Philipp Vandenberg — Gladiatorul

GLADIATORUL 


PHILIPP VANDENBERG 


GLADIATORUL 


www.virtual-project.eu 


DER GLADIATOR Philipp Vandenberg 


Traducere din limba germană de Victor Scoradeţ 
Design copertă Andra Penescu 


© 
Editura ALLFA 
2006 


Fortuna-şi joacă jocul schimbător 

Cu toți. Ba darnică, ba crudă se arată. 
Pe unul înălțând, ori prăbuşind pe altul, 
Azi mie, mâine ţie ţi-e-nclinată. 


Horaţiu 


Capitolul I 


Vitelllius se opri lângă Podul lui Mulvius, în locul prin care 
se revărsa zi de zi în oraşul Roma un fluviu alcătuit din 
oameni care călătoreau cu diverse afaceri, din indivizi dubioşi 
şi din tineri care voiau să-şi încerce norocul. El îşi trecu braţul 
gol peste frunte, ultimele zile ale lunii aprilie erau calde şi 
umede; apoi, el scuipă, într-un arc amplu, în Tibrul care 
curgea, brun şi leneş, la vale, şi îşi aşeză legătura pe pavajul 
fierbinte al Viei Flaminia. 

„Cauţi cumva distracţie, frumosule tânăr?” 

Speriat, Vitellius îşi apucă legătura în care era strânsă 
întreaga lui avere şi se întoarse. În faţa lui stătea un bărbat în 
veşminte bogate, aflat, poate, în cel de-al patrulea deceniu al 
vieţii sale. 

„Distracţie?”, spuse, timid, Vitellius, care constată, uimit 
din cale afară, că genele şi sprâncenele celui ce-i pusese 
întrebarea erau vopsite cu negru iar părul blond-roşcat era 
pudrat cu pulbere de aur. „Caut ceva de lucru şi un acoperiş 
deasupra capului! Fie ca zeii să se-ndure de mine!” 

„Ceva de lucru!” Celălalt izbucni în râs. „Ceva de lucru!” 
Râsul lui devenea din ce în ce mai puternic, iar la urmă spuse 
tare, astfel încât să poată fi auzit şi de ceilalţi: „lată unul care 
caută ceva de lucru, de lu-cru, de lu-cru!” În timpul acesta, 
omul dansa cu paşi mărunți, lăsându-se de pe un picior pe 
celălalt. 

După ce se mai linişti puţin, el mai făcu un pas spre 
Vitellius, în vreme ce-şi împingea umărul stâng înainte: „Eu 
sunt Cesonius. Mă cunoşate fiecare om din oraş, nu nu numai 
oamenii de vază” şi, fără nicio trecere, întrebă: „Vii de la ţară, 
aşa-i?” 

Vitellius dădu din cap că da. „Vin din Bononia, mă cheamă 
Caius Vitellius.” 

„Precis că eşti un sclav fugit, un fugitivus!”, continuă 
Cesonius să-l interogheze, apropiindu-se şi mai mult de 
Vitellius. „Trebuie să ai mare grijă.” Dar Vitellius protestă 


indignat, în vreme ce-şi arăta medalia rotundă de drepturi 
cetăţeneşti care-i atârna la gât, în dreptul inimii: „Pe toţi zeii 
şi pe mâna mea dreaptă, nu! E adevărat, nu mă număr 
printre honestiores, dar şi noi, cei din plebe, suntem oameni 
liberi, chiar dacă nu stăm tocmai bine cu banii. Tatăl meu a 
fost cizmar şi un om dintr-o bucată. Acum şaptesprezece ani, 
atunci când m-a depus, ca pe mulţi alţi copii la vremea aceea, 
pe o grămadă publică de gunoi, nu a făcut decât să respecte 
legile. Nevoia l-a obligat. Pentru mine, care eram al cincilea 
copil al lui, nu se mai găsea nici loc, nici hrană. Că nu am 
murit de foame, asta o datorez numai mărinimiei zeilor. Un 
fierar care repara cazane mi-a auzit scâncetul şi m-a scos din 
gunoiale puturoase. Acum ştiu şi eu să repar cazane şi...” 

„Şi nădăjduieşti să-ţi găseşti norocul în cazanele romane!”, 
l-a întrerupt Cesoniu pe tânăr şi a zâmbit plin de compasiune. 

„Da”, a spus Vitellius cu convingere. 

Faţa lui Cesonius a devenit serioasă. „Aşadar, spuneai că 
vii din Bononia. Câţi oameni locuiesc între zidurile acestui 
oraş?” 

Vitellius a ridicat din umeri: „25.000, poate. Dar de ce 
întrebi?” 

„Şi câţi fierari care repară cazane există în Bononia?” 

„Cinci sau şase.” 

„Bine”, a spus Cesonius; apoi şi-a întins braţul stâng, 
arătând spre sud: „E adevărat că Roma adăposteşte între 
zidurile ei mai mult de un milion de oameni, în schimb, există 
străzi întregi unde un cârpaci de cazane îi priveşte, plin de 
invidie, pe cârpacii de cazane care muncesc. Fiecare Insula 
are meşteşugarii ei, fiecare bloc de locuinţe are meşteşugarii 
lui. Ca să nu mai vorbim de meşteşugarii care umblă dintr-un 
loc într-altul, care caută găuri în oalele bogătaşilor din 
cartierele selecte de pe colinele Esquilin şi Adventin. Intr-un 
cuvânt, la Roma există mii de cârpaci de cazane.” 

Vitellius privea înaintea sa abătut. Oraşul, în care el îşi 
pusese toată speranţa, acest oraş al posibilităţilor 
nemărginite îi apăru dintr-o dată neprietenos şi ostil. Cel mai 
mult i-ar fi plăcut să-şi ia legătura şi să facă imediat calea 
întoarsă; atunci auzi însă vocea linguşitoare a lui Cesonius: 


„Nu trebuie să-ţi fie frică. La Roma, un tânăr plesnind de 
putere, asemenea lui Hercules şi frumos precum Hyacinthus 
nu se rătăceşte niciodată, fiindcă lui îi e dat să umble pe 
cărările Fortunei. Înțeleptul Cato a spus cândva că un tânăr 
frumos aduce mai multă bogăţie decât recolta unui câmp 
întreg. Crede-mă, avea dreptate.” Spunând asta, Cesoniu îşi 
puse mâna pe pulpa băiatului. Instinctiv, Vittleius se trase 
înapoi. Cesonius se prefăcu a nu băga de seamă şi se postă 
alături de el, astfel încât amândoi priveau în aceaşi direcţie. 

„la priveşte numai freamătul acesta zglobiu!” Cesonius 
făcu un gest cu mâna care echivala cu o invitaţie. „Incă 
înainte ca Templul Lunei Noctiluca de pe Palatin să fie 
luminat, aici, în Ager Romanus, se întâlnesc, atunci când ziua 
se stinge, toţi aceia cărora Jupiter şi Venus le-au refuzat 
norocul iubirii. Şi, după cum vezi, aceştia sunt înainte de 
toate oameni cu stare, care sunt nevoiţi să-şi cumpere 
iubirea, Equites cu tivuri înguste de purpură la tunici, ba chiar 
şi Senatori, pe care-i recunoşti după purpura lată de pe togă. 
Cel care vine la Pontus Mulvic, vrea să cumpere sau să fie 
cumpărat.” 

Cesonius observă ruşinea de pe chipul tânărului Vitellius. 
„Tu”, întrebă el prudent, „tu nu eşti încă iniţiat în plăcerile lui 
Venus şi Cupidon, nu ai fost încă niciodată strâns între 
picioarele suple ale unei femei? Nu ai simţit încă niciodată 
mădularul tare al unui bărbat peste al tău?” 

Vitellius scutură din cap, în vreme ce ochii lui sorbeau, 
curioşi, agitația plină de pitoresc din jur. Se aflau acolo femei, 
a căror frumuseţe ar fi putut face să pălească strălucirea zilei. 
Una dintre ele avea părul roşu despletit, ea purta o tunică de 
mătase, ale cărei falduri îi scoteau şi mai mult în evidenţă 
feminitatea. Atunci când venea spre ea un bărbat, ea îşi 
proptea ambele mâini în şolduri şi, cu un zâmbet pe buze, se 
întorcea încoace şi-ncolo. Un roman rotofei, care cu siguranţă 
că avea cel puţin doi cai ai lui, s-a apropiat de frumoasa 
femeie şi i-a desfăcut decolteul generos, ca şi când ar fi vrut 
să controleze dacă ceea ce promitea veşmântul ei de mătase 
corespundea adevărului. 


„Asta-i Cynthia”, murmură el spre tânăr, „ea cere doi aurei, 
din banii ăştia ai putea trăi un an întreg. E incredibil, dar 
proştii, bărbaţii ăştia proşti, nu numai că plătesc, dar o fac cu 
plăcere. Şi nu atât din cauza frumuseţii ei, nu, femei 
frumoase există destule la Roma, şi poţi să le ai deja pentru 
un as, nu, ei plătesc pentru că Cynthia este nevasta unui 
senator influent. Dar femeia este totuşi femeie. Crezi că asta-i 
mai bună decât celelalte?” 

Vitellius tăcea; după un timp, spuse: „Dar Lex lulia nu e 
oare valabilă şi la Roma?” 

Cesonius râse: „Scumpe prietene, la Roma e permis tot 
ceea ce face plăcere. Şi chiar dacă un lucru sau altul are 
parte de o interdicţie explicită, de fiecare dată se găseşte şi o 
lege potrivită care să anuleze interdicţia. Aşa cum divinul 
împărat Caligula a putut să o ia în căsătorie pe sora sa, 
Drusilla, cu toate că legea îi stătea împotrivă, tot astfel 
Cynthia poate să-şi încalce obligaţiile căsniciei şi chiar să se 
lase plătită pentru asta. Pentru a se sustrage urmăririi de 
către organele publice, ea este înscrisă la edil ca prostituată, 
îşi plăteşte impozitele oficiale pe prostituție, aşa cum fac şi 
multe alte femei de rang înalt. Se poevesteşte chiar că şi 
soţul ei trebuie să plătească, dacă vrea să se culce cu ea.” 

„Pe divinitatea lui Venus şi a Romei”, spuse Vitellius 
impresionat, „niciodată n-am mai văzut o femeie atât de 
atrăgătoare.” 

„Pune-ţi frâu inimii şi du-o de zgardă!”, râse Cesonius, „nu 
se cade ca un bărbat să muşte din primul măr care-i iese în 
cale. Mai întâi de toate, însă, prietene, trebuie să fii conştient 
de faptul că nu muierile pictate în culori ţipătoare sunt acelea 
care-ţi produc cele mai înalte plăceri ale simţurilor, nu, 
propriul nostru sex este acela care ni-l apropie pe Cupidon, 
fiul lui Venus. In fiecare femeie se ascunde o Danaidă, gata 
să-şi ucidă bărbatul chiar în noaptea nunţii. Aceste rafinate 
fiice ale lui Venus pe care le zăreşti aici nu sunt dintre acelea 
care trag pumnalul, deşi nu puţine din ele poartă câte o 
jucărie din asta de argint sub cingătoare - şi te înjunghie cu 
tot disprețul după ce ţi-ai făcut datoria. Numai să plăteşti o 


femeie, că are să-ţi zâmbească plină de milă, pe când un 
bărbat pe care-l plăteşti îţi va rămâne prieten pe viaţă.” 

În vreme ce Cesonius vorbea, Vitellius se uita la oameni 
care vindeau şi cumpărau. Erau acolo cel puţin la fel de mulţi 
tineri şi băieţei precum femeile care se ofereau spre vânzare. 
Bărbaţii de stat sau negustorii bogaţi veneau flancaţi de câte 
doi, uneori chiar şi de câte patru sclavi. Cu strigătul: „Faceţi 
loc pentru marele Pansa”, ei croiau drum prin mulţimea de 
oameni pentru stăpânul lor. Un altul s-a oprit pe podul de 
piatră, i-a cântărit pe Cesonius şi pe Vitellius cu priviri pline 
de dispreţ, s-a întors cu spatele şi a spus, întors către unul din 
sclavi: „Vreau să mă uşurez!” Cel căruia îi vorbise s-a înclinat 
scurt, a ridicat tunica stăpânului său, i-a extras aceluia cu 
grijă mădularul, ţinându-l în aerul cald al serii de primăvară. 
Un jet boltit amplu începu să curgă în Tibru. În afară de 
Vitellius, abia dacă a mai luat cineva act de această acţiune. 

Sclavii conduceau carele cu roţi înalte prin mulţime. Cele 
mai multe aveau o singură osie şi erau trase de catâri, un 
baldachin ţinea loc de acoperiş, perdelele înlocuiau pereţii 
laterali. Atunci când perdelele erau trase în lături, puteai să 
recunoşti preţ de câteva clipe corpul gol al unei femei care li 
se oferea trecătorilor cu mişcări lascive. 

„Astea sunt cele mai scumpe prostituate din Roma”, a spus 
Cesonius, care urmărea privirile curioase ale lui Vitellius. 
„Fiecare dintre ele consideră că e sub demnitatea ei chiar şi 
numai să pună piciorul pe pavajul prăfuit al Viei Flaminia, pe 
astea nu le întâlneşti în niciunul dintre lupanarele ieftine de 
lângă Circus Maximus, fiecare dintre ele are câteva case cu 
mai multe apartamente în cartierele selecte, construite astfel 
încât intrarea şi ieşirea să dea în străzi diferite.” 

În timp ce vorbea, Cesonius făcea plecăciuni în toate 
direcţiile, arunca bezele pe partea cealaltă a străzii iar din 
când în când rostea câte un „Ave!” plin de venerație. Pe un 
tinerel cu bucle negre care turna dintr-un burduf din piele de 
capră vin roşu de Falerno, l-a sărutat pe obraz. Pare să fie 
într-adevăr un bărbat cunoscut, gândi Vitellius, când o umbră 
acoperi dintr-o dată razele soarelui care asfinţea. Vitellius îşi 
ridică privireea. 


Pe divinitatea lui Pan, care face cu putinţă asemenea seri 
bucolice, deasupra capului său trona, într-o lectică, o femeie 
cu bucle blonde - o apariţie fermecătoare, ca şi când tocmai 
ar fi descins dintr-o elegie a lui Ovidius. Opt sclavi îmbrăcaţi 
în roşu purtau pe umerii lor, pe bare aurite, delicatul mijloc de 
transport. Frumoasa şedea pe o mare pernă din mătase 
albastră, care era împodobită cu borduri aurii. Ea purta o 
tunică fără mâneci, de culoarea ametistului, din al cărei 
decolteu se revărsau sânii abundenţi şi goi, mai mari şi mai 
aţâţători decât văzuse Vitellius vreodată la vreo statuie 
grecească a Afroditei. Sfârcurile frumoasei străluceau, aurite, 
şi în vârfurile lor licărea câte un diamant. Ca şi când ar fi vrut 
să-şi pună şi mai mult în valoarea splendoarea supranaturală, 
sprijinită pe antebraţul drept, ea se apleca afară din lectică, 
surâzând, astfel încât minunatele daruri ale lui Venus atârnau 
chiar în faţa lui, licărind asemenea unor struguri copţi. 
Vitellius simţea cum sângele îi clocotea sub tâmple. 

„Slavă ţie, Cesonius!”, exclamă frumoasa peste capul lui. 
„Salutări şi sărutări, frumoasă Lycisca!”, îi răspunse Cesonius, 
„puterea şi frumuseţea sânilor tăi va face din nou să se 
clatine Pax Romana!” Lycisca râse: „Cu condiţia ca niciunul 
dintre comandanții duşmanilor să nu fie atât de bine crescut 
ca tine. Şi, arătând cu o mişcare a capului spre Vitellius, ea 
spuse:, Pe cei mai frumoşi dintre prietenii tăi se pare că i-ai 
ţinut ascunşi de mine până acum...” 

„Fie ca Mercurius să mă pedepsească dacă mint”, a 
înterupt-o Cesonius, „abia dacă au trecut mai mult de câteva 
clipe de când l-am văzut pe tânărul ăsta. El se numeşte 
Vitellius, numără abia şaptesprezece primăveri şi vine din 
Bononia. A venit la Roma ca să repare cazane.” 

„Un tânăr atât de frumos ca tine caută de lucru? Eu 
bănuiesc mai degrabă că nevoia de distracţie te mână la 
Roma. Oraşul e plin de călători veniţi din toate provinciile. 
Floraliile, serbările zeiţei Flora, şi-au purtat faima până în cele 
mai îndepărtate unghere ale imperiului. Dar, după cum mi se 
pare mie, frumosule bononian, nu cursele de iepuri şi de 
capre te-au făcut să baţi atâta amar de drum, cât 


dansatoarele din teatru, care-şi leapădă veşmintele cu atâta 
artă.” 

Vitellius roşi. Nu, nu, cu siguranţă nu, ar fi vrut el să spună; 
dar nu reuşi să scoată niciun sunet. Apariţia acestei femei îl 
vrăjise. Ca în transă o auzi pe Lycisca spunând: „la te uită, 
Cesonius, un tinerel sfios, cel dintâi pe care mi-e dat să-l 
întâlnesc în viaţa mea. la spune-mi, măcar este bărbat? Sau 
face parte din breasla ta?” 

„Numai zeii ştiu asta”, răspunse Cesonius ridicând din 
umeri, „cel mai bine ar fi să-l întrebi chiar pe el.” 

Atunci, Lycisca îşi întinse braţul spre Vitellius. Cu degetele 
răsfirate, ea îşi trecu mâna prin părul aspru şi creţ al lui 
Vitellius. Vitellius îşi ridică privirea. Femeia aceasta, care abia 
dacă era cu zece ani mai mare decât el, trezea în sufletul lui 
sentimente pe care el nu le mai cunsocuse până atunci. „Îmi 
placi, frumosule bononian”, a spus ea, în timp ce mâna ei se 
juca prin părul lui, iar atunci când Vitellius îndrăzni să 
zâmbească timid: „Vino cu mine!” 

Ca la un ordin, unul dintre sclavi apăru lângă Vitellius şi 
alcătui cu mâinile un fel de treaptă, făcându-i semn să urce în 
lectică. Vitellius îl privi pe Cesonius, acela dădu din cap 
încurajator, apucă legătura străinului şi o aruncă în lectică. 
Vitellius o urmă cu un singur salt şi deja se trezi şezând faţă-n 
faţă cu Lycisca. Aceea făcu o mişcare cu mâna în direcţia 
oraşului şi lectica se puse în mişcare fără niciun zgomot. 
„Salve, frumoasă Lycisca”, strigă Cesonius în urma ei, „fie ca 
Flora să-ţi presare drumul cu flori.” 

O vreme, femia din lectică îl privi pe cel de vizavi de ea 
fără niciun cuvânt. În sfârşit, ea-l întrebă: „Eşti cetăţean 
roman?” 

„Negreşit”, se grăbi Vitellius să răspundă, şi adăugă plin de 
venerație: „Am fost înregistrat la recensământul de anul 
trecut, stăpână.” 

„Spune-mi Lycisca”, îi spuse frumoasa femeie. 

„Desigur, stăpână”, spuse Vitellius. Lycisca râse: „Care va 
să zică, eşti pentru prima oară la Roma?” 

„Da,”, răspunse Vitellius, „da, Lyicisca.” 


Nu numai că Vitellius se afla pentru prima oară la Roma, 
dar era şi prima oară în viaţa lui când părăsise Bononia, era şi 
prima oară când se afla singur printre străini, când trebuia să 
se descurce de unul singur. Era prima oară când şedea într-o 
lectică, şi nu-i era deloc uşor să şadă în mijlocul de transport 
care se balansa. Era pentru prima oară când Vitellius se vede 
stând faţă-n faţă cu o femeie cum nu mai întâlnise până 
atunci. Frumoasă precum Afrodita cea născută din spuma 
mării, ea îi oferea farmecele ei, lui, cazangiului Vitellius, care 
nu se culcase încă niciodată cu o femeie. 

Ca şi când ea i-ar fi ghicit gândurile, Lycisca îi puse mâna 
pe antebraţ şi îi spuse: „Prespun că situaţia ţi-e străină. Sunt 
ferm convinsă că nu ai mai însoţit niciodată o femeie la ea în 
cubicullum, că nu ai mai văzut niciodată o femeie lepădându- 
şi tunica, dezbrăcându-se de capetium şi de struphium.” 

„Pe toţi zeii, nu”, o întrerupse Vitellius. 

„Nu trebuie să-ţi fie teamă”, spuse Lycisca, liniştindu-l, „e 
lucrul cel mai natural din lume.” 

„Da, stăpână”, spuse Vitellius şi se grăbi să adauge: 
„Lycisca.” 

„Dacă vrei, frumosule bononian, astăzi am să fac din tine 
bărbat.” 

Pe Vitellius, fraza îl lovi precum vârtejul bătăilor de tobă al 
unui herald care se pregăteşte să anunţe în piaţa publică 
cucerirea unor noi provincii. În vreme ce fixa cu privirea sânii 
albi ca laptele din faţa lui, prin minte îi treceau imagini 
fantastice, dintre acelea care, în anii din urmă, îi răpiseră 
somnul. 

Lycisca împinse în lături perdeaua lecticii şi privi, visătoare, 
asfinţitul. Grădini şi parcuri pline de splendoare treceau prin 
dreptul lor, grote artificiale acoperite de iederă, bolți de 
trandafiri care acopereau drumuri tăcute, flancate de pini şi 
chiparoşi întunecaţi, de măslini argintii şi de leandri. Încet, 
Lycisca recită câteva versuri ale lui Horaţiu: 


„Curând de tot se duce, amice, tinereţea, 
puterea, senectutea îţi surpă frumuseţea. 
Cu păr cărunt şi riduri te aşteaptă noapte lungă 


Plăcerile iubirii pe veci ea le alungă.” 


Clădirea somptuoasă aflată pe partea dreaptă stârni 
curiozitatea lui Vitellius, o uriaşă construcţie circulară, poate 
o sută de metri în diametru, înconjurată de chiparoşi ascuţiţi; 
în vârful clădirii trona o siluetă strălucitoare de aur. 
„Mausoleul divinului Augustus”, îi explică Lycisca. Vitellius era 
impresionat iar Lycisca spuse în continuare: „Aici, chiar vizavi 
de intrare, e îngropată urna divinului. Dar tot aici sunt depuşi 
şi Caius şi Lucius, nepoţii lui Augustus, precum şi Livia, soţia 
lui, Octavia, sora lui, vitejii Drusus şi Germanicus, împărații 
Tiberius şi Caligula” şi, după o pauză de reflecţie, ea adăugă: 
„Şi tot aici va fi păstrată cândva şi cenuşa lui Claudius.” 

„Fie ca zeii să-l aibă în paza lor”, spuse Vitellius. 

„Eşti cumva un susţinător al imperatorului?”, se interesă 
Lycisca. 

„El este împăratul”, spuse Vitellius. 

„Are cincizeci şi opt de ani şi-i curg balele ca la un moş.” 

„În Bononia”, începu Vitellius prudent, „se povesteşte că 
împăratul nu mai este stăpân peste simţurile lui şi că de fapt 
conducerea imperiului stă în mâinile lui Narcissus, Callistus şi 
Pallas, pe care i-a eliberat, dar se spune că, mai întâi de 
toate, el se află sub papucii soţiei lui, Messalina...” 

„Ce anume se povesteşte despre Messalina?”, vru să ştie 
Lycisca. 

„Se spune că e pe cât de frumoasă, pe atât de temută. Se 
spune că ea ar fi cea mai iubită şi totodată cea mai temută 
femeie din Roma.” 

Vitellius băgă de seamă că ochii Lyciscăi începură să 
strălucească. Tânăr şi naiv, ca orice băiat de şaptesprezece 
ani din provincie, simțind interesul de care se bucura din 
partea Lyciscăi, el continuă să pălăvrăgească: „Se spune că 
ea consumă mai mulţi bărbaţi decât au pierit în campaniile 
din Britania şi Mauritania.” Ea râse. „lar cei şapte mii de 
angajaţi ai serviciului de pompieri din Roma stau în spatele ei 
ca un singur om, cu comandantul lor Calpurnianus cu tot.” 

„Povesteşte mai departe”, spuse Lycisca, „spune-mi ce 
altceva se mai vorbeşte în Bononia despre Messalina.” 


„Păi, mai mult nu mi-a ajuns nici mie până acum la urechi. 
Eu am auzit numai ce-şi povesteau femeile când veneau la 
atelier cu oale şi cu cratiţe. A, ia stai - se mai vorbeşte şi 
despre duşmănia de moarte dintre Messalina şi Agrippina. Se 
povesteşte că Agrippina şi-a pus ochii pe împăratul Claudius, 
că vrea să devină nevasta lui şi s-o dea la o parte pe 
Messalina. E adevărat că ea este nepoata lui, dar amândouă 
sunt ultimele vlăstare din spiţa iulic-claudină, şi Agrippina are 
un fiu...” 

„Taci!”, l-a întrerupt Lycisca. „Plebea vorbeşte mult, fără să 
ştie cum stau lucrurile cu adevărat.” 

Circulaţia, pe străzi, devenea acum din ce în ce mai densă, 
dar în curând întunericul avea să-i pună capăt. Portalurile din 
dreptul parcurilor publice şi private erau împodobite cu cu 
flori şi ramuri, cu prilejul Floraliilor. Covoare de flori cu scene 
din mitologie adunau ciorchini de oameni cărora le prilejuiau 
admiraţie sau atitudini critice. Lângă orologiul lui Augustus, 
un ansamblu uriaş, ca proporţii, ridicat în jurul unui ceas de 
apă, ardeau deja făcliile. Pentru ca, până şi în timpul nopţii, 
fiecare roman să ştie cât era ceasul. Pe partea stângă se 
aflau termele lui Agrippa, ginerele divinului Augustus, care 
pusese să se construiască pentru această baie o conductă de 
apă lungă de douăzeci şi doi de kilometri. Aceste gigantice 
apeducte îl călăuziseră pe Vitellius pe ultimele mile ale 
drumului lui spre Roma. 

„Faceţi loc pentru lectica divinei Augusta!”, îl auzi Vitellius 
strigând pe unul dintre sclavi. Vitellius îşi fixă privirea pe 
Lycisca. „Uneori, sclavii îşi permit fel de fel de glume, în orice 
caz, în felul acesta înnaintăm mai repede!” Lycisca coborâse 
perdelele albastre de mătase ca să se ferească, pe ea şi pe 
oaspetele ei, de privirile curioşilor; dar o crăpătură îngustă în 
mijloc lăsa loc privirii spre agitația marelui oraşul care trecea 
prin dreptul lor. Lângă Forum lulium, sunetul harfelor şi al 
cimbalelor se amesteca vesel cu pălăvrăgeala din ce în ce 
mai asurzitoare a maselor. Pe partea cealaltă, Basilica Emilia, 
cea mai veche hală comercială şi sală de judecată din Roma, 
dădea pe dinafară de oameni şi de legături cu bagaje. 
Vizitatori veniţi cu prilejul Floraliilor îşi găseau aici un acoperiş 


gratuit deasupra capului. Marmura de culoare roşu-închis 
înmagazina foarte bine căldura acumulată în timpul zilei. Lui 
Vitellius îi săriră în ochi în special sutele de statui albe, cu 
care fuseseră onoraţi bărbaţii care adusese servicii deosebite 
statului. 

Numai cu mare efort reuşiră purtătorii lecticii să-şi croiască 
drumul spre Forum Romanum, acolo unde, printre tigăi care 
fumegau şi făclii care aruncau scântei pulsa acea viaţă care-i 
adusese oraşului Roma în toată lumea porecla de Babilon. Cu 
mai mult de o sută de ani în urmă, divinul Cezar pusese să se 
lupte aici trei sute douăzeci de perechi de gladiatori. ŞI 
trecuseră mai mult de nouzeci de ani de când, după celebra 
lui solie „Veni, vidi, vici”, Cezar ospătase aici timp de mai 
multe zile douăzeci de mii de oameni care stăteau în gazdă la 
Roma. De atunci veneau aici, zi de zi, acei „forenses”, 
vagabonzi şi pierde-vară, palavragii şi oameni fără căpătâi, 
cămătari şi cerşetori, curve şi jucători, pentru a se amesteca 
printre senatorii demni de stimă şi oratorii bine plătiţi, printre 
bancheri, avocaţi, samsari şi vestale. 

Pe când treceau pe lângă Basilica lulia, acolo unde, uneori, 
se adunau o sută optzeci de judecători ca să conducă marile 
procese ale Romei şi sclavii reuşeau numai cu greu să-şi 
croiască drum prin mulţime, un braţ de afară apăru dintr-o 
dată pe sub perdea, pipăind corpul Lysiscăi şi căutând, cu 
degete groase, un detaliu relevant. Lyisisca nu se împotrivi 
deloc, mai mult, lucrul acesta părea chiar să-i facă plăcere. 
Atunci când mâna necunoscută ajunse să pipăie sânii, de 
afară răsună o voce răguşită: „Lysisca!”, şi perdeaua fu 
smulsă în lături. 

„Sulpicius Rufus!”, exclamă Lysisica, vizibil bucuroasă, „am 
ştiut eu că asta nu putea să fie decât o mână de gladiator.” 

Atunci când Sulpicius îl zări pe tânărul Vitellius, pe faţa lui 
se întinse un rânjet larg. El lumină cu făclia interiorul lecticii. 
Fără a da nici cel mai mic semn că ar fi fost încurcată, Lysisca 
spuse: „Acesta este Vitellius. Vine din Bononia. L-am cules de 
pe Podul Mulvic.” 

„Te salut, frumosule tânăr”, spuse Sulpicius cu o mişcare 
amplă a braţului, şi, întorcându-se spre Lysisca, el continuă: 


„Întreaga lume se revarsă astăzi spre Roma, halele şi forurile 
plesnesc de oameni. Fericit e cel care a mai găsit un acoperiş 
deasupra capului. Cei mai mulţi vor fi nevoiţi să înnopteze 
sub cerul liber.” 

„O parte din vină îţi aparţine şi ţie”, răspunse Lysisca, 
„luptele tale de gladiatori atrag mase de oameni din ce în ce 
mai mari”, şi, întorcându-se către Vitellius, ea preciză: 
„Credinciosul meu prieten Sulpicius Rufus este conducătorul 
celei mai mari şcoli de gladiatori din Roma, retiarii lui sunt 
faimoşi în întregul imperiu. Nimeni nu ştie să lupte cu plasa şi 
tridentul mai iscusit decât ei. 

"Sulpicius Rufus se trase câţiva paşi înapoi şi lumină cu 
făclia un zid, pe care era pictat cu vopsea roşie un anunţ. 
Lysisca citi încet: „Cincizeci de gladiatori ai lui Sulpicius 
Rufus, conducătorul Şcolii de gladiatori a lui Claudius Nero 
Germanicus, şi înlocuitorii lor vor lupta în prima zi a Floraliilor 
cu tot atâţia oameni ai lui Cn. Alleius Nigidus Maius. Trăiască 
Sulpicius Rufius!” 

Lysisca bătu din palme: „Vom fi cu toţii prezenţi pentru a-i 
încuraja cu strigătele noastre pe cei destinaţi morţii.” 

Rufus se apropie din nou de lectică: „Nu vrei să vii şi tu la 
Cena libera? Intr-acolo merg şi eu acum. Poţi să-l iei şi pe 
tânăr cu tine. Ar fi o onoare pentru noi toţi.” 

Lysisca ezita. Cena libera avea loc în seara dinaintea 
marilor lupte de gladiatori. In vederea morţii apropiate, dar şi 
în eventualitatea unei mari victorii, care ar fi urmat să le 
aducă bogăţie sau libertatea, după săptămâni de post şi 
privaţiuni, gladiatorii celebrau o sărbătoare a mâncării, 
băututii şi iubirii, la care avea acces şi publicul. Acest 
eveniment era din ce în ce mai îndrăgit, în primul rând din 
cauză că nu mai era nimic deosebit să vezi un gladiator 
murind. Dar să-l vezi îmbătându-se sau iubind, în disperarea 
lui, o femeie, ăsta era un stimulent ieşit din comun. La aşa 
ceva, nici Lyisisca nu ar fi zis nu. „Ei bine”, spuse ea şi-i 
întinse mâna lui Vitellius, „venim şi noi.” 

Şcoala imperială de gladiatori se afla la poalele Aventinului. 
Rufus mergea împreună cu cei doi sclavi ai lui înaintea lecticii 
Lysisicăi. Sclavii îşi croiau drumul prin mulţime cu făciliile lor. 


Mulţi îl recunoşteau pe Sulpicius Rufus şi-l băteau pe umăr 
din mers. „Fie ca Marte şi Fortuna să fie alături de tine!” - 
„Învaţă-i minte pe molaticii ăia de pompeieni!” - Sau: „Vrem 
să vedem sânge!” Şeful gladiatorilor le mulțumea, ridicându- 
le mâinile răsucite spre el deasupra capului. Era un bărbat 
popular la Roma, chiar dacă faima lui semăna mai degrabă cu 
aceea a unui actor sau patron de bordel, pe care autorităţile 
citadine îl înconjurau cu o dragoste interzisă. 

In faţa şcolii de gladiatori, o construcţie lungă, cu două 
etaje, care avea doar câteva ferestre mici ce dădeau spre 
stradă, se înghesuiau câteva sute de oameni. Mai cu seamă 
femei şi fete, fardate în culori stridente şi îmbrăcate în 
veşminte provocatoare, strigând nume de gladiatori pentru a 
reuşi să obţină acces. Doi sclavi cu pielea neagră şi raşi în 
cap, fiecare dintre ei cam la fel de mare precum colosul din 
Memnon, respingeau cu chipuri imobile insistența femeilor 
romane dezamăgite. 

Scuturată de hohote de plâns, o femeie de aproximativ 
patruzeci de ani, care cu siguranţă că-şi purtase deja bărbatul 
la groapă, ţipa cu glas ascuţit şi braţele ridicate: „la-mă, 
Pugnax, cât timp te mai afli încă printre cei vii!” O alta 
scâncea, în vreme ce fardul i se scurgea pe obraz în jos: 
„Cycnus, Cycnus, iubitul tuturor femeilor, împlântă-ţi tridentul 
în trupul duşmanului, înainte ca altul să te străpungă pe 
tine!” Şi o a treia - să fi avut poate douăzeci de ani, cu 
cârlionţii pieptănaţi într-un fel de turnuleţ, suspina cu mâinile 
în dreptul feţei: „O, Murranus, tu, leacul păpuşelelor nocturne. 
Niciodată n-am să-mi mai găsesc somnul.” 

In mulţimea însetată de senzaţii tari puteai vedea numeroşi 
vagabonzi şi pierde-vară, care-şi făceau apariţia pretutindeni 
unde se putea bea şi petrece pe gratis. Înainte de toate, însă, 
se aflau acolo femei, care voiau să-şi mai vadă pentru ultima 
oară idolii, cărora voiau să li se dăruiască. Lupta pe viaţă şi 
pe moarte, organizată în faţa ochilor mulţimii de mii de ori, 
avea mai cu seamă asupra femeilor un ciudat efect de 
stimulare sexuală. Să fi împărţit culcuşul nocturn cu un retiar 
sau cu un trac încununat de glorie era visul de-o viaţă al 
aproape fiecărei femei romane şi al aproape fiecărui roman. 


Un comando al şcolii de gladiatori însărcinat cu curăţenia 
trebuia să curețe o dată pe săptămână mâzgălelile obscene 
pe care le pictaseră femeile în călduri pe pereţii exteriori ai 
cazărmii. 

„Faceţi loc, beţivi şi curve, în lături”, strigă Sulpicius Rufus 
atunci când au ajuns la portalul înconjurat de coloane. In faţa 
făcliilor ţinute de sclavi, mulţimea se dădu în lături. Lectica fu 
lăsată jos. Lyisisca dădu la o parte perdelele. O rumoare se 
făcu auzită în rândurile mulţimii care aştepta. Vitellius privi 
curios în jur. „Vino”, spuse Lysisca şi-l apucă pe tânăr de braţ. 

În sala de la intrare, care era luminată de sărbătoare şi 
împodobită cu flori roşii, sclavii şcolii îi stropeau pe cei ce 
intrau cu apă amestecată cu şofran. In prag, sclavi 
alexandrini, dintre cei care serveau la masă, le turnau 
oaspeţilor apă curată pe mâini. Vitellius imita întocmai ceea 
ce făcea Lyisisca înaintea lui, el îşi întinse mâinile, îşi scutură 
apa de pe ele şi şi le şterse în buclele de pe capul unui mic 
sclav alexandrin cu pielea înunecată care venise în fugă. 

Curtea cu coloane, care slujea de obicei ca teren de 
exerciţii şi arenă de antrenament, era trasnformată într-un 
triclinium uriaş sub cerul liber. Mese lungi, acoperite cu feţe 
de masă albe, erau aranjate în formă de potcoavă. Vitellius 
fixa cu privirea vrăjită grupul de bărbaţi în marea majoritate 
bărboşi, musculoşi - erau cu siguranţă mult peste o sută - şi 
un fior îl cuprinse la gândul că mâine pe la ora asta cei mai 
mulţi dintre ei nu vor mai fi în viaţă, vor fi murit înjunghiaţi, 
hăcuiţi, zdrobiţi de lovituri. Vitellius simţi un nod în gât şi 
înghiţi în sec. 

„Hei, voi, mâncători de orz”, urlă Rufus spre ei, „ia uitaţi- 
vă-ncoace, v-o aduc pe cea mai frumoasă femeie din Roma.” 

Treptat, se facu linişte. Cu toţii se holbau la Lysisca, iar 
aceasta savura vizibil genul ăsta de venerație. Deodată, unul 
începu să lovească în masă cu cupa lui, un al doilea îl urmă, 
pe urmă mai mulţi, şi deodată sute de cupe se auziră răpăind 
pe lemnul meselor. Vinul sărea din ele peste mese, tăvile cu 
fructe şi ulcioarele cu flori roşii se răsturnară, farfuriile se 
sparseră. Apoi, treptat, ovaţiile se stinseră. Rufus îi conduse 
pe Lyisisca şi Vitellius până la o banchetă aflată cu faţa spre 


mese, cu mâna dreaptă, făcu un semn şi o orchestră începu 
să cânte. Sclavi îmbrăcaţi în roşu începură să sufle în tabiae, 
nişte instrumente care scoteau un sunet asemănător cu 
oboiul, acompaniate ritmic de systre, al căror sunet semăna 
cu acela al xilofonului. În ritmul muzicii apărură din 
întunericul de după coloane femei romane graţioase, care se 
simțeau onorate că li se permitea să îndulcească ultimele ore 
din viaţa unui gladiator. 

Lycisca stătea culcată pe sofa, încadrată de Suplicius Rufus 
la dreapta şi Vitellius la stânga. „Ca de obicei”, constată 
Rufus vizibil plictisit, „cei mai mulţi dintre ei nu au mai văzut 
o femeie de la Idele lui Martie. Lucrul ăsta o să se simtă.” 
Unele dintre femei, cuprinse de venerație, le sărutau mâinile 
celor destinaţi morţii, altele le cuprindeau picioarele cu 
braţele, pline de umilinţă. Cei destinaţi morţii aveau reacţii 
diferite: Unul tocmai se pregătea să-i smulgă admiratoarei 
sale tunica subţire de pe trup, în vreme ce o muşca de gât, 
alţii pipăiau, înnebuniţi de plăcere, formele care li se ofereau, 
numai câţiva dintre ei reacţionau mai degrabă absenţi sau îşi 
ţineau  admiratoarele la distanță,  respingându-le sau 
îmbrâncindu-le. Unul a lovit, brutal, o superbă romană în plină 
figură, un fir roşu de sânge i se scurgea acesteia din nas. Unii 
îşi luau iubitele în spinare, ca pe nişte saci cu cereale, şi le 
duceau pe scara îngustă de lemn în sus, pe veranda din care 
o mulţime de uşi duceau în cămăruţele strâmte, în care 
locuiau câte doi gladiatori. Lucru acesta era permis în mod 
oficial şi era însoţit de către gloata din curtea interioară cu 
aplauze şi strigăte înflăcărate. 

Lui Vitellius, gemetele de plăcere ale bărbaţilor, strigătele 
şi oftaturile femeilor i se păreau respingătoare. Lycisca se 
amuza. Rufus observă, laconic: „Aşteptaţi numai până când 
Bacchus şi-a făcut efectul şi până când se va aduce 
mâncarea. De săptămâni întregi, ăştia n-au mai băgat în ei 
decât terci de orz; dar uitaţi-vă la ei ce muşchi au!” 

Abia acum obseră Vitellius că, în întunericul protector de 
dincolo de coloane se aţineau alte sute de oameni, însetaţi de 
senzaţii, care urmăreau, curioşi, acest ospăț. Ei şuşoteau şi se 
îmbulzeau şi arătau cu degetul spre cei destinaţi morţii, 


printre care ei îşi recunoşteau de multe ori favoriţii. Alţii, la 
rândul lor, nu produceau decât compasiune. Pentru aceştia 
era limpede încă de astăzi care avea să fie, în caz de 
înfrângere, decizia publicului: degetul mare în jos, moarte. De 
câteva zile bune, ghişeele de pariuri din preajma lui Circus 
Maximus primeau pariuri pe vieţile fiecăruia dintre luptători. 
Favoritul era Scylax, cu o cotă de 1:20 pentru supravieţuire, 
el obținuse deja 29 de victorii, omorâse 25 de adversari, trei 
dintre ei fuseseră salvaţi de îndurarea împăratului, un altul de 
cea a publicului. Bărbaţii romani pariau pe el, femeile romane 
îl admirau. 

Un semnal strident de trompetă. Dar acesta nu anuţa o 
luptă între doi gladiatori, ci începutul ospăţului. Tânărului din 
Bononia îi ieşiră ochii din orbite: sclavi egipteni aduceau 
înăuntru o tavă mai mare decât o masă, în mijlocul ei stătea 
îngenunchiată o femeie îmbrăcată în chip de păun cu coada 
desfăcută. Tava fu lăsată jos, frumosul păun îşi desfăcu 
aripile şi, de sub penajul cu scilpiri albăstrii, ieşiră la iveală 
platouri de argint, pline cu cele mai apetisante delicateţuri 
din provinciile romane: ficat de peşte-papagal, creier de păun 
şi fazan, garnisit cu măsline negre, alunari prăjiţi, stropiţi cu 
miere fierbinte, şi icre roşii, de la peştii pe care Neptun îi 
lăsase să crească în apele dintre imperiul parţilor şi coloanele 
lui Hercule. Toate astea nu erau însă decât aperitivele 
ospăţului. 

Vitellius gustă mai degrabă din curiozitate decât mânat de 
poftă. Oare când mai avusese el vreodată ocazia, în toată 
viaţa lui, să participe la un astfel de ospăț? Rufus goni un 
sclav care trebuia să fie cât se poate de atent ca o farfurie 
tocmai golită să fie de îndată schimbată cu una plină şi, 
întocându-se spre Vitellius şi spre Lycisca, spuse: „Luaţi-o 
încet, ăsta nu este decât primul fel din şapte.” 

„O cena libera cu adevărat demnă de renumele ei!”, 
observă Vitellius, dar băgă de seamă îndată că spusele lui 
păreau deplasate. 

Gladiatorii se dedau ospăţului în fel şi chip, în funcţie de 
caracterul fiecăruia. Unii îndesau în mare grabă delicatesele 
în gurile lor bărboase, mai repede decât erau în stare 


organele lor de masticaţie să le prelucreze, ei se înnecau şi 
râgâiau, fără să ştie măcar ce anume băgau în ei. Alţii gustau 
din rafinatele mâncăruri cu vârful degetelor, gândul la 
evenimentele care-i aşteptau le tăia orice poftă, de aceea 
încercau să-şi înece aşteptările pline de spaimă în cantităţi 
uriaşe de vin. 

Orchestra încerca să stimuleze atmosfera cu melodii din ce 
în ce mai ritmate şi mai stridente. Între timp a fost servit şi al 
doilea fel de mâncare, un mistreţ uriaş, brun-auriu, fript la foc 
de cărbuni de lemn. Acesta avea înfipt în spinare, ca decor, 
un trident precum acela folosit de luptătorii cu plasa. Veni şi 
bucătarul, care s-a apropiat de el şi a smuls tridentul afară, 
astfel încât aerul fierbinte a ţâşnit din friptură, apoi apucă o 
sabie, o ridică deasupra capului, luându-şi elan asemenea 
unui călău şi, cu o singură lovitură, despică mistrețul în două. 
Acesta aburea şi sfârâia, şi dintr-una dintre jumătăţi se 
revărsară sângereţi şi lebărvurşti, mere granat coapte şi 
prune renglote fierte. La mese, bărbaţii chiuiau. Pe unii, însă, 
priveliştea îi ducea cu gândul la ceea ce îi aştepta în ziua 
următoare şi începură să vomite, din unii, voma ţâşnea într- 
un arc mare peste masă, alţii tuşeau şi vomau în poala 
însoţitoarelor lor. Dar situaţiile de felul acesta erau prevăzute. 
Sclavii se apropiară în fugă cu lighene şi le întinseră 
gladiatorilor şervete muiate în apă cu mentă. Ceilalţi 
continuară să-şi savureze mâncarea fără nicio jenă. 

Vizavi de Vitellius şedea un urs de bărbat, încremenit de 
parcă ar fi fost preschimbat într-o coloană de sare. El privea 
în gol, cu ochii lipsiţi de orice expresie. Lacrimile se 
rostogoleau pe obraji în jos. Unul dintre sclavii care serveau la 
masă aduse felul următor, pasăre: el îi puse în faţă o farfurie 
cu copane de găină şi sturz cu smochine în gălbenuş de ou. 
Dar bărbatul mătură mâncarea de pe masă fără ca măcar să-i 
arunce o privire, în vreme ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Cei 
din jurul lui începură să râdă în hohote. 

In timp ce Lycisca şi Rufus erau adânciţi într-o discuţie, 
Vitellius se ridică şi se duse la gladiatorul care plângea. „Te 
temi pentru viaţa ta?”, întrebă Vitellius. Bărbatul nu avu nicio 
reacţie. „Dar eşti mai puternic decât toţi ceilalţi”, începu 


Vitellius din nou. „Ce motive ai să te temi?” încet, nesfârşit de 
încet, bărbatul întoarse capul spre Vitellius şi-l privi pe acesta 
cu ochi umezi, respirând greu. „Puterea singură nu-i de 
ajuns”, începu el ezitant, „e vorba în primul rând de viteză şi 
de noroc, astea-l ajută pe retiar să obţină victoria.” 

„De ce te îndoieşti de mâna conducătoare a Fortunei?” 

„De ce?”, repetă gladiatorul şi arătă spre mulţimea care se 
îmbuiba şi răgea. „lată de ce. Fiecare dintre ăştia de aici 
speră să supravieţuiască. În cel mai bun caz scapă cu viaţă 
jumătate dintre ei. Celorlalţi o să li se împlânte tridentul în 
beregată sau sabia scurtă în mate, după care aterizează în 
spolarium, unde corpurile lor hăcuite sunt tratate cu fierul 
încins, ca să se meargă la sigur, să se ştie că nu mai au niciun 
pic de viaţă în ei.” 

La aceste cuvinte, Vitellius tresări fară să vrea, ca şi când 
ar fi simţit el însuşi fierul încins pe propria-i carne; dar îşi 
recăpătă îndată stăpânirea de sine şi-l încurajă pe galdiator: 
„Dacă crezi în norocul tău, ai să învingi! Câte victorii ai 
obţinut până acum?” 

Bărbatul privea în gol, fară o vorbă. Apoi repetă plin de 
amărăciune: „Victorii! Victorii! Sunt nou în breaslă. O singură 
luptă! Doborât o dată. Graţiat o dată. De fapt, ar trebui să fiu 
mort, înţelegi?” 

„Înţeleg”, spuse Vitellius, abătut. 

Incet-încet, tânărul începu să câştige încrederea bărbatului: 
„Eu sunt de baştină din Galileea. Strămoşii mei sunt evrei. M- 
au adus la Roma în timpul domniei lui Tiberius. Negustorul 
Hortensius m-a luat ca sclav. Timp de două decenii am cărat 
butoaie, baloturi, lăzi - şi întotdeauna stăpânul meu a fost 
mulţumit. El mi-a dat voie să mă căsătoresc cu o scalvă din 
semninţia mea. Ea a murit la naşterea fiicei mele. Dar 
Hortensius era bătrân, el a fost nevoit să renunţe la Taberna 
lui şi, fiindcă avea nevoie de bani ca să-şi asigure bătrâneţile, 
şi-a vândut întreg inventarul, cu scalvi cu tot. Nu a păstrat-o 
decât pe Rebecca, pe fiica mea.” 

„Şi tu i-ai fost vândut lui Sulpicius Rufus?”, a întrebat 
Vitellius. 


„Aşa este”, răspunse bărbatul, „aşa este! Rufus a fost de 
părere că un bărbat ca mine, care are puterea unui urs, ar 
trebui să devină un bun gladiator. El mi-a spus că n-aş avea 
nimic de pierdut, cel mult mi-aş putea câştiga libertatea. Ei, şi 
prima luptă aproape că am plătit-o cu viaţa.” 

Amândoi tăceau, abătuţi. După un timp, gladiatorul întrebă: 
„Tu eşti roman?” 

Vitellius răspunse: „Nu, eu mă trag din Bononia, dar am 
dreptul de cetăţenie romană.” 

„Ştii să citeşti şi să scrii?”, a vrut să ştie bărbatul. 

„Pe toţi zeii, nu!, râse Vitellius, „ştiu doar să repar cazane, 
am fost crescut de nişte părinţi adoptivi, cine era să mă-nveţe 
să citesc şi să scriu!” 

„Bine şi-aşa”, spuse galdiatorul, „dar ai minte în cap şi ştii 
cum s-o foloseşti. Te rog să-mi faci şi mie o favoare. Dacă s-ar 
întâmpla ca mâine să mă lovească tridentul vreunuia dintre 
tovarăşii mei şi să mă prăpădesc, du-te te rog până la 
Hortensius pe strada negustorilor de mirodenii din districtul 
patru şi întreabă de Rebecca. Ai grijă cum îi dai vestea morţii 
mele. Spune-i că o iubesc şi dincolo de moarte şi că ea a fost 
mândria vieţii mele. Şi mai spune-i - chiar dacă nu-i adevărat 
-, că am murit fără frică.” La aceste cuvinte, lacrimile 
începură să-i curgă din nou pe obraji. 

„N-ai să mori”, încercă Vitellius să-l încurajeze pe gladiator. 
„Ai să dobândeşti o victorie strălucită, iar Rufus are să-ţi 
dăruiască libertatea!” 

Gladiatorul îşi şterse cu antebraţul lacrimile de pe obraji. 
„Fie ca zeii să te ocrotească! - De fapt, pe tine cum te 
cheamă? - Numele meu este Verritus.” 

„Vitellius”, spuse băiatul, şi cei doi îşi strânseră antebraţul. 

„Vino la mine, frumosule bononian”, exclamă Lycisca pe 
care Rufus o lăsase singură între timp, „vino să ne uităm la 
dansatoarele siriene. Umpleţi cupele!” Şapte fete înfăşurate 
în voaluri îşi legănau şoldurile pe ritmul unei melodii 
tânguitoare, un spectacol care nu reuşea să-l aţâţe nici măcar 
pe tânărul provincial. „Finis!”, urlă un gladiator beat, „Gata!” 
- Dintr-o dată, cu toţii începură să urle „Finis, Finis, Finis!” în 
timpul acesta, loveau cu cupele în lemnul meselor. 


Pentru Lycisca, asta avu efectul unui semnal. Dintr-un salt, 
ea se urcă pe masă, trase de superbele ei bucle blonde, care 
se dovediră a fi o perucă, de sub care ieşi la iveală părul ei 
lung şi negru. Răpăitul cupelor lovite de mese de către 
bărbaţi destinaţi morţii deveni mai puternic şi mai rapid. 
Lycisca se legăna în ritm. Cu o scurtă mişcare a mâinii, ea îşi 
smulse veşmântul de pe trup. Gladiatorii începură să scoată 
urlete de entuziasm, ciocăneau mai tare şi mai tare cu cupele 
lor şi urlau în acelaşi ritm un cuvânt de neînțeles. Lycisca, 
goală, frumoasă şi provocatoare, se unduia cu mişcări lascive 
în faţa ochilor pofticioşi ai celor destinaţi morţii. Acum, lui 
Vitellius i se părea că începe să înţeleagă urletul ritmat al 
gladiatorilor: „Mes-sa-lina. Mes-sa-lina. Mes-sa-lina.” 

„Pe toţi zeii”, îl străbătu un gând pe Vitellius, „Messalina, 
nevasta împăratului!” Incapabil să mai articuleze vreun gând 
limepede, el se holba la această zeiţă care dansa, vedea cum 
părul ei lung se juca pe sânii ei ca nişte talazuri, degetele ei 
lungi şi albe odihneau pe părul ei pubian, şi el auzi din nou 
vocea ei care-i spunea, râzând, în lectică: „Dacă vrei, 
frumosule bononian, astăzi am să fac din tine bărbat.” 

Messalina! În clipa asta, el sări în sus, îi împinse în lături pe 
cei din jur şi se repezi prin portalul şcolii de gladiatori afară şi 
dispăru undeva în mulţimea gălăgioasă. 


Capitolul II 


Pe când căuta Strada negustorilor de mirodenii, Vitellius 
ajunse, după lungi cercetări şi multe întrebări în Subura, un 
cartier din cale afară de populat şi de rău famat, care nu se 
distingea decât printr-un singur element de strălucire: Aici se 
născuse, cu aproape 150 de ani în urmă, divinul Cezar. Strada 
negustorilor de mirodenii de găsea la Est de strada principală 
Clivus  Suburanus, era foarte îngustă şi nici măcar 
cărucioarele trase de măgari nu aveau loc să treacă pe acolo, 
din cauză că nenumăraţii negustori mărunți îşi etalau 
mărfurile atât pe trotoare, cât şi pe străduţa îngustă. Pe lângă 
mirodenii şi ierburi, aici puteai să cumperi însă şi linte şi 
alune, struguri şi prune, pâine şi alte produse de panificaţie, 
unelte de tot felul şi obiecte de uz casnic. Toate astea se 
desfăşurau într-o gălăgie de nedescris. Aici, la Roma, 
concurenţa era incomparabil mai mare decât în Bononia, şi 
Vitellius observă cu neîncredere cum unii dintre negustori îşi 
trăgeau clienţii de mânecă, ducându-i în intrările boltite. 

„Frumosule”, se apropie de Vitellius o femeie cu nişte laţe 
pe cap, „la mine în thermopolium, pentru un as primeşti de 
băut, pentru doi aşi primeşti de mâncare, pentru trei mă 
primeşti pe mine şi pentru patru, şi un minunat vin de 
Falerno”. Vitellius respinse oferta cu o mişcare supărată a 
mâinii, cu toate că începea să simtă foamea. De la ospăţul 
nemaipomenit din seara precedentă, el nu mai mâncase 
nimic. După o noapte petrecută printre mii de pelerini şi 
turişti în Forum lulium, cu legătura sub cap folosită drept 
pernă, fară doar şi poate că ar fi fost ispitit să mănânce o 
dată într-un thermopolium. Acest fel de local cu gustări rapide 
trecea la Roma drept cea mai nouă realizare, erai servit în 
picioare, nu culcat pe-o parte, după obiceiul roman, după cum 
se spunea, până şi ofertele frivole ale patroanei se rezolvau în 
picoare. Dar Vitellius trebuia să aibă grijă de fiecare as, el 
avea exact 60 de sesterţi în legătura lui, ceea ce corespundea 


sumei de 150 de aşi de bronz. În condiţiile astea, nu avea 
niciun as disponibil pentru thermopolium. 

Vitellius a întrebat de Hortensiusm negustorul de odinioară, 
şi a a primit informaţia: drept înainte, vizavi de Hospitium, 
hanul. Caupo-ul de la han l-a întâmpinat pe Vitellius cu 
amabilitate, pentru că el credea că tânărul cu legătura de 
bagaje căuta adăpost la el; însă, atunci când a aflat că 
străinul îl căuta pe Hortensius, i-a făcut semn cu un gest 
dispreţuitor spre casa de pe partea cealaltă, o clădire îngustă, 
cu două etaje, care la parter abia dacă avea loc suficient 
pentru o uşă şi o fereastră. Intre ele se putea recunoaşte 
tăbliţa pe care erau înscrise preţurile negustorului: 


| modius de orz..........cce eee III Sesterţi 
| măsură de vin de Falerno........ | Sesterţ 
I:Dailie; cca sea meta ea e ela sac teal II Aşi 

| bucată de brânză................... | As 

ES jale pi | Le AER PREIEI PREOT PRR | As 

EE] = ARI OCINE SAIT ARI e RENE ANII IAPA | As 


Uşa era deschisă, ca pretutindeni în anotimpul acesta, în 
întunericul încăperii cu tavan jos, Vitellius a distins un bărbat 
bătrân cu barbă albă. „Vă salut”, spuse Vitellius, 
„dumneavoastră trebuie  negreşit să fiți Hortensius, 
negustorul” şi, pentru că nu primi niciun răspuns, el continuă: 
„Vin din cauza lui Veritus, sclavul dumneavoastră.” Bătrânul îi 
făcu un semn de lehamite: „Da, ştim că a murit. Rezultatele 
luptelor sunt scrise pretutindeni. Eu nu am nicio vină.” 

„Nu ar fi trebuit să-l vindeţi!”, obiectă Vitellius. 

„Băi puştiulică”, începu Hortensius să bombăne, „am primit 
3000 de sesterţi pentru el iar fiicei lui, Rebecca, i-am promis 
libertatea după ce eu n-am să mai fiu. Verritus a fost de acord 
cu asta. Din banii ăştia trebuie să trăiesc câte zile oi mai 
avea.” După un timp, el adăugă: „Tu cine eşti de fapt? Ce vrei 
de la mine?” 

„Mă numesc Vitellius şi vin din Bononia. Printr-o 
coincidenţă, aseară am ajuns să iau parte la Cena libera şi l- 
am cunoscut pe Verritus. El m-a rugat ca, în cazul în care are 
să moară, s-o caut pe fiica lui şi să-i aduc vestea.” 


Bătrânul îl măsură pe străin cu neîncredere, după care se 
duse la o uşă care dădea într-o încăpere dosnică, şi mai 
întunecată, şi strigă: „Rebecca!” 

În clipa următoare, în uşă îşi făcu apariţia o fată delicată, 
cu bucle negre. Probabil că avea aceeaşi vârstă ca şi Vitellius. 
Ochii ei erau abătuţi. Nu avea lacrimi în ei, dar se vedea că 
plânsese. Lui Vitellius i s-a pus un nod în gât. 

„Rebecca”, începu el, „ai auzit deja de moartea tatălui tău 
în arenă. Fortuna a făcut în aşa fel, încât aseară, în ajunul 
Floraliilor, să câştig încrederea tatălui tău, cu toate că nu ne 
mai întâlniserăm niciodată înainte. Am stat laolaltă cu el la 
Cena libera, şi mi-a povestit despre tine.” 

Rebecca se uită la Vitellius. Privirea fetei aproape că îi 
întuneca minţile. Era la fel de frumoasă precum îndoliata 
muză Melpomena, şi el începu să se bâlbâie. „Tatăl tău”, 
bâigui el, „m-a rugat să-ţi spun că are să te iubească şi de 
dincolo de moarte şi că tu ai fost mândria vieţii lui. M-a mai 
rugat să-ţi spun că a murit fără teamă.” 

Timp de câteva clipe, cei trei au stat faţă-n faţă în 
încăperea întunecată fără să scoată o vorbă. Vitellius se 
străduia să-şi stăpânească lacrimile. Rebecca privea în gol cu 
ochii lipsiţi de orice expresie. „îţi mulţumesc, străine, mi-aş fi 
dorit să ne fi întâlnit în împrejurări mai vesele, dar, de vreme 
ce zeii au hotărât ca lucrurile să se întâmple astfel, 
povesteşte-mi despre ultimele ceasuri petrecute de tatăl 
meu.” 

Bătrânul o întrerupse: „Constelaţia sumbră a lui Saturn s-a 
aflat deasupra lui. Moartea lui a fost predestinată, ce rost mai 
are acum toată lamentaţia asta. Intoarce-te la munca ta, 
Rebecca.” 

Rebecca îl privea pe Vitellius ca şi când i-ar fi cerut 
ajutorul. Acesta se uită la figura severă a bătrânului, apoi, 
întorcându-se spre fată, spuse: „Putem să ne întâlnim după 
ce ţi-ai terminat treburile zilei”, şi, către bătrân, „sunt sigur 
că nu aveţi nimic împotrivă.” Rebecca interpretă tăcerea 
bătrânului ca aprobare. „Vă mulţumesc”, spuse ea plină de 
umilinţă, „atunci o să ne întâlnim după amiază la Forum 


Boarium, în faţa statuii Pudicitiaei. Salve.” Rosti aceste 
cuvinte şi dispăru. Vitellius îşi luă rămas bun de la bătrân. 

Pe drumul spre Forum Boarium, Vitellius se întâlni cu unul 
dintre numeroşii profeţi-cerşetori care, cu o colivie cu 
porumbei în mână, se ofereau să le ghicească trecătorilor 
viitorul. De cele mai multe ori, ei îi abordau pe oameni cu o 
subtilitate îndelung exersată şi care şi-a arătat adeseori 
roadele, mai întâi se interesau de drum, întrebau dacă 
respectivul nu era cumva o rudă a lui cutare şi cutare - „Nu 
se poate, dar ce asemănare izbitoare” - sau se apropiau de 
victimele lor cu cuvintele: „Chiar astăzi o să vă întâlniți cu 
Fortuna, doar că nu ştiu încă în ce loc.” 

Vitellius s-a lăsat repede convins. Destinul lui, care acum 
era mai incert decât fusese vreodată în toată viaţa lui, îi 
stârnea curiozitatea. Relaţia romanilor cu ai lor haruspices 
era una scindată. Cicero a întrebat o dată dacă pe cei ce 
ghicesc viitorul şi pe ghicitorii în măruntaie nu îi pufneşte 
râsul, atunci când se întâlnesc. Împăratul Tiberius a emis 
chiar şi un decret, conform căruia haruspices nu puteau fi 
consultaţi decât în prezenţa unui martor. Claudius, 
dimpotrivă, era un adept credincios al interpretării viitorului 
şi, între timp, în întreaga Romă nu mai exista nici măcar un 
singur funcţinar de rang mai înalt care să nu poată apela la 
propriul său haruspex, atunci când era pus în situaţia de a lua 
o decizie politică. Şi până şi comandanţi romani de oşti se 
lăsau conduşi, în deciziile lor, de ghicitorii în măruntaie. 

Vitellius plăti un sesterţ. Haruspex-ul îşi vâri mâna în 
colivie, scoase un porumbel căruia îi tăie capul cu un cuţit 
bine ascuţit. Sângele ţâşni, haruspex-ul ţinu un timp pasărea 
decapitată scuturată de spasme până i se scurse tot sângele. 
Cu gesturi sigure, el jumuli penele de pe burta porumbelului, 
o despică şi, cu degetele pline de sânge, scoase la iveală 
măruntaiele, numite exta. Apoi, el se aşeză pe o treaptă la 
marginea străzii, în vreme ce Vitellius urmărea cu o privire 
plină de scârbă, dar şi de încordare, mâinile mânjite de sânge 
ale ghicitorului. 

Haruspex-ul îşi ridică privirea, ezită o vreme şi-l privi pe 
tânăr cu ochii întredeschişi: „Văd sânge, mult sânge, asta 


văd.” Vitellius fu scuturat de un fior. „Dar nu este sângele 
tău, este sângele altora - chiar dacă, în viitorul apropiat, o să 
treci la un fir de păr de moarte. Dar are să te salveze mâna 
unei femei, şi ai să numeri aproape o jumătate de sută de 
primăveri.” 

„Nu-s tocmai rele veştile”, se bucură Vitellius, „şi, ce 
altceva mai vezi, bătrâne?” 

Ghicitorul ţinea între degetul mare şi arătător un ghemotoc 
mititel, roşu-maroniu. „Ăsta-i ficatul”, îi explică el tânărul care 
privea cu scârbă. „Este plin şi are două crestături pe partea 
inferioară. Asta înseamnă: trebuie să te aştepţi la o viaţă 
plină, bogată în trăiri şi prevăzută din plin cu bunuri 
pământeşti. Cele două crestături arată că e vorba de două 
femei, care-ţi vor determina drumul în viaţă.” 

„Un oracol bun, fără doar şi poate”, spuse Vitellius 
strălucind de bucurie. 

„Cu siguranţă”, răspunse haruspex-ul, „de mult nu am mai 
fost în măsură să-i dau cuiva veşti atât de bune.” 

Vitellius îi mulţumi prezicătorului, apoi porni în direcţia 
Forum Boarium. În zilele de sărbătoare, Forum Boarium, 
amplasat pe malul stâng al Tibrului, piaţă de produse agricole 
şi vite, era locul de întâlnire pentru cei din păturile de jos, 
pentru plebe şi pentru sclavi. Rareori se întâmpla ca vreun 
bancher, vreun avocat sau vreun senator să se rătăcească pe 
aici. Şi, altfel decât în timpul dezmăţatelor Saturnalii, când, 
vreme de şapte zile şi şapte nopţi, erau suspendate toate 
deosebirile de rang dintre patricieni, plebei şi sclavi, Floraliile, 
sărbătoarea florilor şi a izvoarelor, erau celebrate, ce-i drept, 
desfrânat şi  extatic, dar respectându-se cu stricteţe 
deosebirile de rang şi avere. Existau peste 100 de astfel de 
'Feriae' de-a lungul unui an. De Floralii, pretutindeni aveau 
loc ospeţe udate din abundență, care de cele mai multe ori se 
terminau cu scene orgiastice, de sex în masă, şi care nu 
ofensau pe nimeni. 

Vitellius se plimba agale prin Velabrum, un cartier 
comercial care, în zilele săptămânii, slujea comerţului cu 
carne, peşte, produse de panificaţie, vin şi ulei şi, trecând pe 
lângă locul în care Cloaca maxima se vărsa în Tibru, ajunse în 


sfârşit la Forum Boarium. Târgul de vite, cu ţarcurile lui 
uriaşe, era ticsit de oameni care, chiar prin îmbrăcămintea lor 
grosolană, se dovedeau a fi mai puţin avuţi. În timp ce căuta 
statuia reprezentând-o pe Pudicitia, Vitellius dădu peste un 
edificiu reprezentativ despre care află, întrebându-i pe cei din 
jur, că era serviciul pentru aprovizionarea cu cereale a 
oraşului, ridicat chiar alături de Templul lui Ceres, zeiţa 
protectoare a cerealelor. Statuia Pudicitiaei se afla la o sută 
de paşi de locul acela. 

Vitellius o văzu pe fată încă de departe. Acum, în lumina cu 
străluciri aurii a soarelui după-amiezii, ea îi apăru şi mai 
frumoasă, şi mai atrăgătoare decât în camera întunecoasă a 
bătrânului negustor. „Te salut, Rebecca”, spuse Vitellius, 
„Ave”, spuse şi fata, plină de sfială. lar bononianul adăugă: 
„Spune-mi Vitellius. Sunt prietenul tău.” 

Abia acum, când stătea în faţa ei, Vitellius băgă de seamă 
cât de mic şi de fragil era acest copil. Era aproape de 
necrezut că era în stare să îndeplinească munci de sclav. „O, 
cât de trist este prilejul pentru care ne întâlnim”, spuse 
Vitellius. Rebecca fixa cu privirea pavajul din faţa ei. Ea purta 
o tunică dintr-un material aspru, maron, care abia dacă-i 
acoperea pulpele iar picioarele ei delicate erau încălţate în 
nişte sandale uşoare din piele, ale căror cureluşe subţiri erau 
înfăşurate pe gambe. „Nu trebuie să i-o iei în nume de rău 
stăpânului meu, că a fost atât de ursuz”, începu Rebecca, 
timid. „Nu este un stăpân rău. Are o inimă bună, chiar dacă, 
uneori, dă impresia că e făcută din piatră.” 

„De ce-a trebuit să-l vândă pe tatăl tău la gladiatori? Cu 
siguranţă că nu s-a dus de bună voie.” 

„A făcut-o de dragul meu. În schimb, stăpânul meu mi-a 
promis libertatea prin testament. În clipa când el moare, eu 
primesc statutul de sclavă eliberată. Pot să mă căsătoresc, iar 
copiii mei vor fi liberi.” 

„Dar toate astea au fost plătite destul de scump”, 
consideră Vitellius. 

„Cine ar fi crezut că nu avea să reuşească în cariera de 
gladiator. Era mai puternic decât orice alt bărbat de la noi din 
regio.” 


„Dar avea peste patruzeci de ani, se apropia de vârsta la 
care nici măcar ca soldat nu mai eşti mobilizat.” 

Rebecca tăcea. După un timp, spuse: „Pentru mine a făcut- 
o. Ela plătit libertatea mea cu viaţa lui.” 

„Libertatea”, repetă Vitellius, „ce însemnătate mai are ea 
dacă eşti sărac. Uită-te la mine. Eu sunt un cetăţean roman 
născut liber. Mi se permite să port togă, lucru care îi este 
interzis unui sclav, numai că eu nu port togă din cauză că nu 
pot să-mi permit s-o cumpăr. Cincisprezece sesterţi, asta a 
fost toată plata pe care am primit-o pentru o lună de muncă. 
Din banii ăştia am fost nevoit să mă întreţin. Un sclav nu 
trebuie să-şi bată capul cu asta; căci stăpânul este obligat să 
aibă grijă de el.” 

„În schimb, tu poţi să dispui de tine, tu ai putut să-ţi 
părăseşti locurile natale şi să mergi la Roma, să-ncerci să-ţi 
găseşti o existenţă nouă, pe când noi, cei care nu suntem 
liberi, trebuie să facem doar ceea ce le place stăpânilor. Dacă 
lui îi place să ne bată, atunci trebuie să-i oferim acele părţi 
ale corpului unde-i place să ne bată, iar dacă lui îi place să ne 
vadă ad metalla, în minele din munţi, noi nu ne putem 
împotrivi. Cu excepţia celor câteva sărbători ale sclavilor, 
viaţa noastră constă din muncă şi umilinţe, din umilinţe şi 
muncă. Spre deosebire de voi, noi trăim pentru viitor, 
speranţele noastre se pierd în nori, şi mulţi chiar îşi fac toate 
pregătirile pentru o viaţă după moarte.” 

„Cine zace în rahat, nu are decât să se uite la nori”, spuse 
Vitellius. 

„Ai fost alături de el când a murit?”, întrebă Rebecca dintr- 
o dată. Vitellius scutură din cap. „Dar cu siguranţă că ştii mai 
multe decât îmi povesteşti. Vreau să aflu întregul adevăr.” 
Rebecca îl privea cu ochi rugători. „Te rog”, spuse Rebecca, 
„să ştii că sunt în stare să suport adevărul.” 

„Te-am minţit când ţi-am spus că tatălui tău nu-i era frică. 
La Cena libera, el era complet răvăşit şi plângea”, spuse 
Vitellius. „Tocmai de aceea, încă de dimineaţă am pornit-o 
spre Circus, dar n-am mai reuşit să intru. Oameni de la intrare 
nu m-au mai lăsat să intru, fiindcă băncile erau deja ticsite de 
lume. Cred că romanii se duc încă de la miezul noţii la Circus. 


Dar voiam neapărat să mă conving cu ochii mei, fiindcă 
simţeam că nu avea să iasă bine. Pe urmă m-am dus spre 
unul din ciorchinii ăia de oameni care se formează pe sub 
arcade, în jurul birourilor de pariuri. Pe la ora prânzului, 
agentul de pariuri a strigat:, Lupta numărul 16 - retiarul 
Pugnax împotriva retiarului Verritus - învingător Pugnax - 
Verritus ucis.” La început am fost ca şi paralizat. Pe urmă am 
vrut să mă reped cu pumnii asupra mulţimii care chiua de 
bucurie, să urlu la ei şi să le spun că, spre distracţia maselor, 
tocmai fusese omorât un om care iubise viaţa la fel de mult 
ca ei, dar între timp tocmai se anunţa un nou rezultat. Lângă 
Porta libitinensis, poarta prin care sunt scoşi din arenă 
gladiatorii ucişi, i-am văzut apoi cadavrul, răni în ambele 
pulpe, un ochi umflat şi plin de sânge închegat iar în burtă o 
rană adâncă, deschisă larg.” 

„Încetează!”, strigă atunci Rebecca, se întoarse cu spatele, 
îşi acoperi ochii cu anterbaţul şi se rezemă, plângând cu 
sughiţuri, de soclul statuii. Spasme de durere îi zgâlţâiau 
trupul micuţ. Vitellius se duse la ea şi începu s-o mângâie pe 
păr. „lartă-mă!, spuse el, „dar am crezut că doreşti să afli 
întregul adevăr.” 

„Adevărul e groaznic”, bâigui Rebecca, „mult prea 
groaznic.” 

Vitellius îşi aşeză mâna pe umărul Rebeccăi. „Aş vrea să te 
ajut să-ţi suporţi soarta asta grea”, a spus el. „Ştiu bine că nu 
pot să-l înlocuiesc pe tatăl tău, dar aş vrea să-ţi fiu prieten - 
dacă vrei şi tu...” 

Convorbirea lor fu întreruptă brusc. Un grup format din 
patru bărbaţi îmbrăcaţi ca gladiatorii îşi croia drum prin 
mulţime urlând cât îi ţinea gura de tare şi îmbrâncind în lături 
fără niciun fel de reţineri bărbaţii şi femeile care le stăteau în 
drum. 

Unul dintre ei zbieră spre mulţime:, A văzut careva un 
tânăr din Bononia, e căutat un bononian pe nume Vitellius!” 

Vitellius s-a speriat. Ce trebuia să însemne asta? Nici 
Rebeccăi nu-i mirosea a bine. Ea l-a apucat pe băiat de mână. 
Se uitară unul la altul. Timp de o clipă, amândoi s-au gândit 
probabil la acelaşi lucru: s-o şteargă. Apoi, însă, îşi dădură 


seama amândoi că, în felul acesta, nu ar fi făcut decât să 
devină suspecți. 

„Un anume Vitellius din Bononia este căutat!” Cei patru 
veneau din ce în ce mai aproape, oamenii se dădeau în lături, 
acum, ei veneau drept spre Vitellius. Acesta rămase pe loc, 
ca şi când ar fi prins rădăcini, i se uită gladiatorului drept în 
ochi şi spuse într-un târziu: „Eu sunt Vitellius din Bononia.” 

„Vitellius din Bononia?”, îl întrebă acum gladiatorul şi, fără 
să mai aştepte răspunsul, se întoarse spre ceilalţi: „Hei, 
băieţi, aici, l-am găsit!” 

Ceilalţi trei veniră în fugă, unul s-a apropiat de Vitellius, i-a 
răsucit braţul drept la spate şi i-a strigat: „Dă-i drumul!” 

„Ce vreţi de la mine?” Vitellius încercă să se apere. „Nu 
ştiu să fi comis niciun delict.” El aruncă spre Rebecca o privire 
de parcă ar fi căutat ajutor, apoi fu împins înainte şi fata 
dispăru din raza lui vizuală. Gladiatorii îi strigau: „Înainte, 
înainte!” 

x kx * 

„Nu încape nicio îndoială”, spuse Messalina, „împăratul e 
iubit de popor mai mult decât oricând. Construirea noilor 
conducte de apă dinspre colinele Simbruine, legea împotriva 
ticăloşiei cămătarilor, inventarea noilor litere cu care să 
scriem, toate astea i-au adus lui Claudius foarte multă 
simpatie. Situaţia noastră devine din ce în ce mai dificilă.” 

Bărbaţii care o înconjurau pe Messalina, cu toții amanti ai 
ei, dădură din cap aprobator. Ei stăteau în jurul patului de 
argint al împărătesei, în care era loc pentru şase persoane, şi 
o mâncau din priviri pe femeie. În acelaşi timp, fiecare dintre 
ei făcea eforturi vizibile să pară cât mai relaxat, de parcă ar fi 
fost lucrul cel mai firesc din lume ca împărăteasa, această 
muiere emanând în continuu plăcere şi poftă, să stea tolănită 
pe jumătate goală în faţa lor, pigulind cu o neajutorare jucată 
de colţurile unui mic voal. Rostul voalului ar fi fost acela de a-i 
acoperi goliciunile trandafirii, în realitate, însă, se vedea că 
Messalinei îi făcea o deosebită plăcere să tragă când de 
partea de sus a voalului, când de aceea de jos, pentru a-şi 
acoperi, pe rând, ba sânii uriaşi, ba părul negru de pe pubis, 


nereuşind, de fiecare dată, decât să-şi dezvelească partea de 
sus sau partea de jos a trupului. 

Titius Proculus, comandantul gărzilor ei şi sfetnic de 
încredere, reuşea să se controleze cel mai bine. „De la divinul 
Augustus încoace”, spuse el puţin cam teatral, „niciun cezar 
nu a murit de moarte naturală. Fiecăruia i-a venit câte o sabie 
în ajutor. Şi Claudius îşi va afla sfârşitul înainte de vreme.” 

„Fără îndoială”, fu de părere şi Juncus Vergilianus, un 
membru al Senatului roman, „numai că, în momentul morţii 
lor, şi Tiberius şi Caligula erau urâţi de popor.” 

„Dar Claudius?”, spuse Sulpicius Rufus, conducătorul şcolii 
de gladiatori, „Claudius nu s-a bucurat de dragostea 
poporului la începutul domniei sale, însă, după succesele lui 
militare în Britania şi după ce a dat dovadă de atâta 
receptivitate faţă de nevoile maselor, cea mai mare parte 
dintre romani sunt de partea lui, iar acela care ar vrea să îl 
înlăture prin violenţă ar avea de înfruntat opinia publică.” 

„Dar nici nu putem să aşteptăm ca împăratul să plece din 
lume atunci când va fi vrerea zeilor, deja mi se pare că a 
trecut un car de vreme, ca şi când, pentru el, timpul ar curge 
în sens opus”, veni răspunsul lui Decrius Calpurnianus, şeful 
pompierilor din Roma. 

„Nici nu-i de mirare”, râse Messalina, „doar călătoreşte de 
câteva ori pe an la Sinuessa, la fosta casă de la ţară alui 
Cicero. Vinul şi băile calde par să-i facă bine.” „Totuşi, pe 
drumul spre Sinuessa ar fi posibil ca împăratului să i se 
întâmple ceva”, fu de părere Sanfeius Trogus, membru în 
garda de corp a împăratului. 

„Da, dar dacă atentatul eşueză, tu vei fi primul asupra 
căruia va cădea sabia călăului”, obiectă Proculus, „mie mi se 
pare că un atentat departe de capitală are de înfruntat riscuri 
uriaşe. Pericolul de a fi descoperit înainte de atentat e mai 
mare, iar posibilitatea de a dispărea imediat după atentat e 
mai mică decât aici, la Roma, unde oricare dintre noi 
cunoaşte fiecare ungher.” 

„La ţară nu s-a reuşit nici măcar înlăturarea micuţului 
Ahenobarbus”, spuse Messalina, îndreptând una dintre 
pernele de mătase roşie. „Fiul Agrippinei trăieşte în 


continuare. Încă mai poate să ne dispute dreptul de urmaşi la 
tron, mie şi lui Britannicus.” Spuse asta cu ochii ei negri 
scânteind de mânie. 

„Aduce-ţi-vă aminte totuşi”, se aprinse Proculus, „cât de 
greu ne-a fost să ajungem de la Antium la Roma fără să fim 
recunoscuţi. Dacă am fi fost văzuţi, alibiurile noastre atât de 
scump cumpărate s-ar fi dovedit total inutile.” 

„Dacă nu e cu putinţă la ţară, atunci trebuie să se întâmple 
la Roma”, spuse atunci Messalina. Şi, când niciunul dintre 
amanţii ei nu răspunse, ea se lăsă curpinsă de furie. „Laşilor 
ce sunteţi!” Ochii ei se micşorară de mânie. „Sunteţi nişte laşi 
molatici, demni de tot disprețul. Vreţi să fiţi prietenii mei”, 
şuieră ea cu dispreţ, „dar nu sunteţi decât sclavii propriilor 
voastre plăceri. Ochii voştri mustesc de pofta de a mă pipăi, 
de a-mi simţi gura şi de a duce la îndeplinire jocul voluptuos 
al lui Venus, dar niciunul dintre voi nu este dispus să-şi asume 
nici cel mai mic risc, cu atât mai puţin să-şi pună viaţa-n 
pericol.” 

„Augusta!”, încercă Vergilianus s-o liniştească pe furibunda 
Messalina. 

„Da' de unde, Augusta”, şuieră ea, „eu nici măcar nu sunt 
Augusta, sunt doar soţia împăratului Claudius, din întâmplare, 
a treia. l-am dăruit împăratului un urmaş la tron şi o fiică, dar 
tot nu sunt împărăteasă. lar acum, părăsită de prieteni, sunt 
în situaţia de a mă teme că Agrippina, nepoata împăratului, 
are să-mi dispute rangul.” 

Messalina se ridicase din patul ei de argint, aflat chiar în 
mijlocul spaţiosului tablinum şi, îmbrăcată numai în micuțul ei 
voal, tuna şi fulgera prin palat. „Claudius trebuie să moară - 
Agrippina trebuie să moară - Ahenobarbus trebuie să moară!” 

Villa Messalinei, situată în districtul al doilea al Romei, în 
selectul Coelomontium, era de proporţii uriaşe. Ea o închiriase 
ca să-şi poată satisface nestingherită nevoile ei de 
nimfomană, în afară de asta, ea voia să stea cât mai departe 
cu putinţă de Claudius care avea între timp 58 de ani şi 
dăduse deja semne cât se poate de clare de ostilitate, înainte 
de toate, însă, ea se ferea de Callistus şi Palia, sclavii eliberaţi 
care conduceau, împreună cu Narcissus, treburile guvernării. 


Numai Narcissus se număra printre amanţii Messalinei. În 
numai câţiva ani, fostul sclav reuşise să ajungă unul dintre cei 
mai bogaţi cetăţeni romani. Averea lui era estimată la 400 de 
miloane de sesterţi. 

Ajunsă din nou în tablinum, Messalina se aruncă în pat, 
începu să lovească cu pumnii în perne şi să strige, cu faţa 
adâncită în puful lor moale: „Niciunul dintre voi nu mă va mai 
avea, niciunul dintre voi nu mă va atinge, înainte ca împăratul 
Claudius să fi murit!” 

„Messalina!” Sulpicius Rufus îngenunchie în faţa patului 
mult iubitei, încercând să-i sărute picioarele. Dar Messalina 
strigă: „Pieriţi din ochii mei, câini în călduri ce sunteţi. Duce- 
ţi-vă acasă la nevestele voastre umflate de somn şi 
plicticoase, cereţi-le doi aşi pentru lupanar, nu vreu să vă mai 
văd aici câtă vreme Claudius este încă în viaţă!” 

Cei cinci se retraseră fără un cuvânt. Messalina se ridică 
din pat, bătu de două ori din palme şi se duse prin curtea cu 
coloane până în salonul de primire situat pe partea cealaltă, 
lângă vestibul şi dormitor. Acest cubiculum, decorat în 
albastru şi verde, avea pereţii împodobiţi cu mozaicuri 
delicate, care reprezentau un peisaj de pe NII, între lotuşi cu 
coada lungă şi plante de papirus. Cu o singură fereastră 
înaltă, care dădea spre est, încăperea era mică în comparaţie 
cu celelalte camere, şi nici patul de aici nu era peste măsură 
de mare; dar încăperea şi mobilierul nu foloseau decât pentru 
dormit. Relaţiile cu amanţii ei, Messalina le cultiva în patul ei 
monumental şi scump, care era amplasat în salonul de 
primire. 

Indată după ce Messalina a bătut din palme, şi-au făcut 
apariţia o cameristă şi o coafeză. „Lycisca doreşte să iasă în 
oraş”, spuse Messalina. Asta însemna că Messalina, consoarta 
împăratului, dorea să fie deghizată în curva Lycisca. 
Câteodată, asta se întâmpla de mai multe ori pe săptămână, 
şi unii dintre turnătorii împăratului încasau  bacşişuri 
considerabile atunci când erau în măsură să le comunice 
doritorilor adresa bordelului în care tocmai îşi dădea curs 
poftelor. Şi anume, la tariful regulat de doi aşi. 


Messalina şedea, goală, pe un taburet din mătase verde 
pal, iar camerista îi lega un şorţ îngust în jurul şoldurilor, talia 
şi sânii i le-a strâns într-un capetium roşu, un fel de corset, 
cea de-a doua sclavă îi colora faţa, gâtul şi braţele cu cretă şi 
alb de plumb. Obrajii, sânii şi buzele cu drojdie de vin roşu, 
ochii şi genele cu cenuşă de cărbune de lemn. Sclavele încă 
nu-şi duseseră treaba la bun sfârşit atunci când, din atrium, 
se făcură auzite strigăte şi înjurături. Atriensis-ul, un sclav 
care făcea de serviciu în antecameră, dădu buzna înăuntru şi 
dădu de ştire că patru gladiatori aduseseră un bărbat tânăr 
care abia de se mai putea ţine pe picioare. 

„Aduceţi-l încoace!”, porunci Messalina. 

Gladiatorii, avându-l pe Vitellius în mijlocul lor, dădură 
raportul: „Am dus la îndeplinire ordinul dumneavoastră, după 
cum ne-aţi poruncit. lată-l aici pe tânărul din Bononia!” Ca pe 
o pradă l-au împins pe băiat în faţa Messalinei. Vitellius arăta 
cât se poate de rău. Părul îi atârna, în devălmăşie, pe faţă. 
Fruntea îi era scăldată-n sudoare. Arcada deasupra ochiului 
drept părea spartă şi era plină de sânge. lar veşmântul lui 
simplu trăda urme de luptă. La început, el se lăsase târât fără 
să împotrivească pe străzile oraşului. Însă, atunci când au 
intrat într-o aglomeraţie care se formase în jurul a doi sclavi 
care se certau, strânsoarea unuia dintre gladiatori, care se 
apropiase, curios, de cei doi certăreţi, a slăbit. Vitellius, care 
tot nu aflase ce anume i se imputa, s-a smuls, a îmbrâncit 
oamenii-n lături şi-a luat-o la goană pe o străduţă îngustă. 
Dar nu a apucat să ajungă departre. Unul dintre gladiatori l-a 
ajuns şi l-a prins de un umăr, al doilea i-a tras un pumn în 
ochi, al treilea l-a lovit, înjurând, cu piciorul. După care l-au 
ridicat de la pământ şi l-au târât mai departe. 

Messalina îl primi cu un surâs afectat: „Ei, frumosul meu 
bononian, vezi şi tu ce se-ntâmplă dacă fugi fără permisiunea 
mea.” 

„Nu ştiam că dumneavoastră sunteţi Messalina.”, bâigui 
Vitellius, tulburat. 

„Şi, atunci când ai aflat, ai dat bir cu fugiţii. Chiar atât de 
insuportabilă îţi este prezenţa mea?” 


„Stăpână”, spuse Vitellius, „eu nu sunt decât un cârpaci de 
cazane din Bononia, niciodată în viaţă nu am întâlnit nici 
măcar un senator sau un consul, nu trebuie să vă mire faptul 
că întâlnirea cu soţia înmpăratului mi-a întunecat judecata!” 
Spunând aceste cuvinte, Vitellius se înclină. 

„Cu ce anume schimbă rangul faptul că sunt femeie. Eu 
chiar sunt femeie, Vitellius!” Ea îi luă mâna şi şi-o puse pe 
piept. Privi în sus spre el, ca şi când ar fi căutat compasiune. 
„iți cer iertare, dacă neciopliţii ăştia te-au tratat mai brutal 
decât se cuvenea. Ei au avut misiunea de a te aduce aici cât 
mai repede cu putinţă.” întorcându-se către gladiatori, ea 
spuse: „Dacă i-aţi pricinuit dureri inutile, pun să vă rupă 
oasele.” Apoi îl întrebă pe Vitellius cu o amabilitate jucată: 
„Te-au rănit cumva?” 

„A fost suportabil”, se grăbi să răspundă Vitellius. 

Messalina îi lăsă pe gladiatori să plece şi apucă un bici care 
se afla lângă o oglindă de argint pe măsuţa de machiaj. 
Vitellius fu cuprins de frică. Impărăteasa se ridică, îşi luă elan 
şi lovi cu biciul o ţeavă de grosimea unui braţ, de culoarea 
bronzului, care atârna de un lanţ perpendicular din tavan. Cu 
iuţeala fulgerului, biciul se înfăşură în jurul ţevii şi produse un 
sunet pătrunzător şi lung, ca un urlet. Asta era semnalul care 
aduna toţi servitorii. In câteva secunde, o jumătate de duzină 
de sclave se postară, fără un sunet, în faţa Messalinei: două 
băieşiţe, două omatrices - care se ocupau de frizuri, de peruci 
şi de machiaj - două sclave a veste - care răspundeau de 
îmbrăcăminte şi de încălţăminte. 

„Vitellius este oaspetele nostru”, spuse Messalina, 
„îmbăiaţi-l, ungeţi-l şi condueceţi-l în tablinum.” 

Incă înainte ca Vitellius să fi putut răspunde, fetele l-au luat 
de mână şi l-au condus afară din cameră. Trecând prin curtea 
interioară cu coloane, ele l-au condus până în partea cealaltă, 
la balneum. 

In ansamblul ei, baia se compunea din trei încăperi. Prima, 
şi cea mai spațioasă dintre ele, frigidarium-ul, era pătrată. 
Deasupra bazinului care cobora din podeaua de marmură se 
deschidea o boltă strălucitoare de culoarea turcoazului şi o 
bancă albă de marmoră se întindea de-a lungul pereţilor prin 


întreaga încăpere. Această sală de înot îi slujea împărătesei 
pur şi simplu pentru relaxare. Pentru curățirea şi îngrijirea 
trupului exista, în partea stângă a acestei săli, o încăpere ce 
folosea drept vestiar şi sală de masaj şi în continuarea lor 
venea sala de baie propriu-zisă, numită caldarium. Cada de 
baie, construită dintr-un singur bloc de alabastru, aproape 
transparent, se afla într-o nişă semirotundă, care lăsa, prin 
nişte fante practicate anume, să pătrundă lumina zilei. 
Galben, auriu şi albastru erau culorile cu care era decorată 
sala de baie. Pe pereţi, mozaicurile povesteau naşterea zeiţei 
Afrodita, ieşind din spuma mării. 

Sclavele s-au dezbrăcat de veşmintele lor, l-au împins pe 
Vitellius, cu delicateţe, în vestiar şi l-au obligat să se întindă 
pe canapeaua acoperită cu un cearşaf alb. In timp ce ele îi 
scoteau încălţările şi-l dezbrăcau, el contempla pictura intens 
colorată de pe tavan, reprezentând scena în care păstorul 
Aktaeon le-a surprins pe Diana şi pe nimfele ei în timp ce se 
îmbăiau, fiind transformat de zeiţa furioasă într-un cerb. 

Pe când Vitellius pătrundea, gol-goluţ, în sala de baie, o 
căldură plăcută se ridica din podeaua de cărămidă roşie, care 
ascundea instalaţia de încălzire. Dintr-o ţeavă de aur, care se 
termina în formă de gât de lebădă, apa fierbinte se revărsa, 
aburind, în cadă. O sclavă aşeză o scăriţă delicată în dreptul 
bazinului, şi Vitellius intră în apă. Încetul cu încetul, el începu 
să savureze ceremonialul complicat executat de sclavele 
goale, chiar dacă încă nu prea-şi dădea seama ce anume i se 
întâmpla. 

Niciodată în viaţă, Vitellius nu se mai îmbăiase într-o cadă. 
Şi aşa se face că, atunci când sclavele îi întinseră piatra 
ponce ca să-şi curețe călcâiele şi pulbere de corn pentru 
curăţarea dinţilor, el nu avu habar ce trebuia să facă cu ele. 
Râzând, fetele îi demonstrară cum trebuia să se folosească de 
acele articole de toaletă. La sfârşitul acestei veritabile orgii a 
spălatului, în cursul căreia i-au fost turnate în cap 
nenumărate căldări cu apă, el a trebuit să meargă din nou în 
camera în care se afla vestiarul. Aici, părul îi fu uscat cu 
prosoape fierbinţi, corpul lui fu uns cu esențe aromate şi 
îmbrăcat cu veşminte albe şi încălţat cu sandale noi. Pe urmă, 


şase sclave l-au condus, trecând prin curtea cu coloane, acum 
învăluită în întuneric, până la intrarea în sala de primire, a 
cărei intrare era acoperită de o draperie grea din mătase 
roşie. Una dintre fete împinse draperia în lături, Vitellius intră, 
şi draperia se închise la loc în urma lui. 

„Vino mai aproape, frumosule bononian”, îi spuse 
Messalina, care era întinsă în patul ei uriaş, aflat în mijlocul 
încăperii luminate de flăcăruile lămpiţelor cu ulei, „vino mai 
aproape şi nu cumva să încerci din nou să fugi. Oamenii mei 
de la uşi sunt informaţi şi nu te vor lăsa să părăseşti casa.” 

De altfel, nici Vitellius nu se mai gândea câtuşi de puţin la 
fugă. El îşi dăduse bine seama că era zadarnic. Şi, oricum, 
şocul care-l determinase să fugă îi trecuse. Vitellius îşi spuse 
că Fortuna era aceea care pusese la cale întâlnirea lui cu 
consoarta împăratului. El, cârpaciul de cazane din provincie, 
în faţa patului Messalinei! Numai gândul la acest lucru 
ameninţa să-i întunece raţiunea. 

Messalina purta corsetul cel roşu în care-l întâmpinase, şi 
nimic altceva. Rezemată de un munte de perne roşii, ea îşi 
unduia corpul sub ochii tânărului şi torcea precum o pisică. 
Părul ei negru era răsucit în şuviţe de grosimea unui deget, 
care se distanţau de capul ei luând formă de stea. Messalina 
iubea coafurile savante. Prostituatele de lux şi unele femei 
bogate din păturile superioare încercau să copieze aceste 
arhitecturi capilare, de vreme ce acestea erau considerate ca 
fiind din cale afară de îndrăzneţe, rău famate şi moderne. 

„Scoate-mi încălţările!”, spuse Messalina, pentru a-l atrage 
mai aproape de pat pe băiatul care continua să stea în 
dreptul baldachinului. Ea îi întinse piciorul stâng. Vitellius veni 
până la marginea patului. Ca să dezelege cureluşele aurii, nu- 
i rămânea nimic altceva de făcut decât să urce cu genunchii 
în patul uriaş. Sper că eşti conştient de favoarea pe care ţi-o 
fac”, spuse Messalina, în vreme ce Vitellius era ocupat cu 
cureluşele de la încălţările ei, „un tiz de-al tău - care este, ce- 
i drept, cu câteva decenii mai bătrân decât tine - mi-a oferit 
toate proprietăţile lui, numai ca să-i permit să-mi scoată 
încălţările. Proprietăţile i le-am refuzat, dar i-am dăruit o 


sanda”. Ea râse tare. „Acum, o poartă ca pe o amuletă vârâtă 
între togă şi tunică, şi din când o mai şi sărută.” 

Vitellius zâmbi. „Nu mă crezi?”, întrebă Messalina, „Să ştii 
că-i adevărat. E vorba de ex-consulul şi guvernatorul Syriei, 
Lucius Vitellius. Din cauză că i-am refuzat favoarea pe care 
mi-a cerut-o, s-a aruncat la pieptul unei sclave eliberate. 
Pentru asta aş avea toată înţelegerea, dar faptul că el îi bea 
saliva amestecată cu miere - pretinde că împotriva unui catar 
la trahee - asta mi se pare dezgustător. Dar, mă rog, asta e 
Roma.” 

Vitellius îşi întorsese capul, oripilat. Messalina îl prinse pe 
tânăr de încheietura mâinii şi îi îndesă mâna între pulpele ei 
strânse. „Nu trebuie să-ţi fie scârbă, la Roma sunt şi foarte 
multe lucruri frumoase.” în timpul acesta, ea se ridică în 
capul oaselor şi, cu mâna stângă, îi trase capul spre sânii ei. 
„... foarte multe lucruri frumoase”, spuse ea din nou. Deşi era 
pe punctul de a leşina, Vitellius se străduia să trăiască 
situaţia cât putea el de conştient. Cel mai tare i-ar fi plăcut să 
se ciupească de ureche, ca să fie sigur că toate astea i se 
întâmplau în stare de trezie şi nu în vis. El simţea, cu buzele, 
sânii care fremătau, voia să deschidă gura şi să-i mângâie cu 
limba, dar nu îndrăznea, aşa că se lăsa condus, lipsit de 
voinţă, de mişcările tandre ale acestei femei - căci, în 
momentele astea, ea era numai şi numai femeie. 

El nu se împotrivi încercărilor ei precaute de a-i scoate 
tunica peste cap. Dimpotrivă, el însuşi simţea nevoia să scape 
de hainele de pe el; după care se trezi, întins lângă Messalina, 
gol. „Vreau să te am”, spuse ea, şi unghiile ei se înfipseră, 
dureros, în pulpa lui, „de îndată ce te-am văzut am vrut să te 
am. De ce ai fugit de mine”? 

„Stăpână”, spuse Vitellius încet, „eu sunt un cârpaci de 
cazane din provincie, nu am dormit încă niciodată cu o 
femeie, şi dintr-o dată, era chiar consoarta împăratului, aceea 
care mi se oferea, era prea mult pentru mine.” 

Messalina surâse: „Te înţeleg, fapta ta e scuzată. Numai că 
- ce era să faci tu în acest Babilon? Ai cumva prieteni la care 
ai fi putut să stai, ai bani la tine?” 


„Nu”, răspunse Vitellius, „nu am pe nimeni la Roma. În tot 
bagajul meu am 60 de sesterţi, adică - un sesterţ l-am 
prăpădit pe un haruspex.” 

„Şi, ce anume ţi-a prezis ghicitorul în măruntaie?” 

„Pentru început, mâna unei femei are să mă salveze de la 
moarte. Încolo, voi avea o viaţă foarte plină.” 

„Şi tu crezi în pălăvrăgeala profeţilor-cerşetori?” 

„Nici mai mult, nici mai puţin decât în matrapazlăcurile 
întunecate ale Fortunei.” 

„Imi place felul în care vorbeşti”, spuse Messalina, „Roma 
este plină de temple şi statui ale Fortunei, dar ea nu-şi 
găseşte crezare decât la oamenii săraci, care speră ca, prin 
rugăciunilor lor, s-o convingă să le îmbunătăţească situaţia. 
Celor cărora le merge bine nu le pasă de ea. Norocul este 
doar pentru oamenii săraci.” 

Vitellius râse: „Păi, eu sunt copil de oameni săraci, prin 
urmare va trebui să mă străduiesc să-i câştig favorurile.” 

