Chretien de Troyes — Cavalerul Lancelot

CAVALERUL. 
LÂANCELUOI 


CHRETIEN DE TROYES 


CAVALERUL LANCELOT 


www.virtual-project.eu 


Traducere MIHAIL STĂNESCU 


Editura Albatros 
1973 


DEOARECE VOINȚA PRIMEI DOAMNE DIN CHAMPAGNE! 
este să se scrie un roman, eu însumi îl voi porni cu mare 
bucurie. Sunt om al său cu trup şi suflet în tot ce întreprind pe 
această lume» şi fără a-i aduce dinainte vreun strop de 
linguşire. Aici, însă, vreun altul s-ar interpune, care ar dori laudă 
să înalțe şi să spună, iar eu dau mărturie, că această doamnă 
este mai presus de toate cele ce în viaţă sunt, asemenea 
zefirului din mai sau din april peste a austrului bătaie. Insă eu, 
zău, nu sunt de loc dintre aceia care doresc a-şi măguli stăpâna. 
Să zic oare: după cum o gemă preţuieşte atâtea perle şi pietre 
preţioase, tot astfel ţine loc contesa mulţimii de regine? In 
niciun chip, nimic nu voi mai spune, deşi acesta-i adevărul, chiar 
de păstrez tăcerea. Atâta doar adaug, că mai mult lucrează în 
opera aceasta poruncile sale, decât tâlcul ce l-am pus şi a mea 
trudă. 

Cartea CAVALERULUI DIN CARUȚŢA o începe Chretien acum; 
materie şi sens i-au fost încredințate de doamna sa contesa, 
iară el chezaş se leagă să le-aştearnă încât nimic să nu mai 
potrivească decât rost şi trudă. Dară de-aice cuvântul său 
porneşte. 


1... prima doamnă din Champagne - Marie de Champagne, fiică a lui 
Alienor de Aquitania şi a lui Ludovic al VIl-lea; în 1164 devine soţia lui Henric 
I, duce de Champagne. Ca şi Alienor, care prezidase, pare-se, la Poitiers, o 
„Curte a iubirii” şi adusese cu ea trubaduri în nord, la Paris, apoi în Anglia, 
Marie este o bună cunoscătoare a legilor iubirii curtene şi a poeziei 
trubadureşti. Chretien de Troyes declară că deţine materia şi sensul 
romanului de la Marie de Champagne. Nu este exclus, totuşi, să fie vorba de 
un topos de modestie. De obicei, autorii pretind că au găsit materia în cărţi 
vechi, aşa cum procedează adesea şi Chretien de Troyes; aceasta mai 
înseamnă, însă, şi o punere la punct a materiei împotriva variantelor, ceea ce 
poate fi o dovadă pentru competenţa Mariei de Champagne. 


ÎN ZIUA ÎNĂLŢĂRII, ÎNTR-UN AN VENIT-A REGELE Artur 
spre Carlion?, şi curte mult bogată a strâns la Camaalot?, aşa 
cum se cădea-ntr-o zi ca aceea. Ci regele nu se retrase, după 
ospăț, de-o parte, dintre soţi. Numeroşi baroni erau în sală; 
regina însăşi se afla împreună cu ei, având alăturea, cred eu, 
multe şi alese doamne de onoare, care frumos grăiau în limba 
franceză. Şi Keu era acolo, care servise la ospăț, mâncând 
acum între conetabili.5 Dar dintr-o dată, iată, din partea unde 
Keu ședea la masă, la curte un străin apare, un cavaler mândru 
echipat şi până în dinţi înarmat. În asemenea înfăţişare înaintă 
până la regele care şedea între baronii săi. Nu îl salută ci astfel îi 
vorbi: 

— Rigă Artur, în temnita mea ţin mulţime de cavaleri de 
doamne şi domniţe de pe moşia şi din casa ta; însă nicicum dau 
înştiinţare despre ei cu gând de a ti-i înapoia vreodată. Ci vreau 
a-ţi spune şi a te înştiinţa că nu ai nici putere, nici avuţie spre a-i 
redobândi. Sigur să fii, rigă, că moartea te va prinde, fără ca 
vreodată să-i poţi ajutora. 

Răspunse riga că-i era dată suferinţa, dacă nimic atuncea nu 
putea schimba; dar grea povară se arăta a fi. Atunci străinul se 
preface că tinde spre ieşire, şi se întoarnă, nu mai întârzie 
înaintea regelui, ajunge chiar la uşă; dar nu sări trepte jumătate, 
că se opreşte şi de-acolo zice: 

— Dacă afla-vei, rigă, printre ai tăi, la curte, măcar un cavaler, 
în care aşa încredere să ai, încât regina să i-o încredinţezi, iar 
cela, urmându-mă, s-o ducă în codrul unde eu mă-nfund, atunci 
mă leg pe cuvânt să-l aştept acolo şi prinşii să ţi-i înapoiez, pe 


2 Carlion veche aşezare celtică, Isca Silurum, în Cornwall, devenită reşedinţă 
a legiunii „secunda Augusta”, de unde şi numele: Castrum Legionum - 
Caerleon, Carlion; în acest oraş, după Geoffroy de Monmouth, a avut loc 
încoronarea lui Artur 

3 Camaalot probabil localitate în Somersetshire. G. Paris o identifică cu 
Colchester; localitate neidentificată după W. Foerster. 

4 Keu nume provenit din latinescul Caius .Ocupă funcţia de seneșal la curtea 
regelui Artur, fiind, deci răspunzător de justiţie și afaceri interne 

> Numele principalului ofițer în casa primilor regi ai Franţei; aici în sensul de 
mari demnitari 


toţi cei care în ţara mea sunt în exil, dacă poate el doamna s-o 
cucerească şi de-i va fi, apoi, voia spre tine s-o pornească. 

De cele auzite în palat se tulburară toţi curtenii. La atare 
veste, Keu, care mânca împreună cu slujitorii, se ridică de la 
masă, se duse ţintă către rege şi astfel îi spuse, ieşindu-şi din 
fire de mânie: 

— Măria-voastră, slujitu-v-am eu îndelung cu bună credinţă şi 
cinstire; îmi iau rămas bun în astă clipă, pe-aici mi-e calea, 
nicicând nu vă voi mai fi de folos. Fără vrere sunt şi înclinare să 
vă mai slujesc de-acum înainte. 

Pătimi regele de ce i-a fost dat s-audă; iar când putere avu să- 
i răspundă, îi zise de-a dreptul: 

— Vorbeşti aşa cu hotărâre, ori glumeşti? 

Răspunde Keu: 

— Mândru domn al nostru nu-mi arde mie acum de snoave, ci 
de-adevărat îmi iau rămas bun. Nu vă cer simbrie, şi nici altă 
răsplată în schimbul slujbei mele. Neabătut am luat această 
hotărâre, ca eu să plec de-aici pe dată. 

— Mânat de ură sau de supărare vrei să pleci? întrebă regele. 
Ne-am deprins împreună, seneşale, rămâi la curte; să ştii că tot 
ce-i mai de preţ pe astă lume ţi-aş dărui fără zăbavă ca să rămâi 
la noi. 

— În zadar ar fi, răspunde Keu; nu mai rămân o clipă, chiar 
dacă m-aţi pica în fiecare zi cu aur. Atunci regele, pierzând orice 
speranţă, se-ndreptă spre regină: 

— Doamnă, îi spuse el, nici prin gând nu vă trece de lucrul ce 
mi-l cere seneşalul. Învoire de plecare îmi cere, şi zice că nu mai 
stă la curtea mea; nu-i ştiu pricina. Dar ceea ce nu vrea să facă 
pentru mine, va făptui îndată la rugămintea voastră: duceţi-vă 
la el, doamna mea dragă! Dacă pentru mine nu găseşte de 
cuviinţă, rugaţi-l să rămână de dragul vostru, de-ar fi să-i cădeţi 
chiar la picioare; căci zilele-mi vor fi de-acum întunecate, de nu- 
mi va mai fi el, Keu, tovarăş. ` 

Astfel regele o trimise pe regină la seneşal, şi ea îl ascultă. Il 
găsi stând cu ceilalţi; şi când ajunse în dreptu-i, zise: 

— Keu, cu mare mâhnire am aflat, să ştii cu adevărat ceea ce 
spusu-mi-s-a despre domnia-ta. Mi-au povestit, vai mie, că vrei 
să te desparţi de rege. De unde acest gând? Din ce necaz? Nu te 


socotesc acum nici înţelept şi nici curtean după cum obişnuiam; 
să rămâi venit-am să te rog. Rămâi, Keu, aceasta îmi e ruga. 

— Doamnă, vă mulţumesc cu plecăciune; dar cât despre 
rămas, cu niciun chip. 

Regina îl mai rugă însă, şi toţi cavalerii i se alăturară. Dar Keu 
îi spuse să renunţe la aceste zadarnice rugăminţi. Atunci regina, 
din înalt, îi căzu dintr-o dată la picioare. O imploră Keu să se 
ridice, dar ea răspunse că nu va face: nu se va mai clinti de 
acolo, câtă vreme Keu nu-i va împlini dorinţa. Astfel o încredinţă 
Keu că va rămâne, dar regele să-i acorde dinainte ce-i va cere, 
şi însăşi regina să întărească. 

— Keu, zise regina, orice ar fi, noi îţi vom dărui. Vino acum, 
să-i dăm răspuns de hotărârea luată. Impreună cu regina se 
îndreptă Keu spre rege. 

— Sire, spuse regina, l-am reţinut pe Keu cu mare osteneală; 
doar printr-o făgăduială vi-l încredinţez, ca să îngăduiţi ceea ce 
el va spune. 

De bucurie regele răsuflă uşurat, şi răspunse că va dispune 
cum îi este voia. 

— Sire, zise Keu, aflaţi deci ceea ce vreau şi care este darul 
cu care v-aţi legat. Ţin mult să fie într-un ceas bun şi vouă vă 
aduc mulţumire. Sire, iat-o pe stăpâna mea, pe care mi-aţi 
îngăduit să o conduc pentru a lua urma cavalerului ce ne 
aşteaptă în pădure. 

Regele îndură şi îl învesti, căci de nimic vreodată el nu s-a 
dezisê Dară mânie a simţit, şi durere, încât acestea i-au apărut 
pe chip. Regina se căi amarnic şi toţi curtenii şoptiră prin colţuri 
despre trufia şi jignirea la care ţintise cu nesăbuire Keu. 

Regele o prinse de mână pe regină şi îi spuse: 

— Doamnă, îi zise el, fără murmur trebuie acum să îl urmaţi 
pe Keu. 

lar acesta: 

— Înmânaţi-mi-o odată şi nu cumva să vă fie teamă; cu bine o 
voi aduce, neatinsă şi nevătămată. 

Regele i-o încredinţă, iar celălalt o conduse. După cei doi, 
ieşiră toţi din sală; nu-i om să nu fie cuprins de supărare. 


6 îndeplinirea unei cereri era în mitologia celtă atributul suveranului 


Aflaţi apoi că seneşalul se înarmă de-a-ntregul, iar calul i-a 
fost scos în curte. Alăturea de el, un cal de paradă, nici nărăvaş, 
nici greu de stăpânit, ci aşa cum se cuvine unei regine. Cu inimă 
îndurerată şi mâhnită, greu oftând, urcă în şa regina, spunând 
încet în sinea-i, spre a nu fi auzită: 

— Vai, vai! Dacă aţi şti voi, prieteni, nu aţi îngădui, cred eu, 
vreodată, să fiu dusă măcar un pas, fără a vă împotrivi! 

Credea că vorbise în şoaptă, dar tot o auzi contele Guinable, 
întâmplat în preajmă-i la urcarea în şa. lar la despărţire aşa jale 
a fost printre cei ce se găseau de faţă, de gândeai că întinsă-i 
regina în sicriu. N-aveau speranţă ca ea să se mai întoarcă 
vreodată, câte zile va mai avea. Seneşalul, mânat de 
nesăbuinţă, o ducea acolo unde celălalt aşteaptă. Dar nu era 
nimeni atât de îndurerat să îndrăznească a-i urma, până ce 
nobilul Gauvain'se adresă în taină regelui, moşului său: 

— Sire, zise el, aţi împlinit o faptă tare necugetată şi mult mă 
minunez; dar dacă aţi vrea să-mi urmaţi sfatul, cât timp se mai 
găsesc pe-aproape, să mergem eu şi măria-voastră după ei, iară 
cu noi cine-o mai vrea să vină. Nu îndur să stau acum în loc şi să 
nu le iau urma. N-ar fi de loc drept să nu plecăm după ei, măcar 
să aflăm ce o să se întâmple cu regina şi cum o să se poarte 
seneşalul. 

— Ei, mândre nepoate, îi dădu regele răspuns, grăit-ai înţelept 
ca un curtean. lar fiindcă ai pornit treaba asta, porunceşte să ni 
se scoată caii, să li se pună şaua şi căpăstrul şi să ne aşternem 
drumului fără zăbavă. 

lată că au fost aduşi caii, înşeuaţi şi pregătiţi de drum. Întâi a 
urcat regele în şa, apoi a încălecat Gauvain, seniorul, pe urmă 
care mai de care. Toţi voiau să le fie tovarăşi încât i-au însoţit 
cum le-a venit la îndemână: mulţi erau înarmaţi, dar şi fără 
arme se arătau. Messire Gauvain era încins cu arme şi porunci la 
doi scutieri să mâne în dreapta lor doi cai de luptă. 

Şi cum se apropiau ei de pădure, au zărit ieşind din codru şi 
au recunoscut calul lui Keu, cu hăţurile rupte. Venea fără 
călăreț, în trap, spre ei, cu chinga mânjită de sânge, iară de șa Îi 
atârna, frânt, un arc. Nu era cavaler să nu tresalte de mânie, cu 
toţii se priveau şi îşi dădeau semne. 


7 Cavaler al mesei rotunde 


KKK 


LUNGĂ CALE ÎNAINTEA CELORLALȚI CĂLĂREA messire 
Gauvain; nu după multă vreme zări îndreptându-se spre el la 
pas un cavaler pe un cal istovit, vrednic de milă, gâfâind de 
oboseală şi scăldat în sudoare. Cavalerul l-a salutat mai întâi pe 
seniorul Gauvain, apoi răspuns i-a dat messire Gauvain. Se opri 
după ce îl recunoscu pe acesta, şi îi spuse: 

— Messire, vedeţi bine ce spetit e calul meu şi în ce stare, 
încât nimănui nu va mai fi de trebuinţă; cred că aceşti doi 
destrieri sunt ai domniei-voastre; cu rugăminte viu acum, şi sub 
cuvânt că vă voi întoarce serviciul şi răsplata, ca ori să-mi 
împrumutaţi unul din ei ori să mi-l dăruiţi, pe oricare ar fi, după 
cum vă e vrerea. 

lar celălalt răspunse: 

— Are de ales, domnia voastră, pe acela care îi place. 

Cel mânat de mare nevoie nu cercetează care era mai bun, 
mai frumos sau mai înalt; ci iute sare pe calul care-i este mai la 
îndemână şi porneşte în galop. lar calul care-l lasă cade mort, 
căci greu îl muncise în ziua aceea. 

Fără întârziere, împungându-şi calul intră cavalerul în codru, 
iar messire Gauvain se ia după el şi îl urmează statornic doar 
până cobori o vale. Dar după o altă bună bucată de drum, dădu 
peste destrierul împrumutat străinului, ţeapăn întins în iarbă, iar 
împrejur văzu pământul frământat de copite şi împrăştiate 
frânturi de scuturi şi de lănci; se părea că amarnică luptă de 
cavaleri fusese, şi tare mâhnit era messire Gauvain că nu se 
întâmplase şi el prin preajmă. Nu pierdu vremea prin acele 
locuri, ci în goană îşi continuă calea, când iată că-l zări din nou 
pe cavaler, singur, mergând pe jos, dar înarmat, cu coiful lăsat, 
cu scutul pavăză, şi sabia încinsă, lângă o căruţă ajunsă din 
urmă. 

Pe vremurile acelea căruţa slujea la acelaşi lucru ca astăzi 
stâlpul infamiei; iar în fiecare târg cumsecade unde sunt acum 
căruţe ca la vreo trei mii, nu se afla pe atunci decât una, ce se 
folosea pentru toţi care în zilele noastre se ţintuiesc la stâlp: 
pentru răii vinovaţi de trădare sau crimă, sau pentru cei cărora 


nu li s-a arătat dreptatea în duel, şi pentru hoţii care au jinduit 
la bunul altuia şi pentru tâlharii la drumul mare. Cel prins în 
nelegiuire era urcat cu de-a sila în căruţă şi purtat pe toate 
ulițele, apoi era socotit în afara legii, nicicând ascultat la curte 
sau vreodată sărbătorit şi cinstit. Aşa erau căruțele în vremuri 
străvechi, şi încă atât de crâncene încât umbla vorba: „Căruţă 
de-i vedea sau calea de-ţi va tăia ea, închină-te la Dumnezeu, să 
nu te pască lucrul rău”. 

Cavalerul, pe jos şi fără lance, se îndreptă spre căruţă şi zări 
cocoţat pe loitre, în loc de căruţaş, un pitic? cu o nuia lungă în 
nună. 

— Piticule, zise cavalerul pentru Dumnezeu, spune-mi dacă n- 
ai văzut trecând prin locurile acestea pe doamna mea regina. 

Piticul ticălos mişel de obârşie nu vru să-i dea înştiinţare, ci 
răspunse: 

— De te încumeţi să te-arunci în carul ce îl mân, poate afla-vei 
până mâine ce-a devenit regina. 

Şi într-acestea îşi ţine drumul, neaşteptând nicio clipită. Doar 
doi paşi rămâne în urmă cavalerul până să urce. 

Într-un ceas rău, în ceas rău a şovăit de teama umilinţei şi nu 
s-a urcat imediat în car căci mult se va căi după aceea. 
judecata deosebită de lubire, îi spune să se ferească de-a 
urca, şi îl îndeamnă şi sfătuieşte, nu cumva să făptuiască un 
lucru de ruşine şi ocară. Dar nu sălăşluieşte în inimă Rațiunea 
care cutează a vorbi acestea, ci pe buze, în timp ce lubirea-i în 
inimă închisă, poruncă dând şi ghes să urce pe dată în căruţă. 
lubirea vrea aceasta şi el urcă, fiindcă nu-i pasă de umilinţe 
când porunca şi voinţa ale iubirii sunt. 

Messire Gauvain dă năvală într-acolo, împungând calul, 
necrezându-şi ochilor când l-a văzut pe cavaler în căruţă. Apoi 
zise piticului: 

— Povăţuieşte-mă, dacă de regină aflat-ai ceva. 

— Dacă nu-ţi pasă de soarta ta urcă alături de acest cavaler, 
de îţi este pe plac, iar eu te voi îndrepta spre ea. 


2? Prin duel se redobândea sau se reafirma propria valoare sau demnitate. 
Aici se face referire la duelul justițiar, obicei foarte vechi. 

? Piticul - în general în romanele cavalerești, piticul îndeplinește două funcţii 
principale : vrăjitoria și ostilitatea faţă de protagonist. 


Auzindu-l, messire Gauvain îl socoti peste măsură de nebun, 
şi-i spuse că nici cum nu va urca, fiindcă prea josnic schimb ar 
face, coborând din şa într-o căruţă. 

— Ci du-te încotro vrei, iar eu te voi urma unde ţi-e calea. 

După acestea se aştern la drum, unul călare, cei doi în car, 
dar împreună aceeaşi cale ţin. Târziu spre seară ajunseră la o 
cetate bogată foarte şi nespus de frumoasă. Tustrei trecură 
poarta: de cavalerul dus în car se minuna mulţimea în jur, dar 
nicidecum se povăţuiesc între ei, ci-l huiduiesc cu mic cu mare, 
bătrâni şi copii de-a valma, pe uliţe, în larmă asurzitoare. Multe 
îi sunt date cavalerului să îndure, josnicii şi necazuri. 

Toţi se întreabă: 

— Oare la ce chin va fi ăst cavaler supus? Jupuit va fi sau în 
furci va să atârne, în apă aruncat sau ars pe rug de spini? Hei, 
tu, piticule care îl duci, spune, cu ce nelegiuire a fost el prins? 
Dovezi i s-au adus de jaf, ori este ucigaş ori în duel învins? 
Piticul rămânea însă mut, nu răspundea nici în dreapta nici în 
stânga, mânându-l pe cavaler la han. Şi Gauvain necontenit îl 
urma, către un turn care se înălța mândru deasupra oraşului. De 
o parte a lui se întindea o pajişte, iară de alta se căsca o 
prăpastie, turnul fiind ridicat pe o stâncă neagră, înaltă şi abrupt 
tăiată. Aici intră Gauvain, urmând căruţa. În sală au dat peste o 
tânără domniţă, în veşminte alese, frumoasă cum nu se mai 
găsea pe acele plaiuri, alăturea având două plăcute şi gingaşe 
fecioare. Indată ce-au zărit pe seniorul Gauvain, au arătat mare 
bucurie şi i-au dat bineţe, apoi de cavaler întrebară curioase: 

— Piticule, ce faptă rea a săvârşit ăst cavaler, de-l duci ca pe- 
un olog? 

Acesta nici gând n-are să le-arate motivul, ci îl îndemnă pe 
cavaler să coboare şi pe-aici încolo îi e drumul. Nimeni n-a mai 
aflat pe unde i-a fost calea. Descălecă şi messire Gauvain. În 
vremea asta slugi înaintează, care pe amândoi îi ajută să-şi 
scoată armele. Domnița porunci să fie aduse mantii, pe care le- 
au îmbrăcat cavalerii. La ceasul cinei, masa a fost frumos 
împodobită. Domnița îl aşeză în dreapta pe seniorul Gauvain. 
Pentru nimic în lume n-ar fi schimbat ei casa n-ar fi găsit gazdă 
mai aleasă. Căci înaltă cinstire, şi bună şi frumoasă companie le- 
a adus de-a lungul serii tânăra domniţă. 


lar după ce-au petrecut astfel destulă vreme, s-au pregătit 
două paturi în mijlocul sălii celei înalte şi lungi; alături se mai 
afla unul, mai frumos decât acestea şi mai împodobit. Căci după 
cum ne spune povestea, aflai în el toată odihna pe care ai fi 
dorit-o. Când a venit vremea somnului, domniţa îi luă pe 
amândoi oaspeţii săi, le arătă cele două paturi frumoase, lungi şi 
încăpătoare, şi începu a le spune: 

— Vă veţi odihni în aste două paturi; cât despre cel de colo, 
nu va sta în el decât omul care-l merită: nu pentru trupurile 
voastre a fost aşternut. 

Îndată îi răspunse cavalerul sosit în căruţă, căci cu dispreţ 
primi el opreliştea domniţei: 

— Spune-mi, făcu, din ce pricină culcuşul ăsta e oprit pentru 
noi? 

Răspunse domniţa, fără să-i treacă prin cap de se va fi 
chibzuit bine sau nu: 

— Nu se cade ca tocmai domni a-ta să întrebi de-acestea. 
Dezonorat pretutindeni în lume e cavalerul ce-a fost purtat în 
car, încât n-are drept să se mai intereseze de această vrajă, şi 
mai cu seamă în ăst pat să urce S-ar putea să plătească scump 
şi pe loc. Nu pentru domnia-ta a fost el atât de bogat împodobit. 
Ar putea să te coste mult chiar dacă numai prin gând ţi-ar trece. 

— Vei vedea îndată, făcu el, gândul ce l-am avut. 

— Îl voi vedea? 

— Cu siguranţă. 

— Acum pe loc vreau să văd. 

— Nu ştiu cine va pierde, spuse cavalerul, pe onoarea mea! 
Pentru că s-a înnoptat, să nu fie cu supărare că în acest pat 
vreau să mă întind şi să mă odihnesc în voie. 

Zis şi făcut. Era patul mai lung decât celelalte două şi cu 
peste doi coţi mai înalt, îmbrăcat în brocart de mătase ţesut cu 
fir de aur şi acoperit cu un pled auriu cu stele. Blănurile nu erau 
de veveriţe obişnuite, ci de samuri. Şi pentru un rege s-ar fi 
potrivit cuvertura cu care s-a învelit cavalerul. Nu era nicicum 
patul un aşternut de paie, iară învelitoarea o veche rogojină. 

Dar când a înscris răbojul miezul nopţii» ca trăsnetul o lance 
se cobori, cu fierul ţintă în jos şi cât pe-aici a fost să-l ţintuiască 
de pat şi de cearşafuri pe cavalerul nostru. De lance flutura ca 


flamura o limbă de foc. Văpaia acoperi învelitorile şi patul, iar 
fierul lancei trecu la o fărâmă de trupul cavalerului, cât îl zgârie 
puţin, dar fără să-l rănească. Îndată sări cavalerul, înăbuşi focul 
şi, apucând lancea, o azvârli în mijlocul încăperii, fără a părăsi 
patul; iar după aceea se întinse şi adormi cu tot atâta nepăsare 
ca şi întâia oară. 

Când trecu noaptea, la revărsat de ziuă, domniţa din turn se 
îngriji de slujbă şi îi trezi pe oaspeţi. După ce ascultară slujba, 
cavalerul sosit în căruţă se aşeză gânditor la o fereastră, privind 
pajiştea din vale. La fereastra de alături venise domniţa, nu ştiu 
ce sfat ţinând destulă vreme cu seniorul Gauvain. Cuvintele nu 
le cunosc, dar în vreme ce multe îşi făgăduiau, pe paijişte, 
departe, hăt spre râu, zăriră trecând o litieră, pe care zăcea 
întins un cavaler de seamă, urmată de trei domniţe în lacrimi 
scăldate. Şi după ei văzură venind o ceată, în frunte având un 
mare cavaler, la stânga sa cu o prea frumoasă doamnă. Privind 
de la fereastră, cavalerul înţelese că aceasta e regina. Nu încetă 
s-o privească, pierzându-se în contemplare, şi din ochi n-o 
pierdu cât i-a fost cu putinţă; încât, atunci când nu a mai putut 
s-o zărească, era în stare să se azvârle pe fereastră, de stânci să 
se zdrobească. Şi chiar era pe jumătate cu trupul în afară, când 
îl văzu messire Gauvain, care îl trase înapoi spunându-i: 

— Apoi rogu-te, messire, stai în pace! Pentru Dumnezeu, să 
nu-ţi mai treacă prin minte să făptuieşti asemenea nebunie. Cu 
adevărat că pe nedrept îţi urăşti viaţa. 

— Ba pe bună dreptate, zise domniţa. Nu se va împrăştia pe 
tot pământul vestea despre nenorocirea sa? Urcat a fost în 
căruţă şi, desigur, voinţa lui este să fie ucis. Mai mult valorează 
mort decât viu fiind. Viaţa-i va fi de-acum umilinţă, necaz şi 
nefericire. Acestea fiind zise, cavalerii au cerut armele şi s-au 
înarmat; multă curtenie a dovedit atunci domniţa şi multă 
preţuire şi mărinimie. Căci după ce atâta l-a mustrat şi certat pe 
cavaler, îi dărui cal şi lance, din dragoste şi împăcare. Şi-au luat 
rămas bun de la domniţă, după cum era de aşteptat de la 
asemenea cavaleri, curtenitori şi de bine învăţaţi, şi îşi urmară 
calea înspre unde au văzut alaiul. Astfel au părăsit castelul de 


care nimeni nu ne-o mai vorbi vreodată. 
XXX 


S-AU ÎNDREPTAT IUTE SPRE LOCUL UNDE O ZĂRISERĂ pe 
regină. Impungeau caii la galop, doar-doar or ajunge alaiul din 
urmă. Au trecut de pajişte, au intrat apoi într-o împrejmuire, 
până ce-au dat de drum pietruit. Atâta au rătăcit prin pădure, că 
era trecut de amiază când întâlniră la răscruce o fecioară. 
Amândoi i-au dat bineţe şi au rugat-o, dacă va şti, să le spună 
unde era regina dusă. Cu multă chibzuinţă răspunse aceasta, şi 
le zise’: 

— Dacă îmi veţi făgădui ajutorul vostru, aş şti să vă îndrum, 
ca să o luaţi pe drumul drept pe care-l căutaţi, şi ţara ştiu s-o 
spun, şi cavalerul ce-a răpit-o să-l numesc: dar multă osteneală 
are de-ndurat cavalerul care-n acea ţară vrea să intre; şi până 
va fi acolo, multă durere. 

Messire Gauvain îi spuse: 

— Domniţă, dacă m-ajută Domnul, mă leg ca după cum 
doreşti, la picioare să-ţi aduc, când îţi va fi pe plac, toată 
puterea mea, numai să-mi spui adevărul! 

Cel adus în car nu spune însă că-i promite toată puterea sa, ci 
o încredinţează, ca om pe care lubirea îl face bogat, puternic şi 
cutezător peste orice, că fără întârziere şi temere, oricând ea va 
dori, îi va asculta porunca. 

— Vă voi spune, prin urmare, făcu ea; şi iată ce le povesti 
tânăra domniţă: 

— Vă jur seniori că e Meleagant, un cavaler mare şi tare, fiu al 
regelui din Gorre, cel care a luat-o în ţara de unde niciodată 
străinul nu se-ntoarce. Doar cu forţa trăiesc străinii acolo, în 
robie şi exil. 

Şi-atunci aceştia au mai întrebat-o: 

— Domniţă, unde e această ţară? Cum să găsim cale într- 
acolo? 

— Indată veţi afla; dară să ştiţi, multe vămi veţi întâmpina, şi 
trecători mişele. Căci nimeni nu pătrunde acolo cu uşurinţă, 
dacă nu are îngăduinţa rigăi, pe nume Bademagus, decât doar 
pe două căi primejdioase foarte, şi prin două treceri tare crunte: 
prima se cheamă PODUL APEI, pentru că sub apă se întinde 
acesta. E tot atâta apă acolo şi deasupra ca şi dedesubt, nici 


1 Răspunse...și...zise - folosirea a două cuvinte sinonime sau de valoare 
apropiată în același enunţ este o caracteristică a francezei medievale 


mai multă nici mai puţină de o parte, aşa e podul, drept la 
mijloc. Şi nu-i lat decât de un picior şi jumătate, şi tot atâta e de 
gros. Bine-aţi face de n-aţi lua această cale, deşi e mai puţin 
primejdioasă. Şi mai sunt încă aventuri destule, despre care 
păstrez tăcerea. Celălalt pod e mai rău şi cu mult mai 
primejdios, încât niciun om nu l-a trecut vreodată, căci e-ngust 
ca ascuţişul unei săbii, şi chiar de aceea îi spune lumea pe la noi 
PODUL SPADEI!!. lată că v-am înfăţişat adevărul, aşa cum am 
putut mai bine. 

Şi-aceştia o mai întrebară încă: 

— Domniţă, dacă găseşti cu cale, arată-ne aceste două 
drumuri. 

lar domniţa răspunse: 

— Drumul acesta duce drept la podul de sub apă, iar aceasta 
din dreapta spre Podul Spadei. 

Şi-atunci vorbi cavalerul care-a fost în car: 

— Messire, alegerea ţi-o las fără vreun gând ascuns urmează 
una din aceste căi, şi lasă-mi-o pe cealaltă. la-o pe cea care mai 
mult îţi place. 

— Pe legea mea, făcu messire Gauvain, multă primejdie şi 
trudă sunt şi pe-o trecătoare şi pe alta şi nu prea ştiu pe care s- 
o urmez. Dar nu se cuvine să dau înapoi, iar pentru că mi-ai 
îngăduit alegerea, mă-ndrept spre podul de sub apă. 

— Se cade aşadar ca fără vorbă, să mă duc la Podul Spadei, 
făcu celălalt, şi bucuros mă supun. 

Într-acestea se despart tustrei, după ce fiecare s-a încredinţat 
voinţei Domnului. lar când domniţa îi vede pornind, astfel 
vorbeşte: 

— Fiecare din voi îmi datorează răsplată, pe care voi lua-o 
atuncea când voi vrea. Aveţi grijă, nu uitaţi pe prietena voastră! 

— Nu suntem noi dintre aceia, bună prietenă! răspuns-au 
cavalerii într-un glas. 


Apoi dus este fiecare pe drumul lui. 
XXX 


11 Podurile „punţile, întâlnite în majoritatea mitologiilor sânt simboluri ale 
trecerii către o existenţă superioară, desăvârșită. Dificultatea trecerii lor are 
o semnificaţie iniţiatică 


CAVALERUL DIN CARUŢA VISEAZA, CA ORICE om care 
nici putere, nici pavăză nu are contra poruncilor iubirii; aşa de 
absorbit este de gânduri, că-şi uită şi de sine, nu ştie de maie 
ori nu e; nici numele nu şi-l mai aminteşte, sau dacă-i înarmat 
sau nu; nu ştie care-i calea ce-o apucă şi nici de unde vine. De 
nimic nu-şi mai aduce aminte, în afara unui singur lucru şi 
pentru aceasta le-a dat el uitării pe toate celelalte. Doar la acest 
singur lucru îi e gândul, încât nici nu vede, nici nu aude în juru-i. 
lar calul atât de iute umblă, încât nu are habar de calea 
întortocheată, ci numai de drumul bun şi drept. Şi-astfel, 
grăbindu-se, întâmplarea îl poartă într-o câmpie pustie, unde 
avea de trecut un vad; pe celălalt mal păzea vadul un cavaler 
înarmat, având alături o domniţă urcată pe un mândru cal. Era 
târziu după-amiază şi cavalerul tot aşa de cufundat era într-ale 
sale. lar calul, văzând apa limpede şi frumoasă şi sete fiindu-i, 
într-acolo ţintă se îndreaptă. Cel care se ţinea pe celălalt mal 
strigă: 

— Cavalere, eu sunt păzitorul acestui vad, şi trecerea nu ţi-o 
îngădui. 

Cavalerul, cufundat În gânduri, nu-l vede şi nu-l aude, în timp 
ce calul coboară fără a se opri spre apă. lar celălalt îi strigă să 
se îndepărteze de vad. Să dea dovadă de înţelepciune, că nu e 
trecere pe-acolo. Şi se jură pe inima-i din pieptu-i că aşa va face 
dacă prin vad va trece cineva. Dar cavalerul nu-l aude, şi-acela 
a treia oară îl strigă: 

— Cavalere, nu tulbura vadul, nesocotindu-mi voinţa şi placul; 
altfel, pe capul meu, o să te fac una cu apa din râu. 

Dar visătorul nu-l aude. Calul intră degrabă în vad, sărind de 
pe mal, şi începe a se adăpa cu lungi sorbituri. Celălalt ţipă că i- 
o va plăti el, cavalerul, ca scutul nu-l va feri şi nici coiful care-i 
atârnă pe spate. Şi-odată şi porneşte în galop, aruncându-se 
asupră-i şi doborându-l în mijlocul vadului unde îl oprise să intre, 
de-i sare lancea şi scutul cât colo. Pomenindu-se în apă, 
cavalerul tresare aiurit, ca omul care din somn adânc zvâcneşte, 
nu pricepe şi se minunează cine a putut să-l lovească. Şi-apoi, 
văzând pe cavaler, îi spune: 

— Ei, vasal, de ce m-ai lovit, spune-mi-o, când ştiu că-n calea 
mea nu te-ai aflat, şi nici necaz nu ţi-am adus vreodată? 


— Ei, drăcie, aşa crezi, făcu acela; nu m-ai ţinut de om josnic, 
când te-am oprit să treci vadul, spunându-ţi de trei ori, şi atât de 
tare cât am putut să-ţi strig? Doar ai auzit bine cum te-am 
provocat de două sau de trei ori, dacă-mi vei încălca voinţa, şi 
am spus limpede că te voi azvârli într-o clipită în apa vadului 
acesta. 

Răspunse atunci cavalerul: 

— Blestemat să fiu, dacă te-am văzut sau auzit cândva. 
Pesemne că îmi era gândul în altă parte când m-am oprit să trec 
vadul. Dar află că în ceas rău ai săvârşit acest lucru, dacă ajung 
să prind măcar cu o mână frâul calului tău. 

lar celălalt: 

— Ce s-ar întâmpla? Prinde frâul acum pe dată, de 
îndrăzneşti; dar nu preţuiesc cât un pumn de cenuşă 
ameninţarea şi orgoliul tău. 

— Mai mult nu-mi trebuie. Aş vrea să văd cum ţii piept celor 
ce vor veni acum. 

Atunci înaintează călăreţul în mijlocul vadului, şi când mi-l 
înhaţă odată celălalt cu mâna stângă de frâu, iar cu dreapta îl 
împumnă de coapsă, şi mi-l scutură şi mi-l trage şi strânge cu 
aşa tărie, încât începe a se plânge călăreţul, simțind cum i se 
scurge toată forţa din trup, şi-l roagă a îndurare: 

— Cavalere, rogu-te, să ne-ntrecem mai bine pe drept; ia-ţi 
scutul, urcă pe cal, şi în lăncii să ne luptăm. 

— Ba de loc, pe legea mea, pentru că ştiu că p-aci o să-ţi fie 
drumul de cum o să te vezi scăpat. 

Când îl auzi celălalt, simţi mare ruşine: 

— Cavalere, urcă în siguranţă pe cal, şi te încredinţez cinstit 
că nu dau înapoi şi nici nu fug. Mi-ai spus vorbe de ocară şi m-ai 
jignit. 

lar celălalt din nou răspunse: 

— Leagă-te pe credinţa ta că, de-ţi voi da drumul, nu vei fugi 
şi nici nu vei da înapoi, şi nici nu mă vei atinge sau de mine te 
vei apropia până nu mă vei vedea călare. Mă voi purta şi eu cu 
multă îndurare de te voi birui. 

Celălalt se jură pe ce avea mai drag. lar când cavalerul avu 
încredințare, se duse să-şi culeagă scutul şi lancea, care 
coborau pe firul apei şi ajunseseră depărtişor; apoi se întoarse 


să-şi ia calul. Când s-a văzut călare, îşi prinse scutul de curele, 
apucă lancea în dreapta; apoi fiecare dădu pinteni calului şi se 
repeziră unul spre celălalt, cât au putut mai iute. 

