Anonim — 1001 De Nopti V15

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 15 


(Nopțile 972-1001) 


CUPRINS: 

LUCARNELE ÎNVĂŢĂTURII ŞI ALE ISTORIEI.5 

Poetul Find şi cele două fete viteze ale sale, Ofaiirah- 
Soarele şi Hozeilah-Luna.30 

Dragostea domniţei Fatimah cu poetul Murakiş.34 

Răzbunarea şeicului Hojjr.39 

Soții preţăluiţi de către soțiile lor.45 

Omar Despicătorul.50 

Cântăreaţa Sallamah cea Albastră.62 

Dalcavucul.68 

Roaba Ursitei.71 

Gherdanul belaliu.83 

Isac din Mossul şi cântecul cel nou.88 

Cele două dănţuitoare.94 

Cataiful cu fistic şi dezlegarea buclucului pravilnicesc.99 

Copila arabă de la fântână.110 

Ponoasele îndărătniciei.116 

SFÂRŞITUL LUI GIAFAR ŞI AL BARMAKIZILOR.123 

DUIOASA POVESTE CU CRĂIŞORUL IASMIN ŞI CU 
DOMNIȚA MIGDALA.146 

ÎNCHEIERE.'.165 

NOTA TRADUCĂTORULUI.176 

ADDENDA.177 

POVESTEA CU FIUL DE ÎMPĂRAT ŞI CU CEI ŞAPTE 
VIZIRI.178 

Povestea întâiului vizir.181 întâia poveste a roabei.183 

Povestea celui de al doilea vizir.184 

A doua poveste a roabei.187 

Povestea celui de al treilea vizir.190 

A treia poveste a roabei.193 


Povestea celui de al patrulea vizir.201 

A patra poveste a roabei.206 

Povestea celui de al cincilea vizir.211 

A cincea poveste a roabei.220 

Povestea celui de al şaselea vizir.226 

Cea de a şasea poveste a roabei.227 

Povestea celui de al şaptelea vizir.235 

POVESTEA CU FIUL DE ÎMPĂRAT ŞI CU CEI ŞAPTE 
VIZIRI (continuare).250 

Povestea cu o roabă şi cu nişte lapte.251 

Povestea cu negustorul şi cu bătrânul cel orb.252 

Povestea cu copilul şi paznica.259 

POVESTEA CU GIAFAR BARMACANUL ŞI CU 
VÂNZĂTORUL. DE BOBI.263 

POVESTEA DESPRE MĂRINIMIA LUI IAHIA IBN 
HALID.266 

POVESTEA CU SCRISOAREA MĂSLUITĂ.270 

POVESTEA CU PREASMERITUL COCON.275 

POVESTEA CU AR-RAŞID ŞI COPILA.282 

POVESTEA CU ALI-ASMAN ŞI CU TREI COPILE.286 

POVESTEA CU ÎMPĂRATUL ŞAHRIAR ŞI CU ŞAHRAZADA 
(încheiere).291 

GLOSAR.295 


Se povesteşte că era în cetatea El-lskandaria un tânăr lu_ 
«a care, la moartea tatălui său, ajunsese stăpân peste averi 
mari şi peste bunuri multe, atât în pământuri frumos udate, 
cât şi în case temeinic clădite. Şi tânărul acela, născut sub 
zodia binecuvântării, era înzestrat cu o minte aplecată spre 
calea chibzuinţei. Şi cum nu era nicidecum străin de 
învăţăturile Cărţii celei Sfinte, care îndeamnă la milostenie 
şi cere să fii darnic, şovăia în ce priveşte alegerea celei mai 
potrivite căi de a săvârşi binele. Şi, în nepriceperea lui, se 
hotărî să meargă să stea de vorbă, în privinţa aceasta, cu 


un şeic bătrân, prieten cu răposatul său părinte. Şi îi 
împărtăşi şeicului toate frământările şi toate şovăielile sale 
şi îi ceru sfatul. Iar şeicul cugetă preţ de un ceas de vreme. 
Pe urmă, săltând capul, spuse: 

— O, fiu al lui Abderrahman - coperească-l Allah cu milele 
sale pe răposatul! 

— Află că a împărţi cu amândouă mâinile aurul şi argintul 
la cei ce se află în nevoie este, fără de nici o îndoială, o faptă 
dintre cele mai vrednice în ochii Celui Preaînalt. Da o atare 
faptă, o, copilul meu, este la îndemâna oricărui bogătan. Şi 
nu este deloc trebuinţă să ai cine ştie ce virtute ca să dai ce 
îţi prisoseşte din ceea ce ai. Ci mai este şi o altă dărnicie, 
care-i într-altfel înmiresmată şi într-altfel plăcută de către 
Stăpânul tuturora, iar aceasta, o, copilul meu, este dărnicia 
de minte. Căci cine poate să răspândească binefacerile 
minţii lui asupra făpturilor golaşe de cunoaştere, acela este 
cel mai făcător de bine. Şi, spre a împărţi asemenea 
binefaceri, trebuie să aibă o minte mult luminată. Şi, spre a 
avea o minte de soiul acesta, un singur mijloc avem la 
îndemână şi anume citirea scrierilor oamenilor mult 
luminaţi şi cugetarea asupra scrierilor lor. Aşa că, o, fiu al 
prietenului meu, Abderrahman, luminează-ţi mintea şi 
dovedeşte-te darnic pe moşiile minţii. Şi-acesta-i sfatul meu, 
uassalam! 

lar flăcăul cel bogat degeaba vroi să-i mai ceară şeicului şi 
alte lămuriri. Că şeicul nu mai avea nimica să-i spună, încât 
băiatul plecă cu sfatul acela, bine hotărât să-l pună în fapt 
şi, lăsându-se dus de întâmplare, luă calea spre sukul 
negustorilor de cărţi. Şi îi adună pe toţi negustorii de cărţi, 
dintre care unii aveau cărţi ce ajunseseră până la ei din 
saraiul cărţilor pe care rumii creştini le arseseră când cu 
intrarea lui Amru ben El-Ass în Iskandaria. Şi le ceru să 
ducă la el acasă toate cărţile de preţ câte le aveau prin 
prăvăliile lor. Şi îi plăti peste aşteptări, fără târguială şi fără 
şovăială. Şi trimise oameni la Cairo, la Damasc, la Bagdad, 
în Persia, în Maghreb, în India şi până şi în ţările rumilor, 


să-i cumpere cărţile cele mai vestite de pe acele meleaguri, 
cu sarcina să nu se zgârcească la preţul de cumpărare. Şi 
trimişii, de la o vreme, se întoarseră unul câte unul, cu 
legături mari de scrieri scumpe. lar flăcăul puse să fie toate 
rânduite frumos în dulapurile dintr-un sărai măreț, pe care 
îl zidise anume şi care avea, scrise cu litere mari de aur şi 
azur, pe lespedea de la intrarea cea mare, numai aceste 
cuvinte: „Saraiul Cărţii". 

Şi după ce făcu acestea, tânărul se apucă de treabă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A nouă sute şaptezeci şi doua noapte dar cândfu cea de a 
nouă sute şaptezeci şi doua noapte Urmă: 

Şi după ce făcu acestea, tânărul se apucă de treabă. Şi se 
aşternu pe citit cu chibzuinţă, domol şi cugetând la cărţile 
din saraiul lui vrăjit. Şi cum se născuse sub zodie 
binecuvântată, iar paşii îi erau încununaţi cu izbândă şi cu 
noroc, ţinea minte, în capul său norocit, tot ce citea şi tot ce 
îşi însemna. Încât, în puţină vreme, ajunse peste fire de citit 
şi de învăţat, iar mintea i se îmbogăţi cu daruri mult mai 
scumpe decât toate bunurile ce-i fuseseră lăsate moştenire. 
Şi cugetă atunci, cu înţelepciune, să-i facă a se bucura şi pe 
cei din preajma sa de bunurile peste care era stăpân. Şi, 
într-acest scop, dădu în Saraiul Cărţii un ospăț mare, la 
care îi pofti pe toţi prietenii săi şi pe toţi ai lui, rude mai 
apropiate ori mai depărtate şi pe robi şi pe grăjdari, ba 
până şi prostimea şi cerşetorii obişnuiţi de la pragul său. Şi 
după ce mâncară şi băură şi mulţumiră Atoatedătătorului, 
tânărul cel bogat se sculă în picioare în mijlocul roatei de 
oaspeţi luători-aminte şi le grăi: 

— O, voi, oaspeţi ai mei, în noaptea aceasta, în locul 
cântecelor şi al lăutelor, să domnească peste sindrofia 
noastră înţelepciunea! Că înțeleptul a spus: „Vorbeşte şi 
scoate din mintea ta ceea ce ştii, pentru ca urechea celui 
care te ascultă să capete hrana aceea. Şi orişicine a 
dobândit ştiinţă, a dobândit un bun nemăsurat. lar 


Atoatedătătorul dăruieşte înţelepciunea cui vrea el, iar 
mintea a fost zămislită la porunca lui; ci numai puţini dintre 
fiii oamenilor sunt stăpâni pe harurile minţii." încât Allah 
Preaînaltul, prin gura Prorocului său binecuvântat - asupra- 
i fie rugăciunea şi pacea! 

— A zis: „O, drept-credincioşilor! Daţi de pomană lucrurile 
cele mai scumpe pe care le-aţi agonisit, întrucât nu veţi 
ajunge la desăvârşire decât atunci când veţi da de pomană 
din ceea ce vă este cel mai scump. Ci să n-o săvârşiţi din 
făloşenie; că veţi fi asemeni cu nişte dâmburi pietroase de- 
abia coperite cu oleacă de pământ: că vine puhoiul apelor 
peste acele dâmburi şi nu are să mai lase decât piatra 
goală. Din lucrarea unor oameni ca aceştia nu se alege nici 
un folos. Ci aceia care se arată darnici, ca urmare a tăriei 
sufletelor lor, aceia se asemuie cu o grădină sădită pe o 
costişă pe care o adapă ploile mănoase ale cerului şi care 
rodeşte poame îndoit. Dacă ploaia nu va cădea peste ea, tot 
o udă roua. Şi numai aceia vor intra în grădinile raiului." 
Drept care, o, oaspeţi ai mei, v-am adunat aici în seara 
aceasta. Căci, nevroind, ca un avar, să păstrez numai 
pentru mine poamele ştiinţei, aş vrea să gustaţi şi voi din 
ele odată cu mine, ca să păşim împreună pe calea 
înţelepciunii. Şi adăugă: 

— Să ne aruncăm, aşadar, privirile prin bageacurile 
cunoaşterii şi ale istoriei şi să privim astfel la trecerea 
alaiului minunat al oamenilor mari de odinioară, pentru ca, 
de la pilda lor, să ni se limpezească şi nouă mintea şi să se 
îndrepte, luminată, înspre desăvârşire. Amin! 

Şi toţi musafirii tânărului cel bogat îşi duseră amândouă 
mâinile la frunte, răspunzând: 

— Amin! 

Atunci, tânărul şezu jos, în mijlocul cercului lor tăcut şi 
spuse: 

— O, prietenii mei, nu aş şti să încep mai bine împărţeala 
acestor minunate daruri decât făcându-vă mintea să se 
bucure de istorisirea câtorva întâmplări din viaţa 


strămoşilor noştri arabi de pe vremea păgâniei, adevărații 
arabi ai nisipurilor, ai căror poeţi minunaţi nu ştiau nici să 
citească, nici să scrie, la care harul era un dar neostoit, A 
nouă sute şaptezeci şi doua noapte şi care desăvârşiră, fără 
cerneală, fără calam şi fără îndrumători, limba aceasta 
arabă, care este a noastră, limba anume de care cel 
Preaînalt s-a slujit, mai presus de toate celelalte, spre a-i 
împărtăşi gândurile sale trimisului său -asupra-i fie 
rugăciunea, pacea şi binecuvântările cele mai alese. Amin! 
lar musafirii răspunzându-i şi ei: Amin!", tânărul spuse: 

— Iată, dar, din acele vremi vitejeşti de la obârşii, o 
întâmplare dintre alte mii: 

Poetul Doreid, firea lui mărinimoasă şi dragostea lui 
pentru vestita poetă tumadir el khansa se povesteşte că 
într-o zi poetul Doreid, fiul lui Simmah, şeicul tribului Bani- 
Yuşam, care a trăit pe vremea păgâniei, viteaz de frunte şi 
poet vestit şi stăpân peste multe corturi şi păşuni frumoase, 
a plecat într-un poghiaz asupra tribului potrivnic, Bani- 
Firas, care îl avea de şeic pe Rabiah, voinicul cel mai 
neînfricat al pustiului. Şi Doreid mergea în fruntea unei 
cete de voinici, aleşi dintre cei mai buni din trib. Şi intrând 
într-o vale de pe pământurile duşmane ale tribului Bani- 
Firas, zări în depărtare, la capătul celălalt al văii, un om 
mergând pe jos şi care însoțea o femeie călare pe o cămilă. 
Şi Doreid, după ce cercetă o clipă zarea, se întoarse înspre 
unul dintre voinicii săi şi îi spuse: 

— Dă goană calului şi prinde-mi-l pe insul acela! 

Iar voinicul porni şi, când ajunse să poată fi auzit, strigă la 
omul ce mergea pe jos: 

— Dă-te prins, lasă-mi femeia şi scapi cu zile! 

Şi rosti de trei ori strigarea. Ci omul îl lăsă să se apropie, 
apoi, netulburat şi alene, fără a zori pasul, aruncă funia 
cămilei femeii pe care o însoțea şi cu glas domol cântă 
stihurile acestea: 

O, doamnă-a mea, mergi înainte Cu pas agale şi cuminte, 
Ca o hanâmă fericită Ce n-a ştiut nicicând de frică şi cu 


făptura ei voinică înfruntă crâncena ispită, Trecând semeţ 
nepăsătoare, Precum i-i dat de ursitoare. 

Şi martoră să fii acum La felul cum îi iese-n drum Acestui 
călăreț, fălosul, Un firacid fără de pată Care n-a cunoscut 
vreodată Ruşinea neagră de-a da dosul, Cu spaima-nfiptă în 
grumaji, Din faţa niciunui vrăjmaş. 

Că iată, cu privirea ta, Hanâmă scumpă, poţi vedea, Sub 
fieru-acestei lăncii grele, O probă-a loviturii mele! 

Apoi se repezi deodată asupra voinicului lui Doreid, îl 
dobori din şa cu o lovitură de suliță şi îl întinse mort ţeapăn 
în ţărână. Pe urmă luă calul cel fără de stăpân şi, după ce se 
temeni dinaintea hanâmei, sări în şa dintr-o zvâcnitură şi 
porni la drum, ca şi până aci, fară de grabă şi fără de 
tulburare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A nouă sute şaptezeci şi treia noapte dar când fu cea de a 
nouă sute şaptezeci şi treia noapte Urmă: fără de grabă şi 
fără de tulburare. 

Estimp, Doreid, cum nu-l mai zărea pe voinicul său 
întorcându-se, trimise un alt călăreț să vadă ce este cu el. 
Iar acela, dând în cale peste soţul său fără de viaţă, 
îndemnă pe urmele insului din zare şi-i strigă, de departe, 
aceeaşi strigare pe care i-o aruncase şi voinicul dintâi. Ci 
omul îşi văzu de drum, de parcă nici n-ar fi auzit nimic. lar 
călăreţul lui Doreid se repezi năvalnic la el, cu sulița întinsă. 
Ci acela, fără a se tulbura, îi trecu iarăşi hanâmei funia 
cămilei şi dete pinteni deodată împotriva călăreţului, 
cântându-i stihurile acestea: 

Iată-asupra-ţi vine cruntă Moartea-n chip de lăncier, Până- 
n şiră să-ţi pătrundă Cu amarnic colţ de fier! Plod spurcat 
de mascarale, Suliţa să te dărâme, Când cutezi să-i ieşi în 
cale Unei falnice hanâme, Ce-a trăit de când se ştie Mândră 
şi în slobozie. De la ea la ţine-mi pare Lungă calea, grea 
urgia, Că-i stă scut de apărare Cruntul tău stăpân Rabiah, 
Cel a cărui lege dreaptă Pentru orice vrăjmăşie Fier de 


lance-i, care-aşteaptă Să te culce pe vecie, Lance cum nu 
mai e-o altă: foacă-n mână-i şi tresaltă! 

Şi călăreţul, cu ficatul străpuns, căzu din şa, zgâriind 
pământul cu unghiile. Şi îşi sorbi moartea dintr-o 
înghiţitură. Iar biruitorul îşi urmă agale drumul său mai 
departe. 

Şi Doreid, plin de nerăbdare şi îngrijorat de soarta celor 
doi voinici, trimise un altreilea călăreț, cu aceeaşi sarcină. 
Şi cercetaşul ajunse pe la locurile pe unde zăceau cei doi 
soţi ai săi, lungiţi fără de viaţă la pământ. Şi îl zări în 
depărtare pe străinul care drumeţea în tihnă, ducând cu o 
mână cămila hanâmei şi târându-şi alene sulița după el. Şi-i 
strigă: 

— Dă-te prins, o, câine de prin cele triburi! 

Ci omul, fără ca măcar să-şi întoarcă privirile înspre cel ce 
se năpustea asupra-i, îi spuse hanâmei: 

— O, stăpâna mea, mână cămila înspre corturile noastre, 
care-s pe-aproape. 

Pe urmă, deodată, fu dinaintea potrivnicului său şi-i strigă 
stihurile acestea: 

O, tu, cap fără ochi, smintit, Pe fraţii tăi nu i-ai zărit Cum 
zac în sângele lor, bieţii? Au nu-ţi simţi pe lumina feţii Cum 
se şi strâng, ţipând, ereţii Şi Maica Vulturilor morţii In 
crâncenul judeţ al sorții? Cu ce nădejdi vii tu, nebune, Spre 
mine când porneşti, ia spune? Au ce socoti a dobândi De la 
viteazul crunt spre care Te-aiepţi urlând ca-ntr-o turbare, 
Să pieri din rândul celor vii? Au la ce plean gândeşti s- 
ajungi, Decât la sfânta lovitură A unei sulițe prelungi Pe 
care-am să ţi-o-nfig în gură, A nouă sute şaptezeci şi treia 
noapte şi la culcuşul cald de sânge, întunecat ca negrul 
corb, Spre care vii, nebune, orb, Şi-n care-ndată te vei 
frânge? 

Şi, rostind acestea, îl insuliţă pe călăreţul lui Doreid şi îl 
dete peste cap de la cea dintâi izbitură, cu pieptul străpuns 
dintr-o parte până în cealaltă. Ci, totodată, sulița i se frânse 
de năprăsnicia loviturii. Şi Rabiah - că chiar el era viteazul 


acela de prin văi şi vâlcele - ştiind că se află destul de 
aproape de tribul său, nu mai vru să se ostenească nici 
măcar a se apleca să culeagă de pe jos arma vrăjmaşului 
său. Şi îşi văzu de cale înainte, neavând la el altă armă 
decât coada frântă a suliţei. 

Or, Doreid, estimp, nedumerit că nu-i zărea întorcându-se 
pe niciunul dintre vitejii săi, plecă el însuşi să vadă ce este. 
Şi găsi, întinse pe nisip, trupurile fără de viaţă ale 
tovarăşilor lui. Şi deodată îl zări ivindu-se de pe un dâmb pe 
însuşi Rabiah, vrăjmaşul său, cu arma lui de batjocură. Şi, la 
rându-i, Rabiah îl cunoscu pe Doreid şi se căi în sufletul său, 
dinaintea unui potrivnic ca acela, de nesocotinţa pe care o 
săvârşise de a nu fi luat sulița vrăjmaşului din urmă. Ci îl 
aşteptă pe Doreid, stând drept în şa şi strângând în pumn 
lemnul lăncii rupte. lar Doreid, dintr-o aruncătură de ochi, 
văzu starea grea în care se afla Rabiah şi sufletul său mare 
îl îndemnă să strige viteazului firasan vorbele acestea: 

— O, taică al voinicilor din spiţa lui Bani-Firas, de bună 
seamă că oameni ca tine nu se ucid. Ci oamenii mei, porniţi 
pe pradă, au să vrea să-şi răzbune asupra-ţi moartea 
fraţilor lor; şi, cum eşti neînarmat, singur şi atâta de tânăr, 
ţine, ia sulița mea! Cât despre mine, fac cale întoarsă spre a 
le domoli soţilor mei ispita de a se lua după tine. 

Şi Doreid făcu calea întoarsă în goana mare înspre 
oamenii săi şi le spuse: 

— Viteazul a ştiut să-şi apere hanâma. Întrucât i-a ucis pe 
cei trei voinici ai noştri şi, pe deasupra, m-a lăsat şi pe mine 
fără suliță. Într-adevăr, e un luptător aprig, pe care nu e cu 
cale să-l înfrunţi! 

Şi smuciră de frâie şi se întoarseră, fără nici un plean, la 
tribul lor. 

Şi anii trecură. Şi Rabiah muri aşa cum mor vitejii cei fără 
de pată, într-o încăierare sângeroasă cu cei din tribul lui 
Doreid. Şi, ca să-l răzbune, o ceată de firasani plecă într-un 
alt poghiaz împotriva celor ai lui Bani-Yuşam. Şi căzură pe 
negândite, la vreme de noapte, asupra taberei şi omorâră 


pe care-i omorâră şi luară prinşi mulţi şi ridicară pradă 
bogată, în femei şi în bunuri. Şi, în mulţimea prinşilor, se 
afla însuşi Doreid, şeicul yuşamilor. 

Şi, când ajunse în tribul biruitorilor, Doreid, care avusese 
de grijă să-şi tăinuiască numele şi cinul, fu pus, cu toţi 
ceilalţi prinşi, sub strajă bună. Ci muierile firasane, ispitite 
de înfăţişarea lui mândră, veneau cu nişte ochi focoşi să 
treacă şi să răstreacă întruna, făloase, pe dinaintea lui. Şi 
deodată una dintre ele strigă: 

— Pe moartea cea neagră! Ce lovitură straşnică aţi dat, 
copii ai lui Firas! Ştiţi voi cine-i acesta? 

Şi toţi deteră fuga şi se uitară şi răspunseră: 

— E unul dintre cei ce ne-au iscodit rândurile! Şi femeia 
spuse: 

— De bună seamă! E un viteaz! E chiar acela care i-a 
dăruit lui Rabiah sulița în ziua când cu valea. 

Şi îşi aruncă haina asupra prinsului, în semn de ocrotire, 
adăugând: 

— Copii ai lui Firas, îl iau sub ocrotirea mea pe prinsul 
acesta. 

A nouă sute şaptezeci şi treia noapte şi se îngriji mai 
departe de el şi îl întrebă cum îl cheamă; iar el răspunse: 

— Sunt Doreid ben Simmah. Da tu, o, hanâmă, cine eşti? 

Ea răspunse: 

— Sunt Raita, fata lui Gizl El-Tian, cea căreia îi mâna 
Rabiah cămila. lar Rabiah era soţul meu. 

Pe urmă Raita se duse pe la toate corturile tribului şi le 
grăi voinicilor vorbele acestea: 

— Copii ai lui Firas, aduceţi-vă aminte de mărinimia lui 
Doreid ben Simmah, când i-a dat lui Rabiah sulița sa cea cu 
coadă lungă şi frumoasă. Or, bine pentru bine şi fiecăruia 
roadă faptei sale! Gura oamenilor să nu se umfle de hulă 
povestind isprava voastră cu Doreid. Tâiaţi-i câtuşele şi, 
plătindu-i preţul răscumpărării, scoateţi-l din mâinile celui 
care l-au luat prins. Altminteri, aveţi să aşterneţi dinainte- 


vă o faptă de ocară, ce are să vă fie până la moarte o 
lespede a jeluirilor fără de leac şi a căinţelor amare. 

Şi firasanii, când o auziră aşa, puseră mână de la mână ca 
să-i plătească lui Muharrik, viteazul care îl luase prins pe 
Doreid, preţul de răscumpărare. Iar Raita îi dărui lui 
Doreid, slobozitul, armele răposatului ei soţ. Şi Doreid se 
întoarse la tribul său şi niciodată nu mai purtă război cu 
neamul lui Bani-Firas. 

Şi anii se scurseră iar. Şi Doreid, ajuns bătrân, ci tot dăruit 
cu frumosul lui suflet de poet, se nimeri să treacă într-o zi 
pe la mică depărtare de sălaşurile tribului Bani-Solaim. Şi, 
pe vremea aceea, trăia în tribul solaimilor o fată, Tumadir, 
fica lui Amr, ştiută în toată Arabia pe porecla de El-Khansa 
şi lăudată de toţi pentru minunatul ei har poeticesc. 

Şi preafrumoasa solaimă, chiar când Doreid trecea pe 
lângă tribul ei, se nimerise că tocmai ungea cu păcură 
copitele unei cămile de-a părintelui ei. Şi cum locul era 
lăturalnic, căldura mare şi nimeni nu se zărea pe acolo, 
Tumadir îşi lepădase hainele şi îşi vedea de treabă aproape 
goală de tot. lar Doreid, ascuns, se uita la ea şi o cerceta 
fără ca fata să-şi dea seama. Şi, fermecat de frumuseţea ei, 
ticlui stihurile acestea, precum urmează: 

Veniţi, prieteni dragi, veniţi, S-o preamăriţi pe-o 
preafrumoasă: 

Soleimana Tumadir, Gazela mea de viţă-aleasă, Cea ca un 
lujer mlădioasă şi sulegetă ca un fir. 

Nicicând în triburile noastre, Ce nu duc lipsă de copile, Nu 
s-a mai fost văzut cândva O-ngrijitoare de cămile Atâta de 
fermecătoare Şi luminoasă cum e ea. 

Acolo unde nu e văl şi nici perdea şi nici podoabe, Acolo 
adevăru-i gol, Iar vicleşug nu mai încape şi poate-al inimii 
pârjol la apa lui să se adape. 

Chip răpitor, chip vrăjitor, Din soare parcă scos cu-o daltă, 
Ca idolii de aur sfânt La care inima tresaltă, Cu pletele fuior 
în vânt, De armăsari de spiţă-naltă. 


O, păr bogat, păr revărsat Lăsat să curgă-n nepăsare, A 
nouă sute şaptezeci “i treia noapte în unduinde lanţuri lungi 
-Şi care, pieptănat strâns, pare O-mpletitură de ciorchini 
Spălaţi de ploaia roditoare. 

Sprâncenele-i aduse lin Sunt două rânduri bine scrise De 
un calam vrăjit de ginn, Cununi care rămân deschise Pe 
ochii ei mari şi senini De antilopă, plini de vise. 

Obraji-i dulce zămisliţi Şi arşi de-o proaspătă roşe aţă Sunt 
soare tânăr, răsărind într-o duioasă dimineaţă Pe albul ca 
de mărgărim Al unui câmp ce se răsfaţă. 

O floare-i gura ei zâmbind, Izvor de caldă îmbiere, Cu 
dinţii albi şi luminoşi, Mărgăritare-giuvaiere, Petale de 
iasmin curat Scăldate-n străluciri şi-n miere. 

Iar gâtul ei sclipeşte alb Precum argintu-n zăcăminte, 
Deasupra sânilor de foc Zvâcniţi pojarnic înainte, Ca la 
statuile de fildeş Cu idoliţe vechi şi sfinte. 

lar cele două braţe tari Sunt pline, proaspete, rotunde; lar 
mâinile-i par fără os Şi jără vinele mărunte; 

lar degetele-i fac curmala Zavistioasă să se-ncrunte. 
larpântecu-i îmbelşugat, Cu gingâşiile-i cutate, Ca o hârtie 
strânsă-n dungi Cu marginile adunate În jurul dulcelui 
ghidici Spre care sufletul se-abate, E-un sipeţel de fildeş, 
cald, Plin de mirosne fermecate. 

O, spatele-i! Cu-un mijlocel Ce spre tulpina lui se suie, Cea 
ca un ram de arbor ban Şi, ah! Atâta de mlădie Şi-atâta de 
subţire-ncât A lui Allah făurărie A trebuit să-şi pună-n fapt 
Întreaga-i meşteşugărie Spre-a o lega nemijlocit De 
preafăloasa bogăţie A şoldurilor voiniceşti Ce i le-a pus la 
temelie Şi de ispititorul şanţ Săpat cu mare gingăşie. 

lacătă-acum, fecioara mea Ca o crăiţă se ridică, Dar o 
întoarce iar să stea Povara-i grea de nuri, voinică; Ci nu 
vrea fălnicia-i grea, Rotundă ca o putinică, S-o lase-n linişte 
aşa, Şi-o saltă iar în sus, şoltică, O, dâmburi falnice şi moi, 
Ce până-n suflet mă furnică! 

A nouă sute şaptezeci "i treia noapte şi toate-aceste falnicii 
stau pe doi stâlpi de sfântă slavă, Lucraţi dintr-un 


mărgăritar, In zămislirea lor ghizdavă şi arcuite strălucit ca 
bolta templelor, grozavă, Pe două fragede tulpini de trestie 
ori de izbavă, Umbrite de un fum de puf ca o câmpie de 
otavă şi sprijiniți în mers gingaş pe două tălpi fără gâlceavă, 
Ca două capete de lănci neştiutoare de zăbavă. 

Oh, slavă-a bozilor! Cum pot Aceste gingăşii mărunte, 
Aceste două temelii Atât de firave, să-nfrunte Şi să ridice 
către cer întreg saraiul cât un munte? 

Veniţi, prieteni dragi, veniţi, S-o preamăriţi pe-o 
preafrumoasă: 

Soleimana Tumadir, Gazela mea de viţă-aleasă, Cea ca un 
lujer mlădioasă şi sulegetă ca un fir! 

Şi chiar a doua zi, falnicul Doreid, însoţit de căpeteniile 
tribului său, veni cu mare alai la tatăl preafrumoasei 
Tumadir şi îl rugă să i-o dea de soţie. Şi bătrânul Amr, fără 
a-şi lăsa aşteptat răspunsul, îi spuse poetului cel viteaz: 

— Doreid taică, unui om mărinimos ca tine nu i se retează 
îndemnurile; unei căpetenii preamărite ca tine, nu i se 
curmă dorurile; unui armăsar ca tine, nu i se dă peste nas. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaptezeci şi patra noapte 
urmă: unui armăsar ca tine, nu i se dă peste nas. Da se 
cuvine să-ţi spun că fata mea, Tumadir, are în cap nişte 
gânduri, nişte feluri ale ei de a vedea. Şi sunt gânduri şi 
feluri de a vedea cum nu au, de obicei, alte femei. lar eu o 
las totdeauna slobodă să facă precum îi place, întrucât 
Khansa a mea nu este ca toate femeile. Aşa că eu am să-i 
vorbesc de tine, cât voi putea mai în folosul tău, asta ţi-o 
făgăduiesc; da nu răspund nicidecum de învoire, care nu 
este decât numai şi numai a ei. 

Iar Doreid îi mulţumi pentru ceea ce binevoia să facă; şi 
Amr intră la fiică-sa şi îi spuse: 

— Khansa, un viteaz falnic, un ins de neam mare, 
căpetenie de bani-yuşami, om preacinstit pentru vârsta şi 
pentru voinicia lui, într-un sfârşit, Doreid, falnicul Doreid, 


fiul lui Simmah, cel ale cărui cântece de luptă şi ale cărui 
stihuri mândre i le ştii, a venit sub cortul meu să te ceară de 
soţie. Aceasta, fata mea, ar fi o căsătorie care ne-ar cinsti. 
Mai mult nu am a te îndemna asupra hotărârii tale. 

lar Tumadir răspunse: 

— Tată, lasă-mi câteva zile de răgaz, pentru ca, până a 
răspunde, să pot să chibzuiesc. 

Şi tatăl preafrumoasei Tumadir se întoarse la Doreid şi îi 
spuse: 

— Fata mea, Khansa, vrea un răgaz până a da răspunsul 
hotărât. Nădăjduiesc, de altminteri, că are să primească. 
Aşteaptă, aşadar, câteva zile. 

Şi Doreid răspunse: 

A nouă sute şaptezeci şi patra noapte 

— Prea bine, o, taică de viteji. 

Şi se duse în cortul ce-i fusese pregătit. Or, preafrumoasa 
solaimă, de cum se depărtă Doreid, trimise pe urmele lui o 
slujnică de-a ei, spunându-i: 

— Du-te şi pândeşte-l pe Doreid şi ţine-te pe urmele lui 
când s-o strecura din corturi să-şi facă nevoile. Şi uită-te 
bine la şuvoiul lui şi vezi-i tăria şi urma pe care are s-o lase 
pe nisip. Şi-aşa avem să judecăm dacă mai este încă în 
puterile bărbăţiei. 

Iar slujnica se supuse. Şi fu atâta de iscusită, încât numai 
peste puţină vreme se şi întorcea la stăpână-sa să-i spună 
doar atât: 

— Om sleit. 

Or, când răgazul cerut de Tumadir trecu, Doreid veni iar 
în cortul lui Amr, să capete răspunsul. Şi Amr îl lăsă în 
partea din cort menită bărbaţilor şi intră la fiică-sa şi îi zise: 

— Khansa, fata mea, oaspetele nostru aşteaptă răspunsul 
tău şi ce ai hotărât. 

lar ea răspunse: 

— Am chibzuit şi am hotărât că nu plec din tribul meu. 
Întrucât nu vreau să-mi schimb gândul de a mă mărita cu 
vreunul dintre verii mei, flăcăi tineri, frumoşi ca nişte sulițe 


mândre şi mari, ca să mă duc după un yuşam matuf, cum e 
Doreid ăsta, cu trupul sleit, care azi-măine are să-şi dea 
cucuveaua lui de suflet. Intru cinstirea vitejilor noştri, mai 
bine să rămân fată bătrână decât să fiu nevasta unui 
boşorog. 

Şi Doreid, care sta în cort, în selamalăc, auzi răspunsul 
acela sfruntat şi se simţi lovit amarnic. Şi, din mândrie, nu 
lăsă să se vadă nimic din simţămintele sale, ci, luându-şi 
bun-rămas de la tatăl solaimei, plecă înspre tribul său. Da 
se răzbună pe fata cea crudă cu stihurile acestea 
usturătoare: 

Zici că Doreid bătrân e, Preafrumoase şi-l înfieri; Că e 
prea bătrân, sărmanul, Zici, luându-l în doi peri. Oare ţi-a 
spus el vreodată Cum că s-a născut de ieri? Tu-ţi doreşti de 
soţ, o, Khansa - Şi fireşte că pe drept - Un vlăjgan cu labe 
grele Care noaptea ia în piept Bălegarul de la turme Cum 
eu nu ştiu să m-aiept. Da, aşa“i, feri-te-ar bozii De un soţ ca 
mine, dară! Că eu nu-s ciurdar de turme, Eu altceva-s, 
bunăoară şi altceva fac pe lume, O, preafitlnico fecioară 
cine-s eu se ştie bine şi se ştie, mi se pare, Că, orice ai 
spune, mândro, Dacă mâna mea e tare, Este pentru alte 
lucruri şi cu un alt rost sub soare. Şi se ştie pretutindeni Că 
în tribul meu nu-ntreabă Nimeni oaspeţii vreodată Cine 
sunt şi de ce teapă, Iar un ocrotit de mine Află tihnă fără 
gloabă. 

Şi la fel se ştie, Khansa, Că şi-n lunile de jale, Când sub 
seceta amară Foamea neagră dă târcoale, Când sugarul 
ţipa-ntruna a nouă sute şaptezeci "i patra noapte după 
sânul maicii sale, Eu am corturile pline de antale şi 
stamboale, Am prisoase de bucate, Vite grase în saiale. 

Aşa că feri-te-ar bozii de un soţ cu-atâtea fale, Să nu 
cumva să-i creşti pruncii în huzur şi-n viaţă moale. 

Că tu-ţi vrei de soţ, o, Khansa - Şi, fireşte, aşa-i drept! 

— Un vlăjgan cu labe grele Care noaptea ia în piept 
Bălegarul de la turme Cum eu nu ştiu să m-aiept. Că tu spui 
că prea bătrân e Doreid şi mi-l înfieri; Da, e prea bătrân, 


sărmanul, Zici, Luându-l în doi peri. Oare ţi-a spus el 
vreodată Cum că s-a născut de ieri? 

Iar când stihurile lui se răspândiră prin triburi, Tumadir fu 
sfătuită din toate părţile să-l primească de soţ pe acel 
Doreid cu mână darnică şi cu duh fără de pereche. Ci ea nu- 
şi mai schimbă hotărârea. 

Or, taman pe când se petreceau acestea, iacătă că, într-o 
încăierare sângeroasă cu tribul vrăjmaş al murrilor, un 
frate al mândrei Tumadir, viteazul cel strălucit Moawiah, 
pieri de mâna lui Haşem, capul murrilor şi părintele 
preafrumoasei Asma, cea care fusese cândva umilită de 
către acel Moawiah. Şi chiar moartea aceea a fratelui său o 
deplânge Tumadir în bocetul pe care am să vi-l spun şi care 
se cântă pe glasul întâielea coborât-tre-murat şi pe ghiersul 
strunei de sub degetul inelar: 

Ah, plângeţi, ochi, cu lacrimile ţoaţei vărsaţi potop de 
lacrimi nesecatei cea care plânge îşi jeleşte-un frate pe care 
l-a pierdut în lupta grea. 

Pe veci de-acuma între el şi ea, De nepătruns, stă, neagră, 
o perdea, Perdeaua neagră, lacomă: pământul, Cu care îl 
acoperă mormântul. 

Of, ca să-lplâng, cum să găsesc cuvântul: 

O, frate-al meu, te-ai dus după-acea apă de-al căreia amar 
nimeni nu scapă şi toţi îi vor gusta pelinul rău. 

Neprihănit te-ai dus pe drumul tău, Zicând atât: „Mai bine 
e să mori, Căci viaţa-i doar un licăr trecător de viespe 
poposită dintr-un zbor pe vârful unei lănci, scăpărător. " 

Inima mea te poartă viu în minte, O, fiu al tatei şi al mamei 
mele! 

Ca iarba, vara, sub zăpuc fierbinte, Mă ofilesc de chinurile 
grele şi de mâhnirea care mă cuprinde. 

E mort acela care a fost scut al triburilor noastre şi stâlpar 
al casei dragi sub care ne-am născut. 

S-a dus într-un prăpădfără hotar e mort acela ce ne-a fost 
lumină şi pildă de viteaz în lupte crunte. 


Ca focurile-aprinse-n culmi de munte, Aşa ne-a fost lumina 
lui deplină. 

E mort acel ce fulgera, călare pe iepele sirepe. 

— N goana mare, In hainele-i ca focul, lucitoare, Viteazul 
cu seleaful de mătasă, Acela care ne era sultan, Şi-a 
seminţiei noastre floare-aleasă, încă de când era un 
băietan, A nouă sute şaptezeci "i patra noapte un tinerel 
bărbat, cu ochi semeţi, Cununa noastră-a fost de frumuseți. 

E], fratele meu, cel cu mâini miloase şi mână-a dărniciei 
însăşi, el cel ce ne-a fost cetate şi crenel, Nu mai e - stâlpul 
mândrei noastre case. 

E în mormânt, închis sub neagra stâncă, În beznă grea şi 
în tăcere-adâncă. 

Spuneţi-i Alwei, bidivia lui, Cea cu piept larg cum alta-n 
lume nu-i: „Plângi, Aiwa, plângi! În goană, nebuneşte, 
Stăpânul tău nu te mai călăreşte!" 

Fiu al lui Amr, slava fără pată gonea în şa alăturea de tine, 
Cu mantia de luptă suflecată până la şolduri, când pornea 
turbată cumplita bătălie să se-nspine, Când vipia războiului 
izbea piepturi cu piepturi şi când tu goneai, Cu fraţii tăi 
venind pe urma ta, În încleştarea de cai contra cai, Şoimani 
şi vulturi înfurciţi aşa ca diavolii, în crâncenulguleai. 

Cu hohot mare îţi râdeai de viaţă în toi de bătălii, zdrobind 
la ţeste, Când a nu pune preţ pe viaţă este cea mai vitează 
faptă şi măreaţă, Ce se preschimbă-n pildă, şi-n poveste. 

De câte ori ai luat în piept de-a dreptul năvalele de coifuri 
tari, de fier! 

De câte ori ai înfruntat cu pieptul noianul înzăuat de 
lăncieri, Fără să şovăi şi fără sfială, In mânioasa luptei 
vălmăşeală, Sfărmând ca-n joacă grelele armuri, Sub 
corturile negre ca de smoală ale furtunii ce urla-mprejur! 

Puternic şi mlădiu, cum e tulpina Cea dreaptă-a steagului 
de Rubaina, Cu mijlocelul tău ca o brățară De aur străcurat, 
când foc şi pară Se-nvâlvorau asupra ta mistreţe, Când îşi 
sporeau potoapele prigoana Zbătându-se în preajma ta 
nătânge, Când moartea cruntă îşi târa pulpana Caftanului 


ei năclăit în sânge. Câţi bidivii ai îndemnat la fugă Pe 
urmele ortalelor vrăjmaşe, O, frate-al meu, când râşniţa 
năucă A bătăliei îşi croia hogaşe Prin rândurile dese de 
viteji Din amândouă oştile-n vârtej. Tu, prapure al oastei 
noastre, cârmă Neabătută de la dreapta cale, Tu, 
sumeţindu-ţi mantia de sârmă Cu poalele-i lungi făurite-n 
zale, Ca fulgerul treceai, când se prăvale, Pe calul tău, ce 
tresălta de goană, Icnind din ii precum o darabană. Tu- 
nsufleţeai năprasnicele darde, Tu le-ndărjeai la ceas de 
luptă cruntă Cu fulgerele negre să pătrundă Până-n 
străfund de măruntaie sparte, Să scormonească în adânc, 
avan, In trupul biruitului duşman. Tu erai tigrul cel 
cutezător Ce se aruncă-n goană după pradă, Ca fulgerul 
când scapără din nor, Nepregetând nicicând să se repeadă 
Spre sfânta bucurie-a biruinţii, Cu armele lui: ghearele şi 
dinţii. Câţi prinşi în lupte ai mânat tu, frate, Naintea ta, în 
ciurde speriate, Ca turmele de antilope când a nouă sute 
şaptezeci şi patra noapte le scoală pala rece-a unui vânt, lar 
cele dintâi picături de ploaie le-alungă de prin pajişti şi 
zăvoaie! 

Câtor femei de stepenă aleasă le-ai fost scâpare-n ziua 
ticăloasă, La ceasu-ncăierărilor cumplite, Când rătăceau cu 
plete răvăşite, Ţipând de spaimă şi înnebunite, Pe câmpuri, 
alungate din sălaşe de negurile ordiei vrăjmaşe! 

De căte-amaruri ne-ai scăpat ades, Din ce năpaste şi din ce 
prăpăduri! 

Doar când le-auzi, chiar fără să le vezi te-acoperâ-ale 
spaimelor omături; 

Iar o femeie care-a rămas grea ar lepăda, de tot ce-ar 
auzi. 

Ah, câte mame-ar fi fără copii, De n-ar fi fost acolo spada 
ta! 

Şi-apoi, o, frate-al meu care te-ai dus, Ce cântece de luptă 
ne-ai cântat, Cum altele nu pot fi mai presus! 

Tu fără trudă-n luptă le-ai strigat şi ca un scut ne-aufost 
când ni le-ai spus şi precum lancea ta în bătălii, De-a pururi 


printre noi vor dăinui! 

Se stinse-a dărniciei mândră floare: 

Fiul lui Amr zace în mormânt. 

Stingă-se, dar şi stelele-n vâlvoare şi stingă-se şi soarele 
oricând — 

EI a fost strălucitul nostru soare, El a fost steaua noastră 
pe pământ. 

Tu nu mai eşti pe lume, frate-al meu! 

Vai, cine-acum va mai da adăpost străinului rămas fără de 
rost, Când Miazănoaptea rece îşi trimite al vânturilor 
crâncen ferăstrău, Urlând în zările nemărginite? 

Vai, călători, cel ce v-a ospătat cu turmele lui, şi v-a ocrotit 
cu armele, acuma stă culcat în groapa neagră-n care l-aţi 
lăsat, Cu pulberea de veci acoperit. 

În crunt lăcaş l-aţi pus pentru vecie, Cu câţiva stâlpi înfipţi 
în preajma sa, Şi-aţi pus pe biata lui zădărnicie tristele 
ramuri verzi de salamah, Intre morminte de străbuni umile 
şi peste care vremea cade grea cernându-şi colbul sur de 
ani şi zile. 

O, frate-al meu, tu, cea mai mândră mladă din solaimii 
îndrăgiţi de soare, Pieirea ta mă arde şi mă doare! 

Nădejdea mea s-a stins cu tine-odată. 

Ah, nici cămila, când i se ia mânzul şi dă târcoale jalnicei 
paiaţe închipuite din cârpe şi aţe ce i s-a dat ca să-şi aline 
plânsul, Ci ea tot geme, biata, şi-l tot cheamă cu mugetele ei 
adânci de mamă, Se zbuciumă întruna chinuită şi nu-şi mai 
află tihna o clipită şi nu mai gustă nici apa, nici fânul, Când 
amintirea îi frământă sânul şi când amarnic dorul o usucă. 

Şi se smuceşte-n legături năucă, Nici ea nu simte ceea ce 
simt eu, Durerea mea, de foc, o, frate-al meu! 

Oh, niciodată lacrimile mele nu vor seca, nici tristele-mi 
suspine nu vor tăcea, nici ţipetele-mi grele pe care le strig 
pururi după tine. 

Ah, plângeţi ochi, cu lacrimile toate! 

Vărsaţi potop de lacrimi nesecate! 


A nouă sute şaptezeci şi patra noapte şi chiar cu prilejul 
ascultării acestui poem, poetul Nabigha El-Dhobiani şi alţi 
poeţi strânşi la târgul cel mare al Okazului, ca în fiecare an, 
spre a-şi spune poeziile dinaintea tuturor triburilor din 
Arabia, fură întrebaţi despre harurile poetei Tumadir EL- 
Khansa, iar ei răspunseră într-un glas: 

— Îi întrece la stihuire şi pe oameni şi pe ginni! 

Iar Tumadir trăi până după vestirea Islamului cel 
binecuvântat în Arabia. Şi, în anul al optulea de la hegira lui 
Sidna-Mohammad - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Veni şi ea, cu fiul ei, Abbas, care ajunsese atunci cap 
peste toate căpeteniile solaimilor, să-şi facă închinarea 
dinaintea Prorocului şi să se încununeze întru Islam. Şi 
Prorocul o întâmpină cu cinstire şi dori s-o audă spunându- 
şi stihurile, măcar că el nu-i preţuia pe poeţi. Şi o firitisi 
pentru harul ei poeticesc şi pentru faima ei. Şi, de 
altminteri, chiar atunci, apucându-se să repete şi el un stih 
de-al poetei Tumadir, se dete în vileag că nu se pricepea la 
măsura versurilor. Întrucât greşi lungimea acelui stih, 
punând în legătură unul dintre cele două cuvinte de la 
urmă în locul celuilalt. lar bătrânul Abu-Bekr, auzind acea 
stricare a măsurii stihului, vroi să îndrepte greşeala, 
punând la locul lor cele două cuvinte schimbate; ci Prorocul 
- asupra-i fie rugăciunea şi pacea 

— Îi spuse: Ce însemnătate are? E tot aceea." Şi Abu-Bekr 
răspunse: „Hotărât, o, Prorocule al lui Allah, tu adevereşti 
pe deplin vorbele pe care Allah ţi le-a dezvăluit în Coranul 
său cel Sfânt: «Nu am învăţat de la Prorocul nostru 
stihuirea: că el nu are trebuinţă de ea. Coranul este 
învăţătură, este o scriere fară zorzoane şi pe înţeles!» 

Ci Allah ştie mai bine! 

Pe urmă tânărul le spuse ascultătorilor săi: 

— lacătă încă o întâmplare din viaţa strămoşilor noştri 
arabi de pe vremea păgâniei. 

Şi spuse: 


Poetul Find şi cele două fete viteze ale sale, Ofaiirah- 
soarele şi Hozeilah-luna ni s-a lăsat că poetul Find, bătrân 
pe-atunci de o sută de ani şi cap al tribului Bani-Zimman, 
ramură din seminţia cea mare a bekrilor, din stirpea dintâi 
a rabiahilor, avea două fete copilandre, pe care le chema 
Ofaiirah-Soarele, pe cea mai mare şi Hozeilah-Luna, pe cea 
mai mică. Şi, pe vremea aceea, întreg tribul bekrilor se afla 
în război cu thaalabenii cei mulţi şi puternici. lar Find, în 
pofida vârstei lui înaintate, fu socotit vrednic, întrucât era 
viteazul cel mai vestit din tribul lui, să fie trimis de către 
tovarăşii săi în fruntea a şaptezeci de voinici, toată ortaua 
lor, ca să se lipească la oastea tuturor bekrenilor. Iar cele 
două copilandre, fetele lui, se aflau şi ele printre cei 
şaptezeci. lar solul care se duse să dea de ştire sfatului 
obştesc al bekrenilor despre sosirea cetei de război a 
tribului Bani-Zimman le spuse celor la care fusese trimis: 

— Tribul nostru vă trimite o ordie de o mie de războinici şi 
încă şaptezeci de viteji. 

Vroia să spună cu aceasta că numai Find, singur, preţuia 
cât o oaste de o mie de oameni. 

Pe urmă, când toate cetele triburilor de bekreni se 
adunară, războiul se dezlănţui ca o vijelie. Şi-atunci s-a dat 
bătălia aceea, care a rămas vestită în toate pomenirile şi 
care a fost botezată Ziua-tăierii-moaţelor, din pricina 
umilirii grele la care i-au supus bekrenii biruitori pe prinşii 
lor, tăindu-le moaţele părului, înainte de a-i trimite, slobozi, 
să le arate înfrângerea fraţilor lor din corturile thaalabene. 
Şi chiar în bătălia aceea de pomină s-au făcut a nouă sute 
şaptezeci şi cincea noapte vestite pe totdeauna fetele lui 
Find, draci împieliţaţi, minunile acelei zile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaptezeci şi cincea noapte 
urmă: 

Şi chiar în bătălia aceea de pomină s-au făcut vestite pe 
totdeauna fetele lui Find, draci împieliţaţi, minunile acelei 


zile. Întrucât în încăierarea cea mai crâncenă şi pe când 
izbânda sta în cumpănă, cele două copile săriră deodată jos 
de pe caii lor, se dezbrăcară cât ai clipi din ochi şi, 
aruncându-şi cât colo hainele şi tunicile de zale, se repeziră, 
goale de tot, cu braţele înainte, una în mijlocul aripei drepte 
a oştirii bekrene, iar cealaltă în mijlocul aripei stângi, 
învipiate şi în pieile goale, păstrându-şi numai pe cap 
cununile lor de culoare verde. Şi, în încleştare, răcniră 
fiecare, cu toată puterea glasului lor, câte un cântec de 
luptă ticluit atunci pe loc şi care, din ziua aceea, se cântă pe 
măsura de ramei greu şi pe ghiersul strunei de mijloc a 
glasului al patrulea, sărind peste măsura a doua, bătută 
înfundat de către daff. 

Or, iacătă mai întâi peanul copilei Ofaiirah-Soarele: 

Pe duşmani pe duşmani pe duşmani Fii ai lui Bekr şi ai lui 
Zimman, încingeţi lupta, strângeţi vălmăşagul! Intraţi în 
bătălie cu tot steagul! Nainte, dar! Pe duşman! Pe duşman! 
Cinstire multă şi mărire-naltă Acelui ce-n această dimineaţă 
îmbracă haina roşie şi saltă Să-ntâmpine vrăjmaşulfaţă-n 
faţă! 