Messalina sări din pat şi aduse pe o măsuţă din apropiere 
un corn al abundeţei care era decorat cu mere şi cu struguri. 
Ea vărsă fructele pe masă, sări din nou în pat, îşi smulse 
corsetul de pe trup iar acum îngenunchie, goală şi excitantă, 
în faţa lui Vitellius. In timp ce-şi aşeză cornul abundenței sub 
braţul stâng, ea spuse pe un ton teatral: „Eu sunt Fortuna, 
zeiţa norocului, a întâmplării şi a bunei reuşite. Vitellius din 
Bononia, ce anume îţi doreşti tu ca să fii fericit în viaţă?” 

Vitellius, care, la început, urmărise scena mut de uimire, 
izbucni acum în râs şi intră în joc. „Frumoasă Fortuna, eu sunt 
un om sărac. Ceea ce-mi lipseşte ca să fiu fericit este o slujbă 
care să-mi aducă atât cât am nevoie ca să-mi asigur 
existenţa.” 

„Prea bine, atunci”, spuse Messalina şi-şi vâri mâna în 
cornul abundenței, „am o ocupaţie potrivită pentru tine - şi 
acum vorbesc serios: am vorbit deja cu Sulpicius Rufus. El 
este gata să te primească în şcoala lui de galdiatori şi să te 
pregătească. Tu eşti un om liber, nu eşti sclav, şi primeşti un 
salariu lunar de zece sesterţi. Prima ta victorie îţi aduce o 
sută de sesterţi, a doua, două sute...” 


Vitellius se ridică în fund. Pe toţi zeii, asta era soluţia 
tuturor problemelor lui: o viaţă nouă, o meserie nouă, un nou 
viitor. Ar fi vrut să se arunce de gâtul Messalinei, dar, în 
acelaşi moment, îl văzu înaintea ochilor pe Verritus, tulburat 
şi plângând, văzu disperarea orgiastică a celorlalţi gladiatori 
în timpul acelei Cena libera, şi poarta de la Circus prin care 
erau târâte afară cadavrele luptătorilor. li vedea pe sclavii 
care-l trăgeau afară pe Verritus, mort, târându-l de picioarele 
hăcuite, gaura care se căsca în burtă şi rănile pline de sânge 
închegat de pe gât. „NU”, strigă Vitellius şi se aruncă disperat 
în perne, eu vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc!” 

Messalina îi luă faţa între mâinile ei şi o trase foarte 
aproape de a ei. „Tu trebuie să trăieşti, Vitellius, eu vreau 
asta. Nu trebuie să-ţi fie frică de această sarcină. Tu eşti 
tânăr. Eşti puternic. Şi eşti îndemânatic. Ai să lupţi şi ai să 
învingi. Fiindcă aşa vreau eu. Sulpicius Rufus este cel mai bun 
antrenor de gladiatori din întregul imperiu. El a înfiinţat şcolile 
de la Pompei şi Capua. Oamenii lui au obţinut peste zece mii 
de victorii...” 

„Dar zece mii de victorii, asta înseamnă şi zece mii de 
adversari ucişi”, îi răspunse Vitellius. 

„Sigur că”, încercă  Messaalina să-l  liniştească, 
„întotdeauna vor exista şi oamenii slabi, dar tu eşti puternic, 
iar eu vreau ca tu să ajungi un erou, înţelegi?” 

Vitellius începu să înţeleagă cât se poate de limpede că 
hotărârea fusese luată şi cariera lui de gladiator era 
inevitabilă. Messalina voia asta. Ce anume putea el să facă? 
Să fugă? Hăitaşii Messalinei aveau să-l găsească. Să se 
ascundă? Aveau să răscolească fiecare colţişor şi să dea de 
el. Nu exista nicio ieşire. Cu toate astea, el îşi adună tot 
curajul şi întrebă, prudent: „Şi dacă refuz”? 

Messalina, care era în continuare goală, îşi aruncă în grabă 
un voal peste umeri, ca şi când ar fi vrut să-i retragă acestui 
tânăr nerecunoscător favoarea de a-i admira trupul. Ea miji 
din ochi şi spuse foarte încet, dar cu multă hotărâre: 
„Vitellius, eu vreau să te văd luptând în Circus şi vreau să te 
văd cum învingi. Vreau să fac din tine un idol, un gladiator de 
care vorbeşte întreaga lume.” Vocea ei deveni mai puternică. 


„Nu vreau ca şi tu să intri în gloata celor de două ori câte o 
sută de mii de oameni fără muncă, şi care stau în fiecare 
săptămână la coadă pentru raţia lor de cereale, care-şi 
croiesc drum prin viaţă ca hoţi şi pungaşi, cu singura 
speranţă ca într-o bună zi, să tragă lozul cel mare la jocuri, 
care le promite o sumă de bani, un lot de pământ şi o casă.” 

In timp ce vorbea, împărăteasa umbla, furioasă, în sus şi-n 
jos prin tablinum. Voalul care-i alinta trupul licărea, roşiatic, în 
lumina lămpilor cu ulei. „Mi-ai mai refuzat o dată o dorinţă”, 
spuse ea furioasă, „crezi că poţi să-ţi permiţi să o faci şi a 
doua oară?” 

Şi, înainte ca Vitellius să fi apucat să-i răspundă, ea se 
răsuci pe călcâie şi dispăru în spatele draperiilor. „Ne 
revedem în Circus!”, îi mai auzi el vocea, „prezintă-te mâine 
la Sulpicius Rufus.” Apoi se aşternu liniştea. Nu se mai auzea 
decât sfârâitul discret al lămpilor cu lei care aruncau sclipiri 
roşietice. Vitellius se uită în jur, se văzu stând, gol, în patul 
voluptăţilor Messalinei. Grăbit, se întinse după hainele lui. 


Capitolul II! 


Cu ajutorul unui băț, Sulpicius Rufus desenă un pătrat în 
nisip, câte zece paşi pe fiecare latură. Vitellius luă poziţie într- 
un colţ, Pugnax în celălalt. Apoi, antrenorul gladiatorilor făcu 
un semn cu băţul. Cei doi adversari se pândeau. Cu toate că 
locuiau împreună în aceeaşi celulă, ei se urau. Cu toate că 
stăteau înghesuiți în opt metri pătraţi, abia dacă schimbau o 
vorbă zile întregi şi, atunci când o făceau, era doar strictul 
necesar. De cele mai multe, era vorba numai de înjurături. 

Trecuseră trei luni de când Vitellius păşise pentru prima 
oară în Roma. Şi aproape tot atâta timp de când era antrenat 
în cazarma gladiatorilor de pe Via Labicana, pe care ajunsese 
s-o cunoască încă din prima seară. Acum, însă, acest ludus 
magnos, cum numeau romanii cazarma, arăta cu totul altfel. 
Acolo unde, atunci, se aflaseră mesele mari ticsite cu 
delicatese, şi unde femeile pofticioase li se ofereau 
gladiatorilor, acum se ridica un praf galben spre cer, 
amestecându-se cu mirosul ascuţit al transpiraţiei luptătorilor 
plesnind de putere. În locul strigătelor de plăcere, acum 
răsunau strigăte brutale de încurajare ce traversau ovalul 
curţii interioare transformate în arenă. In locul vinului roşu de 
Falerno, acum, luptătorii aveau la dispoziţie doar câte o mână 
de apă rece cu care se stropeau dintr-o căldare de lemn. 

„Mai multă mişcare”, îi strigă antrenorul lui Vitellius, 
„balansează-ţi plasa mai repede, roteşte-o, cu atât mai 
repede are să-l prindă pe adversar într-un moment de 
neatenţie.” Vitellius şi Pugnax se antrenau în clasica 
disciplină de luptă a retiarilor, în stânga cu o plasă ţesută 
grosolan, în dreapta, cu un trident ascuţit. Cu toate că, în 
fiecare disciplină, antrenamentele se desfăşurau cu arme 
ascuţite, era totuşi strict interzis să-ţi răneşti grav adversarul. 
Pentru asta, gladiatorii şi, mai cu seamă, antrenorii lor erau 
mult prea scumpi. Dar rareori se întâmpla ca înfrângerea la 
finalul unui antrenament să aibă loc fară sânge. Fiindcă, 
pentru a-şi putea demosntra victoria, fiecare învingător îl 


cresta puţin pe învinsul lui. Acesta era şi motivul pentru care 
Vitellius, care purta un şorţ în jurul coapselor, avea două 
zgârieturi de un roşu închis pe umărul drept. Umărul şi braţul 
drept erau cele mai periclitate, pentru că braţul drept era cel 
ce ţinea arma şi astfel erau întotdeauna cele mai expuse 
pentru adversar. În timpul antrenamentului, braţele şi 
picioarele erau protejate de apărători de piele, restul corpului 
fiind lipsit de orice protecţie. 

Vitellius îşi aruncă fulgerător corpul într-o parte, în clipa în 
care plasa lui Pugnax veni şuierând spre el în zbor. Dar 
tocmai asta era şansa /ui: căci, o încercare greşită de a 
arunca plasa asupra adversarului îi solicita acestuia câteva 
secunde bune pentru a o readuce sub control. Fie că aceasta 
cădea la pământ, fie că se răsucea în jurul celui ce-o 
aruncase, dacă avea prea mult elan. In cazul cel mai nefericit, 
putea chiar să-l doboare, ceea ce, într-o luptă serioasă, 
însemna moartea. 

„Debilis!”, fornăi Pugnax furios, „debilule” - niciodată nu-l 
numea altfel - şi se redresă excelent după încercarea greşită. 
Vitellius ştia din proprie experienţă că o încercare greşită cu 
plasa însemna energie pierdută, înainte de toate, însă, te 
făcea nesigur, îţi măcina încrederea în tine, te obliga la 
defensivă. Aşa se întâmpla şi acum. Aplecat, ţinând tridentul 
oblic în sus, el se învârtea ca o felină în jurul adversarului. 
Acesta nu mai era tinerelul timid, care venise la Roma 
copleşit de o uimire naivă. Vitellius scrâşnea din dinţi, ochii lui 
erau mijiţi, o fantă îngustă, el se mişca, pândind, ca un animal 
sălbatic în jurul adversarului său. Rufus, antrenorul lui, îl 
urmărea cu satisfacţie. Numai de dragul Messalinei îl primise 
el pe Vitellius în Familia, alcătuită din sclavi arătoşi, din 
criminali graţiaţi şi dintr-un număr mic de cetăţeni romani 
intraţi de bună voie. Printre aceştia se număra şi Vitellius. 

Acela care-şi alegea, din propria lui voinţă, cariera de 
gladiator, ştia bine ce face. Prin asta, el îşi pierdea drepturile 
de cetăţean, la intrarea lui în şcoală, cu jurământ, el se 
declara de acord să fie ars cu fierul, încătuşat, biciuit sau 
omorât cu sabia. Cel care îşi asuma toate astea fără nicio 
constrângere, o facea cu curajul disperării. Dar Vitellius era 


protejat. Fiecare ştia asta. De aceea era urât de ceilalţi. Ca să 
se impună, el trebuia să se străduiască mai mult decât toţi 
ceilalţi, şi din cauza asta, Rufus îi prevedea un viitor strălucit. 

Sulpicius Rufus dispusese ca tânărul să aibă parte de o 
pregătire pentru toate disciplinele de luptă, şi nu din vreo 
obligaţie faţă de Messalina, ci din propria-i convingere. Numai 
o mână de oameni beneficiau de acest antrenament 
curpinzător în toate disciplinele - cei mai talentaţi dintre ei. 
Printre aceştia se numărau Pugnax şi Vitellius. Pugnax, un tip 
cu bucle negre şi fruntea joasă, mic şi îndesat, dar puternic ca 
un urs, întrunea cele mai importante premise pentru un 
gladiator: putere şi viteză. Comisese un dublu asasinat, îşi 
omorâse nevasta şi copilul într-un acces de furie. In cursul 
unui proces care făcuse mare vâlvă, împăratul îl graţaise din 
cauză că avea nevoie de forţe proaspete pentru şcoala lui de 
gladiatori pe care tocmai şi-o înființase. Un criminal în arenă, 
asta însemna un elemnt de excitație suplimentar. Nu exista 
nicio îndoială, publicul îi dorea moartea cu fiecare luptă şi era 
dezamăgit de fiecare dată. Pugnax învingea întotdeauna. 

Acum, el avea treizeci de ani, obținuse vreo douăzeci de 
victorii în arenă şi avea, în contul lui din bancă, câteva zeci de 
mii de sesterţi, cu o dobândă de doisprezece la sută. Extrasul 
de cont, o plăcută de argint pe care era înscris anul consular, 
numele lui, suma şi numele funcţionarului bancar care-l 
emisese, el o purta la gât prinsă de un lănţişor. El ar fi putut 
să se oprească de mult şi să se retragă undeva în provincie, 
acolo unde viaţa lui de până atunci nu era ştiută de nimeni, 
dar banii erau încă prea importanţi pentru el. Inainte de orice, 
el îşi dorea însă un singur lucru: să-l trimită în Hades pe 
tinerelul ăsta care se bucura de favorurile Messalinei. La cea 
dintâi luptă a lui în arenă, el avea să-i arunce plasa deasupra 
capului, să-i împlânte tridentul în trup şi să scpae o dată 
pentru totdeauna de frumuşelul ăsta. 

Pugnax îşi rotea plasa deasupra capului. El nu oferea nici 
cea mai mică suprafaţă pentru un atac. Şi iată că, deodată, el 
trase plasa abrupt în jos şi o izbi, cu un plesnet, de nisipul 
arenei. Vitellius se sperie. Momentul acesta scurt îi fu de 
ajuns: Pugnax îşi azvârli plasa în coapsele adversarului. 


Vitellius se prăbuşi la pământ. În clipa următoare, Pugnax 
stătea peste el şi-şi împântă tridentul la două degete de gâtul 
lui Vitellius în pământ. Pugnax scuipă în nisip cu un gest de 
dispreţ, pe care îl făcea după fiecare luptă. 

„Te-ai gândit mult prea mult la atac!”, exclamă Suplicius 
Rufus, care urmărise duelul cu interes. „Şansa ta împotriva lui 
Pugnax nu este atacul, trebuie să-ţi cauţi victoria în apărare. 
Din cinci atacuri, unul se sfârşeşte cu o înfrângere - până şi la 
cel mai puternic adversar. Asta este singura ta şansă. Tu nu 
eşti tipul care să atace. Pentru asta, nu ai încă destulă putere. 
Ridică-te! Ridică-te, am spus!” 

Vitellius se adună de jos cu efort. Pe corpul lui se lipise 
nisip de culoarea ocrului. Faţa lui era murdară, dar nu-şi 
bătea capul cu asta. Ştia ce urmează. „Strada păpuşilor 
dansatoare!”, comandă Rufus cu o mişcare laterală a capului. 
Era o lege nescrisă, ca acela care pierdea o luptă de 
antrenament să fie nevoit să treacă prin temuta „stradă a 
păpuşilor dansatoare”. Această ulicioară lată de doi metri, 
lungă de douăzeci de metri şi mărginită de ziduri de înălţimea 
unui stat de om era prevăzută cu zece păpuşi de mărimea 
unui om cioplite din lemn masiv de stejar. Ceea ce era 
periculos, la păpuşile astea, erau braţele lor amplasate 
orizontal, de care erau fixate cuțite şi săbii sau de care 
atârnau bile grele de fier. Printr-un mecanism din roţi dinţate, 
care se termina, de cealaltă parte a unui dintre ziduri, cu o 
manivelă, păpuşile erau făcute să se învârtească. Singura 
şansă de a trece, fără să te răneşti, prin această „stradă a 
păpuşilor vii”, era să treci prin mecanismele de tortură care 
se învârteau în acel moment, în care poziţia braţelor lor era 
paralelă cu strada; aceasta, însă, trebuia să se petreacă într-o 
fracțiune de secundă. În felul acesta, urma să se mărească 
viteza de reacţie a gladiatorilor după o înfrângere. 

Rufus lovi cu băţul într-un gong. Sunetul făcea să se 
întrerupă, dintr-o dată, toate celelalte activităţi. Toţi cei aflaţi 
în marea arenă rotundă ştiau ce anume însemna sunetul 
acesta. larăşi trebuia să treacă cineva prin „strada păpuşilor 
dansatoare”. lar aceşti douăzeci de metri de drum erau 
teroarea întregii echipe. Capete şi feţe sparte, coaste şi braţe 


rupte, membre tăiate - aceasta era starea în care, adeseori, 
gladiatori era târâţi afară de pe această stradă. Acela pe care 
braţul, de grosimea unui trunchi de copac, al unei păpuşi îl 
izbise făcându-l să-şi piardă cunoştinţa putea să se 
socotească norocos. 

„Tracii la manivele!”, strigă Sulpicius Rufus. Zece gladiatori 
care se natrenau cu scuturi şi săbii curbate îşi aruncară 
armele în nisip şi se repeziră la manivelele aflate în exteriorul 
străzii. Ei aşteptau comanda. Rufus se duse la unul din 
capetele străzii, acolo unde se afla un ceas de apă fixat de un 
stâlp. Două minute, acesta era timpul pe care-l avea la 
dispoziţie fiecare gladiator. În acest timp, el trebuia să fi 
trecut de toate păpuşile dansatoare. Dacă, la sfârşitul acestui 
interval de timp, el se mai afla încă pe stradă, mecanismul 
îngrozitor era oprit şi el trebuia să pornească încă o dată, de 
la capăt. Rufus scoase dopul din vasul de măsurat timpul. 
„Dă-i drumul!”, strigă el. 

Huruind şi scârţâind şi tânguindu-se, greoaiele instrumente 
de tortură se puseră în mişcare. Vitellius se folosise de 
momentul de început, mai greoi, şi se strecurase fără efort pe 
lângă prima păpuşă, cea cu săbii, de a doua trecuse cu un 
salt puternic, pe urmă însă se oprise din alergare. Din viteza 
cu care se învârtea fiecare dintre mecanismele de tortură se 
putea deduce cât era de îndrăgit gladiatorul respectiv. Cu 
câte se învârtea mai repede, cu atât erau mai mari 
resentimentele faţă de acel luptător, cu atât mai mică era 
şansa lui să ajungă teafăr la capătul uliţei. La Vitellius, ele se 
învârteau cu o iuţeală ameţitoare. 

Nimeni din Familia nu-l iubea, cu toate că, în alte locuri, 
tânărul se bucura de toată simpatia. Nu numai protecţia ce 
venea de la Messalina îi era imputată, ci şi faptul că el era 
unul dintre puţinii gladiatori care erau antrenați în toate 
disciplinele, inclusiv lupta cu pumnii, producea invidie. 

Vitellius se ghemui. El îşi retrase capul după ritmul de 
rotire, aprecie cu precizie timpul care îi rămânea între o 
jumătate de rotaţie, îşi împinse umărul stâng înainte, un salt, 
o smucitură şi trecuse deja de cel de-al treilea obstacol, dar 
din spate încasase o lovitură în partea superioră a braţului 


drept. O durere îl traversă, asemenea unui fir incandescent, 
până în vârful degetului mic. Eşti prea încet, îşi spuse 
Vitellius, te lupţi ca să scapi cu viaţă eşti mult prea încet. Mai 
repede! Acum - încă un salt. De la cea de-a cincea păpuşă nu 
simţi decât curentul de aer. Acum, cea de-a cincea. Bile grele 
atârnau de braţele ei. Asta făcea ca ea să se rotească mai 
încet, dar depăşirea ei nu era câtuşi de puţin mai simplă. El 
putea să încerce să se strecoare pe lângă ea exact în 
momentul în care braţele ei erau paralele cu strada. 
Dificultatea consta în faptul că el trebuia să ia în calcul şi 
balansul bilelor atât de grele. O lovitură cu o asemenea bilă îi 
rupea unui gladiator toate coastele. De aceea, el se hotări 
pentru cea de-a doua posibilitate, fixă una dintre bile, o apucă 
cu amândouă mâinile şi se lăsă tras astfel până trecu de 
obstacol. Mai departe. Timpul era din ce în ce mai scurt. 

Cea de-a şasea păpuşă nu ridica nicio dificultate deosebită, 
e drept că ea se învârtea mai repede decât toate celelalte, 
dar era mai uşoară, de aceea, intensitatea loviturilor ei era 
mai mică. Vitellius nu avu nicio ezitare, el sări, ghemuit, pe 
sub unul din braţe, căzu în interval sigur la următoarea, un al 
doilea salt, a şaptea, şi, din alergare, şi următaorea. De 
undeva el auzi strigăte, el nu ştia dacă erau strigăte de 
groază sau de admiraţie. Incă două păpuşi, una dotată cu 
cuțite, cealaltă cu patru braţe. Vitellius se concentră. Dar de 
ce oare rotaţiile deveneau din ce în ce mai lente? Păpuşa cu 
cuţitele aproape că se opri. Vreo defecţiune tehnică? Fără să 
stea prea mult pe gânduri, el o depăşi dintr-un salt; dar, încă 
din momentul în care se pregătea să sară, el băgase de 
seamă că aparenta defecţiune era de fapt o capcană parşivă. 
Vitellius văzu cuțitul cel lung venind spre el, mai avu vreme 
să încerce să se tragă într-o parte - păpuşa se dovedi mai 
rapidă. Ca şi când ar fl vrut să se facă mai subţire, el îşi 
aruncă, în timpul saltului, braţele în sus, simţi cum pielea îi 
era sfâşiată deasupra coastelor. Transpiraţia îi ardea rana, el 
nu-i aruncă nicio privire, văzu, dincolo de ultima păpuşă, 
rânjetul larg de pe faţa antrenorului său, sări în crucea 
alcătuită de braţele ultimei păpuşi şi catapultat în afară, se 
împiedică şi se prăbuşi, vlăguit, la pământ. 


Când deschise ochii, el îl văzu pe Rufus aplecat deasupra 
sa. Acesta îi apăsa un prosop pe piept. „Eşti rapid”, spuse el 
cu admiraţie, „ai parcurs-o în jumătate din timp. Şi pentru 
chestia asta nu trebuie să-ţi faci griji”, el retrase prosopul, 
„are să se vindece la loc.” 

Vitellius îşi privi pieptul. El se sperie: o crestătură îl 
traversa dintr-o parte în cealaltă. Sulpicius Rufus îi presă din 
nou prosopul pe rană. „Nu te numeri printre cei mai 
puternici”, începu el din nou, „dar nimeni nu este atât de 
rapid ca tine. Există doar pericolul să-ţi supraestimezi 
abilitatea. Te mişti cel mai uşor dintre toţi.” 

„Îmi dau toată silinţa”, spuse Vitellius. Vorbea cu mare 
greutate. 

„Tot ce se poate”, răspunse Rufus şi, deoarece prosopul se 
umpluse deja de sânge, îi aşeză unul nou peste rană. „Dar, în 
meseria noastră, iuţeala, singură, e periculoasă. De o 
importanţă la fel de mare este şi înţelepciunea. Un adversar 
care-ţi cunoaşte slăbciunea poate cu mare uşurinţă să te 
ademenească într-o capcană. Trebuie întotdeauna să te 
gândeşti că un gladiator nu face decât o singură greşeală în 
viaţă.” 

Vitellius izbuti să producă un zâmbet, apoi încercă să se 
ridice. Când îşi ridică prosoapele de pe rană, sângele începu 
să curgă şiroaie peste burtă în jos, el începu să se clatine, 
pământul începu să i se mişte sub ochi, găuri negre i se 
căscau sub priviri, amenințând să-l înghită, el îşi dădea silinţa 
să-şi controleze ţinuta. „Pugnax”, auzi el vocea maestrului 
său, „du-l pe Vitellius la el în celulă.” La scurt timp după asta, 
el simţi mâinile brutale ale tovarăşului său de celulă 
apucându-l de încheieturi. Acela îl ridică, luându-l pe umăr 
asemenea unui sac şi porni să urce cu rănitul scara ce ducea 
spre culoarul pe care se găseau celulele. Vitellius mai fu în 
stare să vadă cum Pugnax deschise, lovind-o cu piciorul, uşa 
celulei şi cum îl aruncă pe podeaua pavată; apoi, el îşi pierdu 
cunoştinţa. 

x kx * 

Acela care ar fi putut să-i vadă pe cei cinci bărbaţi bine 

hrăniţi şezând, în pielea goală, pe treptele Apodyetoriunus- 


ului, ar fi putut să creadă că era vorba de nişte voyeuri care 
voiau să le vadă pe femei dezbrăcându-se. Şi nu puţine erau 
femeile aflate în marele vestiar al Termelor lui Agrippa, şi era 
un secret cunoscut de toată lumea, că multe femei romane 
veneau aici numai pentru asta, savurând vizibil faptul că îşi 
lepădau veşmintele sub ochii lacomi ai bărbaţilor. 

„la uitaţi-vă la aia de acolo, de lângă acvariul cu peştişori 
aurii!” Decrius Calpurnianus îi făcu semn cu cotul vecinului 
său Titius Proculus. „Nu cumva e chiar nevasta unuia dintre 
membrii gărzii pretoriene de la voi?” 

„Nu cred”, răspunse Trogus, „în orice caz, eu n-am văzut-o 
niciodată dar, judecând după felul rafinat în care se dezbracă, 
eu aş considera că e vorba mai degrabă de una dintre 
numeroasele Asellae, care vine aici să-şi caute prada.” 

„Păcat”, spuse Calpurnianus, „cele mai excitante femei vor 
întotdeauna să fie plătite; şi când te gândeşti că plăcerea 
este, totuşi, şi de partea lor!” 

Asellae, aşa erau numite 'damele' care practicau cel mai 
vechi meşteşug din lume. E adevărat că, în mod oficial, 
accesul în terme le era interzis dar, de la Agrippa încoace, 
ginerele divinului Augustus, care introdusese dreptul la baie 
gratuită, nu mai existau nici casieri, nici controlori. Şi cine ar 
fi îndrăznit să afirme cu certitudine că, în cazul cutăreia sau 
cutăreia dintre doamne, nu era vorba de fapt de o doamnă, 
de vreme ce totuşi multe dintre femeile romane demne de 
respect ca stare socială şi provenienţă nu se comportau 
câtuşi de puţin altfel decât prostituatele din lupanare. 

„Precis că-i prostituată”, spuse Proculus, „pot să pun pariu. 
Uită-te numai cum îşi leagănă şoldurile.” Acum, şi atenţia 
senatorului Vergilianus fu atrasă într-acolo: „O splendoare de 
femeie, într-adevăr, aş fi în stare să-mi dau şi purpura pentru 
ea.” 

„Cine oare ar fi capabil să-şi sacrifice demnitatea purpurei 
pentru o femeie”, se aprinse Proculus, cel mai tânăr dintre ei. 
„Horaţiu a avut dreptate, atunci când a spus: „Vai, al iubirii 
chin de mătrăgună, de zeci de ori îl afli într-o lună.” 


„Nu-mi vorbi tu mie de Horaţiu!”, obiectă senatorul cel gol. 
„Dintre toţi marii noştri poeţi, el este de departe cel mai 
mare!”, se indignă Proculus. 

„Se prea poate”, îi răspunse Vergilianus, „a scris foarte 
mult şi a acţionat foarte puţin în conformitatea cu ceea ce a 
scris. El era de părere că ar fi dulce şi plină de onoare 
moartea pentru patrie. Mi s-a părut demn de toată lauda, că a 
spus asta. Însă, atunci când a intrat pentru prima şi ultima 
oară într-o bătălie, el şi-a aruncat scutul şi a dezertat. Ceea 
ce mi se pare mult mai puţin demn de laudă!” 

„Este poet!” 

„Un făcător de dictoane, asta e! Şi tot aşa e şi Seneca. 
Împăratul l-a trimis pe bună dreptate-n exil. Nu se poate să 
predici o viaţă simplă în vreme ce nu ai un alt scop în viaţă 
decât acela de a-ţi înmulţi averea.” 

„Seneca era de părere că numai filosofului ar trebui să i se 
permită să fie bogat, căci numai el este în situaţia de a-şi 
folosi averea într-un mod raţional.” 

„Ce tâmpenie!”, râse Vergilianus şi toţi cinci priviră după 
frumoasa care dispărea, dezbrăcată, în spatele coloanelor 
spre Tepidarium. 

Sulpicius Rufus care, până acum, manifestase mai puţin 
interes pentru discuţiile lor decât pentru femeile care se 
dezbrăcau, îşi drese glasul tuşind uşor; apoi spuse făr niciun 
chef: „Dacă ne-am adunat aici ca să vorbim despre nişte 
poeţi oarecare, înseamnă că nu mă aflu unde trebuie.” 

„La fel şi eu”, spuse şi Calpurnianus, comandantul de 
pompieri. „în afară de asta, niciuna dintre femeile care s-au 
dezbrăcat aici nu merită nici măcar să-i întindă Messalinei un 
pahar cu apă.” 

„Cine dintre noi a văzut-o ultimul pe Messalina?”, întrebă 
Proculus. Niciunul nu răspunse. Într-un târziu, Proculus puse 
capăt tăcerii: „Până şi pe mine, care sunt gardianul ei de 
onoare şi sfetnicul cel mai apropiat, mă evită. Nu vorbeşte cu 
mine decât strictul necesar şi nu spune nimic care să 
depăşească poziţia mea oficială!” 

„Nici în Ludus Magnus nu se mai arată”, observă Rufus, „cu 
toate că mi l-a încredinţat pe favoritul ei, pe acest Vitellius. 


Dar noi ştim cu toţii foarte bine că Messalina poate fi la fel de 
dură ca marmura de Luni.” 

„Şi poate nu tocmai fară temei”, constată Vergilianus cu 
puţină tristeţe în glas, „e o jumătate de deceniu de când 
împarte patul cu noi toţi, ne lasă să fim părtaşi la cele mai 
înalte plăceri amoroase, ne obţine avantaje în viaţa publică şi 
nu cere, drept unic contraserviciu, decât să-l înlăturăm pe 
împărat. Dar fiecare dintre noi cinci îl împinge pe celălalt în 
faţă, din cauză că fiecare dintre noi se teme să-şi asume 
riscul, sau măcar şi numai o parte...” 

Sulpicius Rufus îl înterupse: „Dacă procedăm mai departe 
ca şi până acum, o să ne trezim că bătrânul Claudius ne 
moare în propriul său pat. Şi atunci favoarea Messalinei va fi 
pierdută o dată pentru totdeauna.” 

„Acum îl are pe Caius Silius drept amant”, spuse Titius 
Proculus. „Oare Silius ăsta nu mai e căsătorit cu lunia?”, 
întrebă Vergilianus. 

„Da, da”, răspunse Proculus, „această lunia este o femeie 
frumoasă ca o cadră şi se trage dintr-o familie foarte aleasă. 
Dar cel pe care Messalina a apucat să-l prindă în mreje, acela 
o uită şi pe cea mai frumoasă dintre femei - fie ea şi zeiţă.” 

„Messalina însăşi e o zeiţă!” Cuvintele comandantului de 
pompieri Calpurnianus păreau pline de un respect religios. 
„Rufus poate să conteze pe peste o sută de gladiatori pe care 
i-a iniţiat el însuşi în toate disciplinele războiului, Proculus, ca 
gardian onorific, are acces oricând la odăile împărăteşti de pe 
Palatin, ca Senator, Vergilianus se întâlneşte adeseori cu 
împăratul, Trogus e garda lui de corp, el este singurul care 
poartă arme în prezenţa lui Claudius, iar eu dispun de peste 
şapte mii de bărbaţi din detaşamentele de stingerea 
incendiilor. Pe Jupiter şi pe tovarăşul lui de luptă, Marte, au 
existat atâtea conjuraţii încununate de succes care se 
sprijineau pe mult mai puţini oameni.” 

Ceilalţi aprobară din cap. Niciunul dintre ei nu-l observase 
pe sclavul care răspundea de arome şi care pulveriza dintr-un 
cazan de cupru esențe plăcut mirositoare, şi asta, chiar în 
colţul în care şedeau cei cinci, şi, în plus - aşa cum se părea - 
cu o temeincie ieşită din comun. 


„Otrava iese din discuţie”, spuse Trogus în şoaptă şi le făcu 
celorlalţi semn să-şi apropie capetele: „E adevărat că omul 
care gustă din mâncarea împăratului e prietenul meu, şi cred 
că poate fi şi cumpărat, numai că atunci bănuiala s-ar 
îndrepta imediat spre Messalina. Numai femeile omoară 
recurgând la otravă. Metoda asta ar trebui s-o eliminăm.” 

Sulpicius Rufus se arătă de acord. „Messalina însăşi a 
renunţat de mult la un astfel de plan. Deoarece ea are 
pretutindeni adepţi, ar fi fost simplu să pună să-l otrăvească, 
dar ea a refuzat din acelaşi motiv pe care l-a pomenit Trogus. 
Dar cum stau lucrurile cu pretorienii? Oare am putea conta pe 
sprijinul lor?” 

Trogus izbucni în râs: „Ştii bine că pretorienii sprijină pe 
oricine îi plăteşte bine. Ei i-au jurat credinţă lui Claudius, cu 
toate că acesta avea dificultăţi de deplasare şi de vorbire. Ei 
l-au tolerat ca împărat, cu toate că, la început, el se ascundea 
în spatele unei draperii de frica lor. Eu cred că ar fi acceptat şi 
un cal drept împărat, dacă acesta le-ar fi plătit, asemenea lui 
Claudius, câte 15.000 de sesterţi.” 

„Messalina a acceptat să pună la bătaie aceeaşi sumă ca şi 
Claudius”, spuse Rufus. 

„Atunci, nu există, din partea pretorienilor, niciun obstacol 
în calea schimbării puterii”, constată Trogus. 

Rufus duse arătătorul la buze: „Deoarece împăratul 
Claudius şchioapătă cu piciorul stâng, lucrul cel mai la 
îndemână ar fi să sufere un accident, să se prăbuşească de la 
o balustradă, să cadă peste balustrada lojii imperiale în Circus 
sau de la un balcon al palatului său de pe Palatin.” 

„Mi se pare o idee bună”, spuse senatorul Vergilianus. 
„Numai că acţiunea trebuie plănuită cu foarte multă atenţie. 
Căci, în cazul în care Claudius supravieţuieşte atentatului, o 
să plătim cu capul. Dacă însă reuşeşte, am de gând s-o sprijin 
pe Messalina în Senat. În aşa fel încât ea să primească titlul 
de Augusta şi, până la majoratul fiului ei, Britannicus, să 
conducă Imperiul Roman ca împărăteasă. Niciun senator nu 
are să verse măcar o lacrimă după împărat. Între ei şi noi a 
existat dintotdeauna o prăpastie adâncă.” 


„Şi favoriţii lui?”, obiectă Proculus. „Cum avem de gând să 
procedăm cu Narcissus, Pallas, Callistus şi Polybios, cei care 
sprijină domnia lui?” 

„Ar fi o greşeală să-i omorâm în haită”, fu de părere Rufus. 
„Schimbarea puterii capătă aparenţe de legalitate, dacă li se 
face un proces. Oare nu s-a folosit fiecare dintre ei de postul 
lui numai şi numai în folos personal? Tatăl lui Narcissus încă 
mai căra saci în port, la Ostia. lar el, sclavul eliberat, conduce 
treburile guvernării în numele împăratului. Slujba lui, obţinută 
prin intrigi, l-a transformat într-unul dintre cei mai bogaţi 
romani. Care dintre voi se poate lăuda cu o avere de 400 de 
milioane de sesterţi, ca el?” - Ceilalţi tăceau. „Pentru mine 
este în afara oricărei îndoieli”, continuă Rufus, „că Narcissus 
şi ceilalţi golani vor fi condamnaţi pentru infracțiunile lor de 
către poporul roman.” Proculus arătă spre un bărbat care 
tocmai intrase în sala vestiarului însoţit de patru sclavi. 
„Narcissus e pretutindeni. Ar fi mai bine dacă nu ne-ar vedea 
împreună. Poate ne vedem mai târziu la baia de aburi.” 

Cei cinci bărbaţi despuiaţi se despărţiră fără să sară în ochi. 

Narcissus îi puse pe sclavi să-l dezbrace. Aceştia îi atârnară 
veşmintele, la fel ca şi celorlalţi vizitatori, întruna din 
nenumăratele nişe din peretele Apodyterionului. In principiu, 
se intra în terme în pielea goală, atât bărbaţii cât şi femeile, 
chiar dacă reglementarea asta referitoare la baia mixtă, 
introdusă abia cu câţiva ani în urmă, era considerată încă de 
mulţi ca fiind de un gust îndoielnic. Tocmai din acest motiv, în 
provincii bărbaţii şi femeile făceau baie la ore diferite. 

Balnea, vina, Venus - astea erau cele trei bucurii clasice ale 
romanului, iar astea însemnau: plăcerile băii, vinul şi femeile. 
lar plăcerea îi facea de fiecare dată să-şi petreacă timpul în 
terme, fiindcă acestea reprezentau un amestec de instituţie 
de igienă, bazin de înot, saună, salon de masaj, teren de 
sport şi centru de distracţie. 

În această însorită dimineaţă de vară, în termele lui 
Agrippa se oferea ceva deosebit, şi asta nu numai în 
saloanele de baie de abur. Narcissus, însoţit în permanenţă 
de cei patru sclavi ai lui, de asemenea în pielea goală şi care-i 
croiau stăpânului drum prin mulţime cu coatele şi cu 


brânciuri, absorbea cu savoare în sine freamătul de plăcere al 
mulţimii care-l înconjura, goală. Fiindcă popularitatea 
termelor îşi avea originea într-o măsură considerabilă şi în 
faptul că atât săracii cât şi bogaţii puteau savura aceleaşi 
plăceri, numai că un sfetnic gol al împăratului se deosebea de 
un şomer gol într-o măsură considerabilă: Narcissus păşea 
prietenos prin mulţime, răspundea la saluturi şi-i dădea 
indicaţii unuia dintre sclavi să-i înmâneze unuia sau altuia 
câte o monedă de aur dintre acelea pe care sclavul le purta 
într-un săculeţ legat de un fel de centură pe care o purta în 
jurul mijlocului. 

În frigidarium, bazinul descoperit cu apă rece, el văzu un 
bărbat în vârstă, care-şi freca spinarea de un colţ. Narcissus îi 
aruncă o monedă de aur şi râse: „la-o, bătrâne, şi plăteşte un 
sclav să te frece pe spinare!” Narcissus nu ştia să înoate. De 
aceea, sclavii întinseră un cearşaf în apă. El se întinse 
deasupra şi sclavii îl traseră, astfel, prin bazin. El îşi mijea 
ochii în soare şi le privea cu bucurie pe tinerele fete care se 
jucau prin bazin, aruncându-şi una alteia un fel de mingiuţe 
colorate. În gangul cu coloane care mărginea bazinul, 
politicienii şi filosofii erau adânciţi în discuţii, avocaţii puneau 
la punct termene, negustorii purtau convorbiri de afaceri. 
„Du-te şi uită-te ce se întâmplă în Palaistra”, îi strigă 
Narcissus unuia dintre servitori. Când acesta se întoarse, el 
spuse: „Lollia se luptă cu o egipteancă!” 

Narcissus ieşi din apă, îi lăsă pe sclavi să-l şteargă, atenţi, 
şi o porni în grabă în sala de lupte din corpul principal al 
clădirii. Încă de departe îi răsunară în urechi strigătele de 
încurajare ale spectatorilor. Lollia era o femeie romană dotată 
cu toate avantajele oferite de natură, căsătorită cu un mare 
negustor, care făcuse o mare avere prin importul de fructe şi 
legume exotice. Cu toate că luptele, în ring, între femei, nu 
erau deloc ieşite din comun la Roma, stilul exotic de viaţă al 
acestora le oferea romanilor tot mereu subiecte de discuţie. 
Egipteanca, cu cel puţin zece ani mai tânără decât Lollia, cu 
pielea întunecată şi statură de copil, avea de partea ei 
simpatia publicului. Amândouă erau unse cu ulei şi luceau ca 


nişte bucăţi de slănină de porc. Cele mai multe dintre prizele 
pe care le încercau alunecau pe trupurile netede. 

„Cincizeci de  sesterţi pentru  învingătoare!”, strigă 
Narcissus la intrarea în încăpere. Strigăte de admiraţie 
răsunară din publicul care, după aceea, îi deschise lui 
Narcissus o cale până la saltea. Suma pusă la bătaie îi făcu cu 
siguranţă o impresie mai puternică egiptencei decât Lolliei; 
lupta începu să devină mai aprinsă. Lollia o trase pe 
egipteancă la podea, publicul începu să urle, cele două femei 
se rostogoleau pe saltea, mari pete de ulei le marcau urmele. 
Ori de câte ori egipteanca cea zveltă încerca, de pe picioarele 
ei lungi, o cravaşă, din mulţime urca un strigăt puternic; dar 
trei încercări se terminară fară succes. 

Egipteanca reuşi să se elibereze din strânsoare, se ridică, 
aşteptându-şi adversara cu picoarele îndepărtate. Lollia se 
apropie cu braţele desfăcute, se pregăti de salt ca să-şi 
doboare adversara, dar egipteanca fu mai rapidă şi-şi trase 
dintr-o săritură picioarele la o parte. Lollia ateriză pe spate, 
adversara ei îi puse genunchiul pe piept, ridicându-şi ambele 
braţe în aer. Narcissus strigă: „Felicitările mele!”, puse 
sclavul să-i înmâneze cei cincizeci de sesterţi şi se ridică. 

În drum spre unctuarium, sale de uns şi de masaj, unul 
dintre sclavi îi şoptea lui Narcissus în permanenţă în ureche 
numele celor prezenţi. Nomenclaturistul ştia exact pe care 
dintre cei cu care se întâlneau trebuia stăpânul său să-l salute 
şi pe care nu. În terme, lucrul acesta nu era simplu deloc, 
lipsiţi de însemnele demnităţilor, toţi despuiaţii semănau între 
ei. 

„Sulpicius Rufus”, spuse sclavul, „îl cunoaşteţi 

„O, scumpul meu Rufus, te salut!” Faţa lui Narcissus luă 
expresia de accentuată prietenie. „Te relaxezi după imaginea 
gladiatorilor tăi?” 

„Fericită e mama care te-a adus pe lume, onorabile 
Narcissus.” Rufus făcu o plecăciune. „Nisipul cel uscat al 
arenei este acela care mă mână încoace. Să mă clătesc de el 
este în aceeaşi măsură scop şi plăcere.” 

„Jocurile romane bat la uşă. Impăratul aşteaptă perechi 
palpitante în arenă.” 


|”? 


„Le va avea negreşit. Familia mea e foarte bine antrenată.” 

„Eu mă îndrept spre salonul de masaj”, spuse Narcissus, 
„Vrei să-mi ţii companie?” 

Rufus fu de acord. 

Sala de masaj, cu podeaua şi pereţii din marmură verde, 
sticlea de curăţenie. Mesele de masaj erau făcute din gresie 
galbenă, gresia era mai caldă decât marmura. Aici nu vedeai 
decât oameni mai răsăriţi. In fond, fiecare tratament costa 
câte un sesterţ, preţ care includea uleiurile eterice şi 
amestecurile scumpe de ierburi: Narcissus şi Rufus zăceau 
întinşi pe spate pe două bănci de masaj alăturate. Doi africani 
le frământau temeinic muşchii umerilor. Narcissus scotea 
sunete de plăcere. „Cunoşti ultima ghicitoare, Rufus? Atunci, 
fii atent: Care dintre noi se îngraşă şi slăbeşte, fără să se 
îmbuibe şi fără să postească?” 

„Chiar că nu ştiu.” 

„Trebuie să gândeşti. E cât se poate de simplu.” 

„Nu reuşesc să-mi dau seama.” 

„De mădular e vorba, mai ales când vezi o femeie ca asta!” 
El arătă spre o femeie romană bine înzestrată, care se lăsa 
masată între picioare pe masa alăturată şi scotea un geamăt 
Uşor. 

Narcissus îi făcu semn nomeclatorului său să se apropie, îi 
făcu semn cu degetul spre femeia dezbrăcată. Acela se 
aplecă la urechea stăpânului. „O cheamă Typhaena şi e 
văduvă de o jumătate de an, de atunci îşi petrece timpul mai 
cu seamă prin băi.” 

„Pe Pollux”, rânji Narcissus, „cu asta chiar că mi-ar plăcea 
să fac o baie.” 

Rufus râse. 

„Linişte!”, spuse Narcissus. „Nu cumva s-a auzit un cântat 
de cocoş?” 

Acum se auzea cât se poate de limpede. Narcissus se ridică 
în capul oaselor, luă o carafă cu ulei de corp şi-i deşertă 
conţinutul pe podeaua netedă, ca să-i înduplece pe zei. „Fie 
că arde pe undeva, fie că acest aducător de ghinion 
prevesteşte vreo altă nenorocire. În curând, unul dintre noi 
are să-şi dea ultima suflare.” 


Si ceilalţi oameni prezenţi în salonul de masaj păreau 
afectaţi. Un cântat de cocoşi la ceasul prânzului? 

Narcissus îi porunci unuia dintre sclavi: „Du-te şi pune 
mâna pe orătania aia şi adu-o încoace şi taie-i capul. Asta să 
fi fost ultimul lui semnal de nenorocire.” 

În vreme ce masseurii îşi reluară treaba, Narcissus începu 
din nou să vorbească: „Şi, ce anume vom vedea de data asta 
la Jocurile Romane? Pitici cu cuțite ascuţite, femei care vor 
lupta, numai cu un şorţ în jurul şoldurilor, împotriva unor tauri 
sălbatici?” 

„Ştii bine că astea cad în răspunderea edilului. Eu nu fac 
decât să pun la dispoziţie gladiatorii. Cu femei goale nu pot să 
contribui. Astea vin din alte şcoli.” 

„... Se spune că ai sub aripa ta un tânăr luptător în toate 
disciplinele, aşa se povesteşte la Curte...” 

Care va să zică, aici voia să ajungă Narcissus. „Da, un libert 
din Bononia. E bun, iute din cale afară şi prilej de speranţe 
foarte mari; dar încă nu am să-l arunc în luptă la Jocurile 
Romane. Este încă prea nou, îi lipseşte experienţa, nu a mai 
luptat niciodată cu public.” 

În acest moment veni şi sclavul cu cocoşul mort şi puse 
orătania decapitată pe podea în faţa lui Narcissus. „El va 
lupta”, spuse Narcissus, se ridică, îl împinse pe masseur la o 
parte şi se pregăti de plecare. „El va lupta”, mai spuse el o 
dată, „este dorinţa împăratului. Şi anume, împotriva lui 
Pugnax.” 

În baia cu aburi, prietenii lui Rufus aşteptau deja. „l-am 
căzut de-a dreptul în gheare”, se scuză el. „El vrea să-mi 
sacrific cel mai tânăr dintre gladiatori. Împăratul doreşte să-l 
vadă în arenă. Cu siguranţă că vrea să-i dea o palmă 
Messalinei în felul acesta.” 

„Şi dacă te împotriveşti dorinţei lui?”, întrebă Proculus. 

„Eu sunt angajatul împăratului. El este cel care finanţează 
şcoala mea. Dacă aş face asta, mi-aş pierde slujba.” 

„Şi tânărul nu are chiar nicio şansă?” 

„Nu împotriva unui luptător rutinat precum Pugnax. Dar 
tocmai împotriva acestuia va trebui să lupte.” 


Vergilianus, cu fruntea brobonită de sudoare, spuse: „Nu 
prea mă interesează gladiatorul tău. Dar situaţia asta nu face 
decât să demonstreze cu claritate că trepăduşii ăştia umflaţi 
trebuie să dispară. Şi asta nu e cu putinţă decât dacă-l 
înlăturăm pe împărat. Daţi mâinile!” 

Învăluiţi în nori şuierători de aburi, cei cinci îşi puseră 
mâinile una peste alta şi jurară să fie strâns uniţi în această 
acţiune a lor. Dar, deoarece niciunul dintre ei nu era încă 
pregătit să ducă la îndeplinire atentatul, ei au hotărât să 
angajeze un ucigaş plătit. Rufus, care prin chiar profesia lui se 
învârtea în cercurile indivizilor asociali, promise să găsească 
unul. Trogus, care se ocupa de garda de corp a împăratului, 
primi însărcinarea să stabilească locul potrivit şi momentul 
cel mai bun pentru atentat. În acelaşi timp, Proculus urma s-o 
pună pe Messalina la curent cu planurile lor. 

„Până când fapta nu a fost dusă la îndeplinire”, spuse 
Vergilianus, „nu mai avem voie să fim văzuţi împreună în 
public. Taquitius, cel mai credincios dintre sclavii mei, va fi 
curierul care să menţină legătura dintre noi. El va fi singurul 
care va transmite veştile...” 

x x * 

Jocurile Romane, organizate în cinstea lui Jupiter, aveau o 
tradiţie lungă de patru sute de ani. Dar nu atât venerarea 
celui mai important dintre zeii lor le producea romanilor 
starea aceea de maximă auforie la începutul lui septembrie, 
cât, mai cu seamă, cele şaispreze zile de sărbătoare, cu raţii 
gratuite de carne şi cereale, reprezentații de teatru, lupte de 
animale şi lupte de gladiatori - toate astea, gratis -, serbări 
care, vreme de două săptămâni, transformau oraşul acesta 
cu milioane de locuitori într-un singur mare centru de 
distracţii. Până şi pentru cei mai săraci dintre săraci, până şi 
pentru sclavi şi pentru humiliores, înceta absolut orice 
muncă. Nu mai exista decât un singur lucru: distracţie, 
distracţie, distracţie. 

Pentru gladiatorii din Ludus magnus, această distracţie era 
cât se poate de serioasă; căci pentru cel puţin fiecare al 
doilea dintre ei, ea însemna moartea. Vitellius ştia de trei zile 
că îl aştepta prima lui ieşire în arenă. li era frică, era cuprins 


de panică, frica era cea care îi răpea somnul, frica îl sugruma, 
frica îl făcea să vomite tot ce mânca. 

În vreme ce în arena cazărmii avea loc Cena libera, iar 
urletele disperate ale gladiatorilor beţi şi strigătele isterice de 
plăcere ale femeilor romane bete de euforie pătrrundeau 
până sus, la el, Vitellius zăcea cu mâinile încrucişate sub cap 
în bezna celulei lui şi privea în gol. El nu ştia cine avea să fie 
adversarul lui. Numai puţine dintre perechi erau stabilite 
dinainte, celelalte se alcătuiau chiar înaintea luptei, printr-o 
tragere la sorţi care hotăra cine lupta împotriva cui. Dar chiar 
şi gladiatorii ai căror adversari fuseseră stabiliţi dinainte nu 
aflau asta decât înainte să intre în arenă, fiindcă era prea 
mare pericolul ca doi luptători care ştiau că aveau să-şi fie 
adversari să sară unul asupra celuilalt din cauza încordării 
nervoase în ultimele ore dinaintea luptei. 

Cine ar fi putut să fie adversarul lui? Vitellius îi trecu în 
revistă pe toţi aceia cu care se luptase în timpul 
antrenamentelor. Cu ochii minţii, el vedea mişcările lor 
caracteristice, atitudinile lor în clipa dinaintea saltului, le 
auzea respiraţia accelerată, mişcarea nervoasă a picioarelor. 
El îşi vedea succesele şi insuccesele şi începu să le numere 
pe degete. Victoriile şi înfrângerile din timpul 
antrenamentelor erau cam egale la număr. Cam tot aşa era 
cu şansele lui de supravieţuire în lupta propriu-zisă. 

Frământările lui fură întrerupte în momentul în care cineva 
deschise uşa celulei cu piciorul. Vitellius recunoscu sliueta şi 
capul ras al uşierului. 

„O femei vrea să-ţi vorbească, spuse el cu un zâmbet 
satisfăcut şi-şi zăngăni cele două monezi pe care le ţinea în 
mână. 

„Spune-mi numele ei”, răspunse Vitellius. 

„iți închipui cumva că le cunosc pe toate curvele din oraş?” 

„Dar cum arată?” 

„Nici asta nu ştiu. Era înfăşurată în voaluri şi mi-a dat doi 
sesterţi. Şi mai primesc doi sesterţi de la tine dacă te las să 
ieşi şi dacă-ţi spun unde poţi s-o-ntâlneşti. 

Vitellius îşi vâri mâna sub sacul lui de paie, scoase o 
punguţă de piele şi-i aruncă sclavului două monede. 


„Fii atent”, spuse acesta, „acum am să mă duc înapoi la 
uşa mea. Aşteaptă un moment; pe urmă, vii după mine. Am 
să te las să ieşi. Ea te aşteaptă în spatele templului lui 
Neptun.” 

Mesele acoperite cu resturi de mâncare, cupe de vin 
răsturnate, deşănţarea oamenilor care dansau, râgâiau, 
chiuiau, îi produseră lui Vitellius o mare scârbă. Şi doar era şi 
el unul dintre ei, făcea parte din familia lor, le împărtăşea 
destinul. Atunci, de ce îi eviţi şi-i dispreţuieşti, gândi el? Doar 
asta e şi viaţa ta. 

Vitellius îşi croi drum prin mulţimea care chiuia lovind cu 
coatele, îmbrâncind, împingând şi, până la urmă, trecu pe 
lângă portar şi dispăru în întuneric. 

Templul lui Neptun nu era prea departe. Agrippa pusese să 
fie construit în amintirea victoriilor lui pe mare. Vitellius nu 
ştia cine îl aştepta în spatele acestui templu, dar bănuia. 
Ultima bucată din drum o parcursese în pas alergător iar 
acum el se strecura, prudent, în spatele clădirii. Când se opri, 
o umbră îşi făcu apariţia din spatele coloanelor. 

„Cine eşti?”, întrebă Vitellius. 

„Rebecca”, auzi el o voce moale. 

Rebecca! Bănuise el. Rebecca! Aşadar, ea nu îl uitase. El se 
duse spre ea, o cuprinse în braţe şi o sărută: „Rebecca, ce 
bucurie! Numai că - ce anume ne aduce laolaltă la această 
oră târzie?” 

„Vitellius”, începu fata, „multă vreme nu am mai auzit 
nimic despre tine. Te-am căutat, am întrebat de tine, dar 
dispăruseşi. Incepusem deja să cred că te-ai întors în 
Bononia, din cauză că n-ai găsit de lucru.” 

„Nu”, spuse Vitellius, „lucrurile s-au petrecut cu totul 
altfel.” 

„Ştiu”, spuse Rebecca. 

„De unde ştii?” _ 

„Numele tău stă scris la orice colţ de stradă. In programul 
jocurilor din Circus maximus, taote perechile de gladiatori 
care luptă mâine.” 

„Pe toţi zeii! Care va să zică, aşa ai aflat de mine.” 


„Crede-mă, Vitellius, a fost lovitură, mai dureroasă decât 
nuiaua stăpânului meu Hortensius.” 

„Care va să zică, bătrânul te bate?” 

„Acum nu mă mai bate. A murit.” 

„A murit? - Atunci înseamnă că eşti liberă, Rebecca!” 

„Da, sunt liberă, o sclavă eliberată, şi pot să fac ce vreau 
eu. Nevasta lui Hortensius mă păstrează ca femeie în casă. 
Acum sunt destul de bine plătită.” 

„Mă bucur pentru tine!” 

„Vitellius băgă de seamă ca fata avea lacrimi în ochi: 
„Rebecca!” El o scutură de umeri: „Ce-i cu tine?” 

„Vitellius”, începu fata cu vocea sugrumată de plâns, „nu 
trebuie să lupţi, auzi, nu trebuie!” 

„Nu vorbi aşa, Rebecca, am depus un jurământ şi sunt 
dator să o fac!” 

„Încalcă-ţi jurământul, dar slavează-ţi viaţa! A fost de ajuns 
că tatăl meu a trebuit să moară. lar acum să te pierd şi pe 
tine?” 

„N-ai să mă pierzi, Rebecca. Am să lupt şi am să înving. Am 
să înving pentru tine!” 

„Vorbeşti la fel ca tatăl meu înainte de ultima lui luptă.” 

„Rebecca, eu sunt tânăr!” 

„Da, tu eşti tânăr şi lipsit de experienţă, iar Pugnax a 
obţinut douăzeci de victorii.” 

„Pugnax?” 

„Da, Pugnax.” 

„Tu crezi că am să lupt cu Pugnax?” 

„Doar stă scris pretutindeni: Pugnax, douăzei de victorii, 
împotriva lui Vitellius din Bononia, debutant.” 

„Fie ca Marte şi Jupiter să se îndure de mine”, bâigui 
Vitellius. Pugnax, nimeni altul decât Pugnax! Niciodată nu-l 
învinsese încă pe Pugnax la antrenament. Experienţa lui, 
viclenia lui îl doborâseră de fiecare dată pe Vitellius. Pugnax 
era condamnarea lui la moarte! Oare cine alcătuise această 
pereche? - O vreme, Vitellius rămase tăcut. Dintr-o dată îi 
trecu prin cap: Messalina! El o bruscase pe împărăteasă, se 
arătase nerecunoscător. Acesta era acum răspunsul ei. 


A 


„Bineînţeles”, începu Rebecca, „oamenii îşi dau cu 
presupusul care ar putea fi motivul acestei împerecheri 
neobişnuite. Unii spun că debutantul ar fi din cale afară de 
talentat şi că-l învinge şi pe Pugnax, alţii susţin că ştiu că 
trebuie să execuţi o pedeapsă. - De ce te-ai dus la 
gladiatori?” 

„Ce era să fac? N-am avut de ales.” 

Plângând, Rebecca se aruncă în braţele băiatului. „Nu 
trebuia să faci asta! Nu ţi-a fost de ajuns exemplul tatălui 
meu. Numai că el nu a luat tridentul în mână din propria lui 
voinţă. El a făcut-o pentru mine. Tu însă te-ai prezentat de 
bună voie. Ăsta este un păcat împotriva vieţii.” 

„Nu, Rebecca, nu m-am prezentat de bună voie. Nu mă 
întreba de ce, dar am fost nevoit s-o fac.” 

„Vorbeşti în şarade...” 

„Nu pot să ţi-o spun acum. Poate, dacă voi fi câştigat 
lupta”. 

Rebecca abia se mai putea ţine pe picioare la pieptul lui 
Vitellius. „Nu ai să câştigi lupta, crede-mă. Trebuie să fugi, 
altminteri, mâine ai să zaci în spolarium, în Circus maximus, 
unul dintre nenumăratele cadavre de gladiatori.” 

„Să fug, cum de poţi să te gândeşti la asta! M-ar căuta 
pretutindeni. Aş fi un fugitivus, orice om care m-ar recunoaşte 
ar avea voie să mă omoare. Oare asta ar fi o viaţă mai 
bună?” 

„Am pregătit totul, mi-am pus la bătaie toate economiile şi 
am cumpărat dincolo, pe celălalt mal al Tibrului, în cartierul 
evreiesc, nişte oameni care să te ascundă la ei, fără să pună 
întrebări. Du-te în districtul paisprezece, întreabă de Kaatha, 
şi ai să primeşti ajutor.” 

Rebecca îl sărută pe Vitellius pe gură. „Mult noroc”, îi mai 
spuse ea, apoi dispăru în întuneric. 

„Rebecca!”, o chemă Vitellius în şoaptă, „Rebecca!” 
Zadarnic. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Pugnax, 
blestematul ăsta de Pugnax! Să fugă? - Incotro s-o apuce? 
- Acasă, în Bononia? - Cu neputinţă, ar fi primul loc în care l- 
ar căuta. - În Transtiberium, la evrei? - Asta ar merge o 
vreme, pe urmă însă i-ar da de urmă şi acolo. 


Vitellius începu să alerge, alerga prin oraş fără nicio ţintă, 
ca şi când ei ar fi fost deja pe urmele lui. Dar el nu facea 
decât să fugă de sine, de decizia pe care trebuia să o ia. 
Întreaga lui viaţă scurtă, tânără, îi trecu pe dinaintea ochilor: 
neajutorarea şi sărăcia lui, copil fiind, prietenii din Bononia, 
cu care se jucase, atelierul întunecat în care repara cazane, 
salariul de mizerie, hotărârea lui de a pleca la Roma, viaţa 
plină de clocot, plină de tentaţii a acestui oraş, întâlnirea cu 
Messalina, el, cârpaciul de cazane, cu soţia împăratului în 
lectică, iar la umră, gol în patul Messalinei, antrenamentele 
lui la şcoala de gladiatori, rănile, lupta pentru supravieţuire. 

lar acum venea Rebecca, această fată graţioasă şi delicată, 
fragilă precum o statuetă din teracotă, ochii ei întunecaţi, 
grijile pe care şi le făcea pentu el. Toate economiile şi le 
cheltuise ca să găsească o ascunzătaore pentru el. De ce 
făcuse ea toate astea? Rebecca îl iubea! Dar planurile ei nu 
erau realiste. În calitate de tiro, de recrut, el îşi luase 
angajamentul în faţa unui tribun al poporului şi recunoscuse, 
astfel, dreptul stăpânului său, împăratul, de a decide asupra 
vieţii sau a morţii lui. El trebuia să lupte. 

Curajul disperării îi călăuzi paşii spre zona în care se afla 
şcoala de gladiatori. Era mult trecut de miezul nopţii, când el 
deschise, grijuliu, uşa celulei sale. Vitellius ciuli urechea în 
întuneric. Din interior răsuna un sforăit greţos. Vitellius îl 
cunoştea din cele peste o sută de nopţi alături de tovarăşul 
lui de celulă. Era Pugnax. Acesta dormea. Gândul că unul 
dintre ei nu va supravieţui zilei ce avea să vină îi păru 
insuportabil. El închise uşa în urma sa. 


Capitolul IV 


Carele cu roţi înalte treceau huruind pe Via Trium phalis în 
jos spre Circus maximus. Strada, dreaptă ca o linie, destinată 
în rest paradelor militare ale comandanților şi împăraţilor 
victorioşi în luptă, ar fi meritat mai bine numele de stradă a 
morţii. Căci acum, într-un lung cortegiu, carele gladiatorilor se 
îndreptau spre arenă, în fiecare dintre ele stăteau câte patru 
luptători. Fiecare car era tras de câte un catâr, mânat de un 
sclav. În loc de strigăte de încurajare şi jubilaţie, gladiatorii 
erau însoţiţi de strigăte umilitoare şi de înjurături, numai 
puţini dintre ei erau încurajați. Înghesuiţi unul într-altul, cei 
care nu mai reuşiseră să intre în Circus maximus încercau să 
arunce măcar de pe marginea străzii o privire asupra celor 
destinaţi morţii. _ 

Vitellius stătea în acelaşi car cu Pugnax, Felix şi Valnes. In 
timp ce Pugnax, cel pe care romanii îl cunoşteau din 
numeroase lupte, răspundea strigătelor de încurajare, Valens 
vomita în continuu. Mulțimea dornică de spectacol îl mustra 
cu râsete dispreţuitoare. Deoarece Vitellius îşi regăsise 
liniştea, el dădea impresia că este mai relaxat decât în ziua 
precedentă, numai ochii lui străbăteau neîncetat mulţimea de 
pe marginea străzii. Privirea lui o căuta pe Rebecca. 

Tocmai treceau pe sub proaspăt construitul apeduct al 
împăratului Claudius, când se auzi un zgomot înfundat, ca un 
trosnet. Carul se opri cu o smucitură. Abia acum îşi dădu 
Vitellius seama ce anume se întâmplase: în disperarea lui, 
Valens îşi vârâse capul între spiţele uneia dintre roţi. Roata îi 
frânsese gâtul. 

Împreună, ceilalţi trei traseră corpul sinucigaşului dintre 
spiţe. Vitellius avea senzaţia că un cleşte uriaş îi strângea 
coşul pieptului, zadarnic încercă să respire adânc, că nu 
reuşea, era ca şi când plămânii lui ar fi fost prea mici. Vitellius 
îl văzu pe Pugnax dintr-o parte şi-şi dădu seama că zâmbetul 
acestuia nu era decât o mască. Privirea lui se pierdea, fixă, în 


depărtare, ea nu mai vedea pe nimeni dintre cei ce jubilau pe 
margine. 

Când carele se apropiară de Circus, galdiatorii fură 
întâmpinați de urletul isteric a de două ori câte o sută de mii 
de oameni. Masele aflate în marea arenă tocmai se bucurau 
de una dintre luptele de animale care precedau luptele de 
gladiatori. Cincizeci de lei fuseseră asmuţiţi asupra a zece 
tauri sălbatici. De fiecare dată când unul dintre lei era luat în 
coarne de către unul din tauri, când sângele ţâşnea iar 
animalul scotea urletul de moarte, spectatorii începeau să 
chiuie, să aplaude şi să tropăie din picioare. „Mai mult 
sânge”, strigau ei, „mai mult sânge. Să se înroşească tot 
nisipul arenei!” De două ori câte o sută de mii de gâtlejuri 
strigau asta într-un frisonant cor de mase. 

Vitellius simţi sudoarea rece pe ceafă. Printr-o mare 
aglomeraţie de care şi lectici, carele gladiatorilor îşi făcură loc 
spre intrarea laterală, care le era rezervată participanţilor la 
jocuri. Sub marele portal al sălii de aşteptare de sub tribune 
stătea un funcţionar imperial cu o tablă de ceară sub ochi. 

„Numele?”, întreba el fără nicio intonaţie. 

„Vitellius.” Funcţionarul căută numele pe tablă, îl bifa, 
prezenţa lui Vitellius era confirmată. Mai rămânea însă un 
nume. „Valens!” într-un târziu, Pugnax spuse: „Pe drum, 
Valens şi-a vârât capul în roata carului. E mort.” 

„Mort.” Registratorul luă asta la cunoştinţă fără nicio 
reacţie şi scrise în dreptul numelui: suic. - sinucidere. 

Unii dintre gladiatori se plimbau în sus şi-n jos asemenea 
unor animale sălbatice-n cuşcă, loveau cu pumnii în pereţii 
construiți din blocuri uriaşe de piatră, îşi rezemau capetele de 
piatra cea rece sau îşi mişcau braţele sălbatic prin aer. Îşi 
ungeau corpurile atletice cu ulei, mai mult decât ar fi fost 
necesar. Niciunul dintre ei nu-i vedea pe ceilalţi, fiecare nu 
făcea decât să se gândească la lupta care-l aşteaptă. Armele 
odihneau încă, sub pază severă, într-o încăpere laterală. Ele 
aveau să fie înmânate abia înainte de intrarea în arenă. 

Acum avea loc tragerea la sorţi prin care erau stabiliţi 
adversarii celor care nu era incluşi în perechi dinainte 
stabilite. În două coşuri se aflau tăblițe de lut sparte, într-unul 


dintre coşuri se afla jumătatea stângă, în celălat, jumătatea 
dreaptă aferentă. Dacă cele două se potriveau, posesorii lor 
deveneau adversari. 

Prin portalul despărţit de arenă printr-o draperie roşie, în 
spatele căruia se ascundeau porţi de lemn de înălţimea unui 
stat de om, pătrundeau răgetul animalelor şi urletul mulţimii. 
Sulpicius Rufus bătu din palme: „Alinierea pentru intrare!” 

Gladiatorii se aliniară în ordinea intrării lor. Sclavii le 
întindeau veşminte de culoarea purpurei, ale căror margini 
erau tivite cu fir de aur. Fiecăruia dintre luptători îi era 
repartizat un purtător de arme. Vitellius îl salută pe al său cu 
o mişcare a capului. Acesta purta trident, plasă şi pumnal. Din 
arenă se auzi un semnal strident şi ascuţit de trompetă, 
tobele bubuiau, tubele le însoțeau cu un sunet înfundat. Ca şi 
când ar fi fost acţionate de o mână nevăzută, porţile grele de 
lemn se deschiseră, draperia roşie fu smulsă într-o parte, 
urletul mulţimii crescu, transformându-se în uragan. Pământul 
se zguduia de manifestările de extaz ale mulţimii. Sulpicius 
Rufus, în frunte, făcu un semn. În pas de marş, cortegiul 
gladiatorilor se puse în mişcare. 

La ieşirea din întunericul dinăuntru, luptătorii fură loviți de 
lumina soarelui ca de un fulger. Lui Vitellius îi era greu să se 
orienteze. Rândurile de spectatori se înălţau spre cer ca un 
turn. Niciodată până atunci nu mai văzuse un număr atât de 
mare de oameni. El se simţi minuscul. El mărşăluia ca în 
transă în spatele omului din faţa sa. Apropierea adversarului 
său, Pugnax, avea un efect neplăcut, aproape dureros; el nu-l 
vedea, îl simţea numai. Nisipul în care fuseseră împrăştiate 
aşchii de malahit şi pulbere de miniu reflecta îngrozitor de 
intens arşiţa soarelui. 

Un semnal de trombon. Cortegiul se opri. Publicul amuţi. 
Rufus îşi aruncă braţul drept înainte pentru salut. La comanda 
lui, gladiatorii strigară: „Ave, Cezar, moriturii te salutant!” 

Vitellius îşi ridică ochii spre loja căptuşită cu stofă roşie a 
împăratului. Acolo sus stătea el ghemuit, zâmbind, pe scaunul 
lui aurit şi - sângele îi îngheţă în vene - alături de el, 
Messalina, femeia al cărei dormitor îl cunoştea, în al cărei pat 
se întinsese şi el. In clipa aceasta, însă, ea era soţia 


împăratului. Îmbrăcată cu demnitate, cu părul ridicat într-un 
turn savant, ea privea fără nicio mişcare drept înainte, fără să 
le arunce nici măcar o privire gladiatorilor care salutau. Oare 
nu voia să-l vadă? 

După acest salut oficial, publicul începu din nou să urle. 
Vitellius îndrăzni să se uite în jur. Romanii, chiuiau, aplaudau, 
îşi aruncau pernele de pe scaune în aer. Altfel decât în teatru, 
aici, bărbaţii şi femeile şedeau amestecați. Pe rândurile din 
circus se vedeau multe lectici, de la care sclavii îndepărtaseră 
barele. Cetăţenii prosperi îşi făcuseră apariţia cu o curte 
întreagă de sclavi, care le făceau vânt cu evantaie mari de 
pene şi îi serveau cu bături aduse de acasă. Cu cât spectatorii 
şedeau mai jos, mai aproape de arenă, cu atât era mai înalt 
rangul lor. Despărţite de locurile propriu-zise, destinate 
spectatorilor de rând, se aflau locurile din lojile senatorilor, 
ale consulilor, ale funcţionarilor din magistratură, ale preoţilor 
şi ale vestalelor. Aceştia îşi aveau, cu toţii, locurile chiar lângă 
şanţul cu apă care împrejmuia întreaga arenă, pentru a-i 
proteja de animalele sălbatice. 

Un nou semnal se făcu auzit. Gladiatorilor le fură înmânate 
arme neascuţite, ei se puseră în posturile de luptă şi începură 
lupte demonstrative în ritmul muzicii, în felul acesta. Ei urmau 
să le prezinte spectatorilor fiecare disciplină în parte, dar şi 
trucuri şi figuri speciale, paşi, prize, manevre de apărare. 
Vitellius exersa cu Pugnax, ei se atingeau cu armele lor 
boante, dar niciunul nu-l privea pe celălalt în ochi. 

Spectatorii îşi pierdură răbdarea. „Omorâţi-vă!”, răsuna din 
ce mai insistent strigătul din tribune. „Omorâţi-vă!” - „Tăiaţi- 
vă!” - „Hăcuiţi-vă!” 

Vitellius şi Pugnax îşi îneheiară mecanic lecţia exersată de 
mii de ori. „Am să-l ucid. Am să-l ucid”, mormăia Vitellius 
pentru sine în ritmul defilării armelor. „Am să-l ucid, altfel are 
să mă ucidă el pe mine. Am să-l ucid.” 

Sunete stridente şi scurte de trompetă anunţară încheierea 
luptelor demonstrative. Gladiatorii îşi lăsară să cadă armele 
de exerciţiu şi alergară înapoi, în răcoroasele încăperi boltite 
de sub tribune. O întreagă armată de sclavi dădu buzna în 
arenă. Unii se grăbeau să strângă de pe jos armele de 


exerciţiu, alţii îndreptau la loc nisipul arenei, alţii presărau 
pulbere galbenă de miniu. Instructorul se aşeză pe un scaun 
mai înalt în mijlocul stadionului. El era cel care urma să dea 
comenzile, iar dacă doi gladiatori începeau lupta mult prea 
prudent, el urma să-i îndemne să se lupte mai aprig. 
Totodată, el îi dirija şi pe biciuitorii care-şi ocupau acum 
poziţiile de jur împrejurul arenei. 

„Puneţi biciul pe ei!”, începură să urle tribunele. „Biciuiţi-i!” 
Dar purtătorii de bice nu ascultau decât de instructor. Abia 
atunci când strigătele prin care-i îndemna pe gladiatori la 
luptă nu aveau efect, aceştia din urmă erau biciuţi. 

În ritmul sunetelor de trompetă intrară, alergând, în arenă, 
doi paegniarii, flancaţi de doi soldaţi în uniforme strălucitoare. 
Căştile lor aurii cu penaj roşu şi curelele de piele strălucitoate 
ale  vestimentaţiei lor fastuoase contrastau izbitor cu 
goliciunea gladiatorilor, acoperiţi doar în jurul şoldurilor cu un 
mic veşmânt de culoarea ocrului. In mâna stângă, paegniarii 
ţineau câte o bâtă, în dreapta un bici. Să-ţi ucizi adversarul cu 
astea era de cele mai multe ori o acţiune lungă şi 
îngrozitoare. 

Ajunşi în dreptul lojii împăratului, gladiatorii şi soldaţii se 
opriră şi se înclinară; apoi, câte un soldat şi un gladiator 
făcură câte zece paşi în direcţii opuse. Luptătorii se răsuciră 
pe călcâie, soldaţii se retraseră, din loja împărătească fu 
aruncată o bucată de mătase albă în arenă - semn că jocurile 
puteau să înceapă. 

Zbierând asurzitor, spectatorii se ridicară de pe locurile lor, 
ei îşi agitau braţele prin aer, amenințau cu pumnii, tropăiau 
din picioare, capetele lor se mişcau haotic, femeile leşinau, 
unii dintre spectatori fură doborâţi, câţiva călcaţi în picioare, 
astfel că primii morţi au fost înregistraţi în tribune. 

La început, cei doi luptători se învârteau în cerc. Fiecare Îl 
pândea pe celălalt, rotindu-şi în permanenţă biciul pe 
deasupra capului. La genul acesta de luptă, miza nu era să-i 
produci durere adversarului lovindu-l cu biciul, ci să-l faci într- 
o fracțiune de secundă incapabil de luptă. Dacă biciul de piele 
se înfăşură în jurul gâtului sau în jurul picioarelor 
adversarului, acela era pierdut. Celălalt putea să-şi doboare 


adversarul, să-l tragă la el şi să-l omoare cu bâta. Publicul 
începu să-ţi piardă răbdarea. „Luptaţi!”, strigă instructorul de 
pe scaunul său înalt. 

In acelaşi moment, biciul plesni pe gâtul luptătorului mai 
bătrân. Acela îşi lăsă biciul să-i cadă din mână, se clătină şi fu 
doborât. Celălalt îşi luă elan cu bâta lui şi, în urletele mulţimii, 
îşi izbi adversarul în cap. 

Vitellius nu văzu scena aceasta. El stătea, gata de luptă, 
alături de Pugnax în spatele draperiilor roşii. Cu toate că 
larma maselor crescu până la un volum insuportabil - mulţi 
dintre gladiatori îşi astupau, disperaţi, urechile cu mâinile -, 
băiatul părea atât de liniştit, încât ai fi crezut că el cunoştea 
deja deznodământul luptei. Zbieretele mulţimii erau la mare 
distanţă, da, pentru el, ele nici nu existau. Pentru el nu exista 
pe lume decât un singur om: acest Pugnax. Pe el trebuia să-l 
învingă; dacă voia să trăiască mai departe, el trebuia să-l 
omoare. Şi el voia să trăiască! 

În aceste minute, în care aştepta să intre în arenă, el îşi 
propuse să se folosească de orice ocazie pe care ar fi avut-o 
ca să scape de această meserie îngrozitoare, în cazul în care 
scăpa cu viaţă din lupta care-l aştepta. Voia să fie mai 
degrabă sărac, un cârpaci de cazane la ţară, dar voia să 
trăiască, să trăiască, să trăiască! 

Un brânci în urmă îl aduse pe Vitellius înapoi în realitate. 
Cu un fier încins în mână, un sclav purtând pe chip masca lui 
Mercur, cel ce însoţeşte sufletele, se grăbi spre arenă. El ieşi 
de după draperii cu fierul ridicat. De îndată, aplauzele 
mulţimii se transformară într-un chiot înspăimântător. Sclavul 
se duse lângă gladiatorul doborât, îi apăsă fierul încins pe 
abdomen - nicio reacţie. Un fum puturos urcă în aer. Acum, el 
le făcu un semn altor doi sclavi, care veniră şi târâră cadavrul 
cu nişte cârlige spre poarta zeiţeii morţii. 

Dintr-o dată se făcuse linişte; dar, atunci când răsună 
semnalul de trompetă şi Pugnax şi Vitellius îşi făcură apariţia 
în faţa uriaşei draperii roşii, aplauzele nu mai voiau să 
contenească: „Hai Pugnax!”, dar şi „Vitellius!”, „Vitellius!” 
răsună din tribune. Bononianul înregistră, cu satisfacţie, că 
publicul nu era numai de partea luptătorului de succes. Un 


zâmbet fugar îi trecu peste faţă în vreme ce, cu capul sus, 
făcea un pas după altul spre loja împăratului. 

Era greu să stabileşti care dintre cei doi luptători făcea o 
impresie mai bună asupra publicului, tânărul, suplu, înalt, dar 
cu mişcările încă dezordonate ale unui băiat de 
şaptesprezece ani, sau statura plesnind de putere, 
musculoasă, cu cârlionţi negri şi emanând natura de luptător 
a adversarului său, care se străduia să pară relaxat şi să dea 
de înţeles că, pentru el, era un fleac să rezolve şi această 
luptă. 

Cei doi soldaţi care îi flancau se opriră. Vitellius îşi îndreptă 
privirea spre loja împărătească. Împăratul trona, inert, în 
scaunul lui şi abia dacă se învrednici să le arunce o privire 
gladiatorilor care urmau să se lupte acum pe viaţă şi pe 
moarte. Apoi, însă, Vitellius descoperi ceva care-l făcu să-l 
treacă fiorii. Locul de lângă împărat, pe care şezuse mai 
înainte Messalina, era gol. 

Prin capul lui începură să treacă o seamă de întrebări: oare 
de ce dispăruse ea dintr-o dată, când era cât se poate de 
limpede că ea era aceea care-şi dorise această luptă? Oare 
nu voia să asiste la moartea lui? - Vitellius nu era în stare să- 
şi explice absenţa ei. In clipa aceea răsună vocea 
pătrunzătoare a instructorului care dădu ordinul ca lupta să 
înceapă. 

Cei doi retiari începură să-şi rotească plasele pe deasupra 
capului, Vitellius, ceva mai repede decât Pugnax. Publicul 
cunoscător înregistra lucrul acesta cu interes. Gladiatorul 
care-şi rotea plasa mai rapid putea să reacționeze mai 
repede, cel mai lent era, în schimb, mai rezistent. Acest ultim 
element putea să aibă o importanţă decisivă într-o luptă 
dintre doi adversari de aceeaşi valoare. ` 

Arena devenise considerabil mai tăcută. Incordarea 
creştea: „Luptaţi!”, auzi Vitellius de la mare depărtare vocea 
instructorului; dar el continua să-şi rotească plasa, ca şi când 
nici nu l-ar fi auzit. Acum, important era să-şi păstreze calmul. 
O aruncare pematură, care nu-i garanta succesul, putea să 
însemne sfârşitul prematur. Să aştepte. Să se reţină. Să 
pândească. 


Îndată avea să vină ordinul ca gladiatorii să fie biciuiţi. Să 
reziste, îşi făcu Vitellius curaj. Incet, aproape pe neobservate, 
Pugnax veni mai aproape. Vitellius se duse, prudent, punând 
un picior înaintea celuilalt, către stânga. Enervat, Pugnax se 
retrase cu un pas. Tânărul înregistră semnul de nesiguranţă 
al adversarului său, mai făcu imediat un pas spre el, pe urmă 
se opri însă, amintindu-şi de sfatul antrenorului său, anume, 
să-şi caute victoria în apărare atât câte este nevoie, până i se 
iveşte o şansă. 

Deodată - un pocnet. Plasele gladiatorilor se atinseseră în 
zbor. Amândoi făcură câte un pas înapoi, continuându-şi 
mişcarea de rotire a plaselor. Pugnax făcu un salt înainte, îşi 
împinse braţul drept cu tridentul spre adversar. Vitellius văzu 
venind vârfurile ascuţite îndreptate spre gâtul lui; făcu, aşa 
cum exersase de atâtea ori la antrenament, un pas lateral în 
faţă şi lăsa lovitura adversarului să nimerească în gol. Dar, în 
vreme ce, de obicei, Vitellius folosea scurta pauză pentru 
repliere, ca să se pregătească pentru un nou atac al 
adversarului, de data aceasta, abia dacă Pugnax trecuse cu 
tridentul pe lângă trupul lui, el ripostă, înfigându-şi tridentul 
în umărul stâng al gladiatorului. Acela urlă de durere, se 
întoarse. Vitellius văzu că arma lui provocase o rană adâncă. 
Sângele curgea pe pieptul lui Pugnax. In tribune, larmă 
uriaşă: „Habet! L-a lovit!” 

Mişcările de rotire a plasei trebuie că-i provocau lui Pugnax 
dureri mari. „Are să caute să tranşeze lupta rapid”, îşi spuse 
Vitellius, „altfel nu mai rezistă mult. Timpul lucrează în 
favoarea mea. Am să înving. Am pierdut de atâtea ori 
împotriva lui, dar astăzi am să-l omor!” 

Se părea că mişcările de rotire ale lui Pugnax deveneau 
mai lente; pe neobservate, el veni mai aproape. Vitellius îl 
evită din nou spre stânga. De data aceasta, însă, Pugnax era 
pregătit. În acelaşi ritm, în care Vitellius punea piciorul drept 
înaintea picorului stâng, şi-l puse şi Pugnax pe stângul 
înaintea dreptului. 

„Omoară-l, Vitellius!”, răsună din rândurile de sus ale 
tribunelor. „Aruncă-ţi tridentul în el!” La început ezitant, apoi, 


din ce în ce mai tare, se alcătui un cor care striga: „Vitellius! 
Vitellius!” 

„Ei strigă numele tău, nu pe acela al lui Pugnax”, îi fulgeră 
lui prin cap. „Eşti pe cale să învingi. Poţi să-l învingi pe 
Pugnax. E din ce în ce mai lent. Trebuie că are dureri 
îngrozitoare. Cât timp are să mai reziste? Curaj, trebuie să ai 
curaj. N-ai omorât niciodată un om până acum. Dar astăzi, 
astăzi trebuie s-o faci. Dacă nu o faci tu, te omoară el pe tine. 
Doar vrei să începi o viaţă nouă. Ea începe astăzi. Oare cât o 
să mai reziste? Să atac? Nu. Să rezist. Să mă rotesc. Sânge, a 
pierdut deja mult sânge. De ce nu se înmoaie? Să atac totuşi? 
Nu. Să aştept. Să-l pândesc. Să mă rotesc. Să-l evit. Acum 
uite - cedează. Uite că plasa începe să-i coboare. Pe Jupiter, 
el lasă plasa să-i coboare. Acum. Trebuie s-o faci. Fă-o. 
Aruncă-i plasa pe cap! Înfige-ţi tridentul în el! Fă-o! De ce nu 
o faci o dată? E la capătul puterilor. Nu mai poate. Fă-o o 
dată...” 

Vitellius îşi luă elan cu tridentul. Plasa continua să i se 
rotească deasupra capului. Pentru o fracțiune de secundă, cei 
doi se priviră în ochi, o clipă scurtă, care li se păru 
gladiatorilor incredibil de lungă. Vitellius simţea că Pugnax 
gândeşte acum: „Ai câştigat. Loveşte. Omoară-mă. Aici sunt. 
De ce mai eziţi?” lar Pugnax crezu că citeşte în ochii 
adversarului său: „Vezi, până unde te-am adus. De fiecare 
dată am pierdut împotriva ta, dar astăzi, astăzi când lupta a 
fost pe viaţă şi pe moarte, astăzi am învins. Dar mi-e frică să- 
mi înfig tridentul în gâtul tău. Te urăsc, te dispreţuiesc, dar nu 
am curaj să te omor.” 

Vitellius îşi trimise plasa într-un arc amplu asupra 
adversarului său. Dar acela se lăsă fulgerător pe vine, îşi 
aruncă plasa în picioarele tânărului, o smulse înapoi, Vitellius 
se clătină, lăsă în cădere să-i scape tridentul şi se prăbuşi cu 
un zgomot surd pe spate. Şocul îl paraliză timp de o clipă, 
lăsându-l fără reacţie. Într-o clipă, Pugnax era deasupra lui, îi 
înfipse un picior în stomac şi-şi ridică tridentul ca să-l 
lovească. Un strigăt la unison veni dinspre public... 

„îndoit de durere, Vitellius zăcea cu gura larg deschisă pe 
nisipul arenei, aşteptând clipa izbăvitoare în care Pugnax 


avea să lovească. „Mort, eşti mort!”, îi bubuia lui în tâmple, 
„dar oare eşti deja mort? Ce mai aşteaptă ăsta?” Vitellius îşi 
deschise pleoapele tremurătoare, recunoscu tridentul ridicat: 
„Acum, acum are să lovească. De ce nu loveşte? Fă-o o 
dată!” Lui Vitellius i-ar fi plăcut să i-o strige, să i-o urle 
adversarului în faţă, dar şocul morţii îl făcea incapabil de 
orice reacţie. Vitellius se uita în sus cu privirea fixă şi-şi 
aştepta moartea îngrozitoare, moartea jalnică. 

În tribune, publicul făcea o larmă asurzitoare. „Omoară-l!” - 
„De ce nu-şi înfige tridentul în el?” Strigăte înflăcărate se 
amestecau cu aplauzele. „Un scandal!”, strigau alţii. Abia 
după un timp, haosul se potoli. Aceia care nu-şi dăduseră 
seama ce anume se întâmplase, fură făcuţi atenţi de vecinii 
lor de tribună. Ei arătau cu degetul spre loja împărătească. 
Acolo, lipită de balustradă, stătea Messalina cu cu braţul 
întins înainte. Mâna ei era strânsă în pumn. Degetul mare 
arăta în sus. Nemişcată şi impunătoare, împărăteasa avea 
aspectul unei statui greceşti. Felul în care-şi ţinea ea mâna 
însemna: învinsul este grațiat, lui i se dăruieşte viaţa. 

Manifestările de indignare de la început fură înghiţite de un 
strigăt de bucurie din ce în ce mai puternic. Oameni care nu 
se mai văzuseră niciodată îşi căzură în braţe, dansau cu 
degetul mare ridicat în tribune, se felicitau unii pe alţii. Numai 
cei care pariaseră înjurau, căci o luptă încheiată cu graţierea 
nu mai era luată în considerare iar banii erau pierduţi. 

A durat destul de mult până când Vitellius şi-a dat seama 
ce anume se întâmplase. Pe urmă, însă, după ce Pugnax îşi 
luă piciorul de pe burta lui, privirile îi căzuă pe loja imperială. 
Messalina stătea în continuare cu degetul mare ridicat. „Oare 
de ce face asta? De ce, pe toţi zeii Romei, face ea asta?” Nu 
era capabil de niciun gând limpede, el încerca, cu efort, să se 
adune de pe jos, se clătina, se ţinea cu mâinile de burtă de 
durere. Lângă el, Pugnax îşi apăsa mâna pe rana din umăr. 
Amândoi aveau privirile îndreptate spre loja imperială. 
Messalina îşi cobori braţul, se răsuci pe călcâie şi dispăru de 
la tribună. Semnalul de tube anunţă sfârşitul luptei. Un sclav 
îi înmână lui Pugnax o ramură de smochin, ca semn al 


victoriei. Luptătorii se întoarseră şi o porniră înapoi, spre 
portalul prin care intraseră în arenă. 
Pugnax privea drept înainte. „Data viitoare”, şuieră el, „te 
trimit în împărăţia lui Pluton. Poţi să fii sigur de asta.” 
Controlorul din încăperea boltită se duse la tăbliță şi scrise 
în dreptul lui Pugnax un V., adică vicit - a învins, în dreptul lui 
Vitellius, el scrise un M., adică missus - a fost grațiat. 


Capitolul V 


Heralzi,  acompaniaţi de  bubuitul tobelor, anunțau 
pretutindeni în oraş ultimul edict al împăratului: „Eu, Tiberius 
Claudius Cezar Augustus Germanicus, amintesc poporului 
Romei ca, în vederea unei recolte de vin ce se aşteaptă a fi 
deosebit de bogată, să-şi cetluiască bine toate butoaiele 
goale. În afară de asta, feriţi-vă de muşcăturile viperelor care, 
în această vară, sunt deosebit de numeroase. Muşcăturile de 
viperă se tratează cel mai bine cu zeama arborelui de taxus.” 

Oamenii, care ascultau discursul heralzilor în pieţele 
publicele, râdeau. Edictele, care, sub Augustus, erau de o 
largă deschidere politică deveniseră, sub Claudius, atât de 
populare şi de inofensive, încât abia dacă mai era cineva care 
să le ia în serios. 

În piaţa din faţa Palatului de stat al împărătesei, un bărbat 
tânăr se urcă pe o ieşitură a zidului şi începu să-l 
maimuţăreacsă pe heraldul imperial: „Eu, Tiberius Claudius 
Cezar Augsutus Germanicus, îi amintesc poporului meu că, un 
nas care curge, se rezolvă cel mai bine dacă îl ştergi cu 
mâneca!” Romanii începură să chiuie şi să bată din palme. 

„Pe toţi zeii, e scandalos cum plebea se distrează pe 
socoteala împăratului.” Calpurnianus, care venea pe stradă 
însoţit de Sulpicius Rufus, scutură din cap. „Dar oare e de 
mirare?”, spuse Rufus, care era îmbrăcat festiv. „Pe vremea 
lui Caligula nu existau astfel de farse!” 

„Astăzi”, spuse comandantul pompierilor, „este cu mult 
mai periculos să te distrezi pe seama vreunuia dintre sclavii 
ăştia eliberaţi din anturajul împăratului, decât pe seama 
împăratului însuşi. Narcissus are spioni pretutindeni...” 

Antrenorul gladiatorilor făcu un gest cu mâna a lehamite. 
„Poate că problema se va rezolva de la sine. Căci Messalina 
urmăreşte ea ceva, dacă îl ia pe acest Silius de bărbat. E 
adevărat că se spune că ar fi frumos ca Apollo, mulţi afirmă 
chiar că ar fi cel mai frumos dintre toţi romanii, numai că 
Messalina poate să aibă orice bărbat doreşte ea, fără să fie 


nevoită să se şi căsătorească cu el, mai ales că nici căsătoria 
ei cu Claudius nu e încă desfăcută. Eu unul sunt sigur că ea 
urmăreşte un scop foarte precis.” 

„Doar nu crezi acum că acest Caius Silius vrea să ajungă 
împărat?” 

Rufus clătină din cap: „Eu nu pot să-mi închipui că o femeie 
ca Messalina se îndrăgosteţe în mod serios de un bărbat, că- 
şi uită postura de consoartă a împăratului şi că se leagă prin 
căsnicie de un consul desemnat.” 

„De altfel, unde se află împăratul acum?” 

„Se spune că s-ar afla la Ostia, ca să inaugureze portul nou 
construit.” 

„Rufus, Rufus, eu unul am un presentiment ciudat în 
legătură cu asta. S-ar părea că cineva ne-a luat-o înainte?” 

„Şi, chiar dacă ar fi aşa”, răspunse Rufus, „măcar ne aflăm 
de partea cea bună.” 

„Şi dacă totuşi complotul eşuează?” 

Rufus ridică din umeri; apoi râse. „Câţi oaspeţi sunt 
aşteptaţi?” 

S-ar părea că Messalina nu şi-a invitat decât amanţii. Şi 
acesta ar putea fi şi motivul pentru care noi doi avem acum 
acelaşi drum.” Calpurnianus şi Rufus izbucniră în hohote. 

Sclavii care stăteau la uşa de la intrarea în palatul 
Messalinei făcură o plecăciune adâncă şi-l salutară pe fiecare 
oaspete pe numele său. Era septembrie. Ca la o sărbătoare a 
vinului, pe pereţii din atrium erau atârnaţi ciorchini de 
struguri mari, albaştri, între frunze mari de viţă, iar sclavii îi 
întâmpinau de oaspeţi cu boluri pentru spălatul mâinilor şi le 
întindeau flacoane ca să se parfumeze. Aglomeraţia era 
mare. Bărbaţii se cunoşteau unii pe alţii, se salutau prietenos, 
spunându-şi: „Aşa, aşa, care să zică şi ăsta!” 

„Tu ce părere ai”, îi şopti comandantul pompierilor, 
Calpurnianus, lui Rufus, „tu câţi oaspeţi crezi că au fost 
invitaţi aici?” 

„Vrei să spui, câţi amanți!” 

Calpurnianus aprobă din cap, zâmbind. 

„O sută, poate două sute”, fu de părere Rufus, în timp ce 
intrau în tablinum, încăperea în care, de regulă, Messalina 


obişnuia să-şi primească vizitatorii în pat. Oaspeţii se 
înghesuiau să intre, nu se vedeau decât bărbaţi. Printre 
aceştia, şi senatorul şi tovarăşul lor de complot Vergilianus. 

„Ce înghesuială-i aici, mai rău ca la teatru”, spuse el, ironic, 
„abia dacă te poţi mişca.” 

„Dacă te gândeşti că fiecare dintre cei prezenţi s-a bucurat 
deja de favorurile Messalinei...”, reflectă Calpurnianus. 

„Aţi apucat să aruncaţi o privire în curtea cu coloane?”, 
întrebă Vergilianus. Ceilalţi doi scuturară din cap. „Ar trebui s- 
o faceţi!” - Cei trei se înghesuiră prin sala de primire spre 
curtea cu coloane. 

„Pe Amor şi Psyche”, nu putu să se abţină Calpurnianus iar 
Rufus rămase cu gura căscată de uimire. In curtea cu coloane 
a palatului şedeau, stăteau întinşi sau în picioare şi se 
înghesuiau încă mult mai mulţi amanti ai împărătăsei. Până şi 
pe un om uns cu toate alifiile, precum Sulpicius Rufus, 
priveliştea îl făcu să-şi exprime uimirea: „... De necrezut...”. 
Pe latura mai îngustă a curţii cu coloane, acolo unde era 
amplasată exedra un fel de nişă în zid, o orchestră începu să 
producă sunete senzuale. Toate privirile se îndreptară spre 
intrarea laterală în vestibul, prin care îşi făcură apariţia şase 
sclavi africani. Ei purtau, pe braţele lor ridicate, o femeie cu 
pielea albă şi complet dezbrăcată - pe Messalina. In acelaşi 
timp, venind din direcţia opusă, îşi făcu apariţia, de 
asemenea complet dezbrăcat, păşind spre Messalina, Caius 
Silius. În părul ei, ale cărui bucle tubulare alcătuiau un turn 
înalt, Messalina avea, împletite, fire de aur, care coborau 
acum precum tentaculele unei caracatiţe. Silius purta pe cap 
o cunună de iederă. 

Cei doi se întâlniră în spaţiul dintre coloane, înecat în 
plante şi flori. Acest viridarium, plin de fel de fel de plante 
exotice, mirosea ameţitor. Sclavii o aşezară pe împărăteasa 
dezbrăcată pe iarbă, printre crini albi şi flori galbene de 
hibiscus egiptean. Silius veni lângă ea, Messalina îşi desfăcu 
picioarele şi cei doi începură să se iubească sub ochii tuturor. 

În acelaşi timp, de după coloanele peristilului îşi făcură 
apariţia femei în veşminte aţâţătoare sau fără nicio haină pe 
ele, şi se ofereau, pe sine şi serviciile lor, bărbaţilor care se 


holbau. Unii le refuzară, mulţumindu-le, alţii dimpotrivă nu se 
lăsară prea mult rugaţi iar unii-şi chemară îndată câte două 
femei o dată dedându-se unet duble plăceri. Câţiva sclavi 
tineri, care serveau vinul, nu reuşiră decât cu greu să scape 
de ofertele făcute fără nicio perdea. 

Unii dintre senatorii, negustorii şi funcţionarii de stat nu se 
lăsară împiedicaţi de ofertele ispititoarelor asellae să facă 
politică sau afaceri pe deasupra trupurilor şi gemetelor 
confraţilor lor. 

„Orice s-ar zice”, spuse Vergilianus către colegul său, „eo 
femeie pur şi simplu ieşită din comun. Până şi la nunta ei, ea 
ne lasă să luăm parte la plăcerea ei.” 

Cel căruia i se adresase, şi care tocmai începuse să se 
ocupe de sânii ca de porțelan ai unei delicate gazele, spuse, 
fără să se-şi ridice ochii: „Eu unul cred că, în curând, vom 
avea un împărat mai tânăr şi mai frumos decât Claudius.” 

„Doar zeii ştiu asta”, răspunse Vergilianus şi începu să se 
uite în jur, să vadă dacă nu cumva trăgea cineva cu urechea 
la discuţia lor. Şi, cu o voce chinuită, el întrebă: „Cam la cât 
estimezi tu numărul adepților împăratului în Senat?” 

Celălalt senator se sperie. „Înţeleg că tu ştii mai multe, 
Vergilianus?”. Şi, văzând că acela nu răspunse, continuă: 
„Cred că sunt mai puţin de o sută, care continuă să-i fie 
credincioşi. La Roma, ca şi în întregul imperiu, se face tot mai 
tare auzită dorinţa de un braţ mai puternic. Dar hai să nu mai 
vorbim de moşnegi urâţi, hai mai bine să ne ocupăm de femei 
tinere şi frumoase...”. Cu o cupă de vin în mâna stângă şi un 
sclav tânăr la dreapta lui, Cesonius căuta să-şi croiască drum 
printre şi peste trupurile care se vânzoleau pe podea. „O, 
Roma şi Venus”, exclama el în continuu, „cum de permiteţi ca 
nişte bărbaţi demni de toată stima să se destrăbăleze în halul 
ăsta.” Şi, întorcându-se către sclav: „Promite-mi că n-ai să 
faci niciodată astfel de lucruri dezgustătoare cu femei!” Pe 
urmă îl sărută pe umărul gol: „Păsărică mică şi dulce ce eşti!” 

Un bărbat, Valens pe numele lui, îşi croi drum prin 
vânzoleala voluptuoasă, se urcă, în peristil, pe un soclu de 
marmură, bătu din palme şi strigă: „Prieteni, dinspre Ostia se 
apropie o furtună cumplită!” 


Cei mai mulţi erau atât de acaparaţi de plăcerile lor, că nici 
nu-i auziră avertismentul. lar aceia care-l auziră nu reuşiră să- 
| înţeleagă. Furtuna de care vorbea el se apropia în persoana 
împăratului şi a sfetnicilor lui. O cohortă de pretorieni alcătuia 
avangarda. Asta nu promitea nimic bun. 

Valens îşi dădu seama de inutilitatea unui demers decent 
ca al lui; el se dădu jos de pe soclul său de marmură şi se 
duse în grabă la orchestra care producea sunete din ce în ce 
mai stridente. La un semn al lui, aceasta se opri dintr-o dată. 
Cu mâinile ţinute la gură în formă de pâlnie, el strigă cât putu 
de tare: „Prieteni, împăratul se apropie cu o cohortă alcătuită 
din gărzile lui de corp!” 

