Marea Britanie, 


184 


veţi fi și mai prețuit de iubita voastră ce, dacă are o minte 
înţeleaptă, vă va schimba cu altul”. 

Trebuie să vă spun că don Grumedan se bucura grozav auzind 
aceste vorbe și râdea din toată inima, văzând înfrântă trufia 
romanilor. Dar nu același lucru se întâmpla cu Gradamor, ce 
asculta totul cu mare durere în suflet, spunându-i lui don 
Grumedan: „Bunule domn, pentru Dumnezeu, porunciţi să fiu 
dus la corturi, că mă simt foarte rău”. „Se vede după cum 
arătaţi și după armura voastră - a răspuns el - și voi purtați 
vina”. Apoi a poruncit scutierilor săi să îl ducă și i-a zis lui don 
Florestan: „Domnule, spuneţi-ne, dacă vă e pe plac, care vă e 
numele, că un bărbat atât de viteaz ca voi nu trebuie să și-l 
ascundă”. lar el a răspuns: „Domnul meu, don Grumedan, rogu- 
vă să nu vă supăraţi că nu vi-l spun, căci datorită felului 
necuviincios în care m-am purtat cu acea frumoasă regină, cu 
niciun chip n-aş vrea să se știe cine sunt, simţindu-mă foarte 
vinovat, deși mai mare e vina ei și a domnișoarelor sale, căci 
nespusa lor frumusețe m-a scos din minţi și m-a făcut să 
greşesc, așa că, vă rog, don Grumedan, să vorbiţi cu ele să-mi 
spună cum să îndrept greșeala ca să fiu iertat și să-mi trimiteţi 
răspunsul la schitul rotund de aici, din apropiere, unde voi 
poposi astăzi”. 

Don Grumedan i-a spus: „Voi face ceea ce doriţi pe cât îmi stă 
în puteri și voi trimite un scutier cu răspunsul ce mi se va da, 
care, după voia mea, nădăjduiesc să fie bun, după cum 
meritaţi”. Cavalerul din Insula Ferecată i-a spus: „Rogu-vă, don 
Grumedan, dacă aveţi vești despre Amadis, spuneţi-mi-le”. Lui 
don Grumedan, ce îl iubea atât de mult pe cel despre care 
întrebase, i s-au umplut ochii de lacrimi din pricina dorului de el 
și a spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, viteazule cavaler, dacă 
din vremea când a plecat din Gaula, de la curtea tatălui său, 
regele Perion, am mai avut vești despre el; și mult m-aș bucura 
să am și să vi le pot spune domniei voastre și tuturor prietenilor 
săi”. „Vă cred întru totul - a răspuns don Florestan -, după 
purtarea voastră aleasă și marea credinţă ce sălășluiește în voi: 
și de-ar fi toţi astfel, neobrăzarea și reaua-credinţă n-ar mai găsi 
niciun colț unde să se adăpostească și ar dispărea din lume; şi- 
acum, Domnul să vă aibă-n pază, că eu mă duc la schitul de 
care v-am spus, să-l aștept pe scutierul vostru”. „Mergeţi cu 
Dumnezeu”, a spus don Grumedan. Și s-a îndreptat spre corturi; 


185 


don Florestan s-a dus la scutierii săi și le-a poruncit să ducă 
armăsarii pe care îi câștigase în luptă la corturi și să i-l dea pe 
cel gras lui don Grumedan din partea sa, căci i se părea un cal 
bun, iar pe ceilalţi patru, domnișoarei cu care stătuse de vorbă, 
spunându-i că îi trimite don Florestan, să facă ce va voi cu ei. 

Mult s-a mai bucurat don Grumedan de cal, pentru că fusese 
al romanilor, și mai mult încă, aflând că acel cavaler e don 
Florestan, pe care tare îl mai iubea și îl preţuia; scutierii i-au dat 
și domnișoarei ceilalți cai și i-au spus: „Domnișoară, cavalerul pe 
care l-aţi disprețuit astăzi când aţi vorbit cu el, lăudându-i pe 
romanii voştri, vă trimite acești cai, să-i dăruiți cui doriți, și vă 
roagă să-i primiţi ca semn că vorbele sale au fost adevărate”. „li 
mulțumesc mult - a răspuns ea - și, într-adevăr, i-a câștigat cu 
mare cinste și deosebită vitejie, dar mai mult mi-ar fi plăcut să- 
și fi lăsat el calul aici, decât să îi primesc pe aceștia patru”. „Se 
prea poate - a zis unul dintre scutieri -, dar cine vrea să-i 
câștige armăsarul, va avea nevoie de cavaleri mai viteji decât 
cei ce îl voiau”. Domnișoara i-a răspuns: „Nu vă miraţi că doresc 
mai mult gloria pentru aceștia, decât pentru cineva pe care nu îl 
cunosc și nu știu cine este. Dar, oricum ar fi, mi-a trimis un dar 
frumos și îmi pare rău că i-am spus unui bărbat atât de viteaz 
vorbe ce i-au pricinuit supărarea și îmi voi îndrepta greșeala 
cum va porunci”. 

Scutierii s-au întors la stăpânul lor, care îi aștepta, și i-au 
povestit ce făcuseră și vorbiseră, și el tare s-a bucurat. Apoi, 
poruncind scutierilor să ia scuturile romanilor, s-a dus la schitul 
rotund, să aștepte solia lui don Grumedan, dar și pentru că 
acesta era drumul cel mai drept spre Insula Ferecată, căci nu 
voia să treacă pe la curtea regelui Lisuarte, și, totuși, să stea de 
vorbă cu don Gandales, ce cârmuia Insula, să-l întrebe dacă are 
niscaiva vești despre fratele său și să lase acolo scuturile 
învinșilor. 

Acum, să știți că don Grumedan s-a înfățișat pe dată reginei 
Sardamira și i-a spus prea plecat ceea ce îl rugase don 
Florestan, dezvăluindu-i și numele acestuia; regina l-a ascultat 
cu atenţie și a spus: „Acesta trebuie să fie acel don Florestan, 
fiul regelui Perion și al contesei de Selandia”. „Este chiar cel 
despre care vorbiţi, doamnă, și credeţi-mă că este unul dintre 
cavalerii viteji și înţelepţi”. „Nu știu ce fapte a săvârșit aici - a 
spus ea -, dar să știți, don Grumedan, că feciorii marchizului de 


186 


Ancona vorbesc deosebit de frumos despre el, despre marea lui 
vitejie în luptă, despre isprăvile sale nemaipomenite și cât e de 
iscusit și înțelept; și trebuie să fie crezuţi, fiindcă i-au fost 
tovarăși în marile războaie purtate la Roma, unde a viețuit trei 
ani, pe când era tânăr cavaler; dar nu îndrăznesc să vorbească 
despre vitejia lui în faţa împăratului, care nu îl iubește și nu vrea 
să audă vorbe frumoase despre el”. „Ştiţi de ce nu îl iubește 
împăratul?”, a întrebat-o don Grumedan. „Da - a răspuns regina. 
Din pricina fratelui său Amadis, pe care împăratul e foarte 
mânios că a dobândit Insula Ferecată, ce o voia pentru el, și că 
acesta a ajuns acolo înaintea lui; și mult îl urăște fiindcă l-a lipsit 
de gloria și cinstea ce le-ar fi dobândit, punând stăpânire pe 
Insula Ferecată”. Don Grumedan a zâmbit și a spus: „Aflaţi, 
doamnă, că mânia lui e neîntemeiată, ba, mai curând, socotesc 
că numai pentru asta și ar trebui să-l iubească, fiindcă l-a salvat 
de cea mai mare rușine ce ar fi păţit-o vreodată, așa cum li s-a 
întâmplat multor cavaleri ce au încercat același lucru, foarte 
viteji în luptă, dar n-a izbutit să dobândească acel ţinut decât 
bărbatul pe care Dumnezeu l-a făcut să fie deasupra tuturor în 
privinţa curajului și în toate celelalte însușiri ce trebuie să le 
aibă un bun cavaler, și, credeţi-mă, doamnă, alta e păţania 
pentru care îl urăște împăratul”. Regina a zis: „În numele 
credinţei ce i-o datoraţi lui Dumnezeu, don Grumedan, spuneți- 
mi despre ce e vorba”. „Doamnă - a răspuns el -, eu vă spun, 
dar să nu vă supăraţi din asta”. Ea, râzând, i-a spus: „Vreau s-o 
aud, orice-ar fi”. „Facă-se voia Domnului!”, a răspuns el. Și i-a 
istorisit tot ce se petrecuse cu împăratul și Amadis în noaptea 
aceea, în pădure, când el se lăuda cu iubirea sa, iar Amadis se 
plângea de a lui, ce vorbe au schimbat și cum s-a desfășurat 
lupta dintre ei, întocmai cum aţi auzit în cartea a doua. Tare i-a 
mai plăcut reginei povestea și l-a pus pe don Grumedan să i-o 
istorisească de trei ori, spunând: „Așa să m-ajute Dumnezeu, 
don Grumedan, dar din câte mi-aţi spus, înţeleg că acest cavaler 
poate sluji iubirea, când e mulţumit de ea, și îi poate face rău, 
când și iubirea îl prigonește, dar după părerea mea, nu e mică 
pricina urii pe care și-o poartă împăratul și Amadis”. 


187 


e CAPITOLUL LXXVII e 


Cum regina Sardamira i-a trimis solie lui 
don Florestan, rugându-l ca, de vreme ce i-a 
înfrânt pe cavaleri, aducându-i în stare de neputintă, 
să se învoiască a-i fi însoțitor până la castelul 
Miraflores, unde se ducea să o întâlnească pe 
Oriana, și ce s-a petrecut acolo 


Regina Sardamira și don Grumedan stăteau de vorbă, așa 
cum ați auzit, și ea îl asculta bucuroasă, pentru că știa că acea 
călătorie în care pornise împăratul atunci, pe când se numea 
Patin, o făcuse din dragoste pentru ea, căci o iubea foarte mult, 
și venise în Marea Britanie cu gândul s-o cucerească, 
încercându-și puterile cu vitejii cavaleri de aici; dar despre cele 
întâmplate cu Amadis nu-i spusese niciodată nimic, așa că 
regina râdea în sinea ei că îi tăinuise acest lucru; don Grumedan 
i-a spus: „Doamnă, spunetţi-mi ce solie doriţi să-i trimit lui don 
Florestan”. Ea a rămas o vreme gânditoare și apoi a răspuns: 
„Don Grumedan, vedeți în ce stare sunt cavalerii mei, că nu pot 
avea grijă nici de mine, nici de ei, și trebuie să rămână aici să se 
însănătoșească; și de vreme ce cavalerii din această ţară sunt 
atât de viteji, aș vrea ca don Florestan să mă însoţească la drum 
împreună cu voi”. El a spus: „Să știți, doamnă, că don Florestan 
este atât de cuviincios, că nu e rugăminte pe care să i-o facă o 
doamnă ori domnișoară și să n-o îndeplinească, cu atât mai mult 
fiind vorba de voi, ce sunteţi de neam așa de mare și față de 
care trebuie să-și îndrepte greșeala”. „Mă bucură spusele 
voastre - a zis ea -, așa că daţi-mi pe cineva să o călăuzească 
pe domnișoara mea și o să-i trimit o solie”. El i-a dat patru 
scutieri și regina a trimis-o pe domnișoara ce îi lăudase pe 
cavalerii romani cu o scrisoare de împuternicire, spunându-i, în 
taină, ce să îi transmită; aceasta, încălecându-și calul, însoțită 
de scutieri, a pornit la drum cât mai pe ascuns, și, de cum a 
ajuns la schitul rotund, l-a aflat pe don Florestan, ce tăifăsuia cu 
sihastrul; ea a descălecat de pe cal și, cum avea faţa 
descoperită, don Florestan a recunoscut-o pe dată și a primit-o 
foarte bine. Ea i-a spus: „Domnule, astăzi nu gândeam că o să 
vin să vă caut, pentru că socoteam că înfruntarea dintre domnia 


188 


voastră și cavalerii noștri avea să se sfârșească altfel”. „Bună 
doamnă - a răspuns el -, eu sunt de vină că mi-au cerut ceea ce 
nu puteam refuza fără să mă acopăr de rușine; dar, spuneţi-mi, 
mai bine, dacă regina, stăpâna voastră, va petrece noaptea 
acolo, unde am lăsat-o”. „Domnul meu, regina vă trimite 
salutări și această scrisoare adusă de mine”. El a citit-o și a zis: 
„Doamnă, spuneţi-mi care e solia și eu îi voi împlini porunca”. 
„Drept este să faceţi așa - a spus ea -, întru cinstea și aleasa 
voastră purtare de cavaler viteaz; și aflaţi că mi-a poruncit să vă 
transmit că, deoarece cavalerii ce o însoțeau sunt atât de 
zdrobiți din pricina voastră încât nu o mai pot sluji, și cum 
pricina acestui necaz sunteţi voi, dorește să îi fiţi însoțitor până 
la Miraflores, unde se duce să o întâlnească pe Oriana”. „Vă 
mulțumesc mult vouă și stăpânei voastre pentru această solie și 
socotesc că e o mare cinste și favoare să o slujesc; deci, să 
plecăm de-aici, în așa fel, încât să fim la corturile sale când s-o 
lumina de zi”. „Așa să dea Dumnezeu - a răspuns domnișoara -, 
și aflaţi că don Grumedan vă cunoaște foarte bine și i-a spus 
reginei că răspunsul vostru va fi întocmai acesta”. Tare i-au mai 
plăcut domnișoarei vorba și marea înţelepciune ale lui don 
Florestan, precum și frumuseţea și graţia sa, căci în toate părea 
un om de neam mare, cum era, de fapt. Și au cinat, acolo, la 
schit, rămânând să tăifăsuiască o mare parte a serii, și când a 
fost vremea de culcare, i-au pregătit un pat domnișoarei în 
schit, iar don Florestan și scutierii s-au culcat la poalele unor 
copaci; el a dormit neîntors după osteneala de peste zi, dar, la 
vremea hotărâtă, l-au trezit scutierii și, îmbrăcându-și armura, 
cu domnișoara și ceilalți însoțitori, a pornit spre corturile reginei, 
unde au ajuns dis-de-dimineaţă. Domnișoara s-a dus la regină, 
iar don Florestan a intrat în cortul lui don Grumedan, care se 
trezise și vorbea cu gentilomii săi, în așteptarea liturghiei; și 
când l-a văzut pe don Florestan, mult s-a mai bucurat, și s-au 
îmbrățișat amândoi cu multă dragoste; apoi, s-au dus pe dată, la 
cortul reginei, în vreme ce don Grumedan îi spunea: „Domnule, 
regina vrea să îi fiţi însoțitor și bine este să primiţi, fiindcă e o 
doamnă de neam mare și chibzuiesc că nu face o afacere 
proastă câștigându-vă pe voi și pierzându-și cavalerii”. Asta o 
spusese râzând. „Așa să m-ajute Dumnezeu - a răspuns don 
Florestan -, dacă nu vreau s-o slujesc și să-i fac pe plac, mai cu 
seamă aflându-mă în tovărășia voastră, căci de multă vreme nu 


189 


v-am văzut”. „Domnule - a zis celălalt -, cât de mult mă bucur 
că v-am întâlnit, numai Dumnezeu o știe, dar, spuneţi-mi ce-aţi 
făcut cu scuturile pe care le-aţi luat de-aici”. „Le-am trimis chiar 
în noaptea asta cu un scutier de-al meu în Insula Ferecată, 
prietenului vostru, don Gandales, să le pună undeva să fie 
văzute de toți cei ce vin acolo și să știe de ele cei din Roma, de 
vor vrea să vină să le ceară”. „Dacă vor face asta - a spus don 
Grumedan -, ţinutul va avea belșug de scuturi și arme romane”. 
Vorbind ei așa, au ajuns la cortul reginei, ce aflase de venirea 
lor; don Florestan i s-a înfățișat și a vrut să-i sărute mâna, dar ea 
nu i-a îngăduit și punându-i mâna pe mâneca loricii sale, în 
semn de prietenească primire, i-a spus: „Don Florestan, vă 
mulţumesc mult că aţi venit și că vă osteniți să mă slujiţi; și 
pentru că, în felul acesta, ați îndreptat răul făcut cavalerilor mei, 
drept este să fiţi iertat”. „Buna mea doamnă - a spus el -, nu 
simt nicio osteneală ori trudă, slujindu-vă; dimpotrivă, mult mai 
rău mi-ar părea să vă știu supărată, iar pentru mine aceasta 
este o cinste și o mare favoare și vă rog, doamnă, să mă 
socotiți, în toate, cavalerul și slujitorul vostru, și eu vă voi 
îndeplini poruncile cu toată dragostea”. Regina l-a întrebat pe 
don Grumedan dacă totul este pregătit pentru drum. La această 
întrebare, el i-a răspuns: „Doamnă, când doriţi putem pleca, iar 
pe acești cavaleri răniţi îi voi trimite într-o cetate aflată, aici, în 
apropiere, unde vor fi îngrijiţi până se vor înzdrăveni, pentru că 
așa, răniţi, nu vor putea merge cu noi până nu li se lecuiesc 
rănile”. „Faceţi, atunci, așa”, a spus ea. Apoi reginei i s-a adus 
un cal alb ca neaua, cu o șa împodobită cu aur, o minune de 
lucrătură, la fel cu frâul; ea era îmbrăcată în straie foarte bogate 
și la gât avea perle și nestemate de mare preţ ce sporeau 
marea ei frumuseţe; pe dată, au încălecat și doamnele și 
domnișoarele ei, în veșminte bogate; don Florestan a apucat 
calul reginei de dârlogi și au pornit pe drumul spre Miraflores. 
Acum, trebuie să vă spun că Oriana aflase de venirea lor și era 
tare mâhnită, că nu era lucru pe lume mai groaznic pentru ea 
decât să audă de împăratul Romei și știa că regina nu venea 
decât pentru asta; dar s-a înveselit tare aflând de sosirea lui don 
Florestan, căci voia să-l întrebe ce vești are despre Amadis și să 
i se plângă de tatăl ei. Dar cu toate că era foarte tulburată, a 
socotit că e bine să poruncească să fie aduse mobile bogate și 
frumoase pentru primirea oaspeților, iar ea s-a îmbrăcat cu cele 


190 


mai mândre straie pe care le avea; și la fel au făcut Mabilia și 
celelalte domnișoare ale sale; regina Sardamira a intrat în sala 
unde o aștepta Oriana purtată la braţ de don Florestan și don 
Grumedan, și, când a văzut-o, Oriana a plăcut-o foarte mult și și- 
a zis că, dacă n-ar veni cu asemenea cerere, tare bine s-ar mai 
simţi cu ea; apropiindu-se, regina i-a făcut o plecăciune Orianei 
și a vrut să-i sărute mâinile, dar Oriana n-a lăsat-o, spunându-i 
că ea este doamnă și regină, pe când biata Oriana o domnișoară 
năpăstuită de păcate. Apoi, regina a fost salutată de Mabilia și 
de celelalte domnișoare, acestea arătându-se foarte bucuroase 
ca să o bucure pe regină, dar nu același lucru îl făcea Oriana, ce 
nu mai avusese parte de bucurii de când romanii veniseră la 
curtea tatălui ei. Dar trebuie să știți că multă plăcere încerca 
văzându-i pe don Florestan și don Grumedan, de parcă inima ei 
și-ar fi găsit tihna cu venirea lor. Toţi s-au așezat în jilțuri și 
Oriana i-a poftit pe don Florestan și pe don Grumedan să stea în 
fața ei; iar după ce i-a spus câteva vorbe reginei, s-a întors spre 
don Florestan și i-a zis: „Bunul meu prieten, e multă vreme de 
când nu v-am văzut și mult m-a mâhnit acest lucru, fiindcă ţin 
mult la domnia voastră, ca toţi cei ce vă cunosc; mare pierdere 
este pentru Marea Britanie că voi, Amadis și prietenii voştri aţi 
plecat de-aici, căci multe nedreptăţi și jigniri aţi îndreptat și 
cadă blestemul asupra celor ce v-au făcut să vă îndepărtați de 
tatăl meu, că de aţi fi acum laolaltă, cum obișnuiați, o nefericită 
ce își așteaptă nenorocirea de a fi dezmoștenită și de a-și pierde 
viaţa ar mai putea nutri vreo speranţă, căci aţi vorbi în numele 
ei și ați apăra-o, cum aţi făcut întotdeauna, nelipsindu-i de 
sprijin pe cei necăjiţi ce au nevoie de voi; dar aceasta a fost 
soarta celei despre care vorbesc, să nu îi reușească nimic alta 
decât moartea”. Şi pe când spunea asta, plângea amarnic, din 
două pricini: prima, pentru că dacă tatăl ei o dădea romanilor, 
avea de gând să se arunce în mare, și, a doua, fiindcă avându-l 
în faţa ochilor pe don Florestan, ce semăna foarte mult cu 
fratele său, o copleșise dorul de Amadis. Don Florestan, care era 
tare isteț, a înțeles prea bine că Oriana vorbește despre ea 
însăși, și a spus: „Buna mea doamnă, în marile nenorociri, 
Dumnezeu ne vine în ajutor cu mila lui, așa că, puneţi-vă 
nădejdea în El, doamnă, că va rândui lucrurile; iar cât despre 
Amadis, domnul și fratele meu, pe care doresc mult să îl văd, 
așa după cum, în unele locuri, lipsește ajutorul său, în altele, au 


191 


parte de el cei cărora multă trebuință le face; și credeți-mă, 
buna mea doamnă, că Amadis este sănătos și liber și cutreieră 
meleagurile străine săvârșind minuni de vitejie și ajutându-i pe 
cei nedreptățiţi, căci Dumnezeu l-a făcut să fie mai presus decât 
toți câți s-au născut pe pământ”. Regina Sardamira, care stătea 
aproape de ei și auzise tot ce vorbiseră, a spus: „Ah! Dumnezeu 
să-l păzească pe Amadis să nu cadă în mâinile împăratului, care 
îl urăște de moarte, iar eu aș fi tare mâhnită de i s-ar întâmpla 
ceva, pentru el, că este atât de prețuit, și pentru domnia 
voastră, don Florestan, fiindcă vă este frate”. „Doamnă - a 
răspuns el -, sunt mulți alţii, care îl iubesc și îi doresc binele și 
slava”. „Eu vă spun - a zis regina - că, din câte am auzit, nu e 
om pe care împăratul să-l urască mai mult decât pe el și pe un 
cavaler ce a trăit o vreme la curtea regelui Tafinor al Boemiei, 
pe vremea când oamenii împăratului se războiau cu acesta; 
cavalerul acela de care vă vorbesc l-a ucis în luptă pe don 
Garadan, cel mai viteaz cavaler din toată stirpea împăratului și 
din toată împărăţia Romei, după Salustanquidio, acel principe 
prea slăvit ce a venit cu solie de la împărat la tatăl vostru ca să 
vă ceară în căsătorie; și cavalerul de care vă spun, a doua zi 
după ce l-a ucis pe don Garadan, l-a învins, prin marea sa vitejie 
în luptă, pe încă un cavaler al împăratului, unul dintre cei mai 
viteji din câţi se aflau la Roma, și, în urma acestor două lupte, 
cavalerul cu pricina a pus capăt războiului dus de regele 
Boemiei cu împăratul, când regele nu mai avea altă speranţă 
decât să-și piardă tot regatul. Așa că, binecuvântat a fost ceasul 
când acel cavaler i-a intrat în casă ca să îl scape de necazuri”. 
Și, atunci, regina Sardamira le-a istorisit cu multe amănunte 
pricina și rostul celor două lupte și cum s-a încheiat războiul 
întru marea cinste și spre folosul regelui Tafinor, așa cum v-am 
povestit în această carte; când regina a tăcut, don Florestan a 
spus: „Buna mea doamnă, știți cum se numește cavalerul ce a 
săvârșit toate aceste isprăvi întru cinstea lui?” „Da - a răspuns 
regina; i se spune Cavalerul Spadei Verzi, ori Cavalerul cu Piticul 
și răspunde la oricare dintre aceste nume când e chemat, dar 
toată lumea e convinsă că nu acestea sunt adevăratele lui 
nume, ci i se spune așa fiindcă poartă o spadă mare cu o teacă 
verde și e însoţit de un pitic. Și, cu toate că are și un scutier, 
piticul nu se desparte niciodată de el”. 


192 


Când don Florestan a auzit asta, tare s-a mai bucurat și a fost 
sigur că e vorba de fratele lui, Amadis, după descrierea făcută, 
și tot așa au fost sigure Oriana și Mabilia; don Florestan a rămas 
o vreme pe gânduri, chibzuind că, de cum se va sfârși sfatul 
ținut de regele Lisuarte, o să pornească în căutarea lui. Oriana, 
care murea să-i vorbească Mabiliei, i-a spus reginei: „Buna mea 
doamnă, veniţi de departe și aveţi nevoie să vă odihniţi, așa că 
bine ar fi să o faceți în încăperile frumoase ce vi s-au pregătit”. 
„Așa voi face - a răspuns ea -, dacă asta vă e porunca, 
doamnă”. Și au plecat toate spre casa pregătită pentru regină, 
nespus de plăcută, cu copaci și fântâni și odăi foarte bogate, și 
au lăsat-o acolo pe regină cu doamnele și domnișoarele ei de 
onoare și cu don Grumedan, care le slujea. 

Oriana s-a întors în odaia ei și, luându-le deoparte pe Mabilia 
și pe domnișoara din Danemarca, le-a spus că e sigură că acel 
cavaler de care vorbise regina Sardamira este Amadis, iar ele i- 
au răspuns că tot așa gândesc și cred și ele; și Mabilia a spus: 
„Stăpână, acum s-a dezlegat visul ce l-am avut azi noapte, că se 
făcea că ne aflam într-o încăpere închisă și auzeam de-afară 
larmă mare și eram foarte înspăimântate; iar cavalerul vostru 
spărgea ușa și întreba cu glas tare de voi; eu îi arătam că staţi 
într-un jilț și el, luându-vă de mână, ne scotea pe toate de-acolo 
și ne ducea într-un turn atât de înalt de să te minunezi, nu alta, 
spunându-ne: «Rămâneţi aici în turn și nu vă temeţi de nimeni»; 
și-atunci m-am trezit; de-asta, doamnă, inima mi-e plină de 
curaj, că el vă va veni în ajutor”. Oriana, auzind aceste vorbe, 
tare s-a înveselit și a îmbrăţișat-o plângând, cu lacrimile 
curgându-i șiroaie pe frumoșii săi obraji, și spunând: „Ah, 
Mabilia, buna mea doamnă și adevărată prietenă, cât mă 
îmbărbătaţi cu vorbele voastre bune și curajul vostru, și deie 
Domnul, în marea-i bunătate, să se întâmple totul cum ați spus 
că a fost în vis, iar dacă nu voiește asta, să facă astfel încât să 
mi-l aducă pe Amadis și să murim amândoi, să nu mai rămână 
niciunul în viaţă”. „Nu vă mai gândiţi la asta - a spus Mabilia - 
că așa cum Dumnezeu i-a dat noroc pentru alţii, nu-l va lipsi de 
sprijin fiind vorba de el însuși; mai bine vorbiţi cu don Florestan, 
arătându-i multă dragoste, și rugați-l ca el și prietenii săi să se 
zbată cât mai mult ca să nu fiţi dusă din ţară, și să-i spună 
același lucru lui don Galaor, din partea voastră și a sa”. Dar 
trebuie să vă spun că don Galaor, fără să fi vorbit cu nimeni, tot 


193 


la asta se gândise, hotărât să-l sfătuiască tot astfel pe rege și o 
să vă povestesc în ce chip a făcut-o. Aflaţi că regele Lisuarte 
plecase la vânătoare împreună cu don Galaor și, după ce s-a 
sfârșit vânătoarea, pe când regele străbătea o vale, și-a îmboldit 
calul și, luând-o înaintea tuturor, l-a chemat la el pe don Galaor 
și i-a spus: „Bunul meu prieten și credincios slujitor, niciodată nu 
mi-aţi dat vreun sfat de pe urma căruia să nu am de câștigat. Aţi 
aflat, desigur, că împăratul Romei, a cărui mare putere și 
noblețe o cunoașteţi a cerut-o pe fiica mea de soţie și eu 
gândesc că din asta voi avea două câștiguri. Unul, că o voi 
mărita pe fiica mea cu mare cinste, căci va fi stăpâna unui mare 
imperiu și acel împărat îmi va veni în ajutor ori de câte ori voi 
avea nevoie. Celălalt, că, în felul acesta, fata mea mai mică, 
Leonoreta, va rămâne stăpâna și moștenitoarea Marii Britanii; 
despre aceste lucruri vreau să mă sfătuiesc cu gentilomii mei 
după care am trimis, să văd ce părere au și ei despre această 
căsătorie; dar, până atunci, acum că suntem singuri, spuneţi-mi, 
dacă doriţi, care e părerea voastră, fiindcă știu prea bine că mă 
veţi sfătui numai spre marea mea cinste”. Don Galaor, auzind 
acestea, a rămas un timp gânditor, apoi a spus: „Seniore, eu n- 
am un cap atât de luminat și n-am trecut prin multe împrejurări 
ca aceasta, ca să pot alege calea cea mai bună de urmat într-o 
chestiune atât de însemnată, așa că, seniore, nu-mi cereţi 
sfatul, de binevoiţi, fiindcă cei cu care vă veţi sfătui, cum ați zis, 
vă vor spune mult mai bine ce trebuie făcut întru folosul și 
cinstea voastră, pentru că se pricep mult mai bine ca mine la 
asemenea treburi”. „Don Galaor - a zis regele -, aș vrea, totuși, 
să vă aud părerea; altminteri mi-aţi pricinui cea mai mare 
supărare din lume, mai cu seamă că, până azi, de la domnia 
voastră n-am avut parte decât de bucurii și foloase”. „Ferească- 
mă Dumnezeu să vă supăr - a spus don Galaor - și, dacă totuși 
vreți să-mi puneţi la încercare mintea proastă, o voi face: să știți 
că e o mare greșeală să spuneţi că vă veți mărita fata cu mare 
cinste și că va fi stăpâna unei mari împărăţii, căci fiind ea 
urmașa voastră, moștenitoarea acestor regate după ce nu veţi 
mai fi în viaţă, nu îi faceți decât un mare rău lăsând-o fără ele și 
supusă unui bărbat străin, într-o ţară unde nu va avea putere și 
nu va putea porunci; iar de va fi să ajungă, așa cum se întâmplă 
tuturor acestor doamne, să aibă feciori și să îi vadă însuraţi, pe 
dată se va vedea încă mai înrobită și mai săracă decât înainte, 


194 


căci o altă împărăteasă va fi cea care poruncește. Cât despre 
aceea că vă veţi ajuta cu împăratul, în mod sigur, seniore, 
ținând seama de valoarea domniei voastre, a cavalerilor și a 
prietenilor voştri cu ajutorul cărora v-aţi lărgit hotarele regatului 
și aţi dobândit o mare faimă în lume, mai curând veţi avea de 
pierdut de socotiți și credeţi că acela vă va ajuta la nevoie, căci 
după purtările lui pline de trufie, cum spun toţi, va face tocmai 
pe dos și veșnic veţi avea ciocniri și cheltuieli fără rost din 
pricina lor; și cel mai rău lucru din toate ar fi că, de cum i-aţi 
face un serviciu, i-ați deveni supus și așa aţi rămâne în vecii 
vecilor în hrisoavele și cronicile sale, așa că, seniore, ceea ce voi 
socotiți o mare cinste, eu gândesc că e cea mai mare dezonoare 
ce v-ar putea acoperi; în ceea ce privește faptul că fata voastră, 
Leonoreta, va rămâne moștenitoarea Marii Britanii, faceți o 
foarte mare greșeală, căci așa se întâmplă, o greșeală dă 
naștere mai multora, dacă înţelepciunea nu le pune frâu. Căci a 
lua unei fiice atât de cunoscută în lume un regat ce îi revine de 
drept, pentru a-l da cuiva căruia nu i se cuvine, de-ar fi vrut 
Domnul să nu vă dau niciodată sfatul acesta, și nu vorbesc de 
fiica voastră, ci de cea mai săracă femeie din lume, nu e drept și 
nimeni nu s-ar învoi să i se ia ceea ce este al său. Spun asta 
datorită credinţei ce o port Domnului, vouă, sufletului meu și 
fiicei voastre căci fiind vasalul vostru, eu o socotesc stăpână 
mea; eu plec mâine, cu voia lui Dumnezeu, spre Gaula, căci nu 
știu din ce pricină regele, tatăl meu, m-a chemat acolo, și, dacă 
doriţi, voi lăsa scris cu mâna mea tot ce v-am spus, să le arătați 
gentilomilor voștri; și dacă vreun cavaler va susţine contrariul, 
socotind părerea sa mai bună, eu mă voi lupta cu el și îi voi 
dovedi că tot ceea ce am spus este adevărat”. Regele, auzind 
aceste vorbe, tare s-a mai necăjit, dar nu și-a arătat supărarea, 
și a spus: „Don Galaor, prietene, dacă vreţi să plecați, lăsaţi-mi 
această scrisoare”. Dar nu i-o ceruse ca să o arate nobililor săi 
decât dacă ar fi fost mare nevoie. Și, așa cum aţi auzit, regele s- 
a întors la palat cu don Galaor; în noaptea aceea au petrecut cu 
multă voie bună, vorbind toţi despre căsătorie și, mai cu osebire 
regele, ce tare dorea să se facă. A doua zi dimineaţa, don 
Galaor i-a lăsat scrisoarea, și-a luat rămas bun de la el și de la 
nobilii săi și a plecat spre Gaula. Și să știți că intenţia lui don 
Galaor era să împiedice această căsătorie pentru că simţea că 
nu e în folosul regelui și fiindcă bănuia că Amadis și Oriana, fiica 


195 


regelui Lisuarte, se iubesc, deși niciunul din ei nu-i spusese 
nimic; așa că voia să plece de-acolo, să nu mai vorbească 
despre asta, dându-și seama că regele e hotărât definitiv să 
încheie căsătoria. Oriana nu știa nimic despre toate acestea și, 
de aceea, îl rugase pe don Florestan, cum aţi auzit, să 
vorbească în numele ei cu don Galaor. Și așa au petrecut ziua 
aceea la Miraflores, cum aţi auzit, regina Sardamira fiind foarte 
uimită de marea frumusețe a Orianei, neputând crede că o 
muritoare poate fi atât de frumoasă, cu toate că marile 
frământări și dureri din inima Orianei, ce le simţea foarte tare, îi 
răpiseră mult din obișnuita-i frumuseţe; asta fiindcă se temea de 
căsătoria cu acel împărat și fiindcă nu avea nicio veste despre 
iubitul ei, Amadis de Gaula; în ziua aceea, regina n-a vrut să-i 
vorbească despre împărat, ci doar despre alte lucruri plăcute. 
Dar, a doua zi, când i-a vorbit despre asta, a primit un 
asemenea răspuns din partea Orianei, încât, cu toate că fusese 
sincer și cuviincios, n-a mai îndrăznit niciodată să-i vorbească 
ori să-i spună ceva despre căsătorie; Oriana, aflând că don 
Florestan vrea să plece, l-a luat cu ea și, conducându-l la umbra 
unor copaci din curte, unde se aflau jilțuri bogate, l-a poftit să se 
așeze în fața ei și i-a spus deschis tot ce gândește și ce mare 
nedreptate îi face tatăl ei vrând să o dezmoștenească și să o 
trimită pe meleaguri străine, rugându-l să aibă milă de ea, că nu 
mai așteaptă altceva decât moartea; și i-a mai spus că vrea să 
se plângă nu numai lui, pe care îl iubește atât de mult și în care 
își pune atâtea speranţe, plină de încredere, ci tuturor marilor 
seniori ai regatului și tuturor cavalerilor rătăcitori, ca să se 
milostivească și să se îndure de ea și toţi să îl roage pe tatăl ei 
să-și schimbe gândul. „lar voi, don Florestan, bunule domn și 
prieten - a spus ea -, rugaţi-l și sfătuiţi-l tot așa, făcându-l să 
înţeleagă ce mare păcat săvârșește prin această crudă 
nedreptate ce vrea să mi-o facă”. Don Florestan i-a răspuns: 
„Buna mea doamnă, să nu aveţi nicio îndoială că vreau să vă 
slujesc în tot ceea ce îmi porunciţi, cu aceeași plăcere și 
smerenie cu care l-aș sluji pe stăpânul și tatăl meu, regele 
Perion, dar nu pot, cu niciun chip, să îl rog pe tatăl vostru ceea 
ce îmi cereţi, pentru că nu îi sunt vasal și nici el nu-mi va cere 
sfatul, știind că nu îl iubesc pentru răul ce mi l-a făcut mie și 
neamului meu; iar dacă l-am slujit în vreun fel, nu trebuie să-mi 
fie recunoscător, fiindcă am făcut-o din porunca fratelui și 


196 


domnului meu, Amadis, pe care nu puteam și nu se cuvenea să 
nu îl ascult; iar el, nu de dragul tatălui vostru, ci pentru că dacă 
s-ar fi pierdut această ţară, domnia voastră aţi fi pierdut-o, a 
hotărât să ia parte la bătălia contra celor șapte regi și ne-a luat 
cu el pe regele Perion și pe mine, așa cum știți, căci el vă 
socotește una dintre cele mai bune domniţe din lume și, de ar 
ști, acum, ce nedreptate vi se face și cum sunteți dezmoștenită 
împotriva voinţei voastre, credeţi-mă, doamnă, că ar porni cu 
toată puterea lui și cu toți prietenii săi să vă facă dreptate; și ar 
face asta nu numai pentru voi, care sunteţi o doamnă de neam 
atât de ales, ci și pentru cea mai săracă femeie de pe lume; așa 
că, buna mea doamnă, nu vă pierdeţi nădejdea, că mai este 
încă vreme să vă vină în ajutor, dacă vrea Domnul, iareunu mă 
voi opri din drum până nu ajung în Insula Ferecată, unde se află 
cavalerul Agrajes, ce mult dorește să vă slujească din toată 
inima, fiindcă aţi fost crescută de tatăl și mama lui și pentru 
marea dragoste ce i-o purtaţi sorei sale, Mabilia; și acolo vom 
ține sfat despre ceea ce putem face”. „Ştiţi sigur - a întrebat 
Oriana - că Agrajes e acolo?” „Da - a răspuns el -, de la don 
Grumedan, ce a aflat asta de la un scutier al său pe care i l-a 
trimis cu solie”. „Mulţumescu-ţi ție, Doamne - a spus ea -, și 
călăuzește-i faptele; salutaţi-l, rogu-vă, și spuneţi-i că în el îmi 
pun adevărata speranță, cum, pe bună dreptate trebuie să o 
fac, și, dacă în acest răstimp, primiţi vreo veste despre fratele 
vostru Amadis, înștiințaţi-mă, ca să afle și Mabilia, vara sa, care 
moare de dorul lui; acum, Dumnezeu să vă căâlăuzească pe voi și 
pe Agrajes să luaţi o hotărâre înțeleaptă în legătură cu mine”. 
Don Florestan și-a luat rămas bun de la Oriana, sărutându-i 
mâinile, și, apoi, luându-l cu el pe don Grumedan, s-a dus la 
regina Sardamira și i-a spus: „Doamnă, vreau să plec, dar pe 
oriunde aș umbla, rămân cavalerul și slujitorul vostru și vă rog 
să mă socotiți astfel și să-mi porunciţi cum să vă slujesc”. 
Regina i-a răspuns: „Foarte nerecunoscătoare ar fi femeia ce nu 
și-ar dori serviciile și gloria unui bărbat atât de viteaz cum 
sunteţi domnia voastră, don Florestan, și Dumnezeu a vrut să nu 
cad în asemenea greșeală, ci dimpotrivă, primesc curtenitoarea 
voastră rugăminte și vă mulțumesc cât mai călduros cu putinţă, 
fără să uit vreodată să vă rog ceea ce aţi putea face pentru 
mine”. Don Florestan, care o privise îndelung, a spus: 
„Dumnezeu, ce v-a făcut atât de frumoasă, să vă mulţumească 


197 


în numele meu pentru acest răspuns, căci eu, deocamdată, nu 
pot să o fac decât cu gândul și cu vorba”. Apoi, și-a luat rămas 
bun de la ea, de la Mabilia și de la toate celelalte doamne aflate 
acolo, rugându-l pe don Grumedan ca, dacă primește vești 
despre Amadis, să le dea de știre cavalerilor, în Insula Ferecată; 
după asta, s-a dus în odaia sa, și-a îmbrăcat armura și, călare pe 
armăsarul său, însoţit de scutieri, a pornit pe drumul cel mai 
drept spre Insula Ferecată, unde voia să ajungă pentru a se 
sfătui cu Agrajes, ca acesta să le poruncească prietenilor lor să 
vină în ajutorul Orianei, dacă tatăl ei o va da romanilor. 


e CAPITOLUL LXXVIII e 


Cum Cavalerul Spadei Verzi, căruia, mai apoi, 

i s-a spus Cavalerul Grec, don Bruneo de Bonamar si 
Angriote de Estravaus au călătorit împreună pe mare, 
însoțind-o pe preafrumoasa Grasinda, ce pornise spre 
curtea regelui Lisuarte, care ținea sfat ca să i-o dea de 
soție pe fiica sa, Oriana, împăratului Romei și despre 

cele petrecute după ce Grasinda a spus ce dorește 


Cavalerul Spadei Verzi, don Bruneo de Bonamar și Angriote de 
Estravaus au călătorit pe mare cu Grasinda, având parte de 
vreme când bună, când potrivnică, după cum voia Domnul, până 
au ajuns la Marea Ocean, ce se întinde în dreptul coastei 
Spaniei; când Cavalerul Spadei Verzi s-a văzut atât de aproape 
de Marea Britanie, i-a adus multe mulţumiri Domnului pentru că, 
scăpându-l de atâtea primejdii și furtuni prin câte trecuse pe 
mare, îl purtase aici, de unde putea vedea pământul unde se 
afla doamna și stăpâna sa. Așa că o mare bucurie i-a cuprins 
inima. Apoi, vesel foarte, a poruncit să se adune laolaltă toate 
corăbiile și i-a rugat pe toţi cei aflaţi pe ele să nu îl numească 
altfel decât Cavalerul Grec, și să se zorească să ajungă în Marea 
Britanie. Apoi s-a așezat lângă Grasinda și i-a spus: „Frumoasă 
doamnă, se apropie clipa atât de dorită de voi, când, cu voia 
Domnului, se va împlini ceea ce inima voastră a dorit și dorește; 
și, credeţi-mă, doamnă, că oricare ar fi încercările și primejdiile 
ce mă așteaptă, nu voi lăsa neplătită o parte din bunăvoința ce 
mi-aţi arătat”. „Cavalere Grec, prietene al meu - i-a răspuns ea 


198 


- am mare încredere în Dumnezeu că așa vă va călăuzi, căci, 
dacă voinţa lui ar fi fost alta, nu mi-ar fi dat drept apărător un 
cavaler atât de viteaz ca voi; și vă mulțumesc mult pentru 
vorbele voastre, căci, cu cât se apropie înfruntarea, cu atât se 
pare că inima vă este de două ori mai vitează”. Cavalerul Grec i- 
a poruncit lui Gandalin să aducă cele șase spade pe care i le 
dăruise regina Menoresa la Constantinopol; Gandalin i le-a adus 
și le-a așezat în faţa lui, iar el a dăruit două dintre ele lui don 
Bruneo și lui Angriote, care au fost uimiţi văzând bogăţia 
lucrăturii lor; Cavalerul Grec a luat una pentru el și i-a poruncit 
lui Gandalin să păstreze spada sa verde într-un loc unde să nu 
fie văzută, iar pe cealaltă să o pună împreună cu armele sale; 
asta, pentru ca la curtea regelui Lisuarte, unde mergeau, voia să 
rămână necunoscut și să nu se dea de gol datorită spadei verzi; 
și, pe când se petreceau toate acestea, cum aţi auzit, fiind cam 
pe înserat, Grasinda, ce se simţea tare rău din pricina călătoriei, 
i-a rugat pe Cavalerul Grec, pe don Bruneo și pe Angriote să o 
scoată pe punte cu gândul că, privind uscatul, se va simţi mai 
bine. Și, pe când stăteau așa toţi patru, tăifăsuind despre 
felurite lucruri plăcute și urmându-și călătoria, la ceasul când 
soarele stătea să apună, au zărit o corabie pe mare; Cavalerul 
Grec le-a poruncit marinarilor să se îndrepte spre ea și, 
apropiindu-se atât cât să se poată auzi bine, Cavalerul Grec i-a 
spus lui Angriote să-i întrebe pe cei de pe cealaltă corabie cine 
sunt; Angriote i-a salutat cu multă curtenie și i-a întrebat: „A cui 
este corabia aceasta și cine călătorește cu ea?” Ceilalţi, auzind 
întrebarea, au răspuns: „Corabia este a Insulei Ferecate și cu ea 
călătoresc doi cavaleri ce vă vor spune tot ce doriţi să știți”. 
Când Cavalerul Grec a auzit pomenindu-se de Insula Ferecată, 
inima i s-a înveselit ca și tovarășilor săi, căci tocmai despre 
aceasta voiau să afle vești, așa că Angriote a zis; „Prieteni, 
rogu-vă să aveţi bunătatea să le spuneți acelor cavaleri să se 
arate, căci vrem să aflăm de la ei mai multe, și, dacă doriţi, 
spuneţi-ne cine sunt”. „Asta n-o putem face, dar le vom 
transmite mesajul vostru”. Și, cum i-au chemat, cei doi cavaleri 
s-au arătat alături de oamenii lor. Atunci, Angriote a spus: 
„Domnilor, vrem să aflăm de la voi unde este, acum, regele 
Lisuarte, dacă știți cumva”. „Vă vom spune tot ce știm - au 
răspuns ei -, dar, mai înainte, am vrea să aflăm un lucru pentru 
care mult am mai trudit, să-l aflăm”. „Și vom mai trudi încă, 


199 


până îl vom afla”. „Spuneţi ce doriţi - a zis Angriote - și, dacă 
știm despre ce e vorba, veţi ști și domniile voastre”. Ei au spus: 
„Prietene, ceea ce dorim este să aflăm vești despre un cavaler 
ce se numește Amadis de Gaula, în căutarea căruia toţi prietenii 
săi cutreieră meleaguri străine, pierind și sângerând”. Când 
Cavalerul Grec a auzit aceste vorbe, ochii i s-au umplut de 
lacrimi pe dată, căci o mare bucurie îl încerca văzând că toate 
neamurile și toți prietenii îi sunt credincioși, dar a rămas tăcut, 
și Angriote a grăit astfel: „Acum, spuneţi-mi cine sunteţi, iar eu 
vă voi spune tot ce știu despre acel cavaler”. Unul dintre ei a 
spus: „Aflaţi că numele meu este Dragonis și acesta este 
tovarășul meu, Enil, și vrem să cutreierăm Marea Mediterană și 
fiecare port al ei, peste tot, sperând să auzim ceva despre 
cavalerul de care am întrebat”. „Domnilor - a răspuns Angriote - 
Dumnezeu să vă dea vești bune despre el; pe aceste corăbii ale 
noastre călătoresc oameni din multe locuri și îi voi întreba de el, 
iar dacă aflu ceva, vă voi spune cu mare plăcere”. Spusese asta 
fiindcă așa îi poruncise Cavalerul Grec; apoi a adăugat: „Acum, 
însă, vă rog să-mi spuneţi unde se află regele Lisuarte și ce vești 
aveți despre el, despre regina Brisena, soţia lui, și despre curte”. 
„O să vă răspund eu - a zis Dragonis. Aflaţi că regele este la 
Tagades, cetate și port însemnat la mare, în faţa coastelor 
Normandiei, și a adunat sfatul cu toţi gentilomii săi, ca să 
hotărască împreună dacă să i-o dea pe Oriana, fiica sa, 
împăratului Romei, care a cerut-o de soţie; tot acolo se află 
mulți romani veniţi să o ia, printre care, cel mai de seamă, este 
Salustanquidio, principele Calabriei și mulţi alţii sub porunca sa, 
toţi cavaleri vestiți; cu ei a sosit și o regină, ce i se spune 
Sardamira, ca să îi ţină tovărășie Orianei, pe care împăratul o și 
numește împărăteasa Romei. Când a auzit acestea, Cavalerului 
Grec i-a trecut un fier prin inimă și, o vreme, a rămas fără 
simţire. Dar când Dragonis a prins să povestească despre marea 
amărăciune și jale a Orianei și cum aceasta trimisese jalbe 
tuturor seniorilor de vază din Marea Britanie, inima i s-a potolit 
și i s-a umplut de curaj, la gândul că dacă e amărâtă din pricina 
acestei căsătorii, romanii nu vor fi fiind nici atât de mulţi, nici 
atât de puternici, încât el să nu o poată lua de-acolo; căci asta 
ar fi făcut și pentru cea mai sărmană fată din lume, darămite 
pentru aceea fără a cărei speranţă în suflet n-ar mai fi putut trăi 
nicio clipă; și îi aducea multe mulțumiri Domnului că îl călăuzise, 


200 


la vremea potrivită, spre acele locuri, ca să o poată sluji pe 
doamna sa, plătind astfel o parte din marea bunăvoință pe care 
i-o arătase, și ca să o poată răpi, păstrând-o pentru el așa cum 
își dorea, fără ca ea să aibă vreo vină; și la gândul acesta 
devenise atât de vesel și voios, de parcă totul se și împlinise; 
apoi i-a spus încet lui Angriote să îl întrebe pe Dragonis de unde 
are aceste noutăţi și, după ce a auzit întrebarea, Dragonis a 
răspuns: „Astăzi se împlinesc patru zile de când au sosit în 
Insula Ferecată, de unde am plecat noi, don Cuadragante și 
nepotul lui, Landin, Gavarte de la Valea Temătoare, Madancil de 
la Puntea de Argint și Elian cel Chipeș. Aceștia cinci au venit să 
țină sfat cu Florestan și Agrajes, ce se află acolo, să hotărască 
dacă n-ar trebui să pornească și ei în căutarea lui Amadis, cel pe 
care îl căutăm și noi, iar don Cuadragante voiește să trimită pe 
cineva la curtea regelui Lisuarte, ca să afle de la străinii de- 
acolo câte ceva despre viteazul Amadis. Dar don Florestan i-a 
spus să nu facă asta, că el de-acolo vine și străinii nu știu nimic 
despre Amadis; iar scutierii lui don Florestan ne-au povestit că 
acesta s-a luptat cu romanii și că marea glorie ce a dobândit-o 
în această luptă va fi proslăvită până la sfârșitul lumii”. Auzind 
aceste vorbe, Angriote a zis: „Domnule cavaler, spuneţi-ne cine 
este acest bărbat și ce isprăvi a săvârșit de este atât de 
lăudat?” „Este - a răspuns Dragonis - fiul regelui Perion al 
Gaulei și seamănă în marea-i vitejie cu fraţii săi”. Și le-a istorisit 
toată întâmplarea petrecută sub ochii reginei Sardamira cu acei 
cavaleri romani și cum adusese în Insula Ferecată scuturile 
acelor seniori cu numele lor scrise cu sânge. „Și chiar don 
Florestan ne-a povestit ceea ce v-am spus; fiindcă acei cavaleri 
ai reginei Sardamira fiind foarte zdrobiţi, la rugămintea ei, don 
Florestan a însoţit-o tot drumul până la Miraflores, unde se 
ducea să o vadă pe Oriana, fiica regelui Lisuarte”, a încheiat el. 
Tare s-a mai bucurat Cavalerul Grec și tovarășii săi de acea 
ispravă strălucită a lui don Florestan. lar când Cavalerul Grec a 
auzit pomenindu-se de Miraflores, inima a prins să-i bată de să-i 
spargă pieptul, amintindu-și de minunatele clipe petrecute acolo 
cu cea care îi era doamnă și stăpână; și, îndepărtându-se cu 
Gandalin de Grasinda și de ceilalţi cavaleri, i-a spus acestuia: 
„Prietene adevărat, ai auzit veștile despre Oriana și, dacă se va 
întâmpla asta, știi că și ea și eu vom muri. Așa că te rog mult să 
ai multă grijă și să faci ceea ce îţi poruncesc acum; și anume, să 


201 


vă luaţi rămas bun de la mine și de la Grasinda tu și Ardian, 
piticul, spunând că vreţi să plecaţi cu cei de pe corabie în 
căutarea lui Amadis, și să le istorisești lui Dragonis, vărul meu, 
și lui Enil toate câte mi s-au întâmplat și ce e cu mine, cerându- 
le să se întoarcă de îndată în Insula Ferecată; iar când veți 
ajunge acolo, să-i spuneți lui don Cuadragante și lui Agrajes că 
mult îi rog să nu plece niciunde, că, până în cincisprezece zile, 
voi fi și eu acolo; totodată, să-i oprească cu ei pe toți cavalerii 
ce ne sunt prieteni și se află acolo și să trimită și după alţii dacă 
știu pe unde sunt; lui don Florestan și tatălui tău, don Gandales, 
spune-le să pregătească toate corăbiile pe care le au cu 
merinde și arme, pentru că trebuie să plec cu ei într-un loc, cum 
am făgăduit, și vor afla de la mine unde, când ne vom vedea; și 
să ai multă grijă cum vei îndeplini toate acestea, căci știi ce- 
nseamnă pentru mine”. Apoi l-a chemat la el pe pitic și i-a spus: 
„Ardian, pleacă cu Gandalin și fă ceea ce îţi va porunci”. 
Gandalin, care dorea din inimă să îndeplinească porunca 
stăpânului său, s-a dus la Grasinda și i-a spus: „Doamnă, noi, 
Ardian și cu mine, vrem să ne despărțim de Cavalerul Grec, 
pentru a pleca împreună cu acești cavaleri de pe corabie în 
căutarea lui Amadis; Dumnezeu să vă răsplătească, doamnă, 
pentru tot binele ce ne-aţi făcut”. Tot la fel și-au luat rămas bun 
de la Cavalerul Grec, don Bruneo și Angriote; aceștia i-au 
binecuvântat și, când s-au urcat pe cealaltă corabie, Angriote le- 
a spus: „Domnilor, iată un scutier și un pitic dornici să facă ceea 
ce vreţi să faceți domniile voastre”. Ceilalţi, văzându-i pe 
Gandalin și pe pitic, tare s-au mai bucurat și, de cum au aflat 
veștile de la ei, s-au despărțit de flota Grasindei și au pornit spre 
Insula Ferecată, în vreme ce Cavalerul Grec cu Grasinda și 
însoțitorii săi s-au îndreptat pe mare spre Tagades, unde se afla 
regele Lisuarte. 

Regele Lisuarte se afla la Tagades, una din cetăţile sale, 
înconjurat de mulți seniori de vază și alţi gentilomi ai regatului 
pe care îi chemase să ţină sfat cu ei despre căsătoria Orianei, 
fiica sa, a cărei mână o cerea cu multă stăruinţă împăratul 
Romei; toţi îi spuseseră să nu încheie această căsătorie, căci 
mare greșeală ar săvârși împotriva lui Dumnezeu, luându-i fiicei 
sale acel regat al cărei moștenitoare trebuia să fie și lăsând-o în 
voia unui străin, ușuratic și foarte schimbător, ce, așa cum 
dorea acum această căsătorie atât de mult, peste puţină vreme 


202 


ar putea să aibă chef de altceva, căci e lucru știut că acesta e 
felul de a fi al oamenilor ușuratici. Regele însă, deși îl mâhnise 
acest sfat, rămăsese neclintit în gândul lui, Dumnezeu îngăduind 
ca acel Amadis ce, de atâtea ori îi apărase regatul și viaţa, 
făcându-i multe și însemnate servicii, încununându-l cu cea mai 
mare faimă, dobândind pentru el cea mai mare glorie de care se 
bucurase cineva în vremea sa, și fusese atât de prost răsplătit 
de rege pentru toate acestea, fără să o fi meritat, să-i 
vestejească măreţia și slăvita sa glorie, așa cum vă vom povesti 
mai pe larg în cartea a patra. Dar, cu toate că regele Lisuarte nu 
părea să-și schimbe gândul, ca să arate tuturor cât mai limpede 
cât este de neînduplecat și de aspru, a socotit că e bine să-l 
cheme la acest sfat și pe contele Argamon, unchiul său, ce era 
tare bătrân și bolnav de gută. Acesta nu voia să iasă din casă cu 
bună știință, căci cunoscând hotărârea greșită în care regele 
stăruia cu privire la acea căsătorie, i-ar fi fost cu totul potrivnic; 
totuși, de cum a aflat porunca regelui, a plecat de-acasă și, când 
a ajuns la porţile palatului, a fost întâmpinat de rege, care, 
luându-l de braţ, l-a condus spre tronul său și, poftindu-l să stea 
alături, i-a spus: „Bunul meu unchi, am trimis să fiți chemat 
împreună cu acești gentilomi aici de faţă, ca să ne sfătuim ce 
trebuie să fac în legătură cu căsătoria fiicei mele cu împăratul 
Romei, și vă rog mult, pe domnia voastră și pe ceilalţi, să-mi 
spuneţi care vă e părerea”. „Seniore - a răspuns el - greu mi se 
pare să vă sfătuim așa cum ne cereti, și asta pentru că, pe deo 
parte ar fi să vă urmăm voinţa, iar pe de altă parte, să ne 
împotrivim ei. Dacă ne împotrivim voiei voastre, vă veți mânia, 
așa cum fac cele mai multe capete încoronate, care, datorită 
marii lor puteri, vor să-și împlinească și să-și urmeze gândurile, 
fără să fie dojeniţi ori stânjeniţi de cei cărora le pot porunci. 
Dacă ne învoim cu ceea ce doriţi să faceţi, toţi vom fi foarte 
vinovaţi în faţa lui Dumnezeu și a judecății sale și socotiți de 
lume cei mai necredincioși și mai trădători slujitori, căci datorită 
nouă s-ar hotărî ca fiica voastră, moștenitoarea acestui regat, 
după ce nu veţi mai fi în viață, să îl piardă, or ea are același 
drept la acest regat, ba chiar mai mult decât voi, ce l-aţi primit 
de la regele fratele vostru. Așa că, seniore, gândiţi-vă bine ce-ați 
fi simţit atunci când a murit fratele vostru, dacă înstrăinând 
ceea ce cu dreptate ar fi trebuit să fie al vostru, l-ar fi dat altuia, 
căruia nu i se cuvenea; și dacă aţi chibzuit cumva că, ajungând 


203 


Oriana împărăteasă și Leonoreta stăpână regatelor voastre, 
amândouă vor avea un rang înalt și vor fi foarte cinstite, de staţi 
să judecaţi drept, s-ar putea ca totul să iasă pe dos, căci nu 
puteţi, cu dreptate, să schimbaţi rânduiala hotărâtă de strămoșii 
voştri, care au fost stăpânitorii acestor regate fără să le 
împuţineze ori să le înmulțească. Împăratul, luând-o de soţie pe 
fiica voastră, Oriana, va avea dreptul de la sine să le 
moștenească împreună cu ea; și cum este puternic, dacă 
domnia voastră va pieri, va putea pune stăpânire pe ele fără 
multă trudă, astfel că, rămânând amândouă fetele voastre 
dezmoștenite, această țară atât de slăvită și vestită în lume va fi 
supusă de împăratul Romei, fără ca Oriana să mai aibă putere 
asupra ei decât atât cât îi va îngădui împăratul, de vreme ce i- 
ați dat-o de soţie. Și, de aceea, seniore, cu voia Domnului, eu 
mă feresc să-i dau vreun sfat celui ce știe mult mai bine decât 
mine ce are de făcut”. „Unchiule - a răspuns regele -, înțeleg 
prea bine ce spuneți, dar mai mult mi-ar plăcea ca voi și ceilalţi, 
aici de faţă, să mă lăudaţi pentru ceea ce am spus și am 
făgăduit romanilor, căci nu mai pot, în niciun chip, să dau 
înapoi”. „Făgăduiala făcută nu trebuie să vă împiedice - a zis 
contele -, pentru că totul este să știi cum trebuie făcut și întărit 
un lucru, așa că, păstrându-vă nepătată cinstea și respectându- 
vă cuvântul, puteţi hotărî ceea ce vă convine mai bine”. „Aţi 
grăit înțelepţește - a spus regele -, dar, deocamdată, să nu mai 
vorbim despre asta”. Și astfel s-a încheiat sfatul acela și toți s- 
au dus pe la casele lor. 

Marinarii de pe corăbiile frumoasei Grasinda, ce, însoţită de 
Cavalerul Grec, don Bruneo de Bonamar și Angriote de 
Estravaus, își urma călătoria pe mare, cum aţi auzit, au zărit, 
într-o dimineață, muntele numit Tagades, de unde se trage și 
numele cetăţii unde se afla regele Lisuarte, căci se întindea la 
poalele lui, și, ducându-se la stăpâna lor, care stătea de vorbă 
cu acel Cavaler Grec și cu tovarășii săi, i-au spus: „Domnilor, 
uraţi-ne vreme bună, că, dacă nu se schimbă vântul, în mai 
puţin de o oră vom arunca ancora în portul Tagades, unde voiţi 
să ajungeţi”. Grasinda s-a bucurat foarte și, de asemenea, 
Cavalerul Grec, și s-au dus cu toții la marginea corăbiei ca să 
privească plini de încântare acel pământ pe care doreau atât de 
mult să îl vadă; iar Grasinda îi aducea multe mulțumiri Domnului 
că o călăuzise până aici și, cu multă smerenie, îl ruga să 


204 


rânduiască astfel lucrurile, încât să plece de aici cu gloria dorită. 
Dar trebuie să vă spun despre Cavalerul Grec, că ochii i se 
desfătau privind acel meleag unde se afla doamna sa, de care 
fusese departe atâta timp, și ochii i s-au umplut de lacrimi, fără 
să se poată stăpâni; așa că și-a întors capul ca să nu îl vadă 
Grasinda, și și-a șters ochii mai pe ascuns; apoi, arătându-se 
vesel, a privit spre ea și i-a spus: „Doamna mea, păstraţi-vă 
speranţa că veţi pleca din această ţară cu gloria dorită, căci eu 
mă simt plin de curaj văzând marea voastră frumusețe și, astfel, 
sunt sigur că dreptatea este de partea mea; și cum judecător 
este Dumnezeu, va voi să fie și gloria tot de partea mea”. 
Grasinda, care se temea, căci se apropiase marea încercare, i-a 
spus mult îmbărbătată: „Cavalere Grec, domnul meu, mult mai 
multă încredere am în soarta și norocul vostru decât în 
frumuseţea de care vorbiţi și, de veţi avea în minte acest lucru, 
gloria voastră va fi mai presus decât a celorlalţi, ca în toate 
marile isprăvi ce aţi săvârșit, iar eu voi fi cea mai bucuroasă 
dintre toate femeile de pe lume”. „Să lăsăm asta în grija lui 
Dumnezeu - a spus el - și să hotărâm ce avem de făcut acum”. 
Atunci, au chemat-o pe Grinfesa, o tânără domnișoară, fiica 
majordomului, care știa franceza, limbă pe care o vorbea și 
regele Lisuarte, și i-au dat o carte în latină, scrisă mai dinainte, 
ca să le-o înmâneze regelui Lisuarte și reginei Brisena, 
poruncindu-i să nu vorbească și să nu răspundă decât în limba 
franceză cât timp va sta cu ei, și, după ce va primi răspunsul, să 
se întoarcă la corăbii. Domnișoara, luând scrisoarea, s-a dus în 
odaia stăpânei sale, s-a îmbrăcat în straie foarte bogate și 
frumoase și, cum era în floare ca ani și destul de frumoasă, cei 
ce o priveau o găseau foarte nurlie și chipeșă. Tatăl ei, 
majordomul, a poruncit să fie coborâţi de pe o corabie mai mulţi 
cai și armăsari cu harnașamente frumoase, iar marinarii, 
coborând o barcă la apă, i-au urcat în ea pe domnișoară și doi 
fraţi ai săi, cavaleri viteji, cu doi scutieri ce le purtau armele, și i- 
au dus iute pe țărm, în faţa cetăţii; Cavalerul Grec a poruncit să 
fie dus la țărm, într-o altă barcă, și Lasindo, scutierul lui don 
Bruneo, spunându-i să intre în cetate pe alt drum și să întrebe 
dacă se știe ceva despre stăpânul său, zicând că el rămăsese 
bolnav în ţinutul său în vreme ce don Bruneo plecase în 
căutarea lui Amadis; și, cu acest pretext, să încerce să afle cât 
mai multe despre doamna sa și, oricum, să se întoarcă a doua zi 


205 


dimineaţa, că el va porunci să fie așteptat de o barcă la mal. 
Lasindo s-a despărțit de el și a plecat să-i împlinească porunca. 
Acum, aflaţi despre domnișoară că, de cum a intrat în cetate, 
însoţită de acei doi cavaleri, toţi au început să se uite la ea cu 
plăcere, zicând că e foarte chipeșă și arătoasă, iar ea mergea, 
întrebând unde este palatul regelui. Și, așa s-a făcut că frumosul 
fecior Esplandian și Ambor de Gadel, fiul lui Angriote, ce se aflau 
acolo din porunca reginei, ca să o slujească pe timpul cât aveau 
să rămână în cetate oaspeţii străini, tocmai plecau amândoi la o 
vânătoare cu șoimi când au întâlnit-o pe domnișoară; și auzind-o 
că întreabă de palatul regelui, Esplandian i-a dat șoimul său lui 
Sargil și s-a apropiat de ea, vorbindu-i în limba franceză, căci o 
văzuse în veșminte străinești: „Buna mea doamnă, vă voi 
conduce eu, dacă îngăduiţi, și vă voi arăta cine este regele, de 
nu îl cunoașteți”. Domnișoara l-a privit și a rămas tare uimită de 
marea lui frumuseţe și grație părându-i-se că, în viața ei, nu mai 
văzuse bărbat ori femeie atât de frumoși; apoi i-a spus: 
„Curtenitorule paj, Dumnezeu să vă dea tot atâta noroc pe câtă 
frumuseţe v-a dăruit; vă mulţumesc mult pentru vorbele voastre 
și îi mulțumesc Domnului că m-a ajutat să găsesc un asemenea 
însoțitor”. Atunci, unul din fraţii domnișoarei i-a dat pajului frâul, 
iar el, purtând calul domnișoarei de dârlogi, a mers cu ei până la 
palat. La ceasul acela, regele se afla în curte, sub o colonadă cu 
frumoase cioplituri, însoţit de mulţi gentilomi și de toţi solii de la 
Roma, și tocmai le făgăduise acestora că le-o va da pe fiica sa, 
Oriana, să o ducă împăratului, iar ei o recunoscuseră drept 
stăpână. 

Domnișoara, după ce a descălecat, a intrat pe poartă dusă de 
mână de Esplandian, împreună cu fraţii săi. Ajungând în faţa 
regelui, a îngenuncheat și a vrut să-i sărute mâinile, dar el n-a 
lăsat-o pentru că nu obișnuia să îngăduie asemenea gest decât 
atunci când îi făcea vreun dar deosebit unei domnișoare; 
domnișoara i-a înmânat scrisoarea și i-a spus: „Seniore, trebuie 
să audă ce scrie în această carte regina și toate domnișoarele ei 
de onoare, iar de cumva domnișoarele se vor supăra auzind ce e 
scris, să-și găsească un cavaler viteaz, așa cum are stăpâna 
mea, din a cărei poruncă m-am înfățișat vouă”. 

Regele le-a poruncit regelui Arban de Norgales și unchiului 
său, contele Argamon, să se ducă după regină și să le cheme pe 
toate domniţele și domnișoarele aflate la palat. Ceea ce s-a și 


206 


întâmplat, căci regina a sosit cu o suită numeroasă de 
domnișoare, pe cât de frumoase, pe atât de bogat împodobite, 
cum cu greu s-ar fi putut afla în întreaga lume, și s-a așezat în 
apropierea regelui și a domnitelor ei, cu toate celelalte 
domnișoare în juru-i. Domnișoara ce adusese solia i-a sărutat 
mâinile reginei și a spus: „Doamnă, dacă solia mea vi se va 
părea ciudată, să nu vă miraţi, căci pentru asta a făcut 
Dumnezeu curtea voastră mai presus decât toate celelalte din 
lume și din această pricină regele și voi, doamnă, vă bucuraţi de 
o mare faimă; și fiindcă aici se află ceea ce nu se găsește în alte 
părţi, ascultați ce glăsuiește această carte și încuviințaţi ce vi se 
cere în ea; și se vor înfățișa, atunci, la curtea voastră o 
frumoasă doamnă și Cavalerul Grec care o ocrotește”. Regele a 
poruncit să se citească scrisoarea, care glăsuia astfel: 


„Preaiînaltului și cinstitului Lisuarte, rege al Marii 
Britanii, Eu, Grasinda, aleasă cea mai frumoasă doamnă 
dintre toate femeile României, vă sărut mâinile și vă 
aduc la cunoștință, domnul meu, că am sosit în tara 
voastră sub ocrotirea Cavalerului Grec și motivul este 
următorul: deoarece am fost aleasă cea mai frumoasă 
femeie din Romania, dorind să-mi sporesc gloria ce mi-a 
bucurat atât de mult inima, vreau să fiu socotită mai 
frumoasă decât toate domnișoarele de la curtea 
voastră, pentru ca astfel, învingându-le pe primele și pe 
acestea din urmă, să dobândesc acea fericire pe care 
mi-o doresc atât de mult; și, de se află vreun cavaler ce, 
în numele vreuneia din domnișoarele de la curte, se 
împotrivește vrerii mele, să se pregătească pentru două 
lucruri: primul, să lupte cu acel Cavaler Grec; și al 
doilea, să depună pe câmpul de luptă o coroană bogată, 
cum și eu voi aduce, pentru ca învingătorul, ca semn că 
a câștigat victoria, să i-o poată dărui celei pentru care a 
luptat. Și, mărite rege, dacă vă învoiți la toate acestea, 
chezășuiți că nu ni se va întâmpla niciun rău mie și 
tuturor oamenilor mei, precum și Cavalerului Grec, în 
afară de luptele ce le va purta, bineînțeles; iar dacă 
primul cavaler ce va lupta pentru o domnișoară va fi 
înfrânt, să se înfățișeze al doilea și, apoi, al treilea, căci 


ocrotitorul meu, cu deosebita-i vitejie, le va ține piept 
tuturor”. 


După ce a citit scrisoarea, regele a spus: „Așa să m-ajute 
Dumnezeu, de nu cred că doamna este foarte frumoasă și 
cavalerul nu e mai prejos în vitejie, dar, cu toate acestea, au 
pornit într-o mare aventură, din care nu vor ieși nepăgubiţi; dar, 
dorințele oamenilor sunt dintre cele mai felurite, își riscă viața 
pentru ele și nu se tem de nenorocirile ce s-ar putea abate 
asupra lor; voi, domnișoară, puteţi pleca, iar eu voi vesti ce 
chezășuiesc pentru stăpâna voastră, așa cum îmi cere, și, deci, 
va putea veni aici când dorește; iar de nu se va găsi nimeni să 
se împotrivească spuselor ei, își va împlini dorinţa”. „Domnul 
meu - a spus ea -, ne-aţi dat răspunsul pe care îl aşteptam, și 
de la curtea voastră, pe bună dreptate, nimeni nu poate pleca 
supărat; dar, cum Cavalerul Grec e însoţit de doi tovarăși dornici 
să-și încerce lăncile, ar trebui să chezășuiţi și pentru aceștia”. 
„Așa să fie”, a spus regele. „Dumnezeu să v-ajute - a zis 
domnișoara -, și mâine îi veţi vedea la curte. lar voi, doamnă - i- 
a spus reginei -, porunciţi domnișoarelor voastre să fie de faţă 
când gloria lor va crește ori va scădea mulțumită cavalerilor lor, 
cum va face și stăpâna mea. Și-acum, Dumnezeu să vă aibă-n 
pază”. 

Apoi, s-a despărţit de ei și s-a întors la corăbii, unde, primită 
cu plăcere, le-a istorisit cum și-a îndeplinit solia; pe dată, s-a dat 
poruncă să fie coborâţi de pe corăbii caii și descărcate armele, și 
să se înalțe un cort bogat și alte două mai mici chiar pe ţărmul 
mării; în noaptea aceea, însă, n-au coborât pe uscat decât 
majordomul cu câțiva servitori, ca să păzească lucrurile. Aflaţi 
acum că, în vreme ce domnișoara purtând solia Grasindei pleca 
de la regele Lisuarte și de la regină cu răspunsul pe care l-aţi 
auzit, Salustanquidio, vărul împăratului Romei, ce era de față, s- 
a ridicat în picioare și, o dată cu el, încă o sută de cavaleri 
romani, și i-a spus regelui cu glas tare, astfel că toţi l-au auzit: 
„Maiestate, eu și acești nobili din Roma, ce ne aflăm în faţa 
voastră, vrem să vă facem o rugăminte, întru folosul vostru și 
cinstea noastră”. „Cu multă plăcere vă îndeplinesc orice 
rugăminte mi-aţi face - a răspuns regele -, și, mai cu osebire 
dacă e așa cum spuneţi”. „Îngăduiţi-ne, atunci - a zis 
Salustanquidio -, să fim noi apărătorii domnișoarelor, căci le 


208 


vom fi mult mai de folos decât cavalerii din ţara voastră, fiindcă 
îi cunoaștem bine pe greci și se vor teme mai mult de numele 
nostru de romani, decât de faptele și isprăvile celor de aici”. 

Don Grumedan, care era de faţă, s-a ridicat în picioare și, 
venind în faţa regelui, i-a spus: „Stăpâne, cu toate că este o 
mare cinste pentru principi ca la curţile lor să se săvârșească 
isprăvi neobișnuite, ce fac să le sporească mult faima și 
regeștile avuţii, iute acestea se pot preschimba în rușine și 
pagubă, dacă nu sunt făcute și rânduite cu mare înțelepciune. Și 
spun asta, seniore, pentru acest Cavaler Grec, ce a venit aici 
pentru prima oară, căci dacă marea lui trufie îl va face să-i 
înfrângă pe cei de la curtea voastră ce vor să-i stea împotrivă, 
deși primejdia și greul vor fi ale lui, rușinea și pierderea vor fi 
ale voastre, așa că, domnule, socot că ar fi bine ca, mai înainte 
de a hotărî ceva, să îi așteptați pe don Galaor și pe Norandel, 
fiul vostru, ce, după câte știu, vor fi aici peste cinci zile, și în 
acest răstimp se va întrema și don Guilan Gânditorul, putând să 
îmbrace armura, iar aceștia trei vor putea face astfel încât 
onoarea voastră și a lor să fie la adăpost”. „Nu se poate - a 
răspuns regele -, pentru că am făgăduit romanilor să le 
îndeplinesc rugămintea și sunt destul de viteji ca să ducă la 
capăt cu bine fapte mai mari ca acestea”. „Așa o fi - a spus don 
Grumedan -, dar eu aș face astfel încât domnișoarele în cauză 
să nu primească”. „Lăsaţi - a spus regele -, că tot ceea ce fac 
pentru domnișoarele de la curtea mea e bun făcut și, cu atât 
mai mult, ce mi s-a cerut acum”. 

Salustanquidio s-a dus să sărute mâna regelui și i-a spus lui 
don Grumedan: „Voi purta această luptă întru cinstea mea și a 
acestor domnișoare, dar fiindcă domnia voastră, don Grumedan, 
îi preţuiţi atât de mult pe cavalerii amintiţi, socotind că ar putea 
lupta mai bine decât noi, dacă înfruntarea se va încheia astfel 
încât să mai pot îmbrăca armura, mă voi lupta, împreună cu doi 
tovarăși de-ai mei, cu ei și cu voi; și de n-o voi putea face, va 
lupta altcineva în numele meu, care mă va putea înlocui cu 
ușurință”. „În numele lui Dumnezeu - a răspuns don Grumedan 
-, primesc lupta, eu și cei ce vor să-mi stea alături”; și scoțându- 
și un inel din deget, i l-a dat regelui, spunând: „Seniore, iată aici 
gajul meu pentru mine și cei ce vor lupta de partea mea, și 
fiindcă lupta a fost cerută de romani, nu îl puteți refuza, decât 
dacă se declară învinși”. Salustanquidio a spus: „Mai curând 


209 


seacă marea, decât Roma să-și ia vorba înapoi altfel decât întru 
gloria sa; și dacă, acum, la bătrânețe, v-aţi pierdut minţile, veţi 
plăti cu trupul, dacă veţi lua parte la luptă”. „Într-adevăr - a 
răspuns don Grumedan -, nu sunt atât de tânăr încât să nu fi 
trăit destule zile, dar tocmai ceea ce gândiţi că-mi va fi 
dăunător, socotesc eu drept cel mai mare bine, căci multe am 
învăţat și, printre altele, știu că trufia niciodată n-a sfârșit bine; 
și așa nădăjduiesc că se va întâmplă și cu voi, căci după cât vă 
lăudaţi, sunteţi căpetenia și mai marele trufașilor”. 

Regele Arban din Norgales s-a ridicat să răspundă romanilor; 
și încă vreo treizeci de cavaleri ce voiau să-și împartă soarta cu 
a lui; și încă alţi o sută; dar regele, văzând asta, a întins sceptrul 
și le-a poruncit să nu mai vorbească despre asta; și tot astfel i-a 
poruncit lui don Grumedan. 

Contele Argamon i-a spus regelui: „Seniore, porunciţi-le și 
unora și celorlalţi să plece la casele lor, căci nu se cuvine să se 
rostească asemenea vorbe în faţa voastră”. Regele a făcut 
întocmai, și contele l-a întrebat: „Ce părere aveți, maiestate, de 
sminteala acestor romani ce îi jignesc astfel pe cavalerii de la 
curtea voastră? Dacă acum nu vă arată niciun respect, ce vor 
face în ţara lor, unde se va afla fiica voastră? Căci mi s-a spus, 
seniore, că așa le-aţi făgăduit. Nu știu cum v-aţi lăsat înșelat, voi 
un bărbat atât de înțelept, ce a săvârșit atâtea isprăvi vitejești 
datorită credinţei în Dumnezeu și a minţii voastre sănătoase, ca, 
acum, în loc să-i aduceţi mulțumiri, să-l ațâțați și să-l mâniaţi. 
Aveţi grijă, că foarte repede ar putea face ca soarta să-și învârtă 
roata și, când se înfurie pe cei cărora le-a făcut mult bine, îi 
pedepsește nu cu unul, ci cu multe și nemiloase bice. Și cum 
cele de pe lumea asta sunt vremelnice și pieritoare, gloria și 
faima lor nu dăinuie decât atât cât le avem în fața ochilor și 
fiecare este judecat așa cum e văzut în viaţă; așa că toate acele 
fapte vitejești și măreţia voastră nemăsurată de care vă 
bucuraţi acum, vor fi date uitării și îngropate sub pământ, dacă 
soarta vă e potrivnică; iar dacă se va mai pomeni de ele, va fi 
numai pentru ea, învinovăţindu-vă pentru trecut, să vă 
terfelească în prezent. Amintiţi-vă, seniore, de marea greșeală 
pe care ați săvârșit-o, îndepărtând, fără motiv, de la curtea 
voastră, niște cavaleri atât de vestiți ca Amadis de Gaula, fraţii 
și toţi cei din neamul său, precum și pe mulţi alţii, ce v-au 
părăsit pentru el, datorită cărora eraţi atât de slăvit și de temut 


210 


în toată lumea; și când nici n-aţi reparat încă această greșeală, 
vreţi să cădeți în alta mai mare; și asta, în bună parte din pricina 
trufiei, că de n-ar fi așa, v-aţi teme de Dumnezeu și aţi asculta 
sfatul celor ce vă slujesc cu credinţă; iar eu, domnule, socot, de 
aceea, că nu vă mai datorez credinţa și supunerea ce vi se cuvin 
și vreau să plec în comitatul meu, să nu văd, cu voia Domnului, 
lacrimile și jalea fiicei voastre Oriana când o veţi da romanilor, 
căci mi s-a spus că aţi poruncit să vină de la Miraflores pentru 
asta”. „Unchiule - a spus regele -, nu îmi mai vorbiţi despre 
asta, căci ce e făcut nu se poate desface, dar vă rog să mai 
rămâneţi trei zile, să vedem cum se vor sfârși aceste înfruntări 
hotărâte aici și să fiţi judecător pe câmpul de luptă împreună cu 
ce cavaleri veţi alege. Faceţi asta, rogu-vă, pentru că știți mai 
bine decât oricare altul din ţara asta limba grecească, după cât 
ați vieţuit în Grecia”. Argamon i-a răspuns: „Dacă asta vă e voia, 
mă supun; dar când se vor sfârși luptele, nu voi mai zăbovi, că 
n-aș putea suporta”. Și, încheindu-și sfatul astfel, contele a 
plecat acasă la el, iar regele a rămas în palat. 

Lasindo, scutierul lui don Bruneo, ce venise acolo trimis de 
Cavalerul Grec, a ascultat cu atenţie tot ce se petrecuse în fața 
regelui după plecarea domnișoarei și s-a întors de îndată la 
corăbii, povestind că romanii ceruseră să lupte ei cu Amadis și 
că regele încuviinţase, ce vorbe își spuseseră don Grumedan cu 
Salustanquidio și cum hotărâseră să se lupte amândoi și toate 
câte aţi auzit că s-au petrecut. Și le-a mai spus, de asemenea, 
că regele trimisese după fiica sa, Oriana, ca să o dea romanilor, 
după ce vor sfârși lupta. 

Auzind Cavalerul Grec că romanii aveau să lupte pentru 
domnișoarele de la curte, tare s-a mai veselit, căci cel mai mult 
se temea în înfruntarea aceea, ca nu cumva fratele său, don 
Galaor, să vrea să lupte pentru domnișoare, și o astfel de luptă 
ar fi fost mai grea decât oricare alta, fiindcă don Galaor fusese 
cavalerul ce îl pusese în cea mai mare primejdie dintre toți cu 
câţi luptase, chiar și uriași, așa cum v-am povestit în prima carte 
a acestei istorii. Și credea, pe bună dreptate, că, dacă se află la 
curte, fiind cel mai prețuit pentru faptele sale de arme dintre 
toți câți erau acolo, va vrea să primească el lupta, ce nu se 
putea sfârși decât în două feluri: ori să moară el, ori să-l ucidă 
pe fratele său, don Galaor, ce, mai curând, ar fi îndurat moartea 
decât să încuviinţeze un lucru ce l-ar fi acoperit de rușine; de 


211 


aceea a fost foarte vesel că nu se află la curte și, pe deasupra, 
că nu era nevoit să lupte cu niciunul dintre prietenii săi ce trăiau 
acolo. Și i-a spus Grasindei: „Doamnă, mâine să ascultăm slujba 
în cort, să vă gătiți cât mai frumos, să luaţi cu voi ce domnișoare 
vă sunt mai pe plac, în straie frumoase, și să mergem să sfârșim 
ceea ce am început, căci mă încred în Dumnezeu că veţi 
dobândi gloria atât de dorită de voi, pentru care am venit pe 
aceste meleaguri”. Apoi, Grasinda s-a retras în cămara ei, iar 
Cavalerul Grec și tovarășii săi pe corabia lor. 


e CAPITOLUL LXXIX e 


Cum Cavalerul Grec și tovarășii săi au 
coborât pe uscat cu Grasinda și au condus-o, 
cu suita ei, pe câmpul de luptă, unde cavalerul ei 
avea să îi apere numele, împlinindu-i 
astfel rugămintea 


Grasinda a coborât pe uscat cu patru domnișoare de onoare și 
s-au dus să asculte liturghia în cort, iar cei trei cavaleri, cu 
armura pusă, și-au încălecat caii; Grasinda se acoperise cu 
giuvaieruri, iar calul avea valtrapuri de mătase și fir de aur, cu 
perle și pietre atât de preţioase, cum nici cea mai mare 
împărăteasă a lumii n-ar fi putut avea, pentru că, așteptând ea 
mereu această zi, se îngrijise cu mult timp înainte să aibă cele 
mai frumoase și mai bogate lucruri ce le putea găsi, ca o 
doamnă de neam mare ce se afla, căci, neavând nici soț, nici 
copii, și bucurându-se de întinse pământuri și averi, nu se 
gândea să le cheltuiască decât pentru aceste lucruri, de care aţi 
auzit; domnișoarele ei de onoare erau, de asemenea, îmbrăcate 
în straie de preț și, cum Grasinda era de felul ei frumoasă, acele 
scule făcute de mâna omului îi sporeau atât de mult mândretea, 
încât toţi câţi o priveau o socoteau o minune și înfățișarea ei îl 
umplu de curaj pe cel ce avea să lupte pentru ea; pe cap purta 
doar coroana ce o câștigase ca semn că e cea mai frumoasă 
dintre femeile României, cum aţi auzit; Cavalerul Grec îi ducea 
calul de dârlogi și avea o armură lucrată la porunca Grasindei, 
cu lorica albă ca neaua, iar flamura avea aceleași culori și 
desene ca veșmântul Grasindei; platoșa îi era strânsă de-o parte 


212 


și de alta cu șnururi aurite, iar scutul și coiful erau zugrăvite cu 
aceleași însemne ca viziera; don Bruneo avea o armură verde, 
iar pe scut era înfățișată o domniţă și în faţa ei un cavaler în 
armură, ce parcă îi cerea îndurare, pe un câmp cu valuri aurii și 
vineţii; Angriote de Estravaus călărea un armăsar puternic și 
sprinten, purta o armură argintie împestrițată cu auriu și ducea 
de dârlogi calul domnișoarei de care ați auzit că fusese la rege 
cu solia; don Bruneo ţinea calul altei domnișoare, sora primei, și 
toţi trei aveau coifurile puse; majordomul și feciorii săi îi 
însoțeau, de asemenea; și, astfel, au ajuns pe un câmp, la 
capătul cetăţii, unde aveau loc, de obicei, asemenea lupte, în 
mijlocul acestuia se afla o coloană de marmură, înaltă cât un 
stat de om, și cei ce veneau să lupte acolo sau să se întreacă în 
lănci, își puneau acolo scutul, ori coiful, ori un buchet de flori, ori 
o mănușă ca semn că vor lupta. Ajunși aici, Cavalerul Grec și 
însoțitorii săi l-au văzut pe rege la un capăt al câmpului, iar la 
celălalt capăt, pe romani și, printre ei, pe Salustanquidio, într-o 
armură neagră cu șerpi de aur și argint; și era atât de voinic, că 
părea un uriaș, călare pe un cal atât de mare, de să te minunezi. 
Regina stătea la ferestrele încăperilor ei, cu domnițele alături și 
cu frumoasa Olinda care, pe lângă bogatele-i giuvaieruri, purta 
pe pletele ei mândre o coroană de preţ. Când Cavalerul Grec a 
ajuns pe câmpul de luptă și le-a văzut pe regină, pe domniţe și 
pe alte doamne și domnișoare de neam mare, fără să o 
zărească pe doamna sa, Oriana, a simţit un fior în inimă de dorul 
ei; apoi, văzându-l pe Salustanquidio atât de puternic și viteaz, 
s-a întors spre Grasinda și, dându-și seama că e pe jumătate 
moartă, i-a spus: „Doamna mea, nu vă înspăimântați văzând un 
cavaler atât de voinic la trup, căci Dumnezeu va fi cu voi și, prin 
mine, veți dobândi ceea ce vă va aduce bucuria în suflet”. „Așa 
să dea Dumnezeu, în mila sa”, a răspuns ea. Atunci, el i-a luat 
de pe cap coroana cea de preţ și, călare, s-a dus și a așezat-o pe 
coloana de marmură, apoi s-a întors la scutierii săi, care ţineau 
în mână trei lănci foarte puternice, cu flamuri de diferite culori 
și, luând-o pe cea care i s-a părut cea mai bună, petrecându-și 
scutul pe după gât, s-a îndreptat spre locul unde se afla regele 
și i s-a închinat prea plecat, spunând pe grecește: „Dumnezeu 
să te mântuiască, măria ta! Eu sunt un cavaler străin, venit din 
împărăţia Greciei cu gândul să-mi încerc puterile cu acești 
cavaleri ai tăi, ce sunt atât de viteji, nu pentru că asta mi-e voia, 


213 


ci supunându-mă celei ce, de astă dată, îmi poate porunci; dar, 
norocul mi-a surâs și văd că lupta se va da între mine și romani; 
deci, porunciţi-le să pună pe coloana de marmură coroana 
domnișoarelor voastre, așa cum am pus-o pe cea a doamnei 
mele”. Și, aplecându-și lancea dintr-o dată, s-a năpustit în cea 
mai mare goană a calului spre un capăt al câmpului și s-a oprit 
acolo; regele nu înţelesese ce i-a spus, că nu știa limba 
grecească, dar i-a zis lui Argamon, aflat lângă el: „Îmi pare, 
unchiule, că acest cavaler nu vrea să se facă de rușine”. „Așa e, 
seniore - a spus contele; și, chiar dacă aţi suferi o oarece rușine, 
pentru că acești cavaleri din Roma sunt oaspeţii curții voastre, 
tare bucuros aș fi să li se mai reteze din nas”. „Nu știu cum va fi 
- a spus regele -, dar cred că se pregătește o frumoasă 
înfruntare”. 

Cavalerii și ceilalţi de la curtea regelui, văzându-l pe Cavalerul 
Grec ce face, s-au minunat foarte, zicând că niciodată nu mai 
văzuseră un alt cavaler în armură atât de mândru și frumos, în 
afară de Amadis. Salustanquidio, ce se afla în apropiere și 
văzuse că toată lumea avea ochii aţintiţi asupra Cavalerului 
Grec și îl lăuda, a spus cu multă furie: „Ce înseamnă asta, 
locuitori ai Marii Britanii? De ce vă minunaţi privind un cavaler 
grec nebun, care nu știe face alta decât să se zbenguie pe 
câmpul de luptă? Se vede bine că nu îi cunoașteţi ca noi, că se 
sperie de bărbaţii romani ca de foc; ăsta e semn că n-aţi văzut și 
n-aţi săvârșit voi înșivă fapte de arme măreţe, de vreme ce vă 
minunaţi de un fleac; veți vedea, pe dată, cât de ţeapăn și 
copleșit de rușine vă va părea zăcând pe pământ cel ce, acum, 
vi se pare un cavaler atât de frumos, în armură și călare”. Apoi, 
s-a dus spre locul unde se afla regina și i-a spus Olindei: 
„Doamna mea, daţi-mi coroana voastră, căci pe voi vă iubesc și 
vă preţuiesc mai mult decât pe toate celelalte; daţi-mi-o, 
doamna mea, și nu vă temetţi, că mă voi întoarce iute și cu 
cealaltă, de pe coloană, ca să intraţi în Roma cu ea pe cap; iar 
regele și regina vor fi mulţumiţi să vă iau împreună cu Oriana și 
să vă fac stăpâna mea și a ţării mele”. Olinda, auzind aceste 
vorbe, n-a pus niciun preț pe nebuniile lui, dar a simţit un fior în 
inimă și în trup, și obrajii i s-au îmbujorat tare, dar nu i-a dat 
coroana. Salustanquidio, văzând asta, a spus: „Nu vă temeţi, 
doamna mea, că voi face astfel încât voi să vă acoperiţi de 
glorie, iar femeia asta smintită, ce și-a dat cinstea pe mâna 


214 


acelui grec laș, să plece de aici rușinată”. Olinda n-a vrut să i-o 
dea defel, până ce nu i-a luat-o de pe cap regina și i-a trimis-o 
romanului; acesta, luând-o în mână, a pus-o alături de cealaltă 
pe coloană și a cerut să i se dea armele degrabă; trei cavaleri 
din Roma i le-au adus iute, iar el și-a luat scutul, și l-a petrecut 
pe după gât, și-a așezat coiful în cap și a ales o lance, cea mai 
groasă dintre toate, cu un vârf lung și ascuțit; apoi s-a așezat 
bine în șa și, văzându-se atât de voinic și bine înarmat, că toţi se 
uitau la el, s-a simţit mai plin de curaj și de trufie, și i-a spus 
regelui: „Acum vreau să vadă cavalerii voștri deosebirea dintre 
ei și romani, căci îl voi învinge pe grec și, dacă el a zis că, după 
ce mă va învinge pe mine se va lupta cu alţi doi cavaleri, eu mă 
voi înfrunta tot cu doi, cei mai viteji din câţi vin cu el, și dacă le 
va lipsi curajul, chiar și cu trei”. 

Don Grumedan, care fierbea de mânie auzind aceste vorbe și 
văzând răbdarea regelui, i-a spus: „Salustanquidio, aţi uitat de 
lupta pe care o aveţi de purtat cu mine, dacă veţi scăpa teafăr 
din asta, de mai vreţi o altă înfruntare?” „E lesne de înțeles”, a 
spus Salustanquidio. Cavalerul Grec a strigat, atunci, tare: 
„Fiară netrebnică și scârbavnică, ce tot stai de vorbă și lași să se 
scurgă ziua? Fă ceea ce ai de făcut!” Când Salustanquidio a 
auzit asta, și-a îmboldit calul spre el și s-au năpustit unul contra 
celuilalt, în goană mare, cu lăncile aplecate și apărându-se cu 
scuturile; caii erau sprinteni și iuți, iar cavalerii puternici și 
furioși; și s-au întâlnit în mijlocul câmpului, dar niciunul nu și-a 
greșit lovitura; Cavalerul Grec și-a lovit potrivnicul sub marginea 
scutului și i l-a străpuns, dar lancea i s-a oprit în foile groase ale 
armurii; lovitura a fost, însă, atât de puternică, încât l-a azvârlit 
din șa și toţi s-au minunat, iar el a trecut mai departe, foarte 
mândru, cu lancea lui Salustanquidio înfiptă în scut și în mâneca 
loricii, astfel că toţi au crezut că e rănit; dar nu era așa și, 
smulgând lancea din scut, a strâns-o sub braţ și s-a îndreptat 
spre Salustanquidio; acesta nu mai mișca și zăcea ca mort, și nu 
era de mirare, fiind el mare și greu, calul înalt, armura grea și 
pământul tare, ca din căzătură să-și piardă aproape viaţa, cum 
se întâmplase; dar, mai cu seamă, avea braţul stâng, pe care 
căzuse, rupt și mai multe coaste frânte. Cavalerul Grec, gândind 
că nu e chiar așa de zdrobit, s-a oprit lângă el călare, i-a proptit 
vârful lăncii în obraz, căci coiful îi zburase din cap din pricina 
căzăturii, și i-a spus: „Cavalere, nu vă purtaţi necuviincios și 


215 


înmânaţi coroana domnișoarelor acelei frumoase doamne, căci o 
merită”. Salustanquidio n-a răspuns și, atunci, Cavalerul Grec s- 
a apropiat de rege și i-a spus în limba sa: „Bunule rege, 
cavalerul acela, deși și-a pierdut trufia, nu vrea să înmâneze 
coroanele doamnei care le așteaptă și nici nu vrea să mai lupte 
pentru ele ori să-mi răspundă; înmânaţi-le domnia voastră, prin 
dreaptă judecată, iar de nu, îi voi reteza capul și le voi înmâna 
eu”. Apoi s-a întors unde zăcea cavalerul, iar regele l-a întrebat 
pe conte ce a spus și acesta i-a explicat și i-a zis: „Vina va fia 
voastră dacă lăsaţi să piară acel cavaler sub ochii voştri, căci nu 
se mai poate apăra; și, cu dreptate, îi puteți da Cavalerului Grec 
coroanele”. „Seniore - a spus don Grumedan - lăsaţi-l pe 
Cavalerul Grec să facă ce voiește, că romanii sunt mai șireți 
decât vulpea și de va rămâne în viaţă, o să spună că mai era în 
stare să lupte, dacă nu v-aţi fi grăbit cu judecata”. 

Toţi au râs de vorbele lui don Grumedan, iar romanilor le 
plesnea fierea în ei. Regele, văzându-l pe Cavalerul Grec că 
descalecă și vrea să-i taie capul lui Salustanquidio, i-a spus lui 
Argamon: „Unchiule, alergaţi iute și spuneţi-i să nu îl ucidă și să 
ia coroanele pe care i le înmânez, să le dea cui i se cuvin”. 
Argamon a pornit spre Cavalerul Grec, strigându-i să asculte 
porunca regelui. Cavalerul Grec s-a dat înapoi, sprijinindu-și 
spada pe umăr; în acest timp, a sosit contele și i-a spus: 
„Cavalere, regele vă roagă ca, de dragul lui, să nu-l ucideţi pe 
acest cavaler și vă poruncește să luaţi coroanele”. „Mă învoiesc 
- a răspuns el - și să știți că, dacă m-aș lupta cu un vasal al 
regelui, nu l-aș ucide, de aș putea sfârși în alt chip ceea ce am 
început; dar pe romani i-aș ucide și i-aș dezonora, pentru că 
sunt ticăloși și urmează purtările fățarnice ale acelui împărat 
trufaș, stăpânul lor, de la care învaţă toți să fie trufași și, în cele 
din urmă, lași”. Contele s-a întors la rege și i-a transmis tot ce îi 
spusese cavalerul. Cavalerul Grec și-a încălecat calul și, luând 
de pe coloană cele două coroane, i le-a dus Grasindei, 
așezându-i-o pe cap pe cea a domnișoarelor și dându-i-o pe 
cealaltă unei domnișoare de onoare a Grasindei, să o păstreze; 
apoi i-a spus Grasindei: „Doamna mea, lucrurile s-au petrecut 
întocmai cum doreaţi, iar eu, mulțumită lui Dumnezeu, mi-am 
împlinit făgăduiala; mergeţi, de doriţi, la corturi să vă odihniti, 
că eu îi voi aștepta pe romani, să văd dacă vor mai vrea să lupte 
după necazul pe care l-au avut”. „Domnul meu - a răspuns ea -, 


216 


nu mă voi despărţi de voi cu niciun chip, că nu-mi pot afla 
odihnă și mai mare plăcere decât rămânând să privesc isprăvile 
voastre cavalerești”. „Fie cum doriţi”, a spus el. Apoi și-a 
îmboldit calul și, simţindu-l în putere și odihnit, că trudise puțin 
în acea zi, și-a petrecut scutul pe după gât și, luând o lance cu o 
flamură frumoasă, a chemat-o pe domnișoara ce îi adusese 
regelui solia și i-a zis: „Prietenă, mergeţi la rege și spuneţi-i că, 
de vreme ce știe ce am hotărât, cum că, dacă după prima 
înfruntare voi mai fi în stare să lupt, vor veni să se înfrunte, 
alături de mine, încă doi cavaleri, acum trebuie să-mi ţin 
această smintită vorbă, dar îl rog să aibă bunăvoința de a nu 
porunci să se lupte cu mine niciunul dintre cavalerii săi, pentru 
că sunt atât de viteji, încât n-ar dobândi nicio cinste învingându- 
mă, ci să mă lase să mă înfrunt cu romanii, care au început 
lupta, și va vedea dacă mă tem de ei fiind eu grec”. Domnișoara 
s-a dus la rege și i-a spus în limba franceză ceea ce îi ceruse să 
spună Cavalerul Grec. „Domnișoară - a răspuns regele -, nu 
vreau să se lupte cu el nimeni de la curte și din regatul meu; 
astăzi a sfârșit lupta spre cinstea lui și îl preţuiesc mult; iar de 
vrea să rămână la curtea mea, îi voi face mult bine; supușilor 
mei de la curte și din regat le poruncesc să nu îi facă niciun rău, 
căci am alte gânduri cu el, dar romanii, ce au pornit lupta 
împotriva lui, facă ce-or vrea”. Regele spusese asta pentru că 
avea multe treburi de împlinit pentru plecarea fiicei sale, Oriana, 
și pentru că, la vremea aceea, la curte nu se afla niciunul din 
cavalerii săi viteji, ce plecaseră ca să nu fie de faţă la 
nedreptatea crudă ce o săvârșea împotriva fiicei sale, în afară 
de don Guilan Gânditorul, ce era bolnav, și Cendil de Ganota, cu 
piciorul străpuns de o săgeată, rănit de Brondajel de Roca, 
romanul, pe când străbăteau o pădure, pe urmele unui cerb, 
însoțindu-l pe rege la vânătoare. Domnișoara, auzind răspunsul 
regelui, i-a spus: „Seniore, cerul să vă răsplătească pentru 
binele și favorurile pe care vreţi să i le faceţi Cavalerului Grec, 
dar fiţi sigur că, de ar fi vrut să rămână în Grecia, la curtea 
împăratului, acesta i-ar fi îndeplinit orice dorință; dar singura lui 
dorinţă este să cutreiere lumea slobod, venind în ajutorul 
doamnelor și domnișoarelor nedreptăţite și al tuturor celorlalți 
ce îi cer sprijinul cu dreptate, și a săvârșit atâtea fapte de felul 
acesta și altele, de fiecare dată când îi ies în cale, încât nu vor 
zăbovi să vă ajungă la urechi și îl veţi prețui cu mult mai mult, 


217 


seniore, iar cei ce nu îl cunosc, îl vor ţine în mare cinste și îl vor 
preţui”. „Dumnezeu să vă ajute, domnişoară! Dar, spuneţi-mi, în 
numele cui săvârșește toate aceste isprăvi?” „Asta, seniore, într- 
adevăr, nu știu, dar cred că nu poate fi decât o doamnă pe care 
o iubește nespus și sub a cărei putere se află; și-acum, rămâneţi 
cu Dumnezeu, că trebuie să mă întorc la el cu răspunsul vostru; 
și cine va voi, îl va găsi, aici, în mijlocul câmpului de luptă, până 
la amiază”. 

După ce a auzit răspunsul regelui, Cavalerul Grec s-a 
îndreptat spre locul unde se afla Grasinda și le-a dat feciorilor 
majordomului, unuia, scutul și celuilalt, lancea, dar nu și-a scos 
coiful, ca să nu fie recunoscut; celui căruia îi dăduse scutul i-a 
cerut să se ducă să-l pună pe coloana de marmură și să spună 
că el, Cavalerul Grec, îi poruncise astfel, ca semn că îi așteaptă 
pe cavalerii romani, așa cum făgăduise; apoi a rămas să stea de 
vorbă cu Grasinda. Printre romani, se afla un cavaler care, după 
Salustanquidio era socotit cel mai viteaz în faptele de arme, pe 
numele său, Maganil, și toți gândeau că acestuia nu îi pot ţine 
piept nici doi cavaleri de aici; cu el veniseră și doi fraţi de-ai săi, 
cavaleri la fel de viteji; când scutul a fost așezat pe coloană, 
romanii s-au uitat spre acest Maganil, ca și cum ar fi așteptat de 
la el gloria și răzbunarea; el, însă, le-a spus: „Prieteni, nu mă 
priviţi așa, fiindcă nu pot face nimic, deoarece i-am făgăduit 
principelui Salustanquidio că, de înfruntarea sa se va sfârși 
astfel încât să nu mai poată lupta, voi lua asupra mea lupta cu 
don Grumedan, împreună cu cei doi frați ai mei; așa că, numai 
dacă acesta și tovarășii ce-i vor fi alături nu vor îndrăzni să lupte 
cu noi, vă voi putea răzbuna împotriva acelui cavaler”. Și, pe 
când vorbeau ei așa, s-au înfățișat doi cavaleri dintre romani, 
îmbrăcaţi în armuri bogate și pe cai frumoși, unul numit 
Gradamor, și celălalt, Lasanor, fraţi și nepoți ai lui Brondajel de 
Roca, fiii sorei lui, ce era curajoasă și trufașă, cum erau și soțul 
și feciorii ei, pricină pentru care erau foarte temuţi de ai lor, dar 
și fiindcă erau nepoţii lui Brondajel, mai marele peste 
majordomii împăratului; aceștia, cum au ajuns pe câmpul de 
luptă, fără să spună o vorbă ori să i se închine regelui, s-au dus 
la coloana de marmură și unul a luat scutul Cavalerului Grec și, 
trântindu-l cu putere de pământ încât l-a spart în bucăţi, a spus 
cu glas tare: „Blestemat să fie cine îngăduie ca în faţa romanilor 
să fie așezat un scut grecesc care îi cheamă la luptă!” 


218 


Cavalerul Grec, văzându-și scutul spart, s-a mâniat atât de 
tare, încât îi clocotea inima de furie și, lăsând-o pe Grasinda s-a 
dus să-și ia lancea de la scutierul său, fără să-i mai pese de 
scut, deși Angriote i-a spus să-l ia pe al lui, și s-a repezit spre 
cavalerii din Roma; aceștia au pornit, de asemenea, spre el, iar 
el l-a izbit cu lancea pe cel ce îi spărsese scutul atât de zdravăn, 
încât l-a azvârlit din șa și, cum în cădere își pierduse coiful, a 
rămas fără simţire și fără să se mai poată ridica, încât toţi și-au 
zis că murise; din această lovitură, Cavalerul Grec și-a pierdut 
lancea, dar, punând mâna pe spadă, s-a întors spre Lasanor ca 
să îi dea lovituri grele, și l-a pălit în umăr, sfârtecându-i armura 
și carnea până la os și făcându-l să dea drumul lăncii din mână; 
apoi i-a mai dat o lovitură în coif, încât acesta, pierzându-și 
scările, a îmbrățișat grumazul calului. Văzându-l astfel, 
Cavalerul Grec și-a trecut iute spada în mâna stângă și, 
apucându-l de scut, i l-a smuls de după gât, iar cavalerul a căzut 
pe jos; dar s-a ridicat pe dată, de teama morţii, și, văzându-l pe 
fratele său, care se sculase de jos, cu spada în mână, i s-a 
alăturat acestuia; Cavalerul Grec, temându-se să nu îi omoare 
armăsarul, a descălecat, și-a trecut pe braţ scutul pe care îl 
luase de la celălalt și, cu spada în mână, s-a apropiat de ei și a 
prins să-i pălească atât de năprasnic, încât cei doi fraţi n-au 
putut îndura și nu i-au mai ţinut piept, astfel că, cei ce îi priveau 
erau înfricoșaţi de vitejia lui și de cât de puţin se temea de ei. 
Acum le arăta Cavalerul Grec romanilor vitejia sa și nimicnicia 
lor; și, pe dată, l-a lovit pe Lasanor în piciorul stâng, de nu s-a 
mai putut ţine drept și i-a cerut îndurare, dar el, făcându-se că 
nu înţelege, l-a împins cu piciorul în piept și l-a lăsat lat pe 
câmpul de luptă; apoi s-a întors spre celălalt, cel ce îi spărsese 
scutul, dar acesta n-a mai îndrăznit să-l aștepte, căci tare se 
temea de moartea ce i se apropia, și alergând spre locul unde 
stătea regele, i-a cerut, strigând, să aibă milă și să nu îngăduie 
să fie omorât. Cavalerul Grec, care îl urmărea, i-a tăiat, însă, 
calea și cu lovituri grele de spadă l-a făcut să se întoarcă la 
coloană, unde a început să-i dea ocol ca să se ferească de 
lovituri. Cavalerul Grec, care era tare mâniat, voia să îl rănească 
și, uneori, loviturile sale nimereau în coloana ce era din piatră 
foarte tare și spada îi scotea scântei; dar când a văzut că a 
ostenit și nu se mai mișcă din loc, l-a apucat în braţe și l-a 
strâns așa de tare, că a stors toată vlaga din el, lăsându-l că 


219 


cadă pe câmp. Apoi i-a luat scutul și i-a dat cu el o asemenea 
lovitură în cap, că s-a făcut bucăţi, iar romanul a rămas ca mort; 
și i-a proptit vârful spadei în obraz, apăsând puţin, încât 
Gradamor s-a cutremurat și și-a ascuns faţa, înfricoșat foarte, 
apărându-și capul cu mâinile de teama spadei și spunând: „Ah, 
viteazule grec, domnule, nu mă ucideţi și porunciţi ce trebuie să 
fac!” Cavalerul Grec, însă, se făcea că nu înţelege și, văzând că 
și-a venit în simţiri, l-a apucat de mână și, lovindu-l cu latul 
spadei în cap, l-a făcut să se scoale în picioare, împotriva voinţei 
lui; apoi, i-a cerut prin semne, să se urce pe coloană, dar era 
atât de vlăguit că nu era în stare, așa că l-a ajutat grecul; și, 
cum stătea așa în picioare, neclintit pe columnă, celălalt i-a dat 
un brânci zdravăn și l-a prăbușit pe spate; și cum era voinic și 
greu și căzuse de sus, a fost atât de zdrobit, că n-a mai mișcat; 
grecul i-a așezat bucăţile de scut pe piept, și, ducându-se la 
Lasanor, l-a apucat de picioare și l-a târât lângă frate-su; toți 
gândeau că vrea să-l descăpăţâneze, și don Grumedan, care 
privea totul bucuros, a spus: „Am impresia că grecul și-a 
răzbunat bine scutul”. 

Pajul Esplandian, care privea lupta, socotind că acel Cavaler 
Grec vrea să-i ucidă pe cavalerii învinși și fiindu-i milă de 
aceștia, a dat pinteni calului, strigându-le celor doi că le este 
prieten, și a sosit în locul unde zăceau cavalerii. 

Cavalerul Grec, zărindu-l venind, l-a așteptat să vadă ce 
dorește; și, când s-a apropiat, i s-a părut că este cel mai frumos 
cocon din câţi văzuse în viaţa lui; Esplandian a ajuns lângă el și 
i-a spus: „Domnule, dat fiind că acești cavaleri nu se mai pot 
apăra și vitejia voastră este binecunoscută, înduraţi-vă și dați- 
mi-i mie, căci vouă vă rămâne întreaga glorie”. Cavalerul, însă, 
se făcea că nu înţelege. 

Esplandian l-a strigat pe contele Argamon, chemându-l acolo, 
deoarece Cavalerul Grec nu înțelegea ce spune. Contele s-a 
apropiat și grecul l-a întrebat ce vrea pajul, iar acesta i-a spus: 
„Domnule, vă cere să îi dați lui cavalerii”. „Multă plăcere mi-ar fi 
făcut să-i ucid - a răspuns el -, dar i-i dau”; apoi l-a întrebat pe 
conte: „Domnule, cine este acest frumos cocon și al cui fecior 
este?” Contele i-a spus: „Asta, domnule, într-adevăr, nu vă pot 
spune, pentru că nu știu, și nimeni din ţara asta nu o știe”; și i-a 
povestit felul cum crescuse. „Am auzit vorbindu-se despre acest 
cocon în Romania - a spus el - și îmi pare că se numește 


220 


Esplandian și că pe piept are niște slove”. „E-adevărat - a spus 
contele - și, de vreți, le puteţi vedea”. „V-aș fi foarte 
recunoscător și vouă și lui, dacă mi le arată, căci deosebit lucru 
este ceea ce am auzit și încă mai deosebit dacă o voi vedea cu 
ochii mei”. 

Contele l-a rugat pe Esplandian să-i arate slovele și acesta s-a 
apropiat mai mult; Esplandian purta zale și pălărie franţuzești, 
împodobite cu lei de aur, un brâu îngust de aur îi încingea 
mijlocul, iar pieptarul și pălăria aveau bumbi de aur; pajul s-a 
desfăcut de unul din bumbi și i-a arătat Cavalerului Grec slovele, 
iar acesta tare s-a minunat, socotindu-l cel mai ciudat lucru din 
câte văzuse vreodată;  slovele albe formau cuvântul 
„Esplandian”, dar pe cele purpurii nu le-a putut înțelege, deși 
erau bine și limpede desenate; și-atunci i-a spus: „Frumosule 
paj, Dumnezeu să vă dea noroc!” Apoi, s-a despărţit de conte și, 
încălecându-și armăsarul ţinut de scutierul său, s-a dus la 
Grasinda și i-a spus: „Doamnă, trebuie că v-am supărat făcându- 
vă să așteptați nebuniile mele, dar de vină este trufia 
romanilor”. „Doamne ferește - a spus ea -, dimpotrivă, isprăvile 
voastre vitejești m-au înveselit foarte mult”. Apoi au plecat de- 
acolo spre corăbiile lor, Grasinda, acoperită de glorie și cu 
sufletul plin de bucurie, iar Cavalerul Grec nu mai puţin, pentru 
că îi înfrânsese atât de strașnic pe romani, lucru pentru care 
multe mulțumiri îi aducea Domnului. Ajunși, deci, la corăbii, au 
poruncit să fie desfăcute corturile și urcate la bord și au pornit, 
pe dată, spre Insula Ferecată. Dar, trebuie să vă spunem că 
Angriote de Estravaus și don Bruneo au rămas pe altă corabie, 
cum le poruncise Cavalerul Grec ca să-l ajute, pe ascuns, pe don 
Grumedan în lupta hotărâtă cu romanii; totodată, Amadis îi 
rugase ca, după ce se va sfârși lupta cum va vrea Domnul, să 
încerce să afle vești despre Oriana și, apoi, să se întoarcă în 
Insula Ferecată. lar bunului paj Esplandian i-a fost foarte 
recunoscător pentru că îi salvase de la moarte pe cavalerii 
romani, ce se aflau la un pas de ea. 


e CAPITOLUL LXXX * 


Cum regele Lisuarte a trimis după Oriana, 
ca să le-o dea romanilor, și despre ce s-a întâmplat 


cu un cavaler din Insula Ferecată, precum și despre 
lupta dintre don Grumedan și tovarășii Cavalerului Grec 
împotriva a trei romani ce îi chemaseră să se înfrunte 
cu ei, și cum, după ce romanii au fost învinși, tovarășii 
Cavalerului Grec au plecat spre Insula Ferecată 
și ce au mai făcut acolo 


Aţi auzit că Oriana se afla la Miraflores împreună cu regina 
Sardamira, care, la porunca regelui Lisuarte, se dusese acolo ca 
să îi povestească despre măreţiile Romei și ce înalt rang va 
avea în urma acelei căsătorii cu împăratul, ce se pregătea. 

Acum, aflaţi că regele, cum o făgăduise pe Oriana romanilor, 
a hotărât să trimită după ea, ca să îi pregătească plecarea, și i-a 
poruncit lui Giontes, nepotul său, să ia cu el doi cavaleri și câţiva 
slujitori și să o aducă, fără să îngăduie nici unui cavaler să stea 
de vorbă cu ea. 

Giontes i-a luat cu el pe Gansel de Sadoca și pe Lasamor, 
precum și câţiva servitori și a plecat după Oriana; aceasta a fost 
urcată într-o lectică, că altfel nu putea merge, atât de sleită era 
de câte lacrimi vărsase, și împreună cu domnișoarele ei și cu 
regina Sardamira cu suita sa au plecat de la Miraflores, pornind 
pe drumul spre Tagades, unde se afla regele; și în a doua zi de 
drum, s-a întâmplat ceea ce veţi auzi acum, și anume: în 
apropiere de drum, sub niște copaci, lângă o fântână, stătea un 
cavaler călare pe un cal sur, foarte bine făcut, purtând peste 
cămașa de zale un pieptar verde, ce se încheia pe părţi cu 
șnururi verzi și butoniere de aur, cavaler ce li s-a părut tuturor 
nespus de frumos; cavalerul și-a petrecut un scut pe după gât, a 
luat o lance cu o flamură verde și, cântărind-o puţin în mână, i-a 
spus scutierului său: „Du-te și spune-le acelor însoțitori ai 
Orianei, să-mi îngăduie să-i vorbesc, că nu va fi spre răul ei ori 
al lor, și că de se învoiesc, le voi fi recunoscător, iar de nu, deși 
îmi pare rău, voi fi silit să-mi măsor puterile cu ei”. 

Scutierul s-a apropiat de ceilalţi și le-a transmis mesajul, dar 
când le-a spus că stăpânul său își va măsura puterile cu ei ca 
să-i vorbească Orianei, ceilalţi au început să râdă și i-au 
răspuns: „Spuneţi-i stăpânului vostru că nu îi îngăduim să-i 
vorbească și, chiar de-și va arăta puterea, tot nimic nu va 
izbândi”. Oriana, însă, care auzise tot, a spus: „Ce vă pasă 
domniilor voastre dacă îmi vorbește acel cavaler? Poate îmi 


222 


aduce vești plăcute”. „Doamnă - i-a spus Giontes -, regele, tatăl 
vostru, ne-a poruncit să nu îngăduim nimănui să se apropie de 
voi și să vă vorbească”. 

Scutierul a plecat cu acest răspuns, iar Giontes s-a pregătit 
pentru luptă; Cavalerul cu Armura Verde, de cum a auzit 
răspunsul, s-a năpustit spre el și s-au izbit cu putere în scuturi, 
încât lăncile li s-au făcut bucăţi, iar calul lui Giontes, din pricina 
ciocnirii atât de năprasnice, și-a scrântit un picior și a căzut cu 
stăpân cu tot, prinzându-i acestuia piciorul cu scara sub el, 
astfel că Giontes nu s-a mai putut ridica. 

Cavalerul cu Armură Verde a trecut mai departe de frumosul 
călăreț prăbușit și, întorcându-se, pe dată, i-a spus: „Cavalere, 
rogu-vă, lăsaţi-mă să vorbesc cu Oriana”. Acesta i-a răspuns: 
„Eu nu vă mai pot împiedica, acum, deși vina o poartă calul 
meu”. Atunci, Gansel de Sadoca i-a strigat să se apere și să nu 
se atingă de cavaler, că altminteri va muri pentru asta. „In 
curând, veţi fi și domnia voastră la fel”, a răspuns celălalt și s-a 
repezit spre el cât mai iute îl putea purta calul, cu altă lance, pe 
care i-o dăduse scutierul, dar și-a greșit lovitura, pe când Gangei 
de Sadoca l-a izbit în scut și și-a frânt lancea, dar nu i-a făcut 
niciun alt rău; cavalerul s-a întors și, văzându-l că vine spre el cu 
spada în mână, l-a lovit atât de tare, că lancea i-a zburat în 
bucăţi, iar Gangei a fost aruncat din șa și a căzut rău; pe dată, a 
intrat în luptă Lasamor. Dar celălalt era foarte iscusit în acest 
meșteșug, și s-a ferit atât de bine, încât potrivnicul nu l-a 
nimerit și Lasamor a scăpat lancea din mână; cei doi s-au ciocnit 
atât de năprasnic unul de celălalt, încât scuturile li s-au 
sfărâmat, iar Lasamor și-a rupt braţul pe care ţinea scutul; 
Cavalerul cu Armură Verde, ce se întorsese spre el cu spada în 
mână, l-a văzut fără vlagă și n-a vrut să-l rănească, dar i-a scos 
calului căpăstrul și lovindu-l cu latul spadei în cap, l-a gonit 
peste câmp, cu stăpân cu tot; văzându-l cum aleargă așa, nu s-a 
putut stăpâni să nu râdă. Apoi a scos o scrisoare și s-a apropiat 
de lectica unde stătea Oriana; ea, văzând cum îi învinsese pe 
cei trei cavaleri atât de viteji în luptă, a gândit că e Amadis și un 
fior i-a săgetat inima; dar cavalerul a venit lângă ea cu multă 
smerenie și, întinzându-i scrisoarea, i-a spus: „Doamnă, Agrajes 
și don Florestan vă trimit această scrisoare, din care veţi afla 
vești ce vă vor bucura; și-acum, rămâneţi cu Dumnezeu, 
doamnă, că eu mă întorc la cei ce m-au trimis, știind sigur că 


223 


vor avea nevoie de mine, deși nu preţuiesc mult”. „Dimpotrivă, 
aș zice, după câte am văzut - a răspuns Oriana -, și vă rog să-mi 
spuneţi cum vă numiţi, acum că v-aţi muncit atâta ca să îmi 
faceţi plăcere”. „Doamnă - a răspuns el -, eu sunt Gavarte de la 
Valea Temătoare, care este foarte mâhnit de ceea ce săvârșește 
regele, tatăl vostru, împotriva voastră, dar mă încred în 
Dumnezeu că greu îi va fi să ducă această faptă la bun sfârșit, 
căci, mai curând vor muri mulţime dintre supușii voștri și alţii, 
căci toată lumea va afla ce s-a întâmplat”. „Ah, don Gavarte, 
bunul meu prieten, deie Domnul, în marea-i bunătate, să vină 
vremea să vă pot răsplăti pentru marea voastră credință!” 
„Doamnă - a spus el -, întotdeauna dorinţa mea a fost să vă 
slujesc în toate ca pe stăpână mea de drept, și, acum, mai mult 
ca niciodată, știind ce mare nedreptate vi se face; și vă voi veni 
în ajutor împreună cu cei ce vor să vă slujească”. „Prietene -a 
răspuns ea - mult vă rog să le cereți asta, oriunde îi aflați”. „Așa 
voi face - a spus el -, căci îmi e cu putinţă fără să-mi calc 
credinţa”. Apoi, și-a luat rămas bun de la ea, și Oriana s-a dus la 
Mabilia, ce stătea cu regina Sardamira; regina i-a spus: „Mi se 
pare, doamnă, că am păţit același lucru cu însoțitorii noștri, și 
nu știu dacă e din pricina neputinței lor ori e blestemat drumul 
acesta, căci, aici, au fost înfrânți și zdrobiţi și păzitorii mei”. 

Toate au râs mult de aceste vorbe ale reginei, doar cavalerii 
erau rușinaţi și umiliţi și nu îndrăzneau să se arate în faţa lor. 
Oriana a rămas acolo o vreme, cât să-și vină în fire cavalerii și 
să izbutească Lasamor să se întoarcă cu armăsarul său, după o 
bucată bună de timp, și, retrăgându-se cu Mabilia, au citit 
scrisoarea, în care Agrajes, don Florestan și don Gandales le 
înștiințau că în Insula Ferecată sosiseră Gandalin și Ardian Piticul 
și că, peste opt zile, va fi împreună cu ei și Amadis care, prin cei 
doi le trimisese vorbă să pregătească o flotă puternică, fiindcă 
aveau a merge într-un loc foarte însemnat; că ei făcuseră 
întocmai și o îndeamnă să fie veselă și să nu-și piardă speranţa, 
că Dumnezeu nu o va părăsi. 

Tare s-au mai bucurat de aceste vești nemaipomenite, de 
parcă le-ar fi dat speranţe că vor trăi după ce gândiseră că vor 
muri, dacă avea să se încheie acea căsătorie; și Mabilia o 
încuraja pe Oriana și o îndemna să mănânce, dar așa cum nu 
putuse s-o facă din pricina marii amărăciuni, nu putea nici de 
prea multă bucurie. Apoi și-a urmat drumul până la cetatea 


224 


unde se afla regele, dar, mai înainte de-a ajunge acolo, regele și 
romanii, cu multă lume, le-au ieșit în întâmpinare. 

Când Oriana i-a văzut, a început să plângă amarnic și a cerut 
să fie coborâtă din lectică, iar toate domnișoarele au descălecat 
și, văzând că plânge atât de îndurerată, plângeau și ele și își 
smulgeau părul din cap, sărutându-i mâinile și veșmintele de 
parcă ar fi fost moartă în faţa lor, făcându-i pe toţi să fie 
copleșiți de o mare durere. 

Regele, văzându-le astfel, tare s-a mai mâhnit și i-a zis regelui 
Arban de Norgales: „Duceţi-vă la Oriana și spuneţi-i că ceea ce 
face îmi aduce cea mai mare mâhnire de pe lume și că îi 
poruncesc să urce în lectică și să-și cheme domnișoarele, să se 
arate mai veselă și să se ducă la maică-sa, că îi va da vești ceo 
vor bucura”. 

Regele Arban i-a spus ceea ce i se poruncise, dar Oriana i-a 
răspuns: „Oh, rege din Norgales, bunul meu văr, dacă marea 
mea nenorocire este atât de cumplită, iar domnia voastră și cei 
ce aţi trecut prin multe primejdii ca să le ajutaţi pe 
domnișoarele întristate și îndurerate nu-mi puteți fi de ajutor cu 
arma în mână, ajutaţi-mă măcar cu vorba, sfătuindu-l pe tatăl 
meu să nu îmi facă un rău atât de mare și să nu-l aţâţe pe 
Dumnezeu, ce i-a dat numai fericire până acum, să-i fie 
potrivnic; și spuneţi-i să vină la mine cu contele Argamon și don 
Grumedan, că altminteri, cu niciun chip nu voi pleca de aici”. 

În toată vremea asta, regele Arban nu făcea alta decât să 
plângă în hohote și, neputându-i răspunde, s-a întors la rege și i- 
a spus ce îl roagă Oriana; dar lui îi venea greu să se întâlnească 
acolo cu ea, deoarece cu cât erau mai cunoscute tuturora 
durerea și chinul ei, cu atât sporea vina lui. Contele Argamon, 
văzându-l că șovăie, l-a rugat mult să facă voia Orianei și a 
stăruit atât de tare că, după ce a venit și don Grumedan, regele 
s-a dus cu toţi trei la fiica sa; văzându-l venind, ea a pornit spre 
el în genunchi, cum stătuse, cu toate domnișoarele ei, dar 
regele a descălecat iute și, luând-o de mână, a ridicat-o de jos și 
a îmbrăţișat-o; ea i-a spus: „Tată și domn al meu, aveţi milă de 
această fiică a voastră, ce în trist ceas a fost zămislită, și 
ascultați-mă în faţa acestor gentilomi”. „Fata mea - a zis regele 
-, spuneţi ce doriţi, căci cu dragostea cuvenită de părinte vă voi 
asculta”. Ea s-a întins pe jos ca să-i sărute picioarele, dar el s-a 
tras înapoi și a ridicat-o. Oriana a spus: „Domnul meu, voinţa 


225 


voastră este să mă trimiteţi împăratului Romei și să mă despart 
de voi, de mama mea, regina, și de această tară unde 
Dumnezeu a vrut să mă nasc; de pe urma acestei plecări eu nu 
aştept decât moartea, fie că va veni să mă ia, fie că îmi voi lua 
eu însămi viaţa, așa că, oricum ar fi, voia voastră nu se poate 
împlini și de mare păcat vă faceţi vinovat, de două ori. Întâi, 
fiindcă nu vă voi da ascultare. Și în al doilea rând, fiindcă voi 
muri din cauza voastră; și pentru a scăpa de toate acestea și a-l 
sluji pe Dumnezeu, vreau să mă călugăresc și să trăiesc la o 
mănăstire, lăsându-vă liber să dispuneţi după voia voastră de 
regatele și pământurile voastre, căci eu voi renunţa la toate 
drepturile date de Cel de Sus, în favoarea sorei mele, Leonoreta, 
pe care o iubiţi, și a voastră, după cum veti voi; și seniore, astfel 
veţi fi mai bine slujit decât prin căsătoria mea, căci romanii, 
avându-mă în puterea lor, iute vă vor deveni dușmani. Astfel că, 
tocmai datorită acestei vieţi a mele, prin care socotiți să-i 
câștigați de partea voastră, nu numai că îi veţi pierde, dar, cum 
se spune, vă vor deveni dușmani de moarte, căci niciodată nu le 
va sta gândul la alta decât cum să pună stăpânire pe acest 
pământ”. „Fiica mea - a răspuns regele -, am înţeles prea bine 
ce mi-aţi spus și vă voi răspunde în faţa mamei voastre. Urcaţi- 
vă în lectică și mergeţi la ea”. 

Atunci, gentilomii aceia au urcat-o în lectică și au dus-o la 
mama sa, regina, care a primit-o cu multă dragoste, dar 
plângând, căci acea căsătorie se făcea cu totul împotriva voinţei 
sale. Dar nici ea, nici marii seniori ai regatului și nici alţii mai 
mici n-au izbutit cu niciun chip să-l facă pe rege să-și schimbe 
gândul; și, din pricina asta, soarta, supărată și obosită să îi dea 
veșnic atâta măreție și zile fericite, datorită cărora începuse să 
se lase înrobit de trufie și de mânie mult mai mult decât 
obișnuia, a vrut, mai mult pentru a-i lecui sufletul decât cinstea, 
să-i întoarcă spatele, așa cum se va povesti în cartea a patra a 
acestei mari istorii, pentru că acolo i se va arăta mai pe larg 
potrivnică. Regina, însă, fiind foarte miloasă, o mângâia pe fiică- 
sa, iar aceasta, cu multe lacrimi și multă smerenie, în genunchi, 
îi cerșea mila, spunând că, dacă ea, ce fusese aleasă dintre 
toate în lume să le mângâie pe femeile întristate și să le alunge 
aleanul celor îndurerate, cine alta e mai întristată și mai 
îndurerată decât ea în toată lumea asta? Așa au stat îmbrățișate 
mama și fiica vorbind despre aceste lucruri și despre altele, spre 


226 


marea durere a celor ce le vedeau, întrețesând nespusele 
plăceri trecute cu frământările și marile dureri ce, adesea, îi 
lovea pe oameni, fără ca nimeni, oricât de mare, ori de înțelept 
ar fi, să poată fugi de ele. 

Contele Argamon, regele Arban de Norgales și don Grumedan 
l-au luat pe rege deoparte, la umbra unor copaci, și contele i-a 
spus: „Seniore, mă hotărâsem să nu vă mai vorbesc despre 
acest lucru, căci fiind înţelepciunea voastră mai presus decât a 
tuturora și știind mai bine decât toţi ce e bine și ce e rău, 
puteam s-o fac prea bine și în mod cinstit, dar cum sunt din 
neamul vostru și vă sunt vasal, nu sunt mulțumit și satisfăcut de 
ceea ce s-a spus, pentru că văd, seniore, că, așa cum înţelepţii 
de multe ori nimeresc bine, când greșesc o dată, greșeala lor e 
mai mare decât a oricărui nebun, deoarece se încred în știința 
lor, nu cer sfatul nimănui și, orbiţi de dragoste, ură, lăcomie ori 
trufie cad astfel, încât cu greu se mai pot scula. Aveţi grijă, 
seniore, că săvârșiți o mare nedreptate și un mare păcat și, 
foarte curând, s-ar putea ca biciul Celui de Sus să se abată 
asupra voastră și marea voastră strălucire și glorie să se 
cufunde în întuneric; ascultați de sfaturi, de astă dată, 
gândindu-vă câţi înţelepţi, renunțând și înfrângându-și voința, 
au urmat vrerea și sfaturile voastre, pentru că, dacă vi se va 
întâmpla vreun rău din pricina asta, vă veţi putea plânge mai 
degrabă de sfetnici decât de voi înșivă și acest lucru este bun 
leac și liniștire pentru cei ce greșesc”. „Bunule unchi - a răspuns 
regele -, îmi amintesc foarte bine tot ce mi-aţi spus mai înainte, 
dar nu pot face alta decât să-mi ţin făgăduiala făcută 
romanilor”. „Atunci, seniore - a spus contele -, vă cer îngăduința 
să plec în ţinuturile mele”. „Mergeţi cu Dumnezeu”, a spus 
regele. 

Astfel s-a încheiat sfatul acesta și regele s-a dus să mănânce; 
după ce s-a strâns masa, a poruncit să fie chemat Brondajel de 
Roca și i-a spus: „Prietene, vedeți bine că această căsătorie se 
face întru totul împotriva voinţei fiicei mele și a tuturor vasalilor 
mei, care o iubesc foarte; eu, însă, știind că o încredinţez unui 
bărbat atât de cinstit și că va trăi printre voi, nu-mi voi călca 
făgăduiala; așa că, pregătiţi corăbiile, căci, de acum în trei zile, 
Oriana, cu toate doamnele și domnișoarele ei, va fi a voastră; și 
aveţi grijă să nu iasă din cămara ei, ca nu cumva să se întâmple 
vreo nenorocire”. Brondajel i-a spus: „Totul se va face cum aţi 


227 


poruncit, seniore; și chiar dacă împărătesei, stăpâna mea, îi e 
greu să plece din ţara unde îi cunoaște pe toţi, când va vedea 
măreţiile Romei și marea ei împărăție, regii și principii ce i se 
vor închina ca să o slujească, nu va trece multă vreme și se va 
simţi foarte mulțumită și, nu peste mult timp, veți primi carte de 
la ea cu vești îmbucurătoare”. Regele l-a îmbrățișat râzând și i-a 
spus: „Așa să mă ajute Dumnezeu, Brondajel, prietene, dacă nu 
cred că sunteţi dintre cei ce vor ști foarte bine să îi redaţi 
veselia”. Salustanquidio, care se pusese pe picioare, l-a rugat pe 
rege ca, în marea-i bunătate, să-i poruncească Olindei să plece 
cu fiica sa, că el îi făgăduiește că, de-ndată ce va fi încoronat 
rege, când se va întoarce cu Oriana, așa cum îi promisese 
împăratul, o va lua de soţie. Regelui i-a plăcut gândul acesta și i- 
a lăudat-o mult pe Olinda, spunând că, dată fiind înţelepciunea, 
cinstea și marea ei frumuseţe, merită cu prisosinţă să fie 
stăpâna unei ţări însemnate. 

Și, așa cum aţi auzit, au petrecut noaptea aceea, și, a doua zi, 
au încărcat pe corăbii tot ce aveau de dus; Maganil și fraţii săi i 
s-au înfățișat regelui și, cu multă înfumurare, i-au spus lui don 
Grumedan: „Aveţi grijă că se apropie ziua rușinii voastre, căci 
mâine se împlinește sorocul când se va da lupta pe care aţi vrut- 
o atât de nebunește. Să nu vă închipuiţi că plecarea ori altceva 
ne va împiedica să luptăm, căci, de nu vă declaraţi învins, 
trebuie să plătiţi pentru prostiile ce le-aţi spus, ca un moșneag 
fără minte și judecată”. 

Don Grumedan, aproape pierzându-și simţirea, auzind acele 
vorbe, s-a ridicat să-i răspundă. Dar regele, știindu-l cât este de 
simţitor în chestiunile legate de onoare, s-a temut de el și i-a 
spus: „Don Grumedan, rogu-vă, de dragul meu, nu luați seama 
la vorbe și pregătiţi-vă de luptă, căci domnia voastră știți mai 
bine ca oricine că în asemenea împrejurări au mai multă 
importanță faptele decât vorbele”. „Domnule - a spus el -, de 
dragul vostru voi face ceea ce porunciţi și mâine voi fi pe 
câmpul de luptă cu tovarășii mei și se va vedea, atunci, 
bunătatea și răutatea fiecăruia”. 

Romanii au plecat la casele lor, iar regele l-a luat deoparte pe 
don Grumedan și i-a spus: „Cine vă va ajuta împotriva acestor 
cavaleri ce îmi par puternici și viteji?” „Seniore - a răspuns el -, 
eu și Dumnezeu, și trupul acesta, cu inima și mâinile pe care mi 
le-a dat; și de sosește mâine don Galaor până după amiază, mă 


228 


va ajuta și el, căci sunt sigur că va fi de partea mea și nu seva 
plânge că ceilalți sunt trei; iar de nu sosește, mă voi lupta singur 
cu ei, dacă rânduielile o îngăduie”. „Dar știți bine - a zis regele - 
că s-a hotărât ca lupta să fie purtată de trei contra trei, așa cum 
v-aţi învoit și domnia voastră, și romanii nu vor voi să schimbe 
nimic, pentru că așa i-au făgăduit și i-au jurat lui Salustanquidio. 
Don Grumedan, așa să m-ajute Dumnezeu dacă nu simt o mare 
mâhnire în inimă auzindu-vă lipsit de niște tovarăși pe potriva 
unei asemenea înfruntări și tare mă tem de felul cum se va 
sfârși povestea aceasta”. „Domnule - a răspuns el -, nu vă 
temeti, căci Dumnezeu, în câteva clipe, își revarsă bunăvoința și 
îi ajută pe cei ce îi sunt pe plac, iar eu lupt împotriva trufiei cu 
cumpătare și voie bună, cum îi place Domnului, și aceea mă va 
ajuta; și dacă n-o să vină don Galaor, nici vreun alt cavaler 
viteaz de la curtea voastră, voi alege doi dintre cavalerii mei, 
care îmi vor părea mai potriviţi, să lupte alături de mine”. „Nu e 
bine - a spus regele -, căci aveţi de-a face cu bărbați puternici și 
pricepuţi în meșteșugul armelor și nu vi se potrivesc asemenea 
tovarăși; dar, don Grumedan, vă dau o idee mai bună: vreau să 
lupt eu însumi alături de voi, pe ascuns, căci, de multe ori aţi 
făcut-o și voi pentru mine și în slujba mea; așa că, prietene 
credincios, tare aș fi nerecunoscător, dacă, în această 
împrejurare, nu mi-aș pune în joc viaţa și onoarea, ca răsplată 
pentru nenumăratele dăți când v-aţi pus domnia voastră viața în 
primejdie pentru a mă sluji”; și în tot acest timp, regele îl ţinea 
îmbrățișat, curgându-i lacrimi din ochi. Don Grumedan i-a 
sărutat mâinile și i-a spus: „Deie Domnul ca un rege atât de 
drept ca voi să nu cadă în asemenea greșeală pentru cel ce 
întotdeauna va face totul întru sporirea faimei și cinstei voastre; 
oricum, seniore, socotesc spusele voastre drept una dintre cele 
mai însemnate dovezi de bunăvoință primite din partea voastră, 
căci ceea ce fac eu nu este îndeajuns pentru a vă sluji, dar nu 
pot primi, pentru că sunteţi rege și stăpân și judecător, și, 
tocmai în asemenea împrejurări, trebuie să judecați cu dreptate 
atât pe străini, cât și pe supușii voştri”. Fericiţi vasalii cărora 
Dumnezeu le dă asemenea regi ce, preţuind mai mult dragostea 
ce le-o datorează decât serviciile pe care aceștia le aduc, 
neținând seama de vieţile și măreţia lor, vor să-și riște viaţa 
pentru ei, așa cum voia acest rege pentru un cavaler sărac, dar 


229 


bogat în virtute. „Dacă asta vă e voia - a spus regele -, nu-mi 
rămâne alta decât să mă rog lui Dumnezeu pentru voi”. 

Don Grumedan a plecat la el acasă și a poruncit ca doi dintre 
cavalerii săi să se pregătească să lupte alături de el, a doua zi, 
dar să știți că, deși era tare curajos, puternic și trecut prin multe 
fapte de arme, era îndoit în inima lui, pentru că aceia care 
aveau să lupte lângă el nu erau pe potriva unei înfruntări atât 
de grele, iar el era atât de nobil și cu inima atât de vitează, încât 
ar fi preferat moartea decât să facă ori să spună ceva spre 
rușinea sa, dar nu-și arăta simţămintele, ci dimpotrivă, și le 
ascundea. 

Noaptea aceea a petrecut-o în capela Sfintei Maria, iar 
dimineața au ascultat liturghia cu multă cuvioșie, don 
Grumedan rugându-se Domnului să-i îngăduie să sfârșească 
lupta întru cinstea sa, iar de voia sa va fi să-și sfârșească zilele, 
să se milostivească de sufletul lui. Apoi, cu mult curaj, a cerut să 
i se aducă armele, și-a îmbrăcat lorica de zale groase și albe și 
deasupra un pieptar cu însemnele sale, lebede albe pe fond 
vinețiu; și nu sfârșise încă să se îmbrace, când pe ușă a intrat 
frumoasa domnișoară ce venise la curte cu solia Grasindei și a 
Cavalerului Grec, însoţită de alte două domnișoare și de doi 
scutieri, ducând în mână o foarte frumoasă spadă, bogat 
împodobită, și a întrebat de don Grumedan. Când a fost condusă 
la el, i-a spus în limba franceză: „Domnule, don Grumedan, 
Cavalerul Grec, care vă iubește mult pentru cele auzite de la voi 
după ce a sosit pe aceste meleaguri, știind că aţi hotărât să vă 
înfruntaţi cu romanii, v-a trimis doi cavaleri foarte viteji, pe care 
i-aţi văzut cu el, și vă transmite să nu mai căutați alții pentru 
această luptă, căci puteţi conta pe ei cu toată încrederea; și vă 
trimite și această frumoasă spadă, ce s-a dovedit a fi foarte 
bună, după cum aţi văzut pe când izbea cu ea în columna de 
marmură, urmărindu-l pe cavalerul ce fugea de el”. 

Tare s-a mai bucurat don Grumedan auzind acestea, dată 
fiind nevoia în care se afla și socotind că tovarășii unui bărbat ca 
acel Cavaler Grec nu pot fi decât oameni de mare preț, așa că a 
răspuns: „Domnișoară, aibă parte de noroc viteazul Cavaler 
Grec ce se arată atât de îndatoritor cu un om pe care nu ÎI 
cunoaște și asta mulţumită marii sale înțelepciuni; deie Domnul 
să vină vremea când voi putea să-l slujesc, la rândul meu”. 
„Domnule - a spus ea -, mult l-aţi preţui dacă l-aţi cunoaște, și 


230 


tot astfel îi veţi prețui pe tovarășii săi, după ce îi veţi fi pus la 
încercare; dar, acum, încălecaţi-vă calul, căci ei vă așteaptă la 
intrarea pe câmpul de luptă”. 

Don Grumedan a scos spada din teacă și a văzut că e foarte 
curată și fără nicio urmă de la loviturile date în coloană, și, 
făcând o cruce asupra ei, și-a încins-o și a încălecat pe calul 
dăruit de don Florestan, pe care îl câștigase de la romani, cum 
ați auzit; și călare, arătând ca un bătrân chipeș și viteaz, s-a dus 
la cavalerii ce îl așteptau și toți trei s-au bucurat de această 
întâlnire; don Grumedan, însă, nu i-a putut recunoaște defel; și 
așa au intrat pe câmpul de luptă, atât de arătoși, că cei ce îl 
iubeau pe don Grumedan mare plăcere au încercat. Regele, care 
deja sosise, a fost mirat că acei cavaleri, ce nu îl cunoșteau pe 
don Grumedan, fără niciun motiv, voiau să înfrunte o primejdie 
atât de mare, și, văzând-o pe domnișoara aceea, a poruncit să 
fie chemată la el; ea i s-a înfățișat și regele a întrebat-o: 
„Domnișoară, care e pricina pentru care acești doi cavaleri din 
suita voastră vor să ia parte la o luptă atât de primejdioasă, fără 
să-l cunoască pe cel pentru care o fac?” „Seniore - a răspuns ea 
-, cei buni, ca și cei răi se fac cunoscuţi prin faptele lor. Și 
Cavalerul Grec, auzind despre bunătatea lui don Grumedan și 
despre această luptă, știind că, la vremea aceasta aici se află 
puţini dintre vitejii voștri cavaleri, a socotit că e bine să-i lase pe 
acești doi tovarăși ai săi să îl ajute, căci sunt atât de viteji și 
vestiți pentru faptele lor de arme, că, mai înainte de amiază, 
marea trufie a romanilor va fi încă mai zdrobită, iar vitejia 
cavalerilor voștri mai vestită; dar Cavalerul Grec n-a vrut ca don 
Grumedan să afle acest lucru, până nu îi întâlnește pe câmpul 
de luptă, cum aţi văzut și domnia voastră, seniore”. Tare s-a mai 
înveselit regele cu acest ajutor, căci îl durea inima la gândul că 
lui don Grumedan i s-ar putea întâmplă o nenorocire, fiindcă n- 
avea niciun ajutor în lupta aceea, și mult i-a fost recunoscător 
Cavalerului Grec, deși nu se arăta atât pe cât gândea. 

Cei trei cavaleri, don Grumedan fiind la mijloc, s-au oprit la un 
capăt al câmpului, așteptându-și potrivnicii, ce au intrat curând 
pe câmp, cu regele Arban de Norgales și contele de Clara drept 
judecători din partea primilor, și Salustanquidio și Brondajel de 
Roca, din partea romanilor, așa cum poruncise regele; romanii 
ce aveau să lupte s-au arătat pe cai mândri, cu armuri noi și 
bogate și, cum erau vânjoși și înalţi, păreau plini de putere și de 


231 


vitejie; erau însoţiţi de slujitori ce sunau din trâmbiţe și cimpoaie 
și alte instrumente ce făceau larmă mare, precum și de toți 
cavalerii din Roma aflaţi la curte; așa s-au apropiat de rege și i- 
au spus: „Domnule, vrem să ducem la Roma capetele cavalerilor 
greci și, cu toată părerea noastră de rău, așa vom face și cu 
capul lui don Grumedan, deși ne mâhnește că vă întristăm; dar, 
de voiţi, porunciţi-i să se dezică de vorbele sale și să recunoască 
faptul că noi, cavalerii romani, suntem cei mai viteji de pe tot 
pământul”. Regele nu le-a răspuns nimic la asta, dar a spus: 
„Plecaţi la luptă și cei ce vor câștiga capetele celorlalți să facă 
ce vor socoti de cuviință cu ele”. 

Cavalerii au intrat pe câmpul de luptă și Salustanquidio cu 
Brondajel i-au condus la un capăt al câmpului, iar regele Arban 
și contele de Clara, pe don Grumedan și tovarășii săi la celălalt 
capăt. Atunci s-a arătat la ferestre regina, cu doamnele și 
domnișoarele ei, ca să privească lupta, și a poruncit să stea cu 
ele și don Guilan Gânditorul, slăbit de boala sa, și Cendil de 
Ganota, căruia încă nu i se lecuise rana; regina i-a spus lui don 
Guilan: „Bunul meu prieten, ce credeți că se va întâmpla cu 
tatăl meu, don Grumedan - căci regina îl numea întotdeauna 
tatăl ei, fiindcă el o crescuse -, căci diavolii aceia par atât de 
voinici și de viteji că tare mă înspăimântă?” „Doamna mea - a 
răspuns el -, soarta oricărei lupte o hotărăște Dumnezeu, așa 
cum El voiește, și cauza pentru care oamenii poartă lupta, nu 
marea vitejie a celor ce se înfruntă; și, știindu-l eu pe don 
Grumedan drept un cavaler foarte înțelept, cu frica lui 
Dumnezeu și apărător al dreptăţii, iar pe romani, atât de 
neobrăzaţi și de trufași, vrând ca totul să fie după voia lor, vă 
spun că, dacă aș fi în locul lui don Grumedan, cu acei doi 
tovarăși ai săi, nu m-aș teme de trei romani și nici dacă ar veni 
și un patrulea”. Vorbele lui don Guilan au mângâiat-o și au 
încurajat-o mult pe regină, care se ruga din inimă lui Dumnezeu 
să îl ajute pe tutorele ei și să îl scape din acea primejdie 
acoperit de glorie. 

Cavalerii aflaţi pe câmp și-au îmboldit caii și s-au repezit unii 
spre ceilalţi, în cea mai mare goană; și cum erau foarte iscusiţi 
în luptă și se ţineau tare țepeni în șei și unii și alţii, s-au izbit 
năprasnic în scuturi și niciunul nu și-a greșit lovitura, așa că și- 
au frânt lăncile și s-a petrecut un lucru nemaivăzut până atunci 
în vreo luptă dată la curtea regelui între mai mulţi cavaleri, căci 


232 


toți trei romanii au fost azvârliți din șei pe jos, iar don Grumedan 
și tovarășii săi au trecut pe lângă ei foarte ţanţoși și fără să se fi 
clintit din șa; și, pe dată, și-au întors iar caii spre ei și i-au văzut 
că se trudesc să se scoale și să se înfrunte cu ei. Don Bruneo 
fusese, însă, rănit, nu prea grav, în partea stângă a pieptului, de 
lancea celui cu care se înfruntase. 

Mare a fost supărarea romanilor și mare bucuria celorlalţi, 
care îi dușmăneau și îl iubeau pe don Grumedan. 

Cavalerul cu Armura Verde i-a spus lui don Grumedan: „Acum, 
că le-aţi arătat cum știu să se înfrunte cu lancea, n-are rost să îi 
atacăm călare, dacă ei sunt pe jos”. Don Grumedan și celălalt 
cavaler i-au răspuns că are dreptate, și toţi trei au descălecat și 
au pornit împotriva romanilor, care nu mai erau așa de viteji ca 
înainte; Cavalerul cu Armura Verde a spus: „Domnilor cavaleri 
din Roma, văd că aţi descălecat de pe caii voștri și asta, 
probabil, pentru că nu puneţi mare preţ pe noi; dar, deși nu 
suntem atât de vestiți ca voi, nu vrem să ne răpiți și această 
cinste și de aceea am descălecat și noi”. 

Romanii, care, mai înainte, erau tare înfumuraţi, acum se 
înspăimântaseră foarte, văzându-se doborâți la pământ cu atâta 
ușurință, și n-au răspuns nimic, așteptând cu spadele în mână și 
apărându-se cu scuturile; și, pe dată, au pornit să se înfrunte cu 
mare înverșunare, dându-și lovituri foarte grele, astfel că toţi cei 
ce îi priveau se minunau; și, în scurtă vreme, vitejia și furia lor s- 
a făcut văzută, căci armurile le erau sfârtecate în multe locuri, 
pe unde țâșnea sângele, iar coifurile și scuturile li se îndoiseră; 
don Grumedan, cu multă dușmănie și furie, se îndărjea tare și o 
luase înaintea tovarășilor săi, astfel că, primind mai multe 
lovituri, era rănit greu; tovarășii lui, cei pe care-i știți, ce se 
temeau mai mult de rușine decât de moarte, văzând că romanii 
se apără, și-au arătat toată puterea și au prins să-i pălească, 
dându-le lovituri grele, căci, până atunci se înfrânaseră, așa că 
romanii s-au speriat, părându-li-se că celorlalţi li s-au dublat 
puterile, și s-au văzut atât de copleșiți și încolţiţi, că nu se mai 
gândeau decât să se apere, retrăgându-se atât de năuciţi, că nu 
izbuteau să se adune laolaltă; ceilalţi, văzându-i aproape învinși, 
nu i-au lăsat, însă, să-și tragă sufletul și făceau minuni de 
vitejie, de parcă n-ar fi dat nicio lovitură de spadă în ziua aceea. 

Maganil, cel mai mare dintre fraţi și cel mai viteaz, ce se 
arătase toată ziua mai presus decât ceilalți, văzându-se cu 


233 


scutul făcut bucăţi, cu coiful sfârtecat și înfundat în multe locuri 
și că armura nu îl mai apără, s-a tras cât a putut mai mult spre 
ferestrele reginei, dar cavalerul cu armura de aur și argint l-a 
urmărit și nu l-a slăbit o clipă, așa că celălalt a început să strige: 
„Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsaţi să mor, că 
recunosc că tot ce a spus don Grumedan este adevărat”. „Fiţi 
blestemat - a spus cel cu armura de aur și argint -, căci acestea 
sunt adevăruri cunoscute”. Și apucându-l de coif, i l-a smuls din 
cap și s-a făcut că vrea să-l descăpăţâneze, iar regina, văzându- 
|, s-a tras de la fereastră. 

Don Guilan, ce stătea la fereastră, cum aţi auzit, a spus: 
„Domnule cavaler din Grecia, nu jinduiţi să duceţi în ţara voastră 
o căpăţână atât de trufașă ca aceasta; lăsaţi-o, de binevoiţi, să 
se întoarcă la Roma, unde purtarea sa e preţuită, pe când în 
țara voastră ar fi urâtă”. „Așa voi face - a spus celălalt -, pentru 
că i-a cerut îndurare reginei și pentru că asta e voia voastră, 
deși nu vă cunosc; vi-l las vouă; porunciţi să-i fie oblojite rănile, 
că de scrânteală s-a vindecat”. Și, întorcându-se spre tovarășii 
săi, l-a văzut pe don Grumedan în genunchi pe pieptul unui 
roman întins pe jos, dându-i lovituri strașnice în obraz cu 
mânerul spadei, în vreme ce romanul striga în gura mare: „Ah, 
domnule Grumedan, nu mă ucideţi, că recunosc a fi întru totul 
adevărate laudele ce le-aţi adus cavalerilor din Marea Britanie și 
că vorbele mele sunt mincinoase”. 

Cavalerul cu armura de aur și argint, care tare se mai bucura 
de ceea ce făcea don Grumedan, i-a chemat pe judecători, să 
audă ce spune cavalerul și să vadă cum Cavalerul cu Armură 
Verde îl scosese de pe câmpul de luptă pe potrivnicul său, ceo 
rupsese la fugă; dar Salustanquidio și Brondajel de Roca erau 
atât de întristaţi și îndureraţi de această înfrângere așa de 
rușinoasă, încât, fără să mai stea de vorbă cu regele, au părăsit 
câmpul de luptă și, ducându-se la casele lor, au poruncit să fie 
aduși acei cavaleri ce-și luaseră vorbele înapoi fiindcă soarta le 
fusese atât de potrivnică; don Grumedan, văzând că nu mai are 
nimic de făcut, cu îngăduinţa judecătorilor, a încălecat împreună 
cu tovarășii săi și s-au dus toţi să sărute mâna regelui; și 
Cavalerul cu Armură Verde i-a spus: „Seniore, Dumnezeu să vă 
aibă-n pază, căci noi ne ducem la Cavalerul Grec, în a cărui 
tovărășie suntem slăviţi și ajutaţi de soartă”. „Domnul să vă 
călăuzească - a răspuns regele -, căci ne-aţi dovedit, într- 


234 


adevăr, și el și domniile voastre că sunteţi nespus de viteji în 
luptă”. Astfel și-au luat rămas bun de la rege; domnișoara ce 
venise cu ei s-a apropiat de rege și i-a zis: „Maiestate, binevoiţi 
a mă asculta înainte de a pleca, pentru că vreau să vă spun 
ceva în taină”. Regele le-a cerut tuturor să se retragă și a grăit 
așa: „Spuneţi, acum, ce doriţi”. „Seniore - a spus ea -, până 
acum aţi fost cel mai prețuit rege al creștinătății și faima 
voastră a sporit mereu; și printre faptele voastre bune, 
întotdeauna aţi avut grijă de domnișoare, făcându-le favoruri și 
împărțindu-le dreptatea, arătându-vă nemilos cu cei ce le 
nedreptăţeau; acum, însă, pierzându-și marea nădejde pe care 
și-o puneau în voi, toate se socotesc lipsite de ocrotirea domniei 
voastre, văzând ceea ce faceți împotriva fiicei voastre, Oriana, și 
cum vreţi să o dezmoșteniţi pe nedrept, luându-i ceea ce 
Dumnezeu i-a lăsat moștenire; și sunt tare înfricoșate și 
înspăimântate văzând că nobila voastră purtare, de data 
aceasta, s-a schimbat cu totul și mică le este încrederea în 
soarta lor, văzând de câtă cruzime daţi dovadă împotriva lui 
Dumnezeu, a fiicei voastre și a tuturor supușilor voștri, când 
sunteți obligat, nu ca rege, care trebuie să păzească dreptatea 
tuturor, ci ca părinte, chiar de ar fi ca Oriana să nu fie ocrotită 
de nimeni, ca voi să îi arătaţi toată dragostea și să o mângâiaţți; 
fapta voastră nu e o pildă proastă dată doar lumii, căci lacrimile 
și plânsetele ei vă vor învinovăţi în faţa lui Dumnezeu. Chibzuiţi 
bine, maiestate, și faceţi ca sfârșitul vieţii voastre să fie pe 
potriva începutului ei, când aţi dobândit mai multă glorie și 
faimă decât oricare muritor; și-acum, rămâneţi cu Dumnezeu, 
seniore, căci eu mă duc la acei cavaleri ce mă așteaptă”. 
„Mergeţi cu Dumnezeu - a răspuns regele - și să n-am parte de 
mântuirea lui dacă nu gândesc că sunteţi bună și cu minte 
înţeleaptă”. Ea s-a dus la însoțitorii săi și au plecat împreună 
spre corabie, căci timpul le era prielnic și, pe dată, au ieșit din 
port; și cum știau în ce zi regele Lisuarte avea să o dea pe 
Oriana romanilor, s-au zorit la drum, ca să îl înștiințeze pe 
Cavalerul Grec. Așa că, după două zile și două nopţi l-au ajuns 
din urmă, fiindcă el rămăsese pe loc să-i aștepte. 