Hai, voi, viteji ai noştri! Înainte! Daţi buzna-n toiul luptelor, 
fierbinte, Iar noi la sânul cald vă vom primi! Să se despice 
rănile cumplite Ca hainele unei muieri smintite Arse de furii 
şi de patimi vii! lar noi saltele moi şi albe perne In 
aşteptarea voastră vom aşterne. Ci dacă veţi da cumva 
înapoi, Avem să v-alungăm fără ogoi Până-n străfundul 
negrului aman, Ca pe nişte nevolnici, neînstare De dragoste 
cu tinere fecioare, Nainte, dar! Pe duşman! Pe duşman! 
Nainte! Şi noroc în încleştare, Fii ai lui Bekr şi ai lui 
Zimman! Încingeţi lupta, strângeţi vălmăşagul! Intraţi în 
bătălie cu tot steagul! Ucideţi şi trăiţi, feciori aleşi Ai 
seminţiei mele de viteji! Nainte, dar! Pe duşman! Pe 
duşman! 

Şi iacătă şi peanul răcnit de mânia copilei Hozeilah-Luna, 
pentru a aţâţa înflăcărarea celor ce înconjurau prapurul 
neamului lui Bani-Zimman, alături de tatăl ei, Find, care 


tăiase vinele cămilei lui ca să fie încredinţat că nu are să 
dea îndărăt un pas: 

La luptă cruntă, fii ai lui Zimman! La luptă dar, bekrani de 
viţă veche! Izbiţi, izbiţi în crâncenul duşman Cu spada 
voastră fără de pereche! Zvârliţi asupra capetelor lor 
Masalele aprinse, pe-ntrecute, Ale mâniei roşii! Daţi cu 
spor, Măcelăriţi-i, căsăpiţi-i iute! 

A nouă sute şaptezeci şi cincea noapte cu inimi dârze, hai, 
apărători Ai mamelor şi-ai femeilor voastre! Noi suntem 
fetele stelei din zori, Frumoase ca huriile măiastre, Cu 
păru-n mosc scăldat şi învăscute Cu salbe de mărgăritar. 
Daţi zor, Măcelăriţi-i, căsăpiţi-i, iute, Şi-avem să vă primim 
la piept cu dor! 

Sus inima, copii ai lui Rabiah! 

Celui mai dârz ii dărui fecioria-mi! 

Pe duşman, dar! Măcelăriţi de-a-una! 

Celui mai vrednic: Hozeilah-Luna! 

Măcelăriţi-i! Căsăpiţi întruna! 

Dar pe fricoşii ce dau îndărăt, Să nu-i mai văd în ochi, să 
nu-i mai văd! 

Ii vom zvârli-n gunoaie ca pe-o cârpă, Nu vor avea pe lume 
decât scârbă! 

Izbiţi cu spada cruntă în vrăjmaşi, La luptă, sus, flăcăilor 
viteji! 

Din sângele duşman să faceţi preş pe care să călcăm cu 
paşi trufaşi! 

Măcelăriţi-i, căsăpiţi-i iute! 

Izbiţi cu spada voastră pe-ntrecute! 

Şi, la aceste două cântece de moarte, o înflăcărare 
proaspătă aprinse pojarul bekrenilor, dârzia le spori şi 
biruinţa rămase a lor, hotărâtoare şi deplină. Şi iată aşa se 
luptau strămoşii noştri de pe vremile păgâniei. Şi iată cum 
erau croite fetele lor! Flăcările gheenei să nu le fie prea 
crude! 

Pe urmă tânărul le spuse celor care îl ascultau aprinşi: 


— Auziţi acuma dragostea domniţei Fatimah cu poetul 
Murakiş, care şi ei au trăit tot pe vremurile păgâniei: 

Şi spuse: 

Dragostea domniţei Fatimah cu poetul murakiş se 
povesteşte că Neman, sultanul de la Hirah, din Irak, avea o 
fată pe care o chema Fatimah, care pe cât era de frumoasă, 
pe-atâta era de pojarnică. Şi sultan Neman, care cunoştea 
firea zvăpăiată a tinerei domniţe, avusese grijă, spre a 
preîntâmpina vreo necinstire a stepenei sale ori vreo 
năpastă, s-o ţină închisă într-un sărai lăturalnic. Şi tot aşa 
mai avusese grijă, pentru păstrarea cinstei fetei sale, da şi 
din chibzuinţă, să pună de veghe, zi şi noapte, străji 
înarmate, împrejurul acelui sărai. Şi nimeni altcineva decât 
slujnica domniţei nu avea îngăduinţă să intre în serhatul 
acela păstrător al virtuţii domniţei Fatimah. Şi, din prisos de 
înţelepciune şi de neîncredere, în fiecare seară, la căderea 
nopţii, erau târşâite pe pământ, de jur împrejurul saraiului, 
nişte preşuri mari de lână, ca să măture şi să netezească 
faţa nisipului de pe jos, în aşa fel încât să şteargă urmele 
picioruşelor fetei care o slujea pe domniţă şi, de asemenea, 
în aşa fel încât să se poată vedea, dimineaţa, dacă nu cumva 
fuseseră lăsate pe acolo alte urme de către vreo haimana în 
căutare de pozne. 

Or, întemniţata cea frumoasă se suia de mai multe ori pe zi 
în vârful închisorii ei silnice şi, de acolo, privea de departe 
la trecători şi ofta. Şi-aşa, într-o zi, o văzu pe tânăra ei 
slujnică, pe care o chema Ibnat-ljlan, cum sta de vorbă cu 
un tânăr frumos la făptură. Şi până la urmă află de la copilă 
că tânărul acela de care era îndrăgostită era vestitul poet 
Murakiş şi că de nenumărate ori se şi bucurase de 
dragostea lui. Şi slujnica, fată, într-adevăr, frumoasă şi 
pârdalnică, atâta lăudă faţă de stăpână-sa frumuseţea şi 
pletele strălucite ale poetului şi cu nişte a nouă sute 
şaptezeci şi cincea noapte vorbe atâta de aprinse, încât 
pojarnica de Fatimah se împătimi la rându-i să-l vadă şi să 
se bucure de el, deopotrivă cu slujnica sa. Da vroi mai întâi, 


în gusturile ei subţiri de domniţă, să se încredinţeze dacă 
poetul cel frumos era de vreun soi mai acaţari. Şi chiar prin 
aceasta domniţa îşi dovedi priceperea rosturilor lumii, ca o 
adevărată arăboaică de neam mare ce era. Şi se osebi astfel 
de slujnica ei, mai puţin de soi ca ea şi, ca urmare, mai 
puţin năzuroasă şi mai puţin marghiolită. 

Cu asemenea scop, aşadar, domniţa cea pusă la popreală 
ceru o încercare, hotărâtoare în mintea ei. Căci, după ce 
şezu de vorbă cu slujnica despre putinţa poetului de a intra 
în sărai, îi spuse la urmă: 

— Ascultă! Când flăcăul va veni la tine mâine, tu să-i dai o 
scobitoare de lemn înmiresmat, apoi o căţuie în care să 
arunci un bob de mirodenie. Şi pe urmă să-l rogi să stea în 
picioare, cu căţuia sub haine, spre a se înmiresma. Or, dacă 
se va sluji de scobitoare fără a o reteza şi a o despica oleacă 
la vârf, sau dacă nu va vroi s-o ia, este ins de rând, lipsit de 
gingăşie. lar dacă va şedea deasupra căţuii, sau dacă nu o 
va vroi, iarăşi este un om de nimic. Şi-atunci, oricât de mare 
poet s-ar putea să fie, un ins care habar nu are ce-i gingăşia 
nu este vrednic de domniţe. 

Aşa că, chiar a doua zi, ducându-se să se întâlnească cu 
iubitul ei, fata nu zăbovi să-l pună la încercare. Căci, după 
ce aduse o căţuie aprinsă în mijlocul odăii şi după ce aruncă 
în ea mirodia, îi spuse tânărului: 

— Vino să te înmiresmezi! 

Ci poetul nici nu se sinchisi şi răspunse: 

— Adu tu căţuia colea lângă mine. 

Şi fata făcu aşa; ci poetul nu îşi puse căţuia sub haine, ci se 
mulţumi să-şi înmiresmeze numai barba şi părul. După care 
luă scobitoarea pe care i-o întindea iubita sa şi, după ce o 
reteză aruncând o bucăţică din ea, îi despică vârful în şuviţe 
mlădioase şi se frecă astfel cu ea pe dinţi şi îşi înmiresmă 
gingiile. Pe urmă se petrecu între el şi fată ceea ce se 
petrecu. Şi, când micuța se întoarse la saraiul străjuit, îi 
povesti zvânturatei sale de stăpâne urmarea încercării. lar 
Fatimah spuse numaidecât: 


— Adu-mi-l pe arabul acela de neam! Şi grăbeşte-te! Ci 
străjerii erau aspri şi înarmaţi şi necurmat la pândă. Şi, în 
fiecare dimineaţă, iscoadele sultanului Neman, părintele 
domniţei, veneau la faţa locului ca să vadă şi să citească 
urmele picioarelor scrise pe nisip. Şi iscoadele se întorceau 
să spună stăpânului lor: 

— O, doamne al vremilor, nu am găsit în dimineaţa aceasta 
decât urma picioruşelor copilei Ibnat-ljlan. 

Or, ce făcu şireata de slujnică a domniţei pentru a-l aduce 
în sărai pe poet odată cu ea, fără a da în vileag trecerea lui? 
lacătă. In noaptea hotărâtă de stăpână-sa, se duse lângă 
flăcău şi, fără a şovăi, îl luă în spinare, ţinându-l bine cu 
pulpanele unei mantii pe care i-o petrecu pe dedesubt şi pe 
care şi-o legă în faţă şi astfel, fără primejdia de a se da de 
gol, îl cără pe ispititor la ispita sa. Şi poetul petrecu acolo, 
cu pojarnica de fată a sultanului, o noapte binecuvântată, 
noapte de lumină, de dulceaţă şi de jar. Şi plecă până-n zori, 
tot aşa precum intrase, adică dus în spinare de fată. 

Or, ce se întâmplă dimineaţa? Iscoadele sultanului veniră, 
ca în toate dimineţile, să cerceteze urmele de pe nisip. Pe 
urmă se duseră să-i spună sultanului, părintele domniţei: 

— O, stăpâne al nostru, nu am zărit în dimineaţa aceasta 
decât urmele picioarelor micuţei Ibnat-ljlan. Da fata 
pesemne că s-a îngrăşat tare, întrucât urma picioarelor ei 
se face mai adâncă în nisip. 

Şi-aşa că lucrurile urmară să se petreacă mai departe 
astfel un răstimp de vreme, poetul şi domniţa iubindu-se, A 
nouă sute şaptezeci “i “asea noapte slujnicuţa cărându-l în 
spinare pe liubovnic, iar iscoadele vorbind despre 
îngrăşare. Şi n-ar fi fost nici o pricină ca starea aceea de 
lucruri să se curme, dacă poetul însuşi nu şi-ar fi sfâşiat cu 
chiar mâinile lui fericirea. 

Şi, într-adevăr, frumosul Murakiş avea un prieten tare 
drag, căruia îi împlinea toate voile. Şi cum îi împărtăşise şi 
lui dragostea sa neobişnuită, tânărul prieten îşi dori 
stăruitor să fie dus şi el în acelaşi chip la domniţa Fatimah şi 


să fie luat drept Murakiş însuşi, date fiind negurile nopţii şi 
asemănarea lui la statură şi la purtări cu prietenul său. Şi 
Murakiş se lăsă biruit de stăruinţele băiatului şi îşi pecetlui 
cu jurământ făgăduiala dată. Iar când veni noaptea, tânărul 
prieten îi luă locul în spinarea fetei şi fu dus la domniţă. 

Şi, pe negură, începu ceea ce trebuia să înceapă. Ci 
numaidecât, în pofida întunereciunii, Fatimah, pricepută, îşi 
dete seama de schimbare, simțind moliciune acolo unde 
fusese tărie şi încropeală acolo unde fusese vipie de foc şi 
sărăcie acolo unde fusese îmbelşugare. Şi, ridicându-se pe 
clipă pe dată, îl zvârli cât colo pe nechemat, cu o lovitură de 
picior şi o puse pe slujnică să-l adune de pe jos şi să-l dea 
afară, pe calea de ducere folosită de obicei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptezeci şi şasea noapte 
urmă: şi o puse pe slujnică să-l adune de pe jos şi să-l dea 
afară, pe calea de ducere folosită de obicei. Şi, de-atunci, 
poetul a fost alungat de fata sultanului, care nu s-a îndurat 
niciodată să-i ierte înşelăciunea. Şi Murakiş, spre a-şi 
descărca durerea şi căinţele, a întocmit următoarea kasidă: 

Deci bun-rămas, bekrana mea frumoasă!'. Chiar dacă plec 
de lângă tine-acum, Rămână-ţi fericirea toată-n casă, Ca un 
balsam de mosc, ca un parfum. Vai, Murakiş sărmane, până 
ieri Gingaşa Fatimah ca pe un mire, Cu boiu-i hărăzit spre 
mângâieri, Mlădiu ca ramul nabkului subţire, Cu mersu-i ca 
de struţ legănător, Nurlie, dreaptă, fragedă, uşoară, Cu 
frumuseţea ei ca un izvor In limpezimea apei lui, vioară, Cu 
dinţi-i albi şi pururea zâmbind, Scăldaţi în roua gurii ei de 
miere, Lucioşi precum oglinda de argint, Cu mâinile ei moi 
ca o părere, Împodobită-n scumpele-i brățări, Cu pletele-i 
ca noaptea-ntunecată - Te-a fermecat în nopţi cu descântări 
şi inima ţi-o lasă-njunghiată. Vai, iată ceasul bunului-rămas! 
Ca fumul care piere, totu-acuma-i! Tu însuţi ţi-ai adus acest 
necaz, Pentru o toană de prieten numai. De ciudă muşcă-ţi 
degetele toate, Sfâşie-te în neagra-ţi deznădejde! O toană 


de prieten azi de scoate Din inima ce nu te maiiubeşte. Vai, 
totul s-a sfârşit! Şi nu e vis - Căci treaz sunt, pe când 
viselor, se ştie, In somn doar le e drumul larg deschis, Ci 
mie-nchise-mi sunt pe veşnicie. 

lar poetul Murakiş a fost unul dintre cei ce au murit din 
dragoste. 

Pe urmă, tânărul le spuse celor ce ascultau: 

A nouă sute şaptezeci şi şasea noapte 

— Până a ajunge la vremurile islamice, mai ascultați şi 
povestea aceasta despre şeicul kindenilor şi soţia sa, Hind. 
Şi spuse: 

Răzbunarea şeicului Hojjr a ajuns până la noi, prin 
istorisirile strămoşilor noştri de demult, că şeicul Hojjr, 
căpetenia triburilor kindenilor şi tată al lui Imru Ul-Kais, cel 
mai mare poet de pe vremea păgâniei, era omul cel mai 
temut dintre arabi pentru cruzimea şi pentru vajnica lui 
dârzenie. Şi era atâta de aprig până şi faţă de neamurile lui, 
încât fiul său, tânărul Imru Ul-Kais, ca să poată să dea zbor 
slobod harului său poeticese, a trebuit să fugă de sub 
corturile părinteşti. Căci şeicul Hojjr socotea că a se fuduli 
în faţa lumii cu numele de poet era pentru fiul său o abatere 
de la ighemoniconul şi de la înălţimea stepenei sale. 

Or, într-o zi, pe când şeicul Hojjr se afla purces cu oastea 
departe de pământurile sale, asupra tribului Bani-Assad, 
primi veste că tribul kodaienilor, vechii săi duşmani, 
cârmuiţi de către Ziad, îi cotropiseră deodată pământurile, 
într-un poghiaz, ridicaseră o pradă straşnică, zaherea multă 
de curmale uscate, sumedenie de cai, de cămile şi de vite şi 
mulţime de femei şi de fete kindene. Şi printre prinşii luaţi 
de Ziad se afla şi femeia cea mai dragă şeicului Hojjr, 
preafrumoasa Hind, giuvaiericaua tribului. 

Încât, de îndată ce ştirea despre prăpăd ajunse la el, Hojjr 
făcu degrabă cale întoarsă, cu toţi luptătorii lui şi se 
îndreptă înspre locul unde socotea să dea peste vrăjmaşul 
său, Ziad, răpitorul Hindei. Şi nu peste mult, într-adevăr, 
ajunse la o mică depărtare de tabăra kodaienilor. Şi trimise 


pe dată într-acolo două iscoade încercate, pe nume Saly şi 
sadus, să cerceteze locurile şi să culeagă cât mai multe ştiri 
cu putinţă despre oastea lui Ziad. 

Şi cele două iscoade izbutiră să se strecoare în tabără, 
nebăgate de seamă. Şi strânseră lămuriri de preţ despre 
numărul vrăjmaşului şi despre aşezarea taberei. Şi, după 
câteva ceasuri petrecute ca să cerceteze tot, iscoada Saly îi 
spuse soţului său, Sadus: 

— Tot ce am văzut mi se pare destul în ce priveşte 
rosturile şi gândurile lui Ziad. Şi-aşa că mi-aş cam lua 
zborul să-i duc şeicului Hojjr ştirile despre ceea ce am 
cules. 

Ci Sadus răspunse: 

— Eu nu plec până ce nu capăt ştiri mai multe şi mai de 
preţ. 

Şi rămase singur în tabăra kodaienilor. 

Or, la căderea nopţii, câţiva oşteni de-ai lui Ziad veniră să 
stea de pază lângă cortul căpeteniei lor şi se aşezară 
împrejurul cortului, din loc în loc. Iar Sadus, iscoada lui 
Hojjr, temându-se să nu fie dibuit, îşi luă inima în dinţi şi se 
duse cutezător să-l bată pe umăr cu mâna pe unul dintre 
paznicii care tocmai şezuse jos pe pământ, ca şi ceilalţi şi îl 
repezi cu un glas poruncitor, spunându-i: 

— Care eşti tu? 

Şi străjerul răspunse: 

— Sunt cutare, fiul lui cutare. 

Iar Sadus urmă cu glas scurt şi hotărât: 

— Bine! 

Pe urmă se duse să şadă chiar lângă cortul căpeteniei 
Ziad, fără să-i dea cuiva prin gând să-l tulbure. 

Şi iacătă că nu peste mult auzi vorbă din lăuntrul cortului. 
Şi era chiar glasul lui Ziad, care, întinzându-se lângă 
preafrumoasa prinsă Hind, o săruta şi se desfăta cu ea. Şi, 
printre altele, Sadus auzi următoarele. Glasul lui Ziad 
spunea: 

A nouă sute şaptezeci şi şasea noapte 


— Ce crezi tu, Hind, ia spune-mi, ce-ar face soţul tău, 
Hojjr, dacă ar şti că în clipa aceasta mă aflu lângă tine, în 
dulce desfătare laolaltă? 

lar Hind răspunse: 

— Pe moartea cea roşie! Ar porni în goană ca un lup pe 
urmele tale şi nu s-ar mai opri din fugă decât dinaintea 
corturilor tale roşii, spumegând, plin de mânie şi de 
turbare, flămând de răzbunare, cu gura clăbucind de bale 
ca o cămilă în călduri, care mănâncă ierburi amare. 

lar Ziad, auzind vorbele acestea ale Hindei, fu cuprins de 
ciudă şi, dându-i o palmă prinsei sale, îi spuse: 

— A, te pricep! Hojjr, fiara aceea cruntă, îţi place, ţi-e drag 
şi vrei să mă umileşti. 

Ci Hind tăgădui numaidecât, zicând: 

— Iţi jur pe amândoi bozii noştri, Lat şi Ozzat, niciodată nu 
mi-a fost silă de vreun bărbat cum mi-e silă de soţul meu, 
Hojjr. Da dacă mă întrebi, pentru ce să-ţi ascund ce 
gândesc? Că chiar n-am mai văzut om mai cu ochii-n patru 
şi mai prepuielnic ca Hojjr, fie că doarme, fie că e treaz. 

Şi Ziad o întrebă: 

— Cum aşa? Lămureşte-te! Atunci, Hind spuse: 

— Ascultă. Când Hojjr se află în puterea somnului, stă cu 
un ochi închis, da cu celălalt deschis, iar cu jumătate din 
făptura sa rămâne treaz. Şi lucrul acesta atâta e de 
adevărat, încât într-o noapte ca toate nopţile, pe când 
dormea alături de mine, iar eu îi vegheam somnul, iacătă că 
un şarpe negru se ivi deodată de sub rogojină şi veni drept 
înspre faţa lui. Şi Hojjr, tot dormind, îşi întoarse capul, 
parcă simţindu-l. lar şarpele se strecură pe lângă mână 
înspre palma deschisă. Şi Hojjr îşi trase numaidecât mâna. 
Atunci, şarpele, şovăind, se îndreptă înspre piciorul alungit. 
lar Hojjr, dormind mai a nouă sute şaptezeci şi şaptea 
noapte departe, îndoi genunchiul şi îşi feri piciorul. Şi 
şarpele, descumpănit şi parcă nemaiştiind ce să facă, se 
hotări să lunece înspre o strachină cu lapte, pe care Hojjr 
îmi cerea să i-o pun totdeauna lângă pat. Şi, ajungând la 


strachină, şarpele sorbi cu lăcomie laptele, pe care apoi îl 
vărsă îndărăt în strachină. Iar eu, la priveliştea aceea, 
gândii, bucurându-mă în sufletul meu: „Ce noroc 
nenădăjduit! Când Hojjr are să se trezească, are să bea 
laptele otrăvit acum şi are să moară pe dată! Uf, am să scap 
de lup." Şi Hojjr se deşteptă, după o bucată de vreme, 
însetat şi cerându-şi laptele. Şi luă strachina din mâinile 
mele; da avu grijă ca mai întâi să miroase laptele. Şi iacătă 
că mâna-i tremură şi strachina căzu şi se vărsă. lar el 
scăpă. Aşa face în toate, în orice împrejurare ar fi. La toate 
se gândeşte, la toate ia aminte şi niciodată nu poate fi prins 
pe nepregătite. 

lar iscoada Sadus auzi toate vorbele acestea; pe urmă nu 
mai putu să priceapă nimic din ce îşi spuneau între ei Ziad 
şi Hind, afară de plescăitul sărutărilor lor şi al suspinelor. 
Atunci, se ridică încetişor şi fugi. Şi odată ajuns afară din 
tabără, purcese la drum cu paşi mari şi, până-n zori, fu 
lângă stăpânul său, Hojjr, căruia îi istorisi tot ce văzuse şi 
tot ce auzise. Şi îşi sfârşi istorisirea spunând: 

— Când am plecat, Ziad sta cu capul sprijinit pe genunchii 
ei; şi se desfăta cu prinsa lui, iar ea îi răspundea la desfăt. 

Şi Hojjr, la vorbele acestea, îşi rostogoli în piept un oftat 
gemut, se sculă în picioare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptezeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi Hojjr, la vorbele acestea, îşi rostogoli în piept un oftat 
gemut, se sculă în picioare, porunci plecarea şi năpusta 
grabnică asupra taberei kodaienilor. Şi toate cetele 
kindenilor porniră la drum. Şi căzură pe neaşteptate asupra 
taberei lui Ziad. Şi se încinse o încăierare năprasnică. Şi 
kodaienii lui Ziad nu avură mult până să fie daţi peste cap şi 
puşi pe fugă. lar tabăra lor, cuprinsă de vrăjmaşi, fu pustiită 
şi pârjolită. Şi fu omorât care fu omorât şi fu aruncat în 
vântul mâniei tot ce mai rămăsese. 


Cât despre Ziad, acela fu zărit de către Hojjr în mulţime, 
pe când încerca să-i întoarne la luptă pe cei ce fugeau. Şi 
Hojjr, mârâind şi mugind, se repezi pe el ca o pasăre de 
pradă, îl înşfacă pe după mijloc de pe cal şi, săltându-l în 
sus, îl ţinu aşa în puterea mâinilor, pe urmă îl izbi de 
pământ şi-i frânse oasele. Şi-i tăie capul şi şi-l agăţă la 
coada calului. Şi după ce îşi împlini răzunarea faţă de Ziad, 
se îndreptă înspre Hind, pe care o găsi. Şi o legă de cozile a 
doi cai pe care îi biciui făcându-i să pornească unul într-o 
parte şi altul în cealaltă. Şi pe când Hind era despicată 
astfel şi ruptă în bucăţi, el îi strigă: 

— Pieri, o, muiere cu limba atâta de dulce şi cu tainele 
gândului atâta de amare. 

Iar după ce istorisi răzbunarea aceasta cruntă, tânărul le 
spuse ascultătorilor săi: 

— Întrucât încă ne mai aflăm la vremurile acelea de 
dinainte de Islamul cel binecuvântat, ascultați istoria pe 
care ne-a lăsat-o, despre obiceiurile femeilor arabe de pe- 
atunci, soţia mult-iubită a Prorocului - asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea! 

— Stăpâna noastră, Aişah, cea mai frumoasă şi cea mai 
curată icoană de femeie a Islamului a nouă sute şaptezeci şi 
şaptea noapte de la începuturi, femeie înţeleaptă, dârză, 
drăgăstoasă şi vitează, a cărei vorbă sclipitoare avea tăria 
bărbată a unui flăcău şi al cărei grai avea sfânta şi 
proaspăta frumuseţe a unei fecioare neprihănite. 

Şi spuse istorisirea aceasta povestită de Aişah: 

Soții preţăluiţi de către soțiile lor într-o bună zi, câteva 
hanâme din Yemen se strânseseră în locuinţa mea. Şi se 
înţeleseră între ele cu jurământ să-şi spună, cu tot adevărul 
şi fără să ascundă nimic, cum sunt soţii lor, buni sau răi. 

Şi cea dintâi luă vorba şi spuse: 

— Bărbatu-meu? E urât şi de neatins ca o cocoaşă de 
cămilă tăbăcită, cocoţată în vârful unui munte anevoie de 
suit. Şi, pe deasupra, atâta-i de slab şi de uscat, cât nu i-ai 
găsi un firicel de măduvă în oase. Rogojină tocită! 


Iar cea de a doua hanâmă din Yemen spuse: 

— Al meu? Chiar că n-ar trebui să spun o vorbă despre el. 
Întrucât şi numai a pomeni despre el îmi face silă. Dobitoc 
căpăţânos, dacă-i răspund măcar cu o vorbă, numaidecât 
mă şi ameninţă că mă izgoneşte; iar dacă tac, mă 
înghioldeşte şi mă ţine ca înfiptă în sâmceaua de fier a unei 
sulițe. 

lar cea de a treia spuse: 

— Păi eu, iacătă-l pe drăgălaşul meu de bărbat: când 
mănâncă, linge talerele până-n fund; când bea, suge pân' la 
ultima picătură; când se culcă, se strânge şi se ghemuie în 
sine însuşi ca un burduf; iar când i se întâmplă să taie ceva 
pentru mâncare, taie totdeauna tot ce e mai prăpădit şi mai 
descărnat. Cât despre celelalte, e mai rău decât nimic: nu 
şi-ar luneca mâna înspre mine nici măcar ca să vadă cum 
stau. 

lar cea de a patra spuse: 

— Fiul socrului meu, alimănit să fie el! Grămadă de povară 
pe ochii şi pe inima mea, zi şi noapte! Hazna de metehne, 
de aiureli şi de sminteli. Te plesneşte peste gură din nimic; 
ori îţi împunge şi îţi rupe pântecele, ori se asmute asupra-ţi, 
ori, toate deodată, te plesneşte, te în-ghioldeşte şi te 
vatămă. Lup amarnic, crăpare-ar să crape! 

lar cea de a cincea spuse: 

— O, soţul meu este bun şi frumos ca o noapte frumoasă 
dintre nopţile de Tihamah, darnic ca ploaia cea darnică a 
norilor şi preamărit şi temut de toţi luptătorii noştri. Când 
pleacă de acasă, e ca un leu falnic şi voinic. E mare, iar 
mărinimia sa face ca jarul din căminul lui, deschis tuturora, 
să fie totdeauna din belşug. Stâlparul numelui lui e înalt şi 
măreț. Cumpătat, el rămâne flămând în noaptea unui ospăț; 
veghetor, nu doarme niciodată în noaptea primejdiei; 
primitor, şi-a aşezat locuinţa chiar lângă piaţa târgului, ca 
să-i găzduiască pe călători. O, tare-i mare şi frumos, tare-i 
minunat! Are o piele dulce şi moale, ca o blăniţă de iepure, 
care te mângâie cu gingăşie. lar mireasma răsuflării lui este 


mirodenie de zarnab desfătătoare. Şi, cu toată tăria şi 
puterea lui, fac ce vreau din el. 

La urmă, cea de a şasea hanâmă yemenită zâmbi dulce şi 
spuse la rându-i: 

— O, soţul meu este Malik Abu-Zar, minunatul Abu-Zar, 
ştiut de toate triburile noastre. M-a găsit copilă, la un cort 
de oameni săraci ajunşi la nevoie şi la strâmtoare şi m-a dus 
în cortul lui falnic şi mi-a împodobit urechile cu cercei 
scumpi şi pieptul cu odoare frumoase şi mâinile şi picioarele 
cu brăţari de preţ şi braţele cu bunăstarea cea durdulie. M- 
a cinstit ca soţie şi m-a poftit într-o locuinţă în care răsună 
necontenit a nouă sute şaptezeci şi şaptea noapte cântecele 
vesele ale lăutelor şi în care strălucesc mândrele sulițe 
samhariene cu prăjini durate straşnic şi în care se aude 
necontenit nechezatul sirepelor, grohotul cămilelor închise 
în staniştile cele mari, zarva slugilor care treieră şi 
îmblătesc grâul, larma amestecată a douăzeci de turme. 
Vorbesc cu el slobodă şi niciodată nu mă înfruntă, nici nu 
mă ceartă. Când mă culc, nu mă lasă niciodată văduvită; 
când adorm, mă lasă să dorm cât vreau. Şi mi-a rodit 
pântecul şi mi-a dăruit un copil, tare minunat copil! Atâta de 
drăgălaş, încât culcuşul lui micuţ şi gingaş pare locul pe 
care îl lasă gol un firicel de papură scos dintr-o țesătură de 
rogojină; atâta de plăpând, că s-ar sătura din cât suge un 
ieduţ; atâta de dulce, încât atunci când umblă şi când se 
leagănă cu atâta dulceaţă în tunicuţa lui de zale, răpeşte 
minţile celor care îl văd! Da fata pe care mi-a dăruit-o Abu- 
Zar! Uf, dulceaţa, da! Dulceaţa de fată a lui Abu-Zar! E 
odorul tribului! Durdulie, o cuprind hainele ca într-o vrajă, 
strânsă în fermeneaua ei ca o cosiţă împletită; cu pântecul 
bine făcut şi fără burduhăneală; cu boiul suleget şi mlădios 
sub fermenuţă; cu şoldurile pline şi rotunde; cu braţele 
durdulii; cu ochii mari şi larg deschişi; cu lumina lor neagră 
ca noaptea; cu sprâncenele subţiri şi arcuite descântat; cu 
nasul uşor adus, ca vârful unei săbii alese; cu gura 
frumoasă şi neprefăcută; cu mâinile mândre şi darnice; cu 


veselia deschisă şi sclipitoare; cu vorba răcoroasă ca 
umbra; cu mireasma răsuflării mai moale ca mătasa şi mai 
îmblăsămată ca moscul care răpeşte sufletul! Of, 
ocrotească-mi-i cerul pe Abu-Zar şi pe fiul lui Abu-Zar şi pe 
fata lui Abu-Zar! Ocrotească-mi-i întru dragostea şi bucuria 
mea! 

Or, după ce şi cea de a şasea hanâmă yemenită grăi astfel, 
le mulţumii la toate că îmi făcuseră hatârul de a mi se 
destăinui şi luai şi eu cuvântul, la rându-mi şi le spusei: 

— O, surorile mele, Allah Preaînaltul păstreze-ni-l pe 
Prorocul nostru binecuvântat! Că îmi este mai drag decât 
sângele tatălui şi al mamei mele. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptezeci şi opta noapte 
urmă: 

— O, surorile mele, Allah Preaînaltul păstreze-ni-l pe 
Prorocul nostru binecuvântat! Că îmi este mai drag decât 
sângele tatălui şi al mamei mele. 

Îmi este mai drag decât sângele tatălui şi al mamei mele. 
Ci de bună seamă, gura mea nu este destul de neprihănită 
cât să-i cânte laudele! De aceea am să mă mulţumesc a vă 
spune şi vouă numai ceea ce mi-a spus el, odată, în privinţa 
noastră, a femeilor, care, în gheenă, suntem cărbunii cei 
mai din belşug, pe care îi mistuie focul cel roşu. Şi-aşa, într- 
o zi, rugându-l să-mi dea nişte sfaturi şi nişte îndemnuri 
care să-mi slujească pe calea cerească, el îmi spuse: „O, 
Aişah, scumpa mea Aişah, deie Allah ca femeile 
musulmanilor să se cerceteze şi să vegheze singure, să fie 
răbdătoare la greu şi mulţumitoare la bine, să le dăruiască 
soţilor lor copii mulţi, să-i înconjure cu dragoste şi cu grijă 
şi niciodată să nu ia în râs binefacerile lui Allah prin 
mijlocirea lor. Întrucât, o, mult-iubită mea Aişah, 
Atoatedătătorul o alungă de la mila sa pe femeia care îşi 
râde de bunătatea lui. lar aceea care, aţintindu-şi privirile 
sfruntate asupra soţului ei, va spune dinaintea ori în spatele 


lui: «Ce chip urât ai! Ce hâd eşti, ce făptură pocită!» femeii 
aceleia, o, Aişah, Allah are să-i sucească ochii şi are s-o lase 
saşie, are să-i sluţească şi să-i pocească trupul şi are a nouă 
sute şaptezeci "i opta noapte s-o facă urâtă şi silnică, 
grămadă greţoasă de carne veştedă, ghemuită scârbavnic 
pe vântrea ei de piei zdrenţuite, fleşcăite şi flendurite. Iar 
femeii care, în patul căsniciei ori aiurea, se arată vrăjmaşă 
soţului ei ori îl supără cu vorbe ţâfnoase, ori îi tulbură 
cugetul, oh, aceleia Atoate-dătătorul, la Ziua Judecăţii, are 
să-i tragă limba din gură şi să i-o întindă ca pe o fâşie de 
piele, lungă de şaptezeci de coţi şi care are să se 
răsucească împrejurul gâtului păcătoasei, carne hâdă şi 
vânătă. Ci, o, Aişah, femeia curată, care nu tulbură 
niciodată tihna soţului ei, care nu-şi petrece niciodată 
noaptea afară din sălaşul ei fără ca să-şi fi cerut măcar 
îngăduinţa, care nu se împopoţonează nicicând cu haine 
înzorzonate şi cu năframe scumpe, care nu-şi pune inele 
grele la braţe şi la picioare, care nu caută nicicând să tragă 
asupra ei privirile drept-credincioşilor, care este frumoasă 
de frumuseţea ei firească, pusă în ea de către Ziditorul, 
care este dulce la vorbă, spornică la lucruri bune, 
îndatoritoare şi sârguitoare faţă de soţul ei, caldă şi 
iubitoare faţă de copiii ei, bună sfătuitoare pentru vecina ei 
şi binevoitoare faţă de orice făptură de-a lui Allah, oh, oh! 
Aceea, mult-iubită mea Aişah, va intra în rai, laolaltă cu 
prorocii şi cu aleşii Domnului!" 

Iar eu, tulburată cu totul, strigai: 

— O, Prorocule al lui Allah, îmi eşti mai scump decât 
sângele tatălui şi al mamei mele! 

Şi-acum, că am ajuns la vremurile binecuvântate ale 
Islamului, urmă mai departe tânărul, ascultați câteva 
întâmplări din viaţa califului Omar ibn Al-Khattab - 
coperească-l Allah cu milele sale! 

— Care a fost omul cel mai neprihănit şi cel mai aspru de 
pe vremurile acelea neprihănite şi aspre, emirul cel mai 
drept dintre toţi emirii drept-credincioşilor! 


Şi spuse: 

Omar Despicătorul se povesteşte că emirul drept- 
credincioşilor, Omar Ibn Al-Khattab - care a fost califul cel 
mai drept şi omul cel mai nepărtinitor din tot Islamul - 
fusese poreclit El-Farrukh, adică Despicătorul, întrucât 
avea năravul să despice în două, dintr-o fulgerătură de 
sabie, pe oricine n-ar fi voit să se supună vreunei hotărâri 
rostite de către Prorocul - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Iar cugetul său era atâta de cinstit şi nepărtinirea lui era 
atâta de neabătută, încât într-o zi, după ce biruindu-i pe 
emirii din Yemen şi punând stăpânire pe vistieriile 
domneşti, a poruncit să se împartă pleanul între toţi oştenii 
musulmani deopotrivă, fără osebire. Şi fiecare oştean a avut 
parte, printre altele, de câte o bucată de alagea 
yemenească. lar Omar îşi avu partea întocmai ca şi cel mai 
mărunt dintre oştenii săi. Şi puse să i se facă o haină nouă 
din bucata aceea de pânză vărgată yemenească, ce-i căzuse 
la împărţanie; şi, îmbrăcat aşa, se sui în amvonul de la 
Medina şi le predică musulmanilor încă o purcedere cu 
oaste împotriva necredincioşilor. Ci iacătă că un om din 
mulţime se ridică şi îl opri din predica sa, spunându-i: 

— N-avem să-ţi dăm ascultare. Şi Omar îl întrebă: 

— Pentru ce? 

Şi omul răspunse: 

— Pentru că, atunci când ai împărţit la toţi deopotrivă 
alageaua yemenească, fiecare musulman a căpătat câte o 
bucată şi tot aşa şi tu ai căpătat o bucată la fel. Or, bucata 
aceea nu avea cum să-ţi ajungă ca să-ţi faci din ea toată 
haina cu care te vedem îmbrăcat astăzi. Aşa că, dacă nu ai fi 
luat pe furiş de la noi o bucată mai mare decât aceea pe 
care ne-ai dat-o nouă, nu ai fi avut din ce să-ţi faci haina de 
pe tine, mai cu seamă că eşti măgădan la trup. 

A nouă sute şaptezeci şi opta noapte iar Omar se întoarse 
înspre fiul său, Abdallah şi îi spuse: 

— O, Abdallah, răspunde-i tu acestui om. Întrucât spusa lui 
este dreaptă. 


lar Abdallah se ridică şi spuse: 

— O, musulmanilor, aflaţi că atunci când emirul drept- 
credincioşilor, Omar, a vrut să pună să i se coase o haină din 
bucata lui de alagea, s-a văzut că bucata nu ajunge. Ca 
urmare, întrucât nu avea o haină potrivită de îmbrăcat 
pentru ziua aceasta, i-am dat eu o parte din bucata mea de 
pânză, ca să-şi împlinească haina. 

Pe urmă şezu jos. Atunci, omul care îl înfruntase pe Omar 
spuse: 

— Mărire lui Allah! Acuma te ascultăm, o, Omar! 

Tot Omar, altă dată, după ce cuprinsese Siria, 
Mesopotamia, Egiptul, Persia şi toate ţările rumilor şi după 
ce întemeiase Bassra şi Kufa, în Irak, s-a întors la Medina, 
unde, îmbrăcat într-o haină atâta de jerpelită, încât 
ajunsese a fi numai o cârpitură de petice, sta toată ziua pe 
treptele care suie la geamie, ascultând până şi jalbele celor 
mai din urmă supuşi ai săi, făcându-le tuturora judecată 
dreaptă, de la emir până la cămilar. 

Or, pe timpu-acela, Kaissar Heracliu, riga care domnea 
peste rumii de la Constantinia, îi trimise un sol, însărcinat 
tainic să cântărească chiar cu ochii săi mijloacele, puterile 
şi faptele emirului arabilor. Încât, după ce solul intră în 
Medina, îi întrebă pe locuitori: 

— Unde este riga al vostru? lar ei răspunseră: 

— Noi nu avem nici un fel de rigă, că avem un emir! lar 
acela-i emirul drept-credincioşilor, califul lui Allah, Omar 
ibn Al-Khattab! 

El întrebă: 

— Unde se află? Duceţi-mă la el! Ei răspunseră: 

— Împarte dreptatea, ori poate că se odihneşte. 

Şi îi arătară drumul spre geamie. Iar solul lui Kaissar 
ajunse la geamie şi îl văzu pe Omar dormind sub soarele de 
amiază pe treptele încinse ale geamiei, cu capul sprijinit de 
piatra goală. Şi-i curgea sudoarea de pe frunte, făcând o 
pată mare de apă împrejurul capului său. 


La priveliştea aceea, teama se aşternu în inima trimisului 
lui Kaissar, care nu se putu stăpâni să nu strige: „lacătă-l în 
starea aceasta pe cel dinaintea căruia toţi domnii 
pământului îşi pleacă fruntea şi care este stăpân peste cea 
mai mare împărăție din vremurile noastre." Şi încremeni în 
picioare, pradă spaimei, întrucât îşi zisese: „Când un norod 
este ocârmuit de un om cum e acesta, celelalte noroade 
trebuie să se îmbrace în haine de jale." 

Şi, când cu supunerea Persiei, printre alte lucruri 
minunate luate din saraiul craiului Jezdejerd de la Ystakhar 
se afla şi un chilim, lung şi lat de câte şaizeci de coţi şi care 
înfăţişa un strat de flori, în care fiecare floare, întocmită din 
pietre scumpe, se înălța pe o tulpină din aur. lar căpetenia 
oştilor musulmane, Saad ben Abu-Waccas, măcar că nu era 
prea priceput la preţăluirea negustorească a lucrurilor 
scumpe, înţelese numaidecât tot ce preţuia o atare 
minunăţie şi o răscumpără din pleanul de la saraiul 
Khosroeşilor, ca să i-o dea peşcheş lui Omar. Ci califul cel 
aspru - coperească-l Allah cu milele sale! 

— Cel care nici când cu supunerea Yemenului nu vroise să 
ia din prada ţării supuse decât o bucată de alagea nu mai 
mare decât îi era de trebuinţă pentru a-şi face o haină, nu 
vroi nicidecum, primind asemenea dar, să dea îndemn rău 
spre viaţa de huzur, de ale cărei urmări asupra norodului 
său îi era tare grijă. Şi, atunci pe loc, puse să se taie 
chilimul cel scump în tot atâtea bucăţi câte căpetenii a nouă 
sute şaptezeci şi opta noapte musulmane se aflau la 
Medina. Iar sieşi nu îşi luă nici o parte. Or, atâta de scump 
era chilimul acela, chiar îmbucătăţit, încât Aii - asupra-i fie 
milele cele mai alese! 

— Putu să vândă pe douăzeci de mii de drahme, unor 
negustori sirieni, fâşia care îi căzuse la împărţeală. 

Şi tot când cu năvălirea în Persia, satrapul Harmozan, care 
se împotrivise cu cea mai mare vitejie războinicilor 
musulmani, primi să se supună, da numai cu învoiala să fie 
dus dinaintea califului, care să se rostească asupra sorții lui. 


Or, Omar se afla la Medina; şi-aşa că Harmozan fu dus la 
cetatea Medinei, păzit de o strajă sub porunca a doi emiri 
de cei mai de seamă dintre drept-credineioşi. Şi, când 
ajunseră la Medina, cei doi emiri, vrând să facă a creşte în 
ochii lui Omar însemnătatea şi cinul prinsului lor persan, îl 
îndemnară pe Harmozan să-şi îmbrace caftanul ţesut cu 
zarafir şi să-şi pună tiara cea strălucitoare, pe care o purtau 
satrapii de la curtea lui Khosroe. Şi împodobit astfel cu 
semnele cinului său, căpetenia persană fu adusă dinaintea 
treptelor de la geamie, unde califul şedea pe o rogojină 
veche, la adăpostul unui umbrar. Şi, pricepând din 
murmurul norodului că vine vreun ins de seamă, Omar 
ridică ochii şi îl văzu dinaintea sa pe satrapul îmbrăcat cu 
toată fala îndătinată la saraiul domnilor persani. Şi, la 
rându-i, Harmozan îl văzu pe Omar, da nu-i venea să creadă 
că arabul acela îmbrăcat în haine peticite şi stând singur pe 
o rogojină roasă, în curtea geamiei, ar fi însuşi califul, 
stăpânul împărăției celei noi. Da pe dată Omar, cunoscând 
în prinsul din faţa sa pe unul dintre acei satrapi făloşi, care 
atâta amar de vreme făcuseră să tremure, dintr-o 
încrâncenare de privire, triburile cele mai dârze din Arabia, 
strigă: 

— Mărire lui Allah carele a ridicat Islamul cel binecuvântat 
spre a vă umili, pe tine şi pe semenii tăi! 

Şi puse să fie despuiat persanul de hainele lui cele daurite 
şi să fie coperit cu o haină aspră de pustie; pe urmă îi zise: 

— Acuma, când iacătă-te îmbrăcat pe potriva vredniciilor 
tale, vei cunoaşte mâna Domnului, carele numai el unul este 
stăpân pe toată fala. 

Şi Harmozan răspunse: 

— De bună seamă, sunt încredinţat pe deplin. Întrucât, 
atâta vreme cât dumnezeirea a stat deoparte, noi am fost 
cei biruitori, avem dovadă toate biruinţele noastre trecute 
şi toată slava noastră. Aşa că pesemne că Domnul despre 
care vorbeşti a luptat în folosul vostru, de vreme ce ne-aţi 
biruit la rându-vă. 


Iar Omar, auzind vorbele acelea, în care temeneaua sta 
vecină cu zeflemeaua, încruntă sprânceana în aşa chip, 
încât persanul intră la spaimă că taifasul lor se va sfârşi cu 
o osândire la moarte. Şi-aşa că, prefăcându-se că îi e tare 
sete, ceru apă şi, luând oala de pământ ce-i fu adusă, îşi 
aţinti privirile asupra califului şi păru a şovăi dacă s-o ducă 
la gură. 

Şi Omar îl întrebă: 

— De ce ţi-e spaimă? Şi satrapul răspunse: 

— Mi-e frică. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptezeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi satrapul răspunse: 

A nouă sute şaptezeci şi noua noapte 

— Mi-e frică de clipa când am să beau, să nu fie prilej spre 
a mi se da moartea. 

Ci Omar îi spuse: 

— Ferească-ne Allah să ni se cuvină asemenea bănuieli! Te 
afli sub ocrotire până ce apa aceasta are să-ţi răcorească 
buzele şi să-ţi stingă setea. 

La vorbele acestea ale califului, mintosul persan aruncă 
oala la pământ şi o sparse. lar Omar, legat prin chiar 
spusele sale, se milui de el, cu mărinimie, să-l mai 
osândească. Şi Harmozan, mişcat de măreţia aceea 
sufletească, se încunună întru Islam. Şi Omar îi hotări o 
simbrie de două mii de drahme. 

Iar când cu luarea Ierusalimului - care este cetatea cea 
sfântă a lui Issa, fiul Mariamei, prorocul cel mai mare de 
până la venirea Domnului nostru, Mahomed (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea) şi înspre al cărei templu se întorceau 
la începuturi drept-credincioşii pentru rugăciune - 
patriarhul Sofronie, capul norodului, se învoise să se dea 
prins, da numai cu învoiala ca însuşi califul să vină să ia în 
stăpânire Cetatea cea Sfântă. Şi, fiind înştiinţat despre 


învoială şi despre înţelegere, Omar porni la drum. Şi cel ce 
era califul lui Allah pe pământ şi care făcuse să se plece 
dinaintea flamurei Islamului capetele celor puternici, plecă 
din Medina fără de nici o strajă, călare fără fală pe o cămilă 
ce ducea doi saci, unul plin de orz pentru vită, celălalt plin 
de curmale pentru calif. Iar la oblânc se afla o strachină de 
lemn şi la ciochină un burduf plin cu apă. Şi, mergând aşa zi 
şi noapte, neoprindu-se decât spre a-şi rosti rugăciunea, ori 
ca să împartă dreptatea pe la vreun trib ce i se nimerea în 
cale, ajunse la Ierusalim. Şi iscăli cuprinderea cetăţii. Şi 
porţile cetăţii se deschiseră. Şi Omar, ajungând dinaintea 
bisericii creştinilor, îşi dete seama că se apropiase ceasul de 
rugăciune; şi îl întrebă pe patriarhul Sofronie unde-şi putea 
îndeplini datorinţa aceea de drept-credincios. Şi creştinul îl 
pofti chiar în biserica lor. Ci Omar se lepădă zicând: 

— N-am să intru niciodată să mă rog în biserica voastră şi 
aceasta chiar în folosul vostru, al creştinilor. Pentru că dacă 
însuşi califul s-ar ruga într-un loc, musulmanii ar pune 
numaidecât stăpânire pe locul acela şi v-ar păgubi de el, 
fără abatere. 

Şi după ce îşi rosti rugăciunea întorcându-se cu faţa înspre 
Kaaba cea sfântă, îi spuse patriarhului: 

— Acuma să-mi arăţi un loc unde să ridic o geamie în care 
de aici înainte musulmanii să se adune pentru rugăciune, 
fără a-i tulbura pe ai voştri când îşi îndeplinesc slujbele lor. 

Şi Sofronie îl duse pe locul unde se aflase capiştea lui 
Soleiman ben Daud, chiar acolo unde adormise lacub, fiul 
lui Ibrahim. Şi o piatră însemna locul acela, care slujea de 
hazna murdăriilor cetăţii. Şi, cum piatra lui lacub era 
acoperită de murdăriile acelea, Omar, dând pildă 
lucrătorilor, umplu cu gunoi pulpana mantiei sale şi cără 
gunoiul departe de acolo. Şi astfel porni la curățirea locului 
pentru geamia care şi azi mai poartă numele lui şi care este 
geamia cea mai frumoasă de pe pământ. 

lar Omar - potopească-l Allah cu darurile sale cele mai de 
seamă! 


— Avea de obicei să umble cu un toiag în mână şi, 
îmbrăcat cu o haină prăpădită şi peticită în multe locuri, 
străbătea sukurile şi ulițele din Mecca şi din Medina, 
mustrându-i cu asprime şi cu neîndurare, ba chiar şi 
pedepsindu-i cu lovituri de toiag, acolo pe loc, pe negustorii 
care îi înşelau pe cumpărători sau care cereau preţuri prea 
mari pe marfa lor. Or, într-o zi, cum trecea prin sukul de 
lapte proaspăt şi de lapte prins, văzu o muiere bătrână, 
care avea dinaintea ei mai multe oale cu a nouă sute 
şaptezeci “i noua noapte lapte de vânzare. Şi se duse la 
babă, după ce se uitase o bucată de vreme la ceea ce făcea 
aceasta şi îi zise: 

— O, femeie, ia seama ca de-aci înainte să nu-i mai înşeli 
pe musulmani, precum te-am văzut că faci şi ai grijă să nu 
mai pui apă în lapte. 

Şi baba răspunse: 

— Ascult şi mă supun, o, emire al drept-credincioşilor. Şi 
Omar trecu mai departe. Da a doua zi se întoarse iarăşi prin 
sukul de lapte şi, ducându-se la lăptăreasa cea bătrână, îi 
zise: 

— O, muiere păcătoasă, au nu ţi-am mai spus o dată să nu 
pui apă în lapte? 

Şi baba răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, te încredinţez că n-am 
mai făcut aşa. 