Se aşternu un moment de tăcere. Pe urmă, atunci când 
majoritatea oaspeţilor înţeleseră gravitatea celor comunicate, 
liniştea se preschimbă într-un haos de nedescris. Cu mişcări 
dezordonate, participanţii la orgia nunţii începură să-şi caute 
hainele, în timp ce alţii, pe jumătate îmbrăcaţi, se străduiau 
să ajungă la ieşire. Fetele începură să se retragă cu aceeaşi 
discreţie cu care-şi făcuseră apariţia. Silius îşi strigă sclavul 
care-i slujea drept camerist şi-i ceru să-i aducă hainele. 
Messalina şedea goală şi speriată de moarte în iarbă. 

Printre cei prezenţi, părerile în legătură cu ceea ce ar fi fost 
de făcut într-o situaţie ca asta era împărţite. Unii îşi luau 
tălpăşiţa în mare grabă. Ceilalţi nu vedeau niciun motiv de 
fugă. Printre aceştia se număra şi Sulpicius Rufus. „Pentru ce 
să fugim”, i se adresă el lui Calpurnianus, „numai pentru că 
am împărţit patul cu împărăteasa?” 

„Ai dreptate”, îi răspunse acesta încercând să-şi facă curaj, 
„în cazul ăsta ar trebui să fugă şi sfetnicii împăratului, şi în 
primul rând Narcissus!” 

În realitate, situaţia era destul de serioasă. Spionii şi 
informatorii împăratului auziseră de mai multe comploate. 
Claudius, care nu era tocmai omul deciziilor rapide, stătuse 
multă vreme pe gânduri dar, până la urmă, cedase în faţa 
insistențelor sfetnicilor săi atunci când aflase de nunta soţiei 
sale. În ultimele zile, Narcissus, şeful lui de cabinet şi cel mai 
apropiat dintre sfetnicii săi, încercase să-l facă să înţeleagă că 


zilele lui erau numărate, dar nu s-ar fi hotărât chiar acum să 
ia măsuri împotriva Messalinei. 

Ca şi când tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis, Messalina porni 
în fugă spre soţul ei. In carul lui fastuos, înconjurat de sfetnicii 
săi, acesta făcea spume la gură ca de fiecare dată când era 
emoţionat. Claudius se temea de confruntarea cu Messalina. 
„Câtă ticăloşie!” - „Ce faptă ruşinoasă!”, îi şopteau sfetnicii 
lui la ureche în timpul călătoriei. „Trebuie neapărat să te 
răzbuni!” - „Cât de departe mai trebuie ea să meargă cu 
neruşinarea ei?” 

Claudius căuta argumente în favoarea soţiei sale. La urma 
urmelor, ea era mama copiilor săi Octavia şi Britannicus. Oare 
ce putea el să facă. Narcissus scoase un pergament făcut sul 
de sub togă; acolo erau consemnate, cu un scris mărunt, 
toate faptele de adulter ale Messalinei. In clipa aceea, la 
marginea străzii apăru Messalina, care încă îşi mai purta 
coafura ei de nuntă, cu fire de aur împletite în păr. 

Ea îşi ridică braţele spre împărat a implorare; dar acesta 
nu-şi învrednicii consoarta nici măcar cu o privire şi-şi 
continuă drumul drept spre palatul său de pe Palatin, între 
timp, gărzile de corp ale împăratului înconjurară palatul 
Messalinei şi-i ridicară pe toţi cei prezenţi. 

x kx * 

„Sulpicius Rufus e arestat!” Un sol dădu buzna pe poarta 
şcolii de gladiatori. Luptătorii îşi întrerupseră antrenamentul 
de dimineaţă şi-l înconjurară pe sclav. „Se spune că, 
împreună cu Messalina, el a conceput un complot împotriva 
împăratului. Din acesta fac parte, de asemenea, 
Calpurnianus, comandantul pompierilor, senatorul 
Vergilianus, şeful onorific al gărzii de corp a Messalinei, 
Proculus, şi un anume Trogus, membru al gărzii de corp a 
împăratului.” 

„Cu toţii, bărbaţi demni de toată stima”, mărâi Pugnax şi 
scuipă în nisip. Acesta îşi ţinea mâna pe umărul înfăşurat într- 
un bandaj alb. Apoi, el se apropie de Vitellius, îl apucă de 
antebraţ atât dureros de strâns, şi-l întrebă cu un rânjet 
insinuant: „Nu cumva eşti şi tu unul dintre ei?” 


Vitellius simți toţi ochii aţintiţi asupra sa: „E foarte 
limpede”, spuse Pugnax privindu-i pe cei din jur, „şi el face 
parte din banda de complotişti. Oare de ce credeţi voi că l-a 
grațiat Messalina? Din cauză că a luptat cu atât curaj? - Nu. EI 
face parte din grupul de conspiratori. Şi se prea poate ca, 
împreună cu Rufus, să fi pregătit treaba lor dezgustătoare 
chiar aici, în Ludus.” 

Vitellius sări în sus. „Nu sunt conspirator”, strigă el. „Eu vin 
din Bononia şi nu ştiu decât de la distanţă cum stau treburile 
la Roma.” 

„Mincinosule”, îl întrerupse Pugnax, „ia spune tu, cine te-a 
adus în Ludus? Oare n-ai venit însoţit de Rufus şi de 
Messalina?” 

„Da, asta aşa e”, spuse Vitellius, „dar eu i-am întâlnit 
absolut întâmplător...” 

„întâmplător! Întâmplător!” Ceilalţi începură să râdă, iar 
Pugnax continuă pe un ton ironic: „Se povesteşte chiar că ai fi 
fost primit de împărăteasă, şi toată lumea ştie ce-nseamnă 
asta!” 

Lui Vitellius i se urcă sângele la cap. El simţea un nod în 
gât. Înghiţi în sec. Cum ar fi trebuit să se apere? Să le fi 
povestit, cum l-a gonit ea cuprinsă de mânie. Oricum nu l-ar fi 
crezut nimeni. Aşa că preferă să tacă. 

Pugnax însă continuă să-l provoace: „Credeai probabil că 
faima nemuritoare se obţine în pat, cel mai bine, cu nevasta 
împăratului.” Ceilalţi râseră batjocoritor. „Aici”, strigă Pugnax, 
„numai aici, în nisipul arenei faci primul pas spre nemurirea 
ta, şi niciunde altundeva. Sau poate că te consideri deja un 
gladiator nemuritor? Eşti un visător, un actoraş, în cel mai 
bun caz capabil să primească un rol de muiere la teatru. De 
abia aştept următoarea luptă în Circus, am să-ţi plătesc eu 
atunci rana asta. Încă înainte să mai poată cineva să ridice 
degetul cel mare în semn de grațiere, ai să-ţi faci intrarea în 
imperiul lui Pluto.” 

Vitellius simţi ostilitatea în privirile tuturor acelora care-l 
înconjurau. El alergă în celula lui şi se întinse pe prici. Acum îi 
era frică de ceea ce-l aştepta. 


Lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji. În faţa ochilor îi apăru 
Rebecca, această făptură delicată, plină de căldură. In urechi 
îi răsunară ultimele ei cuvinte. „Mult noroc!” Oare de cenuo 
ascultase el? De ce nu se mulţumise el să fugă şi să se 
ascundă în carteirul evreiesc? Chiar dacă până la urmă l-ar fi 
descoperit - mai mult decât să-l omoare, nu puteau să-i facă. 
Oare nu era mai mare şansa să supravieţuiască, dacă ar fi 
fugit? 

În timp ce-i treceau prin cap toate aceste gânduri, în 
mintea lui prindea contur hotărârea de a fugi. Ostilitatea 
deschisă a celorlalți gladiatori dar, înainte de toate, 
încercarea lor de a-l implica în conspirația Messalinei îl 
întăriră în hotărârea de a se ascunde în cartierul evreiesc de 
pe celălalt mal al Tibrului. Bărbatul de care trebuia să întrebe 
acolo se numea Kaatha, da, ăsta era numele lui. 

Vitellius îşi îndesă sub tunică punga de piele în care erau 
toţi banii lui. La adăpostul înserării, el se strecură la portalul 
la care făcea de gardă paznicul ras în cap. „Psst! Bătrâne! 
Hei!” Cheliosul se întoarse spre el. „Marş la loc în celula ta. 
Sau te pomeneşti că vrei să-ţi iei din nou tălpăşiţa?” 

„Taci, bătrâne”, şuieră Vitellius. „Ai de la mine zece sesterţi 
dacă mă laşi să trec!” 

Cheliosul îl trase după una dintre coloane. „Ce înseamnă 
zece sesterţi, dacă în schimbul lor trebuie să-mi pierd 
căpăţâna...” 

Vitellius îşi băgă mâna sub tunică, îşi scoase punga de piele 
şi i-o puse bătrânului în mână. „Uite, asta e toată averea 
mea!” 

Paznicul îşi trecu moenedele de aur în mâna stângă şi făcu 
ochii mari. Cu o mişcare a mâinii îi făcu semn spre portal şi 
până la urmă spuse: „Dispari. Zeii să te aibă în pază!” 

Oraşul era plin de pretorieni. Gărzile de corp ocupaseră 
toate punctele importante. Claudius se temea de o tentativă 
de lovituă de stat. Din această cauză, Vitellius făcu un ocol pe 
la Circus maximus şi traversă Tibrul în apropiere de Forum 
Boarium. 

Cel de-al paisprezecelea district Transtiberim era locuit în 
principal de oameni mărunți, un cartier al plebei, în parte, un 


cartier al mizeriei. În cadrul lui exista şi un cartier evreiesc cu 
zece mii de locuitori, având propriul său sfat al bătrânilor, 
condus de un Gerusiarh. Sinagoga era centrul religios. 

Fiecare dintre împărați îi privea pe evrei cu grad diferit de 
suspiciune. Ca oameni care se închinau unui singur 
Dumnezeu şi care aveau propriile lor rituri şi obiceiuri, atât de 
diferite, ei trăiau separați de romani. In plus, integrarea lor 
era îngreunată de limbă. Numai puţini dintre ei vorbeau 
latina, limba de zi cu zi a evreilor era greaca, ebraica o 
vorbeau doar cei mai bătrâni. Pentru împărat, ei erau de ani 
de zile un junghi în coaste, din cauză că nu credeau în 
caracterul lui divin şi, prin asta, stârneau în permanenţă 
nelinişte. Cezar şi Augustus le făcuseră multe concesii, care 
ţineau cont de obiceiurile lor de acasă. Li se respecta Sabatul 
şi, în această zi, ei nu puteau să compară nici măcar în faţa 
tribunalului. Dar cel mai mult îi provoca pe romani faptul că 
evreii puteau să vină şi cu o zi mai târziu să-şi ridice rațiile de 
cereale, atunci când împărţirea acestora se întâmpla să cadă 
într-o zi de Sabat. În astfel de zi, ei scăpau de cozile la care se 
stătea pentru raţii. 

La adăpostul întunericului, Vitellius ajunse nevătămat în 
cartierul evreiesc. În ciuda orei târzii, străzile clocoteau de 
viaţă. Oamenii se înghesuiau în dreptul uriaşelor insulae. 
Cazărmile închiriate erau, cu toate, supraaglomerate, 
condiţiile de igienă, dezastruoase. 

„Unde pot să-l găsesc pe Kaatha?”, îl întrebă Vitellius pe 
unul din nenunăraţii bărbaţi de pe stradă. Dar acela se 
mulţumi să-l privească pe străin din cap până-n picioare, să 
scuipe plin de dispreţ în colbul străzii şi să-i întoarcă spatele. 
Abia a treia încercare a lui Vitellius fu încununată de succes. 

„Dar ce treabă ai cu Kaatha?”, îi întoarse întrebarea cel 
căruia i se adresase. 

„O fată pe nume Rebecca, tatăl ei a fost gladiator, a aranjat 
să primesc adăpost la Kaatha.” 

„Vino cu mine”, îi spuse evreul. 

Ei o cotiră într-o stradă laterală şi ajunseră la o casă mică, 
cu o faţadă foarte îngustă. Printr-o intrare fără uşă se revărsa 


în afară duhoarea de seu de berbec fript. Un amestec zglobiu 
de glasuri trăda faptul că înăuntru avea loc o petrecere. 

„Kaatha!”, strigă omul spre cei din casă şi, după o clipă, în 
uşă îşi făcu apariţia un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi mici 
şi veseli. „Eu sunt Kaatha”, spuse el, „ce vrei de la mine?” 

Tânărul se simţea încurcat. „Eu mă numesc Vitellius. 
Rebecca mi-a dat numele tău. Ea mi-a spus că aş putea găsi 
adăpost la voi, cel puţin pentru început.” 

„Aşa, aşa”, zise Kaatha, „care va să zică, tu eşti gladiatorul 
Vitellius.” Şi, spunând asta, îl măsură pe străin din cap până-n 
picioare. „Târziu ai venit, foarte târziu. Niciunul dintre noi nu 
mai conta pe venirea ta. Cel mai puţin dintre toţi, Rebecca.” 

„Ştiu”, spuse Vitellius, „de altfel, nici nu voiam să fug; dar, 
între timp, s-au schimbat multe lucruri. Rebecca nu voia să 
lupt. Ei bine, am luptat.” 

Kaatha îl privi întrebător pe Vitellius. „Păi şi de ce mai vrei 
să te ascunzi acum?” 

„Impărăteasa m-a grațiat, după ce am fost învins în prima 
mea luptă. Acum sunt învinuit că aş fi amestecat în 
conspirația Messalinei.” 

„Pentru asta, vor trebui să aducă martori...” 

„In oraş sunt arestaţi sute de oameni. Nu pot să spun dacă 
pe drept sau pe nedrept. De când m-a grațiat Messalina, am 
mulţi duşmani. Şi nu sunt puţini oameni care, pentru câţiva 
sesterţi, să se arate dispuşi să depună mărturie falsă.” 

Surâzând, Kaatha se întoarse şi strigă: „Rebecca! Vino să 
vezi cine-a venit!” - şi, dintr-o dată, ea apăru în intrarea abia 
luminată: mai frumoasă ca oricând, cu ochii ei negri şi 
strălucitori. La vederea lui, ea tresări vizibil. „Vitellius?”, şotpi 
ea, nevenindu-i să creadă, făcu un pas înapoi şi se ascunse 
după umărul lui Kaatha. 

„Rebecca!”, spuse Vitellius, tandru, ar fi vrut să se ducă 
spre ea şi s-o ia în braţe; dar Kaatha stătea între ei. „Nu am 
vrut să mă fofilez de la luptă”, se bâlbâi Vitellius, „am luptat 
şi am pierdut - exact aşa cum ai prevăzut tu; dar am fost 
grațiat.” 

„Am plâns mult după tine”, răspunse Rebecca, „fiindcă 
pregătisem totul pentru tine. Dar acum e prea târziu.” 


Scuturată de un hohot de plâns, fata îşi ascunse faţa în 
palme. Pe urmă îl mai privi o dată pe Vitellius. Lacrimile 
licăreau în ochii ei întunecaţi. Ea se răsuci pe călcâie şi fugi 
înapoi în casă. 

Kaatha începu cu multă precauţie: „Eu ştiu cât de mult te-a 
iubit ea...” 

„M-a iubit?”, îl întrerupse Vitellius, „dar ce s-a-ntâmplat?” 

„Rebecca mi-a povestit de tine. Eu trebuia să te ajut să te- 
ascunzi, până când toată povestea ar fi fost dată uitării. Pe 
urmă însă am auzit de lupta ta, de înfrângerea ta şi de 
graţierea ta de către Messalina, şi atunci am ştiut de ce nu 
veniseşi.” 

„Mi-a fost frică să duc o existenţă pe ascuns, să trăiesc în 
fiecare zi în nesiguranţă, cu teama de a fi găsit. Şi - speram 
să înving, şi chiar am fost foarte aproape să-nving!” 

„Da”, spuse Kaatha, „dar până la urmă ai pierdut totuşi şi 
ai fost grațiat de împărăteasă. La Roma, orice copil ştie ce 
înseamnă atunci când Messalina graţiază un gladiator.” 

Vitellius şi cobori privirea şi nu spuse nimic. 

Kaatha continuă: „După ce a auzit de asta, Rebecca a venit 
la mine topită de plâns. Ea mi-a spus cât de mult te iubise, că 
ar fi făcut totul pentru tine dar că, împotriva Messalinei, ea nu 
avea absolut nicio şansă. Eu am consolat-o şi...” Kaatha ezita. 
Vitellius îşi ridică privirea. „Ei bine”, spuse el, „eu l-am 
cunoscut pe tatăl Rebeccăi şi, deoarece ea e singură în oraşul 
ăsta mare, m-am gândit că ar trebui să mă ocup de ea. 
Tocmai celebrăm logodna noastră.” 

Vitellius rămăsese pironit locului. Nu era în stare să scoată 
niciun cuvânt. Timp de o clipă, el se gândi dacă nu trebuia să 
dea buzna în casă, s-o ia pe sus pe Rebecca şi să fugă cu ea, 
pe urmă, însă, îşi dădu seama că lucrul ăsta era cu totul lipist 
de sens. Poate că ea nu-l mai iubea deloc? Sigur că ea se 
simţea în siguranţă la Kaatha. El, dimpotrivă, ar fi fost un om 
pus sub urmărire, un fugitivus. li venea să plângă; dar şocul îl 
făcu să-şi reţină lacrimile. Timp de câteva secunde, cei doi 
bărbaţi, care deveniseră rivali, se priviră în ochi. Niciunul din 
ei nu spuse o vorbă. Până la urmă, Vitellius se întoarse şi, fără 
o vorbă, plecă în direcţia din care venise. 


x kK x 


Nunta Messalinei şi arestarea complotiştilor transformase 
întreaga Romă într-un haos. Nimeni nu mai avea încredere în 
nimeni. Circulau cele mai sălbatice zvonuri. Cel mai hazardat 
dintre ele suna cam aşa: Claudius însuşi ar fi semnat 
contractul marital dintre Messalina şi iubitul ei, Silius, pentru 
a le abate complotiştilor atenţia de la propria lui persoană. 
Toată această stare de nesiguranţă şi confuzie nu putea fi 
înlăturată decât printr-un proces. 

Din cauza numărului foarte mare al pârâţilor şi din cauza 
interesului şi mai mare al romanilor, procesul de înaltă 
trădare avu loc în Basilica lulia. Era dimineaţă devreme, la 
scurt timp după răsăritul soarelui, când grupuri mari de 
romani începură să se reverse pe Via Sacra, spre cele şapte 
trepte ce duceau spre sala de marmură în care avea loc 
procesul. Treizeci şi şase de coloane împărțeau sala într-o 
navă principală şi două laterale, acestea din urmă rezervate 
exclusiv publicului, care cuprindea nu puţini laudiceni, 
„oameni care se hrănesc numai din lauda lor”, aşadar 
profesionişti ai aplauzelor. 

Preşedinţia era asigurată de pretor urbanus, un domn 
impunător, mai în vârstă, îmbrăcat în toga praetexte cu tivul 
de purpură, flancat de doi lictores şi, pe partea dreaptă şi pe 
partea stângă, de senatori. Anunţat de sunete de trompetă, 
îşi făcu intrarea împăratul. Însoţit de un număr impresionant 
de gărzi de corp, Claudius luă loc în spatele pretorului. În 
procesele de înaltă trădare, împăratul rostea sentinţa, fără să 
se implice însă el însuşi în mersul procesului. Întrebările erau 
rostite de pretor, lui îi revenea conducerea procesului. 

Murmurul din public se preschimbă în urlete sălbatice 
atunci când pârâţii, înlănţuiţi unii de alţii şi păziţi de 
centurioni, fură aduşi în sală. „Curaj, curaj!”, strigară unii. 
„Sabia să vă lovească”!, strigară alţii. 

Pretorul citi actul de acuzare. „Acuzaţi de înaltă trădare 
împotriva împăratului sunt Caius Silius, Titius Proculus, 
Mnester, Vetius Valens, Pomponius Urbicus, Sanfeius Trogus, 
Decrius Calpurnianus, Sulpicius Rufus, Juncus Vergilianus, 


Traulus Montanus, Suillius Caesonius, Plantius Lateranus şi 
Caius Vitellius.” 

A urmat o succesiune de martori care parcă nu voia să se 
mai termine. Pentru condamnarea unui acuzat, erau 
suficiente două mărturii depuse sub jurământ. Dacă acuzatul 
nu reuşea să demonstreze contrariul sau dacă nu avea la 
rândul lui martori care s-o facă, tribunalului nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să-l condamne. Mulţi dintre acuzaţi au 
recunoscut şi, la început, nici măcar nu au încercat să se 
apere. Alţii se luptau cu disperare pentru viaţa lor. Caius 
Silius recunoscu faptul că intenţionase să-l răstoarne pe 
împărat cu ajutorul Messalinei şi rugă chiar ca execuţia sa să 
aibă loc cât mai repede. Traulus Montanus, un bărbat tânăr şi 
frumos, se apără, spunând că nu a petrecut decât o singură 
noapte cu Messalina, dar şi asta numai din cauză că fusese 
adus la ea cu forţa. O cameristă de-a Messalinei îi susţinu 
mărturia. Asta i-a şi salvat viaţa. 

Mai puţin succes cu apărarea sa a avut actorul Mnester. El 
şi-a scos veşmântul de pe trup şi a arătat cicatricele care-i 
acoperau trunchiul. Agitat, el a exclamat: „Messalina a folosit 
biciul ca să mă oblige să facem dragoste, cu complotiştii nu 
am absolut nimic de-a face!” La început, Clausius fu mişcat, 
mai târziu, însă, el fu determinat să se răzgândească, atunci 
când consilierii lui i-au explicat că utilizarea biciului nu este 
decât un fel de joc erotic mai aparte. Dimpotrivă, 
homosexualul  Cesonius îşi găsi ascultare la judecători 
apărându-se cu afirmaţia că el participase, ce-i drept, la toate 
orgiile împărătesei, dar că nimeni nu-l luase în serios. El nu 
trebuise, în calitate de homosexual, decât să-i servească pe 
alţi homosexuali. 

Ultimul veni la rând Vitellius. „De ce ai fugit din Ludus 
magnus?”, l-a întrebat pretorul. 

Vitellius căută, disperat, un răspuns. Ori încotro se uita, din 
toate părţile era fixat cu expresii duşmănoase. El înghiţi în 
sec şi, înainte să fi apucat să spună ceva, el auzi vocea 
tăioasă a pretorului: „Tu taci, Vitellius, aşadar, ai toate 
motivele să refuzi să ne răspunzi. Numai că nu are să-ţi fie de 
niciun folos”. 


„Eu nu am nimic de-a face cu conspirația”, spuse Vitellius, 
„chiar dacă aparențele sunt împotriva mea. Eu sunt un om 
simplu din Bononia...” 

„Asta înseamnă că eşti unul dintre scandalagii aceia care 
se ridică împotriva împăratului pretutindeni prin provincii, 
unul dintre aceia care, deşi humiliores prin naştere, îşi arogă 
drepturi de honestiores, unii dintre indivizii ăia care consideră 
că toţi oamenii ar fi egali.” 

„Nu”, răspunse Vitellius, „eu m-am supus întotdeauna 
legilor, aşa cum este datoria mea de cetăţean roman, şi nici 
nu am intrat vreodată în conflict cu legea. Şi am să ştiu să mă 
apăr de acuzaţii. Pentru că am conştiinţa curată.” 

„Atunci explică-ne motivul pentru care ai fugit!” 

„Aceasta este într-adevăr singura infracţiune de care m-am 
făcut vinovat. Am fugit pur şi simplu din cauza faptului că 
gladiatorii îmi arătau atâta ostilitate, încât trebuia să mă 
aştept la această acuzaţie.” 

„Şi de ce ai fugit tocmai la evreii din Transtiberium şi nu 
într-altă parte? Fiecare om din Roma ştie ce seminţie demnă 
de dispreţ sălăşluieşte de cealaltă parte a Tibrului. Ei se 
separă de noi, din cauză că nu cred în zeii noştri şi pentru că 
îl dispreţuiesc pe împărat, în acelaşi timp, însă, ei vor să se 
bucure de toate avantajele pe care le oferă pax romana. lar 
tu eşti în aceeaşi barcă cu ei. Asta este înaltă trădare!” 

Înaltă trădare! Vitellius privi în jur ca şi când ar fi căutat 
ajutor, dar nu văzu decât dispreţ şi indiferenţă. Judecătorii 
vorbeau între ei, câţiva dintre spectatori jucau un joc - era ca 
şi când verdictul lui ar fi fost stabilit de mult, ca şi când totul 
nu ar fi altceva decât un exerciţiu obligatoriu. 

Dar Vitellius nu renunţă. „Recunosc că am vrut să-mi 
găsesc un ascunziş la evrei, până când toată povestea va fi 
fost dată uitării. Alte motive nu am avut.” 

„Şi cum de s-a ajuns la această legătură care nu-ți face 
onoare?” 

Vitellius ezită. Oare să dea de gol numele Rebeccăi? Asta 
ar fi contribuit cu siguranţă la dezvinovăţirea lui, numai că nu 
poate să o tragă şi pe fată după el. 


„Tăcerea ta e cel mai bun răspuns”, răsună vocea 
pretorului, „dar răbdarea noastră a ajuns la sfârşit. Cu 
siguranţă că n-o să vrei să ne explici nici legătura ta cu 
Messalina. Fiindcă este cât se poate de puţin obişnuit ca un 
tinerel din provincie să vină la Roma şi să aterizeze în patul 
împărătesei. Lucrul acesta nu se explică decât prin faptul că 
şi tu ai făcut parte din conspirația din jurul lui Rufus, 
Vergilianus şi a celorlalţi. Centurion, martorii!” 

Vitellius îi cunoştea prea bine pe martori: unul era Pugnax, 
cealaltă era una dintre cameristele Messalinei. „Terlia”, îi 
spuse pretorul cameristei, „îl cunoşti pe bărbatul acesta?” 

„Da”, răspunse sclava, „l-am văzut la stăpâna mea. Era 
însoţit de gladiatori. Şi Rufus şi ceilalţi se aflau în casă. Mai 
târziu am auzit, cum se distra în pat cu împărăteasa.” In 
public s-a auzit un murmur. 

„Am fost adus cu forţa la Messalina!”, strigă Vitellius. „M-au 
adus pe sus şi m-au bătut...” 

„Prin urmare, tu afirmi că Messalina punea să fie prinşi 
bărbaţi ca tine. Asta nu poate să fie decât rolul imaginaţiei 
unui tinerel din provincie.” 

„Este adevărul!” 

„Adevărul? Toată apărarea ta nu este decât o înşiruire de 
lucruri care se bat cap în cap, de minciuni şi de invenţii. 
Pentru mine unul nu încape nicio îndoială că ai cultivat relaţii 
strânse cu Messalina, şi afirm că aceste contacte nu au fost 
cu putinţă decât din cauză că şi tu te-ai numărat printre 
conspiratori.” 

„Nu sunt conspirator!” Vocea lui Vitellius era din ce în ce 
mai disperată. 

„Pugnax”, strigă pretorul, „tu ce ai de spus în legătură cu 
asta?” 

Pugnax veni în faţă, se înclină şi începu să vorbească cu 
cuvinte bine pregătite dinainte: „Messalina l-a introdus pe 
Vitellius în Ludus maximus. Ea a apărut împreună cu el la o 
Cena libera. La scurt timp după asta, el a venit la cazarmă 
pentru pregătire. Noi toţi am băgat de seamă zi de zi că el era 
protejat de Messalina. Rufus se ocupa de el cu mai multă grijă 
decât de toţi ceilalţi, totodată, el se bucura de cea mai bună 


pregătire. Cu toate că, la antrenamente, nu a câştigat nici 
măcar o singură luptă împotriva mea, el a avut voie să lupte 
în Circus maximus împotriva mea, ca retiar. Până atunci, eu 
câştigasem douăzeci de lupte, bineînţeles că l-am învins şi pe 
Vitellius. Dar, în clipa în care mă pregăteam să-i aplic lovitura 
decisivă, Messalina s-a postat cu degetul mare ridicat la 
balustrada tribunei imperiale şi l-a grațiat. Nicidecum din 
cauză că luptase cu multă vitejie, nu, el făcea partea din acea 
clică a a conspiartorilor al căror ţel infam era acela de a-l 
înlătura pe împărat!” 

În public se auziră strigăte precum: „Daţi-i sabia!” şi „Şi-a 
meritat moartea!” - Vitellius fu cuprins de o frică îngrozitoare. 
Mutrele indiferente ale judecătorilor începură să se rotească 
sub ochii lui. El îşi căută un punct de sprijin, dar nici măcar pe 
ce să se aşeze nu avea. O febră rece începu să-i scuture 
corpul. Frica de moarte, care nu-i era străină gladiatorului din 
el, atinse în momentul acesta noi dimensiuni. In lupta pe 
viaţă şi pe moarte mai exista întotdeauna o şansă. Aici, însă, 
un verdict de vinovăţie însemna în mod implacabil moartea. 
Viaţa lui era terminată. Măcar dacă ar fi murit în arenă, măcar 
dacă l-ar fi găurit tridentul lui Pugnax - acum, toate astea ar fi 
de mult în urmă. Zdrenţe de gânduri îi treceau prin creier, îl 
chinuiau, îl făceau să i se înmoaie genunchii, gânduri legate 
de Rebecca, pe care o pierduse numai şi numai din vina lui, 
dureri care-i fuseseră provocate la antrenament, pe „strada 
păpuşilor dansatoare”, înfrângerea lui din arenă şi aşteptarea 
febrilă a morţii. Pe Jupiter şi pe toţi zeii, ajutaţi-mă, ajutaţi-mă 
să mi se facă dreptate! Dar rugăciunea lui suna mai degrabă 
ca un blestem al disperării. 

Ca de la o mare depărtare, auzi vocea tăioasă a pretorului 
care anunţa sentinţa. Vitellius nu înţelese decât câteva 
fragmente de cuvinte, dar ele îi erau de ajuns ca să-l facă să 
înţeleagă ce anume îl aştepta: „...e vinovat de înaltă trădare 
împotriva majestăţii sale împăratul... pedeapsa cu moartea... 
sentinţa va fi executată cu sabia.” Apoi i se făcu negru 


înaintea ochilor. 
XXX 


îmbrăcată într-un veşmânt lung, alb, şi purtând pe cap o 
vitta, o bandă de lână răsucită, Vibidia, cea mai bătrână 
dintre vestale, cobora pe Strada Sfântă, spre Forum. 
Proeteasă a Focului sacru, ea era însoţită de doi lictori, care-i 
purtau, păşind în faţa ei pătrunşi de demnitate, legătura de 
nuiele. La Templul divinului Cezar, preoteasa o luă la stânga, 
începu să urce, cu pas greoi, cele şapte trepte ce duceau la 
clădirea lungă a vestalelor, şi dispăru în spatele unei porţi de 
bronz cu licăriri verzui, în faţa căreia lictorii rămaseră în 
poziţie de drepţi. 

In interiorul încăperii, Vibidia era aşteptată de celelalte 
cinci vestale pline de îngrijorare. „Ce s-a întâmplat cu 
Messalina?”, s-au năpustit ele asupra noii venite. 

Vibidia făcu o mişcare cu mâna, ca pentru a le opri în loc: 
„Mesalina e moartă.” 

Tullia, la cei şaisprezece ani ai ei, cea mai tânără dintre 
vestale, îşi ascunse faţa în palme şi strigă: „Sfântă Vesta, o, 
voi sacri zei ai Romei, de ce aţi chemat-o aşa de repede la voi 
pe mama noastră!” 

Câtă vreme se aflaseră sub incidenţa Proedriei, înaltul 
patronaj al fostei împărătese, cele şase preotese ale Vestei se 
bucuraseră de o stimă ieşită din comun. Ele erau păzitoarele 
focului sacru care ardea în micuțul templu, rotund ca un cerc, 
construit în Forum, cel mai frumos edificiu închinat zeilor din 
toată Roma. Acest foc, care-şi datora strălucirea şi lumina 
zeiţei Vesta, nu avea voie să se stingă niciodată. Cât timp el 
continua să ardă, nu exista niciun pericol pentru statul 
roman. O vestală rămânea în funcţie timp de treizeci de ani. 
In acest răstimp, ea trebuia să trăiască în castitate; dacă îşi 
încălca jurământul, era îngropată de vie. Tocmai de aceea, în 
afara Marelui Preot, nicio altă făptură bărbătească nu avea 
acces la casa vestalelor, situată în spatele micuţului templu 
circular. 

Cu un semn, Vibidia opri întrebările ce stăteau pe buzele 
surorilor ei. „Infăşuraţi-vă capul în suffibulum”, le porunci ea 
pe un ton aspru, „şi haideţi să ne rugăm pentru Messalina.” 
Vestalele o ascultară, îşi luară voalurile tivite cu purpură, le 
puseră peste părul lor tuns scurt şi se aruncară la pământ în 


faţa unei statui de marmură ce se afla pe marginea unui 
bazin cu apă. Ele începură să murmure melopeea, de atâtea 
ori exersată, a rugăciunilor. Apoi, după ce s-au ridicat, ele au 
tăbărât din nou pe Vibidia: „Stăpâna noastră”, a început 
bătrâna, ezitant, „a fost bântuită de furii. Cu şerpi în plete, cu 
făclii şi cu bice, acestea au împins-o pe Messalina la nebunie, 
astfel încât a ajuns să nu-şi mai dea seama ce face. Ea s-a 
folosit de absenţa divinului Claudiu pentru a se căsători cu un 
alt bărbat, care era capul unei conspirații îndreptate 
împotriva împăratului. În timpul ceremoniei matrimoniale, 
care se desfăşura în palatul ei de stat, Claudiu a pus să fie 
arestaţi conducătorii conspirației. Ei au fost condmnaţi la 
moarte şi vor fi executaţi mâine. Ilmpreună cu mama ei, 
Messalina se ascunsese în grădinile lui Lukullus; fiindcă şi ea 
se aştepta să fie condamnată la moarte. Un grup de comando 
al morţii, alcătuit de Narcissus, a luat-o înaintea condamnării 
şi a înjunghiat-o pe stăpâna noastră.” 

„O, de n-ar mai fi născut-o niciodată Domitia Lepida!”, se 
văicăriră vestalele. „Ce prodigiu îngrozitor pentru stăpâna 
noastră!” - „O, zeiţă a Focului sacru al căminului, pe care 
Aeneas a salvat-o din flăcările Troiei, nu ne părăsi acum!” 

Vibidia încercă să le liniştească pe celelalte călugăriţe. 

„Cu toate că am pierdut-o pe stăpână noastră, în viaţa 
noastră nu se schimbă nimic. Fiţi sigure de asta. Proedria va fi 
preluată de o altă femeie de acelaşi rang.” Spusele ei avură 
darul să le liniştească pe vestale. 

„Ai văzut-o cumva pe Messalina murind?”, întrebă Tullia, 
timid. 

„Nu”, răspunse Vibidia, nu am fost de faţă la moartea ei, 
dar am fost martora ultimelor ei ceasuri. Ea zăcea în iarbă, în 
faţa mamei ei, şi plângea cu lacrimi amare. li era frică de 
moarte; fiindcă ea iubea viaţa. Eu am intervenit la împărat în 
favoarea Messalinei. A fost prima dată când am făcut uz de 
dreptul vestalelor, de a-l ruga pe împărat să o asculte, dar 
degeaba l-am implorat s-o cruţe pe Messalina. Urechea lui nu 
era deschisă decât la spusele consilierilor lui. Când m-am dus 
să-i transmit această veste, ea mi-a vorbit despre un bărbat 
tânăr, care a fost condamnat nevinovat ca făcând parte 


dintre conspiratori. Numele lui este Vitellius. Messalina a spus 
că, dacă tot nu putem să facem nimic pentru ea, atunci 
măcar să intervenim pentru acest Vitellius. El urmează să fie 
executat mâine, în zorii zilei.” 

x kx * 

Tullianum-ul, încăperea cea mai de jos din închisoarea de 
sub Capitoliu, era un loc al groazei. Acolo îl duseseră pe 
Vitellius după ce se rostise sentința. El fusese aruncat acolo 
printr-o gaură îngustă din tavan, singurul acces la încăperea 
aceea întunecoasă şi sufocantă. Acum, el aştepta să fie 
executat. O duhoare pătrunzătoare urca, dintr-un fel de puț 
practicat în peretele lateral. Acesta dădea de-a dreptul în 
Cloaca maxima, marele canal de scurgere, şi era folosit 
pentru ca delincvenţii executaţi cu fierul de ştrangulare să fie 
aruncaţi direct în canal. 

Dar numai sclavii şi alte categorii de oameni ne-liberi erau 
executaţi prin ştrangulare ori crucificaţi. In calitate de 
cetăţean roman, Vitellius, la fel ca şi ceilalţi condamnaţi, avea 
dreptul la o moarte onorabilă, prin sabie - o consolare slabă 
pentru un condamnat la moarte. 

Vitellius ajunsese la capătul puterilor. După procesul 
încheiat cu un verdict greşit, el vomitase la intervale apropae 
regulate un fel de zeamă verde. Cu membrele ţepene, 
aştepta ivirea zorilor. 

Niciunul dintre conspiratorii care se aflau cu el aici, în 
Tullianum, nu-şi afla somnul. În fiecare zi, aşa suna sentinţa, 
pe Câmpiile lui Marte urmau să fie decapitaţi câte doi dintre 
conspiratori. Aceste execuţii, programate de-a lungul mai 
multor zile, aveau un caracter exemplar. Impăratul voia ca, 
pentru a descuraja astfel de tentative, pedepsirea 
conspiratorilor să rămână cât mai mult timp cu putinţă în 
memoria romanilor. Vitellius şi Rufus fuseseră programaţi 
primii. 

„Rufus”, îi şopti Vittelius în întuneric antrenorului său, „mor 
de frică înainte chiar ca sabia călăului să se fi ridicat.” 

„Nu uita că eşti gladiator, ai învăţat să priveşti moartea în 
faţă, tu nu ai voie să te temi!” 

„Tie nu ţi-e frică de moarte?” 


„Nu”, răspunse Rufus, „nu vreau să spun că mă bucur c-am 
să mor, dar nu îmi este frică. Încă de când aveam vârsta ta, 
m-am confruntat de atâtea ori cu moartea, încât m-am 
obişnuit cu ea. În afară de asta - ce să mai fac aici. Am băgat 
în mine, am turnat în mine, am avut muieri câte am fost în 
stare să suport, acum gata, s-a terminat, o dată şi o dată tot 
trebuie să se termine.” 

Lui Vitellius îi era foarte greu să-şi oprească conţinutul 
stoamcului să se reverse, el îşi apăsă mâna pe gură. „Tu 
măcar ai trăit”, spuse el, „dar pentru mine, viaţa nici măcar 
nu a început...” 

„Îmi pare rău pentru tine”, spuse Rufus, „dar nu trebuia să 
te atingi de Messalina. Pentru Narcissus, fiecare adept al 
Messalinei este un duşman al împăratului. Numai că a uitat că 
şi el a trecut cândva prin patul împărătesei.” 

„Dar a fost un verdict greşit! Tu ştii cât se poate de bine că 
eu nu am participat la conspirație. Moartea mea i-o datorez 
lui Pugnax...” 

„Moartea ta i-o datorezi  Messalinei. Relaţia ta cu 
împărăteasa era ca un spin în ochiul lui Narcissus. El a fost 
acela care a cerut ca tu să te lupţi cu Pugnax, el voia ca tu să 
fii ucis sub ochii Messalinei.” 

„O, dacă aş putea să mă mai întâlnesc o dată cu Pugnax în 
arenă”, spunea Vitellius, febril, „atunci l-aş învinge, crede-mă, 
l-aş omori. La cea dintâi apariţie a mea în arenă mi-a fost 
frică să-l omor, acum, însă, nu aş mai avea decât o singură 
dorinţă, anume să-l omor.” 

Prin gaura din tavan se auziră paşi. O rază slabă de lumină 
se străcură din tavan. „Rufus, Vitellius!”, strigă un glas, iar 
ecoul îl reverbera înspăimântător din pereţii umezi. Din tavan 
fu coborâtă o frânghie. 

„Pe Castor şi Pollux”, spuse Rufus, „e vremea!” 

Ceilalţi candidaţi la moarte aflaţi în Tullianum se ridicară cu 
greu, le căzură celor doi în braţe, plângând şi vorbind de-a 
valma lucruri lipsite de sens în această clipă neîndurătoare. 
Numai Vergilianus găsi cuvintele potrivite: „Fie ca zeii să se 
îndure de voi!” 


Rufus şi Vitellius fură traşi cu frânghia în sus. Un centurion 
le puse lanţuri, un tribun le mai citi o dată sentinţa, după care 
în faţa delincvenţilor îşi făcură apariţia doi lictori cu snopurile 
lor de nuiele, li se alăturară şi patru sclavi cu făclii. In primii 
zori ai zilei, cortegiul acesta fantomatic-festiv îşi începu 
drumul prin dreptul Forumului lui Augustus, spre nord, în 
direcţia Câmpului lui Marte. Lui Vitellius îi veni ameţeala la 
gândul că, pe drumul ăsta, cu o jumătate de an în urmă, 
venise el în oraş; pe atunci, el fusese purtat într-o lectică, şi 
Messalina era aşezată în faţa lui. 

El simţi cum picioarele îi deveneau din ce în ce mai grele. 
Cu mult efort, reuşea să pună un picior în faţa celuilalt. 
Teama că, cu fiecare pas pe care-l făcea, se apropia de 
moarte, îi paraliza picioarele. El nu mai putea să-şi mişte 
niciun picior. Atunci când unul dintre centurioni a încercat să-l 
împingă înainte, s-a prăbuşit pe pavaj. 

„Sus!”, îi strigă tribunul, „sus!”, şi încercă să-l pună din nou 
pe picioare, „călăul nu stă după tine, focul care o să-ţi ardă 
cadavrul s-a ridicat deja spre cer!” Vitellius încercă să se 
ridice, dar abia se află din nou în picioare că se prăbuşi din 
nou. 

Tribunul ordonă ca echipa care-i escorta să se împartă în 
două, primii să-şi continue drumul cu Rufus la Câmpul lui 
Marte, el însuşi avea să se ocupe de Vitellius. El îşi trimise 
sclavul până la o fântână apropiată. Sclavul aduse apă în 
palmele făcute căuş şi i-o aruncă lui Vitellius pe faţă. Treptat, 
el începu să-şi revină din leşin. Exclamaţiile de uimire fură 
primul lucru pe care-l auzi Vitellius când fu din nou conştient. 
Cât îşi înălţă capul şi deschise ochii, el văzu deasupra sa 
silueta, îmbrăcată în alb, a unei tinere fete. Din starea de 
agitaţie a celor prezenţi, el trase concluzia că trebuie să se fi 
petrecut ceva ieşit din comun. „Amata! Amata!”, începură să 
strige bărbaţii, şi: „Ce noroc pe Vitellius!” 

Fata zâmbea şi-i întinse mâna lui Vitellius. Ca şi când s-ar fi 
trezit dintr-un vis urât, el se ridică şi primi felicitările 
tribunului, care-i desfăcu lanţurile. „Vesta”, spuse fata pe un 
ton solemn, „zeiţa focului sacru îţi dăruieşte viaţa prin mine!” 
Lictorul îşi cobori snopul de nuiele. Descumpănit din cale 


afară, tribunul scutura din cap şi repeta într-una: „Vitellius, 
fiul zeilor!” Atunci, el înţelese că una dintre vestale îi barase 
drumul spre locul execuţiei şi-l graţiase după legea cea sacră. 

„O dată cu această grațiere, ai dreptul să-ţi exprimi o 
dorinţă iar aceasta îţi va fi îndeplinită.” 

A trecut ceva timp până când conştiinţa lui Vitellius a reuşit 
să se împace cu această întâmplare nemaipomenită. lar ceea 
i se spusese acum suna mult prea fantastic. Cu numai un 
moment în urmă, el ar fi răspuns acestei oferte cu un strigăt: 
„Vreau să trăiesc!” lar acum, nu numai că i se dăruise viaţa, 
dar putea să-şi exprime chiar şi o dorinţă. 

În timp ce zorii se retrăgeau, făcând loc luminii zilei, 
Vitellius sorbea, lacom, aerul răcoros al dimineţii şi avea 
sentimentul că sângele lui, care se oprise în loc, începea din 
nou să pulseze în el. El se gândea, încordat, ce anume ar fi 
trebuit să-şi dorească. Dar, confruntat atât de brusc cu o 
realitate cu totul şi cu totul nouă, nu reuşea să găsească 
răpsunsul corect. Chinurile din ultimele ore îl epuizaseră 
peste măsură. Dar pe urmă simţi cum urca în el ura împotriva 
omului căruia îi datora toate aceste chinuri. Preoteasa zeiţei 
Vesta încă mai aştepta un răspuns. 

Obligat să ia o hotărâre, Vitellius spuse: „Aş vrea să mai 
lupt o dată, ca gladiator, iar adversarul meu să fie Pugnax!” 


Capitolul VI 


Porţile grele de bronz ale Curiei se deschiseră abia în clipa 
când primele raze ale soarelui transformau Forumul într-o 
scenă strălucitoare. Senatul roman nu obişnuia să delibereze 
înainte de răsăritul soarelui şi după asfinţit. Inveşmântaţi în 
toge tivite cu purpură, senatorii se revărsau din toate 
direcţiile, păşeau, plini de demnitate, pe treptele care urcau 
spre clădirea înaltă şi îngustă, la intrarea căreia uşierii îi 
salutau, pe fiecare în parte, pe numele lui. 

Interiorul curiei strălucea de marmură albă. Pe ambele 
laturi ale podelei cu mozaic ornamental se ridicau câte trei 
rânduri de bănci de marmură. Ele ofereau loc pentru şase 
sute de membri. În partea frontală se afla podiumul unde se 
găseau locurile celor mai înalţi funcţionari din magistratură, 
jilţurile celor doi consuli şi tronul împăratului. In spatele lui, 
într-o nişă, stătea o statuie aurită a zeiţei biruinţei, Victoria. 
La intrare, fiecare senator azvârlea câte un bulgăraş de 
tămâie într-o tigaie cu cărbuni încinşi. Fumul aromat intra, o 
dată cu ei, în încăpere. 

Şedinţa fu deschisă de consulul Caius Pompeius. „Patres 
conscripti”, îşi începu el cuvântarea, v-am convocat astăzi aici 
din cauză că Senatul se află în pericol, încă o dată, elemente 
conspiratoare au încercat să acapereze putere; dar, datorită 
vigilenţei şi înţelepciunii consilierilor împăratului nostru, 
acţiunea lor a fost înăbuşită în faşă.” 

Dinspre băncile senatorilor se auziră câteva aplauze 
ezitante. Senatorul Ollius se ridică şi strigă, agitat: „Este o 
ruşine pentru Senatul şi poporul roman, otrava conspirației nu 
a pătruns numai în rândurile noastre, nici camera conjugală a 
împăratului nostru nu a fost cruţată...” 

„Dar toţi conspiratorii şi-au ispăşit fapta plătind-o cu 
viaţa!”, obiectă unul dintre consuli. 

Ollius răspunse: „Poate că moartea Messalinei a pus capăt 
trădării mârşave, dar în Forum, în clădirile publice, 


pretutindeni există statui care amintesc de consoarta 
împăratului Claudius.” 

„Să fie înlăturate!”, se auzi un îndemn din rândurile 
senatorilor. „Jos cu ele! Faceţi var din marmura din care au 
fost ridicate statuile Messalinei!” 

„Tocmai de aceea”, începu din nou Ollius, „solicit ca 
Messalina să fie declarată duşman al statului şi ca asupra ei 
să fie pronunţată sentinţa de Damnatio Memoriae.” 

Solicitarea fu întâmpinată cu aplauze şi strigăte de 
aprobare. Ea prevedea ca tot ceea ce ar putea aminti de 
femeia urâtă acum de toată lumea, toate inscripţiile cu 
numele ei, imaginile şi statuile să fie îndepărtate sau distruse. 
Sentința de damnatio interzicea chiar şi păstrarea de portrete 
aflate în proprietate persoanlă între cei patru pereţi ai casei. 

După ce această solicitare a fost aprobată în unanimitate, a 
luat cuvântul consulul Quintus Veranius: era în cel mai înalt 
interes al statului, ca împăratul să-şi găsească o nouă soţie. 
Claudius ar fi dat de înţeles că avea să respecte o decizie a 
Senatului roman în acest sens. Având în vedere cele trei 
căsnicii nefericite ale imperatorului, lucrul acesta era cât se 
poate de neobişnuit, totuşi, lăudabil şi înţelept. „De aceea, 
onorabili Patres conscripti, eu vă pun acum următoarea 
întrebare: Care, dintre toate femeile Romei, se distinge prin 
origine aristocratică, fertilitatea şi curăţenia moravurilor în 
asemenea măsură, încât să-i fie atribuită, drept consoartă, lui 
Tiberius Claudius Nero Germanicus?” 

Drept răspuns, din sală se ridică o larmă de nedescris. 
Fiecare senator striga un alt nume. Cel mai tare dintre toţi 
striga Ollius: „Luaţi-o pe Claudia Ollia! Ea e cea mai fertilă şi 
cea mai frumoasă! Luaţi-o pe Claudia Ollia!” 

„Cum, tu rosteşti numele propriei tale soţii?”, se interesă 
un vecin al lui Ollius. 

„Fireşte”, răspunse acesta. „De mult vreau să mă despart 
de ea, de vreme ce, de şapte ani, mă fericeşte în fiecare vară 
cu câte un copil. Şi când te gândeşti că nu are decât douăzeci 
şi cinci de ani! E cuminte şi credincioasă, ar fi o bună 
împărăteasă.” 


Până la urmă, se discută în grupuri mai mici până când, 
într-un târziu, nu mai rămaseră decât trei candidate: Aelia 
Paetina, Lollia Paulina şi lulia Agrippina. Cu Aelia, Claudius 
mai fusese căsătorit o dată, în cea de-a doua lui căsnicie, de 
altfel, avea şi o fiică cu ea. Lollia trăise experienţe deosebite. 
Caligula i-o răpise mirelui ei, se însurase cu ea şi o respinsese 
pe urmă, interzicându-i să se mai culce vreodată cu un 
bărbat. Agrippina trecuse deja prin două căsătorii. Numai că 
ea era nepoata lui Claudius, aşadar, rudă de sânge. Toate trei 
erau frumoase. 

Consulul Quintus Veranius încercă să facă linişte în 
adunare. După aceea, întrebă: „Doreşte cineva să ia 
cuvântul?” 

Cel care ridică mâna fu Narcissus. Ca fost sclav, consilierul 
împăratului nu făcea parte din senat, cu toate astea, el avea 
dreptul să ia cuvântul în faţa acestuia ca oricare alt cetăţean, 
dacă senatul era de acord. Narcissus pledă în favoarea Aeliei: 
„Senatori, voi, cei mai onorabili dintre toţi romanii, drept 
recunoaştere a meritelor mele în neutralizarea ruşinoasei 
conspirații împotriva împăratului nostru, voi mi-aţi oferit 
ordinul Chesturii. Pentru lucrul acesta, vă datorez cele mai 
profunde mulţumiri!” Din rândurile senatorilor se auzi un 
freamăt, în timp ce unii tuşeau aluziv; căci toată lumea aflase 
deja că arogantul Narcissus considerase această distincţie ca 
fiind neînsemnată faţă de meritele lui. „Acum, însă”, continuă 
el, „ascultați şi sfatul meu în ceea ce priveşte alegerea unei 
noi soţii pentru împărat. Oare nu a avut Claudius o căsnicie 
fericită, înainte ca această trădătoare, al cărei nume evit să-l 
mai rostesc, să fi intrat în viaţa lui? Oare Claudius nu a fost un 
soţ fericit în timpul căsniciei lui cu Aelia Paetina? Fericirea 
aceasta l-ar fi însoţit până astăzi iar dezbaterea aceasta nu ar 
mai fi avut obiect, dacă această curvă nu şi-ar fi atras în 
modul cel mai infam cu putinţă favorurile împăratului. Nu 
atracţia, şi cu atât mai puţin dragostea a fost aceea care a 
făcut-o să aducă pe lume doi copii, ci setea de putere. lar 
dacă mă uit la celelelalte două candidate, atunci mă întreb 
dacă nu cumva acestea nu sunt atrase, şi ele, de influenţă şi 


putere, când de fapt e vorba de o chestiune în care inima ar 
trebui să joace rolul principal!” 

Strigăte de protest şi râsete dispreţuitoare îi înterupseră 
discursul. „Aelia”, încercă din nou Narcissus să se facă auzit, 
„Aelia este mai presus de orice bănuială. Şi astăzi, inima ei îi 
aparţine împăratului. Fiica lor comună, Antonia, îmi pare o 
garanţie a faptului că Aelia va şti să le fie o mamă bună şi 
celor doi copii ai acestei curve. De aceea, domnilor senatori, 
eu unul vă rog să votaţi pentru Aelia Paetina. Ea este aceea 
care trebuie să devină consoarta împăratului!” 

Aplauzele fură mai degrabă măsurate. După ce Narcissus s- 
a aşezat la loc, s-a ridicat Callistus, cel de-al doilea consilier al 
împăratului. Pledoaria lui era în favoarea Lolliei, mai cu 
seamă că el se îndoia de faptul că împăratul Claudius ar mai 
fi interesat să-şi reia relaţiile cu Aelia. La urma urmelor, 
trecuse atât timp de când se despărţiseră, şi la urma urmelor, 
el, împăratul, acceptase divorţul. Ar fi periculos dacă o femeie 
precum Aelia, care se trăgea din spiţa atât de respectată a 
Tuberonilor, ar deveni soţia împăratului; căci ar fi prea multe 
interesele ei pentru propria familie. Lollia Paulina, dimpotrivă, 
era fiica fostului consul Marcus Lollius, interesele de familie 
erau departe de ea, ea însăşi nu avea copii, aşadar nu era 
cazul să apară manifestări de gelozie, ea ar putea să le fie o 
bună mamă vitregă tuturor celor trei copii ai lui Claudius. 
Callistus nu uită să pomenească şi de farmecul fascinant al 
Lolliei, care-l încântase deja pe Caligula. 

Cuvântarea în favoarea acestei candidate avu deja un 
impact mai mare asupra senatului. Acum însă se ridică şi cel 
de-al treilea consilier al împăratului. Pallas începu să pledeze 
pentru cea de-a treia candidată. 

„Dacă voi vorbi în favoarea Agrippinei, această femeie de 
mare nobleţe şi de viţă aleasă, atunci n-am s-o fac numai din 
cauză că tatăl ei a fost legendarul Germanicus; noi toţi, 
senatori şi romani de rând, avem multe de îndreptat în ceea 
ce o priveşte pe această femeie. Destinată morţii de către 
Caligula, această femeie a trăit ani de zile într-un exil 
nedrept. Şi oare nu este un semn prevestitor al zeilor, faptul 
că ea a supravieţuit în toţi aceşti ani? Agrippina este de o 


fertilitate demonstrată şi, în pofida tuturor loviturilor 
destinului, de o tinereţe înfloritoare. Moralitatea ei este 
dincolo de orice îndoială, de vreme ce se număra printre 
adversarele cele mai hotărâte ale Messalinei. Fiul ei din prima 
căsnicie, Ahenobarbus, este un nepot al marelui Germanicus 
şi în venele lui curge sânge iulian şi claudian. Oare e cazul ca 
această femeie să intre într-un alt neam, care, datorită ei, va 
putea apoi să se laude cu înaintaşi mai celebri decât familia 
împăratului?” 

„Obstacolul care stă în calea acestei legături”, obiectă 
consulul Caius Pompeius, „este chiar legea romană, împăratul 
şi Agrippina sunt rude de sânge.” 

Pallas răspunse cu un zâmbet subţire: „Oare de ce să nu 
legalizăm noi ceea ce, de la Caligula încoace, a devenit 
oricum obicei, şi anume ca împărații să se însoare cu femei 
din propria familie?” 

„În privinţa asta, Agrippina are într-adevăr foarte multă 
experienţă!”, strigă Ollius, făcând aluzie la relaţia pe care a 
avut-o cu fratele ei, Caligula. 

Pallas continuă să vorbească, de parcă nu ar fi auzit 
intervenţia: „E drept că la noi, la romani, căsniciile cu fiice ale 
fraţilor sunt neobişnuite, în alte ţări, ele sunt însă un adevărat 
obicei. Şi chiar în ultima vreme, legislaţia noastră s-a 
modificat fundamental. Astăzi sunt permise lucruri care ieri 
mai erau încă interzise, în schimb sunt pedepsite lucruri care, 
taţilor noştri, nu le atrăgeau nicio pedeapsă. De ce să nu aibă 
voie Claudius să se însoare cu Agrippina, mai cu seamă că el 
nu face niciun secret din faptul că înclinația lui pentru ea o 
depăşeşte cu mult pe aceea a unchiului.” 

Cuvântarea lui Pallas îi convinse pe senatori. După o 
discuţie scurtă, ei luară decizia să-i recomande împăratului 
căsătoria cu nepoata lui, Agrippina. Când porţile Curiei fură 
deschise şi senatorii începură să se reverse afară, vestea se 
răspândi în Forum cu iuţeala unui incendiu. Pallas pregătise 
totul. Oamenii se adunau în grupuri şi alcătuiau coruri care 
strigau: „Agrippina pentru împărat! Agrippina pentru 
împărat!”. Astfel ei trecură pe străzile care duceau spre palat, 


unde se adunase o mare mulţime de oameni care-şi 
manifesta dorinţa strigând: „Agrippina pentru împărat!” 
x kx * 

Pe Via Ostiensis, şirurile de care, catâri şi cărăuşi de marfa 
păreau să nu se mai sfârşească. Incărcaţi cu avutul lor, de 
cele mai multe ori sărăcăcios, evreii se străduiau să ajungă în 
port, acolo unde era deja pregătită o flotă de două sute de 
corăbii comerciale. Un decret al împăratului îi exilase pe toţi 
evreii din Roma. În decret se spunea că ei erau o permanentă 
sursă de răzmeriţă şi că se împotriveau majestăţii sale 
împăratului. După ce aduceau la Roma cereale din Egipt şi 
Africa de nord, la întoarcere, corăbierii îi luau la bord pe evrei 
- un exod nemilos. 

Copiii şi oamenii tineri plângeau. Ei se născuseră la Roma, 
aici se simţiseră acasă şi nu voiau să plece într-o ţară străină. 
Familii întregi fuseseră destrămate, mulţi evrei îşi pierduseră 
urma, fugiseră din urbe, îşi cumpăraseră documente de 
cetăţenie falsificate. Jumătate din evreii din Roma reuşiseră, 
poate, să se sustragă ordinului de expulzare într-un fel sau 
altul. Dar alte mii dintre ei nu aveau ce face. Ei îşi purtau 
legăturile în spinare şi cântau cântece sfâşietoare de jale, 
care trezeau un sentiment de compasiune până şi în sufletele 
atât de aspre ale romanilor aflaţi pe marginea străzii. Ostia 
era un oraş-port, cu mai multe feţe. În jurul portului propriu- 
zis care, de când venise la putere Claudius, era un singur 
şantier, se îngrămădeau casele micuţe ale pescarilor şi 
vaporenilor, prăvălii, bordeluri şi depozite de marfă. În centrul 
oraşului fuseseră construite prepodenrent acele insulae cu 
patru etaje. In districtele de la margine locuiau, dimpotrivă, 
oamenii de afaceri bogaţi şi romanii bine situaţi, şi anume, în 
vile generoase, asemenea celor dintr-o luxoasă staţiune 
marină. 

Lângă digul portului, chestorii din Ostia organizaseră 
puncte de înregistrare. Fiecare evreu care se îmbarca pe o 
corabie trebuia să se înregistreze. Coada alcătuită din oameni 
care plângeau sau priveau resemnaţi în gol ajungea de la dig 
până la vărsarea Tibrului. Frica de viitor li se putea citi pe 
faţă. 


Vitellius se agita de-a lungul şirului lung de oameni. 
„Cunoşate cineva o fată pe nume Rebecca?”, întreba el tot 
mereu. Unii scuturau din cap, alţii răspundeau că ştiau pe 
cinvea cu numele Rebecca, dar de fiecare dată constata că 
nu era vorba de aceea pe care o căuta el. Merse mai departe, 
privirea lui cercetă nenumărate chipuri, din care se întorceau 
priviri pline de durere şi suferinţă. Rebecca nu era de găsit. 

Poate că şi ea se ascunsese, poate că reuşise să fugă de 
soldaţii împăratului. La capătul cozii, Vitellius văzu corăbii 
fără număr, care ancoraseră aici, veliere burtoase, cenușii de 
la praful de cereale, vase primitive, fără niciun fel de 
amenăjări pentru transportul de oameni. Până la o sută de 
evrei erau mânaţi și înghesuiți pe câte o astfel de corabie, 
unde încercau să-şi găsească un locşor în care să-şi poată 
depune legăturile, să se aşeze sau chiar să se întindă. 

„Nu eşti tu tinerelul care, nu de mult, m-a întrebat de 
Kaatha?” Vitellius se întoarse şi-l recunoscu pe bărbatul 
căruia i se adresase atunci, în Transtiberim. „Da, eu sunt 
acela”, spuse Vitellius, „e şi el aici?” - Străinul tăcea; Vitellius 
aştepta un răspuns. „Ai văzut-o cumva pe Rebecca?”, întrebă 
el din nou. 

„Pe Rebecca? - Da”, spuse omul. „Dar,” - el se uită în jur să 
vadă dacă nu trăgea careva cu urechea - „Kaatha a reuşit să 
rămână.” 

„Şi o lasă pe Rebecca să plece singură?” 

Evreul ridică din umeri. 

„Şi Rebecca unde e? Am căutat-o pretutindeni.” 

„Acolo”, îi răspunse bărbatul. „Trebuie să fie într-una din 
primele corăbii.” 

Vitellius îi mulţumi şi porni în fugă spre direcţia pe care i-o 
indicase străinul. Grăbiţi, ochii lui străbătură vălmăşagul de 
oameni şi de bagaje de la bordul vaselor. Şi iat-o - înghesuită 
într-o corabie - iat-o şezând pe Rebecca, cu capul sprijinit în 
palme şi privirea îndreptată spre uscat. 

„Rebecca!”, strigă el şi începu să-şi agite ambele braţe. 
„Rebecca!”, zbieră el cât putu de tare. Comenzile echipajului, 
care tocmai se pregătea să ridice pânzele, acoperiră 


strigătele lui Vitellius. Atunci, el îşi smulse tunica de pe trup şi 
se aruncă în mare. 

Pe corabia care tocmai ridica ancora cineva îl zări pe 
bărbatul care înota în mare. Acela îi făcu un semn Rebeccăi şi 
îi atrase atenţia supra lui. Acum îl recunoscuse şi ea. 
Disperată, ea îi împinse în lături pe oameni şi ajunse până la 
peretele  bordului. „Vitellius! Vitellius!” Rebecca întinse 
braţele spre el, neajutorată. Ochii ei plângeau, gura ei încerca 
să schiţeze un zâmbet ezitant, în timp ce capul ei se mişca 
dintr-o parte într-alta. Expresia de pe chipul ei marcat de 
durere părea să formuleze o singură întrebare: de ce? 

Vântul se repezea cu zgomot în pânze şi împinse corabia 
dinspre dig înspre larg. Epuizat, Vitellius înotă înapoi la mal şi 
privi în urma corăbiilor care ridicau ancora una după alta 
îndreptându-se spre orizontul nesfârşit. El ştia că acolo, în 
larg, undeva în orizontul acesta dispărea fericirea vieţii lui. 

x x * 

Cel mai mare şantier din tot Imperiul roman se afla la est 
de Roma, în apropierea oraşului Alba Fucens, unde 30.000 de 
sclavi munceau de aproape unsprezece ani zi şi noapte. 
Obiectivul giganticului proiect era asanarea lacului Fucino, în 
care nivelul lacului oscila într-una. Cezar însuşi plănuise deja 
asanarea lui, acțiune ce promitea o suprafață de păşune 
mare de 150 de kilometri pătraţi. 

Ambiţioasa inițiativă ajunsese să se transforme într-un 
proiect de prestigiu din cauză că Narcissus, conducătorul 
lucrărilor de planificare, încerca să supraliciteze în disputa cu 
rivalul său, Pallas, celălalt consilier al îmăratului. Pallas era, 
fără doar şi poate, cel mai influent bărbat din Roma după 
împărat, şi asta, de când o popusese în Senat pe Agrippina 
drept soţie a împăratului şi de când Claudius se căsătorise cu 
Agrippina. Între timp, era un secret public faptul că această 
căsnicie nu era tocmai fericită. Agrippina acapara tot mai 
multă putere de partea sa. Şi, deoarece avusese o relaţie cu 
Pallas, acesta din urmă era un fel de împărat din umbră. 
Romanii se temeau de influenţa lui. 

Narcissus îi recomandase împăratului proiectul acesta de 
miliarde cu motivaţia că, dacă el l-ar prelua, s-ar găsi destui 


romani bogaţi care să asaneze lacul şi care să ia apoi terenul 
fertil, astfel câştigat, în proprietatea lor. Pentru a se deversa 
apele lacului, trebuia săpat un canal lung de cinci kilometri şi 
jumătate care se vărsa într-un fluviu. In acest scop, trebuia 
străpuns un munte imens şi văi întregi urmau să fie 
regularizate. Această muncă era executată, în ture de câte 
opt ore a câte zece mii de oameni, de către sclavi, prizonieri 
de război sau condamnaţi pentru delicte grave de pe întreg 
cuprinsul imperiului, cărora li se lăsase libertatea să aleagă 
între pedeapsa cu moartea şi munca forţată pe lacul Fucino. 

Din această cauză, de unsprezece ani, uriaşul şantier de pe 
lacul Fucino era scena unui mare număr de bătăi şi omoruri. 
Femeile evitau zona, făcâd un ocol mare. O bucată de carne, 
câteva fructe, o monedă mică erau adeseori prilejul unor 
adevărate bătălii între găşti. Aceşti paria ai societăţii romane 
erau cazaţi în corturi şi hrana lor era asigurată de imense 
bucătării de campanie. In timpul orelor de muncă, ei luau 
pământul cu palmele goale şi-l aruncau în coşuri de nuiele, 
cărându-l apoi în pas alergător în locurile prevăzute pentru 
asta. In această imensă aglomerare de bărbaţi existau 
numeroase amoruri şi intrigi. Cine nu murea de foame şi de 
epuizare, se alegea cu capul crăpat în cine ştie ceartă sau 
încăierare. In afară de viaţă, bărbaţii aceştia nu prea aveau 
nimic de pierdut - iar această viaţă a lor, numai demnă de 
trăit nu era. 

Când canalul fusese terminat, Narcissus organiză, pentru 
împărat, înainte ca ultimul baraj de pământ să fi fost înlăturat 
şi ca apa să înceapă să curgă din lac, o serbare de proporții 
incredibile. Claudius a dorit ca navele de război să ofere o 
veritabilă bătălie navală. In scopul acesta, ambarcaţiunile 
trebuiau transportate pe uscat kilometri întregi pentru a fi 
apoi puse pe apă la faţa locului. Ele aveau nevoie de 19.000 
de oameni în total, pentru a avea echipaje complete. Pentru 
recrutarea acestora, Claudius a deschis porţile închisorilor, 
dar i-a angajat şi pe cei mai puternici dintre muncitorii de la 
canal. Pentru ca unul sau altul dintre marinari, ori chiar 
echipaje întregi, să nu-şi părăsească vasele şi să fugă, 
Narcissus a amplasat de-a lungul malurilor lacului bărci mari 


în poziţie de luptă. În ele, a postat mii de soldaţi care să 
zădărnicească orice tentativă de evadare cu sulița. 

În afara vaselor cu amatori au mai fost aduse şi echipaje 
veritabile, au fost implicate manipule şi escadre ale 
pretorienilor, ale căror vehicole erau dotate cu catapulte fiind, 
astfel, superioare tuturor celorlalte. Narcissus alesese şi 
gladiatori din Circus magnus, pentru a-i pune să lupte om la 
om pe punţile corăbiilor. Punctul culminant al luptelor de 
gladiatori trebuia să fie o nouă confruntare între Pugnax şi 
Vitellius. 

Graţierea lui Vitellius de către Messalina, condamnarea lui 
Şi, ulterior, salvarea lui de către intervenţia vestalei Tullia 
generase, la romanii atât de iubitori de bârfe, cel mai viu 
interes. Faptul că el nu îi ceruse vestalei aur şi bani, ci o nouă 
luptă împotriva temutului gladiator Pugnax, le provocase 
romanilor un uriaş entuziasm. Fie şi numai pentru faptul că 
nimeni nu credea că el l-ar fi putut învinge pe Pugnax, 
simpatia tuturor era de partea lui. 

Cu câteva zile înaintea marelui spectacol, romanii şi 
locuitorii din regiune sosiseră deja şi se instalaseră pe 
colinele din preajmă în corturi sau umbrare, printre negustorii 
gălăgioşi. Deoarece situaţia aprovizionării, în capitală, era 
iarăşi critică, romanii răsfăţaţi procurau alimente de la 
populaţia rurală, oferind, la schimb, articole de îmbrăcăminte, 
podoabe şi fel de fel de articole de uz casnic. Multe dintre 
vapoarele cu care evreii fuseseră scoşi din ţară nu ajunseseră 
la locurile de destinaţie; nimeni nu ştia prea bine din ce cauză 
- dacă din cauza unor furtuni ori pentru că echipajele ar fi fost 
copleşite de pasagerii fără voie. In orice caz, flota romană 
care transporta cereale nu mai dispunea decât de o treime 
din capacitatea obişnuită. Cerealele şi pâinea erau, în 
consecinţă, insuficiente. Pentru a evita tulburările sociale, 
Claudius folosi o reţetă de atâtea ori verificată: el puse să se 
organizeze o mare serbare. 

Colinele populate de oameni din preajma lacului Fucino îi 
confereau peisajului aspectul unui imens amfiteatru. 
Vânzătoii de cereale ofereau, în ulcioare de lut, limonadă cu 
oţet, negustorii de orătănii din Campagna frigeau pui, fumul 


gras urca dinspre focurile negustorilor de peşte, iar 
prostituatele de la Circus maximus îşi mutaseră pentru o 
vreme reşedinţa şi-şi ofereau serviciile pe pajiştea înverzită. 
Soţiile furioase se păruiau pe la spatele bărbaţilor lor. 
Tufişurile de pe malul lacului erau insuficiente, de aceea, 
încurajați de îndemnuri vulgare, oamenii îşi făceau treaba sub 
ochii tuturor. _ 

Sunetele fanfarei anunțau sosirea împăratului. Inconjurat 
de treizeci de pretorieni cu scuturi roşii, care loveau de-a 
valma în mulţime, atunci când poporul nu se trăgea înapoi, el 
păşi spre tribuna împodobită festiv de pe malul lacului. 
Claudius purta o mantie somptuoasă de comandant de oști, 
tivită cu aur, dar capul lui chel şi mersul şchiopătat nu puteau 
să te facă să nu-i ghiceşti vârsta. Cu totul altfel stăteau 
lucrurile cu femeia care îl însoțea: Agrippina. 

Intr-un veşmânt transparent, ţesut cu fir de aur, cu capul 
cu pieptănătură severă lăsat puţin pe spate, ea nu-i lăsa 
publicului care aplauda politicos nici cel mai mic dubiu în 
ceea ce priveşte răpsunsul la întrebarea care dintre ei doi 
deţinea cu adevărat puterea. Agrippina le zâmbea maselor, 
cu toate că abia dacă era cineva care să-i întoarcă zâmbetul. 

Tribuna de onoare cuprindea aproape o mie de spectatori, 
senatori, înalţi funcţionari şi preoţi, care îşi aveau locurile lor 
de onoare şi în Circus maximus. Nimănui nu-i scăpă faptul că 
nu împăratul dădu semnul de începere a jocurilor, ci 
Agrippina. Intr-o larmă asurzitoare de tobe, ţimbale şi 
trâmbiţe, cincizeci de nave echipate cu cârlige de abordaj 
porniră unele spre altele. Cei care mânau sclavii îi biciuau pe 
vâslaşii care şedeau în câte două şi trei rânduri suprapuse. 
Curelele de piele mânijite cu sânge lăsau urme de nevindecat 
pe spinările sclavilor înlănţuiţi, crestându-le pielea adânc. 
Ordinele tăioase răsunau pe deasupra lacului. Cu cât se 
deplasau mai repede navele, cu atât mai excitat striga 
publicul, cu atât mai tare striga şeful vâslaşilor: „Citius, citius 
- mai repede, mai repede!” 

Trosnind, pintenul de abordaj al unei trireme se înfipse în 
burta primei nave. Apa începu să intre, trăgându-o cu prova 
în jos. Din cauză că pintenul de fier se înfipsese adânc, şi 


celălalt vas fu împins în jos. Acum, şi alte nave se izbeau una 
de alta, câteva se răsturnară. Sclavii urlau: înlănţuiţi de 
băncile lor, ei se scufundau în adâncuri. Într-o porţiune a 
lacului se prinseseră unul într-altul cel puţin douăzeci de 
vase. Cu vâslele, cu bâte şi cu săbii scurte, echipajele se 
luptau între ele, încercau să se împingă unul pe altul în apă 
sau să le reteze braţele scalvilor de la vâsle pe una din părţi, 
ca să facă nava imposibil de manevrat. Urletele lor de durere 
nu răzbăteau până la mal; publicul zbiera de încântare şi 
acoperea larma acţiunilor de luptă. De undeva fu aruncată o 
făclie aprinsă sub puntea unei ambarcaţiuni, în câteva 
secunde, vapoarele erau deja în flăcări. Fumegând şi sfârâind, 
primul dintre ele se aşeză pe o parte şi dispăru, bolborosind, 
sub suprafaţa apei, care începu să se coloreze în brun şi roşu. 
Cadavre cu braţele şi picioarele desfăcute pluteau pe lac, 
printre braţe retezate, bâte şi scuturi. Membri ai echipajelor, 
care încercau să se salveze înotând până la malul apropiat, 
erau împiedicaţi de paznici să iasă din apă. Cu picioarele, 
aceştia le împingeau capetele sub apă, în vreme ce alţii 
înfigeau suliţele în ei până când aceia nu mai dădeau niciun 
semn de viaţă. 

In timp ce pe apă era în plină desfăşurare bătălia navală, 
sub tribună, acolo unde se aflau sălile de aşteptare şi 
vestiarele gladiatorilor, se întâlneau doi bărbaţi care nu se 
mai văzuseră de luni de zile: Vitellius şi Pugnax. 

Pugnax îşi abandonase cariera din Circus maximus, 
evident, din cauza dezamăgirii cauzate de faptul că, după 
executarea lui Sulpicius Rufus, nu fusese numit urmaşul 
acestuia. El îşi câştigase rapisul, bastonul libertăţii, de 
douăzeci şi unu de ori, prin douăzeci şi una de victorii, aşadar 
avea dreptul să renunţe oricând. Gurile rele împrăştiaseră 
zvonul că, pentru declaraţiile făcute de el la procesul 
împotriva conspiratorilor, ar fi primit o sută de mii de sesterţi 
de la cineva din anturajul împăratului. Dar dorinţa lui Vitellius 
îl atinsese pe Pugnax în onoarea lui. Dacă ar fi refuzat 
această luptă, el şi-ar fi pierdut renumele şi ar fi trecut drept 
laş. Nu avea cum să refuze. 


După graţierea lui nesperată, Vitellius se întorsese la şcoala 
de gladiatori. Lentulus, noul conducător, a ştiut cum să 
aplaneze, cu tact, tensiunile dintre tânărul gladiator devenit, 
dintr-o dată, atât de popular, şi echipa gladiatorilor cu ştate 
vechi de serviciu. Vitellius se dedicase cu mai multă duritate 
ca oricând disciplinelor de luptă, el se apărase bărbăteşte 
împotriva urşilor din Alpi şi a râşilor din Tracia. Chiar şi în 
lupta cu pumnii ieşise în evidenţă şi ajunsese să-şi antreneze 
muşchii asemenea unui sclav celt. 

Acum, Pugnax păşi în calea lui Vitellius, scoase un cocoş cu 
capul retezat, dar care mai palpita, şi i-l aruncă lui Vitellius la 
picioare. „Fie ca acest animal al ghinionului să-ţi aducă 
ghinion”, şuieră el printre buzele strânse. Vitellius făcu un pas 
înapoi. El se uita, fără să înţeleagă, la cocoşul care murea. 
Când îl privi pe Pugnax, în ochii săi licărea o ură rece. El nu 
spuse niciun cuvânt. Deodată, însă, îşi scuipă adversarul în 
faţă. Dintr-un salt, Pugnax se aruncă asupra lui. „Jigodie ce 
eşti!”, strigă el, am să-ţi rup toate oasele. Dar băiatul reuşi să 
scape cu iscusiţă din strânsoarea turbatului. 

Sclavii care-i aşteptau ca să-i ungă îi despărţiră din 
încăierare şi-i duseră pe cei doi în colţuri opuse, ca să-i 
pregătească pentru luptă. 

„E turbat de furie”, îi spuse lui Vitellius secundantul său, „ai 
mare grijă!” 

Vitellius răspunse liniştit: „Furia lui e aliatul meu cel mai de 
preţ; fiindcă, în arenă, nu burta e cea care învinge, ci capul!” 
Sclavul îl bătu pe umăr plin de admiraţie. „Ai să învingi, 
Vitellius. Dreptatea are să învingă.” - „Da”, spuse Vitellius, 
„nu-mi pare rău că l-am provocat la luptă.” 

Tribunele se zgâlţâiau sub agitația publicului, structura de 
susţinere ameninţa să se părăbuşească în orice moment. 
Sclavii care ţineau armele şi scuturile aruncau priviri speriate 
în sus, spre grinzi. 

Vitellius lupta ca trac, Pugnax ca samnit, disciplina 
preferată a împăratului Claudius. Amele şi echipamentele cu 
totul diferite presupuneau şi tehnici de luptă care nu aveau 
nimic în comun. 


Samniţii luptau cu o sabie scurtă şi dreaptă şi cu armuri 
grele, tracii, dimpotrivă, cu sabie curbă şi cu un coif cu 
apărătoare pe faţă. Pe braţul drept, ei purtau un bandaj şi la 
tibiile ambleor picioare aveau apărători din piele, în vreme ce, 
la samniţi, numai piciorul stâng avea tibieră. In timp ce 
samniţii se ascundeau după un scut lung şi greu din piele, 
tracii foloseau doar un scut mic şi rotund. Unei mai bune 
protecţii, pe care o oferea cel dintâi, cel de-al doilea îi opunea 
o mai mare mobilitate. 

A durat mult şi a fost nevoie de o mare experienţă, până 
când echipamentele gladiatorilor au fost fixate pe ei. Pugnax 
şi Vitellius se supuneau procedurii, în vreme ce fiecare îl fixa 
pe celălalt din colţul lui. Privirile pline de ură ale celor doi 
păreau să spună acelaşi lucru: „Eu am să te ucid. Eu - pe 
tine.” 

Cei doi gladiatori fură conduşi afară. Sclavii le purtau 
armele. Când Vitellius ieşi din încăperea întuncată de sub 
tribună în lumina puternică a soarelui, i se oferi o privelişte 
înspăimântătoare. Apa cea verde a lacului Fucino se colorase 
în roşu. Părţi ale epavelor, făcute ţăndări şi carbonizate, 
pluteau pe suprafaţa apei, printre cadavre cu veşmintele 
umflate. Încă mai existau naufragiaţi care încercau să ajungă 
la mal; dar nici măcar unul nu a reuşit să treacă de barajul 
paznicilor. De fiecare dată când unul dintre aceşti nefericiţi 
ajungea la barajul din bărci, paznicii îl călcau pe mâini şi, fără 
niciun pic de milă, îi dădeau, cu lancea, lovitura mortală. Pe 
mal, spectatorii urlau de bucurie. 

Vitellius şi Pugnax urcară, însoţiţi de purtătorii de arme, la 
bordul a două vapoare care îi aşteptau de-a stânga şi de-a 
dreapta tribunei. Câte şaisprezece vâslaşi, comandanţi de un 
maistru care mânuia biciul, le-au conferit ambarcaţiunilor o 
viteză mare şi cea mai bună manevrabilitate. Fără pinte de 
abordaj şi fară niciun fel de blindaj, vasele le serveau 
gladiatorilor numai ca platformă de luptă, ca arenă 
mişcătoare. 

Acum, luptătorii îşi luară o postură marţială. Vitellius îşi 
primi sabia curbată, lui Pugnax îi fu înmânată sabia scurtă. Ca 
la un ordin, cei doi îşi întinseră armele spre cer şi strigară în 


sus, spre tribune: „Ave, Cezar, muritorii te salută!” Se vedea 
cum împăratul îşi ridică braţul, plin de mândrie, şi salută într- 
o parte şi într-alta. Femeia care şedea lângă el privea, 
indiferentă, spre cer. În vreme ce ambarcaţiunile celor doi, cu 
figurile lor de galion, înarmate până în dinţi pe punte, se 
îndepărtau într-un arc amplu pe lac, la tribună se încinse o 
discuţie aprinsă, care dintre cei doi oponenți avea şansele 
cele mai mari. La tarabele caselor de pariuri, şansele erau 
apreciate la 2:1 pentru Pugnax; căci Pugnax continua să 
treacă drept invinvibil. Nu la fel stăteau lucrurile în rândurile 
oaspeţilor de onoare. 

„El nu mai este un tiro”, se aprinse soţia unui senator, „a 
trecut de stadiul de recrut. Orzul i-a umflat muşchii, dar talia 
îi este la fel de subţire ca aceea a unui actor care joacă rolul 
Elenei.” 

Pe soţul ei, vorbele acestea nu părură deloc să-l bucure. 
„Păcat de anii lui frumoşi, care se vor pierde!”, repeta el într- 
una. „Păcat de anii lui frumoşi care se vor piede!” 

Asta avu darul să o înfurie pe femeie: „Cu sângele fierbinte 
al lui Pugnax o să poţi să-l vindeci pe frate-tău de epilepsie”, 
strigă ea nervoasă. Sângele cald al gladiatorilor ucişi avea 
mare căutare, era considerat un panaceu universal. 

„luţeala lui va fi cea care va decide lupta”, cosidera 
consulul Quintus Veranius, care vorbea cu însoţitorul din 
stânga lui, „Pugnax a ales armele neadecvate pentru această 
luptă.” 

„În ultima vreme nu s-a mai antrenat”, obiectă însoţitorul 
lui. „Eu cred că a ales armele potrivite. Vitellius, care este 
mai rapid, nu o să aibă ce să-i facă, fiindcă Pugnax pare el 
mai greoi, dar nu-i oferă nicio suprafaţă de atac. Şi, fiind mult 
mai experimentat, el va aştepta prilejul şi-i va administra 
lovitura mortală.” 

Consulul era de altă părere, subliniind-o cu un gest al 
mâinii: „Puştiul îşi cunoaşte adversarul. Este inteligent şi are 
mai multă putere decât avea la prima lui luptă. Vitellius are 
să caute să decidă lupta rapid. La urma urmelor, el ştie că 
timpul lucrează în favoarea lui Pugnax!” 


„Păcat de anii lui frumoşi care se vor pierde!”, constată 
senatorul pentru a nu se ştie câta oară. 

La vederea tânărului Vitellius, o romană deosebit de 
elegantă, căreia doi sclavi cu pielea închisă la culoare îi 
făceau vânt cu două evantaie mari din pene de struţ, fu 
cuprinsă de entuziasm, îşi aruncă în sus perna de pe scaun şi 
exclamă: „Ah, cât o s-o invidiez pe Venus Anadyomene, dacă 
puştiul o să se scufunde la ea, în apă!” 

Un răpăit de tobe vesti începutul luptei, reducând tribunele 
la o tăcere încordată. Acum, cele două nave ale gladiatorilor 
stăteau faţă în faţă, la o distanţă de douzeci de metri. Doi 
sclavi le înmânară luptătorilor scuturile. Toată lumea aştepta 
cu încordare semnalul trâmbiţelor. Pugnax privea concentrat 
scândurile punţii. Vitellius aruncă o privire spre țărm. 
Spectatorii de pe coline se ridicaseră. Împăratul zăcea, moale, 
în jilţul lui şi-şi întinse picioarele în faţă, în spatele lui putea fi 
recunoscut Narcissus iar Pallas şedea lângă Agrippina. 

In faţă, în primul rând, şedeau preoţii, iar în mijlocul lor, 
vestalele. Lui Vitellius i se păru a o recunoaşte pe Tullia, cea 
care îi salvase viaţa. Nu încăpea nicio îndoială, chiar dacă 
toate arătau la fel, voalurile albe peste părul tuns scurt, 
trebuia să fie Tullia. El o recunoscu după poziţia 
caracteristică, uşor înclinată într-o parte, a capului. 

Vitellius nu simţea niciun pic de frică. 

Atunci răsună semnalul de trâmbiţe. Vâslele 
ambarcaţiunilor se ridicară cu grijă, coborâră în apă, ieşiră din 
nou la suprafaţă. Cele două nave se apropiau, încet, una de 
alta. Pugnax se ascunsese în spatele scutului lung, astfel 
încât abia dacă putea fi recunoscut. Vitellius îşi ţinea scutul 
rotund lipit de partea stângă a trupului, balansându-și uşor 
sabia curbată în mână. Cu picioarele larg desfăcute, el luneca 
în direcţia din care venea adversarul lui. În vreme ce Pugnax 
stătea la pândă, încemenit în spatele scutului său, Vitellius îşi 
rotea sabia curbată în cercuri din ce în ce mai largi. Nu exista 
niciun dubiu în legătură cu cel care avea să deţină iniţiativa în 
această luptă. 

Să fi fost oare împrejurimile neobişnuite, conştiinţa de sine 
sporită sau, pur şi simplu, nevoia sălbatică de răzbunare, 


care-i răpise lui Vitellius orice urmă de frică? De câte ori nu se 
gândise el deja la moarte? De două ori o văzuse chiar venind 
spre el: dar acum? - Nu. El ştia că avea să învingă şi să-i 
împlânte odiosului denunţător sabia între coaste, fără să-i mai 
dea cuiva posibilitatea să-l graţieze. Doar că trebuie să fie 
iute, iute ca fulgerul, el trebuie să fie atât de iute, încât 
Pugnax, în armura lui greoaie, să nu aibă timp să reacționeze. 
Dar oare cum putea să ajungă la el, de vreme ce scutul lui 
nu-i lăsa nicio zonă pentru atac. Pugnax era vulnerabil numai 
din spate. 

Vitellius îi facu un semn cu bărbia maestrului său să facă o 
manevră bruscă prin stânga. Dintr-o dată, vâslele biciuiră 
apa. Ca un cal în galop, prova se ridică din apă, apoi cobori 
din nou. Vitellius încerca să-şi balanseze sabia lui curbă în 
acelaşi ritm. Cursul celor două nave era calculat atât de 
strâns, încât, dacă ele nu s-ar fi atins la provă, atunci aveau 
să se atingă fără îndoială la mijloc. Acum, nu mai erau nici 
măcar doi metri ca să le despartă. Vitellius văzu foarte bine 
cum Pugnax îşi corecta poziţia cu paşi minusculi, astfel încât 
să nu ofere nici cea mai mică zonă descoperită. Braţul drept 
cu care rotea sabia ajungea deja la înălţimea capului. Atunci, 
în momentul în care cei doi gladiatori stăteau faţă în faţă la 
aceeaşi înălţime, se petrecu ceva cu totul şi cu totul 
neaşteptat, un lucru pe care nu contase absolut nimeni. Un 
strigăt de groază răsună, la unison, de pe mal. Vitellius îşi 
aruncă scutul în apă. Pugnax nu se aşteptase la una ca asta; 
încă înainte ca el să poată reacţiona la acest gest nebunesc, 
Vitellius se folosi de elanul săbiei lui îndoite şi ateriză dintr-un 
singur salt pe puntea vasului inamic. Mişcarea de balans 
produsă de el îl obligă pe Pugnax să-şi îndepărteze picioarele 
ca să-şi menţină echilibrul. Dar abia dacă pulpa gladiatorului 
apucă să iasă de după adăpostul scutului, că sabia îndoită a 
celuilalt şuieră deja prin aer, retezându-i dintr-o lovitură 
piciorul. Pugnax scoase un urlet, scutul îi căzu în faţă, Vitellius 
sări într-o parte, dar sabia lui era din nou sus, de unde îl lovi 
pe Pugnax, îndoit, aflat în cădere, în ceafă, între omoplaţi. Un 
zgomot înfundat, ca şi când un topor bont ar fi spart un bloc 


de cărbune. Sabia rămase înfiptă. Pentru o clipă, Vitellius se 
opri; apoi, cu piciorul, îl împinse pe muribund în apă. 

Treptat, aplauzele mulţimii cuprinse de delir ajunseră la 
Vitellius ca de la o mare depărtare. Speriat, el se holba la 
cadavrul care plutea în apa în care el îl aruncase, iar 
sentimentul de satisfacţie se amesteca acum cu unul de 
vinovăţie. Lui Vitellius îi era scârbă de sine însuşi. Nu mai 
avea aer. Dar, cu cât vasul se apropia de țărm, cu atât 
ovaţiile publicului deveneau mai puternice, mai demente. 
Buchete de flori fură aruncate în apă, de la tribuna de onoare 
fluturau, delicat, eşarfe colorate. Şi, încet-încet, în mintea lui 
îşi făcu loc conştiinţa faptului că acest spectacol, această 
jubilaţie emfatică îi era dedicată lui, cârpaciul de cazane 
Caius Vitellius din Bononia. 

Cu mult efort, aproape neajutorat, el încercă să-şi ia 
expresia triumfală a învingătorului, să salute publicul. El o 
făcu şi constată, cu uimire, cum fiecare dintre mişcările sale 
genera o reacţie produsă de mii de glasuri. Cu cât mai sus îşi 
înălța el braţele, cu atât mai puternic jubilau tribunele. Cu cât 
mai ferme erau mişcările lui de braţe, cu atât mai strident 
chiuiau femeile. incepu să resimtă o senzaţie plăcută la jocul 
acesta dintre mase şi idolul lor. 

Vasul a fost tras la mal în dreptul tribunei şi Vitellius a fost 
luat în primire de doi sclavi. Narcissus cobori scara acoperită 
de un covor roşu şi-i aruncă lui Vitellius băţul libertăţii şi o 
pungă cu bani, ca răsplată pentru învingător. Vitellius îi 
mulţumi cu o mişcare scurtă a capului. Oaspeţii de onoare 
aflaţi în tribună îl aplaudau în picioare; consuli, senatori şi 
preoţi, oamenii cei mai de vază din Roma îl aplaudau pe el, 
Vitellius. El inhală aplauzele lor aşa cum ar fi tras în plămâni 
aerul răcoros al înserării după o zi fierbinte. Apoi, privirea lui 
o descoperi pe Tullia. Ea stătea la numai câţiva paşi de el, 
frumoasă ca o statuie, la fel de delicată ca Rebecca. Ea 
surâdea. Atunci când Vitellius o privi pe frumoasa preoteasă, 
ea îşi cobori privirea, cuviincios. Da, el văzu cât se poate de 
limpede roşeaţa care îi cuprinsese obrazul. Vitellius îşi adună 
tot curajul, păşi în faţa vestalei şi se înclină. Tullia mulţumi cu 


o înclinare a capului. Mulţi dintre cei aflaţi în tribune ştiau ce 
semnificaţie avea gestul acesta. 

Consulul Quintus Veranius îl trase de mânecă pe însoţitorul 
aflat în dreapta: „Trebui să ştii, Plinius, că gladiatorul fusese 
condamnat la moarte. Pe drumul spre locul execuţiei, el s-a 
întâlnit cu vestala, care în felul acesta i-a dăruit viaţa.” 

„Dar care era delictul pe care tânărul trebuia să-l plătească 
cu viaţa?” 

„Se spune că ar fi fost implicat în complotul pus la cale de 
Messalina. Dar lucrul acesta este destul de neclar. E foarte 
posibil ca aceste acuzaţii să se fi bazat pe o rivalitate 
personală între el şi Pugnax...” 

„Acel Pugnax?”, întrebă Plinius scuturând din cap şi 
arătând spre lac. 

„Da”, răspunse Quintus Veranius, „ziua de astăzi a adus 
sfârşitul unei duşmănii de moarte.” 

„De necrezut”, spuse Plinius, „în niciuna dintre 
numeroasele mele campanii militare prin ţinutul germanilor 
nu am întâlnit un asemenea destin omenesc. Acesta este, 
într-adevăr, un destin care se cuvine a fi transmis posterităţii. 
Trebuie să fac cunoştinţă cu gladiatorul acesta.” 

Consulul râse tare: „Pot deja să-mi dau seama că romanii 
au pierdut un ofiţer excelent şi au câştigat în schimb un 
scriitor în ascensiune. Dar ia spune-mi, Caius Plinius 
Secundus, nu eşti totuşi prea tânăr ca să te retragi într-o 
ocupaţie pentru vârstnici?” 

„Cine vorbeşte aici despre o ocupaţie pentru vârstnici? 
Războiul nu este părintele tuturor lucrurilor, spiritul este 
acela, care dă naştere la toate, până şi războiului. Oare este 
cazul ca literatura să fie lăsată în seama vârstnicilor? Tocmai 
îmi răsăsem pentru prima oară barba, atunci când, aflat în 
ţinutul triburilor germanice, mi-am scris cea dintâi operă, era 
vorba despre tehnica de luptă a cavaleriei noastre. O operă 
care s-a bucurat de recunoaştere; să fie ea mai rea numai din 
cauză că am scris-o la vârsta de douăzeci şi trei de ani?” 

„Cu siguranţă nu”, spuse consulul. 

„Niciodată nu este prea devreme pentru ca un sciitor să-şi 
înceapă meşteşugul”, începu Plinius din nou să vorbească, 


„pentru o operă atât de importantă precum ştiinţele naturii 
probabil că o întreagă viaţă este prea scurtă.” 

Quintus Veranius arătă spre lacul pe ale cărui ape luptele 
gladiatorilor continuau. Vasele având la bord echipaje 
complete, dar incapabile de a le manevra, erau bombardate 
cu catapultele până se scufundau. Anvergura acestei serbări 
depăşea tot ceea ce se făcuse până atunci. Atunci când, 
târziu după amiază, distrugerea, măcelul şi  hăcuiala 
încetaseră în sfârşit, pe spectatori îi mai aştepta un spectacol 
cu totul şi cu totul aparte. 

Două mii de sclavi înarmaţi cu lopeţi şi cu coşuri s-au 
apropiat în grabă, pentru a străpunge şi ultimul dig de 
pământ, aflat în apropierea tribunei. Atunci, apele lacului 
aveau să se reverse în canal; şi, în cazul în care calculele erau 
corecte, lacul avea să se golească până la ultima picătură de 
apă. 

La început, un pârâiaş îngust îşi croi un drum sinuos prin 
spărtură, dar apa fu înghițită de pământ înainte să atingă 
fundul canalului. Treptat, pârâiaşul crescu, transformându-se 
într-un mic râu, săpându-şi un drum tot mai adânc prin 
pământ şi surpând ce mai rămăsese din malul care separase 
lacul de canal. În numai câteva clipe, râul se transformă într- 
un torent năvalnic, o spumă murdar-maronie care se revărsa 
cu zgomot în canal. Spectatorii începură să aplaude cu 
entuziasm, pentru că unii dintre sclavi, care subapreciseră 
viteza apei fură smulşi şi aruncaţi în valuri o dată cu malul 
care se surpase. 

Între timp, lăţimea şuvoiului o egalase pe aceea a 
canalului; dar apa continua să ia cu ea din ce în ce mai mult 
pământ din mal, nisip şi pământ continuau să se surpe în 
torent. În tribune, spectatorii începură să fie cuprinşi de 
nelinişte, căci nu mai erau decât câţiva metri care îi 
despărţeau de masa clocotitoare de apă. În vreme ce 
spectatorii din rândurile de sus continuau să aplaude, preoţii 
aflaţi în primul rând începură să-şi părăsească locurile. Chiar 
atunci, o bucată de pământ de mărimea unei case fu smulsă 
de apă, iar lemnul tribunei de onoare începu să scârţâie şi să 
trosnească. Spectatorii încremeniră. 


„Fugiţi!” De undeva se auzi, pentru a doua oară, strigătul 
„Fugiţi!” Acesta a fost semnalul care a declanşat o panică în 
masă. Narcissus îl trase cu el pe împăratul aflat în loja lui, 
fiind urmat de Pallas, care o ţinea pe Agrippina, cuprinsă de 
tremurat. Lovind în stânga şi-n dreapta, sclavii îi croiau drum 
perechii imperiale printre oamenii care fugeau. leşirea din 
stânga era blocată de ape, motiv pentru care toţi oaspeţii de 
onoare stăteau înghesuiți la ieşirea din dreapta. Scârţâitul 
tribunelor de lemn fu urmat de un trosnet puternic, bârnele 
începeau să se rupă, stâlpii la fel, scândurile tremurau sub 
picioare. Acela care, în această harababură fără seamăn, se 
împiedica sau aluneca, era pierdut. Picioarele călcau pe 
femeile căzute la pământ. Ţipetele şi frica de moarte îi făcu 
să-şi piardă cumpătul până şi pe aceia care, la început, 
reuşiseră să se stăpânească. Pentru a se apropia chiar şi 
numai cu un singur pas de ieşire, ei îl loveau cu pumnul în 
cap pe cel aflat în faţa lor, îl izbeau cu genunchii, pentru ca 
acela să se prăbuşească, pentru ca apoi să treacă peste el 
mai departe. 

Atunci când îşi dăduse seama de panica declanşată în 
tribune, Vitellius forţase una dintre intrările care duceau spre 
băncile spectatorilor. O căuta pe Tullia; dar, cu toate că, în 
veşmântul ei alb, vestala trebuia să sară în ochi, el nu reuşea 
s-o recunoască de sus. O fată aflată chiar în faţă, lângă 
balustradă, se afla cu siguranţă într-o situaţie periculoasă. 
Unde era însă Tullia? 

Din numai câţiva paşi repezi, Vitellius ajunse la loja 
imperială, acum părăsită. In mijloc, podeaua se spărsese 
deja. Prudent, Vitellius se strecură până spre mijloc, de unde i 
se oferea cea mai bună perspectivă în jos. Podeaua era 
îngrijorător de fragilă. Jos, lângă balustrada care acum era 
deja suspendată deasupra apei, Vitellius recunoscu patru 
voaluri albe. 

Nu stătu prea mult pe gânduri. Cu o săritură îndrăzneață, 
se aruncă din loja imperială în mijlocul oamenilor care urlau şi 
loveau în jurul lor. O durere ascuţită îi străbătu coşul 
pieptului, el simţi cum, sub el, câţiva oameni se prăbuşiră; 
dar, orbit, având numai țelul înaintea ochilor, el se repezi cu 


capul şi cu pumnii în tot ceea ce îi bara drumul, până când 
ajunse să o apuce pe Tullia cu braţul drept. Ea era înghesuită 
în balustradă, la un pas de a leşina. Vitellius o trase de 
veşmânt, o smulse pe fată la sine şi o ridică pe un umăr. 