Cu multă bucurie și plăcere s-au reîntâlnit, pentru că 
sfârșiseră acele isprăvi întru marea lor cinste. Domnișoara le-a 
povestit tuturor cum se desfășurase lupta, cum fusese ajutat 
don Grumedan, căruia mare trebuinţă îi făcea acest ajutor, căci 


235 


nu avea tovarăși de luptă, bucuria sa aflând de acel sprijin și că 
îi trimite mulțumiri Cavalerului Grec pentru fapta sa, fără să lase 
deoparte nimic. 

Grasinda a întrebat: „Aţi aflat ce a poruncit regele în legătură 
cu fiica sa?” „Da, doamnă - a răspuns domnișoara; la patru zile 
după plecarea voastră urmează să pornească și ea pe mare, în 
tovărășia romanilor; dar de-aţi fi văzut, doamnă, cum mai jelesc 
ea și domnișoarele ei și toţi din regat, că nu se poate povesti”. 
Grasindei i s-au umplut ochii de lacrimi și l-a rugat pe Dumnezeu 
să-și arate marea-i milosârdie faţă de această nespusă 
nedreptate și să o salveze în vreun fel. Cavalerul Grec, însă, era 
foarte bucuros de aceste vești, căci, în sufletul lui, se hotărâse 
să o răpească pe Oriana și nu mai avea răbdare să dea ochi cu 
romanii; și, în felul acesta, avea să se bucure de doamna sa și 
să-și afle tihnă pentru inima lui, căci altminteri n-avea cum; iar 
cât despre regele Lisuarte și împărat nu îi prea păsa, chibzuind 
că o să le dea destul de furcă; și ceea ce îi bucura cel mai tare 
sufletul era gândul că toate acestea aveau să se săvârșească 
fără ca doamna sa să aibă vreo vină. 

Și, tăifăsuind și petrecând ei așa cum auziți, într-o zi, către 
prânz, au sosit în marele port al Insulei Ferecate; cei din insulă, 
ce aflaseră de la Gandalin cam când aveau să sosească, au zărit 
de departe corăbiile și le-au recunoscut după descrierea lui; așa 
că mare a fost veselia tuturor, fiindcă toți îl iubeau nespus, și s- 
au grăbit să vină pe țărm, împreună cu toţi marii seniori din 
neamul lui Amadis și cu prietenii săi, ce îl așteptau; când 
Grasinda a văzut în port atâta lume și veselia ce îi cuprinsese pe 
toți, mult s-a mai minunat, dar și mai mult încă, auzindu-i pe toţi 
spunând: „Bun venit stăpânului nostru, ce a fost atâta vreme 
departe de noi!” Și i-a spus Cavalerului Grec: „Domnule, de ce 
vă arată acești oameni atâta dragoste și cinstire, spunând «bun 
venit stăpânului nostru»?” El i-a răspuns: „Doamnă, vă cer 
iertare pentru că m-am ascuns de voi vreme atât de 
îndelungată, dar nu puteam face altfel fără primejdia de a mă 
face de rușine și la fel am făcut în toate ţinuturile străinești pe 
unde am umblat, fără ca nimeni să-mi poată afla numele; dar, 
acum, vreau să știți că eu sunt stăpânul acestei insule și sunt 
acel Amadis de Gaula, de care, uneori, aţi auzit vorbindu-se; iar 
cavalerii pe care îi vedeţi sunt din familia mea, ori îmi sunt 
prieteni, și ceilalţi îmi sunt vasali și cu greu s-ar putea afla pe 


236 


lume alţi cavaleri ca ei, care să le stea alături în vitejia lor 
nemăsurată”. „Domnule - a spus Grasinda -, dacă mă bucur că 
v-am aflat numele, tot pe-atât mă întristez în inima mea că nu v- 
am cinstit așa cum i se cuvine unui bărbat atât de nobil și de 
neam așa de mare, și mă simt tare nefericită că v-am tratat ca 
pe un sărman cavaler rătăcitor; iar de mă mângâie ceva e doar 
faptul că cinstirea de care v-aţi bucurat în ţinutul meu, dacă se 
poate numi cinstire, v-a fost pe plac și s-a datorat numai vitejiei 
voastre, fără să ţin seama defel de marile voastre avuţii, de 
stirpea voastră aleasă și nici de acești cavaleri pe care mi-i 
lăudaţi atât de mult”. Amadis i-a spus: „Doamnă, să nu mai 
vorbim despre asta, fiindcă cinstirea și bunăvoința ce mi-aţi 
arătat au fost atât de mari și la vreme atât de potrivită, încât 
nici eu, nici toţi acești cavaleri pe care-i vedeţi aici, mai prețuiți 
decât mine, nu le-am putea răsplăti”. 

Și au intrat în port, unde îi aștepta toată lumea, iar don 
Gandales adusese douăzeci de cai, pe care doamnele să urce 
până la castel; pentru Grasinda, însă, a fost coborât de pe 
corabie un cal mândru, cu harnașament bătut în aur și argint 
emailat, iar ea s-a îmbrăcat cu veșminte minunat de bogate; 
între barca în care veneau ea și Amadis, și plajă au fost 
aruncate scânduri groase, ca să poată cobori; pe mal îi așteptau 
Agrajes, don Cuadragante, don Florestan și Gavarte de la Valea 
Temătoare, cu bunul Dragonis, Orlandin, Ganjes de Sadoca, 
Argamon Viteazul, Sardanan, fratele lui Angriote de Estravaus, și 
nepoţii săi, Pinores și Sarquiles, Madancil de la Puntea de Argint 
și mulți alți bărbați viteji, dornici de luptă, peste treizeci; Enil, 
bunul și înțeleptul, trecuse în barcă și vorbea cu Amadis, iar 
Ardian Piticul și Gandalin stăteau de vorbă cu domnișoarele de 
onoare ale Grasindei. Apoi Amadis a luat-o de braţ pe Grasinda 
și a condus-o de la barcă până la mal, unde a fost primită cu 
multă dragoste și curtenie de toţi acei seniori, iar Agrajes și 
Florestan au urcat-o pe cal. Tare le-a mai plăcut tuturor marea 
ei frumuseţe și straiele-i bogate, și au condus-o, așa cum auziţi, 
cu doamnele și domnișoarele ei, prin insulă, la frumoasele 
palate unde locuiseră Amadis și fraţii săi, când acesta cucerise 
insula; și acolo, pentru a le sărbători cu ighemonicon, au rămas 
să se ospăteze cu ea cei mai mulţi dintre cavaleri, la masa 
pregătită cu mare grijă de don Gandales; mai mare peste cei ce 
slujeau la masă a fost Ardian Piticul, care nu-și mai încăpea în 


237 


piele de bucurie, spunând multe bazaconii ce stârneau râsul; 
Amadis, însă, tot timpul petrecerii nu s-a despărțit de maestrul 
Helisabad și, ţinându-l de mână, le spunea tuturor că mulţumită 
lui Dumnezeu și lui e acum în viață; iar la masă, l-a așezat între 
el și Gavarte de la Valea Temătoare; dar, toate aceste plăceri și 
vederea acelor cavaleri atât de iubiţi de Amadis nu-i puteau 
îndepărta acestuia marea frământare din suflet, la gândul că 
romanii ar putea trece cu Oriana mai înainte de a le ieși el în 
cale, și nu se putea liniști și nu-și afla odihnă cu niciun chip, 
pentru că, în comparaţie cu marea lui iubire, toate celelalte erau 
pentru el pricină de mare întristare. 

După ce au mâncat cu toţii cu mare plăcere și s-a strâns 
masa, Amadis i-a rugat să nu plece niciunul, căci voiește să le 
vorbească, iar ei au făcut întocmai. 

Văzând, deci, Amadis că toţi acei cavaleri s-au liniștit și 
așteaptă la mese să audă ce le va spune, le-a grăit astfel: „De 
când nu m-aţi văzut, vitejii mei domni, am străbătut multe 
meleaguri străine și prin multe aventuri am trecut, ce lung ar fi 
să le povestesc; dar cele mai multe și cele mai primejdioase 
pentru mine au fost acelea când le-am venit în ajutor doamnelor 
și domniţelor ce deseori erau nedreptăţite și batjocorite, pentru 
că, așa cum acestea s-au născut să se supună cu sufletele lor 
slabe, și cele mai puternice arme ale lor sunt lacrimile și 
suspinele, cei cu inimile viteze, mai cu osebire între celelalte, 
trebuie să aibă grijă de ele, să le ocrotească și să le apere 
împotriva celor care, lipsiţi de virtute, le chinuie și le 
dezonorează, cum făceau, în vremuri străvechi, grecii și romanii, 
trecând mările, distrugând pământurile, purtând bătălii, ucigând 
regii și azvârlindu-i din regatele lor, doar pentru a răzbuna 
silniciile și jignirile săvârșite contra femeilor; și de aceea marea 
lor faimă și slavă dăinuie în istorie și va dăinui cât lumea; și cine 
știe mai bine decât voi, bunii mei domni, ce se întâmplă și în 
zilele noastre? Căci staţi mărturie acelor ce trec, în fiecare zi, 
prin multe încercări și primejdii din această cauză, așa că nu vă 
voi spune mai multe; v-am dat această pildă adevărată a celor 
din vechime, socotind că astfel vă voi îmbărbăta inimile, fiindcă 
aceia au fost atât de viteji, încât, dacă s-ar putea împărţi în lume 
ceea ce le-a prisosit lor, n-ar mai exista niciun laș. Și fiindcă 
isprăvile din trecut, de care ne aducem aminte, ne fac să le 
căutăm și să le dorim pe cele de azi cu mai multă ardoare. Și, 


238 


întorcându-mă la ceea ce ne interesează, de când am sosit în 
această ţară, am aflat despre marea nedreptate și jignire pe 
care regele Lisuarte vrea să le săvârșească împotriva fiicei sale, 
Oriana, căci fiind ea urmașă de drept la coroana regatului, el, 
împotriva dreptăţii, vrea să o lipsească de moștenire și o trimite 
să-i fie soție împăratului Romei; și din câte mi s-a spus, cu totul 
împotriva voinței ei și a tuturor supușilor săi, dar, mai cu seamă 
a ei, căci se jeluiește amarnic și se plânge Domnului și omenirii 
împotriva acestei mari silnicii. Și dacă e adevărat că regele 
Lisuarte, fără teamă de Dumnezeu și de oameni, săvârșește 
această cruzime, vă spun că în blestemat ceas ne-am născut, 
dacă nu vom îndrepta noi această fărădelege; căci îngăduind să 
fie săvârșită, se pierd și se dau uitării marile primejdii și 
încercări prin care am trecut până acum, ca să dobândim cinste 
și slavă. Acum să-și spună fiecare părerea, dacă binevoiţi, căci 
pe-a mea o cunoaștetți”. Agrajes a răspuns, pe dată, la 
rugamintea tuturor acelor cavaleri, și a spus: „Deși prezenţa 
voastră, domnule și bunule văr, ne-a dublat forțele și ceea ce 
mai înainte ne speria foarte, acum ni se pare ușor și 
neînsemnat, noi, fără să sperăm în sosirea voastră, aflând ce 
vrea să facă regele Lisuarte, eram, oricum, hotărâți să 
îndreptăm lucrurile și să-i venim în ajutor Orianei, neîngăduind o 
silnicie atât de mare, și mai degrabă să ne sfârșim zilele ori să-i 
ucidem pe ceilalţi; și de vreme ce gândim ca unul, ca unul să 
pornim la treabă cât mai iute și să dobândim acea glorie pe care 
o dorim, fără să mai stăm în cumpănă”. Auzind cavalerii 
răspunsul lui Agrajes, au spus toți într-un glas că a grăit bine și 
că trebuie să îi vină în ajutor Orianei fără zăbavă, căci, dacă e 
adevărat că își riscă viaţa pentru multe lucruri ușuratice, cu atât 
mai mult trebuie să o facă pentru această atât de însemnată 
pricină, ce îi va acoperi de glorie pentru veșnicie. 

Grasinda, văzând ce hotărâre au luat, l-a îmbrățișat pe 
Amadis și i-a spus: „Ah, Amadis, stăpânul meu! Cât de bine se 
vede, acum, marea voastră vitejie și cea a prietenilor și rudelor 
voastre, căci săvârșiţi ceea ce niciodată n-a fost săvârșit de 
vreun cavaler, nu numai pentru această preabună doamnă, ci 
pentru toate doamnele și domnișoarele din lume, fiindcă vitejii și 
curajoșii cavaleri de pe alte meleaguri, urmându-vă pilda, vor 
face cu mai multă hotărâre și îndrăzneală ceea ce, cu dreptate, 
trebuie să facă pentru noi, femeile, iar ticăloșii lipsiţi de virtute, 


239 


temându-se că vor fi aspru pedepsiţi, se vor stăpâni de a mai 
săvârși nedreptăţi și silnicii; așa că, domnul meu, mergeţi cu 
Dumnezeu și El să vă călăuzească și să vă lumineze, iar eu voi 
rămâne aici să văd cum se sfârșește totul și, apoi, voi face ceea 
ce îmi porunciţi”. Amadis i-a mulțumit mult și a lăsat-o în grija 
lui Ysanjo, guvernatorul insulei, ca acesta să o slujească și să îi 
arate toate lucrurile minunate de pe insulă; totodată, i-a cerut 
lui Ysanjo să îi arate multă preţuire și cinstire marelui său 
prieten, maestrul Helisabad; dar maestrul i-a spus: „Bunule 
domn, dacă vă pot fi de folos cu ceva, e numai în treburi de felul 
celei pe care o veți săvârși acolo unde plecaţi acum, căci sunt 
obișnuit cu luptele, așa că nu voi rămâne, cu niciun chip, aici, ci, 
mai curând aș vrea să vă fiu de ajutor cu darul pe care mi l-a dat 
Dumnezeu, dacă îmi îngăduiţi, seniore, căci știu prea bine, 
cunoscând marea nebunie a romanilor și mânia voastră, că vă 
pot sluji și ajuta mult”. Amadis l-a îmbrățișat și i-a spus: „Ah, 
maestre, adevărate prieten! Deie Domnul, în marea-i bunătate, 
să vă pot răsplăti pentru ceea ce aţi făcut și faceţi pentru mise; 
și dacă vreți să mergeţi cu noi, să pornim pe dată, pe mare, cu 
ajutorul lui Dumnezeu!” 

Cum flota era pregătită cu toate cele de trebuinţă pentru 
călătorie și oamenii înștiinţaţi, după ce Amadis a poruncit să fie 
păzite toate drumurile, ca să nu se afle nimic despre ei, în prima 
noapte, s-au urcat toţi pe corăbii și, fără zarvă și vânzoleală, au 
pornit la drum spre locul unde aveau să ajungă romanii, urmând 
calea potrivită ca să le-o poată lua înainte. 


e CAPITOLUL LXXXI e 


Cum regele Lisuarte a dat-o pe fiica sa romanilor, 
cu totul împotriva vointei ei, și despre felul cum 
Amadis cu toți ceilalți cavaleri de pe Insula Ferecată 
i-au venit în ajutor preafrumoasei Oriana 


Cum regele Lisuarte era hotărât să o dea pe fiica sa, Oriana, 
romanilor și gândul acesta era atât de neclintit, încât nimic din 
toate câte ați auzit nu i l-a putut schimba, când a sosit sorocul 
după făgăduială, a stat de vorbă cu ea, încercând în fel și chip 
să o hotărască să plece de bună voie la acel drum ce lui îi 


240 


aducea atâta bucurie; dar n-a izbutit în niciun fel să-i potolească 
plânsul și durerea. Astfel că, furios foarte, a plecat de la ea și s-a 
dus la regină, cerându-i s-o liniștească pe fiică-sa, că nu-i 
folosește la nimic ceea ce face, fiindcă nu-și poate călca 
făgăduiala. Regina, care vorbise adesea cu el despre aceasta cu 
gândul că l-ar putea împiedica, dar veșnic îl găsise neînduplecat 
în hotărârea lui, fără să-l poată abate în vreun fel, n-a vrut să 
mai spună nimic, ci doar să-i îndeplinească porunca, deși simţea 
o frământare în suflet cum nu se poate mai mare, și le-a cerut 
tuturor prințeselor și celorlalte domnișoare ce urmau să plece cu 
Oriana să se urce pe corăbii, nelăsându-le să rămână cu fiica ei 
decât pe Mabilia, Olinda și domniţa din Danemarca; apoi, a 
poruncit să fie duse la corăbii toate straiele și bogatele scule pe 
care i le dăruia. Oriana, văzând-o pe maică-sa și pe soră-sa, s-a 
apropiat de ele și, jelindu-se amarnic, a apucat mâna mamei 
sale și a prins s-o sărute; regina i-a spus: „Fata mea, rogu-vă să 
fiți veselă, acum, când îndepliniţi porunca regelui, căci eu mă 
încred în mila Domnului că totul va fi spre binele vostru și că nu 
va voi să-și ia mâna de pe voi și de pe mine”. Oriana i-a spus: 
„Doamnă, eu cred că despărţirea mea de voi va fi pentru 
totdeauna, fiindcă îmi simt moartea foarte aproape”. Și, 
spunând asta, a căzut leșinată și tot așa și regina, nemaiștiind 
de ele. Regele, care sosise tocmai atunci, a poruncit ca Oriana 
să fie dusă pe corabie așa, leșinată, împreună cu Olinda, care, în 
genunchi, îi cerea cu multe lacrimi să aibă milă de ea și să o 
lase să plece acasă la tatăl ei, să n-o trimită la Roma; el, însă, 
era atât de mâniat, că n-a vrut s-o asculte și a poruncit să fie 
condusă la corabie în urma Orianei, cerându-le Mabiliei și 
domnișoarei din Danemarca să urce și ele pe corabie cât mai 
iute. 

După ce toate s-au strâns pe corăbii, împreună cu romanii, 
cum aţi auzit, regele a încălecat și s-a dus în locul unde se afla 
ancorată flota. Aici a mângâiat-o pe fiica sa cu dragoste de 
părinte, dar nu astfel încât să-i dea speranţe că și-ar schimba 
hotărârea. Dar văzând că Oriana nu are putere să-și 
stăpânească suferinţa, l-a cuprins, oarecum, mila și i s-au 
umplut ochii de lacrimi; așa că a plecat de lângă ea și s-a dus să 
stea de vorbă cu Salustanquidio, Brondajel de Roca și 
arhiepiscopul de Talancia, rugându-i să aibă grijă de ea, să o 
păzească și să o slujească, căci el le-o încredințează, așa cum 


241 


făgăduise; apoi s-a întors la palat, lăsându-le pe doamne și 
domnișoare pe corăbii, plângând de le săreau cămășile în spate 
și atât de îndurerate văzându-l că pleacă, de nu se poate 
povesti ori descrie. 

După ce regele a plecat, Salustanquidio și Brondajel de Roca, 
acum că Oriana și toate domnișoarele erau în puterea lor, pe 
corăbii, au hotărât să o instaleze pe Oriana într-o cămară bogat 
împodobită pentru ea, împreună cu Mabilia, căci știau că 
aceasta e domnișoara pe care Oriana o iubește cel mai mult pe 
lume; apoi au încuiat ușa cămării cu lacăte grele și au lăsat-o pe 
corăbii pe regina Sardamira cu suita ei și multe doamne și 
domnișoare din suita Orianei. Salustanquidio, care murea de 
dragul Olindei, a dus-o pe aceasta, cu o parte din domnișoare, 
pe corabia lui, nu fără multe plânsete din pricină că erau astfel 
despărțite de stăpâna lor, Oriana, care, auzind ce se întâmplă 
din cămara ei și cum domnișoarele se apropiau și îmbrăţișau 
ușa ei, strigând-o de mai multe ori să le vină în ajutor, a căzut 
leșinată în braţele Mabiliei. 

Făcute, deci, toate acestea, au ridicat pânzele și au pornit la 
drum, bucuroși foarte că sfârșiseră ceea ce își dorise atât de 
mult împăratul, stăpânul lor; apoi au înălţat o flamură mare cu 
însemnele împăratului pe catargul corăbiei unde se afla Oriana 
și toate celelalte corăbii navigau în jurul ei, păzind-o. Și, pe când 
mergeau ei așa voioși foarte și veseli, s-au uitat în dreapta și au 
zărit flota lui Amadis, care se apropia iute de ei venind din faţă 
și tăindu-le calea spre țărm, unde voiau să ajungă ei; Agrajes, 
don Cuadragante, Dragonis și Listoran de la Turnul Alb 
hotărâseră între ei ca, mai înainte de a-i ajunge Amadis pe 
romani, să se hărțuiască ei cu aceștia și să încerce să-i vină în 
ajutor Orianei, și de aceea își conduseseră corăbiile între flota 
romană și uscat. Dar și don Florestan cu viteazul don Gavarte de 
la Valea Temătoare, Orlandin și Imosil de Burgundia, împreună 
cu prietenii și vasalii lor, hotărâseră să fie primii care să-i vină în 
ajutor Orianei și înaintau cât mai iute cu putinţă între flota 
romanilor și corabia lui Agrajes; Amadis, la rândul lui, cu 
corăbiile sale, însoţit de oameni mulţi, prieteni și alţii din Insula 
Ferecată, zorea, de asemenea, ca să-i vină el primul în ajutor 
Orianei. Acum, să știți că romanii, când au văzut flota de 
departe, au gândit că trebuie să fie niște oameni pașnici ce 
călătoreau pe mare dintr-un loc în altul; dar, văzând că flota se 


242 


împarte în trei și că două grupuri de corăbii le taie calea înspre 
pământ și al treilea grup îi urmărește, tare s-au mai 
înspăimântat și, pe dată, s-a iscat mare zarvă între ei, toți 
strigând din răsputeri: „La arme, la arme, că ne atacă străinii!” 
Și, pe dată, s-au și înarmat. Arbaletierii, ce erau foarte viteji, au 
fost puși să-și ocupe posturile, iar ceilalți oameni, cu Brondajel 
de Roca și mulţi cavaleri viteji de la curtea împăratului au rămas 
pe nava unde se afla Oriana, cea cu flamura cu însemnele 
împăratului, cum aţi auzit. În acest răstimp, corăbiile au ajuns 
unele lângă altele; Agrajes și don Cuadragante și-au lipit corabia 
de cea a lui Salustanquidio, unde se afla frumoasa Olinda, și au 
început să lupte cu mare înverșunare; don Florestan și Gavarte 
de la Valea Temătoare, ce pătrunseseră în mijlocul flotei, au 
atacat navele ducelui de Ancona și ale arhiepiscopului de 
Talancia, ce aveau oameni mulţi de-ai vasalilor lor, bine înarmaţi 
și puternici, așa că bătălia a fost grea. Amadis și-a condus 
navele spre corabia cu însemnele împăratului, poruncindu-le 
alor săi să n-o scape din ochi; apoi, punându-i mâna pe umăr lui 
Angriote, i-a spus: „Domnule Angriote, bunul meu prieten, 
amintiţi-vă de marea voastră credinţă pe care întotdeauna aţi 
arătat-o și o arătați prietenilor voştri; străduiţi-vă să mă ajutați 
cât mai mult de astă dată, căci de vrea Domnul să sfârșesc cu 
bine această faptă, aceasta va fi încununarea gloriei și fericirii 
mele, așa cum se cuvine; și nu vă depărtaţi de mine, pe cât vă 
stă în puteri”. El i-a răspuns: „Stăpâne, nu pot face mai mult 
decât să-mi dau viaţa pentru voi și în ajutorul vostru, pentru a 
vă apăra cinstea; așa că Dumnezeu cu voi”. Apoi au ieșit 
împreună pe punte și aici lupta era în toi, cu săgeți, lănci și 
pietre azvârlite dintr-o parte în alta, atât de multe, de parcă 
ploua, nu alta; Amadis și oamenii săi nu voiau decât să-și 
lipească nava de cea a dușmanilor, dar nu izbuteau, pentru că 
aceștia, deși erau mulţi, nu îndrăzneau să se apropie, văzând cu 
câtă furie sunt atacați, și se apărau cu căngi lungi de fier și 
mulţime de alte arme felurite. Atunci, Tantales de Sobradisa, 
majordomul reginei Briolanja, ce se afla pe teugă, văzând că 
Amadis nu-și poate pune în aplicare planul, a poruncit să se 
aducă o ancoră foarte mare și grea, legată de un lanţ gros, pe 
care au aruncat-o de pe teugă pe corabia vrăjmașă; apoi, el și 
mulţi alţii ce îl ajutau, au tras de lanţ cu putere și, sforțându-se 
zdravăn, au izbutit să alipească navele una de alta, încât nu se 


243 


mai puteau desprinde decât dacă se rupea lanţul. Amadis, 
văzând asta, și-a făcut loc cu mare trudă printre oameni, ce tare 
îngrămădiţi erau, urmat pe drumul deschis de el, de Angriote și 
don Bruneo; și când a ajuns în faţă, a pus un picior pe marginea 
corăbiei sale și a sărit pe cealaltă, fără ca vrăjmașii să îi poată 
împiedica ori opri cumva; cum săritura fusese mare și el era 
furios foc, a căzut în genunchi și a primit multe lovituri, dar în 
ciuda celor ce îl atacau mișelește, s-a ridicat și și-a apucat 
spada vitează și arzătoare, pe când Angriote și don Bruneo 
sosiseră și ei pe corabie, rănindu-și dușmanii cu lovituri 
puternice și necruțătoare și strigând în gura mare „Gaula, 
Gaula! Aici! Amadis!”, cum îi rugase el să facă dacă izbuteau să 
ajungă pe nava potrivnică. Mabilia, care era încuiată în cămară 
cu Oriana, auzind zarva și strigătele și apoi acel nume, a strâns- 
o de mâini pe Oriana, ce era mai mult moartă decât vie, și i-a 
spus: „Curaj, stăpână, căci v-a venit în ajutor acel binecuvântat 
cavaler, vasalul și iubitul vostru credincios”. Ea s-a ridicat în 
picioare, întrebând ce se întâmplă, căci, de atâta plâns își 
pierduse simţirile și nu auzea nimic, iar ochii ei priveau în gol 
aproape fără să vadă. 

După ce Amadis s-a ridicat de jos și a văzut ce minuni 
săvârșise Angriote și don Bruneo și cum ceilalţi de pe corabia lor 
se năpustiseră dând iureș în dușmani, s-a îndreptat cu spada în 
mână spre Brondajel de Roca, ce era în fața lui, și i-a dat o 
asemenea lovitură în coif, încât l-a culcat la picioarele lui și, de 
n-ar fi fost coiful zdravăn, i-ar fi crăpat capul în două; dar nu l-a 
mai lovit, pentru că dușmanii se predaseră și cereau îndurare; 
văzând, însă, armura foarte bogată a lui Brondajel, a chibzuit că 
acesta e căpetenia celorlalţi și, scoțându-i coiful din cap, a prins 
să-l izbească în obraz cu mânerul spadei, întrebându-l unde este 
Oriana; Brondajel i-a arătat încăperea cu lacăte, spunând că 
acolo o va găsi. Amadis s-a dus iute acolo, chemându-i pe 
Angriote și pe don Bruneo, și unindu-și toţi trei forţele, au spart 
ușa și au intrat înăuntru, dând cu ochii de Oriana și Mabilia; 
Amadis a îngenuncheat în faţa Orianei ca să-i sărute mâinile, 
dar ea l-a îmbrățișat și l-a luat de braţ, deși toată lorica lui era 
roșie de sângele vrăjmașilor. „Ah, Amadis! - a spus ea. Lumina 
tuturor gândurilor negre! Acum v-aţi arătat marea voastră 
vitejie, venind în ajutorul meu și al acestor domnie, copleșite de 
amărăciune și de tristețe, și în toate colţurile lumii va fi 


244 


cunoscută și slăvită faima voastră”. Mabilia stătea în genunchi 
în faţa lui și îl ţinea de poala loricii, dar el, cum avea ochii aţintiţi 
asupra doamnei sale, n-o văzuse; însă, de cum a zărit-o, a 
ridicat-o de jos și, îmbrățișând-o cu multă dragoste, i-a spus: 
„Doamnă și vară a mea, ce dor mi-a fost de voi!” Și a dat să 
plece, să vadă ce se mai întâmplă, dar Oriana l-a luat de mână 
și a spus: „ln numele Domnului, seniore, nu mă părăsiţi!” 
„Doamnă - a răspuns el -, nu vă temeţi, căci pe corabie se află 
Angriote de Estravaus, don Bruneo și Gandales cu treizeci de 
cavaleri care vă vor apăra; eu alerg la ai noștri, ce au de duso 
luptă aprigă”. 

Apoi Amadis a ieșit din încăpere și, văzându-l pe Landin de 
Fajarque, ce se luptase cu cei de pe teugă și aceștia i se 
predaseră, a poruncit să nu fie uciși niciunul, de vreme ce se 
dăduseră prinși; de aici a trecut la bordul unei frumoase galere, 
unde se aflau Enil și Gandalin cu aproape patruzeci de cavaleri 
din Insula Ferecată, și le-a poruncit să se îndrepte spre locul 
unde se auzea numele lui Agrajes, care se lupta cu cei de pe 
corabia lui Salustanquidio; când s-au apropiat, a văzut că 
oamenii lui Agrajes trecuseră pe cealaltă navă, așa că au lipit 
galera de bordul corăbiei vrăjmașe, ca să sară pe punte; don 
Cuadragante, aflat deja acolo, l-a ajutat pe Amadis să treacă și 
el; încleștarea și larma erau foarte mari, căci Agrajes și tovarășii 
săi îi asaltau și îi ucideau pe dușmani fără milă; și în clipa când 
romanii l-au văzut pe Amadis, au sărit, unii în bărci, alţii în apă, 
înecându-se unii dintre ei, iar alţii au fugit pe celelalte corăbii, 
ce nu fuseseră cucerite. Amadis continua să înainteze printre 
oameni, întrebând de Agrajes, vărul lui, până l-a găsit, cu 
Salustanquidio la picioarele sale, având o rană mare la un braţ și 
cerându-i îndurare; Agrajes, însă, care aflase mai dinainte că 
Salustanquidio o iubește pe Olinda, nu înceta să-l lovească și să- 
i grăbească moartea, căci mult îl mai dușmănea. Don 
Cuadragante i-a spus să nu îl omoare, că e un prizonier valoros, 
dar Amadis a zis, râzând: „Don Cuadragante, lăsaţi-l pe Agrajes 
să-și facă voia, căci acesta ar fi omorât pe toți câți ar fi aflat și 
n-ar fi lăsat pe nimeni în viaţă”. Și cu aceste vorbe, 
Salustanquidio a fost scurtat de cap, corabia curățată de 
dușmani și flamurile lui Agrajes și don Cuadragante înălțate pe 
teugă, amândouă păzite de cavaleri foarte viteji și puternici. 


245 


După aceasta, Agrajes s-a dus de-ndată spre cămara unde i 
se spusese că se află Olinda, doamna sa, care întreba de el, iar 
Amadis, don Cuadragante, Landin și Listoran de la Turnul Alb au 
plecat împreună să vadă cum se descurcă don Florestan și 
tovarășii lui; așa că s-au urcat pe galera cu care venise Amadis, 
dar, în scurt timp, au întâlnit o altă galeră, a lui don Florestan, 
cu un cavaler, rudă a sa dinspre mamă, pe numele lui, Ysanes, 
care le-a spus: „Domnilor, don Florestan și Gavarte de la Valea 
Temătoare vă trimit vorbă că i-au ucis ori i-au luat captivi pe toţi 
de pe corăbii și că, printre prinși, se află ducele de Ancona și 
arhiepiscopul de Talancia”. Amadis, care mult s-a bucurat de 
această veste, le-a trimis vorbă să se apropie cu corabia de 
nava cucerită de el, unde se află Oriana, ca să ţină sfat ce să 
facă mai departe. Apoi, au aruncat o privire în jur și au văzut că 
flota romanilor e nimicită și că niciunul nu scăpase, deși unii 
încercaseră să fugă în niște bărci. Fuseseră, însă, iute ajunși din 
urmă și prinși, astfel că nu era nimeni să poată da de știre 
despre cele petrecute; așa că s-au dus, pe dată, cu toţii, pe 
corabia Orianei, unde se afla prins Brondajel de Roca. Au intrat 
în corabie, și-au scos coifurile și mănușile și, după ce s-au spălat 
de sânge și sudoare, Amadis a întrebat unde e don Florestan, că 
nu îl vede acolo. Landin de Fajarque i-a răspuns: „E în cămara 
reginei Sardamira, care a întrebat de el, strigând din răsputeri 
să fie chemat iute, căci el este ocrotitorul ei; iar regina se află, 
acum, la picioarele Orianei, rugând-o să se milostivească și să 
nu lase să fie ucisă ori dezonorată”. Amadis s-a dus acolo și a 
întrebat de regina Sardamira, iar Mabilia i-a arătat-o, căci o 
ținea îmbrăţișată, în vreme ce don Florestan îi luase mâna; 
Amadis i s-a înfățișat cu multă smerenie și a vrut să-i sărute 
mâinile, dar ea nu i-a îngăduit și, atunci, el i-a spus: „Bună 
doamnă, nu vă temeţi de nimic, căci, avându-l în slujba și la 
porunca voastră pe don Florestan, pe care toți îl ascultăm și îl 
urmăm, totul se va face după voia voastră, lăsând deoparte 
dorinţa noastră de a le sluji și cinsti pe toate femeile, după 
meritele fiecăreia; și cum voi, bună doamnă, printre toate 
sunteţi foarte însemnată și mai presus decât celelalte, tot astfel, 
cu deosebită dreptate trebuie să avem grijă să fiţi mulțumită”. 
Regina l-a întrebat pe don Florestan: „Spuneţi-mi, viteazule 
domn, cine este acest cavaler atât de cuviincios și atât de 
prieten cu voi?” „Doamnă - a răspuns el -, este stăpânul și 


246 


fratele meu, Amadis, cu care am venit toţi în ajutorul Orianei”. 
Auzind aceasta, regina s-a ridicat cu multă bucurie și a spus: 
„Viteazule domn Amadis, să nu mă învinovăţiţi că nu v-am 
primit cum se cuvine, pricina fiind că n-am știut cine sunteți; și îi 
multumesc mult lui Dumnezeu că în această mare durere am 
avut parte de curtenia voastră și de grija și ocrotirea lui don 
Florestan”. Amadis a luat-o de cealaltă mână și au condus-o 
amândoi în faţa Orianei, unde au așezat-o pe un jilţ, iar el s-a 
așezat alături de verișoara lui, Mabilia, căci mult dorea să stea 
de vorbă cu ea; în toată această vreme, regina Sardamira, deși 
aflase că flota romanilor fusese învinsă și nimicită și mulţi 
romani muriseră ori fuseseră luaţi prizonieri, încă nu aflase și 
mult timp n-a știut de moartea prinţului Salustanquidio, pe care 
îl iubea mult cu dragoste curată și plină de credinţă, socotindu-l 
cel mai de seamă și cel mai mare dintre toți bărbaţii împărăției 
Romei. Şi pe când stăteau ei așa, cum auziţi, Oriana i-a spus 
reginei Sardamira: „Maiestate, până acum am fost eu supărată, 
din pricina celor ce mi-aţi spus la început despre un lucru ce îmi 
era tare nesuferit; dar văzându-vă înțelepciunea și curtenia în 
toate câte faceţi precum și pentru că aţi renunţat să-mi mai 
vorbiţi despre acel lucru, să știți că vă voi iubi, vă voi cinsti și vă 
voi respecta din toată inima, fiindcă aţi fost silită să faceţi ceea 
ce pe mine mă mâhnea, fără să aveţi altă cale de urmat, pe 
când ceea ce mă bucura, izvorăște și pornește din fiinţa voastră 
nobilă și virtutea domniei voastre”. „Doamnă - a răspuns ea -, 
dacă acestea vă sunt gândurile, nu va mai fi nevoie să mă rog 
pentru salvarea mea”. Pe când vorbeau ele așa, a sosit Agrajes 
cu Olinda și domnișoarele ce fuseseră duse cu ea. Văzând-o, 
Oriana s-a sculat în picioare și a îmbrăţișat-o, de parcă ar fi 
trecut multă vreme fără să o fi văzut, iar Olinda îi săruta 
mâinile; apoi, întorcându-se spre Agrajes, Oriana l-a îmbrățișat 
cu multă dragoste și tot astfel i-a primit pe toţi cavalerii ce îl 
însoțeau, spunându-i lui Gavarte de la Valea Temătoare: 
„Prietene Gavarte, bine v-aţi ţinut făgăduiala pe care mi-aţi 
făcut-o și numai Dumnezeu știe cât de recunoscătoare vă sunt 
pentru asta și cât de mult doresc să vă răsplătesc”. „Doamnă - 
a răspuns el -, am făcut ceea ce se cuvenea să fac, căci vă sunt 
vasal, iar voi, doamnă, îmi sunteți stăpână de drept; și când veţi 
avea trebuință, amintiţi-vă de mine, că întotdeauna voi fi gata 
să vă slujesc”. 


247 


La vremea aceasta, se adunaseră acolo toți cavalerii cei mai 
de seamă dintre cei aflaţi pe corăbii, care s-au strâns laolaltă la 
un capăt al navei, să se sfătuiască ce urmează să facă; Oriana l- 
a chemat pe Amadis într-un colț și i-a spus foarte încet: 
„Prietenul meu adevărat, vă rog și vă poruncesc, în numele 
acelei iubiri adevărate dintre noi, să păstraţi taina dragostei 
noastre, acum mai mult ca niciodată; să nu staţi de vorbă cu 
mine în taină, ci doar de față cu toţi, iar ceea ce veţi voi să-mi 
spuneţi pe ascuns, spunetți-i Mabiliei; și încercaţi să ne duceți în 
Insula Ferecată unde, fiind la adăpost sigur, Dumnezeu va avea 
grijă de mine, căci El știe că dreptatea e de partea mea”. 
„Doamnă - a spus Amadis -, eu nu trăiesc decât cu speranța de 
a vă sluji și dacă aceasta m-ar părăsi, mi-aş pierde viaţa; așa că 
voi face ceea ce porunciţi; cât despre plecarea spre insulă, bine 
ar fi să o trimiteţi pe Mabilia să le spună cavalerilor acest lucru, 
ca să pară că se datorează, mai degrabă, gândului și dorinţei 
voastre decât mie”. „Așa voi face - a spus ea - și mi se pare 
bine. Și-acum, duceţi-vă la cavalerii voştri”. Amadis a făcut 
întocmai și cu toţii au stat de vorbă despre ce aveau de făcut de 
acum înainte; dar, cum erau mulţi, părerile erau împărţite, căci 
unii ziceau că trebuie să o ducă pe Oriana în Insula Ferecată, 
alţii în Gaula și alţii în Scoţia, în ţara lui Agrajes, așa că nu 
cădeau la înţelegere. În acest răstimp a venit la ei domnia 
Mabilia însoţită de patru domnișoare. Toţi au primit-o foarte bine 
și au așezat-o în mijlocul lor, iar ea le-a spus: „Domnilor, Oriana 
vă roagă ca, în bunătatea voastră și în numele dragostei ce i-aţi 
arătat ajutând-o, să o duceţi pe Insula Ferecată, căci vrea să 
rămână acolo până va recâștiga iubirea tatălui și mamei sale; și 
vă roagă, domnilor, să sfârșiți ceea ce aţi început atât de bine 
împotriva nedreptăţii și silniciei săvârșite contra ei, făcând 
pentru ea ceea ce obișnuiți să faceţi pentru celelalte domniţe, 
ce nu sunt de neam atât de mare ca ea”. „Buna mea doamnă - 
a spus don Cuadragante -, viteazul și prea curajosul Amadis și 
noi, toţi cavalerii care i-am venit în ajutor, suntem gata să o 
slujim până la moarte, cu vieţile noastre și ale rudelor și 
prietenilor noștri, ce pot face multe și sunt numeroși; și toți 
împreună o vom apăra împotriva tatălui ei și a împăratului 
Romei, dacă nu se vor împăca în numele dreptăţii și la vremea 
potrivită; și spuneţi-i Orianei că, de va vrea Domnul, totul se va 
împlini fără sminteală, așa cum am zis, căci gândul meu este 


248 


neclintit, și, dacă ne va ajuta Dumnezeu, noi nu o vom părăsi, 
căci, o dată hotărâți să o slujim cu curaj, cu mai multă hotărâre 
și mai mult curaj o vom ajuta, până va fi la adăpost de orice 
primejdie, iar onoarea noastră va fi satisfăcută”. Toţi cavalerii 
au găsit bun răspunsul lui don Cuadragante și s-au învoit cu 
mult curaj să nu o părăsească defel, până ce Oriana nu-și va 
redobândi libertatea și regatul, fiind sigură că va moșteni 
coroana, dacă va trăi după moartea tatălui și mamei ei. Domnița 
Mabilia s-a despărţit de cavaleri și s-a dus la Oriana care, aflând 
răspunsul cavalerilor și mesajul acestora, s-a simţit foarte 
încurajată, zicându-și că, prin voia dreptului judecător, lucrurile 
se vor sfârși după dorinţa ei. 

După ce au luat această hotărâre, cavalerii au plecat la 
corăbiile lor, unde au poruncit să fie oblojiţi prinșii și să li se ia 
prada de război, căci mulţi erau, lăsând-o pe Oriana cu toate 
domnișoarele ei, cu regina Sardamira, don Bruneo de Bonamar, 
Landin de Fajarque, don Gardan, fratele lui Angriote de 
Estravaus, Sarquiles, nepotul lui, Orlandin, fiul contelui de 
Irlanda și Enil, ce avea trei răni pe care și le ascundea, ca un 
bărbat curajos ce era, în stare să îndure orice încercări. Acești 
domni au fost însărcinaţi cu paza Orianei și a acelor doamne de 
neam mare ce o însoțeau, și să nu le părăsească o clipă, până 
nu vor fi ajuns pe Insula Ferecată, unde hotărâseră să le ducă. 


SE SFÂRȘEȘTE A TREIA CARTE 
A NOBILULUI ȘI NEINFRICATULUI 
CAVALER AMADIS DE GAULA. 


249 


AICI ÎNCEPE A PATRA CARTE 


A NOBILULUI ȘI NEÎNFRICATULUI 
CAVALER AMADIS DE GAULA, 
FIUL REGELUI PERION ȘI AL REGINEI ELISENA 


În care se povestesc isprăvile şi 
mărețele fapte de arme săvârșite de el 
și de alti cavaleri din neamul său 


250 


e CAPITOLUL LXXXII e 


Despre marea jale a reginei 
Sardamira, când a aflat de moartea 
principelui Salustanquidio 


Partea a treia a acestei mari istorii v-a povestit de la început 
până la sfârșit cum regele Lisuarte, împotriva vrerii tuturor, mari 
și mici din regatele sale și a multor altora ce doreau să Îi 
slujească, le-a dat-o romanilor pe fiica sa, Oriana, să-i fie soață 
lui Patin, împăratul Romei, și cum a fost răpită pe mare de 
Amadis și tovarășii săi, ce se aflau laolaltă pe Insula Ferecată, 
după ce l-au ucis pe principele Salustanquidio și i-au luat captivi 
pe Brondajel de Roca, mai marele majordomilor împăratului, pe 
ducele de Ancona și arhiepiscopul de Talancia, și au omorât și 
prins pe mulți alţii dintre ai lor, nimicindu-le întreaga flotă ce o 
însoțea pe Oriana; acum, o să vă istorisim ce s-a întâmplat mai 
departe. Aflaţi că, după ce s-a sfârșit lupta, Amadis cu mai mulţi 
cavaleri, lăsându-le pe Oriana și pe regina Sardamira cu toate 
doamnele și domnișoarele ce se aflau cu ele pe corabia lui, în 
paza mai multor cavaleri, s-au urcat pe altă corabie și s-au 
ocupat de flota romană, de prada de război, ce era foarte mare, 
și de captivi, care, pe lângă faptul că erau mulţi, în cea mai 
mare parte erau de neam mare, căci așa se cuvenea să fie o 
asemenea solie; și când au ajuns la corabia unde zăcea mort 
prinţul Salustanquidio, au auzit vaiete și plânsete, căci supușii 
săi, atât cavalerii cât și ceilalţi îl înconjuraseră pe mort și îl 
jeleau cu cea mai mare durere din lume, amintind vitejia și 
măreţia lui, astfel că oamenii lui Agrajes, care ocupaseră 
corabia, nu îi puteau izgoni ori îndepărta de acolo. Amadis a 
poruncit să fie duși pe altă corabie, ca să înceteze cu bocetul, și 
trupul lui Salustanquidio să fie pus într-un cosciug și să fie 
îngropat cum se cuvine unui nobil ca el, cu toate că îi fusese 
dușman, fiindcă murise ca un viteaz, slujindu-și stăpânul. Din 
pricina aceasta s-a arătat milos cu el și cu cei ce nu muriseră, 
poruncind cu strășnicie să fie lăsaţi în viaţă. Așa cum trebuie să 
facă toţi cavalerii virtuoși și, îndepărtând ura și mânia, judecata 
lor să rămână limpede și să urmeze calea virtuţii. 


251 


Bocetul fusese însă atât de mare, încât vestea că supușii săi 
jelesc moartea prinţului a ajuns până la corabia Orianei și la 
urechile reginei Sardamira, care, cu toate că aflase și văzuse cu 
ochii ei că întreaga lor flotă fusese distrusă și mulţi romani erau 
morţi ori captivi, până atunci nu știuse de moartea acelui 
cavaler; și cum a auzit vestea, și-a ieșit din minţi de durere și, 
uitând de frică și de marea spaimă ce o stăpâniseră, dorindu-și 
mai mult moartea decât viaţa, copleșită de suferinţă și tulburată 
foarte, frângându-și mâinile și plângând în hohote, s-a lăsat să 
cadă pe jos, spunând aceste vorbe: „Oh, prinţ mărinimos de 
stirpe prea aleasă, lumină și pildă a întregii împărăţii romane, ce 
durere și mâhnire va fi moartea ta pentru mulți bărbaţi și multe 
femei care te iubeau și te slujeau, așteptând daruri și favoruri 
mari; oh, ce veste dureroasă pentru ei, pierderea ta nefericită și 
groaznică! Oh, mare împărat al Romei, cât de chinuit și 
îndurerat vei fi aflând de moartea acestui principe, vărul tău, pe 
care îl iubeai atât de mult și îl socoteai o pavăză neclintită a 
împărăției tale, precum și de nimicirea flotei tale și moartea 
rușinoasă a nobililor tăi cavaleri! Și, mai ales, când vei afla că, 
prin puterea armelor, spre marea ta dezonoare, ţi-a fost răpită 
cea pe care o iubeai și o doreai cel mai mult pe lume. Ai 
dreptate să spui că dacă soarta te-a înălţat pe culmi atât de 
înalte, făcând din tine, dintr-un cavaler rătăcitor sărac, în 
căutarea aventurilor, stăpânul tronului, sceptrului și coroanei 
împărătești, cu o nemiloasă lovitură te-a prăbușit, prăvălindu-ţi 
gloria în genuni și în fundul pământului, încât să nu ai de ales 
decât două căi: ori să te prefaci că nu știi nimic și să rămâi cel 
mai dezonorat stăpânitor din lume, ori să te răzbuni, punându-ţi 
viața și averile la mari încercări, trecând prin multe chinuri 
sufletești, sfârșitul fiind foarte îndoielnic, căci, din câte am văzut 
după ce soarta mea nenorocită m-a adus în Marea Britanie, nu 
se află pe lume împărat ori rege, oricât de mare, cu care acești 
cavaleri și cei din neamurile lor, mulți și puternici, să nu se 
poată război și lupta; și sunt convinsă, cu toate că mi-au 
pricinuit atâta rău și durere, că sunt floarea cavalerilor din 
lumea întreagă. Și inima mea îndurerată îi plânge mai mult pe 
cei vii și nenorocirile ce sunt de așteptat de-acum înainte, decât 
pe cei morți, ce și-au plătit datoriile”. Văzând-o așa, Orianei i s-a 
făcut milă de ea, pentru că o socotea foarte înțeleaptă și bună 
din fire; și, în afară de clipa când îi vorbise prima dată despre 


252 


împărat, când ea se supărase foarte și o rugase să nu-i mai 
pomenească despre asta, întotdeauna o văzuse foarte măsurată 
și dând dovadă de multă înțelepciune, căci nu o mai supărase 
niciodată, ci, dimpotrivă, îi spusese numai lucruri ce îi făceau 
plăcere; așa că a chemat-o pe Mabilia și i-a zis: „Prietenă, 
rugaţi-o pe regină să nu mai plângă și mângâiaţi-o așa cum bine 
știți s-o faceţi, fără să ţineţi seama de ce va spune ori va face, 
căci, după cum vedeţi, aproape și-a ieșit din minţi; și mai multă 
dreptate are să plângă pentru ceea ce am fost eu obligată să fac 
și pentru ceea ce trebuie să facă învingătorul cu învinsul, când 
se află în puterea lui”. 

Mabilia, care era plină de drăgălășenie, s-a apropiat de regină 
și, îngenunchind în faţa ei, i-a apucat mâinile și i-a spus: „Nobilă 
regină și doamnă, nu se cade ca o fiinţă de stirpe atât de aleasă 
să se lase învinsă și doborâtă de soartă, deși toate femeile 
suntem, prin natura noastră, slabe de virtute și de inimă, așa 
cum bine ne arată vechile pilde ale acelor femei ce, cu suflete 
curajoase, au vrut să plătească datoriile strămoșilor, dovedindu- 
și, în nenorocire, noblețea stirpei și a sângelui lor. Și, cu toate că 
acum ați fost lovită de soarta potrivnică, amintiţi-vă că tot ea v- 
a dat multă cinste și slavă, ca să vă bucurați de ele atâta vreme 
cât vă va îngădui vrerea ei schimbătoare; și e mai mare vina ei 
decât o voastră, pentru că întotdeauna i-a plăcut și îi place să 
răstoarne lucrurile și să se joace; de aceea, trebuie să ţineţi 
seama că vă aflaţi în puterea acestei nobile prințese, care, 
purtându-vă multă dragoste, e îndurerată de suferința voastră și 
dorește să vă fie alături și să se poarte cu voi așa cum cere 
virtutea și regeasca voastră persoană”. Regina i-a răspuns: „Oh, 
nobilă și blândă domniţă, deși înţelepciunea vorbelor voastre e 
atât de mare încât ar putea mângâia orice durere, oricât de 
mare ar fi ea, soarta mea este atât de nenorocită, încât mintea 
mea slabă și tulburată nu mai poate îndura; și dacă în această 
atât de mare deznădejde, în mintea mea licărește vreo 
speranţă, e doar, așa cum spuneţi, faptul că mă știu în puterea 
acestei înalte și nobile doamne, care, în marea-i virtute, nu va 
îngădui ca cinstea și faima mea să fie știrbite, pentru că acestea 
sunt cea mai mare comoară ce trebuie păzită de orice femeie, 
cu teama de a nu o pierde”. 

Atunci domniţa Mabilia i-a făgăduit că poate fi sigură și fără 
teamă că Oriana va porunci să se facă totul așa cum va voi ea; 


253 


apoi, regina a ridicat-o de jos și a poftit-o să stea într-un jilt și 
mai multe doamne aflate acolo au venit să le ţină tovărâșie. 


e CAPITOLUL LXXXIII e 


Cum, cu voia și din porunca printesei Oriana, 
cavalerii au dus-o în Insula Ferecată 


După ce Amadis și ceilalţi cavaleri au plecat de pe corabia lui 
Salustanquidio și au văzut că toată flota romanilor se află în 
mâinile lor, fără nicio împotrivire, s-au strâns toţi pe nava lui don 
Florestan și au hotărât că, de vreme ce dorinţa Orianei și 
părerea lor este să se ducă în Insula Ferecată, ar fi bine să facă 
pe dată aceasta, așa că au poruncit ca toţi captivii să fie urcați 
într-o corabie, în grija și sub paza lui Gavarte de la Valea 
Temătoare și a lui Landin, nepotul lui don Cuadragante, iar pe 
altă corabie să fie încărcată prada de război, ce era multă, sub 
paza lui don Gandales, tutorele lui Amadis, și a lui Saramon, doi 
dintre cei mai înţelepţi și credincioși cavaleri; apoi au împărțit 
soldații și marinarii pe celelalte corăbii, iar ei au rămas fiecare 
pe nava lui, așa cum plecaseră din Insula Ferecată. 

Încheiate aceste pregătiri, i-au rugat pe don Bruneo de 
Bonamar și pe Angriote de Estravaus să o înștiințeze de toate pe 
Oriana și să afle care îi este porunca, pentru a o duce la 
îndeplinire. 

Cei doi cavaleri au coborât într-o barcă și s-au dus la corabia 
unde era Oriana; aici, au intrat în odaia ei și, îngenunchind în 
faţa ei, i-au spus: „Bună doamnă, toţi cavalerii ce s-au adunat 
aici în ajutorul vostru, pentru a vă sluji, vă înștiinţează că flota 
este pregătită și gata de a porni la drum, și vor să știe care este 
voia voastră, pentru a v-o împlini cu toată dragostea”. Oriana le- 
a răspuns: „Marii mei prieteni, dacă aș ști că nu voi putea să 
răsplătesc vreodată această dragoste pe care mi-o arătați toţi și 
ceea ce ați făcut pentru mine, aș fi toată viaţa deznădăjduită, 
dar am încredere în Domnul nostru Dumnezeu că, în bunătatea 
lui, va vrea să pot împlini ceea ce gândesc; spuneţi-le cavalerilor 
să facă așa cum s-a hotărât, și anume, să pornim spre Insula 
Ferecată și, o dată ajunși acolo, ne vom sfătui ce avem de făcut, 
căci eu îmi pun nădejdea în Dumnezeu, ce, ca un drept 


254 


judecător, atoatecunoscător, va cârmui astfel lucrurile încât 
ceea ce acum este o mare nenorocire se va preschimba în glorie 
și bucurie, pentru că faptele drepte și curate ca aceasta, deși își 
au începutul anevoios și trudnic, așa ca acum, până la urmă dau 
roade bune, pe când faptele rele, rodesc ceea ce zămislesc 
făţărnicia și lipsa de credință”. 

Cavalerii s-au întors cu acest răspuns: după ce l-au auzit cei 
ce îl așteptau, au poruncit să sune trâmbiţașii, în număr mare 
pe corăbii, și, cu multă veselie, în uralele oamenilor simpli, au 
pornit la drum. 

Toţi acei mari seniori și cavaleri erau foarte veseli și plini de 
curaj, hotărâți să nu se despartă unii de alţii și de acea prințesă, 
până nu vor duce cu bine la capăt ceea ce începuseră și, cum 
toţi erau de neam mare și vestiți foarte pentru faptele lor de 
arme, le creșteau inimile și curajul știind că toată dreptatea e de 
partea lor și că se împotrivesc unor capete încoronate atât de 
însemnate, ceea ce nu avea să le aducă decât multă glorie, 
indiferent de le va merge bine ori rău, hotărâți ca, de va fi să se 
războiască, să săvârșească isprăvi măreţe, încât să fie slăviţi 
veșnic și amintirea lor să nu se șteargă din minţile oamenilor în 
vecii vecilor. Și cum toţi erau îmbrăcaţi în armuri bogate și erau 
mulţi, chiar și celor ce nu auziseră despre măreţia și glorioasele 
lor isprăvi, le apăreau ca niște cavaleri ai unui mare împărat și, 
într-adevăr, cu greu s-ar fi putut afla la curtea vreunui cap 
încoronat, oricât de mare ar fi fost, atâţia cavaleri de neam așa 
ales și atât de viteji, strânși laolaltă. 

Deci, ce ar fi de spus alta, decât că tu, rege Lisuarte, ar fi 
trebuit să cugeţi că soarta a făcut din tine un prinţ, dezmoștenit, 
stăpân pe regate și pământuri întinse, dăruindu-ţi judecată, 
curaj, virtute, cumpătare și preţioasa dărnicie mai mult decât 
oricărui alt muritor din vremea ta, și pentru a te încununa cu o 
prețioasă diademă, te-a făcut stăpânul unor cavaleri datorită 
cărora ai fost prețuit și ţinut la mare cinste în toate colţurile 
pământului; și nu se știe dacă pentru că aceeași soartă ţi-a 
întors spatele, ori datorită nerecunoștinţei tale le-ai pierdut pe 
toate, marea ta glorie și slava ta preacinstită primind o cumplită 
lovitură, căci în mâna lui Dumnezeu este să dea ori să ia, dar 
după mintea mea, ai avut parte de toate acestea ca să înveţi să 
trăiești cu credinţă în Dumnezeu, lovit și vătămat în măreţia ta, 
suferind cu atât mai mult cu cât ai trăit multă vreme fericit, fără 


255 


nicio supărare prea mare care să te amărască. Și dacă te vei 
plânge de ceea ce ţi s-a întâmplat, plânge-te de tine însuţi, căci 
ţi-ai plecat urechea la vorbele unor oameni necinstiţi şi 
mincinoși, crezând mai degrabă ce-ţi spuneau ei decât ce 
vedeai cu proprii-ţi ochi și, pe lângă asta, fără milă și 
recunoștință, ai dat frâu liber propriei tale voințe și, fără ca 
inima-ţi să asculte dojenile pe care mulți ţi le-au făcut, nici 
bocetele îndurerate ale fiicei tale, ai vrut să o izgonești din ţară 
și să o cufunzi în amărăciune, deși Dumnezeu a dăruit-o cu 
frumusețe, noblețe și virtute mai mult decât pe toate femeile 
din vremea «ei; căci, dacă se poate spune ceva rău despre 
cinstea ei și despre urmările faptelor sale, ţinând seama de 
bunătatea și mintea ei sănătoasă, acestea trebuie puse, mai 
curând, pe seama Celui de Sus și a voinţei sale, decât pe seama 
greșelilor și păcatelor ei. Așa că dacă soarta, învârtindu-și roata, 
ţi-a devenit potrivnică, tu ai scos piedica ce o ţinea în loc. 

Deci, întorcându-ne la povestea noastră, flota a plutit pe 
mare, cum auziţi, și după șapte zile, în zori, au ajuns în portul 
Insulei Ferecate, unde, în semn de bucurie, s-au tras multe salve 
de bombardă. 

Când cei din Insula Ferecată au văzut sosind atâtea corăbii, s- 
au minunat foarte și toți au pus mâna pe arme și au venit în 
port, dar, aici, au recunoscut corăbiile stăpânului lor, Amadis, 
după flamurile și însemnele fluturând pe gabii, aceleași cu care 
plecaseră; cei de pe corăbii au coborât, pe dată, bărcile cu mai 
mulţi oameni în frunte cu don Gandales, ca să pregătească 
primirea celorlalţi și să facă un pod de bărci de la corăbii până la 
țărm, pe care să poată cobori Oriana și toţi seniorii. 


e CAPITOLUL LXXXIV e 


Cum domnița Grasinda, aflând de victoria lui 
Amadis, s-a gătit cu straie frumoase și a ieșit 
să o întâmpine pe Oriana, însoțită 
de multe doamne și cavaleri 


Preafrumoasa Grasinda, ce rămăsese pe insulă, a aflat de 
toate câte v-am povestit, adică de sosirea corăbiilor și câte se 
petrecuseră, așa că, de-ndată, s-a pregătit cu mult sârg să o 


256 


întâmpine pe Oriana, căci datorită faimei sale nemăsurate, ce i 
se dusese în tot locul, dorea s-o vadă mai mult decât pe oricine 
altcineva pe lume. Și a vrut să i se înfăţișeze ca o doamnă de 
neam mare și foarte bogată, cum era; așa că s-a îmbrăcat într-o 
fustă și o tunică presărate cu trandafiri de aur, lucraţi cu 
deosebit meșteșug, tiviţi cu perle și nestemate de mare pret, 
veșmânt pe care nu-l mai îmbrăcase până atunci și nici nu-l 
arătase cuiva, pentru că îl păstrase pentru încercarea camerei 
vrăjite, prin care a și trecut, după asta, iar pe cap n-a vrut să-și 
pună altceva decât preţioasa coroană ce o câștigase datorită 
frumuseţii ei și marii vitejii a Cavalerului Grec de la toate 
domnișoarele aflate, la vremea aceea, la curtea regelui Lisuarte, 
spre marea glorie a amândurora; și a încălecat pe un cal alb cu 
șaua, frâul și restul harnașamentului bătute toate în aur emailat, 
într-o lucrătură făcută cu mare artă, pe care le păstra pentru ca, 
dacă soarta avea să-i îngăduie să sfârșească bine încercarea 
încăperii vrăjite, să se întoarcă la curtea regelui Lisuarte cu 
toate aceste scule de preț și, după ce le va fi cunoscut pe regina 
Brisena, pe Oriana, fiica ei, și pe celelalte domniţe, doamne și 
domnișoare, să plece în ţara sa acoperită de nemăsurată glorie; 
dar lucrurile aveau să fie foarte diferite de gândul ei, deoarece, 
deși, după părerea multora, și, mai cu seamă, după părerea ei 
înseși, era foarte frumoasă și bogat înveșmântată, nu-i stătea 
alături, nici pe departe, preafrumoasei regine Briolanja, ce 
trecuse prin acea încercare fără să o ducă la capăt. Deci, cu tot 
acest ighemonicon, cum aţi auzit, doamna Grasinda a plecat de 
la ea de-acasă, cu doamnele și domnișoarele ei, în straie 
bogate, și zece cavaleri de-ai săi, pe jos, ce îi duceau calul de 
căpăstru, nelăsând pe nimeni să se apropie de ea, și așa au 
ajuns pe ţărmul mării, unde, cu mare grabă, tocmai se 
terminase de făcut podul de care aţi auzit, până la corabia unde 
era Oriana; ajunsă aici, Grasinda s-a oprit la capătul podului, 
așteptând să apară Oriana, care era gata să coboare, îmbrăcată 
pe potriva stării ei de-atunci și cuminţeniei sale, cu straie ce îi 
sporeau frumusețea; toţi cavalerii veniseră pe corabia ei ca să o 
însoţească și, cum Oriana a văzut-o pe Grasinda, l-a întrebat pe 
don Bruneo dacă ea este doamna ce se înfăţișase la curtea 
tatălui ei, regele, și câștigase coroana domnișoarelor. 

Don Bruneo i-a răspuns că ea este și a rugat-o să o cinstească 
și să-i arate prietenie, căci este una dintre cele mai bune femei 


257 


din lume, povestindu-i multe despre ea și despre marea 
bunăvoință ce le-a arătat-o Grasinda lui Amadis, Angriote și lui. 
Oriana i-a spus: „Aveţi toată dreptatea ca voi și prietenii voștri 
să o cinstiţi și să o iubiţi mult, și așa voi face și eu”. Apoi, don 
Cuadragante și Agrajes au luat-o de braţ pe Oriana, don 
Florestan și Angriote, pe regina Sardamira, Amadis, pe Mabilia, 
don Bruneo și Dragonis, pe Olinda, iar ceilalţi cavaleri, restul 
domniţelor și doamnelor; toţi își îmbrăcaseră armurile și erau 
foarte voioși, râzând și glumind, ca să le dea curaj și să le 
distreze. 

De cum s-a apropiat Oriana de țărm, Grasinda a descălecat, și 
a îngenuncheat la capătul podului și i-a apucat mâinile să i le 
sărute; dar Oriana nu i-a îngăduit s-o facă, ci dimpotrivă, a 
îmbrățișat-o cu multă dragoste, căci obișnuia să fie foarte 
smerită și blândă cu cine se cuvenea să fie astfel. Grasinda, 
văzând-o atât de aproape, a privit marea ei frumuseţe și s-a 
înfricoșat foarte, căci deși îi fusese foarte lăudată, ceea ce 
vedea era mult mai presus de vorbe, și nu putea crede că o 
fiinţă muritoare poate atinge o asemenea frumusețe; și, așa 
cum era, în genunchi, fiindcă Oriana nu izbutise s-o facă să se 
ridice, i-a spus: „Acum, buna mea doamnă, cu multă dreptate 
trebuie să-i mulţumesc Domnului și să-l slujesc pentru 
bunătatea ce mi-a arătat făcând să nu fiți la curtea regelui, tatăl 
vostru, când am sosit eu acolo, pentru că, în mod sigur, deși mă 
însoțea și mă ocrotea cel mai viteaz cavaler din lume, cum 
pricina era frumuseţea, sunt convinsă că s-ar fi putut vedea în 
mare primejdie, dacă Dumnezeu îi ajută în luptă pe cei ce au 
dreptatea cu ei, cum se zice, iar eu am avut noroc că am 
dobândit acea cinste, căci pe cât e de nemăsurată frumuseţea 
voastră, cu mult mai presus de a mea, n-aș fi fost prea sigură că 
încercarea mea s-ar fi sfârșit așa cum s-a sfârșit, chiar dacă 
pentru domnia voastră s-ar fi luptat cel mai bicisnic cavaler”. 
Apoi, privind spre Amadis, a spus: „Domnule, iertaţi-mă de v-am 
jignit cu aceste vorbe, dar ochii mei n-au văzut niciodată ceva 
asemănător cu ce se află în faţa lor”. Amadis, care era foarte 
fericit că doamna sa este astfel lăudată, i-a răspuns: „Doamna 
mea, mare nedreptate ar fi să iau în nume de rău ceea ce i-ați 
spus acestei nobile doamne, căci, de m-aș plânge de asta, ar fi 
să o fac împotriva celui mai mare adevăr ce s-a rostit vreodată”. 


258 


Oriana, niţel rușinată auzindu-se lăudată astfel, și cu gândul 
mai mult la soarta ei de atunci decât la frumusete, i-a răspuns: 
„Doamna mea, nu vreau să răspund vorbelor voastre, pentru că, 
de v-aș contrazice, aș greși împotriva unei persoane atât de 
înțelepte ca domnia voastră, iar de v-aș da dreptate, mare 
rușine și ocară ar fi pentru mine; vreau doar să știți că, așa cum 
sunt, voi fi foarte mulțumită să mă bucur cât mai mult de 
prețuirea voastră, atât cât poate o domniţă dezmoștenită ca 
mine”. 

Apoi, l-a rugat pe Agrajes să o ia pe Grasinda și să o 
însoţească împreună cu Olinda, iar ea a rămas cu don 
Cuadragante; Agrajes a făcut întocmai. 

După ce toată lumea a trecut podul, Oriana a fost urcată pe 
un cal, cel mai bogat împodobit din câţi s-au văzut vreodată, 
dăruit de mama ei, regina Brisena, pentru când avea să intre în 
Roma, regina Sardamira și celelalte doamne și domnișoare au 
încălecat, de asemenea, iar Grasinda s-a urcat pe calul său; și 
cu toate stăruințele Orianei, n-a izbutit să-i facă pe acei seniori 
și cavaleri să nu meargă pe jos lângă ea, ceea ce a făcut-o pe 
Oriana să se simtă tare stingherită; ei, însă, socoteau că orice 
curtenie și cinste arătate Orianei sunt întru gloria lor; și, așa 
cum auziți, au intrat în insulă trecând prin fortăreață, și 
doamnele, împreună cu Oriana, au fost conduse la turnul din 
grădină, unde don Gandales le pregătise încăperile; aceasta era 
cea mai însemnată clădire din toată insula, căci, deși în multe 
locuri erau case bogate și meșteșugit construite, acest turn, 
unde Apolidon făcuse vrăjile ce vi le-am povestit mai pe îndelete 
în cartea a doua, fusese locul unde viețuise cel mai mult și casa 
lui cea mai însemnată; de aceea, făcuse aici atâtea minunăţii și 
adunase atâtea bogății, cum nici cel mai mare împărat al lumii 
n-ar cuteza și n-ar purcede să facă ceva asemănător. 

În turn se aflau nouă încăperi, trei câte trei, unele deasupra 
celorlalte, fiecare diferită de celelalte, și, cu toate că unele 
dintre ele fuseseră născocite de oameni cu multă minte, toate 
celelalte se datorau artei și marii științe ale lui Apolidon, cu atât 
de ciudate lucrături, că nu se află om pe lume să poată ști face 
așa ceva, prețui și nici măcar pricepe marea lor finețe. Și pentru 
că grea muncă ar fi să povestim totul cu de-amănuntul, o să vă 
spunem doar că turnul acesta se afla în mijlocul unei grădini și 
era înconjurat de un zid înalt din lespezi frumoase de piatră 


259 


legate cu mortar, iar grădina, dintre cele mai frumoase, avea 
copaci, tot soiul de plante de toate felurile și fântâni cu apă atât 
de dulce, cum nu s-a mai pomenit vreodată. Mulţi copaci făceau 
fructe tot anul, iar alţii aveau flori foarte frumoase; înăuntrul 
grădinii, lângă zid, se aflau un soi de porticuri bogate cu gratii 
aurite, în spatele cărora creștea toată această verdeață, 
întinzându-se de jur împrejur, fără să poată trece de gratii decât 
din loc în loc, unde se deschideau niște porți. Pe jos erau dale de 
piatră albe ca cristalul, purpurii și limpezi ca rubinul și altele de 
felurite feluri, pe care Apolidon le poruncise din niște insule de 
prin părţile Răsăritului, unde se găsesc pietre preţioase, aur 
mult și multe alte lucruri ciudate și diferite, din cele ce se află și 
pe alte meleaguri; toate acestea se nasc datorită marii călduri a 
soarelui ce face pământul să clocotească veșnic, dar pe insulele 
acestea nu vieţuiau decât fiare sălbatice; astfel că, din vremea 
marelui înţelept Apolidon, care, cu mintea lui a născocit felurite 
vicleșuguri pentru ca oamenii săi să poată pătrunde în insule 
fără primejdie, învăţate și de vecinii din jur, căci, mai înainte, 
nimeni nu pusese piciorul acolo, s-a umplut lumea de multe 
lucruri ce nu se mai văzuseră până atunci; și de aici dobândise 
Apolidon mari bogății. În cele patru laturi ale turnului se vărsau 
patru izvoare ce coborau din vârful unui munte înalt, ale căror 
ape erau aduse prin ţevi de metal și apoi ţâșneau din niște 
columne de aramă aurite și niște bărci pline cu animale, în jeturi 
atât de înalte încât de la ferestrele primului cat puteai lua din 
apa ce se strângea în niște bazine rotunde și aurite, încastrate 
chiar în coloane. Și toate aceste patru fântâni udau toată 
grădina. 

În acest turn, de care aţi auzit, a fost găzduită prinţesa Oriana 
și doamnele amintite, fiecare în câte o încăpere, așa cum se 
cuvenea, și împărţirea a făcut-o domnița Mabilia. Aici erau 
slujite de doamne și domnișoare cu toate cele trebuincioase din 
belșug, după cum poruncise Amadis, și nici unui cavaler nu îi era 
îngăduit să intre în grădină, ori în încăperile lor, căci așa voise 
Oriana și așa îi rugase pe toţi acei seniori să facă, fără supărare, 
fiindcă dorea să ducă o viaţă de călugăriță până va găsi o cale 
de înțelegere și pace cu tatăl ei, regele. 

Toți au socotit aceasta drept semn de mare virtute și i-au 
lăudat gândul cel bun, trimiţându-i vorbă că atât în această 


260 


privinţă, cât și în toate celelalte întru slujirea ei, nu vor face 
altminteri decât e voia ei. 

Amadis, cu toate că inima lui întristată nu-și găsea tihnă și 
leac niciunde, decât atunci când se afla în prezenţa doamnei 
sale, pentru că aceasta era singura lui odihnă, fără de care 
marile sale dureri și dorinţele-i ucigătoare îl chinuiau veșnic, așa 
cum aţi auzit de multe ori în această lungă istorie, dorind mai 
mult să fie mulțumită Oriana și temându-se mai tare de-o sută 
de mii de ori de știrbirea cinstei ei decât de moartea lui, s-a 
arătat mai multumit și mai bucuros decât oricare altul de ceea 
ce doamna sa socotea a fi bine și cinstit, lecuindu-și patima și 
suferinţa cu gândul că se află în puterea lui, într-un loc unde nu 
se teme de restul lumii și unde, mai curând decât s-o piardă pe 
ea, și-ar fi pierdut viața și, astfel, s-ar fi stins și ar fi îngheţat 
acele vâlvătăi uriașe ce îi pârjoleau inima neîncetat. 

Toți seniorii și cavalerii sosiți, precum și oamenii mai de jos au 
fost găzduiţi în acele locuri de pe insulă ce erau cât mai pe 
potriva rangului și felului fiecăruia, unde primeau din belșug 
toate cele trebuincioase unui trai îndestulat și plăcut, pentru că, 
deși Amadis trăise mereu ca un cavaler sărac, găsise pe această 
insulă mari bogății și primise multe giuvaieruri de mare preț de 
la mama sa, regina și de la alte mari doamne, ce le trimiseseră 
aici fiindcă nu le făceau trebuinţă; și, pe lângă toate acestea, 
toţi vecinii și locuitorii insulei, oameni foarte bogați și foarte 
cinstiți, cu multă plăcere îi dăruiau mari provizii de pâine, carne, 
vinuri Și altele multe, ce i le puteau da. 

Și, așa cum aţi auzit, a fost adusă prințesa Oriana în Insula 
Ferecată și găzduită aici cu acele doamne, avându-i pe toți 
cavalerii în slujba și în sprijinul ei. 


e CAPITOLUL LXXXV e 


Cum i-a adunat Amadis pe toți 
acei domni, despre ce le-a vorbit 
și ce hotărâre au luat aceia 


Amadis, cu toate că se arăta foarte curajos, așa cum era, de 
fapt, mult se mai gândea la cele ce se puteau întâmpla de pe 
urma acestei însemnate întâmplări, căci el purta toată 


261 


raspunderea, deși cu el se aflau mulți prinți și mari seniori și 
cavaleri de rang mare; și era hotărât fie să-și dea viaţa, fie să 
pună capăt cu bine acestei mari fapte, ce îi ameninţa cinstea și 
îl îngrijora foarte, încât, atunci când toţi dormeau, el veghea, 
chibzuind la calea de urmat; și frământat de aceste griji, cu 
încuviințarea și la sfatul lui don Cuadragante și a vărului său, 
Agrajes, i-a chemat pe toţi acei domni acasă la don Cuadragante 
să ţină sfat într-o sală mare din acel palat, unul dintre cele mai 
mândre din insulă. Și după ce s-au strâns toţi, fără să lipsească 
niciunul, Amadis s-a ridicat în picioare și, ţinându-l de mână pe 
maestrul Helisabad, căruia îi arăta întotdeauna multă cinstire, 
le-a vorbit în acest fel: „Nobili prinți și cavaleri, v-am adunat aici 
pentru a vă aduce aminte că în toate colţurile lumii vi s-a dus 
vestea, sunt cunoscute familiile voastre de stirpe aleasă și 
averile ce le aveţi în ţările voastre, și fiecare dintre voi ar putea 
trăi pe pământul său în desfătări și plăceri nenumărate, cu mulți 
slujitori și alte multe și felurite lucruri pe care, de obicei, le 
căutăm și le dobândim pentru a duce un trai plin de plăceri, 
tihnă și distracţii, sporindu-vă, totodată, avuţia cu alte avuţii. 
Domniile voastre, însă, socotind că deosebirea între calea 
armelor și cea a plăcerilor și a dobândirii unor bunuri vremelnice 
e la fel de mare ca cea dintre judecata omenească și mintea 
fiarelor sălbatice, ați renunţat la ceea ce mulţi râvnesc și pentru 
care mulţi își pierd sufletul, voind să treceţi prin mari încercări 
pentru a dobândi faimă și slavă, urmând meseria armelor, ce, 
de la începutul lumii până în zilele noastre, nu a putut și nu 
poate fi egalată în biruinţă și glorie de nicio altă fericită soartă 
pământească; până azi, n-aţi câștigat nici averi, nici regate de 
pe urma ei, ci doar v-aţi pus trupurile acoperite de multe răni la 
mari și primejdioase încercări, aflându-vă de mii de ori în pragul 
și în ghearele morții, așteptând și dorind mai mult gloria și faima 
decât orice alt câștig ce l-ați fi putut dobândi; și răsplata pentru 
toate acestea, de vreţi să o aflaţi, este faptul că soarta noastră, 
înfloritoare și favorabilă, a vrut să ne dea o mare victorie ca cea 
de acum. Și nu mă gândesc la înfrângerea romanilor, ce trebuie 
preţuită cum se cuvine, ţinând seama de virtutea voastră și a 
lor, ci la faptul că i-aţi venit în ajutor și aţi găsit calea ca o 
prinţesă de rang atât de înalt și plină de bunătate să nu sufere 
cea mai mare înjosire și nedreptate, cum de mult nu i s-a mai 
întâmplat unei persoane de neam așa mare; și, astfel, pe lângă 


262 


faptul că faima voastră a sporit nespus, i-aţi adus un mare 
serviciu Domnului, făcând ceea ce v-a fost dat de la naștere să 
faceţi, și anume, să-i ajutaţi pe cei nedreptăţiţi, înlăturând 
jignirile și silniciile la care sunt supuși; dar ceea ce trebuie să 
socotim cel mai însemnat lucru, care trebuie să ne bucure cel 
mai mult este că am nemulţumit și supărat două înalte și 
puternice capete încoronate, cum sunt împăratul Romei și 
regele Lisuarte, cu care va trebui să purtăm mari bătălii și 
războaie, de nu vor vrea să aleagă calea dreptăţii și a judecății. 
Și, din toate acestea, ce ne așteaptă? Desigur, nimic alta decât 
că luptând împotriva celor ce, întru rușinea și ocara lor, 
desconsideră și dispreţuiesc dreptatea și adevărul, vom câștiga 
mari victorii, ce se vor afla în toată lumea; iar dacă e vorba de 
măreția lor, nici noi nu suntem lipsiţi de mulți și mari seniori, 
neamuri și prieteni, astfel că, ușor putem să umplem aceste 
câmpuri cu războinici și cavaleri, atât de mulţi la număr, încât 
niciun dușman, oricâtă oaste ar avea, nu va putea cuceri, prin 
luptă, Insula Ferecată. Și-acum, vitejii mei domni, fiecare să-și 
spună părerea despre aceste lucruri, nu ceea ce vrea, căci 
domniile voastre, mult mai mult decât mine sunteţi plini de 
virtute și vreţi să faceți ce vă obligă aceasta, ci ceea ce trebuie 
făcut pentru a duce totul la capăt cu curaj și înțelepciune”. 
Aceste vorbe frumoase și curajoase rostite de Amadis, au fost 
ascultate cu multă plăcere de toţi acei domni, care, chibzuind că 
printre ei sunt destui ce pot răspunde, datorită marii înţelepciuni 
și curajului lor, o bucată de vreme au rămas tăcuţi, poftindu-se 
unii pe alţii să vorbească. Atunci, don Cuadragante a spus: 
„Domnii mei, dacă nu aveţi nimic împotrivă și tăceţi cu toţii, voi 
spune eu ce răspuns a aflat mintea mea”. Agrajes a spus: 
„Domnule, don Cuadragante, vă rugăm cu toţii să vorbiţi, pentru 
că fiind cine sunteţi și trecând prin mari isprăvi sfârșite întru 
marea voastră cinste, vouă, mai mult decât oricui altcuiva i se 
cuvine să răspundă”. Don Cuadragante i-a mulțumit pentru 
această cinste și i s-a adresat lui Amadis: „Nobile cavaler, marea 
voastră înțelepciune și cumpătare ne-au mulţumit sufletele și aţi 
vorbit atât de bine despre datoria noastră, încât a răspunde la 
toate ar fi prea lung și plictisitor pentru cei ce ascultă; așa că voi 
spune doar ceea ce trebuie să facem acum, și anume: de vreme 
ce gândul vostru, în trecut, nu a fost să urmați calea urii și a 
dușmăniei, ci doar să-l slujiţi pe Dumnezeu și să vă respectați 


263 


jurământul de cavaler, de a lupta contra silniciilor, mai cu seamă 
a celor săvârșite împotriva doamnelor și domnișoarelor ce nu au 
putere și alţi apărători decât pe Dumnezeu și pe domnia 
voastră, să-l înștiințaţi de toate acestea pe regele Lisuarte, 
trimițându-i o solie și cerându-i, totodată, să-și recunoască 
greșeala și să-i facă dreptate fiicei sale, prinţesa, îndreptând 
fărădelegea săvârșită de el însuși împotriva ei și dându-i astfel 
de chezășii, încât să putem și să fim obligaţi să i-o înapoiem, 
având convingerea și siguranţa că onoarea noastră nu va fi 
știrbită; și să nu îi pomeniţi nimic despre purtarea lui faţă de noi, 
căci, o dată sfârșită această poveste, de se va putea sfârși, am 
încredere în Cel de Sus că el însuși, cunoscându-vă virtutea și 
marele curaj, ne va cere să facem pace și va fi foarte mulțumit 
dacă vă veţi învoi la asta; și cât timp va dura această solie, cum 
nu știm ce va fi să se mai întâmple, iar cine va fi să aibă nevoie 
de noi să ne găsească nu ca pe niște cavaleri rătăcitori, ci ca pe 
niște principi și mari seniori, ar fi bine să ne înștiințăm prietenii 
și rudele, care mulţi sunt, astfel ca, atunci când vom avea 
nevoie de ei, să poată sosi la vreme și strădania lor să fie cu 
folos”. 


e CAPITOLUL LXXXVI e 


Cum toti cavalerii au fost 
foarte multumiti de tot ce a spus 
don Cuadragante 


Cavalerii au fost foarte mulțumiți de răspunsul lui don 
Cuadragante, fiindcă, după părerea lor, nu mai rămânea nimic 
altceva de spus. Și, pe dată, au hotărât ca Amadis să îi trimită 
veste regelui Perion, tatăl său, cerându-i tot ajutorul și sprijinul, 
atât din partea lui și a vasalilor săi, precum și a altora, ce îi sunt 
prieteni și slujitori, pentru când va fi să aibă nevoie. De 
asemenea, să trimită solii tuturor celorlalţi despre care știe că 
pot și vor să îl ajute, mulţi la număr, întru a căror glorie și folos 
săvârșise multe fapte măreţe, punându-și viața în mare 
primejdie. lar Agrajes să trimită o solie asemănătoare regelui 
Scoției, tatăl lui, ori să se ducă în persoană la el, don Bruneo să-i 
trimită solie marchizului, tatăl său, și lui Branfil, fratele său, să 


264 


strângă în mare grabă câţi mai mulţi oameni cu putinţă și să nu 
se miște de-acolo până nu le va da el de știre; și tot așa să facă 
și ceilalți cavaleri aflați acolo, ce au prieteni și stăpânesc 
ținuturi. 

Don Cuadragante a spus că îi va trimite solie lui Landin, 
nepotul său, și reginei Irlandei, și că el crede că, dacă regele 
Cildadan, soțul acesteia, îl va ajuta pe regele Lisuarte cu 
numărul de oameni ce i-l datorează, regina va face astfel încât 
toți cei din regatul ei ce vor vrea, să vină și să îi ajute pe ei, și 
aceștia, cu vasalii și prietenii lor vor fi în număr destul de mare. 
Hotărâte toate acestea, cavalerii i-au rugat pe Agrajes și pe don 
Florestan să o înștiinţeze pe prințesa Oriana, pentru ca ea să 
poruncească ce crede că e mai bine pentru ea și, după aceea, 
adunarea s-a risipit și toţi au plecat plini de curaj, mai cu seamă 
cei de rang mai mic ce socoteau această poveste, într-un fel, 
foarte gravă, temându-se mai mult decât o arătau de felul cum 
avea să se sfârșească; dar, acum, văzând marea grijă și 
pregătirile făcute de cei mari, de pe urma cărora era de așteptat 
un ajutor însemnat, simțeau cum le crește curajul și le piere 
orice urmă de teamă. Și, când au ajuns la poarta cea marea 
castelului, pe unde se pătrundea în insulă, au văzut urcând 
costișa un cavaler în armură, călare pe calul său, cu cinci 
scutieri ce îi duceau armele și alte straie și podoabe de-ale lui. 
Toţi au rămas pe loc să vadă cine o fi și, când s-a apropiat mai 
mult, l-au recunoscut pe don Brian de Monjaste, ceea ce mare 
bucurie le-a făcut, pentru că toţi îl iubeau și îl socoteau un 
cavaler viteaz, cum într-adevăr era, căci, lăsând deoparte faptul 
că era de stirpe foarte aleasă, fecior al lui Ladasan, regele 
Spaniei, se bucura de mare faimă peste tot pe unde era 
cunoscut, datorită înţelepciunii și curajului său; și, pe lângă asta, 
era cavalerul ce-și iubea cel mai mult din lume prietenii și 
întotdeauna glumea și râdea cu ei, căci era tare isteț și cu 
creștere aleasă, astfel că tuturor le era pe plac și se simțeau 
bine cu el; așa că toţi cavalerii au coborât costișa pe jos, așa 
cum se aflau, iar don Brian, văzându-i, tare s-a mai minunat, 
neizbutind să înţeleagă ce întâmplare îi adunase laolaltă, deși 
auzise câte ceva de când coborâse de pe corabie și pășise pe 
acel pământ; așa că a descălecat și s-a îndreptat spre ei cu 
brațele întinse, spunând: „Vreau să vă îmbrăţișez pe toţi, căci pe 


265 


toţi vă socotesc unul singur”. Atunci au ajuns lângă el cei ce 
mergeau în frunte, urmaţi de Amadis. 

Bucuria lui don Brian a fost atât de mare când l-a văzut pe 
Amadis, că nu se poate povesti, pentru că, pe lângă faptul că 
erau rude, veri de fraţi, căci mama acestui don Brian, soția 
regelui Spaniei, era soră cu regele Perion, Amadis era cavalerul 
pe care don Brian îl iubea cel mai mult pe lume; așa că i-a spus, 
râzând: „Aici sunteți? Și eu care umblu în căutarea voastră, de 
parcă ne-ar lipsi toate celelalte primejdii și n-am avea alta de 
făcut decât să vă tot căutăm pe unde vă ascundeți”. Amadis l-a 
îmbrățișat și i-a răspuns: „Spuneţi ce vreţi, că aţi sosit într-un 
loc unde îmi voi lua iute revanșa, căci, iată, acești seniori vă 
poruncesc să încălecați pe cal și să intraţi pe insulă, unde avem 
pregătită o temniţă pentru cei ca voi”. Apoi au venit toţi să-l 
îmbrăţișeze și, împotriva voinţei lui, l-au urcat pe cal, iar ei l-au 
însoțit pe jos și au pornit împreună în susul costișei, până au 
ajuns la palatul lui Amadis, unde a descălecat, iar Agrajes și don 
Florestan i-au scos armura și au poruncit să i se aducă o mantie 
stacojie în care să se înfășoare; după ce și-a scos armura, 
văzându-se înconjurat de cavaleri atât de nobili, ale căror vitejii 
și isprăvi le cunoștea, le-a spus: „Atâţia viteji nu se puteau 
aduna laolaltă fără o pricină însemnată și de mare taină; 
spuneţi-mi, domnilor, despre ce e vorba, căci tare vreau să știu 
și eu, mai ales că am auzit anumite lucruri de când am ajuns în 
această ţară”. 

Toţi l-au rugat pe Agrajes să-i înfăţișeze toată istoria, ca unul 
ce fusese de față la toate întâmplările trecute și dorea din toată 
inima să ia parte și mai abitir, dând tot ajutorul, la cele viitoare; 
acesta i-a povestit totul, așa cum v-am istorisit mai înainte, 
învinovăţindu-l pe regele Lisuarte și lăudând cu multă căldură 
ceea ce făcuseră acei cavaleri și ce voiau să facă mai departe. 

Când Brian de Monjaste a auzit aceasta, a socotit a fi o treabă 
foarte serioasă, ca un om înţelept ce se gândește mai întâi cum 
se sfârșește decât cum începe un lucru, când e să te apuci de el 
și, neștiind de iubirea lui Amadis, părerea lui ar fi putut fi diferită 
de a celorlalţi, sau, ar fi înclinat, cel puţin, pentru o altă cale de 
a potoli lucrurile, fără să se ajungă la încordarea de acum, 
fiindcă îl cunoștea pe regele Lisuarte că este neîncrezător și că 
ține foarte mult la cinstea lui, și cum jignirea era foarte mare, 
don Brian chibzuia că va căuta o răzbunare pe potrivă; dar, 


266 


văzând că lucrurile ajunseseră aici, când era mai mult nevoie de 
ajutor decât de sfaturi, și, mai cu osebire, răspunzător de toate 
fiind Amadis, a încuviinţat cu multă căldură faptele cavalerilor, 
lăudându-le marea virtute dovedită Orianei și asigurându-i că 
este alături de ei cu cât mai mulţi dintre oamenii tatălui său ca 
să îi ajute; apoi le-a spus că vrea să o vadă pe domniţa Oriana, 
pentru a ști în amănunt în ce fel să o slujească. 

Amadis i-a spus: „Domnule și vere, voi aţi venit de pe drum, 
iar acești domni încă nu au mâncat, așa că până le vom înștiința 
pe doamne de sosirea voastră, odihniţi-vă și ospătaţi-vă, și 
după-masă va fi mai potrivit să facem restul”. Don Brian a 
încuviinţat și, atunci, toţi acei domni l-au salutat și au plecat la 
casele lor; după-masă, Agrajes și don Florestan, aleși de cavaleri 
să stea de vorbă cu Oriana, cum v-am spus, l-au luat cu ei pe 
don Brian și, toți trei, îmbrăcaţi în straie bogate, s-au dus să o 
vadă pe Oriana; aceasta îi aștepta în încăperea reginei 
Sardamira, în tovărășia tuturor doamnelor de care aţi auzit, cum 
v-am mai povestit. Când au ajuns aici, don Brian s-a apropiat și, 
îngenunchind, a vrut să-i sărute mâinile, dar ea nu l-a lăsat și l-a 
îmbrățișat, primindu-l cu multă curtenie, căci întreaga nobleţe a 
lumii era întruchipată în această doamnă; apoi, i-a spus: 
„Domnul meu, don Brian, fiţi bine venit, căci, meritaţi să fiţi bine 
primit în orice clipă, pentru noblețea și virtutea voastră, dar mai 
cu seamă acum; și pentru că bănuiesc că acești nobili cavaleri, 
prietenii voștri v-au povestit toate cele întâmplate, mă încred în 
ei, nemaifiind nevoie să vă mai spun nimic, nici să vă amintesc 
ce aveți de făcut, căci după cum v-a fost întotdeauna obiceiul și 
puterea, mai mult dând, decât primind sfaturi, înţelepciunea 
voastră vă este de ajuns pentru a lua o hotărâre”. Don Brian i-a 
răspuns: „Doamna mea, cauza sosirii mele aici este că, trecând 
multă vreme de când, după bătălia purtată de regele tatăl 
vostru cu cei șapte regi din insule, am plecat în Spania, unde 
tatăl meu avea o neînțelegere cu africanii, am aflat, acolo, că 
vărul și seniorul meu, Amadis, pornise pe meleaguri străine și nu 
se mai știa nimic despre el; și cum el este floarea și oglinda 
întregului meu neam, cel pe care îl preţuiesc și îl iubesc cel mai 
mult, am fost atât de întristat în sufletul meu de această 
plecare, încât m-am frământat să găsesc o cale de a mă linişti și 
de a porni în căutarea lui. Și, chibzuind că în această insulă a lui 
voi putea afla vești despre vărul meu mai degrabă decât în alte 


267 


locuri, am venit aici, unde m-au călăuzit soarta mea bună și 
norocul, pentru că l-am găsit și am sosit la timp pentru a-mi 
dovedi prin fapte dorinţa dintotdeauna de a vă sluji; și, așa cum 
spuneaţi, doamnă, știu ce s-a întâmplat și chiar cuget la ce-ar 
putea să mai urmeze, știind cât de neînduplecat e regele, tatăl 
vostru; dar orice s-ar întâmpla și oricum va voi soarta, vă ofer 
din tot sufletul viaţa mea spre a vă fi de ajutor în îndreptarea 
lucrurilor”. Oriana i-a mulțumit din inimă pentru aceste vorbe. 


e CAPITOLUL LXXXVII e 


Cum toti cavalerii voiau foarte mult 
să o slujească și să o cinstească 
pe domnița Oriana 


Ni se pare foarte drept să se știe și să nu se uite din ce cauză 
acești cavaleri și mulţi alţii, pe care îi vom pomeni mai la vale, 
doreau, cu atâta dragoste și ardoare, să o slujească pe această 
doamnă, hotărâți să lupte cu stăpânitori de ţară atât de 
însemnați. Să fie o întâmplare? Să fie datorită bunăvoinţei pe 
care le-o arătase ea? Ori pentru că știau taina și începutul iubirii 
dintre ea și Amadis și erau gata de orice pentru el? Eu vă spun 
în mod sigur că niciunul din aceste motive nu i-a îndemnat să o 
facă, pentru că, deși Oriana era de rang atât de înalt, nu 
avusese vreme să-și arate bunăvoința și să împartă favoruri nici 
unuia dintre ei, căci nu era mai bogată decât orice altă 
domnişoară; cât despre iubirea ei cu Amadis, dacă aţi citit 
această mare istorie, aveţi dovada că era învăluită în taină. ȘI, 
totuși, o cauză există. Și știți care? Să vă spun: această domniţă 
a fost întotdeauna foarte blândă, cu cele mai alese purtări și 
plină de curtenie, dar, mai ales, a dat dovadă de modestie și 
smerenie când era la curte, având grijă să cinstească și să se 
poarte frumos cu fiecare, după meritele sale; și această purtare 
e un laț și un năvod cu care cei mari, ce așa fac, prind pe mulți 
ce nu au vreun interes deosebit să-i slujească, așa cum vedem 
în fiecare zi că, fără vreun interes, oamenii aduc laude cuiva, își 
arată dragostea pentru el și se simt obligaţi să îl slujească, așa 
cum făceau și acești domni cu acea nobilă prinţesă. 


268 


Ce să spunem, dară, despre marile doamne ce se arată 
neîndurătoare și pline de trufie cu cei față de care n-ar trebui să 
se poarte așa? Aflaţi că, răspunzându-le celor mai mici în rang 
cu plictis și chipuri încruntate, dispreţuindu-le curtenia și 
vorbele, nu fac decât să fie puţin prețuite, mai puţin respectate 
și bârfite de aceștia, care doresc să se abată o nenorocire peste 
ele, ca să aibă parte de necazuri și supărări. Oh, ce mare 
greșeală! Și ce puţină minte să nu vrei să fii iubit, prețuit și slujit 
de cei cărora nu le-ai făcut niciodată vreun alt bine și nici nu i-ai 
răsplătit în alt fel decât cu un lucru atât de mărunt ca un cuvânt 
bun ori un gest drăgăstos, care nu costă nimic. Vreţi să știți ce li 
se întâmplă, adesea, acestor oameni trufași și disprețuitori? O 
să vă spun: așa cum cei ce își irosesc și își cheltuiesc averile, 
fără să ţină seama de loc și de timp, când n-ar trebui să o facă, 
sunt socotiți prostănaci și fără minte în loc să fie consideraţi 
inimi deschise și darnice, tot astfel, cei ce, nearătând cinstirea 
cuvenită celor ce le-ar răspunde cu virtute, se umilesc și se 
pleacă înaintea altor mai mari, ori poate deopotrivă cu ei, 
săvârșesc o faptă socotită mai degrabă lipsită de curaj și 
slugărnicie, decât virtute. 

Și, întorcându-ne la povestea noastră, după ce Brian de 
Monjaste și-a sfârșit vorba și i s-a închinat reginei Sardamira, 
celorlalte domniţe și Grasindei, Agrajes și don Florestan s-au 
apropiat de Oriana și, cu mult respect, i-au transmis tot ce îi 
însărcinase ceilalți cavaleri; ea a încuviinţat totul pe deplin și a 
lăsat pe seama lor să facă tot ce trebuie, căci acestea erau 
treburi mai mult de cavaleri decât de domnișoare, trimițându-le 
vorbă că îi roagă mult să aibă mereu în minte că voia ei este ca, 
fără să aducă vreo știrbire cinstei lor, să se împace cu tatăl ei, 
regele, întru binele și strălucirea faimei ei. După aceasta, 
lăsându-i pe don Florestan și pe Brian de Monjaste cu regina 
Sardamira și celelalte doamne, Oriana l-a luat de mână pe 
Agrajes și, ducându-l spre un capăt al încăperii, s-a așezat și i-a 
spus: „Bunul meu domn și adevărat frate, Agrajes, deși 
încrederea și speranţa pe care le am în vărul vostru Amadis și în 
acei nobili cavaleri sunt mari și știu că vor face totul pentru 
mine, cu multă grijă și sârguinţă, ţinând seama și de onoarea 
lor, am mai multă încredere în domnia voastră, pentru că am 
trăit multă vreme la curtea regelui tatăl vostru, unde atât el cât 
și regina, mama voastră, mi-au arătat multă cinstire și mi-au 


269 


făcut multe bucurii, printre care, cea mai mare este că mi-au 
dat-o pe domniţa Mabilia, sora voastră; și pot spune că dacă 
Dumnezeu mi-a dat viaţă pentru prima oară, după El, ea mi-a 
redat-o deseori, căci marea ei înțelepciune și mângăâierile ei au 
fost pe potriva suferințelor mele, mai cu seamă când soarta 
potrivnică m-a chinuit, după sosirea romanilor la curtea tatălui 
meu. Dacă mi-ar fi lipsit ajutorul ei, mi-ar fi fost cu neputinţă să- 
mi mai duc viața, așa că din această pricină și multe altele 
pentru care îi sunt îndatorată foarte, ce vi le-aș putea spune, 
dacă Dumnezeu îmi va da prilejul să o răsplătesc, iubind-o și voi 
așa cum o iubesc eu cu toată fiinţa mea, știți că voi face ceea ce 
am spus când va veni vremea; și tot această pricină mă 
îndeamnă să vă dezvălui tainele inimii mele chinuite, vouă mai 
curând decât oricui altcuiva, și așa voi face, spunându-vă vouă 
tot ceea ce ascund celorlalți; pentru moment, însă, vă rog cu 
toată dragostea de care mă simt în stare ca, lăsând deoparte 
mânia și dușmănia împotriva tatălui meu, să aduceţi pacea 
deplină, înţelegerea și învoiala între el și vărul vostru, Amadis, 
pentru că știindu-i inima atât de vitează și dușmănia tot mai 
mare dintre ei de o vreme încoace, mă tem că nicio vorbă de 
dragoste ce i s-ar adresa nu îl va putea multumi; dar dacă voi, 
adevărat frate și prieten, aţi putea găsi o cale de împăcare, nu 
numai că am fi scutiţi de multe și cumplite morţi, dar și cinstea 
și faima mea, pentru care, din nefericire, se luptă atâţia, ar fi 
spălate în felul cel mai potrivit cu cinstea lui”. După ce a 
ascultat aceste vorbe, Agrajes, plin de curtenie și de respect, a 
răspuns astfel: „Pe bună dreptate poate și trebuie să fie 
încuviinţat tot ce aţi spus, doamnă, și, după cât îi cunoașteți pe 
tatăl meu, regele, și pe mama mea, știți că dorinţa lor este să 
facă tot ce le stă în putinţă întru sporirea gloriei și a înaltului 
vostru rang, așa cum se va vedea din faptele lor; iar cât despre 
mine și sora mea, Mabilia, nu e nevoie să mai spun nimic, 
pentru că faptele noastre stau mărturie că dorim și vrem să vă 
slujim din toată inima; acum, însă, în legătură cu ce mi-aţi cerut, 
adevărul, doamnă, este că eu sunt mai nemulțumit decât oricine 
altcineva de tatăl vostru, regele, căci, așa cum am fost martorul 
marilor și însemnatelor servicii pe care i l-au adus Amadis, vărul 
meu, și tot neamul lui, cum știe prea bine toată lumea, tot astfel 
sunt martorul marii sale nerecunoștinţe, pentru că noi nu i-am 
cerut niciodată nicio răsplată, în afară de Insula Mongaza pentru 


270 


unchiul meu, don Galvanes, pe care am cucerit-o spre cea mai 
mare cinste a curții sale și spre cea mai mare primejdie pentru 
viața celui ce a câștigat-o, cum nici nu se poate închipui ori 
povesti, așa cum aţi văzut cu propriii voştri ochi, buna mea 
doamnă; și n-am fost de ajuns nici noi, nici marea vitejie și 
marile merite ale unchiului meu pentru a dobândi un lucru atât 
de neînsemnat, rămânându-i vasal și supus, ci, dimpotrivă, s-a 
lepădat de noi fără să ţină seama de rugămintea noastră cu 
atâta lipsă de curtenie, de parcă nu i-am fi fost slujitori, ci 
dușmani. Și de aceea nu pot nega că, în ceea ce mă privește, 
nu-mi face mare plăcere să îl ajut, acum, când se află la mare 
ananghie și nevoie, să se căiască de faptele lui și să facă întregii 
lumi cunoscută marea pierdere pe care a suferit-o pierzându-ne 
pe noi, știut fiind câtă cinste i-au adus faptele noastre; dar cum 
oamenii, înfrângându-și și stăpânindu-și voinţa, dobândesc mai 
multe merite în ceruri, săvârșind aceasta întru slujirea lui 
Dumnezeu, eu, doamnă, împlinind voința voastră, vreau să-mi 
înfrâng și să-mi stăpânesc ura, pentru ca, știind cât îmi e de 
greu să o fac, să vă puteţi da seama cât de obligat mă simt să 
vă slujesc în toate celelalte împrejurări; dar o voi face cu multă 
grijă, pentru că, fiind socotit printre acești seniori unul dintre cei 
mai de seamă apărători al cinstei voastre, dacă aș da semne de 
slăbiciune, cu mulţi dintre ei se va întâmpla la fel”. „Asta vă cer 
și eu, bunul meu prieten - a spus Oriana -, căci din întâmplările 
trecute și știind cu cine veţi avea de dus această mare luptă, îmi 
dau seama prea bine că nu e nevoie doar ca cel curajos și 
puternic să se arate mai slab, ci și cel foarte slab să se arate, cu 
multă grijă, puternic; și domnia voastră veți ști mult mai bine ca 
mine cum să faceţi asta, ce trebuie și când e bine ori rău să se 
facă; de aceea las totul în grija voastră, cu acea dragoste 
adevărată ce există între noi”. 

Așa și-au sfârșit sfatul și s-au întors unde se aflau doamnele și 
cavalerii. Agrajes nu-și putea dezlipi ochii de la doamna sa, 
Olinda, căci mult o mai iubea din tot sufletul, ceea ce e de 
crezut de vreme ce pentru ea trecuse pe sub Bolta iubiţilor 
credincioși, așa cum v-am istorisit în cartea a doua a acestei 
istorii, dar cum era de sânge nobil și creștere aleasă, și cei ca el 
sunt nevoiţi să fie cumpătaţi, renunțând la patimă și iubire 
pentru a urma calea virtuţii, și știind că Oriana vrea să trăiască 
în cinste, era hotărât să-și înfrângă dorințele, deși îi era tare 


271 


greu, până va vedea cum se vor aranja lucrurile. Și-au stat ei 
așa o vreme, sporovăind despre felurite lucruri, acei cavaleri 
foarte viteji îmbărbătându-le pe doamne și risipindu-le teama pe 
care femeile o încearcă, de obicei, în împrejurări deosebite; 
apoi, luându-și rămas bun de la ele și având răspunsul Orianei 
pentru cei ce îi trimiseseră la ea, au pornit, cu multă sârguinţă, 
să ducă la îndeplinire cele hotărâte și să trimită solie regelui 
Lisuarte, pentru care au fost aleși don Cuadragante și don Brian 
de Monjaste, căci erau cei mai potriviţi pentru asemenea solie. 


e CAPITOLUL LXXXVIII e 


Cum a stat de vorbă Amadis cu Grasinda 
și ce i-a răspuns aceasta 


Amadis s-a dus acasă la Grasinda, pe care o iubea și o prețuia 
mult, atât pentru ea însăși, cât și pentru multa cinstire ce i-o 
arătase aceasta, ce nu socotea că a plătit-o, deși făcuse pentru 
ea ceea ce v-a povestit istoria noastră, considerând că e o mare 
deosebire între cei ce fac o faptă bună din virtute, fără să-i 
cunoască prea bine pe aceia care se bucură de această faptă, și 
cei ce multumesc și răsplătesc faptele bune după ce au fost 
săvârșite, pentru că primii o fac fiindcă au o inimă mărinimoasă, 
iar ceilalţi, deși o fac în semn de mulţumire și recunoștință, își 
plătesc, de fapt, o datorie; și, stând amândoi în jilțuri, Amadis i-a 
spus: „Doamna mea, dacă nu sunteţi slujită și nu vi se 
îndeplinesc plăcerile după cum o meritaţi, așa cum doresc eu și 
aș vrea să se întâmple, vă rog să mă iertati, dar vremurile pe 
care vedeți că le trăim sunt de vină; și pentru că nobila voastră 
fire va judeca, desigur, lucrurile așa cum sunt, lăsând deoparte 
acestea, m-am hotărât să vă vorbesc și să vă întreb care vă este 
dorinţa și voia până la urmă, fiindcă aţi plecat de mult timp din 
ţara voastră și nu știu dacă din această pricină simţiţi vreo 
mâhnire în suflet; dar, aflându-vă porunca, vreau să vă fie 
îndeplinită”. Grasinda i-a răspuns: „Domnul meu, dacă n-aș 
crede că tovărășia și prietenia voastră nu-mi aduc cea mai mare 
cinstire de care m-aș putea bucura și n-ar fi răsplătit, astfel, 
toată bunăvoința și cinstea ce vi s-au arătat în casa mea, dacă, 
într-adevăr, acestea v-au mulţumit în vreun fel, aș putea fi 


272 


judecată drept cea mai nerecunoscătoare persoană din lume; și 
pentru că acesta este un adevăr știut de toți, vreau, domnule, 
să vă dezvălui toate gândurile mele. Eu văd, viteazul meu domn, 
că, deși aici sunt adunaţi atâţia principi și cavaleri foarte viteji în 
ajutorul acestei prințese, voi sunteți cel de care toţi ascultă. Și în 
mintea și curajul vostru își pun întreaga speranţă și norocul lor, 
iar voi, datorită inimii voastre mari și a rangului vostru, nu puteți 
face altfel decât să luaţi asupră-vă toată această greutate, 
pentru că nimănui nu i se cuvine mai pe drept; de aceea, 
prietenii și apărătorii voștri vor trebui să vă vină în ajutor și să 
lupte pentru gloria și numele vostru, și cum eu mă socotesc, în 
gândul meu, în primul rând, unul dintre acești prieteni, vreau ca 
acest gând să se vadă în faptele mele. Așa că am hotărât ca 
maestrul Helisabad să plece în ţara mea și, cu multă grijă, să 
pregătească o flotă însemnată, cu toţi vasalii și prietenii mei, 
care să fie gata să sosească aici, domnule, când vă va fi de 
trebuinţă, și să vă slujească după cum veţi porunci; iar, până 
atunci, eu voi rămâne în suita și în slujba acestei doamne și a 
nevoilor ei, și nu mă voi despărţi nici de ea, nici de domnia 
voastră până ce nu-mi veţi spune ce am de făcut, când se vor 
sfârși toate acestea”. 

Când Amadis a auzit acestea, a îmbrăţișat-o râzând și a spus: 
„Cred că dacă toată virtutea și noblețea de pe lume s-ar pierde, 
prin voi, buna mea doamnă, s-ar putea redobândi; și dacă asta 
vă este dorinţa, așa vom face; dar, în slujba voastră și la 
rugămintea mea, maestrul Helisabad trebuie să se ducă la 
împăratul de la Constantinopol cu o solie a mea, căci, după 
binevoitoarea lui făgăduială și marea sa nemulțumire împotriva 
împăratului Romei, cum mi-au spus mulţi când am fost acolo, 
aflând că sfada cea mare cu el o vom avea, sunt convins că, 
dovedindu-și obișnuita-i mare virtute, îmi va trimite ajutoare, ca 
și cum i-aș fi slujit vreme îndelungată”. Grasinda a spus că i se 
pare o hotărâre foarte bună și că, după cât de mult ţine la el 
maestrul, nu e nevoie să-i poruncească ea nimic dacă e vorba 
să-i facă lui Amadis un serviciu, și că maestrul Helisabad va 
socoti o asemenea călătorie, ca sol al unui bărbat ca el, mai 
degrabă o cinste și odihnă decât o oboseală în plus. Amadis a 
spus: „Doamna mea, dacă dorinţa voastră este să rămâneţi cu 
această prințesă, drept ar fi ca, așa cum celelalte domniţe și 
mari doamne ca voi locuiesc în încăperile și în preajma ei, să vă 


273 


aflați și voi acolo, ca să vă bucuraţi de cinstea și curtenia 
meritate de marea voastră virtute”. Și, pe dată, a poruncit să fie 
chemat tutorele său, don Gandales, și l-a rugat să se ducă la 
Oriana și s-o înștiințeze de marea dorinţă a acelei doamne de a 
o sluji și cum voiește să-și împlinească această dorință, și să o 
roage din partea lui să o primească lângă ea, cinstind-o așa cum 
face cu cele mai de seamă dintre doamnele ei; ceea ce așa s-a 
și întâmplat, căci Oriana a primit-o cu obișnuita-i dragoste și 
bunăvoință cu care primea persoanele atât de nobile, dar nu 
atât pentru serviciile prezente, cât pentru cele din trecut, când îi 
dăruise lui Amadis cele trebuincioase pentru călătoria în Grecia, 
și, mai cu seamă, pe maestrul Helisabad care, după Dumnezeu, 
le-a redat viața și lui și ei, cum v-am povestit în a treia parte a 
acestei istorii, căci ea n-ar fi trăit nicio zi după moartea lui 
Amadis, și maestrul Helisabad îi lecuise rănile grele primite 
atunci când îl ucisese pe Endriago. 

Săvârșite toate acestea, după ce Grasinda i-a spus toate câte 
trebuie maestrului Helisabad pentru a face cele hotărâte mai 
înainte, l-a rugat și i-a poruncit, știind ce dorește Amadis să facă 
pentru el, să nu precupețească nimic pentru a duce la bun 
sfârșit o faptă atât de însemnată. Maestrul i-a răspuns că și de- 
ar fi să treacă prin cele mai mari primejdii și munci tot le va 
îndeplini porunca. Amadis i-a mulţumit mult și apoi s-a hotărât 
să-i scrie o carte împăratului, care glăsuia așa: 


Carte de la Amadis către 
împăratul de la Constantinopol 


„Preaînălțate împărate, acel Cavaler al Spaniei Verzi, 
pe numele său adevărat Amadis de Gaula, vă sărută 
mâinile și vă amintește acea făgăduială ce ati binevoit 
a-mi face mai mult datorită marii virtuți și nobleței 
voastre, decât datorită meritelor mele, și pentru că 
acum a sosit vremea când am nevoie mai cu osebire de 
marea voastră putere și de toți prietenii și ocrotitorii ce 
vor să urmeze calea dreptății și a înțelepciunii, așa cum 
vă va istorisi mai pe larg maestrul Helisabad, vă rog din 
suflet să îi dați crezare și să răspundeți soliei mele așa 
cum eu însumi și toți cei ce mă păzesc și mă urmează 
am face-o întru slujirea domniei voastre”. 


274 


După ce cartea a fost scrisă și maestrului i s-au dat toate 
împuternicirile, așa cum se va vedea mai la vale, luându-și 
acesta rămas bun de la Amadis și de la stăpâna sa, Grasinda, a 
pornit la drum pe mare, sfârșindu-și călătoria cu bine, așa cum 
vă vom povesti la vremea cuvenită. 


e CAPITOLUL LXXXIX e» 


Cum a trimis Amadis alt sol 
reginei Briolanja 


Istoria ne spune că, după ce Amadis l-a trimis la drum pe 
maestrul Helisabad și a instalat-o pe Grasinda în încăperile 
domniţei Oriana, a poruncit să fie chemat Tantiles, majordomul 
frumoasei regine Briolanja, și i-a spus: „Bunul meu prieten, aș 
vrea să faceţi pentru mine un lucru anevoios și obositor, așa 
cum aș face și eu pentru voi, și iată anume ce: ţinând seama, în 
această împrejurare, de numele și cinstea mea, ce poate spori 
dacă mă îngrijesc și mă pregătesc cum se cuvine, dar poate fi 
știrbită de nu fac aceasta, mergetți la stăpâna voastră și, cum aţi 
fost martor la toate, spuneţi-i ce se cuvine, străduindu-vă din 
răsputeri să o convingeţi să poruncească tuturor supușilor și 
prietenilor ei să fie gata de luptă pentru când va fi nevoie; și mai 
spuneţi-i că, în ceea ce mă privește, totul îi aparţine, deci ceea 
ce pierd eu va fi întru pierderea ei”. Tantiles i-a răspuns: 
„Domnule, voi face de îndată tot ce porunciţi, și puteţi fi sigur că 
nu există lucru care să o bucure mai mult pe regină, stăpâna 
mea, decât că a venit vremea când veți vedea marea ei 
dragoste și dorința de a face tot ceea ce îi porunciţi ei și 
întregului său regat; și în privinţa aceasta, nu duceți nicio grijă, 
căci eu voi sosi, atunci când va fi nevoie, cu solia și toate câte o 
doamnă de neam atât de mare ca ea le datorează celui ce, după 
Dumnezeu, i-a dăruit regatul”. 

Amadis i-a mulțumit și i-a dat o carte de împuternicire ce era 
de ajuns pentru o persoană ca el, ce cârmuia întreg acel regat. 
Tantiles a pornit pe dată pe mare cu o corabie ce sosise în 
insulă și a făcut ceea ce vă vom povesti mai departe. 


275 


O dată împlinite toate acestea, Amadis s-a retras cu Gandalin 
și i-a spus: „Prietene Gandalin, vezi bine că am nevoie de 
prieteni și neamuri în această împrejurare anevoioasă în care 
mă aflu fără să fi putut face altminteri, și, cu toate că mă apasă 
greu să te știu departe de mine, judecata mă silește să o fac; ai 
văzut că toţi acești cavaleri au hotărât să îi chemăm pe toți 
prietenii noștri și să le cerem să fie pregătiţi, pentru a putea 
veni din vreme să ne apere cinstea; și, cu toate că îmi pun mari 
speranţe că mulţi, pentru care, așa cum știi, am făcut și eu 
multe, vor vrea să-și plătească datoriile faţă de mine, am mult 
mai mare speranță că regele Perion, tatăl meu, cu sau fără 
dreptate, îmi va veni în ajutor; și pentru că tu poţi să-i spui cel 
mai bine și fără ocolișuri cât de însemnat este acest lucru 
pentru mine și că în sufletul și în mintea tuturor, deși aici se află 
mulți cavaleri vestiți și de stirpe aleasă, aceasta mă privește 
numai pe mine, pentru că sunt cel mai mare peste toţi, ar fi bine 
să pornești pe dată spre el și să spui ce ai văzut și știi că e 
potrivit cu împrejurarea în care mă lași; și printre alte lucruri, să- 
i spui că nu mă tem că aș avea de suferit de pe urma întregii 
lumi, oricare ar fi suferințele, dar pentru el ar fi nespusă 
suferinţa dacă eu, fiul lui cel mai mare, n-aş putea ţine piept 
acestor doi principi, de se vor ridica împotriva mea, în felul și 
modul cum vor cere ei; și pentru că înțeleg că ai priceput totul, 
nu mai e nevoie să-ți spun nimic alta decât că, înainte de 
plecare, să treci să vorbești cu verișoara mea, Mabilia, să vezi 
dacă are ceva pentru mătușa ei și pentru sora mea, Melicia; de 
asemenea, să treci să o vezi pe doamna și stăpâna mea, Oriana, 
să afli cum se simte, pentru că, deși se ascunde de toți, ţie îţi va 
spune ce dorește și ce gândește; și după ce vei face toate astea, 
să pleci de-ndată cu această scrisoare de împuternicire, ce 
glăsuiește astfel: «li vei spune regelui, stăpânul meu, că 
înălțimea sa știe că după ce voința Domnului a fost să fiu făcut 
cavaler de mâna sa, niciodată n-am avut alt gând decât acela 
de a fi cavaler rătăcitor și să îndrept, cu toate puterile mele, 
nedreptăţile și silniciile îndurate de mulţi, mai cu osebire, de 
doamne și domnișoare, care trebuie ajutate mai înaintea 
celorlalţi; pentru asta am trecut prin multe munci și primejdii, 
fără să doresc altă răsplată decât să îl slujesc pe Dumnezeu și 
să dobândesc glorie și faimă în rândul lumii; și cu această 
dorinţă, am vrut să plec din regatul său, ca să cutreier 


276 


meleaguri străine, căutându-i pe cei ce aveau nevoie de ajutorul 
și sprijinul meu, și să văd câte nu văzusem încă; și am trecut 
prin multe aventuri, pe care i le poţi povesti prea bine, de va 
dori să le afle, pentru ca, după multă vreme, ajungând în 
această insulă, să aflu că regele Lisuarte, fără să ţină seamă de 
Dumnezeu, nici de sfatul supușilor săi și al altora ce nu îi sunt 
supuși, care doreau să îl slujească întru cinstea sa, dând dovadă 
de mare cruzime și știrbindu-și greu marea slavă, a vrut să o 
dezmoștenească pe fiica sa, Oriana, ce, după ce regele se va 
petrece din această viață, trebuie să-i stăpânească regatele, 
dând-o de soţie împăratului Romei și făcând-o moștenitoare pe 
fiica lui mai mică, ce nu are niciun drept la coroană. Domnița s-a 
plâns tuturor celor pe care i-a întâlnit, precum și altora, prin solii 
săi, rugându-i cu multă jale și durere să aibă milă de ea și să nu 
încuviinţeze să fie dezmoștenită în chip atât de nedrept. Și acel 
drept judecător și ocrotitor al tuturor i-a auzit ruga și, cu voia și 
îngăduinţa lui, s-au adunat pe această insulă mulţi principi și 
cavaleri de seamă întru ajutorarea ei, pe care i-am găsit aici la 
sosirea mea și de la ei am aflat această mare silnicie ce i se 
face; astfel, cu încuviințarea și la sfatul ei, socotind că la 
îndreptarea unor asemenea lucruri sunt obligaţi cavalerii mai 
mult decât la oricare altele, s-a hotărât să o ajutăm în această 
atât de însemnată împrejurare, pentru a nu pierde printr-o 
singură faptă necugetată ceea ce am dobândit cu preţul multor 
primejdii și osteneli, căci o asemenea faptă, nefiind poruncită de 
judecată, trebuie pusă mai curând pe seama lașităţii și a lipsei 
de curaj, decât pe seama altor pricini; și am făcut întocmai, 
spulberând flota romanilor, ucigând și luând prinși pe mulţi 
dintre ei și venindu-i în ajutor și eliberând-o pe această prințesă 
cu toate doamnele și domnișoarele ei; apoi, am hotărât să îi 
trimitem cu solie pe don Cuadragante de Irlanda și pe vărul 
meu, don Brian de Monjaste, la regele Lisuarte, pentru a-i cere, 
în numele nostru, să se poarte cu dreptate; iar de nu va vrea, în 
fața primejdiei vom avea nevoie, în primul rând, de ajutorul său 
și apoi de cel al tuturor acelora ce ne sunt prieteni; așa că îl 
implor să fie pregătit cu cât mai mulţi oameni cu putinţă pentru 
când îi voi cere ajutorul; iar reginei, stăpâna mea, să-i săruți 
mâinile pentru mine și să o rogi fierbinte să poruncească să vină 
aici sora mea, Melicia, ca să îi ţină tovărășie Orianei și ca 
noblețea și marea ei frumuseţe să fie cunoscute de cât mai 


277 


mulţi cu propriii lor ochi nu numai din vorbele ce i-au adus 
marea faimă»”. După aceasta, Amadis i-a spus lui Gandalin: „Ai 
grijă de pleci cu una dintre galerele cele mai bune, ia pe cineva 
să te călăuzească și vorbește, mai înainte, cu verișoara mea, 
Mabilia, așa cum ţi-am spus”. Gandalin i-a răspuns că va face 
totul întocmai. 

Agrajes s-a sfătuit cu don Gandales, tutorele lui Amadis, ca 
acesta să plece în Scoţia la tatăl lui Agrajes, regele, și n-a mai 
fost nevoie să scrie nicio scrisoare, pentru că don Gandales îi 
era atât de credincios regelui, de atâta vreme vasalul său și 
regele avea o asemenea încredere în el în toate cele, încât îl 
socotea mai mult rudă și sfetnic decât supus, așa că e de crezut 
că acest cavaler avea să pună toată dragostea și strădania 
pentru ca această călătorie să dea roade, căci era vorba de 
Amadis, pe care îl crescuse și îl iubea ca pe nimeni altul pe 
lumea asta; și mai departe vă vom povesti cum și-a îndeplinit 
solia. 


e CAPITOLUL XC e 


Cum s-a sfătuit don Cuadragante cu 
nepotul lui, Landin, și i-a spus să 
plece în Irlanda și să îi ceară reginei, 
nepoata lui, să îngăduie ca o parte 
dintre vasalii ei să îi vină în ajutor 


Don Cuadragante a stat de vorbă cu Landin, nepotu-su, ce era 
un cavaler foarte viteaz, și i-a spus: „Dragă nepoate, e nevoie să 
vă străduiți și să plecaţi pe dată în Irlanda, ca să vorbiţi cu 
nepoata mea, regina, fără știrea regelui Cildadan, pentru că 
datorită jurământului și făgăduielii făcute de el regelui Lisuarte, 
n-avem niciun motiv să-i spunem nimic din toate astea; reginei 
să-i povestii în ce situaţie mă aflu și să-i spuneţi că, deși aici se 
găsesc mulți cavaleri de neam ales, toţi își pun mari speranțe și 
contează foarte pe mine, datorită rangului și obârșiei mele, așa 
cum aţi văzut și domnia voastră, nepoate, așa că o rog stăruitor 
ca, în bunătatea ei, să îngăduie acelora dintre vasalii săi ce vor 
vrea să mă ajute, să vină să mă slujească; și să fie convinsă că 
cele ce se petrec acum sunt foarte însemnate și de multe ori, de 


278 


pe urma unor asemenea întâmplări se răstoarnă state și regate 
în așa chip și fel, că stăpânii ajung vasali și vasalii stăpâni; de 
aceea, să nu șovăie să poruncească tot ce am rugat-o, și cu toți 
câţi îi vei putea strânge dintre aceștia și cu vasalii și prietenii 
mei, pregătiţi o flotă, cât mai mare cu putință, pentru a fi gata la 
chemarea mea”. Landin i-a răspuns că, ajutat de Dumnezeu, își 
va îndeplini misiunea astfel ca don Cuadragante să fie mulțumit 
și să-și dovedească măreția și curajul. 

Cu aceste vorbe s-a despărţit de el și a pornit pe mare cu o 
corabie din cele capturate de la romani, iar ceea ce a săvârșit în 
urma acestei călătorii vă vom povesti mai departe. 

Don Bruneo de Bonamar a stat de vorbă cu Lasindo, scutierul 
său, cerându-i să plece pe dată la tatăl lui, marchizul, și la 
Branfil, fratele lui, cu o scrisoare, să îi povestească totul și să îl 
roage stăruitor din partea sa să lase orice altceva deoparte și să 
se ostenească să adune cât mai mulţi oameni va putea și corăbii 
pentru aceștia și să nu plece de-acolo până nu îi va da el de 
veste; apoi a adăugat: „Lasindo, bunul meu prieten, cu toate că, 
așa cum vezi, aici s-au strâns mulţi cavaleri foarte însemnați, 
trebuie să fii convins că, în cea mai mare parte, această 
înfruntare îl privește pe Amadis și am toate motivele să îl ajut, 
căci, lăsând la o parte marea dragoste pe care mi-o poartă, ceea 
ce mult mă îndatorează, știi bine că el e fratele doamnei și 
stăpânei mele, Melicia; pe el îl iubește și îl preţuiește mai mult 
decât pe oricine altcineva din neamul lor și chiar de mi-ar fi 
dușman, n-aș putea face altceva decât să îndeplinesc voia și 
poruncile lui și ale ei; așa că, mai cu osebire când lucrurile stau 
altfel, căci este omul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume, cu 
mai multă dragoste și dorinţă trebuie să mă pregătesc să-i apăr 
cinstea și avuţia, mai ales în această împrejurare în care nimeni 
nu e atât de legat de el ca mine și pe nimeni nu privește asta 
atât de direct; toate acestea, bunule prieten, în afară de 
povestea cu doamna mea, le poţi povesti tatălui și fratelui meu, 
pentru că îi vor îndemna să facă pe bună dreptate ceea ce 
trebuie pentru cinstea mea, cu toate că sunt sigur că Branfil mai 
curând ar vrea să fie aici și să fi fost și mai înainte decât să 
cucerească un mare regat, fiindcă de felul lui e mai înclinat să 
dobândească faimă și glorie cavalerească decât alte lucruri pe 
care și le doresc alţii, ce preţuiesc mai mult plăcerile decât 
virtutea”. Lasindo i-a răspuns: „Stăpâne, nu e nevoie să-mi 


279 


spuneţi mai multe decât știu că sunt de trebuinţă și mă încred în 
Dumnezeu că vom aduce asemenea ajutoare, încât doamna 
voastră să fie slujită cum se cuvine, iar numele vostru să fie încă 
mai slăvit”. 

Și cu aceste vorbe s-a urcat pe o corabie și istoria noastră vă 
va povesti la vremea potrivită ce a făcut, căci acest Lasindo era 
un scutier foarte viteaz, de neam mare, și pornise la drum cu 
toată dragostea și hotărârea de a face această călătorie pentru 
a-l sluji pe stăpânul său care, spre marea sa cinste, a adus un 
ajutor de preț în această împrejurare. 


e CAPITOLUL XCI e 


Cum i-a trimis Amadis solie 
regelui Boemiei 


Amadis, cum pe umerii săi purta o mare răspundere, mai cu 
seamă în privinţa doamnei sale, era tot timpul cu gândul la ce 
trebuie să mai facă și a hotărât să îl trimită cu o solie pe Ysanjo, 
cavaler foarte cinstit și cu multă înţelepciune, cel pe care îl 
găsise ca guvernator al Insulei Ferecate pe vremea când 
dobândise acest ţinut, slujbă moștenită de la strămoșii săi, cum 
v-am istorisit mai pe larg în cartea a doua a acestei istorii; așa 
că, luându-l deoparte, i-a spus: „Bunul meu domn și mare 
prieten, cunoscându-vă virtutea și mintea voastră înţeleaptă, 
precum și dorinţa dintotdeauna, de când m-aţi cunoscut, de a- 
mi apăra cinstea, lucru pentru care vă voi răsplăti la vremea 
potrivită, am hotărât să nu vă scutesc de o oarecare osteneală, 
pentru că acolo unde vă trimit nu poate pleca decât un sol ca 
voi; și anume, vreau să plecaţi pe dată la regele Tafinor al 
Boemiei cu carte de la mine și o scrisoare de împuternicire pe 
care o veţi primi, și să îi spuneţi de-a fir a păr toată povestea 
noastră, precum și că am mare încredere și speranţe în 
mărinimia lui; și am credinţa că solia domniei voastre ne va fi de 
mare folos, pentru că acesta este un rege foarte nobil și mi-a 
oferit cu multă dragoste și prietenie ajutorul său, când am 
plecat de la curtea lui”. Ysanjo i-a răspuns astfel: „Seniore, sunt 
gata să fac mult mai mult întru slujirea voastră și această 
călătorie o socotesc mai curând o cinste decât o trudă ori o 


280 


osteneală; și pe cât stă în puterile mele, domnule, puteţi fi sigur 
că atât acum cât și în toate celelalte menite să vă sporească 
gloria, voi face totul, chiar cu prețul vieţii mele; așa că, 
domnule, trebuie doar să porunciţi și voi pleca când veţi hotărî 
domnia voastră”. 

Amadis i-a mulțumit cu multă dragoste, dându-și seama după 
felul cum îi răspunsese că bunăvoința nu trebuie mai puţin 
preţuită decât fapta bună, pentru că aceasta se naște din prima 
și aceea îi este temelie. Hotărâte astfel lucrurile, Amadis i-a scris 
o carte regelui, ce glăsuia astfel: 


„Nobile rege Tafinor al Boemiei, dacă în vremea cât 
m-am aflat la curtea voastră, pe când eram cavaler 
rătăcitor, v-am Slujit în vreun fel, mă socotesc pe deplin 
răsplătit cu cinstirea și faptele bune de care m-am 
bucurat din partea domniei voastre și a tuturor 
supușilor voștri, și dacă acum mă adresez mărinimiei 
voastre, cerându-vă ajutor când mă aflu în nevoie, o fac 
având în minte doar nobila voastră dorință și marea 
virtute ce, în acea scurtă vreme cât m-am aflat la 
curtea voastră, am văzut că le arătați în a săvârși 
numai lucruri drepte și potrivite cu virtutea și conștiința 
curată; și pentru că acest cavaler vă va povesti totul 
mai pe larg, vă rog ca, după ce îl veți fi ascultat, să 
răspundeți soliei sale așa cum aș face eu primind o solie 
asemănătoare din partea voastră”. 


După ce scrisoarea a fost scrisă și i s-a înmânat cartea de 
împuternicire, Ysanjo a poruncit să se pregătească o corabie și a 
plecat pe dată; și putem spune că această călătorie a fost cu 
mult folos, după câţi oameni i-a trimis lui Amadis acel viteaz 
rege, cum vă vom. istorisi mai la vale. 


e CAPITOLUL XCII e 


Cum a stat de vorbă Ganaalin cu 
Mabilia și Oriana, și ce i-au poruncit 
acestea să îi spună lui Amadis 


Istoria ne povestește că după plecarea acestor soli, cum aţi 
auzit, Gandalin se zorea tare să plece unde îi poruncise stăpânul 
său, dar pentru că acesta îi spusese să nu plece fără să o vadă 
pe verișoara sa, Mabilia, Gandalin s-a dus la încăperile Orianei, 
unde nu putea intra niciun bărbat fără încuviințarea ei specială, 
ce se aflau în turnul acela de care aţi auzit, ce nu era păzit 
decât de doamne și domnișoare și nu era încuiat; și când a ajuns 
la poarta grădinii, a cerut să i se spună Mabiliei că o caută 
Gandalin, care pleacă în Gaula și vrea să o vadă mai înainte de 
plecare. 

Aflând aceasta, Mabilia i-a spus Orianei, iar ea tare s-a 
bucurat și a poruncit să fie lăsat să intre Gandalin; acesta, 
ajungând în faţa Orianei, a îngenuncheat și i-a sărutat mâinile și 
apoi s-a dus la Mabilia și i-a spus ce îi poruncise stăpânul său. 
Mabilia i-a spus Orianei cu glas tare, astfel încât toţi au auzit-o: 
„Stăpână, Gandalin pleacă în Gaula; poate îi porunciţi să ducă 
vreun mesaj reginei și verișoarei mele, Melicia”. Oriana a 
răspuns că îi face plăcere să le trimită vești prin el și, 
apropiindu-se de ei, căci se trăseseră departe de toţi ceilalţi, a 
spus: „Ah, prietene Gandalin! Ce părere ai de soarta mea 
potrivnică? Căci ceea ce doream cel mai mult pe lume era să 
trăiesc într-un loc unde niciodată să nu-mi pot dezlipi ochii de pe 
stăpânul tău și acum, când spre fericirea mea mă aflu în 
stăpânirea lui, din pricina împrejurărilor, nu îndrăznesc să îl văd 
de teamă ca cinstea lui și a mea să nu fie pângărite; și să știi că 
inima mea îndurerată este atât de chinuită din această pricină, 
că dacă ai putea simţi ce simt eu, mare milă ţi-ar fi de mine; și 
ca să își dea seama de asta, precum și întru mângâierea și 
dezvinovăţirea mea, spune-i să afle calea de a veni să mă vadă 
el și toți cavalerii și vom găsi mijlocul ca, de faţă cu toți, dar fără 
ca nimeni să ne audă, să îi pot vorbi; și pretextul să fie plecarea 
ta”. Gandalin a răspuns: „Oh, doamnă, câtă dreptate aveţi să vă 
amintiţi de leacul care îi trebuie acestui cavaler, căci multe am 
fost nevoit să fac în timpul călătoriei noastre ca să îl ţin în viață! 
Și dacă vi le-aș povesti, sufletul vostru ar fi cuprins de dureri și 
chinuri încă și mai mari decât cele ce îl încearcă; căci, doamnă, 
e sigur că marile fapte de arme și aventurile prin care a trecut 
pe acele meleaguri străine, ce au fost atât de măreţe și de 
multe că nu numai că n-ar fi putut fi săvârșite, dar nici gândite, 
de un altul, nu l-au pus de mii de ori în primejdie de moarte cum 


282 


au facut-o amintirea voastră și depărtarea de voi; și pentru că e 
cât se poate de prisos să vorbesc despre asta, fiindcă n-aș mai 
sfârși, nu vă rămâne, doamnă, decât să aveţi milă de el și să îl 
mângâiaţi; că, așa după cum văd și cred eu, cu adevărat viața 
voastră depinde de a lui”. Oriana i-a spus: „Bunul meu prieten, 
ai rostit un mare adevăr, căci fără el n-aș putea trăi și nici n-aș 
vrea, fiindcă viaţa mi-ar fi mai amară decât moartea; dar să nu 
mai vorbim despre asta, ci du-te de-ndată la el și spune-i ce ți- 
am poruncit”. „Așa voi face, doamnă, și totul se va împlini.” Apoi 
s-a despărţi de ele și a plecat la stăpânul său; dar, mai înainte, 
Oriana i-a poruncit în fața tuturor să nu pornească la drum până 
nu îi va da o scrisoare pentru regina Elisena și o alta pentru fiica 
acesteia, Melicia; el a răspuns că așa va face și că o roagă să ile 
dea iute, pentru că toți ceilalţi soli plecaseră și nu mai rămăsese 
decât el să pornească. Și cu aceste vorbe a ieșit și s-a dus la 
Amadis, căruia i-a spus tot ce vorbise cu Oriana, ce îi 
răspunsese el, și că Oriana îi trimite poruncă să vină să o vadă 
cu toţi acei domni cavaleri sub vreun pretext oarecare, pentru 
că vrea să îi vorbească. 

Amadis, auzind acestea, a rămas o vreme pe gânduri și apoi a 
spus: „Ştii cum am putea face cel mai bine? Vorbește cu văru- 
meu Agrajes și spune-i că, ducându-te la Mabilia să vezi dacă îţi 
dă vreun mesaj pentru Gaula, ţi-a spus că ar fi bine să găsească 
el un mijloc ca toţi cavalerii ce se află aici să vină să o vadă și să 
o îmbărbăteze pe Oriana, căci îi va face bine această vizită și i- 
ar da curaj, dată fiind gravitatea situaţiei în care se află, atât de 
neobișnuită pentru ea; și mai spune-i tot ce mai crezi că e 
nevoie, căci în felul acesta îi vom îndeplini mult mai bine 
porunca”; apoi a adăugat: „Spune-mi, cum ţi s-a părut doamna 
mea? E tristă?” Gandalin i-a răspuns: „Stăpâne, știți cât de 
înţeleaptă e și că din această pricină nu-și arată decât virtutea 
nobilului ei suflet, dar, drept să spun, chipul ei mi s-a părut mai 
mult trist decât vesel”. Amadis a înălțat mâinile spre cer și a 
exclamat: „Oh, Stăpâne atotputernic! Binevoiește a-mi îngădui 
să o pot sluji pe această doamnă întru cinstea ei, așa cum se 
cuvine, și dă-mi viaţa ori moartea, așa cum o vrea soarta”. 
Gandalin i-a spus: „Stăpâne, nu vă amărâţi, că așa cum în 
celelalte Dumnezeu v-a ajutat întotdeauna și a făcut ca gloria 
voastră să fie mai presus decât a tuturor celorlalţi cavaleri, tot 


283 


astfel va face și de astă dată, când luptaţi pentru o cauză atât 
de dreaptă”. 

Gandalin s-a despărţit, apoi, de Amadis și s-a dus la Agrajes, 
căruia i-a spus tot ce îi poruncise stăpânul său și ce a mai crezut 
el de cuviinţă. Agrajes i-a răspuns: „Prietene Gandalin, e foarte 
bine să facem cum a spus sora mea și vom îndeplini totul de- 
ndată, căci dacă n-am făcut-o până acum, a fost doar din pricină 
că acești cavaleri știau că voia Orianei este să ducă o viață cât 
mai curată cu putinţă; și bine ar fi să-i spunem toate acestea și 
vărului meu, Amadis”. Și, luându-l cu el pe Gandalin, s-a dus 
acasă la Amadis și i-a spus tot ce îi transmisese sora sa prin 
acesta. Amadis a răspuns, ca și cum n-ar fi știut nimic, că îl lasă 
pe el să hotărască. 

Atunci Agrajes a stat de vorbă cu cavalerii și, fără ca ei să știe 
că Oriana voia să vină la ea să o vadă și să o îmbărbăteze, le-a 
spus că în asemenea împrejurări chiar și oamenii cei mai 
curajoși simt nevoia să fie îmbărbătaţi, și cu atât mai mult 
trebuie să o facă fiind vorba de femei, mai slabe de înger. Toţi 
au fost de acord și s-au bucurat tare de aceste vorbe, hotărând 
să se ducă să o vadă a doua zi după-masă; și așa au și făcut, 
sosind la încăperile Orianei îmbrăcaţi în straie bogate de luptă, 
călare pe caii frumos împodobiţi, cu spade toate lucrate în aur; 
și cum erau toţi tineri și frumoși, era o minune să-i priveşti; 
Agrajes îi trimisese vorbă Orianei că vor veni să o vadă, iar ea 
poruncise să vină regina Sardamira, Grasinda și toate prinţesele, 
doamnele și domnișoarele de neam mare ce o însoțeau, să fie 
alături de ea când îi va primi pe cavaleri. 


e CAPITOLUL XCIII e 


Cum s-au dus Amadis, Agrajes si toti 
acei cavaleri de neam mare ce se aflau 
cu el să le vadă și să le încurajeze pe 
Oriana și pe doamnele ce o însoțeau 


Când acei cavaleri au ajuns în încăperea unde se afla Oriana, 
au salutat-o cu multă smerenie și respect pe ea și pe toate 
celelalte doamne, iar ea i-a primit cu foarte multă bunăvoință, 
căci era de viţă foarte nobilă și avea purtări alese. Amadis le-a 


284 


spus lui don Cuadragante și lui Brian de Monjaste să se ducă la 
Oriana; el s-a dus la Mabilia, Agrajes, la Olinda și celelalte 
doamne, don Florestan la regina Sardamira, don Bruneo și 
Angriote, la Grasinda, căci o iubeau și o prețuiau mult, iar ceilalţi 
cavaleri la celelalte doamne și domnișoare, fiecare la cea pe 
care o plăcea mai mult și de la care aștepta mai multă cinstire și 
bunăvoință. Și așa au tăifăsuit cu toţii cu multă bucurie despre 
lucrurile ce le erau mai pe plac. 

Atunci, Mabilia l-a luat de mână pe vărul ei, Amadis, și s-a 
retras cu el într-un capăt al sălii, spunându-i, astfel încât să 
audă toţi: „Domnule, porunciţi să fie chemat Gandalin, ca să îi 
spun de față cu domnia voastră ce să îi transmită reginei, 
mătușa mea, și Meliciei, verișoara mea, căci din porunca și cu 
solia voastră se duce la regele Perion al Gaulei”. 

Oriana, când a auzit aceasta, a spus: „Vreau și eu să-i ducă 
un mesaj din partea mea reginei și fiicei sale, o dată cu al 
vostru”. 

Amadis a poruncit să fie chemat Gandalin, ce se afla în 
grădină cu alţi scutieri, fiindcă el știa foarte bine că avea să fie 
chemat; și, de cum a intrat, s-a dus spre capătul sălii unde se 
aflau Amadis cu Mabilia și au stat de vorbă împreună o bucată 
de vreme; apoi Mabilia i-a spus Orianei: „Doamnă, eu am 
terminat cu Gandalin; spuneţi-i ce doriți domnia voastră”. 
Oriana s-a întors spre regina Sardamira și i-a spus: „Doamnă, 
rămâneţi cu don Cuadragante până voi vorbi cu acest scutier”. 
Și, luându-l de mână pe don Brian de Monjaste, s-a îndreptat 
spre Mabilia, iar când a ajuns lângă ea, don Brian de Monjaste, 
cum era foarte delicat și cumpănit în toate câte trebuie să le știe 
un cavaler, i-a spus Orianei: „Cum am fost ales să fiu 
ambasador pe lângă tatăl vostru, nu vreau să fiu de faţă la solia 
unor domniţe, căci mă tem că, plină de farmec și de încântare 
cum sunteți în toate cele, o să doriţi să mă faceţi să fiu mai 
curtenitor decât se potrivește cu ceea ce mi-au poruncit acești 
cavaleri să spun”. Oriana i-a răspuns, râzând cu mult farmec: 
„Domnul meu, don Brian, de-asta v-am luat cu mine, ca, 
văzându-ne pe noi, să vă mai potoliți mânia contra tatălui meu; 
dar teamă mi-e că inima voastră nu este atât de subjugată și 
aplecată spre cele femeiești încât să puteţi fi clintit ori 
împiedicat în vreun fel din hotărârile voastre”. 


Preafrumoasa prinţesă spusese asta în zeflemea, cu atâta 
farmec, de era o minune, fiindcă don Brian, cu toate că era 
tânăr și frumos, era mai înclinat spre cariera armelor și treburile 
cavalerești de la palat decât spre supunere și dragoste pentru 
vreo femeie, deși, când acestea aveau nevoie de apărarea și 
ocrotirea lui, trecea prin orice încercare și primejdie pentru a le 
ajuta să-și dobândească dreptatea și le iubea pe toate, după 
cum toate îl iubeau foarte, dar nu era îndrăgostit în mod 
deosebit de niciuna. Don Brian i-a răspuns: „Doamna mea, 
tocmai de aceea vreau să mă îndepărtez de voi și de măgulelile 
voastre, pentru a nu pierde în scurt timp ceea ce am câștigat în 
vreme așa de îndelungată”; și astfel, pe când toţi se porniseră 
pe râs, s-a despărţit de Oriana și s-a întors lângă Grasinda, ce 
tare mult dorea să știe ce i se spusese despre ea. 

Când Amadis s-a găsit în faţa doamnei sale, pe care o iubea 
atât de mult și n-o văzuse de atâta vreme, căci întâlnirea de pe 
mare nu conta, fiindcă avusese loc în zarva aceea nespusă și de 
față cu atâta lume, așa cum v-am istorisit în cartea a treia, tot 
trupul și inima i-au fost cuprinse de un fior de plăcere privind 
marea-i frumuseţe și, după cât i se părea, bucuria de a-l 
revedea era mai mare decât se așteptase el; și era așa de 
pierdut, că nu putea să vorbească și să scoată nicio vorbă, astfel 
că Oriana, care nu-și lua ochii de la el, și-a dat seama pe dată ce 
se întâmplă și, apropiindu-se de el, i-a apucat mâinile pe sub 
pelerină și i le-a strâns ca semn că îi arată multă iubire, ca și 
cum l-ar fi îmbrățișat, spunându-i: „Adevăratul meu prieten, mai 
iubit decât toţi ceilalți din lumea asta, deși soarta mi-a împlinit 
ceea ce doream cel mai mult pe lume, căci mă aflu în stăpânirea 
voastră, într-un loc unde să nu-mi pot dezlipi ochii și nici inima o 
clipă de voi, marele meu nenoroc a vrut să se întâmple astfel 
încât acum mai mult ca altădată să fiu nevoită să mă lipsesc de 
a sta de vorbă cu domnia voastră, pentru ca această faptă ce va 
fi atât de vestită și de cunoscută în toată lumea, să se înfăţișeze 
tuturor cu acea slavă ce se cuvine măreției numelui meu și 
virtuţii la care aceasta mă obligă și să se creadă că domnia 
voastră, iubitul meu prieten, aţi pornit în această mare și 
însemnată aventură împins mai mult de acea nobleţe de care aţi 
dat întotdeauna dovadă, străduindu-vă să îi ajutaţi pe cei 
amărâţi și nevoiaşi ce au nevoie de sprijin, apărând întotdeauna 
dreptatea și justiția, decât de altă pricină; pentru că dacă s-ar 


286 


cunoaște cauza principală, iubirea noastră, atât prietenii cât și 
dușmanii v-ar judeca în fel și chip. De aceea e nevoie ca ceea ce 
am ţinut ascuns până acum cu multă durere și mari chinuri să 
rămână astfel pe mai departe, cu aceleași chinuri, ba chiar mai 
mari; și leacul să ne fie că avem libertatea de a ne alege calea 
cea mai pe potrivă cu împlinirea dorințelor noastre în orice clipă 
ne va plăcea, atâta vreme cât nu vom găsi alt mijloc; și să ne 
ducem astfel viaţa până ce Dumnezeu va binevoi să pună capăt 
acestor nenorociri așa cum dorim”. Amadis i-a răspuns: „Ah, 
doamnă, pentru Dumnezeu! Să nu mi se ceară să dau seamă ori 
să mă dezvinovăţesc pentru cele făcute întru slujirea voastră, 
căci eu nu m-am născut pe lumea asta decât pentru a fi al 
vostru și a vă sluji atâta vreme cât îmi va bate inima în piept; și 
în mine nu există altă dorinţă și n-am altă soartă decât să 
împlinesc vrerea voastră, iar drept răsplată, doamnă, pentru 
suferinţele și dorinţele mele pământești nu cer decât ca 
nicicând să nu uitaţi să-mi porunciţi cum să vă slujesc, căci 
aceasta va fi, în mare parte, leacul și tihna potrivite pentru 
inima mea chinuită”. Și în timp ce spunea aceste vorbe și Oriana 
îl privea, lui Amadis îi curgeau lacrimi din ochi, scăldându-i toată 
fața; ea i-a răspuns: „Bunul meu prieten, eu gândesc întocmai 
cum aţi spus și nu e o noutate pentru mine să știu că îmi veți 
îndeplini întru totul voinţa; și Dumnezeu, căruia nu i se poate 
nimic tăinui, știe că și eu aș vrea să vă îndeplinesc și să vă 
satisfac voile voastre; dar, așa cum am spus, acum trebuie să 
răbdăm și până ce El va îndrepta lucrurile; și dacă îmi doriţi 
dragostea cu aceeași ardoare dintotdeauna, vă cer să 
îndepărtați din sufletul domniei voastre frământările și chinurile, 
căci nu poate să mai treacă multă vreme fără ca, într-un fel sau 
altul, să nu se afle taina iubirii noastre și, prin pace ori prin 
luptă, să nu fim împreună în chipul pe care ni l-am dorit atât de 
mult; și acum, fiindcă am stat de vorbă mult, vreau să mă întorc 
la acești domni cavaleri, ca să nu le trezesc bănuielile; iar voi, 
domnule, ștergeți-vă lacrimile cât mai pe ascuns puteți și 
rămâneţi cu Mabilia, căci vă va spune unele lucruri pe care 
domnia voastră, stăpânul meu, nu le știți și nu am avut cum să 
vi de spun, ce vă vor aduce multă veselie și bucurie în suflet”. 
Apoi a poruncit să fie chemaţi don Cuadragante și don Brian 
de Monjaste și s-a întors cu ei la locul de mai înainte. Amadis a 
rămas cu Mabilia și aceasta i-a povestit întreaga istorie a lui 


287 


Esplandian, fiul lui și al Orianei, și toate câte se petrecuseră cu 
el de când se născuse, cum domnișoara din Danemarca și Durin, 
fratele ei, pe când îl duceau să fie crescut la Miraflores, îl 
pierduseră și fusese găsit de leoaică și cum fusese crescut de 
sihastru; și i-a istorisit totul pe îndelete, fără să uite nimic, așa 
cum v-am povestit în partea a treia a acestei însemnate istorii. 
Când a auzit totul, Amadis a fost atât de bucuros, cum nu se 
mai poate, și o vreme a rămas fără să scoată o vorbă; apoi, 
după ce i-a trecut tulburarea din suflet pricinuită de bucurie, a 
spus: „Doamnă și bună verișoară, aflaţi că, pe când eram aici cu 
acea prea nobilă Grasinda, în timpul când au sosit în insulă 
cavalerii Angriote de Estravaus și don Bruneo, Angriote mi-a 
istorisit, între altele, toată povestea lui Esplandian, dar n-a știut 
să-mi spună al cui fiu este; și atunci mi-am amintit pe dată de 
scrisoarea ce mi-aţi trimis-o aici, în insulă, prin tutorele meu, 
Gandales, prin care mă înștiinţaţi că neamul meu se înmulţise și 
mi-am zis, după vremea când fusese scrisă scrisoarea și cea 
când am aflat povestea acelui cocon despre care nu se știa al 
cui fiu este, că ar putea fi fiul meu și al Orianei, dar asta a fost 
doar o bănuială, fără să am nicio siguranţă; acum, însă, când 
știu sigur că e așa, credeţi-mă, doamnă și iubită verișoară, că 
sunt mai bucuros decât dacă mi s-ar da jumătate din lume ca 
împărăție; și nu spun asta pentru că băiatul este așa cum este și 
pentru că e fiul unei mame pe care Dumnezeu a însemnat-o și a 
ridicat-o deasupra tuturor celor născute pe lumea asta, atât 
întru frumuseţe cât și întru toate celelalte însușiri ce se cuvine a 
le avea o bună doamnă, după cum a vrut ca toate câte ne vin de 
la ea, dulci ori amare, să fie deosebite de cele ale celorlalte 
femei; și asta pot s-o spun foarte bine, căci o știu din proprie 
experienţă. Oh, doamnă și verișoară a mea, dacă aș putea să vă 
povestesc frământările și marile dureri prin care a trecut 
nenorocita mea inimă în tot acest timp cât nu m-aţi văzut, aţi fi 
convinsă, fără îndoială, că, în comparaţie cu acestea, toate 
primejdiile și încercările prin care am trecut pe acele meleaguri 
străine nu trebuie socotite decât ca spaimele și groaza din vise 
față de cele prin care trecem cu adevărat; dar Dumnezeu s-a 
milostivit de mine și m-a adus la vreme să pot purta această 
însemnată luptă pentru ea și să scap de cea mai dureroasă 
moarte ce l-a lovit vreodată pe un cavaler, căci acum, sufletul 
meu, ce nu-și găsea cu niciun chip tihnă și pace, e sigur că o voi 


288 


dobândi cu adevărat pe doamna și stăpână mea, întru împlinirea 
dorințelor ei și a dorințelor mele, ori îmi voi pierde viaţa și o 
dată cu ea toate cele trecătoare. Și fiindcă buna mea soartă a 
vrut să-mi vină în ajutor și să-mi lecuiască suferința, drept este 
ca toţi să le lecuim pe ale ei căci, așa cum nimeni nu s-a mai 
aflat vreodată în asemenea necaz, nici ei nu îi este dat să știe ce 
o așteaptă, dar socotesc că are parte de multe suferinţe; iar voi, 
doamnă, care în vremuri trecute i-aţi fost cel mai mare sprijin în 
viață, sfătuiți-o și îmbărbătaţi-o și acum, arătându-i că nici în 
faţa lui Dumnezeu, nici în faţa tatălui ei nu este vinovată de cele 
întâmplate și nicio ființă de pe lume nu o poate învinovăţi pe 
drept; și dacă se teme de marea putere a tatălui ei și a 
împăratului Romei, puteţi să-i spuneţi, doamna mea, că suntem 
în slujba ei atât de mulţi viteji încât, dacă nu m-aș teme că o 
supăr, aș porni să-i caut chiar în ţările lor și va vedea asta prea 
bine de îndată ce don Cuadragante și don Brian de Monjaste se 
vor întoarce din călătoria la tatăl ei, când vom ști dacă acesta 
dorește pacea sau vom avea război; iar până atunci, înștiinţaţi- 
mă de tot ceea ce pot face întru plăcerea și slujirea ei, pentru a-i 
împlini dorinţele”. Mabilia i-a spus: „Domnul meu, de ar fi să vă 
povestesc toate prin câte am trecut eu după ce aţi plecat de la 
ea, pentru a o mângâia și a-i alina durerile și chinurile, mai cu 
seamă după sosirea romanilor la curtea tatălui ei, n-aș mai 
sfârși niciodată; de aceea, și pentru că știți foarte bine cât de 
mult vă iubește, n-o să vă mai vorbesc despre asta; iar ceea ce 
mi-aţi poruncit, seniore, fac tot timpul, deși înțelepciunea ei este 
așa de mare încât, atât în cele cu care a fost obișnuită, potrivite 
cu firea și slăbiciunea femeilor, cât și în toate celelalte, noi și 
neobișnuite pentru noi, dă dovadă de înțelegere și simţire în 
suflet așa cum se cuvine persoanei sale de sânge regesc; și în 
afară de cele privitoare la domnia voastră, ce o fac să se piardă 
cu firea cu totul, în toate celelalte ea singură poate îmbărbăta 
pe toată lumea; iar cât despre lucrurile ce îi fac plăcere, vă voi 
înștiința întotdeauna”. Cu aceste vorbe și-au încheiat sfatul și s- 
au întors la Oriana. 