Da nici nu rostise ea bine vorbele acestea că, din 
dugheana ei, un glas de fată se şi auzi, supărat şi care 
spunea: 

— Cum, mamă? Cutezi să minţi dinaintea emirului drept- 
credincioşilor, adăugând în felul acesta şi o minciună la 
înşelăciune, iar la minciună adăugând lipsa de cinstire faţă 
de calif? Allah să te ierte! 

lar Omar auzi vorbele fetei şi se opri tulburat. Ci, 
întorcându-se înspre cei doi fii ai săi, Abdallah şi Asim, care 
îl însoțeau la preumblare, le spuse: 


— Care dintre voi vrea să se însoare cu fata aceasta 
preacinstită? Este mare nădejde că Allah, cu suflarea 
înmiresmată a milelor sale, are să-i dăruiască acestei copile 
nişte urmaşi cinstiţi ca şi ea. 

lar Asim, fiul cel mai mic al lui Omar, răspunse: 

— O, tată, mă însor eu cu ea. 

Şi nunta se făcu, între fata lăptăresei şi feciorul emirului 
drept-credincioşilor. Şi fu o căsătorie binecuvântată, 
întrucât din ea li se născu o fată care s-a măritat mai târziu 
cu Abd El-Aziz ben Merwan. lar din căsătoria aceasta din 
urmă s-a născut Omar ben Abd ELl-Aziz, care s-a suit în 
scaunul de domnie al ommiazilor, al optulea în şirul 
domnesc şi care a fost unul dintre cei cinci califi de frunte ai 
Islamului. Mărire Aceluia carele înalţă pe cine-i place lui. 

lar Omar avea obiceiul să spună: „Nu am să las niciodată 
nepedepsită omorârea unui musulman". Or, într-o zi, pe 
când ţinea divanul de judecăţi pe treptele geamiei, fu adus 
dinaintea lui leşul unui băieţandru fără fir de barbă încă, cu 
obrazul dulce şi neted ca un obraz de fată. Şi i se spuse că 
băieţandrul fusese ucis de o mână nedovedită şi că leşul 
fusese găsit lepădat la o margine de drum. Şi Omar ceru 
lămuriri şi se strădui să strângă dovezi despre omor; ci nu 
izbuti să ajungă a afla nimic, nici să dea de urma ucigaşului. 
Şi se necăji în sufletul lui de jude, văzând sterpiciunea 
cercetărilor sale. Şi se ruga la Cel Preaînalt, zicând: „O, 
Allah! O, Doamne! Îngăduie să izbândesc a-l dibui pe 
ucigaş." Şi era auzit adeseori cum rostea rugăciunea 
aceasta. Or, pe la începutul anului următor, îi fu adus un 
prunc nou-născut, încă viu, care fusese găsit lepădat chiar 
pe locul unde fusese aruncat leşul bâieţandrului. Şi Omar 
strigă numaidecât: „Mărire lui Allah! Acuma sunt stăpân pe 
sângele celui ucis. Iar ucigaşul are să fie aflat, de-o vrea 
Allah." Şi se ridică şi se duse la o femeie de credinţă de-a 
lui, căreia i-l dete în seamă pe noul-născut, spunându-i: 

— Ia-l în seama ta pe sărmănuţul acesta orfan şi nu te 
îngrija de cele de trebuinţă pentru el. Da străduieşte-te să 


iei aminte de tot ce se va spune în preajma ta despre copil 
şi veghează să nu-l laşi cumva luat ori dus de cineva 
departe de ochii tăi. Şi dacă ai să întâlneşti vreo femeie 
care l-ar săruta şi l-ar strânge la pieptul ei, să-mi trimiţi a 
nouă sute optzecea noapte vorbă fără zarvă acasă şi să-mi 
dai de ştire numaidecât. 

Iar doica îşi priponi în minte vorbele emirului drept- 
credincioşilor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute optzecea noapte urmă: 

Iar doica îşi priponi în minte vorbele emirului drept- 
credincioşilor. Şi de-atunci copilul crescu, mergându-i bine. 
Iar când împlini vârsta de doi ani, o roabă tânără veni într-o 
zi la doică s-o oprească în cale şi să-i spună: 

— Stăpâna mea m-a trimis să te roga mă lăsa să-l duc la 
ea pe copilul acesta - vegheze-ţi-l Allah şi depărteze de el 
orice ochi păgubos! 

— Ca să-şi petreacă câteva clipite uitându-se la el, aşa 
încât pruncul pe care îl poartă în pântecele ei să se 
izvodească după chipul şi asemănarea acestuia. 

Şi doica răspunse: 

— Bine. Du-i copilul, da am să te însoțesc şi eu. Şi-aşa se 
făcu. lar roaba cea tânără intră cu copilul la stăpâna ei. Şi 
de cum îl zări pe copil, stăpâna se repezi la el, plângând şi îl 
luă în braţe, potopindu-l cu sărutări şi strângându-l la piept, 
tulburată până peste fire. Iar doica dete zor să se ducă să 
se înfăţişeze dinaintea califului şi îi istorisi toate câte se 
petrecuseră, adăugând: 

— Şi stăpâna aceea nu e alta decât preacurata Saleha, fata 
preacinstitului ansaran, şeicul Saleh, cel care l-a cunoscut şi 
care l-a urmat ca ucenic credincios pe Prorocul nostru 
binecuvântat - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Şi Omar şezu să chibzuiască. Pe urmă se sculă, îşi luă 
sabia, o ascunse sub mantie şi se duse la casa arătată. Şi îl 


găsi pe ansaran şezând la poarta casei sale şi îi spuse, după 
salamalecuri: 

— O, preacinstite şeic, ce face fata ta, Saleha? Iar şeicul 
răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, fata mea, Saleha? S-o 
răsplătească Allah pentru facerile ei de bine. Fata mea e 
ştiută de toţi pentru cuvioşia şi pentru purtarea ei 
pilduitoare, pentru cugetul cu care îşi îndeplineşte 
datorinţele faţă de Allah şi faţă de părintele ei, pentru 
şargul cu care îşi face rugăciunile şi toate canoanele cerute 
de legea noastră, pentru curâăţia credinţei ei. 

lar Omar spuse: 

— Bine. Da aş vrea să stau de vorbă cu ea, spre a încerca 
să-i sporesc dragostea de bine şi s-o înflăcărez şi mai mult 
la făptuirea lucrărilor vrednice. 

lar şeicul spuse: 

— Coperească-te Allah cu hatârurile sale, o, emire al 
drept-credincioşilor, pentru bunăvoința ta faţă de fata mea. 
Stai o clipită, până ce mă întorc; întrucât mă duc să-i dau de 
ştire fiică-mii despre dorinţa ta. 

Şi intră în casă şi îi ceru Salehei să-l primească pe calif. Şi 
Omar fu poftit înlăuntru. 

Or, ajungând lângă fată, Omar le porunci celor ce se aflau 
acolo să iese din odaie. lar ei plecară îndată, lăsându-l pe 
calif cu Saleha, singuri-singurei. Atunci, Omar, scoţându-şi 
deodată sabia la iveală, îi spuse copilandrei: 

— Vreau de la tine lămuriri temeinice despre omorul 
tânărului care a fost găsit în drum anul trecut. Lămuririle 
acestea le ai. Şi, de te vei încerca să-mi ascunzi adevărul, 
între tine şi adevăr va sta sabia aceasta, o, Saleha. 

lar ea răspunse, fără a se tulbura: 

— O, emire al drept-credincioşilor, ai nimerit drept peste 
faptul pe care îl cercetezi. lar eu, pe slava numelui lui Allah 
a nouă sute optzecea noapte preaînaltul şi pe harurile 
Prorocului cel binecuvântat! 

— Asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 


— Am să-ţi spun tot adevărul întreg. 

Şi cobori glasul şi spuse: 

— Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că am avut o 
femeie bătrână, care sta toată ziua la mine şi care mă 
însoțea peste tot când ieşeam din casă. Iar eu o preţuiam şi 
o iubeam cum o iubeşte o fiică pe mama sa. Şi, la rându-i şi 
ea, în tot ce era în legătură cu mine şi în tot ce mă privea, 
punea o luare-aminte şi o grijă osebite. Şi multă vreme 
lucrurile au mers aşa, eu îndrăgind-o şi ascultând-o cu 
cinstire şi cu sfinţenie. Or, veni o zi când ea îmi spuse: „O, 
fata mea, trebuie să fac un drum pe la rudele mele. Da amo 
fiică. Şi, acolo unde şade, mi-e frică să nu păţească vreun 
necaz fără de izbăvire. Şi-aşa că mă rog ţie să-mi îngădui s- 
o aduc la tine şi s-o las cu tine, până ce mă întorc." lar eu îi 
dădui numaidecât îngăduinţa. Şi bătrâna plecă. Şi, a doua 
zi, fiică-sa veni în casa mea. Şi era o fată chipeşă, bine 
făcută la boiu şi bine clădită. Şi simţii faţă de ea multă 
dragoste. Şi o lăsai să doarmă în odaia în care dormeam. Şi 
într-o după-amiază, pe când dormeam, mă simţii deodată 
cuprinsă din somn şi frământată de un bărbat care se 
împieptise peste mine cu toată greutatea lui şi mă ţintuise, 
prinzându-mă straşnic de amândouă mâinile. Şi, necinstită 
astfel şi pângărită, izbutii, într-un sfârşit, să scap din 
strânsoarea lui. Şi năucită cu totul, apucai un cuţit şi îl 
înfipsei în pântecul ticălosului meu de pângăritor. Şi-atunci, 
văzui că nu era altcineva decât chiar copila, tovarăşa mea. 
Şi fusesem amăgită de străvestirea acelui băieţandru, 
căruia îi era atâta de lesne să se dea drept fată. Şi, după ce 
l-am omorât, am pus să se învăluiască trupul şi am trimis să 
fie aruncat pe locul unde a fost găsit. Şi Allah a îngăduit să 
ajung mamă, din treaba nelegiuită a acelui bărbat. Şi după 
ce am adus pe lume copilul, am pus să fie şi el lepădat în 
drum, tot acolo unde fusese aruncat tatăl lui, nevroind să 
mă însărcinez dinaintea lui Allah cu creşterea unui copil ce 
mi se născuse împotriva vrerii mele. Şi-aceasta-i, o, emire al 
drept-credincioşilor, povestea întocmai a celor două fapte. 


Şi ţi-am spus adevărul. Şi Allah mi-e chezaş! lar Omar 
strigă: 

— Hotărât, mi-ai spus adevărul! Reverse-şi Allah asupra-ţi 
milele sale. 

Şi se minună de tăria şi de dârzia acelei fete, o sfătui să 
stăruiască pe calea facerilor de bine şi înălţă spre ceruri 
urări de bine pentru ea. Pe urmă plecă. Şi, plecând, îi spuse 
tatălui fetei: 

— Umplă-ţi Allah casa cu binecuvântările sale! Vrednică 
fată mai ai! Fie-ţi binecuvântată! I-am făcut o molitvă şi i-am 
dat nişte sfaturi. 

lar preacinstitul şeic ansaran răspunse: 

— Allah să te călăuzească pe calea fericirii, o, emire al 
drept-credincioşilor şi să-ţi hărăzească toate harurile şi 
toate milele pe care ţi le râvneşte sufletul! 

Pe urmă tânărul cel bogat, după ce se odihni oleacă, urmă: 

— Am să vă spun acuma, spre a mai schimba pildele, 
istoria cântăreţei Sallamah cea Albastră. 

Şi spuse: 

Cântăreaţa Sallamah cea Albastră frumosul poet, izvoditor 
de cântece şi, deopotrivă, cântăreţ, Mohammad din Kufa, 
istoriseşte următoarele: 

Printre copilele şi roabele pe care le-am învăţat muzica şi 
cântecul, niciodată nu am avut o ucenică mai frumoasă, mai 
ageră, mai ispititoare, mai deşteaptă şi mai dăruită decât 
Sallamah cea Albastră. li ziceam Albastră acelei a nouă sute 
optzeci "i una noapte copilandre negricioase pentru că avea 
pe buza de sus o brumă vrăjitoare de mustăcioară uşor 
albăstruie, ca o umbră subţire de mosc trasă cu gingăşie de 
peana unui calemgiu dibaci ori de mâna iscusită a unui 
miniaturist. Şi, pe vremea când îmi era ucenică, era cu totul 
tinerică, o copilandră proaspăt îmbobocită, cu doi sânişori 
înmuguriţi, ce-i ridicau şi-i coborau olecuţă veşmântul uşor 
şi i-l depărtau de piept. Şi dacă te uitai la ea, era o vrajă, un 
prăpăd al minţilor, o orbire a ochilor, o răpire a judecății. Şi 
dacă se afla în vreo sindrofie, de-ar fi fost în sindrofia aceea 


chiar şi cele mai vestite frumuseți de la Kufa, nimenea nu 
mai avea ochi decât pentru Sallamah; şi era destul să se 
ivească ea ca să şi înceapă minunările: A, iat-o pe Albastra!" 
Şi s-au îndrăgostit de ea pătimaş, da fără de nici un folos, 
toţi cei ce-au cunoscut-o şi eu însumi, nebuneşte. Şi măcar 
că mi-a fost ucenică, eram pentru ea un biet supus, un 
slujitor ascultător, un rob credincios la poruncile ei. Şi de 
mi-ar fi cerut ea până şi mătreaţă de om, m-aş fi dus să i-o 
caut pe toate căpăţânele spânzuraţilor, pe toate tigvele 
măâtrăţite din lume. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute optzeci şi una noapte urmă: 

Şi de mi-ar fi cerut ea până şi mătreaţă de om, m-aş fi dus 
să i-o caut pe toate căpăţânele spânzuraţilor, pe toate 
tigvele mătrăţite din lume. 

Şi eu am izvodit, întru slava ei anume, cântecul acesta şi 
muzica şi vorbele, atunci când stăpânul ei, Ibn Ghanim, a 
plecat în hagialâc, luând-o cu el, ca şi pe ceilalţi robi ai săi: 

O, Ibn Ghamin! Ce crâncenă mâhnire Este mâhnirea celui 
ce-a rămas Să-şi plângă-ndurerata lui iubire, Cu moartea-n 
piept la fiecare ceas, Măcar că-i încă viu cu-ntreaga-i fire. 

Amare băuturi i-ai dat să bea: 

Şi saburul ca fierea şi pelinul, O, cămilare cu inimă rea, 
Mânând spre Yemen mândra-ţi chervana, In sufletul meu ai 
lăsat suspinul. 

Şi inimi cum nici n-au mai fost vreodată Ai despărţit cu 
fapta-ţi blestemată, Tu, cămilar din Yemen, suflet rău, Tu, 
bivol ce calci totu-n drumul tău! 

Ci, oricât de mare va fi fost chinul dragostei mele, totuşi 
soarta mea nu este întru nimic de asemuit cu aceea a unui 
alt îndrăgostit de Albastra, zaraful Yezid ben Aiuf. 

Într-adevăr, într-o zi, stăpânul preafrumoasei Sallamah se 
apucă să-i spună: 

— O, Albastro, printre toţi câţi s-au îndrăgostit de tine fără 
izbândă, este vreunul care să fi căpătat măcar vreo 


întâlnire tainică ori vreo sărutare? Spune-mi, fără a-mi 
ascunde adevărul. 

Şi, la întrebarea aceea neaşteptată, Sallamah, temân-du- 
se ca nu cumva stăpânu-său să fi aflat de curând despre 
vreun fleculeţ pe care şi l-o fi îngăduit de faţă cu vreun 
martor limbut, răspunse: 

— Nu, de bună seamă, nimeni n-a dobândit vreodată ceva 
de la mine, afară doar de Yezid ben Aiuf, zaraful. Şi nici el n- 
a făcut altceva decât să mă sărute, numai o dată. De 
altminteri, nu m-am învoit să-i dau sărutul decât pentru că 
mi-a strecurat atunci în gură, în schimbul a nouă sute 
optzeci şi una noapte sărutului, două mărgăritare 
strălucite, pe care le-am vândut pe optzeci de mii de 
drahme. 

Or, auzind acestea, stăpânul preafrumoasei Sallamah 
spuse numai atât: 

— Bine. 

Şi, fără a adăuga o vorbă mai mult, atâta de năpădit îşi 
simţi sufletul de mânia zăluziei, că porni pe urmele lui Yezid 
ben Aiuf şi se ţinu de hâra lui până ce acela îi căzu sub 
mână la un prilej potrivit, când puse să fie omorât cu 
lovituri de gârbaci. 

Cât despre împrejurările în care i se îngăduise lui Yezid 
acel sărut aducător de moarte al Albastrei, iacătă-le. Mă 
duceam într-o zi, după obiceiul meu, acasă la Ibn Ghanim, 
ca s-o învăţ pe Albastra muzichia, când îl întâlnii în drum pe 
Yezid ben Aiuf. Şi, după salamalecuri, îi spusei: 

— Unde de duci, o, Yezid, îmbrăcat atâta de fercheş? Iar el 
îmi răspuse: 

— Mă duc unde te duci şi tu. Şi spusei: 

— Prea bine! Hai. 

Şi după ce ajunserăm şi intrarăm în casa lui Ibn Ghamin, 
şezurăm jos în sala de taifas. Şi în curând se ivi şi Albastra, 
îmbrăcată cu o fermenea naramzie şi cu un caftan pembe 
strălucit. Şi parcă văzurăm soarele învipiat ridicându-se 


între capul şi picioarele orbitoarei cântărețe. Şi pe urmele 
ei venea copila roabă, care aducea lăuta. 

Şi Albastra cântă, sub îndrumarea mea, pe o glaznă nouă, 
pe care i-o lămurisem. Şi glasul ei era bogat, greu, adânc şi 
tulburător. Şi, la o vreme, stăpânul ei îşi ceru iertare de la 
noi şi ne lăsă singuri, ca să se ducă să dea poruncile pentru 
masă. lar Yezid, lovit în inimă de dragostea pentru 
cântăreaţă, se apropie de ea, cerşindu-i din priviri. lar ea 
păru a se însufleţi şi, cântând mai departe, îi aruncă o 
privire încărcată cu tot răspunsul. Şi Yezid, îmbătat de 
privirea aceea, îşi petrecu mâna sub haină, scoase două 
mărgăritare strălucite, ce nu-şi aveau surori pe lume şi îi 
spuse preafrumoasei Sallamah, care se opri o clipă din 
cânt: 

— Ia uite, o, Albastro! Mărgăritarele acestea două le-am 
plătit chiar astăzi cu şaizeci de mii de drahme. Dacă ai dori, 
ar fi ale tale. 

Ea răspunse: 

— Şi ce-ai vrea să fac ca să-ţi fiu pe plac? El răspunse: 

— Să cânţi pentru mine. 

Atunci, Sallamah, după ce îşi duse mâna la frunte, în semn 
de învoire, îşi struni lăuta şi cântă stihurile următoare, care 
au la temelie glazna sadea a strunei de sub degetul inelar: 

Sallamah cea Albastră mi-a rănit inima Cu-o rană ce nici 
timpul nu-o va mai vindeca. 

Nici cea mai grea tăcere nu-i e tămăduire, Căci nu se- 
nchide-n suflet o rană de iubire. 

Sallamah cea Albastră mi-a rănit inima. O, musulmani, 
săriţi-mi în ajutor cumva! 

Şi, după ce cântă melodia aceasta de inimă albastră, 
uitându-se la Yezid, adăugă: 

— Ei, acuma, la rându-ţi, dă-mi ceea ce ai să-mi dai. lar el 
spuse: 

— De bună seamă, ceea ce vrei tu vreau şi eu. Ci ascultă, 
o, Albastro. M-am legat cu un jurământ care îmi leagă 
sufletul - şi orice jurământ e sfânt - că nu voi da aceste 


două mărgăritare decât petrecându-le pe buzele tale de pe 
buzele mele. 

A nouă sute optzeci şi una noapte la vorbele acestea ale lui 
Yezid, roaba frumoasei Sallamah, zădărâtă, sări aprigă şi cu 
mâna ridicată pentru a-l lovi pe îndrăgostit. Ci eu o apucai 
de mână şi îi spusei, spre-a o sfătui să-şi vadă de treabă: 

— Stai cuminte, o, copilo şi lasă-i. Fac un târg, precum vezi 
şi fiecare dintre ei vrea să scoată un câştig cu cea mai mică 
pierdere cu putinţă. Nu-i tulbura. 

Iar Sallamah începu să râdă când îl auzi pe Yezid rostind 
dorinţa aceea. Şi, hotărându-se deodată, îi spuse: 

— Bine, fie! Dă-mi mărgăritarele în chipul cum vrei tu. lar 
Yezid porni înspre ea, mergând în genunchi şi în mâini, cu 
cele două mărgăritare între buze. lar Sallamah, scoțând 
icnete de spaimă, începu la rându-i să se tragă înapoi, 
strângându-şi pe ea hainele şi ferindu-se de atingerea lui 
Yezid. Şi, ba la dreapta, ba la stânga, se depărta fugind şi se 
întorcea la locul ei, cu răsuflarea curmată, stârnind cu asta 
şi mai tare încercările din partea lui Yezid şi tot mai multe 
zbeguieli. Şi zbegul dură destulă vreme. Ci, cum trebuia 
totuşi să dobândească mărgăritarele, în chipul hotărât, 
Sallamah îi făcu un semn roabei sale, care, deodată, sări pe 
Yezid, îl prinse de umeri şi îl ţintui locului. Iar Sallamah, 
dovedind cu şiretlicul acela că ea era biruitoare şi 
nicidecum biruită, veni singură, oleacă fâstâcită şi cu 
sudoarea pe frunte, să ia cu buzele ei drăgălaşe 
mărgăritarele cele strălucite dintre buzele lui Yezid, care le 
schimbă astfel pe un sărut. Şi, de cum le avu în stăpânirea 
ei, Sallamah, venindu-şi repede în sineşi, îi spuse lui Yezid, 
râzând: 

— Pe Allah! Iată-te biruit în toate chipurile, cu sabia 
împlântată în spinare. 

lar Yezid, cilibiu, răspunse: 

— Pe viaţa ta, o, Albastro, nu-mi fac ciudă că sunt biruit. 
Mireasma desfătătoare, pe care am cules-o de pe buzele 


tale, are să-mi rămână în inimă cât voi trăi, ca un balsam 
veşnic! 

Aibă-l Allah întru mila sa pe Yezid ben Aiufl A murit 
mucenic al dragostei. 

Pe urmă tânărul cel bogat zise: 

— Ascultaţi acuma o ispravă de tofailism. Şi să ştiţi că 
străbunii noştri arabi, prin vorba aceasta - care îşi trage 
obârşia de la Tofail Lingăul - numeau năravul pe care îl au 
unii inşi de a se pofti singuri pe la ospeţe şi de a înfuleca 
mâncărurile şi băuturile, fără ca să-i îndemne cineva. Aşa că 
ascultați. 

Şi spuse: 

Dalcavucul se povesteşte că emirului drept-credincioşilor, 
El-Walid, fiul lui Yezid, ommianul, îi plăcea grozav de un 
mâncău vestit, ortac al tablalelor înbelşugate şi al tuturor 
bunătăţurilor înmiresmate, pe care îl chema 'Tofail Lingăul 
şi al cărui nume slujeşte de-atunci şi până azi spre a-i numi 
pe dalcavucii ce se poftesc singuri pe la nunţi şi pe la 
praznice. Altminteri, Tofail acela, mare priceput la 
mâncăruri, era om de duh, învăţat, mintos şi mehenghi; şi 
era sprinten la răspunsuri şi la înţepături. Pe deasupra, 
maică-sa fusese dovedită de terfelegioaică faţă de bărbatu- 
său. Şi chiar 'Tofail acela a izvodit pravila lingăilor în câteva 
parimii pe cât de iscusite, pe-atâta de folositoare, care se 
mărginesc la învăţăturile următoare: 

Dacă te pofteşti vreodată La ospăț, pe la vreo nuntă, Nu 
călca încolo-ncoace Cu privirea căscăundă, Ci te-ndreaptă 
cu pas falnic Către locul cel mai bun, Fără să te uiţi la 
nimeni, Fără-a asculta ce-ţi spun a nouă sute optzeci şi doua 
noapte musafirii şi mesenii - Lasă-i liniştiţi să crează Că eşti 
oaspete de seamă, Poate chiar cel mai de vază. lar dacă 
portarul casei Se aşază împotrivă-ţi, Trage-i o mustrare 
aspră, Şfichiuieşte-l ca un crivăţ, la-l de sus, ticăloşeşte.-l, 
Ocărăşte-l, ameninţă, Să nu-şi mai îngăduiască Nici un fel 
de necuviinţă. lar când ai ajuns la masă, Nu mai sta la 
socoteală: Pune mâna şi mănâncă, Umple-ţi iar stacana 


goală şi repede-te-n friptură Ca frigarea cea grozavă, Da-ţi 
îndemn şi te trudeşte Şi cu puii fripţi la tavă Şi cu carnea, 
chiar uscată -Să nu te sfieşti defel: Sfâşie-o, înfige-ntr-însa 
Degetele-ţi de oţel! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute optzeci şi doua noapte 
urmă: 

Şi-acestea erau tot ighemoniconul desăvârşitului lingău 
aşa cum îl prăvilnicise Tofail în cetatea Kufa. Şi, într-adevăr, 
Tofail a fost părintele mâncăilor şi cununa dalcavucilor. De 
altminteri, iacătă o pildă, dintr-o sumedenie de alte pilde, 
despre felul lui de a se descurca. 

Un navap de-al cetăţii poftise câţiva prieteni şi se ospăta 
cu ei dintr-o tablă cu peşte gătit minunat. Şiiacătă că la uşă 
se auzi glasul prea bine cunoscut al lui Tofail, care vorbea 
cu portarul rob. lar unul dintre meseni strigă: 

— Ferească-ne AjJlah de Mâncău! Toţi ştiţi măsura 
pântecelui nemaipomenit al lui Tofail. Aşa că hai degrabă să 
scăpăm peştii aceştia frumoşi de dinţii lui şi să-i punem la 
adăpost în vreun cotlon de odaie, nemailăsând pe masă 
decât juveţii. Şi după ce 'Tofail are să înfulece caracuda, 
cum nu va mai avea nimic de ros, are să plece, iar noi ne 
vom ospăta cu peştii cei mari. 

Şi degrabă puseră la păstru peştii cei mari. Şi iacătă că 
Tofail intră, zâmbăreţ şi plin de voioşie, aruncându-şi 
salamalecul spre toată lumea. Şi, după bismillah, întinse 
mâna înspre tablă. Ci ia uite că pe tablă nu se aflau decât 
nişte amărâţi de juveţi. Şi oaspeţii, înveseliţi de renghiul lor, 
îl zeflemisiră: 

— Ei, jupâne Tofail, ce spui de peştii ăştia? Nu prea s-ar 
zice că-ţi pare tablaua chiar pe gustul tău. 

El răspunse: 

— Păi eu cam de multişoară vreme nu prea mă am bine cu 
neamul peştilor şi am pică urâtă pe ei. Că bietul taică-meu, 
care a murit înecat în mare, a fost mâncat de dumnealor. 


lar mesenii îi spuseră: 

— Prea bine, iacătă, aşadar, un prilej strălucit pentru tine 
de-a lua talionul tatălui tău, mâncând şi tu la rânduc-ţi 
plevuşcă asta. 

Iar 'Iofail răspunse: 

— Dreptu-i! Da ia staţi! 

Şi luă un peştişor şi-l duse la ureche. lar ochiul lui de 
musafirgiu şi ochise tablaua surghiunită în cotlonul ei şi pe 
care se aflau peştii cei mari. Şi-aşa că, după cepăruaa 
nouă sute optzeci “i doua noapte asculta cu luare-aminte 
ce-i spunea juvetele fript, strigă deodată: 

— Hei na! Hei na! Ştiţi ce mi-a spus prăpăditul ăsta de 
juvete? 

lar mesenii răspunseră: 

— Nu, pe Allah! De unde să ştim? Iar Iofail zise: 

— Păi aflaţi atunci că mi-a spus aşa: „Eu n-am fost de faţă 
la moartea părintelui tău - aibă-l Allah întru mila sa! 

— Şi n-am avut cum să-l mănânc, întrucât sunt mult prea 
copil ca să fi trăit pe vremea aceea." Apoi mi-a strecurat în 
ureche cuvintele acestea: „Mai bine ia-i pe peştii cei mari şi 
frumoşi, care stau pitulaţi în cotlon şi răzbună-te pe ei. Că 
ei s-au bulucit odinioară asupra răposatului tătâne-tău şi l- 
au mâncat." 

Când auziră vorbele lui Tofail, oaspeţii şi stăpânul casei 
pricepură că vicleşugul lor fusese adulmecat de nasul 
lingăului. Drept care nu mai pregetară a-l pofti pe Tofail la 
peştele cel frumos şi îi spuseră, tăvălindu-se de râs: 

— Mănâncă-l, atunci şi da-ţi-ar o încuietoare de maţe 
straşnică! 

Pe urmă tânărul le spuse ascultătorilor săi: -Ascultaţi 
acuma istoria jalnică a preafrumoasei roabe a ursitei. Şi 
spuse: 

Roaba Ursitei povestesc cronicarii şi letopiseţii că cel de al 
treilea calif din neamul lui Abass, emirul drept- 
credincioşilor, El-Mahdi, lăsase scaunul domniei, la moartea 
lui, fiului său, Al-Hadi, pe care nu-l avea drag, ba faţă de 


care nutrea chiar o mare vrăjmăşie. Da lăsase cu vorbă de 
moarte ca, A nouă sute optzeci şi doua noapte după 
stingerea lui Al-Hadi, urmaş la domnie să fie numaidecât 
mezinul, Harun Al-Raşid, fiul cel drag şi nu feciorul mai 
mare al lui Al-Hadi. Ci Al-Hadi, atunci când ajunse emir al 
drept-credincioşilor, îl veghe cu o străşnicie tot mai aprigă 
şi tot mai prepuielnică pe fratele său, Harun Al-Raşid; şi 
făcu tot ce putu spre a-i răpi lui Harun clironomia la 
scaunul de domnie. Ci mama lui Harun, înţeleaptă şi 
credincioasa Khaizaran, nu osteni a deznoda toate 
vicleşugurile îndreptate împotriva fiului ei. Încât până la 
urmă Al-Hadi ajunse s-o vrăjmăşească şi pe ea tot atâta cât 
şi pe fratele lui; şi îi osândi pe amândoi la acelaşi prăpăd. Şi 
nu aştepta decât vreun prilej spre a-i da pieirii. 

Or, într-acestea, Al-Hadi şedea într-o zi în grădinile sale, 
sub o boltă bogată sprijinită pe şapte pilaştri şi care avea 
patru intrări, fiecare intrare dând înspre una dintre cele 
patru părţi ale zărilor. lar la picioarele sale şedea roaba lui 
mult dragă, Ghader, pe care nu o avea în stăpânire decât de 
patruzeci de zile. Şi tot acolo se mai afla şi izvoditorul de 
cântece, Isac ben Ibrahim din Mossul. lar cadâna, la ceasul 
acela, cânta, însoţită la lăută de către chiar Isac. Iar califul 
se legăna de mulţumire şi îşi freca picioarele, până peste 
poate de răpit şi de înduioşat. Iar afară se lăsa noaptea; şi 
luna se ridica printre copaci; iar izvorul curgea şopotind 
prin umbra vărgată, pe când adierea îi răspundea dulce. Şi 
deodată califul, schim-bându-se la chip, se mohori şi îşi 
încruntă sprâncenele. Şi toată voioşia i se topi; şi gândurile 
din mintea lui se făcură negre precum câlţii de pe fundul 
călimării. Şi după o tăcere lungă, rosti cu glas înfundat: 

— Fiecare cu ce i s-a menit. Şi nimenea nu durează în veci, 
fără numai Cel Veşnic Trăitor. 

Şi se afundă iar într-o tăcere de rea-vestire, pe care o 
curmă dintr-odată, strigând: 

— Să fie chemat degrabă Massrur spătarul! 


Şi era vorba chiar de acel Massrur, împlinitorul osândelor 
şi al mâniilor califilor, care fusese străjerul copilăriei lui ALl- 
Raşid şi care îl purtase în braţele sale şi pe umerii săi. Şi 
sosi grabnic dinaintea lui Al-Hadi, care îi spuse: 

— Du-te pe dată la fratele meu, Al-Raşid şi adu-mi capul 
lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute optzeci şi treia noapte 
urmă: 

Şi sosi grabnic dinaintea lui Al-Hadi, care îi spuse: 

— Du-te pe dată la fratele meu, Al-Raşid şi adu-mi capul 
lui! 

Auzind vorbele acestea, care erau osânda la moarte a celui 
pe care îl crescuse, Massrur rămase năuc, buimac şi ca lovit 
de trăsnet. Şi murmură: 

— Ai lui Allah suntem şi la el ne întoarcem. 

Şi, într-un sfârşit, ieşi, ca un om beat. Şi se duse, tulburat 
până peste poate, la sultana Khaizaran, mama lui Al-Hadi şi 
a lui Harun Al-Raşid. lar ea îl văzu cât de pierdut şi cât de 
răvăşit era şi îl întrebă: 

— Ce este, o, Massrur? Au ce s-a întâmplat de vii aici la 
ceasul acesta atâta de târziu din noapte? Spune-mi ce ai. 

Şi Massrur răspunse: 

— O, stăpâna mea, nu se află izbăvire şi putere decât 
numai întru Allah cel Atotputernic! lată că stăpânul nostru, 
califul Al-Hadi, fiul tău, mi-a dat poruncă: „Du-te pe dată la 
fratele meu, Al-Raşid şi adu-mi capul lui!" 

lar Khaizaran, la vorbele acestea ale spătarului, fu 
cuprinsă de o frică mare; şi spaima se aşternu peste sufletul 
ei; iar tulburarea îi strângea inima, de să i-o a nouă sute 
optzeci "i treia noapte sfarme. Şi îşi lăsă capu-n jos şi 
chibzui o vreme. Pe urmă îi spuse lui Massrur: 

— Du-te degrabă la fiul meu, Al-Raşid şi adu-l aici cu tine. 

lar Massrur răspunse cu ascultare şi cu supunere şi plecă. 
Şi intră în iatacurile lui Harun. lar Harun, la ceasul acela, se 


şi afla dezbrăcat, în pat, cu picioarele sub pătură. Şi 
Massrur îi spuse grăbit: 

— Scoală-te, pentru numele lui Allah, o, stăpâne al meu şi 
vino cu mine numaidecât la stăpâna mea, mama ta, care te 
cheamă. 

Iar Al-Raşid se sculă şi, îmbrăcându-se în grabă, se duse 
cu Massrur în iatacul sultanei, Sett Khaizaran. 

Or, de cum îşi zări copilul cel drag, sultana se ridică şi se 
repezi la el şi îl îmbrăţişă, fără a-i spune o vorbă şi îl 
împinse într-o odăiţă tainică, închise uşa după el, iar el nici 
măcar nu se gândi să se împotrivească ori să ceară cât de 
cât vreo lămurire. Şi, după aceea, Sett Khaizaran trimise să 
fie chemaţi de pe la casele lor, unde dormeau, toţi emirii şi 
toţi veliţii de la saraiul califal. Şi când toţi se strânseră la ea, 
Sett Khaizaran le grăi, de după perdeaua de zarpâ a 
haremului, aceste vorbe sadea: 

— Vă întreb, în numele lui Allah cel Atotputernic şi 
Preaiînalt şi în numele Prorocului său binecuvântat, dacă aţi 
auzit vreodată spunându-se că fiul meu, Al-Raşid, ar fi avut 
vreo înţelegere, ori vreun chelemet, ori vreo cârdăşie cu 
duşmanii puterii califului ori cu ereticii Zanadik, sau că ar fi 
făcut vreodată cât de cât vreo încercare de nesupunere ori 
de răzvrătire împotriva domnului său, Al-Hadi, fiul meu şi 
stăpânul vostru? 

Şi toţi răspunseră într-un glas: 

— Nu, niciodată. 

Iar Khaizaran urmă numaidecât: 

— Ei, aflaţi că acuma, la ceasul acesta, fiul meu, Al-Hadi, 
trimite să se ia capul fratelui său, Al-Raşid. Puteţi voi să mă 
luminaţi pentru care pricină? 

Iar cei de faţă rămaseră atâta de înfricoşaţi şi de 
înspăimântați, încât niciunul dintre ei nu cuteză să mai 
îngaime o vorbă. Ci vizirul Rabia se ridică şi îi spuse 
spătarului Massrur: 

— Du-te pe clipă pe dată să te înfăţişezi dinaintea califului. 
Şi când are să te vadă, te va întreba: „Ai sfârşit?"; iar tu să-i 


răspunzi: „Stăpâna noastră, Khaizaran, mama ta, soţia 
răposatului tău părinte, Al-Mahdi, mama fratelui tău, m-a 
zărit când m-am repezit asupra lui Al-Raşid; şi m-a oprit şi 
m-a alungat. Şi iată-mă dinaintea ta, fără a fi putut să-ţi 
îndeplinesc porunca." 

Iar Massrur ieşi şi se duse pe dată la calif. Şi, de cum îl 
zări, Al-Hadi îi zise: 

— Ei, unde este ceea ce ţi-am cerut? lar Massrur 
răspunse: 

— O, stăpâne al meu, sultana Khaizaran, stăpâna mea, m-a 
văzut când m-am repezit asupra fratelui tău, Al-Raşid; şi m- 
a oprit şi m-a alungat şi nu m-a lăsat să-mi îndeplinesc 
sarcina. 

Iar califul, supărat până peste poate, se ridică şi spuse 
către Isac şi către cântăreaţa Ghader: 

— Staţi aci, pe locul unde vă aflaţi, până mă întorc. 

Şi ajunse la mama sa, Khaizaran şi îi văzu pe toţi 
dregătorii şi pe toţi emirii adunaţi la ea. lar sultana, 
zărindu-l, se sculă în picioare; iar toţi cei care se aflau la ea 
se sculară, de asemenea. Iar califul, întorcându-se înspre 
mama sa, îi spuse cu un glas sugrumat de mânie: 

— Pentru ce, atunci când vreau şi când poruncesc un 
lucru, te împotriveşti vrerii mele? 

lar Khaizaran strigă: 

— Ferească-mă Allah, o, emire al drept-credincioşilor, de-a 
mă împotrivi la vreo vrere de-a ta! Ci nu jinduiesc a nouă 
sute optzeci şi treia noapte decât să-mi arăţi pentru care 
pricină ceri moartea fiului meu, Al-Raşid. E fratele tău şi e 
sânge de-al tău, este ca şi tine suflet şi viaţă răsărite din 
tatăl tău. lar Al-Hadi răspunse: 

— Întrucât vrei să ştii, află dar că vreau să mă scutur de 
Al-Raşid, din pricina unui vis pe care l-am avut as'noapte şi 
care m-a junghiat cu spaimă. În visul acela, într-adevăr, l- 
am văzut pe Al-Raşid şezând pe scaunul domnesc, în locul 
meu. lar roaba mea scumpă, Ghader, se afla lângă el: iar el 
bea şi se veselea cu ea. lar eu, întrucât ţin la puterea, la 


domnia şi la cadâna mea, nu vreau să mai văd în preajmă- 
mi, trăind mereu lângă mine ca o pacoste, un potrivnic 
primejdios, fie el şi fratele meu. 

Iar Khaizaran îi răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, acelea nu sunt decât 
nişte năluciri şi nişte amăgiri de-ale somnului, nişte vedenii 
urâte pricinuite de mâncărurile grele. O, fiul meu, un vis 
arareori se adevereşte. 

Şi îi vorbi tot aşa mai departe, sprijinită de privirile celor 
de faţă. Şi vorbi atâta de frumos, încât izbuti să-l liniştească 
pe Al-Hadi şi să-i alunge temerile. Şi-atunci, îl scoase la 
iveală pe Al-Raşid şi îl puse să mărturisească cu jurământ că 
niciodată n-a avut nici cât de cât vreun gând de răzvrătire 
ori vreo dârzie şi că niciodată nu va săvârşi nimic împotriva 
puterii califului. 

Şi, după lămuririle acestea, mânia lui Al-Hadi se stinse. Şi 
se întoarse la bolta unde o lăsase pe cadâna sa cu Isac. Şi îl 
pofti pe cântăreţ să plece şi rămase singur cu preafrumoasa 
Ghader, să se veselească, să se bucure şi să se lase cuprins 
de desfătările nopţii şi ale dragostei. Şi iacătă că dintr- 
odată simţi o durere ascuţită în tălpile picioarelor. Şi îşi 
duse repede mâna la locul care îl durea, unde simţea o 
mâncărime şi se scărpină. Şi, în câteva clipite, se ivi acolo o 
umflătură, care crescu până ce ajunse mare cât o alună. Şi 
gâlca aceea se înrăia, însoţită de nişte mâncărimi de 
neîndurat. Şi iar se scărpină, iar umflătura crescu până 
ajunse mare cât o nucă, şi, până la urmă, plesni. Şi pe dată 
Al-Hadi se prăbuşi pe spate, mort. Or, pricina faptului era 
că sultana Khaizaran, în răstimpul scurt cât califul şezuse la 
ea, după împăcare, îi dăduse să bea un sorbet de tamarindă 
indienească, în care se afla judeţul ursitei. 

Or, cel dintâi care află de moartea lui Al-Hadi fu chiar 
Massrur. Şi numaidecât dete fuga la sultana Khaizaran şi îi 
spuse: 

— O, maică a califului, alungească-ţi Allah zilele! Stăpânul 
meu, Al-Hadi, s-a prăpădit. 


Khaizaran îi spuse: 

— Bine. Ci, o, Massrur, ţine în taină ştirea aceasta şi să nu 
cumva să dai în vileag întâmplarea cea neadăstată. Şi- 
acuma du-te cât mai iute la fiul meu, Al-Raşid şi adu-l la 
mine. 

Şi Massrur se duse la Al-Raşid şi îl găsi adormit. Şi îl trezi, 
spunându-i: 

— O, stăpâne al meu, stăpâna mea te cheamă pe dată. Şi 
Harun, burzuluit, strigă: 

— Pe Allah! Fratele meu, Al-Hadi, iar i-a spus ceva 
împotriva mea şi iar i-a dezvăluit vreo hainie urzită de mine 
şi de care eu habar nu am. 

Ci Massrur îi curmă vorba, spunându-i: 

— O, Harun, scoală-te repede şi vino cu mine. Linişteşte-ţi 
inima şi înseninează-ţi ochii, întrucât totul merge pe calea 
cea bună, iar tu nu vei întâmpina decât izbândă şi bucurie. 

Cu asta, Harun se sculă în picioare şi se îmbrăcă. Şi pe 
dată Massrur se temeni dinainte-i şi, sărutând pământul 
dintre mâinile lui, strigă: 

— Salamalecul fie asupra-ţi, o, emire al drept-credin- 
cioşilor, imamule al slujitorilor credinţei, calif al lui Allah a 
nouă sute optzeci şi patra noapte pe pământ, scut al Legii 
celei Sfinte şi al celor ce porunceşte ea. 

Iar Harun, plin de uimire şi de nedumerire, îl întrebă: 

— Ce vor să zică vorbele acestea, o, Massrur? Adineauri 
îmi spuneai Harun şi-atăt, iar acuma îmi dai numele de emir 
al drept-credincioşilor. Ce să cred despre cuvintele tale 
întoarse şi despre schimbarea asta de vorbă atâta de 
neaşteptată? 

lar Massrur răspunse: 

— O, stăpâne al meu, orice viaţă îşi are scrisa ei şi orice 
fiinţă vremea sa! Allah să-ţi dealungească zilele, fratele tău 
şi-a dat sufletul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a nouă sute optzeci şi patra noapte 
urmă: 

— O, stăpâne al meu, orice viaţă îşi are scrisa ei şi orice 
fiinţă vremea sa! Allah să-ţi dealungească zilele, fratele tău 
şi-a dat sufletul. 

Şi Al-Raşid spuse: 

— Aibă-l Allah întru mila sa. 

Şi zori să plece, nemaiavând nici teamă, nici griji şi intră la 
mama sa, care strigă când îl văzu: 

— Bucurie şi fericire! Fericire şi bucurie, o, emire al drept- 
credincioşilor! 

Şi se ridică în picioare şi îi puse caftanul de calif şi îi 
înmână schiptrul, pecetea domnească şi semnele puterii. Şi 
tot atunci intră căpetenia hadâmbilor din harem, care îi 
spuse lui Al-Raşid: 

— O, stăpâne al nostru, primeşte o veste bună, ţi s-a 
născut un fecior de la roaba ta, Marahil. 

Şi Harun îşi lăsă atunci slobodă bucuria cea sporită şi îi 
dete fiului său numele de Abdallah, cu adausul de Al- 
Mamun. 

lar moartea lui Al-Hadi şi suirea lui Al-Raşid în scaunul de 
domnie al califilor fură aflate, până-n ziuă, de tot norodul 
din Bagdad. Şi Harun, în mijlocul salta-natului domnesc, 
primi jurămintele de supunere ale emirilor, ale dregătorilor 
şi ale norodului adunat. Şi chiar în ziua aceea îi căftăni viziri 
pe El-Fadl şi pe Giafar, amândoi fiii lui Yahia barmakanul. Şi 
toate vilaietele şi toate olaturile împărăției şi toate 
neamurile islamice, arăbeşti şi nearăbeşti, turci şi deilamiţi, 
îl recunoscură pe califul cel nou şi îi jurară supunere. Iar el 
îşi începu domnia în îmbelşugare şi măreție şi se urcă, 
strălucitor, în fala lui proaspătă şi în puterea sa. 

Cât despre cadâna Ghader, în braţele căreia îşi dăduse 
sufletul Al-Hadi, iacătă. Al-Raşid, care îi ştia frumuseţea, 
vroi s-o vadă, chiar în seara urcării lui pe tron şi îşi aţinti 
asupra-i cele dintâi priviri. Şi îi zise: 


— Doresc, o, Ghader, ca eu şi cu tine să mergem împreună 
în grădina şi în saraiul în care fratelui meu Al-Hadi - aibă-l 
Allah întru mila sa! 

— Îi plăcea să petreacă şi să se lăfăiască. 

Iar Ghader, îmbrăcată în haine de jale, îşi lăsă capu-n jos şi 
răspunse: 

— Sunt roabă supusă a emirului drept-credincioşilor. Şi 
pieri o clipită în iatacul ei, spre a-şi lepăda hainele de jale şi 
a le schimba cu podoabele de cuviinţă. Pe urmă veni sub 
boltă, unde Harun o pofti să stea jos lângă el. Iar el şezu 
acolo, cu ochii aţintiţi la copila aceea strălucită, 
nemaisăturându-se să se minuneze de gingăşia ei. Şi, de 
bucurie, pieptul lui răsufla larg, iar inima-i înmugurea. Pe 
urmă, cum se aduceau vinurile care îi plăceau lui Harun, 
Ghader nu vroi să bea din pocalul pe care i-l întindea califul. 

A nouă sute optzeci "i patra noapte iar el o întrebă uimit: 

— Pentru ce nu vrei? Ea răspunse: 

— Vinul fără cântece îşi pierde jumătate din harurile lui. 
Aşa încât tare mi-ar plăcea să-l văd lângă noi, ţinându-ne 
tovărăşie cântătoare, pe minunatul Isac, fiul lui Ibrahim. 

Şi AJ-Raşid răspunse: 

— Nu stă nimica împotrivă. 

Şi îl trimise numaidecât pe Massrur să-l aducă pe 
cântăreţ, care nu zăbovi să vină. Şi sărută pământul dintre 
mâinile califului şi i se ploconi cu urările cuvenite. Şi, la un 
semn al lui Al-Raşid, şezu jos dinaintea cadânei. Şi-atunci, 
pocalul trecu din mână în mână; şi băură vinuri multe şi o 
ţinură aşa până noaptea târziu. Şi dintr-odată, după ce 
vinul le aburi minţile, Isac strigă: 

— O, slavă Celui-Veşnic, carele schimbă lucrurile cum îi 
place şi carele a orânduit clironomia şi spaimele! 

Iar Al-Raşid îl întrebă: 

— La ce te gândeşti, o, fiu al lui Ibrahim, de te minunezi 
aşa? 

Şi Isac răspunse: 


— Vai, o, stăpâne al meu, ieri, pe la ceasul de-acum, fratele 
tău se apleca de la fereastra acestei boite şi privea, sub 
luna ce semăna cu o mireasă, apele murmurânde cum 
treceau suspinând cu glasuri dulci şi line de cântărețe în 
noapte. Şi, la priveliştea întruchipatei fericiri, l-a cuprins 
spaima de ursita lui. Şi-a vrut să-ţi toarne licoarea umilirii. 

Iar Al-Raşid spuse: 

— O, fiu al lui Ibrahim, viaţa făpturilor este scrisă în Cartea 
Ursitei. Ar fi putut, aşadar, să-mi răpească fratele meu 
viaţa, dacă sorocul ei nu fusese hărăzit? 

Şi se înturnă înspre frumoasa Ghader şi îi spuse: 

— Da tu, o, copilo, ce zici? 

Iar Ghader îşi luă lăuta, o struni şi, cu glas tulburat adânc, 
cântă stihurile acestea: 

Ah, viaţa omului pe lume Cu două feţe-i zugrăvită: E una 
limpede-vioară, Cealaltă-i tulbure-coclitâ. La fel şi timpul, 
două feluri De zile are: zile bune, De tihnă - şi amare zile, 
De neguri şi furtuni nebune, Tu nici în timp nu te încrede, 
Nu te încrede nici în viaţă, Căci după zilele senine Vin zilele 
cu nori şi ceaţă. 

Şi, sfârşind stihurile, cadâna lui Al-Hadi leşină deodată şi 
se prăbuşi, cu capu-n jos, fără de simţire şi fără de 
tresărire. Şi o ridicară de jos şi o scuturară. Ci ea nu mai 
era, se adăpostise la sânul Celui Preaînalt. Iar Isac zise: 

— O, doamne al meu, îl iubea pe răposatul. Şi tot ce-şi 
doreşte dragostea este de a dura până în ceasul când 
groparul a isprăvit mormântul. Reverse-şi Allah milele sale 
asupra lui Al-Hadi, asupra cadânei lui şi asupra tuturor 
musulmanilor. 

Şi o lacrimă căzu din ochii lui Al-Raşid. Şi porunci să se 
spele trupul celei moarte şi să fie aşezat în chiar mormântul 
lui Al-Hadi. Şi spuse: 

— Da! Reverse-şi Allah milele sale asupra lui Al-Hadi, 
asupra cadânei sale şi asupra tuturor musulmanilor! 

Şi, după ce istorisi astfel povestea copilei nefericite, 
tânărul cel bogat le spuse ascultătorilor săi tulburaţi: 


— Ascultaţi acuma, ca pe o altă pildă a jocului nemilos al 
triştei, povestea gherdanului păgubos. 

Şi spuse: 

A nouă sute optzeci şi cincea noapte gherdanul belaliu 
într-o zi, califul Harun Al-Raşid, auzind cum erau lăudate 
harurile izvoditorului de cântece, Haşem ben Soleiman, 
trimise după el. lar când cântăreţul fu adus, Harun îl pofti 
să şadă jos dinaintea sa şi îl rugă să-i cânte câteva cântece 
de-ale lui. 

lar Haşem cântă o madea de trei sihuri, cu atâta măiestrie 
şi cu un glas atâta de frumos, încât califul, cucerit şi 
încântat până peste fire, strigă: 

— Eşti minunat, o, fiu al lui Soleiman! Binecuvânteze Allah 
sufletul părintelui tău! 

