Chretien de Troyes — Yvain Cavalerul cu leul

CHRETIEN DE TROYES 


YVAIN - CAVALERUL CU LEUL 


www.virtual-project.eu 


ROMAN MEDIEVAL 


TRADUCERE, POSTFAŢA ŞI NOTE DE MIHAI STĂNESCU 
EDITURA ALBATROS 1977 


ARTHUR, BUNUL REGE AL BRETANIEI, A CĂRUI GLORIE NE 
ÎNDEAMNĂ să fim bravi şi înnobilaţi de cortezie, îşi adună o 
strălucită curte de costisitoarea sărbătoare! a Rusaliilor, ca să 
petreacă-n cânt şi veselie. Aceasta se întâmpla la Carduel, în 
Ţara Galilor?. 

Indată după ospăț, cavalerii se reuniră acolo unde fuseseră 
chemaţi, în jurul domniţelor şi nobilelor doamne. Unii povesteau 
ultimele noutăţi, alţii vorbeau de Amor, de neliniştile şi durerile, 
dar şi de onoarea pe care o dobândiseră adeseori discipolii 
ordinului său, căci pe atunci el era bogat şi mărinimos. in 
vremea noastră“, însă, nu puţini dintre credincioşii săi l-au 
abandonat aproape cu desăvârşire, din care pricină a şi decăzut 
foarte mult; cei care odinioară preferau iubirea altor lucruri 
ajunseră iluştri în cortezie şi onoare, în vitejie şi generozitate. 


1 costisitoarea sărbătoare - joc de cuvinte în vechea franceză, bazat pe rima 
între pentecouste (Rusalii) şi couste (costă), devenit, după cum ne indică W. 
Foerster, un loc comun în literatura medievală. 

2 Carduel, în Ţara Galilor - una din reşedinţele regelui Arthur, încă 
neidentificată cu exactitate; este menţionată adesea în literatura arthuriană. 
Ar putea fi Carlisle, care se află, însă, în Cumberland. 

3 discipolii ordinului său - exemplu tipic de divinizare poetică a Im Amor, 
favorizată aici de omonimia între covant (cuvânt) şi covant (mânăstire). 
Metafora cea mai cunoscută este însă „oastea lui Amor“, pe care o întâlnim 
în toată poezia lirică medievală, ca şi la Jean de Meun în Romanul Rozei. 

+ în vremea noastră - Chretien de Troyes utilizează aici un loc comun 
provenit din tradiţia literară antică, deplângerea prezentului. El consideră 
astfel cortezia şi noua iubire mai curând un ideal, decât o realitate, deşi 
epoca în care îşi scrie romanele coincide tocmai cu perioada de înflorire a 
acestora. 


Acum s-a înturnat Amorul în minciună; oameni nepăsători susţin 
sus şi tare că iubesc, neînşiruind însă decât plăsmuiri şi minciuni 
cei care se laudă cu iubirea fără a fi îndrituiţi de ea. 

Dar pentru a putea vorbi despre ce-a fost odată, să dăm 
uitării pe mişeii vremurilor noastre. Preţuieşte mai mult, cel 
puţin aşa socot eu, un cavaler curtenitor petrecut din viaţă 
decât un necioplit de astăzi. De aceea mi-e drag să povestesc 
istorii demne a fi ascultate despre riga a cărei faimă a fost atât 
de mare, încât se mai vorbeşte şi astăzi de ea pe-ntreg 
cuprinsul lumii. Sunt de acord aici cu bretonii”, precum că 
numele său va dăinui în veac şi că datorită lui au rămas în 
amintire aleşii cavaleri care au stăruit întru onoare. 

In ziua aceea nu mică a fost, însă, uimirea cavalerilor; se 
aflară chiar dintre aceia care s-au mâniat şi au făcut mult caz. 
Nu se mai pomenise până atunci ca la o asemenea sărbătoare 
regele să se ridice dintre ei, ca să se retragă pentru odihnă. Se 
întâmplă în acea zi ca regina să-l oprească alături de ea, iar 
regele întârzie în preajmă-i până ce uită de curte şi adormi. In 
sala alăturată se găseau laolaltă Dodinez şi Sagremorf, Keu 
seneşalul şi messire Gauvain, seniorii Yvain şi Calogrenant. 

Era acest Calogrenant un cavaler foarte plăcut la înfăţişare şi 
tocmai începuse atunci a povesti celorlalţi cum fusese umilit 
cândva într-una din păţaniile sale. In vreme ce el le istorisea 
necazul, regina îl auzi şi, ridicându-se lin de lângă rege, merse 
atât de uşor încât, fără să bage de seamă cineva, se aşeză 
printre cavaleri. Singur Calogrenant, încetându-şi vorba, sări în 
picioare; îi zise atunci Keu, invidios, crud şi defăimător din fire: 

— Pe onoarea mea, Calogrenant, iată-te acum foarte viteaz şi 
inimos! Mă bucur că eşti cel mai curtenitor dintre noi. Văd eu 
bine că gândeşti aşa, într-atât eşti de găunos la minte; e bine ca 
doamna mea să ştie că, dintre noi toţi, eşti cel mai priceput la 


5 sunt de acord aici cu bretonii - o aluzie la legendele de tip mesianic ale 
bretonilor; conform acestora, Arthur nu ar fi fost ucis în luptă „ci ar fi fost 
răpit de zâne şi dus pe insula magică Avalon, de unde va reveni pentru a 
organiza lupta celților împotriva invadatorilor saxoni. 

ê Dodinez şi Sagremor - Dodinez cel Sălbatic şi Sagremor cel Neînfrânat sunt 
cavaleri ai Mesei Rotunde întâlniți adesea şi în alte romane arthuriene, ca 
protagonişti ai unor aventuri miraculoase. Există o ierarhie a cavalerilor, în 
fruntea cărora se află întotdeauna Gauvain. 


cortezie şi amabilităţi. Ai fi în stare să afirmi că ne-a fost lene să 
adresăm salutul, ori poate că n-am găsit aceasta de cuviinţă! Mă 
jur, însă, nu am făcut astfel deoarece nu ştiam că doamna 
noastră se află printre noi. 

— O, Keu, îi zise regina, cred că ai fi murit dacă nu dădeai 
afară veninul de care eşti plin. Eşti plictisitor şi mojic pentru că îl 
cerţi pe prietenul tău! 

— Doamnă, răspunse Keu, dacă nu ne putem mări faima în 
preajma voastră, doriţi-ne să n-o pierdem măcar pe cea pe care 
am dobândit-o. Nu cred a fi spus ceva care să-mi fie luat în 
nume de rău, şi de aceea vă rog să ne oprim aici. Calogrenant 
nu are nici cortezie, nici înţelepciune, este de prisos deci să 
continuăm o ceartă fără rost. Nu trebuia s-o fi pornit, şi nici să 
continuăm a-i da importanţă. Porunciţi-i, mai degrabă, să-şi 
urmeze povestea, aici nu trebuie nicicum să-ncapă sfadă. 

Auzind aceste cuvinte, Calogrenant se aşeză şi îi răspunse: 

— Messire, nu-mi pasă de vorbele-ţi urâte; sunt josnice şi le 
preţuiesc doar cât merită. Nu pierd nimic dacă mă dispreţuieşti; 
ai căutat adesea gâlceavă şi altora, mai viteji şi mai înţelepţi 
decât mine, pentru că ăsta ţi-e cusurul. Aşa e dat, ca bălegarul 
să duhnească, tăunul să înţepe, bondarul să băzâie, iar 
clevetitorul să întărite şi să facă rău. Nu voi mai spune, însă, 
nimic, cu îngăduinţa doamnei mele, ba chiar o rog să nu-mi 
ceară să-mi amintesc istorii neplăcute. 

— Doamnă, spuse Keu, vă vom fi recunoscători de îi veţi 
porunci să-şi continue povestea; îl vom asculta cu toţii bucuroşi. 
Nu vă cer aceasta pentru mine, ci în numele regelui, seniorul 
vostru şi al meu; porunciţi-i, rogu-vă, să povestească şi veţi face 
ceea ce trebuie. 

— Calogrenant, grăi regina, să nu-ţi pese de vorbele 
invidioase ale seniorului Keu, seneşalul. Îi este în fire să 
vorbească de rău şi noi nu suntem în stare a-l îndrepta. Îți 
poruncesc şi te rog să nu-ţi fie inima învălurată de mânie şi nici 
din pricina lui să încetezi această istorie pe care dorim s-o 
ascultăm. Dacă vrei să te bucuri de prețuirea mea, povesteşte 
totul de la început! 

— Vă asigur, doamnă, că îmi este tare greu să vă îndeplinesc 
porunca; mai curând mi-aş lăsa smuls un ochi, nu vă fie cu 


supărare, decât să mai scot astăzi vreun cuvânt. Vă voi face, 
însă, pe voie, deşi de astă dată nu vă împlinesc porunca cu 
plăcere. 

Ascultaţi-mă, aşadar, dacă aceasta vă este dorinţa! 
Încredinţaţi-mi urechea şi inima voastră; căci cuvântul auzit se 
pierde în van dacă nu este ascultat şi cu inima. Sunt oameni 
care aud, dar nu ascultă, şi se mai şi laudă apoi cu aceasta; 
ăştia nu au decât urechi. Dacă nu veghează inima s-asculte, 
cuvântul se perindă pe la ureche asemenea vântului răzleţ; nici 
că se opreşte şi durează, ci într-o clipită îşi ia zborul dacă inima 
nu e trează şi pregătită să-l întâmpine. La ivirea lui, inima 
trebuie să-l primească şi să-l închidă în sine. Auzul este dreapta 
cale pe care glasul ajunge la inimă; iar inima sălăşluind în trup îl 
păstrează cu grijă. Cine o vrea de-acum încolo să m-asculte, să- 
şi plece urechea şi inima; căci nu mi-e vrerea să vorbesc de 
năluciri şi nu vă îngân basme” ori născociri, cu care alţii vă 
împuie mintea, ci vă spun ceea ce mi-a fost dat să văd cu ochii. 

S-a întâmplat, iată că au trecut șapte ani? de-atunci, că, 
singur pe câmp, ca ţăranul, pornisem în căutare de aventuri; 
eram îmbrăcat în armură, aşa cum se cuvine a fi un cavaler. Am 
găsit un drum la dreapta, printr-o pădure încâlcită; calea îmi era 
potrivnică, plină de spini şi mărăcini. Cu mult necaz şi după 
mare osteneală, îmi urmai totuşi calea. 


7 nu vă îngân basme - în secolul al XII-lea legendele arthuriene cunosc o 
asemenea circulaţie, încât materia, afirma scriitorul Robert Wace în aceeaşi 
epocă, „este transformată în fabulă: nu este întru totul minciună, dar nici 
adevăr, nici nebunie, dar nici cunoaştere”. In spiritul poeticii medio-latine şi 
conştient de valoarea sa, Chretien de Troyes ne asigură că romanele sale nu 
sunt basme (fable), adică simple născociri ale vorbirii. 

5 au trecut şapte ani - şapte era considerat număr semnificativ sau „perfect”, 
conform unei credinţe străvechi care susţinea că întregul univers era rânduit 
după măsură, număr şi greutate. Perioada de şapte ani era în general 
considerată ca vidă, etapă de eşecuri şi căutări zadarnice, fiind urmată apoi 
de o aglomerare de evenimente. Cântarea lui Roland începe prin a menţiona 
încheierea şederii de şapte ani a lui Carol cel Mare în Spania, unde nu reuşise 
să cucerească Saragosa. 


Mersei astfel aproape ziua întreagă prin pădurea Broceliande”, 
până ce îi străbătui desişul. Răzbii din codru în câmpie când, la 
vreo jumătate de leghe galeză, nu cred că era mai mare 
depărtarea, zării nişte metereze. Grăbii pasul într-acolo şi văzui 
în curând castelul şi şanţul cu apă, adânc şi lat, care-l 
împrejmuia. Pe pod, la intrarea în fort, se ţinea drept stăpânul 
acelor locuri, având pe pumn un erete de vânătoare care îşi 
lepădase penele”. 

Nici nu mă apropiasem bine, când el îmi ieşi în întâmpinare; 
apucându-mi cu o mână scara de la şa, mă invită să cobor. Ceea 
ce şi făcui, deoarece aveam nevoie de adăpost peste noapte. 
Bunul om tot repeta pe nerăsuflate să fie binecuvântată calea 
care mă adusese până în ţinutul acela. Intre timp, intrarăm în 
curtea castelului, trecând peste pod. În mijlocul curţii 
vavasorului!! deie-i Domnul bucurie şi cinstire, aşa cum mi-a 
acordat şi el în noaptea aceea - atârna un talger făurit din 
aramă. In el, cu un ciocan agăţat de un mic stâlp, bătu 
vavasorul trei lovituri. 

Cei care stăteau în încăperile de sus, auzind vocea şi 
chemarea stăpânului, coborâră cu toţii din casă şi ieşiră în curte. 
Câţiva se îngrijiră de calul meu, pe care îl mai ţinea de scară 
vavasorul. Băgai de seamă că spre mine se îndrepta o fecioară 
frumoasă şi curtenitoare. Privirea-mi întârzie asupră-i: era înaltă, 
gingaşă şi dreaptă. Îndemânatică, ea mă dezarmă după toate 
regulile. Imi puse apoi pe umeri o pelerină scurtă, dintr-o stofă 
scumpă, de culoarea păunului, şi căptuşită cu blană de veveriţă. 

Toţi oamenii se retrăseseră între timp; nimeni nu rămase cu 
noi doi, lucru de care eram foarte mulţumit: nici nu doream să 
mai am pe cineva în apropiere. Ne-am dus să stăm în cea mai 


pădurea Broceliande - pădurea efectua trecerea din spaţiul realului în acela 
al miraculosului. Broceliande, o pădure în peninsula Bretagne, a devenit 
prototip al unui spaţiu propice aventurilor. Aici a fost închis pentru vecie 
vrăjitorul Merlin, trădat fiind de iubita sa, zâna Viviane a Lacului. 

un erete care îşi lepădase penele - toate detaliile concordă în a sugera 
noblețea acestui personaj; cititorul medieval ştia din „tratatele de falconerie” 
că eretele care a năpârlit primăvara devine mai puternic şi mai nobil pentru 
că îşi pierdea astfel viciile. 

11 vavasor - personaj tradiţional în romanul arthurian, deţinător al unei 
înţelepciuni pe care i-o revelă adesea eroului. 


frumoasă pajişte care se poate închipui, închisă cu zid de jur 
împrejur. Fata era gătită, cu vorbire şi educaţie aleasă, cu 
asemenea înfăţişare şi cu o astfel de fire, încât mă simţeam 
foarte fericit alături de ea şi n-aş fi vrut s-o părăsesc niciodată. 
Însă căderea nopţii îmi aduse odată cu ea mâhnirea; părintele 
fetei veni să ne caute pentru că era tocmai vremea cinei. N-a 
fost chip să-mi prelungesc şederea şi trebui să-i fac pe plac 
vavasorului. 

Despre cină, vă voi spune pe scurt, că a fost după gustul 
inimii de îndată ce tânăra fată se aşeză în faţa mea. După masă, 
bunul om îmi spuse că nici nu mai ştia de cât timp găzduia 
cavaleri rătăcitori în căutare de aventuri; trăseseră o mulţime la 
castelul lui. Mă rugă apoi să trec la întoarcere pe la el, drept 
mulţumire, de îmi va fi cu putinţă. „Bucuros, messire!“, îi spusei, 
căci ar fi fost necinstit să-l refuz. Aş fi dat într-adevăr dovadă de 
nerecunoştinţă dacă nu i-aş fi împlinit cumva voia. 

Am fost astfel găzduit cum nu se putea mai bine; calul mi-a 
fost înşeuat de cum au mijit zorile. Stăruisem de cu seară 
asupra acestui fapt, iar ruga, după cum vedeţi, mi-a fost 
îndeplinită. Am încredinţat pe gazda mea şi pe scumpa lui fiică 
Sfântului Duh, apoi am cerut îngăduinţă de plecare. Am pornit la 
drum îndată ce mi-a fost cu putinţă. 

Nu mă îndepărtasem prea mult de castel, când dădui într-un 
câmp defrişat peste nişte tauri sălbatici pripăşiţi prin locurile 
acelea şi care se luptau amarnic între ei; stârneau zarvă şi se 
izbeau cu asemenea furie, încât eu, vă spun drept, mă trăsei 
înapoi. Nu-i pe lume animal mai mândru şi trufaş decât taurul. 
Un flăcău negricios, cu înfăţişare de maur, mare şi hidos peste 
măsură - era o fiinţă atât de urâtă încât nu găsesc cuvinte s-o 
înfăţişez - şedea pe o buturugă, ţinând în mână un ciomag. Mă 
apropiai de el: avea ţeasta mai mare decât orice gloabă sau 
animal, părul încâlcit, păroasă fruntea şi ceva mai lată de două 
palme; urechi păroase şi mari cât cele de elefant; sprâncene 
stufoase, faţa turtită, ochi de cucuvea, nas de pisică, gură 
crăpată ca de lup, dinţi de porc mistreţ, cafenii şi ascuţiţi, barbă 
neagră, mustață răsucită, bărbia lipită de coşul pieptului, 
spinare lungă, strâmbă şi cocoşată. Se sprijinea în bâtă, 
îmbrăcat în veşminte ciudate, făcute nu din lână sau în, ei din 


două piei de taur sau de bou, jupuite de curând şi atârnate de 
gât. 

De cum zări că mă apropii, arătarea sări în picioare. N-am 
înţeles dacă vroia să mi se împotrivească au ba, dar m-am 
pregătit de apărare când o văzui înălțându-se, proptindu-se pe 
picioare şi ţinându-se nemişcată, căţărată pe un trunchi şi înaltă 
de vreo şaptesprezece picioare. Mă privea ţintă şi nu sufla o 
vorbă, asemenea unei fiare. Gândii că-i lipsită de rațiune şi că 
nu ştie să vorbească. Îmi făcui totuşi curaj şi îi spusei: 

— Hei, ia spune-mi, ce fel de arătare eşti? 

— Sunt un om, Îmi răspunse. 

— Ce fel de om? 

— Aşa cum mă vezi. N-am fost altfel nicicând. 

— Ce faci pe-aici? 

— la, stau de păzesc dobitoacele astea în pădure. 

— Le păzeşti? Pot să jur pe Sfântul Petru de la Roma că astea 
n-au văzut încă vreun om. Nu cred că poate fi păzită o fiară 
sălbatică pe câmp sau în desişuri, şi nici în vreun alt loc, decât 
doar dacă e legată sau împrejmuită. 

— Eu le păzesc pe-acestea şi le mân, ca să nu iasă vreodată 
din crângul ăsta. 

— Cum reuşeşti? Spune-mi adevărul! 

— Apăi nu-i una să îndrăznească a se mişca de cum mă simte 
prin apropiere. Când prind câte una, o apuc strâns cu mâinile de 
coarne, încât toate celelalte tremură de spaimă şi se adună în 
jurul meu ca şi cum ar cere îndurare. Nimeni pe lume nu ar 
putea avea încredere în ele, în afară de mine; dacă un străin ar 
intra între ele, ar fi ucis pe loc. Eu mi-s seniorul fiarelor. Dar tu, 
spune-mi, ce fel de om eşti şi ce cauţi pe-aceste coclauri? 

— Eu sunt, după cum vezi, un cavaler care caută ce nu poate 
găsi; am cercetat îndelung şi n-am aflat nimic. 

— Dar ce-ai vrea să găseşti? 

— Caut aventuri pentru a-mi încerca vitejia şi curajul. Dă-mi 
un sfat, dacă ai ştire, de vreo aventură minunată. 

— Nici vorbă de-aşa ceva pe-aici, zise el. Nu ştiu nimic despre 
aventuri şi nici n-am auzit vreodată vorbindu-se despre aşa 
ceva. Dar dacă ai vrea să mergi aici aproape, până la o fântână, 
socot că nu-ţi va fi întoarcerea uşoară, de vei face ce e de făcut. 


La doi paşi de-aici vei găsi îndată o cărare care duce până acolo. 
Dreaptă-i calea, dacă ţi-i voia să păşeşti voiniceşte; dar nu-i 
greu să te abaţi de la ea, căci mai sunt încă multe alte drumuri. 
Curând vei vedea fântână care clocoteşte, deşi apa este mai 
rece decât marmura. Cel mai frumos copac pe care l-a făurit 
vreodată Natura o învăluie cu umbra lui. Frunza acestuia 
durează peste an, nu-i cade nici seara nici dimineaţa. De el 
atârnă o găleată de fier, la capătul unui lanţ lung ce-ajunge 
până la apa din fântână. Se află lângă fântână o lespede anume, 
pe care o vei vedea negreşit; nu ştiu să-ţi spun ce fel este, căci 
n-am mai văzut vreodată din acestea. De partea cealaltă este o 
capelă mică, dar foarte frumoasă. Dacă vei lua apă cu găleata şi 
o vei arunca pe lespedea de piatră, vei stârni atunci o asemenea 
furtună, încât nu va mai rămânea în pădure fiară sălbatică, cerb, 
căprioară ori porc mistreţ; chiar şi păsările îşi vor lua zborul. Vei 
vedea arbori smulşi din rădăcini; vei stârni trăsnete cumplite, 
ploaie, tunete şi fulgere. Dacă vei fi în stare să pleci de-acolo 
fără alte neajunsuri, vei putea să te socoţi desigur cel mai 
norocos dintre cavaleri. 
XXX 

M-AM DESPĂRŢIT DE FLĂCĂU DUPA CE EL ÎMI ARĂTĂ CALEA. 
Trecuse de ceasul al treilea al zilei şi se apropia amiaza când 
zării copacul şi capela. 

Pot spune fără şovăire că arborele acela era cel mai frumos 
pini? care se înălţase vreodată pe pământ. Coroana îi era atât 
de deasă, încât cred că nu-i ajungea la poale nicio picătură de 


12 cel mai frumos pin - elementele peisajului medieval constituie un inventar 
foarte restrâns, ele având o valoare simbolică şi nu descriptivă. Pentru un 
îndrăgostit, peisajul era cel mai adesea alcătuit dintr-un pin, o fântână şi 
păsări care cântă. lată un exemplu dintr-un poem alegoric aparţinând şcolii 
siciliene: 

„lar eu stăteam pe malul unui râu, 

Într-un pomet, la umbra unui pin; 

Cu apă vie plină, o fântână 

Avea în juru-i flori de iasomie. 

Mă-nvăluia suava briză dinspre nord; 

Păsări cântau în dulcea lor latină. 

Simţii atunci, trimisă de perfectul Amor, 

O rază care în inimă-mi pătrunse 

Asemenea luminii ce în zori apare.” 


apă, oricât ar fi fost ploile de mari. Văzui găleata atârnând de 
pin, făurită dintr-un aur mai fin decât s-ar fi putut găsi vreodată 
de vânzare la vreun târg. Cât despre fântână, ea clocotea, vă 
rog să mă credeţi, de parcă ar fi fiert apa pe cărbuni încinşi. 

Lespedea era din smarald, de forma unei vaze; pe pereţii ei se 
găseau patru rubine, mai strălucitoare şi mai roşii decât soarele 
înălțându-se la răsărit. Credeţi-mă, totul era atât de deosebit, 
încât nu am nevoie să exagerez câtuşi de puţin. Dorind să văd 
însă minunea cu stârnirea vijeliei!>, am procedat ca un nebun, 
lucru de care mă căiesc amarnic şi astăzi. 

Mă apropiai de lespedea cioplită şi aruncai pe ea apă din 
fântână. Mă tem, însă, că am vărsat prea multă apă: cerul îl 
văzui dintr-odată despicându-se şi umplându-mi ochii cu fulgere 
din toate cele patru zări. Norii se îngrămădiră în dezordine şi mă 
năpădiră cu ploaie, grindină şi zăpadă. Vremea se îndârjise 
aprig; de nenumărate ori am crezut că îmi voi da duhul din 
cauza copacilor dezrădăcinaţi şi a trăsnetelor care cădeau în 
jurul meu. Am stat cu inima strânsă până ce s-a potolit urgia. 
Dumnezeu, însă, m-a întărit, iar vijelia nu dură prea mult. 
Vânturile se liniştiră; când celui de sus nu-i place, nici măcar 
vântul nu cutează să mai sufle. Când văzui, în sfârșit, văzduhul 
curat şi limpede, nu-mi mai veneam în fire de bucurie. Însă 
bucuria, de ţi-e dat s-o cunoşti, te face să uiţi de marile 
necazuri. De cum s-a luminat cerul, s-au adunat atâtea păsări în 
copac, încât toate ramurile erau pline de ele; nu mint, creadă- 
mă cine-o vrea! Pinul era acum şi mai falnic. Toate păsările 
cântau, iar acordul lor era desăvârşit!“; fiecare cânta pe limba 
sa, ceea ce cânta una nu puteai auzi la cea de-alături. 


15 stârnirea vijeliei - începând cu romanul lui Chretien de Troyes, acest rit de 
magie homeopatică - aducerea ploii prin vărsarea unei găleți de apă - este 
ilustrată adesea în literatură, şi chiar în muzică, prin opera lui Weber. Piticul 
Auberon sau Oberon, micul rege al regatului Feeriei, fiu al zânei Morgain, 
porunceşte fiarelor pădurii şi provoacă furtuni la sunetul cornului său. Îl 
întâlnim pentru prima oară în Huon de Bordeaux, cântare de gestă din 
secolul al XIII-lea, apoi în opera lui Chaucer, Shakespeare, Wieland etc. 

14 acordul lor era desăvârşit - deoarece muzica deţinea excelenta între arte, 
cântul păsărilor era considerat un simbol al armoniei lumii. Fără muzică nicio 
disciplină nu poate fi perfectă, afirmă Isidor de Sevilla în secolul al VI-lea. 


M-am desfătat cu bucuria lor şi am ascultat până ce slujba şi- 
o făcură pe deplin. Niciodată până atunci nu trăisem o bucurie 
atât die curată; nu cred că este cu putinţă ca vreun om să 
asculte o asemenea muzică dacă 
nu se duce în ţinutul acela. Atât de mult mi-a plăcut, încât şi 
astăzi mă mustru şi mă socot nebun de-a fi întârziat prin locurile 
acelea. 

Am rămas acolo până ce am auzit apropiindu-se nişte 
cavaleri, după câte mi-am dat seama. Am socotit eu că trebuia 
să tot fie vreo zece la număr, atâta zarvă făcea singurul cavaler 
care se îndrepta ţintă spre mine. Gând l-am văzut, mi-am tras 
calul lângă mine şi n-am întârziat să urc în şa. Mânat de gândul 
cel rău, cavalerul se apropia mai iute decât o pasăre de pradă şi 
mai trufaş la înfăţişare decât leul. Imi strigă de departe, 
sfidându-mă: 

— Ei, cavalere, mi-ai adus fără motiv ruşine şi ocară! S-ar fi 
cuvenit să mă chemi la luptă, dacă se afla ceartă între noi, sau 
măcar să vii să ceri dreptate, mai înainte de a mă împunge cu 
război. De voi fi în stare, messire, voi întoarce asupra voastră 
răni şi paguba ce mi le-ai adus, şi care se văd cât de colo. Mă uit 
în jur şi-mi văd pădurea doborâtă la pământ. Trebuie să se 
plângă cel lovit: mă plâng acum, şi pe bună dreptate, precum că 
m-ai gonit din casă cu trăsnete şi ploaie. Ai abătut nenorocirea 
asupra mea; blestemat fie cel căruia îi este acest lucru pe plac! 
Mi-ai lovit pădurea şi castelul; n-aş fi crezut vreodată să am 
nevoie de ziduri şi de soldaţi. De unde se vede că omul nu e 
sigur nici într-o fortăreață de piatră. Află, însă, că din partea 
mea nu vei avea acum nici pace nici răgaz! 

După aceste cuvinte ne-am înfruntat, ţinând strâns scutul cu 
care ne acopeream fiecare trupul. Cavalerul avea un cal bun şi 
lancea solidă; fără îndoială că era cu un cap mai înalt decât 
mine. Sorţii de izbândă nu erau de partea mea: eu eram mai 
scund decât duşmanul meu, iar calu-mi era mai vlăguit decât al 
său. Vă spun adevărul curat, ca să mă spăl de ocară. Nu m-am 
cruțat, însă, şi i-am dat o lovitură cât am putut de crâncenă. 
Încordându-mă tot, îi atinsei partea de sus a scutului, dar lancea 
îmi zbură în bucăţi. 


Lancea duşmanului meu rămase întreagă; nu era de loc 
uşoară, dimpotrivă, cred că atârna mai greu decât lancea 
oricărui cavaler; niciodată nu văzusem vreuna atât de mare. 
Cavalerul mă lovi atât de crunt, încât căzui de pe caii; străinul 
mă lăsă apoi ruşinat şi neputincios zăcând la pământ, 
îndepărtându-se fără a mă învrednici măcar cu privirea. Îmi luă 
calul şi mă părăsi, pierzându-se în bungeturi. 

Neştiind ce era de făcut, am rămas mâniat şi cufundat în 
negre gânduri. M-am tras puţin lângă fântână să mă odihnesc. 
Nu îndrăznii să-l urmăresc pe cavaler, de teamă să nu săvârşesc 
vreo altă nesăbuinţă, aşa că nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu 
adversarul meu. 

În cele din urmă îmi recăpătai voinţa. Hotărâi să-îmi ţin 
cuvântul dat gazdei mele de peste noapte; speram să-mi vin în 
fire cu ajutorul său. 

Zis şi făcut. Îmi lăsai armele la pământ ca să-mi fie mersul 
mai uşor, întorcându-mă, astfel, cuprins de ruşine. 

Când am ajuns spre noapte la castel, îl găsii pe bunul om tot 
atât de bucuros de oaspeţi şi de curtenitor precum fusese şi 
întâia oară. Niciodată nu zării vreun semn, nici la el, nici la fiica 
sa, cum că m-ar întâmpina cu mai puţină bucurie şi mi-ar acorda 
mai puţină onoare decât cu o noapte în urmă. Dimpotrivă, 
întrecându-se în a-mi aduce cinstire, îmi povestiră amândoi că, 
din câte îşi aminteau sau auziseră vorbindu-se, niciun om nu 
revenise vreodată de unde fusesem eu. Toţi îşi pierduseră viaţa 
ori zăceau prizonieri. Cât despre mine, cum m-am dus, tot aşa 
m-am şi întors, deşi de-atunci mintea nu mi-e chiar de tot 
întreagă. lată că v-am dezvăluit acum ca un prost această 
întâmplare de necrezut şi pe care nu aveam niciodată de gând 
să o mărturisesc cuiva! 

XXX 

— PE ONOAREA MEA, ZISE MESSIRE YVAIN, EŞTI VARUL MEU 
bun şi ar trebui să-ţi fiu tare drag; însă pot spune de-acum la 
toată lumea că eşti nebun de mi-ai ascuns atâta vreme această 
aventură! Dar dacă te-am socotit smintit, nu te supăra, rogu-te; 
căci dacă îmi va sta în puteri şi o să-mi găsesc vreme, voi merge 
neapărat să răzbun această umilinţă. 


— Păcat că acum suntem după masă, zise Keu, care nu se 
putea stăpâni să tacă. Sunt mai multe vorbe într-o ulcică cu vin 
decât într-un butoi cu bere. Se zice că pisica beată ciută. După 
ospăț îl omori pe şahul Noradin!” fără să mişti un deget; ba te 
mai duci să-l răzbuni şi pe cavalerul de Forret! Ţi-ai înşeuat 
oare calul? Ţi-ai pus armura de fier? Desfăşuratu-ţi-ai flamura de 
luptă? la, zi-mi, messire Yvain, vei pleca la drum în noaptea asta 
încă sau în zori? Spune-ne să ştim şi noi, mândre sire, când vei 
porni pe calea martiriului, să fim şi noi martori. Orice judecător 
sau armaş te va escorta bucuros. Şi te mai rog ca, orice s-ar 
întâmpla, să nu pleci fără a-ţi lua rămas bun de la noi. Totuşi, nu 
cumva să te urneşti la drum întins dacă la noapte ţi se va arăta 
vreun vis rău! 

— Eşti atât de năbădăios, seniore Keu, întrebă regina, încât 
limba nu-şi mai găseşte astâmpăr? Să-ţi fie ruşine de vorbele 
amare ca fierea! Tot răul ţi se trage de la limba veninoasă; nu-i 
pui stavilă niciodată în a vorbi de rău. Eşti aşa de flecar încât 
viciul acesta te face să fii pretutindeni urât. Mai rău nici că 
poate gura să-ţi aducă! Află de la mine: aş învinui-o de trădare 
dacă mi-ar aparţine. Omul pe care nu-l poţi îndrepta ar trebui 
legat la mânăstire, înaintea altarului, aidoma celui stăpânit de 
diavol. 

— Nu vă îngrijoraţi, doamnă, răspunse messire Yvain, puţin 
îmi pasă mie de batjocura lui! Aceasta este toată ştiinţa, 
puterea şi valoarea seniorului Keu. Nu-l vei găsi niciodată mut şi 
surd. Keu nu a procedat vreo-dată în alt fel. Inţelepciunea şi 
cortezia se pricep să dea răspuns vorbelor de ceară. O să vedeţi 
dacă mă laud; nu-mi arde acum de sfadă şi nici să pornesc 
vreun lucru nesăbuit. Nu termină victorios lupta cel care loveşte 
primul, ci doar cel care răspunde la lovituri. Dar mai bine te 
sfădeşti cu un străin decât cu părtaşul tău. N-aş vrea să fiu ca 
un dulău de ogradă care se zbârleşte şi îşi arată colții atunci 
când un alt câine mârâie la el! 


'5 Sahul Noradin - Nureddin Mahmud (1146 - 1173), sultanul Alepului, figură 
devenită legendară încă din timpul vieţii datorită victoriilor sale asupra 
cruciaților. 

16 cavalerul de Forre - un cunoscut erou păgân din eposul carolingian, ucis în 
luptă; a-l răzbuna pe Forre se spunea despre promisiunile făcute cu prea 
multă uşurinţă şi niciodată realizate (W. Foerster). 


KKK 


CUM VORBEAU EIl ASTFEL, IATĂ CA REGELE ARTHUR IEŞI DIN 
încăperea unde întârziase atât de mult, dormind până la acea 
oră târzie. Văzându-l, baronii toţi se ridicară în picioare ca să-l 
întâmpine. Poruncindu-le să se aşeze, el se duse lângă regină, îi 
repetă, cuvânt cu cuvânt, istoria lui Calogrenant, căci ea se 
pricepea să povestească bine şi frumos. După ce o ascultă cu 
plăcere, regele jură pe sufletul tatălui său Uterpendragon!”, pe 
acela al mamei sale şi pe al lui însuşi că se va duce să vadă 
fântâna cu pricina până nu vor trece două săptămâni; că va 
ajunge acolo în ajunul sărbătorii Sfântului loan Botezătorul; că 
va rămâne acolo peste noapte şi că îi va lua cu el pe toţi cei 
care vor voi să-l însoţească. 

Întreaga curte se bucură nespus de hotărârea regelui, pentru 
că toţi baronii, ca şi toţi tinerii ce doreau să devină cavaleri, 
vroiau să fie de faţă. În loc, însă, să se bucure, messire Yvain se 
posomori: crezuse că va pleca singur într-acolo şi de aceea îl 
neliniştea intenţia regelui Arthur. 