Cu braţul stâng o ţinea strâns pe Tullia, cu dreptul, el îşi 
croia drum printre oamenii cuprinşi de panică. Lucrul acesta 
era cu atât mai dificil, cu cât spectatorii din tribune se 
înghesuiau spre ieşirea din dreapta, în vreme ce Vitellius 
căuta să ajungă la intrarea aflată mai sus, în direcţia opusă. 
Treaptă cu treaptă, el se bătu, cu fata pe umeri, să-şi 
deschidă drum în sus. Acum abia băgă el de seamă că braţele 
fetei atârnau inerte. „Tullia!”, strigă el, „Tullia!” Vestala nu 
răspunse. „O, voi zei ai Romei”, se ruga Vitellius, luptând din 
greu pentru fiecare pas, „Jupiter Capitolinus, Vesta şi Roma, 
n-o lăsaţi pe slujitoarea voastră să păţească ceva. Faceţi o 
minune şi lăsaţi-o să trăiască. Aşa cum mi s-a întâmplat mie o 
minune şi am supravieţuit! Voi sacri zei ai Romei!” 

Rugându-se, Vitellius se eliberase din masa de oameni. 
Ultimii paşi până la lucarnă i-a făcu la iuţeală. Cu multă grijă, 
el o lăsă pe Tullia jos; apoi începu să tragă de lucarnă. 
Darânchizătoarea pe care, cu puţin timp înainte, o desfăcuse 
cu mâna, era înţepenită. Rama trosnea. Oricât trăgea şi 
împingea el de tare, ea rămânea închisă. Vitellius încercă să- 
şi vâre degetele în spaţiul dintre închizătoare şi ramă - 
zadarnic însă. Până la urmă, el îi smulse Tulliei fibula de aur 
pe care aceasta o purta pe veşmânt, pe piept, o introduse în 
crăpătură şi reuşi astfel să forţeze lucarna. Pe urmă, se 
strecură afară, luă fata pe ambele braţe şi o trase în interiorul 
tribunei. 

Încăperea sumbră era pustie. În mod evident, mulţi dintre 
gladiatori  profitaseră de panica generală şi fugiseră. 
Scârţâitul şi trosnetul stâlpilor şi grinzilor deveneau din ce în 
ce mai amenințătoare. Vitellius aruncă o privire îngrijorată 
spre grinzi, în timp ce o întinse pe Tullia pe o bancă. Abia 
acum văzu că preoteasa era goală. După ce el îi smulsese 
fibula, veşmântul ei alb se desfăcuse, permiţând privirii să 
admire în voie trupul alb, de vis, al acestei fete, doi sâni tari şi 
plini, care nu păreau a fi zărit vreodată vreo rază de soare, un 


buric rotund şi adânc şi părul întunecat de pe pubis. Era o 
imagine a feminităţii nepătate şi a frumuseţii fără cusur. 

Trupul acesta sacru nu fusese niciodată, până atunci, 
mângâiat de mâna unui bărbat. Vitellius simţi o dorinţă de 
nestăpânit de a alinta formele nobile, pure, ale acestui trup. 
Cu o mână tremurândă, el trecu peste gâtul şi sânii fetei, îşi 
lăsă apoi mâna să coboare între picioarele fetei, ceea ce îi 
dădu o senzaţie de parcă ar fi trecut cu mâna peste mătase 
răcoroasă. 

Vitellius se sperie. Mâna Tulliei cuprinsese deodată 
încheietura mâinii lui. El vru să-şi retragă mâna; dar fata i-o 
ţinea strâns. „Tullia”, spuse Vitellius, uimit. Vestala îşi 
deschise buzele, dar nu spuse niciun cuvânt. Nu făcea decât 
să-l privească şi să tacă. 

„Tullia”, repetă gladiatorul, „iartă-mă. M-am pierdut cu 
firea. lartă-mă!” 

„Nu ai pentru ce să-ţi ceri iertare”, şopti Tullia şi trase 
capul tânărului bărbat spre ea în jos. „Un sentiment cu care 
nu m-am mai întâlnit niciodată în viaţă mă face să uit de 
toate, numeşte-l iubire, numeşte-l pasiune. Nu pot să fac 
nimic împotriva lui, sentimentul e mai puternic.” 

„Dar eşti legată printr-un jurământ”, îi răspunse Vitellius. 

„Nu eu am făcut jurământul”, îl întrerupse Tullia, „părinţii 
mei au fost aceiea care m-au făcut vestală, de dragul 
renumelui familiei şi al gloriei...” 

„Tăcere”, spuse Vitellius, „mi se pare că am auzit paşi.” El 
privi, cu teamă, în încăperea sumbră. Tullia îl trase mai 
aproape de ea. Gladiatorul îi simţi corpul cum palpită. Ea îşi 
trecu, delicat, braţele pe după gâtul lui, Vitellius începu să 
cedeze şi să alunece, prudent, pe trupul acesta alb ca 
marmura. În acelaşi timp, genunchiul Tulliei îşi făcu loc între 
coapsele lui şi începu să se frece de mădularul lui, care, 
treptat, ameninţa să explodeze. Fură pe dată uitate 
împrejurările ireale, primejdioase, trosnetul grinzilor rămase 
neauzit. Cei doi nu se mai auzeau decât pe sine, fiecare 
auzea numai respiraţia grea a celuilalt, ei îşi închiseseră ochii 
şi acum încercau, mai întâi ezitant, apoi cu mişcări tot mai 
sălbatice, să se excite unul pe celălalt. 


Tribuna ar fi putut să se prăbuşească; în momentul în care 
Vitellius pătrunse în fata asta delicată, totul îi era indiferent. 
Tullia scoase un țipăt mic, apoi, corpul ei se cabră puternic, 
Vitellius îl apăsă cu forţă la loc. Astfel luă naştere un ritm 
încărcat de tensiune, care-i catapultă pe Vitellius şi pe tânăra 
preoteasă pe un alt plan al conştiinţei. 

Când cei doi se treziră, cu greutate, ca dintr-un vis profund, 
în faţa lor se ridica apariţia masivă a unui centurion care 
rânjea. El îşi ţinea coiful sub braţ, legănându-şi picioarul 
drept. „Oare nu este aceasta chiar Tullia”, întrebă el 
sarcastic, „cea mai tânără dintre vestale?” 

Fata şi gladiatorul se priviră unul pe altul. Vitellius îşi 
recăpătă cel dintâi controlul. „De unde o cunoşti?” 

„Fiecare roman le cunoaşte pe cele şase vestale - mai bine 
chiar decât pe consuli, care se schimbă de la un an la altul. 

Cu mişcări nervoase, Tullia încerca să-şi apuce veşmântul. 
Vitellius se ridică. „Cel mai bine ar fi să faci stânga-mprejur şi 
să dispari şi să uiţi tot ce-ai văzut!” 

„Ştiu şi eu dacă se poate uita vreodată una ca asta: o 
vestală, care se dăruieşte unui gladiator. Ştiţi amândoi că, 
pentru una ca asta, pe vestală o aşteaptă pedeapsa cu 
moartea.” 

„Taci”, strigă Vitellius. „Nu ai văzut nimic. Niciun om n-o să 
depună mărturie în favoarea ta.” 

„Ha-ha-ha”, râse centurionul, „tot ce trebuie să fac e să ies 
şi să aduc încoace câţiva spectatori...” 

Vitellius sări în sus, îşi înfipse mâinile în beregata celuilalt şi 
strânse până capul aceluia prinse o culoare roşu-închis. În 
ultimul moment, centurionul reuşi să-şi tragă sabia. El i-o 
propti lui Vitellius în abdomen. „Nu!” Strigătul puternic al 
Tulliei umplu încăperea. Vitellius se trase doi paşi înapoi. 
„Doar n-o să mă trimiţi în Hades atât de uşor”, rânji 
centurionul şi-şi propti vârful săbiei în gâtul lui Vitellius. „Aş 
putea să te ucid în clipa asta. Dar ce rost ar avea s-o fac? Cât 
valorează pentru tine viaţa ta şi a vestalei?” 

Vitellius, care nu era înarmat, îi aruncă centurionului punga 
de piele, premiul învingătorului. „Ai acolo premiul pe care mi 


l-am câştigat astăzi, 500 de sesterţi. Pentru banii ăştia ar 
trebui să munceşti un an de zile. Sper să-ţi ajungă!” 

„Pentru început”, spuse centurionul, uscat, şi-şi băgă sabia 
la loc. 

„Incă o dată aceeaşi sumă pentru Malius, centurionul!”, 
şuieră el, în timp ce mergea de-a-ndăratele spre ieşire, cu 
sabia întinsă înainte. „iți dau trei zile. Mă găseşti în cazarma 
de pe strada spre Ostia. Dacă s-ar întâmpla să nu faci rost de 
bani până atunci, poţi să rezervi deja un loc în lojă la 
înmormântarea preotesei vestale Tullia. Doar ştii şi tu că 
vestalele sunt îngropate de vii?” 

După ce şantajistul a dispărut, Vitellius şi Tullia şi-au căzut 
unul altuia în braţe. Tullia plângea, dar şi gladiatorul avea 
lacrimi în ochi. 

„Vino”, spuse el, „să plecăm de aici înainte să se 
prăbuşească tribuna peste noi!” Şi îşi puse mâna pe după 
umerii ei delicaţi. 


Capitolul VII 


La intrarea vilei, Vitellius fu întâmpinat de doi portari care l- 
au condus pe aleea cu chiparoşi până la corpul principal al 
casei. Pe ambele laturi ale drumului străjuiau statui lucitoare 
de marmură albă, alcătuind un contrast luminos cu 
trunchiurile străvechi, cu coaja groasă, cenuşie, ale copacilor. 
Incă de departe se auzea clipocitul apei din Nympheum, 
bazinul înconjurat de coloane, căptuşit cu mozaic albastru 
precum cerul şi care se lua la întrecere cu soarele în jocul 
zglobiu al razelor reflectate de unde. Aşa trăia, aşadar, 
Pheroras, bancherul şi armatorul putred de bogat, în suburbia 
Tibur, situată la est de Roma. Pe vârful unei coline, deasupra 
văii fluviului Arne, se ridică templul în stil corintic al zeiţei 
Vesta, înconjurat de verdeață. lar sunetul strident al cicadelor 
preschimba amurgul zilei într-o odă a admiraţiei faţă de toate 
frumuseţile naturii şi artei, pe care Pheroras la strânsese aici. 

Vitellius nu reuşea să-şi stăpânească uimirea. Ori încotro îşi 
îndrepta privirea, era surprins de o nouă minune. Bâtlani şi 
păsări flamingo, cu aripile tunse, se iveua printre bazine 
licărind, purpurii, şi printre coloane pline de demnitate. În 
uriaşe căzi din alabastru, purtate de animale fabuloase, 
înotau nuferi albi, cu petalele deschise, şi peştişori aurii şi 
roşii. Granit de culoarea piersicii îmbrăca pereţii casei din 
care-i venea în întâmpinare Pheroras. 

„Sunt bucuros că ai dat curs invitaţiei mele.” El l-a cuprins 
pe după umeri ca pe un vechi prieten. „Sunt sigur că, în 
aceste zile, mulţi romani încearcă să te aibă printre ei.” 

„Te salut, nobile Pheroras, şi primeşte muţumirile mele. 
Niciodată în viaţă nu am mai văzut o casă de ţară atât de 
frumoasă, ea trădează gustul cel mai ales. Sunt absolut 
copleşit, şi văd că nu vă pricepeţi numai la meşteşugul demn 
de dispreţ al lui Mammon, ci şi la artele frumoase. Vă rog să 
primiţi toată admiraţia mea.” 

Pheroras, cu o chelie mărginită de păr negru şi cu o barbă 
bogată, râse: „Mulţi oameni consideră că manevrarea banilor 


tulbură privirea pentru artele frumoase. Dar adevărul e 
tocmai contrariul. Banii sunt aceia care fac cu putinţă 
independenţa artei. Dacă nu ar fi existat Mecena care să-i 
sprijine pe Horatius, Vergilius şi Propertius, nu ar mai exista 
nici opere precum Sermones, Eneida sau Cynthia. Şi până şi 
un artist ca Fidias a avut nevoie de un Pericles. Dar urmează- 
mă, vino în casă. Soţia mea şi Tertulla, fiica mea, vor să te 
cunoască.” 

Printr-un porticus au ajuns în atriumul cu marmură albă. 
Încăperea aranjată cu o simplitate voită lăsa privirea să urce 
spre tavan, acolo unde nimfe şi fauni se hârjoneau într-un 
peisaj arcadian. Verdele şi albastrul erau culorile dominante 
ale acestei picturi. În faţă, atriumul se deschidea spre un 
viridarium de proporţiile unei grădini botanice. Ochiul era 
răsfăţat de culorile saturate ale plantelor exotice; cântecul 
unor păsări pestriţe, nemaivăzute, îţi alinta urechile. Astfel, îşi 
spuse Vitellius, trebuie că trăiesc zeii. 

Sub frunzele late ale palmierilor, în viridarium, soţia şi fiica 
lui Pheroras îl aşteptau pe ilustrul lor oaspete, înconjurate de 
o armată de sclavi, mai numeroasă chiar decât aceea cu care 
se mândrise Messalina. 

„Oaspetele şi prietenul nostru Vitellius”, îl prezentă 
Pheroras pe tânărul gladiator, „vi la-ţi dorit şi, iată-l, a venit!” 
Mariamne, soţia bancherului, era o frumuseţe de vârstă 
mijlocie, îngrijită şi plină de nobleţe şi având iradierea unei 
hetaire greceşti. Tertulla, fiica, nu putea fi cu mult mai mare 
decât Vitellius însuşi şi nu era nicidecum urâtă, dar suferea 
vizibil din cauza frumuseţii mamei, expuse cu atâta conştiinţă 
de sine. 

„Ca să spun adevărul curat”, spuse Pheroras, în timp ce 
Vitellius făcea complimente amabile, „ele au fost acelea care 
au vrut cu tot dinadinsul să te cunoască şi care mi-au împuiat 
urechile zi şi noapte. Nutresc speranţa că nu regreţi că ai dat 
curs invitaţiei mele.” 

„Sunt încântat”, răspunse Vitellius, „numai că mă tem că 
nu mă voi ridica la înălţimea aşteptărilor voastre. Eu nu sunt 
decât un gladiator tânăr, un începător în adevăratul înţeles al 
cuvântului, ce anume v-ar putea interesa la mine!” 


„Modestia ta îţi face cinste; totuşi, tu eşti tema zilei la 
Roma!” Pheroras îi întinse lui Vitellius o cupă de sticlă cu vin. 
„Oamenii povestesc că, de fapt, condamnarea ta la moarte a 
fost o eroare juridică. Şi că nu ai făcut câtuşi de puţin parte 
din conspirația împotriva lui Claudius. Că Pugnax te-ar fi 
denunţat, din cauză că el...” 

Tertulla interveni, întrerupându-l pe tatăl ei: „Alţii afirmă că 
te-ar fi văzut cum ai dispărut în casa Messalinei.” 

„Într-un oraş plin de pierde-vară, nu-i de mirare că 
zvonurile vin unul după altul”, spuse Vitellius. „Mulțimea 
trăieşte din bârfe. Trăncăneala e modul cel mai plăcut de 
petrecere a timpului. Totuşi, ca să mă explic: amândouă 
afirmaţiile sunt corecte. Am fost invitat în casa Messalinei. 
Mai mult, am fost dus acolo cu forţa. Cu toate astea, nu m-am 
numărat printre conspiratori, eu unul nu am ştiut nimic 
despre complot. Jur pe mâna mea dreaptă!” 

„De ce ai fost dus în casa Messalinei?”, întrebă Mariamna 
cu un surâs care trăda faptul că ea cunoştea răspunsul. 

Vitellius nu spuse nimic. Cu o mişcare a mâinii, Pheroras le 
făcu semn să se îndepărteze celor doi fatui care aşteptau în 
planul îndepărtat. Aceşti comici aveau scopul de a umple, cu 
comicăriile lor, pauzele de gândire sau de conversaţie - o 
apariţie la modă, pe care o cultivau oamenii bogaţi. Căci 
romanii erau capabili să îndure orice: foame, sânge, ruşine, 
numai un lucru nu: tăcerea. 

Pheroras puse capăt scurtei tăceri. „Este cunoscut faptul că 
Messalina obişnuia să-i copleşească cu favoruri pe bărbaţii 
arătoşi. Un argument care nu e deloc în defavoarea 
oaspetelui nostru!” 

La o bătaie din palme a stăpânului casei, sclavii începură să 
aşeze în faţa gazdelor şi a lui Vitellius măsuţe pe care 
serveau mici gustări pe platouri de aur. Erau delicatesuri de 
care Vitellius nici măcar nu auzise vreodată. Câţiva 
pregustatores, sclavi care trebuiau să guste primii din 
mâncăruri, făcură o tură şi luară din fiecare fel câte o 
îmbucătură, abia după aceea începură să mănânce stăpânii. 

„Dar ea”, întrrebă Mariamna din nou, „era ea într-adevăr 
atât de atrăgătoare precum se povesteşte pretutindeni?” 


Spunând asta, ea îşi băga în gură mici îmbucături cu degetele 
ei ascuţite. Vitellius îi urmărea, fascinat, mişcările acelea 
delicate. Pentru prima oară în viaţa lui, el simţea că mâncatul 
putea fi un lucru cu adevărat senzual. Felul în care gura 
acestei femei cuprindea micii dumicaţi, lăsându-i să dispară 
înăuntru cu o uşoară strângere a buzelor ei ţuguiate aproape 
că-l făcea să-ţi piardă minţile. El trebui să se gândească la 
Tullia, ale cărei mişcări, cu totul diferite, cuminţi, îi treziseră 
sentimente asemănătoare. „Da, da”, spuse el repede, pentru 
a se scuza pentru momentul de absenţă, „Messalina a fost cu 
siguranţă o femeie ieşită din comun.” 

Pheroras băgă de seamă cât de neplăcută era această 
temă pentru oaspetele lui; de aceea, el încercă să ducă 
discuţia spre o altă temă. „Se spune că vii din provincie, că 
eşti născut liber şi cu toate astea ţi-ai ales drept profesie 
lupta pe viaţă şi pe moarte.” 

„Nu am avut de ales”, răspunse Vitellius. „Meseria de 
cârpaci de cazane, pe care am învăţat-o eu, nu are căutare la 
Roma. Aşa se face că m-am bucurat atunci când mi s-a oferit 
un loc în Ludus maximus şi posibilitatea de a fi antrenat în 
toate disciplinele.” 

„Poţi să te lupţi şi cu animale sălbatice?”, întrebă Tertulla 
excitată. 

„Am învăţat asta. De lei nu mi-e frică deloc.” 

„Şi care dintre lupte e disciplina ta preferată?” 

„In măsura în care se poate vorbi de o disciplină preferată 
atunci când e vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte, atunci 
aş spune că cel mai mult îmi place să lupt ca retiar, cu plasa 
şi cu tridentul.” 

„Şi asta”, obiectă Mariamna, „cu toate că, din câte ştiu eu, 
ai pierdut prima ta luptă în această disciplină.” 

„Şi totuşi. Căci lupta, în doi, cu plasa şi cu tridentul, 
presupune îndemânare. Este mai puţin violentă decât alte 
discipline. Cel care pierde este înjunghiat. Nu se ajunge la 
măcel, ca-n alte discipline.” 

„Când ai următoarea luptă?”, întrebă Mariamna. 

„Nu ştiu încă”, răspunse Vitellius. 


În momentul acesta interveni şi Pheroras în discuţie. „Dar 
ai primit rapis-ul, însemnul libertăţii, prin urmare ai toată 
libertatea de decizie. Şi cu toate astea te-ai hotârât să lupţi în 
continuare?” 

„Din asta trăiesc, meseria mea e să-mi pun pielea la bătaie. 
Pe toţi zeii, asta e situaţia.” 

Pheroras rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: „E drept 
că nu sunt lanista, cu toate astea, însă, m-ar atrage gândul să 
te sprijin să devii cel mai mare gladiator al Romei. Ai toate 
atuurile, l-ai înfrânt pe Pugnax, eşti tânăr, inteligent iar 
romanii te cunosc deja. Ce părere ai de asta?” 

Vitellius ridică din umeri. La o asemenea ofertă nu se 
aşteptase. Motivul pentru care dăduse curs invitaţiei fusese 
de fapt cu totul altul: el avea nevoie de bani, de foarte mulţi 
bani, şi anume imediat - în cazul în care nu voia s-o dea pe 
preoteasa zeiţei Vesta unei morţi sigure. Pheroras era cel mai 
cunoscut dintre romanii care dădeau bani cu împrumut, şi 
nimeni nu ştia cu precizie toate afacerile în care îşi investea 
banii. 

„Am nevoie de bani”, spuse Vitellius fără nicio trecere. 
Pheroras, Mariamna şi Tertulla îl priviră pe oaspete cu uimire. 
„Da, mă găsesc într-o situaţie critică.” Şi, după o pauză: „Ca 
să fiu sincer, acesta este motivul pentru care am venit aici...” 

Comicii încercară să depăşească penibilul momentului de 
tăcere generală printr-o mică improvizație. Fără să aştepte 
poanta, Pheroras îi înterupse şi se apropie de Vitellius. „De 
câţi bani ai nevoie?” 

„De cinci sute de sesterţi. Până mâine.” 

„Cinci sute de sesterţi.” Pheroras izbucni în râs. „Cinci sute 
de sesterţi.” Râdea din ce în ce mai tare, până când îi dădură 
lacrimile şi simţi că nu mai are aer. Toată lumea râdea - 
Mariamna, Tertulla, sclavii, chiar şi Vitellius. De fapt, el nu ştia 
câtuşi de puţin de ce, dar râsul lui Pheroras era molipsitor şi 
nici el nu se putea stăpâni. 

„Vine la mine unul”, chicoti Pheroras, bătându-se pe 
coapse de încântare, „vine unul care are toate şansele să 
ajungă cel mai mare gladiator din Roma şi cerşeşte cinci sute 
de sesterţi. Cinci sute!” După ce s-a mai liniştit puţin, 


Pheroras se aşeză lângă Vitellius, îi puse o mână pe umăr şi 
spuse: „Fiul meu, iartă-mă pentru râsul ăsta prostesc însă, 
atunci când cineva vine la Pheroras să-i solicite un împrumut, 
atunci eu nu mă gândesc mai întâi dacă el are toate garanţiile 
pentru un credit de o sută de mii de sesterţi, ci dacă cei zece 
mii de sesterţi dobândă fac să renteze parcurgerea întregului 
hăţiş administrativ. Brutus, asasinul lipsit de scrupule al lui 
Cezar, lua patruzei la sută, din asta se poate trăi, dar, 
conform legii celor douăsprezece tabule, nu sunt permişi 
decât opt la sută, iar cartea a doua a lui Moise interzice chiar 
cu totul luarea de dobândă.” 

„Eşti evreu?” 

„De născut, m-am născut la Ein Gedi, la Marea Moartă, am 
fost crescut în credinţa iudaică, dar astăzi sunt cetăţean 
roman. Şi poţi să mă crezi, am cumpărat foarte scump acest 
drept de cetăţenie. Şi câţiva dintre bărbaţii cei mai onorabili 
din Roma au fost făcuţi fericiţi cu banii ăştia.” 

Vitellius aprobă din cap cu înţelegere. 

Mariamna, care nu-l scăpa din ochi pe gladiator, spuse 
până la urmă: „Nu-l mai sâcâi pe oaspetele noastru cu 
afacerile tale. El are nevoie de cinci sute de sesterţi, o să i-i 
faci cadou. Pentru noi este o bucurie să te ajutăm să ieşi 
dintr-o situaţie dificilă.” 

Lui Vitellius i-ar fi plăcut să-i cadă în braţe acestei femei; 
totuşi, el se stăpâni şi aşteptă răspunsul lui Pheroras. 

Acesta părea să mai cumpănească, apoi spuse: „Eu am să-i 
fac o altă propunere lui Vitellius. Să încheiem un pact. 
Gladiatorul Vitellius intră în serviciul meu. Eu îi mijlocesc şi-i 
aranjez luptele şi primesc jumătate din toate premiile pentru 
victorii. Pentru asta, tu primeşti de la mine o mie de sesterţi 
pe lună. Pe lângă asta, îţi pun la dispoziţie una dintre casele 
mele din oraş laolaltă cu patru slujitori.” 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Vitellius. Acesta nu 
înţelegea ce anume i se întâmpla şi, la început, era tentat să 
creadă că era vorba de o glumă. Pe urmă, însă, privi figurile 
serioase ale gazdelor lui care aşteptau un răspuns. Nu 
încăpea niciun fel de îndoială, oferta lui Pheroras era 
serioasă. O mie de sesterţi pe lună şi o casă proprie! 


„Tu nu-ţi asumi niciun risc”, spuse Pheroras, „riscurile sunt 
în întregime de partea mea. Dacă s-ar întâmpla să mori în 
lupta următoare, atunci ai fost o investiţie greşită...” 

„Te rog foarte mult”, îl întrerupse Mariamna, „nu mai vorbi 
aşa!” 

Pheroras se grăbi să-şi liniştească soţia: „Eu unul sunt 
pentru relaţii clare. Toată povestea e o afacere. Dacă Vitellius 
va lupta în continuare cu acelaşi curaj temerar, atunci, el are 
să câştige o avere. lar eu vreau să am partea mea la asta. La 
urma urmelor, investiţiile mele trebuie să-şi arate roadele. E 
adevărat că tu nu depinzi de ajutorul meu, totuşi, fără 
ajutorul meu, succesul tău va fi mai puţin rentabil. Gândeşte- 
te numai la Pugnax, timp de ani de zile, el a obţinut o victorie 
după alta, dar locuia ca un câine în cazarma gladiatorilor. 
Pugnax nu a ştiut să-şi transforme succesele în bunăstare.” 

„Sunt de acord”, se grăbi Vitellius să răspundă, ca şi când 
iar fi fost teamă că Pheroras ar fi putut să se răzgândească. 
Mariamna şi Tertulla săriră în sus, îl îmbrăţişară pe tânărul 
gladiator, Pheroras veni lângă ele şi-l prinse pe oaspete de 
antebraţ: „Pentru reuşită. Succesul tău are să fie şi succesul 
meu." 

x x * 

Manlius, centurionul, se strecura ca un lup flămând printre 
arcadele aflate dedesubtul tribunelor din Circus maximus. Un 
număr nesfârşit de mici prăvălii, cârciumioare unde 
consumatorii stăteau în picioare şi bordeluri ce îşi aşteptau 
clientela; era un loc cât se poate de ieftin. Pentru numai un 
setserţ puteai obţine orice, o femeie, o cupă de vin şi un mic 
dar pentru soţie. Prostituatele stăteau în faţa uşilor şi-şi 
ridicau poalele de îndată ce se apropia vreun bărbat. „Ai chef 
de o mică distracţie, Manlius?” - Domnul părea să fie 
cunsocut în zonă. Manlius refuză, mulţumind, şi se alese cu o 
observaţie sarcastică: „Te pomeneşti că nu mai suntem 
destul de bune pentru tine, încrezutule? Sau au ai tras cumva 
lozul cel mare la jocurile din Circus?” - „Cine ştie”, râse 
Manlius şi se îndreptă spre Esquilin, o zonă aristocratică, în 
care se aflau casele somptuoase ale oamenilor de afaceri 
romani. 


În fumul alb, ameţitor, Manlius recunoscu trupurile fardate 
în roz ale celor două fete care se iubeau pe podeaua ca 
oglinda. Părul lor lung şi vălurit era vopsit în argintiu. Una 
dintre ele îşi trecea limba cu o plăcere vizibilă peste sfârcurile 
întărite ale celeilalte. Şi, încă înainte să fi apucat să se aşeze 
pe una dintre pernele aflate de-a lungul peretelui, el fu 
preluat de două sclave şi împins într-una dintre încăperile 
laterale, unde fu dezbrăcat, spălat şi uns. |n sfârşit, se 
apropie şi o femeie cu părul negru, ondulat, care se distingea 
în primul rând prin faptul că era îmbrăcată într-un veşmânt 
lung şi unduios. Ea îi puse lui Manlius o serie de întrebări. Ce 
tip de femeie prefera, blondă sau brunetă, subţire ca trestia 
sau plinuţă, cu sâni de efeb sau cu sânii plini, goală sau pe 
jumătate îmbrăcată, dacă voia una sau două; ce fel de vin 
bea, roşu sau alb, dulce sau sec; ce culoare trebuia să aibă 
încăperea în care intenţiona să se dedea plăcerilor iubirii. 

Pe toţi zeii, Manlius rămase aproape fară grai, el bâlbăi, 
neajutorat, câteva răspunsuri le repezeală şi se lăsă apoi 
condus, pe o scară, la etajul de deasupra. Aşa cum dorise el, 
pereţii camerei erau decoraţi cu ornamente roşii. Valurile de 
stofă grea, care atârnau din tavan, alcătuiau un baldachin 
deasupra patului. Incastrată parţial în perete, se afla o cadă 
de baie din alabastru. Manlius se lăsă să cadă pe pat şi 
închise ochii. Când îi deschise din nou, el zări sânii celor două 
fete mirosind a parfum delicat, atârnând deasupra lui ca nişte 
piersici coapte, aurii. 

„Pe mine mă cheamă Licinia”, susură una, iar cealaltă 
şopti: „Pe mine mă cheamă Sancia. Care este numele tău?” 

„Eu sunt Manlius, centurionul. Eu supraveghez împărţirea 
cerealelor în hambarul din Ostia.” 

„Un bărbat important, în aceste vremuri proaste”, surâse 
Sancia, care se deosebea de Licinia prin părul ei lung şi 
negru. Licinia avea capul plin de bucle îngrijite. Ea îi întinse 
oaspeteleui un pahar de vin roşu, pe care Manlius îl dădu 
grăbit peste cap. In vreme ce una umplea la loc paharul, 
cealaltă era ocupată cu mădularul din ce în ce mai umflat al 
lui Manlius. 


„OOo, ce mai muieri stricate sunteţi şi voi!”, se văicări 
centurionul şi întinse mâna după paharul cu vin. 

„Noi nu vrem decât să te simţi tu bine”, spuse una 
zâmbind, iar Sancia întrebă, nevinovat: „Tu nu ai fost încă 
niciodată la noi, Manlius?” 

„Nu”, răspunse el, „pentru un centurion sunteţi puţin prea 
scumpe!” Încet-încet, el începu să simtă efectul vinului 
neamestecat cu apă., Amestecaţi-mi vinul cu apă”, spuse el; 
dar Sancia se indignă: „Acum, tu te afli în Aureum, aici, vinul 
nu se bea niciodată amestecat cu apă!” 

„Totuşi, un bărbat care administrează atâtea cereale, poată 
să vină în fiecare zi în Aureum”, râse Licinia. 

„Cerealele nu-s ale mele, ele îi aparţin împăratului, doar 
ştiţi şi voi că împăratul pune să se li se distribuie gratuit 
oamenilor care nu au de lucru şi, ca să nu vină niciunul de 
câteva ori la rând, eu sunt de faţă şi îmi notez numele lor, 
înţelegeţi? Oo, ce mai muieri stricate sunteţi şi voi!” 

„Cât eşti de tare, Manlius!”, şopti Licinia, care se afla 
deasupra lui, cu spatele, iar Sancia, ale cărei piersici coapte 
atârnau desupra gurii lui, îi spuse: „Dacă vrei, putem să te 
vizităm şi acasă. Asupra preţului o să ne înţelegem noi.” 

„Adevărat?” Manlius se ridică într-o rână. Fetele, încăperea, 
lămpile de pe pereţi începură să se învârtească în faţa ochilor 
lui. „Trebuie să ştiţi că nu sunt chiar atât de sărac”, spuse 
bărbatul ameţit de băutură. „Din salariul meu... de centurion, 
nu aş putea să-mi permit asemenea plăceri...; numai că” - el 
se întrerupse o clipă - „mai am şi eu, ca omul... micile mele 
venituri suplimentare...” 

„Aha, înţeleg. În nişte vremuri grele ca astea, când 
pretutindeni domneşte criza de cereale, tu ţi-ai ales singura 
ocupaţie rentabilă.” Sancia îi facu cu ochiul. 

Manlius negă vehement: „O, nu, aici... greşiţi. Jur pe toţi... 
pe toţi zzzeiii. Niciodată n-aş îndrăzni să iau din... din 
cerealele comunităţii.” Vorbea cu vizibilă dificultate. „Asta se 
pedepseşte cu moartea!” 

„Fii liniştit!”, spuse Licinia - mişcările bazinului ei deveneau 
din ce în ce mai violente - „nici măcar nu vrem să ştim de 
unde ai făcut rost de bani.” 


Acum era în joc onoarea lui Manlius. „Vreau să... vreau să 
vă destăinui un secret”, anunţă el, poticnindu-se, şi luă act, 
bucuros, de inetresul celor două fete. Licinia îşi schimbă 
poziţia, astfel încât, acum, stătea deasupra lui Manlius astfel 
încât să-l poată privi în ochi. Sancia, care stătea în genunchi, 
cu picioarele desfăcute, la capul lui, veni şi mai aproape de 
Manlius. 

„Ştiu un secret... ştiu un secret care valorează o avere”, 
începu el. 

„Oo, te pomeneşti că ai găsit comoara Didonei!” 

„Prostii. A fost o coinci... o coincidenţă, care m-a făcut să 
fiu martor la o... la o... împerechere secretă...” 

Fetele începură să râdă în hohote. „în cercurile noastre 
trebuie să plăteşti pentru aşa ceva, dar nu ştiam că pot să şi 
câştigi bani dacă asişti!” 

„Să asişti, asta nu-ţi aduce nimic!”, se înfurie Manlius. 
Râsetele lor îl făcuseră să se simtă ofensat. „Tăcerea, în 
schimb...!” 

Licinia şi Sancia se uitau mirate una la alta. 

„Când fiinţa care a participat la împerechere a depus un 
jurământ de castitate, atunci, aceasta e ameninţată cu... cu 
pedeapsa cu moartea, în cazul în care a făcut-o cu un bărbat. 
Pedeapsa cu o moarte înspăimântătoare!”, repetă Manlius, 
care simţea acum uimirea celor două, savurând-o vizibil. 

„O preoteasă a zeiţei Vesta!”, spuse Sancia, speriată. 

„Aşa este”, răspunse bărbatul plin de mândrie. 

Un zvon era pe cale să pornească în lume. 

x kx * 

În atrium, Vibidia, cea mai vârstnică dintre vestale, îşi 
aduna preotesele în jurul ei. Părea agitată. „Din Regia vine 
vestea că una dintre vestale a încălcat jurământul de 
castitate. Sunt sigură că e iarăşi vorba despre unul dintre 
nenumăratele zvonuri care circulă prin oraş. Romanii le înghit 
cu lăcomie, aşa cum înghit o delicatesă la un ospăț. De 
această dată, totuşi, zvonul a ajuns la urechea lui Pontifex pro 
magistro iar acesta ne cere să lămurim împrejurările care au 
putut duce la această nouă bârfă!” 


Preotesele zeiţei Vesta priveau, jenate, în pământ. 
Puternicul Pontifex pro magistro se ocupa de treburile curente 
ale lui Pontifex maximus, ale marelui preot şi, astfel, în 
sarcina lui intra şi supravegherea vestalelor. Fiindcă 
împăratul Claudius care, aşa cum se obişnuia încă de la 
începutul epocii imperiale, deţinea această demnitate, era 
prea puţin preocupat de serviciul vestalelor. 

„Care dintre noi ar fi putut, în ultimele zile, să ofere, prin 
comportarea ei, prilej pentru astfel de speculaţii?”, întrebă 
Vibidia. Niciuna dintre preotese nu îndrăzni să o privească în 
ochi pe cea mai vârstnică vestală. 

„Pe Vesta, mama noastră cea sacră”, se plânse una dintre 
ele, „Pontifex maximus nu are decât să o arunce de pe stânca 
lui Tarpaeus pe fiecare dintre noi care n-ar fi făcut decât să 
arunce o privire pofticioasă vreunui bărbat!” Alta începu şi ea 
să se lamenteze: „Fie ca Pontifex maximus să pună să mă 
biciuiască, dacă m-am dedat chiar şi numai în gând la vreo 
plăcere a simţurilor.” 

Vibidia se plimba nervoasă în sus şi-n jos prin faţa 
preoteselor. „Fiecare pas pe care-l facem în afara acestei 
case”, spuse ea, „este însoţit de către doi lictori iar asta ne 
face în mod normal să fim mai presus de orice bănuială. 
Numai că în timpul catastrofei de le lacul Fucino nu am mai 
avut parte de supraveghere. Fiecare dintre noi a încercat să 
scape cu viaţă, la fel au făcut şi lictorii noştri.” 

„Pe mine m-a adus acasă lictorul Pontius!”, spuse una 
dintre vestale. „El poate să depună mărturie că nu a existat 
niciun prilej pentru vreo bănuială.” 

„O să verificăm asta”, răspunse Vibidia şi continuă: „Eu m- 
am întors împreună cu Lydia şi Helia. Negustorul Marcellus 
ne-a adus în oraş cu carul lui. In trăsură şedea şi soţia lui, 
însoţită de sclavul ei. Chiar dacă eram cu toate agitate şi 
fericite că am scăpat din catastrofă, nimeni nu poate să 
interpreteze asta drept comportare lipsită de cuviinţă.” 

Acum, toate privirile se îndreptară spre Valeria. Ea 
ajunsese deja o dată în gura lumii, atunci când un retor 
celebru o urmărise luni întregi, dându-i nenumărate dovezi de 
favoare. Bărbatul care, prin arta elocinţei, ajunsese să fie 


unul dintre cei mai solicitaţi avocaţi ai apărării, încercase 
chiar să-l mituiască pe unul dintre lictori. 

Valeria avea în jur de treizeci de ani şi tocmai se afla la 
jumătatea perioadei ei de preoţie. Din cauză că era, fără 
îndoială, cea mai frumoasă dintre vestale, celelalte o tratau 
cu îndoială şi reţinere; numai cu Tullia, cea mai tânără dintre 
ele, avea o relaţie de prietenie. 

Lictorii mi-au raportat că tu ai fost ultima care s-a întors de 
la lacul Fucino”, spuse Vibidia după ce s-a întors spre Valeria. 

Valeria răspunse: „Uitaţi-vă, încă se mai văd rănile pe 
braţele şi pe picioarele mele. Am fost călcată în picioare şi era 
cât pe aci să mor. Şi nici nu am avut norocul să fiu adusă 
acasă de o trăsură. Am venit pe jos.” 

Celelalte priveau cu neîncredere rănile de pe corpul 
Valeriei. Vibedia făcu o faţă acră. „Aceea care se mişcă 
asemenea unei curve din lupanar, nu trebuie să se mire dacă 
bărbaţii chiar o tratează pe măsură...” 

„Ce vină am eu, dacă Vesta m-a dăruit cu toate atributele 
unei femei”, se apără Valeria. „Oare asta înseamnă că păzesc 
cu mai puţină străşnicie focul sacru?” 

„Ştii bine că, după legile sacre ale Vestei, nu are nicio 
importanţă dacă te-ai dedat de bună voie la desfrâu sau dacă 
ai fost silită s-o faci. Aşa că, dacă s-ar fi întâmplat cumva să 
uiţi de tine, atunci ai face un serviciu prestigiului tău şi al 
nostru, al tuturora, dacă te autodenunţi.” 

„Nu mă ştiu vinovată cu nimic”, strigă Valeria, „niciun 
bărabt nu m-a atins cu vreo intenţie murdară, o jur pe Vesta, 
mama mea cea sacră!” 

„Nu mai jura, Valeria; căci jurământul unei vestale este un 
delict la fel de grav ca şi păcatul. Recunoaşte! Recunoaşte şi 
scuteşte-ne pe toate de ruşinea asta!” 

Valeria strigă cu vocea înecată în lacrimi: „Niciodată, 
niciodată nu am să recunosc o faptă pe care nu am comis-o!” 

„Atunci o să te lăsăm în seama biciului lui Pontifex”, spuse 
Vibidia cu un glas lipsit de orice îndurare, „poate că loviturile 
tăioase de bici te vor obliga să spui tot ce s-a petrecut în 
noaptea aceea!” 


„Nu!” Strigătul Tulliei răsună în întregul atrium. Ea sărise în 
sus, se agăţase de braţul Valeriei şi plângea în hohote, cu 
capul pe umărul ei: „Valeria e nevinovată. Eu sunt cea 
apăsată de vină.” 

„Tullia!” Un strigăt de uimire se ridică din fiecare gură. 
Vestalele o fixau, cu ochii plin de îndoială, pe cea mai tânără 
dintre ele. „Lăsaţi-o în pace pe Valeria”, strigă ea, „îndreptaţi- 
vă mânia asupra mea. Eu sunt aceea care, în nebunia 
neferictei catastrofe, am uitat de mine. Eu am fost aceea care 
m-am dăruit unui bărbat şi am fost surprinsă asupra faptei. 
Nu putea să rămână un secret!” 

Vibidia fu cea dintâi care îşi recăpăta cumpătul. „Tullia”, 
spuse ea, „sper că eşti conştientă de urmările acestei fapte!” 

Tullia îşi ascunse faţa în mâini. Ea aprobă din cap iar trupul 
suplu ale fetei de şaisprezece ani începu să se scuture de 
plâns. 

„Cine a fost?”, întrebă Vibidia pe un ton aspru; dar Tullia nu 
facu decât să scuture din cap. „Cine a fost acela care te-a 
siluit?” 

„Nu am fost siluită”, spuse Tullia printre sughiţuri, „eu m- 
am dăruit lui, eu am vrut s-o fac. Am vrut să simt şi eu o dată 
iubirea trupească, să simt şi eu un bărbat în mine...” 

„O, sacră Vesta!” Preoteasa Aelia îşi înălţă mâinile în 
rugăciune şi privi spre tavan. 

„Nu aş fi devenit niciodată o vestală lipsită de orice pată”, 
continuă Tullia, „căci nu a fost dorinţa mea să devin o 
păzitoare a focului veşnic, a fost dorinţa părinţilor mei. Ei au 
fost aceia care au vrut ca, datorită serviciului meu de treizeci 
de ani în templu, să câştige faimă şi respect. Acum nu au 
decât să se împace cu moartea mea.” 

În timp ce Vibidia încă mai încerca să afle numele 
bărbatului care se făcuse vinovat de această nenorocire şi în 
vreme ce vestalele se rugau cu mâinile înălțate spre cer, îşi 
făcu intrarea unul dintre lictori. Vibidia îl întrebă ce dorea. 

„Am o solie pentru preoteasa vestală Tullia”, spuse el pe un 
ton milităros. Toate privirea îl urmăreau cu încordare pe 
lictor. 

„Raportează!”, spuse Vibidia. 


„Vitellius, gladiatorul, transmite că Tullia nu are de ce să-şi 
mai facă griji, căci el a plătit suma solicitată.” 

„O, nu!”, exclamă tânăra preoteasă; apoi, ea se prăbuşi, 
fără un sunet, la pământ. 

x kx * 

Cu braţele încrucişate la spate, Pheroras se plimba în sus 
şi-n jos prin camera lui de lucru. Fabius, secretarul său, îşi 
nota pe un sul de papirus toate însărcinările primite de la 
stăpânul său. 

Pheroras îşi îndreptă degetul spre Fabius şi spuse: „Am 
nevoie de trei mii de oameni care să aplaude. Cel mai bine e 
să-i alegi dintre oamenii care se adună la hambarele de 
cereale. Poimâine se împart rațiile pentru cei care nu au de 
lucru, acolo găseşti destui bărbaţi pregătiţi să meargă în 
Circus maximus şi să-l aplaude pe Vitellius. Câte zece sesterţi 
de reprezentație; dar numai dacă aplauzele au fost 
convingătoare.” 

„Negreşit”, spuse Fabius plin de zel şi luându-şi sârguincios 
notițe. Fabius stăpânea aşa numitele Notae Tironinae, un fel 
comprimat de a scrie, pe care-l inventase Tiro, prietenul şi 
secretarul lui Cicero. Într-o vreme, în care cei mai mulţi nu 
stăpâneau nici măcar scrisul normal, un stenograf era un om 
absolut ieşit din comun pe care numai oamenii foarte bogaţi 
sau importanţi şi-l puteau permite. 

„Cel mai bine ar fi”, continuă Pheroras, „să angajezi câte 
trei oameni care să le arate cum să aplude, pentru fiecare 
dintre cele trei moduri de a apaluda, unul pentru bombus, 
aprobarea prin zumzet, altul pentru testa, aplauzele cu 
palmele întinse, şi unul pentru imbrex, aplauzele cu palmele 
bombate. Fiecare primeşte câte unsprezece mii de sesterţi, 
zece mii ca salariu şi o mie pentru organizaţia lui.” 

„Stăpâne”, îl întrerupse Fabius, „nu sunt de ajuns oameni 
care să aplaude şi să strige pur şi simplu? Aceia nu au nevoie 
de nicio pregătire, ăia încep să jubileze ori de câte ori se 
rosteşte numele lui Vitellius şi nu costă decât pe jumătate, eu 
aşa cred.” 

Pheroras îşi privi secretarul şi surâse: „Fabius”, spuse el şi 
îi puse o mână pe umăr, „am irosit eu vreodată chiar şi numai 


un singur sesterţ?” Banii nu sunt apanajul oamenilor bogaţi, 
la bani se pricep numai cei strângători şi zgârciţi. Ştiu foarte 
bine ce fac angajând oameni bine pregătiţi să aplaude. 
Fiecare roman preferă un alt mod de a aplauda. Aşa se face 
că, atunci când oamenii se manifestă în modul pe care-l 
preferă el, acela simte că lumea i se adresează personal, şi 
intră şi el în joc, chiar dacă aplauzele s-ar putea să contravină 
convingerilor sale. Numai astfel poţi să manipulezi aplauzele 
maselor. Roma trăieşte din aplauzele maselor. S-a întâmplat 
nu o dată ca masele să fie acelea care l-au mânat pe unul la 
moarte sau l-au transformat pe altul într-un om bogat. Dacă 
reuşeşti să influenţezi masele, atunci poţi să hotărăşti asupra 
morţii şi distrugerii, asupra fericrii şi bogăției.” 

Fabius dădu din cap că înţelesese. 

„Fie ca gândurile voastre să se împlinească!”, spuse el. 

„Or să se împlinească, Fabius, or să se împlinească.” Şi, 
după un scurt moment de gândire, Pheroras adăugă: „Dar, 
pentru aplauze, nu vreau decât oameni care sunt spălaţi şi 
proaspăt bărbieriţi!” 

„S-a notat!”, spuse Fabius. 

„Atunci, hai să ne ocupăm de solia către chestorul 
Flaminius.” 

În timp ce se plimba în sus şi-n jos, Pheroras dicta: 
„Pheroras, bancher şi cămătar, îl salută pe chestorul 
Flaminius. Ştii bine că până acum nu am făcut decât să-i 
împrumut cu bani pe cei aflați la nevoie, să achiziţionez case 
şi terenuri, corăbii şi alte mijloace de transport şi să le 
folosesc pentru binele comunităţii. Dobânzile mele s-au situat 
întotdeauna în limitele legale, astfel încât încasările mele au 
fost mari şi câştigurile mele, considerabile. 

Provincia Achaia este aceea din care se trage vorba că 
totul curge şi se află în continuă schimbare. La fel stau 
lucrurile şi cu bancherul şi cămătarul Pheroras. În ciuda celor 
cincizeci şi cinci de ani ai săi, el nu se simte prea bătrân 
pentru a întreprinde încă o dată ceva nou. lată de ce îţi dau 
astăzi de ştire că sunt mentorul gladiatorului Vitellius. 
Vitellius a intrat în serviciul meu, eu îi plătesc salariul şi îi 
mijlocesc lupte noi. În ultima lui luptă, cea desfăşurată pe 


lacul Fucino, el şi-a câştigat libertatea şi a devenit astfel 
stăpân peste propriile lui decizii. 

Prin victoria asupra lui Pugnax, care nici măcar nu ar fi 
putut fi mai spectaculoasă, ca şi prin graţierea lui anterioară, 
pe drumul spre locul de execuţie, Vitellius a ajuns la o 
popularitate care, în ciuda tinereţii sale, ne îngăduie să-l 
integrăm în şirul marilor nume ale arenei. 

lată de ce ţi-l ofer acum pe Vitellius pentru lupta principală 
în cadrul Ludi Plebeii, ale Ludi Apollinares ori ale Ludi 
Megalenses. Protejatul meu nu va apărea însă decât pentru a 
concura cu un luptător de prim rang. Pentru această luptă, eu 
solicit 100.000 de sesterţi iar, în caz de victorie, suma dublă. 

Deoarece te-am observat destul de des în cursul exercitării 
funcţiei tale şi ştiu să apreciez calităţile tale de organizator al 
jocurilor, sunt sigur că te va interesa propunerea mea şi că o 
să iei legătura cu mine pentru stabilirea tuturor detaliilor. 
Salve!” 

Post scriptum: „În ceea ce priveşte datoriile pe care le ai 
faţă de mine şi care vor deveni scadente la începutul noului 
an, nu este cazul să-ţi faci niciun fel de griji.” 

Fabius se ridică. „Am să trimit scrisoarea îndată!” 

x kx * 

„Soarele s-a ridicat deja, stăpâne, treziţi-vă!” Sclavul care 
păşi până lângă patul lui Vitellius făcu o plecăciune plină de 
respect. Vitellius se frecă la ochi, ameţit de somn, şi ochii îi 
căzură pe tava plină de tot felul de fructe pe care i-o adusese 
servitorul. Ce spusese acela, stăpâne? Era prima oară în viaţa 
lui când cineva îi spusese „stăpâne”. Somnul îi dispăru 
imediat. 

„Cum te numeşti?”, se interesă Vitellius. 

„Mă numesc Pictor şi răspund de nevoile dumneavoastră 
personale. Am învăţat să slujesc în casa lui Pheroras şi mi-am 
mulţumit întotdeauna stăpânul.” 

„Bine”, spuse Vitellius şi încercă să pară ceva mai stăpân, 
aşa cum se cuvenea stării lui de homo novus, de om care 
tocmai se ajunsese, „atunci înseamnă că şi eu am să fiu 
mulţumit de tine.” 


Pictor făcu o plecăciune prietenoasă. „în afară de mine, vă 
mai stau la dispoziţie Minucius, Caenis şi Glaphyra. Sunteţi 
pregătit să-i primiţi?” 

Tăcerea lui Vitellius, Pictor o interpretă ca pe un semn de 
încuviinţare. El bătu din palme şi de îndată apărură şi ceilalţi 
sclavi care serveau în casă pentru a fi prezentaţi stăpânului. 
Pictor puse capăt prezentărilor cu o mişcare hotărâtă a mâinii 
şi Vitellius dădu din cap în semn de mulţumire. Minucius se 
duse şi aduse un lighean cu apă iar Pictor tamponă, cu un 
burete ud, faţa şi subsuorile tânărului său stăpân. 

„De dimineaţă aveţi în program antrenamentul în Ludusul 
lui Polyclitus, la prânz vă întâlniți cu Pheroras în casa lui din 
oraş iar restul zilei vi-l petreceţi după bunul vostru plac.” 

Abia acum reuşi Vitellius să se întoarcă în realitate. 
Pheroras îi angajase gladiatorului un profesor personal, pe 
Polyclitus, un gladiator celebru odinioară şi care, după ce se 
alesese cu o paralizie a braţului stâng în urma unei lupte, îşi 
începuse activitatea de lanista. Dar Pheroras aprecia calităţile 
lui de antrenor mai presus decât abilitatea lui de a plasa 
gladiatori. „De dăruit nu ţi se dăruieşte nimic”, spusese 
Pheroras, şi-i stabilise protejatului său un program zilnic de 
trei ore de antrenament. 

Casa în care locuia Vitellius se afla nu departe în spatele lui 
Circus maximus, lângă Via Appia, destul de aproape de locul 
în care Via Latina se curbează spre Est. Înconjurată de pini şi 
chiparoşi, într-o grădină în floare, ea producea impresia de 
nobilă idilă suburbană, nu tocmai un palat ca acelea din oraş, 
dar nicio casă oarecare de ţară. Romanii nu nutreau o 
apreciere deosebită pentru astfel de case, ei erau 
entuziasmați fie de vile în zone verzi, situate mult în afara 
oraşului, fie de case luxoase pe care şi le construiau în oraş, 
cât mai central cu putinţă. Case aflate la marginea oraşului, 
precum aceasta, având la parter o mare cameră de primire, 
baie şi mai multe încăperi mai mici pentru personal, iar la etaj 
două dormitoare, astfel de case erau îndrăgite îndeosebi de 
oameni proaspăt ajunşi, sau de sclavi eliberaţi care, într-un 
fel sau altul, reuşiseră să facă bani. 


În acest domiciliu al lui, Vitellius se simţea ca un împărat. 
Nu-i venea deloc uşor să înţeleagă realitatea. Cu câteva 
săptămâni în urmă era pe cale să fie executat ca participant 
la conspirație. Dacă nu i-ar fi ieşit în cale Tullia, vestala, astăzi 
nu ar mai şti nimeni de el. lar între timp schimbase celula 
întunecoasă din Ludus magnus pe o casă a lui, cu prorpriul 
său personal. 

După terminarea toaletei matinale, Pictor dispăru dar 
reveni la scurt timp şi-l anunţă: „A sosit Mariamne, soţia lui 
Pheroras. Vă aşteaptă în atrium.” 

„Transmite-i salutul meu”, spuse Vitellius, „sosesc îndată.” 
Spunând asta, îşi aruncă la iuţeală tunica pe el şi cobori. 

„Un fericit salut matinal, Mariamne”, spuse Vitellius, 
apropiindu-se de ea cu ochii strălucind de bucurie, „această zi 
va fi negreşit una fericită, atunci când te întâlneşti cu Aurora 
dimineţii, cea cu degetele trandafirii.” 

„Lasă-mă să-ţi întorc salutul matinal”, răspunse Mariamne. 
„Nu eşti numai un mare luptător, eu cred că ai şi talente de 
mare linguşitor!” Vitellius privi încurcat în pământ. „Pheroras 
mi-a spus să am grijă de omul nostru şi să te întreb dacă mai 
ai vreo dorinţă.” 

Cu o figură serioasă, Vitellius se apropie de Mariamne, care 
se întinsese pe o canapea, îngenuchie lână ea cu o mişcare 
pătimaşă, îi prinse mâna şi i-o sărută. „Vă sunt îndatorat până 
peste poate, ţie şi soţului tău!”, spuse el şi privi timid spre ea. 

Mariamne îşi lăsă cu plăcere mâna într-a lui. „Nu trebuie să 
te mai gândeşti la asta”, spuse ea, „Pheroras nu a dăruit 
niciodată nimic, nimănui, nici măcar mie. Pentru el, tot ce 
face e o afacere. lar dacă astăzi se ocupă de tine, atunci el 
ştie cu destulă siguranţă că mâine va scoate de câteva ori 
mai mult pe seama ta. Aşa este el făcut.” 

Tânărul o privi pe femeie neîncrezător. „Da”, spuse 
Mariamne, „banii sunt profesia lui. lar dacă banii nu ar exista, 
atunci i-ar inventa el, este un al doilea Cressus.” 

„Fiecare luptă”, replică Vitellius, „este un risc pentru el, 
şansele sunt întotdeauna de cincizeci la cincizeci.” 

„Nu cred că Pheroras se apucă de o treabă, dacă şansele 
sunt de numai cincizeci la cincizeci. Sunt cât se poate de 


sigură că are să aibă grijă să ai parte de un antrenament şi de 
adversari care să te facă să vezi lupta ca pe o rutină.” 

„Dar toate aceste ludi sunt stabilite de împărat şi de către 
edil, şi chiar şi perechile de adversari sunt stabilite de ei ori 
prin trragere la sorţi.” 

„Pheroras are o convingere fermă. Ea sună aşa: orice om 
poate fi cumpărat. El merge până acolo încât afirmă că până 
şi împăratul e coruptibil - ar trebui doar să i se ofere suma 
corespunzătoare. În orice caz, Pheroas are să fie primul om 
care cumpără un împărat. Sunt convinsă de asta. Şi-a 
cumpărat dreptul de cetăţenie romană, cu toate că toată 
lumea ştie suntem originari din ludeea. lar dacă tu nu ai fi 
acceptat de bună voie invitaţia lui, atunci ar fi cumpărat 
întregul Ludus magnus, cu gladiatori cu tot.” Mariamne râse. 

„Pheroras spunea că tu ai fost aceea care ai vrut să mă 
vezi...” 

„Da, aşa este. Mai bine zis, fiica mea, Tertulla, mi-a 
povestit despre destinul tău şi a afirmat că omul acesta ar 
trebui să fie foarte ieşit din comun şi că ar trebui să-l 
cunoaştem. Eu am spus, de ce nu, şi i-am comunicat lui 
Pheroras dorinţa noastră. În ziua următoare ţi-ai făcut apariţia 
la Tibur.” 

„..„. Din cauză că aveam nevoie de bani.” 

„Nu-i nicio ruşine în asta. Dacă toţi aceia care au datorii ar 
trebui să umble fără haine pe ei, atunci, la Roma nu ar mai 
exista decât oameni în pielea goală, numai sclavii ar mai 
umbla îmbrăcaţi. Până şi divinul Cezar avea la un moment dat 
72 de milioane de sesterţi datorii.” 

„Numai că eu aveam nevoie de bani pentru un scop 
ruşinos.” 

Mariamne îi aruncă tânărului o privire întrebătoare. Acela 
scutură din cap şi privi disperat în pământ. Până la urmă, 
totul ţâşni afară din el, şi el îi povesti vizitatoarei despre 
salvarea plină de peripeții a preotesei zeiţei Vesta, cum, furat 
de euforia victoriei, a ajuns să răspundă sentimentelor fetei 
de şaisprezece ani, dedându-se, împreună cu ea, actului 
iubirii, cum au fost surprinşi de Manlius şi cum acesta l-a 
şantajat în mod josnic. 


O vreme, Mariamne nu spuse nimic, apoi se ridică şi se 
duse la fereastra înaltă, care lăsa privirea să se scalde în 
grădina înmiresmată şi întrebă: „De ce ai făcut asta?” 

„Am uitat de mine”, spuse Vitellius plin de regret, „nu ar fi 
trebuit să fac asta niciodată, a fost ca un fel de beţie. Dar 
preoteasa îmi amintea atât de mult de o fată pe care am 
iubit-o foarte mult...” 

„Ce s-a-ntâmplat cu fata aceasta?”, îl întrerupse Mariamne. 

„Era evreică. A fost expulzată. În orice caz, a fost una 
dintre acele nenumărate fiinţe nefericte care nu au reuşit să- 
şi găsească un ascunziş şi nu au putut corupe autorităţile. Eu 
am ajuns la Ostia exact atunci când corabia în care se afla ea 
s-a desprins de țărm.” 

„Unde au dus-o?” 

„Numai zeii ştiu asta. Erau vase care transportau cereale, 
cu astea au fost expulzați evreii. După cum se aude, mai mult 
de jumătate din flotă s-a scufundat. Probabil că s-a înecat, 
poate că, între timp, cadavrul ei a fost aruncat de mare pe 
cine ştie țărm.” 

Mariamne s-a întors şi l-a privit pe Vitellius în ochi. „O 
iubeşti foarte tare pe fata asta?” 

„Cu siguranţă. Mi-aş da şi viaţa pentru ea.” 

„Şi eşti în stare să păstrezi tăcerea?” 

„Să-mi taie limba dacă am să dezvălui vreun secret pe care 
mi-l încredinţezi!” 

„Bine”, spuse Mariamne şi începu să vorbească în şoaptă. 
„Trebuie să ştii că flota romană care transporta cereale nu s-a 
scufundat. Neptun nu a fost niciodată atât de binevoitor faţă 
de Mercur cum a fost anul acesta. Vasele care nu s-au mai 
întors nu zac pe fundul mării, evreii au luat echipajele cu asalt 
şi le-au deturnat, pe fiecare dintre ele în alt port. Negustorii 
evrei aşteptau deja vasele, au avut grijă de fiecare pasager, 
în aşa fel încât să-şi poată continua drumul spre Palestina, 
apoi, corăbiille au fost refăcute şi vopsite în alte culori. De o 
sută de ori.” 

Vitellius urmărise povestirea Mariamnei mut de uimire. „De 
unde ştii toate astea?”, întrebă el neîncrezător. Mariamne nu 
spuse nimic. „înţeleg”, spuse el, „Pheroras...” 


„Da”, răspunse vizitatoarea, „Pheroras i-a mituit pe 
supraveghetorii din port, astfel încât cei expulzați să-şi poată 
lua arme la bord.” 

„Dar care a fost cauza?” 

„Flota lui nu a fost solicitată. Vasele împăratului i-au luat 
cele mai bune comenzi. Acum nu mai e cazul.” „Pe Mercur, 
cel care face să prosepre negoţul popoarelor! Niciun om din 
Roma nu-i ajunge lui Pheroras nici la degetul mic.” 

Mariamne surâse chinuit, şi Vitellius luă din nou act de 
senzualitatea aţâţătoare a buzelor ei frumoase. „E căsătorit 
cu banii lui, nu iubeşte nimic altceva decât banii. Dacă nu ar 
exista alte afaceri, mult mai profitabile, sunt sigură că m-ar fi 
vândut deja şi pe mine.” 

Pe chipul atât de armonios al Mariamnei se citeau tristeţea 
şi resemnarea. Viaţa ei neîmplinită săpase deja cele dintâi 
riduri în jurul gurii ei senzuale. Cât de frumoasă trebuie să fi 
fost femeia asta în tinereţea ei, îşi spuse Vitellius. Să fi fost? 
Nu, ea era frumoasă. Părul des, savant pieptănat, negru, 
umerii înguşti şi rotunzi, sânii plini, care se revărsau pe sub 
veşmânt, dar talia ca de viespe şi şoldurile rotunde şi pline. 
Femeia asta era o frumuseţe care nu trebuia decât să fie 
făcută să înflorească. Vitellius se simţise atras de ea de când 
o văzuse pentru prima oară. Altfel decât Rebecca, faţă de 
care el avusese mai întâi sentimentul că trebuia să o apere, 
femeia aceasta trezea în el sentimentul de siguranţă. El se 
bucura de apropierea trupului ei, şi un fel aparte de poftă 
puse stăpânire pe el. 

„O, Vitellius”, spuse Mariamne, în timp ce-l trăgea pe 
Vitellius la pieptul ei, „eu sunt invidiată de toate femeile din 
Roma pentru că am patru sute de sclavi care-şi dau silinţa să- 
mi citească orice dorinţă în priviri, pentru că pot, precum 
cocorii, să-mi petrec fiecare anotimp într-o altă provincie, 
unde avem proprietăţi întinse, şi pentru că în fiecare zi port 
alte podoabe şi veşminte noi. Dar toate astea nu fac decât să 
ascundă faptul că trăiesc abandonată şi lipsită de iubire. 
Plătesc o avere pentru un pic de tandreţe - dar asta nu mă 
face fericită.” 


Prin mătasea galbenă a veşmântului ei, Vitellius simţea 
mişcarea aţâţătoare a sânilor ei. Cu voinţa paralizată îşi lăsă 
gura să alunece pe mătasea rece iar în locul în care îi bănuia 
sfârcurile trecu cu limba udă peste rotunjimile tremurătoare. 
Mariamne trase aer adânc: „O, Vitellius!” Tânărul se 
abandonă fericit îmbrăţişărilor ei tot mai pătimaşe. 

„Ştiu bine”, şopti ea, „că aş putea foarte bine să-ţi fiu 
mamă şi că poţi să ai femei mult mai tinere şi mai frumoase 
decât mine, dar primeşte această dorinţă a mea, de femeie 
neîmplinită, şi dăruieşte-mi puţină tandrete. Fii sigur că n-o să 
ieşi în pierdere!” 

Vitellius îşi aşeză arătătorul de la mâna stângă pe buzele 
ei, ca şi cum ar fi vrut s-o oblige să tacă. Căldura umedă a 
pielii ei, el o simţi ca pe o scânteie pe buricul degetului său. 
„Eşti o femeie frumoasă, aţâţătoare, tu nu ai nevoie să 
cerşeşti iubirea unui bărbat.” 

„Dar tocmai am făcut-o”, răspunse Mariamne, „din asta 
poţi să-ţi dai seama cât de mare nevoie am de ea.” 

Sclavul Pictor îşi făcu apariţia în atrium: „Tinere stăpân, e 
timpul, vă aşteaptă antrenamentul!” 

Mariamne îl strânse pe Vitellius în braţe scurt, dar intens. 
„Cu bine, gladiatorule, mâine am să vin din nou să am grijă 
de omul nostru. lar din cauza şantajistului nu e cazul să-ţi faci 
griji. Ai să-ţi primeşti banii înapoi. O să-l reducem noi la 
tăcere!” 

O dată ajunsă în grădină, înainte să se urce în lectică, ea Îi 
mai făcu un semn cu mâna: „Cu bine, frumosul meu 
gladiator!” 

x kx * 

Vitellius fu întrebat pentru a nu se ştie câta oară ce anume 
doreşte, şi pentru a nu se ştie câta oară el îşi exprimă dorinţa: 
„Unde pot fi văzute listele cu numele vaselor şi ale 
pasagerilor care au părăsit Roma atunci, când cu expulzarea 
evreilor?” Dar, cu toate că în Ostia exista o autoritate 
portuară supremă, despre care se pretindea că ar fi controlat 
mişcările fiecărei nave, niciunul dintre chestori nu ştia exact. 
Suprastructura administrației romane era perfectă. Nicio 
mişcare, pentru care să nu fi existat un funcționar anume 


care avea un salariu anual de la cinci sute de sesterţi în sus. 
Dar expulzarea a zece mii de oameni se consumase în mod 
evident fără vreo implicare adminsitrativă - cu toate că toţi 
chestorii negau asta cu vehemenţă. 

Intr-un târziu, atunci când deja nu mai credea că are să 
găsească ceva, Vitellius, care îl luase cu sine pe Pictor, 
sclavul care ştia să scrie şi să citească, găsi documentele 
căutate, şi anume la un funcţionar responsabil de 
aprovizionarea cu cereale, sub denumirea „fără încărcătură”. 

„Pe Mercur, îmi aduc aminte”, spuse chestorul, „evreii au 
fost duşi afară din ţară cu flota imperială pentru cereale - 
înainte ca vasele să se întoarcă fără încărcătură... Dar 
jumătate din flotă s-a scufundat. Chiar şi acum, împăratul 
este nevoit să angajeze vase străine.” 

„Când s-a-ntâmplat asta”, începu Vitellius, „fiecare dintre 
cei ce se îmbarcau pe una dintre corăbii a fost trecut pe lista 
aceasta.” 

„Aşa este”, răspunse chestorul, „nu ne-a scăpat nici măcar 
un singur evreu. Despre ce e vorba?” 

„Caut o fată pe nume Rebecca şi aş vrea să aflu numele 
vasului cu care a plecat.” 

Chestorul rânji cu neruşinare: „Care va să zică, o fată. Ai 
face bine să-ţi îndrepţi atenţia cât mai repede spre alte 
lucruri; căci cauza ta e lipsită de sens. Doar ţi-am spus deja 
că jumătate din flotă s-a scufundat. lar destinaţia celorlalte 
vase n-a cunoscut-o nimeni - în orice caz, nu avem niciun 
document referitor la ea.” 

„Mă mulţumesc cu numele corăbiei”, repetă Vitellius 
încăpățânat. 

Chestorul mormăi, indispus: „Dacă nu ai fi Vitellius, 
gladiatorul, te-aş da afară. Dai peste cap toate aprovizionarea 
cu cereale a Romei.” 

El arată cu dreapta pe fereastră, afară: „la uită-te la flota 
asta alcătuită din vase roşii. Ele îi aparţin, toate, bogatului 
Pheroras. Impăratul trebuie să plătească, zilnic, câte cinci 
sute de sesterţi pentru fiecare dintre ele. Poate că acum poţi 
să-ţi dai şi tu seama cât de preţios este timpul meu.” 


„Nu vreau deloc să-ţi răpesc din timpul acesta preţios”, 
veni replica lui Vitellius. „Spune-mi numai unde putem găsi 
documentele, o s-o căutăm noi înşine pe Rebecca.” 

Când îşi dădu seama că nu avea cum să scape de 
gladiatorul ăsta încăpățânat, chestorul se ridică fără un 
cuvânt şi-i conduse pe Vitellius şi pe sclavul său, Pictor, într-o 
arhivă cu aer înecăcios. „Aici”, spuse el, arătând spre un rând 
de role de papirus; după care dispăru. 

Pictor începu să cerceteze, unul după altul, papirusurile 
prăfuite, fragile, urmărit cu încordare de Vitellius. In lista a 
zecea de la sfârşitul primului teanc, el găsi ceea ce căuta: 
„Am dat aici peste o Rebecca, fiica gladiatorului Verritus.” 

„Ea e!”, exclamă Vitellius. „Care este numele corăbiei?” 

„Eudora”, îi răspunse Pictor, şi Vitellius îşi îmbrăţişă sclavul. 

Pe drumul de întoarcere de la Ostia la Roma, trecură pe 
lângă ei pretorieni călare, cohorte înarmate până-n dinţi 
mărşăluiau în direţia portului, la răspântii stăteau alţi 
pretorieni, înarmaţi până-n dinţi. 

„Ce este cu agitația asta în roaş”, întrebă Vitellius. 

„Împăratul a murit”, veni un răspuns. 

Vitellius şi Pictor se priviră speriaţi: „Fie ca zeii să se îndure 
de el!” 

x kx * 

Mult mai mult decât moartea împăratului senil Claudius, pe 
care, în ultima vreme, oricum nu mai avuseseră prilejul să-l 
vadă la faţă, pe romani îi interesa scandalul iscat în jurul 
preotesei vestale Tullia. După ce aceasta se autodenunţase, 
Pontifex pro magistro rostise sentinţa: moarte prin îngroparea 
de vie, incesti causa - din cauză de dezmăţ. 

În Roma cea avidă de senzaţii, nimeni nu-şi putea aduce 
aminte să fi asistat vreodată la o astfel de ceremonie. Ultima 
acuzaţie împotriva unei preotese a zeiţei Vesta avusese loc 
cu mai mult de 125 de ani în urmă. La vremea aceea, o 
vestală se lăsase sedusă, în aparenţă, de către Catilina. Şi, cu 
exact 168 de ani în urmă, Pontifex maximus condamnase la 
moarte trei vestale o dată. Acum, romanii aşteptau cu 
nerăbdare îngrozitorul spectacol. 


Înveşmântat într-o togă purpurie, însoţit de doi lictori, 
având în alai patru centurioni, Ponteifex ieşi din casa 
vestalelor. Centurionii purtau o targă acoperită cu un material 
alb, pe care zăcea, legată cu funii, Tullia. In conformitate cu 
regulile ceremoniei, Vibidia, având funcţia de Vestalis 
maxima, aşezase pe targă Vitta Tulliei, acoperământul pe 
care aceea îl purtase pe cap. Romanii, care ieşiseră cu zecile 
de mii pe treptele din preajmă, pe socluri, pe treptele 
templelor şi ale halelor Forumului, îşi întindeau gâturile, 
curioşi. Altfel decât se obişnuia în alte împrejurări publice, 
acum domnea o tăcere fantomatică - un amestec straniu de 
tristeţe şi curiozitate. Oare avea să înceapă să se vaite fata 
legată cu funii de targă? Dar nici măcar aceia aflaţi aproape 
de tot nu percepeau nici cel mai mic sunet. 

„Cu siguranţă că e leşinată de frică”, şopti o doamnă din 
protipendadă către sclava ei. Aceea aprobă din cap. 

Paşii centurionilor răsunau fantomatic pe marmura alba şi 
netedă ca oglinda din care erau făcute treptele templului 
zeiţei Vesta. Aici aştepta un car fastuos, tras de cai, care le 
era pus la dispoziţie celor şase vestale la ocazii oficiale şi care 
putea fi folosit chiar şi prin centrul oraşului - un privilegiu ieşit 
din comun într-un oraş în care e interzisă circulaţia oricărui 
vehicol. Centurionii aşezară targa între băncile aflate faţă în 
faţă ale carului; pe urmă, celelalte cinci preotese ale Vestei se 
aşezară şi carul se puse, huruind, în mişcare. 

Părinţii Tulliei păşeau, cu chipuri împietrite, în urma carului 
care se deplasă pe o porţiune din Via Sacra, pentru a coti apoi 
către Basilica Aemilia şi a-şi continua, trecând pe lângă Forum 
Julium, drumul spre nord. Ţelul procesiunii ce se deplasa în 
tăcere şi căreia i se alăturau din ce în ce mai mulţi oameni 
era terenul lui Servius Tullius de lângă Porta Collina, unde se 
afla şi tabăra pretorienilor. Acolo, pe un teren deschis, fusese 
săpată o groapă adâncă şi zidită o boltă din cuburi mari de 
piatră. Prin deschiderea din tavan ieşea capătul unei scări de 
lemn. În interior se afla un prici de lemn, o lampă cu ulei şi 
pâine şi apă pentru trei zile. Numai că, în cea de-a treia zi, 
preoteasa vestală avea să se fi sufocat de mult. 


O dată ajunşi la locul execuţiei, centurionii ridicară targa 
din car şi o aşezară lângă deschizătura mormântului. Se 
apropie şi un călău; numai că, în ziua aceasta, mâna lui nu 
ţinea nicio sabie. Cu o singură smucitură, el trase pânza albă 
care acoperea targa şi un strigăt înmiit străbătu mulţimea. 
Goală, respirând greu, Tullia zăcea pe targa de lemn legată 
cu funii grosolane peste gât, burtă şi picioare, cu ochii larg 
deschişi. Cerul se întunecă, anunțând o furtună. Călăul tăie 
legăturile cu un pumnal, în clipa aceea se apropie şi Pontifex, 
îşi înălţă braţele spre cer şi, în timp ce primele fulgere sfâşiau 
aerul, rosti cu voce tare o rugăciune adresată zeiţei Vesta. El 
o ruga pe zeiţă să o ierte pe slujitoarea ei. Atunci când călăul 
şi Pontifex o apucară pe Tullia de braţe şi o conduseră la 
scara care cobora în adâncuri, mulţi dintre spectatori fură 
mişcaţi până la lacrimi. 

Neobservat de miile de privitori, un bărbat stătea pe 
drumul ce şerpuia pe zidul oraşului şi urmărea scena de la 
distanţă. El nu vedea ochii fetei care privea neajutorată în 
jurul ei, ignorând, chiar şi în clipele dinaintea morții, braţele 
întinse ale părinţilor şi necăutând, cu ochii ei, decât chipul 
iubitului. Oare chiar credea ea cu adevărat că el avea să se 
afle lângă mormânt? 

Vitellius se întoarse cu spatele şi-şi apăsă fruntea de 
cărămizile aspre ale zidului ce înconjura oraşul. El nu era în 
stare şi nu voia să vadă cum fata asta delicată se agăța de 
treapta cea mai sus a scării oferindu-şi faţa primelor picături 
mari de ploaie care începuse să cadă cu zgomot, înainte să 
dispară încet, pas cu pas, în jos, în hăul care se căsca sub ea. 

Biciuţi de furtună, spectatorii se împrăştiară în numai 
câteva clipe. Grăbit, călăul trase scara afară, cei patru 
centurioni fixară placa grea de piatră peste deschizătura 
mormântului şi se îndepărtară. Cu pumnul strâns, Vitellius 
lovi zidul până când sângele începu să-i curgă din degete. In 
vreme ce cohorte de nori grei şi negri goneau pe deasupra 
oraşului iar strălucirea verzuie a fulgerelor scăldau, preţ de 
fracțiuni de secundă, sfârşitul zilei într-o lumină orbitoare, 
gladiatorul cobori de pe zid şi păşi, cu braţele larg desfăcute 
prin rafalele de ploaie al bubuitoarei ruperi de nori către locul 


în care Tullia dispăruse în pământ. Cu toată forţa vocii lui 
împotrivindu-se tunetelor şi răpăitului maselor de apă care se 
prăvăleau din cer, Vitellius strigă: „O, Jupiter, tu care ai trimis 
fulgere şi tunete ca semn al împotrivirii tale. Trimte-mi un 
trăsnet în creştet, ca să pot ajunge în moarte înaintea acestei 
vestale. Jupiter! Ascultă-mă o dată!” 

Vitellius alunecă pe pământul inundat. Noroiul cafeniu, 
murdar, i se lipise pe întreg corpul. El se ridică, alunecă din 
nou, se căţără în patru labe peste zidul de pământ ridicat de 
jur împrejurul mormântului. „Jupiter!”, strigă el spre 
elementele dezlănţuite, „Jupiter! Priveşte-mă! Distruge-mă! 
Nu mai sunt demn să trăiesc! Nu mai vreau să trăiesc. Mă 
auzi...Jupiter!” 

Ploaia curgea în pâraie peste ridicătura de pământ şi 
alcătuiau un fel de vârtej deasupra locului care fusese 
acoperit cu placa de piatra. Vitellius se lăsă să lunece de 
partea cealaltă a ridicăturii de pământ şi încercă disperat să 
apuce marginea plăcii. Unghiile i se rupeau, buricele 
degetelor îl dureau - el nu găsea nicio margine de care să 
apuce. 

„Tullia!”, strigă el cu disperarea din urmă spre apa 
învârtejită, „Tullia, mă auzi. Sunt eu, Vitellius!” 

Timp de o clipă se opri, fiindcă i se păru că aude glasul 
Tulliei. Pe urmă îşi dădu seama însă că lucrul acesta ar fi fost 
cu neputinţă, şi începu din nou să pipăie marginea plăcii. Cu 
groază băgă de seamă că se formaseră deja alte trei vârtejuri 
prin care apa se revărsa în groapa de dedesubt. Atunci îşi 
dădu sema că nu mai era nimic de făcut. 

„Tullia”, hohoti el şi-şi şetrse cu dosul palmei noroiul de pe 
faţă, „Tullia, nu am vrut să se întâmple aşa!” 

Încremenit ca o statuie, el stătea ghemuit, cu mâinile 
încrucişate peste genunchi, pe ridicătura de pământ şi privea 
la vârtejurile de apă murdară. Mai întâi se potoliră vârtejurile 
mici, apoi se orpiră şi mişcările vârtejului mare. Acum, apa 
părea să stea în loc. Câteva bule de aer mai gâlgâiră, 
fantomatic, la suprafaţă. Ploaia se oprea, la suprafaţa 
maronie a apei pluteau bule de aer albe ca laptele. Vitellius 
îşi lăsă capul pe antebraţe, cu privirea fixată în noroiul 


alunecos şi începu să plângă cum nu mai plânsese niciodată 
în viaţa lui. 


Capitolul VIII 


Printre tacâmurile şi vesela din argint şi carafele din sticlă, 
pe masă zăceau carapace de stridii, cochilii de melci, oase de 
pui şi de vițel. Un cântăreţ grec se plimba printre mese cu o 
kithara şi lălăia un cântec compus chiar de el despre un 
cântăreţ orb care iubea o statuie de marmură. După un ospăț 
care durase mai mult de trei ore, Pheroras făcu semn că se 
pot strânge mesele şi peste douăzeci de sclavi se năpustiră în 
triclinium, luară pe sus mesele supraîncărcate şi le duseră 
afară. Alţi servitori le întindeau mesenilor lighenaşe de argint 
cu apă caldă, parfumată, pentru spălatul mâinilor. În loc de 
prosoape, sclavii-copii îşi ofereau părul lor buclat. In sfârşit, 
tălpile mesenilor fură frecate cu esențe parfumate iar 
şireturile lungi ale sandalelor fură împodobite cu coroniţe 
minuscule din mentă şi lavandă. 

Pheroras îşi luă cupa şi închină pentru Vitellius: „Pentru 
următoarea ta luptă! Fie ca zeii să-ţi fie prielnici!” 

Vitellius îşi ridică şi el cupa şi le mulţumi, zâmbind, tuturor. 
Privirea lui zăbovi puţin mai mult asupra Mariamnei decât 
asupra celorlalţi oaspeţi. Ea băgă de seamă, dar ceilalţi nu 
observară nimic. 

„Are să fie o luptă grea”, fu de părere Pheroras, „şi nu 
numai din cauză că, până acum, cele mai multe lupte dintre 
un gladiator şi un leu au fost pierdute de gladiatori, ci şi 
pentru că lupta principală la inaugurarea unui nou amfiteatru 
intră în analele istoriei, motiv pentru care şi adversarul tău 
luptă cu şi mai multă ardoare decât oricând.” 

„O arenă grandioasă”, spuse Vitellius plin de entuziasm, 
„deja ne-am mutat acolo antrenamentul zilnic. Asta îmi aduce 
un avantaj inestimabil, fiindcă pot deja să-mi exersez puterile 
pe nisipul acesta ciudat.” 

„Ce anume are deosebit nisipul ăsta?”, vru să ştie 
Mariamne. 

„Ei bine, are granulele mult mai mari decât nisipul nostru 
de aici. Impăratul a pus să fie adus din deșerturile Egiptului, 


ca să-i confere o culoare roşu-galbenă, adăugându-i miniu. 
Din aceste cauze, pericolul de alunecare este mult mai mare. 
Este mai dificil să-ţi păstrezi echilibrul, mai ales pentru un 
bestiarius, care trebuie să se lupte cu un leu foarte iute în 
mişcări.” 

„Un împărat cu adevărat neobişnuit, acest Nero. Claudius 
mi-a angajat corăbiile pentru ca romanii să poată primi ceva 
de mâncare, dar acum, situaţia este din nou atât de bună, 
încât împăratul pune să se aducă nisip de peste mări, pentru 
ca gladiatorii să se distingă cromatic mai bine pe acest 
teren!” Pheroras fu încă o dată scuturat de unul dintre 
celebrele lui accese de râs. 

Tertulla întrebă, îngrijorată: „Şi tu n-ai mai luptat niciodată 
ca bestiarius până acum?” 

„Nu”, răspunse Vitellius, „numai la antrenamente în Ludus 
magnus, dar niciodată încă în public.” 

„Şi nu-ţi este teamă? În fond, fiecare luptă poate să fie şi 
cea din urmă.” 

„Asta aşa e. Dar şi pentru tine fiecare zi poate să fie şi cea 
din urmă. În fiecare zi, la Roma se prăbuşesc clădiri, 
îngropând sute de oameni sub ele, se scufundă corăbii, 
trăsnetul loveşte păstori singuratici, destinul nostru, al 
tuturor, este determinat dinainte de zei. Atunci, de ce ar 
trebui să mă tem eu.” 

„De risc, tu îţi asumi un risc mult mai mare.” 

„Nu cred asta. Atunci când îmi fac apariţia în circus, o fac 
cu hotărârea fermă de a învinge. Încerc să-mi apăr viaţa şi fac 
tot ce pot pentru asta. Dacă tu te duci la teatru, atunci te 
gândeşti: ei, ce ar putea să mi se întâmple, şi nici măcar nu 
te întrebi dacă locul pe care stai este sigur. În cazul acesta, 
riscul tău e chiar mai mare decât al meu, gândeşte-te numai 
la catastrofa de la lacul Fucino.” 

„Nu a avut loc niciun proces”, spuse Pheroras, „cu toate că 
orice om din Roma ştia că vina îi aparţinea lui Narcissus. Timp 
de ani de zile el a irosit banii din impozite şi o uriaşă forţă de 
muncă pentru a-i ridica un monument lui Claudius; în 
realitate, însă, urma să fie propriul său monument. Ideea 
fundamentală de a seca lacul era bună în sine; dar au mai 


fost şi alţii care au încercat să o pună în aplicare. Planificarea 
a fost greşită, execuţia neglijentă iar rezultatul îl cunoaştem 
cu toţii: în partea superioară a canalului, masele de apă au 
smuls cu ele tribuna oaspeţilor de onoare şi o parte de teren 
fertil, iar apa s-a acumulat în partea inferioară, fără să-şi mai 
atingă ţinta care era râul Liris - cârpăceală de la un capăt la 
altul. Ei, dar: De mortuis, nil nisi bene - haideţi să nu vorbim 
rău despre un mort!” 

„Se spune că a avut o moarte jalnică în Tullianum, că a 
murit de inaniţie”, spuse Mariamne. 

„Narcissus nu a pariat pe cine trebuia”, îi răspunse 
Pheroras, „cine s-ar fi gândit vreodată că Agrippina avea să 
ajungă să conducă imperiul. E adevărat că Nero este împărat, 
dar toate frâiele politicii trec prin mâinile Agrippinei. Princeps- 
ul e prea tânăr pentru sarcina lui, el se mai ţine încă de 
poalele mamei - în orice caz, el are o relaţie strânsă cu mama 
lui.” 

„Cu propria lui mamă?”, întrebă Vitellius uimit. 

„Cu propria lui mamă”, confirmă Pheroras. „Seneca şi 
Burrus, cei care se ocupă de educaţia lui, sfetnicii şi oamenii 
de încredere ai lui Nero, caută acum cu disperare o femeie 
care să semene cât mai mult cu mama lui, ca să-l momească 
pe o altă cale. Căci, cu Octavia, cu care este însurat de la 
vârsta de şaisprezece ani, nu are nicio legătură.” 

Mariamne surâse batjocoritor: „Pe toţii zeii, cum de poate 
să fie atât de greu să găseşti, între atâtea sute de mii de 
femei romane, una ca Agrippina?” 

„Şi totuşi, asta e situaţia; căci Agrippina nu corespunde 
imaginii la modă a idelului de frumuseţe al femeii romane, 
care încă de la o vârstă fragedă îşi leagă sânii ca să rămână 
mici şi  nedezvoltaţi. Agrippina, dimpotrivă, are forme 
materne şi sânii precum ai unei prostituate din lupanar.” 

„Împăratul pare să iubească rotunjimile mai presus de 
orice”, observă Vitellius, „Circus-ul lui de pe Câmpul lui Marte 
are rotunjimi şi arcade chiar şi în acele locuri, unde zidurile 
drepte ar fi îndeplinit acelaşi scop.” 


„Ar trebui să i-o trimit pe Mariamne”, râse Pheroras, „cred 
că ea ar fi exact genul de femeie pe care micuțul nostru 
împărat ar şti s-o aprecieze.” 

Vitellius o observa cu plăcere pe Mariamne, care stătea 
întinsă vizavi de Vitellius şi care lăsase observaţia soţului ei 
să treacă pe lângă ea, fără nici cea mai mică reacţie. Buzele 
ei roşii ca focul tocmai sugeau dintr-un strugure albastru şi 
plin. Vitellius pipăia cu ochii corpul acesta ispititor, pe care-l 
cunoştea deja atât de bine, îi dădea tunica jos de pe umeri şi 
îşi îngropa faţa între sânii ca nişte talazuri, cât putea să se 
simtă de bine. 

Glasul lui Pheroras îl readuse imediat la realitate. „Mi s-a 
raportat că locuinţa ta este în permanenţă asediată de fete şi 
de femei!” 

Vitellius surâse încurcat, luă o înghiţitură lungă din cupa sa 
şi nu spuse nimic. 

„Ele vor, cu toate, să-l vadă pe bărbatul pentru care a 
trebuit să moară preoteasa vestală Tullia”, continuă Pheroras. 

„Taci, Pheroras”, îl întrerupse Mariamne, „ştii bine cât de 
mult a suferit Vitellius din cauza asta. Chiar trebuie să-i 
deschizi din nou rănile vechi?” 

„Nu am vrut să te fac să suferi, Vitellius, dar eu sunt om de 
afaceri. Drama cu preoteasa vestală, oricât ar fi de 
regretabilă, nu a făcut decât să-ţi sporească valoarea de 
piaţă. Un gladiator pe a cărui victorie pariază bărbaţii este, 
fără nicio îndoială, un bun gladiator; dar şi mai bun este acel 
gladiator care le apare noaptea femeilor în vis. Tocmai de 
aceea este necesar să ţi-l mânuieşte pe Priapus la fel de 
iscusit ca şi sabia. Dacă vrei să devii un idol al maselor, 
atunci nu ai nevoie numai de victorii în arenă, ai nevoie şi de 
biruinţe în pat. Şi ţine minte un lucru: nu te îndrăgosti 
niciodată de o femeie cu care te culci, fiindcă acesta este 
începutul sfârşitului. Dragostea înseamnă dependenţă. Un 
gladiator trebuie să fie liber. Nevasta unui senator trebuie să 
aibă sentimentul că te-ar putea avea, în aceeaşi măsură în 
care trebuie să simtă asta şi o biată sclavă eliberată. Prin 
urmare, dă-le femeilor ceea ce vor să aibă, dă-le-o cum se 
cuvine şi aruncă-le afară.” 


Mariamne sări ca arsă. „Cât poţi să fii de respingător!”, 
spuse ea furioasă şi părăsi încăperea, urmată de fiica ei, 
Tertulla. 

Pheroras arată cu degetul mare peste umăr: „Are o fiică în 
toată firea, dar are sufletul unei fetiţe de zece ani. Pentru ea, 
Venus continuă să fie zeiţa iubirii curate, pentru mine, Venus 
e zeiţa comerţului cu sentimente. Toate lucrurile pe lumea 
asta sunt o afacere, iar iubirea este cea mai veche dintre ele. 
Sau eşti de altă părere?” 

Da, i-ar fi plăcut foarte mult lui Vitellius să spună, da, sunt 
de altă părere, eu am iubit o fată frumoasă ca o floare, a fost 
gonită ca un câine - numai fiindcă aparţinea unei alte 
seminţii. Dar Vitellius nu avea curajul să-l contrazică pe 
mentorul să; prin urmare, el spuse: „Nu, este întocmai cum 
spuneţi, cu siguranţă.” 

„Ceea ce-ţi trebuie ţie este o legătură cu o femeie 
frumoasă”, continuă Pheroras, „o legătură care să le rupă 
gura romanilor.” 

Vitellius înghiţi în sec. El îl privi pe Pheroras fără un cuvânt. 

„După apariţia ta în Circul lui Nero am să dau o serbare şi 
am să invit cele mai frumoase femei din Roma. Posibilitatea 
de a se întâlni cu un bărbat care a ucis un leu le va arunca pe 
femei în extaz. Tu nu trebuie să faci nimic decât să zâmbeşti. 
Restul poţi să-l laşi în seama mea liniştit.” 

x kx * 

„Patres...” (Consulul Caius Vipstanus încerca cu mari 
eforturi să se facă ascultat. „Patres conscripti!”, începu el din 
nou, dar tumultul din curie acoperi vocea lui firavă. De afară, 
din forum, pătrundeau strigătele agitate ale maselor, care se 
adunaseră acolo în pofida unei puternice furtuni de 
primăvară. Un singur nume răsuna, iar şi iar, deasupra 
splendorii de marmură a esplanadei: „Agrippina.” 

„Patres conscripti!”, repetă încă o dată consulul, bătu din 
palme şi strigă spre Senat: „în legătură cu moartea 
Agrippinei, Princeps-ul ne trimite o scrisoare cu următorul 
conţinut: «Nero Claudius Caesar Augustus către Senatul şi 
poporul Romei. Eu, Nero Claudius Caesar Augustus, prin 
prezenta fac cunoscută moartea mamei mele Agrippina. In 


seara zilei de ieri, Agrippina şi-a pus capăt vieţiii din proprie 
voinţă, după ce un atentat la viaţa mea, pus în scenă de ea, a 
eşuat. Agerinus, un sclav eliberat şi om de încredere al 
Agrippinei, a fost surprins când pornea spre mine cu sabia 
ridicată. Agrippina sperase să devină co-regentă şi să 
convingă cohortele de pretorieni să îi jure credinţă. Aceeaşi 
ruşine i-o pregătea şi Senatului şi poporului roman. Dar 
această speranţă a ei a fost zădărnicită şi, din furie împotriva 
soldaţilor, a Senatului şi a poporului, Agrippina a refuzat 
darurile şi donațiile obişnuite şi încerca să pună bărbaţi aleşi 
în primejdie. Cât efort m-a costat să o împiedic să dea buzna 
în curie şi să le dezvăluiască unor trimişi străini o serie de 
secrete. Aduceţi-vă aminte de toate faptele ruşinoase 
petrecute sub precursorul meu, Claudius, şi acelea s-au 
petrecut tot din vina Agrippinei. lată de ce eu, Nero Claudius 
Caesar Augustus, consider că moartea Agrippinei este o 
fericire pentru statul nostru».” 

„Adevărat!”, exclamară senatorii, „adevărat!” 

„Rugi de mulţumire în toate templele, pentru faptul că 
această catastrofă a fost îndepărtată!” 

„Ziua de naştere a Agrippinei să fie trecută printre zilele 
negre!” 

„Sărbătoarea Minervei, ziua în care au fost descoperite 
intenţiile Agrippinei, să fie celebrată an de an prin jocuri!” 

lar senatorul Ollius, cel care nu avea voie să lipsească de la 
nicio dezbatere, a solicitat ca, în curie, să fie ridicate o statuie 
de aur a Minervei şi o statuie a lui Nero. 

Cu toate că pretutindeni circulau zvonuri care mai de care 
mai scandaloase, cum că, în realitate, Agrippina s-ar fi 
scufundat cu corabia şi s-ar fi înecat, şi cu toate că alţii 
vorbeau despre faptul că Nero şi-ar fi asasinat mama, toate 
cererile au obţinut aprobarea Senatului. In felul acesta, 
poziţia împăratului a devenit mai solidă ca oricând, iar 
romanii puteau să se dedice din nou ocupaţiei lor preferate, 
care erau jocurile. 

x kx * 

Câmpul lui Marte, care se afla în afara oraşului, era aidoma 

unui furnicar. Întreaga Romă era pe picioare, romanii atât de 


dependenţi de distracţii aşteptau cu încordare ceea ce urma 
să le ofere tânărul împărat. Căci un împărat nu mai era 
judecat după faptele lui pe câmpul de luptă, ci după jocurile 
pe care le organiza în arenă. 

Acest Circus, construit din ordinul lui Nero în numai un an 
de zile cu un număr neînchipuit de mare de sclavi şi cu un 
efort uriaş, măsura 590 de metri în lungime, 100 de metri în 
lăţime şi putea cuprinde 100.000 de spectatori. Pe ambele 
laturi ale intrării principale, arcuite spre exterior, situate pe 
latura mai îngustă, se înalţau spre cer două turnuri zvelte. 
Deasupra intrării principale trona o cvadrigă înaltă, din aur 
curat, în care Nero însuşi mâna cei patru cai. lar nisipul 
galben al arenei alcătuia un contrast plin de rafinament cu 
galeriile din lemn întunecat, aflate în continuarea primului 
rând de tribune din piatră. Un obelisc adus din Egipt, vechi de 
un mileniu şi jumătate, care părea că ajunge până la cer, era 
principalul ornament al Spinei, clădirea mediană, lunguiaţă, a 
Circusului. El împărțea arena în două piste, astfel încât să se 
poată organiza curse de care, dar slujea şi drept scenă înaltă, 
pentru spectacole mai deosebite. 

De pe crenelurile cele mai înalte ale măreţului edificiu 
răsunară semnale de trâmbiţe. La tribuna de onoare îşi făcu 
apariţia împăratul. Poporul din interiorul şi din afara arenei - 
erau sute de mii de oameni care nu mai găsiseră locuri - 
izbucni în strigăte extatice. Jocurile erau pe punctul de a 
începe. 

Şase heralzi îşi făcură intrarea, mărşăluind în ritmul 
muzicii. Veşmintele lor largi şi panaşele tremurătoare ale 
coifurilor licăreau, roşii ca focul, pe fondul galben al nisipului. 
Serioşi, aproape solemni, aceştia purtau nişte vase din aur în 
care se aflau bile albe. Spectatorii întindeau mâinile spre ei, 
ca şi când ar fi vrut să apuce bilele. Atunci, heraldul din mijloc 
a apucat o missilia, una dintre bile, şi a aruncat-o în sus, în 
tribune, după care şi ceilalţi heralzi începură să-şi arunce 
bilele în mulţime. |n câteva secunde, stadionul s-a 
transformat într-un cazan în fierbere. Fiecare voia să pună 
mâna pe o bilă, oamenii din tribune începură să se 
îmbrâncească, să se bată, să se calce-n picioare. Cel care 


apucase să prindă o missilia o ţinea strâns în ambele mâini 
sau şi-o băga în gură, pentru ca această să nu-i poată fi 
smulsă de un altul. Priviri pline de invidie se îndreptau spre 
norocoşi; căci bilele conţineau câte un loz câştigător. 

„Ce-ai câştigat?” - „Ei, te-ai îmbogăţit acum?” - „Nu uita că 


ţi-am fost prieten - chiar şi în vremuri grele!” - „Hai, 
deschide-ţi lozul!” - „Vrem să ne bucurăm şi noi de norocul 
tău!” 


Cu mii de precauţii, cel invidiat îşi scotea bila din gură 
apucând-o între degetul mare şi arătător, extrăgea interiorul 
bilei micul sul de papirus şi i-o arăta vecinului care ştia să 
citească. Acela citea cu voce tare: „Gratulatio. A ta să fie casa 
de la ţară din proprietăţile imperiale, aflată în spatele 
grădinilor lui Lucullus, precum şi recolta din viile care o 
înconjoară.” 

Norocosul îşi arunca braţele spre cer: „Ave, Nero Claudius 
Caesar Augustus, binefăcător generos!” - „Ave, Nero!”, 
strigau şi cei din jur. Scene asemănătoare se desfăşurau în 
toate locurile din stadion în care fuseseră aruncate bile. După 
care urmau să înceapă spectacole îndrăzneţe, care să-i facă 
să-şi uite dezamăgirea pe toţi aceia care aveau să părăsească 
Circusul la fel de săraci precum erau la venire. 

Dintr-o dată, dintr-una din intrările de sub tribune îşi făcu 
apariţia un elefant. O jubilaţie asurzitoare făcu tribunele să 
trepideze. Romanii iubeau elefanții. Ei bănuiau ce anume 
avea să se întâmple. Două funii de grosimea unui braţ erau 
întinse dintr-o parte într-alta a tribunei. În Circus se aşternu 
tăcerea. Sute de mii de perechi de ochi fixau, fascinate, 
elefantul. Cu un cârlig de fier, dresorul lovi picioarele imense 
ale animalului, care se lăsă până la urmă convins să se urce 
pe funii. Abia apucase imensul animal să se urce cu toate 
cele patru picioare pe funii, că dresorul sări pe el din spate. O 
exclamare de uimire trecu printre şirurile de privitori. Funiile 
făcură să trosnească locurile din care erau ancorate ori de 
câte ori elefantul punea, prudent, un picior înaintea celuilalt. 
Publicul stătea cu respiraţia tăiată. 

Cu cât elefantul se apropia mai mult de mijlocul funiilor, cu 
atât mai tare se balansau acestea. Dar animalul îşi continua 


imperturbabil înaintarea lui atât de des exersată. Numai 
câţiva metri mai lipseau până când acesta avea să ajungă pe 
cealaltă parte. Abia acum, strigătele de entuziasm deveneau 
din ce în ce mai puternice. Încă patru, maximum cinci paşi. 
Dresorul îşi ridică ambele braţe în aer, apoi lovi elefantul pe 
coapse cu palmele, ei da, numărul îi reuşise! 