Şi, plin de filotimie, îşi scoase de la gât un gherdan 
strălucit, împodobit cu smaralde mari cât nişte pere 
tămâioase atârnând ca nişte ciucuri şi îl petrecu pe după 
gâtul cântăreţului. 

lar Haşem, la vederea acelui giuvaier, departe de a se 
arăta mulţumit şi bucuros, rămase cu ochii plini de lacrimi. 
Şi tristeţea se aşternu pe inima lui şi îi îngălbeni chipul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu 
luminează de ziuă şi, de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute optzeci şi cincea noapte 
urmă: 

lar Haşem, la vederea acelui giuvaier, departe de a se 
arăta mulţumit şi bucuros, rămase cu ochii plini de lacrimi. 
Şi tristeţea se aşternu pe inima lui şi îi îngălbeni chipul. Iar 
Harun, care nici cu gândul nu gândise la o atare urmare, se 
arătă tare nedumerit şi crezu că giuvaierul nu i-ar fi pe plac 
cântăreţului. Şi întrebă: 

— Pentru ce lacrimile şi tristeţea aceasta, o, Haşem? Şi 
pentru ce, dacă gherdanul nu te mulţumeşte, păstrezi o 
tăcere stânjenitoare şi pentru mine şi pentru tine? 

lar muzicianul răspunse: 


— Allah sporească-şi hatârurile asupra capului celui mai 
darnic dintre sultani! Dar pricina care-mi sloboade lacrimile 
şi îmi năpădeşte cu jale inima nu este ceea ce crezi tu, o, 
stăpâne al meu! Şi, dacă binevoieşti a-mi îngădui, am să-ţi 
istorisesc povestea acestui gherdan şi pricina pentru care 
vederea lui m-a cufundat în starea în care mă vezi. 

lar Harun răspunse: 

— De bună seamă, îţi îngăduiesc. Întrucât povestea unui 
gherdan pe care îl am ca moştenire de la părinţii mei 
trebuie să fie uluitoare până peste poate. Şi sunt tare 
nerăbdător să aflu ceea ce ştii în privinţa lui şi ceea ce eu 
nu ştiu. 

Atunci, cântăreţul, după ce îşi adună amintirile, spuse: - 
Află, o, emire al drept-credincioşilor, că întâmplarea legată 
de gherdanul acesta s-a petrecut pe vremea tinereţii mele 
dintâi. Pe-atunci trăiam în ţara Şamului, care este ţara de 
baştină a capului meu, locul unde m-am născut. Şi-aşa, într- 
o seară, mă preumblam în amurg pe malul unui lac şi eram 
îmbrăcat cu haine de arab din pustia Şamului şi cu faţa 
acoperită până la ochi cu feregeaua. Şi iacătă că mă întâlnii 
cu un om îmbrăcat împărăteşte şi însoţit, altminteri de 
cumu-i datina, de două copilandre minunate, îmbrăcate 
falnic şi care, judecând după lăutele ce le aveau la ele, erau 
cântărețe, iară de nici o îndoială. Iar bărbatul era califul El- 
Walid, cel de al doilea cu numele acesta şi care lăsase 
Damascul, cetatea sa de scaun, spre a veni să vâneze gazela 
daturilor noastre, prin părţile lacului Tabariah. Şi, la rându- 
i, califul, văzându-mă, se întoarse înspre însoţitoarele sale şi 
le spuse, crezând că nu va fi a nouă sute optzeci şi cincea 
noapte auzit decât de ele două: „lacătă un arab care vine 
din pustie, încă proaspăt în jegul şi în sălbăticia lui. Pe 
Allah! Am să-l chem să ne ţină tovărăşie şi să ne veselim 
oleacă pe seama lui." Şi îmi făcu semn cu mâna. Şi după ce 
mă apropiai, mă pofti să şed jos lângă el, pe iarbă, dinaintea 
celor două cântărețe. Şi iacătă că la dorinţa califului, care 
era departe de a mă cunoaşte şi care nu mă mai văzuse 


niciodată, una dintre fete îşi luă lăuta şi, cu un glas tulburat, 
cântă o melodie izvodită de mine. Ci, cu toată îndemânarea 
ei, săvârşi câteva greşeli uşoare, ba chiar şi ciunti cântecul 
în vreo două locuri. Iar eu, în ciuda purtării supuse ce mi-o 
hotărâsem tocmai ca să nu trag asupră-mi zeflemelile gata 
stârnite ale califului, nu mă putui opri să nu strig, 
spunându-i cântăreţei: „Ai greşit, o, stăpâna mea, ai greşit!" 
Iar fata, auzind strigarea mea, începu să râdă cu un râs 
batjocoritor şi spuse, întorcându-se înspre calif: Ai auzit, o, 
emire al drept-credincioşilor, ce ne spune acest arab 
beduin, mânător de caravane? Nu-i e teamă a ne învinui de 
greşeală, obraznicul!" Iar Al-Walid se uită la mine cu un 
chip şi mucalit şi mustrător totodată şi îmi spuse: „Oare la 
şatra ta, o, beduinule, vei fi învăţat cântarea şi jocul cel 
gingaş al lăutelor?" Iar eu mă temenii cuviincios şi 
răspunsei: „Nu, pe viaţa ta, o, emire al drept-credincioşilor! 
Ci, dacă nu ai nimic împotrivă, am să-i dovedesc acestei 
minunate cântărețe că, în pofida întregului ei meşteşug, a 
săvârşit câteva greşeli la cântec." Şi Al-Walid îngăduindu- 
mi, ca să vadă, îi spusei fetei: „Struneşte cu o pătrime 
struna a doua şi slăbeşte-o tot cu atâta pe cea de a patra. Şi 
începe pe glasna de jos a cântecului. Şi atunci ai să vezi că 
duioşia şi culoarea cântecului au să se schimbe şi că acele 
câteva locuri pe care le-ai ciuntit au să se cheme uşor, ca de 
la sine." Iar tânăra cântăreaţă îşi struni lăuta cum îi 
arătasem şi îşi începu iarăşi cântarea. Şi fu atâta de frumos 
şi atâta de desăvârşit, încât ea însăşi rămase adânc 
tulburată şi totodată uimită. Şi, ridicându-se deodată, se 
aruncă la picioarele mele strigând: „Iu eşti Haşem ben 
Soleiman, jur pe Domnul Kaabei!" Şi cum nici eu nu eram 
mai puţin tulburat decât fata şi nu răspundeam nimic, 
califul mă întrebă: „Eşti, într-adevăr, cel care spune ea?" Şi 
atunci răspunsei, dezve-lindu-mi obrazul: „Da, o, emire al 
drept-credincioşilor, sunt robul tău, Haşem tabarianul!" Iar 
califul fu mulţumit până peste poate să mă cunoască şi îmi 
spuse: „Preamărit fie Allah carele te-a scos în calea mea, o, 


fiu al lui Soleiman. Copila aceasta te laudă mai mult decât 
pe toţi cântăreții din vremurile noastre şi nu-mi cântă 
vreodată altceva decât cântecele şi izvodirile tale!" Şi 
adăugă: „Vreau ca de acuma înainte să-mi fii prieten şi 
oaspete!" Iar eu îi mulţumii şi îi sărutai mâna. Pe urmă 
copila care cântase se întoarse înspre calif şi îi zise: „O, 
emire al drept-credincioşilor, ca urmare a acestei clipe 
fericite, am a-ţi face o rugăminte!" Şi califul spuse: „Poţi s-o 
faci!" Ea zise: „Mă rog ţie să-mi îngăduieşti a-i dărui ca 
peşcheş din parte-mi învățătorului meu un zălog al 
îndatorinţei mele." El răspunse: „De bună seamă! Aşa se şi 
cuvine." Atunci, cântăreaţa cea dulce îşi desfăcu gherdanul 
falnic, pe care îl purta şi pe care i-l dăruise califul şi mi-l 
puse la gât, spunându-mi: „Primeşte-l ca peşcheş al 
îndatorinţei mele şi iartă-mă pentru puţinătatea darului!" Şi 
era chiar gherdanul pe care îl primesc astăzi iarăşi ca dar 
de la mărinimia ta, o, emire al drept-credincioşilor! 

Or, acum, iacătă cum a plecat gherdanul din mâna mea, 
spre a mi se întoarce astăzi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute optzeci şi şasea noapte a 
nouă sute optzeci şi şasea noapte urmă: 

Or, acum, iacătă cum a plecat gherdanul din mâna mea, 
spre a mi se întoarce astăzi şi pentru ce m-a făcut să plâng 
vederea lui. lacătă. După ce am petrecut o bucată de vreme 
cântând, pe când adierea proaspătă plutea pe deasupra 
lacului, El-Walid s-a ridicat şi ne-a spus: „Să facem o 
preumblare cu luntrea pe lac." Şi numaidecât nişte slugi ce 
şedeau mai deoparte au dat fuga şi au adus o luntre. lar 
califul s-a suit în luntre cel dintâi, pe urmă eu. Şi când a 
venit rândul copilei care îmi dăruise gherdanul, fata a întins 
piciorul ca să treacă în luntre. Ci cum îşi strânsese izarul în 
jurul ei spre a nu fi zărită de către luntraşi, s-a împiedicat 
şi, călcând alături, a căzut în lac; şi până a apuca noi să-i 
sărim într-ajutor, s-a şi dus la fundul apei. Şi cu toate 


căutările noastre, nu am izbutit s-o mai găsim. Aibă-o Allah 
întru mila sa! lar jalea şi mâhnirea lui El-Walid au fost tare 
adânci şi lacrimile îi scăldau obrajii. Şi eu, la fel, am vărsat 
lacrimi amare pentru soarta acelei fete fără de noroc. lar 
califul, care şezuse multă vreme tăcut după acea 
nenorocire, mi-a spus: „O, Haşem, o uşoară alinare durerii 
mele ar fi să am în mâinile mele gherdanul acelei biete fete, 
ca amintire de ce a fost pentru mine scurta ei viaţă. Ci 
ferească-mă Allah să-ţi iau îndărăt ceea ce ţi-am dăruit. Mă 
TOg, dar, să primeşti a-mi vinde gherdanul." Iar eu, 
numaidecât, i-am dat gherdanul califului, care la sosirea 
noastră în cetate a pus să mi se numere trei mii de drahme 
din argint şi m-a încărcat cu daruri scumpe. Şi-aceasta-i, o, 
emire al drept-credincioşilor, pricina care m-a făcut să 
plâng astăzi. Şi Allah Preaînaltul, carele i-a firosit pe califii 
ommiazi de puterea domnească în folosul neamului lui Bani- 
Abbas, din care tu eşti slăvită mlădiţă, a îngăduit ca 
gherdanul să ajungă în mâinile tale, ca moştenire de la 
luminaţii tăi părinţi şi să se întoarcă iar la mine pe calea 
aceasta ocolită. 

Iar Al-Raşid rămase tare tulburat de povestea lui Haşem 
ben Soleiman şi grăi: 

— Aibă-i Allah întru mila sa pe cei cărora li se cuvine mila! 

Şi cu vorbele acestea largi, ocoli rostirea numelui acelui 
calif din neamul potrivnicilor doborâţi. 

Pe urmă tânărul spuse: 

— Întrucât ne aflăm la uşa născocitorilor de cântece şi la 
pragul cântăreților, vreau să vă istorisesc o păţanie, dintr-o 
puzderie, din viaţa celui mai vestit izvoditor de cântece din 
toate vremurile, Isac ben Ibrahim din Mossul. 

Şi spuse: 

Isac din Mossul şi cântecul cel nou 

— Printre feluritele scrieri care au ajuns până la noi de la 
mâna muzicianului-cântăreţ, Isac ben Ibrahim din Mossul, 
este şi aceasta: 


Mă dusesem într-o zi, după obiceiul meu, la emirul drept- 
credincioşilor, Harun Al-Raşid şi l-am găsit stând în 
tovărăşia vizirului El-Fadl şi a unui şeic din Hedjaz, care 
avea un chip tare frumos şi un trup plin de evghenie şi de 
cumpătare. Şi, după salamalecurile cuvenite şi dintr-o parte 
şi din cealaltă, m-am plecat oleacă înspre vizirul El-Fadl şi l- 
am întrebat la ureche cum îl cheamă pe şeicul acela din 
Hedjaz, care îmi plăcea şi pe care nu îl mai văzusem 
niciodată. 

Şi el mi-a răspuns: 

— Este nepotul bătrânului poet izvoditor de cântece şi 
cântăreţ al Hedjazului, Maabad, de a cărui faimă ai auzit. 

Şi cum mă arătam bucuros a-l cunoaşte pe nepotul 
bătrânului Maabad, pe care îl îndrăgisem atâta în tinereţea 
mea, El Fadl mi-a şoptit: 

A nouă sute optzeci şi şasea noapte 

— O, Isac, şeicul de la Hedjaz, pe care îl vezi aici, dacă te 
vei arăta prietenos faţă de el, are să-ţi spună şi chiar are să- 
ţi cânte toate cântecele bunicului său. E om binevoitor şi e 
dăruit cu un glas foarte frumos. 

Eu atunci, vroind să cunosc mai bine cântările bătrânului 
şi să-mi mai aduc aminte cântecele de demult, care îmi 
vrăjiseră anii cei tineri, mă arătai plin de luare-aminte faţă 
de fiul Hedjazului; şi, după o tăifăsuială prietenească 
despre felurite lucruri, îi spusei: 

— O, preaiînalte şeicule, poţi tu, mă rog ţie, să-mi aduci 
aminte câte cântece a ticluit bunicul tău, vestitul Maabad, 
cununa Hedjazului? 

Şi el îmi răspunse: 

— Şaizeci, niciunul mai mult, niciunul mai puţin! Iar eu îl 
întrebai: 

— Ar însemna, oare, că apăs prea greu pe răbdarea ta 
dacă te-aş ruga să-mi spui care dintre acele şaizeci de 
cântece este cântecul pe care îl ai cel mai drag, fie pentru 
măsura lui, fie din alte pricini? 

Iar el îmi răspunse: 


— Fără de cârtire şi din toate privinţele, este cântecul al 
patruzeci şi treilea, care începe cu stihurile acestea: 

O, gât frumos al dragei mele, Al gingaşei Molaiikah! 
Molaiikah a mea cu sânii Cum alţii nu-spe lume, ah! 

Şi cum numai citania acestui stih avu darul de a-i stârni 
dorinţa de cântat, îmi luă deodată lăuta din mână şi, după 
ce îi încercă strunele uşurel, cântă melodia despre care era 
vorba, cu un glas minunat şi zugrăvi simţământul din 
muzica aceea nouă şi atâta de veche cu o măiestrie, cu un 
farmec, cu o gingăşie şi cu o duioşie de nespus. Şi, ascul- 
tându-l, mă cutremuram de plăcere, eram năucit, ieşit din 
minţi, până peste fire de împătimit. Şi cum nu aveam nici o 
îndoială asupra uşurinţei mele de a ţine minte orice cântec 
pe care îl auzeam, oricât de întortocheat să fi fost el, nu mă 
ostenii să încerc şi eu, numaidecât, dinaintea şeicului din 
Hedjaz, melodia cea duioasă şi atâta de nouă pentru mine, 
pe care o ascultasem. Şi mă mărginii să-i mulţumesc numai. 
Iar el se întoarse la Medina, în ţara sa, pe când eu plecam 
de la sărai, beat de melodia lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute optzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Iar el se întoarse la Medina, în ţara sa, pe când eu plecam 
de la sărai, beat de melodia lui. Şi, ajungând acasă, îmi luai 
lăuta, care sta agăţată pe perete, o ştersei, îi potriviii 
strunele şi le meşteşugii până în cele mai mici amănunte. 
Ci, pe Allah! Când vrusei să încep cântecul din Hedjaz, care 
mă tulburase atâta, nu izbutii să ajung a-mi aminti nici 
măcar o zgherbă, nici a-mi aduce aminte măcar glasna pe 
care fusese cântat, eu, care, de obicei, ţineam minte până şi 
cântece de câte o sută de strofe, pe care le ascultasem cu o 
jumătate de ureche. Ci de data aceasta un dop de bumbac 
gros se pusese între ţinerea mea de minte şi cântarea aceea 
şi, în ciuda tuturor strădaniilor de-a mi-o aminti, nu izbutii 
să dibuiesc ceea ce îmi sta atâta la inimă. 


Şi de-atunci, zi şi noapte, mă căzneam să-mi trezesc în 
gânduri stihurile lui Maabad, ci fără de nici o izbândă. Şi, 
de ciudă, mă lepădai de lăuta şi de ceasurile mele de 
muzichie şi începui să străbat Bagdadul, apoi Mossulul şi 
Bassra, pe urmă tot Irakul, întrebând de muzica şi de a 
nouă sute optzeci “i şaptea noapte cântecul acela pe la toţi 
cântăreții bătrâni şi pe la toate cântăreţele bătrâne; ci nu 
izbutii să dau de nimeni care să ştie cântarea, ori care să 
mă îndrepte pe calea pe care s-o pot găsi. Atunci, văzând că 
toate căutările mele erau zadarnice, mă hotărâi, spre a mă 
uşura de povara gândurilor, să străbat, prin pustie, drumul 
Hedjazului, ca să mă duc la Medina să-l caut pe şeicul de la 
Hedjaz şi să-l rog să-mi mai cânte o dată melodia bunicului 
său. 

Iar când luai hotărârea aceasta, mă aflam la Bassra, 
preumblându-mă pe ţărmul apei. Şi iacătă că îmi ieşiră în 
drum două femei tinerele, îmbrăcate bine şi părând a fi 
femei de neam mare. Şi apucară de frâul măgarului meu, şi- 
l opriră, dându-mi bineţe. Iar eu, tare sastisit şi 
negândindu-mă decât la cântarea mea de la Hedjaz, le 
spusei cu glas acrit: 

— Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul! 

Şi vrusei să trag de hăţul măgarului. Şi iacătă că una 
dintre ele, fără a-şi ridica iaşmacul de pe faţă, îmi zâmbi de 
după el şi îmi spuse: 

— Hei, o, Isac, unde îţi este acuma patima pentru cântarea 
cea frumoasă a lui Maabad de la Hedjaz: 

O, gât frumos al dragei mele, Al gingaşei Molaiikah! 

Şi adăugă, până a avea eu păs să mă dezmeticesc din 
uimire: 

— O, Isac, te-am văzut, de după cafasul haremului, atunci 
când, de faţă cu califul şi cu El-Fadl, şeicul de la Hedjaz 
cânta şi când vraja cântecului de demult te făcea să ţopăi, 
cum făcea să dănţuiască până şi lucrurile cele neînsufleţite 
dimprejurul tău. Tare mai erai vrăjit, o, Isac! Băteai măsura 


cu mâinile, clătinând din cap şi legănân-du-te încetişor. 
Parcă erai beat. Parcă erai smintit. 

Iar eu, auzind vorbele lor, oftai: 

— Of, pe pomenirea părintelui meu, Ibrahim, acuma sunt 
mai smintit ca oricând de cântecul acela bogat şi frumos. Ya 
Allah! Ce n-aş da să-l aud, fie şi greşit, fie şi trunchiat! O 
zghierbă din cântecul acela, pe zece ani din viaţa mea! 
lacătă că, numai pomenindu-mi de el, o, dulceaţa mea, îmi 
şi aprinzi iarăşi vipiile cumplite ale căinţelor şi sufli în 
jăraticul deznădejdii mele! 

Şi adăugai: 

— Fie-ţi milă, dă-mi drumul, dă-mi drumul să mă duc. 
Zoresc să-mi gătesc şi să-mi orânduiesc plecarea grabnică 
la Hedjaz! 

Iar fetişcana, la vorbele mele, fără a lăsa frâul măgarului, 
începu să râdă cu un râs hohotit şi îmi spuse: 

— Da ai mai stărui să pleci dacă ţi-aş cânta chiar eu 
cântarea de la Hedjaz: 

O, gât frumos al dragei mele, Al gingaşei Molaiikah! 

Eu răspunsei: 

— Pe tatăl şi pe mama ta, o, fiică de oameni de treabă, nu-l 
mai chinui pe unul pe care îl paşte nebunia! 

Şi-atunci, ţinând mai departe de frâul măgarului, 
copilandra îngână deodată melodia nebuniei mele, cu un 
glas şi într-un chip de o mie de ori mai frumoase decât ce 
auzisem mai înainte din gura şeicului. Şi totuşi nu cântase 
decât cu jumătate de glas! Iar eu, până peste marginile 
bucuriei şi ale fericirii, simţii o durere mare cum mi se 
potolea în sufletul chinuit. Şi sării jos de pe măgar şi mă 
aruncai la picioarele copilei şi îi sărutai mâinile şi poala 
hainei. Şi îi zisei: 

— O, stăpâna a mea, sunt robul tău, cumpărat pe 
mărinimia ta. Vrei să primeşti a-mi fi oaspe? Şi să-mi cânţi a 
nouă sute optzeci şi opta noapte melodia lui Molaiikah şi să 
ţi-o cânt şi eu toată ziua şi toată noaptea? Of, toată ziua şi 
toată noaptea! Ci ea îmi răspunse: 


— O, Isac, îţi ştiu firea nu prea binevoitoare, precum şi 
zgârcenia în ceea ce priveşte cântecele tale. Da, cunoaştem 
că niciuna dintre ucenicele tale n-a căpătat şi n-a învăţat de 
la tine şi prin tine nici un cântec. Cele pe câte le ştiu le-ai 
lăsat să ajungă la ele şi să le înveţe prin mijlocirea unor 
străini ca Alawiah, Wahdj El-Karah şi Mukharik. Da de la 
tine de-a dreptul, o, preazgărcitule Isac, nimeni n-a învăţat 
niciodată nimic. 

Pe urmă adăugă: 

— Aşa că, întrucât ştiu că nu eşti îndeajuns de binevoitor 
cât să ne cinsteşti după cuviinţă, degeaba am merge la tine. 
Şi dacă e numai să înveţi cântecul preaiubitei Molaiikah, 
pentru ce să ne ducem atâta de departe? Am să ţi-l cânt cu 
drag aici, până ce ai să-l înveţi. 

Iar eu strigai: 

— In schimb, o, fiică a cerului, am să-mi vărs şi sângele 
pentru tine! Da cine eşti. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute optzeci şi opta noapte 
urmă: 

Iar eu strigai: 

— În schimb, o, fiică a cerului, am să-mi vărs şi sângele 
pentru tine! Da cine eşti? 

Şi ea îmi răspunse: 

— O biată cântăreaţă dintre cântăreţele care înţeleg ce-i 
spune păsărei frunzişul şi frunzişului adierea vântului. 

Şi-atâta mă rugai de ea, încât, până la urmă, primi să vină 
la mine, cu soră-sa. Şi ne petrecurăm toată ziua şi toată 
noaptea în vraja cântecului şi a muzicii. Şi găsii în ea, fără 
de tăgadă, cântăreaţă cea mai minunată pe care am 
ascultat-o vreodată. Şi dragostea îmi pătrunse în inimă. Şi, 
până la urmă, fata mi se dărui întru totul. Şi îmi împodobi 
viaţa de-a lungul anilor pe care mii-a hărăzit 
Atoatedătătorul! 

Pe urmă tânărul cel bogat spuse: 


— lacătă acum o snoavă despre dănţuitoarele califilor. Şi 
spuse: 

Cele două dănţuitoare trăia la Damasc, sub domnia 
califului Abd El-Malek ben Merwan, un poet şi muzician pe 
nume Ibn Abu-Atik, care îşi risipea în cheltuieli nebuneşti 
tot ce îi agonisea harul său şi dărnicia emirilor şi a 
oamenilor bogaţi de la Damasc. Încât, în ciuda banilor 
destui pe care îi câştiga, se afla necurmat la anaghie şi de- 
abia izbutea să facă faţă cheltuielilor casei sale grele. 
Întrucât aurul în mâinile unui poet şi răbdarea în sufletul 
unui îndrăgostit sunt ca apa într-un ciur. 

Or, poetul avea ca prieten pe unul dintre oamenii califului, 
anume Abdallah, cămăraşul. Şi Abdallah, care, de 
nenumărate ori, îi înduioşase în folosul poetului pe mai- 
marii cetăţii, se hotări să tragă asupra lui chiar hatârurile 
califului. Aşa că, într-o zi, când emirul drept-credincioşilor 
era în toane prielnice, Abdallah aduse vorba despre el şi îi 
zugrăvi sărăcia şi lipsurile celui pe care Damascul şi toată 
ţara Şamului îl socotea poetul-muzician cel mai lăudat de pe 
vremurile sale. lar Abd El-Malek răspunse: 

— Poţi să-l aduci la mine. 

A nouă sute optzeci şi opta noapte şi Abdallah dete fuga 
să-i ducă vestea cea bună prietenului său, povestindu-i ce 
vorbise cu emirul drept-credincioşilor. lar poetul îi mulţumi 
prietenului şi se duse să se înfăţişeze la sărai. 

Şi după ce fu poftit să intre, îl găsi pe calif stând jos între 
două dănţuitoare vrăjite, ce şedeau în picioare, legănându- 
se încetişor pe mijlocelul lor mlădiu, ca două ramuri de ban, 
vânturând fiecare, cu o gingăşie răpitoare, un vânturar din 
frunze de palmier, cu care îl reveneau pe stăpânul lor. lar 
pe vânturarul uneia dintre dănţuitoare erau zugrăvite în 
slove de aur şi de azur stihurile următoare: 

Mi-e adierea dulce şi uşoară, Precum o boare proaspătă de 
seară; 

Mă joc cu sfiiciunea-mbujorată a feţelor pe care le alint; 


Sunt vălul care-ascunde-n scumpă taină sărutu-n care 
buzele se prind. li sunt de-un ajutor fară de preţ Şi 
cântăreţei când deschide gura şi blândului poet când spune 
versuri Urmând cu grijă rima şi măsura. 

Iar pe vânturarul celei de a doua dănţuitoare erau 
zugrăvite, tot aşa, în slove de aur şi de azur, stihurile 
acestea: 

Sunt cu adevărat ispititor In mâna de sultană prea 
frumoasă -Poate că de aceea mai ades Saraiu-mpărătesc îmi 
este casă. 

Nevolnicii care nu au habar Nici de alinturi, nici de 
gingăşie, Să nu mă mai frământe în zadar: Nu pot să leg cu 
ei prietenie. 

Ci îl slujesc cu dragoste, oricând, Şi-i stau nepregetat la 
îndemână Flăcăului zarif şi mlădios şi galeş la dezmierd ca 
o cadână. 

lar când poetul se uită la cele două fete minunate, fu 
cuprins de o ameţeală şi de o înfiorare adâncă. Şi dintr- 
odată îşi uită şi sărăcia şi necazurile şi lipsurile casei sale 
grele şi viaţa lui cea crudă. Şi i se păru că a fost dus în 
mijlocul desfăturilor raiului, între două hurii de seamă. lar 
frumuseţea lor îl făcu să le vadă pe toate femeile de până 
atunci, câte le mai ţinea minte, ca pe nişte urâte şi toante. 

Iar califul, după urări şi salamalecuri, îi spuse poetului: 

— O, Ibn Abu-Atik, am fost înduioşat de zugrăvirea pe care 
mi-a făcut-o Abdallah despre starea ta şubredă şi despre 
sărăcia în care se află cufundaţi ai tăi. Aşa că cere-mi ce 
vrei; şi ţi se va da pe clipă pe dată. 

Iar poetul, în tulburarea în care se afla la vederea celor 
două dănţuitoare, nu înţelese nici baremi rostul vorbelor 
califului; iar de le-ar fi priceput, prea puţin s-ar fi îngrijat 
să-i ceară bani ori bogății. Întrucât, în clipita aceea, numai 
un gând îi stăpânea minţile: frumuseţea celor două 
dănţuitoare şi dorul de a le avea numai pentru el şi de a se 
îmbăta de ochii şi de răsuflarea lor. 

Încât, la îmbierea mărinimoasă a califului, răspunse: 


— Allah să-i sporească zilele califului! Robul tău e coperit 
de binefacerile Atoatedătătorului. E bogat, nu duce lipsă de 
nimic, este ca un emir! Ochii-i sunt mulţumiţi, cugetul îi e 
mulţumit, inima îi e mulţumită. Şi-apoi, în împrejurarea în 
care mă aflu acum, aici, de faţă cu soarele şi între aceste 
două lune, de-aş fi chiar şi în cea a nouă sute optzeci "i opta 
noapte mai neagră sărăcie şi la nevoia cea mai deplină, tot 
m-aş socoti drept omul cel mai bogat din împărăție. 

Iar califul Abd El-Malek fu până peste poate de mulţumit 
de răspuns şi, văzând că ochii poetului mărturiseau în gura 
mare ceea ce limba nu rostea, se ridică şi îi spuse: 

— O, Ibn Abu-Atik, aceste două fete pe care le vezi şi care 
abia azi le-am primit peşcheş de la domnul rumilor, sunt 
bunurile tale drepte şi ogorul tău. Şi poţi să intri în ogorul 
tău cum ţi-o fi pe plac. 

Şi ieşi. lar poetul le luă pe cele două dănţuitoare şi le duse 
la el acasă. 

Dar când Abdallah se întoarse la sărai, califul îi spuse: 

— O, Abdallah, zugrăvirea pe care te-ai îndemnat să mi-o 
faci în privinţa nevoilor şi a sărăciei acelui poet-muzician, 
prietenul tău, chiar că e pătată cu înflorituri multe. Căci mi- 
a mărturisit că este pe deplin fericit şi că nu duce lipsă 
chiar de nimic. 

Iar Abdallah îşi simţi obrazul cum i se acopere de roşeaţă 
şi nu ştiu ce să creadă despre aceste vorbe. Ci califul urmă: 

— Ei da, pe viaţa mea, o, Abdallah, de altminteri omul 
acela era într-o stare de fericire cum n-am mai văzut ceva 
asemănător la nici o făptură. 

Şi îi spuse toate lăudăroşeniile pe care i le înşiruise poetul- 
muzician. lar Abdallah, pe jumătate stânjenit, pe jumătate 
râzând, răspunse: 

— Pe viaţa capului tău, o, emire al drept-credincioşilor, a 
minţit! A minţit cu neruşinare! El, îndestulat? El, mulţumit? 
Păi el e omul cel mai prăpădit, cel mai amărât de pe lume! 
Când i-ai vedea nevasta şi copiii ţi s-ar scutura lacrimile pe 
marginea pleoapelor. Crede-mă, o, emire al drept- 


credincioşilor, nimeni, în toată împărăţia, nu are mai multă 
nevoie ca el de o binefacere cât de cât din partea ta. 

Şi califul, la vorbele acestea, nu ştiu ce să mai creadă 
despre poetul-muzician. lar Abdallah, de cum ieşi de la calif, 
zori să se ducă acasă la Ibn Abu-Atik. 

Şi îl găsi în mare desfătare cu cele două preafrumoase 
dănţuitoare, una pe genunchiul lui drept şi una pe 
genunchiul stâng, dinaintea unei tablale pline cu băutură. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute optzeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi îl găsi în mare desfătare cu cele două preafrumoase 
dănţuitoare, una pe genunchiul lui drept şi una pe 
genunchiul stâng, dinaintea unei tablale pline cu băutură. 
Şi îl luă la refec cu un glas oţărât, spunându-i: 

— Unde îţi erau gândurile, o, smintitule, când mi-ai 
tăgăduit vorbele în privinţa ta dinaintea califului? Mi-ai 
întunecat obrazul, de mi l-ai făcut păcură. 

Şi poetul, cu o voioşie până peste margini, răspunse: 

— Ah, prietene, cine-ar fi putut să-şi ţipe sărăcia ori să-şi 
arate nevoile în împrejurarea în care m-am pomenit dintr- 
odată? Aş fi făcut-o, de n-ar fi fost o necuviinţă până peste 
fire, măcar pentru aceste două hurii, dacă nu pentru 
foloasele mele. 

Şi, rostind acestea, îi întinse prietenului său un pocal 
uriaş, în care zâmbea o licoare înmiresmată cu mosc şi cu 
camfor şi îi spuse: 

— Bea, o, prietene, sub ochii cei negri! Ochii negri sunt 
nebunia mea. 

Şi adăugă, arătându-le pe cele două dănţuitoare vrăjite: 

— Aceste două blagoslovite sunt bunurile mele şi a nouă 
sute optzeci "i noua noapte averea mea. Ce să-mi doresc 
mai mult, fără a mă primejdui să supăr dărnicia 
Atoatedătătorului? 


Şi, ca şi în trecut, poetul-muzician rămase să trăiască mai 
departe în nepăsare faţă de ziua de mâine, încrezându-se 
sorții şi Stăpânului tuturor făpturilor. Iar cele două 
dănţuitoare rămaseră mângâierea lui în zilele cele grele şi 
bucuria lui de-a lungul întregii sale vieţi. 

Pe urmă tânărul spuse: 

— In seara aceasta, am să vă mai spun şi povestea 
cataifului cu fistic. 

Şi spuse: 

Cataiful cu fistic şi dezlegarea buclucului pravilnicesc 

— Pe vremea domniei califului Harun Al-Raşid, mare cadiu 
al Bagdadului era Yacub Abu-Yussef, omul cel mai învăţat şi 
legiuitorul cel mai pătrunzător şi cel mai iscusit de pe 
vremurile sale. Fusese ucenicul şi ciracul cel mai îndrăgit al 
imamului Abu-Hanifah. Şi el a fost cel dintâi care, dăruit cu 
priceperea cea mai luminată, a scris, a adunat şi a orânduit 
într-un tot, bine şi înţelept statornicit, toate minunatele 
adevăruri de temelie lămurite de către imam, dascălul său. 
Şi codicele acela, aşa cum a fost întocmit de Yacub, slujeşte 
de-atunci şi până astăzi drept călăuză şi drept temelie 
tipicului pravilnicesc hanifan. Şi ne istoriseşte Yacub însuşi 
povestea tinereţii sale şi începuturile lui sărace, precum şi 
ceea ce i s-a tras dintr-un cataif cu fistic şi de pe urma unei 
grele încurcături pravilniceşti pe care a trebuit s-o 
lămurească. Ne istoriseşte aşa: 

Când părintele meu a murit - aibă-l Allah întru mila sa şi 
păstreze-l la loc de cinste! 

— Eu nu eram decât un pruncuţ la sânul mamei mele. Şi 
cum eram oameni săraci, iar eu eram singurul sprijin al 
casei, maică-mea, de cum mă făcui mai măricel, nu pregetă 
să mă dea ca ucenic la un boiangiu din mahala. Şi putui 
astfel, de cu vreme, să câştig hrana mea şi a mamei mele. Ci 
întrucât Allah Preaînaltul nu scrisese la triştea mea meseria 
de boiangiu, nu mă puteam hotărî să-mi petrec toate zilele 
lângă hârdaiele cu boieli. Şi adeseori fugeam de la prăvălie 
spre a mă duce să mă amestec printre cei ce se strângeau 


să asculte cu luare-aminte învăţătura sfintei credinţe a 
imamului Abu-Hanifah - coperească-l Allah cu darurile sale 
cele mai alese! Ci maică-mea, care veghea la purtările mele 
şi se ţinea de multe ori după mine, mă certa amarnic pentru 
acele chiuleli şi venea adesea să mă scoată din mijlocul 
adunării care îl asculta pe preacinstitul dascăl. Şi mă târa 
de mână, bruftuluindu-mă şi înghioldindu-mă şi întorcându- 
mă cu sila la prăvălia boiangiului. 

Iar eu, în ciuda acelei vegheri amarnice şi a acelor dodeleli 
din partea maică-mii, găseam mereu mijlocul de a mă duce 
neabătut la lecţiile dascălului îndrăgit, care mă şi băgase de 
seamă şi mă dăduse pildă pentru sârguinţa, pentru luarea- 
aminte şi pentru patima mea de a sorbi învăţătura. Până 
acolo că, într-o zi, maică-mea, mâniată de fugile mele de la 
prăvălia boiangiului, veni ţipând în mijlocul ascultătorilor, 
care se supărară foc, şi, luându-se amarnic de Abu-Hanifah, 
îl ocări spunându-i: 

— Tu, O, şeicule, eşti pricina pierderii acestui copil şi a 
alunecării neîndoielnice în haimanalâc a acestui orfan fără 
de nici un sprijin pe lume. Că eu nu am decât agoniselile 
cele neîndestulătoare ale fusului meu; şi dacă orfanul 
acesta nu are să câştige şi el câte ceva, avem să murim de 
foame în curând. Şi vina pentru moartea noastră are să 
cadă asupra ta la Ziua Judecăţii. 

A nouă sute optzeci "i noua noapte iar preacinstitul meu 
dascăl, dinaintea acelei ieşiri aprige, nu îşi pierdu nimic din 
liniştea lui şi îi răspunse maică-mii cu un glas împăciuitor: 

— O, sărmano, coperească-l Allah cu milele sale! Ci lasă, 
nu-ţi fie teamă de nimic. Orfanul acesta învaţă aici cum să 
mănânce, într-o zi, cataiful făcut cu floarea fainei şi cu ulei 
de fistic şi cu frişcă. 

lar maică-mea, auzind răspunsul, rămase încredinţată că 
preacinstitul imam era cu mintea clătinată şi plecă 
aruncându-i ocara de la urmă: 

— Scurta-ţi-ar Allah zilele! Eşti o farfara matufită şi ţi-au 
zburat minţile! 


Ci mie îmi rămaseră în minte vorbele imamului. Şi-aşadar, 
întrucât Allah îmi sădise în inimă dorul de învăţătură, 
patima aceasta înfruntă totul şi sfârşi prin a birui toate 
piedicile. Şi mă legai cu credinţă de Abu-Hanifah. lar 
Atoateîmpărţitorul îmi dărui ştiinţa şi foloasele pe care le 
aduce ea, în aşa fel că urcai treaptă cu treaptă în cinuri şi 
ajunsei, într-un sfârşit, la slujba de mare cadiu al 
Bagdadului. Şi eram primit în preajma emirului drept- 
credincioşilor, Harun Al-Raşid, care mă poftea adesea să mă 
ospătez la masa lui. 

Or, într-o zi, pe când mâneam cu califul, iacătă că la 
sfârşitul mesei robii aduseră o tablă mare de farfuriu, pe 
care tremura un cataif minunat, cu nişte frişcă albă, 
presărat cu praf de fistic, şi-a cărui mireasmă era o 
desfătare. Iar califul se întoarse înspre mine şi îmi zise: 

— O, Yacub, gustă de-aici. Nu în fiecare zi se izbuteşte o 
bunătate ca aceasta. Astăzi e minunată. 

Iar eu întrebai: 

— Cum se numeşte bunătatea aceasta, o, emire al drept- 
credincioşilor? Şi din ce e făcută de este atâta de frumoasă 
la înfăţişare şi atâta de plăcută la mireasmă? 

Şi el răspunse: 

— Este cataif făcut cu frişcă şi cu miere şi cu faină aleasă 
şi cu ulei de fistic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzecea noapte urmă: 

— Este cataif făcut cu frişcă şi cu miere şi cu faină aleasă 
şi cu ulei de fistic. 

Iar eu, auzind acestea, îmi adusei aminte de vorbele 
preamăritului meu dascăl, care prorocise odinioară ceea ce 
avea să mi se întâmple. Şi nu putui, la această amintire, să 
mă opresc de-a zâmbi. Iar califul îmi zise: 

— Ce te face să zâmbeşti, o, Yacub? Şi răspunsei: 

— Nimica rău, o, emire al drept-credincioşilor. Mi-a trecut 
prin minte o biată amintire din copilăria mea şi i-am zâmbit 


în trecere. 

Iar el îmi spuse: 

— Atunci, îndeamnă-te şi mi-o istoriseşte. Sunt încredinţat 
că va fi de folos a o asculta. 

Y iar eu, spre a împlini dorinţa califului, îi istorisii 
începuturile mele în învăţarea pravilelor, sârguinţa mea de- 
a urma învăţătura lui Abu-Hanifah, supărările bietei mele 
mame când mă vedea dând dosul boiangeriei şi prorocirea 
imamului în privinţa cataifului cu frişcă şi cu ulei de fistic. 

lar Harun rămase mulţumit de istorisirea mea şi trase 
pilda: 

— Da, hotărât! Învățătura şi ştiinţa dau totdeauna roadă şi 
multe sunt foloasele lor pe tărâmul lumesc şi pe a nouă sute 
nouăzecea noapte tărâmul dreptei credinţe. Într-adevăr, 
preacinstitul Abu-Hanifah a prorocit drept şi a văzut cu 
ochii minţii sale ceea ce alţi oameni nu ştiu să vadă cu ochii 
din capul lor. Potopească-l Allah cu milele şi cu harurile sale 
cele mai înmiresmate! 

Şi iacă-aşa cu cataiful cu frişcă şi cu ulei de fistic. 

Iar în ceea ce priveşte dezlegarea belelei pravilniceşti, 
iacătă. Într-o seară, fiind ostenit, mă suisem în pat mai de 
cu vreme. Şi adormisem adânc, când cineva începu să bată 
tare în poarta mea. Şi, în grabă, mă sculai la zarva aceea, 
mă înfăşurai peste mijloc cu izarul meu de lână şi mă dusei 
să deschid chiar eu. Şi îl cunoscui pe Harthamah, hadâmbul 
de credinţă al emirului drept-credincioşilor. Şi îi dădui 
bineţe. Da el, fără a-şi lua răgazul de a-mi răspunde la 
salamalec, fapt ce mă aruncă într-o mare tulburare şi mă 
făcu să presimt nişte întâmplări negre în privinţa mea, îmi 
spuse cu un glas hotărât: 

— Hai repede la stăpânul nostru, califul. Vrea să-ţi 
vorbească. 

Iar eu, străduindu-mă să-mi stăpânesc tulburarea şi 
încercând să dibăcesc câte ceva din starea lucrurilor, 
răspunsei: 


— O, dragul meu Harthamah, tare aş vrea să te văd 
arătând oleacă de bunăvoință faţă de bătrânul bolnav care 
sunt. Noaptea-i târzie şi nu cred să fie vorba chiar de vreo 
belea atâta de amarnică, încât să ceară a mă duce 
numaidecât la ceasul acesta la săraiul califului. Mă rog ţie, 
aşadar, să aştepţi până mâine dimineaţă. Iar până atunci 
emirul drept-credincioşilor are să uite necazul ori are să-şi 
schimbe gândul. 

Ci el îmi răspunse: 

— Nu, pe Allah! Nu pot să amân până mâine îndeplinirea 
poruncii ce mi s-a dat. 

Şi întrebai: 

— Da poţi măcar să-mi spui, o, Harthamah, pentru ce mă 
cheamă? 

EI îmi răspunse: 

— Slujitorul său, Massrur, a venit la mine, în fugă şi 
gâfâind şi mi-a poruncit, fără a-mi da vreo lămurire, să te 
aduc, într-o clipită, dinaintea califului. 

Eu atunci, până peste poate de buimăcit, îi spusei 
hadâmbului: 

— O, Harthamah, îmi îngăduieşti măcar să mă spăl la 
iuţeală şi să mă înmiresmez oleacă? Întrucât astfel, dacă o fi 
vorba de vreo treabă amară, voi fi şi eu orânduit cuviincios; 
iar dacă Allah Mult-Bunul şi-o face milă cu mine, precum 
nădăjduiesc, şi-oi găsi acolo vreo treabă, fără de necazuri 
pentru mine, ostenelile acestea de-a fi curat n-ar avea ce 
să-mi dăuneze, ba chiar dimpotrivă. 

Iar hadâmbul învoindu-se cu dorinţa mea, urcai să mă spăl 
şi să-mi pun nişte haine potrivite şi să mă înmiresmez cât 
putui mai bine. Pe urmă coborâi la hadâmb şi pornirăm cu 
paşi mari. Şi când ajunserăm la sărai, îl văzui pe Massrur 
care ne aştepta la poartă. Şi Harthamah îi spuse, arătându- 
mă: 

— Iacătă-l pe cadiu. Şi Massrur îmi zise: -Hai! 

Şi pornii după el. Şi mergând aşa în urma lui, îi spusei: 


— O, Massrur, tu, care ştii cum îl slujesc pe stăpânul 
nostru, califul şi ştii ce se cuvine faţă de un om de vârsta 
mea şi cu slujba mea şi cunoşti prietenia pe care am avut-o 
totdeauna pentru tine, vei binevoi să-mi spui pentru ce a 
poruncit califul să vin aici la ceasul acesta târziu de noapte? 

Şi Massrur îmi răspunse: 

— Nu ştiu nici eu. 

A nouă sute nouăzecea noapte iar eu, mai tulburat ca 
oricând, îl întrebai: 

— Da măcar ai putea să-mi spui cine se află la el? Massrur 
îmi răspunse: 

— Nu se află acolo decât Issa, cămăraşul, iar în odaia de- 
alături - cadâna cămăraşului. 

Eu atunci, nemaiîncercând să pricep nimic, spusei: 

— Mă încredinţez lui Allah! Nu este izbăvire şi tărie decât 
întru Allah cel Atotputernic şi cel Atoateştiutor! 

Şi ajungând în odaia ce ducea la iatacul în care califul sta, 
de obicei, făcui să mi se audă mişcarea umbletului şi 
zgomotul paşilor. Iar califul întrebă din lăuntru: 

— Cine e la uşă? 

Şi răspunsei numaidecât: 

— Sluga ta, Yacub, o, emire al drept-credincioşilor. lar 
glasul califului spuse: 

— Intră! 

Şi intrai. Şi îl găsii pe Harun stând jos, avându-l pe 
cămăraşul Issa de-a dreapta sa. Şi înaintai temenindu-mă; 
şi îmi rostii salamalecul. Şi, spre marea mea uşurare, califul 
îmi răpunse la salamalec. Pe urmă îmi spuse, zâmbind: 

— Te-am tulburat, te-am necâjit şi poate că te-am şi 
speriat! 

lar eu răspunsei: 

— Speriat numai, o, emire al drept-credincioşilor, pe mine 
şi pe cei pe care i-am lăsat acasă. Pe viaţa capului tău, ne- 
am tulburat toţi. 

Iar califul îmi spuse cu blândeţe: 

— Şezi, o, taică al pravilei. 


lar eu şezui, uşurat, scăpat de poverile şi de spaimele 
mele. 

Şi după puţine clipe, califul îmi spuse: 

— O, Yacub, ştii pentru ce te-am adus aici la ceasul acesta 
de noapte? 

Şi răspunsei: 

— Nu ştiu, o, emire al drept-credincioşilor. El îmi spuse: 

— Ascultă atunci. 

Şi arătându-mi-l pe cămăraşul Issa, îmi spuse: 

— Te-am chemat, o, Abu-Yussef, ca să te iau de martor la 
jurământul pe care am să-l fac. Află, dar, că Issa acesta are 
o roabă. Or, eu i-am cerut lui Issa să mi-o lase mie; ci el şi-a 
cerut iertăciune. I-am cerut, atunci, să mi-o vândă; ci el n-a 
vroit. Ei, şi-atunci, dinaintea ta, o, Yacub, care eşti cadiul cel 
mare, mă jur pe numele lui Allah Preaînaltul şi Preamăritul 
că, dacă Issa stăruie a nu vroi să mi-o dea într-un fel ori 
într-altul, voi porunci să fie ucis, fară de izbăvire. 

Eu atunci, liniştit de-a binelea în ce mă privea, mă în-torsei 
cu un chip aspru înspre Issa şi îi spusei: 

— Ce haruri sau ce virtuţi nemaipomenite i-o fi hărăzit 
Allah acelei fete de nu vrei să i-o laşi emirului drept- 
credincioşilor? Au tu nu vezi că te pui, cu îndărătnicia ta, în 
starea cea mai urâtă şi că te prăbuşeşti şi te cureţi? 

Iar Issa, fără a se lăsa tulburat de mustrările mele, îmi 
spuse: 

— O, doamne cadiule al nostru, pripeala la judeţe este 
păguboasă. Înainte de a mă certa, s-ar fi căzut să iscodeşti 
pricina ce mă sileşte să mă port aşa. 

Şi-i zisei: 

— Fie! Da poate să se afle pe lume vreo pricină temeinică 
pentru o atare îndărătnicie? 

EI îmi răspunse: 

— Da, de bună seamă! Un jurământ, ori ce-ar fi să fie, nu 
se poate încălca, dacă a fost făcut de bunăvoie şi în deplină 
judecată a minţilor. Or, pricina care mă opreşte este tăria 
unui jurământ greu. Întrucât am jurat, pe cele trei 


despărţenii şi cu făgăduiala de a-i slobozi pe toţi robii 
bărbaţi şi femei, pe care îi stăpânesc şi cu legământul de a 
nouă sute nouăzeci şi una noapte a-mi împărţi la săraci şi la 
geamii toate bunurile şi toate averile, m-am jurat, zic, fetei 
de care este vorba, că niciodată n-am s-o vând şi n-am s-o 
dăruiesc nimănuia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi una noapte 
urmă: m-am jurat, zic, fetei de care este vorba, că niciodată 
n-am s-o vând şi n-am s-o dăruiesc nimănuia. 

Iar califul, la vorbele acestea, se întoarse înspre mine şi 
îmi spuse: 

— O, Yacub, este vreo cale de-a dezlega buclucul acesta? 
lar eu, fără a şovăi, răspunsei: 

— De bună seamă, o, emire al drept-credincioşilor! El mă 
întrebă: 

— Şi cum? Eu spusei: 

— Lucrul este uşor. Ca să nu-şi calce jurământul, Issa are 
să-ţi dea drept peşcheş jumătate din fată, roaba aceea pe 
care o râvneşti; iar cealaltă jumătate are să ţi-o vândă. Şi, în 
acest chip, el are să fie în pace cu cugetul său, întrucât, în 
fapt, nu are nici să ţi-o dăruiască şi nici să ţi-o vândă pe 
fată. 

Iar Issa, la vorbele acestea, se întoarse înspre mine şi îmi 
zise: 

— Da asemenea dezlegare, o, taică al pravilei, este 
legiuită? Este îngăduită de către pravilă? 

Şi răspunsei: 

— Fără de nici o îndoială! 

Atunci, el îşi ridică mâna nezăbavnic şi îmi spuse: 

— Păi, te iau de martor, o, cadiule Yacub, că, putând astfel 
să-mi uşurez cugetul, îi dau peşcheş emirului drept- 
credincioşilor jumătate din roaba mea şi îi vând cealaltă 
jumătate la preţul de o sută de mii de drahme din argint, 
cât m-a costat ca în naht. Iar Harun strigă numaidecât: 


— Primesc peşcheşul, da cumpăr cea de a doua jumătate 
pe o sută de mii de dinari din aur. 

Şi adăugă: 

— Să-mi fie adusă chiar acum fata. 

Şi Issa se duse numaidecât după roaba lui, în sala de la 
intrare, pe când totodată se aduceau şi sacii cu cei o sută de 
mii de dinari din aur. Şi numaidecât copilandra fu adusă de 
către stăpânul ei, care spuse: 

— Ia-o, stăpâne al drept-credincioşilor şi Allah cope- 
rească-te alături de ea cu binefacerile sale. Fata este bunul 
şi avutul tău. 

Şi primindu-şi cei o sută de mii de dinari din aur, plecă. 

Atunci, califul se întoarse înspre mine şi îmi spuse cu un 
chip îngrijorat: 

— O, Yacub, mai rămâne de dezlegat o pricină. Şi lucrul mi 
se pare anevoios. 

