Chretien de Troyes — Yvain — Cavalerul cu leul

CHREIIEN DE IROYES 
YVAIN - CAVALERUL CU LEUL 


ARTHUR, BUNUL REGE AL BRETANIEI, A CÂRUI GLORIE NE 
ÎNDEAMNĂ să fim bravwi şi înnobilați de cortezie, îşi adună o 
straluctă curte de costisitoarea sărbătoare a Fusalulor, ca să 
petreacă-n cânt şi vesele. Aceasta se întâmpla la Carduel, în Țara 
Gallar2. 

Îndată după ospăț, cavalerii se reuniră acolo unde fuseseră 
chemați, în jurul domnițelar gi nobilelor doamne, Unu povesteau 
ultirnele noutăți, alții vorbeau de Amor, de nehmgtile zi durerile, dar 
zi de onoarea pe care a dobândiseră adeseori dscipolu ordinului 
său, căci pe atunci el era bogat şi mărinimos. În vremea noastră4, 
însă, nu puțini dintre credinciogu săi l-au abandonat aproape cu 
dezăvârzire, din care pricină a şi decăzut foarte mult, cei care 
acuirioară preferau iubirea altor lucruri ajunseră ilugtri în cortezie gi 
arioare, în vitejie gi generozitate, Acum s-a înturnat Arnorul în 
minciună, oameni nepăsători susțin sus şi tare că iubesc, 
neîngiruind însă decât plăsrmuuri şi minciuni cei care se laudă cu 
iubirea fără a fi îndrituiți de ea. 

Dar pentru a putea vorbi despre ce-a fost odată, să dăm uităru pe 
migeii vremurilor noastre, Prețuuegte mai rnult, cel puţin aga socat 
eu, un cavaler curtenitor petrecut din viaţă decât un necioplit de 
astăzi, De aceea rm-e drag să povestesc istaru demne a hi ascultate 
despre riga a cărei fzurnă a fost atât de mare, încât se ma vorbeşte şi 


[i [] LE) [i L] 
PR pa Eee E ERE, CRET E a N a E a m ard ae ti arata Duarte at ce e pat e IE DEE i-a ina gti ȘI, Pe ceai pane sd Pui E a E O a e | 


CHREIIEN DE IROYES 


YVAIN - CAVALERUL CU 
LEUL 


ARTHUR, BUNUL REGE AL BRETANIEI, A CĂRUI GLORIE 
NE ÎNDEAMNĂ să fim bravi şi înnobilaţi de cortezie, îşi 
adună o strălucită curte de costisitoarea sărbătoarel a 
Rusaliilor, ca să petreacă-n cânt şi veselie. Aceasta se 
întâmpla la Carduel, în Ţara Galilor2. 

Îndată după ospăț, cavalerii se reuniră acolo unde 
fuseseră chemaţi, în jurul domniţelor şi nobilelor doamne. 
Unii povesteau ultimele noutăţi, alţii vorbeau de Amor, de 
neliniştile şi durerile, dar şi de onoarea pe care o 
dobândiseră adeseori discipolii ordinului său3, căci pe 
atunci el era bogat şi mărinimos. În vremea noastră4, însă, 
nu puţini dintre credincioşii săi l-au abandonat aproape cu 
desăvârşire, din care pricină a şi decăzut foarte mult; cei 
care odinioară preferau iubirea altor lucruri ajunseră iluştri 
în cortezie şi onoare, în vitejie şi generozitate. Acum s-a 
înturnat Amorul în minciună; oameni nepăsători susţin sus 
şi tare că iubesc, neînşiruind însă decât plăsmuiri şi 
minciuni cei care se laudă cu iubirea fără a fi îndrituiţi de 
ea. 

Dar pentru a putea vorbi despre ce-a fost odată, să dăm 
uitării pe mişeii vremurilor noastre. Preţuieşte mai mult, cel 
puţin aşa socot eu, un cavaler curtenitor petrecut din viaţă 


decât un necioplit de astăzi. De aceea mi-e drag să 
povestesc istorii demne a fi ascultate despre riga a cărei 
faimă a fost atât de mare, încât se mai vorbeşte şi astăzi de 
ea pe-ntreg cuprinsul lumii. Sunt de acord aici cu bretonii5, 
precum că numele său va dăinui în veac şi că datorită lui au 
rămas în amintire aleşii cavaleri care au stăruit întru 
onoare. 

În ziua aceea nu mică a fost, însă, uimirea cavalerilor; se 
aflară chiar dintre aceia care s-au mâniat şi au făcut mult 
caz. Nu se mai pomenise până atunci ca la o asemenea 
sărbătoare regele să se ridice dintre ei, ca să se retragă 
pentru odihnă. Se întâmplă în acea zi ca regina să-l 
oprească alături de ea, iar regele întârzie în preajmă-i până 
ce uită de curte şi adormi. În sala alăturată se găseau 
laolaltă Dodinez şi Sagremor6, Keu seneşalul şi messire 
Gauvain, seniorii Yvain şi Calogrenant. 

Era acest Calogrenant un cavaler foarte plăcut la 
înfăţişare şi tocmai începuse atunci a povesti celorlalţi cum 
fusese umilit cândva într-una din păţaniile sale. În vreme ce 
el le istorisea necazul, regina îl auzi şi, ridicându-se lin de 
lângă rege, merse atât de uşor încât, fără să bage de seamă 
cineva, se aşeză printre cavaleri. Singur Calogrenant, 
încetându-şi vorba, sări în picioare; îi zise atunci Keu, 
invidios, crud şi defăimător din fire: 

— Pe onoarea mea, Calogrenant, iată-te acum foarte viteaz 
şi inimos! Mă bucur că eşti cel mai curtenitor dintre noi. 
Văd eu bine că gândeşti aşa, într-atât eşti de găunos la 
minte; e bine ca doamna mea să ştie că, dintre noi toţi, eşti 
cel mai priceput la cortezie şi amabilităţi. Ai fi în stare să 
afirmi că ne-a fost lene să adresăm salutul, ori poate că n- 
am găsit aceasta de cuviinţă! Mă jur, însă, nu am făcut 
astfel deoarece nu ştiam că doamna noastră se află printre 
noi. 

— O, Keu, îi zise regina, cred că ai fi murit dacă nu dădeai 
afară veninul de care eşti plin. Eşti plictisitor şi mojic 
pentru că îl cerţi pe prietenul tău! 


— Doamnă, răspunse Keu, dacă nu ne putem mări faima în 
preajma voastră, doriţi-ne să n-o pierdem măcar pe cea pe 
care am dobândit-o. Nu cred a fi spus ceva care să-mi fie 
luat în nume de rău, şi de aceea vă rog să ne oprim aici. 
Calogrenant nu are nici cortezie, nici înţelepciune, este de 
prisos deci să continuăm o ceartă fără rost. Nu trebuia s-o fi 
pornit, şi nici să continuăm a-i da importanţă. Porunciţi-i, 
mai degrabă, să-şi urmeze povestea, aici nu trebuie nicicum 
să-ncapă sfadă. 

Auzind aceste cuvinte, Calogrenant se aşeză şi îi răspunse: 

— Messire, nu-mi pasă de vorbele-ţi urâte; sunt josnice şi 
le preţuiesc doar cât merită. Nu pierd nimic dacă mă 
dispreţuieşti; ai căutat adesea gâlceavă şi altora, mai viteji 
şi mai înţelepţi decât mine, pentru că ăsta ţi-e cusurul. Aşa 
e dat, ca bălegarul să duhnească, tăunul să înţepe, 
bondarul să bâzâie, iar clevetitorul să întărite şi să facă rău. 
Nu voi mai spune, însă, nimic, cu îngăduinţa doamnei mele, 
ba chiar o rog să nu-mi ceară să-mi amintesc istorii 
neplăcute. 

— Doamnă, spuse Keu, vă vom fi recunoscători de îi veţi 
porunci să-şi continue povestea; îl vom asculta cu toţii 
bucuroşi. Nu vă cer aceasta pentru mine, ci în numele 
regelui, seniorul vostru şi al meu; porunciţi-i, rogu-vă, să 
povestească şi veţi face ceea ce trebuie. 

— Calogrenant, grăi regina, să nu-ţi pese de vorbele 
invidioase ale seniorului Keu, seneşalul. Îi este în fire să 
vorbească de rău şi noi nu suntem în stare a-l îndrepta. Îţi 
poruncesc şi te rog să nu-ţi fie inima învălurată de mânie şi 
nici din pricina lui să încetezi această istorie pe care dorim 
s-o ascultăm. Dacă vrei să te bucuri de prețuirea mea, 
povesteşte totul de la început! 

— Vă asigur, doamnă, că îmi este tare greu să vă 
îndeplinesc porunca; mai curând mi-aş lăsa smuls un ochi, 
nu vă fie cu supărare, decât să mai scot astăzi vreun cuvânt. 
Vă voi face, însă, pe voie, deşi de astă dată nu vă împlinesc 
porunca cu plăcere. 


Ascultaţi-mă, aşadar, dacă aceasta vă este dorinţa! 
Încredinţaţi-mi urechea şi inima voastră; căci cuvântul auzit 
se pierde în van dacă nu este ascultat şi cu inima. Sunt 
oameni care aud, dar nu ascultă, şi se mai şi laudă apoi cu 
aceasta; ăştia nu au decât urechi. Dacă nu veghează inima 
s-asculte, cuvântul se perindă pe la ureche asemenea 
vântului răzleţ; nici că se opreşte şi durează, ci într-o clipită 
îşi ia zborul dacă inima nu e trează şi pregătită să-l 
întâmpine. La ivirea lui, inima trebuie să-l primească şi să-l 
închidă în sine. Auzul este dreapta cale pe care glasul 
ajunge la inimă; iar inima sălăşluind în trup îl păstrează cu 
grijă. Cine o vrea de-acum încolo să m-asculte, să-şi plece 
urechea şi inima; căci nu mi-e vrerea să vorbesc de năluciri 
şi nu vă îngân basme”? ori născociri, cu care alţii vă împuie 
mintea, ci vă spun ceea ce mi-a fost dat să văd cu ochii. 

S-a întâmplat, iată că au trecut şapte ani8 de-atunci, că, 
singur pe câmp, ca ţăranul, pornisem în căutare de 
aventuri; eram îmbrăcat în armură, aşa cum se cuvine a fi 
un cavaler. Am găsit un drum la dreapta, printr-o pădure 
încâlcită; calea îmi era potrivnică, plină de spini şi mărăcini. 
Cu mult necaz şi după mare osteneală, îmi urmai totuşi 
calea. 

Mersei astfel aproape ziua întreagă prin pădurea 
Broceliande9, până ce îi străbătui desişul. Răzbii din codru 
în câmpie când, la vreo jumătate de leghe galeză, nu cred 
că era mai mare depărtarea, zării nişte metereze. Grăbii 
pasul într-acolo şi văzui în curând castelul şi şanţul cu apă, 
adânc şi lat, care-l împrejmuia. Pe pod, la intrarea în fort, se 
ţinea drept stăpânul acelor locuri, având pe pumn un erete 
de vânătoare care îşi lepădase penele10. 

Nici nu mă apropiasem bine, când el îmi ieşi în 
întâmpinare; apucându-mi cu o mână scara de la şa, mă 
invită să cobor. Ceea ce şi făcui, deoarece aveam nevoie de 
adăpost peste noapte. Bunul om tot repeta pe nerăsuflate 
să fie binecuvântată calea care mă adusese până în ţinutul 
acela. Intre timp, intrarăm în curtea castelului, trecând 


peste pod. În mijlocul curţii vavasoruluil1 deie-i Domnul 
bucurie şi cinstire, aşa cum mi-a acordat şi el în noaptea 
aceea - atârna un talger făurit din aramă. În el, cu un 
ciocan agăţat de un mic stâlp, bătu vavasorul trei lovituri. 

Cei care stăteau în încăperile de sus, auzind vocea şi 
chemarea stăpânului, coborâră cu toţii din casă şi ieşiră în 
curte. Câţiva se îngrijiră de calul meu, pe care îl mai ţinea 
de scară vavasorul. Băgai de seamă că spre mine se 
îndrepta o fecioară frumoasă şi curtenitoare. Privirea-mi 
întârzie asupră-i: era înaltă, gingaşă şi dreaptă. 
Îndemânatică, ea mă dezarmă după toate regulile. Îmi puse 
apoi pe umeri o pelerină scurtă, dintr-o stofă scumpă, de 
culoarea păunului, şi căptuşită cu blană de veveriţă. 

Toţi oamenii se retrăseseră între timp; nimeni nu rămase 
cu noi doi, lucru de care eram foarte mulţumit: nici nu 
doream să mai am pe cineva în apropiere. Ne-am dus să 
stăm în cea mai frumoasă pajişte care se poate închipui, 
închisă cu zid de jur împrejur. Fata era gătită, cu vorbire şi 
educaţie aleasă, cu asemenea înfăţişare şi cu o astfel de 
fire, încât mă simţeam foarte fericit alături de ea şi n-aş fi 
vrut s-o părăsesc niciodată. Însă căderea nopţii îmi aduse 
odată cu ea mâhnirea; părintele fetei veni să ne caute 
pentru că era tocmai vremea cinei. N-a fost chip să-mi 
prelungesc şederea şi trebui să-i fac pe plac vavasorului. 

Despre cină, vă voi spune pe scurt, că a fost după gustul 
inimii de îndată ce tânăra fată se aşeză în faţa mea. După 
masă, bunul om îmi spuse că nici nu mai ştia de cât timp 
găzduia cavaleri rătăcitori în căutare de aventuri; trăseseră 
o mulţime la castelul lui. Mă rugă apoi să trec la întoarcere 
pe la el, drept mulţumire, de îmi va fi cu putinţă. „Bucuros, 
messire!”, îi spusei, căci ar fi fost necinstit să-l refuz. Aş fi 
dat într-adevăr dovadă de nerecunoştinţă dacă nu i-aş fi 
împlinit cumva voia. 

Am fost astfel găzduit cum nu se putea mai bine; calul mi-a 
fost înşeuat de cum au mijit zorile. Stăruisem de cu seară 
asupra acestui fapt, iar ruga, după cum vedeţi, mi-a fost 


îndeplinită. Am încredinţat pe gazda mea şi pe scumpa lui 
fiică Sfântului Duh, apoi am cerut îngăduinţă de plecare. 
Am pornit la drum îndată ce mi-a fost cu putinţă. 

Nu mă îndepărtasem prea mult de castel, când dădui într- 
un câmp defrişat peste nişte tauri sălbatici pripăşiţi prin 
locurile acelea şi care se luptau amarnic între ei; stârneau 
zarvă şi se izbeau cu asemenea furie, încât eu, vă spun 
drept, mă trăsei înapoi. Nu-i pe lume animal mai mândru şi 
trufaş decât taurul. Un flăcău negricios, cu înfăţişare de 
maur, mare şi hidos peste măsură - era o fiinţă atât de 
urâtă încât nu găsesc cuvinte s-o înfăţişez - şedea pe o 
buturugă, ţinând în mână un ciomag. Mă apropiai de el: 
avea ţeasta mai mare decât orice gloabă sau animal, părul 
încâlcit, păroasă fruntea şi ceva mai lată de două palme; 
urechi păroase şi mari cât cele de elefant; sprâncene 
stufoase, faţa turtită, ochi de cucuvea, nas de pisică, gură 
crăpată ca de lup, dinţi de porc mistreţ, cafenii şi ascuţiţi, 
barbă neagră, mustață răsucită, bărbia lipită de coşul 
pieptului, spinare lungă, strâmbă şi cocoşată. Se sprijinea în 
bâtă, îmbrăcat în veşminte ciudate, făcute nu din lână sau 
în, ei din două piei de taur sau de bou, jupuite de curând şi 
atârnate de gât. 

De cum zări că mă apropii, arătarea sări în picioare. N-am 
înţeles dacă vroia să mi se împotrivească au ba, dar m-am 
pregătit de apărare când o văzui înălțându-se, proptindu-se 
pe picioare şi ţinându-se nemişcată, căţărată pe un trunchi 
şi înaltă de vreo şaptesprezece picioare. Mă privea ţintă şi 
nu sufla o vorbă, asemenea unei fiare. Gândii că-i lipsită de 
rațiune şi că nu ştie să vorbească. Îmi făcui totuşi curaj şi îi 
spusei: 

— Hei, ia spune-mi, ce fel de arătare eşti? 

— Sunt un om, îmi răspunse. 

— Ce fel de om? 

— Aşa cum mă vezi. N-am fost altfel nicicând. 

— Ce faci pe-aici? 

— Ia, stau de păzesc dobitoacele astea în pădure. 


— Le păzeşti? Pot să jur pe Sfântul Petru de la Roma că 
astea n-au văzut încă vreun om. Nu cred că poate fi păzită o 
fiară sălbatică pe câmp sau în desişuri, şi nici în vreun alt 
loc, decât doar dacă e legată sau împrejmuită. 

— Eu le păzesc pe-acestea şi le mân, ca să nu iasă 
vreodată din crângul ăsta. 

— Cum reuşeşti? Spune-mi adevărul! 

— Apăi nu-i una să îndrăznească a se mişca de cum mă 
simte prin apropiere. Când prind câte una, o apuc strâns cu 
mâinile de coarne, încât toate celelalte tremură de spaimă 
şi se adună în jurul meu ca şi cum ar cere îndurare. Nimeni 
pe lume nu ar putea avea încredere în ele, în afară de mine; 
dacă un străin ar intra între ele, ar fi ucis pe loc. Eu mi-s 
seniorul fiarelor. Dar tu, spune-mi, ce fel de om eşti şi ce 
cauţi pe-aceste coclauri? 

— Eu sunt, după cum vezi, un cavaler care caută ce nu 
poate găsi; am cercetat îndelung şi n-am aflat nimic. 

— Dar ce-ai vrea să găseşti? 

— Caut aventuri pentru a-mi încerca vitejia şi curajul. Dă- 
mi un sfat, dacă ai ştire, de vreo aventură minunată. 

— Nici vorbă de-aşa ceva pe-aici, zise el. Nu ştiu nimic 
despre aventuri şi nici n-am auzit vreodată vorbindu-se 
despre aşa ceva. Dar dacă ai vrea să mergi aici aproape, 
până la o fântână, socot că nu-ţi va fi întoarcerea uşoară, de 
vei face ce e de făcut. La doi paşi de-aici vei găsi îndată o 
cărare care duce până acolo. Dreaptă-i calea, dacă ţi-i voia 
să păşeşti voiniceşte; dar nu-i greu să te abaţi de la ea, căci 
mai sunt încă multe alte drumuri. Curând vei vedea fântână 
care clocoteşte, deşi apa este mai rece decât marmura. Cel 
mai frumos copac pe care l-a făurit vreodată Natura o 
învăluie cu umbra lui. Frunza acestuia durează peste an, 
nu-i cade nici seara nici dimineaţa. De el atârnă o găleată 
de fier, la capătul unui lanţ lung ce-ajunge până la apa din 
fântână. Se află lângă fântână o lespede anume, pe care o 
vei vedea negreşit; nu ştiu să-ţi spun ce fel este, căci n-am 
mai văzut vreodată din acestea. De partea cealaltă este o 


capelă mică, dar foarte frumoasă. Dacă vei lua apă cu 
găleata şi o vei arunca pe lespedea de piatră, vei stârni 
atunci o asemenea furtună, încât nu va mai rămânea în 
pădure fiară sălbatică, cerb, căprioară ori porc mistreţ; 
chiar şi păsările îşi vor lua zborul. Vei vedea arbori smulşi 
din rădăcini; vei stârni trăsnete cumplite, ploaie, tunete şi 
fulgere. Dacă vei fi în stare să pleci de-acolo fără alte 
neajunsuri, vei putea să te socoţi desigur cel mai norocos 
dintre cavaleri. 

M-AM DESPĂRŢIT DE FLĂCĂU DUPĂ CE EL ÎMI ARĂTŢĂ 
CALEA. Trecuse de ceasul al treilea al zilei şi se apropia 
amiaza când zării copacul şi capela. 

Pot spune fără şovâire că arborele acela era cel mai 
frumos pin12 care se înălţase vreodată pe pământ. Coroana 
îi era atât de deasă, încât cred că nu-i ajungea la poale nici 
o picătură de apă, oricât ar fi fost ploile de mari. Văzui 
găleata atârnând de pin, făurită dintr-un aur mai fin decât 
s-ar fi putut găsi vreodată de vânzare la vreun târg. Cât 
despre fântână, ea clocotea, vă rog să mă credeţi, de parcă 
ar fi fiert apa pe cărbuni încinşi. 

Lespedea era din smarald, de forma unei vaze; pe pereţii 
ei se găseau patru rubine, mai strălucitoare şi mai roşii 
decât soarele înălțându-se la răsărit. Credeţi-mă, totul era 
atât de deosebit, încât nu am nevoie să exagerez câtuşi de 
puţin. Dorind să văd însă minunea cu stârnirea vijeliei13, 
am procedat ca un nebun, lucru de care mă căiesc amarnic 
şi astăzi. 

Mă apropiai de lespedea cioplită şi aruncai pe ea apă din 
fântână. Mă tem, însă, că am vărsat prea multă apă: cerul îl 
văzui dintr-odată despicându-se şi umplându-mi ochii cu 
fulgere din toate cele patru zări. Norii se îngrămădiră în 
dezordine şi mă năpădiră cu ploaie, grindină şi zăpadă. 
Vremea se îndârjise aprig; de nenumărate ori am crezut că 
îmi voi da duhul din cauza copacilor dezrădăcinaţi şi a 
trăsnetelor care cădeau în jurul meu. Am stat cu inima 
strânsă până ce s-a potolit urgia. Dumnezeu, însă, m-a 


întărit, iar vijelia nu dură prea mult. Vânturile se liniştiră; 
când celui de sus nu-i place, nici măcar vântul nu cutează să 
mai sufle. Când văzui, în sfârşit, văzduhul curat şi limpede, 
nu-mi mai veneam în fire de bucurie. Însă bucuria, de ţi-e 
dat s-o cunoşti, te face să uiţi de marile necazuri. De cum s- 
a luminat cerul, s-au adunat atâtea păsări în copac, încât 
toate ramurile erau pline de ele; nu mint, creadă-mă cine-o 
vrea! Pinul era acum şi mai falnic. Toate păsările cântau, iar 
acordul lor era desăvârşit14; fiecare cânta pe limba sa, 
ceea ce cânta una nu puteai auzi la cea de-alături. 

M-am desfătat cu bucuria lor şi am ascultat până ce slujba 
şi-o făcură pe deplin. Niciodată până atunci nu trăisem o 
bucurie atât die curată; nu cred că este cu putinţă ca vreun 
om să asculte o asemenea muzică dacă nu se duce în ţinutul 
acela. Atât de mult mi-a plăcut, încât şi astăzi mă mustru şi 
mă socot nebun de-a fi întârziat prin locurile acelea. 

Am rămas acolo până ce am auzit apropiindu-se nişte 
cavaleri, după câte mi-am dat seama. Am socotit eu că 
trebuia să tot fie vreo zece la număr, atâta zarvă făcea 
singurul cavaler care se îndrepta ţintă spre mine. Gând |- 
am văzut, mi-am tras calul lângă mine şi n-am întârziat să 
urc în şa. Mânat de gândul cel rău, cavalerul se apropia mai 
iute decât o pasăre de pradă şi mai trufaş la înfăţişare decât 
leul. Îmi strigă de departe, sfidându-mă: 

— Ei, cavalere, mi-ai adus fără motiv ruşine şi ocară! S-ar 
fi cuvenit să mă chemi la luptă, dacă se afla ceartă între noi, 
sau măcar să vii să ceri dreptate, mai înainte de a mă 
împunge cu război. De voi fi în stare, messire, voi întoarce 
asupra voastră răni şi paguba ce mi le-ai adus, şi care se 
văd cât de colo. Mă uit în jur şi-mi văd pădurea doborâtă la 
pământ. Trebuie să se plângă cel lovit: mă plâng acum, şi pe 
bună dreptate, precum că m-ai gonit din casă cu trăsnete şi 
ploaie. Ai abătut nenorocirea asupra mea; blestemat fie cel 
căruia îi este acest lucru pe plac! Mi-ai lovit pădurea şi 
castelul; n-aş fi crezut vreodată să am nevoie de ziduri şi de 
soldaţi. De unde se vede că omul nu e sigur nici într-o 


fortăreață de piatră. Află, însă, că din partea mea nu vei 
avea acum nici pace nici răgaz! 

După aceste cuvinte ne-am înfruntat, ţinând strâns scutul 
cu care ne acopeream fiecare trupul. Cavalerul avea un cal 
bun şi lancea solidă; fără îndoială că era cu un cap mai înalt 
decât mine. Sorţii de izbândă nu erau de partea mea: eu 
eram mai scund decât duşmanul meu, iar calu-mi era mai 
vlăguit decât al său. Vă spun adevărul curat, ca să mă spăl 
de ocară. Nu m-am cruțat, însă, şi i-am dat o lovitură cât am 
putut de crâncenă. Încordându-mă tot, îi atinsei partea de 
sus a scutului, dar lancea îmi zbură în bucăţi. 

Lancea duşmanului meu rămase întreagă; nu era de loc 
uşoară, dimpotrivă, cred că atârna mai greu decât lancea 
oricărui cavaler; niciodată nu văzusem vreuna atât de 
mare. Cavalerul mă lovi atât de crunt, încât căzui de pe caii; 
străinul mă lăsă apoi ruşinat şi neputincios zăcând la 
pământ, îndepărtându-se fără a mă învrednici măcar cu 
privirea. Îmi luă calul şi mă părăsi, pierzându-se în 
bungeturi. 

Neştiind ce era de făcut, am rămas mâniat şi cufundat în 
negre gânduri. M-am tras puţin lângă fântână să mă 
odihnesc. Nu îndrăznii să-l urmăresc pe cavaler, de teamă 
să nu săvârşesc vreo altă nesăbuinţă, aşa că nu ştiu ce s-a 
mai întâmplat cu adversarul meu. 

În cele din urmă îmi recăpătai voinţa. Hotărâi să-îmi ţin 
cuvântul dat gazdei mele de peste noapte; speram să-mi vin 
în fire cu ajutorul său. 

Zis şi făcut. Îmi lăsai armele Ia pământ ca să-mi fie mersul 
mai uşor, întorcându-mă, astfel, cuprins de ruşine. 

Când am ajuns spre noapte la castel, îl găsii pe bunul om 
tot atât de bucuros de oaspeţi şi de curtenitor precum 
fusese şi întâia oară. Niciodată nu zării vreun semn, nici la 
el, nici la fiica sa, cum că m-ar întâmpina cu mai puţină 
bucurie şi mi-ar acorda mai puţină onoare decât cu o 
noapte în urmă. Dimpotrivă, întrecându-se în a-mi aduce 
cinstire, îmi povestiră amândoi că, din câte îşi aminteau sau 


auziseră vorbindu-se, nici un om nu revenise vreodată de 
unde fusesem eu. Toţi îşi pierduseră viaţa ori zăceau 
prizonieri. Cât despre mine, cum m-am dus, tot aşa m-am şi 
întors, deşi de-atunci mintea nu mi-e chiar de tot întreagă. 
lată că v-am dezvăluit acum ca un prost această întâmplare 
de necrezut şi pe care nu aveam niciodată de gând să o 
mărturisesc cuiva! 

— PE ONOAREA MEA, ZISE MESSIRE YVAIN, EŞTI 
VARUL. MEU bun şi ar trebui să-ţi fiu tare drag; însă pot 
spune de-acum la toată lumea că eşti nebun de mi-ai ascuns 
atâta vreme această aventură! Dar dacă te-am socotit 
smintit, nu te supăra, rogu-te; căci dacă îmi va sta în puteri 
şi o să-mi găsesc vreme, voi merge neapărat să răzbun 
această umilinţă. 

— Păcat că acum suntem după masă, zise Keu, care nu se 
putea stăpâni să tacă. Sunt mai multe vorbe într-o ulcică cu 
vin decât într-un butoi cu bere. Se zice că pisica beată 
ciută. După ospăț îl omori pe şahul Noradin15 fără să mişti 
un deget; ba te mai duci să-l răzbuni şi pe cavalerul de 
Forre16! "Ţi-ai înşeuat oare calul? Ţi-ai pus armura de fier? 
Desfăşuratu-ţi-ai flamura de luptă? Ia, zi-mi, messire Yvain, 
vei pleca la drum în noaptea asta încă sau în zori? Spune-ne 
să ştim şi noi, mândre sire, când vei porni pe calea 
martiriului, să fim şi noi martori. Orice judecător sau armaş 
te va escorta bucuros. Şi te mai rog ca, orice s-ar întâmpla, 
să nu pleci fără a-ţi lua rămas bun de la noi. Totuşi, nu 
cumva să te urneşti la drum întins dacă la noapte ţi se va 
arăta vreun vis rău! 

— Eşti atât de năbădăios, seniore Keu, întrebă regina, 
încât limba nu-şi mai găseşte astâmpăr? Să-ţi fie ruşine de 
vorbele amare ca fierea! Tot răul ţi se trage de la limba 
veninoasă; nu-i pui stavilă niciodată în a vorbi de rău. Eşti 
aşa de flecar încât viciul acesta te face să fii pretutindeni 
urât. Mai rău nici că poate gura să-ţi aducă! Află de la mine: 
aş învinui-o de trădare dacă mi-ar aparţine. Omul pe care 


nu-l poţi îndrepta ar trebui legat la mânăstire, înaintea 
altarului, aidoma celui stăpânit de diavol. 

— Nu vă îngrijoraţi, doamnă, răspunse messire Yvain, 
puţin îmi pasă mie de batjocura lui! Aceasta este toată 
ştiinţa, puterea şi valoarea seniorului Keu. Nu-l vei găsi 
niciodată mut şi surd. Keu nu a procedat vreo-dată în alt fel. 
Înţelepciunea şi cortezia se pricep să dea răspuns vorbelor 
de ceară. O să vedeţi dacă mă laud; nu-mi arde acum de 
sfadă şi nici să pornesc vreun lucru nesăbuit. Nu termină 
victorios lupta cel care loveşte primul, ci doar cel care 
răspunde la lovituri. Dar mai bine te sfădeşti cu un străin 
decât cu părtaşul tău. N-aş vrea să fiu ca un dulău de 
ogradă care se zbârleşte şi îşi arată colții atunci când un alt 
câine mârâie la el! 

CUM VORBEAU EI ASTFEL, IATĂ CA REGELE ARTHUR 
IEŞI DIN încăperea unde întârziase atât de mult, dormind 
până la acea oră târzie. Văzându-l, baronii toţi se ridicară în 
picioare ca să-l întâmpine. Poruncindu-le să se aşeze, el se 
duse lângă regină, îi repetă, cuvânt cu cuvânt, istoria lui 
Calogrenant, căci ea se pricepea să povestească bine şi 
frumos. După ce o ascultă cu plăcere, regele jură pe sufletul 
tatălui său Uterpendragon1 7, pe acela al mamei sale şi pe 
al lui însuşi că se va duce să vadă fântâna cu pricina până 
nu vor trece două săptămâni; că va ajunge acolo în ajunul 
sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul; că va rămâne acolo 
peste noapte şi că îi va lua cu el pe toţi cei care vor voi să-l 
însoţească. 

Întreaga curte se bucură nespus de hotărârea regelui, 
pentru că toţi baronii, ca şi toţi tinerii ce doreau să devină 
cavaleri, vroiau să fie de faţă. În loc, însă, să se bucure, 
messire Yvain se posomori: crezuse că va pleca singur într- 
acolo şi de aceea îl neliniştea intenţia regelui Arthur. 

Yvain se întristase deoarece nu încăpea îndoială că 
seneşalul Keu va obţine lupta înaintea sa. Dacă o va cere el, 
nu-i va fi acordată. Sau poate chiar messire Gauvain o va 
solicita întâiul. Dacă unul din aceştia doi va revendica 


onoarea de a se bate, ea nu-i va fi refuzată. Nu-i va aştepta, 
însă, nicidecum; de ce-ar merge în compania lor? 
Dimpotrivă, va porni singur, după voia lui, sau spre biruinţă 
sau spre pieire. Fără a mai zăbovi la Carduel, va ajunge 
peste trei zile în Broceliande şi va întreba până ce va găsi 
cărarea strimtă, plină de mărăcini şi aducătoare de 
necazuri. Va trage la castelul din câmpie, unde va fi găzduit 
de amabila domniţă, atât de atrăgătoare şi de frumoasă. Îl 
va întâlni, împreună cu fiica lui, pe bătrânul cavaler, care îşi 
ruina avutul, într-atât era de bun şi de primitor. Apoi, într- 
un luminiş, va da peste tauri şi peste namila de ţăran care îi 
păzea - mare, hidos, diform şi negru ca un fierar. Pe acesta 
îl va întreba de calea cea dreaptă. Va găsi apoi, de-i va fi 
dat, lespedea de piatră, fântâna, găleata, păsările din pin. 
Va aduce şi el ploaia şi vântul. Dar n-ar vrea să se laude 
dinainte cu toate acestea. Nimeni nu-i va cunoaşte 
hotărârea: până când nu va fi acoperit de batjocură sau de 
glorie, nu se va afla de această aventură. 

MESSIRE YVAIN SE RETRASE DE LA CURTEA REGELUI 
ARTHUR, ferindu-se ca nu cumva să fie văzut de cineva. 
Singur, merse la locuinţa sa şi, găsindu-şi oamenii, le 
porunci să-i înşeueze calul. Chemă apoi pe unul din scutierii 
lui, omul său de taină. 

— Haide, îi zise Yvain, urmează-mă afară din cetate şi adu- 
mi armele! Voi ieşi pe calul de paradă, la pas, pe poarta 
aceea. Ai grijă să nu întârzii! Am de bătut drum lung; să 
potcoveşti cu grijă calul meu de luptă şi să mi-l aduci, 
ajungându-mă din urmă, tu te vei întoarce cu calul de 
paradă. Şi îţi mai poruncesc neclintit să te păzeşti să dai 
vreo veste despre mine de te-o întreba cineva! Dacă vei 
vorbi, te voi scoate din inima mea! 

— Seniore, răspunse scutierul, fiţi fără grijă; nimeni nu va 
afla vreodată ceva de la mine. Plecaţi liniştit, iar eu vă voi 
urma pe dată. 

MESSIRE YVAIN HOTĂRÂSE SA RĂZBUNE, DE-I VA STA 
ÎN PUTERI, năpasta vărului său. Scutierul dădu fuga după 


arme şi după cal, apoi urcă în şa. Nu zăbovi prea mult timp, 
căci totul era bine rânduit: nu lipseau nici potcoavele nici 
toate cele. Călcă apoi pe urmele stăpânului său până ce îl 
zări aşteptându-l la o margine de drum, într-un loc mai 
ferit. Îi dădu harnaşamentul şi armele, apoi îl pregăti de 
drum. 

Messire Yvain nu pierdu vremea; îndată ce se văzu 
înarmat, porni la drum. Zile în şir rătăci el prin văi şi munţi, 
străbătu codri de nepătruns, locuri ciudate şi sălbatice, 
nenumărate trecători viclene, înfruntă primejdii şi învinse 
multe piedici, până ce-ajunse neabătut la drumeagul 
întunecat şi plin de mărăcini. Se convinse atunci că era pe 
drumul bun şi că nu mai putea să se rătăcească. Îşi zise că 
oricare ar fi preţul ce-ar fi trebuit să-l plătească, nu se va 
abate din cale până când nu va vedea fântâna, copacul 
care-i ţine umbră, lespedea şi vijelia cu grindină şi ploaie, 
cu tunete şi vânt. 

