Tariq Ali — La umbra rodiului

1 pi 7 A 
lie akel 


La umbra 
rodiului 


x HU NITAS 
3 AN 


TARIQ ALI 


La umbra rodiului 


Traducere din engleză de 
LIGIA CARANFIL 


HUMANITAS 


Pentru Aisha, Chengiz și Natasha 
Neamul Banu Hudayl în 1499 d. Chr. 


Clanul lui Hassan al-Hudayl a părăsit Dimashk-ul în anul 
Hegirei 237, 932 d. Chr., atingând avanposturile apusene ale 
lumii islamice în același an. S-a așezat lângă Ghamata și, în 
anul următor, a început să ridice satul care avea să-i poarte 
numele. Conacul a fost clădit trei ani mai târziu de meșterii 
pietrari care au înălțat Medina al-Zahara lângă Qurtuba. 


Farid al-Hudayl m. 1402 

Ibn Farid - Najmam. 1431 Yusuf al Hudayl 

1398-1457 - Maryam m. 1458 1380-1434 
— Asma 1429-1463 

Abdallah 

1427-1462 

Sarwat 

Zahra Miguel n. 1431 n. 1446 

1432-1463 

Umar 

Zubaya 

Zuhayr n. 1477 

Kulthum n. 1480 

Hind n. 1482 

Salma bint Farid - 1399-1465 

Hisham al-Zaid 1413-1493 

Abdallah 

1397-1398 

Walid 

1455-1456 

Ibn Hisham — 

n.1435 

Muneeza n.1442 

Yazid n.1490 


Notă din partea autorului 


În Spania maură, ca și în lumea arabă de astăzi, copiii 
primeau un nume mic și erau identificați după numele tatălui 
sau al mamei. În această naraţiune, Zuhayr bin Umar este 
Zuhayr, fiul lui Umar, Asma bint Doroteea este Asma, fiica 
Doroteei. Numele public al unui om l-ar putea identifica simplu 
drept fiul tatălui său: Ibn Farid, Ibn Khaldun, fiul lui Farid, fiul 
lui Khaldun. Maurii din această poveste folosesc propriile 
toponime pentru orașele care acum sunt numite în limba 
spaniolă, între care multe întemeiate chiar de mauri. Aceste 
nume, alături de unele substantive comune în limba maură, 
sunt explicate în glosarul de la sfârșitul cărţii. 


Prolog 


Cei cinci cavaleri creștini chemaţi în apartamentul lui 
Ximenes de Cisneros nu erau prea încântați că fuseseră sculaţi 
în miez de noapte. Și nu pentru că era cea mai geroasă iarnă pe 
care o pomeniseră. Erau veterani ai Reconquistei. Oștenii aflați 
sub comanda lor mărșăluiseră în triumf prin Gharnata cu șapte 
ani în urmă, ocupând orașul în numele lui Ferdinand și al 
Izabelei. 

Niciunul dintre cei cinci nu era de prin partea locului. Cel 
mai bătrân dintre ei era copilul din flori al unui călugăr din 
Toledo. Ceilalţi veneau din Castilia și își doreau să se întoarcă 
în satele lor. Erau toţi catolici ferventi, dar nu doreau să le fie 
pusă la încercare loialitatea, nici măcar de către duhovnicul 
reginei. Știau cum reușise el să se transfere de la Toledo, unde 
fusese arhiepiscopul orașului cucerit. Nu mai era un secret 
faptul că Cisneros devenise unealta reginei Izabela. Puterea lui 
nu era doar spirituală. Cavalerii știau prea bine cum ar fi fost 
privit la curte un act de nesupunere faţă de el. 

Cei cinci, înfășuraţi în mantiile lor, tremurând încă de frig, 
fură conduși în dormitorul lui Cisneros. Austeritatea condiţiilor 
în care trăia acesta îi surprinse. Schimbară priviri între ei. Era 
ceva nemaiîntâlnit ca un prinţ al Bisericii să locuiască în niște 
apartamente mai curând pe măsura unui călugăr fanatic. Nu 
erau încă obișnuiți să vadă un prelat trăind întocmai precum 
propovăduia. Ximenes își ridică ochii și le zâmbi. Glasul cu care 
le vorbi nu era poruncitor. Cavalerii fură luaţi prin surprindere. 
Omul din Toledo șopti: 

— Izabela a pus lupul paznic la oi! _ 

Cisneros se hotări să ignore această obrăznicie. În schimb, 
ridică doar ușor vocea: 

— Vreau să vă fie limpede că nu urmărim o răzbunare 
personală. Vă vorbesc atât în numele Bisericii, cât și al 
Coroanei! 

Nu era chiar adevărul-adevărat, dar soldaţii nu erau obișnuiți 
să pună la îndoială cuvântul celor cu autoritate. După ce se 
convinse că se făcuse înţeles, arhiepiscopul le dădu drumul. 
Dorise să le intre bine în minte că sutana poruncea sabiei. 

O săptămână mai târziu, în prima zi a lunii decembrie a 
anului 1499, soldaţii creștini aflaţi sub comanda celor cinci 


cavaleri mai sus amintiţi intrară în cele o sută nouăzeci și cinci 
de biblioteci ale orașului, precum și în vreo zece locuinţe, unde 
se găseau colecţii personale de cărți. Confiscară tot ce era scris 
în limba arabă. 

Cu o zi în urmă, cărturarii creștini reușiseră să-l convingă pe 
Cisneros să scoată trei sute de manuscrise de sub edictul lui. 
Acesta se învoise, cu condiţia ca acestea să fie adunate într-o 
nouă bibliotecă, la Alcala. Majoritatea erau manuale arabe de 
medicină și astronomie și cuprindeau cele mai înaintate 
cunoștințe din domeniu, din Antichitate și până în vremea din 
urmă. Aici se găsea o mare parte din materialul ce avea să se 
răspândească din peninsula al-Andalus și din Sicilia în restul 
Europei, deschizând calea Renașterii. 

Câteva mii de exemplare din Coran, laolaltă cu eruditele 
comentarii, reflecţii teologice și filosofice despre meritele și 
lacunele acestuia, toate scrise în cea mai meșteșugită 
caligrafic, fură aruncate în căruţe și duse departe de soldaţi, 
care n-au mai stat să aleagă. Manuscrise rare, nepreţuite 
pentru viaţa intelectuală din al-Andalus, au fost îngrămădite în 
saci și cărate în spinarea soldaţilor. 

De-a lungul zilei, soldaţii ridicară un morman de sute de mii 
de manuscrise. Înţelepciunea adunată din toată peninsula 
zăcea în vechea piaţă de mătăsuri, mai jos de Bab al-Ramla. 

Acesta era străvechiul loc unde odinioară cavalerii mauri 
luau parte la turniruri, sub ochii domniţelor, unde lumea se 
aduna cu duiumul, copiii pe umerii taţilor, unchilor sau fraţilor 
mai mari, ca să-și aclame favoriţii, unde era întâmpinată cu 
huiduieli parada celor îmbrăcaţi în armură de cavaler, care 
erau de partea sultanului. Când se vădea că un bărbat viteaz 
urma să-l lase pe unul dintre curteni să câștige în onoarea 
regelui sau, așijderea, pentru că i se promisese o pungă plină 
cu dinari de aur, locuitorii cetăţii Gharnata izbucneau în 
huiduieli. Erau cetăţeni renumiţi pentru cugetul lor liber, 
spiritul ager și greutatea cu care îngenuncheau în faţa 
stăpânilor. Acesta era orașul și locul ales de Cisneros pentru 
spectacolul de artificii din acea seară. 

Volumele legate somptuos erau mărturia măiestriei arabilor 
peninsulari, ce îi întreceau pe meșterii creștinătății. Conţinutul 
lor stârnise invidia cărturarilor de pe întreg cuprinsul Europei. 
Ce morman splendid se așternea la picioarele populaţiei 


orașului! 

Soldaţii, care din zori tot ridicau zidul de cărți, se feriseră să 
se uite în ochii gharnatinilor. Pe feţele unora se citea părerea 
de rău, altora, mai iuți din fire, le fulgerau ochii, iar feţele le 
erau pline de mânie. Alţii, legănându-se ușor încolo și încoace, 
aveau privirile goale. Unul dintre ei, un bătrân, tot repeta 
singura propoziţie pe care o putuse rosti în fața nenorocirii: 

— Ne înecăm într-o mare de neputinţă! 

Câţiva dintre soldaţi, poate tocmai pentru că nu fuseseră 
niciodată învăţaţi să scrie sau să citească, înțelegeau grozăvia 
fărădelegii la care contribuiau. Propriul rol în acea dramă îi 
tulbura. Fii de ţărani, își aduceau aminte cum în copilărie 
ascultau poveștile bunicilor, istorisiri în care faptele de cruzime 
ale maurilor contrastau cu învăţătura și cultura lor. 

Erau puţini asemenea soldaţi, dar destui, totuși, ca să mai 
poată salva ceva. Pe când coborau străduţele înguste, aruncau 
câteva manuscrise în fața ușilor zăvorâte. Neavând criterii 
după care să judece, își închipuiau că cele mai grele volume 
trebuiau să fie și cele mai valoroase. Se înșelau, dar intenţia le 
era bună. În clipa în care soldaţii se făceau nevăzuţi, o ușă se 
deschidea și o siluetă în robă ieșea, aduna cărțile și dispărea 
iar în spatele drugilor și zăvoarelor. În felul acesta, datorită 
bunului-simţ a câţiva soldaţi, au fost salvate de la distrugere 
mai multe sute de manuscrise importante, care, mai apoi, au 
fost duse peste apă și adăpostite în bibliotecile personale din 
Fez. Așa au fost cruţate. 

În piaţă începea să se lase întunericul. O mulţime de cetăţeni 
șovăielnici, în mare parte bărbaţi, fusese strânsă de soldăţime. 
Nobili musulmani și predicatori cu turban se amestecau cu 
proprietari de prăvălii, neguţători, ţărani, meșteșugari și 
vânzători ambulanți, cu proxeneţi, desfrânate și smintiţi. 

De la fereastra unui han, cel mai bine văzut păzitor al 
Bisericii din Roma privea cu mulțumire zidul de tomuri ce nu 
contenea să crească. Ximenes de Cisneros crezuse 
dintotdeauna că forța păgânilor nu putea fi zdrobită decât dacă 
le rădea cultura de pe fața pământului. Ceea ce însemna 
arderea tuturor cărților. Tradițiile orale ar mai fi supraviețuit o 
vreme, până când Inchiziția îi amuţea pe răzvrătiți. Dacă n-o 
făcea el, atunci tot ar fi făcut-o altcineva, care înțelegea că 
viitorul nu putea fi asigurat decât prin disciplină, nu prin 


dragoste și educaţie, așa cum propovăduiau imbecilii de 
călugări dominicani. Ce înfăptuiseră ei până acum? 

Ximenes era în culmea fericirii. Fusese ales unealtă a Celui 
Atotputernic. Și alţii ar fi dus aceste sarcini la îndeplinire, dar 
nimeni nu era mai metodic decât el. Un rânjet îi răsfrânse buza. 
Ce altceva se putea aștepta de la o preoţime ai cărei abaţi, cu 
numai câteva veacuri în urmă, se numeau Mahomed, Umar, 
Uthman și așa mai departe? Ximenes era mândru de puritatea 
lui. Zeflemelile pe care le îndurase în copilărie porneau de la 
zvonuri mincinoase. Nu se trăgea din strămoși evrei. Niciun 
strop de sânge spurcat nu-i întina venele. 

Un soldat se postase chiar în fața ferestrei prelatului. 
Ximenes se uită lung la el și îi făcu un semn din cap. Semnalul 
trecu de la un purtător de torţe la celălalt, iar focul fu aprins. 
Intr-o clipă se lăsă o tăcere de mormânt. Pe urmă, un vaier 
puternic sfâșie noaptea de decembrie, urmat de strigăte: 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui! 

La o oarecare depărtare de Cisneros, un grup murmura ceva, 
dar el nu putea desluși cuvintele. Nu că le-ar fi putut pricepe, 
chiar de le-ar fi auzit, de vreme ce limba versetelor era araba. 
Flăcările se înălțau tot mai sus și mai sus. Cerul însuși părea să 
scapere ca un abis cuprins de văpăi, un spectru de scântei ce 
pluteau prin aer, în vreme ce caligrafia în culori delicate era 
înghițită de limbile focului. Era ca și cum din stele ploua cu 
lacrimi de durere. 

Incet, buimaci, oamenii începură să se împrăștie, când un 
cerșetor se despuie de haine și se aruncă în foc. 

— Care mai este rostul vieţii fără cărţile noastre de 
învăţătură? răcni el. O să plătească! O să plătească ei pentru ce 
ne-au făcut astăzi! 

Se prăbuși fără cunoștință, învăluit de flăcări. Lacrimi se 
scurgeau în tăcere, dar nu puteau stinge focul aprins în ziua 
aceea. Oamenii se îndepărtară. 


Tăcerea domnea în piaţă. Ici și colo, tăciunii încă mai 
mocneau. Ximenes se plimba prin cenușă. Cu un zâmbet 
strâmb, plănuia următorii pași. Vorbi de unul singur: 

— Orice răzbunare vor pune la cale din preaplinul durerii lor, 
totul va fi zadarnic. A noastră-i izbânda. În noaptea asta am 


învins cu adevărat! 

Mai mult decât oricine altcineva din peninsulă, chiar mai 
mult decât temuta Izabela, Ximenes înţelegea puterea ideilor. 
Lovi cu piciorul un teanc de pergamente arse care se prefăcu în 
scrum. 

Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Peste spuza unei 
tragedii pândește umbra alteia. 


Capitolul 1 


— Dacă lucrurile merg tot așa, zise Ama gângăvind cu gura-i 
știrbă, din noi n-o să rămână decât amintirea. 

Întrerupt din joc, Yazid se încruntă și își ridică ochii de la 
pânza care închipuia tabla de șah. Se găsea în celălalt capăt al 
curții, încercând cu disperare să deprindă stratagemele jocului. 
Surorile lui, Hind și Kulthum, erau amândouă jucătoare 
desăvârșite. Erau plecate la Gharnata, împreună cu ceilalți din 
familie. Yazid dorea să le facă o surpriză cu o deschidere 
deosebită, la întoarcerea lor acasă. 

Încercase să-i stârnească Amei interesul în privinţa jocului 
său, dar bătrâna îl refuzase chicotind. Yazid n-o putea înţelege. 
Nu era șahul infinit superior mătăniilor pe care le tot prefira 
printre degete? Atunci de ce-i scăpa ei mereu acest lucru? 

În silă, începu să strângă piesele de șah. „Ce frumoase sunt!” 
Își zise pe când le așeza cu grijă în micuta lor casetă. Fuseseră 
comandate special de tatăl său. Juan, tâmplarul, fusese instruit 
să le cioplească la timp pentru a-i fi dăruite în ziua în care 
împlinise zece ani, luna trecută, anul 905 după calendarul 
islamic, 1500, după cel creștin. 

Familia lui Juan se afla de veacuri în serviciul neamului Banu 
Hudayl. În 932, după calendarul creștin, capul clanului Hudayl, 
Hamza bin Hudayl, fugise din Dimashk. Își adusese familia și 
slugile în avanposturile apusene ale Islamului. Se așezase la 
poalele colinelor, la vreo cincizeci de kilometri de Gharnata. 
Aici clădise un sat cunoscut mai târziu sub numele al-Hudayl. 
Ridicat pe înălțimi, se putea vedea de departe. Era înconjurat 
de pâraie de munte care, primăvara, se prefăceau în torente, 
umflate de zăpezile topite. La marginile satului, copiii lui 
Hamza cultivaseră pământul și plantaseră livezi. La aproape 
cincizeci de ani de la moartea lui Hamza, urmașii lui își 
construiră un palat. În jurul acestuia se întindeau moșiile, viile 
și livezile de migdali, portocali, rodii și duzi, ce semănau cu 
niște ţânci agățându-se de fusta a mamei. 

Aproape fiecare piesă de mobilier, bineînţeles, în afară de 
prăzile de război ale lui Ibn Farid, fusese lucrată cu grijă de 
strămoșii lui Juan. Tâmplarul, ca oricare alt sătean, știa care e 
locul lui Yazid în familie. Băiatul era favoritul tuturor. Și așa s-a 
hotărât să facă un set de piese de șah care să le întreacă pe 


toate celelalte. Până la urmă, Juan s-a întrecut pe sine însuși. 

Maurii erau albele. Regina lor era o frumuseţe nobilă cu o 
mantilă, soţul ei, un monarh cu barbă roșie și ochi albaștri, cu 
trupul acoperit de o robă arabă curgând în falduri, bătută în 
pietre nestemate. Turele erau replicile turnului care domina 
intrarea în palatul clanului Banu Hudayl. Cavalerii erau 
reprezentări ale străbunicului lui Yazid, războinicul Ibn Farid, 
ale cărui fapte de arme și aventuri galante erau de pomină. 
Nebunii albi erau plăsmuiţi după chipul imamului cu turban de 
la moscheea satului. Pionii semănau izbitor cu Yazid. 

Creștinii nu numai că erau în negru, ci mai luaseră și chipuri 
de monștri. Ochii reginei negre străluceau de răutate, într-un 
contrast izbitor cu madona în miniatură ce-i atârna de gât. 
Buzele îi erau sângerii. Un inel pe degetul ei dezvăluia 
privitorului un craniu pictat. Regele fusese sculptat cu o 
coroană ce-i putea fi ușor luată de pe cap. Mai mult, 
iconoclastul tâmplar mai căpătuise monarhul și cu o pereche de 
coarne minuscule. Aceste imagini ale lui Ferdinand și ale 
Izabelei erau înconjurate de figurine la fel de grotești. Cavalerii 
ridicau mâini pătate de sânge. Cei doi nebuni erau sculptați cu 
chipul Satanei, amândoi aveau mâinile încleștate pe pumnale, 
în vreme ce cozi li se ițeau pe la spate. Juan nu-l văzuse 
niciodată pe Ximenes de Cisneros în persoană, altfel privirile 
arzătoare și nasul coroiat al arhiepiscopului ar fi fost zugrăvite 
și ele. Pionii erau toţi niște burtoși în rasă de călugăr, cu feţele 
ascunse sub glugi, aruncând ocheade hrăpăreţe, ca niște agenţi 
ai Inchiziției în căutare de pradă. 

Toată lumea care văzuse piesele fusese de acord că lucrarea 
lui Juan era o capodoperă. Tatăl lui Yazid, Umar, se speriase. 
Ştia că, dacă un spion al Inchiziției dădea peste acest joc de 
șah, tâmplarul avea să fie omorât în chinuri. Dar Juan rămăsese 
neînduplecat: copilul trebuia să-și primească darul. Inchiziția îl 
acuzase pe tatăl tâmplarului de apostazie cu șase ani în urmă, 
în vreme ce-și vizita niște rude din Tulaytula. Mai târziu se 
stinsese din viaţă în temniţă, în urma rănilor grave provocate 
de tortură. În final, i se smulseseră degetele. Bătrânul tâmplar 
își pierduse pofta de viaţă. Tânărul Juan dorea să se răzbune. 
Figurinele șahului nu erau decât un început. 

Numele lui Yazid fusese înscris la baza fiecărei piese de șah. 
Băiatul le îndrăgea de parcă ar fi fost vii. Preferata lui, totuși, 


era Izabela, regina neagră. Îl speria și, în același timp, îl 
fascina. Cu vremea, începuse să i se  spovedească, 
împărtășindu-i toate grijile lui, dar numai atunci când era sigur 
că se găseau numai ei doi în încăpere. 

Odată ce termină de strâns șahul, se uită iar la bătrână și 
suspină. 

De ce vorbea Ama singură întruna de la o vreme? Chiar își 
pierdea minţile? Așa zicea Hind, dar ștrengarul nu era convins. 
Sora lui vorbea deseori vrute și nevrute la mânie, dar dacă Ama 
ar fi înnebunit într-adevăr, tatăl lui i-ar fi găsit un loc în 
maristan-ul din Gharnata, lângă bunica Zahra. Hind se 
supărase pe Ama pentru că bătrâna nu mai contenea să spună 
că venise timpul ca părinţii să-i găsească un soţ. 

Yazid străbătu curtea și se așeză în poala Amei. Chipul 
bătrânei, deja un ghem de riduri, se zbârci și mai tare când îi 
zâmbi, își lăsă deoparte mătăniile și mângâie obrazul băiatului, 
sărutându-l cu blândeţe pe frunte. 

— Allah să te binecuvânteze! Ţi-e foame? 

— Nu, Ama. Cu cine vorbeai tu adineauri? 

— Cine mai stă să asculte o bătrână în ziua de azi, Ibn 
Umar ? Aș putea muri la vârsta mea. 

Ama nu-i spusese niciodată lui Yazid pe numele lui. 
Niciodată. Nu era Yazid numele unui calif care i-a înfrânt și 
omorât pe nepoţii Profetului lângă Kerbala? Acel Yazid le 
promisese soldaţilor să-și descalece caii în moscheea unde 
Profetul însuși înălțase rugi în Medina. Acel Yazid le arătase 
tovarășilor Profetului dispreț. A-i rosti numele însemna să 
pângărească memoria familiei Profetului. Bătrâna nu-i putea 
povesti băiatului toate astea, dar era un motiv destul de 
întemeiat pentru ea ca să-l strige numai Ibn Umar , fiul tatălui 
său. Odată, mezinul o întrebase despre asta în faţa întregii 
familii, iar Ama aruncase o privire supărată mamei lor, 
Zubayda, ca și cum ar fi zis: „Este numai vina ei, de ce n-o 
întrebi pe ea?” Dar toată lumea izbucnise în râs și bătrâna 
ieșise din odaie înfuriată. 

— Eu te ascultam. Te-am auzit vorbind. Pot să-ți repet ce-ai 
spus. Vrei să-ţi repet cuvânt cu cuvânt? 

— Vai, copile, suspină Ama. Vorbeam cu umbra rodiilor. Cel 
puţin ei vor mai fi aici, când noi ne vom duce cu toții. 

— Unde să ne ducem, Ama? 


— Cum unde? La ceruri, copile! 

— O să intrăm cu toţii în rai? 

— Allah să te binecuvânteze. Vei ajunge în al șaptelea cer, 
neprihănitul meu corn de lună. Nu sunt prea sigură în privinţa 
celorlalţi. Cât despre sora aia a ta, Hind bint Umar, dacă n-o 
mărită mai repede, nici n-o să se ridice până la primul cer. Nu, 
ea nu. Mă tem că un blestem se va abate pe capul copilei ăleia. 
Mă tem că va pătimi amarnic și rușinea va cădea pe capul 
tatălui vostru, Dumnezeu să-l aibă sub pavăza Lui! 

Yazid începuse să chicotească la gândul că Hind n-avea să 
ajungă nici măcar în primul cer, iar râsetul lui era atât de 
molipsitor, încât Ama începu și ea să râdă arătându-și ultimii 
dinţi rămași în gură. 

Dintre toţi fraţii și surorile lui, Yazid o îndrăgea cel mai tare 
pe Hind. Ceilalţi îl socoteau un copilaș, parcă uluiţi că putea 
gândi și vorbi. Îl ridicau în braţe și îl sărutau, ca pe un biet 
animal de companie. Ştia că le era drag, dar nu-i plăcea faptul 
că nu-i răspundeau niciodată la întrebări. lată de ce îi privea pe 
toţi cu dispreţ. 

Pe toţi, în afară de Hind, care era cu șase ani mai mare decât 
el, dar îl trata ca pe un egal. Se certau și se băteau foarte mult, 
dar se adorau. Această dragoste pentru sora lui îi era atât de 
adânc înrădăcinată în suflet, încât niciuna dintre premoniţiile 
Amei nu-l tulbura. 

Hind a fost cea care i-a destăinuit adevăratul motiv pentru 
care vizita fratelui bunicului lor, Miguel, îi supărase atât de 
tare pe părinţii lui săptămâna trecută. Și el se supărase când 
auzise că Miguel dorise să vină toţi cu el la Qurtuba, unde era 
episcop, ca să-i convertească personal la catolicism. Miguel a 
fost cel care, cu trei zile în urmă, îi târâse pe toți, inclusiv pe 
Hind, până la Gharnata. Yazid se întoarse iar spre bătrână. 

— De ce nu mai vorbește cu noi bunicul Miguel în limba 
arabă? 

Pe Ama întrebarea o făcea să-nmărmurească. Vechile 
obiceiuri nu sunt uitate niciodată, așa că aproape scuipă la 
auzul numelui „Miguel” și începu să-și treacă mătăniile printre 
degete, mormăind întruna: 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui... 

— Răspunde-mi, Ama, răspunde-mi! 


Ama se uită la chipul luminos al băiatului. Ochii lui de 
culoarea migdalei scânteiau de supărare. Îi amintea de 
străbunicul lui. Tocmai această amintire o înduplecă să-i 
răspundă la întrebare: 

— Bunicul tău Miguel vorbește, citește și scrie în limba 
arabă, dar... dar... glasul Amei se înecă de mânie: Ne-a întors 
spatele. A lăsat tot. N-ai văzut și tu că de data asta duhnea la 
fel ca ei? 

Yazid începu iar să râdă. Știa că bunicul său Miguel nu era 
un membru îndrăgit al familiei, dar nimeni nu-i vorbise despre 
el vreodată cu atâta dispreţ. Ama chiar avea dreptate. Până și 
tatăl său se pornise să râdă când ummi Zubayda descrisese 
neplăcutele duhori emanate de episcop, comparându-l cu o 
cămilă ce mâncase prea multe curmale. 

— Intotdeauna a puţit așa? 

— Sigur că nu! se răsti Ama, supărată de întrebare. Pe 
vremuri, înainte să-și vândă sufletul și să se prosterneze la 
imagini de bărbaţi însângeraţi ţintuiți pe cruci de lemn, era cel 
mai curat dintre toţi. Cinci băi pe zi vara. Cinci schimburi de 
haine, îmi amintesc bine acele timpuri de odinioară. Acum 
miroase ca un grajd. Ştii de ce? 

Yazid recunoscu că nu. 

— Pentru ca nimeni să nu-l acuze c-a rămas musulman sub 
sutana lui. Catolici împuţiţi! Creștinii din ţările sfinte erau 
curati, dar preoţilor catolici de aici le e frică de apă. Ei cred că 
de-ar face o baie l-ar trăda pe sfântul care-l numesc Fiul 
Domnului. Acum ridică-te și vino cu mine. E timpul să mănânci. 
Soarele apune și nu-i mai putem aștepta să se întoarcă de la 
Gharnata. Tocmai mi-am amintit ceva. Ti-ai luat mierea azi? 

Yazid îi făcu un semn nerăbdător din cap că da. De când se 
născuse, la fel ca și pe fraţii și surorile lui mai mari, Ama îl 
pusese să ia o lingură plină de miere sălbatică, în fiecare 
dimineaţă. 

— Cum să mâncăm, dacă nu ţi-ai spus rugăciunile de seară? 

Se încruntă la el, supărată că își închipuise că ea uitase de 
ritualul sfânt. Ce blasfemie! Yazid zâmbi cu gura până la 
urechi, iar ea nu se putu opri să nu-i întoarcă zâmbetul. Se 
sculă încet de la locul ei, apoi se îndreptă spre baie, ca să-și 
facă abluţiunile. i 

Yazid rămase sub rodiu. Îndrăgea acel ceas al zilei, când 


păsările se pregăteau gălăgioase să se culce. Într-o firidă din 
turn, cu vedere spre curtea exterioară și spre lumea de dincolo, 
gângureau hulubii. 

Deodată lumina se schimbă și se lăsă o tăcere desăvârșită. 
Albastrul adânc al cerului se prefăcu într-un auriu cu dâre 
purpurii, aruncându-și vraja de basm peste crestele munţilor 
acoperite încă de zăpadă. In grădina palatului, Yazid mijea 
ochii, încercând să zărească prima stea, dar niciuna nu se 
vedea încă la orizont. Să alerge până la turlă și să se uite prin 
ochean? Şi dacă prima stea se ivea în timp ce el încă mai urca 
scările turlei? în schimb, copilul închise ochii. Mireasma florilor 
de iasomie îi copleșea simţurile, ameţindu-l ca un haşiş, dar el 
număra în gând până la cinci sute. Era felul lui de a face să 
treacă mai repede timpul, până când pe cer se ivea Steaua 
Nordului. 

Chemarea muezinului la rugăciune îl întrerupse pe băiat din 
gândurile lui. Ama ieși afară, șchiopătând, cu covorașul de 
rugăciune și îl așeză în direcţia soarelui-răsare, după care 
începu să se roage. Tocmai pe când se prosterna în direcţia 
Kaabei din Mecca, Yazid îl văzu pe al-Hutay'a, bucătarul, 
făcându-i semne de pe cărarea pavată de la marginea curţii, 
spre bucătărie. Băiatul se duse în fugă la el. 

— Ce-i, piticule? 

Bucătarul își duse un deget la buze și îi ceru să facă liniște. 
Copilul îl ascultă. Preţ de o clipă, atât piticul bucătar, cât și 
Yazid încremeniră. Pe urmă, bucătarul vorbi: 

— Ascultă! Ascultă! Acolo! Auzi? 

Ochii băiatului se aprinseră. Undeva departe se auzea 
zgomotul copitelor de cai, urmat de scârțâiturile unei trăsuri. 
Mezinul ieși în fugă din curte, pe măsură ce zgomotele se 
apropiau tot mai tare. Cerul era acum spuzit de stele, iar Yazid 
văzu cum slugile lor aprindeau torţe în întâmpinarea familiei. O 
voce răsună ca un ecou din depărtare: 

— Umar bin Abdallah s-a întors! Umar bin Abdallah s-a 
întors... 

Mai multe torţe fură aprinse, iar Yazid simţi o bucurie și mai 
mare. Atunci văzu trei bărbaţi călare și începu să strige: 

— Abu! Abu! Zuhayr! Hind! Hind! Grăbiţi-vă! Mi-e foame! 

Yazid trebui să-și recunoască greșeala. Unul dintre cei trei 
bărbaţi de pe cai era, de fapt, sora lui, Hind. Zuhayr era în 


trăsură, împreună cu mama lui și cu Kulthum, înfășurat într-o 
pătură. Umar bin Abdallah își ridică mezinul în braţe și îl 
sărută. 

— A fost cuminte prinţul meu? 

Yazid făcu din cap semn că da, pe când mama lui îi acoperea 
faţa cu sărutări. Înainte ca ceilalţi să i se alăture în acest joc, 
Hind îl apucă de braţ și amândoi fugiră în casă. 

— De ce călăreai tu calul lui Zuhayr? 

Chipul lui Hind se umbri, iar ea se opri o clipă, întrebându-se 
dacă să-i spună adevărul sau nu. Se hotărî să nu i-l spună, să 
nu-și sperie fratele mai mic. Ea știa mai bine decât toţi ceilalţi 
din familie plăsmuirile în care se refugia adesea mezinul. 

— Hind! Ce-a păţit Zuhayr? 

— A făcut febră. 

— Sper că n-are ciumă. 

Hind izbucni într-un râs ascuţit. 

— lar ai ascultat prea multe povești de-ale Amei, nu-i așa? 
Prostule! Când vorbește de ciumă se referă la creștinătate. Și 
nu-i cazul febrei lui Zuhayr. Nu-i nimic grav cu el. Mama zice 
că se va însănătoși în câteva zile. E schimbarea anotimpurilor. 
E o răceală de toamnă. Vino și te îmbăiază cu noi. Este rândul 
nostru să fim primele la baie astăzi. 

Yazid îi aruncă o privire indignată: 

— Eu deja am făcut baie. Oricum, Ama zice că sunt prea 
mare să mă mai scald împreună cu femeile. Ea spune... 

— Cred că Ama a îmbătrânit prea tare. Ce de prostii mai 
spune! 

— Spune și multe lucruri bune, ba chiar știe mult mai multe 
ca tine, Hind! 

Yazid se opri să vadă dacă dojana o supărase pe sora lui, dar 
ea păru să n-o bage de seamă. Apoi îi văzu surâsul din ochi, pe 
când îi oferea mâna stângă și o lua în pas săltat prin casă. Yazid 
trecu însă pe lângă ea. Intrară împreună în camerele de 
îmbăiat. 

— N-o să fac baie, dar am să vin să stau de vorbă cu voi. 

Camera era plină de servitoare, care le dezbrăcau pe mama 
lui Yazid și pe Kulthum. Yazid se întreba de ce e mama lui ușor 
îngrijorată. Călătoria, poate, o obosise. Poate era din cauza 
febrei lui Zuhayr. Hind se dezbrăca. Servitoarea ei se repezi să 
strângă straiele lepădate pe pardoseală. Cele trei femei fură 


săpunite și frecate cu cei mai moi bureți, apoi clătite cu găleți 
de apă curată. După aceea, ele intrară într-o cadă largă. Pârâul 
care curgea prin moșie fusese captat prin ţevi ca să ofere apă 
proaspătă pentru îmbăiere. 

— I-ai spus lui Yazid? o întrebă mama. 

Hind clătină din cap. 

— Ce să-mi spună? 

Kulthum chicoti. 

— Bunicul Miguel vrea ca Hind să se mărite cu Juan! 

Mezinul izbucni în râs: 

— Dar este urât și gras! 

Hind ţipă de plăcere: 

— Vezi, mamă! Până și Yazid mă înţelege. Juan are tărâţe-n 
cap. Mamă, cum poate fi atât de nătărău? O fi unchiul Miguel 
jegos, dar nu-i prost. Cum de are un copil ce pare născut din 
încrucișarea între un porc și o oaie? 

— Nu există legi în treaba asta, copilă. 

— Nu sunt așa de sigură, îndrăzni Kulthum. Poate că e 
pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă s-a făcut creștin! 

Hind pufni și afundă capul surorii sale în apă. Kulthum ieși la 
suprafaţă înviorată. Se logodise cu numai câteva luni în urmă și 
se hotărâse ca ritualul cununiei și plecarea ei din casa 
părintească să aibă loc în prima lună a noului an. Mai putea 
aștepta. Pe alesul ei, Ibn Harith, îl știa de când erau copii. Era 
fiul verișoarei mamei sale. O iubea de când avea șaisprezece 
ani. Ea ar fi vrut ca ei să fie la Gharnata, nu la Ishbilya, dar nu 
se putea altfel. Odată căsătoriţi, avea să încerce să-l aducă mai 
aproape de casa ei părintească. 

— Pute și Juan la fel ca bunicul Miguel? 

Întrebarea lui Yazid nu primi niciun răspuns. Mama lor bătu 
din palme, iar servitoarele care așteptau afară intrară cu 
prosoape și cu uleiuri parfumate. Sub privirile îngândurate ale 
băiatului, cele trei femei fură șterse și apoi unse cu uleiuri. De 
afară se auzea mormăitul nerăbdător al lui Umar, iar femeile se 
grăbiră să părăsească încăperea și intrară în odaia unde le 
așteptau straiele. Băiatul le urmă, dar fu imediat trimis de 
mama lui la bucătărie cu porunci pentru pitic, care trebuia să 
servească cina într-o jumătate de ceas. Pe când o pornea într- 
acolo, Hind îi șopti la ureche: 

— Juan pute mai tare decât hodorogul bătrân! 


— Păi vezi, Ama mai are și ea dreptate uneori! strigă 
ștrengarul triumfător, ieșind din cameră. 

În bucătărie, piticul pregătea un ospăț. Erau atât de multe 
miresme ce se amestecau, că până și Yazid, mare prieten al 
bucătarului, nu putea desluși ce pregătise pentru masa de 
seară, pentru a sărbători întoarcerea familiei din Gharnata, 
teafără și nevătămată. Bucătăria gemea de servitori și ajutoare, 
dintre care unii abia întorși împreună cu Umar din marele oraș. 
Vorbeau cu atâta însufleţire, încât niciunul nu l-a văzut pe 
Yazid, în afară de piticul care avea aproape înălțimea băiatului. 
Se repezi la el: 

— Ghicești ce-am gătit? 

— Nu, dar ce-i cu zarva asta? 

— Vrei să zici că nu știi? 

— Ce? Zi-mi îndată, piticule! 

Yazid își ridicase glasul, iar în bucătărie se făcu o tăcere 
deplină. Doar sfârâitul chiftelelor în tigaia mare se mai făcea 
auzit. Piticul se uită la băiat cu un surâs trist pe chip: 

— Fratele tău, Zuhayr bin Umar... 

— E răcit. Mai e și altceva? De ce nu mi-a zis și mie Hind? Ce 
s-a întâmplat, piticule? Trebuie să-mi spui. 

— Tinere stăpân, nu știu tot ce s-a întâmplat, dar fratele tău 
nu e răcit. A fost înjunghiat în oraș după un schimb de cuvinte 
urâte cu un creștin. Nu-i decât o rană ușoară, dar îi va lua 
câteva săptămâni să se refacă. 

Uitând de misiunea lui, Yazid ieși în goană din bucătărie, 
străbătu curtea și fu cât pe ce să năvălească în camera fratelui 
său, când fu ridicat de la pământ de tatăl său. 

— Zuhayr doarme dus. Poţi vorbi cât poftești cu el mâine- 
dimineaţă. 

— Cine l-a înjunghiat, Abu? Cine? 

Mezinul era uluit. Fusese foarte aproape de Zuhayr și se 
simțea vinovat că uitase de fratele mai mare, petrecând tot 
acest timp cu Fiind și femeile. Tatăl lui încercă să-l împace. 

— A fost o ciondăneală.. Un prostănac m-a insultat pe când 
ne pregăteam să intrăm în casa unchiului vostru... 

— Cum? 

— Nimic serios. O aluzie, cum că în curând vom fi obligaţi să 
mâncăm carne de porc. L-am ignorat pe neisprăvit, dar Zuhayr, 
nesăbuit ca de obicei, l-a plesnit peste faţă, la care celălalt a 


scos un pumnal pe care-l ţinuse ascuns sub mantie și i l-a 
împlântat fratelui tău chiar sub umăr... 

— Şi? L-ai pedepsit pe ticălos? 

— Nu, fiule. L-am dus pe fratele tău în casă, apoi i-am îngrijit 
rana. 

— Unde erau servitorii noștri? 

— Cu noi, dar sub poruncă de la mine să nu se amestece. 

— Dar de ce, tată? De ce? Poate că Ama are dreptate. Nu va 
mai rămâne din noi decât amintirea. 

— Pe Allah! A zis ea chiar așa? 

Copilul dădu prudent din cap. Umar simţi feţișoara scăldată 
în lacrimi a fiului său și îl strânse tare la piept: 

— Yazid bin Umar, pentru noi nu mai există hotărâri ușoare. 
Trăim în vremuri foarte grele. N-am mai avut așa greutăţi de 
când Tarik și Musa au ocupat pentru prima oară aceste 
meleaguri. Şi tu știi cât de mult este de-atunci, nu? 

Yazid dădu din cap că da: 

— În primul nostru veac și al optulea în calendarul lor. 

— Chiar așa, copilul meu. Chiar așa. Se face târziu. Hai să ne 
spălăm pe mâini și să mâncăm! Mama voastră ne așteaptă! 

Ama, care ascultase în tăcere întreaga convorbire din prag, îi 
binecuvântă pe tată și pe fiu cu un murmur, pe când intrau în 
casă. Apoi scoase un horcăit ciudat din gât și scuipă, 
blestemând: 

— Allah! Ferește-ne de acești câini turbaţi și mâncători de 
porci! Păzește-ne de acești dușmani ai adevărului, atât de orbiţi 
de credinţele lor, încât îl bat pe Dumnezeu în cuie pe o bucată 
de lemn și îi zic tată, mamă și fiu, înecându-și credincioșii într- 
un ocean de minciuni. Ne-au subjugat și ne-au nimicit prin 
forţă. De zece mii de ori Te ridicăm în slăvi, o, Allah, fiindcă am 
credinţa că ne vei scăpa de stăpânirea acestor câini care în 
multe orașe vin zilnic să ne scoată din căminele noastre... 

A întrerupt-o o tânără slujnică: 

— Ţi se răcește mâncarea, Ama! 

Bătrâna se ridică alene în picioare și, cu spinarea ei ușor 
îndoită, o urmă pe servitoare în bucătărie. Statutul Amei era 
limpede. Ca doică a stăpânului, autoritatea sa în faţa slujitorilor 
era necontestată. În afară de venerabilul pitic, care se lăuda că 
era cel mai iscusit bucătar din tot al-Andalusul și care știa 
foarte bine cât de departe putea merge în prezenţa Amei, 


ceilalți se fereau să vorbească despre stăpâni în preajma 
bătrânei. Ama nu era o iscoadă a familiei. Uneori își dezlega 
limba și servitorii se amuzau de îndrăzneala ei, dar, în ciuda 
acestor fapte, apropierea dintre ea și stăpâni îi stânjenea. 

De fapt, adevărul era că Ama o critica cu înverșunare pe 
mama lui Yazid, pentru felul în care își crescuse copiii. Dacă ar 
fi fost după ea, Ama mai că l-ar fi rugat pe stăpân să-și ia altă 
soţie. O socotea pe doamna casei mult prea îngăduitoare cu 
fiicele ei, mult prea generoasă cu ţăranii care lucrau pe moșie, 
mult prea blândă faţă de servitori și metehnele lor, și deloc 
aplecată spre credinţă. 

Uneori, bătrâna doică mergea atât de departe, încât să dea 
glas, pe ocolite, acestor gânduri dinaintea lui Umar bin 
Abdallah, spun A iul că tocmai această slăbiciune adusese 
Islamul în această vale a plângerii în care se găsea în al- 
Andalus. Umar nu făcea decât să râdă, iar mai târziu îi repeta 
cuvânt cu cuvânt cele spuse de Ama soţiei lui. Zubayda se 
amuza și ea la gândul că încarna slăbiciunile Islamului al- 
andalusian. 

Râsetele venind din sufragerie n-aveau nimic de-a face cu 
spusele Amei. Glumele erau semn că meniul piticului era pe 
placul stăpânilor. Într-o zi oarecare familia mânca modest. De 
obicei, nu se serveau mai mult de patru feluri și un platou cu 
dulciuri, urmate de fructe proaspete. In seara aceea li se 
aduseseră un miel fript dres cu mirodenii, iepuri înăbușiţi în 
sos de vin cu gogoșari și usturoi, chiftele umplute cu trufe 
cafenii care ţi se topeau în gură, chifteluțe prăjite în ulei de 
coriandru, garnisite cu tăiţei iuți, prăjiţi în același ulei, o uriașă 
oală de oase care pluteau într-un sos de culoarea șofranului, o 
tabla uriașă cu orez prăjit, plăcinţele și trei salate: sparanghel, 
un amestec de ceapă, roșii, castraveți, toate tăiate mărunt și 
presărate cu ierburi, stropite cu suc de lămâi proaspete, năut 
înmuiat în iaurt și presărat cu piper. 

Yazid le stârnise râsul când încercase să scoată măduva 
dintr-un os și o suflase din greșeală în barba tatălui său. Hind 
bătu din palme și două slujnice intrară în încăpere. Mama ei fu 
cea care le ceru să strângă masa și să împartă resturile 
servitorilor. 

— Şi ascultați! Spuneţi-i piticului că astă-seară nu-i vom 
gusta dulciurile. Aduceţi trestia de zahăr. A fost înmuiată în apă 


de trandafiri? Grăbiţi-vă. Este târziu. 

Era deja prea târziu pentru Yazid, care adormise întins pe 
pernele de pe podea. Ama, care bănuise ceva, intră în cameră, 
își duse degetul la gură ca să le ceară să facă liniște și le arătă 
celorlalți că Yazid dormea dus. Din păcate, era prea bătrână ca 
să-l mai ridice în braţe. La gândul acesta se întristă. Umar 
înţelese ce era în mintea bătrânei sale doici. Își aminti de 
copilăria sa, când rareori ea îl lăsa să umble singur, iar mama 
lui se îngrijora că n-avea să mai înveţe niciodată să meargă. 
Bărbat ul se ridică și, ridicându-și blând băiatul în braţe, îl duse 
în dormitorul lui, urmat de Ama zâmbind triumfătoare. Ea fu 
cea care-l dezbrăcă pe băiat și îl așeză pe pat, învelindu-l cu 
grijă. 

Umar era dus pe gânduri când li se alătură soției și fiicelor 
sale pentru a savura împreună câteva felii de trestie de zahăr. 
Acea amintire a Amei ridicându-l în braţe și băgându-l în pat cu 
mulţi ani în urmă îl dusese cu gândul la anul care tocmai 
începuse. Un an trist pentru Banu Hudayl și pentru traiul lor de 
până atunci. Trist, de fapt, pentru întreg Islamul din al-Andalus. 

Zubayda, simţindu-i schimbarea de dispoziţie, încercă să-i 
citească gândurile: 

— Domnul meu, răspunde-mi la o întrebare! 

El îi aruncă o privire și surâse cu gândurile aiurea. 

— În asemenea vremuri, ce e cel mai important? Să 
supravieţuim aici pe cât putem sau să ne gândim la ultimii cinci 
sute de ani și să facem planuri pentru viitor pe potriva acestui 
trecut? 

— Nu sunt încă sigur care ar fi răspunsul. 

— Ba eu sunt, declară Hind. 

— De asta sunt convins, dar ceasul este târziu și ne putem 
continua discuţia și într-altă zi. 

— Timpul lucrează împotriva noastră, tată! 

— Şi de asta sunt convins, copila mea. 

— Pacea fie cu tine, tată! 

— Binecuvântate fiţi, fetele mele! Somn ușor! 

— Ai să mai întârzii mult? dori să știe Zubayda. 

— Nu. Simt nevoia sa iau o gură de aer. 

După ce ele ieșiră, Umar rămase așezat o vreme, pe gânduri, 
cu ochii aţintiţi la masa goală. Apoi se ridică și, punându-și o 
pătură pe umeri, ieși în curte. Aerul curat îl făcu să se înfioare, 


deși nu era deloc răcoare. Își strânse pătura și mai mult în jurul 
său și plecă să se plimbe. 

Inăuntru se stinseseră torțele, iar el se plimbă la lumina 
stelelor. Singurul zgomot mai venea de la pârâul care intra în 
curte printr-un colţ, susura în havuzul din mijloc și ieșea prin 
celălalt capăt al moșiei. In zile mai fericite s-ar fi dus să culeagă 
florile înmiresmate ale tufelor de iasomie, le-ar fi așezat cu 
gingășie pe o batistă din muselină, le-ar fi stropit cu apă și le-ar 
fi păstrat prospetimea, răsfirându-le pe perna Zubaydei. În 
seara aceea, nu avea asemenea gânduri. 

Umar bin Abdallah cugeta, iar imaginile ce i se perindau prin 
minte îl făceau să se înfioare. Gândul îi zbura la zidul de foc. 
Amintirea acelei nopţi geroase îl copleșea. Lacrimi îi scăldară 
chipul și i se prelinseră în barbă. Căderea Gharnatei acum opt 
ani pusese capăt Reconquistei. Toţi se așteptau la asta și nici 
pe Umar, nici pe prietenii lui nu-i mirase prea tare. Dar 
creștinii le promiseseră drept-credincioșilor libertatea religiei, 
odată ce vor recunoaște suzeranitatea stăpânilor castilieni. Era 
scris că musulmanii din Gharnata nu aveau să fie persecutați 
sau îngrădiţi în practicarea religiei lor, în a vorbi și a învăţa 
limba arabă sau în celebrarea sărbătorilor lor. „Da, își zise 
Umar în gând, iată ce au jurat prelaţii Izabelei pentru a evita 
un război civil. Și noi i-am crezut. Cât de orbi am fost! Trebuie 
să fi avut minţile aburite de băutură. Cum am putut crede în 
cuvintele și promisiunile lor meșteșugite?” 

Ca unul dintre cei mai de vază nobili ai regatului, Umar 
fusese de faţă la semnarea tratatului. Nu putea uita ultimul 
rămas-bun al celui din urmă sultan, Abu Abdullah, pe care 
castilienii îl numeau Boabdil, în drum spre al-Pujarras, unde-l 
aștepta un castel. Sultanul se întorsese și aruncase o ultimă 
privire asupra orașului, surâsese și scosese un suspin. Asta a 
fost tot. Nu mai zisese nimic altceva. Ce mai era de zis? 
Ajunseseră la sfârșitul istoriei lor în al-Andalus. Își vorbiseră 
unii altora numai din ochi. Umar și ceilalți nobili musulmani 
erau pregătiţi să accepte înfrângerea. La urma urmei, așa cum 
nu încetase niciodată Zubayda să-i atragă luarea-aminte, nu era 
istoria islamică plină de înălțarea și căderea regatelor? Nu 
căzuse însuși Bagdadul sub loviturile unei hoarde de tătari 
înapoiaţi? Blestemul desertului. Destine nomade. Cruzimea 
sortii. Cuvintele Profetului. Islamul ori era universal, ori nu era 


nimic. 

Deodată văzu chipul scofâlcit al unchiului său. Unchiul 
Meekal al-Malek! Unchiul! Episcopul de Qurtuba. Miguel el 
Malek. Faţa aceea suptă, pururea însemnată de o durere ce nu 
putea fi ascunsă nici sub barbă, nici sub zâmbete prefăcute. 
Poveștile Amei despre Meekal ca băiat erau pline de: „avea pe 
dracu-n el” sau „parcă-l mâna Satana”. Dar Ama vorbea cu 
dragoste, pentru a sublinia ce copil năzdrăvan fusese Meekal, 
mezinul favorit, la fel ca și Yazid. Atunci ce nu mersese? Prin ce 
trecuse Meekal ca să fugă la Qurtuba și să devină Miguel? 

Vocea batjocoritoare a bătrânului unchi încă îi mai răsuna în 
urechi: „Ştii care-i neajunsul cu religia noastră, Umar? Ne-a 
mers mult prea ușor. Creștinii au trebuit să pătrundă în porii 
Imperiului Roman. Asta i-a obligat să lucreze pe sub pământ. 
Catacombele Romei au fost terenul lor de luptă. Când au 
triumfat, erau uniţi. Noi? Profetul, pacea fie cu el, l-a trimis pe 
Khalid bin Walid cu o sabie să cucerească. Vai, da! Cum să nu! 
A cucerit o groază de pământuri. Am distrus două imperii. Totul 
ne-a picat din cer ca o pară mălăiaţță. Ne-am păstrat 
pământurile arabe și Persia și părți din Bizanţ. Altora le-a fost 
greu, nu-i așa? Uită-te la noi! Suntem în al-Andalus de șapte 
sute de ani și încă n-am clădit nimic. Nu-i vorba numai de 
creștini, nu-i așa, Umar? Greșeala e în noi înșine, în sângele 
nostru”. 

„Da, da, unchiule Meekal, Miguel vreau să zic! Greșeala este 
și în noi, dar cum să mă mai gândesc la asta acum? Tot ce văd 
în faţa ochilor nu-i decât acel zid de foc și în spatele lui faţa 
rânjită a acelui balaur, sărbătorindu-și triumful. Blestematul de 
Ximenes! Blestemata aia de Izabela! Duhovnicul diavoliţei 
trimis aici să scoată dracii din ea! Trebuie să-l fi știut ea bine! 
El, neîndoielnic, a știut ce dorea ea! Nu-i auzi glasul? «Părinte, 
părinte, necredincioșii din Gharnata îmi tulbură cugetul. Simt 
uneori dorința să-i crucific până când mi se vor supune, așa 
încât s-o ia pe calea dreptăţii.» De ce l-a trimis regina pe 
Ximenes al ei la Gharnata? Dacă erau atât de încrezători în 
superioritatea doctrinelor lor, de ce nu se încred în judecata 
drept-credincioșilor? Ai uitat de ce l-au trimis ei pe Ximenes de 
Cisneros la Gharnata? Fiindcă n-au crezut că arhiepiscopul 
Talavera avea să rezolve lucrurile așa cum se cuvine. Talavera 
a vrut să ne câștige prin forţa argumentelor. A învăţat limba 


arabă, ca să ne poată citi cărţile. Le-a poruncit clericilor lui să 
facă același lucru. A tradus Biblia și catehismul lor în limba 
arabă. Unii dintre fraţii noștri au fost cuceriţi astfel, dar nu 
prea mulţi. lată de ce l-au trimis pe Ximenes. Ti-am spus ce s-a 
întâmplat anul trecut, unchiule episcop, dar tu ai și uitat. Ce-ai 
fi făcut dacă ar fi fost cu adevărat deștepţi și te-ar fi numit 
arhiepiscop al Gharnatei? Cât de departe ai fi mers tu, Meekal? 
Cât de departe, Miguel? Am fost de faţă la adunarea în care 
Ximenes a încercat să le închidă gura gadi-lor și învăţaţilor 
noștri în cadrul unei dispute teologice. Ar fi trebuit să fii și tu 
acolo. O parte din tine s-ar fi mândrit cu învățații noștri. 
Ximenes e deștept. Este inteligent, dar n-a reușit nimic în ziua 
aia. Când Zegri bin Musa i-a răspuns punct cu punct și a fost 
aplaudat până și de unii dintre clericii lui, prelatul și-a ieșit din 
fire. A pretins că Zegri a insultat-o pe Fecioara Maria, când, de 
fapt, tot ceea ce făcuse prietenul nostru a fost doar să întrebe 
cum putea ea rămâne fecioară după nașterea lui Isa. Tu vezi că 
întrebarea respecta o anumită logică sau teologia voastră te 
împiedică să recunoști toate faptele cunoscute? Zegri al nostru 
a fost târât în camera de tortură și schingiuit atât de tare, încât 
a căzut de acord să se convertească. Atunci am plecat, dar nu 
înainte de a observa sclipirea din ochii lui Ximenes, ca și cum 
ar fi înţeles în acea clipă care era singura cale de a converti 
populaţia. A doua zi, întregii populaţii i s-a poruncit să iasă pe 
străzi. Ximenes de Cisneros - mânia lui Allah să se abată 
asupra lui! - a declarat război culturii noastre și stilului nostru 
de viaţă. În acea singură zi au golit toate bibliotecile noastre și 
au ridicat un zid masiv de cărţi în Bab al-Ramla. Au dat foc 
culturii noastre. Au ars două milioane de cărți. Opt veacuri au 
fost șterse cu buretele într-o singură zi. N-au ars chiar tot. N-au 
fost, la urma urmei, barbari, ci mesagerii unei culturi diferite 
pe care voiau s-o aducă în al-Andalus. Medicii lor s-au rugat de 
ei să cruţe trei sute de manuscrise, mai ales cele cu subiecte 
medicale. Ximenes a încuviințat, pentru că până și el știa că 
medicina noastră este deasupra a tot ce știe creștinătatea. 
Numai acest zid de foc îl văd eu tot timpul, unchiule! îmi umple 
inima de frică. Flăcările ce ne-au ars cărţile vor distruge într-o 
zi tot ce-am creat în al-Andalus. De ele nu va scăpa nici acest 
sătuc ridicat de strămoșii noștri, unde tu și cu mine ne-am jucat 
în copilărie. Ce-are asta de-a face cu victoriile ușoare ale 


Profetului nostru și cu răspândirea credinţei noastre? Asta a 
fost acum opt sute de ani! Zidului de cărți i s-a dat foc abia anul 
trecut.” 

Mulţumit că avusese câștig de cauză, Umar bin Abdallah se 
întoarse în casă și intră în dormitorul soţiei lui. Zubayda nu se 
culcase încă. 

— Te gândești la zidul de foc, Umar? 

El se așeză pe pat și dădu din cap. Ea îi pipăi umerii și se 
dădu înapoi: 

— Incordarea trupului tău mă doare. Uite, întinde-te, iar eu 
am să te masez până am s-o scot din tine. 

Umar se supuse, iar mâinile ei pricepute descoperiră 
nodurile dureroase din trupul lui. Degetele ei lucrară până 
când începură să se înmoaie. 

— Când ai să-i răspunzi lui Miguel în legătură cu Hind? 

— Fata ce zice? 

— Ar prefera sa fie cununată cu un cal. 

Starea de spirit a lui Umar se schimbă. Scoase un hohot 
răsunător de râs: 

— Intotdeauna a avut bun-gust. Mă rog, iată și răspunsul pe 
care-l căutai! 

— Dar ce-ai să-i spui sfinţiei sale? 

— Am să-i zic unchiului Miguel că singura cale prin care Juan 
își va găsi tovarășă de așternut este să devină preot și să se 
folosească de confesional! 

Zubayda chicoti ușurată. Umar își recăpătase veselia. Curând 
lucrurile aveau să reintre pe făgașul firesc. Dar se înșela. Zidul 
de cărți încă mai ardea în cugetul său. 

— Nu știu dacă ne vor lăsa să trăim în al-Andalus fără să ne 
convertim la creștinism. Căsătoria lui Hind cu Juan este o 
glumă, dar viitorul neamului Banu Hudayl, al celor care trăiesc 
alături de noi și muncesc pentru noi de veacuri, îmi stârnește 
îngrijorarea! 

— Nimeni nu știe mai bine decât tine că nu sunt ușă de 
biserică. Doica aia bătrână a voastră, plină de superstiții, știe 
asta mult prea bine. li spune lui Yazid al nostru că maică-sa 
este blasfematoare, chit că mă prefac de dragul vostru și 
postesc în timpul Ramadanului. Eu... 

— Dar știm toţi că postești și te rogi doar de ochii lumii. Nu-i 
niciun secret! 


— Râzi de mine cât vrei, dar ceea ce contează mai mult este 
fericirea copiilor noștri. Şi totuși... 

Umar redevenise serios: 

— Da? 

— Şi totuși, ceva în mine se răscoală împotriva creștinării, 
încep să mă neliniștesc când mă gândesc la asta. Mai bine mor 
decât să-mi calc pe inimă și să mă prefac că mă cuminec cu 
carne de om și cu sânge de om. Canibalismul din ritualul lor îmi 
repugnă. Merge foarte departe. Amintește-ţi de scârba 
sarazinilor, când cruciații au început să-i frigă de vii pe 
prizonieri și să le mănânce carnea. Mă îmbolnăvesc numai când 
mă gândesc la asta, dar decurge în mod firesc din credinţa lor. 

— Ce femeie sucită mai ești și tu, Zubayda bint Quddus. 

Acum îmi spui că bunăstarea copiilor noștri e mai presus de 
orice și, în clipa următoare, nu vrei să le asiguri un viitor în 
căminul lor strămoșesc. 

— Ce-are asta de-a face cu fericirea? Toţi copiii tăi, printre 
care și micul Yazid, sunt gata să ridice armele împotriva 
cavalerilor Izabelei. Chiar dacă te lași înrâurit de Miguel, cum 
ai să-ți convingi copiii? Pentru ei convertirea ta ar fi o lovitură 
la fel de mare ca și zidul de foc. 

— Asta-i o problemă politică, nu spirituală. Am să comunic cu 
Creatorul așa cum am făcut-o dintotdeauna. Aparenţele nu 
contează. 

— Şi când nobilii creștini vor veni în zile de sărbătoare la >) 

tine, vei mânca porc împreună cu ei? 

— Poate, dar niciodată cu mâna mea dreaptă. 

Zubayda râse, dar se și tulbură. Il simţea pe cale să ia o 
hotărâre. Zidul de foc îi tulburase cugetul. Foarte curând avea 
să pășească pe urmele lui Miguel. Încă o dată el o surprinse: 

— Ţi-am povestit vreodată ce ne-am trezit recitând în acea 
noapte, în timp ce ei ne distrugeau moștenirea? 

— Nu. Ai uitat că n-ai scos un cuvânt o săptămână întreagă 
după ce te-ai întors de la Gharnata? N-ai spus nimic nimănui, 
nici măcar lui Yazid. Te-am implorat, dar n-ai avut putere să 
scoţi nicio vorbă. 

— Am plâns ca niște copii în noaptea aia, Zubayda. Dacă 
lacrimile noastre ar fi curs spre rug, ele ar fi stins flăcările. 
Dar, deodată, m-am trezit recitând ceva ce învăţțasem în prima 
tinereţe. Apoi am auzit un murmur și mi-am dat seama că nu 


eram singurul care cunoșteam versurile poetului. Faptul că nu 
eram singur mi-a dăruit o forță care nu m-a mai părăsit de 
atunci. Îţi spun asta ca să înţelegi, o dată pentru totdeauna, că 
nu mă voi converti niciodată de bunăvoie. 

Zubayda își îmbrăţișă soţul și îl sărută cu blândeţe pe ochi: 

— Care erau cuvintele poetului? 

Umar își înăbuși un suspin și îi șopti la ureche: 


„Hârtia o puteţi arde, 

Dar ce e scris, nu; 

Căci e la adăpost, în inima mea. 
Unde mă duc eu, vine cu mine; 
Se aprinde când mă aprind, 

Și în mormânt mă va însoţi”. 


Zubayda își aduse aminte. Tutorele ei îi spusese povestea de 
sute de ori. Versurile aparţineau lui Ibn Hazm, care se născuse 
cu cinci veacuri în urmă, pe când lumina culturii islamice 
tocmai începea să răsară în cele mai întunecate unghere de pe 
continentul european. 

Ibn Hazm, cel mai eminent și mai curajos poet din întreaga 
istorie a al-Andalusului, un istoric și un biograf care lăsase în 
urma lui patru sute de volume, un om care venerase adevărata 
cunoaștere, fără să-i respecte pe ceilalţi oameni. Atacurile lui 
zeflemitoare împotriva predicatorilor dreptei credinţe islamice 
îi făcuseră pe aceștia din urmă să-l excomunice, după 
rugăciunile de vineri, în marea moschee. Poetul rostise aceste 
cuvinte când clericii musulmani aruncaseră în flăcări unele 
dintre lucrările lui, într-o piaţă publică din Ishbiliya. 

— Am învăţat și eu despre el, dar s-a dovedit că n-a avut 
dreptate, nu-i așa? Inchiziția e mai pricepută. Nu se 
mulțumește doar să pună ideile pe foc, îi arde pe rug și pe cei 
care le răspândesc. Fiecare veac nou aduce noi progrese. 

Scoase un suspin de ușurare, convinsă că soţul ei n-avea să 
se grăbească să ia o hotărâre pe care, mai apoi, s-o regrete tot 
restul vieţii sale. Îl mângâie pe păr, ca și cum ar fi încercat să-l 
liniștească, însă el adormise deja. 

Cugetul Zubaydei n-avea să-și curme zbuciumul și s-o lase să 
doarmă. Gândurile îi zburară acum la soarta celui mai mare 
dintre băieţii ei, Zuhayr. Din fericire, rana pe care o căpătase 


nu fusese gravă, dar, dată fiind firea lui iute, se putea întâmpla 
orice de-acum încolo. Gharnata ajunsese mult prea 
primejdioasă. Cea mai bună soluţie, își zise în gând Zubayda, ar 
fi să-l însoare cu nepoata ei preferată, Khadija, care trăia cu 
familia la Ishbiliya. S-ar potrivi de minune. Satul avea nevoie de 
o sărbătoare, și o nuntă mare de familie era singura cale acum 
de a petrece fără a provoca autorităţile. Şi, cu aceste planuri 
nevinovate în minte, stăpâna casei reuși să adoarmă. 


Capitolul 2 


Ce farmec au dimineţile de septembrie în al-Hudayl! Soarele 
n-a răsărit încă, dar razele lui luminează deja cerul, iar 
orizontul este zugrăvit în aur și purpură. Fiecare viețuitoare se 
desfată în această lumină și în liniștea care o însoțește. Curând, 
păsările încep să ciripească, iar muezinul satului îi va chema pe 
drept credincioși la rugăciune. 

Cei două mii și ceva de săteni sunt obișnuiți cu aceste 
sunete. Chiar și cei care nu sunt musulmani recunosc precizia 
de ceasornic a muezinului. Nu toţi răspund la chemare. În casa 
stăpânului, numai Ama își mai întinde covorașul în curte. 

Peste jumătate dintre ţărani muncesc pe ogoare, fie pentru 
sine, fie pentru Banu Hudayl. Restul sunt ţesători, care 
lucrează acasă sau pe moșie, oameni care cresc viermi de 
mătase și femei care ţes faimoasa mătase de Hudayl, căutată 
până și în Samarkand. Se mai adaugă acestora câţiva 
prăvăliași, un potcovar, un cizmar, un croitor, un dulgher și 
satul este complet. Servitorii de pe moșia familiei, în afară de 
pitic, de Ama și de grădinari, toţi se întorc la familiile lor din 
sat în fiecare seară. 


Zuhayr bin Umar se trezi devreme, odihnit, uitându-și de 
rană, deși pricina ei îi mai ardea încă în minte. Se uită pe 
fereastră și se minună de culorile cerului. La un kilometru și 
ceva depărtare de sat, se înălța un dâmb cu o peșteră uriașă, 
scobită în stâncile din vârf. Pe acel delușor, înăuntrul peșterii, 
se găsea o încăpere micuță văruită în alb. În acea chilie trăia 
un bărbat în vârstă, un mistic. Acesta recita versete, iar Zuhayr 
începuse să i prețuiască foarte mult compania după ce căzuse 
Gharnata. 

Nimeni nu știa de unde venise ori ce vârstă avea, sau când 
sosise. Așa credea Zuhayr. Umar își aducea aminte de peșteră, 
dar stăruia că fusese nelocuită în anii copilăriei lui și slujise, de 
fapt, ca loc de întâlnire pentru ţăranii din sat. Bătrânului îi 
plăcea să se înconjoare de mister. Ori de câte ori Zuhayr îi 
punea întrebări despre el, ocolea răspunsurile, refugiindu-se în 
poezie. Mai presus de orice, tânărul credea că bătrânul era 
cinstit. 

În acea dimineaţă simţi o dorinţă aprinsă de a vorbi cu 


locuitorul peșterii. leși din camera lui și intră în hammam. Pe 
când stătea întins în baie, își dori ca Yazid să se trezească, să 
vină la el și să mai schimbe o vorbă împreună. Fraţilor le 
plăceau din cale-afară conversațiile în baie, mezinului, pentru 
că știa prea bine că baia îl ţinea pe loc pe Zuhayr preţ de 
douăzeci de minute, fără să-i mai dea vreo putință de scăpare, 
fratelui mai mare, fiindcă era singura ocazie de a-l observa pe 
puiul de vultur mai îndeaproape. 

— Cine-i în baie? 

Glasul era al Amei. Tonul era poruncitor. 

— Sunt eu, Ama. 

— Allah să te binecuvânteze! Te-ai sculat deja? Rana ţi s-a...? 

Râsul lui Zuhayr o întrerupse. leși din baie, se înfășură într- 
un prosop și se duse în curte. 

— Rana! Hai să terminăm cu glumele astea, Ama. Un nătărău 
de creștin m-a atacat cu un briceag și pentru tine deja sunt un 
martir. 

— Piticul nu-i încă-n bucătărie. Vrei să-ţi fac eu ceva de 
mâncare? 

— Da, dar când mă întorc. Mă duc la peștera bătrânului. 

— Dar cine o să-ţi pună șaua pe cal? 

— Mă știi din fașă. Crezi că nu pot călări un cal fără șa? 

— Du-i acelui blis un mesaj din partea mea. Spune-i că știu 
eu bine că el ne-a furat trei găini. Zi-i că, dacă mai face, voi 
aduce cu mine trei tineri de-acasă și voi pune să fie biciuit în 
văzul întregului sat. 

Zuhayr râse îngăduitor și o mângâie pe creștet. Bătrânul, un 
hoţ de rând? Cât de caraghioase erau gândurile Amei! 

— Ştii ce mi-ar plăcea să mănânc astăzi? 

— Ce? 

— Amestecul dumnezeiesc. 

— Numai dacă-mi promiţi c-ai să-l ameninţi pe acel Iblis în 
numele meu. 

— Așa voi face. 

Un sfert de ceas mai târziu, Zuhayr galopa spre peștera 
bătrânului pe bidiviul lui drag, Khalid. Le făcu semn cu mâna 
sătenilor ce mergeau la câmp, cărându-și pe Umar mâncarea 
de prânz înfășurată într-un șervet mare, prins cu un nod de un 
băț. Câţiva îl salutară plecându-și capul, fără să se oprească din 
mers. Alţii se opriră și izbucniră în urale. Vestea confruntării 


sale la Gharnata se răspândise în tot satul. Toţi aveau cuvinte 
de laudă la adresa lui, ceea ce rar se mai întâmpla. Zuhayr al- 
Fahl, Zuhair „Armăsarul”, cum i se mai spunea, arăta splendid 
pe când ieșea în galop din sat. Curând nu se mai zări decât o 
mică siluetă, dispărând și reapărând de după coline. 

Bătrânul îi zări pe cal și călăreț urcând dealul. Un surâs îi 
înflori pe buzele ofilite. Fiul lui Umar bin Abdallah venea iar să- 
i ceară sfatul. Vizitele lui dese nu erau, pesemne, pe placul 
părinţilor. Ce mai dorea de această dată? 

— Pacea fie cu tine, moșule! 

— Şi cu tine, Ibn Umar . Ce vânt te mai aduce pe la mine? 

— Am fost în Gharnata aseară. 

— Am auzit. 

— Şi...? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Am avut sau n-am avut dreptate? 

Spre marea încântare a lui Zuhayr, moșneagul îi răspunse cu 
un poem: 


— „Până-ntr-atât corupse lumea necredinta, 

Încât dogme ce se-ncontră crezul își abjură, 

Dar să nu fi stat în firea Omului atâta ură, 

Biserici și moschee, laolaltă, s-ar fi durat în veac.” 


Zuhayr nu mai auzise aceste versuri înainte și îl aplaudă: 

— Tu le-ai scris? 

— Vai, prostuţule! Neștiutorule! Cum de nu recunoști glasul 
unui mare maestru? Abu'l Ala al-Ma'ari este autorul. 

— Dar se spune c-a fost un necredincios. 

— Ei! Zică ei ce-or zice! Cine îndrăznește să spună așa ceva? 
îi desfid! 

— Sacerdoţii noștri spun asta. Învăţaţii... 

În acea clipă bătrânul se ridică în picioare, ieși din peșteră 
urmat de un Zuhayr năuc și recită cât putu de tare pe creasta 
dâmbului: 

— „Ce este religia? O fecioară atât de bine păzită, încât 
niciun ochi n-o poate vedea. Preţul darurilor și al zestrei sale de 
nuntă aiurește peţitorul. Dintre toate frumoasele doctrine 
auzite de mine de la înălțimea amvonului, inima mea n-a 
acceptat vreodată nici măcar un singur cuvânt!” 


Zuhayr zâmbi cu gura până la urechi. 

— Tot de al-Ma'ari? 

Moșneagul dădu din cap și surâse. 

— Am învăţat mai multe dintr-un poem de-al lui decât din 
toate ceasloavele. 

— Asta-i blasfemie! 

— E adevărul-adevărat. 

Pe Zuhayr nu-l surprindea scepticismul moșului. Mereu se 
prefăcea puţin tulburat de cuvintele bătrânului. Nu dorea ca el 
să creadă că-și convinsese noul discipol atât de lesne. În 
Gharnata era un grup de tineri, toţi cunoscuţi de-ai lui Zuhayr, 
ba unul dintre ei îi era chiar prieten din copilărie, care făceau 
un drum lung, călare, până la această văgăună, măcar o dată 
pe lună, pentru a discuta cu bătrânul pe teme de filosofie, 
istorie, prezent și viitor. Da, mereu le frământa minţile viitorul! 

Înţelepciunea pe care și-o însușeau le dădea putinţa să 
domine orice dezbatere din Gharnata, ba chiar, câteodată, să-și 
surprindă părinţii cu o remarcă atât de pătrunzătoare, încât în 
vinerea următoare era repetată în fiecare moschee. De la 
prietenul său, Ibn Basit, cel mai de frunte dintre învăţăceii 
bătrânului filosof, auzise pentru prima oară Zuhayr despre 
calitățile intelectuale ale misticului care scria versuri sub 
pseudonimul al-Zindig, „Scepticul”. 

Înainte de asta, acceptase bârfele care-l descriau pe bătrân 
ca fiind un proscris, hrănit din pomana păstorilor. Ama adesea 
mergea mai departe și zicea că bătrânul avea mintea rătăcită, 
așa încât ar trebui lăsat în plata Domnului, să-și facă drăciile în 
voie. „Dacă ea ar avea dreptate, își zise Zuhayr, aș da peste un 
nătâng, nu peste acest înţelept cu mintea ageră. Dar de ce și în 
ce fel s-a ajuns la această ostilitate din partea Amei?” Zâmbi. 

Bătrânul decojea migdalele muiate într-un castron cu apă, 
când sosise Zuhayr. Acum începu să le macine, preschimbându- 
le într-o pastă, la care adăuga câţiva stropi de lapte, când 
amestecul se întărea. Își ridică privirea și surprinse surâsul 
tânărului. 

— Eşti mândru de tine, nu-i așa? Ce-ai făcut tu în oraș a fost 
o nesocotinţă. Din fericire, taică-tău nu-i la fel de nerod ca tine. 
Dacă servitorii tăi l-ar fi ucis pe acel creștin, acum aţi fi fost 
prinși cu toţii și măcelăriți în drum spre casă. 

— Cerule, dar de unde știi? 


Moșneagul nu-i răspunse, ci turnă pasta din castronul de 
piatră într-o cratiţă cu lapte. La fiertură adăugă miere, 
nucșoară și un beţișor de scorţișoară. Suflă peste tăciuni. În 
câteva minute fiertura dădea în clocot. Făcu focul mai mic 
turnând cenușă peste tăciuni și o lăsă să fiarbă. Zuhayr privea 
în tăcere, cu simţurile vrăjite de aromă. Apoi cratiţa fu luată de 
pe foc, iar moșul amestecă fiertura cu putere, ajutându-se de o 
lingură de lemn, după care presără câteva migdale tocate 
mărunt peste lichid. Abia atunci fu turnat în două urcioare din 
lut, iar unul dintre ele fu așezat în faţa lui Zuhayr. Tânărul 
sorbi din fiertură și scoase sunete de încântare. 

— Un adevărat nectar. Asta trebuie să bea cei din paradis! 

— Cred că, odată ce ajung acolo, mormăi al-Zindig, mulţumit 
de succesul său, li se permite o băutură mult mai tare! 

— Dar n-am gustat în viața mea ceva mai bun... 

Se opri și puse ulcica jos, în faţa lui. Mai gustase băutura 
asta undeva, dar unde? Unde? Zuhayr se holbă la bătrânul care 
se lăsă măsurat din priviri fără să se tulbure. 

— Ce mai e? Am pus prea puţine migdale? Am adăugat prea 
multă miere? Știu că aceste greșeli pot strica băutura, dar m- 
am perfecţionat în prepararea ei. Bea-o dintr-o sorbire, tinere 
amic. Asta nu-i nectarul servit de zeii rumi. Este sevă pentru 
minte din cele mai pure esențe. Hrănește creierul. Ibn Șina a 
fost, cred, primul care a spus că migdalele ajută gândirii. 

Era un șiretlic. Zuhayr îl mirosi numaidecât. Moșneagul se 
dăduse de gol. Zuhayr își amintea acum unde mai gustase 
ultima oară o băutură asemănătoare. În casa bunicului său, 
Miguel, lângă Marea Moschee din Qurtuba. Bătrânul trebuie să 
aibă o anumită legătură. Trebuie. Zuhayr simţi că era pe 
punctul de a rupe vălul unui mister. Ce era încă nu știa. Moșul 
se uită la el și își dădu seama că una dintre tainele lui era pe 
cale de a fi descoperită. Înainte ca bătrânul să mai apuce să 
zică ceva, oaspetele lui se hotări să-și continue atacul. 

— Am un mesaj pentru tine de la Ama. 

— Ama? Ama? Care Ama? Cine-i Ama? Nu cunosc nicio Ama. 

— Doica tatălui meu. A făcut întotdeauna parte din familia 
noastră. O cunoaște tot satul. Iar tu, care pretinzi că știi tot ce 
se petrece în sat, n-o știi? Este de necrezut! 

— Acum, când îmi explici, mă dumiresc și eu. Sigur c-o știu, 
ba mai știu și cum vorbește ea mereu despre lucruri care n-o 


privesc. Ce-i cu ea? 

— Mi-a spus să-ţi zic că știe cine i-a furat trei găini... 

Bătrânul izbucni în râs în faţa lipsei de noimă a unei 
asemenea idei. El să fie hot? 

— Mi-a mai zis că, dacă mai faci o dată, va pune să fii 
pedepsit în faţa întregului sat. 

— Vezi vreo găină în văgăuna asta? Vreun ou de găină, ceva? 

— Nu-mi prea pasă mie, de fapt. Dacă ai nevoie de ceva de la 
noi de-acasă, tot ce trebuie să faci este să-mi spui. lţi va 
parveni într-o oră. N-am făcut decât să transmit un mesaj. 

— Termină-ţi băutura. Mai vrei? i 

Zuhayr ridică ulcica și o goli dintr-o singură înghitțitură. Il 
măsură îndeaproape pe moșneag. Putea avea peste șaizeci de 
ani, poate șaizeci și cinci. Își rădea capul o dată pe săptămână. 
Firele scurte și ţepoase, ca de nea, crescute ca o miriște pe 
ţeastă, dovedeau că întârziase cu vizita lui săptămânală la 
bărbierul satului. Avea un nas mic, dar foarte ascuţit, ca un 
cioc de pasăre, un obraz zbârcit, măsliniu, care iarna se mai 
deschidea. Ochii îi dominau întreaga față. Nu erau nici mari, 
nici strălucitori, ba dimpotrivă: tocmai îngustimea lor le dădea 
putere, mai ales în toiul discuţiilor aprinse, când începeau să 
scânteieze ca niște torţe în întuneric sau, așa cum deseori 
spuneau dușmanii lui, ca ochii unei pisici în călduri. 

Barba lui albă era tăiată îngrijit, prea îngrijit pentru un ascet, 
ceea ce dezvăluia, poate, ceva din trecutul lui. De obicei, era 
îmbrăcat în pantaloni albi, largi, și o cămașă la fel. Când era 
frig își punea o pătură cafenie peste straiele lui obișnuite. 
Astăzi, pe când soarele își revărsa razele în culcușul său, ședea 
acolo fără cămașă. 

Cutele de pe pieptu-i scofâlcit îi arătau adevărata vârstă. Era, 
fără îndoială, un om bătrân. Dar cât de bătrân? Şi pentru ce 
acea tăcere enervantă, ca de sfinx, ce contrasta atât de bizar cu 
firea-i deschisă și vorba-i curgătoare, ori de câte ori Zuhayr îl 
întreba de trecutul său? Neașteptându-se, de fapt, la un 
răspuns, fiul lui Umar bin Abdallah se hotări, totuși, să-i mai 
pună o dată întrebarea: 

— Cine ești, moșnege? 

— Vrei să zici că chiar nu știi? 

Zuhayr fu luat prin surprindere. 

— Ce vrei să spui? 


— Nu ţi-a povestit nimic Ama aia a ta? E limpede că nu. Pot 
citi răspunsul pe chipul tău. Incredibil! Deci s-au hotărât să 
păstreze tăcerea până la urmă. De ce nu-i întrebi pe părinţii 
tăi? Ei știu tot ce-i de știut despre mine. Goana ta după adevăr 
ar putea lua sfârșit. 

Zuhayr se simţi răzbunat. Prin urmare, nu se înșelase. Exista 
o oarece legătură cu familia. 

— Bunicul Miguel știe cine ești? A 

Figura bătrânului se înnegură. Intrebarea tânărului îl 
supărase. Își pironi ochii asupra resturilor băuturii preparate 
din migdale și se adânci în gânduri. Deodată își ridică privirea. 

— Câţi ani ai, Zuhayr al-Fahl? 

Flăcăul roși. Zburând de pe buzele lui al-Zindig, porecla pe 
care și-o dobândise suna mai curând a dojană. 

— Fac douăzeci și trei peste o lună. 

— Bine. Şi de ce-ţi zic sătenii al-Fahl? 

— Pentru că iubesc călăria. Până și tata-mi spune că, atunci 
când mă vede călărindu-l pe Khalid, simte că eu și calul suntem 
una. 

— Nicidecum! Astea-s nerozii! Ai vreodată sentimentul ăsta? 

— Mă rog, nu. Nu chiar, dar este adevărat că sunt în stare să 
fac un cal, orice cal, nu doar Khalid, să alerge mai repede decât 
ar putea oricare dintre bărbaţii din sat. 

— Ibn Umar , înţelege un lucru! Nu ăsta-i motivul pentru 
care-ţi zic ei al-Fahl. 

Zuhayr se rușină. Lansa bătrânul diavol alt atac, ca să-și 
protejeze flancul? 

— Tinere stăpân, știi foarte bine despre ce vorbesc. Nu-i 
vorba doar de cai, nu-i așa? Sari și pe femeile lor, ori de câte 
ori poţi. Am auzit că-ţi cam plac fecioarele satului. Vreau 
adevărul acum! 

Zuhayr sări în picioare, indignat: 

— Asta-i o minciună. O calomnie crasă. Nu m-am culcat cu 
nicio ţărancă împotriva voinţei ei. Pe oricine zice altfel îl provoc 
la luptă dreaptă. Cu asta nu-i de glumit. 