Eu întrebai: 

— Care este pricina, o, emire al drept-credincioşilor? El 
spuse: 

— Fata aceasta, fiind roaba altuia, ar trebui, înainte de-a o 
avea eu, să stea un anumit număr de zile, spre a fi 
încredinţaţi că nu a rămas cumva mamă de la cel dintâi 
stăpân al ei. Or, dacă chiar în această noapte n-am să fiu cu 
ea, mie are să-mi plesnească fierea de nerăbdare, sunt 
încredinţat şi am să mor, fără de nici o îndoială. 

Eu atunci, după ce cugetai o clipită, răspunsei: 

— Dezlegarea pricinei este tare lesnicioasă, o, emire al 
drept-credincioşilor! Pravila de care pomeneşti nu a fost 
făcută decât pentru femeile roabe, da nu hotărăşte vreo zi a 
nouă sute nouăzeci şi una noapte de aşteptare pentru o 
femeie slobodă. Slobozeşte-o, aşadar, numaidecât pe roaba 
aceasta şi însoară-te cu ea ca femeie slobodă. 

Şi Al-Raşid, cu faţa luminată de bucurie, strigă: 

— O slobozesc pe roaba mea! 

Pe urmă mă întrebă, îngrijorat iar dintr-odată: 


— Da cine are să ne căsătorească legiuit, la ceasul acesta 
târziu? Căci chiar acum, numaidecât, vreau să fiu cu ea. 

Şi răspunsei: 

— Chiar eu, o, emire al drept-credincioşilor, la ceasul 
acesta am să te căsătoresc legiuit. 

Şi trimisei să fie aduşi ca martori cei doi slujitori ai 
califului, Massrur şi Hossein. Şi, după ce aceştia se 
înfăţişară, citii rugăciunile şi suralele cuvenite, slujii sfintele 
legăminte şi, după ce dădui mulţumire celui Preaînalt, rostii 
vorbele îndătinate. Şi statornicii că emirul drept- 
credincioşilor, după datină, urma să-i plătească miresei 
sale, ca meher de nuntă, o zestre pe care o hotărâi la 
douăzeci de mii de dinari. Pe urmă, când cei douăzeci de 
mii de dinari fură aduşi şi daţi soţiei, mă pregătii să plec. Ci 
califul ridică fruntea înspre slujitorul său, Massrur, care 
grăi numaidecât: 

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioşilor. lar 
Harun spuse: 

— Du pe dată acasă la cadiul Yacub, pentru osteneala pe 
care i-am pricinuit-o, două sute de mii de drahme şi 
douăzeci de caftane de fală. 

Iar eu plecai, după multe mulţumiri, lăsându-l pe Harun 
până peste poate de mulţumit. Şi fusei însoţit până acasă cu 
banii şi cu hainele. 

Or, cum ajunsei acasă, văzui că vine la mine o bătrână, 
care îmi spuse: 

— O, Abu-Yussef, norocita pe care ai ajutat-o să fie 
slobozită şi pe care ai împerecheat-o cu califul, dându-i 
astfel numele şi cinul de soţie a emirului drept- 
credincioşilor, se socoate acuma ca o fiică a ta şi m-a trimis 
să-ţi aduc sala-malecurile ei şi urările ei de fericire. Şi te 
roagă să primeşti jumătate din zestrea de nuntă, pe care i-a 
numărat-o califul. Şi se roagă de iertare că nu poate să 
răsplătească mai bine, deocamdată, ceea ce ai făcut tu 
pentru ea. Ci, inşallah! Are să ştie într-o zi să-ţi dovedească 
şi mai bine datorinţa ei. 


Şi spunând acestea, puse dinainte-mi cei zece mii de dinari 
din aur, care erau jumătate din zestrea plătită copilandrei, 
îmi sărută mâna şi plecă în calea ei. 

lar eu mulţumii Atoatedătătorului pentru binefacerile sale 
şi pentru că, în noaptea aceea, a preschimbat spaima 
cugetului meu în bucurie şi în mulţumire. Şi binecuvântai în 
inima mea amintirea preacinstită a dascălului meu, Abu- 
Hanifah, a cărui învăţătură mi-a dezvăluit toate 
dedesubturile tipicului sfintelor pravili şi ale pravilelor 
lumeşti. Potopească-l Allah cu toate darurile şi cu toate 
milele sale! 

Apoi, tânărul cel bogat spuse: 

— Ascultaţi acum, o, prietenii mei, povestea cu copila 
arabă de la fântână. Şi spuse: 

Copila arabă de la fântână când puterea califală ajunse în 
seama lui Al-Mamurn, fiul lui Harun Al-Raşid, faptul acesta fu 
o binecuvântare pentru împărăție. Întrucât Al-Mamun, 
care, fără de tăgadă, a fost califul cel mai strălucit şi cel mai 
luminat dintre toţi abassizii, a rodnicit daturile musulmane 
prin pace şi dreptate, i-a ocrotit cu folos şi i-a cinstit pe 
învăţaţi şi pe poeţi şi i-a avântat pe străbunii noştri arabi în 
meidanul ştiinţelor. Şi, în ciuda multelor sale treburi şi a a 
nouă sute nouăzeci şi doua noapte zilelor lui pline de muncă 
şi de cercetare, ştia să găsească şi ceasuri pentru veselie, 
pentru petreceri şi ospeţe. lar muzicienii şi cântăreții avură 
parte bună din zâmbetele şi din binefacerile lui. Şi se 
pricepea să le aleagă, spre a şi le face soţii legiuite şi mame 
ale copiilor săi, pe femeile cele mai deştepte, cele mai 
luminate şi cele mai frumoase de pe vremea lor. Şi-apoi 
iacătă o pildă, dintre multe altele, despre felul cum îşi 
punea Al-Mamun ochii pe o femeie şi cum şi-o alegea de 
soţie. 

Într-o zi, aşadar, pe când se întorcea de la o vânătoare cu 
goană, însoţit de un alai de călăreţi, ajunse la o fântână. Iar 
acolo se afla o copilandră arabă, ce se pregătea să-şi 
încarce pe umeri un burduf pe care tocmai îl umpluse cu 


apă de la izvor. Şi copila aceea arabă era dăruită de 
Zămislitorul ei cu un mijlocel vrăjitor, de numai cinci palme 
şi cu un piept turnat după calupul desăvârşirii; şi în totului 
tot era asemenea unei lune pline într-o noapte cu lună 
plină. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi doua noapte 
urmă: 

Şi copila aceea arabă era dăruită de Zămislitorul ei cu un 
mijlocel vrăjitor, de numai cinci palme şi cu un piept turnat 
după calupul desăvârşirii; şi în totului tot era asemenea 
unei lune pline într-o noapte cu lună plină. 

Or, când fata văzu că vine ceata aceea strălucită de 
călăreţi, dete zor să-şi încarce burduful pe umeri şi să 
plece. Dar cum în graba ei nu avusese răgaz să lege bine 
gura de la gâtul burdufului, legătura se desfăcu, după a 
nouă sute nouăzeci şi doua noapte câţiva paşi şi apa începu 
să curgă din burduf cu gâlgâituri mari. Şi copila începu să 
strige, întorcându-se înspre locul unde se înălța cortul ei: 

— Tată, tată, vino să dregi gura burdufului! Gura m-a 
trădat! Nu mai sunt stăpână pe gură! 

Iar aceste trei strigăte aruncate către tatăl ei, copila le 
rosti ca pe un mănunchi de vorbe atâta de cilibii şi cu un 
glas atâta de fermecător, încât califul, minunat, se opri 
scurt. Şi pe când copila, nevăzându-l de nicăieri pe 
părintele său, ca să nu se ude dete drumul burdufului, 
califul veni înspre ea şi îi spuse: 

— O, copilo, din ce seminţie eşti? 

lar ea răspunse cu glasul ei desfătător: 

— Sunt din seminţia lui Bani-Kilab. 

Iar Al-Mamun, care ştia prea bine că seminţia Bani-Kilab 
era una dintre cele mai strălucite seminţii arabe, vroi să 
facă un joc de vorbe, spre a pune la încercare mintea 
copilandrei şi îi zise: 


— Ce socotinţă ai mai avut şi tu, o, preafrumoasă copilă, să 
te naşti în seminţia „fiilor de câini"? 

Iar fata se uită la calif cu o privire mândră şi răspunse: 

— Tu chiar nu cunoşti tâlcul adevărat al vorbelor? Află, 
dar, o, străinule, că seminţia Bani-Kilab, a cărei copilă sunt, 
este seminţia celor care ştiu să fie mărinirnoşi şi fără de 
pată, care ştiu să fie filotimi faţă de străini şi care ştiu, la 
nevoie, să dea lovituri straşnice de sabie! 

Pe urmă adăugă: 

— Da tu, o, călăreţule care nu eşti de pe-aici, ia spune: ce 
obârşie ai şi din ce neam te tragi? 

Iar califul, tot mai minunat de iscusinţa limbii copilei 
arabe, îi spuse zâmbind: 

— Au poate, din întâmplare, pe deasupra farmecelor tale, 
o, preafrumoasă copilă, te vei fi pricepând şi la obârşiile 
neamurilor? 

Şi ea răspunse: 

— Răspunde-mi la întrebare, şi-ai să vezi! 

Iar Al-Mamun, stârnit la joacă, îşi zise: „Ia chiar să văd 
dacă arăbiţa asta cunoaşte obârşiile noastre!" Şi spuse: 

— Păi află că sunt din neamul mudharizilor-de-roşu. lar 
copila arabă, care ştia prea bine că izvodul acestui nume 
dat mudharizilor venea de la culoarea roşie a cortului de 
piele, pe care, în vremurile de demult, îl avea Mudhar, 
părintele tuturor seminţiilor mudharide, nu se arătă câtuşi 
de puţin uimită de vorbele califului şi spuse: 

— Bine. Da ia spune-mi, din ce seminţie de-a mudharizilor 
eşti? 

El răspunse: 

— Din aceea care este cea mai strălucită şi cea mai de 
seamă, atât pe spiţa bărbătească, precât şi pe cea 
femeiască şi cea mai mare ca strămoşi falnici şi cea mai 
preamărită dintre mudharizii-de-roşu. 

Şi ea spuse: 

— Atunci, eşti din seminţia kinanizilor! lar Al-Mamun, 
uimit, răspunse: 


— Aşa este! Sunt din seminţia cea mai mare a lui Bani- 
Kinanah! 

Iar ea zâmbi şi întrebă: 

— Da de care ram al kinanizilor ţii? El răspunse: 

— De cel ai cărui fii sunt cei mai curaţi ca sânge, cei mai 
neprihăniţi ca obârşie, stăpânii de pumni darnici, cei mai 
temuţi şi mai slăviţi dintre fraţii lor! 

Şi ea răspunse: 

— Îmi pare, după aceste arătări, că eşti un koreişit. Iar Al- 
Mamun, tot mai uluit, răspunse: 

— Tu spui! Sunt dintre Bani-Koreâşi. Şi ea urmă: 

— Da korei'şizii sunt mulţi. Din ce ramură eşti tu? El 
răspunse: 

A nouă sute nouăzeci şi treia noapte 

— Din aceea asupra căreia a coborât binecuvântarea! lar 
fata strigă: 

— Pe Allah! Eşti dintre urmaşii lui Haşem korei'şitul, 
străbunicul Prorocului - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Iar Al-Mamun răspunse: 

— Adevărat e, sunt haşemit. Ea întrebă: 

— Da din care spiţă de haşemiţi? El răspunse: 

— Din cea care este aşezată cel mai presus, care este 
cinstea şi fala haşimiţilor, care este proslăvită de toţi drept- 
credincioşii de pe pământ! 

Iar copila arabă, auzind răspunsul, se temeni deodată şi 
sărută pământul dintre mâinile lui Al-Mamun, strigând: 

— Plecăciune şi cinstire emirului drept-credincioşilor, 
chelar al Domnului lumilor, slăvitului Al-Mamun abassidul! 

Iar califul rămase înmărmurit, adânc tulburat şi strigă, 
pătruns de o bucurie de nespus: 

— Pe Domnul Kaabei şi pe volniciile slăviţilor mei strămoşi, 
cei neprihăniţi, mi-o vreau de soţie pe copila aceasta 
minunată! Ea este bunul cel mai de preţ, care a fost scris la 
ursita mea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi treia noapte 
urmă: 

— Pe Domnul kaabei şi pe volniciile slăviţilor mei strămoşi, 
cei neprihăniţi, mi-o vreau de soţie pe copila aceasta 
minunată! Ea este bunul cel mai de preţ, care a fost scris la 
ursita mea. 

Şi trimise numaidecât să fie chemat tatăl fetei, care era 
chiar şeicul tribului. Şi i-o ceru de soţie pe copila aceea 
minunată. Şi, dobândind încuviințarea, îi dărui, ca meher de 
nuntă pentru fată, o zestre de o sută de mii de dinari din 
aur şi îi scrise în dar toate birurile din tot Hedjazul pe 
vreme de cinci ani. lar nunta lui Al-Mamun cu copila aceea 
de neam fu sărbătorită cu o vâlvă care nu şi-a mai avut 
seamăn vreodată, nici chiar sub domnia lui Al-Raşid. Şi, în 
noaptea nunţii, Al-Mamun o puse pe mama sa să reverse pe 
capul preafrumoasei copile o mie de mărgăritare aduse 
într-o tablă din aur. Iar în iatacul de nuntă puse să se 
aprindă o făclie uriaşă de chihlimbar suriu, care cântărea 
patru mii de drahme şi care fusese cumpărat cu tot câştigul 
birurilor de pe un an din Persia. Şi Al-Mamun fu, faţă de 
soţia sa arabă, numai inimă şi numai voioşie. Iar ea îi dărui 
un fiu, care purtă numele de Abass. Şi fu socotită printre 
femeile cele mai uimitoare, cele mai învăţate şi cele mai 
iscusite la grai ale Islamului. 

Şi, după ce istorisi povestea aceasta, tânărul cel bogat le 
spuse ascultătorilor săi, care se aflau strânşi în Saraiul 
Cărţii: 

— Am să vă mai spun încă o întâmplare din viaţa lui ALl- 
Mamun, da în cu totul altă privinţă. 

Şi spuse: 

Ponoasele îndărătniciei când califul Mohammad El-Amin, 
fiul lui Harun Al-Raşid şi al Zobeidei, după înfrângerea sa, a 
fost ucis, din porunca dată de căpetenia oştilor lui Al- 
Mamun, A nouă sute nouăzeci şi treia noapte toate 
vilaietele care până atunci mai rămăseseră de partea lui El- 
Amin se grăbiră a se supune lui Al-Mamun, fratele său, fiul 


lui Al-Raşid şi al unei roabe pe nume Marahil. Şi Al-Mamun 
îşi începu domnia cu nişte măsuri largi de iertare faţă de 
duşmanii săi de mai înainte. Şi avea obiceiul să spună: 
„Dacă vrămaşii mei ar şti toată blândeţea din inima mea, ar 
veni toţi să mi se predea, mărturisindu-şi nelegiuirile." 

Or, capul şi mâna diriguitoare a tuturor necazurilor pe 
care le avusese de îndurat Al-Mamun, pe vremea când 
trăiau tatăl său, Al-Raşid şi fratele său, El-Amin, nu erau 
decât Sett Zobeida însăşi, soţia lui Al-Raşid. Încât, după ce 
Zobeida află de sfârşitul jalnic al fiului ei, se gândi mai întâi 
să fugă pe pământul sfânt de la Mecca, spre a se pune la 
adăpost de răzbunarea lui Al-Mamun. Şi multă vreme şovăi 
ce hotărâre să ia. Pe urmă, dintr-odată, se hotări să-şi lase 
soarta în mâinile aceluia care din pricina ei fusese 
dezmoştenit şi pe care multă vreme îl făcuse să guste 
smirna amarului. Şi îi scrise următoarea scrisoare: „Orice 
vină, o, emire al drept-credincioşilor, oricât de mare să fi 
fost ea, se topeşte dinaintea milei tale şi orice hainie se 
schimbă într-o greşeală măruntă dinaintea mărini-miei tale. 
Aceea care îţi trimite jalba aceasta te roagă să-ţi pleci inima 
la o amintire scumpă şi să ierţi, gândindu-te la acela căruia 
i-a fost dragă vinovata de astăzi. Dacă, dar, vei vrea să te 
milostiveşti de chinurile şi de prăpădul meu şi să te 
dovedeşti îngăduitor faţă de aceea căreia nu i s-ar cuveni 
nici un fel de milostivire, vei urma cugetului aceluia care, 
de-ar mai fi în viaţă, ar fi mijlocitorul meu pe lângă tine. O, 
fiul al părintelui tău, adu-ţi aminte de tatăl tău; şi nu-ţi 
zăvori inima la ruga văduvei părăsite. " 

Or, când văzu scrisoarea Zobeidei, inima califului Al- 
Mamun fu potopită de milă şi fu adânc înduioşată; şi plânse 
soarta neagră a fratelui său, El-Amin şi starea jalnică a 
mamei lui El-Amin. Pe urmă se ridică şi îi răspunse Zobeidei 
precum urmează: „Scrisoarea ta, o, maică a mea, a ajuns la 
locul unde trebuia să ajungă şi mi-a găsit inima mistuită de 
păreri de rău pentru nenorocirile tale. Şi Allah mi-e martor 
că simţămintele mele faţă de văduva aceluia a cărui 


amintire ne este sfântă sunt simţămintele unui fiu faţă de 
mama lui. Făptura nu poate nimic împotriva celor hărăzite 
de soartă. Ci fac tot ceea ce pot spre a-ţi uşura durerile. Şi- 
aşa că am poruncit să ţi se dea îndărăt moşiile zăpciuite, 
conacurile, bunurile şi tot ceea ce soarta potrivnică ţi-a 
hrăpit, o, mamă a mea. lar dacă vrei să te întorci lângă noi, 
îţi vei găsi starea dintâi şi cinstirea şi talâmul tuturor 
supuşilor tăi. Şi să ştii bine, o, maică a mea, că nu ai pierdut 
decât chipul celui ce s-a dus întru mila lui Allah. Întrucât un 
fiu îţi rămâne în mine, mai îndatoritor decât ai fi putut tu să- 
ţi doreşti. Şi pacea şi tihna fie asupra-ţi. " în clipita aceasta 
a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă 
şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci şi patra noapte 
urmă: 

Şi pacea şi tihna fie asupra-ţi. 

Încât atunci când Zobeida veni, cu ochii plini de lacrimi şi 
sfârşită, să se arunce la picioarele lui, el se ridică în cinstea 
ei şi îi sărută mâna şi plânse la pieptul ei. Pe urmă îi dete 
îndărăt toate huzmeturile ce le avusese mai înainte, ca soţie 
a lui Al-Raşid şi ca sultană de sânge abassid şi o cinsti până 
la sfârşitul vieţii ei de parcă i-ar fi fost chiar fiu al 
lăuntrurilor sale. Ci Zobeida, cu toată acea mărire în care 
se vedea rămasă, nu putea să uite ceea ce fusese ea odată 
şi nici chinurile la vestea morţii lui a nouă sute nouăzeci şi 
patra noapte el-Amin. Şi până la moarte păstră în adâncul 
pieptului ei un fel de vrăjmăşie care, oricât de cu grijă ar fi 
fost ascunsă, nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Al- 
Mamun. 

Şi, de altminteri, de destule ori Al-Mamun avea să sufere, 
fără a se plânge, de acea stare de vrăjmăşie adormită. Şi 
iată o întâmplare care, mai bine decât altă lămurire, 
dovedeşte duşmănia necurmată a aceleia pe care nimic nu 
o mai putea împăca. 

Într-o zi, aşadar, intrând în iatacul Zobeidei, Al-Mamun o 
văzu deodată cum îşi muşca buzele şi mormăia ceva, 


uitându-se ţintă la el. Şi cum nu putea să desluşească ce 
rostea astfel printre buze, îi spuse: 

— O, maică a mea, tare mi se pare că ai cam vrea să mă 
afuriseşti, gândindu-te la fiul tău omorât de către persanii 
schismatici şi la venirea mea în scaunul de domnie pe care 
şedea el. Da numai Allah a diriguit ursitele noastre. 

Ci Zobeida se apără, strigând: 

— Nu, pe sfânta pomenire a tatălui tău, o, emire al drept- 
credincioşilor! Departe de mine asemenea ispite! 

Şi Al-Mamun o întrebă: 

— Atunci, poţi să-mi spui ce mormăiai printre dinţi 
uitându-te la mine? 

Ci ea îşi lăsă capu-n jos, asemenea aceluia care nu vrea să 
grăiască, din cinstire faţă de cel cu care sta de vorbă şi 
răspunse: 

— Binevoiască emirul drept-credincioşilor să mă ierte şi să 
nu-mi ceară a-i spune pricina despre care mă întreabă. 

Ci Al-Mamun, prins de un imbold amarnic, se apucă să 
stăruiască întruna şi s-o înghesuie pe Zobeida cu 
întrebările, până într-atăta, încât, ajunsă la capătul 
puterilor, îi spuse într-un sfârşit: 

— Bine, iacătă! Blestemam îndărătnicia, mormăind: 
„Prăpădi-i-ar Allah pe oamenii pisălogi, loviți de patima 
stăruintii!" 

Şi Al-Mamun o întrebă: 

— Da cu ce tâlc sau la ce amintire rosteai afuriseala 
aceasta? 

lar Zobeida răspunse: 

— Întrucât tii numaidecât să afli, iacătă! Şi îi povesti: 

— Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că, într-o zi, 
jucând şah cu tatăl tău, emirul drept-credincioşilor, Harun 
Al-Raşid, am pierdut. Şi tatăl tău mi-a hotărât ca pedeapsă 
să fac înconjurul saraiului şi al grădinilor, goală-goluţă, în 
toiul nopţii. Şi cu toate rugăminţile şi îngenuncherile mele, 
puse o îndărătnicie osebită în a-mi cere să plătesc gloaba 
acea fără a vroi să primească altă ispaşă. Şi fusei nevoită să 


mă dezbrac şi să fac lucrul la care mă osândise. Şi când 
isprăvii, eram turbată de mânie şi pe jumătate moartă de 
osteneală şi de frig. Ci a doua zi îl bătui eu la şah. Şi veni 
rândul meu să-i hotărăsc, de data aceasta, nazurile mele. 
Şi, după ce cugetai o vreme şi căutai în mintea mea ce lucru 
ar putea să-i fie cel mai apăsător, îl osândii, cunoscând 
faptul, să se ducă să petreacă noaptea în braţele roabei 
celei mai pocite şi mai imoase dintre roabele de la 
bucătărie. Şi cum cea care întrunea asemenea însuşiri era 
roaba pe care o chema Marahil, i-o menii ca ţintă a gloabei 
şi ca ispăşire a înfrângerii sale. Şi spre a mă încredința că 
lucrurile aveau să se petreacă fără vreo cacialma din partea 
lui, îl dusei chiar eu în odaia împuţită a roabei Marahil şi îl 
silii să se culce lângă roabă şi să facă cu ea, toată noaptea, 
ceea ce îi plăcea tare mult să facă cu preafrumoasele 
cadâne pe care i le trimiteam adeseori peşcheş. Şi 
dimineaţa, starea lui Harun era jalnică şi duhnea 
înfricoşător. Or, acuma trebuie să-ţi spun, o, emire al drept- 
credincioşilor, că tu a nouă sute nouăzeci şi patra noapte te- 
ai născut chiar din acea împerechere a tatălui tău cu acea 
roabă hâdă şi din tăvălelile cu ea în odaia de lângă 
bucătărie. Şi-aşa că, fără să vreau, prin venirea ta pe lume, 
am fost pricina pieirii fiului meu, Al-Amin şi pricina tuturor 
nenorocirilor care s-au abătut asupra casei noastre în anii 
aceştia din urmă. Or, toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă 
nu aş fi stăruit cu atâta îndărătnicie pe lângă tatăl tău spre 
a-l sili s-o tăvălească pe roaba aceea şi dacă el, la rându-i, n- 
ar fi fost atâta de plin de stăruinţă la a mă pune să fac ceea 
ce ţi-am povestit. Şi-aceasta-i o, emire al drept- 
credincioşilor, pricina care mă făcea să mormăi afurisienii 
împotriva îndărătniciei şi împotriva pisălogilor. 

Iar Al-Mamun, auzind acestea, grăbi să-şi ia rămas-bun de 
la Zobeida, spre a-şi ascunde stânjenirea. Şi plecă zicându- 
şi: „Pe Allah! Mi se cuvine învăţătura pe care mi-a dat-o. De 
n-aş fi stăruit atâta, nu mi s-ar fi adus aminte acuma de 
treaba aceasta neplăcută." 


Şi tânărul stăpân al Saraiul Cărţii, după ce istorisi toate 
acestea ascultătorilor şi musafirilor săi, le spuse: 

— Facă Allah, o, prieteni ai mei, ca să fi putut sluji de 
mijlocitor între ştiinţă şi urechile voastre. Or, iacătă o parte 
dintre avuţiile care, fără cheltuieli şi fără primejdii, se pot 
agonisi prin citirea cărţilor şi prin învăţătură. Pentru astăzi, 
nu am să vă mai spun nimic. Ci altă dată, inşallah! Am să vă 
înfăţişez o altă latură a minunăţiilor ce ne-au fost lăsate ca 
moştenirea cea mai de preţ de la părinţii noştri. 

Şi după ce grăi astfel, împărţi la fiecare dintre cei de faţă 
câte o sută de galbeni şi o bucată de zarpa de preţ, spre a 
le răsplăti luarea-aminte şi a le stârni râvna la învăţătură. 
Întrucât îşi zicea: „Se cade să încurajezi imboldurile cele 
bune şi să uşurezi calea oamenilor doritori de bine." Pe 
urmă, după ce îi ospătă cu o masă minunată, la care nimic 
nu fu uitat din ceea ce face desfătul gurii, îi lăsă să plece în 
pace. Şi iacă-aşa cu ei cu toţi. Ci Allah este mai ştiutor! 

lar Şeherezada, isprăvind de istorisit şirul acesta lung de 
întâmplări minunate, tăcu. Iar sultanul Şahriar îi spuse: 

— O, Şeherezada, tare mai m-ai luminat! Da tu ai uitat, 
pesemne, să-mi mai spui câte ceva despre vizirul Giafar. lar 
eu de multă vreme tot doresc să te aud istorisindu-mi tot ce 
ştii despre el. Întrucât chiar că vizirul acela se asemuia 
uluitor, prin însuşirile sale, cu vizirul meu, tatăl tău. Şi de- 
aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu de la tine povestea lui 
adevărată, în toate amănuntele, dat fiind că trebuie să fie 
minunată. 

Ci Şeherezada lăsă capu-n jos şi răspunse: 

— Allah să depărteze de la noi nenorocirea şi prăpădul, o, 
doamne al vremurilor şi aibă-l întru mila sa pe Giafar 
barmakidul şi tot neamul lui! Mă rog ţie, îngăduie-mi a nu-ţi 
istorisi povestea lui, întrucât e plină de lacrimi. Vai, cine n- 
ar plânge la istorisirea sfârşitului lui Giafar, a tatălui său, 
Yahia, a fratelui său, El-Fadl şi a tuturor barmakizilor? 
Hotărât, sfârşitul lor este jalnic şi până şi piatra s-ar 
înduioşa! 


Iar sultanul Şahriar zise: 

— O, Șeherezada, istoriseşte-mi-o totuşi. Şi izgonească 
Allah de la noi pe Cel-Viclean şi nenorocirea! 

Atunci, Şeherezada spuse: 

SFÂRŞITUL LUI GIAFAR ŞI AL BARMAKIZILOR aţă, dar, o, 
mult-norocitule sultan, istoria plină de lacrimi, ce pune pe 
domnia califului Harun Al-Raşid o pată de sânge, pe care n- 
ar putea-o spăla nici cele patru fluvii laolaltă. 

Ştii, o, stăpâne al meu, că vizirul Giafar era unul dintre cei 
patru fii al lui Yahia ben Khaled ben Barmak. Iar fratele său 
mai mare era El-Fadl, fratele de lapte al lui Al-Raşid. 
Întrucât, ca urmare a marei prietenii şi a dragostei fără de 
margini ce-i legau pe ai lui Yahia cu cei ai abassizilor, mama 
lui Al-Raşid, sultana Khaizaran şi mama lui El-Fadl, hanâma 
Itabah, legate şi ele prin cele mai calde simţăminte şi prin 
cea mai temeinică iubire, îşi schimbaseră între ele pruncii, 
care erau născuţi aproape în aceeaşi zi, fiecare dintre ele 
dând copilului prietenei sale laptele pe care Allah îl menise 
pentru copilul ei însăşi. Şi drept aceea Al-Raşid îl numea 
totdeauna pe Yahia „tatăl meu", iar pe El-Fadl „fratele meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci şi cincea noapte 
urmă: 

Şi drept aceea Al-Raşid îl numea totdeauna pe Yahia „tatăl 
meu", iar pe El-Fadl „fratele meu." 

Cât despre obârşia barmakizilor, cronicarii cei mai preţuiţi 
şi cei mai vrednici de crezare o aşază în cetatea Balkh, din 
Khorassan, unde neamul lor se afla de mult la cinuri de 
frunte. Şi cam pe la vreo sută de ani de la hegira Prorocului 
nostru binecuvântat - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Acest neam strălucit veni să se aşeze la Damasc, sub 
domnia califilor ommiazi. Şi atunci, capul casei acesteia, 
care ţinea de legea magilor, trecu la dreapta credinţă şi se 
boteză şi se încunună întru Islam. Or, lucrul acesta se 
petrecu pe vremea domniei lui Heşam ommiadul. 


Ci numai după suirea urmaşilor lui Abbas în scaunul de 
domnie al califilor ajunseră barmakizii a fi primiţi în sfatul 
vizirilor şi umplură pământul cu lumina strălucirii lor. Căci 
cel dintâi vizir ieşit dintre ei fu Khaled ben Barmak, care fu 
ales mare-vizir de către cel dintâi dintre abbasizi, Abul 
Abbas Es-Saffah. Şi, sub domnia lui Al-Mahdi, cel de al 
treilea abbasid, Yahia ben Khaled, fu însărcinat cu creşterea 
lui Harun al-Raşid, fiul îndrăgit al califului, chiar acel Harun 
care se născuse la numai şapte zile după El-Fald, fiul lui 
Yahia. 

Încât atunci când, după moartea neaşteptată a lui Al-Hadi, 
fratele său mai mare, Harun Al-Raşid fu înveşmântat cu 
odoarele atotputerniciei califale, nu avu trebuinţă să se 
întoarcă la amintiri din copilăria lui dintâi, petrecută alături 
de copiii barmakizilor, pentru a-i chema, pe Yahia şi pe cei 
doi fii ai lui, să împartă cu el puterea domnească; nu avu 
decât să-şi aducă aminte de grijile dăruite tinereţii sale de 
către Yahia şi de creşterea pe care i-o datora şi de 
dragostea de care acest slujitor plin de toată credincioşia îi 
dăduse dovadă înfruntând, spre a-i apăra drumul spre 
moştenirea domniei, amenințările cumplite ale lui Al-Hadi, 
mort chiar în noaptea când vroise să pună a se reteza 
capetele lui Yahia şi ale copiilor săi. Încât atunci când Yahia, 
în toiul nopţii, însoţit de a nouă sute nouăzeci şi cincea 
noapte massrur, îl treziră din somn pe Harun ca să-i dea de 
ştire că a ajuns stăpân al împărăției şi calif al lui Allah pe 
pământ, Harun îi dete numaidecât cinul de mare vizir şi îi 
căftăni viziri pe cei doi fii ai săi, El-Fadl şi Giafar. Şi îşi 
începu astfel domnia sub semnele cele mai norocite. 

Şi de-atunci înainte neamul barmakizilor fu pentru veacul 
său ceea ce este o podoabă pentru frunte şi o cunună 
pentru cap. Şi soarta le împărţi cu dărnicie tot ceea ce 
asemenea huzmeturi au mai ispititor şi îi potopi cu darurile 
cele mai alese. Iar Yahia şi fiii lui ajunseră ca nişte sori 
strălucitori, noiane nemăsurate de dărnicie, potoape 
năvalnice de bunătate, ploi binefăcătoare. Lumea fu 


înviorată de răsuflarea lor, iar împărăţia se înălţă pe culmea 
cea mai de sus a fălniciei. Şi ei erau adăpostul celor 
năpăstuiţi şi sprijinul celor nevoiaşi. Despre ei poetul Abu- 
Nowas, printre nenumărați alţii, a spus: 

O, fii fără de seamăn Ai mândrului Barmak, De când v-aţi 
dus în lume Lăsându-ne uitării, Râmasem de izbelişti Ca un 
norod sărac! Nici albulfapt de ziuă, Nici ceasul înserării, Nu 
mai aduc chervane Pe drumurile ţării - Se-aşterne 
pretutindeni Pustiulfără leac! 

Erau, într-adevăr, viziri înţelepţi, diriguitori minunaţi, 
umplând visteria obştească, buni vorbitori, citiţi, învăţaţi, 
hotărâți, buni la sfat şi darnici ca Hatim-Iai. Erau izvoare de 
fericire, vânturi binefăcătoare aducătoare de ploi roditoare. 
Şi, mai cu seamă datorită vazei lor, numele şi faima lui 
Harun Al-Raşid au răsunat din podişurile Asiei de mijloc 
până în străfundul pădurilor de la miazănoapte şi din 
Maghreb şi Andaluzia până la fruntariile cele mai depărtate 
ale Chinei şi ale Tartariei. 

Şi iată că deodată fiii lui Barmak, de pe cea mai înaltă 
treaptă care le-a fost dată fiilor lui Adam s-o atingă, au fost 
doborâţi în negura celor mai amarnice prăbuşiri şi au băut 
din pocalul împărţitoarei de prăpăduri. Întrucât, o, 
răsturnare de vremi! Fiii cei falnici ai lui Barmak erau nu 
numai vizirii care chiverniseau întinsa împărăție a califilor, 
ci erau şi prietenii buni, însoțitorii nedespărţiţi ai domnului 
lor. Şi Giafar, îndeosebi, era soţul al cărui chip îi era lui Al- 
Raşid mai de trebuinţă decât lumina ochilor. Şi ajunsese să 
cuprindă un loc atâta de mare în inima şi în gândurile lui Al- 
Raşid, că într-o zi Al-Raşid merse până acolo, încât puse să 
se facă un caftan cu două guri şi se îmbrăcă în el laolaltă cu 
prietenul său, Giafar, întocmai de parcă amândoi n-ar fi fost 
decât un singur ins. Şi aşa se purtă cu Giafar până la 
cumplitul prăpăd de la urmă. 

Or, o, chin al sufletului meu! lată cum se petrecu acea 
faptă neagră, care mohori cerul Islamului şi aruncă jalea în 
toate inimile, lovitură de trăsnet din bolta pustiitoare. 


Într-o zi - fie departe de noi asemenea zile! 

— AL-Raşid, întorcându-se dintr-un hagialăc la Mecca, 
porni pe calea apei, de la Hira la cetatea Anbar. Şi poposi la 
un schit pe nume Al-Umr, de pe malurile Eufratului. Şi 
noaptea veni, ca şi alte nopţi pentru el, în toiul benchetelor 
şi al desfătărilor. Însă de data aceasta soţul său de 
petreceri, Giafar, nu se afla lângă el. Căci Giafar era la 
vânătoare, de câteva zile, prin câmpiile din preajma 
fluviului. Cu toate acestea, darurile şi peşcheşurile lui Al- 
Raşid îl urmau pretutindeni. Şi la fiecare ceas al zilei Giafar 
vedea cum soseşte la cortul său vreun trimis de-al califului, 
adu-cându-i în semn de dragoste vreun dar de preţ mai 
frumos decât cel de mai înainte. 

A nouă sute nouăzeci "i 'asea noapte or, în noaptea aceea 
- facă Allah să nu cunoaştem vreodată asemenea nopţi! 

— Giafar şedea în cortul său, în tovărăşia doftorului Gibrail 
Bakhtiassu, care era chiar hakimul lui AJ-Raşid şi de care 
Al-Raşid se lipsise spre a-l lăsa să-l însoţească pe mult 
iubitul său Giafar. Şi se mai afla acolo în cort şi poetul drag 
inimii lui Al-Raşid, Abu-Zaccar cel orb, de care Al-Raşid, tot 
aşa, se lipsise spre a-l lăsa să-l veselească cu stihurile lui pe 
mult-iubitul său Giafar, când se întorcea de la vânat. 

Şi era la ceasul cinei. lar Abu-Zaccar, orbul, cânta, 
însoţindu-se cu pandura, nişte stihuri înțelepte despre 
nestatornicia sorții. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi şasea noapte 
urmă: 

Şi era la ceasul cinei. lar Abu-Zaccar, orbul, cânta, 
însoţindu-se cu pandura, nişte stihuri înțelepte despre 
nestatornicia sorții. Şi iată că, dintr-odată, la intrarea 
cortului se ivi Massrur, spătarul califului şi împlinitorul 
mâniei sale. lar Giafar, când îl văzu că intră aşa, împotriva 
tuturor orânduielilor, fără a cere îngăduinţa de a fi primit şi 


fără ca măcar să-şi fi vestit sosirea, se făcu galben cu totul 
la chip şi îi spuse hadâmbului: 

— O, Massrur, fii binevenit, întrucât totdeauna te văd cu o 
bucurie nouă. Ci mă minunează, o, fratele meu, că pentru 
întâia oară în viaţa noastră nu ai trimis mai înainte vreun 
slujitor care să-mi dea de veste despre venirea ta. 

lar Massur, fără ca măcar să-i arunce un salamalec lui 
Giafar, răspunse: 

— Treaba care mă aduce este prea însemnată ca să-mi mai 
îngăduiască asemenea marafeturi zadarnice. Ridică-te, o, 
Giafar şi rosteşte-ţi şeadaua din urmă. Întrucât emirul 
drept-credincioşilor cere capul tău. 

Auzind vorbele acestea, Giafar se sculă în picioare şi grăi: 

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah şi 
Mahomed este trimisul lui Allah! Din mâinile lui Allah 
purcedem, şi, mai devreme ori mai târziu, în mâinile lui ne 
întoarcem! 

Pe urmă se întoarse înspre căpetenia hadâmbilor, soţul său 
de până atunci, prietenul său de atâţia ani şi de atâtea 
întâmplări şi îi spuse: 

— O, Massrur, asemenea poruncă nu este cu putinţă. 
Stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, ţi-a dat-o, 
pesemne, la vreun ceas de beţie. Mă rog ţie, o, prietene al 
meu de totdeauna, pentru amintirea preumblărilor noastre 
împreună şi pentru viaţa noastră laolaltă de zi şi de noapte, 
întoarce-te la calif să vezi dacă nu cumva mă amăgesc. Şi-ai 
să vezi că ela şi uitat asemenea vorbe! 

Ci Massrur spuse: 

— Capul meu e răspunzător pentru capul tău. Nu pot să 
mă arăt dinaintea califului decât cu capul tău în mână. 
Scrie-ţi, aşadar, dorinţele din urmă, aceasta-i singura 
îngăduinţă ce-mi stă în putere să ţi-o dăruiesc, pe temeiul 
prieteniei noastre de odinioară. 

Atunci, Giafar spuse: 

— Ai lui Allah suntem toţi! Nu am de scris nici un fel de 
dorinţă. Allah alungească-i viaţa emirului drept- 


credincioşilor cu zilele ce-mi sunt ridicate mie! 

Pe urmă ieşi din cort, îngenunche pe preşul sângelui, pe 
care îl aşternuse pe pământ spătarul Massrur şi se legă la 
ochi cu chiar mâinile sale. Şi fu descăpăţânat. Aibă-l Allah 
întru mila sa! 

A nouă sute nouăzeci şi şasea noapte după care Massrur 
se întoarse la locul unde poposise califul şi intră la el, 
ducând pe un scut capul lui Giafar. lar Al-Raşid se uită la 
capul prietenului său de mai înainte şi, deodată, scuipă pe 
el. Ci ura şi răzbunarea lui nu se opriră aci. Dete porunci ca 
trupul descăpăţânat al lui Giafar să fie răstignit pe podul 
Bagdadului, la un capăt, iar căpăţâna-i să fie agăţată la 
celălalt capăt: osândă ce întrecea ca răutate şi ca ocară 
până şi pe cea a celor mai ticăloşi răufăcători. Şi la fel 
porunci ca, după şase luni, rămăşiţele lui Giafar să fie arse 
pe băligar de vite şi să fie aruncate în umblători. Şi toate se 
îndepliniră. 

Încât, o, ce jale şi amar! Sameşul Amrani putu să scrie, 
chiar pe aceeaşi foaie din scriptele de cheltuieli ale 
vistieriei: „Pentru un caftan de fală, dat de către emirul 
drept-credincioşilor ca dar vizirului său, Giafar, fiul lui Yahia 
Al-Barmaki - patru sute de mii de dinari aur." Şi, la puţină 
vreme după aceea, fără nici un alt adaus, pe aceeaşi foaie: 
„Naft, paie şi băligar pentru arderea trupului lui Giafar ben 
Yahia - zece drahme din argint." 

Aşa fu sfârşitul lui Giafar. Cât despre Yahia, tatăl său şi 
tatăl care l-a crescut pe Al-Raşid şi despre Al-Fadl, fratele 
lui Giafar şi fratele de lapte al lui Al-Raşid, aceia fură 
zeberiţi chiar a doua zi, dimpreună cu toţi bar-makizii, în 
număr de peste o mie, toţi câţi aveau slujbe şi huzmeturi. Şi 
fură aruncaţi de-a valma în afundul temniţelor duhnite, pe 
când bunurile lor fără de număr erau zăpciuite, iar femeile 
şi copiii lor rătăceau fără de adăpost şi fără ca să cuteze 
cineva să le arunce măcar o privire. Şi unii muriră de 
foame, alţii de ştreang, în afară de Yahia, de fiul său, Al-Fadl 
şi de fratele lui Yahia, Mohammad, care muriră în 


schingiuiri. Aibă-i Allah pe toţi întru mila sa! Prăpădul lor a 
fost amarnic! 

lar acuma, 0, doamne al vremilor, dacă doreşti să afli 
pricina acelei năpăstuiri a barmakizilor şi a jalnicului lor 
sfârşit, iată. 

Într-o zi, sora mai mică a lui Al-Raşid, Aliyah, la câţiva ani 
după sfârşitul barmakizilor, cuteză să-l întrebe pe calif, care 
o alinta: 

— O, stăpâne al meu, nu te mai văd o zi senin şi liniştit de 
când cu moartea lui Giafar şi cu pierirea casei lui. Pentru 
care pricină dovedită ţi-au stârnit mânia? 

Şi Al-Raşid, mohorât deodată, o împinse pe tânără domniţă 
şi îi spuse: 

— O, copila mea, o, viaţa mea, tu, singura bucurie care mi- 
a mai rămas! La ce ţi-ar folosi să afli pricina aceea? Că de- 
aş fi încredinţat că o ştie cămaşa mea, aş sfâşia cămaşa în 
bucăţi! 

Or, aşadar, istoricii şi meşterii de letopiseţe sunt departe 
de-a se împăca asupra pricinelor prăpădului. De altminteri, 
iată toate lămuririle câte ne-au fost lăsate în scrierile lor. 

După unii, dărniciile fără de număr ale lui Giafar şi ale 
barmakizilor, a căror înşiruire ostenea până şi urechile 
celor ce le primiseră şi care, aducându-le mai mulţi pizmaşi 
şi vrăjmaşi decât prieteni şi îndatoraţi, ajunseseră până la 
urmă să-l pună în umbră pe Al-Raşid. Într-adevăr, nu se mai 
vorbea decât despre fala casei lor; nimeni nu putea să 
răzbată la vreun huzmet decât prin ei, fie de-a dreptul, fie 
pe ocolite; rudele lor năpădiseră curtea de la Bagdad şi 
oştirea, iar în divanuri şi în vilaiete ei aveau slujbele cele 
mai înalte; moşiile cele mai frumoase din preajma cetăţii ale 
lor erau; la uşile saraiurilor se înghesuia o mulţime de 
curteni şi de jelbari mai mare decât cea care se strângea la 
saraiul califului. De altminteri, iată cu ce vorbe scrie despre 
acesta hakimul lui Al-Raşid, chiar acel Gibrail Baktiassu, 
care se afla în cortul lui Giafar când cu a nouă sute 
nouăzeci şi şasea noapte noaptea morţii. Spune: „Am intrat 


într-o zi în iatacul lui Al-Raşid, care locuia pe atunci în 
saraiul numit Kasr el Khuld, din Bagdad. Iar barmakizii 
locuiau pe celălalt mal al Tigrului şi nu se aşternea între ei 
şi saraiul califului decât lăţimea fluviului. Şi, în ziua aceea, 
Al-Raşid, văzând înghesuiala de cai de dinaintea casei 
vizirilor săi şi mulţimea ce se îmbulzea la uşile lor, rosti, faţă 
de mine, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi: «Răsplătească-i 
Allah pe Yahia şi pe fiii săi, El-Fadl şi Giafar! S-au împovărat 
ei cu toată greutatea treburilor împărăției şi, uşurându-mă 
de grijile acestea, mi-au lăsat răgaz să privesc împrejurul 
meu şi să trăiesc în tihnă.» Astea le-a spus în ziua aceea. 
Altă dată însă, fiind chemat iarăşi la el, am băgat de seamă 
că începuse să nu se prea mai uite cu aceiaşi ochi la 
prietenii săi. Căci, privind de la fereastra saraiului şi văzând 
aceeaşi îmbulzeală de oameni şi de cai ca şi întâia dată, 
spuse: «Yahia şi feciorii lui au pus mâna pe toate treburile; 
şi mi le-au luat pe toate. Ei sunt cei care chivernisesc, de 
fapt, puterea califală, pe când mie de-abia dacă mi-a mai 
rămas amăgirea ei.» Aşa l-am auzit spunând. Şi am 
cunoscut de-atunci că barmakizii au să cadă în mazilire: 
precum chiar s-a şi întâmplat." 

După alţi letopiseţi, la nemulţumirea mocnită, la ciuda tot 
mai otrăvită a lui Al-Raşid, la purtările lor strălucite, care le 
aduceau duşmani de temut şi clevetitori tăinuiţi, ce îi 
ponegreau la calif, fie prin poezii nesemnate, fie prin proză 
vicleană; la toată cinstirea, la toată fala şi la toate lucrurile 
la care domnii nu pot, de obicei, să îndure părtaşi, veni să 
se adauge şi o mare nechibzuinţă săvârşită de Giafar. Într-o 
zi, Al-Raşid îl însărcinase să-l dea pieirii, în taină, pe un 
urmaş de-al lui Aii şi al străbunei Fatimah, fiica Prorocului, 
pe care îl chema El-Saiied Yahia ben Abdalah El-Hossaimi. 
Giafar însă, din milă şi din omenie, îl ajută să fugă pe acel 
strănepot al lui Aii, a cărui înrâurire al-Raşid o socotea ca 
primejdioasă pentru viitorul stepenei abbaside. Or, fapta de 
mărinimie a lui Giafar avea să fie repede dată în vileag şi 
adusă la urechea califului, cu toate tâlcurile trebuitoare 


spre a-i înnegri urmările. Şi supărarea lui Al-Raşid, cu acel 
prilej, fu picătura de venin care făcu să se reverse cupa 
mâniei. Şi îl întrebă despre treaba acesta pe Giafar, care, 
fără nici un ocoliş, îşi mărturisi fapta, adăugând: 

— Am făcut-o pentru slava şi pentru bunul nume al 
stăpânului meu, emirul drept-credincioşilor! 

Şi Al-Raşid, galben la chip, spuse: 

— Bine ai făcut! 

Ci fu auzit cum murmura: „Să mă ia Allah de n-am să te 
sting de pe faţa pământului, o, Giafar!" 

După alţi istorici, ar trebui să se caute izvorul mazilirii 
barmakizilor în credinţele schismatice ale lor fată de 
dreapta-credinţă musulmană. Căci să nu se uite că neamul 
lor, până a trece la Islam, slujea la Balkh religia magilor. Şi 
se zice că, pe când cu năpada în Khorassan, leagănul de 
baştină al prietenilor săi, Al-Raşid băgase de seamă că 
Yahia şi fiii săi făceau tot ce le sta în putere spre a împiedica 
dărâmarea capiştelor şi a lăcaşurilor magilor. 

Şi, de-atunci, a avut în privinţa credinţei lor unele îndoieli 
ce n-au făcut decât să se înrăutăţească mai apoi, când i-a 
văzut pe barmakizi că se purtau cu blândeţe, în toate 
împrejurările, faţă de schismaticii de orice soi, da mai cu 
seamă faţa de vrăjmaşii săi cei mai aprigi, ghebrii şi 
zanadikii, precum şi alţi eretici şi anatemesiţi. lar ceea ce ar 
îndemna la îndrituirea acestei păreri, adăugată la celelalte 
pricini arătate mai înainte, ar fi că, îndată după moartea lui 
Al-Raşid, tulburări religioase de o dârzie nemaiîntâlnită 
până atunci au izbucnit la Bagdad şi erau să dea o lovitură 
de moarte dreptei-credinţe musulmane. 

A nouă sute nouăzeci "i 'asea noapte dar, în afara tuturor 
acestor pricini, temeiul cel mai cu putinţă al sfârşitului 
barmakizilor ne este arătat de către cronicarul Ibn- 
Khillikan şi de către Ibn El-Athir. Aceştia spun: 

Era pe vremea când Giafar, fiul lui Yahia barmakidul, era 
atâta de apropiat inimii emirului drept-credincioşilor şi 
când califul poruncise să se coase caftanul acela cu două 


guri una lângă alta şi în care se îmbrăcase laolaltă cu 
Giafar, întocmai de parcă amândoi nu ar fi fost decât un 
singur ins. Şi prietenia lor era atât de mare, încât califul nu 
mai putea să se despartă de tovarăşul său şi ar fi vrut să-l 
vadă mereu lângă el. Or, Al-Raşid o iubea tot aşa, cu o 
dragoste nemaipomenită şi tare adâncă şi pe soră-sa, 
Abbassah, tânără domniţă împodobită cu toate darurile, 
femeia cea mai de seamă de pe vremile ei. Şi dintre toate 
femeile din neamul şi din haremul său, ea era cea mai 
scumpă inimii lui Al-Raşid. Şi califul nu putea să trăiască 
decât lângă ea, întocmai ca şi cum ea ar fi fost un Giafar 
femeie. Şi aceste două iubiri erau fericirea lui; ci era de 
nevoie să le împreune, ca să se bucure de amândouă 
deodată; întrucât lipsa uneia rupea vraja pe care o simţea 
lângă cealaltă. Iar când Giafar ori Abbassah nu era cu el, 
Harun nu trăia decât o bucurie neîntreagă şi lipsa îl durea. 
De aceea trebuia să le împreune pe cele două iubiri ale 
sale. Ci pravilele noastre cele sfinte nu îngăduie ca 
bărbatul, dacă nu este rudă apropiată, să se uite la o femeie 
cu care nu este căsătorit; şi nu-i îngăduie femeii să-şi lase 
faţa a fi văzută de către un bărbat care îi este străin. Încât 
Al-Raşid, care era un păstrător habotnic al legii a cărei pază 
o avea, nu putea să-i aibă lângă el pe cei doi fără a se afla 
într-o stare stânjenitoare şi într-o împrejurare nedorită şi 
nepotrivită. 