Aplauzele şi ovaţiile explodară, pur şi simplu, amenințând 
să dărâme tribunele. Oameni care urlau, tropăiau, aplaudau. 
„Ave, Caesar, ave, Nero Claudius Caesar Augustus!” Jubilaţia 
nu-i era adresată circarului, împăratul, ca organizator al 
jocurilor, era acela care avea dreptul să fie aplaudat. 

Incă înainte ca delirul publicului să se fi potolit, o armată 
întreagă de pitici intră, mărşăluind, în arenă, unii erau 
drăgălaşi, alţii erau însă de-a dreptul urâţi, oameni graşi, mici, 
cu capetele mult prea mari şi membre care le rămăseseră 
prea mici. Totodată, pe sunetul instrumentelor de suflat, din 
partea opusă intraseră în pas de marş femei înalte, pe 
jumătate dezbrăcate, sclave blonde din Galia şi Germania, şi 
altele suple, cu pielea de culoarea abanosului, din Africa. Ele 
nu purtau decât un şorţuleţ în jurul copaselor şi câte o sabie 
scurtă în mână. 

Piticii erau mai numeroşi, iar săbiile lor, mai lungi decât 
acelea ale femeilor, în unele cazuri depăşind chiar propria lor 
înălţime. „Ave, Caesar, morituri te salutant!”, răsună strigătul 
lor în arenă, iar în momentul următor porniră în goană spre 
gladiatorii de sex feminin, rotindu-şi săbiile pe deasupra 
capetelor şi începu o luptă ce părea inegală. 

„Hoc age!”, urlau spectatorii ori de câte ori câte un gnom 
se apropia de câte o femeie şi încerca, cu toată puterea de 
care era capabil, să-i lovească aceleia picioarele. Destul de 
repede, lupta se dovedi ca fiind cât se poate de avantajoasă 
pentru pitici; căci, spre deosebire de femeile acelea înalte, ei 
erau gladiatori antrenați, obişnuiţi nu numai să mânuiască 
armele, dar mai ales cât se poate de rezistenți, calităţi cărora 
femeile nu aveau ce să le opună. 

De fiecare dată, câte doi pitici atacau o femeie, unul din 
faţă, altul de la spate. Una se prăbuşi, aşteptând, în timp ce 
striga din răsputeri, lovitura mortală. Piticul îşi luă avânt şi-i 


reteză capul dintr-o singură lovitură. Un strigăt de groază 
răsună în Circus atunci când, exact în aceeaşi clipă, o sclavă 
veni de la spate şi-şi împlântă sabia scurtă în spinarea 
piticului. Zadarnic încercă ea s-o scoată, era înfiptă mult prea 
adânc. După aceasta, sclava, rămasă fără armă, fu alergată 
prin arenă de trei pitici. Scoţând ţipete ascuţite, ea s-a 
rezemat cu spatele de peretele spinei aşteptând, cu ochii 
închişi şi gura larg deschisă lovitura mortală. „Agite! Agite!”, 
urlau din răsputeri spectatorii din tribune, întotdeauna 
nerăbdători să vadă oameni omorându-se între ei. Si iată - 
lovitura, un şuvoi de sânge ţâşnind din rana din abdomenul 
sclavei, care căzu, încet, la pământ, rămase întinsă pe spate, 
iar spectatorii întinseră gâturile, să vadă cât mai exact cu 
putinţă sângele care se scurgea în nisipul auriu. „Ave, Caesar, 
jocurile tale sunt bucuria noastră!” 

În acest timp, Vitellius îşi aştepta intrarea, într-o încăpere 
separată de ceilalţi gladiatori. În încăperea fără ferestre, 
flacăra lămpii cu ulei arunca o lumină fantomatică pe 
veşmintele de mare efect ale gladiatorului. Nervos, el îşi 
făcea de lucru la curelele de piele în care era înfăşurat braţul 
său drept. Şi coşul pieptului, şi pulpele erau protejate de 
curele încrucişate. O bandă de piele cu ciucuri scurţi îi 
împodobea genunchiul drept. În jurul mijlocului, Vitellius purta 
o curea lată, închisă cu o catarmaă cu un simbol ce-l 
reprezenta pe zeul soarelui, Sol invictus. 

Neliniştit, gladiatorul se plimba în sus şi-n jos prin 
încăperea întunecoasă. Vitellius tresărea ori de câte ori 
strigătul de jubilaţie din cele o sută de mii de piepturi ajungea 
în încăperea izolată. El ştia prea bine că cea care provoca 
această reacţie era moartea. În ceea ce-l privea pe el, nu-i 
era frică. Dar incertitudinea în ceea ce privea evoluţia luptei 
provoca în el o încordare pe care abia de putea s-o 
stăpânească. El trebuia să-l învingă pe leu fără să se aleagă 
cu nicio zgărietură. O lovitură cu gheara primită în braţ îi 
putea pune unui gladiator viaţa-n primejdie; căci, în 
momentul în care animalul sălbatic apucase să simtă mirosul 
sângelui, el devenea imprevizibil. Şi, cu cât lupta dura mai 
mult, cu atât şansele gladiatorului scădeau. 


Pentru jocurile romane din Circus, leii erau prinşi, cu sutele, 
în provinciile africane. Romanii erau fascinaţi de aceste 
animale. Simpla lor imagine era de ajuns ca să le provoace 
extazul. Înainte de toate, pericolul pe care îl emanau aceste 
animale exercita asupra poporului o atracţie neobişnuită. Un 
bărbat care reuşea să supună un leu, fie în luptă, fie prin 
îmblânzire, se bucura, la Roma, de cel mai înalt prestigiu. 
Tocmai de aceea, marele comandant Pompeius obişnuia deja 
să meargă la Circus maximus într-un car de luptă tras de lei 
îmblânziţi, şi şi Marcus Antonius îi impresionase pe romani cu 
apariţii de acelaşi fel. 

Vitellius începu să-şi încălzească muşchii. Corpul lui vânos 
era antrenat cât se poate de temeinic. Agilităţii şi vitezei lui 
de reacţie li se adăugaseră între timp putere şi stăpânire de 
sine. El simţea că se află la zenitul capacităţii lui; acum, când 
putea să învingă orice adversar, nu avea motive să se teamă 
nici măcar de un leu. 

„Stăpâne, e timpul!” Sclavul îl smulse pe Vitellius din 
gândurile lui. El îşi apucă sabia scurtă, mai respiră o dată 
adânc şi părăsi încăperea, pornind spre arenă. „Fie ca Marte 
să te însoţească în luptă”, spuse sclavul. Concentrat, 
gândindu-se numai la ceea ce urma să se întâmple, Vitellius 
păşi pe sub bolta întunecoasă, fără să le vadă pe sclavele pe 
care curgea transpiraţia, cu părul vâlvoi, care veneau din 
direcţia opusă, fară să-i zărească nici pe piticii însângeraţi, el 
nu auzi nici sunetele marţiale ale trâmbiţelor, care anunțau 
lupta lui, el nu făcea decât să pună un picior înaintea celuilalt, 
în acelaşi ritm, hotărât, rece, aşa cum avea să se îndrepte 
spre leu; animalul sau el, pentru Vitellius, întrebarea avea un 
singur răspuns. „Hoc age!”, îşi strigă el sieşi şi-şi ridică sabia 
în aer ca pentru a da o lovitură de moarte. 

Secunde de aşteptare plină de încordare în faţa cortinei 
roşii, grele. Concentrare. Ultimele semnale de trâmbiţă. După 
care cortina avea să fie dată la o parte. In aer, o arşiţă 
paralizantă. Aplauzele, un adevărat uragan. „Ave, Vitellius!” 
Zumzete de aprobare dinspre stânga, din fundal, aplauze 
ritmate cu palmele făcute căuş. Pentru tine, Vitellius! Pentru 
tine! Să facă pas după pas prin nisipul adânc, pe ritmul 


bătăilor de tobă. Arşiţă. Curelele din jurul pieptului îl frecau. 
Loja imperială. Aha, acolo, sus, departe de tot, un cap cu păr 
roşu. Să salut. Să strâng sabia în mână. Vreau să lupt! Luptă. 

Dintr-o dată cobori tăcerea. Ca ridicat de o mână 
fantomatică, grilajul de la celălalt capăt al arenei se deschise. 
Şi atunci, din cuşca întunecată, în arenă îşi făcu apariţia, cu 
un salt imens, un monstru de leu împroşcând nisipul până în 
public. „Am să te ucid!”, spuse Vitellius şi-şi întinse sabia 
scurtă spre leu. Abia acum luă act leul de adversarul lui, se 
opri din alergare cu labele îndepărtate şi-l măsură pe 
gladiator cu un mârâit care îngrozi publicul. 

„Vino, hai, vino o dată!”, încercă Vitellius să-l provoace pe 
animal şi înaintă, pas după pas, cu spada întinsă înainte. Leul 
se trase puţin înapoi, ca şi când ar fi vrut să-şi pregătească 
saltul. Nici zece paşi nu-i mai despărţeau pe cei doi. In 
tribune, spectatorii nici nu mai îndrăzneau să respire. Ei ştiau 
din nenumărate lupte că gladiatorul era pierdut, dacă bestia 
apuca să sară la el. Vitellius se opri, se uită la ochii strânşi ai 
leului, îi auzi respiraţia şi mârâitul. „Vino o dată!”, îi şopti 
Vitellius. Dar leul stătea pe loc, cu muşchii încordaţi. 

Vitellius făcu un pas scurt şi hotărât înainte. Nicio reacţie. 
Un sentiment de teamă urcă în Vitellius, nemişcarea fiarei îl 
făcu să fie nesigur. El văzu cum sabia începe să-i tremure în 
mână, el nu mai avea curajul să se mai apropie de animal nici 
măcar un singur pas. Atunci, el îşi aduse aminte de o variantă 
adeseori exersată la antrenament: Vitellius începu să se 
apropie de animal dintr-o parte, cât se poate de prudent şi 
nesfârşit de încet. Piciorul drept lateral, piciorul stâng încet 
după el. La început nu se întâmplă absolut nimic. Fiara 
rămase în poziţia ei iniţială, pregătită de salt, numai capul 
leului îi urmărea fiecare pas făcut lateral. Dacă el ar reuşi să 
iasă de pe direcţia de salt a leului, atunci ar avea o şansă să 
se repeadă asupra lui şi să-i împlânte sabia în corp. Piciorul 
drept lateral, stângul încet după el. 

Deodată - un stigăt din public. Un spectator se pierduse cu 
firea, urla şi lovea în jur. Leul sări brusc spre Vitellius: nu făcu 
un salt înalt, ci voia să atace picioarele adversarului. Dar, cu o 
mişcare fulgerătoare, Vitellius se trânti la pământ, se răsuci 


pe spate, iar fiara se retrase, speriată şi se opri locului, ca şi 
când ar fi prins rădăcini. 

Vitellius îşi reîncepu jocul. Piciorul drept lateral, piciorul 
stâng, încet, după el. Dar, încă înainte ca el să-şi fi găsit o 
poziţie care să-l avantajeze, leul se răsuci şi era din nou 
pregătit pentru salt. Jocul acesta se repetă de două ori. Când, 
deodată, Vitellius îşi mişcă genunchiul drept şi se propti cu 
mâna stângă în nisip. Mulţi dintre spectatori crezură că s-ar fi 
împiedicat şi că-şi căuta un punct de sprijin; apoi, însă, totul 
se petrecu cu iuţeala secundelor. 

Gladiatorul îi aruncă fiarei care mărâia, furioasă, o mână de 
nisip în ochi. Cu laba dreaptă, leul încercă să-şi înlăture din 
ochi nisipul arzător. Vitellius se folosi de acest moment de 
neatenţie, facu un salt lateral asupra animalului, îşi luă elan 
şi-şi înfipse sabia în el cu toată puterea de care era capabil 
braţul său drept. Leul se arcui, se aruncă, urlând, pe o parte, 
ca şi când ar fi vrut să-şi astupe rana cu nisipul arenei şi 
exact atunci Vitellius îi înfipse sabia în corp a doua, a treia 
oară. Un strigăt de uşurare trecu prin întreaga tribună. 

În timp ce sângele curgea, roşu-deschis, din rănile 
animalului, acesta încercă să se ridice pe picoare şi să se 
pregătească să sară asupra lui Vitellius. Dar gladiatorul dansa 
în jurul fiarei, îşi schimba în permanenţă poziţia pentru a-l 
face pe leul care se întorcea după el să-şi piardă complet 
puterile; în sfârşit, leul muribund se prăbuşi în nisipul arenei 
şi, pe fondul aplauzelor furtunoase ale publicului, îşi lăsă 
capul să-i cadă pe o parte în nisip, cu gura larg deschisă. 

„Vitellius! Vitellius!”, începură să strige, dintr-o sută de mii 
de piepturi, spectatorii. Stârnit de aplauzele care nu mai 
voiau să contenească, Vitellius porni spre leul care sângera. 
El îi văzu ochii mari, neajutoraţi, care cu numai câteva 
secunde în urmă îi provocaseră teamă. Vitellius îşi apucă 
sabia cu amândouă mâinile, o ridică deasupra capului şi-şi 
lăsă arma să cadă cu toată puterea pe gâtul fiarei. Animalul 
muribund mai tresări o dată; apoi rămase nemişcat. Arena 
era cuprinsă de un tumult care facea zidurile să se clatine. 
Prin aer începură să zboare, aterizând în nisipul brăzdat de 


urmele luptei, flori, baticuri colorate, suluri mici de papirus, 
legate cu şnururi de culori aprinse. 

Vitellius păşea prin circus cu braţele ridicate spre cer, ridica 
ici şi colo câte o floare pe care o arunca apoi înapoi în public, 
provocând astfel adevărate partide de lupte în tribune. 
Câteva suluri de papirus le luă şi le prinse sub curelele de 
piele de pe piept, facu semne de mulţumire spre spectatori. 
Aplauzele nu mai voiau să contenească. 

Abia începură să se potolească spectatorii obişnuiţi, că se 
puseră pe treabă oamenii plătiţi de Pheroras să aplaude: în 
clipa asta, aplauzele veneau din faţă, în clipa următoare, din 
spate, disciplinate, puternice şi contaminante, astfel că şi 
publicul obişnuit începu din nou să bată din palme. Vitellius 
se scălda, pur şi simplu, în aplauze, el trăgea în piept ovaţiile 
spectatorilor aşa cum ar fi inspirat răcoarea unei dimineţi de 
octombrie în pădurile Campaniei. În timp ce sclavii târau, cu 
nişte cârlige de fier, cadavrul animalului afară din arenă 
desenând în nisipul galben o dâră groasă, de un roşu închis, 
în tribune, multe femei leşinau, fetele chiuiau şi izbucneau în 
lacrimi: „O, Vitellius, ia-mă!” - „Vitellius, iubitul meu!” 
„Nitellius!” 

x kx * 

La serbarea din Tibur, Pheroras invitase tot ce avea rang şi 
nume în Roma. El ştia cât se poate de bine ce făcea: Pe deo 
parte, el voia să-l introducă pe tânărul său prieten în 
societatea romană, pe de alta, invitaţii puteau folosi ospăţul 
drept prilej de a-l ruga pe bogatul creditor să le acorde un 
nou împrumut. Jumătate din Roma trăia din împrumuturi, iar 
în cercurile aşa-zicând mai bune, era aproape o chestiune de 
bun gust ca omul să aibă datorii de câteva milioane. lar 
Pheroras trăia din datoriile altor oameni. 

În vreme ce invitaţii trăgeau, cu carele lor care de care mai 
luxoase, în faţa vilei lui Pheroras, Vitellius şi mentorul său 
şedeau faţă în faţă în camera de lucru a aceluia şi închinau. 

„Pentru victoriile tale, pentru aceasta şi pentru cea 
viitoare!” 

„Îţi mulţumesc, Pheroras. Şi le aduc mulţumiri şi zeilor!” 
Vitellius îşi ridică paharul şi turnă o înghiţitură de vin pe 


pământ; pe urmă bău şi el, îşi şterse buzele cu antebraţul şi 
puse paharul la loc. 

„Premiul se ridică la o sută de mii de sesterţi”, spuse 
Pheroras, „partea ta este jumătate, ţi-am deschis un cont la 
bancă.” 

„Îţi mulţumesc!” 

„Următoarea ta luptă”, începu Pheroras, „nu va mai costa o 
sută de mii de sesterţi. Data viitoare, noi vom lupta pentru 
jumătate de milion!” 

Vitellius înregistrase cu satisfacţie faptul că Pheroras spuse 
noi, noi vom lupta. Gladiatorul şi mentorul său se simțeau ca 
un singur echipaj, care trăgea la acelaşi car. 

„Şi cine o să plătească o jumătate de milion?”, întrebă 
Vitellius. „În Ludus magnus, împăratul pune să fie antrenați, 
cu o cheltuială mai mică, gladiatori care au obţinut mai multe 
victorii decât mine.” „Cu siguranţă”, răspunse Pheroras, 
„poate că aceia sunt chiar mai curajoşi, poate chiar mai 
iscusiţi decât tine, numai că ei nu sunt atât de îndrăgiţi şi de 
cunoscuţi ca tine. În Circus magnus, spectatorii au deja un 
nou strigăt de încurajare, prin care să-i stârnească pe 
gladiatori. Ei strigă 'Vitellius!'. Dacă stau să mă gândesc, o 
jumătate de milion e de fapt mult prea puţin.” 

„Hai mai bine să nu-i provocăm pe zei.” 

„Vitellius, problema asta las-o în seama mea. Eu îţi cunosc 
preţul.” 

„Bine, fie cum spui.” Vitellius râse. „Fie precum doreşti. 
Numai că între timp îmi vine destul de greu să cred în faptul 
că Fortuna va continua să-şi reverse cornul abundenței 
asupra mea. Îmi amintesc încă mult prea bine de zilele în care 
cârpeam cazane pentru un as pe zi.” 

„Şi ai vrea cumva să se întoarcă acele zile?” 

„Pe toţi zeii, nicidecum. l-am adus ofrande lui Jupiter 
Capitolinus pentru bunăvoința lui divină, am rostit rugăciuni 
pline de credinţă la templul lui Venus şi la acela al Romei, iar 
la templul zeiţei Vesta am împărţit săptămâni la rând de 
mâncare, ca să-mi mai ispăşesc din vină...” 

„Asupra ta nu planează nicio vină”, întrerupse Pheroras 
cuvântul protejatului său, „bea apă din Lethe, râul uitării.” 


„Cum aş putea să uit vreodată această întâmplare!” 
Vitellius îşi acoperi obrazul cu mâinile şi scutură din cap. 
„Niciodată, Pheroras, niciodată! Tullia mi-a salvat viaţa iar eu, 
drept mulţumire, am împins-o la moarte.” 

„Vitellius!” Pheroras îşi puse mâna pe umărul gladiatorului. 
„Nu vestala Tullia a fost acea care ţi-a salvat viaţa...” 

Vitellius îl privi pe Pheroras cu ochii măriţi de uimire. „Tullia 
nu a fost decât mijlocul pentru atingerea scopului, întâlnirea 
cu vestala a fost pregătită cu toată atenţia. Şi, aşa cum am 
aflat dintr-o sursă demnă de toată încrederea, în spatele ei se 
afla o femeie, al cărei nume s-ar putea să nu-ți fie tocmai 
necunoscut, chiar dacă ea este obiectul unei damnatio 
generale.” 

„Messalina?”, îl întrerupse Vitellius. 

„Da”, spuse Pheroras. După o tăcere mai lungă, Vitellius 
spuse: „M-am întrebat adeseori în sinea mea, cum de a fost 
posibil ca tocmai eu să mă întâlnesc în zorii zilei cu o vestală, 
şi au mai fost şi mulţi alţii care şi-au pus aceeaşi întrebare. 
Acum am răspunsul. Cu toate astea, destinul Tulliei nu-mi dă 
pace deloc. Eu am fost cauza pentru care ea a trebuit să 
moară, asta n-am să pot s-o uit niciodată.” 

Pheroras încercă să-l liniştească pe protejatul său: Dacă nu 
ai fi fost tu, ar fi existat un altul care să preia rolul tău. Tullia 
şi-a căutat moartea. Părinţii ei o făcut-o vestală împotriva 
voinţei ei. lar după un an, fata a ştiut că nu-şi va putea 
îndeplini jurământul de treizeci de ani. Din cauza asta, ea a 
sedus un bărbat; a fost sinucidere.” 

„Sinucidere”, repetă Vitellius alb. „Şi când te gândeşti că 
totul s-a întâmplat numai şi numai din cauză că ea semăna 
atât de tare cu o fată căreia îi aprţine toată dragostea mea.” 

„Încă o mai iubeşti?”, întrebă Pheroras şi, fără să mai 
aştepte un răspuns, continuă: „Este lucrul cel mai rău care ţi 
se poate întâmpla în situaţia în care te afli.” 

Vitellius se sperie. „Dar ţi-am mai spus-o o dată”, se 
aprinse Pheroras, „un gladiator nu are voie să-şi irosească 
puterea şi sentimentele pe o femeie. Dragostea lui este 
dedicată arenei. Această îl solicită integral pe bărbat, ea nu 
are ce să facă nici cu un vreun îndrăgostit visător, nici cu 


vreun bărbat curpins de slăbiciuni, nici cu unul măcinat de 
vicii. Femeile nu sunt bune decât pentru nevoile tale. Dacă ai 
poftă de o femeie, atunci pune-o să te servească, dar nu-ți 
irosi niciodată sentimentele.” 

Vitellius îl acultase doar cu o ureche. 

„O chema Rebecca”, începu el brusc şi ezitant, „ochii ei 
negri erau adânci ca marea, corpul ei era unduios precum 
acela al unei gazele. Mi-aş da şi viaţa, numai ca să o văd din 
nou!” 

„O, voi zei ai Romei, opreşte-te, nu mai vorbi. Cuvintele 
tale sunt cât se poate de clare. Dacă tot nu mai eşti în stare 
s-o uiţi, ce anume te împiedică s-o vezi pe fata asta?” 

„Marea şi, mai mult decât ea, faptul că nu ştiu unde se află 
acum. Era evreică şi, la ordinul lui Claudius, a fost expulzată 
laolaltă cu ceilalţi.” Vitellius căzu în genunchi în faţa lui 
Pheroras, luă mâna acestuia într-a sa şi-l imploră pe bătrân: 
„Pheroras, tu eşti singurul care mă poate ajuta! Ştiu de 
matrapazlăcurile tale cu flota împăratului, cunosc numele 
vasului cu care a plecat Rebecca. Tu eşti în posesia tuturor 
listelor, tu cunoşti rutele corăbiilor. Tu ştii şi unde anume a 
debarcat Rebecca. Te rog din suflet, Pheroras, ajută-mă!” 

Pheroras tăcea. Faptul că Vitellius ştia de corăbiile 
deturnate îl făcea să fie nesigur. Ce trebuia el să facă? Unul 
dintre puţinii oamenii implicaţi în afacerea aceea îl trădase. 
Acum, băiatul îl avea la mână. „De unde ai aflat?”, întrebă 
Pheroras pe un ton care simula o mare indiferenţă. 

„Nu pot să-ţi spun”, răspunse Vitellius, „dar poţi să fii sigur 
că nimeni nu va afla vreodată despre asta.” 

Pheroras nu sperase câtuşi de puţin că avea să afle numele 
trădătorului. El nu se îndoia nici de faptul că, oricum avea să 
îl afle. „Cum spuneai că o cheamă pe fată?” 

„Rebecca!”, răspunse Vitellius şi se ridică. 

„ŞI numele vasului?” 

„Eudora. Am aflat numele corăbiei în port la Ostia.” 

„Se pare că, într-adevăr, fata înseamnă mult pentru tine!” 

„Mai mult decât viaţa mea”, răspunse Vitellius urmărind cu 
încordare cum bătrânul dădu la o parte capacul de marmură 
al uneia dintre bănci şi scoase din ea mai multe suluri de 


papirus. Murmurând încet de unul singur, el trecu cu degetul 
peste fiecare rubrică în parte, îi aruncă lui Vitellius o privire 
neîncrezătoare, apoi se opri şi spuse într-un târziu: „Uite aici, 
Eudora.” 

Lângă numele corăbiei era trecute capacitatea navei, 
cumpărătorul, preţul şi destinaţia: Caesarea din Palestina. 
Pheroras scutură din cap: „Eudora nu a ajuns în Palestina”, 
minţi el, „ea a fost redirijată spre Grecia şi a acostat în Kirra.” 
După care se grăbi să ruleze sulul de papirus la loc şi să-l 
depună din nou în ascunzătoarea din care-l scosese. 

Vitellius îi aruncă mentorului său o privire neîncrezătoare: 
„Pe toţi zeii, ce motive putea să aibă Eudora să se îndrepte 
spre Grecia?” 

„Acum, dacă tot eşti iniţiat în toată istoria asta, am să-ţi 
povestesc totul. În Palestina nu era nevoie de peste o sută de 
corăbii. Am fost nevoit să le distribui în Grecia, Asia mică şi 
Egipt. Ceea ce aş vreau eu să ştiu ar fi doar cine anume ţi-a 
destăinuit totul.” 

„Aşa cum eu nu-ţi destăinui ţie numele”, îi răspunse 
Vitellius, „nu are să afle nimeni vreodată despre această 
afacere”. 

Pheroras îi întinse mâna lui Vitellius: „Am toată încrederea 
în cuvântul tău!” 

În timp ce ei îşi strângeau mâinile, veni şi Mariamne. Ea 
purta o tunică lungă, dintr-o stofa cu licăriri argintii, care 
acompania fiecare pas al ei cu un foşnet. Umărul stâng era 
gol, atrăgând privirea spre locul din care pornea sânul ai 
năvalnic. „Oaspeţii încep să devină nerăbdători!”, spuse 
Mariamna, făcând un gest prin care îi invita s-o urmeze. „Nu 
puteţi să-i mai faceţi să aştepte!” 

„Atunci, să mergem”, spuse Pheroras şi Mariamne îl luă pe 
Vitellius de braţ. Când cei trei păşiră în atrium, se ridică un 
val de aplauze şi de strigăte: „Vitellius!”, „Vitellius!”. 
Gladiatorul mulţumi, zâmbind prietenos, strângând mâini, 
primind sărutări pe obraji. 

Cei mai imporanţi bărbaţi şi cele mai frumoase femei din 
Roma îşi dăduseră întâlnire acum la Pheroras. Gazda fu 
cuprinsă de entuziasm atunci când descoperi, printre oaspeţi, 


un bătrân cu barbă şi cu părul ţepos, cu sprânenele 
încruntate deasupra nasului cocoşat, îmbrăcat neglijent, 
aproape sărăcăcios, înconjurat de un ciorchine de oameni. 
„Lucius Aennnaeus Seneca”, exclamă Pheroras, „prezenţa ta, 
aici, este o mare cinste pentru mine!” 

Seneca, însoţit de soţia sa Pompeia Paullina, veni spre 
Pheroras şi Vitellius, se înclină scurt şi spuse: „Intreaga elită a 
oraşului s-a adunat astăzi aici. Cine ar putea să-şi permită să 
lipsească?” 

Pheroras îi şopti lui Vitellius cu mâna la gură: „Individul îmi 
mai datorează două milioane!”, apoi spuse cu glas tare, ca să 
poată fi auzit de toţi cei de faţă: „Eu credeam că ai să refuzi 
invitaţia mea, fiindcă eşti un adversar declarat al luptelor de 
gladiatori. La urma urmelor, această serbare are loc în 
cinstea gladiatorului nostru Vitellius!” 

Seneca ridică mâna ca şi când ar fi vrut să se apere: „Nu 
jocurile în sine sunt cele care mi se par respingătoare, ci felul 
în care, din cauza originii lor modeste, oamenii sunt 
transformați în sclavi şi trimişi la moarte. Vitellius, aşa cum 
ştie toată lumea, o face de bună voie, el poate oricând să 
refuze să lupte în arenă.” 

„Care va să zică, Vitellius se bucură de simpatia ta?” 

„E profesia lui, el şi-a ales-o. Mie personal nu-mi place 
meşteşugul lui sângeros, pe de o parte, fiindcă eu unul 
preţuiesc puterea spiritului mai presus decât pe aceea a 
muşchilor, pe de altă parte, mi-e de ajuns dacă reduc, de la o 
zi la alta, greşelile pe care le fac şi dacă-mi deplâng rătăcirile. 
Ei, dar unde oare am ajunge, dacă Roma ar fi populată numai 
de filosofi. Nu, să-i lăsăm lui Vitellius spada iar mie, uneltele 
de scris!” 

Toţi cei din jur, care urmăriseră cu toată atenţie cuvântul 
filosofului, îl răsplătiră cu aplauze. Zilele acestea, cuvintele 
auzite chiar din gura lui Seneca erau consumate ca un 
medicament. Filosoful care-l educase pe împărat dădea 
publicităţii, la intervale regulate, scrieri despre problemele 
actuale şi încerca, astfel, să le ofere oamenilor un anumit 
reper moral în aceste vremuri lipsite de orice orientare. 


„A avut”, îi şopti Pheroras protejatului său la ureche în timp 
ce mergeau mai departe, „zece milioane datorii; dar, de când 
a ajuns Nero la putere, a început să fie punctual în restituirea 
datoriilor. El îi scoate împăratului banii din buzunar fără ca 
măcar acesta să bage de seamă. Seneca e tare în vorbe, în 
fapte, însă, e slab. El predică sărăcia cinicilor greci, dar el 
personal trăieşte ca un prinţ. Suum cuique - fiecăruia ce i se 
cuvine.” 

În partea cealaltă a atrium-ului stătea o femeie blond- 
roşcată, cu pielea deosebit de albă. Avea aproximativ 25 de 
ani şi era însoţită de un bărbat urât, cu faţa rotundă şi părul 
vâlvoi. Pentru o clipă, privirile li se întâlniră, apoi, Vitellius 
privi încurcat într-o parte. 

„Îţi place?”, întrebă Mariamna, care urmărise scena. 

„E frumoasă precum Venus”, răspunse Vitellius. Pheroras 
rânji. „O să ai de-a face cu împăratul, dacă te încurci cu ea.” 

„Cu împăratul?” 

„A pus ochii pe ea, cu toate că e măritată cu unul dintre cei 
mai buni prieteni ai lui. Ea e Popeea Sabina. Mama ei, care 
purta acelaşi nume, trecea drept cea mai frumoasă femeie 
din lume. Bărbatul de lângă ea, ultimul cu care ai putea crede 
că poate fi împreună, e soţul ei, Otho. Se povestesc istorii 
absolut incredibile...” 

„Cred că e mai bine să vă las singuri”, spuse Mariamna. 
„Dar nu vă apropiaţi prea mult de ea”, mai adăugă în timp ce 
se îndepărta, „altminteri o să purtaţi zile întregi mirosul 
dulcilor arome ale Egiptului!” 

„Popeea iubeşte aromele mai presus de orice”, explică 
Pheroras observaţia batjocoritoare a soţiei sale, „ea se 
îmbăiază în lapte de măgar, se apără de soare înfăşurându-se 
în voaluri şi pune să i se prepare, din ingrediente exotice, 
amestecuri înnebunitoare, care-i atrag pe bărbaţi aşa cum 
mlaştinile Pontului atrag ţânţarii.” Şi mai adăugă, încet: „La 
Roma se povesteşte că ea ar fi fost cea care a tras sforile 
când cu moartea Agrippinei. Cine poate să ştie...” 

Cei doi se apropiară de Popeea şi Otho, Vitellius o salută, 
prietenos, din cap şi, preţ de o clipă, ea îl privi adânc în ochi. 


Lui Vitellius i se păru că a putut surprinde o uşoară roşeaţă pe 
obrajii ei. 

„Otho şi Popeea”, spuse Pheroras formal, „faceţi cunoştinţă 
cu marele nostru gladiator Vitellius” şi, întorcându-şi capul 
spre Vitellius, spuse cu un zâmbet subţire: „Otho este un 
bărbat demn de invidie din două puncte de vedere - pe deo 
parte, el are o soţie frumoasă precum strălucirea stelelor, pe 
de alta, el este singurul om din această încăpere care nu-mi 
datorează bani.” 

Otho râse: „Pheroras, se prea poate ca tu să fi cel mai 
mare dintre cămătarii Romei, dar cu siguranţă că nu eşti şi 
singurul. Cine nu are datorii la tine, nu înseamnă nici pe 
departe că este vreun Cressus. Dar haideţi să nu mai vorbim 
despre bani, ci despre faptele protejatului tău, Vitellius.” 

„Câţi ani ai, frumosule gladiator?”, întrebă Popeea şi-i 
aruncă acestuia o privire discret jucăuşă. Felul în care-şi 
mişca pleoapele, sunetul mătăsos al vocii ei şi privirile pline 
de aşteptări ale celor din jur îl zăpăciră în asemenea hal, încât 
începu să se bâlbâie: „Eu”, spuse el poticnit, „douăzeci şi 
şapte.” 

„Oo!” Popeea îşi trase voalul subţire ca aburul care-i 
acoperea decolteul aiuritor în dreptul gurii, se întoarse uşor 
într-o parte şi spuse pe un ton plin de admiraţie prin țesătura 
delicată: „Douăzeci şi şapte!” 

„Intr-adevăr, ce talent ieşit din comun”, constată şi Otho, 
care păru să treacă cu vederea cochetăria soţiei sale, „ar 
trebui să-i sugerăm împăratului să-l ia pe Vitellius sub 
protecţia sa.” 

Pheroras protestă: „Vitellius nu are nevoie de nicio 
protecţie, nici măcar de aceea a împăratului. Nero are proprii 
săi favoriţi, care sunt formaţi şi antrenați în Ludus maximus. 
Dacă are vreunul pe care-l consideră destul de bun, atunci să- 
| trimită să lupte cu Vitellius în arenă. Pentru o jumătate de 
milion de sesterţi, Vitellius e dispus să se lupte cu oricine. 
Dacă el pierde lupta, învingătorul său primeşte de la mine o 
jumătate de milion de sesterţi.” 

In atrium se făcuse tăcere. Cu respiraţia tăiată, cei din jur 
ascultau convorbirea dintre mentorul gladiatorului şi omul de 


încredere al împăratului. Oare Pheroras mersese prea 
departe? Oare ridicase miza prea mult, provocându-l în felul 
acesta pe împărat? 

Când Pheroras văzu figurile speriate al oaspeţilor, o luă de 
la capăt: „Vorbesc cât se poate de serios. Vitellius se va 
prezenta la următoarea lui luptă pentru o sumă de 500.000 
de sesterţi. Şi acelaşi premiu îi va reveni şi aceluia care-l 
învinge. Pe braţul meu drept - aşa să fie!” 

Oaspeţii îl aplaudară. „Trăiască Pheroras!”, strigară ei, şi 
„Trăiască Vitellius!” Numai unul rămase mut şi privea, 
supărat, în gol. Cei care stăteau în apropierea lui ar fi putut 
observa cum mânia îi umflase venele de la tâmplă. Acela era 
Lentulus, conducătorul şcolii imperiale de gladiatori. 

„Ai rămas pe gânduri şi nu spui nimic, scumpul meu 
Lentulus?”, strigă Pheroras pe deasupra capetelor celor din 
jur. „Ştiu bine că nu ai niciun adversar pe măsură pentru 
Vitellius.” 

„Pentru asta este nevoie de o încercare serioasă”, veni 
replica lui Lentulus. „Ştim cu toţii cât se poate de bine unde 
şi-a început Vitellius ascensiunea. Şi nu sunt puţini acei 
luptători ai mei care au fost de faţă atunci când protejatul 
tău, pe când parcurgea 'strada păpuşilor îngrozitoare’ din 
Ludus magnus a fost lovit şi şi-a pierdut cunoştinţa!” 

Pheroras făcu un gest dispreţuitor: „Lentulus, trăncăneala 
ta nu dezvăluie niciun secret. Vitelius a început de jos, el şi-a 
pus în joc dreptul lui de cetăţenie, ca să lupte ca voluntaris, 
dar astăzi el este cel mai mare gladiator al Romei. Numeşte- 
mi un singur om care poate să-l bată şi mâine chiar poate să 
fie un om bogat. Hai, Lentulus, ascult.” 

Lentulus privea în gol. El se simţea umilit de acest 
Pheroras. Nivelul de pregătire al gladiatorilor săi nu era 
nicidecum mai scăzut decât sub împăratul Claudius, dar 
Vitellius, oriunde ar fi luptat, avea publicul de partea lui. El 
era îndrăgit de mase, fiindcă era unul de-al lor, unul care 
pornise de jos şi reuşise, un idol. Orice adversar al lui Vitellius 
avea de la bun început publicul împotriva sa. lar să baţi un 
favorit al publicului era practic imposibil; fiindcă şi dacă s-ar fi 
întâmplat ca favoritul să piardă lupta, zeci de mii de 


spectatori ar fi ridicat degetul mare - un verdict căruia nici 
măcar împăratul nu ar fi îndrăznit să i se opună. Acestui 
Vitellius nu i se putea veni de hac decât printr-o întâmplare. 
El trebuia să fie ucis înainte chiar ca publicul să-şi dea seama 
ce se-ntâmplase. 

„Spuneai că Vitellius luptă în toate disciplinele şi că oferta 
ta e valabilă pentru toate disciplinele!” Cel care vorbise era 
Aruntius Stella, funcţionarul care răspundea de jocurile Nero. 

„Prin urmare, intră-n discuţie toate stilurile de luptă în care 
Vitellius nu a luptat încă în public?” 

„El stăpâneşte întreaga gamă a  meşteşugului de 
gladiator!” 

„Şi pe acela al luptei cu pumnii?” 

„Nimeni nu l-a observat pe Vitellius tresărind, atunci când 
Pheroras a răspuns: „Şi pe acela al luptei cu pumnii!” 

E adevărat că el se antrenase în lupta dură cu boxul pe 
pumni şi cu curele de piele la încheieturi, dar, în Ludus 
magnus, el fusese bătut de Pugnax de câteva ori până când 
îşi pierduse cunoştinţa, prea puternice, prea dure fuseseră 
loviturile aceluia. Dacă atunci ei nu ar fi luptat cu căşti de 
protecţie, Pugnax l-ar fi omorât pe Vitellius încă de la 
antrenament. Vitellius se temea de disciplina asta de luptă, el 
se temea de ea în primul rând din cauză că, în acest caz, 
simpatia publicului nu i-ar fi fost de niciun folos. O lovitură în 
locul potrivit şi firul vieţii lui s-ar fi rupt. 

„Atunci, aşa să fie!”, exclamă funcţionarul împăratului, la 
jocurile următoare, Vitellius va avea parte de un adversar pe 
măsura lui. Ludi Megalenses tocmai s-au încheiat, dar pentru 
Jocurile lui Apolo din iulie încă nu s-a hotărât lupta principală. 
Este un lucru stabilit!” 

„Aşa să fie!” Pheroras îi întinse braţul lui Arruntius Stella, 
amândoi îşi apucară încheieturile şi şi le strânseră. Vitellius 
făcea o figură abătută. Strălucirea din ochii lui, atunci când 
intrase în atrium, făcuse loc unei priviri nesigure, care încerca 
să evite alte priviri. Popeea, care încă mai stătea lângă el, 
observă imediat această nesiguranţă. 

„Lupta cu pumnii nu e tocmai disciplina ta preferată?”, 
întrebă ea atât de încet, încât nimeni nu putea s-o audă. 


Vitellius ridică din umeri şi încercă să-şi storacă un zâmbet 
chinuit. Popeea îi găsi mâna pe furiş: „Nu trebuie să te temi 
de această luptă. Cred că pot să te ajut.” 

Între timp, însă, gladiatorul îşi recâştigase controlul, în ochii 
lui licărea mânia. El îşi retrase braţul stâng, îndoindu-l, 
strânse pumnul, i-l tinu Popeei în dreptul feţei şi spuse cu o 
voce uşor ridicată: „Îţi mulţumesc pentru că te-ai oferit să mă 
ajuţi, Popeea, dar nu am nevoie de ajutorul tău; pot să mă 
bazez pe pumnul ăsta. El va fi cel ce va decide lupta - el şi 
numai el!” 

„lartă-mă dacă te-am jignit”, se scuză Popeea. „Vreau 
numai să ştii că toată simpatia mea este de partea ta şi că 
împăratul se străduieşte să-mi citească fiecare dorinţă pe 
buze. Eu cred că Pheroras va pune în scenă un veritabil 
spectacol - numai şi numai ca să ridice valoarea premiului tău 
pentru luptă şi, în felul acesta, a propriului său câştig. 
Pheroras e obişnuit să joace pe mize mari - el joacă pe viaţa 
ta.” 

Vitellius o privi pe Popeea. Mânia dispăruse din ochii lui. 
„Se spune că tu eşti o femeie ale cărei acţiuni sunt dictate 
înainte de orice de rațiune. Romanii spun chiar, în bătaie de 
joc, că înainte să răspunzi la bună dimineaţa, tu stai mai întâi 
să te gândeşti dacă salutul ţi-ar fi de vreun folos...” 

„Cui îi pasă de batjocura maselor”, râse Popeea. „Despre 
tine se vorbeşte că ai puterea unui Hercule şi că raţiunea ta 
ar fi la fel de rece ca gheaţa de pe craterul vulcanului Etna. In 
realitate, tu eşti un băieţaş din provincie, cât se poate de 
simpatic, care se bucură de hatărurile Fortunei şi care nu se 
teme de nimic mai mult decât de ziua în care zeiţa norocului 
îi va deveni infidelă.” 

Vitellius roşi. Trecuse deja o bună bucată de vreme de când 
nu-l mai caracterizase nimeni cu atâta lipsă de respect şi cu 
atâta precizie cum o făcuse acum Popeea. „Sau nu am 
dreptate?”, întrebă Popeea. Gladiatorul răspunse încet: „Ba 
da, ba da.” Şi, după ce se gândi puţin: „iti mulţumesc, 
Popeea.” 

„Pentru ce?”, întrebă ea. 


„Pentru adevăr!”, spuse Vitellius. „Cine îţi mai spune astăzi 
adevărul la Roma! Fiecare nu are în minte decât folosul 
propriu. Ei vorbesc de dragoste şi se gândesc la plăcere, 
vorbesc de credinţă şi se gândesc la câştig, iar cel care se dă 
drept prietenul tău - de acela trebuie să te temi; şi chiar şi 
Seneca, cel care predică virtutea, o face numai pentru bani. 
Roma asta stă cu susul în jos: astăzi, atunci când o femeie 
spune nu, ea vrea să spună da. Cu cât are unul datorii mai 
mari, cu atât mai mare e prestigiul de care se bucură. lar un 
împărat, care se pişă pe statuile zeilor, e considerat a fi divin. 
Oo, ce mai oraş!” 

Ceilalţi începuseră deja să şuşotească în legătură cu 
discuţia atât de apropiată pe care păreau să o poarte Vitellius 
şi Popeea. De la moartea Messalinei, ea era femeia care se 
bucura de cea mai mare atenţie la Roma, mereu deschisă la 
un scandal şi enigmatică precum Sfinxul în ceea ce privea 
relaţiile ei cu împăratul. Se pare că lui Pheroras îi reuşise 
ceea ce el pusese în scenă cu atâta iscusinţă. 

„Îmi place felul în care vorbeşti”, spuse Popeea după o 
pauză de gândire. „Tu vorbeşti altfel decât ceilalţi.” 

În momentul acesta apăru şi Mariamna şi bătu din palme 
după un sclav: „Vin pentru Popeea şi Vitellius!” în felul 
acesta, ea încerca să-şi disimuleze gelozia cu care îi urmărise 
pe cei doi de o bună bucată de timp. Dar Vitellius se uita fix la 
un tânăr acre stătea alături de un senator purtător de 
purpură. Mai întâi, ea interpretă această privire ca pe un 
semn că Vitellius se simţea încurcat; pe urmă, însă, fară să-şi 
întoarcă privirea de la necunoscut, Vitellius întrebă: 
„Mariamna, cine e omul care stă lângă senator?” 

„Din câte ştiu, e nomenclatorul senatorului Crispus.” 

„Şi care este numele lui?” ` 

„Asta numai zeii o ştiu”, râse Mariamna. „In fond, e/se află 
aici pentru a-i comunica stăpânului său numele celorlalți.” 

Vitellius îşi aşeză paharul pe-o tavă. Işi croi drum cu 
mâinile printre oaspeţii înghesuiți în atrium şi, cu cât se 
apropia mai mult de senator şi de servitorul său, cu atât mai 
hotărât şi mai brutal îi împingea la o parte pe oameni. Nici 
senatorul, nici nomenclatorul său nu observaseră că Vitellius 


se îndrepta spre ei. Când ajunse la numai câţiva paşi de cei 
doi, Vitellius rămase locului, îl mai măsură o dată pe bărbat, 
apoi exclamă, cu jumătate de gură, dar destul de tare pentu 
ca fiecare om aflat în atriumul în care încetase orice discuţie 
să-l poată auzi: „Kaatha!” 

Încet, simțindu-se deconspirat, omul se întoarse spre el. Cu 
pieptul lui îngust, acela părea acum şi mai firav în comparaţie 
cu Vitellius, gladiatorul plesnind de muşchi. Acesta punea, 
atent, un picior înaintea celuilalt, ca şi când ar fi cumpănit cu 
maximă grijă fiecare pas, se opri la apropae un metru de 
acela, mai şuieră o dată, plin de dispreţ „Kaatha”, îşi luă elan, 
îl pocni cu dreapta în bărbie pe slăbănog şi strigă: „Unde se 
află Rebecca - unde?” 

Nomenclatorul îşi luă zborul pe spate, într-un arc înalt, 
aterizând pe una din mese şi rămase nemişcat printre fructe 
exotice  storcite, pocale răsturnate şi bucăţi de carne 
împrăştiate. Ca şi cum s-ar fi achitat de o sarcină arzătoare, 
Vitellius se răsuci pe călcâie şi părăsi atriumul, ieşind în 
grădină. 

Mariamna îi aruncă lui Pheroras o privire neajutorată, acela 
îi făcu un semn din cap în direcţia viridariumului. Mariamne 
fugi după Vitellius. La unul din bazinele arteziene cu delfini 
din piatră, ea îl ajunse din urmă. „Vitellius!”, strigă ea şi-l 
apucă pe gladiator de umăr, „linişteşte-te, Vitellius!” 

„Fiul ăsta de târfa orientală”, se aprinse Vitellius, „ar fi 
trebuit să-l omor din bătaie. O are pe Rebecca pe conştiinţă, 
i-a promis că o ia de nevastă, i-a luat toate economiile şi apoi, 
când Claudius i-a expulzat pe evrei, el şi-a cumpărat 
libertatea şi a abandonat-o pe fată în voia soartei. Ah, de ce 
nu l-am omorât în bătaie!” 

Mariamna îl trase pe Vitellius cu capul la pieptul ei. Când îşi 
trecu mâna peste obrajii lui, băgă de seamă că aceştia erau 
umezi. „Ştiam eu”, spuse Vitellius cu glasul înecat în lacrimi, 
„Ştiam eu că într-o bună zi am să-l întâlnesc din nou. Nu i-a 
folosit absolut deloc faptul că şi-a ras barba şi că acum îşi 
poartă părul scurt, ca un roman - i-aş recunoaşte hoitul ăla 
scârbos chiar şi la trecerea cortegiului saturnaliilor, printre mii 
şi mii de măşti.” 


Din interiorul casei ajungeau până la ei vocile agitate ale 
oaspeţilor. Niciunul dintre ei nu cunoştea motivele acestei 
întâmplări, şi toţi încercau să ghicească ce anume avea de 
împărţit Vitellius cu nomenclatorul, în timp ce sclavii îl duceau 
de-acolo pe acela care-şi pierduse cunoştinţa, Mariamna luă 
capul gladiatorului între mâinile ei, îl trase foarte aproape de 
faţa ei şi spuse cu glasul sugrumat de emoție: „Ştii bine, 
Vitellius, cât de mult însemni pentru mine, cât de dor îmi este 
de tine şi de corpul tău. Niciodată nu te-am vrut numai şi 
numai pentru mine, întotdeauna am fost mulţumită cu ceea 
ce am primit de la tine. Dar am simţit încă mai de mult că tu 
nu aveai decât un singur gând. Nu următoarea ta victorie în 
arenă ţi se părea importantă, dimpotrivă, de multe ori am 
avut impresia că tu îţi căutai moartea, pentru că erai cu 
gândul în permanenţă la această femeie.” 

„Destinul m-a condamnat la viaţă”, spuse Vitellius cu 
amărăciune, „şi cu toate astea, viaţa aceasta nu înseamnă 
nimic pentru mine.” 

„Şi tocmai acesta este secretul succesului tău. Dacă te-ai 
agăța de viaţa ta aşa cum se agaţă un naufragiat de o 
scândură, atunci ai fi scăpat de ea de mult.” 

Vitellius o privi pe Mariamna în ochi: „Ştii”, începu el 
ezitant, „am s-o găsesc pe Rebecca. Am s-o caut, şi de-ar fi 
nevoie să cutreier toate deșerturile Asiei.” 

„Aşa să faci”, spuse Mariamna cu tristeţe în glas, „căci 
numai în felul acesta poţi să-ţi afli tihna.” 

Vitellius se desprinse din îmbrăţişarea Mariamnei. El sări în 
sus. „Urmele Rebeccăi se pierd în provincia Ahaia. Corabia 
care a scos-o din ţară a ajuns la Kirra.” 

„Un vas cu pânze are nevoie de trei zile ca să ajungă în 
Ahaia. Primăvara este foarte frumoasă în provinicia 
grecească. Porneşte chiar mâine la drum, atunci poţi să te 
întorci destul de devreme ca să te antrenezi pentru jocurile 
lui Apollo.” 

Vitellius o strânse în braţe pe Mariamna fără un cuvânt şi 
dispăru. Când stăpâna casei se întoarse în atrium, oaspeţii 
uitaseră deja incidentul. Fusese unul dintre nenumăratele 


scandaluri, ale cărui dedesubturi aveau să le afle destul de 
repede. 

„O veche rivalitate”, începu gazda să-şi liniştească oaspeţii, 
„Nimic important”. Cuprinsă de nelinişte, ea văzu că soţul ei 
şi Arruntius Stella, organizatorul serbărilor date de împărat, 
stăteau cu feţele apropiate după o coloană şi discutau în 
şoaptă. Asta nu putea să însemne nimic bun. 

Cu un semn, Mariamna îşi chemă servitoarea. „Du-te şi vezi 
dacă poţi să prinzi ceva din ce discută ei acolo!” Servitoarea 
dădu din cap şi se grăbi să strângă vesela de pe masa cea 
mai apropiată de ei. În clipa în care Pheroras şi Arruntius 
Stella îşi puseră unul altuia mâna pe umăr şi se despărţiră, 
sclava se întoarse. 

„Stăpână”, spuse ea abătută, dacă am înţeles eu bine 
cuvintele lui Pheroras, atunci el nici nu vrea ca Vitelius să 
câştige lupta următoare. |n orice caz, el i-a oferit 
funcţionarului imperial un milion de sesterţi dacă reuşeşte să 
găsească un luptător cu pumnii care poate să-l bată pe 
Vitellius. Pheroras a afirmat că vremea lui Vitellius a trecut.” 

Mariamna se lupta cu lacrimile. Ea îşi ascunse faţa în 
palme, dar imediat îşi recăpătă stăpânirea de sine. „O, divină 
mamă Isis”, se rugă ea încet, „stăpână a tuturor destinelor, 
trebuie să mă ajuţi!” 


Capitolul IX 


Când, după o traversare care durase trei zile, marinarii 
începură să lase pânzele în Golful Corinth, o răcoare plăcută 
cobora pe coastă dinspre muntele Parnas. Soarele înserării 
îmbrăca în aur stâncile aspre şi crea, ca prin farmec, culise 
ireale la orizontul liniştit al mării. Pe punte, pasagerii priveau 
în tăcere peisajul de care se apropiau. Oraşul-port Kirra 
stătea cuibărit între plantaţii de măslini licărind argintii şi, cu 
cât corabia se apropia mai mult de țărm, cu atât mai tare se 
auzea sunetul strident produs de milioanele de cicade care-şi 
cântau cântecul de seară în cinstea zilei care se stingea. 

Vitellius era însoţit de sclavii săi Pictor şi Minucius, primul 
dintre aceştia fiind deosebit de important pentru Vitellius, 
deoarece vorbea greceşte. Pe cheiul îngust de acostare 
domnea o activitate frenetică, aşa cum se întâmpla ori de 
câte ori acosta câte o corabie; oamenii din Kirra trăiau de pe 
urma portului lor. Totuşi, nu comerţul era acela care-i hrănea, 
ci mult mai mult faptul că orăşeulul lor era locul în care 
debarcau pelerinii smeriţi care mergeau la Delphi, pentru a 
primi, de la oracolul vestit în întreaga lume, un răspuns la 
problemele lor. De altminteri, Vitellius era într-adevărul 
singurul pasager a cărui destinaţie nu era misteriosul Adyton 
de la templul lui Apollo din Delphi, ci chiar oraşul-port în care 
- după cum îi destăinuise Pheroras - se pierdea urma 
Rebeccăi. 

„Au ceva important de anunţat oamenii ăia care zbiară 
acolo?”, îl întrebă Vitellius pe însoţitorul său Pictor, arătând 
spre un grup de bărbaţi îmbrăcaţi neglijent, care alergau pe 
chei de colo-colo, aparent fără niciun plan şi răcnind cât îi 
ţineau plămânii. 

Pictor râse: „Unii intermediază locuri ieftine de dormit, alţii 
îşi oferă, contra cost, propria lor promanteia, dreptul de a 
intra primii pentru a întreba oracolul; nu fiecare dintre cei 
care vin încoace poate să-i pună Pythiei imediat o întrebare. 


Cine nu plăteşte, poate să fie nevoit să aştepte şi până la 
patru săptămâni.” 

Vitellius trase, împreună cu cei doi sclavi ai săi, la cel mai 
ales han din Kirra, care-i sărise în ochi în primul rând prin 
faptul că, deasupra portalului, era scris, în greceşte şi-n 
latineşte, următorul text: „Binevenit este orişice oaspete 
care-mi aduce câştig.” O sclavă îi spălă aerul sărat al mării de 
pe trup, după care Vitellius se adânci într-un somn plăcut. 

El a fost trezit de gălăgia imensă care a izbucnit o dată cu 
primele raze ale soarelui. Oameni cu catâri şi măgari îşi 
ofereau serviciile de a-i transporta pe clienţii oracolului pe 
urcuşul abrupt care ducea la Delphi; şi, într-un timp foarte 
scurt, orăşelul adormit se preschimbă într-un amestec agitat 
de popoare. Din case se revărsau, agitaţi şi vorbind în toate 
limbile pământului, romani, asiatici, africani şi oamenii de-ai 
locului pentru a porni pe drumul atât de greu ce ducea din 
Câmpia krisaică până sus, pe culmile Pamasului, pe care zorii 
zilei le scăldau într-o lumină rozalie. Acolo undeva se 
ascundea sanctuarul lui Apollo din Delphi, ce găzduia cel mai 
celebru oracol din lume. 

Delegații de oameni de stat din ţări îndepărtate veneau aici 
să ceară sfatul oracului în probleme de război şi pace, 
negustori bogaţi o lăsau pe Pythia să decidă asupra unor 
proiecte de milioane şi tineri din Sicilia sau de pe coastele 
Asiei mici veneau să-i pună oracolului din munţi întrebarea 
decisivă: „Este aleasa mea femeia potrivită pentru mine?” 

Afluxul de oameni care aveau nevoie de ajutorul Pythiei 
făcuseră ca Delphi şi oraşul-port din Golful Korinthului să 
ajungă la bogății legendare. Inestimabilă era averea care se 
adunase aici din taxe de intrare şi daruri şi ofrande. Statui şi 
veselă din aur curat erau arătate cu mândrie de oamenii din 
Delphi, de vreme ce ele demonstrau cât de demne de 
încredere erau prevestirile oracolului. De când romanii 
degradaseră Grecia transformând-o în provincie şi furaseră 
din Delphi cele mai preţioase obiecte, călătorii din Roma nu 
erau deloc îndrăgiţi; localnicii îi tolerau numai fiindcă nu 
aveau încotro. 


Pe Vitellius, oracolul din Delphi nu prea-l interesa, el porni 
chiar de dimineaţă spre port căutând birourile administraţiei. 
Cercetările lui, în cursul cărora Pictor slujea drept tâlmaci, se 
dovediră din cale afară de anevoioase - la urma urmelor, 
cazul pe care încerca să-l lămurească romanul se petrecuse 
cu aproape zece ani în urmă. O corabie pe nume Eudora nu 
acostase niciodată în Kirra, afirmă, răspicat, şeful 
administraţiei portuare după ce se uitase prin arhivele lui, iar 
despre sosirea unei corăbii cu evrei nu auzise niciodată nimic. 
Abia după ce Vitellius îi dăduse un Auaeus roman cu efigia 
împăratului deveni mai vorbăreţ. 

„Într-adevăr”, spuse el, „îmi aduc aminte de două vase 
romane transportând refugiaţi. Dar venirea lor nu a fost 
consemnată nicăieri. Navele au intrat în posesia armatorul 
Aristophanes. Astăzi, ele navighează sub alte nume...” 

„Şi unde pot să-l găsesc pe armatorul Aristophanes?”, 
întrebă Vitellius mai departe. 

„În partea aceea, vila aia albă de la marginea oraşului îi 
aparţine lui Aristophanes!” 

Vitellius mulţumi şi, însoţit de cei doi sclavi ai săi, porni 
spre vila armatorului. Nici acela nu ştia nimic despre corăbii 
de refugiaţi, în orice caz, el nu avusese nimic de-a face cu 
asta. 

„Puteţi să aveţi toată încrederea în mine!”, minţi Vitellius. 
„Eu sunt prietenul lui Pheroras şi am plănuit atunci întreaga 
operaţiune.” 

Numele lui Pheroras făcu minuni. Brusc, grecul începu să 
vorbească latineşte şi chiar să-şi aducă aminte de unele 
amănunte. „Eudora? - Nu, niciuna dintre corăbii nu se numea 
aşa când le-am preluat eu. Una purta numele Leto, cealaltă 
se numea Feronia. Dar de ce vă intersează de fapt toate 
astea? Doar trebuie să aveţi şi voi documentele!” 

„Negreşit!”, spuse Vitellius, „şi nici măcar nu e vorba de 
corăbii, eu sunt în căutarea unei pasagere, o fată pe nume 
Rebecca.” 

Aristophanes îl privi neîncrezător pe oaspetele său: „Listele 
de pasageri au fost distruse, refugiații au debarcat şi fiecare a 
trebuit să se descurce pe cont propriu. Cei mai mulţi au 


plecat în Korinth şi s-au dat la fund. La templul Afroditei 
găseşti numeroase prostituate evreice.” 

Vitellius avea senzaţie că că se sufocă: Rebecca, 
prostituată! Să fie oare cu putinţă una ca asta? Totuşi, 
corabia cu care fusese expulzată Rebecca purta numele 
Eudora. 

„Inţeleg că te interesează personal unde anume a fost 
debarcată fata?” 

„Da”, răspunse Vitellius, „trebuie să o găsesc pe Rebecca.” 

După o scurtă pauză de gândire, grecul spuse: „Dacă vrei, 
poţi să vii cu mine cu corabia în Corint. Poate că ți- aş putea fi 
de folos...” 

x kx * 

Corint, capitala provinciei romane Ahaia, era renumit ca loc 
de pierzanie. Deşi aflat în inima Greciei, oraşul era orice 
altceva decât grecesc. După ce întâmpinase o rezistență 
îndârjită împotriva romanilor, Lucius Mummius distrusese în 
întregime vechiul Corint iar locuitorii fuseseră măcelăriți sau 
vânduți ca sclavi. Timp de o sută de ani, oraşul a rămas 
pustiu, până când Caius lulius Caesar l-a întemeiat din nou şi 
l-a populat cu sclavi eliberaţi şi cu veterani romani. De atunci 
încoace, oraşul era un adevărat creuzet pentru toate 
popoarele şi rasele imperiului roman. Mai cu seamă colonia 
evreiască ajunsese la proporții considerabile. 

„Un evreu fanatic pe nume Paulus a atras jumătate din 
Corint sub influenţa sa”, îi explică Aristophanes în timp ce 
treceau prin piaţa mare, „el a fost un strălucit orator şi a găsit 
numeroşi adepţi pentru credinţa lui monoteistă.” 

„Să fie oare vorba despre secta Creştinilor?”, vru să ştie 
Vitellius. 

„O cunoşti?” 

„Da, ea are şi la Roma numeroşi adepţi printre oamenii 
mărunți.” 

„Se spune că acest Paulus a fost arestat în Palestina pentru 
ațâțare la revoltă, dar e cetăţean roman; din cauza asta, ela 
insistat să fie judecat la Roma.” 

„Nu-i o mutare rea”, constată Vitellius, „s-ar părea că el 
ştie cât de încet se învârt morile Justitiei la Roma. Adeseori 


durează ani întregi până când ajunge să se judece un proces; 
iar atunci, martorii acuzării nici nu mai sunt de găsit.” 

„in locul acesta au loc procesele noastre”, spuse 
Aristophanes arătând spre capătul unui lung şir de prăvălii. O 
sală mare de tribunal înconjurată de coloane albe de 
marmură domina piaţa. Coloane şi statui aurite, strălucitoare, 
produceau impresia unei capitale de provincie bogate şi 
importante. Prăvălii, hale susţinute de coloane şi edificii 
publice repartizate pe două terase ce dădeau spre sud îi 
produceau străinului o impresie puternică. 

Grecul, împreună cu oaspetele său roman, o porniră până 
la urmă spre oraşul de sus, numit Acrocorint, unde se afla 
legendarul templu al Afroditei. 

„Cine ştie”, spuse Aristophanes, poate că ai s-o găseşti pe 
cea pe care o cauţi printre hierodule.” Grecul observă 
expresia întrebătoare a romanului. „Hierodulele sunt sclavele 
noastre sacre din templu, care o slujesc pe zeiţa iubirii. Asta 
înseamnă că ele li se oferă celor ce vizitează templul - pe 
bani, se înţelege. Încasările intră în vistieria templului.” 

Vitellius refuza să accepte gândul că Rebecca ar fi putut să 
devină o prostituată - fie ea şi una sacră. „Şi cultul zeiţei Isis, 
la Roma”, spuse Vitellius numai ca să zică şi el ceva, 
„cunoaşte prostituţia în templu. La noi, însă, nu sclavele sunt 
cele ce-şi oferă serviciile, ci în special femeile de neam, 
pentru care rutina cotidiană a căsniciei a ajuns o mare 
plictiseală. Câte hierodule numără templul Afroditei?” 

„În jur de o mie”, veni răspunsul lui Aristophanes. 

Templul Afroditei era un edificiu elegant, construit din 
marmură albă şi roz. Pavilioane legate între ele de culoare 
străjuite de coloane înconjurau sanctuarul propriu-zis în care 
se afla statuia Afroditei din aur şi fildeş. Acces aveau numai 
preoţii. Când preotul ras în cap îi văzu venind pe cei doi 
bărbaţi, el făcu un semn de invitaţie cu mâna. Părea evident 
faptul că nu nevoia de a se adânci în rugăciuni smerite îi 
mânase pe cei doi încoace; de aceea, el le ceru obolul şi îi 
rugă să-l urmeze. 

Drumul spre beatitudine trecea printr-un veritabil hăţiş de 
culoare subterane cu nenumărate uşi şi ducea într-o încăpere 


plăcut luminată, cu numeroase ferestre mici. Dar perdelele 
din mătase albă lăsau să se întrezărească faptul că ferestrele 
nu dădeau afară. 

Preotul trase una dintre perdele deschizând privirii accesul 
la o scenă paradisiacă. Cu inima bătându-i puternic, Vitellius 
văzu, prin deschizătura din perete: fete goale sau pe 
jumătate goale stăteau întinse pe perne albe ca zăpada. 
Unele dormeau, altele le prezentau observatorilor trupurile lor 
fără cusur. O fată, abia dacă trecuse de paisprezece ani, 
lingea cu limba ascuţită rotunjimile generoase ale unei femei 
frumoase. 

Preotul îi privi pe vizitatori. Ei scuturară din cap. Trecură la 
fereastra următoare. Şi aici aceleaşi scene, cu fete una mai 
frumoasă decât alta. „Întreabă-l dacă se află vreo Rebecca 
printre ele”, îl rugă Vitellius pe grec. 

„Rebecca?”, spuse preotul pe un ton întrebător. Părea să se 
gândească. După care se duse la o altă fereastră, trase 
perdeaua în lături şi strigă: „Rebecca!” O clipă mai târziu, în 
faţa lor stătea o femeie cu părul negru, înfăşurată într-un voal 
de un verde pal, pe care şi-l ţinea strâns deasupra pieptului. 
Ea zâmbea. Vitellius o privi pe frumoasă, fără să ştie dacă 
trebuia să se bucure sau să se întristeze. — Oricum, fata nu 
era Rebecca /ui/ 

„Întreabă-l dacă nu mai există şi o a doua Rebecca.” 
Aristophanes facu ceea ce i se ceruse. Preotul căzu din nou 
pe gânduri, îşi duse arătătorul la gură şi îi rugă să-l urmeze. 
După ce se întoarseră prin labirintul de culoare subterane 
vizitatorii ajunseră, în sfârşit, la acele chilii mici care-i 
atrăseseră deja atenţia lui Vitellius. 

Preotul se apropie, atent, cu urechea de uşă. Din interior se 
auzeau gemetele plăcerii. Gândul că ar putea s-o găsească pe 
Rebecca în braţele altuia îl facu pe Vitellius să se cutremure. 
Romanul strânse pumnii, îşi muşcă buza de jos, în timp ce 
preotul deschidea uşa cu mare grijă. Vitellius aruncă o privire 
înăuntru. Îndată respiră uşurat: „Nu, asta nu este acea 
Rebecca pe care o caut eu. Slavă zeilor!” 

Mai târziu, în timp ce cercetau cartierul evreiesc din Corint 
oprindu-se tot mereu să întrebe dacă nu cunoştea nimeni 


vreo fată pe nume Rebecca al cărei tată fusese gladiator 
roman şi după ce toţi cei întrebaţi le răspuseseră ridicând din 
umeri, grecul spuse, resemnat: „Ce facem noi acum seamănă 
cu căutatul unei pietricele pe malul mării. Corintul are o sută 
de mii de locuitori, oameni din toată ţările lumii, care de 
multe ori stau aici doar pentru scurtă vreme, cum s-o găsim 
noi aici pe Rebecca asta. Poate că ea a ajuns de mult înapoi 
în patria ei, în Palestina.” 

„Ţara evreilor nu e patria ei”, răspunse Vitellius”, „Rebecca 
a fost născută la Roma - numai părinţii ei se trăgeau din 
ludeea.” 

„Atunci poate că s-a întors de mult la Roma şi acum 
trăieşte acolo sub un alt nume” 

„Nu cred asta. M-ar fi căutat ea pe mine. Orice copil din 
Roma îmi cunoaşte numele.” 

„Şi dacă ea ar avea vreun motiv să-ţi ascundă prezenţa 
ei... Ştii, dacă ea s-ar fi căsătorit deja de mult cu un bărbat 
roman şi între timp e deja o mamă fericită, cu un cârd de 
copii? Pe de altă parte, există însă şi posibilitatea ca Rebecca 
să fi murit. Cine poate să ştie?” 

„Da, cine poate să ştie”, repetă Vitellius, descurajat. 

Aristophanes apucă braţul romanului: „Oracolul! De ce nu 
te duci să întrebi oracolul din Delphi?” 

„Până acum nu prea am pus mare preţ pe prevestirile 
Pythiei”, răspunse Vitellius. „Dar în situaţii ieşite din comun, 
s-ar putea ca oracolul să fie ultima speranţă.” 

„O să luăm chiar astăzi corabia înapoi la Kirra”, spuse 
Aritsophanes. „Doar mâine mai poţi beneficia de serviciile 
Pythiei, fiindcă de poimâine oracolul o să-şi închidă porţile 
pentru patru săptămâni. Hai mai bine să mergem, e timpul.” 


x kx * 
Sclavii se întrebuinţau din răsputeri ca să-şi croiască drum 
prin masele de oameni. „Faceţi loc pentru armatorul 


Aristophanes şi pentru gladiatorul roman Vitellius!” Pictor şi 
Minucius îşi susțineau cererea cu lovituri de pumn şi, uneori, 
şi cu şuturi. Şefi de clanuri cu bărbi albe, îmbrăcaţi în 
veşminte scumpe, erau căraţi de sclavi în lectici strălucind de 
atâta aur. Cu toţii încercau să o ia înaintea celorlalţi; fiindcă, 


la apusul soarelui, oracolul avea să amuţească. Aceia care nu- 
şi primeau răspunsul până atunci erau nevoiţi să mai aştepte 
patru săptămâni până când Pythia avea să vorbească din 
nou. 

Negustorii şi vânzătorii de leacuri miraculoase îşi lăudau 
mărfurile în gura mare, ghicitorii de tot felul şi cei pricepuţi să 
interpreteze visele zbierau cât îi ţinea gura că prezicerile lor 
erau la fel de sigure ca şi acelea ale Pythiei; şi erau destui 
oameni care, cuprinși de îndoială şi tulburaţi, se răzgândeau 
constatând cât de mici erau şansele lor de ajunge la templul 
lui Apollo şi se lăsau pe mâna unuia dintre numeroşii şarlatani 
din mulţime. 

Negustori ambulanți vindeau plumb şi tăblițe de ceară, 
scribii îşi ofereau serviciile pentru a reţine, în scris, în limba 
greacă, întrebările ce aveau să fie adresate oracolului. 
Vitellius achiziţionă o tăbliță mare cât palma lui, i-o întinse lui 
Pictor şi începu să-i dicteze sclavului întrebarea pe care urma 
să i-o pună oracolului: „Spune-mi, Pythia, unde o s-o regăsesc 
pe Rebecca, femeia inimii mele, şi dacă o s-o mai revăd 
vreodată.” 

Vitellius şi Aristophanes intrară pe străduţa îngustă care 
cotea, într-un unghi foarte ascuţit, ca să înceapă să urce spre 
oracolul din templul lui Apollo. Romanul privi în sus de-a 
lungul pantei abrupte şi fu cuprins de uimire: Amplasate în 
terase, se înghesuiau un monument peste altul, tezaure, 
statui şi ofrande de tot felul. „Toate acestea sunt daruri aduse 
lui Apollo drept mulţumire de către aceia cărora că le-a prezis 
corect viitorul!” Aristophanes arătă spre un şir de clădiri mici, 
în formă de templu: „Acestea sunt tezaure dăruite de diferite 
etnii, pline cu aur şi fel de fel de lucruri scumpe. Aici, pe 
stânga, se află tezaurul oferit de cei din Tarent, în partea 
cealaltă este acela al siphonienilor, acolo, acela al tebanilor, 
dincoace, cel al locuitorilor din Siracuza, aici, acelea ale 
atenienilor şi korintienilor, toate, pline până la tavan de 
giuvaere şi lucruri scumpe!” 

„Şi toate astea, drept mulţumire pentru prezicerile care s- 
au îndeplinit?” 


„Negreşit!”, veni răspunsul lui Aristophanes. „Crede-mă, te 
găseşti aici în cea mai bună societate. Cei mai mulţi clienţi 
vin din Roma, de la simpli negustori până la membri ai casei 
imperiale. Împărații şi regii au fost dintotdeauna cei mai 
frecvenți şi mai darnici dintre clienţii Pythiei. Cressus, regele 
lidienilor, nu făcea niciun pas fără să fi întrebat mai înainte 
oracolul din Delphi. O dată, el i-a întins chiar o capcană 
Pythiei, trimițând şapte delegaţii cu aceleaşi întrebări la şapte 
oracole diferite. Şi chiar a primit şapte răspunsuri diferite, 
numai unul însă a fost corect - acela al Pythiei. După care, 
Cressus a revărsat asupra oracolului aur şi alte daruri.” 

Uimit, Vitellius spuse: „Fie ca Apollo să-mi afle şi mie 
răspunsul corect.” 

Pe un altar în faţa templului trosnea un foc care împrăştia 
un fum gros şi urât mirositor. Aristophanes îi explică 
oaspetelui roman: „Tocmai este ars un animal sacrificat, ceea 
ce înseamnă că oracolul este deschis.” 

Slujitorii templului se străduiau să ţină în frâu mulţimea 
care se înghesuia, gălăgioasă. Un medalion care atesta faptul 
că este din partea locului îi croi drum lui Aristophanes, care-l 
ţinea lângă el pe Vitellius, până în rândul din față., fără 
promanteia, dreptul preferenţial la profeție, astăzi nu ai mai 
avea nicio şansă”, explică grecul. 

Un preot al oracolului, din cale afară de bătrân, îmbrăcat în 
odăjdii albe, trecu de-a lungul şirului de oameni care 
aşteptau. El ducea o tavă cu prăjituri cu miere. Fiecare client 
achiziţiona câte o prăjitură drept ofrandă plătind pentru ea un 
preţ care i se părea lui potrivit. Cei mai mulţi dădură câte o 
drahmă. Vitellius puse şi el o monedă pe tavă. In acelaşi timp, 
preotul lua în primire tăbliţa cu întrebarea. După asta, 
Vitellius şi Aristophanes se aşezară pe treapta cea mai înaltă 
a templului. Pe marmura albă erau scrijelite nişte terenuri de 
joc, un fel de ţintar. Grecul, care nu se afla aici pentru prima 
oară, scoase un săculeţ cu pietre şi-l lăsă pe roman să-şi 
aleagă culoarea. 

„Numai zeii ştiu cât o să avem de aşteptat”, spuse el, „s-ar 
putea să dureze câteva ore.” 


Vitellius încuviinţă din cap, înţelegător. Îi venea greu să se 
concentreze asupra jocului. Atmosfera încărcată de tensiune, 
larma făcută de oamenii care continuau să se înghesuie şi 
care oricum nu mai aveau nicio şansă în ziua aceea, toate 
astea îl iritau peste măsură. „Nu trebuie să stai după mine”, 
spuse Vitellius, „ştiu să-mi port şi singur de grijă.” 

Aristophanes refuză, explicând: „Sunt proxenosul tău. 
Fiecare ins care vine să ceară sfatul oracolului trebuie să fie 
însoţit de un proxenos! Eu voi aduce ofrande zeiţelor 
destinului, în vreme ce tu vei sta în adyton aşteptând 
răspunsul oracolului.” 

Ochii lui Vitellius se plimbau, plini de venerație, de-a lungul 
coloanelor dorice ale templului, în sus. Deasupra portalului 
străluceau nişte litere greceşti din aur curat. „Ce înseamnă 
inscripţia asta?”, întrebă romanul. „Cunoaşte-te pe tine 
însuţi!”, îi răspunse grecul şi-i făcu semn străinului să se uite 
la cele două inscripţii situate de-a dreapta şi de-a stânga 
portalului. „Astea”, explică Aritophanes, „sunt dedicaţii 
venind de la cei mai înţelepţi şapte bărbaţi ai lumii. După 
vizita lor la oracol, ei au rostit câte o frază importantă.” 

„Şi cine sunt cei mai înţelepţi bărbaţi din istoria omenirii?” 

„Thales din Milet, Bias din Prienne, Pittakos din Mytilene, 
Kleuboulos din Lindos, Solon din Athena, Chilon din Sparta şi 
Periandros din Corint.” 

„Cu toţii greci”, constată Vitellius. 

„Cu toţii greci”, repetă Aristophanos, „e adevărat că voi, 
romanii, ne-aţi subjugat pe noi, grecii, pentru că mânuiţi 
sabia mai bine decât noi, dar în arte şi în ştiinţe ne-aţi fost şi 
ne sunteţi inferiori.” 

Vitellius surâse. Când i-a venit, în sfârşit, rândul, el a fost 
condus, împreună cu Aristophanes, în interiorul templului. 
Preotul le-a amintit clienţilor că se cuvenea să nutrească 
numai gânduri curate. Proxenos-ul păşi până în faţa altarului, 
luă una dintre bucăţile de carne pe care le întindea preotul şi 
o aşeză pe focul pentru sacrificii. Un fum cu miros puternic 
ieşea prin frontonul templului, în rest, era întunecat şi 
apăsător. Din colţuri se auzea murmurul rugăciunilor. Nu se 
putea recunoaşte cine anume le rostea şi cui îi erau adresate. 


Adytonul învăluit în atâta mister, scena unde avea loc 
rostirea previziunii, era amplasat în mijlocul templului. Câteva 
trepte coborau într-o chilie întunecată, ascunsă după o 
draperie. In spatele ei şedea Pythia, în transă. Preotul îl 
conduse pe Vitellius până în dreptul scării şi îi făcu semn să 
se oprească. Vitellius se uită în jur, căutându-l pe Proxenos-ul 
său, de al cărui ajutor avea nevoie. Dar încă înainte să fi 
apucat să-i facă un semn, el auzi, din spatele draperiei, vocea 
chinuită a Pythiei. Ea vorbea greceşte şi Vitellius nu înţelese 
niciun cuvânt. Dar preotul scria răspunsul pe faţa cealaltă a 
tăbliţei pe care o predase romanul la început. El i-o întinse lui 
Aristophanes. Acela îl privi pe Vitellius cu un aer serios, apoi îi 
traduse: 

„Niciodată n-a călcat fata pe pământul Ahaiei. 

Vor trece ani, până când drumurile voastre se vor încrucişa. 

Atunci, însă, nu va fi o zi plină de bucurie; căci cea iubită 
de tine va sta în faţa ta iar tu nu o vei mai recunoaşte.” 

x kx * 

Vitellius luă în mână tăbliţa plină de semnele acelea ilizibile 
pentru el, încercând, cu mare efort, să pătrundă semnificația 
celor spuse de oracol. In vreme ce preotul îşi făcea drum spre 
cei de afară, Vitellius conştinetiză, cu durere în suflet, 
importanţa oracolului. Aşadar, el avea să o mai întâlnească o 
dată, dar ea se va fi schimbat atât de mult, încât el nu mai 
avea s-o recunoască. 

Dintr-o dată, Vitellius se trezi cu mii de întrebări în cap. El 
se întoarse, vru să se ducă înapoi în templu, strigă după 
preot; dar, cu zgomot puternic, uşa cea grea se închise. Era 
parcă orbit de lumina soarelui iar câmpia cea largă de jos, cu 
nenumăraţii ei măslini argintii, începu să-şi piardă contururile 
asemenea unei imagini oglindite în apă. Ochii lui Vitellius 
erau plini de lacrimi. 


Capitolul X 


„Nu vă sfiiţi, mâncaţi şi beţi până când simţiţi că vă 
plesneşte burta. Fiindcă ne aşteaptă vremuri grele!” Cu astfel 
de cuvântări încerca Pheroras să-şi convingă oaspeţii să se 
simtă bine. O dată pe an, bogatul cămătar îi invita pe cei mai 
cunoscuţi dintre datornicii săi la un ospăț la casa lui de la 
ţară. Acum zăceau, care pe unde, ameţiţi de vin, sughiţând şi 
râgâind, cei mai înalţi funcţionari de stat, senatori respectaţi; 
şi nimeni nu s-ar fi mirat dacă în faţă, pe locul de onoare, ar fi 
şezut împăratul în persoană. Datoriile erau de bon ton; cel 
care nu avea datorii, trecea drept un ins nesofisticat. Această 
situaţie le asigura cămătarilor, Pheroras fiind, de departe, cel 
mai bogat dintre ei, o influenţă enormă. lar cei ce se bucurau 
de credite ajungeau, dimpotrivă, într-o situaţie de 
dependenţă din ce în ce mai mare. 

Când ospăţul îşi atinsese punctul culminant iar mulţi dintre 
datornici umblau deja de colo-colo cu capul mare, Pheroras 
luă cuvântul. Nu-i era deloc uşor să se facă ascultat. „Dragi 
romani, copiii mei!”, strigă el de mai multe ori, „ascultați ce 
anume vreau să vă spun. Este o bucurie pentru mine că am 
adunat în jurul meu atâţia bărbaţi iluştri şi că pot să vă 
numesc pe toţi prietenii şi partenerii mei de afaceri. După 
cum ştiţi, Roma a apucat să trăiască şi vremuri mai bune. 
Campaniile împotriva Britaniei, a Germaniei şi a Armeniei îşi 
cer tributul lor. Situaţia aprovizionăii noastre nu este una 
dintre cele mai bune - chiar dacă împăratul consideră că este 
mai bine să pună să fie vărsate în Tibru cerealele umede, în 
loc să le împartă săracilor.” 

„Jos Nero, roşcovanul!”, îl întrerupse, urlând, un beţiv. 

„Tocmai de aceea”, continuă Pheroras, şi mie îmi este din 
ce în ce mai greu să procur banii necesari. Totuşi, pentru ca şi 
alţii să se poată bucura de credite de la mine, sunt nevoit să 
vă rog, pe toţi cei adunaţi aici, ca anul acesta şi în anii ce vor 
veni să-mi înapoiaţi, fiecare, a zecea parte din datoriile pe 
care le aveţi la mine...” 


Cuvintele următoare ale bancherului fură acoperite de 
urlete sălbatice. „Ne iei  gâtul!”,  „Cămătarule!”, 
„Criminalule!”, răsunară strigătele la adresa lui Pheroras. Unii 
îşi ridicară pumnii, ameninţători, în vreme ce alţii moţăiau, 
toropiţi de vin. 

A durat o vreme până când spiritele încinse s-au mai 
domolit, dar ceea ce a urmat a fost şi mai rău. Pheroras 
continuă: „Lucrul acesta, copiii mei, este însă numai şi numai 
în avantajul vostru. Fiindcă banii se scumpesc din ce în ce 
mai mult, aşa că până şi eu voi fi nevoit să măresc dobânzile. 
Cei care, până acum, au plătit câte zece la sută, vor fi nevoiţi, 
pe viitor, să plătească cincisprezece procente...” 

„Moarte  cămătarului  Pheroras!”, începură să strige 
datornicii acum. „Să-l înecăm în banii lui!” Ei începură să 
arunce în Pheroras cu fructe, bucăţi de peşte şi copane de 
pasăre. Acesta nu făcea decât să rămână locului, cu un 
zâmbet larg pe faţă, şi să strige tot mereu: „Dar, copii mei!” 

Trei bărbaţi aflaţi la una dintre mesele din spate îşi 
aplecară capetele unul spre altul. Spre deosebire de ceilalţi, 
care-şi strigau mânia în gura mare, aceştia vorbeau în şoaptă, 
uitându-se prudenţi în toate părţile. Eumolpus, un bărbat cu 
bucle negre şi sprâncene stufoase, îşi goli cupa dintr-o 
singură înghiţitură, o trânti de placa de marmură a mesei şi 
şuieră dispreţuitor: „Copacii din parcul său şi-i stropeşte cu 
vin, câinii lui mănâncă din farfurii de argint iar Mariamna, 
nevasta lui, poartă o rochie numai câte o singură dată. Şi cine 
finanţează stilul ăsta de viaţă? - Noi, prieteni, numai noi!” 

„Felul în care trăieşte el e o mare ofensă la adresa zeilor”, 
fu de acord şi Terentius Ponticus, un bătrân cu părul cărunt şi 
faţa suptă; cu siguranţă că trăise şi zile mai bune. „Sau poate 
că nu este păcat să măreşti dobânda cu jumătate? Fie ca 
Mercur să-l pedepsească!” 

„O să aştepţi tu mult şi bine până când o să te audă 
Mercur!”, spuse al treilea, Pedanius pe numele lui. Ca 
negustor de stofe, el se bucura de un mare prestigiu, fiindcă 
le vindea romanilor cele mai frumoase materiale care se 
găseau pe piaţa mondială. Pheroras îl număra printre cei mai 
buni prieteni ai săi şi, practic, afacerea aceluia îi aparţinea lui, 


de vreme ce o construise numai cu datorii; numai că nimeni 
nu ştia asta. „Nici nu ştiu de unde să fac rost de dobânzile 
astea mari, ca să nu mai vorbesc de restituirea datoriilor. 
Dacă am să măresc cu o treime preţul la stofele mele 
feniciene, desfacerea o să-mi scadă cu mai mult de jumătate, 
nu-mi rămâne decât să mă arunc în Tibru.” 

Terentius Ponticus spuse pe un ton serios: „In cei şapezeci 
de ani de viaţă ai mei am trăit următoarea experienţă: să faci 
din o sută de sesterţi două sute, asta presupune o muncă 
uriaşă, dar să faci din o sută de mii de sesterţi două sute de 
mii, asta e aproape inevitabil. Din păcate, eu nu cunosc cifre 
atât de mari decât din lista mea de datorii, iar aceasta este 
de la o zi la alta mai mare. Nici eu nu mai ştiu ce să fac. 
Ultima recoltă a viilor mele a fost jalnică, terenul din jur e 
amanetat...” 

Bătrânul amuţi brusc atunci când Pheroras se apropie de el. 
„Ce şuşotiţi voi aici între voi?”, întrebă el pe un ton prefăcut 
prietenos. „Nu cumva îl înjuraţi şi voi pe Pheroras?” 

„Stăpâne!”, spuse Terentius Ponticus, „stăpâne, eu nu am 
de unde să-ţi restitui creditul. Păsuiţi-mă până la recolta 
următoare, altminteri sunt nevoit să acopăr datoria asta cu 
noi datorii.” 

Pedanius apucă mâna lui Pheroras. „La mine e aceeaşi 
situaţie. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să fac rost de 
dobânda sporită; dar e peste puterile mele să restitui şi o 
zecime din datorie. Dacă o să măresc preţul la marfa mea, or 
să-mi fugă clineţii. Concurenţii mei de-abia aşteaptă. In felul 
ăsta ai să mă distrugi...” 

Pheroras începu să pipăie tunica negustorului de stofe. 
„Câtă vreme îţi mai permiţi să porţi stofe feniciene atât de 
scumpe, nu se poate să-ţi meargă chiar atât de prost...” 

„Pe toţii zeii!”, obiectă Pheroras, „oare eu, ca negustor, ar 
trebui să umblu îmbrăcat în haine sărăcăcioase de pânză, 
asemenea sclavilor? Ar fi o proastă reclamă pentru afacerea 
mea!” 

„Dacă chiar vrei să ştii ce cred eu, află că da. Cui îi merge 
prost, acela trebuie să se mai strângă la pungă, asta e valabil 
şi pentru modul în care-şi conduce afacerile. Să ştiţi că eu nu 


vă vreau decât binele. Eu nu vrea să vă înghită dobânzile. De 
altfel, mulţi dintre voi nu mai lucrează decât pentru dobânzile 
la datoriile lor. Ei speră că într-o bună zi moartea are să-i 
scape de povara datoriilor, iar creditorii lor rămân atunci cu 
buza umflată.” 

„Fă dovada mărinimiei tale”, îl rugă Terentius, „averea ta e 
atât de mare, că datoriile noastre nu sunt decât picături de 
apă în oceanul bogăției tale.” 

„Gata cu văcicăreala!”, îl întrerupse Pheroras. „Dacă fac o 
excepţie în cazul tău, atunci vine Pedanius şi spune că de ce 
nu fac şi cu el o excepţie. Fiecare le povesteşte celorlalţi iar la 
urmă am să mă trezesc că nu mai plăteşte nimeni. Nu, nu 
există excepţii. Tuturor celor care nu plătesc la timp am să le 
pun sula-n coaste. Şi ţie, Terentius, şi ţie, Pedaninus şi tot aşa 
şi ţie, Eumolpus!” Cu aceste cuvinte, el se răsuci pe călcâie şi 
plecă. 

Eumolpus strânse din pumni: „Dacă am să mă întâlnesc cu 
tâlharul ăsta noaptea în forum, s-a terminat cu el!” 

„N-ai să te întâlneşti cu Pheroras noaptea în forum”, 
obiectă Terentius, „iar dacă da, atunci doar însoţit de o haită 
de sclavi şi de gărzi de corp. Asta e deosebirea dintre tine şi 
el. Pherora ştie că are mulţi duşmani care i-ar lua viaţa.” 

„Pheroras ne-a pus gând rău, vrea să ne distrugă”, spuse 
Terentius. Sudoarea îi udă fruntea, el îşi şterse faţa cu palma. 
„Viaţa mea e terminată. Nu pot şi nu vreau să trăiesc, la 
bătrâneţe, ruşinea de a pierde totul. Mai bine să se aleagă 
praful de Pheroras.” 

Eumolpus răspunse: „Nu fii nebun, bătrâne. Ticălosul ăsta 
nu merită să-ţi pătezi mâinile cu sângele lui. În Forum 
Boarium îşi fac veacul zi de zi sute de indivizi care, pentru o 
sută de sesterţi, sunt gata să ia viaţa cuiva şi apoi să dispară 
din oraş pentru totdeauna.” 

Pedanius obiectă: „Un străin n-are să reuşească niciodată 
să se apropie de Pheroras. Uitaţi-vă puţin în jurul vostru. 
Fiecare uşă e păzită, iar bărbaţii aceia care stau de vorbă atât 
de prietenos în colţul fiecăreia dintre încăperi nu sunt 
musafiri, ci membri ai gărzii sale de corp. Nu, de Pheroras nu 
se paote apropia decât cineva care îi cunoşate casa, unul 


dintre sclavii săi. Pheroras are patru sute de sclavi. Sunt sigur 
că printre aceştia se află câţiva care nu mor de dragul lui.” 

„Dar cum vrei să-i găseşti chiar pe aceia, fără să te dai de 
gol?” 

„Nimic mai simplu! Fiecare stăpân pune din când în când 
să fie biciuit câte un sclav, ca să le dea celorlalţi un exemplu. 
Adeseori e nevoie de un pretext foarte mic pentru ca un sclav 
să ajungă să trăiască o asemenea umilinţă. lar cine a fost 
pedepsit o dată sub ochii tuturor numai pentru că a spart un 
vas sau pentru că a făcut vreo remarcă nepotrivită, acela fii 
sigur că are să-şi urască stăpânul.” 

Pedanius îi făcu semn unuia dintre sclavi care stăteau la 
uşi: „Hei, ia vino încoace şi spune-mi ceva: Pheroras e la fel 
de aspru cu sclavii lui precum e cu datornicii?” 

„Pheroras este un stăpân sever, dar drept”, spuse fără să 
ezite cel întrebat. 

„Dar nu s-a-ntâmplat niciodată să pună să fie bicuit vreunul 
dintre voi?” 

„Ba da, chiar de curând Marcellus, bărbierul a făcut 
cunoştinţă cu biciul.” 

„Marcellus, bărbierul, zici?” 

„Da, domnule, el îl tăiase la bărbierit pe Pheroras pe 
bărbie. Aşa pedepseşte stăpânul nostru neglijenţa.” 

„Aşa, aşa”, spuse Pedanius şi-l trimise pe paznic înapoi la 
uşă. „Vedeţi”, spuse el, întorcându-se spre ceilalţi doi. „Pot 
să-mi închipui că Marcellus, bărbierul, nu are o părere tocmai 
bună despre stăpânul său. Şi n-o fi el singurul din patru sute 
de sclavi.” 

Terentius Ponticus privi în toate direcţiile, neîncrezător; 
după aceea, el le întinse mâna lui Pedanius şi Eumolpus. 
„Haideţi să punem la un loc următoarea dobândă scadentă. 
Ar trebui să fie de ajuns pentru a-l convinge pe Marcellus sau 
vreun alt sclav, cât de tare îşi urăşte stăpânul.” 

x x * 

O dată întors la Roma, Vitellius găsi o solie, Mariamna Îl 
ruga să stea de vorbă urgent. Dar, înainte ca el să poată 
porni spre ea, această îşi făcu apariţia în casa lui, agitată. 


„O, iubitul meu”, se aruncă ea la pieptul lui Vitellius, „cât 
de mult mi-ai lipsit, cât de tare mi-a fost dor de tine. Ai 
călătorit bine?” 

Vitellius o sărută pe Mariamna pe frunte. „Da, am călătorit 
bine - în ceea ce priveşte drumul pe mare; dar nu a fost o 
călătorie fericită. Căci nu am găsit ceea ce căutam...” 

„Dar oare nu era de aşteptat că are să se-ntâmple aşa? 
Oare nu cumva le-ai cerut prea mult Moirelor?” 

Vitellius aprobă din cap. „Călătoria aceasta mi-a distrus 
toate speranţele. Am întrebat şi Oracolul din Delphi. 
Răspunsul pe care mi l-a dat mi-a umplut ochii de lacrimi.” 

„Ce anume ţi-a prezis Pythia?” 

„Se pare că Rebecca nu a ajuns niciodată în Grecia. 
Trăieşte într-o ţară îndepărtată. Am să ajung s-o revăd o dată, 
dar nu am s-o mai recunosc.” 

Mariamna nu mai spuse nimic. Cu multă tandreţe, ea luă 
mâna  gladiatorului, o duse la gură şi-i sărută vârfurile 
degetelor. Vitellius privea drept înainte făr nicio expresie; el 
nu simţea nimic. Abia atunci când Mariamna începu din nou 
să vorbească, el reveni la realitate. 

„Mi-am făcut o mulţime de griji pentru tine cât timp ai 
lipsit”, spuse ea. „M-am gândit mult dacă să-ţi spun sau nu. 
Abia după ce m-am dus să mă rog la Jupiter Capitolinus şi la 
mama sacră Isis, am ajuns la convingerea că trebuie să te 
avertizez.” 

„Ce fel de secret porţi tu în inimă?”, întrebă Vitellius. „Eşti 
neliniştită şi tremuri din tot corpul.” 

„Tremur pentru viaţa ta, iubitul meu!” 

„Mâine îmi încep antrementele pentru următoarea mea 
luptă. Am să lupt şi am să înving. De ce-ţi faci griji pentru 
mine?” 

„Vitellius”, începu Mariamna pe un ton cât se poate de 
grav, „până acum ai colaborat întotdeauna cu Pheroras. 
Pheroras voia ca tu să câştigi, iar tu ieşeai învingător. De data 
asta, însă, îl ai pe Pheroras împotriva ta. Pheroras vrea ca tu 
să pierzi lupta următoare, iar ceea ce-şi pune Pheroras în cap, 
îi şi reuşeşte.” 


„Prostii”, spuse Vitellius, „nu ai auzit cu urechile tale că îi 
oferă 500.000 de sesterţi aceluia care mă învinge?” 

„A oferit încă şi mai mult - l-a auzit camerista mea. 
Arruntius Stella, cel care organizează jocurle împăratului, 
urmează să primească un milion dacă-ţi găseşte un adversar 
care să te omoare în arenă.” 

Vitellius fu cuprins de frică. La tâmple, sângele începu să-i 
bată cu putere. „Dar cum aşa”, întrebă el, „cum de mi l-am 
făcut duşman pe Pheroras?” 

„Are două motive ca să se debaraseze de tine: din nu se 
ştie ce sursă a aflat de relaţia noastră. Nu că ar fi cumva 
înclinat să sufere în mod serios din cauză că ţin la tine, dar 
vanitatea lui masculină e jignită de relaţia noastră. El nu vrea 
ca, la Roma, lumea să vorbească despre el cu compasiune. 
Decisiv a fost însă faptul că ştii de vânzarea flotei imperiale. 
De când a aflat că ştii, a început să-i fie frică de tine. l-ar fi 
cât se poate de uşor să te înlăture, dar Pheroras se teme de 
faptul că eşti atât de îndrăgit. Mamele au început deja să le 
dea pruncilor numele tău. Un astfel de bărbat nu poate să 
dispară pur şi simplu. Un ucigaş plătit nu ar scăpa fără un 
proces public. Asta ar fi prea riscant pentru Pheroras. Nu, el 
vrea ca la următoarea luptă să fii omorât sub ochii tuturor. 
Vitellius, numai gândul că s-ar putea întâmpla una ca asta mă 
scoate din minţi.” 

„Dar înainte să se ajungă acolo, ar trebui mai întâi să fiu 
învins în luptă.” 

„O să ţi se impună o luptă murdară şi un adversar 
necinstit.” 

„Atunci înseamnă într-adevăr că sunt pierdut.” 

„Nu, Vitellius, sunt hotărâtă să mă lupt pentru tine. Chiar şi 
cu preţul vieţii.” 

„Nu întrezăresc nicio soluţie”, spuse Vitellius abătut. 

„Există o singură soluţie”, răspunse Mariamna, „anume, ca 
Pheroras să nu mai fie acela care să-ţi aranjeze următoarea 
luptă.” 

„Mariamna!”, exclamă Vitellius speriat. „Nu-ţi dai seama ce 
vorbeşti!” 


„M-am gândit mult la asta şi nu mi-a fost deloc uşor. Timp 
de aproape trei decenii, Pheroras s-a purtat cu mine aşa cum 
te porţi cu o vită, e drept, am fost animalul lui preferat, cu 
care se împăuna la ocazii festive, şi nu mi-a lipsit niciodată 
nimic; dar ca om, ca femeie cu care-şi împarte viaţa, nu m-a 
recunoscut niciodată. El m-a cumpărat, a plătit pentru mine, 
şi aşa m-a şi tratat. Dragoste? Lui Pheroras, cuvântul acesta îi 
este străin, sentimente irosite care nu-i aduc nimic în schimb. 
Pheroras nu m-a iubit niciodată, întotdeauna, el nu a făcut 
decât să mă posede.” 

„Sărmana de tine”, spuse Vitellius neajutorat. „Sărmana de 
tine”, repetă el şi o mângâie, tandru, pe păr. 

„Vitellius”, spuse Mariamna în şoaptă, în vreme ce o 
lacrimă de furie neputincioasă i se rostogolea pe obraz, 
„trebuie să-ţi destăinui un secret pe care nici măcar Pheroras 
nu-l cunoşate. Tertulla nu este fiica lui...” 

Vitellius îşi ridică privirea, el se uita la ea cu ochii plini de 
aşteptări. După o lungă pauză de gândire, Mariamna spuse: 
„Tatăl Tertullei se numeşte Fabius.” 

„Secretarul lui Pheroras?” 

„Secretarul lui Pheroras. O femeie pe care bărbatul ei a 
încuiat-o într-o colivie de aur e recunoscătoare pentru orice 
variaţie care i se oferă. Dar, în afară de tine, nu mai ştie 
nimeni de asta.” 

„Glaphyra!” Vitellius bătu din palme strigându-şi sclava. 
„Adu-ne o carafa de vin roşu de Falerno şi pe urmă ai grijă să 
nu mai fim deranjaţi!” Glaphyra se înclină. 

Mariamna continuă în şoaptă, astfel încât nicio ureche 
străină să nu o poată auzi: „Pollio Julius, prefectul uneia dintre 
cohortele de pretorieni ale împăratului, îmi este îndatorat, şi 
printre oamenii lui de încredere se numără şi Locusta, temuta 
specialistă în otrăvuri. Se spune că împăratul a pus să fie 
arestată, ca să nu poată face vreo declaraţie. Se pare că eaa 
contribuit la asasinarea împăratului Claudius şi a fratelui 
vitreg al lui Nero, Brtiannicus. Pollio mi-a ajutat să ajung la 
Locusta, o bătrână decrepită cu nişte laţe de păr...” 

„Cu otravă nu ai cum să-i vii de hac lui Pheroras”, o 
întrerupse Vitellius, „doar ştii foarte bine că el nu pune în 


gură niciun dumicat, nu bea nicio înghiţituă înainte ca 
mâncarea şi băutura să fi fost degustate de sclavul său.” 