Cel care trebuia să păzească vadul atacă mai întâi şi loveşte 
atât de năprasnic, că lancea-i zboară ţăndări. Dar şi celălalt 
loveşte, încât îşi trimite potrivnicul drept în mijlocul râului unde 
apa se întinde deasupră-i. Apoi înapoi se trage şi coboară, căci 
pe drept credea că pe alţii o sută de felul acesta poate să-i 
mâne şi să-i gonească din faţa lui. Din teacă scoate sabia de 
oţel; rivalul se ridică şi scânteiază în aer o sabie la fel. Se luptă 
corp la corp, scuturile pe care străluceşte aurul le împing înainte 
şi se acoperă cu ele, în oţeluri încearcă să se taie, şi nu mai 
încetează, nici se odihnesc. Multe lovituri îşi dau unul altuia şi 
bătălia aşa se-ncinge, încât multă obidă strânge în inimă 
cavalerul din căruţă: greu va mai da de capătul drumului, îşi 
spune, când atâta osteneală pune să-nvingă un singur cavaler. 
Dacă ar fi dat ieri pe coclauri de alţii o sută, nici prin gând nu i- 
ar fi trecut că ar putea aceştia să-i reziste. Cuprins e de durere 
şi mânie, când vede cât de slab este, pierzând loviturile şi 
prăpădind vremea. Atunci se aruncă asupra celuilalt şi atâta se 
grăbeşte, încât vrăjmaşul dă înapoi şi fuge, lăsându-i în 
stăpânire vadul, spre marea-i deznădejde. Dar cavalerul din 
căruţă îl goneşte într-atât până îi cade în mâini. Deasupră-i vine 
căruţaşul, şi se jură că, după cum vede el, în ceas rău l-a 
aruncat călare peste râu şi l-a smuls gândurilor sale. 

Aceste ameninţări ajung la urechea fecioarei ce-l însoțea pe 
cavaler: împinsă de spaimă, îl roagă de iertare, să nu-i curme 
viaţa. Cavalerul îi răspunde că va înfăptui într-adevăr omorul, 
deoarece nu poate lua altă răsplată pentru marea ocară ce i-a 
fost adusă. 

Asupră-i se repede, sabia o-nalţă; iar cel de jos, înspăimântat, 
îi spune: 

— Pentru Dumnezeu şi pentru mine, aibi îndurare! 

— Pe onoarea mea, răspunde celălalt, oricât de mişeleşte am 
fost tratat, nu s-a întâmplat ca un duşman să-mi ceară astfel 
îndurare, iar eu să nu i-o dau o dată. De aceea o să te iert la 
rându-i, căci nu trebuie să îndepărtez mila de tine de vreme ce 


mi-ai cerut-o... Dar mai întâi să-mi făgăduieşti pe cuvânt că 
atunci când te voi chema, vei veni să te recunoşti prinsul meu. 

lar celălalt, plin de mâhnire, este silit să făgăduiască. 
Fecioara, încă o dată, spune: 

— O, cavalere, care te dovedeşti a fi atât de nobil, pentru că 
iertare ţi s-a cerut şi te-ai înduplecat, dacă niciodată n-ai 
eliberat pe vreun prins, dezleagă-mi-l pe acesta din închisoare. 
Ingăduie-i să stea în preajma mea, sub cuvânt că, de va fi 
nevoie, te voi răsplăti aşa cum vei dori, după a mea putere. 

Atunci cavalerul înţelese, după vorba ei, cine era, şi i-l 
încredinţă pe cavaler. lar domniţa e plină de umilinţă şi 
nelinişte, gândind că poate învingătorul îşi va da seama cine-i 
ea; căci n-ar fi dorit aceasta. Cavalerul se pregăteşte îndată de 
drum, iar cel învins împreună cu domniţa se roagă pentru el, 
apoi îi cer încuviinţare de plecare. El le-o dădu, şi îşi urmă calea, 
până ce spre seară întâlni o fecioară, peste măsură de frumoasă 
la chip şi la făptură, împodobită şi frumos gătită. Domnița îl 
salută vădind înţelepciune şi creştere aleasă, iar cavalerul îi 
răspunse: 

— Dea Domnul să ai parte de sănătate şi voioşie, domniţă! 

Apoi răspunse aceasta: 

— Locuinţa mea este pregătită, messire, dacă îţi este voia să 
mâi peste noapte; dar pentru asemenea găzduire, trebuie să te 
însoţeşti cu mine; numai cu preţul acesta îţi este îngăduit. 

Mulţi ar fi cei care pentru darul acesta i-ar mulţumi de o mie 
de ori; dar cavalerul pe dată s-a întunecat şi i-a răspuns: 

— Domniţă, pentru adăpost îţi dau mulţămire, pentru că în 
nevoie sunt; cât despre însoţire, nu-ţi fie cu supărare, m-aş lipsi 
cu mare bucurie. 

— Atunci, făcu fecioara, nu te voi ajuta de loc, pentru nimic în 
lume! 

lar cum cavalerul nu poate într-altfel, cade la învoială. Însă 
lucrul acesta îl doare; şi tare se întristează, pentru că mult 
canon va avea la noapte; şi mult necaz şi supărare va avea 
domniţa care îl conduce. S-ar putea totuşi să-l îndrăgească într- 
atât, încât nu va voi să-i redea libertatea. După ce cavalerul s-a 
învoit să îndeplinească plăcerea şi voinţa ei, îl conduce la un 
castel cum nu era altul mai frumos nici în Tesalia; încins era de 


jur împrejur de zid înalt şi de apă adâncă, iar înăuntru nu exista 
niciun bărbat, afară de cel care era dus acum. 
XXX 

DOMNIȚA AVEA DREPT LOCUINŢA MULTE ŞI frumoase 
odăi, şi o sală mare şi bogată. Mergând ei călare de-a lungul 
râului, iată-i ajunşi la castel. Podul era coborât pentru trecerea 
lor. După ce l-au trecut împreună, au intrat într-o sală acoperită 
de olane. Intrară amândoi pe uşa care au găsit-o larg deschisă şi 
văzură o masă acoperită cu pânză albă şi lată, pe care erau 
întinse bucate, şi luminări aprinse aşezate în sfeşnice, şi cupe de 
argint aurit, şi două ulcioare, unul plin cu dulce vin negru, 
celălalt cu vin alb şi tare. Lângă masă, în capul unei bănci, au 
găsit două lighenaşe cu apă caldă pentru spălatul mâinilor; iar în 
partea cealaltă au dat peste ştergare frumos lucrate, albe şi 
frumoase. Înăuntru nici urmă de valeţi, de grăjdari sau slujitori. 
Cavalerul lepădă scutul, agăţându-l într-un cuier, şi îşi rezemă 
lancea într-un suport înalt. Apoi sări jos de pe spinarea calului, 
iar domniţa descinse şi ea. Îi plăcu cavalerului că nu a aşteptat 
să fie ajutată. Cum a coborât, fără o clipă de zăbavă, fugi într-o 
odaie; îi aduse o pelerină scurtă din lână prețioasă, şi i-o agăţă 
de umeri. 

Sala nu era de loc întunecoasă, deşi începuseră a luci stelele 
pe cer.; însă erau înăuntru atâtea luminări şi torţe mari aprinse, 
încât era lumină ca ziua. Prinzându-i de umeri pelerina, grăi 
astfel domniţa: 

— Prietene, iată apă şi ştergar: nu-i niciun paj aici să te 
slujească, căci nu mai e nimeni în castel în afară de cea care îţi 
vorbeşte. Spală-ţi mâinile de praful drumului, aşază-te aici şi 
bine să-ţi fie: bucatele şi vinul te aşteaptă, după cum vezi. 

Cavalerul se aşeză cu multă plăcere, iar domniţa luă loc lângă 
el. Băură şi mâncară împreună, până ce se ospătară pe 
săturate. 

Când s-au ridicat de la masă, fecioara spuse cavalerului: 

— Messire, du-te de hoinăreşte pe sub stele, dacă nu-ţi este 
cu supărare, dar numai atâta vreme, rogu-te, cât vei crede că 
am putut să mă întind în aşternut. Nici să pierzi vremea, nici să 
te întorci prea repede, atunci vei putea să vii la timp, aşa cum 
te-ai legat cu cuvânt. 


lar acesta răspunse: 

— Imi voi ţine făgăduiala şi voi intra atunci când voi crede că 
a bătut ora. 

Şi plecă afară, rătăcind câtva timp prin curte, până e vremea 
să se întoarcă pentru că trebuia să-şi ţină legământul. Intră 
înapoi în sală, dar n-o găseşte pe aceea care-i devenise 
prietenă, nici n-o zăreşte pe nicăieri. 

— In orice loc s-ar găsi, îşi spune el, voi căuta-o până voi da 
de ea. 

Indată porneşte în căutarea ei, pentru că era legat cu 
jurământ. Şi când intră într-o cameră aude strigăt mare dat de o 
fecioară, chiar aceea în faţa căreia făcuse legământ. Apoi, 
zărind uşa deschisă spre o altă cameră, se îndreaptă într-acolo, 
şi-i cade sub priviri domniţa, pe care un cavaler o răsturnase pe 
pat de-a curmezişul. Aceasta, bizuindu-se pe ajutorul oaspetelui, 
se tânguia amarnic: 

— Vai, vai, cavalere şi oaspete al meu! Dacă nu-mi vii în 
ajutor, nimeni din jur nu mă poate salva; şi dacă nu mă scoţi 
repede din ghearele acestuia, el mă va batjocori în faţa ta. Tu 
eşti cel care trebuie să te însoţeşti cu mine aşa cum te-ai legat 
cu jurământ; oare îşi va impune acesta vrerea, necinstindu-mă 
sub ochii tăi? Nobile cavaler, grăbeşte-te odată, vino-mi repede 
în ajutor! 

Dar la intrare doi cavaleri, straşnic înarmaţi, păzeau în chip de 
gardieni, ţinând sabia în mină. Înapoia lor mai erau patru 
slujitori, fiecare în mâini cu o secure, dintr-acelea cu care retezi 
grumazul boului aşa cum ai tăia o tulpină de ienupăr sau de 
ginestră. Cavalerul se opreşte înaintea uşii spunând: 

— Doamne, ce-aş putea să fac? Sunt plecat la drum lung, într- 
o aşa mare îndatorire cum este aceea de a o căuta pe regina 
mea Ginevra. Nu trebuie să am suflet de iepure, de vreme ce 
pentru ea pornit-am la asemenea drum. Dacă la răutate inima 
mă-ndeamnă şi de porunca-i stau să ascult, în vecii vecilor nu 
voi ajunge acolo unde ţintesc. Blestemat voi fi de mă opresc 
aici. Doar la gândul acesta mă cuprinde disprețul faţă de mine. 
Mi-e întunecată inima de mâhnire: infamia este acum partea 
mea şi durerea încât aş vrea să mor de necaz că am zăbovit aici 
atâta vreme. Să nu mă ierte Domnul şi să nu grăiesc altfel din 


trufie, dacă nu-i mai bine să mori cu cinste decât să trăieşti în 
ruşine. De mi-ar fi calea liberă, de mi-ar îngădui aceştia să trec 
dincolo fără a mi se opune, ce fel de onoare!” aş mai dobândi 
eu? Ar răzbi aşadar cu adevărat până şi cel din urmă om; iar eu 
ascult cum o fecioară plăpândă mă tot cheamă în ajutor, şi îmi 
aminteşte de făgăduiala dată, aducându-mi nedrepte învinuiri. 

Spunând acestea, se apropie de uşă îşi împinge grumazul 
înainte, şi vede cum de sus, dinspre uşor, se abat spre el două 
spade. Repede se trage înapoi, încât cei doi cavaleri nu mai pot 
să-şi oprească lovitura: cu asemenea turbare loviseră încât 
atunci când au izbit pământul ţăndări li s-au făcut fiarele 
amândouă. Văzându-le fărâme, preţui mai puţin securile şi simţi 
mai puţină frică de cei care le mânuiau. Cavalerul se aruncă 
printre ei şi loveşte într-o coastă un slujitor, apoi pe altul. Pe cer 
doi care-i stau în cale îi izbeşte, apucându-i de piept şi de braţe 
şi-i întinde la pământ cât sunt de laţi. Al treilea nu-şi nimereşte 
lovitura, dar al patrulea astfel îl atinge încât îi sfâşie pelerina şi 
cămaşa, zgâriindu-i umărul, iar sângele pe jos se împrăştie. Dar 
cavalerul nici nu şovăie, nici nu se vaită de tăietură, ci lungeşte 
pasul şi-l strânge de tâmple pe cel care-o încolţise pe domniţă. 
Işi va putea ţine cuvântul înainte de a pleca. De voie, de nevoie, 
tâlharul este înălţat de picioare; dar cel care greşise lovitura 
vine spre el cât poate mai repede, pregătindu-i o nouă izbitură 
şi socotind să-i sfarme capul cu securea. Cavalerul însă, bun 
apărător, îi pune dimpotrivă pe siluitor, încât securea îl atinge 
pe acesta şi-i desface umărul de gât. Inşfacă repede o secure, 
dând drumul celui pe care îl ţinea căci zor nevoie era să se 
apere; veneau asupră-i cavalerii, şi cei trei slujitori cu securi îl 
asaltau năprasnic. Se aruncă atunci între pat şi perete, spunând: 

— Acum să îndrăzniţi, mişei! De-aţi fi voi şi treizeci şi şapte, o 
să vă dau mult de furcă, pentru că iată, am acoperire; n-o să 
ajungeţi vreodată să mă istoviţi. 

Atunci fecioara care îl sorbea din ochi grăieşte: 

— Pe legea mea, să nu ai grijă că ţi se va întâmpla ceva acolo 
unde sunt şi eu. 


12 Onoarea - una din valorile esenţiale ale sistemului de virtuți cavalerești. Ea 
presupune necesitatea obstacolului, pentru a putea fi verificată și afirmată. 


Şi pe dată îi dă afară pe cei doi cavaleri şi pe slujitori. lar 
aceştia ies din odaie în grabă şi fără să crâcnească. 

— Messire, adăugă domniţa, cu vitejie m-ai apărat împotriva 
credincerilor mei: dă-mi mâna şi urmează-mă acum. 

Ţinându-se de mână, se întoarseră în sală. Dar cavalerului nu- 
i convenea de loc această companie şi s-ar fi lipsit cu plăcere de 
ea. 

In mijlocul sălii era întins un pat, pe care străluceau cearşafuri 
late, albe şi fine. Aşternutul nu era din paie fărâmiţate, nici 
dintr-o aspră saltea. Cuvertura era ţesută din mătase fină. 
Domnița se întinde pe pat, însă fără să se dezbrace, iar 
cavalerul, pus la grea încercare, începe a se descălţa. De atâta 
îngrijorare e tot numai o apă. Totuşi, dincolo de acest chin, 
cuvântul dat învinge şi îi înfrânge rezistenţa. Silit trebuie el să 
meargă să se culce cu domniţa. Bineînţeles, făgăduiala dată îl 
obligă. Se întinde şi el în pat fără grabă, îmbrăcat, aşa cum 
făcuse şi domniţa. Cu multă grijă se fereşte s-o atingă, ba se 
ţine cât mai depărtat, nu scoate o vorbă, aşa cum nu se cuvine 
să vorbeşti către un frate care în mănăstire a făcut legământ de 
tăcere. Nu-şi întoarce privirea nici într-o parte, nici în alta. Nu 
poate să-i arate prietenie. De ce oare? Pentru că nu-l împinge la 
aceasta inima sa, deşi domniţa era tare frumoasă şi graţioasă; 
nu-i este pe plac, iar ceea ce este frumos şi grațios pentru tot 
omul nu-l atrage de loc. Cavalerul nu are decât o inimă, şi nici 
măcar aceasta nu-i aparţine, ci e încredinţată alteia, încât nu 
poate s-o împrumute aiurea. l-a statornicit inima într-un anume 
loc lubirea, cea care domneşte asupra inimilor toate. Asupra 
tuturor? Nicidecum, ci doar asupra celor care sunt de preț”. Şi 
se cuvine în schimb să preţuim mai mult o inimă căreia lubirea 
a găsit de cuviinţă să-i poruncească. Într-atât iubirea preţuia 
inima cavalerului, încât îl aşeza deasupra a toate şi îi dăruia 
asemenea mândrie, încât nu vreau să-l dojenesc dacă dispreţuia 
cele oprite de lubire ascultând de voinţa ei. 

Fecioara vede şi îşi dă bine seama că acesta nu suferă 
tovărăşia ei; că el ar pleca bucuros dacă nu ar mai avea nimic 
de îndeplinit, nevrând măcar s-o atingă. 


13 ,.. asupra celor care sunt de preţ - iubire curteană presupunea o nobleţe a 
inimii 


— Dacă nu-ţi este cu supărare, messire, spuse atunci 
domniţa, aş vrea să mă retrag. Mă voi duce la culcare în odaia 
mea, iar domnia ta nu se va mai simţi stingherit. Văd bine că 
nu-ţi plac mângâierile mele şi nici însoţirea mea. Nu mi-o lua în 
nume de rău dacă-ţi spun ceea ce gândesc. Odihneşte-te acum, 
în miez de noapte, căci ţi-ai îndeplinit în aşa fel legământul, 
încât nimeni n-ar mai putea să pretindă ceva. Domnul să te aibă 
în pază, eu m-am dus. 

Şi s-a şi ridicat. lar cavalerul nu se întrista, ci bucuros îi 
îngădui să plece, ca unul care iubeşte cu toată inima pe 
altcineva. Domnița îl urmări cu ochii şi îşi dădu seama de 
aceasta; venită în odaia sa, şi întinzându-se dezbrăcată în 
aşternut, îşi spunea sie-însăşi: 

— Din câţi cavaleri am întâlnit, de-ntâia oară până astăzi, nu-i 
vreunul să-l preţuiesc măcar a treia parte dintr-un angevin, în 
comparaţie cu acesta; căci, după cum mă duce mintea şi 
bănuiesc, el cutează către aşa mare faptă, încât niciun cavaler 
n-a îndrăznit să mai întreprindă una atât de însemnată şi plină 
de primejdii; dea Domnul să ajungă drept la ţintă. 

Apoi adoarme şi-i e somnul până ce lumina zilei se revarsă. 

XXX 

ÎNDATĂ CE S-AU CRAPAT ZORII ZILEI, DOMNIȚA se trezi 
şi cobori din pat. De-asemeni cavalerul s-a trezit, în grabă s-a 
echipat, s-a aranjat şi înarmat, fără a mai aştepta ajutor. Apoi 
veni şi domniţa, găsindu-l gata pregătit de drum. 

— Bună să-ţi fie ziua, îi ură văzându-l. 

— Asemenea, domniţă, răspunse cavalerul, şi spunându-i că e 
cam târziu şi calul nu i-a fost adus. Fecioara dădu poruncă să i 
se scoată murgul, apoi zise: 

— Voi merge, sire, o bucată bună de drum, dacă vei cuteza să 
mă iei cu domnia-ta şi să mă conduci, după datina şi legea 
statornicite în regatul Logrei pe vremea când nici nu eram noi 
pe lume. 

Era obiceiul pe vremea aceea că, dacă un cavaler ar întâlni în 
cale o domniţă sau chiar o fecioară de joasă obârşie de nimeni 
însoţită, aşa cum ar avea grijă de sine, să-i dea cinstirea 
cuvenită, dacă voia să-şi păstreze bunul renume; iar de ar silui- 
o, să fie făcut de ruşine la toate curţile de nobili pentru restul 


zilelor câte-o mai avea. Dar dacă ea era însoţită, şi vreunui 

cavaler i-ar fi plăcut cu întâiul să se încerce în luptă, şi ar fi 

cucerit-o cu armele, era îngăduit învingătorului să-şi împlinească 

vrerea, fără a-şi atrage ruşine şi blestem. De aceea întreba 

domniţa dacă el cutează datina s-o urmeze, în aşa fel ca 

altcineva să nu-i poată dăuna; atunci va merge împreună cu el. 
lar acesta îi răspunse: 

— Niciun necaz nu vei păţi, te-ncredinţez, ca mai întâi să nu- 
mi fie mie adus. 

— Să mergem aşadar, făcu ea, dând poruncă să-i fie înşeuat 
calul. 

Indată poruncile i-au fost ascultate. Calul i-a fost adus, ca şi 
cel al cavalerului. Amândoi se urcară în şa, fără scutieri, plecând 
în mare grabă. 

Domnița încercă să închege vorba, dar lui nici nu-i pasă de 
câte pălăvrăgea ea, ba chiar îi dispreţuieşte toată vorbăria: drag 
îi este să stea cu gândurile lui, şi greu îi vine să cuvinte. Foarte 
adesea lubirea îi deschide rana pe care i-a făcut-o. Nicicând nu 
aşterne leac deasupra, pentru a vindeca sau alina durerea, nici 
nu doreşte cineva aceasta, nici nu-i e vrerea să caute leac sau 
doctor, dacă durerea nu-l împunge; dar el tocmai pe aceasta o 
căuta cu sârg... 

Atâtea drumuri şi cărări ţinură, aşa cum îi îndruma dreapta 
cale, încât ajunseră aproape de o fântână, aflată în mijlocul unei 
pajişti. lar lângă fântână zăcea o lespede de piatră, pe care 
cineva, cine ştie cine, uitase un pieptăn de fildeş aurit. Nimeni 
vreodată, de pe vremea lui Ysore!“ nu a mai văzut asemenea 
lucrătură. Prins în el strălucea ca raza de soare un fir din părul 
celei care se pieptănase. 

Zărind domniţa fântână şi lespedea de piatră şi voind să nu le 
vadă cel de-alături, alese dinainte altă cale. 

Cavalerul distrat şi pierdut în gânduri care îl desfată, nu-şi 
dădu seama pe dată că era în afara dreptei căi; dar când a 
înţeles lucrul acesta îndată îi spuse să nu-l înşele; el crede că ea 
a dat ocol, că s-a îndepărtat de la drumul său pentru a se feri de 
vreun pericol. 


14 Pe vremea lui Ysore - din vremuri străvechi. Ysore este numele mai multor 
mauri din epopeile populare 


— Opreşte-te, domniţă făcu el nu mergi bine înspre partea 
aceea! Nimeni, cred eu, n-a luat vreodată drumul bun, dacă s-a 
întors de la această cale. 

— Messire, drumul e mai bun pe-aici, zise fecioara, o ştiu 
bine. 

— Nu ştiu, domniţă, răspunse cavalerul, ce-ţi trece prin gând; 
dar singură poţi să-ţi dai seama că nu e acela drumul drept 
bătut. Pentru că l-am apucat pe acesta, nu-i voi da ocol; 
urmează-mă, dacă aşa ţi-e dorinţa, căci eu pe acesta îl voi urma 
acum. 

Atunci ţinură calea împreună şi merseră ei până ce au ajuns 
din nou la lespede şi au văzut pieptenul. 

— În viaţa mea după câte îmi amintesc, spuse cavalerul, n-am 
văzut pieptene mai frumos ca acesta. 

— Dă-mi-l, îi porunci fecioara. 

— Bucuros, domniţă, zise el. 

Şi atunci se-apleacă şi îl ia. Dar când îl are în mână, îndelung 
îl priveşte şi se uită la firul de păr, până ce pe domniţă o 
cuprinde râsul. O priveşte mirat cavalerul şi o roagă să-i spună 
de ce râde. lar ea: 

— Taci, nimica nu-ţi voi spune de astă dată. 

— De ce? 

— Aşa mi-e voia. 

Când auzi aceasta, stăruitor o roagă, ca omul care crede că 
între prieteni nu se cade să-ţi calci jurământul. 

— Dacă inima ţi-a îndrăgit pe cineva în lume, îndură-te, 
domniţă, în numele lui, te rog şi te implor să nu mai îmi ascunzi 
cele ştiute. i 

— Prea mult m-ai rugat ca să nu-ţi spun, zise ea. Iți voi spune 
acum adevărul curat. Pieptenul acesta a fost fără îndoiala al 
reginei, după câte ştiu, şi crede-mă un lucru: firul de păr pe 
care-l priveşti, atât de frumos şi strălucitor, rămas printre dinţii 
lui, era cu siguranţă al reginei. 

Şi cavalerul îi vorbi: 

— Pe legea mea, mulţime afli de regi şi de regine: de care vrei 
să spui? 

— Ei, Doamne, mândre messire, despre soţia regelui Artur. 


Auzind aceasta, cavalerul n-a mai avut putere să nu se 
prăbuşească şi silit a fost să se sprijine cu mâinile de armătura 
şeii. Domnița îl privi uluită şi fără grai, gândind c-o să-l vadă 
căzut. O cuprinse frica, să nu o dojeniţi pentru asta, crezând că-i 
leşinat. Şi cu adevărat, nici departe nu era, căci îşi ieşise din 
simţiri; inima îi era atât de îndurerată, încât omul pierduse graiul 
şi culoarea. Fecioara cobori din şa şi alergă cât putu mai repede 
ca să-l sprijine şi să-l ajute, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut 
să-l vadă întins la pământ. Şi cavalerul, când o văzu, se 
împurpură la faţă şi îi spuse: 

— De ce te îndrepţi spre mine? 

Să nu credeţi că domniţa arătă motivul: câtă teamă şi ruşine 
l-ar cuprinde, câtă jale l-ar apăsa, dacă i-ar spune. Astfel, 
ferindu-se să-i zică adevărat, răspunse îndatoritoare: 

— Messire, vin să-ţi cer pieptenul, pentru asta am coborât din 
şa; am simţit asemenea dorinţă de-a îl avea mai iute, încât nu 
m-am mai putut stăpâni. Auzind cavalerul că domniţa dorea 
pieptenul, i-l dădu în dar, nu înainte însă de a lua cu grijă firul de 
păr şi a-l opri. Nicicând nu va exista om să vadă un lucru mai 
onorat, aşa cum îl adoră cavalerul. De mii de ori îl poartă la ochi 
şi la buze, la frunte şi la obraji; nu este cinstire să nu-i aducă, 
este fericit, se socoteşte bogat. La piept, în dreptul inimii îl 
strânge, între zale şi trup. Nu l-ar schimba nici pe un car plin 
vârf cu smaralde sau rubine. Este convins că nici plăgi rele şi 
nici alte boale nu-l vor ajunge; dispreţuieşte diamargaritonul, şi 
leacul de piept şi teriacul, ba chiar pe sfinţii Martin şi lacob.%5 
Aşa credinţă are în firul acesta de păr, încât nu-i pasă de alte 
ajutoare. 

Dar care era povestea lui? 

De mincinos şi de nebun m-ar ţine lumea dacă v-aş spune 
adevărul. Să fi fost plin târgul Lendit din Saint-Denis'* cu încă şi 


1 Diarmargaritonul... -o enumerare a celor mai eficace mijloace ale 
farmacopeii medievale, diarmargaritonul, mult apreciat, era un preparat din 
perle ; mai curente erau rugăciunile către anumiţi sfinţi. Se socotea, de pildă, 
că sfântul Martin lecuiește bolile de ochi. Faţă de această credinţă, puternic 
înrădăcinată în conştiinţa Evului Mediu, Lancelot dă dovadă de ireligiozitate. 
16 Lendit - târg anual care se ţinea la St. Denis, în apropiere de Paris, în luna 
iunie. Se deschidea printr-o procesiune solemnă care pornea de la catedrala 
Notre-Dame din Paris. 


mai multă avuţie, n-ar fi prețuit cavalerul întreg acel cuprins, 
puteţi să vă convingeţi, de n-ar fi dat peste acel fir de păr. ŞI 
dacă îmi cereţi să aflaţi totul, chiar aurul, de mii de ori purificat 
şi tot de-atâtea ori turnat, ar părea mai negru decât noaptea 
alături de cea mai frumoasă zi de vară pe care am avut-o în ăst 
an, dacă aţi fi văzut aurul şi firul de păr aşezate unul lângă 
celălalt. 

Dar pentru ce aş mai înşira vorbe? Fără întârziere fecioara se 
urcă în şa, luând cu ea pieptenul; iar cavalerul se leagănă în mii 
de gânduri, purtând firul de păr în dreptul inimii. 

Terminându-se câmpia, au dat de o pădure silhuie, şi 
străbătură o cărare atât de îngustă, încât se înşiruiră unul după 
altul, căci pentru nimic în lume n-ai fi putut pune alăturea doi 
cai. Fecioara mergea înaintea cavalerului, ţinând drumul drept. 
Şi-acolo unde era trecerea mai îngustă, zăresc un cavaler 
venind. De cum l-a văzut, domniţa îl cunoscu şi spuse: 

— İl vezi, messire, pe-acela care vine drept spre noi, înarmat 
până în dinţi şi gata de bătălie? Crede neîndoios, că din ăst loc 
pe dată mă va lua el, fără împotrivire; ştiu eu bine ce gândeşte. 
Mă iubeşte şi nu se poartă aşa cum se cuvine: şi prin viu grai şi 
prin trimişi mi s-a destăinuit încă de multă vreme; dar dragostea 
mea nu-i va fi acordată, căci pentru nimic în lume nu-l voi putea 
iubi. O, Doamne, mai degrabă mi-aş pune capăt zilelor decât să- 
| îndrăgesc vreodată. Ştiu bine că în această clipă e minat de o 
mare bucurie, şi tare se desfată la gândul că voi fi a lui în 
curând. Acum îmi va fi dat să văd în ce fel te porţi, aşa cum se 
va arăta ce viţă de viteaz eşti şi dacă braţul tău mă va păzi. De 
mă vei apăra, voi putea spune fără a minţi că eşti un viteaz fără 
pereche. 

— Ei, ei, făcu acesta. 

Şi vorba aceasta preţuieşte tot atât ca şi cum ar fi zis: Nici nu- 
mi pasă de cele ce îmi spui, de lucru de nimic te înspăimânţi. 

Pe când înaintau vorbind astfel, cavalerul venind singur din 
partea cealaltă se îndrepta în galop spre ei; astfel gonea şi nu-şi 
cruța mersul. Se credea foarte norocos, căci nu zărise nimic mai 
mult decât pe aceea pe care o iubea. Îndată ce se apropie, din 
toată inima îi dădu bineţe şi-i grăi: 


— Fiinţa care mi-e mai dragă în lume, dar de la care primesc 
puţină bucurie şi multă întristare, să fie binevenită; apropie-te, 
deci! 

Pe bună dreptate domniţa îşi preţuia vorba către el atât de 
scump, căci doar din buze îi răspunse la salut. Dar mult a 
însemnat pentru cavaler salutul domniţei, care nu a costat-o 
nimic şi nici nu îl băgă în seamă. Şi chiar dacă el s-ar fi înfruntat 
victorios atunci pe câmp într-un turnir, n-ar fi prețuit până într- 
atât nici onoarea, nici cinstirea cucerită. lar pentru că acum mai 
mult se credea şi se preţuia, punând mâna pe frâu, îi zise: 


— De-acum eu te voi conduce: am plutit astăzi pe calea cea 
bună şi dreaptă, şi iată-mă ajuns în portul cel bun. Mi-am revenit 
pe de-a-ntregul: de la primejdie am tras în port, de la mare 
supărare la bucurie deplină, de la cumplită durere la sănătate 
din belşug. Am tot ce am visat, întâlnindu-te acum astfel încât te 
pot duce cu mine, fără să comit lucru de ruşine. 

— Nu spera în van, zise domniţa, căci cavalerul acesta mă 
conduce. 

— Pe calea rea te-a îndreptat, desigur, făcu el, căci acum te 
am în mână. Mai trebuie să mănânce acest cavaler o butie de 
sare, gândesc eu, până să te apere împotriva mea; nu cred să 
întâlnesc vreodată un om din mâinile căruia să nu te cuceresc. 
Când te-am întâlnit atâta de uşor, n-are decât să-i pară rău 
acestuia; te voi lua dinaintea lui, iar el n-are decât să facă ce-o 
pofti. 

Pe cavaler nu-l cuprinse mânia auzind aceste vorbe trufaşe, 
ci, fără dojană sau laudă, la această provocare începu a-i zice: 

— Messire, nu te grăbi, nici nu-ţi risipi vorbele, ci cuvântă 
ceva mai cu măsură. Nu îţi voi încălca dreptul de îl vei avea. Află 
că sub paza mea este această fecioară. Las-o, mult prea mult ai 
reţinut-o, mai ales că nu te ia în seamă. 

Celălalt răspunse că s-ar mistui în foc, dacă nu o va lua chiar 
şi fără voia ei. 

Primi răspuns: 

— N-ar fi un lucru bun dacă ţi-aş îngădui să o duci cu 
dumneata; află deci că mă voi bate mai întâi. Dar dacă în luptă 


vrei să ne întrecem, nu ne-ar fi cu putinţă în locul acesta; să 
mergem deci până la loc deschis, într-o pajişte sau la câmpie. 

Celălalt zise că nici nu vrea altceva, adăugind: 

— Desigur, primesc, nu pot decât să-ţi dau dreptate, căci tare 
îngust e drumul acesta; calul meu a intrat la strâmtoare, şi mi-e 
teamă să nu-şi sfâşie coapsa mai înainte de a fi în stare să-l 
întorc. 

Atunci se întoarse cu multă trudă, iar calul nu se răni, nici nu i 
se întâmplă vreun rău. 

— Fără îndoială sunt tare mâniat că nu ne-am întâlnit în loc 
larg şi înaintea oamenilor, pentru că mult mi-ar fi plăcut să se 
vadă care este cel mai bun dintre noi. Dar veniţi după mine, 
vom merge să căutăm: o să găsim în apropiere loc liber, mare şi 
necuprins. 

Merseră atunci până au dat de o pajişte. Se aflau acolo 
mulţime de fecioare, de cavaleri şi domniţe, care îşi treceau 
vremea cu jocuri, fiind locul tare atrăgător”. Nu se ţineau toţi de 
şotii, ci unii se întreceau în jocuri de dame sau de şah. Alţii îşi 
treceau vremea în joc de zaruri. Alţii care se mai găseau pe- 
acolo, amintindu-şi de copilărie, jucau ronde, farandole şi alte 
asemenea dansuri, cântau, săreau şi se trânteau sau se sileau în 
lupte. 

Un cavaler mai în vârstă se ţinea la celălalt capăt al pajiștii pe 
cal andaluz, cu căpăstrul şi şaua de aur. Părul său era cărunt la 
tâmple. Cu mâna sprijinită în şold, pentru a-şi lua înfăţişare 
aleasă, îmbrăcat, în acea zi frumoasă, numai în cămaşă, cu o 
pelerină scurtă, toată din lână scumpă şi blană de veveriţă, 
atârnându-i pe umeri, urmărea jocurile şi dansurile, într-altă 
parte, lângă o cărare, se aflau vreo douăzeci şi trei de cavaleri 
înarmaţi, călări pe cai buni de Irlanda. 

Cum îi văzură venind pe cei trei, toţi conteniră jocurile, dând 
strigăt peste toată pajiştea: 

— lată-l, priviţi-l pe cel care a fost dus în car! Nu există 
vreunul să mai intre în joc cită vreme el este aici. Blestemat fie 
şi cel care vrea să joace, şi cel căruia îi e mintea la joc cât se va 


Y... fiind locul tare atrăgător... — este vorba de un locus amoenus, alt clişeu 
al literaturii cavalereşti. In mijlocul pădurii sălbatice dăm peste o pajişte unde 
lumea trăieşte fericită. 


mai găsi el pe-aici. Între timp, iată că se duce înspre cavalerul 
încărunţit cel care-o iubea pe fecioară şi crede că este a lui, 
zicând: 

— Sire, mare bucurie mi-a fost dată, şi cine are urechi de 
auzit, să audă, pentru că Dumnezeu mi-a dat lucrul pe care l-am 
dorit în toate zilele mai presus de orice. Nu mi-ar fi dăruit atâta 
nici dacă rege m-ar fi încoronat, şi nici el nu s-ar fi ales cu atâta 
mulţumire şi aşa câştig. Căci darul acesta e bun şi frumos. 

— Nu ştiu însă dacă este al tău, spuse cavalerul către fiul său. 

îndată îi răspunse acesta: 

— Nu-ţi dai seama? Nu vezi aşadar? Pe Dumnezeu, nu te îndoi 
de loc, sire, când vezi că o duc de mână: am întâlnit-o pe când 
venea încoace în pădurea din care tocmai am ieşit. Cred că 
Dumnezeu mi-a scos-o în cale şi am luat-o ca pe un lucru al 
meu. 

— Nu ştiu însă dacă cel pe care-l văd împărtăşeşte aceeaşi 
părere; şi bănuiesc că o va apăra în luptă. Intre timp, horele 
încetaseră cu totul; văzându-l pe acel cavaler, nici joc, nici 
bucurie nu-i mai îndemna, de răul şi obida lui. Cavalerul fără 
întârziere, urmând-o pe fecioară, zise: 

— Renunţă la domniţă, cavalere, căci nu ai niciun drept! De 
vei îndrăzni să o atingi, pe dată în locul acesta o voi apăra 
împotriva forţei tale. 

lar cavalerul vârstnic spuse: 

— Nu vedeam eu bine, aşadar? Mândrul meu fiu, nu mai opri 
fecioara, lasă-i-o. 

Dar acesta nu-i făcu de loc pe plac, ci se jură că nu-i va da 
drumul în niciun chip: 

— Să nu-mi deie Domnul nicio bucurie dacă o voi înapoia! O 
am în mână şi o voi stăpâni ca pe feuda mea. Doar străpuns să- 
mi fie scutul şi rupte curelele, doar niciun dram de încredere să 
nu mai am în braţul meu şi în armele mele, nici în spadă şi nici 
în lance, atunci i-o voi lăsa pe prietena mea. 

— Nu-ţi voi îngădui în niciun chip să lupţi, orice ai spune, îi 
răspunse tatăl; prea te încrezi în vitejia ta. Ci fă aşa cum îţi 
poruncesc eu. 