Pentru aceea, vroind să schimbe o stare de lucruri care îl 
sâcâia şi îl supăra, se hotări, într-o zi, să-i spună lui Giafar: 

— O, Giafar, prietene, nu am o bucurie adevărată, deschisă 
şi deplină decât în tovărăşia ta şi a mult-iubitei mele surori, 
Abbassah. Or, cum legătura dintre voi doi mă stânjeneşte şi 
vă stânjeneşte şi pe voi, vreau să te însor cu Abbassah, 
pentru ca de aici înainte, fără de nici un neajuns, fără 
pricină de cârtiri şi fără păcat, să puteţi amândoi să staţi cu 
mine. Da vă cer hotărât să nu vă întâlniți niciodată, fie şi 
măcar pentru o clipită, în lipsa mea. Întrucât nu vreau între 
voi doi decât închipuirea, de ochii lumii, a căsătoriei 


legiuite; da nu vreau şi urmările căsătoriei, care le-ar putea 
dăuna, în dreptul la moştenirea califală, fiilor drepţi ai lui 
Abbas. 

lar Giafar se plecă dinaintea dorinţei stăpânului său şi 
răspunse cu supunere şi cu ascultare. Şi fu nevoit să 
primească acea legătură ciudată. Iar căsătoria fu întocmită 
şi pecetluită după pravilă. Şi-aşa că, urmând înţelegerii 
poruncite, cei doi tineri soţi nu se întâlniră decât de faţă cu 
califul, şi-atâta tot. Şi chiar şi atunci privirile lor de-abia 
dacă se încrucişau, rareori. Cât despre Al-Raşid, el se 
bucura în deplină bucurie de dragostea-i atâta de fierbinte, 
pe care o nutrea pentru acea pereche pe care o chinuia, 
fără a părea să-şi dea seama. 

Căci de când, oare, dragostea s-a putut supune poruncilor 
popreliştilor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Căci de când, oare, dragostea s-a putut supune poruncilor 
popreliştilor? Şi, oare, de când o atare siluire, A nouă sute 
nouăzeci şi şaptea noapte între două fiinţe tinere şi 
frumoase, nu aţâţă şi nu răzvrăteşte tulburările şi patimile 
dorului? 


Şi iată că, într-adevăr, cei doi soţi, ce-ar fi avut tot dreptul 
să se iubească şi să se lase duşi de ispita dragostei lor atâta 
de legiuite, dar ţinuţi acum în starea de sus-pinători, se 
îmbătau cu fiece zi tot mai mult de acea tainică beţie care 
adună văpaia în inimă. Şi iată că Abbassah, chinuită de 
starea ei de soţie schimnicită, se îndrăgosti pătimaş de soţul 
ei. Şi până la urmă îi dete de ştire lui Giafar despre toată 
dragostea ei. Şi îl chemă la ea şi îl îmbie, pe ascuns, în toate 
chipurile. Ci Giafar, ca om cinstit şi chibzuit, nu se lăsă 
înduplecat de îndemnurile ei şi nu se duse la Abbassah. 
Întrucât se simţea oprit de jurământul ce-i făcuse lui Al- 
Raşid. Şi, de altminteri, ştia, mai bine ca oricine, cât de 
zornic era califul în îndeplinirea mâniilor sale. 

Şi-aşa că domniţa Abbassah, dacă văzu că îmbierile şi 
rugăminţile ei rămân fără de izbândă, se folosi de alte căi. 
Aşa fac femeile, de obicei, o, doamne al vremilor! Slujin-du- 
se, aşadar, de vicleşug, trimise vorbă hanâmei Itabah, 
mama lui Giafar: 

— O, maică a noastră, trebuie să mă ajuţi să intru fără de 
zăbavă la fiul tău, Giafar, soţul meu legiuit, întocmai ca şi 
cum aş fi una dintre acele roabe pe care i le trimiţi în fiece 
Zi. 

Căci hanâma Itabah, în fiecare zi de vineri, avea obiceiul 
să-i trimită mult-iubitului său fiu, Giafar, câte o tânără roabă 
fecioară, aleasă dintr-o mie, neatinsă şi desăvârşit de 
frumoasă. lar Giafar nu se apropia de fată decât după ce se 
cinstea şi se îndestula cu vinuri bogate. Ci hanâma Itabah, 
la primirea vorbelor trimise de Abbassah, se împotrivi cu 
hotărâre a se învoi cu felul acela de viclenie dorit de 
Abbassah şi îi arătă limpede domniţei câte primejdii se 
cuprindeau pentru toată lumea într-o atare treabă. Ci 
tânăra soţie, îndrăgostită, stărui, rugându-se ori 
amenințând şi adăugă: 

— Cugetă, o, maică a noastră, la urmările îndărătniciei 
tale. Din parte-mi, hotărârea mea este luată şi am să mi-o 
îndeplinesc în pofida ta, ori şi ce-ar fi să păţesc. Mai bine să- 


mi pierd viaţa decât să nu mă bucur de Giafar şi de 
drepturile mele asupra lui. 

Aşa că necăjita de Itabah fu nevoită să se plece dinaintea 
unor atari înghesuieli, gândind că era mai bine ca lucrul să 
se înfăptuiască prin mijlocirea sa, în taina cea mai straşnic 
păzită. Aşa că îi făgădui sprijin domniţei Abbassah pentru 
izbândirea acelei uneltiri atâta de nevinovate şi atâta de 
primejdioase. Şi se duse fără de întârziere să-i dea de ştire 
fiului ei, Giafar, că are să-i trimită în curând o roabă care 
nu-şi avea seamăn la gingăşie, la desfătare şi la frumuseţe. 
Şi i-o zugrăvi cu atâta căldură, încât el începu să-i ceară 
înflăcărat şi pe cât mai curând, darul făgăduit. Iar Itabah 
învârti lucrurile atâta de bine, încât Giafar, împătimit de 
dorinţă, aştepta noaptea cu o nerăbdare cum nu mai 
cunoscuse până atunci. lar maică-sa, văzându-l la capătul 
dorit, trimise vorbă domniţei Abbassah: „Pregăteşte-te 
pentru deseară." 

Şi Abbassah se pregăti şi se împodobi cu podoabe şi cu 
giuvaieruri, aşa cum fac roabele şi veni la mama lui Giafar, 
care, la căderea nopţii, o duse în iatacul fiului său. Or, 
Giafar, oleacă ameţit de aburii vinului, nu-şi dete seama că 
fetişcana roabă, ce sta în picioare dinaintea lui, era soţia sa, 
Abbassah. Şi-apoi nici nu prea avea săpate bine în minte 
trăsăturile domniţei Abbassah. Căci până atunci, în şederile 
lor laolaltă la calif, el de-abia o întrezărise; şi niciodată nu 
cutezase, de frică să nu-l supere pe Al-Raşid, să-şi ridice 
privirile asupra soţiei sale, Abbassah, care, la rându-i, din 
sfiiciune, îşi întorcea capu-n totdeauna la fiecare 
aruncătură de ochi furişată de Giafar. 

Şi astfel, după ce căsătoria se împlini de fapt şi după o 
noapte petrecută în vipiile dragostei împărtăşite, Abbassah 
se sculă să plece şi, înainte de a ieşi, îi spuse lui Giafar: 

— Cum îţi plac fetele de sultan, o, stăpâne al meu? Sunt 
altfel, în purtările lor, decât roabele ce se vând şi se 
cumpără? Cum ţi se par, ia spune? 

Iar Giafar, uluit, întrebă: 


— Despre ce fel de fete de sultan pomenesc vorbele tale? 
Eşti tu cumva vreuna dintre ele? Vreo prinsă, poate, din 
războaiele noastre biruitoare? 

Ea răspunse: 

— O, Giafar, sunt prinsa ta, slujnica ta, sunt Abbassah, sora 
lui Al-Raşid, fiica lui Al-Mahdi, din sângele lui Abbass, 
unchiul Prorocului binecuvântat! 

Auzind vorbele acestea, Giafar rămase năucit până peste 
marginile năucirii şi, dezmeticindu-se dintr-odată din 
ameţeala beţiei, strigă: 

— Te-ai dat pierzării şi ne-ai dat pierzării pe toţi, o, fiică a 
stăpânilor mei! 

Şi, în graba mare, intră la maică-sa, Itabah şi îi spuse: 

— O, maica mea, maica mea, m-ai vândut cu totul! Şi biata 
de soţie a lui Yahia îi istorisi fiului ei cum fusese silită să se 
supună la acea viclenie, ca să nu abată asupra lor năpaste şi 
mai mari. Şi-atâta, în ceea ce îi priveşte pe ei. 

Cât despre Abbassah, ea rămase însărcinată şi dete viaţă 
unui fiu. Şi îl încredinţă pe copil în seama unui slujitor 
credincios, pe care îl chema Ryaş şi în grija de mamă a unei 
femei pe care o chema Barrah. Pe urmă, temându-se, fără 
îndoială, că lucrul se va da în vileag, în ciuda tuturor 
ferelilor şi că are să răzbată la ştirea lui Al-Raşid, îl trimise 
pe copilul lui Giafar la Mecca, însoţit de cele două slugi. 

Or, Yahia, tatăl lui Giafar, printre huzmeturile sale, o avea 
şi pe aceea de paznic şi de căzlar peste saraiul şi peste 
haremul lui Al-Raşid. Şi îşi făcuse obiceiul ca, pe la un 
anume ceas de noapte, să închidă uşile de legătură ale 
saraiului şi să ia cheile. Or, până la urmă, asprimea aceea 
ajunse a fi supărătoare pentru haremul califului şi mai cu 
seamă pentru Sett Zobeida, care se duse să se plângă 
amarnic vărului şi soţului ei, Al-Raşid, afurisindu-l pe 
preacinstitul Yahia şi asprimile lui nepotrivite. lar Al-Raşid, 
când Yahia se înfăţişă la el, îi spuse: 

— Taică, oare ce are Zobeida de se plânge de tine? Şi 
Yahia întrebă: 


— Mă învinuieşte cumva din pricina haremului tău, o, 
emire al drept-credincioşilor? 

Al-Raşid zâmbi şi zise: 

— Nu, 0, taică! Şi Yahia spuse: 

— Atunci, nu ţine seama de ce ţi-a spus despre mine, o, 
emire al drept-credincioşilor. 

Şi, de-atunci, Yahia şi-a sporit şi mai mult asprimea, până 
într-atâta, încât încă o dată Sett Zobeida se plânse cu 
oţărâre şi cu mânie lui Al-Raşid, care îi spuse: 

— O, fiică a unchiului meu, nu este locul chiar să-l 
învinuieşti pe tatăl meu de lapte, Yahia, pentru nimic în 
privinţa haremului. Întrucât Yahia nu face altceva decât să 
asculte de poruncile mele şi să-şi îndeplinească datoria. 

Şi Zobeida răspunse aprigă: 

— Eh, pe Allah! Da de ce nu se îngrijeşte oleacă mai mult 
de datoria lui, care este de a pune frâu nechib-zuinţelor 
fiului său, Giafar? 

Şi Al-Raşid întrebă: 

— Ce nechibzuinţe? Ce s-a întâmplat? 

Atunci, Zobeida îi istorisi povestea cu Abbassah, fără ca, de 
altminteri, să-i dea vreo însemnătate. Şi Al-Raşid, 
mohorându-se, întrebă: 

A nouă sute nouăzeci şi şaptea noapte 

— Şi este vreo dovadă despre aceasta? Ea răspunse: 

— Păi ce dovadă mai bună decât copilul pe care îl are de la 
Giafar? 

EI întrebă: 

— Unde se află copilul acela? Ea răspunse: 

— In Cetatea cea Sfântă, leagănul strămoşilor noştri. El 
întrebă: 

— Mai ştiu şi alţii în afară de tine despre treaba aceasta? 
Ea răspunse: 

— Nu se află în haremul tău şi în saraiul tău nici măcar o 
femeie, de-ar fi ea până şi ultima dintre roabe, care să nu 
ştie. 


Iar Al-Raşid nu adăugă o vorbă mai mult. Dar, la scurtă 
vreme, dete de ştire că are de gând să se ducă în hagialâc 
la Mecca. Şi plecă, fără a-l luă şi pe Giafar cu el. Or, la 
rândul ei, Abbassah trimise numaidecât o scrisoare lui Ryaş 
şi doicii, poruncindu-le să plece îndată de la Mecca şi să 
treacă în Yemen cu copilul. Iar ei plecară în mare grabă. 

Şi califul ajunse la Mecca. Şi numaidecât însărcină câteva 
iscoade de credinţă să purceadă a-l căuta pe copil şi să-l 
găsească. Şi căpătă adeverirea faptului şi află că pruncul 
trăieşte şi că e bine sănătos. Şi izbuti să dea de el în Yemen 
şi să-l trimită în taină la Bagdad. Şi atunci, la întoarcerea 
din acel hagialâc, poposind la schitul Al-Umr, lângă Anbar, 
pe Eufrat, dete porunca cea cumplită în privinţa lui Giafar şi 
a barmakizilor. Şi urmă ceea ce urmă. 

Cât despre nefericita de Abbassah şi fiul ei, aceştia fură 
amândoi îngropaţi de vii într-o groapă săpată chiar sub 
iatacul în care locuise domniţa. Aibă-i Allah pe toţi întru 
mila sa! 

Într-un sfârşit, îmi mai rămâne să-ţi spun, o, mult-no- 
rocitule sultan, că alţi cronicari vrednici de crezare 
povestesc că Giafar şi barmakizii nu săvârşiseră nimic 
pentru care să li se cadă o atare năpăstuire şi că sfârşitul 
acela jalnic le-a fost hărăzit numai pentru că aşa le fusese 
lor scris la soartă şi că vremea puterii lor se scursese. Ci 
Allah este mai ştiutor! 

Şi pentru a încheia, iată un pasaj care ne-a parvenit de la 
poetul Mohammad, din Damasc. El povesteşte: 

Am intrat într-o zi într-un hammam să fac o baie şi, băieşul 
şef îl însărcină să mă spele pe un tânăr foarte bine făcut. Şi, 
în timp ce mă spăla, mă apucai, pradă nu ştiu cărei toane, 
să-mi cânt, cu glas scăzut, versurile pe care le izvodisem 
odată ca să prăznuiesc naşterea fiului binefăcătorului meu, 
El-Fadl ben Yahia El-Barmaki, şi, iată că, deodată, tânărul 
care mă servea, căzu la pământ fără cunoştinţă, ca după 
câteva minute, să se ridice şi, cu faţa scăldată-n lacrimi, s-o 
ia la fugă, părăsindu-mă singur în mijlocul apei. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu zorii că 
se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci şi opta noapte 
urmă: se ridică şi, cu faţa scăldată-n lacrimi, o luă la fugă, 
părăsindu-mă singur în mijlocul apei. 

Iar eu, uluit, ieşii din baie, şi-l prihănii aprig pe băieşul şef 
că mi-a dat, ca să mă servească, un epileptic. Dar băieşul 
şef se jură că nu observase niciodată până acum ca tânărul 
băieş să sufere de această boală. Şi, pentru a-mi dovedi 
spusele sale, îl chemă pe tânăr în faţa mea şi îl întrebă: 

A nouă sute nouăzeci şi opta noapte 

— Ce s-a întâmplat că acest domn este atât de nemulţumit 
de serviciile tale? 

Şi, tânărul, care-mi păru că-şi revenise din tulburare, îşi 
plecă în jos capul, apoi, întorcându-se spre mine, mă 
întrebă: 

— O, stăpâne al meu, îl cunoşti pe autorul versurilor pe 
care le-ai fredonat în timp ce te spălam? 

lar eu răspunsei: 

— Pe Allah! Sunt chiar eu. Şi el îmi zise: 

— Atunci eşti poetul Mohammad El-Dameschgy. Şi ai 
compus aceste versuri pentru a sărbători naşterea fiului lui 
El-Fadl Barmakide. 

Şi adăugă, în timp ce eu priveam uluit: 

— Iartă-mă, o stăpâne al meu, dacă ascultându-l, inima mi 
s-a strâns pe dată şi am căzut potopit de tulburare. Chiar 
eu sunt fiul lui El-Fadl a cărui naştere ai cântat-o atât de 
măiestrit. 

Şi din nou căzu, fără cunoştinţă, la picioarele noastre. 

Atunci eu, topit de milă în faţa unei asemenea nefericiri şi 
văzându-l căzut într-o asemenea mizerie pe fiul 
mărinimosului meu binefăcător căruia-i datoram tot ce 
aveam, chiar şi faima mea de poet, ridicai de jos tânărul şi-l 
strânsei la pieptul meu, spunându-i: 

— O, fiu al celei mai nobile dintre creaturile lui Allah, eu 
sunt bătrân şi nu am nici un moştenitor. Vino cu mine în faţa 


cadiului, o, copilul meu, că vreau să întocmesc o hârtie prin 
care să te înfiez. Şi-ţi voi lăsa, în felul acesta, toate bunurile 
mele, după moarte. 

Dar copilul barmakid îmi răspunse plângând: 

— Allah să-şi reverse asupra ta binecuvântările sale, o, fiu 
al unor oameni de bine! Dar, lui Allah nu i-ar fi pe plac să 
primesc înapoi, în vreun fel sau altul, nici un singur obol din 
ceea ce tatăl meu, El-Fadl, ţi-a dăruit. 

Şi, după aceea, orice încercare şi rugăminte a mea se 
dovedi fără folos. Şi nu-l putui face să accepte nici cel mai 
mic semn al recunoştinţei mele faţă de tatăl său. Era cu 
adevărat un pur sânge barmakid. Răsplăti-i-ar Allah pe toţi 
după vrednicia lor, care este foarte mare. 

Cât despre califul Al-Raşid, după ce se răzbunase atâta de 
crunt pentru o mişelie pe care numai el, în afară de Allah, o 
ştia şi care trebuie să fi fost destul de amarnică, se întoarse 
la Bagdad, da numai ca să treacă prin cetate, într-adevăr, 
nemaiputând de aci înainte să locuiască în cetatea aceea, 
pe care vreme de atâţia ani îi plăcuse s-o înfrumuseţeze, 
plecă să se aşeze la Raccah şi nu se mai întoarse niciodată 
în Cetatea Păcii. Şi chiar părăsirea aceea grabnică a 
Bagdadului, după osândirea barmakizilor, o deplânge 
poetul Abbas ben El-Ahnaf, care se afla în alaiul califului, în 
stihurile următoare: 

De-abia-ncepusem să le poruncim Cămilelor să- 
ngenuncbeze roată, Că a şi trebuit să le pornim Din nou la 
drum, cu caravana toată, Fără s-avem putinţă-a osebire 
Plecarea noastră-n grabă, de sosire. 

Bagdad iubit, prietenii-mprejur ne-ntâmpinau cu bucuria 
lor şi bun-venitu-acas'şi la huzur ne-mpresura din gura 
tuturor. 

Ci noi le răspundeam, cu jalea-n glas, La bun-venitul lor cu 
bun-rămas. 

Cetate-a păcii, o, e-adevărat Că de la Răsăritpân la Apus, 
Oricât bătut-am lumea-n lung şi-n lat, Nu ştiu cetate alta 


mai presus, Nici mai blagoslovită-n zări senine, Nici mai 
bogată cumva decât tine. 

A nouă sute nouăzeci şi opta noapte de altminteri, după 
pieirea prietenilor săi, Al-Raşid n-a mai gustat niciodată 
tihna somnului. Căinţele lui ajunseseră chinuitoare; şi şi-ar 
fi dat împărăţia toată numai să-l întoarcă pe Giafar la viaţă. 
Şi dacă, din întâmplare, curtenii aveau neiscusinţa să 
pomenească în vreun fel cât de cât răutăcios amintirea 
barmakizilor, Al-Raşid striga la ei cu scârbă şi cu mânie: 

— Afurisească-vă Allah părinţii! Conteniţi a mai ponegri 
ceea ce ponegriţi, sau încercaţi să umpleţi golul pe care l-au 
lăsat ei! 

Şi măcar că a rămas atotputernic până la moarte, Al-Raşid 
s-a simţit de-atunci înainte înconjurat numai de oameni 
nevrednici de încredere. Se temea în fiece clipă să nu fie 
otrăvit de fiii săi, cu care nu avea a se lăuda. Şi, la începutul 
unei năpade în Khorassan, unde tocmai izbucniseră nişte 
tulburări şi de unde el nu avea să se mai întoarcă, şi-a 
mărturisit cu durere îndoielile şi necazurile, faţă de unul 
dintre curtenii săi, cronicarul El-Iabari, pe care şi-l alesese 
ca duhovnic al gândurilor sale negre. Căci, odată, pe când 
El-Tabari căuta să-l liniştească de spaimele morţii, care 
începuseră să-l împresoare, Harun îl trase de-o parte şi, 
când se văzu la scuteală de oamenii din saltanatul său, iar 
umbra deasă a unui pom îi ascundea de priviri nedorite, îşi 
desfăcu caftanul şi, arătându-i o faşă de mătasă ce-i 
înfăşură pântecul, spuse: 

— Am aici un rău adânc, fără putinţă de lecuire! Nimeni 
nu ştie nimic despre răul acesta, e drept; da ia te uită! Am 
împrejurul meu iscoade puse de fiii mei, El-Amin şi ELl- 
Mamun, să pândească ce mi-a mai rămas din viaţă. Că li se 
pare că viaţa părintelui lor e prea lungă! Şi iscoadele 
acestea au fost alese de fiii mei chiar dintre acei pe care îi 
socoteam cei mai de credinţă şi pe inima cărora gândeam 
că pot să mă bizui. lacătă-l mai întâi pe Massrur! Eh, el este 
iscoada fiului meu cel drag, El-Mamun. lacătă-l şi pe 


hakimul meu, Gibrail Bakhtiassu! El e iscoada fiului meu, 
El-Amin. Şi tot aşa şi cu toţi ceilalţi. Şi adăugă: 

— Acuma vrei să ştii până unde merge setea de a domni a 
fiilor mei? Am să dau poruncă să mi se aducă un cal şi ai să 
vezi că, în loc să mi se dea un cal molcom şi puternic, are să 
mi se aducă o gloabă prăpădită, a cărei călcătură şontâcăita 
e făcută să-mi sporească suferinţele. 

Şi într-adevăr, când Al-Raşid ceru un cal, i se aduse unul 
întocmai precum i-l zugrăvise duhovnicului său. Şi aruncă o 
privire tristă înspre El-Iabari şi primi supus gloaba ce i se 
înfăţişă. 

Şi, peste câteva săptămâni de la această întâmplare, 
Harun văzu în somn o mână întinsă deasupra capului său; şi 
mâna aceea ţinea un pumn de pământ roşu; şi un glas 
striga: „lată pământul ce va sluji de mormânt lui Harun!" Şi 
un alt glas întreba: „Care este locul mormântului său?" Şi 
glasul dintâi răspundea: „Cetatea Tus!" 

Or, peste câteva zile, înrăutățirea boalei sale îl sili pe Al- 
Raşid să se oprească la Tus. Şi fu cuprins de o mare 
nelinişte şi îl trimise pe Massrur să-i aducă un pumn de 
pământ din jurul cetăţii. Şi căpetenia hadâmbilor se 
întoarse, peste un ceas de vreme, aducând un pumn de 
pământ de culoare roşie. Şi Al-Raşid strigă: 

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, iar 
Mahomed este Trimisul lui Allah! lată vedenia mea 
împlinită. Moartea nu este departe de mine. 

Şi, de-aci, niciodată nu s-a mai întors în Irak. Întrucât a 
doua zi, simțindu-se slăbit, le spuse celor ce îl înconjurau: 

— Iată ceasul cel înfricoşat, care se apropie. Am fost 
pentru toată omenirea o pricină de pizmă, iar acum cui nu-i 
voi fi decât un lucru de milă. 

A nouă sute nouăzeci şi opta noapte şi chiar acolo la Tus 
muri. Şi era atunci în cea de a treia zi de djomadi, a doua 
din anul 193 de la hegiră. Şi Harun avea atunci patruzeci şi 
şapte de ani şi cinci luni şi cinci zile, precum ne arată 


Abulfeda. Ierte-i Allah greşalele şi aibă-l întru mila sa! Că a 
fost un calif al dreptei-credinţe. 

Pe urmă, cum Șeherezada îl văzu pe sultanul Şahriar 
adânc mohorât de istorisirea aceasta, se grăbi să-i 
povestească dulcea poveste cu crăişorul lasmin şi cu 
domniţa Migdala. 

Şi spuse: 

DUIOASA POVESTE CU CRĂIŞORUL IASMIN ŞI CU 
DOMNIȚA MIGDALA e povesteşte - ci Allah Preaslăvitul 
este mai ştiutor! 

— Că trăia într-o tară dintre ţările musulmane un sultan 
bătrân a cărui inimă era ca oceanul, a cărui deşteptăciune 
era deopotrivă cu a lui Aftalun, a cărui fire era cea a 
înţelepţilor, a cărui slavă o întrecea pe a lui Faridun, a cărui 
zodie era însăşi zodia lui Iskandar, iar norocu-i era cel al lui 
Khosroe-Anugşirvan. Şi avea şapte feciori străluciți, asemeni 
celor şapte văpăi ale Pleiadelor. Da cel mai mic dintre ei era 
cel mai strălucit şi cel mai frumos. Era rumen şi alb şi îl 
chema domnişorul lasmin. 

Şi, într-adevăr, crinul şi trandafirul se ofileau când se afla 
el dinaintea lor. Că avea un mijlocel de chiparos, un chip de 
lalea proaspătă, plete de micşunele, zulufi tămâioşi, care 
erau bucăţică ruptă dintr-o mie de nopţi întunecate, o piele 
cum e chihlimbarul cel bălai, nişte sulițe îndoite drept gene, 
nişte ochi lungi de narcise; şi două alune erau buzele lui 
vrăjitoare. Cât despre fruntea lui, o da de ocară, cu 
strălucirea ei, până şi pe luna plină, căreia îi învineţea de 
pizmă obrazul; iar gura lui cu dinţii-i de nestemate, cu 
limba-i de trandafir, zemuia o vorbă ce te făcea să laşi 
uitării trestia de zahăr. Aşa făcut şi scânteietor şi neînfricat, 
era un idol al ispitei pentru ochiul iubeţilor. 

Or, dintre cei şapte fraţi, coconul lasmin era cel care avea 
în pază nenumăratele cirezi de bivoli ale sultanului Nujum- 
Şah. lar sălaşul său era prin singurătăţile cele a nouă sute 
nouăzeci şi opta noapte nemărginite şi prin păşuni. Şi într-o 
zi şedea şi îşi păzea vitele, cântând din fluier, când văzu că 


vine spre el un derviş bătrân, care, după salamalecuri, îl 
rugă să-i mulgă oleacă de lapte. Iar beizadea lasmin 
răspunse: 

— O, sfinte dervişule, mă retează ciuda că nu pot să te 
mulţumesc. Căci mi-am muls bivoliţele în dimineaţa aceasta 
şi iacătă că sunt păgubit de putinţa de a-ţi potoli setea la 
ceasul de-acum. 

Iar dervişul îi zise: 

— Rosteşte totuşi, fără a te mai codi, numele lui Allah şi 
du-te să mulgi iarăşi bivoliţele. Şi binecuvântarea are să 
coboare. 

Şi domnişorul cel asemenea narcisei răspunse cu ascultare 
şi cu supunere şi se duse, rostind şehadaua, la ugerul celei 
mai frumoase bivoliţe pe care o avea. Şi binecuvântarea 
cobori; şi vasul se umplu cu un lapte albăstrui şi spumos. Şi 
preafrumosul lasmin puse vasul dinaintea dervişului, care 
bău pe cât îi fusese setea şi rămase mulţumit. 

Şi-atunci, se întoarse zâmbind înspre coconul cel tânăr şi îi 
spuse: 

— O, copile gingaş, nu ai adăpat un pământ sterp şi nimic 
nu este mai prielnic pentru tine decât ceea ce în curând are 
să se petreacă. Află, dar, că am venit la tine ca solal 
dragostei. Şi văd că, într-adevăr, ţi se cuvine darul 
dragostei, care este cel dintâi dintre daruri şi cel mai de la 
urmă, precum a spus poetul: 

Pe când nimic în lume nu era, Era iubirea: iar dacă se 
curmă Pe lume totul, mai rămâne ea! Ea-i cea dintâi şi ea e 
cea din urmă. 

Ea-i temelia vieţii, mai presus De toate câte pe pământ s- 
au spus, Ea-i umbra ce veghează suspinând La colţu- 
ntunecatului mormânt. 

Ea-i vâscul ce se prinde pe copac Şi care-şi trage mândra-i 
viaţă verde Din inima ce-o mistuie cu drag, Pe care o usucă 
şi o pierde. 

Pe urmă dervişul cel bătrân spuse mai departe: 


— Da, fiul meu, vin la inima ta ca sol al dragostei; ci 
nimenea nu m-a trimis, decât eu însumi. Şi dacă am 
străbătut câmpiile şi pustiile, am făcut-o pentru că eram în 
căutarea unei rapturi atâta de desăvârşite, încât să fie 
vrednică a se apropia de copila vrăjită, pe care, într-o 
dimineaţă, trecând printr-o grădină, mi-a fost dat s-o 
întrezăresc. 

Şi se opri o clipită şi apoi urmă: 

— Află, dar, o, tu, cel mai dulce ca adierea, că în împărăţia 
megieşă cu împărăţia tatălui tău, Nujum-Şah, trăieşte 
aşteptându-l pe flăcăul din visul ei, aşteptându-te pe tine, o, 
lasmin, o hurie de viţă împărătească, un chip de zână, care 
dă de ocară luna, un mărgăritar fără de pereche din sipetul 
desăvârşirii, o primăvară de prospeţime, un cuib de 
frumuseţe. Trupul său gingaş, de culoarea argintului, e 
zămislit precum cimişirul; un mijlocel subţire precum firul 
de păr; un boiu precum soarele; un mers de potârniche. 
Părul ei este de hiacinte; ochii-i vrăjitori sunt asemenea 
săbiilor de Ispahan; obrajii-i sunt precum în Coran versetul 
Frumuseţii; arcul sprâncenelor ei este precum suraua 
Calamului; gura ei, tăiată dintr-un rubin, te ameţeşte; un 
măruţ însemnat cu o gropiţă este bărbia ei, iar aluniţa care 
o împodobegşte e leac împotriva deochiului. Urechiuşele ei 
mititele nu sunt urechi, ci zăcaşuri de gingăşie şi poartă 
atârnate de cercei inimile îndrăgostite; iar gurguiul nasului 
ei - o nucşoară - sileşte luna plină să-şi petreacă a nouă 
sute nouăzeci “i noua noapte pe după gât zgarda robiei. Cât 
despre talpa picioruşelor sale, ea-i întru totului tot o 
minune. Inima-i este un şip cu mireasmă pecetluită, iar 
mintea ei este dăruită cu darul cel mare al deşteptăciunii. 
Numai dacă se mişcă, şi-i zarva învierii de apoi! Este fiica 
sultanului Akbar şi o cheamă domniţa Migdala; o, 
binecuvântate fie numele pe care le poartă asemenea 
făpturi! 

Şi, după ce grăi astfel, dervişul cel bătrân răsuflă adânc, 
apoi adăugă. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute nouăzeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi, după ce grăi astfel, dervişul cel bătrân răsuflă adânc, 
apoi adăugă: 

— Da trebuie să-ţi spun, o, izvor de doruri, că această 
copilă, sălaş al iubirii, stă cu inima friptă de tristeţe; şi un 
munte de mâhnire zace pe sufletul ei. Iar pricina-i într-un 
vis pe care l-a avut, într-o noapte, în somn. Şi am lăsat-o 
mâhnită şi pierită ca o lunatică. 

Pe urmă spuse: 

— Şi-acuma, când vorbele mele au căzut în inima ta ca o 
sămânță a dragostei, Allah să te ocrotească şi să te 
călăuzească înspre aceea care este scrisă la ursita ta. 
Uassalam! 

Iar după ce spuse acestea, dervişul se sculă şi îşi văzu de 
drumul lui. 

Şi inima crăişorului lasmin, numai la auzul acelor spuse, 
rămase însângerată; iar săgeata dragostei se înfipse în ea; 
şi, ca Majnun cel îndrăgostit de Leila, îşi sfâşie hainele, de la 
gât până la brâu; şi prins în pletele cârlionţate ale 
minunatei migdala, bocea şi ofta; şi părăsindu-şi turmele, 
plecă să rătăcească, beat fără vin, zbuciumat, tăcut, bătut 
de vârtejul iubirii. Căci dacă pavăza înţelepciunii apără de 
orice rănire, ea e fără puteri împotriva arcului dragostei. Şi 
doftoreala îndemnurilor şi a sfaturilor nu mai are ce face 
asupra minţii celui bolnav de simţire. Şi-aşa cu beizadea 
lasmin. 

Ci în ceea ce o priveşte pe domniţa Migdala, iacătă: într-o 
noapte, pe când dormea pe terasa saraiului tatălui ei, văzu 
ivindu-i-se, într-un vis trimis de ginnul dragostei, un flăcău 
mai frumos decât iubitul Suleikăi şi care era, strop cu strop, 
icoana vrăjitoare a crăişorului lasmin. Şi pe măsură ce 
vedenia aceea de frumuseţe se ivea dinaintea ochilor 
sufletului ei de fecioară, inima până atunci fără de griji a 


copilei îi luneca din mână şi cădea prinsă în năvodul de 
zulufi cârlionţaţi ai flăcăului. Şi se trezi, cu inima 
zbuciumată de trandafirul din somnul ei; şi aruncând în 
noapte ţipete ca de privighetoare, începu să-şi spele chipul 
cu lacrimile sale. Iar slugile ei veniră în fugă cu mare 
spaimă şi începură să se minuneze zicând: 

— Ya Allah! Care-i prăpădul ce face să curgă lacrimile 
stăpânei noastre, Migdala? Ce s-a petrecut în sufletul ei pe 
când dormea? Vai, ia uite că parcă pasărea minţilor ei şi-ar 
fi luat zborul! 

Şi gemete şi suspine urmară până dimineaţa. Şi, în zori, 
sultanul, tatăl său şi sultana, mama sa, fură înştiinţaţi 
despre cele ce se petreceau. Şi, cu inimile arse, veniră să 
vadă şi o găsiră pe fata lor, minunea aceea, cu o înfăţişare 
aiurea şi într-o stare ciudată. Şedea jos, cu părul şi cu 
hainele răvăşite, cu chipul topit, fără ştire de trupul său şi 
fără seamă pentru inima ei. Şi la toate întrebările ce i se 
puneau, nu răspundea decât cu tăcerea, clătinând din cap 
ruşinată şi revărsând astfel peste sufletul părintelui său şi al 
mamei sale tulburarea şi deznădejdea. 

A nouă sute nouăzeci şi noua noapte atunci, se hotărâri să 
cheme hakimii şi vracii pricepuţi la alungarea diavolilor, iar 
ei îşi deteră toată silinţa s-o scoată din starea aceea. Ci nu 
dobândiră nici o izbândă; ba chiar se întâmplă dimpotrivă. 
Ceea ce văzură, se socotiră nevoiţi a-i lua sânge. Şi după ce 
îi legară braţul, făcură înţepătura. Ci nu ieşi nici o picătură 
de sânge din vâna cea dulce. Atunci, hakimii îşi traseră 
mâna de pe ea şi se lepădară de nădejdea de-a o lecui. Şi 
plecară păcuriţi şi fâstâciţi. Şi trecură câteva zile în starea 
aceea apăsătoare, fără ca să poată cineva pricepe ori 
lămuri pricina unei atare schimbări. 

Şi-aşa, într-o zi, când preafrumoasa Migdala, cea cu inima 
arsă, era mai tristă ca oricând, slujnicele ei, ca s-o mai 
veselească, o duseră în grădină. Ci acolo, peste tot pe unde 
îşi plimba ochii, nu vedea decât chipul mult-iubi-tului ei: 
trandafirii o îmbiau cu culoarea lui, iar iasomia cu mireasma 


hainelor lui; chiparosul legănat, cu mijlo-celul lui mlădiu; iar 
narcisa, cu ochii lui. lar mărăcinii, părându-i-se genele lui, îi 
lua şi-i punea la inimă. 

Ci mai pe urmă verdeaţa acelei grădini făcu să mai 
înverzească oleacă şi inima sa veştejită; iar apa de izvor pe 
care i-o deteră s-o bea îi mai potoli însetarea minţilor. lar 
fetele, însoţitoarele sale, de-o seamă cu ea, şezură roată 
împrejurul acelei frumuseți şi începură să-i cânte încetişor 
un gazel uşor pe glasul cel mic şi pe măsura ramei cea atâta 
de duioasă. 

După care, văzând-o mai liniştită, prietena ei cea mai 
dragă se apropie de ea şi îi spuse: 

— O, Migdală, stăpâna a noastră, află că, de câteva zile, se 
află prin părţile noastre un flăcău cântăreţ din nai, venit din 
ţara cilibiilor Hazara, al cărui glas melodios îi zboară 
minţile păsării din văzduh, opreşte apa din curgerea ei şi 
rândunica din zbor. Şi acel fecior de crai e alb şi trandafiriu 
şi îl cheamă lasmin. Şi, într-adevăr, crinul şi trandafirul se 
ofilesc când se află dinaintea lui. 

Căci mijlocelul lui este o legănare de chiparos, faţa lui este 
o lalea proaspătă, pletele lui, micşunele, zulufii-i tămâioşi 
sunt bucăţică ruptă dintr-o mie de nopţi întunecate, pielea 
lui e cum e chihlimbarul cel bălai, genele-i sunt sulițe 
încovoiate, ochii-i lungi, două narcise, iar două alune sunt 
buzele lui vrăjitoare. Cât despre fruntea lui, apoi fruntea lui 
dă de ocară, cu strălucirea sa, luna cea plină şi-i învineţeşte 
de pizmă chipul. Guriţa lui, cea cu dinţi de nestemate şi cu 
limbă de trandafir, zemuieşte o vorbă dulce, care te face să 
laşi uitării trestia de zahăr. Şi aşa cum e, scânteietor şi 
neînfricat, este un idol al ispitei pentru ochii iubeţilor. 

Şi adăugă, pe când domniţa Migdala înmărmurise de 
bucurie: 

— Şi acest crăiesc cântăreţ din nai, sprinten ca adierea 
zorilor şi mai uşor ca ea, trebuie să fi străbătut munţi şi 
câmpii, ca să vină din ţara lui în ţara noastră şi să fi trecut 
ape înfricoşătoare de râuri fără de margini, unde nici 


baremi lebăda nu se simte stăpâna şi care numai cu 
înfăţişarea lor dau amețeli lişiţei şi rațelor sălbatice, 
făcându-le să treacă prin potoape de mirări. Şi dacă a 
înfruntat atâtea piedici ca să vină până aici, pesemne că l-a 
îndemnat vreo pricină tăinuită. Şi nici o pricină nu-l poate 
hotări pe un crăişor tânăr să înfrunte o asemenea 
încercare, în afară de dragoste. 

Şi după ce grăi astfel, tânăra prietenă a domniţei Migdala 
tăcu, luând seama la urmările spuselor sale asupra stăpâne- 
sii. Şi iacătă că deodată copila cea tânguită a sultanului 
Akbar se ridică în picioare, fericită şi dănţuind. Iar chipu-i 
era luminat de un foc lăuntric şi tot sufletul ei beat îi ţâşnea 
prin ochi. Şi din toată boala-i ciudată, pe care nici un hakim 
nu 0 dovedise, nu mai rămăsese nici urmă: singure vorbele 
unei copilandre grăind despre iubire o făcuseră să se 
risipească precum fumul. 

A o mia noapte şi sprintenă ca o gazelă, se întoarse în 
iatacurile sale urmată de prietena ei. Şi luă calamul 
bucuriei şi hârtia dragostei şi îi scrise lui beizadea Iasmin, 
flăcăul cel pierzător de minţi, mult-norocitul pe care îl 
văzuse ea în vis cu ochii sufletului ei, scrisoarea aceasta cu 
aripi albe: „După preamărirea Aceluia carele, fără calam, a 
scris zămislirea făpturilor din grădina frumuseţii. 

Plecăciune trandafirului care a umplut de tângă 
privighetoarea cea îndrăgostită!. 

Când am auzit pomenindu-se de frumuseţea ta, inima mi-a 
alunecat din mână. 

Când mi-ai arătat chipul tău vrăjit în vis, mi-ai tulburat 
inima până într-atâta, încât mi-am uitat şi de tatăl şi de 
mama mea şi am ajuns străină de fraţii mei. Ce să mai poţi 
să faci cu ai tăi, atunci când îţi eşti străin ţie însuţi? 

Dinaintea ta, frumoasele fecioare sunt măturate ca de un 
vifor, iar săgețile genelor tale mi-au străpuns inima dintr-o 
parte în cealaltă. 

Oh, vino să-mi arăţi aievea japtura-ţi vrăjitoare, ca s-o văd 
cu ochii mei din cap, o, tu, cel care eşti dăruit cu semnele 


iubirii şi care trebuie să ştii că drumul cel adevărat al inimii 
este inima. 

Şi află, într-un sfârşit, că tu eşti apa şi lutul cugetului meu, 
că trandafirii patului meu s-au preschimbat în spini, că 
pecetea tăcerii s-a aşternut pe buzele mele şi că am încetat 
să mă mai plimb nepăsătoare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a o mia noapte spuse: „. Şi află, într-un 
sfârşit, că tu eşti apa şi lutul cugetului meu, că trandafirii 
patului meu s-au preschimbat în spini, că pecetea tăcerii s-a 
aşternut pe buzele mele şi că am încetat să mă mai plimb 
nepăsătoare. " 

Şi îndoi cele două aripi ale scrisorii, strecură înlăuntru un 
bob de mosc curat şi dete prietenei sale răvaşul. Şi fata îl 
luă, îl duse la buze şi la frunte, îl puse la inimă şi porni, ca 
un porumbel, spre dumbrava în care beizadea Iasmin cânta 
din nai. Şi îl găsi stând sub un chiparos, cu naiul lângă el şi 
cântând cântecul acesta scurt: 

Iar inima-mi, văzând-o, Voi spune tulburat: E argint-viu, 
nor, fulger, Ocean însângerat. 

Când noaptea despărțirii îşi va sumete pleoapa, Vom fi 
mereu alături Ca lebăda cu apa. 

Şi fata, după ce sărută mâna crăişorului lasmin, îi dete 
scrisoarea de la stăpâna sa, Migdala. Iar el o citi şi era să se 
topească de bucurie. Şi nu mai ştia dacă doarme sau dacă e 
treaz. Şi mintea i se învolbură şi inima i se făcu văpaie. Şi 
după ce se mai potoli oleacă, fata îi arătă căile de-a ajunge 
până la stăpâna ei, îi dete toate sfaturile şi se întoarse pe 
unde venise. 

Şi-aşa că, la ceasul arătat şi la clipita prielnică, beizadea 
Iasmin, călăuzit de îngerul dorului, luă calea ce ducea la 
grădina Migdalei. Şi izbuti să pătrundă în locul acela, 
bucată ruptă din rai. Şi la ceasul acela, soarele pierea în 
zarea amurgului, iar luna îşi arăta chipul de sub vălurile 
răsăritului. Şi tânărul cel cu umblet de căprior ochi copacul 


ce-i fusese arătat de către fată şi se căţără în el, 
ascunzându-se printre crengi. 

A o mia noapte iar domniţa Migdala cea cu umblet de 
potârniche veni cu noaptea în grădină. Şi era îmbrăcată în 
albastru şi ţinea în mână un trandafir albastru. Şi îşi ridică 
vrăjitorul ei chip înspre pom, tremurând ca frunzişul de 
salcie. Şi, în tulburarea ei, nu mai ştiu dacă dintre crengi 
chipul ce se ivea era al lunei pline ori faţa strălucitoare a 
crăişorului lasmin. Ci ia uite! Ca o floare coaptă de dor, sau 
ca o poamă ce se desprinde prin greutatea ei de preţ, 
flăcăul cel cu plete de micşunele se desprinse dintre ramuri 
şi fu la picioarele pălindei Migdala. Şi îl cunosc numaidecât 
pe cel pe care îl iubea cu jale şi îl găsi mai frumos decât 
icoana din visul ei. Şi, la rându-i, beizadea lasmin văzu că 
dervişul nu-l amăgise şi că luna aceea era cununa lunelor. 
Şi amândoi îşi simţiră inimile înnodate cu legăturile dulci 
ale dragostei şi ale duioşiei adevărate. Şi fericirea lor fu 
adâncă precum a lui Majnun şi a Leilei şi tot atâta de curată 
ca şi a îndrăgostiţilor de demult. 

Şi după sărutările mult dulci şi revărsările sufletelor lor 
fermecate, se închinară Stăpânului desăvârşitei iubiri, 
pentru ca niciodată bolta cerurilor să nu-şi sloboadă asupra 
dragostei lor crunta ploaie a pietrelor tulburării şi să nu 
rupă cusătura întâlnirii lor. 

Apoi, spre a se pune de-aci înainte la adăpost de otrava 
despărțirii, cei doi îndrăgostiţi chibzuiră frunte lângă frunte 
şi gândiră că domniţa trebuia, fără zăbavă, să-l înduplece 
cumva pe sultanul Akbar care, iubind-o pe fiica sa, Migdala, 
nu avea să-i lase neiîmplinită vreo rugăminte. 

Şi-aşa că, lăsându-l pe mult-iubitul ei sub copaci, 
rugătoarea Migdala se duse la sultan, părintele ei, şi, cu 
mâinile împreunate, îi spuse: 

— O, nămiază a celor două lumi, slujnica ta vine să-ţi ceară 
un hatâr. 

lar tatăl ei, minunat peste fire şi fericit totodată, o ridică 
de jos cu amândouă mâinile şi o strânse la pieptul lui şi îi 


zise: 

A o mia noapte 

— De bună seamă, o, Migdală a inimii mele, rugămintea ta 
trebuie să fie până peste poate de grabnică, de vreme ce nu 
şovăieşti a-ţi lăsa patul, la miez de noapte, ca să vii să mă 
rogi a ţi-o împlini. Oricare ar fi ea, o, lumină a ochilor, 
mărturiseşte-o fără de teamă, încrezătoare în tatăl tău. 

Şi dulcea Migdală, după ce şovăi câteva clipite, ridică 
fruntea şi îi înşiră tatălui ei acest descânt isteţ, zicând: 

— O, părintele meu, iart-o pe fiica ta că vine, la ceasul 
acesta de noapte, să tulbure somnul ochilor tăi. Da iată că 
puterile sănătăţii mi s-au întors, după o preumblare de 
seară, cu soaţele mele, prin pajişte. Şi am venit să-ţi spun că 
am băgat de seamă că turmele noastre de oi sunt rău 
îngrijite şi prost ţinute. Şi m-am gândit că, dacă aş găsi vreo 
slugă vrednică de încredere, ţi-aş înfăţişa-o, iar tu s-o 
însărcinezi a ne veghea turmele. Or, printr-o fericită 
întâmplare, l-am găsit într-o clipită pe insul acela 
sârguincios şi vrednic. E tânăr, binevoitor, gata să facă totul 
şi nu-i e teamă nici de osteneli, nici de necazuri; întrucât 
lenea şi nepăsarea sunt la parasanji întregi departe de el. 
Aşa că dă-i în seamă, o, părintele meu, boii şi oile noastre! 

Când auzi cuvântarea copilei sale, sultanul Akbar se 
minună până peste marginile minunării şi rămase o vreme 
cu ochii holbaţi. Pe urmă răspunse: 

— Pe viaţa mea! N-am mai auzit vreodată să se fi pomenit 
că se năimesc în toi de noapte argaţii de turme. Şi-i pentru 
întâia oară când ni se întâmplă asemenea minune. Ci, o, 
copila mea, vreau din tot sufletul, dată fiind bucuria pe care 
i-o aduci inimii mele cu grabnica ta vindecare 
nemainădăjduită, să mă plec rugii tale şi să-l primesc pe 
tânărul cu pricina ca păstor la turmele noastre. Ci aş vrea 
să-l văd şi eu cu ochii mei din cap, înainte de a-i încredința 
slujba. 

De cum auzi vorbele tatălui ei, domniţa Migdala zbură pe 
aripile bucuriei înspre mult-norocitul lasmin şi, luându-l de 


mână, îl duse la sărai. Şi îi spuse sultanului: 

— lată-l, o, părintele meu, pe păstorul cel minunat! 
Ghioaga lui e vârtoasă, iar inima-i încercată. 

Şi sultanul Akbar, pe care Allah îl dăruise cu agerime de 
minte, pricepu lesne că flăcăul pe care fiică-sa Migdala i-l 
înfăţişa nu era nicidecum din viţa celor ce păzesc vitele. Şi 
în sufletul său lăuntric rămase plin de nedumerire. Ci ca nu 
cumva să-i pricinuiască supărare copilei safe, Migdala, nu 
vroi nici să se îndărătnicească, nici să stăruiască asupra 
acestor amănunte, care îşi aveau însemnătatea lor. lar 
iuschiuzara de Migdala, care cam ghicea ce se petrece în 
mintea lui, îi spuse cu un glas gata-gata să se topească şi cu 
mâinile împreunate: 

— Înfăţişarea de dinafară, o, părintele meu, nu este 
întotdeauna oglindă a lăuntrului. Şi te încredinţez că 
tânărul acesta este un păstor de oi. 

Şi de voie, de nevoie, tatăl Migdalei, ca s-o mulţumească 
pe iuschiuzara aceea vrăjitoare, îşi puse pe ochi degetul 
învoirii şi îl numi pe beizadea Iasmin, în puterea nopţii, 
cioban peste turmele sale. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, după obiceiul ei, tăcu. 

Iar sora sa, tânăra Doniazada, care se făcuse o copilandră 
vrednică de dorit din toate privinţele şi care din zi în zi şi 
din noapte în noapte se făcea tot mai fermecătoare şi mai 
frumoasă şi mai voinică şi mai înţelegătoare şi mai tăcută şi 
mai gânditoare, se ridică pe jumătate de pe chilimul unde 
sta ghemuită şi spuse: 

— O, Şeherezada, sora mea, ce dulci sunt vorbele tale şi ce 
miezoase şi ce odihnitoare şi ce desfătătoare! 

Iar Şeherezada îi zâmbi şi o sărută şi îi spuse: 

— Da, surioară, însă ce sunt ele pe lângă urmarea pe care 
am s-o povestesc în noaptea următoare, dacă nu cumva n-o 
fi a o mie şi una noapte ostenit să mă tot asculte stăpânul 
nostru, sultanul acesta binecrescut şi dăruit cu purtări 
alese? Iar sultanul Şahriar strigă: 


— O, Şeherezada, ce tot spui? Eu, ostenit să te ascult? Păi 
tu îmi luminezi mintea şi îmi linişteşti inima! Şi s-a aşternut 
binecuvântarea peste ţară de când sunt cu tine! Poţi, 
aşadar, cu toată încrederea, să ne spui mâine urmarea 
acestei poveşti descântătoare; ba poţi, dacă nu cumva tu vei 
fi ostenit, să ne-o spui mai departe chiar şi în noaptea 
aceasta. Întrucât chiar că vreau să aflu ce are să li se mai 
întâmple coconului lasmin şi domniţei Migdala! 

lar Şeherezada, dată fiind sfiala ei, nu vroi să treacă 
măsura cu îngăduinţa sultanului, ci zâmbi şi mulţumi, fără a 
mai spune nimic în noaptea aceea. 

Iar sultanul Şahriar o strânse la inima lui şi dormi lângă ea 
până dimineaţa. Atunci, se sculă şi se duse să diriguiască 
treburile dreptăţilor împărăteşti. Şi îl văzu pe vizirul său, 
tatăl Şeherezadei, cum venea, ca de obicei, ţinând la 
subsuoară giulgiul menit copilei sale, pe care în fiecare 
dimineaţă se aştepta s-o vadă osândită la moarte, din 
pricina jurământului sultanului în ce priveşte femeile. Ci 
Şahriar, fără a-i spune nimic despre asemenea treabă, şezu 
în fruntea divanului judeţelor. lar musaipii şi dregătorii şi 
pricinaşii intrară. Şi sultanul judecă şi numi în slujbe şi 
mazili şi isprăvi treburile domniei şi dete porunci, şi-aşa 
până la sfârşitul zilei. lar vizirul, tatăl Şeherezadei şi al 
Doniazadei, era tot mai până peste poate de uimit şi de 
nedumerit. 