— Nimeni n-a zis că le silești. Cum pot fi ele silite când este 
dreptul tău? Ce rost mai au picioarele larg desfăcute, dacă 
mintea rămâne zăvorâtă? De ce te-a supărat întrebarea mea 
atât? Tatăl tău este un om de treabă, nu-i dedat la niciun fel de 
excese, dar episoade de acest fel s-au tot ivit în sânul familiei 


tale de veacuri. Prostule, ţi s-a urcat sângele la cap! Mai bine 
stai jos! Nu m-ai auzit? Stai jos! 

Zuhayr făcu precum i se ceruse. 

— ÎI știi pe Ibn Hasd, cizmarul? 

Pe Zuhayr întrebarea îl ului. Ce avea de-a face cu o 
asemenea discuţie? Dar dădu din cap. 

— Data viitoare când îl mai întâlneşti, cercetează-i 
trăsăturile. S-ar putea să vezi o asemănare. 

— Cu cine? 

— O asemănare de familie. 

— Care familie? 

— A ta, bineînţeles. Caută semnul lui Banu Hudayl. 

— Moș smintit! Ibn Hasd e evreu. Ca și strămoșii lui... 

— Ce-are asta a face cu ce ţi-am zis eu? Mama lui a fost 
odinioară cea mai frumoasă femeie din sat. Străbunicul tău, Ibn 
Farid, a pândit-o pe când se scălda într-o zi la râu. A așteptat 
până a terminat și apoi a siluit-o. Fructul legăturii lor a fost Ibn 
Hasd, care de fapt e Ibn Mahomed! 

Zuhayr izbucni în râs: 

— Măcar bătrânul războinic n-avea gusturi rele. Nu mi-l pot 
închipui ca pe un... 

— ...al-Fahl? sugeră moșul plin de solicitudine. 

Zuhayr se ridică să plece. Soarele se înălțase sus pe cer, iar 
tânărul începu să se gândească la mâncarea Amei. Încă o dată, 
bătrânul îl întrecuse în isteţime. 

— Îmi voi lua rămas-bun acum și voi face precum spui. Am 
să-l întreb pe tata care-i povestea ta. 

— De ce te grăbești? 

— Ama mi-a promis să-mi facă niște amestec dumnezeiesc 
şi... 

— Amira și amestecurile ei dumnezeiești! Oare nimic nu se 
schimbă în blestemata aia de casă? Tu ai o slăbiciune, Zuhayr 
al-Fahl. O slăbiciune care, într-o bună zi, îţi va veni de hac. Te 
laşi convins mult prea uşor. Prietenii te duc de nas unde vor ei, 
devii paiața lor. Nu pui destule întrebări. Trebuie să gândești 
cu capul tău. Întotdeauna! Mai ales în vremurile astea, când o 
alegere a ajuns o chestiune de viață și de moarte. 

— Dintre toți, numai tu n-ai dreptul să spui asta. Nu te tot 
întreb de mai bine de doi ani? N-am fost eu destul de stăruitor, 
moşule? 


— Ba da! Nu pot tăgădui asta, dar de ce pleci tocmai acum, 
când am de gând să-ţi spun ce dorești să știi? 

— Dar am înţeles că vrei să-i întreb... 

— Intocmai. A fost doar o viclenie și, ca întotdeauna, a mers. 
Prostuțule! Taică-tău n-o să-ţi spună nimic niciodată. Maică-ta? 
Ca să-ţi zic adevărul, nu știu. Este o doamnă dreaptă și foarte 
respectată, dar în treaba asta, din câte cred, va face la fel ca 
taică-tău. Nu mai rămân decât eu, Ibn Umar . Curând am să-ţi 
destăinui totul. 

Zuhayr începu să tremure de nerăbdare. Moșneagul încălzi 
niște apă și turnă cafea într-un ibric, după care dădu la o parte 
ustensilele de bucătărie și desfăcu un covoraș ţesut de mână, 
ponosit, în mijlocul peșterii. Se așeză cu picioarele încrucișate 
și îl pofti pe Zuhayr să ia și el un loc. După ce s-au așezat 
amândoi, bătrânul turnă cafea în două boluri. Sorbi cu zgomot 
și începu a vorbi: 

— Am crezut că vremurile bune se pot sfârși oriunde în altă 
parte, dar nicicând în Gharnata noastră. Eram încredinţaţi că 
domnia Islamului va supravieţui în al-Andalus, neștiind însă cât 
rău ne putem face singuri. Acele zile de aur nu se vor mai 
întoarce niciodată, și știi de ce? Pentru că apărătorii credinţei 
noastre s-au certat între ei, s-au omorât între ei și s-au dovedit 
neputincioși în a se uni împotriva creștinilor. Până la urmă a 
fost prea târziu. Când sultanul Abu Abdullah și-a privit pentru 
ultima oară regatul pierdut, a izbucnit în plâns, la care mama 
lui, doamna Ayesha, i-a zis: „N-ai decât să plângi cât vrei ca o 
muiere pentru ceea ce n-ai fost în stare să aperi ca un bărbat”. 
Am crezut mereu c-a fost nedrept. La acea dată creștinii aveau 
o armată mai mare. Noi credeam că sultanul Turciei ne va 
trimite ajutoare și la Malaka au fost postați observatori, dar nu 
ne veni niciun semn. Toate acestea s-au petrecut acum 
cincisprezece ani. Însă vremurile despre care am eu de gând 
să-ţi povestesc au trecut de aproape o sută de ani. Străbunicul 
tău, Ibn Farid, a fost un oștean fără seamăn. Se zice că era mai 
temut de cavalerii creștini decât Ibn Kassim și, crede-mă, asta 
spune mult. Odată, la asediul Medinei Sid, a gonit singur călare 
pe bidiviul său până la cortul regelui Castiliei. „O, rege al 
creștinilor, i-a strigat. li provoc pe fiecare dintre cavalerii tăi să 
lupte corp la corp cu mine. Emirul mi-a poruncit să-ţi spun că, 
de mă va dobori vreunul dintre oamenii tăi, îți vom deschide 


porțile, dar dacă, la apusul soarelui, mai sunt încă în șa, atunci 
trebuie să te retragi.” Regele lor, cunoscând reputaţia 
străbunului tău, nu s-a încumetat să consimtă, dar cavalerii 
creștini s-au răzvrătit. Să refuzi era o insultă la adresa 
bărbăţiei lor. Atunci oferta a fost acceptată. Și ce trebuia să se 
întâmple s-a întâmplat. Când soarele a amurgit, căpetenia 
clanului Banu Hudayl era acoperită de sânge, dar mai era încă 
pe cal. Aproape șaizeci de cavaleri creștini zăceau morți. 
Asediul a fost ridicat... pentru o săptămână. Pe urmă s-au 
întors, au luat garnizoana prin surprindere și, într-un târziu, au 
biruit, dar între timp Ibn Farid se întorsese la al-Hudayl. 
Bunicul tău Abdallah n-avea mai mult de patru ani, când mult- 
iubita lui mamă, doamna Najma, a murit dând naștere bunicii 
tale, Zahra. Sora ei mai mică, doamna Maryam, i-a luat locul 
doamnei Najma și așa a ajuns mamă a doi copii. Și ce mamă! Se 
zice că micuţii au crescut crezând că ea le era adevărata mamă. 

Zuhayr începu să dea semne de nerăbdare: 

— Eşti sigur că asta-i povestea vieţii tale? Sună mai mult ca 
povestea neamului meu. Am fost crescut cu basme despre 
străbunicul meu. 

Ochii lui al-Zindiq se îngustară, fulgerându-l pe Zuhayr: 

— Dacă mă mai întrerupi o singură dată, nu voi mai vorbi 
niciodată despre asta. E limpede? 

Zuhayr încuviinţă, iar moșneagul își urmă povestea: 

— Dar erau probleme. Ibn Farid îi arăta un mare respect și o 
mare afecțiune noii sale soţii, dar nu-i ardeau călcâiele după ea. 
Maryam își putea înlocui sora în toate celelalte privinţe, dar nu 
în patul străbunicului tău. El își pierdu pur și simplu vigoarea 
bărbăţiei. Mulţi medici și vraci au venit să-l vadă. Cele mai 
exotice leacuri îi fură turnate pe gât, pentru a-i retrezi bărbăţia 
la viaţă. Nimic nu se întâmplă. Fecioare frumoase trecură pe 
dinaintea patului său, dar nimic nu izbuti să-l miște. Ce nu 
pricepeau ei era faptul că bolile minţii nu se pot lecui precum 
cele trupești. Vezi tu, tinere, când nu se simte în largul lui 
cocoșul nu mai cântă! Ești sigur că nu știi nimic din toate 
astea? 

Zuhayr făcu din cap semn că nu. 

— Mă miră să aflu asta. Atât Ama, cât și piticul știu fiecare 
amănunt. Unul din ei ar fi trebuit să-ţi spună. 

lar bătrânul își arătă dezaprobarea în privința celor doi 


fornăind puternic pe nas și scuipând afară din peșteră. 

— Te rog, nu te opri tocmai acum. Trebuie să știu tot, se rugă 
de el Zuhayr, pe un ton rugător în care se citea nerăbdarea. 

Bătrânul surâse și turnă mai multă cafea: 

— Într-o zi, când Ibn Farid își vizita unchiul de la Qurtuba, 
cei doi ieșiră călare afară din oraș și poposiră în satul unui 
nobil creștin, prieten de-al vostru de familie încă de la căderea 
Ishbiliyei. Nobilul, Don Alvaro, nu era acasă. Nici doamna lui. 
Dar în vreme ce așteptau, o tânără servitoare le aduse fructe și 
băuturi. Trebuie să fi avut cincisprezece sau șaisprezece ani, 
cel mult. Se numea Beatrice și era frumoasă. Pielea îi era de 
culoarea caiselor coapte, ochii, migdalaţi, și avea un chip 
surâzător. Am văzut-o curând după aceea. Mi-a fost greu să nu 
mă las fermecat de frumuseţea ei. Ibn Farid nu-și mai putea lua 
ochii de la ea. Unchiul său înțelese pe dată ce se petrecea. A 
încercat să plece, dar străbunicul tău a refuzat să mai iasă din 
casă. Unchiul său a povestit mai târziu familiei că îl încercase 
chiar atunci un presentiment că Ibn Farid se îndrepta spre 
prăpastie, dar toate avertismentele și temerile au fost 
zadarnice. Ibn Farid era renumit pentru încăpăţânarea lui. 
Când Don Alvaro s-a întors împreună cu fiii lui, a fost încântat 
de vizită. Le dădu un ospăț. Paturile fură pregătite. Nici vorbă 
ca oaspeţii să se mai întoarcă la Qurtuba în aceeași seară. Un 
mesager a fost trimis să informeze familia că Ibn Farid nu avea 
să se întoarcă acasă până a doua zi. Îţi închipui cât de încântat 
era. Târziu în noapte, marele luptător îndrăzni cu sfială să pună 
gazdei întrebări în legătură cu fata. „Și tu, prietene, și tu? se 
minună Don Alvaro. „Beatrice este fiica Doroteei, bucătăreasa 
noastră. Ce-ţi dorește inima? Dacă vrei să te culci cu ţăranca se 
poate aranja, fără nicio îndoială.” Închipuiește-ţi uluirea lui Don 
Alvaro când mărinimosu-i răspuns l-a făcut pe Ibn Farid să sară 
de pe perne, roșu la față de mânie și să-și provoace gazda la 
duel. Don Alvaro și-a dat seama că treaba era serioasă. S-a 
ridicat în picioare și l-a îmbrățișat pe Ibn Farid. „Ce dorești tu, 
prietene?” Toată lumea a tăcut. Glasul lui Ibn Farid s-a auzit 
înecat de emotie: „O vreau de soţie, asta-i tot”. Unchiul lui a 
leșinat în clipa aia, deși pesemne că mai degrabă alcoolul îl 
făcuse să se prăbușească. Ce mai putea spune Don Alvaro? A 
zis că, tatăl fetei fiind mort, trebuia să-i ceară maicăzsii 
încuviințarea, dând însă de înţeles că, de vreme ce femeia îl 


slujea pe el, n-avea să-i zică nu. Străbunicul tău nu mai putea 
aștepta: „Cheam-o acum!” O Dorotee buimacă și nedumerită s- 
a ivit în faţa preacinstitei adunări. „Doroteea! a început 1) on 
Alvaro, „oaspeţilor mei le-au făcut multă plăcere bucatele tale 
și acest mare cavaler, Ibn Farid, are numai cuvinte de laudă 
pentru tine și arta ta culinară. De asemenea, îți mai trimite 
complimente și pentru frumoasa și tânăra Beatrice. Noi, cei 
care am văzut-o crescând sub ochii noștri în ultimii ani, ne-am 
obișnuit cu ea, dar oricui din afară i se pare de o frumuseţe 
orbitoare. Ai planuri de măritiș pentru ea?” Biata femeie, ce 
mai putea zice? Şi ea era foarte frumoasă, cu pletele roșcate ce 
i se revărsau unduioase până la genunchi. Întrebarea a lăsat-o 
cu gura căscată. A clătinat din cap, nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. „Bine atunci, a urmat Don Alvaro, am vești bune 
pentru tine. Prietenul meu, Ibn Farid, îi cere mâna. Pricepi? 
Dorește să-i fie soţie legiuită până la sfârșitul zilelor lui, nu 
țiitoare pentru o noapte! îţi va plăti o zestre frumușică. Ce 
zici?” Îţi poţi închipui, Ibn Umar , în ce stare se găsea biata 
femeie. A început să verse lacrimi care l-au mișcat pe Ibn Farid, 
care o lămuri că avea gânduri cinstite. Ea se uită atunci la Don 
Alvaro și spuse: „Cum doriţi, domnul meu. N-are tată. Voi să 
hotărâți!” lar Don Alvaro hotărî chiar atunci ca în dimineaţa 
următoare Beatrice să devină a treia ta străbunică. Vinul curse 
din belșug apoi. O asemenea bucurie, ni s-a povestit mai târziu, 
nu se mai văzuse pe chipul străbunului tău din ziua în care 
venise pe lume bunicul tău. Era în al nouălea cer. Începu să 
cânte și cu atâta plăcere și pasiune, încât îi molipsi și pe 
ceilalţi. Acest refren care este cântat în casa voastră mereu de 
atunci încoace. Zuhayr încremeni: 

— Să fi fost Khamriyya? Imnul vinului? 

Moșneagul zâmbi și dădu din cap. Zuhayr, profund mișcat de 
povestea iubirii pătimașe al lui Ibn Farid, începu deodată să 
cânte: 


„Las' valul umflat al patimii simţurile să-mi înece! 

Fie-ţi milă, iubire, de această inimă ce de mult arde mocnit, 
Nu-i răspunde cu o încruntare, 

Când nevoit sunt să te văd așa cum ești. 

Căci dragostea e viaţă, iar moartea-n iubire-i paradis 

Unde toate păcatele-mi sunt pe dat’ iertate...” 


— Pe Allah! striga moșneagul. Da’ bine mai cânţi! 

— Tata m-a învăţat. 

— Iar el îl știe de la bătrânul lui, dar prima oară când s-a 
cântat a fost cel mai important. Să mai zic sau ţi-e destul pe 
ziua de azi? Soarele deja strălucește la zenit. Amestecul 
dumnezeiesc se răcește acasă. Dac-ai obosit... 

— Te rog, nu te opri. Te implor! 

Iar bătrânul îi făcu pe voie: 

— A doua zi de dimineaţă, Beatrice s-a convertit la Islam. 
Când i s-a propus să-și aleagă numele musulman, a șovăit și așa 
s-a ajuns ca numele să-i fie hotărât de viitorul soţ. Asma. Asma 
bint Doroteea. Biata copilă! Aflase despre nunta ei cum 
deschisese ochii, în zorii acelei zile, ca să deretice în bucătărie 
și să aprindă focul. Unchiul străbunicului tău s-a îngrijit de 
ritual, pentru că a fost singurul martor prezent la ceremonie. 
Religia noastră este simplă. Nașterea, moartea, nunta, divorțul 
nu implică ritualuri complicate, spre deosebire de sistemul 
conceput de călugări. Ibn Farid se grăbea, dorind să pună 
familia în fața unui fapt împlinit. Orice amânare, credea el, 
putea fi fatală. Fraţii Najmei și ai lui Maryam erau maeștri în 
răfuielile cu alte clanuri. Se pricepeau la asasinate. Firește că 
ei ar fi considerat o nerușinare faptul că sora lor era trecută cu 
vederea pentru o sclavă creștină. Concubinele sunt, după cum 
bine știi, îngăduite. Dar aici era altceva. O nouă stăpână în 
gospodărie fusese aleasă fără știrea sau consimţământul lor. 
Fără îndoială că avea să-i poarte pruncii în pântece. Să fi avut 
destul timp, i-ar fi luat viaţa Beatricei. Ibn Farid era supranumit 
„leul” în tot al-Andalusul pentru curajul său, dar era și un 
vulpoi. Dacă era căsătorit, cumnaţii lui aveau mâinile legate. 
Desigur că unchiul lui era furios, dar nu s-a luat la harţă cu 
nepotul său în casa lui Don Alvaro. Asta s-a întâmplat mai 
târziu. Așadar, Ibn Farid și Asma bint Doroteea s-au întors la 
Qurtuba. Au stat acolo o zi și o noapte înainte să-și înceapă 
călătoria de două zile până-n regatul Gharnatei și la cuibul din 
al-Hudayl. Fără știrea lui Ibn Farid, veștile ajunseseră acasă, 
printr-un curier trimis de unchiul său. 

Casa era parcă îndoliată. Bunicul tău, Abdallah, avea pe 
atunci optsprezece ani, era deja bărbat. Mătușa ta, Zahra, era 
cu patru ani mai tânără, având aceeași vârstă ca și mine. Se 


plimbau încoace și încolo prin curtea străbătută de pârâu, 
amândoi într-o stare de mare neliniște. Îi urmăream cum se 
tulburau tot mai tare, fără să cunosc pricina. Când l-am 
întrebat pe bunicul tău, a strigat la mine: „Fiu de câine, pleacă 
de aici. Nu-i treaba ta!” Nu-mi mai vorbise niciodată astfel. 
Când doamna Maryam a ieșit din camera ei, amândoi i s-au 
aruncat în braţe, vărsând necontenit lacrimi. Obrăznicia mea a 
fost, din fericire, uitată. L-am iubit pe bunicul tău foarte mult și 
cuvintele pe care mi le-a aruncat în ziua aia m-au durut rău. 
Mai târziu, firește, am înţeles pricina mâniei sale, dar până în 
ziua aia mă jucasem mereu cu el și cu Zahra, ca un egal. Ceva 
se schimbase. Odată ce el s-a liniștit, amândoi am încercat să 
ne întoarcem la vechile noastre obiceiuri de odinioară, dar n-a 
mai fost niciodată la fel. N-am mai putut uita că el era tânărul 
stăpân, iar lui i s-a atras atenţia că nu eram decât fiul unei 
servitoare, căruia acum i se dăduse sarcina să intre în slujba 
doamnei Asma. 

„În sfârșit, își spuse Zuhayr, începe să vorbească despre el 
însuși”, dar, înainte de a-i putea pune vreo întrebare, bătrânul 
vorbi mai departe: 

— Doamna Maryam era cea mai blândă dintre femei, chiar 
dacă limba îi era foarte ascuţită când una dintre slujnice, în 
afară de Ama voastră, bineînţeles, își uita locul. Mi-o amintesc 
atât de bine! Uneori obișnuia să se ducă și să se îmbăieze într- 
un iaz mare cu apă dulce, lângă râu. Era urmată de șase 
servitoare și de încă alte patru cameriste. Alaiul era de obicei 
tăcut, dacă nu se întâmpla ca Zahra să le însoţească. Atunci 
mătușa și nepoata sporovăiau în voie, iar slujnicelor li se 
îngăduia să râdă la vorbele Zahrei. Servitorii o respectau pe 
Maryam, dar n-o plăceau. Copiii răposatei sale surori o venerau 
orbește. În ochii bunicului tău și ai surorii lui ea era fără greș. 
Știau că tatăl lor nu e fericit cu ea și simțeau, copii fiind, că era 
ceva important, dar nu încetaseră s-o iubească. 

Bătrânul se opri brusc și își aţinti privirea în ochii tulburaţi ai 
ascultătorului său: 

— Te apasă vreo grijă, tinere stăpân? Vrei să te duci acum și 
să te întorci la mine altădată? Povestea mea n-o să facă 
picioare. 

Ochii lui Zuhayr zăriseră o mică siluetă la orizont, iar colbul 
ce se ridica trăda faptul că cineva venea călare în galop, trimis 


într-o misiune. Bănuia că era un curier din al-Hudayl. 

— Mă tem că vom fi întrerupţi. Dacă omul de pe cal este un 
mesager de la noi de-acasă, mă voi întoarce mâine la răsăritul 
soarelui. Mai poţi să-mi satisfaci curiozitatea, răspunzându-mi 
la o singură întrebare, rogu-te, înainte de a pleca? 

— Întreabă-mă. 

— Cine ești tu, moșnege? Mama ta a slujit în casa noastră, 
dar cine ţi-a fost tatăl? Să fie vreun membru al familiei noastre? 

— Nu sunt prea sigur. Maică-mea a făcut parte din zestre, o 
fată în casă, venită împreună cu doamna Najma de la Qurtuba, 
când l-a luat pe Ibn Farid de bărbat. Să tot fi avut vreo 
șaisprezece-șaptesprezece ani pe atunci. Taică-meu? Cine mai 
știe? Maică-mea zicea c-a fost un grădinar de pe moșia voastră, 
ucis într-una dintre bătăliile de lângă Malaka în anul în care m- 
am născut. Este adevărat că era căsătorită cu el, dar numai 
Cerul știe dacă el a fost tatăl meu. Mai târziu, după subita 
moarte a Asmei bint Doroteea și în ciudatele împrejurări ale 
morţii maică-mii, aveam să aud povești despre tatăl meu cel 
adevărat. Se zicea că sămânţa din care am răsărit a fost a lui 
Ibn Farid. Cu siguranţă asta ar lămuri purtarea lui în ultimii săi 
ani de viaţă, dar, dacă așa au stat lucrurile, mama mi-ar fi spus 
chiar ea. Nici că mi-a mai păsat de atunci. 

Pe Zuhayr îl nedumerea această întorsătură. Acum își 
amintea poveștile despre tragedia doamnei Asma pe care Ama 
obișnuia să le depene, el însă nu-și putea aminti despre ce era 
vorba. Voia să mai rămână și să audă tot, dar praful de pe drum 
se învolbura tot mai aproape de ei. 

— Tot îmi mai ascunzi un fapt de seamă. 

— Care ar fi acela? 

— Numele tău, bătrâne, numele tău! 

Capul moșului, care se ţinuse drept în tot acest timp, se 
plecă deodată, iar ochii lui căutară ceva prin motivele 
ornamentale ale covorașului. Apoi își ridică privirea către 
Zuhayr, surâzător: 

— De mult am uitat numele pe care maică-mea mi l-a dat. 
Poate că Ama voastră sau piticul își vor aminti. De prea multe 
decenii prietenii și dușmanii mă cunosc drept Wajid al-Zindig. 
Asta a fost numele pe care mi l-am luat când mi-am scris prima 
carte. Este un nume de care sunt încă foarte mândru. 

— Ai pretins că știi de ce mi se zice al-Fahl. Va trebui să mă 


străduiesc din greu ca să-mi treacă prin minte ceva la fel de 
iscusit pentru a explica de ce ţi-ai dobândit un asemenea nume. 

— Răspunsul e simplu. Mă descrie bine. Sunt, la urma urmei, 
un sceptic, un liber-cugetător! 

Amândoi izbucniră în râs. În vreme ce călăreţul poposea în 
faţa peșterii, se ridicară și Zuhayr, înflăcărat ca de obicei, îl 
îmbrăţișă pe bătrân și îl sărută pe obraji. Pe al-Zindiqg îl mișcă 
gestul tânărului. Înainte să mai apuce să zică ceva, solul tuși 
Ușor. 

— Vino! Intră. Ai un mesaj de la tata? îl întrebă Zuhayr. 

Băiatul dădu din cap. Încă nu împlinise treisprezece ani. 

— Iertare, conașule, dar stăpânul zice că trebuie să vă 
întoarceţi îndată. Vă așteaptă la masa de dimineaţă. 

— Bun. Tu urcă-te pe catârul ăla de-i zici cal și întoarce-te 
călare înapoi. Spune-le că vin. Așteaptă. M-am răzgândit. 
Întoarce-te acum. Am să te ajung din urmă în câteva minute. Îl 
voi saluta eu însumi pe tata. Nu le mai duce niciun mesaj. 

Printr-un semn din cap, băiatul îi arătă c-a înţeles și tocmai 
dădea să plece, când al-Zindig îl opri: 

— Vino aici, fiule. Ti-e sete? 

Servitorul se uită la Zuhayr, care încuviinţă, cu o ușoară 
plecăciune a capului. Băiatul luă nerăbdător ulcica de apă cei 
se oferise și o dădu pe gât cu nesat. 

— Uite, ia la drum și câteva curmale! O să ai tot timpul să le 
mănânci după ce tânărul tău stăpân te va lăsa în urmă. 

Băiatul primi fructele cu recunoștință, făcu o plecăciune 
celor doi bărbaţi și curând dădea pinteni catârului său pe 
drumul de munte. 

— Pacea fie cu tine, Wajid al-Zindig. 

— Şi cu tine, fiule. Ţi-aș putea cere o favoare? 

— Oricând dorești. 

— Când tatăl tău mi-a dat voie să trăiesc aici acum un sfert 
de veac, a pus o singură condiţie, numai una: buzele mele să 
rămână pecetluite în privinţa tuturor chestiunilor legate de 
familia lui. Dacă va avea vreodată prilejul să descopere că mi- 
am încălcat făgăduiala, mă va izgoni și nu mă voi mai bucura de 
merindele pe care maică-ta mi le trimite cu atâta bunătate. 
Viitorul meu depinde de tăcerea ta. Nu mai am unde să mă duc. 

Zuhayr se oţări: 

— Peste poate! Este nedrept. Nu stă în firea tatei. Voi... 


— Ba n-ai să faci nimic. Taică-tău poate a greșit, dar a avut el 
motivele lui. Vreau să-mi juri că vei păstra tăcerea. 

— Ai cuvântul meu. Jur pe al-koran... 

— Cuvântul tău singur mi-e de-ajuns. 

— Firește, al-Zindig, dar vreau să-mi făgăduiești, în schimb, 
că-mi vei spune povestea ta până la capăt. 

— Chiar așa am de gând să fac. 

— Pacea fie cu tine atunci, moșule! 

Al-Zindiq îl conduse pe tânăr până-n locul unde Khalid era 
priponit și zâmbi plin de preţuire văzându-l pe Zuhayr cum se 
sălta pe spinarea neînșeuată a bidiviului. Bătrânul bătu ușor cu 
palma crupa calului. 

— Să călărești un cal fără sa... 

— Ştiu, îi strigă Zuhayr, este ca și cum ai călări pe spinarea 
diavolului. Dac-ar fi adevărat, tot ce pot spune este că diavolul 
trebuie să aibă un spate foarte moale. 

— Pacea fie cu tine, al-Fahl. Casa să-ţi înflorească, îi strigă 
moșul cu un zâmbet larg pe chip, pe când Zuhayr se porni să 
coboare în galop costișa. 

Pentru o vreme, al-Zindiq rămase locului, în tăcere, admirând 
iscusinţa călăreţului care se îndepărta. 

— Și eu am călărit odată așa. Îţi mai amintești, nu-i așa, 
Zahra? 

Nimeni nu-i răspunse. 


Capitolul 3 


Yazid se trezise din somnul lui de după-amiază tremurând 
ușor, cu faţa leoarcă de sudoare. Mama lui, întinsă lângă el, se 
neliniști văzându-l în acea stare. Îi șterse obrazul cu o bucată 
de pânză îmbibată cu apă de trandafiri și îi puse o mână pe 
frunte. Era răcoroasă ca adierile după-amiezii de afară. N-avea 
de ce să se îngrijoreze. 

— Nu te simţi bine, băiatul meu? 

— Nu. Am visat ceva ciudat. Era așa de aievea, ummi. De ce 
par visele de după-amiază mai aievea? Să fie așa pentru că 
somnul ne este mai ușor? 

— Poate. Vrei să-mi povestești? 

— Am visat moscheea din Qurtuba. Era atât de frumoasă, 
mamă. Și, pe urmă, bunicul Miguel a intrat și a început să verse 
sticle de sânge pretutindeni. Am încercat să-l opresc, însă el m- 
a lovit... 

— Ce vedem noi în vise nu-i totuna cu adevărul, îl întrerupse 
Zubayda. 

Nu-i plăcea ura față de Miguel pe care Ama o sădea în 
sufletul copiilor ei și atunci încercă să-i abată gândul copilului: 

— Dar orice ar putea cineva visa în legătură cu Marea 
Moschee din Qurtuba, tot nu se apropie nici pe departe de 
adevăr. Într-o zi, te vom lua să-i vezi minunatele arcade. Cât 
despre Miguel... suspină ea. 

Zuhayr, în drumul lui spre baie, auzise fără să vrea 
conversaţia și intră pe tăcute în camera mamei lor, tocmai la 
timp ca să audă cum îl condamna fratele său mai mic pe 
episcopul de Qurtuba: 

— Nu-mi place de el. Niciodată nu mi-a plăcut. Mereu mă 
ciupește prea tare de obraji. Ama spune că nu te poţi aștepta la 
nimic bun din partea lui. Mai zice că nici mama lui, doamna 
Asma, nu-l plăcea. Știi, mamă, odată i-am auzit pe Ama și pe 
pitic vorbind despre doamna Asma. Ama zicea că Miguel a fost 
cel care a băgat-o în mormânt. E adevărat? 

Chipul Zubaydei păli. Scoase un mic hohot de râs 
neconvingător: 

— Ce prostie mai e și asta? Sigur că Miguel nu și-a omorât 
mama! Taică-tău s-ar mânia să te audă spunând așa ceva. Ama 
asta a ta vorbește o groază de tâmpenii. Nu trebuie să crezi tot 


ce-ţi spune. 

— Ești sigură, mamă? o întrebă Zuhayr zeflemitor. 

Glasul lui îi făcu pe amândoi să tresară. Yazid sări în picioare 
și se aruncă drept în braţele lui. Fraţii se îmbrăţișară și se 
sărutară. Mama lor surâse: 

— Puiul este la adăpost. Ti-am dus lipsa foarte tare azi- 
dimineaţă. Yazid s-a tot învârtit primprejur supărând pe toată 
lumea, chiar și pe sine însuși. Ce ţi-a mai povestit moșul? 

Răspunsul lui Zuhayr fusese pregătit cu grijă dinainte, în 
drumul său călare, înapoi spre casă: 

— Am vorbit despre urgia din al-Andalus. Despre sfârșitul 
felului nostru de viață. Crede că ne aflăm la finele istoriei 
noastre. Este un foarte mare învăţat, mamă. Ce știi despre el? 
Cu mine nu vrea să discute despre sine. 

— Întreab-o pe Ama, se amestecă în vorbă frăţiorul său. Ştie 
totul despre el. 

— Am de gând să-i zic Amei ca pe viitor să-și ţină năzăririle 
în frâu și să aibă mai mare grijă în faţa lui Yazid, hotărî 
Zubayda pe un ton răspicat. 

Zuhayr zâmbi și era gata s-o laude și el pe Ama, dar 
surprinse, deodată, privirea mamei și citi cu limpezime 
avertismentul din ochii ei. Șezând pe pat în capul oaselor, ea îi 
porunci: 

— Du-te și fă-ţi baia, Zuhayr. Eşti plin de praf. 

— Ba mai miroase și a sudoare de cal, adăugă mezinul cu o 
strâmbătură. 

Fraţii ieșiră. Zubayda bătu din palme. Două slujnice intrară 
în cameră. Una aducea o oglindă și doi piepteni. Fără să scoată 
un cuvânt, începură să maseze blând capul stăpânei. Două 
perechi de mâini lucrau într-o perfectă simetrie. Douăzeci de 
degete, delicate și ferme în același timp, acopereau întreaga 
zonă a capului de la frunte la ceafa. Zubayda nu mai auzea 
decât clipocitul apei. Când simţi că s-a liniștit, le făcu semn să 
se oprească din lucru. 

Cele două femei se așezară pe podea și, când Zubayda se 
așeză pe marginea patului, începură să-i maseze picioarele. 
Celei mai tinere dintre cele două, Umayma, i se dăduse de 
curând această sarcină. Își trăda nesiguranța prin felul în care 
frământa fără vlagă călcâiul stâng al stăpânei sale. 

— Ce se mai zice prin sat? le întrebă Zubayda. 


Umayma era nouă în slujba ei, iar stăpâna dorea s-o facă pe 
fată să se simtă în largul ei. Pe tânăra slujnică faptul că 
Zubayda o băgase în seamă o făcu să roșească. Murmură 
câteva vorbe dezlânate despre respectul pe care toată lumea 
din sat îl purta neamului Banu Hudayl. Tovarășa ei mai 
vârstnică și mai pricepută, Khadija, îi veni în ajutor: 

— Se tot vorbește despre Zuhayr bin Umar, cum l-a pălmuit 
el pe necredincios, doamna mea. 

— Zuhayr bin Umar este un descreierat! Ce se zvonește? 
Umayma reușise să-și înăbușe un chicotit, dar familiaritatea 
stăpânei sale o liniști, iar ea îi răspunse limpede: 

— Tinerii sunt de partea lui Ibn Umar , doamna mea, dar 
mulți dintre bătrâni sunt nemulţumiţi. S-au întrebat dacă nu 
cumva creștinul nu fusese îndemnat să provoace, iar Ibn Hasd, 
cizmarul, e îngrijorat. Crede că vor fi trimiși soldaţi să atace al- 
Hudayl și să ne ia prizonieri pe toţi. A mai zis... 

— Ibn Hasd e o cobe în vremuri bune, doamna mea! 

Khadija se temea ca Umayma să nu dezvăluie prea multe și 
dorea să schimbe subiectul, dar Zubayda stărui: 

— Liniște! Spune-mi, fato, ce mai zicea Ibn Hasd? 

— Nu-mi pot aminti de-a fir-a-păr, doamna mea, dar a mai 
spus că visele noastre dulci s-au dus de râpă și curând ne vom 
trezi la ananghie. 

Zubayda surâse. 

— Este un om de treabă chiar și atunci când se gândește la 
rău. O piatră aruncată de mâna unui prieten este ca un măr. 
Mi-ai dus hainele la hammam? 

Umayma dădu din cap. Ştia prea bine că cizmarul nu făcea 
decât să spună cu glas tare ceea ce se credea în sat. În aer 
plutea neliniștea. Pentru prima oară în șase sute de ani, sătenii 
din al-Hudayl se temeau de viitor. Umblau nenumărate zvonuri 
despre cele petrecute la Qurtuba și Ishbiliya după Reconquista. 
Fiecare refugiat venise cu poveşti  înspăimântătoare. 
Descrierile amănunțite despre felul în care moșiile și 
pământurile din mai multe orașe încăpuseră pe mâna Bisericii 
Catolice și a Coroanei lăsaseră o urmă adâncă în cugetul 
musulmanilor. De acest lucru se temeau sătenii mai mult decât 
de orice altceva. Nu voiau să fie alungaţi de pe pământurile pe 
care ei și străbunii lor le munceau de veacuri. Dacă singura 
cale de a-și salva căminele era convertirea, atunci mulţi ar fi 


acceptat pentru a supravieţui. Printre primii care ar fi trecut la 
creștinism se număra și intendentul familiei, Ubaydallah, care 
nu se închina decât la zeii siguranţei și prosperității. 

Zubayda se hotărî să discute aceste probleme cu soțul ei, 
pentru a se lua o hotărâre. Sătenii așteptau de la Banu Hudayl 
un răspuns. Își dădea seama că trebuie să-i fi speriat 
nesăbuinţa lui Zuhayr. Umar trebuie să se ducă vineri la 
moschee. Oamenii doreau să le alunge cineva temerile. 

În vreme ce străbătea curtea își văzu fiii jucând șah. Urmări 
jocul preţ de un minut și se amuză când observă încruntarea lui 
Zuhayr, semn sigur că Yazid era pe punctul de a triumfa. Cu 
vocea lui de copil își anunţă vesel victoria: 

— Mereu câștig când o am pe regina neagră de partea mea! 

— Ce zici, neisprăvitule? Ţine-ţi gura! Șahul se joacă într-o 
liniște desăvârșită. Asta-i prima regulă a jocului. Trăncănești 
întruna ca o cioară în călduri! 

— Sultanul tău a căzut în capcana reginei mele, nu se lăsă 
Yazid. N-am vorbit decât atunci când am știut că jocul s-a 
terminat. N-ai niciun motiv să te superi. De ce i-ar mai păsa de 
ploaie unuia care se îneacă? 

Zuhayr, supărat că fusese înfrânt de un ţânc de zece ani, își 
culcă regele pe tabla de șah, izbucni într-un râs slab și se 
îndepărtă ţanţoș: 

— Ne mai vedem la masa de seară, neisprăvitule! 

Yazid îi zâmbi reginei. Își adună piesele de șah și le așeză în 
cutia lor, când un bătrân servitor, cu faţa albă de spaimă, de 
parcă ar fi văzut o stafie, intră în curte. Ama ieși din bucătărie. 
El îi șopti ceva la ureche. Yazid n-o mai văzuse niciodată pe 
doica lui atât de îngrijorată. Era, oare, invadat satul de o 
armată creștină? Până să se repeadă în turn ca să afle un 
răspuns, tatăl lui se ivi la faţa locului, urmat de Ama. Mezinul, 
nedorind să rămână singur, se apropie de părintele său și îl 
apucă de mână. Umar îi dărui un zâmbet, se încruntă însă la 
servitor. 

— Eşti sigur? Nu-i vreo greșeală? 

— Deloc, domnule. Am văzut cu ochii mei alaiul cum trecea 
prin sat. Erau doi soldaţi creștini care o însoțeau pe doamna, 
iar oamenii își făceau griji. Ibn Hasd a fost cel care a 
recunoscut-o și mi-a zis să vin călare, cât pot mai iute, și să vă 
dau de știre. 


— Pe Allah! După atâţia ani! Mergi în pace, omule! Mănâncă 
ceva înainte de a te întoarce. Ama te va duce în bucătărie. 
Yazid, fugi la maică-ta și spune-i că doresc să-i vorbesc. După 
aia, dă-le de veste fratelui și surorilor tale că diseară avem pe 
cineva în ospeţie. Vreau ca ei să fie cu mine, s-o putem 
întâmpina pe musafira noastră cum se cuvine. Fugi, băiete! 


Zahra bint Najma schimbase o vorbă cu cizmarul, dar altfel 
nu răspunsese la salutul celorlalți bătrâni din sat. Își înclinase 
ușor capul, semn că îi băgase în seamă, dar nimic mai mult. 
Odată ce trăsura ei trecuse de ulicioarele înguste ale satului, 
ajungând la pâlcul de copaci de unde se zărea conacul, îi spuse 
vizitiului să urmeze poteca desfundată de pe malul pârâului. 

— Mergi pe lângă apă până dai cu ochii de casa neamului 
Banu Hudayl, îi porunci ea, iar vocea ei subţirică începu să 
tremure de emoție. 

Nu crezuse c-o să mai apuce să vadă casa copilăriei sale. 
Lacrimile, reţinute timp de zeci de ani, se revărsară cu furia 
tăcută a unui râu care-și iese din matcă și inundă malurile. 
„Acum nu mi-au mai rămas decât amintirile”, își zise. 

Se gândi că în decursul unei jumătăţi de veac încercase să 
uite atâtea lucruri, încât abia dacă mai păstrase ceva în sufletul 
ei. Cât de înșelătoare putea fi viaţa! La prima privire, casa i se 
păru neschimbată. Pe măsură ce-și plimba ochii peste 
priveliștile familiare, își amintea totul atât de aievea, încât 
vechile dureri i se treziră iar în inimă. lată livada de rodii! 
Surâse pe când calul de la trăsură își încetinea pasul, obosit de 
lunga călătorie, și se opri o clipă să bea apă din pârâu. Chiar 
dacă era toamnă, putea adulmeca miresmele livezilor cu ochii 
închiși. 

„Ești sigură că nu te-a urmărit nimeni?” vocea lui era 
neliniștită. „Numai luna! Îţi aud inima cum bate!” Niciun 
cuvânt nu s-a mai spus în noaptea aceea, până când nu s-au 
despărţit la revărsatul zorilor. „Vei fi soţia mea!” „Nici nu vreau 
altceva.” 

Deschise ochii și sorbi din privire ultimele raze de soare. 
Nimic nu se schimbase aici. lată zidurile înalte și turla. Porţile 
erau deschise, ca de obicei. Se simţea deja un aer de iarnă. 
Miresmele pământului îi covârșiră simţurile. Șopotul blând și 
unda mătăsoasă a pârâului ce curgea prin curte, intrând în 


rezervoarele ce alimentau hammam-ul, erau așa cum și le 
amintea după atâta amar de ani. Iar băiatul lui Abdallah, Umar, 
era acum stăpân peste moșie. 

Văzu că soldaţii creștini care o însoțeau se încordară dintr- 
odată. Curând văzu și pricina. Trei călăreţi, înveșmântaţi în 
robe și turbane de un alb orbitor, galopau spre ea. Trăsura se 
opri. 

Umar bin Abdallah și cei doi fii ai săi, Zuhayr și Yazid, 
traseră de dârlogii cailor și o salutară pe bătrâna doamnă. 

— Pacea fie cu tine, soră a tatălui meu. Bine ai venit acasă! 

— Când am plecat tu nu aveai decât patru ani. Mama ta îmi 
tot spunea să fiu mai severă cu tine. Vino aici! 

Umar descălecă și se apropie de trăsură. Ea-l sărută pe cap. 

— Hai sa mergem acasă, îl rugă ea în șoaptă. 

Pe când opriră la intrarea în conac, Zahra cobori din trăsură, 
iar Ama o întâmpină șchiopătând și o îmbrăţișă. 

— Bismallah, bismallah! Bine te-ai întors în casa părintească, 
doamna mea, îi zise Ama cu lacrimile curgându-i pe faţă. 

— Mă bucur că te găsesc în viaţă, Amira. Chiar mă bucur. 
Trecutul este uitat și nu doresc să se mai întoarcă vreodată în 
vieţile noastre, îi răspunse Zahra, în timp ce bătrânele se 
sorbeau din ochi una pe cealaltă. 

După aceea, o însoţi înăuntru, unde Zubayda, Hind și 
Kulthum se înclinară și îi urară bun venit. Zahra le privi pe 
fiecare în parte, apoi se întoarse cu spatele la ele, ca să vadă 
dacă Yazid se ţinea de ea. Așa era, iar ea îi înșfacă turbanul și-l 
aruncă în sus. Acest gest alungă încordarea din aer și toată 
lumea izbucni în râs. Zahra îngenunche pe pernă și-l îmbrăţișă 
pe mezin. Băiatul, simțind că gestul era sincer, îi oferi la rândul 
lui afecțiunea. 

— Bunica Zahra, Ama mi-a zis c-ai stat patruzeci de ani 
închisă în maristan-ul din Gharnata, dar nu pari deloc nebună. 

Umar se încruntă la fiul său și întreaga familie se fâstâci, dar 
Hind izbucni în hohote de râs: 

— Sunt de acord cu Yazid. De ce n-ai venit mai repede? 

Zahra zâmbi: 

— La început n-am crezut că voi fi bine-venită. Pe urmă nici 
nu m-am mai gândit. 

Ama, urmată de două slujnice, intră înăuntru cu prosoape și 
cu schimburi curate. 


— Allah să te binecuvânteze, doamna mea! Baia este gata. 
Fetele astea o să te ajute. 

— Mulţumesc, Amira. Apoi trebuie să pun și eu ceva în gură. 

— Masa e gata, mătușă, spuse Zubayda. Te-am așteptat să 
mâncăm împreună cu tine. 

Ama o luă pe Zahra de braţ. leșiră în curte, urmate de cele 
două servitoare. Hind așteptă până când se îndepărtară binișor 
ca să n-o mai poată auzi. 

— Tată, bunica Zahra nu-i nebună, nu? A fost vreodată? 

Umar ridică din umeri și schimbă iute o privire cu Zubayda: 

— Nu știu, copilă! Ni s-a spus tuturor că și-ar fi pierdut 
minţile la Qurtuba. Au trimis-o înapoi, dar a refuzat să se 
mărite și a început să cutreiere colinele de una singură, 
recitând versete blasfematoare. Trebuie să vă mărturisesc că n- 
am crezut niciodată în boala ei. Prea bătea la ochi. Tata o 
iubea, iar hotărârea internării ei l-a făcut foarte nefericit, dar 
Ibn Farid a fost un om foarte neîndurător. Trebuie s-o lăsăm să 
se bucure de ultimii ani din viaţă. 

Hind nu era pregătită să schimbe subiectul: 

— Dar, tată, de ce nu te-ai dus niciodată la maristan ca s-o 
vezi? De ce? 

— Am crezut că i-aș provoca o durere prea mare. M-am mai 
gândit uneori, dar mereu ceva m-a oprit din drum. Tata se 
ducea s-o vadă, dar de fiecare dată se întorcea acasă atât de 
abătut, încât nu-și mai descreţea fruntea săptămâni de-a 
rândul. Cred că n-am dorit să-i răscolesc sufletul, retrezindu-i 
acele amintiri dureroase. Dar este aici acum, fiica mea! Sunt 
sigur că-ţi va răspunde la toate întrebările. Mătușa Zahra n-a 
fost niciodată faimoasă pentru discretia ei. 

— Nu vreau să-ţi închipui c-am fi uitat cumva de ea, o asigură 
Zubayda. Până săptămâna trecută, i-am trimis mereu, prin 
vărul tatălui tău, Hisham, schimburi curate și fructe. 

— Mă bucur să aud asta, vorbi Yazid pe un ton de om mare, 
ceea ce, spre supărarea lui, îi făcu pe toţi să râdă. Trebui să le 
întoarcă spatele, ca să-și ascundă zâmbetul. 

Dacă mai avea cineva vreo îndoială în privința sănătăţii 
Zahrei, aceasta fu spulberată în cursul cinei. Ea vorbi și râse cu 
o asemenea ușurință, de parcă și-ar fi trăit toată viaţa în 
mijlocul lor. La un moment dat, când începu să se discute 
despre tragedia din al-Andalus, ceea ce era inevitabil, bătrâna 


doamnă dădu la iveală o pătrundere care o uimi pe Zubayda. 

— De ce-am luat-o pe panta declinului? Am căzut în capcana 
simțului prostesc al onoarei! Știţi care este, Hind? Yazid? 
Zuhayr? Nu? Proștii cred că iertarea este o greșeală. 

Tocmai Hind fu cea care, într-un târziu, puse întrebarea ce-i 
rodea pe toţi: 

— Bunico, cum de ţi-au dat voie să ieși din maristan? Ce s-a 
întâmplat? 

Bătrâna doamnă păru să se mire sincer: 

— Voi chiar nu știți? 

Toată lumea spuse că nu. 

— Mereu am fost izolaţi de restul lumii în locul ăsta. Toată 
Gharnata vorbește despre cele petrecute la maristan. Am 
crezut c-aţi aflat, începu ea să chicotească. Mai bine vă zic! N- 
ai nimic care să-mi îndulcească cerul gurii, nepoată? 

Înainte s-apuce Zubayda să-i răspundă, Ama, care așteptase 
cu răbdare ca ei să termine felul întâi și doi, grăi: 

— Nu i-ar plăcea doamnei mele o porţie de amestec 
dumnezeiesc? 

— Amestecul dumnezeiesc! N-ai uitat, Amira? 

— Nu, n-am uitat, răspunse Ama, aveam oricum de gând să-i 
fac lui Zuhayr de dimineaţă, numai că nu s-a mai întors acasă 
decât la amiază. Toate sunt pregătite încă de azi-dimineaţă. 
Aluatul e frământat și așteaptă să fie turnat în forme și copt în 
cuptor. Nu va dura prea mult. 

Văzând că toţi se uitau la ea, Zahra își dădu seama că era 
momentul să le povestească. lIncepu să le istorisească 
întâmplarea care adusese o asemenea schimbare în viaţa ei: 

— Acum zece zile au sosit niște călugări cerșetori și au 
început să întrebe de religia internaţilor. Cei mai mulţi eram 
adepţi ai Profetului. Restul erau evrei și mai erau câţiva 
creștini. Călugării le-au spus autorităţilor că arhiepiscopul din 
Tulaytula... 

— Ximenes! șuieră Zuhayr. 

Bunica lui surâse. 

— „Chiar el - le poruncise călugărilor lui să treacă la 
convertiri forțate. Ce loc mai bun pentru asta decât un 
maristan} Nu mai era nevoie de ameninţări, dar au recurs și la 
ele. De acum încolo, numai celor care cred în neprihănirea 
Fecioarei Maria și în dumnezeirea lui Isus li se mai îngăduie să 


stea. După cum bine știți, ne este oprit consumul de alcool la 
ospiciu și, când au văzut clondirele cu vin ale popilor, nebunii 
au băut bucuroși sângele lui Hristos. Așa convertirile s-au 
succedat fără probleme. Când au ajuns la mine, le-am zis: 
„Nimic nu-mi este mai lesne decât să mă abţin de la fărădelegi, 
dar am vești pentru voi. Nu beau pisatul dracului și, totuși, m- 
am convertit deja de bunăvoie și nesilită de nimeni. De fapt, 
sfinți părinţi, aceasta-i pricina pentru care familia m-a trimis 
aici. l-am anunţat că am ajuns o devotată susținătoare a 
Bisericii voastre”. Bieţii popi au rămas cu gura căscată. Or fi 
crezut, presupun, că eram deja cu minţile rătăcite și n-au vrut 
să-mi ia în seamă povestea. Motiv pentru care le-am arătat cu 
degetul crucea de la gâtul meu. Şi vreţi să știți ceva, copii? A 
mers. A doua zi, de dimineaţă, am fost dusă la căpitanul 
general al al-Hamrei. Închipuiţi-vă, o internată din maristan 
dând mâna cu un reprezentant al regelui castilian! A fost din 
cale-afară de curtenitor. l-am povestit ce mi se întâmplase. 
Când a aflat că eram fiica lui Ibn Farid, mai să leșine! Mi-a spus 
că auzise tot felul de povești despre curajul străbunicului 
vostru și s-a pornit pe dată să-mi povestească și mie câte ceva 
din ce știa el. Eu le știu pe toate, dar nu l-am lăsat să-și dea 
seama de asta și l-am ascultat atentă, sorbindu-i fiecare cuvânt, 
zâmbind și îndemnându-l cu mici gesturi să continue. Amândoi 
am reușit să trecem cu vederea faptul că tocmai firea tatălui 
meu m-a băgat pe mine în maristan. M-a întrebat ce cred 
despre situaţia din Gharnata. l-am zis că acum patruzeci de ani 
l-am rugat pe Atotputernicul să-mi facă o mare favoare și încă 
mă mai rog ca dorința să-mi fie îndeplinită cât mai trăiesc. 
„Care-i acea favoare, doamnă?” a dorit să știe căpitanul 
general. „Să-mi dea puterea să nu-mi bag nasul unde nu-mi 
fierbe oala.” 

Yazid începu să râdă pe înfundate văzând felul în care ea îl 
maimuţărea pe căpitanul general, intrând pe rând în rolul lui și 
al ei însăși. Toată lumea izbucni în râs, până și Kulthum, care 
fusese intimidată de sosirea ei. Zahra, încântată de efectul 
istorisirii ei, își urmă povestea: 

— Poate credeţi c-a fost un act de lașitate din partea mea și 
n-aţi greşi prea tare. Vedeţi voi, copiii mei, doream să ies de 
acolo. Dac-aș fi spus care-i adevărul... Dacă i-aș fi dat de înţeles 
ce-am simţit când diavolul de Ximenes ne-a ars cărțile, m-as 


mai găsi și acum la maristan ori aș fi fost trimisă la vreo 
mănăstire. Știți că ne-au scos pe toţi de la ospiciu ca să fim 
martori la focul în care au aruncat toată învăţătura noastră. M- 
am gândit atunci la casa asta și la toate manuscrisele din 
biblioteca noastră, semnate Ibn Hazm, Ibn Khaldun, Ibn Rushd, 
Ibn Sina. Măcar aici să supravieţuiască. l-aș fi putut spune 
căpitanului general toate astea, dar n-ar mai fi fost nicicând 
convinși atunci de sănătatea mea mintală. lar nepăsarea mea a 
fost încununată de izbândă. Căpitanul general s-a sculat în 
picioare, a făcut o plecăciune și mi-a sărutat mâna. „Pot să vă 
asigur, doamnă dragă, că veţi fi însoţită până la reședința 
familiei dumneavoastră când doriţi de o gardă înarmată.” Apoi 
și-a luat la revedere, iar eu am fost dusă înapoi la maristan. Vă 
puteţi închipui în ce stare eram. Nu mai părăsisem acea clădire 
de patru decenii bune. Mă pregăteam liniștită de moarte, când 
s-au petrecut toate astea. Mai bine aţi face să trimiteţi toate 
cărţile astea cât mai departe de aici. Trimiteţi-le pe mare la 
Universitatea din al-Qahira sau la Fez. Aici nu vor supravieţui. 
Acum v-am spus tot. Nu mai sper decât că n-am să vă fiu o 
povară. 

— Este casa ta, replică Umar. Poate nici n-ar fi trebuit să 
pleci vreodată din ea. 

Hind o îmbrăţișa și o sărută pe Zahra. Bătrâna fu profund 
mișcată de sinceritatea gestului. 

— N-am știut c-ai devenit creștină, mătușă! 

— Nici eu, îi răspunse Zahra, făcându-l pe Yazid să râdă și 
mai tare. 

— Te-ai prefăcut numai ca să scapi de-acolo, nu-i așa? 

Zahra dădu din cap. Toată lumea izbucni în râs, dar ceva îl 
neliniștea pe Yazid. 

— Atunci de unde ai crucifixul? 

— Eu mi l-am făcut. Timpul nu intra niciodată în locul ăla. Am 
cioplit multe figurine în lemn, ca să nu-mi pierd minţile. 

Yazid se duse să se așeze lângă Zahra, apucând-o strâns de 
mână, de parcă încerca să se convingă că e aievea. 

— Pot spune deja că nepotul meu, la fel ca taică-său, este om 
bun. Copiii sunt veseli în prezenţa voastră. Cu noi n-au fost 
niciodată așa. Hm. Miroase a ceva bun. Amira aia nu și-a ieșit 
din mână. 

Ama intră cu prăjiturile, acoperite cu o pânză pentru a le 


păstra calde. Era urmată de pitic, care aducea un vas din metal 
plin ochi de lapte care încă mai clocotea. Umayma veni ultima, 
cu un castron plin de zahăr brun. Piticul se înclină în faţa 
Zahrei, care-i întoarse salutul. 

— Maică-ta mai trăiește, piticule? 

— S-a dus acum cincisprezece ani, stăpână. S-a rugat și 
pentru sănătatea dumneavoastră. 

— Trebuia să se roage pentru a ei. Asta, poate, ar mai fi 
tinut-o în viață. i 

Ama începu să pregătească amestecul dumnezeiesc. Își 
scufundă mâinile într-un castron mare, unde sfărâmă prăjiturile 
moi. Se sfărâmau ușor. Adăugă ceva unt proaspăt ca să înmoaie 
aluatul cu mâinile ei. Apoi îi făcu semn lui Umayma, care păși 
înainte și începu să toamne zahăr, în vreme ce mâinile zbârcite 
ale Amei continuau să amestece. Într-un târziu, degetele ei se 
retraseră. Zahra bătu din palme și își întinse bolul. Ama, cu 
mâna dreaptă făcută căuș, o servi. Făcu la fel și cu ceilalţi. 
Atunci fii turnat laptele fierbinte și desertul fu gata. Preţ de o 
clipă fură prea ocupați să savureze deliciul acestei simple 
fierturi, pentru a mai mulţumi celei care o făcuse. 

— E divină. Este pur și simplu divină, Amira. Acum pot muri 
în pace. 

— N-am mai gustat niciodată un asemenea amestec 
dumnezeiesc, Ama, mărturisi Yazid. 

— Amestecul ăsta dumnezeiesc n-ar fi fost făcut niciodată 
doar de dragul meu, nu-i așa, Ama? o iscodi Zuhayr. 

— Gustul ei îmi amintește de tinereţe, mormăi Umar. 

Ama era mulțumită. Musafira și cei trei bărbaţi ai casei o 
lăudaseră în public. Nu mai avea niciun motiv să bombăne în 
seara aceea, își zise Hind în gând, pe când râdea în sinea ei de 
acest ritual, ce data încă de la prima căsătorie a lui Ibn Farid. 

Dormitorul lui Fiind fusese odinioară al Zahrei. Acum fu iar 
pregătit pentru bătrâna doamnă. Fiind se mutase într-o cameră 
din aripa destinată femeilor, lângă cea a mamei sale. Zahra fu 
condusă în odaia ei de către toate femeile din familie și de Ama. 
Ea rămase în pragul ușii care dădea în curte și se uită la cer. O 
lacrimă i se scurse pe obraz, apoi alta: 

— Visam la această curte în fiecare lună. Îţi mai amintești ce 
umbră făceau rodiii în nopţile cu lună plină, Amira? îți mai 
aduci aminte ce spuneam atunci? Dacă luna este cu noi, ce 


nevoie mai avem de stele? 

Ama o luă de braţ și o conduse cu blândeţe în camera ei, în 
vreme ce Zubayda, Fiind și Kulthum îi urară noapte bună și 
somn ușor. În altă parte a curţii, Umayma se pregătea să plece 
acasă, după ce pregătise dormitorul doamnei Zubayda, când un 
braţ o apucă și o trase în altă încăpere. 

— Nu, stăpâne, îl refuză ea în șoaptă. 

Zuhayr îi pipăi sânii, dar când mâinile începură să i se plimbe 
prin alte părţi ale corpului, fata îl opri: 

— Nu pot în noaptea asta, al-Fahl. Sunt necurată. Dacă nu 
mă crezi, bagă mâna și convinge-te. 

Mâinile lui căzură pe lângă coapse. Umayma o zbughi pe ușă 
și se făcu nevăzută. Hind și Kulthum se întorseseră în 
dormitorul mamei lor. Şedeau pe pat, urmărind cum își 
desfăcea Zubayda coafura și apoi se dezbrăca de straie. Umar 
intră prin ușa ce lega cele două camere. 

— Ce seară de pomină a mai fost! Nu era decât cu câţiva ani 
mai tânără decât tata. Văd că seamănă mult cu el. Erau atât de 
apropiaţi! Știu ce dor i-a fost lui de ea! Ce nenorocire! Ce viaţă 
irosită în van! Zahra ar fi putut ajunge cu adevărat mare. Ştiaţi 
c-a scris versuri? Şi erau bune. Până și bunicul nostru, într-o 
vreme în care era foarte supărat pe ea, trebuia să-i recunoască 
acest talent... 

Se auzi o bătaie în ușă. Zuhayr intră în cameră: 

— Am auzit voci și am știut că toată familia trebuie să stea la 
sfat! 

— Un sfat în familie ar fi ceva de neînchipuit fără Yazid, 
ripostă Hind. Este singurul care le ia în serios. Abu tocmai 
vorbea despre bunica noastră, când tu te-ai amestecat în vorbă, 
ca un cal năvălind în galop. 

— Nu se întâmplă în fiecare zi ca o fantomă să se întoarcă la 
viață. Ce femeie trebuie să fi fost! Izgonită din casa asta de 
peste cincizeci de ani! Ce frumos s-a mai purtat în seara asta! 
Fără ură. Fără furie. Doar cu ușurare. 

— N-are de ce să se supere pe noi, îi asigură tatăl lor. Nu i- 
am făcut niciun rău! 

— Cine i-a făcut rău, tată? Cine? De ce? Care a fost păcatul 
bunicii Zahra? 

Nerăbdarea din glasul lui Hind se îngemăna cu o indignare 
pe care nici nu încerca să și-o ascundă. Fără să știe nimic 


despre Zahra, doar câte ceva din rarele remarci enigmatice ale 
Amei sau din bârfele auzite uneori de la verii lor din Ishbiliya, 
demnitatea bătrânei o mișcase. Niciuna dintre poveștile despre 
ea nu se ridicau la înălțimea întâmplărilor de astăzi, când 
adevărata Zahra căutase adăpost, fugind de frământările de la 
Gharnata, în căminul ei strămoșesc. 

Umar se uită la Zubayda, care încuviinţă cu un blând semn 
din cap, iar el înţelese că era cazul să le spună copiilor tot ce-și 
amintea el din misterul care o înconjura pe mătușa lor. Erau 
multe lucruri pe care nu le știa nici el. Dintre toţi cei rămași în 
viață, doar Ama știa toate amănuntele și, poate, încă cineva, în 
afară de bunicul Miguel, care părea să știe tot. 

— Toate s-au petrecut atât de demult, începu Umar bin 
Abdallah, că nu sunt sigur dacă-mi voi mai aminti toate 
amănuntele. Ce-am să vă spun acum știu de la mama mea, care 
a plăcut-o pe Zahra foarte mult. Nu știu când a început 
nenorocirea bunicii voastre. Mama mea zicea c-a fost în ziua în 
care străbunicul vostru, Ibn Farid - Dumnezeu să-l odihnească 
în pace! -, s-a întors în al-Hudayl cu noua lui soaţă, doamna 
Asma. Nu era decât cu câţiva ani mai în vârstă decât Zahra și 
n-a făcut nicio încercare să schimbe lucrurile de aici. Lăsă 
administrarea gospodăriei în seama bunicii Maryam. Se zice că 
în primele ei luni era atât de speriată de toate, încât îi era greu 
și să dea o poruncă vreunui servitor. Zahra și tata erau foarte 
apropiaţi de mătușa Maryam. Ea îi crescuse după moartea 
mamei lor. Și așa, în inimile lor, ea luase locul mamei. Fratele 
și sora au socotit că intrarea Asmei în casa noastră era un 
amestec din afară. Nu s-a întâmplat nimic nelalocul lui, dar o 
prăpastie s-a căscat între ei și tatăl lor. Fără îndoială că slugile 
au jucat un rol. Știau, la urma urmei, din cine se trăgea Asma. 
Fusese o creștină, o slujnică de la bucătărie, a cărei mamă mai 
era încă bucătăreasă, chiar dacă Ibn Farid o rugase să iasă din 
slujba lui don Alvaro și să intre în casa lui. Toate astea au dat 
naștere unui sir nesfârșit de bârfe în tot satul, dar mai ales în 
bucătăria din conacul nostru. Te-ai fi gândit că trebuie să existe 
o anumită solidaritate între bucătari, faţă de neașteptata 
înălţare în rang a unuia din tagma lor, dar nici pe departe. 
Tatăl piticului, mai ales, a răspândit mult venin, până-ntr-o zi 
când Ibn Farid a trimis după el și l-a ameninţat că-l ucide cu 
mâna lui în curtea din faţă. Amenințarea și-a făcut efectul. 


Încetul cu încetul, lucrurile s-au liniștit. Necazul era că 
servitorii nu se obosiseră să-și coboare vocile în faţa copiilor, 
iar boala a fost molipsitoare. Zahra era tare dușmănoasă. Toată 
viaţa ei se învârtise în jurul tatălui său. El se însurase cu Asma, 
iar fiica lui s-a simţit trădată. Ca să-i dea peste nas propriului 
părinte, ea a refuzat toţi pretendenţii la mâna sa. S-a retras tot 
mai tare în ea însăși. Puteau trece zile în șir fără să adreseze 
vreun cuvânt cuiva. Sigur că Ibn Farid prevăzuse urmările 
căsătoriei sale asupra celor din sat. Vedea foarte bine care erau 
problemele. Așa că a adus un întreg alai de servitoare din 
Qurtuba care s-o slujească pe Asma, știind că ele vor rămâne 
devotate în primul rând noii lor stăpâne. Peste ele puse o 
femeie mai bătrână care slujise în familia noastră de mulţi ani, 
dar care, ponegrită de bunica Najma, fusese izgonită din casă. 
Se făcuse spălătoreasă în sat. Această femeie avea un fiu al 
cărui tată fie fusese vânzător de smochine la Qurtuba, fie unul 
dintre servitorii noștri căzut într-un asediu de lângă Malaka 
ori... Dumnezeu mai știe. Era un băieţaș din cale-afară de isteţ 
și bine educat, mulțumită mărinimiei neamului Banu Hudayl. A 
studiat cu aceiași preceptori ca tata și mătușa Zahra. Spre 
deosebire de ei, el citea o groază de cărţi și cunoștea pe 
dinafară lucrările marilor filosofi, istorici, matematicieni, 
teologi, chiar și medici. Ştia cărţile din biblioteca noastră mai 
bine decât oricine din familie. Se numea Mahomed Ibn Zaydun. 
Mai era și chipeș. Bunica voastră s-a îndrăgostit de el. Tocmai 
Ibn Zaydun i-a alungat supărarea. A încurajat-o să scrie versuri, 
să se gândească la lumea ce se întindea dincolo de zidurile 
casei noastre și chiar dincolo de graniţele al-Andalusului. I-a 
povestit împrejurările căsătoriei lui Ibn Farid și a convins-o pe 
Zahra că nu era vina doamnei Asma. Așa le-a adus el laolaltă. 
Tocmai pentru c-a știut că băiatul unei slujnice reușise acolo 
unde el însuși dăduse greș, Ibn Farid nu putea să-l sufere pe 
Ibn Zaydun. O dată a fost auzit spunând: „Dacă băiatul ăla nu-și 
tine gura, s-ar putea să-l coste viața”. Incepu să-l prigonească. 
A poruncit ca Mahomed să fie trimis la arat și, de asemenea, să 
deprindă un meșteșug la fel ca toţi ceilalți. Tatăl lui Juan îl 
putea deprinde cu secretele dulgheriei, iar Ibn Hasd, cu cele 
ale cizmăriei. Băiatul era înţelept pentru vârsta lui. Și-a dat 
seama de resentimentele stăpânului, dar a priceput și motivul 
lor. A început să nu se mai arate în curtea interioară. Atât 


Zahra, cât și Asma s-au rugat de Ibn Farid să nu mai fie atât de 
aspru cu acel tânăr. Cred că bunica Asma a fost cea care a 
reușit, într-un târziu, să-l convingă pe bunicul să-l lase pe Ibn 
Zaydun să-i înveţe pe Zahra și pe tata principiile matematicii. 
Tata nu prea s-a dus la lecţiile alea. Pleca deseori la vânătoare 
sau rămânea cu familia noastră la Gharnata. Și așa s-a ajuns ca 
Mahomed Ibn Zaydun și Zahra bint Najma să-și ţină unul altuia 
de urât în fiecare zi. Ce avea să se întâmple s-a întâmplat... 

Ochii lui Hind străluceau cu însufleţire: 

— Dar de ce n-au fugit împreună? Eu, una, așa aș fi făcut. 

— Toate la timpul lor, Hind. Toate la timpul lor. Se ivi o 
piedică: altă tânără. La fel ca Zahra, era foarte frumoasă, dar, 
spre deosebire de bunica voastră, era fiica unei bătrâne 
slujnice și lucra ca servitoare. Cam ca Umayma noastră. Era 
isteaţă, dar fără să fi primit vreo învăţătură. Și-l dorea și ea pe 
Ibn Zaydun drept soţ. Firește, Ibn Farid s-a gândit că e bine. 
Le-a poruncit părinţilor amândurora să înceapă pregătirile de 
nuntă. Zahra și-a pierdut minţile. Poate n-ar trebui să folosesc 
cuvintele astea. Hai să zicem că se găsea într-o stare de 
profundă tulburare, când Ibn Zaydun i-a destăinuit că are un 
plan. L-a pus să se întâlnească cu ea într-o noapte afară din 
casă, în livada de rodii... 

Hind izbucni în râsete ascuţite, atât de molipsitoare, încât 
toţi zâmbiră în afară de Zuhayr. Tatăl ei îi ceru lămuriri. 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu-i așa, frate? 
Închipuiţi-vă cum se întâlneau ei în livada de rodii! 

Zuhayr se schimbă la faţă. Tatăl lor înţelese aluzia fetei, 
surâse și urmă povestea Zahrei: 

— In noaptea aia s-au purtat ca soţ și soţie. A doua zi, de 
dimineaţă, Zahra s-a dus la bunica Asma și i-a povestit ce s-a 
întâmplat. Asma s-a speriat și i-a zis Zahrei că n-o putea lăsa să 
se mărite cu fiul slujnicei sale... 

— Bine, dar... încercă Hind să-l întrerupă pe tatăl ei. 

Când îi văzu însă încruntarea de pe faţă se opri. 

— Da, Hind, știu, dar Asma nu dorea ca Zahra să treacă prin 
ce trecuse ea. Este o contradicţie, firește, dar nu ceva 
neobișnuit. Mama ta își va aduce aminte că atunci când unchiul 
Rahim-Allah a luat de nevastă o curtezană, ea s-a dovedit a fi 
cea mai puritană dintre bunici. I-a fost credincioasă și s-a 
arătat neînduplecată faţă de adulter și alte asemenea vicii. 


Este, presupun, una dintre consecinţele a ceea ce maestrul Ibn 
Khaldun numea dilema schimbării rangurilor în societate. 
Odată ce ai urcat până în vârful scării, de pe cea mai joasă 
treaptă, nu te mai poţi abţine să nu te uiţi de sus în jos la cei 
mai puţin norocoși ca tine. Dar să ne întoarcem la povestea 
noastră. Într-o noapte, când Zahra și Ibn Zaydun își dădeau 
întâlnire în locul lor obișnuit, fără să știe ei, au fost urmăriţi de 
rivala Zahrei. Ea văzu totul. Dar totul. A doua zi, de dimineaţă, 
îi spuse întreaga tărășenie lui Ibn Farid, care nu se îndoi nicio 
clipă de cuvântul ei. Trebuie să-și fi socotit antipatia instinctivă 
faţă de fiul spălătoresei pe deplin îndreptăţită. Fu auzit urlând 
din rărunchi: „Cincizeci de dinari de aur celui care mi-l va 
aduce pe băiatul ăla”. Cred că, dacă Ibn Zaydun ar fi fost prins 
în ziua aia, bunicul meu ar fi poruncit să fie castrat pe loc. Din 
fericire pentru îndrăgostitul nostru, fusese trimis în zori să facă 
un drum la Gharnata. Auzind ce i se pregătea la întoarcere, 
mama lui, prevenită de bunica Asma, l-a rugat pe un prieten din 
sat să alerge să-i prevină băiatul. Ibn Zaydun s-a făcut nevăzut. 
N-a mai fost văzut în sat câte zile a mai trăit Ibn Farid... 

— Tată, îl iscodi Kulthum cu glasul ei catifelat și docil, cine 
era rivala bunicii Zahra? 

— Cum, copilă, credeam că trebuie să fi ghicit cu toţii, după 
tot ce s-a întâmplat în seara asta. A fost Ama! 

— Ama! strigară toţi trei în cor. 
ţipând în halul ăsta. 

Se uitară unii la alţii în tăcere. Hind fu cea care vorbi prima: 

— Şi bunica Zahra? 

— Străbunicul vostru a trimis după ea în prezenţa ambelor 
mele bunici. Ele l-au implorat s-o ierte. Zahra s-a arătat plină 
de semeţie. Cred că acum am putea-o întreba ce-i adevărat din 
toate astea, dar mama mi-a povestit c-ar fi zis: „De ce să fii tu 
singurul din familie care să aleagă cu cine să se căsătorească? 
Ţin la Asma atât ca aleasă a inimii tale, cât și ca prietenă a 
mea. De ce nu l-ai putea și tu accepta pe Ibn Zaydun?” Atunci 
el a plesnit-o, iar ea l-a blestemat până când Ibn Farid, făcându- 
i-se rușine de sine însuși, dar nu până-ntr-atât încât să-i ceară 
iertare, a ieșit din încăpere. Chiar de-a doua zi ea a plecat din 
casa asta. Nu s-a mai întors până astă-seară. Ce-a făcut ea la 
Qurtuba, nu mai știu. Va trebui să mai întrebaţi și pe altcineva. 


În timp ce vlăstarele lui Umar bin Abdallah cugetau la 
tragica poveste a mătușii lor, cea spre care gândurile lor se 
îndreptau în acel ceas de noapte se pregătea să-i dea drumul 
Amei și să se ducă la culcare. Zahra se ferise să pomenească 
ceva de Ibn Zaydun. Nu dorea să i se ceară iertare. Scuzele ar 
fi venit, oricum, cu o jumătate de veac prea târziu. Totul se 
terminase și în sufletul ei nu păstra pică nimănui. Cele două 
bătrâne își petrecură seara vorbind despre starea în care se 
găsea Banu Hudayl. Zahra dorise să afle totul, iar în Ama 
descoperise singura persoană căreia-i putea spune totul. 

Bătrâna doică îi povesti, fără să uite niciun amănunt, despre 
împrejurările în care se stinsese din viaţă fratele ei, Abdallah, 
după ce fusese zvârlit de un cal pe care-l crescuse și îl dresase 
el însuși și cum soţia lui mai trăise doar un an de la decesul 
său. 

— Până și pe patul de moarte s-a gândit la tine și l-a pus pe 
tânărul Umar să jure pe al-koran că îţi vor fi trimise merinde și 
haine. Nu s-a împăcat niciodată cu plecarea ta. 

Zahra scoase un suspin și un surâs plin de tristeţe îi înflori pe 
chip. 

— Ştii, amintirile noastre din copilărie sunt atât de strâns 
împletite... 

Atunci se opri, ca și cum amintirea fratelui ei o adusese după 
ea pe a celorlalţi. Expresia de pe fața sa îi evocă Amei 
vremurile de altădată. „Probabil că-l vede cu ochii minţii, își 
zise bătrâna slujitoare în sinea ei. Ce mi-aș dori să mai aducă 
vorba despre el! Ce-a mai rămas de ascuns acum?” 

De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Zahra o întrebă: 

— Ce s-a ales de Mahomed Ibn Zaydun? A murit? 

— Nu, doamna mea. Trăiește. Și-a schimbat numele, să știi. 
Își spune Wajid al-Zindiq și locuieşte pe un deal, nu departe de 
aici. Zuhayr Ibn Umar îl vede des, dar nu-i cunoaște trecutul. Și 
lui i se trimit de-ale gurii de aici, din casă. Umar bin Abdallah a 
poruncit să facem așa, îndată ce am descoperit cine e bărbatul 
care s-a mutat în văgăuna de pe colină. Chiar în dimineaţa asta 
Zuhayr a rămas la el mai multe ceasuri. 

Zahra fu atât de bucuroasă să audă această parte a poveștii, 
încât bătăile inimii sale sunară ca salvele de tun în urechile 
Amei. 


— Trebuie să mă culc acum. Pacea fie cu tine, Amira. 

— Şi cu domnia ta, stăpână! Dumnezeu să te aibă în paza 
Lui! 

— N-a mai făcut asta de foarte multă vreme, Amira! 

Ama ieși din cameră cu opaițul. Pe când pășea pragul ușii, o 
mai auzi pe Zahra spunând ceva. Tocmai avea de gând să se 
întoarcă înăuntru, când îi fu limpede că fiica lui Ibn Farid 
gândea cu voce tare. Ama încremeni pe lespedea de la ieșirea 
în curte. 

— Îţi mai amintești cum a fost prima oară, Mahomed? grăia 
pentru sine Zahra. A fost ca deschiderea unei flori. Ochii ne 
străluceau, plini de speranţă, iar inimile ni se zbăteau în piept. 
De ce nu te-ai mai întors niciodată la mine? 


Capitolul 4 


— Altă cale nu există! Trebuie să lăsăm Providența să se 
elibereze din bezna carcerei și să reverse lumina adevăratei 
credinţe asupra minţilor rămase în noapte ale necredincioșilor. 
Părintele Talavera, ilustrul meu predecesor, a încercat alte 
metode și n-a reușit. Sunt încredinţat că hotărârea publicării 
dicționarului latin-arab a fost greșită, dar destul despre asta! 
Vremea aia a trecut, cu mila Domnului, și odată cu ea, 
nădăjduiesc, iluzia că necredincioșii ăștia se vor apropia de noi 
prin învățătură și argumente raţionale. Poate nu vă place, 
Excelenţă, înţeleg eu prea bine că o politică mai blândă s-ar 
potrivi mai bine cu diplomaţia noastră seculară, dar iertată să- 
mi fie sinceritatea! În joc este viitorul miilor de suflete, nici mai 
mult, nici mai puţin! Şi tocmai pe acestea mi le-a dat în grijă 
sfânta noastră Biserică, spre mântuire și ocrotire. Sunt convins 
că păgânii, dacă nu pot fi atrași de partea noastră de bunăvoie, 
trebuie mânaţi în așa fel încât să-i putem împinge cât mai mult 
pe calea adevăratei mântuiri. Mahomedanismul se clatină din 
temelii. Nu mai e timp de zăbavă. 

Ximenes de Cisneros vorbea cu patimă. Era stânjenit de 
faptul că bărbatul așezat pe un fotoliu, în faţa lui, era Don Inigo 
Lopez de Mendoza, conte de Tendilla, primarul și comandantul 
militar al Granadei, pe care maurii o numeau Gharnata. Don 
Inigo se înveșmântase în straie maure pentru întrevederea 
dintre ei, un stil ce-l descumpănea foarte mult pe arhiepiscop. 

— În calitatea domniei voastre de lider spiritual, Sfinţia 
Voastră vă îngrijiţi mai mult de chestiunile laice. V-aţi gândit 
bine la treaba asta? Maiestăţile Lor s-au pus de acord în 
privința condiţiilor capitulării, așternute cu mâna mea pe 
hârtie, nu-i așa, părinte? Am fost de faţă când regina a făcut o 
promisiune sultanului lor. Am consimţit să-i lăsăm în pace. 
Părintele Talavera mai este încă foarte respectat în Albaicin, 
pentru că n-a încălcat niciodată condiţiile stabilite de comun 
acord. Voi fi sincer cu domnia voastră! Până la venirea voastră 
n-am avut niciun fel de probleme serioase în regatul ăsta. N-aţi 
reușit să-i cuceriţi prin puterea argumentului, iar acum doriţi 
să recurgeţi la metodele Inchiziției. 

— Metode practice, Excelenţă, a căror valoare a fost pusă la 
încercare și dovedită! 


— Da, dovedită pe pielea catolicilor ale căror proprietăţi aţi 
vrut să le deţineţi și pe a evreilor care n-au domnit nicicând 
asupra vreunui regat, care și-au cumpărat libertatea cu ducați 
de aur ori convertindu-se la credinţa noastră. Aceste metode nu 
vor mai da roade și în cazul de faţă. Majoritatea celor pe care-i 
numim mauri sunt de-ai noștri. Ca mine și ca domnia voastră! 
Ei au domnit asupra unei mari părți din peninsula noastră, fără 
să ardă prea multe biblii sau să dărâme toate bisericile noastre, 
ori dând foc la sinagogi, ca să-și poată clădi moscheile lor. Ei 
nu sunt un popor fără rădăcini. Nu pot fi șterși de pe faţa 
pământului dintr-o singură lovitură de bici. Se vor împotrivi. Va 
curge și mai mult sânge, atât al lor, cât și al nostru. 

Cisneros îl măsură pe conte cu o privire plină de dispreţ. Să 
fi fost oricare alt nobil din regat, arhiepiscopul i-ar fi spus în 
față că vorbea în felul acela numai pentru că sângele lui era 
spurcat, întinat de o stirpe africană. Dar netrebnicul din faţa lui 
nu era un nobil ca oricare altul. Familia lui era una dintre cele 
mai de vază din ţară. Dăruise un număr mare de poeţi, 
administratori și războinici, în slujba adevăratei credinţe. Cei 
din neamul Mendoza apelaseră la genealogi care le trasaseră 
descendența până la regii vizigoți. Cisneros nu era prea convins 
de acest ultim detaliu, obârșia lui era însă îndeajuns de 
impresionantă și fără înrudirea cu vizigoții. Arhiepiscopul de 
Toledo îi cunoștea bine familia. El însuși fusese unul dintre 
protejaţii cardinalului Mendoza, cel care i-a uns și i-a încoronat 
pe regi. La urma urmei, întreaga ţară știa faptul că unchiul pe 
linie paternă al căpitanului general o ajutase pe Izabela, în 
calitatea lui de cardinal și arhiepiscop de Sevilla, să-și înlăture 
propria nepoată și să-i uzurpe tronul castilian în 1478. Familia 
Mendoza, prin urmare, era ţinută pe palme de regele și regina 
de astăzi. 