Pe timpul nopţii, găsi gazdă bună; vavasorul îl cinsti mai 
bine decât am putea povesti. Cât despre fiica lui, ea era de 
o sută de ori mai înţeleaptă şi mai frumoasă decât povestise 
Calogrenant. Cuvintele îmi lipsesc pentru a vă reda cum se 
cuvine distincţia fetei şi valoarea tatălui ei. Messire Yvain 
avu parte în noaptea aceea de aleasă găzduire. A doua zi 
porni pe pământurile despădurite şi curând întâlni taurii şi 
pe ţăranul care-i arătă drumul. Nu încetă a-şi face, însă, 
semnul crucii, tot minunându-se cum de potrivise Natura 
un lucru atât de neplăcut şi grosolan. Ajunse apoi la fântână 
şi văzu acolo tot ce i se povestise. Fără să se aşeze la umbră 
sau să întârzie vreo clipă, vărsă pe lespedea de smarald apa 
din găleată. Şi de astă diată se porni vânt şi grindină, aşa 
cum, de altfel, trebuia să fie. Însă de cum dădu Dumnezeu 
vreme frumoasă, păsările veniră pe crengile pinului şi 
începură să ciripească de bucurie, deasupra temutului 
Izvor. 

Bucuria nu dură însă mult timp; aprins de mânie mai tare 
decât focul, se arătă pe dată un cavaler care stârnea în 


juru-i mai mult vuiet decât boncăluitul cerbilor la o 
vânătoare. De cum se văzură, se îndreptară unul spre 
celălalt, dând semn că se urăsc de moarte. 

Amândoi mânuiesc strâns şi avan lăncile; îşi dau aprige 
lovituri, încât scuturile ce le atârnă de gât sunt străpunse, 
zalele desprinse. Lăncile se frâng şi sar bucăţi în înalturi. Se 
hărţuiesc cu săbiile şi cu ele îşi taie curelele de la scuturi. 
Pe-acestea le-au lovit din sus şi din jos, iar acum le atârnă în 
bucăţi care nici nu le mai acoperă, nici nu le mai apără 
trupul. Se lovesc cu fierul în piept, în braţe, pe umeri. Se 
cercetează amândoi îndârjiţi, dar nu se clintesc nici măcar 
un pas înapoi, nu lasă celuilalt o palmă de loc. 

Nu se mai văzuseră cavaleri care să-şi dorească într-atât 
unul celuilalt moartea. Nu-şi cruţă forţele, dându-și lovituri 
cât mai crâncene. Coifurile se îndoaie şi crapă, zalele zbor, 
sângele şiruie. Armura fiecăruia nu preţuieşte acum mai 
mult decât o rasă de călugăr sfâşiată. Încearcă să se 
lovească în faţă cu vârful săbiilor şi e lucru de mirare cum 
mai durează încă o bătălie atât de mândră şi de aprigă. 
Amândoi luptătorii sunt, însă, atât de viteji, încât doar mort 
unul din ei va ceda. Caii nu erau răniţi, cavalerii 
înfruntându-se ca nişte adevăraţi viteji; luptătorii se ţineau 
în şa, fără să fi atins încă pământul cu piciorul. Bătălia era 
astfel şi mai frumoasă. 

În cele din urmă messire Yvain sfărâmă coiful adversarului 
său. Din pricina loviturii, ameţit şi vlăguit, acesta se prăbuşi 
pe grumazul calului. Niciodată nu mai primise el o lovitură 
atât de amarnică: sabia îi pătrunsese în cap până la creier. 
Armura albă se coloră în roşu aprins. Durerea arzătoare 
mai că-i oprea inima de-a bate. Îşi dădu seama, şi nu greşi 
nicicum, că fusese rănit de moarte; nici o apărare nu-i mai 
era de folos. Înţelegând aceasta, se aşternu pe fugă, deşi 
sleit de puteri. 

Podul cetăţii se cobori şi poarta i se deschise. Năvalnic, 
messire Yvain dădu pinteni calului cât putu, asemenea 
eretelui care, ivindu-se din înalturi, urmăreşte cocorul; se 


apropie de el, mai că l-a înhăţat, însă nu poate să-d atingă. 
Tot astfel şi messire Yvain îl urmări pe fugar de-aproape, 
cât pe ce să-l strângă în braţe, fără a-l putea însă lovi. Era 
atât de aproape de el, încât îl auzea gemând de durerea-i 
din trup. 

Cavalerul fugea de mânca pământul, iar învingătorul se 
străduia să-l ajungă din urmă. Ar însemna că messire Yvain 
pierduse lupta dacă nu-l va prinde pe duşman, ori mort ori 
viu. Îşi amintea de batjocura pe care i-o adusese seneşalul 
Keu. Nu va împlini făgăduiala făcută vărului său, nici nu va 
fi crezut în vreun fel, dacă nu va purta însemnele 
învingătorului. 

Îl mână astfel pe învins până la poarta cetăţii, în care 
pătrunseră amândoi. Pe străzile pe care treceau în goană 
nu era nici ţipenie de om. Amândoi ajunseră printr-o ultimă 
sforţare până la poarta palatului. Poarta, deşi largă şi înaltă, 
avea tăiată în ea o intrare mai strimtă, astfel încât să nu 
poată pătrunde în palat doi oameni sau doi cai deodată. Era 
făcută în felul unei capcane de şoareci, asemenea cuţitului 
care pândeşte şobolanul venit să prade; tăişul e sus, gata să 
lovească şi să taie; fierul cade iute, oricât de uşor ar atinge 
cineva zăvorul. 

Tot astfel, sub prag se aflau două curse care susțineau o 
poartă glisantă, din fier ascuţit. Îndată ce maşinăria era 
atinsă de ceva, poarta aluneca de sus şi reteza tot ce apuca. 
Drept la mijloc, trecerea era strimtă cât o potecă bătută. 

Cavalerul rănit ţinea cuminte drumul drept, însă messire 
Yvain se izbi fără să cugete, în goana mare, încât se prinse 
în prag cu armătura şeii. Acesta i-a fost norocul: dacă ar 
mai fi înaintat, ar fi fost tăiat în două de poarta cea grea. 
Asemenea unei lucrări diavoleşti, poarta de fier cobori ca 
un fulger; ea nu reteză, însă, decât calul. Atotputernicul nu 
îngădui să i se întâmple ceva seniorului Yvain, doar atât cât 
îi atinse puţin spatele şi îi tăie pintenii până aproape de 
călcâi. Yvain căzu la pământ îngheţat de spaimă; cavalerul 
rănit de moarte reuşi să fugă în felul pe care o să vi-l 


povestesc îndată. În spate mai era o poartă asemenea celei 
de la intrare; el se strecură iute pe-acolo, iar după trecerea 
lui poarta căzu în acelaşi mod. Astfel a fost prins messire 
Yvain în capcană. 

RĂMAS SINGUR ÎN ÎNCHISOARE, CAVALERUL PRIVI CU 
NELINIȘTE În jur: tavanul era țintuit în cuie aurite, pereţii 
erau acoperiţi cu picturi în culori scumpe. Nimic, însă, nu-l 
apăsa mai greu decât gândul că duşmanul său fugise. 

Pe când se zbătea astfel, auzi deschizându-se într-un zid o 
uşă strimtă. Dintr-o încăpere alăturată apăru o domnişoară 
foarte frumoasă, care trase uşa după ea. Nu era însoţită de 
nimeni şi nu mică-i fu mirarea la început când dădu acolo 
peste messire Yvain. 

— Cavalere, zise ea, tare mă tem că nu sunteţi binevenit la 
noi. Dacă vă va vedea cineva, veţi fi rupt în bucăţi. Seniorul 
meu este rănit de moarte şi ştiu bine că voi l-aţi ucis. 
Doamna mea este răpusă de doliu şi oamenii ei jelesc în 
preajmă, încât mai că nu-şi iau singuri viaţa. Durerea lor 
este acum nemărginită, şi nu sunt în stare să se înţeleagă 
între ei dacă vă vor tăia cu săbiile sau vă vor spânzura. Nu 
le va fi greu să vă ucidă atunci când vor veni să vă prindă. 

— De mă va ajuta Domnul, răspunse messire Yvain, nu mă 
vor putea ucide, şi nici eu nu mă voi da prins vreodată. 

— Aveţi dreptate, răspunse fata, de aceea îmi voi pune 
toată ştiinţa mea în serviciul vostru. Cel care se teme nu 
poate fi de neam ales. Cred că sunteţi un nobil cavaler, 
pentru că nu vă văd deloc înspăimântat. Să ştiţi că vă voi 
sluji cu cinste cât îmi va sta în puteri. Şi voi m-aţi ajutat 
odinioară. Odată doamna mea m-a trimis la curtea regelui 
Arthur cu un mesaj. Poate că nu aveam destulă minte şi nu 
eram prea potrivită pentru o asemenea împrejurare, cum 
ar fi trebuit să fie o fecioară de neam; nu s-a găsit nici un 
cavaler care să-mi adreseze cuvântul, în afară de voi, 
messire, aici de faţă. Aţi fost singurul care m-aţi onorat şi 
servit; de aceea vă aduc adâncă mulţumire. Vă voi răsplăti 
acum pentru onoarea ce mi-aţi adus-o atunci. Ştiu care vă 


este numele, pentru că v-am recunoscut îndată: vă numiţi 
messire Yvain şi sunteţi fiul regelui Urien. Vă încredinţez că 
niciodată nu veţi fi prins sau umilit. Luaţi acum acest inel al 
meu şi să mi-l înapoiaţi, rogu-vă, după ce veţi fi liber. 

Îi înmână atunci un inel, spunându-i că el avea darul de a 
te face nevăzut, tot aşa cum scoarţa copacului acoperă 
tulpina. Nu trebuia decât să-l pună în deget, cu piatra 
întoarsă în palmă, şi nu mai avea apoi a se teme de cineva. 
Nici un om nu ar mai fi putut să-l vadă, oricât şi-ar fi deschis 
ochii. 

Acestea fiind spuse, fata îl duse pe seniorul Yvain să se 
întindă pe un pat acoperit cu o cuvertură atât de prețioasă, 
că nici ducele Austriei nu avea una la fel. Îi zise apoi că se 
duce după mâncare, ceea ce messire Yvain acceptă 
bucuros. Domnişoara fugi iute în odaia sa, revenind pe dată 
cu un clapon fript, cu o faţă de masă, cu vin de viţă bună 
într-o stacană şi cu o cupă albă; ea puse toate acestea 
înaintea cavalerului. Astfel, messire Yvain, căruia foamea îi 
dădea ghes, se ospătă pe săturate. 

YVAIN NU TERMINA BINE MASA CA ŞI AUZI LARMA 
CAVALERILOR care îl căutau; aceştia voiau să-l răzbune pe 
seniorul lor, întins deja în sicriu. Zise-atunci fecioara 
seniorului Yvain: 

— Bunul meu prieten, auziţi-i acum pe cei care vă caută 
cum îşi strigă durerea. Să nu vă mişcaţi pentru nimic în 
lume, oricine ar intra şi ieşi din această încăpere. Nu vă vor 
găsi dacă nu veţi părăsi locul acesta. Sala se va umple de o 
mulţime îndurerată şi furioasă, convinsă că vă va prinde; tot 
pe-aici îl vor purta, cred, şi pe stăpânul lor mort, înainte de 
a-l cobori în mormânt. Vor începe să vă caute cu toţii, chiar 
pe sub bănci şi pe sub pat. Va fi lucru hazliu pentru omul 
care nu se teme să vadă toată această mulţime oarbă. Vor fi 
cu toţii orbi, descumpăniţi şi înşelaţi şi vor turba de furie. 
Nu mai am acum ce vă spune şi nici nu îndrăznesc să mai 
întârzii. Li mulţumesc Domnului pentru că mi-a dat puterea 
să vă fiu de ajutor; îmi doream de multă vreme acest lucru. 


Se trase apoi din cale; şi abia dispăru, că mulţimea 
pătrunse în sală pe ambele uşi, agitând săbii şi bâte. Era 
mulţime mare şi îngrămădeală de oameni ticăloşi şi mânioşi. 
De cum au văzut în faţa porţii calul tăiat pe jumătate, au 
fost siguri că vor da acolo de cel pe care îl căutau să-l ucidă. 
Traseră în sus porţile de fier, datorită cărora pieriseră până 
atunci mulţi cavaleri. N-au aşteptat să fie ridicate de-a 
binelea, năpustindu-se cu toţii deodată şi împiedicându-se 
în prag de cealaltă jumătate a calului. Dar niciunul dintre ei 
nu avea ochi să-l vadă pe messire Yvain, pe care toţi l-ar fi 
ucis cu deosebită plăcere. Între timp, acesta îi privea 
mâniindu-se, turbând de furie şi ieşindu-şi din minţi. 

— Ce să însemne asta? se întrebau unii pe alţii. Nu sunt 
aici nici uşi nici ferestre prin care ar putea să se strecoare 
cineva. N-ai putea ieşi decât dacă ai fi pasăre înaripată, 
veveriţă, nevăstuică ori alt animal de felul acesta. 
Ferestrele au gratii, iar uşile s-au ferecat de cum stăpânul 
nostru a trecut de ele. Mort sau viu, duşmanul este aici, n- 
avea cum să plece. Mai mult de jumătate din şa este 
înăuntru; numai din călăreț nu vedem nimic, în afară doar 
de pintenii retezaţi care i-au căzut de la picioare. Să-l 
căutăm bine, prin toate colţurile, şi să ne lăsăm de poveşti! 
Trebuie să fie aici, de nu cumva l-au luat diavolii, ori suntem 
vrăjiţi cu toţii. 

Şi astfel, înfierbântaţi de ură, îl căutau cu toţii în sală, 
lovind în pereţi, în paturi şi în bănci. Nu loviră însă patul pe 
care era messire Yvain întins, aşa că acesta n-a fost nici 
atins, nici rănit. Loveau însă mânioşi în stânga şi-n dreapta, 
stârnind zarvă mare cu ciomegele lor, asemenea orbilor 
care caută pe pipăite cine ştie ce lucru. 

În timp ce scotoceau ei peste tot, sub paturi, şi pe sub 
bănci, intră în salon una din cele mai frumoase doamne pe 
care le poate vedea fiinţa omenească. Nici un cuvânt nu 
ieşea de pe buzele acestei minunate făpturi. Durerea care o 
frământa era atât de vie, încât puţin lipsea să nu-şi pună 
capăt zilelor. Strigă deodată că nu mai putea s-o îndure, 


apoi căzu fără suflare la pământ; iar când se ridică, 
asemenea unei femei care şi-a pierdut minţile, începu să-şi 
smulgă părul şi să-şi sfâşie îmbrăcămintea. Îşi pierdea 
judecata la fiecare pas şi nimic pe lume nu puteai s-o 
mângâie de moartea seniorului său, pe care îl vedea purtat 
înaintea ei întins în sicriu. De aceea se şi căina cu voce 
sfâşietoare. Calea o deschideau crucifixul, vasul cu apă 
sfinţită şi luminările; urmau nişte maici de la o mânăstire, 
cu cărţile de liturghie şi cu cădelniţa. Veneau apoi preoţii, 
silindu-se să dea iertarea către care tindea bietul suflet. 

MESSIRE YVAIN TREBUI SA ASCULTE STRIGATELE ŞI 
SA VADĂ toată jalea pentru care nici n-am putea găsi 
cuvinte ca s-o descriem. Dar în timp ce trecea cortegiul, în 
jurul sicriului se iscă deodată o mare tulburare; sânge cald, 
limpede şi roşu ţâşnise din rana cavalerului mort. Era 
dovada clară că cel care pornise lupta şi-l lovise de moarte 
se găsea pe-aproape. Porniră din nou în căutarea lui, 
întorcând şi răvăşind totul, până ce s-au făcut lac de 
sudoare, înfricoşându-se de picăturile roşii de sânge ivite 
din răni. Loviră în dreapta şi în stânga cu săbii şi ciomege, 
însă messire Yvain nu se clinti din locul unde stătea întins. 
lar oamenii îşi ieşiseră din minţi datorită rănilor care 
sângerau, pentru că nu-şi puteau explica întâmplarea. Nu 
mai ştiau ce să facă. Fiecare zicea: 

— Trebuie să fie printre noi cel care l-a ucis, deşi nu-l 
putem vedea; e lucru de mirare şi vrăjitorie! 

Din această cauză doamna era şi mai îndurerată şi striga 
către cer ca ieşită din minţi: 

— Oh, Doamne! Unde să-l găsim pe ucigaş, pe trădător, pe 
cel care-a ucis pe bunul meu senior, pe cel mai bun dintre 
cei buni? Vei greşi, Doamne, dacă.-l vei lăsa să scape cu 
viaţă! '[ie îţi aduc toate dojenile, căci Tu nu îngădui să fie 
văzut! Nu mai e nimeni în stare de atâta nedreptate câtă 
îmi aduci Tu mie, pentru că mi-ai luat până şi putinţa de a-l 
vedea pe cel ce se află lângă mine. Nu-l văd pentru că sunt 
sigură că între noi s-a aşezat vreo fantomă sau chiar poate 


diavolul. Unde s-a ascuns laşul? Căci nu poate fi decât laş 
dacă nu îndrăzneşte să se înfăţişeze. Ei, duh laş ce eşti! De 
ce ţi-e teamă de mine, când te-ai arătat atât de cutezător 
faţă de seniorul meu? Fiinţă netrebnică şi neîmplinită, cum 
de nu te am eu acum în puterea mea! Cum ai fost în stare 
să-i iei viaţa soţului meu, dacă n-ai lucrat ca un mişel? Nu s- 
ar fi lăsat el ucis dacă ar fi putut să te vadă. În lume n-avea 
seamăn şi nici nu au mai fost vreodată cavaleri ca el. Dacă 
ai fi fost muritor de rând, n-ai fi îndrăznit să-l atingi; nimeni 
nu era capabil de atâta cutezanţă! 

ASTFEL SE ZBĂTEA FEMEIA ŞI SE DĂDEA DE CEASUL 
MORŢII. Oamenii se îndurerau alături de ea şi nu se 
pomenise jale mai mare. După aceea l-au luat pe seniorul 
mort pe braţe, purtându-l spre groapă. Istoviţi apoi de cât 
scotociseră prin toate ungherele, şi furioşi că nu-l puteau 
găsi pe străin, încetară să-l mai caute. Călugăriţele şi 
preotul terminând slujba de îngropăciune, cu toţii părăsiră 
biserica şi se duseră la mormânt. 

Pe fecioara de care v-am vorbit o mânau, însă, alte griji; ea 
nu-l uitase pe seniorul Yvain. Se întoarse la el în grabă şi îi 
zise: 

— O, mândre sire, cu oaste multă s-au repezit asupra 
voastră oamenii aceştia! Au răvăşit totul mai amănunţit 
decât ar scotoci desişul un prepelicar în căutare de 
potârnichi. Fără îndoială, teama v-a cuprins. 

— Pe onoarea mea, adevărat grăieşti! N-am crezut 
vreodată c-am să mă tem astfel. Dacă s-ar afla, însă, vreo 
deschizătură sau fereastră, aş dori să privesc şi eu cortegiul 
şi înmormântarea. 

Nu-i era însă lui mintea la mort şi la procesiune. Ce n-ar fi 
dat să-i ştie pierduţi pe toţi vasalii cavalerului! întrebase 
aceasta doar pentru a putea privi în voie la stăpâna 
castelului. Domnița îl conduse până la o ferestruică; era 
fericită că-i răsplătea serviciul pe care i-l adusese odinioară 
cavalerul. De la fereastra aceea, messire Yvain o văzu pe 
frumoasa doamnă şi îi ascultă plânsul: 


— Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în pace, mândre 
sire, pentru că niciodată, după ştiinţa mea, n-a existat 
cavaler în şa asemeni ţie. N-a fost om pe lume, iubitul meu 
senior, care să te întreacă în onoare şi cortezie. 
Generozitatea era soarta voastră, iar curajul prietenul 
vostru. Fie-ţi primit sufletul de sfinţii din ceruri, dulcele 
meu senior! 

Apoi începu a se lovi şi a-şi sfâşia hainele şi tot ce-i cădea 
sub mâini Messire Yvain se stăpâni cu multă trudă să nu 
dea fuga pentru a-i ţine mâinile. Domniţa îl imploră, îi 
porunci nespus de blând, să se ferească de a face asemenea 
lucru nesăbuit. 

— Sunteţi aici la loc sigur! Să nu ieşiţi de-aici pentru nimic 
în lume, atâta timp cât durerea ei nu s-a liniştit şi oamenii n- 
au plecat încă. Se vor împrăştia îndată. Dacă veţi urma 
sfaturile mele, veţi izbuti. Puteţi rămâne aici, privind la 
oamenii care se perindă înăuntru sau pe-afară ori la cei 
care trec pe drum. Nu va fi vreunul care să vă poată vedea 
Feriţi-vă însă de-a spune vreo vorbă şi totul se va termina 
cu bine Chiar dacă vă va trece prin cap vreo nebunie, 
păziţi-vă s-o aduceţi la îndeplinire! Omul înţelept înlătură 
de la sine gândurile necugetate şi înfăptuieşte, dacă poate, 
numai pe cele bune. Staţi acum de-o parte, ci nu cumva să 
vă puneţi capul în primejdie, pentru că nu vor accepta 
răscumpărare. Fiţi plin de grijă şi luaţi aminte la sfatul 
meu! Rămâneţi aici liniştit până la întoarcerea mea, pentru 
că eu nu pot să mai zăbovesc. Dacă aş întârzia mai mult, aş 
fi bănuită de rea credinţă, fiindcă n-am fost văzută cu 
ceilalţi în mulţime. 

ACESTEA FIIND ZISE, DOMNIȚA PLECĂ ŞI-L LĂSĂ 
SINGUR PE cavalerul care nu ştia ce să mai facă. Văzând 
cum era îngropat duşmanul său, îl cuprinse necazul că nu 
putuse lua de la el nici un lucru care să aducă dovada clară 
că l-a învins şi omorât în luptă. Dacă nu va avea o dovadă a 
acestei victorii, va fi dat de ruşine, atât de rău şi perfid era 
seneşalul Keu; plin de venin, niciodată nu-i va da pace, 


batjocorindu-l fără milă, aşa cum făcuse deunăzi. lată însă 
că noul Amor, hoinărind ca de obicei prin ţinuturile sale, îşi 
culese prada, învăluindu-l cu dulceaţa şi cu razele-i de 
miere. Potrivnica doamnă îi răpise inima şi iată-l pe Yvain 
îndrăgind fiinţa care îl ura de moarte. Astfel fu răzbunată 
prinţesa, deşi încă nu ştia nimic de moartea soţului ei. 
Această răzbunare era însă mai grozavă decât aceea pe 
care s-ar fi priceput ea s-o urzească: Amor însuşi o uneltise, 
pândind fără ca cineva să-l simtă, până ce ajunse să-l 
lovească pe cavaler drept în inimă. 

Lovitura lui Amor era mai dureroasă decât cea de lance 
sau de sabie. Căci rana de sabie se vindecă repede îndată 
ce o îngrijeşte doctorul, în timp ce rana din iubire se 
înrăutăţeşte cu cât medicul este mai aproape de ea. 
Messire Yvain purta o rană de care nu avea să se vindece 
nicicând. Iubirea i se dăruise toată. Amor se întorsese din 
ţinuturile unde întârziase până atunci. Nu voia să fie primit 
de nimeni în afară de seniorul Yvain. Se retrăsese din toate 
locurile rele pentru ca să-i aparţină numai lui. Este de 
necrezut cum sălăşluieşte Amor în cele * mai nepotrivite 
locuri ca şi cum acestea ar fi cele mai bune din lume. Dar de 
astă dată nimerise bine! Urma să fie bine primit şi şederea 
să-i fie plăcută. Aşa ar fi trebuit Amor, care este o fiinţă atât 
de minunată, să se poarte întotdeauna. Nu este oare 
uimitor că el îndrăzneşte să descindă şi în locuri 
nepotrivite? Amor seamănă cu cel care îşi răspândeşte 
balsamul în praf şi cenuşă, urăşte onoarea, îndrăgeşte 
oprobiul, înmoaie funinginea şi amestecă zahărul cu 
mierea. De data aceasta, însă, Amor se oprise într-un loc de 
onoare, şi nimeni n-avea să-i mai reproşeze ceva. 

DUPĂ ÎNMORMÂNTARE, FIECARE SE ÎNDREPTA 
ÎNCOTRO Îl ERA voia. Nici preotul, nici slujitori, nici 
cavaleri ori doamne nu mai rămaseră prin apropiere. 
Singură stăpâna întârzie neputându-şi stăvili durerea; se 
strângea de piept, ori îşi răsucea mâinile sau îşi lovea 


palmele tot citind psalmi dintr-o carte împodobită cu litere 
de aur. 

Messire Yvain se afla încă la fereastră şi o privea. Cu cât se 
lăsa în voia dorinţei, cu atât o îndrăgea mai mult şi o găsea 
mai frumoasă. Ar fi vrut ca ea să înceteze plânsul şi citirea 
psalmilor şi să-i adreseze lui cuvântul. Această pornire i-o 
sădise în inimă Amorul, care îl ţintuia la fereastră. Yvain ştia 
însă că dorinţa lui era zadarnică, deoarece nu-i venea să 
creadă că ea s-ar putea îndeplini vreodată. „Sunt nebun de- 
a binelea, pesemne, îşi zicea el, să vreau ceea ce nu voi 
avea vreodată. l-am rănit de moarte soţul; cum pot să cred 
acum că voi afla pace din parte-i? Pe onoarea mea, socot că 
mă urăşte în clipa asta mai mult decât orice pe lume, şi pe 
bună dreptate! În clipa aceasta, iată că am vorbit înţelept! 
O femeie are o mie de stări sufleteşti. Inima pe care e are 
acum se va schimba poate, şi fără îndoială că se va schimba; 
nebun eram când n-aveam nici o speranţă. Nu se poate ca 
cel de sus să n-o schimbe cu timpul. Dea Domnul să fiu în 
puterea ei, îndată ce iubirea o va vrea. Cel pe care nu-l 
favorizează iubirea, după ce ea i s-a arătat este un mişel şi 
un trădător; aceluia nu i se cuvin - luaţi aminte - binele şi 
bucuria. De aceea nu-mi va fi sortit să pierd, de-o voi iubi pe 
cea care mă urăşte. Nu am de ce s-o urăsc, decât dacă mi-e 
în gând să trădez iubirea. Am îndrăgit fiinţa către care mă 
îndeamnă Amor, Această doamnă trebuie să mă considere 
într-adevăr prietenul său, pentru că o iubesc. Iar eu o socot 
duşman al meu, pentru că mă urăşte, şi aici nu se înşală: eu 
sunt doar cel care i-am ucis soţul. Să fiu, deci duşmanul ei? 
Nicidecum, ci prieten îi sunt. Niciodată n-am voit să iubesc 
într-atât pe cineva. Ce necaz îmi este când o văd 
smulgându-şi părul, pe care l-ai putea lua drept aur, atât e 
de strălucitor! Nu se voi opri oare lacrimile care-i cad din 
ochi? 'loate acestea mă întristează nespus. Deşi ochii-i sunt 
izvor de lacrimi fără sfârşit, n-am mai văzut alţii atât de 
frumoşi. Mă îndurerează plânsu-i şi de nimic nu-mi este mai 
necaz decât că îşi urâţeşte faţa. Chipul nu i-a înşelat 


vreodată speranţele. Nu mi-a fost dat să văd vreun altul mai 
bine alcătuit, mai proaspăt şi mai colorat. Mi se sfâşie inima 
când o văd cum plânsul îi apasă pieptul. Nu întrevăd clipa 
când va înceta să-şi facă rău. Cristalul şi oglinda nu sunt 
mai clare ca pieptul ei. Doamne! De ce-i atât de nesăbuită şi 
de ce nu are mai multă grijă de sine? De ce îşi frânge atâta 
mâinile şi îşi zgârie pieptul? Ar exista ceva mai desăvârşit 
pe lume de privit, dacă ea ar fi veselă? Chiar şi acum, când 
este atât de mâhnită. Pieptul ei este o adevărată minune. 
Adevăr zic, sunt gata să şi jur. Natura nu a putut niciodată 
depăşi într-atât măsura frumuseţii şi nici nu-i va fi dat să 
tindă aşa de sus. De unde-a izvorât atâta frumuseţe? Fără 
îndoială că însuşi Dumnezeu a făurit-o cu propria lui mână, 
ca să uimească Natura; dar oricât s-ar strădui, nu cred că 
ar reuşi să mai creeze vreodată asemenea frumuseţe 
perfectă!” 

IATĂ, DECI, CARE ERAU GÂNDURILE LUI MESSIRE 
YVAIN DESPRE doamna care se sfârşea în acest timp de 
durere. Nu cred că se mai aflase vreodată un om captiv, în 
primejdie de a-şi pierde capul, şi care să se îndrăgostească 
atât de nebuneşte şi fără speranţă. 

Yvain rămase la fereastră până când o văzu pe prinţesă 
retrăgându-se. Se coborâră apoi şi cele două porţi. Un altul 
decât el ar fi fost disperat, văzând cum i se taie calea către 
libertate, şi s-ar fi aşternut de îndată la lucru pentru a-şi 
deschide drum. Dar messire Yvain nu s-ar fi lăsat dus de- 
acolo chiar dacă porţile ar fi rămas deschise, sau chiar dacă 
doamna i-ar fi îngăduit plecarea, iertându-l de moartea 
soţului ei. Iubirea şi Ruşinea, care îl asaltaseră din două 
laturi, îl ţintuiesc acum pe loc. Dacă ar pleca, l-ar dobori 
ruşinea, pentru că nici un om n-ar crede că ela ieşit 
victorios. Pe de altă parte, dorinţa îi era atât de mare s-o 
mai zărească o dată pe frumoasa doamnă, încât puţin îi 
păsa de închisoarea în care se afla. Ar fi preferat să moară 
decât să plece. 


Dar iată că apăru tânăra fată, gata să-i ţină companie, să-l 
consoleze şi să-i aducă orice ar fi dorit. Ea îl găsi pe cavaler 
căzut pe gânduri şi supt de iubirea care pusese stăpânire 
pe el. 

— Messire Yvain, nu v-a fost oare astăzi soarta prea 
amară? 

— Dimpotrivă, am fost foarte fericit. 

— Cum aşa? Pentru Dumnezeu, adevărat vorbiţi? Cum 
puteţi fi fericit când mulţimea caută să vă ucidă? Poate vă 
doriţi singur moartea! 

— O, n-ai grijă, dulce prietenă, nu-mi doresc moartea. 
Dimpotrivă, îmi place traiul pe care-l duc şi aş vrea ca el să 
nu aibă sfârşit. 

— Să lăsăm vorba, făcu ea; căci am priceput ce vă ascunde 
spusa. Nu sunt nici proastă nici nebună să nu înţeleg unde 
vă fuge gândul. Veniţi chiar acum după mine! Voi aranja pe 
dată în aşa fel ca să vă adăpostesc în afara închisorii. Vă veţi 
găsi în siguranţă în noaptea aceasta chiar sau mâine, dacă 
vreţi. Urmaţi-mă acum, eu vă arăt drumul! 

— Dar crede-mă, domniţă, nu am de gând să ies de-aici 
asemenea unui tâlhar. Voi pleca atunci când tot poporul se 
va găsi pe străzile cetăţii, cu mai multă cinste decât sub 
acoperământul nopţii. 

Zicând acestea, messire Yvain o urmă pe fată în încăperea 
alăturată. Destoinica fată îl servi cu îndemânare, ascultând 
tot ceea ce îi mărturisea cavalerul. Când rămase singur, 
Yvain îşi aminti de cele ce-i spusese tinerei fete, precum că 
simţise o mare plăcere pentru cele văzute, în timp ce prin 
sală îl căutau oamenii care îl urau de moarte. 

DOMNIȚA ERA ATÂT DE PREŢUITA DE STĂPÂNA SA, 
ÎNCÂT NU SE temea a-i spune totul, oricare ar fi fost 
urmările; căci ea era confidenta şi păzitoarea sa. De ce-ar 
şovăi oare s-o consoleze şi s-o mustre pe stăpâna sa? 

Prima oară îi vorbi astfel între patru ochi: 

— Sunt surprinsă, doamna mea, văzându-vă purtarea 
nesăbuită. Credeţi cumva că îl veţi recăpăta pe soţul vostru, 


arătându-vă în acest fel durerea? 

— Bineînţeles că nu, îi răspunse ea. Dacă ar fi fost, însă, 
după voinţa mea, m-aş şi stins şi eu de durere. 

— De ce? 

— Pentru a mă duce lângă el. 

— Să vă ferească Domnul de asemenea gânduri; mai 
degrabă v-ar da un soţ bun, aşa cum îi stă lui în putinţă. 

— Nu vorbi prostii! Cum s-ar putea găsi un soţ asemeni 
lui? 

— Dimpotrivă, doamnă, un altul şi mai bun, de veţi voi să-l 
luaţi, şi aceasta pot s-o dovedesc. 

— Dispari din faţa mea! Să taci! Nu pot găsi altul mai bun. 

— Ba da, doamnă, dacă vă e voia. Spuneţi-mi, însă, nu vă 
fie cu supărare: cine vă va apăra pământul atunci când 
regele Arthur va veni peste o săptămână s-arunce apă pe 
lespedea de la fântână? Aţi primit doar veste despre acest 
gând al regelui de la Domnița Singuratică, prin misiva pe 
care v-a trimis-o. Scrie limpede! În timp ce ar trebui să vă 
sfătuiţi acum în ce mod veţi apăra fântână, domnia voastră 
nu mai încetează plânsul. Nu e vreme de pierdut, rogu-vă, 
stăpâna mea dragă! Ştiţi bine că toţi cavalerii pe care îi 
aveţi nu valorează nici cât o cameristă; cel mai de frunte 
dintre ei nu va reuşi vreodată să cucerească vreun scut ori 
o lance. Prostime aveţi multă în jurul vostru, însă niciunul 
nu e atât de nebun, încât să îndrăznească să urce în şa. lar 
regele Arthur vine înconjurat de atâţia cavaleri, încât va 
cuceri totul fără împotrivire. 

Doamna ştia că sfătuitoarea sa îi vorbea de bine şi cu 
credinţă; ascundea însă în sine o nebunie, ca mai toate 
femeile, reproşându-şi faptele nebune, dar refuzând ceea 
ce le cerea inima. 

— Să fugi! îi zise ea. Dă-mi pace! Dacă te mai aud vorbind 
de-acestea, va fi rău de tine că n-ai plecat. Îndrugi atâtea, 
că mă înfurii. 

— Foarte bine, doamna mea! M-am convins, în sfârşit, că 
sunteţi o femeie care se mânie atunci când aude pe cineva 


sfătuind-o de bine. 

PLECĂ ATUNCI, LĂSÂNDU-ŞI SINGURĂ STĂPÂNA. 
DOAMNA ÎŞI dădu seama că nu avusese dreptate. Ar fi 
ţinut mult să ştie în ce fel s-ar afla un cavaler mai bun decât 
fostul ei soţ. Ar fi ascultat-o bucuroasă pe fată, dar îi 
interzisese să vorbească despre acest lucru. Mânată de 
dorinţă, aşteptă însă până ce slujitoarea se întoarse. Din 
fericire, aceasta nu ţinu seamă de vechea poruncă şi începu 
iar să-i spună: 

— Oh, doamnă, să fi bătut oare ceasul ca să vă luaţi viaţa 
de durere? Pentru Dumnezeu, stăpâniţi-vă lacrimile, măcar 
din demnitate! Amintiţi-vă de onoarea voastră şi de marea 
nobleţe care vă distinge. Credeţi cumva că a pierit toată 
bravura odată cu soţul vostru? O sută de cavaleri tot atât de 
buni şi alţi o sută şi mai buni au rămas în lume. 