Yvain se întristase deoarece nu încăpea îndoială că seneşalul 
Keu va obţine lupta înaintea sa. Dacă o va cere el, nu-i va fi 
acordată. Sau poate chiar messire Gauvain o va solicita întâiul. 
Dacă unul din aceştia doi va revendica onoarea de a se bate, ea 
nu-i va fi refuzată. Nu-i va aştepta, însă, nicidecum; de ce-ar 
merge în compania lor? Dimpotrivă, va porni singur, după voia 
lui, sau spre biruinţă sau spre pieire. Fără a mai zăbovi la 
Carduel, va ajunge peste trei zile în Broceliande şi va întreba 
până ce va găsi cărarea strimtă, plină de mărăcini şi aducătoare 
de necazuri. Va trage la castelul din câmpie, unde va fi găzduit 
de amabila domniţă, atât de atrăgătoare şi de frumoasă. Il va 
întâlni, împreună cu fiica lui, pe bătrânul cavaler, care îşi ruina 
avutul, într-atât era de bun şi de primitor. Apoi, într-un luminiş, 
va da peste tauri şi peste namila de ţăran care îi păzea - mare, 
hidos, diform şi negru ca un fierar. Pe acesta îl va întreba de 
calea cea dreaptă. Va găsi apoi, de-i va fi dat, lespedea de 


17 Uterpendragon - în realitate, în literatura barzilor galezi, Uter cu capul de 
dragon, prinţ al Armoricăi. El ia înfăţişarea regelui din Cornwall pentru a o 
seduce pe regina Ygerne. În urma acestei aventuri se naşte Arthur, care, 
după tradiţia pseudo-istorică, număra printre strămoşii săi şi pe ilustrul Enea. 


piatră, fântâna, găleata, păsările din pin. Va aduce şi el ploaia şi 

vântul. Dar n-ar vrea să se laude dinainte cu toate acestea. 

Nimeni nu-i va cunoaşte hotărârea: până când nu va fi acoperit 

de batjocură sau de glorie, nu se va afla de această aventură. 
XXX 

MESSIRE YVAIN SE RETRASE DE LA CURTEA REGELUI ARTHUR, 
ferindu-se ca nu cumva să fie văzut de cineva. Singur, merse la 
locuinţa sa şi, găsindu-şi oamenii, le porunci să-i înşeueze calul. 
Chemă apoi pe unul din scutierii lui, omul său de taină. 

— Haide, îi zise Yvain, urmează-mă afară din cetate şi adu-mi 
armele! Voi ieşi pe calul de paradă, la pas, pe poarta aceea. Ai 
grijă să nu întârzii! Am de bătut drum lung; să potcoveşti cu 
grijă calul meu de luptă şi să mi-l aduci, ajungându-mă din 
urmă, tu te vei întoarce cu calul de paradă. Şi îţi mai poruncesc 
neclintit să te păzeşti să dai vreo veste despre mine de te-o 
întreba cineva! Dacă vei vorbi, te voi scoate din inima mea! 

— Seniore, răspunse scutierul, fiţi fără grijă; nimeni nu va afla 
vreodată ceva de la mine. Plecaţi liniştit, iar eu vă voi urma pe 
dată. 

XXX 

MESSIRE YVAIN HOTARÂSE SA RĂZBUNE, DE-I VA STA ÎN 
PUTERI, năpasta vărului său. Scutierul dădu fuga după arme şi 
după cal, apoi urcă în şa. Nu zăbovi prea mult timp, căci totul 
era bine rânduit: nu lipseau nici potcoavele nici toate cele. Călcă 
apoi pe urmele stăpânului său până ce îl zări aşteptându-l la o 
margine de drum, într-un loc mai ferit. Îi dădu harnaşamentul şi 
armele, apoi îl pregăti de drum. 

Messire Yvain nu pierdu vremea; îndată ce se văzu înarmat, 
porni la drum. Zile în şir rătăci el prin văi şi munţi, străbătu codri 
de nepătruns, locuri ciudate şi sălbatice, nenumărate trecători 
viclene, înfruntă primejdii şi învinse multe piedici, până ce- 
ajunse neabătut la drumeagul întunecat şi plin de mărăcini. Se 
convinse atunci că era pe drumul bun şi că nu mai putea să se 
rătăcească. Îşi zise că oricare ar fi preţul ce-ar fi trebuit să-l 
plătească, nu se va abate din cale până când nu va vedea 
fântâna, copacul care-i ţine umbră, lespedea şi vijelia cu 
grindină şi ploaie, cu tunete şi vânt. 


Pe timpul nopţii, găsi gazdă bună; vavasorul îl cinsti mai bine 
decât am putea povesti. Cât despre fiica lui, ea era de o sută de 
ori mai înţeleaptă şi mai frumoasă decât povestise Calogrenant. 
Cuvintele îmi lipsesc pentru a vă reda cum se cuvine distincţia 
fetei şi valoarea tatălui ei. Messire Yvain avu parte în noaptea 
aceea de aleasă găzduire. A doua zi porni pe pământurile 
despădurite şi curând întâlni taurii şi pe ţăranul care-i arătă 
drumul. Nu încetă a-şi face, însă, semnul crucii, tot minunându- 
se cum de potrivise Natura un lucru atât de neplăcut şi 
grosolan. Ajunse apoi la fântână şi văzu acolo tot ce i se 
povestise. Fără să se aşeze la umbră sau să întârzie vreo clipă, 
vărsă pe lespedea de smarald apa din găleată. Şi de astă diată 
se porni vânt şi grindină, aşa cum, de altfel, trebuia să fie. Insă 
de cum dădu Dumnezeu vreme frumoasă, păsările veniră pe 
crengile pinului şi începură să ciripească de bucurie, deasupra 
temutului izvor. 

Bucuria nu dură însă mult timp; aprins de mânie mai tare 
decât focul, se arătă pe dată un cavaler care stârnea în juru-i 
mai mult vuiet decât boncăluitul cerbilor la o vânătoare. De cum 
se văzură, se îndreptară unul spre celălalt, dând semn că se 
urăsc de moarte. 

Amândoi mânuiesc strâns şi avan lăncile; îşi dau aprige 
lovituri, încât scuturile ce le atârnă de gât sunt străpunse, zalele 
desprinse. Lăncile se frâng şi sar bucăţi în înalturi. Se hărţuiesc 
cu săbiile şi cu ele îşi taie curelele de la scuturi. Pe-acestea le-au 
lovit din sus şi din jos, iar acum le atârnă în bucăţi care nici nu le 
mai acoperă, nici nu le mai apără trupul. Se lovesc cu fierul în 
piept, în braţe, pe umeri. Se cercetează amândoi îndârjiţi, dar nu 
se clintesc nici măcar un pas înapoi, nu lasă celuilalt o palmă de 
loc. 

Nu se mai văzuseră cavaleri care să-şi dorească intr-atât unul 
celuilalt moartea. Nu-şi cruţă forţele, dându-şi lovituri cât mai 
crâncene. Coifurile se îndoaie şi crapă, zalele zbor, sângele 
şiruie. Armura fiecăruia nu preţuieşte acum mai mult decât o 
rasă de călugăr sfâşiată. Incearcă să se lovească în faţă cu 
vârful săbiilor şi e lucru de mirare cum mai durează încă o 
bătălie atât de mândră şi de aprigă. Amândoi luptătorii sunt, 
însă, atât de viteji, încât doar mort unul din ei va ceda. Caii nu 


erau răniţi, cavalerii înfruntându-se ca nişte adevăraţi viteji; 
luptătorii se ţineau în şa, fără să fi atins încă pământul cu 
piciorul. Bătălia era astfel şi mai frumoasă. 

In cele din urmă messire Yvain sfărâmă coiful adversarului 
său. Din pricina loviturii, ameţit şi vlăguit, acesta se prăbuşi pe 
grumazul calului. Niciodată nu mai primise el o lovitură atât de 
amarnică: sabia îi pătrunsese în cap până la creier. Armura albă 
se coloră în roşu aprins. Durerea arzătoare mai că-i oprea inima 
de-a bate. Îşi dădu seama, şi nu greşi nicicum, că fusese rănit 
de moarte; nicio apărare nu-i mai era de folos. Înţelegând 
aceasta, se aşternu pe fugă, deşi sleit de puteri. 

Podul cetăţii se cobori şi poarta i se deschise. Năvalnic, 
messire Yvain dădu pinteni calului cât putu, asemenea eretelui 
care, ivindu-se din înalturi, urmăreşte cocorul; se apropie de el, 
mai că l-a înhăţat, însă nu poate să-d atingă. Tot astfel şi 
messire Yvain îl urmări pe fugar de-aproape, cât pe ce să-l 
strângă în braţe, fără a-l putea însă lovi. Era atât de aproape de 
el, încât îl auzea gemând de durerea-i din trup. 

Cavalerul fugea de mânca pământul, iar învingătorul se 
străduia să-l ajungă din urmă. Ar însemna că messire Yvain 
pierduse lupta dacă nu-l va prinde pe duşman, ori mort ori viu. 
Işi amintea de batjocura pe care i-o adusese seneşalul Keu. Nu 
va împlini făgăduiala făcută vărului său, nici nu va fi crezut în 
vreun fel, dacă nu va purta însemnele învingătorului. 

Il mână astfel pe învins până la poarta cetăţii, în care 
pătrunseră amândoi. Pe străzile pe care treceau în goană nu era 
nici ţipenie de om. Amândoi ajunseră printr-o ultimă sforţare 
până la poarta palatului. Poarta, deşi largă şi înaltă, avea tăiată 
în ea o intrare mai strimtă, astfel încât să nu poată pătrunde în 
palat doi oameni sau doi cai deodată. Era făcută în felul unei 
capcane de şoareci, asemenea cuţitului care pândeşte şobolanul 
venit să prade; tăişul e sus, gata să lovească şi să taie; fierul 
cade iute, oricât de uşor ar atinge cineva zăvorul. 

Tot astfel, sub prag se aflau două curse care susțineau o 
poartă glisantă, din fier ascuţit. Îndată ce maşinăria era atinsă 
de ceva, poarta aluneca de sus şi reteza tot ce apuca. Drept la 
mijloc, trecerea era strimtă cât o potecă bătută. 


Cavalerul rănit ţinea cuminte drumul drept, însă messire 
Yvain se izbi fără să cugete, în goana mare, încât se prinse în 
prag cu armătura şeii. Acesta i-a fost norocul: dacă ar mai fi 
înaintat, ar fi fost tăiat în două de poarta cea grea. Asemenea 
unei lucrări diavoleşti, poarta de fier cobori ca un fulger; ea nu 
reteză, însă, decât calul. Atotputernicul nu îngădui să i se 
întâmple ceva seniorului Yvain, doar atât cât îi atinse puţin 
spatele şi îi tăie pintenii până aproape de călcâi. Yvain căzu la 
pământ îngheţat de spaimă; cavalerul rănit de moarte reuşi să 
fugă în felul pe care o să vi-l povestesc îndată. In spate mai era 
o poartă asemenea celei de la intrare; el se strecură iute pe- 
acolo, iar după trecerea lui poarta căzu în același mod. Astfel a 
fost prins messire Yvain în capcană. 

XXX 

RĂMAS SINGUR ÎN ÎNCHISOARE, CAVALERUL PRIVI CU 
NELINIŞTE În jur: tavanul era țintuit în cuie aurite, pereţii erau 
acoperiţi cu picturi în culori scumpe. Nimic, însă, nu-l apăsa mai 
greu decât gândul că duşmanul său fugise. 

Pe când se zbătea astfel, auzi deschizându-se într-un zid o 
uşă strimtă. Dintr-o încăpere alăturată apăru o domnişoară 
foarte frumoasă, care trase uşa după ea. Nu era însoţită de 
nimeni şi nu mică-i fu mirarea la început când dădu acolo peste 
messire Yvain. 


— Cavalere, zise ea, tare mă tem că nu sunteţi binevenit la 
noi. Dacă vă va vedea cineva, veţi fi rupt în bucăţi. Seniorul meu 
este rănit de moarte şi ştiu bine că voi l-aţi ucis. Doamna mea 
este răpusă de doliu şi oamenii ei jelesc în preajmă, încât mai că 
nu-şi iau singuri viaţa. Durerea lor este acum nemărginită, şi nu 
sunt în stare să se înţeleagă între ei dacă vă vor tăia cu săbiile 
sau vă vor spânzura. Nu le va fi greu să vă ucidă atunci când vor 
veni să vă prindă. 

— De mă va ajuta Domnul, răspunse messire Yvain, nu mă 
vor putea ucide, şi nici eu nu mă voi da prins vreodată. 

— Aveţi dreptate, răspunse fata, de aceea îmi voi pune toată 
ştiinţa mea în serviciul vostru. Cel care se teme nu poate fi de 
neam ales. Cred că sunteţi un nobil cavaler, pentru că nu vă văd 
deloc înspăimântat. Să ştiţi că vă voi sluji cu cinste cât îmi va 


sta în puteri. Şi voi m-aţi ajutat odinioară. Odată doamna mea 
m-a trimis la curtea regelui Arthur cu un mesaj. Poate că nu 
aveam destulă minte şi nu eram prea potrivită pentru o 
asemenea împrejurare, cum ar fi trebuit să fie o fecioară de 
neam; nu s-a găsit niciun cavaler care să-mi adreseze cuvântul, 
în afară de voi, messire, aici de faţă. Aţi fost singurul care m-aţi 
onorat şi servit; de aceea vă aduc adâncă mulţumire. Vă voi 
răsplăti acum pentru onoarea ce mi-aţi adus-o atunci. Ştiu care 
vă este numele, pentru că v-am recunoscut îndată: vă numiţi 
messire Yvain şi sunteţi fiul regelui Urien. Vă încredinţez că 
niciodată nu veţi fi prins sau umilit. Luaţi acum acest inel al meu 
şi să mi-l înapoiaţi, rogu-vă, după ce veţi fi liber. 

Îi înmână atunci un inel, spunându-i că el avea darul de a te 
face nevăzut, tot aşa cum scoarţa copacului acoperă tulpina. Nu 
trebuia decât să-l pună în deget, cu piatra întoarsă în palmă, şi 
nu mai avea apoi a se teme de cineva. Niciun om nu ar mai fi 
putut să-l vadă, oricât şi-ar fi deschis ochii. 

Acestea fiind spuse, fata îl duse pe seniorul Yvain să se 
întindă pe un pat acoperit cu o cuvertură atât de prețioasă, că 
nici ducele Austriei nu avea una la fel. li zise apoi că se duce 
după mâncare, ceea ce messire Yvain acceptă bucuros. 
Domnişoara fugi iute în odaia sa, revenind pe dată cu un clapon 
fript, cu o faţă de masă, cu vin de viţă bună într-o stacană şi cu 
o cupă albă; ea puse toate acestea înaintea cavalerului. Astfel, 
messire Yvain, căruia foamea îi dădea ghes, se ospătă pe 
săturate. 

XXX 

YVAIN NU TERMINA BINE MASA CA ŞI AUZI LARMA 
CAVALERILOR care îl căutau; aceştia voiau să-l răzbune pe 
seniorul lor, întins deja în sicriu. Zise-atunci fecioara seniorului 
Yvain: 

— Bunul meu prieten, auziţi-i acum pe cei care vă caută cum 
îşi strigă durerea. Să nu vă mişcaţi pentru nimic în lume, oricine 
ar intra şi ieşi din această încăpere. Nu vă vor găsi dacă nu veţi 
părăsi locul acesta. Sala se va umple de o mulţime îndurerată şi 
furioasă, convinsă că vă va prinde; tot pe-aici îl vor purta, cred, 
şi pe stăpânul lor mort, înainte de a-l cobori în mormânt. Vor 
începe să vă caute cu toţii, chiar pe sub bănci şi pe sub pat. Va 


fi lucru hazliu pentru omul care nu se teme să vadă toată 
această mulţime oarbă. Vor fi cu toţii orbi, descumpăniţi şi 
înşelaţi şi vor turba de furie. Nu mai am acum ce vă spune şi nici 
nu îndrăznesc să mai întârzii. Li mulţumesc Domnului pentru că 
mi-a dat puterea să vă fiu de ajutor; îmi doream de multă vreme 
acest lucru. 

Se trase apoi din cale; şi abia dispăru, că mulţimea pătrunse 
în sală pe ambele uşi, agitând săbii şi bâte. Era mulţime mare şi 
îngrămădeală de oameni ticăloşi şi mânioşi. De cum au văzut în 
faţa porţii calul tăiat pe jumătate, au fost siguri că vor da acolo 
de cel pe care îl căutau să-l ucidă. Traseră în sus porţile de fier, 
datorită cărora pieriseră până atunci mulţi cavaleri. N-au 
aşteptat să fie ridicate de-a binelea, năpustindu-se cu toţii 
deodată şi împiedicându-se în prag de cealaltă jumătate a 
calului. Dar niciunul dintre ei nu avea ochi să-l vadă pe messire 
Yvain, pe care toţi l-ar fi ucis cu deosebită plăcere. Între timp, 
acesta îi privea mâniindu-se, turbând de furie şi ieşindu-şi din 
minţi. 

— Ce să însemne asta? se întrebau unii pe alţii. Nu sunt aici 
nici uşi nici ferestre prin care ar putea să se strecoare cineva. N- 
ai putea ieşi decât dacă ai fi pasăre înaripată, veveriţă, 
nevăstuică ori alt animal de felul acesta. Ferestrele au gratii, iar 
uşile s-au ferecat de cum stăpânul nostru a trecut de ele. Mort 
sau viu, duşmanul este aici, n-avea cum să plece. Mai mult de 
jumătate din şa este înăuntru; numai din călăreț nu vedem 
nimic, în afară doar de pintenii retezaţi care i-au căzut de la 
picioare. Să-l căutăm bine, prin toate colţurile, şi să ne lăsăm de 
poveşti! Trebuie să fie aici, de nu cumva l-au luat diavolii, ori 
suntem vrăjiţi cu toţii. 

Şi astfel, înfierbântaţi de ură, îl căutau cu toţii în sală, lovind 
în pereţi, în paturi şi în bănci. Nu loviră însă patul pe care era 
messire Yvain întins, aşa că acesta n-a fost nici atins, nici rănit. 
Loveau însă mânioşi în stânga şi-n dreapta, stârnind zarvă mare 
cu ciomegele lor, asemenea orbilor care caută pe pipăite cine 
ştie ce lucru. 

In timp ce scotoceau ei peste tot, sub paturi, şi pe sub bănci, 
intră în salon una din cele mai frumoase doamne pe care le 
poate vedea fiinţa omenească. Niciun cuvânt nu ieşea de pe 


buzele acestei minunate făpturi. Durerea care o frământa era 
atât de vie, încât puţin lipsea să nu-şi pună capăt zilelor. Strigă 
deodată că nu mai putea s-o îndure, apoi căzu fără suflare la 
pământ; iar când se ridică, asemenea unei femei care şi-a 
pierdut minţile, începu să-şi smulgă părul şi să-şi sfâşie 
îmbrăcămintea. Îşi pierdea judecata la fiecare pas şi nimic pe 
lume nu puteai s-o mângâie de moartea seniorului său, pe care 
îl vedea purtat înaintea ei întins în sicriu. De aceea se şi căina 
cu voce sfâşietoare. Calea o deschideau crucifixul, vasul cu apă 
sfinţită şi luminările; urmau nişte maici de la o mânăstire, cu 
cărţile de liturghie şi cu cădelniţa. Veneau apoi preoţii, silindu-se 
să dea iertarea către care tindea bietul suflet. 
XXX 

MESSIRE YVAIN TREBUI SA ASCULTE STRIGATELE ŞI SA VADĂ 
toată jalea pentru care nici n-am putea găsi cuvinte ca s-o 
descriem. Dar în timp ce trecea cortegiul, în jurul sicriului se iscă 
deodată o mare tulburare; sânge cald, limpede şi roşu ţâşnise 
din rana cavalerului mort. Era dovada clară că cel care pornise 
lupta şi-l lovise de moarte se găsea pe-aproape. Porniră din nou 
în căutarea lui, întorcând şi răvăşind totul, până ce s-au făcut 
lac de sudoare, înfricoşându-se de picăturile roşii de sânge ivite 
din răni. Loviră în dreapta şi în stânga cu săbii şi ciomege, însă 
messire Yvain nu se clinti din locul unde stătea întins. lar 
oamenii îşi ieşiseră din minţi datorită rănilor care sângerau, 
pentru că nu-şi puteau explica întâmplarea. Nu mai ştiau ce să 
facă. Fiecare zicea: 

— Trebuie să fie printre noi cel care l-a ucis, deşi nu-l putem 
vedea; e lucru de mirare şi vrăjitorie! 

Din această cauză doamna era şi mai îndurerată şi striga 
către cer ca ieşită din minţi: 

— Oh, Doamne! Unde să-l găsim pe ucigaş, pe trădător, pe cel 
care-a ucis pe bunul meu senior, pe cel mai bun dintre cei buni? 
Vei greşi, Doamne, dacă-l vei lăsa să scape cu viaţă! Tie îţi aduc 
toate dojenile, căci Tu nu îngădui să fie văzut! Nu mai e nimeni 
în stare de atâta nedreptate câtă îmi aduci Tu mie, pentru că 
mi-ai luat până şi putinţa de a-l vedea pe cel ce se află lângă 
mine. Nu-l văd pentru că sunt sigură că între noi s-a aşezat vreo 
fantomă sau chiar poate diavolul. Unde s-a ascuns laşul? Căci nu 


poate fi decât laş dacă nu îndrăzneşte să se înfăţişeze. Ei, duh 
laş ce eşti! De ce ţi-e teamă de mine, când te-ai arătat atât de 
cutezător faţă de seniorul meu? Fiinţă netrebnică şi neîmplinită, 
cum de nu te am eu acum în puterea mea! Cum ai fost în stare 
să-i iei viaţa soţului meu, dacă n-ai lucrat ca un mişel? Nu s-ar fi 
lăsat el ucis dacă ar fi putut să te vadă. În lume n-avea seamăn 
şi nici nu au mai fost vreodată cavaleri ca el. Dacă ai fi fost 
muritor de rând, n-ai fi îndrăznit să-l atingi; nimeni nu era 
capabil de atâta cutezanţă! 
XXX 

ASTFEL SE ZBATEA FEMEIA ŞI SE DĂDEA DE CEASUL MORŢII. 
Oamenii se îndurerau alături de ea şi nu se pomenise jale mai 
mare. După aceea l-au luat pe seniorul mort pe braţe, purtându- 
| spre groapă. lIstoviţi apoi de cât scotociseră prin toate 
ungherele, şi furioşi că nu-l puteau găsi pe străin, încetară să-l 
mai caute. Călugăriţele şi preotul terminând slujba de 
îngropăciune, cu toţii părăsiră biserica şi se duseră la mormânt. 

Pe fecioara de care v-am vorbit o mânau, însă, alte griji; ea 
nu-l uitase pe seniorul Yvain. Se întoarse la el în grabă şi îi zise: 

— O, mândre sire, cu oaste multă s-au repezit asupra voastră 
oamenii aceştia! Au răvăşit totul mai amănunţit decât ar scotoci 
desişul un prepelicar în căutare de potârnichi. Fără îndoială, 
teama v-a cuprins. 

— Pe onoarea mea, adevărat grăieşti! N-am crezut vreodată 
c-am să mă tem astfel. Dacă s-ar afla, însă, vreo deschizătură 
sau fereastră, aş dori să privesc şi eu cortegiul şi 
înmormântarea. 

Nu-i era însă lui mintea la mort şi la procesiune. Ce n-ar fi dat 
să-i ştie pierduţi pe toţi vasalii cavalerului! întrebase aceasta 
doar pentru a putea privi în voie la stăpâna castelului. Domnița 
îl conduse până la o ferestruică; era fericită că-i răsplătea 
serviciul pe care i-l adusese odinioară cavalerul. De la fereastra 
aceea, messire Yvain o văzu pe frumoasa doamnă şi îi ascultă 
plânsul: 

— Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul în pace, mândre sire, 
pentru că niciodată, după ştiinţa mea, n-a existat cavaler în şa 
asemeni ţie. N-a fost om pe lume, iubitul meu senior, care să te 
întreacă în onoare şi cortezie. Generozitatea era soarta voastră, 


iar curajul prietenul vostru. Fie-ţi primit sufletul de sfinţii din 
ceruri, dulcele meu senior! 

Apoi începu a se lovi şi a-şi sfâşia hainele şi tot ce-i cădea sub 
mâini Messire Yvain se stăpâni cu multă trudă să nu dea fuga 
pentru a-i ţine mâinile. Domnita îl imploră, îi porunci nespus de 
blând, să se ferească de a face asemenea lucru nesăbuit. 

— Sunteţi aici la loc sigur! Să nu ieşiţi de-aici pentru nimic în 
lume, atâta timp cât durerea ei nu s-a liniştit şi oamenii n-au 
plecat încă. Se vor împrăştia îndată. Dacă veţi urma sfaturile 
mele, veţi izbuti. Puteţi rămâne aici, privind la oamenii care se 
perindă înăuntru sau pe-afară ori la cei care trec pe drum. Nu va 
fi vreunul care să vă poată vedea Feriţi-vă însă de-a spune vreo 
vorbă şi totul se va termina cu bine Chiar dacă vă va trece prin 
cap vreo nebunie, păziţi-vă s-o aduceţi la îndeplinire! Omul 
înţelept înlătură de la sine gândurile necugetate şi înfăptuieşte, 
dacă poate, numai pe cele bune. Staţi acum de-o parte, ci nu 
cumva să vă puneţi capul în primejdie, pentru că nu vor accepta 
răscumpărare. Fiţi plin de grijă şi luaţi aminte la sfatul meu! 
Rămâneţi aici liniştit până la întoarcerea mea, pentru că eu nu 
pot să mai zăbovesc. Dacă aş întârzia mai mult, aş fi bănuită de 
rea credinţă, fiindcă n-am fost văzută cu ceilalţi în mulţime. 

XXX 

ACESTEA FIIND ZISE, DOMNIȚA PLECĂ ŞI-L LĂSĂ SINGUR PE 
cavalerul care nu ştia ce să mai facă. Văzând cum era îngropat 
duşmanul său, îl cuprinse necazul că nu putuse lua de la el 
niciun lucru care să aducă dovada clară că l-a învins şi omorât în 
luptă. Dacă nu va avea o dovadă a acestei victorii, va fi dat de 
ruşine, atât de rău şi perfid era seneşalul Keu; plin de venin, 
niciodată nu-i va da pace, batjocorindu-l fără milă, aşa cum 
făcuse deunăzi. lată însă că noul Amor, hoinărind ca de obicei 
prin ţinuturile sale, îşi culese prada, învăluindu-l cu dulceata şi 
cu razele-i de miere. Potrivnica doamnă îi răpise inima şi iată-l 
pe Yvain îndrăgind fiinţa care îl ura de moarte. Astfel fu 
răzbunată prinţesa, deşi încă nu ştia nimic de moartea soţului 
ei. Această răzbunare era însă mai grozavă decât aceea pe care 
s-ar fi priceput ea s-o urzească: Amor însuşi o uneltise, pândind 
fără ca cineva să-l simtă, până ce ajunse să-l lovească pe 
cavaler drept în inimă. 


Lovitura lui Amor era mai dureroasă decât cea de lance sau 
de sabie. Căci rana de sabie se vindecă repede îndată ce o 
îngrijeşte doctorul, în timp ce rana din iubire se înrăutăţeşte cu 
cât medicul este mai aproape de ea. Messire Yvain purta o rană 
de care nu avea să se vindece nicicând. lubirea i se dăruise 
toată. Amor se întorsese din ţinuturile unde întârziase până 
atunci. Nu voia să fie primit de nimeni în afară de seniorul Yvain. 
Se retrăsese din toate locurile rele pentru ca să-i aparţină numai 
lui. Este de necrezut cum sălăşluieşte Amor în cele * mai 
nepotrivite locuri ca şi cum acestea ar fi cele mai bune din lume. 
Dar de astă dată nimerise bine! Urma să fie bine primit şi 
şederea să-i fie plăcută. Aşa ar fi trebuit Amor, care este o fiinţă 
atât de minunată, să se poarte întotdeauna. Nu este oare 
uimitor că el îndrăzneşte să descindă şi în locuri nepotrivite? 
Amor seamănă cu cel care îşi răspândeşte balsamul în praf şi 
cenuşă, urăşte onoarea, îndrăgeşte oprobiul, înmoaie funinginea 
şi amestecă zahărul cu mierea. De data aceasta, însă, Amor se 
oprise într-un loc de onoare, şi nimeni n-avea să-i mai reproşeze 
ceva. 

XXX 

DUPA ÎNMORMÂNTARE, FIECARE SE ÎNDREPTA ÎNCOTRO Îl ERA 
voia. Nici preotul, nici slujitori, nici cavaleri ori doamne nu mai 
rămaseră prin apropiere. Singură stăpâna întârzie neputându-şi 
stăvili durerea; se strângea de piept, ori îşi răsucea mâinile sau 
îşi lovea palmele tot citind psalmi dintr-o carte împodobită cu 
litere de aur. 

Messire Yvain se afla încă la fereastră şi o privea. Cu cât se 
lăsa în voia dorinţei, cu atât o îndrăgea mai mult şi o găsea mai 
frumoasă. Ar fi vrut ca ea să înceteze plânsul şi citirea psalmilor 
şi să-i adreseze lui cuvântul. Această pornire i-o sădise în inimă 
Amorul, care îl ţintuia la fereastră. Yvain ştia însă că dorinţa lui 
era zadarnică, deoarece nu-i venea să creadă că ea s-ar putea 
îndeplini vreodată. „Sunt nebun de-a binelea, pesemne, îşi zicea 
el, să vreau ceea ce nu voi avea vreodată. l-am rănit de moarte 
soţul; cum pot să cred acum că voi afla pace din parte-i? Pe 
onoarea mea, socot că mă urăşte în clipa asta mai mult decât 
orice pe lume, şi pe bună dreptate! In clipa aceasta, iată că am 
vorbit înţelept! O femeie are o mie de stări sufleteşti. Inima pe 


care e are acum se va schimba poate, şi fără îndoială că se va 
schimba; nebun eram când n-aveam nicio speranţă. Nu se poate 
ca cel de sus să n-o schimbe cu timpul. Dea Domnul să fiu în 
puterea ei, îndată ce iubirea o va vrea. Cel pe care nu-l 
favorizează iubirea, după ce ea i s-a arătat este un mişel şi un 
trădător; aceluia nu i se cuvin - luaţi aminte - binele şi bucuria. 
De aceea nu-mi va fi sortit să pierd, de-o voi iubi pe cea care mă 
urăşte. Nu am de ce s-o urăsc, decât dacă mi-e în gând să 
trădez iubirea. Am îndrăgit fiinţa către care mă îndeamnă Amor, 
Această doamnă trebuie să mă considere într-adevăr prietenul 
său, pentru că o iubesc. lar eu o socot duşman al meu, pentru 
că mă urăşte, şi aici nu se înşală: eu sunt doar cel care i-am ucis 
soţul. Să fiu, deci duşmanul ei? Nicidecum, ci prieten îi sunt. 
Niciodată n-am voit să iubesc într-atât pe cineva. Ce necaz îmi 
este când o văd smulgându-şi părul, pe care l-ai putea lua drept 
aur, atât e de strălucitor! Nu se voi opri oare lacrimile care-i cad 
din ochi? Toate acestea mă întristează nespus. Deşi ochii-i sunt 
izvor de lacrimi fără sfârşit, n-am mai văzut alţii atât de frumoşi. 
Mă îndurerează plânsu-i şi de nimic nu-mi este mai necaz decât 
că îşi urâţeşte faţa. Chipul nu i-a înşelat vreodată speranţele. Nu 
mi-a fost dat să văd vreun altul mai bine alcătuit, mai proaspăt 
şi mai colorat. Mi se sfâşie inima când o văd cum plânsul îi 
apasă pieptul. Nu întrevăd clipa când va înceta să-şi facă rău. 
Cristalul şi oglinda nu sunt mai clare ca pieptul ei. Doamne! De 
ce-i atât de nesăbuită şi de ce nu are mai multă grijă de sine? 
De ce îşi frânge atâta mâinile şi îşi zgârie pieptul? Ar exista ceva 
mai desăvârşit pe lume de privit, dacă ea ar fi veselă? Chiar şi 
acum, când este atât de mâhnită. Pieptul ei este o adevărată 
minune. Adevăr zic, sunt gata să şi jur. Natura nu a putut 
niciodată depăşi într-atât măsura frumuseţii şi nici nu-i va fi dat 
să tindă aşa de sus. De unde-a izvorât atâta frumuseţe? Fără 
îndoială că însuşi Dumnezeu a făurit-o cu propria lui mână, ca să 
uimească Natura; dar oricât s-ar strădui, nu cred că ar reuşi să 
mai creeze vreodată asemenea frumuseţe perfectă!“ 
XXX 

IATĂ, DECI, CARE ERAU GÂNDURILE LUI MESSIRE YVAIN 
DESPRE doamna care se sfârşea în acest timp de durere. Nu 
cred că se mai aflase vreodată un om captiv, în primejdie de a-şi 


pierde capul, şi care să se îndrăgostească atât de nebuneşte şi 
fără speranţă. 

Yvain rămase la fereastră până când o văzu pe prinţesă 
retrăgându-se. Se coborâră apoi şi cele două porţi. Un altul 
decât el ar fi fost disperat, văzând cum i se taie calea către 
libertate, şi s-ar fi aşternut de îndată la lucru pentru a-şi 
deschide drum. Dar messire Yvain nu s-ar fi lăsat dus de-acolo 
chiar dacă porţile ar fi rămas deschise, sau chiar dacă doamna i- 
ar fi îngăduit plecarea, iertându-l de moartea soţului ei. lubirea 
şi Ruşinea, care îl asaltaseră din două laturi, îl ţintuiesc acum pe 
loc. Dacă ar pleca, l-ar dobori ruşinea, pentru că niciun om n-ar 
crede că el a ieşit victorios. Pe de altă parte, dorinţa îi era atât 
de mare s-o mai zărească o dată pe frumoasa doamnă, încât 
puţin îi păsa de închisoarea în care se afla. Ar fi preferat să 
moară decât să plece. 

Dar iată că apăru tânăra fată, gata să-i ţină companie, să-l 
consoleze şi să-i aducă orice ar fi dorit. Ea îl găsi pe cavaler 
căzut pe gânduri şi supt de iubirea care pusese stăpânire pe el. 

— Messire Yvain, nu v-a fost oare astăzi soarta prea amară? 

— Dimpotrivă, am fost foarte fericit. 

— Cum aşa? Pentru Dumnezeu, adevărat vorbiţi? Cum puteţi 
fi fericit când mulţimea caută să vă ucidă? Poate vă doriţi singur 
moartea! 

— O, n-ai grijă, dulce prietenă, nu-mi doresc moartea. 
Dimpotrivă, îmi place traiul pe care-l duc şi aş vrea ca el să nu 
aibă sfârşit. 

— Să lăsăm vorba, făcu ea; căci am priceput ce vă ascunde 
spusa. Nu sunt nici proastă nici nebună să nu înţeleg unde vă 
fuge gândul. Veniţi chiar acum după mine! Voi aranja pe dată în 
aşa fel ca să vă adăpostesc în afara închisorii. Vă veţi găsi în 
siguranţă în noaptea aceasta chiar sau mâine, dacă vreţi. 
Urmaţi-mă acum, eu vă arăt drumul! 

— Dar crede-mă, domniţă, nu am de gând să ies de-aici 
asemenea unui tâlhar. Voi pleca atunci când tot poporul se va 
găsi pe străzile cetăţii, cu mai multă cinste decât sub 
acoperământul nopţii. 