Cisneros știa că trebuia să aibă mare grijă. Contele însă era 
cel care încălcase principiile ce hotărau raporturile dintre 
Biserică și stat. Se hotări să-și păstreze calmul. Aveau să se mai 
ivească și alte ocazii pentru a-l pedepsi pentru aroganţa lui. 
Arhiepiscopul de Toledo vorbi pe cel mai blând ton de care se 
simţea în stare: 

— Oare Excelenţa Voastră acuză Inchiziția de corupţie? 

— Am pronunţat eu cuvântul corupţie? 

— Nu, dar implicaţiile... 


— Implicații? Care implicaţii? Am arătat doar, dragul meu 
părinte Cisneros, că Inchiziția strânge o imensă avere pentru 
Biserică. Numai din proprietăţile confiscate s-ar putea aduna 
fonduri pentru trei războaie împotriva turcilor. Nu-i așa? 

— Şi ce-ar face Excelenţa Voastră cu acele proprietăţi? 

— Spuneti-mi, părinte, copiii așa-numiţilor eretici sunt găsiţi 
mereu vinovaţi? 

— Pentru noi este de la sine înţeleasă loialitatea membrilor 
unei familii. 

— Atunci un creștin al cărui tată este mahomedan ori mozaic 
nicicând nu poate fi un om de încredere. 

— Nicicând este, poate, o exagerare. 

— Cum se face, atunci, că acel Torquemada, ai cărui străbuni 
evrei sunt bine cunoscuţi, a fost numit la conducerea 
Inchiziției? 

— Ca să-și dovedească devotamentul faţă de Biserică, el a 
trebuit să fie mai vigilent decât un vlăstar al unei nobile familii 
a cărei genealogie coboară până la regii vizigoți. 

— Încep să vă înţeleg logica. Mă rog, fie ce-o fi, n-am de gând 
să-i mai supun pe mauri și altor umilinţe. Le-aţi făcut destule. A 
fost o rușine să le ardeţi cărțile. Rămâne o pată pe obrazul 
nostru. Tratatele lor n-au egal în lumea civilizată. 

— Acelea au rămas. 

— A fost un act de o neînchipuită sălbăticie! Chiar nu 
pricepi? 

— Și cu toate astea, Excelenta Voastră nu mi-a contramandat 
ordinele. 

Fu rândul lui Don Inigo să-l privească indignat pe preot. 
Reproșul era îndreptăţit. Fusese o lașitate din partea lui! Un 
curier, abia sosit din Ishbiliya, îl informase că regina trimisese 
o instrucţiune secretă arhiepiscopului, ce se referea și la 
distrugerea bibliotecilor lor. Nu știuse că totul fusese o 
minciună. Cisneros îl indusese intenţionat în eroare pe curier 
și-l încurajase să-l dezinformeze pe căpitanul general. Don 
Inigo știa că fusese minţit, ceea ce însă nu era defel o scuză. Ar 
fi trebuit să contramandeze ordinul, să-l oblige pe Cisneros să 
arate în public așa-zisul mesaj al Izabelei. Preotul îi zâmbea. 
„Omul ăsta-i un drac, își spuse contele în gând. Zâmbește doar 
cu buzele, niciodată cu ochii.” 

— Habar n-aveţi ce noroc chior aveţi, Sfinţia Voastră! Să nu 


fi fost evreii și maurii, dușmanii creștinismului, care v-au ajutat 
să păstraţi unitatea Bisericii, ereticii din sânul ei ar fi făcut 
prăpăd în peninsulă! Nu doresc să vă sperii. Este la mintea 
cocoșului! Am crezut că v-aţi dat seama și singur de asta! 

— Greșiţi, Excelentă! Tocmai nimicirea evreilor și a maurilor 
ne va ţine Biserica întreagă! 

— Amândoi avem dreptate! Sunt mulţi care așteaptă să mă 
vadă. Ne vom continua conversaţia în altă zi. 

Și, în această bruscă manieră, contele de Tendilla îi dădu de 
înţeles lui Ximenes de Cisneros că audiența lui luase sfârșit. 
Preotul se ridică și făcu o reverență. Don Inigo se ridică în 
picioare, iar prelatul îl văzu în toată splendoarea portului maur. 
Preotul se înfioră. 

— Văd că hainele mele vă displac tot atât de mult ca și 
gândirea mea. 

— Cele două par să aibă o legătură între ele, Excelenţă. 

Căpitanul general râse: 

— Eu nu vă port pică pentru rasa pe care o îmbrăcaţi. Și 
atunci de ce să vă supere veșmintele mele? Sunt foarte plăcute. 
Mă simt îngropat de viu în pantaloni și veste strâmte, a căror 
singură menire, pesemne, ar fi sugrumarea celor mai preţioase 
organe pe care Dumnezeu a considerat că-i potrivit să ni le 
dăruiască. Roba asta pe care o port ne asigură libertatea în 
mișcări și nu-i așa de diferită ca sutana voastră, așa cum vă 
închipuiţi. Aceste straie nu pot fi purtate decât la Alhambra. În 
oricare alt loc ar intra nu s-ar putea potrivi culorilor și 
bogatelor motive geometrice. Chiar și domnia voastră puteţi 
vedea lucrul ăsta, părinte! Cred că sunt multe de spus în 
privința comunicării directe cu Creatorul, fără ajutorul 
imaginilor cioplite, dar cum mă apropii deja de limita 
blasfemiei, nu doresc să vă mai supăr sau să vă mai rețin... 

Buzele prelatului se răsfrânseră într-un surâs sinistru. 
Mormăi ceva în barbă, se înclină și ieși din încăpere. 

Don Inigo se uită pe fereastră. Jos se întindea Albaicinul, 
bătrânul cartier unde musulmanii, evreii și creștinii orașului 
trăiseră și făcuseră comerț veacuri de-a rândul. Căpitanul 
general se lăsă furat de gânduri, comparând în minte trecutul 
cu prezentul, când auzi o tuse discretă și se întoarse să-l vadă 
pe majordomul evreu, Ben Yousef, care aducea o tavă cu două 
cești din argint și un ibric cu cafea: 


— Iertaţi-mă, Excelenţă, dar oaspetele vostru așteaptă de 
mai bine de o oră. 

— Cerule! Condu-l înăuntru, Ben Yousef. Numaidecât! 

Servitorul se retrase. Când se întoarse, îi făcu loc pe ușă lui 

Umar, care intră în sala de audienţe. 

— Înălţimea Sa Umar bin Abdallah, Excelenţa Voastră! 

Umar îl salută pe Don Inigo în maniera tradițională: 

— Pacea fie cu domnia voastră, Don Inigo! 

Contele de Tendilla se apropie de oaspetele său cu braţele 
deschise și îl strânse la piept. 

— Sunteţi bine-venit, Don Homer! Ce mai faceţi, bătrâne 
prieten? Vă rog, luaţi loc! 

Umar și Don Inigo se știau de când erau copii. Bunicii lor 
luptaseră unul împotriva celuilalt în bătălii de legendă, ceea ce- 
i legase pe cei doi eroi. Așa începuseră să-și facă vizite. Ambii 
bunici cunoșteau adevăratul preţ al războiului și se amuzau 
grozav pe seama poveștilor ce-i înconjurau. 

De multă vreme Inigo își striga prietenul Homer, pur și 
simplu pentru că îi era greu să-l pronunţe pe „U” arab. Titlul de 
Don era adăugat mai de curând, după cucerirea Gharnatei 
încoace. N-avea niciun rost să se simtă jignit. In inima lui, 
Umar știa că Don Inigo nu-i mai era prieten. Bănuia că 
Mendoza simţea și el același lucru. Cei doi nu se mai văzuseră 
de luni de zile. Toată povestea nu era decât o farsă, aparențele 
însă trebuiau să fie păstrate. Nu se putea admite că simţul 
cavaleresc căzuse pradă Reconquistei. 

Bunele relaţii fuseseră păstrate prin daruri de fructe și 
dulciuri în zilele de sărbătoare. Doar ultimul Crăciun făcuse 
excepţie. Nimic nu mai sosise la reședința căpitanului general 
al al-Hamrei, din partea familiei din Hudayl. Don Inigo fusese 
ofensat, nu și surprins. Zidul de foc precedase ziua nașterii 
Pruncului Hristos cu câteva săptămâni. Umar bin Abdallah nu 
era singurul musulman de vază care boicotase sărbătorile 
creștine de iarnă. 

Din nevoia de a umple golul ce se căscase între ei, Don Inigo 
trimisese după vechiul său prieten. Şi iată-l acolo, ca-n 
vremurile de altădată, sorbindu-și cafeaua, în vreme ce 
privirile-i rătăceau pe ornamentele sculptate ale ferestrei. Doar 
că în trecut, Umar șezuse împreună cu sultanul Abu Abdallah, 
în calitatea sa de membru al sfatului aceluia, povăţuindu-l pe 


domnitor în privinţa relaţiilor Gharnatei cu vecinii săi creștini. 

— Don Homer, știu de ce v-aţi supărat. Ar fi trebuit să 
rămâneţi acasă în noaptea aceea. Ce mi-a spus mie bunicul 
vostru odată? Ah, da, îmi aduc aminte. Ce ochiul nu vede pe 
inimă n-o doare. Vreau să știți că hotărârea n-a fost a mea. A 
fost a lui Cisneros, arhiepiscopul reginei, care a hotărât să vă 
ardă cărțile de învăţătură. 

— Dumneavoastră sunteţi comandantul de oști al Gharnatei, 
Don Inigo! 

— E adevărat, dar cum mă puteam opune voinţei reginei 
Izabela? 

— Reamintindu-i tratatele pe care ea și soțul ei le-au semnat 
chiar în această sală, în prezenţa voastră și a mea, acum mai 
bine de opt ani. Aţi păstrat tăcerea și v-aţi întors ochii de la una 
dintre cele mai mari infamii din lumea civilizată, comisă în 
orașul ăsta. Tătarii care au ars din temelii biblioteca din 
Bagdad acum două secole erau barbari analfabeți, înfricoșaţi 
de cuvântul scris. Ce-a făcut Cisneros este mult mai grav. A fost 
plănuit cu grijă și cu sânge rece... 

— Eu... 

— Da, domnia voastră! Biserica voastră a trecut prin tăișul 
securii un copac ce și-a dăruit cu mărinimie umbra tuturor. 
Credeţi că veţi putea profita cumva. Poate, dar pentru cât 
timp? O sută de ani? Două sute? Tot ce se poate, civilizaţia 
voastră becisnică-i damnată. Va fi depășită de restul Europei. 
Înţelegeţi, desigur, că tocmai viitorul peninsulei noastre a fost 
nimicit. Cei care au dat foc cărților, și-au torturat adversarii și 
au ars ereticii pe rug nu vor fi în stare să clădească pe temelii 
trainice. Blestemul Bisericii se va abate asupra întregii 
peninsule. 

Umar simţi că-și pierdea cumpătul și se opri deodată. O 
umbră de surâs îi lumină fata: 

— Iertaţi-mă! N-am venit aici să vă ţin o predică. Este o 
neobrăzare din partea învinșilor să dea lecţii învingătorilor. Am 
venit, dacă vreţi să știți adevărul, să aflu ce aveţi de gând cu 
noi. 

Don Inigo se sculă din fotoliu și începu să umble încolo și 
încoace prin sala de audienţe. Avea două alternative. Putea să- 
și aline prietenul și să-l liniștească prin cuvinte pline de miere, 
să-l asigure că neamul Banu Hudayl va trăi de-a pururi în 


libertate, ca întotdeauna. I-ar fi plăcut să-i spună toate acestea 
și încă multe altele, dar știa că nu erau adevărate, oricât și-ar fi 
dorit el să fie. L-ar fi înfuriat pe Homer și mai tare, întrucât ar 
fi văzut în vorbele lui un alt exemplu de fățărnicie creștinească. 
Contele se hotărî să renunţe la diplomaţie: 

— Am să fiu sincer cu domnia voastră, prietene! Știţi prea 
bine ce mi-ar plăcea! Vedeţi și singur cum m-am îmbrăcat. 
Anturajul meu e alcătuit din evrei și mauri. Pentru mine, o 
Granada fără ei este ca un desert fără nicio oază. Dar eu sunt 
singur. Biserica și curtea regală au decis că religia voastră 
trebuie izgonită o dată pentru totdeauna de pe meleagurile 
noastre. Ei au soldaţii și armele necesare pentru a-și atinge 
scopurile. Știu că li se va opune rezistenţă, dar va fi o prostie și 
o trădare a voastră înșivă. Într-un târziu vă vom birui. Cisneros 
înţelege asta mai bine decât oricine altcineva din tabăra 
noastră. Voiaţi să ziceţi ceva? 

— Dac-am fi dominat creștinătatea cu un pumn de fier, așa 
cum ne trataţi pe noi acum, situaţia de-acum nu s-ar fi ivit 
niciodată. 

— Aţi vorbit ca bufnita Minervei. În schimb, v-aţi străduit să 
dăruiţi binefacerile civilizaţiei în întreaga peninsulă, indiferent 
de credinţa oamenilor. A fost nobil din partea voastră, iar acum 
trebuie să plătiți preţul. Războiul trebuie să se termine mai 
devreme sau mai târziu cu victoria uneia din părţi și cu 
zdrobirea celeilalte. Sfatul pe care-l dau familiei voastre este să 
se convertească numaidecât. Dacă veţi face așa, vă jur că voi fi 
personal de faţă, ba chiar îl voi târî pe Cisneros cu mine la 
reședința voastră și-l voi pune să vă binecuvânteze pe toţi. Ar fi 
cea mai bună protecţie pentru familia și satul vostru. Nu vă 
supăraţi, prietene! Important pentru domnia voastră și ai voștri 
este să rămâneţi în viaţă și în posesiunea moșiilor voastre care 
s-au aflat în neamul vostru de atât amar de vreme. Știu că și 
episcopul de Qurtuba a încercat să vă convingă la rândul lui, 
dar... 

Umar se ridică în picioare și își luă rămas-bun de la Don 
Inigo: 

— Vă apreciez sinceritatea. Sunteţi un prieten adevărat. Dar 
nu pot accepta ce spuneţi. Familia mea nu este pregătită să 
jure credinţă Bisericii Romei sau oricărei alteia. M-am gândit la 
asta de multe ori, Don Inigo... M-am gândit chiar la crimă. Nu 


vă fie frică. Am încercat să ucid trecutul nostru, să alung 
amintirile o dată pentru totdeauna, dar sunt ca niște făpturi 
încăpățânate, refuză să moară. Cred, Don Inigo, că dacă 
rolurile noastre ar fi fost inversate, răspunsul vostru n-ar fi 
diferit de al meu. 

— Nu sunt la fel de sigur. Uitaţi-vă, numai, la mine. Cred c-aș 
fi fost un mahomedan destul de bun. Ce mai face micul Yazid? 
Speram să-l aduceţi cu domnia voastră. 

— Nu era momentul potrivit. Acum, vă rog să mă scuzati, 
trebuie să plec. Pacea fie cu domnia voastră, Don Inigo! 

— Adios, Don Homer! Din partea mea, aș vrea ca prietenia 
noastră să dăinuiască. 

Umar zâmbi, dar nu mai scoase niciun cuvânt la ieșire. 

Calul și garda lui de corp îl așteptau afară, la Jannat-al-Arif, 
grădinile de vară unde-o întâlnise el pentru prima oară pe 
Zubayda. Umar însă n-avea chef de amintiri. Mesajul lui 
Mendoza încă îi mai răsuna în urechi. Nici măcar susurul vrăjit 
al apei pe măsură ce se apropia de grădini nu-l mai putea 
distrage astăzi. Cu doar câteva săptămâni în urmă se gândise la 
Gharnata ca la un teritoriu cucerit ce mai putea fi eliberat încă 
o dată la momentul potrivit. Castilienii aveau mulţi dușmani în 
țară și în străinătate. În clipa în care s-ar fi implicat într-un alt 
război, acela ar fi fost momentul pentru musulmani să lovească. 
Orice altceva trebuia subordonat acelui obiectiv. lată ce le 
spusese Umar celorlalţi nobili musulmani în cadrul mai multor 
întruniri ale lor de la capitularea orașului. 

Zidul de foc schimbase toate acestea, iar acum căpitanul 
general îi confirma cele mai rele temeri. Închinătorii la icoane 
nu se mai mulțumeau numai cu o prezenţă militară la Gharnata. 
Era o naivitate să-și închipuie că s-ar putea ajunge cu ei la o 
înţelegere. Ei voiau să le ocupe minţile, să le pătrundă în inimi, 
să le schilodească sufletele. N-aveau să-și găsească liniștea 
până nu reușeau în ce întreprindeau. 

Gharnata, odinioară cel mai sigur adăpost al adepților 
Profetului Mahomed în al-Andalus, devenise acum un focar de 
primejdii. 

— Dacă rămânem aici, își spuse Umar în barbă, suntem 
terminaţi. 

Nu se gândea numai la Banu Hudayl, ci la soarta Islamului 
din al-Andalus. Garda lui de corp, zărindu-l din depărtare și 


surprins de scurtimea întrevederii, fugi la poarta grădinii cu 
sabia stăpânului său. Încă îngândurat, Umar călări până-n 
grajd, unde se dădu jos din șa și merse încă câţiva metri până 
la conacul vărului său, Hisham, în vechiul cartier. 


În vreme ce tatăl lui era la al-Hamra, Zuhayr își petrecu toată 
dimineaţa la baia publică, împreună cu prietenii lui. După ce se 
înmuiară în aburi, au fost luaţi de mână de băieși, frecaţi pe tot 
corpul cu bureţi tari și săpuniţi bine, după care intrară în bazin, 
unde fură lăsaţi singuri. Aici se odihniră și începură să schimbe 
confidenţe. Mica cicatrice de pe umărul lui Zuhayr fu admirată 
de prietenii săi. 

Se găseau peste șaizeci de asemenea băi numai la Gharnata. 
După-amiezile le erau rezervate femeilor, iar bărbaţii n-aveau 
decât să se îmbăieze dimineaţa. Baia în care se afla Zuhayr 
astăzi era rezervată prin tradiţie tinerilor nobili și prietenilor 
lor. Uneori, mai ales în timpul verii, grupuri de bărbaţi și femei 
veneau să se îmhbăieze, fără băieși, la lumina lunii, dar 
asemenea prilejuri fuseseră rare, iar cucerirea le pusese capăt, 
din câte se părea. 

În zilele de odinioară, înainte de căderea Gharnatei, baia 
publică fusese un cuib de bârfe. De obicei, discuţiile gravitau în 
jurul aventurilor. Uneori se recitau și se comentau poezii 
erotice, mai ales în cadrul întrunirilor de după-amiază. Acum 
nimic nu părea să mai conteze în afară de politică, de ultimele 
atrocități, de convertirea cutărei familii, care mituise cu bani 
Biserica și, bineînţeles, de noaptea în care fusese aruncată în 
foc cultura lor, făcându-i până și pe cei care se arătaseră 
indiferenți faţă de politică să se deștepte și să ia aminte. 

Temperatura politică în baia lui Zuhayr era coborâtă. Incă 
trei faqihi muriseră torturați cu două zile în urmă. Frica 
începea să-și facă efectul. Oamenii erau disperaţi și resemnați. 
Zuhayr, care-și ascultase cu răbdare prietenii, toţi vlăstare ale 
aristocrației musulmane din Gharnata, ridică deodată glasul: 

— E simplu: ne convertim, ne lăsăm omorâţi, sau murim cu 
sabia în mână. 

Musa bin Ali își pierduse doi fraţi în haosul care precedase 
intrarea lui Ferdinand și a Izabelei în oraș. Tatăl său își vărsase 
sângele apărând fortăreaţa al-Flamei, situată în partea 
apuseană a Gharnatei. Maică-sa se agăța de Musa cu o 


disperare ce-l plictisea. Ştia însă că nu putea nesocoti 
responsabilitatea lui faţă de ea și de cele două surori ale sale. 
Ori de câte ori Musa deschidea gura să vorbească, ceea ce nu 
se întâmpla des, era ascultat într-o tăcere plină de respect: 

— Alegerile pomenite de fratele nostru Zuhayr bin Umar sunt 
corecte, dar în nerăbdarea lui a uitat de opţiunea sultanului 
Abu Abdullah. Ca și el, am putea trece apa și ne-am putea găsi 
un cămin pe coasta Maghrebului. V-aș putea spune că asta-i 
ceea ce vrea mama să facem. 

Ochii lui Zuhayr fulgerară de mânie: 

— De ce să ne ducem în altă parte? Aici e casa noastră. 
Familia mea a clădit al-Hudayl. Era o pustietate înainte să 
venim noi. Noi am construit satul. Noi am irigat pământurile. 
Noi am plantat livezile: portocalii, rodiile, lămâii, curmalii și 
orezul. Nu sunt berber. N-am nimic de-a face cu Maghrebul. 
Voi trăi la mine acasă, și moarte necredinciosului care încearcă 
să mă alunge prin forță! 

Atmosfera se încinse. Atunci un tânăr cu trăsături delicate, 
cu o piele palidă și măslinie, ochi de culoarea marmurei verzi, 
tuși. Nu putea avea mai mult de optsprezece sau nouăsprezece 
ani. Toată lumea se uită la el. Era nou-venit în oraș. Tocmai 
sosise de la Balansiya acum câteva săptămâni. Venise din al- 
Qahira, de la marea universitate de acolo, ca să întreprindă o 
cercetare istorică asupra vieţii și operei străbunicului său, Ibn 
Khaldun, și să studieze câteva dintre manuscrisele lui în 
bibliotecile Gharnatei. Din păcate pentru el, sosise tocmai în 
ziua în care Cisneros arsese cărţile maurilor. Bărbatului cu 
ochii verzi i se frânsese inima. Vărsase lacrimi toată noaptea în 
mica lui cameră din fundug-ul al-Yadida. Zorile îl găsiseră 
hotărât deja asupra drumului pe care avea s-o apuce pentru tot 
restul vieţii sale. Vorbi pe un ton domol, dar muzicalitatea 
graiului său gahiren îi vrăji pe ceilalţi din baie tot atât de mult 
ca și mesajul spuselor lui: 

— Când am văzut flăcările din Bab al-Ramla înghițind cărțile 
noastre vechi de secole, am crezut că totul s-a terminat. A fost 
ca și cum Satan ar fi străpuns cu otrava lui inima muntelui și 
răul ar fi curs gârlă. Tot ce-am sădit noi zace mort și uscat. 
Timpul însuși a încremenit și aici, în al-Andalus, am trecut deja 
de cealaltă parte a iadului. Poate ar trebui să mă întorc în 
Orient... 


— Nimeni dintre noi nu ţi-ar lua-o în nume de rău, îi 
mărturisi Zuhayr. Ai venit aici să studiezi, dar nu mai există 
nimic de studiat. Ai face mult mai bine să te întorci la 
Universitatea al-Azhar. 

— Prietenul meu îţi dă un sfat înțelept, adăugă Musa. Acum 
noi toţi nu mai avem nicio putere. Singurul lucru care ne mai 
mângâie este vigoarea înaintașilor noștri. 

— Aici nu sunt de acord cu tine, ripostă Zuhayr. Numai cel 
care zice: „lată-mă-s, eu sunt bărbatul!”, nu „a fost tata sau 
bunicul” poate fi considerat pe drept cuvânt nobil și curajos. 

Bărbatul cu ochii verzi surâse: 

— Sunt de acord cu Zuhayr bin Umar. De ce voi, care aţi fost 
cavaleri și regi, să vă lăsaţi castelele pradă dușmanului și să 
deveniți simpli pioni? Alungaţi îndoiala din inimile voastre și 
luptaţi-vă cu creștinii. Cisneros își închipuie că n-a mai rămas 
sânge de voinic în vinele voastre. Vă vor împinge tot mai mult 
la margine, pentru ca apoi, după un ultim brânci, să se uite 
cum vă prăvăliţi în prăpastie. Prietenii din Balansiya mi-au zis 
că în toată ţara inchizitorii se pregătesc să vă dea lovitura 
finală. Curând ne vor interzice graiul. Cine va mai vorbi limba 
arabă va primi pedeapsa cu moartea. Nu ne vor mai lăsa să ne 
îmbrăcăm în portul nostru. Se zice că vor distruge toate băile 
publice din ţară. Vor interzice muzica noastră, nunțile, religia 
noastră. Toate astea și încă multe altele se vor abate peste 
capetele noastre în câţiva ani. Abu Abdullah i-a lăsat să ia în 
primire orașul ăsta fără vărsare de sânge. Asta a fost o 
greșeală. Le-a dat prea multă încredere în ei. 

— Ce vrei să spui, străine? îl iscodi Zuhayr. 

— Nu trebuie să-i lăsăm să creadă că acceptăm ce ne-au 
făcut. Trebuie să punem la cale o răzmeriţă. g 

Preţ de un minut nu se mai auzi nici musca. Îngheţară cu 
toții la auzul acelor cuvinte. Numai clipocitul apei curgând prin 
bammam le măsura gândurile și spaimele. Atunci Musa îl 
provocă fățiş pe tânărul student din Egipt: 

— Dac-aș fi convins că o răscoală împotriva lui Cisneros și a 
diavolilor săi ar fi încununată de succes și ne-ar da putinţa de a 
mai întoarce înapoi măcar o pagină din marea carte a istoriei, 
aș fi primul care mi-aş jertfi viața, dar cuvintele tale nu mă 
conving. Tu propui un gest care va rămâne pe veci în amintirea 
celor ce vor veni după noi. De ce? Pentru ce? Ce câștig am avea 


de pe urma lui? Gesturile și cuvintele mari au fost blestemul 
religiei noastre încă de la începuturi. 

Nimeni nu răspunse la obiecțiile lui și Musa, simțind acum că 
avusese un argument mai tare decât străinul, îl dezvoltă mai 
departe: 

— Creștinii vânează jivine în fel și chip și în mai multe 
rânduri, dar pe noi nu ne mai slăbesc de un an întreg. Nu 
trebuie să lăsăm frica să ne strice viaţa, dar nici nu trebuie să 
ne jertfim fără rost. Trebuie să învăţăm de la evrei cum să 
trăim în condiţii grele. Adepții Islamului n-au plecat încă din 
Balansiya, nu-i așa? Nici măcar din Aragon. Ascultati, prieteni, 
n-am de gând să consimt la nicio nesăbuinţă. 

Zuhayr se răsti la prietenul său: 

— Te-ai converti la creștinism, Musa, numai ca să trăieşti? 

— N-au făcut așa evreii pe tot cuprinsul ţării ca să-și păstreze 
rangul? De ce să nu învăţăm de la ei? Lasă-i să strângă șurubul 
cât le place. Vom deprinde noi metode de a rezista. Ne vom 
baza pe ce avem aici, în capetele noastre. 

— Fără limba sau cărțile noastre de înţelepciune? întrebă 
strănepotul lui Ibn Khaldun. 

Musa se uită la el și suspină: 

— Este adevărat că te tragi din stirpea maestrului Ibn 
Khaldun? 

Ibn Daud surâse și dădu din cap. 

— Cu siguranţă, continuă Musa, trebuie să știi mai bine 
decât noi avertismentul pe care nobilul tău străbun îl dădea 
bărbaţilor de teapa ta. Dintre toţi oamenii, învățații sunt cei 
mai nepotriviţi într-ale politicii. 

Ibn Daud zâmbi obraznic: 

— Poate că Ibn Khaldun se referea la propriile lui experienţe 
nefericite. Dar sigur este că, oricât de mare filosof o fi fost el, 
nu trebuie să-l socotim vreun profet ale cărui cuvinte sunt 
sacre. Problema de care vă ciocniţi voi e simplă. Cum să ne 
apărăm trecutul și viitorul împotriva acestor barbari? Dacă ai 
un răspuns mai bun, te rog arată-mi la ce te gândești și 
convinge-mă. 

— N-am răspunsuri la toate întrebările, prietene, dar știu că 
ce ne sfătuiești tu e greșit. 

Cu aceste cuvinte, Musa ieși din baie și bătu din palme. 
Băieţii se grăbiră să intre cu prosoapele și începură să-l 


șteargă. Ceilalţi îl urmară. Apoi se întoarseră în camera de 
alături unde servitorii lor îi așteptau cu haine de schimb. 
Înainte să plece, Musa îl îmbrăţișa pe Zuhayr și îi șopti la 
ureche: 

— Otrava își găsește drum până și-n vinul cel mai dulce. 

Zuhayr nu-și luă prietenul prea în serios. Ştia cât de 
împovărat era Musa în viaţa lui de zi cu zi și îl înţelegea, dar 
asta nu-i îndreptăţea lașitatea într-o vreme în care totul era pus 
în joc. Fiul lui Umar nu dorea să se certe cu prietenul lui, dar 
nici nu putu să păstreze tăcerea și să ascundă ce gândea. Se 
întoarse cu faţa la străin: 

— Pe ce nume să-ţi spunem noi? 

— Ibn Daud al-Misri. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. De ce să nu ne întoarcem 
la adăposturile noastre? Te voi ajuta să-ţi faci bagajele și să-ţi 
găsești, apoi, un cal ca să vii cu mine la al-Hudayl. Punecţi 
nădejdea în Allah. Poate chiar vei găsi câteva manuscrise de-ale 
lui Ibn Khaldun în biblioteca noastră. Ştii să călărești? 

— Foarte drăguţ din partea ta. Primesc cu plăcere și, da, 
știu. 

Zuhayr făcu o invitaţie și restului grupului: 

— Haideţi să ne întâlnim în satul meu peste trei zile. Pe 
urmă, vom ticlui planuri și ne vom gândi cum să le ducem la 
îndeplinire. De acord? 

— De ce să nu mai rămânem peste noapte și să vorbim acum? 
îl întrebă Harun bin Mahomed. 

— Pentru că tata este în oraș și m-a sfătuit să stau la noapte 
în casa unchiului meu. Eu i-am zis c-aș dori să mă întorc acasă. 
N-ar fi înțelept să-l înșel atât de fățiș. Rămâne peste trei zile? 

Se ajunse la o înţelegere. Zuhayr îl luă pe Ibn Daud de braţ 
și-l însoţi afară pe stradă. Se grăbiră să ajungă la han, 
strânseră lucrurile noului său prieten și apoi se întoarseră în 
grajduri. Zuhayr împrumută uniri dintre caii unchiului său 
pentru gahiren și, înainte ca Ibn Daud să se dezmeticească, se 
și aflau pe drumul spre al-Hudayl. 


Unchiul lui Zuhayr, Ibn Hisham, trăia într-o frumoasă casă de 
oraș, la o azvârlitură de băț de Bab al-Ramla. Intrarea în casă 
nu se deosebea prea mult de cele ale altor clădiri de pe stradă, 
dar dacă cineva se oprea din mers și se uita cu luare-aminte, ar 


fi văzut că cele două intrări nu existau de fapt. Uși false, 
incrustate cu turcoaze erau făcute să înșele ochiul trecătorului. 
Niciun venetic nu-și putea închipui că ce se găsea dincolo de 
praguri era un palat de mărime mijlocie. Un pasaj subteran 
lega diferitele aripi ale locuinţei, servind, totodată, și ca ieșire 
spre Bab al-Ramla. Neguţătorii erau prevăzători. 

În acest mic palat se întoarse Umar bin Abdallah după 
nesatisfăcătorul schimb de cuvinte cu căpitanul general al 
Gharnatei. 

Ibn Hisham și Umar erau veri. Tatăl lui Ibn Hisham, Hisham 
al-Zaid, era fiul surorii lui Ibn Farid. Se așezase în Gharnata 
după moartea unchiului său, Ibn Farid, care-l luase sub aripa 
lui după moartea părinţilor săi, uciși de bandiți în timpul unei 
călătorii la Ishbiliya. Ajuns mai mare peste consilierii sultanului 
din al-Hamra, se folosise de poziţia și darurile lui ca să-și 
strângă propria avere. Cum nu ridicase nicio pretenţie în 
privinţa proprietăţii familiei din al-Hudayi, relaţiile dintre cei 
doi veri erau calde și prietenești. După moartea tatălui lui 
Umar, unchiul său, Hisham al-Zaid își ajută nepotul să 
depășească marea pierdere. Mai mult, el fusese cel care-l 
învățase pe Umar arta administrării unei moșii, lămurindu-i 
deosebirea dintre negoţul din orașe și cultivarea pământului: 

— Pentru noi, cei din Gharnata, au însemnătate bunurile pe 
care le vindem și le schimbăm cu altele. Aici, în al-Hudayl, 
trebuie mai cu seamă să te faci ascultat în rândul ţăranilor și să 
le înţelegi nevoile. În zilele de altădată, ceea ce-i unea pe ţărani 
în jurul lui Ibn Farid și al bunicului său era războiul. Toţi luptau 
sub același stindard. Vremurile s-au schimbat. Spre deosebire 
de bunurile pe care le cumpărăm sau le vindem, ţăranii tăi pot 
gândi și acţiona. Dacă nu uiţi acest fapt la mintea cocoșului, n- 
ar trebui să ai bătaie de cap. 

Hisham al-Zaid își dădu sufletul la un an după căderea 
orașului. Nu știuse ce înseamnă boala, iar lumea din piaţă 
vorbea că murise de inimă rea, ceea ce n-ar fi fost cu neputinţă, 
dar tot pe atât de adevărat era și faptul că-și sărbătorise ziua 
de naștere - împlinind vârsta de optzeci de ani - cu câteva 
săptămâni înainte de a răposa. 

De la întoarcerea sa din al-Hamra, Umar era abătut. Făcuse 
o baie și se odihnise, dar tăcerea lui din timpul cinei îngreună 
inimile tuturor celor de față. Ibn Hisham se oferi să trimită 


după câteva dansatoare și o butelcă de vin, dar fu refuzat. 
Umar nu putea înţelege buna dispoziție ce domnea în sânul 
familiei vărului său. Era adevărat că oamenii se obișnuiau cu 
greutăţile, dar ceva îi spunea că alta era pricina. Când le 
povesti de întâlnirea lui cu Don Inigo, tăcură. Ibn Hisham și 
soţia lui, Muneeza, schimbară priviri ciudate, când el pomeni 
cu dispreţ de propunerea căpitanului general ca fiecare 
musulman să se convertească degrabă la creștinism. Era - i se 
păru lui Umar - ca și cum niște curenţi tainici îi trăgeau pe 
ceilalți de lângă el. Cei doi bărbaţi rămaseră singuri pentru 
prima oară de la sosirea lui. Umar era pe punctul de a izbucni. 

N-apucă bine să deschidă gura, când cineva ciocăni. Umar 
văzu cum chipul vărului său încremenește. Se opri, așteptând 
să intre vreun servitor ca să-l anunţe pe noul sosit. Poate că 
Don Inigo se răzgândise și trimisese un mesager să-l roage să 
se întoarcă în cea mai mare grabă la al-Hamra. În locul unui 
slujitor, înăuntru se ivi un chip cunoscut. Deodată în mintea lui 
Umar se făcu lumină. 

— Domnule episcop! Habar n-aveam că sunteţi în Gharnata. 

Bătrânul ceru un fotoliu prin semne și se așeză. Umar începu 
să se plimbe încoace și încolo. Pe urmă, vorbi unchiul său, cu 
un glas puternic, parcă nepotrivit cu înfățișarea lui schiloadă: 

— Stai jos, nepoate. Am știut prea bine că astăzi ești în 
Gharnata. De-aia am venit aici. Din fericire, fiul răposatului 
meu văr, Hisham al-Zaid - odihnească-se-n pace! - are mai 
multă minte decât tine. Ce-ai păţit, Umar? Să fie conducerea 
neamului Banu Hudayl așa o povară pentru tine încât să nu mai 
poţi gândi? Nu ţi-am zis eu când ne-au aruncat cărțile în flăcări 
că nu se vor opri la asta? N-am încercat eu să-ţi spun ce se va 
întâmpla dacă te vei agăța orbește de o credinţă căreia i-a 
sunat ceasul? 

Umar clocotea de furie: 

— Oare chiar așa să fie, unchiule? De ce nu-ți ridici tu 
frumoasa ta sutană purpurie pentru o clipă? Să-ţi vedem 
bărbăţia. S-ar putea să descoperim că o pielicică de pe ea ţi-a 
fost tăiată. De ce nu te agăţi tu orbește de bucăţica aia de piele, 
unchiule? Nici nu te-ai sfiit să te folosești de unealtă. Câţi ani 
are fiul tău, Juan? Douăzeci? A venit pe lume la cinci ani după 
ce te-ai făcut preot! Ce s-a ales de mama lui, mătușa pe care 
noi n-am cunoscut-o? Au silit-o să-și părăsească mănăstirea sau 


maica stareță o face pe moașa în timpul ei liber? Când ai văzut 
tu lumina, unchiule? 

— Încetează, Umar! ţipă vărul lui. Ce noimă au toate astea? 
Episcopul doar se străduiește să ne sară în ajutor. N 

— Nu reușești să mă superi, Umar bin Abdallah. Imi place 
înverșunarea ta, îmi amintește de tatăl meu. Dar există o lege 
pentru cei care se amestecă în politică. Trebuie să dea o 
oarecare atenţie faptelor. Fiecare împrejurare ce însoțește un 
eveniment trebuie studiată în cele mai mici amănunte. lată ce- 
am învăţat eu de la tutorele meu, când eram de vârsta lui Yazid. 
Tineam lecţiile în acea curte prin care curge un fir de apă și pe 
care familia ta o îndrăgește atât. Numai după-amiaza e scăldată 
în lumina soarelui. Am fost învăţat să nu mă cobor niciodată la 
speculaţii, ci să-mi potrivesc gândirea cu lumea exterioară. 
Gharnata era sortită pieirii. O oază islamică într-un deșert 
creștin. lată ce mi-ai zis tu mie acum trei luni, înainte să ne 
predăm, îţi mai aduci aminte ce ţi-am răspuns atunci? 

— Mult prea bine, mormăi Umar, maimuţărindu-l pe bătrân: 
„Dacă ce spui e adevărat, Umar bin Abdallah, atunci nu se mai 
poate continua așa. Oaza urmează să fie capturată de 
războinicii deșertului”. Da, unchiule, îmi mai aduc aminte. 
Spune-mi, însă... 

— Ba nu! Tu să-mi spui mie dacă vrei ca moșiile familiei 
noastre să fie confiscate, dacă vrei ca Zuhayr și tu însuţi să fiți 
uciși, Zubayda și fetele răpite și făcute slugi în casa ucigașului 
vostru, Yazid înrobit de vreun preot și folosit ca băiat de altar. 
Răspunde-mi! 

Umar tremura. Sorbi puţină apă și nu-și mai luă ochii de la 
Miguel. 

— Ei bine? continuă episcopul de Qurtuba. De ce nu 
vorbești? Mai e încă timp. lată de ce mi-am folosit toată 
puterea de convingere ca să pun la cale întâlnirea ta la al- 
Hamra de azi-dimineaţă. lată de ce l-am convins pe Cisneros să 
vină și să boteze în sat. Asta-i singura cale de supraviețuire, 
băiete! Chiar crezi că m-am convertit și-am devenit episcop în 
urma unei viziuni mistice? Singura viziune pe care am avut-o a 
fost cea a nimicirii familiei noastre. Hotărârea mi-a fost 
determinată de mersul politicii, nu de religie. 

— Și totuși, zise Umar, rasa preoțească stă bine pe tine. Este 
ca și cum te-ai fi născut cu ea. 


— Batjocorește-mă cât vrei, nepoate, dar fă alegerea bună! 
Adu-ţi aminte ce-a spus odată Profetul: „Încrede-te în 
Dumnezeu, dar mai întâi priponește-ţi cămila”. Şi-am să-ți mai 
dau o informaţie, chiar dac-ar fi ca Inchiziția să-mi ceară capul. 
Tot îmi mai fac abluţiunile și mă mai închin spre Mecca în 
fiecare vineri. 

Nepoţii tresăriră, ceea ce-l făcu să chicotească. 

— La vremuri barbare trebuie să înveţi să fii barbar. Iată de 
ce m-am alăturat Bisericii Romei, chiar dacă încă mai rămân la 
convingerea mea că felul nostru de a vedea lumea este mai 
aproape de adevăr. Vă cer același lucru. Vărul tău și familia lui 
au hotărât. li voi boteza eu însumi mâine. De ce nu vrei să 
rămâi să fii martor la ceremonie? Se termină cât ai zice... 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui? 

— Chiar așa. Ai putea continua să-ţi zici asta-n gând zilnic. 

— Mai bine să mori liber decât să trăiești ca un rob. 

— Asemenea nerozii au adus înfrângerea credinţei voastre în 
peninsulă. 

Umar se uită la vărul lui, dar Ibn Hisham își feri fata. 

— De ce? urlă Umar la el. De ce nu mi-ai spus și mie? Este ca 
și cum m-ati înjunghia în inimă. 

Ibn Hisham își ridică privirea. Chipul îi era scăldat în lacrimi. 
„Ce ciudat, își zise Umar, pe când vedea mâhnirea din ochii 
vărului său, în tinerețea noastră el a avut o voinţă mai 
puternică decât a mea. Presupun că noile lui răspunderi l-au 
înmuiat, dar și eu le am pe ale mele, care sunt chiar mai mari 
decât ale lui. Pentru el nu contează decât afacerile, negoțul, 
familia. Pe umerii mei apasă vieţile a două mii de oameni.” Şi, 
cu toate acestea, Umar se întristă văzându-l pe vărul lui în 
lacrimi. Ochii i se umeziră. 

Preţ de o clipă, se uitară unul la altul cu priviri împovărate 
de regrete. Miguel își aduse aminte cum erau ei în tinereţe. 
Fuseseră nedespărţiţi. Această prietenie durase multă vreme 
după ce se însuraseră. Dar pe măsură ce îmbătrâneau și se 
lăsau prinși în plasa grijilor zilnice, se vedeau tot mai puţin la 
față. Distanta dintre căminul familial din sat și locuinţa lui Ibn 
Hisham din Gharnata părea să se mărească. Și totuși, când se 
mai întâlneau, cei doi veri își făceau mărturisiri, vorbeau 
despre familiile lor, despre averile lor, despre viitorul lor și, 


firește, despre tot ce se mai întâmpla în lume. Ibn Hisham 
simţise o mare durere când trebuise să-și tăinuiască faţă de 
Umar hotărârea de a se converti. Era cel mai însemnat moment 
din viaţa lui. Simţea că ceea ce era pe cale să facă avea să le 
asigure copiilor săi și copiilor lor un viitor sigur. 

Ibn Hisham ajunsese un neguţător bogat. Se lăuda că era un 
mare cunoscător al firii omenești. Mirosea starea de spirit din 
oraș. Hotărârea de a se creștina era de același soi ca și 
hotărârea sa de acum treizeci de ani de a-și plasa întregul aur 
în importul de brocarturi din Samarkand. Într-un an de zile își 
triplase veniturile. 

Nu dorea defel să-l înșele pe Umar, dar se temea că vărul 
său, a cărui rigoare morală inspira teamă și respect, l-ar 
convinge că n-are dreptate. Ibn Hisham nu dorea să se lase 
convins. Îi mărturisi toate acestea, în speranţa că Umar îl va 
înţelege și-l va ierta, dar vărul său continua să-l privească 
indignat, iar neguţătorul simţi deodată că ardoarea acelor ochi 
îi străpungea ţeasta. În câteva minute, prăpastia dintre cei doi 
se lărgise până-ntr-atât, încât nu mai găseau ce să-și spună. 

Miguel fu cel care, într-un târziu, sparse tăcerea: 

— Voi veni mâine în al-Hudayl. 

— De ce? 

— Îmi negi dreptul de a intra în casa în care m-am născut? 
Doresc să mă văd cu soră-mea. Nu-mi voi băga nasul în viaţa ta. 

Umar își dădu seama că fusese cât pe-aci să încalce 
rânduielile familiei sale. Își ceru iertare numaidecât. Ştia că 
Miguel era hotărât să-i vorbească Zubaydei și s-o convingă că 
trebuie să treacă la creștinism. Bătrânul potlogar credea că ea 
s-ar fi lăsat mai lesne înduplecată. Al dracului moș! Vedea prin 
el ca prin sticlă! 

— Iartă-mă, unchiule! Mă gândeam la altceva. Eşti la tine 
acasă, ca întotdeauna. Ne vom întoarce călare împreună la 
răsăritul soarelui. Ba nu, uitasem că ai niște botezuri de făcut. 
Va trebui să vii singur, mă tem. Acum am o favoare să-ţi cer. 

— Vorbește, îl îmbie episcopul de Qurtuba. 

— Aș dori să rămân singur cu fiul unchiului meu. 

Miguel se ridică în picioare surâzând. Ibn Hisham bătu din 
palme. Un servitor intră cu un opaiţ și-l conduse pe cleric în 
odaia lui. Amândoi verii răsuflară ușuraţi. Umar se uită la 
vechiul său prieten. Furia lăsase locul regretului și resemnării. 


Simţind ruptura, care putea să ţină o viaţă, Ibn Hisham îi 
întinse mâna. Umar i-o strânse o clipă. Durerea din sufletele 
amândurora era atât de adâncă, încât nu mai simţiră nevoia să- 
și spună prea multe. 

— Dacă ai totuși vreo îndoială, începu Ibn Hisham, vreau să 
știi că hotărârea mea n-are nimic de-a face cu religia. 

— Iată ce mă mâhnește atât de adânc! Dacă te-ai fi convertit 
de-adevărat, m-aș fi certat cu tine și m-aș fi întristat, dar nu m- 
aș fi supărat. N-aș fi simţit niciun strop de amărăciune în inima 
mea. Dar nu-ţi face griji, nici măcar nu voi catadicsi să te întorc 
din drum. Restul familiei e de aceeași părere? 

Ibn Hisham dădu din cap. 

— Îmi doresc ca timpul să se oprească pe vecie. 

Vorbele lui îl făcură pe Umar să râdă gros. Pe Ibn Hisham îl 
scutură un fior. Era un hohot straniu, ca un ecou îndepărtat. 

— Tocmai am depășit un dezastru, spuse Umar, și iată-ne pe 
marginea altuia. 

— Crezi că poate fi ceva mai rău decât nenorocirea prin care 
am trecut noi, Umar? Ne-au aruncat cultura în foc. Nu mă mai 
pot lovi cu nimic. A fi legat de un stâlp și ucis cu pietre ar fi o 
adevărată ușurare. 

— De-asta te-ai hotărât să te convertești? 

— Nu, de o mie de ori nu. O fac pentru familia mea. Pentru 
viitorul lor. 

— Când mă gândesc la viitor, mărturisi Umar, nu mai văd 
adâncul cerului albastru. Nu mai există limpezime. Tot ce văd 
este o ceaţă groasă, o pâclă ce ne învăluie pe noi toţi, iar în 
zările îndepărtate ale viselor mele recunosc țărmurile 
primitoare ale Africii. Trebuie să mă duc acum să mă culc și să- 
mi iau rămas-bun. Fiindcă mâine voi pleca înainte ca voi să vă 
treziți. 

— Cum poţi fi atât de crud? Vom fi toţi treji pentru 
rugăciunile de dimineaţă. 

— Chiar și în dimineaţa botezului vostru? 

— Mai ales. 

— Pe mâine-dimineaţă atunci. Pacea fie cu voi! 

— Pacea fie cu tine! 

Ibn Hisham se opri o clipă. 

— Umar? 

— Da. 


Neguţătorul se aruncă în braţele vărului său, care rămase 
nemișcat, cu mâinile pe lângă trup. Apoi, cum Ibn Hisham 
izbucni iar în lacrimi, Umar îl îmbrăţișă și-l ţinu strâns la piept. 
Se sărutară pe obraz, iar gazda își conduse oaspetele în camera 
lui. Era o încăpere rezervată exclusiv lui Umar bin Abdallah. 

Umar nu putu închide un ochi. În minte i se învălmășeau voci 
neliniștite. Fatala otravă se răspândea. În ciuda faptului că se 
arătase sigur de sine, era ros de neliniște. Era drept să pună în 
primejdie copiii, poate să-i dea chiar morţii? Ce drept avea el 
să-și impună voința asupra lor? îi crescuse numai pentru a-i da 
pe mâinile călăilor? 

În urechi îi răsuna vuietul unui năvalnic râu subteran. 
Sălbaticele chinuri ale amintirilor. Deplângea anii uitaţi. 
Primăvara vieţii lui. Ibn Hisham îi stătuse alături când o zărise 
pentru prima oară pe Zubayda cutreierând grădinile de lângă 
al-Hamra ca un suflet rătăcit. Cât trăia n-avea să mai uite scena 
aceea. O rază de soare se strecura prin frunziș, strălucind aurie 
în cosițele-i roșcate. Îl izbise pe loc prospeţimea ei. Nu avea 
nici urmă din langoarea care le strica pe atâtea dintre femeile 
din neam. Fermecat de frumuseţea ei, rămase locului, de parcă 
prinsese rădăcini. Işi dorea să se ducă și s-o mângâie pe păr, s- 
o audă vorbind, să vadă cum mijește ochii când surâde, dar se 
înfrânase. Era oprit să culegi caise în pârg. Să fi fost singur, ar 
fi lăsat-o să plece și n-ar mai fi văzut-o niciodată. Ibn Hisham îi 
dăduse curajul să se apropie de ea și, în lunile care urmară, 
vărul său fusese cel care făcea de pază când își dădeau 
întâlnire neștiuţi de nimeni. 

Umar adormi târziu. Ultimul său gând fu hotărârea de a se 
urca în șa cu mult înainte de venirea zorilor și de a se întoarce 
în galop la al-Hudayl. Nu era pregătit pentru tulburarea unei a 
doua despărțiri. Nu dorea să vadă privirea neputincioasă a 
prietenului său cerșindu-i pe tăcute îndurarea. 

Mai avea și un alt motiv. Voia să-și retrăiască tinereţea 
pierdută: să călărească până acasă, departe de botezurile lui 
Miguel, să simtă primele raze ale soarelui răsfrângându-se pe 
crestele munţilor și să-și piardă privirea în albastrul adânc al 
cerurilor. Când somnul îl birui într-un târziu, Umar avu 
presimţirea că nu-l va mai revedea niciodată pe Ibn Hisham. 


Capitolul 5 


— Adevărul nu poate grăi împotriva sa. Adevărat sau fals, 
Zuhayr al-Fahl? 

— Adevărat. Cum ar putea fi altfel? Stă scris în al-koran, nu-i 
așa? 

— Ăsta-i singurul motiv pentru care-i adevărat? 

— Mă rog... vreau să zic, dacă-i scris în al-koran... Ascultă 
moșule, n-am venit astăzi aici să spun blasfemii! 

— Am să te întreb altceva. Este drept să unești ce-i dat prin 
rațiune cu ceea ce vine din tradiţie? 

— Așa cred. 

— Așa crezi! Nu te mai învaţă nimic în ziua de azi? Nătărăi 
cu bărbi! Eu îţi arăt o dilemă care i-a încurcat de veacuri pe 
teologi și tot ce poţi tu spune este „Așa cred”. Nu e bine. Pe 
vremea mea tinerii erau învăţaţi să fie mai riguroși. N-ai citit 
niciodată scrierile lui Ibn Rushd, unul dintre cei mai mari 
gânditori ai noștri? Un om cu adevărat mare, pe care creștinii 
Europei îl cunosc sub numele de Averroes? Trebuie să-i fi citit 
cărțile. Aveţi patru cărți de-ale lui în biblioteca tatălui vostru. 

Zuhayr se simţi rușinat și umilit. 

— Mi-au fost predate, dar în așa fel încât n-am găsit nicio 
noimă-n ele. Profesorul meu mi-a zis c-o fi fost Ibn Rushd un om 
învăţat, dar a fost eretic! 

— Cum își mai răspândește neștiutorul neștiința! Acuzaţia-i 
falsă. Ibn Rushd a fost un mare filosof, de-o înţelepciune aleasă. 
A greșit, după părerea mea, dar nu din motivele arătate de 
nerodul care e plătit să te înveţe teologie. Pentru a rezolva ceea 
ce credea el că era contradicţia dintre rațiune și tradiţie, a 
acceptat învăţăturile misticilor. Ar exista sensuri aparente și 
sensuri ascunse. Acum e adevărat că aparenţa și realitatea nu 
coincid întotdeauna, dar Ibn Rushd a susţinut cu tărie că 
interpretările alegorice erau un corolar necesar al adevărului. 
Asta a fost un mare păcat, dar nu cred că susţinând așa ceva s- 
a lăsat condus de motive josnice. 

— De unde știi? îl întrebă Zuhayr supărat. S-ar putea să fi 
avut impresia că era singura cale prin care își putea lărgi 
cunoașterea și supraviețui în același timp. 

— A fost foarte sincer, rosti răspicat al-Zindig cu siguranţa 
pe care i-o oferea vârsta. A mărturisit odată că ce l-a durut cel 


mai tare în viaţă a fost atunci când și-a luat fiul la moschee 
pentru rugăciunile de vineri și o șleahtă de neștiutori de carte 
mânioși i-au aruncat afară. N-a fost vorba numai de umilinţă, 
ceea ce fără îndoială că l-a durut, ci și de faptul că patimile 
celor fără carte erau pe cale să sugrume cea mai modernă 
religie din lume. După mine, Ibn Rushd n-a fost îndeajuns de 
eretic. A îmbrățișat ideea unui univers subjugat cu totul de 
Dumnezeu. 

Zuhayr se cutremură. 

— TȚi-e frig, băiatule? 

— Nu, cuvintele dumitale mă sperie. N-am venit aici să 
vorbim despre filosofie ori să fac schimb de insulte teologice cu 
dumneata. Dacă dorești să-ţi pui ideile la încercare, putem 
pune la cale o mare confruntare în curtea exterioară a casei 
noastre, între tine și imamul de la moschee, dar cu noi toţi ca 
judecători. Sunt sigur că sora mea Hind îţi va sări în apărare, 
dar păzea! Sprijinul ei nu e deloc diferit de cel oferit de 
frânghie unui spânzurat! 

Al-Zindiqg se porni pe râs: 

— Iartă-mă! Când ai sosit așa pe neașteptate, tocmai lucram 
la un manuscris, la opera mea de-o viaţă, care încearcă să 
adune la un loc toate părţile implicate în războaiele teologice 
ce ne-au măcinat religia. Mintea îmi stătea numai la lucrurile 
astea, așa încât m-am apucat să ţi le înșir și ţie. Acum 
povestește-mi totul despre vizita ta la Gharnata. 

Zuhayr scoase un suspin de ușurare. El povesti întâmplările 
ultimelor zile fără să uite nici un singur amănunt. Când ajunse 
la hotărârea tinerilor de a nu mai suporta alte umilinţe pe viitor 
fără să se împotrivească, urechea lui al-Zindiq desluși urma 
unei bine-cunoscute înflăcărări. De câte ori nu-i ascultase el 
vorbind pe tinerii în floarea vârstei, nerăbdători să-și dea viața 
pentru a-și apăra onoarea! Nu mai dorea să vadă încă o viață 
irosită în van. Se uită la Zuhayr și chipul unui tânăr înfășurat 
într-un linţoliu alb îi fulgeră prin minte. Pe moșneag îl trecură 
fiorii. Zuhayr îi judecă greșit ușoara tresărire. Crezu că, măcar 
de această dată, îi strecurase în suflet bătrânului înţelept ceva 
din entuziasmul lui. 

— Ce-i de făcut, al-Zindiq? Ce sfat îmi dai? 

Zuhayr își aștepta prietenii din Gharnata ceva mai târziu în 
cursul aceleiași zile. Le-ar fi dat atât de multă încredere să știe 


că moșul se hotărâse să îi ajute cu planurile lor! Vorbea de mai 
bine de o oră, tot amintind de cele reproșate de Musa planului 
lor și despre reacţia lui Ibn Daud la o asemenea lașitate. Era 
timpul să-l lase pe celălalt să-i răspundă. 

Zuhayr nu mai avusese niciodată nevoie de sprijinul 
bătrânului ca acum, pentru că, în spatele bravadei, strănepotul 
lui Ibn Farid era ros de mari îndoieli. Dacă piereau cu toţii în 
acea încercare? Dacă rodul sacrificiului lor era renașterea 
Gharnatei musulmane, atunci ar fi meritat să-și dea viaţa, dar 
se putea oare întâmpla asta? Dacă nesăbuinţa lor pricinuia 
sfârșitul tuturor drept-credincioșilor din regat, iar ei erau 
răpuși în floarea vieţii de cavalerii lui Ximenes de Cisneros? 
Fiul lui Umar nu era încă sigur că venise timpul să părăsească 
această lume. 

Al-Zindiqg își începu contraatacul punându-i ceea ce părea o 
întrebare nevinovată: 

— Şi așa spune Ibn Daud al-Misri, că-i strănepotul lui Ibn 
Khaldun? 

Zuhayr dădu nerăbdător din cap. 

— De ce mă întrebi pe tonul ăsta neîncrezător? Cum poţi să-i 
pui la îndoială cuvântul, când nici măcar nu l-ai văzut vreodată 
la față? 

— Mi se pare că-i tare de cap și nechibzuit. Străbunicul lui 
nu l-ar fi îndemnat spre asemenea măsură. Ar fi spus că, fără să 
fie cu toţii uniţi în tabăra drept-credincioșilor, victoria nu poate 
fi de partea noastră. Tocmai lipsa unităţii din rândul supușilor 
Profetului a dus la decăderea Islamului în al-Andalus. Cum se 
poate recrea ceva ce nu mai există? Armatele lor vă vor zdrobi. 
Va fi ca și cum un elefant ar călca peste o furnică. 

— Știm și noi asta, dar e singura noastră nădejde. Ibn Daud a 
zis că un popor înfrânt și subjugat de alţii va dispărea curând 
de pe scena istoriei. 

— A vorbit exact ca străbunicul lui! Dar oare nu pricepe că 
am fost deja învinși, iar acum suntem subjugaţi? Adu-l la mine. 
Adu-i pe toţi la mine diseară și haideţi să vorbim încă o dată 
despre toate astea, așa cum se cuvine. Nu numai viețile voastre 
s-ar putea pierde. Lucrurile sunt cu mult mai grave. Taică-tău 
știe? 

Zuhayr clătină din cap în semn că nu. 

— Aș vrea să-i spun, dar bunicul Miguel a venit s-o vadă pe 


bunica Zahra... 

Tânărul se opri, dar fu prea târziu. Ce nu trebuia să spună 
fusese rostit. Îl privi pe bătrân, care zâmbi: 

— Mă întrebam când ai de gând s-o pomenești. Tot satul 
vuiește. Nu mai contează acum, băiete. A fost cu mult timp în 
urmă. Aveam de gând să-ţi povestesc data trecută, dar sosirea 
servitorului vostru mi-a pecetluit buzele. Așa, acum știi de ce 
al-Zindiq e izgonit, dar i se aduce de mâncare. 

— Dacă o iubeai, de ce nu te-ai dus la Qurtuba s-o găsești? S- 
ar fi măritat cu tine! 

— Răceala și căldura ce ne rămân în corp nu-s mereu la fel, 
Ibn Umar . La început mă speria tatăl ei. Ameninţase să mă 
omoare dac-aș fi fost văzut lângă Qurtuba. Dar a mai fost și 
altceva. 

— Ce? 

— Poate Zahra m-a iubit în toţi anii ăștia care-au trecut. 
Poate. Avea un fel ciudat de a-și arăta dragostea. 

Zuhayr rămase cu gura căscată. 

— Ce vrei să zici? 

— După trei luni la Qurtuba a fost văzută călărind fiece nobil 
creștin care-i zâmbise. Asta a continuat vreme de ani de zile. 
Prea mulţi ani. Când mi-au ajuns la urechi aventurile ei, am 
căzut la pat pentru multă vreme, dar m-am lecuit. Zvonurile m- 
au vindecat. Boala s-a dus. M-am simţit iarăși liber, deși în 
inima mea am uitat cum arată soarele. 

— Şi ai uitat-o pe bunica Zahra? 

— N-am spus asta, nu? Cum aș fi putut uita-o vreodată? Dar 
porţile inimii mele sunt ferecate bine. Pe urmă, mi-au mai ajuns 
la urechi și alte povești despre întâmplări asemănătoare cu alţi 
bărbaţi. Mi-am băgat vată-n urechi după aia. Amira mi-a zis mai 
târziu că doamna era închisă în maristan, la Gharnata. 

— Ce nu ţi-a spus ea, aș crede, e că bunica Zahra-i la fel de 
sănătoasă la minte ca tine sau ca mine. A fost închisă acolo la 
porunca tatălui ei, cu un an înainte să răposeze. El și-a 
închipuit că ea s-a purtat așa cu bună știință, drept pedeapsă 
că n-a lăsat-o să se mărite cu dumneata. Asta-i ce mi-a spus mie 
mama. 

— Oamenii mari ca Ibn Farid s-au văzut mereu în miezul 
tuturor lucrurilor. El nu putea înţelege că doamna Zahra se 
pedepsea în felul ăsta pe sine însăși? 


— A fost chiar mișcată să-și revadă fratele, știi? Chiar dacă 
Ama ne-a povestit că îl ura pe Miguel. Când am întrebat-o de 
ce, chipul Amei a încremenit, devenind de piatră. A jucat vreun 
rol Miguel în izgonirea ta, al-Zindiq? Sunt sigur că trebuie să te 
fi iscodit. 

Moșneagul își luă capul în mâini și își lăsă privirea în 
pământ. Apoi își ridică fruntea, iar Zuhayr îi văzu limpede 
durerea din ochi. Chipul lui zbârcit se întinsese dintr-odată. Ce 
ciudat, își spuse Zuhayr în gând, reacționează exact ca Ama! 

— Îmi pare rău, moșnege! N-am vrut să-ţi trezesc amintiri 
dureroase. lartă-mă! 

Al-Zindiqg vorbi cu un glas ciudat: 

— Pentru voi, Miguel e un apostat care a trădat culoarea 
verde pentru imnurile și icoanele lor de lemn. Îl vedeţi 
învârtindu-se încolo și încoace în rasa episcopului de Qurtuba, 
batjocorindu-vă religia și vă este rușine că vă e rudă. N-am 
dreptate? 

Zuhayr recunoscu, dând din cap. 

— Şi dacă ţi-aș spune, totuși, că în copilăria lui, Meekal al- 
Malek a fost un flăcăiaș plin de viaţă și voios? Departe de a mă 
pândi și a mă pâri tatălui său, el ne dorea mie și Zahrei numai 
fericire. Juca șah cu atâta pasiune, încât, să nu fi făcut nimic 
altceva toată viaţa lui, tot ar mai fi amintit pentru născocirea a 
cel puţin trei mișcări de deschidere fără egal în rândul 
maeștrilor șahiști din peninsulă, ca să nu mai vorbim de cei ca 
mine sau de tatăl piticului, care era un jucător destul de bun. 
Intra adesea în discuţii filosofice cu preceptorii săi, dând 
dovadă atât de timpuriu de o asemenea înțelepciune, încât ne 
speria pe toţi, mai ales pe mama lui. Promitea atât de mult, 
încât Ibn Farid obișnuia s-o povăţuiască pe doamna Asma: „Nu 
le lăsa pe slujnice să se uite prea mult la el cu admiraţie. Îl vor 
deochea!” Mai târziu, după toate câte s-au întâmplat, mulţi și- 
au adus aminte de cuvintele rostite de tatăl său cu ani în urmă. 
Tocmai maică-mea, slujnica și confidenta doamnei Asma, fu cea 
care-l avu în grijă pe Miguel. Venea adesea la noi, iar eu ţineam 
foarte mult la el. 

— Și atunci cum de s-a dus la fund? se miră Zuhayr. Care-i 
misterul? Cum de s-a îmbolnăvit? Ce s-a întâmplat, al-Zindiq? 

— Chiar vrei să știi? Sunt unele lucruri pe care e mai bine să 
nu le afli. 


— Trebuie să știu, iar tu ești singurul care mi le poate 
destăinui. 

Bătrânul suspină. Ştia că nu era adevărat, probabil că Amira 
știa mult mai multe decât i se povestise lui, dar rămânea sub 
semnul întrebării dacă vreunul dintre ei doi știa totul. 

Două femei, numai ele singure, știau întregul adevăr. 
„Doamna Asma și servitoarea ei de încredere, mult iubita mea 
mamă”, își zise în gând moșneagul singuratic din vârful 
dealului. Amândouă sunt oale și ulcele, iar Wajid al-Zindiq era 
sigur că mama lui fusese otrăvită. Familia din Hudayl nu credea 
în soartă. Li se păruse că doar cimitirul le-ar putea garanta 
tăcerea deplină. Cine luase hotărârea? Bătrânul nu credea nicio 
clipă că făptașul ar fi putut fi tatăl lui Umar, Abdallah bin Farid. 
Nu-i stătea nici în caracter, nici în fire. Poate să fi fost Hisham 
din Gharnata, care avea o mare încredere în priceperea sa la 
intrigi mărunte. Dar asta nu mai conta, acum că amănuntele 
celor întâmplate le dusese cu ea în mormânt. 

Câţiva ani mai târziu, al-Zindiq și Amira se așezaseră într-o 
seară și puseseră cap la cap tot ce știau despre tragedie. Incă 
n-aveau cum să demonstreze că versiunea lor era cea 
adevărată sau nu, și din această pricină bătrânul se ferea să 
vorbească despre toate astea. 

— Al-Zindig, mi-ai făgăduit ca-i să-mi dezvălui totul! 

— Foarte bine, dar ţine minte un lucru, al-Fahl. Ce-am să-ți 
povestesc eu acum poate nu-i adevărul adevărat. N-am de unde 
ști sigur. 

— Te rog! Lasă-mă să judec singur. 

— La moartea străbunicului tău, amândouă soțiile lui au fost 
distruse. Doamna Maryam nu mai împărţise patul cu el de mulţi 
ani, dar încă-l mai iubea. Ibn Farid s-a stins în somn. Când 
doamna Asma s-a întins în pat lângă el, i-a masat mai întâi 
umerii și ceafa, așa cum îi era porunca, dar n-a primit niciun 
răspuns. Când și-a dat seama că viaţa i se scursese din trup, a 
început să tipe: „Maryam! Maryam! Nenorocirea a dat peste 
noi!” Maică-mea mi-a mărturisit c-a fost cel mai sfâșietor 
strigăt din câte i-a fost dat ei s-audă vreodată. Cele două 
neveste și-au adus una alteia cât de multă mângâiere au putut. 
Un an mai târziu, doamna Maryam a pornit și ea pe ultimul ei 
drum. A fost o moarte înceată și cumplită. Limba i s-a acoperit 
de o mâzgă neagră și a avut niște dureri crâncene. S-a rugat să 


fie otrăvită, dar bunicul tău nici n-a vrut s-audă de așa ceva. Au 
fost chemaţi la căpătâiul ei cei mai buni doctori din Gharnata și 
Ishhiliya, dar au rămas neputincioşi în faţa tumorii care i se 
întinsese din gură prin tot trupul. Ibn Șina a spus odată că nu 
se cunoșteau nici pricina bolii ei, nici tratamentul. Era de 
părere că în unele cazuri pricina era acumularea de umori rele 
prinse în capcana minţii pacientului. N-am studiat astfel de 
cazuri și n-am, prin urmare, căderea să îmi dau cu părerea. 
Oricum ar fi, dintr-o pricină sau alta, doamna Maryam a 
răposat la un an după Ibn Farid. Mama mi-a zis că inima ei 
jelise timp de douăzeci de ani înainte să moară soţul ei. 
Doamna Asma a rămas singură. Zahra era la maristan. Meekal 
crescuse și nu-i prea mai venea să mai stea pe acasă. Bunicul 
tău a fost un om bun, dar nu era renumit pentru agerimea 
minţii lui. Nevasta lui, bunică-ta, semăna la fire cu el. Doamna 
Asma s-a preocupat mult timp de tatăl tău, care n-avea pe 
atunci decât opt anișori. El a devenit un surogat pentru 
dragostea pe care ea obișnuia s-o reverse asupra bărbatului ei 
mort. Mama îi deveni cea mai apropiată prietenă. Propria ei 
mamă, bătrâna bucătăreasă Doroteea, în ciuda rugăminţilor 
fiicei, nu se învoi să vină și să trăiască acasă la voi. Ori de câte 
ori ne făcea câte o vizită, calitatea bucatelor servite la masa 
voastră se îmbunătăţea. Vizitele ei erau scurte, dar de neuitat. 
Asta, pentru că obișnuia să gătească prăjiturele din migdale 
care ţi se topeau în gură, nu altceva. Era, într-adevăr, o mare 
bucătăreasă, iar tatăl piticului a învăţat o mulţime de lucruri de 
la ea. S-a și îndrăgostit de ea, și se povestește că... dar nu mă 
lăsa să bat câmpii. Fapt este că, dacă Doroteea ar fi venit să 
trăiască alături de Asma după moartea lui Ibn Farid, nu s-ar 
mai fi petrecut nicio tragedie. 

Zuhayr era atât de absorbit de poveste, încât, până acum, 
reușise să-și domine curiozitatea. Ca băietei, ascultând istoria 
fără sfârșit a familiei sale, își scosese adesea tatăl din sărite cu 
întrebările, urmărind vreun amănunt neimportant. Împotrivirea 
Doroteei, care nu-și părăsise stăpânul și nu-și urmase fiica la al- 
Hudayl, îl nedumerea de ceva vreme și atunci îl întrerupse pe 
povestitor: 

— Mi se pare ciudat, al-Zindig. De ce? Acasă la Don Alvaro 
nu era decât o biată bucătăreasă. Aici ar fi trăit în puf până la 
sfârșitul zilelor ei. 


— Nu știu, Ibn Umar. Era o femeie foarte la locul ei. Cred că 
pur și simplu s-a rușinat să fie soacra unui om atât de însemnat 
ca Ibn Farid. Poate, de la distanţă, îi venea mai lesne să 
primească o asemenea înălțare în rang. Spre marea supărare a 
străbunicului vostru, a refuzat să locuiască la voi acasă. Mama 
îi oferea camera din aripa servitorilor și acolo dormea când 
venea în vizită. 

— Ce tragedie a fost, al-Zindig? Ce s-a întâmplat? Am 
senzaţia că timpul ne va face să ne oprim și de data asta, ceea 
ce nu-mi place deloc. 

— Vrei să știi cum a murit doamna Asma și cine a ucis-o pe 
mama? 

— Întocmai. Doamna Asma nu era bătrână, nu-i așa? 

— Nu, și asta a fost problema. Mai era încă tânără, plină de 
viață și mândră de trupul ei. Nu adusese pe lume decât doi 
băieţi. 

— Bunicii Miguel și Walid. 

— Exact. Moartea lui Walid a fost o lovitură cruntă pentru 
noi toţi. Închipuie-ţi numai ce-ar însemna ca Yazid al tău să facă 
o febră mare și să moară. Vezi tu, până și la gândul ăsta te 
îndurerezi. Doamna Asma mai putea aduce pe lume încă mulţi 
copii, când străbunicul tău s-a stins din viaţă. Mama mi-a 
povestit că văduva lui Ibn Farid a avut mulţi pretendenți, dar 
nu l-a vrut pe niciunul. Bunicul tău, Abdallah, nici n-a vrut s- 
audă ca soţia tatălui său să fie tratată ca oricare altă femeie. 
Așa a trăit doamna Asma însingurată în sânul propriei familii. 
Bunicul tău Hisham se însurase chiar înainte să moară Ibn 
Farid și s-a întors la negoţul de la Gharnata, afaceri, dacă îmi 
dai voie să-ţi spun, privite cu neplăcere de către toţi, în afară 
de mama lui. Ca un fiu din neamul Banu Hudayl să devină 
neguţător într-o piaţă nu era altceva decât un sacrilegiu. O pată 
pe obrazul familiei, care a dat poeţi și filosofi, oameni de stat și 
războinici, ba chiar și un pictor scrântit a cărui artă erotică, se 
zice, a fost foarte apreciată de califul din Qurtuba, dar toţi au 
avut rădăcini adânc înfipte în pământ. Acum nepotul lui Ibn 
Farid negocia cu alţi neguţători și se tocmea cu proprietarii de 
vase comerciale, bucurându-se de fiece clipă a vieţii lui. Dacă 
Hisham s-ar fi prefăcut măcar a fi nefericit, poate așa ar fi fost 
iertat. Lui Ibn Farid îi pierise sângele din obraji, dar cum 
tocmai își alungase unul dintre copii de-acasă, nu mai voia s-o 


rupă și cu altul și, în orice caz, doamna Asma n-ar fi lăsat să se 
întâmple așa o prostie. 

— Dar asta sună a sminteală. Nu sunt cei din neamul Banu 
Hudayl coborâtori din luptătorii beduini, care sigur c-au făcut 
negoţ și au tocmit caravane în fiecare zi din viaţa lor, înainte de 
a se duce la Maghreb? Nu-mi dai dreptate? 

— Din toată inima. Gândește-te, numai, al-Fahl al meu! 
Urmașii războinicilor nomazi care au străbătut drumul lung din 
Arabia până la Maghreb și-au pierdut pofta de călătorii și au 
devenit atât de legaţi de pământ, încât un membru al familiei 
care lua o altă hotărâre era socotit eretic. 

Zuhayr, care era foarte apropiat de copiii lui Ibn Hisham, nu 
izbuti să priceapă dizgraţia în care căzuse bunicul lor: 

— Nu sunt așa de sigur că avem amândoi aceeași părere. 
Adică, până și-n deșert străbunii noștri și-au arătat disprețul 
pentru precupeţii din orașe. Imi amintesc ce-mi povestea mie 
Ama în copilărie, că numai trântorii trăiesc la oraș. 

Al-Zindiqg se porni pe râs: 

— Da, așa crede ea. Amira a știut întotdeauna să împrăștie 
mai departe prejudecățile altora. Dar vezi tu, al-Fahl al meu, 
orașele au o importanţă politică pe care sate ca al vostru n-o 
au. Ce produceţi voi? Mătăsuri. Ce produc ele? Putere. Ibn 
Khaldun a scris odată... 

Zuhayr se trezi deodată că bătrânul vulpoi era pe cale să-l 
prindă în capcana unei îndelungate discuţii pe tema filosofiei 
istoriei, vorbind la nesfârșit despre viaţa la oraș și cea de la sat 
și îi curmă vorba: 

— Al-Zindig, cum a murit doamna Asma? Nu vreau să-ţi mai 
pun o dată întrebarea asta. 

Ochii moșneagului surâseră, iar chipul i se zbârci și mai tare. 
Într-o clipă aceiași ochi se umplură de spaima nenorocirii ce se 
prevedea. Vru să schimbe vorba, dar Zuhayr nu-l slăbi din 
priviri. Pe chipul lui tineresc, cu barbă moale, se citea 
încrâncenarea și dezvălui, dintr-odată, o hotărâre ce-l nedumeri 
pe bătrânul care abia mai respira: 

— La șase ani de la moartea lui Ibn Farid, doamna Asma 
rămase grea. 

— Cum? Cine? îl trase de limbă Zuhayr într-o șoaptă 
pierdută. 

— Trei oameni au știut care era adevărul. Mama și celelalte 


două. Mama și doamna Asma nu mai sunt în viață. A mai rămas 
o singură persoană. 

— Știu asta, nătărău bătrân, se împotrivi cu supărare Zuhayr. 

— Da, da, tinere Zuhayr al-Fahl. Te superi. N-ai cunoscut pe 
nimeni dintre toţi acești oameni, dar tot te simţi rănit în 
mândria ta. 

„Ciudat”, se minună al-Zindiq în sinea lui, „cât de mult l-au 
tulburat pe băiat toate astea! Ce-are el de-a face cu toată 
povestea asta de demult? Puterea infernală a umbrelor 
trecutului încă mai dă apă la moară patimilor noastre de azi? 
Este prea târziu să mă mai opresc de-acum.” li mângâie 
obrazul lui Zuhayr și îl bătu pe Umar, oferindu-i un pahar cu 
apă: 

— Poţi să-ţi închipui ce-a fost în casă când s-a aflat. Bătrânele 
doamne din familie - despre multe dintre ele se știa de amar de 
vreme că lăcomia le venise de hac - reapărură deodată la noi 
de la Qurtuba, Balansiya, Ishbiliya și Gharnata. Veștile proaste 
mereu se răspândesc degrabă. Doamna Asma n-a ieșit din 
cameră. Mama a făcut-o pe solul între ea și cotoroanţele alea. O 
bătrână moașă din Gharnata, socotită pricepută în arta 
scoaterii din pântece a copiilor nedoriți, se apucă de treabă, cu 
mama lângă ea. O săptămână mai târziu, doamna Asma a 
răposat. O anume otravă i se strecurase în sânge. Dar asta n-a 
fost tot. Când bunicul și bunica voastră s-au dus s-o vadă, 
doamna Asma i-a șoptit bunicii voastre la ureche că-și dorea 
moartea, își pierduse pofta de viaţă. Rușinea era de neîndurat. 
Hisham și nevasta lui se aflau acasă cu fiul lor, un alt mare 
favorit al doamnei Asma, care obișnuia să rămână cu 
săptămânile la voi acasă. lată cum s-a apropiat atât de mult Ibn 
Hisham de tatăl vostru. Cât despre Meekal, l-a lovit și pe el 
boala. Nu s-a dus să-și vadă mama pe patul de moarte. Nici ea 
nu l-a chemat. 

— Dar cine a fost, al-Zindiqg? Cum se poate preface apa 
curată dintr-o ulcică în lapte acru peste noapte? 

— Mama n-a văzut nimic, dar doamna Asma i-a destăinuit tot 
ce era de știut. Trei săptămâni mai târziu, mama s-a stins din 
viață. N-a cunoscut ce-i boala în toată viaţa ei. M-am întors > 

În sat și am cerut voie să merg la funeraliile doamnei Asma. 
Nu au găsit de cuviinţă că aveam dreptul, dar tot am izbutit să 
stau de vorbă cu mama. Tot ţinea să vorbească în cimilituri. Nu 


avea de gând să rostească numele făptașului, dar punând cap la 
cap ce mi-a spus ea în noaptea aia și ce-a văzut Amira cu 
propriii săi ochi, ne-a fost limpede ce se petrecuse sau așa ni s- 
a părut. 

Zuhayr îl urmărea cu sufletul la gură, iar sângele i se ridicase 
în obraji de nerăbdare, pe când al-Zindig se opri din vorbă ca 
să bea niște apă. 

— Zi-mi, moșnege! Zi-mi odată! 

— Cunoști bine casa, Zuhayr bin Umar. Doamna Asma locuia 
în camerele care astăzi sunt ale mamei voastre. Spune-mi ceva. 
Este lăsat vreodată vreun venetic sau măcar vreun servitor în 
acele încăperi? 

Zuhayr clătină din cap în semn că nu. 

— Ce bărbaţi pot veni și pleca de acolo când poftesc, în afară 
de tatăl vostru? 

— Presupun că Yazid și eu însumi. 

— Chiar așa. 

Preţ de ceva vreme Zuhayr nu izbuti să înţeleagă ce tocmai i 
se spusese. Când pricepu, se simţi de parcă primise o lovitură 
neașteptată în creștet. Se uită cu groază la bătrânul povestitor: 

— Doar nu vrei să spui că... nu se poate ca... 

Dar limba lui se împotrivea și nu voia să pronunţe acel 
cuvânt. Fu al-Zindiqg cel care, într-un târziu, îi rosti numele. 

— A fost Meekal. Miguel. Ce mai contează? 

— Eşti sigur? 

— Cum aș putea fi? Dar e singurul lucru pe care ni-l putem 
închipui. Cu multe săptămâni înainte de a ieși la iveală sarcina, 
toată lumea găsea că Meekal se purta ciudat. Nu se mai ducea 
la băile din sat să tragă cu ochiul la goliciunea femeilor. Nu mai 
râdea. Obrazul lui lipsit de barbă se întunecase și se buhăise. 
Ochii i se îngreunaseră de nesomn. Doctorii sosiră din 
Gharnata, dar ce putură ei face? Leacurile lor nu-l scăpară de 
boală. Și atunci i-au prescris aer de mare, fructe proaspete și 
ceaiuri de plante. Bunicul tău a fost trimis la Malaka timp de o 
lună. Doar faptul de a se afla departe de casa aia i-a făcut bine. 
Când s-a întors, arăta mult mai întremat. Dar, spre mirarea 
tuturor acelora care habar n-aveau ce-l rodea pe el în fundul 
sufletului, nu s-a mai apropiat niciodată de camera mamei lui. 
Cred că ea a stat o dată de vorbă cu el. La înmormântare a fost 
de nemângâiat. A plâns patruzeci de zile. După aia a căzut la 


pat bolnav pentru multă vreme. Nu și-a mai revenit niciodată 
de atunci. Meekal, cel pe care-l știam eu, a murit și el. Tragedia 
a înghiţit vieţile a trei oameni. Episcopul de Qurtuba nu mai e 
decât o umbră a ceea ce a fost odinioară. 

— Dar cum de s-a putut întâmpla așa ceva, al-Zindiq? 