Gandalin și-a luat rămas bun de la ei și a pornit pe mare spre 
Gaula; despre el vă vom povesti la vremea potrivită. 

După ce acei cavaleri au rămas cu prinţesa Oriana și cu 
doamnele ei o lungă bucată de vreme, vorbind despre lucruri 
plăcute foarte și încurajându-le cât mai mult, s-au despărţit de 


289 


ele și s-au întors la casele lor, unde își duceau toţi traiul cu 
multă plăcere și bucurie, având tot ce le trebuie din belșug și 
admirând minunile din acea insulă, cum altele asemănătoare n- 
ar fi putut vedea în nicio altă parte a lumii, meșteșugite și 
poruncite de acel mare înțelept Apolidon, pe vremea când 
fusese stăpân aici. 

Acum însă, povestea nu va mai vorbi despre ei, pentru a vă 
istorisi despre regele Lisuarte, ce nu știa nimic din cele 
petrecute. 


e CAPITOLUL XCIV e 


Cum a ajuns la regele Lisuarte vestea 
nimicirii romanilor și a eliberării Orianei 
și ce a făcut acesta când a aflat totul 


În ziua când regele le-a dat-o pe fiica sa romanilor, a însoţit-o 
o bucată de drum afară din cetate, mângâind-o uneori plin de 
milă, căci tată îi era, iar alteori, dojenind-o cu multă asprime, 
pentru a-i răpi orice speranţă că și-ar putea schimba gândul 
cumva, dar niciuna nici alta nu-i erau de mare folos și 
mângâiere Orianei, iar plânsul și jalea ei erau așa de mari, că nu 
era om pe lume să nu fie cuprins de milă; și cu toate că regele, 
tatăl ei, fusese foarte aspru și neînduplecat în această 
împrejurare, nu s-a putut lepăda de dragostea de tată datorată 
unei fiice atât de desăvârșite și ochii i s-au umplut de lacrimi 
fără voia lui; așa că, fără să-i mai spună nimic, s-a întors în 
cetate plin de tristeţe, după cum îl arăta chipul; dar, mai înainte, 
a stat de vorbă cu Salustanquidio și Brondajel de Roca, cerându- 
le stăruitor să aibă grijă de ea; apoi s-a întors la palat, unde 
bărbaţi și femei jeleau amarnic plecarea Orianei și porunca lui 
foarte aspră de a înceta cu bocetele n-a fost de ajuns, fiindcă 
această domniţă era cea mai iubită și mai preţuită de toţi, așa 
cum nimeni nu mai fusese vreodată în Marea Britanie. 

Regele a privit în jurul său prin palat și n-a văzut niciun 
cavaler, cum vedea de obicei, în afară de Brandoibas, care i-a 
spus că regina se află în cămara ei și plânge foarte îndurerată. 
Regele s-a dus la ea și n-a găsit în încăperi pe niciuna dintre 
doamnele, prinţesele și domnișoarele celelalte ce o însoțeau tot 


290 


timpul, și, văzând totul atât de pustiu și altfel decât de obicei, 
palatul fără cavaleri și doamne, iar cei aflaţi acolo așa de triști, a 
fost cuprins de o asemenea amărăciune, încât pe suflet i s-a 
așezat un nor negru și o vreme a rămas ca mut; apoi a intrat în 
odaia unde se afla regina care, văzându-l, s-a prăbușit într-un 
jilț, leșinată și fără simţire. Regele a ridicat-o și a ţinut-o în brațe 
până și-a venit în fire și, când a văzut că se simte mai bine și s-a 
mai liniștit, i-a spus: „Doamnă, nu e potrivit cu înțelepciunea și 
virtutea voastră să arătaţi atâta slăbiciune în faţa nici unei 
nenorociri, darmite în această împrejurare ce ne aduce atâta 
cinste și folos; și dacă vreţi să-mi păstraţi dragostea și prietenia, 
încetaţi, și asta să fie ultima dată când vă purtaţi astfel, că fiica 
voastră nu a fost jefuită astfel încât să nu se mai poată socoti 
cea mai mare prințesă din câte au existat vreodată în neamul 
ei”. Regina n-a fost în stare să răspundă nimic și, așa cum se 
afla, s-a lăsat să cadă pe un pat cu faţa-n jos, suspinând cu 
mare durere în inimă. Regele a lăsat-o singură și s-a întors în 
odăile sale, unde n-a găsit cu cine să stea de vorbă, așa că s-a 
dus la regele Arban din Norgales și la don Grumedan, ce își 
arătau prin gesturi și pe chipuri tristețea din suflete; și, cu toate 
că regele era foarte cumpătat și răbdător și știa să ascundă tot 
ce simte mai bine ca oricine altcineva, nu s-a putut stăpâni să 
nu-și arate pe chip și prin vorbă durerea ce și-o tăinuia; și, pe 
dată, și-a zis ca ar fi bine să plece să cutreiere codrii cu 
vânătorii lui; și i-a poruncit regelui Arban să îi pregătească 
corturi și toate cele trebuincioase pentru o vânătoare în codru, 
că vrea să plece să vâneze chiar a doua zi de dimineaţă, ceea 
ce s-a făcut întocmai; în noaptea aceea n-a vrut să doarmă în 
odaia reginei, pentru a nu-i spori amărăciunea, și a doua zi, 
după ce a ascultat liturghia, a plecat la vânătoare, unde, cum 
era singur, tristeţea și gândurile l-au năpădit și mai tare, așa 
încât nu-și afla tihna niciunde; și cum fusese un rege atât de 
nobil, de mărinimos și de dornic să se înconjoare de cei mai 
mari viteji cavaleri dintre câţi există, cum și făcuse de altfel, și 
cu ajutorul lor dobândise toată gloria, fericirea și bogăţia pe 
măsura dorințelor sale, acum, văzând schimbându-se totul în 
timp așa de scurt și atât de mult faţă de felul în care fusese 
obișnuit și dorea să trăiască, n-a avut atâta putere în 
înțelepciunea și inima sa tare, încât să nu fie cuprins de multe 
ori de mari suferințe. Dar, așa cum se întâmplă adesea când 


291 


soarta începe să-și facă mendrele și nu se mulțumește numai cu 
necazurile pe care și le fac oamenii cu mâna lor, ci, cu multă 
cruzime dorește să le sporească, urmând ordinea felului ei de a 
fi, care este acela de a nu fi în nimic ordonată, a vrut să 
dovedească acest lucru și regelui Lisuarte, făcându-l să uite de 
acest necaz ce, după mintea ei, îl lovise dintr-o pricină măruntă 
și cu voia lui, pentru a-l lovi cu un gârbaci mai necruţător, de 
care încă nu știa; căci, sosind câţiva romani ce fugiseră din 
Insula Ferecată și aflând că regele e la vânătoare, i s-au înfățișat 
și i-au istorisit tot ce se petrecuse, așa cum v-a spus și povestea 
noastră, fără să uite nimic, căci fuseseră de faţă la toate 
întâmplările. 

Când regele a auzit aceasta, cu toate că mare i-a fost durerea 
și tare se simţea lovit, fără să arate urmă de supărare, cu chipul 
vesel, de parcă era vorba de ceva ce nu-l privește, cum 
obișnuise să facă regii, le-a spus: „Prieteni, mă întristează mult 
moartea lui Salustanquidio și pierderea voastră, dar în ceea ce 
mă privește, sunt obișnuit să fiu lovit și să-i lovesc pe alții; nu 
plecați de la curtea mea, căci voi porunci să vi se dea tot ce vă 
face trebuință”. Ei i-au sărutat mâinile și l-au rugat să 
binevoiască a nu-i uita pe ceilalţi tovarăși ai lor și pe domnii ce 
fuseseră făcuţi captivi o dată cu ei. Regele le-a răspuns: 
„Prieteni, de asta nu duceţi grijă, că totul se va face pe potriva 
cinstei stăpânului vostru ba încă și mai și”. Și le-a poruncit să se 
întoarcă în cetate, unde se afla regina, și să nu spună nimic 
până nu va veni și el, iar ei au făcut întocmai. Regele a rămas 
trei zile la vânătoare, copleșit de gânduri, cum vă puteţi 
închipui, și apoi s-a întors în cetate, unde era regina, vesel la 
chip, după părerea tuturor, deși în inimă simţea ceea ce trebuie 
să simţi în asemenea împrejurări; după ce a descălecat, s-a dus 
în odaia reginei care, cum era una dintre cele mai nobile și mai 
cuminţi femei din lume, pentru a nu-l necăji mai tare, dându-și 
seama că astfel avea puţine șanse să-și vadă dorinţa împlinită, 
s-a arătat mult mai împăcată cu soarta. 

Regele, cum a sosit, le-a poruncit tuturor să iasă din încăpere 
și, așezându-se lângă ea într-un jilț, i-a grăit astfel: „Când e 
vorba de lucruri însemnate, ce se petrec din întâmplare, oamenii 
au o oarecare putință și libertate de a-și arăta supărarea ori 
tristețea, pentru că fiind vorba de cauze mărunte, ușor putem 
scăpa de ele, cu mici eforturi; dar în cazul lucrurilor foarte 


292 


grave, care dor mult, mai ales când e vorba de onoare, e cu 
totul altfel, căci nu trebuie să arătăm că ar fi prea însemnate, 
dar răzbunarea și neîndurarea trebuie să fie mari; și ca să ne 
întoarcem la ale noastre, maiestate, domnia voastră ați plâns 
mult plecarea fiicei voastre, cum obișnuiesc toate mamele, și v- 
ați arătat tare întristată din această pricină, așa cum fac mulţi 
oameni, de obicei, când e vorba de astfel de căsătorii, dar îmi 
spusesem că în scurt timp veţi da totul uitării; însă ceea ce s-a 
întâmplat după asta este așa de important, încât pentru a căuta 
calea de a îndrepta lucrurile nu trebuie să ne arătăm prea 
necăjiţi și să dovedim multă străduinţă și inimi viteze. Aflaţi că 
romanii ce au plecat cu fiica voastră au fost nimiciţi cu toată 
flota lor, făcuţi prizonieri sau uciși mulţi dintre ei, printre care 
principele Salustanquidio, iar Oriana cu toate doamnele și 
domnișoarele ei au fost luate de Amadis și cavalerii din Insula 
Ferecată, unde le ţin mândri și bucuroși foarte de victoria lor; 
așa că se poate spune pe bună dreptate că de o întâmplare atât 
de însemnată nimeni nu-și amintește să se fi petrecut în lume și 
de aceea trebuie ca domnia voastră, cu multă înţelepciune, ca 
femeie, și eu, cu deosebit curaj, ca rege și cavaler, să punem 
capăt acestei întâmplări, mai mult prin fapte decât arătându-ne 
prea loviți, voi în cinstea voastră și eu în onoarea mea”. Când a 
auzit aceasta, regina a rămas o vreme tăcută, și, cum era una 
dintre femeile puţine din lume ce își iubea cel mai mult soțul, a 
cugetat că într-o asemenea împrejurare și fiind vorba de astfel 
de bărbaţi, e mai multă nevoie să îi împace decât să pună paie 
pe foc, așa că a spus: „Domnule, deși dați mare importanţă 
celor întâmplate fiicei voastre, dacă judecaţi lucrurile gândindu- 
vă la vremea când erați cavaler rătăcitor și la plânsetele și 
jelaniile Orianei și ale tuturor domnișoarelor ei, ce multă vreme 
s-au făcut auzite, toţi socotind că săvârșiţi o foarte mare 
nedreptate împotriva ei, chiar de nu era așa, nu trebuie nimeni 
să se mire că acești cavaleri, al căror fel de a fi nu e altul decât 
să vină în ajutorul doamnelor și domnișoarelor când sunt 
nedreptăţite și umilite, au îndrăznit să facă ceea ce au făcut; și, 
cu toate că e vorba de fiica voastră, seniore, cum se afla în grija 
celor ce veniseră să o ia din partea împăratului, lovitura ori 
jignirea îl privesc mai mult pe el decât pe domnia voastră, și 
acum, la început, trebuie să primim totul cu calm și cumpătare, 
să nu pară că domnia voastră este ţinta acestei jigniri, căci 


293 


făcând altminteri, foarte greu vom putea să ascundem aceasta”. 
Regele i-a răspuns: „Acum, doamnă, gândiţi-vă doar la cinstea 
voastră, cum am spus, că în ceea ce mă privește, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, vom îndrepta lucrurile potrivit cu rangul vostru și al 
meu”. Și cu aceste vorbe s-a despărțit de ea și s-a dus în 
încăperile lui, poruncind să fie chemaţi regele Arban de 
Norgales, don Grumedan și Guilan Gânditorul, căci suferinţa i se 
mai potolise; și, retrăgându-se cu aceștia trei, le-a povestit toată 
istoria cu fiica sa precum și ce vorbise cu regina, fiindcă din tot 
regatul lui în acești trei cavaleri avea cea mai mare încredere, 
rugându-i și poruncindu-le să chibzuiască adânc la toate acestea 
și să-și spună părerea, ca să aleagă calea cea mai potrivită cu 
onoarea sa, iar deocamdată, până nu cugetă la toate, să nu-i 
răspundă nimic. 

Așa a petrecut regele câteva zile, chibzuind la ce are de făcut. 

Regina a rămas foarte mâhnită și îndurerată văzând 
neînduplecarea regelui, soţul ei, față de cei despre care știa că 
mai degrabă și-ar fi pierdut viața decât o fărâmă din onoarea 
lor, aşa cum se aștepta să facă și regele, ce socotea că nicio 
jignire, din câte i se aduseseră, oricât de mare ar fi fost, așa 
cum v-am povestit în această istorie însemnată, nu se compară 
cu aceasta. 

Și pe când stătea în cămara ei frământându-și mintea în fel și 
chip pentru a găsi o cale de a repara această ruptură, a intrat o 
domnişoară, care i-a spus că Durin, fratele domnișoarei din 
Danemarca, sosise din Insula Ferecată și voia să îi vorbească. 
Regina a poruncit să intre, iar el a îngenuncheat în faţa ei și, 
sărutându-i mâinile, i-a înmânat o carte din partea Orianei; se 
pare că aceasta, văzând hotărârea cavalerilor din Insula 
Ferecată de a-i trimite la tatăl ei, regele, pe don Cuadragante și 
pe Brian de Monjaste cu solia de care ați auzit, s-a gândit că, 
pentru a le ușura misiunea, ar fi bine ca mai înainte de a ajunge 
ei la curtea regelui, tatăl ei, să îi scrie cartea reginei, mamei 
sale, și să i-o trimită prin Durin, și a făcut întocmai. 

Când a primit cartea, reginei i s-au umplut ochii de lacrimi de 
dorul fiicei sale și pentru că știa că nu va putea să o aibă iarăși 
lângă ea, dacă Dumnezeu, în marea-i milosârdie, nu avea să 
îndrepte lucrurile, fără mari primejdii și încercări pentru stăpânul 
ei, regele; și a rămas o vreme tăcută, fără să-i poată spune o 


294 


vorbă lui Durin, și mai înainte de a-l mai întreba alte lucruri, a 
deschis cartea s-o citească; aceasta glăsuia după cum urmează. 


e CAPITOLUL XCV e 


Scrisoarea pe care domnița Oriana i-a 
trimis-o reginei Brisena, mama sa, 
din Insula Ferecată, unde se afla 


„Preaputernică regină Brisena, doamnă și mamă a 
mea, eu, trista și nefericita Oriana, fiica voastră, cu 
multă umilință vă sărut mâinile și picioarele. 

Buna mea doamnă, știți că soarta mea nefericită, 
vrând să-mi fie foarte potrivnică și dușmănoasă, cum nu 
s-a arătat cu nicio femeie din câte au trăit și vor trăi, 
fără ca eu să o merit, a făcut ca eu să fiu izgonită de 
lângă domnia voastră și din regat, cu toată cruzimea, 
de către rege, stăpânul și tatăl meu, cu atâta durere și 
chin în trista mea inimă, încât eu însămi mă minunez 
cum de am mai putut trăi măcar o zi. Dar nemulțumită 
de această primă mare nenorocire a mea, căci 
preferând mai curând moartea crudă decât 
nesupunerea fată de rege, tatăl meu, căruia îi datorez 
ascultare fie că are ori nu dreptate, mă hotărâsem să îi 
împlinesc porunca, soarta a vrut să-mi dea un leac mult 
mai cumplit decât amărăciunea și viața tristă ce 
gândeam că mă așteaptă, pentru că de aș fi pierit eu 
singură, ar fi pierit o biată domniță căreia, date fiind 
marile ei nenorociri, i-ar fi fost mult mai binevenită și 
mai liniștitoare moartea decât viața. Dar de pe urma 
celor ce se așteaptă acum, dacă după Dumnezeu, voi, 
doamnă, milostivindu-vă de mine, nu veți găsi o cale de 
salvare, nu numai eu, ci mulți alți oameni ce n-au nicio 
vină își vor pierde viața loviți de o moarte nespus de 
crudă și dureroasă. Și pricina este că, fie cu îngăduința 
Domnului, care știe ce mare nedreptate mi se face și 
cum am fost jignită, fie pentru că așa a vrut soarta mea, 
cum am spus, cavalerii din Insula Ferecată au nimicit 
flota romanilor, ucigând și luând captivi pe mulți ce 


voiseră să se apere, iar pe mine m-au luat cu toate 
doamnele și domnișoarele mele și m-au dus în această 
insulă, unde se poartă cu mine cu atâta respect și 
credință de parcă m-aș afla la regeasca voastră curte. 
Și pentru că au trimis la rege, stăpânul și tatăl meu, 
câțiva cavaleri cu gânduri de pace, de se va găsi o cale 
în ceea ce mă privește, am hotărât ca, mai înainte ca ei 
să ajungă la curtea voastră, să scriu această scrisoare 
prin care, o dată cu multele lacrimi ce le-am vărsat 
scriind-o și le vărs și acum, după ce v-am trimis-o, vă 
implor să-l rugați pe rege, tatăl meu, cu marea voastră 
nobleţe și virtute, să aibă milă și îndurare, slujindu-l mai 
mult pe Dumnezeu decât gloria și cinstea trecătoare în 
această lume, și să nu-și pună în primejdie marele său 
regat pe care i l-a dăruit, până acum, cu multă 
bunăvoință, schimbătoarea soartă. Căci el știe mai bine 
ca oricare altul marea silnicie și nedreptate ce mi-a 
făcut, fără să o merit”. 


După ce-a citit cartea, regina i-a poruncit lui Durin să nu plece 
fără răspuns de la ea, fiindcă mai înainte trebuie să vorbească 
cu regele; el i-a spus că va face așa cum i-a poruncit și i-a mai 
spus că toate prințesele, doamnele și domnișoarele ce se află cu 
stăpâna lui îi sărută mâinile. 

Regina i-a trimis vorbă regelui, rugându-l să vină în odaia ei 
neînsoțit de nimeni, pentru că vrea să-i vorbească; el a făcut 
întocmai și, când au rămas singuri în cameră, regina a 
îngenuncheat în faţa lui plângând și i-a spus: „Seniore, citiţi 
această scrisoare pe care mi-a trimis-o fiica voastră, Oriana, și 
fie-vă milă de ea și de mine”. Regele a luat-o de mână, a ridicat- 
o de jos, a citit scrisoarea și, ca să îi facă oarecum pe plac, a 
spus: „Maiestate, dacă Oriana scrie că acei cavaleri îmi trimit 
emisari, s-ar putea ca solia lor să șteargă jignirea adusă, iar de 
nu va fi așa, fiţi sigură că e mai bine să-mi apăr onoarea cu 
preţul primejdiei, decât să-mi fie știrbită faima fără primejdie”. 
Și a rugat-o stăruitor să lase totul pe seama Domnului, de a 
cărui putere și voie depind toate, și să nu se mai chinuie atâta; 
apoi s-a despărțit de ea și a plecat în încăperile sale. Regina a 
poruncit să fie chemat Durin și i-a zis: „Prietene Durin, du-te și 
spune-i fiicei mele că până nu vor sosi cavalerii, cum îmi scrie, și 


296 


nu vom ști ce solie aduc, nu am ce să-i raspund, fiindcă nici 
regele, tatăl ei, nu știe ce hotărâre să ia; și, o dată primită solia, 
de se va putea găsi o cale de împăcare, mă voi strădui cu toate 
puterile mele să cădem la o învoială; și să-i transmiţi multe 
salutări ei și tuturor doamnelor și domnișoarelor ei. Mai spune-i, 
de asemenea, că acum e momentul să arate cine este cu 
adevărat, mai cu seamă să-și dovedească faima câștigată, căci 
fără asta nu-i rămâne nimic ce poate fi prețuit și respectat, și să 
îndure chinurile și necazurile ca o doamnă de neam prea-ales, 
pentru că așa cum Dumnezeu le dă unor oameni regate și 
întinse ţinuturi în stăpânire, tot astfel suferințele și grijile 
acestora sunt mult diferite și mai mari decât cele ale oamenilor 
de rând; eu o binecuvântez și Dumnezeu să o apere și să o 
aducă lângă mine cu multă cinste”. Durin i-a sărutat mâinile și a 
pornit pe drumul de întoarcere, despre care nu vom mai vorbi, 
pentru că această călătorie a sa n-a dus la nicio înțelegere, nici 
Oriana n-a primit de la mama sa, regina, răspunsul care să-i 
aducă speranţa împlinirii dorințelor ei. 

Povestea spune că, într-o zi, pe când regele se afla în 
încăperile sale cu gentilomii lui, după ce ascultase slujba, tocmai 
când voia să se așeze la masă, a intrat pe ușă un scutier și i-a 
înmânat regelui o scrisoare, ce era de împuternicire; regele a 
luat-o și, după ce a citit-o, a spus: „Prietene, ce doriţi și din 
partea cui veniţi?” „Seniore - a răspuns el -, sunt slujitor al lui 
don Cuadragante de Irlanda și m-am înfățișat vouă cu un mesaj 
din partea sa”. „Atunci, spuneţi ce doriţi - a zis regele - și vă voi 
asculta cu plăcere”. Scutierul a spus: „Seniore, don Cuadragante 
și Brian de Monjaste au sosit din Insula Ferecată în regatul 
vostru cu solie de la Amadis de Gaula și de la principii și 
cavalerii ce se află cu el și, mai înainte de a veni la curte, au 
vrut să vă anunțe, pentru că, dacă se pot înfățișa aici 
nestingheriţi, vă vor transmite solia lor, iar de nu, o vor face 
cunoscută în mai multe locuri și se vor întoarce de unde au 
venit. Așa că, seniore, răspundeți-mi care vă e voia, să nu 
zăbovească”. Auzind aceasta, regele a tăcut un moment, cum 
trebuie să facă orice mare senior, ca să aibă timp să 
chibzuiască, socotind că de pe urma soliei dușmanilor 
întotdeauna ai mai mult foloase decât neplăceri, fiindcă dacă 
ceea ce spun e întru binele tău, primești, iar dacă e invers, 
oricum afli multe lucruri. Dar și fiindcă pare o lipsă de 


297 


bunăvoință să refuzi să-ţi asculţi semenii. Și i-a spus scutierului: 
„Prietene, transmiteţi-le acestor cavaleri că atâta vreme cât se 
află în regatul meu, pot veni la curte nestânjeniţi de nimeni și în 
deplină siguranţă și că voi asculta tot ce doresc să-mi spună”. 
Mesagerul s-a întors și, de cum au aflat răspunsul regelui, don 
Cuadragante și Brian de Monjaste au coborât de pe corabie, 
îmbrăcaţi în armuri foarte bogate, și după trei zile au sosit în 
cetate, la ceasul când regele își sfârșise masa. Și pe când 
treceau pe străzi toţi îi priveau îndelung căci îi cunoșteau foarte 
bine și își spuneau unii altora: „Blestemaţi să fie trădătorii care 
cu sforăriile lor făţarnice l-au făcut pe rege, stăpânul nostru, să 
piardă asemenea cavaleri și pe mulți alţii foarte viteji”. Dar alţii, 
care știau mai bine cum fusese toată tărășenia, îl învinovățeau 
pe rege că se lăsase înșelat, cu toată înțelepciunea lui, de 
oameni zavistnici și pizmași. Și au trecut ei așa prin cetate, până 
au ajuns la palat unde, după ce au intrat în curte, au descălecat 
și s-au dus în sala unde se afla regele, pe care l-au salutat cu 
multă bună cuviință, iar el i-a primit cu bunăvoință. Don 
Cuadragante i-a spus: „Marii principi trebuie să-i asculte pe 
mesagerii ce vin la ei, îndepărtând și alungând orice patimă, 
pentru că dacă solia ce o aduc îi mulțumește mult, trebuie să fie 
bucuroși că i-au primit cu respect, iar dacă nu se întâmplă așa; 
mai degrabă trebuie să găsească o cale de a îndrepta lucrurile 
cu sufletul tare și inima vitează decât cu răspunsuri 
necuviincioase: iar solii trebuie să spună deschis ce li s-a 
poruncit, fără cea mai mică teamă că li s-ar putea întâmplă 
vreun rău din pricina aceasta. Motivul pentru care am venit la 
domnia voastră, rege Lisuarte, este porunca și rugămintea lui 
Amadis de Gaula, și a altor mulți cavaleri însemnați aflaţi în 
Insula Ferecată, ce vă aduc la cunoștință că umblând pe 
meleaguri străine în căutarea aventurilor primejdioase, apărând 
cauzele drepte și pedepsindu-le pe cele strâmbe, așa cum cer 
măreția virtuţii și vitejia inimilor lor, au aflat de la multă lume că 
domnia voastră, urmând mai mult vrerea voastră decât judecata 
și dreptatea, nesocotind asprele dojeni ale marilor nobili din 
regatul vostru și multele lacrimi ale oamenilor mai de jos, fără 
să ţineţi seama de buna purtare datorată Domnului, aţi vrut să o 
dezmoșteniți pe fiica voastră, Oriana, urmașa la tron după 
moartea voastră, pentru a o lăsa moștenitoare pe fiica voastră 
mai mică, și, în ciuda bocetelor și marii ei dureri, fără nicio milă, 


298 


le-aţi dat-o pe Oriana romanilor, drept soţie împăratului din 
Roma, împotriva oricărei dreptăţi și a voinţei ei și a tuturor 
supușilor voștri. Și cum toate aceste fapte sunt foarte însemnate 
în faţa lui Dumnezeu, El, care este lecuitorul tuturor, a îngăduit 
ca, aflând noi acestea, să punem capăt unei asemenea mari 
lovituri împotriva slujirii sale și astfel, am săvârșit totul nu cu 
dorinţa ori intenţia de a jigni, ci de a îndrepta o silnicie atât de 
mare și o astfel de strâmbătate, peste care nu puteam trece 
fără a ne acoperi de o mare rușine; și, o dată învinși romanii, ce 
o duceau cu ei pe Oriana, am luat-o cu noi și am adus-o cu mult 
respect și venerație (așa cum se cuvine nobleţei și regeștii sale 
obârșii) în Insula Ferecată, unde am lăsat-o în tovărășia multor 
doamne nobile și a unor vestiți cavaleri. Și fiindcă intenţia 
noastră a fost doar să îl slujim pe Dumnezeu și să apărăm 
dreptatea, acei seniori și însemnați cavaleri au hotărât să vă 
ceară să binevoiţi a găsi o cale de a îndrepta cele săvârșite cu 
acea nobilă prinţesă, punând capăt marii jigniri și 
binecunoscutei nedreptăţi și dăruindu-i iarăși dragostea voastră 
cu acea neclintire datorată adevărului și conștiinței curate; și 
dacă voi, maiestate, aveți ceva împotriva noastră, lăsați asta 
pentru când va veni vremea potrivită, pentru că nu ar fi drept ca 
lucrurile limpezi ce o privesc pe domniţă să se amestece cu cele 
tulburi legate de noi”. 

După ce don Cuadragante și-a sfârșit vorba, regele a răspuns 
după cum urmează: „Domnilor cavaleri, fiindcă vorbele multe și 
răspunsurile aspre nu nasc virtute și nu preschimbă inimile 
slabe în viteze, răspunsul meu va fi scurt și mai plin de răbdare 
decât merită cererea voastră. Domniile voastre ați făptuit ceea 
ce, după mintea voastră, se potrivește cel mai bine cu onoarea 
voastră mai curând cu nemăsurată trufie decât cu mult curaj, 
pentru că faptul de a ataca și a înfrânge pe cei ce călătoresc 
fără nicio bănuială și în deplină siguranţă, nu trebuie socotit o 
mare glorie, fără să ţineţi seama că eu, fiind cel ce îi ţin locul lui 
Dumnezeu, lui și nimănui altcuiva sunt obligat să dau seamă de 
faptele mele; și doar când va fi îndreptată această greșeală vom 
putea vorbi despre cererea voastră; așa că, restul fiind fără 
niciun folos, nu mai e nevoie de alt răspuns”. Don Brian de 
Mojaste i-a spus: „Nici noi nu dorim decât ca acum, după ce am 
aflat care vă e voia și cunoscând că trebuie să dăm socoteală în 
fața lui Dumnezeu de cele petrecute, fiecare dintre noi să facă 


299 


ceea ce chibzuiește a fi mai potrivit cu cinstea sa”. Și luându-și 
rămas bun de la rege, și-au încălecat caii și au ieșit din palat 
însoţiţi de don Grumedan, căruia regele îi poruncise să le ţină 
tovărășie până la ieșirea din cetate. 

Când don Grumedan s-a văzut împreună cu ei fără ca regele 
Lisuarte să fie de faţă, le-a spus: „Bunii mei domni, tare mă 
întristează ceea ce văd, fiindcă eu, cunoscând marea 
înțelepciune a regelui și noblețea lui Amadis și a tuturor 
domniilor voastre, precum și pe marii voștri prieteni de aici, 
nutream mari speranţe că acest necaz se va sfârși cu bine și mi 
se pare că lucrurile stând cu totul altfel, acum e și mai rău ca 
înainte, până ce Domnul nostru nu va binevoi să ne trimită 
împăcarea de care atâta nevoie este; dar, până atunci, vă rog 
să-mi spuneți cum de s-a găsit Amadis la vremea potrivită în 
Insula Ferecată, pentru că de multă vreme n-am mai aflat nicio 
veste despre el, deși mulţi dintre prietenii lui l-au căutat cu 
multă osteneală pe meleaguri străine”. Don Brian de Mojaste i-a 
răspuns: „Domnul meu, don Grumedan, în legătură cu ce-aţi 
spus despre rege și noi, vouă nu trebuie să vă mai povestim 
totul cu amănunte, fiindcă știți povestea foarte bine, ci doar atât 
că, fiind cunoscută marea nedreptate pe care regele a făcut-o 
fiicei sale și motivele ce ne obligă pe noi să o ajutăm, și, de 
bună seamă, lăsând deoparte supărarea lui și plăcerea noastră, 
am fi vrut să găsim o cale de împăcare între el și domnita 
Oriana, dar cum dorește să se arate neîndurător cu noi fără o 
pricină dreaptă, va vedea că sfârșitul va fi mult mai anevoios 
decât începutul. lar cât despre ceea ce aţi întrebat în legătură 
cu Amadis, bunul meu domn, aflaţi că, până a venit la această 
curte, spunându-și Cavalerul Grec, și a adus-o cu el pe acea 
doamnă pentru care au fost înfrânți romanii și câștigată coroana 
domnișoarelor, niciunul dintre noi n-a știut nimic despre el”. 
„Apără-mă, Maică Precistă! - a exclamat don Grumedan. Ce-mi 
spuneţi? E-adevărat că acel Cavaler Grec care a venit aici era 
Amadis?” „Adevărat, adevărat, fără nicio îndoială”, a spus don 
Brian. „Acum să știți - a spus don Grumedan -, că mă socotesc 
un nepriceput, pentru că ar fi trebuit să-mi închipui că un 
cavaler ce săvârșește asemenea fapte de arme nemaipomenite 
la alţii nu putea fi decât el. Dar vă întreb: cei doi cavaleri pe 
care i-a lăsat aici să mă ajute în înfruntarea hotărâtă cu romanii 
cine erau?” Don Brian i-a răspuns, râzând: „Prietenii voștri 


300 


Angriote și Estravaus și don Bruneo de Bonamar”. „Mulţumesc 
lui Dumnezeu - a zis el -, dar dacă i-aș fi recunoscut, nu m-aș fi 
temut atât de tare de acea luptă cum m-am temut, și acum îmi 
dau seama că am dobândit puţină glorie, pentru că, având 
asemenea ajutoare, nu era mare lucru să înving de două ori 
atâţia potrivnici”. „Ba așa să mă ajute Dumnezeu - a zis don 
Cuadragante -, dacă nu cred, judecând după ce inimă vă bate în 
piept, că aţi fi fost de-ajuns voi singur pentru a-i învinge”. 
„Domnule - a spus don Grumedan -, oricum aș fi, vă iubesc mult 
pe toţi și tare m-aș bucura dacă Cel de Sus va binevoi să sfârșiţi 
cu bine treaba pentru care aţi venit”. Și au stat ei așa de vorbă 
până au ieșit din cetate și încă o bucată de drum; și pe când don 
Grumedan voia să-și ia rămas bun de la ei, l-au văzut 
întorcându-se de la vânătoare pe Esplandian, coconul cel 
frumos, însoţit de Ambor, feciorul lui Angriote de Estravaus; pe 
mână purta un șoim, călărea un cal foarte mândru și cu 
harnașament bogat, dăruit de regina Brisena, și era îmbrăcat în 
straie strălucitoare, pentru că, atât datorită deosebitei sale 
frumuseți, cât și celor scrise despre el regelui Lisuarte de către 
Urganda Necunoscuta, așa cum v-am povestit mai pe îndelete în 
partea a treia a acestei istorii, regele și regina îl dăruiau din 
belșug cu tot ce îi făcea trebuinţă; când Esplandian a ajuns în 
dreptul lor, le-a dat binete, iar ei i-au răspuns. Brian de Monjaste 
l-a întrebat pe don Grumedan cine este acel frumos cocon, și el 
i-a răspuns: „Domnul meu, se numește Esplandian și a crescut 
printr-un noroc nemaipomenit și pentru a făptui lucruri 
însemnate; despre el și ce va făptui i-a scris Urganda regelui”. 
„Doamne - a spus don Cuadragante -, mult am auzit vorbindu- 
se despre acest flăcău în Insula Ferecată și bine ar fi să-l 
chemaţi să stăm de vorbă cu el”. Atunci don Grumedan l-a 
strigat, că trecuse deja de ei, și i-a spus: „Bunule paj, întorceţi- 
vă și trimiteți-i salutări Cavalerului Grec, ce s-a purtat atât de 
frumos cu voi, dăruindu-vi-i pe romanii pe care trebuia să-i 
ucidă”. Atunci Esplandian s-a întors și a spus: „Domnul meu, 
tare bucuros aș fi să aflu unde aș putea să-i trimit salutări 
acestui cavaler atât de nobil, așa cum mi-aţi cerut și cum 
merită”. „Acești cavaleri pleacă spre el”, a spus don Grumedan. 
„V-a spus adevărul - a zis don Cuadragante - și vom duce 
mesajul vostru celui ce se numea Cavalerul Grec și acum se 
numește Amadis”. Când Esplandian a auzit aceasta, a întrebat: 


301 


„Cum, domnilor, acela este Amadis, pe care toţi îl proslăvesc 
pentru mărețele sale isprăvi cavalerești și care este atât de 
deosebit între toți?” „Da, el este - a spus don Cuadragante -, 
fără îndoială”. „Să știți - a zis Esplandian - că într-adevăr marea 
sa vitejie trebuie prețuită mult, pentru că este nespus de vestit 
între atâţia viteji, și pentru că invidia ce o încearcă mulţi le dă 
îndrăzneala de a vrea să-i stea alături; dar nu mai puţin trebuie 
lăudat pentru marea sa cumpătare și bună cuviinţă, fiindcă, deși 
eu i-am arătat multă furie și dușmănie, nu din pricina asta nu 
mi-a arătat deosebită cinste, dăruindu-mi-i pe cavalerii învinși, 
ce mult necaz îi pricinuiseră, faptă pentru care îi mulţumesc 
mult; și deie Domnul să vină vremea să-i pot plăti cinstea ce mi- 
a făcut-o cu tot atâta cinste”. 

Tare mulţumiţi au fost acei cavaleri auzindu-l spunând aceste 
vorbe și ciudat lucru li se părea marea lui frumuseţe și ce le 
istorisise don Grumedan despre el, dar mai cu osebire îi mira 
înțelepciunea și istețimea cu care vorbea cu ei și don Brian de 
Monjaste i-a spus: „Bunule paj, Dumnezeu să vă facă un bărbat 
viteaz, pe cât v-a făcut de frumos”. „Vă mulţumesc din inimă - a 
răspuns el - pentru vorbele voastre, dar dacă Cel de Sus 
păstrează vreun dar pentru mine, l-aș dori acum, ca să îl pot 
sluji pe stăpânul meu, regele, ce are atâta nevoie de ajutorul 
supușilor săi; și-acum, domnilor, rămâneţi cu Dumnezeu, că am 
plecat de multă vreme din cetate”. Don Grumedan și-a luat 
rămas bun de la ei și a plecat cu Esplandian, iar cavalerii s-au 
îndreptat spre corabia lor, ca să se întoarcă în Insula Ferecată. 
Dar acum istoria nu vă mai povestește despre ei și se întoarce la 
regele Lisuarte. 


e CAPITOLUL XCVI e 


Cum regele Lisuarte le-a cerut sfatul 
regelui Arban de Norgales, lui don 
Grumedan și lui Guilan Gânalitorul 

Și ce i-au spus aceștia 


După plecarea cavalerilor, regele Lisuarte a poruncit să fie 
chemaţi regele Arban de Norgales, don Grumedan și Guilan 
Gânditorul și le-a spus: „Prieteni, știți în ce situaţie mă aflu 


302 


datorită acestor cavaleri din Insula Ferecată și marea jignire pe 
care mi-au adus-o; și dacă nu voi găsi calea de a îndrepta 
lucrurile, frângându-le marea trufie, nu mă voi mai socoti rege și 
nici n-aș gândi ca altcineva s-o facă; dar pentru a mă purta așa 
cum trebuie să se poarte oamenii cu minte, adică să 
înfăptuiască un lucru după ce se sfătuiesc și chibzuiesc 
îndelung, vreau să-mi spuneţi părerile voastre, așa cum v-am 
cerut, pentru ca eu să aleg ce mi se pare mai de folos din cele 
auzite”. 

Regele Arban, care era un cavaler viteaz și mintos și ţinea 
mult la cinstea regelui, i-a spus: „Domnule, acești cavaleri și cu 
mine am cugetat mult și am stat de vorbă cum ne-aţi poruncit, 
ca să vă dăm cel mai bun sfat de care sunt în stare minţile 
noastre, și socotim că, de vreme ce voinţa voastră este să nu 
cădetți la nicio înțelegere cu acei cavaleri, trebuie să căutăm cu 
multă sârguinţă și judecată mijloacele de a-i încolți și de a pune 
frâu smintelii lor, pentru că, seniore, pe de o parte, cavalerii 
aflaţi în Insula Ferecată sunt mulţi și puternici în luptă, cum bine 
știți, căci, prin bunăvoința lui Dumnezeu, toţi s-au aflat multă 
vreme în slujba voastră și, pe lângă ceea ce pot ei făptui cu 
vitejia lor, știm sigur că au trimis soli în multe locuri cerând mari 
ajutoare, pe care credem că le vor primi, pentru că toţi acei 
cavaleri sunt de obârșie aleasă, fii și fraţi ai unor regi și a altor 
bărbaţi însemnați, și pentru că și-au făcut mulţi prieteni; și când 
sosesc oameni din multe colţuri, iute se strânge o oaste mare; 
pe de altă parte, seniore, casa și curtea voastră e tare lipsită de 
cavaleri, mai mult decât oricând, din câte ne amintim noi, și 
măreția coroanei voastre a făcut să aveţi mulţi dușmani, care, 
acum, își vor arăta ura ce o nutresc împotriva voastră, că multe 
necazuri ca acesta dau la iveală nevoi uitate și trecute sub 
tăcere în vremurile bune; așa că, din aceste pricini, precum și 
din multe altele ce s-ar mai putea înșira, ar fi bine să-i înștiințaţi 
pe vasalii și prietenii domniei voastre, să afle ce așteptați de la 
ei, mai cu seamă împăratul Romei, pe care îl privește mai mult 
decât pe voi toată această poveste, cum v-a spus regina, și 
după ce veţi ști pe ce forțe puteți conta îi veți putea pedepsi sau 
lua hotărârea cea mai potrivită”. 

Regele a socotit că sfatul e bun și a răspuns că așa va face, 
poruncindu-i lui don Guilan să-și ia însărcinarea de a fi 
mesagerul său la împăratul Romei, pentru că o astfel de solie e 


303 


potrivită pentru un cavaler ca el. Acesta a răspuns: „Domnule, 
voința mea este să vă slujesc nu numai astfel, ci în toate câte 
îmi cereţi, și deie Domnul, în bunătatea lui, să se împlinească 
toate așa cum doresc eu, întru sporirea slavei și a marelui 
vostru regat; așa că de cum va fi gata cartea, porunca vă va fi 
îndeplinită pe loc”. Regele i-a zis: „Pentru domnia voastră nu va 
fi nevoie decât de o împuternicire și îi veţi spune împăratului 
cum, prin voia sa, i-a trimis aici pe Salustanquidio și Brondajel 
de Roca, majordomul său, cu încă alți numeroși cavaleri ce îi 
însoțeau, ca să o ceară de soţie pe fiica mea, Oriana, pentru 
domnia sa; iar eu, pentru a-i fi pe plac și a mă înrudi cu el, 
împotriva vrerii tuturor supușilor mei, ce o socoteau pe Oriana 
stăpâna lor, după trecerea mea din viaţa aceasta, m-am hotărât 
să i-o dau, cu multă înduioșare din parte-mi și mari dureri și 
chinuri ale mamei sale, știind-o departe de noi, pe meleaguri 
străine; și, după ce a fost luată de oamenii săi cu doamnele și 
domnișoarele ei și au pornit pe mare, în afara hotarelor 
regatelor mele, Amadis de Gaula, împreună cu alţi cavaleri, 
prieteni de-ai săi, ce porniseră cu o altă flotă din Insula 
Ferecată, i-au nimicit pe toţi oamenii săi, l-au ucis pe 
Salustanquidio și au dus-o pe fiica mea și pe câţi mai 
rămăseseră în viaţă chiar pe insulă, unde se află și acum; mai 
spuneţi-i că Amadis mi-a trimis solie, cu felurite propuneri, dar 
eu, știind că această afacere îl privește mai mult pe el decât pe 
mine, nu am vrut să duc niciun fel de negocieri cu solii, până nu 
îl înștiinţez; și să știe că ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult ar fi 
să asediem chiar cetatea unde o ţin pe Oriana, astfel încât să 
facem cunoscut lumii întregi că ei s-au purtat ca niște hoți și 
tâlhari de drumul mare, și că noi, ca niște mari principi, i-am 
pedepsit pentru această mare jignire ce ne lovește atât de 
adânc. Și pe lângă asta, mai spuneţi-i tot ce mai socotiți de 
cuviință; și de este de acord cu dorinţa mea, să trecem pe dată 
la fapte, pentru că jignirile devin întotdeauna mai mari când 
răzbunarea lor zăbovește”. Don Gulilan i-a răspuns: „Seniore, 
totul se va îndeplini așa cum porunciți și deie Domnul ca 
această călătorie să dea roade după cum doresc eu a vă sluji”. 
Și luând cu el o scrisoare de împuternicire, a plecat să se 
îmbrace, iar ceea ce a mai făcut, vă va povesti istoria noastră 
mai departe. 


304 


După aceasta, regele l-a chemat la el pe Brandoibas și i-a 
poruncit să plece în Insula Mongaza, la don Galvanes, și să-i 
ceară să vină la el pe dată cu toţi oamenii din insulă; de acolo i- 
a poruncit să plece în Irlanda la regele Cildadan și să-i spună 
același lucru, să pregătească o armată cât mai mare cu putinţă 
și să pornească spre locul unde știe că se află el; de asemenea, 
i-a poruncit lui Filispinel să plece la Gasquilan, regele Suediei, și 
să-l înștiinţeze despre toate acestea, spunându-i că, fiind el un 
cavaler atât de vestit și dornic foarte de a trece prin isprăvi 
felurite, acum are prilejul să-și arate virtutea și vitejia inimii 
sale; și tot așa a trimis solii multor altor prieteni, aliaţi și vasali 
în tot regatul său, să fie gata de luptă pentru când se vor 
întoarce solii săi; și a poruncit să se caute cai și armuri peste 
tot, pentru a avea cât mai mulţi oameni călare. 

Acum însă, ne oprim cu această poveste aici și nu vom mai 
vorbi despre asta până la vremea potrivită, pentru a vă spune 
ce a mai făcut Arcalaus Vrăjitorul. Istoria spune că, aflându-se 
Arcalaus Vrăjitorul în castelele sale, așteptând tot timpul să 
făptuiască un rău, așa cum obișnuiesc el și toți răufăcătorii, a 
aflat vestea cea mare a neînțelegerilor și a marii rupturi dintre 
regele Lisuarte și Amadis și nu se poate povesti cât s-a bucurat, 
pentru că aceștia erau cei doi oameni pe care îi dușmănea cel 
mai tare din lume și nicio clipă nu încetase să gândească, în 
mintea lui, cum să îi distrugă; așa că a chibzuit că în această 
împrejurare le-ar putea face rău amândurora, că în sufletul lui 
nu se putea hotări să-i vină în ajutor vreunuia dintre ei; și cum în 
toate fărădelegile sale era foarte viclean și iscusit, a hotărât să 
adune o a treia oaste, formată din dușmanii regelui Lisuarte și 
cei ai lui Amadis, pe care să o ţină la îndemână, astfel încât, 
dacă avea să fie război, oamenii săi să îi poată învinge și nimici 
cu ușurință pe cei ce aveau să rămână în viaţă; și cu gândul și 
dorinţa aceasta, și-a încălecat armăsarul, luându-și cu el 
slujitorii ce îi făceau trebuință, și a pornit într-o călătorie pe 
mare și pe uscat la regele Arabigo, ce fusese atât de zdrobit în 
lupta pe care o dusese împreună cu ceilalți șase regi, tovarășii 
săi, împotriva regelui Lisuarte, cum v-am povestit în partea a 
treia a acestei istorii, și care suferise mari pierderi și mare 
rușine în această bătălie din partea lui Amadis și a celor din 
neamul său; și de cum a ajuns la el, i-a spus: „Oh, rege Arabigo! 
Dacă ai curajul și inima vitează cerute de măreția regeștii tale 


305 


persoane, și înţelepciunea cu care să le cârmuiești, soarta ce ți- 
a fost potrivnică și dușmancă în trecut, cu multă căinţă pentru 
fapta sa, vrea să-și îndrepte greșeala astfel ca, printr-o îndoită 
victorie să ștergi marea rușine adusă onoarei tale; și dacă ești 
înțelept, îţi vei da seama că acest lucru îți stă în putere. Află, 
măria ta, că eu, pe când stăteam în castelul meu, cugetând cu 
multă îngrijorare la înfrângerea ta și căutând calea de a îndrepta 
lucrurile, pentru că de pe urma sporirii regeștilor tale avuţii, eu, 
ca slujitor al tău, mă bucur de foarte mari foloase, am primit 
veste neîndoioasă cum că marii tăi dușmani și ai mei, regele 
Lisuarte și Amadis de Gaula, au ajuns să se sfadească dintr-o 
asemenea pricină, încât nu se mai așteaptă nicio cale de 
împăcare și sfârșitul nu poate fi decât o mare bătălie cu 
nimicirea unuia dintre ei, ori poate a amândurora; și dacă vrei 
să-mi asculţi sfatul, sunt sigur nu numai că vei recâștiga ceea ce 
ai pierdut în trecut, ci și că regatul tău va spori cu mult mai 
multe ţinuturi, și vom avea de câștigat toţi cei ce dorim să te 
slujim”. Regele Arabigo, auzind aceste vorbe și văzând că 
Arcalaus a sosit de pe meleaguri atât de îndepărtate cu mare 
grabă, a răspuns: „Prietene Arcalaus, lunga călătorie pe care ați 
făcut-o și osteneala voastră mă îndeamnă să preţuiesc mult 
venirea voastră aici și să cred tot ce mi-aţi spus; și vreau sa-mi 
arătaţi mai pe larg cum stau lucrurile, pentru că, nicicând, chiar 
și în vremuri de izbeliște, voia mea nu va înceta să urmeze calea 
cerută de măreţia persoanei mele”. Atunci Arcalaus i-a spus: 
„Află, măria ta, că împăratul Romei, vrând să se căsătorească, a 
trimis solie regelui Lisuarte să i-o dea de nevastă pe fiica sa, 
Oriana; acesta, cunoscându-i măreția, deși această prinţesă este 
moștenitoarea sa de drept la coroana Marii Britanii, s-a hotărât 
să i-o dea de soție și i-a încredințat-o unui văr primar al 
împăratului, pe numele lui Salustanquidio, principe foarte 
puternic, care a plecat cu ea pe mare, cu o numeroasă suită de 
romani; dar le-a ieșit în drum Amadis de Gaula cu mulţi cavaleri 
și prieteni și, după ce acest principe a fost ucis, toată flota lui 
nimicită și luați prizonieri sau omorâţi mulţi alţii ce îl însoțeau, 
cavalerii au răpit-o pe Oriana și au dus-o pe Insula Ferecată, 
unde se află și acum. Îţi poţi da seama ce jignire înseamnă asta 
pentru regele Lisuarte și împărat. Și vreau să mai știi că acest 
Amadis de care îţi vorbesc este unul dintre cavalerii cu herbul 
cu balauri ce au luptat împotriva ta și a celorlalţi șase regi ce te- 


306 


au însoțit în marea bătălie pe care ai purtat-o cu regele Lisuarte; 
el era cel cu coiful aurit și datorită marii sale vitejii și a 
nemăsuratului său curaj ţi-a fost răpită victoria. Așa că, din 
pricina ce ţi-am arătat-o, regele Lisuarte, pe de o parte, și 
Amadis, pe de alta, adună cât mai mulţi oameni cu putinţă, și, 
pe bună dreptate trebuie și putem să ne închipuim că însuși 
împăratul în persoană va veni să-și răzbune marea rană din 
suflet și știrbirea onoarei sale, așa că poţi socoti ce pierderi vor 
suferi dacă se vor război; și dacă măria ta vrei să-ţi strângi 
oastea, eu ţi-l voi da ca ajutor pe Barsinan, seniorul de 
Sansueña, fiul celuilalt Barsinan, pe care l-a ucis regele Lisuarte 
la Londra, precum și întregul mare neam al viteazului cavaler 
Dardan Trufașul, omorât de Amadis la Vindilisora, ce vor alcătui 
o numeroasă ceată de viteji cavaleri; de asemenea, îl voi aduce 
pe regele Insulei Adânci, ce a scăpat cu tine din bătălie, și cu 
toţi aceștia ne vom găsi un loc unde vă voi călăuzi eu, astfel ca, 
după ce se va sfârși bătălia dintre ei, oamenii tăi să poată pune 
mâna atât pe învinși cât și pe învingători fără nicio primejdie; și 
urmarea va fi că, pe lângă faptul că vei câștiga o victorie atât de 
însemnată, ţi se va supune toată Marea Britanie, iar persoana ta 
regească va ajunge pe cele mai înalte culmi atinse vreodată de 
un împărat al lumii. Și-acum cugetă, rege prea puternic, dacă 
pentru atât de puţină osteneală și primejdie vrei să pierzi o 
glorie și un regat atât de mare”. Când regele Arabigo a auzit 
aceasta, tare s-a mai bucurat și i-a răspuns: „Prietene Arcalaus, 
mi-aţi spus un lucru însemnat și, cu toate că aveam de gând să 
nu-mi mai pun norocul la încercare, ar fi o mare nebunie să dau 
cu piciorul unei împrejurări ce îmi oferă, cu multă dreptate, o 
mare cinste și deosebit câștig, pentru că dacă lucrurile ies așa 
cum sperăm și le călăuzește însăși raţiunea, oamenii culeg 
roadele meritate pentru osteneala lor, iar dacă ies pe dos, fac 
ceea ce îi obligă virtutea, dând seamă cum se cuvine de cinstea 
lor și, neţinând cont prea mult de nenorocirile trecute, ci mai 
curând de posibilitatea de a le îndrepta, nu încetează să-și 
încerce norocul fără să se lase înfrânți, doborâţi și dezonoraţi 
până la sfârșitul zilelor lor. Și fiindcă așa stau lucrurile, nu vă 
faceţi griji pentru mine, oamenii și prietenii mei și ocupaţi-vă de 
celelalte cu înflăcărarea și sârguința ce se cuvin pentru o 
asemenea faptă”. 


307 


Arcalaus, după ce s-a asigurat astfel de cuvântul regelui, a 
plecat la Sansuefa și a stat de vorbă cu Barsinan, aducându-i 
aminte de moartea tatălui său și a fratelui său, Gandalot, cel 
învins de Guilan Gânditorul, pe care acesta i-l dusese prins 
regelui Lisuarte, ce poruncise să fie azvârlit dintr-un turn, la 
picioarele căruia fusese ars de viu tatăl lui; de asemenea, i-a 
mai spus cum rânduise totul, la vremea aceea, pentru ca tatăl 
lui să devină rege al Marii Britanii, căci îi luase captivi pe regele 
Lisuarte și pe fiica lui, dar cum totul se năruise din pricina 
trădătorului de Amadis; și că acum venise vremea nu numai să 
se răzbune pe dușmanii săi după voie, dar și să dobândească 
acel mare regat unde dăduse greș tatăl său, și să fie curajos, 
căci fără curaj rareori poţi câștiga lucruri de seamă, iar soarta, 
căindu-se că îi fusese potrivnică tatălui său, va vrea să-l 
răsplătească pentru pierderea suferită. Și i-a mai spus, de 
asemenea, că regele Arabigo își pregătește întreaga sa oaste, 
fiindcă socotește lucrurile atât de ușoare că nu pot da greș cu 
niciun chip, vorbindu-i și despre toate celelalte ajutoare ce le vor 
primi în mod sigur, precum și despre multe altele, căci era tare 
priceput în meșteșugul acesta și era foarte mare meșter în 
viclenii. Cum Barsinan era un tânăr foarte orgolios și semăna cu 
taică-su în răutate, Arcalaus l-a convins, în scurtă vreme și fără 
multă osteneală, să facă tot ceea ce voia, așa că Barsinan i-a 
răspuns cu inima foarte vitează și cu nemăsurată trufie că va 
porni la drum cu toată dragostea și din toată inima, aducând cu 
el cât mai mulţi oameni din ţinutul lui și pe toți câţi vor vrea să-l 
urmeze din afara hotarelor sale. Auzind aceste vorbe, Arcalaus 
tare s-a mai veselit, căci vedea cum totul se pregătește întru 
împlinirea dorințelor sale, și i-a spus să fie pregătit cu toate cele 
trebuincioase pentru când îl va înștiința, pentru că treaba 
trebuie făcută cu grijă. 

De aici a plecat pe dată, cu inima cântând de veselie, la 
regele Insulei Adânci și a stat de vorbă cu el o foarte lungă 
bucată de vreme; și atâtea i-a spus, aducându-i atâtea 
argumente, încât l-a convins ca și pe ceilalți doi să-și 
pregătească cât mai bine toată oastea, căci pentru asemenea 
nevoi o are. După aceasta, s-a întors în ţinutul său și s-a sfătuit 
cu neamurile lui Dardan Trufașul, socotind că toţi aveau să se 
aleagă cu mari foloase de pe urma uneltirilor sale și s-a înțeles 
cu ei în cea mai mare taină, dezvăluindu-le marile pregătiri 


308 


rânduite de el. Și apoi a început să aștepte momentul de a-și 
duce la îndeplinire planurile de care v-am povestit. 

Acum însă, istoria nu ne mai vorbește despre el până la 
vremea cuvenită și ne întoarcem să aflăm ce s-a întâmplat cu 
don Cuadragante și don Brian de Monjaste după ce au plecat de 
la curtea regelui Lisuarte. 


e CAPITOLUL XCVII e 


Cum întâmplarea a făcut ca don Cuadragante 
și Brian de Monjaste să se rătăcească pe mare, 
și cum a vrut soarta să se întâlnească cu regina 

Briolanja, precum și ce li s-a întâmplat cu ea 


După ce s-au despărţit de don Grumedan, cum povestește 
istoria noastră, don Cuadragante și don Brian de Monjaste și-au 
văzut de drumul lor, până au ajuns în portul unde se afla corabia 
lor, pe care s-au îmbarcat ca să plece spre Insula Ferecată cu 
răspunsul regelui Lisuarte; toată ziua aceea marea a fost 
blândă, cu vânt prielnic călătoriei lor; dar când s-a lăsat 
noaptea, marea a început să se înfurie cu atâta sălbăticie, că 
toți și-au zis că se vor îneca și vor pieri; furtuna a fost atât de 
puternică, încât marinarii și-au pierdut cumpătul și n-au mai 
putut stăpâni corabia, care plutea pe mare fără cârmaci; și au 
rătăcit așa pe ape toată noaptea, cuprinși de mare spaimă, 
pentru că în asemenea împrejurări nu folosesc armele și vitejia. 
Când s-au ivit zorii zilei, marinarii au putut să-și dea seama mai 
bine unde sunt și au văzut că se apropiaseră mult de regatul 
Sobradisei, unde domnea preafrumoasa Briolanja; și chiar atunci 
marea a prins să se potolească și, cum voiau să îndrepte corabia 
spre drumul lor, deși aveau de străbătut o distanță mare, au 
zărit apropiindu-se din dreapta lor o corabie nemaipomenit de 
mare, dar cum nava lor era foarte iute, astfel că cealaltă nu le- 
ar fi putut face niciun rău, chiar de ar fi fost a unor dușmani, au 
hotărât să o aștepte; și când s-a apropiat mai mult și au privit-o 
mai bine, li s-a părut cea mai frumoasă corabie din câte 
văzuseră vreodată, atât ca dimensiuni, cât și ca bogăţie, căci 
avea pânzele și parâmele toate de mătase și toată, cât puteai 
vedea cu ochii, era împodobită cu covoare bogate foarte; iar la 


309 


bordul ei au văzut cavaleri și domnișoare îmbrăcaţi foarte 
frumos, ce stăteau de vorbă. 

Tare s-au mai minunat don Cuadragante și Brian de Monjaste 
văzând toate acestea și nu-și puteai închipui cine călătorea cu 
ea; așa că au poruncit pe dată unui scutier de-al lor să plece cu 
o barcă și să afle a cui este corabia și cine se află la bordul ei. 

Scutierul a îndeplinit porunca și, rugându-i pe acei cavaleri să 
aibă bunăvoința de a-i spune cine sunt, aceștia i-au răspuns că 
pe corabie se află regina Briolanja, ce se îndreaptă spre Insula 
Ferecată. „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această veste atât 
de bună - a spus scutierul -, că mare plăcere le va face celor ce 
m-au trimis.” „Bunule scutier - au zis domnișoarele -, spuneți- 
ne, dacă voiţi, cine sunt cei despre care vorbiţi?” „Doamnelor - 
a răspuns el -, sunt doi cavaleri ce fac aceeași călătorie ca 
domniile voastre, dar furtuna i-a azvârlit în aceste locuri, unde 
află mare bucurie după truda lor întâlnindu-vă pe voi, și pentru 
că vi se vor înfățișa după ce mă voi întoarce, nu e nevoie să vă 
mai spun nimic”. 

Și, așa cum aţi auzit, s-a întors și a spus: „Domnilor, mare 
bucurie vă va face vestea ce v-o aduc și trebuie să socotim că 
ne-a prins bine furtuna și ocolul făcut, pentru că aveţi o 
companie aleasă în călătoria voastră. Aflaţi că pe corabie se află 
regina Briolanja, care se îndreaptă spre Insula Ferecată”. Tare s- 
au mai bucurat cei doi cavaleri de spusele scutierului și, pe 
dată, au poruncit să fie îndreptată corabia lor spre cealaltă; și 
când s-au apropiat mai mult, domnișoarele i-au recunoscut pe 
cavaleri, căci îi mai văzuseră la curtea regelui Lisuarte, când 
stătuse acolo o vreme regina, stăpâna lor, și s-au dus foarte 
vesele să o vestească pe aceasta că sosesc doi cavaleri, prieteni 
buni ai lui Amadis, unul don Cuadragante, și celălalt, don Brian 
de Monjaste. 

Regina, auzind aceasta, s-a bucurat foarte și a ieșit din 
încăperea ei cu doamnele ce o însoțeau, ca să-i primească, 
fiindcă Tantiles, majordomul ei, îi spusese că îi lăsase în Insula 
Ferecată pregătindu-se pentru călătoria la regele Lisuarte. Când 
a ieșit regina, ei urcaseră deja de corabie și au venit să-i sărute 
mâinile; dar ea nu i-a lăsat, ci i-a cuprins în braţe pe amândoi, 
rămânând o clipă îmbrăţișaţi așa, tare bucuroși; iar când s-au 
ridicat din genunchi, i-a îmbrățișat din nou și le-a spus: „Vitejii 
mei domni și prieteni, adânc îi mulţumesc Domnului că v-am 


310 


întâlnit și nimic n-ar putea să mă bucure mai mult decât 
întâlnirea cu Amadis de Gaula, pe care cu atâta dreptate și 
temei trebuie să îl iubesc, așa cum bine știți”. „Buna mea 
doamnă - a răspuns Cuadragante -, mare nedreptate ar fi să nu 
fie așa cum spuneți și Dumnezeu să vă răsplătească pentru 
bucuria ce o arătaţi văzându-ne, căci noi vă vom sluji așa cum 
ne porunciţi”. „Vă mulţumesc mult - a spus ea. Dar, acum, 
povestiți-mi cum aţi ajuns în aceste locuri”. Ei i-au istorisit cum 
plecaseră din Insula Ferecată cu solia seniorilor de acolo pentru 
regele Lisuarte, tot ce vorbiseră cu el, cum nu ajunseseră la 
nicio înţelegere, ci la o ruptură totală, fără să uite nimic, și cum, 
pe când voiau să se întoarcă, puternica furtună de peste noapte 
îi azvârlise în locul acela, socotind că au fost cu folos încercările 
și truda prin care trecuseră, de vreme ce pot să o slujească și să 
o ocrotească până va ajunge unde dorește. Regina le-a spus: 
„Nici eu n-am fost foarte liniștită și am trecut printr-o mare 
spaimă din pricina furtunii de care vorbiţi și n-am crezut o clipă 
că vom scăpa teferi, dar cum corabia aceasta a mea e foarte 
mare și solidă, cu ancore și parâme rezistente, Domnul a 
binevoit ca furtuna să nu le poată smulge ori rupe; iar cât 
despre povestea cu regele Lisuarte, am aflat de la majordomul 
meu, Tantiles, că aveaţi să vă duceţi cu solie la el și pe dată mi- 
am zis că fiind el un rege atât de neînduplecat, pe care soarta l- 
a ajutat așa de mult în toate și l-a ridicat în slăvi, socotind foarte 
însemnată întâmplarea cu Oriana, mai curând va voi să-și 
încerce și să-și arate puterea decât să caute o cale de împăcare; 
și, de aceea, am hotărât să-mi adun toţi supușii din regat și toți 
prietenii din afară și să-i rog cu toată căldura și să le poruncesc 
să fie gata pregătiţi de luptă când vor primi carte de la mine; și 
i-am lăsat acolo pe toţi, dornici foarte să mă slujească, împreună 
cu majordomul meu, care să le fie călăuză și să-i aducă, 
chibzuind că între timp ar fi bine să mă duc eu însămi în Insula 
Ferecată și să rămân lângă prinţesa Oriana, împărtășind cu ea 
soarta ce ne-o va da Domnul; aceasta e pricina pentru care m- 
ați întâlnit aici și sunt foarte bucuroasă că vom călători 
împreună”. „Doamna mea - a spus don Brian de Monjaste -, de 
la o persoană de neam și atât de frumoasă ca voi nu sunt de 
așteptat decât fapte nobile și pline de virtute, cum o dovediţi”. 
Regina i-a rugat să poruncească navei lor să navigheze alături 
de a ei, iar ei să vină cu ea, ceea ce s-a făcut întocmai; cavalerii 


311 


au fost găzduiţi într-o odaie foarte bogată și tot timpul îl 
petreceau cu ea, mâncau la masă cu ea și vorbeau despre tot ce 
le era pe plac. 

Și așa cum vă spun, și-au continuat călătoria pe mare spre 
Insula Ferecată. Acum, trebuie să știți că atunci când Abiseos, 
unchiul acestei regine, fusese ucis împreună cu cei doi fii ai săi 
de către Amadis și Agrajes, ca răzbunare că îl ucisese pe fratele 
lui, regele, tatăl Briolanjei, așa cum v-am povestit mai pe larg în 
prima carte a acestei istorii, a rămas în urma lui un fecior mezin, 
pe care îl crescuse un cavaler ce îi fusese foarte credincios lui 
Abiseos. Copilul ajunsese acum un cavaler foarte puternic și 
curajos, după câte se arătase în marile înfruntări la care luase 
parte, și, cum la început, fiind foarte tânăr și cu minte puţină, nu 
se gândise decât să urmeze calea faptelor de arme, fără să 
caute vreun câștig pentru sine, când a mai crescut în ani, unii 
dintre slujitorii tatălui său aflați în pribegie i-au amintit de 
moartea tatălui și fraților săi, spunându-i că regatul Sobradisa îi 
aparţine de drept și că regina de-acolo îl dobândise cu forța; și 
dacă el este destul de viteaz pentru a repara această 
nedreptate, cum era dator, precum și pentru a săvârși fapte 
menite să-l răsplătească fără multă trudă pentru marea pierdere 
suferită și astfel să devină un mare senior, acum trebuie să se 
întoarcă în regat și să tragă foloasele, căci o poate face cu multă 
cinste, fiind feciorul tatălui său. Și acest cavaler, pe numele lui, 
Trion, cum era dornic să cârmuiască, mereu cugeta la vorbele 
spuse de acei slujitori ai tatălui său și, pândind timpul prielnic 
pentru a-și potoli dorințele, aflând acum de marea discordie 
dintre regele Lisuarte și Amadis de Gaula, și-a zis că Amadis va 
fi atât de prins cu războiul, că nu-și va mai aminti de altele, și 
chiar de și-ar aduce aminte, marea lui putere nu va fi de ajuns 
să vină în ajutor tuturor, având de luptat cu bărbaţi atât de 
însemnați, pentru că el era cea mai mare piedică ce-i stătea în 
cale lui Trion. Şi aflând despre plecarea Briolanjei, ce nu avea pe 
corabie nici douăzeci de cavaleri și niciunul din ei prea vestiți în 
luptă, a plecat de-ndată din castelul său foarte puternic ce, 
datorită unor prieteni, îi rămăsese moștenire de la tatăl lui, 
Abiseos, singurul lucru pe care acesta îl stăpânea când l-a ucis 
pe rege, fratele său; și fără să spună nimănui ce are de gând, a 
ales cam cincizeci de oameni bine înarmaţi și mai mulţi 
arbaletieri și arcași și, pregătind două corăbii, a pornit cu ei pe 


312 


mare, cu gândul s-o ia captivă pe regină și astfel să tragă mari 
foloase, iar cu vremea să îi ia întreg regatul. Și știind pe ce drum 
pornise regina, într-o după-masă le-a apărut în faţă, fără ca 
nimeni să bănuiască ceva în legătură cu el; și când cei de pe 
corabia reginei au zărit în depărtare cele două nave, au 
înștiințat-o pe regină și don Cuadragante și Brian de Monjaste 
au urcat de-ndată pe punte și-au văzut că navele se îndreaptă 
chiar spre ei și se pregătesc de luptă; ei s-au înarmat, de 
asemenea, dar și-au văzut mai departe de drum, încât ceilalţi s- 
au apropiat atât de mult că se putea auzi foarte bine ce spun. 
Atunci Trion le-a strigat: „Cavaleri ce vă aflaţi pe corabie, vestiți- 
o pe regina Briolanja că eu sunt Trion, vărul ei, care vrea să îi 
vorbească; și să poruncească oamenilor ei să nu îmi stea 
împotrivă, căci altminteri niciunul nu va scăpa cu viaţă”. Când 
regina a auzit aceste vorbe, tare s-a speriat și s-a înfricoșat și a 
spus „Domnilor, acesta e cel mai mare dușman al meu și dacă a 
îndrăznit acum să facă asta, nu e fără pricină însemnată și fără 
a fi însoţit de mulţi slujitori”. Don Cuadragante i-a răspuns: 
„Buna mea doamnă, nu vă temeţi de nimic, căci, cu voia 
Domnului, foarte curând va fi pedepsit pentru sminteala lui”. Și 
i-a poruncit unui slujitor să-i spună lui Trion că dacă vrea să vină 
singur la regină, va fi primit cu multă plăcere. Trion a răspuns: 
„Dacă așa stau lucrurile, o voi vedea pe regină împotriva voinţei 
ei și a voastră a tuturor”. Și i-a poruncit unui cavaler, slujitor al 
tatălui său, să atace corabia reginei din partea opusă și să 
încerce să o abordeze, ceea ce acela a și făcut. Don Brian de 
Monjaste, văzându-i că se depărtează, i-a spus lui don 
Cuadragante să ia o parte din oameni, câţi voiește, și să 
păzească un bord, iar el cu restul oamenilor îl va păzi pe 
celălalt; și chiar așa au și făcut: don Cuadragante a rămas în 
partea unde voia să atace Trion, iar Brian de Monjaste, pe 
partea de unde venea celălalt cavaler. Don Cuadragante le-a 
poruncit oamenilor săi să i se așeze în față, iar el a rămas cât 
mai ascuns în spatele lor, spunându-le că dacă Trion vrea să 
treacă pe corabia lor, să nu îl împiedice. 

Așa stând lucrurile, corabia a fost asaltată din ambele părți cu 
multă forţă, pentru că cei ce atacau știau că nu are cine să o 
apere și n-au de întâmpinat nicio primejdie, căci nu aveau habar 
de cavalerii din Insula Ferecată; și de cum s-au apropiat, Trion, 
cu marea lui trufie și dorinţa de a sfârși ce își propusese, a sărit 


313 


pe punte fără teamă, iar oamenii reginei au prins să se retragă, 
cum li se poruncise. Don Cuadragante, când l-a văzut pe 
corabie, a trecut în faţa oamenilor săi și, cum era tare voinic, 
așa cum v-am povestit în a doua parte a acestei istorii, și a dat 
ochi cu Trion, acesta a priceput pe dată că nu este dintre cei pe 
care îi cunoaște, dar nu și-a pierdut curajul, ci s-a îndreptat spre 
el cu multă cutezanţă și au prins să-și dea lovituri grele în 
coifuri, de săreau scântei din ele și din spadele lor; dar cum don 
Cuadragante era mai puternic și îl lovea fără milă, Trion a fost 
atât de copleșit de lovituri, încât spada i-a căzut din mână, iar el 
s-a prăbușit în genunchi; don Cuadragante a privit în jur și, 
văzând că ceilalți dușmani năvăleau în mare grabă pe punte, le- 
a spus oamenilor săi: „Aveţi grijă de acest cavaler”; și s-a 
îndreptat spre ceilalţi, dându-i o asemenea lovitură în cap 
primului ce i-a ieșit în cale, încât n-a mai avut nevoie de 
duhovnic. Ceilalţi, văzându-și stăpânul captiv, pe cavalerul acela 
ucis și pe don Cuadragante ce împărțea lovituri năprasnice în 
dreapta și-n stânga, s-au zorit cât mai tare să se întoarcă pe 
corabia lor și; încolţiţi de don Cuadragante și ai săi, unii s-au 
salvat, alţii au pierit în valuri și astfel, în scurtă vreme, toți au 
fost învinși și izgoniți de pe corabia pe care o socoteau ca șia 
lor; atunci, don Cuadragante a privit în cealaltă parte, unde se 
lupta don Brian, și a văzut că era încleștat cu dușmanii pe punte 
și că aceștia îi pricinuiseră pierderi mari; așa că a trimis o parte 
din oamenii săi să îl apere, iar el a rămas cu restul așteptând să 
vadă dacă dușmanii vor mai ataca; cu ajutorul primit și cu 
oamenii săi, don Brian i-a învins foarte repede pe toţi, iar 
cavalerul ce îi conducea a fost ucis; corabia lui Trion se 
îndepărta învinsă și, atunci, cei ce rămăseseră în viaţă au cerut 
îndurare; don Brian a poruncit să nu fie omorât nimeni, fiindcă 
se predaseră, așa că au fost luaţi prizonieri toţi și cavalerii au 
pus stăpânire pe corabia vrăjmașă. 

Cât a durat lupta, regina Briolanja a rămas în odaia ei cu toate 
doamnele și domnișoarele, rugându-se în genunchi să le apere 
de această primejdie pe ele și pe cavalerii care le ajută și le 
apără. Și pe când stăteau ele așa, a sosit unul dintre slujitorii ei 
și a spus: „Doamnă, ieșiți afară să vedeţi că Trion e prizonier și 
toţi oamenii săi zdrobiţi și nimiciţi, căci acei cavaleri din Insula 
Ferecată au săvârșit mari minuni de vitejie, cum nimeni n-ar fi 
putut”. 


314 


Când regina a auzit aceasta, tare s-a mai bucurat, cum vă 
puteţi închipui și, înălțând brațele, a spus: „Doamne 
Dumnezeule atotputernic, fii binecuvântat că i-ai adus la 
vremea potrivită și la asemenea necaz pe acești cavaleri, căci 
de pe urma lui Amadis și a prietenilor săi nu pot avea decât 
noroc”. Și, ieșind din odaia ei, a văzut că oamenii săi îl păzeau 
pe Trion, că don Cuadragante stătea de strajă ca vrăjmașii să nu 
reînceapă lupta și că oamenii lui don Brian de Monjaste 
puseseră stăpânire pe corabia cucerită de acesta; și apropiindu- 
se de don Cuadragante, i-a spus: „Domnul meu, mult îi 
mulțumesc lui Dumnezeu și domniei voastre pentru ceea ce aţi 
făcut pentru mine, căci, într-adevăr, viaţa și regatul meu erau în 
mare primejdie”. El i-a răspuns: „Buna mea doamnă, iată-l aici 
pe dușmanul vostru; porunciţi să fie judecat”. Când Trion a auzit 
aceste vorbe, n-a mai fost sigur pe viaţa lui și, îngenunchind în 
faţa reginei, a spus: „Doamnă, fie-vă milă și nu-mi luaţi viaţa; 
ţineţi seamă de marea voastră cumpătare și de faptul că sunt 
din neamul vostru; și dacă acum v-am supărat, va veni o vreme 
când vă voi putea sluji”. Cum regina era foarte nobilă, s-a 
milostivit de el și a spus: „Trion, nu pentru meritele voastre, ci 
pentru că am motivele mele, vă las în viață până vă voi hotărî 
soarta împreună cu acești cavaleri”. Și a poruncit să fie dus în 
odaia ei și păzit. 

După aceasta, don Brian de Monjaste s-a apropiat de regină și 
ea l-a îmbrățișat și l-a întrebat: „Viteazul meu domn, cum vă 
simţiţi?” El a răspuns: „Doamnă, foarte bine și foarte bucuros că 
am avut fericirea să vă slujesc cât de cât; am o rană, dar, slavă 
Domnului, nu e gravă”. Și le-a arătat scutul și au văzut că o 
săgeată îl străpunsese, pătrunzându-i prin braţ. Regina, cu 
frumoasele ei mâini, i-a scos-o cât de încet a putut și l-a ajutat 
să-și lepede armura; apoi i-au oblojit rana așa cum făcuseră de 
multe ori cu râni mai grave, căci scutierii săi, ca și ceilalți 
scutieri, ai tuturor cavalerilor rătăcitori, aveau întotdeauna la 
îndemână cele numaidecât trebuincioase pentru îngrijirea 
rănilor. 

Toţi s-au veselit foarte de norocul ce-l avuseseră și când au 
vrut să pornească în urmărirea corăbiei lui Trion, au văzut că se 
îndepărtase mult și s-au lăsat păgubași. Și, înălțând pânzele, au 
pornit iarăși la drum, drept spre Insula Ferecată, fără să mai 
întâlnească vreo piedică în cale. Și întâmplarea a făcut că la 


315 


ceasul când ei intrau în port, Amadis și toți ceilalți seniori din 
insulă se plimbau călare printr-o luncă întinsă ce se afla sub 
costișa fortăreței, cum făceau adesea; și de cum au văzut 
corăbiile intrând în port, au pornit într-acolo să afle ale cui sunt; 
iar când au ajuns la țărm, s-au întâlnit cu scutierii lui don 
Cuadragante și don Brian de Monjaste, ce tocmai coborâseră 
dintr-o barcă și veneau să le vestească sosirea lor și a reginei 
Briolanja, pentru ca acei cavaleri să îi iasă în întâmpinare; și, de 
cum l-au văzut pe Amadis și pe cavalerii săi, i-au spus mesajul 
stăpânilor lor, ce tare mult i-a bucurat; și s-au apropiat toți de 
malul mării, salutându-se cu cei de pe corăbii, cu râsete și multă 
veselie; don Brian de Monjaste le-a spus: „Ce ziceţi că ne-am 
întors mai bogaţi decât am plecat? Voi n-aţi fost în stare de așa 
ceva și ați stat închiși aici ca niște oameni de nimic”. Toţi au 
început să râdă și i-au spus că, de vreme ce se împăunează 
atâta, să le arate ce bogății câștigase; atunci, cei de pe corabie 
au coborât o barcă destul de mare, în care s-au urcat regina, cei 
doi cavaleri și mai mulţi oameni, ce i-au dus pe uscat; toți 
cavalerii au descălecat de pe cai și au venit să-i sărute mâinile 
reginei, dar ea nu le-a îngăduit și i-a îmbrățișat cu multă 
dragoste. Amadis a venit la ea și a vrut să-i sărute mâinile, dar 
ea, când l-a văzut, l-a cuprins cu preafrumoasele ei braţe și l-a 
ținut așa o vreme, fără să-i dea drumul, și ochii i s-au umplut de 
lacrimi ce îi curgeau șiroaie pe frumoșii ei obraji, de bucurie că îl 
vede, pentru că de la bătălia purtată de regele Lisuarte cu 
regele Cildadan, când îl întâlnise la Fenusa, cetatea unde 
trăsese regele, nu îl mai văzuse, cu toate că își luase gândul că 
s-ar mai putea mărita cu el și nu mai avea nicio speranță în 
privinţa asta. Dar acesta era cavalerul pe care ea îl iubea cel 
mai mult pe lume, și pentru el și-ar fi pus viaţa și regatul în 
primejdie și ar fi fost gata să le piardă; și când i-a dat drumul din 
îmbrățișare, nu i-a putut vorbi, atât de tulburată era de prea 
multă fericire. 

Amadis i-a spus: „Doamnă, multe mulțumiri aduc Domnului că 
mă aflu aici, unde vă pot vedea, căci tare o mai doream, acum 
mai mult ca altă dată, pentru că venirea voastră îi va bucura 
mult pe acești cavaleri și mai mult încă pe prietena voastră, 
domnița Oriana, căci cred că nimeni nu i-ar putea pricinui 
bucurie mai mare decât cea pe care i-o faceţi voi, buna mea 
doamnă”. Ea i-a răspuns astfel: „Bunul meu domn, de aceea am 


316 


plecat din regatul meu: în primul rând pentru a vă vedea, căci 
acesta era lucrul ce mi-l doream cel mai mult pe lume și numai 
Dumnezeu știe cât am suferit până acum, văzând că trece atâta 
vreme fără să pot afla nicio veste despre voi, domnul meu, deși 
am încercat în fel și chip; și acum, când majordomul meu mi-a 
povestit necazul vostru și mi-a dat scrisoarea de la voi, m-am 
gândit pe dată să las pregătit cum se cuvine tot ce mi-aţi cerut 
și să vin aici, la doamna de care aţi vorbit, pentru că acum e 
timpul ca prietenii și slujitorii ei să-i arate dragostea ce i-o 
poartă și dorinţa de a o sluji; dar fără ajutorul Domnului și al 
acestor cavaleri pe care mi i-a adus o mare întâmplare, mari 
necazuri și primejdii aș fi îndurat în această călătorie, cum vă 
vor istorisi ei, căci ei m-au ajutat cu marele lor curaj; însă 
despre asta o să vorbim mai pe îndelete”. 

După ce regina a ajuns pe uscat, au coborât din corabie toate 
doamnele, domnișoarele și cavalerii și au fost aduse la mal 
animalele ce le aveau cu ei și un cal pentru regină, împodobit pe 
potriva unei doamne atât de mari; apoi, doamne și cavaleri au 
încălecat cu toţii și au pornit spre castelul unde locuia Oriana, 
care s-a bucurat deosebit de tare aflând de sosirea Briolanjei și 
le-a rugat pe Mabilia, Grasinda și celelalte prințese să îi iasă în 
întâmpinare la intrarea în grădină, în vreme ce ea a rămas în 
turn cu regina Sardamira. Când regina Sardamira a văzut ce 
bucuroase sunt toate de veștile aduse, a întrebat-o pe Oriana: 
„Doamna mea, cine este cea care vine, de pricinuiește tuturor 
asemenea bucurie?” Oriana i-a răspuns: „O regină, cea mai 
frumoasă din câte cunosc eu în lume, atât la chip cât și la suflet, 
așa cum veţi vedea de-ndată”. Când regina Briolanja a ajuns la 
intrarea în grădină și a văzut atâtea doamne așa de frumos 
gătite, tare s-a mai minunat și a încercat cea mai mare bucurie 
cu putinţă că venise acolo; și, întorcându-se spre cavaleri, le-a 
spus: „Vitejii mei seniori, rămâneţi cu Domnul, că aceste 
doamne mă fac să nu vă mai doresc tovărășia”; și râzând plină 
de farmec, a poruncit să fie coborâtă de pe cal și a intrat cu ele 
în grădină, iar poarta s-a închis pe dată în urma lor. 

Toate i s-au înfățișat și au salutat-o cu multă curtenie, iar 
Grasinda s-a minunat foarte de frumusețea și înfățișarea ei 
deosebit de plăcută; și dacă n-ar fi văzut-o pe Oriana, ce nu 
avea pereche, ar fi crezut că nu se află femeie pe lume să arate 
atât de bine ca aceasta. Apoi, doamnele au condus-o pe regină 


317 


la turnul unde locuia Oriana și când cele două prietene s-au 
văzut, s-au îndreptat una spre cealaltă cu braţele întinse și s-au 
îmbrățișat cu multă dragoste; Oriana a luat-o de mână pe 
Briolanja și, ducând-o la regina Sardamira, a spus: „Maiestate și 
stăpână, iată, staţi de vorbă cu regina Sardamira și arătaţi-i 
multă cinstire, căci mult o merită”. Ea a făcut întocmai și s-au 
salutat cu multă curtenie, fiecare dintre ele după ighemoniconul 
regeștilor lor persoane; apoi, luând-o pe Oriana între ele, s-au 
așezat pe o canapea, cu toate celelalte doamne în jur. Oriana i-a 
spus reginei Briolanja: „Buna mea doamnă, multă curtenie 
dovediţi venind de pe meleaguri atât de îndepărtate ca să mă 
vedeţi și mult vă sunt recunoscătoare, pentru că o astfel de 
călătorie nu se poate face decât din prea multă dragoste”. 
„Doamna mea - a răspuns regina -, de multă nerecunoștinţă și 
de foarte urâtă purtare aș fi dat dovadă, dacă în aceste vremuri 
de restriște în care vă aflaţi n-aș fi arătat întregii lumi dorința 
mea de a vă cinsti și de a vă spori slava, mai cu osebire când 
aceasta apasă în primul rând pe umerii lui Amadis de Gaula, pe 
care îl iubesc și căruia îi datorez atât de mult, așa cum știți, 
doamna mea. Şi când am aflat totul de la Tantiles, ce a fost aici, 
am poruncit pe dată tuturor celor din regatul meu să fie 
pregătiţi să facă ceea ce le va porunci el și am socotit că, până 
atunci, trebuie să pornesc la drum ca să fiu alături de voi, să îl 
văd pe cel ce doream să-l văd mai mult decât pe oricine 
altcineva pe lume și să rămân cu voi, doamna mea, până se va 
încheia toată povestea voastră, al cărei sfârșit deie Domnul să 
fie așa cum doriţi”. „Așa să dea Dumnezeu - a spus Oriana - și 
sper că, în sfânta lui milosârdie, va face ca don Cuadragante și 
don Brian de Monjaste să ajungă la o înțelegere cu tatăl meu”. 
Briolanja, care știa că cei doi nu aduseseră nicio veste bună, n-a 
vrut să-i spună adevărul. Și-au stat ele de vorbă vreme 
îndelungată despre lucrurile ce le erau mai pe plac, până s-a 
făcut ora cinei, când domnișoara din Danemarca i-a spus 
Orianei: „Amintiţi-vă, doamnă, că regina vine de pe drum și va fi 
vrând să mănânce și să se odihnească; și e vremea să mergeţi 
în odaia voastră și să o luaţi cu voi și domnișoarele voastre, căci 
vă e oaspete”. Oriana a întrebat-o dacă este totul pregătit și ea 
i-a răspuns că da. Atunci a luat-o de mână pe regina Briolanja și, 
despărțindu-se de regina Sardamira și de Grasinda, ce s-au 


318 


retras în odăile lor, s-a dus cu ea în odaia ei, arătându-i multă 
dragoste. 

Cum au ajuns acolo, Briolanja a întrebat cine este acea 
mândră și frumoasă doamnă ce stătea lângă regina Sardamira. 
Mabilia i-a spus că se numește Grasinda și că este o doamnă 
foarte nobilă și bogată, povestindu-i de ce venise la curtea 
regelui Lisuarte și marea glorie ce o dobândise acolo datorită lui 
Amadis, precum și cinstirea pe care ea i-o arătase lui Amadis, 
fără să știe cine e; și i-a mai istorisit cu multe amănunte tot ce 
se petrecuse cu ea și Amadis, pe care această doamnă îl iubise 
foarte pe când se numea Cavalerul Spadei Verzi și cum, aflat în 
pragul morţii, când l-a ucis pe Endriago, l-a vindecat un doctor 
pe care această doamnă i-l dăduse lui Amadis să îl însoţească, 
cel mai bun din câţi se pot afla într-o bună parte a pământului. 
Și i-a povestit totul, fără să uite nimic. Când regina a auzit 
această istorie, a spus: „Ce nefericită sunt că n-am știut asta 
înainte, căci a venit să vorbească cu mine și nu i-am dat multă 
atenţie, dar va fi existând un mijloc de a-mi îndrepta greșeala, 
căci și de n-ar avea atâtea merite, doar pentru faptul că l-a 
cinstit atât de mult pe Amadis și i-a fost de folos, sunt obligată 
să-i arăt cinstire și să-i fac pe plac câte zile voi trăi, fiindcă după 
Dumnezeu, nu am alt ocrotitor în necazurile mele, nici altă 
mulțumire în suflet, decât pe acest cavaler; așa că, după ce vom 
cina, porunciţi să fie chemată, pentru că vreau să mă 
cunoască”. Oriana a spus: „Maiestate, prietena mea, nu numai 
voi trebuie să o cinstiţi pentru asta, ci și eu, căci dacă nu ar fi 
fost acest cavaler de care vorbiţi, acum aș fi cea mai nefericită 
și nenorocită femeie din câte s-au născut vreodată, fiindcă m-aș 
afla pe pământ străin, atât de doborâtă de dor că n-aș aștepta 
decât moartea, și dezmoștenită de ce mi-a lăsat Domnul în 
stăpânire; și așa cum bine știți, acest nobil cavaler ocrotitor și 
păzitor al celor făcuţi de ocară fără a-l îndemna la aceasta decât 
nobila sa virtute, a ajuns în situaţia pe care o știți doar pentru a- 
mi apăra dreptatea”. „Doamnă și prietenă - a spus regina -, să 
nu mai vorbim despre Amadis, căci el s-a născut pentru 
asemenea fapte și așa cum Dumnezeu l-a înălțat și l-a pus mai 
presus de toți oamenii din lume prin marele său curaj, tot astfel 
a vrut să îl dăruiască și cu celelalte virtuţi și lucruri bune”. După 
ce s-au așezat la masă, li s-au adus multe și felurite bucate, așa 
cum se cuvine unor prințese de rang atât de înalt, în vreme ce 


319 


tăifăsuiau despre tot soiul de lucruri plăcute; și după ce au 
sfârșit masa, au trimis-o pe domnișoara din Danemarca să o 
aducă pe Grasinda și să-i spună că regina vrea să îi vorbească. 
Domnișoara a îndeplinit porunca și Grasinda a venit pe dată cu 
ea, iar când a intrat în încăpere, regina Briolanja s-a dus s-o 
îmbrăţișeze și i-a spus: „Buna mea prietenă, iertaţi-mă, dar nu 
am știut cine sunteţi când am venit, căci de-aș fi știut, v-aș fi 
primit cu mai multă dragoste și căldură, pentru virtutea voastră, 
iar pentru marea cinste arătată și faptele bune pe care le-aţi 
făcut pentru Amadis, noi prietenii lui vă suntem foarte obligaţi și 
recunoscători; și în ceea ce mă privește, să știți că niciodată nu 
se va întâmpla să vă pot răsplăti pentru asta și să n-o fac, 
pentru că deși aș plati din averile mele, pentru el aș da tot ce 
am”. „Buna mea doamnă - a răspuns Grasinda -, dacă i-am 
arătat în vreun fel cinstire acestui cavaler de care vorbiţi, mă 
simt atât de răsplătită și mulțumită, cum n-a mai fost răsplătit 
niciodată cineva de o fiinţă căreia i-a făcut pe plac; vă sunt 
recunoscătoare pentru vorbele voastre și mai mult pentru 
virtutea voastră decât pentru datoria ce ar avea-o faţă de mine, 
să deie Domnul ca felul în care m-a răsplătit pentru ce am făcut 
pentru el să îi fie de folos”. Atunci Mabilia a spus: „Buna mea 
doamnă, povestiţi-ne dacă vă e pe plac, cum ați făcut 
cunoștință cu Amadis și de ce l-aţi primit atât de bine, 
necunoscându-l și neștiindu-i nici numele”. Ea le-a povestit 
totul, cum v-am istorisit mai pe larg în a treia parte a acestei 
istorii. Și tare au mai râs doamnele de Brandasidel, pe care 
Amadis îl pusese să călărească de-a-ndoaselea, cu coada calului 
în mână; apoi le-a spus cum l-a ţinut acasă la ea greu rănit 
câteva zile și cum, mai înainte de a ajunge în acel ţinut, auzise 
povestindu-se despre  nemaipomenitele isprăvi cavalerești 
făptuite de el în toate insulele României și în Germania, unde 
toţi cei ce le știau se minunau că un singur cavaler poate duce 
la capăt atâtea isprăvi așa de primejdioase, și despre 
nedreptăţile și marile silnicii de care le scăpase pe multe 
doamne și domnișoare și pe alţii ce aveau nevoie de ajutorul și 
ocrotirea lui; de asemenea le-a povestit cum îl recunoscuse 
după pitic și spada verde ce o purta și de la care își luase 
numele, cum fusese lupta cu don Garadan și apoi cealaltă, cu 
cei unsprezece cavaleri pe care i-a învins, scăpându-l astfel pe 
regele Boemiei de un foarte crunt război cu împăratul Romei, și 


320 


multe alte întâmplări ce le aflase despre Amadis în acele locuri, 
prea lungi de pus pe hârtie, după care le-a spus: „Datorită 
acestor lucruri auzite despre el, precum și a celor văzute de 
mine, vreau să aflaţi, doamnelor, ce am păţit eu însămi. M-am 
îndrăgostit atât de tare de el și de măreţele sale isprăvi încât, cu 
toate că eu eram în ţinutul meu o doamnă destul de bogată și 
de neam mare, iar el se înfățișa ca un biet cavaler rătăcitor, fără 
să știu nimic alta despre el decât ceea ce v-am spus, m-am 
gândit să mă căsătoresc cu el, zicându-mi că avându-l pe el, 
nicio regină din lume nu-mi va sta alături. Dar văzându-l atât de 
rezervat, frământat de mari suferinţe și griji și cunoscându-i 
inima vitează, am bănuit că se chinuie așa din pricina unei femei 
pe care o iubește; și ca să fiu mai sigură, am vorbit cu Gandalin, 
ce mi s-a părut un scutier foarte isteț, și l-am întrebat, iar el, 
dându-și seama unde băteau gândurile mele, pe de o parte mi-a 
spus că nu iubește pe nimeni, iar pe de alta, mi-a dat de înţeles 
că suferinţa lui se datorează unei femei pe care o iubește. Și îmi 
dau seama prea bine că mi-a răspuns așa ca să-mi îndepărteze 
acele gânduri și să nu merg mai departe, pentru că n-aș fi avut 
niciun câștig; i-am mulțumit mult și de-atunci încolo nu m-am 
mai gândit la asta”. Auzind această istorie, Briolanja s-a uitat la 
Oriana și i-a spus râzând: „Doamna mea, se pare că acest 
cavaler seamănă boala asta în urma lui prin mai multe locuri 
decât îmi închipuiam; amintiţi-vă de ce v-am povestit eu la 
castelul Miraflores”. „Mi-aduc aminte foarte bine”, a răspuns 
Oriana. Și anume își amintea că atunci când regina Briolanja 
venise să o vadă pe Oriana la castelul Miraflores, cum 
povestește cartea a doua, i-a spus Orianei că i se întâmplase 
aproape același lucru cu Amadis. 

Și așa au tăifăsuit ele despre asta și alte lucruri, până s-a 
făcut ceasul de culcare și Grasinda s-a despărţit de ele și s-a 
întors în odaia ei, iar ele au rămas unde se aflau; reginei 
Briolanja i s-a pregătit un pat în odaia Orianei, lângă patul 
acesteia, fiindcă ea și Mabilia dormeau împreună; și așa s-au 
culcat în noaptea aceea și s-au odihnit în tihnă. 


e CAPITOLUL XCVIII e 


Despre răspunsul adus de don Cuadragante 


321 


și Brian de Monjaste de la regele Lisuarte 
și ce au hotărât în legătură cu aceasta 
toți cavalerii și seniorii aflați acolo 


A doua zi dimineaţă, toți acei seniori și cavaleri s-au adunat 
să asculte liturghia și răspunsul regelui Lisuarte adus de don 
Cuadragante și don Brian de Monjaste. După ce s-a sfârșit 
slujba, fiind cu toții strânși laolaltă, don Cuadragante a grăit așa: 
„Viteji seniori, mesajul nostru și răspunsul regelui au fost atât de 
scurte, încât nu vă putem spune decât că trebuie să aduceţi 
multe mulțumiri Domnului pentru că, pe drept și foarte cu 
temei, dobândind glorie și faimă, vă veţi putea încerca virtutea 
nobilelor voastre inimi, căci regele Lisuarte nu vrea să urmeze 
decât calea războiului”. Și apoi le-a povestit cum se petrecuse 
totul și că, știau în mod neîndoios că avea să trimită solii 
împăratului Romei și altor prieteni ai săi. Agrajes, pe care nimic 
din toate acestea nu îl mâhnea, deși până atunci, la cererea și la 
rugămintea Orianei se înfrânase foarte, a spus: „Viteji domni, eu 
cred că așa cum stau lucrurile acum, mult mai greu ar fi să 
căutăm în ce fel să o apărăm pe această prințesă și faima 
onoarei noastre, decât să purtăm acest război. Până acum, 
fiindcă ea m-a rugat cu multă căldură și mi-a cerut ca, pe cât 
pot, să potolesc mânia voastră și pe a mea, m-am ferit să 
vorbesc așa cum îmi spunea inima. Dar acum, când știm că nu 
mai are nicio speranţă, căci ea gândea că se va găsi o cale de 
împăcare cu tatăl ei, regele, dar n-am aflat-o, sunt liber să nu-mi 
mai ţin făgăduiala pe care i-am făcut-o, mai mult ca să îi fiu pe 
plac decât fiindcă așa voiam, și vă declar, domnilor, că în ceea 
ce privește vrerea și dorința mea, sunt mult mai bucuros de 
răspunsul adus, decât dacă regele Lisuarte ar fi încuviinţat ce i- 
ați cerut, pentru ca sub pretextul păcii și înțelegerii să fi început 
cu noi negocieri viclene, de pe urma cărora am fi putut pierde, 
fiindcă regele Lisuarte și împăratul, fiind puternici, și-ar fi putut 
strânge foarte iute și cu mică osteneală oamenii, ceea ce noi n- 
am fi putut face, fiindcă ai noștri sosesc din multe locuri și din 
ținuturi foarte îndepărtate; și chiar dacă vieţile noastre nu sunt 
în primejdie și nu avem nimic de suferit aflându-ne în această 
fortăreață mai puternică chiar decât ne face trebuință, nu 
același lucru s-ar întâmpla cu onoarea noastră. De aceea, 
domnilor, socotesc că e mai bun un război pe faţă, decât 


322 


negocieri și înțelegeri prefăcute, fiindcă, așa cum am mai spus, 
de pe urma acestora noi nu avem mai mult de pierdut decât 
ceilalţi”. Toţi au spus că grăise un mare adevar și că trebuie să 
se îngrijească pe dată de sosirea oamenilor, pentru a purta 
războiul pe pământul vrăjmașilor. 

Amadis era tare îndoit și se temea foarte că s-ar putea ajunge 
în vreun fel la o înţelegere și că ar trebui să o lase să plece pe 
doamna sa, chiar dacă cinstea ei și a lor, a tuturora, ar fi fost 
păstrată neștirbită, iar dorinţele inimii lui chinuite erau atât de 
înecate de tristeţe, încât gândul că ar trebui să o ducă undeva 
unde n-ar mai putea-o vedea, îl făcea să moară cu zile. Şi când a 
auzit răspunsul solilor și vorbelor vărului său, Agrajes, nici dacă 
ar fi devenit stăpânul întregii lumi nu s-ar fi bucurat mai mult, 
pentru că nicio înfruntare, război ori trudă nu contau, dacă 
putea să o aibă aproape pe doamna sa, așa cum o avea; șia 
spus: „Domnule și vere, întotdeauna faptele voastre au fost cele 
ale unui cavaler și așa le socotesc toţi cei ce vă cunosc, iar noi, 
cei din neamul nostru și din același sânge cu noi, trebuie să-i fim 
adânc recunoscători Domnului că a lăsat printre noi cavaleri ce 
își apără cu atâta grijă cinstea în înfruntări și o sporesc cu multă 
înţelepciune când iau parte la sfaturi; și fiindcă atât domnia 
voastră cât și acești seniori aţi hotărât cum e mai bine, eu nu 
pot face alta decât voia voastră și a lor”. Angriote de Estravaus, 
cum era un cavaler isteț și foarte curajos, ce mult îl iubea pe 
Amadis, și-a dat seama că, deși acesta nu se aventurează să-și 
spună părerea și se supune voinţei tuturor, e bucuros de 
neînțelegere, dar punea asta mai mult pe seama marelui său 
curaj, ce avea nevoie de asemenea înfruntări ca aceasta, decât 
pe seama altor lucruri pe care le-ar fi știut despre el; și a spus: 
„Domnilor, toţi ar trebui să fim bucuroși de raspunsul adus de 
solii noștri și de vorbele lui Agrajes, pentru că acestea sunt un 
lucru sigur, dar lăsând deoparte și una și alta, să știți, domnilor, 
că războiul nu e cu mult mai aducător de cinste decât pacea. 
Dar fiindcă despre asta ar fi atâtea de spus, încât dacă le-aș 
înșira v-aș supăra foarte, vreau doar să vă amintesc că de când 
sunteţi cavaleri și până acum, dorința voastră dintotdeauna a 
fost să căutaţi primejdia și cele mai mari înfruntări, pentru ca 
vitejia voastră să fie pusă la cele mai grele încercări și astfel să 
dobândiţi acea glorie dorită de atât de mulţi și atinsă de foarte 
puţini; și dacă inimile voastre au căutat aceste lucruri cu multă 


323 


patimă și osteneală, când, în trecut, ați izbutit să le atingetți în 
chip atât de desăvârșit ca acum? Pentru că, deși ați venit în 
ajutorul multor doamne și domniţe, nimeni nu-și amintește ca 
domniile voastre ori străbunii voștri să fi trecut printr-o 
asemenea întâmplare și să fi apărat o prințesă de neam atât de 
mare; și va mai trece multă vreme până să se mai întâmple așa 
ceva. Și pentru că soarta ne-a îndeplinit atât de bine dorința, 
făcând ca așa cum sufletele noastre sunt nemuritoare pe lumea 
cealaltă, faima noastră să fie tot astfel în lumea aceasta în care 
trăim, să avem multă grijă să nu pierdem din vina și neatenţia 
noastră ceea ce ea ne oferă spre câștig”. 

Socotindu-se că tot ce au spus acești cavaleri este bine și că 
trebuie să treacă de la vorbe la fapte, s-a hotărât să se trimită 
de îndată soli care să îi cheme pe toţi ai lor, și apoi s-au dus cu 
toţii să se ospăteze. 

Și, acum, istoria noastră nu mai povestește despre ei și se 
întoarce la mesagerii trimiși de cavaleri cum am spus și cum v- 
am povestit în istoria noastră. 


e CAPITOLUL XCIX e 


Cum a sosit maestrul Helisabad 
în ținutul Grasindei și de aici s-a dus 
la împăratul de la Constantinopol cu 
solia lui Amadis și ce a hotărât cu acesta 


Zice istoria că maestrul Helisabad a tot călătorit pe mare, 
până a ajuns în ţinutul Grasindei, stăpână sa; aici a poruncit să 
fie chemaţi toţi nobilii mai de seamă ai pământului și, arătându- 
le însemnele puterii primite de la Grasinda, i-a rugat stăruitor 
să-i împlinească pe dată voia; ei au răspuns din toată inima că 
sunt gata să-i împlinească porunca chiar mai bine decât dacă ar 
fi fost ea de faţă, și, pe loc, au dat porunci să se adune călărașii, 
arbaletierii și arcașii, precum și alţi soldaţi, să fie pregătite 
multe corăbii și să se mai construiască altele noi. Maestrul, 
văzând că pregătirile merg bine, le-a lăsat în grija unui cavaler 
tânăr, nepotul lui, ce se numea Libeo și, rugându-l să se ocupe 
de toate cu multă sârguinţă, a pornit pe mare spre împăratul de 
la Constantinopol. Și de cum a ajuns acolo, s-a dus la palatul 


324 


acestuia, unde i s-a spus că împăratul stă de vorbă cu gentilomii 
săi. 

Maestrul a intrat în sală și s-a dus la el să-i sărute mâinile, 
căzând în genunchi; împăratul l-a primit cu bunăvoință, fiindcă îl 
cunoștea de mai înainte și îl socotea un om de treabă. Maestrul 
i-a dat cartea de la Amadis și când împăratul a citit-o, tare s-a 
mai mirat că acel Cavaler al Spadei Verzi este Amadis de Gaula, 
pe care multă vreme tare a dorit să-l cunoască, datorită 
isprăvilor nemaipomenite povestite de mulţi oameni ce îl 
văzuseră, și i-a spus: „Maestre, sunt foarte supărat pe domnia 
voastră, că aţi știut numele acestui cavaler și nu mi l-aţi spus, 
căci mă simt rușinat că un bărbat de neam atât de ales și rang 
așa de mare, vestit foarte în toată lumea, mi-a pășit pragul și nu 
a fost cinstit așa cum merita, ci primit doar ca un cavaler 
rătăcitor”. Maestrul i-a răspuns: „Stăpâne, vă jur pe credința 
mea că până a încetat a-și zice Cavalerul Grec și i-a spus 
stăpânei mele și nouă tuturor cine este, n-am avut habar că e 
Amadis”. „Cum - a întrebat împăratul -, după ce a plecat de-aici 
și-a zis Cavalerul Grec?” Maestrul i-a răspuns: „Înseamnă, 
domnule, că la curtea voastră nu aţi auzit vești despre isprăvile 
sale când își spunea Cavalerul Grec”. „De bună seamă că n-am 
auzit nimic - a zis împăratul -, dacă nu le voi auzi acum”. 
„Atunci, veţi afla lucruri deosebite - a spus maestrul -, dacă 
înălţimea voastră dorește să vi le povestesc.” „Mă bucur mult - 
a spus împăratul - să vă ascult”. Atunci, maestrul i-a povestit 
cum, după ce plecaseră de acolo, au sosit în ţinutul unde se afla 
stăpâna sa, Grasinda, și cum, datorită făgăduielii pe care 
Cavalerul Spadei Verzi i-o făcuse acesteia, au călătorit pe apă 
până în Marea Britanie, care a fost pricina acestei călătorii și 
cum, mai înainte de a ajunge acolo, Amadis poruncise să nu i se 
spună altfel decât Cavalerul Grec; apoi a povestit despre lupta 
de la curtea regelui Lisuarte dintre el și Salustanquidio cu alţi 
doi cavaleri romani ce hotărâseră să se înfrunte cu el în numele 
domnișoarelor de la curte, și cât de ușor îi învinsese, precum și 
despre vorbele nespus de trufașe rostite de romani înainte de 
luptă, cum i-au cerut regelui Lisuarte să le îngăduie lor să lupte 
contra Cavalerului Grec, căci aflând aceasta, acel cavaler nici nu 
va mai îndrăzni să le ţină piept, fiindcă grecii se tem de romani 
ca de foc; de asemenea, i-a vorbit despre lupta lui don 
Grumedan, căruia Cavalerul Grec îi lăsase în ajutor doi cavaleri, 


325 


prieteni de-ai săi, și cum îi învinseseră pe cei trei romani. Și i-a 
povestit totul, fără să lipsească nimic, ca unul ce fusese de faţă 
la toate aceste întâmplări. 

Toţi câţi se aflau acolo s-au minunat foarte de o asemenea 
vitejie și mult s-au mai bucurat că frânsese marea trufie a 
romanilor, făcându-i de râs așa de tare. Împăratul i-a adus multe 
laude lui Amadis și a spus: „Maestre, acum, spuneţi ce solie îmi 
aduceţi și vă voi asculta”. Maestrul i-a povestit toată istoria cu 
regele Lisuarte și fiica acestuia, din ce pricină o răpise Amadis și 
cavalerii în timpul călătoriei pe mare, ce se petrecuse între 
regele Lisuarte și supușii acestuia și cum trimisese Oriana vorbă 
peste tot, plângându-se de marea nedreptate săvârșită de rege, 
tatăl ei, împotriva sa, căci o dezmoștenea fără nicio pricină, 
luându-i un regat atât de mare și de vestit, al cărei moștenitoare 
era prin voia Domnului, și, neţinând seama de dreptate, fără 
nicio milă, vrând să o lase moștenitoare a regatelor sale pe o 
altă fată a lui, mai mică, o dăduse pe Oriana romanilor, spre 
marea jale și durere a ei și a tuturor celor ce o cunoșteau; cum, 
în urma acestor jelanii și sfâșietoare tânguiri ale acelei prințese, 
s-au adunat laolaltă mulţi cavaleri rătăcitori de stirpe aleasă și 
foarte vestiți pentru faptele lor de arme, înșirând numele celor 
mai nobili dintre ei, și cum i-a găsit acolo, în Insula Ferecată, 
Amadis, care nu știa nimic de toate acestea. Și acolo Amadis a 
ținut sfat cu cavalerii și au hotărât să îi vină în ajutor domniţei 
Oriana și să nu îngăduie o silnicie atât de mare, căci dacă e 
adevărat că ei sunt obligaţi să îndrepte faptele strâmbe 
săvârșite împotriva doamnelor și domnișoarelor și pentru asta 
au trecut prin multe munci și primejdii, această nedreptate atât 
de mare și de cunoscută în întreaga lume îi obligă și mai mult, 
fiindcă de nu i-ar veni în ajutor Orianei, nu numai că s-ar șterge 
din mintea oamenilor sprijinul și ocrotirea date altora, dar ar 
rămâne cu cinstea pătată pentru veșnicie și nu ar mai putea 
apărea în fața unor nobili. Și le-a istorisit cum au plecat cu 
corăbiile pe mare, marea bătălie purtată cu romanii, la capătul 
căreia fusese învins și ucis Salustanquidio, vărul împăratului, și 
luaţi captivi Brondajel de Roca, ducele de Ancona și 
arhiepiscopul de Talancia, iar ceilalţi făcuți prizonieri ori omorâţi, 
cum au dus-o pe prinţesă cu toate doamnele și domnișoarele ei 
și cu regina Sardamira în Insula Ferecată și cum, de aici, 
trimiseseră solie regelui Lisuarte, cerându-i să nu se mai arate 


326 


atât de crud și nedrept cu fiica lui, să-i înapoieze regatul fără să 
o pedepsească defel și că, după ce va chezășui pentru asta așa 
cum se cuvine în asemenea împrejurări, în faţa altor regi, i-o vor 
trimite pe dată, cu toată prada de război și toți prinșii. Și l-a 
rugat pe împărat, din partea lui Amadis, că de se va întâmplă ca 
regele Lisuarte să nu vrea să facă dreptate, stăruind și 
încăpăţânându-se în hotărârea lui greșită, iar împăratul Romei îi 
va veni în ajutor cu oaste mare împotriva cavalerilor, înălțimea 
sa, ca unul dintre cei mai de seamă slujitori lăsaţi de Dumnezeu 
pe pământ pentru a apăra dreptatea, fiind cunoscută această 
mare ocară ce i se face unei prințese atât de virtuoase, să îi vină 
în ajutor, căci cu multă dreptate ar face-o, și, pe lângă asta, îl va 
ajuta și pe acest nobil cavaler Amadis să îi pedepsească pe cei 
ce nu iubesc dreptatea și să nu le îngăduie să săvârșească o 
silnicie atât de mare și o strâmbătate ca aceasta, fiindcă astfel îl 
slujește pe Dumnezeu și face ceea ce se cuvine să facă, iar 
Amadis cu tot neamul lui și toţi prietenii lor îi vor rămâne 
îndatoraţi și îl vor sluji câte zile vor mai avea de trăit. 

Auzind toate acestea, împăratul și-a dat seama lesne că 
povestea e serioasă și de mare însemnătate, atât prin faptele 
înseși, cât și fiindcă îi era cunoscută marea vitejie a regelui 
Lisuarte, cinstea și faima de care se bucurase întotdeauna, și 
știa cât de trufaș e împăratul Romei, ce mai curând asculta de 
pornirile sale decât de dreapta judecată; așa că era convins că 
singura cale va fi o mare bătălie, socotind că aceasta va fi foarte 
grea; dar chibzuind că acei cavaleri au multă dreptate și că 
Amadis venise din ţinuturi atât de îndepărtate să i se închine, iar 
el își dăduse cuvântul că îl va ajuta, deși cu ușurință și fără să-și 
închipuie că celălalt îl va lua în serios, amintindu-și și de unele 
fapte neobrăzate săvârșite împotriva lui de împăratul Romei în 
trecut, i-a răspuns maestrului Helisabad, spunând: „Maestre, mi- 
ați istorisit lucruri foarte însemnate și venind din partea unui om 
atât de cumsecade ca voi, totul poate și trebuie să fie crezut. Și 
fiindcă neînfricatul Amadis are nevoie de ajutorul meu, i-l voi da 
după cum se cuvine, căci, deși poate părea că mi-am dat 
cuvântul cu ușurință în faţa lui, socotesc că am făcut ceea ce 
trebuie și mi-l voi respecta, căci este cuvântul unui om atât de 
mare ca mine dat unui cavaler atât de cinstit și vestit ca el, 
pentru că niciodată n-am făgăduit ceva fără-mi duc la bun 
sfârșit promisiunea”. Toţi câţi se aflau acolo s-au bucurat foarte 


327 


de răspunsul împăratului, și mai cu osebire Gastiles, nepotu-su, 
de care aţi auzit, cel ce se dusese după Amadis, când acesta își 
spunea Cavalerul Spadei Verzi și l-a ucis pe Endriago; și pe loca 
îngenuncheat în faţa împăratului, unchiul lui, și i-a spus: „Dacă 
înălţimea voastră binevoiește și faptele mele o merită, faceţi-mi 
deosebita favoare de a mă trimite pe mine în ajutorul acestui 
nobil și virtuos cavaler, ce a adus atâta cinste coroanei 
împărăției voastre”. Împăratul, auzind aceasta, i-a răspuns: 
„Viteze nepoate, vă îngădui și așa doresc să faceţi; și chiar din 
clipa asta vă poruncesc domniei voastre și marchizului Saluder 
să vă îngrijiţi să pregătiţi o flotă pe potriva măreției rangului 
meu, căci altminteri nu m-aș bucura de cinste, și de va fi nevoie, 
voi și marchizul veți pleca cu această flotă și vă veţi putea 
război cu împăratul Romei, așa cum se cuvine”. Gastiles i-a 
sărutat mâinile și și-a arătat adânca recunoștință, și împreună 
cu marchizul au făcut ce li se poruncise. 

Vă puteţi închipui ce bucurie l-a încercat pe maestrul 
Helisabad văzând toate acestea; și i-a spus împăratului: 
„Înălţimea voastră, pentru vorbele ce le-aţi rostit vă sărut 
mâinile în numele acelui cavaler ce m-a trimis aici și fiindcă eu 
sunt solul lui, vă sărut tălpile; iar acum, pentru că mai am multe 
de făcut, binevoiţi a-mi îngădui să plec; iar dacă împăratul 
Romei își va aduna oastea, căci e dintre cei ce se înfurie nespus 
în asemenea împrejurări și va porni spre noi, porunciţi să se 
adune și oastea voastră ca să ajungă amândouă în același timp 
la cei ce le așteaptă”. Ilmpăratul i-a răspuns: „Mergeţi cu 
Dumnezeu, maestre, și lăsaţi asta în seama mea, căci de va fi 
nevoie, veţi vedea cine sunt și cât îl preţuiesc pe Amadis”. 

Și astfel, maestrul și-a luat rămas bun de la împărat și s-a 
întors în ţinutul stăpânei sale, Grasinda. 


e CAPITOLUL C e 


Cum a sosit Gandalin în Gaula și i-a spus 
regelui Perion ce îi poruncise stăpânul 
său, și ce răspuns a primit 


Gandalin a sosit în Gaula, unde a fost primit cu multă bucurie 
datorită veștilor bune ce le aducea despre Amadis, căci multă 


328 


vreme nu se știuse nimic de el; și de îndată l-a chemat deoparte 
pe rege și i-a spus tot ce îi poruncise stăpânul lui, așa cum aţi 
auzit. Și cum acest rege era foarte curajos și nu se temea de 
nicio înfruntare, oricât de primejdioasă ar fi fost, mai ales fiind 
vorba de acest fecior al său, ce era o pildă strălucitoare în toată 
lumea și pe care îl iubea atât de mult, a spus: „Gandalin, tot ce 
mi-ai transmis din partea stăpânului tău se va face pe dată și 
dacă îl vei vedea înaintea mea, spune-i că nu l-aș socoti cavaler 
dacă ar lăsa nereparată această nedreptate, pentru că numai 
cei cu suflete mari pot săvârși asemenea fapte; și să știi de la 
mine că dacă regele Lisuarte nu va vrea să-și îndrepte greșeala, 
va avea de pierdut; dar fii atent, că îţi poruncesc să nu îi spui 
nimic despre asta fiului meu, Galaor, ce se află aici suferind, 
încât de multe ori l-am crezut mai mult mort decât viu, și încă se 
mai află în mare primejdie, nici tovarășului său, Norandel, ce a 
venit aici ca să-l vadă, fiindcă acestuia îi voi istorisi eu totul”. 
Gandalin a răspuns: „Stăpâne, voi face cum porunciţi și mă 
bucur că mi-aţi atras atenţia, fiindcă nu m-aș fi gândit la asta și 
aș fi putut greși”. „Atunci, du-te să îl vezi - a spus regele - și dă- 
i vești despre fratele lui, dar ai grijă să nu simtă pentru ce-ai 
venit”. 

Gandalin s-a dus în cămara unde zăcea Galaor, atât de slăbit 
și de suferind, că s-a minunat când a văzut cum arată; și de cum 
a intrat, a îngenuncheat ca să-i sărute mâinile; Galaor s-a uitat 
la el și l-a recunoscut; și-atunci ochii i s-au umplut de lacrimi de 
bucurie și a spus: „Prietene Gandalin, fii bine venit! Ce vești îmi 
aduci despre stăpânul și fratele meu, Amadis?” Gandalin i-a 
răspuns: „Domnule, Amadis e în Insula Ferecată, bine și 
sănătos, și dorește mult să vă vadă, dar nu știe de suferinţa 
voastră, domnule, și nici eu n-am știut până nu mi-a spus 
stăpânul meu, regele, că eu am venit aici cu solie de la Amadis, 
să îi înștiințez pe rege și pe regină de sosirea lui; dar când va 
afla că staţi prost cu sănătatea, tare se va mâhni, pentru că vă 
iubește și vă prețuiește mai mult decât pe oricine din neamul 
lui”. Norandel, care era de față, l-a îmbrățișat și l-a întrebat cum 
îi merge lui Amadis, iar el i-a răspuns la fel ca lui don Galaor și i- 
a povestit câteva din întâmplările prin care trecuseră în insulele 
din Romania și pe acele meleaguri străine. Norandel i-a spus lui 
Galaor: „Domnule, cu asemenea vești aveți toate motivele să vă 
întremați și să lepădaţi suferința, ca să mergem să-l vedem pe 


329 


acest cavaler; și așa să mă ajute Dumnezeu de n-ar trebui, dacă 
nu din alte pricini, măcar pentru a-l vedea, ca toţi cei viteji să nu 
se gândească la osteneala acestui drum, oricât de lung ar fi”. Și 
pe când stăteau ei așa de vorbă și Galaor îl întreba o mulţime de 
lucruri pe Gandalin, a intrat regele și luându-l de braţ pe 
Norandel și vorbind cu el despre una și alta, l-a scos din 
încăpere, iar când au ajuns într-un loc de unde nu puteau fi 
auziți de don Galaor, regele i-a spus: „Bunul meu prieten, 
trebuie să plecaţi de-ndată la tatăl vostru, regele, pentru că, din 
câte am aflat, va avea nevoie de domnia voastră și de toţi ai săi; 
dar nu-mi mai puneţi alte întrebări, fiindcă știu sigur că sosirea 
voastră îi va fi de mare folos, și nu-i spuneți nimic despre asta 
prietenului vostru, don Galaor, deoarece ar însemna să-l 
tulburaţi foarte și, pe cât e de slab, asta i-ar putea face foarte 
rău”. Norandel i-a răspuns: „Domnul meu, de la un om atât de 
bun ca voi nu trebuie decât să primești sfatul, fără să întrebi de 
ce ţi-l dă; și fiindcă sunt sigur că lucrurile stau așa cum spuneţi, 
în seara asta îmi voi lua rămas bun de la don Galaor și mâine voi 
porni spre mare, căci corabia mea mă așteaptă acolo în fiecare 
zi”. Regele făcuse aceasta pentru ca Norandel să-și împlinească 
datoria faţă de tatăl său, dar și ca să nu vadă că poruncește 
oamenilor și prietenilor săi să se pregătească de luptă. 

Și-așa au petrecut ziua aceea împreună cu don Galaor, ceva 
mai bine dispuși, pentru că și el era ceva mai vesel datorită 
veștilor de la fratele său. Gandalin i-a spus reginei ce o roagă 
din suflet Amadis, iar ea a răspuns că va face totul așa cum îi 
trimisese vorbă. „Dar sunt foarte tulburată din pricina acestor 
vești, Gandalin - a spus regina -, pentru că înţeleg că fiul meu 
va avea multe supărări și apoi se va afla în mare primejdie”. 
„Doamnă - a răspuns Gandalin -, nu vă temeti, fiindcă va avea 
de partea lui atâţia oameni, încât nici regele Lisuarte, nici 
împăratul Romei nu vor îndrăzni să-l atace”. „Așa să dea 
Dumnezeu”, a zis regina. 

Când s-a făcut seară, Norandel i-a spus lui don Galaor: 
„Domnul meu, eu m-am hotărât să plec, fiindcă văd că boala 
voastră durează și cum nu vă pot fi de folos, cred că ar fi mai 
bine să fac alte lucruri, căci, așa cum știți, sunt cavaler de puțin 
timp și nu am dobândit atâta cinste încât să fiu socotit printre 
cei viteji de oamenii curajoși; când am aflat de suferinţa voastră, 
m-am abătut de la un drum la care pornisem când am plecat de 


330 


la curtea tatălui meu, dar acum trebuie să plec în altă parte 
unde e nevoie de mine și numai Dumnezeu știe ce mâhnire simt 
în inimă că nu pot rămâne să vă ţin tovărășie. Dar, cu voia 
Domnului, în acest răstimp cât eu voi săvârși ceea ce nu pot să 
nu împlinesc, veți fi mai înzdrăvenit și eu voi veni să vă 
întâlnesc și vom pleca împreună în căutarea aventurilor”. Auzind 
aceste vorbe, don Galaor a suspinat plin de tristețe și a spus: 
„Durerea pe care o simt eu, viteazul meu domn, că nu pot să vă 
însoțesc, nu știu s-o descriu, dar, dacă aceasta e voia Domnului, 
nu putem face alta și trebuie să-i împlinim vrerea; așa că 
mergeţi cu Dumnezeu. Și de ajungeţi cumva la tatăl vostru și 
stăpânul meu, sărutaţi-i mâinile din parte-mi și spuneţi-i că 
rămân în continuare slujitorul său, deși sunt mai mult mort 
decât viu, cum bine vedeţi, domnule”. 

Norandel s-a dus în odaia sa, foarte trist din pricina suferinţei 
lui don Galaor, prietenul său credincios, și, a doua zi de 
dimineaţă, a ascultat liturghia cu regele Perion și apoi și-a luat 
ramas bun de la regină, de la fiica sa și de la toate doamnele și 
domnișoarele de la curte, iar regina cu fiica sa și toate celelalte 
doamne și domnișoare i-au urat să meargă cu Dumnezeu, căci 
mult îl iubeau; și astfel, în scurtă vreme, a pornit la drum pe 
mare. 

Povestea nu ne spune ce i s-a întâmplat pe drum, ci doar că a 
ajuns în Marea Britanie având vreme foarte bună, și s-a dus în 
cetatea unde se afla tatăl său, regele, fiind primit foarte bine de 
acesta și de toţi ceilalţi, ca un cavaler viteaz ce se afla. 


e CAPITOLUL CI e 


Cum Lasindo, scutierul lui don Bruneo de Bonamar, 
a ajuns cu solia stăpânului său la marchiz 
și la Branfil și ce au făcut aceștia 


Lasindo, scutierul lui don Bruneo de Bonamar, a ajuns în locul 
unde se afla marchizul și le-a transmis acestuia și lui Branfil 
mesajul stăpânului său. Branfil s-a necăjit foarte și se dădea de 
ceasul morţii că nu se aflase cu ceilalţi cavaleri și nu luase parte 
la salvarea Orianei; și a îngenuncheat în faţa tatălui său, 
cerându-i cu multă stăruinţă să binevoiască a face ceea ce îi 


331 


cere fratele lui. Marchizul, cum era un cavaler viteaz și știa ce 
mare prietenie îi leagă pe feciorii săi de Amadis și de întregul 
său neam, ceea ce multă cinste și preţuire le aducea, a spus: 
„Fiule, nu te amări, fiindcă voi face totul cum se cuvine și, de va 
fi nevoie, te voi trimite cu o oaste bună, ce nu va fi socotită mai 
prejos decât ale celorlalţi”. Branfil i-a sărutat mâinile drept 
mulțumire și, pe dată, s-a dat poruncă să se pregătească o flotă 
și oameni de trebuinţă pentru corăbii, fiindcă acest marchiz era 
un foarte mare senior și foarte bogat, iar în ţinutul său întins 
avea cavaleri foarte viteji și multă oaste bine înarmată. 


e CAPITOLUL CII e» 


Cum a ajuns Ysanjo cu solia lui Amadis 
la viteazul rege al Boemiei şi cât de 
îndatoritor s-a arătat acesta 


Ysanjo, guvernatorul Insulei Ferecate, a ajuns în regatul 
Boemiei și i-a înmânat regelui Tafinor scrisoarea lui Amadis și 
scrisoarea de împuternicire. Și nu e om să poată povesti cât s-a 
bucurat regele văzându-l; și i-a spus: „Cavalere, fiți bine venit și 
mult îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest mesaj ce 
mi-l aduceți și vă puteți da seama după bucuria cu care este 
primit și după ce voi face, dacă a fost cu folos călătoria 
voastră”; și, chemându-l pe fiul său, Grasandor, i-a spus: „Fiule 
Grasandor, știi foarte bine cât sunt de obligat să îi fiu 
recunoscător Cavalerului Spadei Verzi pentru ajutorul și binele 
ce mi l-a făcut pe când se afla în regatul meu, căci pe lângă 
faptul că a apărat și a sporit cinstea regeștii mele coroane, m-a 
scăpat de cel mai cumplit și mai primejdios război purtat 
vreodată de un rege, atât fiindcă îl duceam cu un bărbat atât de 
puternic cum e împăratul Romei, cât și fiindcă acesta este atât 
de trufaș și smintit, încât sfârșitul nu putea fi altul decât 
pierderea și nimicirea ta și a mea și, în cele din urmă, moartea 
noastră; dar acel nobil cavaler adus de Dumnezeu la curtea 
mea, spre binele meu, a îndreptat totul spre cinstea mea și a 
regatului, cum ai văzut. Și ca martor al tuturor acestor 
întâmplări, îti poruncesc să citești această carte trimisă de el, să 
asculţi ce mi-a spus acest cavaler din partea lui, și să te 


332 


pregătești cu toată silinţa ca să ne plătim de marele bine pe 
care ni l-a făcut acest cavaler; și află că se numește Amadis de 
Gaula, cel despre care se povestesc lucruri atât de 
nemaipomenite în toată lumea, dar și-a spus Cavalerul Spadei 
Verzi, ca să nu fie recunoscut”. Grasandor a citit scrisoarea, l-a 
ascultat pe Ysanjo și i-a răspuns astfel tatălui său: „Oh, seniore! 
Ce mare bucurie îmi cuprinde inima știind că acest nobil cavaler 
are nevoie de bunăvoința și ajutorul regeștii voastre persoane și 
văzând recunoştinţa și simțămintele ce i le păstraţi pentru 
faptele săvârșite de el, în trecut, în folosul domniei voastre. Mai 
rămâne doar, pentru a-mi îndeplini dorința, ca maiestatea 
voastră să îngăduiţi să rămână aici contele Galtines să conducă 
armata, de va fi nevoie, iar eu să plec de-ndată spre Insula 
Ferecată cu douăzeci de cavaleri, căci deși trebuie să ne zorim 
oricum, pentru mine ar fi o mare cinste să mă aflu în tovărășia 
unor asemenea cavaleri ca cei adunaţi acolo”. Regele i-a 
răspuns: „Fiule, eu gândeam că e bine să aștepți să vezi cum se 
vor desfășura lucrurile și să pleci cu o oaste pe potriva rangului 
meu și al tău, dar dacă asta îţi e dorinţa, să fie așa cum dorești 
și alege-ți cavalerii ce-ţi sunt mai pe plac, iar eu voi porunci să 
se pregătească pe dată o corabie cu care să pleci; deie Domnul 
să ai o călătorie bună și întru marea slavă a acestui nobil 
cavaler, plătindu-ne cu toată avuţia noastră datoria la care ne-a 
obligat cu viaţa sa”. Așa s-a și făcut pe dată și Grasandor, 
prinţul moștenitor al regelui Tafinor al Boemiei, a luat cu el 
douăzeci de cavaleri, cei care i-au fost mai pe plac, și a pornit 
pe mare spre Insula Ferecată. 


e CAPITOLUL CIII e» 


Cum Landin, nepotul lui don Cuadragante, 
a sosit în Irlanda ṣi ce a vorbit cu regina 


Landin, nepotul lui don Cuadragante, a sosit în Irlanda la 
porunca stăpânului său, și a stat de vorbă în taină cu regina, 
spunându-i mesajul stăpânului său; când regina a auzit despre o 
încăierare atât de mare și de primejdioasă, cu toate că știa că 
tatăl ei, regele Abies de Irlanda murise de mâna lui Amadis, cum 
v-am povestit în prima carte a acestei istorii, și păstra în suflet 


333 


supărare și dușmănie împotriva lui Amadis, cum se întâmplă în 
astfel de situaţii, a socotit că e mult mai bine să îi vină în ajutor 
și să îndrepte relele de-acum decât cele din trecut, aproape 
uitate, așa că a vorbit cu câţiva cavaleri în care avea încredere 
și a hotărât cu ei prin ce mijloace să îl ajute cât mai mult pe 
unchiul ei, fără știrea regelui, soţul ei, cu gândul că dacă oastea 
lui Amadis va fi mai puternică, regele Lisuarte va fi nimicit, iar 
regele Cildadan și regatul lui nu-i vor mai fi vasali și nu-i vor mai 
plăti tribut. 

Și așa cum v-am povestit, toată lumea se pregătea de luptă 
cu acea voinţă și dorinţă ce trebuie să le aibă învingătorii. 

Dar acum istoria noastră nu vă mai povestește despre 
aceasta, pentru a vă spune ce au făcut solii regelui Lisuarte. 


e CAPITOLUL CIV e 


Cum a ajuns don Guilan Gânalitorul 

la Roma cu mesajul regelui Lisuarte, 

stăpânul său, și cum s-a desfășurat 
solia lui la împăratul Patin 


Don Guilan Gânditorul a tot umblat pe drumul său, până ce, 
după douăzeci de zile de la plecarea din Marea Britanie, a ajuns 
la Roma, la împăratul Patin, pe care l-a aflat înconjurat de lume 
multă și în mari pregătiri pentru primirea Orianei, ce era 
așteptată de la o zi la alta, fiindcă Salustanquidio, vărul lui, și 
Brondajel de Roca îi scriseseră că totul se încheiase cu bine și 
că, în curând, vor sosi la curtea lui, cu tot ighemoniconul, iar 
împăratul era foarte mirat de întârziere; don Gulilan a intrat în 
palat în armură, așa cum venise de pe drum, dar cu capul și 
mâinile descoperite, şi,  înfăţișându-se împăratului, a 
îngenuncheat înaintea sa, i-a sărutat mâinile și i-a înmânat 
scrisoarea pe care o adusese; împăratul l-a recunoscut prea 
bine, căci îl văzuse adesea la curtea regelui Lisuarte, pe vremea 
când stătuse acolo, după ce se întorsese foarte greu rănit de 
lovitura primită în noaptea aceea de la Amadis, cum v-am 
povestit în cartea a doua acestei istorii, și i-a spus: „Don Guilan, 
fiți binevenit; presupun că aţi sosit cu Oriana, stăpâna voastră, 
așa că spuneţi-mi unde a rămas, ca să fie adusă de supușii 


334 


mei”. „Seniore - a răspuns el -, Oriana și oamenii voștri se află 
într-un loc ce nici vouă nici lor nu le este pe plac.” „Cum 
adică?”, a întrebat împăratul. El i-a spus: „Seniore, citiți această 
scrisoare și, când binevoiţi, vă voi spune pricina sosirii mele, 
căci e mai presus decât se poate închipui”. Împăratul a citit 
scrisoarea și, văzând că este de împuternicire, cum în tot ce 
făcea era foarte ușuratic și fără minte, fără să mai asculte sfatul 
cuiva, a zis: „Acum, spuneţi ce aţi fost împuternicit să-mi 
transmiteţi, aici, de față cu toți cei prezenți, că nu mai am 
răbdare”. Don Gulilan a spus: „Maiestate, dacă asta vă e voia, 
așa voi face. Regele Lisuarte, stăpânul meu, vă înștiinţează că 
Salustanquidio și Brondajel de Roca, cu alţi mulţi cavaleri, au 
sosit în regatul său și i-au cerut-o de soţie pe Oriana pentru 
domnia voastră; el, cunoscându-vă virtutea și măreţia, deși 
această prințesă este moștenitoarea lui de drept și o iubesc cel 
mai mult pe lume atât el cât și regina, pentru a vă avea drept 
fiu și a vă câștiga dragostea, le-a dat-o supușilor voștri pe 
Oriana, cu suita și bogăţiile ce se cuvin rangului vostru și al lui, 
împotriva voinţei întregului său regat. Și după ce au pornit pe 
mare și au trecut hotarele regatului său, Amadis de Gaula cu 
mulți alți cavaleri le-au ieșit în întâmpinare cu o flotă și i-au 
nimicit pe oamenii voştri, au ucis mulți, printre care și pe prinţul 
Salustanquidio, și i-au luat captivi pe Brondajel de Roca, 
arhiepiscopul de Talancia, ducele de Ancona și pe mulți alţii, iar 
pe Oriana cu toate doamnele și domnișoarele ei și pe regina 
Sardamira cu toți captivii și toate bogăţiile i-au dus în Insula 
Ferecată, unde se află acum. De aici, acești cavaleri i-au trimis 
soli regelui Lisuarte cu propuneri de înţelegere, dar el nu a vrut 
să-i asculte, seniore, mai înainte de a vă înștiinţa pe voi, căci 
fapta vă privește îndeaproape, și de a afla ce aveţi de gând, și 
dacă socotiți la fel ca el că trebuie pedepsiţi, vrea să știe dacă 
chibzuiţi s-o faceți cât mai curând, pentru ca trecerea timpului 
să nu sporească jignirea”. Când împăratul a auzit toate acestea, 
tare s-a mai îngrozit și a spus cu multă durere în suflet: „Oh, 
nefericite împărate al Romei! Dacă nu vei pedepsi această 
faptă, să nu mai trăiești nici măcar un ceas pe lumea asta”; apoi 
a întrebat: „E sigur că Oriana e în mâinile lor și vărul meu, 
mort?” „Fără urmă de îndoială - a răspuns don Guilan -, totul s-a 
petrecut cum v-am spus.” „Atunci, cavalere - a zis împăratul -, 
întorceţi-vă acasă și spuneţi-i regelui, stăpânul vostru, că 


335 


această jignire și răzbunarea ei le iau în seama mea, iar el să nu 
facă alta decât să privească ce voi face eu, căci dacă vreau să 
mă înrudesc cu el, nu doresc asta pentru a-i pricinui griji și 
munci, ci pentru a-l răzbuna împotriva celor ce îl supără.” 
„Maiestate - a spus don Guilan - aţi răspuns ca un mare senior 
și un cavaler foarte curajos, așa cum sunteți, dar cuget că veţi 
avea de-a face cu asemenea viteji, încât va fi nevoie și de ai 
noștri și de ai voștri. lar regele, stăpânul meu, i-a pedepsit cum 
se cuvine, până acum, pe cei ce l-au supărat și așa va face și de 
acum înainte. Și cum vă văd atât de îndatoritor, seniore, eu plec 
acum, iar domnia voastră porunciţi să se facă pregătirile de 
trebuință cât mai iute, așa cum se cuvine, pentru a vă răzbuna 
fără ca dușmanul să vi se împotrivească.” După aceasta, don 
Guilan și-a luat rămas bun de la împărat, nu prea mulțumit, căci, 
fiind el un foarte nobil cavaler, foarte înțelept și curajos, și 
auzindu-l pe împărat vorbind cu atâta lipsă de seriozitate și 
ușurință, tare necăjit era în sufletul lui văzând că regele, 
stăpânul lui, se va afla în tovărășia unui om atât de fără minte, 
ceea ce, fără un mare noroc, nu-i putea aduce decât pagubă și 
dezonoare. Și astfel a făcut cale întoarsă, plângând adesea 
marea pierdere suferită de stăpânul său, regele, din propria-i 
vină, prin izgonirea lui Amadis și a întregului său neam, precum 
și a multor alţi cavaleri viteji ce se aflaseră în slujba lui datorită 
lui Amadis, iar acum îi erau vrăjmași de temut. 

Și a ajuns tare frământat în Marea Britanie, unde a fost bine 
primit de rege și de toţi cei de la curte. De îndată a stat de 
vorbă cu regele și i-a spus tot ce făcuse la curtea împăratului și 
că acesta se pregătește să sosească în mare grabă; și apoi a zis: 
„Deie Domnul, stăpâne, ca rudenia cu acest om să vă aducă 
cinste, că așa să mă ajute Dumnezeu dacă sunt mulţumit de 
seriozitatea lui; și nu pot crede că cei ce au o asemenea 
căpetenie pot face un lucru bun”. Regele i-a spus: „Don Gulilan, 
mă bucur mult că v-aţi întors și că sunteţi bine și sănătos, căci 
avându-vă pe domnia voastră și pe alţii ca voi care să mă 
slujească, nu ne face trebuință decât oastea împăratului, căci, 
chiar de nu o va conduce și călăuzi el, voi sunteţi de ajuns ca să 
cârmuiţi totul, pe el și pe mine; și pentru că el vede lucrurile 
cum mi-aţi spus, trebuie să ne găsească bine pregătiţi, ca să-și 
dea seama că nu stă totul în puterea lui, cum socotește acum”. 


336 


Și regele a pregătit totul cum se cuvine, cu multă grijă, fiindcă 
știa că potrivnicii lui nu încetau să cheme în ajutor cât mai multă 
lume cu putinţă și aflase că împăratul de la Constantinopol, 
regele Boemiei, regele Perion și mulți alții își strângeau oamenii 
ca să-i trimită în Insula Ferecată; și mai știa sigur, cunoscând 
vitejia lui Amadis și a tuturor cavalerilor din jurul lui, că, 
văzându-se aceștia cu o oaste atât de puternică, nu se vor 
stăpâni să nu-i calce hotarele. Și din această pricină nu înceta o 
clipă să caute ajutoare, dându-și seama că are nevoie de ele; 
regele Lisuarte mai aflase, de asemenea, că regele Arabigo și 
Barsinan, seniorul de Sansuefa și mulţi alţii pregătesc o mare 
armată și nu-și putea imagina cu ce scop. În vremea asta, a 
sosit Brandoibas și i-a spus că regele Cildadan se pregătește să-i 
împlinească porunca și că don Galvanes îl imploră să nu îi 
poruncească să lupte împotriva lui Amadis și Agrajes, nepotul 
lui, și că dacă asta îl nemulțumește, îi înapoiază Insula Mongaza 
fără nicio obligaţie, așa cum se înțeleseseră când o primise și 
anume, că atâta timp cât o va stăpâni, îi va fi vasal, iar când nu 
va mai vrea să-i fie și îl va părăsi, îi va da înapoi insula. Regele, 
cum era foarte înțelept, deși era la mare ananghie, și-a dat 
seama foarte bine că don Galvanes are dreptate și i-a trimis 
vorbă să rămână în insulă, căci, chiar dacă nu îl slujea de data 
aceasta, va veni o vreme când o va putea face. După puţine zile 
s-a întors și Filispinel de la regele Gasquilan al Suediei și i-a spus 
regelui că acela l-a primit foarte bine și că va veni foarte 
bucuros să îl ajute și să lupte cu Amadis, ca să făptuiască ceea 
ce dorește atât de mult. Văzând regele că se bizuie pe o oaste 
numeroasă, a hotărât să nu mai zăbovească și a poruncit să fie 
chemat nepotul său, Giontes, căruia i-a zis: „Nepoate, trebuie să 
plecați cât mai iute cu putință la Patin, împăratul Romei, și să-i 
spuneţi că sunt foarte mulțumit de mesajul adus din partea sa 
de don Guilan, și că plec la cetatea mea Vindilisora, pentru că 
aceasta e aproape de portul unde va debarca el, și că aici se vor 
aduna toate oștile mele, iar eu îi voi aștepta sosirea în tabără; și 
îl rog stăruitor să fie gata cât mai repede cu putință, fiindcă, 
dată fiind marea lui putere și a mea, dacă de la început îi 
copleșim pe vrăjmași cu oastea noastră, vor fi lipsiţi de multe 
ajutoare ce le-ar mai putea sosi dacă zăbovim; iar voi, nepoate, 
să nu plecaţi de la curtea lui decât o dată cu el, căci astfel se va 
Zori și-și va da mai multă silință să pornească la drum”. Giontes 


337 


i-a răspuns: „Seniore, dinspre mine voi face tot ce mi-aţi 
poruncit”. 

Regele a plecat pe dată spre Vindilisora și a poruncit să se 
adune acolo toți oamenii săi. lar Giontes a pornit pe mare cu o 
corabie pregătită și înzestrată așa cum se cuvine pentru 
asemenea călătorie, cu marinari și merinde, pentru a ajunge la 
Roma. 


e CAPITOLUL CV e 


Cum Grasandor, fiul regelui Boemiei, s-a întâlnit 
cu Giontes și ce i s-a întâmplat cu acesta 


V-am povestit că Grasandor a plecat de la curtea tatălui său, 
regele Boemiei, cu o corabie cu douăzeci de cavaleri, ca să se 
ducă în Insula Ferecată. Și, pe când naviga el pe mare, soarta l-a 
călăuzit astfel, încât, într-o noapte, s-a întâlnit cu Giontes, 
nepotul regelui Lisuarte, ce se ducea cu solie de la acesta la 
împăratul Romei, cum aţi auzit; și văzându-se aproape unii de 
alţii, Grasandor le-a poruncit marinarilor săi să îndrepte corabia 
spre cealaltă, ca să o captureze; Giontes, cum nu avea alți 
oameni decât cei trebuincioși pentru corabie și câțiva servitori și 
călătorea cu o misiune foarte însemnată pentru stăpânul său, 
regele, nu s-a gândit decât să se ferească de orice înfruntare și 
să-și sfârșească acea călătorie, cum i se poruncise; dar nu s-a 
putut retrage îndeajuns și corabia sa a fost capturată, iar el 
adus în fața lui Grasandor, în armură, așa cum se afla; 
Grasandor l-a întrebat cine este și el i-a răspuns că e un cavaler 
al regelui Lisuarte și că îi duce o solie împăratului Romei; și că 
dacă va avea bunăvoința să poruncească a i se da drumul, ca 
să-și poată continua călătoria, i-ar fi foarte recunoscător, pentru 
că nu are, de fapt, niciun motiv să îl oprească. Grasandor i-a 
răspuns așa: „Cavalere, cu toate că nădăjduiesc ca, foarte 
curând, să lupt împotriva acestui rege de care vorbiţi, alături de 
Amadis de Gaula, și de aceea nu sunt obligat să mă port bine cu 
nimeni dintre oamenii săi, vă voi arăta tot respectul meu și vă 
voi lăsa să plecaţi, cu condiţia să-mi spuneţi cum vă numiţi și ce 
solie îi duceți împăratului”. Giontes a zis: „Dacă ascunzându-vă 
numele și țelul călătoriei mele aș dobândi mai multă cinste și l- 


338 


aș sluji mai bine pe stăpânul meu, întrebarea ar fi de prisos și 
zadarnică; dar cum solia mea este cunoscută și spunându-vă 
cine sunt îmi fac și mai bine datoria, primesc ceea ce îmi cereti, 
așa că aflaţi că mă numesc Giontes și sunt nepotul regelui 
Lisuarte; iar solia este ca împăratul să vină cât mai iute cu toată 
oastea lui, ca să se alăture regelui, unchiul meu, și să pornească 
împotriva celor ce au răpit-o pe mare pe domnita Oriana, cum 
înțeleg că aţi aflat, pentru că o faptă atât de însemnată e cu 
neputinţă să nu se facă auzită în multe locuri. Acum, că v-am 
spus ce doreaţi să știți, lăsaţi-mă să plec în drumul meu, dacă 
binevoiţi”. Grasandor i-a răspuns: „Mi-aţi spus, într-adevăr, totul 
ca un cavaler, iar eu vă las slobod să plecaţi unde vreţi; și 
întorceţi-vă iute cu cel de care vorbeaţi, căci îi veți găsi 
așteptându-vă pe cei ce îi căutaţi”. Și astfel, Giontes și-a văzut 
mai departe de drum, iar Grasandor i-a poruncit unuia dintre 
cavalerii ce îl însoțeau să se întoarcă la tatăl lui într-o barcă 
aflată pe corabie, să îi ducă aceste vești și să îi spună că, stând 
astfel lucrurile, îi cere să fie bun și să afle când va porni 
împăratul sau oastea lui spre regele Lisuarte și, fără să mai 
aștepte alt semn, să-și trimită toată armata sub comanda 
contelui Galtines în Insula Ferecată, pentru că fiind primii sosiți, 
vor fi prețuiți mai mult. Și așa s-au și petrecut lucrurile, căci 
regele Boemiei, aflând aceste vești, a poruncit pe dată să 
pornească la drum flota sa cu multă oaste bine înarmată, fiindcă 
era dintre cei ce doreau cu multă prietenie și dragoste sporirea 
faimei și avuţiei lui Amadis. Grasandor a călătorit mai departe 
pe mare și fără niciun necaz a intrat în portul Insulei Ferecate; și 
văzându-l câţiva locuitori din Insula Ferecată, l-au înștiințat pe 
Amadis, iar acesta a poruncit, să afle cine se află pe corabie; 
porunca i-a fost îndeplinită și, când i s-a spus că e Grasandor, 
fiul regelui Boemiei, mult s-a mai bucurat; apoi și-a încălecat 
calul, s-a dus acasă la don Cuadragante și, luându-l cu ei și pe 
Agrajes, au pornit în întâmpinarea lui Grasandor; când au ajuns 
în port, Grasandor și cavalerii săi coborâseră deja de pe corabie 
și erau toți călări; iar când Grasandor l-a văzut venind pe 
Amadis, le-a luat-o înainte cavalerilor săi și l-a îmbrățișat, după 
cum la fel a făcut și Amadis, care i-a spus: „Domnul meu, 
Grasandor, fii bine venit, și mult mă bucur de sosirea voastră”. 
„Bunul meu senior - a răspuns el -, deie Domnul, în marea-i 
bunătate, ca întotdeauna să vă bucuraţi când mă vedeţi și 


339 


bucuria voastră să fie la fel de mare ca cea pe care o încerc eu 
știind că tatăl meu, regele, și eu putem plăti o parte din marea 
datorie ce o avem faţă de voi; dar bine ar fi să vă spun niște 
noutăţi pe care le-am aflat în drum spre voi, ca să aveți timp să 
faceţi cele de cuviință”. Și i-a povestit tot ce aflase de la 
Giontes, așa cum aţi auzit că îi spusese acesta, și cum i-a trimis 
un sol tatălui său, ca acesta, când va afla că oastea împăratului 
pornește la drum, să-și trimită pe dată toţi oamenii, fără să 
aștepte alt semn, și să nu șovăie, ca aceștia să sosească 
înaintea armatei dușmane, fără să mai ţină seama de vreo 
chemare; atunci don Cuadragante a spus: „Dacă toţi prietenii 
noștri ne vor ajuta cu aceeași bunăvoință ca acest domn, n- 
avem a ne teme prea mult de această bătălie”. Și au plecat cu 
toţii spre castel, iar Amadis l-a condus acasă la el pe Grasandor 
și a poruncit să fie găzduiţi cavalerii săi și să li se dea tot ce le 
face trebuinţă; apoi a trimis vorbă tuturor cavalerilor săi să vină 
să îl vadă pe acest prinţ atât de slăvit ce sosise în ţinutul lor, 
ceea ce ei au făcut întocmai și au sosit pe dată acasă la Amadis, 
îmbrăcaţi în foarte frumoase straie de războinici, așa cum se 
obișnuiseră să poarte ori de câte ori se aflau într-un loc unde se 
bucurau de odihnă; și când i-a văzut Grasandor pe toţi acei 
cavaleri, a căror faimă era trâmbițată în toate colțurile lumii, 
tare s-a mai minunat și s-a simţit mândru foarte că se află în 
tovărășia unor asemenea bărbați. Toţi au venit să-l îmbrăţișeze 
cu multă curtenie, arătându-i deosebită dragoste, iar el i-a 
îmbrățișat pe ei. Amadis le-a spus: „Vitejii mei domni, e bine să 
știți ce ne-a povestit acest cavaler că a aflat despre regele 
Lisuarte”. Și le-a istorisit totul, așa cum aţi auzit, și toţi au fost 
de părere că trebuie trimiși alţi soli, ca să-i vestească să vină pe 
cei ce așteptau pregătiţi de luptă; și s-a făcut întocmai, dar cum 
ar fi prea lung să povestim amănunţit ce s-a petrecut în timpul 
acestor călătorii ale solilor, vă vom spune doar că, de cum a 
sosit fiecare sol unde trebuia, ostile au fost chemate de 
conducătorii lor și urcate pe corăbii, și cu toţii s-au îndreptat 
spre Insula Ferecată, aducând mulţi războinici, după cum veţi 
vedea mai departe. 

Viteazul rege Perion a venit cu trei mii de cavaleri, ai lui și ai 
prietenilor săi. Regele Tafinor al Boemiei a trimis o mie cinci 
sute cu contele Galtines. Tantiles, majordomul reginei Briolanja, 
a adus o mie două sute de cavaleri. Granfil, fratele lui don 


340 


Bruneo, șase sute. Landin, nepotul lui don Cuadragante, a adus 
din Irlanda șase sute de cavaleri. Regele Ladasan al Spaniei i-a 
trimis fiului său, don Brian de Monjaste, două mii de cavaleri. 
Don Gandales a sosit cu o mie cinci sute de cavaleri ai regelui 
Languines al Scoției, tatăl lui Agrajes. lar cavalerii împăratului 
de la Constantinopol, aduși de Gastiles, nepotul acestuia, erau 
opt mii la număr. 

Toţi acești cavaleri de care vorbește istoria noastră au sosit în 
Insula Ferecată, dar primul a ajuns regele Perion al Gaulei, atât 
fiindcă se zorise, cât și fiindcă ţara sa era mai aproape decât 
celelalte, și nu mai trebuie să vă spunem cât de bine a fost 
primit de fiii săi și de toți acei cavaleri, și nici cât de bucuros a 
fost el întâlnindu-i; regele a hotărât ca toţi cei sosiți în Insula 
Ferecată să-și ridice corturile și să se instaleze într-o luncă aflată 
sub coasta fortăreței, întinsă și foarte frumoasă, înconjurată de 
păduri și cu multe izvoare; și așa au și făcut și toţi s-au strâns în 
această tabără, în câmp, iar pe măsură ce soseau alţii, erau pe 
dată instalaţi și ei tot acolo. Și când s-au strâns laolaltă, cine ar 
putea povesti ce cavaleri, ce cai și ce armuri se aflau acolo. 
Puteţi să mă credeţi fără sminteală că nimeni nu-și amintea să fi 
văzut vreodată atât de mulți cavaleri de stirpe aleasă adunaţi la 
un loc pentru a-l ajuta pe un principe. 

Oriana, care era tare mâhnită din pricina acestei învrăjbiri, nu 
făcea decât să plângă și să își blesteme soarta ce o adusese în 
acea stare, încât din pricina ei aveau să piardă mulţi oameni 
(dacă Dumnezeu nu avea să îndrepte lucrurile), dar doamnele 
ce o însoțeau o mângâiau cu multă milă și dragoste, spunându-i 
că nici ea nici cei ce o slujesc nu au nicio vină în faţa lui 
Dumnezeu și a lumii; și cu toate că ea nu voia, au dus-o în vârful 
turnului, de unde se vedea toată lunca și oamenii de-acolo; și 
când a văzut Oriana tot acel câmp acoperit de corturi și negru 
de oameni strălucind în armuri, și-a zis că întreaga lume se 
adunase acolo; și pe când stăteau toate acolo și priveau în jos, 
căci altă treabă nu aveau, Mabilia s-a apropiat de Oriana și i-a 
șoptit: „Ce ziceţi, doamnă? Mai există pe lume cineva să aibă un 
asemenea slujitor și iubit ca voi?” Oriana i-a răspuns: „Ah, 
doamnă și prietenă adevărată! Ce mă fac, că inima mea nu 
poate îndura cu niciun chip ce văd, fiindcă din toată povestea 
asta n-or să mi se tragă decât nenorociri, căci de o parte se află 
cel de care vorbiţi, lumina ochilor mei și mângâierea tristei mele 


341 


inimi, și fără el mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc, dar de cealaltă 
parte se află tatăl meu, căruia, deși s-a purtat foarte crud, nu îi 
pot refuza dragostea adevărată ce i-o datorez ca fiică; și-atunci, 
sărmana de mine, ce să mă fac? Fiindcă dacă piere oricare 
dintre ei voi fi veșnic cea mai tristă și mai nenorocită femeie din 
câte s-au aflat vreodată toate zilele vieții mele”. Și a prins să 
plângă, frângându-și mâinile. Mabilia a strâns-o de mâini și i-a 
spus: „Doamnă, pentru Dumnezeu, lăsaţi deoparte amărăciunea 
și puneţi-vă speranţa în Cel de Sus, care, adesea, pentru a-și 
arăta marea-i putere face să se întâmple lucruri îngrozitoare, 
fără speranţă de îndreptare, și apoi le pune capăt cu multă 
înţelepciune, cu totul altfel decât cugetă oamenii; și tot așa se 
poate întâmpla și acum. Doamnă, dacă El va voi asta; dar, dat 
fiind că această vrajbă s-a născut cu îngăduinţa sa, trebuie să 
vă daţi seama că o nedreptate atât de mare ca aceasta ce vi s-a 
făcut vouă nu se putea repara decât printr-o faptă și mai mare. 
Așa că mulţumiţi-i Domnului că nu aveţi nicio vină în asta, așa 
cum v-au spus și acei seniori”. Oriana, cum era foarte 
înţeleaptă, a priceput prea bine că Mabilia are dreptate și s-a 
simţit ceva mai mângâiată. Așa au stat ele vreme îndelungată 
privind tabăra, și apoi s-au retras în încăperile lor. 