„Şi crezi că împăratul Claudius nu făcea la fel? Şi cu toate 
astea a murit otrăvit, pentru că Halotus, omul care gusta totul 
înainte, şi Xenophon, medicul lui personal, erau în aceeaşi 
barcă cu Agrippina. Halotus i-a picurat otrava peste ciuperci 
după ce el gustase din ele iar restul a fost rezolvat de 
Xenophon, care a mai adăugat şi el puţină otravă. 
Întotdeauna există căi şi mijloace.” 

„Şi ce anume ai tu de gând să faci?” 

„Am să-i ofer lui Pheroras un măr din care am muşcat eu 
însămi mai întâi. Mărul are două jumătăţi, una aducătoare de 
moarte şi una sănătoasă.” 

„Încep să transpir numai când mă gândesc la asta”, spuse 
Vitellius, „alungă-ţi gândurile astea din minte. Prefer să lupt 
în arenă.” 

Mariamna îi răspunse: „Atunci nu te mai gândi la asta. Mai 
bine uită tot ceea ce ţi-am spus astăzi.” 

x x * 

În ziua aceea fusese o căldură apăsătoare. Timp de mai 
multe săptămâni, romanii suferiseră din cauza unui val de 
căldură insuportabilă. Verdele, şi aşa puţin în oraşul cu 
milioane de locuitori, se transformase într-un maroniu prăfos. 
Apeductele care treceau pe deasupra acoperişelor oraşului 
aducând în Roma apa de băut atât de preţioase amenințau să 
sece. Romanii considerau că vinovat era împăratul, care 
comisese păcatul de neiertat de a înota într-una din 
conductele cu apă potabilă ale oraşului; iar conductele erau 
considerate a fi sacre. Pe Capitoliu, preoţii îi aduceau jertfe lui 
Jupiter, ei sacrificau capre şi berbeci, dar părintele zeilor nu 
părea câtuşi de puţin dispus să accepte jertfele. In loc să urce 
spre cer, fumul negru ca smoala plutea deasupra Capitoliului, 
învăluind altarele aurite şi statuile albe de marmură, făcând 
ochii ghicitorilor în măruntaie să lăcrimeze. 

„Semnele înspăimântătoare ale cerului vestesc nenorociri 
şi ameninţări”, clama un haruspex. Printre degetele mânjite 
cu sânge îi alunecau măruntaiele şi maţele animalelor 


sacrificate în timp ce el exclama: „O, Jupiter, zi luminoasă ce 
eşti, nu-ţi revărsa mânia asupra poporului tău!” 

Preoţii murmurau, cufundaţi în rugăciuni şi, ca şi când 
părintele tuturor zeilor s-ar fi lăsat înduioşat de implorările 
lor, el începu să trimită fulgere din cer. Nori negri coborâră 
foarte jos, deasupra orşului iar oamenii căutau, speriaţi, să 
ajungă cât mai repede la casele lor în aşteptarea rafalelor de 
ploaie care să dăruiască viaţă. 

Marele preot îşi ridică ambele braţe spre cer: „O, Jupiter 
Optimus Maximus, primeşte cu bunăvoință această jertfa şi 
trimite-ne ploaia mult dorită!” 

În aceeaşi clipă, raza unui fulger ţâşni din nor şi lovi altarul 
pentru jertfe al templului. Dintr-o dată, acesta păru 
incandescent. Un trăsnet asurzitor îl dobori pe preot şi aruncă 
cât colo animalele sacrificate; urmă o tăcere 
înspăimântătoare. Abia în momentul în care stropi grei de 
ploaie începură să cadă cu zgomot pe pavajul prăfos şi 
fierbinte, preoţii îndrăzniră să se ridice de jos. Tulburaţi, ei îl 
ridicară pe Marele Preot, care continua să zacă nemişcat, 
pentru a-l căra în templu. Infernul se dezlănţui. 

Norii întunecaţi începură să se deplaseze şi să se 
prăvălească, în rafale violente, din cer. Fulgerele incendiau 
pentru scurt timp oraşul pentru ca, secunde mai târziu, să-l 
arunce din nou într-un întuneric înfricoşător. După ce Roma 
gemuse săptămâni întregi sub povara arşiţei, ea părea acum 
să se înece dintr-o dată în ploaie, în scurt timp, străzi întregi 
erau scufundate în apă. Trăsnetele loveau casele. Multe 
dintre prăvăliile negustorilor din preajma lui Circus maximus 
fură inundate sau pur şi simplu măturate de şuvoaiele care se 
prăvăleau de pe Aventin. Plângând şi jelindu-se, proprietarii 
păşeau cu greu prin şuvoaie, smulgându-şi părul din cap şi 
ridicând pumnii spre cer. 

„O, voii, zei ai Romei, asta e răsplata pentru rugăciunile 
mele regulate?”, strigă unul, iar un altul urlă în acest infern 
dezlânţuit: „Te blestem, Jupiter, care ne loveşti cu fulgere 
tale. Intotdeauna ne loveşti doar pe noi, cei săraci!” 

Cu iuţeala fulgerului, dinspre fluviu se împrăştie o veste: 
„Arde Tibrul, arde Tibrul!” 


Oare ce anume putea să însemne asta? În oraşul acesta, 
bântuit în fiecare zi de o catastrofă sau alta, în care 
prăbuşirile de case sau incendiile nu erau câtuşi de puţin o 
raritate, strigătul „Arde Tibrul!” reuşea totuşi să stârnească o 
mare curiozitate. Fără să mai ţină seama de primejdiile 
furtunii, de fulgerele care sfâşiau aerul şi de casele care se 
prăbuşeau, oamenii se grăbeau spre Tibru în jos, mulţi dintre 
ei alergau în pielea goală. De la Forum Boarium se puteau 
vedea deja proporţiile reale ale neobişnuitei catastrofe. Lângă 
insula de pe Tibru, legată prin două poduri de malul estic şi 
de cel vestic, eşuaseră corăbii în flăcări. Fulgerele loviseră 
corăbiile cu cereale ale flotei imperiale, incendiindu-le, iar 
acum, mânate de curentul puternic al fluviului, navele intrau 
una în alta. Intr-un timp foarte scurt, o sută de corăbii cu 
cereale erau cuprinse de flăcări, împreună cu încărcătura lor 
prețioasă. Un înspăimântător vierme de foc şerpuia prin oraş. 

După ce spaima de la început s-a potolit, privitorii începură 
să chiuie şi să danseze, ca şi când împăratul ar fi pus în scenă 
anume pentru ei acest nou tip de spectacol. Făclii umane în 
flăcări, care se aruncau de la bordul vaselor în fluviu, erau 
întâmpinate de pe mal cu aplauze şi cu strigăte de încurajare. 
Nici Arruntius Stella, organizatorul jocurilor imperiale, nu ar fi 
putut imagina un spectacol mai atractiv. Lui Arruntius i-ar fi 
fost greu să depăşească vreodată spectaculozitatea acestor 
scene. Că, în cursul acestui spectacol, erau distruse preţioase 
rezerve de cereale, din care ar fi putut trăi un milion de 
oameni timp de trei luni, asta nu părea să neliniştească pe 
nimeni. „Videant consules!”, aşa suna răspunsul laconic. „Or 
să vadă ei, consulii, cum rezolvă problema!” 

Zile întregi, zeci de mii de sclavi s-au străduit să înlăture 
mormanele de noroi de pe străzi. Roma puţea până la cer; 
Cloaca maxima, principalul canal de scurgere al oraşului, nu 
mai avusese capacitatea să preia şuvoiaele şi refulase apele 
reziduale pe străzile principale. Acum, tot ceea ce în mod 
normal dispărea în sistemul de canale subterane, se afla 
dintr-o dată pe străzile Romei: excremente umane, resturi 
menajare, cadavre de animale, ba chiar şi cadavre de copii. 
De frica epidemiilor, romanii abia dacă mai îndrăzneau să 


iasă din case. Forumul părea pustiu. Viaţa economică a 
oraşului ameninţa să sucombe. 

Împăratul şi sfetnicii lui îşi dădură seama foarte repede că 
aceste împrejurări insuportabile favorizau o conspirație sau 
poate chiar o revoluţie. Din această cauză, Nero puse să se 
împartă gratuit cereale peste rațiile obişnuite, ceea ce 
momea plebea să iasă pe străzi. Prostituatele din zona Circus 
maximum primiră de la împărat tarife zilnice fixe; în schimbul 
acestora, ele trebuiau să-şi servească clienţii pe gratis. Pe 
Colina Capitoliului începură lucrările de construire a unui arc 
de triumf, pretextul fiind celebrarea victoriei asupra parţilor. 
Numai că victoria nici măcar nu fusese obţinută, dimpotrivă, 
situaţia se prezenta destul de prost pentru legiunile romane 
aflate în îndepărtata Asie. Dar obiectivul fusese atins: Cine nu 
se lăsase încă atras pe străzi datorită raţiilor gratuite de 
cereale şi plăcere, acela ieşea acum din casă mânat de 
curiozitate. 

Pentru honestiores fuseseră organizate adunări festive. 
Împăratul îi ceru fostului său dascăl, Seneca, să organizeze 
un recital de poezie. Seneca, cel ale cărui opere fuseseră 
tratate cu multă vitregie de critici, dar care erau foarte 
îndrăgite de popor, citea în biblioteca lui Augustus, amplasată 
lângă templul lui Apollo pe acea parte a Palatinului care 
dădea spre Circus maximus. Toţi aceia care considerau că au 
rang şi nume în oraş se înghesuiau să participe la eveniment. 

Îmbrăcat lejer, Seneca îşi întâmpina oaspeţii cu strângeri 
de mâini. „Onoarea pe care mi-o acorzi tu, Pliniu, prin 
prezenţa ta, mă bucură în mod deosebit. Vreau să spun că ar 
fi mult mai potrivit ca, după această catastrofa naturală, să 
reciţi tu din operele tale. Poate că, în a ta istorie naturală, ai 
avea şi o explicaţie pentru evenimentele petrecute în zilele 
din urmă.” 

„Cu siguranţă am o explicaţie”, îi răspunse Plinius. „Zeii au 
fost aceia care au vrut ca lucrurile să se petreacă astfel!” Cei 
din jur izbucniră în râs. „Dar ia spune-mi, cum stai cu 
vânzarea operelor tale? Acum, că sunt citite în întreaga lume, 
ar trebui să fii putred de bogat!” 


„O, Plinius!”, râse Seneea, „tu ar trebui să ştii cel mai bine 
că literatura îi îmbogăţeşte numai pe editori. E adevărat că 
scrierile mele sunt citite până şi în ţinututile învăluite în ceţuri 
ale Britanniei, dar pentru autor rămân doar gloria şi onoarea, 
de câştig se bucură editorul meu, Dorus.” 

„Acel Dorus, care a răspândit în lume şi cele 142 de cărţi 
ale lucrării 'Ab urbe condita' a nemuritorului Livius?” 

„Exact acesta. În editura lui de lângă Angiletum are între 
timp douăzeci de sclavi care copiază operele mele cu 
cerneală pe suluri de papirus lungi de metri întregi. El cere 
între patru şi douăzeci de sesterţi pentru un sul - în funcţie de 
prezentarea grafică. Scoate un câştig frumos. Dacă aş avea 
partea mea la tot ceea ce vinde el, aş fi într-adevăr un om 
bogat.” 

„Atunci, e limpede că arta pedagogiei a fost aceea care te- 
a făcut bogat. La urma urmelor, nu oricine are norocul să 
poată număra un împărat printre elevii lui.” 

Seneca se apără: „Când am început să mă ocup de 
educaţia lui Nero, nu aveam de unde să ştiu că într-o bună zi 
are să ajungă împăratul celui mai mare imperiu din lume.” 

Plinius surâse: „Fie ca zeii să te creadă.” 

Între timp, un număr din ce în ce mai mare de oameni se 
înghesuiau în bibliotecă. Consuli, senatori şi funcţionari de 
stat, niciunul nu voia să piardă evenimentul, în public se aflau 
şi numeroase femei, femeile erau acelea care-l venerau cel 
mai mult pe Seneca. Pheroras veni însoţit de sclavul său 
Fabius. 

Senatorul Ollius, care nu lipsea nici de la acest eveniment 
public, i se adresă armatorului: „Te salut, Pheroras. Să te mai 
întreb cum îţi merg afacerile ar fi inutil. Cu siguranţă că ai un 
legământ cu Jupiter însuşi!” 

„Ce vrei să spui cu asta?”, întrebă Pheroras, care înţelesese 
însă foarte bine aluzia. 

„Ei bine”, spuse Ollius, sunt convins că n-ai vărsat nicio 
lacrimă din cauză că flota imperială a ars.” 

„Fireşte că nu; dar să ştii că nici nu i-am adus jertfe lui 
Jupiter ca să trimită o catastrofa de asemenea proporţii. De 


altfel, şi eu am pierdut zece corăbii, pe mare, în portul Ostia. 
Acolo, furtuna a mai distrus încă două sute de vase.” 

„Ce înseamnă pentru tine zece corăbii. Sunt sigur că ai în 
continuare o capacitate suficiemtă de transport ca să preiei 
aprovizionarea oraşului.” 

Pheroras aprobă din cap. „Corăbiile mele navighează pe 
toată Mediterana, de la țărmurile Feniciei şi ale Lusitaniei, 
până în Cartagina şi Corint. Nicio furtună nu poate fi atât de 
mare, încât să distrugă toate corăbiile mele.” 

Ollius râse: „Fericit e acela care poate să vorbească aşa!” 

Seneca începu să citească. Cu capătul unui sul ţinut sub 
bărbie şi marginile sulului în cele două mâini, el citea din cea 
mai îndrăgită operă a sa, cea despre 'Viaţa fericită”. 

„O viaţă fericită”, începu să citească Seneca, „iată ceea ce 
îşi doreşte fiecare; dar nimeni nu doreşte să înţeleagă 
premisele pentru o astfel de viaţă. Şi, cu adevărat, nu este 
deloc uşor să câştigi fericirea: o dată ce te-ai abătut de la 
drumul cel bun, oricât de grabnică ti-ar fi căutarea, nu faci 
decât să te îndepărtezi tot mai mult de el. Dacă drumul 
ajunge să te poarte chiar în direcţia opusă, tocmai graba este 
aceea care face ca distanţa faţă de fericire să crească din ce 
în ce mai mult. Astfel că nu ne rămâne nimic altceva de făcut, 
decât să ne înţelegem mai întâi telul, iar apoi drumul care 
duce cel mai repede la el...” g 

Ascultătorii dădeau din cap aprobator. Ințeleptele 
considerații despre viață ale lui Seneca erau scrise de cele 
mai multe ori sub forma unei epistole adresate unei persoane 
cu care, la nevoie, se putea identifica fiecare dintre cititori. 
'Despre viața fericită’ era adresată unui anume Novatus. 

Pheroras nu prea reușea să înţeleagă mare lucru din cartea 
înţeleptului. Tocmai de aceea, în vreme ce Seneca îşi citea 
reflecţiile despre virtuţi, el îi şopti secretarului său Fabius: „Eu 
am să ies să iau o gură de aer proaspăt. După ce termină 
Seneca, trebuie să vorbesc ceva cu consulul. Mă întorc 
imediat.” Fabius dădu din cap ascultând în continuare 
cuvintele filosofului. 

Ascultătorii sorbeau fiecare dintre cuvintele lui Seneca. 
Acela ajunse să vorbească pe larg despre contradicţia dintre 


virtute şi plăcerile simţurilor pentru a se ocupa apoi de 
lăcomia romanilor: „Pentru bărbatul înţelept, bogăţia este un 
rob, pentru cel nebun, ea e stăpânul. Pentru cel înţelept, 
bogăţia nu e nimic, pentru voi, ea este totul. Voi vă obişnuiţi 
cu ea şi vă agăţaţi de ea, ca şi când vi s-ar fi promis că vă 
veţi afla în posesia ei pentru eternitate; dar tocmai atunci 
când este mai bogat, înțeleptul se gândeşte cel mai mult la 
sărăcie. Un comandant nu are niciodată atâta încredere în 
pace, încât să nu fie pregătit pentru război; fiindcă, chiar şi 
atunci când armele tocmai se întâmplă să tacă, războiul este 
departe de a fi înlăturat din lume...” 

Lectura lui Seneca fu întreruptă brusc. „Asasini!”, se auzi o 
voce strigând dinspre intrare. „Asasini!” Ascultătorii îşi 
întinseră gâturile într-acolo. Doi sclavi îşi făcură apariţia din 
întunericul sălii cu coloane. Ei purtau, pe braţe, corpul 
neînsuflşeţit al unui bărbat. Fabius sări în sus, îngrozit. Gâtul 
bărbatului era plin de sânge. Ajunşi în mijlocul încăperii, 
sclavii îl depuseră pe mort pe podea. Fabius îşi acoperi gura 
cu mâna. Era Pheroras. 

„Pheroras! Este Pheroras! Fie ca zeii să se îndure de el!” 
Cei din preajmă nu îndrăzneau să vorbească decât în şoaptă. 
Fabius simţi privirile tuturor aţintite asupra sa. Oamenii, 
cadavrul aflat în faţa sa, totul începu să se învârtească sub 
ochii lui. Când, într-un târziu, Fabius îşi reveni, oaspeţii 
zbierau de-a valma. „Cum de s-a întâmplat aşa ceva?” - „N-a 
văzut nimeni nimic?” - Cei doi sclavi fură asaltaţi din toate 
părţile: „Vorbiţi o dată!” 

Unul dintre ei era atât de tulburat, încât nu reuşea să 
scoată o vorbă, celălalt bâigui: „Am auzit deodată un geamăt, 
m-am întors spre el şi mi s-a prăbuşit în braţe.” 

„Unde?” 

„Acolo, în sală. Eu stăteam lângă prima coloană.” 

„Asasinul i-a tăiat beregata. „Trebuie să-l fi pândit în 
spatele coloanei.” 

„Trebuie să i se comunice soţiei sale!”, spuse Plinius. 
Fabius se ridică în picioare cu mare greutate. „Am să mă 


ocup eu de asta.” 
x kx * 


La Roma, asasinatele erau la ordinea zilei; de cele mai 
multe ori, nici nu se mai făceau anchete ori procese, din 
cauză că asasinul nu era de găsit. lar anchete de amploare se 
făceau numai în cazuri rarissime. Faptul că, în cazul lui 
Pheroras, lucrurile nu s-au petrecut aşa, i se datora lui Fabius. 
El, care a trebuit să preia gestionarea afacerilor stăpânului 
său de pe o zi pe alta, a pus un premiu de zece mii de sesterţi 
pentru prinderea asasinului. Atraşi de suma atât de mare de 
bani, mulţi oameni trimiseră numeroase indicii; dar niciunul 
nu se dovedi a fi de vreun folos. Până la urmă, hazardul a fost 
acela care a dat o mână de ajutor. 

Mariamna puse să fie adunaţi toţi cei patru sute de sclavi şi 
cei 100 de servitori liberi pentru a le aduce la cunoştinţă 
situaţia cea nouă. „Nu e nevoie să mai vorbesc despre 
meritele soţului meu în ceea ce priveşte viaţa economică a 
acestui oraş şi bunăstarea noastră, a tuturor. Eu nu v-am 
adunat decât pentru a vă aduce la cunoştinţă faptul că nu se 
va schimba nimic. Eu am să duc mai departe afacerile soţului 
meu iar Fabius, care l-a slujit pe Pheroras timp de aproape 
trei decenii, are să mă ajute. Aceia dintre sclavi, cărora 
Pheroras le-a promis, prin testament, libertatea drept răsplată 
pentru serviciile lor, sunt liberi începând de astăzi.” 

Strigătele de bucurie întrerupseră cuvântarea Mariamnei şi 
a durat un timp până când i-a fost cu putinţă să citească 
numele celor treizeci de sclavi cărora li se dăruia libertatea. 
Fiecare dintre cei strigaţi făcea un pas înainte şi se înclina în 
faţa stăpânei. Când îi veni rândul lui Marcellus, Mariamne 
începu să-l caute cu privirea: „Dar unde este Marcellus, 
bărbierul?” 

Fabius se ridică şi întrebă: „Cine l-a văzut pe Marcellus 
ultima oară?” 

Tăcere. 

„Cine sunt tovarăşii lui de cameră?”, întrebă Fabius, 
supărat. 

Cinci bărbaţi făcură un pas înainte. Ei stăteau cu capetele 
plecate, niciunul nu îndrăznea să ridice privirea. Mariamna se 
duse până la cel mai apropiat, îl apucă de bărbie şi-l obligă să 


ridice privirea. „E nevoie să pun să fii biciuit ca să aflu unde 
se găseşte Marcellus?” 

Sclavul tresări, apoi începu să vorbească: „Stăpână, 
Marcellus a dispărut din ziua în care s-a întâmplat 
nenorocirea cu stăpânul nostru.” 

Mariamna şi Fabius se priviră fără un cuvânt: „Şi de ce nu a 
venit nimeni să ne anunţe?” Mariamne spuse, furioasă: 
„Poate fiindcă aţi fost înţeleşi cu Marcellus?” 

„Nu, jur pe mâna mea dreaptă,” spuse sclavul, „nu avem 
nimic de-a face cu Marcellus. Dimpotrivă, noi l-am ameninţat 
atunci când şi-a dat în vileag gândurile de răzbunare faţă de 
stăpânul nostru.” 

„Gânduri de răzbunare?” 

„Da”, spuse un alt sclav, „el se simţise nedreptăţit atunci 
când Pheroras pusese să-l bicuiască - mai cu seamă că, aşa 
cum spunea el, îl slujise pe stăpânul nostru încă de când 
acestuia îi dăduseră primele tuleie de barbă.” 

Cel de-al treilea sclav prinse şi el curaj: „Când am băgat de 
seamă că pare să coacă ceva împotriva stăpânului nostru l- 
am obligat să vorbească. Marcellus s-a întâlnit de două ori cu 
negustorul de stofe Pedanius şi cu încă doi bărbaţi pe care 
nu-i cunoşteam. Noi am început să bănuiam ceva şi l-am 
ameninţat că, dacă i se va întâmpla ceva stăpânului nostru, 
aveam să-l dăm în vileag pe Marcellus. Dar el ne-a răspuns 
aşa: 'N-o să mă daţi în vileag. Pentru că, dacă o s-o faceţi, o 
să aveţi parte de aceeaşi pedeapsă ca mine!' Din cauza asta 
am tăcut până acum.” 

După asta, Fabius a pus să fie înconjurată casa 
negustorului de stofe Padanius şi l-a pus faţă în faţă cu sclavii 
care-l văzuseră împreună cu Marcellus. După ce mai întâi a 
negat totul, a recunoscut că fusese implicat în atentatul 
împortiva lui Pheroras. Dar el nu jucase decât un rol minor, 
capul întregii conspirații fusese Terentius Ponticus. 

La via lui Terentius l-au găsit şi pe Marcellus. Acesta avea 
asupra sa banii primiţi pentru asasinat, o mie de sesterţi, şi 
nici măcar nu a încercat să nege. Marcellus a recunoscut că 
fusese plătit de Terentius, Pedanius şi Eumolpus, că-l pândise 
pe Pheroras şi îi tăiase beregata cu briciul. 


Procesul a fost o simplă formalitate. În calitate de cetăţeni 
romani, Terentius, Pedansiu şi Eumolpus au fost condamnaţi 
la moarte prin sabie, sclavul Marcellus la moartea pe cruce. 
Toate astea nu erau nimic ieşit din comun, deoarece, pe 
Câmpul lui Marte, aveau loc zi de zi execuţii. Pentru romani, 
ele reprezentau un mod îndrăgit de a-şi omori timpul. Cu 
toate astea, acest proces a provocat o atenţie deosebită, 
deoarece, conform legilor în vigoare, toţi sclavii care locuiau 
sub acelaşi acoperiş cu asasinul trebuiau să fie condamnaţi la 
moarte. In cazul de faţă erau patru sute. 

Din cauza aceasta, în casa lui Pheroras a izbucnit panica. 
Soldaţii au înconjurat clădirea pentru ca niciunul din sclavi să 
nu poată da bir cu fugiţii. Numai că ei nu i-au putut împiedica 
pe câţiva sclavi să se omoare cu sabia. Alţii umblau de nebuni 
prin casă, se tăvăleau, urlând, pe podele şi strigau: „Sunt 
nevinovat! Sunt nevinovat!” într-un colţ al casei, o pereche de 
sclavi, strânşi unul într-altul, se ghemuiseră cu lacrimile 
şiroindu-le pe obraji şi femeia repeta cu glasul înecat de 
plâns: „Cu ce-am greşit noi!” Alţii scriau scrisori de adio sau 
stăteau cu ochii pironiţi în gol, până când au fost puşi în 
lanţuri şi duşi. 

Roma întreagă dăduse în clocot. Unii aşteptau cu 
nerăbdare spectacolul, să vadă patru sute de sclavi şi de 
sclave murind pe cruce, alţii erau indignaţi de uciderea atâtor 
oameni nevinovaţi. Oare asta mai era dreptate, să trebuiască 
să moară patru sute de oameni din cauză că unul dintre ei îşi 
omorâse stăpânul? 

Până la urmă, cazul ajunse în faţa Senatului, şi şi aici 
existau două tabere. In cazul cu care se confruntau, spuneau 
cei din prima tabără, legea iuliană se dovedea a fi prea 
severă, în vreme ce oponenții lor, reprezentaţi de oratorul 
Caius Cassius, argumentau că adunătura de sclavi nu putea fi 
ţinută în frâu decât cu ajutorul fricii. „Chiar şi într-o armată 
învinsă”, spunea Cassius, „există şi luptători viteji pe care-i 
loveşte soarta, atunci când fiecare al zecelea bărbat este 
bicuit până la moarte.” în felul acesta, orice pedeapsă de 
amploare includea şi un anume grad de nedreptate; dar 


pedeapsa suferită de individ era contrabalansată de folosul 
adus colectivităţii. 

Strigătele de aprobare şi cele de protest care se făceau 
auzite în curie se mențineau în echilbru. De aceea, votul era 
aşteptat cu nerăbdare. Rezultatul a fost pe muchie de cuţit. O 
majoritate infimă de senatori a înclinat balanţa în favoarea 
aplicării cu stricteţe a legii şi, astfel, pentru executarea celor 
patru sute de sclavi. 

In zorii zilei, când soarele se ridică, alb-lăptos, de după 
Palatin, închisoarea era încojurată de mii de romani gălăgioşi. 
O cohortă încerca să-şi croiască drum cu săbiile scoase. „Nu 
vă atingeţi de oameni nevinovaţi!”, răsuna corul mulţimii. 
Când porţile grele ale închisorii s-au deschis şi soldaţii au 
încercat să-şi croiască drumul prin mulţime, pietrele începură 
să zboare. Orbi de furie, soldaţii începură să lovească cu 
săbiile în spectatori. Insă aceştia răspunseră cu o grindină de 
pietre. Miile de oameni strigau, mânioşi: „Nu vă atingeţi de 
oameni nevinovaţi!” Drept urmare, soldaţii se retraseră şi 
porţile grele ale închisorii se închiseră la loc. Cazul Pheroras 
devenise un caz politic, o încercare majoră în confruntarea 
dintre sclavi, dintre cei lipsiţi de putere şi orice bunuri, pe de- 
o parte, şi lege, respectiv împărat, pe de alta. 

După ce, în primii şase ani ai domniei sale, împăratul Nero 
nu prea se arătase interesat de politică, acum, el recunoscu 
gravitatea situaţiei. Era momentul să dea dovadă de 
autoritate şi să preîntâmpine o revoltă a maselor, încă în 
aceeaşi noapte, patru cohorte de soldaţi, sprijiniți de 
pretorienii împăratului, închiseră ermetic Via Flaminia, de la 
Capitoliu până la Câmpul lui Marte. Sclavii şi romanii care se 
revărsară, încă de când se crăpa de ziuă, spre închisoare, se 
văzură faţă în faţă cu un număr copleşitor de soldaţi înarmaţi 
până-n dinţi. Cei patru sute de sclavi condamnaţi la moarte 
începură să se târască, în lanţuri, printre rândurile de oameni 
tăcuţi şi abătuţi, spre Câmpul lui Marte, unde fusese ridicată o 
pădure de cruci. De la execuțiile în masă care avuseseră loc 
sub Tiberius şi Caligula, romanii nu mai văzuseră un astfel de 
spectacol. 


De data asta, însă, nimeni nu mai vedea în asta un merit al 
împăratului. În popor începu să se facă simțită o schimbare 
de atitudine. Pentru a mai potoli masele, nu există decât o 
cale: jocuri, jocuri! 


Capitolul XI 


În mijlocul lacului care licărea, verzui, aluneca o plută cu 
străluciri aurii. Oameni îmbrăcaţi în piei lunecoase de broaşte 
vâsleau, conducând încet scena plutitoare pe apa din care 
ieşeau, ici şi colo, nimfe în voaluri albe. Din peisajul plutitor 
aflat acum în mijlocul lacului se itea un palmier de aur, sub 
care un băiat frumos în pielea goală producea sunete de jale 
pe lira lui. Apollo cânta insula Delos, acolo unde, odinioară, a 
fost adus pe lume de mama sa, Leto, sub un palmier. 

Locul de desfăşurare şi peisajul se aflau în parcurile lui 
Agrippa, amenajat de ginerele lui Augustus pe Câmpul lui 
Marte. Fostul amiral, care condusese odinioară întreaga flotă 
romană la Actium, dăduse dovadă, la amenajarea parcului, de 
o mare simpatie pentru jocurile de apă şi nu se zgârcise nici 
la cascade artificiale, nici la fântâni arteziene. Pe malul lacului 
pe care se afla scena plutitoare fuseseră ridicate corturi şi 
pavilioane în care spectatorii puteau să stea cât se poate de 
comod. 

Ofonius Tigellinus organizase deschiderea festivă a 
Jocurilor Apollinice şi invitase personalităţile de vază ale 
Romei. De fapt, Tigellinus era comandantul gărzii de corp a 
împăratului; dar ideile extravagante ale acestuia în 
conceperea spectacoleleor festive de toate felurile treziseră 
repede interesul lui Nero şi, în felul acesta, el devenise unul 
dintre oamenii de încredere cei mai apropiaţi ai împăratului. 
Ori de câte ori era vorba să pună în scenă ceva nou, 
nemaivăzut, Tigellinus avea mână liberă iar visteria personală 
a lui Nero îi era deschisă la orice oră. 

Băieți frumoşi şi fete fermecătoare, care abia dacă 
împliniseră cincisprezece ani, se mişcau, ca nişte zâne, de la 
un pavilion la altul, stropindu-i pe invitaţi cu miresme 
îmbătătoare. Corpurile lor goale, vopsite în roz, alcătuiau un 
contrast delicat cu iarba de pe mal iar pulberea de aur din 
părul lor licărea în luminaţia artificială. 


Într-o grotă poleită cu folie de argint, care amplifica sunetul 
cântecelor ce veneau dinspre lac asemenea unei uriaşe cutii 
de rezonanţă, stăteau întinşi, în jurul unei mese de marmură 
albă, Mariamna, Fabius şi Vitellius. Pe masă se ridicau turnuri 
de fructe exotice şi alte bunătăţi, în carafe din sticlă licărea 
un vin roşu, greu, iar lămpiţele din alabastru, umplute cu 
sare, împrăştiau o lumină galben-verzuie, ce părea ireală. Din 
întunericul din faţa grotei de desprinse, deodată, o siluetă 
masivă. 

„Prezenţa voastră aici este, pentru împărat şi pentru mine, 
o plăcută onoare” şi, înainte ca vreunul dintre cei trei să fi 
apucat să răspundă, Tigellinus continuă: „După cum constat, 
perioada ta de doliu a luat deja sfârşit.” 

Mariamna reacţionă nestăpânit: „Cât timp ar trebui să-mi 
jelesc soţul, ca să nu intru în gura lumii? O jumătate de an, un 
an, sau şi mai mult? Oare ar trebui să umblu în haine de doliu 
trei ani, precum Marcia, cea care şi-a pierdut fiul?” 

„Pe toţi zeii Romei, nu”, o linişti Tigellinus pe Mariamna, „în 
privinţa asta, eu unul sunt de acord cu stoicii, care consideră 
că vieţile noastre, ale tuturor, sunt determinate dinainte şi că 
nimic nu este determinat de întâmplare. La ce bun atunci un 
doliu atât de lung?” 

„Nici împăratul nu ţine doliu după soţia lui, Octavia, cu 
toate că nu au trecut decât câteva săptămâni de la moartea 
ei”, răspunse Mariamna; dar Tigellinus se abţinu de la orice 
comentariu. „Toată fericirea lui e Popeea”, spuse el surâzând, 
„acum e gravidă şi-i va dărui împăratului primul său urmaş la 
tron.” 

Mariamna continuă să-l împungă: „Ferice de acela care are 
puterea şi-şi trimite pur şi simplu rivalul în îndepărtata 
Lusitanie...” 

„Otho a plecat din propria-i dorință”, răspunse Tigellinus, 
„el a vrut să devină guvernatorul Lusitaniei. Nero şi Otho au 
fost şi rămân cei mai buni preieteni.” 

„Că Otho a vrut să devină guvernator, asta o cred, fireşte, 
onorabile Tigellinus, dar că a fost propria lui dorinţă să o lase 
pe soţia sa Popeea la Roma şi că el şi împăratul sunt în 


continuare prieteni buni, ei bine, asta s-o creadă cine vrea, nu 
eu.” 

Tigellinus râse: „Un lucru e sigur, nu eşti deloc sfioasă în 
conversaţie. Sunt sigur că faci față foarte bine şi fără soţul 
tău, Pheroras. Dar tot atât de sigur sunt şi că zilele tale ca 
văduvă sunt numărate. Tu eşti cea mai dorită văduvă din 
toată Roma. După cum se aude, cei mai importanţi bărbaţi ți- 
au pus deja inima lor la picioare.” 

„Un lucru pe care nu pot să-l împiedic”, spuse Mariamna, 
„însă, după cum vezi şi tu, am deja în preajmă doi bărbaţi 
inteligenţi şi frumoşi.” 

Fabius şi Vitellius surâseră încurcaţi în vreme ce Tigellinus 
nu prea ştia cum ar fi trebuit să reacționeze la răspunsul ei; 
fiindcă, de câteva zile bune, prin Roma umbla zvonul cum că 
Mariamna urma să-l aleagă drept soţ pe unul dintre cei doi. 
Fabius avea avantajul că avea experienţă în materie de 
afaceri, el avea cu siguranţă calităţile necesare pentru a călca 
pe urmele bancherului şi armatorului Pheroras. În vreme ce 
Vitellius avea numai dezavantaje: tinereţea lui - el era cu 
mult mai tânăr decât Mariamna, educţaia lui lacunară - 
tocmai ce învățase să scrie şi să citească - şi ocupaţia lui - e 
adevărat că, în calitatea lui de vedetă printre gladiatori se 
bucura de simpatia maselor, dar nu se pricepea câtuşi de 
puţin la afaceri. Un singur argument vorbea în favoarea lui: 
Mariamna îl iubea pe Vitellius. lar despre asta se vorbea deja. 

Tigellinus încercă să schimbe subiectul. Întorcându-se spre 
Vitellius, el spuse: „Mâine ai să lupţi în Circul lui Nero 
împotriva lui Spiculus. Spiculus se bucură de simpatia 
împăratului.” 

„Cui îi aparţin simpatiile faţă de Spiculus mă interesează 
foarte puţin”, răspunse Vitellius cât se poate de relaxat. „Tot 
ce mă interesează pe mine sunt calităţile lui de luptător cu 
pumnii. După cum am auzit, el nu a pierdut încă nicio luptă. 
Este el într-adevăr un luptător deosebit de bun, sau sunt 
numai relaţiile lui cu împăratul deosebit de bune?” 

Tigellinus ridică din umeri: „Mă tem că nu sunt în măsură 
să judec asta. În Ludus magnus este considerat cel mai bun.” 


„Ei bine, atunci am să-l înving pe cel mai bun!”, spuse 
Vitellius. „în ultimele săptămâni m-am antrenat din greu în 
lupta cu pumnii. Am prelucrat o mulţime de trunchiuri de 
copaci cu pumnii şi am spart o mulţime de saci cu nisip. 
Maestrul cu care m-am antrenat m-a ajutat să-mi însuşesc o 
tehnică specială, cu care o să-mi macin adversarul.” 

Tigellinus  zâmbi: „Fie ca aşteptările tale să se 
îndeplinească.” După care făcu o plecăciune în faţa 
Mariamnei şi dispăru fără să mai salute. ` 

„Rândaşul ăsta puturos!”, şuieră Mariamna.” In Forum i-au 
fost ridicate statui, numai fiindcă se ocupă de îngrijirea 
armăsarilor din atelajul împăratului. Nero îl admiră numai 
pentru că este şi mai nestăpânit şi mai extravagant decât el. 
Tigellinus nu-şi împarte patul numai cu mama sa, ci şi cu Julia 
Livilla, sora lui Caligula. Tocmai de aceea a şi fost trimis în 
exil; dar iată că s-a-ntors. Astăzi, el deţine comanda asupra 
pretorienilor împăratului, şi cei mai mulţi se tem de el mai 
mult decât de împărat.” 

Fabius dădu din cap aprobator. „Până şi pe Seneca a reuşit 
să-l dea afară din palat. Odinioară sfetnicul cel mai apropiat şi 
omul de încredere al lui Nero, Seneca s-a retras acum la 
moşia lui de la ţară şi nu se mai ocupă decât de studiile sale 
filosofice. Nimeni nu mai îndrăzneşte să facă vreo remarcă 
critică în public, pretutindeni stau la pândă spionii lui 
Tigellinus. Ne aşteaptă nişte vremuri îngrozitoare.” 

Între timp, pe lacul învăluit într-o lumină galben-aurie, 
scenografia se schimbase. O corabie cu pânze având la bord 
un echipaj complet plutea încet pe unde, ca trasă de o mână 
nevăzută. Cântecele marinarilor arătau că echipajul era 
alcătuit din greci. Deodată, de corabie se apropie un delfin 
călărit de un tânăr frumos. Acesta mână delfinul spre corabie, 
urcă la bord dintr-un salt şi schimbă cursul vasului în direcţia 
opusă. Pe maluri, publicul ilustru chiuia de încântare faţă de 
numărul reuşit de dresură, care făcea parte dintr-o cunoscută 
poveste din mitologia greacă: alegerea, de către Apollo, a 
preoţilor care urmau să-l slujească. Corabia trase la țărm. 
Băiatul în pielea goală, cu părul lung, sări pe mal precum o 
stea strălucitoare şi-i îmbie pe marinarii speriaţi în templul 


său, din care începură foarte curând să se ridice flăcările unui 
foc frumos mirositor. 

„Ca organizator de serbări, acest Tigellinus e un adevărat 
maestru”, mârâi Vitellius iar Fabius constată, cu vădită 
neplăcere, că aplauzele publicului erau întrerupte de strigăte: 
„Ti-gel-li-nus!” „Într-adevăr”, spuse Fabius, el ştie foarte bine 
să-i entuziasmeze pe romani. Şi tocmai ăsta e lucrul periculos 
la el.” 

Spectacolul se sfârşise. Pe lac, pe o plută acoperită cu aur, 
cânta o orchestră înconjurată de dansatoare goale care-şi 
puneau în evidenţă farmecele. Prostituate de lux se grăbeau, 
neauzite, de la un pavilion la altul oferindu-li-se oaspeţilor. 
Unele purtau măşti pe faţă, lucru care, în condiţiile în care nu 
mai purtau nimic altceva pe trup, nu făcea decât să le 
sporească farmecul. 

„Hei, ce-i cu voi”, întrebă Mariamna, „nu aveţi poftă să vă 
distraţi? In spatele măştilor se ascund doamne din înalta 
societate romană. O ocazie ca asta, de a fi satisfăcuţi de soţia 
unui senator, a unui consul sau a unui aristocrat nu se va mai 
ivi prea repede.” Fabius şi Vitellius rânjiră. 

In aceaşi clipă se apropie, în paşi de dans, o mască deo 
frumuseţe aiuritoare, îl îmbrăţişă pe Fabius şi până la urmă îl 
luă cu ea. Vitellius făcu eforturi considerabile să se apere de 
încercări asemănătoare. Când, într-un târziu, apărură şi 
băieţei care voiau să-l seducă pe Vitellius, Mariamna spuse: 
„Cred că singura posibilitate de a scăpa de insistenţele lor e 
să te dedai amorului.” Fără să aştepte vreun răspuns, 
Mariamna îşi ridică poala rochiei şi-şi vâri o pulpă între 
pcioarele iubitului; apoi îi băgă degetele în păr şi-l trase pe 
pernele aflate pe banca de marmură. „Sau ţi-e cumva 
ruşine?”, şopti ea, să-ţi expui în public sentimentele faţă de 
mine? Poate că măştile ţi se par mai atrăgătoare?” - Vitellius 
nu răspunse, el îşi lăsa limba să se joace pe gâtul Mariamnei, 
explorând, cu mâinile, fiecare centimentru al corpului ei 
savuros. Curând, el uită de lupta care-l aştepta în ziua 
următoare. 

Zvonul că, în spatele măştilor, s-ar fi aflat doamne din 
lumea bună fusese lansat de Tigellinus. În realitate, favoritul 


împăratului angajase femei inteligente cu trupuri impecabile 
ca să lucreze ca spioane. Raționamentul lui fusese corect: 
unde altundeva mai era dispus un bărbat să spună adevărul, 
dacă nu în braţele unei femei frumoase! Cu multă iscusinţă, 
frumoasele măşti reuşeau să direcţioneze conversaţia spre 
politică şi în special spre Nero, împăratul. Fiindcă la Roma se 
făcea auzit zvonul că s-ar pune la cale o conspirație împotriva 
lui Nero. Împăratul trăia cuprins de panică, el îşi dublase 
garda de corp şi nu îşi mai făcea apariţia în public decât sub o 
maximă protecţie. 

Trei erau oaspeţii cărora le fuseseră repartizate dame 
absolut speciale. Pe de o parte, ele se distingeau prin 
pregătirea lor şi prin misiunea deosebit de importantă pe care 
o aveau de îndeplinit, pe de alta, exteriorul lor corespundea 
exact tipului ideal de femeie pe care o preferau bărbaţii 
respectivi. Cei trei bărbaţi erau oratorul Caius Calpurnius Piso, 
Faenius Rufus, cel de-al doilea căpitan al pretorienilor, şi 
tribunul Subrius Falvus. 

În cortul său, Piso se distra cu o blondină mascată, a cărei 
siluetă de băieţel o deosebea de majoritatea celorlalte femei, 
cu forme mai degrabă bogate. Căpşorul ciufulit şi merişoarele 
delicate ale sânilor îi confereau o aparenţă aproape 
copilărească iar gâfâitul ei îi provoca lui Piso extaze. 

„Destăinuie-mi numele tău”, se ruga Piso de ea, „aş vrea 
atât de mult să te mai văd!” 

Micuța chicotea în spatele măştii. „Numele meu nu ai să-l 
afli niciodată; fiindcă nu doresc ca, din cauza escapadelor 
mele, soţul meu să aibă de suferit. El are o funcţie 
importantă, se bucură de multă preţuire şi vreau ca lucuruile 
să rămână aşa.” 

„Bine, dar atunci de ce îţi îngădui astfel de escapade?”, 
insistă Piso. 

„Rigorile funcţiei îi lasă soţului meu foarte puţin timp 
pentru mine”, şopti frumoasa mască, „numai că eu sunt 
femeie şi uneori sunt însetată de dragoste.” 

„Lasă-mă pe mine să-ţi dau ceea ce-ţi doreşti - şi nu numai 
astăzi!” 

„O, cât de mult mi-aş dori să se poată!” 


„Atunci lasă-ţi masca să cadă şi spune-mi numele tău. Îţi 
promit că voi păsatra secretul, poţi conta pe asta aşa cum 
poţi conta pe faptul că eu mă numesc Caius Calpumius Piso.” 
„Tu eşti Piso, oratorul?” 

„Da, eu sunt Piso.” 

„Se vorbeşte că nu ai o părere prea bună despre împărat. 
că ai face parte dintr-o conspirație...” 

Piso se sperie. „Cine îndrăzneşte să afirme una ca asta?” 
„Fii fără grijă”, minţi masca, „şi eu sunt împotriva 
împăratului şi, prin urmare, de partea ta.” 

Piso ezită, apoi contemplă trupul impecabil al femeii-copil şi 
începu să vorbească: „Prima mea soţie a fost răpită de 
împăratul Caligula chiar în ziua nunţii. Timp de trei zile şi trei 
nopţi a ţinut-o ostatică, a siluit-o, după care a alungat-o şi ne- 
a trimis pe amândoi în exil. În timpul domniei lui Claudius am 
reuşit să ne întoarcem la Roma. Dar nici Claudius nu era 
stăpân pe simţurile lui, şi nici cu Nero lucrurile nu prea stau 
altfel. Are prea multe urechi. Asta îl face din ce în ce mai 
imprevizibil.” 

„Şi când te gândeşti că împăratul nu are decât treizeci de 
ani!” 

„Tocmai de aceea”, spuse Piso, privind speriat în jur, „e 
necesar să fie înlăturat.” El privi îndelung masca imobilă, dar 
la urmă spuse, pe un ton ezitant: „Destăinuie-mi numele tău 
şi atunci am să-ţi încredinţez şi eu un secret.” 

„Aşa să fie.” Masca se declară de acord. „Incepi tu!” 

Piso spuse în şoaptă: „Împotriva lui Nero s-a pus la cale o 
conspirație, din care fac parte destui romani de vază. Ne 
întâlnim în mod regulat în locuri diferite şi discutăm noi 
planuri de atentat. La urmă a devenit absolut imposibil să te 
mai apropii de împărat. El nu ia în gură nicio înghiţitură de 
apă şi niciun dumicat de mâncare înainte ca acestea să fi fost 
degustate, se fereşte să mai apară în locuri publice iar atunci 
când îşi face apariţia la Teatru sau în Circus e înconjurat de o 
hoardă de gărzi de corp.” 

„Şi atunci ce-ar mai rămâne de făcut?” 

„Trebuie să se întâmple pe drumul spre Circus. Acolo, 
şansele noastre sunt considerabil mai mari.” 


Şi 


„Şi când urmează să se întâmple?” g 

„Poate chiar mâine, la Jocurile lui Apollo. In orice caz, noi 
am făcut toate pregătirile. - Acum destăinuie-mi şi tu secretul 
tău!” 

„Fie”, spuse femeia-copil şi se ridică, „întoarce-te şi ţine-ţi 
mâinile la ochi până te strig.” 

Piso făcu precum i se ceruse. Dar el a aşteptat zadarnic 
îndemnul fetei de a-şi întoarce capul. lar atunci când se 
întoarse, frumoasa mască dispăruse iar Piso fu cuprins de un 
sentiment de frică. 

x kx * 

Încăperea în care aştepta începerea luptei lui nu îi mai era 
străină lui Vitellius. Marmura albă a pereţilor şi a podelei 
numai prietenoasă nu părea. In pereţii lipsiţi de ferestre cu 
făcliile lungi prinse în suporturi domnea o atmosferă sumbră, 
de mausoleu, cu singura diferenţă că masa de masaj din 
mijloc nu avea pe ea niciun sarcofag. 

„Am să-i rup toate oasele, unul câte unul!”, începu Vitellius 
să se încarce, umblând neliniştit cu capul în piept încoace şi- 
ncolo şi lovind cu amândoi pumnii un adversar imaginar. Pe 
trupul său, muşchii unşi cu ulei luceau, în jurul coapselor 
purta un fel de şorţ, în picioare purta sandale din piele ale 
căror şnururi erau înfăşurate până sub genunchi, antebraţele 
le avea înfăşurate, până pe la jumătate distanţei dintre pumni 
şi coate, în curele cu franjuri iar pumnii îi erau protejaţi de 
curele din piele în care erau încastrate mici inele din fier. El 
dansa de pe un picior pe altul. 

În jurul lui se aflau trei bărbaţi şi o femeie: Pictor, sclavul lui 
de corp, secundantul oficial pentru această luptă, Polyclitus, 
antrenorul lui Vitellius, un sclav din tabăra adversarului său 
Spiculus, şi Mariamna. Sclavul adversarului era prezent acolo 
la dorinţa lui Vitellius. La rândul său, el îl trimisese pe sclavul 
său Minucius în tabăra adversă, pentru a preîntâmpina 
eventuale incorectitudini. Prezenţa unei femei era cât se 
poate de neobişnuită, totuşi, deoarece Mariamna era soţia 
mentorului său, ea era tolerată. 

Niciunul dintre cei aflaţi în această încăpere nu era 
interesat de mersul jocurilor ce aveau loc afară, în Circul lui 


Nero. Nici faptul că, momentan, împăratul tocmai cânta din 
lăută nu-i preocupa câtuşi de puţin, nici pe femeie, nici pe cei 
patru bărbaţi. Fiindcă, peste puţine momente, în joc avea să 
fie chiar viaţa gladiatorului. El, care nu putu să nu observe 
neliniştea ei, căută cuvinte de îmbărbătare. „După cum mi se 
pare mie, frica voastră este mai mare decât a mea. În fond, 
însă, asta nu este decât o zi obişnuită în viaţa unui gladiator. 
Credeţi-mă, fulgerele lui Jupiter mă înspăimântă mai mult 
decât loviturile unui Spiculus; căci fulgerele lui Jupiter sunt 
imprevizibile, pe când de pumnii lui Spiculus te poţi apăra cu 
curaj şi îndemânare.” Spunând aceste cuvinte, el începu să 
împartă pumni unui adversar nevăzut. 

Dar cuvintele lui Vitellius nu avură darul să-i liniştească nici 
pe Polyclitus, care-l pregătise pe elevul său cât a putut el de 
bine pentru această luptă, nici pe Mariamna, pe care 
organizatorul jocurilor festive Arruntius Stella o şi făcuse să 
înţeleagă, cu cuvinte convingătoare, că dorinţa soţului ei 
decedat nu era şi dorinţa eí. Mariamna voia o luptă cinstită, 
iar învingătorul avea să primească o jumătate de milion de 
sesterţi. „Atunci are să decidă pumnul!”, constatase 
Arruntius, vizibil dezamăgit, iar Mariamna răspunsese: „Aşa 
cum e şi normal în lupta cu pumnii.” 

Vitellius se întinse pe masa de masaj şi-i întinse 
antrenorului său piciorul drept. Ployclitus începu să frece 
tălpile de piele ale sandalelor gladiatorului cu o piatră aspră, 
spre a le mări aderenţa. „Trebuie să dansezi”, spuse el pe un 
ton insistent, „să dansezi ca o curvă nubiană, să rămâi mereu 
în mişcare, ca să nu devii o ţintă fixă pentru adversar, 
înţelegi?” 

Gladiatorul aprobă din cap absent. El se vedea de mult în 
arenă, în acest cazan în clocot plin de oameni care nu 
aşteptau decât ca în jurul unuia dintre cei doi să se lase 
noaptea. Vitellius ştia că avea oamenii săi plătiţi să-l aplaude. 
Dar poate că împăratul îi va fi cumpărat gladiatorului său 
preferat mai mulţi spactatori care să-l susţină. Pumnii 
luptătorului sfâşiau aerul şi pe dreapta, şi pe stânga. In clipa 
aceea, în încăpere intră Arruntius Stella. 


Organizatorul jocurilor împăratului obişnuia uneori să 
viseze dinainte înfrângerile sau victoriile gladiatorilor şi 
rezultatele curselor de care. În orice caz, el aşa afirma. Dar 
poate că asta nu era decât dovada manipulărilor şi a actelor 
de corupţie din timpul jocurilor. In ceea ce priveşte lupta 
dintre Vitellius şi Spiculus, în vis i se arătase pasămite 
Spiculus drept învingător, iar Arruntius se străduise din 
răsputeri să-şi facă visul cât mai cunoscut în public. 

„Visele tale sunt numai dorinţele tale”, spuse Mariamna. 
Arruntius zâmbi încurcat. „împăratul tocmai recită penultima 
strofă”, spuse el pe un ton cât se poate de sec, „pregătiţi-vă.” 

„Spicullus ar face mai bine să-şi numere ultimele minute de 
viaţă”, strigă Vitellius în urma lui. Arruntius se făcu nevăzut. 

Ca să-l liniştească, Mariamna îi puse o mână pe umăr. Ea ÎI 
privi, dar Vitellius se uita prin ea. Polyclitus îi dădu 
protejatului său o palmă uşoară pe spate: „Atunci, fie ca 
Marte şi Jupiter să-ţi fie alături!” Vitellius se ridică. 

În faţa draperiilor roşii şi grele, prin care răsunau strigătele 
de entuziasm la adresa recitalului oferit de împărat, stătea 
Spicullus, numai puţin mai înalt decât el, dar mai vânjos, mai 
puternic, o masă de carne. Polycilitus, care nu-l scăpa pe 
Vitellius din ochi, îi spuse, încurajator: „Totul e-n ordine.” 
Vitellius păşi lângă adversarul său fără să se uite la el, dar el 
simţea apropierea neplăcută, şi e de presupus că nici 
Spicullus nu simţea altfel. 

Sunetele fanfarei reduseră la tăcere aplauzele care parcă 
nu mai voiau să contenească şi cortina se ridică. Doi heralzi îi 
conduseră pe gladiatori în faţa tribunei împăratului. Vitellius o 
recunoscu pe Popeea, dar locul împăratului era gol. „Ave, 
Caesar, morituri te salutant!”, strigară cei doi şi salutară cu 
braţul drept întins înainte. Apoi, ei porniră spre spina, 
construcţia albă din mijlocul arenei, pe care se afla un 
patrulater din marmură roşie. Vitellius şi Spicullus se postară 
în colţuri opuse. În aplauzele asurzitoare ale publicului, ei se 
priviră pentru prima oară. 

Acesta era, după cum afirmau numeroşi gladiatori, 
momentul în care adversarul era deja omorât - cu privirea. Cu 
gesturi amenințătoare, fiecare încerca să-l înfricoţeze pe 


celălalt şi, dacă ar fi fost permis, fiecare şi-ar fi atârnat pe el 
toate trofeele obţinute în urma victoriilor de până atunci, ca 
să-i arate celuilalt câte succese avusese până atunci. In cazul 
de faţă, situaţia trofeelor ar fi fost echilibrată căci amândoi 
câştigaseră până acum toate luptele, în afară de cea dintâi. 

Lovitura de gong a arbitrului îi chemă la luptă. Spiculus 
porni spre Vitellius. Sprâncenele lui, unite deasupra nasului, 
produceau un efect neplăcut. El respira zgomotos prin buzele 
țuguiate şi umărul său stâng tresălta, nervos. Vitellius îl lăsă 
să vină. Nemişcat şi strălucind ca o statuie clasică din 
marmură, el stătea pe loc şi aştepta. 

„Pe toţi zeii, de ce nu dansează?”, exclamă agitat Polyclitus 
şi o privi derutat pe Mariamna, care luase loc alături de el în 
tribună. Ca şi când ar fi avut plumb în sandale, el îl lăsă, cu o 
mişcare de rotaţie, pe Spiculus să treacă pe lângă şoldul său, 
se răsuci şi-şi balansă braţele, în tribună, o tăcere da parcă 
toată lumea şi-ar fi ţinut respiraţia. Trunchiul lui Spiculus 
făcea mişcări uşoare de aplecare înainte, care se transmiteau 
până în pumnii lui. Vitellius înregistra asta, fără nicio reacţie. 
Atunci, însă, o lovituă năprasnică izbi fruntea lui Vitellius. 
Pentru o clipă, el crezu că-şi pierde cunoştinţa, dar corpul său 
reacţionă automat, începu să danseze, să ţopăie uşor de pe 
un picior pe celălalt şi să-şi mişte pumnii în acelaşi ritm. Aşa 
ceva, romanii nu mai văzuseră niciodată. Ei începură să 
chiuie, crezând la început că ar fi fost vorba de o joacă, până 
când băgară de seamă că în spatele acestui joc se ascundea 
o tactică bine gândită. Spiculus trebuia să urmărească cu 
precizie fiecare mişcare a adversaruluiu, fiindcă în spatele 
fiecărei mişcări putea să se ascundă un atac. 

Şi exact atunci porni spre Spiculus, din una din acele 
mişcări din şolduri, dreapta lui Vitellius, lovindu-l de jos în 
stânga, sub coaste, cu duritatea unui berbece care se 
propteşte, trosnind, în poarta oraşului. Spiculus rămase fără 
aer. Vitellius continuă să danseze. El văzu că adversarul său 
se încovoaie un pic şi mai lovi o dată cu dreapta, de data 
aceasta spre cap; dar adversarul său eschivă. 

Orice lovitură care este trimisă cu o putere atât de 
devastatoare, dar nu-şi atinge ţinta, este un uriaş consum de 


energie. Ea nu este considerată doar o lovitură eşuată, ci 
chiar un fel de înfrângere. Spiculus profită imediat de şansa 
sa, nu-i lăsă lui Vitellius nicio secundă să se refacă şi-l lovi în 
umărul drept, dar fără să obţină cine ştie ce efect. Vitellius 
continua să danseze - spre deliciul spectatorilor. 

„Nu-i aşa că-i extrordinar?”, jubilă Polyclitus în tribună, 
lovindu-se cu palmele peste şolduri. Uşurinţa cu care se 
mişca adversarul său îl enerva pe Spiculus văzând cu ochii. 
Ochii lui licăreau de furie. Furios ca un taur, el alerga după 
Vitellius, riscând în permanneţă să încaseze una din loviturile 
pe care acela le-ar fi lansat din mişcare. Vitelius lovi din nou; 
dar Spiculus încasă lovitura în abdomen ca şi când nici nu ar 
fi primit-o. Asta îl enervă pe Vitellius, care mai lovi o dată, dar 
intră cu bărbia direct în stânga lui Spiculus. Maxilarul îl durea, 
Vitellius ar fi vrut să strige, dar el dansă mai departe, îl lovi 
pe Spiculus în cot, astfel încât braţul cu care acesta se apără 
fu împins în sus. Ocazie să dubleze lovitura. Vitellius trimise o 
lovitură puternică în regiunea ficatului. 

O clipă, amândoi părură că se opresc, Spiculus, fiindcă 
aştepta efectul dureros al loviturii, Vitellius, fiindcă se gândea 
că adversarul său va cădea la pământ. Dar nu se întâmplă 
nimic, amândoi continuară să lupte, Spiculus, violent şi 
primejdios ca un leu, Vitellius, elegant şi imprevizibil ca o 
panteră. Loviturile pe care şi le împărțeau amândoi îi făceau 
să rămână fără aer, să respire şuierat, cu un zgomot care 
sublinia efortul făcut. 

O lovitură necontrolată îl luă pe Spiculus prin surprindere 
şi-l izbi în cap, făcându-l să se clatine. Spectatorii se porniră 
să urle de entuziasm. Acum începură să se audă strigăte de 
îmbărbătare: „Vitellius! Vitellius!” Stânga, dreapta. Loviturile 
curgeau una după alta, cap, coaste, umăr, cap. „Vitellius!” De 
ce nu se părbuşeşte ăsta o dată. Loviturile lui Vitellius 
deveneau mai lente, acum gâfâia. „Acum!”, strigă el, aşteptă 
- nimic. Ca prin vis, fără să pară că ar fi încasat vreo lovitură, 
Spiculus îi întorcea loviturile, stânga, dreapta. 

Furia lui Vitellius spori, se transformă într-o disperare 
periculoasă, poate că nici măcar nu va fi în stare să-l bată pe 
leul ăsta, din cauză că era pur şi simplu prea puternic. Dar 


exact când Vitellius gândea asta, Spiculus îşi presă pumnul 
drept de corp. O anume lovitură păruse să-l fi afectat în mod 
deosebit, căci, acum, el nu se mai apăra decât cu stânga. 

Deodată, Vitellius văzu breşa pe care o aşteptase atâta 
timp. Poate că or fi fost minute; dar, având în vedere 
loviturile brutale, fiecare dintre ele putând însemna sfârşitul, 
minutele se transformau într-o veşnicie de martiriu ce nu mai 
vrea să se sfârşească. Cu toată forţa pe care mai reuşi s-o 
scoată din încheieturile dureroase ale braţului, Vitellius îşi 
trimise pumnul drept exact în bărbia adversarului. Violenţa 
loviturii îi dădu adversarului capul pe spate, moment în care 
Vitellius întâlni privirea adversarului său iar această privirea 
părea să spună: „Eşti mai bun decât mine!” 

Încet, nesfârşit de încet, colosul începu să se lase pe spate, 
să cadă, să se prăvălească. Genunchii i se înmuiaseră şi el 
căzu cu toată greutatea pe spate, cu capul tras în piept. 
„Acum am să te omor”, gândi Vitellius. El nu a gândit-o ca 
atunci când îţi propui să faci un lucru. Instinctul lui era acela 
care-l obliga să-şi omoare adversarul pentru ca acela să nu-i 
mai poată ieşi vreodată în cale. 

Însă, tocmai în clipa în care Vitellius se pregătea să se 
aplece, pentru a-şi desăvârşi lucrarea îngrozitoare, un strigăt 
de uimire traversă arena, femeile ţipau ascuţit, alţii strigau 
„Huoo!”. Vitellius îşi ridică privirea. Nero stătea lipit de 
balustrada lojei sale, ţinea degeteul mare de la mâna dreaptă 
ridicat şi un rânjet i se întindea pe faţa lui lată. Graţeiere 
pentru Spiculus, care zăcea în continuare nemişcat. 

învingătorul se înclină şi porni, atât de drept pe cât i-o 
permitea starea lui, spre cortină. Arena ameninţa să se rupă 
în bucăţi. Strigătele de bucurie provocate de victoria lui 
Vitellius erau aproape acoperite de urletele de protest faţă de 
graţierea lui Spiculus. 

Polyclitus şi Mariamna îl întâmpinară pe gladiator jubilând. 
Mariamna săruta tot mereu locul însângerat de sub ochiul 
stâng al lui Vitellius, în vreme ce antrenorul acestuia striga 
într-una, într-un entuziasm nestăpânit: „Hercule al meu, 
Hercule al meu, cine ar putea să te învingă vreodată?” 


Vitellius se apără de ovaţii cu un surâs. Creierul său lupta 
în continuare. Eschivă, lovitură, stânga, dreapta. Şi chiar şi 
atunci când stătea întins, extenuat, pe masa de masaj iar 
Polyclitus îi desfăcea, grijuliu, curele de piele de pe pumnii 
înroşiţi, el continua să eschiveze cu capul lovituri nevăzute. 
Cu un prosop umed, înmuiat în mentă, Mariamna îi ştergea 
transpiraţia de pe faţa stăpânită de spasme. „Vitellius!”, 
spunea ea în şoaptă, „Vitellius!” Dar, cu toate că învinsese, 
gladiatorul continua să lupte. 


Capitolul XII 


Era miezul nopţii, când Vitellius sări din somn, speriat, în 
faţa lui, în picioare, stătea o umbră, era Pictor. „lertare, 
stăpâne, că vă tulbur odihna, arde Roma!” 

„Las-o să ardă!”, mormăi Vitellius prost dispus; la urma 
urmelor, abia dacă trecea vreo noapte în care să nu cadă 
pradă flăcărilor pe undeva vreun bloc de locuinţe sau vreo 
stradă întreagă. 

„Nu, stăpâne”, protestă Pictor, „focul a cuprins deja multe 
părţi ale oraşului. Circus maximus este cuprins de flăcări, la 
fel şi Palatinul şi Caelius!” 

„Caelius?” Vitellius se ridică în capul oaselor. „Vrei să spui 
că edificiile din jurul lui Mons Caelius sunt în flăcări?” 

„Da, stăpâne!” 

Mariamna, gândi gladiatorul, îşi aruncă tunica pe umeri, îşi 
legă sandalele şi-i spuse lui Pictor: „Să mergem!” Pe Via 
Appia, dinspre nord, cerul era luminat în roşu-sângeriu. 
Ciuperci de fum, negre ca smoala, se ridicau în aer asemenea 
unor fântâni arteziene şi, cu cât se apropiau mai mult de 
centrul oraşului, cu atât mai luminoasă era noaptea. Cai 
speriaţi şi fugiţi din grajduri, câini şi pisici veneau în goană pe 
drumul spre Caelius, din direcţia opusă, oameni care zbierau 
în gura mare îşi smulgeau părul din cap, se băteau cu pumnii 
în piept şi strigau, disperaţi: „Asta-i sfârşitul!” - „Roma 
piere!” - „Zeii se răzbună pentru faptele noastre ticăloase!” 

„Ultimele zile şi le-a petrecut în palatul de stat!”, zise 
Vitellius, gâfâind, în timp ce alergau pe sub apeductul lui 
Claudius. Pictor arătă undeva în faţă: „Stăpâne, întregul 
Caelius e scăldat într-o mare de flăcări!” 

„Ţi-e frică de foc?”, întrebă Vitellius. 

„Da, stăpâne, la fel de tare ca de moarte.” 

„Atunci întoarce-te şi ia-te după pisici şi după câini.” 

„Nu, stăpâne, frica mea e mare, dar am să te urmez.” 

Un fum înecăcios şi înţepător îi făcea să respire din ce în ce 
mai anevoios. Sub picioarele lor, pământul părea să se 


cutremure. Oameni cu chipurile înnegrite de funingine şi 
haine parţial arse alergau, împleticindu-se, spre ei. Vitellius 
simţi că se sufocă atunci când duhoarea greţoasă de carne 
carbonizată îi pătrunse în nări. Un bărbat în vârstă, care 
venea pe drum, se agăţă de Vitellius cu un aer rătăcit: „L-ai 
văzut şi tu pe Pluton, cel cu ochii roşii. Asta, aici, e lumea lui, 
lumea subterană! Imperiul umbrelor!” 

„Du-te în Hades, bătrân smintit!” Vitellius îl îmbrânci pe 
bătrân în lături şi-şi continuă drumul, grăbit. Pe ambele laturi 
ale străzii, din gărurile care fuseseră ferestrele caselor, 
țâşneau flăcări. Strigăte cutremurătoare răzbăteau din 
interiorul clădirilor. Grinzile care se părbuşeau şi zidurile care 
se surpau îi obligară pe gladiator şi pe însoţitorul lui să caute 
să înainteze prin mijlocul străzii, aruncând priviri 
înspăimântate în sus să vadă dacă nu cumva vreo grindă 
cuprinsă de flăcări avea să se prăvălească peste ei. 

Atunci când cotiră spre strada pe care se afla palatul de 
stat, în faţa lui Vitellius se prăbuşi, pe pavaj, corpul cuprins de 
flăcări al unei femei. Gladiatorul rămase locului, parcă 
paralizat. Cu veşmintele deja aprinse, ea se aruncase de la 
fereastră. Cu ochii larg deschişi, Vitellius văzu cum braţul 
aprins al femeii se curbă dintr-o dată, ca şi când ar fi vrut să-i 
facă cu mâna. Vitellius îl apucă de braţ pe sclavul său şi-i 
strigă, disperat: „Trebuie s-o salvăm pe Mariamna!” 

O hoardă de tineri care prădau ce mai era de prădat trecu 
în goană prin dreptul lor. Ei cărau vase preţioase şi baloturi 
de stofe şi veşminte. „Înapoi!”, urlă conducătorul lor, „înapoi, 
n-are niciun rost. S-a format deja un zid de flăcări!” Arşiţa 
devenise aproape insuportabilă. Trosnetul focului îi răpăia lui 
Vitellius în urechi asemenea semnalului dat de heralzi în 
Circus. Şi tot mereu treceau pe lângă ei, în goană, fugari, 
desenând umbre fantomatice pe caldarâm. Doar zeii puteau 
să ştie din ce văgăuni ieşiseră. Dacă erau strigaţi, nu 
răspundeau - nu voiau decât un lucru: să se îndepărteze, să 
plece o dată din infernul acela. 

În sfârşit, ei ajunseseră la palatul Mariamnei. Flăcările 
ţâşneau de la parterul clădirii. Cu limbi galben-verzui, ele 
lingeau deja ferestrele de la primul etaj. Sclavii care 


adormiseră la subsol şi care încă mai puteau părăsi clădirea 
alergau prin faţa casei înnebuniţi de groază. Un grup de 
oameni căzuseră în genunchi pe caldarâm şi se rugau cu 
mâinile la piept: „Vie împărăţia ta, acum şi pururea şi-n vecii 
vecilor, Amin.” Unul încercă să-l apuce pe Vitellius de 
mânecă; atunci când gladiatorul privi în jos, el văzu chipul 
fericit, zâmbitor, al unui bătrân: „Nu te întrista”, spuse 
bătrânul, „căci aceasta este Ziua Judecăţii de Apoi. 
Dumnezeu este aproape. Aceasta este ziua în care vom intra 
cu toţii în împărăţia lui...” 

Cuvintele bătrânului îl derutară pe gladiator, el nu înţelese 
nimic, crezu că acela-şi pierduse minţile, se smulse din 
strânsoarea lui şi-i tăie calea unuia dintre sclavii care alergau 
bezmetic: „Unde este stăpâna voastră? Unde este 
Mariamna?” - „Fie ca zeii să se îndure de ea”, răspunse 
sclavul cu braţele încrucişate pe piept şi arătă spre palatul în 
flăcări. 

„Dar nu a încercat nimeni s-o salveze pe Mariamna?” 
Vitellius îl apucă pe sclav de umeri şi-l scutură. „Stăpâne, 
scara care duce la etaj ardea deja când incendiul ne-a trezit 
din somn. Camera de dormit a stăpânei dă spre curtea 


interioară.” - „Apă”, strigă Vitellius, „avem nevoie de apă!” El 
se uită în jur, disperat. Sclavul spuse: „Focul ăsta n-or să-l 
stingă nici mii de găleți cu apă!” - „lIdiotule”, zbieră Vitellius 


la el, „nu ca să sting focul am nevoie de apă!” 

Bazinul din curtea interioară! Vitellius rămase o secundă pe 
gânduri. „Trebuie să îndrăznesc!”, îi spuse el lui Pictor, care 
se holba, îngrozit, la stăpânul său. Acesta mai apucă să 
strige: „Stăpâne, nu vă duceţi!”, dar gladiatorul sărise dintr- 
un singur salt peste treptele porticului arzând şi dispăruse ca 
o stafie înghițită de vâlvătaie. Ceilalţi, care stăteau în jur şi 
urmăriseră scena, scoaseră un urlet de groază. 

Vitellius cunoştea bine casa, ştia unde se afla fiecare 
coloană, intuia fiecare ieşitură a zidurilor. Cu mâna dreaptă 
apăsată pe gură, el porni în goană spre peristil. Ajuns mai 
repede decât crezuse în curtea interioară, trase adânc aer în 
piept şi se aruncă, aşa cum era, în bazinul cu apă. Cu apa 
curgându-i din haine, el ieşi din bazin, alergă înapoi şi, ca şi 


când, brusc, ar fi prins rădăcini, rămase în faţa scării care 
ducea la etaj. Treptele din lemn erau cuprinse de flăcări. De 
sus venea un nor gros de fum negru şi înecăcios. Vitellius îşi 
privi o secundă sandalele ude, apoi, ochii lui măsurară scara 
arzândă. Trei salturi, aprecie el, şi ar fi ajuns sus. Încă o dată 
îşi evocă împărţirea camerelor de la etaj: la stânga, pe coridor 
înainte, apoi prima uşă pe dreapta; îşi luă avânt. 

Între timp, în faţa palatului cuprins de flăcări oamenii se 
strânseseră ciorchine. Privitorii gesticulau cu braţele, agitaţi, 
ei arătau spre ferestrele de la primul etaj. Pictor fu copleşit de 
ruşine din cauza propriei sale laşităţi, în acelaşi timp, însă, el 
condamnă îndrăzneala nebunească a stăpânului său care îi 
apărea acum ca fiind curată sinucidere. Cu cât Vitellius 
rămânea mai mult timp dispărut în palatul mistuit de flăcări, 
cu atât mai resemnate erau comentariile celor ce urmăreau 
scena. „Tot timpul şi-a căutat moartea”, spuse una din 
sclave, „uite că acum a găsit-o!” 

In timpul acesta, Vitellius se lupta din greu să-şi croiască 
drum printr-un adevărat Hades de bolți şi coloane 
incandescente. Aşa trebuie să fi arătat hăul lumii subterane 
peste care domnea Pluton. „Mariamna!”, strigă el din 
răsputeri, ca să acopere vuietul focului, trosnetele şi 
zgomotele grinzilor care se  prăbuşeau, „Mariamna!”. 
Dogoarea, fumul şi frica aproape că îi anesteziau toate 
simţurile. El încercă să respire, dar ceva ca un dop îi astupa 
căile respiratorii. Vitelius se încovoie, se lăsă pe vine, îşi 
apăsă fruntea pe antebraţe şi încerca să tragă aer în piept. El 
simţi cu fumul negru îi pătrundea în plămâni dar, o dată cu el, 
şi destul aer ca să mai poată face câţiva paşi. 

Statuia de marmură a zeiţei Isis de la capătul coridorului îl 
privea pe Vitellius cu bunăvoință şi admiraţie. La picioarele ei, 
ceva ca o legătură părea să se mişte. Gladiatorul înlătură, cu 
palmele, fumul care-l împiedica să vadă. Acum, fiecare pas 
devenea un efort uriaş, pentru care trebuia să-şi adune toată 
energia şi tot curajul. Acum, Vitellius îl recunoscu pe jos pe 
Fabius care zăcea fără cunoştinţă. „Fabius!”, urlă gladiatorul 
lovindu-i faţa cu palmele, „unde este Mariamna?” - Niciun 
răspuns. Vitellius apucă repede un colţ al veşmântului său ud, 


îl stoarse peste capul lui Fabuis astfel încât un fel de zeamă 
neagră i se prelinse acestuia pe faţă. Fabius deschise ochii. 
„Unde e Mariamna?”, strigă Vitellius. Fabius îl privi cu ochi 
obosiţi, apoi arătă în direcţia verandei de la capătul 
coridorului. 

Vitellius sări în sus, el simţea o înţepătură cumplită în 
piept, se încovoie de durere, dar, clătinându-se, continuă să 
înainteze. Cu cât se apropia mai mult de locul în care se afla 
uşa, cu atât mai puternic simţea vâlvătaia, în faţa lui se ivi 
balustrada de marmură, dar nici urmă de Mariamna. Voia 
deja să se întoarcă dar tocmai atunci o zări, ghemuită, în colţ 
lângă balustradă. Ea îşi ţinea mâinile în dreptul gurii şi al 
nasului cu ochii lipsiţi de orice expresie aţintiţi în pământ. 

Vitellius înaintă, prudent, spre Mariamna. Ea nu avu nicio 
reacţie. Cu multă grijă, el îşi puse braţul ei stâng pe după 
umăr. Cu dreapta o apucă pe după mijloc iar braţul stâng şi-l 
trecu pe sub picioarele ei, după care se ridică cu ea cu tot. O 
înţepătură îi trecu prin trup, asemenea unei suliţi de foc. 
Vitellius se împletici, era în pericol să cadă. Cu un mare efort 
se redresă şi începu să pună un picior înaintea celuilalt. 
Trecând pe lângă Fabius, care-şi pierduse din nou cunoştinţa, 
el îşi cără povara de-a lungul coridorului în direcţia scării. 
Mariamna atârna nemişcată în braţele lui; dar gladiatorul nu 
avea timp să se gândească dacă Mariamna mai trăia sau nu. 
Ochii lui fixară, îngroziţi, trepetele incandescente. De sus, 
totul părea şi mai ameninţător, şi mai imposibil de trecut. În 
timp ce se gândea dacă să pornească în jos sărind din două în 
două trepte cu povara lui în braţe, ca să nu-i ia foc tălpile, îl 
văzu venind spre el, ca un zeu al focului, pe Pictor. 
„Stăpâne!”, urlă sclavul ca să acopere zgomotul, „stăpâne, 
trebuie să ieşi de aici! Porticul poate să se prăbuşească dintr- 
o clipă într-alta!” 

Vitellius arătă cu capul spre statuia lui Isis. „Acolo zace 
Fabius! Du-te şi ia-l!” 

„Stăpâne, se prăbuşeşte proticul!” 

„Du-te şi ia-l pe Fabius, îţi poruncesc!” în timp ce urla la 
sclavul său, Vitellius văzu că gura Mariamnei încearcă să 


schiţeze un zâmbet. „Mariamna!”, spuse gladiatorul. „încă 
puţin şi ieşim de aici, încă puţin şi suntem în siguranţă!” 

El strânse din dinţi şi cobori ca prin vis treptele în flăcări. El 
simţea sub tălpi scârţăitul şi sfârâitul pielii încă ude a 
sandalelor, care devenea, cu fiecare pas, din ce în ce mai 
fierbinte. Pe la jumătatea scării îi veni să urle de durere, 
fiindcă tălpile sandalelor începuseră să-l ardă. Abia ce trecuse 
de ultima treaptă, că se şi repezi cu Mariamna spre portic. O 
grindă în flăcări, care tocmai se prăbuşise, la bara calea. 
Vitellius îşi luă avânt. Tălpile lui ardeau ca focul. El reuşi să 
sară peste obstacolul în flăcări şi intră, împleticindu-se, într- 
un nor de fum, spre ieşire. 

Un strigăt de groază străbătu mulţimea atunci când, 
aburind şi fumegând, gladiatorul îşi făcu apariţia în faţa 
porticului. Ca un copil speriat, Mariamna se ţinea cu toată 
puterea de Vitellius. „Stăpâna trăieşte!”, strigă un sclav care 
le veni în întâmpinare. „Stăpâna trăieşte!” Oamenii se 
revărsau din toate părţile spre ei, îl înconjurară, gălăgioşi, pe 
salvator, care abia mai reuşea să se ţină pe picioare. El se 
opri în loc, buimăcit, o întinse pe Mariamna cu multă grijă pe 
caldarâm, după care picioarele i se înmuiară şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 

„Pictor!”, bălmăji Vitellius după ce-şi reveni din leşin. 
„Pictor!” Mariamna îl ştergea pe faţă cu un articol de 
îmbrăcăminte şi scutură din cap. Gladiatorul se aşeză în capul 
oaselor. El trase cu mare greutate aer în piept, apoi văzu 
ruina incandescentă a palatului. Porticul deasupra intrării se 
prăbuşise complet. Femeia îşi puse mâna pe braţul înnegrit 
de funingine al gladiatorului şi spus: „A venit prea târziu. 
Pictor şi Fabius nu au mai reuşit să iasă. Imediat după ce am 
ieşit noi, intrarea cu coloane s-a prăbuşit. Fie ca zeii să se 
îndure de ei.” 

Vitellius privi în jur. De pretutindeni se auzea vuietul 
monumentalului incendiu care începea să se stingă. In faţa lor 
se mai prăbuşi, trsnind şi bubuind, o clădire. „Trebuie să ne 
întoarcem înainte ca focul să ne bareze drumul”, spuse 
Vitellius. El făcu eforturi uriaşe să se ridice. Mariamna şi una 
din sclave îl sprijiniră, ajutându-l să meargă. Fiecare pas pe 


care-l facea cu tălpile goale îl durea ca şi când ar fi mers pe 
cărbuni aprinşi. Mariamna vedea cum îi tremurau buzele. 
Durerea îl făcea să strângă din pleoape, astfel încât ochii lui 
priveau ca printr-o crăpătură îngustă. 

Cu mare efort şi cu dureri chinuitoare ajunseră pe Via 
Appia. Aici se simțeau mai în siguranţă faţă de infernul acela 
dezlănţuit. Mariamna îşi trimise sclava acasă la Vitellius ca să 
aducă ajutoare. 

În acest răstimp, în Roma se desfăşurau scene 
indescriptibile. Vântul care se înteţise aţâţase şi mai mult 
vâlvătaia cea lacomă. Oamenii care se salvaseră de flăcări 
adăpostindu-se pe străduţe lăturalnice s-au trezit dintr-o dată 
înconjurați de o mare de flăcări. Orbiţi de disperare, ei se 
aruncau în mijlocul flăcărilor şi ardeau de vii. Alţii se luau de 
mână şi dansau, cântând cântece pline de evlavie. Mai cu 
seamă secta creştinilor vedea în acest incendiu semnele de 
netăgăduit ale sfârşitului lumii şi ale izbăvirii de toate durerile 
lumeşti. 

Roma nu mai trăise un incendiu de asemenea proporţii de 
pe vremea împăratului Claudius, când întreaga suburbie de 
pe Câmpul lui Marte fusese mistuită de flăcări, dar catastrofa 
de acum părea să pună în umbră toate incendiile care 
avuseseră loc până atunci. Focul pornise de undeva lângă 
lângă Circus maximus. Acolo, printre prăvălii din lemn şi 
colibe primitive, incendiul a avut din belşug cu ce să se 
hrănească pentru ca, apoi, să se repeadă cu flăcări înalte ca 
nişte turnuri asupra cartierelor din jur. Astfel, chiar în aceeaşi 
noapte, au căzut pradă flăcărilor Palatinul, cu palatele lui 
imperiale şi cu cartierele Isis şi Serapis. Timp de cinci zile şi 
cinci nopţi, mii de pompieri s-au luptat zadarnic cu uriaşul 
incendiu şi abia în cea de-a şasea zi au reuşit să oprească 
înaintarea focului, astfel încât flăcările să nu mai aibă cu ce 
să se hrănească. 

Niciun om nu a reuşit să afle vreodată câte victime 
omeneşti a generat uriaşul incendiu. Trebuie să fi fost zeci de 
mii. Complet ferite de foc au rămas numai patru din cele 
paisprezece districte ale Romei, printre ele şi un cartier al 


săracilor, Transtiberim. A zecea parte din toate clădirile 
Romei erau doar ruine şi cenuşă. 

Pentru armata celor rămaşi fără adăpost, împăratul puse la 
dispoziţie edificiile sale private, parcurile, halele publice şi 
termele. Zonele cu străduţe înguste şi îmbârligate, care 
favorizaseră împrăştierea incendiului, au fost făcute una cu 
pământul iar în locul lor au fost construite străzi largi cu case 
de închiriat cu câte trei etaje. Pentru sine însuşi, Nero a pus 
să se construiască un amplu şi generos complex de palate. 
Acesta se întindea de la Palatin până la Esquilin şi, din cauza 
aspectului ei fastuos, romanii au numit-o 'casa de aur’. La 
intrare a crescut o statuie înaltă de treizeci şi cinci de metri, 
din bronz aurit, a lui Sol, zeul soarelui, a cărui faţă avea 
trăsăturile lui Nero. Şi, fiindcă împăratul a pus la dispoziţie 
sume mari de bani pentru casele ce aveau să fie construite 
într-un timp scurt şi într-un anume stil, Roma s-a ales destul 
de repede cu un chip nou, şi mai frumos decât cel dinainte. 

x kx * 

Tigellinus, sfetnicul împăratului, era purtat în lectică în 
direcţia Tibur. Aşa cum era el înconjurat de o armată de 
sclavi, ar fi putut fi confundat cu însuşi împăratul. Numai că, 
acum, Tigellinus venea în calitate de solicitant în numele 
împăratului, el avea nevoie de bani; şi el ştia prea bine de la 
cine poate să-i obţină: de la Mariamna. 

„Ai fost salvată din flăcări ca printr-o minune”, spuse, 
prietenos, Tigellinus. 

„O, nu”, îi răspunse Mariamna, n-a fost nicio minune căreia 
îi datorez viaţa. Gladiatorul Vitellius a fost acela care m-a 
salvat, punându-şi propria-i viaţă în pericol. Dacă nu ar fi fost 
el, astăzi nu am mai fi stat faţă-n faţă.” 

„Un bărbat cu adevărat curajos. Cu siguranţă, nu au fost 
prea mulţi care să săvârşească astfel de fapte în timpul 
incendiului. Pentru mulţi, averea lor a fost mai importantă 
decât viaţa altor oameni. Si, aţi suferit pierderi mari?” 

„O, mulţumesc zeilor, nu. Faptul că palatul meu din oraş a 
căzut pradă flăcărilor mă afectează prea puţin. Era vechi şi, 
oricum, era timpul să fie restaurat. In felul acesta s-a făcut loc 
pentru un nou edificiu.” 


Tigellinus ajunse la subiect: „Împăratul, dimpotrivă, a avut 
de suferit pagube uriaşe. Tocmai a pus să se construiască 
străzi întregi cu case cu tot, palatul lui înghite milioane şi pe 
lângă asta mai împarte şi cereale la săraci. E mult timp de 
când n-am mai cucerit nicio provincie nouă aşa că, acum, 
vistieria e goală. Sper că îl conisderi pe împărat demn de un 
credit.” 

„Cât?”, întrebă Mariamna rece. 

Răspunsul lui Tigellinus fu la fel de rece: „O sută de 
milioane.” 

Pe faţa Mariamnei nu tresări niciun muşchi. „Oare nu este 
periculos ca împăratul să facă un împrumut atât de mare, 
care-l face dependent de banca mea?” 

Tigellinus ridică din umeri: „Există cu siguranţă şi afaceri 
mai plăcute. Dar până şi Caesar şi Augustus, divinii noştri 
împărați, au trecut prin perioade în care au depins de 
buzunarul unor oameni din popor. Asta nu le-a afectat câtuşi 
de puţin gloria.” 

Mariamna savura în mod vizibil faptul că un trimis al 
împăratului venea la ea ca să-i ceară ceva. „Dar de ce nuvine 
personal, împăratul ăsta al tău?”, întrebă ea surâzând. 

„Ştii bine cât de temător a devenit Nero în relaţiile cu 
oamenii. El trăieşte în permanenţă cu teama că ar putea fi 
ucis, asemenea predecesorului său.” 

„Circulă zvonul că Nero însuşi ar fi incendiat oraşul, ca să-şi 
poată construi o nouă Romă, Neropolis.” 

„Roma e plină de zvonuri - aşa cum se întâmplă 
întotdeauna după marile catastrofe. Numai că, de data 
aceasta, zvonul este lipsit de orice fundament. Impăratul se 
afla la Antium când a izbucnit incendiul. Dacă el ar fi fost cel 
care a dat ordinul să se incendieze oraşul, atunci el ar fi pus 
fără îndoială să se dea foc acelor zone ale oraşului, care se 
aflau cât mai departe de palatul său.” 

„Poate că şi el voia să-şi clădească un palat nou?” 

„Atunci şi-ar fi dus la loc sigur măcar preţioasa lui colecţie 
de opere de artă greceşti. În calitatea mea de prieten al lui, 
ştiu mult prea bine cât a însemnat colecţia asta pentru el. Nu 
numai că valora milioane, dar el era legat cu toată inima lui 


de sculpturile acelea şi a plâns ca un copil mic atunci când a 
văzut că toată marmura aceea majestuoasă a ars şi s-a 
preschimbat în var.” 

„În privinţa asta mi-e greu să te contrazic.” 

„Nu, Nero nu a incendiat Roma. In schimb, el merge acum 
pe urma altui zvon. În timpul incendiului, în diferite părţi ale 
oraşului se spune că au fost văzuţi oameni care dansau şi 
cântau...” 

„Şi eu am întâlnit astfel de oameni”, spuse Mariamna. „Era 
vorba de acei creştini, care credeau că au văzut venind 
sfârşitul lumii şi, astfel, izbăvirea lor. Să fie ei aceia care au 
pus focul?” 

„Evrei”, mărâi Tigellinus. 

„Nu, nu sunt evrei”, răspunse Mariamna, „numai că 
mişcarea asta a lor a luat fiinţă în Palestina.” 

„În orice caz, ei locuiesc în Transtiberim, împreună cu 
evreii. E cât se poate de ciudat că tocmai această parte a 
oraşului a fost ocolită de flăcări.” 

„Şi ce motiv puteau să aibă creştinii?” 

„Cine mai poate să ştie, cu toate sectele astea orientale 
care prind rădăcini la Roma. Poate că au vrut să se răzbune 
pentru faptul că doi dintre conducătorii lor sunt arestaţi şi 
închişi în închisoarea lui Mamertinus.” 

„De ce fel de delict sunt acuzaţi?” 

„Ei îi nesocotesc pe zeii noştri şi aţâţă poporul împotriva 
împăratului. Delictul de lezmajestate se pedepseşte cu 
moartea.” Când băgă de seama că vorbele lui erau 
întâmpinate cu neîncredere de Mariamna, el se grăbi să 
adauge: „Unul e un tip inofensiv, un pescar din Galileea. 
Celălalt însă e un bun vorbitor, vorbeşte mai multe limbi şi 
este familiarizat cu filosofia stoicilor. A fost arestat în 
lerusalim, dar a insistat să fie judecat la Roma. Ceea ce vom 
şi face, şi încă foarte curând. Fiindcă, dacă legile noastre sunt 
nesocotite, se va alege praful de statul acesta.” 

„Şi tu chiar crezi că cele câteva mii de creştini sunt în stare 
să facă să se clatine imperiul mondial care este Roma?” 

O vreme, Tigellinus nu spuse nimic. „De trei nopţi, pe cer 
se află o cometă”, spuse el într-un târziu, „iar cititorii în stele 


sunt de părere că ea vesteşte declinul celor aflaţi acum la 
putere. Nero l-a întrebat pe Balbillus, astrologul Curţii, ce 
anume ar fi de făcut.” 

„Şi ce sfat i-a dat acesta împăratului?” 

„El consideră că ar trebui ca sângele unui bărbat celebru să 
fie vărsat drept jertă. Atunci, condiţiile existente acum ar 
putea dăinui.” 

„Este cât se poate de derutat, împăratul ăsta al tău, şi pare 
să creadă că zilele domniei lui sunt numărate. Orişicât, 
domnia lui durează deja de zece ani, şi nu a fost o perioadă 
rea pentru Roma. Numai că princeps-ul nostru pare 
predestinat să moară de moarte violentă.” 

„Încă mai este împărat!” 

„Un bărbat singuratic şi nefericit, asta este, un om care se 
menţine la putere cu ajutorul pretorienilor săi. În persoana lui 
sălăşluieşte un artist, un muzician sau un poet, dar nicidecum 
un politician.” 

„Aproape că foloseşti propriile lui cuvinte, Mariamna, numai 
că destinul l-a ales pentru rolul acesta şi nu-i nimic de făcut, 
dar ia spune-mi, ce să-i transmit împăratului? Poate să 
conteze pe creditul solicitat?” 

Mariamna se gândi puţin, apoi spuse cu voce fermă: „O 
sută de milioane de sesterţi reprezintă o sumă uriaşă şi un 
risc care nu trebuie trecut cu vederea...” 

„Împăratul nu este un client oarecare!”, se înfurie 
Tigellinus; dar Mariamna îi răspunse cât se poate de liniştit: 
„Creditul e credit şi creditul înseamnă să fii convins cu toată 
puterea că vei primi banii înapoi cu dobânda cuvenită.” 

„Te îndoieşti?” 

„În orice caz, nu sunt foarte sigură. Douăsprezece mii de 
gărzi de corp nu sunt o garanţie pentru mine. Intreabă-l pe 
împăratul tău ce garanţii îmi poate oferi pentru o sută de mii 
de sesterţi. După aceea am să iau o hotărâre.” Vocea 
Mariamnei suna atât de hotărât, încât Tigellinus nu îndrăzni 
să mai obiecteze. El salută şi părăsi casa. 

x kx * 

În vreme ce Roma creştea spre cer mai strălucitoare şi mai 

impunătoare ca niciodată până atunci, oraşul era în fierbere. 


Confruntat cu vistiera goală, Nero se hotărî să ia nişte măsuri 
neobişnuite, care îi aduceau şi mai mulţi duşmani decât avea 
deja. El îi trimise pe sclavul său eliberat Acratus în Asia şi pe 
oratorul Secundus Carrinas în provincia greceasă Ahaia. Cei 
doi aveau misiunea ca, ajutaţi de o hoardă de soldaţi, să 
jefuiască din temple statuile de aur ale zeităților precum şi 
daruri preţioase aduse zeilor drept ofrande şi să le aducă la 
Roma. Celelorlalte provincii le impuse tributuri mai mari decât 
până atunci. Atunci când împăratul ajunse să pună să se care 
aurul până şi din templele romane, el îşi pierdu până şi 
ultimele simpatii ale poporului său. 

Pe zidurile caselor se puteau citi texte batjocoritoare la 
adresa împăratului, precum: „Întreaga Romă trebuie să-i 
devină lui palat; cetăţeni, mutaţi-vă la Veji! În caz că acest 
palat al lui nu are să ajungă până la Veji.” lar în societate, în 
locul ghicitorilor atât de îndrăgite odinioară, se recitau poezii 
batjocoritoare. 

Nero simţea că se înstrăina din ce în ce mai mult de 
poporul său. Incendierea oraşului continua să rămână 
principala temă de conversaţie. Cum de a fost posibil să se 
ajungă la o catastrofă de asemenea proporţii? Nu erau deloc 
puţini romanii care, confruntaţi cu monumentalele clădiri 
proaspăt construite, considerau că într-adevăr împăratul 
fusese acela care pusese ca Roma să fie incendiată pentru 
ca, prin reconstrucţia oraşului, să-şi ridice un monument 
nepieritor. Pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna unor 
astfel de zvonuri, Nero l-a însărcinat pe prefectul său peste 
pretorieni Tigellinus să conducă cercetările privind cauza 
incendiului. 

Pentru Tigellinus, soluţia veni aproape de la sine. Nu era 
deloc dificil să-i demaşte pe creştini drept incendiatori, de 
vreme ce aceştia se comportaseră atât de ciudat în timpul 
focului catastrofal. Cât despre creştini, aceştia afirmau, ce-i 
drept, că în niciun caz nu dăduseră ei foc oraşului, pe de altă 
parte, abia dacă făceau efortul să se apere. Mulţi se străduiau 
chiar să fie condamnaţi, astfel încât, atunci când numărul 
acestora deveni copleşitor, Tigellinus se duse la Seneca să-i 
ceară sfatul, mai cu seamă că el voia să mai vorbească cu 


acesta şi într-o altă problemă. „Am trăit multe la viaţa mea, 
dar faptul că nişte oameni caută moartea cu atâta seninătate 
îmi este de neînțeles”, spuse filosoful la acest capitol. 

Seneca se retrăsese, la propria lui dorinţă, la moşia lui din 
Campania, la o depărtare de patru mile de porţile Romei. El 
nu mai voia să se identifice cu politica lui Nero, dar era 
respectat în continuare ca un om de mare autoritate. 
„Execuţia conducătorilor lor Petru şi Paul”, considera Seneca, 
„seninătatea cu care aceştia şi-au întâmpinat moartea a 
devenit, pentru creştini, un exemplu călăuzitor. Ei le-au 
demonstrat adepților lor cât de serioasă este învăţătura lor.” 

„Ce anume predică această superstiție?” 

„Profetul lor, un anume lisus, care a fost executat în timpul 
domniei lui Tiberius, afirma că împărăţia lui nu se găseşte pe 
acest pământ şi că abia moartea le-ar aduce izbăvirea. Acest 
lisus a fost primul dintre ei care le-a dat un exemplu 
ducându-se în moarte iar acum, toţi ceilalţi caută şi ei 
moartea, în speranţa unei vieţi mai bune.” 

„Dar toate lucrurile astea sunt pur şi simplu absurde. Sau 
nu-i aşa? Tu ce părere ai?” 

„Absurde sau nu - cine poate să hotărască asta. Vreau să 
spun că aceşti creştini nu sunt deloc departe de învăţăturile 
stoicilor. Şi eu cred că viaţa noastră pe pământ nu este decât 
un preludiu al vieţii noastre adevărate, veşnice. Şi pentru 
mine, clipa morţii este clipa naşterii propriu-zise a omului. Si, 
printr-o existenţă plină de virtuţi, noi decidem asupra 
existenţei noastre de dincolo.” 

Pe Tigellinus, cuvintele filosofului îl speriară. „Tu vorbeşti 
aproape la fel ca aceşti creştini. Te pomeneşti că, până la 
urmă, eşti şi tu unul de-al lor?” 

Asta îl făcu pe bătrânul Seneca să râdă, lucru care se 
întâmpla destul de rar, şi el spuse: „Patria mea o reprezintă 
Stoa, acea hală din Atena în care, odinioară, Zenon din Kition 
îi învăţa pe oameni că natura este raţiunea prin excelenţă. 
Învăţătorii mei au fost Attalos şi Sotion. Născut în Spania, eu 
sunt totuşi aproape grec. Eu trăiesc greceşte, gândesc 
greceşte. Un copac bătrân ca mine nu mai poţi să-l muţi în alt 
pământ. lar dacă totuşi ai face-o, el s-ar usca.” 


„Acestea sunt cuvintele unui înţelept”, răspunse Tigellinus, 
„Numai că ele nu mă ajută mai departe. Cum să procedez cu 
aceşti creştini?” 

„Tratează-i aşa cum prevede legea; numai să-ţi întrebi 
conştiinţa dacă chiar aplici legea în mod corect.” 

„Legea-i lege”, spuse Tigellinus pe un ton aspru, „şi de 
altfel, nu eu sunt braţul legii, ci împăratul. Împăratul e 
legea...” 

„lar împăratul este o jucărie în mâinile sfetnicilor săi”, îl 
întrerupse Seneca pe musafirul său, „prin urmare, poţi la fel 
de bine să spui că sfetnicii sunt legea.” 

In momentul acesta, Tigellinus întrebă cu voce tăioasă: 
„Eşti pentru împărat, sau împotriva lui?” 

Seneca răspunse liniştit şi relaxat, aşa cum îi era felul: „Eu 
am condus destinul lui Nero de când avea unsprezece ani. Eu 
l-am învăţat să scrie şi să citească şi, nu în ultimul rând, să 
gândească. lar dacă, astăzi, Grecia este ţara viselor lui, 
atunci, asta nu este o întâmplare. Eu am fost acela care l-a 
făcut pe împărat să se apropie de arta şi filosofia greacă. Eu l- 
am modelat, aşa cum un sculptor modelează o statuie; numai 
că, în loc să-i modelez membrele, eu i-am modelat gândurile. 
Prin urmare, nu ţi se pare că e curată nebunie să întrebi dacă 
sunt pentru împărat sau împotriva lui? La fel de bine ai putea 
să mă întrebi dacă sunt pentru mine sau împotriva mea.” 

„Atunci, de ce te-ai îndepărtat de împărat? De ce te 
mulţumeşti să-i urmăreşti faptele cu neîncredere, de la 
distanţă?” 

„Uite, asta am de gând să-ţi explic acum”, răspunse 
Seneca. „Am şaizeci de ani şi mulţi ani din viaţa mea am fost 
atât de bolnav, încât Caligula m-a şters de pe lista 
condamnaților la moarte, fiindcă era de părere că nu putea să 
execute un om pe jumătate mort. În timpul domniei lui 
Claudius am petrecut şapte ani în Corsica, în exil, dar acum 
îmi lipseşte pur şi simplu puterea să mă lupt cu voi, oamenii 
tineri, cu voi, cei care-i prescrieţi împăratului fiecare pas, cu 
voi, cărora nu vă pasă decât de binele vostru şi nu de acela al 
statului.” 


Tigellinus nu se lăsă mai prejos: „La urma urmelor, nici 
serviciile tale nu au fost tocmai gratuite. Nu mai e un secret 
pentru nimeni că averea a ta a crescut cu trei sute de 
milioane de sesterţi în perioada în care te-ai aflat în serviciul 
împăratului.” 