— Nu-i nicio taină. De când era în fașă, Meekal a fost 
preferatul. Obișnuia să se îmbăieze cu mama lui și cu celelalte 
doamne. Amira mi-a povestit că, chiar și la vârsta de 
șaisprezece ani, intra nestingherit când doamna Asma făcea 
baie și deseori își lepăda straiele, apoi sărea în apă, lângă 
maică-sa. Ea mai era încă în floarea tinereţii. Nu știu cine a 
început, dar îi pot înţelege nehotărârea. Era încă o femeie în 
toată puterea cuvântului și mai tânjea după acea plăcere de 
care moartea lui Ibn Farid o lipsise. Când s-a întâmplat, totul a 
fost atât de cald, de plăcut, de simplu, de firesc, încât a uitat 
cine era ea, cine era el și unde se aflau. Pe urmă, amintirea 
celor întâmplate îi provocă pe dată suferinţă și nu putu scăpa 
de ea decât prin moarte. Cine suntem noi s-o judecăm, Zuhayr? 
Cum putem noi înțelege vreodată prin ce-a trecut ea? 

— Nu știu! Nu vreau să știu! Dar a fost o nebunie! 

— Da. Asta a fost și lumea din jurul ei s-a dovedit aspră și de 
neclintit. Am o bănuială că bătrâna moașă a fost încurajată să 
ucidă atât mama, cât și pruncul. 

— Doamnei Asma trebuie să-i fi părut rău că a trecut la 
credinţa noastră. 

— De ce spui asta? 

— Mă rog, dac-ar fi rămas să se închine la icoane, s-ar fi 
putut preface în faţa lumii că poartă în pântece o taină 
dumnezeiască. 

— Incepi să te acrești. Este timpul să te duci acasă. 

— Vino cu mine, al-Zindig. Ai să fii bine-venit! 

Bătrânul tresări la acel îndemn neașteptat. 

— Eu îţi mulţumesc. Aș vrea s-o văd pe Zahra. Poate în altă 
Zi. 

— Cum poţi îndura singurătatea asta zi de zi? 

— Mă uit la ea mereu dintr-un alt unghi. De aici văd soarele 
cum răsare și cum apune, bucurându-mă de o vedere pe care 
puţini oameni o au. Uită-te la cer acum. N-are culoarea 
paradisului? Şi iată-mi manuscrisele, îngroșându-se de la un an 
la altul. Singurătatea își are plăcerile ei, prietene. 


— Şi cum rămâne cu suferinţele ei? 

— La fiecare douăzeci și patru de ore, tot mai există câte un 
ceas plin de neliniște, în care-mi plâng singur de milă, minţile 
mi se întunecă și mă chinuie dorinţa de a vedea alte fete, dar 
ora aia trece și ea destul de iute. Acum ia-ţi zborul înapoi, 
tinere! Te așteaptă treburi însemnate în seara asta și nu uita să 
mi-l aduci pe flăcăul care pretinde a fi urmașul lui Ibn Khaldun. 

— Pentru ce atâta neîncredere? 

— Pentru că întreaga familie a lui Ibn Khaldun a pierit într- 
un naufragiu pe când călătorea din Tunisia la al-Qahira! Acum 
du-te, și pacea fie cu tine! 


Capitolul 6 


— Piticule, când am să mă fac mare vreau să fiu bucătar, așa 
ca tine! 

Mai-marele bucătarilor, care şedea aplecat peste o cratiţă 
uriașă, mărunțind un amestec de carne, legume și boabe de 
grâu cu un pisălog mare de lemn, se uită la băieţelul așezat 
chiar în faţa lui pe un taburet mititel și surâse: 

— Yazid bin Umar, începu el, în vreme ce continua să toace 
carnea, este o treabă foarte grea. Trebuie să înveţi cum să 
gătești sute de feluri, înainte ca cineva să te tocmească. 

— Am să învăţ, piticule. Îţi făgăduiesc. 

— Cât de des ai servit harrissa? 

— De sute și mii de ori. 

— Chiar așa, tinere conaș, dar știi cum se gătește sau ce 
ingrediente se pun ca să aromeze carnea? Nu, nu știi! Există 
peste șaizeci de reţete numai pentru felul ăsta de mâncare. Eu 
îl gătesc în felul marelui profesor al-Baghdadi, dar îmi aleg 
propriile ierburi și mirodenii. 

— Asta nu-i adevărat! Ama mi-a zis că de la tatăl tău le știi pe 
toate. Ea zice c-a fost sultanul bucătarilor. 

— Şi el de la cine a mai învăţat? Ama asta a ta a îmbătrânit 
rău. Numai pentru că mă cunoaște de când aveam anii tăi, 
crede că n-am talent. Tata a fost fără îndoială mai inventiv în 
ceea ce privește dulciurile. Amestecul său de curmale și fidea 
fiert în lapte la foc mic, servit la mesele marilor nunţi și 
sărbători era cunoscut în tot al-Andalusul. Sultanul din 
Gharnata a fost invitat aici la nunta bunicului tău. După cea 
gustat desertul, a dorit să-l ia pe tata cu el la al-Hamra, dar Ibn 
Farid - odihnească-se în pace! - a zis: „Niciodată!” În ceea ce 
privește mâncărurile adevărate însă, n-a fost la fel de bun ca 
bunicul meu, și el știa prea bine asta. Vezi tu, conașule, un 
geniu nu se poate niciodată bizui pe reţetele altora. Câtă sare 
se pune? Cât piper? Ce ierburi aromate? Nu-i doar o problemă 
de învăţare, deși asta-i important, ci de simț. Asta-i singura 
taină a meșteșugului nostru. Lucrurile se petrec în felul ăsta. 
Începi să gătești un fel preferat de mâncare și-ţi dai seama că 
n-ai ceapă prin bucătărie. Macini ceva usturoi, ghimbir, 
sâmburi de rodii și cuișoare până se face un amestec pe care-l 
foloseşti în loc de ceapă călită. Adaugi o ceșcuţă de must 


fermentat și ai făcut ceva cu totul nemaivăzut. Doamna 
Zubayda, a cărei generozitate e bine-cunoscută tuturor, apucă 
să-l guste la masa de seară. Ea nu se lasă dusă de nas. Nici 
măcar pentru o clipă. Pe dată își dă seama că-i ceva cu totul 
nou. După masă sunt chemat dinaintea ei. Mă felicită și pe 
urmă mă ia la întrebări. Firește, o las să-mi smulgă secretul, 
dar, chiar în momentul în care-i vorbesc, am și uitat măsura în 
care am folosit mirodeniile. Poate că nu voi mai găti niciodată 
felul ăla, dar cei care l-au gustat o dată ţin minte toată viaţa lor 
aromele. Un fel de mâncare cu adevărat bun, la fel ca un mare 
poem, nu poate fi repetat întocmai. Dacă vrei să te faci bucătar, 
încearcă să nu uiţi ce ţi-am spus mai adineauri. 

Yazid se arătă foarte impresionat. 

— Piticule? Te crezi un geniu? 

— Bineînţeles, conașule. De ce altfel ţi-aș destăinui toate 
astea? Uită-te la harrissa pe care o gătesc chiar acum. Vino aici 
și urmărește cu băgare de seamă. 

Yazid își duse taburetul mai aproape de bucătar și privi în 
cratiţă. 

— Asta fierbe de azi-noapte. Pe vremuri nu se folosea decât 
carne de miel, dar eu am folosit adesea carne de vițel, de pui 
sau de vacă, pur și simplu doar ca să mai schimb aroma 
mâncării. Altfel familia voastră ar începe să se plictisească de 
gătitul meu, ceea ce m-ar supăra foarte tare. 

— Ce-ai pus în harrissa de-acum? 

— Carnea unui vițel întreg, trei cești de orez, patru cești de 
arpacaș, o ceașcă de linte neagră, o ceașcă de năut. Pe urmă 
am umplut cratița cu apă și am lăsat-o să fiarbă peste noapte. 
Dar, înainte de a ieși din bucătărie, am mai pus nucșoară 
neagră și niște semințe uscate de coriandru într-un săculeţ de 
muselină y > > 

pe care l-am lăsat în cratiţă. Până dimineaţa carnea s-a topit 
complet, iar acum amestec totul până se face o pastă. Dar, 
înainte de a ţi-l pune în faţă la prânzul de vineri, ce altceva mai 
am de făcut? 

— Să călești niște ceapă cu chili în unt topit și să le verși 
peste harrissa. 

— Foarte bine, conașule! Dar ceapa trebuie călită bine, așa 
încât să plutească în untul topit. Săptămâna viitoare, poate, voi 
mai adăuga ceva la felul ăsta de mâncare. Poate câteva ochiuri 


prăjite în unt, peste care se presară ierburi aromate și piper 
negru, vor merge bine cu harrissa, dar s-ar putea să vă cadă 
prea greu la stomac, chiar înainte de rugăciunile zilei de vineri. 
Și dacă sunteţi atât de ghiftuiţi încât, atunci când vă aplecaţi 
frunţile spre Mecca, cealaltă parte a trupurilor voastre începe 
să tragă vânturi urât mirositoare? Cei din spatele vostru nu vă 
vor mulțumi pentru asta. 

Râsul lui Yazid deveni atât de molipsitor, încât îl făcu până și 
pe pitic să zâmbească. Apoi chipul băiatului se întunecă. O cută 
abia văzută de încruntare i se ivi pe fruntea largă. Ochii i se 
aprinseră. Un gând îi trecu prin minte: 

— Piticule? 

— Da? 

— Nu-ţi dorești uneori să nu mai fi așa pitic, ci înalt și bine 
legat, ca Zuhayr? Atunci ai fi putut fi un cavaler, în loc să stai 
închis toată ziua în bucătărie. 

— Binecuvântată-ţi fie inima, Yazid bin Umar. Hai să-ţi spun 
o poveste! A fost odată ca niciodată, pe vremea când Profetul 
nostru, pacea fie cu el, mai trăia încă, o maimuţă care a fost 
prinsă ușurându-se într-o moschee. 

Yazid începu să chicotească. 

— Te rog să nu râzi! A fost o jignire foarte gravă! îngrijitorul 
s-a repezit la maimuţă și a urlat: „Hulitor nenorocit! Nu ţi-e 
teamă că Dumnezeu te va pedepsi și te va preface într-o altă 
făptură?” Maimuta nu se rușină. „N-ar fi cu adevărat o 
pedeapsă, îi răspunse obraznica vieţuitoare, decât dacă m-ar 
preface într-o gazelă!” Așadar, vezi tu, conașule, mai degrabă 
rămân un pitic din mâinile căruia ies minunate feluri de 
mâncare, închis în bucătăria voastră, decât un cavaler cu teama 
continuă că va fi vânat de alţi cavaleri. 

— Yazid! Yazid! Unde-i micuțul derbedeu, Amira? Du-te și 
găsește-l. Spune-i că doresc să-l văd. 

Glasul lui Miguel răsună puternic în curte și pătrunse în 
bucătărie. Mezinul se uită la pitic și își duse un deget la buze. 
Se lăsă o tăcere adâncă. Nu se mai auzea decât clocotul a două 
oale mari ce conţineau oase și carne de vânat. După aceea, 
copilul se duse să se ascundă în spatele pragului construit în 
bucătărie pentru a-l ajuta pe pitic să ajungă la cratiţe și la oale. 
În zadar. Ama intră și se duse direct la locul de ascunzătoare. 

— Pe Allah! Haide, ieși de acolo și dă-i bineţe bunicului. 


Mamă-ta se va face foc și pară dacă nu ești cuviincios. 

Yazid se ivi din ascunzișul său. Pe fața piticului se citea 
dragul pe care-l prinsese de Yazid. 

— Piticule? întrebă băiatul. De ce bunicul Miguel pute așa de 
tare? Ama zice... 

— Știu ce crede Ama, dar noi trebuie să găsim un răspuns 
mai adânc. Vezi tu, conașule, oricine se bagă între miezul și 
coaja unei cepe prinde un miros foarte puternic. 

Ama se uită urât la bucătar și-l luă pe băiat de mână. El se 
smulse de lângă ea și ieși alergând din bucătărie, îndreptându- 
se spre casă. Planul lui era să ocolească curtea și să încerce să 
se ascundă în camera de baie, folosindu-se de intrarea din dos 
a casei. Dar Miguel îl aștepta, iar mezinul își dădu seama că 
pierduse bătălia. 

— Pacea fie cu tine, bunicule! 

— Binecuvântat fii, copile! Aș vrea să jucăm puţin șah înainte 
de prânz. N 

Yazid se înveseli numaidecât. In trecut, ori de câte ori 
propusese jocul de șah, lumea celor mari se împotrivise ca el să 
pătrundă în timpul și spaţiul ei. Altădată, Miguel abia dacă-l 
băgase în seamă în rarele lui vizite, ca să nu spunem mai mult. 
Băiatul se repezi înăuntru și se întoarse cu jocul de șah. 
Așternu pânza în pătrăţele pe masă și desfăcu cu grijă lădiţa. 
Apoi, întorcându-se cu spatele la episcop, luă câte o regină în 
fiecare mână și întinse pumnii strânși dinaintea bunicului său. 
Miguel alese pumnul care ascundea regina neagră. Yazid 
bodogăni în barbă. În acea clipă arhiepiscopul băgă de seamă 
ce trăsături ciudate aveau piesele de șah. Se apucă să le 
cerceteze mai îndeaproape. Vocea îi era îngroșată de spaimă 
când i se adresă: 

— De unde ai astea? 

— E un cadou de la tata. L-am primit la ziua mea de naștere. 

— Cine ţi le-a cioplit? 

Numele lui Juan tâmplarul fu cât pe ce să fie dezvăluit, când 
Yazid își aduse aminte că cel care ședea în faţa lui era un 
slujitor al Bisericii. O vorbă aruncată de Ama îl făcuse să ia 
aminte, iar acum gândirea copilului intră în joc: 

— Cred că a fost un prieten din Ishbiliya! 

— Să nu mă minţi, băiete! Am auzit atâtea spovedanii la viaţa 
mea, încât îmi pot da seama după cum îi urcă și coboară vocea 


cuiva dacă spune adevărul, iar tu minţi. Vreau să-mi spui 
adevărul. 

— Am crezut că vrei să jucăm șah! 

Miguel privi chipul tulburat al băiatului cu ochi strălucitori 
care şedea în faţa lui și nu se putu împiedica să nu-și aducă 
aminte de propria lui copilărie. Jucase șah chiar în această 
curte și pe aceeași pânză în pătrăţele. De trei ori jucase chiar 
cu un maestru din Qurtuba. Miguel își aminti că întreaga 
familie se adunase în jurul mesei, urmărind cu încântare cum 
maestrul fusese bătut de fiecare dată. Apoi urmaseră aplauze și 
râsete, iar fratele său îl aruncase în aer, sărbătorindu-l. Cea 
mai fericită dintre toţi fusese mama lui, Asma. Amintirile îl 
făcură să se cutremure și își ridică ochii. li văzu pe Hind, pe 
Kulthum și pe tânărul musafir din Egipt, Ibn Daud, surâzându-i. 
Hind urmărise totul din depărtare și pricepuse că frăţiorul ei 
mai mic dăduse de un soi de bucluc. Nu era prea greu să 
înţelegi că avea de-a face cu piesele de șah. Deși cufundat în 
visare, mâna lui Miguel se încleștase pe regina neagră: 

— Aţi început jocul, Yazid? îl întrebă ea cu nevinovăție. 

— N-o să joace. Mă tot face mincinos! 

— Să-ţi fie rușine, bunicule Miguel! îl mustră Hind, pe când 
își lua frăţiorul în braţe. Cum poţi fi atât de crud? 

Episcopul se întoarse spre ea, iar nasul lui acvilin se încreţi 
ușor, în vreme ce o umbră de surâs îi schimonosi obrajii. 

— Cine a cioplit piesele? De unde le aveţi? 

— De unde să le avem, de la Ishbiliya, firește! 

Yazid se uită la sora lui nedumerit și pe urmă își smulse 
regina neagră din ghearele lui Miguel. Hind se porni pe râs: 

— Joacă puţin cu el, bunicule Miguel. S-ar putea să te și bată! 

Miguel se uită la băiat. Lui Yazid nu-i mai era frică. O 
străfulgerare de neastâmpăr îi lumină iar chipul. În pofida lui 
însuși, episcopul își aminti iar de tinereţile lui. Aceste 
împrejurimi, această curte și năzdrăvanul de zece ani care se 
zgâia la el cu îndrăzneală îi reaminteau de propriile lui 
îndrăzneli faţă de fiece nobil creștin care mai trecea pe la taică- 
său. Adesea se întâmpla ca aceștia din urmă să se lase bătuţi și 
întreaga familie îi sărbătorea izbânda. 

Ciudat cum acea lume, moartă pentru el de atât amar de 
vreme, continua să trăiască în vechiul conac. Miguel avea chef, 
la urma urmei, să joace șah cu Yazid. Tocmai era pe cale să se 


așeze, când Ama le făcu semn că masa de prânz era gata. 

— Te-ai spălat pe mâini, Miguel? 

Glasul ascuţit al Zahrei îi luă prin surprindere pe toţi cei din 
familia lui Umar bin Abdallah, dar fratele ei zâmbi când o zări. 
Cât de cunoscută îi era lui vocea aceea! 

— Nu mai am zece ani, Zahra! 

— Nu-mi pasă dacă ai zece sau nouăzeci. Du-te și spală-te pe 
mâini! 

Yazid observă că Hind, tot încercând să nu pufnească în râs, 
începu să chicotească. Surorii lui îi dădură lacrimile, pe când 
încă se mai silea să-și înăbușe hohotele. Numai atunci când 
Zubayda se porni și ea, înţelese Miguel că trebuia să facă iute 
ceva pentru ca întregul prânz să nu se prefacă într-un adevărat 
circ. Râse ușor: 

— Amira! Ai auzit-o pe Zahra. Vino. 

Ama aduse un vas plin cu apă și un tânăr servitor veni cu un 
lighean, urmat de un băiat de la bucătărie cu un ștergar. 
Miguel își spălă mâinile, iar ceilalți tăcură îngândurațţi. Când 
sfârși cu spălatul, sora lui îl aplaudă. 

— Făceai la fel pe vremea când erai copil. Dacă închid ochii, 
îți mai aud și acum ţipetele, când Umm Zaydun și maică-ta - 
binecuvântată-i fie inima! - te săpuneau pe cap și pe corp, 
curăţindu-te peste tot și apoi zvârlindu-te în baie. 

Zuhayr încremeni când doamna Asma fu pomenită. Se uită la 
Zahra și la Miguel, dar la ei nu găsi nici urmă de tulburare. 
Prelatul o privi și confirmă cu un semn din cap: 

— Sunt încântat să văd că te-ai întors acasă, soră! 

Gustoasa masă de prânz fu savurată cu o mare încântare. 

Piticul, trăgând cu urechea din camera de alături ca de 
obicei, fu mulţumit de laudele ce i se aduseră. Acestea zburau 
prin sufragerie ca niște păsări îmblânzite. Dar culmea fericirii 
pentru pitic fu atinsă când, atât Miguel, cât și Zahra, ziseră pe 
neașteptate că harrissa lui era de mii de ori mai gustoasă decât 
cea preparată de răposatul și mult regretatul său tată. Numai 
atunci se întoarse meșterul bucătar în bucătărie, unde se 
simţea în largul său, cu meșteșugul și în lumea lui. 

— Mi s-a povestit că trăiești pe picior mare în palatul 
episcopal din Qurtuba, împreună cu popii și cu grăsanul tău de 
băiat. De ce, Miguel? își luă Zahra la rost fratele. De ce-a 
trebuit să ajungi tu aici? 


Miguel nu-i răspunse. Zuhayr îi privi pe amândoi cu luare- 
aminte, în vreme ce mâncau. Fără îndoială că Zahra trebuie să 
știe adevărata pricină pentru care Miguel se hotărâse să rupă 
cu tradiția. Atunci Umar spuse că sosise vremea ca bărbaţii să 
se retragă. Ibn Daud, Yazid și Zuhayr se ridicară în picioare și 
își cerură iertare faţă de doamne. Părăsiră încăperea pentru a 
se pregăti de un drum călare până la moschee, unde aveau să- 
și spună rugăciunile de vineri. 

Zahra și Miguel se spălară pe mâini și se duseră în curte, 
unde o prispă din lemn acoperită de covoare fusese ridicată 
pentru ei, ca să se bucure în voie de soarele iernii. Ama le 
aduse o tavă pe care se lăfăiau migdale, nuci, curmale și 
stafide. Le-o așeză dinainte. 

— Allah fie lăudat! Mi se umple inima de bucurie să vă văd 
pe amândoi întorși acasă. 

— Amira, îi porunci Miguel, luând o curmală, scoţându-i 
sâmburele și înlocuindu-l cu un miez de migdală, roag-o pe 
nepoata mea să ni se alăture pentru câteva clipe. 

Ama se întoarse înăuntru șchiopătând, pe când Zahra își 
repetă întrebarea: 

— De ce, Miguel? De ce? 

Inima bătrânului episcop începu să bată cu putere. Pe chipul 
atât de obișnuit să-i ascundă orice simţăminte, i se citi deodată 
neliniștea: 

— Chiar nu știi? 

Zahra clătină din cap în semn că nu. O văzură pe Zubayda 
apropiindu-se. Ceea ce i-ar fi putut Miguel răspunde, sau nu, 
rămase îngropat în sinea lui. 

— Şezi, copila mea, o invită Miguel. Am ceva important să-ţi 
spun și cel mai bine este să stăm de vorbă cât sunt plecaţi 
bărbaţii. 

Zubayda se așeză lângă el. 

— Abia aştept, unchiule Miguel. Urechile mele sunt pregătite 
să te asculte! 

— Minţii tale aș vrea eu să-i vorbesc. Piesele de șah ale lui 
Yazid sunt cea mai primejdioasă armă pe care o aveţi în casă. 
Dac-ar fi să ajungă la urechile arhiepiscopului din Gharnata, el 
ar da de știre Inchiziției, mai ales dac-au fost cioplite la 
Ishbiliya. 

— Cine ţi-a zis c-au fost cioplite acolo? 


— Yazid și Hind. 

Pe Zubayda o mişcă faptul că simţirea le spusese copiilor ei 
să-l apere pe Juan tâmplarul. Traiul în sat îi înmuiase firea. 
Inima îi dădu ghes să-i mărturisească adevărul lui Miguel, dar 
se opri să se gândească mai bine și se hotărî să-i ţină partea lui 
Yazid. 

— Cred că ei știu cel mai bine. 

— Ești o proastă, Zubayda. N-am venit aici să-mi iscodesc 
propria familie. Vreau ca tu să arunci în foc piesele alea de șah. 
S-ar putea ca băiatul tău să plătească cu viaţa. In acest frumos 
cătun, muzica șipotelor ne amăgește cu o lume a viselor. Este 
lesne, mult prea lesne, să te lași în voia lor. Odinioară credeam 
că aici voi găsi un adăpost sigur, indiferent ce ne-ar mai 
aștepta în viitor. M-am înșelat. Lumea în care te-ai născut este 
moartă, copila mea. Mai devreme sau mai târziu vântul va 
aduce seminţele pustiirii peste munţi, până la conacul nostru. 
Nepoţii trebuie preveniţi. Sunt mânaţi de nerăbdarea tinereţii. 
Sunt încăpăţânațţi. În ochii băieţelului tău îmi recunosc propria 
îndrăzneală de demult. Hind este foarte deşteaptă. Înţeleg de 
ce nu vrei s-o măriţi cu Juan al meu. Nu te împotrivi, Zubayda! 
Oi fi eu bătrân, dar minţile-mi sunt încă întregi. În locul tău, aș 
face la fel. N-am dorit căsătoria asta ca să-mi împing băiatul în 
față, ci ca să le ofer copiilor voştri un liman. Și dintr-o pricină 
sufletească, cred. Juan s-ar însura cu dragă inimă cu cineva din 
familia noastră. 

În pofida ei înseși, căci nu putea să-l sufere pe episcop, 
Zubayda fu mișcată. Ştia că spusese adevărul. 

— De ce nu vorbești tu cu ei toţi diseară, unchiule Miguel? S- 
ar putea să te asculte cu mai multă luare-aminte decât pe mine. 
Pe urmă am putea vedea ce-i de făcut cu șahul lui Yazid. Îi vei 
frânge inima băiatului. 

— Bucuros, am să stau de vorbă cu voi toţi diseară. Asta-i, la 
urma urmei, cea mai însemnată pricină a vizitei mele. 

— Am crezut c-aţi venit să mă vedeţi pe mine, Preasfinţia 
Voastră. Vai, băț crăcănat și uscat ce ești! se amestecă în vorbă 
Zahra, chicotind. 

Zubayda, privindu-i pe cei doi, își aduse aminte de ceva ce 
mama ei o învățase de copilă. Izbucni în râs. Amândoi îi 
aruncară priviri furioase: 

— Zi-ne despre ce glumă e vorba chiar în clipa asta, îi 


porunci Zahra. 

— Nu pot, mătușă. Nu mă obliga. Este ceva mult prea 
copilăresc. 

— Lasă-ne pe noi să judecăm. Haide, spune! îi ceru Miguel. 

Zubayda se uită la ei și o cuprinse hazul din pricina celor 
întâmplate, dar își dădu seama că n-avea de ales și trebuia să le 
destăinuie motivul veseliei sale. 

— Cred că felul în care bunica lui Yazid a folosit cuvântul 
„Preasfinţia” m-a făcut să izbucnesc în râs. Mi-a amintit de o 
poezioară din copilărie: 


„O sfadă aprigă începu între acul de cusut și ciur. 
li zise acul: «Imi pari cam plin de găuri. 

Și cum de reușești tu să trăieşti?» 

Răspunse ciurul cu un surâs șiret: «Acel fir colorat 
Pe care-l văd la tine nu-i vreo podoabă, 

Ci-ţi trece chiar prin cap!»” 


Zubayda văzu cum privirile lor aspre se topeau în dulceaţa 
hohotelor de râs. 

— A fost el acul de cusut? o întrebă Zahra. 

Zubayda îi răspunse clătinând din cap. 

— Şi ea, durul? o iscodi Miguel. 

Zubayda dădu din nou din cap că da. Pentru o clipă își 
păstrară cumpătul și se uitară unul la altul în tăcere. Atunci un 
hohot de râs îi cuprinse iarăși pe toti. 

Când se mai potoliră, Ama, așezată la umbra rodiului, își 
simţi lacrimile curgându-i pe faţă. Era prima oară când Miguel 
râdea în casa lui strămoșească de la moartea mamei sale 
încoace. 

Atmosfera plăcută din curtea bătrânului conac al neamului 
Banu Hudayl nu putea fi mai diferită de încordarea ce-i 
cuprinsese pe toţi cei adunaţi în moscheea satului în acea zi de 
vineri. Rugăciunile fură rostite fără să se întâmple nimic, deși 
Umar se tulburase la intrare, când văzuse că, în pofida 
poruncilor sale, o jumătate dintre locurile din faţă fuseseră 
oprite, din preţuire, pentru familia lui. Odinioară oamenii 
rămâneau să se roage acolo unde găseau un loc liber. 
Adevărata credință nu cunoștea nicio ierarhie. Toţi erau egali 
dinaintea Domnului în locașul de închinăciune. 


Ibn Farid a fost cel care ţinuse cu tot dinadinsul ca rândul 
din faţă să fie lăsat liber pentru familia sa, impresionat de 
obiceiul nobilimii creștine de a-și opri jilțuri anume în biserici. 
Ştia că asta nu era pe placul Islamului, dar, cu toate acestea, 
ceruse să i se ofere și nobilimii musulmane o oarecare 
recunoaștere în moschee. 

Umar se așeză cu modestie în spate, împreună cu piticul și 
cu alți servitori ai casei, dar Zuhayr și Yazid fură împinși în față 
de mâini săritoare, iar ei îl târâră și pe Ibn Daud cu ei. 

Acum rugăciunile luaseră sfârșit. Un tânăr imam cu ochi 
albaștri, nou în sat, începu să se pregătească pentru predica de 
vineri. Bătrânul său predecesor fusese un teolog foarte învăţat 
și un om foarte prețuit. Fiul unui ţăran sărac, se instruise la 
madresseh-urile din Gharnata, adunase multă învăţătură, dar 
nu uitase niciodată de unde plecase. Noul imam mergea binișor 
spre patruzeci de ani. Barba lui castanie, bogată, îi sporea 
albeața turbanului, precum și a pielii. Așteptă cu oarecare 
nerăbdare până ce se făcu liniște și nemusulmanii întârziaţi își 
găsiră un loc unde să se așeze. Membrilor mozaici și creștini ai 
micuţei comunităţi sătești li se dădea voie să participe la 
adunare, după ce se sfârșeau rugăciunile. Yazid se bucură să-i 
vadă pe Juan tâmplarul și pe Ibn Hasd trecând pragul moscheii. 
li însoțea un moșneag într-o robă de un roșu întunecat. Yazid se 
întrebă cine putea fi și-i dădu un ghiont fratelui său mai mare. 
Zuhayr îl recunoscu pe Wajid al-Zindig și tremură ușor, dar nu 
scoase niciun cuvânt. 

Deodată Yazid se încruntă. Ubaydallah, temutul ispravnic al 
moșiei de la al-Hudayl, se ridică și se așeză iar chiar în spatele 
lui Zuhayr. Ama îi povestise mezinului multe lucruri 
îngrozitoare despre necinstea și desfrânarea acestui om, 
făcându-l pe băiat să-l urască. Ispravnicul îi zâmbi lui Zuhayr, 
pe când își dădură bineţe unul celuilalt. Mezinul clocotea de 
mânie. Voia cu disperare să stea de vorbă cu Juan și să-i dea de 
știre că bunicul Miguel pusese întrebări în legătură cu piesele 
de șah, dar Zuhayr se încruntă și își trecu braţul vânjos peste 
umerii băiatului ca să-l oprească să se mai fâţâie. 

— Poartă-te cum se cuvine și nu uita că suntem în lume, îi 
șopti supărat la ureche lui Yazid. Cinstea neamului Banu 
Hudayl e-n joc. Mâine s-ar putea să-i conducem pe acești 
oameni la război. Nu trebuie să-și piardă vreodată prețuirea pe 


care o au faţă de noi. 

— Fleacuri, murmură băiatul în barbă. 

Dar, mai înainte ca fratele său să mai apuce a se împotrivi, 
predicatorul tuși ca să-și dreagă glasul și începu să vorbească: 

— În numele lui Allah cel Milostiv, Binefăcătorul. Pacea fie cu 
voi, frații mei... 

Incepu vorbind despre  gloriile al-Andalusului și ale 
conducătorilor săi musulmani. Dorea să nu lase nicio îndoială 
asupra faptului că Islamul din Maghreb era singurul Islam 
adevărat. Umayyad, califul Qurtubei, și urmașii săi au apărat 
adevărata credință după cum a prescris Profetul și ai Lui. 
Abbasizii din Bagdad se abătuseră de la legea cea dreaptă. 

Yazid tot auzise cuvintele astea în moschei, de când începuse 
să ia parte la rugăciunile de vineri. Toţi predicatorii îi aduceau 
aminte de Ama, doar că el o mai putea opri pe doica sa cu câte 
o întrebare și o mai putea abate de la toată această vorbărie 
oarbă, ceea ce era cu neputinţă într-o moschee. 

Nu că mezinul ar fi fost singurul din cei de faţă care nu 
urmărea  isprăvile retorice ale predicatorului. In spate, 
veteranii rugăciunilor de vineri începură să șușotească unul la 
urechea celuilalt. Le era și greu să nu le pară rău pentru 
tânărul care încerca să se facă ascultat de o adunare deloc 
îngăduitoare cu nou-veniţii sau cu începătorii. Din această 
pricină Umar bin Abdallah își duse un deget la buze și se uită 
urât la ceilalţi. Se făcu tăcere. Această încurajare fu îndeajuns 
pentru ca tânărul cu barbă castanie să-și dea frâu liber 
vorbelor. Cuprins de o nouă însufleţire se depărtă de la litera 
predicii pe care-o pregătise cu atâta grijă, uitând de versetele 
din al-koran pe care le învățase pe dinafară în timpul nopţii. În 
schimb, dădu în vileag ce gândea cu adevărat. 

— In depărtare auzim dangătul măreț al clopotelor din 
turlele bisericilor lor răsunând într-atât a rău augur, încât 
glasul lor îmi face măruntaiele să mi se răsucească. Ne-au 
pregătit deja giulgiurile și de asta inima mi-e grea, spiritul îmi e 
apăsat, iar mintea mi se frământă neîncetat. La numai opt ani 
după ce au cucerit Gharnata, sunt deja atâţia musulmani căzuţi 
în amorțire și moarte sufletească! Să fi sosit deja sfârșitul lumii 
noastre? Toate vorbele despre gloria trecutului nostru sunt 
adevărate, dar la ce ne mai folosesc acum? Cum se face că 
tocmai nouă, care am ţinut peninsula aceasta în palma mâinii 


noastre, ne-a scăpat acum printre degete? Îi aud adesea pe 
moșii noștri vorbind despre nenorociri mai mari ce se abătură 
asupra Profetului - pacea fie cu El! - și despre cum le-a învins. 
Ceea ce-i, desigur, adevărat, dar la vremea aceea dușmanii lui 
nu pricepuseră cum se cuvine adevărata credință. Noi plătim 
acum pentru că am devenit o credinţă universală. Regii creștini 
nu se tem de noi singuri, când aud însă că sultanul Turciei se 
gândește să-și trimită corăbiile în ajutorul nostru, încep să 
tremure. lată unde se ascunde primejdia și iată de ce, fraţii 
mei, mă tem de ce-i mai rău. Ximenes mărturisește apropiaților 
lui că singura cale de a ne înfrânge este să distrugă tot... 

Fiecare cuvânt rostit de el fu ascultat în liniște. Până și 
Yazid, un critic aspru al predicilor imamilor, fu mișcat de 
vorbele acestuia. Era limpede că ele îi izvorau din inimă. 
Fratele său nu se lăsă la fel de ușor impresionat. Pe Zuhayr îl 
supăra amărăciunea cu care imamul ajunsese să le vorbească. 
Avea de gând omul să le ofere și un răspuns la toate astea sau 
doar să aducă și mai multă deznădejde în sufletele oamenilor? 

— Mă gândesc la trecutul nostru. La flamurile noastre 
fluturând în vânt. La regii noștri așteptând îndemnul care să-i 
trimită în bătălie. Imi aduc aminte de poveștile auzite de noi 
toţi în privinţa celor mai viteji dintre cavalerii noștri, cum ar fi 
Ibn Farid - odihnească-se în pace! Cum îi mai asmuţea el pe 
luptătorii lor și-i mai trecea prin tăișul sabiei într-o singură zi! 
Mă gândesc la toate astea și mă rog la Atotputernicul pentru 
sprijin și îndurare. Dacă n-aș avea nicio îndoială că sultanul din 
Istanbul își va trimite într-adevăr corăbiile și trupele, mi-aș 
jertfi cu dragă inimă fiece bucăţică din trupul ăsta ca să ne 
salvăm viitorul. Dar, frați ai mei, mă tem că toată nădejdea 
noastră e deșartă. E prea târziu. Nu mai este decât o singură 
cale. Să ne punem nădejdea-n Dumnezeu! 

Zuhayr se încruntă. A sfârși fără niciun îndemn era o cale cu 
totul nefericită și în cele mai bune timpuri. În clipa de faţă însă, 
era o nemaiauzită încălcare a îndatoririi unui teolog. Poate că 
făcuse o pauză de gândire și avea să-și reia cuvântarea. Dar nu. 
Terminase tot ce avea de spus. Își ocupase locul în primul rând, 
așezându-se ceva mai departe de Yazid. 

De obicei, mulţimea se împrăștia după khutba, dar în acea zi 
de vineri încremeniseră, parcă, cu toţii. Nimeni nu mai mișcă. 
Cât au mai rămas ei cufundaţi în tăcere nu putem decât să 


ghicim, dar Umar bin Abdallah, dându-și seama că cineva 
trebuia să facă ceva, se ridică în picioare și, ca un străjer 
singuratic pe un vârf de munte, contemplă priveliștea din jurul 
lui. Nimeni nu-i urmă exemplul. În schimb, ceilalţi se mișcară în 
același timp, ca-ntr-o repetiţie teatrală, făcându-i loc să treacă. 
El păși fără grabă de-a lungul căii deschise de ei. Când ajunse 
în primul rând, se întoarse cu faţa spre ei toţi. Yazid își ridică 
privirea spre tatăl său, cu ochii strălucind de nădejde și de 
mândrie. Faţa lui Zuhayr rămase impenetrabilă ca o mască. În 
sinea lui însă, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

O clipă, Umar bin Abdallah se lăsă covârșit de gânduri. Ştia 
că, în astfel de clipe, când securea unei nenorociri de neabătut 
atârna deasupra capului unui neam, fiecare cuvânt și fiecare 
propoziţie căpătau o însemnătate ieșită din comun. De asta 
totul trebuia ales cu grijă, iar cadenţele, îngemănate cu 
spusele. Retorica își avea legile ei și propria magie. Acest 
bărbat, crescut în liniștea patriarhală a moșiilor familiei sale, 
îmbăiat în ape mirosind a flori de portocal, mereu înconjurat de 
gingașele miresme ale ierburilor de munte și, încă din fragedă 
pruncie, deprins cu arta de a domni asupra altora, înţelese ceea 
ce se aștepta de la el. 

Amintirile năvăliră peste el, dar nu găsi nimic printre ele 
care să le ofere fie și o umbră de alinare sufletească acestor 
oameni așezați dinaintea lui. 

Umar începu să vorbească. El povesti iar tot ceea ce se 
întâmplase în Gharnata cât domniseră creștinii. Povesti despre 
zidul de foc cu toate amănuntele, trezindu-l la viaţă și, pe 
măsură ce vorbea, ochii i se umplură de lacrimi, iar durerea îi 
fu împărtășită de toată adunarea. Le vorbi despre frica ce 
cuprinsese fiecare cămin musulman. Aminti despre îndoielile ce 
pluteau deasupra orașului ca o ceaţă înnegurată. Le vorbi 
despre norii care nu mai pluteau pe cer, împinși parcă de 
lătratul câinilor, le spuse că musulmanii din al-Andalus erau ca 
un râu căruia i se schimba matca sub privirile necruțătoare ale 
Inchiziției. 

Umar vorbi preţ de un ceas, iar ceilalţi îi sorbiră fiecare 
cuvânt. Nu putea fi nicidecum un orator priceput. Vocea 
catifelată și stilul plin de modestie erau cu totul altceva decât 
gălăgia pe care o făceau mulţi dintre predicatori, ale căror 
glasuri sunau ca niște tobe goale și ale căror incantaţii din 


cărţile sfinte erau însoţite de gesturi exagerate. Nu numai că 
nu puteau să păstreze atenţia spectatorilor după primele 
minute, dar mai aveau și darul de a stârni hazul lui Yazid și al 
prietenilor lui. 

Umar știu că nu mai putea continua cu litania lui de 
nenorociri. Trebuia să le arate o cale pe care să pornească. 
Fiind cel mai însemnat om din sat, era de datoria lui s-o facă, și 
totuși, șovăi. Adevărul era că Umar bin Abdallah nu se hotărâse 
încă încotro să-și mâne neamul. Se opri din vorbă și își plimbă 
privirea peste rânduri, căutându-i pe bătrânii satului. De la ei 
nu-i veni niciun ajutor, așa încât Umar hotărî că cinstea era 
singura cale. Avea să le mărturisească îndoielile lui. 

— Fraţii mei, vreau să mă spovedesc vouă. N-am găsit nicio 
cale de a comunica direct cu Creatorul nostru. Ca și voi, mă 
simt pierdut și trebuie să vă spun că nu există o cale lesne de 
urmat pentru noi. Unul dintre cei mai mari gânditori ai noștri, 
maestrul Ibn Khaldun, spunea cu atât amar de ani în urmă că 
un popor învins și subjugat de un altul piere curând din istorie. 
Nici măcar după căderea Qurtubei și a Ishbiliyei n-am învăţat 
nimic. Nu ne putem ierta pentru faptul că ne-am lăsat prinși 
pentru a treia oară în aceeași capcană. Aceia dintre noi care, în 
trecut, s-au ascuns în umbra sultanului au fost niște proști, 
pentru că n-a ţinut. Există trei căi de a ieși din labirint. Prima 
este de a face ce-au făcut atâţia dintre fraţii noștri peste tot în 
lume: să-ţi spui ţie însuţi că un dușman întreg la minte este un 
bine mai mare decât un prieten smintit și să treci la religia lor, 
păstrându-ţi credinţa în inimă în tot acest răstimp. Ce ziceţi de 
calea aceasta? 

Înmărmuriră vreme de câteva clipe. Era un gând primejdios 
de eretic, iar satul era atât de îndepărtat de Gharnata, ca să nu 
mai vorbim de restul peninsulei, încât nu pricepură unde bătea. 
Își reveniră iute în fire și în aceeași clipă un răspuns se ridică 
din piepturile lor până la cer: 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui! 

Ochii lui Umar se umeziră. Încuviinţă cu un semn din cap și, 
cu un surâs trist, le vorbi din nou: 

— M-am așteptat la un asemenea răspuns din partea voastră, 
dar cred că se cuvine să vă previn că regii creștini care 
domnesc acum peste noi nu ne vor mai îngădui libertatea de a 


ne închina la Allah prea multă vreme. Oricum ar fi, depinde de 
noi. Cea de-a doua cale este să ne împotrivim de câte ori vor 
pătrunde pe pământurile noastre și să luptăm până la moarte. 
Moartea voastră. Moartea mea. Moartea noastră, a tuturor, și 
siluirea mamelor, soțiilor, surorilor și fiicelor noastre. Este o 
alegere demnă și, dacă aceasta-i hotărârea pe care vreţi s-o 
luaţi, voi lupta alături de voi, deși trebuie să fiu cinstit. Voi 
trimite femeile și copiii din familia mea într-un adăpost sigur, 
înainte de a porni la bătălie. Vă sfătuiesc să faceţi același lucru. 
Cum vi se pare calea aceasta? Câţi dintre voi vor să moară cu 
sabia în mână? 

Din nou se lăsă tăcerea, dar de această dată nu mai era 
amestecată și cu revoltă. Bătrânii se uitară unii la alţii. Atunci, 
de undeva din mijlocul adunării, cinci tineri se ridicară de la 
locurile lor. În primul rând, Zuhayr al-Fahl sări în picioare. 
Pilda tânărului stăpân care-și punea viaţa în joc pentru binele 
lor stârni agitația generală. Câteva zeci de tineri se ridicară și 
ei în picioare, dar nu și Ibn Daud. Gândurile lui zburau la Hind, 
al cărei râs molipsitor încă îi mai răsuna în urechi. Yazid era 
sfâșiat între tatăl și fratele său mai mare. Se frământă vreo 
câteva clipe. Apoi, se ridică și el, strângând cu putere mâna lui 
Zuhayr. Acest gest, mai ales, îi mișcă pe toţi cei de faţă, dar 
numai câţiva se mai ridicară în picioare. Umar simţi o ușurare 
uriașă. Nu era defel pentru sinucidere. Le făcu semn tinerilor 
să se așeze la loc, iar cei care-i urmaseră făcură și ei la fel. 
Umar își drese glasul: 

— Mai există și o ultimă cale: să ne lăsăm pământurile și 
casele în urmă, să plecăm din satul clădit de străbunii noștri, 
când pe aceste meleaguri nu se afla nimic altceva decât 
bolovani acoperiţi de pământ. Ei au fost cei care au curăţat 
ţărâna. Ei au fost cei care au săpat după apă și au însămânţat 
ogoarele, făcându-le să dea recolte bogate. Inima-mi spune că 
este cea mai rea dintre toate căile, dar mintea mă previne c-ar 
fi singura ce ne-ar cruța vieţile. S-ar putea să nu fie așa, dar 
trebuie să ne pregătim sufletește să părăsim al-Hudayl. 

O voce spartă îl întrerupse: 

— Şi să ne ducem unde? Unde? Unde? 

Umar suspină: 

— Este mai sigur să urci treptele pas cu pas. Nu știu să dau 
vreun răspuns la întrebarea dumitale. Tot ce vreau este să vă 


fie limpede că prețul credinţei noastre va cere unele sacrificii. 
Intrebarea pe care va trebui să ne-o punem este dacă e mai 
bine să trăim aici ca necredincioși sau să ne găsim un alt loc 
unde să ne închinăm în liniște la Allah. Nu mai am nimica vă 
spune, dar, dacă oricare dintre voi dorește să ia cuvântul și să 
ne dezvăluie vreo altă cale de ieșire din impas, acum e timpul s- 
o facă. Vorbiţi cât încă mai sunteţi liberi s-o faceţi! 

Cu aceste cuvinte Umar se așeză lângă Yazid. Își strânse la 
piept băiatul și-l sărută pe creștet. Yazid îi strânse mâna tatălui 
său și se sprijini de braţul lui, așa cum cineva care se îneacă se 
agaţă și de ultimul pai. 

Vorbele stăpânului lor îi lăsară mișcaţi până în adânc. O 
vreme nimeni nu mai scoase niciun cuvânt. Atunci Ibn Zaydun, 
care-și spunea Wajid al-Zindiqg, se ridică de la locul lui și ceru 
voie să le împărtășească felul în care vedea el lucrurile. Umar 
se întoarse cu faţa la el și consimțţi, dând din cap. Bătrânii aflaţi 
de faţă se încruntară și-și mângâiară bărbile. Ştiau că Ibn 
Zaydun era un sceptic care otrăvise minţile unui mare număr 
de tineri. Dar își ziseră în gândul lor că era vorba de o clipă de 
răscruce în care până și ereticii aveau dreptul să-și dea cu 
părerea. Glasul, atât de cunoscut lui Zuhayr al-Fahl, era acum 
răgușit de revoltă: 

— De douăzeci de ani tot încerc să vă spun că trebuia să fim 
prevăzători. Numai credința oarbă nu ne duce nicăieri. Aţi 
crezut că sultanii vor domni până-n ziua Judecăţii de Apoi. 
Când v-am avertizat că cel care se înfruptă din supa sultanului 
ajunge să-și frigă buzele, m-aţi luat în râs, m-aţi numit eretic, 
apostat, un necredincios cu minţile rătăcite. lar acum e prea 
târziu. Toate fântânile sunt otrăvite. Nu mai există apă curată 
în toată peninsula. lată ce-a tot încercat să vă spună Umar bin 
Abdallah în acest ultim ceas. În loc să ne vedem de viitor, noi, 
musulmanii, ne-am întors mereu cu faţa la trecut. Încă mai 
răsună cântece de pe vremea în care corturile noastre s-au 
înălțat pentru prima oară pe aceste văi, când am ridicat un 
neclintit zid de apărare în jurul credinței noastre, când 
flamurile noastre albe se întorceau de pe câmpul de bătaie 
înroșite în sângele dușmanului. Și câte cupe de vin n-au fost 
golite numai în satul nostru, în cinstea izbânzii noastre! După 
șaptezeci de ani, sunt obosit de viață. Când moartea îmi va ieși- 
n cale, ca o cămilă orbită de întunericul nopţii, n-am să mă dau 


la o parte. Mai bine să mor cu simţurile întregi, decât să fiu 
călcat în picioare, când deja mintea mi s-a cufundat în 
întuneric. Şi ce e adevărat pentru un om se aplică așijderea și 
unei comunități... 

— Moșule! strigă Zuhayr zguduit. Ce te face să crezi că 
suntem gata să murim? 

— Zuhayr bin Umar, îi răspunse al-Zindiq fără să se tulbure. 
Vorbeam în simboluri. Singura cale de supravieţuire pe 
meleagurile acestea pentru voi, copiii voștri și copiii copiilor 
voştri, ocupate acum de castilieni, este să recunoașteţi că 
religia taţilor voştri și a taţilor lor este în pragul prăbușirii. Ni 
s-au pregătit deja giulgiurile. 

Ultimele lui spuse îi revoltară pe credincioși. Se zăriră în 
mulțime unele chipuri mânioase, pe când o bine-cunoscută 
incantaţie îi fu aruncată în față scepticului într-un singur 
strigăt: 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul lui! 

— Da, le răspunse bătrânul. Și-o tot spunem de veacuri, însă 
regina Izabela și duhovnicul ei nu sunt de acord cu voi. Dacă 
tot spuneţi asta, creștinii vă vor smulge inima din piept cu 
vârfurile sulițelor lor. 

— Al-Zindig, strigă Ibn Hasd din fundul moscheii. Poate că ce 
spui e adevărat, dar în satul ăsta trăim în pace de cinci sute de 
ani. Evreii au fost prigoniţi oriunde în altă parte, dar aici nu. 
Creștinii s-au scăldat în aceleași băi publice cu musulmanii și 
evreii. Să nu ne lase castilienii în pace, dacă noi nu le facem 
niciun rău? 

— Nu cred să se întâmple asta, prietene, îi răspunse 
înțeleptul. Ce-i bun pentru ficat e rău pentru splină. 
Arhiepiscopul lor va pretinde că, chiar dacă se va îngădui într- 
un singur loc musulmanilor să își vadă de credinţa lor, asta i-ar 
încuraja și pe alţii. La urma urmei, dacă ni se dă voie să trăim 
ca mai înainte pe aceste moșii, mai devreme sau mai târziu, 
când alţi regi și regine, mai puţin înarmaţi, vor urma la tron, 
existența noastră s-ar putea chiar să-i facă să mai lărgească 
laţul din jurul gâtului supușilor lui Hazrat Musa și Mahomed - 
pacea fie cu El! Ei vor să vă șteargă urma cu totul. Asta-i tot ce 
vreau să vă zic. Îţi mulțumesc, Umar bin Abdallah, că m-ai lăsat 
să fiu ascultat. 


Pe când al-Zindiq se îndrepta spre locul său, Umar îl așeză 
pe Yazid în poala lui și îi făcu semn moșneagului să stea alături. 
Pe când îngenunchea pe covorul de rugăciune, Umar îi șopti la 
ureche: 

— Vino să iei masa cu noi astă-seară, Ibn Zaydun. Mătușa 
mea dorește să te vadă! 

De această dată, al-Zindiq fu luat prin surprindere. Nu lăsă 
să i se vadă stinghereala și își arătă consimţământul în tăcere, 
printr-un semn de încuviinţare. Atunci Umar se mai ridică încă 
o dată în picioare: 

— Dacă nu mai dorește nimeni să se facă auzit, haideţi să ne 
despărțim, dar nu uitaţi că alegerea e în puterea voastră. 
Sunteţi liberi să faceţi ce doriţi, iar eu vă voi ajuta pe cât îmi 
stă-n putință. Pacea fie cu voi! 

— Şi cu tine, veni răspunsul tuturor într-un singur glas. 

Atunci tânărul predicator se sculă în picioare și recită o surd 
din al-koran, pe care toţi, chiar și creștinii și evreii aflaţi de 
faţă, o reluară în cor. Toţi, în afară de al-Zindiq: 


„Ziceţi: «Necredincioșilor, 

Eu nu proslăvesc ce proslăviţi voi, 

Și voi proslăviţi nu ce proslăvesc eu, 

Nici eu nu proslăvi-voi ce voi proslăviţi, 

Nici voi nu proslăvi-veţi ce eu proslăvesc. 
Totuși, voi cu religia voastră, iar eu cu a mea.»” 


Pe când mulțimea se împrăștia, al-Zindiqg mormăi în barbă: 

— Creatorul trebuie să fi suferit o indigestie în ziua în care a 
dictat rândurile astea. Ritmul șchiopătează. 

Ibn Daud îl auzi fără să vrea și nu-și putu opri un zâmbet: 

— Pedeapsa pentru apostazie-i moartea. 

— Da, răspunse bătrânul, privindu-l lung pe tânăr în ochii lui 
verzi, dar niciun qadi în viaţă n-ar da o asemenea hotărâre 
tocmai astăzi. Tu ești cel care-și spune nepotul lui Ibn Khaldun? 

— Eu sunt, recunoscu Ibn Daud, pe când ieșeau din moschee. 

— Ciudat, gândi al-Zindiq cu glas tare, când toată familia i-a 
murit pe mare. 

— A trăit cu bunică-mea în ultimii lui ani de viaţă. 

— Un lucru demn de luat în seamă. Poate că vom vorbi 
despre opera lui diseară? După cină? 


— Zuhayr mi-a zis că i-aţi citit cărţile, și încă multe altele pe 
lângă ele. N-am nicio poftă să mă sfădesc cu dumneavoastră 
sau să vă pun în umbră cunoștințele. Eu însumi mă mai găsesc 
încă în stadiul învăţării. 

Ibn Daud își luă bineţe de la celălalt și se grăbi spre locul în 
care fuseseră priponiţi caii. Nu dorea să-și facă amfitrionul să 
aștepte, dar când sosi, nu-i văzu decât pe Yazid și pe Zuhayr. 
Mezinul surâdea. Fratele lui mai mare se închisese în sine și se 
încruntă la Ibn Daud. Era supărat pe noul său prieten. In 
hammam-ul din Gharnata, Ibn Daud le stârnise gândurile cu 
vorbele sale despre revoltele împotriva cotropitorilor. Aici se 
îndoia după cum bătea vântul. Zuhayr îl măsură cu răceală pe 
qahiren și se întrebă dacă într-adevăr credea în ceva. 

— Unde ţi-e venerabilul tată? întrebă musafirul, simțindu-se 
ușor stingher. 

— La treburile lui, i-o trânti Zuhayr. Ești gata? 

Umar fusese înconjurat de bătrânii satului. Erau nerăbdători 
să pună viitorul la cale în toate amănuntele, odată ajunși acasă. 
Din această pricină se întoarseră ei la casa lui Ibn Hasd, 
cizmarul, unde fură întâmpinați cu prăjituri de migdale și cafea 
aromată cu seminţe de nucșoară, îndulcită cu miere. 

Zuhayr fusese adânc tulburat de cele petrecute în moschee. 
Era furios pe sine însuși. Pentru prima oară în viaţă înţelesese 
cât de rău stăteau lucrurile și că nu puteau vedea nicio cale de 
ieșire. Acum își dădea seama că orice revoltă ar fi fost înăbușită 
în Gharnata. Învăţase mai multe privind chipurile cuprinse de 
resemnare și deznădejde ale celor din moschee decât ascultând 
toate cuvintele rostite de bunicul său Miguel sau de unchiul 
Hisham și, totuși... Și, totuși, lucrurile fuseseră deja puse la 
cale. Era prea târziu. 

Tânărul păru să uite că un oaspete călărea alături de el. 
Dădu un pinten ușor calului, iar animalul îi răspunse luând-o pe 
neașteptate la galop. Yazid fu luat prin surprindere. La început, 
crezu că fratele lui încerca să se ia la întrecere cu el până 
acasă. 

— ALl-Fahl! Al-Fahl! Așteaptă-mă! îi strigă el zâmbind. 

Fu cât pe ce s-o ia la galop după Zuhayr, când Ibn Daud îl 
opri: 

— Eu nu pot călări atât de bine precum fratele tău și am 
nevoie de cineva care să-mi arate drumul înapoi. 


Mezinul suspină și trase calul de dârlogi. Înţelese că Zuhayr 
dorea să rămână singur. Poate că aranjase să se întâlnească cu 
unii dintre tinerii lui prieteni care doreau să pună mâna pe 
arme. Băiatul pricepu că trebuia să fie gazdă în locul fratelui 
său, altfel Ibn Daud și-ar fi putut închipui că intenţionat nu îi 
arătau prețuirea cuvenită. 

— Cred c-aș face mai bine să te însoțesc până acasă. Sora 
mea Hind nu m-ar ierta niciodată dacă te-ai rătăci! 

— Sora ta Hind? 

— Da! S-a îndrăgostit de tine! 


Capitolul 7 


„In Nomine Domini Noștri Jesu Christi. 

Cei mai măreţi, mai credincioși și mai viteji dintre regii și 
reginele întregii Spânii, 

Se fac acum opt ani de când semiluna a fost înlăturată de pe 
Alhambra și ultima cetate ce mai era stăpânită de secta lui 
Mahomed fu recucerită în numele Sfântului nostru Părinte. 
Maiestăţile Voastre m-au rugat să respect condiţiile capitulării 
semnate de Sultan și de voi înșivă când acesta s-a plecat în faţa 
unei puteri morale superioare. Maiestatea Sa regina își va mai 
aduce aminte ce poruncă a dat celui mai credincios dintre 
supușii ei: «Cum ești episcopul în care avem noi cea mai mare 
încredere, vei fi socotit nu numai ca slujitor al Bisericii, ci și 
drept ochii și urechile regelui tău în Granada. Vei avea o astfel 
de purtare, încât să nu se poată spună vreodată că ne-ai făcut 
de rușine numele». Ce am înţeles eu de la Maiestatea Sa, 
regina, a fost că dorea ca slujitorii falsului profet să fie trataţi 
cu bunătate și să li se dea voie să se închine după obiceiul lor. 
N-am spus nicio minciună Maiestăţilor Voastre. Cred că 
mărinimia arătată de predecesorul meu a fost prost înţeleasă 
de mauri. Nu și-au arătat nicio clipă dorinţa de a îmbrăţișa 
sfânta noastră credinţă. Tocmai din acest motiv m-am hotărât 
că trebuie ca ei să afle de această dată că a trecut vremea 
idolatriilor și ereziilor. Maiestatea Sa regina își va mai aminti 
de cele ce am vorbit în Toledo, când i-am arătat care este 
natura Coranului. Am întărit atunci faptul că scripturile acestei 
secte, ritualurile și superstiţiile ei erau un ocean fără fund. In 
fiece casă, în fiecare încăpere, se lasă la vedere poruncile 
profetului lor în cuplete rimate. Tocmai Maiestatea Sa regina 
și-a arătat dorința ca asemenea cărţi diabolice și doctrinele 
otrăvite din ele să ardă în flăcările iadului. Nu cred că oricare 
altă persoană din Granada ar fi avut puterea să pună la cale o 
ardere pe rug în public a tuturor cărților Coranului și a tuturor 
celorlalte opere legate de această carte. 

Nu vreau să dau de înţeles aici că eu însumi, sunt de 
neînlocuit pentru însărcinarea hărăzită mie de Maiestăţile Lor 
și de sfânta noastră Biserică. Cum poate o singură persoană să 
joace un rol esenţial într-o Biserică precum a noastră? Cu toate 
acestea, am depus un jurământ, când am devenit arhiepiscop 


de Toledo. Am jurat că-l voi converti pe fiecare slujitor al lui 
Mahomed, făcându-l să creadă în domnul nostru Isus Christos. 
Vă implor ajutorul ca, pentru a mă putea ţine de făgăduială, să- 
mi oferiţi toate înlesnirile trebuincioase spre a-mi îndeplini 
însărcinarea. 

Căpitanul general, preanobilul conte de Tendilla, a cărui 
familie l-a dat pe preaiscusitul cardinal Mendoza, onorabilul 
meu predecesor, susține întruna că, de vreme ce Maiestăţile 
Voastre au ieșit victorioase din război, este doar o chestiune de 
timp până când maurii își vor însuși limba, obiceiurile și religia 
noastră. Când i-am arătat faptul că trei maure au fost văzute de 
preoţii mei ușurându-se peste crucifixurile scoase din biserică, 
mi-a răspuns: «La ce te aștepți, arhiepiscope? La urma urmei, 
tu ai hotărât să le pui cărţile pe foc. Asta-i răzbunarea lor. E o 
blasfemie nerușinată, dar mai bine să facă așa decât să te 
castreze în piață». 

Asemenea fapte se fac auzite în rândul alor noștri. Şi așa 
contele are cam puţini creștini la curtea lui, dar cei intraţi în 
slujba domniei sale își bat joc pe faţă de Biserica noastră, zic că 
este necinstită, glumesc pe seama numeroșilor episcopi și 
călugări care trăiesc în păcat, procreează și apoi își numesc fiii 
în poziţii înalte în sânul Bisericii. Până și Don Pedro Gonzales 
de Mendoza, cardinalul care pe patul de moarte o sfătuia pe 
Maiestatea Voastră să mă ridice în locul lui, cel care v-a apărat 
cauza înainte să veniţi la tron, nobilul strămoș al viteazului 
nostru căpitan general, până și acest sfânt a avut șapte copii cu 
două doamne de cel mai înalt rang. Don Pedro, așa cum știe și 
Maiestatea Sa, era iacobit, supranumit în popor al «treilea 
monarh» al nostru și era văzut curat ca lacrima în ochii celor 
care l-au slujit. Ieri un maur mi-a ţinut calea în grădinile din 
apropierea palatului și m-a întrebat cu cel mai prevenitor glas: 
«Vă sunt copilașii bine, sănătoși, Eminenţța voastră? Câţi 
aveţi?» Nu avea niciun gând ascuns, poate, dar așa aș fi vrut 
să-i smulg din gură limba blasfematoare și să-l las să ardă în 
flăcările iadului! 

Îmi dau seama, desigur, că este boală veche, foarte 
încurajată în trecut de către cel mai învăţat dintre episcopi, 
Gregoire de Tours, a cărui familie, la șase veacuri după 
nașterea Domnului nostru Isus Christos, a condus Biserica în 
centrul Franţei timp de mai mulţi ani. 


Cardinalii și episcopii noștri, la fel ca și slugile lor, înoată 
într-un ocean al păcatului de șase sute de ani încoace. Chiar și 
după ce ne-am recucerit cea mai mare parte a moșiilor, 
Granada a ajuns o oază a dezmăţțului pentru mahomedani. 
Adepții lui Mahomed s-au obișnuit să se destrăbăleze ca 
dobitoacele. Tocmai acest nesfârșit desfrâu ne-a molipsit 
Biserica și a adus cauzei noastre cea mai dureroasă lovitură. 
lată un alt motiv temeinic pentru a nu lăsa aceste apucături 
diavolești să se răspândească pe meleagurile noastre. Le implor 
pe Maiestăţile Voastre să-mi îngăduie să fac cunoscute edictele 
credinţei noastre în acest regat și să numesc un inchizitor 
apostolic care să-și înceapă lucrarea în rândul acestor oameni, 
așa încât oricine să poată veni înaintea noastră ca să ne 
mărturisească dacă a auzit sau a văzut pe cineva, viu sau mort, 
prezent sau absent, că ar grăi sau ar făptui într-o manieră 
eretică, nesăbuită, nerușinată, scandaloasă ori blasfematoare. 

Altfel, trebuie să aduc la cunoștința Maiestăţilor Voastre că 
va trebui să purcedem la distrugerea tuturor băilor publice din 
oraș. Este și așa destul de rău că mahomedanii se fudulesc în 
aceste cuiburi ale preacurviei în fiecare zi lăsată de la 
Dumnezeu. Vă veţi mai aduce aminte cum soldaţii noștri, când 
au descoperit că Alhama avea mai multe băi decât orice alt oraș 
din peninsulă, au hotărât că cea mai bună cale de a salva orașul 
era să-l distrugă, ceea ce au făcut rostind cuvintele 
Mântuitorului. Nerușinatele picturi de pe pereţii băilor i-au 
ațâţat și mai tare. În acest fel au stârpit cruciații noștri orice 
urmă a păcatului. 

Problemele din Granada sunt mult mai adânci și nu ţin doar 
de religie. Aceste băi blestemate sunt totodată și locurile lor de 
întâlnire, unde vorbesc între ei și pun la cale planuri de 
răzvrătire și trădare. Întregul oraș e cuprins de neliniște. În 
fiecare zi, convertiţii mei credincioși îmi aduc rapoarte în care- 
mi povestesc cele ce se vorbesc în Albaicin și în satele maure, 
răspândite precum ciuma prin Al-pujarras. 

Aș încheia aici cu nemulţumirile, întemnițându-i pe capi și 
arzându-i pe rug. Ce tragedie s-a abătut asupra Bisericii 
noastre prin moartea lui Tomás de Torquemada! Nobilul conte, 
totuși, e de o cu totul altă părere. Pentru el, Torquemada nu 
era nimic altceva decât un convertit evreu care se străduia cu 
sârg să-și dovedească loialitatea faţă de noua credinţă. Contele 


se împotrivește oricăror măsuri limpezi împotriva păgânilor din 
mijlocul nostru. Își închipuie că vorbindu-le limba și 
îmbrăcându-se în portul lor îi va câștiga de partea noastră. 
Maiestatea Sa regina va înţelege, poate, că nici nu pot pricepe, 
nici nu pot preţui gândirea din spatele unei asemenea purtări. 
Mulţi dintre cavalerii noștri, care s-au luptat ca niște lei când 
am luat Alhama, se lasă mereu ispitiţi de vesele zaiafeturi, fără 
nicio grijă. Își închipuie că războiul s-a terminat. Nu-și dau 
seama că partea hotărâtoare a războiului nostru abia a început. 
Din această pricină cer Maiestăţii Sale regina să încuviințeze 
măsurile de mai jos și să aibă bunăvoința de a-i pune în vedere 
căpitanului general al Granadei, Don Inigo Lopez de Mendoza, 
că nu are voie să se împotrivească nici unui demers al Bisericii: 


— Trebuie să îi oprim pe maurii convertiți la creștinism să 
mai vorbească limba arabă, atât între ei acasă, cât și în vederea 
cumpărării sau a vânzării pe piaţă. Distrugerea cărţilor lor de 
știință și învăţătură ar trebui să înlesnească impunerea unui 
asemenea edict. 

— Trebuie să fie împiedicaţi să mai păstreze sclavi crescuţi în 
captivitate. 

— N-ar trebui să li se mai dea voie să poarte veșminte maure, 
în schimb, ar trebui să adopte straiul castilian și să împrumute 
purtările noastre. 

— Chipurile femeilor nu trebuie în nicio împrejurare să mai 
fie acoperite. 

— Trebuie să-i instruim să nu-și mai ţină încuiate ușile din 
față ale locuinţelor. 

— Băile lor trebuie distruse. 

— Sărbătorile și nunțile lor, cântecele și muzica lor deșănţată 
trebuie să le fie interzise. 

— Orice familie care va aduce pe lume mai mult de trei copii 
trebuie avertizată că o nouă progenitură va fi dată în grija 
Bisericii din Castilia și Aragon, așa încât să poate fi crescută în 
religia creștină. 

— Sodomia este atât de răspândită pe aceste meleaguri, 
încât, pentru a o smulge din rădăcini, trebuie să fim 
neînduplecaţi. Ar trebui, în condiţii normale, să fie pedepsită cu 
moartea. Acolo unde actul se comite asupra animalelor, o 
perioadă de cinci ani de robie pe galere ar fi pedeapsa 


potrivită. 


Asemenea măsuri ar putea părea să încalce termenii 
capitulării la care noi am consimţit, dar aceasta este singura 
cale cu putință de a ne lecui pe vecie de boala care ne macină 
sufletele de atâta timp. Dacă Maiestăţile Voastre serenissime 
încuviinţează cele propuse de mine, aș cere ca Sfânta Inchiziţie 
să-și deschidă un oficiu la Granada fără întârziere și ca slujitorii 
ei să fie trimiși în acest oraș păcătos îndată pentru a strânge 
dovezi. Două sau cel mult trei autodafeuri îi vor face pe acești 
oameni să înţeleagă că nu se mai pot juca cu puterea ce 
domnește asupra lor din voia lui Dumnezeu. 

Aștept un răspuns cât de curând și rămân cel mai credincios 
servitor al Maiestăţilor Voastre, 

Francisco Ximenes de Cisneros.” 


Ximenes  împături scrisoarea și își puse pecetea pe 
pergament. Apoi îl chemă pe cel mai credincios dintre călugării 
săi, Ricardo de Cordoba, un musulman convertit la creștinism 
în același timp cu stăpânul său, Miguel, care-l hărăzi sfintei 
Biserici, îi înmână scrisoarea: 

— Numai pentru ochii reginei sau ai regelui. Pentru nimeni 
altcineva. E limpede? 

Ricardo surâse, încuviință din cap și ieși din încăpere. 
Ximenes căzu pe gânduri. La ce se gândea? își cântărea în 
minte propriile slăbiciuni. Știa că nu avea nici scris, nici vorbire 
curgătoare. Niciodată nu fusese în stare să îmbine apa cu focul. 
Gramatica pe care o studiase în copilărie la Alcala fusese una 
rudimentară. Mai târziu, la Universitatea din Salamanca, se 
aplecă asupra studierii dreptului civil și canonic. Nici acolo și 
nici la Roma nu izbuti să-și cultive gustul pentru literatură sau 
pictură. 

Frescele lui Michelangelo îl lăsară rece. În ciuda lui însuși, 
rămase mult mai adânc impresionat de motivele abstracte, 
geometrice, ale faianţei din Salamanca și, mai târziu, din 
Toledo. Când se gândea la asemenea chestiuni, ceea ce nu i se 
întâmpla foarte des, își mărturisea lui însuși c-ar fi fost mult 
mai firesc să se închine la conceptul de Dumnezeu. Nu-i era pe 
plac caleidoscopul de imagini moștenite din păgânism și 
îmbrăcate în culorile creștinătății. 


Dacă măcar ar fi avut talentul epistolar al ilustrului său 
predecesor, cardinalul Mendoza! Scrisoarea lui către Izabela și 
Ferdinand ar fi fost scrisă, atunci, într-o limbă aleasă, plină de 
înflorituri. Pe monarhi i-ar fi mișcat într-atât calitatea literară a 
scrisorii, încât ar fi primit pumnalul ascuns în arabescurile 
cuvintelor ca pe un adaos necesar. Însă el, Ximenes, nu putea și 
nici nu dorea să-și înșele regina. 

Ajunsese duhovnicul Izabelei, după ce Talavera fu numit 
arhiepiscop de Granada și, spre marea ei plăcere și 
surprindere, el nu trădase niciun fel de neliniște sau 
frământare în clipa în care îi fu adus înainte. Suverana nu citi 
nici cea mai mică urmă de slugărnicie ori prefăcătorie pe chipul 
lui. Adevărata demnitate și pietate emanau din fiecare părticică 
a trupului său. 

Izabela își dădu seama că avea de-a face cu un preot fanatic, 
cu o fire neînduplecată, asemănătoare cu a ei. Talavera se 
purtase cu multă preţuire, dar nu fusese în stare să-și ascundă 
deznădejdea faţă de ceea ce socotea el că era un amestec de 
lăcomie și prejudecăţi. Mereu încercase să-i predice despre 
virtuțile îngăduinţei și nevoia traiului alături de supușii lor 
musulmani. Ximenes era făcut dintr-un aluat mai tare. Un preot 
cu o inimă de fier, ba chiar mai mult, care gândea la fel ca ea. 
Izabela îl chemă la ea ca să-și elibereze conștiința. Ea își 
deschise inima în faţa lui: nestatornicia lui Ferdinand, ispitele 
ei, spaimele trase de ea pentru fiica sa care părea să-și piardă 
mințile fără veste. Toate acestea preotul le ascultă plin de 
înţelegere. Doar o singură dată fusese atât de copleșit de 
mărturisirea ei, încât simţirea îi covârși raţiunea. Groaza i se 
întipări pe faţă. Izabela îi făcuse mărturisirea unei ispite 
trupești rămase nesatisfăcute care o încercase cu trei ani 
înainte de Reconquista Granadei. Cel pe care-l dorise atunci 
fusese un nobil musulman din Cordoba. 

Ximenes își aminti de acea clipă cu un fior, multumind în 
tăcere Domnului său Isus Christos pentru că nu abătuse 
nenorocirea asupra Spaniei. Dacă un maur pătrundea în iatacul 
reginei, cine ar fi putut prevedea ce întorsătură avea să ia 
cursul istoriei? își clătină capul cu putere, ca și cum numai 
gândul în sine ar fi fost o erezie. Istoria n-ar fi putut-o lua în 
nicio altă parte. Dacă puterile Izabelei s-ar fi tocit, tot s-ar fi 
găsit o unealtă mai ascuţită. 


Cisneros era primul arhiepiscop al Spaniei cu adevărat 
celibatar. Într-o noapte, la Salamanca, în timpul studiilor sale, 
auzise zgomotele ce ieșeau deseori dintr-un dormitor de băieţi 
în acele vremuri dominate de dorinţă și ghici că ceilalţi colegi 
ai lui tocmai imitau purtarea animalelor în călduri. Plăcerea pe 
care cei care se împerechează și-o oferă unul altuia ajungea 
întocmai la urechile lui. Ximenes simţise furnicăturile plăcerii 
mai jos de brâu. Sperietura fu îndeajuns ca să-l cuprindă 
somnul, dar când se trezi a doua zi de dimineaţă, își descoperi 
cu spaimă cămașa de noapte udată de ceea ce nu putea fi 
altceva decât propria-i sămânță. Mai rău, era o păcătoasă 
potrivire: umezeala luase forma de neconfundat a hărţii 
Castiliei și Aragonului. 

Timp de două zile, Ximenes nu fu în apele lui, chinuit de 
neliniști și de spaime. La biserică, mai târziu în aceeași 
săptămână, îi povesti întreaga păţanie confesorului său care, 
spre marea dezamăgire a viitorului arhiepiscop, râse din toată 
inima și îi răspunse cu o voce atât de răsunătoare, încât îl făcu 
pe Ximenes să tremure de rușine. 

— Dacă eu... începu călugărul să râdă în hohote, dar apoi, 
văzându-l pe tânărul palid și tremurând tot din faţa lui, șovăi și 
căută să-i vorbească pe un ton mai serios. Dacă Biserica ar 
trebui să socoată sodomia ca pe un păcat de neiertat, fiece 
prelat din Spania ar trebui să se ducă în iad. 

Acea întâlnire din confesional, mai mult decât cele petrecute 
în dormitor, îl hotări pe Ximenes să facă jurământul celibatului. 
Chiar și atunci când lucra la Siguenza, pe moșiile cardinalului 
Mendoza, într-o vreme în care un preot putea să siluiască orice 
țărăncuţă sau fecior de ţăran pe placul lui, Cisneros se 
împotrivi eroic ispitei. Spre deosebire de un eunuc, nici măcar 
nu se putea mândri cu penisul stăpânului său. În schimb, se 
călugări, intrând în Ordinul franciscanilor, dedicându-se din 
toată inima unei vieţi austere și pioase. 

Când la Cardinalul Mendoza ajunsese zvonul despre 
excepţionala cumpătare arătată de preotul său preferat, acesta 
își arătă fățiș dezaprobarea: 

— Nişte părţi atât de extraordinare - se credea, în general, 
că se referea la calităţile intelectuale ale discipolului său - nu 
trebuie îngropate în umbra unei mănăstiri. 

Ximenes se plimba încoace și încolo prin cameră. De la 


fereastra lui boltită zărea catedrala pe care masonii o 
construiau pe ruinele unei vechi moschei, dominată de palat. Il 
asaltau gânduri măreţe, dar imagini neașteptate și nedorite i se 
mai perindau uneori prin minte, întrerupându-l până și din cele 
mai înălțătoare meditații. Arhiepiscopul primise vestea unui 
mare sacrilegiu comis la Toledo cu o lună înainte, când un 
adept al Islamului, crezând că nu era văzut, fusese văzut 
băgându-și mădularul în sfânta cristelniță. Fiind prins asupra 
faptului de câţiva călugări vigilenţi, nu se mai obosise să mai 
respingă acuzaţia ce i se aducea ori să le mai implore 
îndurarea, sau măcar să arate că-i părea rău de fapta lui 
nesăbuită. În schimb, spusese că era abia convertit și fusese 
învăţat de un bătrân prieten creștin să săvârșească acest 
anume fel de abluţiune, înainte de a-și spune rugăciunile în 
catedrală. 

Vinovatul nu se învoi să dezvăluie numele prietenului său. Fu 
pus la cazne. Buzele îi rămaseră pecetluite. Inchiziția nu se lăsă 
convinsă de povestea lui și îl dădu pe mâna puterii seculare 
pentru pedeapsa capitală. Fusese ars pe rug cu câteva zile în 
urmă. Imaginea sacrilegiului continua să-l bântuie încă pe 
Ximenes. Își spuse în gând să nu uite să trimită după dosarul 
Inchiziției care se referea anume la acest caz. 

Ximenes nu era lipsit de conștiință. Omul care singur intrase 
în rolul celui mai crud călău al Gharnatei islamice fusese și el 
odinioară o victimă. Fusese închis într-o pușcărie ecleziastică la 
porunca cardinalului Cardio. Cardinalul, căruia avea să-i 
urmeze curând arhiepiscopul Mendoza, îi ceruse lui Ximenes să 
nu primească o slujbă măruntă în Biserica Spaniolă, în care 
fusese numit de Roma, pentru ca locul să-i fie luat de unul 
dintre sicofanţii ce-l înconjurau pe Carillo. Ximenes nu s-a 
învoit. Pedeapsa lui a fost o încarcerare de șase luni. 
Întâmplarea îl făcuse pe preot sensibil la chestiuni legate de 
diferenţa dintre vinovăţie și nevinovăție. Iată ce îl făcuse să se 
gândească la moartea omului din Toledo care-și spălase părțile 
rușinoase în apa sfinţită. Poate că fusese nevinovat, dar niciun 
catolic nu l-ar fi trimis în catedrală cu o astfel de povaţă. 
Trebuie să fi fost vreunul dintre acei eretici francezi care 
scăpaseră de pedeapsă. Ochii prelatului începură să sticlească 
la gândul că deslușise care era adevărul-adevărat. Avea să 
cerceteze acele hârțoage îndeaproape. Se auzi un ciocănit în 


ușă. 

— Intră! 

Un soldat intră și îi șopti ceva la ureche. 

— Trimite-l la mine! 

Ibn Hisham intră în odaie. Se duse direct la arhiepiscop, 
care-i întinse mâna. Ibn Hisham se lăsă într-un genunchi și îi 
sărută inelul. Ximenes îl ridică și îi arătă un scaun: 

— Unchiul meu Miguel m-a învăţat că trebuie să mă înfăţișez 
Preasfinţiei Voastre și să vă arăt prețuirea mea. 

Ximenes îl privi cu luare-aminte pe cel mai nou convertit la 
creștinism din rândurile nobilimii din Granada și zâmbi. 

— Cum te-a botezat episcopul de Cordoba? 

— Pedro de Gharnata. 

— Vrei să zici, desigur, Pedro de Granada. 

Pedro dădu din cap că da. Ochii lui trădau întristarea și 
umilința la care fusese supus. Văzu cum chipul omului a cărui 
mână o sărutase se acoperă deopotrivă de mulțumire, dar și de 
dispreţ și își dori să moară în clipa aceea. În loc de asta, surâse 
pierit, blestemându-și propria slugărnicie. 

Ximenes se uită la el și încuviinţă cu un semn din cap. 

— Nu era musai să mi te înfăţișezi. M-am înţeles deja cu 
unchiul tău să ţi se dea voie să-ţi vezi mai departe de negoţul 
tău. Sunt un om de cuvânt. Spune-mi ceva, Pedro! Și fiică-ta s-a 
convertit la credinţa noastră? 

Pedro de Granada începu să asude. Diavolul știa tot. 

— O va face la întoarcerea ei din Ishbi... vreau să zic Sevilla, 
Preasfinţia Voastră. O așteptăm acasă. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu! Acum, dacă mă 
ierti, a venit timpul vecerniei, după care mai am și alte treburi. 
Încă un lucru. După cum poate că știi, șapte dintre preoţii 
noștri, în drumul lor spre biserică, unde urmau să primească 
Sfânta împărtășanie, au fost prinși într-o cursă săptămâna 
trecută. O ploaie de scârnă, vărsată din căldări de lemn, a căzut 
peste capetele lor. Știi cumva numele tinerilor care au comis 
fărădelegea asta? 

Pedro clătină din cap, în semn că nu. 

— Nu, așa am zis și eu. Dacă ai fi știut, ne-ai fi spus deja totul 
despre asta. Încearcă să afli ceva, dacă poţi. Asemenea 
neobrăzări nu pot rămâne nepedepsite. 

Proaspătul botezat Pedro de Granada îi dădu dreptate, dar în 


silă: 

— Când Dumnezeu dorește să distrugă o furnică, Preasfinţia 
Voastră, o lasă să-i crească aripi. 

După ce Pedro făcu o plecăciune și ieși, un val de greață îl 
cuprinse pe Ximenes. 

„Ticăloși plini de ură, fără șira spinării, buimaci și săraci cu 
duhul! își spuse în sinea lui. Zilnic vin ca să mă vadă. Unii 
numai de frică. Alţii ca să-și pună la adăpost viitorul. Gata să-și 
trădeze și propriile mame dacă... dacă... dacă... mereu e câte 
un dacă... dacă Biserica nu le va primejdui avutul, dacă 
Biserica nu se va amesteca în negoţul lor, dacă Biserica va ţine 
Inchiziția departe de Granada. Numai atunci se vor converti la 
credinţa noastră și îi vor aduce prinosul uriașei lor lăcomii. Să-i 
blesteme Dumnezeu pe toţi! Biserica noastră n-are nevoie de 
asemenea nenorociţi demni de milă. Pedro de Granada va 
rămâne mahomedan până la sfârșitul zilelor lui. Să-l bată 
Dumnezeu pe el și pe toţi cei ca el!” 