Regele Perion, după ce i-a văzut pe toți instalaţi, i-a luat cu el 
pe Grasandor, fiul regelui Boemiei, și pe Agrajes, și a spus că 
vrea să o vadă pe Oriana, așa că a plecat cu ei spre castel, 
lăsându-i pe Amadis și pe don Florestan să se ocupe de oameni. 

Oriana s-a bucurat foarte când a aflat de venirea regelui, 
pentru că, de când îl făcuse cavaler pe Amadis de Gaula, pe 
vremea când se numea Feciorul Mării și se afla la curtea regelui 
Languines al Scoției, tatăl lui Agrajes, așa cum v-am povestit în 
prima carte a acestei istorii, nu-l mai văzuse defel; așa că le-a 
chemat pe toate doamnele sale pentru a-l primi pe rege. 

Ajunși regele și acei cavaleri la încăperile Orianei, au intrat, și 
regele a salutat-o cu multă curtenie, iar ea i-a răspuns cu multă 
smerenie; apoi, regele le-a salutat pe regina Briolanja, regina 
Sardamira și pe toate celelalte domniţe și doamne; Mabilia s-a 
apropiat de el și a îngenuncheat în faţa lui, vrând să-i sărute 
mâinile, dar el nu i-a îngăduit, ci, îmbrăţișând-o cu multă 
dragoste, i-a spus: „Buna mea nepoată, vă aduc multe 
binecuvântări de la regină, mătușa voastră, și de la verișoara 
voastră, Melicia, căci tare vă iubesc și vă preţuiesc; Gandalin vă 


342 


va aduce solia lor, căci a rămas să vină cu Melicia, ce va sosi aici 
să fie împreună cu voi și să-i ţină tovărășie acestei doamne, 
după cum merită”. Mabilia i-a răspuns: „Dumnezeu să vă 
răsplătească în numele meu, domnule, pentru cele ce mi-aţi 
spus, iar eu vă voi sluji cu ceea ce îmi stă în putinţă; sunt foarte 
bucuroasă de sosirea verișoarei mele și tot astfel va fi și această 
prinţesă, ce de mult timp dorește s-o cunoască, datorită 
frumoaselor lucruri auzite despre ea”. Regele s-a întors spre 
Oriana și a spus: „Buna mea doamnă, aceeași pricină pentru 
care m-am întristat și m-am mâhnit aflând necazurile voastre, 
mă îndeamnă să încerc din toată inima să îndrept lucrurile; de 
aceea am venit aici, unde mă rog Celui de Sus să îmi îngăduie 
ca cinstea și cele ce se săvârșesc întru slujirea voastră să 
sporească așa cum doresc eu și doriţi și voi, buna mea doamnă; 
și mă mir foarte de tatăl vostru, regele, ce, fiind atât de înțelept 
și de desăvârșit în toate purtările frumoase de care trebuie să 
dea dovadă un rege, de astă dată, când e vorba de cinstea și 
toată slava sa, s-a purtat atât de crud și mărginit la minte; și 
dacă prima dată a greșit atât de tare, ar fi trebuit să-și îndrepte 
greșeala a doua oară, căci, așa cum mi-au spus acești domni, cu 
multă curtenie i-au dat putinţa s-o facă, dar nici n-a vrut să-i 
asculte, și dacă are vreo scuză întru dezvinovăţirea sa, aceasta 
nu e alta decât că cei ce săvârșesc mari greșeli suferă de 
această boală, și anume, nu știu să întoarcă spatele și să se 
îndrepte spre calea cea bună, ci dimpotrivă, stăruind cu asprime 
în încăpăţânarea lor, socotesc că prin alte greșeli și jigniri mai 
mari le pot îndrepta pe primele; iar folosul și cinstea ce ar 
dobândi-o, Cel de Sus doar le știe, fiind adevăratul cunoscător și 
judecător al marii nedreptăţi ce vi se face; și în această 
împrejurare atât de însemnată, El își va arăta puterea și mai 
abitir, iar voi, doamnă, trebuie să nutriţi speranţa că vă va ajuta 
și vă va reda acea măreție pe care o merită dreptatea și marea 
voastră virtute”. Oriana, cum era foarte deșteaptă și mai 
pricepută în toate decât orice altă femeie, îl privea pe rege 
stăruitor și i s-a părut atât de deosebit la înfățișare și la vorbă, 
cum nu mai văzuse vreodată pe cineva la fel, și și-a zis că acest 
rege merită să aibă asemenea feciori, că pe bună dreptate e 
atât de lăudat și i se dusese vestea în toate colțurile lumii că 
este unul dintre cei mai viteji cavaleri de pe pământ; și s-a 
simţit atât de mângâiată, încât, dacă n-ar fi fost marea 


343 


dragostea pentru tatăl ei, ce o făcea să sufere și să se chinuie 
nespus, n-ar fi avut nimic împotrivă să-i fie toată lumea 
vrăjmașă, știind că are de partea ei o asemenea căpetenie și 
oastea pe care acesta urma să o conducă; așa că a răspuns: 
„Domnul meu, cum vă poate mulţumi pentru vorbele voastre o 
biată nefericită domniță dezmoștenită ca mine? Desigur, în 
niciun alt chip decât așa cum au făcut-o toate doamnele pe care 
le-aţi ajutat până acum, cu prețul multor primejdii, adică dându- 
vă prilejul să îl slujiți astfel pe Dumnezeu și să dobândiţi acea 
mare faimă și glorie de care vă bucuraţi printre oameni. Un 
singur lucru vă cer să mai faceţi pentru mine, pe lângă multa 
bunăvoință ce îmi arătaţi, bunule domn, și anume, să încercați 
tot ce se poate încerca pentru a ajunge la împăcare cu tatăl 
meu, regele, pentru că astfel îl vom sluji pe Domnul nostru, 
scăpând de la moarte nenumărați oameni, iar eu m-aș socoti 
cea mai fericită femeie din lume, dacă lucrurile s-ar sfârși așa”. 
Regele i-a spus: „Lucrurile au mers atât de departe, încât cu 
greu s-ar putea ajunge la împăcare. Dar deseori se întâmplă ca 
cea mai mare vrajbă să se încheie printr-o împăcare, la care, cu 
oricât de multă osteneală, nu s-a putut ajunge până atunci, așa 
cum se poate întâmplă și acum; și de se va ajunge aici, puteţi fi 
sigură, buna mea doamnă, că atât pentru a-l sluji pe Dumnezeu 
cât și pe voi, voi încuviinţa împăcarea cu toată dragostea, 
fiindcă doresc din inimă să vă fiu de folos”. Oriana i-a mulţumit 
cu multă smerenie, căci în ea domnea virtutea mai mult decât în 
orice altă femeie. 

In vreme ce regele Perion vorbea cu Oriana, Agrajes și 
Grasandor stăteau de vorbă cu regina Briolanja, regina 
Sardamira, Olinda și celelalte doamne; când Grasandor le-a 
văzut pe Oriana și pe acele doamne întrecând în frumusețe și 
gingășie toate femeile văzute de el ori de care auzise, a rămas 
atât de uluit că nu știa ce să mai spună și nu-și putea închipui 
decât că fuseseră plămădite chiar de mâna Domnului; și cu 
toate că nimeni nu le putea sta alături în frumuseţe Orianei, 
reginei Briolanja și Olindei, decât poate doar Melicia, ce urma să 
sosească, i-au plăcut înfățișarea, gingășia și drăgălășenia 
domniţei Mabilia, și în marea lui curățenie sufletească, din 
ceasul acela, inima i-a fost înrobită și n-a mai dorit să slujească 
și să iubească o altă femeie, aprinzându-se tot mai mult pe 


344 


măsură ce o privea, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea 
momente și împrejurări. 

Și stând așa, aproape pierdut, căci era cavaler tânăr și 
niciodată până atunci nu părăsise regatul tatălui său, l-a rugat 
pe Agrajes să aibă bunătatea să-i spună numele doamnelor ce o 
însoțeau pe Oriana. Agrajes i-a spus cine este fiecare și ce rang 
și titlu poartă; și cum Mabilia stătea încă de vorbă cu regele 
Perion și cu Oriana, l-a întrebat și despre ea, iar Agrajes i-a 
răspuns că e sora lui și să fie convins că nu se află pe lume 
femeie mai plăcută la chip și mai iubită de toţi câţi o cunosc. 
Grasandor a tăcut și n-a scos o vorbă, dar a gândit că, după cum 
îi spune și lui inima, Agrajes are dreptate; și așa era, căci toţi 
câţi o cunoșteau pe domnița Mabilia o iubeau pentru marea ei 
modestie și istețime. 

Și pe când stăteau ei acolo plini de voie bună pentru a o 
înveseli pe Oriana, ce nu-și putea alunga tristeţea, regina 
Briolanja i-a spus lui Agrajes: „Viteazul meu domn și mare 
prieten, trebuie să stau de vorbă cu don Cuadragante și Brian 
de Monjaste despre un anume lucru, de faţă cu domnia voastră, 
așa că, rogu-vă mult, mai înainte de a pleca, spuneţi-le să vină 
aici”. Agrajes i-a răspuns: „Doamnă, o voi face pe dată”. Și a 
poruncit unui slujitor al său să îi cheme, iar ei au venit pe dată; 
regina i-a luat deoparte împreună cu Agrajes și le-a spus: 
„Domnii mei, știți din ce primejdie am scăpat datorită bunului 
Dumnezeu și vitejiei voastre și cum, datorită vouă, în puterea 
mea se află captiv vărul meu, Trion; gândindu-mă eu mult ce să 
hotărăsc în legătură cu el, mi-am zis că, pe de o parte, este 
feciorul lui Abiseos, unchiul meu, ce mi-a ucis tatăl, săvârșind o 
mare nedreptate și trădare, și că sămânţa unui om atât de rău 
ar trebui să piară, fiindcă semănată în alte locuri, ar putea da 
naștere unor trădări asemănătoare; pe de altă parte, silită de 
strânsa legătură de rudenie cu el și de faptul că, deseori, se 
întâmplă ca fiii să fie foarte deosebiți de părinţi și că doar 
tinerețea sa și niște sfătuitori răuvoitori l-au îndemnat să mă 
atace, nu știu ce hotărâre să iau și de aceea v-am chemat, căci, 
fiind domniile voastre foarte înţelepţi și știind ce se cuvine a 
face în această chestiune și în toate, vreau să vă cunosc 
părerea”. Don Brian de Monjaste i-a răspuns astfel: „Buna mea 
doamnă, mintea voastră înțeleaptă a ajuns singură la ceea ce s- 
ar putea spune despre această chestiune, așa că nu mai avem 


345 


ce sfat să vă dăm, ci doar să vă amintim că unul dintre motivele 
pentru care sunt lăudaţi principii și mai marii lumii, iar rangul și 
viața lor sunt ferite de primejdii, este îndurarea, fiindcă astfel 
urmează învățătura celui ce îi sunt slujitori, de care depind toate 
celelalte atunci când oamenii fac ceea ce sunt datori să facă; și 
bine ar fi, pentru a vă risipi și mai mult îndoiala și a hotărî ce 
cale să alegeți dintre cele două amintite de voi, doamnă, să 
porunciţi să fie adus Trion aici, căci, stând de vorbă cu el am 
putea judeca mai bine decât în lipsa lui ce s-ar putea face”. 

Toţi au zis că sfatul e bun și s-a făcut întocmai; regina l-a 
rugat pe regele Perion să mai rămână o vreme, până ce acei 
cavaleri vor lua o hotărâre în legătură cu o chestiune însemnată 
pentru ea. 

Când a sosit, Trion i s-a înfățișat reginei cu multă umilinţă, dar 
cu o înfățișare ce lăsa să se vadă bine neamul ales din care se 
trage. Regina i-a spus: „Trion, voi știți mai bine dacă am motive 
să vă iert, ori să poruncesc să fiu răzbunată pentru marea 
voastră greșeală faţă de mine, pentru că vă este cunoscută și 
greșeala tatălui vostru faţă de al meu. Dar cum aceste lucruri au 
trecut și știind că cea mai apropiată rudă a mea pe lumea asta 
sunteţi voi, mă simt îndemnată nu numai la milă pentru 
tinerețea voastră, știind că îmi veți arăta recunoștință pe drept 
datorată, ci și să vă arăt bunăvoință și cinstire așa cum aș face 
dacă în loc de a-mi fi dușman, mi-aţi fi prieten și slujitor. Și 
vreau ca, de față cu acești cavaleri, să-mi spuneţi, fără 
ascunzișuri, ce gânduri aveţi, bune ori dimpotrivă, dar gura 
voastră să nu rostească decât adevărul, așa cum trebuie să facă 
o persoană de neam atât de mare”. Trion, care aștepta vești 
mai proaste, a răspuns: „Doamnă, despre tatăl meu nu știu ce 
să vă spun, pentru că eram la o vârstă fragedă; despre mine, e 
adevărat că vrerea și gândul meu, precum și ale multor altora 
ce m-au sfătuit, au fost să vă văd la mare ananghie, iar pe mine 
liber să dobândească rangul cerut de măreţia obârșiei mele, dar 
cum soarta a vrut să ne fie potrivnică, atât prima oară, tatălui și 
fraţilor mei, cât și acum, a doua oară, mie însumi, nu-mi rămâne 
decât ca, recunoscând că domnia voastră sunteţi urmașă de 
drept a acelui regat moștenit de la bunicii noștri și marea 
îndurare și bunăvoință ce îmi arătaţi, să dobândesc prin faptele 
mele și voia voastră ceea ce inima mea a dorit să stăpânească 
prin forţă”. „Dacă domnia voastră, Trion - a spus regina -, veţi 


346 


face asta și îmi veţi fi un vasal credincios, eu vă voi fi nu numai 
verișoară, ci adevărată soră, și vă veţi bucura de daruri și 
favoruri pe potriva cinstei și rangului vostru”. Trion a 
îngenuncheat și i-a sărutat mâinile și, de atunci, acest Trion i-a 
rămas atât de credincios reginei în toate, încât a ajuns să 
poruncească asemeni ei în întreg regatul. De unde cei mari 
trebuie să ia exemplu și să se aplece spre iertare și milă în 
multe împrejurări și faţă de toţi și mai cu osebire faţă de rude, 
mulțumindu-i lui Dumnezeu că, deși le curge același sânge în 
vine și sunt din aceeași stirpe, i-a făcut pe ei stăpâni și pe 
ceilalți vasalii lor; și chiar dacă aceștia greșesc uneori, să-și 
înfrâneze mânia, ţinând seama de marea putere ce o au asupra 
lor. Regina i-a spus: „Dând deoparte orice supărare și lăsându- 
vă liber, vreau să luaţi asupra voastră conducerea armatei mele 
și să faceţi ce vă va porunci Amadis”. 

Mult au lăudat-o acei cavaleri pe această preafrumoasă și 
chipeșă regină pentru fapta sa. Și de atunci înainte acest 
cavaler a fost foarte iubit și cinstit de ei, cum vă vom povesti 
mai pe-ndelete ceva mai la vale, precum și de toţi ceilalţi ce i-au 
cunoscut vitejia și marele curaj. 

Regele Perion s-a despărțit de Oriana și de celelalte doamne 
și s-a întors cu cavalerii în tabără. Regina Briolanja l-a rugat 
mult pe Agrajes să i-l prezinte pe Trion, vărul ei, lui Amadis și 
să-i spună tot ce se întâmplase cu el, ceea ce acesta a făcut 
întocmai, povestindu-i totul, cu multe amănunte. 

Când regele Perion a ajuns în tabără, a văzut că tocmai atunci 
sosise și Balais de Carsante cu douăzeci de cavaleri din neamul 
său, foarte viteji și bine înarmaţi și gata să-l ajute pe Amadis; și 
vreau să știți că acest cavaler era unul dintre cei pe care îi 
eliberase Amadis din cumplita temniţă a lui Arcalaus Vrăjitorul 
împreună cu mulţi alții și că el îi tăiase capul acelei domnișoare 
ce îi ațâțase pe Amadis și pe fratele său, don Galaor, să se 
ucidă, și e sigur că dacă n-ar fi fost el, unul dintre fraţi ori chiar 
amândoi ar fi trebuit să moară, așa cum povestește prima carte 
a acestei istorii. Acest Balais i-a spus regelui și cavalerilor că 
regele Lisuarte își instalase tabăra în apropiere de Vindilisora și 
că, din câte auzise, nu avea mai mult de șase mii de oameni 
călări și alţi luptători pedestrași, iar că împăratul Romei intrase 
în portul din apropiere cu o flotă mare și oamenii săi coborâseră 
de pe corăbii și își ridicaseră tabăra lângă cea a regelui Lisuarte; 


347 


le-a mai spus, de asemenea, că sosise și regele Gasquilan al 
Suediei, cu opt sute de cavaleri foarte viteji și regele Cildadan 
cu două sute de cavaleri, și că, după părerea lui, nu se vor 
mișca de-acolo în următoarele cincisprezece zile, pentru că 
oamenii erau tare obosiţi după călătoria pe mare. Toate acestea 
Balais de Carsante le aflase cu ușurință, fiindcă avea un castel 
pe pământurile regelui Lisuarte, într-un ţinut de unde putea 
auzi, fără multă trudă, vești despre armata regelui. 

Ziua aceea au petrecut-o în tabără, odihnindu-se și 
pregătindu-și armele și caii pentru bătălie, deși toate armele și 
armurile erau noi, foarte frumoase și strălucitoare, cum vă voi 
povesti mai departe. 

A doua zi, foarte de dimineaţă, a intrat în port maestrul 
Helisabad cu oastea Grasindei, alcătuită din cinci sute de 
cavaleri și arcași. Amadis, aflând aceasta, i-a luat cu el pe 
Angriote și don Bruneo și s-a dus să-i întâmpine cu bunăvoința și 
dragostea datorate pe bună dreptate acelor oameni; apoi au 
poruncit ca toți să coboare de pe corăbii și i-au instalat în 
tabără, alături de ceilalţi, în frunte cu Libeo, nepotul maestrului, 
care îi conducea. lar ei l-au luat pe maestru și s-au dus 
împreună, bucuroși foarte, la regele Perion, căruia Amadis i-a 
istorisit cine este și ce făcuse pentru el când îl ucisese pe 
Endriago, așa cum se povestește în a treia parte a acestei istorii, 
spunându-i că nu se putea să sosească om mai de folos ca 
acesta în acele clipe. Regele l-a primit pe maestru foarte bine și 
cu bucurie, spunându-i: „Bunul meu prieten, să rămână pentru 
după bătălie, de vom mai fi în viaţă, să ne sfădim cui trebuie să-i 
mulţumească mai mult Amadis, fiul meu, mie, care, după 
Dumnezeu, l-am făcut din nimic, sau vouă care, dintr-un om 
mort l-aţi adus la viaţă”. Maestrul i-a sărutat mâinile cu multă 
bucurie și i-a răspuns: „Seniore, facă-se voia voastră, căci până 
vom mai vedea cum stau lucrurile, nu vreau să vă acord 
avantajul de a vă fi vouă mai îndatorat”. Toţi s-au veselit la 
vorbele regelui și la răspunsul maestrului Helisabad, iar 
maestrul a adăugat: „Domnul meu, aduc două vești ce trebuie 
să le aflaţi, și anume, că împăratul Romei a pornit la drum cu 
flota sa, având, din câte mi-a spus trimisul meu acolo, zece mii 
de cavaleri, și că am primit solie de la Gastiles, nepotul 
împăratului de la Constantinopol că se află pe mare cu opt mii 


348 


de cavaleri trimiși de unchiul său în ajutorul lui Amadis și, după 
cum crede, va intra în port peste trei zile”. 

Toţi câți au auzit aceasta s-au bucurat foarte și s-au simţit 
plini de curaj, mai ales oamenii mai de rând, căci, așa cum aţi 
auzit, regele Perion se afla acolo cu toată oastea, având grijă de 
cei ce soseau și pregătind toate cele de trebuinţă pentru bătălie. 


e CAPITOLUL CVI e 


Cum a sosit împăratul de la Roma cu flota sa 
în Marea Britanie, și ce au făcut acesta 
și regele Lisuarte 


Istoria povestește că Giontes, nepotul regelui Lisuarte, după 
ce s-a despărțit de Grasandor, cum aţi auzit, a ajuns direct la 
Roma și datorită grabei sale, precum și a zorului împăratului, a 
fost foarte iute pregătită de drum o mare flotă cu zece mii de 
cavaleri de care v-am povestit, și împăratul a pornit pe dată pe 
mare, așa că, fără să întâmpine nicio piedică pe drum, a sosit în 
Marea Britanie, în portul ținutului Vindilisora, unde știa că se află 
regele Lisuarte; acesta, de cum a aflat, a pornit călare împreună 
cu cei doi regi, Gasquilan și Cildadan, și mulţi gentilomi, ca să îi 
iasă în întâmpinare; când a ajuns acolo, mai toată oastea 
coborâse de pe corăbii împreună cu împăratul; și, de cum s-au 
văzut, s-au îmbrățișat și s-au salutat cu mare bucurie. Împăratul 
i-a spus: „Dacă din pricina mea, maiestate, aţi avut de suferit 
vreo pagubă ori vreun necaz, iată-mă aici, pentru ca, printr-o 
îndoită victorie, onoarea voastră să fie spălată; și așa cum 
singur eu am fost pricina acestui necaz, tot astfel aș vrea să mi 
se îngăduie ca eu singur, cu oamenii mei, să răzbun această 
faptă, pentru a fi tuturor pildă și pedeapsă și nimeni să nu mai 
cuteze să mânie pe un om atât de însemnat ca mine”. Regele i- 
a răspuns: „Bunul meu prieten și domn, voi și oamenii voștri 
sunteţi osteniţi după lunga călătorie pe mare; porunciţi să-și 
rânduiască tabăra și să-și împrospăteze forțele după această 
oboseală și, între timp, vom primi vești despre vrăjmașii noștri și 
așa veţi putea hotărî cum socotiți că e mai bine să facem”. 

Impăratul ar fi vrut ca plecarea să fie pe dată, dar regele, care 
știa mai bine decât el ce trebuie să facă și cu cine aveau de-a 


349 


face, l-a oprit până avea să vină vremea potrivită, căci își dădea 
seama foarte bine că de această bătălie depinde pe de-a-ntregul 
soarta sa. 

Așa au rămas în tabără opt zile pline, primindu-i pe cei ce 
soseau în fiecare zi în ajutorul regelui. 

Și, s-a întâmplat că, într-o zi, pe când împăratul, regii și mulți 
alţi cavaleri călăreau prin luncile și pajiștile din jurul taberei, cei 
din tabără au zărit apropiindu-se un cavaler în armură, călare pe 
calul său, cu un scutier ce îi purta armele, și dacă cineva mă va 
întreba cine era acest cavaler, îi voi spune că era Enil, viteazul 
cavaler, nepotul lui don Gandales; și cum a ajuns în tabără, Enil 
a întrebat dacă se află acolo Arquisil, o rudă a împăratului Patin, 
și i s-a răspuns că Arquisil îl însoțește într-o plimbare călare pe 
împărat; auzind aceasta, Enil s-a înveselit foarte și a pornit spre 
locul unde văzuse mai mulţi cavaleri călare, chibzuind că acolo 
trebuie să se afle și Arquisil; și când s-a apropiat de ei, a văzut 
că împăratul și regii stăteau de vorbă pe o pajiște, la malul unui 
râu, unde se aflau felurite lucruri trebuincioase unei bătălii; Enil 
și-a dat seama că printre ei se află și Arquisil și, ducându-se la 
ei, i-a salutat cu mult respect, iar ei i-au urat bun venit și l-au 
întrebat ce dorește; atunci Enil a spus: „Domnilor, vin din Insula 
Ferecată cu solie din partea nobilului cavaler Amadis de Gaula, 
stăpânul meu, fiul regelui Perion, pentru un cavaler ce se 
numește Arquisil”. Arquisil, auzind că pe el îl caută, a zis: 
„Cavalere, eu sunt cel pe care îl căutaţi; spuneţi-mi ce doriţi, că 
vă vom asculta”. Enil a spus: „Arquisil, Amadis de Gaula vă 
înștiințează că, pe când se numea Cavalerul Spadei Verzi și se 
afla la curtea regelui Tafinor al Boemiei, a sosit acolo un cavaler, 
pe numele său Garadan, însoţit de alţi unsprezece cavaleri, 
printre care vă numărați și voi, și că el s-a înfruntat cu acel don 
Garadan, ce a fost învins și ucis în luptă, cum aţi văzut. Apoi, a 
doua zi, s-a luptat cu domnia voastră și tovarășii voștri, însoţit 
de unsprezece cavaleri, așa cum se hotărâse, și învingându-vă, 
v-a luat captivi pe voi și pe tovarășii voștri. Dar, la rugămintea 
voastră, v-a redat libertatea și i-aţi făgăduit, ca un cavaler 
credincios ce vă aflaţi, că oricând vă va cere, veţi veni la 
porunca lui, iar acum vă trimite vorbă să vă ţineţi făgăduiala așa 
cum trebuie să facă un om de stirpe atât de aleasă și un cavaler 
așa de viteaz ca voi”. Arquisil a răspuns: „Într-adevăr, cavalere, 
tot ce aţi spus este adevărul adevărat, căci așa s-au petrecut 


350 


lucrurile; rămâne de știut doar dacă acel cavaler ce își zicea al 
Spadei Verzi este Amadis de Gaula”. Câţiva cavaleri ce se aflau 
în preajmă i-au spus că așa este, fără nicio îndoială. Atunci 
Arquisil i-a spus împăratului: „Aţi auzit, seniore, ce îmi cere 
acest cavaler, și nu pot să dau înapoi, ci doar să-mi îndeplinesc 
datoria, pentru că mă puteți crede că el mi-a redat viaţa și m-a 
salvat să nu fiu ucis de cei ce tare mai doreau asta; de aceea, 
domnule, vă rog să nu vă mâhnească plecarea mea, căci de n- 
aș face asta, n-ar fi drept ca un bărbat atât de puternic și de 
neam atât de ales ca voi să mă socotească rudă cu el și să mă 
țină în tovărășia sa”. 

Împăratul, cum era foarte repezit și de cele mai multe ori 
dădea mai mare însemnătate satisfacerii simțămintelor sale 
decât cinstirii măreției rangului său, a răspuns: „Cavalere, voi 
care ați venit din partea lui Amadis, spuneţi-i să se potolească și 
să nu-mi mai pricinuiască supărări așa cum obișnuiesc să facă 
cei mici cu cei mari, iar de nu, să se ţină cât mai departe de 
mine, că a sosit vremea să afle cine sunt și ce sunt în stare, și 
nu-mi va scăpa niciunde, nici chiar în bârlogul acela de tâlhari 
unde se ascunde, fără să-mi plătească înșeptit câte mi-a făcut, 
așa cum îmi este voia; iar voi, Arquisil, faceţi ce vi se cere, că nu 
va trece multă vreme și îl voi lăsa în puterea voastră pe cel al 
cărui prizonier sunteți, ca să faceți cu el ce veți voi”. Enil, auzind 
aceste vorbe, tare s-a mâniat și, învingându-și orice teamă, a 
spus: „Seniore, cred că Amadis vă cunoaște, fiindcă v-a mai 
întâlnit o dată, în chip de cavaler rătăcitor, nu de mare stăpân, 
și socotesc că și domnia voastră îl cunoașteţi, căci nu v-aţi 
despărţit de el prea ușor. lar acum, așa cum voi aţi venit sub 
altă înfățișare, tot astfel vine și el să vă caute; și trecutul să îl 
judece cine îl cunoaște, iar viitorul, Dumnezeu, căci numai lui și 
nimănui altcuiva îi e dat s-o facă”. 

Când regele Lisuarte a auzit aceasta, s-a temut să nu i se facă 
vreun rău acelui cavaler din porunca împăratului, ceea ce mult l- 
ar fi întristat, așa cum îl mâhnise tot ce spusese împăratul, 
pentru că tare nu se potrivea cu felul de a fi al unui rege, cinstit 
în vorbă și neînduplecat în fapte; și mai înainte ca împăratul să 
răspundă ceva, l-a luat de braţ și a spus: „Să mergem la corturi, 
că e vremea cinei, iar acest cavaler să se bucure de libertatea 
ce se obișnuiește și trebuie să li se lase solilor”. 


351 


Împăratul a plecat atât de furios, de parcă s-ar fi sfădit cu 
altcineva, la fel de însemnat ca el. Arquisil l-a condus pe Enil în 
cortul său și i-a arătat multă cinstire; apoi și-a îmbrăcat armura 
și, încălecându-și calul, a plecat cu el. Istoria nu povestește cum 
că li s-ar fi întâmplat ceva pe drum, ci doar că au ajuns în Insula 
Ferecată în pace și bună înţelegere și, când s-au apropiat de 
tabără și Arquisil a văzut atâta oaste, căci sosiseră și oamenii 
împăratului de la Constantinopol, tare s-a mai minunat. Dar a 
tăcut și n-a spus nimic, ba chiar s-a prefăcut că nu-l interesează. 
Enil l-a dus în cortul lui Amadis, unde acesta și alți mulţi cavaleri 
nobili l-au primit foarte bine. Și a petrecut Arquisil așa patru zile, 
în care Amadis îl lua peste tot cu el, îi arăta pe toți luptătorii și 
pe cei mai de seamă cavaleri, spunându-i numele lor, ce erau 
cunoscute foarte în cele patru vânturi datorită vitejiei și marilor 
fapte de arme săvârșite de ei. Mult se mai minuna Arquisil 
văzând atâta oaste și mai cu seamă pe acei chipeși cavaleri, 
socotind că dacă împăratul avea să sufere vreo înfrângere, 
numai acestora li se va datora, căci de restul armatei nu se 
temea mult și nu îl îngrijora, de n-ar fi avut asemenea căpetenii 
ce le dădeau curaj oamenilor lor; și a înţeles că stăpânul său, 
împăratul, are nevoie de o armată serioasă ca să se poată 
război cu ei, socotindu-se nefericit că este captiv tocmai acum, 
că și de s-ar fi aflat la mari depărtări și ar fi auzit vorbindu-se de 
o bătălie atât de mare și însemnată ca aceasta, tot ar fi venit să 
ia parte la ea, pe când acum, aflându-se de față, nu putea lupta, 
gândind, din pricina asta, că e cel mai fără de noroc cavaler din 
lume; și l-au copleșit asemenea gânduri, încât, fără să simtă și 
să vrea, lacrimile au început să i se prelingă pe obraji; și cuprins 
de această tristețe, a hotărât să pună la încercare virtutea și 
noblețea lui Amadis. Și așa s-a făcut că, aflându-se neînfricatul 
Amadis cu alți mulţi seniori de rang mare și cavaleri curajoși în 
cortul regelui Perion, fiind și Arquisil de față, căci încă nu se 
hotărâse unde își va petrece captivitatea, acesta s-a ridicat de 
pe locul său și i-a spus regelui: „Seniore, aveţi bunătatea de a 
mă asculta în faţa acestor cavaleri și a lui Amadis de Gaula”. 
Regele i-a răspuns că va asculta cu plăcere tot ce dorește să Îi 
spună. Atunci Arquisil a povestit tot ce i se întâmplase în timpul 
luptei purtate de don Garadan, de el și de ceilalţi tovarăși ai lor 
cu Amadis și cavalerii regelui Boemiei și cum fuseseră învinși și 
zdrobiţi și ucis don Garadan; cum Amadis, cu marea lui 


352 


cumpătare, îl salvase din mâinile celor care cu multă plăcere 
aveau de gând să-l ucidă, și cum, la rugămintea lui, Amadis l-a 
eliberat și l-a lăsat să plece, ca să-și ajute cumva tovarășii, ce 
erau răniţi, cerându-i chezășie credinţa și cuvântul lui că se 
socotește prinsul lui Amadis și va veni la porunca sa ori de câte 
ori îl va chema, așa cum se povestește mai pe larg în partea a 
treia a acestei istorii; acum, fiindcă Amadis îl chemase, sosise 
aici, după cum văd cu toţii, pentru a-și ţine cuvântul și a fi acolo 
unde i se va porunci și i se va arăta; dar dacă Amadis, arătându- 
i acea generozitate cu care marea-i cumpătare și virtute îi 
obișnuiseră pe toţi cei ce aveau nevoie de bunătatea și ajutorul 
său, îi îngăduie să îl poată sluji pe stăpânul său, împăratul, în 
această bătălie atât de însemnată în toată lumea, ce urmează 
să se dea, el făgăduiește, ca un cavaler cinstit și viteaz, în fața 
lui Amadis și a tuturor celor de faţă, că de va rămâne în viață, 
va veni să fie întemnițat, unde i se va porunci. Amadis, care în 
timpul acesta stătea în picioare pentru a-i arăta cinstire, i-a 
răspuns: „Arquisil, viteazul meu domn, dacă aș ţine seama de 
trufia și cuvintele neobrăzate ale stăpânului vostru, împăratul, 
m-aș purta cu multă asprime și mare cruzime în toate cele 
legate de el, fără să mă tem că aș întrece cumva măsura: dar 
cum voi nu aveţi nicio vină și vremurile sunt astfel încât fiecare 
dintre noi trebuie să-și arate virtutea, socotesc că e bine să fac 
ce îmi cereti și vă îngădui să luaţi parte la bătălie, pentru ca, de 
veţi scăpa teafăr, în răstimp de zece zile, să vă întoarceţi aici, în 
insulă și să faceţi ce vă vom porunci eu și oamenii mei”. Arquisil 
i-a mulţumit mult și a făgăduit că așa va face. 

Unii s-ar putea întreba din ce motive îl pomenim atât de mult 
pe un cavaler ca acesta, atât de puţin amintit în această 
măreaţă istorie. Să știți că pricina este că, arătând el mai înainte 
mult curaj în toate înfruntările prin care a trecut, așa cum veţi 
auzi mai departe, datorită obârșiei sale și rangului de mare 
nobil, a ajuns împăratul Romei și întotdeauna l-a socotit pe 
Amadis, care l-a ajutat cel mai mult să dobândească această 
mare împărăție, un adevărat frate, așa cum vă voi povesti mai 
pe îndelete la vremea și locul cuvenite. 

După ce acei domni au plecat de-acolo și s-au dus la corturile 
și adăposturile lor, Arquisil și-a pus armura și, încălecându-și 
calul, și-a luat rămas bun de la Amadis și de la toţi ce se aflau cu 
el și a pornit pe drumul pe unde venise; istoria nu povestește 


353 


cum că i s-ar fi întâmplat ceva, ci doar că a ajuns la oastea 
împăratului, unde toți s-au bucurat foarte de venirea sa; și cu 
toate că i s-au pus multe întrebări, n-a vrut să vorbească decât 
despre marea curtenie pe care i-o arătase acel nobil cavaler 
Amadis și puteți să mă credeți că purtarea sa era atât de aleasă 
încât cu greu puteai afla la vremea aceea un alt cavaler ca el. 
Acum vreau să știți că pricina pentru care toţi acești cavaleri 
străbăteau drumuri atât de lungi fără să aibă nicio aventură, 
cum se întâmplă mai înainte, este că toți nu se gândeau decât 
să se pregătească și să-și rânduiască lucrurile de trebuinţă 
pentru bătălie, socotind că, dată fiind însemnătatea acelei 
înfruntări, e prea puţin important să se încurce în alte lupte, ce 
ar fi putut-o zădărnici pe aceasta. 

Când Arquisil a ajuns în tabără, a stat de vorbă cu împăratul 
între patru ochi și i-a spus tot adevărul, atât despre marea 
armată a vrăjmașilor, cât și despre vestiţii cavaleri ce se aflau 
acolo, numindu-i pe mai toţi dintre ei; i-a mai spus, de 
asemenea, că Amadis îi îngăduise să ia partea la bătălie fără 
mari păreri de rău, că aflase cum că Amadis, când va ști că 
împăratul a pornit cu oaste spre el, pe dată va porni și el în 
întâmpinarea sa, fără nicio teamă, și că i-a adus la cunoștință 
toate aceste lucruri, pentru ca împăratul să facă ce socotește 
mai bine pentru folosul său. 

Aflând toate acestea, împăratul, deși era foarte trufaș și fără 
minte, cum aţi auzit, și într-adevăr așa era în tot ce făcea, 
cunoscând vitejia lui Arquisil, pentru care îl iubea foarte mult, și 
că acest cavaler nu îi spunea decât adevărul, și-a pierdut 
simţirea, așa cum se întâmplă cu toţi cei ce sunt mai curajoși în 
vorbe decât în fapte, și tare n-ar fi vrut să aibă de purtat 
această bătălie, fiindcă și-a dat seama de deosebirea dintre o 
oaste și cealaltă și, ţinând seama de purtarea lui unită cu cea a 
regelui Lisuarte, niciodată nu-și închipuise că Amadis va avea 
posibilitatea și mijloacele de a părăsi Insula Ferecată, gândind 
că îl vor asedia acolo dinspre uscat și dinspre mare în așa fel 
încât, prin înfometare ori prin altă pedeapsă, să o poată dobândi 
pe Oriana și să-și spele pata ce îi știrbea onoarea; așa că de- 
acum înainte, arătând mai multă încredere și curaj decât avea 
cu adevărat, s-a străduit să asculte voia regelui Lisuarte și a 
gentilomilor săi. 


354 


Așa au rămas în tabăra aceea cincisprezece zile, cercetând 
oastea și primindu-i pe cavalerii ce soseau în fiecare zi, până s- 
au strâns toţi, după cum urmează: împăratul cu zece mii de 
cavaleri, regele Lisuarte cu o mie cinci sute, Gasquilan, regele 
Suediei, cu opt sute și regele Cildadan cu două sute de cavaleri. 

Când toate pregătirile au fost încheiate, împăratul și regii au 
dat poruncă să fie ridicată tabăra și oastea să se oprească în 
lunca aceea mare, de unde aveau să poruncească; și s-a făcut 
întocmai, iar după ce oamenii s-au rânduit pentru luptă, 
împăratul și-a împărţit armata în trei grupuri. Primul sub 
comanda lui Floyan, fratele prinţului Salustanquidio, alcătuit din 
două mii cinci sute de cavaleri. Al doilea, tot atâţia, i l-a 
încredinţat lui Arquisil, iar el a rămas cu cinci mii, în spatele lor, 
rugându-l pe regele Lisuarte să se învoiască să meargă oastea 
sa în frunte, ceea ce s-a și făcut, deși regele ar fi vrut să 
deschidă el drumul, pentru că nu punea mare preț pe oamenii 
aceia și se temea că din pricina smintelii lor ar putea suferi o 
înfrângere. Ceea ce nu e privit cu ochi buni în asemenea 
împrejurări, când, lăsând deoparte orice simţăminte, trebuie să 
urmezi calea raţiunii. 

Regele Lisuarte și-a împărțit oamenii în două grupuri: unul, de 
trei mii de cavaleri, sub comanda lui Arban, regele din Norgales, 
din care făceau parte, printre alţii, Norandel, fiul său, don Guilan 
Gânditorul, don Candil de Ganota și Brandoibas; tot din oamenii 
lui le-a dat o mie regelui Cildadan și regelui Gasquilan, pentru a 
alcătui împreună cu cei trei mii de cavaleri ai lor un alt grup; iar 
el a rămas cu restul oastei, încredinţându-i stindardul viteazului 
don Grumedan, ce privea cu multă mâhnire și îngrijorare în 
suflet acel schimb atât de păgubos făcut de regele Lisuarte, 
care îi lăsase să plece pe cei ce îi erau vrăjmași, pentru oamenii 
pe care îi avea acum. 

După ce s-au rânduit astfel și s-au alcătuit grupurile, au pornit 
la drum, în urma convoiului cu bagaje și al slujitorilor însărcinaţi 
cu ridicarea taberei. Cine ar putea zugrăvi acea mulţime de cai 
și de armuri, atât de strălucitoare și de felurite, ce se afla acolo? 
De bună seamă că ar fi tare greu de istorisit, așa că nu vă vom 
povesti decât despre armurile purtate de împărat, regi și alţi 
câţiva cavaleri mai de seamă; dar asta, în ziua când se va 
desfășura bătălia și se vor îmbrăca în ele, pentru a lua parte la 
luptă. Acum, însă, n-o să mai vorbim despre asta până la 


355 


vremea cuvenită, și vă vom povesti ce au mai făcut regele 
Perion și acei seniori aflaţi cu el în tabăra din Insula Ferecată. 


e CAPITOLUL CVII e 


Cum regele Perion a ridicat tabăra 
pentru a porni împotriva dușmanilor 
și cum a împărțit oastea pentru bătălie 


Istoria spune că acest rege Perion, cum era un cavaler foarte 
înţelept și cu mult curaj, pe care, până atunci, soarta îl 
acoperise de slavă, păzindu-i și apărându-i cinstea, văzându-se 
în faţa unei bătălii atât de însemnate, fiind în joc viaţa lui, a fiilor 
săi și a mai tuturor celor din neamul său și știind că regele 
Lisuarte era tare curajos și răzbunător când era jignit, căci pe 
împărat și oamenii săi nu punea prea mare preţ, cunoscându-le 
felul de a fi, chibzuia tot timpul ce are de făcut, zicându-și, pe 
bună dreptate, că dacă soarta îi va fi potrivnică, regele Lisuarte, 
ca un câine turbat, nu se va mulţumi doar cu o primă victorie, ci, 
fără să ţină seamă de greutăţi, va porni să-i caute cu 
perseverenţă și înverșunare oriunde se vor afla, așa cum 
chibzuia el însuși să facă, dacă avea să învingă; și, de aceea, pe 
lângă celelalte lucruri de care se îngrijise, trimisese tot timpul 
oameni de-ai săi peste tot, care să-l înștiinţeze ce face 
dușmanul; și aceștia i-au dat de știre pe dată că oastea inamică 
pornise spre ei, precum și în ce fel e rânduită. 

Aflând aceste lucruri, a doua zi de dimineaţă, regele Perion s- 
a sculat și a poruncit să fie chemați toţi căpitanii și cavalerii de 
stirpe aleasă și le-a spus că, după părerea lui, ar trebui să ridice 
tabăra și să adune oamenii pe câmp, pentru a-i împărţi în cete, 
astfel ca fiecare să știe cine îi este căpitan și sub ce stindard 
luptă; și după aceasta să pornească în întâmpinarea dușmanilor 
cu mult curaj și cu speranţa că îi vor învinge, căci cauza lor este 
dreaptă. Toţi au încuviinţat vorbele lui și l-au rugat cu multă 
stăruință ca, datorită rangului său regesc, marii sale înţelepciuni 
și deosebitului său curaj, să rânduiască și să cârmuiască el toate 
acestea, căci toţi i se vor supune; el a încuviințat, fiindcă știa 
prea bine că cererea lor este dreaptă și nu există motiv temeinic 
să nu primească. 


356 


Așa că a poruncit să se făptuiască ce hotărâseră, tabăra a fost 
ridicată și toată oastea înarmată și călare s-a adunat în acea 
luncă întinsă. Viteazul rege s-a așezat în mijlocul tuturor, călare 
pe un armăsar foarte mândru și voinic, cu o armură foarte 
bogată, însoţit de trei scutieri ce îi purtau armele și de zece paji, 
toți călare și cu tunici la fel, meniţi să cutreiere câmpul de luptă 
și să le vină în ajutor cavalerilor aflaţi în nevoie; și cum regele 
era destul de în vârstă și aproape tot părul și barba îi erau 
cărunte, aprins la faţă, căci se încălzise din pricina armurii și a 
inimii sale înfocate, cum toţi îl știau cât este de curajos, li se 
înfățișa oamenilor săi atât de chipeș, încât aceștia s-au simţit 
plini de curaj și orice urmă de teamă le dispăruse, socotind că, 
după Dumnezeu, datorită acestei căpetenii vor dobândi gloria în 
luptă; și pe când stătea regele așa, s-a uitat spre don 
Cuadragante și i-a spus: „Curajosule cavaler, vouă vă 
încredințez avangarda, iar tu, fiul meu Amadis, cu Angriote de 
Estravaus, don Gavarte de la Valea Temătoare, Enil, Balais de 
Carsante și Landin, să îl întovărășiţi cu cinci sute de cavaleri din 
Irlanda și o mie cinci sute din cei aduși de mine. Voi, viteazule 
nepot Agrajes, veţi fi căpetenia celui de-al doilea grup, și vă vor 
însoţi don Bruneo de Bonamar și Branfil, fratele său, cu oamenii 
lor; și astfel, împreună cu ai voştri, veți fi o mie șase sute de 
cavaleri. Domnia voastră, cinstite cavaler Grasandor, veți 
comanda al treilea grup. lar tu, fiul meu Florestan, însoţit de 
Dragonis, Landin de Fajarque și Elian cel Chipeș, cu oamenii 
tatălui tău, regele, și cu Trion și oștea reginei Briolanja, veți 
merge împreună cu ei”. Apoi i-a spus lui Brian de Monjaste: „Voi, 
cinstite cavaler, nepotul meu, veţi fi căpetenia celui de-al 
patrulea grup, alcătuit din oamenii voștri și trei mii dintre 
cavalerii împăratului de la Constantinopol, și astfel veţi avea 
cinci mii de cavaleri; și să vă însoţească Madancil de la Puntea 
de Argint, Sadamon și Orlandin, fiul contelui de Orlandia”. Lui 
don Gandales i-a poruncit să ia o mie de cavaleri dintre ai săi, ca 
să le fie de ajutor acolo unde va fi încleștarea mai mare. Regele 
l-a luat cu sine pe Gastiles cu restul cavalerilor trimiși de 
împăratul de la Constantinopol, urmând să lupte el însuși sub 
stindardul acestuia, și i-a rugat pe toţi să privească însemnele 
împărătești ca și cum s-ar fi aflat acolo împăratul în persoană. 

Rânduite grupurile, cum aţi auzit, au pornit toţi la drum, 
sunând din trâmbiţe și din alte multe instrumente de luptă. 


357 


Oriana și reginele, cu prinţesele, doamnele și domnișoarele îi 
priveau și se rugau lui Dumnezeu din toată inima să îi ajute și să 
facă astfel încât să se ajungă la împăcare. 

Acum, însă, istoria nu vă mai povestește despre ei, lăsându-i 
să se îndrepte spre vrăjmașii lor, cum aţi auzit, și se întoarce la 
Arcalaus Vrăjitorul. 


e CAPITOLUL CVIII e» 


Cum, aflând Arcalaus Vrăjitorul că toti acesti 
cavaleri se pregătesc pentru bătălie, a trimis, 
în cea mai mare grabă, să fie chemat 
regele Arabigo și oastea sa 


Arcalaus Vrăjitorul, așa cum aţi auzit, le spusese să fie 
pregătiţi regelui Arabigo, lui Barsinan, seniorul de Sansueia, 
regelui din Insula Adâncă, ce scăpase cu viaţă din bătălia celor 
șapte regi, și tuturor rudelor lui Dardan Trufașul; și de cum a 
aflat că se strânseseră oștile chemate de regele Lisuarte și de 
Amadis, l-a trimis la aceștia în graba mare pe un cavaler, rudă 
de-a sa, pe numele său Garin, feciorul lui Grumen, cel ucis de 
Amadis când a eliberat-o pe Oriana din mâinile lui Arcalaus 
Vrăjitorul, ale sale și ale celorlalţi trei cavaleri, așa cum se 
povestește în cartea întâi a acestei istorii, poruncindu-i să nu-și 
afle odihnă nici ziua nici noaptea, până nu îi va înștiinţa pe toți 
acești regi și cavaleri, zorindu-i să pornească la drum; Arcalaus 
a rămas în castelul său și a trimis după prietenii săi și după cei 
din neamul lui Dardan, strângând și el cât mai mulţi oameni cu 
putință. Și Garin acesta a ajuns la regele Arabigo, pe care l-a 
aflat în marea sa cetate Arabiga, cea mai însemnată din tot 
regatul, după numele căreia toţi regii de acolo se numeau 
Arabigo, dar și fiindcă stăpâneau o mare parte din pământul 
Arabiei; Garin le-a adus la cunoștință lui și tuturor celorlalți ce își 
pregătiseră armatele tot ce îi spusese Arcalaus; și de cum au 
aflat veștile, pe dată, fără să mai zăbovească, și-au chemat 
oamenii și s-au strâns cu toţii laolaltă în apropierea unei cetăţi 
foarte mândre din ţinutul Sansuefei, pe numele ei, Califan; aici 
și-au ridicat corturile pe un câmp, și să fi fost până la vreo 
douăsprezece mii de cavaleri; apoi și-au strâns întreaga flotă, ce 


358 


era destul de mare și cu marinari destoinici, au încărcat cât mai 
multe merinde cu putință, ca cei ce pleacă într-o ţară străină, și, 
cu multă voie bună, având vreme prielnică, au pornit la drum pe 
mare și, după opt zile, au ajuns în Marea Britanie, într-un loc 
unde Arcalaus avea o fortăreață foarte puternică, port la mare; 
Arcalaus strânsese acolo însă șase sute de cavaleri foarte viteji, 
care, mai toţi îi urau pe regele Lisuarte și pe Amadis, fiindcă 
aceștia îi urmăriseră tot timpul, ca pe niște răufăcători ce erau, 
ucigându-le multe neamuri, și mai toţi erau niște fugari. 

Când corăbiile au intrat în port, nu vă pot spune ce bucurie a 
fost pe unii și pe alţii, dar cum Arcalaus aflase de la iscoadele 
sale că oștile regelui Lisuarte și cele ale lui Amadis porniseră 
unele în întâmpinarea celorlalte, precum și ce drum urmau, au 
plecat și ei pe dată, cu toţii. În fruntea lor mergea Barsinan, 
cavaler tânăr și neîndurător, foarte dornic să răzbune moartea 
tatălui și fratelui său, Gandalod, și să-și arate curajul și vitejia 
inimii sale, cu două mii de cavaleri și câţiva arcași și arbaletieri. 
Arcalaus conducea al doilea grup, și puteţi să mă credeţi că nu 
era cu nimic mai prejos decât primul în privinţa curajului și a 
vitejiei fără margini, căci, deși își pierduse jumătate din mâna 
dreaptă, la mare depărtare în jur n-ai fi aflat cavaler mai iscusit 
decât el în mânuirea armelor, nici mai viteaz; dar mârșăviile și 
vicleniile lui îi întunecau toată gloria pe care o dobândea prin 
curaj; Arcalaus îi avea sub ordinele sale pe cei șase sute de 
cavaleri, iar regele Arabigo i-a mai dat două mii patru sute 
dintre ai săi. Regele Arabigo împreună cu celălalt rege, al Insulei 
Adânci, conduceau al treilea grup, alcătuit din restul oamenilor, 
și erau însoţiţi de șase cavaleri, rude ale lui Brontajar Danfania, 
cel ucis de Amadis în timpul bătăliei cu cei șapte regi, când 
purta coiful auriu, așa cum se povestește în cartea a treia a 
acestei istorii; acest Brontajar Danfania era atât de vânjos la 
trup și de puternic, încât cei din tabăra sa speraseră să învingă 
cu ajutorul lui, și cu siguranţă că așa s-ar fi întâmplat, dacă 
Amadis, văzând ce mult rău le pricinuiește oamenilor regelui 
Lisuarte și chibzuind că dacă va fi continuat să lupte ar fi ajuns 
el singur pentru ca cei din tabăra sa să câștige bătălia, nu s-ar fi 
îndreptat spre el și nu i-ar fi dat acea lovitură ce l-a ameţit, 
făcându-l să se prăbușească la pământ și să-și dea sufletul. 
Acești șase cavaleri de care am pomenit sosiseră din Insula 
Săgetătorilor, unde se spune că își aveau sălașul dintru început 


359 


săgetătorii, oameni foarte mari la trup și foarte puternici, 
coborâtori în linie dreaptă din cei mai mari și mai viteji uriași din 
câţi trăiseră în lume. Aflând aceștia, deci, de această mare 
bătălie ce se pregătește, și-au pus în minte să ia parte la ea, 
atât pentru a răzbuna moartea lui Brontajar, ce fusese cel mai 
de seamă bărbat din neamul lor, dar și pentru a-și încerca 
puterile cu acei cavaleri a căror mare faimă le ajunsese la 
urechi; din această pricină se alăturaseră regelui Arabigo, ce 
tare s-a bucurat de venirea lor și i-a rugat să rămână lângă el, 
ceea ce ei au primit, dar împotriva voinţei lor, căci ar fi vrut mai 
mult să se afle printre cei din frunte. In acest răstimp a sosit 
acolo și ducele de Bristoya, care deși fusese chemat de 
Arcalaus, nu cutezase să vină, socotind vorbele acestuia 
ușuratice și rostite ca să se afle în treabă; dar văzând ce oaste 
mare adunase acesta, a chibzuit că e bine să i se alăture, ca să 
răzbune, de avea să poată, moartea tatălui său, ucis de don 
Galvanes, Agrajes și Olivas, cum se povestește în prima carte a 
acestei istorii, și să-și redobândească pământurile pe care i le 
luase regele Lisuarte spunând că tatăl său murise ca un 
trădător; ducele cugeta că dacă îi va merge rău regelui Lisuarte, 
și-ar putea recâștiga drepturile, iar dacă va fi învins Amadis, ar 
putea să se răzbune pe cei ce îi făcuseră atât rău; și de cum a 
sosit și l-au văzut regele Arabigo și ceilalți domni și au aflat cine 
este, tare s-au mai bucurat și s-au simţit încurajați foarte de 
venirea sa acolo, căci îl preţuiau mai mult pe un senior 
pământean al acelei ţări, ce stăpânea acolo câteva castele și 
cetăţi și li se alătură cu oamenii săi, decât pe un altul străin. 
Acest duce a luat comanda oamenilor săi și a încă cinci sute de 
cavaleri dintre cei ai regelui Arabigo; și cu toată această oaste, 
cum ați auzit, rânduiţi cum v-am spus, au pornit la drum, 
ferindu-se cât mai mult cu putință, hotărâți să se așeze într-un 
loc unde să fie în siguranţă și să se arate în clipa când vor trebui 
să-și lovească dușmanii. 


e CAPITOLUL CIX e 


Cum împăratul Romei și regele Lisuarte 
se îndreptau cu toată oastea spre Insula 
Ferecată, în căutarea dușmanilor lor 


360 


Istoria povestește că împăratul Romei și regele Lisuarte au 
părăsit tabăra ce o ridicaseră în apropiere de Vindilisora, cu 
toate oștile de care v-am vorbit, și au hotărât să facă acel drum 
foarte încet, pentru ca oamenii și caii să nu fie obosiţi; așa că, în 
ziua aceea n-au umblat mai mult de trei leghe și și-au instalat 
tabăra în apropierea unei păduri, pe o câmpie întinsă, unde s-au 
odihnit în noaptea aceea; a doua zi în zori, au pornit iarăși, în 
aceeași ordine, cum v-am istorisit, și și-au văzut mai departe de 
drum, până au aflat de la niște localnici că regele Perion și 
oastea sa se îndreaptă spre ei și că se află la două zile de drum. 
Pe dată regele Lisuarte i-a poruncit lui Ladasin Spadasinul, cum i 
se zicea, vărul primar al lui don Guilan, să meargă cu cincizeci 
de cavaleri în recunoaștere, la trei leghe înaintea oastei; în a 
treia zi, aceștia s-au întâlnit cu avangarda rânduită de regele 
Perion cu același ţel, alcătuită din patruzeci de cavaleri conduși 
de Enil; și pe dată au trimis și unii și alţii curieri să ducă vestea. 
Dar n-au cutezat să se înfrunte, fiindcă așa era porunca; oștile 
au sosit dintr-o parte și din cealaltă și s-au oprit la o leghe 
depărtare una de alta, pe o câmpie întinsă și netedă. În fiecare 
tabără se aflau mulţi cavaleri foarte iscusiţi în purtarea 
războaielor, și cu greu se puteau întrece unii pe alţii în 
pricepere, așa că amândouă oștirile au hotărât să-și întărească 
taberele cu multe șanțuri și alte mijloace de apărare, pentru a 
se putea retrage acolo, dacă lucrurile ar fi mers prost. 

Și pe când oștile se aflau așa cum aţi auzit, a sosit Gandalin, 
scutierul lui Amadis, ce venise cu Melicia din Gaula în Insula 
Ferecată și se grăbise tare să ajungă înainte de a se da bătălia; 
și iată din ce pricină: știți că Gandalin era feciorul acelui viteaz 
cavaler don Gandales, care îl crescuse pe Amadis. Și era frate 
de lapte cu acesta; și în ziua când Amadis a devenit cavaler, pe 
când se numea Feciorul Mării, a aflat că nu sunt fraţi adevăraţi 
cum crezuseră până atunci, iar Gandalin a rămas tot timpul 
scutierul său. Și cu toate că de multe ori îl bătuse la cap să îl 
facă și pe el cavaler, Amadis nu s-a încumetat să o facă, fiindcă 
acesta era cel mai bun lecuitor al suferințelor lui de îndrăgostit, 
cel ce de multe ori îi salvase viața, căci dacă atunci când își 
simţea inima chinuită și sfâșiată veșnic de dorul și dorințele sale 
pământești pentru doamna sa Oriana, n-ar fi găsit la el 
mângâiere, așa cum a găsit întotdeauna, de o mie de ori ar fi 


361 


fost mort; și cum el îi cunoștea taina și nu putea cu nimeni altul 
sta de vorbă, dacă l-ar fi îndepărtat în vreun fel, ar fi însemnat 
să-și îndepărteze propria viaţă de sine; așa că, știind că dacă îl 
face cavaler nu mai puteau rămâne împreună, fiindcă Gandalin 
ar fi trebuit să pornească în căutarea unor aventuri ca să se 
acopere de slavă, deși judecata îl obliga să o facă, așa cum v-a 
istorisit această măreaţă istorie, atât pentru tatăl lui, ce îl 
salvase din valurile mării și îl crescuse, cât și pentru Gandalin 
însuși, care l-a slujit cum n-a mai fost slujit vreodată un cavaler 
de un scutier, nu îndrăznea să-l îndepărteze de lângă el; 
Gandalin știind aceasta, căci era tare înțelept la minte și îl iubea 
mult, cu toate că dorea foarte să devină cavaler, pentru a arăta 
că este feciorul viteazului cavaler Gandales, crescut de acest 
bărbat, nu cuteza să stăruie prea mult în rugămintea lui, 
văzându-l pe Amadis atât de chinuit; acum însă, știind că 
doamna sa Oriana este în puterea lui și că, de voie ori de 
nevoie, nu o va lăsa să plece de lângă el decât o dată cu propria 
lui viaţă, a socotit că poate să îi ceară, pe bună dreptate, să fie 
făcut cavaler, mai cu seamă cu un prilej atât de însemnat și 
vestit ca această bătălie; și, cu gândul acesta, după ce i-a 
transmis binecuvântările reginei, mama sa, și i-a povestit despre 
sosirea sorei sale, Melicia, bucuria Orianei, Mabiliei și a tuturor 
acelor doamne la vederea ei, și că cel mai minunat lucru de pe 
lume este să le privești pe Oriana, regina Briolanja și Melicia, 
toate laolaltă, căci ele la un loc închipuie întreaga frumuseţe a 
lumii, că don Galaor, fratele său, e niţel mai întremat și îi trimite 
salutări, într-o zi, l-a luat deoparte pe câmpul acela, să nu-i 
poată auzi nimeni, și i-a spus: „Domnule, cunoașteţi pricina 
pentru care am încetat să vă cer cu aceeași stăruinţă și dorinţă 
ce se cuveneau să mă faceţi cavaler, ca să-mi pot plăti cu cinste 
marea datorie față de tatăl și stirpea mea; dorinţa mea veșnică 
de a vă sluji și nevoia pe care ați avut-o întotdeauna de mine și 
de serviciile mele au făcut ca, în ciuda faptului că onoarea mea 
s-a aflat știrbită până acum, să vă vin în ajutor mai curând vouă 
decât mie, deși viața mea are o mare însemnătate pentru mine; 
acum, când pot fi scutit de aceasta, pentru că o știu în puterea 
voastră pe cea care vă făcea să suferiţi atât de mult, n-aş mai 
putea găsi nici faţă de mine însumi și cu-atât mai puţin faţă de 
alţii o scuză cinstită de a nu intra în ordinul cavalerilor. Și de 
aceea vă implor, seniore, să-mi arătaţi dragostea voastră și să 


362 


aveţi bunăvoința de a mă face cavaler, fiindcă știți ce dezonoare 
mă va acoperi de acum înainte dacă nu se va întâmplă asta, 
căci oricum și oriunde m-aș afla, voi rămâne supusul vostru, 
pentru a vă sluji cu dragostea și dorinţa ce le-aţi cunoscut 
întotdeauna din parte-mi”. Când Amadis a auzit aceste vorbe, a 
fost atât de tulburat, încât o vreme n-a putut vorbi, iar apoi i-a 
spus: „Oh, adevăratul meu prieten și frate, ce greu îmi e să 
îndeplinesc ce îmi cereţi! Credeţi-mă că nu simt durere mai mică 
decât dacă inima mi-ar părăsi trupul și de aș găsi o cale dreaptă 
de a nu vă împlini voia, aș face-o din toate puterile mele; dar 
cererea voastră e atât de îndreptăţită, încât nu poate fi respinsă 
cu niciun chip, și urmând mai mult datoria față de voi decât voia 
și dorința mea, m-am hotărât să fac ce îmi cereți; mă mâhnește 
doar că nu mi-aţi spus-o mai din vreme, pentru a vă face cinstea 
ce o doriţi, dăruindu-vă, o dată cu numele de cavaler, armele și 
calul pe care le meritaţi”. Gandalin a îngenuncheat vrând să-i 
sărute mâinile, dar Amadis l-a ridicat de jos și l-a îmbrățișat, cu 
ochii înotând în lacrimi datorită marii iubiri pentru el, căci se și 
vedea cuprins de o mare singurătate și tristețe când acesta nu 
va mai fi lângă el; Gandalin i-a spus: „Seniore, nu duceţi grija 
asta, pentru că don Galaor, când a aflat de mine că vreau să 
devin cavaler, în marea lui bunătate și chibzuinţă, a poruncit să 
mi se dea calul și toate armele lui, căci lui, cu boala aceea, nu 
prea îi mai erau de folos; eu i-am mulțumit și i-am spus că voi 
lua calul, fiindcă e foarte bun, precum și lorica și coiful, dar că 
restul armurii trebuie să fie albe așa cum se cere unui cavaler 
neofit; a vrut să-mi dăruiască și spada lui, dar eu, domnule, i-am 
spus că îmi veţi da domnia voastră o spadă dintre cele primite în 
dar de la regina Menoresa, în Grecia, și cât am stat acolo am 
pus să mi se facă toate celelalte arme cuvenite, armura și 
tunica, așa că am totul la mine”. „Dacă așa stau lucrurile - a 
răspuns Amadis -, ar fi bine ca în noaptea dinaintea bătăliei pe 
care o vom purta, să veghezi înarmat în paraclisul din cortul 
regelui, tatăl meu, și a doua zi să umbli îmbrăcat în armură, iar 
când va fi să pornim împotriva vrăjmașilor, regele te va face 
cavaler, căci știi prea bine că nu s-ar putea găsi în toată lumea 
bărbat mai viteaz, nici care să-ţi facă mai multă cinste într-o 
asemenea împrejurare”. Gandalin a zis: „Stăpâne, tot ce aţi 
spus e adevărat și anevoie ar găsi cineva un alt cavaler așa cum 
e regele; dar eu nu voi primi însemnele de cavaler decât din 


363 


mâna voastră”. „Dacă asta ţi-e voia - a răspuns Amadis -, așa 
să fie și să faci ce ţi-am spus”. „Totul se va face cum aţi poruncit 
- a zis el -, căci Lasindo, scutierul lui don Bruneo, mi-a spus 
chiar acum, când am venit, că stăpânul lui a încuviinţat să îl 
facă și pe el cavaler, și vom veghea împreună armele; iar 
Dumnezeu, în mila lui, îmi va arăta cum voi putea să-mi 
îndeplinesc datoriile întru slujirea sa și a cinstei mele, așa cum 
poruncește ordinul cavaleresc, astfel încât să se vadă ce am 
învăţat de la domnia voastră”. Amadis nu i-a mai spus nimic, 
căci simţea o mare tristețe auzind acele vorbe și mai mare încă 
la gândul că ele se vor împlini. 

Apoi, Amadis s-a dus la rege, tatăl său, care se îngrijea de 
fortificațiile taberei și de pregătirea celor trebuincioase pentru 
bătălie, cum făceau și dușmanii săi; așa au petrecut oștile două 
zile, fără să facă alta decât să-și pregătească fiecare căpetenie 
oamenii aflați sub comandă, ca să fie gata de luptă. A doua zi pe 
înserat au ajuns și iscoadele regelui Arabigo în vârful unui 
munte ce se afla prin apropiere, dar n-au vrut să se arate, căci 
așa li se poruncise; iscoadele au privit taberele, foarte apropiate 
una de alta, cum v-am spus, și l-au înștiințat pe dată pe regele 
Arabigo; acesta, cu toţi acei cavaleri, au hotărât ca iscoadele să 
se întoarcă acolo de unde pot vedea ce se întâmplă, iar ei să 
rămână ascunși cât mai mult cu putinţă și într-un asemenea loc, 
încât, chiar dacă ceilalţi vor afla de ei și vor porni împotriva lor, 
să nu îi pască primejdia și să se poată retrage prin munţi spre 
corăbii, de se vor afla la mare strâmtoare și se vor vedea siliți să 
o facă; iar de va începe bătălia între ei, să poată ieși din 
ascunzătoare fără să bănuiască nimeni nimic și să-i lovească pe 
ceilalți, după cum le va fi voia. Și așa au și făcut: s-au așezat 
într-un loc sălbatic și greu de atins, au pus stăpânire pe toate 
trecătorile și povârnișurile muntelui și au ridicat întărituri, astfel 
încât erau apăraţi ca de o fortăreață; și aici au așteptat veștile 
de la iscoade; însă, n-au izbutit să se ascundă atât de bine încât 
regele Lisuarte să nu afle că debarcaseră în regatul lui și câtă 
oaste au; așa că a poruncit să fie strânse și aduse acolo, în ţinut, 
toate bucatele, vitele și toate celelalte provizii, iar oamenii de 
prin sate și alte locuri mai puţin apărate să se refugieze în cetăţi 
și orașe, care să fie păzite și apărate, și să nu le părăsească 
până nu se va sfârși bătălia; și a lăsat în fiecare dintre ele câţiva 


364 


cavaleri, ce mare trebuinţă îi făceau în acele clipe. Dar n-a putut 
afla ce mai făcuseră ceilalţi și unde se ascunseseră. 

Regele Perion a aflat și el de sosirea acestora și se temea de 
ei, dar nu știa unde sunt. Așa că amândouă taberele erau 
înfricoșate de ei. Și stând lucrurile așa cum aţi auzit, după trei 
zile de când se instalaseră taberele, împăratul Patin a prins să 
se zorească să dea bătălia, căci învins sau învingător, de-abia 
aștepta să se întoarcă în ţara lui, fiindcă așa se întâmplă adesea 
cu oamenii flușturatici, care fac lucrurile în grabă și tot atât de 
iute se plictisesc de ele, cum făcea și acesta cu felul său 
ușuratic de a fi. 

Amadis, Agrajes, don Cuadragante și toți ceilalți cavaleri tare 
îl zoreau, de asemenea, pe regele Perion să pornească bătălia, 
pentru ca Dumnezeu să fie judecătorul adevărului. Regele nu 
dorea mai puţin decât ceilalți acest lucru, dar zăbovise pentru a 
pregăti totul așa cum se cuvine, așa că au poruncit să se dea de 
veste ca a doua zi toți să asculte liturghia, să se înarmeze și 
fiecare să se înfăţișeze căpeteniei sale, pentru că bătălia avea 
să se dea îndată după aceea; potrivnicii lor, de cum au aflat 
aceasta, au făcut la fel. 

Și când s-au ivit zorii și au bătut clopotele, s-au auzit atât de 
bine dintr-o parte și alta, de parcă ar fi fost la un loc. Oamenii au 
prins să se înarmeze și să-și înșeueze caii, apoi au ascultat 
slujba și au pornit călare spre steagurile lor. Cine ar fi în stare și 
ar avea atâta ţinere de minte încât, privind totul și fiind foarte 
atent, să poată povesti ori zugrăvi armurile și armăsarii, cu 
însemnele lor și pe cavalerii adunaţi acolo? De bună seamă că 
ar fi nebun de legat și lipsit cu totul de minte omul ce și-ar pune 
așa ceva în gând; de aceea, lăsând deoparte tabloul general, vă 
vom spune câte ceva despre unii dintre ei; și vom începe cu 
împăratul Romei, care era vânjos la trup, puternic și cavaler 
destul de viteaz, dacă nu l-ar fi stricat marea lui trufie și puţina-i 
minte. Acesta îmbrăcase o armură neagră, cu coiful, scutul și 
tunica negre, dar pe scut era înfățișat chipul unei domniţe ce 
semăna cu Oriana, făcut din aur, foarte frumos lucrat și bătut cu 
multe nestemate și perle de mare preț, prins de scut în ţinte de 
aur; pe viziera neagră a coifului avea niște fireturi frumos 
împletite, ca niște lanţuri, pe care le purta ca însemne, căci 
jurase să nu le lepede până ce nu-i va pune în lanţuri pe Amadis 
și pe toţi cei ce o răpiseră pe Oriana. Călărea un armăsar chipeș 


365 


și voinic și, cu lancea în mână, a ieșit din tabără și s-a dus la 
locul unde se hotărâse să se adune oamenii săi. In urma lui a 
ieșit de-ndată Floyan, fratele prințului Salustanquidio, în armură 
și având drept herb un desen în romburi galbene și negre, fără 
nimic altceva, dar părea foarte chipeș și deosebit printre 
oamenii săi. După el a ieșit Arquisil. Acesta avea un blazon 
albastru cu alb, cu o linie argintie la mijloc și tot câmpul 
semănat cu trandafiri de aur, așa că era foarte ușor de 
recunoscut. Regele Lisuarte avea un blazon negru cu acvile albe 
și o acvilă pe scut, fără nicio altă podoabă. Dar, în cele din 
urmă, herbul său s-a dovedit de mare preţ, după faptele 
săvârșite de stăpân în acea bătălie. Regele Cildadan purta o 
armură neagră toată, căci după ce fusese învins în lupta celor o 
sută de cavaleri cu regele Lisuarte și rămăsese vasalul acestuia, 
nu mai purtase alt herb; despre regele Gasquilan al Suediei nu 
vă voi spune ce blazon avea, până la vremea potrivită, așa cum 
veţi auzi mai departe. Regele Arban de Norgales, don Guilan 
Gânditorul și don Grumedan au vrut să îmbrace armuri mai mult 
folositoare decât arătoase, arătându-și astfel mâhnirea că îl văd 
pe stăpânul lor, regele, înfruntându-se cu cei ce trăiseră la 
curtea lui și îl slujiseră, aducându-i atâta cinste. 

Acum o să povestesc cum erau îmbrăcaţi regele Perion, 
Amadis și câţiva dintre acei mari seniori din tabăra lor. Regele 
Perion și-a pus o armură cu coiful și scutul strălucitoare și foarte 
deschise la culoare, din oţel foarte bun, iar tunica era de 
mătase, în culori foarte aprinse; călărea un cal vânjos, dăruit de 
nepotul său, don Brian de Monjaste, căci tatăl acestuia îi 
trimisese douăzeci de armăsari mândri foc, pe care el îi dăruise 
mai multor cavaleri; așa a ieșit din tabără regele Perion, purtând 
însemnele împăratului de la Constantinopol. Amadis purta o 
armură verde, cea avută când îi ucisese pe Famongomadan și 
Basagante, fiul lui, cei doi uriași cei mai puternici din lume; 
câmpul scutului era semănat cu mulţi lei de aur și Amadis ţinea 
mult la această armură, fiindcă o îmbrăcase când a plecat de pe 
Stâncă Săracului și se dusese să o întâlnească pe doamna sa la 
castelul Miraflores, așa cum se povestește în cartea a doua a 
acestei istorii. Don Cuadragante și-a luat blazonul său cânepiu 
cu flori de argint și călărea unul din armăsarii din Spania. Don 
Bruneo de Bonamar n-a vrut să-și schimbe herbul, ce înfățișa o 
domniţă și un cavaler în genunchi, în fața ei, părând că îi cere 


366 


îndurare. Don Florestan, viteazul și marele luptător cu lancea, 
avea drept blazon un câmp roșu presărat cu flori de aur și 
călărea un cal vânjos din cei primiţi din Spania. Armura lui 
Agrajes era de culoare trandafirie pală, iar pe scut avea 
zugrăvită o mână de domnişoară ce ţine strâns o inimă. Viteazul 
Angriote n-a vrut să-și schimbe blazonul, cu clopoței azurii și 
argintii; toţi ceilalţi, pe care nu îi mai pomenesc, ca să nu 
plictisesc cititorii, aveau armuri foarte bogate, fiecare pe gustul 
său; și așa au ieșit toţi pe câmpul de luptă, în bună rânduială. 
După ce s-au strâns toţi oștenii, fiecare cu căpetenia sa, așa 
cum aţi auzit, au pornit foarte încet pe câmp, la ceasul când se 
ivise soarele, ce își răsfrângea razele în armele lor; și cum toate 
erau noi, curate și strălucitoare, scânteiau de era o adevărată 
minune. La vremea asta au sosit și Gandalin și Lasindo, scutierul 
lui don Bruneo, cu armuri albe, așa cum trebuie să aibă cavalerii 
neofiti. Gandalin s-a dus la stăpânul său, Amadis, iar Lasindo, la 
don Bruneo. Când i-a văzut venind, Amadis a ieșit din rânduri și 
l-a rugat pe don Cuadragante să oprească oamenii, până îl va 
face cavaler pe scutierul său; și luându-l cu sine pe Gandalin, au 
pornit spre locul unde se afla regele Perion; pe drum, Amadis i-a 
spus lui Gandalin: „Adevăratul meu prieten, te rog mult ca 
astăzi, în această bătălie, să fii cu multă grijă și să nu te desparţi 
de mine, ca să te pot ajuta la nevoie, fiindcă deși ai văzut multe 
bătălii și înfruntări însemnate și, după mintea ta, gândești că știi 
ce trebuie să faci și că trebuie doar să nu-ţi lipsească curajul, să 
nu crezi că e așa, că e mare deosebirea între a privi și a făptui; 
și să știi că fiecare când privește lucrurile, socotește că le-ar 
face mult mai bine decât celălalt, dacă ar fi în locul lui, dar când 
se vede într-o asemenea situaţie, i se ridică multe piedici în 
cale, și nefiind învăţat cu ele, greșește și vede că totul e altfel 
decât gândise înainte; și asta pentru că totul este să făptuiești, 
chiar dacă poţi învăța privind; și cum tu îţi începi viața de 
cavaler cu o luptă atât de însemnată ca cea de acum și trebuie 
să te păzești de foarte mulţi dușmani, e nevoie, pentru a-ți 
apăra atât viaţa cât și cinstea, care este mai preţuită și trebuie 
socotită mai de preţ, să te porți cu multă înțelepciune și 
judecată, neîngăduindu-i curajului să-ţi tulbure mintea, când te 
vei înfrunta cu vrăjmașii noștri; iar eu voi avea grijă să te 
urmăresc cât mai mult cu putinţă, și tot așa să faci și tu oricând 
vei vedea că e nevoie”. Gandalin, auzind aceste vorbe, i-a 


367 


răspuns: „Domnul meu, voi face întocmai cum porunciţi, pe cât 
îmi va sta în putinţă și mă voi pricepe, și deie Domnul așa să fie, 
căci greu mi-ar cădea să mă aflu acolo unde aș avea nevoie de 
ajutorul vostru”. Așa au ajuns la regele Perion și Amadis i-a 
spus: „Seniore, Gandalin vrea să devină cavaler și mult mi-ar fi 
plăcut să fie făcut de domnia voastră; dar cum el dorește să fac 
eu aceasta, am venit să vă rog să îi înmânaţi voi spada, pentru 
ca, atunci când se va afla la nevoie, să-și amintească de această 
mare cinste și de cel ce i-a arătat-o”. Regele l-a primit pe 
Gandalin și a recunoscut calul lui don Galaor, fiul său, și, cu ochii 
plini de lacrimi, i-a spus: „Gandalin, prietene, cum se simţea don 
Galaor când te-ai despărțit de el?” Gandalin i-a răspuns: „Cu 
sănătatea mult mai bine, stăpâne, dar cu inima îndurerată și 
mâhnită, fiindcă, deși i s-a ascuns cât mai mult plecarea 
voastră, tot a aflat, fără să știe însă și pricina, și m-a implorat 
să-i spun adevărul, dacă îl știu; eu i-am răspuns, stăpâne, că 
ceea ce aflasem e că porniserăţi în ajutorul regelui Scoției, tatăl 
lui Agrajes, ce avea o sfadă cu niște vecini de-ai săi; și n-am vrut 
să îi spun adevărul, chibzuind că așa e mai bine pentru starea 
lui și bătălia aceasta”. Regele a oftat din greu, căci îl iubea pe 
Galaor din adâncul fiinţei sale și socotea că, după Amadis, nu se 
află pe lume cavaler mai desăvârșit ca el, atât în privinţa 
curajului, cât și a tuturor celorlalte însușiri ce se cuvine a le 
avea un cavaler; și a spus: „Oh, bunul meu fiu! Deie Domnul să 
nu-ți văd moartea și să scapi cu cinste de această mare 
dragoste ce i-o porți regelui Lisuarte, pentru ca, liber fiind, să-ți 
poţi ajuta fraţii și neamul”. 

După aceasta, Amadis a luat o spadă adusă de Durin, fratele 
domnișoarei din Danemarca, căruia îi poruncise să-i fie de 
ajutor, i-a dat-o regelui și l-a făcut cavaler pe Gandalin, 
sărutându-l și legându-i pintenul drept; regele l-a încins cu 
spada, și astfel a primit însemnele de cavaler din mâna celor 
mai viteji cavaleri ce au purtat vreodată armură; Amadis l-a luat 
cu el pe Gandalin și s-au întors la don Cuadragante; acesta i-a 
ieșit înainte lui Gandalin și l-a îmbrățișat în semn de cinstire, 
spunându-i: „Prietene, deie Domnul să slujiți la fel de bine 
ordinul cavaleresc, cum au fost slujite virtutea și însușirile alese 
ce trebuie să le aibă un bun scutier; și cred că așa va fi, pentru 
că, de cele mai multe ori, un început bun are un sfârșit bun”. 
Gandalin i-a mulțumit preaplecat pentru cinstea arătată. 


368 


Lasindo a fost făcut cavaler de stăpânul său, iar Agrajes i-a 
încins spada. Și puteţi să mă credeți că acești doi cavaleri neofiți 
au săvârșit atâtea fapte de arme în această primă bătălie la 
care luau parte, trecând prin atâtea primejdii și munci, încât și- 
au câștigat cinste și multă slavă pentru tot restul zilelor lor, așa 
cum vă va spune mai pe îndelete istoria noastră, ceva mai 
departe. Și înaintând oastea cum v-am spus, n-au mers mult și i- 
au văzut pe vrăjmași îndreptându-se spre ei, rânduiţi așa cum v- 
am povestit mai înainte; și când au fost aproape unii de alții, 
Amadis și-a dat seama după însemne că împăratul Romei e în 
frunte și tare s-a bucurat că prima ciocnire va fi cu acesta, 
pentru că, deși nu îl iubea pe regele Lisuarte, tot timpul își 
amintea că trăise la curtea sa și că acesta îi arătase multă 
cinstire, dar cel mai tare îl speria faptul că este tatăl doamnei 
sale, căci mult se temea să nu o supere, și își pusese în minte, 
de avea să poată fără prea mari primejdii, să stea cât mai 
departe de regele Lisuarte, ca să nu se întâlnească cu el să nu-i 
dea motiv de supărare. Cu toate că știa foarte bine, din cele 
petrecute mai înainte, că regele nu îi va arăta aceeași 
bunăvoință, ci va căuta să-l ucidă ca pe un dușman de moarte. 
Gândurile lui Agrajes, însă, trebuie să vă spun că erau tare 
deosebite de ale lui Amadis, căci nu-l ruga pe Dumnezeu decât 
să îl călăuzească astfel încât să îl lovească de moarte pe rege și 
să-i spulbere pe toţi ai săi, căci veșnic îi răsuna în urechi 
neobrăzarea acestuia și nerecunoștinţa ce le-o arătase atunci, 
cu Insula Mongaza, precum și ce îi făcuse lui don Galvanes, 
unchiul său, și celor de lângă el, care deși primise acea insulă, îi 
rămăsese vasal mai mult întru rușinea decât întru cinstea sa. Și 
dacă atunci ar fi fost după el, nu l-ar fi lăsat pe unchiu-su să 
primească insula, ci mai degrabă i-ar fi dăruit el un alt ţinut în 
regatul tatălui său; și stăpânit fiind de o furie atât de mare, de 
mai multe ori a fost cât pe ce să piară în timpul bătăliei, pentru 
că se arunca în cele mai mari încleștări, ca să-l ucidă ori să-l ia 
captiv pe regele Lisuarte; dar cum acesta era curajos și tare 
priceput în meșteșugul războaielor, nu se temea prea mult de 
Agrajes și nu înceta să fie peste tot unde trebuia să lupte, așa 
cum o să vă spun mai la vale. 

Pe când oștile erau gata să se năpustească una împotriva 
alteia, așteptând doar sunetul trâmbiţelor și surlelor, Amadis, 
care se afla în frunte, a văzut venind dinspre vrăjmași un scutier 


369 


în goana calului, întrebând cu glas tare dacă se află acolo 
Amadis de Gaula. Amadis i-a făcut semn cu mâna să se apropie 
de el. Scutierul a făcut întocmai și când a ajuns lângă el, Amadis 
l-a întrebat: „Scutiere, ce doriți? Eu sunt cel de care întrebaţi”. 
Scutierul s-a uitat la el și i s-a părut că în toată viaţa lui nu mai 
văzuse un cavaler atât de bine făcut și mândru în șa, și i-a spus: 
„Viteazule domn, cred că voi sunteţi, pentru că înfățișarea 
voastră adeverește marea voastră faimă”. „Atunci, spuneţi ce 
doriți”, a zis Amadis. Scutierul i-a spus: „Domnule, Gasquilan, 
regele Suediei, stăpânul meu, vă trimite vorbă că mai de 
demult, pe când regele Lisuarte purta război cu voi, cu don 
Galvanes și cu mulți alţi cavaleri aflaţi de partea voastră, însoțit 
și el, la rându-i, de mulţi cavaleri, pentru cucerirea Insulei 
Mongaza, el a sosit aici cu gândul și dorinţa de a se lupta cu voi, 
nu pentru că v-ar fi purtat dușmănie, ci datorită marii voastre 
faime și a marilor voastre isprăvi cavalerești; stăpânul meu a 
luat parte la acel război până ce, greu rănit, s-a întors în ţara sa, 
aflând că domnia voastră nu eraţi acolo și nu-și putea împlini 
dorința; acum, când regele Lisuarte l-a înștiințat de această 
bătălie la care luați parte, ce, datorită pricinilor însemnate ce au 
dus la ea nu va putea fi împiedicată, a sosit aici cu aceeași 
dorinţă și vă cere, domnule, ca mai înainte de a se ciocni oștile, 
să frângeţi cu el vreo două-trei lănci, ceea ce el cu plăcere ar 
face; căci după ce oștile se vor încleșta, nu se va putea întâlni 
cu domnia voastră în voie, fiind împiedicat de mulți alți 
cavaleri”. Amadis a răspuns: „Bunule scutier, spuneţi-i regelui, 
stăpânul vostru, că tot ce mi-a transmis prin voi, am aflat încă 
din timpul acelui război la care n-am luat parte; și că socotesc 
dorinţa lui mai curând o dovadă de mare curaj decât semn de 
dușmănie ori de ură, simţindu-mă foarte măgulit, deși faptele 
mele nu sunt pe măsura faimei lor, că un bărbat atât de ales și 
atât de vestit mă preţuiește așa de mult; dar fiindcă ceea ce îmi 
cere e mai mult o toană decât o nevoie, aș vrea, dacă îi este pe 
plac, să-mi pună la încercare vitejia într-o încercare mai spre 
cinstea și folosul său; dacă, însă, îi face mai multă plăcere ce 
mi-aţi spus din partea sa, voi îndeplini ce îmi cere”. Scutierul i-a 
spus: „Domnule, regele, stăpânul meu, știe foarte bine cum v-aţi 
luptat cu Madarque, uriașul din Insula Tristă, tatăl lui, și cum l- 
ați învins, ca să-i salvaţi pe regele Cildadan și pe don Galaor, 
fratele vostru, și, cu toate că acest lucru îl privește direct, căci 


370 


are o datorie față de tatăl său, știind cu câtă curtenie v-aţi 
purtat cu el, socotește că meritaţi mai degrabă mulţumiri decât 
o pedeapsă; și dorinţa lui de a-și măsura puterile cu domnia 
voastră se datorează doar faptului că vă pizmuiește vitejia, 
cugetând că, de vă va învinge, va fi cel mai slăvit și mai vestit 
dintre toţi cavalerii din lume, iar de va fi învins, nu va fi o mare 
rușine să fie înfrânt de mâna celui ce a doborât atâţia cavaleri, 
uriași și alte ființe și monștri ce n-au nimic comun cu natura 
omenească”. „Dacă așa stau lucrurile - a răspuns Amadis -, 
transmiteţi-i ce v-am spus, cum că sunt gata să fac ceea ce îmi 
cere, dacă asta e plăcerea sa”. 


e CAPITOLUL CX « 


Care arată din ce pricină acest 
Gasquilan, regele Suediei, l-a trimis pe 
scutierul său la Amadis, să-i ceară 
ce ati auzit mai înainte 


Istoria povestește pricina pentru care acest cavaler a venit de 
două ori ca să îl caute pe Amadis și să se lupte cu el, căci ar fi o 
sminteală ca atunci când un domnitor atât de mare ca acesta 
vine de pe meleaguri așa de îndepărtate ca regatul său, cu 
asemenea gânduri, să nu-i fie cunoscute și știute bunele dorinţe. 
In cartea a treia v-am povestit că acest Gasquilan era fiul lui 
Madarque, uriașul de pe Insula Tristă și al unei surori a lui 
Lancino, regele Suediei, și astfel a ajuns rege, căci unchiul său a 
murit fără urmași; și cum era voinic foarte, ca orice fecior de 
uriaș, și foarte puternic, multe isprăvi de arme a săvârșit întru 
cinstea sa, în chip atât de desăvârșit, încât peste tot în ţinuturile 
acelea nu se vorbea atât de mult de vitejia vreunui cavaler, cum 
se vorbea despre el, deși era tânăr. Acest Gasquilan s-a 
îndrăgostit nespus de o prinţesă frumoasă coz, numită 
Frumoasa Pinela, care, după moartea tatălui ei, regele, a rămas 
stăpânitoarea Insulei lIntărite, ce se învecinează cu regatul 
Suediei; și de dragul ei a săvârșit măreţe isprăvi și a trecut prin 
multe încercări și primejdii pentru a o face pe prinţesă să-l 
iubească; ea, însă, știind că Gasquilan se trage din stirpea 
urieșească și că e tare șiret și trufaș, nu i-a dat nicio clipă vreo 


371 


speranţă că îi va împlini dorinţele, dar câţiva dintre marii nobili 
ai regatului ei, temându-se de puterea și trufia acestui 
Gasquilan, care, văzând că nu izbândește în iubirea lui, ar fi 
putut să-și schimbe marea dragoste în ură și dușmănie, așa cum 
se întâmplă uneori, și vecinătatea lor pașnică să se sfârșească 
printr-un crud război, s-au gândit să o sfătuiască să nu-i mai 
respingă cu atâta neîndurare soliile și să-l amâne la nesfârșit, 
cât mai mult cu putință, dându-i o oarecare speranță; și o dată 
această hotărâre luată, când doamna s-a văzut foarte asaltată 
de regele Gasquilan, i-a trimis vorbă că, deoarece Dumnezeu o 
făcuse stăpână unui ţinut atât de întins, gândul ei este, și așa îi 
făgăduise și tatălui ei când acesta își dăduse ultima suflare, să 
se mărite doar cu cel mai viteaz cavaler din câţi se pot afla în 
lume, chiar de nu va fi de rang prea mare; prin urmare, ea se 
străduise în fel și chip să afle cine ar fi acesta și trimisese soli pe 
multe meleaguri străine, care i-au adus vești despre un cavaler, 
pe numele său Amadis de Gaula, mai presus decât toţi ceilalţi 
cavaleri din lume în privinţa curajului și vitejiei, căci săvârșise și 
dusese la bun sfârșit isprăvi pe care alţii nici cu gândul nu 
îndrăzneau să le făptuiască; iar dacă el, regele, este atât de 
viteaz și de curajos, să se înfrunte cu acest Amadis și să îl 
învingă, și-atunci ea va împlini dorinţele sale și făgăduiala făcută 
tatălui ei, îi va dărui iubirea și îl va face stăpânul ei și al 
regatului ei, convinsă fiind că după Amadis nu se mai afla altul 
să-i stea alături în vitejie. Acesta a fost răspunsul dat de 
frumoasa prinţesă, ca să scape de stăruinţele lui Gasquilan și 
pentru că din spusele supușilor săi, care îl cunoscuseră pe 
Amadis și auziseră despre marile sale isprăvi, aflase că 
Gasquilan nu îi stătea nici pe departe alături în vitejie. De cum a 
auzit aceasta, Gasquilan, atât datorită marii lui iubiri pentru 
această prințesă, cât și îngâmfării și trufiei sale, a prins să caute 
calea de a îndeplini ce i se ceruse și din pricina asta, cum ați 
auzit, a plecat de două ori din regatul său, în căutarea lui 
Amadis. Prima dată, când cu războiul pentru Insula Mongaza, de 
unde s-a întors rănit în urma unei lovituri grele date de don 
Florestan în bătălia purtată de acesta cu regele Arban de 
Norgales și cu el; și a doua oară, acum, chemat de regele 
Lisuarte, fiindcă până atunci nu mai aflase defel vești despre 
Amadis, deoarece acesta cutreierase pe ascuns, sub numele de 
Cavalerul Spadei Verzi, Insulele României, Germania și împărăţia 


372 


Constantinopolului, unde  săvârșise nemaipomenite isprăvi 
cavalerești povestite în partea a treia a acestei istorii. 

Scutierul s-a întors la Gasquilan cu răspunsul lui Amadis, așa 
cum l-ați auzit și, de cum l-a aflat, Gasquilan i-a spus: „Prietene, 
mi-ai adus răspunsul mult dorit și totul e acum pe voia mea, căci 
vreau să câștig dragostea doamnei mele, dacă sunt acel 
Gasquilan pe care îl cunoști”. Și a cerut să i se aducă armura, 
care era după cum urmează: tunica și năframa legată de vizieră 
erau cenușii cu grifoni aurii, coiful și scutul erau strălucitoare ca 
o oglindă, iar în mijlocul scutului, era prins în ţinte de aur un 
grifon bătut cu multe pietre preţioase și perle de mare valoare. 
Grifonul străpungea cu ghearele sale o inimă, vrând să 
întruchipeze, cu marea lui sălbăticie, neîndurarea și marea 
cruzime a doamnei sale, căci așa cum inima aceea era 
străpunsă de ghearele grifonului, așa era inima lui Gasquilan 
chinuită de mari suferinţe și dorinţe din pricina ei; și regele avea 
de gând să poarte acest herb până o va cuceri pe doamna sa, 
dar și pentru că purtându-le în amintirea ei, se simţea 
îmbărbătat și alinat foarte în suferinţa lui. 

Și îmbrăcat așa cum aţi auzit, a pus mâna pe o lance groasă, 
cu vârful mare și lucitor și i s-a înfățișat împăratului, cerându-i 
să binevoiască a porunci oamenilor săi să nu pornească la atac 
până nu se va înfrunta în lănci cu Amadis, cum se înţeleseseră, 
și să nu-l mai socotească adevărat cavaler, dacă de la prima 
înfruntare nu îl va înlătura din calea sa. Împăratul, care îl 
cunoștea pe Amadis mai bine decât celălalt, și încă pe pielea lui, 
deși nu și-a arătat gândul, a fost convins că-i va fi mai greu 
decât își închipuie să ducă la bun sfârșit înfruntarea. Astfel, 
Gasquilan, a ieșit din mijlocul oastei și toţi au rămas pe loc să 
privească lupta dintre acești doi cavaleri atât de vestiți și de 
însemnați. Gasquilan a ajuns în partea unde se afla Amadis 
pregătit să-l întâmpine; și cu toate că Amadis știa că are de-a 
face cu un cavaler neînfricat, îl socotea atât de îngâmfat și de 
trufaș, că nu punea mult preț pe forța lui, pentru că celor ca el, 
atunci când cugetă că vor făptui lucruri deosebite și au mai 
multă nevoie de ajutor, Dumnezeu le frângea marea trufie, 
pentru a le da o pildă celorlalți; așa că, văzându-l venind, și-a 
îndreptat calul spre el, s-a acoperit cât mai bine cu putinţă cu 
scutul și, dând pinteni calului, a pornit cât mai vijelios împotriva 
lui; Gasquilan a pornit și el cât mai năprasnic îl putea purta 


373 


armăsarul său, și s-au izbit în scuturi atât de tare, că lăncile le- 
au zburat în aer făcute ţăndări și când s-au ciocnit unul de 
celălalt, lovitura a fost atât de puternică de toţi și-au zis că 
amândoi s-au făcut fărâme; Gasquilan a fost azvârlit din șa și 
cum era voinic și izbitura zdravănă, a căzut atât de rău pe 
pământul tare, că și-a pierdut simţirea și nu s-a mai putut ridica, 
rămânând întins ca mort pe câmpul de luptă, cu mâna dreaptă 
pe care căzuse, ruptă; calul lui Amadis și-a frânt spata și nu s-a 
mai putut ţine pe picioare, iar Amadis a fost și el cam năucit de 
izbitură, dar nu atât de tare încât să nu sară din șa iute, mai 
înainte de a se prăbuși calul, și s-a dus pe jos spre locul unde 
zăcea Gasquilan, să vadă dacă a murit. 

Împăratul Romei, care privea înfruntarea, văzându-l mort pe 
Gasquilan, căci așa au crezut și el și toţi ceilalţi, și pe Amadis pe 
jos, i-a strigat lui Floyan, ce se afla în frunte, să pornească lupta 
cu oamenii săi; don Cuadragante, văzând asta, a dat pinteni 
calului și le-a strigat alor săi: „Loviţi-i, domnilor, și nu lăsaţi pe 
nimeni în viață”. Și s-au năpustit unii contra celorlalți; Gandalin, 
văzând că stăpânul său Amadis a rămas fără cal și că oștile au 
pornit lupta, s-a temut foarte pentru viaţa lui și a luat-o înaintea 
tuturor, să-i vină în ajutor; și cum l-a văzut pe Floyan în fata 
oamenilor săi, a pornit spre el și s-au lovit atât de strașnic 
amândoi, încât Floyan a căzut de pe cal, iar lui Gandalin i-au 
scăpat picioarele din scări, dar nu s-a prăbușit. Atunci au sosit 
mulţi romani să-l ajute pe Floyan, și don Cuadragante pe Amadis 
și fiecare l-a urcat pe calul său pe cel aflat pe jos, că altceva nu 
aveau ce face; dar romanii sosiseră în număr mare și l-au ridicat 
iute pe Gasquilan, ce își mai venise în simţiri, scoțându-l cu 
multă trudă din vâltoare. Don Cuadragante, în iureșul său, mai 
înainte de a-și pierde lancea, doborâse la pământ patru cavaleri 
și Angriote de Estravaus a luat calul primului doborât și i l-a 
adus lui Amadis; Gavarte de la Valea Temătoare și Landin l-au 
urmat pe don Cuadragante și multă pagubă le-au făcut 
dușmanilor, căci erau pricepuţi în acest meșteșug. Aceștia de 
care vă zic au ajuns în fruntea cetei lor, dar când oștile s-au 
împreunat, larma și strigătele erau atât de mari, că nu se mai 
auzeau unii pe alţii; și să fi văzut atunci cai fără stăpâni și 
stăpânii lor morţi ori răniţi, peste care treceau cei ce izbuteau să 
înainteze; Floyan, cum era puternic și dornic să câștige glorie și 
să răzbune moartea lui Salustanquidio, fratele său, de cum s-a 


374 


văzut iarăși călare, a luat o lance și s-a năpustit asupra lui 
Angriote, căci îl văzuse săvârșind fapte de arme deosebite; și l-a 
izbit pieziș atât de puternic, de cât pe ce să-l doboare de pe cal; 
apoi, cum își frânsese lancea, a pus mâna pe spadă, și l-a pălit 
pe Enil, ce se afla în faţa lui, dându-i o lovitură atât de zdravănă 
în coif, de au scăpărat scântei din el, trecând atât de vijelios 
printre amândoi și croindu-și drum prin mulţime, că niciunul 
dintre ei nu l-a putut lovi și tare s-au mai minunat de vitejia și 
marele său curaj; iar înainte de a ajunge la ai săi, i-a ieșit în cale 
un cavaler din Irlanda, supus al lui don Cuadragante, căruia i-a 
dat o asemenea lovitură în umăr, că i l-a retezat până la os și 
cavalerul a fost atât de zdrobit, că a fost nevoit să iasă din 
luptă. În acest timp, Amadis i-a luat cu el pe Balais de Carsante 
și pe Gandalin și, cu multă înverșunare, văzând că romanii nu se 
lasă, a intrat în grosul oștirii dintr-o coastă, cât mai năprasnic, 
împreună cu cei ce îl urmau, împărțind asemenea lovituri de 
spadă, că nu era om să-l vadă și să nu se înfricoșeze foarte; și 
mai abitir s-au înfricoșat cei ce îi stăteau împotrivă, căci cuprinși 
de groază n-au mai cutezat să-i ţină piept și s-au vârât unii în 
alţii, cum fac vitele când le încolțesc lupii; și pe când Amadis 
înainta astfel, fără să i se mai împotrivească nimeni, i-a ieșit în 
întâmpinare un frate bastard al reginei Sardamira, pe numele 
său Flamineo, cavaler iscusit în fapte de arme, care, văzând că 
Amadis face adevărate minuni și nimeni nu cutează să i se 
împotrivească, a pornit spre el și l-a izbit cu lancea în scut, 
înfundându-l, dar lancea i s-a făcut ţăndări; trecând pe lângă. El, 
Amadis a vrut să-l pălească în coif, dar din goana calului n-a 
izbutit și a lovit calul în spinare, în partea din spate a șeii, 
spintecându-i o bună bucată din trup, astfel că s-a prăbușit greu 
la pământ, încât Amadis și-a zis că îi spintecase spatele. Don 
Cuadragante și ceilalți cavaleri, ce luptau de partea cealaltă, îi 
încolţiseră atât de tare pe vrăjmași, încât dacă nu le-ar fi venit 
în ajutor Arquisil cu al doilea grup, ar fi fost zdrobiţi și învinși 
toți; dar o dată cu sosirea acestuia, și-au adunat puterile și s-au 
simţit plini de curaj, astfel că, de o parte și de alta au fost 
doborâți la pământ peste o mie de cavaleri. Arquisil s-a înfruntat 
cu Landin, nepotul lui don Cuadragante, și s-au izbit atât de 
puternic în lănci și în cai, încât amândoi au căzut pe jos. Floyan, 
care alerga în toate părţile, i-a venit în ajutor cu cincizeci de 
cavaleri lui Flamineo, rămas pe jos, și i-a adus un cal, căci 


375 


Amadis, după ce îl doborâse, nu s-a mai îngrijit de el, ci, văzând 
că sosește al doilea grup al oștirii, ca să fie primul în calea lui, l- 
a lăsat în mâinile lui Gandalin și Balais, ce și-au zis că murise, 
așa că au pornit să atace oastea lui Arquisil, ca să îi apere pe 
oamenii lor fiindcă noii veniţi erau odihniţi foarte și plini de 
forță; Floyan, văzând că Arquisil se luptă cu Landin pe jos, a 
strigat din răsputeri, spunând: „Oh, cavaleri ai Romei, ajutaţi-vă 
căpetenia!” Și s-a năpustit plin de curaj urmat de peste cinci 
sute de cavaleri, iar dacă n-ar fi fost Angriote, Enil și Gavarte de 
la Valea Temătoare, care l-au zărit și l-au strigat pe don 
Cuadragante, și împreună i-au sărit în ajutor cu mai mulţi 
cavaleri de-ai lor, Landin ar fi fost la ceasul acela mort ori captiv, 
dar de cum au sosit i-au atacat pe vrăjmași cu atâta forță, că 
era o minune să-i privești. Flamineo, care, așa cum v-am spus, 
încălecase de-acum, a strâns lângă el cât mai mulţi oameni cu 
putinţă și, ca un cavaler viteaz ce se afla, le-a sărit în ajutor alor 
săi. Ce să vă mai povestesc? Încleștarea a fost atât de mare și 
atâţia cavaleri au pierit ori au fost doborâţi de pe cai, încât tot 
acel câmp unde se dădea bătălia, era acoperit de morţi și de 
răniţi; romanii, însă, cum erau mai mulţi, l-au salvat pe Arquisil, 
în pofida dușmanilor, iar Cuadragante și tovarășii săi, pe Landin; 
și astfel, fiecare l-a salvat pe cavalerul său și le-au adus cai, căci 
mulți rămăseseră fără stăpânii lor. 

Amadis se afla în altă parte, săvârșind minuni de vitejie, și 
fiindcă acum îl cunoșteau toţi, cei mai mulţi îi lăsau calea liberă 
încotro voia să se ducă. Dar tot avea nevoie de ajutor, căci 
romanii erau mult mai mulţi la număr, și dacă n-ar fi fost 
cavalerii din cealaltă latură, l-ar fi încolţit în voie. Pe dată, însă, 
Agrajes și don Bruneo de Bonamar i-au sărit în ajutor cu oastea 
lor și au lovit atât de puternic și în rânduri strânse, încât 
romanii, cum erau împrăștiați, au fost iute despărțiți în două și 
n-ar mai fi avut nicio scăpare, dacă împăratul, cu oastea lui de 
cinci mii de cavaleri nu le-ar fi venit în ajutor. Aceștia, mulţi 
fiind, au adus întăriri însemnate taberei lor, astfel că, foarte 
curând, romanii au recâștigat tot terenul pierdut. 

Împăratul a venit pe calul lui vânjos, în armura de care v-am 
vorbit, și cum era un zdrahon și se afla în fruntea alor săi, li se 
înfățișa atât de chipeș tuturor celor ce îl priveau, că părea o 
minune și tare mai era admirat; primul care i-a ieșit în cale a 
fost Balais de Carsante, pe care l-a izbit în scut atât de puternic, 


376 


încât și-a frânt lancea și s-a ciocnit de el cu calul, care era foarte 
odihnit; și cum armasarul lui Balais era foarte ostenit, n-a putut 
ţine piept acestei lovituri zdravene și s-a prăbușit cu stăpânul 
său, zdrobindu-l rău pe acesta. Impăratul, după această lovitură, 
s-a simţit tare mândru și, punând mâna pe spadă, a prins să 
strige: „Roma! Roma! Pe ei, vitejii mei, și să nu vă scape 
niciunul!” Și s-a vârât iute în învălmășeală, împărțind lovituri 
grele și puternice tuturor celor ce îi stăteau în cale, ca un 
cavaler viteaz; și înaintând astfel, cu multe pierderi pentru 
potrivnici, s-a întâlnit faţă în faţă cu don Cuadragante, care era, 
de asemenea, cu spada în mână, rănind și doborând pe câţi 
prindea. Și, de cum s-a văzut, s-au repezit în goană unul contra 
altuia, cu spadele deasupra capului, și s-au pălit atât de tare în 
coifuri, încât au sărit scântei din coifuri și din spade; dar cum 
don Cuadragante era mai puternic, împăratul a fost atât de 
zguduit de lovitură, că și-a pierdut scările și a fost nevoit să se 
agaţe de grumazul calului, rămânând o clipă năucit. 

Intâmplarea face că în clipa aceea se afla acolo Constancio, 
fratele lui Brondajel de Roca, un cavaler tânăr și viteaz, care, 
văzându-l astfel pe împărat, stăpânul său, și-a înfipt pintenii în 
burta calului, a pornit spre don Cuadragante, cu lancea sprijinită 
de braț și i-a dat o lovitură zdravănă în scut, i l-a spart și l-a 
rănit ușor la braţ; și până ce don Cuadragante l-a lovit cu spada, 
împăratul a avut timp să se întoarcă la ai săi. Constancio, 
văzând că e la adăpost, nu s-a mai oprit, ci, cum erau odihniţi și 
el și calul, s-a îndreptat în goana mare spre locul unde se afla 
Amadis; și când a văzut ce isprăvi nemaipomenite săvârșește 
acesta și câţi cavaleri cădeau doborâţi la pământ pe unde 
trecea, s-a înspăimântat foarte și și-a zis că acela nu poate fi 
decât un diavol venit acolo ca să-i nimicească. Și cum privea el 
așa, a văzut cum se năpustește asupra lui Amadis un cavaler, ce 
fusese numit de Salustanquidio guvernatorul principatului 
Calabriei, și îi lovește calul în grumaz; Amadis i-a dat o 
asemenea lovitură în coif, încât i-a despicat și coiful și capul în 
două și acesta a căzut la pământ mort pe loc, ceea ce mult l-a 
îndurerat pe Constancio, fiindcă era un cavaler viteaz; și, pe 
dată, i-a strigat din răsputeri lui Floyan: „Pe ăsta, pe ăsta răniţi-l 
ori omorâţi-l, că ăsta e cel ce ne spulberă fără nicio milă!” Și au 
venit amândoi lângă el, dându-i lovituri grele cu spadele. Dar 
Amadis l-a izbit atât de tare pe Constancio, ce se afla în faţa lui, 


377 


în marginea scutului, că i l-a spart în două și spada, fără să se 
oprească în el, l-a lovit în coif; lovitura a fost atât de puternică, 
încât Constancio a rămas năucit și s-a prăbușit de pe cal. 

Romanii care îl ocroteau pe Floyan, văzându-l cu Amadis, și 
pe Constancio la pământ, s-au strâns peste douăzeci și s-au 
năpustit asupra lui, dar nu au izbutit să-l doboare de pe cal și n- 
au mai îndrăznit să-i stea în cale, căci pe care îl ajungea cu 
spada, nu mai avea nevoie de o a doua lovitură. 

Pe când lupta se desfășura în felul acesta și romanii, care 
erau peste poate de numeroși, câștigaseră niţel teren, au sosit 
Grasandor și curajosul don Florestan; și au venit la timp, fiindcă 
romanii îi încercuiseră pe Agrajes, don Bruneo și Angriote, 
cărora le uciseseră caii; Lasindo, Gandalin, Gavarte de la Valea 
Temătoare și Branfil, ce se găseau, din întâmplare, laolaltă, le- 
au sărit în ajutor, dar vrăjmașii erau atât de mulţi, încât cavalerii 
aceștia de care am pomenit, deși au doborât și au ucis mulți 
dintre ei, înfruntând mari primejdii, n-au putut ajunge până la 
ceilalţi; don Florestan, de cum a ajuns acolo și a văzut o 
asemenea încleștare, a socotit că pricina e de seamă și, 
apropiindu-se, i-a recunoscut pe cavalerii veniţi să-l ajute pe 
Agrajes și pe tovarășii săi, iar Lasindo, văzându-l, i-a spus: „Oh, 
don Florestan, veniţi să ne ajutați, căci altminteri prietenii voştri 
sunt pierduţi!” Când a auzit asta, el a răspuns: „Atunci, ţineţi-vă 
lângă mine și să-i zdrobim pe cei ce cutează să ni se 
împotrivească”. Și și-a croit drum prin vălmășag, doborând și 
ucigând pe câţi nimerea, până i s-a frânt lancea; atunci și-a luat 
spada și a prins să dea asemenea lovituri grele, că băgase 
spaima în toți de-acolo; cavalerii de care v-am spus s-au ţinut 
după el, până au ajuns la locul unde se aflau Agrajes și tovarășii 
săi, fără cai, cum aţi auzit. Cine ar putea povesti prin câte au 
trecut ca să le vină în ajutor și ce s-a întâmplat cu cei încercuiți? 
Nimeni, de bună seamă, nu poate povesti cum atât de puţini s- 
au luptat cu atâţia, care voiau să-i ucidă; dar, chiar și așa, vieţile 
lor erau în mare primejdie, dacă întâmplarea nu l-ar fi adus 
acolo pe Amadis, pe care Floyan și ai săi îl lăsaseră în pace, 
pentru că din cei douăzeci de cavaleri ce-i veniseră în ajutor lui 
Constancio, cum v-am zis, doborâse ori ucisese șase-, văzând că 
ceilalți îl lasă și se îndepărtează și auzind strigătele ce 
răzbăteau din acea încleștare, Amadis a pornit într-acolo și, 
recunoscându-și pe dată prietenii după blazoane, a prins să-i 


378 


strige pe ai săi; așa că s-au adunat lângă el peste patru sute de 
cavaleri; și cum aceasta era cea mai înverșunată înfruntare din 
toată ziua aceea, au sosit și din tabăra romanilor Floyan, Arquisil 
și Flamineo, cu cât mai mulţi oameni; și s-a încins cea mai 
cruntă și mai primejdioasă luptă văzută de ochi omenești. Să fi 
văzut minunile făcute de Amadis ucigând ori doborându-și 
dușmanii de pe cai, cum nu se mai văzuse ori auzise că poate 
săvârși vreun cavaler, încât atât vrăjmașii cât și ai săi 
rămăseseră uluiţi. 

Cum strigătele erau nenumărate și zarva foarte mare, atât 
împăratul cât și toți ceilalţi ce luau parte la bătălie s-au adunat 
acolo. Un arbaletier călare i-a spus lui don Cuadragante, care se 
afla în altă parte, ce se petrece acolo și acesta, pe dată, a strâns 
în mare grabă peste o mie de cavaleri din cei aflaţi sub ordinele 
sale și le-a spus: „Acum, domnilor, arătaţi-vă vitejia și urmați- 
mă, căci e mare nevoie de ajutorul nostru”. Toţi au pornit cu el 
în frunte și, când au ajuns acolo, era atâta omenire de o parte și 
de alta, că de-abia se puteau apropia de dușmani; văzând asta, 
don Cuadragante cu oamenii săi, cum erau toți adunaţi laolaltă 
și erau bravi și viteji cavaleri, au izbit vrăjmașul dintr-o coastă, 
cu atâta forţă, că de la prima ciocnire au doborât de pe cai 
peste două sute de cavaleri, și credeți-mă că pe cine lovea el, 
nu mai avea nevoie de duhovnic. Amadis, văzând ce face don 
Cuadragante și ai săi, s-a minunat și a dat iama atât de 
înverșunat în dușmani, împărțind lovituri atât de grele, că nu 
mai rămânea om în șa. La ceasul acesta, Arquisil, Floyan și 
Flamineo, cu alți mulţi cavaleri se luptau atât de curajos, cum 
puţini sunt în stare să o facă mai bine, și se străduiau din 
răsputeri să-i ucidă pe Agrajes și pe tovarășii săi, ce erau fără 
cai, precum și pe don Florestan și ceilalţi, de care v-am spus că 
luptau alături de ei ca să-i apere. Căci după ce trecuseră de 
vălmășag și ajunseseră la ei, cu niciun chip, oricâte lovituri le 
dăduseră, vrăjmașii nu izbutiseră să-i îndepărteze de-acolo; 
ceilalți, văzând cât de brav se apără și în ce primejdie se află, i- 
au încolţit așa de zdravăn pe romani, atât dinspre don 
Cuadragante, cât și dinspre Amadis și don Gandales, ce se ivise 
cu vreo opt sute de cavaleri aflaţi sub comanda sa, încât, în 
pofida voinţei lor, deși împăratul striga din răsputeri (că după 
lovitura de spadă primită de la don Cuadragante, mai mult se 
îngrijea să conducă oastea decât să lupte), romanii s-au dat 


379 


îndărăt și Agrajes, Angriote și don Bruneo, ce trecuseră prin 
grele încercări și primejdii, au putut încăleca niște cai și, pe 
dată, au intrat în luptă contra romanilor, ce se retrăgeau învinși, 
urmărindu-i până ce aceștia au ajuns la oastea regelui Arban de 
Norgales, la ceasul când soarele asfinţise, din care pricină 
regele Arban i-a primit pe romani, dar n-a vrut să atace, căci așa 
îi trimisese poruncă regele Lisuarte, pe de o parte fiindcă se 
înserase, și pe de alta, fiindcă potrivnicii săi mai aveau multă 
oaste de aruncat în luptă și se temea să nu sufere o înfrângere, 
cugetând că pentru primul val al atacatorilor e îndeajuns oastea 
împăratului; așa că din această pricină, dar mai cu seamă 
pentru că se lăsase noaptea, Arban de Norgades, i-a luat cu el 
pe romanii fugăriţi, iar potrivnicii lor nu i-au mai urmărit și s-au 
oprit în loc, astfel că bătălia s-a încheiat cu multe pierderi de 
ambele părți, dar mai multe în rândurile romanilor. 

Amadis și cei din tabăra sa, cum rămăseseră stăpâni pe 
câmpul de luptă, au poruncit să se ridice toţi răniții lor și să se ia 
prada de la dușmani, lăsând pe câmp morţii și răniții romanilor, 
pe care n-au vrut să-i ucidă, așa că mulți dintre ei au pierit 
neprimind ajutor. 

După ce oștenii s-au întors fiecare în taberele lor, câţiva 
cavaleri însărcinaţi să păzească ordinea și să-i îmbărbăteze pe 
cei ce aveau nevoie, văzând acel dezastru și auzind ţipetele 
răniților care cereau milă și îndurare, au hotărât, atât într-o 
tabără cât și în cealaltă, să se străduiască, întru slujirea 
Domnului, pentru un răgaz de pace, să-și poată obloji răniții și 
îngropa morții; și așa s-a și făcut, că au stat de vorbă, unii cu 
regele Lisuarte și cu împăratul, ceilalți cu regele Perion, și toți 
au socotit că e bine ca ziua următoare să nu lupte. 

Noaptea aceea au petrecut-o păziţi cu strășnicie de străji, 
îngrijindu-i pe răniţi, iar cei teferi s-au odihnit după multa trudă. 
Când s-a făcut dimineaţă, mulţi s-au dus pe câmp să-și caute 
neamurile, unii, stăpânii, alţii, și să fi văzut bocete de o parte și 
de alta, că numai auzindu-le te cuprindea o mare durere, 
darămite văzând scena aceea; toți câți mai erau în viaţă dintre 
romani au fost duși în tabăra împăratului, iar morţii au fost 
îngropaţi și astfel câmpul a rămas liber. 

Ziua și-au petrecut-o îngrijindu-și armele și caii; lui don 
Cuadragante i-a fost oblojită rana de la braţ, ce era o nimica 
toată, dar alt cavaler de-ar fi fost în locul lui, n-ar mai fi îmbrăcat 


380 


armura și n-ar mai fi luptat. EI, însă, n-a vrut, din pricina asta, să 
nu-și mai ajute tovarășii în bătălia următoare. Când s-a înnoptat, 
toți s-au tras în corturile lor și, în zorii zilei, s-au sculat la sunetul 
trâmbiţelor, au ascultat liturghia și, apoi, toată lumea s-a 
înarmat și a încălecat și fiecare căpetenie și-a adunat oamenii; 
și, atât într-o tabără cât și în cealaltă, s-a hotărât ca primii să 
intre în luptă cei ce nu se înfruntaseră până atunci, cum s-a și 
făcut. 


e CAPITOLUL CXI e 


Ce s-a întâmplat în a doua bătălie 
cu fiecare tabără și din ce pricină 
s-a sfârșit lupta 


Regele Lisuarte i-a pus în fruntea oștii sale pe regele Arban de 
Norgales, Norandel și Guilan Gânditorul, iar ceilalți cavaleri de 
care ați auzit, cu el și oastea sa și cu regele Cildadan veneau în 
spatele lor, urmaţi de împărat cu toți ai săi, fiecare cu trupele și 
căpeteniile lor, după cum fuseseră rânduițţi. 

Regele Perion l-a lăsat în frunte pe nepotul său, don Brian de 
Monjaste, iar el și Gastiles, cu însemnele împăratului de la 
Constantinopol, în spatele său, urmaţi de toate celelalte trupe 
rânduite astfel încât cele care fuseseră mai departe de luptă în 
prima zi, acum erau mai aproape de cei din faţă. Rânduiţi astfel, 
au pornit unii spre alţii și, când s-au apropiat, au răsunat 
trâmbiţele celor două armii și pilcurile lui Brian de Monjaste și 
regelui Arban de Norgales s-au ciocnit cu asemenea îndârjire, că 
din prima înfruntare au căzut la pământ mai bine de cinci sute 
de cavaleri și caii le-au rămas slobozi pe câmp. 

Don Brian s-a înfruntat cu regele Arban și s-au izbit cu multă 
putere, astfel că și-au frânt lăncile, fără să-și facă, însă, vreun 
alt rău; așa că au pus mâna pe spade și au prins să se pălească 
peste tot unde se puteau răni mai greu, căci deseori făcuseră 
asta și erau tare iscusiţi în luptă. Norandel și don Guilan au 
năvălit împreună asupra potrivnicilor și, cum erau foarte 
puternici și curajoși, le-au pricinuit pierderi mari și încă mai 
multe, dacă n-ar fi fost un cavaler, rudă cu don Brian, ce venise 
cu cei din Spania, pe numele său Fileno, care, luând cu el mulţi 


381 


dintre spanioli, bărbaţi strașnici la război, s-a năpustit cu 
asemenea forţă spre locul unde luptau don Guilan și Norandel, 
încât i-au împins îndărăt o bună bucată pe câmpul de luptă atât 
pe aceștia cât și pe toţi câţi le-au stat în cale; dar Norandel și 
don Guilan săvârșeau adevărate minuni ca să-i ajute pe ai lor; 
regele Arban și don Brian, văzând că de cealaltă parte lupta e 
mai îndârjită, au încetat să se mai înfrunte și fiecare a prins să-i 
îndemne pe ai săi, rănindu-și și doborându-și potrivnicii; dar cum 
oștenii din Spania erau mai mulţi și aveau cai mai buni, 
câștigaseră asemenea victorii, încât dacă n-ar fi sosit regele 
Lisuarte și regele Cildadan cu oștile lor, ceilalţi nu le-ar fi ţinut 
piept și ar fi fost cu toţii nimiciţi; dar sosirea regilor a îndreptat 
lucrurile. 

Regele Perion, văzând însemnele regelui Lisuarte, i-a spus lui 
Gastiles: „Să pornim acum, viteazul meu domn, și urmăriţi acele 
însemne, că eu tot așa voi face”. Și au pornit ca un iureș 
împotriva dușmanilor. Regele Lisuarte i-a întâmpinat ca cel 
căruia niciodată nu-i lipsise vitejia și curajul, căci puteți să mă 
credeţi fără să vă îndoiţi, că în vremea lui nu s-a mai aflat 
vreodată alt rege care să-și primejduiască viaţa cu mai multă 
vitejie și îndrăzneală atunci când era vorba de onoarea lui, și 
puteți vedea că a făcut-o în toate bătăliile și înfruntările la care 
a luat parte, cum se poate afla din această măreaţă istorie. Și o 
dată încleștate aceste oști, în număr atât de mare, cine ar mai 
putea povesti faptele cavalerești săvârșite acolo? Ar fi cu 
neputinţă pentru cel ce ar vrea să respecte adevărul, pentru că 
au fost uciși și răniţi atât de mulţi cavaleri viteji, că armăsarii 
aproape nu mai puteau umbla decât călcând peste trupurile lor. 
Despre acest rege Lisuarte, să știți că, fără să pună niciun preţ 
pe viaţa sa, ca tot omul îndurerat, dădea iama printre dușmani 
cu atâta curaj, că puţini erau cei ce îndrăzneau să-i ţină piept. 
Regele Perion, aflându-se în alt loc, unde făcea minuni, s-a 
încrucișat din întâmplare cu regele Cildadan și, recunoscându- 
se, n-au vrut să lupte unul cu celălalt, ci au trecut mai departe, 
năpustindu-se asupra celor din calea lor și lăsând în urma lor 
mulţi cavaleri morţi ori răniţi zăcând pe jos. 

Impăratul, văzând că încleștarea e mare și părându-i-se că cei 
din tabăra sa sunt în grea primejdie, le-a poruncit căpitanilor săi 
să atace cu toate oștile lor cât mai vitejește cu putință, că așa 
va face și el; și așa s-a și făcut: toată armia strânsă în jurul 


382 


împăratului a dat năvală în vrăjmași, dar mai înainte de a ajunge 
la ei, cei din tabăra vrăjmașă, văzându-i venind, au pornit de 
asemenea, toți laolaltă pe câmp înaintea lor, așa că s-au 
amestecat unii cu alţii în așa fel, că nu se mai puteau rândui 
nicicum și nimeni nu se mai ţinea de căpetenia sa. Dar erau atât 
de îngrămădiţi și înghesuiți, că nu se puteau izbi nici măcar cu 
spadele, și se prindeau în braţe doborându-se de pe cai, astfel 
că mai mulţi au murit călcaţi în picioare de cai decât de pe urma 
loviturilor de spadă. Zarva și lărmălaia erau atât de mari, cu 
țipete și zăngănit de arme, că toate acele văi din munţi răsunau 
și părea că lumea întreagă se strânsese acolo; și puteți să mă 
credeţi  nesmintit că nu lumea întreagă, dar mai toată 
creștinătatea și floarea ei se aflau acolo, unde a suferit atâtea 
pierderi, în ziua aceea, încât multă și îndelungată vreme n-a 
izbutit să-și lecuiască rănile. 

Așa că aceasta poate fi pildă pentru regi și marii seniori, ca 
mai înainte de a face un lucru, să privească și să cugete cu 
mintea limpede, chibzuind adânc la neplăcerile ce se pot ivi, ca 
să nu sufere ori să moară din vina lor, datorită greșelilor ori 
patimilor lor, cei ce sunt nevinovaţi, cum se întâmplă adesea, 
căci e cu putință ca nevinovăția unor astfel de oameni să le 
poarte sufletele spre un loc de tihnă. De aceea putem socoti că 
asemenea fapte sunt ca o moarte mai cumplită și mai 
primejdioasă, chiar dacă cei ce pricinuiesc asemenea mari 
dezastre rămân, deocamdată în viaţă, cum s-a întâmplat cu 
acest rege Lisuarte care, deși era foarte înțelept și atoateștiutor, 
așa cum aţi auzit, n-a vrut să asculte de sfatul nimănui altcuiva, 
ci doar de propria-i judecată. 

Dar lăsând toate acestea deoparte, căci marea trufie și furia, 
când pun stăpânire pe noi, dau naștere la multe patimi și mari 
necazuri, iar dojenile cred că sunt de prisos, să ne întoarcem la 
povestea noastră; aflaţi dară că lupta se desfășura așa cum v- 
am spus, muriseră mulţi oameni și încleștarea era atât de 
înverșunată, că nu se puteau birui unii pe alţii și fiecare găsea în 
faţă-i un potrivnic cu care să se înfrunte. Agrajes avea tot timpul 
în gând să îl urmărească pe regele Lisuarte dar, din pricina 
învălmășelii și a mulţimii, nu-l mai zărise; și cum umbla el 
printre războinicii săi, numai ce l-a văzut pe rege că îl doborâse 
pe Dragonis de pe cal și, cum își frânsese lancea, pusese mâna 
pe spadă să-l lovească; Agrajes s-a îndreptat spre el cu spada în 


383 


mână și i-a spus: „La mine, rege Lisuarte, că eu sunt cel ce te 
urăște mai tare!” Regele, auzindu-l, și-a întors capul și a pornit 
spre el, iar Agrajes i-a ieșit în întâmpinare și s-au apropiat unul 
de altul atât de vijelios, că nu s-au putut atinge; Agrajes a lăsat 
spada să-i atârne de lanţul cu care o purta, și l-a prins în brațe 
pe rege; și cum v-am mai spus în alte locuri de-a lungul acestei 
istorii, acest Agrajes era cel mai abraș și mai neînfricat cavaler 
din vremea sa, și de l-ar fi ajutat puterea pe potriva curajului 
său, nu s-ar fi aflat cavaler mai strașnic decât el pe lume; dar 
chiar și-așa, era unul dintre cavalerii cei mai viteji din câţi se 
puteau afla pe multe leghe în jur. Și pe când se strângeau ei în 
brațe, fiecare opintindu-se să-l doboare pe celălalt, Agrajes ar fi 
fost în mare primejdie, fiindcă regele era mai vânjos și mai 
puternic, dacă nu s-ar fi ivit viteazul rege Perion, însoţit de don 
Florestan, Landin, Enil și mulţi alţi cavaleri, care, văzându-l pe 
Agrajes, a dat să-i vină în ajutor; de partea cealaltă au sosit don 
Guilan Gânditorul, Norandel, Brandoibas și Giontes, nepotul 
regelui, care deși luptau și săvârșeau mari isprăvi prin alte 
locuri, aveau tot timpul grijă să fie cu ochii după rege, cum 
fuseseră însărcinaţi. Și de cum au sosit, au prins să se lupte cu 
spadele, că lăncile și le frânseseră toţi, cu atâta vitejie, că era 
mai mare minunea să-i privești; și cavalerii din amândouă 
taberele s-au apropiat să-i ajute fiecare pe ai săi; însă regele și 
Agrajes erau atât de încleștaţi, că nu puteau fi despărțiți și nici 
nu izbuteau să se doboare unul pe celălalt, pentru că se aflau în 
mijlocul celorlalți, care îi susțineau să nu cadă de pe cai! Cum 
aici se dădea cea mai îndârjită luptă și se auzeau cele mai mari 
strigăte, s-au strâns mulţi cavaleri din fiecare tabără, printre 
care și don Cuadragante; acesta, cum s-a apropiat și a văzut 
învălmășeala aceea, cu regele și Agrajes strângându-se în brațe, 
și-a croit drum printre toţi ca o vijelie și l-a smuls pe rege cu 
atâta forţă, că mai-mai să-i trântească la pământ pe amândoi, 
dar n-a vrut să-l pălească pe rege cu spada, ca să nu-l 
nimerească și pe Agrajes; și cu toate că apărătorii regelui i-au 
dat multe lovituri, don Cuadragante nu i-a dat drumul defel. 
Regele Arban de Norgales, care îl însoțea pe împăratul Romei și 
de o bună bucată de vreme nu-l mai zărise pe regele Lisuarte, 
văzându-l pe acesta în asemenea primejdie, a fost cuprins de o 
mare furie și l-a încolăcit strâns cu braţele pe don Cuadragante; 
și acum erau toţi patru încleștaţi, înconjurați, de o parte, de 


384 


regele Perion și oamenii săi, și de cealaltă, de Norandel, don 
Guilan și ai lor, care nu încetau o clipă să lupte. Și stând lucrurile 
așa, viitoarea fiind mare și primejdia asemenea, în ajutorul 
regelui Lisuarte au sosit împăratul și regele Cildadan cu peste 
trei mii de cavaleri, iar în sprijinul celorlalți, Gastiles și 
Grasandor cu alte multe trupe; și s-au apropiat și unii și ceilalți 
atât de năvalnic și cu asemenea larmă de locul încleștării, încât 
cei ce luptau au fost nevoiţi să se împrăștie, iar cei patru ce se 
strângeau în braţe și-au dat drumul din strânsoare, dar au 
rămas călare, atât de osteniţi, că de-abia se mai puteau ţine în 
șei; oastea de partea regelui Lisuarte era atât de numeroasă, că 
în scurtă vreme bătălia s-ar fi sfârșit fără marea vitejie a regelui 
Perion, a lui don Cuadragante, don Florestan și a altor prieteni 
de-ai lor, care, ca niște cavaleri curajoși, le-au ţinut piept atât de 
bărbătește, de părea o adevărată minune fapta lor. 

Pe când lupta se dădea așa cum auziţi, a sosit acel neînfricat 
cavaler Amadis, care se aflase în partea dreaptă a câmpului, 
unde îl omorâse dintr-o singură lovitură pe Constancio și îi 
nimicise pe aproape toţi vrăjmașii, cu viteaza lui spadă înroșită 
de sânge până la mâner, însoţit de contele Galtines, Gandalin și 
Trion; și a văzut acea mulţime asaltându-i pe tatăl său și pe 
oamenii lui, iar pe împărat în fruntea lor, luptându-se ca și cum 
victoria ar fi fost a lui; atunci și-a îmboldit calul cu pintenii, căci 
încălecase un armăsar odihnit adus de un paj al tatălui său, și a 
intrat ca un iureș, plin de îndrăzneală, în grămada de războinici, 
de era o minune să-l privești. Floyan, care l-a cunoscut după 
tunică, s-a temut că dacă ajunge la împărat, nu vor avea destulă 
forță toţi la un loc să îl apere și să îl ocrotească, și cât mai iute 
cu putinţă i s-a așezat în cale, riscându-și viaţa ca să o salveze 
pe cea a împăratului. Don Florestan, care se afla tot în partea 
aceea și pornise la atac cu Amadis, văzându-l pe Floyan, s-a 
năpustit spre el în cea mai mare grabă cu putinţă și au prins 
amândoi să-și dea lovituri grele de spadă în coifuri; Floyan și-a 
pierdut cunoștința, nu s-a mai putut ţine în șa și s-a prăbușit la 
pământ, dându-și ultima suflare, atât de pe urma loviturii 
puternice, cât și a mulțimii ce l-a călcat în picioare. Amadis nu s- 
a îngrijit de soarta lui, căci având ochii aţintiţi asupra 
împăratului, cu dorința lăuntrică de a-l ucide de avea să poată, 
cum ajunsese de-acum între oamenii acestuia, a dat iama prin ei 
plin de turbare și, cu toate că din toate părţile ploua cu lovituri 


385 


asupra lui, întru apărarea împăratului, potrivnicii săi n-au izbutit 
să-l oprească să ajungă la el; și cum a fost lângă împărat, a 
ridicat spada și l-a izbit cu toată forța lui, dându-i o lovitură atât 
de grea în coif, de l-a lăsat fără vlagă și împăratului i-a căzut 
spada din mână; Amadis, văzând că e gata să cadă de pe cal,i-a 
dat pe dată încă o lovitură în umăr, sfârtecându-i armura și 
carnea până la os, astfel că toată partea aceea a trupului și 
braţul i-au rămas spânzurate și s-a prăbușit de pe cal, iar în 
scurtă vreme a și murit. Când romanii care erau în preajma lui 
au văzut asta, au prins să strige din răsputeri, astfel că s-au 
strâns mulţi cavaleri acolo și lupta iar s-a întețit; Arquisil, 
Flamineo și alţi mulţi cavaleri au pornit iute spre Amadis și don 
Florestan și, de cum au ajuns lângă ei, i-au copleșit cu lovituri 
grele și puternice; dar contele Galtines, Gandalin și Trion i-au 
strigat pe don Bruneo și pe Angriote să li se alăture, ca să le 
vină în ajutor, și, în pofida tuturor, toţi cinci au izbutit să ajungă 
la ei, pricinuindu-le mari pierderi dușmanilor. Regele Perion se 
afla cu don Cuadragante, Agrajes și mulţi alţi cavaleri în partea 
unde luptau regele Lisuarte, regele Cildadan și alţi mulţi cavaleri 
ce îi însoțeau, și lupta era tare îndârjită, așa că acolo se dădea 
cea mai cruntă bătălie din toată acea zi și au pierit cei mai mulți 
oameni; dar cam la vremea asta, au sosit don Brian de Monjaste 
și don Gandales, ce strânseseră până la vreo șase sute de 
cavaleri de-ai lor, și au lovit dușmanul atât de năprasnic în 
partea unde se aflau Amadis și tovarășii săi, încât, în ciuda 
voinţei lor, vrăjmașii s-au dat înapoi o bucată bună; la strigătele 
lor, Arban, regele din Norgales, a întors capul și văzând cum 
pierd teren romanii, i-a spus regelui Lisuarte: „Seniore, 
retrageţi-vă, căci altfel veți pieri”. Regele, auzindu-l, a privit în 
jur Și și-a dat seama că spune adevărul. Atunci i-a cerut regelui 
Cildadan să îl ajute să-și adune oamenii, ca să nu fie zdrobiţi, și 
așa au și făcut, dându-se îndărăt în fața vrăjmașilor, dar 
continuând să le dea lovituri grele acestora, până au ajuns în 
rând cu romanii; aici s-au oprit cu toţii și Norandel, don Guilan, 
Cendil de Ganota, Ladasin și mulţi alţii au trecut alături de 
romani, căci aceștia erau mai slabi, ca să le întărească 
rândurile, dar totul era în zadar, fiindcă bătălia era încheiată. 

Pe când lupta se desfășura așa cum auziţi, Amadis a văzut că 
oastea regelui Lisuarte e învinsă, fără chip de scăpare, și că 
dacă lucrurile merg mai departe nu-i va mai sta în putere nici 


386 


lui, nici marilor săi prieteni aflaţi cu el să-l salveze, și atunci i-a 
venit în minte în primul rând că regele Lisuarte e tatăl doamnei 
sale, Oriana, cea pe care o iubea și de care se temea mai mult 
decât de orice pe lume, marea cinste arătată de acest rege lui și 
celor din neamul lui în timpuri trecute, ce trebuia pusă înaintea 
necazurilor, și că orice va face în asemenea împrejurare pentru 
a-l salva va fi o mare cinste pentru el, fapta sa fiind socotită mai 
degrabă o dovadă de nemăsurată virtute decât lipsă de curaj. 
Apoi a văzut că mai mulţi romani îl purtau cu mare jale pe 
stăpânul lor și că dușmanii se împrăștie. Și pentru că se lăsa 
noaptea, deși onoarea sa ar fi putut suferi, a hotărât să o ajute, 
de va putea, pe doamna și stăpână sa, fiind vorba de un lucru 
atât de însemnat și, luându-l cu el pe contele Galtines, aflat 
lângă el, a pornit cât mai iute printre cele două armii, cu multă 
trudă, fiindcă oamenii erau mulţi și lupta cruntă, ai săi, știindu- 
se învingători, îi încolțeau pe dușmani cu mult curaj, iar ceilalţi 
aproape nu se mai apărau, în afară de regele Lisuarte, regele 
Cildadan și alţi câţiva cavaleri de seamă; el și contele s-au 
apropiat de regele Perion, tatăl lui, și Amadis i-a spus: 
„Domnule, s-a înserat și în scurtă vreme n-o să ne mai 
recunoaștem unii pe alţii, așa că dacă bătălia va mai dura, 
primejdia va fi mare, căci fiind atâta omenire aici, am putea la 
fel de bine să ne ucidem prietenii ca și dușmanii și ei, de 
asemenea, pe noi. Cuget că ar fi bine să ne retragem oștile, căci 
după câte pierderi au suferit dușmanii, sunt convins că mâine 
nu se vor încumeta să ne mai ţină piept”. Regele, care simţea o 
mare mâhnire văzând murind atâta lume fără nicio vină, i-a 
răspuns: „Fiule, să facem cum crezi mai bine, atât datorită celor 
spuse de tine, cât și ca să nu mai moară alţi oameni, căci acel 
Domn ce le știe pe toate, își va da seama prea bine că o facem 
întru slujirea lui și nu din altă pricină, căci pe cât sunt de zdrobiţi 
dușmanii noștri, în puterea noastră stă nimicirea lor”. Agrajes se 
afla în apropierea regelui, deși Amadis nu îl observase și, cum 
auzise tot ce vorbiseră, a venit foarte furios la Amadis și i-a 
spus: „Cum, domnule și vere, acum când dușmanii sunt la 
cheremul nostru și i-aţi învins și nimicit, când puteţi deveni cel 
mai slăvit prinţ din lume, vreţi să îi salvaţi?” „Domnule și vere - 
a răspuns Amadis -, pe ai noștri voiam să-i salvez, să nu se 
omoare unii pe alţii în întunericul nopţii, căci pe dușmanii noștri 
îi socotesc învinși și fără putinţa de-a se mai apăra”. Agrajes, 


387 


fiind mintos foarte, a priceput foarte bine gândul lui Amadis și a 
spus: „Dacă nu vreţi să învingeţi, nu trebuie să domniți și veți 
rămâne veșnic un cavaler rătăcitor, de vreme ce în asemenea 
împrejurări mila vă înfrânge; dar faceţi așa cum credeți mai 
bine”. 

Atunci regele Perion și don Cuadragante, căruia i-au fost pe 
plac vorbele lui Amadis, datorită rudeniei sale cu regele 
Cildadan, pe care îl iubea mult, au prins să strângă oamenii 
dintr-o parte a câmpului de luptă, iar Amadis și Gastiles, din 
partea cealaltă, și nici nu le-a fost prea greu, căci noaptea 
prinsese să-i despartă deja. Regele Lisuarte, care nu mai avea 
nicio speranţă să recâștige ceea ce pierduse și hotărâse mai 
curând să moară decât să se dea învins, văzându-i pe acei 
cavaleri că își adună oamenii, tare s-a mai minunat și a fost 
convins că acest lucru ascunde o mare taină; dar a rămas 
liniștit, să vadă ce avea să mai urmeze. Regele Cildadan, văzând 
ce fac potrivnicii lor, i-a spus regelui Lisuarte: „Mi se pare că 
vrăjmașii nu ne mai urmăresc și se arată mărinimoși cu noi; și 
dacă e așa, să ne strângem și noi oamenii și să mergem să ne 
odihnim, că a sosit vremea”. Și au făcut întocmai; regele Arban 
de Norgales, don Guilan Gânditorul, Arquisil și Flamineo și-au 
strâns oamenii și s-au retras cu toţii. 

Așa s-a încheiat această bătălie, cum aţi auzit, și datorită 
faptului că întreaga această mare istorie își află începutul în 
dragostea dintre regele Perion și regina Elisena, al cărei fruct a 
fost acest cavaler Amadis, fiul lor, ce a fost și este cauza, el și 
dragostea lui pentru doamna sa Oriana, atâtor și atâtor pagini 
înnegrite, deși ar putea părea că nu-și află rostul aici, ni se pare 
că trebuie, atât întru dezvinovăţirea lor, care au iubit cu atâta 
patimă, cât și pentru ceilalţi ce iubesc ca ei, să spunem cât de 
mare este puterea dragostei asupra celorlalte simţăminte, într-o 
întâmplare atât de însemnată ca aceasta și cunoscută în toată 
lumea, când se adunaseră atât de mulţi cavaleri de rang mare și 
pieriseră așa de mulţi, mai presus decât nemăsurata glorie a 
învingătorilor, lăsând deoparte toate celelalte, furie, ură, mare 
trufie și veche dușmănie, cel mai neînsemnat dintre aceste 
simțăminte fiind de-ajuns pentru a orbi și a lua minţile oricui, 
oricât de chibzuit ori de curajos ar fi. Căci dragostea dintre acest 
cavaler și doamna sa a fost atât de puternică, încât el, uitând de 
cea mai mare glorie ce se putea dobândi pe lumea asta, și 


388 


anume victoria în luptă, a făcut astfel încât dușmanii săi să se 
bucure de bunăvoință, cum aţi auzit, căci puteţi crede fără nicio 
îndoială, că era în puterea și în voia lui Amadis și ale celor din 
tabăra sa nimicirea totala a regelui Lisuarte și a oamenilor săi, 
fără putinţă de scăpare. Dar nu trebuie să punem asta decât pe 
seama acelui Domn ce îndreaptă toate lucrurile, căci puteţi fi 
convinși că așa a îngăduit El să se întâmple totul, dacă ne 
gândim la marea pace și la înţelegerea născute din această 
mare dușmănie, cum vă vom istorisi mai departe. 

După ce oștile s-au retras și s-au înapoiat în taberele lor, s-a 
hotărât un răgaz de două zile fără luptă, pentru că morţii erau 
foarte mulți. Și s-a mai hotărât că fiecare din tabere își poate 
ridica morţii în deplină siguranță; nu mai e nevoie să vă 
povestesc cum s-au trudit să-i îngroape și cât i-au mai bocit, 
pentru că înmormântarea împăratului, cu felul cum s-a 
desfășurat, le-a pus în umbră pe celelalte. Dar nu vă vom 
povesti nici despre aceasta, nici despre celelalte, atât pentru că 
ar fi prea lung și plictisitor, cât și pentru a nu ne îndepărta de 
firul istoriei noastre. 


e CAPITOLUL CXII e 


Cum a poruncit regele Lisuarte să fie dus 
trupul împăratului Romei la o mănăstire 
și cum a stat de vorbă cu romanii despre 
situația în care se află, precum 
și răspunsul dat de aceștia 


Regele Lisuarte a ajuns în cortul său și l-a rugat pe regele 
Cildadan să descalece și el și să-și scoată armura, pentru ca, 
mai înainte de a se odihni, să dea poruncă să fie dus trupul 
împăratului într-un loc potrivit. Și de cum și-au scos armurile, 
deși erau tare zdrobiți și osteniţi, s-au dus amândoi la cortul 
împăratului, unde fusese depus trupul său, și i-au aflat acolo pe 
toţi cavalerii săi cei mai de seamă în jurul lui, jeluindu-l foarte, 
pentru că, deși acest împărat era din firea lui trufaș și aspru, 
pricini pentru care cei ce sunt așa, pe bună dreptate, nu trebuie 
să fie iubiţi, era foarte deschis la suflet și mărinimos, făcând 
supușilor săi mult bine și multe daruri, și plătindu-și astfel, multe 


389 


din păcatele sale. Fiindcă deși, prin firea lucrurilor, toți sunt 
foarte mulțumiți de cei ce se poartă cu multă bunăvoință și 
curtenie, mult mai mulţumiţi sunt de cei ce, deși se poartă mai 
aspru, le îndeplinesc rugăminţile, pentru că adevăratul rost în 
viaţă este să-ți dovedești virtutea, nu să vorbeşti despre ea. 

Când au sosit cei doi regi, cavalerii au încetat cu bocetele și 
regii i-au rugat să se ducă la corturile lor, să-și scoată armurile și 
să-și oblojească rănile, căci ei nu se vor mișca de-acolo până ce 
trupul împăratului nu va fi dus într-un loc pe potriva unui 
domnitor atât de mare. Și după ce-au plecat toţi și au rămas 
doar slujitorii casei, regele Lisuarte a poruncit să fie pregătit 
mortul pentru a putea porni pe dată la drum ca să fie dus lao 
mănăstire aflată la o zi de mers, lângă o cetate de-a sa, pe 
numele ei, Luvaina, ca de-acolo să fie dus cu toată liniștea la 
Roma și îngropat în capela împăraţilor de-acolo. După asta, regii 
s-au întors la cortul de unde plecaseră. Aici îi aștepta pregătită 
cina și au mâncat cu voie bună, după spusa celor ce erau de 
față. Dar unul dintre ei, nu era vesel deloc în adâncul sufletului 
său, ci mai curând era foarte mâhnit și îngrijorat, și acesta era 
regele Lisuarte, fiindcă, după încheierea răgazului, nu mai 
vedea licărind nicio speranță pentru el, date fiind victoriile 
vrăjmașilor săi în cele două bătălii dinainte și marea slăbiciune a 
oastei sale, mai cu osebire a romanilor, care erau cei mai mulţi; 
și fiindcă știa cât de curajoși sunt potrivnicii săi, era convins că 
nu va putea purta o a treia bătălie, că se va acoperi de rușine și 
va fi învins, cu toate că mai bine ar fi vrut să fie omorât. Pentru 
că nu mai dorea să trăiască, dacă ar fi fost să-și piardă onoarea. 
După ce au sfârșit cina, regele Cildadan s-a dus la cortul lui, iar 
regele Lisuarte a rămas în cortul său. 

Așa au petrecut noaptea aceea, punând străji strașnice în 
tabără, și când s-a făcut dimineaţă, regele s-a sculat și, după ce 
a ascultat liturghia, l-a luat cu el pe regele Cildadan și s-au dus 
la cortul împăratului, al cărui trup fusese deja petrecut de 
Floyan la mănăstirea amintită; regele Lisuarte a poruncit să fie 
chemaţi Arquisil, Flamineo și toţi ceilalţi mari seniori ce se aflau 
acolo, iar când i s-au înfățișat, le-a grăit astfel: „Vitejii mei 
prieteni, îndoita durere ce mă încearcă pentru această pierdere 
și înfrângere, și dorinţa și vrerea mea de a le răzbuna, singur 
Dumnezeu le cunoaște; dar cum acestea sunt întâmplări 
obișnuite în viața noastră, de care nu ne putem feri, așa cum 


390 


fiecare dintre domniile voastre va fi văzut și auzit, nu ne rămâne 
altceva de făcut decât ca, lăsând morţii cu morţii, cei vii să-și 
spele astfel onoarea, încât să nu se creadă că moartea firească 
a primilor pricinuiește o altă moarte nefirească a celor ce 
trăiesc. Trecutul nu mai poate fi schimbat, iar pentru prezent și 
viitor, am rămas atât de mulţi, prin mila lui Dumnezeu, încât 
dacă ne vom bizui pe acea dragoste și voinţă pe care sunt datori 
să o arate vitejii, mă încred în Cel de Sus că întru gloria și 
câștigul nostru vom redobândi tot ce am pierdut până acum; iar 
cât despre mine, vreau să aflați că și de mi-ar sta toată lumea 
împotrivă și m-ar părăsi toți cei ce-mi stau alături acum, nu voi 
pleca din acest loc decât învingător sau mort. Așa că, vitejii mei 
prieteni, cugetaţi cine sunteți și din ce neamuri vă trageti și 
faceţi astfel încât toată lumea să înțeleagă că moartea 
seniorului nu înseamnă moartea tuturor supușilor săi”. 

După ce regele Lisuarte și-a sfârșit vorba, Arquisil, care era 
cel mai însemnat dintre toți, atât datorită curajului cât și stirpei 
sale, căci, așa cum v-am spus de mai multe ori, el era 
moștenitorul de drept la tronul împărăției, s-a ridicat de pe locul 
unde stătea și i-a răspuns regelui astfel: „De când a fost ctitorită 
Roma, toată lumea cunoaște marile isprăvi de arme și bătăliile 
duse la bun sfârșit de romani în vremuri trecute, întru marea lor 
glorie, cu care sunt pline istoriile ce preaslăvesc faptele lor, mai 
vestite decât ale tuturor celorlalți pământeni, așa cum 
luceafărul strălucește printre stele; și coborâtori fiind din 
asemenea neam, să fiţi convinși, maiestate, viteze rege 
Lisuarte, domnia voastră și toți ceilalţi, că acum, mai abitir 
decât înainte, cu mai mult curaj și mai multă judecată, întorcând 
spatele oricărei primejdii ori spaime ce ne-ar putea paște, vom 
urma calea vestiţilor noștri strămoși, ce au lăsat spre veșnică 
amintire în lume faima lor preaslăvită. Și cum cei virtuoși 
trebuie să urmeze această cale, domnia voastră să nu vă lăsați 
doborât și să nu vă lăsaţi inima cuprinsă de slăbiciune, fiindcă 
făgăduiesc în numele tuturor acestor domni și a celorlalţi, pe 
care avem datoria să îi cârmuim și să îi conducem, că, de cum 
se va sfârși răgazul de luptă, vom porni în fruntea oștirii și vom 
ţine piept dușmanului cu mai mult curaj, lovindu-l ca și cum ne- 
ar conduce stăpânul nostru, împăratul”. 

Mult le-a fost pe plac tuturor celor ce se aflau acolo ce a spus 
acest cavaler și mai ales regelui Lisuarte; și cu vorbele sale a 


391 


arătat cu prisosinţă că merită cu multă dreptate cinstea și 
marea împărăție pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, cum vă vom 
spune mai la vale. 

Regele Lisuarte a fost foarte bucuros de acest răspuns și i-a 
spus regelui Cildadan: „Viteazul meu domn, de vreme ce 
romanii sunt atât de hotărâți și ne ajută cu atâta bunăvoință, 
după cum nu credeam, având drept căpetenie un cavaler așa de 
viteaz și de curajos ca Arquisil, cu multă dreptate și bine 
pregătiţi, fără să mai ţinem seama de primejdii, trebuie să ne 
purtăm așa cum ne obligă dreapta judecată; iar cât despre 
mine, să știți că la sfârșitul răgazului, nu voi face alta decât să 
intru în luptă pe dată și dacă Domnul nu îmi va da victoria, nu 
vreau să-mi mai dea nici viaţă, fiindcă moartea îmi va aduce mai 
multă cinste”. Regele Cildadan, cum era un cavaler viteaz și cu 
mult curaj, deși în inima lui plângea tot timpul marea sa 
nenorocire de a fi vasalul acelui rege, ţinând seama mai mult de 
făgăduiala și jurământul făcute decât de multumirea sa proprie 
și de vrerea sa, i-a răspuns: „Seniore, sunt foarte bucuros de 
felul cum s-au purtat romanii și mai mult că am descoperit ce 
inimă curajoasă aveţi, fiindcă în asemenea împrejurări ca cele 
trecute și cele ce urmează e cel mai potrivit ca omul să-și arate 
virtutea. lar în ceea ce mă privește, fiţi sigur că, viu sau mort, 
acolo unde vă veți afla voi, se va afla și persoana mea”. Regele 
i-a mulţumit mult pentru aceste vorbe și l-a prețuit atât de tare 
încât, din clipa aceea, după cum a aflat mai târziu regele 
Cildadan, și-a pus în gând să îi redea libertatea și acesta să nu-i 
mai fie vasal, indiferent dacă soarta îl va ajuta ori îi va fi 
potrivnică, după cum a și făcut și veţi auzi mai departe. Acesta 
este un lucru foarte însemnat, pe care trebuie să îl ţină minte 
cititorul, și anume că regele Lisuarte auzind doar cu câtă 
căldură acest rege i-a mărturisit că e gata să moară în slujba lui, 
deși asta nu s-a întâmplat, a socotit că se cuvine să-l scape de 
vasalitate față de el, de unde se vede că adevărata și buna 
intenţie, atât în cele sufletești cât și în cele pământești, merită 
aceeași răsplată ca însăși faptele omului, pentru că ea dă 
naștere binelui, iar intenţia potrivnică, răului. 

Când cei doi regi au ajuns la corturile lor, s-au ospătat și s-au 
odihnit, poruncind să se pregătească toate cele trebuincioase 
pentru a sfârși acea bătălie atât de grea și însemnată de care 
depindea vieţile și onoarea lor. 


392 


Acum, însă, îi vom lăsa și pe unii și pe alţii în taberele lor, cum 
ați auzit, așteptând ca a treia bătălie să le aducă gloria și 
victoria unora dintre ei, deși una din tabere era foarte sigură și 
fără umbră de îndoială de acest lucru, și o să vă povestim ce s-a 
mai petrecut în acest răstimp, ca să înțelegeți că trufia, marea 
dușmănie și primejdia atât de apropiată de care se temeau toţi 
acești oameni, de o parte și de alta, n-au putut împiedica să nu 
se împlinească ceea ce hotărâse Dumnezeul atotputernic în 
toate câte se întâmplă. 


e CAPITOLUL CXIII o 


Cum aflând sfântul pustnic Nasciano, 
care îl crescuse pe Esplandian, de marea 
sfadă dintre acești regi, s-a hotărât să 
îi împace și ce a făcut pentru aceasta 


Povestește istoria cum că acel bărbat sfânt Nasciano, ce îl 
crescuse pe Esplandian, cum se spune în a treia parte a acestei 
istorii, trăind în schitul său din pădurea de care aţi auzit de mai 
bine de patruzeci de ani, în acel loc tare sălbatic și izolat, unde 
rareori ajungea cineva, căci el avea întotdeauna strânse provizii 
pentru vreme îndelungată, nu se știe dacă prin har dumnezeiesc 
ori fiindcă îi ajunseseră ceva vești la ureche, a aflat că toţi acei 
regi și mari seniori, precum și toţi cei ce erau în slujba lor, 
porniseră mare și primejdioasă bătălie, ceea ce mult i-a 
îndurerat și i-a mâhnit inima, și, fiindcă în timpul acela era 
bolnav și nu putea să umble și să se ridice din pat, se ruga 
mereu Domnului să îi dea sănătate și putere să izbutească să 
aducă pacea între slujitorii credinţei sale, pentru că el, cum o 
spovedise pe Oriana și aflase de la ea taina lui Amadis și că 
Esplandian este feciorul acestuia, și-a dat seama ce mare 
primejdie ar însemna căsătoria ei cu alt bărbat și și-a zis că, de 
vreme ce Oriana se află într-un loc unde n-are a se teme de 
mânia tatălui ei, ar fi bine ca el, deși e bătrân și tare vlăguit, să 
pornească la drum către Insula Ferecată și, după ce primește 
îngăduinţa ei, căci altfel nu era cu putinţă, să îi aducă la 
cunoștință regelui Lisuarte ceea ce nu știa și să găsească o cale 
de înţelegere și pace, pentru ca Amadis să se însoare cu Oriana. 


393 


Cu acest gând și dorinţă, cum s-a simţit ceva mai înzdrăvenit, a 
luat cu el doi oameni din locul unde trăia sora sa, mama lui 
Sargil, cel ce îl însoțea pe Esplandian, și încălecându-și catârul s- 
a așternut la drum, deși era tare slăbit; și, făcând multe 
popasuri, a umblat el cu multă trudă și a ajuns în Insula 
Ferecată când regele Perion și toată lumea plecase de-acum la 
luptă, ceea ce tare l-a întristat. Când a ajuns aici, i-a dat de știre 
Orianei de venirea sa, iar ea, aflând, s-a bucurat foarte, din două 
pricini: prima, fiindcă acest sfânt sihastru îl crescuse pe 
Esplandian și îi dăruise viaţa, după Dumnezeu, și a doua, pentru 
că voia să se sfătuiască cu el despre frământările din sufletul și 
conștiința ei curată; așa că i-a poruncit pe dată domnișoarei din 
Danemarca să se ducă după el și să-l aducă, ceea ce s-a 
petrecut întocmai. 