Zicând acestea, messire Yvain o urmă pe fată în încăperea 
alăturată. Destoinica fată îl servi cu îndemânare, ascultând tot 


ceea ce îi mărturisea cavalerul. Când rămase singur, Yvain îşi 
aminti de cele ce-i spusese tinerei fete, precum că simţise o 
mare plăcere pentru cele văzute, în timp ce prin sală îl căutau 
oamenii care îl urau de moarte. 

XXX 

DOMNIȚA ERA ATÂT DE PREŢUITA DE STAPÂNA SA, ÎNCÂT NU 
SE temea a-i spune totul, oricare ar fi fost urmările; căci ea era 
confidenta şi păzitoarea sa. De ce-ar şovăi oare s-o consoleze şi 
s-o mustre pe stăpâna sa? 

Prima oară îi vorbi astfel între patru ochi: 

— Sunt surprinsă, doamna mea, văzându-vă purtarea 
nesăbuită. Credeţi cumva că îl veţi recăpăta pe soţul vostru, 
arătându-vă în acest fel durerea? 

— Bineînţeles că nu, îi răspunse ea. Dacă ar fi fost, însă, după 
voinţa mea, m-aş şi stins şi eu de durere. 

— De ce? 

— Pentru a mă duce lângă el. 

— Să vă ferească Domnul de asemenea gânduri; mai degrabă 
v-ar da un soţ bun, aşa cum îi stă lui în putinţă. 

— Nu vorbi prostii! Cum s-ar putea găsi un soţ asemeni lui? 

— Dimpotrivă, doamnă, un altul şi mai bun, de veţi voi să-l 
luaţi, şi aceasta pot s-o dovedesc. 

— Dispari din faţa mea! Să taci! Nu pot găsi altul mai bun. 

— Ba da, doamnă, dacă vă e voia. Spuneţi-mi, însă, nu vă fie 
cu supărare: cine vă va apăra pământul atunci când regele 
Arthur va veni peste o săptămână s-arunce apă pe lespedea de 
la fântână? Aţi primit doar veste despre acest gând al regelui de 
la Domnita Singuratică, prin misiva pe care v-a trimis-o. Scrie 
limpede! În timp ce ar trebui să vă sfătuiţi acum în ce mod veţi 
apăra fântână, domnia voastră nu mai încetează plânsul. Nu e 
vreme de pierdut, rogu-vă, stăpâna mea dragă! Ştiţi bine că toţi 
cavalerii pe care îi aveţi nu valorează nici cât o cameristă; cel 
mai de frunte dintre ei nu va reuşi vreodată să cucerească 
vreun scut ori o lance. Prostime aveţi multă în jurul vostru, însă 
niciunul nu e atât de nebun, încât să îndrăznească să urce în şa. 
lar regele Arthur vine înconjurat de atâţia cavaleri, încât va 
cuceri totul fără împotrivire. 


Doamna ştia că sfătuitoarea sa îi vorbea de bine şi cu 
credinţă; ascundea însă în sine o nebunie, ca mai toate femeile, 
reproşându-şi faptele nebune, dar refuzând ceea ce le cerea 
inima. 

— Să fugi! îi zise ea. Dă-mi pace! Dacă te mai aud vorbind de- 
acestea, va fi rău de tine că n-ai plecat. Îndrugi atâtea, că mă 
înfurii. 

— Foarte bine, doamna mea! M-am convins, în sfârşit, că 
sunteţi o femeie care se mânie atunci când aude pe cineva 
sfătuind-o de bine. 

XXX 

PLECĂ ATUNCI, LASÂNDU-ŞI SINGURĂ STAPÂNA. DOAMNA ÎŞI 
dădu seama că nu avusese dreptate. Ar fi ţinut mult să ştie în ce 
fel s-ar afla un cavaler mai bun decât fostul ei soţ. Ar fi ascultat- 
o bucuroasă pe fată, dar îi interzisese să vorbească despre acest 
lucru. Mânată de dorinţă, aşteptă însă până ce slujitoarea se 
întoarse. Din fericire, aceasta nu ţinu seamă de vechea poruncă 
şi începu iar să-i spună: 

— Oh, doamnă, să fi bătut oare ceasul ca să vă luaţi viaţa de 
durere? Pentru Dumnezeu, stăpâniţi-vă lacrimile, măcar din 
demnitate! Amintiţi-vă de onoarea voastră şi de marea nobleţe 
care vă distinge. Credeţi cumva că a pierit toată bravura odată 
cu soţul vostru? O sută de cavaleri tot atât de buni şi alţi o sută 
şi mai buni au rămas în lume. 

— Dacă spui drept, pedepsească-mă Domnul pentru greşeală! 
Şi totuşi numeşte-mi cel puţin pe unul dintre ei care să fie tot 
atât de brav cum a fost soţul meu câta trăit! 

— Niciun cuvânt nu voi scoate dacă vă veţi mânia şi mă veţi 
ameninţa din nou! 

— În niciun chip, te asigur de asta! 

— Să fie într-un ceas bun, dacă vă va fi pe plac ceea ce vă 
spun acum. Şi Domnul să vă acorde tot ce doriţi! Nu văd de ce- 
aş tăcea, de vreme ce nimeni nu ne pândeşte cu urechea. Mă 
veţi socoti iarăşi fără minte, dar sunt convinsă că vă voi da bune 
sfaturi. Atunci când doi cavaleri au ajuns să se întreacă pe 
câmpul de onoare, care credeţi că este mai valoros, învinsul sau 
învingătorul? Cât despre mine, răsplata trebuie să revină de 
drept învingătorului. Cum socoate domnia voastră? 


— Bănuiesc că îmi întinzi o cursă şi vrei să mă prinzi cu vorba. 

— Pe onoarea mea, vă veţi convinge că spun adevărul. Vă 
dovedesc negreşit cum că este mai valoros cavalerul care l-a 
învins pe seniorul vostru. L-a învins şi l-a gonit cutezător până 
aici, de l-a închis în propria-i casă. 

— Mi-a fost dat să aud acum cea mai mare nerozie care a fost 
spusă vreodată. Te du de-aici, fiinţă atinsă de duhul rău; să 
pleci, fată nebună şi sâcâitoare! Să nu mai umbli vreodată cu 
vorbe fără noimă şi nici să nu-mi mai vii ca să-mi pomeneşti 
despre el! 

— Desigur, doamnă, ştiam eu bine că nu voi găsi ascultare! V- 
am spus-a doar de mult. Mi-aţi dat, însă, cuvântul vostru că nu- 
mi veţi purta pică şi nici nu vă veţi mânia din cauza aceasta. Nu 
v-aţi respectat cuvântul dat şi iată-mă acum, biata de mine: 
împlinindu-vă plăcerea de-a mă asculta, în timp ce eu am 
pierdut prilejul bun de a tăcea. 

XXX 

SPUNÂND ACEASTA, FATA SE ÎNTOARSE ÎN ÎNCĂPEREA UNDE 
şedea acum messire Yvain, captivul atât de uşor de păzit. Nimic 
nu-i era acestuia pe plac atunci când nu-i stătea în putinţă să o 
zărească chiar şi de departe pe doamna inimii lui. Cât despre 
cearta ce avusese loc între cele două femei, nu bănuia nimic şi 
nici nu va afla vreun cuvânt. Doamna nu găsi odihnă toată 
noaptea din pricina acelei dispute: căci intrase acum la mare 
îngrijorare în ceea ce privea paza fântânii. Începuse să-i pară 
rău că o jignise şi o umilise pe biata fată; era convinsă că ea 
vorbise astfel nu pentru că i-ar fi drag acel cavaler ci, 
dimpotrivă, fata neputându-i aduce stăpânei sale cu niciun chip 
ruşine şi necaz, de vreme ce erau de mult prietene încercate. 

Şi iată cum prinţesa îşi schimbă părerea faţă de cea pe care o 
umilise; fără îndoială că fata o iubea din toată inima. lar celui 
respins cu atâta dârzenie îi găsea acum justificările raţiunii şi ale 
dreptului la luptă, precum şi faptul că nu săvârşise nicio 
nedreptate faţă de ea. Dezbătea faptele ca şi cum cavalerul s-ar 
fi prezentat în faţa sa, pledând în felul următor: 

— Spune-mi, întreba ea, poţi tăgădui că din pricina ta a murit 
seniorul meu? 


— Aici nu pot spune nu, răspundea cavalerul, într-adevăr, aşa 
este. 

— Spune-mi, de ce ai făcut aceasta? Ai procedat aşa cu gând 
rău, din ură sau invidie? 

— Nicicând n-am fost invidios pe cel învins, şi nici nu v-am 
dorit vreodată răul. 

— Nu mi-ai greşit întru nimic, aşadar, şi nici faţă de el nu te-ai 
purtat nedrept. Căci de-ar fi putut, el te-ar fi ucis. După ştiinţa 
mea, cred că te-am judecat cu dreptate. 

Şi pe aceleaşi căi ea găsea dreptatea, sensul şi raţiunea; ar 
greşi desigur dacă l-ar urî. Astfel spunea tot ce dorea, şi pe 
această cale se aprindea ea însăşi, asemenea butucului de lemn 
care fumegă, până ce se-aprinde flacăra, fără să sufle cineva ca 
s-o întărâte. 

În ziua următoare, camerista veni din nou şi iarăşi reluă 
pledoaria pentru care fusese atât de crunt umilită, chiar de 
acolo unde o lăsase în ajun. Doamna îşi plecă fruntea, ştiindu-se 
vinovată de a o fi jignit pe nedrept. Ar fi vrut să-şi răscumpere 
vina şi s-o întrebe de numele cavalerului, de fiinţa lui şi din ce 
neam se trage. Se umili, ca o persoană înţeleaptă, şi spuse: 

— Vreau să-ţi cer iertare pentru marea ofensă adusă şi pentru 
trufia de care am dat dovadă, asemenea unei nebune. |ţi jur că 
de acum înainte te voi asculta. Dar spune-mi odată, dacă ştii, ce 
fel de om şi din ce neam se trage cavalerul cu care m-ai certat 
atât de multă vreme? Dacă este demn de mine şi nu se dă în 
lături, îţi promit că îl voi face seniorul meu şi al pământului pe 
care-l stăpânesc. Însă va trebui să facem în aşa fel, încât gurile 
rele să nu clevetească vreodată, spunând: lat-o pe văduva care 
s-a căsătorit cu ucigaşul soţului ei! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, aşa va fi? Îl veţi 
avea atunci pe seniorul cel mai gentil, mai nobil şi mai frumos 
care a descins vreodată din spiţa lui Abel. 

— Care-i este numele? 

— Messire Yvain. 

— Pe cinstea mea, nu e deloc un om simplu! Este de nobilă 
sorginte, ştiu bine; este vlăstarul regelui Urient8. 


18 Vlăstarul regelui Urien - Urien şi Yvain sunt nume luate de Chretien de 
Troyes din Romanul lui Brut al lui Robert Wace, acesta împrumutându-le la 


— Desigur, doamnă, adevărat grăiţi. 

— Şi când putea-vom să-l vedem? 

— Până în cinci zile. 

— Întârzie prea mult; dacă ar fi după voia mea, el ar fi deja 
aici. Să vină la noapte sau mâine, cel târziu! 

— Doamnă, dar nici dacă ar fi pasăre n-ar putea străbate într- 
o zi atâta cale! Dar îl voi porni îndată pe un băiat de-al meu ce- 
aleargă iute, şi care sper s-ajungă până mâine seară la curtea 
regelui Arthur. Mai repede n-ar putea izbuti. 

— Termenul acesta e mult prea lung. Zilele sunt lungi acum. 
Să-i spui ca mâine seară să fie aici. Să mâne mai iute decât îi 
stă în obicei. Dacă se va strădui cum trebuie, va face din două 
zile una; luna va străluci la noapte. Să facă zi din noapte! || voi 
răsplăti la întoarcere cu ce va vrea, după cum se cuvine. 

— Bizuiţi-vă pe mine! ÎI veţi putea primi cu braţele deschise 
cel mai târziu peste trei zile. În tot acest răstimp adunaţi-vă 
oamenii şi cereţi-le sfat despre venirea regelui Arthur! Trebuie 
să aveţi buni sfătuitori pentru păstrarea obiceiului şi apărarea 
fântânii. Nu se va găsi niciunul dintre ei atât de trufaş care să se 
laude că merge acolo s-o apere. Veţi putea să le spuneţi atunci 
pe bună dreptate că trebuie să vă căsătoriţi. Un ilustru cavaler 
vă doreşte, dar voi nu îndrăzniţi să-l luaţi dacă ei, cei de faţă, nu 
aprobă cu toţii alegerea făcută. Imi dau eu seama ce se va 
întâmpla, atât de bine îi cunosc pe aceşti oameni de nimic: 
pentru a-l încărca pe altul cu o povară cu care se cred 
năpăstuiţi, nu vor şti cum să vă cadă cu toţii la picioare ca să vă 
aducă mulţumire pentru că îi scăpaţi de necaz. Cui îi e frică 
până şi de umbra lui se fereşte să lupte cu lancea sau cu sulița; 
asta-i joc periculos pentru un laş. 

— Zău, răspunse doamna, sunt de acord cu tine. Mă 
gândisem deja la ceea ce mi-ai vorbit acum şi chiar aşa vom 
face. Dar de ce întârzii? Du-te, nu mai pierde timpul pe-aici! Fă 
în aşa fel încât să vină cavalerul! În acest timp eu voi rămâne cu 
oamenii mei. 

Şi astfel se sfârşi întrevederea. 


rândul său din mitica Istorie a regilor Britaniei a lui Geoffroy de Monmouth. 
Ele provin astfel din tradiţia legendară celtică; în poemele atribuite bardului 
Taliesin. Urien şi Owein, sunt căpetenii galeze din secolul al VI-lea. 


KKK 


ÎNTRE TIMP FATA S-A PREFĂCUT CA TRIMITE SĂ-L CHEME PE 
messire Yvain de pe pământurile sale; în fiecare zi îl îmbăia şi-l 
pieptăna. In afară de aceasta îi pregăti o robă de scarlat, roşie 
ca focul şi căptuşită cu blană nouă de veveriţă. Nu cruţă niciuna 
din podoabele care i-ar fi venit bine: agrafe de aur la gât, lucrate 
cu pietre preţioase, care-i fac pe oameni atât de graţioşi; 
centură şi pungă dintr-o stofă scumpă. 

După ce îl pregăti astfel, se înfăţişă doamnei sale, anunţând-o 
că trimisul său lucrase cum trebuie şi s-a şi întors. 

— Ce spui? exclamă aceasta. Când va veni messire Yvain? 

— Este aici. 

— Cum? A şi venit? Să vină repede pe ascuns cât timp nu este 
nimeni cu mine! Îngrijeşte-te să nu intre nimeni aici! Va fi vai şi 
amar de cel care ar veni aici! 

Fata plecă pe dată, alergând înapoi la oaspetele ei. Dar nu-şi 
arătă pe chip bucuria-i din inimă, ci îi spuse că doamna sa ştia 
că îl ascunsese înăuntru: 

— Messire Yvain! Oh, Doamne! Degeaba am încercat să vă 
ascund! 

Umblă zvonul că aţi fi ascuns aici, astfel că doamna mea a 
aflat şi m-a dojenit fără încetare. M-a asigurat însă că pot să vă 
aduc înaintea ei fără ca să vi se întâmple vreun rău. N-o să păţiţi 
nimic, cred, decât doar - nu trebuie să vă mint, asta ar fi trădare 
- că vrea să vă aibă captiv, lângă ea, cu trup şi suflet. 

— Desigur, zise Yvain, aceasta este şi dorinţa mea, n-o să-mi 
fie prea greu. Bineînţeles că vreau să fiu prinsul ei. 

— Aşa veţi fi, cu mâna dreaptă de care vă ţin. Urmaţi-mă 
acum, iar la lauda mea, ţineţi-vă umil în faţa ei, să nu vă fie grea 
captivitatea. Dar nu fiţi amărât; nu cred că pedeapsa va atârna 
greu asupra voastră. Astfel îl duse fata, când amărându-l, când 
îmbărbătându-l, în timp ce-i vorbea cu două înţelesuri de 
închisoarea în care va fi prins, căci nu e îndrăgostit care să nu 
stea după gratii. Avea dreptate fata dacă vorbea de închisoare: 
e bine străjuit cel care iubeşte. 

XXX 

FECIOARA ÎL CONDUSE DE MÂNĂ PE CAVALER CĂTRE CEA 

CARE avea să-l îndrăgească nespus. Nu era de mirare că teama 


îl cuprinse pe Yvain, de vreme ce credea că venise acolo fără a 
fi dorit. 

Aşezată pe un pat de puf roşu, doamna îl aştepta. Messire 
Yvain simţi cum îl îngheaţă teama intrând în sală. O văzu pe 
doamna care nu-i adresa însă niciun cuvânt. Aceasta îl 
înspăimântă mai mult decât orice şi îi trecu prin minte gândul că 
a fost trădat. Se ţinu astfel departe de ea cât timp fecioara 
vorbi: 

— Blestemat fie sufletul celei care aduce în camera unei 
frumoase doamne un cavaler căruia îi e teamă să se apropie şi 
care şi-a pierdut graiul şi simţirea chiar şi pentru a o saluta! 

La aceste cuvinte fecioara îl trase de braţ şi îi spuse: 

— Apropiaţi-vă, cavalere! Nu vă fie teamă de doamna mea, 
nu vă vrea răul! Rugaţi-o de pace şi bună înţelegere! Vă voi 
dovedi că ea o să vă ierte pentru moartea seniorului ei, Esclados 
cel Roşu. 

Messire Yvain îşi împreună mâinile, îngenunche şi spuse ca un 
adevărat îndrăgostit: 

— Doamnă, niciodată nu voi striga îndurare! Vă voi mulţumi 
pentru orice veţi voi să faceţi cu fiinţa mea. Căci nimic nu mi-ar 
putea displace din partea voastră. 

— Cum, seniore? Şi dacă vă ucid? 

— Mă supun în întregime milei voastre, doamnă; niciodată nu 
mă veţi auzi vorbind altfel. 

— Niciodată nu mi-a fost dat să aud astfel de cuvinte, zise ea; 
văd că vă puneţi deplin şi cu bună ştiinţă la dispoziţia mea, fără 
ca eu să vă constrâng la acest lucru. 

— Credeţi-mă, doamnă, că nu există nicio forţă mai puternică 
decât aceea care mă împinge să mă supun întrutotul voinţei 
voastre. Nu mă voi da în lături de la nimic din ceea ce veţi 
binevoi a-mi porunci. Şi dacă aş putea vreodată să-mi 
răscumpăr vina de a fi ucis în luptă, deşi aici nu am procedat 
necinstit, o voi răscumpăra fără întârziere. 

— În ce fel? întrebă doamna. Spuneţi-mi, şi nu-mi veţi mai 
datora nimic; nu aţi procedat în mod viclean atunci când l-aţi 
ucis pe seniorul meu? 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, să răspund: ce vină am avut eu dacă 
m-am apărat de atacul soţului vostru? Atunci când cel care vrea 


să ucidă sau să ia un prins este ucis de cel care se apără, cu ce- 
a greşit acesta din urmă, spuneţi-mi? 

— In niciun fel, dacă vom judeca drept. Aş fi vinovată dacă aş 
porunci să fiţi ucis. Ţin însă mult să aflu de unde provine 
această forţă care vă face să vă supuneţi fără şovăire voinţei 
mele. Nu vă mai socotesc vinovat de vreo greşeală. Dar luaţi loc 
şi povestiţi-mi cum de sunteţi atât de supus! 

— O, doamna mea, zise el, forţa îmi vine din inima care vă 
aparţine, în inimă mi-a fost adânc împlântată această voinţă. 

— De cine oare, dulcele meu prieten? 

— De ochii mei, doamnă, care v-au văzut frumuseţea; ea este 
aceea care mă face să iubesc. 

— Să iubiţi? Şi pe cine? 

— Pe voi, scumpa mea doamnă. 

— Vorbiţi adevărat? În ce fel? 

— Astfel încât mai mare iubire nu se află; inima mea nu se va 
lăsa dusă de-aici; nu am mai găsit iubire de aceasta în altă 
parte. Gându-mi nu este atras de altceva. Mă las în voia voastră; 
vă iubesc mai mult decât viaţa şi cu bună ştiinţă pot muri sau 
trăi pentru domnia voastră. 

— Aţi avea curajul să porniţi întru apărarea fântânii? 

— Desigur, doamnă, împotriva întregii lumi. 

— Aflaţi, aşadar, că am încheiat pace. 

In modul acesta au căzut ei la înţelegere în scurt timp. 

Doamna îşi adunase din timp sfatul de baroni şi îi spuse lui 
Yvain: 

— Ne vom duce de aici în sala unde s-au adunat toţi oamenii 
mei; ei m-au sfătuit, din cauza nevoii în care ne aflăm, să-mi 
caut soţ. Le voi urma sfatul de nevoie. Mă încredinţez vouă; nu 
se cuvine să resping pe un bun cavaler şi pe un fiu de rege. 

XXX 

ÎN ACEST MOD DUSE FATA LA ÎNDEPLINIRE TOT CEEA CE 
GÂNDISE. lar messire Yvain fu un mai mândru senior decât s-ar 
putea povesti. Doamna îl conduse, ţinându-l de mână, în sala 
înţesată de cavaleri şi slujitori. Messire Yvain era de o nobilă 
frumuseţe şi toţi îl priviră minunaţi; se ridicară pentru a-l saluta 
şi a se înclina în faţa lui, în timp ce fiecare dintre ei îşi spunea: 


— Pe acesta îl va alege doamna mea şi e pierdut cel care i se 
va opune; pare un om deosebit de viteaz. Chiar şi împărăteasa 
Romei l-ar socoti o partidă aleasă. Bine ar fi de s-ar logodi, 
mână în mână, şi de s-ar căsători astăzi chiar, sau mâine! 

Astfel vorbeau cu toţii între ei. În capul sălii se găsea o bancă 
pe care se aşeză doamna, pentru a fi văzută de toţi. Messire 
Yvain se prefăcu că se aşază la picioarele ei, însă doamna îl 
ridică, în timp ce-l îndemnă pe seneşal, cu voce tare, ca să fie 
auzită de toţi, să se adreseze celor din sală. Acesta, care nu era 
nici solid, nici iute în mişcări, începu să vorbească. 

— Vai nouă, seniori, războiul ne aşteaptă! Cu fiecare zi care 
trece, regele Arthur se pregăteşte, pe cât îi stă în putinţă, să ne 
pustiască pământurile. Totul va fi devastat până în 
cincisprezece zile, dacă noi nu vom avea un bun senior. Când 
doamna mea s-a căsătorit, nu sunt încă şapte ani încheiaţi de- 
atunci, a făcut-o la rugămintea voastră. Dar, din nenorocire, 
seniorul a murit. Cel care stăpânea cu deosebită pricepere 
întreagă această ţară, nu mai posedă acum decât o palmă de 
pământ. Amarnic ne doare că viaţa i-a fost atât de scurtă! O 
femeie nu ştie a purta scutul, nici a lovi cu fier de lance. Dar ea 
poate să se înalțe luând ca soţ pe un bun senior. Niciodată nu 
ne-am găsit într-o mai aprigă nevoie. Rugaţi-o să ia alt bărbat, 
pentru ca obiceiul nostru vechi, în această cetate de mai bine de 
şaizeci de ani, să poată dura! 

La aceste cuvinte, răspunseră cu toţii că propunerea li se 
părea a fi bine chibzuită. Toţi se închinară doamnei lor adânc 
până la pământ, arătându-i-se recunoscători. lar prinţesa se lăsă 
îndelung rugată, ca şi cum fără voia ei acorda ceea ce ea ar fi 
făcut chiar dacă toţi s-ar fi ridicat împotrivă-i. 

— Seniori! Aflaţi, după datina noastră, că acest senior care se 
găseşte lângă mine m-a rugat şi m-a cerut în căsătorie! Vrea să 
intre în serviciul meu, pentru gloria mea. li mulţumesc pentru 
aceasta şi vă poftesc şi pe voi să faceţi la fel. Nu l-am mai 
întâlnit vreodată până azi, însă am auzit numai bine vorbindu-se 
de el. Este un om nobil, să ştiţi, este fiul regelui Urien. Nu numai 
că se trage din neam ales, dar este şi mare viteaz, înţelept şi 
curtenitor. N-ar trebui să vă opuneţi acestei alegeri! Aţi auzit cu 
toţii, cred eu, numai cuvinte bune despre seniorul Yvain: el este 


cel care mă cere de soţie. Nu voi găsi vreodată un bărbat mai 
nobil cu care să mă logodesc în ziua ce-o veţi hotărî domniile 
voastre. 

— Nu veţi întârzia nicio zi măcar, dacă vreţi să procedaţi 
înţelept! Astăzi chiar vom porni nunta; e un nebun cel care 
amână un singur ceas câştigul ce l-ar putea avea. 

Astfel o rugară cu toţii, încât doamna le acordă ceea ce ea ar 
fi făcut oricum. lubirea îi poruncea ceea ce şi ruga şi raţiunea îi 
cereau. Onoarea însă era mai mare atunci când prinţesa se lăsa 
rugată de oamenii săi, şi rugăminţile n-o apăsau cu nimic, ci îi 
ajutau inima să iacă după cum îi era dorinţa. Calul care fuge îşi 
ia zborul atunci când îl împinteni. De faţă cu toţi baronii, 
doamna îl acceptă astfel pe messire Yvain. Un capelan o luă de 
mână pe doamna Laudine de Landuc, fiica ducelui Laudunet, 
ajuns celebru printr-un lai!?. In aceeaşi zi, fără a pierde vremea, 
ea îl luă de soţ pe senior Yvain şi se porni nunta. Au fost mulţi 
preoţi mari şi alese cântări, căci doamna îi chemă pe toţi 
episcopii şi abaţii săi. De asemenea, a fost bucurie deosebită, 
oameni numeroşi şi bogăţie. N-aş şti să vă povestesc altceva, 
chiar dacă aş sta îndelung pe gânduri. Mai degrabă păstrez 
tăcere decât să istorisesc prost. 

XXX 

IATĂ-L ACUM PE MESSIRE YVAIN DEVENIT STĂPÂN, ŞI PE 
CAVALERUL săvârşit din viaţă uitat cu desăvârşire. Cel care l-a 
înfrânt a luat-o de soţie pe văduva celui ucis. Oamenii îl 
îndrăgeau şi îl preţuiau mai mult pe cel în viaţă decât îl 
cinstiseră pe cel uitat. Il serviră cu cinste la nunta care dură 
până în ajunul zilei când regele Arthur trebuia: să ajungă cu 
cavalerii săi la fântână şi la lespedea minunată. 

Toţi oamenii de la curte îl urmau în această cavalcadă, pentru 
că niciunul nu voise să rămână acasă. 

— Vai! Se tot văita cu glas tare messire Keu, ce-o fi păţit 
Yvain de n-a venit cu noi? Se tot lăuda atunci, după ospăț, că se 
va duce să-l răzbune pe vărul său. Se vede clar acum că era 


19 Celebru printr-un lai - lai-ul este un scurt poem narativ, de origine bretonă, 
în care cortezia se îmbină cu elementele feerice. Cele mai frumoase lai-uri au 
fost scrise de Marie de France, contemporană cu Chretien de Troyes. Numele 
Laudine provine de la ţinutul Lothian din Britania. 


laudă la un pahar de vin! Mă bate gândul c-a fugit. Nici n-a 
îndrăznit să dea ochi cu noi. Yvain s-a lăudat cu prea multă 
trufie. E un temerar cel care îndrăzneşte a se lăuda că pune la 
cale vitejii pentru care nu stă apoi nimeni mărturie. Astea nu-s 
decât vorbe goale! E mare deosebirea între un viteaz şi un laş: 
în faţa primejdiei, laşul aruncă vorbe mari despre îndrăzneala 
lui; îi socoteşte pe toţi oamenii nişte proşti, dar se şi teme să nu 
fie dat în vileag. În timp ce viteazul simte nelinişte şi teamă 
dacă ar auzi pe cineva vorbind despre cutezanţa ce se ascunde 
în el. Când stau însă şi mă gândesc, îmi dau seama, totuşi, că 
are dreptate laşul dacă se preţuieşte peste măsură şi se laudă: 
unde ar găsi altfel pe cineva care să mintă pentru el? De nu 
vorbeşte el, cine altcineva să vorbească? Toţi tac, chiar şi 
heralzii, care strigă mulţimii flamurile celor viteji, în timp ce pe 
cei laşi îi uită de-o parte. 

— Destul, seniore Keu, îi răspunse atunci Gauvain, fie-vă milă! 
Dacă messire Yvain nu este aici cu noi, cine ştie prin ce încercări 
trece acum. Niciodată nu s-a coborât el până a spune vreo 
josnicie despre voi, după cum a dat dovadă până acum de 
cortezie! 

— Seniore, zise Keu, am tăcut. Nu mă veţi mai auzi de-acum 
vorbind de lucruri care vă displac. 

Pentru a vedea ce se întâmplă, regele Arthur vărsă o găleată 
plină de apă pe lespedea de sub pin; căzu apoi o ploaie 
înspumată. Fără să întârzie, messire Yvain intră înarmat în 
pădure, gonind în galop pe un cal iute, puternic şi netemător. 
Între timp, messire Keu ceru îngăduinţă de luptă; căci oricare 
era rezultatul, el voia întotdeauna să înceapă primul luptele şi 
turnirurile, altfel se mânia nespus. În faţa tuturor, el ceru regelui 
să-i acorde această înfruntare. 

— Keu, îi răspunse regele, eu mă învoiesc, dacă aşa îţi este 
voia şi mă rogi în faţa-ntregii curţi! 

Keu îi mulţumi, apoi sări în şa. 

XXX 

MESSIRE YVAIN ÎL RECUNOSCU DUPA ARME; DACĂ L-AR 
PUTEA da de ruşine pe seneşal, ar face-o bucuros. Prinse scutul 
de curele, Keu la fel pe-al său, şi se ţintuiră aşa cu privirea; 
amândoi împunseră apoi caii, coborâră lancea pe care o ţineau 


strâns în pumn, îndepărtând-o doar puţin pentru ca s-o ţină de 
miner. Se înfruntară apoi, iar lovitura fu atât de cumplită, încât 
lăncile amândurora se frânseră, crăpând până la mâner. Messire 
Yvain dădu o lovitură puternică şi Keu se răsturnă din şa, lovind 
ţărâna cu coiful. Yvain însă nu vru să-i pricinuiască alt necaz, de 
aceea cobori din şa pentru a-i lua calul. 

Erau mulţi cei care-şi băteau joc de Keu: 

— Vai, vai, cum zaci acum întins, tu care îi vorbeşti de rău pe 
ceilalţi! 

Şi totuşi, nu ar fi drept să nu fii iertat, pentru că prima oară ţi 
se întâmplă să fii învins. 

Între timp, messire Yvain se prezentă în faţa regelui, ducând 
de frâu calul seneşalului. 

— Sire, zise el, porunciţi să fie luat calul; aş greşi dacă aş opri 
vreun lucru al domniei voastre. 

— Dar cine eşti tu? întrebă regele. Nu pot să te recunosc, 
dacă nu-ţi aud numele sau dacă nu te văd dezarmat. 

Messire Yvain îşi dezvălui atunci numele; Keu rămase 
descumpănit şi acoperit de ruşine, pentru că tocmai el vorbise 
de fuga lui Yvain. Ceilalţi, însă, cu toţii, fură foarte veseli şi se 
bucurară de izbânda prietenului lor. Regele împărtăşi şi el 
această bucurie. Cât despre messire Gauvain, el fu cel mai 
fericit dintre toţi, pentru că aprecia prietenia lui Yvain mai mult 
decât a oricărui alt cavaler. 

Regele Arthur îl rugă pe Yvain să le povestească, dacă 
aceasta-i era voia, ce i se întâmplase, căci dorea mult să 
cunoască întreaga aventură; de aceea îl conjură să spună tot 
adevărul. lar messire Yvain le povesti pe loc tot ce făcuse pentru 
el tânăra fată. Nu uită nicio întâmplare şi după ce îşi încheie 
povestirea, îl rugă pe rege şi întreaga lui suită să vină la castelul 
său, considerându-le vizita ca pe o aleasă cinstire şi bucurie. 
Regele primi bucuros, spunându-i că îi va ţine companie opt zile 
de-a rândul, iar messire Yvain îi mulţumi din toată inima. 

Nimeni nu mai întârzie, şi toţi urcară pe cai, îndreptându-se 
pe drumul care ducea la castel. Seniorul Yvain trimisese înainte 
un scutier, purtând un şoim dresat la vânătoarea de cocori, ca s- 
o anunţe pe stăpâna sa de sosirea regelui, şi oamenii să 
împodobească toată casa. 


Când doamna primi vestea că regele se îndrepta ca oaspete 
spre castel, se bucură tare mult. Nu era om care să nu fi fost 
cuprins de bucurie, stăpâna chiar rugându-i şi sfătuindu-i să iasă 
cu toţii în întâmpinare; lucru la care se şi porniră fără a se codi, 
pentru că toţi se grăbeau să-i împlinească voia. 

XXX 

ÎNCĂLECARĂ GRĂBIŢI PE CAI MARI, SPANIOLI, CA SĂ-L 
ÎNTÂMPINE pe regele Bretaniei, salutându-l mândru mai întâi pe 
el, apoi întreaga lui suită. 

— Fie binecuvântat, ziseră ei, drumul acesta plin de oameni 
bravi! Binecuvântat fie cel care îi conduce şi ne aduce atât de 
nobili oaspeţi! La sosirea regelui, întreaga cetate răsună de 
bucuria primirii. Mătăsuri fine fură întinse drept podoabe, iar pe 
străzile pe care se ştia că va păşi Arthur fură aşezate covoare; şi 
mai găsiră ceva de făcut: acoperiră străzile cu perdele împotriva 
bătăii soarelui. Clopote, cornuri şi buciume făceau să răsune 
cetatea, încât nu se mai auzea nici tunetul din cer. 

Fecioarele dansau în faţa regelui şi flaute, clopoței, alămuri şi 
tobe răsunau în voie. În altă parte îi vedeai sărind pe jonglerii 
cei uşori, care îşi arătau întreaga ştiinţă, fiecare roind să-şi 
manifeste bucuria mai frumos decât ceilalţi la sosirea regelui 
Arthur. 

Şi astfel, în această atmosferă de sărbătoare, îl primiră ei pe 
rege, după cum se cuvenea. Doamna Landuc îi ieşi-nainte în 
faţa castelului, purtând o robă imperială de hermină, iar pe cap 
o diademă împodobită cu rubine. Şi cum era veselă, iar faţa-i 
era râzătoare, arăta, cred eu, mai frumoasă decât o zeiţă. 
Împrejuru-i se strânsese mulţime deasă şi fiecare se întrecea 
zicând: 

— Bun venit regelui regilor şi al seniorilor din toată lumea! 

Nici vorbă nu putea fi însă ca regele să le răspundă tuturor. O 
zări doar pe prinţesă ieşindu-i în întâmpinare ca să-i ţină scara 
şeii şi de aceea se grăbi să coboare de îndată ce o văzu 
apropiindu-se. Ea îl salută şi îi spuse: 

— Fie slăvit etern regele Arthur, seniorul meu, precum şi 
messire Gauvain, nepotul său! 

— Trupul şi spiritul vostru nobil, frumoasă făptură, îi răspunse 
regele, să aibă parte numai de bucurii alese şi de o soartă bună! 