— Cum? Ţâşni celălalt plin de trufie. Sunt un copil ca să mă 
înspăimânţi? Cu aceasta pot să mă fălesc: nu-i, oriunde ai căta, 


cavaler atât de bun, pe tot pământul înconjurat de ape, căruia 
să i-o las, şi pe care să nu cred că într-o clipită îl voi birui. 

Grăi tatăl: 

— Cred, fiul meu drag, că gândeşti astfel după cum îţi este 
virtutea; dar eu nu voi şi nici nu-ţi îngădui să te încerci astăzi cu 
acesta. 

— M-aş face de ruşine dacă sfatul ţi-l voi urma. Afurisit să fie 
cel care te va crede şi care s-ar purta ca un laş. Este adevărat 
că prost târg se încheie între prieteni; aici nici nu pot să mă 
tocmesc, deşi e limpede că vrei să mă înşeli. Înţeleg acum că 
mai curând pot să-mi arăt vrednicia într-un loc străin. Niciodată 
om care nu m-ar cunoaşte nu s-ar împotrivi voinţei mele, în timp 
ce dumneata te pui potrivnic şi mă păgubeşti. Şi cu atât sunt 
mai întristat, cu cât mi-ai adus dojană; căci află că omul care se 
împotriveşte voinţei cuiva, fie bărbat ori femeie, mai mult o 
înteţeşte şi o aprinde. lar dacă acum mă voi lăsa cumva în voia 
voastră, niciodată să nu-mi deie Domnul fericire; aşa că mă voi 
bate împotriva voinţei voastre. 

— O, sfinte Petre, căruia mă închin, făcu tatăl, acum înţeleg 
eu că n-ajung la niciun capăt cu rugămintea. În zadar te 
dojenesc, vremea mi-o pierd de pomană. Dar voi rândui 
asemenea lovitură, în ciuda voinţei tale, încât te voi face să joci 
aşa cum cânt eu, căci vei fi biruit. 

Şi îndată chemă la el pe toţi cavalerii, care se şi strâng în juru- 
i. Le dădu poruncă să-l ţină pe fiu-său, nefiindu-i de vreun folos 
sfatul, şi spunându-le: 

— Mai degrabă îl ţin legat decât să-l las în luptă. Voi toţi 
împreună sunteţi oamenii mei şi îmi datoraţi credinţă şi iubire. 
Pentru tot ceea ce vă leagă de mine, vă rog şi vă dau poruncă. 
Mare nebunie face, pare-mi-se, şi multe făptuieşte din 
nemăsurată trufie, când se dezice acesta de voinţa mea. 

Cei de faţă răspund că-l vor prinde şi că, îndată ce îl vor lega, 
îi va pieri cheful de luptă, trebuind, împotriva voinţei sale, să o 
înapoieze pe fecioară. Se şi reped atunci toţi laolaltă şi-l prind 
de braţe şi de piept. 

— Doar nu eşti smintit? făcu tatăl; ascultă-mă acum cu luare 
aminte. lată că nu mai ai forţă şi nici nu-ţi stă în puteri să lupţi şi 
să te loveşti cu acesta, trebuie să te doară, oricât te-ai necăji şi 


apăsa. Ceea ce îmi place şi se cuvine să-ţi îngădui, vei asculta 
ca un fiu de treabă. Cunoşti tu care-i gândul meu? Pentru ca 
prea mare să nu-ţi fie chinul, îl vom urmări amândoi, dacă vrei, 
pe cavaler, azi şi mâine, şi prin codru şi la câmpie, fiecare 
mergând pe calul său. Cu condiţia aceasta şi în felul acesta, am 
putea îndată să găsim ceva după care îţi voi îngădui să-ţi încerci 
forţele şi să lupti după cum ţi-e placul. 

Şi fiul, de voie de nevoie, silit este să-i dea ascultare. Fiindcă 
el altcumva nu poate, zice că va îndura şi aşteptarea, numai să-l 
urmărească împreună. Fiind de faţă la această întâmplare, 
oamenii care se găseau pe pajişti îşi spun: 

— Aţi văzut? Cel care a fost în car a dobândit aici atâta onoare 
încât se duce cu iubita fiului seniorului nostru, iar messire suferă 
din cauza aceasta. Putem spune într-adevăr că a descoperit în el 
vreun merit dacă îi îngăduie să plece cu ea. Afurisit să fie cel 
care se va opri din jocuri pentru el. Haideţi să dansăm! 

Apoi reîncepură jocurile şi horele şi dansurile. 

Îndată cavalerul îşi continuă drumul, nemaiîntârziind pe 
pajişte; fecioara nu se despărţi de el, ci îl urmă. Merg amândoi 
în mare grabă; tatăl şi fiul îl urmăresc de departe prin iarba 
cosită. Au mers ei până după-amiază, când au dat, într-un loc 
foarte frumos, de un schit, iar alăturea de un ţintirim înconjurat 
de zid. Cavalerul nu se purtă nici ca un bădăran, nici ca un 
nesăbuit, ci intră în mănăstire pe jos, să se roage Domnului. 
Domnita îi ţinu calul până ce se întoarse. Terminând rugăciunea 
şi întorcându-se, îi ieşi în întâmpinare un călugăr încovoiat de 
bătrâneţe. Când s-a apropiat, îl rugă cavalerul cu multă 
blândeţe, să-i spună ce se găsea acolo, între ziduri. Acesta îi 
răspunse că era un cimitir. 

— Arată-mi-l, iar Domnul să te binecuvânteze. 

— Bucuros, messire. 

Urmându-l pe călugăr, cavalerul intră şi văzu cele mai 
frumoase morminte, că n-ar fi putut găsi altele la fel nici până în 
principatul Dombes? sau de aici până la Pampeluna*. Şi pe 
fiecare erau săpate semne, arătând numele celor care vor 


18 principatul Dombes - regiune din Burgundia, independentă până în 1762, 
când a fost alipită Franţei. 
1% Pampeluna - loc celebru de pelerinaj, în nordul Spaniei. 


odihni înăuntru, însuşi cavalerul începu să citească semnele, 
unul după altul, găsind: „Aici se va odihni Gauvain, ici Ludovic, 
iar dincolo Yvain“. După aceştia trei a mai citit multe nume de 
cavaleri vestiți, dintre cei mai onoraţi şi mai de frunte, şi din 
această ţară şi de-aiurea. Printre morminte iată şi unul de 
marmoră, care pare mai nou, mai presus decât toate bogat şi 
frumos. Cavalerul îl chemă pe călugăr şi-l întrebă: 

— Mormintele acestea care le văd aici cui vor sluji? 

lar acesta îi răspunse: 

— Ai privit semnele: dacă le-ai înţeles, atunci şti ce spun ele şi 
ce înseamnă mormintele acestea. 

— Şi cel mare de colo, rogu-te, cui îi va fi de folos? 

Răspunse sihastrul: 

— Multe am a-ţi spune. Acest sicriu le întrece pe toate care 
vreodată au fost făcute. Eu n-am mai văzut, şi nici altcineva, 
unul atât de bogat şi lucrat atât de desăvârşit. Este frumos pe 
dinafară, dar şi mai grozav pe dinăuntru. Nu-ţi face însă gânduri 
din pricina asta, pentru că la nimic nu ti-ar sluji; n-o să-i vezi 
niciodată interiorul. Mormântul e acoperit de-o lespede şi află, 
lucrul e sigur, ar trebui şapte oameni s-o ridice, fiecare mai tare 
decât noi doi. Se află aici şi semne scrise care spun: cel care va 
ridica singur această lespede prin forţa lui, îi va elibera pe toţi 
prizonierii din ţara din care nu pleacă nimeni, şerb sau gentilom; 
din ţara de unde nimeni nu s-a mai întors. Se ţin închişi străinii, 
în timp ce pământenii se duc şi vin înăuntru şi afară, după cum 
li-e voia. Fără a mai zăbovi, cavalerul apucă lespedea şi apoi o 
ridică, fără mare străduinţă, mai uşor decât n-ar fi făcut-o zece 
oameni care-ar fi pus toată fiinţa lor. Rămase pustnicul atât de 
uluit, mai că nu căzu împietrit de uimire văzând această 
minune, căci nu credea că o să se întâmple aşa ceva în câte zile 
mai avea el de trăit. 

— Messire, mare mi-e dorinţa să-ţi aflu numele atunci. MIi-l vei 
spune oare? 

— Nu, spuse cavalerul, pe legea mea. 

— Desigur, făcu celălalt, îmi pare rău, dar dacă mi l-ai spune, 
ai îndeplini mare curtenie şi ai putea găsi un bun câştig. Cine 
eşti şi din ce loc? 


— Eu sunt cavaler, după cum vezi, născut în ţara Logrei: aş 
vrea aceasta să-ţi ajungă. lar domnia-ta, spune-mi, te rog. Cine 
se va odihni în mormântul acesta. 

— Messire, cel care-i va elibera pe toţi cei prinşi în capcana 
tărâmului de unde nimeni nu se mai întoarce. 

Când a aflat tot, cavalerul îl lăsă în paza lui Dumnezeu şi a 
tuturor sfinţilor săi. Apoi se îndreptă spre domniţa care-i ţinea 
calul. Sihastrul cel cărunt o văzu atunci când îl însoţi pe cavaler. 
Şi-n timp ce fecioara se urca în şa, sihastrul îi şi povesti ce 
făptuise cavalerul în ţintirim, şi-i făcu rugămintea să-i spună 
numele lui, dacă i-l ştie. Aceasta îi mărturisi că nu-l cunoaşte, ci 
doar un lucru îi spune sigur: nu se află cavaler mai vrednic în 
toate cele patru zări. 

Indată fecioara îl părăseşte, pe cavaler urmându-l în goană. ŞI 
iată că cei care alergau strâns după el ajung şi-l zăresc pe 
sihastru singur înaintea bisericii. Îl zări bătrânul cavaler în 
cămaşă şi-i adresă cuvânt: 

— Messire, nu cumva văzut-ai, spune-ne, un cavaler ducând o 
tânără domniţă? 

— Greu nu-mi este să vă povestesc întregul adevăr, căci nu e 
mult de când de aici s-a dus. Cavalerul a intrat aicea şi a făptuit 
mare minune: singur a ridicat lespedea de marmură de pe 
mormânt, şi încă fără să icnească. Se duce necontenit în 
ajutorul reginei, şi fără îndoială că îi va fi de ajutor, şi ei şi 
întregii celeilalte omeniri. Însăşi domnia-ta o ştie, care ades citit- 
ai cele pe lespede înscrise. Nu s-a născut a doua oară, şi nici în 
şa vreodată n-a urcat vreun cavaler făcut de om şi din femeie 
care să fie ca acesta. 

Zise atunci tatăl către fiu-său: 

— Cum ţi se pare, fiule? Aşa că-i tare vrednic cel care a făcut 
asemenea sforţare? Spune-mi tu acum unde a fost dreptatea: 
pe-a ta a fost ori după a mea? Nici pentru târgul Amiens n-aş 
consimţi să lupţi cu el. Te-ai zbătut mult totuşi, până am reuşit 
să-ţi schimb gândurile. Putem să-ntoarcem calea, căci nesăbuiţi 
am fi dacă l-am urmări de-acum înainte. 

— Şi eu zic la fel, răspunde celălalt; la nimic nu ne-ar mai 
ajuta să-l urmărim. Deoarece astfel ţi-e voia, să ne întoarcem. 

lar întorcându-se, au dat dovadă de înţelepciune. 


KKK 


TOT DRUMUL FECIOARA STĂTEA PE LÂNGĂ CAVALER, 
dorind să-l facă s-o asculte şi numele să i-l afle. Şi-i cere să i-l 
spună, şi-l tot roagă, până ce cavalerul îi spune apăsat: 

— Nu ţi-am mai spus că sunt din ţara regelui Artur? Pe 
credinţa pe care o datorez lui Dumnezeu şi măreției sale, nu-mi 
vei afla numele vreodată. 

Atunci domniţa îi spuse să-i îngăduie despărţirea, să plece 
înapoi: iar el o părăsi cu multă bucurie. Acestea fiind zise, 
fecioara plecă, iar cavalerul, până târziu spre seară, ţinu singur 
calea. La întâmpinarea serii, cum îşi urma drumul, întâlni un 
călăreț venind din pădurea unde vânase. Acesta, mergând cu 
viziera în jos, îşi încărcase vânatul pe c-are i-l îngăduise 
Dumnezeu pe un cal de vânătoare, mare şi cenuşiu. Boiernaşul?0 
îl întâmpină îndată pe cavaler şi îi oferi găzduire. 

XXX 

MESSIRE, FACU EL, VENIT-A TIMPUL NOPŢII; E vremea 
adăpostirii, dacă eşti om cu judecată. Am în apropiere casa 
mea, unde pot să te îndrept. Astfel, nimeni nu te va găzdui mai 
bine, căci voi face tot ce îmi va sta în puteri. Dacă îţi place, voi fi 
foarte mulţumit. 

— Sunt foarte bucuros, la rândul meu, zise cavalerul. 

Fără a mai pierde vremea, boiernaşul îşi trimite fiul înainte să 
dea de veste, casa s-o gătească şi bucătarii să-i grăbească. Pe 
dată scutierul se supune poruncii, cu multă bucurie şi veselie, şi 
se aşterne mai iute la drum. lar aceştia, care n-au a se grăbi, şi- 
au urmat apoi drumul, până ce ajuns-au la conac. Boiernaşul 
avea de soţie o foarte îndatoritoare doamnă, şi cinci fii mult 
iubiţi - trei băieţandri scutieri şi alţi doi cavaleri, şi două fiice 
nobile şi frumoase, încă nemăritate. Nu erau de prin locurile 
acestea, erau prizonieri şi-n temniţă zăcură multă vreme; ei 
erau născuţi în ţara Logrei. Boiernaşul l-a băgat pe cavaler în 
ogradă, şi doamna se grăbeşte în întâmpinare, iar fetele şi 
băieţii sar şi se străduiesc cu toţii să-l slujească; îl salută şi îl 
ajută să coboare. De stăpân nu se îngrijesc mai de loc, nici 


2 Boiernaşul - în original li vavassors, personaj înţelept din literatura 
arthuriană, gazdă ospitalieră care îl îndreaptă pe protagonist spre tărâmurile 
aventurii. 


surorile nici cei cinci fraţi, căci cunoşteau prea bine care e 
vrerea părintelui lor. Mult îl cinstesc şi-l răsfaţă: şi după ce i-au 
luat armele, una din cele două fiice îşi descheie de la gât o 
pelerină şi o aşeză pe umerii cavalerului. Nici nu mai spun apoi 
ce bine a fost servit la cină. lar când a trecut vremea mesei, nu 
a fost în primejdie să vorbească de mai multe lucruri odată. 
Boiernaşul a început mai întâi să întrebe oaspetele cine era şi 
din ce ţară, dar fără să-i ceară numele. Cavalerul îi răspunse pe 
dată: 

— Sunt din regatul Logrei şi n-am mai fost vreodată prin 
locurile acestea. 

Auzind acestea, boiernaşul se mâhneşte peste poate, iar soţia 
şi copiii de asemeni; nu e unul să nu simtă întristare. Apoi încep 
a-i spune: 

— La mare nenorocire venit-ai, sire mult iubit, şi e păcat de 
domnia-ta! Căci de acuma vei ajunge ca noi, în robie şi exil. 

— Dar de unde sunt domniile voastre? 

— Sire, suntem şi noi din ţara domniei-tale. Multă lume de 
acolo e coborâtă în robie pe acest pământ. Blestemată fie legea 
şi odată cu ea cei care o păzesc. Căci nu-i străin aici să vină şi 
care, vrând apoi să plece, să nu fie cu de-a sila oprit. Cine vrea, 
n-are decât să intre, dar aici trebuie să rămână. Asupra domniei- 
tale soarta şi-a spus cuvântul: de-aici n-o să mai ieşi, cred eu, în 
veci. 

— Ba da, spuse acesta, dacă voi fi în stare. 

Boiernaşul îl întrebă iute: 

— Cum? Gândeşti că poţi ieşi? 

— Desigur, dacă va vrea Domnul şi de voi pune toată puterea 
mea. 

— Aşadar atuncea vor ieşi toţi ceilalţi liberi pe de-a-ntregul; 
căci dacă unuia singur îi e dat pe drept să iasă, toţi ceilalţi vor 
putea în voie să-l urmeze fără împotrivire. 

Într-acestea gazda îşi aminteşte că auzise şi i se povestise, 
cum un cavaler de neasemuită bunătate are să pătrundă cu 
forţa în ţară pentru regina pe care o ţinea Meleagant, fiul 
regelui; îşi spuse în sinea lui: 

— Fără doar şi poate, el este acela, şi chiar i-o voi spune. 
Apoi: 


— Nu-mi ascunde nimic, messire, din rostul domniei-tale, şi 
mă leg atunci să te sfătuiesc cum m-oi pricepe eu mai bine. Eu 
însumi voi avea folos, dacă vei izbuti. Spune-mi adevărul, spre 
folosul domniei-tale şi al meu. Am convingerea că ai venit în 
ţara aceasta pentru regină, între oamenii aceştia păgâni care 
sunt mai răi decât sarazinii. 

lar cavalerul îi răspunse: 

— N-am venit nicidecum pentru alt lucru. Nu ştiu în ce 
temniţă e-ascunsă doamna mea, dar năzuiesc la ajutorarea ei. 
Mare nevoie aş avea de un sfat. Sfătuieşte-mă, dacă îţi este cu 
putinţă. 

— Messire îi zise acesta: ai apucat un drum cu primejdii 
multe. Drumul acesta duce de-a dreptul la Podul Spadei. 
Gândesc că ai trebuinţă de un sfat: dacă vrei să mă crezi, ai 
ajunge la Podul Spadei pe un drum mai sigur pe care te-aş 
conduce eu. 

lar cel care râvneşte drumul cel mai scurt întreabă: 

— Va fi acela tot aşa de drept ca şi această cale? 

— Nu, dimpotrivă, este mai lung, dar e mai sigur 

— Atunci nu mă priveşte. Ci povesteşte-mi despre, această 
cale. 

— Gata sunt, făcu gazda; dar cred că nu te vei alege cu folos 
dacă vei urma acest drum. Vei ajunge mâine la un pas pe nume 
TRECATOAREA DE PIATRĂ, unde vei putea de îndată să ai 
necazuri. Doreşti să-ţi mai spun aşadar cât de primejdioasă 
este? Pe-acolo nu poate trece decât un singur cal: umăr la umăr 
n-ar putea înainta doi oameni, iar trecerea este bine păstrată şi 
apărată. Nu-ţi va fi de loc îngăduită, doar pentru că vrei să treci 
pe acolo. Vei primi multe lovituri de lance şi de spadă şi destule 
vei împărţi până vei ajunge dincolo. 

Când termină totul de povestit, unul din fiii boiernaşului, care 
era cavaler, înaintă şi zise: 

— Messire, l-aş putea însoţi pe acest senior, dacă nu-ţi este cu 
supărare. 

Auzind aceasta, unul din paji se ridică, zicând: 

— Voi merge şi eu. 

Tatăl le dădu binecuvântarea la amândoi cu multă bucurie. 
De-acum nu va mai merge singur cavalerul, şi le mulţumeşte, 


căci tare îi plăcea compania lor. Apoi conteniră vorba şi-l 
îndemnară pe cavaler la culcare; acesta adormi îndată de obosit 
ce era. Cum au mijit zorile se trezi; cei care trebuiau să-l 
însoţească îl văzură şi se ridicară şi ei. Cavalerii s-au înarmat, şi- 
au luat rămas bun şi p-aci li-e drumul; pajul le deschidea 
mândru calea. 

Şi-au mers ei împreună până au ajuns la trecătoarea de piatră 
când nu se ridicase încă soarele. In mijloc se afla un foişor cu 
creneluri, unde se aţinea păzitor pe orice vreme. Bine nu se 
apropiară, că omul din turn îi zări şi strigă cu glas de clopot 
chemător: 

— Vine-un om cu gând rău, vine-un om cu gând rău! 

Îndată ieşi din turn un cavaler călare încins în armură 
strălucitoare, având într-o parte şi alta slujitori cu securi 
ascuţite. lar când cavalerul se apropie de trecătoare, cel care o 
păzea îl ţinea de rău, precum că s-a lăsat dus în căruţă, zicându- 
i: 

— Ei, vasale, mare îndrăzneală ai avut şi nerod te-ai arătat 
de-ai intrat în ţara aceasta. Nu trebuie vreodată să păşească pe 
aici om care a fost în car, nici vreodată Domnul să-l ajute. 

Apoi unul către celălalt îndeamnă caii cât pot mai tare. Cel 
care trebuia să se îngrijească de trecătoare loveşte de-şi 
sfărâmă lancea în bucăţi şi acestea-i cad din mâini. lar cavalerul 
îl ţinteşte la gât, drept deasupra marginii scutului încât mi ţi-l 
aruncă încolo, pe deasupra stâncilor; sar slujitorii cu securi, dar 
greşesc ţinta cu bună ştiinţă, căci nu vor să pricinuiască vreun 
rău nici cavalerului, nici calului. Cavalerul înţelege îndată că 
aceştia nu vor să i se opună şi nici nu-i vor râul, astfel că nu-şi 
mai trage spada, şi trece dincolo fără luptă. lar după el soţii lui, 
unul zicând către celălalt: 

— Nu-i pe lume cavaler asemănător, nici n-o să mai apară; n- 
a făptuit el lucru de minune, trecând pe-aicea cu împotrivire? 

— Frate mult iubit, fugi iute, zău, zise cavalerul către fratele 
său, acasă la tatăl nostru, să-i povesteşti această aventură. 

Dar pajul striga sus şi tare şi se jura că n-are de gând s-o 
pornească înspre casă, nici vreodată să se despartă de acest 
viteaz, până când nu-l va înarma şi pe el şi învesti cavaler. Să se 
ducă el cu vestea daca aşa-i e pofta. 


Merg ei aşa tustrei laolaltă până când trece bine de amiază. 
Şi-atunci dau de-un om care îi întreabă cine sunt. larei: 

— Suntem cavaleri, care ne ducem cu treburile noastre. 

Şi spuse omul cavalerului: 

— Messire, aş dori să te găzduiesc acum împreună cu aceşti 
soţi. El ţinu cuvântul către acela care i se părea celorlalţi domn 
şi stăpân. 

Dar acesta îi răspunde: 

— Nici vorbă nu încape să caut găzduire la această oră; căci 
nu-i vrednic cel care rămâne şi se odihneşte în voie, când a 
pornit la drum lung. lar eu pornit-am la astfel de treabă încât 
doar mai târziu îmi voi căuta o gazdă. 

— Dar casa mea, îi spuse omul iarăşi, nu-i de loc pe-aici prin 
preajmă, ci e drum lung până acolo. Puteţi să mă urmaţi pe 
cuvânt, pentru că găzduire veţi afla la timp, lăsându-se noaptea 
când veţi ajunge. 

— Dacă-i aşa, zise cavalerul, să mergem. 

S-au întins atuncea la mers, omul înainte, îndrumându-i, iar 
ceilalţi după el la drum deschis. Şi după ce-au mers o bucată, le 
iese în cale un scutier ţinând-o numai într-un galop pe-o iapă 
grasă şi rotundă ca un măr. 

— Messire, messire, striga scutierul către om, vino mai iute, 
căci cei din Logra au pornit răscoală cu cei de pe acest pământ. 
A şi început războiul, şi lupta, şi omorul. Zvonit-au că a pătruns 
în ţinut un cavaler care în multe locuri s-a bătut şi că nu poţi să 
păzeşti în drumu-i trecătoare fără ca el să nu străbată şi 
necazuri să nu aducă. Cu toţii vorbesc pe-aicea că el îi va libera 
şi îi va da jos pe-ai noştri. Aşa că grăbeşte-te, pe legea mea! 

Atunci pornit-a omul în galop. Ceilalţi s-au bucurat foarte de 
cele auzite, căci ar vrea să-i ajute pe-ai lor. Spuse fiul 
boiernaşului: 

— Messire, auzit-ai ce-a spus această slugă! Hai să-i ajutăm 
pe oamenii noştri care au pornit lupta cu duşmanii. 

Între timp omul se tot ducea, fără a-i mai aştepta, 
îndreptându-se în graba mare spre o fortăreață înălţată pe o 
culme şi fugind spre intrare cu aceştia pe urmele lui. Curtea era 
împrejmuită de ziduri înalte şi apărate de un şanţ. 


Cum au intrat înăuntru, după ei s-a fost închis o poartă pentru 
a le tăia calea de întoarcere. 

— Ei, spuseră, doar n-o să ne oprim aicea paşii. 

Şi grăbiră după acel om, spre o ieşire care nu le era oprită. 
Dar îndată ce acela se găsi afară căzu după el un chepeng. 
Aceştia, văzându-se întemnițați, se îndurerează foarte, căci 
gândesc că au fost solomoniţi; însă cel despre care mai am încă 
multe a vă spune ţinea în deget un inel a cărui piatră scoasă la 
vedere avea puterea să spulbere orice vrăjitorie. Cavalerul puse 
inelul în faţa ochilor, privi piatra şi spuse: 

— Doamnă, doamnă, dacă mă va ajuta Dumnezeu, aş avea în 
ăst ceas mare nevoie să-mi vii în ajutor. Doamna aceasta era o 
zână, care îl crescuse de mic şi îi dăruise inelul. El avea mare 
încredere, în orice loc s-ar fi aflat, că zâna îi va veni în ajutor. 
Dar vede el bine la acest apel şi cunoaşte după piatra de la inel, 
că nu e vorba de vrăjitorie, aflând îndată foarte sigur că au fost 
închişi şi împresuraţi. 

Şi-atunci ajung la poarta închisă a unei poterne strimte şi 
joase. Scot tustrei spadele şi încep a lovi cu atâta nădejde că au 
şi tăiat grinda. 

Cum s-au văzut afară din turn, zăriră vâlvoră mare în josul 
unei pajişti: erau atât de o parte cât şi de cealaltă cam la o mie 
de cavaleri, în afară de deasă pedestrime ţărănească. Pe când 
coborau la vale, grăi fiul boiernaşului, înţelept şi cumpănit: 

— Messire, dacă ne ducem să lovim acolo, s-ar cuveni să ştim 
cine să meargă mai întâi să cerceteze şi să afle de care parte se 
ţin oamenii noştri. Nu ştim dinspre ce parte bat ei, dar mă voi 
duce dacă vrei. 

— Desigur, spuse cavalerul, pleacă iute şi întoarce-te 
degrabă. 

Acesta porni ca vântul şi se şi întoarse într-o clipită, zicând: 

— Ne-am potrivit bine, căci m-am încredinţat ca ai noştri se 
găsesc de partea aceasta. 

lar cavalerul se îndreaptă atunci spre învălmăşeală. Şi 
întâlnind un cavaler venind spre el, primi lupta şi îl răni atât de 
grozav între ochi, încât îl întinse mort. lar scutierul se dădu jos, 
înhăţă calul cavalerului, îi culese armele şi se înarmă frumos şi 
cu îndemânare. 


Când s-a văzut înarmat, fără întârziere se urcă pe cal, îşi 
prinse scutul, luă lancea, care era mare, trainică şi vopsită, îşi 
încinse de-o parte o spadă ascuţită şi lucitoare ca oglinda. Apoi 
în luptă îi urmă pe fratele şi pe domnul său, care îşi şi croise în 
încăierare largă cale, rupând şi, despicând şi zdrobind scuturi şi 
coifuri şi zale, Nu-l apără nici fier nici lemn pe cel lovit, ci este 
scos din luptă sau zboară mort de pe cal. Atât de bine se lupta 
singur încât îndată îi biruia pe toţi, iar cei care veniseră cu el 
desăvârșeau lucrul cu multă vrednicie. Cei din Logra se minunau 
văzându-l şi întrebară de el în şoaptă pe fiul boiernaşului. Atâţia 
l-au întrebat, încât acesta le răspunse: 

— Seniori, el este cel care ne va scoate pe toţi din surghiunul 
şi din marea nenorocire în care am zăcut îndelung. Îi datorăm 
multă cinstire, căci, pentru a ne scoate din întemniţare, prin 
multe locuri primejdioase a trecut şi multe altele va mai 
străbate. Multe mai are de făcut şi multe a împlinit. 

Când au auzit această veste, mare. Le-a fost bucuria; vestea 
şi-a luat zborul şi s-a răspândit pe tot câmpul, încât toţi au auzit 
şi au aflat. Din bucuria pe care o au, le creşte forţa şi îşi dau 
silinţa astfel încât lovesc mulţi duşmani. Faptul că îi hărţuiesc 
atât de rău se datoreşte, pare-mi-se, mai mult vredniciei unui 
singur cavaler, decât a celorlalţi toată la un loc. 

Şi dacă n-ar fi fost aproape noaptea, înfrânți ar fi plecat 
duşmanii; dar noaptea revărsă atâta întunecare că trebuiră să 
înceteze lupta. 

Când încetară, toţi captivii au năvălit în jurul cavalerului 
întocmai ca la bătălie, din toate părţile luând frâul şi zicându-i: 

— Fii bine venit, messire mult iubit! 

lar fiecare spunea: 

— Messire, pe onoarea mea, la mine primi-vei găzduire. 
Messire, pe Domnul şi pe numele său, nu trage în altă parte, ci 
la mine. 

Fiecare vorbeşte asemenea celui de alături, doar oricare vrea 
să-l găzduiască, tânăr sau bătrân: 

— Te vei simţi mai bine în casa mea decât în altă parte! 

Aşa vorbea fiecare; şi unii altuia şi-l trag, căci fiecare dorea 
să-l aibă, încât puţin mai lipsea să nu se încaiere. Dar el îi sfătui 
să se oprească de la nesăbuinţă şi prostie. 


— Lăsaţi deoparte îndărătnicia, căci nu ne este de trebuinţă 
nici mie nici vouă. Nu-şi are rost gâlceava între noi, căci este 
nevoie să ne ajutăm unii pe alţii. Se cade oare să vă certaţi 
pentru găzduirea mea? Trebuie doar să aveţi grijă să mă 
găzduiţi într-un loc din care toţi să trageţi folos, ca să mă aflu pe 
drumul drept. 

Şi-atuncea toţi răspunseră într-un glas r 

— La casa mea. 

— Ba într-a mea. 

— Nu faceţi de loc bine, zise cavalerul; după părerea mea, şi 
cei mai înţelepţi dintre voi se poartă cu nesăbuinţă, aşa cum vă 
aud eu sfădindu-vă. Ar trebui să mă ajutaţi să înaintez, iar voi 
vreţi să mă întârziaţi. Chiar dacă mi-aţi dărui toţi pe rând atâta 
sprijin şi onoare, unul după altul, după dorinţă, cită s-ar fi 
cuvenit unui om, pe toţi sfinţii de la Roma. Nu v-aş fi fost mai 
recunoscător! De mi-ar da Domnul sănătate şi bucurie după 
cum vreau eu, aşa cum fiecare dintre voi mi-a arătat nespusă 
bunătate şi multă cinstire. 

Astfel i-a oprit pe toţi şi i-a potolit. Laolaltă l-au însoţit pe 
drum acasă la un cavaler foarte înstărit şi s-au silit să-l 
slujească. Toţi i-au adus mare bucurie şi l-au servit cu cinste 
până la culcare; căci le era drag tuturor. 

A doua zi, când a fost la despărţire, fiecare voia să meargă cu 
el, fiecare se înfăţişa şi se oferea; dar cavalerul nu dorea şi nici 
nu voia să-l însoţească altcineva, în afară de cei doi care îl 
aduseseră până acolo; de la ceilalţi şi-a luat bun rămas. 

XXX 

AU MERS ÎN ZIUA ACEEA DIN ZORI PÂNĂ-N seară fără să- 
ntâmpine vreo aventură. Călărind cu iuţeală şi ieşind târziu 
dintr-un codru, au zărit casa unui cavaler. Stăpâna, care părea a 
fi doamnă de neam, sta în prag. Îndată ce i-a zărit, s-a ridicat 
spre ei cu faţa zâmbitoare şi îi salută cu bucurie, zicându-le: 

— Fiţi bineveniţi! Vreau să vă opriţi la casa mea: găzduire veţi 
găsi, deci coborâţi! 

— Doamnă dacă astfel porunceşti, îţi mulţămim, vom cobori: 
vom rămâne la noapte în casa domniei tale. 

Şi coboară; îndată doamna dă poruncă să fie luaţi caii, căci 
avea mulţi copii. Îşi chemă fiicele şi fiii, care veniră repede, 


scutieri curteni şi prietenoşi, şi cavaleri şi fete frumoase. Unora 
le porunceşte să scoată şeile cailor şi să-i hrănească bine. Nu 
era unul care să stea din treabă, ci toţi le împlineau pe toate cu 
bucurie. l-au dezarmat pe cavaleri: la aceasta au sărit fetele. Le- 
au luat armele, apoi le-au adus ca să-i împodobească trei 
pelerine scurte. În casă, care era foarte frumoasă, îi împinseră 
grăbite. 

Stăpânul nu se găsea acasă, ci plecase în pădure cu doi fii ai 
săi; dar sosi îndată, şi copiii, care erau binecrescuţi, sar înaintea 
lui, la poartă. Toţi desfac repede şi descarcă vânatul adus, iar 
între timp îi povestesc: 

— Messire, messire, încă n-ai aflat: trei cavaleri ai de găzduit. 

— Domnul fie lăudat, spuse stăpânul. 

Cavalerul şi cei doi fii se bucurară mult de oaspeţii lor. Toată 
casa era în zarvă, căci şi cel mai mic voia să ajute la ce era 
nevoie. Unii alergau să grăbească cina, alţii aşezau lumânări, le 
potriveau şi dădeau să ie aprindă. Aduceau ştergare şi 
lighenaşe, turnau apă de spălat pe mâini, cu apa nu sunt de loc 
zgârciţi. Toţi veniră apoi de s-au aşezat în jurul mesei. Nimic nu 
se vedea pe-acolo care să fie supărător ori neplăcut vederii. 

Dar nu se aşezară bine la masă, că iată, dincolo de poartă, un 
cavaler mai orgolios decât un taur - şi ştim cu toţii cât de trufaş 
este acesta - înarmat din cap până în picioare, urcat în spinarea 
unui destrier. Un picior îl ţinea în scara şeii, şi pe celălalt îl 
trecuse, ca să pară mai elegant şi mai educat, peste gâtul cu 
părul lung al calului. Se strecurase în aşa fel, încât nimeni nu 
băgase de seamă până ce nu se găsi în faţa lor, zicând: 

— Care-i acela, vreau s-o ştiu, atâta de nebun şi trufaş şi 
neavând atâta minte în cap, încât intră în această ţară şi 
gândeşte să treacă peste Podul Spadei? În van a pătruns până 
aici, în van şi-a ostenit paşii. 

Dar cavalerul, care nu se înspăimântă de loc, îi răspunde sigur 
de sine: 

— Eu sunt cel ce vrea sa treacă podul. 

— Tu? Tu? Cum de-ai îndrăznit să-ţi treacă prin minte? Ar fi 
trebuit să chiteşti bine, înainte de a fi pornit la asemenea lucru, 
la ce sfârşit şi ţintă putea-vei să ajungi. Trebuia să-ţi fi amintit 
de căruţa în care te-ai urcat. Nu ştiu dacă ţi-e ruşine pentru că 


ai fost dus cu carul; dar niciun om cu judecată n-ar fi pornit la 
aşa treabă dacă ar fi fost apăsat de atâta ocară. 

Cavalerul căruia îi fuseseră adresate cele spuse nu găsi de 
cuviinţă să răspundă ceva; dar stăpânul casei şi toţi ceilalţi, pe 
bună dreptate, s-au minunat peste măsura: 

— Ei, Doamne, ce întâmplare neplăcută! zicea fiecare în sinea 
lui. Blestemat să fie ceasul în care a fost chibzuită şi 
meşteşugită căruţa, căci lucru josnic e şi de ruşine î Oh, 
Doamne, cu ce s-a făcut acesta vinovat? Şi de ce a fost purtat în 
car? Cu ce vină, din ce nelegiuire? Pe viaţă o să fie umilit. Dacă 
nu l-ar apăsa astfel de învinuire, cât ţi-ai arunca ochii peste 
lume n-ai găsi alt cavaler, oricât de încercat ar fi în vitejie, care 
să-i semene acestuia la preţ; iar de i-ai aduna pe toţi la un loc, 
nu ai vedea altul mai frumos şi mai nobil, dacă este să spui 
adevărat. Acestea îşi spuneau între ei. lar străinul reluă vorba cu 
multă trufie, spunând: 

— Ascultă, cavalere ce mergi spre Podul Spadei: dacă vrei, 
poţi să treci apa încet şi uşurel. Te voi urca pe-o luntre şi te voi 
trece iute apa. Dar ne vom socoti pentru trecere când te voi 
scoate la mal: de-mi va fi voia, te voi scurta de cap, iar dacă nu, 
mi te vei supune cu umilinţă. 

Dar cavalerul răspunse că nu dorea să i se întâmple de loc 
vreun necaz; niciodată nu-şi va pune capul în această aventură 
la vreo nenorocire. Din nou primi răspuns: 

— Pentru că nu vrei să faci aceasta, de oricare parte ar fi 
ruşinea şi durerea, va trebui să vii afară şi să te lupţi cu mine 
corp la corp, 

— Dacă aş putea să refuz, zise glumind cavalerul, m-aş lipsi 
cu plăcere; dar mai întâi mă voi lupta într-adevăr, căci altfel rău 
mi-ar sta. 

Mai înainte de a se ridica de la masa unde şedeau cu toţii, 
spuse scutierilor care îl însoțeau să pună şaua îndată pe cal, să-i 
ia armele şi să i le aducă. lar aceştia au şi pornit la treabă: unul 
se trudea cu armele, celălalt îi aducea calul. Aflaţi că arăta 
astfel, după cum îi era mersul, înarmat cu toate armele, 
ţinându-şi scutul de curele şi urcat în şa, încât trebuia neapărat 
socotit printre cavalerii cei mai frumoşi şi viteji. 