Capitolul 8 


De departe, de pe coasta muntelui, casele albe ale satului nu 
se mai zăreau, dar pâlpâirile lămpilor cu gaz care atârnau la 
porțile lor păreau fermecate din locul unde şedea Yazid. Ştia că 
luminile n-aveau să se stingă până când femeile și bărbaţii din 
jurul lui n-aveau să se întoarcă acasă. 

Curtea din fața conacului gemea de oameni. Stăteau așezați 
într-un mare cerc, pe covoare groase întinse pe iarbă. La 
răstimpuri, o flăcăruie mai lumina chipul lui al-Zindiq sau pe 
cel al lui Miguel, care ședeau în mijlocul cercului. Cărbunii care 
ardeau în sobe le ţineau de cald. Se adunaseră peste două sute 
de oameni în acea seară, când începuse „lupta”. 

Această familie, care de veacuri nu se mai arătase interesată 
decât de plăcerile unei partide de vânătoare, calitatea sosului 
marinat turnat de bucătari peste friptura de miel gătită în ziua 
aceea sau de noile mătăsuri sosite la Gharnata din China, astă- 
seară dădea piept cu istoria. 

Miguel dominase întreaga seară. La început, păruse cuprins 
de neîncredere și acreală. Izbânda Bisericii Catolice, 
superioritatea ei practică, spusese el, se datorau faptului că 
nici măcar nu încercase să îndulcească gustul amar al leacului. 
Nici măcar nu se obosise să mintă. Nu le căuta bunăvoința. Nu 
se prefăcea pentru a fi pe placul credincioșilor. Era dezgustător 
de directă. Îl scutura pe om de umeri și îi urla în ureche: „Te-ai 
născut în rahat și vei trăi în el, dar s-ar putea să-ţi dăruim 
iertarea pentru faptul de a fi atât de murdar, de josnic, de 
respingător, dacă vei cădea în genunchi și te vei ruga în fiecare 
zi pentru iertare. Povara vieţii tale jalnice, demne de milă, 
trebuie să ţi-o duci pe umeri cu o adâncă umilinţă. Viaţa este și 
va rămâne un chin. Tot ce poţi face este să-ţi salvezi sufletul și, 
dacă faci asta și-ţi ascunzi nemulţumirea în adâncul sufletului, 
s-ar putea să te mântuiești. Numai și numai asta îţi va face 
viaţa pe lume un prinos mai puţin murdar decât în ziua venirii 
tale pe lume. Numai păcătoșii caută fericirea pe lumea asta”. 

Miguel se opri în acest punct și-și plimbă privirea peste 
feţele oamenilor. Păreau cuprinși cu toţii de o transă și se uitau 
lung la el, plini de uimire. Cu o voce blândă, catifelată, îi 
purtase cu el prin trecutul lor, aducându-le aminte nu doar de 
gloriile Islamului, dar și de înfrângerile lui, de haosul, de 


cruzimile palatului, de luptele dinăuntru și de inevitabila lor 
autodistrugere. 

— Dacă sultanii și califii noștri ar fi dorit ca lucrurile să 
rămână așa cum au fost mereu, și-ar fi schimbat felul în care 
domneau peste aceste meleaguri. Credeţi că de plăcere am 
trecut de la o credinţă la alta? Chiar și astă-seară i-am supărat 
pe câţiva din familia mea, după cum ați văzut, dar am ajuns 
într-un punct al vieţii mele în care nu mai pot ascunde 
adevărul. Iubesc satul și casa asta. Tocmai pentru că voia mea 
este ca vouă tuturor să vă meargă bine, vă rog, încă o dată, să 
cugetaţi cu luare-aminte. Este deja târziu, dar, dacă faceţi 
precum vă zic, încă vă mai putem scăpa. Până la urmă vă veţi 
converti, dar până atunci Inchiziția va veni aici și vă va lua la 
întrebări pe voi toţi, ca să hotărască câţi dintre voi s-au 
convertit cu adevărat și câţi s-au prefăcut doar. De vreme ce 
unul dintre ţelurile lor este să vă ia pământurile în numele 
Bisericii și al Coroanei, ei se vor folosi de beneficiul îndoielii. 
Eu nu vă pot obliga, dar cei care vor veni după mine nu vor mai 
fi la fel de mărinimoși. 

Chiar dacă ceea ce le spunea el nu le era pe plac, majoritatea 
celor de față simţiră că era mai aproape de adevăr decât 
capetele înfierbântate, doritoare de război, pentru că, în 
spatele  seninătăţii nepăsătoare ce înconjura reședința 
seniorială, mocnea o mare neliniște. 

Unii dintre cei care veniseră cu prunci se făcuseră nevăzuţi 
încă de la primele cuvântări, dar Yazid mai era treaz și se 
bucura de fiece clipă. Ședea lângă mama lui, înfășurat în 
mantia ei largă, de lână. Lângă el stătea sora lui Hind, care, 
nedezminţindu-și trăsăturile berbere moștenite pe linie 
maternă, dovedea o însufleţire ce uimea pe toată lumea, mai 
puţin pe fratele ei mai mic. Își întrerupsese bunicul de mai 
multe ori cu râsete răutăcioase la vorbele lui de duh și uneori 
mai murmura câte un cuvânt nerușinat. Aerul nopţii însă îi 
purta glasul până departe, iar femeile din sat o aplaudau. 
Miguel îi răspunsese fără supărare, admirând în secret 
cutezanța nepoatei lui și zicând în gura mare că o îndrăgea 
nespus. Răspunsul ei la declaraţia lui de dragoste părintească 
fu cel obișnuit, dar de această dată merse prea departe și și-o 
făcu cu mâna ei: 

— Când un șarpe spune că mă iubește, îl port la gât ca pe un 


colier. 

Ama chicoti tare, ceea ce-l surprinse pe Yazid, care știa că 
doica dezaproba din toată inima purtarea lui Hind. Dar nu i se 
alătură nimeni. Chiar dacă Miguel nu era la loc de cinste în 
rândul lor, acest soi de obrăznicie nu fu pe placul sătenilor, 
care socotiră asta o încălcare a legii ospitalităţii faţă de fiul lui 
Ibn Farid. Faptul că fusese asemuit unui șarpe îl supără pe 
bunic. Prin urechi îi pătrunse veninul nepoatei și nu fu în stare 
să-și oprească lacrimile. 

Priveliștea unchiului său în lacrimi îl indignă la rândul său pe 
Umar, care se încruntă la soţia lui, de la celălalt capăt al sobei 
unde stătea. Zubayda îl înțelese perfect. li porunci lui Hind în 
șoaptă să înceteze, ameninţând-o c-o dă după fiul lui Miguel, 
netotul de Juan, dacă nu-și ţinea gura pe dată. Amenințarea 
dădu roadele dorite. Hind se strecură până la bunic și îi ceru 
iertare la ureche. El îi dărui un surâs și o mângâie pe cap. Se 
împăcară. Se aduse cafeaua. 

Lui Hind nu-i părea rău deloc, de vreme ce-și făcuse auzite 
părerile în faţa întregii adunări și, mai ales, a străinului care 
ședea în mijlocul ei. Ibn Daud, giuvaierul cu ochi verzi din al- 
Qahira și obiectul dorințelor ei, se adâncise în gânduri. Ibn 
Daud o descoperise pe Hind încă dinainte ca Yazid să-i dea în 
vileag secretul. Limba ascuţită și firea năbădăioasă a fetei îl 
încântaseră, dar astă-seară se lăsase furat de cele ce se 
vorbiseră. Neobrăzatul atac al lui Hind asupra bunicului ei îi 
smulsese un zâmbet, dar în acea seară îl frământau mai ales 
gândurile sumbre ale lui al-Zindig. 

Al-Zindig, spre deosebire de Miguel, desființă credinţele și 
superstiţiile creștine. Luă în derâdere Biserica primară pentru 
neputinţa ei de a se împotrivi atacurilor păgâne. Pentru ce 
altceva să faci din Isa o divinitate, iar din mama lui un obiect de 
cult? Profetul Mahomed, dimpotrivă, respinsese aceleași 
atacuri, rezistase ispitei și distrusese cultul celor trei zeițe. 
Până acolo fu pregătit al-Zindiq să-i poarte în timp pe cei de 
aceeași religie cu el. Nu luă apărarea Islamului cu ascuțimea 
minţii pentru care era renumit și la care se așteptau toţi astă- 
seară. Era prea cinstit ca să nege acele lucruri spuse de 
Miguel, pe care le credea de neatins. În schimb, încercă să 
stârnească entuziasmul publicului său, aducându-le aminte că o 
stea care apunea pe un cer poate că răsărea pe altul. Zugrăvi 


victoriile musulmane din Istanbul în culori atât de vii, încât un 
fior de mândrie îi străbătu pe cei de faţă. Cât despre decăderea 
al-Andalusului, nu se arătă prea încrezător în unele dintre 
explicaţiile mai populare. 

— Mai ţineţi minte, îi întrebă el, povestea sultanului din 
Tlemcen și a omului sfânt? Sultanul era învesmântat în cele mai 
bogate straie ale lui când îl primi pe Abu Abdallah al-Tunisi. 
„Se cuvine prin datină să mă rog în aceste haine alese pe care 
le port?” Își întrebă el învățatul musafir. Abu Abdallah râse și îl 
lămuri cu următoarele cuvinte: „Râd, o, mândre sultan, de 
slăbiciunea intelectului tău, de faptul că nu te cunoști pe tine 
însuţi și de jalnica stare spirituală în care te afli. Pentru mine 
ești ca un câine ce adulmecă sângele unui animal mort și 
mănâncă putreziciuni, dar care ridică un picior când se 
ușurează, ca să nu-și ude blana. Mă întrebi de haine, când 
suferințele alor tăi îţi atârnă pe umeri”. Sultanul începu să 
plângă. Își părăsi tronul și deveni un adept al sfântului. 

Al-Zindig își termină povestea în mijlocul mulţimii care striga 
„Pe Allah!” și al însufleţirii generale a celor de faţă care 
spuneau că, dacă toţi regii musulmani din al-Andalus s-ar fi 
purtat așa, adepţii Profetului nu s-ar mai găsi acum într-o stare 
atât de grea. Aceasta era reacţia la care se așteptase al-Zindig, 
iar acum îi înfruntă foarte hotărât: 

— Sună bine, dar chiar ne-ar fi salvat? Nu prea cred. Nicio 
religie nu poate schimba căile regilor noștri dacă nu se ridică 
pe ceva mai mult, pe acel ceva numit de marele învăţat Ibn 
Khaldun solidaritate.  Infrângerile noastre sunt fructul 
neputinței de a păstra unitatea ţării. Am permis califatului să se 
prăbușească și am lăsat buruieni otrăvite să crească în locul 
lui, până când au acoperit fiecare deget de pământ din grădina 
noastră. Marii stăpâni s-au năpustit asupra al-Andalusului și l- 
au împărțit între ei. Fiecare a ajuns un mare grangur peste câte 
o curticică, în vreme ce lucrurile se petreceau tocmai invers în 
regatele creștinătății. Am întemeiat multe dinastii, dar n-am 
reușit să găsim o cale de a-i guverna pe ai noștri potrivit vocii 
raţiunii. N-am reușit să întocmim legi politice, care i-ar fi 
apărat pe toţi cetăţenii împotriva capriciilor conducătorilor. Noi 
care ne-am aflat în fruntea întregii lumi în domeniile științei și 
arhitecturii, medicinei și muzicii, literaturii și astronomiei, noi 
care am fost aleșii, n-am izbutit să găsim drumul spre 


statornicie și spre o guvernare călăuzită de rațiune. lată care 
ne-a fost slăbiciunea, iar creștinii Europei au avut ce învăţa din 
greșelile noastre. Asta, și nu felul în care s-au înveșmântat regii 
noștri, a abătut blestemul asupra Islamului acestor locuri. Știu 
că unii dintre voi cred că ne va veni ajutor de la sultanul din 
Istanbul. Nu prea cred, prieteni. Mă gândesc că turcii vor 
cuceri Orientul și ne vor lăsa să fim înghiţiţi de creștini. 

Umar era adânc mișcat atât de Miguel, cât și de al-Zindiqg, 
dar obosise. Erau lucruri mai arzătoare legate de familia lui 
care-l îngrijorau și îl împiedicau să se aplece pe deplin asupra 
celor ce se întâmplau în acea seară. Dorea să pună capăt 
adunării, dar unele tradiţii căpătaseră în timp un statut 
semireligios și deveniseră parte din regulile disputei. Cu o voce 
care urmărea să le taie orice avânt, Umar întrebă dacă nu mai 
doreau și alţii să ia cuvântul. Spre marea lui supărare, un 
bătrân ţesător se ridică în picioare: 

— Pacea fie cu tine și Dumnezeu să vă aibă în pază pe 
dumneata și pe familia dumitale, Umar bin Abdallah, începu 
ţesătorul. I-am ascultat atât pe Excelenţa Sa, episcopul de 
Qurtuba, cât și pe Ibn Zaydun, care-și spune al-Zindig, cu mare 
atenţie. Nu am cunoștințele lor, dar doresc să întăresc un 
lucru. Cred că înfrângerea noastră a început încă din primul 
veac în care Tarik Ibn Ziyad a aruncat ancora pe stânca ce 
astăzi îi poartă numele. Când cei doi generali ai noștri au ajuns 
la munţii cărora francii le zic Pirinei, au zăbovit pe creastă și s- 
au uitat în jos la moșia galilor. Pe urmă, s-au privit unul pe altul 
în ochi. N-au scos niciun cuvânt, dar ambii generali au avut 
același gând. Dacă voiau să păstreze al-Andalusul, trebuiau să 
cucerească Tara Francilor. Ne-am străduit. Da, ne-am străduit. 
Multe orașe ne-au căzut în mâini, dar cel mai hotărâtor conflict 
din istoria noastră a fost confruntarea dintre armatele noastre 
și cele ale lui Carol Martel, chiar la marginea orașului pe care 
ei îl numesc Poitiers. Am pierdut în ziua aia șansa de a cuceri 
regatul francilor, dar am mai pierdut și al-Andalusul, deși puţini 
dintre noi mai recunosc faptul ăsta. Singura cale de salvare a 
acestui pământ în numele Profetului nostru ar fi fost 
construirea unei moschei pe locul catedralei Notre-Dame din 
Paris. Asta-i tot ce am avut de zis. 

Atunci Umar îi mulțumi din plin pentru că i-a înălțat la o 
înţelegere mai înaltă a răscrucii la care se aflau și le ură 


tuturor celor de faţă noapte bună. 

Pe când mulţimea se împrăștia, Ama îl luă pe Yazid de mână 
și intră cu el în casă, nu înainte de a observa că un număr 
neobișnuit de mare de bărbaţi îi strângeau mâna lui Miguel cu 
multă căldură. Printre aceștia se găsea și fratele lui natural, 
Ibn Hasd. Când cei doi ajunseră unul în faţa celuilalt, Hind fu 
iar izbită de asemănarea dintre ei, când îi priveai din profil. 
Zubayda rămase în picioare lângă soţul ei, schimbând urări de 
bine cu bărbaţii și femeile din sat, pe măsură ce-și luau la 
revedere. 

Spre deosebire de tatăl și de bunicul său, legăturile lui Umar 
cu ţăranii și ţesătorii ale căror familii trăiau în Hudayl erau 
călduroase chiar. Stăpânul se ducea la nunțile și la 
înmormântările lor, arătându-le că le știa numele și câţi copii 
aveau, ceea ce-i surprindea plăcut pe săteni. 

— Stăpânul ăsta e un domn, îi zise un ţesător nevestei lui. Nu 
e nicio îndoială că așa stau lucrurile. Se bucură de pe urma 
muncii noastre la fel ca și străbunii lui, dar el este un domn 
cumsecade. 

Astă-seară nu mai era timp pentru astfel de amabilităţi. Umar 
nu mai avea răbdare. Nu vorbise prea mult și aștepta acum cu 
nerăbdare ca ei toți să se întoarcă la casele lor. Zubayda îi 
spusese în timpul cinei, care fusese servită mai devreme în 
acea zi, pentru a se putea găzdui dezbaterea, că primul lor 
născut era amestecat într-o întreprindere nesocotită şi 
prostească, iar ea se temea pentru viaţa lui. Servitoarele din 
sat îi dăduseră de știre că Zuhayr aduna tineri pentru „bătălie”. 
Zuhayr nu era de faţă, iar când porunciră să-l caute, rândașul 
raportă că înșeuase armăsarul preferat al tânărului conaș, dar 
nu i se dezvăluise nimic legat de locul spre care se îndrepta. 
Tot ce știa era că Zuhayr al-Fahl luase cu el două pături. Când 
grăjdarul ieși din cameră, Hind nu-și putu opri un surâs. Lui 
Umar îi fu destul pentru a înțelege cum stăteau lucrurile: 

— Câine nenorocit! Bunicul lui intră într-o dispută cu marele 
său prieten, Ibn Zaydun, pentru chestiuni de viaţă și de moarte 
în privinţa familiei, credinţei și viitorului tuturor și unde-i 
cavalerul nostru? își face de lucru pe vreo costișă de deal, 
lăsând cu burta la gură vreo nenorocită de servitoare. 

Din casă, Zuhayr urmărise cum pleca lumea, simțind regretul 
de a nu fi fost de faţă la această importantă adunare. Se simţea 


sătul și dezgustat față de propria lipsă de disciplină și de 
afinităţile lui cu regnul animalelor, dar... dar, se gândi el 
retrăind experienţa, Umayma era atât de diferită de acele târfe 
boite din Gharnata, a căror carne era atinsă de atâtea mâini la 
fiecare oră din zi și din noapte! Umayma îl făcea să se simtă un 
adevărat cuceritor. li aţâţa dorinţa. Nici nu-i cerea, nici nu se 
aștepta la ceva mai mult de la el. Dacă nu s-ar fi dus la ea în 
seara aceasta, se putea să n-o mai vadă nicicând. Peste trei luni 
avea să se mărite cu Suleiman, ţesătorul chel și sașiu care 
teșea cea mai fină mătase din tot satul, dar care nu ajungea nici 
la genunchiul lui Zuhayr al-Fahl, când venea vorba de 
meșteșugurile care contau cu adevărat. 

— Ei bine? își surprinse tatăl fiul. Unde ai fost? C-ai lipsit de 
la masă am înţeles, dar să îţi iei tălpășiţa de la o adunare în 
ultimul ceas? Oamenii au băgat de seamă lipsa ta. Ibn Hasd și 
Suleiman ţesătorul au întrebat de sănătatea ta! 

— Pacea fie cu tine, tată, mormăi Zuhayr, încercând zadarnic 
să-și ascundă stânjeneala. Eram pe-afară cu prietenii. O seară 
nevinovată, n-ai nicio îndoială. 

Umar se uită la fiul său și nu-și putu reţine un surâs. Băiatul 
era un mincinos atât de prost! Avea ochii căprui deschis ai 
mamei lui și, văzându-l cum stătea acolo în picioare, în faţa lui, 
tatăl fu cuprins de un val puternic de iubire. A fost o vreme 
când erau apropiaţi. Umar și-a învățat primul născut să 
călărească și să vâneze, el a fost cel care l-a dus să înoate în 
râu. Băiatul își însoţise adesea tatăl la curtea de la al-Hamra. 
Acum i se părea că-l lăsase prea multă vreme de capul lui, mai 
ales de la nașterea lui Yazid. Cât de diferiți erau băieţii lui și 
cât de mult ţinea la amândoi! 

Se prăvăli pe o pernă mare: 

— Ia un loc, Zuhayr! Maică-ta îmi spune că ai pus ceva la 
cale. Despre ce e vorba? 

Tânărul deveni foarte serios. Arăta dintr-odată mai bătrân 
decât era. 

— Mă duc, tată. Mâine, la revărsatul zorilor. Aș fi vrut să-mi 
iau rămas-bun de la fiecare dintre voi în noaptea asta, dar Yazid 
doarme dus, iar eu n-aș putea pleca fără să-l mai strâng o dată 
în braţe. Mă duc la Gharnata. Nu-i putem lăsa pe călugări să ne 
îngroape de vii. Trebuie să facem ceva până nu-i prea târziu. Se 
pune la cale o revoltă. E o luptă cu creștinătatea, tată. Mai bine 


mor în luptă decât să trăiesc ca un rob. 

Inima lui Umar începu să-i bată nebunește în piept. Văzu cu 
ochii minţii o ciocnire cu soldaţii căpitanului general. 
Zăpăceală. Se ridică săbiile, se aud gloanţe șuierând, iar 
Zuhayr al lui zace pe iarbă cu o gaură în cap. 

— Este un plan nesăbuit, copile. Majoritatea acestor tineri 
care se fălesc cu vorbe umflate în băile Gharnatei o vor lua la 
fugă cum vor da cu ochii de trupele castiliene. Lasă-mă să 
termin. N-am nicio îndoială că vei găsi câteva sute de băieţi 
care să lupte alături de tine. Istoria e plină de tineri nesocotiţi 
îmbătându-se cu religie și repezindu-se să se ia la luptă cu 
necredincioșii. Mult mai lesne este să dai pe gât otravă sub un 
copac lângă apele unui râu și să mori în pace. Dar încă mai 
bine este să trăiești, fiule! 

Mintea lui Zuhayr mai era cuprinsă încă de îndoială, dar își 
dădea seama că era mai bine să nu-i destăinuie acest lucru 
tatălui său. Nu-și dorea deloc să fie întors din drumul pe care o 
apucase împreună cu prietenii lui încă de la rugul aprins în Bab 
al-Ramla. Chipul îi era încă întunecat de neliniște. 

— Spre deosebire de ceea ce-ţi închipui tu, tată, nu trag cine 
știe ce nădejde că vom izbândi, dar revolta trebuie pornită. 

— De ce? 

— Pentru ca lucrurile să rămână neschimbate în regatul 
nostru din Gharnata. Este rău, dar mai bine să rămâi așa decât 
să fii predat bestiilor lui Torquemada, pe care ei îi numesc 
preoţi și acoliți. Dacă ultimul nostru sultan - să-l bată 
Dumnezeu! - nu s-ar fi închinat fără luptă, lucrurile ar fi stat 
astăzi altfel. Izabela se poartă cu noi de parc-am fi niște câini. 
Îndrăzneala noastră le va arăta lor și celor de aceeași credinţă 
cu noi de pe întregul teritoriu al peninsulei că vom muri cu 
fruntea sus, nu în genunchi, că mai există încă viaţă sub ruinele 
civilizației noastre. 

— Nerodule! Nerodule! 

— Întreabă-l pe Ibn Daud ce-a văzut la Sarakusta și 
Balansiya, în drum spre Gharnata. Orice musulman care a fugit 
din calea creștinilor a zis același lucru. 

În pofida lui însuși, Umar fu copleșit de un neobișnuit 
sentiment de mândrie pentru fiul său. Nu-l crezuse pe Zuhayr 
în stare de toate astea. 

— Despre ce vorbeşti tu, băiete? Parcă n-ai fi tu însuţi. 


Grăiești în cimilituri. 

— Vorbesc despre ceea ce se citește pe feţele preoţilor 
creștini când se duc să supravegheze chinul nevinovaţilor și pe 
cei rămași orfani în temniţele Inchiziției. Dacă nu punem acum 
mâna pe arme, totul se va duce de râpă, tată! Totul! 

— Poate că așa va fi oricum, fie că vă duceti sau nu la luptă. 

— Poate! 

Umar știa că Zuhayr, în străfundurile cugetului său, era ros 
de îndoială. Işi înţelegea fiul. Dând glas punctului său de 
vedere la moschee și lăudându-se cu victoriile care-i așteptau 
pe el și pe prietenii lui, băiatul se simţea prins într-o capcană. 

— Ești încă tânăr, Zuhayr! La vârsta ta, moartea pare doar o 
amăgire. N-am să te las să-ţi irosești viaţa în van. Mie poate să 
mi se întâmple orice, acum când am hotărât că nu mă voi 
converti. Dar cine va avea grijă de maică-ta și de surorile tale 
după ce mă voi duce eu? Yazid? Ne-au luat puterea și 
autoritatea, dar încă nu s-au atins și de pământurile noastre. 
Ne mai putem bucura de avutul nostru în pace și în demnitate. 
De ce ar trebui să le stea în cale castilienilor al-Hudayl? Ochii 
le sunt îndreptaţi spre o lume nouă, spre munţii ei de aur și de 
argint. Ne-au învins și în zadar ne-am mai împotrivi. Îţi 
poruncesc să rămâi aici! 

Zuhayr nu știa ce înseamnă o bătălie adevărată. Experienţa 
lui se limita la pregătirea minuțioasă în artele războiului din 
copilăria sa. Era un priceput spadasin, iar îndrăznelile lui în șa 
erau bine-cunoscute tuturor celor care participaseră la turneele 
din Gharnata organizate în cinstea Profetului. Nu putea uita 
însă că de data asta trebuia să încrucișeze sabia cu un dușman 
real. 

Pe când se uita în ochii posomorâţi ai părintelui său, Zuhayr 
înţelese că era ultima lui șansă de a se mai putea răzgândi. N- 
avea decât să le aducă la cunoștință ciracilor lui că taică-său îl 
oprea acasă. Umar era prețuit peste tot și ei toţi aveau să-l 
înţeleagă. Oare așa era? Zuhayr nu putea răbda gândul ca unul 
dintre prietenii lui să-l învinovăţească de lașitate. Dar asta nu 
era singura lui grijă. Flăcăul nu mai credea că al-Hudayl se 
găsea în siguranţă atâta timp cât Ximenes făcea tot ce-l tăia 
capul la Gharnata, ceea ce-l făcea să creadă că, lucru 
primejdios, Umar nu înţelegea cum s-ar fi cuvenit vremurile pe 
care le trăiau. 


— Abu, începu Zuhayr să se tânguie, de nimic nu-mi pasă mai 
mult decât de siguranţa căminului și a moșiilor noastre. lată de 
ce trebuie să mă duc. M-am hotărât. Dacă-mi poruncești să 
rămân aici împotriva voinţei și a judecății mele, atunci, 
negreșit, mă voi supune, dar voi fi nefericit și, când fericirea 
mă părăsește, Abu, mă gândesc la moarte ca la o alinare. Chiar 
nu vezi că pustnicii vor distruge totul? Mai devreme sau mai 
târziu vor ajunge și în al-Hudayl. Vor să facă un pustiu din tot 
al-Andalusul. Vor să ne ardă memoria pe rug. Cum atunci să 
cruţe ei fie și o singură oază de islamism? Nu mă sili să rămân. 
Trebuie să înţelegi că ceea ce vreau să fac este singura cale ce 
ne-ar mai putea salva vatra și credinţa. 

Umar nu se lăsă convins, iar disputa lor continuă. Zuhayr se 
făcea tot mai neînduplecat, pe măsură ce orele treceau. Într-un 
târziu, tatăl pricepu că fiul său nu mai putea fi ţinut acasă 
împotriva voinţei sale. Chipul i se înmuie. Tânărul își dădu pe 
dată seama că învinsese în prima lui bătălie. Cunoștea firea 
părintelui său. Odată ce Umar încuviinţa ceva, se dădea îndărăt 
și nu se mai amesteca. 

Cei doi bărbaţi se ridicară. Tatăl își strânse fiul la piept și îl 
sărută pe amândoi obrajii. Apoi se duse la un cufăr mare în 
care se afla sabia lui Ibn Farid. Scoase arma și, ţinând-o cu 
ambele mâini, o ridică deasupra capului lui Zuhayr și i-o puse 
în mână. 

— Dacă trebuie să te duci la luptă, atunci cel mai bine este s- 
o faci cu o armă pusă la încercare în nenumărate bătălii. 

Ochii lui Zuhayr se umeziră. 

— Vino, îl îndemnă Umar bin Abdallah. Haide, să mergem să- 
i spunem și maică-tii. 

Pe când Zuhayr, purtând cu mândrie sabia străbunicului său, 
își urma tatăl prin curtea interioară, dădură nas în nas cu 
Miguel și cu Zahra. Patru glasuri diferite răsunară la unison: 

— Pacea fie cu voi! 

Miguel și Zahra văzură sabia tatălui lor și înțeleseră totul. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, copile! îi ură Zahra, 
sărutându-l pe obraji. 

Zuhayr nu răspunse, ci rămase cu ochii pironiţi la cei doi 
bătrâni. Întâlnirea neașteptată cu ei îl tulburase. Apoi tatăl lui îl 
bătu ușor pe Umar și amândoi se îndepărtară. Nu trecuseră 
decât câteva clipe. Flăcăul se gândi că era semn rău. 


— Miguel va...? începu el să-și întrebe tatăl, dar Umar clătină 
din cap în semn că nu. 

— Nici să nu te gândești, îl avertiză el în șoaptă. Bunicul tău 
Miguel nu va pune Biserica înaintea propriei sale familii. 

O vreme cei doi bătrânei rămaseră cuminţi, ca niște străji de 
gardă, vestigii ale unei generaţii dispărute. Cerul era spuzit de 
stele, dar nici el și nici opaițul singuratic din perete, de 
deasupra intrării de la camera de baie, nu luminau decât slab. 
În umbrele nopţii, cu spinările lor încovoiate, înfășuraţi în 
șaluri groase, de lână, semănau cu doi pini pitici, bătuţi de 
vreme. Episcopul fu cel care rupse tăcerea: 

— Mă tem de ce-i mai rău. 

Zahra tocmai se pregătea să spună ceva, când Hind și Ibn 
Daud, urmaţi de trei slujnice, ieșiră în curte. Niciunul dintre ei 
nu-i zăriră pe Miguel și pe bătrâna doamnă. Tânărul făcu o 
plecăciune și era pe cale să se îndrepte spre camera lui, când 
auzi un glas: 

— Ibn Daud! 

Fu Hind cea care răspunse: 

— Pe Allah! M-ai speriat, bunicule! Pacea fie cu tine, 
bunicuţo! 

— Vino, îl invită Miguel pe tânărul oaspete, condu-mă până-n 
camera mea, care-i lângă dormitorul tău. N-am crezut să apuc 
ziua în care am să stau într-una dintre odăile rezervate pentru 
oaspeţi din casa mea. 

— Prostii, făcu Zahra. Unde voiai să te pună? în grajduri? 
Hind, am nevoie de tine să-mi ţii de cald în noaptea asta. Frigul 
îmi intră în oase și tot simt o durere în piept și în umeri. 

— Da, bunicuţo, se înduplecă Hind, dându-le drumul 
servitoarelor cu un semn din cap și privind cu jind la spinarea 
tânărului cu ochii verzi. 

Ibn Daud îl însoţi pe episcop prin coridorul ce lega curtea de 
șirul de odăi pe care Ibn Farid le clădise în continuarea 
conacului. Acolo cavalerii creștini veniţi la ei în vizită fuseseră 
ospătaţi și îmbiaţi cu desfătări nocturne. 

„Ce curios, își zise Zahra în sinea ei, că astă copilă pe care 
abia de-o cunosc și care abia a împlinit optsprezece ani îmi 
amintește atât de mult de tinereţea mea. Tatăl ei încă se mai 
uită la ea ca la un boboc de floare. Cât de mult greșește, cât de 
mult greșesc toţi taţii și vor mai greși! Este deja în floare, ca 


florile de portocal primăvara. Acele flori a căror mireasmă ne 
trezește simţurile la viaţă.” 

Ca și cum ar fi vrut să fie mai sigură, Zahra se ridică 
ajutându-se de o pernă și își cobori privirea către nepoata ei, 
care îi frământa degetele de la piciorul stâng cu stăruinţă, dar 
și cu blândeţe. Chiar și în lumina slabă a opaiţului, tenul lui 
Hind, de obicei de culoarea mierii sălbatice, se îmbujorase și se 
însufleţise. Ochii îi străluceau, iar gândurile îi zburau în altă 
parte. Erau semnele bine-cunoscute. 

— Te iubește la fel de mult pe cât îl iubești tu? 

Neașteptata întrebare o făcu pe fată să tresară: 

— Despre cine vorbeşti, bunicuţo? 

— Haide, copilă, sfiala nu-ţi stă-n fire. i se citește totul pe 
față. Eu mă gândeam că te bucurai de cele petrecute în seara 
asta. Mi-a zis Miguel ce i-ai strigat. Nu-i chiar așa de supărat 
pe tine, te admiră pentru asta, dar ţi-a ieșit cu totul din minte, 
nu-i așa? Unde-ai fost? 

Hind, spre deosebire de liniștita și cumpănita ei soră mai 
mare, Kulthum, avea o fire ce o împiedica să se prefacă. La 
vârsta de nouă ani uimise un scolastic musulman din Ishbiliya, 
care întâmplător mai era și văr primar cu mama ei, cerându-i să 
interpreteze al-koran-ul. Teologul denunţase toate plăcerile la 
care se dedau nobilii musulmani drept „interzise” și își 
alcătuise în așa fel pledoaria, încât să arate că toată acea 
desfrânare smintită atrăsese decăderea al-Andalusului. Hind îi 
întrerupsese spusa într-un chip antologic, de care piticul și 
prietenii lui din sat încă-și mai aduceau aminte cu plăcere. 

— Unchiule, îl întrebase fetița cu un surâs plin de dulceaţă, 
așa cum nu-i stătea deloc în fire. Oare Profetul nostru - Pacea 
fie cu el! - n-a zis odată într-un hadith ce nu poate fi pus sub 
semnul întrebării că îngerii n-ar îndrăgi decât trei sporturi? 

Teologul, păcălit de zâmbetul ei și încântat că o copiliță 
putea fi o așa bună cunoscătoare a scrierilor sfinte, își 
mângâiase barba și îi răspunsese prietenos: 

— Şi care ar fi ele, micuța mea prințesă? 

— Păi cum? Călăria, tragerile cu arcul și săgeata și amorul, 
firește! 

Unchiul din Ishbiliya se înecase cu îmbucătura de carne pe 
care tocmai o luase. Până atunci, înghiţise fără probleme. 
Zuhayr ceruse voie să se ridice de la masă, scuzându-se, și se 


tăvălise pe jos de râs în bucătărie. Zubayda nu reuși să-și 
ascundă zâmbetul, iar Umar rămase să schimbe vorba, ceea ce 
și făcu, oarecum pe nesimţite. Doar Kulthum păstrase tăcerea 
și îi întinsese unchiului un pahar cu apă. Din cine știe ce pricină 
gestul acela îl mișcase profund pe scolastic. Fiul său tocmai 
urma să se însoare cu fata cea mai mare a lui Umar luna 
următoare. Zubayda îi povestise Zahrei întâmplarea. Bătrâna 
izbucnise în râs și tocmai amintirea lui o făcea să-i zâmbească 
nepoatei sale: 

— Urechile mele-și pierd răbdarea, copilă! 

Hind, care până atunci nu îndrăznise să-și dezvăluie secretul 
nimănui în afară de slujnica ei preferată, ardea să se 
spovedească în fața cuiva din familie. Se hotărî să-i spună 
Zahrei întreaga istorie. Ochii începură din nou să-i surâdă: 

— Încă din prima zi s-a întâmplat, bunicuţo! încă din prima zi 
în care l-am văzut am știut că nu-mi doream niciun alt bărbat. 

Zahra continuă să zâmbească și să dea din cap gânditoare: 

— Prima dragoste poate n-o fi cea mai fericită, dar, de obicei, 
este cea mai adâncă. 

— Cea mai adâncă și cea mai bună! Trebuie să fie cea mai 
bună! _ 

Ochii lui Hind ardeau ca două opaițe. li povesti de sosirea lui 
Ibn Daud în al-Hudayl, de impresia pe care el o făcuse întregii 
familii. Tatăl ei îl plăcuse imediat pe tânărul student și îi oferise 
o slujbă ca profesor particular al familiei. Au asistat cu toţii la 
prima lui lecţie. Ibn Daud le-a explicat filosofia lui Ibn Khaldun, 
așa cum era interpretată în al-Qahira. Zubayda îl luase la 
întrebări destul de amănunțite, în privinţa felului în care 
teoriile lui Ibn Khaldun puteau oferi o explicaţie tragediei din 
al-Andalus: „Bolovanii răzleţi”, îi răspunsese el, „n-ar putea 
clădi un zid de cetate trainic”. 

— Hind, se rugă Zahra, sunt prea bătrână ca să preţuiesc 
fiecare amănunt. Accept fără tăgadă că băiatul este și 
inteligent, și chipeș, dar dacă mai continui așa, s-ar putea să nu 
mai rămân în viață până-ţi termini tu povestea! Ce s-a 
întâmplat astă-seară? După reuniune? 

— Tata și-a făcut griji în privinţa lui Zuhayr și, înainte să-mi 
pot da eu seama, întreaga familie intrase în casă. M-am dus la 
Ibn Daud, i-am zis că simţeam nevoia să iau o gură de aer 
proaspăt și l-am rugat să mă ia cu el la o plimbare. 


— L-ai rugat? 

— Da, l-am rugat. 

Zahra își dădu capul pe spate și râse. Apoi luă faţa lui Hind în 
palmele ei zbârcite și o mângâie pe obraji. 

— Dragostea poate fi un șarpe care se preface că e colier sau 
o privighetoare ce refuză să se mai oprească din cântul ei. Te 
rog, continuă! 

Și Hind îi povesti cum o servitoare le-a deschis calea cu un 
opaiț, în vreme ce alte două i-au urmat la o distanţă 
cuviincioasă, pân-au ajuns la livada de rodii. 

— Livada de rodii? se miră Zahra cu glas pierit, încercând să- 
și potolească bătăile inimii. Pâlcul de copaci încă se mai vede în 
fața casei când te întorci din sat? Când te întinzi la pământ te 
mai simţi ca-ntr-un cort de rodii cu un geamlâc rotund în vârf? 
Și când deschizi ochii și te uiţi prin el, stelele mai dansează 
încă pe cer? 

— Nu știu, bunicuţo. N-am apucat să mă întind pe iarbă. 

Cele două femei se uitară una la alta și izbucniră în râs. 

— Am vorbit, continuă Hind, despre casa noastră, despre sat, 
despre neaua din munţi, despre primăvara care se apropie și, 
după ce-am terminat de vorbit despre toate lucrurile astea 
lipsite de însemnătate, am rămas tăcuţi și ne-am privit în ochi. 
Parc-ar fi trecut un an până s-a hotărât el să rupă tăcerea. M-a 
luat de mână și mi-a șoptit că mă iubește. In clipa aceea, 
slujnicele au început să tușească tare. Le-am prevenit că, dacă 
mai fac asta, am să trimit după Inchiziţie să le ardă de vii. Pe 
urmă n-aveau decât să tușească în iad cât le-o plăcea. M-am 
uitat în ochii lui și mi-am mărturisit dragostea pentru el. I-am 
luat faţa în mâini și l-am sărutat pe buze. Mi-a zis că mâine o să 
ceară binecuvântarea tatei să se însoare cu mine. L-am sfătuit 
să fie cu băgare de seamă. Mai bine mă lasă pe mine să-i 
pregătesc calea. În drum spre casă am simţit o durere în tot 
trupul și mi-am dat seama că era dorința mea pentru el. M-am 
oferit să mă duc la el în cameră în noaptea asta, dar el a fost 
cât pe ce să leșine când m-a auzit: „Sunt oaspetele tatălui tău. 
Te rog, nici măcar să nu îţi treacă prin minte c-aș putea cumva 
să profit de ospitalitatea lui și să-i trădez încrederea. Ar fi o 
rușine”. Mulţumesc lui Dumnezeu că ești aici, bunică Zahra! N- 
aș mai fi putut să ţin în mine asta prea mult! 

Bătrâna se așeză în capul oaselor pe pat și o strânse pe Hind 


la pieptul ei. Propria ei viaţă i se perindă prin minte și o făcu să 
se cutremure. Nu dorea ca această fată, în pragul tinereţii sale, 
să facă aceleași greșeli, să se aleagă cu aceleași răni sufletești 
ca ea. Avea să stea ea de vorbă cu Umar și cu Zubayda în 
numele tinerilor îndrăgostiţi. Era limpede că băiatul era un 
sărâăntoc, dar vremurile se schimbaseră. Pe nepoata sa o 
încurajă: 

— Dacă ești sigură de el, atunci nu trebuie să-i dai cu 
piciorul. Nu mai vreau să aud peste un veac de legenda unui 
tânăr cu ochii verzi care hoinărea prin acești munţi, cu inima 
frântă și minţile rătăcite, mărturisindu-i râului dorul său după o 
femeie pe nume Hind. Uită-te la mine, copilă! O durere încă-mi 
mai apasă pe inimă. Pe mine dragostea m-a pârjolit. Mi-a 
mâncat măruntaiele până n-a mai rămas nimic și am început să- 
mi desfac picioarele dinaintea oricărui caballero ce dorea să 
intre în mine, fără să-mi pese dacă-mi plăcea sau nu ceea ce 
urma. A fost felul meu de a-mi înăbuși focul inimii. Numai când 
m-au găsit goală în șanțurile de lângă Qurtuba s-au hotărât să 
mă trimită la maristan în Gharnata. Să nu faci niciodată 
greșelile mele! Mai bine ai face să fugi cu băiatul ăsta și să 
descoperi peste șase luni că tot ce voia el era să se înfrupte din 
piersicile astea două decât să accepţi un refuz din partea 
părinţilor tăi. Prima cale îţi va aduce jalea câteva luni, poate 
chiar un an. Cea de-a doua te va duce la disperare, iar 
disperarea îţi macină sufletul. Este cel mai rău lucru din lume. 
Voi sta eu de vorbă cu maică-cta și cu taică-tău. Vremurile s-au 
schimbat și, oricum, Ibn Daud al tău nu este fiul vreunui slujitor 
din casa asta. Acum du-te la tine în cameră și lasă-te purtată pe 
aripile visurilor viitorului. 

— Așa voi face, bunicuţo, dar mai este o întrebare pe care, 
dacă te învoiești, aș dori să ţi-o pun. 

— Întreabă-mă! 

— Umblă o istorie în sat despre bunicul Miguel... 

— Vai, da! E o treabă veche despre fiica ţesătorului. Nu-i 
niciun secret. Ce-i cu asta? 

— Nimic. Așa-i. N-a fost niciun secret. Ce doream eu să te 
întreb era dacă ce zic ei de Miguel și de mama lui, doamna 
Asma, este adevărat? 

Zahra își închise ochii și strânse din pleoape, sperând ca 
întunericul să învăluie în uitare amintirea acelei dureri, pe care 


Hind îi cerea acum s-o retrăiască. Încetul cu încetul, chipul i se 
destinse, iar pleoapele i se ridicară: 

— Nu știu care-i răspunsul. Fusesem deja izgonită de acasă și 
trăiam la Qurtuba de ceva vreme. Obișnuiam să-i zicem Asmei 
„Măicuţa mică”, ceea ce stârnea râsul tuturor, până și lui Ibn 
Farid. M-am supărat foarte tare când am auzit că Asma a murit. 
Meekal? Miguel? 

Zahra ridică din umeri. 

— Dar bunicuţo... începu Fiind. 

Bătrâna o reduse la tăcere cu un gest: 

— Ascultă-mă cu luare-aminte, Hind bint Zubayda. N-am vrut 
niciodată să știu despre asta. Amănuntele nu m-au interesat. 
Asma, pe care eu am iubit-o ca pe o soră, nu mai putea fi 
întoarsă la viaţă, și nici mama lui Ibn Zaydun. Poate că tot ce 
zic ei s-a petrecut cu adevărat, dar au fost doar trei martori 
care au cunoscut împrejurările de atunci. Doi dintre ei au murit 
și nu cred că l-a luat careva vreodată la întrebări pe Meekal. 
Poate că atunci când s-a convertit a dezvăluit întregul adevăr la 
confesional, caz în care unei a treia persoane i-a fost 
încredințată toată tărășenia. Ce mai contează acum? Când vei 
crește, vei mai auzi, fără îndoială, de tragedii asemănătoare ale 
altor familii sau ale altor ramuri ale familiei noastre. Îţi mai 
amintești de acel văr al maică-tii din Ishbiliya? 

Pe chipul lui Hind se citea uimirea. 

— Trebuie să-ţi amintești! Vărul atât de religios din Ishbiliya, 
căruia nu-i venea să creadă că știai hadith-ul la o vârstă atât de 
fragedă? 

— Ala? făcu Hind zâmbind cu gura până la urechi. Ibn Hanif. 
Viitorul socru al lui Kulthum. Ce-i cu el? 

— Dacă vreodată vor încerca ei să aducă vorba de biata 
Asma pentru a o umili pe Kulthum a noastră, tu poţi să-i întrebi 
de numele adevăratului tată al lui Ibn Hanif. Cu siguranţă n-a 
fost Hanif. 

Fiecare firicel de răutate ce sălășluia în Hind se trezise acum 
la viaţă. Secretul pe neașteptate dezvăluit i-l izgoni până și pe 
Ibn Daud din minte pentru câteva minute. 

— Spune-mi, bunicuţo, te rog! Te rog! 

— Am să-ți spun, dar nu trebuie să-i mărturisești nimic lui 
Kulthum, decât dacă ţi se pare că ar avea nevoie să știe. Îmi 
făgăduiești? 


Hind consimţi nerăbdătoare cu un semn din cap. 

— Tatăl lui Ibn Hanif a fost și tatăl mamei sale. Nimeni din 
acea familie n-a simţit nevoia să-și ia singur viaţa. Nu prea cred 
că Ibn Hanif are habar de treaba asta. Cum ar putea să ști, e 
ceva? Mama și tatăl lui au luat cu ei secretul în mormânt. Dar 
bătrânii servitori din casă mai știu. Slugile știu totul. Iată cum a 
ajuns povestea la urechile noastre. N 

Hind se cutremură la auzul acelor cuvinte. In cazul Asmei 
moartea, cel putin, ștersese totul cu buretele, dar la Ishbiliya... 

— Am obosit, copilă, iar tu ai nevoie de somn, mărturisi 
Zahra, făcându-i semn să plece din cameră. 

Hind, dându-și seama că în zadar ar mai fi stăruit asupra 
acelui lucru, se sculă din pat, se înclină și sărută obrajii 
scofâlciţi ai Zahrei: 

— Pacea fie cu tine, bunicuţo. Somn ușor! 

După ce fata ieși, Zahra fu asaltată de amintirile tinereţii 
sale. Nu trecea o zi fără să nu-și amintească vreo întâmplare 
din trecutul ei. In liniștea sinistră a maristan-ului din Gharnata 
își amintise vreo trei sau patru ani buni din viaţa sa, pe care îi 
retrăise și voise să-i aștearnă pe hârtie. Dar cu trei zile înainte 
de întoarcerea ei în satul neamului său, își distrusese toate 
scrierile pe o reproducere în miniatură a rugului aprins de 
Ximenes în piaţă. Făcuse acest lucru în credinţa că viaţa ei nu 
era de niciun interes pentru nimeni în afară de ea însăși, iar ea 
era cu un picior în groapă. Nu i-a trecut prin minte că făcând 
tabula rasa din trecutul ei, din ceea ce ea socotea că erau 
amintirile mumificate ale propriei sale vieţi arunca în foc o 
cronică unică a unui anumit mod dea trăi. 

Se bucurase sincer de reîntoarcerea ei în bătrâna casă 
părintească, pe care o găsise locuită de Umar și ai lui. De zeci 
de ani încercase să-și stăpânească propriile porniri, încetând cu 
bună știință legăturile cu întreaga familie, așa încât acum se 
trezi copleșită de un puternic val de iubire. Numai când era 
singură o bântuiau durerile vieţii sale. 

Să luăm, de pildă, întâlnirea ei cu Ibn Zaydun la masa din 
acea seară. În pofida ei înseși, își simţise inima zbătându-i-se în 
piept, ca o pasăre închisă în colivie, la fel ca odinioară, când îi 
căzuseră ochii pentru prima oară asupra lui, cu atâta amar de 
vreme în urmă. Când restul familiei avusese tactul să-i lase să- 
și soarbă ceaiul cu aromă de mentă în doi, nu se simţise în 


stare să rostească niciun cuvânt. Chiar și atunci când el i-a 
spus cu glasul lui de altădată, ce nu încetase să-i răsune în 
urechi și pe care-l găsea acum neschimbat, că i-a scris o lungă 
scrisoare în fiecare săptămână de la despărţirea lor, ea simţi o 
stranie nepăsare. Acela era bărbatul pentru care-și distrusese 
ea viaţa? 

El simţise cum emoția o părăsea și se lăsase în genunchi ca 
să-i mărturisească faptul că nu încetase nicicând s-o iubească, 
că nu se mai uitase la nicio altă femeie, că în fiecare zi dată de 
la Dumnezeu trecea printr-un ceas de durere. Zahra rămase ca 
de piatră. Își dădu seama că amărăciunea ei, că mânia ei faţă 
de lașitatea lui în toţi acești ani, când el se resemnase că era 
fiu al unei roabe și o lăsase pradă neamului său nobil, n-o mai 
părăsise de atunci. Acest resentiment, înlocuit cât stătuse 
închisă de imaginile mai plăcute ale legăturii lor de dragoste 
tulburătoare și secrete, nu încetase totuși să crească, așa încât 
acum nu mai simţea niciun strop de iubire pentru el. li făcu 
plăcere să-și dea seama de asta. După ce zăcuse atâţia ani de 
zile în lanţurile dragostei, era iarăși liberă. „Mă întreb, se gândi 
ea, ce s-ar fi putut întâmpla dacă ne-am fi întâlnit din nou acum 
douăzeci de ani. Aș fi scăpat de el la fel de ușor ca acum?” 

Ibn Zaydun își dădea seama că amăgitoarea lor poveste de 
iubire se sfârșise. Urându-i cele cuvenite și luându-și rămas- 
bun, văzu răceala din ochii ei, ceea ce-l făcu să se simtă prost și 
golit pe dinăuntru. „În casa asta blestemată”, își zise în sinea 
lui, „nu sunt nimic altceva decât băiatul mamei mele, care i-a 
slugărit și a fost ucisă pentru păcatele ei”. Era întâia oară când 
avea această senzaţie în preajma ei. 

Zahra își desfăcu agrafele care-i strângeau pletele albe ca 
neaua. Părul i se descolăci ca un șarpe și îi acoperi spinarea pe 
jumătate. Se străduise să se îmbrace pe cât de ales în seara 
aceea, iar înfățișarea ei îi lăsase pe toţi cu gura căscată. Chicoti 
când își aduse aminte și își scoase broșa de diamant, un dar de 
la Asma. Un nătărău îi spusese că, dacă o purta aproape de 
piele, i-ar fi putut tămădui nebunia. 

Frumoasa și nefericita Asma! Zahra își aminti de ziua în care 
alaiul tatălui ei s-a întors de la Qurtuba. Ea și Abdallah nu 
știuseră ce avea să mai urmeze, pe când așteptau în picioare, 
lângă intrarea din curtea exterioară, fiecare strângând câte o 
mână a surorii mamei lor moarte, care o înlocuise ca soţie și 


care, credeau ei, era profund rănită de alegerea de către Ibn 
Farid a unei ibovnice creștine. Cea dintâi părere pe care le-o 
lăsă Asma fu una de uluire totală. Arăta atât de tânără și de 
nevinovată! Era de înălţime mijlocie, dar bine clădită și cu 
forme darnice. Un chip virtuos înfrângea un trup voluptuos. 
Pielea îi era albă ca laptele, dar obrajii îi erau ca piersica, iar 
gurița parcă îi fusese pictată cu grijă cu zeamă de rodii. Sub 
vălul greu al pletelor străluceau cu sfială, aproape cu frică, doi 
ochi căprui. Curând le fu tuturor limpede cu ce-l vrăjise ea pe 
Ibn Farid. 

— Cum de l-ai putut iubi pe tata? o întrebase Zahra câţiva ani 
mai târziu, chiar înainte de nașterea lui Meekal și după ce se 
legase între ele o strânsă prietenie. 

Bătrâna surâse la amintirea clinchetului de clopoței din râsul 
Asmei, stârnit de întrebarea ei. Pe obrajii ei, care făcuseră 
gropiţe, se așternu într-un târziu mina fără cusur pe care o 
avea de obicei: 

— Chiar vrei să știi cum a fost? 

— Da! Da! strigase Zahra, închipuindu-și că avea să-i smulgă 
vreo fantastică mărturisire amoroasă. N 

— M-am îndrăgostit de pârțurile lui. Imi aminteau de 
bucătăria în care muncea mama. M-am simţit ca la mine acasă 
și l-am iubit din pricina asta. 

Surprinderea Zahrei se risipi cu un râs neîncrezător. Fără să- 
și dea seama, Asma îmblânzise figura de uriaș încruntat a lui 
Ibn Farid. 

Bătrâna dădu la o parte cuvertura umplută cu lână de oaie și 
se acoperi cu mătasea ei preferată. Somnul nu-i mai venea. Era 
ca și cum izgonindu-l în cele din urmă pe Ibn Zaydun din 
amintirea ei rămăsese destul loc pentru toţi ceilalţi. Tatăl său îi 
apăru acum dinaintea ochilor minţii. Nu cu înfățișarea 
stăpânului poruncitor și trufaș, poruncindu-i să se plece voinţei 
lui, să-și părăsească iubitul, altfel va răbda pedeapsa lui, ci ca 
un uriaș prietenos, hazliu, care a învăţat-o să călărească, așa 
încât să se ia la întrecere cu Abdallah. Câtă răbdare a avut cu 
ea și cum l-a mai venerat! în aceeași săptămână a învăţat-o să 
tragă cu arcul și săgeata. Umerii au durut-o tot restul 
săptămânii, ceea ce lui îi stârnise râsul. Apoi se ivi Miguel pe 
lume și Ibn Farid, încântat să aibă un copil născut din dragoste, 
îi lăsase pe Abdallah și pe Zahra în voia lor. „Cine știe, își zise 


ea în gând, dacă nu ne-ar fi dat atunci uitării cu desăvârșire, 
poate n-aș mai fi căzut sub vraja lui Ibn Zaydun, iar pe Abdallah 
nu l-ar mai fi interesat atât caii de curse.” 

Deodată în minte îi apăru făptura unei tinere femei. Zahra 
nu-și amintea deloc de ea, dar îi era foarte cunoscută. Avea 
fruntea lui Abdallah și propriii ei ochi. Era, probabil, mama lor. 
Zahra îi strigă morţii: 

— Te aștept de multă vreme. Vino cât de curând! De ce nu 
mă iei acum? Nu mai pot răbda chinul așteptării prea mult 
timp. 

— Mătușă Zahra! Mătușă Zahra! 

Ea deschise ochii și zări chipul îngrijorat al Zubaydei. 

— Să-ţi aduc ceva? 

Bătrâna doamnă zâmbi și clătină din cap în semn că nu. Pe 
urmă, aducându-și aminte de ceva, își ridică broșa de diamante 
și i-o puse Zubaydei în palmă. 

— Sunt pe moarte. Asta-i pentru fata ta, Hind. Aflaţi dacă 
băiatul ăla din al-Qahira o iubește cu adevărat, apoi lăsaţi-i să 
se cunune. Spune-i lui Umar că asta a fost ultima dorință a 
mătușii lui, aflată pe patul de moarte. 

— Să ţi-l aduc pe unchiul Miguel? dori să știe Zubayda, 
ștergându-și lacrimile de pe faţă. 

— Lasă-l să doarmă în liniște. Nu va face decât să încerce a 
mă creștina pe patul de moarte, iar eu vreau să mor 
musulmană. Spune-i Amirei să mă spele cum se cuvine, așa 
cum făcea în zilele de odinioară. 

Zubayda îi freca bătrânei picioarele și tălpile. 

— N-ai să mori, mătușă Zahra! Picioarele-ţi ard ca tăciunii. 
Unde s-a mai pomenit să mori având picioarele așa calde? 

— Ce copilă mai ești și tu, Zubayda! îi răspunse bătrâna cu o 
voce pierită. N-ai auzit niciodată de bieţii nevinovaţi care mor 
arşi pe rug? 

Surprinderea care făcu să tremure obrajii Zubaydei o înveseli 
peste măsură pe bătrână. Veselia fu molipsitoare, iar nevasta 
lui Umar izbucni și ea în hohote. Fără veste, râsetele celeilalte 
încetară, iar viaţa îi zbură din trup. Zubayda o strânse la 
pieptul ei pe moartă: 

— Nu încă, mătușă Zahra! Nu ne părăsi atât de curând! 

Nu mai primi niciun răspuns. 


Capitolul 9 


Zahra fu îngropată chiar a doua zi. Trupul îi fu îmbăiat cu 
grijă și cu dragoste de Ama cu mult înainte de răsăritul 
soarelui, în boarea dimineţii ce întâmpina în pași de dans 
primele raze ale astrului zilei, treaba fu terminată. 

— De ce-ai vrut ca eu să fac asta, Zahra? Ca o ultimă 
pedeapsă? Sau ca un ultim gest de prietenie? Dacă n-ai fi fost 
tu, doamna mea, m-as fi măritat cu bărbatul din vârful muntelui 
care acum își dă aere și-și spune al-Zindig. l-aș fi făcut trei 
copii. Poate patru! L.-aș fi făcut fericit. Vorbesc ca o babă 
nătângă. lartă-mă. Cred că Dumnezeu ne-a vrut despărțiți. Așa! 
Acum ești gata pentru ultimul tău drum. Mă bucur așa de mult 
că te-ai întors aici! în Gharnata te-ar fi pus într-o cutie de lemn 
și ti-ar fi înfipt o cruce în mormânt. Ce-ar fi zis Ibn Farid când 
v-aţi fi întâlnit în primul cer? Ei? 

Inveșmântată într-un giulgiu de un alb orbitor, trupul Zahrei 
zăcea întins pe pat, așteptându-și înmormântarea. Vestea 
morţii ei se răspândise în tot satul și într-atât fusese de mare 
faima ei în rândul ţesătorilor și al ţăranilor, care vedeau în ea o 
nobilă pregătită odinioară să se mărite din dragoste cu unul din 
rândurile lor, încât se grăbiră spre conac, înainte să-și înceapă 
munca, spre a-i oferi un ultim omagiu și a ajuta la îngroparea 
bătrânei. 

Incet, patru perechi de mâini ridicară patul și-l așezară bine 
pe patru perechi de umeri vânjoși. Umar și Zuhayr ridicară 
capul patului, în vreme ce Ibn Daud și voinicul fiu în vârstă de 
douăzeci de ani al piticului purtau pe umerii lor celălalt capăt. 
Al-Zindiq și Miguel erau la mijloc, prea bătrâni ca să-și mai 
ofere umerii, dar prea apropiaţi de bătrână ca s-o părăsească 
cu totul în seama celor tineri. Yazid îl urma îndeaproape pe 
tatăl său. li plăcuse de bătrână, dar, de vreme ce abia o 
cunoscuse, n-o putea plânge așa cum făcea Hind. 

Femeile bociseră mai devreme. În zorii acelei dimineţi 
tânguirile Amei ce-i aducea laude Zahrei îi sculaseră pe toţi cei 
ai casei. Șiroaie de lacrimi se revărsară din ochii tinerei Hind, 
pe când își căuta alinarea în poala Zubaydei. Toţi vorbiseră de 
calităţile ei umane, despre cum fusese ea în copilărie, în 
tinereţe. Apoi se lăsă tăcerea. Nimeni n-a mai vrut să 
pomenească ce păţise la Qurtuba sau că cea mai mare parte a 


vieţii sale și-o trăise în maristan-ul din Gharnata. 

Convoiul funerar înainta cu încetineală. Cimitirul familiei se 
afla chiar la marginea zidurilor înalte de piatră care îngrădeau 
conacul. Zahra avea să fie îngropată laolaltă cu restul familiei. 
Un loc îi fusese oprit lângă cel al mamei sale, doamna Najma, 
care murise cu șaizeci și nouă de ani în urmă, la câteva zile 
după nașterea fiicei sale. Își dormea somnul de veci sub un 
palmier. De cealaltă parte se găsea Ibn Farid, tatăl pe care-l 
iubise și-l urase atât de mult. Învățăturile spuneau că adepţii 
Profetului trebuie îngropaţi cât mai simplu și, urmând întocmai 
tradiţia, pe niciunul dintre morminte nu scria nimic. Neamul 
Banu Hudayl spunea că se trage dintr-un apropiat al Profetului 
și, chiar dacă era vorba de un adevăr sau doar de o închipuire, 
până și cei mai puţin religioși dintre membrii familiei ţinuseră 
morţiș că tradiţia nu le îngăduia mai mult decât un simplu 
morman de ţărână deasupra mormintelor. Nimic mai mult. 
Micuţele dâmburi, făcute de mâna omului, erau acoperite cu 
iarbă mătăsoasă și flori sălbatice de câmp. 

Zahra fu ridicată de pe patul ei și coborâtă în groapa abia 
săpată. Atunci Miguel, crezându-se Meekal, luă în pumnii săi 
ţărână și o aruncă peste cadavrul surorii sale. Își împreună 
mâinile ca să înalțe rugi lui Allah. Ceilalţi îl urmară întocmai. 
Apoi fiecare dintre cei îndoliaţi îl îmbrăţișară pe Umar bin 
Abdallah și plecară. Numai când îl văzu pe Juan tâmplarul 
făcându-și cruce, își aduse Miguel aminte de noua sa credinţă. 
Se simţi îndatorat să se lase și el în genunchi pentru a se ruga. 

Episcopul de Qurtuba trebuie să fi rămas astfel mai multe 
minute, pentru că, atunci când își deschise ochii, se trezi singur 
lângă movilița proaspăt ridicată. Tocmai în acea clipă părură 
să-l lase puterile. Izbucni în lacrimi. O durere, demult 
înăbușită, îl cotropise. Două mici cascade îi șiroiră pe obraji și 
își căutară sălaș în barba lui. Miguel știa prea bine că orice 
născut din femeie este sortit morţii. Zahra ajunsese la vârsta de 
șaizeci și nouă de ani. Nu mai avea niciun rost să se plângă 
Dumnezeului Atotputernic. 

Tocmai grabnica plecare dintre cei vii a surorii lui îi dăduse 
fiori, la fel ca atunci, cu atâţia ani în urmă, când ea plecase de 
acasă fără să-și ia la revedere de la el. Dorise atât de mult să-i 
povestească tot ce i se întâmplase după acea nenorocită zi a 
rușinii, toată furtuna de patimi care-l aruncase spre un tărâm 


necunoscut, prin încălcarea unei porunci străvechi și prin 
odioasele urmări ale acestui fapt! Ar fi vrut să-i vorbească 
pentru prima oară despre moartea Asmei, o moarte care-l 
lipsise de cineva pe care să-l poată învinui pentru propria lui 
nefericire, pentru sentimentele de vinovăţie care încă mai 
zăceau undeva într-un ungher întunecat al minţii lui. Ar fi dorit 
să-i povestească despre cum se dusese de râpă gospodăria și 
cum se născuse moștenitorul său. În ultimele trei zile nici nu se 
mai gândise la altceva. Miguel își dădea seama acum că el 
însuși avea să treacă la cele veșnice fără să mai poată sta de 
vorbă pentru ultima oară cu singurul membru al familiei care 
făcuse parte din aceeași lume dispărută ca și el. Era un gând 
nesuferit. 

— Toate s-au petrecut după ce ne-ai lăsat acoperiţi de rușine, 
Zahra, murmură Miguel plângând. Dac-ai fi rămas, poate că 
totul ar fi fost altfel acum. Ai luat cu tine cinstea și mărinimia. 
Am rămas numai cu frica, regretele și răutatea. Moartea ta ne-a 
lăsat cu sufletele distruse. Cred că tatăl nostru chiar a murit de 
inimă rea. I-ai lipsit mai mult decât ar fi vrut el vreodată să 
recunoască. A trecut acum aproape o jumătate de veac și n-am 
avut putinţa să destăinui nimănui toate acestea. Inima asta 
slabă din piept se pregătea să ți se spovedească. Chiar în ziua 
în care eram gata să-ţi vorbesc, tu, soră, te-ai stins din viaţă și 
ne-ai părăsit. Pacea fie cu tine! 

Pe când se ridica în picioare, aruncând o ultimă privire spre 
peticul de pământ care o ascundea pe sora lui răposată, o voce 
bine-cunoscută rupse tăcerea, făcându-l să tresară. 

— Am vorbit eu cu ea, Excelenta Voastră! 

— Ibn Zaydun! 

— Plângeam de cealaltă parte a mormântului. Nu m-aţi 
văzut. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţișară. Al-Zindiq îi povesti lui Miguel 
cum a fost el alungat de Zahra, cum până la urmă aceasta se 
dovedise o demnă membră a clanului Hudayl, cum adevăratul 
ei miez fusese tăinuit, cum, în ultimele ei săptămâni de viaţă, 
au chinuit-o amintirile iubirii lor, cum a ajuns ea să simtă că 
cea mai grea dintre rănile ei și-o făcuse singură și cum a 
început să-i pară rău de ruptura ei cu Ibn Farid și cu familia sa, 
pentru care se socotea pe deplin vinovată. 

— Mereu am știut, zise Miguel, că tatăl nostru a fost cel mai 


de preţ lucru din viaţa ei. 

Fericirea pe care prelatul o simţi la aflarea acestei vești fu 
tot atât de mare pe cât fu întristarea pricinuită lui al-Zindig. 
Episcopul și scepticul rămaseră locului preţ de o clipă, fâță-n 
faţă. Făcuseră cândva parte din aceeași civilizaţie naufragiată, 
dar universul locuit de fiecare dintre ei îi despărţise printr-o 
mare nevăzută. Femeia care încercase să construiască un pod 
peste prăpastia dintre lumile lor și care plătise un preţ amarnic 
pentru asta zăcea îngropată la câţiva metri de locul în care 
stăteau ei. 

Faptul că, în ultimele sale zile petrecute pe pământ, ea se 
întorsese în sfârșit cu inima în sânul familiei sale era o 
mângâiere pentru fratele ei mai mic. Pentru al-Zindiq însă, 
pentru mohorâtul, acritul al-Zindig, nu era decât o altă pildă a 
dezbinării adânc  înrădăcinate din al-Andalus, care îi 
împrăștiase pe copiii Profetului în cele patru zări ale lumii. Nu 
reușiseră să mai clădească un monument care să amintească de 
primele lor izbânzi. 

— Tot ce-a mai rămas, își șopti al-Zindig în barbă, este ca noi 
să fim judecaţi de Inchiziţie. Da! Și pedepsiţi până-n măduva 
netrebnicelor noastre oase! 

Miguel îl auzi, dar nu mai scoase niciun cuvânt. 


Pe când cei doi bărbaţi se întorceau la conac, unul ca să se 
alăture familiei sale, celălalt ca să-și ia masa de dimineaţă în 
bucătărie, Zuhayr pornise la drum spre Gharnata. Mergea într- 
un trap potrivit, dar gândurile îi fugiseră la cei pe care-i lăsa în 
urmă. Despărțirea de fratele lui mai mic îl tulburase cel mai 
tare. Yazid, de parcă l-ar fi călăuzit vreun tainic imbold, simţise 
că n-avea să-și mai revadă fratele mai mare niciodată. Îl 
strânsese în braţe pe Zuhayr și plânsese, implorându-l să nu se 
ducă la Gharnata și la moarte sigură. Spectacolul, la care 
fusese de faţă întreaga gospodărie, le adusese lacrimi în ochi 
tuturor, chiar și piticului, care-l ajută pe mezin să-și uite 
principala cauză a durerii cu o surpriză. 

„N-am să uit ţărâna asta roșie cât voi trăi”, își zise Zuhayr în 
gând, mângâind coama lui Khalid pe când ieșeau la trap din 
sat. Când ajunse pe creasta dealului, își trase calul de dârlogi și 
se întoarse să mai arunce o ultimă privire spre al-Hudayl. 
Casele văruite în alb străluceau în lumina soarelui și dincolo de 


ele se zăreau zidurile groase de piatră ale casei în care se 
născuse. 

„Nu vă voi uita niciodată: nici sub razele soarelui de iarnă, ca 
astăzi, nici primăvara, când mireasma bobocilor de floare ne 
încălzește seva trezind-o la viaţă, nici în arșiţa verii, când 
sunetul blând al unui singur strop de apă ne liniștește cugetul 
și ne răcorește simţurile. Atunci, câţiva stropi de ploaie vor 
alunga praful, în urma căruia nu va mai rămâne decât mirosul 
iasomiei. Nu voi uita niciodată gustul apei izvoarelor de munte 
care curg pe moșia noastră, galbenul aprins al florilor sălbatice 
care încoronează grozama, aerul proaspăt de munte strecurat 
printre acele pinilor și măreţia palmierilor, când dansează în 
adierea vântului coborât din ceruri, aroma cimbrului, mireasma 
focurilor de lemne iarna. Şi cum într-o senină zi de vară cerul 
albastru este dintr-odată învăluit în mantia nopţii, micul Yazid, 
strângând ocheanul care a aparţinut străbunicului nostru, 
așteaptă cu răbdare în pridvorul vechii turle ca stelele să se 
ivească iar pe mantia cerească. lată-l cum stă acolo, 
contemplând universul, până când mama sau Ama îl trag în jos 
pe scări și-l bagă în pat. Toate acestea le voi purta pururea cu 
patimă în inima mea.” 

Smuci de dârlogi și, întorcând spatele satului al-Hudayl, lovi 
blând cu călcâiele burta calului, iar animalul o luă la galop spre 
drumul care ducea la porţile Gharnatei. 

Zuhayr crescuse cu o mie și una de povești de capă și spadă. 
Pilda lui Ibn Farid, a cărui sabie o purta cu el la cingătoare, 
apăsa greu pe umerii lui tineri. Știa că acele vremuri de demult 
nu se mai întorceau, dar jinduia în străfundurile sufletului său 
după o ultimă bătălie, a aruncării în necunoscut, a luării 
dușmanului prin surprindere și - cine știe? - poate chiar 
dobândea o victorie. lată ce-l făcea să fie atât de nerăbdător. 

Dar, așa cum deseori își spunea sieși, precum și prietenilor 
lui, acţiunile lui nu erau doar urmarea unor fantezii legate de 
trecut sau de visul unei glorii viitoare. Poate că Zuhayr nu era 
chiar cel mai ager la minte dintre copiii lui Umar și ai 
Zubaydei, dar era, fără îndoială, cel mai simţitor. 

Când n-avusese decât jumătate din vârsta de acum a lui 
Yazid, se dusese vestea în sat că creștinii ocupaseră și 
distruseseră al-Hama. Al-Hama, orașul băilor, unde obișnuia să 
fie luat ca să-și vadă verii o dată la fiecare șase luni. Pentru ei, 


băile și izvoarele de apă termală făceau parte din viaţa de zi cu 
zi. Pentru Zuhayr, o vizită la faimoasele izvoare, unde însuși 
sultanul  Gharnatei se îmbăia, era un lucru de mare 
însemnătate. Au murit toţi. Au fost masacrați toţi bărbaţii, 
femeile și copiii, iar trupurile le-au fost azvârlite la câini, 
dincolo de porţile orașului. 

Castilienii le vărsaseră sângele și, dac-ar fi să-i creadă pe 
propriii lor cronicari, o făcuseră cu încântare. Întregul regat al 
Gharnatei, și chiar și mulţi dintre călugării creștini fură 
îngroziți de acel masacru. Un vaier prelung răsună în sat, pe 
când oamenii se repeziră la moschee ca să-și spună rugăciunile 
pentru morți și să jure răzbunare. Singurul gând al lui Zuhayr 
din acea zi fu la verii lui, obișnuiţii săi tovarăși de joacă. Gândul 
că doi băieţi de vârsta lui și cele trei surori ale lor mai mari 
fuseseră uciși fără milă îl umplu de durere și de ură. Chipul 
întunecat al tatălui său pe când le aducea la cunoștință vestea 
nu-i mai ieșea din minte: „Au distrus frumoasa noastră al- 
Hama. Ferdinand și Izabela deţin acum cheia Gharnatei. Nu va 
mai dura mult până când ne vor lua orașul”. 

Zuhayr cobori în cele mai adânci străfunduri ale memoriei 
sale și începu să audă glasurile de odinioară. Ibn Hasd tocmai 
povestea reacţia celor din Gharnata, când știrea carnagiului din 
al-Hama ajunse la urechile celor de la palat. Tânărul și-l 
închipui pe bătrânul sultan Abul Hassan. Nu-l văzuse decât o 
singură dată în viaţă, pe când n-avea mai mult de doi-trei ani, 
dar nu-i mai putuse uita chipul plin de cicatrice, bătut de 
vitregiile vremii, încadrat de o barbă colilie, tunsă îngrijit. 
Tocmai acest bătrân îi stârnise pe creștini împotriva al-Hamei, 
printr-un atac curajos, dar nesocotit, și înlesnise cucerirea 
orașului de frontieră Zahara. Se repezise cu soldaţii lui să 
salveze orașul, dar a fost prea târziu. Cavalerii creștini l-au 
forțat să se retragă. Sultanul a trimis crainici în toată 
Gharnata, precedaţi de tobe și de tamburine, a căror muzică 
sumbră și răsunătoare îi alarmase pe cetăţeni, înștiințându-i 
astfel că o declaraţie de la palat urma să aibă loc. Oamenii se 
adunaseră pe străzi, dar crainicul nu rostise decât o singură 
propoziţie: „Ay de mi al-Hama. Vai și amar de mine, al-Hama!” 
Amintirea acestor nenorociri îl umplură pe Zuhayr de furie, iar 
el începu să îngâne o baladă populară compusă anume spre 
amintirea acelui carnagiu: 


„Călare sultanul maur 
Prin Gharnata trecea, 
De la Bab al-llbira, 

La Bab al-Ramla. 
Soliile îi fură aduse: 
Al-Hama luată fuse. 
Ay de mi al-Hama! 


Epistolele-n foc c-arunca 
Și degrab' mi-l răpunea 
Pe cel ce vestea-i aducea; 


Mâinile prin păr își trecea, 

Cu furie barba-și smulgea. 

De pe catâr că-mi cobora 

Şi pe-un cal mi se aburca; 

O lua în sus pe Zacatin! 

Pân la al-Hamra drumu-i lin. 

Din trâmbiţe și goarne argintii 
Să sune porunci, 

Că tot mauru' de pe câmp le auzi. 
Ay de mi al-Hama! 


Patru câte patru, 

Cinci câte cinci, 

În piaţă norodul s-adună. 

Din barba-i mare și sură 

Un bătrân înţelept așa glăsui: 

«De ce ne-ai chemat, Sultane? 

Ce ne anunţă trâmbiţele tale?» 
«V-am chemat aici, 

Prieteni, s-ascultaţi, 

Povestea marii pierderi a al-Hamei.» 
Ay de mi al-Hama! 

«Vrednice sultan, astă răsplată dreaptă, 
Bunule meu rege, ţi-e binemeritată. 


1 Strada care altădată începea din Bibarrambla și se termina în 
Piaza Nueva. Zacatin înseamnă „piață de haine“. Aici se făcea 
odinioară negoţ cu stofe și ţesături pe vremea maurilor. (N. tr.) 


Toată floarea princiară a Gharnatei 

De tine la pământ culcată-i. 

Și tot de tine fură surghiuniţi fugarii 

Din vestita Qurtubă. 

Și atunci, o rege, negreșit te așteaptă 

O foarte grea osândă: 

Prăpăd asupra ta și a regatului tău să cadă. 
Sfârșitul Gharnatei noastre se apropie-n grabă, 
Ay de mi al-Hama!»” 


Balada îi reaminti de verii lui morţi. Râsetele lor îi răsunară 
în urechi, dar amintirile pline de veselie nu-i zăboviră prea mult 
în minte. Îi văzu apoi ca leșuri tăiate în bucăţi și îl trecu un fior 
pe spinare. Se umplu de nerăbdare, scârbă și amărăciune, pe 
când dădea pinteni bidiviului său ca să gonească tot mai iute. 
Deodată se trezi scoțând sabia lui Ibn Farid din teacă. O ridică 
deasupra capului, închipuindu-și că se găsea în fruntea 
cavaleriei maure, pe cale de a elibera al-Hama. 

— Nu este un alt Dumnezeu în afara lui Allah, iar Mahomed 
este Profetul Lui! strigă Zuhayr din toţi rărunchii. 

Spre marea lui mirare, îi răspunse ecoul unor voci bărbătești. 
Trase armăsarul de dârlogi. Cal și călăreț se opriră locului. 
Sabia fu vârâtă cu băgare de seamă în teaca ei. Zgomotul 
copitelor în galop ajunse la urechile lui Zuhayr și curând zări 
colbul vălătucindu-se pe drum. Cine putea fi? O clipă se gândi 
că erau cavaleri creștini care răspunseseră chemării lui numai 
ca Să-l prindă în laţ. Ştia că niciun alt cal din regat nu-i putea 
întrece bidiviul, dar ar fi fost o lașitate, o încălcare a regulilor 
cavalerești să scape cu fuga. Așteptă până când călăreţii se 
apropiară pe drum și apoi se duse să-i întâmpine călare. Spre 
marea lui ușurare, toţi paisprezece purtau turbane, fiecare 
dintre ele având bine-cunoscuta semilună. Era ceva neobișnuit 
în straiele lor, dar înainte ca Zuhayr să-și poată da seama de 
unde le venea ciudăţenia, se trezi că străinul care părea să se 
afle în fruntea acestui mic grup, datorită vârstei sale înaintate, 
îi zise: 

— Pacea fie cu tine, frate! Cine ești și încotro te duci? 

— Sunt Zuhayr Bin Umar. Vin din satul al-Hudayl și mă duc 
la Gharnata. Pe Allah! Sunteţi toţi adepţi ai Profetului. M-am 
speriat când am zărit prima dată praful stârnit de copitele 


cailor voștri. Dar, rogu-vă, cine sunteţi voi și încotro vă 
îndreptaţi? 

— Așa! făcu străinul. Deci tu ești strănepotul lui Ibn Farid. 
Al-Zindiq ne-a povestit o mulţime de lucruri despre tine, Zuhayr 
al-Fahl! 

Acestea fiind zise, străinul izbucni în hohote de râs, iar cei 
care-l urmau i se alăturară. Zuhayr zâmbi cu îngăduinţă și îi 
măsură pe fiecare din cap până-n picioare. Atunci văzu el ce 
anume îl izbise. De urechea stângă a fiecăruia dintre ei atârna 
un cercel de argint în forma unei semilune. Lui Zuhayr îi 
îngheţă sângele-n vine, deși se străduia din răsputeri să nu-și 
arate frica. Bărbaţii erau bandiți, iar dacă ghiceau că avea 
punga plină cu galbeni l-ar fi ușurat de povară, dar i-ar fi luat 
hoţește și viaţa. Ar fi preferat de o mie de ori să moară în 
bătălie, prins în luptă cu creștinii. Mai întrebă o dată: 

— Ziceţi că-mi cunoașteţi dascălul, pe al-Zindig. Asta mă 
bucură, dar încă nu știu cine sunteţi și ce treabă aveţi. 

— Cutreierăm acest pământ de-a lungul și de-a latul lui, veni 
răspunsul plin de veselie. Ne-am lepădat de mândrie și nu ne 
mai apasă nici grijile, nici necazurile. Putem domoli 
învolburatul torent de munte, putem îmblânzi armăsarul 
nărăvaș. Putem să dăm o ulcică de vin pe gât dintr-o singură 
înghiţitură și să mâncăm o friptură de miel cât încă se mai 
rumenește în frigare, să tragem de barbă un predicator și să 
cântăm după placul inimii. Trăim fără constrângerea nevoii de 
a ne pune la adăpost și a ne păstra reputaţia nepătată, pentru 
că n-avem niciuna. Toţi purtăm același nume. Numele de al- 
Ma'ari, numele poetului orb care a trăit între Aleppo și 
Dimashk acum vreo patru veacuri. Vino, și te vom cinsti cu 
pâine și cu vin. Vei afla mai multe despre noi. Vino cu noi, 
Zuhayr al-Fahl. Nu te vom ţine în loc prea mult. 

Pe tânăr îl tulbură natura acestui răspuns care însă îi alungă 
temerile. Erau mult prea neobișnuiţi ca să fie ucigași cu sânge 
rece. El își arătă consimţământul printr-un semn din cap și, pe 
când își întorceau caii, îi urmă călare. După câţiva kilometri 
ajunseră la niște bolovani. li dădură la o parte cu grijă și 
întoarseră spatele cărării, trecând pragul intrării ascunse. 
După zece minute de mers călare se trezi într-o tabără de arme. 
Era un sat de corturi, așezate în dreptul unui pârâiaș. Vreo 
zece femei și șase prichindei stăteau așezați în faţa unui cort. 


Femeile măcinau grâul. Prichindeii se jucau un joc complicat cu 
pietre. 