— Dacă spui drept, pedepsească-mă Domnul pentru 
greşeală! Şi totuşi numeşte-mi cel puţin pe unul dintre ei 
care să fie tot atât de brav cum a fost soţul meu cât a trăit! 

— Nici un cuvânt nu voi scoate dacă vă veţi mânia şi mă 
veţi ameninţa din nou! 

— În nici un chip, te asigur de asta! 

— Să fie într-un ceas bun, dacă vă va fi pe plac ceea ce vă 
spun acum. Şi Domnul să vă acorde tot ce doriţi! Nu văd de 
ce-aş tăcea, de vreme ce nimeni nu ne pândeşte cu 
urechea. Mă veţi socoti iarăşi fără minte, dar sunt convinsă 
că vă voi da bune sfaturi. Atunci când doi cavaleri au ajuns 
să se întreacă pe câmpul de onoare, care credeţi că este 
mai valoros, învinsul sau învingătorul? Cât despre mine, 
răsplata trebuie să revină de drept învingătorului. Cum 
socoate domnia voastră? 

— Bănuiesc că îmi întinzi o cursă şi vrei să mă prinzi cu 
vorba. 

— Pe onoarea mea, vă veţi convinge că spun adevărul. Vă 
dovedesc negreşit cum că este mai valoros cavalerul care l- 
a învins pe seniorul vostru. La învins şi l-a gonit cutezător 
până aici, de l-a închis în propria-i casă. 


— Mi-a fost dat să aud acum cea mai mare nerozie care a 
fost spusă vreodată. le du de-aici, fiinţă atinsă de duhul 
rău; să pleci, fată nebună şi sâcâitoare! Să nu mai umbli 
vreodată cu vorbe fără noimă şi nici să nu-mi mai vii ca să- 
mi pomeneşti despre el! 

— Desigur, doamnă, ştiam eu bine că nu voi găsi ascultare! 
V-am spus-a doar de mult. Mi-aţi dat, însă, cuvântul vostru 
că nu-mi veţi purta pică şi nici nu vă veţi mânia din cauza 
aceasta. Nu v-aţi respectat cuvântul dat şi iată-mă acum, 
biata de mine: împlinindu-vă plăcerea de-a mă asculta, în 
timp ce eu am pierdut prilejul bun de a tăcea. 

SPUNÂND ACEASTA, FATA SE ÎNTOARSE ÎN ÎNCĂPEREA 
UNDE şedea acum messire Yvain, captivul atât de uşor de 
păzit. Nimic nu-i era acestuia pe plac atunci când nu-i 
stătea în putinţă să o zărească chiar şi de departe pe 
doamna inimii lui. Cât despre cearta ce avusese loc între 
cele două femei, nu bănuia nimic şi nici nu va afla vreun 
cuvânt. Doamna nu găsi odihnă toată noaptea din pricina 
acelei dispute: căci intrase acum la mare îngrijorare în ceea 
ce privea paza fântânii. Începuse să-i pară rău că o jignise şi 
o umilise pe biata fată; era convinsă că ea vorbise astfel nu 
pentru că i-ar fi drag acel cavaler ci, dimpotrivă, fata 
neputându-i aduce stăpânei sale cu nici un chip ruşine şi 
necaz, de vreme ce erau de mult prietene încercate. 

Şi iată cum prinţesa îşi schimbă părerea faţă de cea pe 
care o umilise; fără îndoială că fata o iubea din toată inima. 
Iar celui respins cu atâta dârzenie îi găsea acum justificările 
raţiunii şi ale dreptului la luptă, precum şi faptul că nu 
săvârşise nici o nedreptate faţă de ea. Dezbătea faptele ca 
şi cum cavalerul s-ar fi prezentat în faţa sa, pledând în felul 
următor: 

— Spune-mi, întreba ea, poţi tăgădui că din pricina ta a 
murit seniorul meu? 

— Aici nu pot spune nu, răspundea cavalerul, într-adevăr, 
aşa este. 


— Spune-mi, de ce ai făcut aceasta? Ai procedat aşa cu 
gând rău, din ură sau invidie? 

— Nicicând n-am fost invidios pe cel învins, şi nici nu v-am 
dorit vreodată răul. 

— Nu mi-ai greşit întru nimic, aşadar, şi nici faţă de el nu 
te-ai purtat nedrept. Căci de-ar fi putut, el te-ar fi ucis. 
După ştiinţa mea, cred că te-am judecat cu dreptate. 

Şi pe aceleaşi căi ea găsea dreptatea, sensul şi raţiunea; 
ar greşi desigur dacă l-ar uri. Astfel spunea tot ce dorea, şi 
pe această cale se aprindea ea însăşi, asemenea butucului 
de lemn care fumegă, până ce se-aprinde flacăra, fără să 
sufle cineva ca s-o întărâte. 

În ziua următoare, camerista veni din nou şi iarăşi reluă 
pledoaria pentru care fusese atât de crunt umilită, chiar de 
acolo unde o lăsase în ajun. Doamna îşi plecă fruntea, 
ştiindu-se vinovată de a o fi jignit pe nedrept. Ar fi vrut să-şi 
răscumpere vina şi s-o întrebe de numele cavalerului, de 
fiinţa lui şi din ce neam se trage. Se umili, ca o persoană 
înţeleaptă, şi spuse: 

— Vreau să-ţi cer iertare pentru marea ofensă adusă şi 
pentru trufia de care am dat dovadă, asemenea unei 
nebune. Îţi jur că de acum înainte te voi asculta. Dar spune- 
mi odată, dacă ştii, ce fel de om şi din ce neam se trage 
cavalerul cu care m-ai certat atât de multă vreme? Dacă 
este demn de mine şi nu se dă în lături, îţi promit că îl voi 
face seniorul meu şi al pământului pe care-l stăpânesc. Însă 
va trebui să facem în aşa fel, încât gurile rele să nu 
clevetească vreodată, spunând: Iat-o pe văduva care s-a 
căsătorit cu ucigaşul soţului ei! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, aşa va fi? Îl veţi 
avea atunci pe seniorul cel mai gentil, mai nobil şi mai 
frumos care a descins vreodată din spiţa lui Abel. 

— Care-i este numele? 

— Messire Yvain. 

— Pe cinstea mea, nu e deloc un om simplu! Este de nobilă 
sorginte, ştiu bine; este vlăstarul regelui Urien18. 


— Desigur, doamnă, adevărat grăiţi. 

— Şi când putea-vom să-l vedem? 

— Până în cinci zile. 

— Întârzie prea mult; dacă ar fi după voia mea, el ar fi deja 
aici. Să vină la noapte sau mâine, cel târziu! 

— Doamnă, dar nici dacă ar fi pasăre n-ar putea străbate 
într-o zi atâta cale! Dar îl voi porni îndată pe un băiat de-al 
meu ce-aleargă iute, şi care sper s-ajungă până mâine seară 
la curtea regelui Arthur. Mai repede n-ar putea izbuti. 

— Termenul acesta e mult prea lung. Zilele sunt lungi 
acum. Să-i spui ca mâine seară să fie aici. Să mâne mai iute 
decât îi stă în obicei. Dacă se va strădui cum trebuie, va 
face din două zile una; luna va străluci la noapte. Să facă zi 
din noapte! Îl voi răsplăti la întoarcere cu ce va vrea, după 
cum se cuvine. 

— Bizuiţi-vă pe mine! Îl veţi putea primi cu braţele 
deschise cel mai târziu peste trei zile. În tot acest răstimp 
adunaţi-vă oamenii şi cereţi-le sfat despre venirea regelui 
Arthur! Trebuie să aveţi buni sfătuitori pentru păstrarea 
obiceiului şi apărarea fântânii. Nu se va găsi niciunul dintre 
ei atât de trufaş care să se laude că merge acolo s-o apere. 
Veţi putea să le spuneţi atunci pe bună dreptate că trebuie 
să vă căsătoriţi. Un ilustru cavaler vă doreşte, dar voi nu 
îndrăzniţi să-l luaţi dacă ei, cei de faţă, nu aprobă cu toţii 
alegerea făcută. Îmi dau eu seama ce se va întâmpla, atât 
de bine îi cunosc pe aceşti oameni de nimic: pentru a-l 
încărca pe altul cu o povară cu care se cred năpăstuiţi, nu 
vor şti cum să vă cadă cu toţii la picioare ca să vă aducă 
mulţumire pentru că îi scăpaţi de necaz. Cui îi e frică până 
şi de umbra lui se fereşte să lupte cu lancea sau cu sulița; 
ăsta-i joc periculos pentru un laş. 

— Zău, răspunse doamna, sunt de acord cu tine. Mă 
gândisem deja la ceea ce mi-ai vorbit acum şi chiar aşa vom 
face. Dar de ce întârzii? Du-te, nu mai pierde timpul pe-aici! 
Fă în aşa fel încât să vină cavalerul! În acest timp eu voi 
rămâne cu oamenii mei. 


Şi astfel se sfârşi întrevederea. 

ÎNTRE TIMP FATA S-A PREFĂCUT CA TRIMITE SĂ-L 
CHEME PE messire Yvain de pe pământurile sale; în fiecare 
zi îl îmbăia şi-l pieptăna. În afară de aceasta îi pregăti o 
robă de scarlat, roşie ca focul şi căptuşită cu blană nouă de 
veveriţă. Nu cruţă niciuna din podoabele care i-ar fi venit 
bine: agrafe de aur la gât, lucrate cu pietre preţioase, care-i 
fac pe oameni atât de graţioşi; centură şi pungă dintr-o 
stofă scumpă. 

După ce îl pregăti astfel, se înfăţişă doamnei sale, 
anunţând-o că trimisul său lucrase cum trebuie şi s-a şi 
întors. 

— Ce spui? exclamă aceasta. Când va veni messire Yvain? 

— Este aici. 

— Cum? A şi venit? Să vină repede pe ascuns cât timp nu 
este nimeni cu mine! Îngrijeşte-te să nu intre nimeni aici! 
Va fi vai şi amar de cel care ar veni aici! 

Fata plecă pe dată, alergând înapoi la oaspetele ei. Dar nu- 
şi arătă pe chip bucuria-i din inimă, ci îi spuse că doamna sa 
ştia că îl ascunsese înăuntru: 

— Messire Yvain! Oh, Doamne! Degeaba am încercat să vă 
ascund! 

Umblă zvonul că aţi fi ascuns aici, astfel că doamna mea a 
aflat şi m-a dojenit fără încetare. M-a asigurat însă că pot să 
vă aduc înaintea ei fără ca să vi se întâmple vreun rău. N-o 
să păţiţi nimic, cred, decât doar - nu trebuie să vă mint, 
asta ar fi trădare - că vrea să vă aibă captiv, lângă ea, cu 
trup şi suflet. 

— Desigur, zise Yvain, aceasta este şi dorinţa mea, n-o să- 
mi fie prea greu. Bineînţeles că vreau să fiu prinsul ei. 

— Aşa veţi fi, cu mâna dreaptă de care vă ţin. Urmaţi-mă 
acum, iar la lauda mea, ţineţi-vă umil în faţa ei, să nu vă fie 
grea captivitatea. Dar nu fiţi amărât; nu cred că pedeapsa 
va atârna greu asupra voastră. Astfel îl duse fata, când 
amărându-l, când îmbărbătându-l, în timp ce-i vorbea cu 
două înţelesuri de închisoarea în care va fi prins, căci nu e 


îndrăgostit care să nu stea după gratii. Avea dreptate fata 
dacă vorbea de închisoare: e bine străjuit cel care iubeşte. 

FECIOARA ÎL CONDUSE DE MÂNĂ PE CAVALER CĂTRE 
CEA CARE avea să-l îndrăgească nespus. Nu era de mirare 
că teama îl cuprinse pe Yvain, de vreme ce credea că venise 
acolo fără a fi dorit. 

Aşezată pe un pat de puf roşu, doamna îl aştepta. Messire 
Yvain simţi cum îl îngheaţă teama intrând în sală. O văzu pe 
doamna care nu-i adresa însă nici un cuvânt. Aceasta îl 
înspăimântă mai mult decât orice şi îi trecu prin minte 
gândul că a fost trădat. Se ţinu astfel departe de ea cât timp 
fecioara vorbi: 

— Blestemat fie sufletul celei care aduce în camera unei 
frumoase doamne un cavaler căruia îi e teamă să se apropie 
şi care şi-a pierdut graiul şi simţirea chiar şi pentru a o 
saluta! 

La aceste cuvinte fecioara îl trase de braţ şi îi spuse: 

— Apropiaţi-vă, cavalere! Nu vă fie teamă de doamna mea, 
nu vă vrea răul! Rugaţi-o de pace şi bună înţelegere! Vă voi 
dovedi că ea o să vă ierte pentru moartea seniorului ei, 
Esclados cel Roşu. 

Messire Yvain îşi împreună mâinile, îngenunche şi spuse 
ca un adevărat îndrăgostit: 

— Doamnă, niciodată nu voi striga îndurare! Vă voi 
mulţumi pentru orice veţi voi să faceţi cu fiinţa mea. Căci 
nimic nu mi-ar putea displace din partea voastră. 

— Cum, seniore? Şi dacă vă ucid? 

— Mă supun în întregime milei voastre, doamnă; niciodată 
nu mă veţi auzi vorbind altfel. 

— Niciodată nu mi-a fost dat să aud astfel de cuvinte, zise 
ea; văd că vă puneţi deplin şi cu bună ştiinţă la dispoziţia 
mea, fără ca eu să vă constrâng la acest lucru. 

— Credeţi-mă, doamnă, că nu există nici o forţă mai 
puternică decât aceea care mă împinge să mă supun 
întrutotul voinţei voastre. Nu mă voi da în lături de la nimic 
din ceea ce veţi binevoi a-mi porunci. Şi dacă aş putea 


vreodată să-mi răscumpăr vina de a fi ucis în luptă, deşi aici 
nu am procedat necinstit, o voi răscumpăra fără întârziere. 

— În ce fel? întrebă doamna. Spuneţi-mi, şi nu-mi veţi mai 
datora nimic; nu aţi procedat în mod viclean atunci când L- 
aţi ucis pe seniorul meu? 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, să răspund: ce vină am avut eu 
dacă m-am apărat de atacul soţului vostru? Atunci când cel 
care vrea să ucidă sau să ia un prins este ucis de cel care se 
apără, cu ce-a greşit acesta din urmă, spuneţi-mi? 

— În nici un fel, dacă vom judeca drept. Aş fi vinovată dacă 
aş porunci să fiţi ucis. Ţin însă mult să aflu de unde provine 
această forţă care vă face să vă supuneţi fără şovăire 
voinţei mele. Nu vă mai socotesc vinovat de vreo greşeală. 
Dar luaţi loc şi povestiţi-mi cum de sunteţi atât de supus! 

— O, doamna mea, zise el, forţa îmi vine din inima care vă 
aparţine, în inimă mi-a fost adânc împlântată această 
voinţă. 

— De cine oare, dulcele meu prieten? 

— De ochii mei, doamnă, care v-au văzut frumuseţea; ea 
este aceea care mă face să iubesc. 

— Să iubiţi? Şi pe cine? 

— Pe voi, scumpa mea doamnă. 

— Vorbiţi adevărat? În ce fel? 

— Astfel încât mai mare iubire nu se află; inima mea nu se 
va lăsa dusă de-aici; nu am mai găsit iubire de aceasta în 
altă parte. Gându-mi nu este atras de altceva. Mă las în voia 
voastră; vă iubesc mai mult decât viaţa şi cu bună ştiinţă 
pot muri sau trăi pentru domnia voastră. 

— Aţi avea curajul să porniţi întru apărarea fântânii? 

— Desigur, doamnă, împotriva întregii lumi. 

— Aflaţi, aşadar, că am încheiat pace. 

În modul acesta au căzut ei la înţelegere în scurt timp. 

Doamna îşi adunase din timp sfatul de baroni şi îi spuse lui 
Yvain: 

— Ne vom duce de aici în sala unde s-au adunat toţi 
oamenii mei; ei m-au sfătuit, din cauza nevoii în care ne 


aflăm, să-mi caut soţ. Le voi urma sfatul de nevoie. Mă 
încredinţez vouă; nu se cuvine să resping pe un bun cavaler 
şi pe un fiu de rege. 

ÎN ACEST MOD DUSE FATA LA ÎNDEPLINIRE TOT CEEA 
CE GÂNDISE. lar messire Yvain fu un mai mândru senior 
decât s-ar putea povesti. Doamna îl conduse, ţinându-l de 
mână, în sala înţesată de cavaleri şi slujitori. Messire Yvain 
era de o nobilă frumuseţe şi toţi îl priviră minunaţi; se 
ridicară pentru a-l saluta şi a se înclina în faţa lui, în timp ce 
fiecare dintre ei îşi spunea: 

— Pe acesta îl va alege doamna mea şi e pierdut cel carei 
se va opune; pare un om deosebit de viteaz. Chiar şi 
împărăteasa Romei l-ar socoti o partidă aleasă. Bine ar fi de 
s-ar logodi, mână în mână, şi de s-ar căsători astăzi chiar, 
sau mâine! 

Astfel vorbeau cu toţii între ei. În capul sălii se găsea o 
bancă pe care se aşeză doamna, pentru a fi văzută de toţi. 
Messire Yvain se prefăcu că se aşază la picioarele ei, însă 
doamna îl ridică, în timp ce-l îndemnă pe seneşal, cu voce 
tare, ca să fie auzită de toţi, să se adreseze celor din sală. 
Acesta, care nu era nici solid, nici iute în mişcări, începu să 
vorbească. 

— Vai nouă, seniori, războiul ne aşteaptă! Cu fiecare zi 
care trece, regele Arthur se pregăteşte, pe cât îi stă în 
putinţă, să ne pustiască pământurile. Totul va fi devastat 
până în cincisprezece zile, dacă noi nu vom avea un bun 
senior. Când doamna mea s-a căsătorit, nu sunt încă şapte 
ani încheiaţi de-atunci, a făcut-o la rugămintea voastră. Dar, 
din nenorocire, seniorul a murit. Cel care stăpânea cu 
deosebită pricepere întreagă această ţară, nu mai posedă 
acum decât o palmă de pământ. Amarnic ne doare că viaţa 
i-a fost atât de scurtă! O femeie nu ştie a purta scutul, nici a 
lovi cu fier de lance. Dar ea poate să se înalțe luând ca soţ 
pe un bun senior. Niciodată nu ne-am găsit într-o mai 
aprigă nevoie. Rugaţi-o să ia alt bărbat, pentru ca obiceiul 


nostru vechi, în această cetate de mai bine de şaizeci de 
ani, să poată dura! 

La aceste cuvinte, răspunseră cu toţii că propunerea li se 
părea a fi bine chibzuită. Toţi se închinară doamnei lor 
adânc până la pământ, arătându-i-se recunoscători. lar 
prinţesa se lăsă îndelung rugată, ca şi cum fără voia ei 
acorda ceea ce ea ar fi făcut chiar dacă toţi s-ar fi ridicat 
împotrivă-i. 

— Seniori! Aflaţi, după datina noastră, că acest senior care 
se găseşte lângă mine m-a rugat şi m-a cerut în căsătorie! 
Vrea să intre în serviciul meu, pentru gloria mea. Îi 
mulţumesc pentru aceasta şi vă poftesc şi pe voi să faceţi la 
fel. Nu l-am mai întâlnit vreodată până azi, însă am auzit 
numai bine vorbindu-se de el. Este un om nobil, să ştiţi, este 
fiul regelui Urien. Nu numai că se trage din neam ales, dar 
este şi mare viteaz, înţelept şi curtenitor. N-ar trebui să vă 
opuneţi acestei alegeri! Aţi auzit cu toţii, cred eu, numai 
cuvinte bune despre seniorul Yvain: el este cel care mă cere 
de soţie. Nu voi găsi vreodată un bărbat mai nobil cu care 
să mă logodesc în ziua ce-o veţi hotărî domniile voastre. 

— Nu veţi întârzia nici o zi măcar, dacă vreţi să procedaţi 
înţelept! Astăzi chiar vom porni nunta; e un nebun cel care 
amână un singur ceas câştigul ce l-ar putea avea. 

Astfel o rugară cu toţii, încât doamna le acordă ceea ce ea 
ar fi făcut oricum. Iubirea îi poruncea ceea ce şi ruga şi 
raţiunea îi cereau. Onoarea însă era mai mare atunci când 
prinţesa se lăsa rugată de oamenii săi, şi rugăminţile n-o 
apăsau cu nimic, ci îi ajutau inima să iacă după cum îi era 
dorinţa. Calul care fuge îşi ia zborul atunci când îl 
împinteni. De faţă cu toţi baronii, doamna îl acceptă astfel 
pe messire Yvain. Un capelan o luă de mână pe doamna 
Laudine de Landuc, fiica ducelui Laudunet, ajuns celebru 
printr-un lai19. În aceeaşi zi, fără a pierde vremea, ea îl luă 
de soţ pe senior Yvain şi se porni nunta. Au fost mulţi preoţi 
mari şi alese cântări, căci doamna îi chemă pe toţi episcopii 
şi abaţii săi. De asemenea, a fost bucurie deosebită, oameni 


numeroşi şi bogăţie. N-aş şti să vă povestesc altceva, chiar 
dacă aş sta îndelung pe gânduri. Mai degrabă păstrez 
tăcere decât să istorisesc prost. 

IATĂ-L. ACUM PE MESSIRE YVAIN DEVENIT STĂPÂN, ŞI 
PE CAVALERUL săvârşit din viaţă uitat cu desăvârşire. Cel 
care l-a înfrânt a luat-o de soţie pe văduva celui ucis. 
Oamenii îl îndrăgeau şi îl preţuiau mai mult pe cel în viaţă 
decât îl cinstiseră pe cel uitat. Îl serviră cu cinste la nunta 
care dură până în ajunul zilei când regele Arthur trebuia: 
să ajungă cu cavalerii săi la fântână şi la lespedea minunată. 

Toţi oamenii de la curte îl urmau în această cavalcadă, 
pentru că niciunul nu voise să rămână acasă. 

— Vai! Se tot văita cu glas tare messire Keu, ce-o fi păţit 
Yvain de n-a venit cu noi? Se tot lăuda atunci, după ospăț, 
că se va duce să-l răzbune pe vărul său. Se vede clar acum 
că era laudă la un pahar de vin! Mă bate gândul c-a fugit. 
Nici n-a îndrăznit să dea ochi cu noi. Yvain s-a lăudat cu 
prea multă trufie. E un temerar cel care îndrăzneşte a se 
lăuda că pune la cale vitejii pentru care nu stă apoi nimeni 
mărturie. Astea nu-s decât vorbe goale! E mare deosebirea 
între un viteaz şi un laş: în faţa primejdiei, laşul aruncă 
vorbe mari despre îndrăzneala lui; îi socoteşte pe toţi 
oamenii nişte proşti, dar se şi teme să nu fie dat în vileag. În 
timp ce viteazul simte nelinişte şi teamă dacă ar auzi pe 
cineva vorbind despre cutezanţa ce se ascunde în el. Când 
stau însă şi mă gândesc, îmi dau seama, totuşi, că are 
dreptate laşul dacă se preţuieşte peste măsură şi se laudă: 
unde ar găsi altfel pe cineva care să mintă pentru el? De nu 
vorbeşte el, cine altcineva să vorbească? Toţi tac, chiar şi 
heralzii, care strigă mulţimii flamurile celor viteji, în timp ce 
pe cei laşi îi uită de-o parte. 

— Destul, seniore Keu, îi răspunse atunci Gauvain, fie-vă 
milă! Dacă messire Yvain nu este aici cu noi, cine ştie prin 
ce încercări trece acum. Niciodată nu s-a coborât el până a 
spune vreo josnicie despre voi, după cum a dat dovadă până 
acum de cortezie! 


— Seniore, zise Keu, am tăcut. Nu mă veţi mai auzi de- 
acum vorbind de lucruri care vă displac. 

Pentru a vedea ce se întâmplă, regele Arthur vărsă o 
găleată plină de apă pe lespedea de sub pin; căzu apoi o 
ploaie înspumată. Fără să întârzie, messire Yvain intră 
înarmat în pădure, gonind în galop pe un cal iute, puternic 
şi netemător. Între timp, messire Keu ceru îngăduinţă de 
luptă; căci oricare era rezultatul, el voia întotdeauna să 
înceapă primul luptele şi turnirurile, altfel se mânia nespus. 
În faţa tuturor, el ceru regelui să-i acorde această 
înfruntare. 

— Keu, îi răspunse regele, eu mă învoiesc, dacă aşa îţi este 
voia şi mă rogi în faţa-ntregii curţi! 

Keu îi mulţumi, apoi sări în şa. 

MESSIRE YVAIN ÎL RECUNOSCU DUPĂ ARME; DACĂ L- 
AR PUTEA da de ruşine pe seneşal, ar face-o bucuros. 
Prinse scutul de curele, Keu la fel pe-al său, şi se ţintuiră 
aşa cu privirea; amândoi împunseră apoi caii, coborâră 
lancea pe care o ţineau strâns în pumn, îndepărtând-o doar 
puţin pentru ca s-o ţină de miner. Se înfruntară apoi, iar 
lovitura fu atât de cumplită, încât lăncile amândurora se 
frânseră, crăpând până la mâner. Messire Yvain dădu o 
lovitură puternică şi Keu se răsturnă din şa, lovind ţărâna 
cu coiful. Yvain însă nu vru să-i pricinuiască alt necaz, de 
aceea cobori din şa pentru a-i lua calul. 

Erau mulţi cei care-şi băteau joc de Keu: 

— Vai, vai, cum zaci acum întins, tu care îi vorbeşti de rău 
pe ceilalţi! 

Şi totuşi, nu ar fi drept să nu fii iertat, pentru că prima 
oară ţi se întâmplă să fii învins. 

Între timp, messire Yvain se prezentă în faţa regelui, 
ducând de frâu calul seneşalului. 

— Sire, zise el, porunciţi să fie luat calul; aş greşi dacă aş 
opri vreun lucru al domniei voastre. 

— Dar cine eşti tu? întrebă regele. Nu pot să te recunosc, 
dacă nu-ţi aud numele sau dacă nu te văd dezarmat. 


Messire Yvain îşi dezvălui atunci numele; Keu rămase 
descumpănit şi acoperit de ruşine, pentru că tocmai el 
vorbise de fuga lui Yvain. Ceilalţi, însă, cu toţii, fură foarte 
veseli şi se bucurară de izbânda prietenului lor. Regele 
împărtăşi şi el această bucurie. Cât despre messire 
Gauvain, el fu cel mai fericit dintre toţi, pentru că aprecia 
prietenia lui Yvain mai mult decât a oricărui alt cavaler. 

Regele Arthur îl rugă pe Yvain să le povestească, dacă 
aceasta-i era voia, ce i se întâmplase, căci dorea mult să 
cunoască întreaga aventură; de aceea îl conjură să spună 
tot adevărul. lar messire Yvain le povesti pe loc tot ce 
făcuse pentru el tânăra fată. Nu uită nici o întâmplare şi 
după ce îşi încheie povestirea, îl rugă pe rege şi întreaga lui 
suită să vină la castelul său, considerându-le vizita ca pe o 
aleasă cinstire şi bucurie. Regele primi bucuros, spunându-i 
că îi va ţine companie opt zile de-a rândul, iar messire Yvain 
îi mulţumi din toată inima. 

Nimeni nu mai întârzie, şi toţi urcară pe cai, îndreptându- 
se pe drumul care ducea la castel. Seniorul Yvain trimisese 
înainte un scutier, purtând un şoim dresat la vânătoarea de 
cocori, ca s-o anunţe pe stăpâna sa de sosirea regelui, şi 
oamenii să împodobească toată casa. 

Când doamna primi vestea că regele se îndrepta ca 
oaspete spre castel, se bucură tare mult. Nu era om care să 
nu fi fost cuprins de bucurie, stăpâna chiar rugându-i şi 
sfătuindu-i să iasă cu toţii în întâmpinare; lucru la care se şi 
porniră fără a se codi, pentru că toţi se grăbeau să-i 
împlinească voia. 

ÎNCĂLECARĂ GRĂBIŢI PE CAI MARI, SPANIOLI, CA SĂ-L 
ÎNTÂMPINE pe regele Bretaniei, salutându-l mândru mai 
întâi pe el, apoi întreaga lui suită. 

— Fie binecuvântat, ziseră ei, drumul acesta plin de 
oameni bravi! Binecuvântat fie cel care îi conduce şi ne 
aduce atât de nobili oaspeţi! Lia sosirea regelui, întreaga 
cetate răsună de bucuria primirii. Mătăsuri fine fură întinse 
drept podoabe, iar pe străzile pe care se ştia că va păşi 


Arthur fură aşezate covoare; şi mai găsiră ceva de făcut: 
acoperiră străzile cu perdele împotriva bătăii soarelui. 
Clopote, cornuri şi buciume făceau să răsune cetatea, încât 
nu se mai auzea nici tunetul din cer. 

Fecioarele dansau în faţa regelui şi flaute, clopoței, 
alămuri şi tobe răsunau în voie. În altă parte îi vedeai sărind 
pe jonglerii cei uşori, care îşi arătau întreaga ştiinţă, fiecare 
roind să-şi manifeste bucuria mai frumos decât ceilalţi la 
sosirea regelui Arthur. 

Şi astfel, în această atmosferă de sărbătoare, îl primiră ei 
pe rege, după cum se cuvenea. Doamna Landuc îi ieşi- 
nainte în faţa castelului, purtând o robă imperială de 
hermină, iar pe cap o diademă împodobită cu rubine. Şi 
cum era veselă, iar faţa-i era râzătoare, arăta, cred eu, mai 
frumoasă decât o zeiţă. Împrejuru-i se strânsese mulţime 
deasă şi fiecare se întrecea zicând: 

— Bun venit regelui regilor şi al seniorilor din toată lumea! 

Nici vorbă nu putea fi însă ca regele să le răspundă 
tuturor. O zări doar pe prinţesă ieşindu-i în întâmpinare ca 
să-i ţină scara şeii şi de aceea se grăbi să coboare de îndată 
ce o văzu apropiindu-se. Ea îl salută şi îi spuse: 

— Fie slăvit etern regele Arthur, seniorul meu, precum şi 
messire Gauvain, nepotul său! 

— Trupul şi spiritul vostru nobil, frumoasă făptură, îi 
răspunse regele, să aibă parte numai de bucurii alese şi de 
o soartă bună! 

Apoi regele o sărută pe amândoi obrajii, iar ea îl îmbrăţişă. 
Nu mai înşir vorbele bune pe care şi le-au spus; căci n-am 
mai auzit vreodată ca nişte oameni să fi fost atât de bine 
primiţi şi cinstiţi. 

Dar destul v-am vorbit de această mare bucurie, dacă nu 
cumva cuvântul meu a fost nevolnic. Numai de o întâlnire 
vreau să vă mai pomenesc în treacăt, o întâlnire care a avut 
loc tainic între soare şi lună. V-aţi dat seama despre ce 
vreau să vă povestesc? V-aţi dat seama că cel care a fost 
senior între cavaleri, cu faimă mai mare decât a tuturora, 


trebuie numit un soare? Vreau să spun seniorul Gauvain; 
căci datorită lui era luminată cavaleria, tot aşa cum soarele 
îşi împrăştia razele peste tot locul, strălucind dis-de- 
dimineaţă. De la lumina acestui soare primea strălucire 
luna, astru unic, desăvârşit în înţelepciune şi cortezie, şi 
spunând aceasta n-o zic doar pentru bunul său renume, ci 
pentru că într-adevăr aşa-i era numele: Lunette. 

FATA ERA O BRUNETĂ ATRĂGĂTOARE, FOARTE 
CHIBZUITĂ ŞI bună prietenă. Întâlnindu-l pe seniorul 
Gauvain, acesta o preţui şi îndrăgi, numind-o prietena lui 
dragă, pentru că îl scăpase de la moarte pe prietenul său. 
Cavalerul îi oferi atunci serviciul său, iar ea, Lunette, îi 
povesti cu câtă trudă o convinsese pe stăpâna sa să-l ia de 
soţ pe Yvain şi cum îl ascunsese de mâinile celor care-l 
căutau: între ei fiind şi nevăzându-l. Auzind acestea, 
messire Gauvain râse, şi îi făgădui solemn: 

— Domnița mea, oricând la nevoie, trebuie să alerge în 
serviciul vostru un cavaler cum sunt eu. Nu mă schimba 
pentru un altul mai bun! Sunt al vostru şi fii de-acum 
înainte domniţa mea! 

Astfel se întreţineau cei doi, iar ceilalţi le urmau exemplul; 
căci veniseră acolo domniţe aproape-o sută, de neam ales, 
toate frumoase şi nobile la înfăţişare. Cavalerii se aşezau 
lângă ele, le vorbeau şi le priveau, ori le îmbrăţişau şi 
sărutau. 

Cât despre messire Yvain, el era fericit de şederea regelui. 
lar doamna sa îi onora pe fiecare în parte şi pe toţi 
împreună, încât unor guri nebune li se păru că Amorul era 
cauza acestei nobile ospitalităţi. Sunt însă şi proşti care 
confundă dragostea şi cortezia; atunci când o doamnă îl 
îmbrăţişează şi îl primeşte cu bucurie, cel fără minte se 
îmbată cu vorbele frumoase. 

Petrecură astfel întreaga săptămână într-o neîntreruptă 
sărbătoare, în desfătări câmpeneşti, pe care mulţi ar fi vrut 
să le aibă. Iar cine vroia să vadă pământul pe care messire 
Yvain îl cucerise datorită doamnei, soţiei sale, nu avea decât 


să colinde în voie două, trei sau chiar patru leghe depărtare 
de castel. 

CÂND REGELE ARTHUR CU Al SĂI ÎŞI TERMINARĂ 
ŞEDEREA ŞI nu le mai fu voia s-o prelungească, se 
pregătiră de plecare. Toată săptămâna, însă, cavalerii s-au 
rugat şi s-au străduit din răsputeri să-l ducă cu ei pe 
seniorul Yvain. 

— Cum aşa, îl întreba messire Gauvain, eşti oare dintre cei 
cărora femeia le scade valoarea20? Fecioara Maria să-l dea 
de ruşine în faţa tuturor pe cel care se însoară pentru a 
deveni mai râu! lrebuie să devii mai bun dacă o frumoasă 
doamnă este prietena ori soţia ta; şi nu este drept să te mai 
iubească dacă preţul şi onoarea ta în lume au dispărut. 
Desigur, vei pierde dragostea sa dacă îţi va scădea 
valoarea; o femeie îşi retrage iute iubirea, şi pe bună 
dreptate, dacă nu-l mai preţuieşte pe cel care din senin 
devine-un rău, mai ales atunci când el este stăpânul unui 
regat. Trebuie mai întâi să-ţi crească prețuirea! Sfărâmă-ţi 
frâul şi jugul! Hai să mergem noi doi în turniruri, ca să nu fii 
socotit gelos21! Nu-i vremea acum să visezi, ci trebuie să 
alergi la turniruri, să participi la întreceri pe câmpuri de 
onoare, oricât de mare ar fi preţul plătit pentru aceasta. 
Prea multe visuri la cel care nu se clinteşte din loc! Nu- 
ncape îndoială că trebuie să vii; eu nu voi porni sub altă 
flamură. Ai grijă, bunul meu prieten, să nu se piardă în voi 
însoţirea noastră! În mine ea va rămâne aceeaşi. Este 
uimitor cum nu se mai îngrijeşte de ea omul care a găsit 
fericirea zilnică. Fericirea-i mai dulce când se lasă 
aşteptată, decât atunci când te vizitează adesea. Bucuria 
dragostei care întârzie se aseamănă lemnului verde aruncat 
în foc: cu cât se aprinde mai greu, cu atât dă căldură mai 
mare şi e prețuit mai mult. Poţi să te obişnuieşti într-atât cu 
un lucru, încât să nu te mai poţi lipsi de el; când îl doreşti, 
nu mai eşti în stare de altceva. N-aş spune toate acestea, 
dragul meu prieten, dacă aş avea o prietenă tot atât de 
frumoasă ca domnia ta. Jur pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că 


aş părăsi-o cu inima grea! Ba chiar după cât mă cunosc, aş 
înnebuni de durere. Dar cel care-l sfătuieşte de bine pe 
altul n-ar şti să-şi dea un sfat lui însuşi, asemenea acelor 
predicatori necinstiţi şi înşelători, care învaţă şi sfătuiesc de 
bine, dar una zic şi alta fac. 