Când Oriana l-a văzut intrând pe ușă, s-a îndreptat spre el, a 
îngenuncheat în fața lui și, plângând în hohote, i-a spus: „Oh, 
sfinte părinte, daţi-i binecuvântarea voastră acestei femei 
nefericite și tare păcătoase, ce a fost adusă pe lumea asta spre 
nenorocirea sa și a multor altora!” Pustnicului i s-au umplut ochii 
de lacrimi de mila ei și, înălțând mâna, a binecuvântat-o și i-a 
spus: „Acel domn, împăratul și stăpânitorul tuturor, vă 
binecuvântează întru paza și îndreptarea tuturor necazurilor 
voastre”. Apoi a apucat-o de mâini și, ridicând-o de jos, a 
adăugat: „Buna mea doamnă și iubită fiică, cu multă osteneală 
și mare trudă am venit să vă vorbesc și porunciți-mi când doriţi 
să mă ascultați, pentru că nu pot zăbovi prea mult, căci nici felul 
meu de viață, nici rasa nu îmi îngăduie să o fac”. Oriana, 
plângând în continuare, l-a luat de braț fără să-i răspundă nimic 
din cauza hohotelor de plâns, și a intrat cu el în odaia ei, 
poruncind să fie lăsaţi singuri, ceea ce s-a și îndeplinit. Când 
schimnicul a văzut că poate spune fără teamă ce dorește, a 
grăit așa: „Buna mea doamnă, pe când eram în schitul meu, 
unde de atâta vreme l-am rugat pe Dumnezeu să aibă milă de 
sufletul meu, uitând de toate cele lumești, pentru ca nimic să nu 
stea în cale gândului meu, am aflat că regele, tatăl vostru, și 
împăratul Romei au pornit cu oaste multă contra lui Amadis de 
Gaula, iar el, la rându-i, cu tatăl său și alţi principi și cavaleri de 
neam mare, se va lupta cu ei. Urmarea o poate întrevedea 
oricine, căci, de bună seamă, după mulţimea armiilor și marea 
înverșunare cu care se caută și vor să se înfrunte, mulţi dintre ei 


394 


vor pieri, întru marea jignire a Domnului; și fiindcă pricina este, 
din câte mi s-a spus, că tatăl vostru vrea să vă unească prin 
căsătorie pe domnia voastră cu împăratul Romei, eu, doamnă, 
m-am hotărât să fac această călătorie, după cum vedeţi, ca 
omul ce cunoaște taina din sufletul vostru și marea primejdie ce 
vă paște pe voi și cinstea voastră, dacă se va împlini dorința 
regelui, tatăl vostru; dar pentru că am aflat aceste lucruri de la 
voi, fiica mea, la spovedanie, nu mi-a fost îngăduit să aduc 
leacul potrivit pentru o nenorocire atât de mare ca cea care se 
pregătește. Acum, văzând până unde au ajuns lucrurile, păcatul 
ar fi mai mare să tac decât să vorbesc. Și-acum vin la voi, fiica 
mea iubită, să vă cer să faceţi astfel încât tatăl vostru să afle ce 
s-a petrecut și că nu vă poate da alt soț decât cel pe care îl 
aveţi, căci neștiind aceste lucruri, chibzuind că dorinţa lui se 
poate îndeplini cu dreptate, se va încăpăţâna să-și urmeze 
gândul, spre marea nimicire a unora și a altora, pentru ca, în 
cele din urmă, totul să se afle, că nimic nu poate fi tăinuit fără 
să se afle”. Oriana, ale cărei gânduri se mai liniștiseră niţel, i-a 
luat mâinile și i le-a sărutat de multe ori, împotriva voinţei lui, 
spunând: „Oh, preasfinte slujitor al Domnului! Las în voia și 
după mintea voastră toate chinurile și frământările mele, să 
faceţi ce e mai bine pentru sufletul meu, iar acel Domn pe care 
îl slujiţi, atât de jignit de mine, binevoiască, în sfânta-i milă, să 
vă călăuzească, nu după cum merit eu, prea-păcătoasa, ci așa 
cum obișnuiește el să facă în nemărginita-i bunătate, cu cei ce i- 
au greșit foarte, când îi cer iertare din toată inima, așa cum fac 
eu acum”. Bunul om i-a răspuns cu multă bucurie: „Atunci, fiică 
iubită, aveţi încredere în acest domn de care vorbiţi, ce n-a 
părăsit pe nimeni la mare nevoie, când a fost chemat cu 
adevărat din inimă și cu pocăință; iar eu, fiindcă sunt cel ce 
poate și are datoria să facă acest lucru cât mai cinstit, trebuie 
să aduc acea îndreptare întru slujirea sa și păstrarea onoarei 
voastre în acea siguranţă cerută de sufletul vostru curat; și 
pentru că zăbava poate aduce multe nenorociri și rele, trebuie 
să-mi daţi pe dată încuviințarea voastră, buna mea doamnă, 
pentru ca truda mea, de va fi cu putinţă, să dea oarece roade 
din cele dorite de mine”. Oriana i-a răspuns: „Domnule 
Nasciano, vă cer să vă rugaţi Domnului pentru acel fecior căruia, 
după el, voi i-aţi dat viața; și dacă vă mai întoarceţi pe-aici, 
faceţi totul să îl aduceţi cu voi; Dumnezeu să vă ajute și să vă 


395 


călăuzească astfel încât bunul vostru gând să se împlinească 
întru sfânta sa slujire”. 

Sfântul sihastru și-a luat rămas bun și cu mare frământare în 
suflet și nădejdea că i se va împlini gândul cel bun, a pornit la 
drum pe unde aflase că plecase oastea, dar fiindcă era bătrân 
foarte, cum povestește istoria, și nu putea merge decât călare 
pe catârul său, a umblat atât de încet, încât n-a putut ajunge 
mai înainte de a se fi dat cele două bătălii, de care v-am spus; 
așa că, pe când oștile încetaseră lupta ca să-și îngroape morţii și 
să-și îngrijească răniții, acest sfânt bărbat a ajuns la tabăra 
regelui Lisuarte și, văzând atâţia oameni morți și mulţi alţii 
răniţi, ce se jeleau de mama focului în tot locul din pricina 
feluritelor răni, tare s-a mai înspăimântat și, înălțând mâinile 
spre cer și plângând cu multă pioșenie, a spus: „Oh, stăpâne al 
lumii, binevoiește ca, fără să ţii seamă de marile noastre greșeli, 
să-mi dai harul de a putea îndepărta acest mare rău și această 
nenorocire ce i-au lovit pe slujitorii tăi”. Și intrând în tabără, a 
întrebat de cortul regelui Lisuarte, spre care s-a îndreptat fără 
să se abată în alte locuri, ca să se odihnească acolo. Și de cum a 
ajuns acolo, a descălecat de pe catâr și a intrat unde se afla 
regele. Regele, cum l-a văzut l-a și recunoscut și tare s-a 
minunat de venirea lui, căci după câţi ani avea, era convins că 
nu mai poate ieși afară din schitul său și, pe dată, a bănuit că un 
om ca acesta, atât de bătrân și ducând o viață de sfânt, nu 
pornise la drum fără o pricină deosebită; așa că i-a venit în 
întâmpinare și, ajungând în faţa lui, a îngenuncheat și i-a spus: 
„Părinte Nasciano, prieten și slujitor al lui Dumnezeu, daţi-mi 
binecuvântarea voastră”. Pustnicul a ridicat mâna și a spus: 
„Acel Dumnezeu pe care îl slujesc și lumea toată este datoare 
să îl slujească să vă păzească și să vă lumineze mintea astfel 
încât, nepunând mare preț pe cele pieritoare, ba chiar 
disprețuindu-le, să săvârșiți fapte prin care sufletul vostru să 
afle și să dobândească acea slavă și tihnă ce i-au fost hărăzite, 
dacă nu le va pierde din vina voastră”. Apoi i-a dat 
binecuvântarea și, apucându-l de mâini, l-a ridicat de jos și a 
îngenuncheat el să-i sărute mâinile, dar regele nu l-a lăsat, ci l-a 
îmbrățișat și, ducându-l de braț, l-a poftit să se așeze lângă el, 
poruncind să li se aducă pe dată de mâncare, ceea ce s-a făcut 
întocmai; și după ce s-au ospătat, regele s-a tras cu el într-un 
colț mai ferit al cortului și l-a întrebat care e pricina venirii sale, 


396 


spunându-i că tare se miră că la o vârstă așa înaintată și ducând 
o viaţă atât de retrasă, a putut veni până aici, la asemenea 
depărtare de sălașul său. Pustnicul i-a răspuns așa: „Seniore, 
multă dreptate aveți în tot ce spuneți, fiindcă, într-adevăr, pe 
cât sunt de bătrân atât la trup cât și la minte și purtare, nu mai 
sunt bun decât să ies din chilie până la altar, dar cei ce vor să ÎI 
slujească pe Domnul nu trebuie nicio clipă, la nicio vârstă și 
indiferent de muncile și osteneala ce îi așteaptă, să se lase 
doborâți. Invingându-mi teama și primejdia de a-mi pierde 
puţinele zile, socotind că aici pot să-l slujesc mai bine pe 
Domnul decât acolo unde mă aflam, m-am hotărât cu multă 
trudă pentru trupul meu și foarte mare dorinţă în suflet să fac 
această călătorie în care fie ca el să-mi fie călăuză, iar voi, 
domnul meu, să mă ascultați fără urmă de dușmănie și patimă, 
dar mai ales, fără ticăloasă trufie, dușmanca virtuţii și a 
judecății, pentru ca, întru slujirea Domnului, să uitaţi acele 
lucruri ce, după părerea multora preţuiesc nespus pe lumea 
asta, dar sunt dispreţuite pe lumea cealaltă, care este cea 
adevărată. Și, venind la ale noastre, seniore, aflaţi că trăind eu 
în schitul acela unde v-a călăuzit soarta, ascuns în acea pădure 
deasă din creier de munte, când aţi vorbit cu mine toate acele 
lucruri legate de preafrumosul și cumintele fecior Esplandian, 
trăind deci, eu acolo, am aflat de acest deosebit de însemnat și 
crud război în care vă găsesc, precum și pricina pentru care l-aţi 
pornit; și fiindcă eu știu foarte bine că ce doriţi domnia voastră, 
bunul meu senior, și anume să o căsătoriţi pe fiica voastră cu 
împăratul Romei, de la care vi s-au tras atâtea rele și nenorociri, 
nu se poate făptui, nu numai datorită celor spuse adesea de 
mulţi dintre marii și mai micii nobili din regatul vostru, cum că 
această domniţă este moștenitoarea voastră de drept și urmașă 
la tron la sfârșitul vieţii voastre, ceea ce a fost și este un motiv 
foarte întemeiat pentru a nu încheia această căsătorie, ci și 
datorită altei pricini, ascunsă vouă și altora dar cunoscută mie, 
ce, urmând legile divine și cele omenești, mai abitir împiedică 
această unire, care nu poate avea loc cu niciun chip și asta 
pentru că fiica voastră este unită prin căsătorie cu bărbatul pe 
care i l-a hărăzit Domnul să-i fie soț, întru slujirea sa”. Când a 
auzit aceste vorbe, regele și-a zis că bunul om, cum e foarte 
bătrân, ori nu mai judecă bine și i se tulbură mintea, ori că 
cineva îi spusese foarte exact toate aceste lucruri, așa că i-a 


397 


răspuns astfel: „Nasciano, bunul meu prieten, Oriana n-a avut și 
nu are nici acum alt soţ în afara acelui împărat pe care am vrut 
să i-l dau eu ca bărbat, pentru că, prin el, deși ar fi fost departe 
de regatul meu, ar fi dobândit mult mai multă glorie și un rang 
mai înalt și Dumnezeu mi-e martor că voia mea n-a fost 
niciodată să o dezmoștenesc pentru a o lăsa moștenitoare pe 
cealaltă fată, cum spun unii, ci pentru că mi-am făcut socoteala 
că prin unirea acestui regat cu împărăţia Romei printr-o mare 
iubire, sfânta credinţă catolică ar fi putut fi mult mai slăvită; căci 
dacă aș fi știut și mi-aș fi închipuit marile întâmplări ce s-au 
petrecut din această pricină, cu mare grabă mi-aș fi schimbat 
vrerea și gândul și aș fi luat altă hotărâre; dar cum intenţia mea 
a fost bună și dreaptă, socotesc că nu se poate și nu trebuie să 
mi se aducă vreo vină nici pentru trecut, nici pentru viitor”. 
Bunul om a grăit așa: „Domnul meu, de aceea v-am spus că 
ceea ce vi s-a ascuns vouă, mie mi-a fost dezvăluit, și lăsând la 
o parte ce aţi spus despre sănătoasa și nobila voastră dorință, 
ce, ţinând seama de marea voastră înțelepciune și de nespusa 
slavă în care v-a înălțat Dumnezeu, poate și trebuie crezută, 
vreau să aflaţi de la mine ceea ce cu mare greutate ați putea 
afla de la altcineva. Amintiţi-vă de ziua când, la porunca 
voastră, am venit la corturile din pădure, unde se aflau regina 
cu fiica sa. Oriana, și multe doamne și domnișoare, și eraţi și 
domnia voastră cu mulţi cavaleri; atunci l-am adus cu mine pe 
acel preafericit cocon Esplandian, ce purta leoaica în lesă, și 
căruia Domnul i-a făgăduit atâta noroc, așa cum aţi auzit și voi, 
seniore; atunci, regina și Oriana mi-au mărturisit toate tainele 
sufletelor lor pentru ca cel ce le-a dat viaţă și le va mântui, să le 
dea pedepsele potrivite pentru lecuirea sufletelor lor; și fiica 
voastră, Oriana, mi-a spus că, din ziua când Amadis a salvat-o 
din mâinile lui Arcalaus Vrăjitorul și ale celor patru cavaleri ce o 
luaseră captivă, iar domnia voastră eraţi vrăjit de domnișoara ce 
vă scosese din Londra pentru a vă îndeplini făgăduiala față de 
ea și aţi fost luat prizonier, fiind în mare primejdie să vă pierdeţi 
viața și întregul vostru regat, și apoi aţi fost salvat de don 
Galaor, fratele lui Amadis, punându-și viața în mare primejdie, 
pentru acel mare serviciu pe care i l-a făcut, dar încă mai mult 
pentru cel făcut vouă de fratele lui, Oriana a făgăduit, drept 
răsplată pentru faptele sale, că îl va lua de soț pe acel nobil 
cavaler, lecuitor a multe suferințe, floare și oglindă a tuturor 


398 


cavalerilor din lume, atât ca stirpe și curaj, cât și a tuturor 
celorlalte frumoase purtări de care trebuie să dea dovadă un 
cavaler; și astfel, prin harul și voința lui Dumnezeu a fost 
zămislit acel Esplandian, pe care El l-a făcut să fie mai presus și 
mai însemnat decât toți câţi trăiesc pe lume, așa încât să putem 
spune cu-adevărat că atât în glorioasele vremuri de demult 
trecute, cât și în cele ce vor veni, oamenii n-au mai aflat vreun 
muritor care să fi crescut în chip atât de miraculos. Și ce a vestit 
acea mare înțeleaptă, Urganda Necunoscuta, că va săvârși 
Esplandian, domnia voastră, seniore, știți mai bine decât mine, 
așa că putem spune că, deși ceea ce s-a petrecut poate părea o 
întâmplare, n-a fost alta decât o minune a Domnului nostru, 
care a vrut să fie așa, și, de vreme ce el, bunul meu stăpân, vă 
iubește atât de mult, nu trebuie să fiți mâhnit, ci dimpotrivă, 
ținând seama de această vrere a lui și de noblețea și vitejia 
acestui cavaler, să binevoiţi a-l socoti fiu și slujitor, împreună cu 
tot neamul său ales, făcând astfel încât, păstrându-vă neștirbită 
cinstea, să îndepărtați primejdia de-acum, iar pentru viitor să vă 
purtaţi astfel, încât oamenii de bine din jurul vostru să hotărască 
în ce fel poate fi slujit Domnul, întru a cărui slujire ne naștem și 
murim pe lumea aceasta, precum și domnia voastră, ce îi 
sunteți servitor în cele trecătoare; și acum, mărite rege Lisuarte, 
vreau să văd dacă știți să vă folosiți de acea mare înţelepciune 
cu care v-a dăruit Dumnezeu, o dată cu întinsul regat și rangul 
înalt la care v-a ridicat, mai curând prin nesfârșita lui bunătate, 
decât datorită meritelor voastre; și pentru că El a făcut pentru 
voi mai mult decât meritaţi, nu socotiți a fi prea mult să îi urmaţi 
învăţăturile și să îl slujiţi”. 

Când regele a auzit toate acestea, tare s-a mai minunat și a 
spus: „Oh, părinte Nasciano, e adevărat că fiica mea e 
căsătorită cu Amadis?” „Cât se poate de adevărat; el este soțul 
fetei voastre, iar coconul Esplandian vă este nepot”. „Oh, Sfântă 
Fecioară, apără-mă! - a spus regele. Ce rău aţi făcut că aţi 
păstrat taina atâta vreme, căci de-aș fi știut ori mi-aș fi închipuit 
asta, n-ar fi murit și pierit atâţia nefericiţi fără nicio vină, cum s- 
a întâmplat, și tare aș fi vrut, bunul meu prieten, să-mi fi spus 
totul din vreme, ca să pot îndrepta lucrurile!” „N-am putut-o 
face - a răspuns bunul om -, pentru că ce se spune la 
spovedanie nu poate fi dezvăluit. Și dacă am făcut-o acum, a 
fost cu îngăduinţa prinţesei, de la care vin acum, căci ea a vrut 


399 


să vă spun totul; și mă încred în Mântuitorul omenirii că, dacă 
acum se vor îndrepta toate întru slujirea sa, cu puţină căinţă va 
ierta trecutul, căci se pare că faptele au fost mai rele decât 
intenţiile”. 

Regele a rămas vreme îndelungată pe gânduri, fără să spună 
nimic, și în minte i-au venit marea vitejie a lui Amadis și faptul 
că merită să stăpânească ţinuturi întinse, așa cum stăpânea, și 
să fie soţul unei femei care stăpânește lumea, precum și marea 
lui dragoste pentru fiica sa, Oriana, chibzuind cum, folosindu-se 
de virtutea și de mintea sa înţeleaptă o va lăsa moștenitoare, 
cum de drept i se cuvenea; de asemenea, și-a amintit de 
dragostea lui dintotdeauna pentru don Galaor, de serviciile pe 
care el și tot neamul său i le aduseseră, de multele dăți când 
aceștia i-au venit în ajutor, după Domnul, în timpuri când nu mai 
aștepta decât moartea și nimicirea întregului său regat, și, mai 
cu osebire, că nepotul său este acel preafrumos cocon 
Esplandian, în care își punea atâtea speranţe că, dacă 
Dumnezeu îl va păzi și va ajunge cavaler, după cum îi scrisese 
Urganda, nu va avea pereche de viteaz în lume, precum și că 
acest cocon, cum îi scrisese în aceeași carte, va aduce pacea 
între el și Amadis; de asemenea, i-a venit în minte că împăratul 
murise și că, dacă prin el și înrudirea lor, dobândea slavă, mult 
mai multă va dobândi prin înrudirea cu Amadis, așa cum văzuse 
adesea din cele trăite până atunci; și că astfel, nu numai că își 
va afla tihna, dar gloria regatului său va spori atât de mult, că 
nu va avea pereche în lume; și, scuturându-se de aceste 
gânduri, a spus: „Părinte Nasciano, prieten al Domnului, cu 
toate că inima și mintea mea au fost înrobite de trufie și nu 
doream altceva decât să mor ori să ucid pe mulţi pentru a-mi 
spăla onoarea, cuvintele voastre sfinte au avut atâta putere, 
încât m-am hotărât să-mi schimb vrerea astfel ca, dacă nu se va 
ajunge la pace și înțelegere, domnia voastră să fiți martor în 
faţa lui Dumnezeu, că nu port eu vina și răspunderea; prin 
urmare, mergeţi să vorbiţi cu Amadis și, fără să-i spuneţi nimic 
despre gândul meu, aflaţi care este părerea lui și ce dorește și 
înștiințaţi-mă; și dacă gândul lui e același cu al meu, vom putea 
rândui astfel lucrurile, încât prezentul și viitorul să aducă folos și 
cinste ambelor părți”. Nasciano a îngenuncheat în fața regelui și 
plângând de prea multă bucurie, i-a spus: „Oh, preafericit rege, 
acel domn care ne-a mântuit să vă răsplătească pentru aceste 


400 


vorbe, că eu nu mă simt în stare!” Regele l-a ridicat de jos și a 
zis: „Părinte, sunt hotărât să fac ce v-am spus și nicidecum 
altminteri”. „Atunci - a răspuns bunul om -, trebuie să plec pe 
dată și mai înainte de-a se încheia răgazul, să mă străduiesc ca 
această faptă, atât de plăcută Domnului nostru, să fie dusă la 
bun sfârșit”. 

Apoi, regele și el s-au dus în cortul cel mare, unde se aflau 
mulți cavaleri și alți oameni. Și, pe când sihastrul dădea să-și ia 
rămas bun, a intrat în cort acel frumos cocon, pupilul său, 
Esplandian, însoţit de Sargil, trimis de regina Brisena să afle 
vești despre rege, stăpânul său. Când bunul om a văzut ce mare 
se făcuse, că părea aproape bărbat, cine ar putea spune ce 
bucurie l-a cuprins; de bună seamă că ar fi cu neputinţă s-o facă 
cineva. Și, părăsindu-l pe rege, a pornit spre el cât mai iute cu 
putință, să-l îmbrăţișeze. Coconul, deși nu-l mai văzuse de multă 
vreme, l-a recunoscut pe dată și, îngenunchind în faţa lui, a 
prins să-i sărute mâinile; sfântul bărbat l-a îmbrățișat și l-a 
sărutat de mai multe ori, cuprins de o bucurie atât de mare, de 
părea că nu mai e în fire; și l-a ţinut așa o bucată bună de 
vreme, neputând să se despartă de el și grăindu-i astfel: „Oh, 
bunul meu fiu! Binecuvântat fie ceasul când te-ai născut și 
binecuvântat și lăudat fie Domnul care, printr-o minune, a vrut 
să-ți dea viaţă și să ajungi așa cum te văd acum ochii mei!” Și în 
vremea aceasta, toţi priveau ce face și ce spune bunul bătrân și 
cât se bucură de vederea acelui flăcău crescut de el. Și inimile li 
s-au umplut de duioșie în faţa acestei iubiri. Dar cel mai mult se 
bucura regele Lisuarte, deși nu o arăta, căci, deși îl preţuia și îl 
iubea de mult timp, pentru cele ce le aștepta de la el și pentru 
marea-i frumusețe, asta nu era nimic față de ce simțea acum, 
când știa sigur că e nepotul lui; și nu-și mai putea dezlipi ochii 
de el, simțindu-se deodată copleșit de o asemenea dragoste, 
încât toată înverșunarea și supărarea de până atunci pentru 
cele întâmplate în trecut i-au dispărut și s-au preschimbat în 
dragoste, ca în vremurile când îl iubise cel mai mult pe Amadis. 
Și, pe dată, și-a dat seama că e adevărat ce îi scrisese Urganda 
Necunoscuta, cum că Esplandian va aduce pacea între el și 
Amadis, și a fost convins cu adevărat că și celelalte preziceri se 
vor împlini. După această îmbrăţișare plină de dragoste, bunul 
bătrân i-a dat drumul și coconul, îngenunchind în faţa regelui, i- 
a înmânat o scrisoare de la regină, în care aceasta îl implora să 


401 


ajungă la înţelegere și pace, de va putea s-o facă fără să-și 
știrbească onoarea și alte multe lucruri ce nu e nevoie să le 
înșirăm aici. Bunul om i-a spus regelui: „Stăpâne, mult bine mi- 
ați face și mare mângâiere ar fi pentru sufletul meu să îi 
îngăduiţi lui Esplandian să-mi ţină tovărășie cât îmi voi purta 
pașii pe aici, ca să am vreme să-l privesc și să vorbesc cu el”. 
„Așa să fie - a răspuns regele - și îi poruncesc să nu se despartă 
de voi decât atunci când i-o veţi cere”. Bunul om i-a mulțumit 
mult și i-a spus: „Bunul meu fiu prea-norocos, veniţi cu mine, de 
vreme ce vă poruncește măria sa”. Flăcăul i-a răspuns: „Bunul 
meu domn și adevărat tată, sunt foarte mulţumit de această 
poruncă, fiindcă de multă vreme doream să vă revăd”. 

Și pustnicul a ieșit din cort împreună cu cei doi feciori, 
Esplandian și Sargil, nepotul lui, și încălecându-și, el, catârul, iar 
ei, caii, au pornit la drum spre tabăra lui Amadis, tăifăsuind 
despre multe lucruri pe care sihastrul dorea să le afle și 
rugându-se acesta Domnului să îl ajute să ducă la bun sfârșit ce 
începuse, întru sfânta sa slujire. Însoţit de cei doi, cum aţi auzit, 
acest sfânt pustnic a ajuns în tabără și s-a dus de-a dreptul la 
cortul lui Amadis, unde a găsit atât de mulți cavaleri chipeși 
foarte, că tare s-a mai minunat. Amadis nu l-a recunoscut, că 
nu-l văzuse niciodată, și nu și-a putut închipui ce dorește un om 
așa de bătrân și suferind; apoi, privindu-l pe Esplandian și 
văzându-l atât de frumos, nu i-a venit să creadă că un muritor 
poate fi astfel, dar nici pe el nu l-a recunoscut, căci, deși vorbise 
cu el când acesta îi ceruse pe cavalerii romani învinși și el se 
învoise, așa cum v-am povestit în această istorie, întâlnirea lor 
fusese atât de scurtă, că îl uitase. Don Cuadragante, însă, care 
era de faţă, l-a recunoscut de-ndată și, apropiindu-se de el, i-a 
spus: „Bunul meu prieten, aș vrea să vă îmbrăţișez; dar, vă 
amintiţi când v-am întâlnit, don Brian de Monjaste și eu, și ne-ați 
cerut să-i transmitem urări de bine Cavalerului Grec? Să știți că i 
le-am transmis”. Apoi i-a sus lui Amadis: „Domnul meu, iată-l în 
faţa voastră pe frumosul paj Esplandian, de la care v-am adus 
salutări și urări don Brian de Monjaste și eu”. Când Amadis a 
auzit rostindu-se numele de Esplandian, l-a recunoscut pe dată 
și dacă s-a bucurat că îl vede, nu trebuie să vă mai povestesc, 
că de bucurie s-a pierdut de tot cu firea și de-abia mai putea 
răspunde, nemaiștiind pe ce lume se află; iar dacă cineva ar fi 
fost mai atent, ar fi văzut limpede cât e de tulburat, dar nimeni 


402 


nu se gândea la așa ceva, căci toți erau convinși că nimeni, în 
afară, poate, de Urganda, nu știe cine e tatăl acestui fecior. Cum 
don Cuadragante îl ţinea de braţ, Amadis a venit să îl 
îmbrăţișeze, dar Esplandian i-a spus: „Bunule domn, mai înainte 
arătaţi-i cinstea cuvenită acestui sfânt bărbat Nasciano, care vă 
caută”. Când cei de faţă au auzit că acela este Nasciano, a cărui 
faimă pentru sfinţenia și viaţa ce o ducea era cunoscută în tot 
locul, s-au apropiat toți de el cu multă smerenie și punând 
genunchii în pământ, l-au rugat să le dea binecuvântarea sa. 
Sihastrul a grăit astfel: „Il rog pe Domnul meu, lisus Hristos, ca, 
dacă binecuvântarea unui păcătos ca mine poate fi de folos, 
atunci să facă astfel încât binecuvântarea mea să îndepărteze 
marea mânie și trufia din inimile voastre și să vă înveţe pe 
deplin cum să îl slujiţi, astfel ca, uitând deșertăciunile acestei 
lumi să urmaţi adevărata cale a lumii adevărate de dincolo”. 
Apoi a înălțat mâna și le-a dat binecuvântarea; Amadis s-a întors 
spre Esplandian și l-a îmbrățișat, iar Esplandian l-a salutat cu 
plecăciune și respect, nu ca pe un tată, căci nu știa că îi este 
tată, ci ca pe cel mai viteaz cavaler de care auzise vorbindu-se 
vreodată; și din această pricină îl prețuia atât de mult pe Amadis 
și se bucura de vederea lui, că nu-și mai putea lua ochii de la el. 
Și din ziua când îl văzuse învingându-i pe romani, dorinţa lui a 
fost mereu să se afle în tovărășia lui și să îl slujească, pentru a 
vedea marile sale isprăvi cavalerești și a învăța de la el; iar 
acum, Știindu-se mai măricel ca ani și nu departe de a deveni 
cavaler, dorea asta și mai mult, și de n-ar fi fost marea sfadă 
dintre rege, stăpânul său, și Amadis, de mult i-ar fi cerut regelui 
încuviințarea să plece la el, dar până acum îl împiedicaseră 
neînțelegerile dintre ei. Amadis, care cu greu își putea dezlipi 
ochii de el, a văzut că flăcăul îl privește în chip ciudat și a bănuit 
că știe ceva, dar bunul sihastru, ce știa adevărul, se uita la tată 
și la fiu și, văzându-i împreună și atât de frumoși, era atât de 
vesel, de parcă s-ar fi aflat în rai, și în sufletul lui se ruga lui 
Dumnezeu pentru ei și pentru a-l ajuta pe el să aducă, întru 
slujirea sa, multă dragoste și înțelegere între toţi acești cavaleri, 
floarea întregii omeniri. Şi pe când toţi îl înconjuraseră pe 
sfântul bărbat, acesta i-a spus lui don Cuadragante: „Domnul 
meu, am de vorbit unele lucruri cu Amadis, așa că, rogu-vă 
luaţi-l cu voi pe acest cocon, căci îl cunoaștetți și i-aţi vorbit mai 
mult decât toți acești domni”. Apoi l-a luat de braț pe Amadis și 


403 


s-a îndepărtat cu el, iar când au ajuns destul de departe de 
ceilalți, i-a spus: „Fiul meu, mai înainte de a vă dezvălui 
principala cauză a venirii mele aici, vreau să vă amintesc acum, 
când Domnul Dumnezeul nostru v-a înălțat mai sus decât orice 
muritor din ziua de azi, că, în ceasul când v-aţi născut, aţi fost 
aruncat în mare într-un cufăraș, fără nicio ocrotire, și Domnul, 
printr-un miracol, a făcut să fiți zărit de cel ce v-a crescut atât 
de frumos. Soarta de care vă vorbesc v-a făcut cel mai puternic, 
mai iubit și mai slăvit din câți oameni se cunosc pe pământ. Căci 
domnia voastră aţi învins mulți cavaleri viteji, uriași și alte fiare 
și monștri, ce mult rău au făcut pe lumea asta. Voi sunteți astăzi 
mai presus decât toți oamenii din lume. Și de vreme ce Domnul 
a făcut atâtea pentru voi, nu e drept să faceţi și domnia voastră 
ceva pentru dânsul? De bună seamă că dacă nu vă veţi lăsa 
înșelat de dușmanul cel viclean, va trebui să îl slujiți cu multă 
răbdare și umilință decât oricine altcineva, iar de nu veţi face 
asta, toate darurile și bogăţiile ce le-aţi primit vi se vor întoarce 
împotrivă și întru știrbirea onoarei voastre, pentru că, așa cum 
sfânta sa milostenie este mare cu cei ce i se supun și îi arată 
recunoștință, tot astfel, pedeapsa sa este mai mare când îi 
lovește pe cei ce au fost înzestrați cu mari daruri, fără să îi arate 
Domnului recunoștință și multumire. Și acum, bunul meu fiu, 
aflaţi că, punându-mi în primejdie acest trup ostenit și bătrân, 
vrând să-mi urmez acel gând ce m-a îndemnat să părăsesc 
locurile acestei lumi vremelnice, am venit cu multă trudă și 
zbucium în suflet, să aduc pacea și dragostea unde e atâta 
vrajbă și nenorocire acum, din câte se vede. Și, pentru că am 
stat de vorbă cu regele Lisuarte și am aflat la el acea înţelegere 
de care trebuie să dea dovadă orice rege, vreau să știu dacă 
voi, bunul meu domn, ţineţi seama mai mult de acel stăpân ce 
v-a dat viaţă, ori de deșertăciunea acestei lumi. Și cum puteți 
vorbi cu mine fără nicio teamă ori neîncredere, vă aduc la 
cunoștință că mai înainte de a veni aici am fost în Insula 
Ferecată și cu încuviințarea domniţei Oriana, de la care am aflat 
prin spovedanie toate tainele sufletului său, am pornit să fac 
ceea ce vedeţi”. Amadis, auzindu-l vorbind astfel, a fost convins 
că spune adevărul, fiindcă Nasciano era un om sfânt și pentru 
nimic în lume n-ar fi rostit o minciună, așa că i-a răspuns astfel: 
„Prietene al Domnului și sfinte sihastru, de aș putea să-mi arăt 
recunoștinţa pentru darurile și binele primite de la stăpânul 


404 


meu, lisus Hristos, slujindu-l după cum îi sunt dator, aș fi cel mai 
fericit cavaler din câţi s-au născut vreodată; dar, primind totul 
mult mai mult decât aţi amintit voi și urmând să-mi arăt 
recunoștinţa și să mă plătesc pentru asta, dimpotrivă, l-aș jigni 
în multe în fiecare zi, m-aș socoti un mare păcătos și dușman al 
poruncilor sale; și dacă acum, prin venirea voastră, pot îndrepta 
câte ceva din greșelile trecute, mult m-aș bucura și m-aș veseli 
să o fac, așa că, spuneți-mi ce depinde de mine și voi îndeplini 
ce mi se cere cu toată dragostea”. „Oh, preafericitul meu fiu! - a 
răspuns bunul om -, cât mi-aţi bucurat acest foarte păcătos 
suflet al meu și m-aţi mângâiat în tristeţea pricinuită de răul 
văzut; fie ca acel Domn ce vă va mântui, să vă răsplătească 
pentru mine; și-acum, fără teamă, vreau să aflaţi tot ce am 
făcut de când am sosit pe aceste meleaguri”. Și i-a istorisit tot 
ce vorbise cu Oriana și cum, din porunca ei, se dusese la tatăl 
ei, regele, toate câte le vorbise cu acesta și cum îi spusese 
limpede că Oriana e căsătorită cu Amadis și că acel cocon, 
Esplandian, e fiul lor; i-a mai spus că regele ascultase totul cu 
multă răbdare și era foarte înclinat să încheie pace și că, după 
ce el îl făcuse să ajungă la această stare sufletească, acum, voia 
să rânduiască astfel lucrurile încât, rămânând Amadis căsătorit 
cu prinţesa Oriana, să se facă pace între ei. Când Amadis a auzit 
asta, a simţit fiori de bucurie în inimă și în suflet, la gândul că 
prin voinţa doamnei sale fusese dezvăluită taina iubirii lor, când 
se afla în puterea lui și nu o ameninţa nicio primejdie, și i-a spus 
schimnicului: „Bunul meu domn, dacă regele Lisuarte are aceste 
gânduri și mă vrea ca fiu, eu primesc să-mi fie stăpân și tată, 
pentru a-l sluji în toate câte sunt spre cinstea sa”. „Dacă așa 
stau lucrurile - a răspuns bunul om -, cum credeți că se pot uni 
în totul aceste două dorinţe, fără să se mai întâmple alte 
nenorociri?” Amadis i-a spus: „Părinte, cred că ar trebui să 
vorbiti cu regele Perion, tatăl meu, și să-i spuneţi pricina venirii 
voastre și dorinţa ce v-a mânat și să vedeţi dacă îi pare bine că 
regele Lisuarte primește să facă tot ce i-au cerut în numele 
nostru don Cuadragante și don Brian de Monjaste în legătură cu 
Oriana și că astfel se poate ajunge la pace; căci eu mă încred în 
virtutea lui și sunt sigur că veți găsi înţelegerea pe care o doriţi; 
spuneţi-i că mi-aţi vorbit și mie despre asta, dar că îl las pe el să 
hotărască totul”. Bunul om i-a răspuns că a vorbit cu 
înțelepciune și a făcut întocmai; a plecat pe dată din cortul lui 


405 


Amadis și, împreună cu feciorii ce-l însoțeau, s-a dus la cortul 
regelui Perion, care, aflând cine este, l-a primit cu multă 
dragoste și bunăvoință. 

Regele s-a uitat la Esplandian, pe care nu-l văzuse niciodată, 
și mult s-a minunat văzând o ființă omenească atât de frumoasă 
și de chipeșă și l-a întrebat pe sfântul sihastru cine este. Sfântul 
bărbat i-a răspuns că e pupilul lui și că îi fusese dăruit de 
Dumnezeu printr-o mare minune. Regele Perion i-a spus: „Mare 
minune, părinte, dacă acesta e feciorașul care vâna cu o leoaică 
și a fost crescut de domnia voastră în pădure, unde vă este 
sălașul, despre care marea înţeleaptă Urganda Necunoscuta a 
prezis într-o scrisoare că i se vor întâmpla multe și ciudate 
lucruri dacă Dumnezeu îi va da zile; și mi se pare, din câte mi s- 
a spus, că l-a înștiințat pe regele Lisuarte, în acea carte, că 
acest cocon va aduce multă pace și înțelegere între el și fiul 
meu, Amadis. Și dacă e așa, toţi trebuie să-l iubim nespus și să-l 
cinstim, de vreme ce, datorită lui, se pot întâmplă atâtea lucruri 
bune, cum știți, părinte, și domnia voastră”. Sfântul și bunul om 
Nasciano i-a spus: „Într-adevăr, stăpâne, el este cel de care 
vorbiţi. Și dacă acum aveţi dreptate să-l iubiţi, veţi avea și mai 
multă mai târziu, când veţi ști mai multe despre el”. Apoi i-a 
spus lui Esplandian: „Fiule, sărutaţi-i mâinile regelui, căci o 
merită cu prisosință”. Coconul a îngenuncheat să-i sărute 
mâinile, dar regele l-a îmbrățișat și i-a spus: „Tinere, mult 
trebuie să-i mulţumiţi Domnului Dumnezeul nostru pentru că v-a 
dăruit cu atâta frumusete și gingășie, căci, îi faceţi pe toţi, atât 
pe cei ce nu vă cunosc, cât și pe cei ce vă știu, să vă iubească și 
să vă preţuiască; și de vreme ce Domnul a binevoit să vă 
înzestreze cu asemenea înfățișare și frumuseţe, multe vă va mai 
dărui dacă îi veţi arăta supunere”. Coconul nu a răspuns nimic, 
ci foarte rușinat auzindu-se lăudat de un asemenea domnitor, s- 
a înroșit în obraji, ceea ce tuturor li s-a părut un lucru foarte 
bun, căci era semn de mare cinste, așa cum se cuvine vârstei 
sale. Și tare se mai minunau că unei ființe atât de însemnate nu 
i se cunoaște nici tatăl, nici mama. Regele l-a întrebat pe sfântul 
bărbat Nasciano dacă știe al cui fecior este; bunul om i-a 
raspuns: „Al lui Dumnezeu deși a fost zămislit și s-a născut 
dintr-un bărbat și o femeie, muritori; dar după cum a venit pe 
lume și după grija cu care l-a păzit și l-a crescut, se pare că îl 
iubește ca pe fiul său. Și tot El va binevoi, în sfânta-i milă și 


406 


îndurare, ca mai înainte de a se scurge vreme prea îndelungată, 
să aflaţi mai multe despre acest flăcău”. Apoi, luându-l de braţ 
și îndepărtându-se cu el, i-a spus: „Maiestate preafericită în 
toate pe lumea asta, și în cealaltă, de vă veţi teme de 
Dumnezeu și veți face totul întru slujirea sa, eu am venit pe 
aceste meleaguri, cu acest trup vlăguit și ostenit de prea mulții 
mei ani, cu gândul că Dumnezeu, stăpânul meu, îmi va da harul 
să-l pot sluji și să îndepărtez toată această nenorocire, dar bolile 
și marile mele suferinţe nu mi-au îngăduit să ajung mai 
devreme; mai înainte am stat de vorbă cu regele Lisuarte care, 
ca slujitor al Domnului, ar dori să încheie pace, dacă asta este 
cu putinţă să se facă spre cinstea celor două părți; de la el m- 
am dus la fiul vostru, Amadis, care m-a trimis la voi, fără să-mi 
dea un răspuns, spunând că ascultă de porunca voastră, astfel 
că, de voi, domnul meu, depinde de va fi pace ori război, căci 
sunteţi dator să îndepărtați cele potrivnice slujirii Celui de Sus, 
așa cum toţi știu, după cum v-a dăruit El cu bogăţiile acestei 
lumi, soție, copii și regate; și acum este momentul ca El să vadă 
cum îi mulţumiţi pentru toate și doriţi să îl slujiți”. Regele, cum 
întotdeauna fusese înclinat spre pace și înţelegere, atât datorită 
nenorocirilor pe care le poate aduce războiul, cât și pentru că 
era vorba de Amadis, lumina ochilor săi, de don Florestan, 
Agrajes și mulţi alţi cavaleri din neamul său, i-a răspuns astfel: 
„Părinte Nasciano, Dumnezeu îmi e martor că n-am dorit 
această mare învrăjbire și cât aș fi vrut să nu se ajungă aici, de 
s-ar fi putut găsi o altă cale, dar din pricina regelui Lisuarte nu s- 
a putut găsi niciun mijloc de înţelegere, pentru că, întru totul 
potrivnic Domnului și judecății sale, a vrut să o dezmoștenească 
pe fiica sa, Oriana, cum știe toată lumea, care, așa cum aţi aflat, 
a fost salvată. După aceea, a fost dojenit și rugat să facă ceea 
ce este drept, făgăduindu-se să i se îndeplinească toate 
poruncile; dar el, ca un rege puternic, și, de astă dată, mai mult 
trufaș decât înţelept, socotind că dacă îl are alături pe împăratul 
Romei toată lumea i se va supune, n-a vrut nicio clipă să facă 
dreptate și nici s-audă de așa ceva; și ce a urmat și a câștigat 
din toate astea, știe Dumnezeu și vede toată lumea. Dar dacă 
acum vrea să arate înțelepciunea pe care n-a avut-o până azi, 
eu sunt încredințat că acești cavaleri ce se află de partea mea 
mă vor urma și-mi vor îndeplini gândul, care nu e altul decât să 
se pună capăt acestor nenorociri. Și pentru ca să vă daţi seama, 


407 


părinte, cât de neînsemnată a fost pricina încăpăţânării sale, să 
știți că numai de s-ar fi purtat altfel cu Oriana, fiica sa, toate s-ar 
fi îndreptat”. Bunul om i-a sus: „Bunul meu domn, Dumnezeu va 
îndrepta totul și eu în numele său; așa că vorbiţi cu cavalerii 
voștri și numiţi câţiva oameni de bine, căci tot așa va face și 
regele Lisuarte, iar eu mă voi afla de faţă, ca slujitor al 
Dumnezeului adevărat lisus Hristos, pentru a repara și a 
îndrepta ce s-ar putea strica”. Regele Perion a încuviinţat totul și 
i-a spus: „Voi face asta pe dată și voi găsi doi cavaleri care, cu 
toată dragostea și bunăvoința, să ajungă la o înţelegere 
dreaptă”. După aceasta, bunul om s-a întors foarte mulțumit și 
bucuros la tabăra regelui Lisuarte. 

Regele Perion a poruncit să fie chemaţi în cortul său toți 
cavalerii cei mai de seamă și după ce aceștia s-au adunat, le-a 
vorbit astfel: „Nobili principi și cavaleri, așa cum toţi suntem 
foarte datori să ne apărăm cinstea și avuţia și să înfruntăm orice 
primejdie pentru a apăra dreptatea, tot așa suntem datori, fără 
mânie și trufie, să urmăm calea dreptăţii când ne este arătată. 
Pentru că, deși la început pornim la o faptă cu dreptate, fără să 
aducem vreo jignire Domnului, dacă, apoi, ne purtăm cum ne 
taie capul și fără să chibzuim și nu ajungem să facem ceea ce 
este drept, dreptatea de la început va fi tot una cu nedreptatea 
de la sfârșit; așa că e bine ca cinstea și respectul să fie ferite cât 
mai mult când se găsește o cale de înțelegere, cum pare că ni 
se arată acum, și, dând uitării trecutul, să socotim că îl slujim pe 
Cel de Sus, care ne preţuiește atât de mult, și că ne mântuim 
sufletele. Și-acum, aflaţi că a venit la mine un sfânt pustnic și 
slujitor al Domnului, care mi-a spus că dușmanii noștri doresc 
pacea ţinând seama mai mult de dreapta judecată decât de 
onoare, dacă și noi dorim la fel; pentru acest lucru e nevoie doar 
ca ambele părți să numească câţiva cavaleri care să hotărască 
felul cum se va încheia pacea, cu bunăvoință și fără patimă. ȘI 
am socotit că drept este să știți asta și să spuneţi ce credeți că e 
mai bine să facem”. Toţi au tăcut o bună bucată de vreme și 
apoi Angriote de Estravaus s-a ridicat în picioare și a zis: „De 
vreme ce toţi tăceţi, o să-mi spun eu părerea”; și i s-a adresat 
regelui: „Seniore, acești principi și cavaleri au socotit că e bine, 
datorită rangului vostru regesc, marii voastre vitejii și mai cu 
seamă nemăsuratei dragoste ce vă poartă, să le fiţi căpetenie în 
această bătălie și să îi călăuziţi atât în treburile războiului, cât și 


408 


în cele ale păcii, știind că nu vă veţi lăsa înrobit nici de frică, nici 
de patimi; și eu sunt încredinţat, cunoscându-le virtutea, că 
niciunul dintre ei nu se va împotrivi hotărârilor voastre, așa că 
pentru una ori alta, puterea voastră este îndeajuns; dar fiindcă 
înălțimea voastră doriţi să ascultați ce va spune fiecare, vreau 
să-mi aflaţi părerea și zic că, de vreme ce prinţesa Oriana este 
în puterea noastră cu tot ce a avut cu ea, ar fi o mare 
nedreptate, dacă vrăjmașii noștri doresc pacea, iar gloria 
noastră e atât de mare, să ne împotrivim cererii lor, de pe urma 
căreia nu pierdem mai nimic; și cum la început au fost numiţi 
soli don Cuadragante și don Brian de Monjaste, tot ei trebuie să 
fie numiţi și acum, căci înţelepciunea și virtutea lor sunt atât de 
mari, încât vor ști dacă să primească ori nu ce li se oferă și să 
hotărască de vom avea pace ori război”. Și așa cum a spus 
acest cavaler au hotărât regele și acei seniori, rămânând ca 
acești doi cavaleri, cu încuviințarea și sfatul regelui, să 
statornicească ce vor avea de făcut în viitor. 


e CAPITOLUL CXIV e 


Cum s-a întors sfântul bărbat Nasciano 
cu răspunsul regelui Perion la regele 
Lisuarte și ce s-a hotărât 


Bunul om Nasciano s-a întors la regele Lisuarte, cum aţi auzit, 
și i-a spus tot ce vorbise cu regele Perion, cum toţi ceilalți îi dau 
acestuia ascultare și el socotește, după frumoasele vorbe ce le 
rostise regele, că lucrurile își vor urma drumul și se vor sfârși cu 
bine. Cum regele era hotărât și dornic foarte de a nu mai da 
ascultare dușmanului cel viclean, cum făcuse până atunci, și 
avusese, din această pricină, atâtea necazuri, i-a spus: „Părinte, 
dinspre mine nu e nicio piedică, după cum vedeţi; rămâneţi aici 
în cortul meu, iar eu mă voi duce să vorbesc cu acești domnitori 
ce au îndurat atâtea nenorociri și primejdii ca să-mi apere 
cinstea”. 

Și s-a dus la cortul lui Gasquilan, regele Suediei, care mai 
stătea încă în pat de pe urma luptei cu Amadis, cum aţi auzit; 
aici a poruncit să fie chemaţi regele Cildadan și toţi cavalerii cei 
mai de seamă, atât ai săi cât și ai romanilor, și le-a adus la 


409 


cunoștință tot ce îi spusese bunul pustnic, atât la început, când 
venise prima oară, cât și acum, când adusese răspunsul regelui 
Perion, dar păstrând taina în legătură cu Amadis și fiica sa, căci 
nu voia să se afle încă. Și-a rugat stăruitor să-și spună părerea, 
dacă cred că această cale de înțelegere e bună, ori dimpotrivă, 
căci îi privește pe toţi. Și voia să știe mai ales părerea romanilor, 
căci datorită marii pierderi suferită de ei prin moartea 
împăratului îl îndatorau foarte, obligându-l să-și calce în picioare 
propria-i voinţă pentru a se supune voinței lor. Regele Cildadan 
i-a răspuns: „Domnul meu, foarte drept este ca acești cavaleri 
din Roma să-și spună cuvântul cum aţi zis și socotiți că se 
cuvine, dar aleasa voastră purtare îi obligă, în cele din urmă, să 
se supună vrerii voastre, așa cum eu și toți câţi vă suntem 
supuși o vom face, împreună cu acest nobil rege al Suediei, căci 
voia sa nu cred să fie alta decât a noastră; și acum, să spună 
romanii ce doresc”. Atunci, acel viteaz cavaler Arquisil s-a 
ridicat în picioare și a grăit așa: „Dacă împăratul, stăpânul meu, 
ar fi fost în viaţă, atât datorită măreției sale, cât și fiindcă acest 
război se poartă pentru cauza sa, s-ar fi cuvenit ca el să 
hotărască, după voia sa, asupra păcii ori războiului, dar fiindcă 
noi, cei de același sânge cu el și toţi vasalii săi aflaţi acum sub 
cârmuirea și porunca voastră, nu mai suntem părtași egali cu 
domnia voastră, viteazule rege Lisuarte, la acest război, așa 
cum vi s-a spus, vă mai spunem și acum că atâta vreme cât 
unul dintre noi va mai fi în viaţă, niciodată nu vom înceta să ne 
supunem dorinţei și vrerii voastre, indiferent care va fi aceasta 
și vă lăsăm să hotărâți ce e mai bine, căci sunteți cel mai 
însemnat conducător dintre noi toţi și acum această vrajbă vă 
privește mai mult decât pe toți ceilalţi”. Mult le-a fost pe plac 
regelui și tuturor celor aflaţi acolo acest cavaler, pentru că 
răspunsul lui foarte înţelept era pe potriva marelui său curaj, 
potrivire cum rar se întâmplă la un om; și regele a spus: „De 
vreme ce lăsaţi totul în seama mea, primesc: iar dacă voi greși 
cumva, a mea va fi cea mai mare vină, după cum va fi și cea 
mai mare cinste, de voi duce totul la bun sfârșit”. 

Apoi a plecat la cortul său și le-a poruncit regelui Arban de 
Norgales și lui don Guilan Gânditorul să ducă ei negocierile cu 
trimișii regelui Perion și să hotărască ce trebuie făcut, după ce 
se vor sfătui cu el; apoi i-a spus sihastrului: „Părinte, gândesc că 
dacă lucrurile au ajuns aici, ar fi bine să vă întoarceți la regele 


410 


Perion și să-i spuneți că i-am însărcinat pe acești doi cavaleri să 
negocieze cu trimișii săi; și că bine ar fi, dat fiind că asemenea 
treburi se lungesc întotdeauna, iar aici în tabere nu putem să-i 
îngrijim pe răniţi și nici nu avem destule provizii pentru oameni 
și animale, să ridicăm taberele în același timp și el să se retragă 
cu oastea sa cale de o zi, iar eu tot așa, până la cetatea mea 
Luvaina, pentru a rândui îngrijirea răniților și trimiterea trupului 
împăratului în ţara sa; și, în răstimpul acesta, trimișii noștri să 
stea de vorbă, iar el și eu vom vedea cum e mai bine să facem; 
și să le comunice solilor săi ce a hotărât, eu, de asemenea, 
trimișilor mei, iar domnia voastră să fiţi de faţă la negocieri 
pentru a vedea cine nu are dreptate; și, de va fi nevoie, ne vom 
întâlni el și eu cu oamenii noștri, unde veţi socoti voi de 
cuviință”. Sihastrului i-au fost foarte pe plac aceste vorbe, căci 
și-a dat seama că deși nu se încheiase pacea, primejdia se 
îndepărta dacă se îndepărtau oștile, căci, cu toate că acest sfânt 
bărbat îmbrăcase rasa și ducea o viaţă de pustnic într-un loc 
atât de sălbatic, înainte fusese cavaler și încă din cei foarte 
iscusiţi în fapte de arme, la curtea regelui, tatăl regelui Lisuarte, 
și apoi la cea a fratelui său, regele Falangris, așa că, pe cât era 
de desăvârșit în cele dumnezeiești, pricepea foarte bine lucrurile 
pământești, căci trecuse prin multe; așa că i-a răspuns regelui: 
„Bunul meu domn, vorbele voastre mi se par înțelepte, dar 
rămâne ca trimișii fiecăruia să sosească într-o anume zi aici, în 
acest loc, la mijlocul drumului dintre oști, și poate, cu ajutorul 
acelui Dumnezeu, fără al cărui ajutor nimeni nu se poate ajuta, 
vor ajunge să se înțeleagă să vă întâlniți domnia voastră și 
regele Perion, cum aţi spus, și să puneţi capăt amânărilor ce se 
ivesc de obicei datorită terțelor persoane; iar eu mă voi întoarce 
iute la ceilalţi și vă voi trimite vorbă când și la ce oră puteţi 
porunci să se ridice tabăra, ca tot atunci să se ridice și cealalta”. 
Și bunul om s-a întors la regele Perion și i-a spus tot ce se 
rânduise, fără să uite nimic. Regelui i-a fost pe plac faptul că 
taberele se ridică acum când victoria e de partea lui, și după ce 
s-a sfătuit cu don Cuadragante și don Brian de Monjaste, a 
poruncit crainicilor să dea de veste ca a doua zi în zori să fie toți 
gata să-și strângă corturile și toate celelalte, pentru a pleca de- 
acolo. Bunul om i-a trimis veste despre asta regelui Lisuarte, 
înștiințându-l că se va întoarce la el cât mai grabnic cu putinţă. 


411 


Și când a sosit dimineaţa, au răsunat trâmbiţele în tabere, s- 
au strâns corturile și, cu multă veselie, au pornit și unii și alţii, 
fiecare în drumul său. Dar acum îi vom lăsa să-și vadă de drum 
și o să vă povestim despre regele Arabigo, ce se afla sus în 
munţi, cum ați auzit. 


e CAPITOLUL CXV e 


Cum, aflând regele Arabigo de plecarea 
oștilor, a hotărât să pornească război 
contra regelui Lisuarte 


V-am povestit mai înainte că regele Arabigo, Barsinan, 
seniorul de Sansueia, și Arcalaus Vrăjitorul cu ostilelor se 
ascunseseră în creierul munţilor, într-un loc sălbatic, așteptând 
vești de la iscoadele lor, ce ţineau tot timpul ochii aţintiţi asupra 
taberelor și văzuseră foarte bine bătăliile date, precum și felul 
cum erau întărite taberele, așa încât niciuna să nu poată fi lovită 
peste noapte; și cum până atunci niciuna din părţi nu fusese 
înfrântă, ba dimpotrivă, se părea că taberele sunt neatinse, 
regele Arabigo nu s-a încumetat să iasă din acea vizuină, căci 
felul cum stăteau lucrurile nu-i era pe plac; și tot timpul s-a 
gândit să aștepte ultima luptă, cugetând că, chiar dacă vor mai 
zăbovi luptând unii contra celorlalţi, până la urmă, unii aveau să 
fie învinși, și tare se bucura văzând că după prima luptă nu se 
întrevede victoria, căci cu cât dura mai mult înfruntarea, cu atât 
pierderile aveau să fie mai mari, și la sfârșit aveau să rămână 
atât de puţini, încât cu osteneală puţină și mai puţină primejdie 
gândea că îi va spulbera pe cei rămași și va deveni el stăpânul 
întregii țări, fără să mai fie cine să i se împotrivească; și, tare 
bucuros, îl tot îmbrăţișa pe Arcalaus, lăudându-l și mulțumindu-i 
pentru gândul lui și făgăduindu-i mari favoruri, zicându-i că nu 
mai poate da greș de astă dată și că își va lua o răsplată mult 
sporită pentru pagubele și pierderile din trecut. Și pe când se 
veseleau ei așa plini de voie bună, au sosit iscoadele și le-au 
spus că se ridicaseră taberele, că oștenii, înarmaţi, fac cale 
întoarsă, fiecare de unde venise, și că nu-și pot da seama ce 
înseamnă asta. Auzind aceasta, regele Arabigo a gândit pe dată 
că plecaseră în urma unei învoieli și a hotărât să-l atace mai 


412 


curând pe regele Lisuarte decât pe Amadis, căci dacă regele 
avea să fie ucis ori luat captiv, lui Amadis puţin avea să-i pese 
de binele ori răul regelui, și astfel putea câștiga totul, dar și-a zis 
că nu e bine să pornească atacul înainte de căderea nopţii, ca 
să-i prindă mai pe nepregătite și descoperiţi; așa că i-a poruncit 
unui nepot de-al său, pe numele lui, Esclavor, bărbat foarte 
priceput în treburile războiului, să meargă cât mai pe ascuns pe 
urmele lor cu zece oameni călare și să vadă unde vor poposi; 
acesta a făcut întocmai și de pe cele mai tainice poteci ale 
muntelui iscodea oastea ce se mișca jos, pe câmpie. 

Regele Lisuarte, care își urma drumul, se temea tot timpul de 
acești oameni, căci nu știa prea bine unde se află, ci doar ce îi 
spuseseră câţiva vecini de prin partea locului, cum că mereu 
văzuseră oameni sus în munţi, în partea dinspre mare, dar 
niciunul nu îndrăznise să se apropie de ei; și nici el nu avusese 
vreme să se pregătească cum ar fi trebuit, căci tare multe îl mai 
așteptau de făcut. Și cum mergea el pe drumul său. Așa cum v- 
am spus, câţiva oameni din ţinut i-au înștiințat că zăriseră niște 
călăreți furișându-se pe crestele muntelui. Regele, cum era 
trecut prin multe și isteț, și-a închipuit pe dată ce se va 
întâmplă, că nu va putea scăpa de oamenii aceia, dacă vor porni 
contra lui, fără o bătălie grea; și tocmai de asta se temea atunci, 
văzându-și oamenii atât de zdrobiţi în urma bătăliilor dinainte; 
dar, cu inima lui vitează, n-a pregetat să facă ce se cuvine și, 
chemându-i pe regele Cildadan și pe toţi căpitanii săi, le-a spus 
ce aflase despre acei oameni, rugându-i să aibă grijă ca oștenii 
să fie înarmați și pregătiţi de luptă, pentru ca, de va fi cazul, 
dușmanul să-i găsească așa cum se cuvine să se arate niște 
cavaleri ca ei. Toţi i-au răspuns că îi vor împlini întocmai 
poruncile și l-au asigurat că mai degrabă își vor pierde vieţile 
decât să se lase înfrânți. Câţiva i-au spus în taină că ar trebui să 
îl înștiințeze pe regele Perion, pentru că oamenii aceia sunt 
mulți și odihniţi, pe când ai săi dimpotrivă, și nu va putea scăpa 
de ei fără mare primejdie, căci toţi îi sunt vrăjmași și, dacă 
soarta îi va fi potrivnică, aceia nu vor avea milă și vor face tot 
răul de care vor fi în stare. Aceștia au fost don Grumedan și 
Brandoibas, care chibzuiau că dacă face asta regele, stăpânul 
lor, n-ar mai avea a se teme și în felul acesta, pacea s-ar încheia 
între cei doi regi mai grabnic și mai trainic. Dar regele, care, așa 
cum v-am spus de multe ori, întotdeauna se temea mai mult să 


413 


nu-și piardă cinstea decât viața, le-a răspuns că lucrurile nu stau 
chiar așa de rău încât să le ceară ajutor potrivnicilor săi, și că s- 
ar putea ca ceea ce își închipuie ei acum că va fi o mare 
înfruntare, până la urmă să fie cu totul altceva, și să nu se 
gândească la nimic alta decât să-i lovească pe dușmani cu sete, 
de o fi să vină, așa cum făcuseră întotdeauna în înfruntări mai 
de seamă decât aceasta. Apoi i-a poruncit lui Filispinel să se 
apropie de munte cu douăzeci de cavaleri, cu cât mai multă 
grijă cu putinţă, astfel ca, fără să-și piardă vieţile, să afle câte 
ceva; acesta a făcut ce i s-a poruncit. Intre timp, regele a 
poruncit ca oamenii să se odihnească, căci străbătuseră patru 
leghe, și animalele să fie adăpate, pentru a încerca să ajungă la 
Luvaina fără a mai face popas, căci el se temea mai mult de un 
atac noaptea decât ziua, și dacă aveau să facă un popas, nu i-ar 
fi stat în putere să-i împiedice pe oameni să nu-și scoată 
armurile și să nu doarmă, la cât erau de obosiţi, și astfel, ar fi 
putut fi nimiciţi de o mână de oameni; și după ce s-au odihnit o 
vreme, a poruncit oștii să pornească mai departe, așezând în 
frunte toate bagajele și răniții, deși, în acele zile de răgaz, îi 
trimisese mai pe toți în cetatea din apropiere. 

Filispinel a pornit spre munte și cercetând cu mare grijă a 
simţit pe dată iscoadele și oamenii lui Esclavor, iar când a ajuns 
împreună cu cei mai mulţi dintre ai săi să îi vadă pe potrivnici, i- 
a trimis vorbă regelui, înștiințându-l că dăduse de acei câţiva 
cavaleri ce îi tot urmăreau și că bănuiește că restul oastei nu e 
prea departe. Regele nu făcea alta decât să-și vadă de drum, cu 
grabă mare, pentru ca, dacă ar fi fost să dea o luptă, să fie cât 
mai aproape de acea cetate a sa, făcându-și socoteala că, deși 
nu este foarte întărită, tot se poate odihni mai în siguranţă acolo 
decât în mijlocul câmpului. Așa că, în scurtă vreme, s-a 
îndepărtat bine de munte. 

Esclavor, nepotul regelui Arabigo, văzând că fusese 
descoperit, i-a dat de știre unchiului său, spunându-i că părerea 
lui este că trebuie să coboare de pe coastă fără zăbavă în 
câmpie, căci, descoperiţi fiind, regele Lisuarte nu va vrea să se 
oprească decât acolo unde îi va conveni mai bine. Când acest 
mesager a ajuns la regele Arabigo, toată oastea sa se odihnea 
în voie, pregătindu-se pentru noapte și fără gândul de a-și ataca 
dușmanii pe lumina zilei, și n-au izbutit să se înarmeze și să 
încalece foarte iute, ci au zăbovit o bună bucată de vreme, căci 


414 


erau mulţi la număr; și ce i-a încurcat cel mai tare au fost 
trecătorile înguste ale muntelui, căci pe cât de sălbatic și de 
nepătruns era locul ales ca să se apere, pe atât îi împiedica să 
pornească la atac. Și așa cum aţi auzit, oastea a pornit pe 
urmele regelui Lisuarte; dar mai înainte de-a apuca să coboare 
ei muntele, regele străbătuse atâta drum, încât când au ajuns la 
câmpie, oricât s-au străduit să îl prindă din urmă, n-au izbutit 
până aproape de cetate; Arcalaus, însă, cum știa ţinutul, l-a 
sfătuit pe regele Arabigo să nu se zorească, pentru a nu-și obosi 
oamenii, spunându-i că, de vreme ce îl au pe rege sub ochi, nu e 
cu putinţă să le scape și să nu-și facă griji dacă se va adăposti în 
cetate, că el o știe foarte bine și, pe cât e de slab apărată, va fi 
în mai mare primejdie decât în mijlocul câmpului. 

În acest răstimp, prin voia lui Dumnezeu, pentru ca acei 
oameni ticăloși să nu-și împlinească mârșava dorinţă, s-a 
întâmplat că bunul om și sfânt pustnic i-a trimis la regele 
Lisuarte pe Esplandian, pupilul său, și pe Sargil, nepotul său, să-l 
înștiințeze că lucrurile sunt pe calea cea bună și că el va ajunge 
cât mai curând cu putinţă la Luvaina pentru a rândui întâlnirea 
celor patru cavaleri din cele două tabere. Când acești flăcăi au 
ajuns la tabăra regelui, acesta plecase de-o bucată bună de 
vreme, și ei au mers pe urmele oștii până au ajuns în locul unde 
regele hotărâse scurtul popas și astfel au înţeles că regele se 
teme și se grăbește, așa că au zorit și ei să-l ajungă, dar mai 
înainte de a zări oastea regelui, au văzut cum coboară muntele 
în grabă mare mulţime de oameni, și, pe dată, și-au zis că 
aceștia sunt oștenii regelui Arabigo, căci, pe când se aflau la 
curte cu regina Brisena, auziseră vorbindu-se despre ei. Și 
văzuseră că regina tot trimite oameni în felurite locuri, unde se 
spunea că se află aceștia; și de cum i-au zărit pe oșteni, și-au 
dat seama că regele, stăpânul lor, e în mare primejdie, ceea ce 
mult l-a îndurerat și l-a mâhnit pe Esplandian. Și i-a spus lui 
Sargil: „Frate, urmează-mă și să nu ne oprim din drum până nu 
încercăm să-l ajutăm pe stăpânul meu, regele, să nu-i facă 
vreun rău ticăloșii aceștia”. Și întorcându-i caii au luat-o înapoi 
pe unde veniseră, cât mai grabnic cu putință, tot restul zilei și 
toată noaptea, fără să se odihnească, și, a doua zi în zori, au 
ajuns la tabăra regelui Perion, căci acesta nu străbătuse mai 
mult de patru leghe în ziua dinainte și își instalase tabăra pe 
malul unui râu cu mulţi copaci și pășune întinsă, punând de 


415 


strajă mai mulţi cavaleri în partea dinspre munte, fiindcă și el 
aflase de la niște păstori despre oastea aceea că se pusese în 
mișcare, părăsind locul unde stătuse până atunci; așa că, 
temându-se, a poruncit să se întărească straja; și de cum au 
ajuns aici cei doi flăcăi, Esplandian s-a dus drept la cortul lui 
Amadis și l-a întâlnit pe bunul pustnic ce se ridicase și voia să 
plece, dar văzându-l pe acel cocon atât de zorit, l-a întrebat: 
„Bunul meu fiu, ce-i cu graba asta?” El i-a răspuns: „Domnule și 
tată, graba mi-e atât de mare, încât până nu vorbesc cu Amadis, 
n-am vreme să vă povestesc”. Apoi, descălecând de pe cal, a 
intrat în cort, unde Amadis stătea întins în pat îmbrăcat în 
armură, căci fusese de strajă toată noaptea și în zori venise să 
se odihnească și să doarmă; Amadis s-a trezit și atunci 
Esplandian i-a spus: „Oh, viteazule domn, dacă vreodată inima 
voastră nobilă a dorit să săvârșească isprăvi măreţe, a sosit 
ceasul să-și arate vitejia, căci, deși a trecut prin mari și foarte 
primejdioase înfruntări până acum, niciuna nu-i poate sta alături 
celei ce se pregătește. Aflaţi, bunule domn, că oastea despre 
care s-a spus că se ascunde în munţi cu regele Arabigo a pornit 
în cea mai mare grabă împotriva regelui Lisuarte, stăpânul meu, 
și cred că pe acesta îl paște o mare primejdie, după cât de 
numeroși sunt vrăjmașii și cât de puţini și de sleiți oștenii 
regelui. Așa că, după Dumnezeu, singura lui salvare sunteţi 
domnia voastră”. Amadis, auzind aceasta, s-a sculat foarte iute 
și a spus: „Bunele paj, așteptaţi-mă aici, căci de-mi va sta în 
puteri, osteneala voastră nu va fi zadarnică”. 

Apoi a plecat pe dată la cortul regelui Perion, tatăl său, i-a 
povestit toate acele vești și l-a rugat stăruitor să îi îngăduie să îi 
vină în ajutor regelui Lisuarte, faptă ce i-ar putea aduce multă 
cinste și slavă, precum și numeroase laude din partea tuturor 
celor ce o vor afla; Amadis i-a făcut această rugăminte în 
genunchi și n-a vrut să se ridice până ce regele, ce era o pildă 
de virtute și își petrecuse viaţa săvârșind numai isprăvi ce îi 
aduseseră mare faimă, nu i-a spus: „Fiule, fă așa cum dorești și 
pornește în frunte cu oamenii ce îţi sunt pe plac, iar eu te voi 
urma, căci de va fi să încheiem pace cu regele Lisuarte, astfel 
va fi mai trainică. lar de va fi să purtăm război cu el, mai bine să 
fie nimicit de noi decât de ceilalţi, ce s-ar putea să ne fie mai 
dușmani decât ne este el”. Și pe dată a poruncit să sune 
trâmbițele și surlele și, cum oamenii erau toţi înarmaţi și 


416 


pregătiţi de luptă, au încălecat pe dată și s-au adunat în jurul 
căpitanilor lor. Regele Perion și Amadis i-au cerut lui Gasquiles, 
nepotul împăratului din Constantinopol, să încalece și el și cu 
însemnele împărătești au ieșit din tabără cu toate celelalte 
steaguri în urma lor; și de cum a ajuns toată armia în câmp 
deschis, regele le-a spus tot ce aflase și i-a rugat mult să-și 
dovedească virtutea, fără să ţină seama de trecut, și să-l ajute 
pe regele Lisuarte, aflat la mare nevoie și cu puţină oaste. Toți 
au încuviinţat și au răspuns că vor face așa cum le poruncește. 
Atunci, Amadis i-a luat cu sine pe don Cuadragante, don 
Florestan, fratele său, Angriote de Estravaus, Gavarte de la 
Valea Temătoare, pe Gandalin și Enil cu încă patru mii de 
cavaleri, și pe maestrul Helisabad care, în această împrejurare, 
ca și în bătăliile trecute, a făcut minuni cu știința sa, salvând 
viaţa multora, ce n-ar mai fi avut zile fără Dumnezeu și fără el. 
Insoţit de toţi aceștia, Amadis a pornit la drum, iar regele, tatăl 
său și toți ceilalți, rânduiţi pentru luptă, l-au urmat. 

Dar acum nu o să mai vorbim despre ei, care mergeau 
zorindu-se foarte, și ne întoarcem să vă povestim ce s-a mai 
întâmplat cu regii în acest răstimp. 


e CAPITOLUL CXVI e 


Despre bătălia purtată de regele Lisuarte cu 
regele Arabigo și oastea sa, și cum regele Lisuarte 
a fost învins și i-a venit în ajutor Amadis de Gaula, 

cel ce niciodată n-a pregetat să-i ajute 
pe cei aflați în nevoie 


V-am povestit mai înainte că regele Lisuarte fusese înștiințat 
de cavalerii trimiși de el spre munte că zăriseră iscoadele 
regelui Arabigo, și că acum regele Lisuarte se zorea să ajungă la 
cetatea sa Luvaina, pentru a se adăposti acolo dacă ar fi fost să 
se dea o luptă, căci după cât de zdrobită îi era oastea în urma 
bătăliilor dinainte, cum aţi auzit, era sigur că nu poate ţine piept 
forței copleșitoare a vrăjmașilor. Și astfel, pe când el își urma 
drumul, oștile regelui Arabigo l-au urmărit până la căderea 
nopții, mereu în frunte cu Esclavor și cei zece cavaleri, însoțiți 
de încă patruzeci trimiși de rege, unchiul său; și după ce oastea 


417 


a coborât din munţi și a pornit la drum pe câmp, ar fi izbutit iute 
să-l ajungă din urmă, dar noaptea era atât de neagră, că nu se 
mai vedeau unii pe alţii și, din pricina asta, dar și a spuselor lui 
Arcalaus, cum că cetatea în care ceilalți își puseseră mari 
speranţe, e slab apărată, nu s-au ostenit să pornească la luptă, 
ci au continuat să-i urmărească, aproape învăluindu-i pe oștenii 
regelui Lisuarte. Și au mers ei așa până la ivirea zorilor, când au 
văzut cât de aproape sunt unii de alţii și la un pas de cetate. 
Atunci, regele Lisuarte, ca un domnitor curajos, a făcut popas cu 
toți oamenii săi și a împărţit oastea în două grupuri; primul, sub 
conducerea regelui Cildadan, însoţit de Norandel, feciorul său, 
regele Arban de Norgales, don Guilan Gânditorul și Cendil de 
Ganota, alcătuit din aproape două mii de cavaleri. Al doilea grup 
era alcătuit din romanii Arquisil și Flamineo, Giontes, nepotul 
său, Brandoibas și alţi mulţi cavaleri de-ai săi și încă aproape 
șase mii de oșteni călări; aceste două oști, dacă ar fi fost 
înarmate cum se cuvine și ar fi avut cai odihniţi, n-ar fi trebuit să 
se teamă prea mult de dușman, dar lucrurile stăteau cu totul pe 
dos, căci armurile le erau toate sfârtecate în multe locuri din 
bătăliile trecute, iar caii slăbiți și osteniţi, atât din pricina 
efortului mare dinainte, cât și al celui de-acum, fiindcă toată 
ziua aceea și toată noaptea nu se odihniseră decât foarte puţin, 
ceea ce mult le-a dăunat, cum veţi auzi mai departe. 

Regele Arabigo îl avea în frunte pe Barsinan, seniorul de 
Sansuefia, care, cum am spus, era un tânăr cavaler curajos, 
dornic să dobândească slavă și să răzbune moartea tatălui său, 
și a lui Gandalod, fratele său, cel învins de don Gulilan și trimis 
captiv regelui Lisuarte la Londra, care poruncise să fie azvârlit 
din vârful turnului la picioarele căruia fusese ars tatăl lui, cum se 
povestește în prima carte a acestei istorii, cu două mii de 
cavaleri; restul oștirii venea în urma lui, cum am spus. 

Și cum se luminase de ziuă și au văzut cât de aproape se află 
unii de alţii, au început lupta cu strășnicie, astfel că de la prima 
ciocnire mulţi cai au rămas fără stăpâni; Barsinan și-a frânt 
lancea și, punând mâna pe spadă, a prins să împartă lovituri 
grele, căci era viteaz și stăpânit de o mare turbare. Norandel, 
aflat în fruntea oamenilor săi, s-a înfruntat cu un unchi al acestui 
Barsinan, frate cu maică-sa, ce fusese guvernatorul ținutului 
după moartea tatălui lui Barsinan, până ce acest nepot al lui a 
ajuns la vârsta de a putea cârmui; Norandel l-a izbit pe acesta 


418 


atât de tare, că i-a spart scutul și lorica și lancea i-a ieșit prin 
spate prăbușindu-se mort pe loc la pământ. Regele Cildadan a 
doborât alt cavaler ce îl însoțea pe acesta, unul dintre cavalerii 
viteji din oastea lui Barsinan. Lovituri grele au dat și don Gulilan, 
regele Arban de Norgales și ceilalți ce îi însoțeau, toți cavaleri 
de seamă și aleși, așa încât, grupul lui Barsinan ar fi fost 
spulberat, dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Arcalaus; acesta, deși nu 
mai avea jumătate din mâna dreaptă, că i-o retezase Amadis pe 
când se numea Frumosul Întunecat și îl ucisese pe nepotul lui 
Arcalaus, Lindoraqgue, fiind priceput foarte în mânuirea armelor, 
se slujea de mâna stângă ca de cealaltă, și cu sosirea sa, cei din 
tabăra lui au primit un mare sprijin și inimile li s-au umplut iarăși 
de vitejie, astfel că mulţi din oamenii regelui Lisuarte au pierit 
ori au fost doborâţi de pe cai, răniţi greu. Arcalaus și-a croit 
drum printre ei și săvârșea fapte de arme măreţe, căci era 
viteaz și curajos, dar să fi văzut ce minuni făceau, la ceasul 
acela, regele Cildadan, Norandel, don Guilan și Cendil de 
Ganota, căci erau scut și pavăză pentru toţi ai lor; dar n-ar fi 
izbutit s-o scoată la capăt dacă nu le-ar fi venit în ajutor regele 
Lisuarte, căci vrăjmașii, mai numeroși și mai odihniţi, dădeau să- 
i învingă de-acum; dar regele Lisuarte, care niciodată nu s-a 
abătut cu un pas de la datorie în marile bătălii purtate de el, a 
pornit în fruntea oamenilor săi mai dornic să moară decât să nu- 
și facă datoria și primul vrăjmaș ce i-a ieșit în cale a fost un frate 
al lui Alumas, cel ucis de don Florestan din pricina 
domnișoarelor păzite de pitic la Izvorul ulmilor, care era văr 
primar cu Dardan Trufașul; și l-a izbit cu lancea, sfărâmându-i 
toată armura, și l-a doborât mort la pământ; iar ai săi s-au 
năpustit atât de năprasnic asupra dușmanilor, că i-au făcut să 
dea înapoi o bună bucată. Regele a pus mâna pe spadă șia 
prins să dea asemenea lovituri grele, că pe cine nimerea în plin, 
nu mai avea nevoie de duhovnic; și la ceasul acela era atât de 
furios, că uitând de orice primejdie, s-a aruncat în mijlocul 
vrăjmașilor, făcând mare prăpăd printre ei. Arcalaus, care aflase 
dinainte ce herb are regele, ca să îl recunoască și să pună la 
cale o ticăloșie, cum avea să poată mai bine, căci așa-i stătea în 
fire, văzându-l pe rege atât de departe de ai săi, s-a dus la 
Barsinan și i-a spus: „Barsinan, îl vezi în față pe dușmanul tău? 
Dacă moare, totul se sfârșește. Privește, nu vezi ce face regele 
Lisuarte?” Barsinan a luat zece cavaleri de-ai săi care îl ocroteau 


419 


și i-a răspuns lui Arcalaus: „Acum, pe el! Și fie moare, fie murim 
cu toţii!” Și s-au năpustit spre rege, atacându-l din toate părțile, 
așa că l-au trântit de pe cal. Filispinel lupta tot timpul însoţit de 
cei douăzeci de cavaleri de care aţi auzit, ce fuseseră să 
cerceteze muntele, și își făgăduiseră să rămână împreună în 
lupta aceasta. Și văzând că regele este doborât, le-a spus: „Oh, 
domnilor, acum e vremea să pierim o dată cu regele!” Și au 
pornit cu toţii și au ajuns lângă rege, dar acesta era ţinut de doi 
cavaleri ce se prăvăliseră peste el înainte de a se scula de jos și 
îi luaseră spada; atunci au prins să-i pălească pe Arcalaus, 
Barsinan și pe oamenii lor, încât, în pofida voinţei lor, i-au 
îndepărtat de-acolo, dar la strigătele lui Arcalaus începuseră să 
se strângă atâţia potrivnici, încât, dacă soarta nu i-ar fi adus 
acolo pe regele Cildadan, Arquisil, Norandel și Brandoibas, cu un 
pâlc de cavaleri, să le sară în ajutor, regele ar fi fost pierdut; 
aceștia, însă, au ucis atâţia dușmani, că l-au salvat pe rege prin 
forța armelor, iar Norandel, de cum a ajuns acolo, a sărit de pe 
cal și, împărțind lovituri strașnice celor ce îl ţineau pe rege, le-a 
luat spada acestuia și punând-o în mâna regelui, i-a spus: „Luaţi 
calul meu”. Regele a făcut întocmai, dar nu s-a îndepărtat până 
ce Brandoibas nu i-a dat alt cal lui Norandel și acesta n-a fost 
călare; apoi au pornit în ajutorul oamenilor lor, ce se luptau atât 
de îndărjit, că vrăjmașii nu cutezau să le mai stea în cale. 
Arcalaus i-a spus atunci unuia dintre cavalerii săi: „Întreabă-l pe 
regele Arabigo de ce mă lasă să fiu ucis?” Cavalerul s-a dus să-i 
transmită mesajul regelui Arabigo și acesta a răspuns: „Am 
văzut eu bine că trebuia să le vin în ajutor mai de mult, dar am 
așteptat ca dușmanii să se mai îndepărteze de cetate; însă, 
dacă dorește să-l ajut, așa voi face”. Și a poruncit să sune 
trâmbiţele și a pornit cu toată oastea sa, însoţit de cei șase 
cavaleri din Insula Săgetătorului; cum ceilalți erau împrăștiați și 
trudiţi, i-a atacat în voie și a făcut mare prăpăd în rândul lor. Cei 
șase cavaleri de care v-am vorbit săvârșeau fapte 
nemaipomenite, doborând și omorând pe câţi întâlneau, așa că 
datorită lor și oastei numeroase a regelui Arabigo, oamenii 
regelui Lisuarte nu le-au mai putut ţine piept și au început să se 
retragă, ca orice oștire învinsă. 

Regele Lisuarte, văzând că lupta e pierdută și că nu e chip să 
mai schimbe ceva, adunându-i în jurul său pe regele Cildadan, 
Norandel, don Guilan, Arquisil și pe ceilalți cavaleri mai de 


420 


seamă, s-a așezat în fruntea oamenilor săi și le-a poruncit 
celorlalţi să se retragă în cetate, căci erau aproape de ea. Ce să 
vă mai povestesc? Regele a făcut atâtea în timpul acestei 
retrageri și înfrângeri pentru a-și apăra oamenii, încât s-a arătat 
mai viteaz și mai curajos ca niciodată de când devenise cavaler, 
și la fel s-au purtat și toți cavalerii din preajma lui, dar, în cele 
din urmă, cu multe pierderi în rândul oamenilor săi, morți și 
mulți prinși și răniţi, au fost împinși spre porțile cetăţii și cum 
oamenii au început să se îmbulzească, iar vrăjmașii s-au 
năpustit asupra lor, socotindu-i învinși, mult mai mulţi au pierit 
aici, și aici au fost doborâţi de pe cai regele Arban de Norgales și 
don Grumedan, cu însemnele regelui Lisuarte, și luaţi captivi de 
vrăjmași, și așa ar fi păţit și regele, dacă nu l-ar fi tras în cetate 
cu forța câţiva dintre ai săi; și îndată după asta, porţile au fost 
închise, astfel că puţini au izbutit să intre. 

Dușmanii s-au retras, pentru că se trăgea asupra lor cu arcuri 
și arbalete, dar i-au luat cu ei pe regele Arban de Norgales și pe 
don Grumedan cu însemnele regești. Arcalaus ar fi vrut să-i 
ucidă pe loc, dar regele Arabigo n-a îngăduit, spunându-i să mai 
aștepte, că, în curând, va fi în mâinile lor și regele Lisuarte cu 
ceilalţi, și atunci, vor fi judecați toți de el și de ceilalți mari 
seniori veniţi cu ei, și a poruncit să fie paziţi cu strășnicie de 
niște oameni de-ai săi. 

Și-așa cum v-am spus, regele Lisuarte a fost învins și nimicit, 
și mai toată oastea lui spulberată, unii morți, alţii captivi, iar el 
cu alţi câţiva, închiși în acea cetate slab apărată, unde nu îi 
aștepta alta decât moartea. Și să spunem că e mâna lui 
Dumnezeu și a sorții? De bună seamă că nu; el și-a făcut-o 
singur, pentru că și-a plecat urechea la vorbe păgubitoare, 
crezând mai mult ce i-au spus acei ticăloși de Brocadan și 
Gandandel despre Amadis, decât în bunătatea lui Amadis și a 
neamului său, de pe urma cărora ajunsese pe culmi de glorie 
mai sus decât orice alt domnitor din lume; și în afară de Domnul 
Dumnezeul nostru, cine să-l ajute? Cumva Brocadan și 
Gandandel cu neamul lor îl vor scăpa de primejdie și vor 
îndrepta răul suferit? Ori cei ca ei, lipsiţi de conștiință, a căror 
meserie a fost și este să-i pizmuiască pe cei virtuoși și curajoși 
(care, pentru a urma calea virtuţii, nu a invidiei, își pun viaţa în 
primejdie) și să dorească să le calce pe urme doar pentru a le 
distruge și a le tăvăli în noroi faptele cu toată puterea lor? Cred 


421 


că dacă i-ar fi așteptat pe aceștia, iute ar fi fost răzbunată 
moartea lui Barsinan, seniorul de Sansuefia, marile pierderi 
suferite de regele Arabigo în războiul celor șapte regi și mânia 
lui Arcalaus. Și-atunci, cine să-i vină în ajutor? Bineînţeles că 
vestitul și neînfricatul cavaler Amadis de Gaula, care l-a mai 
ajutat de multe ori, așa cum v-am povestit în această măreaţă 
istorie. Dar, lăsând deoparte slujirea doamnei sale, avea motive 
întemeiate să o facă? Eu zic că dimpotrivă, căci după marile 
servicii făcute, ce i-au adus regelui numai foloase, și 
nerecunoștința arătată de acesta, mai curând ar fi avut temeiuri 
să-i dorească distrugerea totală. lar cum acest cavaler venise pe 
lumea asta pentru a dobândi faimă și glorie, nu se gândea decât 
la fapte nobile și pline de virtute, așa cum veţi auzi că a făcut cu 
acest rege învins, închis în cetate, așteptând să fie ucis și să-și 
piardă regatul. 

Și, întorcându-ne la povestea noastră, aflaţi că după ce regele 
Lisuarte s-a închis în acea cetate a sa, regele Arabigo s-a retras 
de pe câmpul de luptă cu marii seniori ce îl însoțeau și i-a 
întrebat cum chibzuiesc să pună capăt acestei afaceri. Părerile 
au fost multe, unele opuse altora, așa cum se întâmplă de obicei 
cu cei cărora soarta le este favorabilă, căci au parte de atâta 
bine, încât nu știu să aleagă ce e mai bine din prea mult bine. 
Unii spuneau că ar fi bine să se odihnească oleacă și să facă 
pregătiri pentru luptă, și, între timp, să pună străji numeroase, 
ca regele să nu fugă. Alţii spuneau că ar fi bine să continue 
lupta chiar atunci, ca să nu le dea timp dușmanilor să se 
pregătească pentru apărare, și că, fiind aceștia vlăguiţi și 
înspăimântați, vor intra grabnic în cetate și îi vor lua captivi. 
După ce regele Arabigo a ascultat toate părerile, cum toți 
așteptau hotărârea lui, căci era cel mai mare dintre toți și 
căpetenia lor, acesta a spus: „Vitejilor domni și preacinstiţi 
cavaleri, întotdeauna am auzit spunându-se că omul nu trebuie 
să scape norocul din mână și să nu caute pricini ori motive de a- 
i da drumul, ci dimpotrivă, să se pună pe treabă cu mai mult 
sârg și dăruire, pentru ca norocul să fie însoţit de bucurii; și de 
aceea hotărăsc ca Barsinan și ducele de Bristoya, cu oamenii pe 
care îi doresc, să plece pe dată spre celălalt capăt al cetăţii, iar 
eu, Arcalaus, regele Insulei Adânci și acești șase cavaleri să 
rămânem de partea aceasta, și cu armele ce le avem, acestea 
cu care am luptat, să-i asaltăm de-ndată pe dușmanii noștri, mai 


422 


înainte de a se înnopta, că nu mai sunt decât două ceasuri până 
la asfinţit. Și dacă nu izbutim să intrăm în cetate, o să ne 
retragem și oastea se va putea odihni niţel, până în zori, când 
vom ataca din nou; iar cât despre mine, vă spun și le voi spune 
tuturor alor mei și celor ce vor voi să mă urmeze că nu-mi voi 
afla răgaz și nu voi mânca și bea, până nu îi voi învinge sau voi 
muri; și vă făgăduiesc pe coroana mea de rege că mâine vom fi 
morți, fie eu, fie ei”. Mult i-a îmbărbătat și i-a bucurat regele 
Arabigo pe acei seniori și toţi au încuviinţat ce a spus și a 
făgăduit; apoi au poruncit să se aducă merinde, căci aveau din 
belșug, și au împărţit mâncare și băutură întregii oști, 
încurajându-i pe oameni pentru viitoarea luptă și spunându-le că 
vor fi bogaţi și fericiţi când se va sfârși, dacă nu vor pierde totul 
arătându-se lipsiţi de vitejie. După asta, Barsinan, seniorul de 
Sansuefa, și ducele de Bristoya, cu jumătate din oaste s-au dus 
în celălalt capăt al cetăţii, iar regele Arabigo cu restul au rămas 
unde se aflau; și de cum au auzit sunetul trâmbiţelor, au 
descălecat de pe cai și s-au pregătit cu toţii de luptă. 

Regele Lisuarte, când a intrat în cetate, n-a vrut să se 
odihnească, văzându-și aproape pieirea, și cu toate că știa că se 
află într-un loc unde nu se poate apăra multă vreme, a hotărât 
să nu-și precupețească forțele până la capătul acestei nenorociri 
și mai degrabă să moară ca un cavaler decât să fie prins de viu 
de acei înverșunaţi dușmani de moarte; și îndată după ce a 
mâncat ceva împreună cu oamenii săi din cele aduse de 
locuitorii cetăţii, a împărţit cavalerii pe lângă bărbaţii din cetate 
în locurile mai slab apărate, atrăgându-le atenţia și spunându-le 
că salvarea și viața lor se află în mâinile și inimile lor, după ale 
Domnului, dar toţi erau atât de viteji că nu aveau nevoie să-i 
îmbărbăteze cineva și fiecare nădăjduia să moară asemeni 
stăpânului lor, regele. Și stând lucrurile așa cum aţi auzit, 
vrăjmașii au atacat pe neașteptate, cu acel curaj pe care îl au 
de obicei învingătorii, fără nicio teamă, și apăraţi de scuturi și cu 
lăncile, câte mai erau întregi, ori cu spadele în mână, urmaţi de 
arbaletieri și arcași au ajuns la ziduri; și cum acestea erau foarte 
joase și în unele locuri sparte, s-au încleștat unii cu alţii ca pe 
câmpul de bătaie; cei dinăuntru, profitând de neînsemnatul 
adăpost, dar mai cu, seamă dând dovadă de mare curaj, s-au 
apărat cu atâta vitejie, încât potrivnicii, pierzându-și avântul și 
înflăcărarea cu care porniseră, în mare parte au început să se 


423 


înmoaie și să se risipească, în vreme ce alţii se luptau cu 
îndârjire, astfel că, de amândouă părţile au fost mulţi morţi și 
răniţi. Regele Arabigo și toate celelalte căpetenii, care erau 
călare, îi tot împingeau pe oșteni înainte, iar ei se apropiaseră 
de ziduri fără nicio teamă, să fie pildă pentru ceilalţi, și de pe cai 
îi loveau cu lăncile pe cei de pe ziduri, așa că puţin a lipsit ca 
regele Lisuarte să nu fie învins; dar Dumnezeu a vrut să-l apere, 
că noaptea s-a lăsat tare neagră. Așa că oastea vrăjmașă s-a 
retras, fiindcă așa fusese porunca, și în vreme ce unii își 
îngrijeau răniții, ceilalţi s-au împrăștiat în jurul cetăţii, punând 
strajă multă și zicându-și că, a doua zi, la primul atac, totul se 
va încheia, cum s-a și întâmplat. 

Dar acum o să vă povestim ce au făcut Amadis și tovarășii săi 
după ce s-au despărțit de regele Perion ca să-i vină în ajutor 
regelui Lisuarte. 


e CAPITOLUL CXVII e 


Cum pornise Amadis în ajutorul regelui 
Lisuarte și ce i s-a întâmplat pe drum 
înainte de-a ajunge la el 


V-am povestit mai înainte că acel preafrumos Esplandian a 
sosit în mare grabă în tabăra regelui Perion și l-a înștiințat pe 
Amadis de Gaula despre marea luptă și primejdie ce îl așteaptă 
pe regele Lisuarte, stăpânul său, și că regele Perion a pornit pe 
dată, cu toată oastea sa, în ajutorul lui, avându-l în frunte pe 
Amadis cu acei cavaleri de care aţi auzit; acum, o să vă spunem 
ce-au mai făcut. 

Amadis, după ce s-a despărțit de tatăl său, s-a grăbit foarte să 
ajungă la timp și să-i fie de ajutor regelui, iar doamna și stăpâna 
sa să vadă că, pe drept ori pe nedrept, ea se află întotdeauna în 
faţa ochilor săi, ca să o slujească. Dar cu toată graba, cum 
drumul era lung, că de unde plecase el până unde fusese tabăra 
regelui Lisuarte erau cinci leghe și de acolo până la cetatea 
Luvaina încă opt, așa că în total erau treisprezece leghe, nu l-a 
putut străbate pe tot înainte de căderea nopţii, care l-a prins la 
trei leghe de cetate; și cum noaptea era tare întunecoasă și 
Amadis le poruncise călăuzelor sale să ţină drumul pe la poalele 


424 


muntelui, ca să-i taie calea regelui Arabigo de ar fi vrut să se 
retragă în vreun loc întărit, călăuzele au greșit drumul și s-au 
rătăcit, și nu mai știau încotro s-o ia, nici dacă ajunseseră la 
cetate ori o lăsaseră în urmă; și când i-au spus asta lui Amadis, 
acesta s-a necăjit atât de tare, că ar fi vrut să moară de 
supărare. Și cu toate că era omul cel mai răbdător din lume, 
care știa să-și înfrâneze mânia în orice împrejurare, atunci nu s- 
a putut stăpâni să se blesteme de mai multe ori o dată cu soarta 
lui ce îi era atât de potrivnică, așa că nimeni nu mai îndrăznea 
să-i vorbească. Don Cuadragante, căruia îi părea foarte rău 
pentru regele Cildadan, căci îl iubea mult și îi era rudă 
apropiată, s-a apropiat de el și i-a spus: „Bunule domn, nu mai 
fiți așa supărat, că Dumnezeu știe cum e mai bine să se 
întâmple totul și dacă El socotește a fi întru slujirea sa să îi 
ajutăm pe acei regi și cavaleri, prieteni dragi, El ne va călăuzi; 
iar dacă voia nu îi este asta, nimeni nu poate face altminteri”. 
Și, într-adevăr, de n-ar fi greșit atunci drumul, nu s-ar fi încheiat 
lucrurile întru asemenea cinste pentru ei cum s-au încheiat, așa 
cum veți auzi mai la vale. 

Pe când stăteau ei așa și nu știau ce să facă, Amadis a 
întrebat călăuzele dacă muntele e aproape și acestea i-au 
răspuns că așa cred, căci merseseră tot timpul ţinându-se 
aproape, așa cum li se poruncise; atunci Amadis i-a spus lui 
Gandalin: „la una dintre călăuze și încearcă să găsești vreo 
stâncă, urcă-te în vârf și cercetează bine locul, căci dacă oastea 
a făcut tabără, au aprins și focuri și poate vezi ceva”. Gandalin a 
făcut întocmai și cum muntele se afla în stânga lor, au tot mers 
spre stânga și după o vreme au ajuns la poalele muntelui; 
Gandalin s-a căţărat cât mai sus a putut și a privit în jos, 
bucurându-se foarte că îi zărește pe ceilalți; apoi a chemat 
călăuza și, arătându-i ce se vede, l-a întrebat dacă știe să 
nimerească locul. El a răspuns că da. Și și-au întors privirea spre 
câmpie, unde au văzut focurile, și au pornit în cea mi mare 
grabă spre locul unde rămăsese Amadis, căruia i-au povestit ce 
văzuseră. Acesta s-a bucurat foarte și a spus: „Dacă e așa, 
călăuziţi-ne și să mergem cât mai iute cu putinţă că a trecut 
deja o bună parte din noapte”. 

Și au pornit în urma călăuzei, în cea mai mare rânduială cu 
putinţă, căci vrăjmașii nu știau nimic de regele Perion și nici 
acesta de ei; dar au mers pe urmele lor și au tot umblat până s- 


425 


au apropiat de cetate și au văzut focurile din tabără, multe la 
număr, și nu se poate povesti cât s-au bucurat, mai cu osebire 
acel curajos Amadis, ce niciodată nu dorise ceva atât de mult ca 
acum, pentru ca regele Lisuarte să-și dea seama că el a fost 
întotdeauna, cel ce l-a scos din toate necazurile și că, după 
Dumnezeu, datorită lui își salvează viaţa și întregul regat, 
chibzuind că altfel nu-l așteaptă decât înfrângerea ori moartea, 
căci avea oaste puţină, iar dușmanii erau mulţi, și că astfel, fără 
să-l vadă ori să-i vorbească, regele își va schimba purtarea faţă 
de el; la ceasul acela începea să se crape de ziuă, iar ei se aflau 
cam la o leghe de cetate. 

Când s-a făcut ziuă, regele Arabigo și toţi acei cavaleri s-au 
pregătit de luptă, cu mult curaj și veselie, și, de cum și-au 
îmbrăcat armurile, s-au apropiat toți de ziduri și de spărturile 
palisadei, dar regele Lisuarte și ai săi se apărau cu vitejie; în 
cele din urmă, însă, cum vrăjmașii erau mulţi și încurajați de 
soarta prielnică, iar oamenii regelui puţini și cei mai mulţi dintre 
ei răniţi și sleiți, n-au putut să le ţină piept și dușmanii au intrat 
în cetate cu chiote asurzitoare; zgomotul era nespus pe străzi, 
unde regele și ai săi se apărau cu înverșunare, iar de la ferestre 
îi ajutau femeile, copiii și ceilalţi, ce nu erau în stare să lupte 
altfel. Și era o asemenea ploaie de lovituri de spadă, de lance, 
de pietre și atâtea strigăte, că nu era om să privească și să nu 
se înspăimânte foarte. Când regele Lisuarte și acei cavaleri, 
slujitorii săi, s-au văzut pierduţi, socotind că mai bine mor decât 
să cadă în captivitate, nu se poate povesti ce minuni săvârșeau 
și ce lovituri grele împărțeau dușmanilor, că aceștia nu cutezau 
să se apropie de ei și nu izbuteau să-i facă să dea înapoi decât 
cu ajutorul lăncilor și al pietrelor. Regele Cildadan, Arquisil, 
Flamineo și Norandel, ce se aflau în partea unde atacase regele 
Arabigo, puteți să mă credeţi că nu stăteau degeaba și lupta cu 
ei a fost crâncenă; regele Arabigo a intrat în cetate cu Arcalaus 
și cei șase cavaleri din Insula Săgetătorului, de care aţi auzit, 
căci pe aceștia regele îi ținea tot timpul lângă el să-l ocrotească; 
și văzând cum stau lucrurile, a trimis pe doi dintre ei pe o 
străduţă lăturalnică spre locul unde luptau Barsinan și ducele de 
Bristoya, iar cu ceilalți patru a pornit spre regele Cildadan, 
spunându-le: „Acum, prieteni, a sosit vremea să vă răzbunaţi 
pentru jigniri și pentru moartea acelui nobil cavaler Brontajar 
Danfania, căci iată-i acolo pe cei ce l-au ucis. Năpustiţi-vă 


426 


asupra lor, că sunt lipsiţi de apărare”. Atunci, acești patru 
cavaleri, aflând că regele îi lasă în voia lor, au pus mâna pe 
hangerele lor mari și ascuţite și aprinși de furie au trecut printre 
toţi ai lor, dându-i la o parte și doborându-i la pământ, până ce 
au ajuns la regele Cildadan și tovarășii săi; acesta, văzându-i 
așa de mari și nemăsuraţi, nu s-a simţit atât de viteaz și curajos, 
încât să nu fie cuprins de o mare spaimă, și le-a spus alor săi: 
„Ei, domnilor, bine va mai fi slujită Cea cu coasa, dar să facem 
astfel încât, de-om putea, să-i lăsăm să ne-o ia ei înainte”. Și s- 
au repezit unii spre alţii cu atâta sălbăticie și cruzime, ca cei ce 
nu doresc alta decât să ucidă ori să fie uciși. Unul dintre cavaleri 
s-a apropiat de regele Cildadan și a ridicat hangerul ca să-l 
lovească în coif, gândind că-i va despica în două capul; regele, 
văzând lovitura venind, a ridicat scutul și s-a apărat, dar lovitura 
a fost atât de puternică, încât hangerul a intrat în el până la 
jumătate și i-a sfârtecat armătura de oţel, dar când celălalt a 
vrut să și-l scoată, n-a izbutit și a smuls și scutul cu el. Regele 
Cildadan, cum era foarte curajos și de multe ori se văzuse în 
asemenea strâmtoare, nu și-a pierdut vitejia și firea în clipele 
acelea și l-a pălit cu spada în braţ, iar celălalt, datorită greutăţii 
scutului nu și l-a putut trage la vreme, astfel că regele Cildadan 
i-a retezat mâneca zalelor cu braţ cu tot, acesta rămânâdu-i 
spânzurat într-o bucăţică de carne, iar hangerul i-a căzut la 
picioare împlântat în scut. Cavalerul s-a dat înapoi ca un om 
zdrobit, iar regele le-a venit în ajutor tovarășilor săi, ce se 
înfruntau vitejește cu ceilalţi trei, astfel, că, după lovitura dată 
de el, cum ceilalţi cu ajutorul său i-au mai respins pe vrăjmași, 
în partea aceea strada era foarte bine apărată, fără mari 
pierderi, deși regele Arabigo îi îndemna din urmă, strigându-le 
să nu lase pe nimeni în viață. Ceilalţi doi cavaleri ce porniseră 
spre celălalt capăt al cetăţii au ajuns la locul înfruntării tocmai 
când regele Lisuarte și ai săi se retrăgeau pe o stradă laterală 
unde se afla o parte din oștenii săi ce nu luptau, fiindcă nu 
aveau loc pe stradă; aici regele s-a oprit, dar nu mai avea ce 
face pentru că năvălise atâta oaste peste ei din toate părțile, 
atacându-i și din spate, încât dacă Dumnezeu, în milostenia lui, 
nu l-ar fi ajutat prin sosirea lui Amadis, n-ar fi trecut jumătate de 
oră și ar fi fost toţi morţi ori captivi, după câte răni aveau și cât 
de ferfeniţite le erau armurile; dar și de-ar fi fost teferi și 
nevătămaţi, tot n-ar fi contat, căci ei înșiși se socoteau învinși și 


427 


morţi; dar la ceasul acesta a sosit Amadis și tovarășii săi cu 
oastea de care aţi auzit, căci după ce s-a luminat de ziuă, zorise 
cât mai mult, ca să poată lovi dușmanul mai înainte ca acesta să 
prindă de veste; și de cum a ajuns la cetate și a văzut că 
vrăjmașii intraseră înăuntru iar alţii rămăseseră în afara 
zidurilor, iute a dat ocol cetăţii, rănind și omorând pe câţi îi 
ieșeau în cale, și au intrat, el pe o poartă și don Cuadragante pe 
alta ca oștenii lor, strigând în gura mare: „Gaula! Gaula! Irlanda! 
Irlanda!”; și cum vrăjmașii erau împrăștiați și nu bănuiau nimic, 
au ucis mulţi, iar mulţi s-au baricadat în case. Cei din față, ce 
luptau, au auzit strigătele și zarva mare făcută de ai lor, precum 
și numele ţărilor, și au priceput pe dată că regele Lisuarte 
primește ajutoare, așa că le-a pierit mult din curaj și nu mai 
știau ce să facă: să lupte cu cei din fața lor, ori să le vină în 
ajutor celorlalţi. Regele Lisuarte, auzind larma și văzând că 
potrivnicii slăbiseră atacul, a prins curaj și a început să-și 
îmbărbăteze oamenii și aceștia s-au năpustit asupra celorlalţi 
atât de vitejește, că i-au împins înapoi până s-au ciocnit de cei 
ce fugeau de Amadis și ai săi, așa că n-au mai avut încotro și 
așezându-se spate în spate au prins să se apere. 

Regele Arabigo și Arcalaus, văzând că bătălia e pierdută, s-au 
ascuns într-o casă, că n-au avut curaj să moară în stradă, dar au 
fost iute prinși și luați captivi. Amadis împărțea lovituri atât de 
grele, că nu mai era nimeni să-i ţină piept, în afară de cei doi 
cavaleri din Insula Săgetătorului, de care aţi auzit, ce luptau în 
partea aceea și au pornit spre el; Amadis, deși a văzut cât sunt 
de viteji, cum v-am povestit mai înainte, nu s-a înfricoșat, ci și-a 
ridicat brava lui spadă, dându-i unuia dintre ei o asemenea 
lovitură în coif, încât, deși era foarte puternic, acesta tot a căzut 
cu amândoi genunchii în pământ; Amadis, văzându-l așa, s-a 
repezit la el și l-a împins cu mâinile atât de puternic, că l-a făcut 
să cadă pe spate, și apoi a trecut mai departe; atunci a văzut că 
don Florestan, fratele său, și Angriote de Estravaus îl doborâseră 
pe celălalt cavaler și îl lăsaseră în mâinile celor ce veneau în 
urma lor; și s-au îndreptat toţi trei spre Barsinan și ducele de 
Bristoya, care s-au predat pe dată, căci Barsinan s-a încleștat cu 
Amadis și ducele de Bristoya cu don Florestan, dar cum regele 
Lisuarte îi încolțea și el astfel că nu-i mai aștepta decât moartea, 
au cerut îndurare. Amadis s-a uitat în fața lui și l-a recunoscut 
pe regele Lisuarte și, văzând că nu mai are cu cine lupta, s-a 


428 


întors cât mai iute pe unde venise, luându-i cu el pe Barsinan și 
pe duce; și pe când voia să pornească spre poarta pe unde 
intrase don Cuadragante, i s-a spus că acesta sfârșise lupta și îi 
luase prinși pe regele Arabigo și pe Arcalaus. Când a auzit 
această veste, i-a zis lui Gandalin: „Du-te și spune-i lui don 
Cuadragante că eu părăsesc cetatea și că de vreme ce totul s-a 
sfârșit, ar fi bine să plecăm fără să ne întâlnim cu regele 
Lisuarte”. Și a apucat-o pe dată pe o stradă până a ajuns la 
poarta cetăţii pe unde intrase, poruncindu-le oamenilor ce îl 
însoțeau să îl urmeze, el călărind în fruntea lor. 

Regele Lisuarte, văzând cât de iute îi fusese salvată viața și 
că dușmanii săi sunt morți și nimiciţi, nu mai știa ce să spună, 
așa că l-a chemat pe don Guilan, ce se afla lângă el și l-a 
întrebat: „Don Guilan, ce-o fi fost asta ori cine sunt acești 
oameni ce ne-au făcut atâta bine?” „Seniore - a răspuns el -, 
cine poate fi decât cel dintotdeauna? Nu e altul decât Amadis de 
Gaula, că doar aţi auzit bine cum i se striga numele; și bine ar fi, 
domnule, să îi mulţumiţi după cum merită.” Atunci regele a zis: 
„Atunci, luaţi-o domnia voastră înainte și dacă e el, opriţi-l din 
drum, căci pentru voi o va face, iar eu voi sosi pe dată”. Don 
Guilan a pornit pe stradă și când a ajuns la poarta cetăţii a văzut 
că într-adevăr este Amadis, dar plecase călare cu toată oastea 
sa, fără să-l aștepte pe don Cuadragante, ca să nu fie oprit; don 
Guilan i-a strigat să se întoarcă, fiindcă regele îl așteaptă. 
Amadis, când l-a auzit, s-a simţit foarte stânjenit, căci îl 
cunoștea prea bine pe cel ce îl strigă și îl preţuia și iubea mult 
și, văzându-l pe rege lângă el, s-a întors; și când s-a mai 
apropiat și l-a privit pe rege, a văzut că toată armura îi e 
sfârtecată și plină de sângele scurs din răni, și tare milă i s-a 
făcut de el, căci, deși vrajba dintre ei fusese atât de mare, 
întotdeauna avea în minte că acesta este cel mai înțelept, mai 
cinstit și mai curajos rege din câţi se află pe lume; și când a 
ajuns lângă el, a descălecat de pe cal și a îngenuncheat în faţa 
lui, vrând să-i sărute mâinile, dar regele nu i-a îngăduit, ci l-a 
îmbrățișat cu multă bucurie și l-a ridicat de jos. Atunci au sosit 
don Cuadragante, ce plecase după Amadis, și regele Cildadan 
cu alți mulţi cavaleri ce porniseră să-l împiedice pe Amadis să 
plece înainte de a-l vedea pe rege; don Florestan și Angriote de 
Estravaus s-au dus la rege să-i sărute mâinile, iar Amadis s-a 
îmbrățișat de mai multe ori cu regele Cildadan. Și cine ar putea 


429 


povesti bucuria tuturor, văzându-se împreună, după ce 
dușmanul fusese zdrobit? Regele Cildadan i-a spus lui Amadis: 
„Domnule, duceţi-vă la rege și lăsaţi-mă pe mine cu don 
Cuadragante, unchiul meu”. lar el a făcut întocmai. 

În vremea asta a sosit Brandoibas cu multă trudă, căci avea 
multe răni, și i-a spus regelui: „Măria ta, oamenii noștri și cei din 
cetate îi ucid pe toți vrăjmașii ce s-au închis în case, de curg 
pâraie de sânge pe toate străzile, și chiar dacă asta merită 
stăpânii lor, ei nu o merită, așa că porunciţi să se pună capăt 
acestui crud măcel”. lar Amadis a spus: „Seniore, porunciţi să se 
facă ceva, că în asemenea bătălii victorioase se arată și-și 
dovedesc oamenii măreţia sufletească”. Regele i-a trimis pe 
Norandel, fiul său, și pe don Gulilan să se ducă acolo și să nu 
lase să fie omorâţi cei ce mai sunt în viaţă, dar să fie azvârliţi în 
temniţă sub pază bună, cum s-a și făcut. Amadis le-a poruncit 
lui Gandalin și Enil ca împreună cu Gandales, tutorele său, să îi 
țină sub pază strașnică pe regele Arabigo, Arcalaus, Barsinan și 
ducele de Bristoya și să nu se dezlipească de lângă ei, și s-a 
făcut întocmai. Regele Lisuarte l-a luat de mână pe Amadis și a 
spus: „Domnule, bine ar fi, dacă vă e pe plac, să dăm poruncă 
să se odihnească oamenii, că multă nevoie avem cu toţii, să 
intrăm în cetate și să ridicăm morții”. Amadis a răspuns: 
„Seniore, binevoiţi a ne îngădui mie și acestor cavaleri să 
plecăm, să ajungem la vreme la regele Perion, stăpânul meu, ce 
vine încoace cu toată oastea”. „Fiţi sigur că nu voi îngădui acest 
lucru, căci deși nimeni nu vă poate întrece în virtute și curaj, 
acum va fi să fiţi învins de mine, și îl vom aștepta aici pe tatăl 
vostru, regele, fiindcă nu e drept să ne despărțim atât de 
grabnic, după o întâmplare atât de însemnată ca cea petrecută 
acum.” Și i-a spus, apoi, regelui Cildadan: „Opriţi-l pe acest 
cavaler aici, dacă eu nu izbutesc”. Regele Cildadan i-a spus lui 
Amadis: „Domnule, îndepliniți rugămintea regelui și nu săvârșiți 
o asemenea mojicie, voi ce sunteţi atât de bine crescut”. 
Amadis s-a întors spre Florestan, fratele său, don Cuadragante și 
ceilalți cavaleri și i-a întrebat: „Domnilor, ce facem cu porunca 
regelui?” Ei i-au răspuns să hotărască el cum e mai bine; don 
Cuadragante a spus că de vreme ce veniseră acolo ca să-l ajute 
și să-l slujească pe rege și făcuseră ce fusese mai important, să 
facă și restul. „Dacă asta e părerea voastră, domnule, fie cum 
doriți”, a spus Amadis. Și au poruncit oamenilor să descalece, 


430 


să-și priponească animalele pe câmpul acela și să caute de-ale 
gurii. 

Pe când se întâmplau toate acestea, i-au zărit venind pe 
regele Arban și pe don Grumedan, cu mâinile legate, căci străjile 
ce îi păzeau îi lăsaseră să plece, și toţi s-au minunat că nu i-au 
omorât. Când i-a văzut, tare s-a mai bucurat regele, căci îi 
socotea morți, și așa ar fi fost, dacă n-ar fi primit ajutor. Cei doi 
s-au apropiat și i-au sărutat mâinile; apoi s-au dus la Amadis cu 
acea bucurie pe care vă puteţi închipui că o încercau cei mai 
buni prieteni ai săi din câţi se pot afla. Toţi i-au spus regelui să îi 
ia cu el pe acei cavaleri și să se adăpostească în mănăstire, 
până când cetatea va fi curățată de cadavre. In acest răstimp a 
sosit Arquisil, ce îl îngrijise pe Flamineo, greu rănit, și de cum l-a 
văzut pe Amadis, a venit să-l îmbrăţișeze, spunând: „Domnule, 
ne-aţi venit în ajutor la timpul potrivit și dacă aţi ucis pe vreunul 
dintre noi, în schimb, pe mult mai mulţi ne-aţi salvat”. Amadis i- 
a răspuns: „Domnule, v-am ajutat cu multă plăcere, și puteți 
crede și fi sigur că vă iubesc din tot sufletul, fără viclenie”. 

Pe când regele Lisuarte voia să plece la mănăstire, au văzut 
venind oastea regelui Perion, ce se zorea foarte, și don 
Grumedan i-a spus regelui: „Domnule, bun ajutor sosește, dar 
dacă primul ar fi zăbovit, salvarea noastră ar fi zăbovit pentru 
totdeauna”. Regele i-a răspuns râzând și vesel la chip: „Cine se 
pune cu domnia voastră, don Grumedan, când e vorba de 
faptele lui Amadis, de sunt bune ori nu, la lungă treabă pornește 
și mare primejdie îl poate paște”. Amadis a spus: „Domnule, cu 
multă dreptate trebuie să-l iubim și să-l cinstim pe don 
Grumedan noi toţi cavalerii, pentru că el e pildă și căâlauză 
onoarei noastre; iar pe mine mă iubește fiindcă știe cu câtă 
supunere aș face ce mi-ar porunci, nu pentru că s-ar fi ales cu 
ceva bun de pe urma mea, în afară de bunăvoință”. Așa se 
veseleau cu mare plăcere, deși unii dintre ei aveau multe răni, 
dar nimic nu mai conta acum, când scăpaseră de acea moarte 
crudă ce o văzuseră cu ochii. Regele Lisuarte a cerut un cal și i-a 
spus regelui Cildadan să ceară și el unul și să meargă împreună 
să-l întâmpine pe regele Perion. Amadis i-a spus: „Seniore, mai 
bine ar fi, dacă vă învoiţi, să vă odihniţi și să vă îngrijiţi rănile, 
căci regele, stăpânul meu, nu se va opri din drum până nu vă va 
vedea”. Regele i-a răspuns că oricum vrea să-i iasă în 
întâmpinare. 


431 


Și a încălecat un cal, regele Cildadan și Amadis au încălecat 
pe caii lor, și au pornit în întâmpinarea regelui Perion. Amadis a 
poruncit tuturor oștenilor săi să stea liniștiți până se întoarce și 
Durin să o ia înainte și să-l vestească pe regele Perion de 
venirea regelui Lisuarte. Și așa cum aţi auzit, au pornit la drum 
însoţiţi de mulţi dintre cavalerii aceia, iar Durin a plecat în grabă 
și s-a întâlnit cu oastea; cei din avangardă i-au spus că regele se 
află în urmă cu Gastiles. Atunci, Durin a trecut de cei din frunte 
și, ajuns la rege, i-a transmis mesajul lui Amadis; regele i-a luat 
cu sine pe Gastiles, Grasandor, don Brian de Monjaste și Trion și 
l-a rugat pe Agrajes să rămână el cu oastea; regele făcuse asta 
fiindcă știa cât îl urăște acesta pe regele Lisuarte și pentru a nu- 
i pune față-n faţă. Agrajes s-a bucurat și, când regele Perion a 
luat-o înainte, el s-a oprit cu oastea, ca să nu fie nevoit să-i 
vorbească regelui Lisuarte. 

Regele Perion cu cei ce îl însoțeau, cum v-am spus, s-a întâlnit 
cu regele Lisuarte și, de cum s-au văzut, amândoi au ieșit unul 
în întâmpinarea celuilalt și s-au îmbrățișat cu multă voie bună; 
regele Perion, văzându-l pe celălalt atât de rănit, zdrobit și cu 
armura făcută bucăţi, i-a spus: „Seniore, mi se pare că atunci 
când aţi ridicat tabăra nu arătaţi chiar așa cum vă văd acum, 
deși spada nu v-a stat în teacă și nici domnia voastră nu v-aţi 
odihnit la umbra cortului”. „Domnul meu - a răspuns regele 
Lisuarte -, am socotit că e bine să mă vedeţi astfel, ca să știți că 
așa arătam când mi-au venit în ajutor Amadis și cavalerii săi.” Și 
i-a povestit aproape toată acea mare bătălie pe care o purtase. 
Regele Perion s-a bucurat mult aflând despre faptele feciorilor 
săi, datorită cinstei și faimei dobândite de ei în felul acesta, și a 
spus: „Îi aduc multe mulţumiri Domnului că vrajba dintre noi s-a 
sfârșit astfel și că domnia voastră, seniore, ați fost slujit și ajutat 
de fiii mei și de cei din familia mea, căci, cu toate cele 
întâmplate între noi, fiţi sigur că întotdeauna dorinţa mea a fost 
și este să vă arate respect și supunere ca unui stăpân și tată”. 
Regele Lisuarte a răspuns: „Să lăsăm asta acum, pentru când 
om avea mai multă vreme, căci eu mă încred în Dumnezeu că 
nu ne vom despărţi unul de altul, ci dimpotrivă, vom rămâne 
împreună, legaţi prin strânse legături de rudenie și multă 
dragoste pentru lungă vreme”. Apoi a privit în jur și nevăzându-l 
pe Agrajes, la care ţinea mult, atât pentru vitejia sa, cât și 


432 


pentru că era strâns înrudit cu acei seniori, cum în sinea lui era 
hotărât să facă ce veţi auzi mai departe, n-a vrut să mai dăinuie 
nicio urmă de învrăjbire între ei, căci știa foarte bine că Agrajes 
se simțea mai jignit decât toţi ceilalți și spunea tuturor că îl 
dușmănește, a întrebat de el; regele Perion i-a răspuns că, la 
rugămintea sa, acesta rămăsese cu oastea, ca să nu se işte 
dezordine, așa cum se întâmplă de obicei cu oștenii când nu e 
nimeni cu ei să-i comande și căruia să-i știe de frică. „Atunci, 
porunciţi să fie chemat - a spus regele -, că nu voi pleca de aici 
până nu îl văd.” Amadis i-a spus tatălui său: „Seniore, osă mă 
duc eu după el”; și a făcut asta pentru că și-a zis că dacă nu 
vine la rugămintea lui, nu-l poate aduce nimeni. Și a făcut cum a 
spus: s-a dus pe dată la locul de popas al oștirii și a vorbit cu 
Agrajes, spunându-i tot ce făcuseră, cum spulberaseră și 
nimiciseră toată oastea vrăjmașă și luaseră mulţi captivi, cum, 
pe când dădeau să se întoarcă fără să fi vorbit cu regele 
Lisuarte, acesta ieșise în urma lui, și tot ce s-a mai petrecut, 
rugându-l mult, de vreme ce, acum, dușmănia dintre ei pare a 
se sfârși pentru a se preschimba în prietenie, să vină cu el, 
fiindcă regele Lisuarte nu vrea să plece de-acolo fără să-l vadă. 
Agrajes a răspuns: „Seniore și vere, știți bine că nici dușmănia 
nici bucuria nu pot dăinui în mine mai mult decât vă este voia, și 
deie Domnul ca ajutorul dat regelui de data aceasta să fie mai 
bine răsplătit decât în alte dăți, ce nu puţine au fost; dar 
socotesc că înfrângerile și pierderile ce s-au abătut asupra lui au 
fost din voia lui Dumnezeu, ca răsplată pentru nerecunoștinţa 
sa, după cum va păţi și în viitor, dacă nu își schimbă purtarea; și 
fiindcă dorința voastră e să îl întâlnesc, așa voi face”. Și a 
poruncit oștirilor să rămână pe loc până le va da de știre. 

Și astfel au plecat de-acolo amândoi; când au ajuns lângă 
rege, Agrajes a vrut să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit, ci 
l-a îmbrățișat, ţinându-l așa o vreme, și apoi a spus: „Care a fost 
cea mai grea înfruntare a voastră cu mine? Acum, când sunteţi 
în brațele mele, ori când eram pe câmpul de luptă? Cred că 
aceasta o socotiți mai grea”. Toţi au râs de vorbele regelui, și 
Agrajes i-a răspuns cu multă cumpătare: „Domnule, va fi nevoie 
de mai multă vreme ca să vă pot răspunde la această întrebare 
și să vă spun adevărul adevărat”. „Bine va fi și mai târziu, căci 
acum o să mergem să ne odihnim; iar voi, bunul meu domn - i-a 
spus regelui Perion -, primiţi să-mi fiţi oaspe cu acești cavaleri 


433 


ce vă însoțesc, iar oastea să intre în cetate, câtă va încăpea, și 
restul să poposească aici pe câmpia aceasta; noi o să tragem la 
mănăstire și o să poruncesc ca toate proviziile ce sosesc din 
regatul meu pentru tabără să fie trimise aici, ca să nu ne 
lipsească nimic din ce ne face trebuinţă”. Regele Perion i-a 
multumit mult și l-a rugat să le îngăduie să plece, că nu mai are 
nevoie de ei, dar regele Lisuarte nu s-a învoit și a stăruit atât de 
mult să rămână, sprijinit fiind și de regele Cildadan, încât a 
trebuit să primească; și astfel au ajuns împreună la mănăstire, 
unde au fost găzduiți bine. Aici, regelui Lisuarte i-au fost oblojite 
rănile de către doctorii pe care îi adusese cu el, dar niciunul nu 
era atât de iscusit ca maestrul Helisabad; acesta i-a îngrijit și i-a 
pus pe picioare pe rege și pe toţi ceilalţi, ca prin minune, 
precum și pe Amadis și unii dintre cavalerii săi, ce aveau mai 
multe răni, dar nu grave. Regele Lisuarte, însă, nu s-a ridicat din 
pat mai bine de zece zile, și, în fiecare zi, veneau să stea cu el 
regele Perion și toţi acei seniori și sporovăiau despre lucruri cât 
mai plăcute, fără să amintească vreo clipă despre ceva legat de 
pace ori de război, ci pomenindu-l doar pe Arcalaus, râzând de 
el și minunându-se că, fiind un cavaler oarecare, nu de stirpe 
aleasă, izbutise cu vicleșugurile lui să învrăjbească atâta lume, 
cum aţi auzit; și așa și-au adus aminte cum l-a vrăjit pe Amadis 
și l-a luat captiv pe regele Lisuarte, cum a luat-o pe Oriana, fiica 
regelui, prin înșelătorie și din cauza lui a murit Barsinan, 
seniorul de Sansuefia, cum i-a îndemnat pe cei șapte regi să 
poarte război cu regele Lisuarte și i-a ţinut întemnițați pe regele 
Perion, Amadis și don Florestan, amăgiţi de nepoata lui, 
Dinarda, cum scăpase de don Galaor și de Norandel, zicând că îl 
cheamă Branfiles și că e văr primar cu don Grumedan, cum îi 
stârnise acum, din nou, pe regele Arabigo și pe toţi acei cavaleri 
și ar fi izbutit să-și ducă planurile la îndeplinire, de nu i-ar fi fost 
zădărnicite, printr-un mare noroc, de ajutorul primit la vreme de 
regele Lisuarte, precum și multe alte lucruri pe care le 
povesteau despre el râzând pe săturate, dar care nu fuseseră 
departe de a se împlini. Atunci, don Grumedan care, așa cum v- 
am arătat în această mare istorie, era un cavaler foarte priceput 
în toate, a spus: „lată, bunii mei domni, de ce cutează mulţi 
oameni să fie ticăloși: fiindcă, având în minte unele bucurii cu 
care îi dăruiește diavolul pentru faptele lor mârșave, datorită 
dulceții gustate de pe urma lor, nu se preocupă și nu se gândesc 


434 


la prăbușirea rușinoasă și primejdioasă ce îi așteaptă în cele din 
urmă; căci iată, numai ce am spus despre Arcalaus și poate fi 
socotit în favoarea lui, acum captiv, bătrân, ciung și în puterea 
dușmanilor săi, e de-ajuns de pilduitor pentru ca nimeni să nu se 
abată de la calea virtuţii pentru a o urma pe cea care aduce 
atâtea pagube și nenorociri; dar cum virtutea e greu de îndurat 
și cărările ei sunt anevoioase de urcat, cu multe fapte rele cei 
se împotrivesc, și cum noi, din firea noastră, suntem aplecaţi 
mai mult spre rău decât spre bine, urmăm din toată inima ceea 
ce ne place și ne mulțumește mai mult în clipa de față, uitând 
de ceea ce, deși la început e anevoios, la sfârșit ne aduce 
fericirea; și urmând mai mult poftele gândurilor noastre rele 
decât calea dreptei judecăţi, stăpână și mamă a virtuţilor, ne 
prăbușim când ne aflăm pe cele mai înalte culmi acolo unde nici 
trupul, nici sufletul nu-și mai află mântuire. Cum a păţit acest 
răufăcător de Arcalaus Vrăjitorul”. Tare i-au plăcut regelui Perion 
vorbele acestui cavaler și l-a socotit un om înțelept, întrebând 
deseori după aceea despre el, căci își dăduse seama că un 
astfel de cavaler este demn și merită să se afle în preajma 
regilor. 

În această vreme a sosit și bunul sfânt Nasciano, ceea ce mult 
i-a bucurat pe toţi, căci așa cum până atunci, datorită 
neînțelegerilor, atât unii cât și ceilalţi își simţiseră sufletele tare 
zbuciumate și încercate în toate împrejurările, acum, când totul 
se schimbase o dată cu pacea, sufletele lor își aflau odihnă și 
tihnă, cu mare plăcere; când bunul om i-a văzut împreună, 
arătându-și toată dragostea, după ce, cu nici trei zile înainte se 
ucideau între ei cu atâta cruzime, a înălţat mâinile spre cer și a 
glăsuit: „Oh, împărat al lumii, cât de mare este sfânta ta milă și 
cum ţi-o reverși asupra celor ce-ţi cunosc harul sfânt, căci iată, 
acești regi și cavaleri, cărora încă nu li s-a uscat sângele din 
rănile ce și le-au făcut datorită dușmanului viclean, pentru că 
eu, în numele tău și cu harul tău, i-am îndemnat spre calea cea 
dreaptă, iar ei au recunoscut că se află în mare greșeală, au 
ajuns, prin tine, Doamne, la atâta dragoste și bună înțelegere, 
cum nimeni nu și-ar fi putut închipui vreodată. Tot astfel, 
Doamne, binevoiește ca, îngăduindu-le, până la urmă, să încheie 
pacea, eu, slujitorul tău păcătos să le aduc, mai înainte dea mă 
despărţi de ei, atâta liniște sufletească, încât, lăsând deoparte 
tot ce este împotriva slujirii tale, să dorească mărirea sfintei tale 


435 


credințe catolice”. Acest sfânt pustnic nu făcea alta decât să 
meargă de la unii la alţii, dându-le multe pilde și învățături, 
pentru a urma și a duce la bun sfârșit ceea ce începuse el, 
umplând. Sufletele lor neclintite de blândeţe și dreptate. 

Într-o zi, pe când se aflau toţi în încăperea sa, regele Lisuarte 
l-a întrebat pe regele Perion cine îi dăduse de știre că a fost 
atacat. Regele Perion i-a răspuns că vestea o aflase Amadis de 
la pajul Esplandian și că nu știe mai mult. Atunci a poruncit să 
vină Esplandian și l-a întrebat cum știuse de oastea vrăjmașă. El 
i-a răspuns că pornise, din porunca tutorelui său, spre tabăra 
regelui și, văzând că oastea ridicase tabăra, a mers mai departe 
pe urma ei, și astfel a zărit cum coboară muntele toată acea 
oștire și se îndreaptă spre locul unde mergea el; și îndată și-a 
zis că după cât sunt vrăjmașii de numeroși și cât de puţini 
oameni are regele, și aceia zdrobiţi, acesta nu va putea scăpa 
de ei fără mare primejdie; și pe dată au pornit el și Sargil, în cea 
mai mare goană a cailor, și umblând toată noaptea, fără odihnă, 
i-au dat de veste lui Amadis. Regele Lisuarte i-a spus: 
„Esplandian, mi-aţi făcut un mare serviciu și am încredere în 
Dumnezeu că voi putea să vă răsplătesc bine”. Bunul bătrân a 
spus: „Fiule, sărutaţi mâinile regelui, stăpânul vostru, pentru 
aceste vorbe”. Coconul s-a apropiat și, îngenunchind, i-a sărutat 
mâinile. Regele i-a pus mâna pe cap și, trăgându-l spre sine, l-a 
sărutat pe obraji, de faţă cu Amadis; și cum Amadis avea ochii 
aţintiţi asupra coconului, văzând ce face regele și că în acest 
timp se uită la el, s-a îmbujorat la faţă, căci și-a dat seama că 
regele știe toată istoria lui și a Orianei și că pajul e fiul lor; și a 
fost atât de mulțumit că regele îi arată asemenea dragoste lui 
Esplandian, - simţindu-și inima plină, încât dorinţa lui de a-l sluji 
a crescut și mai mult; și tot așa s-a întâmplat și cu regele, căci 
chipul și graţia acelui fecior îl făceau așa de mulțumit, că atâta 
vreme cât se afla cu ei nimic nu îi putea împiedica să se 
iubească și să ţină unul la altul. 

Gasquilan, regele Suediei, rămăsese în tabără, zdrobit în 
urma înfruntării cu Amadis, împreună cu oamenii săi, câți mai 
scăpaseră cu viaţă din bătălie; când regele Lisuarte s-a despărțit 
de el, îl rugase stăruitor să plece purtat pe targă, pe un alt 
drum, spre mâna dreaptă, cât mai departe cu putinţă de munte, 
lăsându-i câţiva oameni să-l călăuzească; el a făcut întocmai și a 
pornit printr-o luncă în josul unui râu ce îl despărțea de munte; 


436 


în noaptea aceea a mas sub un pâlc de copaci și a doua zi și-a 
văzut mai departe de drum, dar cum mergea foarte încet și 
făcuse și ocolul acela, n-a putut ajunge la Luvaina în aceste cinci 
zile și s-a oprit la mănăstirea unde locuiau regii fără să știe 
nimic din cele petrecute, iar când i s-a povestit totul, a fost 
foarte trist că, zăcând la pat, n-a putut lua parte la o faptă atât 
de însemnată, și, cum era tare mândru și trufaș, spunea tot felul 
de lucruri, plângându-se plin de îngâmfare, astfel că cei ce îl 
ascultau nu prea îl ţineau de bine. Când regele Perion, regele 
Cildadan și acei domni au aflat de sosirea lui, i-au ieșit în 
întâmpinare la porţile mănăstirii, unde stătea întins pe targă, l- 
au ajutat să se dea jos și câţiva cavaleri l-au purtat pe braţe în 
odaia unde zăcea regele Lisuarte, căci așa îi rugase acesta, și 
aici, în încăperea unde stătea regele, i-au pregătit un pat și l-au 
culcat. Gasquilan s-a uitat în jur și i-a văzut pe toți cavalerii din 
Insula Ferecată, atât de frumoși și mândri, în straie de luptă 
bogată, că, după mintea lui, niciodată nu mai văzuse oameni 
atât de chipeși; și a întrebat cine este Amadis; ceilalți i l-au 
arătat, iar Amadis, auzind că întreabă de el, s-a apropiat de pat, 
ținându-l de braţ pe regele Arban de Norgales, și a spus: „Bunul 
meu domn, fiți bine venit, și mult mi-ar fi plăcut să vă aflu 
sănătos, nu așa cum sunteți, că e păcat ca un bărbat așa viteaz 
ca voi să nu fie teafăr; dar Dumnezeu va binevoi să vă 
însănătoșiți curând și dușmănia ce a existat între domnia 
voastră și mine va fi înlăturată prin fapte bune”. Gasquilan, 
văzându-l așa de frumos, de potolit și de cuviincios, dacă n-ar fi 
știut cât este de viteaz, atât din auzite, cât și pentru că o simţise 
pe pielea lui, n-ar fi pus mare preţ pe el, căci, după părerea lui, 
era mai potrivit să stea printre doamne și domnișoare decât 
printre cavaleri și nu părea făcut pentru fapte războinice; și cum 
avea o inimă vitează și era puternic, socotea că așa e și la 
vorbă, gândind, în mintea lui, că cine este puternic și curajos 
foarte, în toate trebuie să fie astfel și de nu e așa, pierde mult 
din valoare; de aceea nu consideră că trufia e un cusur, ci 
dimpotrivă, era tare mândru de el că este așa și dacă se înșela, 
să judece cine-o vrea; Gasquilan i-a răspuns lui Amadis, 
spunându-i: „Bunul meu domn Amadis, voi sunteți cavalerul pe 
care doream cel mai mult să-l întâlnesc pe lumea asta, nu spre 
binele vostru ori al meu, ci ca să mă lupt cu domnia voastră pe 
viaţă și pe moarte, și dacă ce mi s-a întâmplat mie, acum, vi s-ar 


437 


fi întâmplat vouă, și aţi fi fost înfrânt de mine, cum am fost eu 
de voi, pe lângă faptul că m-aș fi socotit cel mai vestit cavaler 
din lume, aș fi dobândit și dragostea unei doamne pe care mult 
o iubesc, o preţuiesc și o doresc, din a cărei poruncă v-am 
chemat la luptă, dar lucrurile s-au petrecut în așa fel, că nu știu 
cum voi mai putea să apar în fața ei, așa că suferința mea ce nu 
se vede e mult mai mare decât ce știe și vede toată lumea”. 
Amadis, auzind aceasta, i-a spus: „Porunca prietenei voastre mă 
face și pe mine să sufăr, dar n-ar trebui să vă pese prea mult de 
ce aţi dobândi învingându-mă în luptă pe mine, căci după cât de 
măreţe, cunoscute și vestite sunt faptele voastre de arme în 
toată lumea, n-aţi câștiga prea mult întrecându-l pe un cavaler 
atât de puţin faimos ca mine”. Atunci, regele Cildadan i-a spus 
râzând regelui Lisuarte: „Ar fi timpul să aruncaţi sceptrul între 
acești doi cavaleri, ca să înceteze lupta”. Și toți au făcut haz și 
s-au pornit pe alte glume. Regii și cavalerii au stat acolo la 
mănăstire, fiind slujiţi cu tot ce le făcea trebuinţă, căci regele 
Lisuarte, aflându-se în regatul său, poruncise să se aducă 
provizii din belșug și toți erau mulţumiţi foarte. Regele Perion l-a 
rugat de mai multe ori să-i îngăduie să plece cu oastea sa în 
Insula Ferecată, ca apoi, să-i trimită pe cei doi cavaleri să poarte 
tratativele, așa cum hotărâseră, dar regele Lisuarte nici nu voia 
să audă de asta, spunând că, de vreme ce Dumnezeu îl adusese 
acolo, nu-l va lăsa să plece până nu se încheie totul; așa că 
regele Perion s-a sfiit să-l mai roage și a așteptat să vadă care 
va fi sfârșitul acestei bunăvoinţe arătată de regele Lisuarte. 
Arquisil a stat de vorbă cu Amadis și l-a întrebat ce are de gând 
cu el, căci e gata oricând să-și ţină făgăduiala făcută. Amadis i-a 
răspuns că vor vorbi despre asta și despre alte lucruri la care 
chibzuise, și că, a doua zi dimineaţa, după liturghie, să-și ia 
calul, că vrea să stea de vorbă cu el afară în câmp, ceea ce 
Arquisil a și făcut și, a doua zi, și-au încălecat caii și au pornit să 
se plimbe în apropierea cetăţii; când au ajuns destul de departe, 
Amadis i-a spus: „Bunul meu domn, în tot acest timp petrecut 
aici am vrut să vă vorbesc, dar datorită treburilor multe, n-am 
izbutit; acum, însă, fiindcă avem vreme, vreau să vă spun ce am 
cugetat cu privire la domnia voastră. Știu că acum, când 
împăratul a murit, în toată împărăţia nu mai rămâne niciun 
urmaș de drept la coroană, în afară de voi, ce sunteţi coborâtor 
în linie dreaptă din neamul lui; și mai știu că sunteţi foarte iubit 


438 


de toți supușii împărăției, și dacă a fost cineva să nu vă 
iubească, acela n-a fost altul decât ruda voastră, împăratul, ce 
vă pizmuia pentru frumoasa voastră purtare și, negru la suflet 
din fire, vă purta pică; acum, când lucrurile au ajuns aici, cu 
multă dreptate ar trebui să chibzuim la toate acestea, ce foarte 
însemnate sunt. Domnia voastră îi aveţi aici pe cei mai mulţi și 
pe cei mai viteji cavaleri din împărăţia Romei, iar în Insula 
Ferecată se află Brondajel de Roca, ducele de Ancona, 
arhiepiscopul de Talancia și mulți alţii ce au fost luaţi captivi pe 
mare. Eu o să trimit pe dată după ei ca să stăm de vorbă despre 
asta și, mai înainte de a pleca de aici, să facem astfel încât să 
vă jure credinţă ca împărat, iar dacă unii se vor împotrivi, o să 
vă ajut să vă faceţi dreptate, așa că, bunul meu prieten, 
cugetaţi și munciţi pentru asta, profitaţi de această vreme 
prielnică dată de Domnul și nu pierdeţi acest prilej din vina 
voastră”. Vă puteţi da seama ce bucurie l-a cuprins pe Arquisil 
auzind aceste vorbe, căci nu aștepta alta decât că Amadis îl va 
trimite undeva în captivitate, de unde să nu poată scăpa o lungă 
bucată de vreme, așa că i-a spus: „Bunul meu domn, nu știu de 
ce toți oamenii din lume nu se străduiesc să vă iubească, să vă 
cunoască și să vă sporească cinstea și rangul; și să știți că eu, 
fie de se va împlini ce spuneți, fie de nu, după cum va fi voia 
sorții, niciodată nu voi înceta să vă răsplătesc pentru această 
bunăvoință și mare cinste ce îmi arătaţi, până la sfârșitul vieții 
mele, și dacă mulțumirile și darurile ar fi de ajuns pentru a 
răsplăti o asemenea binefacere, vi le-aș da pe loc, dar care pot 
fi acestea? De bună seamă că niciunul, în afară de propria-mi 
persoană, cum am spus, cu tot ce mi-ar putea dărui Dumnezeu 
și soarta mea, și pentru că așa aţi chibzuit și voi, treceţi la fapte, 
căci vouă vi se datorează mai mult decât mie, ceea ce va fi să 
dobândesc”. „Atunci, să rămână totul în seama mea - a spus 
Amadis - și, cu ajutorul lui Dumnezeu, fie veți pleca de aici 
împărat, fie nu mă voi mai socoti cavaler”. Așa s-a sfârșit sfatul 
lor, iar Amadis a spus: „Mai înainte de a ne întoarce la 
mănăstire, să intrăm în cetate și o să vi-l arăt pe omul care mă 
dușmănește cel mai mult din lume”. Și au intrat în Luvaina și s- 
au dus la casa unde don Gandales îi ţinea închiși pe regele 
Arabigo, Arcalaus Vrăjitorul și ceilalţi cavaleri de care aţi auzit; 
de cum au ajuns aici, s-au dus pe dată în încăperea unde se 
aflau regele Arabigo și Arcalaus și i-au găsit îmbrăcaţi și așezați 


439 


pe un pat, că de când fuseseră prinși nu voiseră să se dezbrace 
cu niciun chip; Amadis l-a recunoscut pe loc pe Arcalaus și l-a 
întrebat: „Ce faci, Arcalaus?” El a spus: „Cine ești tu, care 
întrebi?” „Sunt Amadis de Gaula, pe care doreai atât de mult să- 
| întâlnești”. Atunci Arcalaus s-a uitat la el mai bine ca înainte și 
a spus: „Așa este, e-adevărat ce spui, că deși a trecut multă 
vreme de când nu te-am văzut, amintirile mele te recunosc; tu 
ești acel Amadis pe care l-am avut în puterea mea la castelul 
Valderin, și datorită faptului că m-am îndurat, atunci, de anii tăi 
fragezi și de frumusețea ta, lungă vreme am avut parte de 
multe și mari amărăciuni, ca până la urmă să sfârșesc atât de 
rău, încât să fiu nevoit să-ţi cer milă”. Amadis i-a răspuns: „Dacă 
ți-aș arăta această milă, ai înceta să mai săvârșești acele mari 
ticăloșii și cruzimi pe care le-ai făcut până acum?” „Nu - a 
răspuns el -, căci la vârsta mea e foarte greu, după ce m-am 
obișnuit în felul acesta, să mă lepăd de ceea ce au fost plăcerile 
mele atâta vreme, dar nevoia, care e necruțătoare și dureroasă 
zăbală ce poate schimba orice obicei prost, din bun în rău și din 
rău în bun, după cum e omul și pricina, m-ar sili, poate, să fac la 
bătrâneţe ceea ce tinerețea și libertatea n-au vrut și n-au 
putut”. „Care ar fi această nevoie - a răspuns Amadis -, dacă eu 
te-aș lăsa slobod?” Arcalaus a spus: „Un lucru pentru a cărui 
apărare și sporire mult rău au avut de suferit conștiința și faima 
mea, și anume, castelele și fortărețele mele, ce aș porunci să-ţi 
fie date ţie cu toate pământurile mele, iar eu n-aș rămâne decât 
cu ce ai binevoi sa-mi lași, fiindcă, acum, nu pot face altfel și 
poate că această mare nevoie și marea ta bunătate vor săvârși 
în mine acea schimbare pe care judecata nu au izbutit-o în 
niciun chip până acum”. Amadis i-a răspuns: „Arcalaus, dacă am 
vreo speranță că purtarea ta rea s-ar putea îndrepta, nu e alta 
decât că îţi dai seama că ești ticălos și păcătos; prin urmare, nu- 
ţi pierde curajul și mângâie-te cu gândul că această temniţă în 
care zace trupul tău acum și te înfricoșează atât de mult, va fi 
cheia ce îţi va desfereca sufletul aflat atâta vreme înlănţuit și 
captiv”. Și pe când Amadis a dat să plece, Arcalaus i-a spus: 
„Amadis, ia seama la acest rege fără noroc, ce, până nu demult 
era cât pe ce să devină unul dintre cei mai mari domnitori ai 
lumii și, într-o clipită, aceeași soartă ce i-a fost prielnică, l-a 
prăvălit și l-a azvârlit într-o cumplită temniţă. Să-ţi fie pildă ţie și 
tuturor celor ce se bucură de cinste și ranguri înalte ori le 


440 


doresc; și vreau să-ţi amintesc că tăria sufletelor și inimilor stă 
în a învinge și a ierta”. Amadis n-a vrut să-i răspundă, căci era 
captiv și ce spusese i se potrivea prea bine chiar lui, fiindcă deși 
învinsese pe mulţi cu arma în mână ori prin vrăjile sale, 
niciodată nu iertase pe cineva; dar asta nu l-a împiedicat să 
recunoască dreptatea vorbelor sale. 

Amadis și Arquisil au părăsit încăperea și, încălecându-și caii, 
s-au întors la mănăstire; aici, Amadis a poruncit de-ndată să fie 
chemat Ardian, piticul lui, și i-a cerut să plece în Insula Ferecată 
și sa povestească Orianei și doamnelor de-acolo tot ce se 
petrecuse; de asemenea, i-a dat carte pentru Ysanjo să-i trimită 
iute, sub pază bună, pe Brondajel de Roca, ducele de Ancona, 
arhiepiscopul de Talancia și pe toţi ceilalți romani aflați 
prizonieri acolo, astfel ca să ajungă cât mai grabnic se va putea. 
Piticul a fost bucuros foarte că este purtătorul acestor vești, căci 
nădăjduia ca aceasta să-i aducă o mare cinste și daruri multe, 
așa că și-a încălecat repede căluțul și a umblat zi și noapte, fără 
multe popasuri, până ce a ajuns în Insula Ferecată, unde nu se 
știa nimic despre ultimele întâmplări, căci Oriana nu primise 
vești decât despre cele două bătălii, răgazul hotărât datorită 
sfântului sihastru Nasciano și moartea împăratului Romei, 
pentru care nu mică i-a fost bucuria; despre cele petrecute după 
aceea, nu știa nimic și era tot timpul tare îngrijorată la gândul 
că bunul bătrân Nasciano nu va izbuti să aducă pacea într-o 
vrajbă atât de mare, nefăcând alta decât să se roage, să facă 
multe daruri și pelerinaje la bisericile din insulă și să înalțe 
rugăciuni Domnului pentru pacea și înţelegerea dintre ei; piticul, 
de cum a ajuns, s-a dus de-a dreptul în parcul unde se afla 
locuința Orianei și i-a spus unei doamne ce păzea intrarea să o 
anunţe pe Oriana că sosise cu vești. Doamna a făcut întocmai și 
Oriana i-a poruncit să-l poftească înăuntru, dar în așteptarea 
veștilor nu-și afla pace în suflet, ci era, dimpotrivă, tare 
frământată, pentru ceilalţi; și cum de o parte se afla Amadis, iar 
de cealaltă, regele, tatăl ei, deși se temea cum mai mult nu se 
poate pentru Amadis, mult o durea ceea ce i s-ar putea întâmplă 
tatălui ei; piticul, de cum a intrat, i-a spus Orianei: „Doamnă, 
răsplătiţi-mă cu dărnicie, nu pentru că sunt cine sunt, ci pentru 
că voi sunteţi cine sunteţi și pentru bunele vești ce vă aduc”. 
Oriana i-a răspuns: „Ardian, prietene, după chipul tău, stăpânul 
ţi-e sănătos, dar spune-mi dacă tatăl meu trăieşte”. Piticul a 


441 


spus: „Cum, doamnă, dacă trăiește? E teafăr și nevatamat și 
mai vesel ca niciodată”. „Ah, Maică Precistă! - a zis Oriana. 
Spune-mi tot ce știi, că dacă Domnul îmi dăruiește binele, te voi 
face fericit pe lumea asta”. Atunci, piticul i-a povestit tot ce se 
petrecuse: cum, pe când regele, tatăl ei, era cât pe ce să-și 
piardă viaţa, înfrânt și încercuit de dușmani, fără nicio scăpare, 
preafrumosul cocon Esplandian îl înștiinţase pe Amadis de toate 
astea și acesta plecase, pe dată, cu oastea sa; apoi i-a istorisit 
toate câte i se întâmplaseră pe drum, căci fusese de față, cum 
ajunsese Amadis în cetate, ce făcea tatăl ei regele, între timp, 
cum, după sosirea lui Amadis, fuseseră nimiciţi toţi vrăjmașii, 
uciși ori luaţi captivi, și cum regele Arabigo, Arcalaus Vrăjitorul, 
Barsinan, seniorul de Sansueia și ducele de Bristoya fuseseră 
făcuţi prizonieri; apoi, cum a pornit regele, tatăl ei, după 
Amadis, care voia să se întoarcă fără să îl întâlnească și cum 
sosise regele Perion. In sfârșit, i-a povestit tot ce se întâmplase, 
ca unul ce văzuse totul, și că toţi se află, veseli foarte, la acea 
mănăstire. Oriana, care, ascultându-l parcă își pierduse minţile 
de prea multă bucurie, a îngenuncheat și, ridicând mâinile spre 
cer, a spus: „Oh, Doamne atotputernic, cel ce le îndrepţi pe 
toate, binecuvântat fie numele tău sfânt și cum tu, stăpâne ești 
dreptul judecător și știi marea nedreptate ce mi s-a făcut, 
întotdeauna am nutrit speranţa că, în mila ta, vei face ca totul 
să se sfârșească întru marea mea cinste și a celor aflaţi de 
partea mea. Și binecuvântat fie acel preafrumos cocon, făcător 
al unui asemenea bine ce a îndeplinit astfel profeția Urgandei 
Necunoscuta din acea scrisoare, așa încât toate celelalte spuse 
de ea pot și trebuie să fie crezute; iar eu sunt datoare să îi 
iubesc și să ţin la el mai mult decât poate gândi cineva și să îl 
răsplătesc pentru fericirea ce mi-a adus-o”. 

Toţi cugetau că Oriana spune asta fiindcă datorită lui regele 
primise acel ajutor, dar ieșea din adâncuri tăinuita dragoste 
dintre mamă și fiu. Apoi Oriana s-a ridicat și l-a întrebat pe pitic 
dacă se întoarce grabnic. El a răspuns că da, că Amadis îi 
poruncise ca, după ce îi va aduce ei și doamnelor aflate cu ea 
aceste vești, să îi înmâneze o scrisoare lui Ysanjo, în care îi cere 
să îi trimită pe romanii prinși. „Ardian, prietene - a zis Oriana -, 
ia spune-mi ce crezi că au de gând să facă?” „Doamnă - a 
răspuns el -, nu prea știu decât că regele, tatăl vostru, îi ţine 
acolo pe regele Perion, pe stăpânul meu și pe toţi seniorii și 


442 


cavalerii ce au plecat de-aici și spune că nu vrea să-i vadă 
departe de el până nu se va sfârși totul cu o pace trainică între 
ei”. „Așa să dea Dumnezeu!”, a spus Oriana. Atunci, regina 
Briolanja și Melicia, ce se aflau acolo împreună, i-au cerut 
piticului să le povestească despre preafrumosul cocon 
Esplandian și cum preţuise regele Lisuarte acest mare serviciu 
pe care i-l făcuse; el le-a spus: „Bune doamne, pe când eram cu 
Amadis în cămara regelui, l-am văzut pe Esplandian vrând să-i 
sărute regelui mâinile pentru câte îi făgăduise, iar el i-a pus 
mâinile pe obraji și i-a sărutat ochii; iar cât despre frumusețea 
lui, să știți că deși el e bărbat și domniile voastre vă ţineţi de 
foarte frumoase, dacă v-aţi afla în faţa lui, ați căuta o 
ascunzătoare și nu aţi mai ieși la iveală”. „De-asta e bine - au 
răspuns ele - că stăm ferecate aici, unde n-o să ne vadă”. „Nu 
vă bizuiţi pe asta - a zis piticul -, că Esplandian e așa de chipeș, 
că oricât aţi sta de ferecate și voi și toate celelalte frumoase o 
să ieșiţi în căutarea lui”. 

Tare s-au mai veselit toate de bunele vești auzite și de 
răspunsul piticului. Oriana s-a uitat la regina Sardamira și i-a 
spus: „Doamnă, măria ta, bucuraţi-vă, că acel Dumnezeu ce ne- 
a salvat pe cele ce ne aflăm aici nu va vrea să fiți uitată”. 
Regina a răspuns: „Doamna mea, speranţa asta mi-o pun și eu 
în El și în voi, că veţi avea grijă de mine, chiar dacă nu o merit”. 
Apoi l-a întrebat pe pitic ce fac acei nefericiti romani fără noroc 
ce rămăseseră împreună cu regele Lisuarte; el i-a spus: 
„Doamnă, mulţi dintre ei, ca și dintre ceilalţi, au pierit, iar cei în 
viață sunt greu răniţi; dar, după moartea împăratului, a lui 
Floyan și a lui Constancio, n-a mai pierit niciunul dintre cavalerii 
lor de seamă; pe Arquisil l-am văzut teafăr, stând mult de vorbă 
cu stăpânul meu, Amadis, iar Flamineo, fratele vostru, deși e 
rănit, nu e grav, din câte se zice”. Regina a spus: „Deie Domnul 
ca celor vii să le meargă bine, căci pentru morți nu mai e nimic 
de făcut; și să-și pogoare harul asupra lor, făcându-i să uite 
trecutul și să rămână prieteni, arătându-și dragoste multă acum 
și în viitor”. 

Piticul a întrebat-o pe Oriana dacă are să-i spună ceva, că 
vrea să plece să facă ce îi mai poruncise stăpânul său. Ea i-a 
răspuns că, de vreme ce nu îi adusese carte, să transmită multe 
urări de bine regelui Perion, lui Agrajes și tuturor acelor cavaleri. 


443 


După asta, Ardian s-a dus la Ysanjo și i-a înmânat cartea de la 
Amadis; când a văzut ce-i poruncea, Ysanjo i-a scos pe dată 
dintr-un turn pe acei seniori din Roma, le-a dat animale și, 
punând să fie însoţiţi de un fecior al său și de alți oameni, care 
să-i păzească, să-i călăuzească și să aibă grijă de hrana lor și de 
celelalte câte le făceau trebuință, i-a eliberat și toți ceilalți 
prizonieri, până la vreo două sute la număr, și i-a trimis lui 
Amadis. 

Și au umblat ei pe drumul lor, până au ajuns la mănăstirea 
unde se afla regele Lisuarte; romanii au sărutat mâinile regelui, 
iar el i-a primit arătându-se foarte bucuros, ascunzându-și 
simțămintele, ca să nu le sporească amărăciunea. Dar când 
aceștia au dat cu ochii de Arquisil, nu s-au mai putut stăpâni și 
ochii li s-au umplut de lacrimi și lor și lui. 