Căpetenia cetei, care acum se prezentă cum se cuvine drept 
Abu Zaid al-Ma'ari, îl pofti pe Zuhayr în cortul lui. Interiorul 
era sărăcăcios: doar un covor pe care stăteau trântite câteva 
perne zdrenţuite. Când se așezară, o tânără intră cu o ulcică de 
vin, două pâinișoare negre și castraveți, roșii, ridichi și ceapă. 
Ea așeză totul în faţa celor doi și se grăbi să iasă, ca să se 
întoarcă apoi cu un castron plin cu ulei de măsline. În acel 
moment, Abu Zaid i-o prezentă lui Zuhayr: 

— Fiica mea, Fatima! 

— Pacea fie cu tine, mormăi Zuhayr, fermecat de purtarea 
liberă a tinerei. Nu vrei să împărţi pâinea cu noi? 

— Am să vin la voi mai târziu, împreună cu ceilalți, după ce 
mâncăm, răspunse Fatima, săgetându-l cu ochi strălucitori pe 
Abu Zaid. Cred că tata vrea să stea de vorbă cu tine între patru 
ochi. 

— Acum, tinere prieten, începu Abu Zaid al-Ma'ari, îndată ce 
fiica lui îi lăsă singuri, nu soarta ne-a strâns laolaltă, ci al- 
Zindig. După cum vezi, suntem oameni care trăim din ce furăm 
de la bogătași. Cum spune învăţătura marelui al-Ma'ari, nu 
facem nicio diferenţă între musulmani, creștini și evrei. Bogăția 
nu este pentru membrii unei singure religii. Te rog să nu-ţi fie 
teamă. Am băgat de seamă că ochii ţi s-au umplut de teamă 
când ne-ai zărit pentru prima oară semiluna de argint de la 
urechea stângă a fiecăruia dintre noi. Te-ai întrebat, nu-i așa, 
dacă aurul nu cumva ţi-era primejduit? 

— Ca să fiu sincer, îi mărturisi Zuhayr, înmuind un coltuc de 
pâine în uleiul de măsline, mai multe griji mi-am făcut pentru 
viaţa mea. 

— Da, firește, continuă Abu Zaid, și aveai dreptate să-ţi faci 
griji, dar după cum începusem să-ți spun, moșneagul din 
peștera de pe munte mi-a povestit c-ai pornit într-o aventură 
nebunească spre Gharnata. M-a implorat să încerc să te opresc, 
să te înduplec fie să te întorci în căminul tău strămoșesc, fie să 
te alături micii noastre bande. Ne gândim să plecăm din aceste 
locuri și să mergem la al-Pujarras, unde mai sunt mulţi ca noi. 
Acolo vom aștepta clipa potrivită. Pe urmă, vom profita de ea și 
ne vom alătura bătăliei de eliberare a al-Andalusului. 

— În vremurile astea, îi mărturisi Zuhayr, sorbind din zeama 


de curmale fermentată, este mult mai greu să-ţi faci noi 
prieteni decât să-ţi păstrezi vechii dușmani. Mă voi gândi bine 
înainte de a hotări dacă primesc sau nu mărinimoasa dumitale 
propunere. 

Căpetenia bandiţilor chicoti și tocmai se pregătea să-i 
răspundă, când fiica lui, aducând un urcior de lut plin cu cafea, 
și urmată de trei dintre cei cinci fraţi ai săi, îi întrerupse firul 
gândurilor. Aroma fierturii se răspândi prin cort, aducându-i 
aminte lui Zuhayr de casa părintească pe care o părăsise în 
urmă cu numai un ceas. 

— Nu cred, îi lămuri Abu Zaid pe cei adunaţi în jurul lor, că 
tânărul nostru prieten ne va îngroșa rândurile. El este un 
caballero, un cavaler dedicat trup și suflet legilor cavalerești. 
Spune-mi, greșesc cumva? 

Zuhayr se rușină de faptul că se trădase atât de iute: 

— Cum poţi vorbi așa, Abu Zaid al-Ma'ari? Doar ţi-am spus c- 
am să mă gândesc înainte să iau vreo hotărâre. 

— Tatăl meu este un bun cunoscător al oamenilor, se 
amestecă Fatima în vorbă. Inima îi poate spune în mai puţin de 
o clipă dacă ești omul căruia îi place să joace șah ascunzând o 
piesă în mânecă. Până și mie mi-e limpede că nu ești un 
asemenea om. 

— Așa ar trebui să fiu? o întrebă Zuhayr fără ocolișuri. 

— Ce-i bun pentru ficat este adesea rău pentru splină, îi 
răspunse ea. 

Fratelui ei, care nu putea avea mai mult de optsprezece ani, i 
se păru că Fatima fusese mult prea primitoare: 

— Tata ne-a învăţat mereu că oamenii sunt ca metalele: din 
aur, din argint sau din aramă. 

— Da, este adevărat, le acoperi Abu Zaid vocile, dar un 
cavaler ar putea crede, și cu temei, din punctul lui de vedere, 
că el este de aur, în vreme ce un bandit este de aramă. De 
vreme ce vorbim despre valoarea relativă a metalelor, lăsați-mă 
să-i mai pun o întrebare tânărului nostru oaspete din al-Hudayl. 
Ne-ar da el dreptate că nimic nu taie fierul, în afara fierului? 

— Ba sigur că da! consimţi Zuhayr, încântat că discuţia luase 
o nouă întorsătură. Cum ar putea fi altfel? 

— Dacă suntem toţi de acord cu asta, Zuhayr al-Fahl, atunci 
cum de mi te mai poţi împotrivi când spun că un război 
împotriva ocupanților Gharnatei n-ar fi cea mai bună cale? 


Sultanul nostru era din paie, în vreme ce Ximenes de Cisneros 
este de fier! S-a sfârșit cu vechiul stil de a purta războiul în 
noaptea în care creștinii au nimicit al-Hama. Dacă vrem să 
câştigăm, trebuie să învăţăm de la ei. Ştiu că lui al-Zindig i se 
pare prea târziu, dar aici s-ar putea să n-aibă dreptate. Al- 
Andalus ar fi putut de mult fi salvat doar dacă nenorociţii noștri 
de cârmuitori ar fi înţeles învăţăturile lui Abu'l Ala al-Ma'ari, 
ceea ce le-ar fi dat încredere în sine. Dar nu, au preferat să 
trimită soli nord-africanilor, cerșindu-le ajutorul. 

— Nord-africanii ne-au salvat din ghearele creștinilor, și nu 
doar o singură dată, nu-i așa? 

— Adevărat. Singurul fel în care puteau ei să ne salveze era 
să distrugă temeliile edificiului nostru. Ne-au salvat așa cum 
leul îl salvează pe cerb din ghearele tigrului. Islamul de care 
vorbeau ei nu era nici mai bun, nici mai rău decât 
creștinătatea. 


„Predicatorii noștri se bâlbâie, creștinii se abat de la dreapta 
cale, 

iudeii sunt nedumeriţi. Magii duși departe pe a greșelii cale. 

Omenirea-i alcătuită, clară, numai din două școli: 

Pungași luminaţi sau habotnici nătărăi.” 


— De al-Ma'ari? ghici Zuhayr. 

Dădură toţi din cap că da. 

— Acum vorbeşti întocmai ca al-Zindig, zise tânărul. Trebuie 
să-mi iertaţi neștiinţa, dar n-am citit nimic de el. 

Indignarea lui Abu Zaid fu sinceră: 

— Nu ţi-a dat învăţătură al-Zindig? 

— Ba da, dar nu mi-a dat niciodată o carte de al-Ma'ari. Doar 
mi-a recitat din versurile lui, dar sunt gata să recunosc că sunt 
un stimulent mai puternic decât vinul vostru de curmale! Nu 
cumva, întâmplător, vă trageţi din el? 

— Inainte de a muri, îl lămuri Fatima, a poruncit să i se sape 
acest verset pe mormânt: 


„Acest rău tata mi l-a făcut 
Eu, însă, nimănui nu l-am mai făcut”. 


Îl făcea atât de nefericit halul în care se găsea lumea, încât a 


socotit că nu era înțelept să ai urmași. Stirpea umană nu era în 
stare să se vindece pe sine. Așadar, vezi tu, am hotărât să ne 
purtăm de parcă am fi copiii lui și să trăim numai după 
învăţăturile lui. 

Zuhayr rămase năuc. Până în acea clipă fusese convins că 
drumul ales de el era singurul care i se cădea unui războinic 
musulman, dar acești bandiți ciudaţi și filosoful pe care și-l 
aleseseră drept căpetenie reușiseră să-i strecoare în minte o 
sămânță de îndoială. li ascultă doar pe jumătate pe Abu Zaid și 
pe adepţii lui evocând măreţia poetului și filosofului liber- 
cugetător pe care și-l aleseseră drept părinte al lor, al tuturor. 

Flăcăul își frământa mintea chinuită. Se simţea pe marginea 
unei prăpăstii și în primejdie de a-și pierde echilibrul. Un 
copleșitor imbold de a se întoarce la al-Hudayl îl cuprinse. 
Poate că vinul de curmale i se urcase la cap. Poate câteva cești 
de cafea, urmate de câteva ore petrecute la hammam-ul din 
Gharnata ar fi limpezit lucrurile. Nu vom ști niciodată, pentru 
că în toiul buimăcelii care-l biruise, Zuhayr îi auzi bătându-și 
joc de al-koran, ceea ce, știa prea bine, n-avea să treacă cu 
vederea vreodată în toată viaţa lui. Sângele i se urcă la cap. 
Poate că nu le auzise bine cuvintele. Il rugă pe Abu Zaid să 
repete ce zisese cu câteva minute mai devreme. 

— „Ce este religia? O fecioară supravegheată atât de tare, 
încât niciun ochi n-o poate vedea. Preţul darurilor și al zestrei 
sale de nuntă îl zăpăcește pe petitor. Din toate frumoasele 
predici auzite de mine de la înălțimea amvonului, inima mea n-a 
primit vreodată nici măcar un singur cuvânt!” 

— Nu! Nu! urlă Zuhayr supărat. Nu versurile lui. Le-am mai 
auzit o dată. Aţi pomenit de al-koran, nu-i așa? 

Fatima îl privi drept în ochi: 

— Ba da, răspunse ea. Eu am făcut-o. Uneori, dar nu 
întotdeauna. Abu'l Ala al-Ma'ari n-a încetat niciodată să se 
îndoiască de faptul c-ar fi într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu. 
Dar a îndrăgit cu adevărat stilul în care a fost întocmit al-koran- 
ul. Într-o zi, s-a așezat la masa de scris și a așternut pe hârtie 
propria lui versiune, pe care a intitulat-o a/-Fusul wa-'] Ghayat. 

— Blasfemie! răcni Zuhayr. 

— Sigur că fagih-ii au considerat asta o erezie, îl lămuri calm 
Abu Zaid, cu un început de zâmbet, și a fost o parodie a 
sfintelor scrieri, dar până și prietenii marelui nostru învăţător 


au spus că era din toate punctele de vedere mai prejos decât al- 
koran-ul. 

— La așa o învinuire, continuă Fatima, maestrul nostru le-a 
răspuns că, spre deosebire de al-koran, lucrarea lui nu fusese 
încă lustruită de limbile recitatorilor timp de peste patru 
veacuri. 

Acest giuvaier din comoara maestrului lor fu întâmpinat cu 
râsete și aplauze. Pe Abu Zaid îl tulbură întunecarea de pe 
chipul tânărului lor oaspete și hotări să mai liniștească apele. 

— Când a fost acuzat de erezie, el doar l-a privit în ochi pe 
cel care-l învinuia și a zis: 


„Ridic vocea ca să rostesc minciuni absurde, 
Dar când adevăr grăiesc, șoapta mea abia dacă se aude”. 


— Spune-mi, Abu Zaid, dori să știe Zuhayr. Crezi în religia 
noastră? 

— Toate religiile sunt un labirint întunecat. Oamenii sunt 
religioși datorită obiceiului. Niciodată nu încetează să se 
întrebe dacă ceea ce cred ei este adevărul. Revelația divină 
este adânc înrădăcinată în mintea noastră. La urma urmei, 
anticii au fost cei care au scornit basme și le-au dat numele de 
religie. Musa, Isa și Profetul nostru, Mahomed, au fost mari 
conducători de popoare în vremuri grele. Mai mult de atât nu 
cred. 

Acest ultim schimb de cuvinte îl făcu pe Zuhayr să se 
hotărască încotro s-o apuce. Acești oameni erau tâlhari lipsiţi 
de evlavie. Cum puteau ei nutri speranţa de a-i izgoni pe 
creștini din Gharnata, dacă ei înșiși erau necredincioși? Din nou 
îl irită vocea lui Abu Zaid, care-i dădu de înţeles că-i citise 
gândurile. 

— Te întrebi cum s-ar putea ca oameni ca noi să-i învingă 
vreodată pe creștini, dar întreabă-te cum de s-a întâmplat ca 
nici cei mai înfocaţi apărători ai credinţei islamice nu au reușit 
să ducă la capăt această îndatorire. 

— N-am de gând să mă mai sfădesc cu voi, răspunse Zuhayr. 
M-am hotărât. Am s-o pornesc la drum acum și am să mă alătur 
prietenilor mei care mă așteaptă în oraș. 

Se sculă în picioare și își ridică sabia. Fatima și ceilalţi îl 
urmară afară, în aerul rece. Se făcea târziu, iar Zuhayr era 


hotărât să ajungă în oraș înainte de apusul soarelui. 

— Pacea fie cu tine, Zuhayr bin Umar, îi ură Abu Zaid, 
îmbrăţișându-l pe tânăr și luându-și rămas-bun de la el. Și ţine 
minte! Dacă te răzgândești și dorești să ni te alături, vino la al- 
Pujarras, într-un cătun pe nume al-Basit. Pomenește numele 
meu primului om care-ţi iese în cale și în ziua următoare mă voi 
găsi lângă tine. Dumnezeu să te aibă în pază! 

Zuhayr încălecă pe cal, își ridică mâna dreaptă la frunte, în 
semn de salut și, în câteva minute, se trezi înapoi pe drumul ce 
ducea la Gharnata. Se bucura să fie iarăși singur, departe de 
compania nelegiuită a ereticilor și a hotilor. Se bucurase de 
întâlnire, dar se simțea murdar, așa cum se simţea mereu după 
ce se despărţea de Umayma. Își umplu plămânii cu aerul 
proaspăt de munte ca să se curețe pe dinăuntru. 

Zări orașul când ajunse pe creasta unei coline. În vremurile 
de altădată, când se ducea călare la curte, în suita tatălui său, 
se opreau aici, unde priveliștea îmbătătoare le încânta ochii. De 
obicei, tatăl lui le spunea o poveste din zilele bătrânului sultan 
Abul Hassan. Pe urmă goneau la vale, lăsându-se în voia 
povârnișului ca niște copii. Odată ajunși la porţile orașului, 
redeveneau serioşi. Preţ de o clipă, Zuhayr fu ispitit să se 
năpustească pe costișă în jos, dar bunul-simţ învinse. Soldaţi 
creștini se aflau la fiecare intrare în oraș. Trebuia să se poarte 
cât mai precaut cu putinţă, în ciuda creierului său înfierbântat. 
Când sosi la porţile orașului, se întrebă ce-ar fi făcut Ibn Daud 
în locul lui în mijlocul acelor bandiți. Ibn Daud era așa un 
atoateștiutor, dar auzise el de al-Ma'ari? 

Străjile creștine îl pironiră cu ochii pe tânărul care venea 
spre ei. După calitatea straielor sale și turbanul de mătase de 
pe capul lui, ghiciră că era un nobil, un cavaler maur care 
mergea poate să-și vadă iubita. După felul în care își purta 
sabia la vedere, înțeleseră că nu avea gânduri rele. Zuhayr îi 
văzu cum îl măsurau din priviri și își încetini și mai mult calul, 
dar soldaţii nici măcar nu se sinchisiră să-l oprească. Îi salută 
cu o ușoară înclinare a bărbiei, un gest pe care și-l însușise, 
fără să-și dea seama, de la tatăl lui. Soldaţii zâmbiră și îi făcură 
semn să intre. 

Trecând călare prin oraș, Zuhayr se însenină iar. Îndoiala 
iscată de acea întâlnire neașteptată cu ereticii, cu câteva ore în 
urmă, i se părea deja un vis ciudat. Pe vremuri, sau numai cu o 


lună în urmă, tânărul s-ar fi dus drept la casa unchiului său, Ibn 
Hisham, dar astăzi nici nu se mai putea gândi la așa ceva. Nu 
pentru că Ibn Hisham devenise Pedro al-Gharnata, un 
converso, ci pentru că Zuhayr nu dorea să-i pună unchiului său 
familia în primejdie. 

Puţinii lui adepţi ajunseseră la Gharnata cu o zi în urmă, iar 
cei care nu aveau prieteni sau rude în oraș, luaseră câte o 
cameră la fundug. A trage la un han într-un oraș în care avea o 
mulțime de prieteni și de rude, într-un oraș pe care-l cunoștea 
atât de bine, i se părea ceva nemaipomenit. Și totuși, asta-l 
ajuta să se aplece mai bine asupra izbânzii dorite. Nu voia să se 
simtă ca acasă în Gharnata de data aceasta. Dorea ca-n fiecare 
minut din zi și din noapte petrecut aici să nu uite de îndatoririle 
pe care le avea. Când cădea în visare, Zuhayr se gândea la 
viitor, închipuindu-se un stegar în contraatacul adepților 
adevăratei credințe lansat asupra noului stat care abia se 
închega. Împotriva drăcoaicei de Izabela și a desfrânatului de 
Ferdinand. Împotriva diabolicului Ximenes. Împotriva tuturor. 

Mai târziu, în seara aceea, prietenii lui veniră să-i ureze bun 
venit în oraș. I se dăduse una dintre odăile mai alese. Un 
candelabru cu șase braţe, împodobit cu un model neobișnuit de 
complicat, atârna de tavan. Lămpile cu gaz aruncau o lumină 
slabă. În mijlocul încăperii, se găsea un vas din lut pentru 
jăratic, plin cu tăciuni. Într-un colț se vedea un pat elegant, cu 
o cuvertură de mătase verde cu violet. Cei opt tineri ședeau toți 
pe un uriaș covor de rugăciune, întins pe podea, în colțul opus 
patului. 

Zuhayr îi știa bine. Crescuseră laolaltă. Erau cei doi fraţi din 
familia neguţătorului de aur, Ibn Mansur, fiul vânzătorului de 
ierburi medicinale, Mahomed bin Basit, Ibn Amin, mezinul 
doctorului evreu care-l îngrijea pe căpitanul general și trei 
dintre tinerii voinici din al-Hudayl, sosiți în oraș cu o zi în urmă. 
Reconquista în sine nu le schimbase traiul acestor tineri. Până 
la sosirea omului cu pălărie de episcop și cerul gurii negru, nu 
știuseră în viaţa lor ce-i grija. Ximenes de Cisneros îi silise să 
se gândească serios întâia oară în viaţa lor la supravieţuire. 
Măcar pentru acest lucru și ar fi trebuit să-i poarte 
recunoștință. Dar prelatul le ameninţase întregul mod de viaţă. 
De asta îl urau. 

Niciunul dintre acești bărbaţi nu aveau fire de conspirator. 


Când intrară pentru prima oară în odaia lui Zuhayr, se simţiră 
cu toţii încordaţi și sfielnici. Amărăciunea li se citea pe chip. 
Zuhayr văzu starea în care se aflau și îi făcu să se simtă ca 
acasă, așezându-se la bârfă cu ei. Odată ce începură să 
bârfească despre păţaniile contemporanilor lor, le mai veni 
inima la loc. Aproape ca în zilele bune. 

Ibn Amin era singurul care se ţinea de-o parte de discuţia 
însufleţită din jurul lui. Nici măcar nu-i asculta. Se gândea la 
ororile prin care aveau să treacă și vorbi cu supărare în glas: 

— Când o să termine cu noi, n-o să ne mai lase nici ochi din 
care să lăcrimăm, nici limbi cu care să urlăm de durere. Dac-ar 
fi lăsat în pace, căpitanul general ne-ar cruța. Preotul e însă 
problema. 

Cei de faţă se împotriviră în cor. Inchizitorii de la Kashtalla 
fuseseră zăriți prin oraș. Întrebaseră dacă toate acele 
convertiri care avuseseră loc erau sincere sau nu. Iscoade 
fuseseră puse pe la casele convertiţilor, pentru a vedea dacă se 
duceau la lucru vinerea, cât de des se spălau, dacă își tăiau 
împrejur nou-născuţii de parte bărbătească și așa mai departe. 
Avuseseră loc mai multe ciocniri cu soldaţi care le jigniseră, ba 
chiar le batjocoriseră pe femeile musulmane. 

— De când a intrat preotul ăsta blestemat în orașul nostru, 
zise Ibn Basit, fiul vânzătorului de ierburi medicinale, s-au 
apucat să ţină o socoteală a tuturor bunurilor și pământurilor 
maurilor și evreilor. Nu e nicio îndoială că ne vor lua tot, dacă 
nu ne convertim. 

— Tata spune că, chiar de ne convertim, tot vor găsi o cale să 
ne jefuiască. 

Cel care vorbise era Salman bin Mahomed, cel mai în vârstă 
dintre cei doi fii ai neguţătorului de aur. 

— Uitaţi-vă numai ce le-au făcut evreilor. 

— Ticăloșii ăia de la Roma care s-au pretins papi ar vinde-o 
până și pe Fecioara Maria ca să-și umple traista, mormăi Ibn 
Amin. Biserica spaniolă nu face altceva decât să urmeze pilda 
Sfântului Părinte. 

— Dar pe socoteala noastră, adăugă Ibn Basit. 

De la căderea Gharnatei, Zuhayr fusese tăcutul martor a 
multe asemenea discuţii în oraș și în al-Hudayl. De obicei, tatăl 
sau unchiul său, ori vreun alt bătrân al satului conducea 
discuţia, amestecându-se întotdeauna la momentul potrivit. 


Zuhayr obosise. Vântul începea să pătrundă printre obloane, iar 
tăciunii din vas aveau curând să se stingă. Slugile din fundug 
se duseseră la culcare. Dorea și el să doarmă, dar știa că sfatul 
lor avea să se întindă în lumina tremurătoare a lămpilor până-n 
zori, dacă n-avea să pună punctul pe „i” și să stăruie asupra 
luării unor hotărâri chiar în acea noapte: 

— Vedeţi voi, prieteni, nu suntem niște oameni greu de 
înţeles. Este adevărat că aceia dintre noi care trăiesc pe moșii 
întinse au fost cocoloșiţi, de veacuri, trăind într-o lume în care 
viaţa-i foarte diferită fată de cea de la oraș. Aici viața voastră se 
desfășoară în jurul pieţei. Amintirile și nădejdea noastră sunt 
legate de pământ și de cei care-l muncesc. Deseori sunt lucruri 
care nouă, celor de la ţară, ne fac plăcere, și care pe voi, cei de 
la oraș, vă lasă indiferenți. Cultivăm acest pământ de veacuri. 
Noi am dat hrană pentru Qurtuba, Ishbiliya și Gharnata. Noi 
am îngrășat pământul de la orașe. O cultură s-a clădit astfel, pe 
care creștinii pot s-o ardă cât vor, dar niciodată n-o vor mai 
atinge. Noi am deschis uși, iar lumina care s-a revărsat din 
orașele noastre și-a răspândit raza pe întreg continentul ăsta. 
Acum vor să ne ia tot. Nici măcar nu mai suntem socotiți 
vrednici de câteva mici enclave unde să putem trăi în pace. 
Este un fapt care ne-a adus laolaltă. Oraș și sat vor muri de 
aceeași moarte. Neguţătorii și toți meșteșugarii voştri, ţăranii 
și ţesătorii noștri, toţi sunt pe punctul de a pieri. 

Ceilalţi se uitară la el cu gura căscată. Simţiră că al-Fahl se 
maturizase într-atât, încât nu-l mai recunoșteau. El le citi în 
ochi prețuirea pe care le-o trezise în cuget. Dac-ar fi vorbit așa 
cu numai doi ani în urmă, unul dintre ei ar fi pufnit în râs și l-ar 
fi îndemnat să treacă pe la bordel, unde avântul unor asemenea 
gânduri putea fi coborât pe pământ de o companie mai vioaie. 
Nu astăzi. Simţeau că Zuhayr nu juca un rol. Își dădeau seama 
de schimbările care avuseseră loc în conștiința tuturor. N- 
aveau, totuși, de unde să știe că tocmai curioasa lui întâlnire cu 
neamul lui al-Ma'ari, chiar într-o mai mare măsură decât 
tragedia întregului al-Andalus, îi ascuţise mintea și îi trezise 
simţurile. Zuhayr simţi că venise clipa să le dezvăluie ceea ce 
avea în gând: 

— Am stat de vorbă cu mulţi din satul nostru. Acum sunt 
douăzeci de voluntari din al-Hudayl în oraș. O fi numărul lor 
mic, dar sunt cu toţii devotat trup și suflet. Primul lucru care 


trebuie făcut este alcătuirea unei armate de trei sau patru sute 
de cavaleri care să-i provoace pe creștini la luptă în Bab al- 
Ramla. Priveliștea acestei lupte îi va înflăcăra pe oameni și vom 
isca și o răscoală înainte ca ei să poată trimite întăriri în oraș. 
Vom duce războiul de care a fugit sultanul. 

Ibn Basit se împotrivi cu îndârjire planului: 

— Zuhayr bin Umar, m-ai luat prin surprindere de două ori în 
seara asta. Mai întâi, prin înţelepciune, și în al doilea rând, prin 
prostie. Îţi dau dreptate că creștinii vor să ne distrugă, dar tu 
vrei să le faci acum treaba mai ușoară. Vrei ca noi toţi să ne 
apucăm să le facem jocul. Cavalerismul nu mai e la modă, asta, 
dac-a existat cu adevărat și n-a fost vreo scorneală a 
cronicarului. Chiar dacă-i învingem, și nu sunt deloc convins că 
ardoarea noastră ar putea rivaliza cu iscusința lor de măcelari, 
tot n-ar schimba nimic. Nicidecum. Singura noastră nădejde 
este să ne pregătim oamenii și să-i scoatem din oraș spre al- 
Pujarras. De acolo ne-am putea trimite oamenii să stabilească 
legături cu drept-credincioșii din Balansiya și alte orașe, pentru 
a pregăti o revoltă care va erupe în același timp în toată 
peninsula. Acesta este semnul pe care-l tot așteaptă sultanul 
din Istanbul. Fraţii noștri ne vor veni în ajutor. 

Zuhayr se uită în jurul lui după sprijin, dar nimeni nu i-l 
dărui. Atunci vorbi Ibn Amin: 

— Atât Ibn Basit, cât și vechiul meu prieten Zuhayr trăiesc 
într-o lume a viselor. Planul lui Basit este, poate, ceva mai 
nimerit, dar se îndepărtează la fel de mult de felul în care merg 
lucrurile acum. Am de făcut o propunere foarte simplă. Haideţi 
să-i tăiem capul șarpelui. Alţii vor veni în locul lui, dar vor fi 
mai cu băgare de seamă. Ceea ce spun nu este foarte complicat 
și este ușor de îndeplinit. Propun să-i întindem o capcană lui 
Ximenes de Cisneros, să-l ucidem și să-i batem capul în cuie pe 
zidurile orașului. Știu că este păzit de soldaţi, însă nu sunt 
mulţi, iar noi îi vom lua prin surprindere. 

— Este un gând netrebnic, făcu Zuhayr, cu glas posomorât. 

— Dar mie-mi place planul, se împotrivi Ibn Basit. Are un 
mare merit. Chiar putem să facem asta noi înșine. Propun să ne 
pregătim planul cu multă grijă în următoarele zile și să ne 
întrunim din nou ca să ne hotărâm când și cum îl vom înfăptui. 

Propunerea lui Ibn Amin îi animase pe toţi. Fiecare dintre cei 
de faţă vorbea plin de însufleţire. Zuhayr se gândi la viitor și le 


reaminti că tragedia al-Hamei se putea repeta în vechiul cartier 
al Gharnatei. Puteau să-și ia gândul de la izbândă, de la cea mai 
mică șansă de a găsi sprijin printre dominicani. Dacă Cisneros 
era ucis, avea să devină un martir. Roma l-ar beatifica. Izabela 
avea să răzbune moartea confesorului ei într-o baltă de sânge 
care ar face să pălească și masacrul de la al-Hama. În ciuda 
înţelepciunii argumentelor sale, Zuhayr se trezi cu totul singur. 
Până și cei care-l urmaseră din al-Hudayl fură cuceriţi de 
izbitoarea simplitate a planului de a-l omori pe Cisneros. Numai 
din pricina acestei însufleţiri de moment consimţi Zuhayr că 
fusese înfrânt. N-avea să ia parte la uciderea care încălca toate 
principiile cavaleriei, dar nici n-avea să se pună în calea celor 
hotărâte de ei. 

— Eşti prea simţitor și prea mândru, îl certă Ibn Basit. Zilele 
de odinioară nu se vor mai întoarce niciodată. Ești obișnuit să ţi 
se spele cămășile cu apă de trandafiri și să fie puse la uscat în 
parfum de levănţică. Îţi spun că totul va fi scăldat în sânge dacă 
nu le tăiem capul bestiilor pe care Allah ni le-a trimis ca să ne 
încerce voinţa. 

După ce plecară, Zuhayr se spălă și se băgă în pat, dar nu 
puse geană pe geană. Iarăşi îl rodeau îndoielile. Poate că era 
mai bine să iasă călare din oraș și să-și unească soarta cu 
adepţii lui al-Ma'ari. Sau era mai bine să se ducă acasă și să-și 
prevină tatăl asupra nenorocirii care-i ameninţa pe toţi. Ori, și 
acest din urmă gând îl tulbură până în adânc, nu era mai bine, 
poate, să fugă la Qurtuba și să-l roage pe bunicul Miguel să-l 
boteze? 


Capitolul 10 


— Singura nobleţe adevărată, pe care o pot eu recunoaște, e 
cea pe care ţi-o dă talentul. Cel mai rău lucru pe lume-i 
neștiinţa. Predicatorii pe care se pare că-i preţuiești atât de 
mult zic că neștiința trimite femeia drept în paradis. Mai 
degrabă aș prefera ca Domnul să mă izgonească-n iad. 

Hind era în toiul unei aprige certe cu noul său prieten, a 
cărui voce plină de o drăgăstoasă zeflemea îi devenise dintr- 
odată supărătoare. Lui Ibn Daud îi făcea o deosebită plăcere s-o 
necăjească. Începuse prin a juca rolul unui învăţat ortodox de 
la Universitatea al-Azhar, luând apărarea teologiei îmbrăţișate 
de cei mai mulţi, mai ales în privința îndatoririlor 
credincioaselor prescrise de ea. 

S-o audă pe Hind respingând cu însufleţire paradisul era 
ceea ce-și dorise el cu adevărat. Infocatul sânge al neamului 
Hudayl i se urcase fetei în obraji, în vreme ce îl cântărea cu 
ochi plini de mânie. Era minunată în furia ei. Ibn Daud îi simţi 
puterea pentru prima oară. Tânărul îi luă mâna și i-o acoperi cu 
sărutări. Această neașteptată izbucnire de pasiune îi stârni fiori 
lui Hind, dar nu erau singuri în livada de rodii. 

Indrăzneala lui Ibn Daud stârni un potop de icnete în spatele 
tufișurilor din apropiere, de unde trei tinere slujnice îi păzeau. 
Hind le știa prea bine. 

— Duceţi-vă la plimbare toate. Credeţi că mă las păcălită de 
toate prostiile astea? Ştiu eu prea bine ce se petrece în mintea 
voastră când căscaţi ochii la palmierul care crește între 
picioarele iubiţilor voştri. Incepeti să vă purtaţi ca o ceată de 
ciocănitoare înfometate. Acum duceţi-vă la plimbare. Să nu vă 
întoarceţi până nu mă auziţi strigându-vă! Aţi înţeles? 

— Da, domniță Hind, răspunse Umayma, dar doamna 
Zubayda... 

— I-ai spus tu cumva doamnei Zubayda că fratele meu te 
călărește ca un câine? 

Indrăzneala tinerei stăpâne puse capăt discuţiei. Un râs în 
cascadă venind din partea tovarășelor Umaymei fu singurul 
răspuns la întrebare. Temându-se că și alte secrete puteau 
ajunge la urechile unui străin, slujnicele se îndepărtară. Până 
atunci rolul lor fusese acela de paznice ale cinstei și onoarei 
stăpânei lor. Acum intrară în roluri mult mai potrivite firii lor și 


deveniră, încă o dată, complicele tinerei lor stăpâne, făcând de 
pază și asigurându-se că cei doi nu erau surprinși. 

Fără știrea lor, Yazid se găsea pe aproape. Curând după 
venirea lui Ibn Daud la ei acasă, băiatul se simţise părăsit de 
sora lui. Își dăduse seama, totodată, de motiv și, prin urmare, 
începuse să-și ia nasul la purtare faţă de nou-venit fără milă, 
așa cum numai un ștrengar știa s-o facă. Acum nutrea o ură 
adâncă și nesăbuită faţă de veneticul din al-Qahira. 

La început, pe Yazid îl fascinară povestioarele lui Ibn Daud 
despre vechiul continent. Fusese dornic să înveţe, lacom să știe 
mai multe despre viaţa din al-Qahira și Dimashk, curios și 
intrigat de diferenţa în privinţa rostirii și a sensului unor 
cuvinte din arabă, așa cum erau ele vorbite și înțelese în al- 
Andalus și pe meleagurile natale ale Profetului. 

Setea băiatului de cunoaștere îl însufleţi, la rândul ei, pe Ibn 
Daud. Îl obligase să se gândească mult înainte de a-i desluși 
fapte care pentru el erau de la sine înţelese. Yazid, totuși, 
începu să-și dea seama că Hind făcea feţe-feţe, își întorcea 
ochii de fiecare dată când tânărul lor oaspete era de faţă și își 
lua un aer de modestie exagerată. Odată ce mezinul își dădu 
seama că străinul se făcea vinovat de îndepărtarea surorii lui 
de el, începu să lipsească de la lecţiile lui Ibn Daud sau, atunci 
când era silit să ia parte la ele, nu încerca să-și ascundă 
neplăcerea și îi dădea impresia că-l plictiseau peste măsură. 

Încetă să-i mai pună întrebări lui Ibn Daud. Când preceptorul 
îl întreba ceva, Yazid fie păstra tăcerea, fie dădea doar 
răspunsuri foarte scurte. Incetă chiar să mai joace șah cu 
musafirul lor. Acesta era un sacrificiu uriaș, de vreme ce Ibn 
Daud era un novice într-ale șahului și nu izbutise să-și bată 
elevul nici măcar o singură dată, până când se ajunse în 
punctul în care cel din urmă rupse prietenia cu străinul. 

Când Hind îi ceru o explicaţie, Yazid suspină cu nerăbdare și- 
i spuse pe cel mai îngheţat ton de care era în stare că purtarea 
lui față de cel tocmit să-i fie profesor era absolut firească. 
Răspunsul băiatului o necăji pe sora sa și făcu să sporească 
încordarea ce apăruse între ei. Hind, care de obicei era foarte 
simţitoare în ceea ce-l privea pe mezin, se lăsă orbită de 
dragostea ei pentru Ibn Daud. Și așa ajunse frăţiorul ei să 
sufere îngrozitor. Zubayda, văzându-i nefericirea de pe chip, îi 
înţelese motivul prea bine. Ea se hotări să rezolve problema 


măritând-o pe Hind cât mai repede și să amâne orice discuţie 
cu Yazid pe mai târziu. 

Neștiind că erau văzuţi, Hind și Ibn Daud ajunseseră acum 
atât de departe, încât cele ce se petreceau se cereau imediat 
oprite. Mâinile lui intraseră pe sub tunica ei și îi mângâiau 
sânii, dar dintr-odată se retraseră. 

— Două luni pline peste o ramură subţire, mormăi el cu o 
voce pe care ea și-o închipui înecată de patimă. 

Hind nu se mai oprea. Mâinile ei își croiră drum de la brâu în 
jos până-n ungherele neștiute de sub el, acoperite de șalvarii de 
mătase. Îl descoperi sub mătasea foșnitoare. Începu să-i 
mângâie coapsele: 

— Mătăsoase ca dunele de nisip, dar unde-i palmierul? șopti 
ea, în vreme ce degetele sale mângâiau tandre curmalele, 
simțind revărsarea sevei. 

Dac-ar fi mers mai departe, fără îndoială c-ar fi ajuns la 
grăbirea ritualurilor primei nopţi. „Dar”, se gândi Hind, „dac-ar 
fi să ne oprim acum, nemulțumirea, ca să nu mai pomenim de 
lunga așteptare până la domolirea într-un final a pasiunii, ne va 
face viața de nesuportat.” Fata nu dorea să se mai oprească. 
Buna-cuviinţă o părăsise cu totul. Cu toată ființa ei, dorea să 
facă dragoste cu acel bărbat. Se săturase de plăcerile 
amăgitoare dăruite de poveștile amănunțite ale fetelor în casă 
și ale verișoarelor hlizite din Gharnata și Ishbiliya, iar acum 
dorea să știe cum era cu adevărat. 

Ibn Daud fu cel care, pricepând ce se întâmpla, puse capăt 
mângâierilor. Își scoase mâinile de sub straiele ei și cu 
blândeţe, le îndepărtă și pe ale fetei din pantalonii lui. 

— De ce? întrebă ea cu o șoaptă joasă. 

— Sunt oaspetele tatălui tău, Hind! îi vorbi cu un glas 
resemnat, din care pasiunea pierise. Mâine am să-l rog să ne 
vedem între patru ochi și am să-i cer voie să te iau de nevastă. 
Orice altă cale ar fi dezonorantă. 

Hind simţi cum iubirea îi seacă: 

— Am crezut că eram pe punctul de a ajunge undeva. La ceva 
ce-i mai mult decât plăcere. Ceva de-o curăţenie desăvârșită. 
Acum simt că-mi vine să înnebunesc. Cred că te-am judecat 
greșit. 

Urmă un torent de făgăduinţe și legăminte, de repetate 
declaraţii ale iubirii lui fără moarte, ale marii preţuirii ce o 


avea pentru înţelepciunea ei. Nu-i mai fusese dat vreodată să 
întâlnească o femeie ca ea și, în timp ce vorbea, îi săruta 
fiecare deget de la picioare, murmurându-le pe rând cuvinte de 
dragoste. 

Ea nu mai spuse nimic. Păstra o tăcere mai grăitoare decât 
orice ar mai fi putut zice. Adevărul era că, pierzând-o pentru o 
clipă, reușise s-o recucerească. Și totuși, instinctul care-i 
spunea că nu-l citise bine nu era prea departe de adevăr, așa 
cum o dovedeau gesturile lui. 

Ibn Daud nu mai fusese niciodată până atunci cu o femeie. 
Hotărârea lui de a întrerupe apropierea trupească dintre ei se 
explica doar în parte prin statutul său în casa ei. Se mira cât de 
mult reușise Hind să-l înflăcăreze, dar adevărata pricină pentru 
care dăduse înapoi era frica de necunoscut. 

Până atunci nu existase decât o singură mare iubire în viaţa 
lui Ibn Daud, iar aceea era pentru un coleg de la universitatea 
din al-Qahira. Mansur fusese fiul unei familii de giuvaiergii 
prosperi cu o îndelungată tradiție de familie în orașul port 
Iskanderiya. Călătorise atât de mult și în atâtea orașe, chiar și 
într-o corabie spre Cochin în sudul Indiei, încât istorisirile lui îl 
aduseseră pe Ibn Daud într-o stare de permanentă încântare, la 
care se mai adăugase și dragostea amândurora pentru poezia 
de bună calitate și pentru flaut, fiecare dintre ei având însușiri 
alese și o minte iscoditoare, iar prietenia care se înfiripase între 
cei doi păruse inevitabilă. Timp de trei ani, cei doi bărbaţi au 
trăit în cea mai strânsă apropiere. Au împărțit o cameră în 
riwaqg-ul de peste drum de moscheea lui al-Azhar. 

Curând se ajunse la o relaţie care le hrănea în același timp și 
intelectul, și sentimentele religioase (ei fiind discipolii aceluiași 
shaykh sufit) și, în cele din urmă, poftele trupești. Își scriseră 
unul altuia versuri în proză rimată, compuse într-o limbă ce nu 
ascundea sub niciun văl de ochii oricărui alt cititor plăcerile 
trăite împreună. În cursul lunilor de vară, când se despărţeau 
fiindcă trebuiau să se întoarcă fiecare la familia lui, amândoi 
ţineau jurnale în care își treceau fiecare amănunt al vieţii lor de 
zi cu zi, precum și urmările lipsei de dragoste trupească. 

Mansur murise într-un naufragiu, în vreme ce-și însoțea tatăl 
într-o călătorie  negustorească la Istanbul.  Îndureratul 
supraviețuitor nu mai putuse răbda să trăiască în al-Qahira. 
Aceasta fu cea dintâi pricină, în mai mare măsură decât orice 


dorință a lui de a studia lucrările lui Ibn Khaldun, care-l 
adusese la Gharnata. Îl atrăgea al-Zindig, dar după ce vorbi în 
mai multe rânduri cu el simţi că, în ciuda iscusinței bătrânului 
vulpoi, plin de geniu și de învăţătură, exista o lipsă de scrupule 
în tacticile la care recurgea pentru a-și înfrânge adversarul prin 
puterea argumentării. La sfârșitul unei discuţii despre poezia 
lui Ibn Hazm, Ibn Daud își aduse aminte de o discuţie 
asemănătoare cu Mansur. Amintirea îl copleși. Nu-și mai putu 
ascunde lacrimile. Firește, nu i-a povestit totul lui al-Zindig, dar 
bătrânul nu era nici el prost. Ghicise. Tocmai acest fapt îl 
îngrijora pe Ibn Daud. Al-Zindig era un prieten al acestei 
familii. Dacă le mărturisea bănuielile sale părinţilor lui Hind? 

De parcă i-ar fi citit gândurile, fata îi dezmierdă mâna și îl 
întrebă nevinovată: 

— Cum se numea femeia pe care ai iubit-o în al-Qahira? 
Vreau să știu totul despre tine. 

Ibn Daud se înfioră. Inainte să-i poată răspunde, se auziră un 
țipăt și râsete ascuţite, pe când servitoarele îl înșfăcară pe 
Yazid, mort de spaimă, și îl târâră în luminiș. 

— Uite ce-am găsit, domniță Hind! grăi Umayma, zâmbind 
fără rușine, cu gura până la urechi. 

— Dă-mi drumul! strigă băiatul cu lacrimile curgându-i 
șiroaie pe faţă. 

Hind nu putea îngădui să-l vadă pe frăţiorul ei necăjit în felul 
acela. Alergă la Yazid, îl luă în braţe, dar el rămase neclintit, cu 
mâinile strânse pe lângă coapse. Hind îi șterse lacrimile cu 
mâinile și-l sărută pe obraji. 

— De ce mă pândeai? 

Mezinul tânjea s-o îmbrăţișeze și s-o sărute la rândul lui, să-i 
mărturisească fricile și grijile lui. Auzise cum bunica Zahra 
fugise de acasă și nu se mai întorsese niciodată. Nu dorea ca 
sora lui mai mare să facă la fel. Dac-ar fi fost numai ei doi, i-ar 
fi mărturisit ei totul, dar surâsul ce lumina chipul lui Ibn Daud 
îl împiedică. Le întoarse spatele și o luă la fugă spre casă, 
lăsându-și în urmă sora nedumerită și îngândurată. 

Încetul cu încetul Hind începu să înțeleagă că ciudata 
purtare a lui Yazid avea o legătură cu propria ei stare de spirit. 
Fusese atât de vrăjită de acei ochi, mai verzi ca marea, încât 
orice altceva trecuse pe un al doilea plan, până și glasul lăutei. 
Tocmai absenţa ei îl necăjea pe frăţior. Se simţi vinovată. 


Sentimentele trezite de îmbrăţișarea ei cu Ibn Daud fură toate 
date uitării. Chipul amărât al lui Yazid îi aminti de propria 
supărare stârnită de alesul inimii sale., Adevărul este”, își zise 
în sinea ei, „că purtarea lui cinstită n-a fost nici mai mult nici 
mai puţin decât împotrivirea de a recunoaște frumuseţea 
pasiunii noastre.” 

Gândul o supără atât de tare, încât ea, care aproape îl arsese 
de viu cu flacăra iubirii ei, se hotări acum să-i dea câteva lecţii 
însemnate oaspetelui lor. El avea curând să descopere că putea 
fi mai rece ca gheaţa. Încă-l mai dorea, dar numai dacă el îi 
respecta condiţiile. Acum prima ei grijă era să se împace cu 
Yazid. 

Cel la care tocmai se gândea Hind stătea întins cu capul 
îngropat în poala mamei sale. Copilul dăduse buzna în odaia 
Zubaydei, cu următoarele cuvinte: 

— Bărbatul ăla s-a jucat cu sânii lui Hind. I-am văzut! 

Yazid crezuse că maică-sa avea să fie înspăimântată. Avea să 
se repeadă la locul faptei și să poruncească servitorilor din 
casă să-l biciuiască pe Ibn Daud. Neobrăzatul din al-Qahira 
avea să fie trimis acasă la el cu coada între picioare, iar în 
drumul său spre sat, ca să găsească un mijloc de transport 
până la Gharnata, avea să fie atacat chiar și de câini sălbatici. 
În loc de așa ceva, Zubayda surâse: F 

— Sora ta este o femeie în toată firea de-acum, Ibn Umar . În 
curând se va mărita și va avea copii, iar tu ai să le fii unchi. 

— Măritată cu el? o întrebă mezinul, nevenindu-i să creadă. 

Zubayda aprobă din cap și mângâie părul castaniu deschis al 
băiatului. 

— Dar, dar, n-are nicio leţcaie. E un... 

— Un învăţat, Yazid al meu, și tot avutul său se află în capul 
lui. Tatăl meu zicea mereu că greutatea minţii unui bărbat este 
mai de preț decât cea a pungii lui. 

— Mamă! se răsti fiul ei încruntat. 

Ochii lui o fulgerau ca două săbii scoase din teacă, iar vocea 
îi amintea atât de mult de cea a soțului ei când rostea lucruri 
de cea mai mare gravitate, încât abia se putu abţine să nu râdă. 

— Ai uitat că nu putem culege struguri de pe ciulini? 

— Adevărat, frate, zise Hind, care intrase nevăzută în iatac, 
tocmai la timp ca să audă ultimele spuse ale lui Yazid, dar știi 
la fel de bine că orice roză își are spinii ei. 


Năzdrăvanul se ascunse în spatele maică-sii, dar sora lui, 
râzând și venindu-și în fire, îl trase îndărăt, acoperindu-i cu 
sărutări capul, gâtul umerii și obrajii. 

— Întotdeauna te voi iubi, Yazid, mai mult decât pe orice 
bărbat cu care se va întâmpla să mă mărit. Tocmai viitorul meu 
soţ ar avea de ce să se teamă. Nutu. 

— Dar în ultima lună... începu băiatul. 

— Ştiu, știu și îmi pare sincer foarte rău. Nu mi-am dat 
seama că n-am mai stat împreună în ultimul timp, dar toate 
astea au trecut. Hai să fim din nou prieteni. 

Braţele lui Yazid se încolăciră în jurul gâtului ei, iar ea îl 
ridică în braţe. Ochii lui străluceau când îl puse iar jos. 

— Du-te și întreabă-l pe pitic ce-avem astă-seară la cină, îi 
porunci Hind. Trebuie să vorbesc cu mama între patru ochi. 

Pe când ștrengarul ieșea fugind din cameră, mama și fiica își 
zâmbiră una alteia. 

„Cum mai seamănă cu mine!” Își zise în gând Zubayda. „Nici 
eu n-am cunoscut fericirea în dragoste până n-am obţinut 
îngăduinţa să-l iau pe tatăl ei de bărbat. La mine întârzierea a 
fost pricinuită de mama lui Umar, care nu era sigură de 
sângele ce-mi curgea în vene. Hind nu trebuie să treacă prin 
toate astea numai pentru că băiatul e orfan.” 

Hind păru să fi ghicit la ce se gândea mama ei: 

— N-aș putea niciodată aștepta atât de mult cât ai așteptat 
tu, cât s-au tot preocupat ei de impuritatea sângelui tău. 
Altceva mă îngrijorează pe mine. Fii sinceră acum. Cum ţi se 
pare? 

— Un tânăr foarte frumos și deștept. E numai bun pentru 
tine, copilă. Ce ţi-ai putea dori mai mult? De ce te mai 
îndoiești? 

Hind se bucurase mereu de o relaţie apropiată cu mama sa. 
Prietenia care se înfiripase între ele se datora, nu în mică 
măsură, atmosferei de liniște ce domnea în casă. Fata n-a avut 
nevoie să-și închipuie care ar mai fi fost viaţa ei dacă tatăl ei s- 
ar fi însurat din nou sau ar fi ţinut o ibovnică într-una din 
locuinţele lui din sat. Își vizitase verii din Qurtuba și Ishbiliya 
îndeajuns de des încât să-și mai aducă aminte de cămine ţinute 
în gheara unei atmosfere mereu apăsătoare. Poveștile verilor ei 
despre obișnuitele destrăbălări îi reaminteau de descrierile 
unor bordeluri; istorisirea unor certuri între femei făcea să i se 


nască în minte imaginea unui cuib de vipere. Prăpastia dintre 
toate aceste lucruri și viaţa din al-Hudayl nu putea fi mai 
adâncă. 

Pe măsură ce creștea, Hind se apropia tot mai tare de mama 
ei. Zubayda, crescută ea însăși de un tată liber-cugetător într- 
un spirit neortodox, era hotărâtă ca pe cea mai tânără dintre 
cele două fiice ale ei să n-o lase să fie vârâtă în cămașa de forţă 
a superstiţiilor și să n-o constrângă la un rol anume în 
gospodărie. Kulthum, încă din fragedă pruncie, fusese de 
bunăvoie prizoniera tradiţiilor. Hind era o iconoclastă, ba până 
și tatăl lor văzuse la ea această trăsătură de caracter, încă de la 
vârsta de doi ani. În ciuda numeroaselor opreliști și a mult prea 
des repetatelor avertismente ale Amei, Zubayda îi încurajase 
această latură. 

Din toate aceste pricini Hind știa fără nicio îndoială cum să 
răspundă la întrebarea mamei sale. Nu șovăi deloc, ci începu 
să-i povestească toate cele întâmplate după-amiaza, având grijă 
să nu uite niciun amănunt. Când termină, mama ei, care o 
ascultase cu mare atenţie, izbucni în râs. Cu toate acestea, 
veselia ei ascundea o anumită îngrijorare. Dacă Umar ar fi fost 
de faţă, și-ar fi dat seama numaidecât că râsul ei trăda 
neliniștea. 

Zubayda nu dorea să-și sperie fiica. Deși nu-i stătea în fire, 
ea o luă mai ușurel: 

— Te îngrijorează faptul că el n-a lăsat seva palmierului său 
să-ţi ude grădina. N-am dreptate? 

Hind dădu cu gravitate din cap. 

— Prostuţțo! Ibn Daud s-a purtat cum se cuvine. Este 
oaspetele nostru la urma urmei, iar a o îmbrăţișa pe fiica 
amfitrionilor sub privirile slujnicelor care-i supraveghează n-ar 
fi o cale prea aleasă de a răsplăti mărinimia și ospitalitatea 
tatălui tău. 

— Știu! Știu! mormăi Hind. Dar mai e ceva, nu știu să-ţi spun 
ce anume. Chiar și atunci când mâinile lui mă mângâiau, am 
simţit lipsa pasiunii în atingerea lui. N-am simţit niciun fior 
până nu l-am atins eu. Chiar și atunci el s-a speriat. Nu de tata, 
ci de mine. N-a mai cunoscut iubirea de femeie până acum. 
Măcar atât se poate spune. Ce nu pot pricepe e de ce. Ce vreau 
să zic, când tu și Abu i-aţi sfidat pe părinţi și v-aţi dus la... 

— Tatăl tău nu era Ibn Daud! Era un cavaler din neamul 


Banu Hudayl. Şi când ne-am dus la Qurtuba eram deja 
căsătoriți de mai multe ceasuri. Du-te și fă o baie. Lasă-mă pe 
mine să deslușesc taina asta. 

Soarele apunea când Hind ieși în curte. Rămase locului, 
fermecată de culorile ce-o înconjurau. Piscurile munţilor 
acoperite de zăpadă ce mărgineau al-Hudayl erau scăldate în 
raze trandafirii și portocalii, căsuţele din sat arătau de parcă 
fuseseră proaspăt vopsite. Atât de vrăjită fu Hind de 
frumuseţea din jurul ei, încât uită de orice altceva. Acum câteva 
clipe se simţise înfrigurată și înnegurată. Deodată se bucura că 
era singură. „Până mai ieri”, își zise în sinea ei, „dacă m-aș fi 
trezit ca acum în amurg, m-aș fi prăpădit de dorul lui, mi-aș fi 
dorit să fie lângă mine, ca să putem gusta darurile naturii, și 
totuși astăzi mă bucur de singurătate.” 

Era atât de absorbită în gândurile ei, încât, pe când o pornea 
domol spre hammam, nu auzi zarva plină de veselie ce venea 
dinspre bucătărie. Yazid ședea pe un taburet scund, pe când 
piticul cânta un zajal acompaniindu-se la tamburină. Slujitorii 
înghiţiseră o băutură tare pe care o făcuseră din resturile 
găsite prin butoaiele de lângă viile din al-Hudayl. Piticul era 
ușor beat. Cele trei ajutoare ale lui și cei doi servitori a căror 
singură sarcină era să pună bucatele din oale pe farfurii și să le 
așeze pe masă se îmbuibaseră prea mult cu pisatul dracului. 
Dansau în cerc, iar piticul stătea în mijlocul lor, pe o masă, și 
cânta. Pe treptele de la intrarea în bucătărie ședea Ama, 
privindu-i mustrător. Încercase să-l ia de acolo pe copil și să-l 
târască înapoi în casă, dar micuțul se veselea pe cinste și nu 
voia să se supună. Piticul se opri din cântat. Obosise. Dar cei de 
față voiau ca el să continue: 

— Pentru ultima oară, strigară ei, cântecul lui Ibn Quzman. 
Cântă-l pentru micul nostru conaș. 

— Da, te rog, piticule, se alătură mezinul celorlalți. Doar un 
cântec, nu mai mult! 

Bucătarul-șef deveni serios: 

— Voi cânta balada compusă de Ibn Quzman acum mai bine 
de trei sute de ani, dar trebuie ascultată cu toată prețuirea 
cuvenită unui mare maestru. Nu va mai fi nicicând un trubadur 
ca el. Dacă îndrăzniţi să mă întreruperi fie și o singură dată, am 
să torn acest vin pe bărbile voastre și am să le dau foc. Văe 
limpede, flecari fuduli? 


În bucătărie, unde cu numai câteva clipe în urmă părea că o 
mână de beţivani o să pornească o adevărată răscoală, se lăsă 
tăcerea. Doar clocotul unei cratițe uriașe unde fierbea masa de 
seară se mai auzi. Piticul îi făcu un semn ajutorului său. Băiatul 
în vârstă de doisprezece ani, care ajuta la bucătărie, îi aduse o 
alăută și-i încercă coardele. Atunci, cu un semn de încuviinţare 
către stăpânul său, micuțul bucătar-șef începu să cânte zajaL-ul 
lui Ibn Quzman cu un glas copleșitor de adânc: 


„Vino, umple-mi-o cu o mare aurie pân'la buză 

Şi-n mână pune-mi preţioasa cupă! 

Las’ vinul vechi să umble de la un oaspe la altu, 

Bulele-i strălucinde ca perlele pe pieptu-i, înspumatu', 

Ca și cum noaptea de beznă s-ar fi lepădatu'. 

Pe Allah! Priveşte cum îţi surâde în spumă dintr-o mie de 
ulcele! 

Parc-ar fi stors din ciorchine de stele. 


Dă-l mai departe, topindu-te-n sunet de viori, 

Aici, pe acest covor rotund de flori, 

Unde pământu' împrospătează-ai blândei rouă stropi, 
Şi-mi scaldă tălpile în deliciu-i, 

În balsamul aromei și-n răcoarea-i. 


În grădina verde cu mine singură-i, 
Fermecând scena, o fată își începe cântu-i: 

O plasă de raze aruncă surâsu-i, 

Departe alung rușinea, căci nimeni nu ne vede, 
Și «Pe Allah», îi strig, «hai și ne-om veseli!»” 


Toată lumea izbucni în urale, iar Yazid mai tare decât toţi. 

— Piticule, ţipă cuprins de însufleţire, ar trebui să te lași de 
bucătărie și să te faci trubadur. Ce voce frumoasă ai! 

Piticul îl strânse pe băiat la piept și îl sărută pe creștet: 

— Este prea târziu pentru asta, Yazid bin Umar. Prea târziu 
ca să mai cânt. Prea târziu pentru toate. Cred că mai bine te-ai 
întoarce să-i dai doamnei Zubayda informaţiile pe care ţi le-a 
cerut. 

— Ce anume, piticule? îl întrebă nedumerit copilul, care 
uitase cu totul de rugămintea mamei sale. 


— Ai și uitat de conţinutul tocăniţei mele de amurg? 

Yazid se încruntă și se scărpină în cap, dar nu-și aminti nici 
un singur ingredient. Vrăjit de cântecul de petrecere, uitase 
pricina pentru care mama lui îl trimisese la bucătărie. Piticul se 
apucă să-i aducă aminte, dar de data aceasta se asigură că 
băiatul avea să tină minte toate informaţiile, așa că își declamă 
rețeta cu un ritm și o intonaţie foarte cunoscute mezinului. 
Piticul se prefăcu că recită, cu glasul lui profund, din al/-koran: 

— Ascultaţi cu atenţie, voi toţi cei care-mi gustaţi bucatele. 
Astă-seară am gătit tocănița mea preferată, ce poate fi mâncată 
numai după apusul soarelui. În ea veţi găsi douăzeci și cinci de 
cartofi mari, tăiaţi mărunt. Douăzeci de napi, curăţaţi și feliaţi. 
Zece tuberculi de taro? cojiţi pân-au prins luciu și zece piepţi de 
miel care-i sporesc splendoarea. Patru pui de primăvară, 
curăţaţi de măruntaie și de sânge, o ulcică de iaurt, ierburi și 
mirodenii, care-i dau culoarea noroiului. La tot acest amestec 
se mai adaugă și o ceașcă de melasă și - pe Allah! - e deja gata. 
Dar, conașule Yazid, un lucru nu trebuie să uiţi! Carnea și 
legumele trebuie fierte separat, apoi amestecate într-o cratiţă 
plină cu apa în care au fiert legumele. Lăsăm totul să fiarbă la 
foc mic, în vreme ce cântăm și ne veselim. Când petrecerea s-a 
terminat - pe Allah! - și tocănița-i gata! Orezu-i făcut. Ridichile 
și morcovii, chili și roşiile, ceapa și castraveţii sunt spălate 
toate și își așteaptă nerăbdătoare rândul să se alăture tocanei 
din vasele voastre de argint. Poţi ţine minte toate astea, Yazid 
bin Umar? 

— Da! strigă năzdrăvanul ieșind în goană din bucătărie și 
încercând din răsputeri să ţină minte cuvintele și muzica lor. 

Piticul îl urmări cu ochii pe băiatul care fugea prin grădină, 
îndreptându-se spre casă, cu Ama pe urmele lui, și un surâs 
plin de întristare îi înflori pe faţă. 

— Ce viitor va mai avea acest strănepot al lui Ibn Farid? se 
întrebă el cu voce tare. 

Yazid se duse drept în camera mamei lui și repetă cuvânt cu 
cuvânt tot ce-i spusese piticul. Tatăl lui zâmbi: 

— Dac-ai putea învăţa al/-koran-ul cu aceeași ușurință, copile, 


2 Colocasia esculenta sau Colocasia antiquorum (lat.), plantă 
cultivată în zonele tropicale ale Asiei și Americii, dar și în unele 
țări mediteraneene, ai cărei tuberculi se consumă precum 
cartofii; numiţi în Egipt kolokas, iar în Cipru kolokassi. (N. tr.) 


i-ai umple de fericire pe sătenii noștri. Du-te și te spală, înainte 
de a ne așeza cu toţii la masă, în faţa acestei tocănițe de 
amurg! 

Pe când băiatul se repezea afară din odaia mamei sale, 
Zubayda se lumină la faţă: 

— E iarăși fericit! 

Umar bin Abdallah și soţia lui vorbiseră despre soarta fiicei 
lor mai tinere. Zubayda îi povestise soţului său despre cele 
petrecute în livada de rodii ascunzându-i din amănuntele 
picante. Nedorind să-i stârnească mânia, scosese tot ce se 
referea la palmieri, curmale și alte fructe cu forme nerușinate. 
Umar fu adânc mișcat când auzi de nevinovăția și simţul 
onoarei de care dăduse dovadă Ibn Daud în acea împrejurare. 
Acest singur fapt îl hotări să-l lase pe tânăr s-o ia pe Hind de 
soţie. Ajungând aici cu discuţia, Zubayda îi mărturisise temerile 
ei: 

— Nu ţi-a trecut prin cap că Ibn Daud ar putea fi interesat 
doar de bărbaţi? 

— De ce? Numai pentru că nu s-a învoit să-i ia fiicei noastre 
fecioria oferită cu mărinimie? 

Nedorind să dezvăluie prea multe, Zubayda se hotări să 
continue: 

— Nu, îl lămuri ea, așa-mi spune mie instinctul. Când ai să 
stai de vorbă cu el după ce mâncăm diseară, m-ar ajuta să-mi 
alung temerea din suflet dacă l-ai lua la întrebări. 

— Ce? răcni Umar. În loc să vorbesc cu el despre 
simțămintele pe care le nutrește faţă de Hind, ar trebui să joc 
rolul unui inchizitor, să-l iau la bani mărunți ca pe un călugăr 
spurcat care s-a folosit de poziţia lui în confesional? N-ar fi mai 
bine să-l și torturez? Nu! Nu! Nu! Așa ceva e sub demnitatea 
ta. 

— Umar, se împotrivi Zubayda, cu ochii scânteindu-i de furie, 
nu voi lăsa ca fata mea să ia de bărbat pe unul care o va face 
nefericită. 

— Ce-ar fi fost ca taică-tău să-mi pună aceeași întrebare 
înainte să ne dea binecuvântarea? 

— Dar n-a fost nevoie, nu-i așa, dragul meu soţ? Cu tine n-am 
avut nicio îndoială în privinţa asta. 

Zubayda își tachina soţul, ceea ce nu-i stătea deloc în fire, iar 
el începu să râdă. 


— Dacă insiști, femeie, voi încerca să găsesc o cale de a-i 
pune întrebarea asta tânărului fără să-l jignesc. 

— N-are niciun motiv să se simtă jignit. Ce vorbim noi acum 
nu-i ceva nemaiîntâlnit. 

Tânărul despre care vorbeau acum era în odaia lui, 
îmbrăcându-se pentru masa de seară. Un sentiment ciudat, 
greu de pus în cuvinte, îl cotropise și îl făcuse să se cufunde în 
întristare. Ştia că o dezamăgise pe Hind. Retrăia cele petrecute 
în acea după-amiază, iar frica îi fu alungată de o însufleţire 
necunoscută lui până atunci. „Oare nimic nu mi-o mai poate 
scoate din cap?” se întrebă în sinea lui, îmbrăcându-și tunica. 
„Nu vreau să mă gândesc la ea, și totuși nu mă mai pot gândi la 
nimic altceva. Cum se face că chipul ei mi se strecoară în minte 
împotriva voinţei mele? Sunt un nătărău. Ar fi trebuit să-i spun 
că singurul iubit pe care l-am avut a fost bărbat. De ce n-am 
făcut așa? Pentru c-o doresc atât de mult! Nu vreau să mă 
alunge. O vreau de soţie. Ea este singura persoană pe care am 
îndrăgit-o de la moartea lui Mansur. Alţi bărbaţi m-au mai 
curtat, dar eu i-am respins. Numai Hind mi-a furat inima din 
nou, Hind care mă face să tremur, dar ce-a citit ea oare pe fața 
mea?” 

În drum spre masă, lui Ibn Daud i se alătură mezinul: 

— Pacea fie cu tine, Ibn Daud! 

— Şi cu tine, Yazid bin Umar! 

— Să-ţi spun și ţie ce-a gătit piticul? 

Când Ibn Daud îi făcu semn din cap că da, prichindelul îi 
înșiră toate ingredientele citându-l atât de bine pe bucătar, 
încât noul lui preceptor, care nu-l auzise pe cel din urmă, 
rămase cu adevărat impresionat. lIntrară în odaia mare 
împreună. Ibn Daud se arătă încântat de reînnodarea prieteniei 
dintre el și elevul său. Simţi că era semn bun. Toată lumea fu 
deosebit de curtenitoare cu el în timpul mesei. Tocănița de 
amurg a piticului fu la mare preţ, iar Hind ţinu cu tot 
dinadinsul ca el să primească încă o portie. 

Miguel se reîntorsese la Qurtuba. Zahra murise. Zuhayr era 
la Gharnata. Kulthum era în vizită la verii lor și la viitorii cuscri 
din Ishbiliya. Numărul membrilor familiei aflaţi în odaia mare 
era neobișnuit de mic, ceea ce făcea mult mai intim ca de 
obicei cercul din care făcea acum parte și Ibn Daud. Zubayda îl 
surprinse privind-o pe Hind drept în ochi cu un zâmbet și faptul 


o liniști. Poate că semnele fuseseră înșelătoare. Poate că Umar 
> 

ghicise mai bine decât ea. Vina i se strecură în suflet și vru 
să-i atragă soţului său atenţia să nu-i mai pună băiatului nicio 
întrebare stânjenitoare, dar era prea târziu. Umar începuse 
deja să vorbească. 

— Ibn Daud, vorbi stăpânul casei, n-ai dori să faci o mică 
plimbare cu mine, după ce ne bem cafelele? 

— Mi-aţi face o mare onoare, domnule! 

— Pot veni și eu cu voi? întrebă Yazid ca din întâmplare, 
jucând rolul adultului. 

De vreme ce Zuhayr era departe, simţea că trebuia să fie de 
față într-o asemenea ocazie. 

— Nu, îi răspunse surâzătoare Hind. Vreau să joc șah. Cred 
că-ţi voi lua regele în mai puţin de zece mișcări. 

Băiatul se întunecă în adâncul lui, dar sora lui câștigă. 

— Dacă stau să mă gândesc mai bine, îi mărturisi el tatălui 
său, prefer să rămân acasă. Cred că se face frig afară. 

— O hotărâre înţeleaptă, aprecie Umar ridicându-se și 
ducându-se la ușa care dădea pe terasă. 

Ibn Daud făcu o plecăciune Zubaydei și se uită la Hind, de 
parcă o implora să nu-l judece prea aspru. Îl urmă pe Umar 
afară din odaie. 

— Du-te la mine în cameră și așază piesele de șah pe pânză, 
îi porunci Hind fratelui său. Vin și eu într-o clipă. 

— Cred că ne-am înșelat în privinţa lui Ibn Daud, zise 
Zubayda îndată ce fiul ei ieși din încăpere. L-ai văzut în timp ce 
mâncam? Nu se uita decât la tine. Poate o fi el zăpăcit, dar îl 
atragi foarte tare. 

— Ce spui ar putea fi adevărat, dar pasiunea fierbinte pe 
care am simţit-o pentru el s-a dus. IÎncă-mi mai place. S-ar 
putea chiar să ţin la el cu timpul, dar fără flacăra de altădată. 
După-amiaza asta m-a lăsat cu o cruntă durere de cap. 

— Nici măcar cei mai mari doctori ai noștri n-au fost în stare 
să trateze secretele inimii, Hind. Acordă-ţi o șansă. Îmi semeni 
prea tare. Ești prea nerăbdătoare. Vrei totul deodată. Așa am 
fost și eu cu taică-tău, iar părinţii lui mi-au luat dorința drept 
lăcomie. 

— Sigur, mamă, grăi Hind aproape în șoaptă, nu știm cât 
timp ne-a mai rămas pentru oricare dintre noi. În tinereţea ta, 


sultanul mai era în palatul din al-Hamra și păreaţi a fi la 
adăpost. Astăzi, peste vieţile noastre domnește primejdia. 
Nimeni din sat nu se mai simte în siguranţă. Nici măcar mirajul 
visurilor nu ne mai poate oferi o consolare. Cuprinși de 
amărăciune, am încetat să mai visăm. Mai ţii minte când Yazid 
plângea și se agăța de Zuhayr, implorându-l să nu plece la 
Gharnata? 

— Ar putea vreo mamă uita așa ceva? 

— Când l-am văzut atât de nefericit, mi-am ieșit din fire și am 
șoptit câteva fraze neobrăzate la urechea fratelui nostru mai 
mare. Ceva lipsit de sens. l-am spus că nu s-a gândit decât la el, 
încă din fașă. S-a făcut galben la faţă. L-a lăsat pe Yazid din 
braţe și m-a luat deoparte. Pe urmă, mi-a șoptit furios la 
ureche: „Nu câștigi nimic dacă te lași prins în capcana vieţii de 
zi cu zi. Singura libertate care ne-a mai rămas este să alegem 
cum murim, iar tu vrei să-mi iei până și asta”. 

Zubayda o strânse pe Hind la pieptul ei. Nu mai vorbiră, în 
tăcerea care se lăsase se auzea vântul de afară. Trupurile lor 
continuau să-și vorbească. 

— Hind! Hind! le smulse din visare glasul mezinului. Te 
aștept. Grăbește-te! Mi-am și hotărât mișcările. 

Cele două femei își zâmbiră. Unele lucruri n-aveau să se 
schimbe niciodată. 

Afară, în noaptea albastră, Umar și Ibn Daud se plimbau în 
jurul casei. Şi ei vorbeau despre veacul pe care îl trăiau cu toții, 
numai că în termeni mai filosofici. Acum, când nu mai puteau fi 
auziţi de străjile de noapte care vegheau în preajma casei, 
Umar se hotărî că nu mai era timp de pierdut: 

— Am auzit că te-ai plimbat cu Hind astăzi, după masa de 
prânz. Ne e o comoară foarte prețioasă. Mama ei și cu mine o 
iubim foarte mult. Nu dorim s-o vedem jignită sau supărată. 

— Am fost foarte încântat când m-aţi invitat la o plimbare. O 
iubesc pe Hind. Aș dori să vă cer voie să mă însor cu ea. 

— Ţine minte un lucru, Ibn Daud, i se adresă Umar pe cel 
mai părintesc ton de care era în stare. Numai un orb 
îndrăznește să-și facă nevoile pe acoperiș crezând că nu-l vede 
nimeni! 

Ibn Daud începu să tremure. Nu era sigur ce știa Umar. 
Poate că elevul lui îl pârâse maică-sii. Poate că slujnicele 
ciripiseră. Poate... 


— Ce vreau eu să-ţi zic, prietene, este că cel care cade de 
două ori în aceeași groapă n-are nicio scuză. 

Acum pricepu: 

— N-am nimic de ascuns față de Hind, de dumneavoastră sau 
de doamna Zubayda, îl asigură Ibn Daud cu un tremur în voce. 
E vorba despre ce s-a petrecut acum câţiva ani. Cu un coleg de 
la universitate. Ne-am iubit. A trecut mai bine de un an de când 
a răposat. N-am mai fost de atunci cu niciun bărbat sau femeie. 
Dragostea mea pentru Hind este mai puternică decât a fost cea 
pentru prietenul meu. Mai curând mi-aș da viaţa decât s-o 
jignesc în vreun fel sau altul. Dacă, în marea dumneavoastră 
înţelepciune și cu experienţa dumneavoastră, credeţi împreună 
cu doamna Zubayda că nu sunt potrivit pentru ea, vă rog să-mi 
spuneţi, iar eu îmi voi strânge lucrurile și voi părăsi nobila 
dumneavoastră casă chiar mâine. Judecata voastră va fi 
hotărâtoare. 

Vântul încetase să mai bată, lăsând în urma lui un cer senin. 
Sinceritatea lui Ibn Daud împrăștiase bezna nopţii, iar inima lui 
Umar se lumină. Bănuielile Zubaydei, chiar dacă nu recunoștea 
față de sine însuși, îl tulburaseră. Umblau mult prea multe 
povești de familie cu femei nenorocite de bărbaţi care iubiseră 
alţi bărbaţi, femei cărora le fuseseră ucise visele. Singurul lor 
rost, atât cât îi privea pe soţii lor, era să aibă prunci. Însuși 
bunicul lui Umar, fratele mai mic al lui Ibn Farid, își adusese 
iubitul în casa lor, dar el măcar nu se mai căsătorise. 

— Sunt adânc mișcat de cinstea ta. Ce-i vei spune viitoarei 
tale soţii rămâne numai între voi doi. 

— Atunci vă învoiţi? începu Ibn Daud, dar fu întrerupt pe 
dată. 

— Ai chiar mai mult decât atât. Ai binecuvântarea mea. Hind 
îţi va aduce o zestre frumoasă. 

— Vă asigur că zestrea nu mă interesează deloc. 

— Chiar așa? Ești cumva stăpânul vreunei averi? 

— Niciuna. Banii n-au jucat niciodată un rol de seamă în viaţa 
mea. 

Umar chicoti pe când o luară înapoi spre casă. „Singurul 
lucru bun în privinţa sărăciei”, își zise în gând, „este felul în 
care știe să-i înnobileze pe unii, dăruindu-le o demnitate pe 
care cei bogaţi nu o ating.” 

— Nu-i nimic, Ibn Daud. Tot o să-ţi revină zestrea. Nepoţii 


îmi vor mulțumi pentru prevederea mea. Spune-mi, te-ai 
hotărât unde vrei să trăiţi? Ai să te întorci la al-Qahira? 

— Nu. În locul ăla eu nu doresc să mai trăiesc. Voi vorbi 
despre toate astea cu domniţa Hind, firește, dar orașul 
maghrebian care-mi place cel mai mult este Fes. Nu se 
deosebește de Gharnata, doar că lipsește arhiepiscopul 
Cisneros. De altfel, Ibn Khaldun, dac-ar fi s-o credem pe bunica 
mea, îl lăuda nespus și dorea să se stabilească acolo pentru 
totdeauna. 

De unde cu câteva săptămâni în urmă, văzând ce ochi dulci îi 
făcea fiica sa lui Ibn Daud, Umar se întorsese și mai tare 
împotriva străinului, acum simţea un soi de admiraţie pentru 
tânăr. Nu-l mai găsea prea deștept pentru binele lui, ba chiar 
începu să-i împărtășească încrederea că putea să 
supraviețuiască folosindu-se numai de roadele minţii lui. Când 
ajunseră în curtea interioară, lui Umar i se păru că el era unul 
dintre puţinii bărbaţi care o puteau face fericită pe Hind. Îl 
îmbrăţișă pe Ibn Daud. 

— Pacea fie cu tine și somn ușor! 

— Pacea fie cu tine, răspunse studentul din al-Qahira, cu 
glasul înecat de simţămintele pe care încerca din greu să și le 
ascundă. 

Când Umar intră în dormitorul soţiei sale o găsi pe Hind 
masând picioarele și tălpile mamei sale. Zubayda se ridică în 
capul oaselor în clipa în care soţul ei pătrunse în odaie. 

— Ei bine? 

— Cine a câștigat la șah, Hind? îi răspunse Umar tot cu o 
întrebare, care avea rolul de a o provoca pe soţia lui. 

— Umar! îi ceru Zubayda. Ce s-a întâmplat? 

Acesta, luându-și un aer pe cât de resemnat și de liniștit 
putu, o privi lung și surâse. 

— E așa cum mi-am închipuit, le lămuri el. Băiatul o iubește 
cu adevărat pe fiica noastră. Despre asta n-am nici cea mai 
mică îndoială. l-am dat binecuvântarea mea. Acum depinde de 
Hind. 

— Cum rămâne cu temerile mele? insistă Zubayda. S-au 
dovedit neîntemeiate? 

Umar ridică din umeri: 

— Erau lipsite de sens. 

Zubayda zâmbi mulțumită: 


— Acum rămâne să alegi tu singură, fata mea. Suntem 
fericiţi. 

Hind se îmbujoră la față ascultându-i. Inima începu să-i bată 
mai tare: 

— Am să mă gândesc bine de tot la noapte, îi încredinţă ea 
pe un ton oarecare, iar mâine veţi auzi cu toţii răspunsul meu. 

Apoi își sărută pe rând părinţii și, cu cea mai demnă 
căutătură de care era în stare, ieși alene din cameră. 

Odată ce se găsi în siguranţa odăii sale, începu să râdă, mai 
întâi pe tăcute, apoi mai tare. Râdea dintr-un simțământ al 
izbânzii, de bucurie și de agitaţie: 

— Ce bine ar fi fost să mai fi avut zile, bunică Zahra! 

Hind își privea cu luare-aminte chipul în oglindă, iar dulceaţa 
lui obișnuită era sporită de lumina opaițului. 

— Am nevoie să-ți vorbesc. Cred că-l voi lua de bărbat, dar 
mai întâi trebuie să mă încredinţez că dragostea lui e adevărată 
și nu am decât un singur mijloc de a afla. Chiar tu mi-ai spus 
asta. 

Sigură că lucrul pe care avea să-l facă era cel cuvenit, fata 
stinse opaițul din iatac și se strecură afară, în curte. Era o 
beznă neagră ca smoala. Norii se întorseseră și acoperiseră 
stelele. Așteptă până ce ochii ei începură să vadă în întuneric și 
se porni neliniștită spre camerele oaspeţilor. 

În faţa ușii lui Ibn Daud se opri, ca să-i treacă tremuratul. Se 
uită în jur cu grijă. Nicio mișcare. Lumina încă mai ardea la el. 
Ciocăni ușor în ușă. În cameră, lui Ibn Daud nu-i veni să-și 
creadă urechilor. Își înfășură un cearșaf în jurul corpului, se 
sculă din pat și descuie ușa. 

— Hind! 

Fu atât de uluit, încât abia-și putu auzi propriul glas. 

— Te rog, intră! 

Fata păși în cameră, stăpânindu-se cu greu să nu râdă la 
vederea acestui tânăr ales care se străduia să-și acopere 
goliciunea cu cearșaful. Se așeză pe pat: 

— Tata zice că ţi-a dat voie să te căsătorești cu mine. 

— Numai dacă te învoiești și tu. Asta-i tot ce ţi-a spus? 

— Da. Ce i-ai mai mărturisit? 

— Ceva ce-ar fi trebuit să-ţi destăinui și ţie de atâtea zile. 

Am fost un nătărău, Hind! Cred că mi-a fost frică să nu te 
pierd. 


— Despre ce-i vorba? 

Ibn Daud o luă de la capăt cu întreaga poveste a iubirii lui 
pentru Mansur cel dispărut, păstrând și acele amănunte care ar 
fi putut-o îndurera. Îi povesti cum au împărţit odaia la 
Universitatea al-Azhar, cum s-au plăcut unul pe altul datorită 
minţii lor și cum, în cele din urmă, asta i-a apropiat și trupește. 
Îi vorbi despre cum s-au descoperit unul pe altul și apoi de 
moartea lui Mansur. 

— Tu ai fost cea care m-a readus la viaţă. 

— Mă bucur. Ţi-ai dat poate seama că mă număr printre cei 
care preferă o inimă măcinată de frământări unei fericiri lipsite 
de pasiune care, de obicei, înseamnă doar amăgire și 
înșelăciune. Cei mai mulţi oameni au căsnicii pline de răceală și 
lipsite de iubire. Cea mai mare parte dintre verișoarele mele s- 
au măritat cu brute care au dovedit o fire simţitoare precum 
cea a unui buștean. A mă mărita numai de dragul măritișului 
este ceva ce nu pot accepta. Pot să te întreb ceva? 

— Orice dorești, răspunse Ibn Daud pe un ton nerăbdător și 
ușurat. 

— Am putea deveni prieteni apropiaţi, am putea scrie versuri 
împreună, merge la vânătoare, vorbi despre astronomie, dar 
ești sigur că-n amurg îţi vei dori să strângi în braţe un trup de 
femeie? 

— Tânjesc după tine de azi după-masă. M-am simţit încurcat 
și nesigur, dar îmi doresc cu patimă ca mâinile tale să-mi 
mângâie membrele și la răsărit, nu numai în fapt de noapte. 

Când îi dezmierdă obrazul, se simţi iar înfiorată și-l 
îmbrăţișă, simţindu-i trupul gol pe sub cearșaful curat de 
bumbac. Când simţi zvâcnindu-i palmierul îi smulse cearșaful și 
îl tinu strâns. Apoi se dădu un pas îndărăt și-și zvârli rochia de 
pe ea. 

— Bătăile inimii tale vor trezi toată casa, îl luă ea peste 
picior, în vreme ce stingea lampa și se întindea în pat lângă el. 

— Ești sigură, Hind? Ești sigură? o întrebă el, nemaiputându- 
se stăpâni. 