Parcă era turnat în şa, atât de bine se ţinea, cu scutul 
înfăşurându-i braţul în curele, iar capul i-l strângea un coif care-i 
venea atât de bine, încât n-ai fi crezut că a fost făurit de vreun 
muritor. Văzându-l, atâta îţi plăcea, de-ai fi zis că astfel se 
născuse: aş vrea ca lucrul ăsta să mi-l credeţi. 

În faţa porţii se întindea un câmp unde trebuia să se 
desfăşoare lupta şi unde aştepta cel ce-l stârnise la luptă. Cum 
s-au văzut, s-au năpustit unul spre celălalt cu frâul lăsat liber. Se 
lovesc amarnic; astfel de lovituri de lance îşi dau, că ele se 
încovoaie şi se rup, amândouă zburând ţăndări; cu spadele îşi 
bat fierul scutului, coiful şi armura. Lemnul e tăiat, fierul e rupt 
şi în multe locuri se rănesc. Înfierbântaţi de ură, îşi ard astfel de 
lovituri, de-ai fi crezut că se înţeleseseră din timp. Dar foarte 
adesea spadele alunecă şi ating crupa cailor. Ele se mânjesc de 
sânge şi se adapă şi până la şoldul cailor pătrund, încât pe 
aceştia amândoi îi culcă moartea. 

Când cavalerii au căzut la pământ, s-au căutat unul pe 
celălalt; urându-se de moarte, nicicând nu s-au lovit cu spadele 
mai crâncen. Se lovesc mai des decât cel care pune bani la 
zaruri şi care nu mai încetează jocul, la fiecare aruncătură de 
zar dublând miza; dar jocul acesta era cu totul altfel, căci nu 
încăpeau greşeli, ci lovituri în bătălie aprigă. 

Toţi ieşiră din casă; seniorul, doamna, fii şi fiice, nimeni nu 
rămăsese, vreunul de-al casei ori străin, ci toţi se aranjară pe 
margine să vadă lupta de pe câmpul larg. Cavalerul din căruţă 
se dojeneşte crunt şi se scuză de laşitate când vede că stăpânul 
casei îl priveşte; îşi dă seama că şi ceilalţi îl urmăresc cu 
privirea. Cu mânie inima îi bate; căci trebuia, pesemne, de 
multă vreme să izbândească asupra celui cu care se lupta. 
Atunci îl loveşte astfel că sabia îi vâjâie deasupra capului, 
năpustindu-se spre el ca o furtună. Atât îl urmăreşte şi îl 
încolţeşte, îl dă înapoi şi-l strâmtorează, încât acesta, gâfâind, 
simte că nu mai are scăpare. Atunci cavalerul îşi aminteşte că 
tare îşi mai bătuse joc duşmanul că se suise în căruţă; asupră-i 
se repede şi astfel îl înghesuie, încât nu mai rămâne curea să nu 
i-o rupă în jurul gâtului, îi azvârle coiful din cap, iar viziera cade. 
Atât îl chinuie şi îl munceşte, până ce îl face să râvnească 
iertarea, ca ciocârlia care nu poate ţine piept şoimului, nici nu 


are unde să se adăpostească, pentru că acesta urcă în zări şi o 
întrece. Asemenea şi duşmanul, spre ruşinea lui, se pleacă şi 
cere iertare, căci altfel nu se poate. lar când cavalerul auzi că 
acesta se roagă de îndurare, nu-l mai atinge, nici loveşte, ci-i 
spune: 

— Vrei oare să-ţi cruţ viaţa? 

— Drept ai grăit acum. Dar şi un nebun ar răspunde acelaşi 
lucru. Niciodată nu am dorit ceva mai mult decât acum. Fie-ţi 
milă de mine! 

— Ar trebui să te urc într-o căruţă. La nimic nu-ţi va servi tot 
ce ai şti să-mi spui, dacă n-ai urca la rându-ţi într-un car, după 
ce limba ta rea m-a ocărât atât de aspru. 

— Ferească sfântul ca în veci să urc! 

— Nu? Atunci la moarte! 

— Messire, desigur îţi este în putinţă; dar pentru Dumnezeu, 
te rog şi te implor de iertare, numai în căruţă nu mă sili să urc. 
Nu e pedeapsă să n-o primesc, oricât de grea şi dureroasă, dar 
asta nu. Mai bine să mă omori de o sută de ori decât să îndur 
asemenea necinste. Nu este alt lucru oricât de rău pe care să 
mi-l spui şi să nu-l făptuiesc pentru a dobândi în schimb viaţă şi 
iertare. 

În timp ce acesta cere îndurare, iată că pe câmp apare o 
fecioară în trecere, fără şal, cu părul în vânt, venind în goană pe 
un catâr şarg. În mină ţine un bici cu care îndeamnă cât mai 
tare catârul; într-adevăr, niciun cal n-ar fi mers în galop mai iute 
decât mergea acesta în buiestru. Zise fecioara către cavalerul 
din căruţă: 

— Domnul să-ţi umple, cavalere, inima desăvârşită cu 
nespusă bucurie, de la lucrul care te desfată cel mai mult! 

Cel care bucuros a ascultat-o îi răspunde: 

— Domnul să te binecuvânteze, fecioară, să-ţi dea bucurie şi 
sănătate! 

Atunci zice aceea care-i era dorinţa: 

— Messire, bătut-am până aici cale lungă cu mare trudă 
având o rugăminte către tine; un dar însemnat vei putea să-mi 
ceri, drept merit şi răsplată, cât îmi va fi cu putinţă, de mă vei 
ajuta după cum gândesc eu. 

Acesta îi răspunse: 


— Spune-mi care-i acel lucru şi dacă eu îl am, vei putea să-l 
stăpâneşti fără zăbavă, doar să nu fie prea greu. 

lar aceea îi zise: 

— Este capul acestui cavaler pe care l-ai învins; căci adevăr 
spun, nu vei mai întâlni vreodată unul atât de mişel şi necinstit. 
Nu vei înfăptui astfel păcat sau alt rău, ci va fi spre bine şi 
pomană, căci acesta este cea mai rea pacoste care a fost şi va fi 
vreodată! 

lar cel care fusese învins, auzind că fecioara cere să fie ucis, 
strigă: 

— Nu-i de crezare, mă urăşte: aibi milă de mine, rogu-te, în 
numele Domnului care e fiu şi tată şi care din aceea îşi făcu 
mamă care îi era fiică şi slujitoare. 

— Ei, cavalere, făcu domniţa, nu-l crede pe acest trădător! 
Domnul să-ţi dea fericire şi onoare atât de multă câtă poţi dori şi 
să-ţi dea izbândă la ceea ce ai pornit. 

Era atât de încolţit cavalerul, că se opri şi întârzie în gânduri, 
să socotească de va da capul acesteia care îl roagă să îl taie sau 
de va avea milă de învins. Şi pentru aceasta şi pentru acela vrea 
el să făptuiască ce i se cere. Mărinimia şi mila poruncesc să le 
împlinească pe amândouă, căci el avea inimă largă şi miloasă. 
Dar dacă aceasta va pleca cu capul, mila e învinsă şi ucisa, iar 
dacă nu-l va lua, va fi mărinimia cea descumpănită. lată la ce 
cumpănă şi strâmtoare îl ţin mila şi mărinimia, căci fiecare îl 
încolţeşte şi nu-i dă răgaz. 

Fecioara vrea să i se dea capul. Dar întrucât celălalt i-a cerut 
îndurare, oare n-o va avea? Ba da! Nu i s-a întâmplat vreodată 
ca vreunul din atâţia duşmani ai săi, de cum a fost biruit şi silit 
să-l roage de iertare, niciodată nu i s-a mai întâmplat zic, să-i 
ceară îndurare o dată, şi totuşi să-l pândească nenorocirea. N-o 
va întâlni aşadar nici acesta care îl imploră şi îl roagă, deoarece 
astfel se cuvine să se întâmple. Dar aceasta vrea capul, îl va 
avea oare? Da, dacă el va fi în stare. 

— Cavalere, făcu el, este nevoie să lupţi încă o dată cu mine. 
Aceasta îmi va fi iertarea, dacă vrei să-ţi aperi capul: te voi lăsa 
să-ţi iei coiful şi să-ţi înarmezi cât vei putea de bine corpul şi 
capul. Dar să ştii că vei muri de te voi birui şi această dată. 


— Nici eu altceva nu vreau, primi răspuns. Altă îndurare nici 
nu-ţi cer. 

— Şi să ştii că astfel te ajut, încât atunci când mă voi lupta cu 
tine, nu mă voi mişca din locul în care mă găsesc. 

Acela se găteşte şi se întoarce apoi la luptă ca un sălbatic; dar 
şi mai uşor decât prima oară îl învinse cavalerul. 

lar fecioara îndată îi strigă: 

— De loc să nu-l cruţi, cavalere, orice ţi-ar spune! El nu te-ar fi 
cruțat de loc dacă te-ar fi biruit prima dată. Mai bine află, de mă 
crezi, că el te va înşela din nou. Retează capul celui mai mişel 
cavaler de pe acest tărâm, cavaler fără pată, şi dă-mi-l! Dacă 
mi-l vei da, te voi răsplăti, pe când el, dacă va putea, te va mai 
înşela odată. 

lar cel care îşi vede sfârşitul apropiindu-se, ţipă mereu - 
iertare! Dar ţipetele sale nu preţuiesc nimic, nici nu ştie cum să 
mai vorbească; căci cavalerul îl trage de coif şi îi retează 
curelele pe dată; îi dă jos viziera. lar acela se tânguie din ce în 
ce mai tare: 

— lertare, pentru Dumnezeu! lertare vasale! 

— Dacă aş chibzui, răspunde acesta, niciodată nu-mi va fi 
milă de tine, pentru că ţi-am mai acordat o dată îndurare! 

— Vai, făcu acesta, mare păcat ai face dacă ai asculta pe 
duşmanul meu şi m-ai ucide. 

lar aceea care îi doreşte moartea, de cealaltă parte îl îndemnă 
să-i reteze îndată capul, să nu-l mai creadă pe cuvânt. Cavalerul 
loveşte, iară capul zboară în mijlocul câmpului şi trupul cade; a 
făcut astfel pe placul fecioarei. Cavalerul prinde capul de păr şi 
îl întinde apoi aceleia care se bucură, şi care îi zice: 

— Fie ca inima ta să aibă tot atâta bucurie de la lucrul pe 
care-l doreşti cel mai mult, aşa cum este inima mea plină de 
fericire pentru lucrul pe care l-a dorit cel mai mult. Nimic nu mă 
durea mai mult decât lunga lui viaţă. Răsplata mea te aşteaptă, 
şi îţi va veni la ceas bun. Cu serviciul acesta pe care mi l-ai făcut 
vei avea mult folos, te încredinţez. Acum mă duc; Domnul să te 
păzească şi să te ferească de nenorociri. 

Fecioara plecă grăbită, după ce s-au încredinţat Domnului 
unul pe altul. lar tuturor celor care văzuseră lupta pe câmp le-a 
fost bucuria şi mai mare; l-au dezarmat îndată pe cavaler, 


arătându-şi încântarea, şi l-au cinstit cum au putut mai bine. 
Îndată îşi spălară mâinile, căci vroiau să se aşeze din nou la 
masă. Erau acum mai voioşi decât de obicei şi au cinat în mare 
veselie. După ce s-au spălat îndelung, boiernaşul spuse 
oaspetelui său, care şedea alăturea de el. 

— Messire, suntem aici veniţi de multă vreme din regatul 
Logrei; de acolo ne tragem cu toţii, şi de aceea am vrea să 
dobândeşti onoare şi bunuri şi bucurie în această ţară; căci şi 
noi vom trage folos odată cu domnia-ta, ca şi mulţi alţi oameni 
vrednici, dacă vei avea onoare şi noroc. 

lar acesta răspunse: 

— Să te audă Dumnezeu! 

Când boiernaşul scăzu glasul şi apoi lăsă vorba, a reluat-o 
unul din fiii săi, spunând: 

— Messire, în serviciul vostru ar trebui să ne punem toate 
puterile noastre şi să le oferim mai înaintea oricăror făgăduieli. 
Dacă eşti în nevoie, dacă vei cere ajutor, nu va trebui de loc să 
ne lăsăm aşteptaţi. Messire, n-ai grijă de ţi-e calul mort. Avem 
aici la noi cai buni şi tari; când vei vrea să te ajuţi de-ai noştri, ți- 
| voi trimite pe cel mai bun în locul celui mort, deoarece vei 
avea nevoie. 

— Cu multă plăcere, răspunse cavalerul nostru. 

Apoi s-au rânduit paturile şi s-au culcat; în zori de zi s-au 
ridicat şi gătit. O dată pregătiţi, se întorc la drum. Nu au uitat 
nimic la despărţire; şi-au luat rămas bun de la doamnă şi de la 
senior şi de la toţi ai casei. Doar un lucru mai am a vă spune, ca 
să nu sar peste nimic: cavalerul nu vru să urce pe calul 
împrumutat, care i se pregătise la uşă. Ci făcu în aşa fel, 
aceasta vreau să vă povestesc, să urce unul din cei doi cavaleri 
care veniseră cu el. lar el urcă pe calul acestuia, căci aşa i-a fost 
pe plac. Când a încălecat fiecare pe un destrier, se duseră pe 
drum tustrei, după ce şi-au luat rămas bun de la gazda lor, care 
i-a slujit şi cinstit cum s-a priceput mai bine. 

Ţinură împreună drumul drept, până ce apuse soarele, 
ajungând la Podul Spadei înspre seară. 

XXX 

COBORÂRĂ DE PE CAI LA PICIORUL PODULUI primejdios 

fără măsură. lată-i privind acum unda trădătoare, iute şi 


asurzitoare, neagră şi  umflată, atât de urâtă şi 
înspăimântătoare, de a-i fi crezut că-i apa iadului, şi atât de 
adâncă şi învârtejită, că n-ar fi fost pe lume creatură, de-ar fi 
căzut, să nu se fi pierdut, ca în marea pustie şi sărată. lar podul 
ce-i era de-a curmezişul era deosebit de toate celelalte; ca ăst 
de-aici n-au fost şi nici n-or să mai fie. N-a fost vreodată, adevăr 
spun vouă, o punte atât de blestemată şi o scândură atât de 
vicleană: din spadă lucioasă şi înălbită era durată puntea 
deasupra apei reci; era tare şi bine întinsă, şi lungă cam de vreo 
două lăncii. Pe fiecare țărm zăcea un trunchi în care era 
înţepenită. Nimeni desigur nu s-ar fi temut că s-ar prăbuşi ori că 
s-ar rupe ori îndoi; fusese astfel făurită încât putea să ducă 
mare greutate. Dar alt lucru le-a luat de tot curajul celor doi 
cavaleri ce-l însoțeau pe al treilea, căci ei credeau că văd doi lei 
sau leoparzi?! legaţi de o stâncă de cealaltă parte a punţii. Apa 
şi puntea şi leul i-a îngălbenit de spaimă, căci tremurând 
amândoi de groază, vorbiră: 

— Mândre messire, crede sfatul despre cele ce vezi, şi de care 
ai mare trebuinţă şi nevoie. Cu gând rău a fost puntea aceasta 
lucrată şi îmbinată, şi amarnic a fost întocmită. De nu te vei 
răzgândi la timp, vei ajunge la căinţă prea târziu. Se cuvine să 
purcezi cu mare băgare de seamă în astfel de lucruri. Să zicem 
că ai trecut dincolo: - asta nici că s-ar putea întâmpla, aşa cum 
nu poţi să ţii vântul şi să-l opreşti de-a bate, sau păsările să nu 
cânte şi nici să îndrăznească a mai cânta vreodată, aşa cum nu-i 
fiinţă ce-ar putea să se întoarcă la sânul mamei şi din nou să fie 
născută; s-ar întâmpla ce nu poate să se întâmple, nu poţi să 
sorbi doar larga mare; - cum poţi gândi şi chibzui că cei doi lei 
turbaţi de acolo, legaţi în lanţuri dinadins, n-or să te ucidă, n-or 
să-ţi sugă sângele din vine, şi mânca trupul şi roade oasele? Mă 
simt plin de curaj doar îndrăznind să privesc şi să mă uit la el. 
Dacă nu îţi vei purta de grijă, te vor omori, sigur să fii: pe dată 
îţi vor frânge şi smulge mâinile şi picioarele, căci ei nu vor să 
ştie de cruţare. Aibi milă de domnia-ta şi rămâi împreună cu noi! 


21 lei sau leoparzi - prezenţa faunei exotice se ex plică prin influenţa 
literaturii antice şi creştine. Leul poate fi simbol al violenţei, ca în cazul de 
faţă, sau simbol al forţei şi purității, ca în Li chevaliers au lion (Cavalerul cu 
leul). 


Îţi aduci fără noimă neajuns dacă în astfel de primejdie de 
moarte intri cu bună ştiinţă. 

La care celălalt răspunde râzând: 

— Seniori, vă mulţumesc şi vă port recunoştinţă că pentru 
mine groaza v-a cuprins: din dragoste vă vine spaima şi din 
gând curat. Ştiu că voi cu niciun chip nu-mi vreţi pieirea; dar 
mare mi-e credinţa în Domnul că-mi va fi paznic peste tot. Nu 
mă înspăimântă puntea şi această apă mai mult decât pământul 
tare. Ci vreau să mă încumet în această aventură, să trec 
dincolo pentru a-mi roti privirea. Mai bine mort decât calea 
întoarsă. 

Cei doi nu ştiu ce să mai zică, ci plâng de milă şi din adâncul 
inimii oftează. lar el se pregăteşte, cum Se pricepe mai bine, să 
treacă prăpastia. Şi făptuieşte lucru tare ciudat, căci scoate 
armura de pe trup. Nu va fi întreg şi fără rană atunci când va 
ajunge de cealaltă parte. Dar se va ţine bine de spada mai 
ascuţită decât o coasă, cu mâinile goale şi desculţ; nu păstrase 
în picioare ciorapi sau încălțări sau solerete??. Nu-i era de loc 
teamă că mâinile şi picioarele s-ar răni; mai bine să se rănească 
decât să cadă de pe punte şi să se scalde într-o apă din care n- 
ar mai putea ieşi. Cu dureri mari, după cum era de aşteptat, 
trece dincolo, cu mare chin; îşi răneşte mâinile, genunchii şi 
picioarele, dar iubirea ce-l îndeamnă şi conduce îi pune balsam 
pe răni şi îl vindecă, încât totul este pentru el o dulce suferinţă. 

Se trage astfel în mâini şi pe genunchi, încât iată-l ajuns de 
cealaltă parte. Atunci îi răsare în minte chipul celor doi lei pe 
care crede să-i fi văzut când se găsea pe celălalt mal; priveşte în 
dreapta şi în stânga, însă nu zăreşte nimic, nici măcar o şopărlă, 
sau altă fiinţă care să-i aducă vreun rău. Intinde mâna în faţa 
ochilor, îşi priveşte inelul, având astfel dovada că niciun leu nu 
se găsea pe-acolo, din cei doi pe care crezuse a-i fi văzut, semn 
vrăjitoresc de înşelăciune; căci nu era ţipenie de suflet viu. 

Cei rămaşi pe malul celălalt, văzându-l astfel trecut, dau 
semn de bucurie, după cum se şi potrivea; dar nu-i ştiu 
suferinţa. Şi cestălalt arată bucurie, deşi îl ardea cumplit 
durerea. În timp ce îşi lega cu cămaşa rănile şiroind de sânge, 


22 Solerete - parte din armură care proteja laba piciorului. 


văzu în faţa lui un turn atât de puternic, cum nu-i fusese dat să 
mai vadă vreodată. 
XXX 

MAI MÂNDRU TURN NICI CĂ PUTEA SA FIE. La una din 
ferestre stătea sprijinit regele Bademagus, care avea minte 
pătrunzătoare şi chibzuită în fapte de onoare şi de bine, dorind, 
mai presus de orice, ca cinstea să fie pretutindeni statornicită şi 
păstrată. Fiul său, care toată ziua strica ce dregea tatăl - căci 
iubea necinstea şi niciodată n-ar fi ostenit şi nu s-ar fi plictisit 
făptuind josnicii, trădări şi mişelii - stătea alături sprijinit. 
Amândoi îl văzură de sus pe cavaler trecând puntea cu mare 
trudă şi groaznică durere. De mânie şi de fire rea Meleagant 
păli; şi-a dat seama că în curând îi va fi cerută cu armele regina; 
era însă dintre acei cavaleri care nu se temeau de nimic, atât 
era de tare şi de mândru. Nu ar fi existat cavaler mai bun, de n- 
ar fi fost felon şi necinstit; dar îi era inima de piatră, cu totul fără 
milă şi dulceaţă. 

De ceea ce vedea, regele se bucura şi se veselea, în vreme ce 
fiu-său simţea mânie şi durere. Regele ştia foarte bine că cel 
care trecuse puntea preţuia mai mult decât oricare altul; cu 
siguranţă că nu ar fi cutezat să treacă pe acolo vreunul în care 
se ţinea ascunsă răutatea, aceea aducând mai multă ruşine 
celor răi decât aduce vitejia cinstire celor buni. Căci nu 
făptuieşte atâta vitejia, cât poate răutatea şi laşitatea; adevărat 
este, să nu vă îndoiţi vreodată de aceasta, căci se poate ivi mai 
uşor răul decât binele. 

Despre aceste două lucruri am înşirat destul şi nu se cuvine 
să mai întârzii; spre altceva însă mă îndrept acum şi mă întorc la 
povestirea mea. Auziţi cum îl învaţă regele pe fiul său, vorbindu- 
i: 

— Fiul meu, întâmplarea a făcut ca, venind noi să ne 
rezemăm la această fereastră, să fim răsplătiți a vedea de-a 
dreptul cea mai grozavă cutezanţă care nici prin minte nu ne-ar 
putea trece. Spune-mi cum de nu preţuieşti pe cel care a făptuit 
asemenea minunăţie. Ci înţelege-te cu el şi rânduieşte să-i 
înapoiezi îndată regina. De bună seamă nu vei avea câştig în 
luptă, ci dimpotrivă mare păgubire. Ai grijă acum şi ţine-te 
curtean şi înţelept; trimite-i regina înainte de a-l întâlni. 


Întâmpină-l cu asemenea cinstire în ţara ta, încât să-i dai lucrul 
pe care îl caută înainte să ţi-l ceară el. Fii tu sigur că a venit să o 
ceară pe regina Ginevra. Ai grijă şi nu te ridica nesăbuit, nebun 
şi trufaş. Dacă acesta se găseşte singur pe pământul său, se 
cuvine să-i ţii companie; omul viteaz să caute compania celui 
viteaz, iar onoarea şi lauda să nu se îndepărteze de el. Cine 
cinsteşte, cinstirea-i pentru sine; află că a ta va fi onoarea dacă 
îl onorezi şi îl slujeşti pe-acesta, care-i de departe cel mai de 
seamă cavaler din lume. 

lar celălalt răspunse: 

— Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu este unul tot atât de 
bun şi chiar mai bun! Rău a făcut de-a uitat părintele său să nu-l 
preţuiască mai puţin. Continuă: 

— Vreţi poate cu mâinile şi picioarele legate să devin omul 
său şi să leg pământul meu de el? Zău doar să-i devin vasal, 
atunci îi voi înapoia regina! Însă ferească sfântul să o eliberez în 
felul acesta! Nu i-o voi înapoia cu niciun chip, ci mă voi bate şi 
apăra de toţi cei care vor fi atât de nesăbuiţi încât vor îndrăzni 
să vină să mi-o ceară. 

— Fiule, îi vorbi regele din nou, ai fi curtean de seamă dacă ai 
lăsa pe pustii această îndărătnicie. Îţi dau un sfat şi te rog să 
stai în pace. Să ştii tu că onorat va fi cavalerul care va cuceri pe 
regină în lupta împotriva ta. El vrea mai curând să o câştige, 
fără îndoială, în bătălie decât prin bunătate, doar ce va lua fi-va 
povestit. După ştiinţa mea, n-ar dori de loc să capete regina prin 
bună înţelegere, ci o vrea prin luptă. Vei dovedi astfel 
înţelepciune dacă îi vei lua bătălia. Tare sunt mâhnit când nu 
judeci: de îmi vei călca sfatul, te va ajunge răul, ba chiar mai 
răul şi curând se pot întâmpla nenorociri; de nimic nu are a se 
teme cavalerul decât de tine. Toţi oamenii mei şi cu mine îi 
datorăm tribut şi pază; nu am făptuit vreodată necinste, nici 
trădare ori felonie, şi nu le voi începe acum de dragul tău sau 
pentru vreun străin. Nu vreau, desigur, să te înşel: îi voi făgădui 
cavalerului că nu va avea nevoie de nimic, de arme sau de cal, 
de vreme ce a cutezat să vină pe acest tărâm. Va fi bine păzit şi 
nu i se va aduce vătămare de la vreun om al meu, în afară doar 
de tine. Vreau acest lucru să-l ştii, dacă va fi în stare să se apere 
de tine, nu va avea de altul să se teamă. 


— Destul m-aţi lăsat să vă ascult, făcu Meleagant, şi am tăcut, 
ca să vorbiţi în voie. Puțin îmi pasă de cele câte spuneţi r doar 
nu sunt vreun sihastru, nici vreun om jalnic ori milos, nici nu tind 
către asemenea onoare, ca să-i dau lucrul pe care-l îndrăgesc 
mai mult. Nu-i va fi sfârşită truda aşa de curând şi de uşor, ci îi 
va merge cu totul altfel decât gândiţi domnia-voastră şi el. Dacă 
împotriva mea îl veţi ajuta, nu mă voi mânia prea mult. Şi dacă 
din partea voastră şi a oamenilor voştri va fi pace şi ajutor, ce- 
mi pasă mie? Nu-mi trebuie nimic altceva decât tăria braţului 
meu, şi îmi place foarte, dacă mă fereşte Dumnezeu, ca singur 
doar să îl urmăresc; nici nu vă cer să faceţi ceva pentru mine, 
de unde să se tragă mişelie şi trădare. Aşa cum vă place, 
rămâneţi om pios şi lăsaţi-mă pe mine să fiu crud. 

— Cum? Aşa vei face? 

— Altfel nu, făcu el. 

— Nu-mi mai bat gura de pomană. Fă cum crezi mai bine; eu 
te las; merg să-i vorbesc cavalerului. Vreau să ofer şi să-i aduc 
ajutorul şi întreg sfatul meu; îi aparţin cu totul. 

Cobori atunci regele şi porunci să-i fie adus calul. l-a fost adus 
un mare destrier, pe care urcă în scări; luă cu el slujitori, nu mai 
mult de trei cavaleri şi doi valeţi, cărora porunci să-l însoţească. 
Cum au coborât coasta, ajunseră la punte şi îl văzură pe cel care 
îşi îngrijea rănile şi încerca să-şi oprească sângele. Multă vreme, 
gândi regele, îl voi găzdui până se vor vindeca rănile, aceasta e 
ca şi cum ai vrea sa seci o mare. 

Regele se grăbi să coboare; cel care era greu rănit se înălţă 
într-o clipită spre el, nu pentru că l-ar fi cunoscut; nici nu-şi 
arătă durerea pe care o simţea la mâini şi la picioare, de parcă 
ar fi fost pe de-a întregul sănătos. Dar regele îl văzu trudindu-se, 
de aceea alergă în întâmpinare pentru a-i da bineţe şi a-i spune: 

— Messire, sunt tare uimit că în această ţară v-aţi abătut 
asupra noastră. Fiţi, însă, binevenit; căci nicicând nu se va mai 
afla şi nici nu s-a întâmplat vreodată sau se va întâmpla ca 
cineva să fie atât de cutezător şi să intre în asemenea primejdie. 
Şi aflaţi că îmi sunteţi şi mai drag de când aţi făptuit ceea ce 
nimănui nici prin minte n-a îndrăznit să-i treacă. Veţi afla la noi 
blândeţe, cinste şi curtenie. Sunt domnul pământului acesta şi 


vă ofer totul din belşug, tot sfatul şi serviciul meu; şi înţeleg eu 
foarte bine ce lucru ne veţi cere: pe regină, cred, o căutaţi. 

— Sire, făcu el, aţi ghicit: altă nevoie pe-aicea nu mă poartă. 

— Prietene, vă veţi da multă osteneală, făcu regele, până 
când o veţi avea. Sunteţi adânc rănit, văd tăieturi şi sânge. Nu îl 
veţi afla însă la fel de sincer şi pe cel care a adus-o aici, care nu 
o va da fără împotrivire; de aceea este nevoie să vă opriţi la noi, 
să vă legaţi rănile până ce se vor închide bine. Vă voi dărui 
balsamul celor trei Marii”, şi chiar ceva mai bun, de se va găsi; 
căci va mocni mult boala până vă veţi simţi în voie şi cu 
sănătate. lar regina este astfel închisă, încât nu e fiinţă s-o 
atingă, nici fiul meu, care îndură mult din această cauză, căci el 
este cel care a adus-o: de aceea niciodată nu s-a zbuciumat om 
aşa cum şi-a ieşit din minţi şi turbează acesta. Am mare 
înclinare către domnia voastră şi vă voi sprijini foarte bucuros, 
de mă ajută Domnul, cu ce aveţi nevoie. Şi, desigur, dacă fiul 
meu, care îmi va purta pică, va fi să aibă arme bune, vă voi da 
altele tot atât de bune. Şi cal, aşa cum vă este trebuinţă. Vă iau 
astfel sub protecţia mea, împotriva oricui şi fără să-mi pese de 
supărarea cuiva. Nu aveţi însă a vă teme de cineva, decât de cel 
care a adus-o pe regină aicea. Nimeni n-a ameninţat vreodată 
pe alt om aşa cum l-am ameninţat eu, şi puţin mai era să nu-l 
gonesc de pe moşia mea ca răuvoitor, pentru că nu o înapoiază, 
totuşi, el este fiul meu: dar să nu vă pese, căci de nu vă va 
învinge în bătălie, nu va putea nicidecum să vă aducă vreun rău 
împotriva voinţei mele. 

— Sire, făcu el, mulţumesc! Însă risipesc timpul şi îl pierd, iar 
eu nu doresc niciuna nici alta. Nu am de vreun lucru a mă 
plânge, nici rană nu-i ca să-mi aducă vătămare. Duceţi-mă acolo 
unde-l pot afla; chiar fără arme, gata sunt să mă îndrept spre 
locul unde pot să dau şi să primesc noi lovituri. 

— Prietene, mai bine ar fi să aştepţi vreo două sau trei 
săptămâni, până ce se vor vindeca rănile; căci bună ar fi odihna, 
23 ... balsamul celor trei Marii - un exemplu tipic de influenţă creştină. În 
astfel de cazuri în literatura arthuriană se întrebuinţează Unguentum 
Morganis, spune W. Foerster. Morgane sau Morrigan este o zeiţă războinică 
din mitologia celtică; influenţa ei este de ordin magic şi nu militar propriu-zis. 
Autorul înlocuieşte aici un personaj păgân cu cele trei femei care au 
cumpărat leacuri aromate pentru a îmbălsăma trupul lui Isus (Marcu, XVI, 1). 


măcar vreo cincisprezece zile. Cât despre mine, nu aş îndura să 
vă văd luptând în faţa mea cu aceste arme şi în asemenea 
stare. 

Răspunse cavalerul: 

— Nu vă fie cu supărare, însă nu voi purta alte arme; bucuros 
mă voi lupta cu acestea, nici nu aş vrea să mai amân o clipă şi 
nici să zăbovesc. Însă la rugămintea voastră voi face astfel încât 
o să aştept până mâine; atunci în van va mai vorbi careva, căci 
n-o să mai amân. 

Regele îl încredinţă că va fi totul după voinţa sa, apoi rândui 
să fie condus în sala de oaspeţi, şi îi rugă şi le porunci celor 
veniţi cu sine să-şi dea osteneala să-l slujească. Ceea ce ei 
făcură. 

lar regele, care foarte bucuros căuta împăcare de s-ar fi 
putut, se duse din nou la fiul său, vorbindu-i ca omul care vroia 
pace şi înţelegere. 

— Mândrul meu fiu, poate te vei înţelege fără luptă cu acest 
cavaler. Acesta nu a venit aici să petreacă, nici să dea cu arcul 
ori să vâneze, ci să dobândească onoare şi preţuire mai de 
seamă şi pentru a se făli. 

Însă are mare nevoie de odihnă, după cum mi-am dat seama. 
De mi-ar fi urmat sfatul, nu s-ar înverşuna la bătălie, nici luna 
aceasta nici cea care vine, însă o doreşte foarte. Dacă înapoiezi 
regina, crezi că îţi vei pierde onoarea? N-ai teamă, nicio dojana 
nu îţi va veni dinspre partea aceasta; dimpotrivă, este ruşinos 
să reţii un lucru pentru care nu ai pricină nici dreptate. Ar fi 
intrat pe loc în luptă, foarte bucuros, deşi avea mâinile şi 
picioarele sfâşiate şi rănite. 

— De lucru de nimic vă înspăimântați, zise Meleagant către 
tatăl său; nici pe credinţa către Sfântul Petru nu vă voi urma 
sfatul. Cu siguranţă, ar trebui să fiu rupt în bucăţi de v-aş urma. 
Dacă el caută onoare, şi eu o am pe-a mea, dacă vrea să-şi 
mărească preţui, îl am eu însumi pe al meu, şi dacă vrea cu tot 
dinadinsul luptă, eu o doresc de o sută de ori mai fierbinte. 

— Văd eu bine că te îndrepţi spre pierzanie, făcu regele, şi o 
vei afla. Mâine, după cum îţi este voia, îţi vei încerca forţele cu 
acest cavaler. 


— Fie ca să nu am altă mâhnire mai mare ca aceasta, zise 
Meleagant. Aş vrea mai curând ca lupta să se dea astăzi, decât 
să aştept până mâine. Priviţi cum îmi duc traiul, mai întristat ca 
oricând. Mi s-a întunecat vederea, tot trupul mă doare. Nicicând 
nu voi avea, câtă vreme nu voi lupta, bucurie sau tihnă, şi niciun 
lucru nu-mi va mai plăcea. 

Văzând regele că în niciun fel nu are preţ vreun sfat sau vreo 
rugăminte, îl părăsi nespus de mâhnit. Se duse să aleagă un cal 
bun şi puternic, precum şi arme frumoase, trimiţându-le celui 
care le folosea aşa cum se cuvine. Pe lângă aceasta, un doctor, 
om cinstit şi bun creştin; nu exista pe lume altul mai cinstit, iar 
cât despre răni, se pricepea mai bine decât toţi doctorii de la 
Montpellier’. Acesta îl îngriji toată noaptea pe cavaler, cum ştiu 
mai bine, după cum îi poruncise regele. 

XXX 

VESTEA SE ŞI RASPÂNDISE, IAR CAVALERI ŞI fecioare, 
doamne şi baroni din ţară, roată, cale de o zi bună de mers, 
toată suflarea din ţinut, străini şi de-ai casei laolaltă, au călărit 
întins întreaga noapte până în zori. Mulțimea acestora» strânsă 
în faţa turnului, era atât de mare la răsărit de ziuă, încât nu 
reuşeai s-arunci un ac. 

Regele se trezi în zori, foarte îngrijorat de bătălie; se duse din 
nou la fiul său, care îşi şi pusese coiful făcut la Poitiers. Nu putea 
fi vreo amânare, nici vorbă de împăcarea pe care regele o dorea 
atât de mult, însă nu-i stătea în puteri să o aducă. In faţa 
turnului, în mijlocul pieţii, acolo unde se adunase mulţimea, se 
va da bătălia, după cum voi şi porunci regele. El trimise îndată 
după cavalerul străin, fiind acesta adus în piaţa care gemea de 
poporul din regatul Logrei; căci aşa cum pentru muzica de orgă 
obişnuiesc oamenii să se ducă la mănăstire de sărbătorile de 
peste an, la Rusalii sau de Crăciun, tot aşa se adunaseră acolo 
împreună. Trei zile ajunaseră şi umblaseră desculţe şi în zdrenţe 
toate fecioarele străine, aduse odinioară din ţara regelui Artur, 
pentru ca Dumnezeu să dăruiască forţă şi virtute împotriva 
adversarului, cavalerului care trebuia să poarte bătălia pentru 


+ Montpellier - oraş care avea o facultate celebră de medicină. Aici va studia 
Rabelais, 350 de ani mai târziu. 


cei captivi. Şi la fel cele din ţară se rugau pentru seniorul lor, 
pentru ca Domnul să-i dea victorie în luptă şi onoare. 

Dis-de-dimineaţă, mai înainte de a bate prima oră, au fost 
conduşi amândoi rivalii în mijlocul pieţei, înarmaţi până în dinţi, 
călări pe cai acoperiţi cu fier. Tânăr şi tare îndemânatic era 
Meleagant şi bine făcut, cămaşa i era din zale fine, iar coiful şi 
scutul atârnat de gât i se potriveau cum nu se putea mai bine. 
Insă toţi îl preferau pe celălalt şi chiar cei care îi doreau 
înfrângerea ziceau împreună că nu se ridică Meleagant până la 
el. 

Îndată ce amândoi au fost conduşi în mijlocul pieţei, veni şi 
regele care îi reţinea cum putea, dându-şi osteneală să facă 
pace, fără să reuşească a-şi convinge fiul. Atunci le zise: 

— Ţineţi-vă hăţurile şi caii cel puţin până voi fi urcat în turn. 
Nu vă cer prea mult dacă pentru mine veţi zăbovi numai atât. 