Apoi regele o sărută pe amândoi obrajii, iar ea îl îmbrăţişă. Nu 
mai înşir vorbele bune pe care şi le-au spus; căci n-am mai auzit 
vreodată ca nişte oameni să fi fost atât de bine primiţi şi cinstiţi. 

Dar destul v-am vorbit de această mare bucurie, dacă nu 
cumva cuvântul meu a fost nevolnic. Numai de o întâlnire vreau 
să vă mai pomenesc în treacăt, o întâlnire care a avut loc tainic 
între soare şi lună. V-aţi dat seama despre ce vreau să vă 
povestesc? V-aţi dat seama că cel care a fost senior între 
cavaleri, cu faimă mai mare decât a tuturora, trebuie numit un 
soare? Vreau să spun seniorul Gauvain; căci datorită lui era 
luminată cavaleria, tot aşa cum soarele îşi împrăştia razele 
peste tot locul, strălucind dis-de-dimineaţă. De la lumina acestui 
soare primea strălucire luna, astru unic, desăvârşit în 
înţelepciune şi cortezie, şi spunând aceasta n-o zic doar pentru 
bunul său renume, ci pentru că intr-adevăr aşa-i era numele: 
Lunette. 

XXX 

FATA ERA O BRUNETĂ ATRĂGĂTOARE, FOARTE CHIBZUITĂ ŞI 
bună prietenă. Întâlnindu-l pe seniorul Gauvain, acesta o preţui 
şi îndrăgi, numind-o prietena lui dragă, pentru că îl scăpase de 
la moarte pe prietenul său. Cavalerul îi oferi atunci serviciul său, 
iar ea, Lunette, îi povesti cu câtă trudă o convinsese pe stăpâna 
sa să-l ia de soţ pe Yvain şi cum îl ascunsese de mâinile celor 
care-l căutau: între ei fiind şi nevăzându-l. Auzind acestea, 
messire Gauvain râse, şi îi făgădui solemn: 

— Domnița mea, oricând la nevoie, trebuie să alerge în 
serviciul vostru un cavaler cum sunt eu. Nu mă schimba pentru 
un altul mai bun! Sunt al vostru şi fii de-acum înainte domniţa 
mea! 

Astfel se întreţineau cei doi, iar ceilalţi le urmau exemplul; 
căci veniseră acolo domniţe aproape-o sută, de neam ales, toate 
frumoase şi nobile la înfăţişare. Cavalerii se aşezau lângă ele, le 
vorbeau şi le priveau, ori le îmbrăţişau şi sărutau. 

Cât despre messire Yvain, el era fericit de şederea regelui. lar 
doamna sa îi onora pe fiecare în parte şi pe toţi împreună, încât 
unor guri nebune li se păru că Amorul era cauza acestei nobile 
ospitalităţi. Sunt însă şi proşti care confundă dragostea şi 


cortezia; atunci când o doamnă îl îmbrăţişează şi îl primeşte cu 
bucurie, cel fără minte se îmbată cu vorbele frumoase. 

Petrecură astfel întreaga săptămână într-o neîntreruptă 
sărbătoare, în desfătări câmpeneşti, pe care mulţi ar fi vrut să le 
aibă. lar cine vroia să vadă pământul pe care messire Yvain îl 
cucerise datorită doamnei, soţiei sale, nu avea decât să colinde 
în voie două, trei sau chiar patru leghe depărtare de castel. 

XXX 

CÂND REGELE ARTHUR CU AI SĂI ÎŞI TERMINARĂ ŞEDEREA ŞI 
nu le mai fu voia s-o prelungească, se pregătiră de plecare. 
Toată săptămâna, însă, cavalerii s-au rugat şi s-au străduit din 
răsputeri să-l ducă cu ei pe seniorul Yvain. 

— Cum aşa, îl întreba messire Gauvain, eşti oare dintre cei 
cărora femeia le scade valoarea”? Fecioara Maria să-l dea de 
ruşine în faţa tuturor pe cel care se însoară pentru a deveni mai 
rău! Trebuie să devii mai bun dacă o frumoasă doamnă este 
prietena ori soţia ta; şi nu este drept să te mai iubească dacă 
preţul şi onoarea ta în lume au dispărut. Desigur, vei pierde 
dragostea sa dacă îţi va scădea valoarea; o femeie îşi retrage 
iute iubirea, şi pe bună dreptate, dacă nu-l mai preţuieşte pe cel 
care din senin devine-un rău, mai ales atunci când el este 
stăpânul unui regat. Trebuie mai întâi să-ţi crească prețuirea! 
Sfărâmă-ţi frâul şi jugul! Hai să mergem noi doi în turniruri, ca 
să nu fii socotit gelos?!! Nu-i vremea acum să visezi, ci trebuie 
să alergi la turniruri, să participi la întreceri pe câmpuri de 
onoare, oricât de mare ar fi preţul plătit pentru aceasta. Prea 
multe visuri la cel care nu se clinteşte din loc! Nu-ncape îndoială 
că trebuie să vii; eu nu voi porni sub altă flamură. Ai grijă, bunul 
meu prieten, să nu se piardă în voi însoţirea noastră! In mine ea 
va rămâne aceeaşi. Este uimitor cum nu se mai îngrijeşte de ea 
omul care a găsit fericirea zilnică. Fericirea-i mai dulce când se 


2 Femeia le scade valoarea - este vorba de un motiv universal, (în vechea 
franceză recreance) acela al potolirii furiei războinice datorită relaţiei erotice. 
El capătă la Chretien de Troyes o nouă semnificaţie, spune Reto Bezzola, 
aceea de criză, de deviere a iubirii, Laudine pierzând calitatea de inspiratoare 
a vitejiei. Reabilitarea înseamnă o nouă cucerire a cavaleriei. 

21 Gelos - simbol al condiţiei comune, căruia îi este interzis accesul la valorile 
corteziei. Gelosul (din vechea provensală gelos) şi intriganţii (lauzengier) ucid 
bucuria în taină şi făţiş (Peiere Vidai). 


lasă aşteptată, decât atunci când te vizitează adesea. Bucuria 
dragostei care întârzie se aseamănă lemnului verde aruncat în 
foc: cu cât se aprinde mai greu, cu atât dă căldură mai mare şi e 
prețuit mai mult. Poţi să te obişnuieşti într-atât cu un lucru, încât 
să nu te mai poţi lipsi de el; când îl doreşti, nu mai eşti în stare 
de altceva. N-aş spune toate acestea, dragul meu prieten, dacă 
aş avea o prietenă tot atât de frumoasă ca domnia ta. Jur pe 
Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că aş părăsi-o cu inima grea! Ba chiar 
după cât mă cunosc, aş înnebuni de durere. Dar cel care-l 
sfătuieşte de bine pe altul n-ar şti să-şi dea un sfat lui însuşi, 
asemenea acelor predicatori necinstiţi şi înşelători, care învaţă 
şi sfătuiesc de bine, dar una zic şi alta fac. 

Atât i-a spus şi răspuns messire Gauvain lucrurile acestea, 
până ce seniorul Yvain făgădui că-i va vorbi soţiei lui şi că va 
pleca cu el dacă i se va îngădui. De-i lucru înţelept sau 
nebunesc, nu se va da bătut până ce nu i se va permite să se 
întoarcă în Bretania. 

Yvain o chemă deoparte pe doamna sa la sfat, ea nebănuind 
că era vorba să-i acorde îngăduinţă de plecare. 

— Scumpa mea doamnă, îi spuse Yvain, eşti inima şi sufletul 
meu, binele şi bucuria mea. Acordă-mi, rogu-te, un lucru spre 
onoarea voastră şi a mea! 

Doamna îi făgădui pe dată, deşi nu ştia ce vroia el să ceară: 

— Sire mult iubit! Poţi să-mi porunceşti tot ce crezi de 
cuviinţă. 

Messire Yvain îi ceru atunci îngăduinţă de plecare, pentru a 
merge împreună cu regele şi a se bate în turniruri, ca să nu fie 
socotit un laş. 

— Mă învoiesc, răspunse ea, dar până la o anumită dată. Dacă 
vei depăşi termenul acordat, iubirea mea se va schimba în ură, 
fii încredinţat de acest lucru. Să ştii că nu spun vorbe-n vânt, şi 
că dacă nu vei reveni la timp, eu mă voi ţine de cuvânt. De vrei 
dragostea mea şi de mă iubeşti câtuşi de puţin, adu-ţi aminte să 
te întorci acasă cel mai târziu până într-un an, la opt zile după 
sfântul lon. Uite, suntem acum în a opta zi de la această 
sărbătoare, dar dacă nu te vei întoarce în ziua aceea, nu te vei 
mai bucura de dragostea mea. 


Pe messire Yvain îl podidiră atunci aşa de tare lacrimile, încât 
abia mai puteai auzi ce-i răspunde: 

— Doamnă, acest răgaz este prea lung. De-aş putea fi o 
pasăre de câte ori doresc, de multe ori am sta noi împreună. Il 
rog pe Dumnezeu, dacă îi e voia, să nu mă lase să zăbovesc atât 
de mult departe de voi. Dar adesea, când nu ştii la ce să te 
aştepţi de la viitor, crezi că-ţi stă în putere să te întorci repede. 
Nu ştiu însă ce îmi va fi dat să înfrunt, boală ori captivitate, de 
aceea ar trebui să socoteşti şi piedicile care mi-ar putea sta în 
cale! 

— Messire, zise ea, sunt de acord. Şi totuşi, te asigur că, dacă 
Dumnezeu te vă apăra de moarte, niciun necaz nu te va pândi 
atâta vreme cât îţi vei aminti de mine. Pune acum în deget 
acest inel pe care ţi-l împrumut! Îţi voi dezvălui rostul lui şi al 
pietrei sale: nicicând nu va fi captiv sau rănit îndrăgostitul 
adevărat şi leal. Nu poate să i se întâmple vreun rău, cu condiţia 
să-l poarte cu sine şi să-l îndrăgească pentru ca să-i amintească 
de iubita sa. Graţie lui îndrăgostitul va deveni mai tare decât 
fierul; el îţi va fi scut şi zale. Să nu-l dai niciodată vreunui 
cavaler cu împrumut, căci eu ţi-l dau din dragoste pentru 
domnia ta. Atunci messire Yvain îşi luă rămas bun de la ea cu 
lacrimi în ochi. Regele nu vru să mai aştepte pentru nimic în 
lume, ci porunci să fie pregătiţi toţi caii de drum. Zis şi făcut: 
caii au fost aduşi şi nu le mai rămăsese decât să se urce fiecare 
în şa. 

Eu nici nu ştiu cum să vă povestesc plecarea seniorului Yvain, 
câte îmbrăţişări i s-au dat, însoţite de lacrimi şi de dulcea 
mireasmă a iubirii. Să vă mai spun cum doamna l-a însoţit pe 
rege o bună bucată de drum, iar fecioarele sale pe cavaleri? Ar 
fi prea lungă întârzierea. Regele o rugă pe doamnă să se 
întoarcă la castel şi ea se întoarse cu mare durere, urmată de 
oamenii ei. 

XXX 

MESSIRE YVAIN SE DESPARŢI DE DOAMNA SA CU NESPUSĂ 
tristeţe; inima sa însă nu-l urma. Regele putu să-i ia trupul, nu 
însă şi inima, atât de mult tindea ea către doamna rămasă în 
depărtări. Lipsită de trup, inima însă nu poate dăinui cu niciun 
chip; şi dacă se întâmplă cumva acest lucru, nimănui nu i-a fost 


dat totuşi să-l vadă. Or tocmai această minune i se întâmplă lui 
acum: Yvain îşi luase cu el suflul vieţii, care era mai puternic 
decât ar fi vrut, fără ca inima să stea la locu-i obişnuit. Inima-i 
rămăsese captivă, iar. Trupul îi trăia cu speranţa că o va regăsi 
în curând. Numai că adesea inima bate într-un fel, iar speranţa 
este amăgitoare. Nici nu bănuia messire Yvain că speranţa îl va 
înşela amarnic, dacă avea să depăşească cu o singură zi 
termenul hotărât împreună, nemaigăsind iubirea doamnei sale. 
Şi avea să-l depăşească, deoarece messire Gauvain n-avea să-l 
lase să se despartă de el. 

Se duseră astfel la toate turnirurile, pretutindeni unde aveau 
loc, şi aşa trecu întreg anul. Messire Yvain luptă cu vrednicie, iar 
Gauvain se strădui tot timpul să mărească gloria prietenului său. 
Îl făcu însă pe Yvain să întârzie atât de mult lângă el, încât trecu 
tot anul şi încă o bună bucată din cel de-al doilea. 

Pe la jumătatea lunii august, regele îşi adună din nou curtea 
la Chester. Cei doi prieteni se întorseseră chiar în ajun de la un 
turnir unde messire Yvain dobândise mare faimă. Se spune, 
însă, dacă nu mă înşel, că cei doi prieteni n-au vrut să urce în 
cetate, ci, desfășurându-și cortul ţinură sfat dincolo de ziduri. Nu 
ei fură cei ce se duseră la curtea regelui, ci regele veni la a lor, 
împreună cu Arthur venind acolo cei mai de frunte cavaleri şi 
încă mulţi alţii. 

Între ei toţi şedea Arthur. Şi chiar în clipa aceea Yvain îşi 
aminti că trecuse mai bine de un an de când îşi luase rămas bun 
de la doamna sa; fu surprins de acest gând, ca unul care ştia că 
nu-şi ţinuse cuvântul şi că depăşise termenul fixat. Işi reţinu 
atunci lacrimile numai cu mare osteneală şi ruşine. 

In timp ce el se gândea astfel, văzu venind o domniţă călare 
pe un cal iute de paradă, un negru pintenog. Ajunsă în faţa 
pavilionului, cobori singură, pentru că nimeni nu se duse să-i 
ţină scara şi să-i ia calul. Indată ce-l zări pe rege, lăsă să-i 
alunece mantia de pe umeri şi, intrând în cort, se înfăţişă, 
spunându-i că doamna sa îl salută pe el, pe seniorul Gauvain şi 
pe toţi ceilalţi, în afară doar de Yvain necredinciosul, trădătorul, 
mincinosul, jonglerul care o părăsise şi o dezamăgise. 
Inşelătoria însă fusese descoperită, spunea ea, deoarece acela 


care se dăduse drept îndrăgostit adevărat era un ticălos, un 
trădător şi un fur. 

— Doamna mea nu se aştepta la vreun rău şi nici nu credea 
vreodată că un astfel de om îi va fura inima. Ea îl acuză de hoţie 
pe acest cavaler. Cei care iubesc nu fură inimile; există însă şi 
dintre aceia care înşală iubirea pe care ei nu o pot cunoaşte cu 
adevărat, iar noi îi socotim hoţi. Prietenul ia inima iubitei sale şi 
o păstrează cu grijă de răul hoţilor care aduc a oameni cinstiţi. 
Sunt însă furi făţarnici şi trădători cei cărora le place să 
răpească inimile, păsându-le prea puţin apoi de ele; prietenul, 
însă, oriunde s-ar duce, o îndrăgeşte şi o aduce înapoi. 

Doamna seniorului Yvain, nu mai există; ea credea că acest 
cavaler îi va păstra inima şi i-o va aduce înapoi înainte de a se fi 
împlinit anul. Yvain, cum de nu ţi-ai amintit că trebuia să te 
întorci la doamna mea până într-un an? Ea ţi-a acordat răgaz 
până de sfânul lon, dar tu ai dispreţuit-o într-atât, încât nu ţi-ai 
mai amintit aceasta. Doamna mea şi-a însemnat în camera ei 
toate zilele şi toate orele; cine iubeşte este stăpânit de grijă, îşi 
pierde odihna şi numără în fiecare noapte zilele care s-au dus şi 
care au mai rămas. Ştii tu cum fac îndrăgostiţii? Ei urmăresc 
orele şi vremea zi de zi. Plângerea ei nu a ajuns fără motive 
până aici într-o asemenea zi; eu nu spun acestea pentru a te 
chema la judecată, ci doar pentru a reclama că soţul doamnei 
mele ne-a trădat. Yvain, doamnei mele nu-i mai pasă de tine; 
dimpotrivă, îţi porunceşte prin mine ca niciodată să nu te mai 
întorci la ea şi nici să mai păstrezi inelul dăruit. Prin glasul meu, 
ea îţi poruncește să i-l trimiţi. Trebuie să-l înapoiezi, pentru că 
aşa se cuvine! 

XXX 

YVAIN NU PUTU ÎNSĂ SĂ-I RĂSPUNDĂ; JUDECATA ŞI 
CUVÂNTUL îl părăsiseră. lar domniţa înaintă spre el, scoţându-i 
inelul din deget, îşi luă apoi rămas bun de la rege şi de la toţi 
ceilalţi, în afară de Yvain pe care îl lăsă copleşit de supărare. 
Suferinţa acestuia creştea mereu; tot ce auzea îl umplea de 
mâhnire şi tot ce vedea îl întrista. Ar fi vrut să fugă, să fie singur 
într-o ţară sălbatică, unde nimeni să nu-l ştie ori caute, într-un 
loc pustiu unde să nu se afle nimic despre el, ca şi cum s-ar găsi 
într-un profund abis. Nu ura nimic mai mult pe lume decât pe el 


însuşi, neştiind de loc ce consolare să-şi aducă şi simțindu-se 
asemenea unui om pierdut. Ar fi vrut, în schimb, să- 
nnebunească, ca să nu se poată răzbuna pe el, îndepărtând de 
la sine bucuria. 

Yvain se ridică dintre cavaleri pentru că se temu că va 
înnebuni între ei, iar aceştia, fără să-i acorde vreo atenţie, îl 
lăsară să plece singur, îşi dădeau bine seama că lui Yvain nu-i 
mai păsa nici de vorba şi nici de lumea lor. 

Şi merse Yvain astfel multă vreme, îndepărtându-se de 
corturi. În acea clipă i se urcă la cap un vârtej atât de mare, 
încât îşi pierdu minţile. Îşi sfâşie îmbrăcămintea şi fugi pe 
câmpuri şi ogoare, lăsându-şi în urmă oamenii, uimiţi de această 
dispariţie. S-au dus ei să-l caute peste tot, pe la reşedinţele 
cavalerilor, prin livezi şi pe sub gardurile vii, căutându-l însă 
mereu parcă tocmai acolo unde nu era. 

El fugise până ce întâlnise, lângă o grădină, un băiat ţinând în 
mâini un arc cu cinci săgeți cu pene, foarte ascuţite şi late. Avu 
însă atâta minte încât se duse şi smulse băiatului arcul şi 
săgețile. Nu avea să-şi amintească mai târziu de această 
întâmplare, aşa cum nici nu avea să-şi mai dea seama de nimic 
din ceea ce va fi făcut. Pândea doar fiarele în pădure, le ucidea 
şi le mânca apoi crude. 

Rămânând el îndelungă vreme în desişuri, ca om sălbatic şi 
fără rațiune, dădu într-o zi peste căsuţa înclinată a unui pustnic. 
Eremitul desţelenea pământul. Când acesta îl văzu pe Yvain fără 
nicio îmbrăcăminte, înţelese că avea de-a face cu un om care îşi 
pierduse minţile. Şi, într-adevăr, Yvain era lipsit de judecată, 
pustnicul nu se înşela. De frică, acesta se repezi să se ascundă 
în coliba lui. Dar cum era un bătrân de treabă, luă din pâinea sa 
şi din apa de băut şi le puse cu milă afară pe pervazul ochiului 
de geam. 

Uitându-se lacom la codrul de pâine, Yvain se apropie, îl luă şi 
muşcă din el. Nu cred că mai mâncase vreodată ceva cu atâta 
poftă, deşi sacul de făină din care fusese făcută pâinea nu 
costase nici măcar cinci centime; pâinea era mai curând acră şi 
necrescută, făcută din orz amestecat cu paie, mucegăită şi 
uscată ca o scoarță de copac. Dar foamea era atât de bun 


bucătar, încât Yvain o savura ca pe o mâncare gătită cu sos fin 
şi meşteşugit preparat, după care bău apă rece din ulcior. 

Yvain se afundă apoi din nou în codru, spre a căuta cerbi şi 
căprioare, iar bunul om, sub acoperişul său, de cum îl văzu 
plecat, se rugă lui Dumnezeu să-l apere, ocrotindu-l însă şi pe el 
ca să nu se mai pomenească cu nebunul pe cap. 

Nu se află însă nicio fiinţă, oricât de puţină judecată ar fi avut, 
să nu se întoarcă bucuroasă în locul unde găsise un suflet milos; 
Yvain se întorcea în fiecare zi, la uşa pustnicului, aducând câte o 
fiară sălbatică. Şi astfel se scurgea timpul, pustnicul apucându- 
se să jupoaie vânatul să-l frigă, lăsând apoi zilnic pâine şi apă de 
băut pe prichiciul ferestrei pentru omul cel nebun. In acest fel 
Yvain avea de mâncare vânat, fără sare ori piper, iar de băut 
doar apă rece de izvor. Pustnicul se străduia apoi să vândă 
pieile şi să cumpere în schimb pâine de orz, ovăz sau de alte 
boabe, pentru ca Yvain să aibă din belşug şi pâine şi vânat. 

XXX 

VIAŢA ACEASTA DURĂ MULTĂ VREME. DAR, ÎNTR-O BUNĂ ZI, îl 
găsiră dormind în pădure o doamnă şi două domniţe din casa 
acesteia. Indată ce-l văzură, una din fete cobori de pe cal şi 
alergă spre el; oricât îl privi de atent însă nu văzu nimic după 
care să-l recunoască. L-ar fi recunoscut, fără nicio îndoială, dacă 
ar fi fost bogat îmbrăcat, cum fusese odată. Il privi mult şi până 
la urmă zări pe faţa lui urma unei răni; o astfel de cicatrice avea 
şi messire Yvain; ştia bine, pentru că îl văzuse adesea. Datorită 
acestui semn, îşi dădu seama cine era omul din pădure; desigur 
că acesta era messire Yvain. Era însă uluită cum de se- 
ntâmplase să-l găsească gol şi nenorocit în pădure. Işi făcu 
cruce de această întâmplare, dar nu-l trezi, ci îşi luă calul, se 
urcă în şa şi dădu fuga, să le povestească şi celorlalte păţania 
ei. 

— Doamnă, zise ea plângând, l-am găsit pe Yvain, cel mai 
încercat cavaler din lume şi omul cel mai bun. Nu ştiu prin ce 
păcat a decăzut în starea aceasta. Poate că a avut vreo durere 
care l-a făcut să înnebunească, pentru că ştim bine că durerea 
poate să-ţi întunece mintea; şi îţi dai uşor seama că nu-i în toate 
minţile. Rar se-ntâmplă să vezi un om atât de decăzut cu 
mintea-ntreagă. De ce oare nu-i dă Dumnezeu înapoi judecata, 


aşa cum a avut-o odată şi apoi, dacă ar vrea, să rămână ajutorul 
vostru? Rău vă strânge contele Alier cu războiul! Lupta ar fi 
încheiată spre marea cinste a domniei voastre, dacă Dumnezeu 
s-ar îndura ca acest cavaler să-şi revină şi să vă ajute. 

— Nu-ţi fie teamă, îi răspunse doamna. Dacă nu fuge, 
gândesc că o să-i scoatem din cap, cu ajutorul celui de sus, 
toată turbarea şi furtuna. Să plecăm repede acum! Imi amintesc 
de-o alifie pe care mi-a dăruit-o înţeleapta Morgain? şi despre 
care mi-a spus că poate vindeca furia minţii. 

Se îndreptă îndată spre castelul său, care nu era mai departe 
de o jumătate de leghe de locul unde se aflau; pe vremea aceea 
două leghe de-ale noastre făceau una singură, iar patru doar 
două. 

Astfel, în timp ce Yvain dormea, prinţesa alergă să caute 
leacul miraculos. Deschise un scrin de-al său, scoase cutia şi-o 
dădu fetei, spunându-i să ungă bolnavul cu măsură, doar la 
tâmple. Restul să-l păstreze bine, pentru că răul lui nu zace 
decât în creier. li mai dărui o robă din blană de veveriţă, o 
cămaşă şi o mantie de mătase roşie. | le ducea fata care trăgea 
de frâu un cal de paradă. La aceasta mai adăugă o cămaşă, 
pantaloni scumpi şi încălțări negre, bine făcute. Cu toate 
acestea fata se duse drept la el, fără să piardă vremea. 

Pe Yvain îl găsi dormind încă în acelaşi loc. Duse calul într-un 
luminiş şi îl legă strâns acolo. Se întoarse apoi la Yvain cu roba 
şi cu leacul, şi cu mult curaj se apropie de bietul nebun. Luă 
alifia, ungându-l cu tot ce se afla în cutie; dorinţa de a-l vindeca 
era aşa de mare, încât îl îngriji fără să ţină seama de porunca 
doamnei şi îl unse mai mult decât trebuia, deşi ea credea că 
procedează bine astfel. li frecă tâmplele, fruntea şi trupul 
jumătate. 

Cu ajutorul acestui leac, lui Yvain îi pieri toată boala şi 
melancolia. Rău făcuse însă fata că-l unsese pe trup, când 
acesta nu avea nevoie de leacuri; şi dacă ar fi avut cinci vedre 
de alifie, fără îndoială că pe toate le-ar fi întrebuințat. Fata luă 
apoi cutia şi fugi înspre calul său, ascunzându-se. Lăsă însă 


22 Morgain - zână din legendele bretone, care va juca un rol nefast în 
romanele din secolul al XIII-lea, ca soră a regelui Arthur. Este posibil ca în 
mitologia celtică ea să fi fost zeiţa coşmarurilor, Morrigane. 


acolo roba, pentru că, dacă Dumnezeu avea să-l aducă din nou 
pe calea cea dreaptă, Yvain s-o ia şi s-o îmbrace. 

După aceea se opri înapoia unui stejar gros, până ce Yvain se 
trezi, vindecat și-n toate minţile. Văzându-se însă gol ca fildeşul, 
îl cuprinse ruşinea şi fără îndoială că s-ar fi îngrozit dacă ar fi 
ştiut tot ce se-ntâmplase cu el. Văzu în faţa lui hainele cele noi 
şi se miră foarte prin ce întâmplare ajunseră acolo. Dându-şi 
seama de goliciunea lui, se îngrijoră ca nu cumva să-l fi văzut 
cineva care-l cunoscuse odinioară. Se îmbrăcă îndată şi privi în 
jur prin pădure să vadă venind vreun suflet de om. Incercă să se 
ridice în picioare, însă nu-i stătea în puteri să meargă. Avea 
nevoie de ajutor, de cineva care să-l sprijine. Răul îl lovise atât 
de crunt, încât abia că se mai putea ţine pe picioare. 

Fata nu mai stătu locului atunci, ci se urcă în şa, îndreptându- 
se spre Yvain ca şi cum l-ar fi întâlnit din întâmplare. Yvain avea 
mare nevoie de ajutor şi de adăpost de la oricine ar fi venit el, 
până ce avea să-şi recapete forţele. Se strădui s-o strige pe fată. 
Aceasta îl privi ca şi cum; nu ar fi ştiut despre ce era vorba şi, 
uimită, se prefăcu că-i dă ocol, părând că-l evită. Yvain însă 
începu din nou s-o cheme: 

— Ei, domniţă, vino aici, aici! 

Fata îşi îndemnă calul spre cavaler. Crezu de cuviinţă să 
ascundă că ar şti ceva despre el, că îl mai văzuse odată, şi că ea 
îi redase înţelepciunea şi cortezia. Ajunsă în faţa lui, îi spuse: 

— Ce doriți, seniore cavaler, de mă chemaţi cu atâta 
stăruinţă? 

— Ei, domniţă înţeleaptă, iată că mă aflu în aceste desişuri 
fără să ştiu prin ce nenorocire. Pe bunul Dumnezeu şi pe 
credinţa voastră, vă conjur ca în schimbul oricărei recompense 
să-mi Împrumutați sau să-mi dăruiţi calul pe care îl duceţi. 

— Cu plăcere, messire; veniţi cu mine acolo unde merg eu. 

— În ce parte? 

— În afara pădurii, la un castel din apropiere. 

— Domniţă, spuneţi-mi, rogu-vă, vă pot fi de folos cu ceva? 

— Desigur, zise ea, dar cred că încă nu v-aţi însănătoşit pe 
deplin. V-ar trebui o odihnă de cel puţin două săptămâni. Luaţi 
calul acesta pe care-l mân cu mâna mea dreaptă. Vom merge 
împreună la castel. 


Yvain nici nu dorea altceva; luă calul şi urcă în şa. Merseră 
astfel până ajunseră la o punte peste un râu iute şi zgomotos. 
Domnița aruncă în vâltoare cutia goală pe care încă o mai avea 
asupra ei. Stăpânei sale avea să-i spună că la trecerea peste 
punte îi căzuse în apă; calul se poticnise, cutia îi alunecase din 
mână şi puţin lipsise să nu cadă şi ea, iar pierderea să fie mult 
mai mare. 

Ținură apoi calea împreună până ce ajunseră la castel, unde 
Yvain fu primit cu multă bucurie. Când se văzură apoi singure, 
doamna o întrebă pe fată unde-i cutia cu leacul; aceasta-i 
povesti minciuna, aşa cum o ticluise, neîndrăznind să-i 
mărturisească adevărul. Doamna fu nespus de mâhnită de 
această întâmplare: 

— Este o pierdere mare şi sunt sigură că leacul acesta nu va 
mai fi niciodată găsit. Dar pentru că lucrul s-a dus, nu ne 
rămâne decât să ne împăcăm cu gândul pierderii lui. Aşa se- 
ntâmplă, crezi uneori că lucrezi spre binele tău, şi totul iese pe 
dos; socotisem că mă voi alege cu un bine de pe urma acestui 
cavaler, şi, când colo, iată că am pierdut tot ce aveam mai bun 
şi mai scump din avutul meu. Te rog, totuşi, să-i îndeplineşti 
toate dorinţele! 

— Oh, doamnă, îi răspunse lata, vorbiţi cu multă judecată! 
Jocul ar fi prea urât dacă dintr-o singură pagubă aţi face două. 

Şi astfel încetară a mai vorbi despre miraculosul leac. 

XXX 

CELE DOUA DOMNIŢE S-AU STRĂDUIT APOI SA-I FACA ODIHNA 
seniorului Yvain cât mai plăcută, astfel că l-au îmbăiat, i-au ras 
barba şi l-au tuns. Avea o barbă că puteai s-o apuci cu toată 
mâna. | se dădu apoi tot ce-i cerea inima: de vroia arme, era 
înarmat, de vroia să călărească, i se aducea pe dată calul cel 
mai bun. 

Yvain stătu astfel acolo până ce, într-o marţi, veni în cetate 
contele Alier cu cavaleri şi alţi oameni înarmaţi, să pună foc şi 
să prade. Cei dinăuntru încălecară, înarmaţi până în dinţi şi, 
împreună cu alţii fără arme, ieşiră din castel după ei. Duşmanii 
însă nu fugiseră departe, ci, ascunși, îi aşteptau la o trecătoare. 

Messire Yvain lovea în grămadă; se odihnise câtăva vreme, 
aşa că îşi regăsise forţa de altădată. Lovi într-un scut cu atâta 


putere, încât îl răsturnă pe cavaler cu cal cu tot; duşmanul nici 
nu mai apucă să se ridice, căci inima îi crăpă în trup, iar şira 
spinării i se frânse?. 

Messire Yvain se trase puţin înapoi, se acoperi bine cu scutul 
şi se avântă din nou să elibereze pasul. Mai repede decât ai 
număra până la patru, dobori patru cavaleri unul după altul. Cei 
care luptau alături de el căpătară atunci mare curaj. Căci chiar 
şi cel cu o biată inimă laşă, văzând că un viteaz îşi ia asupra-i 
treaba grea, este copleşit de ruşine şi, învingându-şi inima 
netrebnică, prinde curaj. Astfel deveniră şi oamenii lui Yvain 
viteji, ţinându-se bine în vârtejul luptei. 

Doamna se urcase în turnul castelului şi urmărea de acolo 
lupta de la trecătoare. Văzu destui dintre ai săi zăcând la 
pământ, răniţi ori ucişi; dar şi mai mulţi cădeau dintre vrăjmaşi. 
Căci bunul şi viteazul Yvain îi supunea pe duşmani asemenea 
şoimului care vânează lişiţe. 


— Ei, ce viteaz cavaler! ziceau cei care rămăseseră în castel 
să privească bătălia. Cum îi doboară pe duşmani, şi cât de aprig 
îi caută! Loveşte în ei de parcă ar fi un leu înfometat între 
căprioare. Şi toţi ceilalţi cavaleri ai noştri sunt parcă mai 
îndrăzneţi şi mai mândri ca oricând; datorită lui nu avem nicio 
lance şi nicio sabie ruptă. Un astfel de viteaz trebuie să fie 
îndrăgit cu toată inima atunci când este aflat. Priviţi-l cum se 
mişcă, cum se ţine în rând, cum loveşte cu lancea şi sabia 
scânteindă, cum îi înghesuie pe duşmani, cum se repede asupra 
lor sau se strecoară printre ei şi se întoarce iarăşi! Pe foarte 
puţini îi ocoleşte şi niciodată nu întârzie atunci când dă înapoi. 
Uitaţi-vă cum se aruncă în luptă; nu se fereşte prea mult cu 
scutul, care ar putea fi făcut bucăţi. Nu are niciun pic de milă. 
Priviţi-l cum se răzbună pentru loviturile primite! De s-ar fi făcut 
lăncii din toată pădurea Argonei, până-n seară pe toate le-ar fi 
rupt în luptă. Uitaţi-vă cum roteşte sabia, atunci când o scoate 
din teacă. Nici măcar Rolland din Tours n-a făcut asemenea 
masacru la Roncevaux în Spania?*. Dacă ar fi însoţit de alţi 


25 Şira spinării i se frânse - influenţă netă din partea cântărilor de gestă, care 
practicau curent procedeul hiperbolizării. 


câţiva prieteni tot atât de buni, ticălosul de care ne plângem ar 
fugi învins ori ar rămâne de ruşine pe câmp. 

Şi mai spuneau că doamna căreia el îi dăruise iubirea se 
născuse într-un ceas bun, Yvain fiind nespus de puternic în 
arme, mai presus decât toţi ceilalţi, ca făclia între lumânări, ca 
luna între stele şi ca soarele faţă de astrul nopţii. Câştigase 
inima tuturor, încât toţi ar fi dorit ca acest cavaler, datorită 
vitejiei lui, să se însoţească cu doamna lor, iar pământul să fie în 
puterea sa. 

XXX 

ASTFEL ÎL LĂUDAU TOŢI PE MESSIRE YVAIN; ŞI DREPT GRĂIAU, 
căci duşmanii fuseseră atât de loviți, încât ei fugeau cât puteau 
de repede. Cavalerul, însă, şi toţi ai săi, îi urmăriră de aproape. li 
strâmtorară în aşa fel, de parcă ei ar fi fost apăraţi de un zid 
înalt şi gros de cremene. Goana dură mult timp, până ce fugarii 
nu mai putură alerga, crăpându-le caii sau fiindu-le ucişi sub ei. 
Cei în viaţă alunecau deasupra morţilor, se răneau şi se ucideau 
cu înverşunare. 

lată-l pe contele Alier fugind, şi pe messire Yvain urmărindu-l 
cu îndârjire. Yvain îl goni până ce-l ajunse la poalele unui urcuş 
abrupt, aproape de intrarea într-o fortăreață păzită de duşmani. 
Acolo îl prinse pe conte, fără ca vreunul din oamenii lui să-i 
poată veni în ajutor şi, fără multă vorbă, messire Yvain îl 
supuse. Căci de îndată ce îl avu în mâini, fiind singuri faţă-n 
faţă, contele Alier nu mai avu scăpare şi nici putinţa de a se 
apăra. El îi jură astfel lui Yvain că se va preda doamnei de 
Noroison, că va accepta să fie prinsul ei şi că va face pace după 
cum îi va fi dorinţa. Odată cuvântul dat, el îşi scoase coiful şi 
scutul de la gât, înmânându-şi sabia seniorului Yvain. 