Atât i-a spus şi răspuns messire Gauvain lucrurile acestea, 
până ce seniorul Yvain făgădui că-i va vorbi soţiei lui şi că va 
pleca cu el dacă i se va îngădui. De-i lucru înţelept sau 
nebunesc, nu se va da bătut până ce nu i se va permite să 
se întoarcă în Bretania. 

Yvain o chemă deoparte pe doamna sa la sfat, ea 
nebănuind că era vorba să-i acorde îngăduinţă de plecare. 

— Scumpa mea doamnă, îi spuse Yvain, eşti inima şi 
sufletul meu, binele şi bucuria mea. Acordă-mi, rogu-te, un 
lucru spre onoarea voastră şi a mea! 

Doamna îi făgădui pe dată, deşi nu ştia ce vroia elsă 
ceară: 

— Sire mult iubit! Poţi să-mi porunceşti tot ce crezi de 
cuviinţă. 

Messire Yvain îi ceru atunci îngăduinţă de plecare, pentru 
a merge împreună cu regele şi a se bate în turniruri, ca să 
nu fie socotit un laş. 

— Mă învoiesc, răspunse ea, dar până la o anumită dată. 
Dacă vei depăşi termenul acordat, iubirea mea se va 
schimba în ură, fii încredinţat de acest lucru. Să ştii că nu 
spun vorbe-n vânt, şi că dacă nu vei reveni la timp, eu mă 
voi ţine de cuvânt. De vrei dragostea mea şi de mă iubeşti 
câtuşi de puţin, adu-ţi aminte să te întorci acasă cel mai 
târziu până într-un an, la opt zile după sfântul Ion. Uite, 
suntem acum în a opta zi de la această sărbătoare, dar dacă 
nu te vei întoarce în ziua aceea, nu te vei mai bucura de 
dragostea mea. 

Pe messire Yvain îl podidiră atunci aşa de tare lacrimile, 
încât abia mai puteai auzi ce-i răspunde: 

— Doamnă, acest răgaz este prea lung. De-aş putea fi o 
pasăre de câte ori doresc, de multe ori am sta noi 


împreună. Îl rog pe Dumnezeu, dacă îi e voia, să nu mă lase 
să zăbovesc atât de mult departe de voi. Dar adesea, când 
nu ştii la ce să te aştepţi de la viitor, crezi că-ţi stă în putere 
să te întorci repede. Nu ştiu însă ce îmi va fi dat să înfrunt, 
boală ori captivitate, de aceea ar trebui să socoteşti şi 
piedicile care mi-ar putea sta în cale! 

— Messire, zise ea, sunt de acord. Şi totuşi, te asigur că, 
dacă Dumnezeu te vă apăra de moarte, nici un necaz nu te 
va pândi atâta vreme cât îţi vei aminti de mine. Pune acum 
în deget acest inel pe care ţi-l împrumut! Îţi voi dezvălui 
rostul lui şi al pietrei sale: nicicând nu va fi captiv sau rănit 
îndrăgostitul adevărat şi leal. Nu poate să i se întâmple 
vreun rău, cu condiţia să-l poarte cu sine şi să-l îndrăgească 
pentru ca să-i amintească de iubita sa. Graţie lui 
îndrăgostitul va deveni mai tare decât fierul; el îţi va fi scut 
şi zale. Să nu-l dai niciodată vreunui cavaler cu împrumut, 
căci eu ţi-l dau din dragoste pentru domnia ta. Atunci 
messire Yvain îşi luă rămas bun de la ea cu lacrimi în ochi. 
Regele nu vru să mai aştepte pentru nimic în lume, ci 
porunci să fie pregătiţi toţi caii de drum. Zis şi făcut: caii au 
fost aduşi şi nu le mai rămăsese decât să se urce fiecare în 
şa. 

Eu nici nu ştiu cum să vă povestesc plecarea seniorului 
Yvain, câte îmbrăţişări i s-au dat, însoţite de lacrimi şi de 
dulcea mireasmă a iubirii. Să vă mai spun cum doamna l-a 
însoţit pe rege o bună bucată de drum, iar fecioarele sale 
pe cavaleri? Ar fi prea lungă întârzierea. Regele o rugă pe 
doamnă să se întoarcă la castel şi ea se întoarse cu mare 
durere, urmată de oamenii ei. 

MESSIRE YVAIN SE DESPARŢI DE DOAMNA SA CU 
NESPUSĂ tristeţe; inima sa însă nu-l urma. Regele putu să-i 
ia trupul, nu însă şi inima, atât de mult tindea ea către 
doamna rămasă în depărtări. Lipsită de trup, inima însă nu 
poate dăinui cu nici un chip; şi dacă se întâmplă cumva 
acest lucru, nimănui nu i-a fost dat totuşi să-l vadă. Or 
tocmai această minune i se întâmplă lui acum: Yvain îşi 


luase cu el suflul vieţii, care era mai puternic decât ar fi 
vrut, fără ca inima să stea la locu-i obişnuit. Inima-i 
rămăsese captivă, iar. Trupul îi trăia cu speranţa că o va 
regăsi în curând. Numai că adesea inima bate într-un fel, 
iar speranţa este amăgitoare. Nici nu bănuia messire Yvain 
că speranţa îl va înşela amarnic, dacă avea să depăşească 
cu o singură zi termenul hotărât împreună, nemaigăsind 
iubirea doamnei sale. Şi avea să-l depăşească, deoarece 
messire Gauvain n-avea să-l lase să se despartă de el. 

Se duseră astfel la toate turnirurile, pretutindeni unde 
aveau loc, şi aşa trecu întreg anul. Messire Yvain luptă cu 
vrednicie, iar Gauvain se strădui tot timpul să mărească 
gloria prietenului său. Îl făcu însă pe Yvain să întârzie atât 
de mult lângă el, încât trecu tot anul şi încă o bună bucată 
din cel de-al doilea. 

Pe la jumătatea lunii august, regele îşi adună din nou 
curtea la Chester. Cei doi prieteni se întorseseră chiar în 
ajun de la un turnir unde messire Yvain dobândise mare 
faimă. Se spune, însă, dacă nu mă înşel, că cei doi prieteni 
n-au vrut să urce în cetate, ci, desfăşurându-şi cortul ţinură 
sfat dincolo de ziduri. Nu ei fură cei ce se duseră la curtea 
regelui, ci regele veni la a lor, împreună cu Arthur venind 
acolo cei mai de frunte cavaleri şi încă mulţi alţii. 

Între ei toţi şedea Arthur. Şi chiar în clipa aceea Yvain îşi 
aminti că trecuse mai bine de un an de când îşi luase rămas 
bun de la doamna sa; fu surprins de acest gând, ca unul 
care ştia că nu-şi ţinuse cuvântul şi că depăşise termenul 
fixat. Îşi reţinu atunci lacrimile numai cu mare osteneală şi 
ruşine. 

În timp ce el se gândea astfel, văzu venind o domniţă 
călare pe un cal iute de paradă, un negru pintenog. Ajunsă 
în faţa pavilionului, cobori singură, pentru că nimeni nu se 
duse să-i ţină scara şi să-i ia calul. Îndată ce-l zări pe rege, 
lăsă să-i alunece mantia de pe umeri şi, intrând în cort, se 
înfăţişă, spunându-i că doamna sa îl salută pe el, pe seniorul 
Gauvain şi pe toţi ceilalţi, în afară doar de Yvain 


necredinciosul, trădătorul, mincinosul, jonglerul care o 
părăsise şi o dezamăgise. Înşelătoria însă fusese 
descoperită, spunea ea, deoarece acela care se dăduse 
drept îndrăgostit adevărat era un ticălos, un trădător şi un 
fur. 

— Doamna mea nu se aştepta la vreun rău şi nici nu 
credea vreodată că un astfel de om îi va fura inima. Ea îl 
acuză de hoţie pe acest cavaler. Cei care iubesc nu fură 
inimile; există însă şi dintre aceia care înşală iubirea pe 
care ei nu o pot cunoaşte cu adevărat, iar noi îi socotim 
hoţi. Prietenul ia inima iubitei sale şi o păstrează cu grijă de 
răul hoţilor care aduc a oameni cinstiţi. Sunt însă furi 
făţarnici şi trădători cei cărora le place să răpească inimile, 
păsându-le prea puţin apoi de ele; prietenul, însă, oriunde 
s-ar duce, o îndrăgeşte şi o aduce înapoi. 

Doamna seniorului Yvain, nu mai există; ea credea că 
acest cavaler îi va păstra inima şi i-o va aduce înapoi înainte 
de a se fi împlinit anul. Yvain, cum de nu ţi-ai amintit că 
trebuia să te întorci la doamna mea până într-un an? Ea ţi-a 
acordat răgaz până de sfânul Ion, dar tu ai dispreţuit-o într- 
atât, încât nu ţi-ai mai amintit aceasta. Doamna mea şi-a 
însemnat în camera ei toate zilele şi toate orele; cine 
iubeşte este stăpânit de grijă, îşi pierde odihna şi numără în 
fiecare noapte zilele care s-au dus şi care au mai rămas. Ştii 
tu cum fac îndrăgostiţii? Ei urmăresc orele şi vremea zi de 
zi. Plângerea ei nu a ajuns fără motive până aici într-o 
asemenea zi; eu nu spun acestea pentru a te chema la 
judecată, ci doar pentru a reclama că soţul doamnei mele 
ne-a trădat. Yvain, doamnei mele nu-i mai pasă de tine; 
dimpotrivă, îţi porunceşte prin mine ca niciodată să nu te 
mai întorci la ea şi nici să mai păstrezi inelul dăruit. Prin 
glasul meu, ea îţi porunceşte să i-l trimiţi. Trebuie să-l 
înapoiezi, pentru că aşa se cuvine! 

YVAIN NU PUTU ÎNSĂ SĂ-I RĂSPUNDĂ; JUDECATA ŞI 
CUVÂNTUL îl părăsiseră. lar domniţa înaintă spre el, 
scoţându-i inelul din deget, îşi luă apoi rămas bun de la 


rege şi de la toţi ceilalţi, în afară de Yvain pe care îl lăsă 
copleşit de supărare. Suferinţa acestuia creştea mereu; tot 
ce auzea îl umplea de mâhnire şi tot ce vedea îl întrista. Ar 
fi vrut să fugă, să fie singur într-o ţară sălbatică, unde 
nimeni să nu-l ştie ori caute, într-un loc pustiu unde să nu 
se afle nimic despre el, ca şi cum s-ar găsi într-un profund 
abis. Nu ura nimic mai mult pe lume decât pe el însuşi, 
neştiind de loc ce consolare să-şi aducă şi simțindu-se 
asemenea unui om pierdut. Ar fi vrut, în schimb, să- 
nnebunească, ca să nu se poată răzbuna pe el, îndepărtând 
de la sine bucuria. 

Yvain se ridică dintre cavaleri pentru că se temu că va 
înnebuni între ei, iar aceştia, fără să-i acorde vreo atenţie, îl 
lăsară să plece singur, îşi dădeau bine seama că lui Yvain 
nu-i mai păsa nici de vorba şi nici de lumea lor. 

Şi merse Yvain astfel multă vreme, îndepărtându-se de 
corturi. În acea clipă i se urcă la cap un vârtej atât de mare, 
încât îşi pierdu minţile. Îşi sfâşie îmbrăcămintea şi fugi pe 
câmpuri şi ogoare, lăsându-şi în urmă oamenii, uimiţi de 
această dispariţie. S-au dus ei să-l caute peste tot, pe la 
reşedinţele cavalerilor, prin livezi şi pe sub gardurile vii, 
căutându-l însă mereu parcă tocmai acolo unde nu era. 

El fugise până ce întâlnise, lângă o grădină, un băiat 
ţinând în mâini un arc cu cinci săgeți cu pene, foarte 
ascuţite şi late. Avu însă atâta minte încât se duse şi smulse 
băiatului arcul şi săgețile. Nu avea să-şi amintească mai 
târziu de această întâmplare, aşa cum nici nu avea să-şi mai 
dea seama de nimic din ceea ce va fi făcut. Pândea doar 
fiarele în pădure, le ucidea şi le mânca apoi crude. 

Rămânând el îndelungă vreme în desişuri, ca om sălbatic 
şi fără rațiune, dădu într-o zi peste căsuţa înclinată a unui 
pustnic. Eremitul desţelenea pământul. Când acesta îl văzu 
pe Yvain fără nici o îmbrăcăminte, înţelese că avea de-a 
face cu un om care îşi pierduse minţile. Şi, într-adevăr, 
Yvain era lipsit de judecată, pustnicul nu se înşela. De frică, 
acesta se repezi să se ascundă în coliba lui. Dar cum era un 


bătrân de treabă, luă din pâinea sa şi din apa de băut şi le 
puse cu milă afară pe pervazul ochiului de geam. 

Uitându-se lacom la codrul de pâine, Yvain se apropie, îl 
luă şi muşcă din el. Nu cred că mai mâncase vreodată ceva 
cu atâta poftă, deşi sacul de făină din care fusese făcută 
pâinea nu costase nici măcar cinci centime; pâinea era mai 
curând acră şi necrescută, făcută din orz amestecat cu paie, 
mucegăită şi uscată ca o scoarță de copac. Dar foamea era 
atât de bun bucătar, încât Yvain o savura ca pe o mâncare 
gătită cu sos fin şi meşteşugit preparat, după care bău apă 
rece din ulcior. 

Yvain se afundă apoi din nou în codru, spre a căuta cerbi şi 
căprioare, iar bunul om, sub acoperişul său, de cum îl văzu 
plecat, se rugă lui Dumnezeu să-l apere, ocrotindu-l însă şi 
pe el ca să nu se mai pomenească cu nebunul pe cap. 

Nu se află însă nici o fiinţă, oricât de puţină judecată ar fi 
avut, să nu se întoarcă bucuroasă în locul unde găsise un 
suflet milos; Yvain se întorcea în fiecare zi, la uşa 
pustnicului, aducând câte o fiară sălbatică. Şi astfel se 
scurgea timpul, pustnicul apucându-se să jupoaie vânatul 
să-l frigă, lăsând apoi zilnic pâine şi apă de băut pe 
prichiciul ferestrei pentru omul cel nebun. În acest fel Yvain 
avea de mâncare vânat, fără sare ori piper, iar de băut doar 
apă rece de izvor. Pustnicul se străduia apoi să vândă pieile 
şi să cumpere în schimb pâine de orz, ovăz sau de alte 
boabe, pentru ca Yvain să aibă din belşug şi pâine şi vânat. 

VIAŢA ACEASTA DURĂ MULTĂ VREME. DAR, ÎNTR-O 
BUNĂ ZI, îl găsiră dormind în pădure o doamnă şi două 
domniţe din casa acesteia. Îndată ce-l văzură, una din fete 
cobori de pe cal şi alergă spre el; oricât îl privi de atent însă 
nu văzu nimic după care să-l recunoască. L-ar fi recunoscut, 
fără nici o îndoială, dacă ar fi fost bogat îmbrăcat, cum 
fusese odată. Îl privi mult şi până la urmă zări pe faţa lui 
urma unei răni; o astfel de cicatrice avea şi messire Yvain; 
ştia bine, pentru că îl văzuse adesea. Datorită acestui semn, 
îşi dădu seama cine era omul din pădure; desigur că acesta 


era messire Yvain. Era însă uluită cum de se-ntâmplase să-l 
găsească gol şi nenorocit în pădure. Îşi făcu cruce de 
această întâmplare, dar nu-l trezi, ci îşi luă calul, se urcă în 
şa şi dădu fuga, să le povestească şi celorlalte păţania ei. 

— Doamnă, zise ea plângând, l-am găsit pe Yvain, cel mai 
încercat cavaler din lume şi omul cel mai bun. Nu ştiu prin 
ce păcat a decăzut în starea aceasta. Poate că a avut vreo 
durere care l-a făcut să înnebunească, pentru că ştim bine 
că durerea poate să-ţi întunece mintea; şi îţi dai uşor seama 
că nu-i în toate minţile. Rar se-ntâmplă să vezi un om atât 
de decăzut cu mintea-ntreagă. De ce oare nu-i dă 
Dumnezeu înapoi judecata, aşa cum a avut-o odată şi apoi, 
dacă ar vrea, să rămână ajutorul vostru? Rău vă strânge 
contele Alier cu războiul! Lupta ar fi încheiată spre marea 
cinste a domniei voastre, dacă Dumnezeu s-ar îndura ca 
acest cavaler să-şi revină şi să vă ajute. 

— Nu-ţi fie teamă, îi răspunse doamna. Dacă nu fuge, 
gândesc că o să-i scoatem din cap, cu ajutorul celui de sus, 
toată turbarea şi furtuna. Să plecăm repede acum! Îmi 
amintesc de-o alifie pe care mi-a dăruit-o înţeleapta 
Morgain22 şi despre care mi-a spus că poate vindeca furia 
minţii. 

Se îndreptă îndată spre castelul său, care nu era mai 
departe de o jumătate de leghe de locul unde se aflau; pe 
vremea aceea două leghe de-ale noastre făceau una 
singură, iar patru doar două. 

Astfel, în timp ce Yvain dormea, prinţesa alergă să caute 
leacul miraculos. Deschise un scrin de-al său, scoase cutia 
şi-o dădu fetei, spunându-i să ungă bolnavul cu măsură, 
doar la tâmple. Restul să-l păstreze bine, pentru că răul lui 
nu zace decât în creier. Îi mai dărui o robă din blană de 
veveriţă, o cămaşă şi o mantie de mătase roşie. I le ducea 
fata care trăgea de frâu un cal de paradă. La aceasta mai 
adăugă o cămaşă, pantaloni scumpi şi încălțări negre, bine 
făcute. Cu toate acestea fata se duse drept la el, fără să 
piardă vremea. 


Pe Yvain îl găsi dormind încă în acelaşi loc. Duse calul într- 
un luminiş şi îl legă strâns acolo. Se întoarse apoi Ia Yvain 
cu roba şi cu leacul, şi cu mult curaj se apropie de bietul 
nebun. Luă alifia, ungându-l cu tot ce se afla în cutie; 
dorinţa de a-l vindeca era aşa de mare, încât îl îngriji fără 
să ţină seama de porunca doamnei şi îl unse mai mult decât 
trebuia, deşi ea credea că procedează bine astfel. Îi frecă 
tâmplele, fruntea şi trupul jumătate. 

Cu ajutorul acestui leac, lui Yvain îi pieri toată boala şi 
melancolia. Rău făcuse însă fata că-l unsese pe trup, când 
acesta nu avea nevoie de leacuri; şi dacă ar fi avut cinci 
vedre de alifie, fără îndoială că pe toate le-ar fi întrebuințat. 
Fata luă apoi cutia şi fugi înspre calul său, ascunzându-se. 
Lăsă însă acolo roba, pentru că, dacă Dumnezeu avea să-l 
aducă din nou pe calea cea dreaptă, Yvain s-o ia şi s-o 
îmbrace. 

După aceea se opri înapoia unui stejar gros, până ce Yvain 
se trezi, vindecat şi-n toate minţile. Văzându-se însă gol ca 
fildeşul, îl cuprinse ruşinea şi fără îndoială că s-ar fi îngrozit 
dacă ar fi ştiut tot ce se-ntâmplase cu el. Văzu în faţa lui 
hainele cele noi şi se miră foarte prin ce întâmplare 
ajunseră acolo. Dându-şi seama de goliciunea lui, se 
îngrijoră ca nu cumva să-l fi văzut cineva care-l cunoscuse 
odinioară. Se îmbrăcă îndată şi privi în jur prin pădure să 
vadă venind vreun suflet de om. Încercă să se ridice în 
picioare, însă nu-i stătea în puteri să meargă. Avea nevoie 
de ajutor, de cineva care să-l sprijine. Răul îl lovise atât de 
crunt, încât abia că se mai putea ţine pe picioare. 

Fata nu mai stătu locului atunci, ci se urcă în şa, 
îndreptându-se spre Yvain ca şi cum l-ar fi întâlnit din 
întâmplare. Yvain avea mare nevoie de ajutor şi de adăpost 
de la oricine ar fi venit el, până ce avea să-şi recapete 
forţele. Se strădui s-o strige pe fată. Aceasta îl privi ca şi 
cum; nu ar fi ştiut despre ce era vorba şi, uimită, se prefăcu 
că-i dă ocol, părând că-l evită. Yvain însă începu din nou s-o 
cheme: 


— Ei, domniţă, vino aici, aici! 

Fata îşi îndemnă calul spre cavaler. Crezu de cuviinţă să 
ascundă că ar şti ceva despre el, că îl mai văzuse odată, şi 
că ea îi redase înţelepciunea şi cortezia. Ajunsă în faţa lui, îi 
spuse: 

— Ce doriţi, seniore cavaler, de mă chemaţi cu atâta 
stăruinţă? 

— Ei, domniţă înţeleaptă, iată că mă aflu în aceste desişuri 
fără să ştiu prin ce nenorocire. Pe bunul Dumnezeu şi pe 
credinţa voastră, vă conjur ca în schimbul oricărei 
recompense să-mi împrumutaţi sau să-mi dăruiţi calul pe 
care îl duceţi. 

— Cu plăcere, messire; veniţi cu mine acolo unde merg eu. 

— În ce parte? 

— În afara pădurii, la un castel din apropiere. 

— Domniţă, spuneţi-mi, rogu-vă, vă pot fi de folos cu ceva? 

— Desigur, zise ea, dar cred că încă nu v-aţi însănătoşit pe 
deplin. V-ar trebui o odihnă de cel puţin două săptămâni. 
Luaţi calul acesta pe care-l mân cu mâna mea dreaptă. Vom 
merge împreună la castel. 

Yvain nici nu dorea altceva; luă calul şi urcă în şa. Merseră 
astfel până ajunseră la o punte peste un râu iute şi 
zgomotos. Domnița aruncă în vâltoare cutia goală pe care 
încă o mai avea asupra ei. Stăpânei sale avea să-i spună că 
la trecerea peste punte îi căzuse în apă; calul se poticnise, 
cutia îi alunecase din mână şi puţin lipsise să nu cadă şi ea, 
iar pierderea să fie mult mai mare. 

Ţinură apoi calea împreună până ce ajunseră la castel, 
unde Yvain fu primit cu multă bucurie. Când se văzură apoi 
singure, doamna o întrebă pe fată unde-i cutia cu leacul; 
aceasta-i povesti minciuna, aşa cum o ticluise, neîndrăznind 
să-i mărturisească adevărul. Doamna fu nespus de mâhnită 
de această întâmplare: 

— Este o pierdere mare şi sunt sigură că leacul acesta nu 
va mai fi niciodată găsit. Dar pentru că lucrul s-a dus, nu ne 
rămâne decât să ne împăcăm cu gândul pierderii lui. Aşa 


se-ntâmplă, crezi uneori că lucrezi spre binele tău, şi totul 
iese pe dos; socotisem că mă voi alege cu un bine de pe 
urma acestui cavaler, şi, când colo, iată că am pierdut tot ce 
aveam mai bun şi mai scump din avutul meu. Ie rog, totuşi, 
să-i îndeplineşti toate dorinţele! 

— Oh, doamnă, îi răspunse lata, vorbiţi cu multă judecată! 
Jocul ar fi prea urât dacă dintr-o singură pagubă aţi face 
două. 

Şi astfel încetară a mai vorbi despre miraculosul leac. 

CELE DOUA DOMNIŢE S-AU STRĂDUIT APOI SĂ-I FACĂ 
ODIHNA seniorului Yvain cât mai plăcută, astfel că l-au 
îmbăiat, i-au ras barba şi l-au tuns. Avea o barbă că puteai 
s-o apuci cu toată mâna. | se dădu apoi tot ce-i cerea inima: 
de vroia arme, era înarmat, de vroia să călărească, i se 
aducea pe dată calul cel mai bun. 

Yvain stătu astfel acolo până ce, într-o marţi, veni în cetate 
contele Alier cu cavaleri şi alţi oameni înarmaţi, să pună foc 
şi să prade. Cei dinăuntru încălecară, înarmaţi până în dinţi 
şi, împreună cu alţii fără arme, ieşiră din castel după ei. 
Duşmanii însă nu fugiseră departe, ci, ascunşi, îi aşteptau la 
o trecătoare. 

Messire Yvain lovea în grămadă; se odihnise câtăva vreme, 
aşa că îşi regăsise forţa de altădată. Lovi într-un scut cu 
atâta putere, încât îl răsturnă pe cavaler cu cal cu tot; 
duşmanul nici nu mai apucă să se ridice, căci inima îi crăpă 
în trup, iar şira spinării i se frânse23. 

Messire Yvain se trase puţin înapoi, se acoperi bine cu 
scutul şi se avântă din nou să elibereze pasul. Mai repede 
decât ai număra până la patru, dobori patru cavaleri unul 
după altul. Cei care luptau alături de el căpătară atunci 
mare curaj. Căci chiar şi cel cu o biată inimă laşă, văzând că 
un viteaz îşi ia asupra-i treaba grea, este copleşit de ruşine 
şi, învingându-şi inima netrebnică, prinde curaj. Astfel 
deveniră şi oamenii lui Yvain viteji, ţinându-se bine în 
vârtejul luptei. 


Doamna se urcase în turnul castelului şi urmărea de acolo 
lupta de la trecătoare. Văzu destui dintre ai săi zăcând la 
pământ, răniţi ori ucişi; dar şi mai mulţi cădeau dintre 
vrăjmaşi. Căci bunul şi viteazul Yvain îi supunea pe duşmani 
asemenea şoimului care vânează lişiţe. 

— Ei, ce viteaz cavaler! ziceau cei care rămăseseră în 
castel să privească bătălia. Cum îi doboară pe duşmani, şi 
cât de aprig îi caută! Loveşte în ei de parcă ar fi un leu 
înfometat între căprioare. Şi toţi ceilalţi cavaleri ai noştri 
sunt parcă mai îndrăzneţi şi mai mândri ca oricând; 
datorită lui nu avem nici o lance şi nici o sabie ruptă. Un 
astfel de viteaz trebuie să fie îndrăgit cu toată inima atunci 
când este aflat. Priviţi-l cum se mişcă, cum se ţine în rând, 
cum loveşte cu lancea şi sabia scânteindă, cum îi înghesuie 
pe duşmani, cum se repede asupra lor sau se strecoară 
printre ei şi se întoarce iarăşi! Pe foarte puţini îi ocoleşte şi 
niciodată nu întârzie atunci când dă înapoi. Uitaţi-vă cum se 
aruncă în luptă; nu se fereşte prea mult cu scutul, care ar 
putea fi făcut bucăţi. Nu are nici un pic de milă. Priviţi-l cum 
se răzbună pentru loviturile primite! De s-ar fi făcut lăncii 
din toată pădurea Argonei, până-n seară pe toate le-ar fi 
rupt în luptă. Uitaţi-vă cum roteşte sabia, atunci când o 
scoate din teacă. Nici măcar Rolland din Tours n-a făcut 
asemenea masacru la Roncevaux în Spania24. Dacă ar fi 
însoţit de alţi câţiva prieteni tot atât de buni, ticălosul de 
care ne plângem ar fugi învins ori ar rămâne de ruşine pe 
câmp. 

Şi mai spuneau că doamna căreia el îi dăruise iubirea se 
născuse într-un ceas bun, Yvain fiind nespus de puternic în 
arme, mai presus decât toţi ceilalţi, ca făclia între lumânări, 
ca luna între stele şi ca soarele faţă de astrul nopţii. 
Câştigase inima tuturor, încât toţi ar fi dorit ca acest 
cavaler, datorită vitejiei lui, să se însoţească cu doamna lor, 
iar pământul să fie în puterea sa. 

ASTFEL ÎL LĂUDAU TOŢI PE MESSIRE YVAIN; ŞI DREPT 
GRĂIAU, căci duşmanii fuseseră atât de loviți, încât ei 


fugeau cât puteau de repede. Cavalerul, însă, şi toţi ai săi, îi 
urmăriră de aproape. Îi strâmtorară în aşa fel, de parcă ei 
ar fi fost apăraţi de un zid înalt şi gros de cremene. Goana 
dură mult timp, până ce fugarii nu mai putură alerga, 
crăpându-le caii sau fiindu-le ucişi sub ei. Cei în viaţă 
alunecau deasupra morţilor, se răneau şi se ucideau cu 
înverşunare. 

lată-l pe contele Alier fugind, şi pe messire Yvain 
urmărindu-l cu îndârjire. Yvain îl goni până ce-l ajunse la 
poalele unui urcuş abrupt, aproape de intrarea într-o 
fortăreață păzită de duşmani. Acolo îl prinse pe conte, fără 
ca vreunul din oamenii lui să-i poată veni în ajutor şi, fără 
multă vorbă, messire Yvain îl supuse. Căci de îndată ce îl 
avu în mâini, fiind singuri faţă-n faţă, contele Alier nu mai 
avu scăpare şi nici putinţa de a se apăra. Elîi jură astfel lui 
Yvain că se va preda doamnei de Noroison, că va accepta să 
fie prinsul ei şi că va face pace după cum îi va fi dorinţa. 
Odată cuvântul dat, el îşi scoase coiful şi scutul de la gât, 
înmânându-şi sabia seniorului Yvain. 

Şi astfel Yvain avu onoarea să-l aducă pe contele Alier 
prins şi să-l predea duşmanilor acestuia, cărora nu mică le 
fu bucuria. Din timp se împrăştiase vestea la castel că ei 
erau pe drum. Toţi le ieşiseră în întâmpinare, în frunte cu 
stăpâna lor. Messire Yvain, ţinându-l de mână pe prizonier, 
îl prezentă doamnei de Noroison. 

Contele se văzu silit să facă înţelegerea după voinţa 
învingătorilor, legându-se cu jurământ şi zălog s-o respecte. 
Cât va trăi nu va mai porni război, îi va plăti pierderile 
îndurate, pe care i le va arăta cu dovezi, şi îi va înălța casele 
pe care le culcase la pământ. 

Când toate lucrurile fură hotărâte după dorinţa gazdei 
sale, messire Yvain îi ceru îngăduinţă de plecare. Ea n-ar fi 
acceptat însă, dacă Yvain ar fi dorit s-o considere prietena 
sa şi s-o ia de soţie. Dar toate rugăminţile fură în zadar. 
Yvain nu acceptă să fie însoţit nici măcar un pas, ci plecă pe 
dată. Se aşternu la drum, lăsând-o pe doamna de Noroison 


foarte mâhnită, după ce mai înainte îi prilejuise atâta 
bucurie. Cu cât mai mare-i fusese bucuria, cu atât mai 
mare-i era acum mâhnirea că seniorul Yvain nu vroia să 
rămână. Ea ar fi vrut să-l onoreze, să-l aşeze domn peste 
toate câte avea şi i-ar fi dat în schimbul slujbei sale orice 
răsplată i-ar fi fost cerută. Dar Yvain nici nu vru să audă 
despre aceste lucruri, ci se despărţi de doamna de 
Noroison şi de cavalerii acesteia, lăsându-i întristaţi că nu 
reuşiseră să-l oprească mai mult timp la curtea lor. 

MESSIRE YVAIN RĂTĂCEA DUS PE GÂNDURI PRINTR-O 
PĂDURE deasă, când ajunse până la el, în mijlocul codrului, 
un strigăt puternic şi plin de durere. Se îndreptă atunci 
spre partea de unde părea că vine chemarea. Ajuns într-un 
luminiş, Yvain văzu un leu, iar în jurul lui se încolăcise un 
şarpe care-l ardea cu răsuflarea-i şuierândă. Messire Yvain 
nu rămase multă vreme să privească la astă minunăţie; se 
întrebă pe care din cei doi îl va ajuta. Se hotări să-l sprijine 
pe leu, unei fiinţe veninoase şi mişele netrebuind să-i aduci 
altceva decât răul. Şarpele era veninos şi arunca flăcări pe 
gură, într-atât era de mişel. De aceea se gândi messire 
Yvain să-l ucidă. Trase spada şi înaintă, punându-şi scutul în 
faţă pentru ca văpaia pe care o arunca şarpele din gura-i 
mai largă decât o căldare să nu-i pricinuiască vreun rău. 
Dacă va vrea leul să-l atace după aceea, nu se va da în lături 
de la bătălie. Dar orice s-ar întâmpla apoi, se cuvenea acum 
să-l ajute; mila îl împingea să-i sară în ajutor fiarei gentile şi 
sincere25. Apucând sabia, se îndreptă spre şarpe şi tăie 
dihania în două jumătăţi. O loviiară şi iară, tăind-o în 
bucăţi. După ce-l eliberă pe leu, crezu că va fi nevoit să se 
apere şi împotriva lui. Dar leul nici nu se gândi să-l atace. 
Ascultaţi numai ce făcu acesta, ca animal sincer ce era şi cu 
nobilă înfăţişare; dând semne că i se încredinţează 
cavalerului, îi întinse labele din faţă împreunate, plecându- 
şi coama până la pământ. Apoi îngenunche cu faţa scăldată 
în lacrimi de umilinţă. 


Messire Yvain se convinse că leul îi aducea mulţumire şi că 
se umilea înaintea lui pentru că ucisese şarpele şi-l scăpase 
de moarte. Îi plăcu mult această aventură. Şterse sabia de 
veninul şi balele şarpelui, înainte de a o băga în teacă, apoi 
se aşternu la drum. Leul pomi şi el, nemaivoind să se 
despartă de cavaler, ci vroind să-l slujească şi să-l păstreze 
drept stăpân. 

Pe când mergea el înaintea lui Yvain, adierea vântului îi 
aduse miros de animale sălbatice ieşite la păscut. Foamea îl 
împingea să caute pradă şi să vâneze; aşa-l crease Natura. 
Se dădu uşor înapoi pentru a arăta stăpânului său că 
adulmecase un animal sălbatic prin apropiere, îl privi şi se 
opri în cale, spre a-i arăta că vrea să-i slujească cu credinţă, 
nevoind să se îndepărteze de el împotriva voinţei sale. În 
cele din urmă messire Yvain înţelese de ce leul îi făcea 
semne şi de ce aştepta: voind să-i spună că dacă se va opri, 
va rămânea şi el, iar dacă îl va urma, va prinde vânatul pe 
care l-a simţit. Atunci cavalerul îl împunse şi îi strigă cum ar 
fi făcut un câine de vânătoare. 

Leul întinse botul în vânt, pentru că adulmecase într- 
adevăr vânatul. Nu merse mai mult decât o aruncătură de 
săgeată până ce văzu într-o vale o căprioară. O prinse de la 
primul salt şi bău sângele-i cald. O aruncă apoi pe spate şi o 
duse astfel până ce ajunse la stăpânul său. EH prinsese 
mare drag de Yvain, şi hotărâse să-l însoţească pentru tot 
restul vieţii sale, din cauza recunoştinţei pe care i-o purta. 