Apoi se despărţi de ei foarte mâhnit, ducându-se ţintă acolo 
unde o ştia pe regină, căreia îi făgăduise că o va aşeza într-un 
astfel de loc încât să poată privi lupta în voie; el îi îngăduise 
aceasta şi mergea acum s-o caute şi s-o însoţească; regele îşi 
dădea multă osteneală pentru cinstirea şi slujirea ei. O aşeză 
astfel la o fereastră, el aşezându-se lângă ea, în dreapta, 
aplecat peste altă fereastră; era cu ei aleasă suită de cavaleri, 
de doamne înțelepte şi de fecioare născute în ţara aceea, 
precum şi multe captive cufundate în rugăciuni. Prizonierii şi 
prizonierele se rugau laolaltă pentru seniorul lor, încredinţându- 
se Domnului pentru ajutor şi libertate. 

Rivalii, fără întârziere, împing în lături mulţimea adunată. Îşi 
bat scutul de armură, îşi trec scutierele peste mână. Apoi se 
năpustesc în goana cailor, şi de la două lungimi de braţ se 
pălesc cu lăncile în scut, încât acestea sar în bucăţi şi se 
sfărâmă ca nişte surcele. Caii pornesc de se înfruntă cu aşa 
elan, încât se izbesc în fruntare, iar scuturile şi coifurile astfel se 
ating, încât îţi pare, după vuietul ce-l dau, că trăsnetul coboară 
din înalturi. Nu rămâne pieptar, nici chingă, scară şi hăţ ori şleau 
să nu se rupă, iar sub şei se frângeau armăturile cele tari. Nu s- 
au dat astfel de ruşine dacă au fost prăvăliţi la pământ, căci 
totul îi părăsise; dintr-un salt sunt în picioare. Fără vorbă multă 
se năpustesc din nou, mai sălbatici decât doi mistreți. Îşi dau, 


fără să se mai amenințe grozave lovituri cu spadele de oţel, 
care şuieră prin aer a pieire. Adesea atât de aspru bat coifurile 
şi zalele albe, încât pe urma fierului ţâşneşte sângele. Înteţesc 
lupta cu ardoare, îşi hărăzesc lovituri avane şi mişele. 

Multe lovituri grozave şi puternice şi-au dat îndelung 
amândoi, încât niciodată nu ştiai cine se ţine deasupra şi cine 
dedesubt. Insă trebuia, nici că putea altfel, ca braţul celui care 
trecuse podul să slăbească din pricina rănilor. Oamenii sunt 
cuprinşi de spaimă, cei care ţin cu el, văzând că loviturile 
slăbesc, şi se tem chiar să nu fie şi mai rău: li se pare că este 
învins, şi că Meleagant va fi învingătorul; aceste vorbe îşi 
murmură între ei. 

Dar la o fereastră din turn se afla o fecioară foarte înţeleaptă 
care se gândi, zicându-şi în sinea ei, că acel cavaler nu pornise 
nicidecum lupta pentru el şi nici pentru oamenii cei mărunți 
strânşi în jur; nici n-ar fi pornit-o vreodată dacă nu ar fi trebuit s- 
o facă pentru regină. Şi crede că de-ar şti el de o fereastră 
anume şi că regina de-acolo îl priveşte, ar căpăta din nou forţă 
şi îndrăzneală. Dacă i-ar şti numele, i-ar striga cu dragă inimă să 
privească puţin în juru-i. Se apropie de regină şi îi spuse: 

— Doamnă, pentru Dumnezeu, pentru binele vostru şi al 
nostru, spuneţi-mi, rogu-vă, nu pentru altceva decât ca să-i dăm 
ajutor, numele acestui cavaler, dacă îl ştiţi. 

— În această rugăminte nu văd, zise regina, nici ură, nici 
felonie, ci numai lucru bun: numele cavalerului este Lancelot du 
Lac, după câte ştiu. 

— Doamne, cât de răzătoare îmi este inima şi mulţumită şi cu 
gând curat, zise fecioara. 

Atunci se aplecă pe fereastră şi îl strigă pe cavaler cu voce 
puternică, încât auzi tot poporul: 

— Lancelot! Intoarce-te şi priveşte la aceea care de grijă-ţi 
poartă! 

Lancelot nu întârzie să se întoarcă la auzul numelui său. Zări 
sus, aşezată In loja din turn, fiinţa pe care mai presus de orice 
dorea să o întâlnească. Din clipa când o văzu, nu se mai clinti 
nici nu-şi mai întoarse ochii de la chipul ei, ci doar îşi apără 
spatele. Dar Meleagant nu-i da răgaz şi îl hărţuia cât îl ţineau 
puterile, plin de avânt la gândul că celălalt de-acuma nu-i mai 


ţinea piept. Localnicii nu mai pot de bucurie, în timp ce străinii 
sunt copleşiţi de durere; îi vezi pe mulţi cum cad pierduţi la 
pământ, în genunchi sau întinşi: astfel se împărțea şi bucurie şi 
durere. Atunci strigă din nou fecioara de la fereastră: 

— Ei, Lancelot, ce ţi s-a întâmplat de te porţi cu atâta 
nesăbuinţă? Odinioară obişnuiai să porţi în tine toate virtuțile şi 
întreaga vitejie. Nu cred că Dumnezeu a făcut vreodată un 
cavaler care să se poată măsura cu vitejia şi cu valoarea ta. lar 
acum ne este dat să te vedem atât de pierdut, încât îţi primeşti 
loviturile înapoi şi lupţi cu spatele la adversar. Dă-te înapoi, du- 
te de cealaltă latură, astfel ca să nu pierzi din ochi turnul care îţi 
este atât de drag. 

Lancelot socoteşte fapta sa drept o ruşine şi o mare laşitate, 
încât se urăşte pe sine însuşi: a înţeles că multă vreme a fost cel 
mai slab în bătălie, şi a fost văzut astfel de toţi privitorii. Sare 
atunci înapoi şi se întoarce până ce îl aşază cu forţa pe 
Meleagant între el şi turn. Acesta se străduieşte foarte să treacă 
de cealaltă parte; însă Lancelot se aruncă asupra lui, îl respinge 
cu asemenea tărie tot timpul, ajutându-se de scut, când celălalt 
vrea să se întoarcă, încât îl face pe dată pe rival să se 
răsucească de două ori sau chiar de mai multe ori, spre marele 
necaz al acestuia; îi cresc tăria şi curajul, iubirea fiindu-i de 
mare ajutor, precum şi faptul că el nu urâse vreodată mai 
puternic pe cineva decât pe acesta care se luptă împotriva sa. 
lubirea şi ura sa de moarte, atât de mari că niciodată nu au fost 
mai înainte în ăst fel; îi insuflă atâta mândrie şi curaj, că 
Meleagant nu mai crede că este vorba de un joc; ci se teme 
mult, pentru că niciodată nu a cunoscut un cavaler atât de brav 
şi nici n-a întâlnit, şi nici nu l-a hărțuit vreunul într-atâta, aşa 
cum face acesta. Bucuros se trage mai departe de el, se fereşte 
şi se dă înapoi, urăşte loviturile acestuia şi le refuză. lar Lancelot 
nu îl ameninţă, ci tot împungându-l îl mână spre turn, unde era 
regina sprijinită la fereastră; pe doamna sa o slujeşte şi îi arată 
credinţă desăvârşită, venind atât de aproape, încât trebuia să se 
oprească, altfel nu ar mai fi văzut-o de loc dacă ar mai fi înaintat 
un pas. Astfel foarte adesea Lancelot îl poartă înainte şi înapoi, 
peste tot unde îi venea bine, oprindu-se totuşi în faţa reginei, 
doamna sa. Ea îi aprinsese flacără în trup, după ce el o 


contemplase. Această văpaie îl făcea atât de plin de râvnă faţă 
de Meleagant, că pretutindeni unde îi plăcea putea să-l mâne şi 
să-l gonească, îl plimbă ca pe un orb şi ca pe un olog, în pofida 
lui. 

Regele îl vede atât de istovit pe fiul său, încât nu mai rezistă, 
îl doare inima şi îl împunge mila, ar cere un sfat dacă ar putea. 
Dar se cădea s-o roage mai întâi pe regină, dacă ţinea să 
procedeze cum se cuvine. Atunci începu să-i vorbească astfel: 

— Doamnă, v-am îndrăgit nespus, şi mult v-am slujit şi v-am 
onorat, de când sunteţi în puterea mea. Niciodată nu a fost ceva 
de făcut ca eu să nu-l pornesc bucuros pentru ca onoarea 
voastră să crească; daţi-mi acum o răsplată. Căci vreau să vă 
cer un dar pe care nu mi l-aţi oferi dacă nu l-aţi face cu 
dragoste. Văd bine că în această bătălie fiul meu este fără doar 
şi poate învins. Nu pentru aceasta spun că mă doare, ci doar să 
nu mi-l ucidă Lancelot, fiindcă aceasta îi este cu putinţă. Nici 
domnia voastră nu trebuie să voiţi aceasta, nu pentru că el nu 
ar fi făptuit nelegiuiri împotriva voastră şi a lui, ci pentru mine 
care mult vă rog; spuneţi-i lui Lancelot această mulţumire a 
voastră, să se oprească a-l răni. Astfel aţi putea să mă 
recompensaţi pentru serviciul meu, dacă încuviinţaţi. 

— Mândre sire, făcu regina, răspund cu drag la rugăminte; 
chiar de m-ar stăpâni ură de moarte pentru fiul vostru, pe care 
nu-l iubesc nicicum, m-ai slujit totuşi atât de credincios, încât ca 
învingătorul drag să-ţi fie, doresc ca el să înceteze lupta. 

Aceste cuvinte nu au fost de loc spuse în şoaptă, ci le-au auzit 
şi Lancelot cu Meleagant. Cine iubeşte ştie să fie supus. Îndată 
şi cu inima uşoară înfăptuieşte el, atunci când este pe deplin 
îndrăgostit, ceea ce trebuie să fie pe placul iubitei sale: se 
cuvenea aşadar ca Lancelot să se poarte bine, el care iubi mai 
mult decât Piramus?5, dacă vreodată un om putea iubi mai mult. 
Lancelot auzi răspunsul; ultimele cuvinte nici nu se 
desprinseseră de pe buzele reginei, de abia spusese: „Deoarece 
vreţi ca el să se abţină, şi eu vreau”, apoi pentru nimic în lume 
Lancelot nu l-ar mai atinge, nici nu s-ar mai mişca, chiar dacă 
celălalt l-ar fi ucis. Nu mai loveşte şi nici nu se mai mişcă: însă 


235 Piramus - Chretien de Troyes, traducător al lui Ovidiu, cunoaşte legenda 
iubirii dintre tânărul babilonian şi frumoasa Thisbe. 


duşmanul zoreşte cum poate mai iute, este turbat de ură şi 
ruşine, auzind că a ajuns până într-acolo încât trebuie alţii să se 
roage pentru el. Voind să-l dojenească, regele cobori din turn, se 
îndreptă spre locul încleştării şi astfel vorbi către fiul său: 

— Cum? Se cuvine oare, în vreme ce el nu te mai atinge, să-l 
loveşti? În această clipă cruzimea şi furia ta au depăşit măsura, 
te dovedeşti prea viteaz în ceas nepotrivit! Ştim toţi cu 
siguranţă că el este învingător asupră-ţi. 

Meleagant, căruia ruşinea îi luase minţile, răspunse regelui: 

— Poate eşti orb! După părerea mea, nu vezi niciun pic. Orb 
este acela care se îndoieşte că eu sunt învingătorul. 

— Caută, spuse regele, pe altcineva să te creadă! Toţi 
oamenii aceştia ştiu bine dacă grăieşti drept sau minţi. Dar noi 
cunoaştem adevărul. 

Atunci regele zise baronilor săi să-l împingă pe fiul său înapoi; 
iar aceştia nu întârzie nicidecum, îndată îi îndeplinesc porunca: 
l-au tras înapoi pe Meleagant. Ca să-l împingă înapoi pe Lancelot 
n-au trebuit să fie depuse mari sforţări: omul abraş ar fi putut 
să-i aducă mare necaz până să-l facă să răspundă. Zise atunci 
regele către fiul său: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie acum să închei pace 
şi să-i înapoiezi regina. Toată cearta veche trebuie să o laşi şi să 
proclami eliberarea. 

— Mare nerozie ai mai spus acuma! Mi-am pierdut vremea 
ascultându-te vorbind nimicuri! Pleacă! Lasă-ne să ne luptăm şi 
nu te mai amesteca! Regele îi spuse că se va amesteca, ştiind 
bine că celălalt l-ar ucide dacă i-ar îngădui să continue lupta. 

— Să mă ucidă? Dimpotrivă, l-aş răzbi eu îndată şi aş învinge 
dacă n-ai veni să te amesteci şi ne-ai lăsa să luptăm. 

— Doamne îi zise regele, tot ce spui nu te ajută la nimic. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau eu. Nu mă voi încrede în nebunia şi în 
trufia ta, care te-ar pierde. Este un smintit cel care îşi doreşte 
singur moartea, aşa cum faci tu, fără să-ţi dai seama. Şi ştiu eu 
bine că mă urăşti acum pentru că vreau să te păstrez. Sper ca 
cel de sus să nu-mi îngăduie să te văd murind, căci prea mare 
mi-ar fi durerea. 


Atâtea îi spune şi astfel îl dojeneşte, încât au hotărât pace şi 
înţelegere. Pacea va fi astfel: Meleagant trebuie să-i înapoieze 
regina sub cuvânt că Lancelot, fără nicio întârziere, la ceasul 
când va fi chemat, din ziua când va fi convocat la luptă, la 
capătul unui an, se va lupta din nou cu Meleagant. Aceasta nu-l 
păgubeşte cu nimic pe Lancelot. Toată lumea este de acord cu 
înţelegerea şi este de părere ca bătălia să se dea la curtea 
regelui Artur, stăpân peste Bretania şi Cornouailles: acolo 
hotărăsc ei să se desfăşoare. Se cuvenea acum ca regina să 
făgăduiască, şi să întărească Lancelot că, dacă Meleagant îl va 
învinge, ea va reveni aici şi nimeni nu o va mai opri. Regina îi 
încredinţează de acest lucru, asemenea şi Lancelot. Astfel au 
fost aduşi la înţelegere, despărțiți şi dezarmaţi. 

Era în ţara aceea obiceiul că dacă vreunul din captivi izbutea 
să iasă, puteau toţi ceilalţi să-l urmeze. Cu toţii îl binecuvântau 
pe Lancelot: şi aflaţi un lucru, că a trebuit atunci să fie mare 
bucurie, şi chiar aşa a fost, desigur. Adunați laolaltă, cei străini 
de ţară arătau lui Lancelot mare bucurie, spunându-i cu toţii: 

— Sire, cu adevărat ne-am bucurat mult atunci când am auzit 
numele vostru, fiind siguri pe dată că vom fi cu toţii eliberaţi. 

Datorită acestei bucurii era mare înghesuială, căci fiecare se 
trudea şi se grăbea cum să facă să fie în preajma lui. Cel care 
putea să se apropie mai mult era mai voios decât pot eu spune. 
Era multă bucurie şi lăcrămare pentru că cei puşi în libertate se 
lăsau pradă fericirii: iar Meleagant cu ai săi nu mai avea nimic 
din bunurile lor, de aceea erau cufundaţi în gânduri, abătuţi şi 
posomoriţi. 

Regele se întoarse din piaţă, fără să-l părăsească pe Lancelot, 
ci luându-l cu sine; iar acesta îl rugă să fie condus la regină. 

— Din partea mea, grăi regele, fără întârziere; mi se pare că 
aceasta se cade să o facem. VIi-l voi arăta totodată şi pe 
seneşalul Keu, dacă vă este voia. Puțin lipsi ca Lancelot să nu i 
se arunce la picioare, atât de mare îi era bucuria. Regele îl 
conduse în sală, unde venise regina şi îl aştepta. 

Când regina îl văzu pe rege, ţinându-l pe Lancelot smerit, se 
ridică în picioare, se arătă mâniată, se întunecă la faţă şi nu 
scoase un cuvânt. 


— Doamnă, iată-l pe Lancelot, zise regele, care se înfăţişează 
domniei voastre; aceasta trebuie să vă aducă deosebită plăcere. 

— Mie, sire? El nu poate să-mi placă: prezenţa lui nu mă 
interesează. 

— Cum, doamnă, zise regele, care era foarte sincer şi 
curtenitor, de unde inima aceasta? Cu siguranţă că îl dispreţuiţi 
prea mult pe omul care v-a adus atâtea servicii. Urmând 
această cale şi-a primejduit viaţa de multe ori pentru domnia- 
voastră. El v-a apărat şi eliberat de fiul meu Meleagant, care v-a 
înapoiat doar cu multă mânie. 

— Sire, adevăr spun, şi-a pierdut vremea. Niciodată nu-mi voi 
retrage vorba, precum că nu-i sunt de loc recunoscătoare?$. 

lată-l pe Lancelot întristat, răspunzându-i umil, în felul unui fin 
îndrăgostit: 

— Doamnă, desigur, mă doare mult aceasta; nici nu 
îndrăznesc măcar să întreb pricina. 

Multe ar întreba Lancelot dacă regina l-ar asculta; dar pentru 
a-l copleşi şi a-l reduce la tăcere, ea nu vru să-i răspundă un 
cuvânt, ci se retrase în camera ei. lar Lancelot o însoţi cu ochii şi 
cu inima până la uşă, însă calea ochilor a fost scurtă, căci zidul 
era prea aproape. Ei ar fi urmat-o bucuroşi pe regină, dacă s-ar 
fi putut. Dar inima, stăpână suverană, având mai multă putere, 
trecu dincolo o dată cu regina, ochii rămânând de partea 
aceasta, scăldaţi în lacrimi, împreună cu trupul”. 

— Lancelot, îi zise regele în şoaptă, tare mă minunez ce poate 
să însemne aceasta şi de ce regina nu doreşte să vă vadă şi nici 
să vă vorbească. Dacă vreodată a găsit de cuviință să vă 
adreseze cuvântul, nu ar trebui acum să vă respingă, nici să vă 
vorbească ciudat, după toate cele ce aţi făptuit pentru ea. 
Spuneţi-mi, aşadar, dacă ştiţi, din ce pricină, pentru care faptă 
rea v-a primit astfel? 


25 ... nu-i sunt de loc recunoscătoare - o verificare a iubirii, dat fiind că 
Lancelot se va întreba apoi dacă regina îl preţuieşte cât de puţin, aceasta 
este şi o respectare a unei reguli: întotdeauna iubirea trebuie să scadă sau să 
crească. 

2... împreună cu trupul - preţiozitate psihologică provenind din lirica 
provensală. 


— Sire, o clipă mai înainte nici nu mă aşteptam la aşa ceva; 
însă nu îndură să mă vadă şi nici să-mi asculte vorba: de aceea 
sunt peste fire mâhnit şi îndurerat. 

— Desigur, regina greşeşte, căci nu pentru altcineva aţi pornit 
în aventuri primejdioase foarte. Veniţi acum, prietenul meu bun 
şi blând, să mergem să-i vorbim seneşalului. 

— Da, zise Lancelot, ţin mult să-l văd. 

Se duc împreună la seneşal. Când Lancelot ajunse în faţa lui, 
seneşalul îi aruncă o dată cu primele cuvinte: 

— Acoperitu-m-ai de ruşine! 

— Cum aşa? zise Lancelot. Spune-mi, ce ruşine ţi-am adus? 

— Foarte mare; tu ai dus până la capăt lucrul pe care n-am 
putut să-l termin eu, şi ai făptuit ceea ce eu n-am putut face. 

La aceste cuvinte regele îi lăsă singuri, ieşind din cameră; 
Lancelot îl întrebă pe seneşal dacă a îndurat mult rău. 

— Da, grăi acesta, şi încă mai îndur: nicicând înainte nu am 
suferit ca acum. Şi aş fi fost mort de multă vreme de n-ar fi fost 
regele care tocmai a ieşit. El mi-a arătat, prin compătimirea sa, 
multă blândeţe şi prietenie; niciodată, dacă afla că aveam 
nevoie de vreun lucru, nu a întârziat să mi-l pregătească, după 
ce mă îndrăgise. Dar la fiecare bine care mi-l aducea, iată că şi 
Meleagant de cealaltă parte, fiul său priceput la meşteşuguri 
drăceşti, îi chema la el pe doctori, cu gând rău, şi le poruncea 
să-mi pună pe răni veninuri care să mă omoare. Aveam astfel 
un tată bun, dar şi unul vitreg; atunci când regele poruncea să 
mi se pună pe răni un leac alinător, voind mult să mă vadă mai 
iute vindecat, fiul său, prin trădare, voind să mă piardă, rostuia 
îndată să mi-l ia şi să mi se pună o unsoare rea. Ştiu foarte sigur 
că regele habar nu avea de acest lucru; nu ar fi admis în niciun 
chip asemenea crimă şi felonie. Dar nu ştiţi încă de mărinimia 
pe care a dovedit-o faţă de regina mea; niciun marchiz nu a 
păzit vreodată mai bine turnul unei mărci?8, de pe vremea când 
Noe şi-a construit corabia, aşa cum a vegheat el asupra ei. Nici 
chiar s-o vadă nu i-a îngăduit fiului său care era foarte îndurerat, 
în afară doar în faţa mulţimii de oameni sau când se găsea el 
acolo. l-a purtat atâta grijă, şi îi mai poartă încă acest nobil rege, 
fie-i adusă mulţumire după cum găsea ea însuşi de cuviinţă, Nu 


28 Marcă - provincie de frontieră, condusă de un marchiz 


a avut alt sfătuitor în această privinţă, în afară de regină, care îi 
poruncea. lar regele o preţui şi mai mult, văzând lealitatea ei. 
Dar să fie oare adevărat ce mi s-a spus, cum că ar fi ea foarte 
mâniată împotriva voastră, şi că în faţa tuturor a refuzat să vă 
adreseze cuvânt? 

— Vi s-a spus îl asigură Lancelot, adevărul deplin. Dar, pentru 
Dumnezeu, ai putea să-mi spui de ce oare mă urăşte? 

Keu îi răspunse că nu ştie, dar că şi el este grozav de uimit. 

— Implinească-i-se voia, zise Lancelot, neştiind ce altceva să 
întreprindă. Se cade acum să-mi iau rămas bun. Voi porni să-l 
caut pe seniorul Gauvain, care a venit în ţara aceasta şi îmi 
spusese că se îndreaptă ţintă la podul de sub apă. 

Apoi ieşi din încăpere, se duse în faţa regelui cerând să plece 
în această călătorie. Regele îi îngădui cu multă bucurie. lar cei 
pe care îi eliberase, dându-li-se drumul din captivitate, îl 
întrebară ce au de făcut. 

— Să vină cu mine zise Lancelot toţi cei care vor să mă 
urmeze; iar ceilalţi care vor să stea lângă regină, să rămână: nu 
este drept să pornim toţi împreună. 

Cu el merg toţi cei care vor astfel mai bucuroşi decât sunt ei 
de obicei. Ilmpreună cu regina rămân fecioare, aprinse de 
bucurie precum şi multe doamne şi mulţi cavaleri. Dar dintre toţi 
aceştia, niciunul nu ar rămâne, preferind să se întoarcă în ţara 
lor decât să mai întârzie aici. Însă îi opreşte regina, pentru 
seniorul Gauvain, care trebuia să vină, zicând că ea nu se va 
mişca de aici cât timp nu va avea veşti de la el. 

XXX 

PESTE TOT SE RASPÂNDISE VESTEA CĂ REGINA este în 
libertate şi că s-au eliberat toţi captivii; fără a se aştepta la 
vreun rău, ei vor putea pleca oricând le va plăcea. Se întreabă 
unii pe alţii dacă este adevărat; niciodată oamenii nu vorbesc 
despre altceva atunci când se adună împreună. Sunt foarte 
fericiţi că s-au nimicit trecătorile cele rele, şi că oricine vine şi 
pleacă atunci când vrea: nu mai este acum aşa cum era înainte. 

Dar când oamenii din ţară, cei care nu fuseseră la bătălie, au 
aflat de fapta lui Lancelot, s-au adunat cu toţii înspre partea în 
care ştiau că se îndreaptă el; se gândeau că regele se va bucura 
dacă îl vor prinde şi i-l vor aduce. Oamenii acestuia erau cu toţii 


lipsiţi de arme şi astfel au fost batjocoriţi, fiindcă cei din partea 
locului erau înarmaţi. Nu a fost lucru de minune dacă l-au prins 
şi pe Lancelot, care era fără arme. Prins, l-au întors, cu 
picioarele legate sub cal. Oamenii săi ziceau: 

— Rău faceţi, seniorilor, căci însuşi regele ne apără. Suntem 
cu toţii în paza sa. 

— Noi nu ştim nimic; aşa cum v-am prins, trebuie să veniţi 
înapoi la curte. 

Vestea, zburând iute, ajunge la rege, cum că oamenii săi l-au 
prins şi l-au ucis pe Lancelot. Când auzi regele, se sculă, 
jurându-se pe capul său, că cei care l-au ucis vor muri din cauza 
aceasta, fără putinţă de apărare; de îi va prinde, nu-i va rămâne 
decât să-i spânzure, să-i ardă sau să-i înece. lar de cumva vor 
să-şi nege fapta, nu-i va crede cu niciun preţ: prea multă durere 
i-au adus în inimă, şi atâta ruşine, care ar trebui să cadă asupra 
lui dacă el nu s-ar răzbuna. Fără îndoială că se va răzbuna. 

Vestea colinda peste tot, până ce o găsi pe regină, care era 
aşezată la masă. Aproape că încercă să-şi ia viaţa, când auzi 
vestea mincinoasă despre Lancelot, căci ea o credea adevărată. 
Atât de groaznic o înspăimântă, că puţin mai lipsea şi ar li 
pierdut darul vorbirii. Dar pentru oamenii de faţă spuse cu voce 
tare: 

— Intr-adevăr, moartea sa mă apasă din greu; dacă sunt 
mâhnită este pe bună dreptate. El a venit în ţara aceasta pentru 
mine, astfel că se cuvine să simt durerea. 

Apoi îşi spuse singură, încet, spre a nu fi auzită, că nu va mai 
trebui vreodată să fie rugată să bea sau să mănânce ceva, dacă 
este adevărat că a murit cel pentru care trăia ea. Se ridică plină 
de durere de la masă şi plânse unde nu era nimeni s-o vadă ori 
s-o asculte. Era atât de nesăbuită în dorinţa-i de a-şi pierde viaţa 
încât adesea se strângea de gât; dar mai întâi se mărturisea 
sieşi, se căia şi îşi cerea iertare, se condamna şi se învinovăţea 
de păcatul pe care îl făcuse faţă de cel pe care îl ştia că fusese 
în întregime al ei, şi ar mai fi încă dacă ar trăi. O înţepa într-atât 
durerea, încât pierdea mult din frumuseţe. Cruzimea şi felonia ei 
au atins-o şi au îngălbenit-o mai mult ca veghea şi postul. Işi 
adună la un loc toate faptele rele, toate îi trecură prin faţă, pe 
toate şi le amintea; îşi spunea adesea: 


— Ei, vai mie, unde mi-era mintea atunci când prietenul meu? 
a venit în faţa mea şi, în loc să-l întâmpin cu bucurie, n-am vrut 
nici măcar să-l ascult! Când m-am oprit să-l privesc şi să-i 
vorbesc nu m-am purtat oare ca o nebună? Nebună să fi fost? 
Dimpotrivă, Dumnezeule, am făcut o mişelie şi o faptă crudă. 
Dacă eu am crezut că este un joc, nu astfel a gândit şi el, şi nu 
m-a iertat nicidecum. Nimeni în afară de mine nu i-a dat lovitura 
de moarte, cred eu. Când surâzător mi-a apărut în faţă, crezând 
că-l voi primi foarte veselă şi că îi voi arăta multă bucurie, iar 
eu, nevoind să-l văd, nu a fost aceasta o lovitură mortală? Când 
m-am oprit să-i vorbesc, atunci i-am luat fără îndoială laolaltă 
inima şi viaţa. Aceste două lovituri l-au omorât, gândesc eu, şi 
nu tâlharii brabansoni*. Doamne! Voi căpăta vreodată ispăşire 
pentru această crimă şi acest păcat? Cu niciun chip; mai 
degrabă se vor slei toate fluviile, iar marea va seca. Vai, cum aş 
fi fost mângâiată şi consolată dacă, înainte ca el să moară, l-aş 
fi strâns măcar o dată în braţe? Cum? Desigur, eu goală lângă el 
gol, pentru a fi mai multă fericire. Acum că a murit, sunt rea că 
nu mă duc şi eu după el. De ce? Inseamnă oare că fac rău 
prietenului meu, dacă mai trăiesc după moartea sa, când eu nu 
mă bucur de nimic, decât de chinurile pe care le îndur pentru el? 
Când după moartea lui mă zbat, răul după care tind acum i-ar 
aduce dulceaţă inimii sale. Netrebnică este aceea care preferă 
să moară decât să ardă în pătimiri pentru prietenul ei. Desigur 
că doresc să port greu doliu după el. Mai bine să trăiesc şi să 
îndur loviturile soartei decât să mor pentru a avea odihnă. 

Două zile regina rămase atât de îndurerată, fără să atingă 
mâncare şi apă de buzele ei, încât s-a crezut că murise. Mulţi 
sunt cei care duc veşti, şi mai curând proaste decât bune. 
Vestea ajunse până la Lancelot, că doamna şi prietena sa a 
murit. Se adânci în durere, nu vă îndoiţi de aceasta; orice om 
poate să ghicească singur cât de adâncă i-a fost mâhnirea şi 
durerea. Intr-adevăr, fu atât de mâhnit, dacă vreţi să ştiţi şi să-i 
auziţi, că prinse dezgust de viaţă. Vru să-şi curme firul vieţii fără 


29... prietenul meu - prima regulă a iubirii curtene indicată de Andrea 
Capellanus este: „Cauza căsătoriei nu este o scuza valabilă împotriva iubirii” 
3 Tâlharii brabansoni - cete de soldaţi, originari din ducatul Brabantului, care 
jefuiau şi ucideau pe drumurile Franţei. 


zăbavă, nu însă fără a zice, mai întâi, un scurt cântec de jale. 
Dintr-o centură pe care o purta în juru-i înnodă un laţ la unul din 
capete, zicându-şi în timp ce plângea: 

— Ei, moarte, în cel fel m-ai pândit! Sunt sănătos, dar tu îmi 
iei vigoarea. Sunt bolnav, şi nu simt niciun rău, în afară de 
durerea care îmi apasă inima. Dar durerea aceasta este aprigă, 
aducătoare chiar de moarte. Vreau să fie astfel şi, de vrea 
Dumnezeu, voi muri din cauza aceasta. Cum? În alt fel nu voi 
putea pieri dacă nu vrea Dumnezeu? Ba da, numai să-mi îngădui 
ca laţul acesta să se strângă în jurul gâtului; astfel cred că voi 
sili moartea să mă ucidă chiar fără voia ei. Moartea, care 
întotdeauna nu a pândit decât pe cei cărora nu le pasă de ea, nu 
vrea să vină la mine, însă centura mea o va prinde şi mi-o va 
aduce; îndată ce va fi în puterea mea, îmi va face pe voie. Aşa 
va fi, însă se va apropia prea încet, atât sunt de doritor să vină. 

Atunci, fără să mai piardă vremea, îşi trecu laţul peste cap, 
potrivindu-l în jurul gâtului. Pentru a-şi pricinui mai mult rău, 
legă strâns celălalt capăt al centurii de armătura şeii, având 
grijă să nu-l observe nimeni. Apoi se lăsă să alunece la pământ, 
vrând să fie târât de cal până îşi va da sufletul. Nu socoteşte că 
va avea de trăit mai mult de o oră. Văzându-l căzut la pământ, 
cei care călăreau împreună cu el gândesc că a leşinat, 
neobservând laţul pe care şi-l înnodase în jurul gâtului. Indată l- 
au cuprins, l-au ridicat cu braţele şi abia atunci văzură ştreangul 
prin care îşi devenise duşman sieşi, strâns în jurul gâtului. L-au 
retezat la iuţeală, însă laţul pusese stăpânire atât de aspru pe 
gât, încât multă vreme Lancelot nu-şi recăpătă graiul. Puțin mai 
lipsea şi şi-ar fi sfâşiat vinele gâtului. După aceea, chiar dacă ar 
fi vrut, nu mai putea să-şi aducă vreun rău. Il durea faptul că era 
păzit; durerea îl ardea, şi bucuros şi-ar fi luat viaţa dacă paznicii 
săi nu băgau de seamă. Văzând că nu mai putea să-şi aducă 
vreun rău, Îşi zicea: 

— Vai, moarte josnică, n-ai avut aşadar atâta putere şi tărie 
ca să-mi iei viaţa înainte de a o lua pe a doamnei mele! Poate 
nu ai vrut să faci aceasta, nici nu ai găsit cu cale a face o faptă 
bună. M-ai cruțat datorită feloniei tale, căci niciodată nu ai putea 
găsi altă pricină. Vai, cât de bine ai slujit şi cât de bună eşti! In 
ce loc bun te-ai aşezat! Blestemat fie cel care îţi mulţumeşte 


pentru acest serviciu sau care îţi este recunoscător. Nu ştiu cine 
mă urăşte mai mult, viaţa care mă doreşte sau moartea care nu 
vrea să mă ia. Astfel şi una şi alta mă pierd; însă drept grăiesc, 
o, Doamne, mai sunt încă viu fără voia mea. Ar fi trebuit să-mi 
iau viaţa atunci când doamna mea regina îmi arătă că mă 
urăşte. Nu a făcut-o fără vreo pricină; avea una deosebit de 
puternică, însă nu ştiu care. Dacă aş fi ştiut-o mai înainte ca 
sufletul său să se urce în ceruri, mi-aş fi cerut iertare oricât de 
mult ar fi dorit, numai să se fi îndurat de mine. Doamne! Ce 
nelegiuire am făcut? Cred că ea a aflat poate că m-am urcat în 
căruţă. Nu ştiu ce altă vină să-mi găsească decât aceasta. Vina 
aceasta m-a trădat. Dar dacă ăsta e motivul pentru care mă 
urăşte, Doamne! De ce nelegiuirea aceasta îmi pricinuieşte 
atâta rău? Niciodată nu a cunoscut ce este iubirea dacă mă 
învinuieşte de aceasta; niciun om n-ar putea spune de vreo 
faptă care să pornească din dragoste şi să poată fi condamnată. 
Numai iubire şi curtenie poţi făptui pentru prietenă. Dar pentru 
„prietena” mea nu am făcut nimic. Nici nu ştiu, vai, cum s-o 
numesc: să-i spun „prietenă” ori nu? Nu îndrăznesc să o numesc 
astfel. Dar cred că ştiu destul despre iubire, încât ea să nu 
trebuiască să mă judece de loc mai josnic pentru această faptă, 
dacă mă iubeşte; ci m-ar chema prietenul său adevărat, pentru 
că mi se părea o cinste să făptuiesc pentru ea tot ce vroia 
iubirea, chiar şi să urc într-o căruţă. Ea ar fi trebuit să o 
socotească drept iubire; aceasta este o adevărată dovadă, 
iubirea încearcă astfel pe credincioşii săi, şi tot astfel îi 
recunoaşte. Dar serviciul nu a fost pe placul doamnei mele. Am 
avut dovada în chipul cu care m-a primit. Şi totuşi, ceea cea 
făptuit prietenul său i-a adus de nenumărate ori acestuia ruşine 
şi dojană; şi am făcut acest joc pentru care acum sunt învinuit şi 
dulceaţa îmi este amărăciune. Zău, obiceiul este al acelora care 
nu pricep nimic dintre ale iubirii, încât chiar şi onoarea o învăluie 
în ruşine; însă cine scaldă onoarea în ruşine, nu o spală, ci o 
murdăreşte. Aceştia sunt cei care nu ştiu nimic despre iubire, 
care astfel o dispreţuiesc, şi de ea se îndepărtează, netemându- 
se de poruncile ei. Căci spre bine se îndreaptă fără îndoială cel 
care ascultă poruncile iubirii, şi el nu înfăptuieşte decât lucruri 


demne de iertare; este un om sfârşit cel ce nu îndrăzneşte să le 
facă. 

Astfel se plângea Lancelot, în timp ce oamenii săi care îl 
păzeau şi îl ţineau erau îndureraţi amarnic. Şi între timp ajunse 
vestea că regina nu murise. Indată Lancelot căpătă curaj; şi 
dacă mai înainte, în faţa morţii, arătase adâncă durere, mândră 
şi puternică, acum simţi de o sută de mii de ori bucuria vieţii. Şi 
când se apropiară de fortăreață cam la şase sau la şapte leghe, 
unde se afla regele Bademagus, acestuia i se aduse vestea 
bună, pe care el o primi cu bucurie, că Lancelot trăieşte şi se 
întoarce sănătos şi în bună stare. Ca om curtenitor, se duse să o 
anunţe pe regină. 

— Mândre sire, îi răspunse ea, pentru că vestea o aduce 
domnia-voastră, o cred; dacă el ar fi murit, vă asigur că nu aş 
mai fi fost niciodată veselă. Bucuria s-ar fi dus departe de mine 
dacă ar fi murit vreun cavaler în serviciul meu. 

Apoi regele se despărţi de ea. Regina ardea de nerăbdare 
aşteptând ca bucuria şi prietenul să revină. Nu mai avea motiv 
să fie mâhnită de vreun lucru. Dar zvonul care nu se odihneşte, 
aleargă toată ziua şi nu se mai termină, ajungând din nou la 
regină: Lancelot şi-ar fi luat viaţa pentru ea, de i s-ar fi îngăduit. 
Ea se bucură de aceasta, şi crede în el, deşi nu ar fi vrut pentru 
nimic în lume să i se fi întâmplat o prea mare nenorocire. Intre 
timp iată-l pe Lancelot sosind în mare grabă. Îndată ce regele îl 
văzu, alergă să-l sărute şi să-l îmbrăţişeze. | se părea că zboară 
în întâmpinarea lui, atât de uşor îl făcea bucuria. Dar bucuria i-o 
reteză cei care l-au prins şi legat pe Lancelot; regele le spuse că 
venit-au spre nenorocirea lor, că toţi sunt morţi şi nimiciţi. 
Aceştia îi răspunseră că au crezut doar că îi împlinesc voia. 