Cât despre sultanul Şahriar, după ce ridică divanul şi 
isprăvi judeţurile, zori să se întoarcă în iatacurile sale, 
lângă Șeherezada. 

Şi noaptea aceea era cea de a o mie şi una noapte şi, de 
îndată ce sultanul Şahriar îşi isprăvi treaba lui obişnuită cu 
Şeherezada, tânăra Doniazada îi spuse: 

— Allah fie asupra-ţi, o, sora mea! Dacă nu ţi-e somn, 
grăbeşte-te de ne povesteşte urmarea dulcei poveşti cu 
crăişorul lasmin şi cu domniţa Migdala. 

Iar Şeherezada o mângâie pe păr pe sora sa şi spuse: 


— Cu tot dragul inimii şi ca o cinstire datorată sultanului 
acestuia strălucit, stăpânul nostru: 

Şi spuse povestea mai departe astfel: şi îl numi pe 
beizadea Iasmin, în puterea nopţii, păstor peste turmele 
sale. 

Şi de-aci înainte beizadea lasmin îndeplinea în faţa lumii 
slujba de ciurdar, iar în taină se îndeletnicea cu liubovul. Şi 
ziua ducea la păscut boii şi oile până la depărtare de trei- 
patru parasanji; iar când se lăsa seara, le aduna cu sunetele 
naiului său şi le aducea la staulele sultanului. Şi noaptea 
lăbăduia în grădină, alături de mult-iubită lui Migdala, ruja 
aceea a desăvârşirii. Şi-aceasta era îndeletnicirea lui 
statornică. 

Da cine ar putea să spună cu tărie că fericirea, oricât de 
tăinuită, va rămâne pururea la adăpost de ochiul pizmaş al 
clevetitorului? 

Într-adevăr, grijulia Migdala avea obiceiul să-i trimită 
iubitului ei, în pădure, băutura şi hrana trebuitoare. Şi într- 
O zi, această nechibzuită a dragostei plecă, pe furiş, să-i 
ducă chiar ea o tablă cu bunătăţuri, dulci ca buzele ei y ' de 
zahăr, nişte poame, nişte nuci şi nişte alune, toate rânduite 
frumos pe frunze din argint. Şi îi spuse, îmbiindu-l cu acele 
lucruri: 

— Fie-ţi dulce şi uşoară la mistuit hrana aceasta, care se 
potriveşte cu gura ta gingaşă, o, papagal al meu cu grai 
duios şi care nu s-ar cădea să ronţăie decât zahăr! 

Spuse şi pieri precum camforul. 

lar după ce migdala cea fără de coajă pieri precum 
camforul, păstorul lasmin şezu să se înfrupte cu bunătă- 
ţurile gătite de degetele fetei sultanului. Atunci, îl văzu că 
vine spre el pe chiar unchiul mult-iubitei sale, un bătrân 
câinos şi plin de gânduri rele, care îşi trecea zilele clevetind 
a o mie şi una noapte despre toată lumea şi oprindu-i pe 
cântăreţi să cânte şi pe dănţuitori să dănţuiască. Şi când 
ajunse lângă flăcău, se uită la el cu nişte ochi poncişi de ură 
şi îl întrebă ce avea acolo, dinainte-i, pe tablaua sultanului. 


Şi lasmin, care nu ştia ce e duşmănia, gândi că bătrânul 
avea poftă să mănânce. Şi îşi deschise inima, darnic ca 
trandafirul de toamnă şi îi dărui toată tablaua cu 
bunătăţuri. 

Şi afurisitul de moşneag plecă numaidecât spre a se duce 
să aştearnă bunătăţurile şi tablaua dinaintea părintelui 
Migdalei, sultanul Akbar, care era chiar fratele său. Şi îi 
deschise astfel ochii să vadă singur dovada legăturilor 
dintre Migdala şi lasmin. 

Iar sultanul Akbar, aflând taina, rămase mânios până peste 
poate şi, poruncind să vină fiică-sa, Migdala, îi spuse: 

— O, ruşine a părinţilor tăi, ai aruncat ocara pe neamul 
nostru! Până în ziua aceasta, casa noastră era slobodă de 
buruiana şi de scaietele ruşinii. Da tu ai aruncat asupra 
mea ochetele vicleşugului şi m-ai prins în el. Şi cu 
marghiolelile alintăcioase, pe care le-ai folosit faţă de mine, 
mi-ai învăluit lampa înţelepciunii. A! Care-i bărbatul care să 
poată spune că a scăpat de vicleşugurile femeilor? Şi 
Prorocul cel binecuvântat - asupra-i fie rugăciunea şi 
pacea! 

— A spus, vorbind despre ele: „O, drept-credincioşilor, 
aveţi vrăjmaşi în soțiile şi în fetele voastre! Ele sunt 
păcătoase şi la gând şi la credinţă. Sunt născute dintr-o 
coastă răsucită. Să le mustraţi; iar pe cele care nu vă dau 
ascultare, să le bateţi." Or, eu acuma ce să-ţi fac, când ai 
jucat jocul necuviinţei cu un străin, păzitor de vite, a cărui 
împreunare nu se poate potrivi cu fetele de sultan? N-ar 
trebui, ia spune-mi, să vă zbor capul cu o lovitură de sabie 
şi ţie şi lui şi să vă ard vieţile amândurora în pojarul morţii? 

Şi cum ea plângea, sultanul adăugă: 

— Piei degrabă de dinaintea mea şi du-te de te-ngroapă pe 
după perdeaua din harem. Şi să nu mai ieşi de-acolo fără 
îngăduinţa mea. 

Şi după ce o pedepsi astfel pe fiică-sa, Migdala, sultanul 
Akbar porunci să se dea pieirii paznicul vitelor. Or, în 
preajma cetăţii era o pădure, sălaş cumplit de fiare 


înfricoşătoare. Şi până şi bărbaţii cei mai viteji erau 
cuprinşi de spaimă când auzeau rostindu-se numele acelui 
codru şi rămâneau înţepeniţi şi cu părul zburlit. Acolo 
dimineaţa părea a fi noapte, iar noaptea era asemenea 
răsăritului cel negru al învierii de apoi. Şi se aflau acolo, 
printre alte grozăvii, doi cerbi-mistreţi care erau spaima 
jivinelor şi a păsărilor şi care adeseori veneau să aducă 
pustiirea chiar până în cetate. 

Şi-aşa că fraţii domniţei Migdala, la porunca sultanului, îl 
trimiseră pe bietul Iasmin în locul acela al prăpădului, cu 
gândul de a-l da pierzării. Şi flăcăul, fără-a avea habar de 
ce îl aştepta, îşi mână acolo boii şi oile. 

Şi intră în codru la ceasul când steaua cea cu două coarne 
se ivea pe zare şi atunci când etiopianul nopţii da dosul să 
fugă. Şi lăsându-şi vitele să pască în voia lor, şezu jos pe o 
blană albă, pe care o aşternuse pe pământ şi îşi luă naiul, 
izvor de beţie. 

Şi iacătă că dintr-odată cei doi cerbi-mistreţi, călăuziţi de 
miros, se iviră mugind aidoma norilor încărcaţi cu tunete, în 
luminişul în care se afla Iasmin. lar crăişorul cel cu dulce 
privire îi întâmpină cu sunetele naiului său şi îi ţintui sub 
vraja cântecului. Pe urmă, încetişor, se ridică şi ieşi din 
codru, însoţit de cele două dihănii înfricoşătoare, una de-a 
dreapta şi cealaltă de-a stânga lui şi urmat de toată turma. 
Şi ajunse astfel sub ferestrele sultanului Akbar. Şi toată 
lumea îl văzu şi rămase înmărmurită. 

Şi beizadea Iasmin îi făcu pe cei doi cerbi-mistreţi să intre 
într-o cuşcă de fier şi îi dărui tatălui Migdalei, ca a o mie şi 
una noapte pe-o închinare datorată. Iar sultanul, de la 
isprava aceea, rămase până peste poate de uluit şi îşi trase 
mâna de la osândirea acelui leu al vitejilor. 

Ci fraţii îndrăgostitei Migdala nu vroiră nicicum să se 
lepede de ura lor şi, ca să n-o lase pe sora lor să se 
împreune cu flăcăul, ticluiră s-o mărite, împotriva voinţei ei, 
cu vărul lor, fiul unchiului cel afurisit. Că îşi ziceau: „Trebuie 
să legăm piciorul nebuniei cu frânghia tare a căsătoriei. Şi- 


atunci, are să-şi uite de dragostea ei smintită." Şi întocmiră 
fără de zăbavă alaiul de nuntă şi porunciră să vină 
cântăreții şi cântăreţele şi clarinetele şi dairalele. 

Şi pe când acei asupritori vegheau la pregătirile acelei 
căsătorii împilate, deznădăjduita de Migdala, îmbrăcată 
fără voia ei în rochii strălucite şi în odoare de aur şi de 
mărgăritare, care vesteau o nouă măritată, şedea pe un pat 
de fală acoperit bogat cu perdele dichisite cu ciucuri de aur, 
asemenea unei flori pe un copăcel, însă cu mâhnirea şi cu 
mohorârea lângă ea, cu pecetea muţiei pe buze, tăcută ca 
un crin, nemişcată ca o idoliţă. Şi la înfăţişare ca o tânără 
moartă, însă ţinută în mâna celor vii, inima-i se zbătea 
precum cocoşul căruia i se taie gâtul, sufletu-i era îmbrăcat 
într-o haină de asfinţit, pieptu-i era sfâşiat de unghia 
durerii, iar mintea-i clocotind cugeta cu ochi negri la corbul 
de lut, ce-avea să ajungă tovarăşul ei de pat. Şi se afla pe 
vârful muntelui Kaf al durerii. 

Ci iată că beizadea lasmin, poftit cu celelalte slugi la nunta 
stăpânei sale, îi dete, numai cu o încrucişare a privirilor lor, 
o nădejde dezlegătoare de jbilţurile jalei. Căci cine nu ştie 
că, numai cu o privire, îndrăgostiţii pot să-şi spună un potop 
de lucruri despre care nimănuia nu-i dă nici prin gând? 

Încât, când se lăsă noaptea şi când domniţa Migdala fu 
dusă, ca tânără soţie, în odaia de nuntă, numai atunci 
soarta îşi arătă chipu-i fericit dinaintea celor doi 
îndrăgostiţi şi le învioră inima cu cele opt miresme ale sale. 
Şi preafrumoasa Migdala, prilejuindu-se de singurătatea ce- 
i fusese lăsată în odaia aceea, în care avea să vină vărul ei, 
ieşi fără de zarvă, îmbrăcată în hainele-i din aur şi îşi luă 
zborul înspre lasmin mult-norocitul. Şi cei doi îndrăgostiţi 
binecuvântaţi se luară de mână şi, mai uşori ca adierea cea 
înrourată, pieriră şi se topiră precum camforul. 

Şi de-atunci, nimeni nu putu să le mai dea de urmă şi 
nimeni nu mai auzi nimic despre ei ori despre locul în care 
se aciuiseră. Căci pe pământ numai puţini dintre fiii 
oamenilor sunt vrednici de fericire, de-a urma drumul care 


duce la fericire şi de-a ajunge la casa în care se ascunde 
fericirea. 

Or, slavă pururea şi preamărire sporită Atoatedătă-torului, 
Stăpânul bucuriei, al înţelepciunii şi al fericirii. 

Amin! 

ÎNCHEIERE iar Şeherezada, după ce istorisi astfel 
povestea, adăugă: 

— Şi-aceasta este, o, mult-norocitule sultan, dulcea 
poveste cu crăişorul lasmin şi cu domniţa Migdala. Şi am 
istorisit-o aşa cum mi s-a povestit şi mie! Ci Allah este mai 
ştiutor! 

Pe urmă tăcu. 

Atunci, sultanul Şahriar grăi: 

— O, Şeherezada, ce frumoasă poveste! Oh, ce minunată! 
M-ai dăscălit, o, preaînvăţato şi dulce povestaşo şi m-ai 
făcut să văd întâmplările ce se petrec cu alţii şi nu cu mine 
şi să cumpănesc cu luare-aminte vorbele domnilor şi ale 
noroadelor de demult şi lucrurile osebite sau uimitoare sau 
măcar numai vrednice de chibzuit câte li s-au întâmplat. Şi 
chiar că iată, tot ascultându-te de-a lungul acestor o mie şi 
una de nopţi, ies cu un suflet adânc schimbat şi voios şi 
îmbibat de bucuria de a trăi. Încât slavă Aceluia carele ţi-a 
hărăzit, o, fiică binecuvântată a vizirului meu, atâtea haruri 
alese şi ţi-a înmiresmat gura, şi-a pus harul graiului pe 
limba ta şi înţelepciunea sub fruntea ta! 

lar micuța Doniazada se ridică dintr-odată de pe chilimul 
pe care sta ghemuită şi se repezi în braţele surorii ei şi 
strigă: 

— O, Şeherezada, sora mea, ce dulci sunt cuvintele tale şi 
ce vrăjitoare şi desfătătoare şi pilduitoare şi tulburătoare şi 
miezoase în prospeţimea lor! Oh, ce frumoase sunt vorbele 
tale, sora mea! 

lar Şeherezada se aplecă înspre soră-sa şi, sărutând-o, îi 
strecură la ureche câteva cuvinte pe care numai ea le auzi. 
Şi copila pieri numaidecât, precum camforul. 


Iar Şeherezada rămase singură un răstimp cu sultanul 
Şahriar. Şi cum el se pregătea, până peste poate de 
mulţumit, s-o ia în braţe pe minunata lui soţie, iată că 
perdelele se traseră la o parte şi Doniazada se ivi iarăşi, 
urmată de o doică ce ţinea doi gemeni la pieptul ei, pe când 
un al treilea copil venea de-a buşilea în urmă-i. 

lar Şeherezada se întoarse zâmbind înspre sultanul 
Şahriar şi rândui dinaintea lui pe cei trei micuţi, după ce îi 
strânse la piept, şi, cu ochii luminaţi de lacrimi, îi spuse: 

— O, doamne al vremilor, iată cei trei copii pe care, în 
aceşti trei ani, ţi i-a hărăzit Atoatedătătorul, prin mijlocirea 
mea. 

Şi pe când sultanul Şahriar, pătruns de o bucurie de 
negrăit şi mişcat până în străfundurile sale, îşi săruta copiii, 
Şeherezada urmă: 

— Fiul tău cel mare are acum doi ani împliniţi, iar cei doi 
gemeni nu mai au mult până să împlinească un an - 
depărteze Allah de la tustrei deochiul! 

Şi adăugă: 

— Îţi aduci aminte, o, doamne al vremilor, că am fost 
suferindă vreo douăzeci de zile, între cea de a şase sute 
şaptezeci şi noua şi cea de a şapte suta noapte. Or, chiar 
atunci i-am născut pe cei doi gemeni, a căror venire pe 
lume m-a muncit mai mult decât cea a fratelui lor mai mare, 
cu un an înainte, întrucât atâta de puţin am fost supărată 
de naşterea dintâi, încât am putut fără caznă să-ţi spun mai 
departe povestea pe care ţi-o povesteam pe atunci, a 
Preaînvăţatei Simpatia. 

Şi, după ce spuse acestea, tăcu. 

Iar sultanul Şahriar, care era tulburat până peste fire, îşi 
plimba privirile de la mamă la copiii săi şi de la copii la 
mamă şi nu izbutea să ajungă a rosti o vorbă măcar. 

Atunci, tânăra Doniazada, după ce sărută copiii pentru a 
nu ştiu câta oară, se întoarse înspre sultanul Şahriar şi îi 
spuse: 


— Şi-acuma, o, doamne al vremilor, vei pune să se taie 
capul surorii mele, Şeherezada, mama copiilor tăi şi să-i laşi 
astfel orfani de mama lor pe cei trei copii micuţi, pe care 
nici o femeie nu va putea să-i iubească şi să-i îngrijească cu 
inima unei mame? 

Şi sultanul Şahriar, între două oftări, îi spuse Doniazadei: 

— "Taci, O, copilo şi stai cuminte! 

Pe urmă, izbutind să-şi stăpânească întru câtva tulburarea, 
se întoarse înspre Şeherezada şi îi spuse: 

A o mie şi una noapte 

— O, Șeherezada, pe Domnul milei şi al îndurării! Tu 
răzbă-tusei în inima mea încă înainte de venirea copiilor 
noştri, întrucât ai ştiut să mă birui prin harurile cu care te-a 
împodobit Zămislitorul; şi te-am îndrăgit în mintea mea, 
pentru că am găsit în tine o femeie curată, cucernică, 
neprihănită, dulce, neînstare de nici o viclenie, neîntinată 
din toate privinţele, năs-cocitoare isteaţă, gureşă, tăcută, 
zâmbitoare şi înţeleaptă. Oh! Allah să te binecuvânteze şi să 
binecuvânteze şi pe tatăl tău şi pe mama ta şi obârşia ta! 

Şi adăugă: 

— O, Şeherezada, noaptea aceasta, care este cea de-a o 
mie şi una, socotind din clipa când te-am văzut întâia oară, 
este pentru noi o noapte mai albă decât faţa zilei. 

Şi, spunând acestea, se ridică şi o sărută pe creştet. lar 
Şeherezada luă atunci mâna sultanului, soţul ei şi şi-o duse 
la buze, la inimă şi la frunte şi spuse: 

— O, doamne al vremilor, mă rog ţie să-l chemi pe vizirul 
tău cel bătrân, ca să i se liniştească inima în privinţa mea şi 
să se bucure şi el de noaptea noastră binecuvântată. 

Iar sultanul Şahriar trimise numaidecât după vizirul care, 
încredinţat că aceasta era noaptea cea neagră scrisă la 
triştea fiicei sale, veni, sub braţ cu giulgiul menit 
Şeherezadei. Iar sultanul Şahriar se ridică în cinstea lui, îl 
sărută între ochi şi îi zise: 

— O, părinte al Şeherezadei, o, vizire născător de 
binecuvântări, iată că Allah a izvodit-o pe fiica ta pentru 


mântuirea norodului meu; şi, prin mijlocirea ei, a făcut să 
intre căinţa în inima mea. 

Şi părintele Şeherezadei fu atâta de răscolit de bucurie, 
văzând şi auzind acestea, încât căzu leşinat. Şi se 
înghesuiră împrejurul lui şi îl stropiră cu apă de trandafiri şi 
îl ajutară să-şi vină în fire. lar Şeherezada şi Doniazada 
săriră să-i sărute mâna. lar el le binecuvântă. Şi petrecură 
împreună o noapte luminată de bucurie şi potopită de 
fericire. 

Iar sultanul Şahriar se grăbi să trimită soli sprinteni să-l 
cheme pe fratele său, Şahzaman, sultanul de la Samarkand 
Al-Ajam. lar sultanul Şahzaman răspunse cu ascultare şi cu 
supunere şi grăbi să vină la fratele său mai mare, care îi ieşi 
în întâmpinare, în fruntea unui alai împărătesc, în mijlocul 
în-tregei cetăţi împodobite şi gătite, pe când în sukuri şi pe 
uliţe se ardeau tămâie, camfor tare, aloe, mosc indienesc, 
nard şi chihlimbar cenuşiu, pe când locuitorii îşi zugrăveau 
proaspăt mâinile cu hennea şi faţa cu şofran şi pe când 
dairalele, naiurile, clarinetele, fluierele, timpanele şi 
ţimbalele răceau văzduhul să răsune ca în zilele de mare 
sărbătoare. 

Şi, după îmbrăţişările bucuroase ale revederii şi pe când 
petrecerile şi ospeţele se dădeau peste tot pe cheltuiala 
vistieriei, sultanul Şahriar îl luă deoparte pe fratele său, 
Şahzaman şi îi istorisi tot ce i se întâmplase, de-a lungul 
celor trei ani, cu Şeherezada, fata vizirului. Şi îi spuse, pe 
scurt, tot ce învățase de la ea şi câte pilde, câte poveşti 
frumoase, câte istorii, câte parimii, câte cronici, câte pozne, 
câte snoave, câte păţanii răpitoare, câte minunăţii, câte 
stihuri şi câte cântece auzise. Şi îi spuse despre frumuseţea 
ei, despre înţelepciunea, despre harul ei de povestitoare, 
despre deşteptăciunea, despre neprihana, despre mila, 
despre dulceaţa, despre cinstea, despre isteciunea, despre 
sfiiciunea şi despre toate harurile trupului şi ale minţii cu 
câte o împodobise Zămislitorul ei. Şi adăugă: 


— Şi-acuma ea este soţia mea legiuită şi mama copiilor 
mei. Şi-aşa! 

Iar sultanul Şahzaman se minună cu minunare mare şi 
rămase uluit până peste marginile uluirii. Pe urmă îi spuse 
sultanului Şahriar: 

— O, fratele meu, dacă-i aşa, vreau şi eu să mă însor. Şi am 
s-o iau de soţie pe sora Șeherezadei, micuța aceea pe care 
nu ştiu cum o cheamă. Şi vom fi astfel doi fraţi de-un sânge 
căsătoriţi cu două surori de-un sânge. 

Pe urmă adăugă: 

— Şi aşa, având de aci înainte două soţii de credinţă şi 
cinstite, ne vom uita necazul de odinioară. Întrucât, în ceea 
ce priveşte acea năpastă de demult, ea m-a lovit mai întâi 
pe mine; apoi, din pricina mea, te-a lovit şi pe tine la rându- 
ţi. Şi dacă nu ţi-aş fi dezvăluit nenorocirea mea, nici tu nu ai 
fi ştiut nimic despre a ta. Vai, o, fratele meu, de-a lungul 
acestor trei a o mie şi una noapte ani din urmă, starea mea 
a fost o stare tare rea. N-am putut să mai mă bucur cu 
adevărat de nici o iubire. Şi, după pilda ta, în fiecare noapte 
luam câte o fată fecioară, iar dimineaţa puneam să fie 
omorâtă, spre-a face să ispăşească neamul muieresc 
prăpădul care ne lovise pe amândoi. Ci acuma vreau să-ţi 
urmez pilda pe care tot tu mi-o dai şi să mă însor cu cea de 
a doua fata a vizirului tău. 

Când auzi vorbele fratelui său, sultanul Şahriar se înfioră 
de bucurie şi se ridică pe clipă pe dată şi se duse la soţia sa, 
Şeherezada şi îi povesti ceea ce se rostise între el şi fratele 
său. Şi îi dete astfel de ştire că sultanul Şahzaman se 
logodegşte din inimă cu sora ei, Doniazada. 

lar Şeherezada răspunse: 

— O, doamne al vremilor, ne dăm învoiala, da numai dacă 
fratele tău, sultanul Şahzaman, primeşte să locuiască de aci 
înainte cu noi. Întrucât eu n-aş putea să mă despart, fie şi 
măcar pentru un ceas, de surioara mea. Eu am crescut-o; şi 
nici ea nu poate să mă lase, cum nici eu nu pot s-o las. Aşa 


că dacă fratele tău primeşte învoiala, sora mea, din chiar 
clipa aceasta, este roaba lui. Altminteri, o păstrăm. 

Atunci, sultanul Şahriar se duse la fratele său, să-i dea 
răspunsul Şeherezadei. lar sultanul de la Samarkand 
strigă: 

— Pe Allah! O, fratele meu, chiar aşa era şi gândul meu, 
întrucât nici eu nu aş mai putea să mă despart de tine, nici 
măcar pentru un ceas! Cât despre scaunul de domnie de la 
Samarkand, Allah are să găsească şi are să trimită acolo pe 
cine-o vrea el. Că, din partea mea, nu vreau să mai domnesc 
pe-acolo şi nu mă mai duc de aici. 

Auzind vorbele acestea, sultanul Şahriar nu mai avu 
margini la bucuria lui şi răspunse: 

— lacătă ce-mi doream! Preamărit fie Allah, o, fratele meu, 
carele, într-un sfârşit, ne-a adunat iar, după lunga 
despărţire! 

Şi, atunci pe loc, trimiseră după cadiu şi după martori. Şi 
fu întocmit senetul de căsătorie dintre sultanul Şahzaman şi 
Doniazada, sora Şeherezadei. Şi cei doi fraţi se însurară 
astfel cu cele două surori. 

Şi-atunci, petrecerile şi luminăţiile ajunseră până peste 
poate şi, vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, 
toată cetatea mâncă şi bău şi se veseli pe cheltuiala 
vistieriei. 

Cât despre cei doi fraţi şi cele două surori, apoi ei intrară 
la hammam şi se scăldară în apă de trandafiri şi în apă de 
flori de salcie mirositoare şi în apă înmiresmată cu mosc şi 
se arse la picioarele lor lemn de odagaci şi de aloe. 

Iar Şeherezada o pieptănă şi îi împleti cosiţele tinerei sale 
surori şi o împistri cu mărgăritare. Pe urmă o îmbrăcă într-o 
rochie de şahmara de demult, de pe vremile lui Khosroe, 
ţesută cu serasir din aur roşu şi dichisită, tot în țesătura ei, 
cu chindi-seli care întruchipau, în culorile lor fireşti, dihănii 
bete şi păsări aiurite. Şi îi puse la gât un gherdan ca din 
basme. Şi Doniazada se făcu astfel, sub degetele surorii 


sale, mai frumoasă decât a fost vreodată soţia lui Iskandar 
cel cu Două Coarne. 

Încât, cei doi sultani ieşiră din hammam şi când şezură în 
jeţurile lor domneşti, alaiul miresei, alcătuit din soțiile 
emirilor şi ale dregătorilor, se rândui în două şiruri 
nemişcate, unul la dreapta şi celălalt la stânga celor două 
jeţuri. Iar cele două surori îşi făcură intrarea, sprijinindu-se 
una de alta, asemenea cu două lune într-o noapte cu lună 
plină. 

Atunci, veniră înaintea lor hanâmele cele mai de neam 
dintre hanâmele de faţă. Şi o luară pe Doniazada de mână 
şi, după ce îi scoaseră hainele pe care le purta, o îmbrăcară 
într-o rochie de tulpan, albastră ca marea, de răpea minţile. 
Şi fu asemenea zugrăvirii pe care i-a făcut-o poetul în 
stihurile acestea: 

În rochia-i albastră se iveşte, Strălucitoare, fără de cusur, 
încât ai crede că s-a rupt deodată Din ceruri o bucată de 
azur. Mari, ochii ei sunt săbii zugrăvite; Sub pleoape-i ard 
lumini vrăjitoreşti; Ştiubei de miere-s buzele-i ca focul; 
Obrajii-i strat de trandafiri domneşti; Făptura-i toată e-o 
minune vie, Ca un boboc curat de iasomie. 

A o mie şi una noapte văzându-i boiul ca un fir subţire Şi 
şoldurile mari legănătoare, Ai zice că-i tulpina unui bambus 
In vârful unei dune mişcătoare. 

Iar sultanul Şahzaman, soţul ei, se ridică şi cobori s-o 
vadă, el cel dintâi. Şi după ce se minună de ea, îmbrăcată 
aşa, se sui iarăşi în jeţul său. Şi acesta fu semnul schimbării 
rochiei. lar Şeherezada, ajutată de hanâmele din alai, o 
îmbrăcă pe soră-sa într-o rochie de mătase caisă. Pe urmă o 
sărută şi o puse să treacă dinaintea jeţului soţului ei. Şi 
astfel, mai fermecătoare decât în cea dintâi rochie, era 
aidoma cu cea pe care a zugrăvit-o poetul: 

De-arfi vreodată cumva să răsară In toiul unei nopţi de 
iarnă grea Lumina blândă-a unei luni de vară - N-ar străluci 
precum ivirea ta. 


Cosiţele ce le-mpleteşti la tâmple Şi pletele din părul tău 
de smoală Par că vestesc furtuni ce-au să se-ntâmple, Şi- 
atuncea strig cuprins de ameţeală: „Iu-ntuneci zorii zilei 
totdeauna Cu-aripa nopţii!" Ci răspunsul vine: „Ba 
nicidecum! Ba nicidecum! Vezi bine: E doar un nor care 
ascunde luna." 

Iar sultanul Şahzaman cobori să sa uite la Doniazada, 
proaspăta mireasă şi se minună privind-o din toate părţile. 
Şi, după ce se bucură astfel el cel dintâi de vederea 
frumuseţii sale, se urcă să şadă iarăşi alături de fratele său, 
Şahriar. lar Şeherezada, după ce o sărută pe surioara sa, îi 
scoase rochia de caisă şi o îmbrăcă într-o fermenea de 
catifea vişinie şi o făcu astfel să semene cu ceea ce a spus 
poetul despre ea, în două strofe: 

O, tu, cea numai nuri şi gingăşie, Te legăni fericită şi 
uşoară, In fermeneaua ta cea vişinie, Ca o gazelă-n pajiştea- 
fecioară; lar pleoapele când le ridici sfâşie Cu negrele-ţi 
săgeți ce ne omoară. 

Tu, stea a frumuseţii, când răsări Se-aprind de slavă cerul 
şi pământul. Plecarea ta aşterne umbre mari Şi lumea- 
ntreagă-i neagră ca mormântul. 

Şi iarăşi Şeherezada şi hanâmele de fală o puseră pe 
mireasă să facă, încet şi cu paşi măsuraţi, înconjurul sălii. Şi 
după ce Şahzaman o privi mult şi se minună de ea, sora mai 
mare o îmbrăcă într-o rochie de mătasă naramzie, dungată 
cu zugrăveli de sus până jos. Şi o sărută şi o strânse la 
pieptul ei. lar Doniazada fu întocmai cea despre care poetul 
a spus: 

Ea se iveşte ca o lună plină In noaptea liniştită şi senină, 
Iar dulcea ei privire vrăjitoare Ne luminează drumul ca un 
soare. 

Ci de m-apropiu ca să mă-ncălzesc La focul care-n ochii-i 
şi-are vatra, Mă-mping departe două străji cu lănci: 
Năprasnicii ei sâni vârtoşi ca piatra. 

lar Şeherezada o plimbă, cu paşi agale, pe dinaintea celor 
doi sultani şi pe dinaintea tuturor oaspetelor. lar mirele 


veni să se uite la ea de aproape, şi-apoi se întoarse în jeţul 
său, vrăjit. lar Şeherezada o sărută îndelung, îi schimbă 
hainele şi îi puse o rochie de Mossul, chindisită cu zarafir şi 
presărată cu mărgăritare. Şi îi rândui frumos cutele rochiei 
şi îi încinse fruntea cu o cunună uşoară, în care fulgerau 
smaraldele. lar Doniazada, ramura aceea de ban, camforata 
aceea, făcu a o mie şi una noapte înconjurul sălii, sprijinită 
de sora sa scumpă. Şi fu o descântare. Iar poetul n-a minţit 
deloc când a spus despre ea: 

Nici frunza verde care înfăşoară Floarea de foc a rodiei nu 
este Fermecătoare-atâta cât aceste Veşminte verzi ce le 
porţi tu, fecioară! 

Şi te întreb, vroind să ştiu anume: „Cum se numeşte haina 
de pe tine?" Iar tu-mi răspunzi cu vorbe moi şi line: „Este 
cămaşa mea, nu are nume." 

Strig dar: „O, vrăjitoarea ta cămaşă, Ce ne răpeşte inimă şi 
minte, Am s-o numesc de-acuma înainte: Cămaşa-cea-de- 
inimi-ucigaşă!" 

Pe urmă Şeherezada o luă pe soră-sa pe după mijloc şi 
porni încetişor cu ea, printre cele două şiruri de oaspete şi 
pe dinaintea celor doi sultani, înspre iatacurile din sărai. Şi 
o dezbrăcă şi o culcă şi îi dete sfaturile care erau de dat. Pe 
urmă o sărută plângând, întrucât atunci era întâia dată 
când se despărţea de ea pentru o noapte. lar Doniazada 
plânse şi ea la fel, sărutând-o întruna pe sora ei. Ci cum 
urmau să se vadă iarăşi a doua zi, îşi potoliră durerea, iar 
Şeherezada plecă la iatacurile ei. 

Şi noaptea aceea fu, ca bucurie, ca fericire şi ca albeaţă, 
pentru cei doi fraţi şi pentru cele două surori, un adaos la 
cele o mie şi una de nopţi. Şi ea rămase ca început al unor 
vremuri noi pentru supuşii sultanului Şahriar. 

Iar în dimineaţa acelei nopţi binecuvântate şi când cei doi 
fraţi, la ieşirea de la hammam, se întâlniră iarăşi cu cele 
două surori preafericite şi când astfel tuspatru se găsiră 
iarăşi laolaltă, vizirul, tatăl Şeherezadei şi al Doniazadei, 
ceru îngăduinţa să intre şi fu poftit numaidecât. Iar ei se 


ridicară amândoi în cinstea lui; iar cele două fete ale sale 
veniră să-i sărute mâna. lar el le ură viaţă lungă ginerilor 
săi şi le ceru poruncile pentru ziua aceea. 

Ci ei îi spuseră: 

— O, părinte al nostru, am vrea ca de aci înainte tu să ai 
numai de dat porunci şi niciodată de primit. Drept aceea, 
ne-am înţeles amândoi să te căftănim sultan la Samarkand 
Al-Ajam. 

lar Şahzaman spuse: 

— Da, întrucât eu m-am lepădat de domnie. lar Şahriar îi 
spuse fratelui său: 

— Ci numai cu învoiala, o, fratele meu, ca tu să mă ajuţi la 
treburile împărăției mele, primind să împărţi cu mine 
domnia, eu ocârmuind o zi, iar tu în cealaltă zi, fiecare pe 
rând. 

Şi Şahzaman îi dete fratelui său răspunsul cuvenit, 
rostind: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci, cele două surori se aruncară la gâtul vizirului, care 
le sărută şi îi sărută pe cei trei copii ai Șeherezadei şi îşi luă 
de la toţi bun-rămasuri înduioşate. Pe urmă plecă înspre 
împărăţia lui, în fruntea unui saltanat împărătesc. Şi Allah îi 
scrise bună pace şi îl ajută să ajungă fără de supărare la 
Samarkand Al-Ajam. Iar locuitorii Samarkandului se 
bucurară de venirea lui. lar el domni peste ei cu toată 
dreptatea şi ajunse un sultan mare printre sultani. Şi-aşa cu 
el. 

Ci în ceea ce îl priveşte pe sultanul Şahriar, apoi acesta se 
grăbi să-i cheme la el pe diecii cei mai îndemânatici din 
ţările musulmane şi pe calemgii cei mai vestiți şi le porunci 
să scrie tot ce i se întâmplase cu soţia sa, Şeherezada, de la 
început până la sfârşit, fără a sări peste nici un amănunt. 

lar ei se aşternură pe treabă şi scriseră cu litere din aur 
treizeci de tomuri, niciunul mai mult, niciunul mai puţin. Şi 
numiră acest şir de minuni şi de giuvaieruri: Cartea Celor O 
Mie Şi Una De Nopti. 


Pe urmă, la porunca sultanului Şahriar, făcură de pe eao 
mulţime de copii credincioase, pe care le împrăştiară în cele 
patru unghiuri ale împărăției spre a sluji de învăţătură din 
neam în neam. 

A o mia şi una noapte cât despre manuscriptul dintâi, pe 
acela îl puseră în dulapul din aur al domniei, sub paza 
vizirului vistieriei. 

Iar sultanul Şahriar şi soţia lui, sultana Şeherezada, mult- 
no-rocita aceea şi sultanul Şahzaman cu soţia lui, 
Doniazada, fermecătoarea aceea şi cei trei coconi micuţi, 
copiii Şeherezadei, trăiră în huzururi şi în fericiri şi în 
bucurii vreme de ani şi ani, cu fiecare zi mai minunată 
decât cea de dinaintea ei şi cu nopţi mai albe decât faţa 
zilelor, până la venirea celei Despărţitoare de cei dragi, 
Năruitoarea palatelor şi Ziditoarea de morminte, 
Nenduplecata şi Neabătuta! 

Şi acestea-s poveştile minunate, numite O Mie Şi Una De 
Nopți cu toate câte sunt în ele lucruri nemaipomenite, 
învățături, minunăţii, giuvaieruri, minuni şi frumuseți. 

Ci Allah este mai ştiutor. Şi numai el poate să osebească 
dintre toate ceea ce este adevărat şi ceea ce nu este 
adevărat. Că el este Atoateştiutor! 

OR, MĂRIRE ŞI SLAVĂ, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL 
VREMURILOR, ACELUIA CARELE RĂMÂNE NEATINS ÎN 
VEŞNICIA SA, CARELE SCHIMBĂ DUPĂ BUNA SA VOIE 
ÎNTÂMPLĂRILE şi CARELE NU CUNOAŞTE SCHIMBARE, 
STĂPÂNUL VĂZUTELOR ŞI NEVĂZUTELOR, SINGURUL 
VIU! ŞI RUGĂCIUNEA şi PACEA şi CELE MAI ALESE 
BINECUVÂNTĂRI FIE ASUPRA ALESULUI DOMNULUI 
CEL MAI PRESUS DE TOATE AL CELOR DOUĂ LUMI, 
STĂPÂNUL NOSTRU, MAHOMED, SULTANUL 
TRIMIŞILOR, GIUVAIERUL LUMILOR! LA EL ESTE 
NĂDEJDEA NOASTRĂ ÎNTR-UN FERICIT ŞI PREAFERICIT 
SFÂRŞIT! 

NOTA TRADUCĂTORULUI între textul arab de bază al 
celor folosit de Mardrus („ediţia egipteană de la Bulak") şi 


cel folosit de M. A. Salie (a cărui provenienţă nu ne este 
indicată), cu care am coroborat tălmăcirea noastră, există 
destul de multe deosebiri pe care nu le-am putut prezenta 
decât foarte parcimonios în notele de la subsolul paginilor 
ale reeditării de faţă. Sunt poveşti întregi care la M. A. Salie 
lipsesc. Dar şi la Mardrus lipsesc, faţă de textul lui M.A. 
Salie, multe poveşti interesante. 

Am crezut de datoria noastră să-i oferim cititorului măcar 
câteva dintre aceste creaţii ce nu figurează în textul lui 
Mardrus. 

În primul rând, e vorba de Povestea cu fiul de împărat şi 
cu cei şapte viziri, care reprezintă varianta arabă a celebrei 
poveşti a filosofului Sindipa. Este vorba apoi de şase 
istorioare care completează „ciclul Harun Al-Raşid". La 
urmă, prezentăm încheierea din varianta tradusă de M.A. 
Salie. 

Cititorul va putea astfel să remarce deosebirile de stil şi de 
structură dintre cele două variante. 

H.G. 

ADDENDA pOVESTEA CU FIUL DE ÎMPĂRAT ŞI CU CEI 
ŞAPTE VIZIRI a A I ajuns până la mine, tot aşa, că a fost în 
vremurile hx” m vechi şi în trecutul veacurilor şi al anilor un 
împărat dintre împărații vremurilor şi care avea oştime 
multă şi străji şi se bucura de putere şi de bogăţie, dar 
numai că ajunsese la un soroc lung de viaţă, fără să aibă şi 
el bucuria unui copil de parte bărbătească. Şi, îngrijorat din 
pricina aeeasta şi chemând ajutorul Prorocului (miluiască-l 
şi fericească-l Allah!) dinaintea lui Allah Preamăritul, s-a 
rugat Domnului, în numele prorocilor, al prietenilor şi al 
mucenicilor robi ai lui, să-l miluie cu un copil de parte 
bărbătească, spre a-i lăsa ca moştenire puterea şi a-i fi 
răcoare ochilor. Şi pe urmă s-a sculat pe clipă pe dată şi, 
intrând în iatacul în care sălăşluia, a trimis după fiica 
socrului său şi s-a împreunat cu ea, iar ea a rămas grea, cu 
îngăduinţa lui Allah Preamăritul. Şi a trecut aşa o vreme şi 
i-a venit ceasul să-şi încheie sarcina şi a născut un copil de 


parte bărbătească, al cărui obraz era ca faţa lunii în cea de 
a paisprezecea noapte a ei şi copilul a crescut până a 
împlinit vârsta de cinci ani. 

Şi împăratul acela avea un înţelept dintre înţelepţi cei 
iscusiţi, cu numele de as-Sindibad şi lui i l-a încredinţat 
împăratul pe copil. Iar când copilul a împlinit zece ani de 
viaţă, înțeleptul a început să-l înveţe înţelepciunea şi bună- 
purtarea şi a ajuns băiatul, de nimenea nu se putea asemui 
pe vremurile acelea cu el, la cunoştinţe, la bună-purtare şi 
la deşteptăciune. Şi când a împlinit vârsta potrivită, 
împăratul i-a adus fiului său o mulţime de viteji arabi, care 
să-l deprindă cu dârzia în lupte, iar el a ajuns un luptător 
desăvârşit şi-şi rotea calul, şi-l împintena în toiul 
vălmăşagului pe câmpul de bătaie şi i-a întrecut pe toţi 
oamenii de pe vremurile lui şi pe toţi cei de o vârstă cu el. 

Şi într-o bună zi înțeleptul acela s-a uitat la stele şi a văzut 
la horoscopul tânărului că dacă acesta, în răstimp de şapte 
zile, va rosti vreun cuvânt, din cuvântul acela i se va trage 
pieirea. Şi s-a dus înțeleptul la împărat, tatăl flăcăului şi i-a 
dat de ştire despre toate, iar tatăl băiatului a întrebat: 

— Care ar fi hotărârea dreaptă şi alegerea chibzuită, o, 
înţeleptule? 

Şi înțeleptul a răspuns: 

— O, împărate, hotărârea cea dreaptă şi dezlegarea, după 
mine, ar fi să fie dus flăcăul într-un loc veselos, unde să 
asculte lăutele înveselitoare şi să stea acolo până vor trece 
cele şapte zile. 

Şi împăratul a trimis după o roabă de-a lui (şi care era cea 
mai ispitită dintre roabe) şi i l-a încredinţat pe băiat şi i-a 
spus: 

— Ia-l pe stăpânul tău în palat şi ţine-l la tine, iar el să nu 
iasă din palat până nu vor trece şapte zile. 

Şi roaba l-a luat pe flăcău din mâinile împăratului şi l-a dus 
în palat. Şi palatul acela avea patruzeci de încăperi şi în 
fiecare dintre ele erau câte zece roabe şi fiecare roabă avea 


câte o lăută înveselitoare şi dacă una dintre ele începea să 
cânte, palatul dănţuia la sunetele ei. 

Şi în jurul palatului curgea un pârâu pe malurile căruia 
erau sădiţi fel de fel de pomi roditori şi de flori. lar băiatul 
strălucea de frumuseţea şi de farmecele lui de nedescris. Şi 
a petrecut el o noapte acolo şi l-a văzut o roabă (care era 
iubita tatălui său) şi dragostea a pătruns în inima ei, iar ea 
n-a mai putut să se stăpânească şi s-a repezit la băiat, dar 
acesta a strigat: 

— De-o vrea Allah Preamăritul, când am să-l văd pe tata 
am să-i povestesc tot şi tata are să te omoare! 

Şi roaba s-a dus la împărat şi i s-a prăbuşit dinainte cu 
plânsete şi suspine, iar împăratul a întrebat-o: 

— Ce ai păţit, o, copilo? Ce face stăpânul tău? Oare nu este 
cuminte? 

— O, stăpâne, a răspuns fata, stăpânul meu a încercat să 
mă ispitească şi a vrut să mă omoare, da eu nu m-am lăsat 
şi am fugit de el şi nu mă mai întorc niciodată la el sau în 
palat. 

Şi când tatăl băiatului a auzit vorbele acestea, a fost 
cuprins de mânie mare şi i-a chemat la el pe vizirii săi şi le-a 
poruncit să-l omoare pe flăcău. Şi vizirii au început să-şi 
spună unul altuia: „impăratul stăruie în dorinţa de a-şi 
omori feciorul, dar dacă îl va omori, atunci fără îndoială că 
are să se căiască după uciderea lui, întrucât îl are drag; 
căci fiul acesta l-a avut după ce îşi pierduse orice nădejde. 
Şi pe urmă are să se întoarcă asupra noastră să ne certe şi 
are să ne zică: «Pentru ce nu aţi închipuit vreun tertip ca să 
mă opriţi a-mi ucide fiul?» " Şi vizirii hotărâră într-un gând 
să dibăcească vreun şiretlic cu care să-l oprească pe 
împărat să-şi omoare fiul. 

Şi păşi înainte întâiul vizir şi spuse: 

— Am să vă scap eu de mânia împăratului pe ziua de azi. 
Şi se ridică şi porni şi, intrând la împărat, se temeni între 
mâinile lui şi ceru îngăduinţă să vorbească. Şi când 
împăratul îi îngădui, vizirul spuse: 


— O, împărate, dacă ţi-ar fi fost menit să ai o mie de fii, tot 
nu s-ar cădea să-ţi asculţi sufletul, omorându-l pe vreunul 
dintre ei pentru vorbele unei roabe, fie că ea grăieşte 
adevărul, fie că minte. Poate că e vreo uneltire de-a ei 
împotriva fiului tău. 

— Păi o fi ajuns până la tine despre uneltirile muiereşti? l-a 
întrebat împăratul pe vizir. 

Şi vizirul i-a răspuns: -Da! 

Povestea întâiului vizir 

(Aici este inclusă, aproape fără nici o deosebire, povestea 
intitulată Faiiruz şi soţia lui în varianta tradusă de Mardrus 
şi care se găseşte în volumul XIII al prezentei ediţii, pag. 
170. După care continuă:) 

A ajuns până la mine, tot aşa, că un negustor care 
călătorea mult avea o soţie frumoasă, pe care o iubea şi pe 
care o gelozea din prea mare dragoste. Şi negustorul a 
cumpărat un papagal şi papagalul acela îi da de ştire 
stăpânului său despre tot ce se întâmpla în lipsa lui de 
acasă. Şi odată, pe când negustorul se afla într-o călătorie, 
soţia lui s-a înhăitat cu un tânăr, care a început să vină la 
ea, iar ea i s-a dat şi s-a împreunat cu el în lipsa soţului. lar 
când soţul ei s-a înapoiat din călătorie, papagalul i-a istorisit 
ce se întâmplase şi i-a spus: 

— O, stăpâne al meu, un tânăr turc a venit la soţia ta în 
lipsa ta şi ea i-a arătat cea mai aleasă preţuire. 

Şi insul acela s-a hotărât s-o omoare pe nevastă-sa şi când 
soţia lui a aflat despre aceasta, a spus: 

— O, omule, teme-te de Allah şi vino-ţi în fire! Oare 
pasărea are judecată şi minte? Dacă vrei să te dumiresc eu 
despre toate astea şi să poţi deosebi minciuna de adevăr, 
du-te în noaptea asta şi stai pe la vreunul dintre prietenii 
tăi, iar mâine dimineaţă vino la papagal şi întreabă-l şi ai să 
vezi dacă este vreun adevăr în ceea ce spune ori dacă-i 
minciună. 

Şi omul s-a sculat şi s-a dus la un prieten de-al lui şi a 
înnoptat la el. Iar soţia lui, după ce s-a lăsat seara, s-a dus şi 


a luat un preşuleţ de piele, a acoperit cu el colivia 
papagalului şi a început să arunce cu apă peste preşuleţ şi 
să-l vânture cu evantaiul şi să apropie de papagal o făclie 
închipuind strălucirea fulgerului şi să vâjâie dintr-o morişcă 
de mână, până ce s-a făcut dimineaţă. Şi când soţul s-a 
întors, femeia i-a spus: 

— O, stăpâne, ia întreabă-l pe papagal! 

Şi negustorul s-a dus la papagal şi a început să vorbească 
cu el şi să-l întrebe despre noaptea care trecuse şi 
papagalul a grăit: 

— O, stăpâne, da cine a putut să vadă şi să audă ceva 
noaptea trecută? 

— De ce? A întrebat negustorul. Şi pasărea a răspuns: 

— O, stăpâne, din pricina tăriei ploii, a vântului, a 
tunetelor şi a fulgerelor. 

— Minţi, a spus negustorul, în noaptea trecută nu a fost 
nimic din toate astea. 

— Eu ţi-am povestit numai ceea ce am văzut, la ceea ce am 
fost martor şi ceea ce am auzit, a răspuns papagalul. 

Şi negustorul a socotit că toate câte i le spusese papagalul 
despre soţia lui au fost minciuni şi a vrut să se împace cu 
nevastă-sa, dar ea i-a spus: 

— Nu mă împac cu tine până nu-l tai pe papagalul ăsta, 
care spune minciuni despre mine. 

Şi negustorul a tăiat papagalul şi pe urmă a trăit un şir de 
zile cu soţia lui, da odată l-a văzut pe tânărul turc cum ieşea 
din casa lui şi atunci a priceput că papagalul spusese 
adevărul şi că nevastă-sa minţise şi s-a certat că tăiase 
papagalul. Şi pe clipă pe dată a intrat la nevastă-sa şi a 
omorât-o şi s-a juruit că nu se va mai căsători cu nici o 
femeie cât o mai trăi. lar eu ţi-am istorisit toate astea, o, 
împărate, numai pentru ca să ştii că mari sunt vicleşugurile 
muierilor şi că graba naşte căinţa. 

Şi împăratul s-a răzgândit să-şi omoare fiul. 

Iar a doua zi roaba a venit la el şi a sărutat pământul 
dintre mâinile lui şi i-a spus: 


— O, împărate, cum de mă năpăstuieşti şi laşi să audă 
împărații despre tine că ai dat o poruncă pe care pe urmă a 
doborât-o vizirul tău? Supuşenia faţă de împărați stă în 
îndeplinirea poruncilor lor şi toţi îţi ştiu dreptatea şi 
nepărtinirea. Aşa că despăgubeşte-mă cu ceea ce mi se 
cuvine de la fiul tău. 

ÎNTIIA POVESTE A ROABEI cică un abagiu venise pe 
malul Tigrului ca să-şi bată abaua şi cu el venise şi fiul său, 
care s-a băgat în râu să se scalde, cu îngăduinţa tătâne-său. 
Şi deodată, pe când înota, i-au obosit mâinile şi a început să 
se scufunde, şi, văzând aceasta, tatăl lui a sărit şi s-a repezit 
către el. Şi când tatăl l-a prins, copilul s-a agăţat de el şi s- 
au înecat amândoi. Aşa şi tu, împărate: dacă ai să fii 
îngăduitor cu fiul tău şi n-ai să mă despăgubeşti pentru 
ceea ce mi-a făcut, mi-e teamă că aveţi să vă înecaţi 
amândoi. 

A ajuns până la mine, tot aşa, despre vicleşugurile 
bărbaţilor. 

(Şi roaba îi istoriseşte împăratului snoava intitulată Alb şi 
alb, în varianta tradusă de Mardrus - voi. VIII, pag. 87, în 
ediţia noastră - cu foarte mici deosebiri; după care 
Şeherezada continuă:) 

Şi împăratul a poruncit ca fiul lui să fie ucis. Dar a ieşit în 
faţă cel de al doilea vizir şi a sărutat pământul dintre 
mâinile împăratului şi a spus: 

— Nu te grăbi să-l ucizi pe fiul tău: maică-sa nu l-a 
dobândit decât după ce îşi pierduse orice nădejde, iar noi 
ne socotim că el are să fie comoara împărăției şi păstrătorul 
bogățiilor tale. Îndură-te de el, o, împărate! 