Amadis le-a vorbit cu multă curtenie și i-a înveselit, poftindu-i 
în încăperile sale, unde le-a arătat multă cinstire și i-a 
îmbărbătat. Și, după ce s-au odihnit niţel după drum, Amadis s-a 
retras cu ei, fără Arquisil, și le-a spus: „Vitejilor domni, v-am 
adus aici, socotind că, după cum lucrurile se îndreaptă spre un 
bun sfârșit, e un lucru foarte înţelept să fiți de faţă la toate câte 
se vor petrece, căci drept este să se ţină seama de niște bărbați 
atât de cinstiți ca domniile voastre, și ca să vedeţi cum își va 
îndeplini Arquisil făgăduiala față de mine, cum cred că ați auzit, 
și anume că va sta într-o temniță, unde îi voi cere eu; și 
cunoscând obârșia aleasă și noblețea lui, datorită cărora multă 
preţuire i se cuvine, am hotărât să vă vorbesc și să vă cer ca, 
ținând seama că în împărăţia Romei nu este nimeni să aibă mai 
multe drepturi decât acest cavaler, să faceţi astfel încât atât voi, 
cât și toţi cei aflaţi aici să îi juraţi credință ca împărat și stăpân, 
și pentru asta să îndepliniţi două lucruri: primul, să vă faceţi 
datoria ce o aveţi faţă de el, arătându-i supunere, și mult veți fi 
răsplătiți; al doilea, fiind vorba de întemnițarea lui și a voastră, 
cum eu am hotărât să vă dăruiesc libertatea, să plecaţi pe dată, 
fără nicio piedică, dacă doriţi spre ţinuturile voastre, iar eu vă 
voi fi întotdeauna prieten bun, atâta vreme cât veţi dori, căci îl 
preţuiesc foarte pe Arquisil și ţin mult la el, ca la un frate 
adevărat și așa îl voi socoti, dacă nu va pierde, din vina lui, 
toate câte vi le-am spus și celelalte ce îl privesc”. Auzind aceste 
vorbe, acei seniori romani l-au rugat pe Brondajel de Roca, care 
era nobil de vază și cel mai bun vorbitor dintre ei, să îi răspundă 


444 


lui Amadis, iar el a grăit astfel: „Seniore Amadis, preţuim mult 
frumoasele voastre vorbe și mult trebuie să vă mulţumim pentru 
ele, dar cum acest lucru este deosebit de însemnat și pentru 
împlinirea lui e nevoie de încuviințarea multor capete, n-am 
putea să vă dăm un răspuns pe loc, până nu ne vom sfătui cu 
cei mai de seamă cavaleri, căci deși mulţi dintre cei veniţi cu 
noi, aici nu sunt însemnați, au mare importanţă în ţara noastră, 
domnule, fiindcă stăpânesc multe castele, cetăți și orașe în 
împărăție, și alte așezări omenești, și vorba lor atârnă greu în 
alegerea împăratului; de aceea, binevoiţi a îngădui să îl vedem 
pe Flamineo, cavaler foarte cinstit, ce ni s-a spus că este rănit, 
și, de față cu el îi vom chema pe toţi și astfel vom putea să 
chibzuim și să vă dăm un răspuns”. Amadis a încuviințat și le-a 
spus că au răspuns ca niște cavaleri cu judecată, dar că îi roagă, 
dat fiind că, după credinţa lui vor pleca curând de-aici, să nu se 
lungească mult. Ei i-au răspuns că așa vor face, fiindcă zăbava 
pentru ei ar fi încă mai rea. Apoi au încălecat cu toţii și au intrat 
în cetate, ce fusese curățată de morți, fiindcă regele Lisuarte 
poruncise multor locuitori din satele vecine să vină să-i 
îngroape. 

Și de cum au ajuns la locuinţa lui Flamineo, au descălecat și 
au intrat în odaia sa; când s-au văzut, tare s-au bucurat în 
sufletele lor, deși chipurile le erau triste datorită marii nenorociri 
ce se abătuse asupra lor; apoi, i-au spus de-ndată că trebuie să 
fie chemate toate căpeteniile și persoanele de seamă ce mai 
sunt în viaţă din câţi se află acolo, ca să li se aducă la cunoștință 
ce le spusese Amadis și că de asta depinde salvarea lor sau 
temnita pe veci. Flamineo a dat poruncă să fie chemaţi și, când 
s-au adunat laolaltă câți au putut veni, Brondajel de Roca le-a 
spus: „Cinstite cavaler Flamineo și voi, viteji prieteni, știți cu 
toţii ce mari necazuri și nenorociri s-au abătut asupra tuturor 
celor din Roma de când, din porunca împăratului nostru, 
Dumnezeu să-l ierte, am venit în această insulă a Marii Britanii, 
și pentru că vă sunt bine cunoscute, nu mai e nevoie să le repet. 
Pe când ne aflam captivi în Insula Ferecată, Amadis de Gaula a 
hotărât să ne aducă aici, unde ne vedeți, și ne-a arătat multă 
dragoste, bunăvoință și cinstire, stând de vorbă cu noi vreme 
îndelungată și spunându-ne că, de vreme ce împărăţia noastră 
romană a rămas fără domnitor și de drept coroana i se cuvine 
mai mult decât oricui altcuiva lui Arquisil, lui i-ar fi pe plac ca 


445 


acesta să fie recunoscut de voi și de noi drept senior și împărat; 
iar el, nu numai că ne-ar elibera din captivitatea în care ne 
aflăm în puterea lui, dar ne va fi și prieten credincios și ne va 
ajuta oricând vom avea nevoie; nouă ni s-a părut că, după 
stăruința pe care a arătat-o în cele spuse, are de gând să ne 
răsplătească așa cum aţi auzit, dacă totul se va face cu voia 
noastră, iar dacă nu, să-și împlinească vrerea pe altă cale, cu 
forța armelor. Așa că, bunule domn și voi viteji prieteni, pentru 
asta ați fost chemaţi aici, pentru a lua o hotărâre, după ce, întru 
multa dreptate vă vom dezvălui gândurile noastre; noi ne-am 
sfătuit îndelung între noi și socotim că ce ne cere și ne roagă 
acest cavaler Amadis este ceea ce l-am fi rugat și i-am fi cerut 
noi lui cu multă stăruinţă, pentru că, așa cum știți, această mare 
împărăție a Romei nu poate rămâne fără domnitor și cine merită 
să fie mai pe drept împărat, datorită curajului și virtuţilor sale, 
decât acest Arquisil? După părerea mea, cu-adevărat nimeni 
altul. Pentru că este de-al nostru, crescut printre noi și îi 
cunoaștem bunele obiceiuri și purtări. Lui putem să-i cerem prin 
lege, fără teamă, ceea ce, chiar cu dreptate fiind, un altul, străin 
din întâmplare, ne-ar putea refuza. Pe lângă asta, câștigăm 
prietenia acestui vestit cavaler Amadis ce, așa cum vrăjmaș 
fiindu-ne a avut atâta putere să ne facă rău, ca prieten, cu 
aceeași putere ne poate aduce mult bine și cinstire și îndrepta 
toate cele petrecute. Acum, spuneţi care vă e voia, fără să ţineţi 
seama de captivitatea și suferinţa noastră, ci doar de judecată și 
de dreptate”. Cum lucrurile drepte și cinstite au atâta forță încât 
nici chiar cei răi nu li se pot împotrivi fără mare greutate, acești 
cavaleri, fiind oameni înţelepţi și cu judecată, văzând că este 
foarte drept și că e datoria lor să facă așa cum grăise cavalerul 
Brondajel de Roca, nu i s-au putut împotrivi și, cu toate că, așa 
cum se întâmplă întotdeauna unde sunt mai multe capete, au 
fost și păreri felurite, cei ce au ţinut seama de calea dreptăţii și 
au urmat-o au fost atât de mulţi, încât cei ce voiau altceva și-au 
înfrânat dorinţele și toţi laolaltă au hotărât să facă așa cum 
ceruse Amadis și să se întoarcă la casele lor cu noul împărat, 
fără să mai zăbovească pe acele meleaguri unde le mersese 
atât de rău, lăsând în grija celor mai de seamă dintre ei ceea ce 
urma să făgăduiască și să jure Arquisil; o dată luată această 
hotărâre, s-au dus la Amadis, la mănăstire, și i-au spus cum se 
înţeleseseră, ceea ce mult l-a bucurat. Apoi, toți cavalerii și 


446 


marii seniori romani, precum și ceilalţi oșteni ai imperiului mai 
puţini nobili, s-au adunat în biserică și i-au jurat credință și 
supunere lui Arquisil ca împărat, iar el a jurat că va respecta 
toate legile și rânduielile și a împărțit tuturor favorurile cerute 
cu dreptate. Astfel că putem spune că uneori e mai bine să fim 
înrobiţi și lipsiţi de libertate de către cei buni, decât, bucurându- 
ne de ea, să îi slujim și să îi ascultăm pe cei răi, pentru că 
binele, până la urmă nu ne aduce decât bine, pe când răul, chiar 
dacă o vreme face să răsară flori, în cele din urmă acestea se 
usucă o dată cu rădăcinile lor; așa cum s-a întâmplat cu acest 
Arquisil, ce l-a slujit pe un bărbat din neamul lui, împăratul 
Patin, căruia multe și însemnate servicii i-a făcut întru gloria 
coroanei sale împărătești și, în loc de recunoștință, s-a văzut 
îndepărtat, aproape surghiunit de acesta, de teamă ca nu 
cumva virtutea și, frumoasele purtări ale acestui cavaler, ce îl 
făceau să fie prețuit și iubit și ar fi trebuit să îi aducă multe 
favoruri, să-l facă să-și piardă împărăţia; și, căzând în mâinile 
dușmanului, când nu aștepta nici îndurare, nici cinste, ci 
dimpotrivă, tocmai datorită acestui dușman, atât de diferit și 
desăvârșit întru virtute pe cât nu era celălalt, a dobândit cinste 
și un rang foarte mare ca împărat al Romei; aceasta trebuie să 
le fie tuturor pildă și să se apropie de cei virtuoși și înţelepţi 
pentru a avea și ei o parte din bunătatea acestora și sa se 
îndepărteze de cei răi, zavistnici, pizmași, lipsiţi de virtute și 
plini de năravuri, pentru a nu fi și ei vătămaţi de cele rele. 


e CAPITOLUL CXVIII o 


Cum i-a strâns regele Lisuarte pe regii, 
marii nobili și alti multi cavaleri ce se aflau 
cu el la mănăstirea din Luvaina și le-a vorbit 
despre însemnatele servicii și marea cinste 
datorate lui Amadis de Gaula 
și cum l-a răsplătit pentru ele 


Așa cum aţi auzit, acel virtuos și curajos cavaler Arquisil a fost 


ales împărat al Romei, datorită bunului său prieten Amadis de 
Gaula. 


447 


Acum, istoria povestește că toți acei regi, principi și cavaleri 
au petrecut după pofta inimii în acea mănăstire și în cetatea 
Luvainei, până ce regele Lisuarte s-a mai înzdrăvenit și s-a 
sculat din pat, ca și mulţi dintre cavalerii săi ce fuseseră răniţi, 
îngrijiţi și el și ei de acel mare maestru Helisabad; regele, 
văzându-se în putere, într-o zi a poruncit să fie chemaţi la 
biserica mănăstirii regii și marii nobili din amândouă taberele și 
când s-au strâns toţi, le-a spus: „Cinstiţi regi și vestiți cavaleri, 
mi se pare cu totul de prisos să vă amintesc cele ce s-au 
petrecut, căci le-aţi trăit ca și mine și dacă nu s-ar fi încheiat, cei 
ce am rămas în viață am fi fost, acum, alături de cei morţi; deci, 
lăsând deoparte trecutul, recunoscând cât rău am făcut slujirii 
Domnului, nouă înșine și regatelor noastre, purtându-ne astfel, l- 
am ţinut aici pe nobilul rege Perion al Gaulei și pe toţi principalii 
și cavalerii din tabăra sa, pentru ca în faţa lui și a domniilor 
voastre să vă spun cele ce veţi auzi”. Apoi, întorcându-se spre 
Amadis, i-a spus: „Neînfricate cavaler Amadis de Gaula, intenţia 
și țelul meu mă fac să vorbesc cum nu-mi este felul și anume, să 
nu laud pe nimeni când e de față, și împotriva voinţei voastre, 
ce întotdeauna v-aţi simţit stingherit din această pricină, dar 
sunt dator, în faţa acestor regi și cavaleri, să amintesc unele 
întâmplări petrecute cu domnia voastră și cu mine în trecut, din 
ziua când aţi rămas la curtea mea în chip de cavaler al reginei 
Brisena, soţia mea. Și chiar dacă aceste întâmplări sunt bine 
cunoscute tuturor, văzând că recunosc totul, așa cum a fost, vor 
încuviinţa și vor socoti că e dreaptă răsplata pe care vreau să v- 
o dau, după cum meritati; pe când vă aflaţi la curtea mea, după 
ce l-aţi învins pe Dardan Trufașul și l-aţi adus în slujba mea pe 
fratele vostru, don Galaor, cel mai mare, dar ce i s-a făcut 
vreodată unui rege, atât eu, cât și fiica mea, Oriana am fost luaţi 
captivi de ticălosul de Arcalaus Vrăjitorul, fără să ne poată apăra 
ori veni în ajutor niciunul dintre cavalerii mei, siliți să nu-mi 
calce cuvântul, așa cum le cerusem. Astfel că atât ea cât și eu 
ne aflam în primejdie de moarte și ne aștepta o groaznică 
temniţă, iar regatele mele aveau să se piardă; și tocmai atunci, 
întorcându-vă voi și don Galaor de unde vă trimisese regina, 
aflând cele întâmplate, punându-vă amândoi vieţile în primejdie 
de moarte pentru a le salva pe ale noastre, ne-ați venit în ajutor 
și ne-aţi salvat, iar dușmanii noștri ce ne luaseră captivi au fost 
uciși și nimiciţi; apoi i-aţi venit în ajutor soţiei mele, regina, și a 


448 


fost ucis Barsinan, tatăl acestui senior de Sansuefa, ce o 
încercuise în cetatea Londrei, astfel că, după cum a fost făcut 
captiv cu multă viclenie și mare primejdie pentru mine, datorită 
vouă am scăpat cu multă cinste pentru mine și în deplină 
siguranţă și mi-am redobândit regatele. Când toate acestea au 
trecut, după o bucată de vreme, s-a hotărât să dăm o bătălie eu 
și regele Cildadan, aici de faţă, între o sută de cavaleri de o 
parte și o sută de cealaltă și, mai înainte de a începe lupta, 
domnia voastră m-aţi scăpat de vestitul cavaler don 
Cuadragante și de Famongomadan și Basagante, feciorul lui, cei 
mai fioroși și mai puternici uriași din câţi se află în toate insulele 
mării și aţi salvat-o din mâinile lor pe fiica mea, Leonoreta, cu 
doamnele și domnișoarele ei și zece cavaleri viteji de la curtea 
mea, purtaţi de uriași în căruţe și ferecaţi în lanţuri, pe care nu i- 
aș fi putut salva cu toată puterea mea; și după cum se înfățișau 
oștenii regelui Cildadan în acea bătălie, atât uriașii puternici, cât 
și ceilalți cavaleri viteji, dacă n-aţi fi fost domnia voastră, care l- 
ați ucis dintr-o lovitură pe Sarmadan Leul și printr-o lovitură m- 
ați salvat din mâinile lui Madanfabul, uriașul de la Turnul Roșu, 
când sleit de puteri, m-a smuls din șa și mă purta sub braţul său 
ca să mă ducă pe corabie, săvârșind și alte multe fapte de 
ispravă în acea bătălie, este bine știut că n-aș fi cucerit victoria 
și marea glorie ce le-am dobândit atunci. De asemenea, l-ați 
învins pe acel foarte viteaz cavaler, faimos în toată lumea, 
Ardan Canileul cel Temut, ceea ce a adus multă cinste curții 
mele, căci niciunde pe unde umblase acest cavaler, în niciun 
colț al pământului nu putuse afla unul, doi, trei, ori patru 
cavaleri care să izbutească ori să cuteze să-l înfrunte. Dacă am 
vrea să spunem că aţi fost obligat să faceţi toate acestea, 
pentru că vă aflaţi în slujba mea și nevoile v-au silit să vă faceţi 
datoria și să ne apăraţi cinstea, atunci să vedem ce-ați făcut 
pentru mine, după ce, mai curând din vina mea, ce am dat 
ascultare unor sfetnici răi, decât din a voastră, ați plecat de la 
curtea mea, mai mult ca potrivnic și dușman decât ca prieten și 
slujitor; căci iată, pe vremea când ne dușmăneam foarte, aflând 
voi de marea bătălie ce aveam s-o port cu regele Arabigo și alţi 
șase regi, precum și cu multe oști și naţii străine, venite cu 
gândul și speranţa de a-mi subjuga regatele, ați găsit mijlocul 
de a-mi veni în ajutor cu tatăl vostru, regele și cu don Florestan, 
fratele vostru, când, ţinând seama de ura și asprimea mea, mai 


449 


drept și mai întemeiat ar fi fost să-mi fiţi potrivnic. Și aproape 
numai datorită vitejiei voastre, a celor trei, deși alături de mine 
au luptat cavaleri foarte viteji și prețuiţi, am câștigat o mare 
victorie, nimicindu-i pe toți dușmanii mei și întărindu-mi puterea 
regească și hotarele, cu mai multă cinste și măreție decât 
înainte. Acum, apropiindu-mă de sfârșit, știu că cea de-a doua 
bătălie pe care am purtat-o între noi a șters și îndreptat marea 
jignire ce v-o adusesem eu și toţi cei din tabăra mea, cum știu și 
ei, fiindcă îmi dau seama că fiecare a simţit în suflet ce am 
simţit și eu, și nu mai e nevoie să vorbesc despre ultimul ajutor 
pe care ni l-aţi dat, căci sângele mai curge încă din rănile 
noastre, iar sufletele n-au avut încă vreme să se întoarcă în 
sălașurile lor pe cât de departe erau duse. Și-acum, vitejii mei 
domni, spuneţi-mi: ce răsplată poate fi pe potriva unor servicii și 
fapte atât de măreţe? De bună seamă, o singură răsplată 
păstrându-mi pentru mine doar cinstea și respectul câte zile voi 
mai avea, îi dăruiesc aceste regate și pământuri ale mele, ce au 
fost ocrotite și apărate, ca și persoana mea, de atâtea ori de 
spada și vitejia acestui cavaler, o dată cu mâna fiicei mele, 
Oriana, căci așa cum, prin vrerea lor s-au căsătorit fără ca eu să 
știu, acum știu acest lucru, voiesc să rămână copiii mei și 
moștenitorii regatelor mele”. 

Amadis, când a auzit că regele își dă consimțământul la 
căsătoria cu doamna sa, de faţă cu toată lumea, cum, în 
comparaţie cu Oriana, toate celelalte lucruri istorisite și spuse 
de rege nu prețuiau aproape nimic pentru el, a îngenuncheat în 
fața lui și i-a sărutat mâinile, în ciuda voinței lui, spunând: 
„Seniore, cu voia voastră, nu era nevoie să spuneţi tot ce ați 
spus spre a mă lăuda, pentru că dacă e să ţinem seama de 
bunătatea și cinstea ce aţi arătat-o mie și neamului meu, eram 
datori să vă slujim încă mai mult; de aceea, seniore, nu vreau să 
vă mulțumesc în niciun fel, dar pentru vorbele rostite de voi la 
sfârșit, nu mă refer la marile voastre regate lăsate drept 
moștenire, ci la faptul că mi-o daţi de soţie pe prințesa Oriana, 
vă voi sluji câte zile voi avea cu cea mai mare supunere și cel 
mai adânc respect, așa cum niciodată un fiu nu i-a arătat tatălui, 
ori un slujitor, stăpânului”. Regele Lisuarte l-a îmbrățișat cu 
multă dragoste și i-a spus: „Veţi găsi la mine aceeași dragoste 
pornită din inimă ca cea pe care v-o poartă acest rege ce v-a 
zămislit”. 


450 


Toţi au fost foarte uimiţi de felul cum regele, cu cuvintele 
sale, stinsese toate acele mari focuri ale dușmăniei ce duraseră 
atâta vreme, fără să mai rămână nimic de limpezit, și e de 
prisos să mai spunem dacă s-au bucurat ori nu, pentru că, deși 
la început și unii și ceilalţi se provocaseră plini de trufie, în 
numele morții celor dragi și a lor proprii, văzută cu ochii, acum 
erau tare veseli că e pace și se întrebau unii pe alţii de ce 
spusese regele că Amadis și Oriana erau uniţi prin căsătorie; 
pentru că după ce o salvaseră pe mare și o duseseră pe Oriana 
în Insula Ferecată, o clipă nu-și dăduseră seama de așa ceva, iar 
înainte de asta, nici atâta. Regele, dându-și seama de mirarea 
lor, l-a rugat pe sfântul bărbat Nasciano să le istorisească acelor 
domni ce îi spusese lui, ca să știe cât de puţin vinovat fusese 
Amadis salvând-o pe Oriana pe mare, precum și că el nu avea 
nicio vină când i-o dăduse de soţie împăratului, căci dacă fiica 
sa făcuse ce făcuse fără încuviințarea și știrea lui, el o silise pe 
bună dreptate și cu temei să se mărite cu împăratul. 

Atunci, bunul om a povestit totul, așa cum ați auzit, și cum îi 
spusese regelui Lisuarte în cortul său, în tabără. 

Când pajul Esplandian, pe care bunul bătrân îl ţinea de mână 
lângă el, a auzit că acei doi regi sunt bunicii lui și că Amadis îi e 
tată, nu trebuie să mă mai întrebaţi dacă s-a bucurat; pustnicul 
a îngenuncheat pe dată cu el în faţa celor doi regi și a tatălui 
său și l-a pus să le sărute mâinile, iar lor le-a cerut să îl 
binecuvânteze. Amadis i-a spus regelui Lisuarte: „Seniore, după 
cum mă bucur și se cuvine să vă slujesc de acum înainte, tot 
astfel voi fi nevoit să vă cer să-mi îndepliniţi rugăminţile, și 
prima este aceasta: cum împăratul Romei nu are soţie și ar vrea 
să se însoare, binevoiţi să-i dați mâna domniţei Leonoreta, fiica 
voastră; iar eu îl voi ruga să primească, pentru ca nunțile 
noastre să se facă împreună și împreună să rămânem fiii voştri”. 
Regele a încuviinţat înrudirea cu Arquisil și i-a dat-o pe 
Leonoreta de soție, iar împăratul a primit cu multă mulţumire. 

Regele Lisuarte l-a întrebat pe regele Perion dacă mai primise 
vești despre don Galaor, feciorul său. Acesta i-a răspuns că, 
după plecarea lui, sosise aici Gandalin, care îl lăsase ceva mai 
bine, dar că este tare îngrijorat de boala lui și se teme foarte de 
o primejdie mai mare. „Să știți - a spus regele -, că deși e fiul 
vostru, nu-i duc mai puţin dorul și dacă n-ar fi fost neînțelegerile 
ce s-au ivit, aș fi venit eu însumi să-l văd, așa că rogu-vă mult, 


451 


trimiteţi după el, de poate să călătorească, fiindcă eu o să plec 
curând la Vindilisora, unde i-am trimis vorbă reginei să vină și 
ea și vreau, întru cinstirea lui Amadis, ca împreună cu ea și cu 
Leonoreta, fiica mea, să mă întorc grabnic la voi, în Insula 
Ferecată, unde se vor face nunta lui Amadis și cea a 
împăratului, și vom vedea minunăţiile lăsate acolo de Apolidon; 
și dacă îl voi afla și pe don Galaor acolo, tare mă voi bucura, că 
de multă vreme îi duc dorul”. Regele Perion i-a răspuns că seva 
face totul după cum dorește. Amadis i-a sărutat mâinile regelui 
Lisuarte pentru favoarea și cinstea arătate, iar Agrajes i-a cerut 
cu multă căldură să trimită după unchiul său, don Galvanes, și 
Madasima și să îi ia cu el. Regele Lisuarte a răspuns că îi e pe 
plac acest lucru, că negreșit așa va face și că mâine dis-de- 
dimineaţă vrea să și plece, ca să se înapoieze grabnic, căci era 
timpul ca acei cavaleri și oștenii lor să se întoarcă la casele lor și 
să se odihnească, fiindcă mare nevoie aveau după încercările 
prin care trecuseră; apoi a poruncit tuturor să-și aducă navele în 
portul Insulei Ferecate ca de aici să se îmbrace toți și să-și vadă 
fiecare de drumul său. Impăratul l-a rugat mult pe regele 
Lisuarte să trimită și flota sa în Insula Ferecată și de vreme ce el 
și regina urmau să se întoarcă acolo, să îi îngăduie să plece 
împreună cu Amadis, că are multe lucruri de vorbit cu el despre 
treburile domniei. Regele e încuviinţat să facă aceasta. 


e CAPITOLUL CXIX e 


Cum a sosit regele Lisuarte în cetatea 
Vindilisora, unde se afla regina Brisena, 
soția lui, și cum a hotărât, împreună 
cu ea și cu fiica sa, să se înapoieze 
în Insula Ferecată 


Regele Lisuarte i-a luat cu el pe regele Cildadan, pe 
Gasquilan, regele Suediei, și toată oastea sa, și s-a întors în 
cetatea Vindilisora, unde poruncise să vină și regina Brisena, 
soția lui, și să îl aștepte. Istoria nu ne spune ce i s-a mai 
întâmplat, ci doar că, după cinci zile, a intrat în cetate arătându- 
se mai vesel la chip decât în inima lui, căci știa că, deși Amadis 
îi este acum fiu și fiica sa se bucură de mare cinste alături de el, 


452 


că, deși Amadis, împăratul Romei, regele Perion și toţi ceilalți 
mari seniori îl recunosc drept mai marele lor și îi dau ascultare, 
în sinea lui nu era mulţumit, pentru că toată această cinste și 
acest câștig le dobândise după ce fusese înfrânt și se aflase la 
mare ananghie, cum v-am povestit, și pentru că Amadis, 
împotriva căruia pornise socotindu-l dușman de moarte, 
dobândise el singur întreaga glorie; și o asemenea tristețe 
pusese stăpânire pe inima lui, că nu se mai putea înveseli cu 
niciun chip; dar cum era înaintat în vârstă și tare ostenit și 
supărat de atâtea morţi și nenorociri, toate între creștini, din 
pricini pământești și trecătoare, pe care el, ca domnitor 
preaputernic ar fi trebuit să le înlăture, chiar dacă și-ar fi știrbit 
puţin onoarea, dar urmase o cale cu totul opusă, punând atât de 
mult preţ pe gloria pământească, încât uitase cu desăvârșire de 
mântuirea sufletului său și, pe bună dreptate, Dumnezeu îi 
trimisese asemenea pedepse, mai cu seamă aceasta din urmă, 
de care ați auzit, se mângâia singur și se prefăcea, căci era un 
om cu multă judecată, pentru ca nimeni să nu simtă că ar avea 
alt gând decât că se socotește stăpân, mai marele tuturor și că 
dobândise această glorie cu multă cinste. Și cu această veselie 
prefăcută și mișcări foarte domoale a intrat în încăperea unde 
se afla regina cu doamnele și domnișoarele ei bogat 
înveșmântate, ce îl ţinea de mână pe coconul Esplandian, căci 
aflase toate cele întâmplate, de rău și de bine, de la Brandoibas, 
care plecase înainte de la mănăstire, trimis de rege, să o bucure 
pe regină cu veștile bune. Cum a intrat regele în odaie, regina a 
venit la el, a îngenuncheat și a vrut să-i sărute mâna, darelnua 
lăsat-o și, ridicând-o, a îmbrăţișat-o cu multă dragoste, căci o 
iubea din toată inima, și în vreme ce doamnele și domnișoarele 
s-au apropiat să sărute mâna regelui, regina l-a strâns în braţe 
pe Esplandian, ce stătea în genunchi în faţa ei, și sărutându-l de 
mai multe ori, a spus: „Oh, frumosul meu fiu preanorocos! 
Binecuvântat fie ceasul când te-ai născut! Și primește 
binecuvântarea Domnului și pe a mea, căci îți datorez atâta 
bine, iar El binevoiască, în sfânta-i milă, să-mi îngăduie să pot 
răsplăti acest serviciu atât de mare pe care i l-ai adus regelui, 
stăpânul meu, dându-i viață, după Dumnezeu”. 

Apoi regele Cildadan și Gasquilan, regele Suediei, s-au 
apropiat de regină să-i vorbească, iar ea i-a primit cu multă 
curtenie, căci era una dintre doamnele cele mai cumpătate și 


453 


mai bine crescute din lume, cum i-a primit, după aceea, și pe 
toți ceilalți cavaleri ce au venit să-i sărute mâinile. Cum se 
făcuse vremea cinei, cei doi regi și alţi mulţi cavaleri au rămas 
cu regele Lisuarte și au fost ospătați cu multe și felurite bucate, 
cum se cuvine la masa unui asemenea om, ce dăduse atâtea 
ospeţe și avea obiceiul s-o facă. După cină, regele i-a oprit pe 
cei doi domnitori în palatul său, în încăperi foarte bogate, iar el a 
rămas să doarmă în camera reginei; și pe când era în pat, i-a 
zis: „Doamnă, de v-aţi mirat cumva de ceea ce vi s-a spus 
despre Oriana, fiica voastră, și Amadis de Gaula, și eu sunt la fel 
de mirat, căci sunt convins că asemenea gând era departe de 
voi și de mine și n-am bănuit niciunul nimic; rău îmi pare doar că 
n-am știut dinainte, căci multe morţi și pagube ar fi putut fi 
înlăturate după cum n-au fost, din pricina neștiinței noastre. 
Acum, că am aflat și nu s-ar mai putea căuta și afla nicio altă 
rezolvare fără a ne acoperi de-o rușine mai mare, să ne 
mulțumim cu gândul că Oriana are soţul pe care și l-a dorit, căci, 
lăsând deoparte orice ură și patimă și recunoscând ce e 
adevărat și drept, nu se află în lume, în ziua de azi, vreun 
împărat ori principe să îi stea alături și nu numai atât, dar, prin 
nespusa lui înțelepciune și marele curaj, îi întrece pe toţi, fiindcă 
soarta i-a fost mai favorabilă decât oricărui muritor, căci iată, 
dintr-un biet cavaler rătăcitor a ajuns, azi, să poruncească 
întregii flori a celor mari și mici ce trăiesc în lume, iar Leonoreta 
va ajunge, datorită lui, împărăteasă a Romei, așa cum am 
încuviințat. De aceea suntem datori, fiindcă mi-am dat cuvântul 
de bunăvoie, pentru a-l cinsti pe Amadis, să plecăm domnia 
voastră, eu și Leonoreta în Insula Ferecată, unde suntem 
așteptați ca să sfârșim toate cele începute; așa că să vă gătiţi 
cum se cuvine și să vă arătaţi cât mai veselă, fără să pomeniţi 
de cele întâmplate mai înainte, cum e potrivit și trebuie să se 
facă în asemenea împrejurări”. Regina i-a sărutat mâinile fiindcă 
își înfrânsese mânia și inima lui neînduplecată, întorcându-se la 
calea dreptăţii și, fără să mai răspundă altceva, i-a spus că va 
face așa cum poruncește și că, de vreme ce acum au doi fii atât 
de însemnați și toți ceilalți se află în slujba lui, datorită lor, să fie 
împăcat și să aducă multe mulţumiri Domnului ce a rânduit 
astfel lucrurile după voia sa, chiar dacă soarta nu i-a fost foarte 
prielnică. În noaptea aceea s-au odihnit și, a doua zi când s-a 
sculat, regele i-a poruncit lui Arban, regele din Norgales, 


454 


majordomul său, să pregătească degrabă toate cele 
trebuincioase pentru acea călătorie, iar regina a făcut același 
lucru, pentru ca fiica sa să se înfăţișeze cum îi șade bine 
împărătesei unei ţări atât de însemnate. 


e CAPITOLUL CXX e 


Cum s-au întors regele Perion și însoțitorii săi 
în Insula Ferecată și ce au făcut acolo 
înaintea sosirii regelui Lisuarte 


Acum, istoria spune că după ce regele Lisuarte a plecat unde 
se afla Brisena, soţia lui, regele Perion și toți însoțitorii săi cu 
oștile lor s-au strâns pe dată în mare rânduială, așa cum 
sosiseră, și cu multă bucurie și veselie în suflete au pornit la 
drum spre Insula Ferecată. 

Împăratul Romei a rămas tot timpul în cortul lui Amadis și 
amândoi dormeau într-un pat, fără să se despartă unul de altul 
nici măcar un ceas, iar oastea lui, cu corturile și bagajele se 
aflau în grija lui Brondajel de Roca, mai marele majordomilor, 
cum fusese și pe timpul împăratului Patin, înaintașul său. 
Străbăteau distanțe foarte mici și poposeau mereu în locuri 
foarte plăcute și tihnite, petrecând câte puţină vreme în 
tovărășia regelui Perion, în cortul acestuia, după care se adunau 
cu toţii în corturile lui Amadis, iar alteori, în cele ale împăratului. 
Și cum mai toţi erau tineri, de neam nobil și cu purtări alese, nu 
făceau alta decât să petreacă și să glumească după plac, așa că 
duceau aceeași viață minunată din vremurile de demult. Și 
astfel au ajuns în Insula Ferecată, unde au aflat-o pe Oriana și 
pe toate marile doamne stând în parc, atât de frumoase și de 
bogat înveșmântate, de mai mare minunea, și să nu credeţi că 
arătau a fi fiinţe pământești ori muritoare, ci că fuseseră 
plăsmuite de Dumnezeu în ceruri și trimise pe pământ. 

Marea bucurie încercată și de unii și de alţii văzându-se 
împreună, teferi, acoperiţi de cinste și în bună pace nu s-ar 
putea povesti în niciun chip. Regele Perion se afla în frunte și 
toţi i-au arătat mult respect și l-au salutat cu smerite 
închinăciuni, unele, după cum cerea tipicul, iar altele i-au 
sărutat mâinile. Amadis îl ducea de braț pe împărat și, când a 


455 


ajuns lângă Oriana, i-a spus: „Doamnă, staţi de vorbă cu acest 
cavaler și mare domnitor, ce nu v-a văzut niciodată, dar ţine 
foarte mult la voi”. Ea, cum aflase că ajunsese împărat și că 
avea să fie soţul surorii ei, s-a apropiat de el și a dat să 
îngenuncheze și să-i sărute mâinile, dar el s-a înclinat plin de 
respect și, ridicând-o, i-a spus: „Doamnă, eu sunt cel ce trebuie 
să se închine în fața voastră și a soțului vostru, pentru că el este 
seniorul ţării și fiinţei mele, și puteţi crede nesmintit, doamnă, 
că și eu și ţara nu vom face decât ce voiește el și domnia 
voastră”. Oriana i-a răspuns: „Domnul meu, vă încuviințez 
vorbele în privinţa recunoștinţei voastre, dar în ce privește 
respectul cuvenit virtuţii și măreției voastre, eu sunt cea care 
trebuie să vă arat multă supunere”. El i-a mulţumit mult pentru 
aceste vorbe. 

Agrajes, don Florestan, don Cuadragante și don Brian de 
Monjaste s-au apropiat de regina Sardamira, Olinda și Grasinda, 
ce stăteau împreună, iar don Bruneo de Bonamar, de preaiubita 
lui doamnă și stăpână Melicia; ceilalți cavaleri s-au dus la 
celelalte domniţe și domnișoare, foarte frumoase și de stirpe 
foarte aleasă, ce se aflau acolo, și au prins să stea de vorbă cu 
ele cu multă desfătare despre cele mai plăcute lucruri. 

Amadis i-a luat cu el pe Gastiles, nepotul împăratului de la 
Constantinopol, și pe Grasandor, feciorul regelui Boemiei, și, 
apropiindu-se cu ei de prinţesa Mabilia, verișoara lui, i-a spus: 
„Buna mea doamnă, aveţi grijă de acești principi și cinstiţi-i”. Ea 
i-a luat de braț și s-a așezat între ei. Lui Grasandor tare i-a fost 
pe plac acest lucru, fiindcă, așa cum v-am povestit, din prima zi 
când o văzuse, inima i se aprinsese de dragoste pentru ea și, 
aflând cine este, cât de mare e bunătatea și gingășia ei, precum 
și cât de mult o iubește Amadis, socotind-o o rudă foarte 
apropiată, era hotărât să o ceară de nevastă și tare mult dorea 
să o vadă, să-i vorbească și să-i spună ce gânduri are, și de- 
aceea s-a bucurat mult văzându-se atât de aproape de ea. Și 
cum această domniţă era o tânără deosebită în privinţa 
bunătăţii, cinstei și gingășiei, și era și frumoasă, Grasandor s-a 
aprins atât de tare, încât s-a îndrăgostit de ea mai abitir ca 
înainte. Și așa cum auziţi, toţi acei mari seniori tăifăsuiau despre 
cele mai plăcute lucruri, în afară de Amadis, care ardea de 
dorinţa de a vorbi cu doamna sa, Oriana, dar nu putea din 
pricina împăratului; și văzând-o pe regina Briolanja ce stătea 


456 


împreună cu don Bruneo și sora lui, Melicia, s-a dus la ea și, 
luând-o de braţ, a adus-o lângă împărat, spunându-i acestuia: 
„Seniore, staţi de vorbă cu această doamnă și ţineţi-i tovărășie”. 
Împăratul a întors capul, căci până atunci nu-și dezlipise ochii de 
la Oriana și era uluit de marea ei frumusețe, și văzând-o pe 
regină atât de chipeșă și de frumoasă și pe celelalte doamne ce 
stăteau de vorbă cu acei cavaleri de seamă, tare s-a mai 
minunat de atâta frumuseţe cum nu mai văzuse vreodată, și i-a 
spus lui Amadis: „Bunul meu domn, eu cred că aceste doamne 
nu s-au născut ca celelalte femei, ci că au fost plămădite de acel 
mare învăţat Apolidon, cu adânca lui știință, și lăsate aici, în 
această insulă unde le-aţi găsit și nu pot să-mi închipui decât că 
și ele și eu suntem vrăijiţi, fiindcă pot spune, și e adevărul curat, 
că de-am căuta în toată lumea asemenea suită, ar fi cu 
neputinţă de aflat”. Amadis l-a îmbrățișat râzând și l-a întrebat 
dacă mai văzuse la vreo curte, oricât de mare ar fi fost, o suită 
la fel. El i-a răspuns: „În mod sigur nici eu, nici altcineva n-a 
putut vedea așa ceva decât în ceruri”. Pe când stăteau ei așa 
cum auziţi, s-a apropiat regele Perion, ce stătuse de vorbă o 
bună bucată de vreme cu preafrumoasa Grasinda; și, luând-o de 
mână pe regina Briolanja, i-a spus împăratului: „Bunule domn, 
să rămânem, de vă e pe plac, domnia voastră și eu cu această 
frumoasă regină, ca Amadis să poată vorbi cu Oriana, căci sunt 
convins că mare bucurie le va face”. Și astfel au rămas amândoi 
cu regina Briolanja, iar Amadis s-a apropiat cu mare bucurie de 
doamna sa, Oriana, și, cu multă umilinţă, așezându-se alături de 
ea, i-a spus: „Oh, doamnă! Cum vă pot răsplăti pentru binele ce 
mi l-aţi făcut, dezvăluind, prin vrerea voastră, iubirea dintre 
noi?” Oriana i-a răspuns: „Domnule, acum nu mai trebuie să-mi 
spuneţi vorbe atât de curtenitoare și nici eu să le ascult, căci eu 
sunt cea care trebuie să vă slujesc și să urmez voinţa voastră cu 
acea supunere datorată de femeie soțului ei; și de aici înainte 
vreau să-mi dovediți marea voastră dragoste, purtându-vă cu 
mine, stăpâne, după socotinţă și nu în alt chip; și să nu mai 
vorbim despre asta, căci vreau să știu cum se simte tatăl meu și 
cum a primit vestea despre noi”. Amadis a spus: „Tatăl vostru e 
foarte înţelept și, chiar dacă în adâncul sufletului simte altceva, 
tuturor li s-a părut a fi foarte mulţumit și așa s-a despărțit de 
noi. Și aţi aflat, probabil, doamnă, că va veni aici împreună cu 
regina și sora voastră”. „Am aflat - a zis ea - și nu pot spune ce 


457 


bucurie îmi umple inima; deie Domnul, stăpânul nostru, să se 
întâmple toate așa cum s-a hotărât, fără vreo schimbare, căci, 
puteţi să mă credeţi, domnule, că, după voi, nu se află fiinţă pe 
lume pe care s-o iubesc atât de mult ca pe el, cu toate că marea 
lui cruzime ar fi trebuit să-mi trezească, pe bună dreptate, 
simțăminte potrivnice. Și-acum, povestiţi-mi despre Esplandian, 
ce-i cu el și ce părere aveţi despre el”. „Esplandian - a spus 
Amadis - este fiul vostru la înfățișare și fel de a fi, și mai mult nu 
se poate spune; tare aș fi vrut să-l fi adus aici sfântul bărbat 
Nasciano, ce va veni curând, că n-a vrut să meargă cu oastea; 
dar regele, tatăl vostru, l-a rugat să îl lase să vină cu el, ca să îl 
vadă regina, și va sosi împreună cu ei”. Așa au stat de vorbă 
despre aceste lucruri și altele, până la vremea cinei, când regele 
Perion s-a sculat și, luându-l pe împărat, s-au dus împreună la 
Oriana și i-au spus: „Doamnă, e vremea să ne ducem la casele 
noastre”. Ea le-a răspuns să facă așa cum le e voia. Și astfel au 
plecat toţi, iar ele au rămas atât de vesele și mulţumite, că era o 
minune să le vezi. 

În seara aceea toţi au cinat în casa regelui Perion, căci acolo 
poruncise Amadis să fie pregătită masa, și au fost foarte bine 
serviţi și ospătaţi din belșug cu toate câte făceau trebuinţă la un 
asemenea ospăț cu atât de mulţi și de mari seniori. După ce au 
sfârșit cina au sosit saltimbancii, ce au făcut tot soiul de 
giumbușlucuri, întru marea lor desfătare, până s-a făcut vremea 
de culcare și toţi s-au dus acasă, în afară de Amadis, căruia tatăl 
său, regele, îi poruncise să rămână, fiindcă voia să vorbească 
anumite lucruri cu el. Deci, când au plecat toţi, regele s-a retras 
cu Amadis în odaia sa și, o dată rămași singuri, i-a spus: „Fiule, 
Amadis, Domnul Dumnezeul nostru a vrut să treci prin aceste 
înfruntări și mari bătălii întru marea ta slavă, căci, deși au luat 
parte la ele și și-au primejduit vieţile și ţările mulţi domnitori 
curajoși foarte și însemnați cavaleri, prin bunăvoința Domnului, 
ție îţi revin cea mai mare glorie și faimă, așa cum, de s-ar fi 
întâmplat altfel, gloria și marea ta faimă ar fi fost în grea 
primejdie, după cum bine știi. Acum nu mai ai altceva de făcut 
decât să dai dovadă de mai multă grijă și sârguință decât la 
începutul acestei nemaipomenite înfruntări, când, împins de 
nevoie, i-ai chemat și i-ai încurajat pe toţi acești cinstiţi cavaleri, 
pentru a le arăta, o dată sfârșită înfruntarea, că le ești foarte 
recunoscător, lăsându-i pe ei să hotărască ce au de făcut, atât 


458 


cu privire la captivii voștri, ce sunt principi de seamă și stăpâni 
ai unor pământuri întinse, cât și cu privire la altele, căci tu, 
având acum soţie, poate vor vrea să se căsătorească și ei o dată 
cu tine, și așa cum ţi-au fost tovarăși și ajutor la rău și primejdii, 
să-ți fie tovarăși la bine și la bucurii; și de aceea, o las în grija ta 
pe fiica mea, Melicia, să o dai celui ce îi merită virtutea și marea 
frumusețe; și la fel poţi face și cu verișoara ta primară Mabilia; și 
fiindcă știu că regina Briolanja nu-ţi va ieși din voie și se va 
supune hotărârii tale, amintește-ţi, o dată cu ele, și de prietena 
ta Grasinda și chiar de regina Sardamira, fiind aici împăratul, ce 
îi poate porunci, căci dacă ele doresc să se mărite pe 
pământurile acestea, nu vor lipsi cavaleri pe potriva rangului și 
stirpei lor; și amintește-ți de fraţii tăi, ce au ajuns la vârsta când 
trebuie să aibă neveste, ca să lase urmași care să le fie sprijin în 
viață și întru aducere aminte; și asta să o faci degrabă, căci 
faptele bune ce se săvârșesc anevoie și cu zăbavă își pierd mare 
parte din valoare”. Amadis a îngenuncheat în fața lui și i-a 
sărutat mâinile pentru aceste vorbe, spunându-i că va face așa 
cum poruncește. Cu această hotărâre, Amadis a plecat acasă la 
el și a doua zi dimineaţa s-a sculat, i-a chemat pe toţi acei 
domni acasă la vărul lui, Agrajes, și, când s-au strâns toţi, le-a 
spus: „Vitejii mei domni, marile încercări prin care aţi trecut și 
cinstea și gloria câștigată de voi în urma lor vă îngăduie, cu 
multă dreptate și temei, să vă lăsaţi sufletele trudite să se 
odihnească în tihnă; și fiindcă Dumnezeu a vrut ca, datorită 
legăturilor noastre de sânge și a dragostei voastre, să 
dobândesc ce doream cel mai mult pe lume, aș vrea să vă dau, 
la rându-mi ce doriţi, dacă îmi stă în puteri; așa că, domnii mei, 
nu vă sfiiți să-mi dezvăluiţi vrerea voastră, atât în privinţa 
iubirilor și dorințelor voastre, de iubiţi pe vreuna din aceste 
doamne și o vreţi de soţie, cât și în privința captivilor, învinși de 
marea voastră virtute și de curajul vostru, căci e foarte drept ca 
așa cum ați primit multe răni și aţi suferit din greu din pricina 
lor, acum, când suferă ei, să vă desfătaţi și să vă odihniţi în 
marile regate pe care le-au stăpânit”. Mult au mulțumit toţi acei 
domni pentru vorbele rostite de Amadis și au fost foarte 
mulţumiţi de el și de ce spusese în legătură cu căsătoriile lor; și 
pe dată, Agrajes, primul, s-a arătat dornic să o ia de soţie pe 
Olinda, doamna sa. Don Bruneo de Bonamar i-a spus că e 
convins că știe că toată speranța lui în fericire este Melicia, 


459 


doamna sa. Grasandor a zis că niciodată nu-și dăruise inima 
vreunei femei din câte întâlnise, în afară de domniţa Mabilia și 
că pe ea o iubește și o preţuiește și o vrea de soţie. Don 
Cuadragante i-a spus: „Domnul meu, până acum timpul și 
tinereţea au fost foarte potrivnice oricărei tihne pentru mine, și 
n-am avut alte griji decât calul și armele mele, dar acum, 
judecata și anii mă poftesc să-mi schimb felul de-a trăi, și dacă 
Grasinda va voi să se căsătorească pe aceste meleaguri, o voi 
lua de soţie”. Don Florestan i-a spus: „Seniore, cu toate că 
dorinţa mea era ca, de cum se vor sfârși toate aceste întâmplări, 
să plec pe dată în Germania, de unde sunt de fel dinspre mamă, 
pentru a o vedea pe ea și restul neamului meu, căci de câtă 
vreme am plecat de-acolo nu știu de îi voi mai recunoaște, dacă 
aici aș putea câștiga bunăvoința reginei Sardamira, e cu putinţă 
să-mi schimb gândul”. Ceilalţi cavaleri au spus că îi mulțumesc 
mult pentru bunăvoință, dar atât fiindcă, deocamdată, inimile 
lor sunt libere și neînrobite de niciuna dintre acele doamne ori 
de altele, cât și fiindcă sunt tineri și mai puţin vestiți, căci vârstă 
nu le îngăduise să dobândească prea multă glorie, gândul lor 
este să nu caute câștiguri și odihnă, ci aventuri, care să le pună 
trupurile la încercare; și că atât în legătură cu acele doamne 
cerute de soţii de ceilalţi cavaleri, cât și în legătură cu 
prizonierii, ei nu au nimic de spus și el să împartă totul în 
numele lor celor ce vor să ducă o viaţă mai tihnită și mai 
îmbelșugată, iar pe ei să-i trimită să lupte și să săvârșească 
isprăvi de arme unde socotește el că ar putea dobândi mai 
multă faimă și slavă. Amadis le-a răspuns astfel: „Vitejii mei 
domni, mă încred în Dumnezeu că ceea ce îmi cereţi este întru 
slujirea sa, și se va înfăptui cu ajutorul său; și cum acești tineri 
cavaleri lasă totul în seama noastră, vreau să fac împărţeala pe 
dată, după cum am hotărât cu mintea mea, și anume așa: voi, 
seniore don Cuadragante, ce sunteţi fiu și frate de rege, iar 
averea voastră nu e nici pe departe pe potriva obârșiei și a 
marilor voastre merite, primiţi ţinutul Sansuefa, căci îl puteţi 
avea fără multă trudă, de vreme ce seniorul său se află în 
puterea voastră; voi, viteze senior don Bruneo de Bonamar, pe 
lângă mâna sorei mele Melicia, pe care v-o dau de pe acum, veţi 
primi, o dată cu ea, regatul regelui Arabigo, iar ţinutul ce 
urmează să-l primiţi de la tatăl vostru, marchizul, i-l veți da 
fratelui vostru, Braruil. Don Florestan, fratele meu, o va primi pe 


460 


regină, așa cum dorește, și pe lângă ţinutul stăpânit de ea, 
insula Sardinia, la rugămintea mea, împăratul îi va dărui tot 
principatul Calabriei, ce i-a aparţinut lui Salustanquidio. Voi, 
domnii mei, Agrajes și Grasandor, mulțumiţi-vă deocamdată cu 
marile regate și ţinuturi pe care le veți moșteni la moartea 
părinţilor voştri, iar eu voi rămâne cu acest colţișor de pământ 
ce se numește Insula Purecată, până când Domnul ne va da 
prilejul să avem mai mult”. Toţi au încuviinţat și au lăudat mult 
judecata lui Amadis și l-au rugat stăruitor să facă așa cum 
hotărâse, dar pentru că, dacă ar fi să povestim tot ce s-a mai 
întâmplat în legătură cu aceste căsătorii și acele doamne, 
precum și felul în care împăratul a rânduit căsătoria reginei 
Sardamira, istoria noastră s-ar lungi prea mult, aflaţi doar că 
Amadis a împlinit tot ce i-au cerut acei cavaleri, iar împăratul a 
făcut ce i-a cerut Amadis pentru Florestan și încă multe altele, 
cum vă vom istorisi mai departe, și toți au fost uniţi prin 
căsătorie de acel sfânt bărbat Nasciano, urmând ca nunțile să 
aibă loc în ziua când aveau să facă nuntă Amadis și împăratul. 


e CAPITOLUL CXXI e 


Cum au plecat în Gaula don Bruneo de Bonamar, 
Angriote de Estravaus și Branfil, ca să-i aducă pe 
regina Elisena și pe don Galaor, și ce li s-a 
întâmplat pe drumul de întoarcere 


Amadis i-a spus regelui, tatăl său: „Domnule, ar fi bine să 
trimiteţi după regină, stăpâna mea, și după don Galaor, fratele 
meu, căruia i-am hărăzit-o pe frumoasa regină Briolanja, ce îl va 
face veșnic fericit, ca să fie aici când va sosi regele Lisuarte, 
cum s-a hotărât”. „Așa vom face - a răspuns regele -, și îi voi 
scrie carte reginei, iar tu trimite ca soli pe cine dorești”. Don 
Bruneo s-a ridicat și a spus: „Dacă înălțimea voastră nu aveţi 
nimic împotrivă, aș face eu această călătorie, împreună cu 
fratele meu, Branfil”. „Dar nu veţi pleca la drum fără mine”, a 
spus Angriote de Estravaus. Regele Perion a zis: „Vouă, 
Angriote, vă îngădui să plecaţi, și, de asemenea, lui Branfil, dar 
don Bruneo nu vorbește serios când spune că vrea să-și 
părăsească iubita, și nu i-aș fi prieten dacă aș face asta; așa că, 


461 


deoarece i-am fost prieten întotdeauna, pentru a nu și-o pierde, 
nu-i voi îngădui să plece”. Don Bruneo a răspuns râzând: 
„Seniore, deși aceasta e cea mai mare favoare din câte mi-aţi 
făcut, totuși aș vrea să o slujesc pe regină, stăpâna mea, fiindcă 
astfel mulțumirea mea va fi deplină în toate celelalte”. „Așa să 
fie - a spus regele -, și deie Domnul, bunul meu prieten, să-l 
aflaţi pe don Galaor sănătos, să poată veni aici”. Ysanjo, ce era 
de față, a spus: „Seniore, s-a însănătoșit, după cum am aflat de 
la niște neguţători care plecaseră din Gaula spre Marea Britanie 
și au trecut pe-aici ca să fie mai siguri, fiindcă se temeau de 
război; i-am întrebat de don Galaor și mi-au spus că se ridicase 
din pat și umblă prin oraș, dar că e foarte slăbit”. Toţi s-au 
bucurat mult de această veste și regele mai mult ca oricine, că 
tare își simțea inima grea și îndurerată din pricina suferinței 
acestui fecior al lui și după cât se lungise boala, se temea foarte 
să nu-l piardă. 

Chiar a doua zi, cavalerii de care aţi auzit au poruncit să fie 
pregătită o corabie cu toate cele de trebuinţă pentru acea 
călătorie, au încărcat-o cu armele și caii lor, s-au îmbarcat cu 
scutierii lor și marinari care să conducă nava și au pornit pe 
mare; și, cum vremea era bună și vântul prielnic, au ajuns în 
scurt timp în Gaula, unde au fost foarte bine primiţi de regină; 
iar despre don Galaor, aflaţi că bucuria i-a fost atât de mare 
când i-a văzut, încât, așa slăbit cum era, a alergat să-i 
îmbrățișeze pe toţi trei și ținându-i așa o vreme, ochii i s-au 
umplut de lacrimi și le-a spus: „Oh, domnii și marii mei prieteni! 
Când va vrea Domnul să fiu iarăși în tovărășia voastră și să 
îmbrac, armura pe care am lepădat-o de atâta timp?” Angriote i- 
a răspuns: „Domnule, nu vă întristaţi, că Dumnezeu vă va 
îndeplini dorințele și nu vă mai gândiţi la nimic alta decât la 
veștile deosebite și la marea bucurie pe care vi le aducem”. Și 
le-au povestit reginei și lui toate câte ați auzit că s-au întâmplat, 
de la început până la sfârșitul fericit ce l-au avut. Când Galaor a 
auzit acele vești, s-a tulburat foarte și a spus: „Ah, Sfântă 
Fecioară! E adevărat că toate acestea i s-au întâmplat regelui 
Lisuarte, stăpânul meu, fără ca eu să fiu alături de el? Acum pot 
spune că Dumnezeu mi-a făcut un mare bine, dându-mi în 
vremea asta o boală atât de grea, căci, cu toate că în cealaltă 
tabără se aflau regele, tatăl meu, și fraţii mei, n-aș fi putut să 
nu-mi pun în slujba sa acest trup până la moarte și e sigur că 


462 


de-aș fi știut mai înainte, pe cât sunt de slab, aș fi murit de 
tristețe”. Don Bruneo i-a spus: „Domnule, mai bine că s-a 
întâmplat așa, căci spre cinstea tuturor și a voastră, deoarece 
ați primit de soţie din partea fratelui vostru, Amadis, pe 
frumoasa regină Briolanja, s-a încheiat pacea, așa cum veți 
vedea când veţi ajunge acolo”. Și i-au dat reginei scrisoarea, 
spunându-i că veniseră să o ia ca să fie de faţă la nunțile tuturor 
fiilor ei și să le vadă pe regina Brisena, pe Oriana și pe toate 
acele doamne de neam mare ce se aflau acolo. Cum această 
regină era foarte nobilă și își iubea mult soţul și copiii, aflând că 
după marea înfruntare și primejdie, acum e pace și liniște, a 
adus multe mulțumiri lui Dumnezeu și a spus: „Fiul meu Galaor, 
privește această scrisoare, prinde puteri și du-te să-i întâlnești 
pe tatăl tău, regele, și pe fraţii tăi, căci, pe cât se pare, acolo îl 
vei afla și pe regele Lisuarte, mai cinstit de neamul tău, așa cum 
își dorea”. Angriote i-a spus reginei: „Doamnă, aveţi toată 
dreptatea să spuneţi asta, pentru că fiul vostru Amadis 
întruchipează astăzi toată floarea și faima lumii și de voinţa și 
dorinţa lui depinde soarta tuturor mai marilor ce trăiesc pe 
pământ și a celor mai prețuiţi, ceea ce, bună doamnă, veţi 
vedea cu proprii voștri ochi, căci în casa și la porunca sa s-au 
adunat împărați și regi, și alţi principi și cavaleri de seamă, ce îl 
iubesc și îl preţuiesc după cum merită; de aceea trebuie să 
pornim într-acolo cât mai iute cu putinţă, că, după câte socotim, 
regele Lisuarte cu regina Brisena și fiica lor, Leonoreta, au și 
sosit, ca regele să i-o dea de nevastă pe Leonoreta împăratului 
Romei, căruia i-a dat în stăpânire acea mare împărăție fiul 
vostru, Amadis”. Ea i-a răspuns cu multă bucurie: „Bunii mei 
prieteni, vom face degrabă ce ați spus și voi porunci să se 
pregătească niște corăbii pentru drum”. Cavalerii au rămas cu 
regina opt zile, la capătul cărora corăbiile au fost înzestrate cu 
toate cele de trebuinţă pentru acea călătorie, și, pe dată, s-au 
îmbarcat întru marea bucurie a prietenilor lor și au pornit să 
navigheze spre Insula Ferecată. 

Și pe când călătoreau pe mare, cum vă spun, având vreme 
foarte bună, în a treia zi, au zărit la mâna dreaptă o corabie cu 
pânze și vâsle și au hotărât să o aștepte, ca să afle cine 
călătorește cu ea și de ce se îndreaptă tocmai în direcţia spre 
care navigau ei; și când corabia s-a apropiat, un scutier al lui 
don Galaor a coborât într-o barcă și a întrebat cine călătorește 


463 


cu acea corabie; cineva dintre cei de pe navă i-a răspuns cu 
multă curtenie că e vorba de o doamnă ce se duce în mare 
grabă în Insula Ferecată. Când scutierul a auzit asta, le-a zis: 
„Atunci spuneţi-i acestei doamne de care vorbiţi că flota ce-o 
vedeţi se îndreaptă tot într-acolo și să se apropie fără teamă, 
căci pe corăbii se află lume în a căror tovărășie îi va face mare 
plăcere să se afle”. Când celălalt a auzit aceste vorbe, s-a dus 
iute și i-a spus totul stăpânei sale, bucuros foarte, iar ea a 
poruncit să fie lăsată o barcă la apă și un cavaler să se ducă să 
vadă dacă acesta e adevărul. Cavalerul a urcat pe corabia unde 
se afla regina și le-a spus acelor cavaleri: „Domnilor, în numele 
credinţei datorate lui Dumnezeu, spuneţi-mi dacă acea corabie, 
pe care se află o doamnă de neam mare, ce se îndreaptă spre 
Insula Ferecată, se poate apropia fără primejdie, căci acel 
scutier a zis că și domniile voastre mergeţi tot acolo”. Angriote i- 
a răspuns: „Prietene, scutierul a grăit adevărat și doamna de 
care vorbiţi poate veni fără primejdie, că aici nu e nimeni să-i 
facă vreun rău, ci dimpotrivă, va primi tot ajutorul ce cu 
dreptate i se poate da, împotriva celor ce îi vor răul”. 
„Mulţumesc lui Dumnezeu - a zis cavalerul -, și vă rog să aveți 
bunăvoința să o așteptați, căci o voi aduce pe dată; și fiindcă 
sunteţi cavaleri, mare durere vă va cuprinde când îi veți afla 
povestea”. Apoi s-a întors pe corabia sa și, după ce a spus tot ce 
văzuse, au pornit de-a dreptul spre nava reginei, căci aceea li se 
păruse cea mai arătoasă; și când au ajuns aici, pe punte s-a 
urcat o doamnă cu capul și chipul acoperite cu totul de un văl 
negru, care i-a întrebat cine călătorește pe acea corabie. 
Angriote i-a răspuns: „Doamnă, regina din Gaula, ce merge în 
Insula Ferecată”. „Domnule cavaler - a zis doamna -, atunci, vă 
rog mult, în numele celor datorate virtuţii, să mă ajutaţi să stau 
de vorbă cu ea”. Angriote a răspuns: „Asta se va face pe dată; 
poftiţi înăuntru, căci regina, doamnă, se va bucura să vă vadă, 
cum se întâmplă întotdeauna când cineva are nevoie de ea”. 
Doamna a intrat și Angriote, luând-o de braţ, a condus-o în 
odaia reginei și i-a spus: „Stăpână, această doamnă dorește să 
vă vadă”. „Să fie bine venită - a răspuns regina -, dar, spuneți- 
mi, Angriote, cine este”. Atunci doamna s-a apropiat de regină, 
a salutat-o și i-a spus: „Doamnă, acest viteaz cavaler nu vă 
poate răspunde, fiindcă nu știe cine sunt, dar veţi afla de la 
mine și povestea mea nu e scurtă, căci cumplită nenorocire și 


464 


mare suferință m-au lovit fară sa merit. Dar aș vrea, buna mea 
doamnă, să fiţi chezașă că nu mă paşte nicio primejdie pe mine 
și toată suita mea, dacă ce vă voi spune vă va trezi, cumva, mai 
curând mânia decât îndurarea”. Regina i-a răspuns că poate 
spune fără teamă ce dorește. Atunci doamna a început să 
plângă amarnic și a spus: „Buna mea doamnă, deși aici nu mă 
aleg cu nimic alta decât că îmi aflu oleacă de tihnă povestind 
nenorocirile mele unei doamne de neam atât de mare ca voi, 
îndurerata mea inimă se va simţi ușurată. Aflaţi că am fost 
căsătorită cu regele Daciei și am fost o regină preafericită 
împreună cu el și am avut doi băieți și o fată; pe această fată, 
zămislită de mine, nefericita, regele, tatăl ei, și eu am căsătorit- 
o cu ducele ce stăpânește provincia Suecia, un ţinut întins, 
învecinat cu regatul nostru; nunta lor, făcută cu multă bucurie și 
veselie și mari serbări, ne-a adus apoi mare jale și durere, căci 
acest duce, cum era tânăr și dornic să domnească, deși ar fi 
putut-o face, fiindcă soţul meu, regele, era înaintat în vârstă, și- 
a făcut socoteala că, ucigându-l și luându-mi cei doi băieţi, care 
sunt mici, că cel mare n-are mai mult de paisprezece ani, prin 
soția lui ar putea ajunge iute la tronul regatului nostru; și așa 
cum a gândit a și făcut: prefăcându-se că vine să petreacă în 
regatul nostru și zicând că întru cinstirea noastră vine cu o suită 
numeroasă, când regele, soțul meu, i-a ieșit în întâmpinare 
bucuros foarte și cu gânduri curate, mârșavul trădător l-a ucis 
cu mâna lui; copiii, pe care a vrut să-i păzească Dumnezeu, cum 
veneau în spate, călare pe caii lor, s-au adăpostit în cetatea de 
unde ieșiseră împreună cu cei mai mulți dintre cavalerii noștri și 
alți oameni ce s-au retras acolo după multe lupte și primejdii, 
fiindcă trădătorul i-a încercuit pe dată și n-a mai ridicat asediul; 
în vremea asta eu eram plecată într-un pelerinaj, cum 
făgăduisem, la o biserică foarte veche cu hramul Sfintei 
Fecioare, aflată pe o stâncă la o jumătate de leghe în largul 
mării; aici am fost înștiinţată de nenorocirea ce mă lovise fără să 
știu și, văzându-mă singură, n-am avut altă cale de ales decât 
să mă urc pe această corabie, ce mă dusese acolo și să plec, 
doamnă, cu gândul de a ajunge în Insula Ferecată, la un cavaler 
ce se numește Amadis și la alţi mulți foarte însemnați, despre 
care mi s-a spus că se află acolo cu el, să le povestesc despre 
această josnică trădare ce mi-a pricinuit atâta rău, și să îi rog să 
se milostivească de acei prinţișori, să nu lase să fie uciși atât de 


465 


nedrept, că doar câţiva cavaleri de-ai săi de i-ar îmbărbăta și i- 
ar conduce pe-ai mei, ticălosul acela n-ar cuteza să rămână 
multă vreme acolo”. 

Regina Elisena și acei cavaleri au fost uimiţi de asemenea 
ticăloasă trădare și tare milă le-a fost de acea regină; așa că 
regina Elisena a luat-o de mână și, poftind-o să se așeze lângă 
ea, i-a spus: „Buna mea doamnă, dacă nu v-am arătat respectul 
cuvenit regescului vostru rang, iertaţi-mă, că nu știam nici cine 
sunteti, nici istoria voastră, așa cum le știu acum; și fiţi convinsă 
că nenorocirea și suferința voastră mă umplu de multă milă și 
durere, văzând că soarta potrivnică nu iartă pe nimeni, oricât de 
mare ar fi, și că cel ce e mai mulţumit și mai slăvit trebuie să se 
teamă cel mai tare de toanele ei. Pentru că atunci când ni se 
pare că suntem mai siguri pe noi, atunci ni se întâmplă ce vi s-a 
întâmplat vouă, buna mea doamnă; și pentru că Dumnezeu v-a 
adus aici, gândesc că e bine să călătoriți cu mine până în Insula 
Ferecată și acolo veți găsi înțelegerea dorită de voi, cum o 
găsesc toţi cei aflați în nevoie”. „Știu, buna mea doamnă - a zis 
regina Daciei -, că regelui, stăpânul meu, i-au povestit niște 
cavaleri ce se duceau în Grecia câte s-au întâmplat și cum 
Amadis a salvat-o pe fiica regelui Lisuarte, ce o dezmoștenise 
pentru o altă fiică, mai mică, și i-o dăduse de soție împăratului 
Romei; și asta m-a făcut să-l caut pe acest preafericit cavaler, 
ocrotitor al nevoiașilor cărora li s-au făcut nedreptăţi”. Când 
Angriote și tovarășii săi au auzit vorbele reginei Elisena, au 
îngenuncheat toți trei în faţa ei și au implorat-o să le îngăduie să 
o ajute și să o răzbune ei pentru acea mare trădare pe regină, 
dacă așa va fi și voia Domnului, ceea ce puteau face foarte bine, 
fiindcă ajunseseră foarte aproape de Insula Ferecată și nu era 
de așteptat să se mai ivească vreo primejdie. Regina voia ca 
mai întâi să ajungă la rege, soțul ei, dar cavalerii au stăruit atât 
de mult, că a fost nevoită să le dea încuviințarea sa. Așa că s-au 
urcat îndată pe corabia lor, cu arme, cai și slujitori, i-au cerut 
reginei din Dacia să le dea o călăuză iar ea să rămână cu regina 
Elisena și să se ducă împreună în Insula Ferecată. Ea a răspuns 
că nu vrea să rămână și că mai degrabă ar vrea să meargă cu 
ei, deoarece sosirea ei ar putea ajuta mult la îndreptarea 
lucrurilor. Și așa au plecat toţi, căci au văzut că asta e voia ei, 
iar regina Elisena și don Galaor și-au văzut mai departe de drum 
și, fără să li se mai întâmple nimic, într-o dimineaţă, au intrat în 


466 


portul Insulei Ferecate; când s-a aflat de venirea lor, regele, 
soțul și feciorii ei, împăratul și toţi ceilalți cavaleri au sosit călare 
să o întâmpine. Oriana ar fi vrut să o întâmpine și ea cu 
doamnele ei, dar regele i-a trimis vorbă că o roagă să nu se 
obosească, fiindcă o va aduce îndată pe regină la ea, și așa s-a 
și făcut. 

Regina și don Galaor au coborât de pe corabie pe uscat, unde 
au fost primiţi cu multă bucurie. Amadis, după ce a sărutat 
mâinile mamei sale, s-a dus să-l îmbrăţișeze pe don Galaor; 
acesta a vrut să-i sărute mâinile, dar Amadis nu i-a îngăduit, ci a 
rămas o vreme cu el, întrebându-l de sănătate; don Galaor i-a 
raspuns că se simte mult mai bine și că se va simţi și mai bine 
de acum înainte, când se sfârșiseră supărarea și dușmănia 
dintre el și regele Lisuarte. 

După ce împăratul și toți ceilalţi seniori au salutat-o pe regină, 
au urcat-o pe un cal și au condus-o la castel, la locuința Orianei, 
unde aceasta, reginele și marile doamne, cu veșminte bogate 
foarte, îi ieşiseră în întâmpinare la poarta grădinii. Împăratul îi 
ducea calul de căpăstru și n-a vrut s-o lase pe regină să 
descalece decât în braţele lui. Când regina a intrat în grădină, 
Oriana, ţinându-le de mână pe reginele Sardamira și Briolanja, s- 
a apropiat de regina Elisena și toate trei au îngenuncheat în faţa 
ei, cu acea supunere datorată unei adevărate mame. Apoi s-au 
apropiat Mabilia, Melicia, Grasinda și toate celelalte doamne, i- 
au sărutat mâinile și, înconjurând-o, au plecat împreună spre 
încăperile lor. In acest răstimp a sosit și don Galaor și nu vă pot 
povesti câtă dragoste i-a arătat Oriana, pentru că, după Amadis, 
nu se afla cavaler în lume pe care să-l iubească mai mult, atât 
datorită domnului ei, căci știa cât de mult îl iubește acesta, cât 
și datorită marii dragoste sincere pe care i-o purta regele 
Lisuarte, tatăl ei, și a dorinţei lui don Galaor de a-l sluji împotriva 
întregii lumi, așa cum o dovedise adesea prin faptele sale. Toate 
celelalte doamne l-au primit, de asemenea, foarte bine. Amadis 
a luat-o de mână pe regina Briolanja și a spus: „Domnule și 
frate, v-o încredinţez pe această frumoasă regină, pe care aţi 
mai văzut-o și aţi cunoscut-o”. Don Galaor a luat-o de mână, 
fără urmă de sfială, căci era dintre cei ce nu se sperie ori se 
tulbură când văd o femeie, și a spus: „Seniore, vă sunt adânc 
recunoscător, vouă, că mi-o încredinţaţi, iar ei, că primește și 
mă vrea ca soţ”. Regina n-a spus nimic, dar s-a îmbujorat la chip 


467 


și s-a făcut mai frumoasă încă. Galaor o privea, căci, de când 
plecase din Sobradisa, după ce îl adusese acolo pe don 
Florestan, fratele lui, n-o mai văzuse decât pentru puţin timp, la 
curtea regelui Lisuarte, când venise să-l caute pe Amadis, și pe 
atunci era foarte tânără, iar acum era perfecțiunea întruchipată 
ca vârstă și frumuseţe; și s-a îndrăgostit atât de tare de ea șia 
plăcut-o atât de mult, încât, deși cunoscuse și avusese de-a face 
cu multe femei, cum povestește această istorie când vorbește 
despre el, și niciodată nu-și dăruise cuiva inima cu dragoste 
adevărată, s-a aprins pentru această frumoasă regină, iar ea s-a 
îndrăgostit de asemenea de el, căci, știind cât e de viteaz în 
luptă și de înzestrat cu toate însușirile pe care trebuie să le aibă 
cel mai prețuit cavaler din lume, toată marea dragoste ce i-o 
purtase fratelui său, Amadis, și-a revărsat-o asupra acestui 
cavaler, ce îi devenise soţ; și așa cum inimile lor s-au unit atunci 
întru totul, așa au rămas mereu și, după ce au plecat în regatul 
lor, au dus cea mai plăcută și mai cinstită viaţă, iubindu-se așa 
de tare, cum nu se poate spune pe de-a-ntregul; și au avut doi 
feciori, foarte chipeși și vestiți cavaleri, ce au săvârșit fapte de 
arme primejdioase și au dobândit întinse ţinuturi și regate. Așa 
cum vă vom povesti într-o altă parte a acestei istorii, ce se 
numește /sprăvile lui Esplandian, unde vă vom spune totul pe 
îndelete, căci au fost prieteni buni cu Esplandian înainte de a 
ajunge acesta împărat la Constantinopol și după aceea. 

După această primire făcută nobilei regine Elisena, aceasta a 
fost găzduită în încăperile acelor doamne, unde nu intra nimeni 
în afară de regele Perion, căci așa se hotărâse, până la sosirea 
regelui Lisuarte, a reginei Brisena și a fiicei lor, când Oriana și 
celelalte doamne aveau să li se închine. Toţi s-au dus apoi la 
casele lor, să petreacă în felurite chipuri la îndemână în această 
insulă, mai cu seamă cei îndrăgostiţi de vânătoare, pentru că în 
afara hotarelor insulei, în partea uscatului, cam la o leghe, erau 
păduri frumoase cu hăţișuri dese și cum locul era strașnic păzit, 
era plin de cerbi, mistreți, iepuri și alte sălbăticiuni, pe care 
cavalerii le vânau în număr mare, atât cu câini și capcane, cât și 
hăituindu-le călare până în vizuinile lor. Se mai găseau din 
belșug mulţi iepuri, potârnichi și felurite păsări de baltă, pentru 
vânătoarea cu șoimi; astfel că, în acel colțișor atât de mic se 
strânseseră toată floarea cavalerilor din lume și cei ce 
aduseseră cea mai mare slavă ordinului cavaleresc, toată 


468 


frumusețea pământească și marile plăceri și desfătări de care v- 
am povestit, precum și nenumărate altele ce nu se pot povesti, 
atât naturale, cât și plăsmuite prin farmece de acel mare învăţat 
Apolidon, ce le lăsase aici. 

Dar povestea nu mai vorbește acum despre acești domni și 
doamne ce îl așteptau pe regele Lisuarte și suita lui, pentru a vă 
istorisi ce li s-a întâmplat lui don Bruneo, Angriote și Branfil, 
care plecaseră cu regina, cum aţi auzit. 


e CAPITOLUL CXXII e 


Ce li s-a întâmplat lui don Bruneo de Bonamar, 
Angriote de Estravaus și Branfil, pe când 
porniseră să îi vină în ajutor reginei Elisena 


Istoria spune că Angriote de Estravaus, don Bruneo de 
Bonamar și Branfil, fratele său, după ce s-au despărțit de regina 
Elisena, au pornit mai departe pe mare, călăuziţi de cei ce 
cunoșteau drumul. Regina, cum era foarte tulburată și, în 
același timp, bucuroasă că aflase ajutoare în nenorocirea ei, nu 
i-a întrebat niciodată cine și de unde sunt. Și pe când călătoreau 
ei așa cum vă zic, într-o zi, le-a spus: „Viteji domni și prieteni, 
deși călătorim împreună, nu știu despre domniile voastre mai 
mult decât știam înainte de a vă întâlni și a vă cunoaște, așa că, 
rogu-vă mult, dacă vă e pe plac, să-mi spuneţi, ca să mă pot 
purta cu voi pe potriva rangului vostru și al meu”. „Bună 
doamnă - a răspuns Angriote -, cu toate că, aflând cum ne 
numim, dar cunoscându-ne foarte puţin, liniștea voastră nu va fi 
mai mare ori mai mică, de vreme ce doriţi să știți cine suntem, 
vă vom spune. Aflaţi că acești doi cavaleri sunt fraţi și unul se 
numește don Bruneo de Bonamar, iar celălalt Branfil; don 
Bruneo este rudă, prin soţia lui, cu Amadis de Gaula, fratele ei, 
în căutarea căruia porniserăţi; iar numele meu este Angriote de 
Estravaus”. Când regina a auzit cine sunt, a spus: „Oh, vitejii 
mei domni! Multe mulțumiri aduc lui Dumnezeu că v-am întâlnit 
în aceste clipe și vouă, pentru tihna și bucuria ce mi-a umplut 
chinuitul meu suflet aflând cine sunteţi, pentru că, deși nu vă 
cunosc și nu v-am mai văzut vreodată, veștile despre marile 
voastre isprăvi sunt cunoscute în tot locul, căci acei cavaleri 


469 


despre care i-am pomenit reginei Elisena că trecuseră prin ţara 
mea în drum spre Grecia, i-au vorbit și i-au istorisit regelui, soțul 
meu, despre marile bătălii dintre regele Lisuarte și Amadis și, pe 
când îi povesteaţi cele văzute, i-au spus și numele tuturor 
cavalerilor mai însemnați ce au luat parte la luptă și multe 
dintre marile isprăvi cavalerești săvârșite de ei; și îmi amintesc 
că aţi fost pomeniţi printre cei mai viteji, așa că îi mulțumesc 
adânc Stăpânului nostru, căci, într-adevăr eram tare îngrijorată 
văzându-vă atât de puţini și neștiind ce ajutor îmi veţi da în 
această mare nenorocire; dar acum am mari speranţe că fiii mei 
vor fi salvaţi și apăraţi de acel trădător”. Angriote a spus: 
„Doamnă, de vreme ce acest lucru ne privește acum pe noi, ne 
vom Strădui din toate puterile și suntem gata să ne dăm viețile”. 
„Dumnezeu să vă răsplătească - a spus ea - și să îngăduie ca eu 
și fiii mei să ne plătim pentru această faptă întru înălţarea 
rangului vostru”. Și au călătorit așa pe mare, fără vreun necaz, 
până au ajuns în regatul Daciei. 

Sosiţi aici, au hotărât ca regina să rămână pe corabie, în 
largul mării, până va ști cum merg lucrurile, iar ei și-au coborât 
pe uscat caii, și-au îmbrăcat armurile și au pornit la drum însoţiţi 
de scutierii lor și de doi cavaleri neînarmaţi care îi călăuzeau și o 
însoţiseră pe regină pe mare; și s-au îndreptat direct spre 
cetatea unde se aflau prinţișorii, cam la o zi de mers, 
poruncindu-le scutierilor să ia cu ei merinde și ovăz pentru cai, 
că nu voiau să intre în nicio așezare. Și așa cum vă spun, cei trei 
cavaleri au pornit la drum și au umblat toată ziua până pe 
înserat și au poposit la marginea unei păduri cu tufișuri dese; 
aici au mâncat și ei și caii și apoi iar au încălecat și au umblat 
toată noaptea, astfel că au ajuns la tabăra vrăjmașă cu o oră 
înainte de răsăritul soarelui; și s-au apropiat cât mai pe furiș, să 
vadă unde sunt cei mai mulţi oșteni, ca să-i ocolească și să 
treacă printr-un loc mai puţin păzit, pentru a intra în cetate, cum 
au și făcut; scutierilor și cavalerilor ce îi însoțeau le-au poruncit 
să încerce să intre în cetate în vreme ce ei vor ataca străjile. Și 
toţi trei laolaltă s-au năpustit peste vreo zece cavaleri aflaţi în 
fața lor și, de la prima ciocnire, fiecare și-a doborât potrivnicul și 
și-a frânt lancea; atunci au pus mâna pe spade și au prins să le 
rotească așa de năprasnic, încât vrăjmașii, atât datorită 
loviturilor grele ce le primeau, cât și fiindcă și-au zis că sunt mai 
mulţi, au rupt-o la fugă, strigând după ajutor. Angriote a spus: 


470 


„Ar fi bine să-i lăsăm și să mergem să-i încurajăm pe cei 
asediați”. Ceea ce au și făcut, căci s-au apropiat cu toată ceata 
lor de ziduri, unde, la zgomotul luptei, se iviseră câţiva oameni 
dinăuntru. Cei doi cavaleri ce îi călăuziseră au chemat straja și 
au fost recunoscuți pe dată, așa că li s-a deschis o portiţă mică, 
pe unde ieșeau, uneori, cei din cetate să-i atace pe dușmani, și 
pe-acolo au intrat Angriote și tovarășii lui. Prinţișorii, care se 
treziseră de larmă, au venit și ei și au aflat că acei cavaleri 
sosiseră să îi ajute și că regina, mama lor, e sănătoasă și la 
adăpost, căci până atunci nu știuseră dacă e captivă ori moartă; 
și tare mult s-au bucurat, iar toţi pământenii de-acolo s-au simţit 
plini de curaj când au aflat cine sunt, și i-au găzduit cu prinții la 
palat, unde și-au scos armurile și s-au odihnit o bucată bună de 
vreme. 

În tabăra ducelui s-a făcut multă zarvă la strigătele cavalerilor 
ce fugeau și în mare grabă au ieșit toţi din corturi, unii pe jos, 
alţii călare, neștiind ce se petrecuse; și până să se liniștească, s- 
a făcut ziuă. Ducele a aflat de la cavaleri ce li se întâmplase, că 
nu zăriseră mai mult de opt ori zece călăreţi, dar crezuseră că 
sunt mai mulți, și că aceia intraseră în cetate. Ducele a spus: 
„Nu poate fi decât careva de pe-aici, care a îndrăznit să intre în 
cetate; am să încerc să aflu și când voi ști cine sunt, vor pierde 
tot ce-au lăsat aici, în afara zidurilor”. Apoi a poruncit tuturor să- 
și lepede armele și să intre în corturi, și a făcut și el la fel. 
Angriote și tovarășii săi, după ce au dormit și s-au odihnit, s-au 
sculat și au ascultat liturghia cu coconii ce îi însoțeau, iar apoi 
le-au spus să poruncească să se strângă cei mai de seamă 
dintre curtenii lor, ceea ce s-a și făcut; pe aceștia i-au întrebat 
ce oaste au, ca să-și dea seama dacă e chip să iasă din cetate și 
să se războiască, rugându-i mult să poruncească oamenilor să 
se înarmeze și să se adune într-o piaţă, ca să-i vadă pe toți; și s- 
a făcut întocmai. Prin urmare, după ce s-au strâns toţi și au aflat 
ce oaste are ducele, și-au dat seama că nu pot ţine piept 
dușmanului decât dacă vor afla vreo altă cale de a purta lupta, 
așa cum se obișnuiește, așa că s-au sfătuit toţi trei și au hotărât 
ca, în noaptea aceea, să iasă să-i atace pe dușmani vreme mai 
îndelungată, iar don Bruneo cu prinţul mezin, ce nu împlinise 
doisprezece ani, să încerce să iasă din cetate prin alt loc și să nu 
se gândească la nimic alta, decât să treacă de vrăjmași și să 
ajungă la niște așezări din apropiere aflate în ţinutul acela, ai 


471 


căror locuitori, văzându-și regele mort, stăpânii asediați și 
regina băjenită, nu cutezau să se arate, dar, împotriva voinţei 
lor, îi trimiteau ducelui merinde pentru tabără; gândul lor era că, 
o dată ajunși acolo, aceștia, văzându-l pe prinţ și îmbărbătaţi de 
don Bruneo, vor strânge ceva oameni ca să-i poată ajuta pe cei 
încercuiți, și dacă vor izbuti asta, să le dea de veste celor din 
cetate prin niște semnale, în timpul nopţii; și atunci ei vor ieși să 
atace tabăra, iar don Bruneo cu oamenii lui îi va lovi pe dușmani 
din altă parte, unde nici cu gândul să nu gândească, și astfel le 
vor putea pricinui mari pagube potrivnicilor. Acest plan li s-a 
părut bun și s-au sfătuit asupra lui cu câţiva dintre cavalerii cei 
mai de seamă de-acolo, în care aveau mai multă încredere că îi 
vor sluji pe prinți în acea mare înfruntare și primejdie ce îi 
păștea; toţi au încuviințat planul. Așa că, după ce s-a lăsat 
noaptea și a trecut o parte bună din ea, Angriote și Branfil, cu 
toţi oștenii din cetate, au pornit să-i atace pe vrăjmași, iar don 
Bruneo a ieșit prin alt loc cu prințul, cum v-am spus. Angriote și 
Branfil, ce mergeau în fruntea tuturor, au apucat pe o uliţă 
printre niște grădini, pe care o văzuse în timpul zilei că se 
sfârșea în dreptul taberei, pe un câmp întins, unde ziua nu era 
nicio pază, iar noaptea făceau de strajă vreo douăzeci de 
oameni; și s-au năpustit asupra acestora, ei și oastea lor, atât de 
năprasnic, că i-au spulberat pe loc și au trecut mai departe, 
lăsând în urmă câţiva morți și răniţi, căci fiind aceia oșteni de 
rând, iar ceilalţi cavaleri atât de iscusiţi, foarte iute au fost 
zdrobiţi și nimiciţi toţi; iar strigătele și zăngănitul armelor era 
asurzitor; dar Angriote și Branfil nu făceau alta decât să 
înainteze și să-i pălească pe cei ce soseau din tabără și din 
celelalte posturi de pază, lăsându-i pe mulţi în puterea 
oamenilor lor, ce nu făceau decât să-i prindă și să-i ucidă, până 
au ajuns pe câmpia unde se afla tabăra. La ceasul acela ducele 
era călare și, când a văzut că oastea sa e nimicită de așa puţini 
vrăjmași, tare s-a mai înfuriat și, dând pinteni calului, s-a repezit 
cu toată oastea lui, câtă i se afla în preajmă, împotriva celorlalţi, 
atât de năvalnic că, în bezna nopţii, părea că tot câmpul se 
scufundă, așa că cei din cetate s-au înspăimântat foarte și s-au 
tras spre străduţa pe unde veniseră, astfel că în afara cetăţii n- 
au rămas decât cei doi cavaleri, Angriote și Branfil, să ţină piept 
furiei ducelui; dar s-a prăvălit atâta lume peste ei, încât, cu 
toate faptele lor vitejești, cu toate că dăduseră grele lovituri 


472 


celor din faţă și îl doborâseră pe duce de pe cal, au fost siliți să 
se retragă pe străduţa unde se adăpostiseră oamenii lor și acolo 
s-au oprit, că locul era strâmt. Ducele n-a fost rănit, deși căzuse, 
și ai săi i-au sărit foarte iute în ajutor și l-au urcat pe cal; și 
văzând el că dușmanii se retrăseseră pe străzi, s-a apropiat și 
tare s-a mâniat că numai doi cavaleri cutează să apere trecerea 
aceea și să ţină piept unei mulţimi ca a lui; așa că a strigat tare, 
să audă toţi: „Oh, nefericiţilor cavaleri cărora vă dau avuţiile 
mele, ce rușine să nu fiți în stare să învingeți doi cavaleri, că nu 
aveţi de-a face cu mai mulţi!” Și a dat năvală cu mulți alții 
alături și au venit atâţia, într-un vârtej așa mare, încât, în ciuda 
lui Angriote și Branfil, i-au împins pe ai lor o bună bucată înapoi 
pe străduță. Ducele a socotit că sunt ca și învinși și că acolo, în 
încleștarea aceea, va putea ucide mulţi; și au intrat în cetate pe 
urmele celorlalţi, iar el, ca un învingător, a luat-o înaintea oștii 
sale și s-a apropiat de Angriote, ce se afla în faţa lui, cu spada în 
mână, dându-i o lovitură grea în coif; dar n-a întârziat să-și 
primească plata, căci Angriote, care era tot timpul cu ochii pe el, 
de când îl auzise încurajându-și oamenii, a ridicat spada și l-a 
izbit cu toată forța în coif, dându-i o asemenea lovitură, că l-a 
sleit de toate puterile și l-a trântit la picioarele calului; și când l- 
a văzut la pământ, le-a strigat alor săi să se ocupe de el că e 
ducele, iar el și Branfil au ieșit în faţă, atacându-i pe ceilalţi și 
împărțind lovituri grele și nemiloase, încât vrăjmașii nu cutezau 
să le ţină piept, căci locul unde se luptau era îngust și nu îi 
puteau lovi decât din față. In acest răstimp, ducele a fost făcut 
captiv de cei din cetate, dar era atât de vlăguit și fără simţire, 
că nu știa dacă e dus de ai săi ori de potrivnici. Când ai săi l-au 
văzut astfel, au socotit că murise și s-au retras până au ieșit din 
strâmtoarea aceea. Angriote și Branfil, văzând asta și știind că 
ducele e mort ori captiv, precum și că dușmanii sunt numeroși și 
nu e înțelept să fie atacați în câmp deschis, au hotărât să se 
întoarcă și să se mulțumească doar cu ce izbutiseră să facă în 
acest prim atac, și așa au și făcut, întorcându-se foarte încet la 
ai lor, mulţumiţi de felul cum se petrecuseră lucrurile, deși 
aveau câteva răni, nu prea mari, și armurile distruse; dar caii li 
s-au prăpădit în scurt timp, în urma rănilor primite; și, după ce 
și-au adunat oamenii, s-au întors în cetate, unde la porţi l-au 
aflat pe prințul Garinto, căci acesta îi era numele, care, vă puteți 


473 


închipui ce bucuros a fost văzându-i întorcându-se teferi și 
aducându-l prins pe dușmanul său, ducele. 

Apoi s-au adăpostit toți în oraș cu mare veselie, pentru că îl 
aveau în puterea lor pe acel dușman de moarte, cum v-am spus, 
care încă nu-și venise în simţiri și a zăcut așa tot restul nopții și 
a doua zi până la amiază. 

Don Bruneo, care ieșise din cetate prin alt loc, n-a aflat nimic 
despre toate astea, dar auzise strigătele și zăngănitul armelor; 
și cum mai toată oastea din afara zidurilor se strânsese acolo, 
aici, unde se afla el, nu rămăseseră decât puţini oșteni, pedeștri 
și fără căpetenie, dar i-a lăsat în pace, ca să nu pățească vreun 
rău prinţișorul aflat în grija lui, și a trecut printre ei fără nicio 
piedică; apoi au umblat cât mai rămăsese din noapte călăuziţi 
de un om călare și, când s-a făcut dimineaţa, au văzut în faţa 
ochilor o cetate spre care îi ducea călăuza, ce părea destul de 
puternică și se numea Alimenta; din cetate ieșeau doi cavaleri în 
armură, trimiși de duce să afle cine pătrunsese în orașul asediat, 
care umblaseră și prin alte locuri să afle asta, dar cum nu 
dăduseră de nicio urmă și nu aflaseră nimic, se întorceau în 
tabără, după ce porunciseră, în numele ducelui, ca cei din 
cetate să trimită cât mai multe merinde cu putință în tabără, că 
altminteri îi așteaptă pedepse grele; zărindu-i, don Bruneo l-a 
întrebat pe călăuză dacă știe cine și de ce parte sunt cei doi 
cavaleri. „Sunt oamenii ducelui, domnule - a răspuns călăuza -, 
că i-am văzut de multe ori umblând în jurul cetăţii cu alți 
tovarăși de-ai lor și îi recunosc după herburi”. Atunci, don 
Bruneo a spus: „Aveţi grijă de acest cocon și nu vă depărtaţi de 
el, că vreau să văd cum sunt cavalerii ce îl apără pe un senior 
atât de rău”. Și, luând-o oleacă înainte, a pornit în întâmpinarea 
acestora, care nu-și făceau nicio grijă, cugetând că e din tabără; 
când a ajuns aproape de ei, don Bruneo le-a spus: „Cavaleri 
ticăloși ce îl slujiți pe acel duce trădător și sunteţi iubiţi de el, 
apăraţi-vă, căci vă chem la luptă pe viață și pe moarte”. Ei i-au 
răspuns: „Marea ta trufie te va face să plătești pentru sminteala 
ta, căci, socotind că ești de-ai noștri, voiam să te lăsăm să treci; 
dar acum vei plăti cu moartea de care vorbești pentru că ai 
cutezat să ne înfrunţi, ca un om fără judecată”. Și, pe dată, s-au 
năpustit unii contra altora în cea mai mare goană a cailor și s-au 
izbit cu tărie în scuturi, făcându-și lăncile ţăndări; unul dintre 
cavaleri, lovit de don Bruneo, a căzut la pământ pe loc și 


474 


bușitura a fost atât de zdravănă, iar pământul așa de tare, căn- 
a mai mișcat defel și a rămas întins ca un om mort; don Bruneo 
a pus mâna pe spadă cu inima plină de vitejie și a pornit spre 
celălalt care îl aștepta, de asemenea, cu spada în mână, 
apărându-se bine cu scutul, și și-au dat lovituri strașnice și 
grele; dar cum don Bruneo era mai puternic și mai priceput în 
mânuirea spadei, l-a copleșit cu asemenea lovituri, că l-a făcut 
să scape spada din mână, să-și piardă scările, și, apucându-se 
cu braţele de grumazul calului, cavalerul a spus: „Oh, domnule 
cavaler, pentru Dumnezeu, nu mă omorâţi!” Don Bruneo a 
încetat să-l mai atace și i-a răspuns: „Daţi-vă învins!” „Mă 
predau - a zis el -, ca să nu mor și să nu-mi pierd sufletul”. 
„Atunci, descălecaţi - a spus don Bruneo - și așteptați porunca 
mea”. El a făcut ce i s-a spus, dar era atât de zdrobit, că nu s-a 
putut ţine pe picioare și s-a prăbușit la pământ; don Bruneo l-a 
pus să se ridice împotriva voinţei lui și i-a spus: „Duceţi-vă să 
vedeți dacă tovarășul vostru e mort ori nu”. El a făcut întocmai 
și cu chiu cu vai s-a apropiat de celălalt și i-a scos coiful din cap; 
acela, când a simţit aerul, și-a mai revenit în fire. Între timp, don 
Bruneo l-a căutat din ochi pe cocon și l-a zărit ceva mai departe, 
fiindcă omul ce îi călăuzea, neavând atâta încredere în vitejia 
lui, se îndepărtase cu prinţul de locul luptei; don Bruneo le-a 
făcut semn cu spada să se apropie și ei așa au făcut; coconul, 
când s-a apropiat, tare s-a mai minunat de fapta lui don Bruneo 
și, cum era copil și nu mai văzuse asemenea lucruri, s-a 
schimbat la față; don Bruneo i-a spus: „Bunule domnișor, 
porunciţi să fie uciși acești dușmani ai voştri, deși mică va fi 
răzbunarea pentru josnica lor trădare faţă de tatăl vostru”. 
Coconul a răspuns: „Domnule cavaler, întâmplarea face că 
aceștia n-au nicio vină și ar fi mai bine, dacă vă e pe plac, să-i 
lăsăm în viață decât să-i omorâm”. Don Bruneo a încuviințat, 
fiindu-i pe plac prinţul pentru aceste vorbe și gândind că va fi un 
om bun, dacă va trăi. Apoi i-a poruncit omului ce venea cu ei să 
îl ajute pe celălalt cavaler să încalece și să-l așeze pe al doilea, 
ce nu-și venise în fire cu totul, de-a curmezișul pe șaua calului, 
ca să pornească spre cetate, cum au și făcut; și când au ajuns 
acolo, au ieșit mulţi la porți ca să-i vadă și se minunau că îi aduc 
în felul acela pe cei doi cavaleri ce plecaseră de-acolo în zori. 

Și au mers pe o stradă până în piaţa cetăţii, unde s-a strâns 
multă lume, care a venit să-i sărute mâinile; și plângând i-au 


475 


spus lui don Bruneo: „Domnule, dacă inimile noastre ar cuteza 
să faptuiască lucrurile pe care le dorim și am ști cum s-o facem, 
v-am sluji cu toţii până la moarte; dar nu știm ce să facem, că 
nu avem printre noi nicio căpetenie și pe nimeni mai de seamă 
să ne cârmuiască”. Don Bruneo le-a răspuns: „Oh, oameni lipsiţi 
de curaj! Cu toate că până acum ați fost cinstiți, nu vă mai 
amintiți că sunteţi vasalii regelui, tatăl acestui cocon și al 
prințului, fratele său, ce va fi rege? Cum vă plătiţi datoria ce o 
aveţi față de el ca supuși și pământeni, văzând că stăpânul 
vostru a fost ucis printr-o josnică trădare și feciorii lui închiși în 
cetate și asediați de acel duce trădător, dușmanul lui?” 
„Domnule cavaler - a zis unul dintre locuitorii de vază ai cetății 
-, aţi rostit un mare adevăr; dar cum nu avem cine să ne 
poruncească și să ne conducă și suntem toţi oameni ce trăim 
mai mult pașnic decât cu arma în mână, nu știm să ne purtăm 
pe potriva credinţei noastre; acum însă, când se află aici acest 
stăpân al nostru și domnia voastră să îl apăraţi, spuneţi ce avem 
de făcut și pe dată vom trece la fapte cu toate puterile noastre”. 
„Aţi vorbit ca un viteaz - a spus don Bruneo - și e drept ca 
regele să vă răsplătească pe voi și pe toți ce gândesc așa; eu 
am venit să vă fiu căpetenie și să mor ori să trăiesc alături de 
voi”. Apoi le-a spus cum au fost rânduite lucrurile în cetate cu 
celălalt cocon, cum veniseră cu regina, stăpână lor, și unde o 
lăsaseră și cum o întâlniseră pe mare, pe când se îndrepta spre 
Insula Ferecată; și le-a mai spus să n-aibă teamă că, foarte 
curând, cu un pic de ajutor din partea lor, dușmanii vor fi 
nimiciţi și uciși. Când mulțimea a auzit asta, s-a simţit tare 
îmbărbătată și fremătând toţi i-au răspuns: „Domnule cavaler 
din Insula Ferecată, unde nu s-au aflat decât cavaleri preafericiţi 
de când a fost câștigată de acel vestit Amadis de Gaula, 
porunciţi-ne și spuneţi-ne ce trebuie să facem și vom face totul 
pe dată”. Don Bruneo le-a mulțumit mult, punându-l și pe 
prinţișor s-o facă, și a zis: „Atunci, porunciţi de-ndată să se 
închidă porţile și puneţi străji, ca nimeni de-aici să nu-i 
înștiințeze pe vrăjmașii noștri, iar eu vă voi spune ce trebuie să 
facem”. Ceea ce s-a și făcut și el le-a spus: „Acum mergeti la 
casele voastre, mâncaţi și pregătiţi-vă armele, fiecare ce aveţi, 
și fiți gata să vă apăraţi orașul, fără să vă temeţi de nemernicii 
aceia ce au destul de furcă dincolo, după cum am rânduit 
lucrurile cu prinţul; iar după ce vom mânca și ni se vor odihni 


476 


caii, prinţul și cu mine ne vom duce în cetatea vecină, ce se află 
la trei leghe de aici, după cum îmi spune călăuza ce ne-a adus 
aici, și ne vom întoarce cu toți cei de-acolo; apoi vă voi conduce 
la luptă și, dacă ne vor ţine piept, dușmanii voştri vor fi pierduţi 
și zdrobiți, în mâinile voastre”. Oamenii i-au răspuns că așa vor 
face și au plecat pe dată cu toţii, cu multă înflăcărare, să-i 
împlinească poruncile; pe prinţ și pe don Bruneo i-au ospătat 
foarte bine într-un palat al regelui și, după ce-au mâncat, tocmai 
când dădeau să încalece ca să plece, că trecuse de nămiezi, au 
sosit doi ţărani la poarta cetății, ce veniseră într-un suflet, 
cerându-le străjilor să le deschidă, că aduc vești ce îi vor bucura; 
străjile i-au dus la prinţ și la don Bruneo și aceștia i-au întrebat 
ce au a spune. Ei au răspuns: „Domnilor, noi am venit la cei din 
cetate, fără să știm de sosirea prinţului și de voi, pe care nu v- 
am văzut niciodată, dar veștile ce le aducem vă vor bucura 
foarte, atât pe voi, cât și pe ei, când le veţi auzi. Acum, aflaţi că 
în noaptea trecută, au ieșit mulți oameni din cetate, au atacat 
străjile și au ucis și au luat captivi mulţi oșteni de-ai ducelui; 
ducele, când a aflat, a venit și el acolo și a dat de doi cavaleri ce 
se zice că făceau minuni, care îi ucideau pe ai săi; el le-a sărit în 
ajutor și s-a înfruntat cu unul din cavaleri, care, dintr-o lovitură, 
l-a doborât de pe cal și ducele a căzut în mâna celor din cetate, 
fără să se știe de e mort ori viu. Cei din tabără nu știu ce să facă 
și s-au adunat în cete să se sfătuiască, dar se pare că se 
pregătesc să plece, căci se tem foarte de acei străini, de care v- 
am zis; noi suntem dintr-un sat de-aici, de-aproape, și adusesem 
merinde în tabără; și cum am văzut cele întâmplate, am hotărât 
să venim să-i înștiinţăm pe domnii de-aici din cetate, să se 
păzească, să nu le facă vreun rău ori să-i jefuiască vrăjmașii în 
fuga lor”. 

Don Bruneo, cum a auzit asta, a plecat călare împreună cu 
prinţul spre piaţă și aici i-a pus pe ţărani să povestească 
noutățile tuturor celor ce se adunaseră, pentru a le da curaj și 
încredere; apoi le-a spus: „Bunii mei prieteni, socotesc că nu 
mai e nevoie să plec dincolo, căci după aceste vești, suntem de 
ajuns voi și eu pentru ce am hotărât; prin urmare, trebuie ca pe 
înserat să fiți cu toţii înarmați și să plecăm de-aici, că tare 
nedrept ar fi să aibă parte de toată gloria acestei victorii doar 
cei din cetate, iar noi să nu ne-alegem cu nimic”. „Totul se va 
face pe dată cum porunciţi, domnule”, au răspuns ei. Și astfel, 


477 


toată ziua și-au pregătit armele, arzând de nerăbdare să se 
înfrunte cu dușmanii, căci îi socoteau ca și înfrânți și voiau să se 
răzbune pentru nenorocirile și pagubele suferite din pricina lor. 

Când s-a înnoptat, don Bruneo și-a îmbrăcat armura, a 
încălecat și a condus toată oastea afară pe câmp, rugându-l pe 
cocon să rămână acolo, dar el a vrut să-l însoţească. Și uite-așa 
cum auziţi, au pornit cu toţii spre tabăra vrăjmașilor; după ce-a 
trecut o parte din noapte, don Bruneo i-a spus călăuzei ce îl 
însoţise, să le facă semne celor din cetate dintr-un loc de unde 
să fie văzute, așa cum se înţeleseseră și acesta a făcut 
întocmai; când ceilalţi au zărit semnalele, au priceput că don 
Bruneo rânduise totul bine și s-au pregătit pe dată să iasă și să 
atace tabăra, înainte de-a se lumina; dar cei din tabără, știind că 
ducele, stăpânul lor, e în mâinile dușmanilor, văzând semnele 
acelea luminoase în noapte, pierzând orice speranţă să-l mai 
elibereze, au chibzuit că dacă mai rămân acolo, vor fi în mare 
primejdie. Așa că, după ce s-a scurs o parte din noapte, au 
adunat toţi oamenii, bagajele și răniții și, în mare taină, fără să-i 
simtă cineva, au ridicat tabăra și au pornit spre ţinutul lor, astfel 
că, mai înainte de-a prinde cineva de veste că plecaseră, 
străbătuseră o bună bucată de drum; și când s-a făcut vremea 
să iasă cei din cetate și don Bruneo să atace din partea opusă, 
n-au mai găsit pe nimeni și, cum era noapte, nu s-au recunoscut 
și cât pe ce să se încingă o luptă pe cinste între ei, fiecare 
chibzuind că ceilalți sunt vrăjmașii, căci între ei nu se mai afla 
nimeni; după ce s-au recunoscut, tare supăraţi au fost de cele 
întâmplate și au pornit pe dată pe urmele dușmanilor, dar cu 
multă trudă, fiindcă era beznă și au umblat pe dibuite până la 
ivirea zorilor; atunci i-au zărit limpede și cei ce erau călare s-au 
zorit tare și au ajuns din urmă căruțele cu bagaje și răniţi și pe 
pedestrași, căci restul, văzându-se învinși, de cum s-a făcut 
ziuă, n-au mai vrut să-i aștepte, pentru că se mai aflau încă în 
ținuturile dușmane. Pe aceștia i-au ucis în număr mare ori i-au 
luat captivi și s-au ales cu multă pradă, așa că s-au întors cu 
multă bucurie și victorioși în cetate și au trimis pe dată mai 
mulţi cavaleri să o aducă pe regină; și când a sosit regina și și-a 
văzut băieţii teferi și nevătămaţți, iar pe dușmanul ei captiv, cine 
poate spune ce mare bucurie a încercat-o. 

Angriote și tovarășii săi, cum știau că sunt așteptați în Insula 
Ferecată de acei mari seniori, i-au cerut îngăduință reginei să 


478 


pornească la drum, dat fiind că nu mai are nevoie de ei, 
spunându-i că trebuie să ajungă într-o anume zi în Insula 
Ferecată. Regina i-a rugat ca, de dragul ei, să mai rămână două 
zile, fiindcă voia să îl încoroneze rege pe fiul ei, Garinto, și să îl 
judece pe acel trădător de duce atât de crud, de față cu ei; ei i- 
au răspuns că vor rămâne cu plăcere la încoronare, dar nu și la 
judecata ducelui și că, fiind acesta în puterea ei, să-i hotărască 
soarta după plecarea lor. Regina a poruncit pe dată să se înalțe 
în piață o estradă mare de lemn, acoperită cu bogate și 
frumoase brocarturi și mătăsuri, și să se adune acolo cei mai de 
seamă nobili ai regatului aflaţi mai aproape; pe estradă s-au 
urcat prinţul Garinto și cei trei cavaleri, iar ducele a fost adus și 
el, așa zdrobit cum era, pe un cal prăpădit și fără șa; și, de faţă 
cu el, au sunat trâmbiţele și prinţul a fost proclamat rege al 
Daciei și Angriote cu don Bruneo i-au așezat pe cap o bogată 
coroană de aur cu multe perle și nestemate. 

Și au petrecut în serbări o mare parte din zi, spre marea 
durere și frământare a ducelui, ce privea totul și căruia oamenii 
îi aruncau multe vorbe grele și mojicii; dar cavalerii au rugat-o 
pe regină să poruncească a fi luat de-acolo, ori de nu, să le 
îngăduie să plece ei, pentru că nu vor să vadă pe nimeni învins 
și prizonier batjocorit în faţa lor. Regina a poruncit să fie dus în 
temniţă, căci a văzut că îi supără prezenţa lui acolo, și apoi i-a 
rugat pe cavaleri să primească niște giuvaieruri scumpe, ce 
fuseseră aduse pentru a le fi dăruite; ei, însă, cu toate 
rugăminţile, n-au vrut să primească nimic; dar au rugat-o, 
fiindcă știau că prin locurile acelea se află ogari și copoi foarte 
frumoși, să binevoiască a le dărui câţiva pentru când vor vâna în 
Insula Ferecată. Pe dată le-au fost aduși peste patruzeci de 
câini, din care să-i aleagă pe cei mai frumoși și mai pe placul lor. 
Când regina a văzut că vor să plece, le-a spus: „Prieteni și vitejii 
mei domni, deși nu vreți să primiţi giuvaierurile mele, trebuie să 
luaţi totuși unul, cel la care ţin cel mai mult pe lumea asta, și 
anume, pe fiul meu, regele, și să i-l duceţi din partea mea lui 
Amadis, pentru ca, în tovărășia lui și a prietenilor săi, să crească 
și să dobândească însușirile potrivite unui cavaler, căci bogății 
trecătoare are destule; și dacă Dumnezeu va vrea să ajungă la 
vârsta cuvenită, Amadis, mai bine ca oricine altcineva, îl va 
putea face cavaler; și spuneţi-i că atât datorită faimei sale, cât și 
vitejiei voastre, prin care mi-am redobândit regatul, l-am 


479 


redobândit, de asemenea, pentru el și domniile voastre”. Ei i-au 
îndeplinit rugămintea, fiindcă au văzut că dorea foarte mult asta 
și era o mare cinste să aibă alături un rege ca acela ce, deși 
stăpânea o ţară atât de întinsă, le dorea tovărășia pentru a 
dobândi mai multă glorie. Regina a pus să se pregătească o 
corabie foarte frumoasă, cum se cuvine unui rege, încărcată cu 
straie de preţ și giuvaieruri foarte scumpe și nepreţuite, să le 
dăruiască unor cavaleri și altor persoane, după cum îi va fi voia, 
și i-a dat ca însoțitori pe preceptorul său și mai mulţi slujitori; 
apoi i-a petrecut până la ţărmul mării, și de acolo s-a întors în 
oraș, unde a poruncit ca ducele să fie spânzurat, spre marea sa 
rușine, pentru ca toţi să vadă ce roade dau florile trădării. 

Cavalerii și ceilalți s-au îmbarcat pe corăbii și au plutit până 
au ajuns în marele port al Insulei Ferecate, unde erau așteptați 
cu mult dor. Cum au intrat în port, i-au trimis vorbă lui Amadis 
că îl aduc cu ei pe regele Daciei, precum și de ce venise acesta, 
ca să pregătească totul pentru sosirea unui asemenea domnitor. 

Amadis a pornit călare însoţit doar de Agrajes, și la jumătatea 
costișei pe care se înălța castelul, s-au întâlnit cu cavalerii și 
regele, care venea îmbrăcat în straie foarte bogate și călare pe 
un cal cu o minunăţie de harnașament. Amadis s-a dus la el și l- 
a salutat, iar copilul i-a răspuns cu multă curtenie, fiindcă i se 
spusese cine este. Apoi s-au îmbrățișat toţi, cu multe râsete și 
bucurie că se revăd, și toţi împreună s-au dus la castel, unde 
regele a fost găzduit la don Bruneo, până aveau să sosească 
ceilalți coconi care erau așteptați. Și acum îi lăsăm pe acești 
domni în Insula Ferecată să îl aștepte pe regele Lisuarte, pentru 
a povesti despre acesta, și nu vom mai vorbi despre ei până la 
vremea potrivită. 


e CAPITOLUL CXXIII o 


Cum au sosit regele Lisuarte, regina Brisena, 
sotia lui, și fiica lor, Leonoreta, în Insula 
Ferecată, și cum le-au ieșit în întâmpinare 
acei domni și doamne 


Cum v-am spus, după ce a ajuns la Vindilisora, regele Lisuarte 
i-a poruncit reginei să pregătească cele de trebuinţă ei și fiicei 


480 


sale, Leonoreta, iar regelui Arban de Norgales, mai marele 
majordomilor săi, cele trebuincioase lui, și când totul a fost gata, 
după cum cerea rangul său, a plecat cu suita sa, dar n-a vrut să- 
i ia cu el decât pe regele Cildadan, don Galvanes și Madasima, 
soția sa, ce veniseră acolo din Insula Mongaza la porunca lui, și 
alți câţiva cavaleri, toţi bogat înveșmântaţi, căci Gasquilan, 
regele Suediei, s-a întors în regatul său. Și-au umblat ei cu 
multă voie bună până au ajuns să facă popas pentru noapte la 
patru leghe de insulă, ceea ce Amadis și toți ceilalți principi și 
cavaleri de-acolo au aflat pe dată și au hotărât ca toţi, împreună 
cu doamnele, să îi iasă în întâmpinare la două leghe de insulă, 
după cum s-a și făcut, și a doua zi au pornit toți la drum, cu 
toate reginele, în frunte cu regina Elisena. Și nimeni n-are atâta 
tinere de minte să poată povesti, darămite aşterne pe hârtie, ce 
straie purtau și câte podoabe aveau ei și caii lor, dar pot să vă 
spun că nici înainte, nici după un s-a mai auzit să se fi aflat pe 
lume vreo suită alcătuită din atâţia cavaleri de stirpe aleasă și 
așa de curajoși, atâtea regine, domniţe și alte doamne de neam 
mare, așa de frumoase și de gătite. Și toţi laolaltă au mers prin 
lunca aceea până au ajuns să-l zărească pe regele Lisuarte; 
acesta, văzând atâta lume venind spre el, și-a dat seama pe 
dată despre ce e vorba și a pornit cu toată suita lui, până s-a 
întâlnit cu regele Perion, împăratul și toţi ceilalți cavaleri ce 
mergeau în frunte, când s-a oprit să se îmbrăţișeze. Amadis 
venea mai în spate, sporovăind cu fratele său, don Galaor, ce 
era încă foarte slăbit și de-abia putea călări; când a ajuns 
aproape de rege, Amadis a descălecat de pe cal și, cu toate că 
regele i-a strigat să nu facă asta, s-a apropiat pe jos și, în pofida 
voinţei regelui, i-a sărutat mâinile; apoi s-a dus la regină, al 
cărei cal era purtat de dârlogi de frumosul cocon Esplandian, și 
regina a descălecat ca să-l îmbrăţișeze, dar Amadis i-a luat 
mâinile și i le-a sărutat. Don Galaor s-a apropiat de regele 
Lisuarte și, când acesta l-a văzut atât de slăbit, l-a îmbrățișat și 
l-a ţinut o vreme așa, având amândoi lacrimi în ochi și 
neputându-și vorbi defel, așa că unii au zis că e din pricina 
bucuriei  revederii; alţii, însă, au socotit că amintirea 
întâmplărilor trecute și neputinţa de a fi fost alături, cum doreau 
inimile lor, au fost pricina acelor lacrimi. Credeţi cum dorinţi, dar 
oricum ar fi fost, aveau ochii plini de lacrimi pentru că se iubeau 
mult. Oriana s-a apropiat de regină, mama sa, după ce aceasta 


481 


fusese salutată de regina Elisena, și când a văzut-o maică-sa, 
care o iubea ca pe lumina ochilor, a luat-o în brațe și amândouă 
ar fi căzut leșinate la pământ, dacă nu le-ar fi sprijinit cavalerii 
din jur; apoi a început să-i sărute ochii și chipul, spunând: „Oh, 
fata mea, deie Domnul, în sfânta lui bunătate, ca frumuseţea ta, 
ce ne-a adus atâtea munci și chinuri să fie pricină de îndreptare 
a acestora și de multă pace și veselie de acum înainte!” Oriana 
nu făcea alta decât să plângă de bucurie și n-a răspuns nimic; în 
acest răstimp au venit reginele Briolanja și Sardamira, au luat-o 
pe Oriana din brațele reginei și au stat de vorbă cu aceasta; 
după ele s-au apropiat toate celelalte doamne să o salute pe 
regină cu multă curtenie, căci o socoteau drept una dintre cele 
mai bune și mai slăvite regine din lume. Leonoreta s-a apropiat 
și i-a sărutat mâinile Orianei, iar ea a îmbrățișat-o și a sărutat-o 
de mai multe ori; apoi au făcut același lucru toate doamnele și 
domnișoarele reginei, mama sa, care o iubeau din toată inima, 
mai mult ca pe sine înseși, căci, așa cum am mai spus, această 
prinţesă a fost cea mai nobilă și cumpătată din vremea ei, și îi 
cinstea pe toţi, și de aceea era iubită de toți câţi o cunoșteau, 
bărbaţi și femei. 

După primire, și n-am povestit pe de-a-ntregul cum a fost, ci 
doar cât se poate spune într-o carte, toţi laolaltă au pornit spre 
insulă. Când regina Brisena a văzut atâţia cavaleri, doamne și 
domnișoare de neam așa mare, pe care îi cunoștea foarte bine 
și știa cât de mult preţuiește fiecare, și că toţi ascultă și i se 
supun lui Amadis, a fost atât de uluită, că nu știa ce să mai 
spună, și, dacă până atunci fusese convinsă că nu se află pe 
lume casă ori curte domnească să stea alături de cea a regelui, 
soțul său, văzând toate câte vi le-am spus, socotea că nu e mai 
presus de un conte oarecare; și privea de jur-împrejur și vedea 
că toți merg în urma lui Amadis și îl respectă ca pe un stăpân, 
că cine se află mai aproape de el se simte foarte onorat și că 
oriunde merge el, merg toţi. Și se minuna cum de putuse ajunge 
la o asemenea măreție un cavaler ce nu avusese niciodată 
altceva decât o armură și un armăsar, și, cu toate că era soţul 
fiicei sale și întru totul în slujba ei, tot a fost cuprinsă de o mare 
pizmă, pentru că ar fi vrut această măreție pentru soţul ei și de 
la el să o moștenească Amadis și fiică-sa; și cum vedea că e pe 
dos, nu se putea bucura defel; dar cum era foarte înţeleaptă, s-a 
făcut că nu vede și nu pricepe și, cu chipul vesel și inima 


482 


neagră, sporovăia și râdea cu toţi acei cavaleri și seniori ce 
mergeau în jurul ei; fiindcă regele, după ce s-a întâlnit cu don 
Galaor nu s-a mai despărțit de el tot drumul, până au ajuns în 
insulă. 

Pe când mergeau ei așa, Oriana nu-și lua ochii de la 
Esplandian, căci tare îl mai iubea, cum poruncește dreptatea, iar 
regina, mama ei, văzând-o, i-a spus: „Fata mea, vi-l dau pe 
coconul acesta să vă poarte calul”. Oriana s-a oprit și coconul s- 
a apropiat și i-a sărutat mâinile cu multă smerenie. Oriana tare 
ar fi vrut să-l sărute, dar, simțindu-se foarte stânjenită, s-a 
înfrânat. Mabilia s-a apropiat de el și i-a spus: „Bunul meu 
prieten, vreau să am și eu parte de sărutările voastre”. El și-a 
întors capul, cu o înfățișare atât de gingașă, că era o minune să- 
| priveşti, și, recunoscând-o, i-a vorbit cu multă curtenie. Așa au 
mers împreună, Esplandian între cele două, care tăifăsuiau cu el 
despre ce le era mai pe plac și erau foarte mulţumite de 
răspunsurile lui, căci felul de-a vorbi și înfățișarea chipeșă ale lui 
Esplandian le bucura; și se uitau Oriana și Mabilia una la alta, și 
se uitau la fecior, până ce Mabilia a spus: „Aţi fi zis, doamnă, că 
acesta a fost preţioasa pradă a leoaicei pentru fiii ei?” „Ah, 
doamnă și prietenă - a spus Oriana -, pentru Dumnezeu, nu-mi 
mai amintiţi, că și acum mă doare inima când mă gândesc la 
asta!” „Înţeleg - a spus Mabilia -, că taică-su a fost în primejdie 
mai mică pe mare, când era la fel de mic, dar Dumnezeu l-a 
păzit ca să ajungă așa cum vedeţi, și dacă asta îi e voia, așa îl 
va păzi și pe acesta, care îl va întrece în vitejie pe taică-su și pe 
toți oamenii din lume”. Oriana a râs din toată inima și a spus: 
„Adevărata mea soră, s-ar zice că vreţi să mă puneţi la 
încercare, să vedeţi la care ţin mai mult, dar eu vreau să dea 
Domnul ca amândoi să fie astfel, încât să nu-și afle pereche în 
lume, așa cum nu și-au aflat nici până acum, fiecare la vârsta 
lui”. 

Vorbind așa despre asta și alte lucruri foarte plăcute, au ajuns 
cu toţii la castelul din Insula Ferecată, unde regele Lisuarte și 
regina, soția lui, au fost găzduiţi bine în încăperile Orianei, iar 
regele Perion și soţia lui, în cele ale reginei Sardamira. 

Oriana și toate viitoarele mirese s-au mutat în încăperile din 
vârful turnului. Amadis a poruncit să se întindă mese sub 
frumoasele porticuri din grădină și acolo i-a ospătat pe toţi cu 
mare ighemonicon, pe fiecare după rangul său, cu asemenea 


483 


belșug de bucate, vinuri și fructe, că era o minune să priveşti 
cât de frumos erau toate rânduite. 

Don Cuadragante l-a găzduit la el pe regele Cildadan, pe care 
mult îl iubea, și tot așa au făcut toţi ceilalți cavaleri, fiecare 
poftindu-și prietenii mai dragi dintre cavalerii regelui. Amadis i-a 
luat la el pe regele Arban de Norgales, don Grumedan și don 
Guilan Gânditorul. Norandel a rămas la marele său prieten, don 
Galaor. Și așa au petrecut ziua aceea, cu multă bucurie, cum 
lesne vă puteţi închipui. Dar cum s-a purtat Agrajes cu unchiu-su 
și cu Madasima nu se poate povesti cu niciun chip și nici cu 
mintea închipui, căci acestuia îi purta la fel de mult respect și 
venerație ca regelui, tatăl său, și a poftit-o pe Madasima să 
rămână cu Oriana și acele regine și mari doamne ce se aflau cu 
ea, iar pe don Galvanes l-a luat acasă la el. Esplandian s-a 
apropiat pe dată de regele Daciei, ce era de vârstă lui, și l-a 
plăcut foarte; și din clipa când s-au cunoscut între ei s-a 
statornicit o dragoste ce a durat toată viaţa lor, astfel că multă 
vreme au umblat împreună, după ce au devenit cavaleri și au 
trecut prin multe isprăvi și primejdii de moarte ca niște cavaleri 
foarte curajoși. Acest rege a fost păstrătorul întregii taine a 
iubirii lui Esplandian și datorită bunelor sale sfaturi acesta a 
scăpat adesea de mari frământări și chinuri de moarte. Acest 
rege de care vă spun s-a trudit foarte să stea de vorbă cu acea 
doamnă ca să-i spună cât suferă acel cavaler din iubire pentru 
ea și s-o roage să aibă milă de felul dureros cum piere. Acești 
doi principi de care vă vorbesc, din iubire pentru această 
doamnă, i-au luat cu ei pe Talanque, feciorul lui don Galaor, pe 
Maneli, cumpătatul fiu al regelui Cildadan, născuţi din unirea 
celor doi cu nepoatele Urgandei, pe când se aflau captivi, așa 
cum povestește mai pe îndelete cartea a doua a acestei istorii, 
și pe Ambor, fiul lui Angriote de Estravaus, toți trei cavaleri 
neofiţi, și au trecut pe mare dinspre Constantinopol spre 
meleagurile păgânilor, unde au purtat lupte însemnate, atât cu 
uriași puternici, cât și cu multe neamuri străine și felurite foarte, 
sfârșite întru nespusa lor cinste, astfel că marile vitejii și 
mărețele lor isprăvi cavalerești au fost cunoscute în toată 
lumea, așa cum o să vă povestim mai pe larg în partea închinată 
lui Esplandian din această istorie, ce vorbește despre marile sale 
fapte de arme și iubirea dintre el și floarea frumuseții întregului 
pământ, acea stea strălucitoare în faţa căreia pălea orice 


484 


frumusețe, Leonorina, fiica împăratului de la Constantinopol, cea 
pe care tatăl lui, Amadis, o cunoscuse, copilă fiind, în Grecia, 
când trecuse pe-acolo și îl ucisese pe puternicul Endriago, cum 
v-am povestit. 

Dar să lăsăm acum aceste întâmplări pentru când le-o veni 
vremea și să ne întoarcem la povestea noastră. 

După ce a trecut ziua aceea când sosiseră și încă una, în care 
s-au odihnit după călătorie, regii s-au strâns ca să rânduiască 
acele căsătorii și să se întoarcă în ţările lor, că multe mai aveau 
de făcut: unii, să pornească la cucerirea pământurilor 
dușmanilor, alţii, să le dea ajutor; și pe când stăteau laolaltă la 
umbra unor copaci, lângă fântânile de care v-am povestit, au 
auzit strigăte puternice în afara grădinii și un murmur crescând; 
ei au întrebat ce se întâmplă și li s-a spus că pe mare sosește 
cel mai înspăimântător și mai ciudat lucru din câte se văzuseră 
vreodată. Atunci regii au cerut să le fie aduși caii, au încălecat și 
împreună cu toţi ceilalți cavaleri s-au îndreptat spre port; 
reginele și toate doamnele s-au urcat în vârful turnului, de unde 
se vedea o mare parte de uscat și de apă și au zărit un nor de 
fum mai negru și mai înspăimântător decât văzuseră vreodată în 
viaţa lor. Toţi au rămas nemișcaţi până și-au dat seama despre 
ce e vorba și, după scurtă vreme, când fumul a început să se 
împrăștie, au văzut în mijlocul lui un balaur mult mai mare decât 
cea mai mare galeră ori corabie din lume, cu niște aripi uriașe, 
mai lungi decât o aruncătură de săgeată, și coada îmbărligată în 
sus, mult mai înaltă decât un turn; capul, gura și dinţii îi erau 
atât de mari, iar ochii așa de înfricoșători, că nu era om să 
îndrăznească să se uite la el; și, din timp în timp, arunca pe nări 
fumul acela foarte negru, ce se înălța până la cer, și, când se 
învăluia cu totul în fum, scotea niște răgete și șuierături atât de 
asurzitoare și îngrozitoare, de parcă marea ar fi stat să se 
scufunde; iar pe gură azvârlea niște jeturi de apă atât de 
puternice și la o asemenea depărtare, că nicio corabie, oricât de 
mare ar fi fost, nu s-ar fi putut apropia de el fără să fie 
scufundată. Regii și cavalerii, cu toate că erau curajoși foarte, se 
uitau unii la alţii și nu știau ce să spună, căci, văzând un 
monstru așa înspăimântător și înfricoșător, nu știau și nici nu-și 
închipuiau cum ar putea să-i stea împotrivă; dar au rămas 
locului. 


485 


Balaurul uriaș a făcut vreo trei-patru ocoluri prin apă când a 
ajuns mai aproape, arătându-și sălbăticia și scuturându-și aripile 
cu atâta forţă, că scârțâitul solzilor săi a răsunat la o jumătate 
de leghe depărtare. Când caii au zărit monstrul, niciunul dintre 
acei domni călare n-a mai fost în stare să-și stăpânească 
bidiviul, căci toți au apucat-o la fugă care încotro, până ce au 
fost nevoiţi să descalece; unii spuneau că ar fi bine să aștepte 
înarmați; alţii ziceau că fiind acel balaur un monstru al apelor, 
nu va cuteza să iasă pe uscat și că, dacă ar ieși, ar avea timp să 
se retragă în insulă, că balaurul, dând de pământ, se va opri. Și, 
pe când stăteau toți așa, uluiţi, căci nu mai văzuseră și nici nu 
auziseră vreodată de ceva asemănător, au văzut cum din coasta 
balaurului iese o barcă acoperită toată cu o pânză bogată ţesută 
cu aur, în care se afla o doamnă între doi paji foarte frumos 
îmbrăcaţi, de umerii cărora se sprijinea, iar vâslași erau doi pitici 
urâţi de mama focului, ce îndreptau barca spre țărm. Tare s-au 
mai minunat acei domni, văzând asemenea ciudățenie, dar 
regele Lisuarte i-a spus lui Amadis: „N-o să mă credeţi, dar 
această doamnă e Urganda Necunoscuta, că nu se poate să nu 
vă amintiţi cum ne-a speriat când eram în cetatea mea, Fenusa, 
și a sosit pe mare înconjurată de flăcări”. „Așa am gândit și eu - 
a răspuns Amadis -, după ce-am văzut barca, fiindcă până 
atunci cugetam a fi vreun împieliţat ce ne-ar fi dat de furcă pe 
săturate”. 

În acest timp barca a ajuns la țărm și, de aproape, au 
recunoscut-o pe Urganda Necunoscuta, ce socotise să li se arate 
sub adevărata ei înfățișare, ceea ce făcea rareori, căci, cel mai 
adesea se ivea în chip ciudat, când bătrână-bătrână, când 
copilă, așa cum v-am povestit în multe locuri în această istorie. 
Și așa a sosit cu cei doi paji, foarte chipeși și gătiţi, cu straie 
împodobite și lucrate din cap până-n picioare cu pietre preţioase 
foarte scumpe. 

Regii și marii seniori s-au îndreptat, așa cum erau, pe jos, spre 
locul unde trăsese barca, iar ea, de cum a ajuns, a coborât din 
barcă, ţinându-i de mână pe frumoșii feciori, și s-a dus pe dată 
la regele Lisuarte să-i sărute mâinile, dar el nu i-a îngăduit și a 
îmbrăţișat-o, cum au făcut și regele Perion și regele Cildadan. 
Apoi, ea s-a întors spre împărat și i-a spus: „Viteze senior, deși 
nu mă cunoașteţi și nici eu nu v-am mai văzut, știu multe despre 
domnia voastră, atât cine sunteţi și ce curajoasă e nobila 


486 


voastră persoană, cât și cât de mare vă e rangul, și de aceea, 
precum și pentru un bine pe care o să vi-l fac, nu pește multă 
vreme, vouă și împărătesei, vreau să mă bucur de dragostea și 
recunoştinţa voastră și să vă amintiţi de mine când veţi fi în 
împărăţia voastră, cerându-mi să vă slujesc în vreun fel, căci, 
deși pare că meleagurile unde sălășluiesc eu sunt foarte 
depărtate de ale voastre, nu-mi va fi prea greu să străbat acest 
drum într-o singură zi”. Împăratul i-a răspuns: „Buna mea 
doamnă și prietenă, mă socotesc mai mulțumit să vă câștig 
dragostea și bunăvoința decât o mare parte din împărăţia mea, 
și pentru că virtutea voastră m-a îndemnat s-o fac, rogu-vă, nu 
uitaţi ce mi-aţi făgăduit, căci voi știți mai bine decât mine dacă 
inima și voința mea sunt în măsură să vă răsplătească pentru 
asta”. Urganda i-a spus: „Domnul meu, vă voi întâlni când, 
datorită mie, veți redobândi primul rod al împreunării voastre”. 
Apoi s-a uitat la Amadis, cu care nu avusese timp să stea de 
vorbă, și i-a spus: „Nobile cavaler, nu mă pot lipsi de 
îmbrăţișarea voastră, chiar dacă acum, când soarta prielnică v-a 
înălțat pe culmile măreției, nu veţi mai preţui serviciile și 
bucuriile celor ce putem prea puţin; pentru că lucrurile lumești, 
urmând ordinea firii, se pot schimba dintr-o pricină neînsemnată 
sau chiar fără pricină. Acum, când socotiți că vă veţi putea trăi 
viața fără alte griji, mai cu osebire când vă bucuraţi de ce ați 
dorit cel mai mult pe lume, fără de care toate celelalte ar fi fost 
pricină de dureroasă singurătate, acum trebuie să apăraţi ce 
aveţi cu îndoită trudă, căci soarta nu e mulţumită când ajungem 
atât de sus și își arată puterea; și mult mai mare ar fi paguba și 
rușinea pentru marea voastră cinste să pierdeţi ce ați dobândit, 
decât mai înainte când nu dobândiserăţi încă acest bun”. 
Amadis i-a răspuns: „După cât bine mi-aţi făcut, buna mea 
doamnă, și după marea dragoste ce mi-aţi arătat întotdeauna, 
chiar dacă aș fi atât de puternic încât să-mi împlinesc orice 
voinţă, tot m-aș simţi sărac dacă ar trebui să-mi pun puterea 
întru slujirea cinstei voastre, de ar fi să mi-o porunciţi, și nimic 
nu mi-ar sta împotrivă, nici chiar lumea întreagă, dar mai bine 
să nu fie nevoie să se adeverească vorbele mele”. Urganda i-a 
spus: „Marea dragoste pe care v-o port mă face să spun prostii 
și să dau sfaturi cui nu trebuie”. 

Atunci s-au apropiat toţi acei cavaleri și au salutat-o, iar ea i 
s-a adresat lui don Galaor: „Nici vouă, viteazul meu domn, nici 


487 


regelui Cildadan nu vă spun nimic acum, pentru că voi rămâne 
câteva zile aici, cu domniile voastre, și vom avea vreme să 
vorbim”. Și întorcându-se spre pitici, le-a poruncit să vâslească 
spre balaur și să aducă, într-o barcă, un cal pentru ea și alţii doi 
pentru pajii ei. 

Regii și seniorii aveau caii departe, căci teama de acea fiară îi 
împiedica să se apropie de ea, așa că au lăsat acolo slujitori să o 
ajute pe Urganda să încalece, iar ei s-au dus pe jos să-și ia caii; 
ea i-a rugat să îngăduie să nu o conducă nimeni altcineva decât 
acei doi iubiţi paji, și așa au făcut; toți au luat-o înainte spre 
castel, iar ea a pornit în urma lor cu suita ei; și au mers până au 
ajuns la grădina unde locuiau reginele și marile doamne, că 
Urganda n-a vrut să fie găzduită în altă parte; dar înainte de-a 
se retrage cu acestea, i-a spus lui Esplandian: „Vouă, 
preafrumosule cocon, vă încredințez această comoară, s-o păziți 
bine, că anevoie se află alta la fel de nepreţuită”. Și, punând 
mâinile celor doi feciori în mâinile lui, a intrat în grădină, unde a 
fost atât de bine primită de toate, cum nu mai fusese vreodată o 
femeie undeva. Când Urganda a văzut atâtea regine, prințese și 
nenumărate ale persoane de mare preț și însemnate, le-a privit 
pe toate cu multă plăcere și a spus: „Oh, inima mea! Ai grijă să 
nu suferi de-acum încolo de prea mare singurătate, căci într-o 
singură zi i-ai întâlnit pe cei mai viteji, mai virtuoși și mai 
curajoși cavaleri din câţi s-au aflat pe lume, și pe cele mai 
cinstite și mai frumoase regine și doamne ce s-au născut 
vreodată; și pot spune că atât unii cât și alţii sunt întruchiparea 
perfecțiunii, și mai spun că așa cum aici e adunată toată floarea 
celor mai viteji luptători și a frumuseții lumii, tot așa este păzită 
iubirea cu cea mai mare credinţă, cum n-a mai fost niciodată”. 
Apoi a intrat în turn cu doamnele și le-a cerut îngăduinţă 
reginelor să rămână în încăperile Orianei și ale celor ce o 
însoțeau; așa că au urcat acolo și, o dată ajunse în odaie, 
Urganda nu-și mai putea dezlipi ochii de la Oriana, regina 
Briolanja, Melicia și Olinda, căci acestora nimeni nu le stătea 
alături în frumusețe, și nu făcea alta decât să le îmbrăţișeze, 
când pe una, când pe alta. Așa a stat cu ele, parcă dusă pe altă 
lume de plăcere, iar ele îi arătau cinstire ca și cum ar fi fost 
stăpâna lor. 


488 


e CAPITOLUL CXXIV e 


Cum a rânduit Amadis căsătoria vărului 
său Dragonis cu domnita Estrelleta și 
plecarea sa spre Insula Adâncă, spre 
a o cuceri și a deveni regele acesteia 


Istoria spune acum că Dragonis, vărul lui Amadis și al lui 
Galaor, era un tânăr cavaler foarte cinstit și cu mult curaj, cum 
s-a arătat în împrejurări trecute, mai cu seamă în bătălia purtată 
de regele Lisuarte cu Galvanes și tovarășii săi pentru Insula 
Mongaza, când acest, cavaler, după ce don Florestan și don 
Cuadragante și alţi mulţi cavaleri au fost zdrobiţi și luaţi captivi 
de don Galaor, regele Cildadan, Norandel și toată oastea lor 
numeroasă ce a năvălit peste ei, iar don Galvanes i-a dus pe cei 
greu răniţi în cetatea amintită, a rămas cu puţinii oameni ce-i 
mai avea de partea lui și cu cavalerii trimiși de tatăl său, să fie 
scut și apărător al tuturor celorlalţi, astfel că, datorită iscusinţei 
și curajului său s-au salvat, așa cum se povestește mai pe 
îndelete în cartea a treia a acestei istorii. 

Acest Dragonis nu se afla în Insula Ferecată când Amadis a 
rânduit căsătoriile fraților săi și ale altor cavaleri, cum ați auzit, 
fiindcă plecase de la mănăstirea Luvaina cu o domnișoară, ca să 
se lupte, așa cum îi făgăduise acesteia, cu Angrifo, seniorul Văii 
de pe Fundul Mării, care îl ţinea captiv pe tatăl domnișoarei și 
pusese stăpânire pe o fortăreață a acestuia, aflată la gura văii; 
Dragonis a purtat cu el o luptă cruntă și grea, pentru că acest 
Angrifo era cel mai viteaz cavaler din câţi se puteau afla în acei 
munţi unde sălășluia, dar, în cele din urmă, a fost învins de 
Dragonis, care lupta pentru dreptate; tatăl fetei a fost eliberat și 
Dragonis i-a poruncit lui Angrifo ca, în douăzeci de zile, să fie în 
Insula Ferecată ca să-i hotărască soarta prinţesa Oriana; apoi, 
cum era aproape de Insula Mongaza, Dragonis a trecut să-i vadă 
pe don Galvanes și Madasima, și, pe când se afla cu ei, a sosit 
solul regelui Lisuarte, ce îi chema să meargă cu el în Insula 
Ferecată, cum îi făgăduise lui Agrajes; și a plecat cu ei la 
Vindilisora, unde au fost primiţi cu multă dragoste și cinste, iar 
de-acolo, mai departe, în Insula Ferecată, cu regele și regina, 
cum ați auzit; aici, Dragonis a aflat de căsătoriile rânduite și de 


489 


împărţirea regatelor, cum v-am povestit, ceea ce mult l-a 
bucurat și tare l-a lăudat pe Amadis, vărul său, pentru aceasta; 
iar acum se pregătea de zor pentru a lua parte la cucerirea 
acelor pământuri, convins fiind că lucrurile nu se vor sfârși fără 
mari fapte de armă. Amadis, însă, cum îl iubea din toată inima, 
a socotit că e o mare nedreptate și rușine pentru el ca un 
asemenea cavaler să nu primească o parte însemnată din 
bunurile la dobândirea cărora îl ajutase cu multă trudă, și, într-o 
zi, luându-l deoparte în grădină, i-a grăit așa: „Domnul meu și 
viteze văr, deși anii tineri și marele vostru curaj, în dorinţa de a 
vă spori faima în mari înfruntări, au izgonit dorinţa de a duce o 
viață mai tihnită și de-a avea mai multe avuţii decât până acum, 
dreptatea, căreia îi suntem datori toți să ne supunem, căci din 
ea, în primul rând, izvorăște virtutea, și vremurile ce se arată 
prielnice vor să vă schimbaţi gândul și să ascultați de sfatul meu 
puţin înţelept și de dorinţa mea, căci vă iubesc ca pe propriu-mi 
suflet. Am aflat că în timp ce îi dădeam ajutor regelui Lisuarte la 
Luvaina, printre vrăjmașii care au fugit primii a fost și regele 
Insulei Adinei, greu rănit. Acum mi-a spus un scutier al regelui 
Arabigo, ce a venit aici, că a murit când a pornit pe mare. 
Această insulă, al cărei stăpân a fost el, doresc să fie a voastră 
și să fiți rege acolo, iar Palomir, fratele vostru, să rămână stăpân 
pe ţinutul tatălui vostru; și vreau să vă căsătoriți cu domnița 
Estrelleta, care, așa cum știți, e coborâtoare din regi dinspre 
tată și mamă, și e iubită foarte de Oriana; așa socotesc că e 
bine și așa doresc să se facă, fiindcă mai degrabă vreau să 
înfrâng voința voastră, în numele dreptăţii, decât să mă rușinez 
că voi, bunul meu văr, nu aveţi parte de bogăţiile ce mi le-a 
dăruit Dumnezeu, căci le meritaţi mai mult decât alţii ce nu știu 
să le preţuiască”. 

Dragonis, cu toate că dorea să plece cu don Bruneo și don 
Cuadragante, să-i ajute să intre în stăpânirea acelor ţinuturi, și, 
de avea să scape cu viață, să plece apoi în părţile Romei în 
căutare de aventuri și să rămână o vreme la curtea regelui 
Sardiniei, don Florestan, pentru a vedea și a-și da seama dacă 
nu are nevoie de el în vreun fel, ca orice străin într-o ţară, iar 
apoi să se întoarcă la Amadis în Insula Ferecată ori unde se va fi 
aflat, și cugeta că în aceste călătorii ar putea dobândi multă 
cinste și glorie sau muri ca un cavaler, văzând marea dragoste 
cu care îi vorbise Amadis, s-a rușinat să-i răspundă altfel decât 


490 


că va face cum îi e voia și că se supune acum și întotdeauna 
poruncilor sale. Așa că s-a căsătorit pe dată cu acea domniţă și 
i-a fost dăruită acea Insulă Adâncă de care aţi auzit, luându-și 
numele de rege, cum a și fost cu foarte mare cinste, și vă vom 
spune mai la vale. 

După ce s-a săvârșit acest lucru, cum auziţi, Amadis. l-a cerut 
regelui Lisuarte ducatul Bristoya pentru don Guilan Gânditorul, 
pe care mult îl mai iubea, ca astfel să se însoare cu ducesa, 
marea lui iubire, dându-i-l în schimb regelui pe duce, ce se afla 
captiv în insulă. Regele, atât din dragoste pentru Amadis, cât și 
fiindcă avea multe și mari datorii față de don Guilan, iar ducele îl 
trădase, s-a învoit cu bucurie. Amadis i-a sărutat mâinile drept 
mulțumire, iar don Gulilan a vrut să i le sărute lui, dar Amadis nu 
l-a lăsat, ci l-a îmbrățișat cu multă dragoste, căci în vremea lui a 
fost cavalerul cel mai măsurat, mai blând și mai omenos din 
lume. 


e CAPITOLUL CXXV e 


Cum s-au adunat regii ca să rânduiască nunțile 
acelor mari seniori și nobile doamne și 
cum s-au petrecut lucrurile 


Regii s-au adunat din nou, ca mai înainte, și au hotărât ca 
nunțile să se ţină peste patru zile și petrecerea să dureze 
cincisprezece zile, la capătul cărora totul să se sfârșească și să 
se întoarcă în ţările lor. 

Când a sosit ziua hotărâtă, toţi mirii s-au strâns acasă la 
Amadis și s-au îmbrăcat în straie bogate, pe potriva rangului lor 
înalt și a împrejurării deosebite; și tot așa au făcut miresele, iar 
regii și marii seniori au venit să-i ia pe miri, și, călare pe cai 
frumos împodobiţi, s-au îndreptat spre grădină, unde se aflau 
reginele și miresele, de asemenea călare; de aici au plecat toți 
împreună la biserică, unde sfântul bărbat Nasciano îi aștepta 
pentru slujbă. După ce s-au încheiat logodnele și cununiile, după 
rânduielile cerute de sfânta Biserică, Amadis s-a apropiat de 
regele Lisuarte și i-a spus: „Domnule, vreau să vă rog să-mi 
făgăduiți ceva ce nu vă va fi greu să împliniţi”. „Făgăduiesc”, a 
răspuns regele. „Atunci, seniore, mai înainte de a ne așeza la 


491 


masă, cereţi-i Orianei să treacă prin încercarea Boltei 
îndrăgostiţilor credincioși și cea a camerei vrăjite, căci până 
acum, datorită marii ei supărări, n-a vrut cu niciun chip s-o facă, 
oricât de mult am rugat-o și am implorat-o, pentru că eu mă 
încred atât de tare în credinţa și marea ei frumusete, încât sunt 
sigur că va intra fără nicio piedică acolo unde, de mai bine de-un 
veac, nicio femeie, oricât de mult le-ar fi întrecut pe celelalte, n- 
a izbutit să intre, deoarece eu am văzut-o pe Grimanesa, cioplită 
în piatră atât de desăvârșit și cu mare meșteșug, de parcă ar fi 
vie, alături de soţul ei, Apolidon, și frumusețea sa nu stă alături 
de cea a Orianei; așa că în acea încăpere neîngăduită tuturor 
femeilor vom sărbători nunta noastră”. Regele i-a spus: „Bunule 
fiu și domn, ușor îmi e să împlinesc ce îmi cereţi, dar mi-e teamă 
să nu stricăm astfel petrecerea, pentru că, deseori se întâmplă, 
ba chiar aproape întotdeauna, ca prea marea dragoste să înșele 
ochii, ce judecă lucrurile altfel decât sunt și tot astfel s-ar putea 
să vi se întâmple și vouă cu fiica mea, Oriana”. „Nu vă îngrijiţi 
de asta - a răspuns Amadis -, că inima îmi zice că se va 
întâmplă așa cum am spus”. „Dacă asta vă e dorința, așa să 
fie”, a spus regele. 

Apoi s-a dus la fiica sa, ce se afla împreună cu reginele și 
celelalte mirese, și i-a spus: „Fiica mea, soţul vostru mi-a făcut o 
rugăminte ce nu o pot îndeplini decât cu ajutorul vostru și vreau 
să-mi ţin făgăduiala că o voi împlini”. Ea a îngenuncheat în faţa 
lui, i-a sărutat mâinile și a spus: „Seniore, deie Domnul să vă pot 
sluji în vreun fel și porunciţi ce vă e pe plac, iar eu așa voi face, 
de-mi stă în putință”. Regele a ridicat-o de jos și, după ce a 
sărutat-o pe obraji, a spus: „Fata mea, trebuie ca, înainte de a 
ne așeza la masă, să treceţi prin încercarea îndrăgostiţilor 
credincioși și cea a încăperii vrăjite, căci asta îmi cere soţul 
vostru”. Când cei de faţă au auzit aceste vorbe, mulți s-au 
bucurat că va avea loc încercarea, dar alţii au fost foarte 
tulburaţi, căci fiind vorba de un lucru atât de anevoios de 
îndeplinit, unde atâtea doamne dăduseră greș, chibzuiau că, 
după cum s-ar acoperi de glorie izbândind, tot astfel ar putea 
suferi o rușine, neizbutind; dar văzând că asta-i porunca regelui 
și dorința lui Amadis, n-au vrut să spună altceva și, așa cum se 
aflau acolo, au ieșit din biserică și au călătorit până la zidul unde 
niciun bărbat și nicio femeie nu erau îngăduiţi a trece de nu 
erau demni de asta. Când au ajuns aici, Melicia și Olinda le-au 


492 


spus soților lor că vor să treacă și ele prin acea încercare, ceea 
ce multă bucurie le-a turnat în inimi, căci și-au dat seama de 
marea lor credinţă, pe care și-o puneau la încercare, dar i-a 
încercat și teama că ar putea da greș și le-au răspuns că ei sunt 
foarte mulţumiţi și bucuroși și că nu trebuie să se ostenească 
pentru ei cu acea încercare; ele, însă, au spus că vor trece pe 
sub boltă, căci de-ar fi fost vorba de altceva, s-ar mai fi găsit un 
motiv să nu o facă, dar în faţa acestei încercări nu e îndeajuns 
niciun motiv și nu vor să se creadă că s-au lăsat păgubașe 
fiindcă așa le-a spus inima că e mai bine. „Dacă e așa - au zis ei 
-, putem spune că aceasta este cea mai mare cinste ce ni se 
face și de o alta mai mare nu putem avea parte”. Aceste vorbe 
le-au spus regelui Lisuarte și celorlalţi seniori. „Dumnezeu să ne- 
ajute - au răspuns ei - și să facă astfel încât petrecerea noastră 
să fie mai mare și mai veselă”. Așa că au descălecat cu toţii și 
au hotărât să treacă pe sub boltă mai întâi Melicia și Olinda, 
ceea ce acestea au și făcut și au trecut una după alta, fără nicio 
piedică, iar apoi au intrat în încăperea unde se aflau Apolidon și 
Grimanesa; și trâmbița statuii de pe boltă a sunat deosebit de 
dulce, fermecându-i pe toţi, căci asemenea cântec nu mai 
auziseră decât cei ce mai văzuseră ori trecuseră încercarea 
bolții. Oriana s-a apropiat de zid, a întors capul spre Amadis și s- 
a oprit foarte îmbujorată, apoi a pornit mai departe și, când a 
ajuns la jumătatea drumului, statuia și-a început cântecul dulce, 
iar când a trecut pe sub boltă, din trâmbiţă a prins să cadă atâta 
belșug de flori și trandafiri, că s-a acoperit tot câmpul acela; iar 
cântecul era atât de dulce și de diferit de cel ce răsunase pentru 
celelalte, încât, toți s-au simţit cuprinși de o mare desfătare și 
cât a durat melodia, nu s-au mișcat de-acolo; și, de cum a trecut 
de boltă, cântecul a încetat. Oriana le-a găsit pe Olinda și 
Melicia privind statuile, în vreme ce numele lor apăruseră 
săpate în matostat; acestea, de-ndată ce au văzut-o, s-au 
apropiat vesele foarte de ea, și, ducând-o de mână între ele, s- 
au întors la statui; Oriana o privea stăruitor pe Grimanesa, 
dându-și seama limpede că niciuna dintre cele două și nici 
dintre doamnele de-afară nu este atât de frumoasă ca ea, așa 
că tare s-a temut de încercarea încăperii vrăjite, căci pentru a 
putea intra acolo, trebuia s-o întreacă în frumuseţe; și de-ar fi 
fost după ea, n-ar mai fi făcut și această încercare, deși în 
privinţa trecerii pe sub boltă nu avusese nicio îndoială, fiindcă 


493 


știa prea bine și pe de-a-ntregul taina inimii ei, care niciodată 
nu-și dăruise dragoste decât iubitului ei Amadis. Așa au rămas o 
vreme acolo și ar mai fi stat încă, dar cum în ziua aceea erau 
așteptate de toți, au hotărât să iasă împreună toate trei; și cum 
erau foarte bucuroase și chipeșe, celor ce le așteptau și le 
priveau li s-a părut să frumuseţea lor sporise, spunându-și că 
oricare dintre ele va putea duce la bun sfârșit încercarea 
încăperii vrăjite, ceea ce, cum vă zic, le făcea să se simtă tare 
vesele, căci așa cum frumuseţea sporește când ești vesel, tot 
astfel, când ești trist, se ofilește și se împuţinează. Cei trei soţi, 
Amadis, Agrajes și don Bruneo, ce trecuseră prin această 
încercare, cum v-am povestit în cea de-a doua carte a acestei 
istorii, s-au dus spre ele, ceea ce n-ar fi putut face nimeni dintre 
cei aflați acolo, și când s-au întâlnit, trâmbiţa și-a început 
cântecul și a prins să reverse flori peste capetele lor, iar ei le-au 
îmbrățișat pe doamne și le-au sărutat, și apoi au ieșit împreună, 
toţi șase. 

După aceasta, au hotărât să se ducă la încăperea vrăjită, deși 
unele doamne se temeau foarte că nu vor putea sfârși 
încercarea. Când au ajuns în locul cu pricina, într-o sală a 
castelului, Grasinda s-a apropiat de Amadis și i-a spus: „Domnul 
meu, cu toate că frumusețea nu mă ajută într-atât încât dorința 
inimii mele să se împlinească, nu-mi pot înfrâna nebunia de a nu 
face încercarea, chiar dacă nu mă va mai părăsi niciodată 
mâhnirea înfrângerii, dar orice s-ar întâmplă, tot vreau să 
încerc”. Amadis, al cărui gând era doar ca toate celelalte să 
treacă prin încercare înaintea doamnei sale, pentru ca ea să se 
acopere de toată gloria în faţa celorlalte, fiindcă n-avea nicio 
îndoială că Oriana va sfârși încercarea, așa cum se îndoia de 
celelalte, i-a răspuns astfel: „Buna mea doamnă, ceea ce 
spuneţi, și-anume că doriţi să duceţi la bun sfârșit ce nu au 
izbutit atâtea doamne frumoase, socotesc a fi dovada măreției 
sufletului vostru, și așa se va face”. Apoi, luând-o de mână, a 
pășit cu ea în faţa celorlalţi și a spus: „Domnilor, această 
preafrumoasă doamnă vrea să treacă prin încercarea încăperii 
vrăjite și tot așa trebuie să faceţi și voi, doamnă Olinda și 
doamnă Melicia, căci ar fi dovadă de mare teamă, când 
Dumnezeu v-a dăruit cu deosebită frumuseţe, să nu o folosiți 
fără nicio frică într-o împrejurare atât de însemnată și cine știe, 
poate vreuna dintre voi va duce încercarea la bun sfârșit și o 


494 


veţi scăpa pe Oriana de marea spaimă ce o încearcă”. Asta 
spunea pentru ceilalţi, dar erau vorbe prefăcute, fiindcă el știa 
prea bine, cum am mai spus, că niciuna în afară de doamna sa 
nu va putea sfârși încercarea, pentru că niciodată Grimanesa, în 
vremea ei, nici vreo altă femeie, după aceea, nu putuse ajunge 
nici pe departe la frumusețea Orianei. Toţi au spus că așa 
trebuie să se facă și, îndată; Grasinda s-a închinat Domnului și a 
intrat în locul oprit, ajungând fără multă greutate la stâlpul de 
aramă; apoi a trecut de el și când a ajuns aproape de stâlpul de 
marmură a fost oprită, dar ea, cu multă trudă și dând dovadă de 
mai multă vitejie decât e de așteptat din partea unei femei, a 
ajuns totuși la stâlp; aici, însă, a fost apucată fără nicio milă de 
frumoasele ei plete și azvârlită afară, atât de zdrobită, că-și 
pierduse simţirea. Don Cuadragante a luat-o de-acolo și, cu 
toate că știa că nu e nicio primejdie, nu se putea împiedica să 
nu fie tare necăjit și să nu-i fie foarte milă de ea, fiindcă acest 
cavaler, cum era un om în toată firea, nu un tinerel, și inima nu-i 
fusese înrobită până atunci de nicio femeie, o iubea și o plăcea 
pe Grasinda atât de mult, încât își închipuia că nimeni nu poate 
fi mai îndrăgostit ca el, căci trecutul dat uitării și prezentul îl 
copleșiseră așa de mult că nu s-ar fi dat pe niciunul dintre cei de 
față în privinţa iubirii și dragostei pentru doamna sa. 

Apoi s-a apropiat Olinda cumpătata, condusă de mână de 
Agrajes, care o tot încuraja, deși nu avea mari speranţe, pentru 
că marea lui dragoste și iubire pentru ea nu îl împiedica să-și 
dea seama că nu îi stă alături Grimanesei în frumusețe, dar 
socotea că oricum va fi printre cele din frunte; când au ajuns la 
locul oprit, i-a dat drumul de mână, iar ea a pășit înăuntru și s-a 
îndreptat direct spre stâlpul de aramă, a trecut de el spre cel de 
marmură, fără să simtă nimic, dar când a dat să treacă și de 
acesta, s-a izbit de o asemenea împotrivire, încât oricât s-a 
înverșunat, n-a izbutit să mai facă decât un singur pas și pe dată 
a fost azvârlită afară, ca cealaltă. 

Melicia a pășit înăuntru cu graţioasă stăpânire de sine și inima 
mândră, căci era foarte chipeșă și frumoasă, și a trecut de 
amândoi stâlpii, așa încât toți au crezut că va intra în încăpere, 
iar Oriana, care gândea tot așa, s-a schimbat la față de 
supărare; dar după ce-a ajuns la un pas mai departe decât 
Olinda, a fost, pe dată, doborâtă și aruncată afară fără nicio 
milă, ca celelalte, atât de pierită, de parcă era moartă, căci 


495 


pedeapsa era cu atât mai mare pentru fiecare, cu cât ajungea 
mai departe, și tot așa li se întâmplase și cavalerilor, mai înainte 
ca Amadis să ducă încercarea la bun sfârșit. Jalea lui don Bruneo 
pentru Melicia a stârnit mila multora, dar cei ce știau că 
primejdia acelui rău e foarte mică, făceau mult haz privindu-l. 