— Nu-mi place lucrul acesta, făcu regele. Nu lui Lancelot i-aţi 
adus vreo ruşine, ci mie, ocrotitorul său; oricum ar fi, ruşinea 
este a mea. Darnu vă e data vă mai înşela vreodată decât dacă 
veţi scăpa de mânia mea. 

Când Lancelot văzu că este atât de mâniat, se ridică să facă 
pace şi se strădui până ce o obţinu. Apoi regele îi conduse să o 
vadă pe regină. De astă dată regina nu mai lăsă de loc ochii în 
pământ, ci se duse să-l întâmpine cu bucurie, îl cinsti ca pe 
nimeni altul, şi îl invită să şadă alături de ea. Vorbiră apoi pe 


îndelete despre tot ce le plăcea; nu le lipsea desigur subiectul 
de conservaţie: iubirea le oferea destule. 

Când Lancelot văzu că-i râde inima de bucurie, că tot ceea ce 
spunea el regina preţuia foarte mult, îi zise atunci în şoaptă: 

— Doamnă, mult mă minunez de primirea care mi-aţi făcut-o 
alaltăieri, când m-aţi văzut. Nu mi-aţi spus niciun cuvânt: puţin 
mai lipsea să-mi pierd pe veci suflarea. N-am avut atunci atâta 
îndrăzneală, ca în clipa aceasta, să vă fi întrebat care-i motivul, 
acum însă cutez. Doamnă, sunt gata să-mi recunosc greşeala, 
numai să-mi spuneţi vina de care am fost foarte uimit. 

lar regina îi răspunse: 

— Cum? Nu v-a fost ruşine de căruţă şi v-aţi temut? V-aţi suit 
în ea cu multă părere de rău, şi chiar aţi rămas doi paşi în urmă. 
De aceea, într-adevăr, nu v-am vorbit şi nu v-am privit. 

— Domnul să mă păzească a doua oară de asemenea faptă 
rea. Să nu aibă niciodată îndurare de mine dacă nu aveţi deplină 
dreptate. Doamnă, pentru Dumnezeu, acum, pe loc, vă cer 
iertare! Şi dacă vreodată mă veţi ierta, spune-ţi-mi-o! 

— Prietene, făcu regina, nu-ţi mai găsesc nicio vină ci, chiar 
mai mult, te iert cu dragă inimă. 

— Doamnă, vă mulţumesc. Nu pot să vă spun acum tot ceea 
ce aş vrea; dar bucuros v-aş vorbi mai pe îndelete, de e cu 
putinţă. 

Regina îi arătă atunci cu privirea, nu cu mina, o fereastră, 
zicându-i: 

— Veniţi să-mi vorbiţi la fereastră, la noapte, când vor fi 
adormit cu toţii. O să treceţi prin livada aceea. Nu veţi putea cu 
niciun chip să intraţi aici sau să mâneţi peste noapte; veţi sta 
afară, iar eu voi fi înăuntru căci nu veţi putea pătrunde în casă. 
Nici eu nu voi putea veni afară către domnia-voastră, decât cu 
buzele şi cu mâinile. Dacă vreţi, voi rămâne acolo pană în zori 
pentru a vă mărturisi iubirea. Nu vom putea sta împreună, 
deoarece în camera mea zace seneşalul Keu, care tânjeşte de 
rănile cu care este acoperit. lar uşa nu rămâne niciodată 
deschisă, ci este bine ferecată şi păzită. Când veţi veni, luaţi 
seama să nu vă întâlnească vreo iscoadă. 


— Doamnă, zise el, pe cât pot, nu mă va vedea vreodată vreo 
iscoadă căruia să-i treacă ceva rău prin minte sau să 
pălăvrăgească vrute şi nevrute. 

După ce au hotărât astfel întâlnirea, se despart, murind şi 
înviind de fericire. 

XXX 

LANCELOT IESE DIN CAMERĂ, ATÂT DE FERICIT încât nu- 
şi mai aminteşte de niciuna din nenorocirile sale. După 
nerăbdarea care îl stăpânește, noaptea i se pare că întârzie să 
vină şi că ziua este mai lungă decât altele o sută şi chiar decât 
un an întreg. Ar fi zburat plin de bucurie la întâlnire dacă s-ar fi 
lăsat noaptea. Dar lupta împotriva zilei a durat atât, până când 
noaptea neagră şi întunecată a biruit, ascunzând-o sub vălul şi 
sub mantia ei. Când Lancelot văzu ziua întunecându-se, se 
prefăcu obosit şi zise că avea nevoie de odihnă, pentru că 
veghease îndelung. Toţi cei care au procedat la fel pot înţelege 
că numai pentru oamenii din palat se prefăcea istovit şi se 
ducea la culcare. Dar patul nu-i era prea drag, pentru nimic în 
lume nu s-ar fi odihnit în el: nu ar fi putut, nici nu ar fi îndrăznit, 
şi nici nu ar fi vrut să aibă această îndrăzneală şi putere. 

Lancelot sări sprinten din pat; se bucura de faptul că nu 
luceau pe cer nici lună nici stele, iar în casă nu se vedea arzând 
vreo luminare, vreo lampă ori vreun felinar. Se strecură privind 
în juru-i, astfel ca nicio iscoadă să nu-l prindă. Toţi credeau că 
doarme în patul său până la ziuă. Fără vreun însoțitor, se 
îndreptă iute spre livadă, fără să întâlnească ţipenie de om. Avu 
noroc că o bucată din zidul care înconjura livada se prăbuşise de 
curând. Prin acea spărtură se strecură repede şi se îndreptă 
apoi spre fereastră. Acolo se ţinu fără să se mişte, având grijă să 
nu tuşească ori să strănute. 

lată că apăru regina într-o cămaşă albă ca neaua: nu se 
înfăşurase în mantie sau în tunică. Avea pe deasupra doar o 
pelerină scurtă de purpură, îmblănită. Când Lancelot o văzu pe 
regină aplecându-se pe fereastră, care avea gratii groase de 
fier, o onoră cu un dulce salut la care ea îi răspunse pe dată. 
Tare se iubeau amândoi. Nu-şi dăduseră întâlnire pentru a vorbi 
despre lucruri josnice şi despre necazuri. Se apropiară unul de 
altul, până ce au ajuns sa se ţină de mână. Pentru că nu reuşeau 


să stea împreună, simţiră o durere atât de nemăsurată, încât 
amândoi blestemară gratiile de fier. Atunci Lancelot se lăudă că, 
dacă doreşte regina, el ar putea să intre înăuntru: nu-l vor putea 
opri gratiile de fier. 

— Dar nu vezi, îi răspunse regina, cât de greu de îndoit sunt 
aceste fiare şi cât de greu este să le frângi? Nu este cu putinţă 
să le strângi, să le tragi în afară, nici să le smulgi. 

— Doamnă, să nu-ţi pese de aceasta! Niciodată nu am crezut 
că fierul are vreun preţ. Nimic în afară de domnia-ta nu mă 
poate opri ca să viu înăuntru. Dacă îmi dai îngăduinţă, calea îmi 
va fi liberă; iar dacă aceasta nu-ți va fi pe plac, calea îmi va fi 
presărată cu atâtea piedici încât nu aş putea trece în vreun fel. 

— O, desigur că vreau; nu voinţa mea te opreşte. Ar trebui să 
aştepţi însă până ce mă voi întinde din nou în pat, să nu se 
întâmple vreo nenorocire datorită zgomotului. Nu va fi de glumă 
dacă seneşalul, care doarme în camera aceasta, s-ar trezi din 
astă pricină. De aceea trebuie să mă duc, căci n-ar vedea 
nicicum cu ochi buni faptul că stau aici la fereastră. 

— Doamnă, du-te aşadar, însă nu-ţi fie teamă că o să 
trebuiască să fac zgomot. Atât de încet voi trage fiarele, încât 
nu mă voi căzni prea mult, nici pe cel de colo nu-l voi trezi. 

Indată regina se întoarce, iar Lancelot se pregăteşte să 
înlăture gratiile ferestrei. Prinde fiarele, le scutură, le trage, 
încât le îndoaie şi le scoate din făgaşul lor. Însă fiarele erau atât 
de ascuţite, încât îşi tăie degetul mic până la nerv, iar din inelar 
îşi tăie în întregime prima încheietură. Dar el nu simte de loc 
sângele care picură pe jos, nici rănile, pentru că îi este gândul la 
cu totul altceva. Fereastra este înaltă: totuşi Lancelot se 
strecoară iute şi cu uşurinţă. li găseşte pe Keu dormind în patul 
său. Apoi se apropie de patul reginei, o venerează şi se înclină, 
căci în niciun corp sfânt nu crede atât de mult. lar regina întinsă 
înalţă braţele spre el, îl îmbrăţişează, îl strânge la piept şi îl 
atrage lângă ea; îi face cea mai frumoasă primire pe care poate 
ea să o facă, fiind împinsă de iubire şi de inima sa. lubirea a 
făcut-o să-l aştepte. lar dacă are pentru el multă dragoste, 
iubirea sa pentru regină este de o sută de ori mai aprinsă. Faţă 
de toate celelalte inimi iubirea părea să fie duşmană, nu însă şi 
faţă de a sa; ci în inima sa iubirea se întări atât de mult, încât în 


toate celelalte deveni plăpândă. Acum Lancelot are tot ceea ce 
şi-a dorit, deoarece regina îi este recunoscătoare pentru 
tovărăşia lui şi pentru această sărbătoare, atunci când el o ţinea 
în braţele sale, iar ea îl strânge între ale ei. Atât de dulci şi de 
bune sunt pentru amândoi aceste locuri ale sărutului şi ale 
tuturor simţurilor, trăiră cu adevărat o bucurie atât de minunată, 
încât niciodată nu se mai auzise sau ştiuse de ceva asemănător. 
Însă totdeauna voi tăcea asupra ei, deoarece nu trebuie spusă 
în poveste. Cea mai aleasă şi mai plină de desfătare dintre 
bucurii este aceea pe care povestea ne-o tăinuieşte:!. 

De bucurie şi de dragoste avu parte Lancelot toată noaptea. 
Dar iată zorile venind, iar el se zbuciumă, căci trebuie să se 
ridice de lângă prietena lui. Ridicându-se, este asemenea unui 
martir, atât de mult îl apasă despărţirea, căci suferă o adevărată 
caznă. Inima sa trage acum către partea unde a rămas regina. 
Nu are atâta putere să-şi ia inima cu sine, pentru că aceasta a 
fost atât de vrăjită de regină, încât nu vrea s-o părăsească: 
trupul se îndepărtează, iar inima-i rămâne. Se îndreptă spre 
fereastră; dar trupul său este sfâşiat, iar cearşafurile sunt pătate 
de sângele care i-a curs de la mână. Pleacă foarte trist, plin de 
suspine şi de lacrimi. N-au hotărât nicio zi pentru vreo altă 
întâlnire; este mâhnit, dar nu poate să fie altfel. 

Cu părere de rău trece peste fereastra prin care a intrat atât 
de fericit. Degetele nu-i mai erau întregi, deoarece se rănise 
foarte tare; a înălţat însă gratiile şi le-a aşezat în lăcaşurile lor 
vechi, astfel că nici înăuntru nici dinafară sau din vreo parte să 
se bage de seamă că a fost scos sau îndoit vreun fier. La 
despărţire a îngenuncheat spre cameră, procedând astfel ca şi 
cum s-ar fi găsit în faţa unui altar. Se îndreptă apoi cu mare 
mâhnire în suflet. Nu întâlni niciun om care să-l recunoască, 
încât ajunse fără mare greutate la locuinţa sa. In patul său se 
întinse dezbrăcat, încât nu trezi pe nimeni; şi atunci se miră 
pentru prima oară văzându-şi rănile de la mână. Dar nu se 


31... povestea ne-o tăinuieşte - asupra acestui aspect al iubirii curtene nu 
există o unitate de vederi. Trubadurul Marcabru scria: „Aprob ca doamna 
mea să mă lase în lungă aşteptare şi să nu-mi acorde nimic din ceea ce mi-a 
promis” Daude de Prades era categoric: „Nu mai există iubire curteană dacă 
este materializată sau dacă Doamna se oferă ca recompensă“ 


înspăimântă de loc, pentru că îşi dădu seama că s-a rănit când a 
tras din zid gratiile de la fereastră. De aceea nu se plânse; ar fi 
preferat să-şi dea amândouă braţele numai să fi putut trece. Dar 
dacă s-ar fi rănit în alt mod atât de rău, s-ar fi îndurerat şi 
mâniat nespus. 

XXX 

SPRE DIMINEAŢA, ÎN CAMERA CU DRAPERII 
ÎMPODOBITĂ, regina adormise dulce; nu bănuia nicidecum că 
cearşafurile ar fi pătate de sânge, ci gândea că sunt tot albe, 
frumoase şi atrăgătoare. Acum Meleagant, o dată îmbrăcat şi 
dichisit, intră în camera în care era întinsă regina. O găsi trează; 
însă el văzu cearşafurile pătate de sânge proaspăt, împingându- 
și însoțitorii, punând doar răul în faţă, priveşte spre patul 
seneşalului Keu; cearşafurile lui erau pătate de sânge. Aflaţi că 
în timpul nopţii i se deschiseră rănile. 

— Doamnă, zise el, am descoperit acum însemnele pe care le 
căutam. Adevărat că este un nebun cel care se străduieşte să 
păzească o femeie: muncă şi osteneală în zadar. Mai repede o 
pierde cel care o păzeşte decât cel căruia nici nu-i pasă de ea. 
Tatăl meu s-a îngrijit de pază bună, care veghează din pricina 
mea. V-a păzit bine de mine. Dar astă-noapte Keu seneşalul v-a 
privit mai îndelung, în pofida pazei, şi a cules toate roadele; 
aceasta se va dovedi foarte uşor. 

— Cum? făcu regina. 

— lată sângele său pe cearşafurile voastre, dacă vreţi dovadă, 
pentru că trebuie s-o spun. De aici ştiu, astfel o dovedesc, 
pentru că în aşternutul vostru şi în al său am găsit acelaşi sânge 
care-i cade din răni. Acestea sunt dovezi clare. 

Atunci văzu regina pentru prima oară şi într-un pat şi în 
celălalt aşternuturile pline de sânge şi se miră. O cuprinse 
ruşinea, iar obrajii i se aprinseră ca para focului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sângele pe care îl văd în 
patul meu nu a fost adus niciodată de Keu; ci în astă noapte mi- 
a sângerat nasul. Poate să fie sângele meu. 

Ea credea că spune adevărul. 

— Să fiu al naibii, glăsui Meleagant, dacă ceea ce-mi turnaţi 
acolo are vreun preţ. Nu e nevoie de cuvinte prefăcute; dovada 
este limpede, iar adevărul va ieşi la suprafaţă. 


Apoi zise gărzii care era cu sine: 

— Seniori, nu vă mişcaţi de-aici, şi păziţi să nu fie luat 
aşternutul din pat până mă întorc. Vreau ca regele să-mi dea 
dreptate când va fi văzut cu ochii lui dovada. 

Îi părăseşte îndată, îl găseşte pe tatăl său şi i se aruncă la 
picioare, zicându-i: 

— Sire, vino să vezi ceea ce n-ai putea bănui vreodată. Vino s- 
o vezi pe regină şi vei vedea dovedit lucru de mirare pe care eu 
l-am descoperit. Însă înainte de a porni într-acolo, te rog să nu- 
mi încalci cumva dreptul. Ştii bine în ce aventură am intrat 
pentru regină, din care pricină ai devenit duşmanul meu; de 
mine doar o păzeşti. Azi dimineaţă m-am dus să o privesc când 
se va deştepta şi imediat am văzut, de cum mi-am aruncat 
ochii, că acolo se întinde Keu în fiecare noapte. Sire, pentru 
Dumnezeu, nu-ţi fie cu supărare de mă doare acest lucru şi mă 
plâng. Căci tare îmi este necaz când văd cum mă urăşte şi mă 
dispreţuieşte iar Keu o are-n pat trupeşte. 

— Taci, făcu regele, nu cred! 

— Sire, vino acum să vezi aşternutul ei, cum l-a rostuit Keu. 
Pentru că nu crezi în cuvântul meu şi gândeşti că mint îţi voi 
arăta cearşaful şi cuvertura pătate de sângele lui Keu. 

— Să mergem atunci, vreau să le văd zise regele. Vreau să 
aflu adevărul. Ochii mă vor convinge de adevăr. 

Îndată regele se duse în încăperea unde regina tocmai se 
ridica din pat. Văzu cearşaful pătat de sânge, la fel ca cel din 
patul lui Keu, şi atunci zise: 

— Doamnă, iată un lucru foarte rău dacă este adevărat ceea 
ce mi-a spus fiul meu. 

— Doamne Dumnezeule răspunse ea, nici în vis nu s-a spus 
vreodată asemenea minciună. Cred că seneşalul Keu este atât 
de curtean şi de leal încât să ne încredem în spusele lui; eu nu- 
mi expun trupul în târg nici nu mi-l vând. Desigur, nu este Keu 
omul care să-mi aducă asemenea ofensă şi nici pe mine nu m-a 
împins inima să comit asemenea faptă nici nu am de gând. 

— Sire zise Meleagant tatălui său, îţi voi fi recunoscător, dacă 
Keu îşi va ispăşi vina încât să se ruşineze şi regina. De voi 
depinde justiţia iar eu te rog şi îţi cer să faci dreptate. Keu l-a 


trădat pe regele Artur seniorul său, care are atâta încredere în 
el, încât i-a încredinţat lucrul cel mai de preţ de pe lume. 

— Sire ascultați ceea ce vă voi răspunde zise atunci Keu şi 
astfel mă voi dezvinovăţi. Când voi părăsi această lume să nu 
mă ierte Dumnezeu dacă m-am bucurat vreodată de Doamna 
mea! Desigur aş vrea mai bine să fiu mort decât să aduc 
domnului meu asemenea jignire şi nedreptate. Să nu dea 
Domnul să mă însănătoşesc vreodată, ci să mă trăsnească în 
clipa asta dacă mi-a trecut vreodată asta prin gând. Cât despre 
rănile mele, ştiu că astă noapte am sângerat din belşug şi astfel 
mi-au pătat cearşaful. De lucrul acesta fiul vostru nu mă crede, 
dar într-adevăr fără niciun temei. 

Meleagant îi răspunse: 

— Zău, diavolii şi spiriduşii te-au dat de gol. Te-ai încălzit prea 
mult astă noapte şi desigur pentru că te-ai frământat peste 
măsură, iată, ţi s-au deschis rănile. Nu preţuieşte nimic această 
invenţie. Sângele dovedeşte îndeajuns acest lucru; se vede bine 
fapta şi apare limpede. Este drept ca el să-şi plătească 
nelegiuirea dacă a fost astfel dovedit. Niciodată un cavaler de 
seamă nu a făcut vreodată o faptă atât de necinstită; ai abătut 
asupră-ţi ruşine toată viaţa. 

— Sire, sire, se adresă Keu regelui, o voi apăra pe doamna 
mea, apărându-mă şi pe mine de ceea ce mă învinuieşte fiul 
vostru. Mă pune la grea încercare, însă, zău, mă chinuie pe 
nedrept. 

— Nu te poţi măsura în bătălie, făcu regele, aşa bolnav cum 
eşti. 

— Sire, dacă vreţi să-mi îngăduiţi, aşa bolnav cum sunt mă voi 
lupta cu el şi voi arăta că nu mai am niciun amestec în 
nelegiuirea de care mă învinuieşte. 

Însă regina trimisese în taină după Lancelot. Ea zise regelui că 
va avea un cavaler care îl va apăra pe seneşal de învinuirea lui 
Meleagant, dacă acesta va mai avea curaj. Auzind aceasta, 
Meleagant zise imediat: 

— Nu-i cavaler pe lume împotriva căruia să nu lupt până ce 
unul din noi nu se recunoaşte învins, chiar de-ar fi el un uriaş. 


Într-acestea intră înăuntru Lancelot. Era un cerc atât de mare 
de cavaleri, încât sala era în întregime plină. Acum, după ce el 
veni, regina povesti întâmplarea, în faţa tuturor, tineri şi bătrâni: 

— Lancelot, de această ruşine Meleagant mă învinuieşte 
acum. M-a pus în împrejurarea de-a nu fi crezută de toţi care i- 
au ascultat vorbele, dacă nu îl vei face să se dezică de ele. 
Spune că astă noapte Keu s-a culcat cu mine, pentru că a văzut 
aşternutul meu şi al lui pătat de sânge. Spune că ruşinea va 
cobori pentru totdeauna asupra seneşalului dacă nu se poate 
apăra împotriva lui sau dacă un altul nu va porni lupta pentru a-l 
ajuta. 

— Nu este nevoie să susţii aceasta, zise Lancelot, acolo unde 
sunt şi eu. Ferească sfântul ca această bănuială să apese asupra 
voastră sau asupra seneşalului. Gata sunt de luptă. Seneşalul nu 
s-a gândit nicicând la aceasta şi are în mine un braţ de nădejde. 
II voi apăra cu toată puterea mea şi voi porni bătălia. 

Meleagant sări înainte şi zise: 

— Slavă Domnului, căci vreau aceasta şi chiar se potriveşte: 
să nu creadă cineva că îmi este teamă. 

— Sire, zise Lancelot către rege, eu cunosc legile, plângerile şi 
judecăţile: o bătălie despre asemenea nelegiuire nu trebuie să 
înceapă fără jurământ. 

Fără să piardă vremea Meleagant îi răspunse iute: 

— Fie şi jurăminte! Să fie aduse îndată moaştele, căci ştiu 
bine că am dreptate. 

Lancelot îi răspunse: 

— Niciodată, pe numele lui Dumnezeu, cel care l-a acuzat pe 
seneşalul Keu de asemenea faptă nu l-a cunoscut. 

Apoi şi-au cerut caii, poruncesc să li se aducă armele, care le 
sunt de îndată prezentate. Valeţii îi înarmează; iată-i pregătiţi. În 
acest timp au fost aduse relicvele. Meleagant se aşază înaintea 
lor Lancelot i se alătură; amândoi îngenunchează. Meleagant 
întinde mâna către moaşte şi jură cu glas răsunător: 

— In faţa lui Dumnezeu şi a acestui sfânt, Keu seneşalul s-a 
însoţit cu regina toată noaptea în patul ei căpătând de la ea 
toată desfătarea. 

— lar eu te înlătur ca sperjur, zise Lancelot, şi jur la rândul 
meu, că seneşalul nu se bucură de regină. Dea Domnul dacă-i 


este voia să se răzbune asupra celui care a minţit, şi să arate 
adevărul:?. Voi mai face un jurământ şi mă voi lega, nepăsându- 
mi de cui îi va fi necaz, că, dacă astăzi îl voi învinge pe 
Meleagant, mă leg în faţa lui Dumnezeu şi a acestor relicve, să 
nu mai am îndurare pentru el. 

Regele nu se bucură nicidecum când auzi acest jurământ. 
După ce s-au încheiat jurămintele, le-au fost aduşi caii, 
desăvârşiţi în toate. Fiecare a încălecat pe al său şi se 
năpusteşte împotriva celuilalt cât de repede poate să-l poarte 
calul. În fuga cea mai avântată a cailor, cei doi nobili viteji se 
lovesc atât de năprasnic încât nu mai rămâne decât mânerul din 
cele două lăncii pe care le aveau în mâini. Unul pe celălalt s-au 
răsturnat amândoi la pământ; însă nu cad ca nişte trupuri fără 
viaţă ci îndată se ridică repezindu-se unul asupra altuia cu tăişul 
săbiilor scoase din teacă. Din scuturi sar spre nouri aprinsele 
scântei. Se atacă din săbii cu atâta ură, încât acestea apar în 
mâinile lor într-un continuu du-te-vino, ciocnindu-se între ele. 
Niciunul nu are de gând să se odihnească pentru a-şi recăpăta 
răsuflarea într-o clipă de răgaz. 

Regele, speriat şi mâhnit foarte, aleargă la regină, care se 
arătase sus, în lojele din turn. Pe Dumnezeu, cel atoatefăcătorul, 
îi zise el să-i lase să se despartă. 

— Tot ceea ce doriţi îmi place, zise regina, de bună credinţă; 
nici domnia-voastră nu ar porni vreodată ceva împotriva mea. 

Lancelot a auzit clar răspunsul reginei la ceea ce îi ceruse 
regele; atunci nu mai vru să lupte, îndată încetă loviturile de 
sabie. Dar Meleagant îl lovea mai departe, nu voia oprirea 
luptei. Regele se aruncă între ei, îl ţinu pe fiul său, care spunea 
şi se jura că nici nu-i păsa de pace. Vrea bătălie, nu se îngrijeşte 
de învoială. 

— Taci o dată, îi zise regele, şi ascultă-mă, vei fi astfel 
cuminte. Nu-ţi vei atrage niciodată ruşinea sau paguba dacă mă 
vei asculta şi vei face ceea ce trebuie să faci! Nu-ţi aminteşti 


32 .. şi să arate adevărul - exemplu tipic de ceea ce se numea în justiţie 
„juramentum dolosum“: „Prin jocul restricţiilor mentale, acuzatul prezintă 
două realităţi, una aparentă pentru public, cealaltă personală şi pe care o 
înţelege doar el singur. Cum el nu jură decât pe cea de-a doua, nu se 
condamnă în ochii lui Dumnezeu, se gândeşte acesta. El spune adevărul 
minţind“. 


aşadar că peste un an ai aranjat lupta împotriva lui la curtea 
regelui Artur? Nu crezi că vei căpăta onoare mai mare dacă-l vei 
învinge acolo decât în altă parte? 

Astfel vorbea regele pentru a încerca să-l potolească pe fiul 
său. Îndată ce îl linişti, îi despărţi pe potrivnici. lar Lancelot, care 
întârziase îndelung înainte de a porni în căutarea seniorului 
Gauvain, se duse să se roage pentru aceasta de îngăduinţa 
regelui şi apoi a reginei. Cu voia amândurora se îndreptă spre 
puntea de sub apă. Avea după el o ceată mare de cavaleri care 
îl urmau. Însă erau şi din aceia care ar fi dorit să rămână la 
curte. 

XXX 

DUPĂ LUNGI ZILE DE MERS, IATĂ-I APROPIINDU-SE de 
puntea de sub apă; mai aveau doar vreo leghe de străbătut. 
Înainte de a se apropia de pod într-atât încât să-l poată vedea, 
le ieşi în cale un pitic călare pe un cal mare de vânătoare. Ţinea 
în mână un bici pentru a mâna bidiviul şi a-l ameninţa. Indată 
întrebă, ca şi cum ar fi primit poruncă: 

— Care dintre voi este Lancelot? Nu-mi ascundeţi, sunt de-al 
vostru. Spuneţi-mi adevărul, căci spre binele vostru întreb. 

Lancelot însuşi îi răspunse: 

— Eu sunt cel pe care îl cauţi. 

— Aa, făcu piticul, nobile cavaler, lasă-ţi oamenii şi aibi 
încredere în mine. Vino singur singurel după mine, căci vreau să 
te conduc într-un loc foarte bun. 

Lancelot, neavând nicio bănuială de vreun lucru rău, porunci 
oamenilor să se oprească şi îl urmă pe piticul care îl va trăda. 
Oamenii săi care îl aşteaptă pot sta mult şi bine acolo; cei care l- 
au prins şi legat nici gând nu au să-i redea libertatea. lar 
oamenii săi sunt atât de îndureraţi, văzând că el nu apare, încât 
nu ştiu ce să facă. Cu toţii zic că piticul i-a trădat, şi sunt tare 
mâhniţi. Ar fi zadarnic să ne întrebăm: îndureraţi, încep să-l 
caute, însă nu ştiu unde se află, nici în ce parte să se îndrepte. 
Se strâng la sfat toţi laolaltă. S-au înţeles, pe cât se pare, cei 
mai înţelepţi dintre ei, să înainteze până la trecerea podului de 
sub apă, care este în apropiere, şi după aceea să-l caute pe 
Lancelot, urinând sfatul lui messire Gauvain, de îl vor găsi 


cumva. Asupra acestui sfat se înţeleg cu toţii, astfel că nimic nu 
îi dezbină. 

Se duc spre podul de sub apă şi cum ajung acolo îl văd pe 
seniorul Gauvain clătinându-se pe punte şi căzând în apa cea 
adâncă. Când ieşea la suprafaţa apei, când se dădea la fund. Cei 
de pe mai acum îl zăresc, acum îl pierd din ochi. Toţi se aruncă 
şi îl prind cu crengi, cu prăjini şi cârlige. Nu avea pe trup decât 
zalele, pe cap coiful, care preţuia cât zece, şi încălţările de fier 
ruginite de sudoare; căci îndurase neînduplecate hărţuieli, 
trecuse prin multe primejdii şi lupte şi ieşise învingător. Işi 
lăsase lancea şi calul pe celălalt mal. 

Cei care l-au tras afară din apă nu credeau că mai trăieşte; 
înghiţise multă apă şi, până ce nu a dat-o afară, nu scoase 
niciun cuvânt. Când însă dădu afară din inimă toată apa şi apoi 
cuvântul, încât au putut ceilalţi să-l înţeleagă şi să-l audă, nu 
întârzie, când îşi recăpătă graiul, să-şi dovedească grija: îndată 
întrebă pe cei care se găseau în faţa lui, dacă aveau vreo Veste 
despre regină. Dar ei îi răspunseră că ea nu va pleca pe dată de 
la curtea regelui Baudemagus, căci mult o slujeşte şi o onorează 
acesta. 

— Venit-a cineva să o caute pe regină în această ţară? 

— Da, răspunseră ei. 

— Cine? 

— Cavalerul Lancelot du Lac, răspunseră ei, care a trecut 
Puntea Spadei, a ajutat-o pe regină şi a eliberat-o, iar o dată cu 
ea pe noi toţi. Ne-a trădat însă un câine, un pitic cocoşat şi 
strâmb la faţă. Ne-a înşelat mârşav, luându-ni-l pe Lancelot. Nu 
ştim ce a făcut cu el. 

— Când asta? întrebă messire Gauvain. 

— Sire, chiar astăzi, foarte aproape de locul acesta, când 
veneam cu Lancelot spre domnia-voastră. 

— Şi cum s-a purtat Lancelot de când a venit pe acest tărâm? 

Cavalerii începură a-i spune şi îi povestiră dintr-o răsuflare, 
încât nu uitară un singur cuvânt. Îi vorbiră despre regină că îl 
aştepta şi că ea a zis într-adevăr că nimic nu ar putea s-o 
hotărască să părăsească ţara până ce nu va avea vreo veste 
demnă de crezare. Messire Gauvain le răspunse: 


— Îndată ce vom pleca de aici, ne vom duce în căutarea lui 
Lancelot. 

Toţi cavalerii îi arată însă că este mai bine să meargă întâi la 
regină, iar regele va porunci să fie căutat. 

Căci ei socotesc că prin trădare fiul acestuia, Meleagant, 
duşmanul său de moarte, l-a cetluit în vreo temniţă. În orice loc, 
dacă regelui i se dă de ştire, acesta va pune să i se dea drumul; 
desigur că ei pot aştepta. 

Toţi se învoiesc cu sfatul acesta. Îndată porniră la drum şi se 
apropiară de curtea unde se găseau regina şi regele, iară cu ei 
seneşalul Keu. Tot acolo se găsea şi mişelul, covârşit de trădare, 
care îi tulburase din pricina lui Lancelot pe toţi cei ce veneau 
acum. Ei socot că sunt trădaţi şi răpuşi, copleșiți de întristare 
pentru că durerea îi apasă greu. 

Nu este o veste plăcută aceea care aduce reginei atâta 
durere. Totuşi ea o ascunde cât poate mai eroic. In faţa 
seniorului Gauvain se cade să arate oarecare suferinţă. Şi totuşi 
nu ajungea să-şi ascundă de loc durerea care apare câte puţin. 
Era sfâşiată între bucurie şi durere. Inima îi este doborâtă 
pentru Lancelot, iar faţă de seniorul Gauvain îşi arată bucurie. 
Nu este nimeni, la auzul vestei despre Lancelot, căruia i s-a 
pierdut urma, să nu fie cu inima strânsă şi să nu-şi iasă din fire. 

Regele s-ar fi bucurat de sosirea lui messire Gauvain, precum 
şi de cunoştinţa lui; dar era atât de îndurerat că Lancelot a fost 
trădat, încât era abătut şi împietrit. Regina îl rugă ca în văi şi 
munţi, pe tot pământul lui să-l caute, fără întârziere, rugăminte 
la care se alătură messire Gauvain şi Keu. Nu-i făptură care să 
nu-l implore acelaşi lucru. 

— Lăsaţi asupra mea treaba aceasta, zise regele, şi nu mai 
vorbiţi despre ea. Eu însumi sunt hotărât de multă vreme. Voi 
porunci chiar eu să se pornească această căutare. 

lar fiecare se înclină în faţa lui. 

Pe dată regele trimise mesageri în tot regatul, slujitori bine 
cunoscuţi şi înţelepţi, care cer veşti despre Lancelot prin tot 
ţinutul. Întrebară în tot locul, însă nu aflară nimic sigur. 
Nedându-i de urmă, se reîntorc la curte, unde se aflau Gauvain, 
Keu şi toţi ceilalţi, care spun că vor porni să-l caute pe Lancelot, 


cu lancea lângă şa, înarmaţi până în dinţi; nu vor mai trimite pe 
altcineva. 

Într-o zi, după prânz, se găseau cu toţii în sala în care se 
înarmau; venise ziua când trebuiau să pornească la drum. Când, 
iată că intră un valet şi trece printre ei până ajunge în faţa 
reginei. Culoarea trandafirie de pe chipul acesteia dispăruse, 
căci pentru Lancelot, de la care nu avea nicio veste, simţea 
nespusă durere; valetul o salută, apoi îl salută pe rege, care se 
găsea lângă ea, şi apoi pe toţi ceilalţi, şi pe Keu şi pe messire 
Gauvain. |Intinse regelui scrisoarea care o avea în mână. Acesta 
o luă şi, înmânând-o unui cleric?, îi porunci să o citească cu 
voce tare. Cel care citi cartea, se pricepu să le spună tuturor 
ceea ce era înscris pe pergament: el spuse că Lancelot îl salută 
pe rege ca pe un bun şi drept senior, îi mulţumeşte de onoarea 
făcută şi serviciul adus, asemenea unui om care este după 
dorinţă cu totul la porunca sa. Şi aflaţi că el se găseşte acum cu 
regele Artur, pe deplin sănătos şi tare de virtute şi spune că 
trimite carte reginei să vină acolo, dacă este de aceeaşi părere; 
asemenea şi seniorilor Gauvain şi Keu. 

Mai erau şi alte însemne pe care au trebuit să le creadă ca 
adevărate, ceea ce de altfel se şi întâmplă. Toată lumea era în 
culmea fericirii; întreaga curte zumzăia de bucurie. Toţi spuseră 
că vor să se întoarcă a doua zi, de cum se va lumina. 

Cum se revărsară zorile, se pregătiră de drum: s-au sculat, s- 
au înălţat călări şi apoi porniră. Regele îi conduse bucuros o 
bună bucată de drum. li însoţi până în afara pământurilor sale; 
iar când au trecut de hotare, îşi luă rămas bun de la regină şi 
apoi de la toţi ceilalţi laolaltă. Regina, la despărţire, mulţumi 
cum se cuvine pentru tot serviciul adus. Işi aruncă braţele de 
gâtul regelui şi îi făgădui serviciul său şi cel al seniorilor săi. Nici 
că putea să-i promită ceva mai mult. lar messire Gauvain de 
asemenea, ca în faţa unui senior şi prieten, şi Keu la fel, toţi îi 
făgăduiră aceasta. Indată apoi porniră la drum, după ce regele îi 
încredinţă Domnului. După cei trei, el îi salută pe toţi ceilalţi şi 
apoi bătu calea întoarsă. 

Regina nu poposeşte nicio zi din toată săptămâna pe drumul 
pe care îl urmează. In sfârşit vestea ajunge la curte, vestea 


33 Cleric - era un om de carte, un învăţat, nu neapărat, un om al bisericii. 


foarte dragă regelui Artur, că regina şi nepotul său sunt 
aproape; inima îi tresălta de bucurie şi fericire, pentru că el 
credea că prin vitejia nepotului său se întoarce acum regina, 
împreună cu Keu şi cu ceilalţi oameni mai mărunți. Însă se 
întâmplase altfel decât cum se aştepta el. Pentru cei aşteptaţi 
tot oraşul se goleşte, toţi le ies în întâmpinare. De obârşie joasă 
sau înaltă, toţi spun întâlnindu-i: 

— Fie binevenit messire Gauvain, care ne-a înapoiat regina, 
multele doamne captive şi mulţi alţi prinşi. 

— Seniori, le răspunse Gauvain, în van mă lăudaţi. Opriţi-vă 
îndată de-a o mai spune, căci nu mă priveşte fapta cu nimic. 
Această cinstire poate să-mi aducă umilire; eu nu ajuns-am la 
ceasul potrivit: am dat greş datorită zăbovirii. Lancelot este cel 
ajuns la vreme şi care şi-a dobândit o onoare ce nici an alt 
cavaler nu a avut-o vreodată. 

— Unde se află el atunci, sire drag, pentru că nu-l vedem aici 
alături. 

— Cum? exclamă messire Gauvain îndată. La curtea 
seniorului şi regelui meu. Oare nu este acolo? 

— Nicidecum, pe Domnul Dumnezeu, şi nici prin părţile 
acestea. De când doamna noastră a fost răpită, nu am mai avut 
veste de la el. 