Se lăsă apoi întunericul. Messire Yvain hotări să-şi 
petreacă noaptea în acel loc şi să taie din căprioară pentru 
cină. Începu a o jupui, tăind pielea în dreptul coastelor. Tăie 
din pulpă o bucată de carne, apoi aprinse focul cu iască şi 
cu câteva vreascuri. Prinse carnea într-o frigăruie, o aşeză 
deasupra focului şi o roti până ce o fripse bine. Mâncă însă 
fără nici o poftă, căci nu avea nici pâine, nici vin ori sare, 
nici faţă de masă, nici cuţit şi nici alte cele. În timpul cinei, 
leul se întinsese la picioarele lui şi, fără să se clintească, îl 
privi până ce Yvain mâncă din bucata tăiată pe săturate, 


înghițind apoi el tot ceea ce rămase din căprioară şi lăsând 
doar oasele pe iarbă. Messire Yvain îşi rezemă capul toată 
noaptea pe scut; vă puteţi închipui cum se odihni. Iar leul, 
înţelept, stătu toată noaptea la pândă, veghind pentru a 
păzi calul, care păştea o biată iarbă uscată. În zori se 
porniră din nou la drum, Yvain ducând viaţa aceasta şi 
înnoptând sub cerul liber, aproape o săptămână întreagă. 

Întâmplarea îi mână paşii până la fântâna de sub pin. 
Acolo, când se apropie de apă şi văzu lespedea de smarald 
cu capela alături, puţin lipsi ca messire Yvain să nu fie din 
nou la un pas de nebunie. Îşi repetă de nenumărate ori că 
este un laş şi un nenorocit; apoi leşină de durere. Sabia sa, 
ieşind din teacă, i se agăţase cu vârful de zale în dreptul 
gâtului, aproape de obraz. Zalele i se desfăcuseră şi sabia îi 
tăie pielea de la gât, făcând să ţâşnească sângele. Văzând 
aceasta, leul crezu că prietenul şi stăpânul său s-a stins din 
viaţă. 

Durerea care îl cuprinse atunci fu mai mare decât veţi fi 
auzit vreodată povestindu-se. Se rostogoli, se zgârie şi 
scoase un răget, vrând să se ucidă cu sabia cu care credea 
că seniorul său îşi luase viaţa. Îi scoase cu dinţii sabia din 
rană, o înfipse într-un trunchi de copac căzut la pământ 
sprijinind-o ca să nu cadă atunci când avea să se arunce cu 
pieptul în ea. Şi pe dată s-ar fi împlinit aceasta, dacă Yvain 
nu şi-ar fi venit în simţire; leul se opri din fugă tocmai când 
se îndrepta spre moarte, alergând asemenea unui mistreţ 
care nu bagă de seamă că se răneşte în desiş. 

După ce îşi reveni din leşin, messire Yvain îşi reproşă 
amarnic că lăsase să treacă anul şi că stârnise ura doamnei 
sale. 

— De ce nu-şi ia zilele nenorocitul care a îndepărtat de la 
sine bucuria? De ce şovăi eu, laşul de mine, să-mi iau viaţa? 
Cum pot să mai trăiesc văzând bunurile doamnei mele? De 
ce-mi mai întârzie suflul în trupul meu nevolnic? Dacă 
sufletul şi-ar fi luat zborul, n-aş îndura astăzi asemenea 
martiriu. Lumea-ntreagă trebuie să mă urască nespus şi să 


mă condamne. Se cuvine să se urască el însuşi de moarte, 
cel care pierde din propria lui vină bucuria şi plăcerea. Nu-i 
rămâne decât să-şi ia viaţa; iar eu, atâta vreme cât nimeni 
nu e-n preajmă, de ce mă cruţP Nu mi-a fost dat să văd 
adineauri cum leul acesta, cuprins de jale pentru mine, a 
vrut să se arunce în sabie? Cum de mă tem de moarte, eu, 
care am schimbat bucuria în durere? Bucuria s-a îndepărtat 
de mine. Care bucurie? Nu voi să mai adaug însă nici un 
cuvânt; ea nu se poate descrie, căci vorbele sunt zadarnice 
pentru aceasta. Dintre toate bucuriile, cea care mi-a fost 
sortită mie a fost cea mai înaltă. Dar ea a fost de prea 
scurtă durată. Cel care o pierde din vina lui nu mai are 
drept la aventuri alese! 

ÎN TIMP ÎNSĂ CE SE ZBĂTEA ASTFEL, O PRIZONIERĂ, O 
BIATĂ nenorocită care zăcea zăvorită în capelă, îl auzi şi 
văzu tot zbuciumul său printr-o crăpătură din zid. Îndată ce 
cavalerul se trezi din leşin, îl chemă: 

— Doamne, făcu ea, ce mi-e dat să aud? Cine se tânguie 
astfel? 

— Dar tu cine eşti? întrebă cavalerul. 

— Sunt o captivă, sunt cea mai nenorocită fiinţă, şi mai 
sunt încă în viaţă. 

— Taci, fiinţă nebună! Durerea ta este bucurie, răul tău e 
un bine faţă de chinul care mă munceşte. Cu cât omul se va 
fi obişnuit să-şi ducă viaţa în desfătări şi în bucurii, cu atât îl 
va abate nenorocirea şi-l va copleşi, mai mult decât pe-un 
altul. Un om slab îşi poartă povara din obişnuinţă, în timp ce 
altuia mai vânjos nu-i stă în puteri s-o ducă. 

— Ai dreptate, răspunse captiva; ştiu bine că vorba îţi este 
adevărată, dar aceasta nu înseamnă că ai de îndurat un rău 
mai cumplit decât mine. Nu pot crede nicidecum altfel, 
pentru că gândesc că poţi merge în orice parte vrei; în timp 
ce eu zac aici închisă. Destinul vrea ca mâine să fiu scoasă 
de aici şi să îndur pedeapsa morţii. 

— O, Doamne, pentru ce crimă? 


— Domnule cavaler, Dumnezeu să nu aibă vreodată 
îndurare de sufletul meu, dacă merit cumva această 
pedeapsă. Vă voi spune adevărul, fără să mint, pentru ce 
sunt aici închisă. Sunt acuzată de trădare. N-am găsit pe 
nimeni care să mă apere, astfel că mâine voi fi arsă pe rug 
ori spânzurată. 

— Mai întâi, spuse cavalerul, poţi să te încredinţez că 
durerea şi chinul meu întrec necazurile tale; pe tine oricine 
te poate elibera din această primejdie. Oare lucrurile nu 
stau aşa? 

— Aşa este; însă nu văd cine va fi acela. Nu se găsesc pe 
lume decât doi cavaleri care ar cuteza să lupte în apărarea 
mea împotriva a trei oameni deodată. 

— Cum? Pentru Dumnezeu, trei sunt? 

— Da, messire, adevărat spun. Sunt trei cei care mă 
învinuiesc de trădare. 

— Şi cine sunt ceilalţi doi care, pentru că te îndrăgesc, 
sunt atât de îndrăzneţi încât să lupte fiecare singur 
împotriva celor trei ca să te salveze şi să depună astfel 
chezăşie? 

— Ţi-i voi numi îndată. Unul din ei este messire Gauvain, 
iar celălalt messire Yvain. Pentru acesta din urmă voi suferi 
eu pe nedrept pedeapsa. 

— Pentru cine eşti pedepsită, ce tot îndrugi acolo? 

— Messire, martor îmi este cel de sus: pentru fiul regelui 
Urien. 

— Te-am auzit eu bine; nu vei muri însă fără el. Eu sunt 
acel Yvain pentru care eşti acum la strâmtoare. lar domnia 
ta eşti aceea, cred, care mi-ai salvat viaţa, oprindu-mă în 
sală, când eu eram prins între două porţi, îndurerat şi 
temător. Aş fi fost prins şi ucis fără ajutorul tău. Dar spune- 
mi, rogu-te, dulcea mea prietenă, cine te acuză de trădare 
şi te ţine captivă între aceste ziduri? 

— Messire! Nimic nu vă voi ascunde, dacă aceasta vă este 
dorinţa. Este adevărat că n-am şovăit să vă ajut cu bună 
credinţă. Graţie spuselor mele, doamna mea v-a acceptat ca 


dreptul ei senior, urmând laudele şi sfatul meu. Şi, jur pe ce 
am mai sfânt, am crezut că fac acest lucru mai mult pentru 
folosul ei decât al vostru, şi aşa cred încă. V-am recunoscut 
acum: am lucrat pentru onoarea şi după voinţa voastră. 
Însă atunci când sa împlinit termenul de un an şi trebuia să 
vă întoarceţi, doamna mea se mânie pe mine şi se socoti 
înşelată pentru că s-a încrezut în spusele mele. Aflând toate 
acestea, seneşalul, un bandit şi un mişel, care mă ura de 
moarte pentru că stăpâna urma de multe ori sfatul meu mai 
curând decât pe-al lui, înţelese că putea acum să-i aprindă 
mânia şi s-o îndrepte împotriva mea. În plină curte, în 
prezenţa tuturor, mă învinovăţi că mi-am trădat stăpâna. 
lar eu nu aveam pe nimeni de sfat şi ajutor; eu singură 
ştiam doar că niciodată n-o trădasem pe doamna mea şi nici 
nu-mi trecuse prin gând aşa ceva. Cuprinsă de spaimă, le- 
am răspuns pe loc, fără să mă sfătuiesc cu cineva, că voi 
rândui să fiu apărată de un singur cavaler împotriva altor 
trei. Seneşalul na fost deloc curtenitor şi n-a crezut de 
cuviinţă să-mi respingă propunerea; pentru nimic în lume 
nu mi-a îngăduit să-mi retrag vorbele. Dimpotrivă m-a legat 
pe cuvânt ca într-un răgaz de patruzeci de zile să-mi caut 
un cavaler care să-mi fie chezaş împotriva altor trei. Am 
alergat apoi la numeroase curţi; am fost şi la curtea regelui 
Arthur, dar nimeni nu m-a putut sfătui ori da vreo veste 
despre voi. 

— Spune-mi, unde era messire Gauvain, sincerul şi bunul 
meu prieten? Niciodată n-a şovăit să acorde ajutorul său 
unei domniţe în primejdie. 

— Dacă l-aş fi găsit la curte, nimeni nu m-ar fi putut 
împiedica să ajung până la el. Mi s-a spus, însă, că regina a 
fost răpită de un cavaler, pentru că regele a fost atât de 
nesăbuit încât să-i îngăduie a-l urma. Cred că seneşalul Keu 
a însoţit-o până ce l-a întâlnit pe acel străin. Atunci a intrat 
la mare necaz seniorul Gauvain, care pornise, în căutarea ei 
şi care nu se va opri din cale nici o zipână ce nu o va găsi. 
lată că v-am povestit adevărul curat despre ceea ce mi s-a 


întâmplat. Mâine voi muri acoperită de ruşine, voi fi arsă pe 
rug fără întârziere, plătind astfel pentru greşeala voastră. 

— Nu va îngădui cel de sus, răspunse Yvain, să suferi 
vreun rău din cauza mea. Cât timp voi fi în viaţă, nu voi 
îngădui să fii ucisă. Aşteaptă-mă mâine, când voi veni 
înarmat, după cât îmi stă în puteri: îmi voi pune chezaş 
braţul pentru eliberarea ta, aşa cum se cuvine s-o fac. Dar 
nu cumva să povesteşti oamenilor cine sunt! Orice s-ar 
întâmpla după luptă, fereşte-te să mă recunoască cineva. 

— Fiţi sigur, seniore, că nu vă voi dezvălui numele cu nici 
un chip. Mai curând aş îndura moartea, dacă vă este voia să 
nu-l destăinuiesc. 

Şi, totuşi, vă conjur să nu vă întoarceţi din cale pentru 
mine. Nu vreau să porniţi o luptă atât de mişelească. Vă 
mulţumesc pentru promisiunea pe care, desigur, aţi împlini- 
o bucuros. Însă aţi fi repede învins. Mai bine să mor eu 
singură decât să se bucure duşmanii de moartea voastră şi 
a mea. Nici eu nu voi avea alt sfârşit după ce vă vor ucide; e 
mai bine ca măcar domnia voastră să rămână în viaţă decât 
să murim amândoi. 

— Multă mâhnire mi-ai adus cu vorbele acestea, scumpă 
prietenă, răspunse messire Yvain. Poate nu vrei să scapi de 
moarte, ori nu-ţi este pe plac ajutorul meu? Dar nu vreau să 
mai lungesc vorba. Ai făcut atâtea pentru mine, încât nu 
trebuie să lipsesc tocmai atunci când ai nevoie de ajutor. 
Ştiu că eşti neliniştită, dar, cu voia lui Dumnezeu, vor fi daţi 
de ruşine toţi trei duşmanii. Să lăsăm, însă, vorba; mă duc 
acum încotro voi vedea cu ochii ca să mă odihnesc. Nu ştiu 
de se află vreun castel prin apropiere. 

— Messire, zise fata, să vă ajute Domnul să găsiţi găzduire 
aleasă pentru această noapte, şi să vă ferească, aşa cum 
doresc eu, de tot ce v-ar putea pricinui necazuri. 

MESSIRE YVAIN PLECĂ ÎNDATĂ, URMAT ÎNDEAPROAPE 
DE MÂNDRUL său leu; au mers ei până ce au ajuns la o 
cetate încinsă de jur împrejur cu un zid înalt şi gros. 
Castelul avea ziduri groase, iar bombardele uşoare, ba 


chiar şi pietrele grele, nu-i puteau aduce vreun rău. lerenul 
dinafara zidurilor era însă gol ca-n palmă: nu se ridicau 
acolo nici case, nici colibe; veţi afla cauza altădată, la timpul 
potrivit. Messire Yvain se abătu din cale spre cetate; vreo 
şapte tineri coborâră podul şi îi ieşiră în întâmpinare. 
Văzând însă, leul în urma lui, se înspăimântară grozav şi îl 
rugară să-l lase la poartă, ca să nu se repeadă asupra lor şi 
să-i ucidă. 

— Nu vorbiţi aşa, le răspunse Yvain. Nu voi intra aici fără 
el. Ori vom primi amândoi găzduire, ori vom rămâne 
dincoace de ziduri; ţin la el ca la mine însumi. Să n-areţi nici 
o teamă, îl voi păzi atât de bine, încât veţi fi în deplină 
siguranţă. 

— Să fie într-un ceas bun, răspunseră atunci ceilalţi. 

Astfel intră Yvain în cetate, întâlnind aici în drumul său 
cavaleri, doamne şi chipeşe domniţe, care-l salutară, îl 
întâmpinară şi îl ajutară apoi să-şi scoată armura: 

— Bine aţi venit, seniore, la noi! îi ziceau ei. Să dea 
Domnul să rămâneţi aici până veţi binevoi să vă întoarceţi 
acasă vesel şi acoperit de glorie! 

Îl primiră astfel cu deosebită bucurie şi îl conduseră la 
castel. Însă o durere care îi apăsa îi făcu repede să uite de 
oaspete; reîncepură să strige, să-şi sfâşie hainele, să 
plângă. Astfel, multă vreme, ei nu încetară să-şi arate şi 
bucuria şi întristarea; bucuria pentru a-şi cinsti oaspetele, 
deşi nu le ardea de aşa ceva, iar întristarea la gândul unei 
aventuri la care se aşteptau a doua zi. Erau siguri că ea 
avea să li se întâmple a doua zi, încă înainte de amiază. 

Messire Yvain se minuna cum aceşti oameni schimbau atât 
de des bucuria pe durere şi se interesă de motivul lor pe 
lângă seniorul castelului: 

— Pentru Dumnezeu, scumpul meu senior, spuneţi-mi, 
rogu-vă, de ce m-aţi primit cu atâta onoare? Şi de ce vă 
bucuraţi şi plângeţi rând pe rând? 

— Vă roi spune, dacă doriţi, deşi aş prefera să tac şi să 
ascund durerea. N-aş vrea să vă spun lucruri care să vă 


întristeze. Lăsaţi-ne mai bine cu durerea noastră şi nu vă 
mâhniţi inima! 

— Cu nici un chip n-aş putea să vă văd copleşiţi de durere 
fără ca inima mea să nu fie şi ea îndurerată; de aceea ţin 
mult să aflu ce nenorocire voi îndura alături de voi. 

— Vă voi face atunci pe voie. Un uriaş mi-a adus grele 
pagube, vrând să i-o dau pe fiica mea, cea mai frumoasă 
dintre toate fecioarele lumii. Acest uriaş mişel, blestemat fie 
el, se numeşte Harpin de la Montagne. Nu e zi lăsată de la 
Dumnezeu să nu ia el din avutul meu tot ce vede cu ochii. 
Nu e durere pe lume mai mare ca a mea. Ar trebui să mi se 
întunece mintea, pentru că aveam şase fii cavaleri, cum alţii 
mai mândri pe lume nu aflai. Pe toţi şase mii-a luat mişelul. 
În faţa mea a ucis doi dintre ei, iar mâine îi va ucide şi pe 
ceilalţi patru dacă nu găsesc pe cineva ca să lupte pentru 
salvarea lor sau a fiicei mele despre care mi-a şi spus că, 
atunci când o va avea, o va da pe mâna celor mai bătrâni şi 
mai hidoşi dintre slujitorii lui, el nemaibinevoind s-o 
accepte. Chiar mâine se va întâmpla această nenorocire, 
dacă Dumnezeu nu mă va ajuta cu sfatul său. De aceeanue 
lucru de mirare, dragul meu senior, că plângem plâns amar; 
cât ne stă însă în puteri, ne străduim să arătăm spre 
domnia voastră o faţă râzătoare. Căci e un nesăbuit cel care 
cheamă la el un om viteaz şi nu îl onorează apoi cum se 
cuvine; şi îmi păreţi a fi un cavaler viteaz. V-am spus acum 
totul despre marea strâmtoare la care ne aflăm. Nici în 
castel, nici în cetate, nu ne-a lăsat uriaşul decât ce avem pe 
noi. Voi înşivă, dacă aţi băgat de seamă, aţi văzut că ne-a 
lăsat într-o sărăcie lucie, în afară doar de aceste ziduri noi, 
căci a făcut burgul una cu pământul. După ce a luatcuel 
tot ce-a putut, a pus foc la ce mai rămăsese. În acest fel a 
adus el nenorocirea asupra noastră. Messire Yvain ascultă 
tot ce-i povesti gazda sa. Când aceasta termină de povestit, 
Yvain îi spuse: 

— Seniore, sunt nespus de îndurerat de supărarea 
voastră. Mă uimeşte însă un lucru, că nu aţi cerut ajutor la 


curtea bunului rege Arthur. Orice om de virtute poate găsi 
la curtea lui pe cei dornici să-şi încerce puterile împotriva 
uriaşului. 

Bunul om îi dezvălui atunci că ar fi găsit un bun ajutor 
dacă ar fi ştiut unde să-l caute pe messire Gauvain. 

— El n-ar fi pregetat să vină, pentru că soţia mea este sora 
lui bună. Însă un cavaler de pe alte pământuri, după ce s-a 
dus la curte, a răpit-o pe regină. El n-ar fi putut, totuşi, 
pentru nimic în lume s-o ia cu el de n-ar fi fost Keu, care l-a 
scos din minţi pe rege ca s-o lase pe regină în paza lui. Unul 
a fost nebun iar cealaltă nesăbuită când s-au încredinţat 
braţului lui; şi iată că şi eu sufăr acum o mare pierdere din 
această cauză. Mai mult ca sigur că messire Gauvain 
viteazul, ar fi venit în mare grabă în ajutorul nepoților săi, 
dacă ar fi aflat de această aventură. El însă nu ştie nimic de 
nenorocirile noastre, ceea ce mă întristează şi mai mult. 
Puțin mai lipseşte ca inima mea să înceteze a bate. Gauvain 
s-a dus după cel căruia Dumnezeu îi va aduce ruşine şi 
necaz pentru că a răpit-o pe regină. 

Messire Yvain nu înceta să suspine auzind aceste 
întâmplări şi îi răspunse cu milă: 

— Dragul şi blândul meu senior, aş vrea bucuros să înfrunt 
aventura, cu condiţia ca uriaşul şi fiii voştri să se prezinte 
mâine la ora hotărâtă şi să nu întârzie prea mult; pentru că 
tot mâine, la amiază mi-am dat cuvântul să fiu neapărat în 
altă parte. 

— Seniore, vă sunt recunoscător pentru acest lucru, îi 
răspunse acel om de treabă, şi vă mulţumesc de mii de ori. 

Şi toţi oamenii de la castel nu încetau să-i aducă 
mulţumire lui Yvain. 

ÎN CLIPA ACEEA ÎŞI FĂCU APARIŢIA DINTR-O CAMERA 
ALĂTURATĂ, fecioara castelanului, cu trupul grațios şi 
chipul fermecător. Intră cu simplitate, palidă şi tăcută, cu 
capul aplecat, căci durerea ei nu lua niciodată sfârşit. 
Mama ei păşea alături, pentru că seniorul trimisese după 
ele, ca să se înfăţişeze oaspetelui său. Erau amândouă 


învăluite în mantii, pentru ca să-şi ascundă mai bine 
lacrimile; dar seniorul lor le porunci să-şi înlăture vălurile şi 
să-şi ridice capul. 

— Nu trebuie să vă întristeze porunca ce v-o dau. lată că 
Dumnezeu ne-a trimis un viteaz de treabă şi ne-a îngăduit o 
bună aventură; oaspetele nostru ne-a asigurat că va lupta 
cu uriaşul Harpin. Nu şovâăiţi să-i cădeţi la picioare! 

— Să nu-mi fie dat să văd una ca asta! exclamă messire 
Yvain. Nu se cuvine să-mi cadă la picioare sora seniorului 
Gauvain şi nepoata sa. Să mă apere domnul ca orgoliul meu 
să fie atât de mare încât să le îngădui a se arunca la 
picioarele mele. Nu s-ar şterge niciodată din minte ruşinea 
pe care aş avea-o în asemenea împrejurare. Le-aş fi însă 
recunoscător dacă şi-ar întări forţele până mâine, şi atunci 
vor vedea dacă este voia Celui de sus să le ajute. Nu trebuie 
să mă roage pe mine să lupt; numai uriaşul să vină mâine la 
vreme, pentru ca nu cumva să-mi calc cuvântul dat în altă 
parte. Nimic pe lume nu m-ar împiedica să iau parte mâine 
la amiază la cea mai mare luptă pe care trebuie s-o dau. El 
nu vroia să-i asigure pe de-a-ntregul, temându-se că uriaşul 
ar fi putut să nu vină la timp, iar el să întârzie să alerge în 
ajutorul fecioarei închise în capelă. Le-a făgăduit doar atât 
cât să nu le spulbere speranţa şi toată lumea fu mulţumită; 
aveau multă încredere în vitejia lui şi toţi se gândeau că era 
un om bun, datorită prieteniei sale cu leul. Acesta stătuse 
toată seara întins lângă el, blând ca un miel. Datorită 
speranţei pe care şi-o puneau în el, oamenii din castel se 
îmbărbătau unii pe alţii şi nu se mai simțeau sfâşiaţi de 
durere. 

Când sosi vremea somnului îl duseră să se odihnească într- 
o cameră frumoasă, doamna şi fiica sa fiind amândouă de 
faţă. Îl îndrăgiseră tare mult şi desigur că le-ar fi fost şi mai 
drag dacă ar fi cunoscut cu adevărat cortezia şi marea lui 
vitejie. Yvain şi leul s-au întins şi s-au odihnit unul lângă 
altul, astfel încât ceilalţi n-au îndrăznit să se apropie de ei, 
zăvorind uşa până a doua zi în zori. 


Când au deschis-o, Yvain se sculă, ascultă slujba şi aşteptă 
să împlinească făgăduiala ce le-o făcuse în ajun, până la 
primul ceas al zilei. După aceea îl chemă pe stăpânul 
castelului şi îi spuse înaintea tuturor: 

— Seniore, nu pot să mai întârzii şi voi pleca, nu vă fie cu 
supărare. Vă încredinţez, însă, că dacă n-aş fi legat de 
cuvântul dat, departe de aici, aş mai rămâne încă pentru 
nepoţii seniorului Gauvain pe care îl iubesc mult. 

Fecioara fremătă toată de groază, ca, de altfel, şi doamna 
cu seniorul. Teama ca Yvain să nu plece era atât de mare, 
încât îi căzură cu toţii la picioare şi castelanul se oferi să-i 
dea pământ ori alte avuţii dacă ar fi binevoit să mai aştepte 
câtăva vreme. 

— Doamne fereşte să poftesc la vreo avuţie! răspunse 
Yvain. 

Pe fecioara înspăimântată o podidi plânsul; îl imploră pe 
Yvain să mai rămână o clipă. Asemenea unei fiinţe tulburată 
de groază, ea îl rugă pe cavaler, invocând în acelaşi timp pe 
toţi sfinţii, pe Dumnezeu şi pe glorioasa regină din ceruri, 
să nu plece încă. Îi aminti atunci de unchiul său pe care 
Yvain îl preţuia nespus. Pe Yvain îl cuprinse o mare milă, 
văzând cum fata se bizuia pe amintirea unchiului ei, pe 
blinda suverană din cer şi pe Dumnezeu, dulcele monarh al 
milei. Îşi înăbuşi un geamăt de durere; chiar de i s-ar fi 
dăruit întregul regat al Ţarcului, n-ar fi îndurat ca Lunette 
să fie arsă pe rug, odată ce o asigurase de sprijinul său. 
Dacă nu va ajunge acolo la timp, nu-l mai putea aştepta 
decât moartea ori nebunia; pe de altă parte însă şi 
amintirea nobleţei prietenului său Gauvain îl chinuia 
amarnic. Inima i se rupea în piept văzând că nu putea să 
mai întârzie. Nu plecă totuşi, ci mai rămase încă în 
aşteptare. 

Şi iată că Harpin de la Montagne se arătă pe câmp, 
aducând cu sine pe cavalerii prizonieri; pe umăr ducea un 
par gros, ascuţit la un capăt, cu care îi împungea pe cei 
patru fraţi. Aceştia nu purtau alte veşminte decât doar 


cămăşile lor, făcute ferfeniţă; fuseseră legaţi cu frânghii de 
mâini şi de picioare şi suiţi pe patru gloabe, slabe şi 
nenorocite, care şchiopătau. 

Veniseră călare până în apropierea unei păduri, unde un 
pitic umflat ca un broscoi le legase cailor cozile una de alta. 
Şi astfel caii mergeau toţi pairul unul lângă altul, în vreme 
ce piticul nu înceta a-i şfichiui cu o biciuşcă legată în noduri, 
lovindu-i până la sânge. În acest fel erau aduşi cavalerii, 
între uriaş şi pitic. 

Ajuns în faţa porţii, pe câmpie, uriaşul se opri. Îi răcni 
bietului om că pe fiii săi îi paşte moartea dacă nu-i va ceda 
fiica. Îi mai spuse apoi că o va da pe mina slujitorilor, căci 
nu se va mai umili s-o ceară pentru sine, urmând ca ea să se 
însoţească cu o mie de slujitori de-ai lui, toţi păduchioşi şi 
goi, ca nişte linge-blide şi hleaburi fără căpătăi, arzând de 
dorinţa de a contribui la această nenorocire. 

Bătrânul castelan mai că nu înnebuni de durere, auzind ce 
soartă îi era hărăzită fiicei sale, ca preţ de răscumpărare 
pentru viaţa fiilor lui; ar fi preferat, săracul, moartea în 
locul vieţii. Îşi spunea că nu era decât un laş captiv şi se 
zbătea în plânset. Bunul messire Yvain începu atunci a-i 
spune: 

— Seniore, mult este mişel şi trufaş acest uriaş care se 
umflă în pene dincolo de ziduri. Dar Cel de sus nu va 
îngădui ca fiica voastră să intre în puterea lui. Cât de mult o 
înjoseşte şi o urăşte! Ar fi o mare nedreptate dacă o fiinţă 
atât de frumoasă şi de neam ales ar încăpea pe mâna unor 
netrebnici. Aduceţi-mi aici armele şi calul! Porunciţi să se 
deschidă poarta şi lăsaţi-mă să trec! Nu ştiu care, dar unul 
din noi va să fie doborât la pământ. Poate voi fi în stare să-l 
umilesc pe acest nemernic care v-a prigonit atât de rău, şi 
să-l silesc să vă înapoieze fiii. El va veni să ceară iertare 
domniilor voastre pentru vorbele de ocară pe care vi le-a 
aruncat; atunci vă voi încredința Domnului, iar eu îmi voi 
urma calea. 


Se repeziră atunci să-i scoată calul şi îi aduseră armele. Îşi 
dădură osteneala să-i pună strâns armura. Îl înarmară cât 
putură mai repede, nemairămânându-le apoi decât să 
coboare podul şi să-i îngăduie să plece. 

Yvain ieşi dincolo de ziduri, urmat îndeaproape de leu; cei 
care rămăseseră în cetate înălţau rugi fierbinţi către cel de 
sus. Se temeau pentru Yvain, deoarece nelegiuitul Harpin, 
care ucisese mulţi viteji, văzându-l şi pe el în faţa lui, ar fi 
putut încheia lupta altfel decât le era lor voia; se rugau însă 
lui Dumnezeu să-l apere de moarte pe messire Yvain, ca să 
se întoarcă viu şi nevătămat, după ce îl va ucide pe uriaş. 
Fiecare se ruga din tot sufletul. 

Trufaş şi ameninţător, uriaşul se îndreptă atunci spre 
Yvain. 

— Pe ochii mei, spuse el, cel care tea trimis aici nu te avea 
prea drag; nici că se putea răzbuna mai bine pe tine pentru 
tot ce i-oi fi făcut! 

— Îţi prăpădeşti vorbele degeaba, îi răspunse Yvain fără 
teamă. Luptă cât poţi mai bine, căci şi eu voi face la fel. Nu- 
mi place vorba multă. Yvain îşi aminti atunci că era în 
întârziere. Îl lovi pe uriaşul acoperit cu o blană de urs, 
drept în piept şi-i dădu o astfel de lovitură, încât blana nu-l 
apără cu nimic; fierul lancei i se înroşi, iar sângele ţâşni din 
rană. Uriaşul îl izbi la rândul său pe Yvain atât de tare încât 
parul i se îndoi. Messire Yvain îşi trase sabia cu care ştia să 
dea lovituri grozave. Uriaşul era fără apărare, fiindcă avea 
atâta încredere în forţa lui, încât nu găsise de cuviinţă să se 
îmbrace în armură. Cu sabia în mână, Yvain porni la atac. 
Cu tăişul sabiei, nu cu latul, îl lovi şi îi tăie o bucată din 
obraz. Harpin îi dădu, însă, o astfel de lovitură, încât 
cavalerul trebui să se rezeme de gâtul calului său. 

Văzând aceasta, leul îşi zbârli coama şi se pregăti să-şi 
ajute stăpânul. Sări mâniat şi apucă puternic pielea păroasă 
a uriaşului, crăpând-o ca pe o scoarță de copac; îi sfâşie 
astfel coapsa, tăindu-i nervii şi carnea. Năucit, uriaşul 
începu să ragă ca un taur, căci leul îl rănise grav. Atunci 


ridică parul cu mâinile amândouă şi, vrând să-l lovească, 
dădu greş. Leul se feri într-o parte, iar lovitura căzu în gol, 
lângă messire Yvain. Cavalerul îşi luă atunci el avânt şi îl 
nimeri cu două lovituri. Înainte ca mişelul să-şi dea seama, 
Yvain îi desprinse cu sabia umărul de trunchi şi cu a doua 
lovitură îi băgă sabia în piept până în rărunchi. Uriaşul, 
căzut în ţărână şi încolţit de moarte, se prăbuşi cu vuietul 
unui stejar doborât. 

Toţi cei de la creneluri vrură să vadă isprava, năvălind cu 
toţii şi năpustindu-se asemenea câinilor de vânătoare când 
li se aruncă măruntaiele vânatului pe care l-au gonit. Se 
întreceau care mai de care, alergând acolo unde uriaşul 
zăcea întins la pământ. Chiar şi castelanul dădu fuga, cu toţi 
oamenii de la curte, împreună cu fiica şi soţia lui. Se 
bucurau cei patru fraţi, cărora cruntă le fusese suferinţa. 
Fiind siguri că nu l-ar putea reţine pe seniorul Yvain cu nici 
un chip, eiîlrugară să se întoarcă pentru a sărbători 
victoria de îndată ce îşi va termina treburile. 

Yvain le răspunse că nu le poate făgădui nimic, pentru că 
nu era în stare să prevadă cum avea să se sfârşească totul. 
Spuse însă castelanului că ar fi dorit ca cei patru fii ai săi, 
împreună cu sora lor, să-l ia pe pitic şi să se ducă la seniorul 
Gauvain, atunci când vor afla că s-a întors, să-i povestească 
şi lui întreaga aventură. Căci o faptă bună nu valorează 
nimic dacă nu este ştiută în lume. 

— Nu vom ascunde niciodată, răspunseră ei, această faptă 
bună, n-ar fi drept. Vom face aşa cum doriţi. Spuneţi-ne 
însă, ce-i vom putea spune când vom fi în faţa lui, cu cine 
vom putea să ne lăudăm dacă nu vă ştim numele? 

— Puteţi doar atât să-i mărturisiţi că numele meu este 
Cavalerul cu Leul şi vă mai rog să-i spuneţi din partea mea 
că mă cunoaşte bine, precum şi eu pe el, deşi nu-şi dă 
seama cine sunt. Este singura mea rugăminte. Trebuie 
acum să plec; ceea ce mă înspăimântă însă este gândul că 
am zăbovit prea mult aici; căci până la amiază mai am 


multe de împlinit în alt loc, dacă voi putea ajunge acolo la 
timp. 

Nu mai pierdu vremea şi porni la drum. Mai înainte de a 
pleca însă, castelanul îl rugă frumos să-i ia pe lângă el pe 
cei patru fii ai săi. Nimeni pe lume nu s-ar fi străduit mai 
mult să-l slujească. Dar Yvain nu dorea să aibă un soţ de 
drum şi părăsi singur ţinutul. 

Yvain se întoarse astfel la capela cât de repede putu să-l 
poarte calul. Drumul era drept şi frumos, iar el ştiu să-l 
urmeze, înainte, însă, ca el să fi ajuns acolo, domniţa fusese 
scoasă din capelă şi rugul pe care urma să fie aşezată 
fusese deja pregătit. Cu trupul gol sub cămaşă, legată lângă 
foc, o ţineau oameni care o învinuiau pe nedrept de ceea ce 
ei nu-i trecuse niciodată prin gând. 

Atunci ajunse şi messire Yvain şi, văzând-o pe Lunette 
lângă rugul în care vroiau s-o arunce, se mânie foarte. Nici 
de cortezie nici de înţelepciune nu s-ar bucura cel care s-ar 
teme de vreun lucru. Adevărat că se-ntristase şi el, dar 
nădăjduia că Dumnezeu şi dreptatea îl vor ajuta şi se vor 
arăta de partea sa: în aceştia se încredea el, iar leul îi era 
prieten. 

Se îndreptă atunci în goană spre mulţimea adunată 
strigând: 

— Lăsaţi-o, lăsaţi-o pe domniţă, oameni răi! Nu-i drept să 
fie aruncată în foc, nu are nici o vină. 

Şi oamenii, de ici de colo, se dădeau în lături ca să-i 
deschidă calea. 