Ea îi făcu un semn din cap că da. Cu blândeţe, el își plantă 
palmierul în grădina ei. Ea simţi durerea, care în câteva clipe 
se transformă într-o plăcere dureroasă, iar apoi nu mai simţi 
încordarea când trupurile alăturate începură să palpite în 
același ritm, ajungând împreună la desfătarea din urmă. Toate 


verișoarele și slujnicele ei îi povestiseră lui Hind că prima dată 
era cel mai puţin plăcut. Ea se întinse pe spate și se bucură de 
acea clipă. 

— Acum ești sigură? zise el, ridicându-se pe pat în capul 
oaselor și aruncându-i o privire întrebătoare. 

— Da, iubitule, acum sunt sigură. Dar tu? 

— Ce vrei să spui, diavolițo? 

— Te întreb dacă a fost la fel de bine ca-n braţele lui Mansur. 

— Cu tine este altceva, prinţesa mea, și așa va rămâne. O 
rodie poate dărui tot atâta plăcere cât și o stridie, chiar dacă 
gustul fiecăreia diferă cu totul. A le compara înseamnă a le 
strica pe amândouă. 

— Te previn, Ibn Daud. Chiar dinainte de a ne căsători. Dac- 
ai să mă lași pentru vreun tinerel drăguţ care vinde curmale în 
piaţă, mă voi răzbuna strașnic pe tine, în faţa tuturor. 

— Ce-ai să-mi faci? 

Drept răspuns ea îl plesni peste palmier. 

— Îţi voi lua curmalele și le voi pune la murat. 

Amândoi izbucniră în râs. Flacăra iubirii li se aprinse iar. Se 
îmbrăţișară de mai multe ori în noaptea aceea. El adormi 
înaintea ei. Multă vreme ea-i privi trupul adormit și retrăi 
ultimele clipe cu el. Îl mângâie pe păr, nădăjduind să-l poată 
trezi astfel, dar el nici nu se mișcă. Gura ei dorea să-i mai guste 
încă o dată sărutul, dar somnul, obosit s-o tot aștepte, îi alungă 
dorinţa. 

Chiar înainte de ivirea zorilor, Zubayda intră în cameră, 
știind ce avea să găsească. li așeză fiicei sale o mână peste 
gură, ca s-o împiedice să ţipe și să-și pună iubitul într-o situaţie 
stânjenitoare, apoi o scutură puternic până când aceasta 
deschise ochii. La vederea mamei sale, ea se ridică pe pat în 
capul oaselor. Zubayda îi făcu semn să părăsească odaia 
împreună cu ea, în vârful picioarelor. 

— Il iubesc. Am să mă mărit cu el, șopti Hind ameţită, pe 
când treceau prin curtea interioară. 

— Mă bucur sincer să aud asta, îi răspunse mama ei, dar 
cred c-ar trebui să te măriţi cu el mai târziu în după-amiaza 
asta! 


Capitolul 11 


Ximenes șade la pupitrul său dus pe gânduri: „Pielea mi-e, 
poate, prea smeadă, n-am ochi albaștri, ci căprui închis, nasul 
îmi este lung și coroiat, și totuși sunt sigur, da, sigur, că 
sângele mi-e curat, fără nicio pată. Străbunii mei au fost aici la 
venirea romanilor, iar familia mea este mult mai veche decât a 
strămoșilor vizigoți ai nobilului conte, viteazul nostru căpitan 
general. De ce se tot vorbește c-aș avea sânge jidovesc? Să fie o 
glumă crudă? Ori niscaiva călugări dominicani nemulțumiți 
răspândesc această otravă pentru a mă discredita în sânul 
Bisericii, așa încât să se mai poată abate încă o dată de la calea 
cea dreaptă, recurgând la înșelăciuni pentru a șterge 
deosebirile dintre noi și adepţii lui Moise și ai falsului profet 
Mahomed? Indiferent ce gândesc ei, nu-i adevărat. Mă auziţi? 
Nu-i adevărat. Sângele meu este pur! La fel de pur cum va fi 
regatul nostru într-o zi. Nu mă voi plânge de aceste jigniri pe 
care le înghit la nesfârșit, ci voi continua să fac lucrarea 
Domnului. Lupii mă fac fiară, nu îndrăznesc însă să mă atace, 
căci știu prețul pe care vor trebui să-l plătească dacă-mi varsă 
mie sângele. Veneraţia pentru Fecioara Maria și suferința 
simțită de El pe cruce îmi trezește simțăminte misterioase în 
suflet. În visele mele mă văd deseori ca un cruciat sub 
bastioanele Ierusalimului ori la porţile Constantinopolului. 
Amintirile-mi au rădăcini adânci în istoria creștinătății, dar de 
ce mă găsesc mereu singur, până și în vise? N-am familie. N-am 
prieteni. N-am milă pentru rasele inferioare. N-am niciun strop 
de sânge jidovesc în mine. Niciun strop. Nu. Cât despre asta, n- 
am nicio îndoială”. 

O iscoadă îi spusese lui Ximenes cu câteva ore în urmă că, la 
încheierea unui banchet ce avusese loc cu o noapte înainte, 
după ce o mare cantitate de vin fusese consumată și în timp ce 
nobilii creștini și musulmani, împreună cu neguţătorii evrei, 
priveau dansatoarele, un curtean zisese că mare păcat era că 
arhiepiscopul de Toledo nu putea fi și el de faţă, să se bucure 
de o companie atât de plăcută, la care căpitanul general, Don 
Inigo, fu auzit spunând că pricina absenței prelatului ar putea fi 
prea bine aceea că, la flacăra lumânării, era cu neputinţă să-l 
deosebești de un evreu. Nu se opri aici, ba chiar continuă cu 
glas răsunător, în mijlocul râsetelor adunării, că aceasta ar fi 


cauza pentru care Preasfinţia Sa se ferea de compania jidovilor 
mai grozav decât de cea a maurilor. Căci acolo unde trăsăturile 
maurilor nu se deosebeau de cele ale creștinilor, evreii își 
păstraseră trăsăturile diferite cu mult mai multă grijă, așa cum 
ar fi scos la iveală o cercetare mai îndeaproape a feţei lui 
Ximenes. 

În clipa aceea, un nobil maur, mângâindu-și bogata barbă 
roșcată și având o sclipire în ochii lui albaștri, îl întrebase pe 
Don Inigo dacă era adevărat că motivul pentru care 
arhiepiscopul era hotărât să-i distrugă pe adepţii unui singur 
Dumnezeu avea mai mult de-a face cu nevoia de a-și dovedi 
propria puritate a sângelui decât cu apărarea Sfintei Treimi 
Creștine. Don Inigo își luase o expresie batjocoritoare și răcnise 
că era o idee prostească, dar le făcuse cu ochiul celorlalţi 
oaspeţi. 

Ximenes gonise iscoada cu un gest nervos din mână, dându-i 
de înţeles că nu-i erau de interes asemenea bârfe răutăcioase și 
de nimic. De fapt, se albise la față de furie. Că era blestemat și 
ponegrit de mincinoasele limbi maure era un fapt binecunoscut. 
Nu trecea o zi fără să nu îi ajungă la urechi jignirile ce i se 
aduceau, de către cine și pe care străzi ale orașului. Lista era 
lungă, dar avea să se răfuiască, rând pe rând, cu fiecare dintre 
dușmanii lui, la timpul cuvenit. Cu asemenea gânduri 
învolburându-i-se în minte, ce-i răspândeau fierea prin tot 
corpul, nici nu era de mirare faptul că starea arhiepiscopului în 
acea dimineaţă nu era prea bună. Tocmai atunci cineva bătu la 
ușă. 

— Intră! rosti el cu glasul lui slab, înșelător. 

Barrionuevo, un vechil regal, îi trecu pragul și îi sărută 
inelul: 

— Cu permisiunea voastră. Preasfinţia Voastră, cei doi 
renegaţi au fugit din vechiul cartier și s-au refugiat în casa 
mamei lor. 

— Nu-mi pare un caz cunoscut. Spune-mi mai multe. 

Barrionuevo își drese vocea. Nu era obișnuit nici să declame, 
nici să explice. I se dăduseră niște ordine, iar el le dusese la 
îndeplinire. Nu-și găsea cuvintele. Nu cunoștea amănunte 
legate de cei doi. 

— Tot ce știu este numele lor, Preasfinţia  Voastră: 
Abengarcia și Abenfernando. Mi s-a spus că s-ar fi convertit la 


credinţa noastră... 

— Îmi amintesc acum, veni răspunsul pe un ton îngheţat. 
Pretind a se converti, dar în inima lor rămân adepţii lui 
Mahomed. Au fost surprinși săvârșind un sacrilegiu în biserica 
noastră. S-au ușurat pe un crucifix, omule! Adu-i la mine. Vreau 
să fie supuși întrebărilor chiar azi. Du-te. 

— Să iau cu mine niște soldaţi, Preasfinţia Voastră? S-ar 
putea să mi se împotrivească, altminteri. 

— Da, dar nu lua mai mult de șase oameni înarmaţi. Altfel va 
fi de rău. 

Ximenes plecă de la masă și se opri în dreptul arcadei 
ferestrei, de unde putea zări străzile de dedesubt. Pentru prima 
oară în ziua aceea zâmbi, prevăzând limpede că maurii cu minţi 
înfierbântate aveau să-l aţâţe pe vechil și pe soldaţi să scoată 
sabia din teacă. Asta le va aduce sfârșitul. In loc să-și facă 
plimbarea obișnuită, ca să vadă cum mergeau lucrările la noua 
catedrală, se hotări să rămână la Alhambra și să aștepte 
întoarcerea lui Barrionuevo. Supărarea pe care i-o aduseseră 
cele vorbite la banchetul de noaptea trecută îi trecuse. Ii luase 
locul o bucurie pătimașă. Ximenes căzu în genunchi dinaintea 
uriașului crucifix ce întrerupea complicatele motive geometrice 
de pe lespezile în trei culori care îmbrăcau peretele. 

— Preasfântă Fecioară, Maică Precistă, mă rog Tie ca 
dușmanii noștri să nu mă dezamăgească astăzi. 

Când se ridică în picioare, descoperi că focul ce-i ardea sub 
frunte îi coborâse sub brâu. Acea parte din corpul lui, 
disprețuită de toţi cei care îmbrăcau rasa de călugăr, se trezise 
la viaţă. Ximenes turnă niște apă într-un pocal și-o dădu pe gât 
dintr-o singură înghiţitură. Așa își stinse setea. 


Din inima vechiului oraș, Zuhayr și prietenii lui porniseră 
spre noua catedrală părând cu totul nepăsători. Mergeau în 
grupuri de câte doi, cuprinși de încordare și neliniște, 
purtându-se ca și cum n-ar fi avut nicio legătură unul cu altul, 
dar uniţi în credința că se apropiau de o dublă izbândă: 
dușmanul urât de ei, cel care îi supusese la cazne pe cei de 
aceeași religie, avea curând să piară de mâna lor, iar ei, 
ucigașii lui, aveau să-și asigure martiriul și să fie primiţi cu 
braţele deschise în paradis. 

Se adunaseră la masă în zori de zi, ca să-și desăvârșească 


planul. Fiecare dintre cei opt bărbaţi se ridicase solemn și își 
luase un rămas-bun ceremonios de la ceilalţi: 

— Până când ne vom revedea în rai! 

În zorii acelei zile, Zuhayr începuse o scrisoare către Umar, 
povestindu-i în amănunt peripeţiile lui în drum spre Gharnata, 
dureroasa îndoială cu care se confruntase, explicându-i 
hotărârea pe care o luase în final să participe la acţiunea pe 
care o preferau toţi prietenii lui, dar nu și el: 


„Îi vom întinde o capcană lui Cisneros. Chiar dacă vom izbuti 
să-l trimitem pe lumea cealaltă, știu prea bine că noi toţi 
laolaltă și fiecare dintre noi vom cădea în aceeași capcană. 
Totul e foarte diferit de ce mi-am închipuit. Viaţa celor din 
Gharnata s-a înrăutățit mult de la ultima ta vizită. Lumea este 
indignată și dezamăgită. Sunt hotărâți să ne convertească, iar 
Cisneros a îngăduit schingiuirea pentru ca lucrurile să se 
înfăptuiască cu mai multă ușurință. Firește, mulţi nu suportă 
durerile și își pierd minţile. După convertire, își pierd orice 
nădejde, intră în biserici și își fac nevoile în altar, se ușurează 
în sfânta cristelniță, mânjesc crucifixurile cu scârnăvii și se 
grăbesc să iasă râzând, în felul celor cu minţile rătăcite. 
Cisneros se înfurie și așa se ia totul de la început. Aici oamenii 
cred că, atâta timp cât trăiește Ximenes, nimic nu se schimbă, 
decât în mai rău. Nu cred că moartea lui va îndrepta lucrurile, 
dar, fără îndoială, va aduce alinare chinului sufletesc îndurat de 
atâţia dintre ai noștri. 

Poate că nu voi mai scăpa cu viaţă astăzi și vă sărut pe toţi, 
mai ales pe Yazid, care nu trebuie lăsat să repete greșelile 
fratelui său...” 


Zuhayr și Ibn Basit erau pe cale să treacă strada, când îl 
zăriră pe Barrionuevo, vechilul, și pe cei șase soldaţi, 
îndreptându-se spre ei. Din fericire, nimeni nu se sperie. Când 
Barrionuevo se opri însă în faţa lui Zuhayr, celelalte trei 
grupuri se abătură din drumul lor și o cotiră la stânga, făcându- 
se nevăzute în dosul unor străduţe dosnice și întortocheate, așa 
cum se înțeleseseră dinainte. 

— De ce purtaţi o sabie? îl întrebă Barrionuevo. 

— lertaţi-mă, domnule, îi răspunse Zuhayr. Nu sunt din 
Gharnata. Stau aici doar câteva zile. Am venit din al-Hudayl să- 


mi văd un prieten. Nu ne mai e îngăduit să purtăm săbii la noi 
pe stradă? 

— Nu, zise vechilul. Prietenul dumneavoastră de aici ar fi 
trebuit să știe. Mergeţi în drumul vostru, dar mai întâi 
întoarceţi-vă acasă la prietenul dumneavoastră și lăsaţi-vă 
sabia acolo. 

Ibn Basit și Zuhayr răsuflară ușuraţi. N-avură de ales decât 
să facă stânga împrejur și să se întoarcă la fundug. Ceilalţi îi 
așteptau și se auziră exclamaţii de încântare, când Zuhayr și 
Ibn Basit intrară în cameră. 

— Am crezut că v-am pierdut pentru totdeauna, le mărturisi 
Ibn Amin, îmbrăţișându-i pe amândoi. 

Zuhayr le văzu ușurarea de pe chip și își dădu dintr-odată 
seama că nu numai vederea lui și a lui Ibn Basit le alungase 
încordarea. Mai era și altceva. Măcar atât reieșea din expresia 
de mulțumire de pe fața lui Ibn Amin. Zuhayr se uită la 
prietenul lui și își ridică sprâncenele în așteptare. Ibn Amin 
vorbi: 

— Trebuie să renunțăm la planul nostru. Un prieten de la 
palat ne-a trimis vorbă. Ximenes a cerut o gardă de trei ori mai 
mare ca de obicei; nu mai vine azi în oraș. Am simţit eu ceva 
ciudat în aer. N-aţi băgat de seamă că străzile erau goale? 

Zuhayr nu-și putu ascunde încântarea: 

— Allah fie binecuvântat! izbucni el. Cel de sus ne-a scăpat 
de la sacrificiu. Dar ai dreptate, Ibn Amin. Atmosfera e 
încordată. De ce? Să aibă vreo legătură cu raidul vechilului 
regal? 

În vreme ce continuau să se întrebe dacă să mai coboare sau 
nu în stradă și să vadă cum stăteau lucrurile, un bătrân slujitor 
din fundug dădu buzna peste ei: 

— Vă rog, conașilor, daţi o fugă până-n Strada Sacagiilor, ba 
să vă luaţi și armele la voi! 

Zuhayr își ridică iar sabia. Ceilalţi își scoaseră pumnalele, pe 
când ieșeau zoriţi din fundug-ul al-Yadida. Nu trebuiră să caute 
prea mult ca să dea de locul cu pricina. Ce părea să fie un 
murmur abia auzit se făcea tot mai tare și mai tare. Parcă 
întreaga populaţie din cartier se găsea pe străzi. 

Prin arcadele dantelate în formă de potcoavă ale caselor și 
atelierelor, tot mai multă lume începea să iasă pe străzi. Bătăile 
uneltelor de aramă, vaierele și o orchestră de tamburine îi 


adunaseră pe toţi laolaltă. Sacagiii și vânzătorii de covoare se 
amestecau în mulţime cu zarzavagiii și fagih-ii. Era o gloată 
amestecată și mânioasă, măcar atât vedeau și conspiratorii din 
fundug, dar de ce? Ce se întâmplase de-i stârnise pe oameni 
care, până mai ieri, păreau să rămână în așteptare? 

O cunoștință din vedere a lui Ibn Amin, un evreu, venind 
către ei de la locul faptei, le povesti înfierbântat tot ce se 
petrecuse, până în clipa în care trebuise să plece ca să-și vadă 
de tatăl bolnav: 

— Vechilul regal și soldaţii lui s-au dus la casa văduvei din 
Strada Sacagiilor. Cei doi fii ai săi se refugiaseră la ea noaptea 
trecută. Vechilul le-a dat de știre că arhiepiscopul dorea să-i 
vadă astăzi. Văduva, supărată de sosirea soldaților, n-a vrut să-i 
lase să intre în casă. Când au ameninţat-o că sparg ușa, ea le-a 
turnat în cap o cratiţă cu apă fiartă de la balcon. Unul dintre 
soldaţi s-a opărit rău. A scos niște ţipete groaznice. 

Amintirea îi puse un nod în gât povestitorului, care începu să 
tremure. 

— Liniștește-te, prietene, îi zise Zuhayr, mângâindu-l pe cap. 
Tu n-ai nicio pricină să-ţi fie teamă. Spune-mi ce s-a mai 
întâmplat după aia. 

— Situaţia s-a înrăutățit și mai tare, reîncepu să vorbească 
prietenul lui Ibn Amin. Vechilul a fost pe jumătate speriat și pe 
jumătate indignat în fața unei asemenea îndrăzneli. Le-a 
ordonat oamenilor lui să intre în casă și să-i aresteze pe băieţii 
văduvei. Agitaţia iscată a făcut să se adune lume în jur și, 
curând, peste două sute de tineri au blocat strada la amândouă 
capetele. Încet, i-au împresurat pe vechil și pe soldaţi, dintre 
care unul s-a speriat atât de tare, încât a făcut pe el șia 
început să ceară îndurare. L-au lăsat să plece. Ceilalţi au scos 
săbiile, ceea ce le-a adus sfârșitul. Mulțimea i-a încolţit atât de 
tare, încât au ajuns să fie puși la zid. Atunci, fiul lui al-Wahab, 
negustorul de ulei, a ridicat o sabie căzută pe jos, pierdută de 
un soldat. S-a dus ţintă la vechil și l-a târât în mijlocul străzii. 
„Mamă!”, i-a strigat văduvei care urmărea totul de la fereastră. 
„Da, fiule,” a răspuns ea veselă. „Spune-mi”, îi ceru Ibn Wahab. 
„Cum trebuie pedepsit nenorocitul ăsta?” Bătrâna își trecu un 
deget peste beregată. Peste mulțime se lăsă tăcerea. Vechilul, 
pe nume Barrinuevo, căzu la pământ, cerșind îndurare. Era ca 
un animal prins în capcană. Fruntea lui atinse picioarele lui Ibn 


Wahab. Chiar în clipa aia sabia ridicată se prăvăli peste gâtul 
omului. N-a fost nevoie decât de o lovitură ca să desprindă 
capul de trup. Căpăţâna retezată a lui Barrinuevo se rostogoli 
în praful drumului. Un râu de sânge încă mai curge pe Strada 
Sacagiilor. 

— Şi soldaţii? dori să știe Zuhayr. Ce-au făcut cu soldaţii? 

— Încă se mai discută soarta lor în piaţă. Soldaţii se găsesc 
sub paza a sute de bărbaţi înarmaţi în Bab al-Ramla. 

— Veniţi, îi invită Zuhayr pe tovarășii lui, cu un aer plin de 
oarecare mândrie. Trebuie să luăm parte la discuţie. Viaţa 
fiecărui drept-credincios din Gharnata ar putea depinde de 
hotărârea ce se va lua în piaţă. 

Imbulzeala era atât de mare, încât pe nicio stradă nu se mai 
putea merge. Ori te mișcai în direcţia mulţimii, ori rămâneai 
blocat. Şi oamenii încă mai ieșeau în stradă. lată-i pe tăbăcarii 
din rabbad al-Dabbagan, în picioarele goale, cu pielea acoperită 
de vopsele în diferite culori. Fabricanţii de tamburine își 
lăsaseră atelierele în rabbad al-Difaf și se pierdeau în 
îmbulzeală. Sporiră tămbălăul scoțând toate sunetele cu 
putință din instrumentele lor. Olarii din rabbad al-Fajjarin 
veniră înarmaţi cu saci plini de oale sparte și încadrându-i, tot 
înarmaţi până-n dinţi, veneau cărămidarii din rabbad al- 
Tawwabin. 

Deodată, Zuhayr fu martorul unei scene care-l mișcă și-l 
bucură. Şiruri de femei, tinere și bătrâne, cu văluri și fără, 
purtau ridicate stindardele de mătase verde și argintie ale 
cavalerilor mauri, pe care ele și înaintașele lor le cususeră și le 
brodaseră acum mai bine de cinci sute de ani în rabbad al- 
Bunud. Împărţeau copiilor sute de mici semilune din argint. 
Fetiţe și băieţei se luau la întrecere care să pună mâna pe câte 
o semilună. Zuhayr se gândi la Yazid. Cât de mult i-ar fi plăcut 
lui toate astea și cât de mândru și-ar fi purtat el semiluna! 
Zuhayr crezuse că n-avea să-l mai vadă niciodată la față pe 
frăţiorul său mai mic, dar cum propriul lui plan de a-i provoca 
pe cavalerii creștini la luptă căzuse, iar complotul care avea ca 
scop uciderea lui Cisneros fusese amânat, neavând încotro el 
începu să se gândească din nou la viitor, iar imaginea 
mezinului, iscodind totul cu ochii lui inteligenţi, nu-l mai părăsi. 

Fiecare stradă sau alee era asemenea unui râu cu albia 
revărsată, curgând către o frământată mare de oameni lângă 


poarta din Bab al-Ramla. Cântecelele se înălțau și coborau ca 
valurile. Toată lumea aștepta furtuna. 

Zuhayr era hotărât să vorbească în apărarea soldaţilor. 
Deodată, băgă de seamă că se găseau în rabbad al-Kuhl, pe 
strada  fabricanţilor de  stibiu. De aici erau încărcate 
recipientele din argint, cu lichidul care sporise frumuseţea a 
nenumărate perechi de ochi, încă de la ridicarea orașului. Asta 
însemna că nu se găseau prea departe de palatul unchiului său 
Hisham. Și chiar sub imensul conac se găsea un pasaj care 
ducea drept în Bab al-Ramla. Fusese săpat încă de la ridicarea 
casei, tocmai pentru a-l ajuta pe nobilul sau neguţătorul ce o 
locuia să-și afle mai ușor scăparea în cazul unui asediu al 
dușmanilor săi triumfători, a căror parte ar fi izbândit în luptele 
neîncetate de la curtea sultanului, ce umbriseră mereu viaţa 
orașului. 

Zuhayr le făcu semn prietenilor săi să-l urmeze în tăcere. 
Bătu la ușa din față, de o modestie înșelătoare, a casei lui 
Hisham. Un bătrân slujitor al familiei se uită prin ferestruica 
dantelată de la primul etaj și-l recunoscu pe fiul lui Umar. Se 
repezi în jos pe scări, deschise ușa și-i lăsă pe toţi înăuntru, dar 
părea foarte neliniștit. 

— Stăpânul m-a pus să jur că nu las pe nimeni să intre astăzi, 
în afară de cei din familie. Iscoadele mișună peste tot. S-a 
săvârșit un omor îngrozitor, iar călugărul lui Satan va dori să se 
răzbune printr-o vărsare de sânge. 

— Bătrâne prieten, îi zise Zuhayr cu o privire plină de 
bunăvoință. N-am venit aici să rămânem, ci să dispărem. Nici 
nu trebuie să-i spui cumva stăpânului tău de venirea noastră. 
Știu drumul spre trecătoarea de sub pământ. Încrede-te în 
Allah! 

Moșneagul înţelese. Îi duse la intrarea tăinuită din curte și 
ridică o lespede, scoțând astfel la iveală un cârlig mititel. 
Zuhayr zâmbi. De câte ori el și cu verii săi, copiii lui Ibn 
Hisham, nu se furișaseră afară din casă după lăsarea 
întunericului ca să-și dea astfel întâlniri secrete cu iubitele lor! 
Trase ușor de cârlig și ridică un chepeng pătrat, ascuns cu 
iscusinţă de șase lespezi. Mai întâi, îi ajută să coboare pe 
ceilalţi, apoi li se alătură, dar nu înainte de a-l îmbrăţișa pe 
servitor, pe care și-l amintea în slujba unchiului său de când se 
știa. 


— Allah să vă aibă în paza Lui pe toţi! le ură bătrânul, pe 
când închidea chepengul și totul revenea la normal. 

În câteva minute, se găseau în vechea piaţă. Zuhayr se 
temuse că mulțimea i-ar putea împiedica să iasă din tunel, dar 
soarta fu de partea lor. Trapa fu ridicată fără greutate. Câţiva 
locuitori ai orașului urmăriră cu uimire cum șapte bărbaţi se 
iviră din pământ, sub porticul de la intrarea în piață. După 
bărbaţi apăru și o armă. Zuhayr îi înmânase sabia lui Ibn Basit, 
care mersese înaintea lui prin tunel. Acum ieși și el, coborând 
pe dată bolovanul peste gura tunelului, astfel încât în zăpăceala 
generală să nu i se mai știe locul exact. 

Fu o scenă pe care niciunul dintre ei n-avea s-o mai uite 
vreodată. Văzură spinările a zeci de mii de bărbaţi, femei și 
copii care se adunaseră în Bab al-Ramla, mânaţi de dorinţa 
răzbunării. Tot aici se aflaseră și-n 1492, când nu le venise să-și 
creadă ochilor când semiluna de pe zidurile al-Hamrei se 
prăvălise în praf, în dangătul asurzitor al clopotelor ce 
acopereau imnurile creștine. Tot acolo urmăriseră în tăcere 
anul trecut, cum Cisneros, cel pe care-l porecliseră „preotul 
Satanei”, dăduse foc scrierilor lor. Și tot în această piaţă, la 
numai o lună mai târziu, niște soldaţi creștini beţi smulseseră 
turbanele de pe capetele a doi venerabili imami. 

Maurii din Gharnata nu erau nici răuvoitori, nici 
încăpățânaţi, dar se lăsaseră biruiţi de creștini fără să li se dea 
voie să se împotrivească, ceea ce-i amărâse din cale-afară. 
Mânia lor, înăbușită de mai bine de opt ani, răbufnise în sfârșit. 
Se simțeau în stare de cele mai îndrăzneţe fapte. Ar fi fost gata 
să ia cu asalt al-Hamra, să-l sfâșie pe Ximenes în bucăţi cu 
mâinile goale, să dea foc bisericilor și să castreze orice călugăr 
care le-ar fi picai în gheare. Deveniseră primejdioși. Nu pentru 
dușman, pentru ei înșiși. Impiedicaţi de ultimul lor conducător 
să se împotrivească armatelor creștine, credeau că sunase 
ceasul revanșei lor istorice. 

Cei care se tem de mulţimi, îndeobște, pretind uneori că 
orice adunare ce depășește doisprezece oameni devine o pradă 
ușoară pentru orice demagog priceput să le aprindă pasiunile și 
poate săvârși, prin urmare, numai fapte necugetate. O 
asemenea părere este făcută să nu bage de seamă pricinile 
mărunte care i-au adus laolaltă pe atâţia oameni cu interese 
atât de diferite. Toate rivalităţile politice și negustorești dintre 


ei au fost lăsate deoparte, orice vrajbă dintre ei a fost uitată, s- 
a ajuns la o înţelegere între școlile teologice care se înfruntă de 
pe întreg teritoriul Islamului al-andalusian. Toată congregația 
s-a unit împotriva ocupanților creștini. Ceea ce începuse ca un 
gest de solidaritate cu dreptul unei văduve de a-și apăra copiii 
s-a transformat aproape într-o revoltă. 

Ibn Wahab, mândrul și necugetatul călău al vechilului regal, 
stătea în picioare pe o prispă din lemn, ridicată în grabă, cu 
capul în nori. Visa la al-Hamra și la poziţia pe care urma s-o 
ocupe când avea să-i primească pe trimișii Izabelei, veniţi să 
ceară pace. Din nefericire, prima sa încercare de oratorie fu 
sortită eșecului. Fusese tot timpul întrerupt: „De ce mormăi? 
Ce zici? Vorbește mai tare. Cui crezi că-i vorbești? Bărbiei tale 
fără barbă?” 

Supărat din pricină că nu i se arăta prețuirea cuvenită, Ibn 
Wahab își ridicase vocea în felul predicatorilor. Vorbea de 
aproape o jumătate de oră într-o limbă atât de înflorită și de 
încărcată, atât de sufocată de metafore și atât de plină de 
trimiteri la faimoasele victorii islamice de la Dimashk la 
Maghreb, încât până și aceia din mulţime care îl preţuiau fură 
auziți spunând că vorbitorul era ca un vas gol: zgomotos, dar 
lipsit de conţinut. 

Singura măsură propriu-zisă pe care o propuse fu ca soldaţii 
să fie uciși pe loc, iar capetele lor înfipte în pari spre a fi 
plimbate prin tot orașul. Răspunsul pe care-l primi fu tăcerea, 
ceea ce-l făcu pe un gadi să întrebe dacă nu mai dorea și 
altcineva să ia cuvântul. 

— Eu! răcni Zuhayr, ridicându-și sabia deasupra capului și, 
cu umerii ridicaţi, cu fruntea sus, se apropie de el. 

Prietenii îl urmară, iar mulțimea, uimită de ciudăţenia acelui 
alai, le făcu loc. Mulţi îl recunoscură ca pe un vlăstar al stirpei 
Banu Hudayl. Qadiul îl rugă pe Ibn Wahab să coboare, iar 
Zuhayr fu înălţat până la prispa de lemn de mai multe mâini 
săritoare. Nu mai cuvântase niciodată în faţa unei adunări 
publice, ca să nu mai vorbim de numărul mare de oameni din 
mulțime. Tremura ca o frunză toamna. 

— În numele lui Allah cel Milostiv, Binefăcătorul! începu 
tânărul, într-un fel care să respecte pe cât de mult cu putinţă 
tradiţia. 

Nu zăbovi prea mult asupra izbânzilor religiei lor, nici nu 


pomeni de trecut. Vorbi pur și simplu despre tragedia care se 
abătuse peste ei și despre chinul și mai groaznic ce-i aștepta în 
viitor. Se trezi folosind cuvinte care-i sunau ciudat de cunoscut. 
Așa și erau. Le împrumutase de la al-Zindig și Abu Zaid. Sfârși 
cu un îndemn care nu le căuta bunăvoința: 

— Chiar în clipa în care vă vorbesc, soldatul care a fost de 
față la execuţie e în al-Hamra, povestind despre ea cu toate 
amănuntele. Puneţi-vă însă în locul lui. Este mort de spaimă. Ca 
să pară viteaz, exagerează totul. Curând, căpitanul general își 
va cobori trupele de pe deal ca să ne ceară eliberarea acestor 
oameni pe care i-am făcut prizonieri. Spre deosebire de fratele 
meu, Ibn Wahab, nu cred c-ar trebui să le luăm viaţa. Aș 
propune să-i lăsăm să plece. Dacă nu facem așa, creștinii vor 
ucide zece dintre ai noștri pentru fiecare dintre soldaţii lor 
morți. Vă întreb: merită sacrificiul unui singur drept-credincios 
musulman pentru moartea lor? A-i elibera acum ar fi un semn 
de putere din partea noastră, nu de slăbiciune. Odată ce-i vom 
lăsa în libertate, ar trebui să alegem dintre noi câteva voci care 
să vorbească în numele nostru. Mai am și alte lucruri să vă 
spun, dar mă voi opri aici, până ajungeţi la o hotărâre asupra 
sorții acestor soldaţi. Nu mai vreau să vorbesc de fată cu ei. 

Spre uimirea lui, vorbele îi fură întâmpinate cu bătăi din 
palme și multe capete se înclinară în semn de consimţire. Când 
qadi-ul întrebă adunarea dacă soldaţii trebuiau cruţaţi sau 
uciși, răspunsul fu copleșitor în favoarea eliberării lor. Zuhayr 
și prietenii lui nu mai așteptară să li se spună. Se repeziră 
acolo unde erau ţinuţi prizonierii. Zuhayr își scoase sabia din 
teacă și tăie funia cu care erau legaţi. Apoi îi însoţi până ieșiră 
din mulţime și arătă cu vârful sabiei spre al-Hamra, lăsându-i în 
voia lor. Soldaţii, cărora nu le venea să creadă, făcură un semn 
din cap arătându-și în tăcere recunoștinţa și fugiră cât îi ţineau 
picioarele. 


La palat, așa cum tocmai le spunea Zuhayr, soldatul care 
fusese lăsat să plece mai devreme, presupunând că tovarășii lui 
de arme erau de-acum descăpăţânațţi, își umflase considerabil 
rolul jucat în întreaga întâmplare. Arhiepiscopul îl ascultă în 
tăcere, apoi se ridică în picioare și, fără să scoată un cuvânt, îi 
ceru soldatului să-l urmeze și se duse în odăile contelui de 
Tendilla. Fu primit fără întârziere, iar soldatul se trezi 


repetându-și întreaga odisee de nenorociri. 

— Excelenţa Voastră va fi neîndoielnic de acord, începu 
Ximenes, că până nu vom înăbuși această revoltă, toate 
victoriile obţinute de rege și regină în orașul ăsta sunt în 
primejdie. 

— Dragul meu arhiepiscop, grăi contele pe un ton de falsă 
prietenie, mi-aş dori să găsesc mai mulţi ca dumneata în 
sfintele cinuri ale Bisericii noastre, atât de loiali tronului și 
devotați sporirii avuţiei Bisericii și, totodată, consolidării ei. 
Totuși, aș dori să-ţi fie foarte limpede. Nu sunt de acord cu 
măsurile dumitale. Nenorocitul ăsta minte ca să justifice faptul 
că a căzut în genunchi în faţa călăilor lui Barrionuevo. Nici 
măcar o clipă nu voi accepta că poziţia noastră militară ar 
putea fi ameninţată de gloata aia. Aș fi crezut, mai mult decât 
orice, că tocmai lupta Preasfinţiei Voastre în numele Sfântului 
Duh se află în primejdie. 

Pe Ximenes vorbele îl scoaseră din fire, mai ales că erau 
rostite de faţă cu un soldat care avea s-o spună mai departe 
prietenilor săi. În câteva ore vestea avea să se răspândească în 
tot orașul. Își înfrână mânia până când îl goni pe soldat cu un 
gest nerăbdător al mâinii drepte. 

— Excelenţa Voastră nu pare să se gândească la faptul că 
până când acești oameni nu vor fi îngenuncheaţi și făcuţi să 
respecte Biserica, nu vor fi niciodată devotați Coroanei! 

— Ca supus loial al reginei, Preasfinţia Voastră lasă impresia 
că nesocotește înțelegerile semnate de noi cu sultanul când ni 
s-a predat. Nu este prima oară când trebuie să vă reamintesc 
jurămintele solemne prin care ne-am legat faţă de mauri. Li s-a 
dat dreptul să se închine la Dumnezeul lor și să creadă în 
Profetul lor fără nicio opreliște. Pot vorbi pe limba lor, se pot 
cununa unii cu alţii și își pot îngropa morţii așa cum au făcut de 
veacuri. Tocmai dumneata, dragul meu arhiepiscop, ai iscat 
răscoala. I-ai osândit la o viaţă de mizerie și doar te prefaci 
surprins când se împotrivesc. Nu sunt niște animale, omule! 
Sunt făcuţi din carne și din sânge la fel ca și noi. Uneori stau și 
mă întreb cum se face că Mama noastră Biserica a putut da 
naștere unor odrasle atât de diferite, precum ordinele 
dominicanilor și franciscanilor. Cain și Abel? Spune-mi un 
lucru, frate Cisneros: când te-au instruit în mănăstirea aia de 
lângă Toledo, ce ţi-au dat să bei? 


Ximenes înțelese. Căpitanul general era furios fiindcă-și 
dădea seama că nu avea să mai fie liniște până ce nu puneau 
mâna pe arme. Triumfase. Se hotărî să-l ia peste picior pe 
conte: 

— Mă miră cum un mare comandant militar ca Excelenţa 
Voastră are timp să cerceteze diferitele ordine religioase ieșite 
de sub aripile Maicii noastre Biserica. Nici Cain, nici Abel, 
Excelenţă. Câtuși de puţin. Priviţi-le, dacă vă place, ca pe doi fii 
iubitori ai unei văduve. Primul este sever și disciplinat, își 
apără mama împotriva  avansurilor  necuviincioase ale 
peţitorilor nedoriți. Celălalt, la fel de iubitor, este, cu toate 
astea, deschis și prietenos. Işi lasă larg deschisă ușa de la casă 
și nu-i pasă cine intră și cine iese. Mama are nevoie de amândoi 
și îi îndrăgește la fel de tare, dar nu v-aţi întrebat, Excelenţă, 
cine o apără cel mai bine? 

Pe Don Inigo îl supără tonul zeflemitor și de o prefăcută 
prietenie al arhiepiscopului. Fu rănit în amorul propriu. Un 
parvenit religios încerca să se tragă de șireturi cu un Mendoza? 
Cum îndrăznea Cisneros să se poarte așa? îi aruncă prelatului o 
privire plină de dispreţ. 

— Preasfinţia ta, desigur, are multă experienţă în privinţa 
mamelor văduve și a celor doi fii ai ei. Nu cumva în urmărirea 
unei asemenea văduve și a celor doi nefericiți de băieţi ai ei l-ai 
trimis la moarte astăzi pe vechilul regal? 

Dându-și seama că indiferent ce avea să spună pe ziua aceea 
urma să i se dea peste nas, arhiepiscopul se ridică să plece. 
Contele își desfăcu pumnii încleștaţi. Bătu tare din palme. Doi 
slujitori se iviră, iar el le dădu o serie de porunci pe un ton 
răstit: 

— Pregătiţi-mi armura și calul. Spuneţi-i lui Don Alonso c-o 
să am nevoie de trei sute de soldaţi care să mă însoţească la 
Bibarrambla. As dori să ies cam într-o oră. 


În oraș atmosfera se schimbase foarte mult. Eliberarea 
soldaţilor le dăduse oamenilor o uriașă încredere în ei. Se 
simțeau deasupra dușmanilor din punct de vedere moral. Nimic 
nu-i mai speria. Apărură vânzătorii ambulanți de diferite feluri 
de hrană. Brutarii își închiseseră prăvăliile, iar în Bab al-Ramla 
se improvizară în grabă tarabe cu foietaje. Dulciuri și bucate 
fură împărţite pe gratis. Ștrengarii născoceau cântece și 


dansuri simple. Încordarea din aer dispăruse fără urmă. Zuhayr 
știa că nu era decât un scurt răgaz. Frica dispăruse pentru 
moment. Îi luase locul o atmosferă de sărbătoare, dar numai cu 
o oră în urmă le putuse auzi tuturor inimile bătând nebunește. 

Zuhayr era eroul zilei. Locuitorii mai în vârstă ai orașului 
căutau să-i mulțumească cu poveștile faptelor de vitejie ale 
străbunicului său. Pe unele le mai auzise, iar altele nu puteau fi 
adevărate. Își înclina capul cu amabilitate în faţa bărbilor albe 
și zâmbea, dar nu-i mai asculta. Gândurile îi zburau la al-Hamra 
și acolo ar fi rămas, dacă o voce cunoscută nu l-ar fi readus cu 
picioarele pe pământ: 

— Te gândești, nu-i așa, că o mare nenorocire se va abate 
aici peste noi? 

— Al-Zindig! strigă tânărul, îmbrăţișându-l pe bătrânul său 
prieten. Arăţi altfel. Cum de te-ai schimbat atât de mult în doar 
două săptămâni? Din pricina morţii Zahrei? 

— Timpul ne macină trupurile, Zuhayr al-Fahl. Într-o zi, când 
vei trece de vârsta de șaptezeci de ani, și tu vei înțelege asta. 

— Dacă voi mai trăi până atunci, mormăi primul născut al lui 
Umar, adâncit în sine. 

Era încântat să-l vadă pe al-Zindiqg, și asta nu doar pentru că 
mai putea fura de la el câteva idei în plus. li făcea plăcere că 
moșul îl văzuse în deplinătatea puterilor sale, aclamat de 
gharnatini. Dar sufletul bătrânului sceptic nu se schimbase: 

— Tinere prieten, îi zise lui Zuhayr pe un ton plin de căldură, 
în viață parcurgem un arc ce se întinde de la naștere până la 
coborârea noastră în mormânt. Tocmai bătrâneţea și moartea 
explică farmecul tinereţii și disprețul ei față de viitor. 

— Da, consimţi flăcăul, fiindcă începea să-și dea seama unde 
bătea moșneagul, dar ruptura dintre vârsta înaintată și tinereţe 
nu este atât de hotărâtoare pe cât vrei tu să spui. 

— Cum așa? 

— Adu-ţi aminte de un bărbat care tocmai intrase în cel de-al 
șaizecilea an al său de viaţă, o întâmplare destul de rară pe 
meleagurile noastre. Se plimba la marginea satului al-Hudayl și 
a văzut trei băieţi, toți mai tineri decât el cu cincizeci de ani, 
urcați pe o ramură înaltă din vârful unui copac. Unul dintre ei i- 
a strigat o jignire sau o batjocură legată de capul lui ras, 
comparându-l cu fundul unei dobitoace. Înţelepciunea îi spunea 
bătrânului să nu le bage de seamă vorbele și să-și vadă de 


drum, dar în loc de asta, spre marea uimire a băieţilor, s-a 
căţărat în copac și i-a luat prin surprindere. Băiatul care-l 
jignise a devenit prietenul lui pe viaţă. 

Al-Zindiqg chicoti: 

— Eu m-am urcat în copac tocmai ca să te învăţ că niciodată 
nu trebuie să judeci după aparente. 

— Chiar așa. Mi-am învăţat bine lecţia. 

— În cazul ăsta, prietene, asigură-te că nu-i împingi într-o 
prăpastie pe oamenii ăștia. Fetiţa care a supravieţuit 
masacrului de la al-Hama nici azi nu mai poate suferi 
priveliștea ploii. I se pare că e roșie. 

— Zuhayr bin Umar, Ibn Basit, Ibn Wahab! O întrunire a 
Celor Patruzeci are loc chiar acum în piaţa de mătăsuri! 

Zuhayr îi mulțumi de sfat lui al-Zindiq și se grăbi să plece. El 
intră în prăvălia largă a unui neguţător de mătăsuri care o 
oferise spre loc de întâlnire. Bătrânul nu putu să nu vadă cât de 
schimbat era mersul tânărului său prieten. În mod obișnuit el 
ar fi alergat până la locul de întrunire, acum se îndepărtă în 
pași măsuraţi cu grijă, în vreme ce-și lua un aer plin de 
importanţă. Al-Zindiq zâmbi și clătină din cap. I se păruse că 
vede umbra lui Ibn Farid. 

Adunarea alesese un grup de patruzeci de bărbaţi, care să 
vorbească în numele întregului oraș. Zuhayr și cei șapte ciraci 
ai săi fuseseră aleși, la fel ca și Ibn Wahab. Majoritatea 
celorlalți membri din Adunarea celor Patruzeci erau cavaleri 
mauri lăsaţi la vatră. Tocmai când intra Zuhayr în sala de 
întrunire, un sol de la bucătăriile al-Hamrei vorbea pe un ton 
aprins despre pregătirile contraofensivei de la palat. 

— Însăși armura căpitanului general e gata. Va fi însoţit de 
trei sute de soldaţi care-și ascuţeau săbiile încă de când am 
venit încoace. 

— Ar trebui să-i prindem într-o capcană, propuse Ibn Wabab. 
Am vărsa catran peste ei și le-am da foc. 

— Mai bine un dușman sănătos la cap decât un prieten cu 
minţile rătăcite, murmură gadi-ul, respingând ideea cu o 
încruntare a frunţii. 

— Haideţi să ne pregătim așa cum am plănuit, le zise Zuhayr 
la sfârșitul întrunirii și Cei Patruzeci se întoarseră în piaţă. 

Qadi-ui se urcă pe podiumul de lemn și anunţă că soldaţii 
veneau spre ei. Zâmbetele se stinseră. Vânzătorii ambulanți 


începură să-și strângă mărfurile, gata să plece. Mulțimea se 
neliniști. Discuţii neliniștite se iscară în fiece colţ de stradă. 
Qadi-ul îi rugă pe oameni să rămână liniștiți. Femeile, copiii și 
bătrânii fură trimiși acasă. 

Ceilalţi fură așezați în locuri bine ticluite, în cazul în care 
trupele creștine încercau să cucerească inima orașului. Bărbaţii 
se împrăștiară, ocupându-și fiecare locul stabilit dinainte. 
Lucrătorii, zidarii și dulgherii puseră gloata la treabă. Cu multă 
îndemânare fu înălţată o barieră pentru a împiedica intrarea în 
vechiul cartier, numit dintotdeauna de gadi „cetatea drept- 
credincioșilor”. 

Zuhayr se minună în sinea lui văzând de ce erau în stare. 
Qadi-ul nu avu nevoie să amintească despre gloriosul trecut sau 
numele Atotputernicului pentru a-i face s-o ridice. Se uită în 
jur, căutându-l din ochi pe al-Zindig, dar moșul își găsise deja 
un adăpost de noapte. „Și unde”, se miră Zuhayr în gând, „sunt 
Abu Zaid și trăsnită lui familie de al-Ma'ari renăscuţi? De ce nu 
se află și ei aici? Ar trebui să vadă cu ochii lor puterea 
neamului nostru. Dacă în apărarea stilului nostru de viaţă ar 
trebui ridicată o nouă armată, atunci acești oameni cumsecade 
ar fi soldaţii ei. Fără ei ne-am duce de râpă.” 

— Vin soldaţii! strigă cineva, iar în Bab al-Ramla se lăsă 
tăcerea. 

În depărtare, zgomotul pașilor soldăţești tropăind pe drumul 
pietruit devenea tot mai puternic. 

— Căpitanul general e-n fruntea lor, în toată strălucirea lui! 
strigă un altul care stătea la pândă. 

Zuhayr dădu un semnal, care fu repetat de cinci voluntari din 
diferite părți ale pieţei. Cei trei sute de tineri, cu desagile pline 
de cărămizi, luară poziţie de drepţi și întinseră braţele. Prima 
linie a aruncătorilor de pietre era gata să întâmpine atacul. 
Zgomotul pașilor în marș răsuna cu putere. 

Contele de Tendilla, căpitanul general al armatelor creștine 
din Gharnata, își trase calul de dârlogi, oprindu-se în faţa unei 
piedici de netrecut. Ușile de lemn scoase din balamale, 
mormanele de cărămizi sparte, drugii de fier și gunoiul 
alcătuiau un zid solid, cum nu mai întâlnise contele în 
nenumăratele lui bătălii. Ştia că era nevoie de mulţi soldați 
pentru dărâmarea acestuia și mai știa că maurii n-aveau să stea 
cu mâinile în sân urmărind cum bariera lor era culcată la 


pământ. Sigur că el avea să biruie până la urmă, fără îndoială, 
dar cu preţul vărsării de sânge, distrugerii și pustiirii. Își ridică 
glasul, pentru a se face auzit dincolo de baricadă: 

— În numele Regelui și al Reginei noastre, vă rog să 
îndepărtați acest obstacol din calea mea și să mă lăsaţi să intru 
în oraș însoţit de soldaţii mei. 

Aruncătorii de pietre își începură atacul. Se auzi o muzică 
înspăimântătoare, provocată de ploaia de cărămizi ce se abătu 
peste scuturile ridicate ale soldaţilor creștini. Contele pricepu 
care era mesajul. Bătrânii mauri se hotărâseră să rupă toate 
legăturile cu palatul. 

— Nu accept ruptura dintre noi, strigă căpitanul general. Mă 
voi întoarce cu întăriri, dacă nu mă primiţi într-un ceas. 

Se îndepărtă supărat pe calul său, fără să-și mai aștepte 
oamenii. Vederea soldaţilor alergând în urma comandantului 
lor stârni o mare veselie în rândul gharnatinilor. Cei Patruzeci 
nu se prea înveseliră. Ştiau că, mai devreme sau mai târziu, se 
vor vedea nevoiţi să se târguiască cu Mendoza. Ibn Wahab 
dorea o luptă cu orice preţ, ba chiar obţinu un oarecare sprijin. 
Majoritatea însă hotări să trimită un sol la al-Hamra, ca dovadă 
că erau dornici să discute cu căpitanul. 

Contele se întoarse pe întuneric. Baricada fusese dărâmată 
de cei care apărau orașul. Bărbaţi cu torţe îl conduseră pe 
căpitanul general în piaţa de mătăsuri. Fu primit de Cei 
Patruzeci în încăperea în care-și ţineau întrunirile. Le cercetă 
cu atenţie chipurile, încercând să le ţină minte trăsăturile. Pe 
când îi erau rând pe rând prezentaţi, unul dintre cei care-l 
însoțeau le trecea cu grijă într-un catastif numele. 

— Nu ești băiatul lui Umar bin Abdallah? 

Zuhayr făcu din cap semn că da. 

— ÎI cunosc bine pe tatăl dumitale. Ştie unde te afli? 

— Nu, minţi tânărul, nedorind să abată necazuri asupra 
familiei sale. 

Don Inigo continuă să meargă până când dădu cu ochii de 
Ibn Amin. 

— Dumneata? ridică el vocea. Un evreu, fiul al doctorului 
meu, amestecat în prostia asta? Ce-are de-a face cu dumneata? 

— Eu trăiesc în orașul ăsta, Excelenţă. Arhiepiscopul se 
poartă cu toţi la fel. Nu face nicio deosebire între evrei, 
musulmani și creștini eretici. 


— Nu știam că mai există vreun eretic în Gharnata. 

— Au fost câţiva, dar au plecat când a venit arhiepiscopul. 
Din câte se pare, îl știau din auzite. 

— N-am venit aici să mă tocmesc cu voi, începu căpitanul 
general, după ce verifică în catastif dacă toate numele Celor 
Patruzeci fuseseră trecute. Vă daţi seama cu toţii c-aș putea 
zdrobi orașul ăsta în palma mâinii mele. Aţi omorât un vechil 
regal. Cel care i-a luat viaţa unui slujitor al regelui nu poate 
rămâne nepedepsit. Nu-i nimic neobișnuit în asta. Așa-i legea. 
Propriii voștri sultani și emiri au împărţit dreptatea așa cum 
facem noi acum. Până mâine-dimineaţă vreau ca omul ăla să fie 
predat soldaţilor mei. De acum încolo trebuie să vă supuneţi 
legilor dictate de Rege și Regină. Tuturor legilor. Aceia dintre 
voi care trec la credința mea își pot păstra casele și moșiile, 
portul, limba, dar cei care continuă să se convertească de azi 
înainte la credința lui Mahomed vor fi pedepsiţi. Vă mai pot 
făgădui că nu vom lăsa Inchiziția să se apropie de orașul ăsta 
încă cinci ani de acum încolo, dar, în schimb, de mâine vi se vor 
dubla dările către Coroană. În plus, trebuie să-mi ţineţi soldaţii 
pe cheltuiala voastră. Şi încă ceva. Am întocmit o listă cu două 
sute de familii de frunte din orașul vostru. Trebuie să-mi dea 
câte un vlăstar de parte bărbătească drept prizonier. Păreţi 
surprinși. Așa am învăţat și noi de la conducătorii voștri. Vă 
aştept pe toți mâine la palat, cu un răspuns la propunerile 
mele. 

Rostind aceste cuvinte, mai tăioase decât sabia oricărui 
soldat, Don Inigo, conte de Tendilla, plecă. Preţ de câteva 
minute nimeni nu mai putu scoate niciun cuvânt. Deja simțeau 
toată greutatea chinului pe care-l aveau de îndurat. 

— Poate, începu Ibn Wahab, cu o voce pierită în care i se 
citea mila de sine și spaima, ar fi mai bine să mă predau. Atunci 
pacea se va întoarce printre ai noștri. 

— Ce-a zis el nu putea fi mai limpede. Dacă ne păstrăm 
credinţa, singura pace pentru noi va fi cea din cimitir, făcu 
Zuhayr. Este prea târziu acum pentru gesturi mari și sacrificii 
fără rost. 

— Alegerea care ni se oferă este simplă, se amestecă Ibn 
Basit. Ori ne convertim, ori murim. 

Atunci, gadi-ul, care dintre toţi cei prezenţi, în afară de Ibn 
Wahab, simţise cel mai amarnic lovitura, începu să vorbească 


cu o voce seacă: 

— Mai întâi se pun bine în șa, pe urmă biciuie calul. Allah ne- 
a pedepsit groaznic. De mult timp vede nelegiuirile din 
peninsula asta. Ştie ce-am săvârșit în numele Lui. Cum fraţi 
întru credinţă au ridicat mâna unul asupra altuia. Cum domnii 
noștri au trăit vieţi atât de deosebite de cei pe care-i 
conduceau, încât propriul lor norod nu s-a ridicat în apărarea 
lor. Au trebuit să cheme soldaţi din Ifriqya, iar urmările au fost 
cumplite. Aţi văzut cum au răspuns cei de aici la strigătul 
nostru de ajutor. N-aţi fost mândri de disciplina și dăruirea lor? 
Ar fi putut fi la fel în Qurtuba și Ishbiliya, în al-Mariya și 
Balansiya, în Sarakusta și al-Gharb, dar n-a fost să fie. Sunteţi 
toţi tineri. Mai aveţi încă viitorul în față. Faceţi numai ce 
credeţi că se cuvine. Cât despre mine, îmi simt sfârșitul 
aproape. Mă voi elibera din lanţurile acestei lumi. Voi muri așa 
cum m-am născut: drept-credincios. Mâine-dimineaţă mă voi 
duce şi-i voi spune lui Mendoza ce hotărâre am luat. Îi voi mai 
spune că nu mai am de gând să slujesc ca mijlocitor între ai mei 
și al-Hamra. Să-și facă singuri treburile murdare. Voi să 
hotărâți în ce vă privește. Mă duc de-acum. Ceea ce urechea nu 
aude limba nu poate să repete. Pacea fie cu voi, fiii mei! 

Zuhayr își plecă capul, copleșit de neliniște. De ce nu se 
deschidea pământul, ca să-l înghită în clipa aceea? Era chiar 
mai bine să încalece pe armăsarul lui și să se întoarcă la al- 
Hudayl. Dar când văzu chipurile deznădăjduite din jurul lui știu 
că, fie că-i plăcea sau nu, viitorul său depindea de al lor. Erau 
cu toţii victimele aceluiași destin. Nu-i putea lăsa tocmai acum 
de izbeliște. Inimile le erau înlănţuite. Nu trebuiau să mai 
piardă nicio clipă. 

Ibn Basit se gândea la același lucru. El fu cel care se ridică și 
puse capăt întrunirii lor: 

— Prieteni, este timpul să vă duceti și să vă luaţi rămas-bun. 
Aceia dintre voi care vă simţiți mai apropiaţi de familiile 
noastre de vază, duceţi-vă și avertizaţi-le că Mendoza le cere 
fiii drept zălog. Dacă fiii lor mai mari doresc să vină cu noi, îi 
vom apăra cum vom putea mai bine. La ce oră să ne întâlnim? 

— Mâine, la revărsatul zorilor, vorbi Zuhayr cu glasul 
autorităţii. Vom părăsi orașul călare și ne vom alătura 
prietenilor noștri din al-Pujarras, care pregătesc deja o armată 
împotriva creștinilor. Vă voi aștepta în curtea fundug-ului la 


prima chemare a muezinului. Pacea fie cu voi. 

Zuhayr se îndepărtă cu pas încrezător, dar nu se mai simţise 
atât de singur în toată viaţa lui. 

— Ce destin trist și întunecat mi-am mai asumat și eu, 
murmură el, pe când se apropia de intrarea în fundug. 

Ar fi dat orice să-l găsească pe al-Zindig, să-și mărturisească 
temerile și îndoielile în privinţa viitorului la o butelcă de vin, 
dar bătrânul plecase deja din oraș. Al-Zindiq era în drum spre 
al-Hudayl, unde chiar în dimineaţa următoare avea să 
povestească în amănunt despre cele petrecute la Gharnata 
neliniștitei familii a tânărului său prieten. 

— Zuhayr bin Umar, Allah să te aibă în paza Lui! 

Flăcăul tresări. Nu zări pe nimeni. Atunci o siluetă ieși din 
întuneric și se opri chiar în faţa lui. Era bătrânul servitor din 
casa unchiului său. 

— Pacea fie cu tine, bătrâne prieten. Ce te aduce pe aici? 

— Stăpânul dorește să te poftească la masă în seara asta. Mi 
s-a poruncit să te iau cu mine. 

— Bucuros vin cu tine, răspunse Zuhayr. E o plăcere să-mi 
mai văd o dată unchiul. 


Ibn Hisham se plimba încoace și încolo prin curtea 
exterioară, așteptând cu nerăbdare sosirea nepotului său. 
Întâmplările zilei îl întristaseră și-l mâhniseră, dar în adâncul 
sufletului era mândru de băiatul fratelui său. Când Zuhayr 
intră, unchiul său îl strânse la piept și-l sărută pe amândoi 
obrajii. 

— Sunt supărat pe tine, Zuhayr. Ai trecut prin casa asta în 
drum spre alte locuri. De când trage nepotul meu la un han în 
orașul ăsta? Asta-i casa ta! Răspunde, băiete, înainte să pun să 
te biciuiască. 

În ciuda lui însuși, tânărul se simţi mișcat. Surâse, cuprins de 
un simțământ ciudat. Se simţea vinovat, de parcă avea iarăși 
zece ani și fusese surprins asupra faptului de un adult. 

— N-am vrut să-ţi aduc necazuri, unchiule! De ce să suferi tu 
de pe urma faptelor mele? Era cel mai bine să stau la fundug. 

— Ce prostii spui! Dacă m-am convertit înseamnă că nu mai 
suntem rude de sânge? Trebuie să faci o baie. Voi porunci să ţi 
se aducă niște schimburi curate. 

— Şi ce mai face mătușa? Dar verii? îl întrebă Zuhayr, pe 


când se îndreptau spre hammam. 

— Sunt la Ishbiliya, în aceeași casă unde-i și Kulthum. Se vor 
întoarce după câteva săptămâni. Mătușă-ta îmbătrânește și 
vântul de munte îi provoacă dureri de oase. Este mult mai cald 
la Ishbiliya. 

După ce fu frecat cu săpun și spălat de doi servitori tineri, 
Zuhayr se odihni în apa caldă. Se simţea ca acasă. În ciuda 
celor spuse de Hisham, n-avea nicio îndoială că punea în 
primejdie viața unchiului său. Adevărat, nu fuseseră văzuţi 
intrând în casă, dar servitorii puteau vorbi. S-ar fi putut lăuda 
amicilor că Zuhayr cinase cu unchiul lui convertit. Chiar mâine 
s-ar fi putut răspândi în piaţă bârfele. Oricare dintre iscoadele 
arhiepiscopului ar fi tras fără îndoială cu urechea. 

După cina simplă, austeră, ca de obicei ajunseră să 
vorbească despre situaţia fără ieșire în care se găsea acum 
credinţa lor. 

— Este vina noastră, fiule! Numai vina noastră, zise Ibn 
Hisham fără nicio umbră de îndoială. Dăm mereu vina pe 
dușmanii noștri, dar vinovaţi nu suntem decât noi. Am cunoscut 
izbânda prea devreme. Profetul nostru s-a dus prea curând la 
cele veșnice, înainte să poată consolida noua ordine. Urmașii 
lui s-au omorât unul pe celălalt, ca niște războinici tribali ce și 
erau. În loc să ne molipsim de statornicia neamurilor cucerite, 
ne-am hotărât, în schimb, să le împrumutăm propriul nostru stil 
mercurian. Așa a fost și în al-Andalus. Gesturi vitejești, dar 
necugetate, jertfe rare ale musulmanilor, cavalerie găunoasă... 

— Ilartă-mă că te întrerup, unchiule, dar tot ce spui ar putea 
fi adevărat și pentru creștini. Cele spuse de tine nu stau în 
picioare. 

Și așa statură de vorbă toată noaptea. Hisham nu-și putu 
mulțumi nepotul, iar Zuhayr nu-și putu convinge unchiul că 
venise timpul să treacă iar la arme. Tânărului îi era limpede că 
ruda lui se convertise la creștinism doar de ochii lumii. Vorbea 
și se purta în continuare ca un nobil musulman. Carnea de porc 
nu-i spurca masa. Bucătăria și casa îi erau înţesate de drept- 
credincioși și, dacă bătrânul servitor spunea adevărul, atunci 
însuși Hisham se întorcea spre răsărit în fiecare zi, închinându- 
se în secret. 

— Nu-ţi irosi tinereţea cu fapte necugetate, Zuhayr! Suntem 
depășiți de istorie. De ce nu poţi accepta acest lucru? 


— Nu voi sta cu mâinile în sân, acceptând lucrurile odioase 
pe care vor să le facem. Ei sunt barbari și barbarilor trebuie să 
li te împotrivești. Mai bine morţi decât să devenim robii 
Bisericii lor. 

— Am învăţat ceva nou în ultimele luni, îi mărturisi Ibn 
Hisham. În această eră nouă în care am intrat oamenii mor 
altfel. Pe vremuri ne omoram între noi. Dușmanul ne lua viaţa 
și asta era tot. Dar am învăţat că deplina nepăsare poate fi o 
moarte la fel de crudă ca și înfrângerea în fața unui cavaler în 
armură. 

— Dar tu care ai avut atâţia prieteni... 

— Toţi s-au dus pe drumul lor. Dacă judecăm numai după 
aparenţe, s-ar părea că oamenii pot supravieţui cu ușurință 
nenorocirilor de felul celei ce s-a abătut asupra noastră, dar 
viața este mai complicată. Totul se schimbă înăuntrul nostru. 
M-am convertit din motive egoiste, dar asta m-a făcut să mă 
simt încă și mai înstrăinat. Muncesc în mijlocul lor, însă oricât 
de mult m-aș strădui, nu pot fi, totuși, câtuși de puţin, unul de- 
al lor. 

— lar eu care am crezut că, în întreaga noastră familie, 
numai eu am înţeles ce înseamnă cu adevărat singurătatea! 

— Nu trebuie să ne plângem. Am cei mai răbdători prieteni 
din lume, cu care vorbesc foarte des în ultima vreme. Pietrele 
din curte. 

Cei doi bărbaţi se ridicară. Zuhayr își îmbrăţișă unchiul și-și 
luă rămas-bun. 

— Mă bucur c-am trecut să te mai văd, unchiule! N-am să uit 
cât oi trăi întâlnirea noastră. 

— Mă tem că a fost cea din urmă cină a noastră. 


Zuhayr, întins pe pat, revedea cu ochii minţii întâmplările 
zilei. Cât de brutal le spulberase contele orice nădejde! 
Arhiepiscopul câștigase. Istețul, tenacele Cisneros! Acum 
orașul era în mâinile lui și avea să distrugă tot! Ucidea spiritul 
gharnatinilor! Îi făcea să se simtă urâţi şi mediocri! Asta va fi 
sfârșitul Gharnatei! Nu era mult mai bine s-o șteargă de pe faţa 
pământului, nelăsând decât ceea ce fusese la început: o 
frumoasă câmpie, presărată de pâraie și umbrită de copaci? 
Tocmai frumuseţea îi atrăsese pe strămoșii lui, făcându-i să 
clădească cetatea pe aceste meleaguri. 


Gândurile îi zburară la seara petrecută în casa unchiului său. 
Zuhayr rămăsese surprins de amărăciunea și jalea lui Hisham, 
dar îl și linișteau într-o mare măsură. Dacă unchiul lui, un om 
de mare valoare și înţelepciune, nu putea găsi nicio mulţumire 
făcându-se creștin, atunci el, Zuhayr, era îndreptăţit să meargă 
mai departe pe calea aleasă. Ce folos toată bogăţia și 
splendoarea, dacă în suflet rămâneai pe vecie sărac și 
nenorocit? 

În noaptea aceea pe Zuhayr îl tulbură un vis. Se trezi plin de 
sudoare, tremurând. Văzuse conacul de la al-Hudayl acoperit 
de un cort de muselină albă. Yazid, singurul pe care-l mai putu 
recunoaște, râdea, dar nu așa cum îl ţinea minte fratele lui mai 
mare, ci cu râsul unui om bătrân. Era înconjurat de piese uriașe 
de șah care prinseseră viaţă și vorbeau într-o limbă ciudată, 
încet, se apropiară de Yazid și începură să-l sugrume. 
Infricoșătorul râs se transformă într-un horcăit. 

Zuhayr stătea întins tremurând din tot corpul. Somnul n-avea 
să se mai întoarcă la el. Rămase în pat, complet treaz, înfășurat 
în cuvertură, așteptând înspăimântat primele zgomote ce aveau 
să anunţe venirea zorilor. 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui! Aceleași cuvinte. Același ritm. Pe opt voci diferite. 

Opt ecouri ce se luau la întrecere. Opt moschei pentru cei 
credincioși astăzi. Şi mâine? Zuhayr era deja îmbrăcat. Din 
larga curte de jos ajungea până la el zgomotul copitelor. 
Armăsarul îi fu înșeuat; un băiat de la grajduri, puţin mai în 
vârstă decât Yazid, îi dădea un cub de zahăr brun. Mai multe 
copite se auziră primprejur. Desluși vocea lui Ibn Basit și pe 
cea a lui Ibn Amin. 

leșiră călare din curtea fundug-ului, pe străduţe, în palida 
lumină a zorilor, tocmai pe când Gharnata începea să se 
trezească la viaţă. Ușile se deschideau lăsând să treacă grupuri 
de bărbaţi ce se zoreau spre moschei. Trecând pe lângă niște 
uși deschise, Zuhayr surprinse oameni preocupaţi să se spele 
de murdăria adunată pe trup în cursul somnului. 

Acum orașul nu mai era pustiu, așa cum fusese când fiul lui 
Umar se întorcea la funduq de la locuinţa unchiului său, târziu 
în noapte, dar era cuprins de disperare. Ibn Basit nu-și mai 
aducea aminte de când atâţia oameni nu se mai grăbiseră să ia 
parte la rugăciunile de dimineaţă. 


Înainte de Reconquista, rugăciunile de vineri după-amiaza 
atrăgeau cel mai mare număr de credincioși, pentru care erau 
un prilej de discuţii sociale, politice și religioase. Adesea, 
imamul discuta probleme politice și militare, lăsând religia 
pentru acele săptămâni în care nu se petrecea nimic deosebit. 
Atmosfera era de obicei liniștită, cu totul alta decât tăcerea 
grea a celor care se adunau astăzi în moschei. 

— Zuhayr al-Fahl, începu Ibn Amin pe un ton vioi. Ibn Basit și 
cu mine avem două daruri de dus la al-Hamra. Nu vrei să mergi 
cu noi? Ceilalţi ne așteaptă la marginea orașului. Cei Patruzeci 
s-au făcut Cei Trei Sute! 

— Ce daruri? întrebă Zuhayr, care văzuse splendidele cufere 
de lemn legate cu funde de mătase. Duhoarea lor e mult prea 
puternică. 

— O cutie-i pentru Ximenes, răspunse Ibn Basit, silindu-se 
din greu să-și păstreze un aer serios, iar cealaltă, pentru conte. 

Este un dar de rămas-bun pe care acești granzi nu-l vor uita 
niciodată. 

Zuhayr socoti că gestul nu era necesar. Era cavalerism dus 
până-n pânzele albe, dar consimţi să-i însoţească. În câteva 
minute ajunseră la porţile palatului. 

— Stati pe loc! le strigară doi soldaţi care-și traseră săbiile și 
se repeziră la ei. Ce treabă aveţi? 

— Mă numesc Ibn Amin. Ieri căpitanul general ne-a făcut o 
vizită în oraș și ne-a poftit să luăm micul dejun cu el în 
dimineaţa asta. A avut câteva pretenţii și a vrut să aibă de la 
noi un răspuns până azi-dimineaţă. Am adus un dar pentru el și 
pentru Preasfinţia Sa, arhiepiscopul de Toledo. Din păcate, nu 
putem rămâne. Nu vreţi să le spuneţi că ne pare rău și să aveţi 
grijă ca aceste daruri, o mică dovadă a prețuirii noastre pentru 
ei, să ajungă la cei doi domni, în clipa în care se vor trezi din 
somn? 

Soldaţii se liniștiră și primiră darurile cu voie bună. Tinerii 
întoarseră caii și se îndepărtară în galop, îndreptându-se spre 
ciracii lor, care se adunaseră în afara orașului. Soldaţii de la 
poartă îi priviră cu feţele posomorâte pe când intrau. 

De la trei sute de bărbaţi înarmaţi pe cai, majoritatea 
neavând încă douăzeci de ani, nimeni nu se poate aștepta să 
păstreze tăcerea în fața schimbărilor. Se auzeau strigăte, 
șoapte și râsete însufleţite. Aerul de munte era răcoros. Atât 


oamenilor, cât și cailor le ieșeau aburi pe nas. Mame neliniștite, 
înfășurate în șaluri, își luau rămas-bun sub ziduri. Zuhayr se 
încruntă în faţa acelui vacarm, dar starea i se schimbă când se 
apropie de trupe. Erau o priveliște măreaţă, un semn că pe 
maurii din Gharnata nu-i părăsise încă nădejdea. Pe când cei 
trei se apropiară călare de mulţimea strânsă în acel loc, fură 
întâmpinați cu strigăte de veselie, având parte de o primire 
călduroasă. Tuturor le era limpede primejdia care-i pândea, 
dar, în ciuda acestui lucru, se găseau într-o stare sufletească 
bună. 

— Le-aţi dat cadourile? îi întrebă Ibn Wahab, pe când lăsau 
în urma lor orașul. 

Ibn Amin dădu din cap și izbucni în râs. 

— În numele lui Allah, îi iscodi Zuhayr, ce-i de râs? 

— Chiar vrei să știi? glumi Ibn Basit. Ibn Amin, spune-i tu. 

Fiul doctorului personal al contelui căzu pe spate de râs la 
auzul vorbelor lui, iar Zuhayr crezu c-o să se înece. 

— Ştii, duhoarea aia! Nasul tău ne-a ghicit șotia, începu Ibn 
Amin după ce se potoli. În amândouă cuierele, stropită cu 
esenţă de trandafiri, se găsește o rară delicatesă pentru masa 
arhiepiscopului și a contelui. Are un înveliș ce se poate mânca. 
Ce conţine, Zuhayr al-Fahl, este o porțioară din scârna noastră. 
Un cârnăcior, proaspăt ieșit azi-dimineaţă din măruntaiele 
evreului din faţa ta, celălalt, ceva mai vechi, provine dintr-un 
preacucernic maur, cunoscut ţie ca Ibn Basit. Faptul ăsta, fără 
pomenirea numelor noastre adevărate, le este adus la 
cunoștință, printr-un mesaj scurt și limpede, prin care le mai 
urăm și poftă bună la masa de dimineaţă. 

Era o copilărie de nedescris. Zuhayr făcu tot ce putu ca să nu 
râdă, dar îi era din ce în ce mai greu să se abţină. Până la 
urmă, nu se mai putu controla. Izbucni într-un hohot nebun. Nu 
trecu mult până când se duse vestea în întregul grup. În câteva 
minute, cei trei sute de oameni erau cu toţii zguduiţi de hohote 
de râs. 

— Şi eu care am crezut, le mărturisi Zuhayr, pe când încerca 
să-și vină în fire, că eraţi prea simţitori și plini de spirit 
cavaleresc. 

Aceste ultime cuvinte îi făcură iar să râdă pe prietenii lui. 
Călăreau de câteva ceasuri. Soarele se ridicase pe cer. În aer 
nu se simţea nicio adiere. Pături și pelerine fură date jos de pe 


umeri și lăsate în mâinile celor o sută și ceva de servitori care- 
și urmau stăpânii. Abia după mai bine de două ore observară un 
mic grup de călăreţi ce venea spre ei. 

— Allahu Akbar! Dumnezeu este mare! strigă Zuhayr, iar 
cuvintele îi fură repetate de tinerii din Gharnata. 

Nu veni niciun răspuns din partea călărețţilor. Fiul lui Umar 
porunci soldaţilor săi să se oprească, temându-se de o capcană. 

Abia când călăreţii se apropiară de ei îi recunoscu Zuhayr. Se 
bucură mult la vederea lor. 

— Abu Zaid al-Ma'ari! îl strigă pe nume plăcut surprins. 
Pacea fie cu tine! Vezi, ţi-am urmat sfatul până la urmă și am 
adus cu mine câţiva prieteni. 

— Mă bucur să te văd, Zuhayr bin Umar. Ştiam că ai s-o iei 
pe aici. Mai bine ne-aţi urma și am părăsi drumul ăsta. Este 
prea cunoscut și de astă dată vor trimite soldaţi pe urmele 
voastre, încercând să afle unde vă veţi așeza tabăra peste 
noapte. 

Zuhayr Îi povesti de darurile făcute contelui și 
arhiepiscopului. Spre marea lui uimire, Abu Zaid nu se înveseli 
deloc. 

— Aţi făcut o mare prostie, prieteni. Cei de la bucătăria din 
al-Hamra, probabil, vă apreciază gluma, dar ei n-au nicio 
putere la palat. Aţi izbutit să-i uniți pe conte cu confesorul 
reginei. Ar fi fost de ajuns un singur dar, pentru preot. Poate 
chiar l-ar fi înveselit pe căpitanul general și i-ar fi întârziat 
atacul. Chiar credeţi că sunteţi primii care s-au gândit la o 
asemenea jignire? Şi alţii ca voi, în întregul al-Andalusul, s-au 
ţinut de asemenea năzbâtii. Se face târziu. Haideţi să părăsim 
locul ăsta cât mai iute. 

Zuhayr zâmbi pentru sine. Era un tânăr curajos, dar nu total 
lipsit de înţelepciune. Ştia că nu putea să conducă la munte o 
ceată alcătuită din soldaţi neinstruiţi. Venirea lui Abu Zaid îi 
ușurase cu mult povara acestei îndatoriri. 

Pe măsură ce călăreau, ceasurile zilei treceau pe nesimţite, 
iar soarele, neumbrit de niciun nor, încălzea ţărâna cu razele 
lui. Însoţiţi de miresmele pământului urcară la munte. În faţa 
lor se întindea un peisaj de neuitat. 


Mai târziu, în aceeași după-amiază, al-Zindig îi înmână lui 
Umar scrisoarea de la Zuhayr și îi povesti întâmplările din 


ultimele două zile. Fu ascultat în tăcere. Nici măcar Yazid nu 
mai puse întrebări. Când bătrânul termină, Ama plângea în 
hohote. 

— S-a terminat, se tângui ea. Totul s-a sfârșit. 

— Dar, Ama, ripostă Yazid, Zuhayr este viu și nevătămat. Au 
început un jihad. Asta ar trebui să te bucure, nu să te întristeze. 
De ce verși lacrimi? 

— Te rog nu mă întreba, Ibn Umar . Nu mai chinui o femeie 
bătrână. 

Zubayda îi făcu semn lui Yazid să-i urmeze pe ea și pe tatăl 
lui afară din cameră. Când Ama văzu că fusese lăsată singură 
cu al-Zindig, își șterse lacrimile și începu să-l ia la întrebări, 
cerându-i amănunte despre înfățișarea lui Zuhayr în acea 
dimineaţă. 

— Purta un turban albastru, bogat, cu o semilună din aur? 

Bătrânul sceptic dădu din cap că da. 

— Așa l-am văzut în vis azi-noapte. 

Al-Zindig îi vorbi aproape în șoaptă: 

— Visele ne spun mai mult despre noi înșine, Amira. 

— Nu mă înţelegi, bătrâne nătărău, se răsti la el Ama 
supărată, în visul meu capul lui Zuhar purta turban, dar zăcea 
în ţărână, acoperit de sânge. Trupul nu-i mai era de găsit. 

Moșneagul crezu că avea să plângă iar, dar ea se albi la faţă, 
iar respiraţia îi deveni greoaie și neregulată. li dădu niște apă 
și o ajută să se întoarcă în odaia ei, o cămăruţă unde își 
petrecuse nopţile de peste o jumătate de veac. Ea se întinse pe 
pat, iar el o acoperi cu pătura. Se gândi la viaţa lor din trecut, 
la cuvintele nespuse, la amăgiri, la durerea pe care el i-o 
pricinuise, îndrăgostindu-se de Zahra. Se gândi că el îi stricase 
viața Amei. Bătrâna îi citi gândurile: 

— Nu regret nici o singură clipă din viaţa pe care am dus-o 
aici. 

El îi dărui un surâs plin de întristare: 

— Altundeva ai fi fost stăpână și n-ai mai fi depins de nimeni 
decât de tine însăţi! 

Ea se uită lung la el cu o privire rugătoare. 

— Mi-am irosit viața, Amira, îi mărturisi el. Casa asta m-a 
blestemat pe veci. Ce n-aș da acum să nu fi pus niciodată 
piciorul în curtea asta! Asta-i adevărul. 

Dintr-odată îl văzu pe când n-avea decât optsprezece ani, cu 


plete negre și dese, cu ochii râzând în soare. Amintirea îi fu de- 
ajuns. 

— Du-te acum, îi spuse, și lasă-mă să mor în pace. 

Pentru al-Zindig numai ideea de a muri în pace, a trece 
pragul Lumii de Apoi fără un ultim țipăt de durere, era ceva de 
neînchipuit și i-o mărturisi. 

— Este singurul fel pe care-l știu, îi răspunse ea, cu degetele 
încleștate pe mătănii. Încrede-te în Allah! 

Ama nu muri nici în ziua aceea, nici a doua zi. Mai rămase în 
viață o săptămână, luându-și rămas-bun de la fiecare. Îi sărută 
mâna lui Umar și șterse lacrimile lui Yazid, îi mărturisi 
Zubaydei spaimele ei privitoare la familie și o rugă să-și ia 
copiii și să-i ducă departe. Își păstră liniștea, mai puţin în clipa 
în care îl rugă pe Umar să-i mai amintească de ea lui Zuhayr: 

— Cine-o să-i mai facă amestecul dumnezeiesc atunci când n- 
am să mai fiu eu? izbucni ea în lacrimi. 


Ama muri în somn, la trei zile după fuga lui Zuhayr din 
Gharnata. Fu îngropată lângă Zahra, în locul de îngropăciune al 
familiei. Yazid o plânse în taină. Simţea că, pe măsură ce 
creștea, trebuia să fie viteaz și să nu-și mai arate simțămintele 
celorlalţi. 


Capitolul 12 


În fiecare dimineaţă, după micul dejun, Yazid își lua cărţile și 
se închidea în turlă. 

— Rămâi aici și citește cu mine, se ruga de el Zubayda, dar 
băiatul nu-i dăruia decât un mic zâmbet plin de întristare. 

— Îmi place să citesc de unul singur. Este atâta liniște în 
turlă! 

Cum ea nu o ţinea una și bună, ceea ce începuse ca o dorință 
de a-și arăta independenţa și maturizarea ajunsese un obicei, 
începuse cu două luni în urmă, când auziseră prima oară 
despre ce se întâmplase în Gharnata și de fuga a trei sute de 
tineri cu Zuhayr în fruntea lor. 

Yazid fusese atât de mândru de fratele lui! Prietenii lui din 
sat se arătaseră plini de invidie, iar el nu putu înţelege pe 
deplin tristeţea care se lăsase ca un giulgiu peste casă. Până și 
Ama, care murise atât de liniștit în somn, își arătase 
presimţirile rele. 

— Nimic bun n-o să iasă din întâmplarea asta, Ibn Umar , îl 
prevenise ea pe Yazid, care n-avea de unde să știe pe atunci că 
acestea aveau să fie ultimele cuvinte pe care le mai auzea de la 
bătrână. 

Tocmai prudenţa ei îl făcuse pe mezin să cugete mai adânc 
asupra întregii istorii. Ama fusese cea care, în trecut, apărase 
fiece faptă îndrăzneață, oricât de prostească, săvârșită de 
oricare dintre bărbaţii familiei. Îi umpluse mintea cu 
nenumărate povești de capă și spadă, legate de curajul 
înnăscut al străbunicului său, Ibn Farid, care juca rolul 
principal în ele. Dacă Ama își făcea griji în privinţa lui Zuhayr, 
atunci lucrurile cu siguranţă nu stăteau bine deloc. 