De abia atunci, pentru prima oară, messire Gauvain înţelese 
că scrisoarea fusese o înşelăciune ca să-i trădeze şi să-i 
amăgească. Au fost înşelaţi de cărţile acelea. lată-i din nou 
prăbuşiţi în durere. Ajung la curte apăsaţi de mâhnire unde 
regele cere îndată veşti despre această întâmplare. Mulţi au fost 
cei care au ştiut să-i povestească în ce fel a lucrat Lancelot, cum 
datorită lui şi-a recăpătat regina, împreună cu toţi captivii, cum 
şi prin ce trădare le-a fost răpit Lancelot. Regele se întristă de 
această nenorocire şi se îndureră foarte; dar inima îi tresălta la 
bucuria reîntoarcerii reginei, încât durerea se sfârşi în bucurie. 
Când a regăsit fiinţa pe care o preţuia cel mai mult pe lume, 
pentru rest se frământă mai puţin. 

XXX 

ÎN VREME CE REGINA FUSESE DEPARTE DE ţară, după 
câte ştim, doamnele şi fecioarele lipsite de apărarea unui braţ 
de bărbat ţinură sfat împreună. Ele spuseră că ar dori să se 


căsătorească foarte repede. Se hotări, la această întâlnire, să 
aibă loc un turnir. Pentru cele două tabere s-au ales doamnele 
de Pomelegloi şi de Noauz. Faţă de cei care vor fi învinşi nu se 
vor lega întru nimic cu vreun cuvânt, ci spun că doresc să-i 
aleagă pe luptătorii care vor ieşi învingători. Trimişii lor au dus 
această veste pe toate meleagurile apropiate, ca şi pe cele 
îndepărtate. Ziua turnirului era statornicită mai încolo, pentru a 
se putea înfăţişa mai multă lume. 

Între timp regina sosi în ţară, înainte de termenul fixat pentru 
turnir. Îndată ce aflară de întoarcerea reginei, mai multe 
domniţe au hotărât să se prezinte la curte, în faţa regelui. Il 
rugară stăruitor să le acorde un dar şi să consimtă la voinţa lor. 
El le încredinţă, înainte de a le afla vrerea, că va face precum le 
este voia. Atunci ele îi spuseră că voiau să încuviinţeze ca 
regina să vină să fie de faţă la turnir. Regele, care nu se cădea 
să respingă ceva, zise că el îngăduie, dacă şi regina doreşte 
aceasta. Atunci domniţele, nespus de bucuroase, alergară la 
regină şi îi spuseră într-un suflet: 

— Doamnă, să nu ne luaţi înapoi ceea ce ne-a dăruit regele. 

— Despre ce e vorba? le întrebă regina. Să nu-mi ascundeţi 
ceva! 

Atunci ele: 

— Dacă vreţi să veniţi la turnirul nostru, regele nu vă va opri 
nicidecum, dar nici vreodată nu ar vrea să vi se împotrivească. 

Regina zise că se va înfăţişa, de vreme ce regele i-a îngăduit. 

Îndată, prin tot regatul, domniţele trimit mesageri să anunţe 
că ele urmau să o aducă pe regină în ziua hotărâtă pentru 
turnir. Vestea alergă peste tot, în lung şi în lat, întinzându-se 
până în regatul de unde nimeni nu putea să se întoarcă; acum 
însă, cine voia, avea liberă intrarea şi ieşirea, nimeni nu ar fi 
oprit vreodată pe cineva. Vestea a alergat într-atât prin regat, a 
fost spusă şi povestită pretutindeni, până ajunse la urechile unui 
seneşal de-al lui Meleagant cel mişel, trădătorul, arde-l-ar focul 
gheenei! Acesta îl avea pe Lancelot sub paza sa: în casa lui îl 
întemniţase pe cavaler Meleagant duşmanul, dospind ură de 
moarte. Vestea turnirului o află şi Lancelot, precum şi ziua şi ora 
hotărâtă. Nu a fost zi după aceea ca el să nu aibă ochii scăldaţi 


în lacrimi şi inima întristată. Atunci stăpâna casei, văzându-l pe 
Lancelot îndurerat şi gânditor, îi vorbi astfel, pe ascuns: 

— Sire, pentru numele lui Dumnezeu şi pe sufletul vostru, 
spune-mi adevărul, zise doamna, de ce eşti atâta de schimbat. 
Nici nu bei, nici nu mănânci, nici nu te văd glumind sau râzând. 
Poţi să-mi spui fără şovăire gândul şi necazul domniei-tale. 

— Ei, doamnă, dacă sunt trist, zău, să nu te minunezi! Căci 
tare sunt mâhnit că nu voi putea fi acolo unde se va găsi toată 
comoara lumii: la turnirul unde se va aduna la un loc tot poporul 
sub care tremură pământul. Şi totuşi, dacă ai vrea, şi dacă 
Domnul te-ar lumina, să mă laşi să plec într-acolo; fii sigură că 
mă voi purta către domnia-voastră în aşa fel încât voi reveni 
înapoi în temniţă. 

— Desigur, făcu ea, aş face aceasta cu multă bucurie dacă nu 
aş vedea aici pierderea şi moartea mea. Mă tem însă atât de 
mult de seniorul meu, Meleagant cel josnic, încât nu aş îndrăzni 
să purced la aceasta; l-ar pierde pe soţul meu. Nu este lucru de 
mirare de mă tem de el, ştii bine cât este de felon. 

— Doamnă, dacă îţi este teamă cumva că nu voi alerga îndată 
după turnir în temniţă, mă voi lega cu jurământ, pe care nu-l voi 
încălca niciodată, că nimic nu mă va opri vreodată să mă întorc 
în această temniţă îndată după turnir. 

— Pe onoarea mea, făcu ea, accept doar pe un legământ. 

— Care, doamnă? 

— Sire, răspunse ea, pe acela că îmi vei jura întoarcerea, 
precum şi că mă vei asigura că voi avea dragostea voastră. 

— Doamnă, toată aceea pe care o am ţi-o datorez şi jur să mă 
întorc. 

— Ştiu că sper degeaba, zise doamna râzând. După câte am 
aflat, alteia i-ai închinat iubirea pe care ţi-am cerut-o. Şi totuşi, 
fără pic de dispreţ, voi lua atât cât pot să am. Mă voi mărgini la 
ceea ce îmi este cu putinţă şi îţi voi cere jurământ ca să te porţi 
în aşa fel încât să revii în această temniţă. 

După dorinţa ei, Lancelot se legă cu jurământ pe sfânta 
biserică precum că se va întoarce fără doar şi poate. lar doamna 
îi încredinţează pe dată armele de culoare sângerie** ale soţului 


3 armele de culoare sângerie - în original les armes vermoilles, de culoarea 
roşu închis, având, bineînţeles, o valoare simbolică. 


său, şi calul, neasemuit de frumos, de puternic şi îndrăzneţ. 
Lancelot încălecă şi iată-l plecat, într-o armură foarte frumoasă 
şi încă nefolosită. 

Merse atât până ajunse la Noauz. Intră în tabăra aceasta şi 
află găzduire în afara oraşului. Niciodată un om ales nu a locuit 
într-un han atât de nesuferit, strâmt şi scund; însă nu voia să 
petreacă noaptea într-un loc unde să fie recunoscut. Mulţi 
cavaleri de seamă se adunaseră la castel; dar mai mulţi erau în 
afară, căci în cinstea reginei veniseră atâţia, încât o cincime din 
ei nu încăpuseră prin hanuri; pe lângă un singur cavaler alţi 
şapte veniseră pentru regină. Cinci leghe roată împrejur se 
adăpostiră baronii în corturi şi în colibe din crengi de copac. 
Doamne şi domniţe nobile se adunaseră acolo ca la o minune. 

Lancelot îşi agăţă scutul de uşa hanului său, şi pentru a-şi 
odihni trupul îşi scoase cămaşa de zale; se întinse astfel într-un 
pat pe care nu îl preţuia de loc, căci era strâmt şi salteaua 
subţire era acoperită cu un gros cearşaf de cânepă. După ce îşi 
scoase armele, se întinse pe pat. Pe când stătea astfel întins, de 
loc în largul său, iată pe drum un flăcău, un herald din armată, 
înfăşurat doar în cămaşă; îşi lăsase amanet la tavernă tunica şi 
cizmele şi venea în goana mare, dezbrăcat în bătaia vântului. 
Dând la uşă peste scut, îl privi, neputând însă să-şi dea seama 
cui îi aparţinea; habar n-avea cine urma să-l poarte. Văzând uşa 
casei deschisă, se strecură înăuntru şi îl zări întins pe Lancelot. 
Cum îl văzu, îl şi cunoscu şi se cruci. Dar Lancelot îi porunci cu 
toată tăria nu cumva să pomenească ceva despre el, pe unde s- 
ar duce; dacă va destăinui adevărul, ar fi mai bine de pe acum 
să-şi smulgă ochii sau să-şi rupă gâtul. 

— Sire, tremură heraldul, eu v-am prețuit întotdeauna; cât voi 
fi în viaţă nu voi făptui ceva cu niciun chip, pentru care să-mi 
purtaţi pică. Indată fugi din casă, şi plecă strigând cât îl ţinea 
gura: 

— A venit cel care va cotări*, a venit cel care va cotări! 


3 A venit cel care va cotări - în original or este venuz qui aunera; sensul 
propriu al verbului auner este a măsura cu cotul, a cotări. În roman el 
rămâne totuşi nelămurit pe deplin. Uneori s-a propus traducerea a pune în 
ordine sau chiar a învinge, a bate. Probabil că înseamnă el va fi cel care va 
măsura, după el va fi măsurată valoarea celorlalţi. Gaston Paris a susţinut că 
din pasajul următor pare să rezulte că profesia lui Chretien de Troyes era 


Astfel striga flăcăul pe unde trecea, iar lumea răsărea din 
toate părţile întrebându-l ce tot strigă acolo. Acesta nu era atât 
de curajos încât să le spună, însă tot mergea strigând aceleaşi 
vorbe. Aflaţi că atunci a fost zis pentru prima oară: „A venit cel 
care va cotări!“ în privinţa aceasta heraldul a fost învățătorul 
nostru care ne-a învăţat să o spunem: căci el a zis întâiul acest 
cuvânt. 

XXX 

IATĂ ADUNATĂ ÎNTREAGA MULŢIME, REGINA, doamnele 
toate, cavalerii şi alţi oameni; şi erau mulţi slujitori, care 
apăreau din toate părţile, din sus şi din jos. Pe locul unde urma 
să aibă loc turnirul era o tribună mare de lemn unde luau loc 
regina, doamnele şi domniţele: nu se mai văzuse până atunci o 
tribună atât de frumoasă, atât de lungă şi de bine încheiată. 
Acolo s-au aşezat doamnele, după ce a venit regina, voind să 
asiste la turnir şi să vadă cine va fi învingător şi cine învins. 

lată sosind cavalerii, zece câte zece, apoi câte douăzeci, câte 
treizeci, de aici optzeci, de dincolo nouăzeci, acum câte o sută, 
acum mai mult şi peste o clipă de două ori mai mulţi; atât de 
mare este mulţimea lor în faţa tribunei şi de jur împrejur încât 
încep îndată lupta. Cu sau fără armură pornesc bătălia; lăncile 
par o pădure deasă, căci cei care voiau să se distreze aduseseră 
atâtea încât nu puteai vedea peste tot decât lănci cu stindarde 
şi flamuri de luptă. Luptătorii cu lancea pornesc în galop pentru 
luptă şi găsesc mulţi rivali veniţi să se încerce în acest fel. 
Ceilalţi cavaleri se pregăteau pentru a îndeplini alte isprăvi 
cavalereşti. Erau atâţia cavaleri, încât sunt înţesate pajiștile, 
câmpurile, ogoarele şi nu ai putea socoti numărul lor. Lancelot a 
lipsit la această primă încleştare; iată-l însă venind pe pajişte; 
heraldul îl văzu înaintând şi nu se mai putu abţine să nu strige: 

— Uitaţi-l pe cel care va cotări! 

Toţi îl întrebară: 

— Cine este? 

Însă flăcăul nu voia cu niciun chip să le spună. Când Lancelot 
intră în învălmăşeală, el singur preţuia cât douăzeci dintre cei 
mai viteji. Începe să lupte atât de bine, încât nimeni nu mai 
putea să-şi dezlipească ochii de la el, oriunde s-ar fi găsit. In 


aceea de herald de arme. 


tabăra doamnei Pomelegloi era un cavaler foarte viteaz; calul 
său era mai sprinten şi mai iute decât un cerb din landă. Acesta 
era fiul regelui Irlandei, care lupta bine şi frumos. Dar tuturor le 
plăcea de patru ori mai mult cavalerul necunoscut. Toţi se 
grăbesc să se întrebe unul pe altul: 

— Cine este cel care luptă atât de bine? 

Regina, însă, trase deoparte o fecioară iscusită şi înţeleaptă şi 
îi zise tainic: 

— Domniţă, trebuie să duci un mesaj. Îl vei duce repede şi în 
cuvinte scurte. Coboară din această tribună, aleargă la cavalerul 
acela care poartă scutul sângeriu şi spune-i în şoaptă porunca 
mea: „Cel mai prejos”. 

Aceasta fugi îndată şi îndeplini cu dibăcie dorinţa reginei. Ea îl 
urmări pe cavaler până ce se găsi la doi paşi de el şi îi spuse cu 
îndemânare, în aşa fel ca să nu audă vecin sau vecină: 

— Sire, doamna mea regină vă porunceşte prin mine: „Cel 
mai prejos”. 

— Foarte bucuros! răspunse cavalerul auzind acestea, ca om 
care îi aparţine pe de-a-ntregul. 

Atunci se repede către un cavaler cât de iute poate să îl 
poarte calul; dar când trebuie să-l lovească, greşeşte lovitura. 
Până la căderea serii el se luptă jalnic, urmând voinţa reginei. 
Celălalt, atacând, nu dă greş, ci îl loveşte, încât Lancelot se 
clatină în şa. El o ia la fugă şi apoi nu-şi mai îndreaptă destrierul 
împotriva vreunui cavaler. Pentru nimic în lume nu ar fi făptuit 
ceva în care să nu se vadă ruşinea cu care se acoperă, laşitatea 
şi dezonoarea; se preface că îi este frică de toţi cei care trec 
prin preajmă-i. Cavalerii fac din el ţinta batjocurii lor, în vreme 
ce înainte îl preţuiseră foarte mult. lar heraldul care tot zisese: 
„El este cel care îi va învinge pe toţi în şir“ este necăjit şi 
descumpănit. Aude numai zeflemelele şi jignirile celor din jur: 

— Acum taci, prietene? Nu va cotări acesta în vecii vecilor. El 
a cotărit atâta, încât cotul său, pe care nu încetezi să-l lauzi, 
este rupt în bucăţi acum. 

Dar cei mai mulţi îşi spun: 

— Ce înseamnă asta? Mai înainte era doar atât de viteaz. 
Acum este un câine fricos, nici nu îndrăzneşte să aştepte vreun 
cavaler. Poate că a strălucit la început pentru că nu a mai luptat 


vreodată până acum; de aceea părea atât de viteaz la venire 
încât nimeni dintre cavaleri nu putea să-l înfrunte, arătând aşa 
de priceput; intra în luptă ca un nesăbuit. Acum a învăţat atât 
din meseria armelor încât toată viaţa sa nu va mai avea chef să 
le poarte. Armura lui nu-l mai poate îndura, nu este pe lume un 
fricos mai mare. Dar regina, urmărindu-l cu privirea, este foarte 
veselă şi îi place foarte mult. Ea ştie bine, însă păstrează 
tăcerea, că acela este cu adevărat Lancelot. 

Astfel toată ziua până-n seară, Lancelot se arătă un laş. 
Căderea nopţii îi desparte de cavaleri. La plecare se iscă o 
discuţie asupra celor care luptaseră mai bine. Fiul regelui 
Irlandei gândeşte, neîndoielnic, că lui i este dat să culeagă toată 
lauda şi prețuirea; însă se înşală nespus, sunt destui asemenea 
lui. Chiar şi cavalerul în arme sângerii plăcu într-atât celor mai 
nobile şi mai frumoase doamne şi domniţe, încât toată ziua ele 
îşi îndreptaseră urările spre el. Văzuseră bine doar cum se 
luptase la început, cât de viteaz şi de cutezător era; apoi 
devenise atât de laş încât nu mai îndrăznea să aştepte vreun 
cavaler, şi chiar cei mai slabi, dacă ar fi vrut, l-ar fi putut dobori 
sau prinde. Dar toată lumea trebuia să se întoarcă a doua zi la 
turnir. Domniţele trebuiau să ia de soţi pe cei care vor fi 
mândria zilei. Astfel hotărâră ele înainte de a se despărţi. Se 
îndreptară apoi spre gazdele lor, iar când ajunseră acolo, pe la 
multe colţuri începuseră să şoptească bârfitorii: 

— Unde este cel mai prejos dintre cavaleri, cel mai laş şi mai 
acoperit de ruşine? Unde a plecat? Unde-i ascuns? Unde să-l 
găsim şi cum să-l căutăm? S-ar putea să nu-l mai vedem 
vreodată; frica l-a alungat, frica din care a apucat atât cu 
braţele amândouă, încât nu există pe lume altul mai laş. Şi nu s- 
ar putea spune că nu are dreptate; căci de o sută de mii de ori 
mai la îndemână este un laş decât un viteaz luptător. Laşitatea 
are dare de mână, de aceea ăst cavaler a prins-o şi a sărutat-o 
şi a luat din ea cât a dorit. Într-adevăr, în veci nu se va dovedi 
Vitejia atât de josnică, încât să se statornicească în el sau să se 
aşeze măcar în apropierea lui. Aici sălăşluieşte pe de-a-ntregul 
Laşitatea, căci a găsit în el asemenea găzduire, care o 
cinsteşte şi o slujeşte, încât pentru a ei onoare el pe a sa o 
pierde. 


Astfel pălăvrăgesc toată noaptea cei care de atâtea bârfeli îşi 
pierd şi răsuflarea. Dar numai acela îl vorbeşte adesea de rău pe 
altul care este mult mai prejos decât omul pe care îl judecă şi îl 
năpăstuieşte. Fiecare vorbeşte ce îi place. 

Când veni ziua a doua, se pregăti din nou toată mulţimea şi 
se întoarse la turnir. În lojă se aşeză regina, împreună cu 
doamne şi domniţe, având alături o seamă de cavaleri care nu 
purtau arme, fiind prizonieri sau cruciați. Aceştia le vorbesc 
despre, blazoanele cavalerilor“ pe care îi preţuiesc mai mult: 

— İl vedeţi acum, zic între ei, pe cavalerul cu scut roşu, de-a 
curmezişul având o bandă de aur? Acesta este Governal de 
Roberdic. Dar acum îl vedeţi pe cel care a pictat pe scutu-i, unul 
lângă altul, un vultur şi un dragon? Este fiul regelui de Aragon, 
venit în această ţară să cucerească laudă şi onoare. Uitaţi-vă şi 
la cel de alături, care ţâşneşte şi se luptă atât de minunat, cu 
scutul de o parte verde, cu un leopard pictat pe câmpul înverzit, 
de azur fiind cealaltă jumătate? Este elegantul Ignaures, cel 
îndrăgostit şi plin de duh. lar cel care poartă pe scut zugrăviți 
doi fazani cioc în cioc este Coguillant de Mautirec. Şi îi vedeţi pe 
cei doi de lângă el, pe cai vânăt-rotaţi cu scuturi aurii şi lei 
cenuşii pictaţi pe ele? Unul are numele de Semiramis, iar celălalt 
este tovarăşul său; scuturile lor poartă aceleaşi culori. Îl zăriţi 
acum pe cel care poartă pe scutu-i pictată o poartă, pe unde s- 
ar părea că iese un cerb? Pe onoarea mea, nu-i altul decât 
regele Yder. 

Astfel vorbesc cei care stau în loji. 

— Scutul acela a fost făurit la Limoges; Pilades l-a adus de 
acolo, care ar vrea în clipa asta să se avânte în luptă, ars de 
dorinţă şi de patimă. Cestălalt a fost făurit la Toulouse, 
împreună cu zăbala şi pieptarul calului, aduse de Keu din Estral. 
Celălalt este venit de la Lyon, de pe malurile Honului: nu este 
niciunul mai frumos sub privirile noastre; a fost dăruit drept 
aleasă recompensă lui Taulas de la Deserte, care îl poartă cu 
cinste şi se acoperă cum trebuie cu el. lar celălalt este lucrătură 


3 blazoanele cavalerilor - era obiceiul ca heraldul să descrie celor neiniţiaţi 
blazoanele participanţilor la turnir, urmând câteva reguli precise şi indicând 
astfel pe luptători, o dată cu numele lor. Chretien de Troyes înlocuieşte 
heraldul cu însoțitorii doamnelor care asistă la spectacol. 


din Anglia făcut la Londra; vedeţi pe el două rândunele care 
parcă vor să-şi ia zborul. Dar nu se clintesc, ci primesc lovituri 
nenumărate de la oţelurile făurite în Poitou. Acest scut îl poartă 
tânărul Thoas. 

Aşa vorbesc şi zugrăvesc blazoanele celor pe care îi cunosc; 
însă nici urmă de cel pe care aveau aşa mare necaz. Ei cred că 
pe-aici i-a fost calea, dacă nu s-a înfăţişat la luptă. Şi cum regina 
nu-l zăreşte, este cuprinsă de dorinţa de a porunci să fie căutat 
printre rânduri până va fi găsit. Nu ştie cui ar putea să-i 
încredinţeze taina mai sigur decât aceleiaşi pe care o trimisese 
şi ieri la cavaler. Pe dată o chemă şi îi porunci: 

— Fugi de urcă, domniţă, pe calul de paradă! Te trimit din nou 
la acelaşi cavaler de ieri; să-l cauţi peste tot până îl vei afla. 
Pentru nimic în lume să nu pierzi vremea; îi vei spune din nou 
ca, şi astăzi, să fie cel mai rău. lar după ce i-ai vorbit, să bagi 
bine de seamă ce va răspunde. 

Fecioara nu-şi îngădui să piardă vremea; ea băgase bine de 
seamă de cu seară spre ce parte se va îndrepta cavalerul, fiind 
sigură că va fi din nou trimisă la el. Se strecură printre rânduri, 
până ce îl zări pe cavaler. Se duse îndată să-i şoptească: din nou 
să se prefacă cel din urmă cavaler de vrea să aibă iubirea şi 
favoarea reginei, care aşa îi trimite vorbă. 

— Pentru că aşa porunceşte, răspunse el, fi-va mulţumită! 
Îndată fecioara se depărtă şi atunci începură a vui pajii, slujitorii 
şi scutierii. Toţi strigau intr-un glas: 

— Uitați-vă ce minune! Căci cel de ieri cu armele sângerii s-a 
întors. Ce mai vrea oare? Nu este pe lume fiinţă mai de nimic, 
mai demnă de dispreţ şi mai laşă. Aşa de tare îl struneşte frica, 
încât el nu poate porni ceva împotriva ei. 

Fecioara se întoarse şi se prezentă reginei, care o ţinu din 
scurt şi îi dădu ghes până ce auzi răspunsul de care se bucură 
foarte tare; ea era acum încredinţată pe deplin că acelui cavaler 
îi aparţinea cu toată fiinţa ei, precum şi el era omul său pe de-a- 
ntregul. Zise atunci fecioarei să se repeadă înapoi pe dată şi să-i 
spună să se arate pe cât poate „cel mai bun“: fata răspunse că 
va alerga imediat la el să-l caute fără răgaz. Cobori din lojă, 
ducându-se acolo unde pajii săi o aşteptau păzindu-i calul. Urcă 


în şa şi porni în goană până ce dădu peste cavaler, căruia îi zise 
de astă dată: 

— Acum poruncă vă trimite, sire, doamna mea, să fiţi pe cât 
se poate „cel mai bun“! 

— Spuneţi-i, îi răspunse el, că nu-mi este nimic prea greu să 
făptuiesc, de va dori vreun lucru; orice îi place, şi mie îmi 
convine. 

N-a fost de loc înceată fecioara care aduse mesajul: gândea 
că regina se va bucura şi va fi fericită. Pe drumul cel mai scurt 
se îndreptă spre lojă; regina se înălţă mergând în întâmpinarea 
ei. Nu cobori însă, ci o aşteptă în capul treptelor. lată că vine 
fecioara, plină de voie bună pentru a-i aduce răspunsul; începu 
să urce treptele, iar când s-a apropiat de regină îi spuse: 

— Doamnă, nicicând nu mi-a fost dat să văd un cavaler mai 
nobil; el vrea pe dată să săvârşească orice îi porunciţi. Vreţi 
adevărul să-l aflaţi? Se pleacă adânc ori de e bine, ori de-i rău, 
la fel. 

— Pe onoarea mea, zise regina, se prea poate să fie astfel. 

Atunci se întoarse la fereastră pentru a privi cavalerii. 

Fără a întârzia, Lancelot prinde scutul de curele, mânat aprig 
de voinţa de a-şi arăta întreaga vitejie, îşi îndreaptă calul în aşa 
fel ca să-l poarte în goană printre două şiruri. Toţi vor fi cuprinşi 
de uimire, cei înşelaţi în aşteptări, cei care au râs şi-au petrecut 
mare parte din zi şi din noapte bătându-şi joc de el. Multă vreme 
s-au distrat, au râs şi s-au veselit. La rândul său, fiul regelui 
Irlandei îşi strânse scutierele, apoi dădu amarnic pinteni calului, 
repezindu-se din cealaltă parte împotrivă-i. lată-i izbindu-se unul 
de altul, numai că odraslei regelui îi pieri pofta de a mai lupta, 
deoarece lancea i s-a frânt şi a zburat în bucăţi; nu lovise doar în 
muşchi moale, ci în lemn uscat şi tare. Lancelot a arătat în 
această înfruntare un mijloc ştiut doar de el: i-a pus scutul pe 
braţ strângându-i-l de zale, până îl aruncă de pe cal la pământ. 
lată, cavalerii se năpustesc, din amândouă părţile ţâşnesc şi 
împintenă caii, unii pentru a-l libera pe cel învins, alţii pentru a-l 
năpădi cu totul pe învingător. Unii vor să-l ajute pe seniorul lor; 
cei mai mulţi sunt aruncaţi din şa în învălmășeală şi în luptă. Dar 
niciodată, de-a lungul întregii zile, Gauvain, găsindu-se în tabăra 
cealaltă, nu se amestecă în luptă; privea cu aşa plăcere la 


vitejiile pe care le făptuia acel cavaler cu armura sângerie, că 
faptele acestora îi apăreau a fi fără strălucire faţă cu ale 
celuilalt. lar heraldul este din nou scăldat în bucurie şi strigă în 
gura mare ca să-l audă cu toţii: 

— A venit cel care va cotări! Astăzi chiar veţi vedea de ce 
este în stare, azi chiar i se va da pe faţă vitejia. 

Între timp cavalerul îşi îndreptă calul şi ţinteşte în galop spre 
un cavaler de seamă; astfel îl loveşte că îl aruncă jos, departe 
de cal cam la o sută de picioare sau mai mult. Incepe apoi a 
mânui atât de măiestru şi spada şi lancea, că nu se găseşte 
nimeni printre privitori care să nu-l admire. Chiar dintre cei care 
poartă arme, mulţi se desfată; căci mare bucurie este văzând 
cum răstoarnă el cal şi cavaler laolaltă. Aproape că nu se mai 
află cavaler care să rămână pe cal în şa; caii pe care îi 
dobândeşte îi dăruieşte tuturor celor care poftesc. lar cei care 
obişnuiau să-l batjocorească zic: 

— Ne-am dat de ruşine şi pierzare. Nedrept am grăit 
înjosindu-l; cu siguranţă, acesta preţuieşte cât o mie din 
cavalerii adunaţi pe câmp; el i-a învins şi întrecut pe toţi 
cavalerii de pe lume. Nu este vreunul care să se compare cu el. 

lară domniţele spuneau, privind minunate, că acesta le face 
anevoie  măritişul;  într-atâta nu îndrăzneau ele să se 
încredinţeze în frumuseţea lor, în bogăţie, ori în putere şi 
nobleţe, căci nici prin frumuseţe, nici prin avere nu cutezau să 
tindă spre acest cavaler, din cauza prea marii sale vitejii. Şi 
totuşi, cele mai multe dintre ele se leagă cu jurământ că de nu 
se vor mărita cu acesta, nici nu se vor mărita peste an, căci nu- 
şi vor mai alege soţ şi domn. lar regina, care aude cum se laudă 
ele, râde în sinea-i şi îşi bate joc; ştie bine doar că nici pentru tot 
aurul Arabiei, de i l-ai pune în faţă, cavalerul pe care şi-l doresc 
toate nu ar lua pe nimeni, de-ar fi ea cea mai aleasă, mai 
frumoasă şi mai nobilă. Pe toate le aprinde aceeaşi voinţă, 
fiecare ar voi să-l aibă pentru sine; în fiecare se iscă gelozia pe 
vecină, e ca şi cum i-ar fi de acum soţie, văzându-l aşa de 
îndemânatic. Atâta de mult le plăcea încât nu cred cu putinţă ca 
vreun muritor să făptuiască asemenea lucruri. Atât de bine luptă 
cavalerul, încât la despărţire amândouă părţile au spus fără 


şovăire că nu avea egal cel care purta scutul sângeriu. Toţi au 
recunoscut aceasta, şi pe bună dreptate. 

Dar la plecare el lasă să-i cadă unde puteai vedea 
învălmăşeala mai mare, scutul, lancea şi valtrapul. Apoi porni în 
goana mare, atât de iute, încât nimeni din toată adunarea de- 
acolo nu prinse de veste. lar cavalerul se aşternu la drum, 
ducându-se iute şi fără ocol înspre partea de unde venise, 
pentru a-şi îndeplini jurământul. După plecarea lui de la turnir, 
toţi îl caută şi întreabă de el: dar nici că-l găsesc, deoarece el 
fugise, având grijă să nu fie recunoscut. Adâncă tristeţe simt 
cavalerii, şi nelinişte, căci l-ar fi sărbătorit mult dacă l-ar fi avut 
printre ei. Dar dacă se întristară cavalerii pentru că au fost astfel 
părăsiţi, când aflară domniţele noutatea, mai mare a fost 
mâhnirea: s-au jurat, luându-l ca martor pe Sfântul loan, că nu 
se vor mărita în ăst an. Neavându-l pe cel pe care-l îndrăgesc, 
ele redau libertatea tuturor cavalerilor. Astfel s-a terminat acel 
turnir, unde nimeni nu s-a ales cu vreun soţ. 

XXX 

LANCELOT NU SE OPRI PE DRUM PÂNĂ NU SE întoarse 
din nou în temniţă. Dar se întâmplase ca seneşalul să vină acasă 
cu două sau trei zile înaintea lui şi să întrebe unde-i prinsul. 
Doamna, care îi împrumutase armele sale sângerii, frumoase şi 
gata pregătite, calul şi harnaşamentul, mărturisi adevărul 
seneşalului: cum îl trimisese acolo unde avea loc turnirul, la 
Noauz. 

— Cu adevărat, doamna mea, îi zise seneşalul, nu puteai să 
faci ceva mai rău; îmi va aduce aceasta mari nenorociri, cred, 
căci messire Meleagant se va purta cu mine mai rău decât 
păgânii cu un biet naufragiat. Voi fi pierdut şi exilat şi, de se va 
întâmpla să afle, nicicând nu va avea milă de mine. 

— O, mândre messire, nu te înspăimânta, făcu doamna; nu-ţi 
fie aşa teamă, căci nu e împrejurarea. Nimic pe lume nu poate 
să-l reţină; căci mi-a jurat pe toţi sfinţii că se va întoarce, şi nu 
poate să fie altcum. 

Seneşalul urcă îndată pe cal, se înfăţişă seniorului său şi îi 
înşiră toată întâmplarea; însă îl asigură pe cât putea şi îi povesti 
cum soţia lui l-a legat cu jurământ că va reveni în temniţă. 


— Şi se va ţine de cuvânt, zise Meleagant, îl cunosc eu bine; 
totuşi sunt tare mâhnit de ceea ce a făcut doamna voastră. 
Pentru nimic în lume nu aş fi voit ca el să fi luat parte la turnirul 
acela. Acum însă întoarce-te acasă şi ai grijă, când se va fi întors 
să fie astfel ţinut în temniţă ca să nu mai poată să-şi ia zborul 
de-acolo, iar trupul să i se vlăguiască. Aşa să fie precum îţi 
poruncesc. 

— Va fi precum ţi-e voia, făcu seneşalul, bătând calea 
întoarsă. 

Venind acasă, îl găsi pe Lancelot întemnițat la curtea sa. 
Îndată un trimis, pe care îl repezi seneşalul, alergă înapoi către 
Meleagant pe cea mai scurtă cale înştiinţându-l că Lancelot s-a 
fost întors. Acela, văzând că îl are în mână, strânse zidari şi 
dulgheri, care lucrară ceea ce li se porunci, unii fără voia lor, iar 
alţii cu inima uşoară. Îi strânse pe cei mai pricepuţi din ţară, 
zicându-le să-i construiască un turn, şi să-şi dea osteneală ca să 
fie iute înălţat. Piatra a fost cărată pe valurile mării. Lângă 
regatul Gorrei, nu prea departe, şerpuieşte un braţ de mare, lat 
şi adânc. În mijlocul acestor ape se afla o insulă de care 
Meleagant avea cunoştinţă. Acolo puse el să se aducă piatra şi 
schelăria pentru a se ridica turnul. În mai puţin de cincizeci de 
zile acesta a fost săvârşit, înalt, gros şi bine zidit. Indată ce a 
fost astfel durat, porunci ca Lancelot să fie dus la adăpostul 
nopţii şi băgat în turn; puse apoi să se zidească uşile şi ceru 
jurământ tuturor zidarilor că în veci nu vor scoate vreo vorbă 
despre acel turn. Voia astfel să fie lucru de taină, şi nici să 
rămână vreo poartă de ieşire, în afară doar de o fereastră 
strâmtă. Acolo hotări el să zacă Lancelot; i se dădea mâncare pe 
sponci şi arareori, prin fereastra îngustă, aşa cum poruncise 
felonul plesnind de necinste. 

După ce făcu tot ce îi pofti inima, Meleagant o porni ţintă spre 
curtea regelui Artur; iată că a şi ajuns acolo. lar când se găsi în 
faţa regelui, pătruns de trufie şi nebunie, începu a cuvânta: 

— Rigă, în faţa ta, în această casă, eu l-am chemat la luptă, 
dar nu văd nici urmă de Lancelot, care pornise împotriva mea. Şi 
totuşi, aşa cum se cuvine, îl chem la luptă în faţa tuturor aici de 
faţă. De este aici, să iasă în faţă şi să se lege cu jurământ că va 
veni la curtea voastră de-aici într-un an. Nu ştiu de ţi s-a spus 


vreodată în ce fel s-a desfăşurat acea bătălie; dar văd pe-aici 
cavaleri care au fost adunaţi acolo şi ar putea foarte bine să-ţi 
spună, dacă vrei să cunoşti adevărul curat despre ea. Dacă 
totuşi Lancelot vrea să tăgăduiască aceasta, nu voi tocmi vreun 
mercenar, ci eu însumi i-o voi dovedi în înfruntare. 

Regina, care şedea alături de rege, îl trase spre sine şi începu 
a-i spune: 

— Sire, ştii cine este acesta? Este Meleagant, cel care m-a 
prins pe când mă însoțea seneşalul Keu: astfel i-a adus multă 
ruşine şi suferinţă. 

— Doamnă, îi răspunse regele, l-am înţeles eu bine; ştiu prea 
bine că el este cel care îmi ţinea poporul în exil. 

Regina rămase tăcută, iar regele se întoarse cu cuvânt către 
Meleagant, spunându-i: 

— Prietene, martor mi-e Domnul, despre Lancelot suntem 
rămaşi fără vreo veste; pentru aceasta ne încearcă durerea. 

— Sire, făcu Meleagant, Lancelot mi-a spus că-l voi găsi aici 
fără doar şi poate; nici nu trebuia să-l chem la luptă în altă parte 
decât la curtea voastră. Şi vreau ca toţi aceşti baroni, aici de 
faţă, să poarte mărturie: îl chem de astăzi într-un an, aşa cum 
ne-am legat pe cuvânt atunci când pornit-am bătălia. 

La aceste vorbe iată că se ridică messire Gauvain, pe care îl 
îndurerează mult cele auzite. 

— Sire Artur, zise el, Lancelot nu se află nicăieri în această 
ţară; dar noi vom trimite în căutarea lui, şi îl vom găsi, cu voia 
lui Dumnezeu, înainte de a se împlini anul, altfel doar să fie mort 
sau întemnițat. lar dacă nu va veni, de-mi acordaţi bătălia, o voi 
duce eu: mă voi înarma pentru Lancelot în ziua hotărâtă, de nu 
se va afla el aici. 

— Ei, pentru Dumnezeu, mândre sire, făcu Meleagant, 
acordaţi-i lupta: aceasta este voinţa lui şi aceeaşi rugăminte am; 
căci nu cunosc pe lume alt cavaler cu care să mă întrec atât de 
bucuros, în afară doar de Lancelot. Să ştiţi bine, însă, că, dacă 
nu mă voi măsura cu vreunul din aceştia doi, nu voi cere ca 
schimb sau despăgubire decât pe unul dintre ei. Regele spuse 
că va lupta Gauvain dacă Lancelot nu se arată în tot acest 
răstimp. După ce s-au hotărât astfel toate, Meleagant plecă de 
la curtea regelui, bătând cale întoarsă fără oprire, pentru a-l 


găsi pe regele Bademagus, tatăl său. Pentru ca să pară viteaz şi 
de mare însemnătate, începu în preajmă-i să se prefacă şi să-şi 
sumeaţă chipul. 

In acea zi ţinea regele curtea plină de veselie la Bade, cetatea 
sa. Era ziua lui de naştere, de aceea se adunaseră în păr 
curtenii; şi alţi oameni deosebiți veniseră destui cu el. Era 
înţesat palatul de cavaleri şi domniţe. Intre aceştia se afla una, 
care era sora lui Meleagant, despre care vă voi spune mai jos 
gândul şi intenţia mea şi din ce pricină am pomenit-o, însă nu se 
potriveşte să încep aici a povesti despre ea, căci nu vreau să 
stric materia, s-o tulbur ori s-o strâmb, ci s-o conduc pe drumul 
bun şi drept. 