După aceasta, Amadis a condus-o spre locul oprit pe Oriana, 
în care era întruchipată întreaga frumuseţe a lumii, iar ea, 
apropiindu-se cu pași mici și chipul foarte senin, și-a făcut cruce 
și, înălțând o rugă lui Dumnezeu, a pășit înăuntru; și fără să 
simtă nimic, a trecut de stâlpi, dar când a ajuns la un pas de 
încăpere, a simţit mai multe mâini care o împingeau și o trăgeau 
înapoi, așa încât, de trei ori s-a văzut, din nou, în apropierea 
stâlpului de marmură, dar ea, cu frumoasele ei mâini, nu făcea 
alta decât să le îndepărteze într-o parte și-n alta și i se părea că 
atinge brațe și mâini, și tot așa, cu multă stăruinţă și inimă 
vitează, dar mai cu osebire cu frumusețea ei, ce o întrecea mult 
pe cea a Grimanesei, cum v-am mai spus, a ajuns la ușa 
încăperii și s-a sprijinit de unul din usciori. Atunci s-a ivit acel 
braţ de care v-am vorbit și un glas i-a poruncit lui Amadis să o ia 
de mână, și s-au auzit mai bine de douăzeci de voci ce glăsuiau 
cântând: „Bine venită fie nobila doamnă ce, cu marea ei 
frumusețe, a învins frumusețea Grimanesei și îi va fi tovarășă 
cavalerului ce, dovedindu-se mai viteaz și mai curajos în lupte 
decât acel Apolidon, care nu și-a aflat pereche în vremurile sale, 
a câștigat acest ţinut; și urmașii lor îl vor stăpâni vreme 
îndelungată, împreună cu alte mari regate pe care le vor 
cuceri”. Apoi mâna a tras-o spre ea și Oriana a intrat în 
încăpere, unde s-a simţit așa de bucuroasă, de parcă ar fi fost 
stăpâna lumii, și nu atât din pricina frumuseţii sale, cât pentru 
că, fiind Amadis stăpânul insulei, va putea rămâne cu el fără 
nicio rușine în acea încăpere, fără speranţă pentru nicio altă 
femeie, oricât de frumoasă ar fi fost, de a mai trece prin această 
încercare de aici înainte. 

Ysanjo, cavalerul guvernator al acelei insule, a spus: 
„Domnilor, din această clipă, toate vrăjile din această insulă au 
fost desfăcute și nu mai rămâne niciuna, căci așa a hotărât cel 
ce le-a făcut, dorinţa lui fiind să dăinuie până se vor afla un 
domn și o doamnă care să ducă la bun sfârșit aceste încercări, 
așa cum au făcut aceștia și acum pot intra aici toate femeile, 
așa cum intră bărbaţii, după ce Amadis a trecut prin încercare”. 


496 


Atunci au intrat în încăpere regii și reginele și toţi ceilalţi, 
cavaleri, doamne și domnișoare, câţi se aflau acolo, și au privit 
cea mai bogată și mai fermecătoare locuință din câte se 
văzuseră vreodată, și toate au îmbrăţișat-o pe Oriana de parcă 
n-ar fi văzut-o de multă vreme. Bucuria și veselia tuturor erau 
atât de mari, că uitaseră de ospăț și de orice altceva și nu 
făceau decât să privească odaia aceea așa de ciudată. Amadis a 
poruncit să fie aduse pe dată mesele în această încăpere mare, 
ceea ce s-a și făcut, și, în cele din urmă, mirii, miresele, regii și 
câţi au mai încăput au petrecut și s-au ospătat acolo cu multe și 
felurite bucate, fructe de tot soiul și vinuri, și au fost foarte bine 
serviţi. 

Și când s-a înnoptat, după cină, au fost pregătite paturile 
pentru Amadis și Oriana într-un frumos alcov, de care v-am 
povestit în cartea a doua, mai bogat decât restul locuinţei și 
despărțit de aceasta prin peretele de cristal; ei s-au culcat aici, 
împăratul și ceilalți cavaleri cu soțiile lor în alte odăi, căci erau 
multe și frumoase foarte și aici, potolindu-și dorinţele arzătoare 
pentru care trecuseră prin multe înfruntări și primejdii, le-au 
făcut femei pe cele ce nu erau, iar cele ce erau au avut parte de 
tot atâtea bucurii cu preaiubiții lor soți. 


e CAPITOLUL CXXVI e 


Cum i-a adunat Urganda Necunoscuta pe toti acei 
regi și cavaleri câți se aflau în Insula Ferecată și 
însemnatele lucruri pe care le-a spus, trecute, 
prezente și viitoare și cum, 
după aceea, a plecat 


Istoria povestește că după ce s-au încheiat aceste mari 
serbări cu prilejul nunţilor din Insula Ferecată, Urganda 
Necunoscuta i-a rugat pe regi să poruncească să se adune toți 
cavalerii, doamnele și domnișoarele, pentru că voiește să le 
spună tuturor pricina și temeiul sosirii sale, iar ei au poruncit să 
se facă întocmai. Și când au fost toți adunaţi într-o sală mare a 
castelului, Urganda s-a așezat într-un capăt al sălii, ţinându-i de 
mână pe cei doi paji ai săi, și când au tăcut cu toții, în 
așteptarea spuselor sale, a grăit astfel: „Domnii mei, am aflat, 


497 


fără să mi se spună, de aceste mari serbări după atâta moarte și 
nenorocire prin care aţi trecut și Dumnezeu mi-e martor că dacă 
aș fi putut îndrepta o parte sau tot acest rău, n-aș fi pregetat să 
o fac din toate puterile mele, oricât de mare ar fi fost truda; dar 
cum acel atotputernic Stăpân a îngăduit să se întâmple aceasta, 
prin marea lui bunăvoință, mi-a fost dat să aflu dar nu să și 
îndrept lucrurile, pentru că ceea ce rânduiește El, nimeni n-are 
puterea să schimbe fără ajutorul lui; și de vreme ce n-am putut 
înlătura răul, am hotărât să sporesc binele așa cum gândesc eu, 
dată fiind marea dragoste ce o port multora dintre domniile 
voastre, cum și voi îmi purtaţi mie, dar și pentru a vă dezvălui 
niște lucruri ce vi le-am spus mai înainte în chip tăinuit, așa cum 
obișnuiesc să o fac, și credeţi-mă că v-am spus adevărul, așa 
cum aţi mai auzit și altele de la mine”. Apoi s-a uitat la Oriana și 
a spus: „Buna mea doamnă și frumoasă mireasă, de bună 
seamă că vă amintiţi cum, pe când mă aflam cu regele, tatăl 
vostru, și regina, mama voastră, în cetatea Fenusei și am dormit 
în patul vostru, m-aţi rugat să vă spun ce avea să se petreacă și 
eu v-am rugat să nu-mi cereți asta; dar, cunoscându-vă dorinţa, 
v-am spus că leul din Insula Temută avea să iasă din vizuina sa 
și păzitorii voștri se vor speria de răgetele lui înfricoșătoare, iar 
el va pune stăpânire pe trupul vostru și își va potoli marea 
foame cu voi. Dezlegarea acestor vorbe este că soțul vostru, 
mai puternic și mai curajos decât orice leu, a pornit din această 
insulă, ce, pe bună dreptate, se poate numi Temută, cu multele- 
i peșteri și ascunzișuri, și cu puterea și strigătele sale de luptă, a 
nimicit și spulberat flota romanilor ce vă păzeau, care v-au lasat 
în braţele lui puternice, iar el a pus stăpânire pe trupul vostru, 
cum au văzut toţi, fără de care foamea lui turbată nu s-ar fi 
putut potoli și astâmpăra; acum veţi recunoaște că v-am spus 
numai adevărul”. Apoi i-a zis lui Amadis: „lar voi, viteze domn, 
vă veţi da seama limpede că e adevărat tot ce v-am spus atunci, 
cum că vă veţi vărsa sângele pentru alţii, când, în lupta cu 
Ardan Canileul cel Temut, vi l-aţi vărsat pentru prietenii voştri 
regele Arban de Norgales și Angriote de Estravaus ce erau 
captivi, și că atunci când veţi vedea spada voastră în mâna 
dușmanului, sfârtecându-vă carnea și oasele, tare veţi dori s-o 
știți în fundul unui lac, unde să zacă pentru totdeauna; și care a 
fost răsplata pentru toate acestea? Bineînţeles că nu alta decât 
supărare și mare dușmănie, ce au dus la războiul pentru Insula 


498 


Mongaza, purtat între voi și regele Lisuarte, insulă dobândită pe 
atunci de voi pentru el; și cum au văzut toţi foarte limpede, 
acesta v-a fost câștigul, așa cum vă spusesem. Și ce v-am scris 
vouă, rege Lisuarte, mult virtuos, pe vremea când l-aţi aflat pe 
preafrumosul cocon Esplandian, nepotul vostru, vânând cu 
leoaica, sunt sigură că vă amintiţi; și din câte s-au întâmplat 
până acum vă veţi da seama că am știut adevărul, și-anume, că 
va fi crescut de trei doici foarte diferite, cum au fost leoaica, 
oaia și femeia, ce i-au dat toate laptele lor, și că acest fecior va 
aduce pacea între voi și Amadis; și vă las pe domnia voastră și 
pe el să judecaţi câtă mânie, înverșunare și dușmănie a înlăturat 
din sufletele voastre gingășia și marea frumuseţe și cum, 
datorită lui și a marii lui înţelepciuni, aţi fost ajutat de Amadis la 
ceasul când nu mai așteptați alta decât moartea. Și dacă 
asemenea faptă a fost în stare să spulbere dușmănia și să 
aducă cu sine iubirea, îi las pe acești domni să judece, iar 
celelalte câte se vor mai întâmplă la vremea lor, așa cum v-am 
scris în carte, rămâne ca cei ce vor veni după noi să judece, 
după lucrurile trecute, dacă le-am știut dinainte pe cele viitoare. 
O altă profeție ce v-am făcut, mai însemnată decât toate 
celelalte, în care arătam tot ce se va întâmplă dacă o veți da pe 
fiica voastră romanilor, și toate nenorocirile și morţile cumplite 
ce vor urma, ce nu trebuie amintită în aceste zile când trebuie 
doar să ne bucurăm, căci v-ar întrista și v-ar amări, o las 
deoparte, iar cei ce doresc, pot să vadă foarte limpede, în cartea 
a doua a acestei istorii că s-au petrecut toate câte le-am spus 
mai înainte”. Apoi i-a luat de mână pe frumoșii domnișori 
Talanque și Maneli cel Cumpătat, căci așa se numeau, și le-a 
vorbit lui don Galaor și regelui Cildadan: „Vitejii mei domni, dacă 
v-am făcut unele servicii și v-am ajutat să scăpaţi cu viaţă, sunt 
mulțumită de răsplata primită, căci, de vreme ce eu nu pot să 
zămislesc și să am urmași, îmi e de-ajuns gloria de a fi pricina 
zămislirii de către alte femei a acestor frumoși coconi pe care îi 
vedeţi aici, și socot că nu trebuie să aveţi vreo îndoială că, dacă 
Dumnezeu le va îngădui să ajungă la vârstă de a fi cavaleri și 
vor izbuti să devină, vor săvârși atâtea isprăvi întru slujirea sa și 
apărarea adevărului și virtuţii, încât, nu numai că vor fi iertate 
cele ce i-au adus pe lume împotriva poruncilor Sfintei Biserici, și 
eu, care am fost pricina, dar meritele și vrednicia lor vor fi atât 
de mari, că atât în lumea aceasta cât și, după aceea, în cealaltă, 


499 


trupurile și sufletele lor vor avea parte de multă tihnă; dar cum 
faptele săvârșite de acești feciori oricât de multe aș înșira, nu s- 
ar mai sfârși, le las pentru vremea potrivită, când nu va fi prea 
târziu să le spun, dată fiind vârstă lor de-acum”. 

Apoi i-a spus lui Esplandian: „Tu, preafrumos și fericit cocon 
Esplandian, ce ai fost zămislit în marea vâlvătaie a iubirii celor 
de la care ai moștenit totul, fără să-ți lipsească nimic, deși 
vârsta ta fragedă ascunde încă mare parte din aceste virtuți, ia-i 
pe acest cocon Talanque, fiul lui don Galaor, și pe Maneli cel 
Cumpătat, fiul regelui Cildadan, și iubește-i atât pe unul cât și 
pe celălalt, fiindcă, deși datorită lor vei avea de purtat lupte 
primejdioase, în altele, când nimeni altul n-ar putea-o face, ei îţi 
vor veni în ajutor; și îţi las acest uriaș balaur ce m-a adus aici, 
căci înăuntrul lui vei afla închise și ascunse calul și armura cu 
care vei fi făcut cavaler chiar în pântecele lui, precum și alte 
lucruri nemaivăzute ce vor fi date la iveală când vei ajunge 
cavaler. Acest balaur îţi va fi călăuză în prima ispravă când 
preacurajoasa-ţi inimă va da dovada înaltei tale virtuţi; el te va 
purta pe mare, prin grele furtuni și încercări, fără nicio 
primejdie, pe tine și pe mulţi alţii din slăvitu-ţi neam, spre 
locurile unde, cu grele lupte și munci îi veți plăti Stăpânului lumii 
o parte din marile daruri primite de la EI, și în multe locuri nu vei 
fi cunoscut decât sub numele de Cavalerul Marelui Balaur; și așa 
vei cutreiera multe zile, fără pic de odihnă, căci, pe lângă 
încercările primejdioase ce vor trece peste tine, sufletul tău va fi 
stăpânit și chinuit nespus de cea vestită prin cele șapte litere 
purpurii de pe partea stângă a pieptului tău, de îndată ce vor fi 
citite și tâlcul lor dezlegat; și acea flacără și arșiţă a lor îi vor 
cuprinde ființa într-o vâlvătaie ce nu se va stinge până când 
marile stoluri de corbi ai mării nu vor trece dinspre răsărit peste 
valurile furioase, încolţindu-l atât de rău pe marele vultur, încât 
nu va cuteza să se ascundă nici măcar în cuibul lui de neatins, 
iar mândrul șoim, mai prețuit și mai frumos decât toate păsările 
de vânătoare nu va strânge pe mulţi din neamul lui și alte 
păsări, din alte neamuri, și nu-i va veni în ajutor, semănând 
atâta moarte printre corbii mării, că tot acel câmp se va acoperi 
de penele lor și mulţi dintre ei vor fi sfârtecaţi de ghearele-i 
ascuţite, iar alţii se vor îneca în apă, urmăriţi de puternicul șoim 
și ai săi. Atunci, marele vultur îţi va smulge bună parte din 
măruntaiele sale și le va lăsa în ghearele ascuţite ale 


500 


apărătorului său, făcând să se potolească și să înceteze acea 
foame turbată ce îl chinuia de multă vreme, și, lăsându-l stăpân 
pe toţi codrii și munţii săi înalţi, se va retrage în copacul din 
grădina sfântă. La acea vreme, acest mare balaur, venind 
sorocul hotărât de marea mea înţelepciune, se va scufunda în 
valurile mării, în faţa tuturor, ca semn că de-atunci încolo pentru 
tine va fi mai bine să trăiești pe uscat decât pe mișcătoarele 
ape”. După aceste vorbe, le-a spus regilor și cavalerilor: „Viteji 
domni, eu trebuie să plec acum în altă parte, de unde nu pot 
lipsi, dar când va veni vremea ca Esplandian să devină cavaler 
și vor fi făcuţi cavaleri o dată cu el toţi acești coconi, știu sigur 
că datorită unei întâmplări ascunsă vouă, se vor găsi adunaţi 
aici mulţi dintre cei ce vă aflaţi acum și atunci voi sosi și eu și va 
avea loc marea serbare a cavalerilor necfiţi; cu acel prilej vă voi 
spune lucruri uimitoare din cele ce se vor petrece în viitor. Și 
luaţi toți aminte ca niciunul dintre voi să nu aibă îndrăzneala de 
a se apropia de balaur până la întoarcerea mea, căci altminteri 
nici chiar lumea toată nu va izbuti să-l scape de la moarte; iar 
pentru că domnia voastră, seniore Amadis, îl aveţi întemnițat 
aici pe acel răufăcător și pricinuitor de rele Arcalaus, ce își 
spune Vrăjitorul, care, cu știința lui ticăloasă n-a făcut niciodată 
decât rău, și v-ar putea pricinui necazuri, - luaţi aceste două 
inele, unul pentru voi și unul pentru Oriana, și atâta vreme cât le 
veţi purta în deget, nu vă va putea face niciun rău nici vouă, nici 
celor din preajma voastră și nicio vrajă de-a lui nu va avea 
putere asupra voastră cât timp va fi captiv; și vă mai spun să 
nu-l ucideţi, fiindcă prin moarte nu și-ar plăti fărădelegile 
săvârșite, ci să-l închideţi într-o cușcă de fier, să fie văzut de toţi 
și astfel să se stingă cu încetul de nenumărate ori, căci mult mai 
dureroasă este moartea ce lasă omul în viaţă, decât cea care îl 
ucide cu totul”. Apoi le-a înmânat lui Amadis și Orianei inelele, 
care erau cele mai frumoase și mai ciudate ce s-au văzut 
vreodată. Amadis a spus: „Doamna mea, ce pot să fac pentru a 
răsplăti atâta cinste și bunăvoință din partea voastră?” „Nimic - 
a răspuns ea -, fiindcă tot ce am făcut și voi mai face de aici 
înainte mi-aţi plătit în vremea când știința mea nu mi-a fost de 
folos și mi l-aţi înapoiat pe acel preafrumos cavaler, fiinţa pe 
care o iubesc cel mai mult pe lume, deși el îmi stă împotrivă, 
când i-aţi învins prin puterea armelor pe cei patru cavaleri de la 
castelul de pe drumul pietruit și, apoi, pe stăpânul castelului, și 


501 


l-aţi făcut cavaler pe don Galaor, fratele vostru; și cum, prin 
această faptă mi-am redobândit viața, căci fără el n-aş fi putut 
trăi, câte zile îmi va mai hărăzi pe lumea asta Domnul 
atotputernic, voi munci întru sporirea gloriei voastre”. Apoi a 
poruncit să-i fie adus calul și toţi acei domni au petrecut-o până 
la țărmul mării unde o așteptau piticii cu barca. Și, luându-și 
rămas bun de la toţi, s-a urcat în barcă și s-a întors la balaur; și 
s-a înălţat un fum atât de negru, că timp de patru zile cei din 
insulă n-au putut vedea ce se află în mijlocul acelei pâcle; dar 
după aceea, fumul s-a risipit și au zărit balaurul ca mai înainte, 
dar n-au aflat ce s-a întâmplat cu Urganda. 

După aceasta, toţi s-au întors în insulă și au continuat jocurile 
și marea petrecere prilejuite de acele nunţi. Când totul s-a 
sfârșit, împăratul i-a cerut lui Amadis îngăduinţa să plece, căci, 
cu voia lui, dorea să se întoarcă în ţară cu soţia lui și să pună noi 
rânduieli în acea mare împărăție primită, după Dumnezeu, de la 
Amadis; și să-l însoțească și don Florestan, regele Sardiniei, ca 
să îi dea în stăpânire ţinutul Calabriei, cum îi ceruse, spunându-i 
lui Amadis că va împărți totul cu el, ca un frate adevărat. Și așa 
a și făcut, că, după ce a ajuns acest Arquisil împărat al Romei, în 
împărăţia sa, a fost primit de toți cu multă dragoste, și 
întotdeauna l-a avut alături pe acel curajos și viteaz cavaler don 
Florestan, rege al Sardiniei și principe al Calabriei, datorită 
căruia atât el cât și împărăţia au prosperat și s-au acoperit de 
cinste, așa cum vă vom povesti mai departe. După ce și-a luat 
rămas bun de la Amadis, spunându-i că el și împărăţia lui se 
supun vrerii și poruncilor sale, împăratul a plecat, luându-i cu el 
pe soţia sa, pe care o iubea mai mult ca pe sine însuși, pe acel 
nobil și curajos don Florestan, pe care îl socotea, de asemenea, 
frate și pe preafrumoasa regină Sardamira, poruncind să fie 
luate trupurile împăratului Patin și al foarte viteazului cavaler 
Floyan, aflate la mănăstirea Luvaina, unde fuseseră duse din 
porunca regelui Lisuarte, și cel al prinţului Salustanquidio, ce 
fusese așezat cu toată cinstea într-o capelă, din porunca lui 
Amadis, după ce acesta și tovarășii săi o aduseseră pe Oriana în 
Insula Ferecată, pentru a fi îngropaţi pe potriva rangului lor; la 
plecare, i-a luat cu el, de asemenea, și pe toți romanii ce 
fuseseră ţinuţi prizonieri în Insula Ferecată. Și, urcându-se pe 
corăbiile marii flote lăsată de împăratul Patin în portul 


502 


Vindilisora și sosită aici din porunca sa, s-au întors cu toţii în 
împărăţia lui. 

Toţi ceilalţi regi și seniori au început pregătirile pentru a se 
întoarce în ţinuturile lor. Dar, mai înainte de a pleca, au hotărât 
să rânduiască totul pentru ca acei cavaleri ce aveau să 
pornească la cucerirea ținuturilor Sansuefei, ale regelui Arabigo 
și a Insulei Adânci, să ducă această ispravă la capăt fără vreo 
piedică. Amadis a stat de vorbă cu regele Lisuarte, spunându-i 
că se teme că e necăjit datorită faptului că lipsește de atâta 
vreme din ţara sa și, dacă e așa, îl roagă să nu mai zăbovească 
pentru el. Regele i-a răspuns că s-a odihnit cu mare plăcere 
acolo și nici vorbă să fie necăjit, dar că înțelept e să facă așa 
cum spune Amadis; și că de va fi nevoie de ajutorul lui la 
cucerirea acelor ţinuturi, îi va ajuta din toată inima pe acei 
cavaleri. Amadis i-a mulțumit mult și i-a spus: „Cum seniorii 
acestor ţinuturi sunt captivi, nu va fi nevoie de mai multă oaste 
decât cea rămasă aici cu regele Perion, stăpânul meu, dar de ne 
va face trebuinţă ajutorul vostru, îl vom primi ca din partea unui 
stăpân pe care toți suntem datori să îl slujim și în numele căruia 
vom cuceri acele pământuri”. Regele i-a răspuns că dacă asta e 
părerea lui, va pleca cât mai grabnic, dar, mai înainte, a 
poruncit să se strângă toţi cei aflaţi acolo, domni și doamne, în 
marea sală a castelului, fiindcă vrea să le vorbească. Când s-au 
adunat toţi, regele Lisuarte i-a spus regelui Cildadan: „Marea 
voastră credinţă, care m-a salvat de multe primejdii și necazuri 
până acum, mă chinuie și mă amărăște, pentru că nu știu cum 
aș putea izbuti să o răsplătesc; și de-ar fi să vă dau o răsplată 
pe potriva marilor voastre merite, în zadar aș căuta-o, căci nu e 
cu putinţă de aflat, dar mărginindu-mă la ce îmi stă în puteri și 
este posibil, vă spun că așa cum nobila voastră persoană a 
trecut prin grele încercări întru slujirea mea, tot astfel, eu, cu tot 
ce se află sub stăpânirea mea sunt gata, din toată inima, să 
împlinesc ceea ce poate fi întru, cinstirea voastră, 
nemaisocotindu-vă, de azi înainte, vasal și supus puterii mele, 
cum aţi fost datorită soartei voastre potrivnice, astfel ca tot ce 
ați făcut până acum din datorie, de acum înainte să faceţi nesilit 
și din plăcere, cum se întâmplă între fraţi buni”. Regele Cildadan 
a răspuns: „Dacă pentru aceste vorbe trebuie să vă mulţumesc 
ori nu, îi las să judece pe cei ce, datorită vreunei împrejurări 
potrivnice au fost nevoiţi să se supună mai mult voinţei altuia 


503 


decât propriei lor voințe, pricină pentru care întotdeauna au 
avut parte de mâhnire și suspine; și puteţi fi sigur, domnule, că 
voința pe care aţi stăpânit-o până acum prin forţă și fără 
dragoste, de aici înainte vă va sluji în tot ce vă va fi pe plac cu 
dragoste, oaste mai numeroasă și mai multă supunere și 
respect; și să așteptăm vremea când faptele vor putea dovedi 
aceasta”. Toţi acei mari seniori au prețuit foarte cele spuse de 
regele Lisuarte și i-au adus multe laude; dar cel mai bucuros a 
fost don Cuadragante, care nu se gândea la nimic altceva decât 
la acea supărare și nenorocire atât de mare ce loviseră regatul 
de unde era de fel și cum ar putea acesta, atât de slăvit și 
stăpân pe alte regate, în vremuri trecute, să scape de această 
cumplită și rușinoasă înrobire. Regele Lisuarte l-a întrebat pe 
regele Cildadan ce are de gând să facă, fiindcă el se hotărâse să 
se întoarcă în ţara sa. Regele Cildadan i-a răspuns că dacă n-are 
nimic împotrivă, ar rămâne acolo pentru a rândui plecarea 
unchiului său, don Cuadragante, spre ţinutul Sansuefia pentru a- 
| cuceri, și că de va fi nevoie, va merge și el cu don 
Cuadragante. Regele i-a spus că a grăit înţelepțește, că îi e pe 
plac aceasta și că dacă va avea nevoie de oastea sa, îi va 
trimite pe dată ajutoare. Regele Cildadan i-a mulţumit mult și i-a 
răspuns că socotește a fi de ajuns oastea ce va pleca de-acolo, 
de vreme ce Barsinan este captiv. 

După aceasta, regele Lisuarte a plecat cu oamenii săi. Amadis 
și Oriana l-au însoţit cale de o zi, deși el nu voise, după care s-au 
întors să rânduiască cele ce aţi auzit, după cum urmează: dat 
fiind că regatul lui Arabigo se învecina cu ţinutul Sansuefiei, s-a 
hotărât ca don Cuadragante și don Bruneo să plece împreună și 
să înceapă prin a cuceri ţinuturile mai lesne de încins și mai 
puţin apărate, căci apoi, restul va fi mai ușor de dobândit. Don 
Galaor a spus că vrea să plece împreună cu vărul său, Dragonis, 
că, în curând, va putea îmbrăca armura, și dorește să-l ajute cu 
cât mai mulţi oameni din regatul său să cucerească acea Insulă 
Adâncă; don Galvanes a spus că vrea să plece și el cu ei, căci ar 
putea aduce un număr bun de luptători din Insula Mongaza. 

O dată această hotărâre luată, don Galaor a plecat spre ţara 
sa cu acea preafrumoasă regină Briolanja, soția sa, însoţiţi de 
Dragonis, don Galvanes și Madasima, pentru a pregăti cât mai 
grabnic cu putinţă acea călătorie. 


504 


Agrajes, deși a fost rugat stăruitor să rămână cu Amadis în 
Insula Ferecată, nu s-a lăsat înduplecat și a spus că îl însoțește 
cu oastea tatălui său, regele, pe don Bruneo și că nu îl va părăsi 
până nu îl va vedea înscăunat rege și în pace; și așa a făcut. 

Don Brian de Monjaste, don Cuadragante și toți ceilalți 
cavaleri câţi se aflau acolo, dar mai cu osebire acel viteaz și 
curajos Angriote de Estravaus, pe care Amadis, cu toate 
rugăminţile de a se duce să se odihnească în ţinutul său, nu l-a 
putut face să nu plece cu don Bruneo de Bonamar, toți acești 
cavaleri deci, cu armuri noi și inimi curajoase, însoțiți de oștenii 
din Spania, Scoţia, Irlanda, cei ai marchizului de Troque, tatăl lui 
don Bruneo, cei din Gaula și cei ai regelui Boemiei, precum și de 
alte oști ce le-au sosit în ajutor din alte locuri, au plecat cu o 
flotă mare, rugându-l mult cu toţii pe Grasandor să rămână 
acolo să-i ţină tovărâșie lui Amadis; acesta, deși voia să facă și 
el acea călătorie, a rămas împotriva voinței lui, și nici el, nici 
Amadis n-au stat de pomană, că deseori au pornit la drum de- 
ndată ce li se cerea și au săvârșit mărețe fapte de arme, 
îndreptând multe silnicii și jigniri suferite de doamne, 
domnișoare și alți oameni ce nu se puteau apăra cu propriile lor 
forţe, așa cum vă va povesti istoria noastră mai la vale. 

Regele Cildadan, cum îl iubea mult pe don Cuadragante, a 
stăruit cât a putut să plece cu acesta, dar el nu s-a învoit cu 
niciun chip, ci l-a rugat ca, în numele dragostei ce-i poartă, să se 
întoarcă pe dată în regatul său, pentru a o bucura și mângâia pe 
regină, soția sa, și pe toți supușii săi cu veștile cele bune, căci 
putea spune, pe bună dreptate că, dacă făcându-și pe deplin 
datoria, își pierduse libertatea, împlinind cu cinste ce era dator 
să facă, așa cum făgăduise și jurase, acum o redobândise. 

Gastiles, nepotul împăratului de la Constantinopol, își 
trimisese toată oastea acasă cu marchizul Saluder, iar el 
rămăsese să vadă cum se va sfârși totul, ca să-i poată istorisi 
împăratului, stăpânul său, întreaga poveste de-a fir a păr; și 
văzând aceste pregătiri, a stat de vorbă cu Amadis și i-a spus că 
îi pare tare rău că nu mai are oșteni să-i poată ajuta pe acei 
cavaleri în călătoria lor, dar că dacă Amadis socotește că e bine, 
ar pleca el însuși cu ei, împreună cu cei câţiva cavaleri ce îl 
însoțeau. Amadis i-a răspuns: „Domnul meu, e de-ajuns câte aţi 
făcut, că datorită unchiului vostru și vouă am dobândit atâta 
cinste cum vedeţi; și deie Domnul, în bunătatea sa, să am 


505 


putinţa să vă slujesc și eu la rândul meu, așa că, domnule, 
plecaţi și sărutaţi-i mâinile din partea mea unchiului vostru și 
spuneţi-i că tot ce am câștigat în aceste bătălii, el a câștigat și 
întotdeauna îi va aparține lui ori celui căruia va porunci să-i fie 
dat; de asemenea, vă mai rog să sărutaţi pentru mine mâinile 
preafrumoasei Leonorina și ale reginei Menoresa și să le spuneţi 
că îmi voi ţine făgăduiala și le voi trimite un cavaler din neamul 
meu, să le slujească așa cum se cuvine”. „De asta sunt sigur - a 
zis Gastiles -, căci sunteţi atâţia, încât aţi putea sluji întreaga 
omenire”. Cu aceste vorbe și-a luat rămas bun și s-a urcat pe 
corabia sa, iar noi nu vom mai pomeni de el până la vremea 
cuvenită. 

După ce s-a rânduit și pregătit totul cum aţi auzit, marea flotă 
a ieșit din port și a pornit pe mare cu toţi acei cavaleri, plini de 
curaj, așa cum îi arătaseră de obicei inimile lor neclintite în 
toate înfruntările. Amadis a rămas în Insula Ferecată cu 
Grasandor să-i ţină tovărășie, cum am mai spus, iar alături de 
Oriana au rămas Mabilia, Melicia și Grasinda, rugându-se lui 
Dumnezeu să-i ajute pe soţii lor. Regele Perion și regina Elisena, 
soţia lui, s-au întors în Gaula, iar Esplandian și ceilalţi coconi au 
rămas cu Amadis, așteptând vremea să devină cavaleri și pe 
Urganda Necunoscuta, ce avea să rânduiască asta, așa cum 
făgăduise și spusese; dar acum istoria nu mai vorbește despre 
cavalerii care porniseră să cucerească acele ţinuturi și despre 
toate celelalte, pentru a povesti ce i s-a întâmplat lui Amadis 
după o vreme petrecută în Insula Ferecată. 


e CAPITOLUL CXXVII e 


Cum a plecat Amadis singur la drum cu 
doamna ce sosise pe mare ca să răzbune moartea 
cavalerului ucis pe care îl ducea pe corabie, 
și ce s-a întâmplat în acea călătorie 


Așa cum aţi auzit, Amadis a rămas în Insula Ferecată cu 
doamna sa, Oriana, în cea mai mare desfătare și plăcere de care 
s-a bucurat vreodată un cavaler, și n-ar fi vrut să părăsească 
această viaţă nici de ar fi fost făcut stăpânul lumii, căci așa cum 
pe vremea când era departe de doamna și stăpâna sa, 


506 


suferinţele, durerile și tristețile inimii sale împătimite îl chinuiau 
cum nu se poate și nu afla niciunde leac ori odihnă, tot astfel se 
schimbau pe de-a-ntregul lucrurile când era lângă ea și privea 
marea ei frumusețe ce n-avea pereche; astfel că uitase de toate 
câte se petrecuseră înainte și nu se mai gândea decât la 
fericirea în care trăia acum. Dar cum în cele trecătoare ale 
acestei lumi nu există și nu se poate afla nimic desăvârșit, 
fiindcă Dumnezeu a voit să le rânduiască astfel încât atunci 
când socotim că ne-am împlinit toate dorinţele, pe dată suntem 
chinuiţi de altele la fel ori chiar mai mari poate, după o vreme 
petrecută astfel, Amadis a devenit iarăși cei dinainte și, dându-și 
seama că își atinsese țelul și nu mai are nicio piedică în cale, a 
început să-și amintească de viaţa lui din trecut când dobândise 
atâta cinste și glorie prin faptele sale de arme și să cugete că, 
ducând multă vreme această viață, faima lui s-ar putea întuneca 
și împuţina, astfel că se frământa foarte, neștiind ce să facă; în 
câteva rânduri i-a vorbit cu multă smerenie Orianei, doamna sa, 
rugând-o foarte fierbinte să-i îngăduie să plece de-acolo undeva 
unde gândea că ar fi nevoie de ajutorul lui, dar ea, știindu-se în 
insula acea departe de tatăl și mama ei și de tot ce îi era 
cunoscut, fără altă mângâiere și tovărășie decât el pentru a-i 
potoli dorul, nu voia cu niciun preţ să îl lase, ba dimpotrivă, 
mereu îl ruga cu lacrimi fierbinţi să-i îngăduie trupului său să se 
odihnească după muncile prin care trecuse până atunci și să-și 
amintească de prietenii săi ce plecaseră și îi ameninţă primejdii 
atât de mari pe ei și oamenii lor în luptele pentru cucerirea 
acelor pământuri și că, de vor păţi vreun necaz, de aici, le va 
putea veni în ajutor mult mai bine decât din alte locuri; cu 
asemenea vorbe și alte multe dovezi de mare iubire se străduia 
Oriana să îl ţină pe ioc. 

Dar așa cum v-am spus de multe ori de-a lungul acestei mari 
istorii că sufletul acestui cavaler se aprinsese din copilărie la 
acel mare foc al iubirii, cum se îndrăgostise de ea din prima zi 
când o văzuse, fiind totodată cuprins de o mare teamă deanuo 
supăra în niciun chip, nici de a-i călca porunca, orice i s-ar fi 
întâmplat, deși dorința lui de-a pleca era mare, rămăsese acolo 
fără prea multă greutate. Și hotărât fiind să facă ce îi 
poruncește doamna sa, Amadis cu Grasandor au chibzuit ca, 
până o fi să primească vești de la cei porniţi în călătorie, să 
plece la vânătoare în pădure, ca să mai facă puţină mișcare; așa 


507 


că au pregătit totul pe dată și, însoţiţi de hăitași și copoi au 
părăsit insula, căci așa cum v-am mai spus în cartea aceasta, în 
vecinătate se aflau codrii și luncile cele mai bogate în urși, 
mistreți, cerbi și alte multe fiare, precum și păsări de apă din 
câte se puteau afla; așa că vânau din belșug, iar noaptea 
veneau să se culce în insulă, spre marea plăcere a lor și a 
soatelor lor; așa și-au dus traiul o bucată de vreme. 

Și așa s-a întâmplat că, într-o zi, pe când Amadis stătea la 
pândă la poalele muntelui, aproape de ţărmul mării, așteptând 
să se ivească vreun mistreţ ori o altă sălbăticiune, ţinând în lesă 
un foarte frumos câine pe care îl iubea mult, a privit spre mare 
și a zărit în depărtare o barcă ce venea spre el; și când barca s-a 
mai apropiat, a văzut o femeie și un bărbat ce vâslea; și fiindcă i 
s-a părut ceva ciudat, a părăsit locul de pândă unde stătea și a 
pornit-o cu câinele pe coastă în jos, strecurându-se printre 
tufișuri dese, fără să fie zărit de niciunul dintre însoțitorii săi; și 
când a ajuns la țărm, a văzut că doamna și bărbatul ce venea cu 
ea scoteau din barcă târâș trupul unui cavaler mort, îmbrăcat în 
armură din cap până-n picioare, pe care l-au întins pe pământ 
cu scutul lângă el. Amadis s-a apropiat de ei și a întrebat: 
„Doamnă, cine e acest cavaler și cine l-a ucis?” Doamna a întors 
capul și, cu toate că Amadis era în straie de vânătoare, cum 
umblă de obicei cavalerii în asemenea împrejurări, și-a dat 
seama pe dată că e el și a început să-și smulgă straiele și 
vălurile în semn de mare jale și a spus: „Oh, senioare Amadis, 
ajutaţi-o pe această nefericită și întristată femeie în numele 
datoriei voastre de cavaler și pentru mâinile acestea ce v-au 
scos din pântecele mamei voastre și au construit cufărașul în 
care aţi fost aruncat în mare pentru ca viața celei ce v-a născut 
să fie salvată; ajutaţi-mă, domnule, în această mare amărăciune 
ce m-a lovit, de vreme ce aţi venit pe lumea asta pentru a-i 
ajuta pe cei nefericiţi și nedreptăţiți!” Amadis s-a înduioșat 
foarte de femeie și, când a auzit aceste vorbe, s-a uitat mai bine 
la ea și a recunoscut-o pe dată pe Darioleta, cea care stătuse cu 
mama lui, regina, pe vremea când era grea și născuse, ceea ce 
a făcut să-i sporească mila pentru ea; și, apropiindu-se de ea și 
luându-i mâinile din părul în mare parte alb, a întrebat-o de ce 
plânge așa și își smulge astfel părul, rugând-o să-i spună pe 
dată, că el nu va pregeta să-și pună viaţa în primejdie de 
moarte pentru a o ajuta în marea-i nenorocire. Doamna, când, a 


508 


auzit aceasta, a îngenunchiat în faţa lui și a vrut să-i sărute 
mâinile, dar el nu i-a îngăduit și, atunci, ea i-a spus: „Atunci, 
domnule, trebuie ca, fără să vă mai duceţi undeva unde vi s-ar 
putea ridica o piedică în cale, să vă urcați pe dată cu mine în 
barcă și eu o să vă câălauzesc spre locul unde suferința mea 
poate fi lecuită, iar pe drum o să vă povestesc nenorocirea 
mea”. Amadis, văzând-o atât de întristată și nefericită, a fost 
convins că doamna trecuse printr-o grea încercare și cum era 
lipsit de arme, având doar viteaza lui spadă și se temea că, dacă 
va trimite după ele, Oriana îl va împiedica să plece cu acea 
doamnă, a hotărât să îmbrace armura cavalerului mort, ceea ce 
a și făcut pe dată, căci i-a poruncit vâslașului să scoată armura 
mortului și a îmbrăcat-o el; apoi a urcat iute în barcă împreună 
cu Darioleta și, pe când dădeau să se îndepărteze de țărm, s-a 
ivit, din întâmplare unul din vânătorii din ceata lui, ce urmărea 
un cerb rănit, care se ascunsese în locurile acelea, unde 
tufișurile erau mai dese; Amadis, văzându-l, l-a strigat și i-a zis: 
„Spune-i lui Grasandor că plec cu această doamnă ce a sosit 
acum aici și că îi cer iertare, dar marea nenorocire și graba ei nu 
îmi îngăduie să mă văd cu el și să-i vorbesc; mai spune-i că îl 
rog să îl îngroape pe acest cavaler și, să dobândească iertarea 
Orianei, doamna mea, fiindcă plec în această călătorie fără voia 
ei; și să creadă că n-am putut face alta fără să mă acopăr de 
mare rușine”. Și după ce i-a spus asta, barca s-a îndepărtat de 
țărm în cea mai mare grabă cu putinţă și au mers ei așa toată 
ziua și toată noaptea pe drumul pe care venise doamna. În 
acest răstimp, Amadis a rugat-o pe doamnă să-i spună care îi 
este necazul și nenorocirea, de are atâta nevoie de ajutorul lui, 
iar ea, plângând amarnic, i-a răspuns astfel: „Domnul meu, aflaţi 
că pe când regina, mama voastră, a plecat din Gaula spre insula 
voastră, pentru nunțile voastre și ale fraţilor voştri, a trimis solie 
soțului meu și mie în Mica Bretanie, unde suntem guvernatori 
din porunca ei, cerându-ne ca, de îndată ce primim cartea ei, să 
pornim pe urmele lor în Insula Ferecată, fiindcă nu e temei să nu 
luăm parte la asemenea serbări; și asta mai mult datorită marii 
dragoste pe care ne-o poartă, decât meritelor noastre. Și 
primind această poruncă, soțul meu, acel nefericit fiu al meu, 
lăsat de noi mort, acolo pe țărm, a cărui armură o purtaţi, și eu 
am pornit pe dată la drum, cu numeroși slujitori, pe o corabie 
destul de mare; și am călătorit cu vânt prielnic, dar soarta 


509 


noastră potrivnică a făcut să se schimbe vremea, astfel că ne- 
am abătut mult de la drumul nostru și, la capătul a două luni și a 
multor primejdii datorate acelei furtuni, tăria vântului ne-a 
azvârlit, într-o noapte, pe Insula Turnului Roșu, al cărei senior 
este un uriaș numit Balan, mai viteaz și mai puternic decât toţi 
uriașii din insule; și de cum am ajuns în port, fără să știm unde 
acostasem, cât timp ne-am oprit acolo să ne adăpostim, pe dată 
am fost înconjurați de corăbii ale locuitorilor din insulă, astfel că, 
am fost luați toți prizonieri și ţinuţi acolo până dimineaţa, când 
ne-au dus în faţa uriașului; acesta, când ne-a văzut, a întrebat 
dacă printre noi se află vreun cavaler. Soţul meu i-a răspuns că 
el e cavaler, ca și fiul lui, ce se află alături de el. «Atunci - a zis 
uriașul -, trebuie să aflaţi obiceiul insulei.» «Care este?», a 
întrebat soțul meu. «Trebuie să vă luptați cu mine pe rând și 
dacă unul dintre voi îmi va ţine piept o oră, veți fi liberi voi și 
toată suita voastră, iar de veți fi învinși în această oră, veți 
rămâne captivii mei; așa că aveţi o speranţă de a scăpa, dacă 
vă veţi încerca puterile ca niște viteji, dar dacă, din întâmplare, 
lașitatea voastră e atât de mare încât nu vă îngăduie să primiţi 
riscul acestei lupte, veţi fi azvârliţi într-o temniţă cruntă, unde 
veţi îndura mari chinuri, drept pedeapsă că faceți parte din 
ordinul cavaleresc, dar preţuiți mai mult viaţa decât cinstea și 
jurământul vostru de cavaler. Acum că ați aflat, alegeţi ce vă e 
mai mult pe plac.» Soţul meu i-a răspuns: «Primim lupta, căci în 
zadar am purta arme, dacă de frica unei primejdii nu le-am 
folosi în scopul pentru care au fost hărăzite; dar de vom fi 
învingători ce siguranță avem că va fi respectată legea de care 
vorbiți?» «Niciuna - a zis uriașul - în afară de cuvântul meu pe 
care, nici la bine, nici la rău, nu-l voi călca niciodată de bună 
voie și m-aș lăsa mai curând călcat eu în picioare; și la fel l-am 
pus să jure pe fiul meu, ce se află aici, și pe toţi slujitorii și 
vasalii mei.» «Așa să ne-ajute Dumnezeu! - a spus soţul meu. 
Porunciţi să ni se dea caii și armele mie și feciorului meu și 
pregătiţi-vă de luptă.» «Așa vom face îndată», a spus uriașul. Și 
și-au îmbrăcat armurile și ei și uriașul și au încălecat într-un loc 
întins, înconjurat de stânci, aflat la intrarea în castel, care e 
foarte puternic. Atunci, fiul meu cel fără de noroc s-a rugat atât 
de mult de taică-su, încât acesta, deși cu inima strânsă, l-a lăsat 
pe el să se înfrunte primul cu uriașul; acesta l-a lovit atât de 
tare, încât și el și calul s-au prăbușit groaznic la pământ și și-au 


510 


pierdut viața în aceeași clipă și om și animal. Soţul meu s-a 
năpustit spre uriaș și l-a izbit în scut, dar parcă ar fi lovit cu 
lancea într-un turn; uriașul s-a apropiat de el și l-a apucat atât 
de zdravăn de un braț, încât cu toate că e înzestrat cu destulă 
forţă, pe potriva trupului voinic și a anilor săi, l-a smuls din șa de 
parcă ar fi fost un copil. După asta, a poruncit ca fiul meu să fie 
lăsat acolo pe câmp, iar pe soţul meu, pe mine și pe o fată a 
noastră, pe care o luasem să o slujească pe Melicia, sora 
voastră, ne-a dus sus la castel, în vreme ce pe slujitorii noștri i-a 
azvârlit într-o temniţă. Când am văzut toate acestea, am început 
să urlu ca o femeie ieșită din minţi, cum eram în clipele acelea, 
și să spun; «Oh, rege Perion al Gaulei, de ce nu ești aici tu ori 
vreunul dintre feciorii tăi, căci cu tine sau cu oricare dintre ei n- 
aș mai duce grijă că nu scap de această mare nenorocire!» 
Când uriașul a auzit asta, a spus: «De unde îl cunoști tu pe acest 
rege? Nu cumva e tatăl unui cavaler ce se numește Amadis de 
Gaula?» «Ba da - am răspuns eu -, și de s-ar afla unul dintre ei 
aici, n-aţi mai fi în stare să îmi faceţi niciun rău, fiindcă ei m-ar 
ocroti, căci mi-am petrecut toată viața slujindu-i.» «Dacă ai 
atâta încredere în ei - a zis el -, am să-ți îngădui să-l chemi pe 
care din ei dorești, dar mai mult m-aș bucura să fie Amadis, cel 
atât de vestit în toată lumea, pentru că acesta l-a ucis pe tatăl 
meu, Madanfabul, în bătălia dintre regele Cildadan și regele 
Lisuarte, când îl smulsese din șa chiar pe regele Lisuarte și îl 
purta sub braţ spre corăbii; atunci, acest Amadis, care pe 
vremea aceea își spunea Frumosul întunecat, l-a urmărit și, cu 
toate că a izbutit să-l pălească pe tatăl meu, fără ca el să-l vadă 
și să se ferească, pentru a-și apăra seniorul și pe cei din tabăra 
lui, nu trebuie să socotim această faptă o dovadă de mare curaj 
și vitejie și nicio mare rușine pentru tatăl meu; așa că dacă vrei 
să te apere acest cavaler atât de vestit, pe care l-ai slujit așa de 
mult, ia barca aceea, eu îţi voi da un vâslaș, și pleacă în 
căutarea lui; și pentru a-i aţâţța mai tare mânia și dorinţa de 
răzbunare, îl vei lua cu tine și pe fiul tău mort, așa îmbrăcat în 
armură; iar dacă te iubește așa cum gândești și este atât de 
curajos pe cât spune toată lumea, văzându-ţi marea durere, nu 
va șovăi să vină aici.» Când am auzit asta, i-am zis: «Dacă fac 
ce spui și îl aduc aici în insula ta pe acest cavaler, de unde știu 
că îţi vei ține cuvântul?» «De asta - a spus el - să n-ai grijă și 
nici el să n-aibă, că deși am eu alte cusururi, că sunt rău și 


511 


trufaș, cuvântul mi l-am respectat și mi-l voi respecta toată viața 
și mai degrabă aș muri decât să nu-mi ţin făgăduielile; și îţi 
promit că voi face la fel indiferent ce cavaler va veni cu tine, dar 
mai cu seamă dacă e vorba de Amadis de Gaula, ce nu va avea 
a se teme decât de persoana mea.» Și-atunci, domnule, auzind 
vorbele uriașului și văzându-i pe fiul meu mort, iar pe soțul și 
stăpânul meu și pe fiica mea captivi, cu toți slujitorii noștri, m- 
am încumetat să vin cum aţi văzut, punându-mi nădejdea în 
Domnul Dumnezeul nostru și în soarta voastră bună că voi fi 
răzbunată împotriva cruzimii diavolului ce săvârșește atâtea 
împotriva Celui de Sus și a acelui trădător, întru marea voastră 
slavă”. Amadis, după ce a ascultat toată povestea tare s-a mai 
amărât din pricina nenorocirii acelei doamne, care era foarte 
iubită de tatăl lui, regele Perion, și de mama lui, regina, precum 
și de toți ceilalţi și era socotită printre doamnele ca ea una 
dintre cele mai bune din lume, cugetând, de asemenea, că 
încercarea va fi grea, nu atât datorită luptei primejdioase, dată 
fiind faima acelui Balan, cât pentru că trebuia să ajungă pe 
insulă, printre oameni unde se cerea să fie foarte măsurat; dar, 
încredințându-și întreaga soartă acelui Stăpân atotputernic 
peste toţi și înduioșându-se foarte de soţul acelei doamne și de 
ea, care nu înceta cu plânsul, izgonind orice teamă, a 
îmbărbătat-o cu mult curaj, spunându-i că, foarte curând, va fi 
răzbunată pentru pierderea ei, dacă Domnul va vrea să ducă el 
la bun sfârșit această ispravă. 

Și așa cum auziţi, au mers ei două zile și două nopţi și, în zorii 
celei de-a treia, au zărit în stânga lor o insulă mică, având un 
castel ce părea foarte înalt. Amadis l-a întrebat pe marinar dacă 
știe a cui este acea insulă. El i-a răspuns că e a regelui Cildadan 
și se numește Insula Prințului. „Atunci, du-ne acolo - a spus 
Amadis -, să luăm ceva merinde cu noi, că nu se știe ce s-o mai 
întâmpla”. Atunci, marinarul a cârmit barca și, în scurt timp, au 
ajuns la insulă; iar când au atins poalele stâncii, au văzut un 
cavaler ce cobora la vale și care, când s-a apropiat de ei, le-a 
dat binețe și l-a întrebat pe Amadis cine este. Ei i-au răspuns la 
salut și Amadis i-a spus: „Eu sunt un cavaler din Insula Ferecată 
și am venit să-i fac dreptate acestei doamne, cu voia lui 
Dumnezeu, căci mare silnicie a suferit și nu departe de-aici, în 
altă insulă”, „În ce insulă”, a întrebat cavalerul. „În Insula 
Turnului Roșu”, a răspuns Amadis. „Și cine i-a făcut această 


512 


nedreptate?”, a întrebat cavalerul. Amadis a răspuns: „Balan, 
uriașul, ce mi s-a spus că e stăpânul acelei insule”. „Și cum îi 
veţi face dreptate domnia voastră, singur?” „O să mă lupt cu el 
- a zis Amadis - și o să-i frâng trufia prin care a jignit-o pe 
această doamnă și pe mulţi alţii ce nu meritau așa ceva”. 
Cavalerul a început să râdă oarecum dispreţuitor și a spus: 
„Domnule cavaler din Insula Ferecată, nu vă lăsaţi stăpânit de 
marea nebunie de a vrea de bună voie să-l întâlniți pe cel de 
care fuge toată lumea, căci și de-ar sosi stăpânul insulei de 
unde veniţi, Amadis de Gaula, și cei doi fraţi ai săi, don Galaor și 
don Florestan, ce astăzi sunt floarea și fruntea tuturor 
cavalerilor de pe pământ, și s-ar lupta toţi trei cu acest Balan, 
cei ce îl cunosc ar socoti că săvârșesc o mare nebunie. De aceea 
vă sfătuiesc să nu porniţi într-acolo, fiindcă mi-ar părea rău să 
vă văd învins și vătămat, știindu-vă cavaler și prieten al celor 
atât de iubiţi și prețuiți de regele Cildadan, stăpânul meu, căci 
mi s-a spus că el și regele Lisuarte s-au împăcat de-acum cu 
Amadis, dar nu știu în ce fel, ci doar că între ei domnește o mare 
dragoste și înțelegere; și dacă urmaţi calea pe care aţi pornit, nu 
înseamnă altceva decât a vă îndrepta cu bună știință spre 
moarte”. Amadis i-a răspuns: „Moartea și viaţa sunt în mâna 
Celui de Sus, iar aceia dintre noi ce vor să fie slăviţi trebuie să 
înfrunte primejdii și să săvârșească fapte pe care ceilalți nu se 
încumetă a le face; și nu spun asta fiindcă mă socotesc dintre 
aceia, ci pentru că doresc să ajung așa, și de aceea vă rog, 
domnule cavaler, să nu mă înfricoșaţi mai mult decât sunt și nu 
sunt puţin. Și vă mai rog, de binevoiţi, să ne ajutaţi cu niscaiva 
merinde, să ne putem ţine de-o fi să avem vreun necaz”. „O voi 
face cu mare plăcere - a spus cavalerul din insulă -, ba mai 
mult, ca să văd o faptă atât de deosebită, vreau să vă 
întovărășesc până ce soarta voastră, bună ori rea, va pune 
capăt luptei cu acel uriaș”. 


e CAPITOLUL CXXVIII e» 


Cum se îndrepta Amadis cu acea doamnă 
spre insula uriașului numit Balan, însotit de 
cavalerul guvernator al Insulei Prințului 


Cavalerul de care vorbește istoria noastră a poruncit să se 
aducă merinde, câte a socotit el de cuviinţă și, așa, fără armură, 
cum era, s-a urcat într-o barcă având mai mulţi vâslași, și au 
plecat împreună din portul acela spre insula lui Balan. Și pe 
când pluteau pe mare, cavalerul l-a întrebat pe Amadis dacă îl 
cunoaște pe regele Cildadan. Amadis i-a răspuns că îl cunoaște, 
că îl întâlnise de multe ori și îi văzuse marile isprăvi cavalerești 
în bătăliile purtate de regele Lisuarte cu Amadis și că poate 
spune fără greș că este unul dintre cei mai curajoși și mai viteji 
regi din lume. „Așa este, într-adevăr - a spus cavalerul din 
Insula Prințului -, dar soarta-i potrivnică s-a arătat mai 
dușmănoasă cu el decât a fost vreodată cu orice alt om de pe 
lume care preţuiește cât el, căci l-a făcut supus și vasal al 
regelui Lisuarte, deși un asemenea rege e făcut mai mult să 
poruncească și să fie stăpân, decât să fie supus și vasal”. „A 
scăpat de acest jug - a zis Amadis -, căci marele curaj al inimii 
sale și vitejia sa au îndepărtat această povară de care nu era 
vinovat de pe umerii măreției sale”. „Cum aţi aflat asta, 
cavalere?” „Domnule - a spus el -, am aflat-o, fiind de față”. Și i- 
a povestit ce făcuse regele Lisuarte pentru a-l răsplăti pe regele 
Cildadan, așa cum v-am istorisit în această carte. Când a auzit 
asta, cavalerul a îngenuncheat în barcă și a spus: „Doamne 
Dumnezeule, binecuvântat să fii de-a pururea, fiindcă ai binevoit 
să-i dai acestui rege ceea ce merită marea lui virtute și 
noblețe”. Amadis l-a întrebat: „Dar spuneţi-mi, domnule, îl 
cunoaşteţi pe Balan?” „Foarte bine”, a răspuns celălalt. „Mult vă 
rog, dacă vă e pe plac, de vreme ce nu avem a vorbi despre 
altele, să-mi spuneţi ce știți despre el, mai cu seamă ce se 
cuvine să știu despre persoana lui”. „Așa voi face - a zis 
cavalerul - și întâmplarea face că nu veţi găsi un altul să vă 
poată spune atâtea despre el. Aflaţi că acest Balan este feciorul 
acelui brav Madanfabul, uriașul ucis de Amadis de Gaula, pe 
când se numea Frumosul Întunecat, în bătălia celor o sută de 
cavaleri ai regelui Cildadan cu cei o sută ai regelui Lisuarte, în 
care au pierit și alți mulţi uriași și cavaleri voinici din neamul lor, 
ce stăpâneau prin părţile astea multe insule foarte bogate; 
aceștia, din mare dragoste și prietenie pentru regele Cildadan, 
stăpânul meu, au vrut să-l slujească în luptă și aproape toți au 
pierit; iar acest Balan de care mă întrebaţi era foarte tânăr când 
a murit taică-su și a moștenit această insulă, cea mai 


514 


îmbelșugată dintre toate, cu fructe de tot soiul și toate 
mirodeniile cele mai preţuite și mai scumpe din lume; din 
această pricină, mulți neguțători trăiesc acolo și o mulţime vin 
fără teamă din alte locuri, ceea ce îi aduce uriașului foarte mari 
câștiguri; și să știți că după ce a devenit cavaler, acest Balan s-a 
dovedit mai presus decât taică-su întru curaj și vitejie, iar firea și 
purtările lui, de care voiaţi să aflaţi, sunt foarte diferite și cu 
totul altfel de cele ale altor uriași, ce, de felul lor sunt trufași și 
vicleni; acesta nu e așa, ci dimpotrivă, e foarte potolit și foarte 
drept în tot ceea ce face, încât e de mirare că un om ce se trage 
din asemenea stirpe poate fi atât de diferit ca fire de ceilalți; și 
toţi socotesc că asta e din pricina maică-sii, sora Gromadazei, 
tiganca cea afurisită, femeia lui Famongomadan de la Lacul care 
fierbe, nu știu dacă aţi auzit de ea; căci așa cum a întrecut-o cu 
mult în frumuseţe pe soră-sa, Gromadaza, și pe multe alte femei 
frumoase din vremea ei, tot astfel a fost foarte deosebită prin 
felul ei bun de a se purta, una fiind foarte crudă și prea iute la 
mânie, iar cealaltă blândă și supusă virtuţii și smereniei; și așa 
cum femeile ce sunt urâte și au trăsături mai mult bărbătești 
decât femeiești se dovedesc mai trufașe și mai necruțătoare 
decât bărbaţii, ce trebuie să fie așa prin natura lor, cele 
frumoase, ce sunt înzestrate cu însușirile proprii femeilor sunt 
opuse primelor, firea fiindu-le pe potriva glasului gingaș, al pielii 
albe și mătăsoase, al marii frumuseți a chipului, făcându-le să 
fie cumpătate și lipsite în mare parte de cruzime, așa cum este 
această urieșiță, soția lui Madanfabul și mama lui Balan, de la 
care fiul său a moștenit firea aceasta blândă și potolită. Numele 
ei este Madasima și datorită ei i s-a dat același nume și unei 
frumoase fete a lui Famongomadan, care s-a căsătorit cu un 
cavaler ce se numește don Galvanes, bărbat de stirpe foarte 
aleasă; și toți câţi o cunosc zic că și ea are o fire foarte nobilă și 
se poartă cu toată lumea cu multă blândeţe. Acum vreau să 
aflaţi cum de știu tot ce v-am spus și încă multe altele despre 
neamul urieșesc. Să știți că eu sunt guvernatorul Insulei 
Prințului, unde m-aţi întâlnit, de când regele Cildadan era prinţ 
și stăpânea insula, fără să aibă alte avuţii; și mai mult datorită 
marelui său curaj și purtărilor sale alese, decât rangului său, a 
trimis soli în regatul Irlandei să o ia de soţie pe fiica regelui 
Abies, care moștenise regatul după ce Abies a fost omorât de 
Amadis de Gaula; pe mine m-a lăsat în continuare guvernator al 


515 


insulei și, cum trăiesc printre acești uriași, care îi poartă toţi o 
mare dragoste regelui, stăpânul meu, am deseori de-a face cu ei 
și știu că fiii uriașilor ce au muri în bătălia de care v-am 
pomenit, acum bărbaţi în toată firea, nutresc marea dorinţă de a 
răzbuna moartea taţilor și rudelor lor, dacă ar avea un temei 
pentru asta”. 

Amadis, după ce a ascultat aceste vorbe, a spus: „Bunule 
domn, mi-a făcut mare plăcere ce mi-aţi povestit; îmi pare rău 
doar că cel pe care am pornit să-l caut este un om atât de bun, 
căci mai mult mi-ar fi plăcut să fie cu totul altfel, foarte nemilos 
și trufaș, pentru că pe aceștia mânia și pedeapsa Domnului nu 
întârzie mult până să-i lovească; și nu vă ascund că mi-e mai 
teamă de el decât până acum. Dar oricum ar fi, tot îi voi face 
dreptate acestei doamne, de-mi va sta în putinţă, pentru răul și 
silnicia îndurate fără să le merite, dar până atunci aș vrea să 
aflu de la domnia voastră dacă acest Balan este însurat”. 
Cavalerul din insulă i-a spus că e însurat cu fata unui uriaș ce se 
numește Gandalac, stăpânul Stâncii Galtares, și au un băiat de 
vreo cincisprezece ani, care, dacă va avea zile, va moșteni 
insula. Când Amadis a auzit aceasta, s-a tulburat niţel și tare i-a 
părut rău că nu aflase mai înainte acest lucru, pentru că îi purta 
o mare dragoste lui Gandalac și feciorilor săi, deoarece acesta ÎI 
crescuse pe fratele său, don Galaor, și îi păzea toate bunurile ca 
și cum ar fi fost ale lui însuși. Și i-a zis cavalerului: „Mi-aţi spus 
lucruri ce mă fac să mă tem mai mult ca-nainte”. Și asta o 
spusese în legătură cu cele aflate despre Gandalac. Cavalerul a 
bănuit, însă, că se teme de luptă, dar nu era așa, că și de-ar fi 
fost să lupte cu fratele său, don Galaor, de care se temea mai 
mult decât de uriaș, n-ar fi dat înapoi cu niciun chip, fără să-i 
facă dreptate acestei doamne, ori să-și piardă viaţa, fiindcă 
obiceiul lui a fost întotdeauna să-i ajute pe cei ce îi cereau 
sprijinul cu dreptate. 

Și sporovăind ei așa despre ce aţi auzit și despre multe alte 
lucruri, au călătorit toată ziua aceea și toată noaptea, iar în ziua 
următoare, cam pe la nămiezi, au zărit Insula Turnului Roșu, 
ceea ce mult i-a bucurat, și au înaintat pe mare până au ajuns 
aproape de ea. Amadis privea insula și i se părea tare frumoasă, 
atât pământul cu munţi ce păreau de nepătruns, cât și așezarea 
castelului cu foarte mândre și solide turnuri, mai cu seamă cel 
numit Turnul Roșu, cel mai mare, construit din cea mai ciudată 


516 


piatră din câte se pot afla în lume. În unele istorii se poate citi 
că în vechime, când insula a început să fie locuită, cel care a 
ridicat acest turn și cea mai mare parte a acelei fortărețe a fost 
losif, fiul lui losif din Arimatia, cel ce a adus Sfântul Graal în 
Marea Britanie; și fiindcă în vremea aceea mai toate acele 
ținuturi erau păgânești, văzând acea frumoasă insulă, a adus 
acolo creștini și a înălţat acel vajnic turn, unde se adăposteau el 
și toţi ai săi când se vedeau în vreo primejdie mai mare; dar, cu 
timpul, insula a fost stăpânită de uriași, până a ajuns în puterea 
acestui Balan; locuitorii ei au rămas, însă, întotdeauna creștini, 
cum erau și acum, și trăiau foarte asupriţi de obidiţi de stăpânii 
lor, pentru că mai toți aceștia erau păgâni; dar îndurau și răbdau 
totul datorită marii bogății a pământului; și dacă au avut parte 
de o viaţă mai bună a fost tocmai sub domnia acestui Balan, 
datorită purtării sale blânde față de ei și fiindcă, din dragoste 
pentru maică-sa, se apropiase mai mult decât toţi ceilalţi de 
învăţătura lui Hristos și avea să se apropie și mai mult de-atunci 
încolo, așa cum vă vom povesti. 

Când au ajuns acolo, Amadis i-a spus cavalerului din Insula 
Prințului: „Bunul meu domn, dat fiind că îl cunoașteţi pe acest 
Balan, dacă nu vă e cu supărare, fiți atât de bun și duceţi-vă la 
el să-i spuneţi că doamna cu fiul ucis și soțul și fiica întemnițați 
de el a sosit cu un cavaler din Insula Ferecată ca să o 
despăgubească pentru răul ce i l-a pricinuit și dacă nu voiește, 
cavalerul se va lupta cu el și îl va sili să o facă împotriva voinței 
sale; și cereţi-i să chezășuiască pentru acest cavaler, cum că 
nimeni în afară de el nu îi va face vreun rău, oricum se vor 
petrece lucrurile”. Cavalerul i-a răspuns: „Sunt bucuros să fac 
aceasta și puteți fi sigur că nu își va călca făgăduiala”. Apoi 
cavalerul s-a urcat cu oamenii săi în barcă și a pornit spre port, 
iar Amadis a rămas cu doamna în cealaltă barcă la oarece 
depărtare. Cum a ajuns, cavalerul a fost recunoscut pe dată de 
slujitorii uriașului și condus în fața acestuia; el l-a primit cu 
bunăvoință, căci se întâlniseră de mai multe ori, și l-a întrebat: 
„Domnule guvernator, cu ce treburi în ţara mea? Spune-mi fără 
înconjur, că doar știi că te socotesc prieten”. Cavalerul i-a 
răspuns: „Așa gândesc și eu și îți mulțumesc mult pentru asta, 
dar n-am venit pentru mine, ci dintr-o pricină ciudată, și anume, 
pentru că am întâlnit un cavaler din Insula Ferecată care vine de 
bună voie să se lupte cu tine și mult m-am mirat că se încumetă 


517 


să facă asta”. Când a auzit aceste vorbe, uriașul a spus: 
„Cavalerul acesta de care vorbești e însoţit de o doamnă?” 
„Da”, a răspuns cavalerul. „Trebuie să fie fără nicio îndoială acel 
Amadis de Gaula - a spus uriașul -, ce se bucură de atâta slavă 
și faimă în lume, ori unul din fraţii lui, căci doamna aceea a 
plecat de-aici ca să-l aducă pe unul dintre ei și pentru asta i-am 
îngăduit să plece”. Atunci cavalerul a spus: „Nu știu cine-o fi, 
dar află că e un cavaler foarte frumos și bine făcut la trup și 
cumpătat la vorbă; și nu-mi dau seama dacă prostia sau inima 
sa foarte vitează l-a împins la această nebunie. Și am venit să-ţi 
cer chezășie că nimeni în afară de tine nu-i va face vreun rău”. 
Uriașul a zis: „Ştii bine că nu-mi voi călca niciodată cuvântul de 
bună voie; adu-l aici fără teamă și astfel vei vedea cu propriii-ţi 
ochi ce l-a împins să facă asta”. Cavalerul s-a întors la barcă și i- 
a adus lui Amadis răspunsul, iar acesta, de cum l-a auzit, a intrat 
fără teamă în port și pe dată au coborât pe uscat; Amadis l-a 
luat deoparte pe omul ce o adusese pe doamnă cu barca în 
Insula Ferecată și i-a spus: „Prietene, te rog să nu spui nimănui 
cum mă numesc, că de-o fi să mor aici, se va afla; iar de-o fi să 
ies învingător, mult bine îţi voi face”. Marinarul s-a învoit. 

Apoi au urcat la castel și l-au aflat pe uriaș în marea piaţă din 
faţa porţilor, fără armură; cum au ajuns, uriașul l-a privit 
îndelung pe Amadis și i-a spus doamnei: „Acesta e vreunul din 
fiii regelui Perion, așa cum ne-am înțeles?” Doamna a răspuns: 
„Acesta este un cavaler ce îţi cere să plătești pentru răul pe 
care mi l-ai făcut”. Atunci Amadis a spus: „Balan, nu e nevoie să 
știi cine sunt; e de-ajuns că vin să-ţi cer să îndrepţi răul pe care i 
l-ai făcut acestei doamne, fără să merite aceasta, ucigându-i fiul 
și întemnițându-i soțul și fiica; dacă o vei face, mă scutești de a 
mă înfrunta cu tine, iar de nu, pregătește-te de luptă”. Uriașul i- 
a răspuns râzând: „Cel mai bun lucru pe care pot să-l fac pentru 
ea, este să te scutesc de făgăduiala ce i-ai făcut-o și de moarte, 
fiindcă dacă ai venit plin de bunăvoință să îndrepţi răul ei, viața 
ta trebuie prețuită la fel ca a ei și, cu toate că nu obișnuiesc să 
fac asta cu nimeni mai înainte de a-mi fi cunoscut tăișul spadei, 
o voi face pentru tine, deoarece ai venit prostește să-ţi cauţi 
pierzania”. „Dacă m-aș teme de amenințările tale atât pre cât 
gândești - a zis Amadis -, n-aș veni să te caut de pe meleaguri 
așa de îndepărtate. Să nu crezi, Bălan, că te chem la luptă din 
prostie, fiindcă știu că ești unul dintre cei mai vestiți uriași din 


518 


lume, dar cum obiceiul statornicit de tine aici este atât de 
potrivnic slujirii Atotputernicului, iar motivele mele sunt întru 
totul încuviinţate de sfintele sale legi, nu pun mare preţ pe 
vitejia ta, pentru că El va împlini ceea ce eu nu voi fi în stare; 
dar fiindcă te preţuiesc și ţin la tine datorită altora care te 
iubesc, te rog să-i faci dreptate acestei doamne, așa cum se 
cuvine”. Când uriașul a auzit aceasta, a spus: „Ai vorbit atât de 
bine, încât, de n-ar fi să mă acopăr de rușine, aș face tot ce pot 
pentru a o mulţumi pe această doamnă, dar mai înainte, vreau 
să-i văd și să-i pun la încercare pe cavalerii din Insula Ferecată. 
Și fiindcă s-a făcut târziu, îţi voi trimite bucate să te ospătezi, 
doi cai foarte buni, să-ţi alegi unul după plac, și două lănci; și 
adună-ţi tot curajul, că multă trebuinţă îţi va face pentru lupta 
ce o vom da de acum în trei ceasuri; și ca să-ţi fiu pe plac, dacă 
dorești alte arme, o să ţi le dau pe cele mai bune, căci, crede- 
mă, am destule, de la cavalerii pe care i-am învins”. „Te porţi ca 
un cavaler adevărat, și cu cât te văd mai curtenitor, cu atât mă 
doare că nu-ţi dai seama deloc care ţi-e datoria; primesc un cal 
și o lance, dar nu și alte arme, pentru că sângele celui ucis așa 
de nedrept de tine, care le pătează, îmi va da mai multă putere 
să-l răzbun”. Uriașul a intrat în castel fără să-i răspundă, iar 
Amadis cu însoțitorii săi și cavalerul din Insula Prințului, ce n-a 
vrut să se despartă de el, cu toate rugăminţile uriașului de a 
veni la castel, au rămas sub portalul unui templu aflat la capătul 
acelei piețe, unde, în scurtă vreme, li s-a adus de mâncare. 

Acolo s-au odihnit, tăifăsuind despre lucruri plăcute și 
așteptând ceasul să iasă uriașul. Cavalerul se uita deseori la 
chipul lui Amadis, să vadă dacă se schimbase în așteptarea 
grelei înfruntări, și după cum i se părea, se arăta tot mai 
curajos, ceea ce mult îl minuna. 

Când a sosit ceasul hotărât de uriaș, lui Amadis i s-au adus 
doi cai foarte voinici și frumoși, cu bogate harnașamente de 
luptă, iar el l-a ales pe cel care i s-a părut cei mai bun; și după 
ce s-a uitat cum e înșeuat, a încălecat, și-a pus coiful, și-a 
petrecut scutul pe după gât și a rămas pe câmpul acela, 
poruncindu-i slugii ce adusese caii să-l ducă înapoi pe celălalt și 
să-i spună uriașului că îl așteaptă, să nu lase să treacă ziua de 
pomană. Cei mai mulţi dintre locuitorii insulei ce putuseră veni, 
se adunaseră în jurul pieţei, să vadă lupta, iar meterezele și 
ferestrele castelului erau înțesate de doamne și domnișoare; și 


519 


pe când Amadis stătea așa cum auziţi, a văzut în marele turn 
roșu trei trâmbițași sunând din trâmbiţe nespus de frumos; 
acesta era semnalul că uriașul pornește la luptă și așa obișnuia 
să facă de fiecare dată. Amadis i-a întrebat pe cei din jur ce 
înseamnă asta, iar ei i-au spus de ce sună trâmbițele; lui Amadis 
i s-a părut un lucru foarte frumos și pe potriva unui mare senior, 
zicându-și că, dacă atunci când se va afla în Insula Ferecată cu 
doamna sa va avea prilejul să se înfrunte cu cineva care îl va 
chema la luptă, va porunci, de asemenea, să sune trâmbiţele, 
fiindcă i se părea că acel cânt îi dă mai mult curaj cavalerului a 
cărui sosire o vestește. 

Când trâmbiţele au tăcut, porţile castelului s-au deschis și 
uriașul a ieșit călare pe celălalt cal trimis lui Amadis, cu lancea 
în mână și îmbrăcat într-o armură din oțel strălucitor ca oglinda, 
ca și scutul și coiful, și niște zale ce îi acopereau aproape tot 
trupul; și de cum l-a văzut pe Amadis, i-a spus: „Acum, că mă 
vezi înarmat, mai cutezi să-mi ţii piept?” „Vreau să îndrepţi răul 
făcut acestei doamne chiar acum - a spus el -, ori de nu, 
ferește-te de mine”. Atunci uriașul s-a năpustit spre el cât de 
iute îl putea duce calul, și era atât de mare, că nu se afla 
cavaler pe lume, oricât de curajos ar fi fost, să nu se înfricoșeze; 
dar cum venea foarte tare și dorind grozav să-l izbească pe 
celălalt, și-a aplecat mult lancea, ca să nu greșească lovitura, 
încât a nimerit calul lui Amadis în mijlocul frunţii și lancea a 
trecut prin capul animalului și s-a înfipt o bună bucată în gâtul 
acestuia; Amadis, pe care mărimea și vitejia uriașului nu-l 
tulburau, căci știa cum sunt cei asemeni lui, l-a lovit în scutul 
mare și solid atât de puternic, încât, din izbitură, l-a azvârlit pe 
uriaș din șa și l-a prăvălit pe pământul foarte tare, astfel că din 
bușitura asta zdravănă, uriașul a rămas foarte zdrobit; calul lui 
Amadis s-a prăbușit mort la pământ cu el cu tot, dar Amadis a 
ieșit de sub cal cât mai iute cu putință, deși cu multă trudă, 
fiindcă îi prinsese un picior sub el; dar s-a ridicat de jos și a 
văzut că și uriașul se sculase și era niţel năucit, dar nu într-atât 
încât să nu pună mâna pe spada sa dintr-un oţel foarte tare, 
căci, înarmat cu ea, socotea că nu se află pe lume cavaler atât 
de voinic să cuteze a-i ţine piept la două lovituri fără să rămână 
schilodit ori mort. Amadis a apucat prea-brava lui spadă și, 
acoperindu-se cu scutul, a pornit spre el, iar uriașul, de 
asemenea, spre Amadis, cu braţul ridicat să-l pălească, dar 


520 


foarte îngrijorat atât în marea-i trufie, cât și pentru că lancea lui 
Amadis îl izbise drept în inimă și cu atâta forţă, că i se lipise 
scutul de piept cu putere, zdrobindu-i carnea și frângându-i 
coastele, astfel că îl săgeta o durere ascuţită și respiraţia îi 
devenise greoaie. Amadis, văzându-l astfel, și-a dat seama că e 
pierdut, și a ridicat scutul cât mai sus ca să se apere de lovitură; 
uriașul l-a pălit așa de năprasnic, iar spada tăia așa de ușor, că 
i-a retezat o treime din scut de sus până jos, și noroc că nu l-a 
nimerit mai la mijloc, că altfel, o dată cu bucata de scut ar fi 
zăcut pe pământ și braţul lui Amadis. Amadis, cum era tare 
priceput în meșteșugul luptei și știa să scape din astfel de 
primejdii, fără să piardă din vedere și să uite nimic din ce 
trebuia să facă, mai înainte de-a apuca uriașul să-și tragă braţul, 
i-a dat o asemenea lovitură aproape de cot, încât, cu toate că 
mâneca loricii era foarte solidă și din zale foarte groase, nu i-a 
fost de folos și nu a putut împiedica brava lui spadă să nu-i 
reteze o bună bucată din mușchiul braţului și unul din oase. 
Uriașul a simţit tare lovitura și s-a tras oleacă îndărăt, dar 
Amadis s-a repezit pe dată asupra lui și i-a dat o nouă lovitură în 
coif cu toată forţa, că au scăpărat scântei de parcă i-ar fi dat 
foc, sucindu-i coiful în cap astfel că i-a acoperit ochii. 

Când cavalerul guvernator al Insulei Prințului care îl însoţise 
pe Amadis a văzut loviturile date de acesta, atât cu lancea, când 
azvârlise din șa un bărbat așa de viteaz și voinic ca uriașul, cât 
și cu spada, a prins să se închine de mai multe ori și i-a spus 
doamnei aflată lângă el: „Doamnă, unde l-aţi găsit pe 
împielițatul ăsta ce săvârşeşte asemenea isprăvi cum n-a mai 
făcut niciun alt cavaler dintre muritori?” Doamna i-a răspuns: 
„Dacă ar umbla prin lume mulţi diavoli ca acesta, nu ar mai fi 
atâţia oameni oropsiți și batjocoriţi de cei trufași și ticăloși, câţi 
sunt”. Uriașul și-a dus foarte iute mâinile la coif ca să-l îndrepte 
și a simţit că în braţul drept nu mai are multă putere și de-abia 
mai poate ţine spada în mână, așa că s-a tras și mai îndărăt, dar 
Amadis l-a ajuns pe dată, ca la început, și i-a mai dat o lovitură 
zdravănă în marginea scutului, cu gândul să-l izbească în cap, 
dar n-a izbutit, fiindcă uriașul, văzând cum vine lovitura aceea 
năprasnică, și-a ridicat scutul să se apere și spada s-a înfipt așa 
de adânc în el, încât, Amadis n-a putut s-o scoată când a dat s-o 
facă, iar uriașul a vrut să-l lovească, dar n-a putut înălța brațul 
decât puţin, așa că lovitura a fost slabă. Amadis trăgea cu toate 


521 


puterile lui de spadă, iar uriașul de scut, și, datorită marii forțe a 
amândurora, cureaua cu care era petrecut pe după gât s-a rupt 
și Amadis a rămas cu scutul înfipt în spadă, ceea ce putea fi 
foarte primejdios, căci nu se mai putea folosi de spadă în niciun 
fel. Uriașul, văzându-l așa, iar el fiind fără scut, și-a trecut spada 
în mâna stângă și a prins să-l pălească pe Amadis; el se ferea cu 
multă sprinteneală, apărându-se cu scutul lui, dar nu într-atât 
încât loviturile uriașului să nu-i sfârtece lorica în câteva locuri și 
să nu-i atingă trupul; și de bună seamă, că, dacă uriașul l-ar fi 
putut păli cu mâna dreaptă, ar fi fost în mare primejdie de 
moarte, dar cu stânga, deși loviturile erau grele și date cu multă 
forță, erau tare nesigure și cele mai multe își greșeau ţinta și 
nimereau în gol. Amadis, cu toate că ridica spada, o dată cu ea 
ridica și scutul, așa că nu putea face alta decât să se apere; dar 
văzându-se la ananghie și în mare primejdie, s-a hotărât să 
îndrepte lucrurile cât mai repede și, dându-se niţel înapoi, și-a 
scos de după gât scutul lui și l-a aruncat pe jos între el și uriaș, 
apoi a pus piciorul pe scutul uriașului și a tras de spadă cu 
amândouă mâinile atât de tare, că a izbutit s-o scoată. In acest 
răstimp, uriașul a apucat scutul lui Amadis cu mâna dreaptă, dar 
cu toate că era destul de ușor, de-abia l-a putut ridica și ţine pe 
braţ, fiindcă rana era mare, aproape de cot și cum pierduse mult 
sânge, avea mâna aproape moartă și cu greu o putea înălța, iar 
de apucat, de-abia izbutea; și ce îl împiedica și îl chinuia mai 
mult era carnea zdrobită și oasele rupte în dreptul inimii, de pe 
urma loviturii de lance de care aţi auzit, luându-i aerul, că de- 
abia mai putea respira; dar cum era foarte voinic și cu sufletul 
viteaz și se vedea în primejdie de moarte, se stăpânise din 
răsputeri câtă vreme, după lovitura grea dată de Amadis, 
acestuia îi rămăsese spada înfiptă în scut și nu mai izbutise 
defel să-l pălească ori să-l atace; dar de cum și-a scos spada și 
s-a văzut liber în mișcări, Amadis a apucat de mâner scutul 
uriașului, pe care de-abia îl putea ridica, atât de greu era, și a 
pornit să-i dea nenumărate lovituri grele, arătându-și toată 
puterea, astfel că uriașul a fost atât de copleșit de năvala lui 
Amadis, trudindu-se să se apere și să lovească și el, încât a 
simţit o gheară în inimă și s-a prăbușit ca mort pe jos. 

Când cei din castel, atât bărbaţii, cât și doamnele și 
domnișoarele care priveau lupta, au văzut asta, au început să 
strige și să ţipe: „A murit stăpânul nostru! Să piară trădătorul 


522 


care l-a ucis”. Amadis, de cum s-a prăbușit uriașul s-a repezit la 
el, i-a scos coiful din cap și proptindu-și vârful spadei în obraz, i- 
a spus: „Balan, te ucid, dacă nu îndrepţi răul pe care l-ai făcut 
doamnei”. El însă nu i-a răspuns și nici n-a înțeles ce i se 
spusese, fiindcă era ca mort. Atunci s-a apropiat de ei cavalerul 
din Insula Prințului, ce venise acolo cu Amadis, și a întrebat: 
„Domnule cavaler, a murit uriașul?” „Socotesc că nu, dar n-a 
mai avut aer și de-asta zace așa, că nu văd să aibă vreo rană 
mortală”. Și spunea adevărul, căci Amadis nu văzuse și nu 
simţise când îi dăduse lovitura aceea în piept, care îi tăiase 
răsuflarea. Cavalerul i-a spus: „Domnule, vă rog să fiți atât de 
bun și să nu-l ucideţi până nu-și vine în fire și va fi cu mintea 
limpede, să poată îndrepta silnicia suferită de această doamnă, 
dar și fiindcă dacă moare, nimeni nu va fi atât de puternic să vă 
apere viaţa”. „Nu din pricina asta n-aș face cum mi-e voia, dar 
din dragoste pentru voi și datorită legăturii sale de rudenie cu 
Gandalac, nu-l voi ucide până nu voi ști din gura lui dacă va vrea 
să facă ce îi cer”. Pe când vorbeau ei așa, l-au zărit ieșind din 
castel pe feciorul uriașului cu vreo treizeci de bărbați înarmaţi, 
ce se apropiau strigând: „Moarte, moarte trădătorului!” 

Când a auzit Amadis aceste vorbe, vă puteți închipui cât preţ 
a mai pus pe viaţa lui, căci toţi veneau buluc să-l omoare; dar s- 
a hotărât să nu-i lase să-și facă mendrele și să moară după ce 
va fi făcut tot ce-i stă în puteri, fără să lase deoparte nimic din 
ce trebuie să facă; și privind de jur împrejurul său, a văzut o 
deschizătură printre stâncile ce înconjurau piaţa, căci locul acela 
fusese făcut de mâna omului, îndepărtându-se toți bolovanii și 
stâncile, ce fuseseră îngrămădite pe margine; Amadis s-a 
îndreptat într-acolo, luând cu el scutul uriașului, ce era foarte 
mare, și s-a așezat în dreptul acelei deschizături, în așa fel încât 
nu putea fi atacat din nicio altă parte decât din faţă, și nici chiar 
de sus, că deasupra piatra era ca o streașină. 

Oamenii s-au apropiat, unii de uriaș să vadă dacă e mort, și 
ceilalți de Amadis; trei dintre ei, ce erau în frunte, și-au aruncat 
lâncile, dar nu i-au făcut niciun rău, căci scutul era foarte mare 
și solid, cum v-am spus, și îi acoperea aproape tot corpul și 
parte din picioare, ceea ce, după Dumnezeu, i-a salvat viaţa; 
unul din cei trei s-a apropiat cu spada în mână să-l pălească, iar 
Amadis, văzându-l atât de aproape, s-a năpustit spre el și i-a dat 
o asemenea lovitură în cap, că i l-a despicat până la gât și l-a 


523 


lăsat mort la picioarele sale. Când ceilalți au văzut că ieșise din 
vizuina aceea, au năvălit toţi să-l ucidă, dar el a intrat pe dată în 
adăpost și pe cel mai apropiat de el l-a izbit în umăr de nu i-a 
mai fost de folos armura și braţul i-a căzut pe jos într-o parte, iar 
stăpânul brațului s-a prăbușit mort în cealaltă parte. Aceste 
două lovituri i-au speriat atât de tare pe ceilalţi că niciunul nu s- 
a mai încumetat să-l atace, dar l-au înconjurat din părți și din 
faţă, că de altundeva nu puteau, și azvârleau în el cu ploaie de 
suliți, săgeți și pietre, atât de mult că mormanul îi ajunsese 
până la brâu, dar nu-l puteau lovi, căci îl apăra scutul. 

In acest timp, uriașul a fost dus la castel cu multă jale și întins 
în patul lui ca un mort, fără simţire; apoi cei ce îl aduseseră s-au 
întors pe dată să-și ajute tovarășii; când au ajuns acolo, au 
văzut cele două cadavre și că nimeni nu se apropie de Amadis; 
și cum erau odihniţi, tare mânioși, și nu aflaseră și nici nu 
văzuseră loviturile sale nemiloase, s-au apropiat să-l atace cu 
lâncile, dar Amadis a rămas pe loc bine apărat de scut și, cum s- 
a apropiat unul dintre ei mai mult și l-a izbit cu lancea în scut cu 
toată forța, i-a dat o asemenea lovitură în cap, încât i l-a 
rostogolit hăt-departe; atunci s-au dat îndărăt și aceștia, la fel 
ca primii, și niciunul nu mai cuteza să se apropie, așa că stăteau 
acolo și nu făceau alta decât să arunce cu o mulțime de pietre și 
săgeți; cavalerului din Insula Prințului i s-a făcut foarte milă 
văzându-l pe Amadis în această situaţie și cugeta că dacă va fi 
ucis, va muri cel mai viteaz cavaler din câţi au îmbrăcat armura 
vreodată, așa că s-a dus pe dată la fiul uriașului, ce nu lupta, 
datorită vârstei sale fragede, și i-a spus: „Bravor, de ce faci asta 
împotriva cuvântului și făgăduielii tatălui tău, ce până azi n-au 
fost niciodată încălcate? Nu uita că ești fiul lui și trebuie să-i 
semeni în alesele-i purtări; tatăl tău a chezășuit că acest cavaler 
nu trebuie să se teamă de nimeni în afară de el și, dacă tu treci 
peste cuvântul lui și îngădui să fie omorât, niciodată nu vei mai 
putea apărea în fața unor nobili și întotdeauna vei fi înjosit și 
disprețuit foarte”. Bărbatul i-a răspuns: „Dar cum să rabd să-mi 
văd tatăl mort și să nu mă răzbun pe cel care l-a ucis?” „Tatăl 
tău - a zis celălalt - nu e mort și nici nu are vreo rană mortală, 
că l-am cercetat chiar eu când zăcea pe jos, iar cavalerul acela 
nu l-a ucis, deși îi stătea în putere s-o facă, la rugămintea mea și 
pentru că, din câte mi-a spus, îl preţuiește mult fiindcă e rudă cu 
Gandalac”. „Și-atunci, ce să fac?”, a întrebat băiatul, „Îţi spun 


524 


eu - a răspuns cavalerul. Ține-l pe cavaler încercuit așa toată 
noaptea, fără să i se facă niciun rău, și până mâine vom vedea 
cum se va simţi tatăl tău și, după cum îi va fi, vei lua o hotărâre, 
căci viaţa ori moartea cavalerului sunt în mâna și în vrerea ta, și 
nu poate pleca de-aici fără porunca ta”. Băiatul a spus: „îți 
mulțumesc mult pentru sfat, căci dacă moare cavalerul și tatăl 
meu rămâne în viaţă, sunt sigur că n-aș putea afla văgăună în 
lumea asta unde să mă ascund și să nu mă caute ca să mă 
ucidă”. „Dacă știi asta - a zis celălalt -, fă cum te-am sfătuit”. 
„Lasă-mă să vorbesc mai întâi cu mama și cu bunica și să le cer 
și lor încuviințarea”. „Foarte bine - a spus cavalerul -, dar între 
timp poruncește oamenilor tăi să nu facă mai mult decât până 
acum”. Băiatul a spus: „Porunca va fi de prisos, căci, după câte 
mi se pare, cavalerul acela își apără atât de bine pielea, că altfel 
decât prin înfometare nu văd cum l-am putea omori, dar pentru 
că așa m-ai sfătuit, așa voi face”. 

Apoi le-a poruncit oamenilor săi să rămână acolo și să îl 
păzească bine, să nu iasă de unde se află, dar să nu-i facă 
niciun rău, câtă vreme se duce el până la castel. Toţi câţi se 
aflau acolo i-au împlinit porunca, iar el s-a dus să stea de vorbă 
cu acele doamne; și cu toate că ura și durerea lor erau mari, 
socotind că acel cavaler n-are cum să plece și văzând că uriașul 
începe să-și mai vină în fire și în simţiri, temându-se să-i calce 
cuvântul, l-au sfătuit să facă așa cum spusese cavalerul din 
Insula Prințului; aici avusese un cuvânt greu de spus mama 
băiatului, când a aflat că acel cavaler ţine la tatăl ei, Gandalac, 
temându-se să nu fie don Galaor, cel crescut de tatăl ei, căruia 
Galaor îi redase stăpânirea asupra Stâncii Galtares, ucigându-l 
pe Albadan, uriașul cel rău ce i-o luase cu sila, cum v-am 
povestit mai pe îndelete în prima carte a acestei istorii; pe 
Galaor ea îl cunoștea foarte bine și îl iubea din inimă, căci 
copilăriseră împreună, și dacă soţul ei n-ar fi fost în acea stare, 
încât fapta ei să fie socotită un act de mare necredinţă, s-ar fi 
dus ea însăși să afle dacă acel cavaler e don Galaor ori vreunul 
din fraţii săi, că îi cunoscuse pe toți la curtea regelui Lisuarte, 
unde stătuse o vreme, când se dăduse lupta dintre regele 
Lisuarte și regele Cildadan, la care luaseră parte și făcuseră 
minuni de vitejie, în slujba regelui Lisuarte, tatăl și fraţii ei, din 
dragoste pentru don Galaor, cum povestește mai pe larg cartea 
a doua a acestei istorii. O dată luată această hotărâre, băiatul s- 


525 


a întors în piaţă, dar se făcuse noapte neagră, așa că a poruncit 
să se aprindă un foc mare în fața adăpostului lui Amadis, care 
nu știa nimic de hotărârea lui, punându-și oamenii să stea de 
pază înarmaţi și cu ochii-n patru, pentru ca nu cumva să iasă 
cavalerul din adăpost și să-i spulbere, căci acum se temeau de 
el ca de moarte. 

Amadis a rămas în același loc dinainte, cu scutul sprijinit în 
pământ și o mână pe marginea lui și cu spada în cealaltă mână, 
nădăjduind că mai curând va muri decât se va lăsa prins, 
cugetând cu dreptate că dacă acei oameni îl atacaseră cu 
gândul să-l omoare, trecând peste cuvântul lui Balan, acesta nu- 
și va ţine nicio altă făgăduială făcută și n-avea de gând să ceară 
îndurare, chiar de-ar fi știut că moare de-o mie de ori, decât lui 
Dumnezeu, căruia i s-a încredinţat cu inima deschisă 
întotdeauna și în toate faptele sale, și mai cu seamă acum, când 
nu aștepta altă salvare decât din partea sa. 


e CAPITOLUL CXXIX e 


Cum se jeluia Darioleta datorită marii 
primejdii în care se afla Amadis 


Darioleta, doamna care îl adusese acolo pe Amadis, văzându-l 
încercuit astfel de toți dușmanii săi, fără vreun ajutor ori vreo 
speranţă de ajutor de la cineva, a prins să se jeluiască amarnic 
și să-și blesteme soarta care o lovise cu o asemenea nenorocire 
și durere, spunând: „Oh, soartă nefericită! Ce-o să se-ntâmple 
cu mine? Datorită mie moare cel mai viteaz cavaler ce s-a 
născut vreodată. Cum o să mai cutez să apar în fața tatălui, 
mamei și fraţilor săi, știind că eu am fost pricina morții sale? Că 
dacă atunci când s-a născut m-am străduit să-i salvez viaţa, 
trudindu-mă cu priceperea mea să fac acel cufăr în care să 
poată scăpa, și m-am acoperit de multă glorie pentru asta, dacă 
atunci, zic, ar fi pierit, ar fi murit o fiinţă fără însemnătate. 
Acum, însă, nu numai că am pierdut tot ce am făcut în trecut, 
dar merit să mor în cele mai mari suferinţe și chinuri îndurate de 
cineva, pentru că am dus ia moarte floarea și faima întregii lumi. 
Oh, nefericita de mine! De ce nu i-am lăsat vreme, atunci când a 
venit la mine pe țărmul mării, să se întoarcă în Insula Ferecată și 


526 


să aducă niște cavaleri să-l ajute ori, cel puţin, să moară cu 
dreptate alături de el? Dar ce mai pot spune decât că ușurința și 
izbucnirea mea date sunt femeii?” Așa cum auziţi, Darioleta 
jelea sub portalul acelui templu cu inima foarte zbuciumată și 
fără nicio nădejde că nu-l va vedea foarte, curând mort pe 
Amadis, iar ea, soțul și fiica ei nu vor fi zvărliţi într-o temniţă de 
unde nu vor mai ieși niciodată. Amadis stătea la gura acelei 
scobituri între stânci, cum v-am povestit, și a văzut-o pe 
Darioleta jelind, căci focul cel mare din faţa lui lumina toată 
piața, deși aceasta era destul de întinsă; și tare s-a mai necăjit 
văzând-o cum plânge înălțând mâinile spre cer și cerând 
îndurare; așa că mânia i-a sporit atât de mult, încât și-a ieșit din 
fire și a socotit că primejdia pentru el va fi mai mare când se va 
lumina de ziuă decât acum, noaptea, când mai toţi locuitorii 
insulei se odihnesc și nu trebuie să se păzească decât de cei din 
faţa lui; dar o dată cu dimineaţa ar fi putut fi atacat de mult mai 
mulţi și n-ar mai fi avut cum să scape de moarte, căci, 
presupunând că acolo unde stătea nu îi puteau face nimic, 
somnul și foamea avea să-l doboare și să-l silească să se 
predea; și, cuprins de mânie, a hotărât să riște totul, așa că, 
petrecându-și scutul pe braţ și cu spada în mână, a privit spre 
dușmanii săi; dar cavalerul din Insula Prințului ce era foarte 
amărât de cele întâmplate, căci se făcuse chezaș pentru uriaș și 
făgăduiala acestuia fusese astfel călcată, stătea în mijlocul lor, 
având multă grijă să nu se apropie de Amadis, până nu vor 
vedea în ce stare este uriașul, convins fiind că atunci când 
acesta își va vei în fire va îndrepta lucrurile și îi va pedepsi, 
pentru a-și ţine cuvântul dat; așa că, văzându-l pe Amadis că 
pornește spre dușmani, s-a îndreptat cât mai iute spre el și i-a 
spus: „Domnule cavaler, rogu-vă, aveţi bunătatea de a mă 
asculta puţin înainte de-a ieși de-acolo”. Amadis a rămas pe loc 
și cavalerul i-a povestit tot ce vorbise cu Bravor, feciorul 
uriașului, și cum izbutise deocamdată să potolească lucrurile 
până la venirea dimineții, răstimp în care uriașul se va simţi 
mult mai bine, și își va veni în simţiri; și i-a mai spus că poate fi 
sigur că atunci își va îndeplini toate îndatoririle faţă de el, chiar 
de-ar fi să se vadă în primejdie de moarte; așa că să 
binevoiască a se stăpâni atâta vreme cât el se încrede în 
Dumnezeu că va repara totul și să lase asta în seama lui. 
Amadis, auzindu-i vorbele, a socotit că spune adevărul, pentru 


527 


că, atât cât avusese de-a face cu el, i se păruse un om 
cumsecade, și i-a spus: „De dragul vostru mă voi stăpâni de 
data asta, dar să știți, cavalere, că toată osteneala voastră va fi 
zadarnică, dacă, în primul rând, nu i se va face dreptate 
doamnei”. Cavalerul i-a răspuns: „| se va face cu prisosinţă, căci 
altminteri nu m-aș mai socoti cavaler și nu l-aș mai prețui pe 
uriaș cum am făcut-o întotdeauna, fiindcă îl cred cinstit și plin 
de virtute”. Amadis a rămas, atunci, în adăpostul lui, ca mai 
înainte. Și așa cum auziţi, era înconjurat de dușmani, pitit între 
stâncile acelea sălbatice, așteptând și el și ceilalți dimineaţa. 
Acum istoria ne spune că după ce uriașul a fost dus la castel 
de oamenii săi, atât de pierit de parcă ar fi fost mort, și culcat în 
patul său, a zăcut așa cea mai mare parte din noapte fără să 
poată vorbi și nu făcea alta decât să-și ducă mâna în dreptul 
inimii, arătând că de-acolo i se trage răul; maică-sa și nevastă- 
sa, văzând asta, au pus doftorii să-l cerceteze și aflând aceștia 
pe dată pricina răului, atâta l-au oblojit și i-au dat tot soiul de 
leacuri și altele ce au lucrat asupra lui, că mai înainte de ivirea 
zorilor și-a venit în simţiri pe de-a-ntregul și, de cum a izbutit să 
vorbească, a întrebat unde se află. Doctorii i-au răspuns că e în 
patul lui. „Și lupta pe care am dus-o cu cavalerul - a zis el - cum 
s-a sfârșit?” Ei i-au spus tot adevărul, neîndrăznind să-l mintă cu 
nimic, așa cum se cuvine să li se spună oamenilor cinstiţi, 
povestindu-i cum se petrecuse totul și cum, pe când era la 
pământ la picioarele cavalerului din Insula Ferecată, feciorul 
său, Bravor, socotind că murise, a ieșit cu oamenii săi din castel 
și l-au încolţit pe cavaler între stâncile ce înconjoară piaţa unde 
se dăduse lupta, așteptând porunca sa. Când uriașul a auzit 
asta, a întrebat: „Cavalerul trăiește?” „Da”, au răspuns ei. 
„Atunci - a zis -, chemaţi-l aici pe fiul meu și pe toţi câţi îl 
însoțesc și spunetți-le să-l lase în libertate pe cavaler”. Ceea ce 
s-a făcut pe dată, iar uriașul, când a dat cu ochii de fiul său, i-a 
spus: „Trădătorule, de ce mi-ai călcat cuvântul? Ce cinste ori ce 
câștig ai fi avut de pe urma acestei fapte? Căci dacă aș fi fost 
mort, nu mi-ai fi putut reda viaţa în niciun chip, și ţi-ai ucis mai 
abitir cinstea, călcându-mi vorba și făcând ceea ce ai făcut întru 
mai mare pierdere pentru neamul meu, decât dacă ai fi murit, 
ca un cavaler ce nu-și calcă îndatoririle, căci știi bine că dacă 
aveam să scap cu viaţă, n-ai fi putut scăpa în niciun colțișor fără 
să fii ucis de mine, fiindcă tu și toţi cei ce nu-și respectă 


528 


cuvântul merg prea departe în intenţiile lor și socotind că 
răzbună o jignire, cad ei înșiși în păcatul de a jigni, cu mai multă 
rușine și ocară decât înainte; așa că te voi pedepsi ca pe un 
ticălos”. Și a poruncit să i se lege mâinile și picioarele, să fie dus 
în faţa cavalerului din Insula Ferecată și să i se spună acestuia 
că acel ticălos de fiu al său îi călcase cuvântul, așa că poate 
cere să fie pedepsit cum îi e pe plac. Așa l-au dus legat și l-au 
lăsat la picioarele lui Amadis. Mama băiatului, văzând asta și 
temându-se ca acel cavaler, ca tot omul în suferință, să nu-i facă 
vreun rău, a ieșit fără știrea uriașului și s-a dus cât mai iute cu 
putință în piaţă, unde se afla Amadis; la vremea aceea, Amadis 
își ţinea coiful în mână, că până atunci, câtă vreme fusese 
împresurat nu și-l scosese o clipă din cap, și își vârâse spada în 
teacă, ca să-l dezlege pe fiul uriașului și să-i dea drumul; 
doamna, cum s-a apropiat și i-a văzut chipul, l-a recunoscut pe 
dată pe Amadis și îndreptându-se spre el neînsoţită de nimeni, i- 
a spus plângând: „Domnule, mă cunoașteţi?” Amadis, deși a 
văzut de îndată că e fiica lui Gandalac, tutorele lui don Galaor, 
fratele lui, i-a răspuns: „Doamnă, nu vă cunosc”. „Cu toate 
acestea - a spus ea - seniore Amadis, eu știu prea bine că 
sunteţi fratele stăpânului meu, don Galaor, dar dacă doriţi să nu 
vi se afle numele, așa voi face; dacă vreţi, însă, să vi-l spuneţi, 
nu vă temeti de uriaș, mă pun eu chezașă pentru el și vedeți 
bine, acum, că își ţine cuvântul dat, căci iată, vi-l trimite pe fiul 
meu, ce i-a călcat cuvântul, pentru a vă lua răzbunarea dorită 
asupra lui și pentru care eu vă cer îndurare”. „Buna mea 
doamnă - a spus Amadis -, știți bine cât de îndatoraţi suntem 
toţi fraţii și prietenii lui don Galaor tatălui vostru și fiilor acestuia 
și mi-ar plăcea să vă dovedesc asta în alt chip, iar de data asta 
nici nu trebuie să-mi mulțumiți, fiindcă tocmai îi dădeam drumul 
fără să mă fi rugat domnia voastră, căci eu nu mă răzbun decât 
pe cei ce vor să-și apere fărădelegile cu arma în mână. Cât 
despre ce ați spus în legătură cu numele meu, de vreau să mi-l 
spun ori să-l tăinuiesc, cred că mai curând mi-ar plăcea ca 
uriașul să știe cine sunt; și spuneţi-i că nu voi pleca de-aici cu 
niciun chip până ce nu va repara nedreptatea făcută doamnei ce 
m-a adus aici, așa cum îi voi porunci; și dacă e atât de drept 
cum spun toţi, să vină aici, în piață, așa cum se află, învins, 
pentru a-i hotărî soarta cum mi-e voia, căci dacă atunci când a 
fost dus de-aici își pierduse simţirea, poate afla oarece iertare, 


529 


dar acum, când și-a venit în fire, nu se poate dezvinovâăţi cinstit 
în niciun chip”. Doamna i-a mulțumit cu multă umilinţă și i-a 
spus: „Domnul meu, nu vă îndoiţi de soţul meu, căci va face așa 
cum spuneţi sau ce veţi porunci și veniţi cu mine la el fără nicio 
teamă”. „Buna mea doamnă și prietenă - a răspuns el -, vouă 
mi-aş încredința viața fără teamă, dar n-am încredere în firea 
uriașilor, care arareori sunt călăuziţi de judecată și se supun 
acesteia, fiindcă în mai tot ce fac sunt stăpâniţi de o mare furie 
și înverșunare”. „E-adevărat - a spus doamna -, dar 
cunoscându-l pe acesta, vă rog să veniţi cu mine fără teamă”. 
„Dacă asta vă e dorinţa - a zis Amadis - așa voi face”. Așa că și- 
a pus coiful în cap, și-a luat scutul și spada și a plecat cu ea, 
cugetând că așa ar putea fi mai în siguranţă decât așteptându-și 
moartea, fără speranţă în vreun ajutor, căci chiar de i-ar fi 
omorât pe toţi acei oameni care îl încercuiseră, tot n-ar fi putut 
scăpa, deoarece mai înainte de a putea găsi o corabie să plece, 
toate aflându-se în puterea oamenilor uriașului, l-ar fi ucis chiar 
locuitorii insulei, pentru că, deși în alte locuri unde stăpâneau 
uriașii aceștia erau urâţi datorită trufiei și marii lor cruzimi, nu la 
fel se petreceau lucrurile cu Balan, care își ocrotea și apăra toţi 
supușii, fără să le ia nimic din ce le aparţine. Deci, era cu 
neputinţă să-și închipuie că se va putea descurca de unul singur 
și de aceea s-a hotărât să riște și să intre în castel, fără altă 
chezășie decât prima făgăduială făcută de uriaș și cea a 
doamnei, așa înarmat cum era, cu gândul că dacă i se întinde o 
cursă și va fi atacat, mai înainte de-a fi ucis, va săvârși minuni 
de vitejie. 

Și așa cum povestește istoria, Amadis a plecat cu urieșiţa, 
nevasta lui Balan, spre castel și cum a ajuns înăuntru, uriașul a 
fost înștiințat că a sosit cavalerul ce se luptase cu el și vrea să-i 
vorbească. El a poruncit să fie adus în odaia unde se afla în 
patul lui și s-a făcut întocmai. Când a intrat în odaie, Amadis i-a 
spus: „Balan, am a mă plânge foarte de tine, pentru că am 
crezut în cuvântul tău și în chezășia dată doamnei ce a venit 
după mine și, apoi, cavalerului din Insula Prințului, după ce am 
sosit aici să te caut și să mă lupt cu tine, aflându-mă în puterea 
ta, iar oamenii tăi, călcându-ţi făgăduiala, au vrut să mă ucidă 
mișelește. Și sunt convins că asta nu ţi-e pe plac și nu ai 
poruncit-o tu, fiindcă nu erai în stare să dai porunci, dar asta nu 
m-a scutit de primejdie, căci am fost la un pas de moarte; dar cu 


530 


toate acestea, mă socotesc mulțumit cu ce i-ai făcut fiului tău și 
te rog, Balan, să-i faci dreptate acelei doamne ce m-a adus aici, 
că altminteri nu te pot ierta de luptă până nu vom ajunge la 
capăt, deși lupta s-a încheiat, căci în puterea mea a fost să te 
omor sau să-ți las viaţa. Eu ţin la tine și te preţuiesc mai mult 
decât gândești, datorită înrudirii tale cu Gandalac, uriașul de la 
Stâncă Galtares, căci am aflat că ești căsătorit cu fiica lui; dar cu 
toate acestea nu pot să nu-i fac dreptate acestei doamne”. 
Uriașul i-a răspuns: „Cavalere, deși durerea și mâhnirea de a mă 
vedea învins de un singur cavaler sunt mai mari decât însăși 
moartea și sunt atât de uimit cum n-am mai fost niciodată până 
azi, mi-e mică suferința pe lângă cea încercată datorită faptei 
feciorului și oamenilor mei; și dacă forțele mi-ar fi îngăduit să-i 
pedepsesc eu însumi, ai fi văzut ce putere are cuvântul meu. 
Dar n-am putut face alta decât să ţi-l dau pe vinovat, cu toate că 
numai el este oglinda în care ne privim maică-sa și eu; dar dacă 
mai dorești ceva, cere și vrerea-ţi va fi împlinită”. Amadis i-a zis: 
„Sunt mulțumit cu ce ai făcut. Dar acum, spune-mi ce vei face 
pentru acea doamnă”. „Ce crezi tu că pot face - a răspuns 
uriașul -, căci fiul nu i-l mai pot înapoia, fiindcă e mort. Așa că, 
rogu-te mult, cere-mi ce este cu putinţă”. „Așa voi face - a spus 
Amadis -, că altminteri ar fi o sminteală”. „Spune, atunci, ce 
dorești”, a zis el. „Vreau - a spus Amadis - să-i scoţi din temniţă 
pe dată pe soţul și fiica acelei doamne, cu toţi însoțitorii lor, să 
le înapoiezi tot ce e al lor, precum și corabia, iar în locul 
feciorului ucis de tine să îl dai pe al tău drept soţ fetei, căci, deși 
ești un mare senior, să știi de la mine că ei nu-ţi sunt cu nimic 
mai prejos ca stirpe și rang, fiindcă, pe lângă faptul că nu sunt 
lipsiţi de avuţii și măreție, pământuri întinse și venituri, sunt 
guvernatori ai unuia dintre regatele tatălui meu”. Atunci, 
uriașul, auzind aceste vorbe, s-a uitat la el mai bine ca-nainte și 
a zis: „Rogu-te, fii bun și spune-mi cine ești, tu care îmi ceri 
toate acestea, și cine este tatăl tău”. „Află - a răspuns Amadis - 
că tatăl meu este regele Perion al Gaulei, iar eu sunt fiul lui, 
Amadis”. Când uriașul a auzit asta, a ridicat pe dată capul cum a 
putut și a spus: „Cum? E-adevărat că tu ești acel Amadis care l-a 
omorât pe tatăl meu?” „Eu sunt cel care pentru a-i veni în ajutor 
regelui Lisuarte - a zis el -, ce se afla în pragul morţii, am 
omorât un uriaș ce se spune că a fost tatăl tău”. „Află, Amadis - 
a spus uriașul -, că nu știu pe seama a ce să pun această mare 


531 


îndrăzneală a ta de-a veni în ţara mea: a marelui tău curaj ori a 
faimei că nu îmi calc cuvântul. Dar pricina trebuie să fie inima ta 
vitează, ce nu s-a temut niciodată și nu s-a dat înapoi în fața 
primejdiilor, învingându-le pe toate; și pentru că soarta îţi este 
atât de favorabilă, n-are rost să încerc de-acum încolo a sta 
împotriva puterii tale, căci tot ea mi-a dovedit că am destulă 
putere și eu pentru a-ţi face rău; iar cât despre fiul meu, ţi-l dau 
să faci cu el ce vrei, nu pentru că este bun, cum nădăjduiam, ci 
pentru că e rău, fiindcă acela care nu-și respectă cuvântul, nu 
poate avea nimic de laudă; de asemenea, îi eliberez pe cavaler 
și pe fiica lui cu toată suita lor, așa cum poruncești și vreau să-ţi 
rămân prieten și să-ţi împlinesc poruncile întotdeauna când vei 
avea nevoie de mine”. Amadis i-a mulţumit și i-a spus: „Prieten 
te socotesc și eu, fiindcă ești prieten cu Gandalac, și ca prieten 
te rog ca, de azi înainte, să te lepezi de acest obicei rău 
statornicit în insulă, căci dacă nu te pui în slujba Domnului, 
urmându-i sfintele învățături, toate celelalte lucruri, chiar de îţi 
aduc o oarecare speranţă de cinstire și folos, până la urmă nu te 
vor scăpa să nu fii lovit de mari nenorociri, după cum ai putut 
vedea acum, căci El a vrut să mă poarte aici, cum nici nu 
gândeam, și să-mi dea puterea să te înfrunt și să te înving, 
fiindcă pe cât ești de voinic la trup, de curajos și cu inimă 
vitează, n-aş fi putut să-ţi fac niciun rău fără harul său. Dar să 
lăsăm asta acum, căci socotesc că vei face ce îţi cer; iartă-l pe 
fiul tău, atât pentru vârsta lui fragedă ce l-a împins să 
greșească, cât și pentru dragostea mamei sale, pe care o 
socotesc o soră, și cheamă-i aici pe el și pe domnișoară, să se 
căsătorească pe dată”. „Fiindcă m-am hotărât să-ți fiu prieten - 
a spus uriașul - voi face tot ce socotești că e bine”. 

Apoi a poruncit să fie aduși acolo cavalerul, soțul doamnei, și 
fiica lor, cu toţi însoțitorii, iar Darioleta s-a bucurat atât de mult 
că e iarăși împreună cu ei și că lucrurile se rânduiseră astfel, de 
parcă ar fi ajuns stăpână lumii; și în faţa lor, precum și a mamei 
și bunicii băiatului, tinerii s-au logodit și Amadis le-a cerut să 
facă pe dată nunta. Acum istoria vă spune rostul acestei 
căsătorii, în primul rând, pentru a vă aduce la cunoștință cum a 
sfârșit Amadis această măreaţă aventură întru, cinstea și 
multumirea acelei doamne ce îl adusese acolo, învingându-l pe 
puternicul Balan și încumetându-se, deși îi era dușman datorită 
faptului că îi ucisese tatăl, să pășească pe insula lui, unde a 


532 


trecut printr-o mare primejdie, cum aţi auzit. În al doilea rând, 
ca sa aflaţi că din căsătoria acelui Bravor, feciorul lui Balan, și 
acea fată a Darioletei, s-a născut un băiat, pe nume Galeote, că 
așa i-a spus maică-sa, care n-a fost atât de voinic și de înalt ca 
uriașii. Acest Galeote a fost stăpânul acelei insule după moartea 
lui Bravor, tatăl său, și s-a căsătorit cu o fiică a lui don Galvanes 
și a Madasimei, soţia lui, și au avut un băiat căruia i-au pus 
numele Balan, ca străbunicul lui; și așa au urmat unii după alţii, 
stăpânind mereu acea insulă vreme îndelungată, până s-a 
născut din stirpea lor acel viteaz și curajos don Segurades, văr 
primar cu cavalerul bătrân ce a sosit la curtea regelui Arthur la 
vârsta de o sută douăzeci de ani și în ultimii patruzeci, când din 
pricina vârstei nu mai îmbrăcase armura, îi doborâse fără lance 
pe toţi cavalerii foarte vestiți ce se aflau la curte în vremea 
aceea. Acest Segurades a trăit în vremea regelui Uter Padragon, 
tatăl regelui Arthur și senior al Marii Britanii, și a avut un fecior 
ce a stăpânit insula, pe numele lui Bravor cel Brun, căruia i se 
spunea așa fiindcă era peste măsură de brav și în limba de- 
atunci, „brav” se spunea „brun”. Pe acest Bravor l-a ucis Tristan 
de Leonis în luptă chiar pe acea insulă, unde o furtună îl 
azvârlise pe el și pe Isolda, fiica regelui Languines al Irlandei, cu 
toată suita ei, pe când Tristan o aducea să-i fie soție regelui 
Mark din Cornwall, unchiul său; pe acest Bravor cel Brun l-a 
moștenit acel mare principe prea-curajos Galeote cel Brun, 
seniorul Insulelor Lungi, mare prieten al lui Lancelot din lac. Așa 
că acum, dacă ați citit ori veţi citi cărțile despre Tristan și 
Lancelot, unde sunt pomeniţi acești Bruni, veți ști cum s-a 
născut stirpea lor; și fiindcă sunt urmașii acelui uriaș, fecior al 
lui Balan, întotdeauna li s-a spus uriași, deși nu erau pe potriva 
acestora la trup, dinspre partea mamei, așa cum v-am povestit, 
dar toți din neamul lor au fost foarte puternici și viteji în luptă și 
au moștenit mult din trufia și viclenia urieșească. 

Dar acum îl vom lăsa pe Amadis în insula aceea, unde s-a 
odihnit câteva zile ca să-și oblojească rănile pe care i le făcuse 
Balan în timpul luptei, dar și pentru că uriașul și soţia lui îi 
rugaseră să rămână și a fost slujit cum nu se poate mai bine, iar 
istoria vă va povesti ce-a făcut Grasandor după ce vânătorul i-a 
transmis solia lui Amadis și a aflat că acesta plecase cu o 
doamnă într-o barcă pe mare. 


533 


V-am povestit cum mai înainte de a pleca pe mare cu doamna 
într-o barcă și de a-și îmbrăca armura cavalerului mort, Amadis 
a trimis pe unul din oamenii săi la Grasandor să-i spună că 
pleacă, să-l îngroape pe acel cavaler și să dobândească pentru 
el iertarea doamnei sale, Oriana. Acest om s-a dus pe dată spre 
locul unde vâna Grasandor, ce nu știa nimic de plecarea lui 
Amadis, gândind ca și toți ceilalţi, că stă la pândă cu câinele său 
acolo unde îl lăsaseră, și i-a transmis mesajul lui Amadis. Când |- 
a auzit, Grasandor s-a minunat foarte, întrebându-se ce pricină 
atât de însemnată l-a împins pe Amadis să se despartă de el și 
mai cu seamă de doamna sa, Oriana, fără să îi vadă; așa că a 
lăsat pe dată vânătoarea și i-a poruncit mesagerului să-l 
călăuzească la locul unde se află cavalerul mort; ajuns aici, a 
văzut cavalerul pe pământ, dar pe mare nu se zărea nimic, că 
barca în care se afla Amadis dispăruse deja; atunci, a pus să fie 
urcat pe un cal cavalerul mort și, strângându-și toți însoțitorii, s- 
a întors în Insula Ferecată, cugetând adânc la ce are de făcut; 
când au ajuns la poalele stâncii, le-a poruncit celor ce îl însoțeau 
să-l îngroape pe cavaler în mănăstirea de-acolo, ridicată de 
Amadis când se înapoiase de pe Stânca Săracului în cinstea 
Fecioarei Măriei, cum povestește cartea a doua a acestei istorii, 
iar el s-a dus la Oriana și la Mabilia, soția lui; aceste doamne, 
văzându-l singur, l-au întrebat unde a rămas Amadis; el le-a 
povestit tot ce i se întâmplase lui Amadis și știa de la el, fără să 
uite nimic, prefăcându-se vesel, ca să nu le sperie. Când Oriana 
a auzit povestea, o vreme a rămas tăcută, fără să poată vorbi 
datorită unei mari tulburări, iar când și-a revenit, a spus: „Sunt 
convinsă că dacă Amadis a plecat fără domnia voastră și fără 
știrea mea, n-a făcut-o fără o pricină însemnată”. Grasandor i-a 
spus: „Doamna mea, așa gândesc și eu, dar vă cer iertare 
pentru el, căci așa mi-a trimis vorbă prin vânătorul care l-a 
văzut plecând”. „Bunul meu domn - a spus Oriana -, mai multă 
nevoie e să ne rugăm Domnului să-l apere cu marea-i bunătate, 
decât să mă rugaţi pe mine să îl iert, căci știu prea bine că nu 
mi-a greșit niciodată până acum și n-o va face nici de-acum 
înainte și am toată încrederea în marea dragoste pe care mi-o 
poartă. Dar ce socotiți că ar fi de făcut?” Grasandor i-a răspuns: 
„Doamnă, eu chibzuiesc că ar fi bine să plec în căutarea lui, și 
de izbutesc să-l găsesc, să împart cu el binele ori răul, căci nu- 
mi voi afla odihnă ziua și noaptea până nu voi da de el”. Toate 


534 


doamnele au încuviinţat ca Grasandor să plece de îndată; doar 
Mabilia n-a încetat să plângă toată noaptea din pricina asta, 
socotind că o asemenea călătorie nu poate fi fără mari primejdii 
și încercări; în cele din urmă, însă, ţinând seama mai mult de 
cinstea soțului ei decât de satisfacerea propriilor dorințe, a 
încuviințat și ea să plece. 

Când s-a făcut dimineaţă, deci, Grasandor s-a sculat, a 
ascultat liturghia și, luându-și rămas bun de la Oriana, Mabilia și 
celelalte doamne, s-a urcat pe o corabie, luându-și cu el armele, 
calul, doi scutieri cu merindele de trebuinţă și un cârmaci, și a 
pornit pe mare în aceeași direcţie în care plecase Amadis. 
Grasandor a plutit pe mare drept înainte, fără să știe încotro să 
se îndrepte și lăsându-se în voia sorții, că nu avea nicio 
siguranţă cu privire la drum, decât că într-acolo pornise și 
Amadis. Și călătorind el așa cum auziţi toată ziua aceea, 
noaptea următoare și a doua zi, fără să întâlnească pe nimeni 
de la care să poată afla vești, spre nenorocirea lui, când s-a 
înnoptat, a trecut foarte aproape de Insula Prințului, dar n-a 
zărit-o din pricina beznei, căci de-ar fi acostat acolo, nu s-ar fi 
putut să nu dea de urma lui Amadis, fiindcă ar fi aflat că și el 
ajunsese acolo și plecase însoţit de cavalerul guvernator al 
insulei și, în cele din urmă, s-ar fi îndreptat spre Insula Turnului 
Roșu; dar a fost să fie altfel, că în noaptea aceea n-a mers prea 
departe și-a mai plutit toată ziua următoare, iar la căderea 
nopţii a ajuns la o plajă pe ţărmul mării, unde Grasandor a 
poruncit să se arunce ancora până dimineaţa, ca să afle ce ţinut 
e acela. Și au rămas acolo până s-a luminat de ziuă și au putut 
zări uscatul, părându-li-se că trebuie să fie un ţinut întins și 
foarte frumos, cu păduri dese. Grasandor a poruncit să i se 
scoată calul, și-a îmbrăcat armura și i-a spus cârmaciului să nu 
se miște din locul acela până nu se întoarce, pentru că el vrea 
să afle unde acostaseră și să încerce să dea de urma celui 
căutat. Și a pornit călare, urmat de scutieri pe jos, fiindcă nu 
luaseră cai și pentru ei, ca să fie corabia mai ușoară. 

Și-a umblat el așa o bună parte din zi, fără să întâlnească 
suflet de om, și tare se mai minuna că pământul acela e 
nelocuit; așa că a descălecat la marginea unei păduri pe unde 
mergea, lângă un izvor, și scutierii i-au dat să mănânce și i-au 
hrănit calul; și după ce-a sfârșit de mâncat i-au spus: „Stăpâne, 
întoarceţi-vă la corabie, că pământul acesta e pustiu”. 


535 


Grasandor le-a răspuns: „Rămâneţi voi aici, că n-o să vă puteţi 
ține după mine, iar eu o să mai umblu până aflu ceva, iar de nu, 
mă întorc aici; iar de vedeţi că zăbovesc, întoarceţi-vă la corabie 
că voi veni și eu de-mi va sta în putinţă”. Scutierii, care nu mai 
puteau merge de obosiţi ce erau, l-au binecuvântat și i-au spus 
că vor face așa cum a poruncit. 

Și Grasandor a pornit prin pădurea aceea, când, după o 
vreme, a ajuns într-o vale foarte adâncă, acoperită de un codru 
des, iar la capătul ei a zărit o mănăstire mică, ascunsă în cel mai 
de nepătruns desiș al pădurii; și a pornit pe dată într-acolo, iar 
când a ajuns, a găsit poarta deschisă și, descălecând, și-a 
priponit calul de un belciug și a intrat; aici s-a dus de-a dreptul 
la biserică și s-a rugat Domnului, așa cum s-a priceput mai bine, 
să îl călăuzească în călătoria aceea pentru a-l sluji întru cinstea 
lui și să-l îndrepte astfel încât să îl poată afla pe Amadis. 

Pe când stătea el așa în genunchi, a văzut intrând în biserică 
un călugăr în rasă albă și, strigându-l, l-a întrebat: „Părinte, ce 
ținut e acesta și din ce regat face parte?” Călugărul i-a răspuns: 
„Ținutul acesta aparţine regatului Irlandei, dar acum nu se mai 
află sub porunca regelui, pentru că nu departe de-aici trăiește 
un cavaler ce se numește Galifon, împreună cu doi frați de-ai 
săi, cavaleri foarte puternici, ca și el, într-un castel foarte întărit, 
care a pus stăpânire pe toţi acești munţi, cu pământuri 
îmbelșugate și locuri destul de bogate, și îi atacă pe cavalerii 
rătăcitori ce trec pe aici; aceștia trei umblă mereu împreună și 
când întâlnesc un cavaler, cei doi fraţi se ascund, iar Galifon îl 
înfruntă singur și, dacă cel de la castel învinge, ceilalţi doi 
rămân pe loc, dar dacă văd că nu îi merge bine în timpul luptei, 
ies din ascunzătoare și îl înving ori îl ucid cu ușurință pe cel ce e 
singur. Chiar ieri s-a întâmplat ca doi călugări de la mănăstirea 
aceasta, ce plecaseră să ceară de pomană prin aceste locuri, să- 
i vadă pe cei trei frați cum au învins un cavaler și l-au rănit 
foarte greu; cei doi călugări l-au cerut pe rănit, rugându-i, ca în 
numele iubirii de Dumnezeu să nu-l ucidă, fiindcă oricum nu se 
mai poate apăra; și atâta au stăruit, că până la urmă au izbutit 
și l-au adus pe un catăr aici, unde se află și acum; la scurtă 
vreme după asta a sosit un tovarăș de-al lui și, cum a aflat ce s- 
a întâmplat, a plecat cu puţin înainte de venirea domniei tale, cu 
gândul de-a muri ori de a-l răzbuna pe cel rănit și e sigur că 
viaţa sa e în mare primejdie”. Când Grasandor a auzit aceasta, i- 


536 


a cerut călugărului să i-l arate pe cavalerul rănit, iar acesta a 
făcut întocmai și l-a condus într-o chilie, unde pe un pat zăcea 
cavalerul rănit; Grasandor, de cum l-a văzut, l-a recunoscut pe 
Eliseo, fratele lui Landin, nepotul lui don Cuadragante, iar 
cavalerul l-a recunoscut pe Grasandor, căci se întâlniseră de 
multe ori și stătuseră de vorbă în timpul războiului dintre regele 
Lisuarte și Amadis; când l-a văzut, Eliseo i-a spus: „Oh, viteazul 
meu domn Grasandor, rogu-vă, în numele curteniei, să-i veniţi în 
ajutor lui Landin, vărul meu, care se află în mare primejdie, și 
apoi vă voi povesti ce nenorocire mi s-a întâmplat, că dacă 
zăboviţi acum să vă istorisesc, ajutorul vostru nu-i va mai fi de 
folos”. Grasandor a întrebat: „Unde îl pot găsi?” „Trecând valea 
aceasta - a răspuns Eliseo -, o să daţi de un câmp întins și un 
castel întărit acolo îl veţi afla, căci a plecat să-l cheme la luptă 
pe cavalerul ce stăpânește castelul, și care mi-a făcut răul 
acesta”. Grasandor și-a dat seama pe dată că acel călugăr 
spusese adevărul și, încredinţându-se Domnului, și-a încălecat 
calul și a plecat cât mai grabnic cu putință pe drumul arătat de 
călugăr, de unde putea zări mai bine castelul; și de cum a trecut 
valea, l-a zărit pe dată, pe un colnic mai înalt decât câmpia din 
jur, și a pornit într-acolo; iar când a ajuns la marginea unei 
păduri pe care o străbătuse, l-a văzut pe Landin că strigă ceva 
la poarta castelului, dar nu înţelegea ce spune, că era cam 
departe; așa că și-a oprit calul în niște tufișuri dese, fiindcă nu 
voia să se arate mai înainte de-a vedea dacă Landin are nevoie 
de ajutor. Și pe când stătea el așa, nu după multă vreme, a 
văzut că pe poarta castelului în faţa căreia se afla Landin a ieșit 
un cavaler destul de voinic și bine legat ce a schimbat câteva 
vorbe cu Landin și apoi s-au depărtat unul de altul și s-au 
năpustit unul împotriva celuilalt în cea mai mare goană a cailor, 
așa că, izbindu-se în lănci, s-au prăbușit amândoi la pământ; dar 
cavalerul din castel a căzut mult mai rău, fiind foarte zdruncinat; 
totuși s-a ridicat cât mai iute cu putinţă și a pus mâna pe spadă 
să se apere. Landin s-a sculat, că era foarte sprinten și viteaz și, 
văzând că potrivnicul lui e pregătit să-i ţină piept, și-a apucat 
spada, s-a acoperit cu scutul și a pornit spre el; celălalt a pornit 
și el și au prins să-și dea lovituri grele de spadă în coifuri, de 
ieșeau scântei din ele, scrijelindu-și scuturile și sfârtecându-și 
armurile în multe locuri, încât spadele tăiau acum în carne vie; 
și s-au luptat ei așa o bucată bună de vreme, pălindu-se cât mai 


537 


rău cu putință; dar nu după mult timp, Landin a început să 
câștige teren și făcea ce voia cu cavalerul din castel, care nu 
mai izbutea alta decât să se ferească de lovituri, fără să dea 
niciuna; și văzând asta, a prins să le facă semne cu spada celor 
din castel, să-i vină în ajutor, că zăbovesc prea mult. Atunci au 
ieșit doi cavaleri în cea mai mare goană a cailor, cu lăncile în 
mână, strigând: „Trădătorule ticălos, nu-l ucide!” Când Landin i- 
a văzut venind așa, s-a pregătit să-i întâmpine ca un cavaler 
viteaz, fără să se tulbure câtuși de puţin, pentru că i se spusese 
că, dacă primului îi va merge rău în luptă, va fi ajutat de ceilalţi 
doi; așa că le-a răspuns astfel: „Voi sunteţi trădători și ticăloși, 
că îi ucideţi prin minciună și trădare pe cavalerii viteji și cinstiţi”. 

Grasandor, care privea totul, văzându-i venind pe cei doi, și-a 
înfipt cât mai zdravăn pintenii în burta calului și s-a îndreptat 
spre ei spunând: „Lăsaţi-l în pace pe cavaler, ticăloșilor și 
trădătorilor!”; și l-a izbit pe unul din ei cu lancea în scut atât de 
puternic, încât într-o clipită l-a azvârlit peste crupa calului și l-a 
trântit pe jos; și cum pământul era tare, iar căzătura grea, acela 
și-a frânt braţul drept, pe care căzuse, și a rămas atât de 
zdrobit, că nu s-a mai putut scula. Celălalt cavaler a vrut să-i 
dea o lovitură de lance lui Landin ori să-l calce în picioarele 
calului, dar n-a izbutit, fiindcă s-a ferit cu atâta sprinteneală și 
pricepere, că celălalt nu l-a putut atinge, dar a trecut atât de 
iute pe lângă el, că nici Landin nu l-a putut lovi, cu toate că se 
gândise să-i reteze picioarele calului. Grasandor i-a spus: „Luaţi- 
| pe ăsta, care e pe jos și lăsaţi-mi-l mie pe cel călare”. Când 
Landin a văzut ce se întâmplă, tare s-a mai bucurat, dar nu 
pricepea cine e cavalerul ce îi sărise în ajutor în ceasul acela; și 
s-a întors pe dată spre cavalerul cu care se luptase mai înainte 
și a început să-i dea lovituri de spadă zdravene și grele, încât, 
cu toate că acesta se trudea din răsputeri să se apere, nu i-a 
fost de niciun folos, că Landin făcea ce voia cu el. Grasandor se 
înfrunta cu cel călare și își dădeau lovituri grele cu spada, că 
Grasandor îi tăiase lancea și îl rănise la mână; și astfel, toţi 
patru se străduiau să-și facă unul altuia cât mai mult rău cu 
putință. Dar după scurtă vreme, Landin și-a culcat vrăjmașul la 
picioarele sale și când celălalt, călare, a văzut asta, a rupt-o la 
fugă spre castel mâncând pământul, urmat de Grasandor, ce nu 
îl slăbea un pas; și cum alerga în neștire, cavalerul n-a nimerit 
pe podul mobil și a căzut cu cal cu tot în șanțul care era foarte 


538 


adânc și plin cu apă, așa că, în scurtă vreme, datorită greutății 
armurii s-a înecat, fiindcă cei din castel nu i-au putut veni în 
ajutor, deoarece Grasandor s-a așezat la capătul podului 
împreună cu Landin ce a sosit îndată după el, pe unul din caii 
rămași pe câmp; și văzând că lupta se încheiase și nu mai au ce 
face acolo, s-au întors amândoi spre locul unde îi lăsaseră pe cei 
doi cavaleri, să vadă dacă muriseră; Landin a întrebat: 
„Domnule cavaler, cine sunteţi domnia voastră ce aţi venit să- 
mi dați ajutor tocmai la ceasul acesta când aveam atâta 
nevoie?” Grasandor i-a, răspuns: „Domnul meu, sunt Grasandor, 
prietenul vostru, și îi aduc multe mulțumiri lui Dumnezeu că v- 
am găsit când aveaţi nevoie de mine”. Când Landin a auzit 
aceste vorbe, tare s-a mai minunat cum de l-a purtat soarta pe 
acele tărâmuri, căci știa foarte bine că rămăsese în Insula 
Ferecată cu Amadis, când plecase de-acolo flota lor spre ţinutul 
Sansuefei și ţara regelui Arabigo, și l-a întrebat: „Bunule domn, 
ce v-a adus aici pe acest meleag atât de îndepărtat de locul 
unde aţi rămas cu Amadis?” Grasandor i-a istorisit tot ce ați 
auzit mai înainte și că din pricina asta pornise în căutarea lui 
Amadis, întrebându-l dacă știe ceva de el. Landin i-a răspuns: 
„Aflaţi, domnule, că Eliseo, vărul meu, și eu venim din locurile 
unde l-am lăsat pe don Cuadragante, unchiul meu, și pe don 
Bruneo de Bonamar, cu acei cavaleri ce i-aţi văzut plecând din 
Insula Ferecată, cu solie de la unchiul meu pentru regele 
Cildadan, să ne dea niște oșteni, că am purtat o bătălie cu un 
nepot de-al regelui Arabigo, ce a pus stăpânire pe ţară și când a 
aflat că unchiu-su e învins și captiv. Și cu toate că am învins noi 
și le-am făcut mari pagube dușmanilor, am avut de suferit și am 
pierdut mulți oameni, așa că am pornit la drum să mai aducem; 
acum vreo trei zile am poposit în Insula Prințului și am aflat că 
un cavaler ce însoțea o doamnă sosise acolo într-o barcă, doar 
cu un vâslaș, spunând că se duce în Insula Turnului Roșu să se 
lupte cu Balan Uriașul, dar oamenii de-acolo n-au știut să-mi 
spună pricina, ci doar că guvernatorul insulei a plecat cu acel 
cavaler să vadă lupta, pentru că din cât se zice, acel uriaș este 
cel mai viteaz din câţi se află în toate insulele; și după cum 
spuneţi că Amadis a plecat pe mare cu o doamnă, socotesc că el 
trebuie să fie acest cavaler, că asemenea faptă e pe potriva lui”. 
„Mult m-aţi bucurat cu aceste vești - a spus Grasandor -, dar nu 
mă pot împiedica să nu fiu mâhnit foarte că nu mă aflu lângă el 


539 


în această înfruntare”. „Nu fiți mâhnit - a zis Landin - că pe el 
Dumnezeu l-a adus pe lume pentru a-l dărui doar pe el singur cu 
cinstea și marea glorie pe care toți ceilalți pământeni la un loc 
n-ar putea-o dobândi”. „Acum povestiți-mi - a spus Grasandor - 
ce vi s-a întâmplat, că mai înainte l-am întâlnit într-o mănăstire, 
acolo jos într-o vale adâncă, pe vărul vostru Eliseo rănit greu, de 
la care n-am putut afla ce s-a întâmplat, că mi-a spus doar că aţi 
plecat să vă luptaţi cu acest cavaler, iar călugării de la 
mănăstire mi-au istorisit prin ce viclenie el și fraţii săi îi 
învingeau și îi batjocoreau pe cavalerii ce se luptau cu ei; și n- 
am mai aflat nimic alta, ca să nu mai zăbovesc”. Landin i-a 
spus: „Aflaţi că ieri am părăsit corabia, ca să ne îndreptăm pe 
uscat spre regele Cildadan, fiindcă ne simţeam tare rău din 
pricina călătoriei pe mare; și când am ajuns în apropierea 
mănăstirii pe care aţi văzut-o, am întâlnit o domniţă ce venea 
plângând și care ne-a cerut ajutor. Eu am întrebat-o de ce 
plânge, spunându-i că dacă o pot ajuta cu dreptate, o voi face. 
Ea mi-a răspuns că un cavaler l-a întemnițat pe nedrept pe soțul 
ei, pentru a-i lua o moșie bogată moștenită de el în ţinutul său, 
și îl ţine într-un turn, legat în lanţuri, la vreo două leghe în 
dreapta mănăstirii; eu am pus-o pe domnișoară să jure că îmi 
spune adevărul, ceea ce ea a făcut pe dată, și i-am spus vărului 
meu Eliseo să rămână la acea mănăstire, fiindcă îi era mai rău 
decât mie de pe urma drumului pe mare, în vreme ce eu voi 
pleca cu acea domniţă, și că dacă Dumnezeu mă va ajuta, mă 
voi întoarce curând la el. Dar el a stăruit atât de mult, că n-am 
putut să nu-l iau cu mine; și pe când mergeam prin valea aceea, 
printre tufișuri dese, călăuziţi de domniță, am zărit un cavaler în 
armură, călare, ce ajunsese tocmai la gura văii. Atunci Eliseo mi- 
a spus: „Vere, mergeţi mai departe cu domniţa, că eu mă duc să 
văd ce-i cu cavalerul acela”. Și s-a despărțit de mine, iar eu am 
ajuns la turnul unde era întemnițat soțul domniței și l-am 
chemat pe cavalerul ce îl făcuse captiv; acesta a ieșit să stea de 
vorbă cu mine neînarmat și când m-a văzut, m-a recunoscut pe 
dată și m-a întrebat ce doresc; eu i-am spus tot ce îmi istorisise 
domniţa, rugându-l să-i dea drumul de-ndată soțului ei și să nu 
mai săvârșească fărădelegi de aici înainte, iar el a făcut 
întocmai din dragoste pentru mine, fiindcă nu voia cu niciun 
chip să ne luptăm, și mi-a făgăduit că va face tot ce îi cer; eu l- 
am dojenit aspru, spunându-i că un om atât de avut ca el nu se 


540 


cuvine să facă asemenea lucruri; și mi-am îngăduit asta pentru 
că îmi e prieten și pe când eram cavaleri neofiți am umblat o 
vreme împreună în căutarea aventurilor. 

O dată această poveste încheiată, m-am înapoiat la mănăstire 
cum fusese înţelegerea și, aflându-l pe Eliseo rănit greu, l-am 
întrebat ce i s-a întâmplat; el mi-a spus că pe când mergea pe 
urmele acelui cavaler, după ce s-a despărțit de mine, strigându-i 
să se întoarcă, după o bucată de drum, acela s-a întors și au 
purtat o luptă strașnică, în care, după părerea lui, se dovedise 
mai puternic și aproape îl învinsese pe cavaler, când au ieșit din 
pădure alţi doi cavaleri și l-au izbit atât de tare cu lăncile, că l-au 
doborât cu cal cu tot și l-au rănit foarte rău, și dacă Dumnezeu 
n-ar fi adus la ceasul acela doi călugări de la mănăstire, ce i-au 
rugat mult pe cei trei să-i lase viaţa, ar fi sfârșit prin a-l ucide, 
dar de dragul lor l-au lăsat în pace și călugării l-au luat cu ei”. 
„Povestea cu vărul vostru o știam - a spus Grasandor -, că mi- 
au istorisit totul călugării, dar despre domnia voastră nu știam 
decât că aţi plecat de la mănăstire să vă luptaţi cu acești ticăloși 
și făţarnici cavaleri; dar ce hotărâți să facem cu ei dacă n-au 
murit?” Landin i-a răspuns: „Să vedem în ce stare se află și apoi 
vom hotărî”. Și s-au apropiat de locul unde zăcea întins pe 
pământ Galifon, stăpânul castelului, ce nu se mai putuse ridica 
defel, dar răsufla ceva mai ușor decât înainte și își mai venise în 
fire; de asemenea l-au găsit și pe fratele lui în viață, dar foarte 
zdrobit; Landin a chemat doi scutieri, unul al său și celălalt al 
vărului său, care îi însoţiseră, le-a poruncit să descalece și i-au 
așezat pe cavaleri de-a curmezișul pe șeile cailor, iar scutierii au 
încălecat în spatele lor și au pornit spre mănăstire, cu gândul că 
dacă Eliseo e mort sau în primejdie să-și piardă viața, să-i 
omoare, iar dacă se simte mai bine, să ia altă hotărâre. 

Și așa cum auziţi, au ajuns la mănăstire și l-au aflat pe Eliseo 
în afara oricărei primejdii, căci unul dintre călugări, priceput în 
cele doftoricești, îl oblojise și îl lecuise mult. 

La vremea aceasta, acel Galifon, seniorul castelului, își venise 
în simţire pe de-a-ntregul și de cum l-a văzut pe Landin fără 
armură l-a recunoscut, căci atât el cât și fraţii lui erau vasalii 
regelui Cildadan. Dar când au aflat că regele pleacă să-l ajute pe 
regele Lisuarte în războiul contra lui Amadis, acești trei frați au 
rămas în ţară, că nu i-a putut lua cu el; și câtă vreme a zăbovit 
el cu acele treburi, ei au făcut multe rele în ţinut, dispreţuindu-l 


541 


pe regele Cildadan că a ajuns sub stăpânirea regelui Lisuarte, 
fiindcă atunci când soarta se schimbă din bună în rea, nue 
potrivnică și dușmănoasă doar în cele însemnate, ci în multe 
altele ce se trag de pe urma unei prăbușiri, cum se întâmplă cu 
micile păcate născute din păcatul de moarte; Galifon a spus: 
„Domnule Landin, aș putea spera în bunăvoința voastră? Și dacă 
socotiți că faptele mele rele nu o merită, faceţi-o în numele 
faptelor voastre bune și nu ţineţi seama de greșelile mele, ci de 
ceea ce, domnia voastră, prin rangul și stirpea din care vă 
trageţi, sunteţi dator a face”. Landin i-a răspuns: „Galifon, nu 
mă așteptam la asemenea fărădelegi din partea voastră, căci un 
cavaler ce a fost crescut la curtea unui rege așa de bun și în 
tovărășia atâtor viteji e dator să urmeze doar calea virtuţii și 
sunt mirat să văd că aţi călcat în picioare buna voastră creștere, 
ducând această viaţă mișelească și necinstită”. „Pofta de a 
stăpâni - a zis Galifon - m-a abătut de la calea virtuţii, așa cum 
s-a întâmplat cu mulți alții, mai de preț și mai înţelepţi decât 
mine, dar leacul se află în mâna și vrerea voastră”. „Ce-mi 
cereţi să fac?”, a întrebat Landin. „Să dobândiţi pentru mine 
iertarea regelui, stăpânul meu - a răspuns el -, iar eu pentru 
bunăvoința arătată, îl voi sluji de îndată ce voi putea încăleca.” 
„Va fi așa cum doriţi - a spus Landin -, dacă de azi înainte vă 
veţi purta așa cum cere ordinul cavaleresc”. „Așa va fi, fără 
nicio îndoială”, a spus Galifon. „Atunci sunteţi liber - a spus 
Landin -, împreună cu fratele vostru, numai să vă înfăţișaţi de 
azi în douăzeci de zile regelui Cildadan, stăpânul meu, și să 
faceţi ce vă va porunci, iar în acest răstimp eu vă voi dobândi 
iertarea”. Galifon i-a mulțumit mult și i-a făgăduit că va face ce i 
s-a poruncit. 

După aceasta, în noaptea aceea au rămas acolo cu toții 
împreună și, a doua zi de dimineaţă, Grasandor a ascultat 
liturghia și și-a luat rămas bun de la Landin și vărul lui, ca să se 
întoarcă la corabia sa ce îl aștepta la țărmul mării, cu multă 
bucurie în inimă, datorită veștilor aflate de la Landin, fiind sigur 
că acel cavaler ce acostase în Insula Prințului cu o doamnă și 
plecase să se lupte cu uriașul Balan este Amadis. Și s-a întors pe 
drumul pe care venise, astfel că a ajuns înainte de a se înnopta 
la corabie, unde i-a aflat pe scutierii săi și mult s-au bucurat și el 
și ei de revedere. Grasandor l-a întrebat pe marinar dacă știe 
drumul spre insula numită a Prințului. El i-a răspuns că-l știe, că 


542 


după ce ancoraseră aici izbutise să-și dea seama unde se află, 
deși mai înainte de-a ajunge nu știa, șt că îl va duce în Insula 
Prințului. „Atunci, să pornim într-acolo”, a spus Grasandor. Și au 
ridicat ancora și au mers toată noaptea aceea, iar a doua zi pe 
la ceasul înserării au ajuns la insulă; Grasandor a coborât pe 
uscat și a urcat sus, în cetate, unde i s-a istorisit tot ce i se 
întâmplase lui Amadis cu uriașul, căci oamenii aflaseră de la 
guvernator, care se întorsese; Grasandor a stat de vorbă și cu 
el, ca să fie mai sigur, și acesta i-a povestit tot ce văzuse, așa 
cum v-a spus și istoria noastră. Grasandor i-a spus: „Bunule 
domn, mi-aţi dat niște vești ce m-au umplut de bucurie și asta 
nu pentru că pun mare preţ pe faptul că Amadis a dus la capăt 
această ispravă întru marea sa cinste, căci noi, cei ce 
cunoaștem marile încercări și primejdii prin care a trecut nu ne 
putem mira de altele, oricât de însemnate ar fi, ci pentru că am 
dat de urma lui, fiindcă nu-mi puteam afla tihnă și pace 
niciunde, câtă vreme nu aveam vești despre el”. Cavalerul i-a 
spus: „Sunt sigur că cei ce s-au aflat o vreme în preajma acestui 
cavaler au văzut multe dintre isprăvile sale ce sunt vestite în 
toate colţurile lumii; dar să știți ca dacă toţi ar fi putut vedea 
isprava aceasta, pe care am văzut-o eu, ar fi socotită, de bună 
seamă, printre cele mai primejdioase”. 

Apoi au schimbat vorba și Grasandor i-a spus: „Rogu-vă 
cavalere, să aveţi bunătatea de a-mi da pe cineva să mă 
călăuzească spre insula unde se află Amadis”. „Cu plăcere o voi 
face - a răspuns el - și de aveţi trebuinţă și de niscai merinde la 
drum, vă voi da pe dată”. „Vă mulţumesc mult - a spus 
Grasandor -, dar am tot ce îmi trebuie”. Cavalerul din insulă a 
spus: „lată omul ce vă va călăuzi, că ieri s-a întors de-acolo”. 
Grasandor i-a mulțumit și s-a urcat pe corabie cu călăuza, după 
care au pornit la drum și au tot mers, până au ajuns fără niciun 
necaz în portul Insulei Turnului Roșu, unde se afla Amadis. 
Oamenii uriașului l-au înconjurat pe dată pe Grasandor și l-au 
întrebat ce vrea. El le-a răspuns că venise să îl caute pe un 
cavaler ce se numește Amadis de Gaula, căci i se spusese că se 
află în acea insulă. „E-adevărat ce spuneţi - au zis ei. Urcaţi cu 
noi la castel, că acolo îl veţi găsi”. Atunci Grasandor a coborât 
de pe corabie îmbrăcat în armură, cum se afla, și a urcat sus la 
castel împreună cu oamenii uriașului, iar când a ajuns la poartă, 
Amadis a fost înștiințat că a sosit un cavaler care îl caută. 


543 


Amadis și-a zis pe dată că trebuie să fie unul din prietenii săi și a 
ieșit la poartă. Și când a văzut că e Grasandor, a fost cel mai 
bucuros om din lume și l-a îmbrățișat cu multă veselie, iar 
Grasandor de asemenea pe Amadis, ca și cum ar fi trecut vreme 
îndelungată de când nu se văzuseră. Amadis l-a întrebat ce face 
doamna sa, Oriana, și dacă plecarea lui i-a supărat foarte tare. 
Grasandor i-a răspuns: „Viteazul meu domn, Oriana și toate 
celelalte doamne sunt foarte bine și sănătoase; Oriana, să știți 
că a fost foarte jignită și tulburată când a aflat de la mine de 
plecarea voastră, dar cum este plină de înţelepciune, a socotit 
că doar o pricină însemnată v-a făcut să porniţi la drum și fiţi 
sigur că singura durere și supărare ce i-a mai rămas e că nu vă 
va putea vedea atât de curând pe cât dorește; dar cu toate că 
am venit să vă aduc înapoi, m-aș bucura să mai zăbovim aici 
vreo patru-cinci zile, că mi-a făcut tare rău călătoria pe mare”. 
„Socotesc că e bine să facem așa - a spus Amadis -, că și eu am 
nevoie de odihnă și mă simt slăbit de pe urma rănilor primite, ce 
nu s-au lecuit încă; și sunt tare bucuros de cele ce mi-aţi spus 
despre doamna și stăpâna mea, căci pe lângă supărarea ei, 
toate celelalte câte mi s-ar putea întâmplă, lupte grele ori chiar 
moartea, nu înseamnă nimic pentru mine”. 


e CAPITOLUL CXXX « 


Cum, pe când Amadis se afla în Insula 
Turnului Roșu, stând pe o stâncă la malul 
mării și tăifăsuind cu Grasandor despre 
doamna sa, Oriana, a zărit apropiindu-se o 
corabie ce aducea vești despre flota plecată 
spre Sansuena și Insulele Landelor 


Și așa cum auziți, Amadis și Grasandor își treceau vremea cu 
multă plăcere în acea Insulă a Turnului Roșu și Amadis îl tot 
întreba despre doamna sa, Oriana, căci spre ea se îndreptau 
toate dorinţele și gândurile lui, deoarece, deși acum îi aparținea, 
iubirea lui pentru ea nu scăzuse niciun pic, ba mai mult chiar, 
inima îi era mai înrobită ca niciodată și era hotărât să-i urmeze 
vrerea cu mai multă supunere; și pricina era că această mare 
iubire dintre ei doi n-a fost o întâmplare, cum pățesc mulţi, ce 


544 


cu cât se îndrăgostesc mai iute, cu atât mai iute ajung să 
urască, ci a fost profundă, crescând cu gânduri foarte curate și 
pe potriva cinstei, așa cum se întâmplă cu toate cele clădite și 
înălțate pe temelia virtuţii; dar, în general, toți urmăm o altă 
cale, dorinţele noastre fiind înclinate mai mult spre potolirea și 
satisfacerea voilor și poftelor ticăloase, decât spre bunătatea și 
dreptatea pe care suntem datori să le avem în minte și în fața 
ochilor, necugetând că dacă am pune în gură toate lucrurile 
dulci și delicioase, iar la sfârșit am simţi un gust amar, nu numai 
că gustul dulce ar dispărea, dar mintea ni s-ar tulbura într-atât, 
încât ultima înghiţitură ar face ca primele să ne pricinuiască o 
mare supărare, așa că putem spune pe drept cuvânt că sfârșitul 
ne aduce cea mai mare glorie și desăvârșire. Și dacă e așa, de 
ce nu recunoaștem că deși lucrurile necinstite, atât iubirea cât și 
cele de alt soi, ne-au adus la început dulceaţă și la sfârșit 
amărăciune și căinţă, cele virtuoase și curate care la început par 
neplăcute și amare, la sfârșit ne aduc mulțumire și bucurie; dar 
în privința poveștii acestui cavaler și a doamnei sale, nu putem 
despărţi răul de bine, nici tristețea de bucurie, pentru că de la 
început, de când gândul lor veșnic a fost să ajungă la sfârșitul 
cinstit de acum, și au îndurat frământări și chinuri unul pentru 
altul, și nu puţine, cum povestește această măreață istorie, să 
nu credeţi că datorită lor au suferit și pătimit, ci dimpotrivă, au 
aflat în ele multă tihnă și bucurii, fiindcă de fiecare dată când își 
aminteau de marea lor iubire, se vedeau unul pe altul în fața 
ochilor, de parcă ar fi fost aievea, ceea ce le aducea mare 
mângâiere și era leac pentru dulcile lor suferințe, astfel că 
pentru nimic în lume n-ar fi vrut să îndepărteze acea 
desfătătoare amintire. 

Dar să nu mai vorbim despre această iubire plină de credinţă, 
atât pentru că n-am sfârși niciodată, cât și pentru că s-a scurs și 
se va mai scurge multă vreme până când se va ivi alta la fel, 
care să rămână întru aducere aminte într-o scriere atât de 
însemnată. 