Messire Yvain ardea de nerăbdare s-o revadă pe doamna 
pe care n-o pierduse din inimă nicicând. O căută cu ochii 
până ce-o zări şi îşi supuse inima la grea încercare, ţinând-o 
strânsă-n trup, ca pe un cal când îl tragi de hăţuri din 
răsputeri. Deşi oftă, o privi totuşi cu aprinsă bucurie; nu-şi 
împlinea însă suspinele şi le stăvilea cu greu chin, ca să nu-i 
fie auzite. Îl cuprinse mila, văzând şi auzind marea durere a 
femeilor sărmane care plângeau în juru-i: 


— Vai, Doamne, cum ne-ai uitat! Cum vom rătăci de-acum, 
pierzând pe cea mai bună prietenă! Sfatul şi ajutorul ei ne 
susțineau la curte. Doamna ne dăruia hainele ei din blană 
de veveriţă. Se va întoarce de-acum crugul vremii; nu se va 
mai găsi cine să cuvinte pentru noi. Ajungă-l urgia pe 
seneşalul care ne-o răpeşte! Blestemat fie cel datorită 
căruia o pierdem! Mare va fi durerea noastră! Nu se va mai 
găsi cine să spună: „Daţi mantia de blană, ilicul şi cămaşa, 
scumpă doamnă, acestei femei de treabă! Dacă i le veţi 
trimite, vor fi bine folosite, căci este la mare nevoie”. S-a 
sfârşit cu asemenea cuvinte. Căci nu mai e nimeni leal şi 
curtenitor; fiecare cere mai curând pentru el, decât pentru 
un altul, chiar dacă nu are nici o nevoie. 

ASTFEL SE TÂNGUIAU BIETELE FEMEI. TRECÂND 
PRINTRE ELE, messire Yvain le auzi toate plângerile, care 
nu erau nici mincinoase, nici prefăcute. O văzu pe Lunette 
îngenuncheată, acoperită doar de o cămaşă; i se dăduse 
împărtăşania, iar ea ceruse iertare Domnului pentru 
păcatele săvârşite. Atunci Yvain veni spre ea şi, ridicând-o 
în picioare, îi spuse: 

— Domnița mea! Unde sunt cei care vă acuză şi 
condamnă? Pe loc, de nu cumva vor refuza, le va fi acordată 
bătălia. 

Fata care-l aşteptase, dar nu-l zărise până atunci, îi zise cu 
bucurie: 

— Seniore, veniţi trimis de Dumnezeu ca să mă ajutaţi la 
mare nevoie! Cei care aduc falsă mărturie sunt cu toţii aici, 
pregătiţi împotriva mea. Dacă aţi mai fi întârziat o clipă, aş 
fi ajuns cenuşă şi cărbuni. Aţi venit să mă apăraţi, de aceea 
Domnul vă va da putere; jur că nu sunt vinovată de trădare! 

Cuvintele acestea le-au auzit seneşalul cu cei doi fraţi ai 
săi. 

— Ei, zise el, femeie zgârcită cu adevărul şi generoasă cu 
minciuna! E un nebun cel care se-ncrede în cuvântul tău şi 
se încumetă la asemenea faptă. E tare neghiob cavalerul 
care a venit să moară pentru tine, căci el este singur iar noi 


suntem trei. Îl sfătuim să facă mai bine cale-ntoarsă, înainte 
ca răul să se întoarne în mai rău. 

Supărat, cavalerul îi răspunse: 

— Cui îi este teamă n-are decât să fugă! Nu mă tem atât 
de mult de cele trei scuturi ale voastre, încât să plec învins 
fără lovituri de spadă. Ar însemna să fiu un infam, dacă, 
întreg la minte şi sănătos cum sunt, v-aş lăsa liber câmpul 
de bătălie. Atâta vreme cât voi fi teafăr şi în viaţă, nu voi 
fugi în faţa amenințărilor tale. Te sfătuiesc dar, să dai pe loc 
strigare precum că domniţa e nevinovată şi că ai ponegrit-o 
pe nedrept. Ea mi-a spus, şi o cred, m-a încredinţat 
jurându-se pe sufletul ei, că nu a trădat-o nicicând pe 
doamna sa cu gândul, cu vorba ori cu fapta. Cred ce mi-a 
spus şi o voi apăra cu toată puterea braţului meu, pentru că 
dreptatea îmi stă într-ajutor. Dumnezeu este de partea celui 
drept, iar Domnul şi dreptatea una sunt; şi atunci când ei 
mi se alătură, mai buni prieteni am decât tine, şi ajutor mai 
de nădejde! 

Ceilalţi îi răspunseră cu nesăbuinţă că el n-avea decât să 
se îndrepte spre pierzanie cât mai iute cu putinţă, având 
doar grijă ca leul să nu le facă vreun rău. Desigur, le spuse 
messire Yvain, că doar nu-lva sili pe leu să lupte, bizuindu- 
se numai pe el însuşi. Dar dacă leul său avea totuşi să-i 
atace, atunci ei să se ferească, deoarece el nu-i putea 
asigura cu nimic în această privinţă. 

— Orice ai zice, răspunseră ceilalţi, dacă nu-ţi ţii fiara şi n- 
o potoleşti, n-ai de ce să rămâi aici; pleacă din nou, de vrei 
să fii înţelept. Toată această ţară ştie cum fata aici de faţă 
şi-a trădat stăpâna; de aceea drept este să fie aruncată în 
flăcări. 

— Ferească sfântul Duh! răspunse messire Yvain care ştia 
adevărul. Să nu dea Domnul să plec de aici până nu îi voi 
reda libertatea. Îi făcu apoi leului semn să se tragă înapoi şi 
să stea liniştit, iar acesta se supuse îndată poruncii. 

După ce schimbară apoi aceste cuvinte, luptătorii se 
îndepărtară unii de alţii. Cei trei se repeziră asupra 


seniorului Yvain, care venea, însă împotriva lor la pas, 
nevoind să se dezlănţuie de la primul atac. Îi lăsă să-şi 
sfărâme lăncile de scutul său, păstrându-şi-o întreagă pe a 
sa. Din scut îşi făcu apoi pavăză şi se îndepărtă de ei ca la 
un stânjen. Repede, însă, se întoarse la treabă, căci nu era 
timp de odihnă. Revenind, îl atinse pe seneşalul care se 
găsea în fruntea fraţilor săi, frângându-şi lancea de trupul 
său şi aruncându-l la pământ. Îi dăduse o lovitură atât de 
zdravănă, încât acesta zăcu năucit câtăva vreme, fără a se 
mai gândi la revanşă. 

Ceilalţi doi se repeziră însă asupra lui cu săbiile pe care le 
traseră din teacă, dându-i puternice lovituri, şi primind 
altele şi mai grozave în schimb. O singură lovitură de-a lui 
Yvain valora cât două de-ale lor. Acesta se apără împotriva 
lor atât de bine, încât nu cedă nici măcar un pas. lată însă 
că seneşalul, ridicându-se de la pământ şi alăturându-se 
fraţilor săi, ei se străduiră împreună, până ce îl strâmtorară 
şi-l răniră pe messire Yvain. 

Văzând aceasta, leul nu mai întârzie să-i vină în ajutor, 
simțind că era mare nevoie de el. lar femeile, care o 
îndrăgeau pe domniţă se rugau lui Dumnezeu cu inima 
curată să nu îngăduie cu nici un preţ moartea sau 
înfrângerea cavalerului care intrase în luptă ca să apere 
cauza cea dreaptă. Şi femeile îl ajutau cu rugăciunile lor, 
căci ele nu aveau altă armă. 

Între timp, leul se năpusti cu atâta înverşunare asupra 
seneşalului pornit la luptă, încât zalele acestuia zburară ca 
paiele În vânt, lăsându-l fără o mână de la umăr, şi 
zdrobindu-i o coastă. Tot ce atingea sfâşia, scoțând 
măruntaiele seneşalului la iveală. Astfel de lovitură primi 
tabăra duşmană. 

COMBATANŢII ERAU ACUM ÎN NUMĂR EGAL PE 
CÂMPUL DE luptă. Seneşalul, nemaiputând scăpa de 
moarte, era scăldat într-un val roşu de sânge cald care-i 
ţâşnea din inimă. Leul se năpusti apoi şi asupra celorlalţi, 
căci messire Yvain nu reuşise nici un pic să-l gonească cu 


lovituri ori cu ameninţări, deşi se străduise cu multă 
osteneală. Leul ştia fără îndoială că seniorului său îi 
convenea acest ajutor şi că după aceea avea să-l 
îndrăgească şi mai mult; de aceea se şi repezise asupra 
celor doi, care se apărau cu înverşunare, rănindu-l şi 
însângerându-l. Când messire Yvain văzu că leul fusese 
rănit, inima în piept i se aprinse de mânie şi, străduindu-se 
amarnic să-l răzbune, porni asupra duşmanilor atât de 
crunt, încât îi năuci. Cei doi, nemaiputând să se apere, 
cerură îndurare. Aceasta se datora însă ajutorului adus de 
leu, ale cărui răni erau adânci şi trupul stors de puteri. Pe 
de altă parte, nici messire Yvain nu era nevătămat; şi el era 
crestat de răni, de care însă îi păsa mai puţin decât de cele 
ale prietenului său. 

Domnița însă era eliberată, aşa cum îi fusese voia; stăpâna 
sa o iertă pe Lunette cu dragă inimă. Duşmanii fură ei arşi 
pe rugul pe care îl pregătiseră, căci aceasta este raţiunea 
dreptăţii: cel care judecă pe nedrept pe altcineva trebuie să 
îndure aceeaşi moarte pe care a vrut să i-o dea celui 
nevinovat. 

Lunette era mulţumită şi voioasă pentru că se împăcase cu 
doamna sa şi bucuria lor era atât de mare, încât nimeni nu 
mai văzuse aşa ceva. Cu toţii îşi ofereau serviciul seniorului 
Yvain, după cum se cuvenea, fără a-l recunoaşte însă. Nu-l 
recunoscuse nici Laudine, care-i stăpânea inima fără s-o 
ştie. Îl rugă însă mult să se înduplece să rămână până ce 
rănile sale şi ale leului aveau să se vindece. 

— Prinţesă, răspunse el, nu pot rămâne în aceste locuri, 
atâta vreme cât doamna mea nu mă va ierta de supărarea şi 
mânia ei. Atunci doar vor lua sfârşit chinurile mele. 

— Îmi pare rău, răspunse doamna. Nu dă dovadă de prea 
multă cortezie doamna care vă sfâşie inima. Ea n-ar trebui 
să-i interzică primirea unui cavaler de valoarea voastră, 
doar dacă nu cumva aţi comis o greşeală foarte gravă. 

— Doamnă, zise el, oricâtă durere mă apasă, iubesc tot 
ceea ce ei îi place. Dar nu-mi mai răscoliţi inima! Nu voi 


pomeni nimănui această greşeală a mea, decât doar acelora 
care o cunosc bine. 

— O mai cunoaşte, deci, cineva în afară de voi doi? 

— Da, doamnă! 

— Spuneţi-ne, cel puţin, blânde sire, numele vostru! După 
aceea puteţi pleca liniştit. 

— Liniştit? Cu neputinţă, doamnă. Datorez mai mult decât 
îmi stă în puteri să înapoiez. Totuşi, nu trebuie să vă ascund 
numele sub care mă fac cunoscut. Dacă veţi auzi vreodată 
de Cavalerul cu Leul, aflaţi că eu sunt acela. Numele acesta 
vreau să-mi fie dat. 

— Doamne, seniore, ce înseamnă acest nume de care n-am 
auzit niciodată? 

— V-aţi convins, doamnă, în felul acesta, că nu mi-a mers 
vestea în lume ca unui cavaler vestit. 

— Totuşi, dacă nu v-ar fi cu supărare, îi mai spuse doamna, 
v-aş ruga să mai şedeţi la noi. 

— O, n-aş îndrăzni atâta timp cât n-aş fi sigur că aceasta 
este şi dorinţa doamnei mele. 

— Plecaţi, deci, în pace, bunule senior, şi fie voia celui de 
sus ca durerea să v-o schimbe în bucurie î 

— Să vă audă bunul Dumnezeu! răspunse cavalerul. Apoi 
spuse doar pentru sine: Doamnă, nu ştii că deţii cheia 
fericirii mele! 

YVAIN PORNI LA DRUM CU MÂHNIRE ÎN SUFLET; NU-L 
recunoscuse nimeni. Lunette doar îl însoţi o bună bucată de 
drum, şi atunci Yvain o rugă stăruitor să nu dezvăluie cuiva 
numele apărătorului ei. 

— Seniore, spuse ea, va fi precum vă este voia. 

După aceea, o mai rugă să-şi amintească de el şi să-l apere 
pe lângă doamna sa când va găsi momentul prielnic. 
Degeaba îi mai aduce aminte de aceasta, îi răspunse 
Lunette; se înţelege de la sine că ea nu va uita niciodată 
binele pe care i-l adusese, şi-i mulţumi apoi de nenumărate 
ori. 


Yvain mergea dus pe gânduri, obosit de leul pe care 
trebuia să-l poarte, căci acesta nu mai avea puteri să-l 
urmeze. Îi făcuse litieră din scutul său, din muşchi şi din 
ferigă, un culcuş pe care îl aşezase cu grijă, purtându-l apoi 
întins pe el. 

Tot mergând astfel, ajunse în faţa porţii unei case mari şi 
frumoase. Găsind totul închis, bătu în poartă. Un slujitor îi 
deschise de la prima chemare. Îi apucă frâul cu mâna şi-i 
spuse: 

— Înaintaţi, messire! Vă prezint casa seniorului meu, dacă 
vă e voia să coborâţi din şa. 

— Îţi mulţumesc pentru bunăvoință, răspunse Yvain. 
Suntem la vreme de seară şi avem mare nevoie de bună 
ospătare. 

De-abia trecu de poartă, că Yvain şi văzu pe toţi oamenii 
casei alergând să-i iasă în întâmpinare. Il salutară şi-l 
ajutară să coboare din şa, după ce aşezară pe lespezile din 
faţa casei scutul său cu leul; unii luară calul şi îl duseră în 
grajd, alţii îi luară armele, după cum se cuvenea, apoi îl 
înştiinţară pe seniorul lor. Îndată ce acesta află vestea, 
cobori în curte şi îl salută pe Yvain; îl urma soţia sa 
împreună cu toţi fiii şi toate fiicele şi cu mulţi alţi oameni. 
Se aduseră apoi viole şi-l ospătară pe Yvain în cânt şi 
veselie. După aceea îl conduseră într-o cameră liniştită, 
găsindu-l foarte bolnav, şi punându-i şi leul alături, nu fără 
mustrări. 

Două fecioare, fetele stăpânului casei, se porniră apoi să-l 
vindece, căci erau tare pricepute în medicină. Aşa rămase 
Yvain acolo cu leul mai multe zile, până ce amândoi se 
vindecară, putând din nou să-şi reia drumeţia. 

ÎNTRE TIMP SE ÎNTÂMPLĂ CA SENIORUL DE NOIRE 
ESPINE SĂ fie certat cu Moartea. Aceasta îl lovi amarnic, 
până ce îl răpuse. După moartea lui, cea mai în vârstă 
dintre cele două fiice ale sale declară că părintele ei i-ar fi 
lăsat spre folosinţă întreg pământul său, câte zile va avea, 
astfel că nu-l va împărţi cu sora ei. Aceasta din urmă 


răspunse că se va duce la curtea regelui Arthur să ceară 
ajutor pentru a-şi susţine cauza. Când sora cea mare văzu 
că mezina nu-i va ceda cu nici un chip pământul fără 
proces, se nelinişti foarte şi hotărî să ajungă la curte 
înaintea ei. 

Se pregăti în grabă şi, fără să piardă cumva vremea, porni 
la drum ca să ajungă la curte. Mezina plecă şi ea, grăbindu- 
se din răsputeri, însă fără folos: sora cea mare ceruse deja 
ajutor seniorului Gauvain, iar aceasta făgăduise să-i 
împlinească toate rugăminţile. Au convenit însă ca nimeni 
să nu afle de această învoială, altfel Gauvain nu se va mai 
înarma pentru luptă. 

Mezina ajunse însă şi ea la curte, îmbrăcată într-o mantie 
scurtă din stofă căptuşită cu hermină. Trecuseră trei zile de 
când regina şi toţi captivii se întorseseră din închisoarea în 
care îi ţinuse Meleagant. Singur Lancelot zăcea închis prin 
trădare într-un turn. Chiar în ziua când fecioara se 
prezentă la curte, ajunse şi vestea despre uriaşul crud şi 
neomenos pe care Cavalerul cu Leul îl omorâse în luptă. Fii 
castelanului îl salutară pe unchiul lor, seniorul Gauvain, din 
partea învingătorului. Nepoata lui îi povesti ajutorul adus 
de acest viteaz; îi mai spuse că, deşi Gauvain nu ştia cine 
este Cavalerul cu Leul, el îl cunoştea totuşi foarte bine. 

VORBELE ACESTEA LE AUZI SORA MEZINA; EA SE 
SIMȚEA pierdută pentru că nu mai spera să găsească la 
curte vreun ajutor, lipsindu-i braţul celui mai bun cavaler. Îl 
implorase şi ea de nenumărate ori pe Gauvain. 

— Domniţă, îi răspunse messire Gauvain, mă rogi în van; 
nu mi-e cu putinţă să te ajut pentru că am pornit altă treabă 
de la care nu mă voi da în lături! 

Fecioara plecă atunci şi se prezentă în faţa regelui. 

— Sire, zise ea, am venit la voi pentru a cere ajutor la 
curtea voastră. Nu am găsit nici un sprijin şi mă mir. Nu voi 
pleca fără învoirea voastră. Să afle totuşi sora mea că, dacă 
vroia partea mea, ar fi putut s-o obţină prin dragoste; dacă 


voi găsi un braţ ferm, nu-i voi lăsa niciodată moştenirea 
mea. 

— Ai vorbit înţelept, îi spuse regele Arthur. Pentru că sora 
voastră se află aici, o rog şi o sfătuiesc să-ţi lase ceea ce ţi 
se cuvine de drept. 

Sora mai mare, însă, fiind sigură de ajutorul celui mai bun 
cavaler din lume, răspunse: 

— Sire, să mă bată Dumnezeu dacă voi împărţi din 
moştenirea mea castel, cetate, pământ desţelenit, pădure, 
moşie ori altceva. Dacă vreun cavaler îndrăzneşte să se 
înarmeze pentru ea, oricine ar fi cel care vrea să-i susţină 
cauza, să se prezinte acum! 

— Nu eşti deloc binevoitoare, îi zise regele. E nevoie de 
mai mult timp pentru a căuta un cavaler. Dacă ea va vrea, 
te va putea urmări în răstimp de patruzeci de zile la 
judecată în faţa întregii curţi. 

— Sire, puteţi hotărî legile după cum credeţi de cuviinţă, 
răspunse sora cea mare. Va fi precum spuneţi. În nici un caz 
însă nu mă voi dezice de hotărârea luată; dar dacă sora 
mea cere acest răgaz, eu îl voi accepta. 

Mezina ceru răgazul de patruzeci de zile şi îndată după 
aceea îşi luă rămas bun de la rege, plecând de la curte, 
hotărâtă să nu înceteze a-l căuta pe tot pământul pe 
Cavalerul cu Leul, care îşi punea braţul în slujba celor 
năpăstuiţi. 

Şi astfel mezina începu să-l caute pe messire Yvain. 
Străbătu multe ţinuturi, dar nu ajungea până la ea nici o 
veste despre cavaler; durerea începu atunci s-o copleşească 
şi ea căzu bolnavă. Tot răul i-a fost însă spre bine, căci 
ajunse la o cunoştinţă de-a ei, unde era mult iubită. Gazda, 
văzând pe chipul fetei că aceasta nu era deloc sănătoasă, o 
opri cu de-a sila ca să le povestească necazul. 

O altă fecioară porni atunci pe aceeaşi cale ca s-o ajute în 
căutare, ea rămânând să se odihnească. Cealaltă fecioară 
rătăci astfel cât fu ziua de lungă, singură şi mergând iute, 
până ce se lăsă întunericul. Necazul era cu atât mai mare 


cu cât ploua cu găleata, iar fata era în mijlocul pădurii. 
Drumul era desfundat, şi adesea calul intra în noroi până la 
oblânc. Fecioara era la mare ananghie, la mijloc de codru şi 
fără călăuză, pe vreme rea şi în miez de noapte. Era o 
beznă de nici calul nu vedea pe unde păşea. Fata se ruga la 
toţi sfinţii; în sfârşit, Cel de sus se îndură de ea şi îi mână 
paşii până la un adăpost. Dumnezeu o scoase afară din 
pădure; acolo, după alte lungi rugăciuni, ea auzi sunetul 
unui corn care o bucură nespus de mult. Era semn bun că 
va găsi un adăpost; merse astfel pe un drum până ce se 
apropie de cornul ale cărui sunete ajunseseră prin noapte 
până la ea. 

Cornul sună prelung de trei ori. Fecioara se îndreptă ţintă 
într-acolo, până ce ajunse la o cruce care se găsea pe 
partea dreaptă a drumului. Acolo trebuie că se găsea cel 
care sunase din corn. Dădu pinteni calului până ce se 
apropie de un pod. Dincolo de el zări un mic castel rotund, 
cu ziduri albe şi barbacană. Aşa ajunse ea la castel, 
călăuzită prin noapte de paznicul care, urcat pe metereze, 
sunase din corn. Îndată ce acesta o văzu, îi dădu bineţe, luă 
cheile de la poartă şi îi deschise, zicându-i: 

— Fii binevenită, fecioară, oricine ai fi! În noaptea aceasta 
vei avea o gazdă bună. 

— Nici nu căutam altceva, îi răspunse fata. După chinul şi 
osteneala din timpul zilei ea preţuia şi mai mult această 
găzduire. Se simţea tare bine. 

După masă, gazda sa o întrebă încotro merge şi ce caută. 

— Caut pe cineva pe care nu-l cunosc şi nu l-am văzut în 
viaţa mea cred, răspunse fata. Este vorba despre un cavaler 
însoţit de un leu; mi s-a spus că, de-l voi găsi, pot să am în el 
încredere deplină. 

— Pot să te asigur de aceasta, răspunse gazda sa, căci 
Dumnezeu mi l-a trimis alaltăieri, tocmai când eram mai 
încolţit de nevoie. Binecuvântată fie cărarea pe care a ajuns 
la casa mea. El m-a scăpat de un aprig duşman al meu. 


Dincolo de poartă mai poţi vedea încă trupul uriaşului pe 
care l-a ucis fără nici o osteneală. 

— Pentru Dumnezeu, seniore, zise fecioara, spune-mi, te 
rog, dacă ştii în ce parte s-ia îndreptat şi dacă s-a oprit în 
vreun loc! 

— Nu ştiu unde se află el acum, răspunse castelanul, dar 
pot să-ţi arăt mâine încotro s-a îndreptat. 

— O, de-ar da Dumnezeu să-mi îndrume paşii acolo unde 
pot afla vreo veste! De-l voi găsi, voi fi foarte fericită. 

Vorbiră astfel până-n ceas târziu de noapte. Când se 
lumină de ziuă, domniţa se sculă îndată, pentru că avea 
mare grijă să-l găsească pe Cavalerul cu Leul. Stăpânul 
casei împreună cu toţi ai lui o îndreptară pe drumul bun 
către fântâna de sub pin. Ea se strădui să ţină calea dreaptă 
spre cetatea unde trăia Laudine. Ajunsă acolo întrebă pe 
primii oameni pe care îi întâlni dacă ştiau s-o îndrume către 
Cavalerul însoţit de un leu; aceştia îi răspunseră că l-au 
văzut luptând cu trei cavaleri deodată, chiar în locurile 
acelea. 

— Pentru Dumnezeu, răspunse repede fata, tot mi-aţi spus 
acestea, nu mi-ascundeţi restul, dacă ştiţi mai mult! 

— Nu cunoaştem mai mult decât cele ce v-am spus. Nu 
ştim ce-a devenit cavalerul. Dacă domniţa pentru care a 
luptat nu poate să vă dea veşti despre el, nimeni de aici nu 
este în stare să vă spună mai mult. Dacă vreţi să vă adresaţi 
ei, nu trebuie să mergeţi mai departe; s-a dus să se roage şi 
să asculte slujba în mănăstirea aceea. A intrat mai de mult 
şi credem că şi-a terminat ruga. 

Pe când vorbeau astfel, iat-o pe Lunette ieşind din 
mănăstire. 

— Uitaţi-vă într-acolo, îi spuse lumea. Fata îi ieşi în cale; se 
salutară amândouă. Apoi ea îi spuse pe dată cele ce căuta 
să afle. Lunette răspunse că va porunci imediat să se pună 
şeaua pe un cal de paradă, pentru că voia s-o însoţească. 
Avea s-o conducă până la palanca unde se despărţise de 


Yvain. Auzind aceasta, fata îi mulţumi din tot sufletul. Calul 
fu adus, iar Lunette urcă în şa. 

Călărind împreună, Lunette îi povesti fetei cum fusese ea 
învinuită de trădare. Duşmanii săi şi aprinseseră rugul pe 
care urmau s-o ardă, când Cavalerul cu Leul i-a venit în 
ajutor. Tot vorbind, o însoţi pe fată până ce ajunseră la 
drumul drept unde messire Yvain se despărţise de ea. 

— Drumul acesta, îi spuse Lunette fetei, duce până într-un 
loc unde vei afla veşti despre cavaler, dacă Domnul şi 
Sfântul Duh vor îngădui să afli mai mult decât pot eu să-ţi 
spun. Îmi amintesc că ne-am despărţit chiar în locul acesta; 
nu ne-am mai văzut de atunci şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
el. Avea mare nevoie, când a plecat, să i se îngrijească 
rănile. Te îndrum pe acest drum şi dea Domnul să-l găseşti 
nevătămat, la noapte chiar, ori mâine. Du-te acum! Te 
încredinţez Domnului! 

Nu te însoțesc mai departe ca să nu se mânie stăpâna, 
doamna mea. Lunette pomi înapoi spre castel iar fata 
continuă singură calea, până ce ajunse la casa unde messire 
Yvain rămăsese să-şi vindece rănile. Văzu în faţa porţii 
lume, cavaleri, doamne şi slujitori, şi pe seniorul casei: îi 
salută şi îi rugă să-i spună, dacă ştiau, veşti despre un 
cavaler pe care îl căuta ea de multă vreme. 

— Cine este acest cavaler? O întrebară aceştia. 

— Cavalerul care nu se desparte niciodată de un leu, aşa 
am auzit spunându-se. 

— Pe onoarea mea, domniţă, zise seniorul, chiar acum a 
plecat de la noi. Îl ajungi îndată din urmă, dacă vei ţine 
făgaşul acesta: grăbeşte-te, dar, să nu întârzii! 

— Ferească sfântul, seniore, zise fata. Spune-mi în ce 
parte a luat-o! 

— Pe aici tot înainte, răspunseră ei, rugând-o să-l salute pe 
cavaler din partea lor. Fata însă nu mai auzi aceste spuse, 
pentru că nu pierdu vremea, ci pe dată şi porni în galop 
întins; mersul i se părea încet, deşi îşi mina aprig calul. 


Străbătu astfel nişte mlaştini, goni apoi pe drum drept, 
până ce îl zări pe cavalerul însoţit de leu. Îşi zise atunci, 
plină de bucurie: „O, Doamne! îl văd acum pe cel pe care l- 
am căutat atât! Cât de bine i-am mers pe urme! Dar cu ce 
mă voi alege dacă gonesc după vânat şi nu-l pot prinde? Nu 
voi avea nimic de câştigat, pe onoarea mea. În zadar m-am 
ostenit dacă el va refuza să mă urmeze.” 

Vorbindu-şi astfel sieşi, se grăbi până ce, cu calul scăldat în 
ape, îl ajunse din urmă şi îl salută. Yvain îi răspunse pe 
dată: 

— Domnul să te aibă în paza lui, frumoasă domniţă, şi să te 
ferească de griji şi de necazuri! 

— Seniore, am speranţa că domnia ta mă va putea feri de 
multe dintre ele. 

Se apropie atunci de el şi îi spuse: 

— Seniore, te-am căutat îndelung. Marele renume al 
valorii voastre m-a făcut să pornesc în căutarea Cavalerului 
cu Leul. Am străbătut multe ţinuturi. Am mers atât până ce, 
slavă Domnului, sunt acum lângă domnia voastră. Nu mi s-a 
întâmplat nimic rău, şi nici nu mă plâng de ceva. Picioarele 
mi le simt mai uşoare pentru că durerea mea a dispărut, 
acum, că suntem împreună. Aflaţi că nu eu sunt la 
strâmtoare, ci o fiinţă mai bună decât mine, mai nobilă şi 
mai vitează. Dacă ea are nevoie de domnia voastră, este 
pentru că a fost atrasă de renumele Cavalerului cu Leul. În 
afara voastră nu mai aşteaptă nici un ajutor. Cu sprijinul 
vostru, această domniţă speră să-şi apere cauza împotriva 
surorii sale care vrea s-o dezmoştenească. Nimeni n-a putut 
s-o convingă că s-ar mai găsi cineva în stare s-o ajute. Veţi 
câştiga dragostea fecioarei dezmoştenite, iar gloria voastră 
va spori dacă îi veţi apăra dreptul. V-ar fi căutat chiar ea, 
pentru binele care-l aşteaptă de la voi, şi n-aş fi venit eu, 
dacă n-ar fi oprit-o boala care a ţinut-o la pat. Daţi-mi 
răspuns acum, rogu-vă! Veţi îndrăzni să vă prezentaţi, ori 
vă veţi odihni aici? 


— Nicidecum, răspunse Yvain; gloria nu se poate pune la 
păstrare. De aceea nu mă voi odihni, ci te voi urma bucuros, 
dulce prietenă, până unde ţi-e voia. Dacă domniţa pentru 
care m-ai căutat aşteaptă de la mine un act de vitejie, nu 
dispera; îmi voi pune în slujba ei întreaga forţă. Deie-mi 
Domnul har şi dibăcie, pentru ca datorită bunei mele sorţi 
să pot a-i apăra dreptatea! 

ASTFEL. CĂLĂRIRĂ EI DOI, VORBIND ÎMPREUNĂ, PÂNĂ 
CE SE apropiară de castelul Cumplitei Aventuri. Acolo 
hotărâră să nu-şi mai urmeze drumul, pentru că ziua era pe 
sfârşite. În timp ce se îndreptau spre castel, însă, oamenii 
care îi vedeau venind îi strigau cavalerului: 

— Nu te apropia, seniore, nu te apropia! Acest castel ţi s-a 
ivit în cale ca să înduri răul şi ruşinea. Chiar şi abatele 
nostru ar putea jura că spunem adevărul! 

— Ei, zise Yvain, oameni nebuni şi păcătoşi, plini de 
răutate şi lipsiţi de orice virtute! De ce mă primiţi în felul 
acesta? 

— O vei afla îndată, cavalere, dacă mai înaintezi puţin. Nu 
vei şti nimic, însă, până ce nu te vei fi găsit sus, în 
fortăreață. 

Îndată messire Yvain se îndreptă spre turn, în timp ce 
oamenii strigau în juru-i: 

— Hei, nenorocitule, unde mergi? Dacă n-ai întâlnit încă 
până acum pe cineva care să te dea de ruşine, acolo unde 
mergi acum vei afla atâta ocară, încât nu vei mai avea 
putinţa să povesteşti ce ţi s-a întâmplat. 

— Oameni fără onoare şi curaj, spuse messire Yvain 
auzindu-i, de ce vă repeziţi asupră-mi? Ce vreţi de la mine 
de-mi urlaţi pe urme? 

— Prietene, degeaba te mânii, îi răspunse o femeie în 
vârstă, curtenitoare şi înţeleaptă. Oamenii aceştia nu te 
îndrumă la rău, ci te îndrumă, dacă ai sta să-i asculţi, să nu 
mâni peste noapte la castel; nu îndrăznesc să-ţi spună 
pricina. Ei te dojenesc şi te ocărăsc pentru că vor să te 
înspăimânte. Aşa obişnuiesc să procedeze cu toţi cavalerii 


care se abat pe tărâmul nostru, pentru ca ei să nu-şi 
continue drumul. Obiceiul ne obligă să nu oferim pentru 
nimic în lume găzduire în casele noastre vreunui cavaler 
străin. Nu eşti de-al nostru; nimeni nu te împiedică să 
înaintezi. Dacă aşa îţi este voia, urcă la castel; cred, însă, că 
vei face cale întoarsă după spusele mele. 

— Doamnă, zise Yvain, sunt convins că dacă ţi-aş urma 
sfatul aş dobândi onoare şi vitejie; dar nu ştiu unde aş putea 
afla mai apoi un adăpost. 

— Pe cinstea mea, adăugă femeia, nu voi mai scoate o 
vorbă. Lucrurile acestea nu mă privesc pe mine. M-aş 
bucura nespus, totuşi, să te văd ieşind din castel fără a 
îndura prea multă umilinţă; dar ştiu bine că nu se va 
întâmpla aceasta. 

— Doamnă, să te răsplătească Dumnezeu pentru sfatul cel 
bun! Dar inima mea nebună mă trage înspre castel şi eu îi 
voi urma îndemnul. Pe dată Yvain se năpusti spre poartă, 
urmat de fecioară şi de leu. Paznicul îl tot chema: 

— Vino iute, haide! Ajuns-ai într-un loc unde vei fi strâns 
ținut; fii rău venit la noi! 

ÎN ACEST MOD ÎL OCĂRA PAZNICUL, GRĂBINDU-L SĂ 
URCE. Messire Yvain trecu prin faţa lui fără să-i răspundă, 
intrând într-o sală mare, înaltă şi nouă. Ajunse apoi la o 
pajişte îngrădită cu pari groşi, cu vârful ascuţit. Privind 
printre pari, Yvain văzu înăuntru cam la vreo trei sute de 
fecioare trudind cu mâinile. Fiecare se străduia cât putea, 
lucrând cu fir de aur şi mătase. Ele zăceau într-o asemenea 
sărăcie, încât multe nu mai erau legate la brâu cu 
cingătoare; ilicele erau deşirate la piept şi-n părţi, iar 
veşmintele rupte şi murdare. Aveau gâtul subţire şi chipul 
pal de foame. 

Văzându-l pe messire Yvain, îşi plecară capul şi începură 
să plângă; rămaseră astfel o vreme nefăcând nimic, 
neputând să-şi smulgă privirea din pământ, atât erau de 
îndurerate. 


După ce le privi, messire Yvain se întoarse spre poartă; pe 
dată paznicul îi sări înainte, strigându-i: 

— În zadar vrei să pleci, seniore! Ai vrea să fi rămas afară, 
dar, pe capul meu, nimic nu te mai poate ajuta; vei fi 
copleşit de atâta batjocură, încât nimic nu o va putea 
întrece! N-ai dat dovadă de înţelepciune când ai pătruns 
aici, de unde nu vei mai ieşi vreodată. 

— Nici nu doresc aceasta, frate, îi răspunse Yvain. Spune- 
mi însă, pe sufletul tatălui tău! De unde au venit domniţele 
pe care le-am văzut pe pajişte ţesând mătase şi brocarduri 
cu fir de aur? Fac lucruri care îmi plac mult; dar ceea ce îmi 
displace este că sunt tare slabe, palide, şi triste. Sunt de 
părere că ar deveni frumoase şi vesele de nu s-ar zbate 
toate în nevoi. 

— Eu nu pot să-ţi spun nimic, răspunse paznicul. Caută pe 
altul să te lămurească! 

— Voi face şi aceasta, dacă altfel nu se poate. 

Cercetă atunci până găsi o intrare pe pajiştea unde lucrau 
fecioarele; se îndreptă spre ele şi le salută. Văzu însă cum le 
cad lacrimi din ochi. 

— Îndepărtaţi durerea de la inimă, rogu-vă, şi întoarceţi-vă 
spre bucurie! 

— Să vă audă Domnul, mândre seniore! îi spuse una dintre 
fecioare. Nu vă vom ascunde cine suntem şi din ce ţară. 
Poate că acest lucru doriţi să-l aflaţi. 

— N-am venit aici decât pentru asta, răspunse Yvain. 