Vă spuneam aşadar unde s-a înfăţişat Meleagant; fiind acolo 
cu toţii, mari şi mici, el zise către tatăl său cu voce tunătoare: 

— Tată, făcu el, în numele lui Dumnezeu, spune-mi, rogu-te, 
dacă nu trebuie să simtă mare bucurie şi nu este tare de virtute 
cel care îşi face armele temute la curtea regelui Artur? 

Fără să-l mai asculte, tatăl îi răspunse la întrebare: 

— Fiule, toţi cei buni trebuie să-l onoreze şi să-l slujească pe 
cel care poate făptui aceasta, precum şi să-i caute compania. 

Apoi îl măguleşte şi îl roagă să nu-i ascundă de ce a grăit 
astfel; să spună deci ceea ce doreşte şi de unde vine. 

— Sire, zise atunci Meleagant, nu ştiu dacă îţi aminteşti de 
cele hotărâte, când datorită domniei-tale m-am înţeles cu 
Lancelot. S-a convenit atunci, mi se pare, şi s-a vorbit aceasta în 
faţa multor oameni, ca amândoi să fim gata peste un an la 
curtea regelui Artur. M-am dus când s-a ivit vremea, înarmat şi 
pregătit de lucrul pentru care pornisem. Am făcut tot ce era de 
făcut: am întrebat şi l-am chemat pe Lancelot, împotriva căruia 
trebuia să lupt; însă nu l-am putut nici vedea, nici găsi. A fugit şi 
se ţine de-o parte. Acum am obţinut asigurarea că, dacă 
Lancelot nu mai este în viaţă ori nu apare în acest răstimp, 
Gauvain, jurându-se pe credinţa lui şi făgăduindu-mi că nu va 
mai fi amânare, va lupta el însuşi împotriva mea. Artur nu are 
alt cavaler mai lăudat decât acesta, este bine ştiut. Dar până a 
nu înflori socul mă voi convinge, de vom ajunge să ne lovim în 
săbii, dacă-i este făptura pe măsura faimei; cât aş vrea eu să 
mă conving acum pe loc! 


— Fiule, răspunse tatăl, pe drept cuvânt vei trece aicea drept 
un nebun. Acum şi cel care nu ştia a aflat de la tine însuţi de 
smintirea ta. Adevărat se zice că inima bună se umileşte, dar un 
îndărjit şi un smintit nu se va vindeca de nebunie niciodată. Ţie 
îţi spun toate astea, fiule, pentru că pornirile tale sunt atât de 
aspre şi de sterpe încât nu încap blândeţea sau prietenia. Ţi-e 
sufletul întreg lipsit de milă: ai îndrăgit nemăsurat doar nebunia. 
lată de ce eu nu te preţuiesc, iată ceea ce te va pierde. De eşti 
viteaz, se vor găsi destui dintre aceia care vor aduce mărturie în 
clipa sorocită. Nu se cuvine ca voinicul să-şi laude braţul pentru 
a-şi proslăvi fapta; căci singură vitejia se glorifică pe sine. 
Nicicum lauda nemăsurată nu te va ajuta să-ţi crească preţul, ci 
scade din el cu atât mai mult. Te dojenesc, fiule; dar oare nu-i în 
van? Ce-i spui unui nebun e fără preţ; căci cel care vrea să 
îndepărteze de cineva nebunia nu face decât să se zbată fără 
rost; învăţarea şi dezvăluirea binelui nu preţuieşte nimic de nu-l 
porneşti în viaţă, ci e pe dată pierdut şi risipit. 

lată-l pe Meleagant turbat şi scos din fire. Niciodată nu veţi 
vedea vreun muritor, puteţi să mă credeţi cu-adevărat, atât de 
plin de ură cum era el; furia strică treaba, căci nu-şi mai cântări 
vorbele faţă de tatăl său, ci îl înfruntă: 

— Visezi ori aiurezi, de spui că mi-e mintea rătăcită atunci 
când eu îţi povestesc despre fiinţa mea? Gândeam că mă 
înfăţişez seniorului şi părintelui meu; dar nu pare să fie astfel, 
căci mă jigneşti mai aspru, e limpede aceasta, decât s-ar cuveni. 
Şi nici nu şti pricina pentru care mi-ai aruncat ofensa. 

— O ştiu prea bine. 

— Putea-vei să mi-o spui? 

— Este că nu văd la tine nimic altceva decât nebunie şi 
turbare. Îţi cunosc până în adâncuri inima, care ni va aduce încă 
mult necaz. Blestemat fie cel care gândeşte că Lancelot, 
desăvârşitul cavaler, prețuit de toţi în afară de tine, a fugit de 
teama ta. Poate că nu mai este printre cei vii, sau o fi închis în 
vreo temniţă a cărei poartă este atât de ferecată încât nu poate 
ieşi de acolo fără îngăduinţă. Desigur, iată lucrul de care aş fi 
grozav de mâniat dacă el ar fi murit sau i s-ar fi întâmplat ceva 
rău. Cu siguranţă, prea ar fi mare pierderea, dacă o fiinţă atât 
de înzestrată şi de frumoasă, atât de vitează şi senină a pierit 


înainte de vreme. Dea Domnul, însă, să nu fie adevărat! Acestea 
fiind zise, Bademagus tăcu. Dar tot ce spusese el auzise una din 
fiicele sale; aflaţi că era chiar fecioara de care vă vorbisem ceva 
mai înainte. | se strânse inima la auzul veştilor despre Lancelot. 
Îşi dădu seama că îl ţineau prins în temniţă ascunsă, dacă nu i 
se dădea în niciun chip de urmă. 

— Să nu dea Domnul să-mi găsesc odihna până nu voi afla 
ştire sigură şi adevărată despre el! Indată, fără a mai pierde 
vremea şi a înşira vorbe, alergă să încalece pe un catâr frumos 
şi blând la mers. Dinspre partea mea însă, pot să vă asigur că 
îndată ce-a plecat de la curte nu ştiu în ce parte s-o apuce; cum 
nu ştia nimic şi nici nu întrebă ceva, o luă pe primul drum găsit; 
mergea în pas iute, la întâmplare, fără a şti încotro se îndreaptă, 
neavând însoțitor vreun cavaler sau slujitor. Se grăbea tare să 
ajungă la capătul țintei. Se zbuciumă mult în această căutare» 
pe care nu o va încheia atât de repede: nu trebuia să afle 
odihnă, nici să rămână mai mult timp într-un loc, dacă voia ei 
era să ducă la bun sfârşit ceea ce s-a gândit să făptuiască: să-l 
scoată pe Lancelot din închisoare, de-l va găsi şi va putea s-o 
facă. Dar cred că până a nu-l găsi şi auzi vreo ştire de la el, va 
avea de cercetat multe tărâmuri, scotocind şi dibuind în toate 
părţile. Însă ce preţ ar avea oare să întârzii povestind despre 
popasurile şi lungile ei zile? Atâtea drumuri a bătut, în munţi, în 
văi, în sus şi în jos, că trecuse mai bine de o lună; dar nu aflase 
nimic mai mult decât ştiuse la plecare; şi ce ştia era tot nimic. 

Într-o zi mergea de-a lungul unui câmp, îndurerată foarte şi 
cufundată în gânduri, când zări în depărtare, pe un țărm, lângă 
un braţ de mare, un turn. Dar cale de-o leghe împrejur nu era 
casă, colibă ori loc de adăpost. Nu ştia că era tumul pe care 
poruncise Meleagant să fie înălţat pentru a-l ascunde acolo pe 
Lancelot. Îndată ce îl zări, îşi aşternu privirea asupra lui, fără a o 
mai dezlipi de acolo. Inima îi spuse că este ceea ce căutase 
până atunci zadarnic; dar că a ajuns acum la capătul drumului, 
întrucât soarta, după ce aprig a trudit-o, a îndreptat-o pe drumul 
bun. Fecioara se apropie de turn, iat-o acum la picioarele lui. Se 
învârti în juru-i, ascultă şi trase cu urechea, se strădui cât îi 
stătu în puteri, doar o auzi vreun semn, prilej de bucurie. Işi 
aruncă ochii în sus şi în jos: văzu că turnul este puternic, lat şi 


înalt. Se minună de cum putea să fie, nevăzând nici uşă nici 
fereastră, în afară de un ochi mic şi strimt; turnul înalt şi drept 
nu avea scară şi trepte. De aceea socoti că a fost zidit astfel 
dinadins, şi că Lancelot este înăuntru; înainte de a pune hrană 
în gură va şti de este adevărat sau nu. Se gândi să-l strige pe 
nume: dar în aceeaşi clipă se opri, auzind, în timp ce tăcea, o 
voce îndurerată, înăuntrul turnului ciudat şi falnic, care nu cerea 
altceva decât moarte. Îşi dorea moartea, din cauza prea marei 
suferinţe: îşi dispreţuia viaţa şi trupul, lamentându-se slab, cu 
voce joasă şi răguşită: 

— Vai, Soartă, cât de năprasnic ţi s-a întors acum roata 
pentru mine! Rău m-am răsturnat, eram pe culme ieri, sunt 
astăzi în genune, ieri fericit, astăzi copleşit de rău, râzându-mi 
ieri, plângându-mă astăzi. lată-te nenorocit şi captiv: de ce-ţi 
puneai speranţele în ea, cea care atât de repede ţi le-a 
spulberat? Într-o clipă te-a aruncat, fără să glumească, din 
vârfuri în afund. O, Soartă, rău ai greşit bătându-ţi joc de mine! 
Dar ce-ţi pasă oare? Căci nu priveşti cum se învârte roata. Ah, 
Sfântă Cruce, Duhule Sfânt, cât de pierdut sunt, cum mi-a fost 
dat să pier! Cum mi se scurge viaţa pe de-a-ntregul! Ah, 
Gauvain, cavaler nepreţuit, fără seamăn printre cei mai buni, 
mult stau şi mă minunez de ce nu-mi vii în ajutor! Intr-adevăr, 
întârzii multă vreme şi nu-i aceasta o dovadă de curtenie. Bine i- 
ar cădea să aibă ajutorul tău celui pe care atât îl îndrăgeai! Da, 
pe acest țărm al mării şi pe celălalt, pot să te asigur fără greş, 
nu ar fi fost colţ îndepărtat sau vizuină în care să nu te fi căutat; 
să fi fost şapte ani sau zece, dacă aş fi ştiut că eşti întemnițat, 
tot te-aş fi descoperit până la urmă. Dar la ce bun această 
frământare? Nu te doare într-atât încât să cauţi cu bună ştiinţă 
nenorocirea. Adevărat grăieşte ţăranul că-i lucru greu să afli un 
prieten! Dar la strâmtoare poţi să te convingi cine-i adevărat 
prieten. Vai! S-a scurs mai mult de-un an de când zac în turnul 
acesta. Da, Gauvain, găsesc nedemn de cinste faptul că m-ai 
părăsit. Dar poate că nu ai aflat încă, iar eu te condamn pe 
nedrept. Desigur, aceasta trebuie să fie, îmi dau seama; te-am 
jignit pe nedrept când am crezut astfel; căci sunt încredinţat că 
nimic din ce se află sub stratul de nouri nu ar fi putut sta 
împotriva ta şi a oamenilor tăi pentru a mă mântui de această 


nenorocire şi vitregă soartă dacă ai cunoaşte adevărul. Şi ar 
trebui să mai faci aceasta din dragoste şi bună companie; 
altceva nu trebuie să gândesc. Dar niciun ajutor nu poate să 
ajungă până la mine. Vai! Fie blestemat de Dumnezeu şi de 
Sfântul Silvestru, trăsnească-l Dumnezeu pe cel care mă supune 
acestei ruşini. Este omul cel mai mârşav ce se află în viaţă, 
Meleagant, şi din invidie mi-a adus tot răul pe care îl poate face! 

După aceste cuvinte, cel care îşi trecea viaţa în durere 
conteni. Atunci, fecioara care ascultase la piciorul turnului tot 
ceea ce fusese spus nu a mai aşteptat, ştiind că e pe drumul cel 
drept, şi chemă ca înţeleaptă ce era: 

— Lancelot! strigă ea cât putu de tare, prietene, cel care eşti 
acolo sus, vorbeşte unei prietene. 

Însă cel din turn n-o auzea nicicum. Dar fecioara îşi adună 
puterile, încât cel vlăguit de forţă păru să audă ceva. Se miră 
foarte cine putea să-l cheme. Se înălța un glas se auzea chemat, 
dar cine putea aici să-l strige? Pesemne că are vedenii. Privi în 
jurul său, doar o zări ceva; însă nu mai era în preajmă-i vreun alt 
suflet viu. 

— Doamne, zise el, ce-o fi această chemare? Mi se vorbeşte 
aievea, dar nimic nu văd! Zău, este adevărată minune, doar nu 
visez, sunt treaz. Poate, de mi s-ar fi întâmplat în somn, aş fi 
crezut că-i nălucire; dară nu dorm şi de aceea sunt turburat. 

Atunci, cu multă osteneală, se ridică şi se îndreptă încet, 
încet, cu paşi mărunți şi tremurânzi, spre spărtura din zid; ajuns 
acolo, se sprijini de zid şi privi în sus şi în jos, în lung şi-n lat. 
Aruncându-şi privirea în afară, adunându-şi puterile, o văzu pe 
aceea care îi aruncase chemarea. Nu o mai întâlnise vreodată; 
dar fecioara îl recunoscu îndată şi îi spuse: 

— Lancelot, am bătut lungă cale în căutarea ta. Acum totul s- 
a împlinit, slavă Domnului, căci, iată, te-am aflat. Eu sunt aceea 
care te-am rugat de un dar când te îndreptai spre Puntea Spadei 
şi mi l-ai acordat când ţi l-am cerut; a fost capul cavalerului 
învins, pe care te-am făcut să-l retezi, fiindu-mi duşman de 
moarte Pentru darul şi serviciul acela pornit-am la drum lung: de 
aceea eu te voi scoate de aici. 

— Domniţă, îţi mulţumesc, îi răspunse întemniţatul; voi fi 
răsplătit din plin pentru serviciul pe care ţi l-am adus odată, 


dacă voi putea ieşi din turn. De mă vei putea scoate de aici, mă 
leg cu jurământ pe tot restul vieţii că voi fi omul domniei-tale, 
mă jur pe apostolul Pavel! Martor să-mi fie Dumnezeu, nu va 
trece zi în care să nu împlinesc tot ce îţi va plăcea să porunceşti. 
Nu vei putea cere vreun lucru care să-mi stea în puteri şi pe 
care să nu-l dobândeşti fără întârziere. 

— Prietene, să nu te îndoieşti că vei putea ieşi afară! Chiar 
astăzi vei fi desferecat şi eliberat. Nu aş amâna cu niciun preţ 
vreo zi această eliberare. După aceea te voi duce într-un loc 
sigur, la odihnă deplină şi la bună stare. Tot ce-mi va sta în 
puteri, de vei vrea, vei avea. Nu te nelinişti. Dar mai întâi 
trebuie să caut, pe unde s-o nimeri prin locurile acestea, vreo 
unealtă, cu ajutorul căreia să lărgeşti spărtura pentru a putea 
ieşi. 

— Să te ajute Domnul s-o găseşti! spuse Lancelot, care îi dădu 
dreptate; lângă mine am destulă frânghie, dată de slujitori 
pentru a-mi urca mâncarea: pâine tare de orz şi apă stătută, 
care îmi tulbură inima şi trupul. 

Atunci fiica regelui Bademagus căută până ce găsi un 
târnăcop zdravăn, mare şi ascuţit, şi îl dădu lui Lancelot. Acesta 
lovi şi izbi, deşi cu mari eforturi, până ieşi prin spărtură. Cât de 
uşurat se simţi, cât de plină de bucurie îi era inima când se văzu 
ieşit din temniţă, mişcându-se liber în afara ei. lată zarea largă 
şi văzduhul senin: pentru tot aurul răspândit în lume şi înălţat 
grămadă cât un munte nu ar fi făcut el cale întoarsă! 

XXX 

IATĂ-L PE LANCELOT SCĂPAT DIN TURN. ÎNSĂ era atât 
de neputincios, încât se clătina de slăbiciune. Domnița îl prinse 
blând, să nu-i aducă vreun rău şi îl aşeză înaintea ei în şa, 
plecând apoi cât mai iute. Dar ea se abătea pe drumuri 
lăturalnice, şi cu bună ştiinţă, pentru a nu fi zăriţi, şi mergea pe 
ascuns; dacă nu ar fi prevăzători, ar putea destul de repede să-i 
vadă cineva şi să-i recunoască, ceea ce nu ar fi de dorit cu 
niciun chip. De aceea se ferea de trecătorile primejdioase. 

În sfârşit iat-o ajunsă la un conac în care obişnuia adesea să 
petreacă vremea, fiind tare frumos prin locurile acelea. ŞI 
conacul şi slujitorii erau supuşi cu totul la porunca ei; 
pretutindeni bogăţie, loc sigur şi plăcut. Aici a sosit Lancelot; 


cum a ajuns, fu dezbrăcat de haine, iar domniţa îl întinse încet 
într-un pat înalt şi minunat. Îl scăldă şi îl copleşi cu îngrijiri, încât 
n-aş putea vreodată să vă povestesc măcar jumătate dintre ele. 
Blând îl purtă şi îl întinse în aşternut ca şi cum ar li fost părintele 
ei; tot timpul îl îngriji şi îl supraveghe, încât îl schimbă cu 
desăvârşire. A devenit acum frumos ca un înger, mai 
îndemânatic şi mai vioi decât aţi putea vedea vreodată pe 
cineva. Nu mai era ros de răni şi nici slăbit de post îndelungat, ci 
se ridică după boală puternic şi măreț. 

Fecioara îi căută cel mai frumos veşmânt şi i-l dărui când se 
sculă din pat. Bucuros» acesta îl îmbrăcă, simțindu-se mai uşor 
decât pasărea din înaltul cerului. O sărută şi o îmbrăţişă pe 
domniţă, zicându-i recunoscător: 

— Prietenă lui Dumnezeu şi domniei-tale aduc doar mulţumire 
pentru că m-am vindecat şi însănătoşit. Datorită domniei-tale 
am ieşit din temniţă de aceea când îţi place te poţi sluji de inima 
şi braţul meu, de serviciul şi avutul meu; m-ai ajutat la rău şi 
sunt omul dumitale. Dar este multă vreme de când nu am mai 
fost la curtea regelui Artur, seniorul meu care mi-a adus cinstire 
întotdeauna. Aş avea multe de înfăptuit acolo. Dulce şi blândă 
prietenă, cu dragoste te-aş ruga acum de îngăduinţă de plecare; 
mă bate gândul a drum, nu-ţi fie cu supărare. 

— Lancelot, bunul şi dulcele meu drag prieten răspunse 
fecioara desigur că-ţi îngădui; mai presus de orice ţin la onoarea 
şi binele domniei tale în orice loc de pe lume. 

Îi dărui deci un cal minunat cel mai bun care a fost văzut 
vreodată. Lancelot se aruncă în şa fără a se mai folosi de scări: 
cât ai clipi din ochi se găsi sus. 


Apoi se încredinţară cu bunătate unul pe altul Domnului 

atotvăzătorul. 
XXX 

LANCELOT SE AŞTERNU LA DRUM; ERA ATÂT de vesel, 
încât de m-aş fi prins cu jurământ, n-aş fi fost In stare cu niciun 
chip să vă zic bucuria care îl mâna pentru că a izbutit astfel să 
scape din capcana unde fusese ferecat Dar adesea îşi spunea în 
gând că pe nedrept l-a ţinut la închisoare turbatul trădător, care 
era acum înşelat şi tras pe sfoară: „Sunt liber fără voia lui”. Se 


jură aşadar pe cel care a zidit întreaga lume că nu este nicio 
comoară, de la Babilon până la Gand, în schimbul căreia să-l 
cruţe pe Meleagant dacă îi va sta în puteri şi de îl va învinge; 
prea i-a adus felonul durere şi amar. 

Dar aşa merg lucrurile că în curând se va ajunge aici; căci 
chiar acest Meleagant, pe care îl ameninţă şi strâns îl 
urmăreşte, venise în ziua aceea la curte, fără să-l fi poftit 
cineva. Îndată ce ajunse acolo, trimise după seniorul Gauvain 
până ce îl găsi. Apoi felonul, mişelul dovedit, se interesă de 
Lancelot, dacă a fost văzut sau găsit, ca şi cum el n-ar fi avut 
habar de nimic. De fapt nici el nu ştia totul, deşi se credea 
lămurit în privinţa tuturor. Gauvain îi spuse adevărul, precum că 
Lancelot nu a venit şi nici nu a fost văzut. 

— Pentru că aşa stau lucrurile şi nu dau de el, grăi Meleagant, 
vino deci şi ţine-ţi cuvântul; nu voi să mai aştept. 

— Îndată, cu voia lui Dumnezeu în care mi-e credinţa, îmi voi 
ţine făgăduiala. Gândesc că voi încheia socotelile; dar dacă 
ajungem să jucăm la puncte, ca la zaruri, şi adun eu mai multe 
decât vei fi tu în stare, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfintei 
credinţe, voi lua toată miza, fără să mă opresc cumva. 

Atunci, fără a se mai întinde la vorbă, Gauvain porunci să se 
întindă în faţa lui un covor. Fără a se feri sau piti prin colţuri, 
scutierii repezi şi voioşi porniră să-i îndeplinească porunca. 
Aduseră covorul şi îl întinseră în locul voit de cavaler. Acesta se 
aşeză apoi deasupra şi îi rugă pe pajii neechipaţi, aflaţi înaintea 
lui, să-l înarmeze. Aceştia erau doi, nu ştiu de îi erau veri sau 
nepoți, dar foarte învăţaţi şi credincioşi. Îl înarmară pe Gauvain 
cu atâta iscusinţă, încât nu se afla om pe lume pentru a-i dojeni 
de vreo greşeală în lucrul pe care l-au făcut. Terminând treaba, 
unul din ei plecă să aducă un destrier de Spania, care aleargă 
mai vinteş pe câmpuri, prin desişuri, prin văi şi pe colnice decât 
ar fi făcut-o prea bunul Bucifal*. Pe acest cal de care vă vorbesc 
încălecă Gauvain, cavaler lăudat, cel mai priceput din cei asupra 
cărora o mână s-a închinat vreodată. 

Când întinse mâna să-şi prindă scutul, îl văzu în faţa lui pe 
Lancelot, coborând din şa. Nici că se aştepta la aşa ceva. Se uită 
ca la o minune la această neaşteptată apariţie. Credeţi-mă, nu 


37 Calul lui Alexandru cel Mare 


era o minune mai mare dacă acesta ar fi căzut din ceruri pe 
pământ; văzând, însă, că este cu adevărat Lancelot, nimic nu-l 
mai putea împiedica să nu se arunce jos din şa şi apoi să-l 
îmbrăţişeze şi să-l salute. Câtă bucurie, câtă fericire, acum, când 
l-a întâlnit din nou pe soţul său. Şi vă voi spune adevărul curat, 
încât să nu aveţi umbră de îndoială, Gauvain nu l-ar mai fi 
părăsit, chiar rigă de-ar fi fost ales. 

Regele şi toţi ceilalţi au aflat că Lancelot, pe care l-au 
aşteptat atâta lungă vreme, s-a întors sănătos şi vesel. S-au 
bucurat din toată inima cu toţii şi pentru a-l sărbători se adunară 
cu mic cu mare, întreaga curte care l-a dorit îndelung. Nu se afla 
curtean, tânăr ori încovoiat de ani, să nu fi fost cuprins de 
bucurie. Veselia împrăştia şi ştergea durerea de mai înainte. 

Dar oare regina nu se afla printre ceilalţi, în vârtejul bucuriei? 
O, ba da, chiar în primul rând. Cum altfel? Doamne, unde să fie 
dară? Cum să nu fi venit întâmpinarea lui, dacă niciodată nu a 
învăluit-o astfel bucuria, ca la sosirea lui. Intr-adevăr, era atât 
de aproape de Lancelot încât puţin ar mai fi lipsit şi trupul ar fi 
urmat şi el cărarea inimii. Căci inima ei îl săruta şi îl legăna pe 
cavaler în mângâieri. De ce se ferea, însă, trupul? Pentru ce nu-i 
era deplină bucuria? Să fie ură sau mânie? Nimic din toate 
acestea; dar regele şi toţi ceilalţi din preajma lor cu ochii larg 
deschişi ar putea pătrunde întreaga taină dacă ei ar urma 
îndemnurile inimii. lar dacă Rațiunea nu le-ar înlătura acest 
gând nebun şi această tulburare, întreaga lor iubire ar ieşi la 
iveală, ceea ce ar fi culmea nebuniei. De aceea Rațiunea pune 
stăpânire pe gândul cel nebun şi inima necugetată. Aceasta 
revine într-ale ei hotare şi îngăduie o amânare, până când va 
găsi un loc mai potrivit şi mai ascuns, în care să se întâlnească 
mai bine decât sunt acum. 

Regele îl întâmpină pe Lancelot şi, după ce i-a dat cinstirea 
cuvenită, i-a spus: 

— Prietene, de multă vreme nu am mai primit vreo ştire care 
să fie atât de bună ca aceasta de astăzi; sunt uimit, însă, în ce 
ţară şi pe ce tărâmuri ai minat timp atât de îndelungat. Intreaga 
iarnă, vara toată am poruncit să te caute oamenii mei în sus şi 
în jos, dar niciunul nu te-a găsit. 


— Desigur, sire, glăsui Lancelot, în câteva cuvinte pot să vă 
spun tot ceea ce mi s-a întâmplat. Meleagant aici de faţă m-a 
ţinut, trădătorul mişel, în temniţă din ceasul în care au fost 
eliberaţi captivii de pe pământul său; m-a silit să-mi trag zilele 
în mare nenorocire într-un turn înconjurat de mare. Acolo m-a 
azvârlit şi m-a închis, acolo mi-aş fi dus şi acum viaţa dacă nu ar 
fi fost o prietenă, o fecioară căreia i-am adus odinioară un 
serviciu neînsemnat; pentru darul neînsemnat pe care i l-am 
făcut odată, aceasta m-a răsplătit din belşug: mi-a adus multă 
onoare şi îngrijire. Cât despre cel pe care îl urăsc, care m-a 
urmărit şi mi-a adus atâta umilinţă şi necaz, aş vrea să-i dau 
acum, pe loc, răsplata. A venit s-o caute şi o va avea. Nu trebuie 
să piardă vremea aşteptând, totul e gata pregătit: aici sunt 
grânele şi preţul şi măsura. Dea Domnul ca Meleagant să nu 
aibă cu ce se lăuda! 

Atunci Gauvain zise către Lancelot: 

— Prietene, dacă îi voi da eu această răsplată în locul 
domniei-tale nu mă voi acoperi cu cine ştie ce glorie. Eu sunt 
urcat în şa şi gata de luptă, după cum vezi. Prietenul meu bun şi 
blând, nu-mi lua darul acesta pe care ţi-l cer! 

Lancelot răspunse însă că ar lăsa să i se smulgă un ochi, ba 
chiar pe amândoi, mai înainte de a putea fi convins; se jură că 
nu va avea loc aceasta. Era datoria lui şi el trebuia să o 
înapoieze, cu mâna sa. Gauvain văzu, nu mai era nevoie să i se 
spună altceva pentru a-şi da seama; îşi trase de pe sine zalele şi 
îndată se dezarmă. Lancelot îşi îmbrăcă armura fără întârziere; 
ardea de nerăbdare să-şi împlinească datoria. Meleagant nu se 
va mai legăna în dulci speranţe şi îşi va primi răsplata; acesta 
rămăsese uluit de minunea pe care o vedea cu ochii lui. Puțin 
mai lipsea să nu o ia razna şi să nu-şi piardă minţile. 

— Cât de nebun am fost, îşi spunea că nu m-am dus mai 
înainte de-a veni aici să văd dacă mai stă închis în turn; acum 
mi-a jucat festa. Dar, Dumnezeule, pentru ce să fi mers? Cum 
să-mi treacă prin cap că ar fi putut ieşi de-acolo? Nu-s zidurile 
tari ca stânca, şi turnul puternic şi înalt? Nicio fereastră sau vreo 
deschizătură pe unde ar fi putut sări afară. Să fi fost dezvăluită 
taina? Chiar de s-ar fi învechit zidurile, de ar fi căzut şi s-ar fi 
dărâmat cu totul, nu ar fi fost el îngropat o dată cu aceasta? Vai, 


de m-ar fi ajutat cel de sus să se fi prăbuşit zidurile, ar fi fost 
mort acuma, fără îndoială; dar cred că până să cadă acele 
ziduri, va seca marea cu apa ei toată, până la ultima picătură, şi 
munţii vor ajunge şesuri. Altfel s-a întâmplat de a ieşit: a avut 
parte de ajutor şi iată-mă acum pierdut prin uneltire. Cum o fi 
făcut? lată-l liber; de aş fi fost cu luare-aminte nu s-ar fi 
întâmplat aceasta niciodată şi nici la curte nu aş fi venit. Dară 
căinţa e târzie. Adevăr grăieşte ţăranul, care se pricepe să 
spună lucrurilor pe nume, că degeaba mai închizi grajdul când 
calul aleargă pe câmp. Imi dau seama acum că mă va împinge 
către ocară şi nenorocire, după câtă suferinţă a îndurat. Dar 
spre care nenorocire oare? Totuşi, câtă vreme mă voi ţine drept 
va căpăta multe lovituri acesta care mă aşteaptă. 

Astfel se sfătuia cu sine, fără a mai stărui acum să fie duşi în 
câmp deschis. Dar aceasta se va întâmpla curând, gândesc eu, 
căci Lancelot o cerea cu tărie, gândind că va învinge iute. Insă 
mai înainte de a se repezi unul la altul, regele îi rugă să meargă 
cu toţii într-o vale unde se afla un turn fără seamăn de frumos 
până în Irlanda. Zis şi făcut: se îndreptară într-acolo şi într-o 
clipă au coborât în vale. Regele, însoţit de toţi curtenii, porni şi 
el în trap întins. 

Se aflau toţi în păr acolo, nimeni nu rămase; de la ferestre 
privesc acum regina şi frumoasele sale doamne şi domniţe. 

XXX 

ÎN VALEA ACEEA SE ÎNĂLŢA UN SICOMOR cum nu găseai 
altul mai frumos, cu bogată coroană; iar locul era tivit de jur 
împrejur cu iarbă măruntă şi frumoasă, veşnic proaspătă. Sub 
sicomorul mândru şi măreț, semănat pe vremea lui Abel, susura 
un izvor limpede şi zglobiu. Pietrişul dimprejur strălucea ca 
argintul, iar albia, cred eu, era din aur fin, din cel mai pur. 
Izvorul alerga prin câmpie la vale, între două crânguri. Acolo îi 
plăcu regelui să stea, căci nu era nimic să-l stingherească. Dădu 
poruncă oamenilor să se tragă înapoi. Şi iată-l pe Lancelot gata 
să se năpustească spre Meleagant, cu spăimântătoare înfăţişare 
alergând peste câmp, împotriva celui care îl ura de moarte. Dar 
înainte de a-l lovi îi strigă cu voce mândră: 

— Îndeamnă-te încoace, la luptă te chem! Fii încredinţat că nu 
te voi cruța nicicum! 


Apoi dă pinteni calului, ţinteşte, se trage puţin înapoi, cam cu 
o lungime de cal; după aceea fiecare se repede asupra 
adversarului, lăsând cailor frâu liber. Ambii se pălesc în scuturi, 
care, deşi erau de oţel, sunt străpunse de lovituri; însă niciunul 
din ei nu este încă rănit. Lupta continuă cu înverşunare, 
loviturile cad ca trăsnetul, din goana cailor, pe scuturile tari. 
Depun mari sforţări şi cavalerul cel viteaz şi vasalul, precum şi 
caii cei puternici şi iuți. După atâtea lovituri grozave în scuturile 
pe care le fărâmă, lăncile răzbesc dincolo neatinse, ajungând 
până la trupurile lor goale. Şi unul şi celălalt împing cu tărie, 
până ce se-aruncă la pământ; nici pieptar, nici chingă, nici 
scările nu le mai sunt de vreun folos pentru că sunt prăvălii jos 
din şa. Caii în spumă zac întinşi la pământ, unul zvâcnind încă, 
celălalt fără viaţă. Cavalerii, căzuţi şi ei, sar cât pot mai repede 
în sus, cu săbiile gata scoase, cu însemne pe ele. Ascuns după 
scuturi fiecare se străduieşte de-aici înainte cum să-l izbească 
pe duşman cu lama de oţel. Lui Lancelot nu-i era teamă, căci se 
pricepea la scrimă de două ori mai mult decât avea celălalt 
habar; el o deprinsese din copilărie. Amândoi îşi ard pălituri 
grozave în scuturi şi în coifurile însemnate cu dungi aurii, 
înfundate pe cap. Dar Lancelot îl mână foarte, arzând o lovitură 
puternică tocmai când scutul nu era unde se cuvenea, în braţul 
drept îmbrăcat în zale, pe care i-l reteză. Văzându-se celălalt 
rănit, cu mâna dreaptă pierdută, îşi spune că o va vinde scump, 
căci de va fi în stare, nu va rămâne dator cu nimic. Puțin 
lipseşte să nu turbeze de durere şi mânie: nu mai pune mare 
preţ pe această luptă dacă nu va găsi vreo viclenie. Aleargă la 
duşman, gândind să-l prindă. Insă Lancelot bagă de seamă; 
spada lui cu tăiş ascuţit îi face în trup crestătură după care nu 
se va mai vindeca vreodată, îi străpunge coiful şi-l loveşte. lar 
Meleagant este cuprins de atâta ură, încât nu poate scoate 
vreun cuvânt; nici nu găseşte de cuviinţă să se roage de iertare, 
căci inima sa înnegurată nu-l îndeamnă la aceasta, stăpânindu-l 
strâns. Lancelot se apropie, îi dă jos coiful şi capul i-l retează. În 
veci nu se va mai putea feri Meleagant de el: trupul îi cade mort, 
din vina lui. Vă spun acum, nimeni dintre privitori nu a fost 
cuprins de milă. Regele şi toţi ceilalţi care sunt pe acolo sunt 


cotropiţi de mare bucurie. Îl dezarmează cu toţii pe Lancelot, 
mai voioşi ca niciodată şi îl conduc cu veselă larmă. 

Seniori dacă mai departe aş zice, materia ar însemna s-o 
depăşesc; de aceea eu mă trag de-o parte pentru a termina. 

ICI ROMANUL SE ÎNCHEIE. GODEFROY DE Lagny , 
cărturarul, a terminat povestea lui Lancelot; nicicând vreun om 
să nu-l condamne că i-a urmat lui Chretien; a lucrat cu deplina 
îngăduinţă a acestuia romanul început de el. Scris-a de acolo de 
unde Lancelot a fost întemnițat şi apoi cât a durat povestea. 
Atât a făptuit: nu-i este voia de-a mai adăuga ceva sau de a 
scoate ca să aducă vătămări povestirii. 


NOTA TRADUCĂTORULUI 

Pentru prezenta versiune românească am folosit cunoscuta 
ediţie critică a operelor lui Chretien de Troyes: Samtliche 
erhaltene Werke, herausg. Von Wendelin Foerster, vierter 
Band: Der Karrenritter ti. Das Wilhelmsleben, Editions 
Rodopi, Amsterdam, 1965, ca şi dicţionarul lui W. Foerster la 
opera lui Chretien de Troyes. 

Am preferat să intitulez romanul Cavalerul Lancelot, aşa 
cum de altfel şi este cunoscut datorită numelui protagonistului, 
decât să urmez indicaţia autorului, care îl intitulează Li 
chevaliers de la charrete. Romanul, scris în octosilabi, a fost 
tradus în proză, urmând tradiţia franceză, care transpune în 
acest mod majoritatea cântecelor de gestă şi a romanelor din 
secolul al XII-lea. 

Cititorul francez este aproape tot atât de dezavantajat în 
această privinţă ca oricare cititor străin: unul din principalele 
obstacole în calea cunoaşterii literaturii franceze medievale 
rezidă în dificultăţile de limbă şi ortografie. Dacă El Cantor de 
Mio Cid sau La Divina Commedia pot fi citite fără transpuneri 
în spaniola sau italiana modernă, secolul al XII-lea francez 
prezintă la tot pasul diferenţe lingvistice esenţiale faţă de 
structura actuală a limbii franceze. 

Cuvintele cu semnificaţie specială, ca sen (sens) şi matire 
(materie), au fost explicate în studiul introductiv; pentru 
auner, verb care a provocat dispute între erudiţi, am folosit 
românescul a cotari, a măsura cu cotul, aici cu sensul a da 
măsura cuiva, renunțând la semnificaţia oferită de W. Foerster: 
a da gata, a termina pe cineva, ca şi la aceea a lui Gaston 
Paris: o, bate, a lovi. 

Am ales pentru o traducere din Chretien de Troyes acest 
roman, deoarece el prezintă o „ciudată manieră 
compoziţională”, după cum spune W. Foerster, cu nuanţă 
peiorativă însă. Gaston Paris, W. Foerster, Elaine Southward, 


Mario Roques, Antonio Viscardi acuză romanul de lipsă de logică 
între episoade, urmând o presupunere nefondată că subiectul i- 
ar fi displăcut autorului. Majoritatea cercetătorilor din secolul al 
XX-lea - Philip-August Becker, A. Fierz- Monnier, Reto Bezzola, 
Jean Frappier, F. Douglas Kelly - nu împărtăşesc însă această 
părere, considered „defectele” remarcate de critica tradiţională 
drept calităţi: efecte şi scene impresioniste, atmosferă magică, 
de vis etc. Îmbinare desăvârşită între aventură şi iubire, 
Lancelot este şi o introducere în universul literaturii cavalerești.