Şi astfel Yvain avu onoarea să-l aducă pe contele Alier prins şi 
să-l predea duşmanilor acestuia, cărora nu mică le fu bucuria. 
Din timp se împrăştiase vestea la castel că ei erau pe drum. Toţi 
le ieşiseră în întâmpinare, în frunte cu stăpâna lor. Messire 
Yvain, ţinându-l de mână pe prizonier, îl prezentă doamnei de 
Noroison. 


?”4 La Roncevaux în Spania - aluzie la Cântarea lui Roland, cel mai vechi poem 
epic francez. 


Contele se văzu silit să facă înţelegerea după voinţa 
învingătorilor, legându-se cu jurământ şi zălog s-o respecte. Cât 
va trăi nu va mai porni război, îi va plăti pierderile îndurate, pe 
care i le va arăta cu dovezi, şi îi va înălța casele pe care le 
culcase la pământ. 

Când toate lucrurile fură hotărâte după dorinţa gazdei sale, 
messire Yvain îi ceru îngăduinţă de plecare. Ea n-ar fi acceptat 
însă, dacă Yvain ar fi dorit s-o considere prietena sa şi s-o ia de 
soţie. Dar toate rugăminţile fură în zadar. Yvain nu acceptă să 
fie însoţit nici măcar un pas, ci plecă pe dată. Se aşternu la 
drum, lăsând-o pe doamna de Noroison foarte mâhnită, după ce 
mai înainte îi prilejuise atâta bucurie. Cu cât mai mare-i fusese 
bucuria, cu atât mai mare-i era acum mâhnirea că seniorul 
Yvain nu vroia să rămână. Ea ar fi vrut să-l onoreze, să-l aşeze 
domn peste toate câte avea şi i-ar fi dat în schimbul slujbei sale 
orice răsplată i-ar fi fost cerută. Dar Yvain nici nu vru să audă 
despre aceste lucruri, ci se despărţi de doamna de Noroison şi 
de cavalerii acesteia, lăsându-i întristaţi că nu reuşiseră să-l 
oprească mai mult timp la curtea lor. 

XXX 

MESSIRE YVAIN RĂTĂCEA DUS PE GÂNDURI PRINTR-O PĂDURE 
deasă, când ajunse până la el, în mijlocul codrului, un strigăt 
puternic şi plin de durere. Se îndreptă atunci spre partea de 
unde părea că vine chemarea. Ajuns într-un luminiş, Yvain văzu 
un leu, iar în jurul lui se încolăcise un şarpe care-l ardea cu 
răsuflarea-i şuierândă. Messire Yvain nu rămase multă vreme să 
privească la astă minunăţie; se întrebă pe care din cei doi îl va 
ajuta. Se hotărî să-l sprijine pe leu, unei fiinţe veninoase şi 
mişele netrebuind să-i aduci altceva decât răul. Şarpele era 
veninos şi arunca flăcări pe gură, într-atât era de mişel. De 
aceea se gândi messire Yvain să-l ucidă. Trase spada şi înaintă, 
punându-şi scutul în faţă pentru ca văpaia pe care o arunca 
şarpele din gura-i mai largă decât o căldare să nu-i pricinuiască 
vreun rău. Dacă va vrea leul să-l atace după aceea, nu se va da 
în lături de la bătălie. Dar orice s-ar întâmpla apoi, se cuvenea 
acum să-l ajute; mila îl împingea să-i sară în ajutor fiarei gentile 


şi sincere?. Apucând sabia, se îndreptă spre şarpe şi tăie 
dihania în două jumătăţi. O lovi iară şi iară, tăind-o în bucăţi. 
După ce-l eliberă pe leu, crezu că va fi nevoit să se apere şi 
împotriva lui. Dar leul nici nu se gândi să-l atace. Ascultaţi 
numai ce făcu acesta, ca animal sincer ce era şi cu nobilă 
înfăţişare; dând semne că i se încredinţează cavalerului, îi 
întinse labele din faţă împreunate, plecându-şi coama până la 
pământ. Apoi îngenunche cu faţa scăldată în lacrimi de umilinţă. 

Messire Yvain se convinse că leul îi aducea mulţumire şi că se 
umilea înaintea lui pentru că ucisese şarpele şi-l scăpase de 
moarte. Îi plăcu mult această aventură. Şterse sabia de veninul 
şi balele şarpelui, înainte de a o băga în teacă, apoi se aşternu 
la drum. Leul pomi şi el, nemaivoind să se despartă de cavaler, 
ci vroind să-l slujească şi să-l păstreze drept stăpân. 

Pe când mergea el înaintea lui Yvain, adierea vântului îi aduse 
miros de animale sălbatice ieşite la păscut. Foamea îl împingea 
să caute pradă şi să vâneze; aşa-l crease Natura. Se dădu uşor 
înapoi pentru a arăta stăpânului său că adulmecase un animal 
sălbatic prin apropiere, îl privi şi se opri în cale, spre a-i arăta că 
vrea să-i slujească cu credinţă, nevoind să se îndepărteze de el 
împotriva voinţei sale. În cele din urmă messire Yvain înţelese 
de ce leul îi făcea semne şi de ce aştepta: voind să-i spună că 
dacă se va opri, va rămânea şi el, iar dacă îl va urma, va prinde 
vânatul pe care l-a simţit. Atunci cavalerul îl împunse şi îi strigă 
cum ar fi făcut un câine de vânătoare. 

Leul întinse botul în vânt, pentru că adulmecase într-adevăr 
vânatul. Nu merse mai mult decât o aruncătură de săgeată până 
ce văzu într-o vale o căprioară. O prinse de la primul salt şi bău 


25 fiarei gentile şi sincere - leul era o figură a lumii morale. lată ce scrie 
despre el Brunetto Latini, profesorul lui Dante, în enciclopedia sa Cartea 
Comorilor; „ «leu» ar însemna rege în vorbirea noastră; unii sunt lungi şi 
mari, au coama simplă şi sunt de o minunată mândrie, iar curajul lor ne este 
arătat de frunte şi coadă; şi forţa lui sălăşluieşte în piept, iar fermitatea în 
cap. Şi deşi este temut de toate animalele, el se teme, totuşi de cocoşul alb 
şi de scârţâitul roţilor neunse, iar focul îi provoacă spaimă mare; iar pe de 
altă parte scorpionul îi aduce rău cumplit dacă îl înţeapă, şi veninul de şarpe 
îl ucide; căci Cel care a dispus ca orice lucru să aibă contrariul său a ţinut ca 
leul, orgolios şi puternic asupra tuturor lucrurilor, şi care datorită superbiei 
sale ucide întotdeauna prada, să aibă alte lucruri care să fie stavilă cruzimii 
sale...” 


sângele-i cald. O aruncă apoi pe spate şi o duse astfel până ce 
ajunse la stăpânul său. EH prinsese mare drag de Yvain, şi 
hotărâse să-l însoţească pentru tot restul vieţii sale, din cauza 
recunoştinţei pe care i-o purta. 

Se lăsă apoi întunericul. Messire Yvain hotărî să-şi petreacă 
noaptea în acel loc şi să taie din căprioară pentru cină. Începu a 
o jupui, tăind pielea în dreptul coastelor. Tăie din pulpă o bucată 
de carne, apoi aprinse focul cu iască şi cu câteva vreascuri. 
Prinse carnea într-o frigăruie, o aşeză deasupra focului şi o roti 
până ce o fripse bine. Mâncă însă fără nicio poftă, căci nu avea 
nici pâine, nici vin ori sare, nici faţă de masă, nici cuţit şi nici 
alte cele. În timpul cinei, leul se întinsese la picioarele lui şi, fără 
să se clintească, îl privi până ce Yvain mâncă din bucata tăiată 
pe săturate, înghițind apoi el tot ceea ce rămase din căprioară şi 
lăsând doar oasele pe iarbă. Messire Yvain îşi rezemă capul 
toată noaptea pe scut; vă puteţi închipui cum se odihni. lar leul, 
înţelept, stătu toată noaptea la pândă, veghind pentru a păzi 
calul, care păştea o biată iarbă uscată. În zori se porniră din nou 
la drum, Yvain ducând viaţa aceasta şi înnoptând sub cerul liber, 
aproape o săptămână întreagă. 

Întâmplarea îi mână paşii până la fântâna de sub pin. Acolo, 
când se apropie de apă şi văzu lespedea de smarald cu capela 
alături, puţin lipsi ca messire Yvain să nu fie din nou la un pas 
de nebunie. Îşi repetă de nenumărate ori că este un laş şi un 
nenorocit; apoi leşină de durere. Sabia sa, ieşind din teacă, i se 
agăţase cu vârful de zale în dreptul gâtului, aproape de obraz. 
Zalele i se desfăcuseră şi sabia îi tăie pielea de la gât, făcând să 
ţâşnească sângele. Văzând aceasta, leul crezu că prietenul şi 
stăpânul său s-a stins din viaţă. 

Durerea care îl cuprinse atunci fu mai mare decât veţi fi auzit 
vreodată povestindu-se. Se rostogoli, se zgârie şi scoase un 
răget, vrând să se ucidă cu sabia cu care credea că seniorul său 
îşi luase viaţa. Îi scoase cu dinţii sabia din rană, o înfipse într-un 
trunchi de copac căzut la pământ sprijinind-o ca să nu cadă 
atunci când avea să se arunce cu pieptul în ea. Şi pe dată s-ar fi 
împlinit aceasta, dacă Yvain nu şi-ar fi venit în simţire; leul se 
opri din fugă tocmai când se îndrepta spre moarte, alergând 


asemenea unui mistreţ care nu bagă de seamă că se răneşte în 
desiş. 

După ce îşi reveni din leşin, messire Yvain îşi reproşă amarnic 
că lăsase să treacă anul şi că stârnise ura doamnei sale. 

— De ce nu-şi ia zilele nenorocitul care a îndepărtat de la sine 
bucuria? De ce şovăi eu, laşul de mine, să-mi iau viaţa? Cum pot 
să mai trăiesc văzând bunurile doamnei mele? De ce-mi mai 
întârzie suflul în trupul meu nevolnic? Dacă sufletul şi-ar fi luat 
zborul, n-aş îndura astăzi asemenea martiriu. Lumea-ntreagă 
trebuie să mă urască nespus şi să mă condamne. Se cuvine să 
se urască el însuşi de moarte, cel care pierde din propria lui vină 
bucuria şi plăcerea. Nu-i rămâne decât să-şi ia viaţa; iar eu, 
atâta vreme cât nimeni nu e-n preajmă, de ce mă crut? Nu mi-a 
fost dat să văd adineauri cum leul acesta, cuprins de jale pentru 
mine, a vrut să se arunce în sabie? Cum de mă tem de moarte, 
eu, care am schimbat bucuria în durere? Bucuria s-a îndepărtat 
de mine. Care bucurie? Nu voi să mai adaug însă niciun cuvânt; 
ea nu se poate descrie, căci vorbele sunt zadarnice pentru 
aceasta. Dintre toate bucuriile, cea care mi-a fost sortită mie a 
fost cea mai înaltă. Dar ea a fost de prea scurtă durată. Cel care 
o pierde din vina lui nu mai are drept la aventuri alese! 

XXX 

ÎN TIMP ÎNSĂ CE SE ZBĂTEA ASTFEL, O PRIZONIERĂ, O BIATĂ 
nenorocită care zăcea zăvorită în capelă, îl auzi şi văzu tot 
zbuciumul său printr-o crăpătură din zid. Îndată ce cavalerul se 
trezi din leşin, îl chemă: 

— Doamne, făcu ea, ce mi-e dat să aud? Cine se tânguie 
astfel? 

— Dar tu cine eşti? întrebă cavalerul. 

— Sunt o captivă, sunt cea mai nenorocită fiinţă, şi mai sunt 
încă în viaţă. 

— Taci, fiinţă nebună! Durerea ta este bucurie, răul tău e un 
bine faţă de chinul care mă munceşte. Cu cât omul se va fi 
obişnuit să-şi ducă viaţa în desfătări şi în bucurii, cu atât îl va 
abate nenorocirea şi-l va copleşi, mai mult decât pe-un altul. Un 
om slab îşi poartă povara din obişnuinţă, în timp ce altuia mai 
vânjos nu-i stă în puteri s-o ducă. 


— Ai dreptate, răspunse captiva; ştiu bine că vorba îţi este 
adevărată, dar aceasta nu înseamnă că ai de îndurat un rău mai 
cumplit decât mine. Nu pot crede nicidecum altfel, pentru că 
gândesc că poţi merge în orice parte vrei; în timp ce eu zac aici 
închisă. Destinul vrea ca mâine să fiu scoasă de aici şi să îndur 
pedeapsa morţii. 

— O, Doamne, pentru ce crimă? 

— Domnule cavaler, Dumnezeu să nu aibă vreodată îndurare 
de sufletul meu, dacă merit cumva această pedeapsă. Vă voi 
spune adevărul, fără să mint, pentru ce sunt aici închisă. Sunt 
acuzată de trădare. N-am găsit pe nimeni care să mă apere, 
astfel că mâine voi fi arsă pe rug ori spânzurată. 

— Mai întâi, spuse cavalerul, poţi să te încredinţez că durerea 
şi chinul meu întrec necazurile tale; pe tine oricine te poate 
elibera din această primejdie. Oare lucrurile nu stau aşa? 

— Aşa este; însă nu văd cine va fi acela. Nu se găsesc pe 
lume decât doi cavaleri care ar cuteza să lupte în apărarea mea 
împotriva a trei oameni deodată. 

— Cum? Pentru Dumnezeu, trei sunt? 

— Da, messire, adevărat spun. Sunt trei cei care mă 
învinuiesc de trădare. 

— Şi cine sunt ceilalţi doi care, pentru că te îndrăgesc, sunt 
atât de îndrăzneţi încât să lupte fiecare singur împotriva celor 
trei ca să te salveze şi să depună astfel chezăşie? 

— Ţi-i voi numi îndată. Unul din ei este messire Gauvain, iar 
celălalt messire Yvain. Pentru acesta din urmă voi suferi eu pe 
nedrept pedeapsa. 

— Pentru cine eşti pedepsită, ce tot îndrugi acolo? 

— Messire, martor îmi este cel de sus: pentru fiul regelui 
Urien. 

— Te-am auzit eu bine; nu vei muri însă fără el. Eu sunt acel 
Yvain pentru care eşti acum la strâmtoare. lar domnia ta eşti 
aceea, cred, care mi-ai salvat viaţa, oprindu-mă în sală, când eu 
eram prins între două porţi, îndurerat şi temător. Aş fi fost prins 
şi ucis fără ajutorul tău. Dar spune-mi, rogu-te, dulcea mea 
prietenă, cine te acuză de trădare şi te ţine captivă între aceste 
ziduri? 


— Messire! Nimic nu vă voi ascunde, dacă aceasta vă este 
dorinţa. Este adevărat că n-am şovăit să vă ajut cu bună 
credinţă. Graţie spuselor mele, doamna mea v-a acceptat ca 
dreptul ei senior, urmând laudele şi sfatul meu. Şi, jur pe ce am 
mai sfânt, am crezut că fac acest lucru mai mult pentru folosul 
ei decât al vostru, şi aşa cred încă. V-am recunoscut acum: am 
lucrat pentru onoarea şi după voinţa voastră. Insă atunci când 
sa împlinit termenul de un an şi trebuia să vă întoarceţi, doamna 
mea se mânie pe mine şi se socoti înşelată pentru că s-a 
încrezut în spusele mele. Aflând toate acestea, seneşalul, un 
bandit şi un mişel, care mă ura de moarte pentru că stăpâna 
urma de multe ori sfatul meu mai curând decât pe-al lui, 
înţelese că putea acum să-i aprindă mânia şi s-o îndrepte 
împotriva mea. În plină curte, în prezenţa tuturor, mă învinovăţi 
că mi-am trădat stăpâna. lar eu nu aveam pe nimeni de sfat şi 
ajutor; eu singură ştiam doar că niciodată n-o trădasem pe 
doamna mea şi nici nu-mi trecuse prin gând aşa ceva. Cuprinsă 
de spaimă, le-am răspuns pe loc, fără să mă sfătuiesc cu cineva, 
că voi rândui să fiu apărată de un singur cavaler împotriva altor 
trei. Seneşalul na fost deloc curtenitor şi n-a crezut de cuviinţă 
să-mi respingă propunerea; pentru nimic în lume nu mi-a 
îngăduit să-mi retrag vorbele. Dimpotrivă m-a legat pe cuvânt 
ca într-un răgaz de patruzeci de zile să-mi caut un cavaler care 
să-mi fie chezaş împotriva altor trei. Am alergat apoi la 
numeroase curţi; am fost şi la curtea regelui Arthur, dar nimeni 
nu m-a putut sfătui ori da vreo veste despre voi. 

— Spune-mi, unde era messire Gauvain, sincerul şi bunul meu 
prieten? Niciodată n-a şovăit să acorde ajutorul său unei 
domniţe în primejdie. 

— Dacă l-aş fi găsit la curte, nimeni nu m-ar fi putut împiedica 
să ajung până la el. Mi s-a spus, însă, că regina a fost răpită de 
un cavaler, pentru că regele a fost atât de nesăbuit încât să-i 
îngăduie a-l urma. Cred că seneşalul Keu a însoţit-o până ce l-a 
întâlnit pe acel străin. Atunci a intrat la mare necaz seniorul 
Gauvain, care pornise, în căutarea ei şi care nu se va opri din 
cale nicio zi până ce nu o va găsi. lată că v-am povestit adevărul 
curat despre ceea ce mi s-a întâmplat. Mâine voi muri acoperită 


de ruşine, voi fi arsă pe rug fără întârziere, plătind astfel pentru 
greşeala voastră. 

— Nu va îngădui cel de sus, răspunse Yvain, să suferi vreun 
rău din cauza mea. Cât timp voi fi în viaţă, nu voi îngădui să fii 
ucisă. Aşteaptă-mă mâine, când voi veni înarmat, după cât îmi 
stă în puteri: îmi voi pune chezaş braţul pentru eliberarea ta, 
aşa cum se cuvine s-o fac. Dar nu cumva să povesteşti 
oamenilor cine sunt! Orice s-ar întâmpla după luptă, fereşte-te 
să mă recunoască cineva. 

— Fiţi sigur, seniore, că nu vă voi dezvălui numele cu niciun 
chip. Mai curând aş îndura moartea, dacă vă este voia să nu-l 
destăinuiesc. 

Şi, totuşi, vă conjur să nu vă întoarceţi din cale pentru mine. 
Nu vreau să porniţi o luptă atât de mişelească. Vă mulţumesc 
pentru promisiunea pe care, desigur, aţi împlini-o bucuros. Insă 
aţi fi repede învins. Mai bine să mor eu singură decât să se 
bucure duşmanii de moartea voastră şi a mea. Nici eu nu voi 
avea alt sfârşit după ce vă vor ucide; e mai bine ca măcar 
domnia voastră să rămână în viaţă decât să murim amândoi. 

— Multă mâhnire mi-ai adus cu vorbele acestea, scumpă 
prietenă, răspunse messire Yvain. Poate nu vrei să scapi de 
moarte, ori nu-ţi este pe plac ajutorul meu? Dar nu vreau să mai 
lungesc vorba. Ai făcut atâtea pentru mine, încât nu trebuie să 
lipsesc tocmai atunci când ai nevoie de ajutor. Ştiu că eşti 
neliniştită, dar, cu voia lui Dumnezeu, vor fi daţi de ruşine toţi 
trei duşmanii. Să lăsăm, însă, vorba; mă duc acum încotro voi 
vedea cu ochii ca să mă odihnesc. Nu ştiu de se află vreun 
castel prin apropiere. 

— Messire, zise fata, să vă ajute Domnul să găsiţi găzduire 
aleasă pentru această noapte, şi să vă ferească, aşa cum doresc 
eu, de tot ce v-ar putea pricinui necazuri. 

XXX 

MESSIRE YVAIN PLECĂ ÎNDATĂ, URMAT ÎNDEAPROAPE DE 
MÂNDRUL său leu; au mers ei până ce au ajuns la o cetate 
încinsă de jur împrejur cu un zid înalt şi gros. Castelul avea 
ziduri groase, iar bombardele uşoare, ba chiar şi pietrele grele, 
nu-i puteau aduce vreun rău. Terenul dinafara zidurilor era însă 
gol ca-n palmă: nu se ridicau acolo nici case, nici colibe; veţi afla 


cauza altădată, la timpul potrivit. Messire Yvain se abătu din 
cale spre cetate; vreo şapte tineri coborâră podul şi îi ieşiră în 
întâmpinare. Văzând însă, leul în urma lui, se înspăimântară 
grozav şi îl rugară să-l lase la poartă, ca să nu se repeadă 
asupra lor şi să-i ucidă. 

— Nu vorbiţi aşa, le răspunse Yvain. Nu voi intra aici fără el. 
Ori vom primi amândoi găzduire, ori vom rămâne dincoace de 
ziduri; ţin la el ca la mine însumi. Să n-areţi nicio teamă, îl voi 
păzi atât de bine, încât veţi fi în deplină siguranţă. 

— Să fie într-un ceas bun, răspunseră atunci ceilalţi. 

Astfel intră Yvain în cetate, întâlnind aici în drumul său 
cavaleri, doamne şi chipeşe domniţe, care-l salutară, îl 
întâmpinară şi îl ajutară apoi să-şi scoată armura: 

— Bine aţi venit, seniore, la noi! îi ziceau ei. Să dea Domnul să 
rămâneţi aici până veţi binevoi să vă întoarceţi acasă vesel şi 
acoperit de glorie! 


ÎI primiră astfel cu deosebită bucurie şi îl conduseră la castel. 
Însă o durere care îi apăsa îi făcu repede să uite de oaspete; 
reîncepură să strige, să-şi sfâşie hainele, să plângă. Astfel, 
multă vreme, ei nu încetară să-şi arate şi bucuria şi întristarea; 
bucuria pentru a-şi cinsti oaspetele, deşi nu le ardea de aşa 
ceva, iar întristarea la gândul unei aventuri la care se aşteptau a 
doua zi. Erau siguri că ea avea să li se întâmple a doua zi, încă 
înainte de amiază. 

Messire Yvain se minuna cum aceşti oameni schimbau atât de 
des bucuria pe durere şi se interesă de motivul lor pe lângă 
seniorul castelului: 

— Pentru Dumnezeu, scumpul meu senior, spuneţi-mi, rogu- 
vă, de ce m-aţi primit cu atâta onoare? Şi de ce vă bucuraţi şi 
plângeţi rând pe rând? 

— Vă roi spune, dacă doriţi, deşi aş prefera să tac şi să 
ascund durerea. N-aş vrea să vă spun lucruri care să vă 
întristeze. Lăsaţi-ne mai bine cu durerea noastră şi nu vă 
mâhniţi inima! 

— Cu niciun chip n-aş putea să vă văd copleşiţi de durere fără 
ca inima mea să nu fie şi ea îndurerată; de aceea ţin mult să 
aflu ce nenorocire voi îndura alături de voi. 


— Vă voi face atunci pe voie. Un uriaş mi-a adus grele 
pagube, vrând să i-o dau pe fiica mea, cea mai frumoasă dintre 
toate fecioarele lumii. Acest uriaş mişel, blestemat fie el, se 
numeşte Harpin de la Montagne. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu 
să nu ia el din avutul meu tot ce vede cu ochii. Nu e durere pe 
lume mai mare ca a mea. Ar trebui să mi se întunece mintea, 
pentru că aveam şase fii cavaleri, cum alţii mai mândri pe lume 
nu aflai. Pe toţi şase mi i-a luat mişelul. In faţa mea a ucis doi 
dintre ei, iar mâine îi va ucide şi pe ceilalţi patru dacă nu găsesc 
pe cineva ca să lupte pentru salvarea lor sau a fiicei mele 
despre care mi-a şi spus că, atunci când o va avea, o va da pe 
mâna celor mai bătrâni şi mai hidoşi dintre slujitorii lui, el 
nemaibinevoind s-o accepte. Chiar mâine se va întâmpla 
această nenorocire, dacă Dumnezeu nu mă va ajuta cu sfatul 
său. De aceea nu e lucru de mirare, dragul meu senior, că 
plângem plâns amar; cât ne stă însă în puteri, ne străduim să 
arătăm spre domnia voastră o faţă răzătoare. Căci e un nesăbuit 
cel care cheamă la el un om viteaz şi nu îl onorează apoi cum se 
cuvine; şi îmi păreţi a fi un cavaler viteaz. V-am spus acum totul 
despre marea strâmtoare la care ne aflăm. Nici în castel, nici în 
cetate, nu ne-a lăsat uriaşul decât ce avem pe noi. Voi înşivă, 
dacă aţi băgat de seamă, aţi văzut că ne-a lăsat într-o sărăcie 
lucie, în afară doar de aceste ziduri noi, căci a făcut burgul una 
cu pământul. După ce a luat cu el tot ce-a putut, a pus foc la ce 
mai rămăsese. În acest fel a adus el nenorocirea asupra noastră. 
Messire Yvain ascultă tot ce-i povesti gazda sa. Când aceasta 
termină de povestit, Yvain îi spuse: 

— Seniore, sunt nespus de îndurerat de supărarea voastră. 
Mă uimeşte însă un lucru, că nu aţi cerut ajutor la curtea bunului 
rege Arthur. Orice om de virtute poate găsi la curtea lui pe cei 
dornici să-şi încerce puterile împotriva uriaşului. 

Bunul om îi dezvălui atunci că ar fi găsit un bun ajutor dacă ar 
fi ştiut unde să-l caute pe messire Gauvain. 

— El n-ar fi pregetat să vină, pentru că soţia mea este sora lui 
bună. Însă un cavaler de pe alte pământuri, după ce s-a dus la 
curte, a răpit-o pe regină. El n-ar fi putut, totuşi, pentru nimic în 
lume s-o ia cu el de n-ar fi fost Keu, care l-a scos din minţi pe 
rege ca s-o lase pe regină în paza lui. Unul a fost nebun iar 


cealaltă nesăbuită când s-au încredinţat braţului lui; şi iată că şi 
eu sufăr acum o mare pierdere din această cauză. Mai mult ca 
sigur că messire Gauvain viteazul, ar fi venit în mare grabă în 
ajutorul nepoților săi, dacă ar fi aflat de această aventură. El 
însă nu ştie nimic de nenorocirile noastre, ceea ce mă 
întristează şi mai mult. Puțin mai lipseşte ca inima mea să 
înceteze a bate. Gauvain s-a dus după cel căruia Dumnezeu îi va 
aduce ruşine şi necaz pentru că a răpit-o pe regină. 

Messire Yvain nu înceta să suspine auzind aceste întâmplări şi 
îi răspunse cu milă: 

— Dragul şi blândul meu senior, aş vrea bucuros să înfrunt 
aventura, cu condiţia ca uriaşul şi fiii voştri să se prezinte mâine 
la ora hotărâtă şi să nu întârzie prea mult; pentru că tot mâine, 
la amiază mi-am dat cuvântul să fiu neapărat în altă parte. 

— Seniore, vă sunt recunoscător pentru acest lucru, îi 
răspunse acel om de treabă, şi vă mulţumesc de mii de ori. 

Şi toţi oamenii de la castel nu încetau să-i aducă mulţumire lui 
Yvain. 

XXX 

ÎN CLIPA ACEEA IŞI FACU APARIŢIA DINTR-O CAMERA 
ALĂTURATĂ, fecioara castelanului, cu trupul grațios şi chipul 
fermecător. Intră cu simplitate, palidă şi tăcută, cu capul 
aplecat, căci durerea ei nu lua niciodată sfârşit. Mama ei păşea 
alături, pentru că seniorul trimisese după ele, ca să se înfăţişeze 
oaspetelui său. Erau amândouă învăluite în mantii, pentru ca să- 
şi ascundă mai bine lacrimile; dar seniorul lor le porunci să-şi 
înlăture vălurile şi să-şi ridice capul. 

— Nu trebuie să vă întristeze porunca ce v-o dau. lată că 
Dumnezeu ne-a trimis un viteaz de treabă şi ne-a îngăduit o 
bună aventură; oaspetele nostru ne-a asigurat că va lupta cu 
uriaşul Harpin. Nu şovăiţi să-i cădeţi la picioare! 

— Să nu-mi fie dat să văd una ca asta! exclamă messire 
Yvain. Nu se cuvine să-mi cadă la picioare sora seniorului 
Gauvain şi nepoata sa. Să mă apere domnul ca orgoliul meu să 
fie atât de mare încât să le îngădui a se arunca la picioarele 
mele. Nu s-ar şterge niciodată din minte ruşinea pe care aş 
avea-o în asemenea împrejurare. Le-aş fi însă recunoscător dacă 
şi-ar întări forţele până mâine, şi atunci vor vedea dacă este 


voia Celui de sus să le ajute. Nu trebuie să mă roage pe mine să 
lupt; numai uriaşul să vină mâine la vreme, pentru ca nu cumva 
să-mi calc cuvântul dat în altă parte. Nimic pe lume nu m-ar 
împiedica să iau parte mâine la amiază la cea mai mare luptă pe 
care trebuie s-o dau. El nu vroia să-i asigure pe de-a-ntregul, 
temându-se că uriaşul ar fi putut să nu vină la timp, iar el să 
întârzie să alerge în ajutorul fecioarei închise în capelă. Le-a 
făgăduit doar atât cât să nu le spulbere speranţa şi toată lumea 
fu mulţumită; aveau multă încredere în vitejia lui şi toţi se 
gândeau că era un om bun, datorită prieteniei sale cu leul. 
Acesta stătuse toată seara întins lângă el, blând ca un miel. 
Datorită speranţei pe care şi-o puneau în el, oamenii din castel 
se îmbărbătau unii pe alţii şi nu se mai simțeau sfâşiaţi de 
durere. 

Când sosi vremea somnului îl duseră să se odihnească într-o 
cameră frumoasă, doamna şi fiica sa fiind amândouă de faţă. Îl 
îndrăgiseră tare mult şi desigur că le-ar fi fost şi mai drag dacă 
ar fi cunoscut cu adevărat cortezia şi marea lui vitejie. Yvain şi 
leul s-au întins şi s-au odihnit unul lângă altul, astfel încât ceilalţi 
n-au îndrăznit să se apropie de ei, zăvorind uşa până a doua zi 
în zori. 

Când au deschis-o, Yvain se sculă, ascultă slujba şi aşteptă să 
împlinească făgăduiala ce le-o făcuse în ajun, până la primul 
ceas al zilei. După aceea îl chemă pe stăpânul castelului şi îi 
spuse înaintea tuturor: 

— Seniore, nu pot să mai întârzii şi voi pleca, nu vă fie cu 
supărare. Vă încredinţez, însă, că dacă n-aş fi legat de cuvântul 
dat, departe de aici, aş mai rămâne încă pentru nepoţii 
seniorului Gauvain pe care îl iubesc mult. 

Fecioara fremătă toată de groază, ca, de altfel, şi doamna cu 
seniorul. Teama ca Yvain să nu plece era atât de mare, încât îi 
căzură cu toţii la picioare şi castelanul se oferi să-i dea pământ 
ori alte avuţii dacă ar fi binevoit să mai aştepte câtăva vreme. 

— Doamne fereşte să poftesc la vreo avuţie! răspunse Yvain. 

Pe fecioara înspăimântată o podidi plânsul; îl imploră pe Yvain 
să mai rămână o clipă. Asemenea unei fiinţe tulburată de 
groază, ea îl rugă pe cavaler, invocând în acelaşi timp pe toţi 
sfinţii, pe Dumnezeu şi pe glorioasa regină din ceruri, să nu 


plece încă. Îi aminti atunci de unchiul său pe care Yvain îl 
preţuia nespus. Pe Yvain îl cuprinse o mare milă, văzând cum 
fata se bizuia pe amintirea unchiului ei, pe blinda suverană din 
cer şi pe Dumnezeu, dulcele monarh al milei. Îşi înăbuşi un 
geamăt de durere; chiar de i s-ar fi dăruit întregul regat al 
Ţarcului, n-ar fi îndurat ca Lunette să fie arsă pe rug, odată ce o 
asigurase de sprijinul său. Dacă nu va ajunge acolo la timp, nu-l 
mai putea aştepta decât moartea ori nebunia; pe de altă parte 
însă şi amintirea nobleţei prietenului său Gauvain îl chinuia 
amarnic. Inima i se rupea în piept văzând că nu putea să mai 
întârzie. Nu plecă totuşi, ci mai rămase încă în aşteptare. 

Şi iată că Harpin de la Montagne se arătă pe câmp, aducând 
cu sine pe cavalerii prizonieri; pe umăr ducea un par gros, 
ascuţit la un capăt, cu care îi împungea pe cei patru fraţi. 
Aceştia nu purtau alte veşminte decât doar cămăşile lor, făcute 
ferfeniţă; fuseseră legaţi cu frânghii de mâini şi de picioare şi 
suiţi pe patru gloabe, slabe şi nenorocite, care şchiopătau. 

Veniseră călare până în apropierea unei păduri, unde un pitic 
umflat ca un broscoi le legase cailor cozile una de alta. Şi astfel 
caii mergeau toţi pairul unul lângă altul, în vreme ce piticul nu 
înceta a-i şfichiui cu o biciuşcă legată în noduri, lovindu-i până la 
sânge. In acest fel erau aduşi cavalerii, între uriaş şi pitic. 

Ajuns în faţa porţii, pe câmpie, uriaşul se opri. Îi răcni bietului 
om că pe fiii săi îi paşte moartea dacă nu-i va ceda fiica. Îi mai 
spuse apoi că o va da pe mina slujitorilor, căci nu se va mai 
umili s-o ceară pentru sine, urmând ca ea să se însoţească cuo 
mie de slujitori de-ai lui, toţi păduchioşi şi goi, ca nişte linge- 
blide şi hleaburi fără căpătâi, arzând de dorinţa de a contribui la 
această nenorocire. 

Bătrânul castelan mai că nu înnebuni de durere, auzind ce 
soartă îi era hărăzită fiicei sale, ca preţ de răscumpărare pentru 
viaţa fiilor lui; ar fi preferat, săracul, moartea în locul vieţii. Îşi 
spunea că nu era decât un laş captiv şi se zbătea în plânset. 
Bunul messire Yvain începu atunci a-i spune: 

— Seniore, mult este mişel şi trufaş acest uriaş care se umflă 
în pene dincolo de ziduri. Dar Cel de sus nu va îngădui ca fiica 
voastră să intre în puterea lui. Cât de mult o înjoseşte şi o 
urăşte! Ar fi o mare nedreptate dacă o fiinţă atât de frumoasă şi 


de neam ales ar încăpea pe mâna unor netrebnici. Aduceţi-mi 
aici armele şi calul! Porunciţi să se deschidă poarta şi lăsaţi-mă 
să trec! Nu ştiu care, dar unul din noi va să fie doborât la 
pământ. Poate voi fi în stare să-l umilesc pe acest nemernic care 
v-a prigonit atât de rău, şi să-l silesc să vă înapoieze fiii. El va 
veni să ceară iertare domniilor voastre pentru vorbele de ocară 
pe care vi le-a aruncat; atunci vă voi încredința Domnului, iar eu 
îmi voi urma calea. 