— Seniore, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă ca regele 
Insulei Fecioarelor să plece pe la curţi şi ţări străine pentru 
a afla veşti din lume. A colindat pământul ca un nebun până 
ce a nimerit la acest castel. Într-un ceas rău însă veni el 
aici; noi, care l-am servit întotdeauna cu credinţă, am avut 
de tras din aventura sa întreaga ocară şi întregul chin. 
Aflaţi că şi pe domnia voastră vă va aştepta nespusă 
batjocură dacă nu vi se va cere în schimb răscumpărarea. 
Se întâmplă că seniorul nostru veni la acest castel, unde se 
găsesc doi fii de diavol; să nu credeţi că vă spunem poveşti, 


ei sunt fiii unei femei şi ai unui zburător. Aceştia doi se 
luptară cu regele; durerea avea să fie mare, căci seniorul 
nostru nu împlinise încă optsprezece ani. Puteau să-l taie ca 
pe un miel de primăvară. Regele nostru fu cuprins de 
spaimă. Scăpă doar jurându-se că va trimite în fiecare an, 
toată viaţa sa, treizeci de fecioare din ţara lui. Se hotări 
prin jurământ că acest tribut va dura cât vor trăi cei doi 
nelegiuiţi. Însă în ziua când ar fi bătuţi şi învinşi în luptă, 
regele nostru va fi scutit de această obligaţie, iar noi, care 
am fost date spre durere şi ruşine, vom fi eliberate. Nu 
credem însă că va veni vreodată această zi. Am vorbit ca un 
copil fără minte când am amintit de eliberarea noastră; nu 
vom mai ieşi nicicând de aici. Toată viaţa vom ţese haine de 
mătase, dar nu vom fi, din cauza aceasta, mai bine 
îmbrăcate. Mereu vom fi goale şi mizere, chinuite de frig şi 
foame. Nu suntem în stare să câştigăm cât să mâncăm pe 
săturate. Pâinea o avem pe sponci, dimineaţa puţin şi seara 
mai de loc. Cu lucrul mâinilor abia de câştigăm fiecare 
patru dinari dintr-o livră ca să ne ducem traiul de azi pe 
mâine. Cu banii ăştia nu putem avea destulă hrană şi 
îmbrăcăminte; cine câştigă doar douăzeci de bani pe 
săptămână se zbate în nevoi. Şi vă rog să mă credeţi pe 
cuvânt că toate câştigăm aceşti douăzeci de bani sau chiar 
mai mult. Cu suma asta ar fi bogat şi un duce! Ne luptăm cu 
sărăcia, în timp ce se îmbogăţeşte din mizeria noastră cel 
pentru care muncim. Veghem până târziu în noapte şi 
trudim în fiecare zi. Stăpânii noştri ne ameninţă că ne vor 
rupe în bătaie dacă ne odihnim şi de aceea nu îndrăznim să 
ne oprim din lucru. Ce să vă mai povestesc? Suntem 
copleşite de atâta rău şi ruşine, încât îmi este cu neputinţă 
să vă spun chiar şi a cincea parte din chinul nostru. Şi 
totuşi, ceea ce ne face să ne pierdem mintea de mânie este 
că vedem adesea murind pentru noi cavaleri bogaţi şi viteji 
în luptă cu cei doi mişei. Ospitalitatea pe care o obţin o 
plătesc astfel foarte scump. De asta vă veţi convinge şi 
domnia voastră mâine în zori. Va trebui să luptaţi singur, de 


vreţi sau nu, împotriva celor doi diavoli şi să vă pierdeţi 
numele. 

— Dumnezeu din cer să mă ocrotească, zise messire Yvain, 
şi să vă înapoieze libertatea şi fericirea, dacă aşa îi va fi 
voia. Trebuie să plec acum să-i văd pe oamenii dinăuntru şi 
să ştiu cu ce faţă mă vor primi. 

— Duceţi-vă, seniore! Să vă aibă în paza sa cel care 
împarte bucuria şi durerea! 

MESSIRE YVAIN INTRĂ ÎN SALĂ, DAR NU GĂSI ACOLO 
NICI ţipenie de om căruia să-i adreseze cuvântul. Trecu 
împreună cu tânăra domniţă prin toată casa, până ce ajunse 
într-o grădină. Nimeni nu veni să primească porunci pentru 
îngrijirea cailor. Cine se îngrijea de ei? 'Totuşi, slujitorii, 
crezând că-i vor stăpâni, avură grijă de cai; nu ştiu dacă se 
gândiseră că stăpânul lor era încă întreg şi nevătămat, dar 
ei dădură cailor ovăz, fân şi paie pe săturate. 

Intrând în grădină, urmat de soţii săi, messire Yvain văzu 
un om bogat întins pe o cuvertură de mătase, sprijinit într- 
un cot; în faţa lui o fecioară îi citea dintr-un roman scris de 
nu mai ştiu cine. Ca să asculte romanul se apropiase şi o 
doamnă; aceştia doi erau părinţii fetei, care se bucurau 
nespus văzând-o şi auzind-o, căci nu mai aveau alt copil. 
Fata nu avea mai mult de şaisprezece ani şi era atât de 
frumoasă şi de nobilă, încât până şi zeul Iubirii, dacă ar fi 
văzut-o, s-ar fi străduit să intre în serviciul ei; ba chiar ar fi 
făcut în aşa fel ca fata să nu-l iubească decât pe el. Ar fi 
devenit om ca s-o slujească, ar fi renunţat la zeitate şi ar fi 
trimis el însuşi în trupul său săgeata a cărui rană nu se 
vindecă niciodată, dacă cumva vreun doctor necinstit nu-şi 
dă osteneala să facă aceasta. Nu era însă drept ca rana 
iubirii să se vindece atâta timp cât acolo era necinste şi cine 
se vindeca în acest mod însemna că nu era un îndrăgostit 
leal. Despre această rană v-aş spune atâtea că n-aş mai 
termina astăzi, dacă v-ar fi pe plac să ascultați. Curând s-ar 
găsi, însă, vreunul care să mă acuze că arunc vorbe în vânt; 
lumea nu mai este îndrăgostită; oamenii nu mai iubesc 


astăzi aşa cum obişnuiau odinioară şi nici nu mai vor să 
audă vorbindu-se de iubire. Ascultaţi, aşadar, cum a fost 
ospătat messire Yvain! 

Îndată ce-l văzură, toţi cei care se găseau în grădină se 
ridicară în picioare, zicându-i: 

— Mândre sire, fii binecuvântat, voi şi toţi cei dragi vouă! 

Nu ştiu ce credea messire Yvain, ei însă, îl primiră cu mare 
bucurie. 

Se părea că doreau să-l găzduiască în casa lor cât mai 
plăcut cu putinţă, însăşi fiica seniorului îl servi cu deosebită 
cinste, cum se cuvenea cu un oaspete de seamă; îi scoase 
iute întreaga armură, ba, mai mult, îl spălă cu mâinile sale 
pe Yvain pe frunte şi pe obraji. Voința tatălui său era să i se 
acorde cavalerului toată cinstea. Fata îi aduse dintr-un 
cufăr pantaloni albi, o cămaşă căzând în cute, aţă şi ac 
pentru mâneci.26 Dea Domnul să nu-l coste prea mult 
bunăvoința seniorului şi serviciul acesta! După ce-l îmbrăcă 
cu cămaşa, fata îi aduse un ilic bun şi-i puse pe umeri o 
mantie nou-nouţă din blănuri diferit colorate. Îşi dădea 
atâta străduinţă să-l slujească, încât messire Yvain se 
simţea stingherit. Fecioara arătă multă cortezie, deşi ea 
credea că nu era destul de primitoare; ştia că mamei sale îi 
plăcea să nu lase nimic deoparte. 

Seara se serviră la cină atâtea feluri de mâncare încât nici 
nu se putură mânca toate, iar slujitorii care aduceau 
bucatele erau istoviţi. La căderea nopţii îi pregătiră de 
culcare şi nimeni nu se mai apropie de Yvain după ce el se 
întinse în pat. Leul se întinse la picioarele sale, aşa cum îi 
era obiceiul. 

CÂND DUMNEZEU ÎŞI APRINSE LUMINA PESTE LUME 
ŞI SE ridicară zorile la porunca sa, messire Yvain se sculă 
repede şi merse, împreună cu fecioara care-l însoţise până 
atunci, la o capelă să asculte dis-de-dimineaţă slujba în 
cinstea Sfântului Duh. 

După slujbă, pe când messire Yvain se pregătea de 
plecare, întrucât nimic nu părea să-l împiedice, auzi o veste 


trădătoare; nu putea fi totul după voia lui. 

— Seniore, cu voia voastră, rogu-vă, mi-e în gând să plec, 
spuse Yvain gazdei sale. 

— Prietene, răspunse stăpânul castelului, nu pot să-ţi 
îngădui aceasta şi pe bună dreptate; s-a împământenit în 
castelul meu o drăcovenie foarte aspră pe care sunt legat s- 
o menţin. Voi porunci la doi slujitori de ai mei, cei mai mari 
şi puternici, să se înfăţişeze aici. Va trebui să lupţi împotriva 
lor drept sau cu viclenie. Dacă te vei putea apăra împotriva 
lor, să-i învingi şi să-i ucizi, fiica mea te doreşte ca senior, iar 
onoarea acestui castel şi tot ce-i aparţin te aşteaptă. 

— Seniore, zise Yvain, nu doresc aceasta. Dea Domnul să 
nu-mi acorde niciodată asemenea răsplată, iar fata să 
rămână lângă voi! Ea este nespus de frumoasă şi instruită, 
încât chiar şi împăratul Germaniei ar face o bună partidă 
dacă ar lua-o de soţie. 

— Taci, scumpul meu oaspete, îl întrerupse seniorul. În 
zadar refuzi, nu vei afla scăpare! Celui care îi va învinge în 
câmp deschis pe slujitorii mei îi vor reveni fiica mea, 
castelul şi tot pământul meu. Este cu neputinţă ca lupta să 
nu fie dată şi ea nu va fi amânată cu nici un chip. Ştiu bine 
însă că numai laşitatea te face să refuzi mâna fiicei mele: 
gândeşti astfel că vei evita bătălia? Află că va trebui să 
lupţi! Nici un cavaler care a fost găzduit aici nu a scăpat de 
luptă. Acesta e un obicei hotărât de multă vreme; fiica mea 
nu se va căsători până ce nu-i va vedea pe cei doi slujitori ai 
mei învinşi ori ucişi în luptă. 

— Mă văd, deci, silit să lupt împotriva voinţei mele; vă 
asigur că aş fi renunţat foarte bucuros la luptă. Mă voi bate, 
însă, dacă altfel nu se poate. 

lată-i însă, că veniră, hidoşi şi negri, cei doi fii ai 
zburătorului. Amândoi ţineau în mână băţul de corn, 
despicat la vârf, bătut cu aramă şi strâns în cercuri de 
alamă. Erau îmbrăcaţi în armură de la umeri până la 
genunchi; capul şi faţa le aveau însă descoperite, iar 
picioarele, groase ca butucii, erau desculţe. Ca să se apere, 


ţineau în mâini scuturi rotunde, uşoare dar solide, 
asemănătoare celor de scrimă. 

Îndată ce-i văzu, leul începu să fremete; înţelese, după 
armele ce le aveau, că aceştia doi veneau să lupte împotriva 
seniorului său. Îşi zbârli coama şi blana, tremură de mânie 
şi curaj şi bătu pământul cu coada. Dorea să vină în ajutorul 
stăpânului său până nu-l ucideau cei doi diavoli. 

Văzând leul, cei doi slujitori îi spuseră lui Yvain: 

— Cavalere, scoate fiara de aici, să nu ne facă vreun rău! 
Sau eşti un laş, sau, dacă nu, se cuvine să-l duci într-un loc 
de unde să nu te poată ajuta şi să ne aducă vătămare. Vino 
singur să te joci cu noi! Dacă leul ar putea, te-ar ajuta 
bucuros! 

— Dacă vă temeţi, scoateţi-l voi singur de aici, le răspunse 
Yvain. Eu ţin la el şi mi-ar prinde bine să vă facă vreun 
necaz. 

— Pe onoarea noastră, spuseră ei, aşa ceva nu trebuie să 
se întâmple; descurcă-te singur, cum ştii mai bine, fără 
ajutorul cuiva. Trebuie să fii singur şi noi doi. Dacă te va 
ajuta leul, amestecându-se în lupta noastră, înseamnă că nu 
eşti singur. Scoate leul de aici, altfel o să-ţi pară rău. 

— Unde vreţi să-l duc? întrebă Yvain. 

— Închide-l acolo, îi ziseră ei, arătându-i o cămăruţă. 

— Fie cum doriţi, spuse Yvain, închizându-l el însuşi pe leu. 

Apoi se duse să-şi îmbrace armura pe trup; îi aduseră 
afară calul din grajd şi el se urcă în şa. Cei doi luptători, 
asigurându-se încă odată că leul fusese bine închis, îşi luară 
atunci avânt, şi-l loviră cu bâtele, încât scutul şi coiful nu-i 
fură lui Yvain de mare ajutor. De la primele lovituri, coiful se 
sparse, iar scutul se sfărâmă ca gheaţa în bucăţi. Puteai să- 
ţi treci pumnul prin găurile din scut. 

Amândoi luptătorii erau de temut. Ce putea face Yvain 
împotriva acestor doi mişei? Aprins de ruşine şi teamă, se 
apără totuşi din răsputeri, răspunzându-le şi el cu lovituri 
grele şi înapoindu-le îndoit bunătatea. Leul, închis în 
cămăruţă, sta îndurerat şi tulburat; îşi amintea de marea 


bunătate a cavalerului, prins acum la strâmtoare. I-ar fi 
trecut cu vederea dacă ar fi putut să se strecoare afară şi l- 
ar fi răsplătit din plin pe Yvain pentru fapta lui bună. 
Cercetă astfel prin toate ungherele, doar, doar va găsi vreo 
ieşire; auzind loviturile date în această luptă mârşavă, turba 
de mânie. Dându-şi seama că podeaua era putredă, începu 
să zgârie cu labele până ce dădu de pământ. 

Messire Yvain era greu încercat şi tot numai ape, căci cei 
doi tâlhari erau înrăiţi, puternici şi mişei. Yvain îndurase 
multe lovituri, dăduse şi el câte-i fuseseră cu putinţă, fără 
să le pricinuiască, însă, vreun rău. Se pricepeau să lupte, 
iar scuturile lor erau întregi, oricât de ascuţită şi oţelită era 
sabia lui Yvain. Cavalerul era în primejdie de moarte. Se 
ţinea încă bine, când, iată că leul reuşi să scape, după ce 
săpase pământul. Dacă cei doi mişei nu aveau să fie ucişi pe 
loc, ei n-ar mai fi putut fi învinşi niciodată. Leul n-avea să-i 
lase în viaţă. Îl înhăţă mai întâi pe unul dintre ei, 
doborându-l la pământ ca pe un buştean. Tâlharii se 
speriară atunci şi nu fu om în toată piaţa, care să nu se 
bucure de groaza lor; nu avea să se mai ridice în veci 
tâlharul doborât de leu, dacă celălalt nu-l ajuta. Şi, într- 
adevăr, acesta alergă să-l ajute, trebuind însă, să se apere 
mai întâi pe sine; căci leul avea să-l înhaţe şi pe el, după cel 
întins la pământ. Tâlharul se temea mai mult de leu decât 
de Yvain. 

Messire Yvain ar fi fost un nesăbuit dacă i-ar mai fi 
îngăduit tâlharului să trăiască, după ce acesta-i întorsese 
spatele şi-şi descoperise gâtul. Ticălosul îşi lăsase ţeasta şi 
grumazul fără acoperire, iar Yvain îi separă capul de 
trunchi dintr-o dată. Se întoarse apoi spre cel care zăcea la 
pământ, strâns ţinut în gheare şi în colţi. Voia să-i ajute 
leului, dar fiara-l adusese pe tâlhar în asemenea stare, încât 
degeaba se mai zbătea; nici un leac nu-i mai era de folos. 
Intrând în luptă, leul era atât de mânios, încât lovitura sa 
era amarnică. Yvain îl trase înapoi şi văzu că tâlharul avea 
braţul smuls din umăr. Nu mai era de temut, iar bâta îi 


căzuse din mână. Zăcea ca şi mort, fără să mişte. lată, însă, 
că vorbi, adresându-se lui Yvain: 

— Îndepărtează-l pe leu, mândre sire, te rog, căci nu-mi dă 
pace! De acum înainte îţi voi îngădui tot ce vei dori. Cine se 
roagă de îndurare, trebuie s-o capete, dacă nu cumva a dat 
peste un om nemilos. Nu mă voi mai apăra! Nu mă voi 
ridica de aici cu forţa pe care o am! Eu mă declar învinsul 
vostru. 

— Mai spune-mi odată, făcu Yvain, dacă accepţi să fii 
învinsul meu. 

— Seniore, toată lumea îşi dă seama că sunt învins, şi asta 
fără voia mea. 

— Nu-ţi fie, în acest caz, teamă de mine şi de leul meu. 

Îndată dădură fuga şi oamenii din jur care fuseseră 
martori la luptă; seniorul şi doamna sa se bucurară, 
îmbrăţişându-l pe Yvain şi vorbindu-i de fiica lor: 

— Veţi fi acum stăpânul nostru, seniore! Fiica noastră va fi 
doamna voastră, căci acceptăm să v-o dăm de soţie. 

— Iar eu vă mulţumesc şi v-o înapoiez; cine o are s-o 
stăpânească bucuros! N-o doresc, şi nu vorbesc astfel din 
dispreţ. Nu vă fie cu supărare dacă nu o accept: nici nu se 
poate, nici nu se cuvine. Vă rog, însă, de eliberarea fetelor 
captive pe care le aveţi: înţelegerea a fost, ştiţi bine, ca ele 
să poată pleca libere de la castel. 

— Este adevărat ceea ce spui, zise castelanul şi de aceea 
le eliberez; nu încape aici vreo încălcare a vechii înţelegeri. 
Luaţi-o, însă, pe fiica mea atât de frumoasă, de nobilă şi 
înţeleaptă, împreună cu tot avutul meu! Nu veţi mai avea 
vreodată posibilitatea de a încheia o căsătorie atât de 
bogată dacă o refuzaţi pe aceasta. 

— Seniore, răspunse Yvain, nu cunoaşteţi piedicile care-mi 
stau în cale şi nici nu îndrăznesc să le dezvălui. Să ştiţi însă, 
că oricine ar primi bucuros, dacă i-ar sta cu putinţă să o 
accepte pe fiica domniei voastre; nimeni n-ar şovăi să-şi 
încredinţeze inima şi cugetul unei fecioare atât de nobile şi 
frumoase. Dar mie nu-mi este cu putinţă, credeţi-mă, de 


aceea vă rog să-mi îngăduiţi plecarea. Mă aşteaptă domniţa 
care a venit cu mine. M-a însoţit până aici şi eu vreau să 
plec împreună cu ea, orice ar fi să mi se întâmple. 

— Vrei să pleci, messire? În ce mod? De nu dau eu 
poruncă, în veci nu-ţi va fi deschisă poarta; ci vei rămâne 
prizonierul meu. Eşti plin de orgoliu şi greşeală refuzând să 
te căsătoreşti cu fiica mea. 

— Nu e nici urmă de dispreţ în refuzul meu, seniore, jur pe 
sufletul meu. Nu pot cu nici un chip să mă căsătoresc şi nici 
să rămân aici. O voi urma pe domniţa care mă conduce, 
altfel nu poate să fie. Mă leg însă pe cuvânt, jurând cu mâna 
mea dreaptă, că, aşa cum mă vedeţi acum, mă voi întoarce 
şi, de-mi va fi cu putinţă, mă voi căsători cu fiica voastră şi 
vă voi împlini voia. 

— Blestemat fie cel care îţi acordă încredere! Dacă ţi-ar 
place fiica mea, ai face repede cale întoarsă. Dar nu cred că 
te vei întoarce, legându-te cu jurământ. Pleacă acum! Îţi iau 
înapoi cuvântul dat. Puțin îmi pasă dacă ploaia, vântul sau 
abisul te vor opri din cale. Fiica mea nu este atât de 
nevrednică pentru ca eu să ţi-o ofer cu sila. Du-te unde ai 
treabă! Îmi este totuna acum dacă te vei întoarce sau vei 
rămâne! 

DUPĂ ACESTE VORBE, MESSIRE YVAIN PĂRĂSI 
CASTELUL fără să mai întârzie. În faţa lui se înşiruiau 
captivele eliberate, sărmane şi zdrenţuite, aşa cum i le 
încredinţase castelanul; lor li se părea însă că erau bogate. 
leşiră împreună din castel şi, două câte două, se aşternură 
la drum înaintea lui Yvain. Nu ştiu dacă s-ar fi bucurat mai 
mult de l-ar fi văzut pe ziditorul lumii venit din ceruri pe 
pământ. Toţi oamenii care l-au batjocorit pe messire Yvain 
veniseră să-i ceară îndurare şi voie să-l însoţească pe drum. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, le răspunse el, eu nu vă 
reproşez nimic. 

Nu-mi amintesc ca voi să-mi fi spus ceva de rău. 

Oamenii erau foarte bucuroşi auzindu-l că vorbea astfel; ei 
îi lăudară aleasa cortezie, apoi îşi luară bun rămas de la 


Yvain, însoţindu-l o bucată de drum. Domniţele îi cerură şi 
ele îngăduinţă de plecare. La despărţire, se înclinară cu 
toate şi îi urară bucurie şi sănătate, iar Domnul să-i vină în 
ajutor în tot locul pe unde-l vor purta paşii. Yvain, neliniştit 
de această întârziere, le ură ca Dumnezeu să le aibă în paza 
sa. 

— Plecaţi în pace! le zise cavalerul. Domnul să vă îndrume 
paşii până în ţara voastră, unde să ajungeţi sănătoase şi 
fericite! 

Se aşternură apoi şi ele la drum, cuprinse de o mare 
bucurie; iar messire Yvain alese altă cale. 

YVAIN NU PREGETĂ SĂ MEARGĂ SPRE O ALTĂ FAPTĂ 
DE Vitejie, întreaga săptămână, îndrumat de fecioara care 
cunoştea bine calea. Ea îl conduse acolo unde o lăsase pe 
fecioara dezmoştenită, disperată şi bolnavă. Dar nu fu 
bucurie mai mare decât aceea pe care a simţit-o în inima ei 
atunci când mezina auzi vestea sosirii sale şi a Cavalerului 
cu Leul. Aceasta spera acum că sora ei îi va lăsa o parte din 
moştenire. Fata zăcuse multă vreme greu bolnavă, dar 
acum se sculase după boală, iar culorile îi reveniseră în 
obraji. 

Fără să şovăie, mezina alergă în întâmpinarea lor, 
salutându-i cu cele mai alese cuvinte. Ce să mai vorbesc de 
bucuria care a domnit întreaga noapte la castel! Nu voi 
spune nici un cuvânt, pentru că ar fi prea multe de povestit. 
Au petrecut împreună, iar în zori porniră la drum. Merseră 
ei până ce zăriră castelul în care regele Arthur se oprise de 
vreo două săptămâni. Tot acolo se afla şi domnişoara de 
Noire Espine care vroia s-o dezmoştenească pe sora sa. Ea 
urmase îndeaproape curtea, aşteptând sosirea mezinei. 

De fapt, sora cea mare nu era deloc neliniştită; nu credea 
că se va găsi vreun cavaler care să se opună în turnir 
seniorului Gauvain. Şi nu mai era decât o zi până la 
termenul fixat. O singură zi dacă mai trecea şi moştenirea 
ar fi fost în întregime a ei, cu proces câştigat în dreaptă 


rânduială. Soarta hotărâse însă că mai avea de trecut prin 
ceea ce nici prin minte nu-i trecuse. 

Messire Yvain şi sora cea mică traseră peste noapte la un 
han nu prea arătos, în afara cetăţii, unde nimeni nu-i 
cunoştea. Dacă s-ar fi dus la castel, toţi oamenii i-ar fi 
recunoscut, şi ei nu doreau deloc acest lucru. A doua zi, de 
cum se lumină de ziuă, părăsiră hanul în mare grabă şi 
stătură ascunşi cât fu ziua de lungă. 

Ziua însă se scurse repede, nici ei nu ştiură cum. Messire 
Gauvain se întoarse fără ca cineva de la curte să bănuiască 
măcar, în afară doar de fecioara pentru care trebuia să 
lupte. La o depărtare de trei sau patru leghe de castel, 
Gauvain se oprise şi se întorsese la curte îmbrăcat în aşa 
fel, încât chiar cei care-l vedeau zilnic nu l-ar fi putut 
recunoaşte după armele pe care le purta. 

Sora cea mare se prezentă la curte, însoţită de Gauvain, 
dând de ştire că vroia să câştige procesul cu ajutorul acelui 
cavaler. 

— Sire, zise ea regelui, vremea trece. Peste puţin va bate 
al treilea ceas al amiezii şi se va încheia ultima zi. Vedeţi 
bine, sunt gata să-mi apăr dreptul meu. Într-adevăr, dacă 
sora mea ar fi venit n-ar fi întârziat atât de mult. Slavă 
Domnului că nu a apărut! Fără îndoială că n-a avut succes; 
degeaba s-a zbuciumat. Eu doar am fost pregătită să apăr 
ce-i al meu până în ultima zi. Am câştigat judecata fără 
luptă şi e drept să-mi îngăduiţi plecarea ca să-mi stăpânesc 
averea în linişte şi pace. Nu voi mai răspunde la proces câte 
zile voi mai avea, iar sora mea va trăi în durere şi sărăcie. 

Regele Arthur, ştiind foarte bine că această femeie nu avea 
dreptate şi era neleală faţă de sora ei, îi spuse: 

— Domniţă, la curtea mea trebuie să aştepţi să se 
pronunţe justiţia regală. Nu poţi să te retragi; sora voastră 
ar putea încă sosi la timp. 

Nu termină bine de spus acestea că regele îl zări pe 
cavaler şi pe mezină călărind alături. Erau acum numai ei 


amândoi, pentru că se despărţiseră de leu acolo unde 
rămăseseră peste noapte. 

CÂND II VĂZU VENIND, REGELE O RECUNOSCU 
ÎNDATĂ PE mezină şi fu mulţumit că ea se înfăţişa la curte; 
era şi el de partea ei în acest proces, pentru că se pricepea 
să recunoască unde era dreptatea. Îi strigă plin de bucurie: 

— Apropie-te, frumoasa mea! Domnul să te aibă în paza 
sa! 

Când domnişoara de Noire Espine auzi aceste cuvinte, se 
zvârcoli şi-şi întoarse privirea într-acolo; văzând-o apoi pe 
sora ei şi pe cavalerul adus să-i cucerească dreptatea, se 
întunecă la faţă mai cumplit decât pământul. 

Fecioara fu întâmpinată cu toată dragostea de întreaga 
curte; după aceea ea se îndreptă spre rege şi, ajunsă în faţa 
lui, spuse: 

— Dumnezeu să-l aibă în pază pe rege şi toţi supuşii lui. 
Sire, cauza mea poate fi acum susţinută de acest cavaler, 
care a binevoit să mă urmeze până aici. Şi deşi bunul şi 
binefăcătorul cavaler avea multe de împlinit în altă parte, el 
a prins milă de mine. A dat totul la o parte şi mi-a îmbrăţişat 
cauza. Aş dori acum ca doamna şi preascumpa mea soră, 
care-mi este mai dragă decât inima din piept, să urmeze 
legile corteziei şi ale binelui şi să-mi lase ce mi se cuvine de 
drept, ca să fie pace între noi. Căci eu nu cer nimic din 
bunurile ei. 

— Nici eu nu cer nimic din bunurile tale, căci nu ai parte 
de nimic şi nici nu vei avea vreodată. Nu vei putea susţine 
cauza în aşa fel ca să obţii ceva; îţi doresc, în schimb să te 
usuci toată de durere! 

Sora mezină îi răspunse îndată, cu politeţe şi înţelepciune: 

— Mă doare nespus văzând cum pentru noi amândouă 
trebuie să lupte doi viteji ca aceştia şi încă pentru o cauză 
atât de neînsemnată. Mie nu-mi stă în putinţă să cedez, 
viaţa ar fi prea grea pentru mine. De aceea ţi-aş fi 
recunoscătoare dacă mi-ai lăsa ceea ce mi se cuvine de 
drept. 


— Aş fi o neroadă dacă ţi-aş face voia, răspunse cealaltă. 
Flăcările iadului să mă-nghită dacă îţi datorez ceva care să- 
ţi facă viaţa mai bună! mai curând se vor întâlni malurile 
Senei şi va fi amiază dimineaţa decât să renunţ la luptă! 

— Dreptatea ce o am şi Domnul căruia m-am încredinţat 
până în ziua de azi să fie de ajutor acestui cavaler! El s-a 
oferit să vină în serviciul meu din milă şi bunătate, căci nu 
mă cunoaşte şi nici eu nu ştiu cine este el. 

CUVINTELE SE OPRIRĂ NEPUTINCIOASE CAVALERII 
AVEAU SĂ lupte la curtea regelui Arthur. Tot poporul dădu 
fuga, aşa cum obişnuia el să se strângă în astfel de 
împrejurări, dornic să privească frumoase lovituri de spadă. 

Cei doi cavaleri care urmau să se înfrunte şi care se 
iubeau mult odinioară nu dădură de loc semne că s-ar fi 
recunoscut. Oare nu se mai îndrăgeau? Da şi nu, vă 
răspund eu, şi vă voi dovedi şi una şi cealaltă, urmând să-mi 
daţi apoi dreptate. 

Era adevărat că messire Gauvain îl iubea pe Yvain şi-l 
socotea companionul său în lupte, iar Yvain îl considera la 
fel pe Gauvain, oriunde ar fi fost el. Chiar şi în această 
împrejurare, dacă s-ar fi recunoscut, s-ar fi întâmpinat cu 
mare sărbătoare. Fiecare şi-ar fi pus capul în joc mai 
curând decât să-i aducă celuilalt vreo supărare. Or, nu era 
aceasta o adevărată prietenie? 

Ura însă nu apărea şi ea cu toată tăria? Era lucru sigur, 
doar, că voiau să-şi taie capul unul altuia sau chiar mai rău, 
să se dezonoreze. Pe cinstea mea, era un miracol dovedit, 
căci se descoperiseră îmbinate în aceeaşi cupă Dragostea şi 
cu Ura de moarte27. Doamne! Chiar într-un palat, cum pot 
sta alături lucruri contrarii? După cum socot eu, ele nu pot 
rămâne împreună în aceeaşi casă fără a-şi pricinui unul 
altuia ceartă şi gâlceavă. 

Dar într-o casă sunt multe unghere, există coridoare şi 
camere de taină. Poate că aşa s-a şi întâmplat: pesemne că 
Dragostea se retrăsese în vreo cameră ascunsă, iar Ura 
ieşise în loja dinspre stradă, pentru a fi văzută. Ura s-a 


urcat acum în şa; împunge cu pintenii şi cu ţeapa, pe cât îi 
stă în puteri. Doar Dragostea nu se clinteşte din loc. Ei, 
Dragoste, unde ţi-ai găsit liniştea? leşi odată, să vezi ce 
oaspete a adus diavolul în locul tău celor doi prieteni. 

lată-i acum aprigi duşmani pe cei care se iubeau odinioară 
cu dragoste preasfântă; căci se poate spune că dragostea 
care nu e falsă şi prefăcută este lucru preţios şi sfânt. Dar 
Dragostea este oarbă şi nu vede de loc cum s-a instalat Ura. 
Dacă ar recunoaşte-o pe aceasta, Dragostea ar trebui să-i 
apere, să nu le îngăduie a se lovi şi a-şi aduce durere în 
suflet. De aceea, Dragostea este oarbă, necumpătată şi 
distrusă, pentru că nu-i recunoaşte pe aceia care sunt de 
drept ai ei. Ura nu ştie să spună de ce unul îl urăşte pe 
celălalt, de ce vor să se arunce unul asupra celuilalt în 
luptă, cu dorinţă de moarte. Aflaţi că omul nu poate îndrăgi 
pe cel care îi aduce batjocura şi moartea. Dar cum aşa? 
Vroia oare Yvain să-l ucidă pe seniorul Gauvain, prietenul 
său? Aşa era; iar messire Gauvain vroia să-l ucidă pe Yvain. 
Vă jur că aşa stăteau lucrurile. Niciunul nu ar fi vrut să-i 
aducă celuilalt vreo ocară, chiar dacă i s-ar fi dat în schimb 
tot ceea ce a făcut cel de sus pentru om, ori tot imperiul 
Romei. 

lată însă că am şi spus o minciună fără seamăn, pentru că 
se vedea limpede că unul vroia să-l învingă pe celălalt, cu 
lancea ridicată în mânerul şeii, să-l rănească şi să-l taie fără 
cruţare. Spuneţi-mi acum! De cine se va plânge cel care va 
primi mai multe lovituri şi va fi învins de adversar? Căci 
fiecare se străduia într-atât să-şi dovedească rivalul, încât 
tare mi-era teamă că aveau să se bată până ce unul dintre 
ei avea să moară. Va fi însă îndreptăţit Yvain să afirme, dacă 
va fi învins, că Gauvain, prietenul şi companionul său 
dintotdeauna, l-a năpăstuit amarnic? Sau dacă s-ar 
întâmpla ca Gauvain să fie rănit ori învins, va avea oare el 
dreptate să se plângă? Nicidecum, pentru că cel învins nu 
va şti numele învingătorului. 


S-au îndepărtat amândoi ca să-şi ia avânt; când se 
întâlnesc, lăncile lor, din lemn gros de frasin, se frâng. Între 
ei nu-şi adresează cuvinte. Căci dacă ar fi fost să-şi 
vorbească, ei s-ar fi strâns în braţe şi nu s-ar fi lovit cu fier 
de lance şi cu spadă. Nu s-ar fi strivit în luptă, ci s-ar fi 
îmbrăţişat, în vreme ce acum se lovesc şi se rănesc. Săbiile 
îşi pierd din strălucire, coiful şi scutul se sparg; tăişul 
săbiilor se toceşte şi se sfarmă. Ei îşi dau lovituri grozave cu 
tăişul, nu cu latul sabiei, iar cu mânerele se izbesc în coifuri, 
făcând să ţâşnească sângele acolo unde se ating. Zalele 
atârnă în fâşii, scuturile sunt bucăţi, amândoi sunt răniţi. Se 
încolţesc unul pe altul şi este de mirare cum de mai au 
suflare în trup. Se luptă cu atâta ardoare, încât toate 
hiacintele şi smaraldele lipite de coifuri se sfărâmă. Se 
lovesc aprig, uimind pe cei care îi privesc. Ochii le sclipesc; 
pumnii le sunt umflaţi şi groşi, nervii puternici, oasele tari. 
Îşi dau grele lovituri cu săbiile bine strânse în pumni, de 
neprecupeţit ajutor, atunci când lovesc cu îndârjire. 

Se luptară astfel îndelung, până ce coifurile le plesniră, 
zalele se deşirară din pricina trudei săbiilor, scuturile se 
crăpară şi se frânseră. Cavalerii se traseră puţin înapoi, ca 
să-şi odihnească trupul şi să-şi recapete suflul. Nu 
întârziară însă îndelung, ci se repeziră unul asupra celuilalt 
cu şi mai mult avânt decât înainte. 

Toţi privitorii spuneau că nu le-a fost dat să vadă doi 
cavaleri mai curajoşi. 

— Asta nu e joacă, ci luptă adevărată. Nu vor căpăta 
niciodată răsplata pe care o merită. 