Și așa stătea de vorbă Amadis cu Grasandor despre acele 
lucruri foarte plăcute, când s-a întâmplat că, aflându-se amândoi 
așezați pe o stâncă înaltă la ţărmul mării, au zărit îndreptându- 
se spre port o corabie mică și n-au vrut să plece de-acolo mai 
înainte de a afla cine sosește cu acea corabie. Când corabia a 
intrat în port, l-au trimis pe unul din scutierii lui Grasandor să 


545 


afle cine sunt noii veniţi; acesta s-a dus pe dată și, când s-a 
întors, le-a spus: „Domnilor, pe corabie se află un majordom al 
Madasimei, soţia lui don Galvanes, în drum spre Insula 
Mongaza”. „Și de unde vine?” a întrebat Amadis. „Domnule - a 
răspuns scutierul -, mi-a spus că din locurile unde se află don 
Galvanes și don Galaor, dar n-am mai aflat nimic altceva”. Când 
Amadis a auzit asta, a coborât de pe stâncă împreună cu 
Grasandor și s-a dus în port, unde se afla corabia; și de cum a 
ajuns, l-a recunoscut pe Nolfon, căci acesta era numele 
majordomului, și i-a spus: „Nolfon, prietene, tare mă bucur că vă 
văd, căci îmi veţi da vești despre fratele meu, don Galaor, și 
despre don Galvanes, că de când au plecat din Insula Ferecată 
nu mai știu nimic de ei”. Când majordomul l-a văzut și l-a 
recunoscut pe Amadis, mult s-a minunat că îl găsește în acel 
loc, căci știa foarte bine că insula este a uriașului Balan, cel mai 
mare dușman al lui Amadis, fiindcă acesta îi ucisese tatăl; și pe 
dată a coborât pe uscat și a îngenuncheat în faţa lui, vrând să-i 
sărute mâinile, dar Amadis nu i-a îngăduit și l-a îmbrățișat. 
Majordomul a spus: „Domnule, ce întâmplare v-a adus pe aceste 
meleaguri, atât de depărtate de locul unde v-am lăsat?” Amadis 
i-a răspuns: „Bunul meu prieten, Dumnezeu m-a adus aici, 
pentru un lucru pe care-l veți afla mai târziu; acum spuneţi-mi 
tot ce știți despre fratele meu, don Galvanes și Dragonis”. 
„Domnule - a zis el -, Dumnezeu fie lăudat, vă pot spune lucruri 
ce o să vă bucure. Aflaţi că don Galaor și Dragonis au plecat din 
Sobradisa cu oaste multă și bine înarmată, iar don Galvanes, 
stăpânul meu, cu cât mai multă oștire a putut strânge în Insula 
Mongaza, s-a întâlnit cu ei în largul mării, în dreptul unei stânci 
hotărâtă ca loc de întâlnire, ce se cheamă Stânca Domniței 
Vrăjitoare, nu știu dacă aţi auzit de ea”. Amadis a spus: „In 
numele credinţei datorate Domnului, dacă știți câte ceva despre 
această stâncă, domnule majordom, povestiți-mi, fiindcă don 
Gavarte de la Valea Temătoare mi-a spus că, într-o călătorie pe 
mare, a trecut pe la poalele acestei stânci de care ați pomenit, 
dar cum era foarte bolnav, n-a putut urca pe ea să vadă o 
sumedenie de lucruri, dar a aflat de la cei ce fuseseră acolo să 
trebuie să treci printr-o încercare grea, pe care cavalerii nu 
izbutesc să o ducă la capăt”. Majordomul i-a spus: „Am să vă 
povestesc cu plăcere tot ce-am aflat și a rămas în amintirea 
oamenilor. Aflaţi că stânca poartă acest nume, fiindcă în urmă 


546 


cu mult timp a trăit acolo o domniţă ce stăpânea acel ţinut, ce s- 
a trudit din greu să învețe magia și necromanţia; și le-a învăţat 
atât de bine, încât izbutea să facă tot ce-și punea în gând; câtă 
vreme a viețuit acolo, și-a ridicat o casă, cea mai frumoasă și 
mai bogată din câte s-au văzut vreodată; și deseori s-a 
întâmplat ca în jurul stâncii să se adune multe corăbii ce treceau 
pe mare dinspre Irlanda, Norvegia și Sobradisa, spre Insulele 
Landelor ori Insula Adâncă, și cu niciun chip nu mai puteau 
pleca de-acolo dacă domniţa nu dezlega vraja prin care le ţinea 
legate cu sila, luându-le în schimb tot ce îi era pe plac; iar dacă 
pe corăbii se aflau cavaleri îi ţinea acolo cât îi era voia și îi 
punea să se lupte între ei până se învingeau ori chiar se ucideau 
unii pe alţii, căci nu le stătea în puteri să facă altminteri, și asta 
o bucura foarte. Și a mai făcut ea și altele, dar ar fi prea mult de 
povestit; dar cum e lucru sigur că cei ce înșală sunt înșelați și 
pedepsiți pe lumea asta și pe cealaltă, căzând chiar în 
capcanele întinse de ei, după o vreme pe care această domniţă 
rea și-a petrecut-o în mare bogăţie și plăceri, crezând că 
pătrunde cu știința ei adâncile taine ale Domnului, El a îngăduit 
să fie înșelată de cineva cu totul neștiutor în ale vrăjitoriei și iată 
cum: printre acei cavaleri aduși de ea pe stâncă era unul de fel 
din Creta, bărbat frumos și destul de viteaz în luptă, în vârstă de 
douăzeci și patru de ani, de care domniţa s-a îndrăgostit atât de 
pătimaș, încât își ieșise din minţi și nici marea-i știință, nici 
împotrivirea, nici frâul ce-l punea voinţei sale tulburate și 
învinse nu au putut-o împiedica să nu-l facă stăpân pe ceea ce 
nimeni până atunci nu avusese, și anume, pe propria-i ființă; cu 
acesta a petrecut o vreme întru mare desfătare a sufletului ei și 
el de asemenea cu ea, dar mai mult din interes decât datorită 
frumuseții ei, căci natura o dăruise cu foarte puţină. Și pe când 
trăiau astfel acea domniţă și iubitul ei, cavalerul, cugetând el că 
în acel loc atât de singuratic și ciudat puţin folos ar avea și de-ar 
fi stăpânul lumii, a început să chibzuiască în ce fel ar putea 
scăpa din acea temniță și a socotit că vorba dulce și chipul 
drăgăstos împreună cu plăcute dovezi de iubire, chiar prefăcute, 
au marea putere de a tulbura și a suci minţile oricărei fiinţe 
îndrăgostite; și a prins să se arate mult mai mult ca înainte 
subjugat și pătimaș în iubirea lui, atât de faţă cu lumea, cât și în 
taină, rugând-o cu multă căldură să facă astfel încât el să nu-și 
închipuie că aceasta se datorează puterii vrăjilor ei, ci doar 


547 


pentru că așa gândește și simte. Și a stăruit așa de mult, încât 
ea, crezând că îi aparţine cu totul și socotind, cu inima ei 
înrobită și înlănţuită, că el o iubește fără vicleșug, așa cum îl 
iubea ea, i-a dat libertatea să facă ce dorește. Când cavalerul s- 
a văzut astfel, dorind mai mult ca înainte să scape de acea 
viață, pe când stătea de vorbă într-o zi cu domnița, privind 
marea, îmbrăţișând-o și arătându-i multă dragoste, cum făcuse 
adesea, a azvârlit-o de sus de pe stâncă și în marea cădere 
domniţa a ajuns jos fărâme. Îndată după asta, cavalerul a luat 
toate bogăţiile de-acolo și pe toţi locuitorii, bărbaţi și femei și, 
lăsând stânca pustie, a plecat în insula Creta; dar într-una din 
odăile celui mai mare palat al domniţei a lăsat o mare comoară, 
din câte se spune, pe care n-a putut-o lua nici el, nici nimeni 
altcineva până în ziua de azi, fiindcă e vrăjită; și cei ce, la 
vremea marilor înghețuri, când se ascund șerpii, au cutezat să 
urce stânca, zic că au ajuns la ușa încăperii, dar n-au izbutit să 
intre, și că pe o ușă sunt scrise niște slove roșii ca de sânge, iar 
pe alta, alte slove ce îl numesc pe cavalerul care va intra 
înăuntru și va dobândi comoara, după ce va scoate o spadă 
împlântată în ușă până la mâner, și atunci acestea se vor 
deschide; asta-i tot ce pot să vă răspund la întrebarea voastră, 
domnule”. 

Amadis, după ce l-a ascultat, s-a gândit o vreme cum ar putea 
să ducă el la capăt acea încercare, unde dăduseră greș atâţia, 
dar a tăcut și n-a spus nimic despre asta, întrebându-l însă, pe 
Nolfon despre fraţii și prietenii săi; el i-a spus: „Domnule, după 
ce flotele s-au împreunat acolo la poalele stâncii de care aţi 
auzit, au pornit spre Insula Adâncă, dar n-au putut ajunge acolo 
neștiuţi, fiindcă s-a aflat de venirea lor de la alţi călători pe 
mare, și toată insula s-a ridicat la luptă în frunte cu un văr 
primar al regelui mort; așa că, de cum am intrat în port, ne-a 
întâmpinat toată suflarea și am purtat cu ei o bătălie mare și 
primejdioasă, ei de pe uscat și noi de pe nave; dar în cele din 
urmă, don Galaor, Dragonis și don Galvanes au sărit pe pământ, 
în pofida dușmanilor, și au secerat atâta moarte în rândurile lor 
împreună cu mulți alţii de-ai noștri care i-au ajutat, că i-au 
îndepărtat din partea aceea a țărmului și am putut cobori de pe 
corăbii; și apoi, toţi laolaltă ne-am năpustit asupra lor, că nu ne- 
au putut ţine piept și au dat dosul; dar isprăvile săvârșite de don 
Galaor nu le-ar putea nimeni povesti, că acolo și-a luat plata 


548 


pentru tot ce pierduse în timpul lungii sale boli; și printre cei 
uciși de el a fost și acea căpetenie, vărul regelui, ceea ce ne-a 
ajutat să-i împingem mai iute pe toţi vrăjmașii în cetate și să-i 
încercuim din toate părţile; dar cum erau slabi de înger și nu 
aveau nicio căpetenie, căci mai marii insulei au murit o dată cu 
regele, stăpânul lor, în lupta de la Luvaina, iar mulţi alţii au fost 
făcuţi captivi, văzând că suntem stăpâni pe câmpul de luptă, iar 
ei n-au cum fi ajutaţi, au început pe dată negocierile, cerând 
chezășie că le vom lăsa avuţiile și le vom îngădui să trăiască ca 
până acum dacă se predau; și așa am și făcut și, în optzile de la 
sosire, toată insula a fost a noastră, iar Dragonis uns rege; și 
fiindcă don Galvanes, stăpânul meu, și don Galaor au fost răniţi, 
dar nu prea greu, au hotărât să mă trimită pe mine cu vești la 
stăpână mea, Madasima, și la regina Briolanja, iar eu, domnule, 
am trecut pe-aici ca s-o văd pe Madasima, mătușa stăpânei 
mele, pe care ea o iubește și o preţuiește foarte, pentru că eo 
doamnă foarte nobilă și plină de bunătate, și nu cu gândul de a 
vă afla în aceste locuri”. Amadis s-a bucurat de aceste vești și i- 
a adus multe multumiri Domnului pentru că le dăduse o 
asemenea victorie fratelui său și acelor cavaleri pe care mult îi 
mai iubea, și l-a întrebat dacă știe ce făcuseră don Cuadragante, 
don Bruneo de Bonamar și cavalerii ce plecaseră cu ei. 
„Domnule - a răspuns el -, după ce am cucerit insula, am dat 
peste câţiva oameni ce fugiseră din Insulele Landelor și din 
orașul Arabia, cu gândul că acolo vor fi mai în siguranţă și 
neștiind nimic de sosirea noastră; aceștia ne-au spus că, mai 
înainte de a pleca de-acolo, ai noștri avuseseră o mare bătălie 
cu un nepot al regelui Arabigo și cu oastea din oraș și din insulă, 
dar, în cele din urmă, cei din insulă au fost nimiciţi și zdrobiţi; 
cât despre ceilalți nu mai știau nimic alta”. 

Cu aceste vești, toți au urcat la castel cu mare veselie și 
Amadis a vorbit cu Balan Uriașul, ce încă nu se ridicase din pat, 
spunându-i că va trebui să plece și rugându-l să poruncească să 
i se înapoieze Darioletei și soţului ei tot ce le luase și corabia ca 
să plece în Insula Ferecată; și că i-ar face plăcere, de asemenea, 
să-i trimită cu ei și pe fiul său, Bravor, cu soția lui, ca să-i 
cunoască Oriana și să rămână acolo împreună cu alţi coconi de 
neam mare până va fi vremea să devină cavaler, când i-l va 
trimite înapoi cu multă cinste, cum i se cuvine unui bărbat de 
rang atât de înalt. Uriașul i-a spus: „Domnule Amadis, așa cum 


549 


până acum gândul meu a fost stăpânit de dorința de a-ţi face tot 
răul cu putinţă, tot astfel acest gând s-a schimbat pe de-a- 
ntregul și te iubesc cu dragoste curată, socotind o cinste să te 
slujesc; iar ceea ce poruncești se va face pe dată și eu însumi, 
când mă voi ridica și voi fi în toate puterile, vreau să vin să-ți 
văd curtea și insula și să rămân alături de tine câtă vreme îţi va 
face plăcere”. Amadis i-a răspuns: „Se va face totul precum zici 
și crede-mă că întotdeauna vei avea în mine un frate, pentru cât 
prețuiești și cine ești, precum și pentru rudenia ta cu Gandalac, 
pe care eu și fraţii mei îl socotim ca un tată; și-acum, îngăduie 
să te părăsim, că mâine devreme voim să plecăm, și nu da 
uitării ce mi-ai făgăduit”. 

Dar aș vrea să știți că Balan n-a făcut călătoria aceea atât de 
grabnic cum gândea, căci, aflând că don Cuadragante și don 
Bruneo asediau orașul Arabia și aveau nevoie de oșteni, a strâns 
cât mai mulţi oameni a izbutit din insula lui și din altele ale 
prietenilor săi și a pornit în ajutorul lor cu asemenea oaste, încât 
ceea ce a început cu multă cinste s-a încheiat tot astfel; și nu s- 
a mai despărţit de ei până nu au fost cucerite cele două ţinuturi, 
cel al Sansuefei și cel al regelui Arabigo, așa cum vă va spune 
istoria mai departe. 

Acum istoria povestește că Amadis și Grasandor au plecat 
într-o luni dimineaţă din marea insulă numită a Turnului Roșu, 
unde era senior acel puternic uriaș numit Balan, și Amadis l-a 
rugat pe Nolfon, majordomul Madasimei, să-i dea un om de-al 
său ca să-l călăuzească la Stâncă Domniței Vrăjitoare. Nolfon i-a 
răspuns că îi dă cu plăcere și că de vrea să urce stânca, acum e 
vremea cea mai bună, fiindcă e miezul iernii și gerul cel mai 
mare; și că dacă îi cere să-l însoțească, o va face din toată 
inima. Amadis i-a mulțumit și i-a spus că nu e nevoie să-și 
amâne drumul la care pornise, fiindcă lui îi e de ajuns o călăuză. 
„Facă-se voia Domnului - a spus majordomul - și El să vă 
călăuzească și să vă ajute în tot ce veţi face cum a făcut până 
acum”. 

Apoi și-au luat rămas bun unii de la alţii și majordomul a 
pornit la drum spre Anteina, iar Amadis și Grasandor au plecat 
pe mare cu acea călăuză și au călătorit cinci zile bune fără să 
zărească stânca, deși vremea era frumoasă; dar în dimineaţa 
celei de-a șasea au zărit-o, și era atât de înaltă de părea că 
atinge norii. Și au plutit până la poalele ei, unde au văzut o 


550 


barcă trasă la țărm, nepăzită de nimeni, ceea ce i-a mirat, dar 
și-au zis că a lăsat-o acolo cineva care urcase stânca. Amadis i-a 
spus lui Grasandor: „Bunul meu domn, eu vreau să urc pe 
stâncă și să văd dacă e adevărat tot ce ne-a povestit 
majordomul și mult vă rog, chiar dacă asta vă mâhnește, să mă 
așteptați aici până mâine seară, când o să mă întorc, ori o să vă 
fac semn de sus, să știți ce-i cu mine; iar dacă nu mă întorc în 
acest răstimp ori în a treia zi, puteţi fi sigur că mi s-a întâmplat 
ceva și veţi lua ce hotărâri credeţi de cuviință”. Grasandor i-a 
răspuns: „Mult mă doare, domnule, că nu mă socotiți îndeajuns 
de curajos pentru a trece prin orice încercare, până la moarte, 
mai cu osebire aflându-mă în tovărășia voastră, când curajul ce 
vă prisosește l-ar putea cumpăni pe cel ce mi-ar lipsi mie, și de- 
o fi să ne meargă bine ori rău, vreau să urc și eu pe stâncă”. 
Amadis l-a îmbrățișat râzând și a spus: „Domnul meu, nu 
înțelegeţi greșit vorbele mele, căci știți prea bine că pot aduce 
mărturie pentru curajul vostru și dacă asta vă e dorinţa, vom 
face precum ați spus”. Așa că au poruncit să li se aducă de 
mâncare și porunca le-a fost îndeplinită, iar după ce au mâncat 
cât le făcea trebuinţă pentru urcușul acela greu cu piciorul, căci 
era cu neputinţă să meargă călare, și-au luat toate armele, în 
afară de lănci, și au pornit pe drumul tăiat în stâncă, foarte 
anevoios de urcat; și au mers ei o bună parte din zi, făcând 
popasuri dese și iar mergând, căci greutatea armelor făcea 
urcușul foarte trudnic; și pe la jumătatea drumului au dat de o 
căsuţă, ca un schit, cioplită în piatră, înăuntrul căreia se afla o 
statuie, ca un idol de metal, cu o coroană înaltă pe cap, din 
același metal, iar pe piept cu o placă mare pătrată de metal, 
aurită, pe care statuia o ţinea cu amândouă mâinile, de parcă o 
strângea la piept, cu niște slove mari, foarte bine desenate, în 
grecește, ce se puteau citi cu ușurință, deși fuseseră scrise pe 
timpul Domniței Vrăjitoare și trecuseră de-atunci peste două 
sute de ani; că domniţa asta era fiica unui mare învăţat din 
orașul Argos, din Grecia, priceput în toate științele pământești și 
mai abitir în cele ale magiei și necromanţiei, ce se numea 
Finetor, iar fata lui se născuse cu o minte atât de ascuţită, că se 
apucase să înveţe toate acestea și ajunsese să le stăpânească 
mult mai bine decât taică-su și decât oricine altcineva din 
vremea ei, și apoi venise să locuiască pe stânca aceea, dar 


551 


pentru a nu ne întinde prea mult și a nu ne abate de la povestea 
noastră, istoria nu vă mai spune și în ce fel a ajuns acolo. 

După ce au intrat în acea capelă, Amadis și Grasandor s-au 
așezat pe o bancă de piatră aflată înăuntru, ca să se 
odihnească, și, după o vreme, s-au sculat și s-au dus să 
privească statuia, ce li s-a părut foarte frumoasă; și au privit-o ei 
vreme îndelungată, iar Amadis a prins să citească inscripţia, că 
pe când fusese în Grecia învățase oleacă limba și buchile 
grecești, iar pe când călătorea pe mare, maestrul Helisabad îl 
învățase bine limba, cum îl învățase și limba vorbită în Germania 
și pe cele din alte ţări, pe care le cunoștea foarte bine, pentru că 
era un mare învăţat în toate și cutreierase multe meleaguri; și 
slovele grăiau așa: „La vremea când marea insulă va înflori și va 
fi stăpânită de puternicul rege și, la rându-i, va fi stăpână peste 
multe regate și cavaleri vestiți în lume, se vor uni culmea vitejiei 
în luptă cu floarea frumuseţii, ce nu-și vor afla pereche în zilele 
lor, și vor da naștere celui ce va scoate spada, împlinindu-și 
astfel menirea de cavaler, iar grelele uși de piatră se vor 
deschide, dând la iveală marea comoară”. 

După ce a citit inscripţia, Amadis l-a întrebat pe Grasandor: 
„Domnule, aţi deslușit slovele?” „Nu - a răspuns el -, că nu le 
înţeleg. În ce limbă sunt?” Amadis i-a spus tot ce scrie, și că, 
după părerea lui, profeția e veche și nici unul din ei nu va duce 
la bun sfârșit încercarea, cu toate că, după mintea lui, cei doi ce 
aveau să-l zămislească pe cavalerul care o va duce la capăt ar fi 
putut fi prea bine el și doamna sa, Oriana, dar despre asta n-a 
mai zis nimic; Grasandor i-a spus: „Dacă domnia voastră nu o 
duceţi la bun sfârșit, care sunteţi fiul celui mai viteaz cavaler din 
lume, ce a dat dovadă toată viața de cea mai mare vitejie în 
luptă, și al reginei care, din câte am aflat, a fost una dintre cele 
mai frumoase femei din vremea sa, mult timp va mai trece până 
să o ducă cineva la capăt; așa că să urcăm în vârf și să nu lăsăm 
nimic nevăzut ori neîncercat, că dacă pentru alţii o asemenea 
încercare grea e un lucru deosebit, cu atât mai deosebit va fi 
pentru voi să o duceţi la bun sfârșit, și de se va întâmplă asta, 
voi vedea ceea ce nimeni până azi n-a izbutit să vadă în 
vremurile noastre”. Amadis a râs cu poftă și n-a răspuns nimic, 
dar și-a dat prea bine seama că vorbele lui n-au mare temei, 
fiindcă nici vitejia în luptă a tatălui său, nici frumusețea mamei 
sale nu ajungeau nici pe departe la vitejia lui și frumusețea 


552 


Orianei; și a spus: „Să urcăm și dac-om putea, să ajungem sus 
înainte de căderea nopţii”. 

Așa că au ieșit din capelă și au început să urce cu multă 
trudă, fiindcă stâncă era foarte înaltă și sălbatică, astfel că, mai 
înainte de-a ajunge în vârf i-a prins noaptea și au fost nevoiţi să 
se adăpostească sub un tanc de piatră, și au petrecut toată 
noaptea vorbind despre întâmplări trecute și cel mai mult 
despre iubitele și soțiile lor, la care le erau inimile, și despre 
celelalte doamne ce se aflau cu ele. Și Amadis i-a spus lui 
Grasandor că dacă nu s-ar teme de mânia și pedeapsa doamnei 
sale, după ce vor cobori de pe stâncă, s-ar duce să-i ajute pe 
don Cuadragante, don Bruneo, Agrajes și ceilalţi prieteni. 
Grasandor i-a spus: „Așa mi-ar plăcea și mie, dar nu e bine, 
pentru că, după graba cu care aţi plecat din Insula Ferecată, iar 
eu am pornit în căutarea voastră la cererea Orianei, dacă 
zăbovim pe-aici, mare durere și tristețe i-ați pricinui iubitei 
voastre, mai cu seamă că nu știe cum să vă găsească, așa că 
socotesc că mai înainte de a porni în orice altă călătorie, ce mai 
suferă amânare, trebuie să mergeţi s-o vedeți pe ea, și între 
timp vom mai afla vești de la cavalerii pe care i-aţi pomenit și 
vom lua cea mai bună hotărâre, iar de vor avea nevoie de 
ajutorul nostru, să-i ajutăm cu mai mulţi oameni decât ne 
însoțesc acum”. „Așa vom face - a spus Amadis - și vom porni 
spre Insula Prințului, de unde unul din scutierii voştri va pleca pe 
mare cu carte din partea mea către Balan Uriașul, în care îl voi 
ruga să trimită o solie acolo unde se află prietenii noștri, ca să 
putem fi iute vestiți despre soarta lor în Insula Ferecată, unde 
vom aștepta”. „Așa e foarte bine”, a spus Grasandor. Și au stat 
ei sub steiul acela, tăifăsuind și mai picotind, până s-a făcut ziuă 
și au pornit să urce cât le mai rămăsese; iar când au ajuns în 
vârf, au privit în jurul lor și au văzut un plai foarte mare cu multe 
clădiri în ruină, iar în mijlocul acelei întinderi, niște palate foarte 
mari, în bună parte prăbușite, pe care s-au dus pe dată să le 
vadă; și au trecut pe sub un arc de piatră foarte frumos, 
deasupra căruia se afla o statuie de piatră a unei domnișoare, 
cioplită cu mare artă, ce avea în mâna dreaptă o peană din 
aceeași piatră și o ţinea de parcă ar fi vrut să scrie, iar în mâna 
stângă o tăbliță cu niște slove grecești, ce grăiau așa: 
„Adevărata înțelepciune este cea care folosește mai mult în faţa 
zeilor decât a oamenilor, iar cealaltă este deșertăciune”. Amadis 


553 


a citit inscripţia și i-a spus lui Grasandor ce scrie. Și apoi a 
adăugat: „Dacă înţelepţii și-ar da seama de darul ce îl primesc 
de la Dumnezeu când le dă o asemenea parte din harul lui încât 
să îi conducă, sfătuiască și călăuzească pe mulți alţii, dacă ar 
vrea să-și folosească știința pentru a se strădui să îndepărteze 
din sufletul lor cele ce pot fi îndepărtate pentru a rămâne curat 
și limpede cum l-a adus pe lume acel preaînalt Domn, oh, cât de 
fericiţi ar fi și cât de rodnică și folositoare știința lor! Dar datorită 
aplecării și firii noastre rele, cum se întâmplă de cele mai multe 
ori, ne folosim știința ce ne-a fost dată spre mântuirea noastră 
pentru acele lucruri ce, făgăduindu-ne glorie, desfătare și bunuri 
vremelnice pe lumea asta, ne fac să pierdem lumea cealaltă, 
cea veșnică și nesfârșită. Așa cum a făcut această nefericită 
domniţă ce, în aceste puţine vorbe, dovedește o așa de mare 
înțelepciune și știință și o minte atât de înzestrată și desăvârșită 
cu cele mai profunde învățături, dar care și-ă dat atât de puțin 
seama de marea ei știință și n-a știut să o folosească cum ar fi 
trebuit. Dar să lăsăm asta acum și, ţinând seama de greșelile 
înaintașilor, să nu urmăm aceeași cale, și să mergem mai 
departe, să vedem ce ne mai așteaptă”. Așa că au trecut pe sub 
arcul acela și au intrat într-o curte mare, unde erau mai multe 
izvoare, alături de care părea să se fi înălţat niște mari clădiri, 
acum prăbușite, astfel că, din casele ce se aflaseră acolo în alte 
vremuri nu se mai vedeau decât pereţii de piatră ce rămăseseră 
în picioare și nu putuseră fi măcinaţi de apă; printre ruinele 
acelea au dat și peste multe cuiburi de șerpi, ce-și făcuseră 
lăcaș acolo, și au gândit că nu vor putea vedea ceea ce caută 
fără a trece prin mari primejdii, dar nu s-a întâmplat așa, că n- 
au văzut nici șerpi, nici altceva să le stea în cale. Așa că au 
înaintat printre casele acelea, cu scuturile pe braț, coifurile în 
cap și spadele goale în mână și, după ce au străbătut curtea, au 
intrat într-o mare sală boltită, unde datorită rezistenţei 
mortarului și pietrei se mai putea vedea mare parte din bogăţia 
lucrăturii; și la capătul acestei săli au zărit niște uși de piatră 
închise, atât de lipite că nu părea să poată trece ceva printre 
ele, dar în împreunarea lor se afla înfiptă o spadă până la 
mâner, și au înţeles pe dată că acolo este încăperea vrăjită unde 
e ascunsă comoara. Mult au privit lucrătura, dar nu și-au putut 
da seama din ce e făcut minerul spadei, atât era de ciudat, mai 
cu seamă garda, căci atunci când au strâns mânerul în pumn, li 


554 


s-a părut că e dintr-un os străveziu ca un cristal, și scânteietor și 
roșu ca un rubin din cele fine; de asemenea, în partea dreaptă a 
uneia dintre uși, au văzut șapte slove, săpate foarte frumos în 
piatră, roșii ca sângele, iar în partea cealaltă, alte slove, mult 
mai albe ca piatra, scrise în latinește, ce glăsuiau așa: „In zadar 
se va trudi cavalerul ce va voi să scoată această spadă de aici, 
oricât de puternic și de viteaz ar fi, dacă nu este cel de care 
vorbește inscripţia de pe placa ţinută în mâini de statuie și nu 
are pe pieptul său șapte slove roșii ca focul asemeni celor de- 
aici; căci pentru el a păstrat comoara cea care, prin marea ei 
știință, a izbutit să afle că nici în vremea lui, nici mulţi ani după 
aceea nu se va mai naște altul să-i stea alături”. 

Amadis, de cum a citit asta și a privit slovele purpurii, și-a 
adus aminte pe dată că sunt la fel cu cele pe care le are fiul său 
Esplandian pe partea stângă a pieptului și și-a zis că pentru el, 
cel mai viteaz dintre toţi, care îl va întrece și pe el în vitejie, a 
fost păstrată această încercare; și i-a spus lui Grasandor: „Ce 
părere aveţi de aceste slove?” „Înţeleg foarte bine ce spun cele 
albe - a răspuns el -, dar pe cele purpurii nu izbutesc să le 
deslușesc”. „Nici eu, deși după mintea mea, am mai văzut 
altundeva unele la fel și socotesc că le-aţi văzut și domnia 
voastră”. Atunci Grasandor a privit slovele mai atent ca înainte 
și a zis: „Apără-mă, Sfântă Fecioară! Sunt aceleași cu cele de pe 
pieptul fiului vostru și lui îi este hărăzită această încercare; 
acum vă pot spune că veţi pleca de aici fără să o duceţi la capăt 
și n-aveţi a vă plânge decât de voi înșivă că aveți un fecior care 
vă întrece”. Amadis i-a răspuns: „Credeţi-mă, bunule prieten, că 
atunci când am citit inscripţia de pe placa pe care o ţine în mâini 
statuia din capela pe unde am trecut, m-am gândit la ce 
spuneţi, dar fiindcă nu mă socotesc atât de viteaz cum se zice 
acolo că va fi cel ce îl va zămisli pe acel cavaler, n-am îndrăznit 
să vă spun; însă aceste slove mă fac să cred că e așa cum 
spuneţi”. Grasandor i-a spus râzând și vesel la chip: „Să 
coborâm și să ne întoarcem la cei ce ne-așteaptă, că după cum 
se pare și glăsuiește inscripţia, vom rămâne doar cu gloria și 
amintirea acestei călătorii; și să lăsăm încercarea pentru acel 
tânăr ce începe să urce spre locul de unde domnia voastră 
coborâţi”. 

Așa că au ieșit de-acolo amândoi, glumind unul cu altul, iar 
când au ajuns dincolo de palatele cele mari, Amadis a spus: „Să 


555 


ne uităm dacă nu se poate intra prin alt loc, cu vreun șiretlic, în 
încăperea vrăjită”. Și au dat ocol palatelor în partea unde se afla 
încăperea și au văzut că e toată tăiată dintr-o singură bucată de 
piatră, fără nicio îmbinare. „E bine păzită camera - a spus 
Grasandor - și bine ar fi s-o lăsăm stăpânului ei, iar domnia 
voastră să nu vă lepădaţi spada ce aţi dobândit-o cu atâtea 
suspine și mult zbucium al sufletului vostru, în nădejdea 
acesteia pe care aţi venit s-o câștigați”. Grasandor spusese asta 
fiindcă Amadis dobândise spada aceea pentru că a fost cel mai 
mare și mai credincios îndrăgostit din vremea sa, și nu putuse 
ajunge la ea fără ca sufletul lui să nu treacă prin multe și mari 
suferințe, așa cum se povestește în partea a doua a acestei 
istorii. 

Apoi și-au continuat drumul pe câmpul acela, părându-li-se că 
așezarea se întinde mai departe, și au dat peste niște bazine 
foarte mari în apropierea unor izvoare, niște băi în ruină, niște 
chioșcuri mici, foarte frumos făcute, cu statui din metal și altele 
de piatră, precum și de alte lucruri vechi. Și pe când umblau ei 
așa cum auziţi, au văzut venind spre ei un cavaler cu armură și 
toate armele albe, cu spada în mână, urcând pe unde veniseră 
și ei, că nu era alt drum și când s-a apropiat de ei, le-a dat 
bineţe, ei i-au răspuns, și cavalerul i-a întrebat: „Domnilor 
cavaleri, sunteţi din Insula Ferecată?” „Da - au răspuns ei -, dar 
de ce întrebaţi?” „Pentru că am întâlnit jos, la picioarele stâncii, 
niște oameni cu o corabie, care mi-au spus că aici, sus, se află 
doi cavaleri din Insula Ferecată, dar nu mi-au spus și cum se 
numesc; și cum eu însumi sunt tot de-acolo, nu vreau să am cu 
cei de-acolo nicio întâlnire altfel decât pașnică, fiindcă am pornit 
în căutarea unui cavaler mârșav, ce am aflat că s-a ascuns aici 
cu o domnişoară pe care a răpit-o cu sila”. Amadis, când a auzit 
asta, a zis: „Cavalere, în numele curteniei, vă cer să-mi spuneţi 
numele vostru, ori să vă scoateţi coiful”. „Dacă domniile voastre 
îmi spuneţi și vă juraţi pe credința voastră că sunteţi din Insula 
Ferecată - a răspuns el -, o să vă spun cum mă numesc; 
altminteri, e de prisos să mă întrebaţi asta”. „Vă jur pe credinţa 
noastră - a zis Grasandor - că suntem de-acolo de unde vi s-a 
spus”. Atunci cavalerul și-a scos coiful de pe cap și a zis: „Acum 
veţi putea vedea dacă am spus adevărul”. Și de cum l-au văzut, 
l-au recunoscut pe Gandalin. Amadis s-a dus spre el cu braţele 
deschise și i-a spus: „Oh, bunul meu prieten și frate, ce fericire 


556 


pentru mine să te întâlnesc!” Gandalin a rămas foarte mirat, că 
încă nu îl recunoscuse, și Grasandor i-a spus: „Gandalin, te 
îmbrățișează Amadis”. Când a auzit aceasta, Gandalin a 
îngenuncheat, i-a luat mâinile și i le-a sărutat de mai multe ori, 
dar Amadis l-a ridicat și l-a îmbrățișat din nou, căci îl iubea din 
toată inima. Apoi Amadis și Grasandor și-au scos coifurile și l-au 
întrebat ce soartă îl mânase acolo. „Vitejilor seniori, asta v-aș 
putea întreba și eu, cugetând unde v-am lăsat și în ce loc 
sălbatic și singuratic vă aflu acum, dar vreau să vă răspund la 
întrebare. Aflaţi că, pe când eram cu Agrajes și cu ceilalţi 
cavaleri ce îl însoțeau pentru a cuceri meleagurile pe care le 
știți, după ce învinsesem într-o mare bătălie purtată cu un nepot 
al regelui Arabigo, când mulţi oameni au suferit din greu și i-am 
împresurat pe vrăjmași în orașul Arabia, într-o zi, a intrat în 
cortul lui Agrajes o doamnă din regatul Norvegiei, înveșmântată 
toată în negru, care s-a aruncat la picioarele lui Agrajes, 
cerându-i cu multă stăruinţă să binevoiască a o ajuta într-o mare 
nenorocire ce o lovise. Agrajes a ridicat-o de jos, a poftit-o să 
stea lângă el și i-a cerut să-i spună care îi e necazul, că o va 
ajuta dacă e cu putinţă s-o facă întru dreptate. Doamna i-a spus: 
«Senior Agrajes, eu sunt din regatul Norvegiei, de unde e și 
stăpână mea, Olinda, soţia voastră, și fiindcă sunt supusă și 
vasală a regelui, tatăl ei, am venit la domnia voastră datorită 
rudeniei voastre cu acest senior și dragostei ce-i purtaţi, să vă 
cer să-mi daţi de ajutor un cavaler viteaz care să mi-o înapoieze 
pe fiica mea, răpită cu forţa de un cavaler mârșav, stăpânul 
turnului cel mare de la țărm, pentru că n-am vrut să i-o dau de 
nevastă deoarece nu e de neam și rang înalt ca ea, căci soţul 
meu a fost văr primar cu don Grumedan, tutorele reginei 
Brisena a Marii Britanii, ci de obârșie mai joasă, dar a ajuns să 
fie stăpânul acelui turn și astfel a subjugat multă lume ce 
trăiește în părţile acelea; și n-a vrut să mi-o mai înapoieze cu 
niciun chip, zicând că altfel decât prin forța armelor să nu 
nădăjduiesc că o voi mai vedea lângă mine». Agrajes i-a 
răspuns: «Doamnă, de ce nu vă face dreptate regele, stăpânul 
vostru?» «Domnule - a răspuns ea -, regele e foarte bătrân și 
suferind, așa că nu mai poate cârmui pe alţii și nici pe sine.» «Și 
e departe de-aici - a întrebat Agrajes - locul unde se află acel 
cavaler?» «Nu - a răspuns ea -, că pe mare se poate ajunge 
acolo într-o zi și-o noapte, dacă vremea e bună.» Când am auzit 


557 


eu acestea, l-am rugat mult pe Agrajes să-mi îngăduie să plec 
cu acea doamnă, spunându-i că mă voi întoarce curând, dacă 
mă va ajuta Dumnezeu să înving. Agrajes mi-a dat încuviințarea 
sa, dar mi-a poruncit să nu mă încurc în altă aventură în afară 
de asta și i-am făgăduit că așa voi face. Așa că mi-am luat calul 
și armele și am urcat cu doamna pe corabia cu care venise; și 
am plutit noi tot restul acelei zile și noaptea următoare și, a 
doua zi la amiază, am coborât pe uscat împreună cu doamna; 
aceasta m-a dus spre turnul cavalerului și când am ajuns acolo, 
am bătut în poartă și mi-a răspuns un slujitor, de la o fereastră, 
întrebându-mă ce doresc. Eu i-am răspuns că vreau să-i cer 
cavalerului, stăpânul acelui turn, să o înapoieze pe dată pe 
domnișoara pe care i-o răpise doamnei ce mă însoțește, ori să 
dovedească pe ce temei poate și are dreptul s-o păstreze, căci 
de nu, poate fi sigur că nu va mai ieși suflet de om din turn fără 
să fie ucis ori luat captiv de mine. Slujitorul mi-a răspuns astfel: 
«Nu punem mare preţ aici pe ce poţi face tu, dar așteaptă, că în 
curând vei avea ce ceri». Atunci m-am îndepărtat de turn și, 
după o vreme, porțile s-au deschis și s-a ivit un cavaler destul 
de voinic, într-o armură de culoare galbenă, pe un cal mare, 
care mi-a spus: «Cavalere ce ameninți fără minte, ce vrei și ce 
dorești?» Eu i-am raspuns: «Nu te ameninţ și nu te chem la 
luptă până nu-mi vei spune ce temei ai să o ţii aici cu forța pe o 
domnişoară, fiica acestei doamne, care zice că i-ai răpit-o». «Și 
chiar dacă doamna spune adevărul - a zis el -, ce poţi face tu?» 
«Să te pun să plătești pentru asta - am zis eu -, dacă așa va 
vrea Domnul.» Cavalerul mi-a spus: «O să-ţi plătesc cu vârful 
acestei lănci». Și a pornit într-un iureș spre mine, eu m-am 
năpustit contra lui și ne-am luptat o bucată bună din zi; dar, în 
cele din urmă, cum eu luptam pentru adevăr, iar el nu, 
Dumnezeu a vrut să-mi dăruiască victoria și să-l văd pe cavaler 
întins la picioarele mele, dar când am vrut să-i tai capul, mi-a 
cerut îndurare și să nu-l ucid, că va face tot ce voiesc; eu i-am 
poruncit să i-o înapoieze mamei pe domnişoară și să se jure că 
nu va mai răpi niciodată vreo femeie cu sila, iar el a încuviințat. 
Atunci i-am dat drumul și el mi-a cerut îngăduinţa să intre în 
turn și să o aducă el însuși pe domnișoară; eu i-am cerut un 
zălog și l-am lăsat să plece, dar, la scurt timp după ce a intrat în 
turn, a ieșit pe o altă poartă, spre mare, și după ce s-a urcat cu 
domnișoara într-o barcă, așa înarmat cum era, mi-a strigat: 


558 


«Cavalere, nu fii mirat că nu îmi ţin cuvântul; pricina e marea 
putere a dragostei, că fără această domnișoară n-aș mai putea 
trăi nicio oră măcar; și pentru că nu mă pot stăpâni și conduce 
pe mine însumi, rogu-te, nu mă învinovăţi pentru ceea ce vezi; 
și ca să-ți pierzi nădejdea că o vei salva și va fi din nou a mamei 
sale, privește cum plecăm împreună pe mare într-un loc unde va 
trece multă vreme până să afle cineva de mine și de ea»; și cum 
a spus asta, s-a îndepărtat cât mai iute de țărm cu ajutorul unei 
vâsle pe care o ţinea cu amândouă mâinile și a plecat drept 
înainte pe mare, cu domnișoara ce plângea amarnic. Când am 
văzut asta, am simţit o asemenea durere și mâhnire, că mai 
bine aș fi murit decât să mai rămân în viață, fiindcă doamna ce 
mă adusese acolo și-a sfâșiat vălurile și straiele în faţa mea, cu 
cea mai mare jale din lume, de te înfiorai de durere, zicând că 
eu îi făcusem mai mult rău decât cavalerul, căci, atâta vreme 
cât fiică-sa se afla în turnul acela, tot mai avea o speranţă să o 
recapete, dar acum totul se sfârșise, pentru că s-a dus unde n-o 
va mai putea vedea niciodată și pricina sunt eu, care, cu toate 
că am izbutit să-l înfrâng pe cavaler, n-am fost destul de înțelept 
ca să-i fac dreptate cum se aștepta, și nu numai că nu-mi 
mulțumește pentru ceea ce făcusem, dar se va plânge de mine 
lumii întregi. Eu am mângâiat-o cum m-am priceput mai bine și 
i-am spus: «Doamnă, mă socotesc foarte vinovat că n-am știut 
să duc la capăt fapta pentru care m-aţi adus aici. Ar fi trebuit să- 
mi închipui că un cavaler ce v-a luat fiica în chip silnic și atât de 
necinstit este în toate cele la fel de lipsit de virtute; și pentru că 
lucrurile stau așa, vă făgăduiesc că nu-mi voi afla tihnă și liniște 
nicio clipă, până nu voi da de el, pe mare ori pe uscat, și sau vă 
voi înapoia fiica, sau îmi voi pierde viaţa; vă rog doar să 
rămâneţi în ţinutul vostru și să mă ajutaţi dându-mi corabia cu 
care am venit și pe unul din slujitorii voștri drept cârmaci». 
Doamna s-a mai liniștit, mi-a spus să iau corabia și a poruncit 
unuia dintre slujitorii săi să meargă cu mine și să fie atent la ce 
făgăduisem și ce voi face; apoi mi-am luat rămas bun de la ea și 
m-am întors pe drumul pe care venisem, dar când am ajuns la 
corabie, era noapte neagră, așa că am fost nevoit să aștept 
dimineaţa; când s-a luminat, am pornit în direcţia spre care se 
îndreptase cavalerul cu domnișoara și am mers toată ziua aceea 
fără să aflu ceva despre el; și am plutit așa cinci zile, lăsându- 
mă dus peste tot unde mă mâna soarta, până în dimineaţa asta, 


559 


când am întâlnit niște oameni care pescuiau și mi-au spus că 
zăriseră un cavaler în armură și o domnişoară într-o barcă, ce se 
îndreptau spre stânca aceasta, de i se spune a Domniței 
Vrăjitoare. Cum am aflat asta, i-am poruncit cârmaciului să mă 
ducă aici și când am ajuns la poalele stâncii am dat de oamenii 
voștri și de o barcă goală ceva mai departe; și i-am întrebat de 
cavaler și domnișoară. Ei mi-au spus că nu văzuseră decât barca 
aceea goală de pe țărm și din pricina asta am urcat aici sus, 
fiind sigur că aici s-a adăpostit acel cavaler necinstit, dar și 
pentru a vedea de pot duce la capăt o încercare, că pescarii 
aceia mi-au povestit că aici se află o încăpere vrăjită, iar de nu 
voi putea, măcar să pot istorisi despre ea celor ce nu au auzit de 
asta”. Grasandor i-a spus râzând: „Bunul meu prieten Gandalin, 
în privința cavalerului cu domnișoara, nedreptatea trebuie 
reparată, dar cu încercarea de cate aţi pomenit, lăsaţi-o mai 
moale, că nu e atât de ușor de dus la bun sfârșit”. Și i-au 
povestit toate câte le văzuseră, iar Gandalin tare s-a mai 
minunat. Amadis i-a spus: „Noi am străbătut o bună bucată din 
plaiul acesta și am cercetat casele, dar n-am văzut ţipenie de 
om; însă dacă zici că-i pe-aici, să-l căutăm toţi, ca să-ţi 
împlinești voia”; și au început toți trei să caute prin casele 
acelea prăbușite și, după scurtă vreme, l-au aflat pe cavalerul 
cu domnișoara între zidurile unor băi; acesta, de cum i-a văzut, 
a ieșit afară cu ea, ducând-o de mână, și a spus: „Domnilor 
cavaleri, pe cine căutaţi?” „Pe voi, domnule ticălos - a răspuns 
Gandalin -, că acum nu veţi mai scăpa cu șiretlicuri și minciuni 
să nu-mi plătiţi pentru felul cum m-aţi batjocorit și osteneala de 
a vă găsi”. Cavalerul și-a dat seama pe dată, după armura albă, 
că este cel ce îl învinsese și a zis: „Cavalere, ţi-am mai spus că 
marea dragoste pentru această domnișoară mă face să nu mai 
fiu stăpân pe mine, și dacă tu sau vreunul din acești cavaleri 
știți ce înseamnă iubirea adevărată nu-mi veţi afla vină pentru 
fapta mea. Poţi avea de la mine tot ce-ţi poftește inima, dar de 
această femeie nu mă va despărţi decât moartea”. Amadis, 
când a auzit aceste vorbe, și-a dat seama, datorită propriei sale 
inimi și marii iubiri dintotdeauna pentru doamna sa, că acel 
cavaler e nevinovat și că n-are destulă putere să se 
împotrivească iubirii, și a grăit așa: „Cavalere, cu toate că 
pentru ceea ce spuneţi sunteţi iertat în parte de marea voastră 
vină, totuși, cel ce vă caută nu poate să nu-i facă dreptate 


560 


mamei acestei domnișoare, căci de ar face așa, pe bună 
dreptate ar fi învinuit de toţi gentilomii”. Cavalerul a răspuns: 
„Bunule domn, recunosc că e așa și dacă binevoiește, să mă 
ducă la doamna aceea la a cărei cerere s-a luptat cu mine, ca ea 
să facă ce vrea cu mine, și să-mi fie și sprijin, căci de vreme ce 
fiica e mulțumită, va fi și mama, și mi-o va da de soţie”. Amadis 
a întrebat-o pe domnișoară dacă e adevărat ce spune cavalerul. 
Ea a răspuns că e adevărat, că deși până atunci se aflase în 
puterea lui împotriva voinţei ei, văzând cât de mult o iubește și 
prin câte trece pentru ea, inima ei s-a învoit să îl iubească și să 
îl vrea și s-a hotărât să îl ia de soț. Amadis i-a spus lui Gandalin: 
„Du-i pe amândoi în faţa acelei doamne și de poţi, fă astfel încât 
cavalerul să o ia de soţie, dacă asta e dorinţa ei”. 

Cu aceste vorbe au pornit toţi să coboare stâncă și în noaptea 
aceea au dormit în capela cu statuia de metal, unde au și cinat 
din merindele luate de cavaler și domnișoară pentru ei. A doua 
zi au coborât la locul unde îi așteptau bărcile și Gandalin s-a 
despărțit de ei și a plecat cu domnișoara și cavalerul, dar, mai 
înainte, Amadis și Grasandor au stat de vorbă cu el și i-au spus 
să-i transmită multe salutări lui Agrajes și prietenilor lor, iar 
dacă vor avea nevoie de oaste, să le dea de știre în Insula 
Ferecată, că vor veni ori le vor trimite pe dată ajutoare. Așa s-au 
despărțit unii de alţii, și Gandalin, ajuns acasă la doamnă, i-a 
adus în faţa acesteia pe cavaler și pe fiica ei, și așa cum acea 
domnișoară își schimbase gândul datorită dragostei ce i-o 
arătase cavalerul, cum obișnuiesc să facă femeile, tot așa, din 
fericire, maică-sa, fiind din aceeași plămadă ca fiica, și-a 
schimbat gândul datorită vorbelor lui Gandalin și ale altora ce au 
vrut să rânduiască lucrurile, astfel că, spre plăcerea și 
multumirea tuturor cei doi s-au căsătorit. 

După aceasta, Gandalin s-a întors la Agrajes, ce mult s-a 
bucurat de venirea lui și de veștile despre Amadis; aici toți erau 
foarte veseli, pentru că le mersese bine în timpul asediului, căci 
după ce îi încercuiseră pe vrăjmași în oraș, așa cum aţi auzit, 
dăduseră mari bătălii în care cei mai mulţi și mai viteji dintre 
cavalerii din oraș fuseseră uciși ori răniţi greu, mai cu seamă 
după sosirea lui don Galaor și don Galvanes ce, după ce l-au 
lăsat pe Dragonis rege în Insula Adâncă, s-au urcat iute pe 
corăbii și fără să le mai stea nimic în cale, veniseră să-i ajute; și 
așa cum se întâmplă cu bolnavii care, sculându-se după o boală 


561 


grea și recăpătându-și sănătatea, nu se gândesc decât la 
lucrurile ce le sunt mai pe plac și potrivite lor, crezând astfel că 
îndepărtează ultimele rămășițe ale bolii, acest rege al 
Sobradisei, don Galaor, văzându-se scăpat de acea boală grea în 
timpul căreia crezuse de multe ori că își va da duhul, nu socotea 
să-și mulțumească sufletul și să-și recapete pe deplin sănătatea 
decât făcând ceea ce îi cerea brava și curajoasa sa inimă, căci 
acestea erau cele mai mari bucurii și desfătări pentru el, cel ce, 
din ziua când fratele său Amadis îl făcuse cavaler în faţa 
castelului de la marginea drumului, sub ochii Urgandei 
Necunoscuta, avusese în minte tot timpul dorinţa de a ști toate 
câte privesc ordinul cavaleresc și de a le duce la îndeplinire, căci 
în tot locul unde este pomenit de această măreaţă istorie, 
isprăvile sale sunt povestite fără să se ţină seama că acum 
devenise un rege puternic, alături de preafrumoasa regină 
Briolanja; și după câte isprăvi săvârșise în trecut, ar fi putut cu 
multă dreptate și temei să se odihnească o lungă bucată de 
vreme și sufletul său să-și afle tihna, dar socotind el că gloria nu 
are sfârșit și că este atât de plăpândă încât puţină uitare o 
poate întuneca, mai cu seamă când e vorba de cei pe care 
soarta i-a înălţat pe culmile ei, lăsând totul deoparte, acest rege 
curajos a vrut să-i vină în ajutor lui Dragonis, vărul său, cum aţi 
auzit, dar nefiind mulţumit doar cu acea bătălie și trudă, a pornit 
pe dată, în cea mai mare grabă cu putinţă, să-i ajute și pe acești 
cavaleri, mari prieteni ai săi. Oh, cum ar mai trebui să cugete la 
aceasta cei ce s-au născut pe lumea asta pentru a urma drumul 
faptelor cavalerești și cum ar mai trebui să gândească că, deși o 
vreme își păstrează neștirbită onoarea, dacă își dau uitării 
marile îndatoriri, nu numai armele se acoperă de rugină ci și 
faima lor, astfel că timp foarte îndelungat nu o mai pot 
îndepărta, căci așa cum meșterii în orice meserie, dacă sunt 
harnici, trăiesc după rangul lor, în cinste și fără nevoi, iar dacă 
se lenevesc și nu muncesc cu grijă pierd ce-au câștigat și trăiesc 
în mizerie și sărăcie, tot așa și cavalerii, dacă uită ce sunt datori 
să facă, după cum le cere cinstea, faima și virtutea lor sunt 
pătate și azvârlite cu multă pagubă în mizerie. Și acest nobil 
rege, don Galaor, pentru a nu cădea în această greșeală, 
avându-i tot timpul în faţa ochilor pe regele Perion, tatăl său, și 
pe fraţii săi, care erau așa cum aţi auzit, de cum s-a sfârșit 
cucerirea Insulei Adânci, a plecat, cum v-am spus, împreună cu 


562 


don  Galvanes, să-i ajute pe ceilalţi să-și dobândească 
pământurile; și sosirea sa i-a îmbărbătat atât de mult pe 
prietenii săi, cavalerii, înspăimântându-i atât de tare pe 
potrivnici, că din ziua când a sosit, aceștia n-au mai cutezat să 
iasă dintre zidurile cetăţii, astfel că acei cavaleri nădăjduiau ca, 
în scurtă vreme, să cucerească întreg regatul. Dar acum să-i 
lăsăm în tabăra lor luând hotărârea să-și atace dușmanii, de 
vreme ce aceștia nu mai îndrăzneau să iasă să lupte, și vă vom 
povesti despre Amadis și Grasandor care s-au despărțit de 
Gandalin la Stânca Domniței Vrăjitoare și au plecat spre Insula 
Ferecată. 

Istoria spune că după ce Amadis și Grasandor s-au despărțit 
de Gandalin la picioarele Stâncii Domniței Vrăjitoare, au tot 
plutit pe mare și, într-o dimineaţă, au ajuns fără vreo piedică ori 
vreun necaz în marele port al Insulei Ferecate, unde au coborât 
de pe corabie, și-au încălecat caii și îmbrăcaţi în armuri, cum se 
aflau, mai înainte de-a urca la castel, au intrat să se roage în 
mănăstirea de la piciorul stâncii, care fusese înălţată după cum 
poruncise Amadis la vremea când plecase de-acolo, așa cum 
făgăduise în faţa icoanei Maicii Domnului aflată în schitul de- 
atunci; și când au ajuns la poartă, au văzut o doamnă 
înveșmântată în straie cernite, însoţită de doi scutieri, și caii lor 
priponiţi în apropiere. Ei i-au dat bineţe și ea le-a răspuns; dar în 
timpul cât Amadis și Grasandor au stat îngenuncheaţi în fața 
altarului, doamna a aflat de la cineva din mănăstire că acela 
este Amadis și l-a așteptat la ușa bisericii; și când l-a văzut 
venind, s-a îndreptat spre el plângând, a îngenuncheat pe 
pământ și i-a spus: „Seniore Amadis, nu sunteţi voi cavalerul 
care îi ajută pe cei mâhniţi și nefericiţi și mai cu osebire pe 
doamne și domnișoare? Desigur, căci de n-ar fi așa, nu v-aţi 
bucura de atâta faimă în toate colţurile pământului. Așa că eu, 
una dintre cele mai triste și mai nenorocite femei, vă cer 
îndurare”. Și l-a apucat de poalele loricii cu amândouă mâinile, 
ținându-l atât de tare, că nu mai putea face un pas. Amadis a 
vrut s-o ridice de jos, dar n-a putut, și i-a zis: „Bună prietenă, 
spuneţi-mi cine sunteţi și cum vreţi să vă ajut, căci după cât 
sunteți de îndurerată, chiar de-ar fi să greșesc faţă de toate 
celelalte doamne, pentru voi aș trece prin orice primejdii și 
încercări”. Doamna i-a răspuns: „Cine sunt nu veţi afla până nu 
voi avea siguranța că îmi veţi îndeplini rugămintea; iar cât 


563 


despre ajutorul cerut, ascultați: sunt căsătorită cu un cavaler pe 
care îl iubesc mult, dar spre marea lui nenorocire, și a mea, a 
ajuns să zacă în temnița celui mai mare dușman al său de pe 
lumea asta și nu poate scăpa de-acolo; și nu mi-l puteţi da 
înapoi decât domnia voastră; și credeţi-mă că genunchii mei nu 
se vor ridica de pe pământ și nici mâinile mele nu se vor 
desprinde de lorica voastră, dacă nu mă veţi izgoni cu multă 
asprime și necuviinţă, până nu îmi veţi făgădui ceea ce vă cer”. 
Amadis, când a văzut-o astfel și a auzit ce spune, n-a știut ce să- 
i răspundă, căci îi era teamă să-și dea cuvântul pentru ceva ce, 
mai apoi, ar fi putut fi o mare rușine pentru el, dar văzând-o cât 
de amarnic bocește, agăţată cu înverșunare de zalele sale și în 
genunchi pe pământ, l-a cuprins o asemenea milă, încât uitând 
să-i ceară chezășie că pricina ei e dreaptă, a zis: „Doamnă, 
spuneţi-mi cine sunteţi și vă făgăduiesc că îl voi scoate din 
temnita unde se află pe soțul vostru și vi-l aduc înapoi, dacă stă 
în puterile mele”. Atunci doamna l-a apucat de mâini și i le-a 
sărutat cu forţa, spunându-i apoi lui Grasandor: „Domnule 
cavaler, aţi auzit ce-mi făgăduiește Amadis”; și a adăugat: 
„Aflaţi, seniore Amadis, că eu sunt nevasta lui Arcalaus 
Vrăjitorul, întemnițat de voi; vă cer să mi-l daţi și să-l lăsaţi să 
plece undeva unde să nu mă tem că îl pierd iarăși, căci voi 
sunteţi cel mai temut dușman al lui și vi-l cer ca unui dușman de 
moarte, pentru a vi-l face prieten, de voi putea”. Când Amadis a 
auzit asta, tare s-a mai neliniștit văzând că a fost înșelat cu 
atâta iscusinţă de acea doamnă, și de ar fi găsit un mijloc cinstit 
de a-și lua vorba înapoi, cu mare plăcere ar fi făcut-o, fiindcă se 
temea mai mult de primejdiile și relele cu care acel cavaler 
ticălos i-ar fi putut lovi pe mulţi oameni nevinovați, decât de ce 
ar fi putut să i se întâmple lui. Dar, dându-și seama de 
însemnătatea pricinii acelei doamne și că nu i se poate aduce 
nicio vină, căci era datoare să-și salveze soţul, dar mai ales, 
dorind ca vorba și făgăduielile sale să nu fie puse cu niciun chip 
la îndoială, a hotărât să facă așa cum îi ceruse doamna, și i-a 
spus: „Doamnă, greu lucru mi-ați cerut, căci puteți fi convinsă 
că socotesc mai mare încercarea de a-mi înfrânge voinţa și a mă 
învoi cu ce îmi cereţi, decât de a-mi lua curajul de a-l scoate pe 
soțul vostru de oriunde s-ar fi aflat prin puterea armelor, orice 
primejdie aș fi avut de înfruntat, și pot spune că din clipa când 


564 


am devenit cavaler e prima dată când slujesc și ajut o doamnă 
ori o domnişoară împotriva voinţei mele”. 

Apoi el și Grasandor au încălecat și Amadis i-a spus doamnei 
să-i urmeze, și au urcat la castel. Când Oriana și Mabilia au aflat 
de sosirea lor, nu se poate povesti ce mare le-a fost bucuria și 
plăcerea; și, pe dată, împreună cu toate doamnele ce se aflau 
acolo, le-au ieșit în întâmpinare la poarta grădinii unde erau 
încăperile lor. Gesturile și vorbele din clipele revederii lui Amadis 
cu doamna sa e de prisos să le mai povestim, pentru că, deși 
câtă vreme au fost iubiţi le-am amintit, acum, căsătoriți fiind, 
trebuie date uitării, cu toate că erau pline de aceeași dragoste 
adevărată dintotdeauna. 

Olinda cea cumpătată și Grasinda i-au îmbrățișat pe Amadis și 
Grasandor, și toţi împreună au intrat în încăperile lor din marele 
turn ce se afla în grădină, cum aţi mai auzit, unde au petrecut 
cu multă plăcere, ca cei ce se iubesc din toată inima. 

Amadis a poruncit ca doamna să fie găzduită și să i se dea tot 
ce îi face trebuinţă, și, a doua zi dimineaţa, au ascultat toți 
liturghia în odaia Grasindei, iar după ce slujba s-a sfârșit, soţia 
lui Arcalaus i-a cerut lui Amadis să-și îndeplinească făgăduiala. 
El a încuviințat și au plecat cu toţi laolaltă spre fortăreață, unde 
se afla închis Arcalaus în cușca de fier, căci de când vorbise cu 
el în cetatea Luvaina, când fusese prins, Amadis nu mai voise 
să-l vadă și nici acele doamne nu-l văzuseră, nici când ieșiseră 
în întâmpinarea regelui Lisuarte, nici cu prilejul nunţilor, iar în 
rest nu părăsiseră niciodată grădina; când au ajuns, l-au aflat pe 
Arcalaus îmbrăcat într-o giubea căptușită cu blănuri ale unor 
sălbăticiuni din insulă, foarte preţuite, pe care i-o dăduse don 
Gandales, tutorele lui Amadis, fiindcă era iarnă, citind o carte 
trimisă tot de acesta cu foarte frumoase pilde și învățături 
împotriva nenorocirilor date de soartă; barba o avea foarte 
lungă și căruntă și, cum era foarte mare la trup și urât la faţă și 
tot timpul stătea încruntat, dar mai cu seamă atunci, văzându-i 
venind spre el, doamnele s-au înspăimântat foarte privindu-l, 
mai ales Oriana, ce și-a amintit cum o luase cu forța Arcalaus și 
o scăpase Amadis din mâinile lui și ale celorlalți patru cavaleri, 
cum se povestește în prima carte a acestei istorii. Când au ajuns 
lângă el, Arcalaus a lăsat cartea și s-a ridicat în picioare, astfel 
că a văzut-o pe nevastă-sa, dar n-a spus nimic. Amadis l-a 
întrebat: „Arcalaus, o cunoşti pe această doamnă”? „Da, o 


565 


cunosc”. „Te bucuri de venirea ei”? „Dacă e spre binele meu - a 
răspuns el -, numai tu poți judeca; dar dacă roadele venirii ei 
sunt doar cele ce se văd, e spre răul meu, căci fiind eu hotărât 
în sinea mea să îndur toate suferinţele ce s-ar putea abate 
asupra mea și împăcat cu aceasta în sufletul meu, dacă vederea 
ei nu-mi aduce speranţa în mai bine, e pricină de mai mare 
durere pentru mine”. 

Amadis i-a spus: „Dacă prin sosirea ei scapi de temniţă, ai să- 
mi multțumești și ai să recunoști aceasta de-acum înainte”. 
„Dacă ai trimis după ea din propria-ţi voinţă ca să faci ceea ce 
spui - a răspuns el -, întotdeauna voi preţui nespus fapta ta. Dar 
dacă a venit ea, fără voia și știința ta, și ai apucat să-i 
făgăduiești ceva, nu-ţi pot mulțumi, pentru că faptele bune 
săvârșite când ești împins de nevoie, nu de milă, nu sunt demne 
de a fi preţuite prea mult. De aceea, te rog mult să-mi spui, 
dacă binevoiești, ce pricină v-a îndemnat pe ea și pe tine, 
împreună cu aceste doamne, să veniţi să mă vedeţi?” Amadis i- 
a răspuns astfel: „Am să-ți spun adevărul, totul așa cum s-a 
întâmplat și rogu-te mult să-mi răspunzi tot astfel”. Și i-a 
povestit cum soţia lui, printr-un șiretlic, l-a rugat să-i 
făgăduiască ceva, apoi cum i-a cerut să-l elibereze și tot ce i-a 
spus el, fără să uite nimic; Arcalaus i-a spus lui Amadis: „Orice- 
ar fi să mi se întâmple, o să-ţi mărturisesc adevărat tot ce 
gândesc în sinea mea, de vreme ce vrei să știi asta. Când la 
Luvaina ţi-am cerut să ai milă și îndurare de mine, redându-mi 
libertatea, am crezut, într-adevăr, că tot restul vieţii mele îţi voi 
rămâne îndatorat și că prin faptele mele îţi voi fi veșnic un 
prieten adevărat; dar dându-mi libertatea acum, fără să dorești 
s-o faci și neavând încotro, așa cum această faptă bună vine din 
partea unui dușman, tot așa o primesc și eu și o preţuiesc după 
cum merită, căci tu însuţi m-ai disprețui și m-ai socoti un laş, 
dacă ţi-aș mulţumi atunci când ar trebui să te urăsc”. „Mi-a 
făcut mare plăcere ce mi-ai spus - a zis Amadis - și e adevărat 
că nu trebuie să-mi fii recunoscător că îţi dau drumul, fiindcă 
eram, într-adevăr, hotărât să te ţin multă vreme aici, socotind 
că e mai bine să te pedepsesc eu pe drept, decât să-i 
pedepsești tu pe alţii pe nedrept; dar datorită făgăduielii făcute 
acestei doamne, voi porunci să fii scos din temniţă și apărat de 
primejdii. Un singur lucru te rog, și anume, să îi ierți pe cei ce nu 
ți-au făcut rău niciodată, chiar dacă nu mă vei ierta pe mine și 


566 


faptele mele și te vei purta cu mine cu aceeași dușmănie pe 
care mi-ai purtat-o întotdeauna; fă asta pentru acel Dumnezeu 
care, atunci când nu mai aveai nicio speranţă din partea mea, a 
hotărât să pună capăt nenorocirilor tale, așa cum face, în 
nemăsurata-i milosârdie, cu cei răi după ce i-a pus la încercare, 
pentru ca, după asemenea pedepse și munci, să pună capăt 
faptelor ce le săvârșesc împotriva slujirii sale, și, când își dau 
seama că așa trebuie să se poarte, le dăruiește un frumos 
sfârșit pe lumea aceasta, iar pe lumea cealaltă, cea a fericirii, 
bucurii fără de număr; iar dacă nu se poartă astfel, cu dreptate 
își primesc pedeapsa pe care o merită, fără nicio speranţă în 
mântuirea sufletelor ce s-au despărțit de nefericitele lor 
trupuri”. Arcalaus i-a răspuns: „In ceea ce te privește, e lucru 
știut că nu te voi putea iubi cu niciun chip și nici nu-ţi făgăduiesc 
că nu le voi face rău altora, de voi putea. Nu știu ce voi face, 
pentru că după cum am îmbătrânit în acest nărav al meu, 
făptuind atâtea rele, slabă speranţă îmi pun în Cel de Sus că îmi 
va da iertarea fără s-o merit, iar dacă mă dezbar de nărav, firea 
mea tot n-ar putea rezista și nu s-ar putea împotrivi unor fapte 
rele defel pe placul Domnului; dar chiar și de-aș izbuti, n-aș 
face-o, pentru că m-ai sfătuit tu, și nu vreau să dobândești prin 
mine gloria, așa cum ai dobândit-o prin alţii; și dacă Dumnezeu 
îmi dăruiește ceva e doar faptul de a nu-ţi mulțumi și a nu-ţi 
purta recunoștință în inima mea, fiindcă, deși ţi-am cerut cu 
atâta umilinţă să mă eliberezi, a vrut să faci asta împotriva 
voinţei tale și cu părere de rău, astfel încât să nu fiu nevoit să-ţi 
rămân în vreun fel dator”. 

Tare s-au mai înspăimântat acele doamne auzind vorbele lui 
Arcalaus și mult s-au rugat de Amadis să nu îl slobozească, căci 
mai mare greșeală ar fi față de Dumnezeu să lase în libertate un 
asemenea om rău, ca să-și ducă la îndeplinire liber dorințele-i 
ticăloase, decât să îl ţină întemnițat și să-și calce făgăduiala. 
Amadis le-a spus: „Doamnele mele, așa cum adesea se întâmplă 
ca, în urma unor mari nenorociri, oamenii să se schimbe și să se 
îndrepte, sufletele lor crezând cu tărie și nestrămutare în 
iertarea și milosârdia Domnului, tot astfel, cei cărora le lipsește 
această credinţă ajung, tocmai din pricina asta, la deznădejde și 
se îndreaptă fără nicio scăpare spre pierzanie; și așa s-ar putea 
întâmplă și cu acest Arcalaus dacă l-aș ţine aici, știind că nu se 
poate îndrepta și schimba în acest fel; așa că îmi voi ţine 


567 


cuvântul și făgăduiala și restul las în seama Atotputernicului ce, 
într-o clipă, îl poate aduce pe calea sfintei sale slujiri, cum a 
făcut cu alţii mai păcătoși ca el”. 

Cu asta, vorba lor s-a sfârșit și, la porunca lui Amadis, doamna 
a fost băgată în cușca de fier să-i ţină tovărășie în noaptea 
aceea soțului ei, iar el cu celelalte doamne s-au întors la turnul 
din grădină; a doua zi de dimineață, Amadis a poruncit să fie 
chemat Ysanjo, guvernatorul insulei, și l-a rugat să îi scoată pe 
Arcalaus și pe soţia lui din temniţă, să îi dea un cal și arme și să 
le poruncească fiilor săi să îl ducă împreună cu zece cavaleri 
într-un loc unde să fie la adăpost de primejdii, împlinind astfel 
făgăduiala făcută soţiei sale; ceea ce s-a făcut întocmai, căci 
feciorii lui Ysanjo au mers cu el până la castelul Valderin, unde l- 
au lăsat; dar când au dat să-și ia rămas bun de la el, Arcalaus le- 
a zis: „Domnilor cavaleri, spuneţi-i lui Amadis că în cuști sunt 
vârâte de obicei fiarele sălbatice și animalele din codru, nu 
cavalerii ca mine, și să se păzească bine de mine, că 
nădăjduiesc să mă răzbun în curând pe el, chiar dacă o are în 
ajutor pe târfa aia ticăloasă de Urganda Necunoscuta”. Ei i-au 
răspuns: „Dacă porniţi pe drumul ăsta, iute vă veţi întoarce de 
unde ați ieșit”; și au făcut cale întoarsă. Acum putem crede că 
soţia lui Arcalaus a fost o femeie foarte pioasă și cu frica lui 
Dumnezeu, și mare mâhnire și durere simţea în inimă pentru 
toate omorurile și faptele crude săvârșite de soţul ei, abătându-l 
de la toate câte putea, și pentru meritele sale a primit răsplata 
de a-l elibera pe soțul ei de acolo de unde toată omenirea n-ar fi 
putut-o face. Așa că femeia bună și soția credincioasă trebuie să 
fie foarte prețuită și respectată, pentru că deseori, prin ea, 
Domnul îngăduie ca fiii și soțul să fie feriți de mari primejdii. 

Și așa cum auziţi, Amadis și Grasandor petreceau cu soțiile lor 
întru marea desfătare a inimilor în Insula Ferecată, unde, după 
scurtă vreme, a sosit și Darioleta cu soţul și fiica ei și cu 
bărbatul acesteia, Bravor, ceea ce le-au sporit și mai mult 
bucuria. 

Dar acum istoria nu va mai vorbi despre ei și va povesti cea 
mai făcut Balan Uriașul, seniorul Insulei Turnului Roșu. Zice 
istoria că la cincisprezece zile de la plecarea lui Amadis și 
Grasandor din Insula Turnului Roșu, unde îl lăsaseră zdrobit pe 
uriașul Balan, acesta a părăsit patul și a poruncit să li se 
dăruiască Darioletei, soțului și fiicei ei multe giuvaieruri de preţ 


568 


și o corabie foarte bună cu care să plece, și l-a trimis cu ei și pe 
Bravor, fiul lui, așa cum îi făgăduise lui Amadis; și de îndată ce 
aceștia au plecat, Balan a pregătit o flotă destul de mare, 
alcătuită atât din corăbiile sale, cât și din cele luate de la cei 
aflaţi în trecere pe-acolo, a încărcat-o cu arme, merinde și 
oameni, cât a putut aduna, și a pornit la drum pe o mare 
liniștită, cu vânt prielnic, astfel că a plutit fără vreo supărare și, 
după zece zile, a ajuns în portul unei mici cetăţi, pe numele ei 
Licrea, din regatul regelui Arabigo, unde a aflat că marele oraș 
Arabia este încercuit de cavalerii din Insula Ferecată și că 
asediul e foarte strașnic, mai cu seamă după sosirea regelui din 
Sobradisa, don Galaor, și a lui don Galvanes; așa că a poruncit 
pe dată ca toată oastea să coboare pe uscat cu cai și arme, cu 
arbaletieri și arcași, precum și toate celelalte trebuincioase unei 
oștiri, și, lăsând pe corăbii un număr suficient de oameni ca să 
fie bine păzită, a pornit de-a dreptul spre locul unde i se spusese 
că își au tabăra regele don Galaor și don Galvanes; aceștia, 
aflând de sosirea lui de la solii trimiși de uriaș, au ieșit să-l 
întâmpine călare, cu o suită numeroasă. Uriașul a sosit cu 
oastea lui foarte bună, îmbrăcat într-o armură bogată, călare pe 
un cal foarte chipeș și voinic, așa încât putini îi puteau sta 
alături ca înfățișare, ţinută și măreție; ceilalți aflaseră ce i se 
întâmplase cu Amadis, căci le povestise totul Gandalin; don 
Galaor l-a lăsat pe don Galvanes în frunte fiindcă, deși nu era de 
rang la fel de înalt, era mult mai în vârstă decât el, și din 
această pricină, precum și datorită stirpei alese din care cobora 
și frumoaselor sale purtări, Amadis, fraţii săi și Agrajes 
întotdeauna îi arătaseră mult respect. Uriașul nu îl cunoștea, că 
nu îl văzuse niciodată, deși îi știa povestea amănunţit de la 
Madasima, mama acestui Balan, cum v-am mai istorisit, și, când 
a ajuns în fața lui, uriașul a întrebat: „Viteazul meu domn, voi 
sunteți don Galaor?” „Nu - a răspuns el -, ci don Galvanes, care 
mult v-a dorit Atunci uriașul l-a îmbrățișat și i-a spus: „Seniore 
don Galvanes, rude fiind, n-ar fi trebuit să treacă atâta vreme 
fără să ne cunoaștem, dar dușmănia mea pentru cel ce vă este 
așa de prieten a fost pricina acestei întârzieri, ce acum a fost 
înlăturată de mâna celui ce nu-și află pereche în înţelepciune și 
curaj”. Regele don Galaor s-a apropiat să-l îmbrăţișeze râzând 
vesel la chip; și i-a spus: „Bunul meu domn și prieten, eu sunt 
cel de care aţi întrebat”. Balan l-a privit și a spus: „Intr-adevăr, 


569 


bun martor al vorbelor voastre vă este chipul, după cât de mult 
seamănă cu cel datorită căruia doream să vă cunosc”. Uriașul 
spusese asta pentru că Amadis și don Galaor semănau atât de 
tare, încât în multe locuri erau luaţi unul drept celălalt; doar că 
don Galaor era ceva mai înalt, iar Amadis mai îndesat. 

Apoi, cu regele Galaor între ei, s-au îndreptat spre tabără, 
unde don Galvanes l-a poftit pe don Balan în cortul său, până 
avea să fie înălţat al lui, și aici au fost serviţi și unul și celălalt 
după rangul fiecăruia. 


e CAPITOLUL CXXXI e 


Cum Agrajes, don Cuadragante și don Bruneo 
de Bonamar cu multi alti cavaleri au venit 
să-l cunoască pe uriașul Balan 
și ce au făcut împreună 


Agrajes, don Cuadragante și don Bruneo de Bonamar, când au 
aflat de sosirea acelui uriaș, i-au luat cu ei pe Angriote de 
Estravaus, don Gavarte de la Valea Temătoare, Palomir, don 
Brian de Monjaste și mulţi alţi cavaleri vestiți foarte, ce veniseră 
să-i ajute să cucerească acele regate de care aţi auzit, și s-au 
dus toți în tabăra regelui don Galaor și a lui don Galvanes, unde 
trăsese uriașul, pe care l-au aflat în cortul lui don Galvanes, ce 
era mai bogat și mai frumos lucrat decât oricare cort ce l-ar fi 
putut avea vreun împărat ori rege, și îl primise de la Madasima, 
nevasta lui; ea îl moștenise de la Famongomadan, tatăl ei, care, 
în fiecare an, punea să fie înălţat într-o luncă din faţa castelului 
Lacul care fierbe și înăuntru îl așeza pe un jilţ bogat pe fiul său 
Basagante, căruia veneau să-i sărute mâinile toate neamurile 
sale, multe la număr, ce îi arătau supunere datorită marii sale 
puteri și bogății, precum și vasalii și mulți alţii, pe care îi 
supusese prin puterea armelor, numindu-l rege al Marii Britanii; 
și cu gândul acesta trimisese solie regelui Lisuarte, cerând-o pe 
Oriana în căsătorie pentru acest fecior al lui, Basagante, și 
fiindcă regele nu voise să i-o dea își pusese în minte să poarte 
crunt război cu acesta, în vremea când Amadis i-a ucis pe 
amândoi și i-a eliberat din mâinile lor pe Leonoreta, sora 


570 


Orianei, și pe cei zece cavaleri luaţi captivi o dată cu ea, cum 
povestește mai pe îndelete cartea a doua a acestei istorii. 

Când au sosit acei cavaleri, uriașul era fără armură, înfășurat 
într-o pelerină de mătase galbenă presărată cu niște trandafiri 
de aur, și, cum era voinic, frumos și în floarea vârstei, tuturor le- 
a fost pe plac, dar mai mult încă, după ce au stat de vorbă cu el, 
căci știind ei că uriașii de felul lor sunt puternici, dar răi și trufași 
din fire, nesupunându-se judecății drepte, nu-și închipuiau că 
vreunul ar putea fi cu totul altfel, cum era acest Balan, și pentru 
asta l-au prețuit mai mult decât pentru marea-i vitejie, deși 
mulți dintre ei îi cunoșteau marile fapte de arme, pentru că 
marele curaj este deseori urât când nu e însoţit de bună purtare 
și înțelepciune. 

Și pe când stăteau ei așa toți laolaltă în cortul acela mare și 
uriașul îi privea și îi admira, neputând crede că se pot afla în 
vreun loc atât de mulţi cavaleri viteji, după ce a văzut că s-au 
liniștit, le-a spus: „Dacă am venit cu inima deschisă în ajutorul 
vostru, să nu vă miraţi, deși nu speraţi și nu vă gândeaţi la asta; 
am făcut-o, însă, pentru că nu mi-aș fi putut închipui că vreo 
pricină ar fi în stare să mă împiedice a vă fi dușman de moarte 
până la sfârșitul zilelor mele. Dar cum îndeplinirea gândurilor se 
află mai mult în mâna Domnului decât a acelora ce vor să le 
ducă la capăt cu multă strășnicie, printre multe lupte grele și 
crâncene pe care le-am purtat întru cinstea mea, am avut una, 
în urma căreia, silit la început, la sfârșit mi-am schimbat de 
bună voie gândul și am socotit drept cinste ceea ce toată viața 
mea am gândit a fi o rușine, până nu voi fi fost răzbunat; și când 
ceea ce doream cel mai mult pe lumea asta mi s-a împlinit după 
voie, a luat sfârșit marea mea furie și înverșunare, dar nu în 
felul cum credeam eu, ci așa cum i-a placut mai mult sorții mele 
potrivnice. Veţi fi aflat că eu sunt fiul acelui viteaz și curajos 
Madanfabul, stăpânul Insulei Turnului Roșu, ucis de Amadis de 
Gaula, pe când se numea Frumosul întunecat, în bătălia ce a 
avut loc între regele Lisuarte și regele Cildadan, și fiind fiul unui 
tată atât de cinstit, atât de dator să răzbun această moarte, 
nicio clipă nu mi-a ieșit din minte cum să-mi duc la îndeplinire 
această mare dorinţă, luându-i viața celui ce i-a luat-o tatălui 
meu; și când îmi pierdusem aproape orice speranță, soarta și 
marele curaj al acelui cavaler au făcut să-mi cadă în mână, pe 
pământul meu, singur, fără nimeni care să-l ajute; am fost învins 


571 


însă de marea lui forță, dar s-a purtat cu mine cu multă 
curtenie, căci are parte și de una și de alta mai mult decât 
oricare dintre muritori, astfel că marea dușmănie de moarte pe 
care i-o purtam, s-a preschimbat într-o mai mare prietenie și 
adevărată dragoste, ce m-au îndemnat să vin aici, după cum 
vedeți, știind că aveţi oarece nevoie de ajutoare și socotind că 
gloria și câștigul vostru se revarsă în cea mai mare parte asupra 
lui”. Apoi le-a istorisit tot ce păţise cu Amadis, de la începutul 
începutului, cum s-au luptat unul cu celălalt și toate câte s-au 
mai întâmplat, fără să uite nimic, așa cum v-a povestit istoria 
noastră, iar la sfârșit le-a spus că, până nu se va termina acel 
război, el nu se va despărți de ei și că, după aceea, dorește să 
se ducă în Insula Ferecată, cum îi promisese lui Amadis. Toţi 
acei seniori s-au bucurat foarte de cele auzite, pentru că, deși 
aflaseră de la Gandalin că Amadis se luptase cu uriașul și îl 
învinsese, nu știau pricina luptei până nu le-a povestit totul 
uriașul, și le-a făcut multă plăcere sosirea lui, atât pentru că era 
un cavaler viteaz, cât și pentru că adusese cu el o oaste 
numeroasă și bună, de care aveau multă trebuinţă în urma 
pierderilor din bătăliile trecute, și i-au mulţumit mult pentru 
bunăvoința arătată și ajutorul dat în numele dragostei pentru 
Amadis. 


e CAPITOLUL CXXXII e 


Care vorbeste despre răspunsul dat de Agrajes 
uriașului Balan, după cele spuse de acesta 


Agrajes i-a răspuns astfel: „Viteazul meu senior Balan, vreau 
să vă răspund eu în legătură cu cele spuse despre dușmănia 
voastră pentru seniorul și vărul meu, Amadis. Acum, după ce eu 
și acești domni v-am mulțumit pentru ce ne-aţi făgăduit; și dacă 
răspunsul meu nu va fi pe potriva vrerii voastre, socotiți că vine 
din partea unui cavaler, căci, chiar dacă nu vă stau alături în 
privinţa faptelor de arme, datorită vârstei și faptului că am 
trecut prin mai multe asemenea împrejurări, știu mai bine decât 
domnia voastră ce trebuie făcut pentru a săvârși astfel de fapte. 
Și spun că acei cavaleri ce pornesc la luptă pentru pricini drepte 
și își fac datoria fără să aducă vreo vătămare temeiurilor drepte 


572 


ce îi obligă să lupte, chiar atunci când își îndeplinesc un 
jurământ, sunt demni de toată lauda, căci nu rămân datori în 
cuget și în faptă. Dar cei ce vor să treacă hotarul dreptăţii cu 
sminteală, aceștia, cu cât ajung mai sus pe culmile gloriei, cu 
atât sunt judecaţi ca fiind mai trufași și mai nebuni. Tuturor le 
este foarte cunoscut și vouă, domnule, nu trebuie să vi se 
ascundă, felul cum a murit tatăl vostru, pentru că așa cum, dacă 
soarta i-ar fi îngăduit să-și ducă la capăt cutezanţa de a-l răpi pe 
regele Lisuarte, cum a făcut-o, i s-ar fi adus multe laude și s-ar fi 
acoperit de slavă până la ceruri, tot astfel, un hău de rușine și 
dispreț i-ar fi înghiţit pe cei ce îl slujeau și ajutau pe acest rege; 
de aceea, nu e de mirare că Amadis, plin de invidie pe gloria ce 
nădăjduia s-o dobândească tatăl vostru, a dorit-o pentru el, cum 
se întâmplă ori ar trebui să se întâmple cu toți vitejii. Și socotind 
că fiecare dorește să-și ucidă potrivnicul, cugetând că astfel se 
dobândește multă cinste, o asemenea moarte nu ar trebui 
răzbunată ca cele săvârșite cu mișelie, a căror iertare înseamnă 
a-ți primejdui cinstea în bună măsură. Așa că, domnul meu, în 
privinţa tatălui vostru și a celor ce vi s-a întâmplat cu Amadis nu 
se poate afla pricină dreaptă de plângere, fiindcă atât domnia 
voastră cât și el ați îndeplinit în chipul cel mai desăvârșit tot ce 
sunt datori să facă niște cavaleri, și dacă se poate aduce vreo 
vină cuiva, este doar sorții, ce a vrut să-l ajute și să i se arate 
binevoitoare lui, cu mai multă căldură decât domniei voastre. 
Așa că, viteazul meu prieten, socotiți-vă mulţumit că, păstrându- 
vă neștirbită și nepătată defel cinstea, aţi dobândit prietenia 
acestui atât de nobil cavaler și a tuturor seniorilor și curajoșilor 
cavaleri ce se află aici, precum și a multor altora pe care îi veţi 
cunoaște, de veţi avea vreodată nevoie de ei”. 

Când a auzit aceste vorbe, Balan a spus: „Domnule Agrajes, 
deși nu era nevoie să mi se atragă atenţia în vreun fel pentru a 
mă socoti împăcat în sinea mea, vă mulțumesc mult pentru tot 
ce mi-aţi spus, fiindcă dacă de astă dată vorbele voastre ar 
putea fi de prisos, nu înseamnă că nu-și au rostul pentru viitor; 
dar să nu mai vorbim despre aceasta, căci e un lucru trecut, și 
să ne străduim să sfârșim acest război cu curajul și grija de care 
trebuie să dea dovadă cei ce, lăsându-și în pază bună 
pământurile lor, vor să cucerească altele”. Don Galvanes i-a 
spus: „Domnul meu, să plece acești cavaleri la corturile lor, căci 
e vremea să cinăm și apoi să vă odihniţi în noaptea asta și 


573 


mâine, iar între timp vor fi ridicate corturile voastre și găzduită 
oastea; și după aceea, ne vom sfătui cu domnia voastră pentru 
a rândui ce trebuie să facem”. 

Așa că acei seniori s-au întors în taberele lor și cu uriașul au 
rămas don Galvanes și regele don Galaor, cu care acesta a cinat 
în seara aceea în cortul acela mare și bogat, cum v-am spus, cu 
multă plăcere; după ce au sfârșit cina, regele a plecat la 
corturile sale, iar ei au rămas să doarmă acolo, în niște paturi 
bogate; și, când s-a făcut dimineaţă, uriașul i-a spus lui don 
Galvanes că vrea să încalece și să dea o raită în jurul cetăţii, să 
vadă cum e apărată și pe unde poate fi mai bine atacată. Don 
Galvanes l-a înștiințat pe regele don Galaor și au plecat amândoi 
cu el să dea ocol acelui mare oraș, ce era întărit cu turnuri și 
ziduri puternice, căci fiind cetatea de scaun a întregului acel 
mare regat și al Insulelor Landelor, ce ţineau de el, și cel mai de 
seamă sălaș al regilor, toţi aceștia, după cum își urmau unul 
altuia la tron, se străduiau cât mai mult să îi sporească numărul 
de locuitori și puterea, astfel că orașul ajunsese foarte însemnat 
ca măreție și forță. După ce au privit întăriturile, Balan a spus: 
„Domnii mei, ce socotiți că am putea face împotriva unei cetăți 
atât de mari?” Don Galaor a răspuns: „Nu se află pe lume ceva 
mai puternic și mai mare ca inima omenească și dacă cei 
dinăuntru sunt curajoși, tare mă tem că nu îi vom putea cuceri 
prin forță; dar cum sunt neînţelegeri între mulți dintre ei și, mai 
cu osebire, cum soarta le este potrivnică și de-aici li se trage 
slăbiciunea, nu mă îndoiesc că o vom putea cuceri, căci multe 
lucruri de necucerit au fost date pierzării de astfel de pricini”. 

Și stând ei de vorbă despre asta și alte lucruri, s-au îndreptat 
toţi trei spre taberele lui don Cuadragante, don Bruneo și ceilalți 
tovarăși ai lor, ce se aflau în partea unde ajunseseră ei, privind 
în ce loc ar putea da mai bine atacul, iar când au ajuns în 
apropierea corturilor lui Agrajes, a venit la ei viteazul și 
curajosul Enil și a spus: „Seniore Balan, Agrajes vă roagă să 
veniți să-l vedeţi pe regele Arabigo,. Ce se află captiv în cortul 
meu, căci voiește să vă vorbească și, de cum i s-a spus că aţi 
sosit, l-a rugat cu multă căldură și dragoste fierbinte pe Agrajes 
să îi îngăduie să vă întâlnească și să vă roage să vă învoiţi”. 
Uriașul i-a răspuns: „Viteazule cavaler, sunt bucuros să fac asta 
și s-ar putea ca această întrevedere să dea mai multe roade 
decât marile bătălii de la care se așteaptă mai mare folos”. Și s- 


574 


au dus toţi la cortul lui Enil, de unde regele don Galaor și don 
Galvanes au plecat la don Bruneo, iar uriașul a descălecat și a 
intrat într-o încăpere despărțită de celelalte, împodobită cu 
covoare și tapiserii bogate, unde se afla regele Arabigo, slujit, 
din porunca lui Agrajes, ca un rege; el era îmbrăcat în straie 
frumoase, dar târa după el niște lanţuri atât de grele și groase, 
că de-abia putea face un pas; uriașul, când l-a văzut, a 
îngenuncheat în faţa lui și a vrut să-i sărute mâinile, dar regele 
nu i-a îngăduit și, îmbrățișându-l, i-a spus plângând: „Prietene 
Balan, ce părere ai, mai sunt eu acel rege pe care l-aţi văzut 
adesea tatăl tău și tu, la curtea mea, înconjurat de prinți de 
seamă și cavaleri și alţi regi, prieteni de-ai mei, așa cum m-ai 
întâlnit de multe ori, sperând să cuceresc și să stăpânesc o 
mare parte a lumii; nu, de bună seamă, și mai curând cred că 
mă socotești un om de nimic, captiv, nefericit și rușinat, aflat în 
puterea dușmanilor mei, după cum bine vezi, și cea mai mare 
durere a sufletului meu este că pe cei de la care așteptam mai 
mult ajutor îi văd venind să pună capăt nimicirii mele totale”. 
După ce-a spus asta, n-a mai putut vorbi, fiindcă l-a înecat 
plânsul. Balan i-a răspuns: „Ţin bine minte, căci te-am văzut cu 
ochii mei, și e adevărat ce-ai spus, viteze rege Arabigo, cum că 
aveai o suită aleasă și ţi se arăta mare cinste, că nutreai 
speranţa de-a cuceri regate întinse, și, dacă acum te văd atât de 
schimbat, să nu crezi că nu simt o mare mâhnire în suflet, 
pentru că, deși rangul meu e departe de a-l atinge în măreție pe 
al tău, m-au încercat și pe mine loviturile grele și crude ale 
sorții, căci știi, viteazule rege, că acel prea-curajos Amadis de 
Gaula l-a ucis pe tatăl meu, Madanfabul, și, când nădăjduiam 
mai tare să pot răzbuna această moarte, soarta mea potrivnică 
și dușmănoasă a vrut să fiu învins și supus prin puterea armelor 
chiar de acest Amadis, fiind în puterea lui să-mi ia viaţa ori să 
mi-o lase, dar pentru că mâhnirea și marea ta tristeţe te 
copleșesc și nu ţi-ar îngădui să asculți o poveste atât de lungă 
ca cea pe care ţi-aș putea-o spune despre asta, află doar că 
învins de cel pe care doream așa de mult să-l înving și să-l ucid 
cu mâinile mele, de mi-ar fi fost cu putinţă, am venit aici, unde, 
cu dreaptă cauză aș putea vărsa tot atâtea sau și mai multe 
lacrimi decât ai vărsat din pricina sosirii mele. Așa că și eu aș 
avea nevoie nu mai puţin decât tine să fiu mângâiat, dar 
cunoscând cât de mari și felurite sunt cărările de urmat în 


575 


această lume și că trebuie să pășim pe drumul judecății 
înțelepte, am hotărât să devin prietenul acelui dușman de 
moarte cum nu se mai află altul, de vreme ce, datorită slabelor 
mele forțe, nu mi-a mai rămas nimic de făcut din ceea ce eram 
dator să fac. lar tu, nobile rege, dacă îmi asculți sfatul, la fel vei 
face, pentru că știu prea bine că va fi spre folosul tău, iar eu, 
care acum, în vreme de izbeliște și de vrăjmășie te socotesc 
dușman, ţi-aș putea deveni prieten credincios în vreme de 
pace”. Când a auzit aceste vorbe, regele a spus: „Ce pace pot 
încheia când îmi pierd regatul?” „Mulţumește-te - a răspuns 
uriașul - cu ce vei putea dobândi prin bună înţelegere”. „E mai 
bine să mor - a zis el -, decât să mă văd sărac și fără de 
onoare”. „Cum moartea spulberă orice speranţă - a spus Balan 
-, pe când viaţa și trecerea timpului aduc adesea împlinirea 
dorințelor și repararea marilor pierderi, decât să le dorești 
moartea, mult mai bine e să-i ajuţi să trăiască pe cei care pot 
face asta pierzându-și mai mult avuţiile decât cinstea”. „Balan, 
prietene - a spus regele -, vreau să mă călăuzesc după sfatul 
tău și las pe seama ta tot ce crezi că trebuie să fac, dar mult te 
rog ca, dacă acolo, afară, când nu sunt de față, te vei arăta 
dușmanul meu, când vei fi aici, cu mine, în această închisoare, 
să mă sfătuiești prietenește”. „Așa voi face negreșit”, a spus 
uriașul. Și luându-și rămas bun de la el, s-a dus împreună cu Enil 
la cortul lui don Bruneo de Bonamar, unde i-a aflat pe regele 
don Galaor, Agrajes, don Galvanes și încă alți mulţi cavaleri de 
seamă, care l-au primit în mijlocul lor cu mare bucurie; el le-a 
spus că trebuie să le aducă la cunoștință unele lucruri pe care le 
vorbise cu regele Arabigo și i-a întrebat dacă socotesc că mai 
trebuie să fie și alţii de faţă. Agrajes a răspuns că ar fi bine să fie 
chemați și don Cuadragante, don Brian de Monjaste și Angriote 
de Estravaus, și s-a făcut întocmai, iar aceștia au sosit însoţiţi de 
alți cavaleri foarte vestiți. 

Atunci uriașul le-a spus tot ce vorbise cu regele Arabigo, fără 
să uite nimic și că, lăsând deoparte faptul că el e alături de ei 
oricum, la viață și la moarte, părerea lui este că, dacă regele 
Arabigo s-ar mulțumi cu una din acele Insule ale Landelor, cea 
mai depărtată, și ar porunci ca restul regatului său să se predea, 
fără alte pierderi de vieți omenești, înțelegerea și pacea ar fi 
bune, mai cu seamă că mai au de cucerit și ţinutul Sansuefiei, 
unde au de înfruntat cetăți și oșteni vajnici. Mult i-au mulțumit 


576 


acei seniori uriașului pentru vorbele sale și l-au prețuit ca pe un 
om foarte înțelept, neputându-și închipui și crede că cineva din 
neamul urieșesc dă dovadă de atâta judecată, și era drept să 
gândească astfel, fiindcă marea și nemăsurata lor trufie nu 
îngăduia cu niciun chip judecății să-și facă sălaș în mintea lor, 
dar deosebirea dintre acest Balan și ceilalţi uriași se datora 
faptului că Madasima, mama sa, fiind de felul ei foarte bună, 
cum v-a povestit această istorie, și neavând cu Madanfabul 
decât acest fecior, s-a străduit foarte mult, chiar în pofida 
soțului ei, ce era rău și trufaș, să îl crească sub îndrumarea unui 
mare învăţat adus din Grecia, și cu cele învăţate de la acesta, 
pe de o parte, și de la maică-sa, ce era de o mare noblete în 
toate, pe de altă parte, Balan a ajuns să fie atât de bun și de 
înțelept, încât puţini bărbaţi aflai cu atâta judecată și așa de 
cinstiţi ca el. 

Și după ce acei domni s-au sfătuit între ei, au chibzuit că, 
dacă se poate înfăptui ce le spusese uriașul, s-ar alege cu un 
câștig frumos și multă tihnă, chiar dacă o parte din regat i-ar 
rămâne regelui Arabigo, așa că i-au răspuns lui Balan că, fiindu- 
le cunoscute dragostea și gândul bun cu care venise și le 
vorbise despre ceea ce au de făcut, prin el mai curând decât 
prin altcineva, vor izbuti să ajungă la înţelegerea hotărâtă cu 
acel rege. De unde se vede că dacă în marile neînţelegeri 
lipsesc oamenii bine intenţionaţi care să caute îndreptarea 
lucrurilor, se ivesc și sporesc morții, captivii, jafurile și alte 
nesfârșite rele. Auzind aceasta, uriașul a stat de vorbă cu regele 
Arabigo și după multe negocieri și sfaturi, ce e de prisos să le 
înșirăm aici, atât pentru a nu încărca povestea, cât și pentru a 
nu ne abate de la subiect, s-a hotărât ca regele Arabigo să 
predea acel mare oraș și ţinuturile din jur aflate sub stăpânirea 
sa, iar una dintre cele trei Insule ale Landelor, cea mai 
îndepărtată, pe numele ei Liconia, aflată la miazănoapte, să-i 
rămână lui și să fie rege acolo, iar celelalte două să le dea 
cavalerilor cu restul regatului său, și don Bruneo să fie regele 
Arabiei. O dată hotărât acest lucru și încuviințat de nepotul 
regelui Arabigo, ce îl apăra pe unchiu-su, cum aţi auzit, și de cei 
mai de vază locuitori ai orașului, regatul a fost predat, așa cum 
fusese înțelegerea, iar regele Arabigo a fost eliberat și a plecat 
spre Insula Liconia cu nemăsurată suferinţă și zbucium în suflet, 
în vreme ce don Bruneo a fost uns rege spre marea bucurie și 


577 


veselie a celor din tabăra sa, dar și a potrivnicilor, căci, 
cunoscându-i vitejia și marele-i curaj, nădăjduiau că datorită lui 
vor fi apăraţi și foarte slăviţi. Sfârșindu-se toate acestea, cum v- 
am povestit, după ce cavalerii s-au odihnit și au petrecut scurtă 
vreme cu regele don Bruneo, și-au rânduit oastea și toate cele 
trebuincioase pentru drum și au plecat de-acolo, luând calea 
cetăţii Califan, cea mai apropiată de locul unde avuseseră 
tabăra; dar locuitorii din Sansuefa, aflând că orașul Arabia 
fusese cucerit și că regele Arabigo căzuse la înțelegere cu 
dușmanii, temându-se de ce va urma, s-au strâns cu toţii, 
cavaleri și pedeștri, în număr foarte mare, căci ţinutul era întins 
și oștenii mulţi, bine înarmați și pricepuţi la războaie, fiindcă 
întotdeauna avuseseră seniori foarte trufași și gâlcevitori ce îi 
târau în multe bătălii; și când s-au văzut laolaltă în număr atât 
de mare, le-au crescut inimile și, cu multă trufie și îndrăzneală, 
și-au rânduit pâlcurile și, alegând căpitani dintre cei mai de vază 
nobili ai ținutului, au pornit în întâmpinarea vrăjmașilor lor; și 
mai înainte ca aceștia să ajungă la cetatea Califan, s-au întâlnit 
unii cu alţii și au dat o bătălie cruntă și sălbatică, mulţi fiind 
răniţi în ambele tabere; în timpul luptei acesteia s-au săvârșit 
minuni de vitejie și mulţi cavaleri și alţi oșteni au pierit; dar ce 
au făptuit acolo cavalerii noștri și acel brav și viteaz uriaș nu s- 
ar mai sfârși de povestit cu niciun chip, așa că vom spune doar 
că, datorită marilor isprăvi și inimilor lor pline de curaj, cei din 
Sansuefa au fost învinși și nimiciţi, astfel că cea mai mare parte 
din ei au rămas morți și răniţi pe câmpul de luptă, iar restul atât 
de zdrobiţi, încât nu s-au mai încumetat să se apere nici în 
locurile întărite. Așa că don Cuadragante cu toţi acei seniori și 
oștenii rămași în viață după bătălie, deși având mulți morți și 
răniţi, s-au văzut stăpâni pe câmpul de luptă, fără să mai 
întâmpine nicio rezistenţă. Și dacă istoria nu vă povestește mai 
pe îndelete marile isprăvi cavalerești și vitejeștile fapte de arme 
săvârșite în timpul tuturor acelor lupte și bătălii pentru cucerirea 
acelor regate, este din pricină că această poveste este despre 
Amadis și marile lui fapte și nu se cuvine să istorisim decât pe 
scurt faptele celorlalţi, pentru că altminteri, nu numai că 
această carte prea lungă și întortocheată i-ar plictisi și supăra 
pe cititori, dar nici mintea nu le-ar fi de-ajuns să urmărească și 
una și alta, așa că potrivit este să ne ocupăm mai mult de țelul 
nostru principal și anume de acel curajos și viteaz cavaler 


578 


Amadis, decât de celelalte, amintite de istoria noastră în 
legătură cu el; de aceea nu vom mai spune nimic, decât că, 
după ce s-a sfârșit această mare și primejdioasă bătălie, în 
scurtă vreme acel întins ţinut al Sansuefiei a fost cucerit în 
întregime, cetăţile mai slab apărate, fără nădejde să se schimbe 
ceva, recunoscându-l de bună voie drept senior pe don 
Cuadragante, iar cele puternice, de nevoie, silite de luptele 
aprige. Dar acum îi vom lăsa foarte mulţumiţi și răsplătiți pentru 
victoriile lor, și vă vom istorisi ce s-a mai întâmplat cu regele 
Lisuarte, căci de multă vreme n-am mai amintit de el. 


e CAPITOLUL CXXXIII o 


Cum, după ce regele Lisuarte s-a întors în tara sa 
din Insula Ferecată, a fost făcut captiv prin farmece 
și ce s-a mai petrecut după aceea 


Istoria povestește că după ce regele Lisuarte a plecat din 
Insula Ferecată cu regina Brisena, soţia lui, când se căsătoriseră 
fiicele sale și celelalte doamne ce făcuseră nunta odată cu ele, 
cum aţi auzit, a pornit de-a dreptul spre cetatea sa, Fenusa, 
pentru că era port la mare, înconjurată de păduri întinse, unde 
se afla mult vânat și era un loc sănătos și vesel, unde mult îi 
plăcea să petreacă; și când a ajuns aici, pentru a-și odihni și 
liniști sufletul după frământările prin care trecuse, la început s-a 
ocupat de vânătoare și lucruri ce îi puteau oferi numai plăceri, și 
așa a petrecut o bucată de vreme; dar cum această viaţă îl 
plictisea, ca toate lucrurile de pe lume pe care omul le face 
mereu, a început să se gândească la vremurile trecute și la 
cavalerii vestiți ce se aflau la curtea sa, la isprăvile săvârșite de 
aceștia, ce îi aduceau multă cinste și mare faimă, încât faptele 
sale erau vestite și slăvite până la ceruri în toate colțurile 
pământului, astfel că, deși vârstă înaintată îi cerea odihnă și 
tihnă, voinţa, crescută și obișnuită cu totul altfel timp de atâţia 
ani, se împotrivea; și așa s-a făcut că, având în minte dulceața 
gloriei trecute și amaărăciunea de a nu o mai avea și nici deo 
mai dobândi acum, regele Lisuarte s-a văzut copleșit de 
asemenea gânduri negre, că deseori parcă își ieșea cu totul din 
minți și nimic din ce vedea nu-l mai putea bucura ori mângâia; 


579 


dar ceea ce îi chinuia cel mai tare sufletul era amintirea faptului 
că în bătăliile purtate cu Amadis și în cele întâmplate cu el în 
trecut, onoarea lui a fost știrbită și că, după părerea tuturor, 
pusese capăt sfadei dintre ei mai mult silit de împrejurări decât 
de bunăvoie. 

Și datorită unor asemenea gânduri, tristeţea a pus stăpânire 
pe el astfel că el, care era un rege atât de puternic, omenos și 
temut de toţi, devenise trist și gânditor, retras, nevrând să vadă 
pe nimeni, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei ce își 
petrec viața având parte doar de noroc, fără să fie loviți de 
necazuri ori supărări care să îi doară tare, și, slăbindu-le forțele, 
nu mai pot îndura și nici nu știu să facă față loviturilor grele și 
crunte ale soartei potrivnice. 

Obiceiul acestui rege era ca, în fiecare dimineaţă, după 
liturghie, să-și încalece calul, luând cu el doar viteaza și prețuita 
lui spadă și un arbaletier, și să plece la plimbare prin pădure, 
lăsându-se în voia gândurilor și uneori mai trăgând cu arbaleta; 
și astfel i se părea că-și află tihna. Și într-o zi s-a întâmplat că, 
aflându-se el departe de cetate, afundat în desimea codrului, a 
zărit o domnişoară călare venind în cea mai mare goană a 
calului, ce striga, cerându-i ajutor Domnului; regele, de cum a 
văzut-o, s-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Domnișoară, ce vi s- 
a întâmplat?” „Ah, domnule - a spus ea -, în numele lui 
Dumnezeu, binevoiţi a-i veni în ajutor sorii mele, ce e-aici în 
apropiere, unde un bărbat vrea s-o siluiască”. Regelui i s-a făcut 
milă de ea și i-a spus: „Domnișoară, luaţi-o înainte și eu vă voi 
urma”. Ea s-a întors și a pornit pe drumul pe care venise, 
îmboldindu-și cât mai tare calul, și au mers o vreme, până ce 
regele a zărit printre niște tufe dese un bărbat fără armură ce o 
apucase de plete pe o domnișoară și o smucea s-o trântească la 
pământ, în vreme ce domnișoara striga ca din gură de șarpe. 

Regele s-a apropiat și i-a strigat să-i dea drumul domnișoarei, 
iar bărbatul, când l-a văzut aproape de el, a lăsat-o și a fugit 
printre tufișurile dese. Regele l-a urmărit călare, dar n-a putut 
înainta prea mult, că îl împiedica hăţișul, așa că a descălecat cât 
mai iute, dorind foarte să-l prindă pe acela și să-l pedepsească 
după cum merita fapta sa, fiind sigur că e un supus al său; și 
alergând după el să-l ajungă și tot strigându-l, a trecut de 
desișul pădurii și s-a trezit pe o pășune netedă ca-n palmă, unde 
se înălța o șură, în care intrase în mare grabă bărbatul urmărit 


580 


de el. Regele s-a apropiat de poarta șurii și a văzut o femeie și 
în spatele ei, pe bărbatul care fugise, cu gândul să se ascundă 
acolo. Regele a întrebat: „Doamnă, ce-i cu bărbatul acesta?” 
„De ce mă întrebaţi?”, a zis ea. „Pentru că vreau să mi-l daţi să-l 
judec, căci de n-aș fi fost eu, ar fi siluit o domnișoară în locul 
unde l-am întâlnit”. Doamna a zis: „Domnule cavaler, intrați și 
vă voi asculta, că de e așa cum spuneţi, vi-l voi da, fiindcă și eu 
am fost tânără și am pus mare preţ pe cinstea mea, și nu voi 
îngădui să fie necinstită nicio domnișoară”. Regele s-a îndreptat 
spre doamnă și, cum a făcut primul pas, a căzut pe jos fără 
simţire, de parcă ar fi murit. Atunci au sosit și domnișoarele ce 
veneau în urma lui și, împreună cu doamna și bărbatul, l-au luat 
pe brațe pe rege, așa fără cunoștință cum se afla; apoi doi 
bărbaţi s-au ivit din pădure și au dărâmat şura și toţi s-au 
îndreptat spre ţărmul mării, aflat foarte aproape, unde aveau 
ascunsă o corabie acoperită toată cu crengi că de-abia se vedea 
ce este, s-au urcat pe corabie, l-au întins pe rege într-un pat și 
au pornit la drum pe mare. Toate acestea s-a petrecut atât de 
repede și pe ascuns, și într-un asemenea loc, că nimeni n-a 
văzut ori auzit ce s-a întâmplat. Arbaletierul regelui, cum 
mergea pe jos, nu l-a putut urma, fiindcă acesta se zorise tare 
să-i vină în ajutor domnișoarei, iar când a ajuns în locul unde își 
lăsase calul, tare s-a mai minunat văzându-l singur și a intrat cât 
mai adânc cu putinţă în hăţișul de tufe, căutându-l peste tot, 
fără să dea de el și, în scurt timp, a ajuns la pășunea unde se 
aflase șura; de aici s-a întors unde era priponit calul, a încălecat 
și a umblat o vreme de colo-colo, căutându-l prin codru și pe 
țărmul mării, dar cum n-a găsit nicio urmă, a hotărât să se 
întoarcă în cetate; când a ajuns în apropierea acesteia, câţiva 
drumeţi ce l-au întâlnit și-au zis că îl trimisese regele să-i aducă 
ceva, iar el n-a spus nimic până n-a ajuns la palat, unde a 
descălecat în mare grabă și i s-a înfățișat reginei, spunându-i tot 
ce se întâmplase cu regele și cum îl căutase cu mult sârg, fără 
să-l poată găsi. Când regina a auzit asta, s-a tulburat foarte și a 
spus: „Ah, Sfântă Marie! Ce s-o fi întâmplat cu regele, stăpânul 
meu, că doar nu l-o fi lovit vreo nenorocire”! apoi a poruncit să 
fie chemaţi regele Arban, nepotul ei, și Cendil de Ganota și le-a 
spus vestea. Ei nu și-au arătat îngrijorarea, spunându-i să nu se 
teamă, că regele nu poate fi în nicio primejdie, dar se putuse 
rătăci în codru, în dorinţa lui de a o răzbuna cât mai iute pe 


581 


domnişoară; însă, cum știa locurile, căci vânase acolo adesea, n- 
o să întârzie să se întoarcă, și, dacă și-a lăsat calul, a făcut-o 
doar fiindcă nu-i era de folos în hățișul codrului; temându-se, 
însă, mai mult decât arătau, cei doi cavaleri s-au înarmat pe 
dată, au încălecat și, poruncind să fie urmaţi de toţi cei din 
cetate, au intrat cât mai iute cu putinţă în pădure, călăuziţi de 
arbaletier; ceilalţi s-au răspândit peste tot prin codru, dar nici ei, 
nici acei cavaleri, cu toată osteneala ce și-au dat-o căutându-l, 
n-au aflat nimic despre rege. Regina a așteptat toată ziua vești, 
cu Sufletul foarte tulburat și zbuciumat, dar nimeni nu s-a 
încumetat să se întoarcă fără niciun răspuns, iar cei ce 
plecaseră din cetate, cât și cei din împrejurimi, ce aflaseră 
vestea, au continuat să-l caute fără răgaz, cu multă sârguinţă. 
Când s-a făcut noapte, regina a hotărât să trimită soli în cea mai 
mare grabă și scrisori în cât mai multe locuri cu putinţă, și cu 
asta și-a petrecut toată noaptea, fără să închidă ochii. 

In zorii zilei au sosit don Grumedan și Giontes, și regina, când 
i-a văzut, i-a întrebat dacă știu ceva de rege, stăpânul lor. Don 
Grumedan a răspuns: „Nu știm mai mult decât ni s-a spus lui 
Giontes și mie în casa unde ne aflam, fiind la vânătoare, cum că 
e căutat de multă lume, și cu gândul să aflăm vreo veste despre 
el, am hotărât să trecem mai întâi pe-aici, dar de vreme ce nu 
știți nimic, pornim pe dată în căutarea lui”. „Don Grumedan - a 
spus regina -, eu nu mă pot linişti, nu-mi aflu tihnă și pace și nu- 
mi pot închipui ce s-a întâmplat; și dacă rămân aici, o să mor de 
durere, așa că am hotărât să vă însoțesc, că de-o fi să avem 
vești bune, mai curând le voi afla acolo decât aici, iar de nu, 
până la moarte n-o să încetez să fac ceea ce, cu dreptate, se 
cuvine să fac”. Și a poruncit îndată să i se aducă un cal și, 
însoțită de don Grumedan, Giontes și una din doamnele ei, soția 
lui Brandoibas, a pornit Spre pădure cât mai grabnic cu putinţă; 
și a cutreierat codrul trei zile, poposind mereu sub cerul liber și, 
de n-ar fi fost don Grumedan, n-ar fi pus nimic în gură, dar el, cu 
mare greutate, o mai făcea să mănânce câte ceva. In fiecare 
noapte a dormit sub frunzișul copacilor, căci deși mai întâlneau 
câte un cătun în drum, nu voia să intre în el, zicând că marea-i 
suferinţă nu îi îngăduie. 

Și la capătul acestor trei zile, s-a întâmplat ca, printre mulți 
alţii cu care se întâlniseră în pădure, să dea peste regele Arban 
de Norgales, ce era tare trist și ostenit, cu calul atât de obosit, 


582 


că de-abia îl mai putea purta. Când l-a văzut, regina l-a întrebat: 
„Viteazule nepot, ce vești îmi aduceţi despre rege, stăpânul 
meu?” Lui i s-au umplut ochii de lacrimi și a răspuns: „Doamnă, 
nicio veste în plus față de ce știam când m-am despărțit de voi 
și, credeţi-mă, doamnă, că suntem atâţia cei ce îl căutăm, cu 
atâta osteneală și stăruinţă, că ar fi fost cu neputinţă să nu-l 
aflăm, dacă mai e de partea aceasta a mării; dar eu cuget că de 
a fost înșelat în vreun fel, nu a fost lăsat în regatul lui, și să știți, 
doamnă, că niciodată nu mi-a plăcut că se îndepărta așa în 
locuri pustii, având atât de puţină grijă de viaţa lui, pentru că 
principii și marii seniori, ce trebuie să poruncească și să-i 
cârmuiască pe mulţi, nu o pot face cu dreptate și bunătate, dacă 
nu sunt temuţi de supușii lor, căci atunci când această teamă 
dispare, dragostea e înlocuită pe dată cu ura, și de aceea 
trebuie să aibă grijă de vieţile lor, pentru ca cei mici să nu 
râvnească la măreţia lor, căci deseori aceștia dau prilej altora să 
facă lucruri ce nici nu le gândiseră; și deie Domnul, în bunătatea 
lui, să îl întâlnesc pe rege și să îi spun toate acestea și multe 
altele, cu speranţa că-mi va asculta sfatul, așa cum trebuie să 
faceţi și voi, doamnă”. Când regina a auzit aceste vorbe, și-a 
pierdut cunoștința și a căzut leșinată de pe cal. Don Grumedan a 
descălecat cât mai iute cu putinţă și a luat-o în brațe, ţinând-o 
așa o bună bucată de vreme, căci îi părea mai mult moartă 
decât vie; și când și-a venit în fire, a spus cu multă durere și cu 
fața scăldată în lacrimi: „Înșelătoare și înfricoșătoare soartă, 
speranţă a nenorociţilor, vrăjmașă crudă a fericiţilor, tu cea care 
răstorni toate cele pământești, ce laude pot eu să-ţi aduc? Căci 
dacă în trecut m-ai făcut stăpână pe multe regate, ascultată și 
respectată de multă lume, dar mai cu osebire m-ai unit prin 
căsătorie cu un rege atât de virtuos și puternic, într-o singură 
clipă, răpindu-mi-l pe el, mi-ai luat și mi-ai furat totul, căci 
pierzându-l pe el și lăsându-mi avuţiile pământești, acestea nu 
vor fi prilej ori speranţă să-mi redobândesc liniștea și bucuria, ci 
îmi vor pricinui mai mare durere și amărăciune, pentru că le 
preţuiam și mă bucurau doar datorită celui ce le stăpânea și 
apăra. Sunt sigură că mai mult ţi-aș mulțumi dacă m-ai lăsa ca 
pe oricare femeie simplă, fără glorie și slavă, pentru ca, uitând 
micile și neînsemnatele mele necazuri, întocmai ca ea, să-mi 
vărs lacrimile pentru cele crunte și cumplite ale altora. Dar de 
ce mă plâng de tine, de vreme ce înșelătoarele și nemiloasele 


583 


tale schimbări, ce îi prăbușesc pe aceia înălțaţi tot de tine, sunt 
atât de cunoscute tuturor, încât nu de tine, ci de ei înșiși trebuie 
să se plângă, dacă se încred în tine”. 

Așa se jeluia această nobilă regină, așezată pe pământ, iar 
don Grumedan, tutorele ei, stătea în genunchi în faţa ei, 
ținându-i mâinile și îmbărbătând-o cu vorbe foarte blânde, căci 
era întruchiparea întregii virtuţi și înţelepciuni, cu aceeași 
pioșenie și dragoste cu care-o legănase în copilărie; dar nu de 
mângâieri avea nevoie regina, căci leșina atât de des, 
pierzându-și simţirea și rămânând ca moartă, că tare îi îndurera 
pe cei ce o priveau; și când și-a mai venit oleacă în puteri, i-a 
spus lui don Grumedan: „Oh, credinciosul și adevăratul meu 
prieten, rogu-te, fă ca în aceste brațe, ce m-au legănat în 
primele zile de viaţă, acum, în cele din urmă, să-mi primesc 
sfârșitul”. Don Grumedan, văzând că răspunsul e de prisos, a 
tăcut și n-a spus nimic, dar a chibzuit că ar fi bine să o ducă în 
vreo așezare unde să-i caute ceva leacuri. Și așa au și făcut: don 
Grumedan și acei cavaleri aflaţi cu el au așezat-o pe cal, cu don 
Grumedan în spatele ei să o ţină, și au dus-o la casa unor 
vânători ai regelui ce locuiau chiar în pădure, să-i păzească 
hotarul; apoi au trimis după paturi și alte lucruri trebuincioase 
ca să aibă unde se odihni, dar regina n-a vrut cu niciun chip să 
stea decât în patul cel mai sărăcăcios ce se afla în casă. Și a 
zăcut așa câteva zile, fără să știe încotro să se îndrepte și ce să 
facă, până când don Grumedan, văzând că și-a mai revenit, i-a 
spus: „Nobilă și puternică regină, unde v-a fugit marea voastră 
înţelepciune, acum când vă face mai multă trebuinţă? Și fără 
minte vă doriți moartea și vă lăsaţi pradă ei, neţinând seama că 
o dată cu ea pier și toate cele lumești și că nu știm ce s-ar 
întâmplă cu iubitul vostru soț dacă sufletul v-ar părăsi trupul. 
Credeţi cumva că astfel îi cumpăraţi sănătatea ori puneţi capăt 
nenorocirilor lui? Dimpotrivă, sunt sigur că fapta voastră e cu 
totul potrivnică celor ce trebuie să facă oamenii cu judecată, 
căci inima și înțelepciunea pentru astfel de încercări au fost 
lăsate și dăruite omului de acel atotputernic Domn, și trebuie să 
le vină în ajutor prietenilor mai curând cu mult curaj și sârguinţă 
decât cu belșug de lacrimi. Și dacă ascultându-mi vorbele vă 
vine în minte un mijloc de a îndrepta lucrurile, vreau să aflați la 
ce mă gândesc eu. Ştiţi bine, doamnă, că în afară de cavalerii și 
numeroșii vasali ce trăiesc în regatele voastre, care vă vor 


584 


asculta poruncile cu mare dragoste și supunere, astăzi sângele 
regeștii voastre case curge în vinele celor ce stăpânesc aproape 
întreaga creștinătate, atât prin curaj cât și prin marile lor 
împărăţii și regate, precum cerul stăpânește pământul; şi- 
atunci, cine se îndoiește că, aflând de această mare nenorocire, 
nu vor voi, asemeni vouă înșivă, să vă ajute întru repararea ei? 
Așa că, dacă regele, soțul vostru, se află prin părţile acestea, îl 
vom găsi noi, supușii săi, iar dacă cumva vrăjmașii săi l-au 
trecut marea, pe ce meleag atât de îndepărtat și cu oameni așa 
de sălbatici ar putea trăi fără să se afle cine este? Așa că, buna 
mea doamnă, să dăm deoparte gândurile ce aduc mai multă 
pagubă decât folos, și prinzând din nou curaj, să chibzuim și să 
facem ce putem întru îndreptarea lucrurilor”. Ascultând vorbele 
rostite de domn Grumedan, regina parcă a revenit de la moarte 
la viaţă și, dându-și seama că are dreptate în tot ceea ce spune, 
punând capăt lacrimilor și bocetelor amarnice, a hotărât să 
trimită un sol la Amadis, căci se afla mai aproape, 
încredințându-se stelei lui bune cum că va îndrepta lucrurile și 
de astă dată, cum mai făcuse, așa că i-a poruncit pe dată lui 
Brandoibas să-l caute cât mai grabnic cu putință pe Amadis și 
să-i dea o carte din partea ei, ce grăia astfel: 


Carte către Amadis de la 
regina Brisena 


„Dacă în vremuri trecute, preafericite cavaler, 
această casă regală a fost păzită și apărată datorită 
marelui vostru curaj, în aceste clipe când se află în cea 
mai mare nevoie de până acum, vă cheamă cu multă 
stăruinţă și tristete; iar dacă marile daruri pe care le-ati 
primit nu le-ati socotit pe potriva marii voastre virtuți, v- 
a multumit acel drept judecător atotputernic ce a vrut 
să ne plătească greșeala, ridicându-vă pe voi în slăvi 
până la cer, iar pe noi îngropându-ne în pământ, căci să 
știți preaiubitul meu fiu și adevărat prieten, că așa cum 
fulgerul în noaptea întunecată îţi sporește vederea când 
scânteiază în fața ochilor și apoi, dispărând pe 
neașteptate, te lasă în întuneric și mai mare beznă, tot 
așa, având eu în fața ochilor regeasca persoană a 
regelui Lisuarte, soțul și stăpânul meu, ce era lumina și 


strălucirea lor și ale tuturor simțurilor mele, după ce mi- 
a fost răpit într-o clipită, i-a lăsat atât de îndurerați și 
scăldați în lacrimi, încât nădăjduiesc să se închidă 
curând, o dată cu moartea; dar fiindcă întâmplarea e 
atât de dureroasă încât nici puterile, nici judecata nu 
mi-ar ajunge ca s-o aștern pe hârtie, las solul să vă 
istorisească totul și pun capăt scrisorii acesteia și tristei 
mele vieti, dacă nu întrezăresc o lumină cât mai 
curând". 


După ce a sfârșit de citit, regina i-a poruncit lui Brandoibas să- 
i povestească în amănunt veștile nefericite, iar el a plecat pe 
dată cu acea supunere de care trebuia să dea dovadă un slujitor 
preacredincios ca el. 

După aceasta, regina însoţită de acei cavaleri, a pornit fără 
zăbavă la drum spre Londra, pentru că orașul acesta era cetatea 
de scaun a întregului regat și acolo, mai degrabă decât oriunde, 
ar fi aflat dacă i s-a dat de urmă; dar n-a fost așa și, 
răspândindu-se vestea peste tot, oamenii au fost atât de 
tulburaţi, încât cu mic cu mare, bărbaţi și femei, își părăseau 
casele de parcă și-ar fi ieșit din minţi și cutreierau coclaurii 
strigând, bocind și chemându-l pe rege, stăpânul lor, în număr 
atât de mare, că înțesaseră toți codrii și munţii; și multe dintre 
doamnele și domnișoarele de neam mare, despletite, îl jeleau 
amarnic pe cel ce le venise întotdeauna în ajutor și le apărase. 
Oh, cât de fericiţi ar trebui să se simtă regii când vasalii lor îi 
iubesc așa mult și sunt atât de îndureraţi de necazurile și 
chinurile lor, dar mai cu seamă când tot astfel se arată supușii 
lor, ce pe bună dreptate pot și trebuie să se poarte astfel, dacă 
regii lor sunt așa cum fusese acest nobil rege pentru supușii săi! 
Dar din păcate, vremurile de azi sunt foarte deosebite de cele 
din trecut, când oamenii arată puţină dragoste și mai puţină 
credinţă regilor; și asta probabil din pricină că aștrii ce 
guvernează lumea au mai îmbătrânit și, pierzându-și cea mai 
mare parte din virtute, nu mai pot da roadele cuvenite, așa cum 
pământul ostenit nu poate fi ferit nici prin arătura adâncă, nici 
prin sămânţa bună, de scaieţii, spinii și celelalte buruieni de 
puţin folos ce răsar pe el. Deci să-l rugăm pe acel Stăpân să 
schimbe această stare și, dacă nu îi e pe plac să ne asculte pe 
noi, ce suntem nedemni, să îi asculte pe cei ce se află încă în 


586 


făurării și nu au ieșit de acolo, făcându-i să se nască cu aceeași 
flacără a milosteniei și iubirii ca cei din trecut, iar regii, 
îndepărtând de la ei mânia și patima, să îi cârmuiască și să îi 
apere cu dreptate și îndurare. Și întorcându-ne la povestea 
noastră, istoria spune că vestea a zburat foarte iute în toate 
părţile, datorită celor ce aveau negoț însemnat cu Marea 
Britanie și mai tot timpul călătoreau pe mare, astfel că, în 
curând, a ajuns și pe meleagurile unde se aflau don 
Cuadragante, seniorul Sansuefei, don Bruneo, regele Arabiei și 
ceilalți seniori, prietenii lor, care, chibzuind că în mare parte 
Amadis trebuie să repare dispariţia regelui ori pierderea 
regatului, de se va isca vreo sfadă pentru coroană, au hotărât, 
dat fiind că acolo nu mai aveau nimic de făcut și puseseră 
stăpânire pe toate ţinuturile, să plece toţi laolaltă, cum se aflau 
acolo, în Insula Ferecată, pentru a fi alături de Amadis și a-i 
urma poruncile; și după ce au luat această hotărâre, lăsându-l 
don Bruneo pe Branfil, fratele său, să cârmuiască regatul, iar 
don Cuadragante pe Landin, nepotul său, ce sosise cu puţin 
timp înainte în ţinutul Sansuefei cu oaste de-a regelui Cildadan, 
adunând cât mai mulţi oșteni au putut, și lăsând acolo câţiva 
oameni erau de trebuinţă pentru apărarea acelor pământuri, s- 
au urcat pe corăbii și au pornit pe mare împreună cu uriașul 
Balan, pe care toți îl iubeau și îl preţuiau. Și au mers ei cu vânt 
prielnic astfel că, după douăsprezece zile de când plecaseră, au 
sosit în port, și lăsând acolo câţi oameni erau de trebuință, 
văzând corabia în formă de balaur, lăsat acolo de Urganda, cum 
v-a povestit istoria noastră, mult s-a mai minunat de asemenea 
ciudăţenie și s-ar fi minunat încă mai mult, dacă cei ce veneau 
cu el nu i-ar fi povestit de ce fusese lăsat acolo. 

În vremea când cavalerii soseau acolo, Amadis se afla alături 
de doamna sa, Oriana, și nu cuteza să o lase singură, căci, după 
ce sosise Brandoibas cu cartea de la regina Brisena, cum ați 
auzit, și Oriana a aflat ce se întâmplase cu tatăl ei, durerea și 
tristeţea ce au cuprins-o au fost atât de mari, că puţin a lipsit să 
nu-și piardă viața; și când i s-a vestit sosirea flotei acelor seniori, 
l-a rugat pe Grasandor să-i primească și să le spună din ce 
pricină nu poate să le iasă în întâmpinare. Grasandor i-a împlinit 
porunca și a plecat călare spre port, unde, când a ajuns, 
corăbiile tocmai se apropiau de țărm, cu regele Sobradisei, don 
Galaor, regele Arabiei, don Bruneo, don Cuadragante, seniorul 


587 


de Sansuefa, uriașul Balan, don Galvanes și Angriote de 
Estravaus, Gavarte de la Valea Temătoare, Agrajes și Palomir, 
precum și mulţi alţi cavaleri de mare preţ, ce ar fi plictisitor să-i 
înșirăm. 

Grasandor le-a spus ce e cu Amadis și că acesta îi roagă să se 
odihnească în noaptea asta, iar mâine se va întâlni cu ei și vor 
hotări ce au de făcut în legătură cu întâmplarea ce le era 
cunoscută. Toţi au încuviințat și au urcat pe dată la castel, unde 
au tras fiecare în încăperile sale, iar Agrajes și unchiul său don 
Galvanes l-au luat la ei pe Balan, pentru a-i arăta toată cinstirea. 

După ce-a trecut, deci, noaptea și au ascultat liturghia, 
cavalerii aceia s-au strâns toţi în grădina unde locuia Amadis; 
acesta, cum a aflat, a lăsat-o pe doamna sa, ceva mai liniștită, 
în tovărășia verișoarei sale, Mabilia, a sorei sale, Melicia, și a 
Grasindei, și a ieșit din turn, îndreptându-se spre ei. Când i-a 
văzut laolaltă, ajunși acum regi și mari seniori, scăpaţi din 
atâtea lupte și primejdii prin care trecuseră încununaţi de 
victorii, deși avea chipul trist din pricina necazului cu regele 
Lisuarte, în inimă a simţit o mare bucurie, mult mai mare decât 
dacă toate acele avuţii ar fi fost dobândite pentru el singur, și s- 
a dus să-i îmbrăţișeze, după cum toţi l-au îmbrățișat pe el, dar 
cele mai mari dovezi de dragoste i le-a dat lui Balan Uriașul, pe 
care l-a îmbrățișat de mai multe ori, arătându-i cinstirea sa cu 
multă curtenie. 

Și stând ei acolo cu toţii, regele don Galaor, ce suferea 
datorită dispariţiei regelui Lisuarte ca și când ar fi fost vorba de 
regele Perion, tatăl său, le-a spus că trebuie să hotărască fără 
niciun bob zăbavă ce e de făcut în legătură cu regele Lisuarte, 
fiindcă el, dacă îi îngăduie Amadis, ar porni de-ndată în căutarea 
lui, fără să-și afle odihnă zi și noapte, până își va pierde viaţa ori 
o va salva pe cea a regelui, dacă mai trăiește. Amadis i-a 
răspuns: „Viteazule domn și frate, nedrept ar fi ca un rege atât 
de viteaz, de slăvit și gata întotdeauna să-i ajute pe cei drepţi, 
să nu fie ajutat de viteji când se află la mare ananghie, căci 
lăsând la o parte legătura mea de rudenie cu el, toţi suntem 
datori să facem așa cum aţi spus, după cum datorită virtuţii și 
marii sale nobleţi a meritat să fie slujit și ajutat în bătăliile sale 
de toţi cei cu virtute și judecată”. Apoi a poruncit să se 
înfățișeze Brandoibas, ca să afle ce se făcuse pentru căutarea 
regelui și să le spună cum ar putea-o sluji și mulțumi mai bine 


588 


pe regină. El le-a spus tot ce știa, cum îndată după ce regele a 
dispărut, multă lume a pornit să-l caute, și că trebuie să fie 
convinși că, de se află captiv în codrul acela, ori întemnițat 
undeva în regatul său, asemenea lucru nu se poate tăinui; de 
aceea gândul reginei și al tuturor celorlalţi este că fusese răpit și 
dus pe o corabie pe mare, ori înecat în valuri, căci după cât de 
iute s-a pornit în ajutorul lui, vrăjmașii n-ar fi avut timp nici să-l 
îngroape; și le-a mai spus că, după părerea lui, cum întreg 
regatul se arătase foarte îndurerat, toţi supușii o vor sluji mai 
departe pe regină cu multă dragoste și ascultare, neașteptându- 
se nimeni să i se împotrivească cineva; așa că ei, având acea 
flotă numeroasă, ar trebui să plece în cele patru zări, căci, după 
cum soarta le-a fost prielnică foarte în toate câte le-au început a 
face, n-avea să se schimbe acum, când pornesc la această faptă 
plini de însufleţire și de dragoste. Tuturor acelor domni li s-a 
părut înțelept sfatul lui Brandoibas și au hotărât să facă 
întocmai, așa că l-au rugat pe Amadis să chibzuiască în ce locuri 
să înceapă căutările, pe mare și pe uscat, ca să nu rămână 
necercetat niciun colţișor, dar mai întâi, să îi conducă pe dată 
înaintea Orianei, pentru că voiesc să jure și să făgăduiască în 
faţa ei că nu vor înceta căutările până nu vor ști dacă tatăl ei, 
regele, e mort ori e viu, socotind că astfel îi vor mai alina 
tristețea. Și pe când se îndreptau cu toţii spre intrarea în turn, a 
sosit un om și le-a spus: „Domnilor, o femeie a ieșit din 
pântecele  balaurului cel mare și credem a fi Urganda 
Necunoscuta, că alta n-ar fi avut puterea să intre acolo”. Când 
Amadis a auzit asta, a spus: „Dacă e ea, să fie bine venită, căci 
în aceste clipe trebuie să ne bucurăm de sosirea ei mai mult 
decât de a oricui altcineva”. Și pe loc au trimis după cai, să îi 
iasă în întâmpinare, dar n-au putut ajunge atât de repede, așa 
că Urganda apucase să coboare pe uscat și, călare, însoţită de 
cei doi pitici ai săi ce îi duceau calul de dârlogi, ajunsese la 
intrarea în grădină. De cum au văzut-o, acei seniori s-au 
îndreptat spre ea și primul a ajuns regele don Galaor, care a 
luat-o în brațe și a coborât-o de pe cal. Toţi au salutat-o și i s-au 
închinat cu multă curtenie, iar ea le-a spus: „Cred că sunteţi 
convinși, vitejii mei domni, că nu mi se pare ciudat să vă aflu 
aici laolaltă, pentru că atunci când am plecat de-aici am 
prevestit că așa se va întâmplă, dintr-o pricină neștiută vouă. 
Dar să nu mai vorbim acum despre asta, căci mai înainte de a 


589 


vă spune alte lucruri, vreau să o văd și să o mângâi pe Oriana, 
fiindcă suferinţa și durerea ei mă chinuie mai mult ca ale mele 
proprii”. Așa că au plecat toţi cu ea spre încăperile Orianei. Când 
Oriana a văzut-o intrând pe ușă, a podidit-o amarnic plânsul și a 
spus: „Oh, buna mea doamnă și prietenă, cum de n-aţi făcut 
nimic pentru a împiedica această mare nenorocire care l-a lovit 
pe regele ce vă iubește atât de mult, voi ce știți dinainte toate 
câte urmează să se întâmple? Acum îmi dau seama că dacă 
domnia voastră nu aţi izbutit să-l ajutați, nimeni nu va izbuti”; și, 
lovindu-se cu palmele peste față, s-a lăsat să cadă într-un jilt. 
Urganda s-a apropiat de ea și, îngenunchind, a luat-o de mână și 
i-a spus: „lubită doamnă și fiică, nu vă mâhniţi și nu vă întristaţi 
atâta, căci împărăţiile și marile ranguri cu care aţi fost dăruită 
din belșug întotdeauna pricinuiesc asemenea necazuri și fără de 
ele nu le poţi avea, fiindcă de s-ar întâmplă altfel, cu multă 
dreptate ne-am putea plânge, cei ce avem puţine bogății, de 
atotputernicul Stăpânitor, de vreme ce, fiind toţi dintr-o 
plămadă și de același fel, stăpâniţi de plăceri și patimi, și, în 
cele din urmă, de-o seamă în fața morţii, ne-a făcut atât de 
feluriţi în privinţa bunurilor acestei lumi: pe unii seniori, pe alţii 
vasali, atât de supuși și smeriţi, încât pe drept ori pe nedrept, 
suntem siliți să îndurăm temnița, moartea, surghiunul și alte 
nenumărate pedepse, după cum e vrerea, dorința și porunca 
celor mai mari; și dacă cei astfel înrobiţi și asupriţi află vreo 
mângâiere în marea lor suferinţă, aceasta nu e alta decât jocul 
sorții ce pricinuiește aceste primejdioase prăbușiri, dar așa e 
rânduit și îngăduit de regeasca sa maiestate, cum sunt toate 
celelalte câte ne înconjoară pe lumea asta, și nimănui nu îi e 
dată puterea, oricât de înțelept sau învăţat ar fi, să poată 
schimba ceva. Așa că, preaiubită doamnă, cumpănind răul cu 
binele și tristețea cu veselia, veţi afla multă alinare pentru 
suferința voastră; cât despre cele spuse despre tatăl vostru, e 
adevărat că știam dinainte ce se va întâmpla, cum am vestit cu 
vorbe învăluite atunci când am plecat de-aici, dar nu am 
puterea de a putea schimba ceea ce e rânduit; voi face însă tot 
ce îmi este îngăduit să fac venind aici, și, cu ajutorul Celui de 
Sus, vom afla astfel leac pentru marea tristeţe ce v-a copleșit”. 
Apoi a lăsat-o și s-a întors la cavalerii ce, laolaltă, rânduiau unde 
să plece fiecare, și le-a spus: „Vitejii mei domni, vă amintiţi, de 
bună seamă, că atunci când am plecat din această insulă, 


590 


lăsându-vă pe toţi împreună, v-am vestit că la vremea când 
coconul Esplandian va fi făcut cavaler, dintr-o pricină neștiută 
de domniile voastre, cei mai mulţi vă veți fi întors aici, și că s-a 
întâmplat astfel, stă mărturie prezenţa voastră. Eu am sosit așa 
cum v-am făgăduit, atât pentru acest eveniment, cât și pentru a 
vă scuti de luptele și grelele munci ce vă pot aștepta pe toţi în 
aceste căutări ale voastre, fără să izbutiţi cu niciun chip ceea ce 
doriţi să împliniţi, căci și de-ar încerca să-l găsească pe regele 
Lisuarte, dându-și toată silinţa, toți câţi s-au născut pe lume și 
ar mai fi în viaţă, precum și cei ce stau să se nască, aflându-se 
unde este, ar fi cu neputinţă să izbândească; și de aceea, 
domnii mei, nu vă lăsaţi inimile stăpânite de o mare nebunie, 
vrând să aflaţi cu puţină judecată și după ce aţi fost preveniţi de 
mine, ceea ce vrerea celui mai puternic Domn nu îngăduie să fie 
știut, și lăsând asta pe seama celui căruia, prin marele-i har, îi 
este îngăduit să o facă, ţinând seama că zăbava putea pricinui 
mult rău, duceți la bun sfârșit ce se cuvine și, așa cum vă aflaţi 
aici, împreună cu frumosul cocon Esplandian, Talanque și Maneli 
cel Cumpătat și Ambor, fiul lui Angriote de Estravaus, veniţi să- 
mi fiţi oaspeţi noaptea asta și o parte a zilei de mâine, pe acea 
mare corabie ce seamănă cu un balaur”. 

După ce acei domni au ascultat cele spuse de Urganda, au 
tăcut cu toții, că niciunul nu știa ce să răspundă, fiindcă, după 
cum cele vestite de ea în trecut se dovediseră atât de 
adevărate, au fost siguri că și cele spuse acum se vor adeveri, 
așa că, fără să-i mai răspundă ceva, au hotărât să-i împlinească 
porunca, socotind că așa e cel mai bine, și, pe dată, 
încălecându-și caii, cu ea, cu Esplandian și cu ceilalţi coconi, au 
pornit spre ţărmul mării, cum le zisese Urganda, ca să ajungă cu 
o corabie până la marele balaur, ceea ce s-a făcut întocmai. 

După ce au ajuns și au urcat pe acea mare corabie, Urganda a 
intrat cu ei într-o sală mare și bogată, unde le-a așezat mese să 
cineze, iar ea și coconii au intrat într-un paraclis aflat la capătul 
sălii, împodobit cu aur și nestemate de foarte mare preț, și a 
cinat acolo cu ei, în sunetul mai multor lăute la care cântau cu 
multă dulceaţă niște domnișoare. Când s-a sfârșit cina, Urganda, 
lăsându-i pe coconi acolo, a intrat în sala cea mare unde se 
aflau cavalerii și i-a rugat să se ducă în capelă și să le ţină 
tovărășie neofiţilor. După o vreme, Urganda s-a întors și ea în 
paraclis, ţinând în mână o armură, urmată de nepoata ei, Solisa, 


591 


cu un coif, și de Julianda, sora acestei Solisa, cu un scut; toate 
aceste arme nu erau albe așa cum obișnuiesc să poarte alţi 
neofiți la începutul vieții lor de cavaleri, ci mai negre decât ar fi 
putut fi orice altceva. Urganda s-a dus la Esplandian și i-a spus: 
„Preafericit cocon, mai fericit decât oricare altul din vremea ta, 
îmbracă această armură pe potriva negurii din inima ta vitează 
și tare, datorată nenorocirii regelui, bunicul tău, căci, așa cum 
strămoșii ce au înfiinţat ordinul cavaleresc au socotit că e 
potrivit ca într-o asemenea împrejurare nouă și veselă cavalerii 
să primească arme noi și albe, eu socotesc că la această mare 
tristețe potrivit este să primești arme negre și triste, pentru ca, 
privindu-le, să-ţi amintești să înlături pricina tristei lor culori”. 

Atunci, Esplandian și-a îmbrăcat armura, ce era foarte solidă 
și frumos lucrată. Solisa i-a așezat coiful pe cap, iar Julianda i-a 
petrecut scutul pe după gât. Urganda s-a uitat la Amadis și i-a 
spus: „Pe bună dreptate acești cavaleri ar putea să se întrebe 
de ce acestei armuri îi lipsește spada, dar voi, viteazul meu 
domn, știți unde se află și că a fost păstrată pentru el de atâta 
amar de vreme de aceea care, în vremea ei, nu și-a aflat 
pereche în stăpânirea tuturor științelor, în afară de cea a 
înșelătoarei iubiri a celui pe care îl iubea mai mult decât pe sine 
însăși, ce a fost pricina nefericitului și durerosului ei sfârșit. Cu 
acea spadă fermecată, care are puterea să dezlege și să 
spulbere toate celelalte vrăji, și cu braţul lui puternic, 
Esplandian va săvârși asemenea fapte, încât cele ce până acum 
orbeau cu strălucirea lor, vor păli mult și se vor întuneca”. 

După ce Esplandian a fost îmbrăcat în armură, cum aţi auzit, 
în capelă au intrat patru domnișoare, fiecare cu câte o armură 
de cavaler, toate atât de albe și strălucitoare ca luna, tivite și 
împodobite cu multe pietre preţioase și cu niște cruci negre; și 
fiecare dintre domnișoare l-a îmbrăcat în armură pe unul din 
coconi; apoi, îngenunchind toţi, cu Esplandian în mijloc, în faţa 
altarului Fecioarei Maria, cu capetele și mâinile descoperite, au 
vegheat armele, așa cum era datina în vremurile acelea; și 
Esplandian era atât de frumos, că îi strălucea chipul ca razele 
soarelui, făcându-i să se minuneze foarte pe toți câţi îl priveau 
îngenuncheat cu multă pioșenie și adâncă umilință, rugând-o pe 
Maica Domnului să-i ceară slăvitului ei Fiu să îl ajute și să îl 
călăuzească astfel, încât să nu păteze marea cinste ce i se 
făcuse și să îi mulţumească, pentru ca în nesfârșita lui bunătate 


592 


să îi îngăduie, lui mai curând decât altcuiva, dacă regele 
Lisuarte mai este în viaţă, să îi redea cinstea și regatul. Așa a 
petrecut toată noaptea, fără să vorbească, ci doar făcându-și 
aceste rugăciuni și altele multe, socotind că nici forța nici vitejia, 
oricât de mari ar fi, nu au mai multă putere decât cea pe care 
avea să o primească astfel. Așa a trecut noaptea aceea, stând 
toţi de veghe cu acei cavaleri neofiţi, cum aţi auzit, iar când a 
venit dimineaţa, pe spinarea balaurului s-a ivit un pitic foarte 
urât și pipernicit cu o trâmbiţă mare în mână, din care a sunat 
atât de tare, că s-a auzit mai în toată insula și toată lumea s-a 
neliniștit și a ieșit pe turnurile și meterezele castelului, pe când 
mulți alţii s-au cățărat pe stânci și pe înălțimi ca să poată vedea 
mai bine, iar doamnele și domnișoarele din marele turn din 
grădină s-au urcat sus în vârf în cea mai mare grabă cu putință, 
ca să afle ce se întâmplă de sună așa de tare acea trâmbiță. 
Când Urganda a văzut asta, le-a cerut cavalerilor să urce sus, 
unde se afla piticul, iar ea, avându-i în față pe cei patru cavaleri 
neofiți și ținându-l de mână pe Esplandian, a urcat în urma lor; 
după ei veneau șase domnișoare îmbrăcate în negru cu șase 
trâmbiţe aurite; și când au ajuns sus, Urganda i-a spus uriașului 
Balan: „Prietene Balan, așa cum natura a vrut să fii mai presus 
de toți cei din stirpea ta, făcându-te atât de deosebit de felul lor 
de-a fi și învăţându-te ce este dreptatea și virtutea, cum nu s-a 
întâmplat până acum cu niciunul din strămoșii tăi, astfel că 
putem spune că acest dar ori har l-ai primit prin vrere 
dumnezeiască, tot așa, datorită dragostei neţărmurite pe care 
știu că i-o porți lui Amadis, vreau să fii alesul meu printre acești 
atât de însemnați cavaleri, ceea ce nimănui înaintea voastră, 
nici acum, nici în viitor nu i-a fost și nu-i va fi dat să izbutească, 
și cu mâna ta să-l faci cavaler pe acest cocon, fiindcă marile 
sale isprăvi vor sta mărturie că vorbele mele sunt adevărate și 
vor statornici gloria ce o dobândești dându-i însemnele 
cavalerești celui ce va fi atât de vestit și mai presus decât toți 
vitejii”. Uriașul, când a auzit asta, s-a uitat la Amadis fără să 
răspundă nimic, șovăind parcă să facă ce spusese acea doamnă. 
Amadis, văzându-l nehotărât, și-a dat seama că așteaptă 
încuviințarea lui și a spus: „Viteazul meu domn, faceţi ce vă 
spune Urganda, căci toţi trebuie să ascultăm de poruncile ei și 
să nu-i stăm cu nimic împotrivă”. Atunci uriașul l-a luat de mână 
pe Esplandian și l-a întrebat: „Frumosule cocon, vrei să fii 


593 


cavaler?” „Vreau”, a răspuns el. Uriașul l-a sărutat pe dată, i-a 
legat pintenul drept și a spus: „Acel atotputernic Dumnezeu ce 
ţi-a dat din înfățișarea și harul său mai mult decât oricărui 
muritor, să te facă un cavaler atât de viteaz, încât cu multă 
dreptate să-mi pot ţine de pe acum cea de-a patra făgăduială a 
mea, și anume, să nu mai fac pe nimeni altul cavaler”. După 
aceasta, Urganda a spus: „Amadis, domnul meu, dacă cumva 
aveţi în gând să-i daţi vreo poruncă acestui cavaler neofit, 
faceţi-o pe dată, căci trebuie să se despartă grabnic de domnia 
voastră”. Amadis, cunoscând felul de-a fi al Urgandei și știind că 
nu-i atrăsese astfel atenţia fără să fi avut o pricină însemnată, a 
spus: „Esplandian, fiule, în vremea când am trecut prin Insulele 
României și am ajuns în Grecia, acel mare împărat mi-a arătat 
multă cinstire și mi-a făcut multe daruri, și încă mai mult m-a 
îndatorat după plecarea mea, cum au văzut acești domni, când 
ne-am aflat și eu și ei la ananghie, așa că sunt dator să îl slujesc 
tot restul vieții mele; și între alte dovezi de mare cinste ce mi s- 
au adus acolo, cea pe care trebuie să o preţuiesc deosebit este 
că preafrumoasa Leonorina, fiica acelui împărat, mai gingașă și 
mai frumoasă decât oricare domniţă din câte s-ar putea afla pe 
lume, și regina Menoresa cu alte doamne și domnișoare de 
neam ales m-au primit în încăperile lor cu nespusă plăcere și 
bucurie, arătându-mi atâta grijă, de parcă aș fi fost fecior al 
împăratului lumii, fără să știe pe atunci nimic alta despre mine 
decât că sunt un cavaler sărac; la plecarea mea, aceste doamne 
mi-au cerut să le îndeplinesc o rugăminte și de-mi va fi cu 
putinţă să mă întorc acolo să o îndeplinesc, iar de nu, să le trimit 
un cavaler din neamul meu, care să le poată sluji; eu le-am 
făgăduit că așa voi face și pentru că eu nu pot să le îndeplinesc 
rugămintea, îţi cer ţie să o faci, și, dacă Dumnezeu, în mila lui, 
te va lăsa să duci la bun sfârșit ceea ce dorim cu toţii, să nu uiţi 
că mi-am dat cuvântul unei doamne de neam foarte mare; și ca 
să creadă că tu ești cel ce vii din partea mea, ia acest frumos 
inel ce și l-a scos însăși Leonorina din deget pentru a-l pune în al 
meu”. Și i-a dat inelul dăruit de acea prinţesă, cel cu nestemata 
pereche cu cel din bogata coroană, cum se povestește în cartea 
a treia a acestei istorii. Esplandian a îngenuncheat în faţa lui și i- 
a sărutat mâinile, spunând că va face cum i-a poruncit, dacă așa 
va vrea Dumnezeu. Dar asta nu s-a întâmplat așa de curând 
cum socotiseră și unul și celălalt, căci mai înainte acest cavaler 


594 


a trecut prin multe încercări primejdioase de dragul acestei 
frumoase domnițe, de care se îndrăgostise doar auzind de 
marea-i frumusețe, cum vă vom povesti în altă istorie. 

După aceasta, Urganda i-a spus lui Esplandian: „Frumosule 
fecior, faceți-i cavaleri domnia voastră pe acești coconi, căci 
foarte curând vă vor răsplăti pentru această cinste primită din 
mâna voastră”. Esplandian a făcut așa cum i s-a poruncit, astfel 
că toți o dată au intrat în ordinul cavalerilor. Atunci, cele șase 
domnișoare de care aţi auzit au sunat din trâmbiţe atât de dulce 
și de plăcut la ureche, încât toți acei domni câţi se aflau acolo și 
cei cinci cavaleri neofiți au căzut într-un somn adânc, ca duși pe 
altă lume, iar marele balaur a prins să arunce pe nări un fum 
așa de negru și de gros, că nimeni dintre cei ce priveau n-a mai 
putut vedea altceva decât pâcla aceea neagră; dar în scurtă 
vreme, nu se știe în ce fel și chip, toţi acei domni s-au trezit în 
grădină, sub copacii unde îi aflase Urganda când sosise acolo, 
iar când s-a risipit fumul cel gros, balaurul cel mare nu s-a mai 
zărit și n-au știut ce s-a întâmplat cu Esplandian și ceilalţi tineri 
cavaleri, astfel că toţi s-au înspăimântat foarte. 

Când cavalerii s-au privit unii pe alţii, li s-a părut că totul s-a 
petrecut în vis, dar Amadis a văzut că are în mâna dreaptă o 
carte ce grăia astfel: 


„Voi, regi și cavaleri ce vă aflați aici, întoarceţi-vă în 
țările voastre, lăsați sufletele voastre să se odihnească 
și să-și afle tihnă, lăsați slava, gloria și faima faptelor de 
arme celor ce incep să urce cu marea roată a 
schimbătoarei sorți, mulțumiți-vă cu ce ati dobândit 
până acum, fiindcă i-a fost pe plac să-și țină pe loc și 
nemișcată primejdioasa roată mai mult timp pentru voi 
decât pentru alții din vremea voastră; iar tu, Amadis de 
Gaula, ce din ziua când regele Perion, tatăl tău, te-a 
făcut cavaler la rugămintea doamnei tale, Oriana, ai 
învins multi cavaleri și puternici și viteji uriași, trecând 
peste tot timpul prin mari primejdii pentru viața ta până 
în ziua de azi, făcând să tremure fioroase și 
înfricoșătoare sălbăticiuni, înfiorate de mare spaimă în 
fața inimii tale viteze, de aici înainte odihnește-ți 
ostenitul trup, căci acea soartă prielnică tie îşi întoarce 
roata pentru celălalt, și, lăsându-i pe toti dedesubt, 


dorește ca el să ajungă sus. Începe să guști din licoarea 
amară ce însoțește coroanele și domniile, căci în curând 
îți va fi dat să o bei, și așa cum, pe când erai singur și 
trăind ca un biet cavaler, având doar un cal și o armură, 
i-ai ajutat pe mulţi și mulți au avut nevoie de tine, 
acum, când te bucuri de avuţii ce făgăduiesc 
mincinoasă tihnă, va trebui să fii de mulţi ajutat, ocrotit 
și apărat, și tu, care până acum n-ai făcut alta decât să- 
ți câştigi faima prin propria-ți putere, socotind că astfel 
îți faci datoria, acum va trebui să-ți împarți gândurile și 
grijile în atâtea și felurite feluri, încât deseori vei vrea 
să te întorci la viața ta dinainte și să nu-l ai decât pe 
piticul tău căruia să-i poruncești. Incepe o viață nouă, 
cu gândul mai mult să cârmuiești decât să lupti, cum ai 
făcut până acum, lasă faptele de arme celui ce i-au fost 
hărăzite marile victorii de către acel înalt judecător 
deasupra căruia nu se află nimeni să-i poată schimba 
sentința, căci marile tale fapte de arme, vestite în toată 
lumea, vor pieri în fața faptelor lui, așa că mulți 
neștiutori vor spune că fiul și-a ucis tatăl, dar să ştii că 
nu e vorba de acea firească moarte căreia toti îi suntem 
datori, ci de o alta, care învingând toate celelalte 
primejdii și mari zbuciumări, dobândește atâta glorie, 
încât cea a înaintașilor este uitată, iar dacă mai rămâne 
totuși în amintirea cuiva, nu se poate numi glorie ori 
faimă, ci umbra acestora”. 


După ce au sfârșit de citit acea carte, s-au sfătuit multă 
vreme între ei ce trebuie ori ce pot face. Așa că părerile erau 
foarte deosebite, deși țelul tuturora era același, și atunci Amadis 
a spus: „Viteji domni, cu toate că nu e îngăduit să se dea 
crezare vrăjitorilor și celor pricepuţi la farmece și vrăji, cele 
făptuite de această doamnă și văzute de noi înșine, trebuie să 
ne dea speranţa că și cele povestite de ea se vor adeveri, cu 
atât mai mult cu cât este în puterea Domnului, atoateștiutor și 
atotputernic, să îngăduie ca mai curând Urganda să repare 
această nenorocire și să afle ceea ce pe alte căi cu multă 
osteneală am putea afla, așa cum s-a dovedit până acum, și de 
aceea, vitejii mei domni, socotesc că e bine să facem cum ne 
sfătuiește și ne poruncește; întoarceţi-vă în regatele voastre de- 


596 


abia dobândite, iar fratele meu, regele don Galaor, și don 
Galvanes, unchiul meu, împreună cu Brandoibas, să se ducă la 
regina Brisena să o înștiințeze despre felul cum am vrut să-i 
împlinim poruncile și pricina ce ne-a oprit, și să afle totodată ce 
îi este mai pe plac să facem mai departe; eu voi rămâne aici cu 
vărul meu Agrajes, până vom primi vești de la ea, și de va fi 
nevoie de sprijinul și ajutorul nostru, mult mai iute vom ști 
risipiţi fiind, decât laolaltă, rămânând ca cei ce află ceva să Îi 
vestească și pe ceilalţi să vină în ajutor”. 

Tuturor acelor seniori și cavaleri li s-a părut înțeleaptă 
această hotărâre a lui Amadis și au făcut întocmai: regele don 
Bruneo și don Cuadragante, seniorul de Sansuefia, s-au întors în 
regatele lor, luându-le cu ei pe preafrumoasele lor soţii, Melicia 
și Grasinda, iar regele don Galaor, don Galvanes și Brandoibas 
au plecat la Londra, unde se afla regina Brisena; Amadis, 
Agrajes și Grasandor au rămas în Insula Ferecată împreună cu 
acel puternic uriaș Balan, seniorul Insulei Turnului Roșu, hotărât 
să nu se despartă de Amadis câtă vreme nu avea să primească 
vești despre regele Lisuarte, iar de ar fi fost să aibă nevoie de 
ajutor, să treacă prin orice încercări și primejdii, după cum îi va 
cere acesta. 


AICI SE SFÂRȘESC CELE PATRU CĂRȚI ALE NEÎNFRICATULUI ȘI 
PREAVIRTUOSULUI CAVALER AMADIS DE GAULA, FIUL REGELUI 
PERION ȘI AL REGINEI ELISENA, ÎN CARE SE POVESTESC FOARTE 
PE LARG MARILE AVENTURI ȘI TERIBILELE LUPTE CE LE-AU DUS 
LA CAPĂT ȘI LE-AU PURTAT ÎN VREMEA LUI EL ȘI MULȚI ALȚI 
CAVALERI, ATÂT DIN NEAMUL SĂU, CÂT ȘI PRIETENI DE-AI SĂI 


virtual-project.eu 


597