Se repeziră atunci să-i scoată calul şi îi aduseră armele. Îşi 
dădură osteneala să-i pună strâns armura. Îl înarmară cât 
putură mai repede, nemairămânându-le apoi decât să coboare 
podul şi să-i îngăduie să plece. 

Yvain ieşi dincolo de ziduri, urmat îndeaproape de leu; cei 
care rămăseseră în cetate înălţau rugi fierbinţi către cel de sus. 
Se temeau pentru Yvain, deoarece nelegiuitul Harpin, care 
ucisese mulţi viteji, văzându-l şi pe el în faţa lui, ar fi putut 
încheia lupta altfel decât le era lor voia; se rugau însă lui 
Dumnezeu să-l apere de moarte pe messire Yvain, ca să se 
întoarcă viu şi nevătămat, după ce îl va ucide pe uriaş. Fiecare 
se ruga din tot sufletul. 

Trufaş şi ameninţător, uriaşul se îndreptă atunci spre Yvain. 

— Pe ochii mei, spuse el, cel care tea trimis aici nu te avea 
prea drag; nici că se putea răzbuna mai bine pe tine pentru tot 
ce i-oi fi făcut! 

— iți prăpădeşti vorbele degeaba, îi răspunse Yvain fără 
teamă. Luptă cât poţi mai bine, căci şi eu voi face la fel. Nu-mi 
place vorba multă. Yvain îşi aminti atunci că era în întârziere. Îl 
lovi pe uriaşul acoperit cu o blană de urs, drept în piept şi-i dădu 
o astfel de lovitură, încât blana nu-l apără cu nimic; fierul lancei 
i se înroşi, iar sângele ţâşni din rană. Uriaşul îl izbi la rândul său 
pe Yvain atât de tare încât parul i se îndoi. Messire Yvain îşi 
trase sabia cu care ştia să dea lovituri grozave. Uriaşul era fără 
apărare, fiindcă avea atâta încredere în forţa lui, încât nu găsise 
de cuviinţă să se îmbrace în armură. Cu sabia în mână, Yvain 
porni la atac. Cu tăişul sabiei, nu cu latul, îl lovi şi îi tăie o 
bucată din obraz. Harpin îi dădu, însă, o astfel de lovitură, încât 
cavalerul trebui să se rezeme de gâtul calului său. 


Văzând aceasta, leul îşi zbârli coama şi se pregăti să-şi ajute 
stăpânul. Sări mâniat şi apucă puternic pielea păroasă a 
uriaşului, crăpând-o ca pe o scoarță de copac; îi sfâşie astfel 
coapsa, tăindu-i nervii şi carnea. Năucit, uriaşul începu să ragă 
ca un taur, căci leul îl rănise grav. Atunci ridică parul cu mâinile 
amândouă şi, vrând să-l lovească, dădu greş. Leul se feri într-o 
parte, iar lovitura căzu în gol, lângă messire Yvain. Cavalerul îşi 
luă atunci el avânt şi îl nimeri cu două lovituri. Inainte ca mişelul 
să-şi dea seama, Yvain îi desprinse cu sabia umărul de trunchi şi 
cu a doua lovitură îi băgă sabia în piept până în rărunchi. 
Uriaşul, căzut în ţărână şi încolţit de moarte, se prăbuşi cu 
vuietul unui stejar doborât. 

Toţi cei de la creneluri vrură să vadă isprava, năvălind cu toţii 
şi năpustindu-se asemenea câinilor de vânătoare când li se 
aruncă măruntaiele vânatului pe care l-au gonit. Se întreceau 
care mai de care, alergând acolo unde uriaşul zăcea întins la 
pământ. Chiar şi castelanul dădu fuga, cu toţi oamenii de la 
curte, împreună cu fiica şi soţia lui. Se bucurau cei patru fraţi, 
cărora cruntă le fusese suferinţa. Fiind siguri că nu l-ar putea 
reţine pe seniorul Yvain cu niciun chip, ei îl rugară să se întoarcă 
pentru a sărbători victoria de îndată ce îşi va termina treburile. 

Yvain le răspunse că nu le poate făgădui nimic, pentru că nu 
era în stare să prevadă cum avea să se sfârşească totul. Spuse 
însă castelanului că ar fi dorit ca cei patru fii ai săi, împreună cu 
sora lor, să-l ia pe pitic şi să se ducă la seniorul Gauvain, atunci 
când vor afla că s-a întors, să-i povestească şi lui întreaga 
aventură. Căci o faptă bună nu valorează nimic dacă nu este 
ştiută în lume. 

— Nu vom ascunde niciodată, răspunseră ei, această faptă 
bună, n-ar fi drept. Vom face aşa cum doriţi. Spuneţi-ne însă, ce- 
i vom putea spune când vom fi în faţa lui, cu cine vom putea să 
ne lăudăm dacă nu vă ştim numele? 

— Puteţi doar atât să-i mărturisiţi că numele meu este 
Cavalerul cu Leul şi vă mai rog să-i spuneţi din partea mea că 
mă cunoaşte bine, precum şi eu pe el, deşi nu-şi dă seama cine 
sunt. Este singura mea rugăminte. Trebuie acum să plec; ceea 
ce mă înspăimântă însă este gândul că am zăbovit prea mult 


aici; căci până la amiază mai am multe de împlinit în alt loc, 
dacă voi putea ajunge acolo la timp. 

Nu mai pierdu vremea şi porni la drum. Mai înainte de a pleca 
însă, castelanul îl rugă frumos să-i ia pe lângă el pe cei patru fii 
ai săi. Nimeni pe lume nu s-ar fi străduit mai mult să-l slujească. 
Dar Yvain nu dorea să aibă un soţ de drum şi părăsi singur 
ţinutul. 

Yvain se întoarse astfel la capela cât de repede putu să-l 
poarte calul. Drumul era drept şi frumos, iar el ştiu să-l urmeze, 
înainte, însă, ca el să fi ajuns acolo, domniţa fusese scoasă din 
capelă şi rugul pe care urma să fie aşezată fusese deja pregătit. 
Cu trupul gol sub cămaşă, legată lângă foc, o ţineau oameni 
care o învinuiau pe nedrept de ceea ce ei nu-i trecuse niciodată 
prin gând. 

Atunci ajunse şi messire Yvain şi, văzând-o pe Lunette lângă 
rugul în care vroiau s-o arunce, se mânie foarte. Nici de cortezie 
nici de înţelepciune nu s-ar bucura cel care s-ar teme de vreun 
lucru. Adevărat că se-ntristase şi el, dar nădăjduia că Dumnezeu 
şi dreptatea îl vor ajuta şi se vor arăta de partea sa: în aceştia 
se încredea el, iar leul îi era prieten. 

Se îndreptă atunci în goană spre mulţimea adunată strigând: 

— Lăsaţi-o, lăsaţi-o pe domniţă, oameni răi! Nu-i drept să fie 
aruncată în foc, nu are nicio vină. 

Şi oamenii, de ici de colo, se dădeau în lături ca să-i deschidă 
calea. 

Messire Yvain ardea de nerăbdare s-o revadă pe doamna pe 
care n-o pierduse din inimă nicicând. O căută cu ochii până ce-o 
zări şi îşi supuse inima la grea încercare, ţinând-o strânsă-n 
trup, ca pe un cal când îl tragi de hăţuri din răsputeri. Deşi oftă, 
o privi totuşi cu aprinsă bucurie; nu-şi împlinea însă suspinele şi 
le stăvilea cu greu chin, ca să nu-i fie auzite. Il cuprinse mila, 
văzând şi auzind marea durere a femeilor sărmane care 
plângeau în juru-i: 

— Vai, Doamne, cum ne-ai uitat! Cum vom rătăci de-acum, 
pierzând pe cea mai bună prietenă! Sfatul şi ajutorul ei ne 
susțineau la curte. Doamna ne dăruia hainele ei din blană de 
veveriţă. Se va întoarce de-acum crugul vremii; nu se va mai 
găsi cine să cuvinte pentru noi. Ajungă-l urgia pe seneşalul care 


ne-o răpeşte! Blestemat fie cel datorită căruia o pierdem! Mare 
va fi durerea noastră! Nu se va mai găsi cine să spună: „Daţi 
mantia de blană, ilicul şi cămaşa, scumpă doamnă, acestei 
femei de treabă! Dacă i le veţi trimite, vor fi bine folosite, căci 
este la mare nevoie”. S-a sfârşit cu asemenea cuvinte. Căci nu 
mai e nimeni leal şi curtenitor; fiecare cere mai curând pentru 
el, decât pentru un altul, chiar dacă nu are nicio nevoie. 
XXX 

ASTFEL SE TÂNGUIAU BIETELE FEMEI. TRECÂND PRINTRE ELE, 
messire Yvain le auzi toate plângerile, care nu erau nici 
mincinoase, nici prefăcute. O văzu pe Lunette îngenuncheată, 
acoperită doar de o cămaşă; i se dăduse împărtăşania, iar ea 
ceruse iertare Domnului pentru păcatele săvârşite. Atunci Yvain 
veni spre ea şi, ridicând-o în picioare, îi spuse: 

— Domnița mea! Unde sunt cei care vă acuză şi condamnă? 
Pe loc, de nu cumva vor refuza, le va fi acordată bătălia. 

Fata care-l aşteptase, dar nu-l zărise până atunci, îi zise cu 
bucurie: 

— Seniore, veniţi trimis de Dumnezeu ca să mă ajutaţi la 
mare nevoie! Cei care aduc falsă mărturie sunt cu toţii aici, 
pregătiţi împotriva mea. Dacă aţi mai fi întârziat o clipă, aş fi 
ajuns cenuşă şi cărbuni. Aţi venit să mă apăraţi, de aceea 
Domnul vă va da putere; jur că nu sunt vinovată de trădare! 

Cuvintele acestea le-au auzit seneşalul cu cei doi fraţi ai săi. 

— Ei, zise el, femeie zgârcită cu adevărul şi generoasă cu 
minciuna! E un nebun cel care se-ncrede în cuvântul tău şi se 
încumetă la asemenea faptă. E tare neghiob cavalerul care a 
venit să moară pentru tine, căci el este singur iar noi suntem 
trei. ÎI sfătuim să facă mai bine cale-ntoarsă, înainte ca răul să 
se întoarne în mai rău. 

Supărat, cavalerul îi răspunse: 

— Cui îi este teamă n-are decât să fugă! Nu mă tem atât de 
mult de cele trei scuturi ale voastre, încât să plec învins fără 
lovituri de spadă. Ar însemna să fiu un infam, dacă, întreg la 
minte şi sănătos cum sunt, v-aş lăsa liber câmpul de bătălie. 
Atâta vreme cât voi fi teafăr şi în viaţă, nu voi fugi în faţa 
amenințărilor tale. Te sfătuiesc dar, să dai pe loc strigare 
precum că domniţa e nevinovată şi că ai ponegrit-o pe nedrept. 


Ea mi-a spus, şi o cred, m-a încredinţat jurându-se pe sufletul ei, 
că nu a trădat-o nicicând pe doamna sa cu gândul, cu vorba ori 
cu fapta. Cred ce mi-a spus şi o voi apăra cu toată puterea 
braţului meu, pentru că dreptatea îmi stă într-ajutor. Dumnezeu 
este de partea celui drept, iar Domnul şi dreptatea una sunt; şi 
atunci când ei mi se alătură, mai buni prieteni am decât tine, şi 
ajutor mai de nădejde! 

Ceilalţi îi răspunseră cu nesăbuinţă că el n-avea decât să se 
îndrepte spre pierzanie cât mai iute cu putinţă, având doar grijă 
ca leul să nu le facă vreun rău. Desigur, le spuse messire Yvain, 
că doar nu-l va sili pe leu să lupte, bizuindu-se numai pe el 
însuşi. Dar dacă leul său avea totuşi să-i atace, atunci ei să se 
ferească, deoarece el nu-i putea asigura cu nimic în această 
privinţă. 

— Orice ai zice, răspunseră ceilalţi, dacă nu-ţi ţii fiara şi n-o 
potoleşti, n-ai de ce să rămâi aici; pleacă din nou, de vrei să fii 
înţelept. Toată această ţară ştie cum fata aici de faţă şi-a trădat 
stăpâna; de aceea drept este să fie aruncată în flăcări. 

— Ferească sfântul Duh! răspunse messire Yvain care ştia 
adevărul. Să nu dea Domnul să plec de aici până nu îi voi reda 
libertatea. li făcu apoi leului semn să se tragă înapoi şi să stea 
liniştit, iar acesta se supuse îndată poruncii. 

După ce schimbară apoi aceste cuvinte, luptătorii se 
îndepărtară unii de alţii. Cei trei se repeziră asupra seniorului 
Yvain, care venea, însă împotriva lor la pas, nevoind să se 
dezlănţuie de la primul atac. li lăsă să-şi sfărâme lăncile de 
scutul său, păstrându-și-o întreagă pe a sa. Din scut îşi făcu apoi 
pavăză şi se îndepărtă de ei ca la un stânjen. Repede, însă, se 
întoarse la treabă, căci nu era timp de odihnă. Revenind, îl 
atinse pe seneşalul care se găsea în fruntea fraţilor săi, 
frângându-şi lancea de trupul său şi aruncându-l la pământ. Îi 
dăduse o lovitură atât de zdravănă, încât acesta zăcu năucit 
câtăva vreme, fără a se mai gândi la revanşă. 

Ceilalţi doi se repeziră însă asupra lui cu săbiile pe care le 
traseră din teacă, dându-i puternice lovituri, şi primind altele şi 
mai grozave în schimb. O singură lovitură de-a lui Yvain valora 
cât două de-ale lor. Acesta se apără împotriva lor atât de bine, 
încât nu cedă nici măcar un pas. lată însă că seneşalul, 


ridicându-se de la pământ şi alăturându-se fraţilor săi, ei se 
străduiră împreună, până ce îl strâmtorară şi-l răniră pe messire 
Yvain. 

Văzând aceasta, leul nu mai întârzie să-i vină în ajutor, 
simțind că era mare nevoie de el. lar femeile, care o îndrăgeau 
pe domniţă se rugau lui Dumnezeu cu inima curată să nu 
îngăduie cu niciun preţ moartea sau înfrângerea cavalerului 
care intrase în luptă ca să apere cauza cea dreaptă. Şi femeile îl 
ajutau cu rugăciunile lor, căci ele nu aveau altă armă. 

Între timp, leul se năpusti cu atâta înverşunare asupra 
seneşalului pornit la luptă, încât zalele acestuia zburară ca 
paiele În vânt, lăsându-l fără o mână de la umăr, şi zdrobindu-i o 
coastă. Tot ce atingea sfâşia, scoțând măruntaiele seneşalului la 
iveală. Astfel de lovitură primi tabăra duşmană. 

XXX 

COMBATANŢII ERAU ACUM ÎN NUMĂR EGAL PE CÂMPUL DE 
luptă. Seneşalul, nemaiputând scăpa de moarte, era scăldat 
într-un val roşu de sânge cald care-i ţâşnea din inimă. Leul se 
năpusti apoi şi asupra celorlalţi, căci messire Yvain nu reuşise 
niciun pic să-l gonească cu lovituri ori cu ameninţări, deşi se 
străduise cu multă osteneală. Leul ştia fără îndoială că 
seniorului său îi convenea acest ajutor şi că după aceea avea 
să-l îndrăgească şi mai mult; de aceea se şi repezise asupra 
celor doi, care se apărau cu înverşunare, rănindu-l şi 
însângerându-l. Când messire Yvain văzu că leul fusese rănit, 
inima în piept i se aprinse de mânie şi, străduindu-se amarnic 
să-l răzbune, porni asupra duşmanilor atât de crunt, încât îi 
năuci. Cei doi, nemaiputând să se apere, cerură îndurare. 
Aceasta se datora însă ajutorului adus de leu, ale cărui răni erau 
adânci şi trupul stors de puteri. Pe de altă parte, nici messire 
Yvain nu era nevătămat; şi el era crestat de răni, de care însă îi 
păsa mai puţin decât de cele ale prietenului său. 

Domnita însă era eliberată, aşa cum îi fusese voia; stăpâna sa 
o iertă pe Lunette cu dragă inimă. Duşmanii fură ei arşi pe rugul 
pe care îl pregătiseră, căci aceasta este raţiunea dreptăţii: cel 
care judecă pe nedrept pe altcineva trebuie să îndure aceeaşi 
moarte pe care a vrut să i-o dea celui nevinovat. 


Lunette era mulţumită şi voioasă pentru că se împăcase cu 
doamna sa şi bucuria lor era atât de mare, încât nimeni nu mai 
văzuse aşa ceva. Cu toţii îşi ofereau serviciul seniorului Yvain, 
după cum se cuvenea, fără a-l recunoaşte însă. Nu-l 
recunoscuse nici Laudine, care-i stăpânea inima fără s-o ştie. Il 
rugă însă mult să se înduplece să rămână până ce rănile sale şi 
ale leului aveau să se vindece. 

— Prinţesă, răspunse el, nu pot rămâne în aceste locuri, atâta 
vreme cât doamna mea nu mă va ierta de supărarea şi mânia 
ei. Atunci doar vor lua sfârşit chinurile mele. 

— Imi pare rău, răspunse doamna. Nu dă dovadă de prea 
multă cortezie doamna care vă sfâşie inima. Ea n-ar trebui să-i 
interzică primirea unui cavaler de valoarea voastră, doar dacă 
nu cumva aţi comis o greşeală foarte gravă. 

— Doamnă, zise el, oricâtă durere mă apasă, iubesc tot ceea 
ce ei îi place. Dar nu-mi mai răscoliţi inima! Nu voi pomeni 
nimănui această greşeală a mea, decât doar acelora care o 
cunosc bine. 

— O mai cunoaşte, deci, cineva în afară de voi doi? 

— Da, doamnă! 

— Spuneţi-ne, cel puţin, blânde sire, numele vostru! După 
aceea puteţi pleca liniştit. 

— Liniştit? Cu neputinţă, doamnă. Datorez mai mult decât îmi 
stă în puteri să înapoiez. Totuşi, nu trebuie să vă ascund numele 
sub care mă fac cunoscut. Dacă veţi auzi vreodată de Cavalerul 
cu Leul, aflaţi că eu sunt acela. Numele acesta vreau să-mi fie 
dat. 

— Doamne, seniore, ce înseamnă acest nume de care n-am 
auzit niciodată? 

— V-aţi convins, doamnă, în felul acesta, că nu mi-a mers 
vestea în lume ca unui cavaler vestit. 

— Totuşi, dacă nu v-ar fi cu supărare, îi mai spuse doamna, v- 
aş ruga să mai şedeţi la noi. 

— O, n-aş îndrăzni atâta timp cât n-aş fi sigur că aceasta este 
şi dorinţa doamnei mele. 

— Plecaţi, deci, în pace, bunule senior, şi fie voia celui de sus 
ca durerea să v-o schimbe în bucurie î 


— Să vă audă bunul Dumnezeu! răspunse cavalerul. Apoi 
spuse doar pentru sine: Doamnă, nu ştii că deţii cheia fericirii 
mele! 

XXX 

YVAIN PORNI LA DRUM CU MÂHNIRE ÎN SUFLET; NU-L 
recunoscuse nimeni. Lunette doar îl însoţi o bună bucată de 
drum, şi atunci Yvain o rugă stăruitor să nu dezvăluie cuiva 
numele apărătorului ei. 

— Seniore, spuse ea, va fi precum vă este voia. 

După aceea, o mai rugă să-şi amintească de el şi să-l apere 
pe lângă doamna sa când va găsi momentul prielnic. Degeaba îi 
mai aduce aminte de aceasta, îi răspunse Lunette; se înţelege 
de la sine că ea nu va uita niciodată binele pe care i-l adusese, 
şi-i mulţumi apoi de nenumărate ori. 

Yvain mergea dus pe gânduri, obosit de leul pe care trebuia 
să-l poarte, căci acesta nu mai avea puteri să-l urmeze. li făcuse 
litieră din scutul său, din muşchi şi din ferigă, un culcuş pe care 
îl aşezase cu grijă, purtându-l apoi întins pe el. 

Tot mergând astfel, ajunse în faţa porţii unei case mari şi 
frumoase. Găsind totul închis, bătu în poartă. Un slujitor îi 
deschise de la prima chemare. Îi apucă frâul cu mâna şi-i spuse: 

— înaintați, messire! Vă prezint casa seniorului meu, dacă vă 
e voia să coborâţi din şa. 

— Îți mulţumesc pentru bunăvoință, răspunse Yvain. Suntem 
la vreme de seară şi avem mare nevoie de bună ospătare. 

De-abia trecu de poartă, că Yvain şi văzu pe toţi oamenii casei 
alergând să-i iasă în întâmpinare. Il salutară şi-l ajutară să 
coboare din şa, după ce aşezară pe lespezile din faţa casei 
scutul său cu leul; unii luară calul şi îl duseră în grajd, alţii îi 
luară armele, după cum se cuvenea, apoi îl înştiinţară pe 
seniorul lor. Îndată ce acesta află vestea, cobori în curte şi îl 
salută pe Yvain; îl urma soţia sa împreună cu toţi fiii şi toate 
fiicele şi cu mulţi alţi oameni. Se aduseră apoi viole şi-l ospătară 
pe Yvain în cânt şi veselie. După aceea îl conduseră într-o 
cameră liniştită, găsindu-l foarte bolnav, şi punându-i şi leul 
alături, nu fără mustrări. 

Două fecioare, fetele stăpânului casei, se porniră apoi să-l 
vindece, căci erau tare pricepute în medicină. Aşa rămase Yvain 


acolo cu leul mai multe zile, până ce amândoi se vindecară, 
putând din nou să-şi reia drumeţia. 
XXX 
ÎNTRE TIMP SE ÎNTÂMPLĂ CA SENIORUL DE NOIRE ESPINE SĂ 
fie certat cu Moartea. Aceasta îl lovi amarnic, până ce îl răpuse. 
După moartea lui, cea mai în vârstă dintre cele două fiice ale 
sale declară că părintele ei i-ar fi lăsat spre folosinţă întreg 
pământul său, câte zile va avea, astfel că nu-l va împărţi cu sora 
ei. Aceasta din urmă răspunse că se va duce la curtea regelui 
Arthur să ceară ajutor pentru a-şi susţine cauza. Când sora cea 
mare văzu că mezina nu-i va ceda cu niciun chip pământul fără 
proces, se nelinişti foarte şi hotărî să ajungă la curte înaintea ei. 
Se pregăti în grabă şi, fără să piardă cumva vremea, porni la 
drum ca să ajungă la curte. Mezina plecă şi ea, grăbindu-se din 
răsputeri, însă fără folos: sora cea mare ceruse deja ajutor 
seniorului Gauvain, iar aceasta făgăduise să-i împlinească toate 
rugăminţile. Au convenit însă ca nimeni să nu afle de această 
învoială, altfel Gauvain nu se va mai înarma pentru luptă. 


Mezina ajunse însă şi ea la curte, îmbrăcată într-o mantie 
scurtă din stofă căptuşită cu hermină. Trecuseră trei zile de 
când regina şi toţi captivii se întorseseră din închisoarea în care 
îi ţinuse Meleagant. Singur Lancelot zăcea închis prin trădare 
într-un turn. Chiar în ziua când fecioara se prezentă la curte, 
ajunse şi vestea despre uriaşul crud şi neomenos pe care 
Cavalerul cu Leul îl omorâse în luptă. Fii castelanului îl salutară 
pe unchiul lor, seniorul Gauvain, din partea învingătorului. 
Nepoata lui îi povesti ajutorul adus de acest viteaz; îi mai spuse 
că, deşi Gauvain nu ştia cine este Cavalerul cu Leul, el îl 
cunoştea totuşi foarte bine. 

XXX 

VORBELE ACESTEA LE AUZI SORA MEZINA; EA SE SIMŢEA 
pierdută pentru că nu mai spera să găsească la curte vreun 
ajutor, lipsindu-i braţul celui mai bun cavaler. Il implorase şi ea 
de nenumărate ori pe Gauvain. 

— Domniţă, îi răspunse messire Gauvain, mă rogi în van; nu 
mi-e cu putinţă să te ajut pentru că am pornit altă treabă de la 
care nu mă voi da în lături! 


Fecioara plecă atunci şi se prezentă în faţa regelui. 

— Sire, zise ea, am venit la voi pentru a cere ajutor la curtea 
voastră. Nu am găsit niciun sprijin şi mă mir. Nu voi pleca fără 
învoirea voastră. Să afle totuşi sora mea că, dacă vroia partea 
mea, ar fi putut s-o obţină prin dragoste; dacă voi găsi un braţ 
ferm, nu-i voi lăsa niciodată moştenirea mea. 

— Ai vorbit înţelept, îi spuse regele Arthur. Pentru că sora 
voastră se află aici, o rog şi o sfătuiesc să-ţi lase ceea ce ţi se 
cuvine de drept. 

Sora mai mare, însă, fiind sigură de ajutorul celui mai bun 
cavaler din lume, răspunse: 

— Sire, să mă bată Dumnezeu dacă voi împărţi din 
moştenirea mea castel, cetate, pământ desţelenit, pădure, 
moşie ori altceva. Dacă vreun cavaler îndrăzneşte să se 
înarmeze pentru ea, oricine ar fi cel care vrea să-i susţină cauza, 
să se prezinte acum! 

— Nu eşti deloc binevoitoare, îi zise regele. E nevoie de mai 
mult timp pentru a căuta un cavaler. Dacă ea va vrea, te va 
putea urmări în răstimp de patruzeci de zile la judecată în faţa 
întregii curţi. 

— Sire, puteţi hotărî legile după cum credeţi de cuviință, 
răspunse sora cea mare. Va fi precum spuneţi. În niciun caz însă 
nu mă voi dezice de hotărârea luată; dar dacă sora mea cere 
acest răgaz, eu îl voi accepta. 

Mezina ceru răgazul de patruzeci de zile şi îndată după aceea 
îşi luă rămas bun de la rege, plecând de la curte, hotărâtă să nu 
înceteze a-l căuta pe tot pământul pe Cavalerul cu Leul, care îşi 
punea braţul în slujba celor năpăstuiţi. 

Şi astfel mezina începu să-l caute pe messire Yvain. Străbătu 
multe ţinuturi, dar nu ajungea până la ea nicio veste despre 
cavaler; durerea începu atunci s-o copleşească şi ea căzu 
bolnavă. Tot răul i-a fost însă spre bine, căci ajunse la o 
cunoştinţă de-a ei, unde era mult iubită. Gazda, văzând pe 
chipul fetei că aceasta nu era deloc sănătoasă, o opri cu de-a 
sila ca să le povestească necazul. 

O altă fecioară porni atunci pe aceeaşi cale ca s-o ajute în 
căutare, ea rămânând să se odihnească. Cealaltă fecioară rătăci 
astfel cât fu ziua de lungă, singură şi mergând iute, până ce se 


lăsă întunericul. Necazul era cu atât mai mare cu cât ploua cu 
găleata, iar fata era în mijlocul pădurii. Drumul era desfundat, şi 
adesea calul intra în noroi până la oblânc. Fecioara era la mare 
ananghie, la mijloc de codru şi fără călăuză, pe vreme rea şi în 
miez de noapte. Era o beznă de nici calul nu vedea pe unde 
păşea. Fata se ruga la toţi sfinţii; în sfârşit, Cel de sus se îndură 
de ea şi îi mână paşii până la un adăpost. Dumnezeu o scoase 
afară din pădure; acolo, după alte lungi rugăciuni, ea auzi 
sunetul unui corn care o bucură nespus de mult. Era semn bun 
că va găsi un adăpost; merse astfel pe un drum până ce se 
apropie de cornul ale cărui sunete ajunseseră prin noapte până 
la ea. 

Cornul sună prelung de trei ori. Fecioara se îndreptă ţintă într- 
acolo, până ce ajunse la o cruce care se găsea pe partea 
dreaptă a drumului. Acolo trebuie că se găsea cel care sunase 
din corn. Dădu pinteni calului până ce se apropie de un pod. 
Dincolo de el zări un mic castel rotund, cu ziduri albe şi 
barbacană. Aşa ajunse ea la castel, călăuzită prin noapte de 
paznicul care, urcat pe metereze, sunase din corn. Indată ce 
acesta o văzu, îi dădu bineţe, luă cheile de la poartă şi îi 
deschise, zicându-i: 

— Fii binevenită, fecioară, oricine ai fi! În noaptea aceasta vei 
avea o gazdă bună. 

— Nici nu căutam altceva, îi răspunse fata. După chinul şi 
osteneala din timpul zilei ea preţuia şi mai mult această 
găzduire. Se simţea tare bine. 

După masă, gazda sa o întrebă încotro merge şi ce caută. 

— Caut pe cineva pe care nu-l cunosc şi nu l-am văzut în viaţa 
mea cred, răspunse fata. Este vorba despre un cavaler însoţit de 
un leu; mi s-a spus că, de-l voi găsi, pot să am în el încredere 
deplină. 

— Pot să te asigur de aceasta, răspunse gazda sa, căci 
Dumnezeu mi l-a trimis alaltăieri, tocmai când eram mai încolţit 
de nevoie. Binecuvântată fie cărarea pe care a ajuns la casa 
mea. El m-a scăpat de un aprig duşman al meu. Dincolo de 
poartă mai poţi vedea încă trupul uriaşului pe care l-a ucis fără 
nicio osteneală. 


— Pentru Dumnezeu, seniore, zise fecioara, spune-mi, te rog, 
dacă ştii în ce parte s-ia îndreptat şi dacă s-a oprit în vreun loc! 

— Nu ştiu unde se află el acum, răspunse castelanul, dar pot 
să-ţi arăt mâine încotro s-a îndreptat. 

— O, de-ar da Dumnezeu să-mi îndrume paşii acolo unde pot 
afla vreo veste! De-l voi găsi, voi fi foarte fericită. 

Vorbiră astfel până-n ceas târziu de noapte. Când se lumină 
de ziuă, domniţa se sculă îndată, pentru că avea mare grijă să-l 
găsească pe Cavalerul cu Leul. Stăpânul casei împreună cu toţi 
ai lui o îndreptară pe drumul bun către fântâna de sub pin. Ea se 
strădui să ţină calea dreaptă spre cetatea unde trăia Laudine. 
Ajunsă acolo întrebă pe primii oameni pe care îi întâlni dacă 
ştiau s-o îndrume către Cavalerul însoţit de un leu; aceştia îi 
răspunseră că l-au văzut luptând cu trei cavaleri deodată, chiar 
în locurile acelea. 

— Pentru Dumnezeu, răspunse repede fata, tot mi-aţi spus 
acestea, nu mi-ascundeţi restul, dacă ştiţi mai mult! 

— Nu cunoaştem mai mult decât cele ce v-am spus. Nu ştim 
ce-a devenit cavalerul. Dacă domniţa pentru care a luptat nu 
poate să vă dea veşti despre el, nimeni de aici nu este în stare 
să vă spună mai mult. Dacă vreţi să vă adresaţi ei, nu trebuie să 
mergeţi mai departe; s-a dus să se roage şi să asculte slujba în 
mănăstirea aceea. A intrat mai de mult şi credem că şi-a 
terminat ruga. 

Pe când vorbeau astfel, iat-o pe Lunette ieşind din mănăstire. 

— Uitaţi-vă într-acolo, îi spuse lumea. Fata îi ieşi în cale; se 
salutară amândouă. Apoi ea îi spuse pe dată cele ce căuta să 
afle. Lunette răspunse că va porunci imediat să se pună şeaua 
pe un cal de paradă, pentru că voia s-o însoţească. Avea s-o 
conducă până la palanca unde se despărţise de Yvain. Auzind 
aceasta, fata îi mulţumi din tot sufletul. Calul fu adus, iar 
Lunette urcă în şa. 

Călărind împreună, Lunette îi povesti fetei cum fusese ea 
învinuită de trădare. Duşmanii săi şi aprinseseră rugul pe care 
urmau s-o ardă, când Cavalerul cu Leul i-a venit în ajutor. Tot 
vorbind, o însoţi pe fată până ce ajunseră la drumul drept unde 
messire Yvain se despărţise de ea. 


— Drumul acesta, îi spuse Lunette fetei, duce până într-un loc 
unde vei afla veşti despre cavaler, dacă Domnul şi Sfântul Duh 
vor îngădui să afli mai mult decât pot eu să-ţi spun. Îmi 
amintesc că ne-am despărţit chiar în locul acesta; nu ne-am mai 
văzut de atunci şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Avea mare 
nevoie, când a plecat, să i se îngrijească rănile. Te îndrum pe 
acest drum şi dea Domnul să-l găseşti nevătămat, la noapte 
chiar, ori mâine. Du-te acum! Te încredinţez Domnului! 

Nu te însoțesc mai departe ca să nu se mânie stăpâna, 
doamna mea. Lunette pomi înapoi spre castel iar fata continuă 
singură calea, până ce ajunse la casa unde messire Yvain 
rămăsese să-şi vindece rănile. Văzu în faţa porţii lume, cavaleri, 
doamne şi slujitori, şi pe seniorul casei: îi salută şi îi rugă să-i 
spună, dacă ştiau, veşti despre un cavaler pe care îl căuta ea de 
multă vreme. 

— Cine este acest cavaler? O întrebară aceştia. 

— Cavalerul care nu se desparte niciodată de un leu, aşa am 
auzit spunându-se. 

— Pe onoarea mea, domniţă, zise seniorul, chiar acum a 
plecat de la noi. Il ajungi îndată din urmă, dacă vei ţine făgaşul 
acesta: grăbeşte-te, dar, să nu întârzii! 

— Ferească sfântul, seniore, zise fata. Spune-mi în ce parte a 
luat-o! 

— Pe aici tot înainte, răspunseră ei, rugând-o să-l salute pe 
cavaler din partea lor. Fata însă nu mai auzi aceste spuse, 
pentru că nu pierdu vremea, ci pe dată şi porni în galop întins; 
mersul i se părea încet, deşi îşi mina aprig calul. 

Străbătu astfel nişte mlaştini, goni apoi pe drum drept, până 
ce îl zări pe cavalerul însoţit de leu. Își zise atunci, plină de 
bucurie: 

„O, Doamne! îl văd acum pe cel pe care l-am căutat atât! Cât 
de bine i-am mers pe urme! Dar cu ce mă voi alege dacă gonesc 
după vânat şi nu-l pot prinde? Nu voi avea nimic de câştigat, pe 
onoarea mea. In zadar m-am ostenit dacă el va refuza să mă 
urmeze.” 

Vorbindu-şi astfel sieşi, se grăbi până ce, cu calul scăldat în 
ape, îl ajunse din urmă şi îl salută. Yvain îi răspunse pe dată: 


— Domnul să te aibă în paza lui, frumoasă domniţă, şi să te 
ferească de griji şi de necazuri! 

— Seniore, am speranţa că domnia ta mă va putea feri de 
multe dintre ele. 