„Nici nu neg asta”, îi răpsunse filosoful, „numai că eu mă 
deosebesc de voi într-un punct esenţial. Voi, sfetnicii lui, nu 
aveţi alt gând decât acela de a-i scoate împăratului banii din 
buzunar. Eu, dimpotrivă, m-am apărat atunci când împăratul 
mă răsplătea peste măsură. Şi numai cu puţin timp în urmă |- 
am rugat pe împărat să-şi ia înapoi toate moşiile pe care mi 
le-a dat. Numai că el a refuzat.” 

„Cu atât mai ruşinos este faptul că îl ataci pe împărat pe la 
spate...” Seneca îi aruncă lui Tigellinus o privire întrebătoare. 
„Spionii mei afirmă că au constatat că ai luat legătura cu acei 
bărbaţi din aristocrația romană, care construiesc un complot 
împotriva împăratului. O femeie din rândurile lor a fost dată în 
vileag; dar nici cu fierul înroşit pe carne nu a fost dispusă să-i 
dea în vileag pe tovarăşii ei de complot.” 

„Poate că nici nu există tovarăşi de complot.” 

„Ba există. Sunt absolut convins că există. Din păcare, nu 
mai am cum să storc nicio informaţie de la femeie. S-a 
spânzurat cu şalul.” 

„Şi dacă a fost nevinovată? Nu simţi niciun fel de vină 
pentru moartea ei?” 

„Comandantul trupelor din Misenum s-a jura pe toţi zeii şi 
pe mâna lui dreaptă că femeia a încercat să-l convingă să ia 
parte la conspirație. Este un bărbat demn de încredere.” 

„Demn de încredere? Nu cumva e vorba de acel Volusius 
Proculus, care a fost amestecat şi în moartea Agrippinei? 
Dacă da, din câte mi se pare mie, e un om care jură absolut 
orice i se cere, dacă e bine plătit”. 

Tigellinus făcu o faţă serioasă: „El m-a informat că tu ai 
contacte secrete cu un anume Piso, căpetenia conspiratorilor, 
şi că ei ar fi stabilit ca tu să fii urmaşul lui Nero.” 

Seneca sări ca ars şi începu să umble încoace şi-ncolo, 
vizibil iritat. Tigellinus îşi puse un zâmbet neruşinat şi spuse: 
„Dacă ar fi cumva să te gândeşti la fugă, atunci află că e prea 


târziu. Casa ta e înconjurată de pretorieni.” Bătrânul se duse 
la fereastră se uită afară. Când văzu coifurile aurii cu 
panaşele din pene roşii, el întoarse capul, scârbit. „Este 
hotărârea ta sau voinţa împăratului?” 

Tigellinus evită un răspuns direct: „Ceea ce se întâmplă e 
pentru binele împăratului.” 

„Înţeleg”, spuse Seneca liniştit, „ceasul meu a sunat.” 
După care o strigă pe soţia sa, Paulina. 

x kx * 

Descoperirea conspirației împotriva împăratului a avut 
urmări catastrofale. Când împăratul îşi dădu seama că 
scăpase ca prin urechile acului dintr-un atentat la viața sa, el 
începu să lovească în jurul său ca un animal hăituit şi puse să 
fie arestaţi toţi aceia împotrivă cărora exista vreun denunţ, 
indiferent de la cine ar fi venit acesta. 

Seneca se sinucise, tăindu-şi venele. El nu voise să se 
expună unui proces de formă. Moartea lui declanşă, la Roma, 
un veritabil val de sinucideri, după ce devenise cunoscut 
faptul că filosoful şi poetul murise fericit. Romanii care 
avuseseră deja dintotdeauna o relaţie foarte specială cu 
moartea, încercară să-l imite. 

În timpul proceselor de înaltă trădare, cele mai importante 
puncte ale oraşului fuseseră ocupate în mod strategic de 
soldaţi. Nero se temea de o răsturnare, aşa că se ascunse în 
noul său palat, încă neterminat, şi-i lăsă lui Tigellinus mână 
liberă. Acela conduse o îngrozitoare judecată însângerată, 
care nu-i menajă nici măcar pe prietenii împăratului. Cu toate 
astea, împăratul trăia într-o frică permanentă; şi, cu toate că 
vistieria era aproape goală, el puse să li se împartă tuturor 
membrilor gărzii sale de corp câte două mii de sesterţi. In 
felul acesta el spera să-şi poată cumpăra puţină siguranţă. 

În aceeaşi perioadă avură loc şi procesele creştinilor, 
procese care, conform Legii celor douăsprezece table, se 
terminară, toate, cu condamnări la moarte. Pentru acuzare, 
un singur martor era suficient. Dacă martorul afirma, sub 
jurământ, că-l văzuse pe acuzat în timpul incendiului ţinând o 
făclie în mână sau că-l văzuse într-un loc întunecat, lucrul 
acesta era de ajuns pentru condamnare. Şi, din cauză că cea 


mai mare parte dintre creştini nu erau oameni liberi, ei 
primiră pedeapsa destinată sclavilor, fiind nevoiţi să moară 
pe cruce. Pe Câmpul lui Marte aveau loc crucificări în fiecare 
zi. Pentru romani, noul lor mod de a-şi omori timpul era să 
vadă creştini murind pe cruce. 

Pentru a se face îndrăgit de popor, Nero cedă solicitărilor 
romanilor şi mută crucificările la ceasul înserării. El puse să se 
toarne smoală peste cel crucificat, după care acestuia i se 
dădea foc. După lăsarea întunericului, Câmpul lui Marte era 
luminat de făciliile vii ale celor crucificaţi. lar pentru jocurile 
din Circus, împăratul şi sfetnicii săi concepuseră un spectacol 
cum nu se mai văzuse până atunci. 

x x * 

Arruntius Stella, organizatorul de serbări al lui Nero, îl căută 
pe Vitellius. Spunea că vine cu o invitație din partea 
împăratului. Gladiatorul îl invită pe trimisul împăratului în 
atrium şi-l întrebă ce anume dorea. 

„Împăratul”, începu Arruntius, organizează cea de-a două 
ediţie a jocurilor 'Neronia'. Acestea urmează să se desfăşoare 
în Teatrul lui Pompeius, în Saepta lulia şi în Circul lui de pe 
partea cealaltă a Tibrului şi urmează să pună în umbră toate 
jocurile desfăşurate vreodată. In aceste vremuri grele, Roma 
are nevoie de ceva care s-o înveselească, de ceva despre 
care oamenii să vorbească apoi săptămâni întregi, Roma are 
nevoie de pâine şi jocuri.” 

„Invitaţia ta mă onorează”, îi răpsunse Vitellius, „dar 
spune-mi, în care discipline se va lupta?” 

„Sunt prevăzute întreceri în domeniul muzelor, Nero are să 
apară el însuşi şi să cânte, în afară de asta, vor avea loc 
întreceri de care şi jocuri în Circus.” 

„E un program bun”, răpsunse Vitellius, „şi în ce stil de 
luptă urmează să particip eu?” 

Arruntius Stella îşi propti amândoi pumnii în şolduri. 
„Pentru tine, împăratul a conceput o luptă cu totul ieşită din 
comun, ceva ce nu s-a mai făcut până acum, o luptă prin care 
ai posibilitatea să-ţi consolidezi faima de cel mai mare 
gladiator al secolului.” 


„Mă faci curios”, spuse Vitellius, „să fie vorba de un elefant 
sălbatic cu care să trebuiască să mă lupt cu o sabie simplă, 
sau vreun animal necunoscut din stepele Asiei? Cum are să 
se numească adversarul meu?” ă 

Arruntius făcu o faţă plină de importanţă: „Impăratul m-a 
însărcinat să-ţi ofer o luptă împotriva a zece creştini îmbrăcaţi 
în piei de lei. Tu vei lupta ca retiar, cu plasă şi trident, 
creştinii vor fi neînarmaţi, dar zece la număr. Ca premiu 
pentru victorie îţi fac cu ochiul de cinci ori câte o sută de mii 
de sesterţi.” 

Vitelliuis nu spuse nimic, apoi trase aer adânc, scutură din 
cap şi spuse: „Sunt deja optsprezece ani de când lupt în 
arenă. M-am luptat cu o jumătate de sută de adversari în cele 
mai variate discipline. Dar de fiecare dată când intram în 
arenă, rezultatul era incert. Întotdeauna a câştigat cel mai 
bun. lar acum tu îmi ceri cu toată seriozitatea să accept o 
luptă al cărei sfârşit e cunoscut dinainte?” 

„Sunt zece contra unu”, îl întrerupse Arruntius. 

„Zece creştini neînarmaţi, neantrenaţi, care nu sunt 
familiarizați cu nicio tehnică de luptă, împotriva unui gladiator 
care toată viaţa lui nu a făcut nimic altceva decât să lupte. 
Nu, Arruntius Stella, asta nu este o confruntare serioasă. 
Fiindcă pe tine şi pe împăratul tău nu vă interesează decât să 
puneţi să fie măcelăriți sub ochii publicului zece creştini lipsiţi 
de apărare. Eu cred că nici măcar nu s-ar apăra. Doar ai văzut 
cu ochii tăi cu câtă bucurie întâmpinau moartea pe Câmpul lui 
Marte.” 

„Care va să zică, refuzi?” 

„Mă lupt cu gladiatori sau cu animale sălbatice, dar nu cu 
sinucigaşi!” 

„E vorba de o jumătate de milion de sesterţi”, se aprinse 
Arruntius, „ar trebui să te mai gândeşti o dată în linişte la 
toată treaba.” 

„Nu am la ce să mă gândesc. Hotărârea mea este luată. 
Du-te la Spiculus, el se află în slujba împăratului şi se luptă 
pentru o mie de sesterţi. Eu sunt un om liber şi mă lupt cu 
cine vreau eu. Împotriva creştinilor însă nu vreau să lupt, 
spune-i asta împăratului.” 


Arruntius Stella privea în gol, indispus. „Jocurile Neroniene 
fără cel mai mare gladiator al Romei, astea sunt ca un templu 
fără o statuie a zeului. Cum pot să-l fac pe împărat să 
înţeleagă asta?” 


Capitolul XIII 


„Mai repede, catâri puturoşi ce sunteţi” Vitellius îşi mâna 
sclavii cu voce tare. Gâfâind, cei patru sclavi purtau lectica în 
care şedea Vitellius pe Via Appia în direcţia Tibur. Un sol îi 
adusese vestea că Mariamna, zgâlţâită de febră, era nevoită 
să rămână la pat. Se întuneca deja, iar focurile pe ambele 
laturi ale străzii împrăştiau licăriri fantomatice. Mii de 
cadavre, înfăşurate în pânze albe, erau puse unul peste altul 
pe rugurile aprinse, se contorsionau în flăcările dogoritoare şi 
se desfăceau, trosnind, în bucăţi. 

Sclavii purtau lectica pe lângă care hodorogite care, 
încărcate cu morţi, mergeau pe drumul ce ducea afară din 
oraş. Roma era bântuită de ciumă. 

În faţa mormântului lui Pontinus, Vitellius le dădu ordin să 
se oprească. El se dădu jos din lectică şi tocmai se pregătea 
să-i certe pe cei doi din faţă, când unul dintre ei se prăbuşi. 
„O, zei!”, strigă Vitellius. „Atât de aproape a ajuns moartea 
acum?” Şi, întorcându-se către sclavi, spuse: „Aveţi grijă de 
el, eu am să merg mai departe pe jos!” Vitellius îşi trase 
mantia în dreptul feţei. 

Ajuns în vila din Tibur, Vitellius fu întâmpinat de rugăciunile 
sclavelor. „Suntem îngrijorate”, îi spuse sclava de corp a 
Mariamnei şi-l rugă pe oaspete să o urmeze. Ajunsă în 
dormitorul stăpânei, ea trase draperiile din dreptul patului şi 
spuse în şoaptă: „Vine Vitellius.” 

„Nu te apropia de mine!”, îi spuse Mariamna lui Vitellius, în 
timp ce sclava aprindea micile lămpi cu ulei. Şi, atunci când 
el, fără să ţină seama de avertismentul ei, vru să apuce mâna 
Mariamnei, aceasta şi-o trase înapoi. Cât de mult se 
schimbase  Mariamna! Ea surâdea, dar buzele ei erau 
stăpânite de spasme iar gura ei semăna cu o linie îngustă. 
Ochii i se adânciseră în orbite şi privirea ei era tulbure. 
Strălucirea lor de altădată făcuse loc unui mare gol. 
Transpiraţia îi curgea pe frunte în jos. 


„Mariamna!”, spuse Vitellius, încercând să nu se lase 
stăpânit de nesiguranța provocată de compasiune, „trebuie 
să te faci bine, auzi!” 

Mariamna scutură din cap. „Vitellius”, spuse ea, şi 
gladiatorul băgă de seamă, înspăimântat, cât de slabă era 
vocea ei, „ştii bine ce înseamnă asta.” Spunând asta, îi arătă 
nişte noduli închişi la culoare pe gât; Vitellius se sperie şi mai 
mult. 

„Ştiu unde m-am molipsit. Când  supravegheam 
descărcarea corăbiilor de grâu la Ostia, atunci trebuie să se fi 
întâmplat. Îi controlam pe muncitorii din port, aşa cum fac în 
fiecare zi. Una dintre corăbii, care venea din Egipt, colcăia de 
şobolani. Acolo trebuie să se fi întâmplat.” 

Tertulla pătrunse în încăpere însoţită de un bărbat ale cărui 
veşminte inspirau frică. El purta o mantie lungă şi roşie, 
chipul lui era ascuns sub o mască galben-aurie, ca de pasăre, 
din care ieşeau în faţă un cioc şi două picioruşe. „Mamă, a 
venit medicul pentru ciumă!”, spuse Tertulla şi izbucni în 
plâns. 

Doctorul cercetă gâtul pacientei, dădu din cap, ceea ce, cu 
masca aceea, avea un aer fantomatic şi, cu o mişcare a 
capului, le făcu semn Tertullei şi lui Vitellius să-l urmeze 
afară. Acolo, el îşi dădu jos masca aia înspăimântătoare şi 
spuse: „Nu încape nicio îndoială, e ciumă.” Tertulla îşi acoperi 
faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote. Fără să spună 
un cuvânt, Vitellius îi trecu un braţ pe după umeri. Cu o 
plăcuţă din teracotă, cât palma, el ştampilă o reţetă pe o 
bucată de pergament. „Poftim, pegătiţi-i băutura asta 
puternică din ierburi. Fie ca zeii să o ajute!” 

Tertulla îi făcu semn unei sclave să se apropie şi-i dădu 
reţeta ca să procure ierburile. 

„Cât crezi că mai are de trăit?”, întrebă Vitellius. 

„Eu nu sunt Aesculap, fiul lui Apollon”, răspunse medicul, 
„dar am mai văzut bolnavi de ciumă ridicându-se din pat, 
vindecaţi. Numai că acestea sunt miracole ale medicinei. Mai 
degrabă cred că, în trei zile, Mariamna e moartă!” 


Tertulla era scuturată de hohote de plâns iar Vitellius avea 
şi el faţa plină de lacrimi. Acum, în situaţia asta lipsită de 
perspectivă, se simțeau legaţi unul de altul. 

„Vino”, spuse Vitellius după ce medicul plecase, îi şterse 
Tertullei lacrimile de pe obraji, îşi trecu cu mâneca peste faţă 
şi o împinse uşor pe Tertulla în camera bolnavei. 

„Ce-a spus medicul?”, vru să ştie Mariamna. „Spuneţi-mi 
adevărul adevărat. Sunt destul de puternică încât să-l 
suport.” 

Un timp, Vitellius şi Tertulla se uitară unul altul. Niciunul nu 
era în stare să spună ceva. În sfârşit, Vitellius vorbi: „A spus 
că e ciumă. Dar medicul a văzut şi bolnavi de ciumă care s-au 
sculat din patul lor vindecaţi.” 

„Eu una nu cred că mă fac bine”, spuse Mariamna, încet. 
„Am văzut cometa pe cer, ea a vestit nenorocirea asta. Vezi, 
Vitellius, nu poţi să păcăleşti Parcele şi să rămâi nepedepsit! 
Mie, moartea îmi era predestinată încă de atunci, de la 
incendierea oraşului; numai că tu m-ai salvat. Acum, zeițele 
destinului m-au ajuns din urmă.” 

„Nu mai spune nimic!”, zise Vitellius. „Cât mai respiri, 
avem motive să sperăm.” Spunând asta, el se lupta cu 
lacrimile. 

„Ascultă-mă, Tertulla”, începu Mariamna privindu-şi fiica în 
ochi, „acum, când simt mi se apropie sfârşitul, vreau să-ți 
destăinui un secret pe care nu vreau să-l iau cu mine în 
mormânt. Tu ştii că relaţia mea cu Pheroras a fost condusă 
mai mult de rațiune decât de inimă. Şi nu din cauza mea. Cu 
toate astea, vei fi uimită dacă acum îţi voi spune că Pheroras 
nu a fost tatăl tău.” 

Vitellius se uita la Tertulla fiindcă aştepta o reacţie de la 
ea; dar Tertulla rămăsese cu ochii pironiţi în gol. „Tatăl tău 
este mort, el a murit în timpul marelui incendiu, e vorba de 
Fabius”, continuă Mariamna. „Nu l-am iubit niciodată, dar, la 
un moment dat, l-am dorit. Cred că îţi datoram această 
explicaţie.” 

„Îţi mulţumesc, mamă”, spuse Tertulla şi începu din nou să 
plângă. 


„Nu mi-e ruşine de relaţia asta”, spuse Mariamna, privindu- 
şi fiica în ochi. „Dar nu am iubit cu adevăart decât un singur 
bărbat în viaţa mea iar acela stă lângă tine. E adevărat că 
puteam să fiu mama lui, dar el a fost singurul care m-a făcut 
să simt că sunt femeie.” 

Acum, nici Vitellius nu avea puterea să se stăpânească, el 
începu să plângă ca un copil. Numai Mariamna îşi păstră 
liniştea şi continuă să vorbească în şoaptă, cu o voce din ce în 
ce mai slabă: „Dacă aş mai putea să obţin de la zeițele 
destinului îndeplinirea încă unei dorinţe, atunci aş şti foarte 
bine ce vreau...” 

„Vorbeşte”, o rugă Vitellius, „spune-mi care ar fi dorinţa 
aceasta şi ţi se va îndeplini, de-ar fi să-mi dau şi viaţa pentru 
asta.” 

„Dorinţa mea este să o iei pe Tertulla de nevastă”, spuse 
Mariamna încet, „şi să te porţi cu ea aşa cum te-ai purtat şi 
cu mine. Promite-mi.” 

Vitellius se aştepta la orice, dar ca Mariamna să-i ceară să 
o ia de soţie pe fiica ei, aşa ceva nu-şi închipuise. Propunerea 
l-a luat atât de tare prin prin surpridere, încât nu era în stare 
să spună nu. Oare putea el să-i refuze ceva Mariamnei, care 
era pe patul de moarte, de vreme ce îi promisese că şi-ar fi 
dat până şi viaţa? Astfel că el îi întinse mâna Tertullei şi 
spuse, cu un surâs trist: „Dacă tu doreşti asta, atunci dorinţa 
ta va fi îndeplinită.” 

In momentul acesta, un zâmbet relaxat trecu peste chipul 
Mariamnei. Mariamna închise ochii şi vocea ei suna nesfârşit 
de obosită: „Ştii, Vitellius, Tertulla este, ce-i drept, o femeie în 
toată firea; dar, după ce am să mor, are nevoie mai mult ca 
oricând de o mână de fier. Ea nu poate să conducă de una 
singură afacerile lui Pheroras, de acum încolo, sarcina asta îţi 
va reveni ţie. Afacerile lui îţi aparţin. Tertullei trebuie să-i 
meargă mai bine decât mi-a mers mie după moartea lui 
Pheroras. Pe atunci, peţitorii stăteau la coadă şi-mi făceau 
oferte. Când, de fapt, ei nu mă voiau decât ca garanţie pentru 
banii mei. Era un spectacol dezgustător. Dacă tu, Vitellius, o 
iei de nevastă pe Tertulla, atunci relaţiile sunt cât se poate de 
clare. Asta este ultima şi singura mea dorinţă.” 


Vitellius şi Tertulla îşi petrecură noaptea veghind, cu 
schimbul, la patul Mariamnei. Pe când se crăpa de ziua, din 
parcul vilei se auziră ordine rostite în gura mare. Vitellius se 
duse jos şi-l văzu pe Tigellinus, însoţit de un grup mare de 
pretorieni. „S-a formulat o acuzaţie împotriva Mariamnei”, 
strigă el pe un ton aspru, „ea este învinuită de a fi participat 
la conspirație. Unde e acum?” 

Vitellius îi făcu semn unei sclave să se apropie şi-i porunci 
să-l conducă pe Tigellinus în camera Mariamnei. Cât despre 
el, a preferat să aştepte în parc. După câteva clipe, soldaţii 
dădură buzna afară din casă, răvăşiţi. „E moartă”, strigară ei, 
căutând să se îndepărteze, „zeilor, aveţi milă de noii!” Pe 
când trecea, alergând, pe lângă Vitellius, Tigellinus îi strigă 
acestuia: „Punem noi mâna şi pe tine, poţi să contezi pe 
asta!” 

x x * 

Sfârşitul împăratului Nero veni mai repede decât se 
aşteptaseră. Se spunea că se refugiase din Roma la vila lui de 
vară din Antium. In Forum se adunase o mulțime de oameni 
al cărui număr era cu neputinţă de estimat. Pietre din pavaj 
erau catapultate asupra statuilor de aur ale Princeps-ului. 
Numai statuia lui monumentală, înaltă de 35 de metri, de la 
intrarea palatului său rămase în picioare - era prea mare ca 
să poată fi distrusă. 

In schimb, mânia romanilor se îndreptă acum asupra 
tuturor acelora cărora, fiindcă fuseseră apropiații împăratului, 
acesta pusese să li se ridice statui în Forum. Mai întâi fură 
doborâte statuile Popeei Sabina. Nero o omorâse fără să vrea, 
cu o lovitură de picior, dar păstrase amintirea frumuseţii ei 
prin nenumărate statui. Tigellinus, care se amestecase, fără a 
fi recunoscut, printre oamenii din popor, văzu, cu ochii măriţi 
de spaimă, cum era doborâtă propria lui statuie. Mulțimea 
declama în cor: „Înc-un pas şi înc-un pas - Tigellinus cade-n 
nas!” De fiecare dată când una dintre statuile lui se prăbuşea 
cu zgomot, spărgându-se în mii de bucăţi, Tigellinus simţea o 
durere în stomac. Ca şi când propriile lui măruntaie s-ar fi 
făcut zdrenţe. 


Din locul său de observaţie din spatele tribunei vorbitorilor, 
Tigellinus putu să vadă cum o ceată de adolescenţi îşi croiau 
drum printre oameni. Ei mânau de la spate un bărbat cu 
mâinile legate căruiau îi tot cărau la şuturi, strigându-i: 
„Înainte, înainte!” „Pe toţi zeii”, îi scăpă observatorului, „ăsta 
e Spiculus.” Tinerii îl luaseră pe gladiatorul preferat al lui Nero 
din Ludus-ul aflat în apropiere. Strigătele de „Huo!” se 
abăteau ca o grindină asupra celui legat. Romanii nu uiatseră 
încă jignirea suferită prin graţierea acestuia de către împărat 
după lupta lui cu Vitellius. 

Spiculus fu împins până în faţa unei statui uriaşe a lui Nero 
şi câţiva adolosecenţi îi legară picioarele unul de altul; apoi, îl 
întinseră pe gladiator pe jos, în dreptul statuii. Ei aruncară 
nişte funii pe după gâtul statuii şi încercară, astfel, să 
balanseze colosul de marmură. Când îşi dădu sema ce moarte 
îngrozitoare îl aşteaptă, Spiculus scoase un urlet cumplit, care 
fu însă repede înăbuşit cu o cârpă care-i fu îndesată în gură. 
Deodată, uriaşa statuie începu să se balanseze, adolescenţii 
care trăgeau de funii chiuiau, în timp ce colosul începu să se 
aplece încet în faţă, pentru a-l zdrobi, apoi, cu un zgomot 
uriaş, pe  gladiatorul aflat dedesubt. Bălţile de sânge 
întunecat care începură să curgă de sub statuie le provocă 
unora o stare de vomă. Între timp, zvonurile se succedau cu o 
repeziciune  aiuritoare.  Pretorienii, afirmau romanii, se 
deziseseră de Nero. Dacă zvonul acesta s-ar fi adeverit, 
atunci, acesta ar fi fost sfârşitul. Fiindcă un împărat fără 
gardă de corp era pierdut. În Spania, afirmau unii, bătrânul 
luptător Servius Sulpicius Galba ar fi fost proclamat de către 
soldaţii lui. Pe acest Galba nu-l cunoştea nimeni, de vreme ce 
îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă în străinătate, 
comandând oştiri şi guvernând provincii romane. Se părea că 
el avea deja 73 de ani iar oamenii povesteau că membrele lui 
erau atât de deformate de gută, încât el nu era în stare nici 
să poarte încălțări, nici să apuce vreun obiect de scris. Ce mai 
împărat! 

În căutare de noi informaţii, Vitellius încerca să-şi croiască 
drum spre Forum. Deodată, din spatele lui, un bărbat îi puse 
mâna pe umăr: „Nu cumva eşti Vitellius, gladiatorul?” 


Vitellius aprobă din cap. „Eu sunt Plinius şi, de la lupta ta 
împotriva lui Pugnax pe Lacul Fucino, un mare admirator al 
artei tale. Din păcate, nu ne-am întâlnit niciodată până 
acum.” 

„Regretul e de partea mea. Am auzit atât de multe despre 
studiile tale, încât am nutrit adeseori dorinţa de a lua parte la 
ele. lată însă că a trecut mult timp de când nu s-a mai auzit 
nimic despre tine.” 

Plinius râse: „Nici nu-i de mirare. Am însoţit legiunile 
noastre în Palestina. Ai auzit cu siguranţă de răscoala 
evreilor. L-am însoţit pe Vespasian şi pe fiul său, Titus. Am 
fost trimis la Roma ca să aflu ce anume se petrece aici. In 
îndepărtata Palestină se aud cele mai incredibile poveşti.” 

Vitellius făcu un uşor gest de lehamite: „Nici pe aici 
lucrurile nu stau altfel. Nu trece nicio zi fără o zvon nou, 
referitor la un nou urmaş al împăratului. Nero a murit deja de 
o mie de ori, în realitate, însă, se pare că se distrează cu nişte 
băieţei frumoşi la moşia lui din Antium.” 

„Nu se poate”, spuse Plinius şi arătă spre tribuna oratorilor, 
„ala de acolo, nu-i aşa că seamănă cu Tigellinus? - Să 
mergem!” 

Cei doi îşi croiră drum cu forţa prin mulţimea gălăgioasă. 
„Într-adevăr, chiar el este!”, strigă Plinius, „Tigellinus!” Când 
băgă de seamă că a fost recunoscut, favoritul împăratului 
încercă să dea bir cu fugiţii, dar Vitellius îi tăie calea: „Hei, ce- 
i cu tine aici, singur-singurel, fără gardă de corp? Cum de nu 
eşti alături de împăratul tău în aceste vremuri grele?” 

„Împăratul e mort”, bâigui Tigellinus, „s-a înjunghiat cu 
sabia. Chiar eu i-am văzut cadavrul.” - „Pace cenuşii lui”, 
spuse Vitellius neutru şi, când celălalt mai făcu o încercare să 
dispară în mulţime, îl înşfacă de braţ: „Nu pleci nicăieri. Sau 
te grăbeşti cumva să i te bagi sub piele noului împărat?” 
Tigellinus scutură din cap. Vitellius spuse cu amărăciune: 
„Acum ai şi tu ocazia să vezi cum e când eşti obligat să 
tremuri întruna pentru viaţa ta. De fapt, câte vieţi omeneşti ai 
deja pe conştiinţă? O mie, zece mii, sau mai multe? 


Tigellinus gesticula cu amândouă braţele ridicate în aer. 
„Toţi au murit după o judecată dreaptă, iar mulţi au ales 
moartea de bună voie!” 

„Şi de ce au făcut-o? Fiindcă ştiau prea bine ce-i aştepta. 
Fiindcă le era frică de metodele tale de tortură!” 

„Eu nu am făcut decât să duc la îndeplinire voinţa 
împăratului meu!”, se apără Tigellinus, străduindu-se să 
vorbească în aşa fel, încât nimeni din jur să nu audă ce 
spune. „Împăratul împărțea sarcinile, eu n-am făcut decât să 
le duc la îndeplinire” 

„Eşti un mincinos absolut jalnic, Tigellinus!”, strigă Vitellius 
furios. „Orice om din Roma ştie că tu l-ai determinat pe 
împărat să ia toate deciziile politice. El personal ura politica 
mai mult decât orice pe lumea asta. Lui îi plăcea mult mai 
mult să cânte la kithara, decât să pronunţe sentinţe de 
condamnare la moarte. În spatele tuturor sentinţelor de 
condamnare la moarte te-ai aflat tu, Tigellinus. Tu îţi 
cumpăraseşi martori ca să o târăşti pe Mariamna la tribunal, 
numai pentru că nu se arătase dispusă să-ţi acorde creditul 
acela de o sută de milioane. Nu împăratul a fost acela care 
avea nevoie de bani, tu aveai nevoie de ei, pentru afacerile 
tale dubioase! Mraiamna a murit însă mai repede decât voiai 
tu. Nici nu ştiu, să spun din păcate, sau slavă zeilor că a fost 
aşa. Şi cu siguranţă că te-ai fi răzbunat şi pe mine, dacă 
steaua împăratului nu ar fi apus peste noapte şi, o dată cu ea, 
şi steaua ta. Mi-e scârbă de tine, Tigellinus!” Vitellius scuipă 
pe pavaj. 

Vorbele lui Vitellius, rostite cu o voce din ce în ce mai tare, 
îi făcuseră atenţi pe cei din jur. Când auziră numele de 
Tigellinus, întoarseră capetele. „lată-l pe Tigellinus!” 
„Tigellinus e, într-adevăr!” - „Pe toţi zeii, criminalul se află 
printre noi!” - „Tigellinus!” Gloata se îmbulzea, pumnii 
începură să zboare, o mână îl pălmui în plină faţă, în sfârşit, îl 
trântiră la pământ iar acum amenințau să-l linşeze. 

Atunci, Plinius sări la tribuna oratorilor şi strigă: „Opriţi-vă, 
romani, ascultaţi-mă! Eu sunt Caius Plinius Secundus, vin din 
Palestina şi, după cum aud, împăratul şi-a pus singur capăt 
vieţii. Tigellinus afirmă că i-a văzut cadavrul.” Oamenii din 


dreptul tribunei începură să chiuie. „Mânia voastră”, vorbi 
Plinius mai departe, „e cât se poate de justificată, dar asta nu 
înseamnă că puteţi pur şi simplu să omorâţi pe oricine avea 
legături cu roşcovanul. Nu trebuie să răsplătiți nedreptatea cu 
altă nedreptate. Băgaţi-l la închisoare şi faceţi-i un proces 
drept, dar abţine-ţi-vă de la justiţia linşajului.” 

În Forum, romanii strigau de-a valma. Unii voiau capul lui 
Tigellinus, alţii îi dădură dreptate lui Plinius cum că omul lui 
Nero trebuia mai întâi judecat. În sfârşit, câţiva bărbaţi îl 
apucară de braţe şi-l târâră spre închisoarea lui Mamertinus. 

„Ai vorbit bine”, spuse Vitellius cu admiraţie iar Plinius îi 
răspunse: „Roma a avut de suportat atâtea nedreptăţi în anii 
din urmă. Scopul nostru este acela de împiedica noi 
nedreptăţi.” 

„Nu cred că lucrul acesta e cu putinţă câtă vreme avem un 
împărat. O, cât de fericite erau totuşi zilele pline de ordine de 
pe vremea republicii.” 

Plinius protestă: „Totuşi, adu-ţi aminte de ultimele zile ale 
republicii. Şi atunci domneau violenţa şi asasinatul, ura şi 
corupţia, la fel ca acum. Nu, Vitellius, orice formă de stat este 
exact atât de bună cum sunt oamenii care o pun în practică.” 

La tribuna oratorilor se afla acum un bărbat cu o statură de 
taur, care încerca să se facă ascultat. 

„Cine mai e şi monstrul ăsta?”, întrebă Plinius, vizibil 
amuzat. 

„Cum, nu-l cunoşti?”, se miră Vitellius. „Este pretorianul 
Nymphidius Sabinus. Ştii, el susţine că este unul din fiii 
divinului Caligula, pentru că frumoasa lui mamă s-a culcat o 
dată cu împăratul, în realitate, însă, el seamănă ca două 
picături de apă cu gladiatorul Martianus.” 

„Cui dintre noi nu i-ar plăcea să fie vlăstarul unui 
împărat?”, râse Plinius. 

„Romani”, începu Nymphidius Sabinus, „în drum spre Curie 
vreau să vă comunic faptul că pretorienii l-au recunoscut pe 
Galba ca fiind noul împărat al Romei. Toţi membrii gărzii lui 
de corp sunt, ca un singur om, în favoarea Princeps-ului şi îl 
aşteaptă să se întoarcă din Spania. Am să comunic Senatului 


hotărârea pretorienilor şi am să-i rog pe membrii acestuia să-l 
proclame pe Galba împărat.” 

„Şi pe voi cu cât vă plăteşte, tâlharilor?”, strigă un bătrân 
din mulţime. „Mai mult decât v-a plătit Nero, atunci?”, rânji 
un altul. lar un al treilea strigă: „Daţi-ne şi nouă ceva din mita 
pe care-o primiţi!” 

Nymphidius Sabinus părăsi, vizibil enervat, tribuna 
oratorilor şi o porni spre Curie, acolo unde senatorii se 
adunaseră deja pentru o şedinţă în cursul căreia urmau să 
discute despre viitorul marelui imperiu roman. 

„Se spune că Agrippina a plătit atunci câte 15.000 de 
sesterţi fiecărui pretorian pentru fiul ei, Nero.” La un număr 
total de 12.000 de gărzi de corp, asta a însemnat 180 de 
milioane de sesterţi. Să recunoşti drept împărat un om bătrân 
ca Galba costă cu siguranţă mult, mult mai scump.” 

Vitellius aprobă din cap: „Cunoşti, desigur, oracolul de care 
a avut parte Nero la Delphi, în timpul călătoriei sale în 
Grecia?” Plinius făcu semn că nu. „Ei bine”, continuă 
gladiatorul, „Pythia i-a spus împăratului, şi nu a trecut nici 
măcar un an de atunci, să se ferească de şaptezeci şi trei de 
ani. Nero avea treizeci de ani atunci şi a crezut că moartea 
avea să-l ia în cel de-al şaptezeci şi treilea an al vieţii lui. Cine 
ar fi putut să bănuiască atunci că Pythia îl avertiza să se 
ferească de un om de şaptezeci şi trei de ani!” 

„Uluitor!”, spuse Plinius. „Cu toate că, între timp, nu se mai 
bucură chiar de cel mai bun renume, ea continuă să 
uimească prin previziuni cât se poate de exacte. Prietenului şi 
comandantului meu Vespasian i-a prezis un preot evreu că el 
şi fiul său Titus vor fi cândva stăpâni peste pământ, mare, şi 
peste toată rasa umană. Până acum m-am îndoit de oracolul 
acesta, fiindcă Vespasian are deja şaizei de ani. Ei, dar acum, 
când Galba, care are şaptezeci şi trei de ani, se pregăteşte să 
pună mâna pe tron, încep să văd lucrurile altfel.” 

Vitellius stătut puţin pe gânduri, dacă să vorbească despre 
asta sau nu, apoi se hotărî însă să o facă şi spuse: „Si eu am 
fost o dată la Delphi să pun o întrebare oracolului. Eram în 
Grecia să caut o fată pe care am iubit-o cândva din cale afară 
de mult, şi am primit răspunsul că o dată şi o dată am s-o 


revăd, dar că nu am s-o mai recunosc. Tu eşti un om 
inteligent, Plinius, oare ce semnificaţie are acest mesaj?” 

„Nu ştiu să interpretez oracolele”, îi răspunse Plinius, „dar 
presupun că ai s-o reîntâlneşti o dată pe femeia asta la 
bătrâneţe, atunci când părul ei va fi alb iar riduri nenumărate 
îi vor brăzda obrazul, astfel încât ea nu va mai corespunde 
închipuirii şi amintirii tale.” 

„Tot aşa l-am interpretat şi eu”, spuse Vitellius, „dar mi-e 
greu să mă împac cu gândul ăsta.” 

„Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, crede oracolul şi uit-o pe 
fată. Nu are niciun rost să alergi o viaţă întreagă după un 
ideal şi, astfel, să treci pe lângă viaţă fără s-o trăieşti.” 

„Ai foarte mare dreptate. De fapt, între timp am început şi 
eu să mă împac cu situaţia, chiar dacă nu-mi vine deloc uşor. 
M-am însurat deja cu altă femeie.” 

„ŞI cine este aleasa?” 

„Tertulla, fiica lui Pheroras.” 

„Tertulla?” Plinius era uimit. „Atunci înseamnă că eşti un 
bărbat bogat şi poţi să-ţi cumperi propriul tău împărat.” 

„Nu banii au fost cei care au decis situaţia”, spuse Vitellius 
râzând, „te asigur că am avut cu totul alte motive ca să mă 
însor cu ea. Tatăl Tertullei, Pheroras, a fost omorât de un 
sclav, mama ei, Mariamna, a murit de ciumă. Aflată pe patul 
de moarte, Mariamna m-a făcut să-i promit că am să mă însor 
cu Tertulla ca să mă ocup în continuare de afacerile ei.” 

„Asta înseamnă că ai atârnat în cui plasa şi tridentul, ca să 
începi să te lupţi acum cu impozite şi bilanţuri?” 

„Cel puţin pentru început. Dar poţi să fii convins că am să 
cobor din nou în arenă, de îndată ce afacerile mele mi-o vor 
permite. Fiindcă acela care a înghiţit o dată nisipul arenei, 
care şi-a simţit mirosul propriei frici şi şi-a şters de pe trup 
sângele adversarului, acela nu mai scapă niciodată, el va fi 
întotdeauna atras în cazanul clocotitor, ca şi când în felul 
acesta el ar putea obţine, prin luptă, o porţie de nemurire.” 

x x * 

Bătrânul scrib Cornelius Ponticus îi luă locul secretarului lui 
Pheroras, Fabius. El avea peste şaizeci de ani şi, din cel de-al 
optsprezecelea an de viaţă, aparținea casei iar în ultimii zece 


ani fusese la curent cu fiecare afacere mai importantă, 
cunoştea pe dinafară situaţiile datoriilor celor mai mulţi dintre 
creditori şi era informat în legătură cu toate navele din flotă, 
ştia unde se aflau şi ce încărcătură transportau. 

De la el află Vitellius că suma creditelor acordate se afla 
undeva în jur de 780 de milioane, că flota sa se compunea din 
152 de corăbii şi că deţinea următoarele proprietăţi: 
paisprezece domenii la ţară, cu podgorii şi grădini de măslini, 
trei vile, două insulae, aşadar, blocuri de locuinţe, unul în 
Esquilin şi altul în Transtiberim - alte două fuseseră distruse 
de marele incendiu - şi două dintr-un număr iniţail de patru 
case în oraş, printre acestea şi fosta lui casă de pe Via Appia. 
Summa summarum, o avere de basm, pe care, ca s-o 
cheltuiască, nu i-ar fi ajuns o singură viaţă. 

Dar gândurile de felul acesta nu-l preocupau pe Vitellius. El 
avea treizeci şi şapte de ani şi ajunsese la o vârstă la care 
omul începe să se gândească mai departe decât la ziua de 
mâine. Vitellius îşi conducea afacerile din vila situată în Tibur 
iar Cornelius Ponticus avea sarcina de a-l introduce pe noul 
său stăpân în tainele adminsitrării întregii afaceri. In fiecare 
zi, timp de mai multe ore, el îi explica cu multă răbdare 
tânărului său stăpân bilanţurile şi mecanismele afacerilor iar 
Vitellius avea o uimitoare capacitate de asimilare. E adevărat 
că banca şi flota erau conduse de experţii din clădirile care le 
adăposteau sediile, cu toate astea, decizia ultimă îi aparţinea 
lui Vitellius, care proceda la fel cum procedase odinioară 
Pheroras. 

Cornelius Ponticus intră cu o plecăciune politicoasă şi rugă 
să i se permită să-i prezinte, spre alegere, pe noii sclavi 
personali. 

„La ce bun noi sclavi personali”, întrebă Vitellius, „oare nu 
avem deja mai mult de patru sute?” 

„Aşa se obişnuieşte”, se apără bătrânul, „există obiceiul ca, 
o dată cu schimbarea stăpânului casei să se schimbe şi 
sclavii.” 

„Care va să zică, aşa se obişnuieşte. Ei bine, atunci nu am 
să mă pun eu în calea tradiţiei. Şi de câţi sclavi e vorba?” 


„Numai de sclavii pentru tine, stăpâne, şi pentru soţia ta 
Tertulla, frizer, bărbier, cel care are grijă de haine, sclavii 
pentru baie, nomenclatorii, gărzile de corp şi degustătorii - în 
total, douăzeci şi patru de oameni.” 

„Douăzeci şi patru? Cornelius, am impresia că ai înnebunit. 
să fiu înconjurat zi de zi de douăzeci şi patru de sclavi, asta 
mă calcă pe nervi. Nu putem să mai reducem puţin 
efectivele?” 

Bătrânul îi răspunse  surâzând: „Stăpâne, numai 
doisprezece îţi revin ţie, doisprezece sunt pentru soţia ta. În 
afară de asta, numărul sclavilor nu va creşte din cauza lor. 
Fiindcă pe cei vechi îi vindem la piaţă.” 

„Ei bine, atunci hai să vedem ce mi-ai pregătit.” Vitellius se 
ridică de la biroul său de marmură şi se lăsă să cadă pe 
bancheta cu perne albastre de culoarea levănţicii. Cornelius 
Ponticus bătu din palme şi le facu semn scalvilor să intre. 

„Aşteaptă puţin”, spuse Vitellius. „Cheam-o şi pe Tertulla. E 
mai bine să-şi aleagă singură sclavii.” 

„lertare, stăpâne”, răspunse bătrânul, „lucrul acesta cade 
numai în sracina ta.” 

„Doresc să vină Tertulla!”, spuse Vitellius pe un ton cât se 
poate de hotărât, în timp ce sclavii cei noi se aliniau în faţa 
lui. Atunci când Vitellius zări, printre ei, şi chipuri de pe alte 
meleaguri, el dori să afle dacă toţi aceştia stăpâneau limba 
latină. A fost asigurat că toţi vorbeau latineşte. 

„Tu de unde vii?”, îl întrebă Vitellius pe un tinerel blond cu 
ochi albaştri care dădea impresia că e mai deschis la minte. 

„Sunt german şi vin de pe Rin, din locul în care se află 
oraşul vostru Colonia Agrippinensis.” 

„Oo, da, locul de baştină al nefericitei mame a împăratului 
nostru decedat! Dar tu, tu de unde vii?” Vitellius arătă spre o 
sclavă micuță cu părul creţ şi negru şi c-o feţişoară cât se 
poate de senzuală. 

Micuța făcu un pas înainte şi vorbi cu ochii coborâţi în 
pământ: „Stăpâne, eu mă numesc Kachel şi m-am născut în 
Cezareea, pe țărmurile Palestinei, am fost adusă încoace de 
aceia care ne-au învins.” 


În acest moment, Tertulla intră în camera de lucru a lui 
Vitellius. Purta o rochie galben-verzuie din mătase foşnitoare 
iar chipul ei era fardat în culori stridente şi sclipitoare. 
Vitellius îşi dădu seama imediat ce anume intenţiona soţia lui: 
Tertulla voia să fie ca mama ei, Mariamna, acea Mariamna 
care-l vrăjise atât de mult pe Vitellius. Dar, aşa cum apărea 
ea acum, nu era decât o umbră penibilă. „Aş vrea ca tu însăţi 
să-ţi alegi sclavii personali”, spuse Vitellius, „la urma urmelor, 
tu eşti aceea care are treabă cu ei.” Machiajul strident şi lipsit 
de gust îl trecu cu vederea. 

„Ce mă interesează pe mine sclavii”, răspunse Tertulla 
înţepată, „pe acela care nu-şi face treaba cum se cuvine, pun 
să-l biciuiască iar acela ai cărui ochi numi plac, va fi vândut la 
târgul de sclavi.” Rostind aceste cuvinte, ea arătă cu degetul 
spre micuța brunetă şi spuse: „în primul rând, asta nu-mi 
place. Să dispară!” 

Vitellius se uită la soţia lui fără să înţeleagă nimic. „Dar ce 
ai cu palestinianca? E prietenoasă, tânără şi plăcută privirii.” 

„Tocmai de aceea”, spuse Tertulla, „tocmai de aceea.” 

Fruntea lui Vitellius se încruntă. „Ai vreun motiv obiectiv să 
nu o accepţi?” 

„Pur şi simplu nu-mi place. Nu-mi place şi gata.” 

„Copila rămâne în casă!”, stabili Vitellius liniştit, dar cu 
toată fermitatea, apoi se ridică şi mulţumi cu o înclinare a 
capului. O dată cu sclavii plecă şi Tertulla. In timp ce ieşea, ea 
mai spuse, printre dinţi: „Pur şi simplu nu-mi place!” 

Cornelius Ponticus urmărise scena în tăcere şi-şi formulase 
fără îndoială propriile lui gânduri. Când Vitellius se uită la el 
întrebător, ca şi când ar fi vrut să spună: „Sper că am 
procedat aşa cum se cuvine!”, bătrânul spuse: „Grecii au un 
proverb foarte înţelept. El sună cam aşa: Ascultarea e mama 
bunăstării.” Vitellius râse. 

„Ei nu-i place de fata evreică dintr-un motiv cât se poate de 
precis. Ştii de ce?” Bătrânul scutură din cap. „Ei, bine”, spuse 
Vitellius, „în anii tinereţii mele m-am îndrăgostit de fata unui 
gladiator evreu. Era frumoasă ca o stea de pe cer, micuță şi 
delicată. Sub domnia lui Claudius, evreii au fost expulzați. 
Doar eşti la curent cu lovitura dată de Pheroras flotei 


imperiale de cereale. De atunci, n-am mai văzut-o niciodată. 
Dar şi astăzi mai visez la ea.” 

„De ce n-ai încercat s-o găseşti?” 

„Am căutat-o în Grecia, am întrebat chiar şi oracolul din 
Delphi - totuşi, zadarnic. Pythia mi-a spus că ea se găseşte 
într-o ţară îndepărtată.” în timp ce Vitellius vorbea, Cornelius 
Ponticus scotocea prin suluri vechi de papirus. „Cunoşti 
numele corăbiei cu care a plecat?” - „Cu siguranţă”, spuse 
Vitellius, „corabia purta numele Eudora.” - „Corabia a plecat 
în Cezareea”, spuse bătrânul, arătând un rând pe papirus. „A 
plecat la Kirra”, îl contrazise Vitellius. „Citeşte şi singur!”, 
răspunse Cornelius Ponticus şi-i ţinu stăpânului său papirusul 
sub ochi. 

„Pe toţi zeii”, exclamă Vitellius, „aici stă scris: Portul de 
destinaţie: Cezareea. Dar atunci de ce mi-a numit Pheroras 
un alt port şi m-a lăsat să călătoresc în Grecia? Ce motive 
putea să aibă să facă asta?” 

„Chiar nu poţi să-ţi închipui?”, întrebă bătrânul, văzându-şi 
stăpânul că priveşte în gol, fără un cuvânt. „Pheroras nu era 
numai un ins foarte calculat, el facea şi planuri cât se poate 
de subtile. Eu l-am observat timp de mai mult de patruzeci de 
ani şi cred că pot să afirm că ştiu cum gândea. In cazul de 
faţă sunt destul de sigur: Pheroras nu voia ca tu să o 
regăseşti pe fată. La urma urmelor, el avea o fată aflată la 
vârsta măritişului, dacă îmi este permis să spun - o persoană 
orgolioasă şi dificilă, care era extrem de reţinută în relaţiile cu 
bărbaţii. Ea avea nevoie de o personalitate puternică, de un 
bărbat pe care să poată să-l admire. Bărbatul acesta erai tu, 
stăpâne. Tu nu erai unul din acei inşi molatici care încercau 
să intre în grațiile Tertullei dar care, în realitate, nu aveau 
altceva înaintea ochilor decât milioanele Tertullei. Tu erai 
bărbatul pe care el îl alesese pentru Tertulla. Dar trebuia ca 
mai întâi să confirmi. Atunci când a băgat de seamă că erai la 
curent cu afacerile lui necurate, şi-a pierdut cumpătul. El nu 
avea încredere în tine, se temea că aveai să-l dai de gol şi a 
pus toate pârghiile în mişcare ca să pierzi următoarea ta 
luptă. Şi atunci a intervenit mâna criminală...” 


Vitellius căzuse pe gânduri, cu privirea pierdută în grădina 
arsă de soare; apoi spuse - iar vocea lui era copleşită de 
tristeţe: „Eu nu m-am căsătorit cu Tertulla din dragoste, am 
facut-o din dragoste faţă de mama ei.” 

Scribul Cornelius Ponticus dădu din cap cu înţelegere şi 
spuse: „Ştiu, stăpâne, ştiu.” 

x x * 

Aceia care crezuseră că, o dată cu moartea lui Nero, 
situația tulbure a Romei avea să se normalizeze, constatară 
că se înşelaseră. Dimpotrivă, lucrurile deveneau şi mai greu 
de înţeles. E adevărat că Senatul îl proclamase pe Galba 
drept împărat, dar, pentru moment, noul Princeps prefera să 
observe situaţia din îndepărtata Spanie. Jocul dubios pe care-l 
făcea Nymphidius Sabinus îl puse pe gânduri şi, ca să verifice 
cât era de mare puterea acestui bărbat, el trimise din Spania 
ordinul de demitere a aceluia. 

Bătrânul vulpoi ştiuse ce face: Nymphidius a intrat în 
panică. El îi adună în mare grabă pe tribunii gărzii de corp şi 
le ţinu o cuvântare înflăcărată: 

„Romani, pretorieni, apărători ai împăratului, bărbaţi viteji! 
Jupiter ne-a dat o pedeapsă grea pentru pentru toate 
fărădelegile de care ne-am făcut vinovaţi. Abia ce a plecat 
dintre noi un împărat, sinucigându-se, abia ce a apucat 
Senatul să aleagă un altul, când, iată, devine limpede pentru 
toată lumea că bătrânul şi blândul nostru stăpân nu mai este 
stăpân pestre propria lui rațiune. Nu numai că refuză să 
păşească pe pământul roman, dar se şi supune influenţei 
aducătoare de nenorociri a unor sfetnici dubioşi astfel încât, 
acum, înainte ca el să fi apărut măcar la Roma, domnesc deja 
aceleaşi condiţii ca sub stăpânirea lui Nero. Tocmai de aceea 
avem nevoie de un împărat nou, de un alt împărat. M-am 
gândit îndelung dacă e cazul să mă pun la dispoziţia voastră 
pentru această împovărătoare funcţie. Şi iată că, acum, eu 
spun da. Eu nu sunt tributar nici rigidităţii în gândire a 
bătrâneţii, nici uşurătăţii vârstei tinere. Şi cu toate astea 
posed experienţă din belşug. În timpul absenței lui Nero, eu 
am fost acela care am condus, în Ahaia, treburile imperiului, 
fără ca imperiul nostru să fi fost păgubit în vreun fel. Atunci 


când voi fi învestit cu puterea unui împărat, voi conduce şi 
mai bine treburile imperiului. 

Cu această putere, numai voi mă puteţi învesti. Voi aţi fost 
aceia care l-aţi ridicat pe tron pe ultimul nostru împărat, şi 
nici măcar Senatul roman nu a îndrăznit să se împotrivească 
hotărârii voastre. De aceea, bărbaţi, tribuni, adunaţi-vă 
soldaţii şi aduceţi-le la cunoştinţă situaţia. La miezul nopţii, 
am să-mi fac apariţia în cazarma noastră; acolo vreau să mă 
proclamaţi împărat!” 

Tribunii se împrăştiară şi începură să discute în grupuri mici 
despre perspectivele de succes ale conducătorului lor. 
Părerile erau împărţite. Fără îndoială, un pretorian pe tronul 
imperial le-ar fi sporit considerabil prestigiul, numai că - în 
comparaţie cu Sulpicius Galba, Nymphidius Sabinus era un 
sărman neisprăivit. Era limpede care dintre ei era capabil să 
plătească şpăgile mai mari. 

Cazarma pretorienilor se afla la doisprezece kilometri de 
mijlocul oraşului, între Via Nomentana şi Via Collatina, întinsă 
pe o suprafaţă mare mărginită pe cele patru laturi de străzi 
cu blocuri de locuinţe. Cerul nopţii era perfect senin. Însoţit 
de prieteni înarmaţi, înconjurați de purtători de făclii, 
Nymphidius se apropia de portalul principal. El nu se îndoia 
de faptul că pretorienii aveau să-i acorde susţinerea lor. De 
ce însă, pe toţi zeii, poarta cea mare rămânea închisă? Prin 
întuneric, Nymphidius reuşi să desluşească, pe ziduri, soldaţi 
înarmaţi până-n dinţi. 

„Cine v-a ordonat să staţi de strajă pe ziduri, înarmaţi?” 

„Răspunsul veni pe mai multe voci: „Galba este împăratul 
nostru, Galba este împăratul nostru!” 

In momentul acesta se deschise portalul principal, 
însoțitorii săi rămaseră ca împietriţi. Şi Nymphidius fu cuprins 
de ezitări. Oare ce îl aştepta înuntru? Nu cumva era o 
capcană? La început, Nymphidius se gândi să fugă; pe urmă 
îşi dădu însă seama că nu avea voie să se întoarcă. Un 
căpitan care fugea din faţa propriilor săi soldaţi nu era demn 
nici măcar de gradul de căpitan. 

Prin urmare, el trecu de poartă cu o ţinută demnă şi ochii 
cercetând întunericul. Tocmai ajunsese în curtea cazărmii, 


când tăcerea fu sfâşiată de şuieratul unei suliţi. Unul dinte 
însoțitori îşi ridică scutul, sulița se lovi, cu zgomot, de metalul 
protector, şi încă înainte ca Nymphidius să poată cântări 
situaţia, pretorienii se repeziră, cu scuturi şi săbii, asupra 
comandantului lor. In măcelul îngrozitor, Nymphidius reuşi să 
dispară şi să se ascundă într-una dintre celule; dar soldaţii lui 
scotociră pretutindeni până-l găsiră şi se repeziră cu săbiile 
asupra lui, până când acesta rămase nemişcat într-o baltă de 
sânge. 

Galba veni la Roma abia la începutul lui octombrie, dar îşi 
pierdu îndată toată simpatia pretorienilor, fiindcă refuză să le 
plătească banii promişi. „Eu obişnuiesc să recrutez soldaţi, nu 
să-i plătesc”, declară el. Vorbe mari, rostite de un om bătrân 
- ele au însemnat condamnarea sa la moarte. Pretorienii l-au 
ucis după trei luni de domnie. Nici Otho, urmaşul său, nu a 
domnit mai mult, astfel că, la Roma, cetăţenii ajunseseră să 
se salute sarcastic: „Salve, astăzi, cine mai e de fapt 
împărat?” 

„Otho? Nu, de astăzi e Aulus Vitellius!” 

„Care Aulus Vitellius? Ah, ăla!” 

„Dar se spune că tocmai a fost omorât.” 

„Şi cum se numeşte urmaşul lui?” 

„Vespasian.” 

„O tempora, o mores! - Ce vremuri, ce moravuri 


|”? 


Capitolul XIV 


„Numele?” 

„Mareus Encolpius.” 

„Care ţi-e meseria?” 

„Sunt şeful băieşilor la Termele lui Agrippa. Am în 
subordine o armată de două mii de sclavi băieşi.” 

„ŞI care e dorinţa ta?” 

„Stăpâne, am nevoie de cincizei de mii de sesterţi. Ştiu că 
este o sumă mare pentru un om cu ocupaţia mea; dar ea va fi 
investită cu folos.” 

Vitellius spuse râzând: „Te pomeneşti că te gândeşti la 
binele comunităţii şi vrei să-ţi deschizi propriile terme?” 

„Nu, stăpâne”, răspunse Encolpius, „vreau să deschid pe 
Câmpul lui Marte un salon de masaj. Fiindcă am băgat de 
seamă că sunt din ce în ce mai mulţi romani din lumea bună 
care evită băile publice pentru igiena lor corporală din cauză 
că e prea mare aglomeraţia. Am închiriat o casă în imediata 
apropiere a Termelor lui Agrippa iar acum nu mai am nevoie 
decât de dotări şi de mobilier.” 

„imi place planul ăsta al tău”, spuse Vitellius. „Ai familie?” 

„Am o soţie şi două fete în toată firea şi toate or să mă 
ajute în afacerea mea.” 

_ „Eşti dispus să plăteşti o dobândă de doisprezece la sută? 
In prima jumătate de deceniu nu are nicio amortizare. După 
aceea, cinci procente.” 

„Vă mulţumesc, stăpâne!” Encolpius îi căzu lui Vitellius în 
genunchi şi vru să-i sărute mâinile, dar acesta se feri. 
„Opreşte-te, Encolpius, târgul nu este încă încheiat!” Şi, 
întorcându-se spre scribul său Cornelius Ponticus: „Verifică 
toate datele şi pregăteşte scrisoarea de credit. - Următorul!” 

Cine l-ar fi văzut pe Vitellius şezând după marele său birou 
din clădirea nou construită de pe Esquilin, şi-ar fi putut 
închipui cu mare greutate că bărbatul acesta încă se mai 
bucura de renumele de a fi cel mai mare gladiator din Roma. 
Barba ţepoasă îi acoperea faţa iar Vitellius părea mult 


îmbătrânit. Numai atunci când se ridica în picioare şi umbla în 
sus şi-n jos prin biroul său cu mâinile încrucişate la spate, 
dictând scrisori de afaceri, simţeai ceva din mobilitatea lui de 
felină, care-l ajutase să învingă nenumărați adversari. 

„Numele?”, întrebă el, conform rutinei, fără să se uite în 
sus atunci când intră următorul client. 

„Eu sunt Antonia, soţia pretorului Domitius.” 

Vitellius îşi ridică privirea. În faţa lui stătea o femeie de 
vârstă mijlocie. Ea purta părul lung şi ondulat cu cărare pe 
mijloc şi strâns la spate într-un coc. Ochii mari şi cenușii îi 
confereau chipului ei un aer copilăros. O tunică largă îi 
ascundea numai cu greu formele femeieşti. 

„Cu ce te pot ajuta?”, întrebă Vitellius, iar vocea lui suna 
altfel decât la primul client. Antonia privi cu frică în jurul ei, 
privirea ei rămase lipită de scribul care şedea într-un colţ al 
încăperii în spatele unor teancuri de dosare şi suluri de 
papirus. 

„Este vorba despre o afacere personală”, spuse femeia şi-şi 
cobori capul, stânjenită. Vitellius se ridică, se duse la 
Cornelius Ponticus căruia îi şopti ceva; după care acesta se 
ridică şi dispăru. Vitellius o privea pe Antonia cu interes. 

„Nu trebuie să-ţi fie ruşine dacă ai nevoie de un credit”, 
spuse Vitellius, pentru a depăşi cumva momentul de tăcere 
penibilă; „jumătate din Roma trăieşte din credite, nevoia de 
bani nu ocoleşte nici măcar casa imperială, iar eu din asta 
trăiesc. Când ultimul nostru împărat, tizul meu Aulus Vitellius, 
a plecat în Germania, el i-a luat mamei sale o perlă din 
ureche şi a lăsat-o amanet. Nevasta şi copiii şi i-a băgat într-o 
locuinţă cu chirie iar propria sa casa a închiriat-o. Dacă ar fi 
venit la mine, l-aş fi putut scuti de toate astea.” 

„Eu nu am nevoie de bani”, îl întrerupse Antonia. 

„Asta-i un lucru neobişnuit”, spuse Vitellius, „la mine vin 
numai oameni care au nevoie de bani.” 

„Pentru mine, tu nu eşti un bacher care face afaceri pe 
seama nevoilor altora. Pentru mine, tu încă mai eşti marele, 
puternicul, curajosul gladiator Vitellius, care nu se teme de 
nimic, care, cu o singură răsucire a corpului său, 
entuziasmează o sută de mii de oameni, care loveşte cu sabia 


exact atunci când nu se aşteaptă nimeni.” Şi, în timp ce 
spunea asta, ochii ei mari luceau. 

Cuvintele femeii îl uimiră pe Vitellius. 

„Am văzut fiecare luptă a ta”, continuă ea, „am tremurat şi 
m-am rugat pentru tine, am suferit alături de tine şi am învins 
împreună cu tine. De doi ani tot încerc să mă împac cu gândul 
să vin la tine. Nu am îndrăznit niciodată. Mi-am pus sclavii să 
te ţină sub observaţie şi îţi cunosc obişnuinţele. Adeseori ți- 
am tăiat calea pe stradă, dar nu m-ai băgat în seamă. Nu am 
îndrăznit niciodată să-ţi vorbesc, din cauză că ştiam câtă grijă 
avea Mariamna de tine. Abia acum, când toată lumea din 
Roma vorbeşte despre cât e de nefericită căsnicia ta cu 
Tertulla, am prins curaj să vin la tine şi să-ţi spun cât de mare 
e dragostea mea pentru tine.” 

Vitellius îi răspunse cu distanţa şi răceala unui om de 
afaceri: „Şi ce anume aştepţi tu de la mine?” 

Antonia se lupta cu lacrimile. „Vorbeşti la fel ca Pheroras, 
dar tu eşti Vitellius. Dar chiar dacă ai atâtea milioane, nu eşti 
bancher. Şi nici cele peste o sută de corăbii nu fac din tine un 
armator. Tu eşti Vitellius, cel care şi-a câştigat existenţa prin 
luptă. Niciodată nu vei putea nega asta!” 

„Şi ai venit până aici ca să-mi comunici toate astea”, spuse 
Vitellius pe un ton alb. Antonia îl privi pe interlocutorul ei cu 
ochi mari. „lartă-mă, dar este într-adevăr singurul motiv. Ştiu 
că tu eşti în continuare bărbatul visurilor fiecărie femei din 
Roma şi că poţi avea oricâte femei doreşti; numai că mă 
gândeam că poate eşti trist şi ai nevoie de mine.” 

Chiar dacă nu lăsa să se observe nimic, într-un fel, pe 
Vitellius îl emoţionau cuvintele femeii. Oare nu avea ea 
dreptate, atunci când afirma că el nu era făcut câtuşi de puţin 
pentru rolul acesta pe care-l juca acum? Pe toţi zeii, el nu se 
simţea deloc bine în pielea lui, şi asta din cauză că viaţa îi era 
pur şi simplu făcută cadou şi nu trebuia să se mai lupte 
pentru ea. Gândul că nu trăia din nimic altceva decât din 
starea lui de saţietate îi era profund neplăcut. Bineînţeles, 
ascensiunea lui era neobişnuită, fără asemănare şi invidiată 
de mulţi; dar oare nu tocmai ascensiunea asta îl şi izolase din 
ce în ce mai mult, însingurându-l? Şi asta într-atât, încât 


ajunsese să trăiască într-o colivie de aur cu o femeie pe care 
nu o iubea, proprietarul unei averi cu care şi-ar fi putut 
cumpăra câţiva împărați, slujit de patru sute de sclavi, şi cu 
toate astea era nefericit? Şi singurul om care observa asta şi 
care chiar avea şi curajul să i-o spună era această Antonia. 

„Tu - tu eşti căsătorită?” 

„Nu altfel decât tine”, răspunse Antonia. „Părinţii mei mi-au 
căutat un bărbat care le-a sporit stima de care se bucurau. Pe 
atunci, aveam şaisprezece ani. Astăzi am de două ori pe atât. 
Şi tot de atunci caut într-una, zadarnic, ceea ce se numeşte 
fericire. Astăzi merg pe propriile mele drumuri. Poate că 
lucrul acesta ţi se pare demn de dispreţ; dar eu sunt femeie şi 
am acelaşi drept să trăiesc ca şi voi, bărbaţii.” 

„Dar cine îţi refuză acest drept?” 

„Societatea în care trăim. Nimănui nu-i pasă dacă un 
senator are o relaţie cu nevasta unui consul. Nevasta 
consulului, în schimb, riscă să fie bătută cu nuielele. Un 
stăpân, care se culcă cu una din sclavele lui, nu-i decât un 
bărbat care ştie ce vrea, o soţie, care are o relaţie cu un 
sclav, îşi pierde dreptul de cetăţenie şi ajunge ea însăşi 
sclavă. Starea de fapt este aceeaşi dar, la Roma, este o mare 
deosebire.” 

„Nu pot să te contrazic”, spuse Vitellius şi se ridică de la 
biroul său. El se duse la Antonia, care-i aruncă o privire 
nesigură. De fiecare dată când se uita la el, ea îşi cobora 
imediat privirea şi se uita în pământ. Obrajii i se înroşiseră şi 
păreau să dogorească iar sânii îi urcau şi-i coborau, trădând 
respiraţia ei agitată. „Eşti o femeie frumoasă”, îi spuse 
Vitellius, „zeii au fost cât se poate de darnici cu tine.” 

Antonia răspunse fără să se uite la Vitellius: „La ce îmi 
folosesc toate darurile zeilor, dacă nimeni nu le preţuieşte.” 

„Dar oare nu ţi-am mărturisit tocmai acum admiraţia 
mea?” Antonia privi, ruşinată, în sus, şi voi să-şi pună braţele 
pe după umerii lui; dar Vitellius o apucă de încheieturile 
mâinilor, împiedicând orice încercare de apropiere. „Nu aici!”, 
spuse el cu fermitate. 

„Dar unde?”, întrebă Antonia. 

Vitellius ezită. „Pe Podul lui Mulvius?” 


„Bine!” 

„În ziua de după marşul triumful, la primul ceas al serii.” 

„La primul ceas al serii”, repetă Antonia, „trebuie să vii!” 

Vitellius îşi spuse în sinea lui: „Soţia pretorului Domitius, o 
femeie care îmi poate fi de folos!” 

x x * 

Marşul triumfal era anunțat de două luni. Un eveniment 
festiv asemănător se mai petrecuse cu patru ani în urmă. 
Atunci, Nero îl întâmpinase, la Roma, pe regele armenilor, 
Tiridates, împreună cu toată curtea acestuia şi 3000 de 
călăreţi, conducându-l prin oraş într-un mare marş triumfal. 
Vespasian, noul împărat şi părinte al patriei, putea sărbători 
un triplu triumf: el însuşi ocupase regiuni întinse din 
Palestina, fiul său Titus tocmai anunţase distrugerea 
lerusalimului, iar Domitian, băiatul lui mai mic, tocmai îi 
liniştise pe germani şi pe gali. Motive suficiente pentru ca 
Senatul roman să-i aprobe fiecăruia dintre ei propriul marş 
triumfal. Pentru popor, în sfârşit, un nou prilej să 
sărbătorească. 

Din cauză că străzile prin care ar fi urmat să treacă marele 
cortegiu triumfal nu ar fi putut să cuprindă armata de 
milioane de spectatori, împăratul deschisese teatrele şi 
arenele circurilor, în care sute de mii de oameni puteau să-şi 
găsească un loc cu o vedere bună. Cortegiul a fost plimbat 
prin teatru, ceea ce a fost cu putinţă numai după mărirea 
porţilor. 

Vitellius asistă la eveniment alături de numeroşii invitaţi de 
onoare, în teatrul lui Marcellus, pe care divinul Augustus îl 
construise cu optzeci de ani în urmă în onoarea iubitului său 
nepot şi ginere. Lângă el şedeau Plinius împreună cu sora sa 
care tocmai rămăsese văduvă, Plinia, şi fiul ei, un băiat de 
nouă ani. În preajma lor, senatori şi înalţi slujitori ai statului. 
Domnea o atmosferă de adevărată sărbătoare. 

Încă din timpul nopţii, legiunile biruitoare ocupaseră poziţii 
în faţa porţilor oraşului, lână Templul lui Isis. În zorii zilei, 
Vespasia, împreună cu cei doi fii ai săi, fiecare cu cununa de 
lauri pe cap şi înveşmântaţi în purpură triumfală, sosiseră la 


hala cu coloane a Octaviei. La o tribună luaseră loc senatorii 
iar trei jilţuri din fildeş strălucitor îi aşteptau pe eroi. 

Abia se aşezaseră cei trei, când, din toate părţile, dădură 
buzna legionarii, îi înconjurară pe comandanții lor într-o larmă 
asurzitoare. Şi trupele erau îmbrăcate festiv şi fiecare soldat 
purta de asemenea câte o cunună de lauri. Împăratul reuşi 
numai cu mare greutate să-şi liniştească soldaţii; pe urmă, 
Vespasia, Titus şi Domitian rostiră împreună o rugăciune prin 
care le mulţumeau lui Marte şi lui Jupiter pentru biruinţele lor. 

In acest timp, soldaţii alcătuiau formaţia pentru cortegiul 
triumfal. Ei trăgeau care încărcate din abundență şi 
împodobite din belşug, animale, până şi corăbii pe roţi 
fuseseră introduse în paradă, toate, luate ca pradă din 
campaniile victorioase. Tobele mari începură să sune în ritm, 
trâmbiţele dădură comanda: marşul triumfal se puse în 
mişcare. Ţinta lui era Templul lui Jupiter Capitolinus. 

Aplauzele explodară, pur şi simplu, atunci când cortegiul 
ajunse la Teatrul lui Marcellus. În tribune, o mare de flori şi 
baticuri colorate îi întâmpină pe legionarii care făceau cu 
mâna. „Ai putea crede”, se bucură Plinius, „că ei şi-au obţinut 
victoriile fără să fi fost nevoiţi să lupte, când, de fapt, după 
cum ştiu foarte bine din propria-mi experienţă, luptele din 
ludeea au făcut o mulţime de victime.” 

Vitellius aprobă din cap: „La ceasului triumfului, toate astea 
sunt date uitării. De câte ori nu mi-am spus eu, în timpul unei 
lupte, dacă termini lupta asta în viaţă, gata, ai terminat, te 
retragi; după aceea, însă, au urmat aplauzele, arena începea 
să vuiască, tu te simţi tot mai mare şi mai mare, absorbi 
ovaţiile în tine ca pe un aer plin de parfumul florilor - şi tot ce 
hotărâseşi este dat uitării.” 

„Unchiule, ce poartă soldaţii pe umeri”, vru să ştie Plinius 
cel mic şi arătă spre legăturile cu care treceau prin faţa lor 
legionarii. „Sunt ţesături preţioase din cele mai rare soiuri de 
purpură”, îi răspunse unchiul, „haine ţesute din astfel de stofe 
poartă doar regii şi împărații.” 

Soldaţii care urmară ridicau în braţe vase din aur şi argint 
şi obiecte decorative din fildeş, încrustate cu pietre preţioase. 
Pe bare asemănătoare celor ale lecticilor, erau purtate 


statuile uriaşe reprezentând zeități străine. Cu uimire fură 
întâmpinate acele care alegorice reprezentând, pe mai multe 
etaje, scene de război în tablouri vivante: duşmani care se 
prăbuşeau, loviți de moarte, de suliţele romane. Soldaţi iudei 
care încercau să fugă dar erau luaţi prizonieri. Ziduri de cetăţi 
care se prăbuşeau sub loviturile de berbece ale romanilor. 
Romani care se căţărau pe zidurile oraşului şi produceau o 
adevărată baie de sânge. Temple barbare care erau 
incendiate cu ajutorul făcliilor. lar în urma fiecărui car veneau 
fie romanii învingători, fie prizonierii barbari. 

„la uitaţi-vă”, se entuziasmă Plinius, „acelea sunt prăzi din 
templul lerusalimului, pe care l-a distrus Titus”. Masa din aur 
masiv cântărea cu siguranţă câţiva talanţi. lar sfeşniucul de 
aur avea forma unei coloane, din care se iveau ramuri mai 
subţiri, asemenea unui trident. Pe el pot fi puse şapte 
lumânări. La evrei, cifra şapte e considerată a fi sacră.” 

Şapte sute de prizonieri, ce jucau rolul de duşmani care se 
distingeau fie printr-o statură ieşită din comun, fie prin 
frumuseţe, alcătuiau avangarda învingătorilor. Veşmintele viu 
colorate şi scumpe le ascundeau rănile şi locurile mânjite de 
sânge. lar Plinius facu următoarea remarcă: „Orice s-ar 
spune, e un tip isteţ, Vespasian ăsta, el nu ne arată decât 
sclavii cei mai vânjoşi şi femeile cele mai frumoase; asta, 
pentru că romanii să creadă că aceştia sunt sclavii cei mai 
buni din tot imperiul. Ceea ce va influenţa fără doar şi poate 
preţul lor, căci banii de pe sclavi intră în vistieria 
împăratului.” 

„Ce păr negru, minunat de frumos, au sclavele alea”, spuse 
Plinia cu încântare, „şi ce drept merg ele. Nu cred că lui 
Vespasian o să-i fie prea greu să-şi găsească clienţi pentru 
ele.” 

„Cu siguranţă nu”, răspunse fratele ei, „Vietellius, tu ce 
părere ai?” 

Acesta fixa cu o privire pătrunzătaore cortegiul sclavilor 
evrei iar gândurile lui se întoarseră cu două decenii în urmă, 
atunci când el se îndrăgostise de o tânără evreică asemenea 
celor pe care le vedea trecând acum pe sub ochii lui. Câte nu 
se întâmplaseră de atunci. Amărâtul de cârpaci de cazane 


ajunsese să fie unul dintre romanii cei mai de vază. Tinerelul 
timid devenise un bărbat sigur pe el, sărăntocul - un Cressus. 
Ceea ce câştiga el atunci într-un an întreg, acum nu i-ar fi 
ajuns nici măcar pentru nevoile unei singure zile. Tempora 
mutantur - astfel se schimbă timpurile! 

Oare cum ar mai arăta, astăzi, Rebecca? Poate aşa ca 
femeia aceea micuță cu mersul ei plin de graţie. Poate că, 
acum, ea nici măcar nu i-ar mai plăcea, poate că între timp 
nu se schimbase numai felul în care arăta ea, ci şi caracterul 
ei, poate că, acum, fiinţa odinioară atât de atrăgătoare îşi 
făcea acum drum prin viaţă ca prostituată, care se lăsa acum 
pipăită de plebei libidinoşi făcându-şi apoi meseria pentru 
care era plătită? Putea el să ştie dacă Rebecca mai trăia? 
Singură, neavând niciun fel de sprijin într-o ţară străină 
pentru ea, fusese nevoită să-şi clădească o existenţă nouă. 
Probabil că ea se măritase cu primul bărbat întâlnit în cale - 
ce altceva îi rămânea de făcut. Poate că avea deja un cârd de 
copii cu ochii la fel de negri şi cu părul lung şi negru. O, 
Rebecca... 

„la te uită, Vitellius!” Plinius îl trase de mânecă pe vecinul 
său. „Aceştia sunt eroii noştri.” 

Intr-un un car de luptă cu două roţi, tras de patru armăsari 
înhămaţi unul lângă altul, se apropiau cei trei mari biruitori. 
Vespasian, împăratul, stătea în mijloc şi mâna, cu braţele lui 
puternice bidiviii speriaţi de uralele publicului. În dreapta lui, 
Titus, cuceritorul lerusalimul, saluta masele cu braţele 
ridicate. Domitian, care abia de împlinise douăzeci de ani şi 
era, aşadar, cu doisprezece ani mai tânăr decât fratele său, 
făcea bezele spre publicul care-i răspundea cu chiote isterice. 

„Ave, Vespasian!” - „Ave, Titus!” - „Ave, Domitian!” erau 
strigătele de salut care răsunau din zeci de mii de piepturi. În 
spatele fiecăruia dintre imperatori stătea câte un sclav care 
ţinea cununa de lauri ridicată deasupra capului stăpânului 
său. Din timp în timp, sclavii le strigau celor trei comandanţi 
în urechi, în momentele de maxim triumf, două cuvinte: 
„Memento mori! - Ţine minte că eşti muritor!” 

Cât de mult fuseseră nevoiţi romanii să aştepte acest 
moment de triumf! Acum, fiecare dintre ei se simţea 


învingător, cuceritor, stăpân al lumii. Erau uitate toate 
disputele şi conflictele din jurul nefericiţilor predecesori pe 
tronul imperiului, uitaţi erau crudul Galba, zgârcitul de Otho şi 
mâncăul de Vitellius, uitat era anul haotic care trecuse, în 
care se succedaseră nu mai puţin de patru împărați, uitate 
erau şi acţiunile de epurare întreprinse de fiecare dintre 
aceştia în rândurile adepților predecesorului lor. Roma, aşa se 
părea, se îndrepta spre un viitor nou, spre un viitor mai bun. 

Marşul triumfal se încheie cu o entuziastă serbare populară. 
Oamenii dansau pe străzi. Vinul se împărțea gratuit, la fel şi 
diverse produse de panificaţie, boii erau fripţi la proţap; şi 
fiecare avea voie să se înfrupte din belşug. Plinius şi Vitellius 
nu reuşiră să se desprindă din mulţimea de romani care 
jubilau şi dansau de jur împrejur. lar bucuria cu care 
sărbătoreau oamenii îi cuprinse şi pe ei, şi începură să chiuie 
şi să danseze şi să cânte şi o ţinură aşa până când începu să 
se însereze. „Ave ţie, Caesar!” - „Ave ţie, Titus!” 

Pentru Plinius era totodată şi serbarea de bun rămas de la 
Roma căci îl aştepta o nouă misiune, trebuia să plece în sudul 
Galiei, ca procurator. 

„Când porneşti la drum?”, îl întrebă Vitellius la despărţire. 

„Poimâine, când se crapă de ziuă. Au început deja să 
încarce carele. O să facem cinci zile pe drum.” După care, cei 
doi îşi  strânseră antebraţele şi-şi luară rămas-bun. 
Intorcându-se către Plinia, Vitellius mai spuse: „Dacă s-ar 
întâmpla ca tu sau băiatul tău să aveţi nevoie de ajutorul 
meu, află că îţi stau oricând la dispoziţie.” 

x kx * 

Târgul de sclavi din Forum Boarium îl atrăgea pe Vitellius 
cu o putere de neînțeles. Cu toate că existau cu sutele de mii, 
sclavii erau, la Roma, o marfă neîndestulătoare. Ei erau 
vânduți mai cu seamă pe sub mână. Tocmai de aceea, în 
prima zi după marşul triumfal, mii de romani cu stare se 
înghesuiră la târgul de vite, ca să achiziţioneze fie un băiat 
drăguţ, fie o fată cu pielea întunecată, dintre aceia pe care-i 
văzuseră cu o zi înainte în cortegiul triumfal. 

Înlănţuiţi, câte doisprezece, unii de alţii, ei stăteau 
asemenea vitelor mânate la tăiere, cu chipuri obosite, fără 


urmă de speranţă, în tribunele amenajate anume pe treptele 
halelor, în faţa intrării în templul zeiţei Ceres. Acum, când nu 
mai aveau pe ei veşmintele viu colorate şi fastuoase din ziua 
precedentă, ei păreau mult mai puţin frumoşi şi exotici. 
Strigătele vânzătorilor abia dacă se deosebeau de acelea care 
se auzeau în zilele obişnuite de târg, în care se vindeau vite 
bune de tăiere. „Romani, apropiaţi-vă! Priviţi carnea asta 
musculoasă, picioarele astea puternice. Sunt mulţi ani de 
când nu aţi mai avut ocazia să cumpăraţi aşa ceva. Două mii 
cinci sute de sesterţi pentru sclavul acesta frumos din 
îndepărtata ludee!” 

„Dar ştie să vorbească pe limba noastră?”, întrebă cineva 
din mulţime. Dar cel întrebat îi răspunse: „De unde ar putea 
să ştie? La urma urmelor, când era prunc, nimeni nu i-a spus 
că va ajunge într-o bună zi să presteze servicii de sclav la 
Roma.” Romanii se scuturară de râs. 

„Dar ce spuneţi de fetiţa asta plină de nuri?”, continuă 
vânzătorul şi împinse în faţă o fetişcană, aproape că era încă 
un copil. Fata se trase furioasă înapoi şi-l lovi pe precupeţul 
roman peste obraz. Acesta o lovi cu biciul peste picioarele 
goale. Un țipăt reprimat cu mare efort, iar din ochii ei licărea 
un amestec de furie şi ură. „Vedeţi bine”, glumi vânzătorul de 
sclavi, „este încă un animal sălbatic care mai are nevoie să 
fie îmblânzit. În schimb, pe chestia asta, mai târziu are să vă 
mănânce din palmă!” 


„Două mii de sesterţi!” - „Două mii cinci sute!” - „Eu ofer 
trei mii!” Romanii continuau să liciteze, fiecare din ei o voia 
pe fată. „Bărbaţi!”, continuă vânzătorul să  biciuiască 


dispoziţia cumpărătorilor, „de fapt, ea valorează încă mult 
mai mult fiindcă este încă fecioară, şi unde mai există aşa 
ceva la Roma!” Şi, spunând asta, el îi smulse scurtul veşmânt 
de pe trup. Dar, în loc să-şi acopere goliciunea cu mâinile, 
sclava făcu o mişcare lipsită de echivoc din şolduri şi-l scuipă 
în plină faţă pe un privitor care chiuia - ceea ce avu darul să-i 
mai mărească preţul cu cinci sute de sesterţi. Până la urmă, 
secretarul unui roman bine îmbrăcat plăti patru mii de 
sesterţi şi fata fu dusă de acolo. 


„Dacă îmi dai voie să-ţi dau un sfat, niciunul din ăştia nu e 
făcut pentru muncă!” Vitellius se întoarse. Bărbatul mărunt 
de statură, cu privirea vioaie şi aspect de grec îşi ţinu mâna 
în dreptul gurii şi spuse în şoaptă: „Sclavii buni de muncă au 
fost deja plasați pe sub mână. Ceea ce se oferă aici - ăştia 
nu-s buni decât pentru reprezentare sau pentru pat”. 

„Dar tu de unde ştii?”, întrebă Vitellius, uimit. 

„Eu sunt Eumarus, atreprenorul de construcţii. Cine crezi tu 
că-mi construieşte amfiteatrul?” Vitellius se uită întrebător la 
străin. „Numai evrei pe care Titus i-a adus ca pradă de război, 
mai sunt şi câţiva creştini pe care împăratul mi i-a pus la 
dispoziţie, dar încolo - numai evrei. Ăştia care sunt vânduți 
aici - or fi ei arătoşi, dar de muncă nu-s buni deloc. 

„Eu sunt Vitellius”, se prezentă gladiatorul; dar Eumarus îl 
întrerupse îndată: „Crezi că nu te-am recunoscut? Tocmai 
fiindcă eşti Vitellius am ţinut să-ţi dau un sfat. Împăratul are 
nevoie de fiecare sclav capabil de muncă, dacă vrea să mai 
apuce darea în funcţiune a amfiteatrului.” 

In vreme ce încercau să-şi croiască drum prin mulţime, 
Vitellius cerceta fiecare sclavă cu interes. „Teatrul tău 
promite să devină cel mai frumos şi mai încăpător din întregul 
imperiu”, îi spuse el, vădit plictisit, lui Eumarus. 

„Asta sper şi eu”, îi răspunse acesta, „şi tocmai de aceea 
am nevoie de fiecare sclav disponibil. Împăratul m-a asigurat 
că o să am la dispoziţie douăzeci de mii. Deocamdată trebuie 
să mă descurc cu douăsprezece mii. la te uită la asta de 
colo!” El arătă spre o sclavă cu pielea întunecată într-o rochie 
zdrenţuită de pânză. Ochii ei obosiţi şi părul nepieptănat nu 
puteau să ascundă faptul că era o femeie din cale afară de 
frumoasă. „Cum te numeşti?”, întrebă Eumarus într-o doară, 
fără să aştepte vreun răspuns. Cu atât mai uimit fu el atunci 
când frumoase spuse: „Mă numesc ludit.” 

„Si vorbeşti limba noastră?”, întrebă Vitellius. 

„Sigur că da”, spuse sclava, „cei mai mulţi dintre noi 
vorbesc limba voastră, dar susţin că nu o vorbesc din ură faţă 
de destinul lor.” 

„ŞI tu nu-ţi blestemi destinul?” 


„La ce mi-ar folosi? Şi mai rău decât la mine acasă, în 
ludeea, nu are cum să-mi meargă aici.” 

„Dar ia spune-mi”, se intersă Vitellius, există printre sclave 
şi vreuna numită Rebecca?” 

Asta o făcu pe frumoasă să râdă. „Stăpâne, există sute 
care poartă numele ăsta; este unul dintre cele mai des 
înâlnite în ţara noastră.” 

Vitellius dădu din cap. „Fie ca zeii să te aibă în grijă.” 

„Există unul singur”, protestă sclava. lar Eumarsu râse: 
„Sub Nero, afirmaţia asta ar fi putut să te coste chiar viaţa.” 
Şi, întorcându-se către Vitellius, el spuse: „Dacă vrei, am să-ţi 
arăt amfiteatrul.” Vitellius era entuziasmat. 

În depresiunea dintre Esquilin şi Palatin, la o aruncătură de 
băţ de Ludus magnus, construcţia gigantică începea deja să 
se ridice spre cer. Trecând pe lângă templul lui Venus şi al 
Romei, Eumarus şi Vitellius ajunseră la colosul aurit pe care 
Nero îl ridicase la intrarea în palatul său. Acesta era îmbrăcat 
în schele şi, la o înălţime ameţitoare, doi sculptori îi prelucrau 
capul cu dalta şi ciocanul. 

„Pe Jupiter, de ce îl lovesc oamenii aceia pe Zeul Soarelui în 
plină faţă?” 

Eumarus surâse hâtru: „Ei bine, ştii că Nero a vrut ca Zeul 
Soarelui să poarte trăsăturile lui. Asta îl deranjează pe 
Vesapasian. El vrea ca Zeul Soarelui să-i semene lui.” 
Amândoi izbucniră în râs. 

Încă de departe se auzea ciocănitul miilor de pietrari, 
trosnetul uriaşelor grinzi folosite drept pârghii, ordinele 
brutale ale supraveghetorilor de sclavi. O coadă aparent 
nesfârşită alcătuită din o mie de care trase de boi se mişca în 
continuu de la primii zori ai zilei până la lăsarea înserării între 
Tibru şi centrul oraşului transportând preţiosul travertin, care 
se găsea în acea zonă. Cărămizile şi tuful veneau din 
Campania, marmura din Luni. Lui Vitellius i-ar fi plăcut să 
finanţeze proiectul, dar concurenţa i-l suflase. 

Trecând pe lângă sclavi uzi de sudoare, care trăgeau, pe 
role, blocuri uriaşe de piatră, Eumarus şi Vitellius ajunseră în 
acea parte a şantierului care dădea spre şcoala de gladiatori. 
Din locul acesta aveau cea mai bună perspectivă. Şapte 


cercuri concentrice din stâlpi alcătuia schelăria de bază a 
teatrului oval, acestea urmând să suţină arena şi rândurile de 
bănci ale tribunelor. Ceea ce îl uimi însă pe Vitellius fu arena 
propriu-zisă: ea cobora cu două etaje mai jos. 

„După cum vezi, teatrul este complet liber”, îi explică 
Eumarus, „dar undeva trebuie să amplasez cuştile pentru 
animalele sălbatice, încăperile pentru gladiatori şi magaziile 
pentru echipament. Aşa că m-am gândit să le duc sub arenă. 
In sine, aceasta nu este o problemă deosebită. Cea ce face ca 
această construcţie să fie complicată este doar faptul că 
împăratul vrea ca arena să poată fi umplută cu apă pentru 
bătălii navale. Astfel că pe nivelele subterane a trebuit să 
construiesc o vană etanşă din marmură, lungă de şaptezeci şi 
nouă de metri şi lată de patruzeci şi şase.” 

„Eşti un geniu, Eumarus!”, exclamă Vitellius cuprins de 
admiraţie. 

„Nu te pripi cu aprecierile”, glumi meşterul constructor, 
„atunci când primii lei or să se înece încă înainte de luptă, n- 
ai să mai gândeşti aşa despre mine.” 

„Şi câţi spectatori urmează să cuprindă amfiteatrul?”, vru 
să ştie Vitellius. 

„Conform instrucţiunilor date de împărat, mai mulţi decât 
teatrul lui Marcellus şi mai puţini decât Circus maximus. După 
socotelile mele, el va putea cuprinde în jur de 50.000 de 
oameni. Acolo” - Eumarus arătă spre sud-est - „se 
construieşte loja împăratului, cu intrare separată şi două 
saloane aflate în spate. Pe partea cealaltă, pluvinariile, lojele 
de onoare. Fiecare rând are, spre exterior, optzeci de arcuri 
de cerc şi între ele poţi să numeri câte optzei de semi- 
coloane. La nivelul de dedesubt vei putea recunoaşte, printre 
altele, coloane dorice, deasupra vor fi coloane ionice iar la cel 
de-al treilea nivel, coloane corintice. lar între coloane şi 
arcurile de cerc urmează să fie amplasate statui ale 
învingătorilor.” 

„Ce operă de artă”, spuse Vitellius cuprins de entuziasm, 
„ce bucurie trebuie să fie să lupţi şi să învingi în teatrul 
acesta!” 


„Tu - tu nu mai lupţi, nu-i aşa?”, se interesă, prudent, 
Eumarus şi adăugă, plin de respect: „De altfel, la ce bun să 
mai lupţi!” 

Asta îl supără pe Vitellius. „Vrei să spui, că nu mai am 
nevoie să lupt. Asta vrei să spui?” Eumarus nu spuse nimic. 
„Crede-mă”, continuă Vitellius, „am să lupt din nou. Vreau să 
ies în arena teatrului tău iar statuia mea să se afle acolo 
pentru ca, încă o mie de ani de aici înainte oamenii să se 
oprească în dreptul ei şi să-şi aducă aminte de Vitellius, 
gladiatorul - presupunând că Roma încă va exista atunci.” 

„Dacă Roma dispare, o să dispară lumea întreagă”, spuse 
Eumarus, „dar lumea aceasta a rezistat la furtuni şi 
cutremure, le-a rezistat lui Hanibal şi Caligula, ea nu o să 
dispară cât timp va dăinui acest teatru.” 

Vitellius se aşeză pe un bloc de piatră privindu-i pe sclavii 
care trasportau blocurile de travertin cu ajutorul pârghiilor, al 
rolelor şi al funiilor. Supraveghetorii pocneau din bice şi se 
întreceau în comenzi rostite cu glas tunător. Eumarus intui 
gândurile lui Vitellius şi spuse: „Nu trebuie să-ţi pară rău 
pentru ei. Sunt obişnuiţi cu munca. Patria lor e săracă şi 
neroditoare iar roadele pământului ei le obţin cu foarte multă 
trudă. lar noi nu am fost niciodată sclavi. Atunci când, cu mai 
mult de o mie de ani în urmă, strămoşii lor munceau în slujba 
faraonului egiptean, ei au ridicat minuni ale lumii care şi 
astăzi încă ne mai uimesc. Acum, ei sunt aici ca să ridice 
pentru Roma o nouă minune a lumii.” 

La auzul acestor cuvinte, gladiatorul văzu tribunele 
crescând spre cer, umplându-se cu spectatori îmbrăcaţi în 
haine de sărbătoare şi auzi din zeci de mii de piepturi 
strigătele de îmbărbătare: „Vitellius! Vitellius!” şi se văzu 
dintr-o dată faţă în faţă cu adversarii săi, care se repezeau 
asupra lui cu tridente şi săbii. Dar el evita toate atacurile, le 
eschiva cu mişcări iscusite de răsucire şi trecea la rândul lui 
la atac. Vitellius îşi rotea plasa pe deasupra capului, arunca 
tridentul, adversarul se prăbuşea; asupra celui de-al doilea se 
repezea cu sabia, şi-o împlânta în trupul lui, după care se 
repezea la celălalt cu pumnii goi, îl lovea în bărbie şi-şi 
trimitea adversarul în nisip. O durere ascuţită îl aduse înapoi 


în realitate. Vitellius lovea cu pumnii într-un bloc masiv de 
piatră. „Am să lupt din nou! Am să lupt din nou!” 
x kx * 

Erau concurenţi înverşunaţi, dar, atunci când era vorba să-l 
pună la punct pe cel mai mare rival al lor, ei se strângeau la 
un loc şi se înțelegeau ca fraţii. Ei aleseseră cârciuma de 
lângă farul din Ostia deoarece credeau că aici nu-i recunoaşte 
nimeni. Acolo, îşi făceau curaj, cu limbile dezlegate de vinul 
greu de Falerno, să-l înveţe minte pe Vitellius, pe începătorul 
ăsta. 

„Dacă nu acţionăm”, fu de părere Pedanius, cel de-al doilea 
bancher al Romei ca importanță, după Vitellius, „atunci 
gladiatorul ăsta o să ne sufle afacerea cu flota de cereale şi 
nouă nu ne mai rămâne decât să finanţăm creditele mărunte 
ale tuturor pârliţilor din Transtiberim.” 

Valerius, un bărbat mai în vârstă cu ochi mici şi vicleni, 
împungea aerul cu arătătorul de la mâna dreaptă: „Şi totuşi, 
tocmai afacerile financiare mărunte fac treaba cea mai mare. 
Trebuie să ai grijă ca dobânzile să fie plătite punctual, să 
asiguri amortismentul - indiferent dacă cineva îţi datorează o 
mie de sesterţi sau un milion. Vă spun eu, dacă de data asta 
rămânem cu buzele umflate, atunci...” 

„Vom finanța acest proiect aşa cum am finanţat şi 
amfiteatrul”, îl întrerupse cel de-al treilea bancher. „Fiecare 
dintre noi face afaceri de o viaţă întreagă, chiar trebuie să 
capitulăm acum în faţa unui gladiator? Se prea poate ca 
averea lui să fie mai mare decâte toate ale noastre la un loc, 
dar Vitellius are un singur cap, noi avem trei.” 

„Bine vorbit, Metilius!” Pedanius lovi cu pumnul în masă, 
cât pe aci să răstoarne cupele cu vin. O curvă din port, care 
stătuse la pândă până atunci, consideră că acum era 
momentul potrivit să-şi ofere serviciile. Pentru doi aşi, era 
dispusă să o facă şi sub masă. Cei trei izbucniră în râs şi o 
împinseră la o parte. „Lasă-ne-n pace”, spuse Pedanius 
râzând în urma ei, „avem treburi mai importante de rezolvat.” 
Şi, întorcându-se spre însoţitorul său, spuse: „Vremurile sunt 
grele, şi asta e bine pentru noi. Impăratul e un sărântoc, el 
trăieşte în mare parte pe datorie. Nevoia l-a făcut deja să 


dubleze tributurile plătite de provincii, ceea ce, mai devreme 
sau mai târziu, va duce din nou la răscoale. Mai nou, ela 
intrat chiar şi în afaceri: cumpără, prin provincii, stofe şi 
veselă en gros şi le revinde cu un câştig de sută la sută, 
comercianților romani cu amănuntul. Până şi slujbele de stat 
le-a scos la vânzare, ba există chiar şi inşi care, acuzaţi nu de 
mult de delicte capitale, acum umblă liberi fiindcă şi-au 
cumpărat achitarea.” 

„Bucuraţi-vă că lucruile stau aşa şi nu altfel”, spuse 
bătrânul Valerius, „se spune că Tiberius ar avea aproape trei 
milioane de sesterţi puşi de-o parte prin vistieriile lui, ăla n-a 
avut nevoie să împrumute de la niciun bancher; nu, 
Vespasian ăsta nu poate decât să ne convină. Vespasian e 
lihnit după bani, aşa cum era divinul Caesar după femei. Mai 
nou, în teatrul lui Marcellus şi-a făcut apariţia un actor 
purtând o mască cu chipul împăratului şi i-a întrebat pe 
procuratori cât ar costa înmormântarea sa şi cortegiul 
funerar. Aceştia au răspuns: zece milioane de sesterţi! Atunci, 
el a exclamat: 'Daţi-mi mie o sută de mii de sesterţi şi 
aruncaţi-mi cadavrul în Tibru!” 

Cei trei se băteau cu palmele peste şolduri de încântare. 
„Nu se poate să nu reuşim să-l debarcăm pe gladiatorul 
ăsta”, spuse Metilius cu toată seriozitatea. „Până acum, toate 
proiectele de finanţare ale statului i-au revenit lui Vitellius. El 
îi mituieşte pe cei mai importanţi dintre funcţionari plătindu- 
le, practic, un al doilea salariu; în plus, dobânzile pe care le 
cere el se află tot mereu cu o jumătate de procent sub ale 
noastre, ceea ce a făcut până acum ca el să aibă câştig de 
cauză. Acum, cu amfiteatrul, a fost prima oară când am reuşit 
să i-o luăm înainte. Dacă vrem acum să mai punem mâna pe 
un proiect de mare amploare, cum e construirea unei flote 
pentru cereale, trebuie să plătim o mită mai mare şi să cerem 
dobânzi mai mici decât gladiatorul. Pentru asta este nevoie să 
cunoaştem numele acelora pe care Vitellius îi mituieşte cu 
regularitate.” 

Valerius suspină adânc. „E limpede că acesta este singurul 
drum spre succes. Numai că nu văd nicio posibilitate să 
punem mâna pe lista cu nume. La urma urmelor, nu avem 


cum să le plătim câte un al doilea salariu tutror funcţionarilor 
din Roma.” 

„Haideţi”, spuse Pedanius, „să presupunem pentru început 
că am cunoaşte numele...” 

„Dar cum s-ar putea una ca asta?”, întrebă Pedanius uimit. 
„Ei bine”, spuse Metilius vizibil încântat, „există unele 
posibilităţi.” 

„Atunci”, spuse Valerius, „le-am oferi respectivilor cu 
jumătate mai mult, în loc de o mie, o mie cinci sute de 
sesterţi; puteţi să fiţi siguri că ar trece cu toţii de partea 
noastră.” 

„În orice caz”, continuă Metilius, „nu ajunge numai să 
finanţăm proiectul împreună, dar şi efortul financiar pentru 
obţinerea informaţiilor şi pentru mită trebuie să-l împărţim la 
trei. Şi în ceea ce priveşte obţinerea informaţiilor, eu am şi 
investit ceva în direcţia asta. În orice caz, niciunul din noi nu 
ar putea produce de unul singur mijloacele financiare 
necesare, nici măcar tu, Pedanius; împreună, însă, avem 
toate şansele să punem mâna pe o afacere care va face 
posibil ca, pe viitor, să renunţăm la creditele mărunte. 
Vitellius trebuie să vadă că are de-a face cu oameni de 
specialitate. Sunt deja cunoscute nişte cifre mai exacte?” 