Din turla lui, băiatul văzu un călăreț venind în galop spre 
conac. În fiecare zi, când se urca acolo, nu înceta să spere, să 
se roage neîncetat să-l vadă pe fratele lui venind călare. 
Călărețul ajunse la porţile conacului. Inima i se frânse. Nu era 
Zuhayr. Niciodată nu era Zuhayr. 

Yazid nu mai văzuse nicicând casa atât de goală. Nu era 
numai lipsa lui Zuhayr și moartea Amei, pierderi grele. Dar 
fratele lui mai mare avea să se întoarcă într-o zi și, în privinţa 
doicii sale, avea s-o revadă, așa cum îi făgăduise de atâtea ori, 
în paradis. Aveau să se întâlnească din nou, în al șaptelea cer, 


pe malurile pârâului în care curgea cel mai gustos lapte cu 
putinţă. li era dor de Ama mai mult decât voia să recunoască, 
dar măcar locul ei fusese luat de al-Zindig, care știa mult mai 
multe despre mișcările stelelor și ale lunii pe cer. Odată, când îi 
pomenise moșului despre viitoarea lui reîntâlnire cu Ama, 
bătrânul chicotise și îi spusese ceva foarte ciudat: 

— Așa, Amira credea că se va duce drept în al șaptelea cer, 
nu? Nu sunt atât de sigur, Yazid bin Umar. Nu era chiar fără 
păcat, să știi! Cred că s-ar putea să întâlnească piedici la 
trecerea de primul cer și, cine știe, s-ar putea ca ei să se 
hotărască s-o trimită în cealaltă parte. 

Nu, căsătoria lui Hind și plecarea ei veniseră ca niște lovituri 
devastatoare, deși el nu fusese deloc surprins. Era mai apropiat 
de Hind decât de oricine altcineva din întreaga familie. Dar ea 
plecase. Adevărat, își implorase părinţii să-l lase pe frăţiorul ei 
mai mic să călătorească peste ape cu ea pentru scurtă vreme, 
jurând să-l aducă ea însăși înapoi după câteva luni, dar 
Zubayda nu dorise să se despartă de fiul ei. 

— Este tot ce ne-a mai rămas în casa asta. Nu voi lăsa să-mi 
fie luat preţiosul meu giuvaier. Nici măcar de către tine, Hind! 

Şi așa se duse Hind fără fratele ei. Acest lucru, mai mult 
decât faptul că-și părăsea căminul strămoșesc, o făcu să plângă 
ca un copil în ziua plecării și a doua zi, când ea și Ibn Daud se 
îmbarcară pe o corabie din Malaka spre portul Tanja. 

Cineva alergă la treptele turlei. Yazid se smulse din visare și 
începu să coboare scările. La jumătatea drumului, se ciocni de 
servitoarea mamei lui, Umayma, îmbujorată de bucurie. 

— Yazid bin Umar! A venit un sol de la fratele dumitale. Este 
cu doamna Zubayda și cu tatăl tău, dar nu va vorbi decât când 
vei fi și dumneata de faţă. 

Yazid trecu pe lângă ea ca vântul și se năpusti pe scări. Când 
ajunse jos tăie curtea exterioară zburând aproape ca o săgeată, 
în vreme ce Umayma, înjurând în barbă, descoperea că nu 
putea ţine pasul cu el. Nu mai era zvelta gazelă care-l întrecea 
la alergare până și pe al-Fahl. Îi crescuse burta în ultimele luni. 

Mezinul se ivi cu răsuflarea tăiată în odaia de primire. 

— Asta-i Yazid, zise Umar, cu faţa încreţită de un zâmbet. 

— Fratele tău îţi trimite sute de sărutări, grăi Ibn Basit. 

— El unde-i? Când îl voi mai vedea? 

— Ai să-l vezi curând. O să vină într-o seară, când se va lăsa 


întunericul și va pleca a doua zi în zori, înainte de răsăritul 
soarelui. S-a pus un preţ pe capul lui. 

Chipul lui Umar se umbri de supărare: 

— Poftim? De ce? 

— N-aţi auzit? 

— Ce să auzim, băiete? 

— Întâmplările de săptămâna trecută. Sigur n-aţi auzit 
nimic? Se vorbește în toată Gharnata. Zuhayr crede că unchiul 
lui Hisham v-a trimis solie. 

Umar devenea tot mai nerăbdător. Își răsucea vârful bărbii, 
iar Zubayda, care știa că acel gest era semnul unei răbufniri 
care avea să se producă în curând, încercă să-i preîntâmpine 
izbucnirea de mânie: 

— Nu știm nimic despre toate astea, Ibn Basit. Așadar, te 
rugăm, lămurește-ne iute. După cum vezi, murim de curiozitate 
să aflăm vești de la Zuhayr. 

— S-a întâmplat acum nouă zile. Abu Zaid al-Ma'ari ne ducea 
la o ascunzătoare din munţi, când am dat cu ochii de creștini. 
Și ei ne văzuseră și o ciocnire avea să urmeze negreșit. Noi nu 
eram mai mult de vreo trei sute și ceva dar, după colbul ridicat 
de copitele cailor lor, ne-am dat seama că erau pe puţin de 
două ori mai mulţi. O solie neînarmată veni călare la noi din 
partea lor: „Comandantul nostru, începu el, nobilul Don Alonso 
de Aguilar, vă trimite salutul său. Dacă vă predaţi lui, veţi fi 
trataţi cum se cuvine, dar dacă vă împotriviţi, atunci el se va 
întoarce la Gharnata numai cu bidivii voștri”. Eram prinși în 
capcană. De data asta, nici măcar Abu Zaid nu găsi vreun tertip 
isteț prin care să ne scoată din acea încurcătură. Atunci Zuhayr 
Ibn Umar ieși călare în față. Vorbi cu un glas ce putea fi auzit 
până departe: „Spune-i stăpânului tău că nu suntem un neam 
fără istorie, răcni el. Suntem cavaleri mauri, apărând ceea ce-a 
fost odinioară avutul nostru. Spune-i că eu, Zuhayr Ibn Umar, 
strănepot al cavalerului Ibn Farid, mă voi lupta cu Don Alonso 
într-un duel, pe viaţă și pe moarte. Care dintre noi doi va birui 
astăzi, va hotări soarta tuturor celorlalţi”. 

— Cine-i Don Alonso? îl întrerupse Yazid, cu chipul încordat 
de frică. 

— Cel mai încercat și mai desăvârșit dintre cavalerii din 
solda lui Don Inigo, îl lămuri Ibn Basit. Temut de dușmani și de 
prieteni. Un bărbat cu o fire cumplită și o cicatrice pe frunte, 


de la o rană făcută de un maur la al-Hama. Se zice că el singur 
ar fi ucis o sută de oameni în orașul ăla bătut de soartă. Asupra 
lui să cadă blestemul lui Allah! 

— Te rog, continuă, îl imploră Zubayda, silindu-se să-și 
păstreze liniștea din glas. 

— Spre marea noastră uimire, Don Alonso s-a învoit. Soldaţii 
creștini au început să se adune pe o latură a pajiștii. Două sute 
dintre noi am ocupat-o pe cealaltă. 

— Unde erau ceilalți? îl întrebă Yazid, nefiind în stare să-și 
ascundă înfrigurarea. 

— Vezi tu, Abu Zaid s-a hotărât că, indiferent dacă pierdeam 
sau nu, trebuia să-i luăm prin surprindere. A luat cu el o sută 
de oameni și i-a dus în diferite puncte ale muntelui ce străjuia 
poiana. Planul era ca, îndată ce se sfârșea lupta, să ne aruncăm 
asupra creștinilor, înainte să aibă ei timp să se pregătească 
pentru bătălie. 

— Dar asta-i împotriva regulilor, se împotrivi Umar. 

— E adevărat, noi însă nu jucam șah acolo. Acum, dacă mă 
lăsaţi să continui, Zuhayr purta un vechi steag, frumos brodat, 
dăruit lui de o bătrână doamnă din Gharnata care a jurat că Ibn 
Farid îl purtase în multe bătălii. Pe turbanul său verde scânteia 
o semilună de argint. El înfipse stindardul în fața oamenilor lui. 
În depărtare văzu o cruce de aur înfiptă în pământ de Don 
Alonso. La semnalul asupra căruia convenisem cu toţii, Don 
Alonso atacă, cu lancea sclipindu-i în lumina soarelui, 
îndreptată drept spre inima lui Zuhayr. Amândoi își zvârliseră 
scuturile cât colo. Zuhayr își scoase sabia din teacă și călări ca 
un nebun. Faţa îi era schimonosită de furie, așa cum nu i-o mai 
văzusem niciodată. Pe când se apropia de Don Alonso, întreaga 
adunare îi auzi glasul: „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar 
Mahomed este Profetul Lui”. Se apropiară unul de celălalt. 
Zuhayr se feri de lance, cât pe ce să cadă din șaua armăsarului 
său. Ce probă de călărie a mai fost aia! Pe urmă, am văzut 
sabia lui Ibn Farid fulgerând. Pentru o clipă ni s-a părut că 
amândoi mai erau în viaţă. Numai după ce calul lui Don Alonso 
veni mai aproape văzurăm că stăpânul care-l călărea își 
pierduse capul. Nu se mai fac săbii ca aia în Tulaytula! Urale 
puternice ieșiră din piepturile noastre. Creștinii, deznădăjduiţi, 
se pregăteau să se retragă, când Abu Zaid se năpusti asupra 
lor. Am luat cincizeci de prizonieri dar, la stăruinţele lui 


Zuhayr, le-am lăsat trupul și capul lui Don Alonso, să-l ia cu ei 
înapoi la Gharnata. „Spuneţi-i contelui”, le-a zis Zuhayr, „că 
războiul ăsta nu l-am început noi. A pierdut un viteaz cavaler 
pentru că Mendoza nu-i nimic altceva decât un lefegiu în 
serviciul unui preot crud și laș!” 

Pe Yazid povestea îl fermeca. Fratele lui îl făcuse să se simtă 
plin de mândrie până-ntr-atât, încât nu mai observă 
îngrijorarea de pe chipurile părinţilor lui. Fu al-Zindiqg, la fel de 
speriat pentru urmările izbânzii lui Zuhayr, cel care-i puse mai 
departe întrebări lui Ibn Basit: 

— A zis ceva Abu Zaid despre riposta celor din al-Hamra? 

— Vai, da, răspunse Ibn Basit, uitându-se surprins la 
moșneag. A spus o groază de lucruri două zile mai târziu. 

— Ce-a spus? dori să știe Zubayda. 

— Contele s-a înfuriat atât de tare, încât a oferit o mie de 
galbeni pentru capul lui Zuhayr bin Umar. Mai pregătește și o 
armată care să ne zdrobească o dată pentru totdeauna, dar Abu 
Zaid nu se teme. Are el un plan. Zice că, acolo unde ne va duce, 
nici măcar Dumnezeu Atotputernicul nu va mai fi în stare să-l 
găsească pe băiatul vostru. 

— Vorbi și vocea Satanei! făcu Umar. 

— Du-te și fă o baie, Ibn Basit, îl pofti Zubayda, văzând colbul 
de pe faţa tânărului și starea veșmintelor lui. Cred că straiele 
lui Zuhayr o să-ţi vină ca turnate. Pe urmă, vino să iei cu noi 
masa de prânz. Ti s-a pregătit o odaie, unde poţi rămâne cât de 
mult dorești. 

— Vă mulțumesc, doamnă, voi face bucuros o baie și voi 
rămâne cu dumneavoastră la masă. Din păcate, nu pot rămâne 
să mă odihnesc. Am mesaje de dus în Guejar și la apus trebuie 
s-ajung în Lanjaron, unde mă așteaptă tata. De ce faceţi toţi 
feţele astea? Zuhayr trăiește și e bine. Cât despre mine, sunt 
convins că vom recuceri Gharnata în șase luni. 

— Poftim? urlă Umar. 

Al-Zindig nu-i mai lăsă să continue: 

— Limba înţeleptului, dragul meu Ibn Basit, mormăi el, este 
în inima lui. Inima prostului e-n gura sa. Slujitorii te așteaptă 
cu plăcerile hammam-ului, tinere. 

Yazid îl însoţi pe oaspete până la hammam. 

— Să-ţi priască baia, Ibn Basit, îi ură, pe când îl conducea pe 
prietenul lui Zuhayr spre băi, după care se grăbi să se ducă în 


bucătărie, unde se strânseseră piticul, Umayma și ceilalţi 
servitori ai casei. 

Le repetă, cuvânt cu cuvânt, povestea duelului fratelui său 
mai mare și a decapitării lui Don Alonso. 

— Slavă lui Allah, răsuflă Umayma ușurată. Tânărul nostru 
stăpân este-n viaţă. 

Se schimbară priviri, dar nu se mai spuse nimic de față cu 
mezinul. Bucuria de pe chipul micului povestitor le cucerise 
până și pe cele mai neîncrezătoare dintre slugile de la 
bucătărie. Doar piticul se arătă nepăsător. Numai după 
plecarea micului lor stăpân, bucătarul își dezvălui adevăratele 
simțăminte: 

— Neamul Banu Hudayl se joacă cu moartea, iar sfârșitul nu 
se va lăsa așteptat. Ximenes nu-i va mai lăsa să trăiască în 
pace. 

— Dar satul nostru va rămâne în siguranţă? se amestecă 
Umayma. Noi n-am făcut rău nimănui. 

Piticul ridică din umeri. 

— Asta nu mai știu, făcu el, dar să fiu eu în locul tău, 
Umayma, m-aș duce să mă bag slugă la doamna Kulthum, în 
Ishbiliya. Mai bine să nu-ţi aduci pe lume pruncul în al-Hudayl! 

Tânăra femeie se schimbă la faţă. 

— Tot satul știe că porți în pântece mânzul lui al-Fahl. 

Glasul i se stinse-ntr-un hohot grosolan de râs. Fu prea mult 
pentru Umayma. leși în lacrimi din bucătărie. Cu toate acestea, 
nu se putu opri să nu se gândească la faptul că piticul ar putea 
avea dreptate, la urma urmei. Diseară avea să-i ceară doamnei 
Zubayda să-i dea voie s-o slujească pe Kulthum, la Ishbiliya. 

Yazid se adâncise-n sine. Se afla în livada de rodii, unde se- 
nchipuia un cavaler maur. Își găsise un băț drept sabie, al cărui 
capăt îl ascuţise cu briceagul, darul fratelui său mai mare în 
ziua în care împlinise zece ani și pe care-l purta cu mândrie 
prins la brâu, ori de câte ori aveau oaspeţi. Galopa în sus și-n 
jos zvăpăiat, fluturându-și așa-zisa sabie și retezând orice rodie 
găsea în cale. Curând obosi și, așezându-se în iarbă, desfăcu 
unul dintre fructele căzute din copac și începu să-i bea zeama, 
scuipând sâmburii, după ce-i mestecase. 

— Ştii ceva, Hind? Cred că Zuhayr va muri. Abu și Ummi 
cred la fel. Mi-am dat seama după felul în care se uitau când 
Ibn Basit le povestea de duel. Ce n-aș da să mă fi lăsat Ummi să 


merg cu tine! N-am fost niciodată pe o corabie. N-am traversat 
niciodată marea. N-am văzut niciodată Fes. Se zice că seamănă 
cu Gharnata ca două picături de apă. 

Yazid se opri dintr-odată. Crezu că auzise pași și foșnetul 
frunzișului prin livadă. De când fusese surprins de Umayma și 
de ceilalți servitori în ziua aceea, devenise mult mai precaut, 
mereu cu ochii în patru după intruși. Ce-și mai dorea să nu-i fi 
văzut niciodată pe Ibn Daud și pe Hind sărutându-se! Dacă nu 
s-ar fi dus cu pâra la mama lui, ea n-ar fi vorbit cu Hind și, cine 
știe, poate că nunta s-ar mai fi amânat. Ce nuntă ciudată mai 
fusese! Fără petreceri. Fără celebrări. Fără jocuri de artificii. 
Numai gadi-ul din sat și familia. Chicoti când își aminti cum 
fusese cât pe ce să scape al-koran-ul în capul lui Ibn Daud, 
smulgându-i un zâmbet până și gadi-ului. Piticul se întrecuse pe 
sine în ziua aceea. Dulciurile, mai ales, aveau un gust de parc- 
ar fi fost gătite în paradis. 

Trei zile mai târziu Hind plecase. Întristarea domnise o 
vreme, Hind însă petrecuse mai mult timp cu el decât cu Ibn 
Daud. Făcuseră plimbări lungi. Sora lui mai mare îi arătase 
locurile ei preferate de la munte și de lângă râu. Ca 
întotdeauna, stătuse serios de vorbă cu el. 

— Mi-aș dori să poţi veni cu mine o vreme. Sincer! îi 
mărturisise ea în ajunul plecării ei. Nu te părăsesc, las în urmă 
doar casa asta. N-aș putea suporta gândul să trăiesc aici cu Ibn 
Daud. Trebuie să-l urmez acolo unde se simte el ca acasă și 
unde împrejurimile îi sunt cunoscute. Asta-i casa lui Abu, care i- 
o va lăsa lui Zuhayr, ţie și copiilor voștri. Mă înţelegi, nu-i așa, 
Yazid? Ţin la tine mai mult ca înainte și mereu mă voi gândi la 
tine. Poate la anul, când vom veni în vizită, te vom lua cu noi 
pentru o lună sau două. 

Yazid nu putuse să-i spună prea multe drept răspuns. Doar îi 
strânsese mâna într-a lui pe când se înapoiau la conac. Băiatul 
nu-și dorea să se mai gândească la asta și fu chiar ușurat să fie 
întrerupt din gânduri. 

— Ah! Este chiar conașul. Rogu-te, ce faci aicea singurel? 

Vocea cunoscută și nesuferită aparţinea mai-marelui peste 
slugile tatălui său, Ubaydallah. Acesta, ca și tatăl său înaintea 
lui, ţinea un catastif cu fiecare vânzare sau cumpărare 
încheiată pe moșie. Ştia o groază de lucruri despre întinderea 
reală a pământurilor lui Umar ori despre cât crescuse renta în 


fiecare sat, sau despre suma de bani obţinută cu un an în urmă 
de pe urma fructelor uscate ori cât grâu și orez se adunase în 
beciuri, cât și locul de unde proveneau toate acestea. 

Yazid nu-l plăcea pe Ubaydallah. Prefăcătoria bătătoare la 
ochi a omului și felul exagerat în care-și arăta dragostea pe 
care, de fapt, n-o simţea pentru ei nu izbutiseră niciodată să-l 
păcălească pe băiat. 

— Mă plimbam, îi răspunse Yazid cu un glas de gheaţă, 
ridicându-se în picioare și făcând pe omul mare atât cât se 
pricepea. lar acum mă duc acasă, la masa de prânz. Și tu, 
Ubaydallah? Ce te aduce pe la noi de astă dată? 

— Cred că răspunsul la întrebare ar fi mai bine să-l dau chiar 
stăpânului. Pot să te însoțesc în drum spre casă? 

— Sigur, consimţi mezinul, punându-și mâinile la spate și 
luând-o la pas spre conac. 

O auzise pe Ama de sute de mii de ori spunându-i că 
Ubaydallah era un hoţ și un pungaș, că de zeci de ani le fura 
pământ, mâncare și bani, că fiu-său deschisese trei prăvălii de 
pe urma tâlhăriilor lui, două la Qurtuba și una la Gharnata. Se 
hotări să nu-i vorbească pe drumul spre casă, dar se răzgândi. 

— Ia spune, Ubaydallah, grăi Yazid cu glasul plin de trufia 
moșierului. Cum mai merge treaba în prăvăliile băiatului 
dumitale? Mi s-a spus că poţi cumpăra tot ce-ţi dorește 
inimioara din ele. 

Întrebarea îl luă prin surprindere pe bătrânul servitor. „Pui 
de căţea, obrăznicătură ce ești!” Își zise în sinea lui. Trebuie să 
fi ajuns până la el ceva din bârfele de la bucătărie. Umar bin 
Abdallah nu s-ar cobori niciodată să vorbească despre 
asemenea lucruri la masa lui. Răspunse tare, cu o voce plină de 
fățărnicie: Ă 

— Ce drăguţ că vă gândiţi la băiatul meu, conașule. li merge 
bine, slavă lui Allah și, firește, și familiei tale. Tatăl 
dumneavoastră i-a plătit școala și a ţinut să-și găsească de 
lucru la oraș. Este o datorie pe care niciodată n-o voi putea 
plăti. Mi s-a zis că sunteţi un lacom cititor de cărţi, conașule. 
Toată lumea din sat vă laudă. Le-am zis: „Așteptaţi voi numai! 
Yazid bin Umar va începe în curând să-și scrie propriile cărți de 
înţelepciune!” 

Fără să-i arunce bărbatului o singură privire, mezinul zâmbi 
la cele auzite. Laudele nu-l mișcară defel, și asta nu numai 


pentru că Yazid n-avea nicio încredere în Ubaydallah. În 
această privință băiatul semăna foarte mult cu tatăl și cu mama 
lui. Cuvintele de laudă curgeau de pe el ca stropii de apă de pe 
frunze, datorită unei mândrii înnăscute și încrederii că neamul 
Banu Hudayl era atât de înzestrat de la natură, încât n-avea 
nevoie de favorurile nimănui. Pentru el, la fel ca pentru tatăl și 
bunicul său, a fi tratat cu prăjiturele de grâu muiate în sirop de 
curmale de către un ţăran sărac însemna mult mai mult decât 
șalurile din mătase oferite în dar doamnelor casei de către 
Ubaydallah și fiul său. Numai însemnătatea pe care o avea 
darul pentru cel care-l oferea conta pentru ei. 

Ubaydallah trăncănea mai departe, dar băiatul nu-l mai 
asculta. Nu credea nimic din toate acele scorneli, dar simplul 
fapt că-l silise pe servitor să vorbească era, simţea el, un fel de 
triumf. Când intrară pe poarta principală, cunoscută în sat 
după numele celui care o clădise, Bab al-Farid, intendentul își 
înclină capul în ceea ce ar fi putut trece drept o jumătate de 
plecăciune. Yazid răspunse gestului său cu un semn din cap 
aproape nevăzut, pe când se despărţeau. Bărbatul se grăbi spre 
bucătărie. Băiatul rămase ţeapăn și încordarea nu-l părăsi până 
nu intră în casă. 

— Unde-ai fost? îl luă la rost în șoaptă Umayma, după ușa 
odăii marii. Toţi au terminat de mâncat. 

Yazid n-o băgă în seamă și dădu buzna înăuntru. Primul lucru 
pe care-l văzu fu că Ibn Basit lipsea, ceea ce-l întristă. Făcu o 
faţă lungă. O privire rece i se ivi în ochi și luă între degete 
medalionul ce-l avea de la Hind, ca un semn al iubirii ei. 
Inăuntrul lui, negru ca noaptea, era un zuluf din părul fetei. 

— S-a dus, Abu? 

Tatăl său făcu un semn din cap că da și ciuguli dintr-un 
ciorchine de struguri negri cu luciri purpurii de pe o tavă de 
argint, plină de fructe. Zubayda îl servi pe Yazid cu castraveți 
gătiţi în zeama lor, cu o picătură de unt topit, piper negru și 
seminţe de chili roșu. Mancă în grabă și apoi hăpăi o salată de 
roșii, ceapă și ridichi, cu sos de iaurt și suc de lămâi verzi 
proaspete. 

— A mai zis ceva Ibn Basit? V-a mărturisit când va trece 
Zuhayr pe la noi? 

Zubayda clătină din cap în semn că nu. 

— N-a știut în ce zi anume, dar crede că va veni curând. 


Acum nu vrei să iei și niște fructe, Yazid? îţi vor readuce 
culoarea în obraji. 

Pe când patru servitori intrară să strângă masa, cel mai în 
vârstă dintre ei îngenunche și murmură câteva cuvinte la 
urechea stăpânului. O căutătură de dispreţ se ivi pe chipul lui 
Umar: 

— Ce mai vrea de data asta? Condu-l în biroul meu și rămâi 
acolo cu el până vin eu. 

— Ubaydallah? ghici Zubayda. 

Umar îi răspunse cu un semn din cap că da, înnegurându-se 
la faţă. Yazid, zâmbind cu gura până la urechi, le povesti 
întâlnirea lui cu slujitorul. 

— Este adevărat, Abu, că acum are aproape tot atât pământ 
cât tine? 

Întrebarea îi stârni râsul lui Umar: 

— Nu prea cred, dar nu pe mine ar trebui să mă întrebi. Mai 
bine mă duc să văd ce vrea potlogarul. Nu-i stă în fire să mă 
tulbure când mergem să ne odihnim. 

După ce-i lăsă Umar, Zubayda și mezinul se plimbară încolo 
și încoace prin curte ţinându-se de mână, sub razele soarelui de 
iarnă. Mama văzu privirea din ochii copilului, când trecură pe 
sub rodiul la umbra căruia Ama își petrecuse atâtea zile de 
iarnă. 

— Ţi-e tare dor de ea, copilul meu, nu-i așa? 

Drept răspuns, el îi strânse mâna și mai tare. Ea se aplecă și- 
l sărută pe obraji, apoi pe ochi: 

— Fiecare dintre noi moare într-o zi, Yazid. O vei revedea 
cândva. 

— Te rog, Ummi. Te rog, nu începe și tu. Hind nu credea 
nicio iotă din toată vorbăria asta despre viața de apoi. Nici al- 
Zindiq, nici eu nu dăm doi bani pe toate astea. 

Zubayda își reprimă un zâmbet. Nici ea nu credea, dar Umar 
îi luase dreptul de a le băga copiilor în cap gândurile ei 
blasfematoare. „Ei bine”, își zise în sinea ei, „Umar îi are pe 
Zuhayr și pe Kulthum, care cred ca el, iar eu îi am pe Hind și pe 
Yazid ai mei.” 

— Ummi, se rugă el, de ce nu ne ducem cu toţii să locuim la 
Fes? Nu vreau să spun în aceeași casă cu Hind și cu Ibn Daud, 
ci în propria noastră casă. 

— N-aș schimba conacul ăsta, pâraiele și râurile ce ne scaldă 


moșia, satul și pe toţi locuitorii lui cu niciun oraș din lume. Nu 
vreau nici la Qurtuba, nici la Gharnata, nici măcar la Fes, chiar 
dacă mi-e dor și mie de Hind la fel ca și ţie. A fost și prietena 
mea. Dar nu. Pentru nimic în lume n-aș schimba toată... Pacea 
fie cu tine, al-Zindig! 

— Şi cu tine, doamna mea. Și cu tine, Yazid bin Umar. 

Ștrengarul se îndepărtă de ei. 

— Unde te...? întrebă Zubayda. 

— La turlă. Mă voi odihni acolo şi-mi voi citi cărțile. 

Al-Zindig se uită cu dragoste la spinarea băiatului care 
dispărea din vedere. 

— Copilul ăsta are o minte care-i face de rușine pe mulţi 
vârstnici, dar e ceva cu el, doamna mea, nu-i așa? Ce să fie? 
Yazid bin Umar arată ca și cum ar jeli tot timpul pe cineva. Pe 
Amira? 

Zubayda fu de acord cu el: 

— Am sentimentul că băiatul meu știe tot. Bine zici, știe mai 
multe decât unii mai bătrâni și mai înţelepţi ca el. Cât despre 
marea lui durere, știu care-i pricina. Nu, nu jelește moartea 
Amei, deși îl tulbură mai mult decât arată, ci plecarea lui Hind. 
De când ne-a părăsit, ochii nu-i mai strălucesc ca înainte. 
Inima-mi plânge când îi văd atât de triști și de stinși. 

— Copiii sunt mai puternici decât noi, doamna mea. 

— Nu și ăsta, continuă Zubayda. li este foarte greu să-și 
rabde suferința. Crede că nu-i bărbătește să-ți arăţi 
simțămintele. Hind era singura lui sfătuitoare. Ei îi mărturisea 
toate spaimele, bucuriile, secretele. Ei îi spunea tot. 

Venirea lui Umar o lipsi de povaţa bătrânului. 

— Pacea fie cu tine, al-Zindiqg. 

În vreme ce bătrânul surâdea, stăpânul îi zise nevestei lui cu 
voie bună: 

— N-o să ghicești niciodată de ce a venit Ubaydallah la mine. 

— Nu pentru bani? 

— M-aș înșela prea tare, făcu al-Zindig, dac-aș crede că pe 
venerabilul vostru slujitor de prim rang îl tulbură anumite 
lucruri de suflet? 

— Așa-i moșnege, că bine zici. Da, întocmai pentru asta a 
venit. S-a hotărât să se convertească și mi-a cerut îngăduinţa și 
binecuvântarea. „Ubaydallah”, l-am prevenit, „nu-ţi dai seama 
că va trebui să-ți mărturisești toate păcatele unui călugăr, 


înainte să te primească în Biserica lor? Toate ticăloșiile tale, 
Ubaydallah! Şi dacă te vor găsi minţind, te vor arde de viu pe 
rug pentru c-ai îndrăznit să fii un fals creștin.” Mi-am dat 
seama că de asta se temea și el. A făcut iute în minte o 
socoteală, cam cât de multe dintre găinăriile lui avea să i le 
descopere Biserica și s-a hotărât că era la adăpost. Săptămâna 
viitoare va trece prin Gharnata, împreună cu prostul de fiu-su, 
vor fi trecuţi prin ritualul păgân și se vor face creștini. Sânge 
din sângele lor. Carne din carnea lor. Vor căuta să se salveze 
închinându-se la icoana unui bărbat însângerat răstignit pe 
două bucăţi de lemn. Spune-mi ceva, al-Zindig. De ce le este 
credinţa într-atât de legată de sacrificiul omenesc? 

Tocmai era pe cale să înceapă o adevărată dezbatere asupra 
filosofiei religiei, dar înainte ca bătrânul să poate răspunde, un 
țipăt sfâșie aerul. Yazid, cu răsuflarea tăiată, cu fața roșie de 
efort, năvălea în curte. 

— Soldaţi! Cu sutele! Ne-au împresurat satul și casa. Veniţi 
să vedeţi! 

Umar și Zubayda îl urmară pe mezin, care se întorcea în 
turlă. Al-Zindig, prea bătrân ca să mai urce scările, se așeză cu 
un suspin pe banca de sub rodiu. 

— Viitorul nostru a trecut, murmură în barbă. 

Yazid nu se înșelase. Erau înconjurați. Încolţiţi ca niște cerbi 
vânaţi. Încordându-și privirea ca să vadă mai bine, Umar 
desluși atât stindardele creștine, cât și pe stegarii care le 
purtau. Un bărbat călare trecea vesel de la un grup de soldaţi 
la altul. Fără îndoială, le dădea ordine. Părea foarte tânăr, dar 
trebuia să fie căpitanul lor. i 

— Trebuie să mă duc în sat numaidecât, hotărî Umar. li vom 
întâmpina pe oamenii ăștia în șa și-i vom întreba ce vor de la 
noi. 

— Vin și eu cu tine, se oferi Yazid. 

— Tu trebuie să rămâi acasă, fiule. N-o să mai fie nimeni s-o 
păzească pe maică-ta. 

Pe când Umar cobora din turlă, toţi servitorii casei de parte 
bărbătească se adunaseră în curte, înarmaţi cu săbii și cu 
sulițe. Erau numai șaizeci la număr și de vârste diferite, între 
cincisprezece și șaizeci și cinci de ani. Dar când îi văzu 
așteptându-l, simţi cum un fior îi trece prin tot corpul. Erau 
slujitorii lui, iar el, stăpânul lor, dar în vremuri de restriște 


devotamentul lor față de el trecea peste orice prăpastie de 
rang. 

Calul îi fu înșeuat și patru dintre bărbaţii mai tineri îl însoțţiră 
călare până-n sat. Pe când se apropiau de poarta principală, un 
vultur zbură peste casă în căutarea prăzii. Servitorii schimbară 
priviri între ei. Era semn rău. 

În depărtare, se auzea corul de lătrături al câinilor. Şi 
dobitoacele simțeau că ceva nu era cum trebuie. Dintru-nceput, 
nimeni nu era la lucru. Bărbaţii și femeile care trudeau pe 
câmpuri în fiecare zi din zori până-n amurg fugiseră la vederea 
soldaţilor. Ulicioarele satului erau pline de lume, dar prăvăliile 
erau închise. Ultima oară când Umar mai fusese martorul unei 
asemenea scene a fost în ziua morţii tatălui său, după ce fusese 
zvârlit de pe cal. În acea zi, ca și acum, oamenii încetaseră să 
mai muncească. li purtaseră cadavrul în tăcere până acasă. 

Se schimbară saluturi, dar oamenii erau trași la față și 
încordaţi. Frica se năștea din nesiguranţă. Juan, tâmplarul, veni 
alergând spre ei. 

— Este o zi blestemată, stăpâne, grăi cu o voce înecată de 
mânie. Ce zi blestemată! Prinţul întunericului și-a trimis 
diavolii să ne hărțuiască și să ne distrugă. 

Umar sări din șa și-l îmbrăţișă pe Juan. 

— De ce vorbești așa, prietene? 

— Tocmai m-am întors din tabăra lor. Au știut că eram 
creștin și au trimis după mine. Mi-au pus tot felul de întrebări: 
dacă-l știu pe Zuhayr al-Fahl, dacă știu câţi din sat luptă de 
partea lui la al-Pujarras, dac-am aflat că l-au ucis pe nobilul 
Don Alonso, când era cu spatele la ei. La ultima întrebare, le- 
am răspuns că auzisem o altă poveste, la care tânărul lor 
căpitan, în ai cărui ochi arde o flacără drăcească, s-a apropiat și 
mi-a tras o palmă peste faţă. „Eşti creștin?” m-a întrebat. I-am 
răspuns că familia mea nu s-a convertit niciodată la islamism și 
că am trăit în al-Hudayl din ziua în care s-a pus temelia primei 
case, dar că nimeni nu ne-a cerut să trecem la credinţa 
Profetului Mahomed. Am trăit în pace până acum. Atunci mi-a 
zis: „Preferi să rămâi cu ei sau vii cu noi? Avem chiar o capelă 
într-un cort și un preot care să-ți asculte spovedania”. l-am 
mărturisit că m-aș spovedi bucuros unui călugăr, dar că 
doream s-o fac în casa în care m-am născut, la fel ca tata și 
bunicul, înaintea mea, la care el a râs. Avea un râs ciudat ce fu 


pe dată imitat de cei doi tineri de la dreapta și stânga lui. „Nu 
te mai obosi să te spovedești. Întoarce-te la necredincioșii tăi!” 

— Dacă vor să știe ceva despre Zuhayr, atunci să mă întrebe 
pe mine, făcu Umar. Mă voi duce să-i văd. 

— Nu, se răsti o altă voce. Asta să nu faci în niciun caz. 
Tocmai veneam la conac, să stau de vorbă cu dumneata. 

Era Ibn Hasd, cizmarul, care, ca frate natural al lui Miguel, 
era unchiul lui Umar. Pentru prima oară însă, cuteza să-i 
vorbească în calitatea lui de membru al familiei. Bin Abdallah 
își ridică sprâncenele, de parcă punea sub semnul întrebării 
motivele din spatele unei asemenea porunci hotărâte. 

— Pacea fie cu tine, Umar bin Abdallah. Dar tocmai s-a întors 
de acolo fierarul Ibn Haritha. L-au târât azi-dimineaţă ca să le 
schimbe potcoavele la cai. Nimic deosebit nu i-a trecut pe la 
urechi, dar ochii tânărului căpitan au băgat spaima-n el. Zice că 
până și soldaţii creștini se tem de ăla, de parc-ar fi însuși 
Satana. 

— Şi, continuă Juan, nenorocitul ăla de Ubaydallah a dus 
cincisprezece săteni cu el în tabăra lor. Vă puteţi închipui ce 
minciuni le va turna, numai ca să scape cu viaţă. Trebuie să vă 
întoarceţi la conac, stăpâne, să zăvorâţi poarta, până se 
termină totul. 

— Voi rămâne în sat, le răspunse Umar cu un glas ce nu 
accepta niciun fel împotrivire. Vom aștepta întoarcerea lui 
Ubaydallah, care ne va spune ce vor creștinii de la noi. Pe 
urmă, dacă trebuie, mă voi duce și voi sta de vorbă eu însumi 
cu căpitanul. 


Capitolul 13 


Căpitanul roșcovan și cu obraz de fată nu descălecase. „De 
ce mai e încă pe cal?” se tot întreba Ubaydallah, frământându- 
și mintea. Meseria pe care și-o făcea de mai bine de cincizeci 
de ani, ca intendent al moșiilor și al sufletelor de pe moșii, îl 
înarmase cu o experienţă mult prea rară, pentru care 
cunoștințele culese numai din cărți nu erau de-ajuns. 
Dobândise știința citirii oamenilor. Văzuse că cel din fruntea 
trupelor creștine era urât de la natură. Înălțimea lui, care nu 
era un amănunt neînsemnat pentru soldaţi, nu se potrivea 
deloc cu ţinuta sa ţeapănă. Era scund și îndesat. Nu putea avea 
mai mult de șaisprezece ani. Faptul acesta, era convins 
Ubaydallah, nu-i putea compensa nici măcar priceperea de 
luptător. 

Odată trase aceste concluzii, intendentul se lăsă în genunchi 
dinaintea comandantului creștin. Acest act de înjosire îi 
îngreţoșă pe sătenii care-l însoţiseră. 

— Porcul nenorocit! fu auzit unul dintre ei murmurând în 
barbă. A 

Lui Ubaydallah nu-i păsă de asta. Il făcuse pe căpitan să se 
simtă înalt. Nimic altceva nu mai conta pe ziua aceea. Anii 
petrecuţi în slujba stăpânilor din neamul Banu Hudayl îl 
pregătiseră bine pe servitor pentru ceea ce-și pusese în gând să 
facă. 

— Ce vrei? îl întrebă căpitanul, care vorbea pe nas. 

— Stăpâne, am venit să vă aducem la cunoștință că întregul 
sat este gata să se convertească chiar în după-amiaza asta. Nu 
mai e nevoie decât ca Excelenţa Voastră să ne trimită un preot 
și să ne onorati fiindu-ne alături. 

La început, cererea îi fu primită în tăcere. Căpitanul parcă 
încremenise. Își cobor apoi ochii de un albastru întunecat 
încadraţi de pleoape grele către creatura îngenuncheată din 
faţa lui. Căpitanul abia împlinise vârsta de șaisprezece ani, dar 
era deja un veteran al Reconquistei. Fusese preţuită vitejia de 
care dăduse dovadă în cele trei bătălii ce avuseseră loc la al- 
Pujarras. Sălbăticia-i neînfricată atrăsese luarea aminte a 
comandanților săi. 

— De ce? se răsti la Ubaydallah. 

— Nu vă înţeleg, Excelenţă. 


— De ce v-aţi hotărât să vă alăturaţi Preasfintei Biserici 
Romane? 

— Cum, dar este singura cale adevărată spre mântuire, făcu 
Ubaydallah, care nu știuse niciodată să deosebească adevărul 
de minciună. 

— Vrei să zici că este singura cale de a vă salva pielea. 

— Nu, nu, Excelenţă, începu să se văicărească bătrâna slugă. 
Nouă, andaluzienilor, ne trebuie mult timp până să ne hotărâm. 
Am ajuns aici pentru c-am fost sute de ani la cheremul unor 
stăpâni care au hotărât totul pentru noi. În toate privinţele care 
contau, ei luau hotărârile în locul nostru. Acum începem încet- 
încet să luăm singuri hotărâri, dar nu ne este ușor să ne 
dezvăţăm de un vechi obicei. Acum hotărâm pentru noi înșine, 
dar ne ia timp și ajungem să despicăm firul în patru... 

— Câţi sunteţi în sat? 

— Ultima numărătoare zice că puţin peste două mii. 

— Foarte bine, mă voi gândi la cel mai potrivit răspuns 
pentru propunerea ta. Te poţi întoarce în sat și așteaptă cele 
hotărâte de noi. 

Tocmai pe când Ubaydallah se pregătea să se ridice, 
căpitanul îi puse o altă întrebare, răcnind la el, și slujitorul se 
lăsă iar în genunchi: 

— Este adevărat că un vechi stindard pe care se poate vedea 
o cheie argintie pe un fond albastru, deasupra unor mâzgăleli 
în limba voastră, mai atârnă încă în palatul lui Abenfarid? 

— Așa-i, Excelenţă. A fost un dar din partea regelui Ishbiliyiei 
făcut unuia dintre marii înaintași ai lui Ibn Farid. Inscripţia în 
arabă arată că: „Nu există un alt cuceritor în afară de 
Dumnezeu”. 

— Cheia întruchipa deschiderea Apusului, nu-i așa? 

— Despre asta nu sunt sigur, Excelenţa Voastră. 

— Nu? Ei bine, eu sunt, îi aruncă tânărul pe cel mai trufaș și 
mai rece ton de care era în stare, ceea ce arăta că nu mai 

voia să lungească discuţia. Arhiepiscopul dorește să-l vadă cu 
ochii lui. Du-te să-i spui familiei lui Abenfarid că voi trece pe la 
ei să le iau steagul. Acum poţi să pleci. 

După ce plecară Ubaydallah și ai lui, căpitanul, încă în șa, se 
duse întins la cei doi ofițeri care ascultaseră de la oarece 
depărtare toată convorbirea și le porunci să adune toţi soldaţii. 
Dorea să le vorbească înainte de a intra în sat. Când oamenii se 


strânseră, căpitanul începu să le vorbească pe un ton prietenos, 
dar poruncitor: 

— E limpede ce avem de făcut. Veţi rade satul de pe faţa 
pământului cu tot ce se găsește în el. Impotrivirea lor nu poate 
fi decât neînsemnată. Nu-i o îndatorire prea plăcută, dar 
soldaţilor nu le e dat să fie buni și blânzi. Ordinele Preasfinţiei 
Sale au fost foarte limpezi. Mâine-dimineaţă dorește să le dea 
cartografilor săi poruncă să șteargă al-Hudayl de pe noile hărți 
pe care le pregătesc. Aţi înţeles? 

— Nu! strigă o voce din mijlocul soldaţilor. 

— Ieși din rând, omule! 

Un soldat înalt, cu barbă sură, trecut de cincizeci de ani, al 
cărui tată se luptase sub stindardul lui Ibn Farid, făcu un pas 
înainte și se opri în fața căpitanului. 

— Tu ce mai vrei? 

— Sunt nepot de călugăr și fiu de soldat. De când a devenit 
un obicei al creștinilor de pe aceste meleaguri să omoare mame 
și copii? îţi spun de pe acum că acest braţ și această sabie nu 
vor lua viața vreunui prunc sau a vreunei femei. Fă ce poftești 
cu mine! 

— Este limpede, soldatule, că n-ai fost cu noi la al-Pujarras. 

— Am fost la Alhama, căpitane, și am văzut prea multe. Nu 
voi mai trece din nou printr-un asemenea măcel. 

— Atunci trebuie să le fi văzut și tu pe femeile lor turnând 
oale cu untdelemn clocotit în capul oamenilor noștri. Te vei 
supune poruncilor ca toţi ceilalţi sau vei suferi urmările. 

Soldatul se încăpăţână. 

— Ai spus chiar tu, căpitane, că nu te aștepți la nicio 
împotrivire din partea lor. De ce ne mai ceri să ucidem oameni 
nevinovaţi? De ce? 

— Nătărău bătrân! îi aruncă tânărul căpitan, cu ochii 
scăpărându-i de mânie. N-ai s-apuci multe zile pe lumea asta. 
De ce să fii atât de darnic cu vieţile noastre? 

— Nu te înţeleg, căpitane. 

— Dacă le ucidem doar bărbaţii, femeile și copiii vor fi 
apucaţi de o ură oarbă fată de tot ce-i creștinesc. Ca să rămână 
în viaţă, se vor converti, dar așa se va obţine o otravă. Mă auzi? 
O otravă mereu absorbită în trupurile noastre, o otravă de care 
ne va fi cu timpul tot mai greu să scăpăm. Acum pricepi? 

Bătrânul soldat clătină din cap în semn de neîncredere, dar 


era limpede că n-avea de gând să se supună. Căpitanul își 
înfrână imboldurile propriei firi. Nu dorea să-și arunce în 
deznădejde soldaţii chiar înainte de luptă. Se hotări să nu-l 
pedepsească pe răzvrătit. 

— Te scutesc de îndatorire. Te vei întoarce la Gharnata și vei 
aștepta înapoierea noastră. 

Bătrânului soldat nu-i veni să creadă ce noroc avea. Se duse 
în locul unde pășteau caii și își dezlegă armăsarul. 

— Mă voi întoarce, își spuse sieși, pe când se îndepărta în 
galop de tabără, dar nu la Gharnata. Voi merge acolo unde nici 
tu, nici călugării tăi blestemaţi nu mă veţi mai găsi vreodată. 

Porţile sculptate în zidul ce îngrădea conacul erau singura 
intrare în strămoșescul cuib al neamului Banu Hudayl. 
Fuseseră zăvorâte bine. Clădite din lemn solid, groase de 
unsprezece centimetri, întărite cu drugi de fier aveau mai mult 
o funcţie ceremonială. Nu fuseseră făcute să suporte un asediu. 
Nu mai fuseseră încuiate niciodată, de vreme ce nici satul, nici 
conacul n-au trecut drept ţinte ale unui atac. Ibn Farid și 
înaintașii lui îi adunau pe cavaleri și pe soldaţii de sub comanda 
lor, de la ei din sat și din cele învecinate, în faţa porţilor de 
unde porneau în marș la războaie în alte regiuni ale regatului. 

Când Ubaydallah îi aduse mesajul căpitanului, Umar zâmbi 
cu amar și înţelese. Trecuse vremea gesturilor înflăcărate de 
vitejie, care-i duseseră la moarte pe atâţia dintre bărbaţii 
familiei sale. Porunci ca steagul cu cheia de argint pe fondul 
mării albastre să fie scos din peretele sălii armelor și să fie 
ridicat peste porți. 

— Dacă asta-i tot ce vor, îi spuse el servitorului, haidem să le 
facem viața ușoară. 

Mai multe sute de săteni își căutaseră adăpost în spatele 
zidurilor conacului. Erau hrăniţi în grădini, în vreme ce curtea 
era plină de copii care se jucau, cu totul neștiutori de răul care- 
i pândea. Yazid nu mai văzuse niciodată curtea atât de plină și 
nici nu mai auzise atâta hărmălaie în locuinţa lor. Fu ispitit să 
se joace și el cu ei, dar se hotări, în schimb, să se retragă în 
turlă. 

La fel ca tuturor celorlalţi, lui Ubaydallah i se oferise adăpost 
în casă, dar el preferă să se întoarcă în sat. Ceva în străfundul 
sufletului îi spunea că se va găsi mai în siguranţă acasă la el, 
departe de familia pe care o slujise de atâta amar de vreme. 


Făcu o greșeală tragică. Chiar pe când se înapoia în sat, un 
călăreț, la stăruinţele prietenilor săi, își scoase sabia din teacă 
și, ridicând-o deasupra capului, se năpusti înainte, spre bătrâna 
slugă care nu bănuia nimic. Servitorul nu mai avu timp să se 
ferească. În câteva clipe, capul, retezat de pe trunchi, se 
rostogoli în colbul drumului. 

Yazid trăgea de roba tatălui său. Umar tocmai poruncise să 
se descuie sala armelor și li se înmânară arme tuturor 
bărbaţilor și femeilor în putere. Zubayda ţinuse să nu se predea 
fără luptă. Amintirile din al-Hama îi răscoleau sufletul. 

— De ce să-i așteptăm cu mâinile în sân, ca mai întâi să ne 
siluiască trupurile și apoi să-și înfigă săbiile în piepturile 
noastre? 

— Abu! Abu! se auzi glasul stăruitor al mezinului. 

Umar îl ridică în braţe și-l sărută. Această neașteptată 
izbucnire de iubire îi făcu plăcere băiatului, dar îl și supără, de 
vreme ce se străduia din greu să se poarte ca un bărbat în 
toată firea. 

— Ce-i, copile? 

— Haidem în turlă. Acum! 

Zubayda mirosi tragedia. Ea se împotrivi ca Yazid să se 
întoarcă în turlă cu tatăl său. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Yazid. Cum se folosește sabia 
asta? 

Așa reușiră să-i abată gândurile de la turlă. Umar urcă singur 
scările. Cu cât urca mai sus, cu atât mai multă liniște se făcea. 
Pe urmă văzu carnagiul. Caselor din sat li se dăduse foc. Văzu 
mormanele de cadavre, lângă moschee. Soldaţii nu-și 
terminaseră treaba. Călăreau pe colinele din apropiere, pe 
urmele celor care încercau să scape cu fuga. Ciulindu-și 
urechile, Umar crezu că aude bocetul femeilor și urletul 
câinilor, dar curând se lăsă o tăcere adâncă. Vâlvătaia flăcărilor 
se ridica la cer. Moartea era pretutindeni. Se uită cu o lupă pe 
o hartă a satului aflată pe masa din încăpere. Era prea mult. 
Lăsă să-i scape din mână lupa care se sparse în mii de cioburi, 
izbindu-se de pardoseală. Acum Umar bin Abdallah își șterse 
lacrimile. 

— Sticla spartă nu mai poate fi salvată, le spuse celor doi 
servitori care făceau de pază. 

Stăteau încremeniţi ca două statui, urmărind cum durerea îl 


copleșea pe stăpânul lor. Pe limbă le veniră cuvinte de alean ce 
n-aveau să mai fie rostite vreodată. 

Umar cobori încet scările. Din turlă văzuse tot ce se 
întâmpla. Nu mai era nicio îndoială. Se blestemă pentru că nu-i 
dăduse voie lui Yazid să plece împreună cu sora lui. Când 
ajunse în marea curte din faţă fu întâmpinat de o tăcere grea. 
Copiii nu se mai jucau. Nimeni nu mai mânca. Nicăieri nicio 
mișcare, doar zgomotele repetate ale fierarului care ascuţțea 
săbii. Toţi își zăriseră satul în flăcări, iar acum ședeau pe iarbă, 
urmărind cum se topeau văpăile în razele soarelui care apunea 
la orizont. Căminele lor, trecutul lor, prietenii, viitorul, totul le 
fusese distrus. Priveghiul le fu întrerupt de un țipăt sfâșietor 
din turlă: 

— Creștinii sunt la porţi! 

Toată lumea se puse în mișcare. Femeile mai în vârstă și 
copiii fură trimiși să se ascundă în cămări. Umar îl luă pe pitic 
deoparte. 

— Vreau să-l iei cu tine pe Yazid și să te ascunzi cu el în 
beciul în care ţinem grânele. Indiferent ce se întâmplă, nu-l 
lăsa să iasă de-acolo până nu te asiguri c-au plecat. Allah să te 
aibă în paza Lui! 

Mezinul nu se învoi să-și lase părinţii. Se certă cu tatăl lui. O 
imploră pe mama sa. 

— Uite, le zise el, fluturând o lamă pe care fierarul i-o 
ascuţise anume pentru el. Pot mânui sabia asta la fel de bine ca 
și tine. 

Numai rugăminţile Zubaydei îl înduplecară să se ducă cu 
piticul. Stăruise să-și ia cu el piesele de șah. Când și le găsi, 
bucătarul îl luă de mână și-l duse în grădină. La marginea ei, 
chiar lângă zid, se vedea un hăţiș de arbori și arbuști. În 
apropiere, ascunsă cu grijă printre tufișurile de iasomie, se 
găsea o mică bancă din lemn. Când piticul o ridică, dala de 
piatră pe care era așezată se dădu la o parte. 

— Coboară, conașule! 

Yazid șovăi o clipă, își întoarse privirile spre conac, dar 
piticul îi dădu un ghiont, iar el începu să coboare scara 
abruptă. Bucătarul îl urmă, punând la loc cu grijă lespedea de 
piatră. In acea pivniţă întunecată se găsea îndeajuns de mult 
grâu și orez cât să se poată hrăni întregul sat un an de zile. 
Acestea erau puse deoparte pentru clipele grele ale celor din 


al-Hudayl și urmau să fie folosite în cazul în care recoltele erau 
distruse sau asupra satului se abăteau nenorociri neașteptate. 
Piticul aprinse o lumânare. Lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii 
băiatului. 

Deasupra lor, toată lumea era gata să-i primească pe soldaţii 
creștini, care acum izbeau cu berbecii în porţi. Când cedară, 
într-un târziu, primii soldaţi care năvăliră în curtea din faţă nu 
erau decât o avangardă, iar căpitanul nu se găsea în fruntea 
lor. Nimicirea fulgerătoare a satului și cadavrele peste care 
călcaseră copitele cailor lor pentru a ajunge la conac îi făcuseră 
să se simtă puternici. 

Deodată îi zăriră pe cavalerii mauri, tot în șa, în poziţie de 
apărare atât în flancul lor drept, cât și-n cel stâng. Intrușii 
încercară să străbată în goană pământul din faţa casei, 
pătrunzând în curte, dar nu fură destul de iuți. Umar și corpul 
său de cavalerie proaspăt încropit se năpustiră asupra lor cu 
țipete care le făcu sângele să le-ngheţe în vine. Creștinii, 
nefiind pregătiți să întâmpine vreo împotrivire, răspunseră cu 
întârziere. Fiecare dintre ei fu doborât din șa și omorât pe loc. 
Urale puternice și strigăte de „Allah e mare!” Însoţiră 
neașteptatul triumf. 

Leșurile soldaţilor fură zvârlite pe spinarea cailor lor, iar 
animalele fură gonite cu lovituri de bici în curtea din faţă. 
Următoarea șarjă se lăsă îndelung așteptată, iar motivul deveni 
curând limpede. Armata din Gharnata lărgea spărtura făcută în 
zid, așa încât să poată ataca trecând prin el câte trei soldaţi 
deodată. 

Umar își dădu seama că nu le va merge la fel de ușor de 
această dată. „Ne-am ars”, își spuse în sinea lui. „Acum văd 
moartea cu ochii.” Abia-i trecuse acest gând prin minte, că și 
auzi un glas tânăr: 

— Să n-aveţi milă fată de necredincioși! 

Era căpitanul însuși, în fruntea grosului trupelor sale. De 
data aceasta nu mai așteptară atacul maurilor, ci se repeziră 
drept la cei care se apărau. Sfârșiră încleștându-se într-o 
aprigă luptă corp la corp, iar curtea răsună de scrâșnetul 
oțelului și de zgomotul loviturilor, amestecate cu ţipete și cu 
strigăte care se schimbau din „Allah e mare!”, în „în numele 
Preasfintei Fecioare, în numele Preasfintei Fecioare!” Arcașii 
mauri, urcați pe acoperiș, nu se putură folosi de arbalete, de 


frică să nu-i săgeteze pe cei aflaţi de partea lor. Maurii erau 
copleșiți ca număr și fură curând scăldaţi într-o baie de sânge. 

Calului lui Umar i se tăiară tendoanele, iar căderea îl 
împiedică în mișcări pe călăreț. Soldaţii puseră mâna pe el și îl 
târâră dinaintea căpitanului. Când cei doi bărbaţi se priviră 
unul pe celălalt, ochii căpitanului sticleau de ură. Umar îl 
măsură cu răceală pe tânărul său cuceritor. 

— Vezi înaintea ta mânia Domnului nostru, îi zise căpitanul. 

— Da, răspunse Umar. Satul nostru a fost golit de oameni. 
Femeile și copiii au fost trecuţi prin sabie. Moscheile noastre 
au fost date flăcărilor, iar ogoarele noastre, pustiite. Cei ca tine 
îmi aduc aminte de peștii din mare care se înghit unii pe alţii. 
Aceste pământuri nu vor mai rodi niciodată. Sângele care-ţi 
sticlește în ochi îi va duce într-o zi la pieire chiar pe ai tăi. Nu 
există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este Profetul 
Lui. 

Căpitanul nu mai scoase o vorbă. Se uită la soldaţii aflaţi de o 
parte și de cealaltă a prizonierului și le făcu un semn de 
aprobare din cap. Nu avură nevoie să fie rugaţi. Umar bin 
Abdallah fu silit să îngenuncheze. Atunci arcașii ţintiră. Două 
săgeți se înfipseră în cei doi călăi ai stăpânului lor. Căpitanul 
răcni: 

— Ardeţi locul ăsta până-n temelii! 

Apoi porunci altor doi oameni de-ai lui să iasă din rând, dar 
de această dată Umar pusese mâna pe sabia unuia dintre 
soldaţii căzuţi și se lupta din nou. 

Fu nevoie de șase bărbaţi ca să-l prindă iar pe capul clanului 
Banu Hudayl. De această dată i se tăie capul pe loc, și fu înfipt 
în vârful unui ţepe. După ce fu plimbat în paradă prin curtea 
din faţă, fu dus în curtea exterioară. Ţipete și bocete ieșiră din 
piepturile musulmane, urmate de strigăte de furie și de 
încrucișarea săbiilor. 

Un arcaș care fusese martor la uciderea lui Umar alergă la 
locul faptei și îi aduse Zubaydei la cunoștință întâmplarea. 
Lacrimile îi scăldară faţa. Ea luă o sabie și se alătură celor care 
apărau curtea exterioară. 

— Veniţi, le strigă ea celorlalte femei, nu trebuie să-i lăsăm 
să ne prindă-n viaţă. 

Femeile, spre marea uimire a creștinilor, dădură dovadă de 
un curaj nemăsurat. Acestea nu erau făpturile slabe și răsfăţate 


ale haremului, despre care auziseră atâtea povești. Iarăşi fură 
femeile din al-Hudayl cele care îi luară prin surprindere. 
Făcură să scadă numărul trupelor căpitanului cu cel puţin o 
sută de oameni. Într-un târziu căzură, dar cu săbii și pumnale 
în mâini. 

După două ore de luptă crâncenă, nu mai rămase nimeni în 
viaţă, în afara creștinilor. Toţi cei care apăraseră domeniul 
neamului Banu Hudayl zăceau morţi în ţărână. Ţesători și 
oratori, credincioși adevăraţi și falși profeţi, bărbaţi și femei, 
luptaseră Umar la Umar și muriseră unul în văzul celuilalt. Juan 
tâmplarul, Ibn Hasd și scepticul al-Zindig nu voiseră să-l 
asculte pe Umar și să se ascundă în beci. Şi ei, pentru prima 
oară în viaţa lor, mânuiseră sabia și pieriseră în masacru. 

Căpitanul era supărat că suferise atâtea pierderi. Porunci ca 
locul să fie prădat și să i se dea foc. Preţ de încă un ceas, 
bărbaţii, îmbătaţi de mirosul sângelui, își sărbătoriră izbânda 
într-un jaf desfrânat. Copiilor, care se ascunseseră la băi, li se 
tăiară capetele sau fură înecaţi, după cum poftiră soldaţii. Pe 
urmă dădură foc casei bătrânești și se întoarseră în tabăra lor. 

Rămânând în urmă cu două ajutoare, căpitanul descălecă și 
se așeză în grădină, privind cum ardea conacul. Își scoase 
cizmele și-și scufundă picioarele în pârâul care tăia în două 
grădina. 

— Cât au iubit apa! 

În ascunzătoarea lui de sub pământ, Yazid nu mai putu 
aștepta. Tăcerea dura de prea mult timp. Piticul stărui ca 
băiatul să nu iasă din beci, dar acesta se arătă neînduplecat. 

— Tu rămâi aici, piticule, îi șopti el bătrânului. Eu mă duc să 
văd ce s-a întâmplat și pe urmă mă întorc aici. Te rog nu veni și 
tu cu mine. Numai unul din noi trebuie să meargă. Am să țip 
dacă nu mi te supui. 

Piticul tot nu se dădu bătut și mezinul, prefăcându-se că 
obosise, se așeză, chipurile, iar jos. Când strânsoarea mâinii de 
pe braţul lui slăbi puţin, se eliberă dintr-o singură smucitură. 
Inainte ca slujitorul să-l poată opri, el și urcase pe scară și 
împinsese dala îndeajuns de mult încât să se poată strecura 
afară. Când se ridică în picioare, dădu cu ochii de o grămadă de 
cadavre și de casa în flăcări. Priveliștea îl scoase din minţi. Nu-i 
mai era frică de nimic și începu să alerge prin curte, strigându- 
și părinţii pe nume. 


Pe căpitan zgomotul îl făcu să tresară. Când băiatul străbătu 
în fugă grădina, cei doi aghiotanţi ai tânărului îl prinseră. Yazid 
îi lovi cu mâinile și cu picioarele: 

— Daţi-mi drumul! Trebuie să mă duc la tata și la mama! 

— Mergeţi cu el, le porunci căpitanul oamenilor săi. Lăsaţi-l 
să vadă singur puterea Bisericii noastre. 

Când văzu capul tatălui său înfipt în ţeapă, băiatul căzu în 
genunchi și izbucni în lacrimi. Nu mai puteau înainta din cauza 
limbilor de foc ce-i împresurau și a duhorii hoiturilor cuprinse 
de foc. Dacă nu l-ar fi ţinut cu forța, copilul s-ar fi repezit 
printre vâlvătăi ca să-și găsească mama și ar fi pierit în flăcări. 
În schimb, îl târâră înapoi la căpitan, care era acum gata să 
urce iar în șa. 

— Ei bine, băiete? îl iscodi el pe un ton vesel. Acum vezi ce le 
facem noi necredincioșilor? 

Yazid se uită lung la el, încremenit din pricina unei dureri ce 
nu se putea descrie în cuvinte. 

— Ţi-a mâncat pisica limba, copile? 

— Ce n-aş da să am un pumnal! zise băiatul pe un ton ciudat 
de rece. Așa ţi l-aș mai vâri drept în inimă! Ce bine ar fi fost să 
vă fi făcut noi cu multe veacuri în urmă ce ne faceţi noi astăzi! 

Căpitanul fu impresionat. Nu se așteptase la asta. li surâse 
băiatului și se uită gânditor la ceilalţi doi. Cei doi răsuflară 
ușuraţi când îl văzură. Oricum n-aveau ei inima să-l omoare. 

— Vedeţi voi? le spuse comandantul. Nu v-am spus ceva mai 
devreme că ura supravieţuitorilor este otrava care ne-ar putea 
distruge mai târziu? 

Yazid nu-l mai asculta. Capul tatălui său îi vorbea: „Tine 
minte, fiule, că întotdeauna ne-am mândrit cu felul în care ne- 
am purtat cu învinșii noștri. Străbunicul tău obișnuia să-i 
poftească pe cavalerii biruiţi de el la noi acasă și să-i ospăteze. 
Să nu uiţi niciodată că nimic nu ne va mai salva dacă vom 
ajunge vreodată ca ei”. 

— Am să ţin minte, Abu, îi făgădui Yazid. 

— Ce zici tu, băiete? îl întrebă căpitanul. 

— Nu vreţi să rămâneţi la noi acasă și să fiți oaspetele nostru 
diseară? 

Căpitanul le făcu celor doi aghiotanţi ai săi bine-cunoscutul 
semn. De obicei, îi îndeplineau ordinele pe dată, dar era 
limpede că băiatul își pierduse minţile. Ar fi însemnat să-l 


omoare cu sânge rece. Șovăiră. Căpitanul, înfuriat, își trase 
sabia și o împlântă în pieptul băiatului. Yazid căzu în ţărână cu 
mâinile încrucișate. Își dădu duhul pe loc. Pe chipul lui 
încremeni un zâmbet slab, iar sângele i se scurse înspumat pe 
gură. 

Căpitanul se urcă pe cal. Fără să arunce o privire 
locotenențţilor lui, ieși călare pe poartă. 


Se făcu noapte. Cerul care până acum câteva ore păruse un 
abis în flăcări era acum de un albastru întunecat. Mai întâi 
două, pe urmă o pleiadă de stele începură să se aprindă în 
văzduh. Flăcările se stinseseră și totul era învăluit în întuneric, 
așa cum trebuie să fi fost cu mii de ani înainte, când iarba 
creștea sălbatică și nu se vedeau niciun fel de așezări sau de 
oameni care să locuiască acolo. 

Piticul, cu ochii plini de groază, ședea pe iarbă cu trupul lui 
Yazid în braţe, legănându-l blând. Lacrimile îi curgeau pe 
obrajii copilului mort și se amestecau cu sângele lui vărsat. 

— Cum s-a ajuns ca eu singur dintre toţi să mai rămân în 
viaţă? 

Repetă acea întrebare fără și iară. Nu știa cum sau când 
aţipise, dar blestemaţii zori se și furișaseră, anunțând o nouă zi. 


Din clipa în care Ibn Basit îi spusese că mai multe sute de 
soldaţi creștini se iviseră la marginea satului al-Hudayl, Zuhayr 
aproape că-și omorâse bidiviul, călărindu-l fără oprire, până 
când ajunsese aproape de sat. Riduri adânci îi brăzdau chipul, 
de la coada ochilor până la colţul buzelor. Ochii lui, de obicei 
negri și strălucitori, parcă erau goliți de culoare, licărind stins 
în orbitele lor adânci. Două luni de lupte îl îmbătrâniseră mult. 
Era o noapte senină când trecu el în galop prin grozamă. Nu se 
gândea la oamenii lui, ci la familia și la casa strămoșească. 

— Pacea fie cu tine, Zuhayr bin Umar! Se auzi un glas. 

Zuhayr trase calul de dârlogi. Era o iscoadă trimisă de 

Abu Zaid. 

— Mă grăbesc, frate! 

— Voiam doar să te previn, înainte să intri în al-Hudayl. N-a 
mai rămas nimic, Zuhayr bin Umar. Creștinii s-au îmbătat în 
seara asta la Gharnata și povestesc oricui vrea să asculte ce 
prăpăd au lăsat ei în urmă. Astă-seară nu te mai poţi înţelege 


cu ei. 

— Pacea fie cu tine, prietene, îi zise Zuhayr, privind cu ochii 
goi în depărtare. Am să mă duc să văd cu ochii mei. 

În cincisprezece minute ajunse la peștera lui al-Zindiqg, 
nădăjduind și rugându-se ca bătrânul să mai fie acolo să-i 
alunge temerile. Era pustiu. Manuscrisele lui și foile de hârtie 
mai erau încă acolo, stivuite cu grijă în teancuri, ca și cum 
moșneagul se pregătea să plece pentru totdeauna. Zuhayr 
rămase câteva minute și își adăpă calul. Pe urmă o luă din loc. 
Își trase armăsarul de dârlogi, ocolind un pinten al colinei, și își 
ridică privirea în direcţia bine-cunoscută. Palidele raze ale 
zorilor străluceau peste cenușa rămasă. Călări ca-ntr-un vis 
spre conac. Cele mai rele presimţiri i se adeveriră. Când văzu 
ruinele din depărtare, primul lui gând fu la răzbunare: „Am să-i 
dibuiesc și am să-i omor unul câte unul. Jur pe capul fratelui 
meu, dinaintea lui Allah, că această crimă nu va rămâne 
nepedepsită”. 

Când intră călare în curte, văzu capul tatălui său înfipt într-o 
țeapă băgată adânc în pământ. Zuhayr sări de pe cal și o 
smulse. Cu gingășie, se uită la chipul tatălui său. Îi duse capul 
la pârâu și îl spălă de sânge pe faţă și pe păr. Pe urmă îl duse în 
cimitir și începu să sape în ţărână cu mâinile goale. În 
tulburarea lui nu văzu că o lopată zăcea câţiva pași mai încolo. 
După ce-și îngropă tatăl, se înapoie în curte și dădu cu ochii, 
pentru prima oară, de piticul care-l legăna blând pe Yazid în 
braţe. O clipă, inima tânărului îi sări din piept. Mai era Yazid în 
viață, până la urmă? Atunci văzu faţa încremenită a fratelui 
său, cu colţurile buzelor însângerate. 

— Piticule! Piticule! Mai ești în viaţă? Trezește-te, omule! 

Tresărind, bucătarul-șef deschise ochii. Braţele îi amorțiseră 
de cât îl tot legăna pe Yazid. La vederea lui Zuhayr, piticul 
începu să bocească. Tânărul îl îmbrăţișă pe servitor și îi luă cu 
binișorul trupul mezinului din mâini. Sărută obrajii fratelui său 
mort. 

— Am îngropat capul lui tata. Hai să-l spălăm și pe Yazid și 
să-l pregătim pentru odihna veșnică. 

Cu grijă, îi scoaseră hainele și-l spălară în pârâu. Pe urmă îl 
ridicară și-l duseră în cimitirul familiei. Numai după ce fu 
coborât în groapă și după ce puseră pământul la loc, lui 
Zuhayr, care dăduse dovadă de o stăpânire de sine 


supraomenească, i se frânse cerbicia și izbucni în strigăte de 
durere. Suferinţa ce răbufnea îi eliberă izvorul lacrimilor, care 
udară ca o ploaie proaspătul mormânt al mezinului. 

Cei doi se îmbrăţișară și se așezară pe un dâmb acoperit de 
iarbă, lângă noile morminte. _ 

— Vreau să știu tot ce s-a petrecut, piticule. În cele mai mici 
amănunte. Tot ce-ţi mai amintești trebuie să știu. 

— De-as fi eu acum mort și Yazid în viaţă! De ce să mai 
trăiesc? 

— Eu mă bucur că măcar cineva a mai supraviețuit. Spune-mi 
ce s-a întâmplat. 

Piticul începu să-i povestească și nu se opri decât când 
ajunse în clipa în care îl lăsase pe copil să iasă. Atunci începu 
să se tânguie și să-și smulgă părul din cap. Zuhayr îl mângâie 
pe obraji. 

— Știu, știu, dar de-acum s-a sfârșit. 

— Asta n-a fost cel mai rău. A lăsat lespedea întredeschisă, 
iar eu i-am auzit când au pus mâna pe el și au început să-l ia la 
întrebări. Ce mândru ai fi fost dacă ai fi auzit ce răspunsuri i-a 
dat căpitanului, prinţul întunericului care venise aici cu gândul 
să ne dea pierzării de la bun început. 

După ce sfârși de povestit piticul, Zuhayr rămase cu capul 
prins în mâini mai multă vreme. 

— Totul s-a terminat aici. Ne-au răpit luna pentru totdeauna. 
Hai să plecăm. Nu mai suntem în siguranţă. 

Bucătarul clătină din cap în semn că nu: 

— M-am născut în satul ăsta. Fiu-meu a murit aici, apărându- 
vă palatul. Și eu vreau să mor tot aici și simt că nu mai am mult 
de trăit. Tu ești încă tânăr, dar eu nu mai am nicio poftă de 
viaţă. Lasă-mă singur, să mor în pace. 

— Piticule, și eu m-am născut tot aici. Prea mulţi au murit 
deja pe locul ăsta. De ce să le mai sporești și tu numărul? De 
altfel, am o însărcinare pe care numai tu poţi s-o duci la 
îndeplinire. Am nevoie de tine. 

— Te voi sluji până la moarte. 

— Am să te iau la malul mării, am să te îmbarce pe o corabie 
ce va porni spre portul Tanja. De acolo, mergi până la Fes și 
caută-i pe Ibn Daud și pe sora mea. li voi scrie lui Hind o 
scrisoare, iar ei ai să-i poţi spune tot ce va dori să afle. 

Auzind acestea, piticul se porni din nou pe plâns: 


— Ai milă de mine, Zuhayr bin Umar. Cum să mai dau eu 
ochii cu Hind? Cu ce gură să-i duc vestea morţii lui Yazid al ei? 
Este o cruzime să mă trimiţi pe mine la ea. Lasă-mă să plec la 
doamna Kulthum, în Ishbiliya. Tu ar trebui să te duci la Fes și 
să-ți duci restul zilelor acolo. Nu te vor mai lăsa să trăieşti în 
pace în peninsula asta. 

— O știu pe sora mea Hind foarte bine. Chiar mai mult decât 
crede ea. Numai pe tine va dori să te asculte, piticule. Va simţi 
nevoia să fie cu cineva de-al casei. Altfel își va pierde minţile. 
N-ai să faci tu astă ultimă favoare neamului Banu Hudayl? 

Piticul fu biruit. 

— Tatăl meu zicea că păstrau câţiva saci de aur în beci. Mai 
bine i-am lua cu noi. li voi cheltui în războaie, iar tu ai să iei 
unul cu tine în călătorie și ca să-ţi faci un rost în Fes. 

Odată ce găsiră cei cinci saci din piele plini cu galbeni, 
Zuhayr își înșeuă calul și pregăti un altul pentru pitic. El potrivi 
scările pe măsura piciorușelor lui scurte. Pe când lăsau în urma 
lor conacul și satul, Zuhayr rupse tăcerea: 

— Hai să nu ne mai oprim și să privim în urmă, piticule. Să 
ne amintim mai bine cum erau toate odinioară. Îţi mai aduci 
aminte? 

Bucătarul nu-i mai răspunse. Nu mai scoase niciun cuvânt 
până nu ajunseră la orașul de coastă al-Jazira. Găsiră o corabie 
care pleca a doua zi în zori și tocmiră un loc pentru pitic. Nu 
trecu mult și găsiră un funduq curat, care le oferi o cameră cu 
două paturi. Când se duseră să se culce, piticul vorbi pentru 
prima oară de când părăsiseră conacul din al-Hudayl: 

— N-am să uit toată viaţa focul, gemetele sau ţipetele. Nici n- 
am să pot uita privirea de pe chipul lui Yazid după ce i-au luat 
viața sălbaticii ăia. lată de ce nu-mi mai pot aduce aminte 
trecutul mai îndepărtat. 

— Știu, dar este singurul trecut pe care vreau eu să-l păstrez 
în amintire. 

Zuhayr își începu scrisoarea către Hind. Îi povesti despre 
duelul său cu Don Alonso și tragicele lui urmări, despre 
distrugerea satului și a conacului, rugând-o să nu se mai 
întoarcă niciodată: 


„Ce noroc ai avut să găsești un bărbat pe măsura ta și cu 
darul previziunii, așa ca Ibn Daud! Cred c-a știut de la bun 


început c-aveam să pierdem bătălia împotriva timpului. 
Bătrânul care-ţi va aduce aceste rânduri este plin de remușcări 
pentru păcatul de a fi rămas în viaţă. Ai mare grijă de el. 

M-am tot gândit la tine în ultimele zile și mi-aș dori să fi stat 
mai mult de vorbă, pe vremea când trăiam în aceeași casă. Am 
să-ți mărturisesc că o parte din mine ar dori să vină la Fes, cu 
moșul, ca să vă văd pe tine și pe Ibn Daud, să te privesc 
purtându-i copiii în pântece, copiii al căror unchi le voi fi, ca să 
încep o viaţă nouă, departe de chinurile și de omorurile ce au 
luat în stăpânire peninsula. Şi totuși o altă parte din mine îmi 
șoptește că nu-mi pot lăsa de izbeliște tovarășii de arme în 
mijlocul acestor grozăvii. Ei se bizuie pe mine. Mama și cu tine 
aţi crezut mereu că am o voinţă slabă, că mă las ușor condus de 
oricine și că nu pot da dovadă de hotărâre. Probabil c-aţi avut 
dreptate, dar cred că m-am schimbat mult între timp. Pentru că 
alții depind de mine, trebuie să port o mască, iar masca asta a 
devenit atât de mult o parte din mine, încât este greu s-o mai 
pot deosebi de adevăratul meu chip. 

Eu mă întorc la al-Pujarras, unde am pus stăpânire pe zeci de 
sate și unde trăim ca pe vremuri, înainte de Reconquista. Abu 
Zaid al-Ma'ari, un bătrân care ţie ţi-ar plăcea foarte mult, este 
convins că nu ne vor mai lăsa să trăim în pace pentru multă 
vreme. El spune că nu convertirea sufletelor noastre o doresc 
ei, ci avutul nostru, și că singura cale de a ne lua în stăpânire 
pământurile este a ne nimici o dată pentru totdeauna. Dacă e 
așa cum spune el, atunci suntem condamnaţi la pieire, 
indiferent ce vom face. Între timp, continuăm lupta. Îţi trimit 
toate hârtiile bătrânului nostru al-Zindig. Păstrează-le cu 
sfințenie și scrie-mi cum le găsește Ibn Daud. 

Dacă vrei să iei legătura cu mine, iar eu îmi doresc să-mi dai 
de știre când aduci pe lume primul copil, cea mai bună cale 
este să trimiţi vorbă unchiului nostru din Gharnata. Și încă 
ceva, Hind! Ştiu că până voi închide ochii îi voi plânge pe 
frățiorul și pe părinţii noștri, în fiece zi lăsată de la Dumnezeu. 
Nicio mască purtată de mine nu-mi poate ascunde durerea 
pricinuită de moartea lor. 

Al tău frate, 
Zuhayr.” 


Piticul rămase treaz mai multe ore. Când zorile se iviră într- 


un târziu, se ridică din pat și ieși din odaie să se spele. Când se 
întoarse, tânărul său stăpân ședea pe pat în capul oaselor, 
privind razele dimineţii ce intrau pe fereastră. 

— Pacea fie cu tine, bătrâne prieten! 

Piticul se uită îngrozit la el. În timpul nopţii părul îi albise. 
Nu-și mai spuseră nimic. Zuhayr văzuse lădiţa cu piesele de șah 
ale lui Yazid printre lucrurile piticului. 

— Le-a lăsat la mine când a urcat să vadă dac-o mai putea 
găsi pe doamna Zubayda. 

Servitorul începu să plângă. 

— Poate doamna Hind le va dori pentru copiii ei. Zuhayr 
surâse, înghițindu-și lacrimile. Un ceas mai târziu, piticul se 
urcă pe un vas negustoresc. Tânărul rămase la țărm, 
fluturându-și mâna în semn de rămas-bun. 

— Allah să te aibă în paza Lui, Zuhayr al-Fahl! îi strigă piticul 
regăsindu-și glasul de altădată. 

„Asta n-o face El niciodată”, își zise în sinea lui Zuhayr. 


Epilog 


Douăzeci de ani mai târziu, învingătorul de la al-Hudayl, aflat 
în floarea vârstei și în deplinătatea puterilor, socotit acum de 
toată lumea unul dintre cei mai destoinici comandanți militari 
ai regatului catolic al Spaniei, debarcă de pe vasul lui de luptă 
pe un țărm aflat la mii de leghe depărtare de locurile lui natale. 
Işi legă sub bărbie cureaua vechiului coif de care nu se 
despărţise niciodată, deși i se dăruiseră altele două nou-nouţe, 
din argint. Acum avea o barbă roșcovană, ţinta multor glume 
deșucheate. Cei doi aghiotanţi ai săi, înaintați acum la gradul 
de căpitan, îl însoțeau și-n această misiune. 

Intregul grup de creștini care plecase în expediţie trecea de 
mai multe săptămâni prin mlaștini și codri adânci. Când ajunse 
la destinaţie, căpitanul fu întâmpinat de solii conducătorului 
local, înveșmântaţi în robe de cele mai neașteptate culori. Se 
schimbară daruri. Apoi fu condus la palatul regelui. 

Cetatea era clădită pe ape. Nici măcar în visele lui nu-și 
închipuise căpitanul că putea exista așa ceva pe pământ. 
Oamenii mergeau cu barca dintr-o parte în cealaltă. 

— Ştiţi cum îi zice acestui loc minunat? își întrebă el 
secretarul, ca să-l pună la încercare, în vreme ce barca în care 
se aflau se oprea în faţa palatului. 

— Tenochtitlan este numele orașului și Montezuma i se 
spune regelui. 

— Multă bogăţie s-a irosit pentru ridicarea lui, zise căpitanul. 

— Poporul acesta e foarte bogat, căpitane Cortes, veni 
răspunsul. 

Căpitanul zâmbi. 


Glosar 


Abu Tată 

Ama Doică 

al-Andalus Spania maură 

al-Hama Alhama 

al-Hamra Alhambra 

al-Jazira Algiazira 

al-Mariya Almeria 

al-Qahira Cairo 

bab poartă 

Balansiya Valencia 

Dimashk Damasc 

faqih învăţaţi religioși 

fundug han pentru negustorii călători 

Gharnata Granada 

hadith pildele profetului Mahomed 

hammam baie publică 

Iblis diavolul: conducătorul îngerilor căzuţi 

Ishbiliya Sevilia 

Iskanderiya Alexandria 

jihad război sfânt 

Kashtalla Castilia 

Khutba predica de vineri 

madresseh școli religioase 

Malaka Malaga 

maristan spital/azil pentru bolnavi și nebuni 

qadi magistrat 

Qurtuba Cordoba 

riwaq camerele învăţăceilor 

rumi roman 

Sarakusta Zaragoza 

Tanja Tanger 

Tulaytula Toledo 

Ummi Mamă 

zajal poeme populare cu strofe improvizate pe moment în 
limba arabă vorbită în al-Andalus și transmise oral din veacul al 
X-lea.