Se apropie atunci de el şi îi spuse: 

— Seniore, te-am căutat îndelung. Marele renume al valorii 
voastre m-a făcut să pornesc în căutarea Cavalerului cu Leul. 
Am străbătut multe ţinuturi. Am mers atât până ce, slavă 
Domnului, sunt acum lângă domnia voastră. Nu mi s-a întâmplat 
nimic rău, şi nici nu mă plâng de ceva. Picioarele mi le simt mai 
uşoare pentru că durerea mea a dispărut, acum, că suntem 
împreună. Aflaţi că nu eu sunt la strâmtoare, ci o fiinţă mai bună 
decât mine, mai nobilă şi mai vitează. Dacă ea are nevoie de 
domnia voastră, este pentru că a fost atrasă de renumele 
Cavalerului cu Leul. În afara voastră nu mai aşteaptă niciun 
ajutor. Cu sprijinul vostru, această domniţă speră să-şi apere 
cauza împotriva surorii sale care vrea s-o dezmoştenească. 
Nimeni n-a putut s-o convingă că s-ar mai găsi cineva în stare s- 
o ajute. Veţi câştiga dragostea fecioarei dezmoştenite, iar gloria 
voastră va spori dacă îi veţi apăra dreptul. V-ar fi căutat chiar 
ea, pentru binele care-l aşteaptă de la voi, şi n-aş fi venit eu, 
dacă n-ar fi oprit-o boala care a ţinut-o la pat. Daţi-mi răspuns 
acum, rogu-vă! Veţi îndrăzni să vă prezentaţi, ori vă veţi odihni 
aici? 

— Nicidecum, răspunse Yvain; gloria nu se poate pune la 
păstrare. De aceea nu mă voi odihni, ci te voi urma bucuros, 
dulce prietenă, până unde ţi-e voia. Dacă domniţa pentru care 
m-ai căutat aşteaptă de la mine un act de vitejie, nu dispera; îmi 
voi pune în slujba ei întreaga forţă. Deie-mi Domnul har şi 
dibăcie, pentru ca datorită bunei mele sorţi să pot a-i apăra 
dreptatea! 

XXX 

ASTFEL CĂLĂRIRĂ El DOI, VORBIND ÎMPREUNĂ, PÂNĂ CE SE 
apropiară de castelul Cumplitei Aventuri. Acolo hotărâră să nu-şi 
mai urmeze drumul, pentru că ziua era pe sfârşite. În timp ce se 
îndreptau spre castel, însă, oamenii care îi vedeau venind îi 
strigau cavalerului: 


— Nu te apropia, seniore, nu te apropia! Acest castel ți s-a ivit 
în cale ca să înduri răul şi ruşinea. Chiar şi abatele nostru ar 
putea jura că spunem adevărul! 

— Ei, zise Yvain, oameni nebuni şi păcătoşi, plini de răutate şi 
lipsiţi de orice virtute! De ce mă primiţi în felul acesta? 

— O vei afla îndată, cavalere, dacă mai înaintezi puţin. Nu vei 
şti nimic, însă, până ce nu te vei fi găsit sus, în fortăreață. 

Îndată messire Yvain se îndreptă spre turn, în timp ce oamenii 
strigau în juru-i: 

— Hei, nenorocitule, unde mergi? Dacă n-ai întâlnit încă până 
acum pe cineva care să te dea de ruşine, acolo unde mergi 
acum vei afla atâta ocară, încât nu vei mai avea putinţa să 
povesteşti ce ţi s-a întâmplat. 

— Oameni fără onoare şi curaj, spuse messire Yvain auzindu-i, 
de ce vă repeziţi asupră-mi? Ce vreţi de la mine de-mi urlaţi pe 
urme? 

— Prietene, degeaba te mânii, îi răspunse o femeie în vârstă, 
curtenitoare şi înţeleaptă. Oamenii aceştia nu te îndrumă la rău, 
ci te îndrumă, dacă ai sta să-i asculţi, să nu mâni peste noapte 
la castel; nu îndrăznesc să-ţi spună pricina. Ei te dojenesc şi te 
ocărăsc pentru că vor să te înspăimânte. Aşa obişnuiesc să 
procedeze cu toţi cavalerii care se abat pe tărâmul nostru, 
pentru ca ei să nu-şi continue drumul. Obiceiul ne obligă să nu 
oferim pentru nimic în lume găzduire în casele noastre vreunui 
cavaler străin. Nu eşti de-al nostru; nimeni nu te împiedică să 
înaintezi. Dacă aşa îţi este voia, urcă la castel; cred, însă, că vei 
face cale întoarsă după spusele mele. 

— Doamnă, zise Yvain, sunt convins că dacă ţi-aş urma sfatul 
aş dobândi onoare şi vitejie; dar nu ştiu unde aş putea afla mai 
apoi un adăpost. 

— Pe cinstea mea, adăugă femeia, nu voi mai scoate o vorbă. 
Lucrurile acestea nu mă privesc pe mine. M-aş bucura nespus, 
totuşi, să te văd ieşind din castel fără a îndura prea multă 
umilinţă; dar ştiu bine că nu se va întâmpla aceasta. 

— Doamnă, să te răsplătească Dumnezeu pentru sfatul cel 
bun! Dar inima mea nebună mă trage înspre castel şi eu îi voi 
urma îndemnul. Pe dată Yvain se năpusti spre poartă, urmat de 
fecioară şi de leu. Paznicul îl tot chema: 


— Vino iute, haide! Ajuns-ai într-un loc unde vei fi strâns ţinut; 
fii rău venit la noi! 

XXX 

ÎN ACEST MOD ÎL OCĂRA PAZNICUL, GRĂBINDU-L SĂ URCE. 
Messire Yvain trecu prin faţa lui fără să-i răspundă, intrând într-o 
sală mare, înaltă şi nouă. Ajunse apoi la o pajişte îngrădită cu 
pari groşi, cu vârful ascuţit. Privind printre pari, Yvain văzu 
înăuntru cam la vreo trei sute de fecioare trudind cu mâinile. 
Fiecare se străduia cât putea, lucrând cu fir de aur şi mătase. 
Ele zăceau într-o asemenea sărăcie, încât multe nu mai erau 
legate la brâu cu cingătoare; ilicele erau deşirate la piept şi-n 
părţi, iar veşmintele rupte şi murdare. Aveau gâtul subţire şi 
chipul pal de foame. 

Văzându-l pe messire Yvain, îşi plecară capul şi începură să 
plângă; rămaseră astfel o vreme nefăcând nimic, neputând să-şi 
smulgă privirea din pământ, atât erau de îndurerate. 

După ce le privi, messire Yvain se întoarse spre poartă; pe 
dată paznicul îi sări înainte, strigându-i: 

— În zadar vrei să pleci, seniore! Ai vrea să fi rămas afară, 
dar, pe capul meu, nimic nu te mai poate ajuta; vei fi copleşit de 
atâta batjocură, încât nimic nu o va putea întrece! N-ai dat 
dovadă de înţelepciune când ai pătruns aici, de unde nu vei mai 
ieşi vreodată. 

— Nici nu doresc aceasta, frate, îi răspunse Yvain. Spune-mi 
însă, pe sufletul tatălui tău! De unde au venit domniţele pe care 
le-am văzut pe pajişte ţesând mătase şi brocarduri cu fir de aur? 
Fac lucruri care îmi plac mult; dar ceea ce îmi displace este că 
sunt tare slabe, palide, şi triste. Sunt de părere că ar deveni 
frumoase şi vesele de nu s-ar zbate toate în nevoi. 

— Eu nu pot să-ţi spun nimic, răspunse paznicul. Caută pe 
altul să te lămurească! 

— Voi face şi aceasta, dacă altfel nu se poate. 

Cercetă atunci până găsi o intrare pe pajiştea unde lucrau 
fecioarele; se îndreptă spre ele şi le salută. Văzu însă cum le cad 
lacrimi din ochi. 

— Îndepărtaţi durerea de la inimă, rogu-vă, şi întoarceţi-vă 
spre bucurie! 


— Să vă audă Domnul, mândre seniore! îi spuse una dintre 
fecioare. Nu vă vom ascunde cine suntem şi din ce ţară. Poate 
că acest lucru doriţi să-l aflaţi. 

— N-am venit aici decât pentru asta, răspunse Yvain. 

— Seniore, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă ca regele 
Insulei Fecioarelor să plece pe la curţi şi ţări străine pentru a 
afla veşti din lume. A colindat pământul ca un nebun până cea 
nimerit la acest castel. Într-un ceas rău însă veni el aici; noi, 
care l-am servit întotdeauna cu credinţă, am avut de tras din 
aventura sa întreaga ocară şi întregul chin. Aflaţi că şi pe 
domnia voastră vă va aştepta nespusă batjocură dacă nu vi se 
va cere în schimb răscumpărarea. Se întâmplă că seniorul 
nostru veni la acest castel, unde se găsesc doi fii de diavol; să 
nu credeţi că vă spunem poveşti, ei sunt fiii unei femei şi ai unui 
zburător. Aceştia doi se luptară cu regele; durerea avea să fie 
mare, căci seniorul nostru nu împlinise încă optsprezece ani. 
Puteau să-l taie ca pe un miel de primăvară. Regele nostru fu 
cuprins de spaimă. Scăpă doar jurându-se că va trimite în 
fiecare an, toată viaţa sa, treizeci de fecioare din ţara lui. Se 
hotărî prin jurământ că acest tribut va dura cât vor trăi cei doi 
nelegiuiţi. Însă în ziua când ar fi bătuţi şi învinşi în luptă, regele 
nostru va fi scutit de această obligaţie, iar noi, care am fost date 
spre durere şi ruşine, vom fi eliberate. Nu credem însă că va 
veni vreodată această zi. Am vorbit ca un copil fără minte când 
am amintit de eliberarea noastră; nu vom mai ieşi nicicând de 
aici. Toată viaţa vom ţese haine de mătase, dar nu vom fi, din 
cauza aceasta, mai bine îmbrăcate. Mereu vom fi goale şi 
mizere, chinuite de frig şi foame. Nu suntem în stare să 
câştigăm cât să mâncăm pe săturate. Pâinea o avem pe sponci, 
dimineaţa puţin şi seara mai de loc. Cu lucrul mâinilor abia de 
câştigăm fiecare patru dinari dintr-o livră ca să ne ducem traiul 
de azi pe mâine. Cu banii ăştia nu putem avea destulă hrană şi 
îmbrăcăminte; cine câştigă doar douăzeci de bani pe săptămână 
se zbate în nevoi. Şi vă rog să mă credeţi pe cuvânt că toate 
câştigăm aceşti douăzeci de bani sau chiar mai mult. Cu suma 
asta ar fi bogat şi un duce! Ne luptăm cu sărăcia, în timp ce se 
îmbogăţeşte din mizeria noastră cel pentru care muncim. 
Veghem până târziu în noapte şi trudim în fiecare zi. Stăpânii 


noştri ne ameninţă că ne vor rupe în bătaie dacă ne odihnim şi 
de aceea nu îndrăznim să ne oprim din lucru. Ce să vă mai 
povestesc? Suntem copleşite de atâta rău şi ruşine, încât îmi 
este cu neputinţă să vă spun chiar şi a cincea parte din chinul 
nostru. Şi totuşi, ceea ce ne face să ne pierdem mintea de 
mânie este că vedem adesea murind pentru noi cavaleri bogaţi 
şi viteji în luptă cu cei doi mişei. Ospitalitatea pe care o obţin o 
plătesc astfel foarte scump. De asta vă veţi convinge şi domnia 
voastră mâine în zori. Va trebui să luptaţi singur, de vreţi sau 
nu, împotriva celor doi diavoli şi să vă pierdeţi numele. 

— Dumnezeu din cer să mă ocrotească, zise messire Yvain, şi 
să vă înapoieze libertatea şi fericirea, dacă aşa îi va fi voia. 
Trebuie să plec acum să-i văd pe oamenii dinăuntru şi să ştiu cu 
ce faţă mă vor primi. 

— Duceţi-vă, seniore! Să vă aibă în paza sa cel care împarte 
bucuria şi durerea! 

XXX 

MESSIRE YVAIN INTRĂ ÎN SALĂ, DAR NU GĂSI ACOLO NICI 
ţipenie de om căruia să-i adreseze cuvântul. Trecu împreună cu 
tânăra domniţă prin toată casa, până ce ajunse într-o grădină. 
Nimeni nu veni să primească porunci pentru îngrijirea cailor. 
Cine se îngrijea de ei? Totuşi, slujitorii, crezând că-i vor stăpâni, 
avură grijă de cai; nu ştiu dacă se gândiseră că stăpânul lor era 
încă întreg şi nevătămat, dar ei dădură cailor ovăz, fân şi paie 
pe săturate. 

Intrând în grădină, urmat de soţii săi, messire Yvain văzu un 
om bogat întins pe o cuvertură de mătase, sprijinit într-un cot; în 
faţa lui o fecioară îi citea dintr-un roman scris de nu mai ştiu 
cine. Ca să asculte romanul se apropiase şi o doamnă; aceştia 
doi erau părinţii fetei, care se bucurau nespus văzând-o şi 
auzind-o, căci nu mai aveau alt copil. Fata nu avea mai mult de 
şaisprezece ani şi era atât de frumoasă şi de nobilă, încât până 
şi zeul lubirii, dacă ar fi văzut-o, s-ar fi străduit să intre în 
serviciul ei; ba chiar ar fi făcut în aşa fel ca fata să nu-l iubească 
decât pe el. Ar fi devenit om ca s-o slujească, ar fi renunţat la 
zeitate şi ar fi trimis el însuşi în trupul său săgeata a cărui rană 
nu se vindecă niciodată, dacă cumva vreun doctor necinstit nu- 
şi dă osteneala să facă aceasta. Nu era însă drept ca rana iubirii 


să se vindece atâta timp cât acolo era necinste şi cine se 
vindeca în acest mod însemna că nu era un îndrăgostit leal. 
Despre această rană v-aş spune atâtea că n-aş mai termina 
astăzi, dacă v-ar fi pe plac să ascultați. Curând s-ar găsi, însă, 
vreunul care să mă acuze că arunc vorbe în vânt; lumea nu mai 
este îndrăgostită; oamenii nu mai iubesc astăzi aşa cum 
obişnuiau odinioară şi nici nu mai vor să audă vorbindu-se de 
iubire. Ascultaţi, aşadar, cum a fost ospătat messire Yvain! 

Indată ce-l văzură, toţi cei care se găseau în grădină se 
ridicară în picioare, zicându-i: 

— Mândre sire, fii binecuvântat, voi şi toţi cei dragi vouă! 

Nu ştiu ce credea messire Yvain, ei însă, îl primiră cu mare 
bucurie. 

Se părea că doreau să-l găzduiască în casa lor cât mai plăcut 
cu putinţă, însăşi fiica seniorului îl servi cu deosebită cinste, 
cum se cuvenea cu un oaspete de seamă; îi scoase iute întreaga 
armură, ba, mai mult, îl spălă cu mâinile sale pe Yvain pe frunte 
şi pe obraji. Voința tatălui său era să i se acorde cavalerului 
toată cinstea. Fata îi aduse dintr-un cufăr pantaloni albi, o 
cămaşă căzând în cute, aţă şi ac pentru mâneci. Dea Domnul 
să nu-l coste prea mult bunăvoința seniorului şi serviciul acesta! 
După ce-l îmbrăcă cu cămaşa, fata îi aduse un ilic bun şi-i puse 
pe umeri o mantie nou-nouţă din blănuri diferit colorate. Îşi 
dădea atâta străduinţă să-l slujească, încât messire Yvain se 
simţea stingherit. Fecioara arătă multă cortezie, deşi ea credea 
că nu era destul de primitoare; ştia că mamei sale îi plăcea să 
nu lase nimic deoparte. 

Seara se serviră la cină atâtea feluri de mâncare încât nici nu 
se putură mânca toate, iar slujitorii care aduceau bucatele erau 
istoviţi. La căderea nopţii îi pregătiră de culcare şi nimeni nu se 
mai apropie de Yvain după ce el se întinse în pat. Leul se întinse 
la picioarele sale, aşa cum îi era obiceiul. 

XXX 

CÂND DUMNEZEU ÎŞI APRINSE LUMINA PESTE LUME ŞI SE 

ridicară zorile la porunca sa, messire Yvain se sculă repede şi 


2 aţă şi ac pentru mâneci - mânecile se ajustau la costum după ce acesta 
era îmbrăcat. Aşa procedează tânărul elegant din Romanul Rozei, care îşi 
coase mânecile cu un ac de argint şi le plisează (W. Foerster). 


merse, împreună cu fecioara care-l însoţise până atunci, la o 
capelă să asculte dis-de-dimineaţă slujba în cinstea Sfântului 
Duh. 

După slujbă, pe când messire Yvain se pregătea de plecare, 
întrucât nimic nu părea să-l împiedice, auzi o veste trădătoare; 
nu putea fi totul după voia lui. 

— Seniore, cu voia voastră, rogu-vă, mi-e în gând să plec, 
spuse Yvain gazdei sale. 

— Prietene, răspunse stăpânul castelului, nu pot să-ţi îngădui 
aceasta şi pe bună dreptate; s-a împământenit în castelul meu o 
drăcovenie foarte aspră pe care sunt legat s-o menţin. Voi 
porunci la doi slujitori de ai mei, cei mai mari şi puternici, să se 
înfăţişeze aici. Va trebui să lupţi împotriva lor drept sau cu 
viclenie. Dacă te vei putea apăra împotriva lor, să-i învingi şi să-i 
ucizi, fiica mea te doreşte ca senior, iar onoarea acestui castel şi 
tot ce-i aparţin te aşteaptă. 

— Seniore, zise Yvain, nu doresc aceasta. Dea Domnul să nu- 
mi acorde niciodată asemenea răsplată, iar fata să rămână 
lângă voi! Ea este nespus de frumoasă şi instruită, încât chiar şi 
împăratul Germaniei ar face o bună partidă dacă ar lua-o de 
soţie. ` 

— Taci, scumpul meu oaspete, îl întrerupse seniorul. In zadar 
refuzi, nu vei afla scăpare! Celui care îi va învinge în câmp 
deschis pe slujitorii mei îi vor reveni fiica mea, castelul şi tot 
pământul meu. Este cu neputinţă ca lupta să nu fie dată şi ea nu 
va fi amânată cu niciun chip. Ştiu bine însă că numai laşitatea te 
face să refuzi mâna fiicei mele: gândeşti astfel că vei evita 
bătălia? Află că va trebui să lupţi! Niciun cavaler care a fost 
găzduit aici nu a scăpat de luptă. Acesta e un obicei hotărât de 
multă vreme; fiica mea nu se va căsători până ce nu-i va vedea 
pe cei doi slujitori ai mei învinşi ori ucişi în luptă. 

— Mă văd, deci, silit să lupt împotriva voinţei mele; vă asigur 
că aş fi renunţat foarte bucuros la luptă. Mă voi bate, însă, dacă 
altfel nu se poate. 

lată-i însă, că veniră, hidoşi şi negri, cei doi fii ai zburătorului. 
Amândoi ţineau în mână băţul de corn, despicat la vârf, bătut cu 
aramă şi strâns în cercuri de alamă. Erau îmbrăcaţi în armură de 
la umeri până la genunchi; capul şi faţa le aveau însă 


descoperite, iar picioarele, groase ca butucii, erau desculţe. Ca 
să se apere, ţineau în mâini scuturi rotunde, uşoare dar solide, 
asemănătoare celor de scrimă. 

Indată ce-i văzu, leul începu să fremete; înţelese, după 
armele ce le aveau, că aceştia doi veneau să lupte împotriva 
seniorului său. Işi zbârli coama şi blana, tremură de mânie şi 
curaj şi bătu pământul cu coada. Dorea să vină în ajutorul 
stăpânului său până nu-l ucideau cei doi diavoli. 

Văzând leul, cei doi slujitori îi spuseră lui Yvain: 

— Cavalere, scoate fiara de aici, să nu ne facă vreun rău! Sau 
eşti un laş, sau, dacă nu, se cuvine să-l duci într-un loc de unde 
să nu te poată ajuta şi să ne aducă vătămare. Vino singur să te 
joci cu noi! Dacă leul ar putea, te-ar ajuta bucuros! 

— Dacă vă temeţi, scoateţi-l voi singur de aici, le răspunse 
Yvain. Eu ţin la el şi mi-ar prinde bine să vă facă vreun necaz. 

— Pe onoarea noastră, spuseră ei, aşa ceva nu trebuie să se 
întâmple; descurcă-te singur, cum ştii mai bine, fără ajutorul 
cuiva. Trebuie să fii singur şi noi doi. Dacă te va ajuta leul, 
amestecându-se în lupta noastră, înseamnă că nu eşti singur. 
Scoate leul de aici, altfel o să-ţi pară rău. 

— Unde vreţi să-l duc? întrebă Yvain. 

— Inchide-l acolo, îi ziseră ei, arătându-i o cămăruţă. 

— Fie cum doriţi, spuse Yvain, închizându-l el însuşi pe leu. 

Apoi se duse să-şi îmbrace armura pe trup; îi aduseră afară 
calul din grajd şi el se urcă în şa. Cei doi luptători, asigurându-se 
încă odată că leul fusese bine închis, îşi luară atunci avânt, şi-l 
loviră cu bâtele, încât scutul şi coiful nu-i fură lui Yvain de mare 
ajutor. De la primele lovituri, coiful se sparse, iar scutul se 
sfărâmă ca gheaţa în bucăţi. Puteai să-ţi treci pumnul prin 
găurile din scut. 

Amândoi luptătorii erau de temut. Ce putea face Yvain 
împotriva acestor doi mişei? Aprins de ruşine şi teamă, se apără 
totuşi din răsputeri, răspunzându-le şi el cu lovituri grele şi 
înapoindu-le îndoit bunătatea. Leul, închis în cămăruţă, sta 
îndurerat şi tulburat; îşi amintea de marea bunătate a 
cavalerului, prins acum la strâmtoare. l-ar fi trecut cu vederea 
dacă ar fi putut să se strecoare afară şi l-ar fi răsplătit din plin 
pe Yvain pentru fapta lui bună. Cercetă astfel prin toate 


ungherele, doar, doar va găsi vreo ieşire; auzind loviturile date 
în această luptă mârşavă, turba de mânie. Dându-şi seama că 
podeaua era putredă, începu să zgârie cu labele până ce dădu 
de pământ. 

Messire Yvain era greu încercat şi tot numai ape, căci cei doi 
tâlhari erau înrăiţi, puternici şi mişei. Yvain îndurase multe 
lovituri, dăduse şi el câte-i fuseseră cu putinţă, fără să le 
pricinuiască, însă, vreun rău. Se pricepeau să lupte, iar scuturile 
lor erau întregi, oricât de ascuţită şi oţelită era sabia lui Yvain. 
Cavalerul era în primejdie de moarte. Se ţinea încă bine, când, 
iată că leul reuşi să scape, după ce săpase pământul. Dacă cei 
doi mişei nu aveau să fie ucişi pe loc, ei n-ar mai fi putut fi 
învinşi niciodată. Leul n-avea să-i lase în viaţă. Îl înhăţă mai întâi 
pe unul dintre ei, doborându-l la pământ ca pe un buştean. 
Tâlharii se speriară atunci şi nu fu om în toată piaţa, care să nu 
se bucure de groaza lor; nu avea să se mai ridice în veci tâlharul 
doborât de leu, dacă celălalt nu-l ajuta. Şi, într-adevăr, acesta 
alergă să-l ajute, trebuind însă, să se apere mai întâi pe sine; 
căci leul avea să-l înhaţe şi pe el, după cel întins la pământ. 
Tâlharul se temea mai mult de leu decât de Yvain. 

Messire Yvain ar fi fost un nesăbuit dacă i-ar mai fi îngăduit 
tâlharului să trăiască, după ce acesta-i întorsese spatele şi-şi 
descoperise gâtul. Ticălosul îşi lăsase ţeasta şi grumazul fără 
acoperire, iar Yvain îi separă capul de trunchi dintr-o dată. Se 
întoarse apoi spre cel care zăcea la pământ, strâns ţinut în 
gheare şi în colţi. Voia să-i ajute leului, dar fiara-l adusese pe 
tâlhar în asemenea stare, încât degeaba se mai zbătea; niciun 
leac nu-i mai era de folos. Intrând în luptă, leul era atât de 
mânios, încât lovitura sa era amarnică. Yvain îl trase înapoi şi 
văzu că tâlharul avea braţul smuls din umăr. Nu mai era de 
temut, iar bâta îi căzuse din mână. Zăcea ca şi mort, fără să 
mişte. lată, însă, că vorbi, adresându-se lui Yvain: 

— Indepărtează-l pe leu, mândre sire, te rog, căci nu-mi dă 
pace! De acum înainte îţi voi îngădui tot ce vei dori. Cine se 
roagă de îndurare, trebuie s-o capete, dacă nu cumva a dat 
peste un om nemilos. Nu mă voi mai apăra! Nu mă voi ridica de 
aici cu forţa pe care o am! Eu mă declar învinsul vostru. 


— Mai spune-mi odată, făcu Yvain, dacă accepţi să fii învinsul 
meu. 

— Seniore, toată lumea îşi dă seama că sunt învins, şi asta 
fără voia mea. 

— Nu-ţi fie, în acest caz, teamă de mine şi de leul meu. 

Indată dădură fuga şi oamenii din jur care fuseseră martori la 
luptă; seniorul şi doamna sa se bucurară, îmbrăţişându-l pe 
Yvain şi vorbindu-i de fiica lor: 

— Veţi fi acum stăpânul nostru, seniore! Fiica noastră va fi 
doamna voastră, căci acceptăm să v-o dăm de soţie. 

— lar eu vă mulţumesc şi v-o înapoiez; cine o are s-o 
stăpânească bucuros! N-o doresc, şi nu vorbesc astfel din 
dispreţ. Nu vă fie cu supărare dacă nu o accept: nici nu se 
poate, nici nu se cuvine. Vă rog, însă, de eliberarea fetelor 
captive pe care le aveţi: înţelegerea a fost, ştiţi bine, ca ele să 
poată pleca libere de la castel. 

— Este adevărat ceea ce spui, zise castelanul şi de aceea le 
eliberez; nu încape aici vreo încălcare a vechii înţelegeri. Luaţi- 
o, însă, pe fiica mea atât de frumoasă, de nobilă şi înţeleaptă, 
împreună cu tot avutul meu! Nu veţi mai avea vreodată 
posibilitatea de a încheia o căsătorie atât de bogată dacă o 
refuzaţi pe aceasta. 

— Seniore, răspunse Yvain, nu cunoaşteţi piedicile care-mi 
stau în cale şi nici nu îndrăznesc să le dezvălui. Să ştiţi însă, că 
oricine ar primi bucuros, dacă i-ar sta cu putinţă să o accepte pe 
fiica domniei voastre; nimeni n-ar şovăi să-şi încredinţeze inima 
şi cugetul unei fecioare atât de nobile şi frumoase. Dar mie nu- 
mi este cu putinţă, credeţi-mă, de aceea vă rog să-mi îngăduiţi 
plecarea. Mă aşteaptă domniţa care a venit cu mine. M-a însoţit 
până aici şi eu vreau să plec împreună cu ea, orice ar fi să mi se 
întâmple. g 

— Vrei să pleci, messire? In ce mod? De nu dau eu poruncă, în 
veci nu-ți va fi deschisă poarta; ci vei rămâne prizonierul meu. 
Eşti plin de orgoliu şi greşeală refuzând să te căsătoreşti cu fiica 
mea. 

— Nu e nici urmă de dispreţ în refuzul meu, seniore, jur pe 
sufletul meu. Nu pot cu niciun chip să mă căsătoresc şi nici să 
rămân aici. O voi urma pe domniţa care mă conduce, altfel nu 


poate să fie. Mă leg însă pe cuvânt, jurând cu mâna mea 
dreaptă, că, aşa cum mă vedeţi acum, mă voi întoarce şi, de-mi 
va fi cu putinţă, mă voi căsători cu fiica voastră şi vă voi împlini 
voia. 

— Blestemat fie cel care îţi acordă încredere! Dacă ţi-ar place 
fiica mea, ai face repede cale întoarsă. Dar nu cred că te vei 
întoarce, legându-te cu jurământ. Pleacă acum! ţi iau înapoi 
cuvântul dat. Puțin îmi pasă dacă ploaia, vântul sau abisul te vor 
opri din cale. Fiica mea nu este atât de nevrednică pentru ca eu 
să ţi-o ofer cu sila. Du-te unde ai treabă! Imi este totuna acum 
dacă te vei întoarce sau vei rămâne! 

XXX 

DUPA ACESTE VORBE, MESSIRE YVAIN PĂRĂSI CASTELUL fără 
să mai întârzie. În faţa lui se înşiruiau captivele eliberate, 
sărmane şi zdrenţuite, aşa cum i le încredinţase castelanul; lor li 
se părea însă că erau bogate. leşiră împreună din castel şi, două 
câte două, se aşternură la drum înaintea lui Yvain. Nu ştiu dacă 
s-ar fi bucurat mai mult de l-ar fi văzut pe ziditorul lumii venit 
din ceruri pe pământ. Toţi oamenii care l-au batjocorit pe 
messire Yvain veniseră să-i ceară îndurare şi voie să-l 
însoţească pe drum. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, le răspunse el, eu nu vă reproşez 
nimic. 

Nu-mi amintesc ca voi să-mi fi spus ceva de rău. 

Oamenii erau foarte bucuroşi auzindu-l că vorbea astfel; ei îi 
lăudară aleasa cortezie, apoi îşi luară bun rămas de la Yvain, 
însoţindu-l o bucată de drum. Domniţele îi cerură şi ele 
îngăduinţă de plecare. La despărţire, se înclinară cu toate şi îi 
urară bucurie şi sănătate, iar Domnul să-i vină în ajutor în tot 
locul pe unde-l vor purta paşii. Yvain, neliniştit de această 
întârziere, le ură ca Dumnezeu să le aibă în paza sa. 

— Plecaţi în pace! le zise cavalerul. Domnul să vă îndrume 
paşii până în ţara voastră, unde să ajungeţi sănătoase şi fericite! 

Se aşternură apoi şi ele la drum, cuprinse de o mare bucurie; 
iar messire Yvain alese altă cale. 

XXX 

YVAIN NU PREGETĂ SĂ MEARGĂ SPRE O ALTĂ FAPTĂ DE 

Vitejie, întreaga săptămână, îndrumat de fecioara care cunoştea 


bine calea. Ea îl conduse acolo unde o lăsase pe fecioara 
dezmoştenită, disperată şi bolnavă. Dar nu fu bucurie mai mare 
decât aceea pe care a simţit-o în inima ei atunci când mezina 
auzi vestea sosirii sale şi a Cavalerului cu Leul. Aceasta spera 
acum că sora ei îi va lăsa o parte din moştenire. Fata zăcuse 
multă vreme greu bolnavă, dar acum se sculase după boală, iar 
culorile îi reveniseră în obraji. 

Fără să şovăie, mezina alergă în întâmpinarea lor, salutându-i 
cu cele mai alese cuvinte. Ce să mai vorbesc de bucuria care a 
domnit întreaga noapte la castel! Nu voi spune niciun cuvânt, 
pentru că ar fi prea multe de povestit. Au petrecut împreună, iar 
în zori porniră la drum. Merseră ei până ce zăriră castelul în care 
regele Arthur se oprise de vreo două săptămâni. Tot acolo se 
afla şi  domnişoara de Noire Espine care vroia s-o 
dezmoştenească pe sora sa. Ea urmase îndeaproape curtea, 
aşteptând sosirea mezinei. 

De fapt, sora cea mare nu era deloc neliniştită; nu credea că 
se va găsi vreun cavaler care să se opună în turnir seniorului 
Gauvain. Şi nu mai era decât o zi până la termenul fixat. O 
singură zi dacă mai trecea şi moştenirea ar fi fost în întregime a 
ei, cu proces câştigat în dreaptă rânduială. Soarta hotărâse însă 
că mai avea de trecut prin ceea ce nici prin minte nu-i trecuse. 

Messire Yvain şi sora cea mică traseră peste noapte la un han 
nu prea arătos, în afara cetăţii, unde nimeni nu-i cunoştea. Dacă 
s-ar fi dus la castel, toţi oamenii i-ar fi recunoscut, şi ei nu 
doreau deloc acest lucru. A doua zi, de cum se lumină de ziuă, 
părăsiră hanul în mare grabă şi stătură ascunşi cât fu ziua de 
lungă. 

Ziua însă se scurse repede, nici ei nu știură cum. Messire 
Gauvain se întoarse fără ca cineva de la curte să bănuiască 
măcar, în afară doar de fecioara pentru care trebuia să lupte. La 
o depărtare de trei sau patru leghe de castel, Gauvain se oprise 
şi se întorsese la curte îmbrăcat în aşa fel, încât chiar cei care-l 
vedeau zilnic nu l-ar fi putut recunoaşte după armele pe care le 
purta. 

Sora cea mare se prezentă la curte, însoţită de Gauvain, dând 
de ştire că vroia să câştige procesul cu ajutorul acelui cavaler. 


— Sire, zise ea regelui, vremea trece. Peste puţin va bate al 
treilea ceas al amiezii şi se va încheia ultima zi. Vedeţi bine, 
sunt gata să-mi apăr dreptul meu. Într-adevăr, dacă sora mea ar 
fi venit n-ar fi întârziat atât de mult. Slavă Domnului că nu a 
apărut! Fără îndoială că n-a avut succes; degeaba s-a 
zbuciumat. Eu doar am fost pregătită să apăr ce-i al meu până 
în ultima zi. Am câştigat judecata fără luptă şi e drept să-mi 
îngăduiţi plecarea ca să-mi stăpânesc averea în linişte şi pace. 
Nu voi mai răspunde la proces câte zile voi mai avea, iar sora 
mea va trăi în durere şi sărăcie. 

Regele Arthur, ştiind foarte bine că această femeie nu avea 
dreptate şi era neleală faţă de sora ei, îi spuse: 

— Domniţă, la curtea mea trebuie să aştepţi să se pronunţe 
justiţia regală. Nu poţi să te retragi; sora voastră ar putea încă 
sosi la timp. 

Nu termină bine de spus acestea că regele îl zări pe cavaler şi 
pe mezină călărind alături. Erau acum numai ei amândoi, pentru 
că se despărţiseră de leu acolo unde rămăseseră peste noapte. 

XXX 

CÂND Îl VĂZU VENIND, REGELE O RECUNOSCU ÎNDATĂ PE 
mezină şi fu mulţumit că ea se înfăţişa la curte; era şi el de 
partea ei în acest proces, pentru că se pricepea să recunoască 
unde era dreptatea. li strigă plin de bucurie: 

— Apropie-te, frumoasa mea! Domnul să te aibă în paza sa! 

Când domnişoara de Noire Espine auzi aceste cuvinte, se 
zvârcoli şi-şi întoarse privirea într-acolo; văzând-o apoi pe sora 
ei şi pe cavalerul adus să-i cucerească dreptatea, se întunecă la 
faţă mai cumplit decât pământul. 

Fecioara fu întâmpinată cu toată dragostea de întreaga curte; 
după aceea ea se îndreptă spre rege şi, ajunsă în faţa lui, spuse: 

— Dumnezeu să-l aibă în pază pe rege şi toţi supușii lui. Sire, 
cauza mea poate fi acum susţinută de acest cavaler, care a 
binevoit să mă urmeze până aici. Şi deşi bunul şi binefăcătorul 
cavaler avea multe de împlinit în altă parte, el a prins milă de 
mine. A dat totul la o parte şi mi-a îmbrăţişat cauza. Aş dori 
acum ca doamna şi preascumpa mea soră, care-mi este mai 
dragă decât inima din piept, să urmeze legile corteziei şi ale 


binelui şi să-mi lase ce mi se cuvine de drept, ca să fie pace 
între noi. Căci eu nu cer nimic din bunurile ei. 