Pedanius le povesti că, nu cu mult timp în urmă, se 
întâlnise la terme cu comandantul flotei din Misenum iar 
acela vorbise de şaiezci până la optzeci de nave de transport. 
Fiecare dintre aceste oneraria trebuia să aibă o capacitate de 
50.000 de talanţi şi o lungime de 120 de coate. În legătură cu 
costurile, însă, nu reuşise să obţină niciun fel de informaţii. 

Valeius luă o înghiţitură mare, îşi puse cupa pe masă şi 
spuse: „Nu că ar trebui să mă privească pe mine problema 
asta, dar oare nu-şi asumă împăratul risc mare, dacă pune să 
se construiască nave atât de mari pentru cereale? La urma 
urmelor, este cunoscut faptul că numai trei din patru corăbii 
care navighează spre Egipt se mai şi întorc. 

„Nu”, răspunse Pedanius, „nu cred asta. O corabie mare 
este mai puţin expusă talazurilor mării decât o coajă de nucă 
pe care valurile o pot răsturna mult mai uşor. Şi pe urmă, 
corăbiile mari fac mai puţine transporturi decât corăbiile mici, 


mai numeroase, şi transportă aceeaşi cantitate de cereale. 
Consumul de cereale al oraşului nostre se situează în prezent 
la douăzeci de milioane de talanţi pe an. Şaptesprezece 
milioane sunt aduse din provinciile de peste mări. Asta 
înseamnă că optzeci de oneraria, câte sunt prevăzute a fi 
construite acum, au nevoie, în medie, de numai cinci curse pe 
an. Şi în felul acesta riscul este cu siguranţă mai mic decât în 
cazul velierelor mici, care călătoresc într-una pe Mediterană.” 

Ceilalţi doi fură de acord cu el. Metilius promise să facă rost 
de lista funcţionarilor mituiţi de Vitellius, dar cei doi tovarăşi 
ai lui erau sceptici. Au stabilit ca, la idele lunii următoare, să 
se întâlnească în acelaşi loc pentru a lua hotărâri concrete. 

„Hei, curvo”, strigă Pedanius spre colţul întunecat al 
cârciumii, vino şi arată-ne ce poţi!” 

x kx * 

Cât de mult se schimbase ea! La el în birou se prezentase 
femeia cumsecade a unui pretor iar acum, în faţa lui Vitellius, 
se afla o femeie senzuală care nu se zgârcea deloc să-şi arate 
farmecele. Antonia purta o rochiță subţire, de culoarea 
lavandei, care era strânsă în jurul taliei de un lanţ de aur. Şi, 
la cea mai mică mişcare, decolteul adânc lăsa să i se vadă 
sânii goi. 

„Era cât pe aci să nu te recunosc”, se scuză Vitellius care, 
aşa cum se cuvenea unui bărbat cu stare, venise într-o 
trăsură trasă de cai. 

Antonia surâse. „Mă pricep să stârnesc un bărbat, chiar 
dacă până acum lucrul asta nu prea mi-a reuşit cu soţul 
meu.” Ea le facu semn să se îndepărteze sclavilor care 
stăteau cu lectica ei puţin mai la o parte. „Nădăjduiesc”, 
întrebă ea, „că nu ai nimic împotrivă dacă mă urc la tine-n 
trăsură?” 

Vitellius dădu din cap şi o întrebă: „Vii des prin partea asta 
a oraşului?” 

„Nu. Jur pe mâna mea dreaptă”, răspunse Antonia, „dar, 
pentru oamenii în căutare de aventuri, acesta pare să fie locul 
potrivit.” 

„Aşadar, eşti în căutare de aventuri”, repetă Vitellius şi 
privi spre agitația din jur. Cu mai mult de douăzeci de ani în 


urmă, Podul lui Mulvius fusese locul unde pusese piciorul 
pentru prima oară pe pământul Romei. Viaţa colcotitoare care 
pulsa aici îl şocase atunci pe cârpaciul de cazane din Bononia. 
Aici începuse totul. Şi pe partea cealaltă, iată-l, mai stătea şi 
acum Cesonius; nu mai avea niciun fir de păr pe cap, dar tot 
mai arunca priviri pofticioase spre băieţeii care treceau pe 
acolo. 

„Ce înseamnă aventură”, spuse Antonia, şi se aşeză lângă 
Vitellius, nu înainte de a profita de ocazia de a-i oferi 
gladiatorului o imagine a sânilor ei goi, „cu toate că, pentru 
început, m-aş mulţumi fără doar şi poate şi cu o simplă 
aventură.” 

Poate că, dacă Antonia nu s-ar fi aflat deja lângă el în 
trăsură, Vitellius le-ar fi dat bice cailor şi ar fi luat-o din loc. 
Acum, însă, nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să 
aştepte. Într-un fel, femeia aceasta îi aducea aminte de 
Messalina, cu care se întâlnise exact în acelaşi loc. Şi ce 
deznodământ primejdios avusese aventura aceea! Acum, 
însă, el se hotărî să gonească aceste gânduri. Antonia nu era 
Messalina, şi nevasta unui pretor nu era nevasta împăratului. 
Messalina voia să se distreze cu el iar el, acum, voia să se 
folosească de Antonia pentru afacerile sale. O legătură cu 
nevasta pretorului printre ale cărei atribuţii se număra şi 
supravegherea vistierei statului era un avantaj inestimabil 
pentru un bancher. Aşadar, el se hotări să vadă cum aveau să 
meargă lucrurile. 

Era evident că purtările provocatoare ale prostituatelor din 
lumea bună o stânjeniseră pe Antonia. Cum îşi ridicau ele 
rochiile, cum îşi ofereau ele sânii, cu vorbe lipsite de orice 
decenţă. Până şi băieţeii care ţopăiau de la un bărbat la altul, 
oferindu-le serviciile, erau prea mult pentru ochii nevestei 
unui pretor. 

„Ce-ar fi să mergem în grădinile lui Lucullus”, propuse 
Vitellius acum, „acolo avem mult mai multă linişte”, şi 
întoarse trăsura. 

Ultima bucată de drum o parcurseră pe jos. lazurile cu peşti 
erau aşternute de plantaţii de pomi fructiferi şi cuşti cu 
animale iar între ele, pavilioanele răcoroase te invitau la 


odihnă - un peisaj artificial conceput cu multă fantezie, la 
marginea deşertului de piatră care e Roma. „Un om demn de 
toată admiraţia, acest Lucullus”, comentă Vitellius în timp ce 
se plimbau, „de obicei, marii comandanţi şi politicieni nu prea 
au simţ pentru cele romantice. Lucullus a fost marea 
excepţie; el a murit cu mintea rătăcită.” 

Antonia nu spuse nimic. Ea se apropaise atât de tare de 
însoţitorul ei, încât acesta ajunsese să-i simtă căldura 
trupului. „S-ar părea că nu e tocmai uşor să fii căsătoriă cu un 
pretor”, spuse el, cu speranţa de a primi un răspuns, dar 
Antonia nu reacţionă. „El personal este păzit în permanenţă 
de doi lictori, iar pe soţia lui nici măcar nu ajungi să o 
cunoşti.” 

Antonia se opri şi-şi puse braţele pe după gâtul lui Vitellius: 
„Ce n-aş da pentru un gladiator ca tine!” Spunând asta, ea Îi 
căuta gura cu limba. Vitellius, care se temea că ar putea fi 
văzuţi împreună, o trase într-unul din numeroasele pavilioane 
în formă de scoică. Abia se aşezaseră pe o bancă de marmură 
în răcoarea interiorului de grotă, că Antonia începu să se 
dezbrace, încet, de veşmintele ei parfumate iar Vitellius 
vedea acum în faţa ochilor ceea ce până atunci doar simţise. 
Ce sâni superbi, cu moliciuni de piersică, tresăltau cu fiecare 
mişcare a corpului ei trandafiriu, iar în locul din care porneau 
picioarele ei lungi licăreau, sub puful delicat al părului pubian, 
labiile ei trandafirii. 

„la-mă”, îl rugă Antonia fierbinte şi-şi desfăcu picioarele, iar 
atunci când observă ezitarea gladiatorului ea spuse, gâfâind 
uşor: „Sunt ani de când nu am mai simţit un bărbat în mine, 
sunt ani de când soţul meu nu-mi mai arată niciun pic de 
interes, ia-mă!” Ea îşi băgă mâna tremurândă sub tunica lui şi 
începu să-i mângâie mădularul. Vitellius închise ochii, 
savurând din plin mângâierile delicate ale femeii. Într-un 
târziu, uită de tot ce-l înconjura şi-i dărui Antoniei lucrul după 
care tânjea... 

„Ce bărbat extraordinar eşti!”, susură Antonia după ce, în 
ultima lumină a înserării, se treziră din extazul lor, iar el îi 
răspunse: „Cât eşti de bună, Antonia!” O vreme, stătură 
întinşi unul în braţele celuilalt. 


A 


„la spune-mi, îl urăşti pe soţul tău?”, întrebă Vitellius 
deodată. 

„Nu-l urăsc”, îi răspunse Antonia, „dar nici nu-l iubesc. Ca 
supraveghetor al vistieriei statului, el e căsătorit cu slujba lui. 
Nu am niciun fel de dovezi, dar cred că are el nişte femei cu 
care-şi satisface nevoile. În orice caz, nu pot să-mi imaginez 
altceva.” 

„Nu neapărat!”, spuse Vitellius. „Nevasta mea, Tertulla, e 
astfel alcătuită, încât refuză toate plăcerile lui Venus. Ea nu s- 
ar uita nici la vreun alt bărbat. Dar asta nu-i deloc o consolare 
pentru mine!” 

„Jie, ca bărbat, îţi este mult mai uşor. Un bărbat se duce la 
lupanar, îşi ţine o amantă secretă şi poate chiar îi plăteşte o 
locuinţă în vreo insula; iar dacă la un moment dat totuşi nu 
mai suportă situaţia, îi trimite consoartei scrisoarea de divorţ. 
O femeie, în schimb, trebuie să aştepte până când o 
părăseşte soţul ei, iar dacă ea nu a avut averea ei înainte de 
căsătorie, atunci nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut, 
decât să se arunce în braţele altui bărbat.” 

„Vrei să te desparţi de soţul tău?” 

Antonia nu spuse nimic. 

„Oare n-ar fi mai bine dacă i-am mărturisi soţului tău 
relaţia noastră?”, întrebă Vitellius. „La urma urmelor, e 
pretor.” 

Antonia însă respinse ideea. La urma urmelor, aveau 
destule posibilităţi să se întâlnească pe ascuns. „Sau te 
pomeneşti că afacerile tale nu-ţi lasă timp să ne întâlnim mai 
des de o dată pe lună?” 

„Nu-mi vorbi de afaceri”, o rugă Vitellius, „pe Mercur, 
există lucruri mult mai plăcute! M-a atins foarte tare ceea ce 
mi-ai spus data trecută, şi anume că nu sunt făcut pentru 
rolul acesta. Ai avut dreptate. Am fost obligat să intru într-un 
rol care nu mi se potriveşte şi pentru care nu am niciun fel de 
imbold.” 

„Îţi cunosc profesia”, spuse Antonia spre uimirea lui 
Vitellius. „Domitius, soţul meu, vorbeşte mult despre afacerile 
lui financiare. Şi se întâmplă destul de des să-ţi rostească 
numele. De altfel, Domitius se numără printre admiratorii tăi. 


| se pare extraordinar cum ai reuşit să evoluezi, 
transformându-te din gladiator în bancher; dar Domitius nu 
cunoaşte decât cifrele. Nu de mult a vorbit despre oferta ta 
privind finanţarea noii flote pentru cereale.” Antonia începu 
să se îmbrace. 

„Şi, cam care sunt şansele mele?” Vitellius era acum dintr- 
o dată cât se poate de treaz, uitase toate jocurile erotice abia 
consumate, acum, el era din nou bancherul Vitellius. 

„Oferta ta nu-mi mai e chiar atât de proaspătă-n minte”, 
spuse Antonia, „care erau condiţiile tale?” 

„Pentru o sută de milioane de sesterţi, ceream nouă la sută 
dobândă şi amortisment de cinci la sută după cinci ani. 

„Corect, aşa era. Concurența ta cea mai aprigă vine din 
partea unui consorţiu bancar, care a înaintat o ofertă cam la 
fel de avantajoasă. Acum, totul depinde de măsura în care 
vor fi mituiţi cei mai importanţi dintre funcţionarii şi consilierii 
împăratului...” 

„Dacă Domitius află despre relaţia noastră, sunt pierdut, 
atunci o să se ducă pe apa sâmbetei afacerea cu flota de 
cereale!” 

„Nu are să afle, şi pe urmă, ştiu că-i plăteşti o mită destul 
de bună. De fapt, câţi bani îi dai?” 

„Fiecare funcţionar de stat cu o funcţie mai înaltă primeşte 
de la mine câte o mie de sesterţi pe lună, aici intră cei 
douăzei de chestori, cei şaisprezece pretori şi cei doi consuli. 
De curând, am început să le trimit şi celor patru edili o 
bonificaţie de cinci sute de sesterţi - nu pentru că mi se par 
atât de importanţi, dar atribuţiile lor de supraveghere a 
paznicilor de circulaţie, de băi şi bordeluri îmi pot fi uneori de 
folos; iar câte unul din edili a mai reuşit apoi să ajungă şi la o 
slujbă mai înaltă. Dar hai să nu mai vorbim atât despre 
afaceri.” 

„Nu, hai să vorbim despre noi”, spuse Antonia. „Când am 
să te mai văd?” 

„Dacă vrei, la calendele următoare, la aceeaşi oră, în 


acelaşi loc!” Vitellius se aprinsese. 
x kx * 


Vitellius auzi, încă de afară, ţipetele de durere ale unei fete. 
„Ce se petrece?”, îl întrebă el pe sclavul care-l întâmpină la 
portalul vilei sale. „Stăpâna a pus ca evreica să fie biciuită”, 
răspunse acesta şi arătă cu mâna spre peristil. In ochii lui 
Vitellius se aprinse mânia, el se grăbi spre curtea cu coloane, 
acolo unde Tertulla urmărea scena brutală cu vădită plăcere: 
un sclav lovea cu nuiaua fundul gol al fetei. Ea fusese legată 
de mâini şi pusă cu faţa în jos pe o bancă. Ceilalţi sclavi 
stăteau în jur şi erau obligaţi să se uite. 

„Încetează!”, strigă Vitellius încă înainte să ajungă în curte. 
Speriaţi, sclavii rămaseră cu privirile aţintite spre stăpânul 
care tocmai dădea buzna înăuntru, apoi o priviră pe Tertulla 
şi înţeleseră că era pe cale să înceapă o ceartă conjugală. 
„Dezlegaţi-i mâinile şi dispăreţi!”, porunci Vitellius. „Numai 
tu, Tertulla, rămâi aici!” 

Parcă speriaţi de ameninţarea unei furtuni, sclavii fugiră în 
încăperile lor. 

„De ce ai pus să fie biciuită?”, întrebă Vitellius. 

„Era cât pe-aci să mă sugrume când m-a ajutat să mă 
schimb”, se aprinse Tertulla, „mi-a smuls rochia de pe cap în 
timp ce cordonul mi se înfăşurase în jurul gâtului.” 

„Şi oare nu a fost ăsta prilejul îndelung aşteptat, pentru 
tine, că s-o pedepseşti pe tânăra evreică?” 

„Este dreptul meu, să pun să fie biciuită o sclavă care a 
meritat-o. Şi dreptul ăsta nu poţi să mi-l iei.” 

Vitellius ridică vocea: „Câtă vreme sunt eu stăpân în 
această casă, sclavii nu vor fi biciuiţi decât atunci când au 
meritat-o. lar sclava asta - sunt cât se poate de sigur - este 
nevinovată. Pui să o biciuiască pe ea, fiindcă astfel crezi că 
mă loveşti pe mine. Ţie nu ţi-a plăcut de ea de la bun început, 
din cauză că mie mi s-a părut că arată bine şi că are o fire 
plăcută. lar acum vrei să faci o demonstraţie de forţă.” 

„E ridicol!”, şuieră Tertulla. „Tu crezi că eşti puternic, în 
realitate, însă, eşti un om slab şi jalnic. Numai pentru că ştii 
să-ţi foloseşti pumnii, ai impresia că eşti bun de ceva. Ştii să 
lupţi, da, dar de altceva nici că mai eşti în stare. Ca om de 
afaceri eşti un ratat. Lână Templul lui Venus se construieşte 
cel mai mare amfiteatru din lume. Şi cine finanţează 


proiectul? Trei bancheri neînsemnaţi, care până nu de mult se 
considerau fericiţi dacă cineva le cerşea un împrumut mărunt. 
Vreau şi eu să ştiu de ce cheltuieşti o avere ca să plăteşti 
mită, dacă alţii sunt cei care pun mâna pe proiectele mari. O, 
dacă ar fi trăit tata să vadă asta!” 

Cuvintele Tertullei l-au lovit pe Vitellius în plin şi l-au lovit 
profund. Soţia lui avea dreptate, în ultima vreme, afacerile 
erau în declin. El nu era un om de afaceri versat şi viclean, ca 
Pheroras, care să ştie să-i aţâţe pe clienţi unii împotriva altora 
şi care să-şi depăşească întotdeauna concurenţa. Corăbiile 
lui, cu care Pheroras făcea înainte o grămadă de bani, zăceau 
acum, fără încărcătură, în portul Ostia şi înghiţeau o groază 
de bani, câte cinci sute de sesterţi pe zi, ambarcaţiunile vechi 
de marfa aveau nevoie urgent de reparaţii. La ce bun însă să 
bagi bani într-o flotă care oricum nu era folosită? 

„Trăim vremuri mai grele”, se apără Vitellius. 

„Tocmai atunci când vremurile erau mai grele, tatăl meu 
făcea afacerile cele mai mari”, strigă Tertulla furioasă. „Dar, 
atunci când un om de afaceri are numai muşchi, dar îi 
lipseşte capul...” 

„Nu eu am dat buzna în casa asta!” 

„Nu, n-ai dat buzna, te-ai strecurat în ea!” 

„Când era pe patul de moarte, mama ta m-a rugat să...” 

„Muribunzii nu ştiu ce vorbesc, orice copil ştie asta!” 

„Am făcut-o din dragoste faţă de mama ta.” 

„Din dragoste? Tu nu ai iubit-o pe mama mea, tu te-ai 
culcat cu ea. Asta-i marea deosebire.” 

„În orice caz, pe ea am iubit-o mai mult decât pe tine; căci 
pe tine nu poate nimeni să te iubească, inima ta e de piatră.” 

Tertulla zbieră: „De ce nu-mi dai scrisoarea de despărţire? 
Eu pot să trăiesc şi fară tine. Am să-ţi spun eu de ce: eşti 
legat de banii mei.” 

„Eu n-am nevoie de banii tăi. E adevărat că nu sunt un 
Cresus, dar, atunci când te-am luat de nevastă, nu eram 
nicidecum sărac. Profesia mea de gladiator e cât de poate de 
profitabilă şi, mai ales, îmi aduce satisfacţii. Fiecare victorie 
pe care o obţineam în arenă mă făcea să fiu mândru de mine. 
În schimb, niciuna din afacerile pe care le-am dus la bun 


sfârşit nu m-a mulţumit cu adevărat. Dimpotrivă. Mi se face 
greață când trebuie să-i mituiesc pe funcţionarii ştia nesimţiţi 
ai statului, să fiu nevoit să-mi cumpăr bunăvoința lor, şi să 
trebuiască să-i cercetez pe oamenii care-mi cerşesc credite 
dacă sunt sau nu solvabili.” 

„Păi atunci întoarce-te în praful arenei, du-te să te 
lovească, să te înjunghie, lasă-te sfâşiat de fiarele sălbatice, 
din partea mea, lasă-le pe femei să te venereze ca erou, dar 
ia-ţi mâinile de pe afacerile financiare.” 

Copleşiţi de furie, niciunul dintre ei nu băgase de seamă că 
scribul Cornelius Ponticus intrase în încăpere şi fusese martor 
fără voie al disputei lor. „Îmi cer iertare, stăpâne”, se hotărî el 
într-un târziu să înterupă schimbul brutal de cuvinte, „dar 
trebuie să vă comunic ceva important!” Vitellius se uită în jur. 
„E vorba de construirea flotei de cereale. Tocmai acum m-am 
întors din Forum şi am aflat că proiectul a fost dat altcuiva.” 

„Ei, şi?”, întrebă Vitellius vizibil enervat. 

„Noi am rămas cu buza umflată.” 

Tertulla izbucni într-un râs sarcastic. Hohotele ei de râs îl 
scoteau din sărite pe Vitellius şi el fu nevoit să facă un uriaş 
efort de stăpânire ca să nu o lovească peste faţă. 

„Acum ce mai poţi să spui, ratatule!” 

Vitellius se prefăcu a nu auzi cuvintele Tertullei. „De unde 
ai informaţia?” 

Cornelius Ponticus răspunse: „Pretorul Domitius a 
comunicat-o în Forum. Spunea că şi el a participat la luarea 
deciziei. Lucrarea au primit-o cei trei bancheri care finanţează 
şi amfiteatrul.” 

Vitellius îşi aruncă o mantie pe umeri. Spumega de furie. 
„Să mergem!”, îi spuse el scribului şi, atunci când acela 
întrebă: „Unde mergem?”, răspunsul sună: „La pretorul 
Domitius!” 

x kx * 

Domitius locuia într-un palat luxos în oraş. 

„Anunţă-l pe stăpânul tău că Vitellius doreşte să-i 
vorbească!”, îi spuse el sclavului de la uşă. Acesta dispăru, 
înclinându-se, se întoarse la scurt timp după aceea şi îi 
conduse pe cei doi în atrium. 


Domitius apăru cu un aer prietenos şi totodată încurcat, 
având pe el toga de purpură, aşa cum se cuvenea pentru 
cineva de rangul lui. „Te salut, Vitellius!” 

Acesta intră direct în subiect şi povesti ce veşti îi 
ajunseseră la ureche. Vitellius aştepta de la Domitius 
explicaţie care să nege tot, o reacţie de indignare, cum că 
nimic din ceea ce auzise nu era adevărat, dar nu se întâmplă 
nimic de felul acesta. Cu un rânjet impertinent, Domitius 
răspunse: „Într-adevăr, aşa stau lucrurile.” 

Cuvintele acestea îl amuţiră pe Vitellius şi a durat un timp 
până când a reuşit să-şi găsească vorbele. „Uite ce e, 
Domitius”, începu el, „e o bună bucată de timp de când eu îţi 
plătesc, lună de lună, câte o mie de sesterţi fiindcă mă 
gândesc că influenţa pe care o ai mi-ar putea fi folositoare în 
afaceri. Şi, după cum bine ştii, nu eşti singurul care se bucură 
de o astfel de favoare. Aproape fiecare funcţionar mai înalt 
din Roma primeşte de le mine nişte bonificaţii. Eu nu 
cheltuiesc banii aceştia pentru că nu aş avea ce să fac cu ei, 
dimpotrivă, până acum mi s-a părut că fac o investiţie utilă, 
fiindcă mi se întorcea sub forma unor comenzi de la stat. lată 
însă că, acum, am rămas deja de două ori cu buza umflată. 
Lumea a început deja să râdă de mine din cauză că trei pitici 
mi-au luat afacerea de sub nas. Ce ai să-mi spui în legătură 
cu asta?” 

„Bineînţeles”, începu Domitius, „o mie de sesterţi sunt 
mulţi bani...” 

„Mai mulţi decât îţi aduce slujba de pretor”, îl întrerupse 
Vitellius. 

„... însă”, continuă Domitius, „o mie cinci sute sunt şi mai 
mulţi, vreau să spun că tu nu eşti singurul care se străduieşte 
să-mi cumpere bunăvoința.” ` 

Vitellius se făcu cenuşiu la faţă: „Incerci să-mi spui că alții 
ti-au oferit mai mult?” 

În acelaşi moment, în atrium intră o femeie. Strălucirea 
roşietică a părului ei alcătuia un contrast fermecător cu 
tunica ei de culoare verde-închis. Ea le zâmbi oaspeţilor cu 
amabilitate. „Antonia, acesta este gladiatorul Vitellius şi 


le) 


scribul său Cornelius Ponticus.” Şi, întorcându-se spre 
Vitellius, el spuse: „Aceasta este Antonia, soţia mea.” 

„Dar asta nu-i cu putinţă!”, era cât pe aci să-i scape lui 
Vitellius. „Asta nu este soţia ta Antonia. Cu soţia ta m-am 
culcat în grădinile lui Lucullus!” Dar reuşi să nu scoată niciun 
cuvânt şi, încet-încet, avu impresia că-i cade un văl de pe 
ochi: el picase victimă unei intrigi rafinate. Concurenţii lui îi 
trimiseseră o momeală ca să-i smulgă detaliile ofertei sale, iar 
el, gladiatorul naiv, le căzuse în cursă, destăinuind, în beţia 
plăcerii, secretele cele mai importante ale afacerii lui care, 
acum, se găsea în pragul ruinei. 

„Dacă te mai holbezi mult aşa la soţia mea”, îl auzi el 
spunând pe Domitius, „atunci chiar că o să am motive de 
gelozie.” 

„Ah, nu e cazul să-ţi faci griji”, spuse Vitellius, „chiar nu e 
cazul!”, şi-şi luă rămas-bun. 

Ajunşi în faţa portalului, Vitellius îi spuse scribului său: „Ar 
fi trebuit să-mi dau seama. Nu trebuie să te întâlneşti cu nicio 
femeie pe Podul lui Mulvius. Mi s-a mai tras o dată de la asta. 
Mireasa unul gladiator este arena.” 

Cornelius Ponticus privea înainte fără nicio expresie. El nu 
înţelesese niciun cuvânt din ceea ce-i spusese stăpânul său. 


Capitolul XV 


Vitellius gâfâia. Transpiraţia îi încreţea firele de barbă care- 
i acopereau faţa. Cu pumnii bandajaţi, el izbea într-un trunchi 
de copac atârnat vertical. Fiecare lovitură îi provoca o durere 
care pornea din încheieturile degetelor şi se propaga până în 
articulațiile umerilor. 

„Mai repede”, urlă Polycilitus, „şi cu mai multă putere. 
Pumnii tăi trebuie să plece ca pietrele din catapultă!” 

Gladiatorul se clătina. Durerea din braţe îl seca de putere,. 
Finis!”, strigă Polyclitus. „Gata pentru azi!” Antrenorul se 
apropie de Vitellius, îl privi în ochi şi îi spuse încet: „Dacă 
continui tot aşa, la următoarea luptă ai să te trezeşti în nisipul 
arenei. Eşti gras şi te-ai înmuiat şi nu mai eşti în stare să le ţii 
piept celor mai tineri. Ai să te trezeşti faţă-n faţă cu luptători 
care au jumătate din vârsta ta. Cum crezi că poţi să le faci 
faţă în forma în care te găseşti acum?” 

„Am o experienţă de trei decenii”, spuse Vitellius. Polyclitus 
nu spuse nimic. Gladiatorul îşi dădu seama şi singur cât de 
stupid fusese răspunsul său. Răspunsul corect ar fi fost: 
„Trebuie să mă întorc în arenă.” Cu trei zile înainte de 
Saturnalii, Vitellius îi înmânase soţiei sale Tertulla scrisoarea 
de despărţire prin care căsnicia era anulată. După legile 
matrimoniale ale lui Augustus, averile soţilor rămâneau 
separate, astfel că Vitellius trebui să-i lase soţiei sale afacerile 
şi să se întoarcă doar la ceea ce câştigase el ca gladiator. 
Oricum, însă, nici onoarea lui nu i-ar fi permis să ia chiar şi 
numai un sesterţ din averea soţiei sale. 

„Locul meu este în nisipul arenei”, spuse gladiatorul, în 
vreme ce ochii săi priveau fix în nisip, „şi, dacă trebuie, acolo 
am să-mi găsesc şi sfârşitul. Eu nu m-am omorât niciodată 
după purpură şi fast. Puterea, influenţa şi averea mi-au fost 
întotdeauna băgate pe gât.” 

„Dar dacă ai luat hotărârea să lupţi din nou”, spuse 
Polyclitus, „atunci nu ai voie să intri niciodată în arenă cu 


gândul că ţi-ai putea găsi sfârşitul. Un gladiator nu cunoaşte 
decât un singur gând, şi acela înseamnă victoria.” 

„Bunule Polyclitus”, spuse Vitellius şi-şi puse mâna pe 
umărul antrenorului său, „îţi datorez multe şi ştiu că nu îmi 
vrei decât binele, numai că trebuie să mă obişnuiesc din nou 
cu toată atmosfera. Acum însă spune-mi cinstit, crezi că mai 
am vreo şansă?” 

Polyclitus clătină din cap încoace şi-ncolo: „Doar cunoşti şi 
tu vorba aceea, că un gladiator care a privit o dată o luptă din 
tribună, nu ar trebui să se mai întoarcă niciodată în arenă. Şi, 
într-adevăr, toate încercările de până acum s-au încheiat 
tragic. Dar, dacă există vreunul care poată să contrazică 
această lege nescrisă, atunci, acela eşti tu, Vitellius. Fie ca zei 
să fie alături de tine.” 

Vitellius îşi îmbrăţişă antrenorul fără un cuvânt. După 
aceea, Polyclitus spuse: „Când te-am luat sub aripa mea, erai 
un flăcăiandru suplu, extrem de iute, dar căruia îi lipseau 
forţa şi rezistenţa. Astăzi, tu ai şi putere, şi rezistenţă, în plus 
mai ai şi experienţă, dar îţi lipseşte impetuozitatea tinereţii. 
Nici eu nu ştiu cum e mai bine, aşa sau aşa. Cel mai periculos 
lucru pentru tine poate să fie saţietatea ta. Inainte ai luptat 
ca să supravieţuieşti, ai fost nevoit să intri în arenă, dacă nu 
voiai să mori de foame. Astăzi, tu vre; să lupţi, simţi nevoia să 
te întorci la gloria ta de odinioară, vrei să extaziezi din nou 
masele şi sigur că poporul din tribune te-ar graţia, dacă s-ar 
întâmpla să pierzi lupta. In felul acesta, însă, tu te joci cu 
viaţa ta; fiindcă se întâmplă mult prea des ca sabia 
adversarului să fie mai iute decât degetul susținătorilor tăi.” 

Vitellius îşi strânse la loc bandajele din piele de pe pumni, 
strânse din dinţi şi măsură trunchiul de copac care atârna în 
faţa lui. Apoi, el lovi obiectul de antrenament cu dreapta, cu 
atâta putere, încât tresări de durere. „Mi-am propus să lupt”, 
spuse gladiatorul cu chipul strâmbat de durere, „şi vreau să 
înving. Zilele trecute, când am fost să văd lucrările de 
construcţie ale amfiteatrului din faţa palatului imperial, am 
auzit dintr-o dată masele strigând din tribune: 'Vitellius! 
Vitellius!” şi în mine s-au trezit energii noi. M-am luptat cu 
retiari şi cu animale sălbatice, am mers din victorie în victorie 


şi am ştiut că, pentru mine, pe lumea asta nu există altă 
meserie în afara aceleia de gladiator!” 

Policlytus facu un gest de respingere cu mâna. „Oamenilor 
le place mult prea mult să trăiască din amintiri şi mulţi mor 
de foame făcând asta. Dacă vrei cu adevărat să te întorci în 
arenă, atunci trebuie să uiţi tot ce a fost până acum, trebuie 
să iei totul de la capăt şi să te lupţi pentru fiecare victorie ca 
şi când ar fi cea dintâi apariţie a ta în Circus.” 

„De cât timp crezi că am nevoie până să îndrăznesc să lupt 
din nou?” 

„Câtă vreme a trecut de când ai intrat ultima oară în 
arenă?” 

„Opt ani cred că au trecut de atunci...” 

Antrenorul desena ceva cu piciorul în nisipul arenei. 
„Vitellius, eşti un mare luptător, ai trimis în Hades o mulţime 
de bărbaţi care se numărau printre cei mai mari gladiatori ai 
Romei. Asta s-a întâmplat fiindcă îţi era foame. Acum ai trăit 
mulţi ani în belşug; din cauza asta îmi fac griji pentru tine.” 

„Aşadar, de cât timp am nevoie?” insistă Vitellius. 

După ce se mai gândi un timp, Polyclitus spuse: „Dacă ne 
apucăm din nou de antrenamente ca în vremurile vechi, 
atunci, într-un an, eşti din nou pregătit să te trimit în arenă.” 

Chipul lui Vitellius strălucea de fericire. Asemenea unui 
băieţel cuprins de bucurie, se lovea cu pumnii în pieptul gol şi 
ţopăia de pe un picior pe celălalt. „Am să muncesc din greu şi 
am să le arăt eu la toţi bobocii ăştia cine este cel mai mare 
gladiator al Romei!” 

Noaptea fusese sufocantă. Erau săptămâni întregi de când 
pământul tânjea după ploaie iar concertul strident al cicadelor 
nu-l lăsa pe Vitellius să-şi afle somnul. Cu toate că se simţea 
bine în casa lui cea veche de pe Via Appia, zona odinioară 
atât de familiară i se părea în continuare neobişnuită, 
aproape înfricoşătoare. Gladiatorul trăgea cu urechea în 
întuneric. Dincolo de ţârâitul greierilor se putea auzi limpede 
un fel de ciocănit înfundat, îndepărtat. Vitellius se ridică în 
capul oaselor: acum se auzea din nou! Lovituri înfundate, a 
căror direcţie nu putea fi ghicită. Până la urmă îşi aruncă 
tunica pe umeri şi se strecură pe scară în jos, până în grădină, 


acolo unde zgomotul cicadelor era şi mai insuportabil. Şi aici 
se putea auzi ciocănitul şi bubuitul. Gladiatorul se întoarse în 
toate direcţiile, ca să stabilească de unde se auzeau 
zgomotele - zadarnic, ele veneau de peste tot. 

Acum putea să audă şi paşi. Vitellius se ascunse după o 
tufă de leandri. Pe stradă vedea venind, privind cu frică înjur, 
o femeie cu o legătură. Care era motivul prudenţei ei? O 
clipă, gladiatorul ezită. Oare avea femeia ceva de a face cu 
zgomotele acelea neobişnuite? Cu multă grijă, el încercă să o 
urmărească. 

La vreo sută de paşi de la casa lui, silueta coti la stânga. 
Când ajunse el însuşi în locul acela, Vitellius rămase privind 
uluit în întuneric - silueta dispăruse, ca şi când ar fi înghiţit-o 
pământul. Acum nu se mai auzeau nici loviturile acelea 
înfundate. Vitellius se întoarse în casă, se întinse în pat şi 
rămase cu ochii deschişi pironiţi în întuneric. 

Nici în noaptea care urmă, gladiatorul nu-şi găsi somnul. El 
privea de la fereastră în grădina întunecată, când zgomotul 
unor paşi îl făcu să ciulească urechile. lat-o apărând din nou, 
silueta de ieri! Şi, din nou, ea se uita înspăimântată în jur să 
se asigure că nu era urmărită. Vitellius cobori scara în goană 
şi, cu paşi mari, se apropie cât mai mult de ea. Ciocănitul 
devenea din ce în ce mai puternic - nu încăpea nicio îndoială, 
asta se întâmpla doar în închipuirea lui. La fel ca în noaptea 
dinainte, silueta o luă la stânga. De data aceasta, Vitellius nu 
mai rămase în urmă şi mai apucă să vadă cum, la mai puţin 
de o aruncătură de băț de el, silueta dispăru în pământ. 

La început crezu că visează. Avea fruntea plină de 
transpiraţie. Pe Jupiter! Nici măcar în copilăria lui nu crezuse 
în fantome. Până la urmă, el merse, împiedicându-se de 
rădăcinile pinilor, până la locul în care silueta fusese înghițită 
de pământ. In faţa sa se deschidea o gaură, poate doar puţin 
mai mare decât o piatră de moară, prin care ieşea un aer 
răcoros. Nişte trepte de piatră, tocite, duceau în jos. Vitellius 
trase cu urechea. Ciocănitul încetase. El auzi voci 
îndepărtate. 

Fără să stea pe gânduri, gladiatorul puse un picior înaintea 
celuilalt, coborând cu grijă treptele de piatră. Scara era 


îngustă, abia dacă era mai lată decât umerii lui, şi ducea în 
adâncuri. Parcursese douăzeci, poate treizeci de trepte când 
o rază palidă de lumină îi permise să recunoască un fel de 
peşteră. Vitellius se opri, vocile se auzeau de la mare 
depărtare. De perete era fixată o lămpiţă de ulei, lăsând să se 
zărească patru coridoare, ce duceau în toate cel patru puncte 
cardinale. Vitellius îşi ciuli urechile în toate direcţiile, dintr- 
una din ele se auzeau, clar, nişte zgomote. 

Aerul era înecăcios şi uscat, îngreunând respiraţia. Vitellius 
înaintă, atent, de-a lungul coridorului care era din ce în ce 
mai înalt. Pe dreapta şi pe stânga fuseseră săpate în piatră 
nişe orizontale, unele fuseseră zidite şi aveau încastrate în ele 
semne sau monede. În momentul acela, ciocănitul reîncepu. 
Gladiatorul se opri, acum, zgomotul era cu siguranţă mai 
puternic. Lui Vitellius i se păru că aude paşi care se apropiau. 
El se înghesui, grăbit, într-una din nişele orizontale, nici nu 
mai îndrăznea să respire. Acum vedea apropiindu-se flăcăruia 
unei lămpiţe cu ulei. 

In lumina difuză se distingea silueta unei femei cu un voal 
pe cap. Pentru o fracțiune de secundă, Vitellius îi văzu faţa; 
dar secunda asta fu de ajuns pentru a-i produce gladiatorului 
o mare nelinişte. Undeva, el trebuie să mai fi văzut chipul 
acesta. Şi, înainte să apuce el să se uite mai bine, femeia 
dispăruse şi zgomotul paşilor ei se stinsese. Gladiatorul îşi 
părăsi ascunzătoarea strâmtă şi, orientându-se cu braţele de- 
a lungul pereţilor coridorului, îşi continuă drumul în direcţia 
din care se auzeau zgomotele. O rază slabă de lumină îi 
semnală locul şantierului subteran. Imediat după o nouă 
răscruce, el ajunse la o scară care ducea cu încă un etaj mai 
jos. Zgomotul care se auzea de jos trăda o activitate intensă. 
Ascuns după o ieşitură a zidului, Vitellius observă, lipit de 
perete, cum cinci bărbaţi pe jumătate goi săpau, cu 
târnăcoape şi mistrii, alte nişe în pereţi. Pe jos erau 
împărştiate urcioare şi alte vase pe care cu siguranţă că le 
adusese, cu puţin timp înainte, necunoscuta. Bărbaţii 
munceau în tăcere. 

Vitellius nu ştia nici el ce anume se aşteptase să găsească 
acolo jos; într-un fel, însă, era dezamăgit. Fără îndoială că 


nimerise într-unul din acele labirinturi pe care - după cum se 
auzea prin Roma - acei Christiani le săpau de-a lungul Viei 
Appia pentru a-şi îngropa morţii. Ceea ce îl fascinase însă pe 
gladiator fusese chipul femeii. In timp ce îşi căuta, pe pipăite, 
drumul înapoi, el vedea înaintea ochilor săi chipul acela. Era 
ca o atracţie magică, şi el bănuia că o mai întâlnise pe femeia 
aceea de mai multe ori. 

In ziua următoare, gladiatorul îl întrebă pe secretarul său 
Cornelius Ponticus dacă, acum, secta creştinilor era acceptată 
sau interzisă. 

„O, stăpâne”, răspunse acesta, „ei se înmulţesc precum 
iepurii, cu toate că împăratul nu este din cale afară de 
tolerant faţă de credinţa lor.” 

„Care va să zică, există în continuare procese intentate 
creştinilor?” 

„Desigur, stăpâne. Cine refuză să depună ofrande în faţa 
marii statui a zeului soarelui, care poartă acum trăsăturile lui 
Vespasian, este crucificat.” 

„lar aceşti Christiani refuză să depună ofrande?” 

_ „Cei mai mulţi dintre ei. Ei nu sunt foarte ataşaţi de viaţă. 
Impărăţia lor, afirmă ei, nu s-ar afla pe lumea asta.” 

„Ştiu asta”, spuse Vitellius şi, după o pauză: „Cunoşti 
cumva membri ai acestei secte?” Cornelius Ponticus nu spuse 
nimic. „Mie poţi să-mi spui adevărul”, insistă galdiatorul, „nu 
sunt eu omul care să-i denunţ.” 

Secretarul începu, reţinut:, Aproape fiecare om din Roma 
care face parte din categoria sclavilor sau se numără printre 
humiliores are legături cu aceşti Christiani. Aceştia le promit 
fericirea veşnică şi o viaţă care începe abia după moarte. Ei 
cred că va veni ziua în care morții vor învia...” 

„Probabil că acesta este şi motivul pentru care ei nu îşi ard 
morţii după obiceiul roman, ci îi depun în morminte săpate în 
pământ.” 

Cornelius Ponticus aprobă din cap. 

„Cunoşti vreunul din locurile lor de înmormântare?”, 
întrebă Vitellius în continuare. 

Secretarul negă. „Până acum, nu am dat curs nici unuia 
dintre îndemnurile lor pentru că eu unul cred în continuare în 


zeii Romei cu templele şi statuile lor - în orice caz, mai mult 
decât în acest zeu necunoscut şi unic dintr-o ţară 
îndepărtată.” 

În noaptea următoare, Vitellius se postă din nou la 
fereastră şi începu să aştepte. Din depărtare auzi din nou 
ciocănitul şi bocănitul. Şi nu a trecut mult timp până să-şi 
facă apariţia silueta femeii care privea speriată în jur. 
Gladiatorul îşi aprinse o lămpiţă cu ulei şi porni, grăbit, pe 
urmele femeii. Cu mai multă siguranţă decât în ziua 
precedentă, el cobori treptele înguste cu lămpiţa în mâna 
dreaptă întinsă în faţă. El o auzi pe necunoscută vorbind cu 
oamenii care munceau şi acum nu mai avea nici cea mai mică 
îndoială: pe femeia asta, el o întâlnise deja. 

În mâna lui, lămpiţa tremura şi arunca o umbră neliniştită 
pe peretele din spate. Vitellius aşteptă în încăperea din care 
porneau cele patru coridoare şi ascultă vocea plăcută a 
necunoscutei, din care nu reuşea să distingă decât crâmpeie 
de cuvinte, cuvinte pioase pe care le schimba cu bărbaţii; în 
sfârşit. | se păru că aude cuvintele de bun-rămas: „Salve - cu 
bine, Tullia.” 

„Tullia?” 

În clipa următoare, paşii se apropiară. Gladiatorul îşi ţinea 
lămpiţa, ca pe o armă, departe în faţă. El crezu că femeia 
avea să se sperie de moarte; dar, când îl văzu, aceasta se 
opri şi spuse liniştit: „Lăudat fie Domnul Dumnezeu, stăpânul 
nostru!” 

Vitellius nu scoase niciun cuvânt, el îşi ridică lămpiţa, 
merse doi paşi în direcţia necunoscutei şi-i trase de pe cap 
vălul care-i acoperea părul. Ar fi vrut să strige; dar vorbele îi 
rămaseră înţepenite în gura deschisă. El înghiţi în sec, pe 
urmă începu să bâiguie: „Tullia, Tullia!” 

Femeia lăsă ochii-n pământ şi spuse în şoaptă, fără să-l 
privească: „Vitellius... da, eu sunt... Vitellius.” 

„Dar, Tullia”, încercă gladiatorul să-şi recapete stăpânirea 
de sine, „dar, Tullia, tu...” 

„Ți se pare că ai în faţa ochilor o stafie, din cauză că, 
odinioară, Tullia, preoteasa zeiţei Vesta, a fost îngropată de 
vie. Nu te îndoi de raţiunea ta - sunt chiar eu.” 


„O, zei, ajutaţi-mă!”, bâigui iarăşi Vitellius. 

„Zeii tăi nu au putere”, spuse Tullia cu o voce sigură, „dacă 
era după ei, eram condamnată să mor de o moarte 
îngrozitoare dar, după cum vezi, Dumnezeul meu a fost mai 
puternic, el m-a salvat.” 

Vitellius privea cu neîncredere, ba chiar cu disperare chipul 
Tulliei. Nu, nu putea să încapă nici cea mai mică îndoială, în 
faţa lui stătea acea femeie care, cu douăzeci şi cinci de ani în 
urmă, pe când era încă doar o fată, o îngropaseră de vie pe 
Câmpul lui Marte din cauză că încălcase legământul de 
castitate al vestalelor. 

„Atunci”, începu Tullia, „când furtuna şi rafalele biciuitoare 
de ploaie i-au alungat pe privitori şi pe paznici de la 
mormântul meu, Dumnezeu mi-a trimis doi salvatori, doi 
Christiani care se rugaseră la crucificarea fratelui lor. Eu 
stăteam deja până la gât în apă, când le-am auzit glasurile: 
Fie ca Dumnezeu cel atotputernic să se îndure de sufletul ei 
sărman. Nu le-am înţeles cuvintele, dar am început să strig, 
cât puteam eu de tare, 'vreau să trăiesc, vreau să trăiesc'. 
Deodată, placa grea de piatră a fost dată la o parte şi cei doi 
bărbaţi m-au tras afară - era noapte. Ei m-au dus în 
Transtiberim şi m-au primit în comunitatea lor. Acum, sunt 
una de-a lor. În fiecare zi mă rog la Dumnezeu şi-i mulţumesc 
pentru salvarea mea iar viaţa mi-am pus-o în slujba 
creştinilor.” 

Vitellius îşi aşeză lampa într-una din nişele din perete, o 
apucă pe Tullia de braţe, în ochii lui luceau lacrimile. „Şi toate 
astea din cauza mea”, spuse el şi hohotele îi zguduiră trupul 
masiv. 

„Amândoi eram tineri şi lipsiţi de experienţă”, încercă Tullia 
să-l liniştească, „am păcătuit şi am luat vina asupra noastră, 
dar Dumnezeu are să ne ierte.” 

Cu o mişcare bruscă, Vitellius o trase pe Tullia la pieptul 
său: „Tullia, sentimentele mele faţă de tine sunt aceleaşi ca şi 
atunci, pe malul lacului Fucino!” 

Tullia se trase hotărât din îmbrăţişare: „Nu ai voie să 
vorbeşti aşa, Vitellius. Trebuie să uiţi ce s-a-ntâmplat între 
noi. Viaţa mea cea nouă, eu i-am dedicat-o lui Dumnezeu. Nu 


trebuie să ne mai vedem niciodată. Cu bine, Dumnezeu să te 
aibă în pază.” 

Ea se răsuci pe călcâie şi dispăru într-unul din coridoare. 

„Tullia!”, strigă Vitellius şi-ntinse mâna după lămpiţa lui. El 
mai apucă să audă paşii ei îndepărtându-se-n grabă şi, 
descurajat, urcă la suprafaţă, unde fu întâmpinat de ţiuitul 
înmiit al cicadelor. 

În nopţile care urmară, Vitellius a continuat să umble în sus 
şi-n jos prin camera lui de dormit, fără să-şi găsească liniştea. 
La cel mai mic zgomot, el alerga la fereastră cu speranţa că o 
va vedea din nou pe femeia cu capul acoperit, grăbindu-se 
spre catacombe. Dar nu s-a mai întâmplat nimic. ŞI 
ciocăniturile şi bătăile încetaseră. Când, la câteva zile după 
aceea, a coborât din nou în labirintul creştinilor, şantierul era 
părăsit. 

x kx * 

„Vitellius luptă din nou!” 

Aşa stătea scris pretutindeni pe zidurile caselor, în forurile 
oraşului, asta era tema zilei iar în față la Circus maximus 
lucrul acesta era scris cu litere aurite pe plăcuțe de bronz. 
Vestea că, după o întrerupere de opt ani, cel mai mare 
gladiator al Romei voia să se întoarcă în arenă îi umplu de 
entuziasm pe romani: „Ce natură de luptător!” 

În discuțiile aprinse care aveau loc peste tot, întrebarea nu 
era dacă luptătorul în vârstă de patruzeci şi opt de ani ar mai 
fi putut învinge, fiindcă nimeni nu se îndoia de asta; toată 
lumea nu se întreba decât cât era de mare suma de bani 
care-l determinase pa gladiator să ia această hotărâre. După 
închipuirile romanilor, trebuia să fie vorba de o sumă 
inimaginabilă stabiltă de împăratul Vespasian drept premiu la 
jocurile prilejuite de sărbătoarea zeiței Minerva. 

Întrecerile de care dintre verzi şi roşii, lupta gladiatorilor 
imperiali împotriva taurilor din Lusitania, perechea de 
luptătoare din Germania, toate astea păleau pe lângă lupta 
cu pumnii dintre Vitellius şi Baibus. Baibus provenea din 
şcoala de gladiatori de la Pompei şi era considerat ca fiind 
invincibil. La treizeci de ani obținuse deja treiezeci de victorii 
şi nu înregistrase nicio înfrângere. El se gândea la retragere 


iar lupta aceasta urma să fie ultima, ca o încununare a 
întregii cariere. La fel ca Vitellius, el atrăsese atenţiea în 
special prin victoriile sale în lupta cu pumnii. Viteza şi 
duritatea loviturilor erau calităţile sale principale - nu altfel 
decât în cazul adversarului său. 

Vitellius se supusese unor antrenamente dure, pierduse 
mult din greutate şi-şi recâştigase uşurinţa de odinioară. 
Antrenorul său, Policlytus, era încrezător faţă de această 
luptă. „Dacă crezi cumva că e mai putemiuc decât tine”, îi tot 
băgase el în cap lui Vitellius, „atunci gândeşte-te că el era 
încă la ţâţa doicii când tu obţineai deja primele victorii.” 

x kx * 

„Ave, Caesar, morituri te salutant!” Strigătul acesta suna 
ca un cântec de bucurie în urechile lui. Vitellius râse atunci 
când îşi întinse dreapta înainte pentru a-l saluta pe împărat. 
Vespasian şedea adâncit în loja sa, el îmbătrânise şi era cam 
bolnav. Caenis, o sclavă eliberată cu care-şi împărțea 
aşternutul după moartea soţiei sale Flavia Domitilla îl îngrijea 
cu toată căldura. Doi heraldo cu panaşe colorate pe coifurile 
lor de aur îi conduseră pe cei doi luptători cu pumnii până în 
mijlocul arenei. Cu fiecare treaptă pe care o urcau, încet, spre 
înalta spina, aplauzele deveneau din ce în ce mai puternice, 
urletele mai extatice, iar sus, pe platforma de marmură albă, 
timpanele amenințau să plesnească de zgomotul făcut de 
spectatori. 

Când Vitellius îşi ridică braţele, Baibus, adversarul său, care 
era de aceeaşi statură, păru să devină mai mic. Obiecte de 
îmbrăcăminte şi pernele de sub şezut începură să zboare prin 
aer şi să aterizeze în nisipul arenei. Minute întregi, gladiatorul 
rămase în aceeaşi poziţie. Baibus stătea de-o parte. 

În tribune domnea tumultul. Semnalul de luptă dat de 
conducătorul aflat la poalele obeliscului fu înghiţit de larma 
făcută de spectatori. Aceştia aproape că uitaseră pentru ce 
anume se aflau cei doi bărbaţi pe acea spina situată în 
mijlocul arenei. Abia în clipa în care Vitellius îşi cobori braţele 
înfăşurate în fâşii de piele şi păşi în suprafaţa de luptă 
încadrată într-un chenar roşu, larma începu să se potolească; 
cei doi adversari se aflau, în sfârşit, faţă în faţă, gata de luptă. 


Clocoteşte de furie, îşi spuse Vitellius, i se citeşte în ochi. 
Are să se repeadă la tine ca un taur sălbatic. O să vrea să te- 
nveţe minte. Foarte bine. Lasă-l să vină. În clipa aceea - 
gongul. 

Hai, vino o dată! De ce nu vii? Vrea să inducă în eroare, 
vrea să-ţi impună tactica /ui. Bine gândit, prietene; dar nu aşa 
îl păcăleşti tu pe Vitellius! Să aştept, să-l las să vină, să fiu 
liniştit. Nu auzi? Primele huiduieli din partea publicului. Ei vor 
să lupţi! Ah, uite-l că vine. 

Acum are să încerce să atace. Cât de jos îşi ţine braţele! 
Închide-te. Pe toţi zeii, ce pumni are! Uite că a lovit. Durere? 
Nu. Unde se lasă descoperit? - Nicăieri. Să dansez, stânga, 
dreapta. 

Îi auzi cum aplaudă? Ei îţi amintesc de lupta împotriva lui 
Spiculus. Aici - în coaste. De ce nu se blochează, încă o 
lovitură în coaste. Aproape nicio reacţie. Nu aşa îi vii de hac! 
Loviturile astea îţi consumă prea multă energie. Respirația lui 
fierbinte - scârboasă. Atenţie! Scădere de nivel. Bine rezolvat. 

El îţi vizează faţa, caută breşa în blocajul tău, vrea să te 
termine dintr-o lovitură. Vrea o luptă scurtă. Aşa să fie. Dar 
nu e/are să te trimită pe tine la pământ, ci tu pe el. Învaţă-l 
minte. 

Ţi-a intrat o lovitură-n stomac; stânga în umăr. Da, asta 
doare. Uită-te la el cum se-ndoaie. Încă o dreaptă-n stomac. 
Transpiraţie pe faţă. Nu e cazul să te ştergi, e prea periculos; 
atunci are să lovească. Lasă-te-n jos - prea târziu, prea târziu, 
prea târziu. Ce lovitură - exact la rădăcina nasului. Dansează, 
piciorul stâng, piciorul drept, dansează. Unde-i adversarul? 
Uite - încă o lovitură, în acelaşi loc. Dansează, fereşte-te. 
Baibus! Dreapta ta e ca un baros. lată-l din nou. A fost ca şi 
când l-aş fi pierdut din ochi. 

Auzi tăcerea publicului? Îi e frică pentru tine. Acum trebuie 
să arăţi tu ceva. La încă o lovitură ca asta nu mai rezişti. Na - 
şi na - să te-nveţi minte. În acelaşi loc. Încă o lovitură în plin 
stomac. Uite-l că se opreşte. De ce nu se prăbuşeşte? Incă o 
dreaptă în vârful bărbiei. Îi auzi cum urlă? 


O, nu, nu - n-ai fost atent: încă o lovitură din aia teribilă la 
rădăcina nasului. Doare, îmi vine să urlu de durere. De ce, o, 
zei, mi l-aţi trimis tocmai pe Baibus ăsta! 

Las’ că-ţi arăt eu ţie, na - şi na, încă o lovitură în bărbie. 
Cum îi trosnesc fălcile! Te omor din bătaie! Îţi fac zob ţeasta! 
Tot nu-ţi ajunge? Mai ia. 

Ai vrut să lupti împotriva lui Vitellius, acum arată-mi ce 
poţi. Aha, nu mai ai putere! Bine, am s-o scurtez. Încă o 
lovitură-n bărbie, un pumn în frunte. Ce se-ntâmplă? 

Uite-l că se-mpleticeşte! Baibus! Se prăbuşeşte! Baibus! Nu 
se mai mişcă! Vitellius, ai învins! Victorie! Victorie! 

În tribune, urletele scăzură o clipă, ca şi când spectatorii ar 
fi aşteptat ca Baibus să se ridice. Dar, atunci când acesta nu 
mai dădu niciun semn de viaţă, izbucni uraganul în public. 
Două sute de mii de oameni aplaudau şi urlau. „Vitellius! 


Vitellius!”, iar gladiatorul învingător salută tribunele cu 
braţele ridicate. „Ai reuşit!”, îşi repeta Vitellius tot mereu. „Ai 
reuşit!” 


Capul ameninţa să-i plesnească de durere. Când strângea 
din pleoape ca să se apere de lumina soarelui, o durere 
ascuţită urca de la rădăcina nasului până în creier. Vitellius nu 
îndrăznea să-şi atingă locul dureros, fiindcă avea sentimentul 
că între ochii lui se căsca o gaură adâncă. Minute în şir el 
continuă să salute publicul cu braţele ridicate. In sfârşit, el 
începu să coboare treptele spre arenă ţinându-se de 
balustradă, fiindcă drumul dispărea sub ochii lui ca o piatră în 
apă. Când simţi scârţâitul nisipului sub tălpile sandalelor, el 
privi, încă însoţit de aplauze şi chiote, spre cortina roşie care 
acoperea portalul de la intrarea-n arenă şi nu mai recunsocu 
decât o pată întunecată. Spre pata asta păşea Vitellius acum 
cu o ţinută demnă. 

Niciunul dintre spectatorii care aplaudau frenetic nu băgă 
de seamă cât de nesigur punea gladiatorul un picior înaintea 
celuilalt, câtă durere se citea pe chipul lui ori de câte ori se 
freca la ochi şi cu cât efort încerca el să se orienteze. Romanii 
strigau în continuare în cor: „Vitellius! Vitellius!”, dar idolul lor 
se lupta din răsputeri cu o pată de culoare mată, care-şi 


schimba tot mereu dimensiunile şi care ameninţa în fiecare 
moment să dispară înghițită de un alb lăptos. 

Încă teizeci de paşi îl mai despărţeau pe gladiator de țelul 
său. Treizeci de paşi, în cursul cărora nimeni din Circus 
maximus nu avea voie să bage de seamă că el îi parcurgea 
orbeşte. Vitellius ştia că avea să reuşească; dar, undeva 
înăuntrul său, îşi făcea loc o intuiţie înspăimântătoare. „Pe 
divinitatea Minervei”, se ruga el în sinea lui, „de unde vine 
întunericul ăsta în jurul meu?” 

instinctiv, gladiatorul începu să-şi numere paşii. Polyclitus 
avea să-i vină în întâmpinare, să-l ia în primire, să-l felicite, 
mulţi oameni ar fi vrut să-l bată pe umăr - Vitellius îşi propuse 
să nu lase să se vadă nimic. Nimeni nu avea voie să ştie că 
acest Baibus aproape că-l omorâse din bătaie, că totul în jurul 
lui era înecat într-un cenuşiu lăptos, întunecat. La urma 
urmelor, el se întorcea ca învingător iar pe Baibus, sclavii 
care cărau morţii îl trăgeau în spolarium. Nu, el nu putea, el 
nu avea voie să arate nimic. Aşa că el continuă să păşească 
drept, făcând în continuare cu mâna, zâmbind forţat în 
direcţia în care ştia că se află cortina roşie. 

Dar dacă nu avea să-i vină nimeni în întâmpinare? Dacă, 
stăpâniţi de euforia victoriei ar uita de el în spatele 
draperiilor? Dacă s-ar lovi de perete, ca un animal în grajdul 
lui întunecat? Vitellius ezită, îşi aplecă puţin capul atât de 
greu însemnat după luptă, sperând să se poate orienta după 
vreun zgomot. Zadarnic. Atunci, cuprins de disperare, strigă: 
„Policlytus, am reuşit să învingem!”, iar în momentul următor 
simţi mâna dreaptă a antrenorului pe umărul său. „Vitellius”, 
jubilă antrenorul, „ai fost extraordinar!” 

Ultimii paşi prin arenă îi parcurseră împreună. Policlytus 
începu să tamponeze fruntea gladiatorului cu un prosop. 
Gladiatorul încercă cu încrâncenare să-şi ascundă durerea. 
Era asaltat din toate părţile cu gesturi de entuziasm. 
„Trăiască Vitellius! Vitellius, eşti cel mai mare!” Zâmbind cât 
putea el de bine, se uită la chipurile lor, le mulţumi tuturor cu 
gesturi de prietenie şi fu fericit atunci când Polycilitus îl 
împinse în coridorul ce ducea la vestiarul său. 


„Lupta asta te-a afectat mai mult decât toate disputele tale 
de până acum”, spuse Polyclitus când observă mersul nesigur 
al protejatului său. 

„Baibus ăsta a fost puternic ca un urs şi loviturile lui aveau 
greutatea unui baros”, răspunse Vitellius, „a trebuit să recurg 
la ultimele mele puteri ca să-l înving.” El îşi puse braţul pe 
după umărul antrenorului său. Ajuns în vestiar, Vitellius se 
lăsă să cadă pe bancheta de masaj şi-l rugă pe Polyclitus să-i 
îndepărteze din încăpere pe sclavi, pe secundanţi şi pe 
maseuri. „Aş vrea să rămân singur cu tine câteva clipe!” 

Polyclitus îi înţelese rugămintea, îi trimise pe ceilalţi afară 
şi-i aşeză gladiatorului un prosop umed pe faţa. Vitellius 
apucă mâna antrenorului său. „Suntem singuri?”, întrebă el. 
Celălalt îi confirmă. 

Atunci, Vitellius îşi smulse prosopul de pe faţă şi spuse: 
„Polyclitus, uită-te bine la mine şi spune-mi, ce vezi?” 

Tăcere.  „Polyclitus, ce vezi”, repetă gladiatorul cu 
insistenţă. 

„N-ai voie să te priveşti în oglindă acum”, spuse antrenorul, 
„nasul tău nu arată bine deloc. Ţi-a zdrobit nasul. Dar o să-l 
consultăm pe cel mai bun medic grec şi o să-i sacrificăm un 
taur lui Jupiter Capitolinus. Sunt sigur că ai să poţi să lupţi din 
nou.” 

„Nu pot să mă privesc în oglindă”, spuse Vitellius încet şi 
apucă, disperat, mâna antrenorului său. „Polyclitus, nu mai 
văd nimic. În jurul meu e numai întuneric.” 

Polyclitus se uită din nou la faţa gladiatorului. Abia acum 
băgă de seamă că privirea acestuia trecea prin el. Cu multă 
grijă, el îşi trecu mâna peste capul rănitului; neajutorat, el îşi 
trecea mâna tot mereu prin faţa ochilor lui şi repeta într-una 
aceeaşi întrebare: „Poţi să recunoşti ceva?” Dar celălalt 
scutură din cap şi spuse, disperat: „Totul e întunecat.” 

„O, zei”, spuse Polyclitus izbucnind în lacrimi, „nu poate fi 
asta voinţa voastră, să-i răpiți acestui bărbat viteaz lumina 
ochilor!” El apucă un urcior cu apă şi, mânat de disperare, îl 
vărsă peste faţa lui Vitellius care nu vedea ce se-ntâmplă. 
„Acum poţi să recunoşti ceva?”, strigă el, aplecat peste capul 
gladiatorului. „Pe mine mă vezi?” 


Vitellius scutură din cap şi nu îndrăzni să-şi pipăie ochii. 
Întinse mâna după Polyclitus, îi nimeri barba, îl apucă de ea 
şi-l trase foarte aproape. „Polyclitus”, spuse el încet, „nimeni 
nu trebuie să afle despre asta, auzi. Fiindcă, dacă între timp 
îmi voi recăpăta vederea, la lupta mea următoare romanii or 
să spună, e bătrân şi fragil, daţi-i un adversar uşor. Dar, dacă 
zeii vor totuşi ca noaptea să mă însoţească pentru totdeauna, 
atunci măcar să le rămân în amintire ca învingător plin de 
glorie, nu ca schilod pe jumătate mort.” 

„Ai să-ţi recapeţi vederea”, îl încurajă antrenorul pe 
protejatul său, „zeii nu vor permite ca un gladiator atât de 
viteaz să sfârşească atât de jalnic.” 

Vitellius trase adânc aer în piept şi spuse, cu glas chinuit: 
„Copilăria mi-am petrecut-o în întuneric, pe urmă m-am trezit 
deodată în plină lumină. De ce să nu fie acesta destinul meu, 
anume să mă întorc în întuneric?” 

La o chemare de afară, Polycilitus se grăbi spre uşă. După 
un timp, el se întoarse şi spuse că sculptorul grec aştepta şi 
nu mai putea fi trimis acasă. Dorinţa lui era ca, după luptă, 
să-i ia modelul. lar acum artistul tocmai dădea buzna pe uşă. 

„Vitellius, tu, cel mai mare dintre toţi gladiatorii Romei”, 
începu acela euforic, „salutări şi felicitări pentru victoria ta 
incredibilă” şi, spunând asta, îl luă pe Vitellius de braţ şi-l 
dirijă, aşa gol cum era, spre un soclu de marmură. Gladiatorul 
încă mai avea pe braţe şi pe pumni legăturile din piele 
ghintuită.  „Relaxează-te, relaxează-te!”, strigă grecul şi 
întoarse într-o parte capul atât de urât burduşit al modelului 
său; apoi, el trânti un bulgăre de lut pe masa de modelaj şi-şi 
începu opera. 

Vitellius şedea acolo cu coapsele uşor desfăcute şi 
picioarele puţin îndoite la genunchi şi apropiate în partea de 
jos. Trunchiul masiv era aplecat înainte iar coatele erau 
sprijinite pe pulpe. Grecul îi întorsese capul în mod cu totul 
nenatural spre dreapta, ca să alcătuiască, împreună cu coşul 
pieptului, o linie dreaptă. Privirea gladiatorului urca puţin, ca 
şi când ar fi privit spre tribunele Circus-ului. 

„Cum te numeşti?”, întebă Vitellius fără să se mişte. 


„Apollonios”, răspunse grecul şi-şi măsură modelul, 
„bunicul meu, care se numea la fel, a fost fiul celebrului 
Nestor din Atena. - Dar ştiu că te-a aranjat frumos.” 

„Baibus?” 

„Da.” 

„Fleacuri. Voi, grecii, aveţi medici excelenți. Sper numai că 
nu-mi modelezi chipul aşa cum arată el astăzi.” 

„Dar oare cum altfel aş putea să-ţi modelez chipul, decât 
aşa cum mi se oferă el privirii. Este un chip dur, un chip 
purtând urmele luptelor - ce mai, un chip de gladiator.” 

Polyclitus susţinu punctul de vedere al grecului şi-i spuse 
lui Vitellius că, înainte ca sculptura să fie turnată în bronz, el 
ar mai putea contempla modelul pe îndelete înainte să fie de 
acord. Dar abia rostise fraza, că se sperie; el se temea că 
Vitellius nu mai va mai fi în stare să vadă vreodată. 


Capitolul XVI 


În Amfiteatrul lui Flavius domnea o agitaţie atât de 
frenetică, încât nimeni nu luă act de cei doi bărbaţi care 
înconjurau tot mereu, iar şi iar, arena ovală, o traversau prin 
mijloc, parcurgeau drumul de la intrare la loja imperială, se 
întorceau şi o luau de la capăt. La început, Polycilitus îl ţinea 
pe gladiator de braţ, îl conduse în jurul arenei, îi atrase 
atenţia asupra fiecărei nişe, asupra fiecărei uşi, îi îndreptă 
capul spre primul, al doilea, al treilea şi al patrulea rând de 
bănci, după care, treptat, Vitellius începu să se descurce 
singur. lar în cea de-a cincea zi, gladiatorul cel orb umbla deja 
cu multă siguranţă prin arenă şi era deja în stare să arate 
spre loja imperială, spre pulvinarii, lojele de onoare sau spre 
porta libitinensis şi să găsească singur drumul spre ieşire. 

„De unde vin sunetele astea? Să fie muzica sferelor?”, îl 
întrebă Vitellius pe antrenorul său Polyclitus. 

Acesta se uită în sus, la cel de-al patrulea nivel de bănci, 
acolo unde marinari ai flotei imperiale erau ocupați să întindă 
otgoane de grosimea unui braţ de-a lungul şi de-a latul, pe 
deasupra marelui oval al uriaşului amfiteatru. „E vântul”, 
spuse Polycilitus, „el face să zbârnâie otgoanele pe care le 
întind marinarii pentru pânzele care vor fi întinse deasupra 
amfiteatrului. In acest scop, împăratul a chemat anume din 
Misenum o mie dintre marinarii flotei sale. Ei întind pe 
deasupra arenei o gigantică reţea de parâme, ca o pânză de 
păianjen, peste care vor desfăşura apoi baloturi întregi de 
stofa. Este o activitate plină de primejdii - în fiecare zi se mai 
prăbuşesc câţiva marinari de la înălţimea aceea ameţitoare.” 

Vitellius privi în sus, ca şi când ar fi putut să recunoască 
încrengătura de parâme şi marinarii atârnaţi de funii. E 
adevărat că el nu putea să vadă această nouă minune a 
lumii, la a cărei finisare munceau acum cincispreze mii de 
tehnicieni şi de muncitori, dar gladiatorul auzea, el simţea 
atmosfera giganticei construcţii care se înălța pretutindeni în 
jurul său către cer. Fiecare strigăt, fiecare zgomot se 


propaga, în arenă, ca-ntr-o ureche uriaşă. Aici ai fi auzit chiar 
şi un leu furişându-se. 

Romanii aşteptau cu maximă nerăbdare deschiderea 
amfiteatrului. Titus, care urcase pe tron în loc tatălui său 
Vespasian, anunţa, prin edicte de înălţimea unui om, care 
împodobeau toate străzile, că amfiteatrul lui Flavius - aşa îl 
numise el, pentru ca acesta să amintească de familia lui - 
avea să fie inaugurat cu o serbare care avea să ţină o sută de 
zile. Nouă mii de animale sălbatice, tigri, elefanţi, crocodili, 
hipopotami şi o sută de lei fuseseră aduşi cu acest prilej, iar 
cinci mii de gladiatori erau gata de luptă. Până şi bătălii 
navale aveau să fie organizate în arenă. Oare când se mai 
pomenise aşa ceva? 

Titus hotărâse ca, peste cele trei nivele comandate de tatăl 
său, să se mai construiască şi un al patrulea şi avusese mult 
de furcă până când să-l convingă pe Eumarus, constructorul, 
să adauge sus încă un nivel care atârna greu peste 
arhitectura uşoară de arce şi bolți a primelor trei nivele. 

„Amfiteatrul acesta”, spuse Vitellius, în vreme ce mai 
măsura o dată, pentru a nu se ştie câta oară, arena pe 
lungime alături de Polyclitus, „trebuie să fie cea mai frumoasă 
construcţie din lume. Trebuie să fie o bucurie să lupti în ea.” 
Vitellius număra paşii în şoaptă. 

Plyclitus răspunse: „Eu, unul, nu m-am împăcat încă cu 
gândul că vrei să intri în arenă lipsit de lumina ochilor. Vreau 
să spun că asta este o sfidare la adresa zeilor.” 

Vitellius se opri în loc. „Zeii au fost aceia care au vrut ca 
noaptea să se lase în jurul meu. Oare de ce nu m-au omorât 
imediat? Un gladiator lipsit de lumina ochilor este ca un 
gladiator mort. Vreau fie să lupt, fie să fiu mort. Vespasian a 
spus că voia să moară în picioare, aşa cum se cuvine pentru 
un împărat, şi el chiar a murit în picioare, sprijinit de prietenii 
săi. Dacă zeii au hotărât deja moartea mea, atunci vreau să 
mor în arenă. Acolo este locul meu, şi nicăieri altundeva.” 

Antrenorul său era un om călit şi nu era deloc uşor să-l 
înmoi; dar cuvintele acestea îl emoţionară profund. El îi puse 
lui Vitellius mâna pe umăr şi-l privi în ochii lui orbi: „Dorinţa ta 


e poruncă pentru mine - chiar dacă asta contravine 
convingerilor mele.” 

„Aşteaptă aici”, spuse Vitellius şi îi dădu antrenorului său 
un semnal să se oprească. Cu ochii măriţi de uimire, 
Polyclitus îl urmări pe gladiator pornind spre centrul arenei, 
întorcându-se cu nouăzeci de grade, pornind cu pas sigur 
până la marginea ei, înconjurând-o pe jumătate, pentru a se 
întoarce apoi spre stânga, spre centrul ovalului şi a se 
întoarce apoi de acolo exact în punctul din care plecase. „De 
necrezut”, spuse antrenorul, scuturând din cap şi, când 
gladiatorul ajunse mai aproape, Polyclitus spuse cu admiraţie: 
„Tu te mişti prin arena asta ca şi când ar fi camera ta de 
copil.” 

Din primul rând de bănci, un alt bărbat urmărea scena 
scuturând de asemenea din cap, era secretarul Corneliu 
Ponticus. Numai el, Polyclitus, un medic grec şi patru sclavi 
ştiau că gladiatorul orbise. Erau săptămâni întregi de când ei 
îl izolaseră pe Vitellius astfel încât nimeni nu ar fi fost în stare 
să bănuiască ceva. Până şi tânărului Plinius, care îl vizitase pe 
gladiator ca să-i povestească despre moartea bunicului său la 
erupția Vezuviului, greaua suferinţă a lui Vitellius îi rămăsese 
neştiută. 

„Pe bună dreptate este cel mai mare gladiator al Romei!” 
Cornelius Ponticus îşi ridică privirea. Lângă el stătea Eumarus. 
Secretarul se sperie când îşi dădu seama că Eumarus trebuie 
că-l observase pe gladiator de o bună bucată de vreme. „Imi 
închipui că încearcă să se obişnuiscă cu proporţiile arenei”, 
comentă Eumarus, iar Cornelius dădu din cap aprobator. „Se 
află în cel de-al patruzeci şi nouălea an de viaţă şi este de 
părere că, fie şi numai din cauza vârstei sale trebuie să facă 
mai mult decât toţi ceilalţi.” 

„Are să-i înfrângă pe toţi”, fu de părere Eumarus, „un 
gladiator care-şi ia meseria atât de în serios este un dar din 
partea zeilor. El nu este omul pentru care să fie nevoie să-ţi 
faci griji. De când am văzut ultima lui luptă cu pumnii, am 
ajuns chiar la concluzia că este invincibil.” 

„Ai văzut ultima lui luptă?” 


„Sigur că da. Cum a încasat loviturile alea dure ale lui 
Baibus fară ca măcar să clipească, asta rămâne pentru mine 
o amintire de neuitat. Oricine altcineva ar fi căzut de mult la 
pământ.” 

De pe locurile lor din lojă, cei doi bărbaţi urmăreau 
antrenamentul acesta atât de neobişnuit al gladiatorului 
asistat de antrenorul său. „Câteodată, Polyclitus îl tratează ca 
pe un copil mic”, băgă de seamă Eumarus. 

„Ce vrei să spui cu asta?” 

„Păi uită-te şi tu, îl împinge încoace şi-ncolo ca pe un 
tolomac.” 

Cornelius Ponticus deveni vizibil nervos: „Poate că tocmai 
acesta este secretul succeselor lui ca antrenor”, spuse el. 

„S-ar putea să fie cum spui”, îi răspunse Eumarus. 

Secretarul  gladiatorului respiră  uşurat atunci când 
meşterul-constructor fu chemat în interiorul tribunei. 

În timpul acesta, Polyclitus şi Vitellius se retrăseseră 
undeva pe latura îngustă a arenei. Antrenorul se rotea într- 
una în jurul protejatului său, răscolea nisipul şi lovea 
pământul cu piciorul. Vitellius îl urmărea cu auzul şi reuşea în 
permanenţă să stea cu faţa spre antrenorul său. 

„Foarte bine”, îşi încurajă Polyclitus elevul. 

Încercările de atac, gladiatorul le para făcând un pas 
înapoi; când antrenorul se îndepărta, Vitellius avansa către el. 
Pe el îl ajuta foarte mult faptul că arena, sub care se afla un 
bazin cu apă, era acoperită cu scânduri din lemn peste care 
se turnase nisipul. Fiecare mişcare producea un zgomot 
înfundat şi trepidaţii uşoare, care-l ajutau pe gladiator să se 
orienteze. Ei s-au antrenat săptămâni la rând în felul acesta, 
până când ultimii meşeteşugari părăsiseră amfiteatrul iar 
noua minune a lumii aştepta să fie inaugurată cu un 
spectacol cum nu se mai văzuse până atunci. 

x kx * 

Trecuse aproape o jumătate de an de când Vitellius îşi 
pierduse lumina ochilor. În afara grupului mic de inițiați, 
suferința gladiatorului nu mai era cunsocută de niciun om de 
pe pământ. Polyclitus şi Cornelius Ponticus, secretarul lui 
Vitellius, făcuseră nenunărate încercări de a-l convinge pe 


gladiator să nu mai lupte; dar, cu cât insistau ei mai mult, cu 
atât mai dur şi mai lipsit de menajamente faţă de sine la 
antrenamente era acesta. 

„Astăzi vreau să trăiesc ceva deosebit”, îi spuse gladiatorul 
lui Cornelius Ponticus în seara dinaintea jocurilor. Acela îşi 
privi stăpânul cu uimire. „Da”, spuse gladiatorul, „să nu crezi 
cumva că, dacă zeii i-au luat stăpânului tău lumina ochilor, el 
nu se mai poate bucura de viaţă. Bărbiereşte-te şi taie-ţi 
unghiile ca înainte de Nundinae, ziua de târg, şi pune-ţi pe 
tine cele mai frumoase veşminte ale tale.” 

Imbrăcaţi cât se poate de elegant, cei doi o porniră spre 
Aventin, colina la poalele căreia, vizavi de Circus maximus, 
localurile rafinate se aflau unul lângă altul. Lui Cornelius nu îi 
era deloc uşor să ţină pasul cu stăpânul său, care nu se lăsa 
oprit decât de borduri şi de intersecțiile străzilor. Vitellius îşi 
puse secretarul să-i citească numele tavernelor de pe firmele 
atârnate deasupra uşilor de la intrare şi se hotărî până la 
urmă pentru un local care purta numele 'La cei şapte frati’. 

Roma era plină de străini, ca de fiecare dată când erau 
anunţate jocuri ce se întindeau pe mai multe zile. Spectacolul 
de o sută de zile atrăgea chiar şi vizitatori venind din cele mai 
îndepărtate provincii. Unii veneau din Nordul Britaniei, care 
tocmai fusese cucerit, alţii din Dacia, de la Dunărea de jos, 
alţii, în sfârşit, din Lusitania, din vestul imperiului. Din Asia 
veneau armeni iar mauritanii veneau din nordul Africii. Ei 
inundau realmente Roma, transformând oraşul într-un 
adevărat Babilon în care se auzeau toate limbile pământului. 

Proprietarul îl conduse pe Vitellius la cea mai bună masă 
din tot localul: „Este o onoare deosebită pentru mine că vrei 
să iei masa dinaintea luptei tale la mine!” 

Vitellius îi răspunse, râzând: „Să ştii, bătrâne, că sunt 
răsfăţat de pe vremea când participam le vestitele Cena 
libera din Ludus magnus. Tu ce ai a-mi oferi?” 

„O friptură de porc mistreţ umplută cu castane înăbuşite pe 
foc, iar alături, un vin de pe lacul Albano şi, la desert, nuci 
coapte înecate în miere.” 

„Atunci, aşa să fie”, exclamă Vitellius, „să se îndoaie 
mesele sub povara bunătăţilor tale.” 


De la mesele alăturate ajungeau, la urechile lui Vitellius, 
frânturi de cuvinte în limbi pe care Vitellius nu le mai auzise 
niciodată în viaţa lui. „De unde vin toţi oamenii aceştia?”, îl 
întrebă el pe însoţitorul său. 

„Nici eu nu recunosc decât greaca şi galeza. Ceilalţi îmi 
sunt străini; dar, la cât de întins este imperiul nostru acum, 
asta nu-i nicio ruşine. Nu fiecare din noi e un Mithridates, 
căruia zeii i-au conferit darul să vorbească în douăzei şi două 
de limbi.” 

În vreme ce li se serveau mâncărurile, Vitellius spuse: „Se 
spune că regele din Pontus nu a fost numai un geniu în 
materie de limbi, ci şi unul dintre cei mai mari mâncăi din 
istoria omenirii. Ceea ce mânca el nu putea fi niciodată destul 
de original şi de abundent, şi se pare că a anunţat chiar un 
premiu pentru cel mai mare mâncău din ţara lui.” Aroma 
fripturii urcă în nările gladiatorului. „Nu cumva el s-a înfruntat 
atunci cu marele nostru comandant Lucullus? - Pe toţi zeii, cei 
doi ar fi trebuit să se confrunte în materie de mâncare şi de 
băutură, şi atunci romanii ar fi fost scutiţi de o mulţime de 
victime.” 

Vitellius îşi luă cupa, turnă un strop de vin pe jos şi spuse: 
„Să bem pentru împăratul nostru Titus, care a pus să se 
construiască cel mai frumos amfiteatru din lume.” 

Cornelius îi răspunse: „Pentru împăratul nostru şi pentru 
tine - pentru ca lupta de mâine să se încheie cu victoria ta.” 

Gladiatorul se apără: „Ce ne interesează ziua de mâine. 
"Carpe diem’, a spus poetul, 'trăiască ziua de azi.” Şi, 
spunând asta, râse tare, cu gura până la urechi. Niciodată 
până atunci nu-l auzise scribul pe stăpânul său râzând atât de 
relaxat. La urma urmelor, vinul îşi făcea şi el efectul, iar 
Cornelius Ponticus nu putu să nu se alăture râsului dezlănţuit 
al gladiatorului orb. 

„Lumea”, spuse el, în timp ce tranşa friptura cu mâinile 
goale şi îi împingea stăpânului său bucată după bucată, 
„povesteşte că împăratul celebrează în palatul lui adevărate 
orgii culinare împreună cu favoriţii şi cu eunucii săi. Şi că, din 
vremea lui Caligula, care punea ca bucatele sale să fie 


înfăşurate în folie de aur, nu au mai existat mese atât de 
abundente la palat.” 

„Foarte bine face”, îi replică Vitellius, „mai bine un împărat 
care iubeşte viaţa, decât un princeps care se teme de ea. De 
împărați care nu se împăcau cu propria lor viaţă am avut 
parte din plin.” în timp ce vorbea, limba gladiatorului articula 
din ce în ce mai anevoios de la vinul băut. Într-un colţ al 
localului dansa o fată cu părul negru iar consumatorii îi 
aruncau monede la picioare. Vitellius îşi duse mâna la 
cingătaore, scoase o monedă şi o aruncă exact în direcţia din 
care se auzea muzica pe care dansa fata. „Dansează mai 
departe, femeie frumoasă!”, strigă el râzând. 

„E o fată foarte tânără - are cel mult şaptesprezece ani”, îi 
şopti Cornelius Ponticus stăpânului său. „Şi, ce-i cu asta”, 
veni replica lui Vitellius, „vrei să spui că din cauza asta nu e 
femeie?” 

Cârciumarul, care urmărise scena cu atenţie, se apropie de 
masa lor şi spuse discret, astfel încât nimeni să nu-l poată 
auzi: „Poţi să o ai, dacă vrei. Nu-i deloc ieftină; dar tocmai de 
aceea nu o face cu oricine!” 

„Ohoo”, se răţoi Vitellius, „ce-nseamnă că nu o face cu 
oricine?” Spunând asta, îl apucă de cot pe secretarul său: „În 
cazul acesta, cunoaştem şi alte adrese, unde există cu totul 
altfel de femei. Nu-i aşa, Cornelius?” 

Lui Cornelius Ponticus, vorbăria îmbibată de vin a 
gladiatorului îi devenise penibilă; înainte de toate, el se 
temea de faptul că stăpânul său ar putea să-şi iasă din rolul 
pe care-l juca de o jumătate de an cu atâta măiestrie. 
„Atunci, mai bine să mergem, stăpâne!”, spuse el încet şi-i 
împinse cârciumarului o monedă de aur. Vitellius se ridică, 
clătinându-se. „Da, prietene, hai să mergem, dar nu acasă. 
Carpe diem! Acum ne ducem în Aureum. Astăzi avem dreptul 
la cele mai frumoase femei.” 

După ce lăsară la intrare două sute de sesterţi, lui Vitellius 
şi lui Cornelius Ponticus li se îngădui să pătrundă în elegantul 
bordel. Nori grei de miresme îmbătătoare îi învăluiră în timp 
ce urcau scara de marmură albă. O sclavă cu pielea 


întunecată îi împinse pe cei doi pe pernele de mătase care se 
aflau pretutindeni în atrium. 

„Mă tem că stăpânul meu s-ar putea să fi băut puţin cam 
mult”, se scuză secretarul pentru faptul că îl ţinea pe Vitellius 
de braţ şi îi prescria fiecare mişcare. 

Gazda cu pielea neagră le surâse plină de înţelegere. După 
aceea, ea se interesă de preferinţele oaspeţilor, de tipul de 
femei pe care-l preferau, de aroma care îi excita cel mai tare, 
de culoarea favorită a tapetelor şi de buchetul pe care trebuia 
să-l aibă vinul. 

„Roşu!”, spuse Vitellius fără să se gândească prea mult. 
„Tapete roşii, vin roşu şi arome ca de trandafiri roşii!” La 
descrierea femeii pe care şi-o dorea începu să se bâlbâie, ba 
chiar se părea că, dintr-o dată, devenise cât se poate de 
treaz. „Cândva, am cunoscut aici o fată...” 

„Cum arăta ea?”, întrebă domina. „Nădăjduiesc că îţi 
putem îndeplini orice dorinţă.” 

„Nu era o femeie romană. Se trăgea din părinţi evrei, avea 
părul negru ca smoala şi ochii întunecaţi şi, atunci când 
zâmbea, făcea nişte cute minuscule înjurul ochilor. Era mică 
şi delicată. Avea sânii micuţi ca două cupe din sticlă lăptoasă 
şi cred că talia ei aş fi putut s-o cuprind între mâinile mele.” 

„O vei avea”, spuse femeia, îl apucă pe gladiator de braţ şi- 
| conduse într-o cameră roşie, unde-l conduse la o pernă mare 
şi moale. „Sper că îţi place aici.” 

„O, da”, răspunse Vitellius şi ascultă zgomotul paşilor care 
se îndepărtau. El auzi foşnetul micilor lămpi cu ulei de pe 
pereţi şi pe acela al stofei strălucitoare în care era îmbrăcată 
perna pe care şedea. O sclavă îi aduse vinul. „Toarnă-mi tu”, 
spuse Vitellis şi întinse mâna după cupa plină. Sclava se 
îndepărtă. 

„Ave - fii binevenit!”, se auzi vocea delicată a unei femei. 
Vitellius nu o auzise venind. „Ave”, spuse gladiatorul, 
„apropie-te.” 

„Sper din tot sufletul că nu eşti dezamăgit”, spuse glasul, în 
vreme ce necunoscuta se aşeza lângă el. 

„Câtuşi de puţin”, îi răspunse Vitellius, „ce motive aş avea 
să fiu?” 


„Ei bine, nu mai sunt chiar atât de tânără...” 

„Te pomeneşti că eu oi fi vreun băieţandru? Eu sunt 
Vitellius, gladiatorul, şi toată lumea din Roma ştie că mă aflu 
în cel de-al cincelea deceniu al vieţii mele.” Vocea nu spuse 
nimic. Vitellius pipăi, prudent, până când o găsi, el îşi întinse 
mâna, ezitând, după sânii ei mici, îi cuprinse, cu timiditate, 
talia subţire, îşi băgă mâna, tandru, în părul ei bogat şi spuse 
melancolic: „Cât eşti de frumoasă!” 

Femeia de lângă el nu scoase niciun sunet şi aşteptă să se 
întâmple lucurile pentru care era plătită. 

Ca să treacă peste tăcerea care se aşternuse, Vitellius o 
întrebă: „Nu eşti romană, aşa-i?” 

„Aşa este”, răspunse frumoasa, „părinţii mei au fost evrei. 
Titus m-a adus la Roma ca pradă de război.” 

„Şi, cum îţi place capitala celui mai mare imperiu al lumii?” 

„N-a fost o noutate pentru mine. Fiindcă, pe vremea lui 
Claudius, aici mi-am petrecut copilăria.” 

„Te-ai numărat printre aceia care au fost expulzați 
atunci?”, întrebă Vitellius şi privirea lui trecu pe lângă 
frumoasa femeie. Ea observase de o bună bucată de vreme 
ochii opaci ai gladiatorului. Cu multă discreţie, ea întinse 
mâna după o lampă cu ulei care ardea pe o măsuţă în faţa lor 
şi o mişcă încoace şi-ncolo prin dreptul ochilor săi, fără ca 
bărbatul să reacționeze. „Da”, răspunse ea în timp ce-şi 
aranja o buclă rebelă, „am făcut parte din marele exod.” 

Mâna lui tremura, degetele lui urcau pe gâtul ei delicat, îi 
mângâiară bărbia şi-i atinseră gura. În clipa în care încercă s- 
o mângâie, tandru, pe obraji, Vitellius îşi retrase mâna 
speriat. Lacrimi fierbinţi şiroiau pe obrajii necunoscutei. 

„Cum te cheamă?”, întrebă, poticnindu-se, gladiatorul şi 
aşteptă un răspuns din întunericul care-l înconjura. A trebuit 
să aştepte mult timp până să audă răspunsul. El îşi întorcea 
capul neliniştit în toate părţile. Mai întâi a auzit un hohot de 
plâns; apoi, vocea înecată în lacrimi rosti: „Rebecca.” 

„Rebecca!” în tulburarea lui, Vitellius întinse mâinile 
undeva în gol. 


„Da”, spuse vocea. „Eu sunt, Vitellius.” 
x kx * 


O mie de heralzi cu platoşe aurii şi cu panaşe roşii pe cap 
intrară în amfiteatru în ritmul bătăilor de tobă. In loja 
imperială situată pe partea cealaltă, îşi facu apariţia Titus în 
toga lui purpurie, cu cununa de lauri pe cap, cu palma 
dreaptă ridicată a salut. 

Ca dintr-o singură gură răsună strigătul celor cincizeci de 
mii de oameni: „Ave, Titus Flavius Sabinus! Ave, Caesar!” 

În acelaşi moment, fanfarele îşi revărsară semnalele 
marţiale de la nivelul cel mai de sus: jocurile de o sută de zile 
erau deschise în noua arenă a lui Flavius. Heralzii înconjurară 
arena asemenea unui gard viu. Poarta grea de fier scârţâi, se 
deschise, şi lăsă cale liberă pentru pompa, defilarea 
gladiatorilor şi prezentarea animalelor sălbatice. 

Fiecare sector era reprezentat printr-un delegat, fiindcă cei 
cinci mii de gladiatori ar fi fost de ajuns ca să umple arena. 
Aşa, erau câte patru reprezentanţi care salutau publicul: 
patru samniţi, patru traci, patru murmilliones, patru retiari şi 
patru luptători cu pumnii. Pentru a oferi o mostră din 
reprezentațiile numite venationes, luptele de animale, sclavii 
târau după ei tigri legaţi de bare lungi iar elefanții păşeau, 
apucându-se cu trompa de coada animalului din faţă, prin 
faţa lojei imperiale unde îngenunchiară cu greu. Un animal 
dresat pictă cu trompa, în apaluzele publicului, 'Ave, Caesar' 
în nisipul arenei. Hipopotamii fură mânaţi în arenă cu sulițe, 
cârlige şi bice. Un rinocer cu un inel trecut prin maxilarul 
inferior păşea, agale, în urmă. Bivolii sălbatici erau nevoiţi să 
parcurgă drumul cu paşi mărunți, deoarece aveau picioarele 
legate între ele cu bucăţi scurte de funie. Urşi cu botniţe 
dansau pe labele din spate. Chestorul care conducea jocurile 
stătea, cu braţul întins a salut, într-un car de luptă tras de 
două pantere dresate. Şi, printre toate acestea, negri pe 
jumătate goi, sclave blonde care purtau doar un cordon în 
jurul taliei, pitici cu armuri complete, criminali condamnaţi, 
incendiatori şi creştini, material uman pentru spectacolul 
îngrozitor ce avea să urmeze. 

La cel de-al patrulea nivel, fără să fi fost observați de 
publicul entuziasmat de ceea ce se desfăşura în arenă, 
ocupaseră poziţii optzeci de aruncători de sulițe. La un ordin, 


ei îşi aruncară, pe deasupra capetelor spectatorilor suliţele 
care se înfipseră în mijlocul arenei, alcătund un cerc. Cu sau 
fără intenţie, o suliță se abătuse de la traiectoria ei şi 
străpunsese un pitic. Romanii izbucniră în râs şi începură să 
tropăie de bucurie. 

„Ave, Caesar, morituri te salutant!”, strigară luptătorii spre 
loja imperială. Titus, înconjurat de bărbaţi tineri şi frumoşi şi 
de o curte viu colorată, întinse braţul cu graţie. 

La cei patruzei de ani ai săi, împăratul era foarte iubit de 
poporul său. Cu construcţii de mare anvergură, precum 
amfiteatrul şi termele din apropiere, el le oferise o pâine 
nenumăraţilor meşeteşugari şi artişti care nu aveau de lucru. 
El abolise pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii romani şi-şi 
mulţumise poporul care avusese atâta de suferit în timpul 
domniilor haotice ale împăraţilor, de la Nero încoace. Faptul 
că el era totodată şi un adept fervent al sângeroaselor lupte 
între animale şi al luptelor de gladiatori nu făcea decât ca el 
să fie şi mai iubit de mase. 

Între timp, gladiatorii şi animalele sălbatice părăsiseră 
arena. Un grup de sclavi începu să netezească nisipul în care 
rămăseseră întipărite toate urmele de paşi. Spectatorii încă 
nu bănuiau că, dedesubt, se ascundea un peisaj acvatic cu 
monştri marini, hipopotami şi crocodili şi unde avea să se 
desfăşoare o veritabilă bătălie navală. 

Spectatorii îl urmăreau plini de încordare pe Charon, 
înspăimântătorul personaj al lumii subterane, care păşea 
acum cu sabia ridicată spre uriaşul portal de fier în care lovi 
de trei ori. În sunetele fanfarei, porţile se deschiseră şi în 
arena monumenatală îşi făcu dintr-o dată apariţia marele 
gladiator Vitellius. 

Romanii îl recunoscură pe dată, îl acoperiră cu aplauze şi 
începură să arunce cu flori şi eşarfe colorate în nisip. „Ave, 
Vitellius!” Gladiatorul îşi ridică braţele râzând. Cu paşi siguri, 
el se îndreptă spre mijlocul arenei, se înclină în faţa 
împăratului, salută în toate direcţiile. Gesturi de gladiator. 
Repetate de sute de ori. Cine putea să bănuiască ce tragedie 
se ascundea în spatele lor? 


El nu purta decât o pânză în jurul şoldurilor, pe care şi-o 
trecuse printre picioare şi o înodase la talie. Corpul său 
musculos arăta la fel de în formă ca şi acela al unui tânăr. 
Singura lui armă era un pumnal pe care-l avea prins la talie. 
Acum, el îşi aştepta, concentrat, adversarul. 

În marele oval al amfiteatrului se făcuse linişte. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra porţii grele cu gratii, către care era întors 
acum şi Vitellius. Aceasta se ridică, scârţâind, şi din spatele ei 
îşi făcu apariţia adversarul, un taur negru, fioros şi sălbatic. 

Un țipăt de groază străbătu tribunele, făcând apoi loc 
aplauzelor pline de admiraţie pentru curajul gladiatorului. 
Uriaşul animal răscoli nisipul cu piciorul din faţă, lovi nervos 
cu coada, îşi cobori capul şi-şi îndreptă coamele lungi şi 
ascuţite în faţă. Ca aruncat de o catapultă, el se repezi dintr-o 
dată spre Vitellius. 

La început, acesta nu se mişcă din loc, el îşi ţinea capul 
puţin înclinat într-o parte. Spectatorii intrepretară atitudinea 
lui ca pe o demonstraţie de curaj şi începură să chiuie şi să 
aplaude. Acum, animalul nu se mai afla decât la distanţă de 
un salt de Vitellius, care se răsuci, brusc, într-o parte. Taurul 
se repezi în gol. 

„Vitellius! Vitellius!”, răsunară tribunele - un zgomot la 
care, de această dată, Vitellius ar fi renunţat fericit; căci 
gălăgia era atât de mare, încât el nu se mai putea orienta 
după zgomotele pe care le făcea animalul. Neajutorat, el 
începu să se răsucească în jurul propriei axe, ceea ce provocă 
un val şi mai mare de ovaţii, întrucât spectatorii erau 
entuziasmați de faptul că Vitellius îi întorcea spatele 
animalului. 

Fornăind, taurul îşi cobori iarăşi capul şi-şi luă din nou elan. 
Vitellius simţi podeaua vibrând; numai că el nu ştia din ce 
direcţie venea bestia, el ştia doar că, cu cât deveneau mai 
puternice strigătele publicului, cu mai aproape era animalul. 
În neputinţa lui, el îşi întinse amândouă braţele, ca şi când ar 
fi vrut să-l oprească; numai că, în felul acesta, el nu putea să-i 
vină de hac animalului furios. 

Vitellius reuşi să se apuce cu mâna dreaptă de unul din 
coame, se lăsă târât câţiva metri şi încercă din răsputeri să-şi 


ducă dreapta pe după gâtul animalului. Nu reuşi. Se lăsă să 
cadă, simţi o lovitură de copită în coaste, se încovoie de 
durere dar se ridică din nou în picioare. 

Simţi mirosul scârbos al taurului pătrunzându-i în nări. În 
timp ce spectatorii urlau şi tropăiau, gladiatorul adulmecă în 
direcţia din care taurul se pregătea pentru un nou atac. El 
trebuia să reuşească să-l apuce de coame sau de gât, numai 
atunci ar fî avut o şansă să înjunghie animalul. El îşi scoase 
pumnalul. Cu picioarele îndepărtate, cu braţele îndoite, 
gladiatorul stătea şi pândea în întunericul care-l înconjura. 
Deodată - un nou atac. Vitellius îl auzi, ţinu pumnalul în 
direcţia lui. Dar, înainte ca el să fi apucat să lovească, taurul 
se repezise cu capul în trupul lui. Vitellius se încovoie, bestia 
îl ridică pe gladiator în coarne, unul dintre ele i se înfipsese 
adânc în măruntaie, un şuvoi de sânge ţâşni peste ochii 
animalul, ceea ce-l făcu să devină şi mai sălbatic. Cu o 
zvâcnire a capului, taurul îl izbi pe Vitellius de nisip şi, înainte 
ca acesta să se poată elibera, îl împunse pentru a doua oară. 

Câţiva dintre oaspeţii de onoare de la primul nivel îşi 
întoarseră capetele, îngroziţi, când văzură că măruntaiele 
gladiatorul, care încă mai dădea semne de viaţă, rămăseseră 
în coamele taurului. Animalul îl mai trânti o dată de pământ 
pe gladiator, apoi îl ridică din nou în coarne. În mijlocul 
arenei, nisipul se întunecase. 

Abia atunci când gladiatorul sau ceea ce mai rămăsese din 
el nu mai dădu niciun semn de viaţă, taurul îşi lăsă victima în 
pace. In aplauzele publicului, sclavii echipați cu nişte bare 
lungi, ascuţite, mânară taurul înapoi, în spatele porţii cu 
gratii. 

În tribune începură să se servească prăjituri cu miere iar 
chestorul se duse în încăperea de sub arenă şi scrise pe 
tăbliţa cu programul în dreptul numelui Vitellius un P mare. 
Asta însemna periit, căzut. Sclavi purtând măşti ale zeităților 
din lumea subterană şi înarmaţi cu cârlige traseră cadavrul lui 
Vitellius afară din arenă şi-l aruncară în spolarium, locul în 
care sfârşeau toţi gladiatorii. 

Caius Vitellius a fost primul din cei două mii de gladiatorii 
care au murit la inaugurarea Amfiteatrului lui Flavius în anul 


80 p. Chr. Sub domnia împăratului Honorius (393-423), 
luptele de gladiatori au fost interzise. Ultima luptă între 
animale a avut loc la anul 523 p. Chr.