Aceste cuvinte fură auzite de cei doi prieteni care se 
omorau între ei; îşi dădură seama că oamenii vorbeau cum 
să le împace pe cele două surori. Dar ei nu puteau găsi cu 
nici un chip pacea din partea surorii mai mari, deşi mezina 
se bizuia pe hotărârea regelui, fiind hotărâtă să se supună 
pe deplin acesteia. Sora mai vârstnică era atât de 
îndărătnică, încât regina Ginevra, cavalerii, doamnele şi 
burghezii înclinau către cauza mezinei. Veniră cu toţii să-l 


roage pe regele Arthur ca acesta, în ciuda surorii mai mari, 
să dea a treia sau a patra parte din pământ mezinei şi să-i 
despartă astfel pe cei doi cavaleri care erau de o atât de 
mare vitejie. Ar fi fost mare păcat dacă unul dintre ei l-ar fi 
ucis pe celălalt sau i-ar fi pătat onoarea. Regele le răspunse, 
însă, că el nu va interveni niciodată să aşeze pacea, şi că 
surorii celei mari nici nu-i păsa, atât de rea era această 
fiinţă. 

Toate aceste cuvinte le auziră cei doi cavaleri înverşunaţi 
în luptă. Spectatorii se minunau de faptul că, forţele fiind 
atât de egale, era cu, neputinţă să se spună cine a câştigat 
şi cine a pierdut. Chiar şi cei doi combatanți, ce îşi 
dobândiseră onoare prin martiriul lor, erau miraţi de 
această întâmplare. Se năpustiseră unul asupra celuilalt cu 
forţe atât de egale, încât acum fiecare era uimit, 
întrebându-se cine putea fi cel care se ţinea atât de mândru 
în faţa lui. 

Lupta dură multă vreme, până ce ziua se trase către 
noapte. Amândoi îşi simțeau braţul vlăguit şi trupul sleit de 
puteri; sângele înfierbântat le ţâşnea prin răni fără număr 
şi le şiroia pe deasupra cămăşilor de zale. Nu e lucru de 
mirare că vroiau să se odihnească, istoviţi cum erau de 
durere. Se traseră amândoi deoparte, îngrijindu-şi singuri 
rănile, convinşi fiind că şi-au găsit egalul. 

Zăboviră astfel îndelung, neîndrăznind niciunul să-şi reia 
armele. Nu mai aveau dorinţă de luptă. Noaptea care 
coborâse întunecă totul în juru-i; fiecare luptător se temea 
de celălalt. Aceste două pricini îi ţinură deoparte şi îi 
îndemnară să încheie pace; dar înainte de a pleca de pe 
câmpul de bătaie, vor trebui să se recunoască şi va fi între 
ei bucurie şi milă. 

MESSIRE YVAIN, BRAV ŞI CURIENITOR, VORBI MAI 
ÎNTÂI, DAR bunul său prieten nu-l recunoscu după glas; s- 
ar fi îngrozit dacă prietenul său i-ar fi vorbit vreodată cu 
această voce joasă şi răguşită, cu suflul slab şi întretăiat, 


căci sângele îi clocotea de febră din cauza loviturilor 
primite. 

— Seniore, zise Yvain, noaptea se apropie. Nu cred căni 
se va aduce vreun reproş dacă întunericul ne desparte. 
Dinspre partea mea, pot spune însă că mă tem de domnia ta 
şi te preţuiesc mult. Nu am mai purtat niciodată vreo luptă 
atât de dureroasă şi de aspră. Nu am mai întâlnit cavaler pe 
care să ţin într-atât să-l cunosc. Ştii bine unde să plasezi 
loviturile şi cum să întrebuinţezi armele. Niciodată nu am 
dat atâtea lovituri vreunui cavaler, dar nici nu am mai 
primit atâtea câte mi-ai dat astăzi. Loviturile voastre m-au 
vlăguit cu totul. 

— Pe onoarea mea, îi răspunse messire Gauvain, nu eşti 
atât de istovit cum mă simt eu. Şi dacă te-aş mai întâlni 
vreodată, nu cred că ţi-aş purta pică. Dacă te-am lovit bine, 
mi-ai întors la fel de bine loviturile, şi datoria şi dobânda. 
Erai mai generos să înapoiezi decât eram eu gata să 
primesc. Oricum ar sta lucrurile, de vei dori să-mi afli 
numele, acesta nu-ţi va fi niciodată ascuns: Gauvain îmi este 
numele şi sunt fiul regelui Lot. 

Îndată ce îl auzi, messire Yvain se minună şi se pierdu cu 
firea; îşi azvârli cu mânie la pământ sabia însângerată, şi 
scutul rupt, apoi cobori de pe cal. 

— O, nenorocitul de mine! spuse el. Ne-am luptat între noi 
pentru că nu ne-am recunoscut. N-aş fi pornit niciodată la 
luptă dacă aş fi fost în stare să te recunosc, ci te asigur că 
m-aş fi dat învins de la bun început. 

— Ce spui acolo? Cine eşti? exclamă messire Gauvain. 

— Sunt Yvain, care te îndrăgeşte mai mult decât orice-i pe 
această lume, în lung şi-n lat. M-ai iubit dintotdeauna şi 
onorat la toate curţile regeşti. Vreau să ispăşesc însă 
această întâmplare nenorocită şi să-ţi aduc onoare, 
declarându-mă pe deplin învins. 

— Ai face aceasta pentru mine? întrebă messire Gauvain 
cel blând. 


— Desigur, şi aş fi foarte fericit dacă aş plăti astfel. Cinstea 
de a câştiga lupta nu-mi aparţine, mie, ci vouă, şi de aceea 
ţi-o acord. 

— Ei, mândre sire, nu vorbi astfel! Aşa ceva nu se va 
întâmplă. Nu pot nici să mă mai ţin în scări, căci sunt rănit 
şi istovit 

— Te plângi de lucru de nimica, îi răspunse prietenul său. 

— Dar sunt lovit şi învins, te asigur că nu o spun să te laud. 
Oricui pe lume nu i-aş spune altceva decât că sufăr mult din 
cauza loviturilor primite. 

Vorbind astfel, cobori din şa. Şi-au întins unul altuia 
braţele, fiecare susţinând cu tărie că el este cel învins. 
Discuţia se prelungi, aşa încât regele şi baronii săi se 
apropiară, în fugă şi-i înconjurară. Erau doritori să audă ce 
poate să însemne aceasta şi cine erau cei doi cavaleri care 
se întâmpinau cu atâta bucurie. 

— Seniori, li se adresă regele, spuneţi-ne de unde această 
bucurie şi înţelegere, după ce ura şi dezbinarea au stăruit 
toată ziua între voi? 

— Dulce sire, îi răspunse Gauvain, nepotul său, nu vă vom 
ascunde ce năpastă a însoţit această bătălie. Vă voi spune 
pe dată întregul adevăr. Eu, Gauvain, nepotul vostru, nu l- 
am recunoscut pe prietenul meu, seniorul Yvain, aici de 
faţă, până în clipa când, slavă Domnului, el s-a interesat de 
numele meu. Fiecare dintre noi şi-a spus numele şi de-abia 
atunci ne-am recunoscut, după ce ne-am luptat amarnic. 
Dacă lupta s-ar fi prelungit încă puţin, aş fi fost pus la grea 
încercare. Pe onoarea mea, aş fi fost ucis din cauza vitejiei 
lui şi a nedreptăţii celei care m-a împins în luptă. Prefer ca 
prietenul meu să câştige lupta decât să fiu ucis! Lui messire 
Yvain îi năvăli tot sângele în obraji: 

— Scumpul meu prieten, martor îmi e Dumnezeu, eşti 
nedrept dacă vorbeşti astfel. Regele trebuie să afle că eu 
sunt cel învins în luptă, aici nu încape nici o îndoială. 

— Dimpotrivă, eu sunt! 

— Nici gând, seniore! 


Amândoi erau atât de sinceri şi nobili, încât îşi atribuiau 
unul altuia laurii victoriei. Niciunul nu vroia să-i culeagă 
pentru sine, dimpotrivă, fiecare se străduia să convingă 
regele şi pe cei din jur de înfrângerea sa. După ce-i ascultă 
o vreme, regele opri disputa: i-a fost drag să-i asculte, 
văzând că ei se cuprindeau în braţe, după ce mai întâi se 
loviseră cu lancea şi sabia. 

— Seniori, zise el, între voi doi este o mare prietenie; o 
dovediţi îndeajuns când fiecare susţine că a fost învins. 
Acum, însă, bizuiţi-vă pe mine! Voi hotărî astfel, gândesc eu, 
încât totul se va încheia spre cinstirea voastră, iar întreaga 
lume mă va lăuda. 

Cei doi combatanți îl asigurară că se vor supune întru totul 
hotărârii sale. Regele spuse că va împărţi dreptatea după 
bine şi credinţă. 

— Unde este, întrebă el, domniţa care a scos-o cu sila pe 
sora sa din pământul ei şi a dezmoştenit-o fără nici o 
îndurare? 

— Sire, răspunse aceasta, sunt de faţă. 

— Apropie-te, deci! Bănuiam de multă vreme că vrei s-o 
dezmoşteneşti pe mezină. Dar dreptul său nu va fi dat 
uitării, pentru că acum s-a recunoscut adevărul. Silită de 
împrejurări, va trebui să renunţi la partea ei. 

— Sire, răspunse, ea, dacă am aruncat vorbe proaste şi 
nebune, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Pentru 
Dumnezeu, sire, nu-mi aduceţi prejudiciu. Sunteţi rege, de 
aceea trebuie să vă feriţi de nedreptate şi greşeală. 

— Tocmai de aceea, zise regele, vreau să fac dreptate 
surorii voastre. 

Nu vreau să aduc vreo pagubă cuiva. Ai auzit bine cum 
cavalerul vostru şi al ei s-au încredinţat hotărârii mele. Nu 
voi mai aminti de proces, căci nedreptatea voastră este 
cunoscută de toată lumea. Dar fiecare din cei doi cavaleri 
afirmă că a fost învins în câmp deschis, într-atât se 
onorează unul pe altul. Aici trebuie să ne oprim: întrucât eu 
trebuie să decid, ori vei face cum îmi e voia, după dreapta 


mea hotărâre, ori voi striga că nepotul meu a fost învins cu 
armele. Deşi aş spune-o cu inima strânsă, aceasta ar fi mult 
mai rău pentru voi. 

Desigur că regele Arthur nu putea susţine aceasta cu 
adevărat, dar o afirma pentru ca s-o înspăimânte pe sora 
cea mare să cedeze; regele văzuse bine că ea nu ar fi 
înapoiat în alt fel partea care nu i se cuvenea. 

— Sire mult iubit, îi spuse ea cu teamă, mă văd obligată să 
urmez dorinţa voastră, deşi mi-e inima tare grea. Voi face 
astfel ca sora mea să capete ceea ce i se cuvine, deşi mă 
doare. Hotărâţi voi înşivă ce parte se cade din moştenirea 
tatălui nostru, pentru ca sora mea să aibă inima împăcată. 

— Investiţi-o chiar în clipa aceasta, îi porunci regele, 
pentru ca ea să fie vasala voastră credincioasă! O veţi iubi 
ca pe un om de credinţă şi ea pe voi ca suzerană şi sora ei 
mai mare! 

Astfel încheie regele această afacere; iar mezina, după ce- 
şi recăpătă pământul, îi aduse mulţumire. Apoi regele 
Arthur se adresă nepotului său, viteazului cavaler, să 
îngăduie să i se scoată armura, iar seniorului Yvain, dacă 
vroia, să facă acelaşi lucru, pentru că acum nu mai aveau 
nevoie de arme. Supuşii dădură fuga să le scoată armura, 
iar ei se despărţiră ca luptători egali în forţă. 

Pe când erau dezarmaţi, iată leul apărând în fugă şi 
căutându-şi stăpânul. Cum îl văzu, începu să-şi manifeste 
puternic bucuria. l-aţi fi putut vedea atunci pe oamenii din 
jur trăgându-se înapoi; chiar şi cei mai îndrăzneţi fugeau 
din calea sa. 

— Opriţi-vă cu toţii, le strigă messire Yvain. Nu vă vânează 
pe niciunul dintre voi, de ce fugiţi? Nu vă fie teamă de leul 
acesta! Credeţi-mă, rogu-vă, este al meu şi eu al lui şi 
amândoi suntem buni companioni! 

De-abia atunci aflară cu adevărat, cei care auziseră 
povestindu-se despre aventurile leului şi ale stăpânului său, 
că Yvain era cel care îl ucisese pe uriaşul ticălos. 


— Seniore şi prietene, îi zise messire Gauvain, mult m-ai 
umilit astăzi, martor mi-e cel de sus! Crud ţi-am întors 
serviciul pe care mi l-ai adus omorând pe uriaşul ce-mi 
chinuia nepoţii. M-am gândit îndelung la tine şi de aceea 
eram neliniştit, pentru că întotdeauna noi am fost buni 
prieteni. M-am gândit fără să am însă vreo bănuială. Nici 
gândurile, nici cele ce auzeam vorbindu-se pe meleagurile 
pe unde am fost nu-mi spuneau nimic; Cavalerul cu Leul nu- 
şi dezvăluise niciodată adevăratul nume. 

Astfel vorbeau pe când erau dezarmaţi, iar leul arăta 
deosebită bucurie către stăpânul lui, asemenea oricărui 
animal care nu putea să-şi spună altfel fericirea. Amândoi 
cavalerii fură conduşi la castel, căci rănile lor deschise 
aveau nevoie de grabnică îngrijire. Chiar regele, care-i 
îndrăgea mult pe amândoi, îi trimise iute la cetate, înaintea 
sa, şi tot el porunci să se prezinte de îndată la curte cel mai 
vestit dintre chirurgi. Acesta îşi dădu silinţa să-i vindece pe 
cavaleri cât mai repede cu putinţă. 

Când amândoi se însănătoşiră, messire Yvain, care-şi 
încredinţase pentru totdeauna inima sa lui Amor, înţelese 
clar că nu va putea să trăiască, ci că va muri din dragoste 
dacă doamna sa nu se va îndura de el. Se hotări să plece 
singur de la curtea regelui Arthur şi să se ducă la fântână. 
Acolo se va război atâta, aducând fulgere şi vânt şi ploaie, 
încât prinţesa va fi obligată să ceară pace, sau, dacă nu, el 
nu va înceta vreodată lupta. 

ASTFEL, ÎNDATĂ CE RĂNILE 1 S-AU ÎNCHIS ŞI 
VINDECAT, MESSIRE Yvain a plecat de la curte fără să 
spună cuiva ceva. Era însoţit doar de leu, de care nu voia 
nicidecum să se despartă. Merseră cale lungă, până ce 
ajunseră la fântână din Broceliande. Îndată provocă ploaia. 
Să nu credeţi că exagerez spunând că furtuna era atât de 
puternică, încât nimeni n-ar putea reda în cuvinte nici a 
zecea parte din forţa ei. Se părea că întreaga pădure se va 
scufunda în abisuri. Doamna se temea pentru castelul său, 
gândind că el se va nărui, odată cu pădurea, în adâncuri. 


Zidurile se mişcau, tumul se clătina, şi puţin mai lipsea să 
nu se surpe. Ai fi preferat să fi fost prins în Persia de către 
turci decât aici între aceste ziduri. Oamenii erau atât de 
înspăimântați, încât îşi blestemau strămoşii: 

— Blestemat fie primul om care şi-a durat casă în această 
ţară, şi huliţi fie cei care au ridicat castelul! În lumea 
întreagă n-ar fi găsit vreun loc mai nenorocit ca acesta; căci 
un singur om poate să ne cuprindă ţara şi să ne învăluie. 

— Aici vă trebuie un apărător, doamna mea, zise atunci 
Lunette. Nu veţi găsi pe cineva în stare să vă ajute dacă nu-l 
veţi căuta îndelung. Nu ne va fi dat să ne odihnim în acest 
castel, nici nu vom mai îndrăzni să trecem dincolo de 
zidurile sale. Ştiţi bine că nici cel mai bun cavaler al vostru 
nu se încumetă să pornească în această aventură. Nu aveţi 
pe nimeni să apere fântână; lumea vă va numi nebună şi 
rea. Dimpotrivă, veţi dobândi deosebită cinste dacă cel care 
vă înfruntă va pleca fără luptă. Veţi greşi dacă veţi lua altă 
hotărâre! 

— Tu care ştii atâtea, îi spuse doamna, spune-mi, ce să 
fac? Îţi jur că îţi voi urma întocmai sfatul. 

— Doamnă, dacă aş şti, v-aş ajuta bucuroasă. Aveţi însă 
nevoie de un sfătuitor mai destoinic decât mine. De aceea, 
nu îndrăznesc să mă amestec. Voi îndura alături de ceilalţi 
ploaia şi vântul până ce voi vedea venind la curtea voastră, 
de se va milui cel de sus, vreun viteaz care să ia asupra lui 
întreaga povară a acestei lupte. Nu cred însă că această 
minune se va întâmplă curând, de aceea va trebui să ne 
aşteptăm la ce poate fi mai rău. 

— Lunette, îi răspunse stăpâna pe dată, nu-mi vorbi astfel! 
Lasă-i pe slujitorii mei, pentru că de la ei nu am sperat 
niciodată să-mi apere fântâna şi lespedea de smarald. 
Aştept acum sfatul tău înţelept, căci prietenul, zice un 
proverb, se cunoaşte la nevoie. 

— Doamnă, ar trebui să-l grăbim pe cel care crede că ştie 
unde se află cavalerul care l-a ucis pe uriaş şi i-a învins pe 
cei trei cavaleri. Atâta timp, însă, cât doamna sa îi poartă 


ură şi război, nu se află om pe lume pe care să-l slujească 
până ce acesta nu i-ar făgădui că va stinge ura iubitei sale. 
Din această pricină Cavalerul cu Leul se stinge de durere. 

— Sunt gata să-ţi jur, îi răspunse doamna, înainte ca tu să 
pleci în căutarea lui, că dacă acest cavaler se va prezenta 
aici, eu voi căuta să obţină pacea, după cum îi este voia, 
fără viclenie. 

— Să nu vă fie teamă, Doamnă, îi răspunse Lunette, puteţi 
să-i satisfaceţi dorinţa; să nu vă fie însă cu supărare dacă v- 
aş ruga să depuneţi jurământ, înainte de a mă aşterne la 
drum. 

— Fă cum vrei, zise doamna, aceasta nu mă stânjeneşte cu 
nimic! Lunette porunci îndată să se aducă o relicvă 
prețioasă înaintea căreia doamna se aşeză în genunchi. 
Lunette o obligă astfel pe stăpâna sa, cu deosebită cortezie, 
să depună jurământ solemn. Ea nu lăsă nimic la o parte, 
astfel ca jurământul să fie desăvârşit. 

— Doamnă, făcu ea, ridicaţi mâna! Nu vreau ca mâine să 
mă învinuiți de cine ştie ce! Nu faceţi nimic pentru mine 
prin aceasta, ci numai pentru voi. Vă rog acum să juraţi că 
vă veţi strădui cu bună intenţie, până ce Cavalerul cu Leul 
va obţine bunăvoința doamnei sale, aşa cum a avut-o şi 
altădată. 

Laudine ridică mâna dreaptă şi spuse: 

— Să fie precum ai zis; făgăduiesc în faţa lui Dumnezeu şi 
a tuturor sfinţilor că niciodată inima nu-mi va fi vicleană şi 
că voi face totul ca să izbândesc. Îi voi aduce înapoi iubirea 
şi iertarea doamnei sale, dacă aceasta îmi va sta în puteri! 

IATĂ AŞADAR CUM A LUCRAT LUNETTE; NIMIC NU 
DORISE mai mult decât să făptuiască ceea ce tocmai 
realizase. Intre timp îi fusese adus un cal blând de paradă. 
Nespus de bucuroasă, Lunette urcă în şa. Ea merse până ce 
ajunse în dreptul pinului. Îl găsi acolo pe cel despre care nu 
crezuse că s-ar fi aflat atât de aproape; dimpotrivă, credea 
că va avea multă cale de bătut până ce-l va întâlni. Ea îl 
recunoscu îndată, datorită leului care îl însoțea. Se îndreptă 


spre el în galop, apoi opri şi cobori din şa. Messire Yvain o 
recunoscu de cum o văzu şi o salută. 

— Seniore, îi spuse fata, sunt nespus de bucuroasă că v-am 
găsit atât de repede! 

— Cum asta? Mă căutai, aşadar? 

— Într-adevăr, şi nu am fost în viaţa mea mai fericită ca în 
clipa aceasta; am procedat în aşa fel, încât, dacă doamna 
mea nu-şi va călca jurământul, ea va redeveni soţia voastră, 
iar voi seniorul ei, ca altădată. Şi aceasta cu adevărat, 
îndrăznesc să spun! 

Messire Yvain se bucură de această veste pe care nu 
credea că o va mai auzi vreodată. 

— Desigur, scumpa mea prietenă, îi zise el, sărutându-i 
ochii şi faţa, nu voi putea niciodată să te răsplătesc pentru 
acest serviciu. Mă tem că îmi vor lipsi forţa şi timpul ca să te 
onorez aşa cum se cuvine. 

— Messire, îi răspunse ea, nu vă gândiţi la asta! Nu vă 
faceţi griji, căci veţi avea timp şi putere destulă ca să faceţi 
bine, mie şi altora. Am făcut ceea ce se cuvenea. Nu trebuie 
să-mi fiţi mai recunoscător decât celui care înapoiază ceea 
ce i s-a împrumutat odată. Şi nici nu cred că v-am înapoiat 
tot ce vă datoram. 

— Dulce prietenă, martor mi-e Dumnezeu, mi-ai înapoiat 
de mii de ori mai mult. Să plecăm, însă, cât mai repede î l-ai 
spus stăpânei, dară, cine sunt? 

— Nu încă, jur. Ea nu vă ştie alt nume decât acela de 
Cavalerul cu Leul. 

Astfel merseră ei, vorbind, iar leul urmându-l, până ce 
tustrei ajunseră la castel. Nu adresară nimănui cuvântul 
până ce nu ajunseră în faţa doamnei lor. L.audine fu 
cuprinsă de bucurie aflând că sfătuitoarea sa venea 
împreună cu Cavalerul cu Leul, pe care dorea atât de mult 
să-l întâlnească. 

Îmbrăcat în armură, messire Yvain căzu în genunchi la 
picioarele ei. Lunette, care se găsea lângă el, spuse 
doamnei sale: 


— Ridicaţi-l, doamna mea! Aduceţi forţa, grija şi 
înţelepciunea şi acordaţi-i pace şi iertare, căci nimeni 
altcineva pe lume nu poate să i le acorde. 

Atunci doamna îl ridică în picioare şi spune: 

— Mă încredinţez puterii sale! Nu voi face altcum decât 
să-i urmez voinţa. 

— Bineînţeles, stăpâna mea, răspunse Lunette, n-aş vorbi 
astfel dacă nu ar fi adevărat. În voi este această putere, mai 
mult încă decât am spus până acum. Vă voi dezvălui 
întregul adevăr: nu aţi avut şi nu veţi avea vreodată senior 
mai bun ca acest cavaler. Dumnezeu vrea ca între voi să fie 
bună pace şi iubire mare; de aceea l-am şi întâlnit astăzi 
atâta de aproape. Adevărul dovedit nu trebuie să fie 
justificat. Doamnă, iertaţi-l de mânia voastră! Nu are altă 
doamnă decât pe voi. Acesta este seniorul Yvain, soţul 
vostru. 

La acest cuvânt, doamna tresări. 

— Fie-mi iertat, spuse ea. M-ai prins strâns în joc. Mă vei 
face oare să iubesc fără voia mea pe acest cavaler care nu 
mă iubeşte şi nici nu mă preţuieşte? M-ai înşelat crunt, m-ai 
servit precum ţi-a fost voia. Mai degrabă voi îndura toată 
viaţa ploi şi furtuni! Dacă nu mi-ar fi teamă că jurământul 
strâmb este un lucru prea josnic, nu i-aş acorda pacea 
niciodată. Dar îndelung vor mocni, în inima mea, ca focul 
sub cenuşă, lucruri pe care nu vreau să le mai reiau acum. 
Trebuie, deci, să mă împac cu soţul meu! 

Messire Yvain văzu cum cauza sa mergea spre bine. 

— Doamnă, îndură-te de mine, păcătosul, zise Yvain. Mi- 
am ispăşit nebunia; drept era să-mi plătesc vina. Nebunia 
m-a făcut să întârzii şi mă recunosc vinovat. Am dat dovadă 
de nespusă cutezanţă pentru că am îndrăznit să mă prezint 
vouă. Dar dacă vreţi să mă reţineţi, nu voi mai greşi cu 
NIMIC. 

— Desigur că vreau, pentru că ar însemna că am jurat 
strâmb dacă n-aş face totul pentru a aduce pace între noi 
doi. 


— Vă mulţumesc din inimă, doamna mea iubită! Martor 
mi-e Sfântul Duh, că Dumnezeu nu m-a făcut niciodată atât 
de fericit în această lume muritoare. 

Messire Yvain îşi găsi, în sfârşit, liniştea. Puteţi să mă 
credeţi că niciodată nu mai fusese cuprins de asemenea 
bucurie, la capătul atâtor încercări. Iată-l ajuns la un liman 
ferice, iubit de doamna sa, tot aşa cum el o iubea pe ea. 
Uitate erau necazurile, căci nu-şi mai amintea acum de ele, 
în preaplinul bucuriei pe care o avea de la dulcea sa 
prietenă. 

Şi Lunette avea să fie fericită; era copleşită cu daruri de 
când adusese pacea fără sfârşit între seniorul Yvain şi 
perfecta şi scumpa lui prietenă. Astfel încheie Chretien de 
Troyes romanul Cavalerului cu Leul. El nu a auzit 
povestindu-se mai mult decât cele ce-a scris, şi nici domniile 
voastre nu veţi auzi alte adăugiri28, doar dacă nu cumva ar 
vrea cineva să vă înşire simple amăgiri. 


SFÂRŞIT 


1 costisitoarea sărbătoare - joc de cuvinte în vechea 
franceză, bazat pe rima între pentecouste (Rusalii) şi couste 
(costă), devenit, după cum ne indică W. Foerster, un loc 
comun în literatura medievală. 

2 Carduel, în Ţara Galilor - una din reşedinţele regelui 
Arthur, încă neidentificată cu exactitate; este menţionată 
adesea în literatura arthuriană. Ar putea fi Carlisle, care se 
află, însă, în Cumberland. 

3 discipolii ordinului său - exemplu tipic de divinizare 
poetică a Im Amor, favorizată aici de omonimia între covant 
(cuvânt) şi covant (mânăstire). Metafora cea mai cunoscută 
este însă „oastea lui Amor”, pe care o întâlnim în toată 


poezia lirică medievală, ca şi la Jean de Meun în Romanul 
Rozei. 

4 în vremea noastră - Chretien de Troyes utilizează aici un 
loc comun provenit din tradiţia literară antică, deplângerea 
prezentului. El consideră astfel cortezia şi noua iubire mai 
curând un ideal, decât o realitate, deşi epoca în care îşi 
scrie romanele coincide tocmai cu perioada de înflorire a 
acestora. 

5 sunt de acord aici cu bretonii - o aluzie la legendele de 
tip mesianic ale bretonilor; conform acestora, Arthur nu ar 
fi fost ucis în luptă „ci ar fi fost răpit de zâne şi dus pe insula 
magică Avalon, de unde va reveni pentru a organiza lupta 
celților împotriva invadatorilor saxoni. 

6 Dodinez şi Sagremor - Dodinez cel Sălbatic şi Sagremor 
cel Neînfrânat sunt cavaleri ai Mesei Rotunde întâlniți 
adesea şi în alte romane arthuriene, ca protagonişti ai unor 
aventuri miraculoase. Există o ierarhie a cavalerilor, în 
fruntea cărora se află întotdeauna Gauvain. 

7 nu vă îngân basme - în secolul al XII-lea legendele 
arthuriene cunosc o asemenea circulaţie, încât materia, 
afirma scriitorul Robert Wace în aceeaşi epocă, „este 
transformată în fabulă: nu este întru totul minciună, dar 
nici adevăr, nici nebunie, dar nici cunoaştere”. În spiritul 
poeticii medio-latine şi conştient de valoarea sa, Chretien 
de Troyes ne asigură că romanele sale nu sunt basme 
(fable), adică simple născociri ale vorbirii. 

8 au trecut şapte ani - şapte era considerat număr 
semnificativ sau „perfect”, conform unei credinţe străvechi 
care susţinea că întregul univers era rânduit după măsură, 
număr şi greutate. Perioada de şapte ani era în general 
considerată ca vidă, etapă de eşecuri şi căutări zadarnice, 
fiind urmată apoi de o aglomerare de evenimente. Cântarea 
lui Roland începe prin a menţiona încheierea şederii de 
şapte ani a lui Carol cel Mare în Spania, unde nu reuşise să 
cucerească Saragosa. 


9 pădurea Broceliande - pădurea efectua trecerea din 
spaţiul realului în acela al miraculosului. Broceliande, o 
pădure în peninsula Bretagne, a devenit prototip al unui 
spaţiu propice aventurilor. Aici a fost închis pentru vecie 
vrăjitorul Merlin, trădat fiind de iubita sa, zâna Viviane a 
Lacului. 

10 un erete care îşi lepădase penele - toate detaliile 
concordă în a sugera noblețea acestui personaj; cititorul 
medieval ştia din „tratatele de falconerie” că eretele care a 
năpârlit primăvara devine mai puternic şi mai nobil pentru 
că îşi pierdea astfel viciile. 

11 vavasor - personaj tradiţional în romanul arthurian, 
deţinător al unei înţelepciuni pe care i-o revelă adesea 
eroului. 

12 cel mai frumos pin - elementele peisajului medieval 
constituie un inventar foarte restrâns, ele având o valoare 
simbolică şi nu descriptivă. Pentru un îndrăgostit, peisajul 
era cel mai adesea alcătuit dintr-un pin, o fântână şi păsări 
care cântă. lată un exemplu dintr-un poem alegoric 
aparţinând şcolii siciliene: „lar eu stăteam pe malul unui 
râu, Într-un pomet, la umbra unui pin; 

Cu apă vie plină, o fântână avea în juru-i flori de iasomie. 

Mă-nvăluia suava briză dinspre nord; 

Păsări cântau în dulcea lor latină. 

Simţii atunci, trimisă de perfectul Amor, O rază care în 
inimă-mi pătrunse asemenea luminii ce în zori apare.” 

13 stârnirea vijeliei - începând cu romanul lui Chretien de 
Troyes, acest rit de magie homeopatică - aducerea ploii 
prin vărsarea unei găleți de apă - este ilustrată adesea în 
literatură, şi chiar în muzică, prin opera lui Weber. Piticul 
Auberon sau Oberon, micul rege al regatului Feeriei, fiu al 
zânei Morgain, porunceşte fiarelor pădurii şi provoacă 
furtuni la sunetul cornului său. Îl întâlnim pentru prima 
oară în Huon de Bordeaux, cântare de gestă din secolul al 
XIII-lea, apoi în opera lui Chaucer, Shakespeare, Wieland 
etc. 


14 acordul lor era desăvârşit - deoarece muzica deţinea 
excelența între arte, cântul păsărilor era considerat un 
simbol al armoniei lumii. Fără muzică nici o disciplină nu 
poate fi perfectă, afirmă Isidor de Sevilla în secolul al VI-lea. 

15 Şahul Noradin - Nureddin Mahmud (1146 - 1173), 
sultanul Alepului, figură devenită legendară încă din timpul 
vieţii datorită victoriilor sale asupra cruciaților. 

16 cavalerul de Forre - un cunoscut erou păgân din eposul 
carolingian, ucis în luptă; a-l răzbuna pe Forre se spunea 
despre promisiunile făcute cu prea multă uşurinţă şi 
niciodată realizate (W. Foerster). 

17 Uterpendragon - în realitate, în literatura barzilor 
galezi, Uter cu capul de dragon, prinţ al Armoricăi. Elia 
înfăţişarea regelui din Cornwall pentru a o seduce pe 
regina Ygerne. În urma acestei aventuri se naşte Arthur, 
care, după tradiţia pseudo-istorică, număra printre 
strămoşii săi şi pe ilustrul Enea. 

18 Vlăstarul regelui Urien - Urien şi Yvain sunt nume luate 
de Chretien de Troyes din Romanul lui Brut al lui Robert 
Wace, acesta împrumutându-le la rândul său din mitica 
Istorie a regilor Britaniei a lui Geoffroy de Monmouth. Ele 
provin astfel din tradiţia legendară celtică; în poemele 
atribuite bardului Taliesin. Urien şi Owein, sunt căpetenii 
galeze din secolul al VI-lea. 

19 Celebru printr-un lai - lai-ul este un scurt poem narativ, 
de origine bretonă, în care cortezia se îmbină cu elementele 
feerice. Cele mai frumoase lai-uri au fost scrise de Marie de 
France, contemporană cu Chretien de Troyes. Numele 
Laudine provine de la ţinutul Lothian din Britania. 

20 Femeia le scade valoarea - este vorba de un motiv 
universal, (în vechea franceză recreance) acela al potolirii 
furiei războinice datorită relaţiei erotice. El capătă la 
Chretien de Troyes o nouă semnificaţie, spune Reto 
Bezzola, aceea de criză, de deviere a iubirii, Laudine 
pierzând calitatea de inspiratoare a vitejiei. Reabilitarea 
înseamnă o nouă cucerire a cavaleriei. 


21 Gelos - simbol al condiţiei comune, căruia îi este 
interzis accesul la valorile corteziei. Gelosul (din vechea 
provensală gelos) şi intriganţii (lauzengier) ucid bucuria în 
taină şi făţiş (Peiere Vidai). 

22 Morgain - zână din legendele bretone, care va juca un 
rol nefast în romanele din secolul al XIII-lea, ca soră a 
regelui Arthur. Este posibil ca în mitologia celtică ea să fi 
fost zeiţa coşmarurilor, Morrigane. 

23 Şira spinării i se frânse - influenţă netă din partea 
cântărilor de gestă, care practicau curent procedeul 
hiperbolizării. 

24 La Roncevaux în Spania - aluzie la Cântarea lui Roland, 
cel mai vechi poem epic francez. 

25 fiarei gentile şi sincere - leul era o figură a lumii 
morale. lată ce scrie despre el Brunetto Latini, profesorul 
lui Dante, în enciclopedia sa Cartea Comorilor; „ „leu” ar 
însemna rege în vorbirea noastră; unii sunt lungi şi mari, au 
coama simplă şi sunt de o minunată mândrie, iar curajul lor 
ne este arătat de frunte şi coadă; şi forţa lui sălăşluieşte în 
piept, iar fermitatea în cap. Şi deşi este temut de toate 
animalele, el se teme, totuşi de cocoşul alb şi de scârţâitul 
roţilor neunse, iar focul îi provoacă spaimă mare; iar pe de 
altă parte scorpionul îi aduce rău cumplit dacă îl înţeapă, şi 
veninul de şarpe îl ucide; căci Cel care a dispus ca orice 
lucru să aibă contrariul său a ţinut ca leul, orgolios şi 
puternic asupra tuturor lucrurilor, şi care datorită superbiei 
sale ucide întotdeauna prada, să aibă alte lucruri care să fie 
stavilă cruzimii sale...” 

26 aţă şi ac pentru mâneci - mânecile se ajustau la costum 
după ce acesta era îmbrăcat. Aşa procedează tânărul 
elegant din Romanul Rozei, care îşi coase mânecile cu un ac 
de argint şi le plisează (W. Foerster). 

27 Dragostea şi cu Ura de moarte - modelul prezentării 
alegorice a vieţii sufleteşti era Psyhomabhia lui Fiudentius. 

28 nu veţi auzi alte adăugiri - brevitas era în secolul al XII- 
lea una din „virtuţile” naraţiunii. Un secol mai târziu apare 


gustul pentru dilatare, ceea ce permite apariţia marilor 
sume romaneşti.