— Nici eu nu cer nimic din bunurile tale, căci nu ai parte de 
nimic şi nici nu vei avea vreodată. Nu vei putea susţine cauza în 
aşa fel ca să obţii ceva; îţi doresc, în schimb să te usuci toată de 
durere! 

Sora mezină îi răspunse îndată, cu politeţe şi înţelepciune: 

— Mă doare nespus văzând cum pentru noi amândouă trebuie 
să lupte doi viteji ca aceştia şi încă pentru o cauză atât de 
neînsemnată. Mie nu-mi stă în putinţă să cedez, viaţa ar fi prea 
grea pentru mine. De aceea ţi-aş fi recunoscătoare dacă mi-ai 
lăsa ceea ce mi se cuvine de drept. 

— AŞ fi o neroadă dacă ţi-aş face voia, răspunse cealaltă. 
Flăcările iadului să mă-nghită dacă îţi datorez ceva care să-ţi 
facă viaţa mai bună! mai curând se vor întâlni malurile Senei şi 
va fi amiază dimineaţa decât să renunţ la luptă! 

— Dreptatea ce o am şi Domnul căruia m-am încredinţat până 
în ziua de azi să fie de ajutor acestui cavaler! El s-a oferit să 
vină în serviciul meu din milă şi bunătate, căci nu mă cunoaşte 
şi nici eu nu ştiu cine este el. 

XXX 

CUVINTELE SE OPRIRĂ NEPUTINCIOASE CAVALERII AVEAU SĂ 
lupte la curtea regelui Arthur. Tot poporul dădu fuga, aşa cum 
obişnuia el să se strângă în astfel de împrejurări, dornic să 
privească frumoase lovituri de spadă. 

Cei doi cavaleri care urmau să se înfrunte şi care se iubeau 
mult odinioară nu dădură de loc semne că s-ar fi recunoscut. 
Oare nu se mai îndrăgeau? Da şi nu, vă răspund eu, şi vă voi 
dovedi şi una şi cealaltă, urmând să-mi daţi apoi dreptate. 

Era adevărat că messire Gauvain îl iubea pe Yvain şi-l socotea 
companionul său în lupte, iar Yvain îl considera la fel pe 
Gauvain, oriunde ar fi fost el. Chiar şi în această împrejurare, 
dacă s-ar fi recunoscut, s-ar fi întâmpinat cu mare sărbătoare. 
Fiecare şi-ar fi pus capul în joc mai curând decât să-i aducă 
celuilalt vreo supărare. Or, nu era aceasta o adevărată 
prietenie? 

Ura însă nu apărea şi ea cu toată tăria? Era lucru sigur, doar, 
că voiau să-şi taie capul unul altuia sau chiar mai rău, să se 


dezonoreze. Pe cinstea mea, era un miracol dovedit, căci se 
descoperiseră îmbinate în aceeaşi cupă Dragostea şi cu Ura de 
moarte”. Doamne! Chiar într-un palat, cum pot sta alături 
lucruri contrarii? După cum socot eu, ele nu pot rămâne 
împreună în aceeaşi casă fără a-şi pricinui unul altuia ceartă şi 
gâlceavă. 

Dar într-o casă sunt multe unghere, există coridoare şi 
camere de taină. Poate că aşa s-a şi întâmplat: pesemne că 
Dragostea se retrăsese în vreo cameră ascunsă, iar Ura ieşise în 
loja dinspre stradă, pentru a fi văzută. Ura s-a urcat acum în şa; 
împunge cu pintenii şi cu ţeapa, pe cât îi stă în puteri. Doar 
Dragostea nu se clinteşte din loc. Ei, Dragoste, unde ţi-ai găsit 
liniştea? leşi odată, să vezi ce oaspete a adus diavolul în locul 
tău celor doi prieteni. 

lată-i acum aprigi duşmani pe cei care se iubeau odinioară cu 
dragoste preasfântă; căci se poate spune că dragostea care nu 
e falsă şi prefăcută este lucru preţios şi sfânt. Dar Dragostea 
este oarbă şi nu vede de loc cum s-a instalat Ura. Dacă ar 
recunoaşte-o pe aceasta, Dragostea ar trebui să-i apere, să nu 
le îngăduie a se lovi şi a-şi aduce durere în suflet. De aceea, 
Dragostea este oarbă, necumpătată şi distrusă, pentru că nu-i 
recunoaşte pe aceia care sunt de drept ai ei. Ura nu ştie să 
spună de ce unul îl urăşte pe celălalt, de ce vor să se arunce 
unul asupra celuilalt în luptă, cu dorinţă de moarte. Aflaţi că 
omul nu poate îndrăgi pe cel care îi aduce batjocura şi moartea. 
Dar cum aşa? Vroia oare Yvain să-l ucidă pe seniorul Gauvain, 
prietenul său? Aşa era; iar messire Gauvain vroia să-l ucidă pe 
Yvain. Vă jur că aşa stăteau lucrurile. Niciunul nu ar fi vrut să-i 
aducă celuilalt vreo ocară, chiar dacă i s-ar fi dat în schimb tot 
ceea ce a făcut cel de sus pentru om, ori tot imperiul Romei. 

lată însă că am şi spus o minciună fără seamăn, pentru că se 
vedea limpede că unul vroia să-l învingă pe celălalt, cu lancea 
ridicată în mânerul şeii, să-l rănească şi să-l taie fără cruţare. 
Spuneţi-mi acum! De cine se va plânge cel care va primi mai 
multe lovituri şi va fi învins de adversar? Căci fiecare se străduia 
într-atât să-şi dovedească rivalul, încât tare mi-era teamă că 


? Dragostea şi cu Ura de moarte - modelul prezentării alegorice a vieţii 
sufleteşti era Psyhomahia lui Fiudentius. 


aveau să se bată până ce unul dintre ei avea să moară. Va fi 
însă îndreptăţit Yvain să afirme, dacă va fi învins, că Gauvain, 
prietenul şi companionul său dintotdeauna, l-a năpăstuit 
amarnic? Sau dacă s-ar întâmpla ca Gauvain să fie rănit ori 
învins, va avea oare el dreptate să se plângă? Nicidecum, 
pentru că cel învins nu va şti numele învingătorului. 

S-au îndepărtat amândoi ca să-şi ia avânt; când se întâlnesc, 
lăncile lor, din lemn gros de frasin, se frâng. Între ei nu-şi 
adresează cuvinte. Căci dacă ar fi fost să-şi vorbească, ei s-ar fi 
strâns în braţe şi nu s-ar fi lovit cu fier de lance şi cu spadă. Nu 
s-ar fi strivit în luptă, ci s-ar fi îmbrăţişat, în vreme ce acum se 
lovesc şi se rănesc. Săbiile îşi pierd din strălucire, coiful şi scutul 
se sparg; tăişul săbiilor se toceşte şi se sfarmă. Ei îşi dau lovituri 
grozave cu tăişul, nu cu latul sabiei, iar cu mânerele se izbesc în 
coifuri, făcând să ţâşnească sângele acolo unde se ating. Zalele 
atârnă în fâşii, scuturile sunt bucăţi, amândoi sunt răniţi. Se 
încolţesc unul pe altul şi este de mirare cum de mai au suflare în 
trup. Se luptă cu atâta ardoare, încât toate hiacintele şi 
smaraldele lipite de coifuri se sfărâmă. Se lovesc aprig, uimind 
pe cei care îi privesc. Ochii le sclipesc; pumnii le sunt umflaţi şi 
groşi, nervii puternici, oasele tari. Îşi dau grele lovituri cu săbiile 
bine strânse în pumni, de neprecupeţit ajutor, atunci când 
lovesc cu îndârjire. 

Se luptară astfel îndelung, până ce coifurile le plesniră, zalele 
se deşirară din pricina trudei săbiilor, scuturile se crăpară şi se 
frânseră. Cavalerii se traseră puţin înapoi, ca să-şi odihnească 
trupul şi să-şi recapete suflul. Nu întârziară însă îndelung, ci se 
repeziră unul asupra celuilalt cu şi mai mult avânt decât înainte. 

Toţi privitorii spuneau că nu le-a fost dat să vadă doi cavaleri 
mai curajoşi. 

— Asta nu e joacă, ci luptă adevărată. Nu vor căpăta niciodată 
răsplata pe care o merită. 

Aceste cuvinte fură auzite de cei doi prieteni care se omorau 
între ei; îşi dădură seama că oamenii vorbeau cum să le împace 
pe cele două surori. Dar ei nu puteau găsi cu niciun chip pacea 
din partea surorii mai mari, deşi mezina se bizuia pe hotărârea 
regelui, fiind hotărâtă să se supună pe deplin acesteia. Sora mai 
vârstnică era atât de îndărătnică, încât regina Ginevra, cavalerii, 


doamnele şi burghezii înclinau către cauza mezinei. Veniră cu 
toţii să-l roage pe regele Arthur ca acesta, în ciuda surorii mai 
mari, să dea a treia sau a patra parte din pământ mezinei şi să-i 
despartă astfel pe cei doi cavaleri care erau de o atât de mare 
vitejie. Ar fi fost mare păcat dacă unul dintre ei l-ar fi ucis pe 
celălalt sau i-ar fi pătat onoarea. Regele le răspunse, însă, că el 
nu va interveni niciodată să aşeze pacea, şi că surorii celei mari 
nici nu-i păsa, atât de rea era această fiinţă. 

Toate aceste cuvinte le auziră cei doi cavaleri înverşunaţi în 
luptă. Spectatorii se minunau de faptul că, forţele fiind atât de 
egale, era cu, neputinţă să se spună cine a câştigat şi cine a 
pierdut. Chiar şi cei doi combatanți, ce îşi dobândiseră onoare 
prin martiriul lor, erau miraţi de această întâmplare. Se 
năpustiseră unul asupra celuilalt cu forţe atât de egale, încât 
acum fiecare era uimit, întrebându-se cine putea fi cel care se 
ţinea atât de mândru în faţa lui. 

Lupta dură multă vreme, până ce ziua se trase către noapte. 
Amândoi îşi simțeau braţul vlăguit şi trupul sleit de puteri; 
sângele înfierbântat le ţâşnea prin răni fără număr şi le şiroia pe 
deasupra cămăşilor de zale. Nu e lucru de mirare că vroiau să se 
odihnească, istoviţi cum erau de durere. Se traseră amândoi 
deoparte, îngrijindu-şi singuri rănile, convinşi fiind că şi-au găsit 
egalul. 

Zăboviră astfel îndelung, neîndrăznind niciunul să-şi reia 
armele. Nu mai aveau dorinţă de luptă. Noaptea care coborâse 
întunecă totul în juru-i; fiecare luptător se temea de celălalt. 
Aceste două pricini îi ţinură deoparte şi îi îndemnară să încheie 
pace; dar înainte de a pleca de pe câmpul de bătaie, vor trebui 
să se recunoască şi va fi între ei bucurie şi milă. 

XXX 

MESSIRE YVAIN, BRAV ŞI CURTENITOR, VORBI MAI ÎNTÂI, DAR 
bunul său prieten nu-l recunoscu după glas; s-ar fi îngrozit dacă 
prietenul său i-ar fi vorbit vreodată cu această voce joasă şi 
răguşită, cu suflul slab şi întretăiat, căci sângele îi clocotea de 
febră din cauza loviturilor primite. 

— Seniore, zise Yvain, noaptea se apropie. Nu cred că ni seva 
aduce vreun reproş dacă întunericul ne desparte. Dinspre partea 
mea, pot spune însă că mă tem de domnia ta şi te preţuiesc 


mult. Nu am mai purtat niciodată vreo luptă atât de dureroasă şi 
de aspră. Nu am mai întâlnit cavaler pe care să ţin într-atât să-l 
cunosc. Ştii bine unde să plasezi loviturile şi cum să 
întrebuinţezi armele. Niciodată nu am dat atâtea lovituri vreunui 
cavaler, dar nici nu am mai primit atâtea câte mi-ai dat astăzi. 
Loviturile voastre m-au vlăguit cu totul. 

— Pe onoarea mea, îi răspunse messire Gauvain, nu eşti atât 
de istovit cum mă simt eu. Şi dacă te-aş mai întâlni vreodată, nu 
cred că ţi-aş purta pică. Dacă te-am lovit bine, mi-ai întors la fel 
de bine loviturile, şi datoria şi dobânda. Erai mai generos să 
înapoiezi decât eram eu gata să primesc. Oricum ar sta lucrurile, 
de vei dori să-mi afli numele, acesta nu-ţi va fi niciodată ascuns: 
Gauvain îmi este numele şi sunt fiul regelui Lot. 

Îndată ce îl auzi, messire Yvain se minună şi se pierdu cu 
firea; îşi azvârli cu mânie la pământ sabia însângerată, şi scutul 
rupt, apoi cobori de pe cal. 

— O, nenorocitul de mine! spuse el. Ne-am luptat între noi 
pentru că nu ne-am recunoscut. N-aş fi pornit niciodată la luptă 
dacă aş fi fost în stare să te recunosc, ci te asigur că m-aş fi dat 
învins de la bun început. 

— Ce spui acolo? Cine eşti? exclamă messire Gauvain. 

— Sunt Yvain, care te îndrăgeşte mai mult decât orice-i pe 
această lume, în lung şi-n lat. M-ai iubit dintotdeauna şi onorat 
la toate curţile regeşti. Vreau să ispăşesc însă această 
întâmplare nenorocită şi să-ţi aduc onoare, declarându-mă pe 
deplin învins. 

— Ai face aceasta pentru mine? întrebă messire Gauvain cel 
blând. 

— Desigur, şi aş fi foarte fericit dacă aş plăti astfel. Cinstea de 
a câştiga lupta nu-mi aparţine, mie, ci vouă, şi de aceea ţi-o 
acord. 

— Ei, mândre sire, nu vorbi astfel! Aşa ceva nu se va 
întâmplă. Nu pot nici să mă mai ţin în scări, căci sunt rănit şi 
istovit 

— Te plângi de lucru de nimica, îi răspunse prietenul său. 

— Dar sunt lovit şi învins, te asigur că nu o spun să te laud. 
Oricui pe lume nu i-aş spune altceva decât că sufăr mult din 
cauza loviturilor primite. 


Vorbind astfel, coborî din şa. Şi-au întins unul altuia braţele, 
fiecare susţinând cu tărie că el este cel învins. Discuţia se 
prelungi, aşa încât regele şi baronii săi se apropiară, în fugă şi-i 
înconjurară. Erau doritori să audă ce poate să însemne aceasta 
şi cine erau cei doi cavaleri care se întâmpinau cu atâta bucurie. 

— Seniori, li se adresă regele, spuneţi-ne de unde această 
bucurie şi înţelegere, după ce ura şi dezbinarea au stăruit toată 
ziua între voi? 

— Dulce sire, îi răspunse Gauvain, nepotul său, nu vă vom 
ascunde ce năpastă a însoţit această bătălie. Vă voi spune pe 
dată întregul adevăr. Eu, Gauvain, nepotul vostru, nu l-am 
recunoscut pe prietenul meu, seniorul Yvain, aici de faţă, până 
în clipa când, slavă Domnului, el s-a interesat de numele meu. 
Fiecare dintre noi şi-a spus numele şi de-abia atunci ne-am 
recunoscut, după ce ne-am luptat amarnic. Dacă lupta s-ar fi 
prelungit încă puţin, aş fi fost pus la grea încercare. Pe onoarea 
mea, aş fi fost ucis din cauza vitejiei lui şi a nedreptăţii celei 
care m-a împins în luptă. Prefer ca prietenul meu să câştige 
lupta decât să fiu ucis! Lui messire Yvain îi năvăli tot sângele în 
obraji: 

— Scumpul meu prieten, martor îmi e Dumnezeu, eşti nedrept 
dacă vorbeşti astfel. Regele trebuie să afle că eu sunt cel învins 
în luptă, aici nu încape nicio îndoială. 

— Dimpotrivă, eu sunt! 

— Nici gând, seniore! 

Amândoi erau atât de sinceri şi nobili, încât îşi atribuiau unul 
altuia laurii victoriei. Niciunul nu vroia să-i culeagă pentru sine, 
dimpotrivă, fiecare se străduia să convingă regele şi pe cei din 
jur de înfrângerea sa. După ce-i ascultă o vreme, regele opri 
disputa: i-a fost drag să-i asculte, văzând că ei se cuprindeau în 
braţe, după ce mai întâi se loviseră cu lancea şi sabia. 

— Seniori, zise el, între voi doi este o mare prietenie; o 
dovediţi îndeajuns când fiecare susţine că a fost învins. Acum, 
însă, bizuiţi-vă pe mine! Voi hotărî astfel, gândesc eu, încât totul 
se va încheia spre cinstirea voastră, iar întreaga lume mă va 
lăuda. 


Cei doi combatanți îl asigurară că se vor supune întru totul 
hotărârii sale. Regele spuse că va împărţi dreptatea după bine şi 
credinţă. 

— Unde este, întrebă el, domniţa care a scos-o cu sila pe sora 
sa din pământul ei şi a dezmoştenit-o fără nicio îndurare? 

— Sire, răspunse aceasta, sunt de faţă. 

— Apropie-te, deci! Bănuiam de multă vreme că vrei s-o 
dezmoşteneşti pe mezină. Dar dreptul său nu va fi dat uitării, 
pentru că acum s-a recunoscut adevărul. Silită de împrejurări, 
va trebui să renunţi la partea ei. 

— Sire, răspunse, ea, dacă am aruncat vorbe proaste şi 
nebune, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Pentru Dumnezeu, 
sire, nu-mi aduceţi prejudiciu. Sunteţi rege, de aceea trebuie să 
vă feriţi de nedreptate şi greşeală. 

— Tocmai de aceea, zise regele, vreau să fac dreptate surorii 
voastre. 

Nu vreau să aduc vreo pagubă cuiva. Ai auzit bine cum 
cavalerul vostru şi al ei s-au încredinţat hotărârii mele. Nu voi 
mai aminti de proces, căci nedreptatea voastră este cunoscută 
de toată lumea. Dar fiecare din cei doi cavaleri afirmă că a fost 
învins în câmp deschis, într-atât se onorează unul pe altul. Aici 
trebuie să ne oprim: întrucât eu trebuie să decid, ori vei face 
cum îmi e voia, după dreapta mea hotărâre, ori voi striga că 
nepotul meu a fost învins cu armele. Deşi aş spune-o cu inima 
strânsă, aceasta ar fi mult mai rău pentru voi. 

Desigur că regele Arthur nu putea susţine aceasta cu 
adevărat, dar o afirma pentru ca s-o înspăimânte pe sora cea 
mare să cedeze; regele văzuse bine că ea nu ar fi înapoiat în alt 
fel partea care nu i se cuvenea. 


— Sire mult iubit, îi spuse ea cu teamă, mă văd obligată să 
urmez dorinţa voastră, deşi mi-e inima tare grea. Voi face astfel 
ca sora mea să capete ceea ce i se cuvine, deşi mă doare. 
Hotărâţi voi înşivă ce parte se cade din moştenirea tatălui 
nostru, pentru ca sora mea să aibă inima împăcată. 

— Investiţi-o chiar în clipa aceasta, îi porunci regele, pentru 
ca ea să fie vasala voastră credincioasă! O veţi iubi ca pe un om 
de credinţă şi ea pe voi ca suzerană şi sora ei mai mare! 


Astfel încheie regele această afacere; iar mezina, după ce-şi 
recăpătă pământul, îi aduse mulţumire. Apoi regele Arthur se 
adresă nepotului său, viteazului cavaler, să îngăduie să i se 
scoată armura, iar seniorului Yvain, dacă vroia, să facă acelaşi 
lucru, pentru că acum nu mai aveau nevoie de arme. Supuşii 
dădură fuga să le scoată armura, iar ei se despărţiră ca luptători 
egali în forţă. 

Pe când erau dezarmaţi, iată leul apărând în fugă şi căutându- 
şi stăpânul. Cum îl văzu, începu să-şi manifeste puternic 
bucuria. l-aţi fi putut vedea atunci pe oamenii din jur trăgându- 
se înapoi; chiar şi cei mai îndrăzneţi fugeau din calea sa. 

— Opriţi-vă cu toţii, le strigă messire Yvain. Nu vă vânează pe 
niciunul dintre voi, de ce fugiţi? Nu vă fie teamă de leul acesta! 
Credeţi-mă, rogu-vă, este al meu şi eu al lui şi amândoi suntem 
buni companioni! 

De-abia atunci aflară cu adevărat, cei care auziseră 
povestindu-se despre aventurile leului şi ale stăpânului său, că 
Yvain era cel care îl ucisese pe uriaşul ticălos. 

— Seniore şi prietene, îi zise messire Gauvain, mult m-ai 
umilit astăzi, martor mi-e cel de sus! Crud ţi-am întors serviciul 
pe care mi l-ai adus omorând pe uriaşul ce-mi chinuia nepoţii. 
M-am gândit îndelung la tine şi de aceea eram neliniştit, pentru 
că întotdeauna noi am fost buni prieteni. M-am gândit fără să 
am însă vreo bănuială. Nici gândurile, nici cele ce auzeam 
vorbindu-se pe meleagurile pe unde am fost nu-mi spuneau 
nimic; Cavalerul cu Leul nu-şi dezvăluise niciodată adevăratul 
nume. 

Astfel vorbeau pe când erau dezarmaţi, iar leul arăta 
deosebită bucurie către stăpânul lui, asemenea oricărui animal 
care nu putea să-şi spună altfel fericirea. Amândoi cavalerii fură 
conduşi la castel, căci rănile lor deschise aveau nevoie de 
grabnică îngrijire. Chiar regele, care-i îndrăgea mult pe 
amândoi, îi trimise iute la cetate, înaintea sa, şi tot el porunci să 
se prezinte de îndată la curte cel mai vestit dintre chirurgi. 
Acesta îşi dădu silinţa să-i vindece pe cavaleri cât mai repede cu 
putinţă. 

Când amândoi se însănătoşiră, messire Yvain, care-şi 
încredinţase pentru totdeauna inima sa lui Amor, înţelese clar că 


nu va putea să trăiască, ci că va muri din dragoste dacă doamna 
sa nu se va îndura de el. Se hotărî să plece singur de la curtea 
regelui Arthur şi să se ducă la fântână. Acolo se va război atâta, 
aducând fulgere şi vânt şi ploaie, încât prinţesa va fi obligată să 
ceară pace, sau, dacă nu, el nu va înceta vreodată lupta. 

XXX 

ASTFEL, ÎNDATĂ CE RĂNILE | S-AU ÎNCHIS ŞI VINDECAT, 
MESSIRE Yvain a plecat de la curte fără să spună cuiva ceva. Era 
însoţit doar de leu, de care nu voia nicidecum să se despartă. 
Merseră cale lungă, până ce ajunseră la fântână din Broceliande. 
Îndată provocă ploaia. Să nu credeţi că exagerez spunând că 
furtuna era atât de puternică, încât nimeni n-ar putea reda în 
cuvinte nici a zecea parte din forţa ei. Se părea că întreaga 
pădure se va scufunda în abisuri. Doamna se temea pentru 
castelul său, gândind că el se va nărui, odată cu pădurea, în 
adâncuri. Zidurile se mişcau, tumul se clătina, şi puţin mai 
lipsea să nu se surpe. Ai fi preferat să fi fost prins în Persia de 
către turci decât aici între aceste ziduri. Oamenii erau atât de 
înspăimântați, încât îşi blestemau strămoşii: 

— Blestemat fie primul om care şi-a durat casă în această 
ţară, şi huliţi fie cei care au ridicat castelul! În lumea întreagă n- 
ar fi găsit vreun loc mai nenorocit ca acesta; căci un singur om 
poate să ne cuprindă ţara şi să ne învăluie. 

— Aici vă trebuie un apărător, doamna mea, zise atunci 
Lunette. Nu veţi găsi pe cineva în stare să vă ajute dacă nu-l 
veţi căuta îndelung. Nu ne va fi dat să ne odihnim în acest 
castel, nici nu vom mai îndrăzni să trecem dincolo de zidurile 
sale. Ştiţi bine că nici cel mai bun cavaler al vostru nu se 
încumetă să pornească în această aventură. Nu aveţi pe nimeni 
să apere fântână; lumea vă va numi nebună şi rea. Dimpotrivă, 
veţi dobândi deosebită cinste dacă cel care vă înfruntă va pleca 
fără luptă. Veţi greşi dacă veţi lua altă hotărâre! 

— Tu care ştii atâtea, îi spuse doamna, spune-mi, ce să fac? 
Îţi jur că îţi voi urma întocmai sfatul. 

— Doamnă, dacă aş şti, v-aş ajuta bucuroasă. Aveţi însă 
nevoie de un sfătuitor mai destoinic decât mine. De aceea, nu 
îndrăznesc să mă amestec. Voi îndura alături de ceilalţi ploaia şi 
vântul până ce voi vedea venind la curtea voastră, de se va 


milui cel de sus, vreun viteaz care să ia asupra lui întreaga 
povară a acestei lupte. Nu cred însă că această minune se va 
întâmplă curând, de aceea va trebui să ne aşteptăm la ce poate 
fi mai rău. 

— Lunette, îi răspunse stăpâna pe dată, nu-mi vorbi astfel! 
Lasă-i pe slujitorii mei, pentru că de la ei nu am sperat niciodată 
să-mi apere fântâna şi lespedea de smarald. Aştept acum sfatul 
tău înţelept, căci prietenul, zice un proverb, se cunoaşte la 
nevoie. 

— Doamnă, ar trebui să-l grăbim pe cel care crede că ştie 
unde se află cavalerul care l-a ucis pe uriaş şi i-a învins pe cei 
trei cavaleri. Atâta timp, însă, cât doamna sa îi poartă ură şi 
război, nu se află om pe lume pe care să-l slujească până ce 
acesta nu i-ar făgădui că va stinge ura iubitei sale. Din această 
pricină Cavalerul cu Leul se stinge de durere. 

— Sunt gata să-ţi jur, îi răspunse doamna, înainte ca tu să 
pleci în căutarea lui, că dacă acest cavaler se va prezenta aici, 
eu voi căuta să obţină pacea, după cum îi este voia, fără 
viclenie. 

— Să nu vă fie teamă, Doamnă, îi răspunse Lunette, puteţi să- 
i satisfaceţi dorinţa; să nu vă fie însă cu supărare dacă v-aş ruga 
să depuneţi jurământ, înainte de a mă aşterne la drum. 

— Fă cum vrei, zise doamna, aceasta nu mă stânjeneşte cu 
nimic! Lunette porunci îndată să se aducă o relicvă prețioasă 
înaintea căreia doamna se aşeză în genunchi. Lunette o obligă 
astfel pe stăpâna sa, cu deosebită cortezie, să depună jurământ 
solemn. Ea nu lăsă nimic la o parte, astfel ca jurământul să fie 
desăvârşit. 

— Doamnă, făcu ea, ridicaţi mâna! Nu vreau ca mâine să mă 
învinuiți de cine ştie ce! Nu faceţi nimic pentru mine prin 
aceasta, ci numai pentru voi. Vă rog acum să juraţi că vă veţi 
strădui cu bună intenţie, până ce Cavalerul cu Leul va obţine 
bunăvoința doamnei sale, aşa cum a avut-o şi altădată. 

Laudine ridică mâna dreaptă şi spuse: 

— Să fie precum ai zis; făgăduiesc în faţa lui Dumnezeu şi a 
tuturor sfinţilor că niciodată inima nu-mi va fi vicleană şi că voi 
face totul ca să izbândesc. Îi voi aduce înapoi iubirea şi iertarea 
doamnei sale, dacă aceasta îmi va sta în puteri! 


KKK 


IATĂ AŞADAR CUM A LUCRAT LUNETTE; NIMIC NU DORISE mai 
mult decât să făptuiască ceea ce tocmai realizase. Intre timp îi 
fusese adus un cal blând de paradă. Nespus de bucuroasă, 
Lunette urcă în şa. Ea merse până ce ajunse în dreptul pinului. Il 
găsi acolo pe cel despre care nu crezuse că s-ar fi aflat atât de 
aproape; dimpotrivă, credea că va avea multă cale de bătut 
până ce-l va întâlni. Ea îl recunoscu îndată, datorită leului care îl 
însoțea. Se îndreptă spre el în galop, apoi opri şi cobori din şa. 
Messire Yvain o recunoscu de cum o văzu şi o salută. 

— Seniore, îi spuse fata, sunt nespus de bucuroasă că v-am 
găsit atât de repede! 

— Cum asta? Mă căutai, aşadar? 

— Intr-adevăr, şi nu am fost în viaţa mea mai fericită ca în 
clipa aceasta; am procedat în aşa fel, încât, dacă doamna mea 
nu-şi va călca jurământul, ea va redeveni soţia voastră, iar voi 
seniorul ei, ca altădată. Şi aceasta cu adevărat, îndrăznesc să 
spun! 

Messire Yvain se bucură de această veste pe care nu credea 
că o va mai auzi vreodată. 

— Desigur, scumpa mea prietenă, îi zise el, sărutându-i ochii 
şi faţa, nu voi putea niciodată să te răsplătesc pentru acest 
serviciu. Mă tem că îmi vor lipsi forţa şi timpul ca să te onorez 
aşa cum se cuvine. 

— Messire, îi răspunse ea, nu vă gândiţi la asta! Nu vă faceţi 
griji, căci veţi avea timp şi putere destulă ca să faceţi bine, mie 
şi altora. Am făcut ceea ce se cuvenea. Nu trebuie să-mi fiţi mai 
recunoscător decât celui care înapoiază ceea ce i s-a 
împrumutat odată. Şi nici nu cred că v-am înapoiat tot ce vă 
datoram. 

— Dulce prietenă, martor mi-e Dumnezeu, mi-ai înapoiat de 
mii de ori mai mult. Să plecăm, însă, cât mai repede î l-ai spus 
stăpânei, dară, cine sunt? 

— Nu încă, jur. Ea nu vă ştie alt nume decât acela de 
Cavalerul cu Leul. 

Astfel merseră ei, vorbind, iar leul urmându-l, până ce tustrei 
ajunseră la castel. Nu adresară nimănui cuvântul până ce nu 
ajunseră în faţa doamnei lor. Laudine fu cuprinsă de bucurie 


aflând că sfătuitoarea sa venea împreună cu Cavalerul cu Leul, 
pe care dorea atât de mult să-l întâlnească. 

Îmbrăcat în armură, messire Yvain căzu în genunchi la 
picioarele ei. Lunette, care se găsea lângă el, spuse doamnei 
sale: 

— Ridicaţi-l, doamna mea! Aduceţi forţa, grija şi înţelepciunea 
şi acordaţi-i pace şi iertare, căci nimeni altcineva pe lume nu 
poate să i le acorde. 

Atunci doamna îl ridică în picioare şi spune: 

— Mă încredinţez puterii sale! Nu voi face altcum decât să-i 
urmez voinţa. 

— Bineînţeles, stăpâna mea, răspunse Lunette, n-aş vorbi 
astfel dacă nu ar fi adevărat. In voi este această putere, mai 
mult încă decât am spus până acum. Vă voi dezvălui întregul 
adevăr: nu aţi avut şi nu veţi avea vreodată senior mai bun ca 
acest cavaler. Dumnezeu vrea ca între voi să fie bună pace şi 
iubire mare; de aceea l-am şi întâlnit astăzi atâta de aproape. 
Adevărul dovedit nu trebuie să fie justificat. Doamnă, iertaţi-l de 
mânia voastră! Nu are altă doamnă decât pe voi. Acesta este 
seniorul Yvain, soţul vostru. 

La acest cuvânt, doamna tresări. 

— Fie-mi iertat, spuse ea. M-ai prins strâns în joc. Mă vei face 
oare să iubesc fără voia mea pe acest cavaler care nu mă 
iubeşte şi nici nu mă preţuieşte? M-ai înşelat crunt, m-ai servit 
precum ţi-a fost voia. Mai degrabă voi îndura toată viaţa ploi şi 
furtuni! Dacă nu mi-ar fi teamă că jurământul strâmb este un 
lucru prea josnic, nu i-aş acorda pacea niciodată. Dar îndelung 
vor mocni, în inima mea, ca focul sub cenuşă, lucruri pe care nu 
vreau să le mai reiau acum. Trebuie, deci, să mă împac cu soţul 
meu! 

Messire Yvain văzu cum cauza sa mergea spre bine. 

— Doamnă, îndură-te de mine, păcătosul, zise Yvain. Mi-am 
ispăşit nebunia; drept era să-mi plătesc vina. Nebunia m-a făcut 
să întârzii şi mă recunosc vinovat. Am dat dovadă de nespusă 
cutezanţă pentru că am îndrăznit să mă prezint vouă. Dar dacă 
vreţi să mă reţineţi, nu voi mai greşi cu nimic. 

— Desigur că vreau, pentru că ar însemna că am jurat strâmb 
dacă n-aş face totul pentru a aduce pace între noi doi. 


— Vă mulţumesc din inimă, doamna mea iubită! Martor mi-e 
Sfântul Duh, că Dumnezeu nu m-a făcut niciodată atât de fericit 
în această lume muritoare. 

Messire Yvain îşi găsi, în sfârşit, liniştea. Puteţi să mă credeţi 
că niciodată nu mai fusese cuprins de asemenea bucurie, la 
capătul atâtor încercări. lată-l ajuns la un liman ferice, iubit de 
doamna sa, tot aşa cum el o iubea pe ea. Uitate erau necazurile, 
căci nu-şi mai amintea acum de ele, în preaplinul bucuriei pe 
care o avea de la dulcea sa prietenă. 

Şi Lunette avea să fie fericită; era copleşită cu daruri de când 
adusese pacea fără sfârşit între seniorul Yvain şi perfecta şi 
scumpa lui prietenă. Astfel încheie Chretien de Troyes romanul 
Cavalerului cu Leul. El nu a auzit povestindu-se mai mult decât 
cele ce-a scris, şi nici domniile voastre nu veţi auzi alte 
adăugiri”, doar dacă nu cumva ar vrea cineva să vă înşire 
simple amăgiri. 

EXPLICIT LI ROMMANS DU CHEUALIER AU LYON 


NOTA TRADUCĂTORULUI 

Cartea de faţă este a doua operă a lui Chretien de 
Troyes tradusă În limba română, prima fiind Cavalerul 
Lancelot, apărută de asemenea sub auspiciile Editurii 
Albatros în 1973. Am folosit în primul rând ediţia critică: 


28 nu veţi auzi alte adăugiri - brevitas era în secolul al XII-lea una din 
„virtuțile“ naraţiunii. Un secol mai târziu apare gustul pentru dilatare, ceea 
ce permite apariţia marilor sume romaneşti. 


Samtliche erhaltene Werke, realizată de Wendelin 
Foerster în 1887, ca şi dicţionarul lui W. Foerster la 
opera lui Chretien de Troyes. 

Urmând o tradiţie deja seculară, am transpus romanul 
în proză, deşi el a fost scris de autorul său în versuri 
octosilabice rimate. 

Am tradus, în majoritatea cazurilor, cuvântul corteisie, 
ca şi derivatele sale, atât din motive eufonice, dar mai 
ales strict istorice, prin cortezie, el acoperind o realitate 
culturală specifică  medievalităţii occidentale. Unii 
termeni mai frecvenți, ca iubire perfectă (fin'amors), 
doamnă (dame), bucurie (joie) au fost explicaţi în 
postfață. 

In sfârşit, sperăm că această primă versiune 
românească a Cavalerului cu Leul să constituie un 
îndemn la o mai bună cunoaştere a fundamentelor 
literaturii europene şi a lui Chretien de Troyes, 
considerat unanim astăzi, după cum spune Antonio 
Viscardi, drept „cel mai mare poet al Evului Mediu 
occidental până la Dante