Poate că va avea niscaiva dovezi pe care să le aducă. Dacă 
te vei grăbi să-l omori, ai să te căieşti cum s-a câit un 
negustor. 

— Păi cum a fost cu negustorul şi care-i povestea lui? A 
întrebat împăratul. 

Şi vizirul a spus: 


Povestea celui de al doilea vizir a ajuns până la mine, o, 
împărate, că a fost odată un negustor tare scârţan la 
mâncare şi la băutură. Şi odată, aflându-se într-o ţară 
străină şi pe când se preumbla prin târg, a văzut deodată o 
bătrână cu două lipii. 

— Le vinzi? A întrebat-o el pe bătrână. Şi ea a răspuns: 

— Da. 

Şi negustorul a cumpărat lipiile la un preţ de nimic de la 
bătrână. S-a dus cu ele la locuinţa lui şi le-a mâncat în 
aceeaşi zi, iar a doua zi dimineaţă s-a întors în acelaşi loc şi 
iar a văzut-o pe bătrână cu două lipii. A cumpărat de la ea şi 
acele lipii şi tot aşa a făcut vreme de douăzeci de zile. lar 
apoi bătrâna nu s-a mai ivit şi negustorul a început s-o 
caute, dar nu a căpătat nici o ştire despre ea, până ce, 
trecând pe o uliţă, deodată a văzut-o. Şi s-a oprit şi i-a dat 
bineţe şi a întrebat-o pentru ce nu s-a mai ivit şi dacă i s-au 
terminat lipiile. Şi când bătrâna i-a auzit vorbele, s-a codit 
să-i răspundă, dar negustorul a căşunat pe ea rugând-o să-i 
spună ce i s-a întâmplat. Şi bătrâna i-a spus: 

— O, stăpâne, ascultă răspunsul meu. Pricina-i numai că eu 
am slujit la un om bolnav de rac la şira spinării şi care avea 
un vraci care lua făină, amesteca făina cu unt topit şi i-o 
lipea pe locul bolnav, o noapte întreagă, până dimineaţa. lar 
eu luam făina aceea şi frământam din ea două lipii şi le 
vindeam unuia ca tine ori altuia. Da omul acela a murit şi mi 
s-au isprăvit lipiile. 

Şi negustorul, când a auzit vorbele acestea, a strigat: 

— Într-adevăr, ai lui Allah suntem şi la El ne întoarcem şi 
nu este putere şi tărie decât la Allah Preamăritul şi 
Preaslăvitul! 

Şi, de greață, s-a îmbolnăvit şi s-a căit, dar căinţele nu i-au 
mai fost de nici un folos. 

A ajuns până la mine, o, doamne, tot despre vicleşugurile 
femeilor, că a fost cândva un ins, armaş pe lângă un împărat 
dintre împărați şi insul acela iubea o femeie. Şi şi-a trimis 
odată slujitorul la ea cu un răvaş, aşa cum făceau între ei, 


de obicei şi slujitorul s-a dat pe lângă femeie şi a început să 
şuguiască cu ea. Şi ea s-a plecat înspre el şi l-a strâns la 
piept şi sluga i-a cerut să-l lase şi femeia l-a ascultat. Şi pe 
când se petreceau acestea, deodată stăpânul slujitorului a 
bătut la uşă şi atunci femeia l-a luat pe slujitor şi l-a băgat în 
pivniţă şi pe urmă a deschis uşa şi stăpânul slujitorului a 
intrat cu paloşul în mână. Şi s-a aşezat pe patul femeii, iar 
ea a venit la el şi a început să glumească şi să se 
hârjonească cu el, strân-gându-l la piept şi sărutându-l şi 
insul s-a încins şi s-a bucurat de femeie. 

Şi deodată a bătut la uşă soţul ei. 

— Cine este? A întrebat insul. Şi ea a răspuns: 

— Soţul meu. 

Şi insul a întrebat: 

— Ce să fac şi cum să scap? 

— Scoală-te, ia paloşul, înfige-te în prag şi ţipă la mine şi 
ocărăşte-mă! A spus femeia. lar când va intră soţul meu, 
ieşi şi du-te în calea ta. 

Şi insul aşa a făcut şi soţul femeii a intrat şi l-a văzut pe 
armaşul împăratului cum sta cu paloşul în mână şi o certa şi 
o ameninţa. lar pe urmă, la vederea soţului, armaşului i s-a 
făcut ruşine şi şi-a băgat paloşul în teacă şi a ieşit din casă. 

— Ce pricină avea? A întrebat-o omul pe soţia sa. Şi aceea 
i-a răspuns: 

— Binecuvântat fie ceasul când ai venit! Ai scăpat un suflet 
drept-credincios de la moarte. Toată pricina-i numai aceea 
că şedeam pe terasă şi torceam şi deodată a năvălit peste 
mine un tânăr fugărit, cu minţile pierdute, sugrumat de 
frica morţii, iar insul acela, cu paloşul tras, voia să-l ajungă, 
fugărindu-l. Şi tânărul a căzut dinaintea mea, sărutându-mi 
mâinile şi picioarele şi a spus: „O, stăpână, scapă-mă de cel 
care vrea să mă omoare nevinovat." Şi l-am ascuns în 
pivniţă la noi. Şi, văzându-l pe insul acela cum intră cu 
paloşul tras, am început să tăgăduiesc când a întrebat de 
tânăr şi insul a început să mă ocărască şi să mă amenințe, 
precum ai văzut. Slavă lui Allah, care te-a adus la mine! Nici 


nu mai ştiam ce să fac. Şi nu se afla lângă mine nimeni care 
să mă scape. 

— E foarte frumos ce ai făcut, o, femeie, i-a spus soţul. 
Răsplata are să-ţi vie de la Allah şi miluiască-te El pentru 
binefacerea ta! 

Pe urmă s-a dus la pivniţă şi l-a chemat pe tânăr, spunând: 

— leşi afară, nu ţi se va întâmpla nici un rău! 

Şi tânărul a ieşit din pivniţă, speriat, dar soţul femeii i-a 
spus: 

— Linişteşte-ţi sufletul, nimic rău nu are să ţi se întâmple! 
Şi a început să-l căineze pe tânăr pentru ceea ce păţise, 
iar tânărul chema binecuvântările asupra bărbatului acela. 
Şi pe urmă au ieşit amândoi şi habar n-aveau ei de tertipul 

femeii. 

Încât să ştii, o, împărate, că acesta nu este decât unul 
dintre vicleşugurile femeieşti şi fereşte-te să te bizui pe 
vorbele lor. 

Şi împăratul s-a oprit să-şi omoare fiul. 

Dar când a fost cea de a treia zi, a venit la împărat roaba 
aceea, a sărutat pământul dintre mâinile lui şi a spus: 

— O, împărate, despăgubeşte-mă de ceea ce mi se 
datorează de la fiul tău şi nu lua aminte la vorbele vizirilor 
tăi. Într-adevăr, vizirii proşti nu sunt buni de nimic şi tu să 
nu fii ca împăratul care s-a bizuit pe vorbele unui vizir prost 
dintre vizirii săi. 

— Păi cum a fost? A întrebat împăratul şi roaba a spus: 

A DOUA POVESTE A ROABEI a ajuns până la mine, o, 
norocitule împărate, dăruitule cu cuget drept, că un 
împărat dintre împărați avea un fiu, pe care îl iubea şi-l 
preţuia cu mare preţuire, şi-l avea mai drag decât pe toţi 
ceilalţi copii ai săi. Şi-odată acest fiu i-a spus: 

— O, tată, vreau să mă duc la vânătoare şi la hăituială. 

Şi împăratul a pus să i se dea fiului lui cele de trebuinţă şi 
i-a poruncit unuia dintre vizirii săi să plece cu el, ca să-l 
slujească şi să-i îndeplinească toate treburile în timpul 
călătoriei. Şi vizirul acela a încherbuit tot ce-i trebuia 


băiatului pentru călătorie şi a luat cu el slujitori, argaţi şi 
slugi şi au purces la vânătoare. Şi au ajuns la un pământ 
acoperit cu verdeață, cu iarbă, păşuni şi apă şi forfotind de 
belşugul de sălbăticiuni. Şi fiul împăratului s-a apropiat de 
vizir şi i-a arătat de ce fel de vânătoare avea chef. Şi au 
zăbovit pe pământul acela câteva zile şi fiul împăratului 
trăia cea mai bună şi desfătată viaţă. 

lar pe urmă fiul împăratului le-a poruncit oamenilor lui să 
se îndepărteze. Şi deodată s-a ivit dinaintea lui o gazelă, 
care se rătăcise de soaţele ei şi sufletul băiatului a râvnit să 
prindă acea gazelă şi tare mult îşi dorea aceasta. 

— Vreau să mă iau după această gazelă, i-a spus el 
vizirului. 

Şi vizirul a grăit: 

— Fă cum ti s-a năzărit! 

Şi flăcăul s-a repezit după gazelă singur, despărţindu-se 
de ceilalţi şi s-a ţinut după ea toată ziua, până s-a lăsat 
noaptea. Şi gazela s-a căţărat pe un loc priporos şi s-a 
aşternut noaptea peste băiat şi el ar fi vrut să se întoarcă 
îndărăt, dar nu ştia încotro să se îndrepte şi sta năuc. Şi a 
umblat călare pe calul lui până s-a făcut dimineaţă, fără să 
găsească vreo izbăvire. Şi atunci, a pornit mai departe şi a 
mers călare, înfricoşat, flămând şi însetat şi nu ştia încotro 
s-o ia, până ce l-a prins miezul zilei şi a început să-l bată 
arşiţa. 

Şi deodată a ajuns la o cetate cu zidiri înalte şi cu coloane 
care se înălţau în sus şi cetatea aceea era pustie şi năruită 
şi nimeni nu era acolo, afară de bufniţe şi ciori. Şi pe când 
fiul împăratului sta lângă cetatea aceea minunându-se de 
ruinele ei, deodată şi-a aruncat privirea şi a văzut sub un 
zid o fată care plângea. Şi fiul împăratului s-a apropiat de 
ea şi a întrebat-o: 

— Cine eşti? 

Şi fata a răspuns: 

— Sunt fiica lui at-Ilemim, fiica lui at-ITaiah, împăratul 
Pământului Cenuşiu. Am ieşit într-o bună zi să-mi fac o 


treabă şi m-a răpit un ifrit din neamul ginnilor şi a zburat cu 
mine între cer şi pământ şi l-a lovit o stea de foc şi s-a 
mistuit, iar eu m-am prăbuşit aici şi iacătă sunt trei zile de 
când rabd aici de foame şi de sete. Şi când te-am văzut, mi- 
am dorit să trăiesc. 

Şi fiul de împărat a simţit că i se face milă de ea şi a suit-o 
la spatele lui pe cal şi a spus: 

— Linişteşte-ţi sufletul şi răcoreşte-ţi ochii! Dacă mă va 
întoarce Allah (slavă şi mărire lui!) la neamul şi la casa mea, 
am să te trimit la părinţii tăi. 

Şi fiul de împărat a pornit mai departe, căutând ajutor şi 
fata, care şedea la spatele lui, a spus: 

— O, fiule de împărat, dă-mă jos ca să pot să-mi 
îndeplinesc nevoile după stânca aceea. 

Şi fiul de împărat s-a oprit şi a dat-o jos pe fată şi a stat s-o 
aştepte, iar ea s-a dus după stâncă şi pe urmă a ieşit având 
un chip înfricoşător. Şi când fiul de împărat a văzut-o, i s-a 
zburlit părul pe trup şi i-au zburat minţile şi s-a speriat de 
fată şi de înfăţişarea în care se preschimbase. Iar fata a 
sărit şi s-a aşezat pe cal dindărătul băiatului, cu înfăţişarea 
ei înfricoşătoare şi i-a spus: 

— O, fiule de împărat, pentru ce, precum văd, te-ai 
schimbat la chip? 

— Mi-am adus aminte de ceva care mă îngrijorează, a 
răspuns fiul de împărat. 

Şi fata a grăit: 

— Cheamă în ajutor oastea tatălui tău şi vitejii lui. Dar fiul 
de împărat a răspuns: 

— Ce mă îngrijorează pe mine nu se sperie de oşti şi nu-i 
pasă de viteji. 

— Ajută-te cu banii tatălui tău şi cu comorile lui, a spus 
fata. 

Şi fiul împăratului a grăit: 

— Ce mă îngrijorează nu se mulţumeşte cu bani şi cu 
comori. 


— Voi mărturisiţi, a grăit fata, că pentru voi este în cer un 
Dumnezeu, care vede şi care nu se vede şi că el are putere 
asupra a toate câte sunt? 

— Da, noi nu avem alt dumnezeu, afară de El, a răspuns 
fiul împăratului. 

Şi fata a spus: 

— Roagă-te lui, poate că are să te scape de mine. 

Şi fiul împăratului a ridicat privirile către cer şi s-a rugat 
în inima lui şi a strigat: „Doamne al meu, te chem într-ajutor 
în pricina care mă îngrijorează." Şi a arătat cu mâna către 
fată şi aceasta a căzut la pământ, arzând ca un cărbune. Şi 
fiul de împărat l-a proslăvit pe Allah şi i-a mulţumit şi de-aci 
a dat pinteni calului, iar Allah (slavă şi mărire lui!) i-a uşurat 
călătoria şi i-a arătat drumul, până ce a ajuns în ţara lui şi a 
intrat în împărăţia părintelui său, după ce îşi pierduse 
nădejdea de viaţă. 

Şi toate s-au petrecut după viclenia vizirului, care venise 
cu el anume ca să-l piardă în timpul călătoriei, dar Allah 
Preamăritul l-a scăpat. Şi ţi-am povestit acestea, o, 
împărate, numai ca să ştii că vizirii ticăloşi nu au cugete 
curate şi gândurile lor tainice nu sunt bune pentru 
împărații lor. Aşa că ia aminte la asemenea treburi. 

Şi împăratul şi-a plecat urechea şi a dat crezare vorbelor 
roabei şi a poruncit să fie ucis fiul său, dar a intrat cel de al 
treilea vizir şi a spus: 

— Am să vă scap eu de răutatea împăratului pe ziua de azi. 

Iar pe urmă acest vizir a intrat la împărat, a sărutat 
pământul dintre mâinile lui şi a spus: 

— O, împărate, eu îţi sunt sfetnic credincios şi-ţi duc grija 
şi ţie şi împărăției tale şi am să-ţi glăsuiesc un sfat cuminte: 
nu te grăbi să-ţi omori copilul, răcoarea ochilor tăi şi rodul 
inimii tale. Se prea poate ca greşeala lui să fi fost un lucru 
de nimic, pe care să-l fi îngroşat dinaintea ta roaba aceasta. 
Că a ajuns până la mine că sătenii din două sate s-au 
zdrumicat unii pe alţii din pricina unui strop de miere. 


— Păi cum s-a întâmplat asta? A întrebat împăratul. Şi 
vizirul a spus: 

Povestea celui de al treilea vizir află, o, împărate! A ajuns 
până la mine că un vânător vâna sălbăticiuni prin pustietăţi 
şi într-o bună zi a intrat într-o peşteră din munte şi a găsit 
acolo o scorbură plină cu miere de albine. Şi a luat din 
mierea aceea în burduful pe care îl avea la el, şi-a pus 
burduful în spinare şi l-a adus în cetate, iar cu el avea şi un 
câine de vânătoare şi tare îi era drag câinele acela. Şi 
vânătorul s-a oprit dinaintea dughenii unui negustor de unt 
şi i-a arătat mierea. Şi stăpânul dughenii a cumpărat 
mierea şi, deznodând burduful, a scos-o de acolo ca s-o 
cerceteze. Şi din burduf s-a scurs o picătură de miere şi s- 
au strâns muştele la ea şi la ele s-a repezit o pasăre, iar 
vânzătorul de unt avea o pisică şi pisica a sărit asupra 
păsării şi a văzut-o câinele vânătorului şi a sărit asupra ei şi 
a omorât-o şi negustorul a dat în câine şi l-a omorât şi 
vânătorul a sărit asupra negustorului şi l-a omorât. lar cum 
negustorul de unt ţinea un sat, iar cum vânătorul ţinea alt 
sat şi când sătenii au auzit de cele ce se întâmplaseră, şi-au 
înşfăcat armele şi straiele de luptă şi s-au ridicat unii 
asupra altora cu mânie şi rândurile de luptători au dat piept 
în piept şi pe dată între ei s-a vânturat paloşul, până au 
murit o sumedenie de oameni - nimenea nu le ştie socoata, 
fără numai Allah Preamăritul! 

A ajuns până la mine, o, împărate, în şirul altor poveşti 
despre vicleşugurile muiereşti, că soţul unei femei i-a dat 
acesteia un dirhem ca să cumpere pe el orez. Şi femeia a 
luat dirhemul şi s-a dus la vânzătorul de orez. Şi acela i-a 
dat orez şi a început să şuguiască cu ea şi să-i facă cu 
ochiul, zicându-i: 

— Orezul nu e bun decât cu zahăr, şi, dacă vrei să-l ai, 
intră colea la mine oleacă. 

Şi femeia a intrat la el în dugheană şi vânzătorul de orez i- 
a spus robului său: 

— Cântăreşte-i zahăr de un dirhem! 


Dar pe urmă i-a făcut un semn şi robul a luat basmaua 
femeii şi, deşertând-o de orez, a pus în locul lui ţărână, iar 
în loc de zahăr a pus nişte pietre şi a legat basmaua şi a 
pus-o lângă femeie. Şi femeia a ieşit de la negustor şi şi-a 
luat basmaua şi s-a dus acasă, gândind că în basma este 
zahăr şi orez. lar când a ajuns acasă, a pus basmaua 
dinaintea bărbatului şi acela a găsit în basma ţărâna şi 
pietrele. 

Şi când femeia a adus ceaunul, soţul ei i-a spus: 

— Oare ţi-am zis că avem să zidim ceva, de ne-ai adus 
ţărână şi pietre? 

Şi, văzând asta, femeia a priceput că robul vânzătorului şi- 
a bătut joc de ea şi i-a spus soţului (iar ea venise cu ceaunul 
în mână): 

— O, bărbate, din pricina necazului care m-a năucit, m-am 
dus să aduc o sită şi am adus un ceaun. 

— Şi ce necaz te-a năucit? A întrebat-o soţul. Şi ea a spus: 

— O, bărbate, dirhemul pe care îl aveam mi-a căzut pe jos 
în târg şi mi-a fost ruşine să-l caut faţă de toată lumea, dar 
nu mi-a venit uşor că dirhemul se prăpădise. Şi am strâns 
ţărâna de pe locul acela, unde a căzut dirhemul şi gândeam 
s-o dau prin sită şi iacătă că m-am dus să aduc sita şi am 
adus ceaunul. 

Şi s-a dus şi a adus sita şi, dându-i-o bărbatului a spus: 

— Cerne tu, că ochiul tău e mai bun ca ochiul meu. Şi 
bărbatul s-a apucat de cernut ţărâna, până ce faţa şi barba i 
s-au umplut de praf, dar nu şi-a dat seama de ticăloşia soţiei 
sale şi de ceea ce s-a întâmplat din pricina ei. 

lată, o, împărate, o pildă de ticăloşie muierească. Ia 
aminte la vorbele lui Allah Preamaăritul: „Chiar că mari sunt 
ticăloşiile voastre!" Şi mai iacătă şi alte spuse de-ale sale 
(slavă şi preamărire lui!): „Chiar că ticăloşiile Satanei au 
fost mărunte!" 

Şi când a auzit spusele vizirului, împăratul i-a mulţumit şi 
s-a îmbunat şi s-a scuturat de zăcăşia lui. Şi a chibzuit la 
vorbele lui Allah procitite de vizir şi s-au aprins luminile 


sfatului bun în cerurile judecății şi ale cugetului său şi s-a 
lepădat de pornirea smintită de a-şi ucide fiul. 

Dar când a fost cea de a patra zi, a intrat la împărat roaba 
şi, sărutând pământul dintre mâinile lui, a spus: 

— O, norocitule sultan, dăruitule cu judecată dreaptă, ţi- 
am înfăţişat jalba mea, dar tu m-ai obidit şi ai pregetat să 
mă despăgubeşti asupra prigonitorului meu, întrucât el este 
fiul tău şi sângele inimii tale. Dar împotriva lui are să mă 
sprijine Allah (slavă şi mărire lui!), aşa cum l-a sprijinit Allah 
pe fiul de împărat împotriva vizirului şi a tatălui său. 

— Păi cum a fost? A întrebat-o împăratul. Şi ea a spus: 

A TREIA POVESTE A ROABEI a ajuns până la mine, o, 
împărate, că un împărat dintre împărații care s-au dus avea 
un fiu şi nu mai avea alţi copii. Şi când acest copil a ajuns la 
anii de însurătoare, tătâne-său l-a însurat cu fiica altui 
împărat şi aceea era o fată împodobită cu frumuseţe şi 
gingăşie. lar ea avea un văr care o peţise, dar ea nu s-a 
învoit a primi să se mărite cu el. Şi când ela aflat că 
domniţa a primit să se mărite cu altul, l-a cuprins ciuda. Şi 
vărul fetei s-a chibzuit să trimită daruri la vizirul 
împăratului care îşi căsătorise fiul cu fata aceea. Şi i-a 
trimis vizirului daruri măreţe şi i-a cerut să închipuiască 
vreun tertip cu care să-l momească pe fiul împăratului în 
vreo capcană care să-i fie pricină de pierzanie. Şi i-a trimis 
vorbă vizirului: „O, vizirule, sunt atâta de înciudat pe fata 
unchiului meu, încât sunt împins la atare lucru!" Şi când 
darurile au ajuns la vizir, acesta i-a trimis vorbă tânărului: 
„Linişteşte-ţi sufletul şi răcoreşte-ţi ochii: vei dobândi de la 
mine ceea ce doreşti." 

Iar împăratul, tatăl fetei, a trimis după fiul împăratului, 
poftindu-l să vină în ţara lui, ca să intre la fata sa. 

Şi când scrisoarea a ajuns la fiul împăratului, tatăl lui i-a 
îngăduit să se ducă şi l-a trimis cu el pe vizirul acela, care 
primise darurile. Şi a trimis cu ei o mie de călăreţi şi daruri 
şi palanchine şi corturi şi chioşcuri. Şi vizirul a plecat cu fiul 
împăratului, tăinuindu-şi ispita de a-l trage-n capcană şi 


clocind în inimă viclenia împotriva lui. Şi când au dat într-o 
pustietate, vizirul şi-a amintit că acolo în munţi se află un 
izvor cu apă curgătoare, cu numele de Strălucitorul şi că 
fitecine ar bea din el, dacă este bărbat se va preschimba în 
femeie. Şi când vizirul şi-a adus aminte de asta, le-a 
poruncit oştenilor să poposească nu departe de izvorul 
acela, iar el s-a săltat în şa şi i-a spus fiului împăratului: 

— Nu vrei să vii cu mine să te uiţi la izvorul de apă de aici? 

Şi fiul împăratului a încălecat şi a plecat cu vizirul tatălui 
său şi nu mai era nimeni cu ei. Şi de-aci au mers până au 
ajuns la izvorul acela. Şi fiul împăratului a descălecat şi s-a 
spălat pe mâini şi a băut apă din izvor şi dintr-odată s-a 
preschimbat în femeie. Şi pricepând aceasta, a început să 
geamă şi să plângă, cât şi-a pierdut simţirile. Şi vizirul s-a 
dus lângă el şi a început să-l căineze de ceea ce păţise şi să- 
i spună: 

— Ce ai păţit? 

Şi flăcăul i-a povestit şi când vizirul i-a auzit cuvintele, a 
început să se tânguiască şi să plângă: 

— Ferească-te Allah Preamăritul de o belea ca asta! Cum 
de te-a ajuns asemenea pacoste şi te-a lovit o nenorocire 
atâta de mare, tocmai când călătoream bucuroşi că vei intra 
la fata împăratului? A strigat vizirul. Acuma nici nu mai ştiu, 
oare să ne mai ducem la ea ori ba şi hotărârea ţine de tine. 
Ce-mi porunceşti, dară? 

— Întoarce-te la tatăl meu, a spus tânărul şi povesteşte-i 
ce am păţit. Eu nu mă mai clintesc de aici până nu scap de 
beleaua asta, ori am să mor de jale. 

Şi fiul împăratului i-a scris tatălui său o scrisoare, 
înştiinţându-l de ceea ce i se întâmplase. Şi vizirul a luat 
scrisoarea şi s-a întors îndărăt în cetatea împăratului, 
lăsând oştenii şi pe tânăr şi cetele care îi însoțeau şi în taină 
se bucura de ceea ce păţise fiul împăratului. Şi vizirul a 
intrat la împărat şi l-a înştiinţat de păţania fiului său şi i-a 
înmânat scrisoarea. Şi împăratul s-a mohorât pentru fiul 
său, cu mohorâre mare. Şi pe urmă a trimis la învăţaţi şi la 


cei ce cunoşteau tainele, ca să-i lămurească beleaua care se 
întâmplase cu fiul său, dar niciunul dintre ei nu i-a dat 
vreun răspuns. 

Iar vizirul i-a trimis vărului fetei vestea fericită despre 
ceea ce se întâmplase cu fiul împăratului. Şi când a ajuns la 
el scrisoarea, tânărul acela s-a bucurat straşnic şi a vrut să 
se însoare cu fata unchiului său şi i-a trimis vizirului daruri 
scumpe şi bani mulţi şi i-a mulţumit cu mulţumire mare. 

În ceea ce îl priveşte pe fiul de împărat, d-apoi acela a 
rămas la izvor vreme de trei zile şi trei nopţi, nemâncat şi 
nebăut şi şi-a pus nădejdea pentru cele ce păţise în Allah 
(slavă şi mărire lui!), cel care nu înşală nădejdile nimănuia. 
Şi când a fost cea de a patra noapte, deodată s-a ivit 
dinainte-i un călăreț cu o coroană pe cap, cu un chip ca de 
fiu de împărat, iar călăreţul acela l-a întrebat pe fiul 
împăratului: 

— Cine te-a adus aici, o, tinere? 

Şi tânărul i-a istorisit ce-a păţit şi i-a povestit că se ducea 
la soţia lui, ca să intre la ea şi i-a împărtăşit, de asemeni, că 
vizirul îl adusese la acel izvor de apă şi că a băut şi s-a 
întâmplat cu el ceea ce s-a întâmplat. Şi când tânărul 
povestea, mereu îl podidea plânsul şi a început să plângă. 

Şi când i-a auzit spusele, călăreţului i s-a făcut milă de el şi 
a spus: 

— Vizirul acela al tatălui tău te-a băgat în buclucul acesta, 
întrucât de acest izvor nu ştie nici un om, afară de un 
singur ins. 

lar pe urmă călăreţul l-a poftit să încalece şi tânărul a 
încălecat şi călăreţul i-a spus: 

— Hai cu mine la locuinţa mea, ai să-mi fii oaspete în 
noaptea asta. 

— Spune-mi cine eşti, ca să merg cu tine, a zis tânărul. Şi 
călăreţul i-a răspuns: 

— Sunt fiul împăratului ginnilor, iar tu eşti fiu de împărat 
peste oameni; linişteşte-ţi, dar, sufletul şi răcoreşte-ţi ochii 


cu ceea ce îţi va alina necazurile şi amarul: pentru mine 
aceasta-i o nimica toată. 

Şi tânărul a plecat cu el de la începutul zilei şi şi-a părăsit 
vitejii şi oştenii şi a mers cu el până la miezul nopţii şi atunci 
fiul împăratului ginnilor l-a întrebat: 

— Oare tu ştii cât drum am străbătut în acest răstimp? 

— Nu ştiu, a răspuns tânărul. 

Şi fiul împăratului ginnilor i-a răspuns: 

— Am străbătut un drum de un an pentru un călăreț 
spornic. 

Şi fiul de împărat s-a minunat şi a întrebat: 

— Ce am să mă fac şi cum am să mă întorc la ai mei? Şi 
călăreţul a răspuns: 

— Aceasta nu este treaba ta, este treaba mea. Şi când te 
vei tămădui de boala ta, te vei întoarce la ai tăi mai repede 
decât ai clipi din ochi şi aceasta pentru mine este o nimica 
toată. 

Şi tânărul, auzind de la ginn vorbele acestea, a zburat de 
bucurie şi s-a gândit că asta-i ca-n vis. „Slavă celui 
Atotputernic, care îl face fericit pe nefericit!", a strigat el, 
bucurându-se straşnic. Şi de-aci au mers până s-a făcut 
dimineaţă. Şi deodată au văzut un pământ înverzit şi 
înflorit, cu pomi înalţi, păsări cântătoare, grădini minunate 
şi palate falnice. Şi fiul împăratului ginnilor a descălecat şi |- 
a îndemnat pe tânăr să se grăbească şi, luându-l de mână, a 
intrat cu el într-unui din palatele acelea şi fiul de împărat a 
văzut oştime multă şi dregători şi viteji. Şi a petrecut la fiul 
împăratului ginnilor ziua aceea, mâncând şi bând. Iar când 
a venit noaptea, fiul împăratului ginnilor s-a ridicat şi a 
încălecat pe calul său şi fiul împăratului oamenilor a 
încălecat şi el tot aşa şi au ieşit sub vâlnicul nopţii, grăbind 
pasul şi au mers până s-a făcut dimineaţă. 

Şi deodată s-au pomenit pe un pământ negru, pustiu, plin 
de stânci şi pietre negre, asemenea unui colţ de iad şi fiul 
împăratului de oameni a întrebat: 

— Cum se cheamă pământul acesta? Şi ginnul a răspuns: 


— Se cheamă Pământul Negru şi este al unui împărat 
dintre împărații ginnilor, pe care îl cheamă Cel-cu-două- 
aripi şi care nu poate să fie încălcat de niciunul dintre 
împărați şi niciunul dintre ei nu poate să calce pe el fără 
îngăduinţa lui. Stai, aşadar, pe loc până ce îi voi cere 
îngăduinţă. 

Şi tânărul s-a oprit, iar ginnul a pierit pentru o clipită şi s-a 
întors la el. Şi de-aci au purces şi au mers până au ajuns la 
un izvor de apă, care izvora din munţii negri. 

— Dă-te jos! I-a spus ginnul tânărului şi tânărul a 
descălecat de pe cal. 

Şi atunci, ginnul i-a spus: 

— Bea din izvorul acesta. 

Şi tânărul a băut şi, pe clipă pe dată, a fost iar bărbat ca 
mai înainte, prin puterea lui Allah Preamăritul. Şi l-a 
întrebat pe ginn: 

— O, fratele meu, cum se numeşte izvorul acesta? 

— Se numeşte Izvorul Femeilor, a răspuns ginnul şi orice 
femeie ar bea din el se preschimbă în bărbat. Încât dă slavă 
lui Allah Preamăritul, mulţumindu-i pentru în-zdrăvenire şi 
încalecă pe cal. 

Şi fiul de împărat a căzut la pământ, mulţumindu-i lui Allah 
Preamăritul şi au încălecat şi au mers, grăbind pasul, toată 
ziua, până au ajuns în ţara ginnilor. Şi tânărul a petrecut 
acolo noaptea în cea mai desfătată viaţă şi au mâncat şi au 
băut până ce a venit noaptea următoare. 

Şi pe urmă fiul împăratului ginnilor i-a spus: 

— Vrei să te întorci la ai tăi în noapea aceasta? 

— Da, vreau! Chiar că aşa se cade, a răspuns fiul de 
împărat. 

Şi atunci, fiul împăratului ginnilor l-a chemat pe unul 
dintre robii tatălui său, pe nume Radjiz şi i-a spus: 

— Ia-l pe acest tânăr de la mine, aburcă-ţi-l pe umăr şi nu 
lăsa să se lumineze de ziuă până a ajunge la socrul şi la 
soţia sa. 


— Ascult şi mă supun, cu dragoste şi bucurie! A răspuns 
robul. 

lar pe urmă a pierit o clipită şi s-a întors în chip de ifrit şi 
când tânărul l-a văzut, i-au zburat minţile şi a rămas 
încremenit. 

— Nu ţi se va întâmpla nimic rău! I-a spus fiul împăratului 
ginnilor. Încalecă pe cal şi suie-te cu calul pe umărul lui. 

— Nu, eu am să mă sui, da calul am să-l las la tine, a 
răspuns tânărul. 

Şi pe urmă a descălecat şi s-a suit pe umărul robului şi fiul 
împăratului ginnilor i-a spus: 

— Închide ochii! 

Şi el a închis ochii şi robul a zburat cu el între pământ şi 
cer şi a zburat fără popas, iar tânărul nu mai ştia ce ecuel 
şi nu a trecut ultima treime din noapte, că tânărul s-a trezit 
pe acoperişul palatului socrului său. Şi când a coborât pe 
acoperişul palatului, ifritul i-a spus: 

— Coboară! 

Şi el a coborât. Şi ifritul a grăit: 

— Deschide ochii: iată palatul socrului tău şi al fetei lui. Şi 
pe urmă l-a lăsat şi s-a dus şi când s-a luminat de ziuă şi 
frica tânărului s-a potolit, a coborât de pe acoperişul 
palatului. Şi când l-a văzut pe tânăr cum cobora de pe 
terasă, socrul lui s-a ridicat să-l întâmpine, minunându-se 
că-l vedea pe terasa palatului: 

— Ştiam că oamenii intră pe uşă, dar tu cobori din cer, i-a 
spus el. 

Şi fiul împăratului i-a răspuns: 

— Aşa a vrut Allah, slavă şi preamărire lui! 

Şi împăratul s-a minunat de aceasta şi s-a bucurat că fiul 
împăratului a scăpat, iar când a răsărit soarele, socrul fiului 
de împărat a poruncit vizirului său să orânduiască un ospăț 
falnic şi vizirul a orânduit ospăţul şi nunta s-a făcut precum 
se cuvenea. lar pe urmă fiul împăratului a intrat la soţia sa 
şi a stat la ea două luni şi pe urmă a plecat la cetatea tatălui 
său. 


Dar în ceea ce îl priveşte pe vărul fetei, acela s-a prăpădit 
de ciudă şi de zavistie, când fiul împăratului a intrat la ea. 
Şi Allah (slavă şi preamărire lui!) l-a ajutat pe fiul 
împăratului împotriva lui şi a vizirului tatălui său. Şi a ajuns 
la tatăl lui cu soţia, în cea mai bună stare şi în fericire 
deplină şi tatăl l-a întâmpinat cu oştenii şi cu vizirii săi. Şi eu 
mă rog lui Allah Preamăritul să-ţi dea biruinţă asupra 
vizirilor tăi, o, împărate şi mă rog ţie să mă despăgubeşti cu 
ceea ce mi se cuvine de la fiul tău. 

Şi împăratul, auzind acestea de la roabă, a poruncit să fie 
ucis fiul său. 

Iar aceasta se întâmpla în cea de a patra zi şi a intrat la 
împărat cel de al patrulea vizir şi a sărutat pământul dintre 
mâinile lui şi a spus: 

— Întărească-l şi ocrotească-l Allah pe împărat! O, 
împărate, mai zăboveşte cu treaba pe care ai hotărât-o, 
întrucât înțeleptul nu ia o hotărâre fără să cugete la 
urmările ei şi zice cel ce a ticluit zicalele: „Aceluia care nu 
cugetă la urmări, soarta nu-i este prielnică." A ajuns până la 
mine o poveste despre vicleşugurile muiereşti. 

— Şi ce-a ajuns până la tine? A întrebat împăratul. Şi 
vizirul a răspuns: 

Povestea celui de al patrulea vizir a ajuns până la mine, o, 
împărate, că a fost odată o femeie frumoasă, minunată, 
strălucită şi desăvârşită, care nu-şi avea seamăn. Şi au 
văzut-o nişte tineri cilibii şi s-au împătimit după ea şi unul 
dintre ei a îndrăgit-o cu dragoste mare. Dar femeia aceea s- 
a ferit de ruşine şi nu s-a lăsat ispitită. 

Şi s-a întâmplat că soţul ei a plecat odată într-o altă ţară şi 
tânărul a început să-i scrie femeii, de mai multe ori, ci ea nu 
i-a răspuns. Şi tânărul s-a dus la o bătrână care locuia pe 
aproape şi i s-a ploconit şi a început să i se plângă de 
dragostea care l-a răpus şi de patima lui pentru acea femeie 
şi să-i spună că vrea să se bucure de ea. „Mă pun chezaşă 
pentru aceasta şi n-are să-ţi fie de rău; am să te ajut să 
dobândeşti ceea ce vrei, de-o vrea Allah Preamăritul!", a 


spus baba. Şi, auzind vorbele acestea, tânărul i-a dat un 
dinar şi s-a dus pe drumul lui. 

Iar când s-a făcut dimineaţă, bătrâna s-a dus la femeie şi a 
înnădit prietenie şi chelemet cu ea şi a început bătrâna să 
se abată pe la ea în fiecare zi şi prânzea cu ea şi cina şi lua 
de la ea mâncare pentru copiii ei. Şi bătrâna şuguia cu ea şi 
o înveselea, până i-a stricat felul de a fi şi a ajuns de nu se 
mai putea lipsi de bătrână nici măcar un ceas. Şi iacătă că 
bătrâna, ieşind odată de la femeie, a luat cu ea nişte pâine, 
a uns-o cu grăsime şi cu ardei şi, câteva zile în şir, i-a dat-o 
unei căţele s-o mănânce şi căţeaua a început să se ţină pas 
cu pas după bătrână, ispitită de mângăieri şi de mâncare. Şi 
într-una din zile bătrâna a luat mai mult ardei şi grăsime şi 
i-a dat căţelei să mănânce. Şi când căţeaua a înfulecat tot, 
au început să-i lăcrimeze ochii din pricina iuţimii ardeiului 
şi căţeaua venea plângând după bătrână. lar femeia s-a 
minunat ca de o minune şi a întrebat-o pe bătrână: 

— O, maică, de ce plânge căţeaua asta? 

— O, fata mea, a răspuns bătrâna, povestea ei este de 
mirare. Căţeaua asta a fost o femeie, tovărăşica şi surata 
mea şi era până peste poate ca frumuseţe, minunăţie, 
strălucire şi desăvârşire şi s-a ispitit după ea un tânăr de pe 
uliţa ei şi s-a aprins după ea cu o dragoste amarnică şi cu 
patimă. Şi i-a trimis el vorbă de mai multe ori, nădăjduind 
că ea are să se înduplece şi să se milească de el, ci ea s-a 
îndărătnicit, iar eu o povăţuiam şi-i ziceam: „O, fata mea, 
ascultă-l în tot ce-ţi spune, fie-ţi milă de el şi arată-te dulce 
cu el", ci ea nu a luat aminte la povaţa mea. Şi când tânărul 
şi-a pierdut răbdarea, s-a plâns unui prieten de-al lui şi 
acela i-a făcut nişte vrăji şi i-au preschimbat înfăţişarea 
omenească în înfăţişare de câine. Şi când a văzut ce a păţit, 
în ce stare a ajuns şi cum i s-a schimbat înfăţişarea (şi nu s- 
a găsit nimenea să-i fie milă de ea, afară de mine), a venit la 
mine, în casa mea şi a început să se alinte pe lângă mine şi 
să-mi sărute mâinile şi picioarele, plângând şi scâncind. Şi 
am cunoscut-o şi i-am zis: „De câte ori te-am sfătuit, dar nu 


ţi-au fost de nici un folos sfaturile mele!" Şi când am văzut-o 
în starea aceasta, mi s-a făcut milă de ea şi am lăsat-o să 
stea la mine. Şi iacăt-o aşa cum este şi ori de câte ori îşi 
aduce aminte de ce a fost ea altădată, îşi plânge de milă. 

Şi când a auzit spusele bătrânei, femeia a fost cuprinsă de 
o frică mare şi a strigat: 

— O, maică a mea, mă jur pe Allah, m-ai speriat cu 
povestea asta! 

— De ce ţi-e frică? A întrebat bătrâna. 

Şi femeia a răspuns: 

— Un tânăr frumos s-a îndrăgostit de mine şi mi-a scris de 
mai multe ori, ci eu m-am îndărătnicit şi-acuma mi-e frică să 
nu păţesc şi eu ce-a pâţit câăţeaua asta. 

— la seama, o, fata mea, să nu te împotriveşti, că tare mi-e 
frică pentru tine, a grăit bătrâna. Dacă nu ştii unde 
locuieşte tânărul, spune-mi mie cum arată şi am să ţi-l aduc. 
Nu lăsa nici o inimă să se chinuiască din pricina ta! 

Şi femeia i l-a zugrăvit bătrânei pe tânăr, iar bătrâna se 
făcea că nu ştie nimic şi se prefăcea că nu-l cunoaşte şi pe 
urmă a spus: 

— Am să mă duc şi am să întreb deel. 

Şi ieşind de la femeie, bătrâna s-a dus la tânăr şi i-a spus: 

— Linişteşte-ţi sufletul: i-am descântat femeii basna. Mâine 
după-amiază să mă aştepţi la capătul uliţii până ce voi veni. 
Am să te iau şi avem să ne ducem la ea acasă şituaisăte 
veseleşti cu ea până la sfârşitul zilei şi toată noaptea. 

Şi tânărul s-a învoioşit cu bucurie mare şi i-a dat bătrânei 
doi dinari şi i-a spus: 

— Când am să-mi srâmpăr patima, am să-ţi dau zece 
dinari. 

Iar bătrâna s-a întors la femeie şi i-a spus: 

— L-am cunoscut şi am vorbit cu el şi am văzut că e tare 
supărat pe tine şi avea de gând să-ţi facă rău, da eu l-am tot 
îmbiat să vină mâine pe la ceasul chemării la rugăciunea de 
amiază. 

Şi femeia s-a bucurat cu bucurie mare şi a strigat: 


— O, măicuţa mea, dacă i se va linişti inima şi va veni 
mâine la amiază, am să-ţi dau zece dinari. 


y 
— Ai să afli de venirea lui numai de la mine, a răspuns 


bătrâna. 

Şi când a fost dimineaţă, bătrâna a spus: 

— Pregăteşte masa, dichiseşte-te şi îmbracă-te cu ce aitu 
mai scump, iar eu am să mă duc şi am să-l aduc la tine. 

Şi femeia s-a apucat să se dichisească şi să gătească de 
masă. lar cât despre bătrână, aceasta a ieşit şi s-a dus să-l 
aştepte pe tânăr, dar tânărul n-a venit. Şi bătrâna s-a tot 
învârtit căutându-l, dar nu i-a dat de urmă. Şi-atunci, şi-a zis 
în sineşi: „Ce să fac? Nu cumva mâncarea pe care a 
pregătit-o şi banii pe care mi i-a făgăduit au să se 
prăpădească degeaba? Ba n-am să las eu să mi se 
vântuiască vicleşugul, ci am să caut pe un altul şi am să-l 
aduc la ea!" Şi pe când mergea ea aşa pe uliţi, a văzut 
deodată un tânăr frumos, cu urmele drumeţitului pe chip şi 
s-a dus la el şi i s-a temenit şi l-a întrebat: 

— Nu vrei să mănânci şi să bei şi o femeie care stă gata 
pentru tine? 

— Păi unde? A întrebat omul. Şi bătrâna a răspuns: 

— La mine, în casa mea. 

Şi omul s-a dus cu bătrâna, dar ea nu ştia că el este soţul 
femeii cu pricina. Şi, ajungând acasă, a bătut la uşă şi 
femeia i-a deschis uşa. Şi când bătrâna a intrat, femeia a 
dat fuga să se gătească, să se îmbrace şi să se parfumeze. 
Şi femeia l-a dus pe bărbat în odaia de oaspeţi, înciudată 
rău. lar când femeia a intrat şi a dat cu ochii de omul care 
şedea lângă bătrână, s-a grăbit să ticluiască un vicleşug şi o 
înşelătorie şi pe clipă pe dată a chibzuit ce să facă. 

Şi-a scos papucul din picior şi i-a spus bărbatului ei: 

— Nu aşa au fost legămintele dintre mine şi tine! Cum de 
mă înşeli aşa şi-mi faci asemenea lucruri? Când am aflat că 
te-ai întors, te-am pus la încercare cu ajutorul acestei 
bătrâne şi tu ai dat buzna la ceea ce ţi-am cerut să nu faci. 


Acuma văd eu bine care îţi sunt năravurile şi cum îţi calci 
legământul care era între noi. Că eu până acuma te-am 
crezut cinstit, dar ochii mei te-au văzut cu bătrâna aceasta 
şi umbli la muieri stricate! 

Şi a început să-i dea cu papucul în cap, iar el făgăduia 
totul şi se jura că nu a înşelat-o în viaţa lui şi că nu a făcut 
nimic din ce bănuieşte ea. Şi nu mai contenea să se jure pe 
Allah Preamăritul, iar femeia îl lovea şi plângea şi ţipa: 
„Veniţi, o, musulmanilor!" Şi el îi astupa gura cu mâna, iar 
ea îl muşca. Şi soţul a început să se umilească în faţa ei, şi-i 
săruta mâinile şi picioarele, ci ea nu se îndura să-l ierte şi 
nu înceta să-l lovească cu mâna după ceafă. 

lar pe urmă i-a făcut semn bătrânei ca s-o apuce de mână. 
Şi bătrâna a venit la ea şi a început să-i sărute mâinile şi 
picioarele şi, într-un sfârşit, i-a potolit. Şi când au şezut jos, 
bărbatul a început să-i sărute bătrânei mâinile şi să-i spună: 

— Răsplătească-te Allah Preamăritul cu tot binele, că m-ai 
scăpat din mâinile ei! 

Iar bătrâna se minuna de şiretenia femeii şi de 
prefăcătoria ei. 

Iată, o, împărate, o pildă de prefăcătorie muierească, de 
şiretenie şi de marghioleală de-a lor. 

Şi, auzind toate acestea, împăratul a scos învăţătură din 
povestea vizirului şi s-a răzgândit să-şi omoare fiul. 

Dar când a fost în cea de a cincea zi, a intrat la împărat 
roaba, ţinând în mână o cupă cu otravă şi a început să ceară 
ajutor şi să se lovească peste obraji şi peste faţă şi a spus: 

— O, împărate, ori ai să te dovedeşti drept cu mine şi ai să 
mă despăgubeşti de la fiul tău cu ceea ce îmi datorează, ori 
am să beau această cupă cu otravă şi am să mor şi păcatul 
pentru moartea mea va rămâne până la Ziua învierii. Vizirii 
tăi mă învinuiesc de vicleşuguri şi de prefăcătorie, dar nu se 
află pe lume oameni mai prefăcuţi decât ei. Oare n-ai auzit, 
O, împărate, povestea cu giu-vaiergiul şi roaba? 

— Da ce-a fost cu ei, o, copilo? A întrebat împăratul. Şi 
copila a spus: 


A PATRA POVESTE A ROABEI a ajuns până la mine, o, 
norocitule împărate, că a fost cândva un giuvaiergiu dedat 
cu dragostea de femei şi cu băutul de vin. Şi odată s-a dus 
la un prieten de-al lui şi, uitându-se la un perete de-al casei 
acestuia, a văzut chipul zugrăvit al unei fetişcane atâta de 
strălucite, de minunate şi de nurlii, cum nu mai văzuseră 
niciodată cei visători. Şi giuvaiergiul a stat să se tot uite la 
ea, minunându-se de frumuseţea acelui chip şi dragostea 
pentru icoana fetei i-a năpădit inima, încât a dat în boală şi- 
a ajuns de maică pierise. Şi unul dintre prietenii lui a venit 
pe la el şi, şezând jos lângă el, a început să-l întrebe ce are 
şi după ce plânge. Şi giuvaiergiul a spus: 

— O, fratele meu, toată boala mea şi tot ce m-a prăpădit, 
de la dragoste-i. M-am îndrăgostit de o icoană zugrăvită pe 
un perete din casa unui ortac de-al meu. 

Şi prietenul giuvaiergiului a început să-l dojenească şi a 
spus: 

— Asta-i din pricina puţinătăţiii tale de minte! Cum să te 
îndrăgosteşti de o icoană de pe un perete, care nu-i decât o 
închipuire, care nu căşunează nimic, nu vede şi nu aude, nu 
cheamă şi nu alungă? 

— Zugrăvitorul care a înfăţişat-o n-a putut s-o facă decât 
după chipul unei femei minunate, a spus giuvaiergiul. 

Şi prietenul lui a grăit: 

— Poate că acela care a zugrăvit-o a născocit-o din capul 
lui. 

— Oricum ar fi fost să fie, eu mor din dragoste pentru ea, a 
spus giuvaiergiul. Dacă se află pe lume o făptură 
asemănătoare cu această închipuire, nădăjduiesc că Allah 
Preamăritul are să-mi lungească viaţa până când am să 
ajung s-o văd. 

Şi când au plecat cei de faţă, au început să cerceteze cine 
a zugrăvit-o pe femeia aceea şi au aflat că celcare o 
zugrăvise a plecat în altă ţară. Şi i-au scris o scrisoare, 
căinindu-i-se de starea ortacului lor şi întrebându-l despre 
zugrăvitura aceea şi de unde a izvodit-o: a scos-o, oare, din 


închipuirea lui sau a văzut vreun chip asemenea ei pe lume. 
Şi zugrăvitorul care o zugrăvise le-a trimis următorul 
răspuns: „Am zugrăvit acel chip după tiparul unei fete, 
cântăreaţă la un vizir, în cetatea Kaşmirului, pe meleagurile 
Indului." Şi când giuvaiergiul a aflat despre asta (iar el 
locuia în ţara perşilor), s-a pregătit şi a plecat, îndreptându- 
se către ţările Indiei şi a ajuns în cetatea aceea, după o 
călătorie lungă. Şi, ajungând în cetatea aceea şi aşezându- 
se acolo, s-a dus odată la un boiangiu care locuia în cetatea 
aceea (iar boiangiul acela era un om hâtru, mintos şi isteţ) 
şi l-a întrebat despre împăratul lor şi despre obiceiurile lui. 

— Cât despre împăratul nostru, a spus boiangiul, d-apoi 
este un împărat drept, bun la inimă, binefăcător cu 
locuitorii din împărăţia lui şi împarte dreptatea cinstit între 
supuşii săi şi decât numai pe vrăjitori nu-i iubeşte el pe 
lume. Când îi cade pe mână vreun vrăjitor ori vreo 
vrăjitoare, îi aruncă într-un puț din afara cetăţii şi îi lasă 
acolo nemâncaţi, până mor. 

Pe urmă giuvaiergiul a început să-l întrebe pe boiangiu 
despre viziri. Şi boiangiul i-a povestit despre viaţa fiecărui 
vizir şi despre obiceiurile fiecăruia şi, într-un sfârşit, a venit 
vorba şi despre fata aceea cântăreaţă şi boiangiul a spus: 

— Este la cutare vizir. 

Şi giuvaiergiul după asta a aşteptat câteva zile, până a 
izbutit să închipuiască un şiretlic. Pe urmă, într-o noapte 
ploioasă cu tunete şi vânt mare, a ieşit, luând cu el nişte 
scule de spărgător şi s-a dus la casa acelui vizir, stăpânul 
fetei. A agăţat pe zid, cu nişte cârlige, o scară şi s-a suit pe 
terasa palatului şi, ajungând acolo, s-a uitat în palat şi a 
văzut un pat de marmură în care dormea o fată, 
asemănătoare cu luna când străluceşte în cea de a 
paisprezecea noapte a ei. Şi s-a dus la ea şi a stat jos la 
căpătâiul ei şi a tras învelitoarea de pe ea şi deodată a 
băgat de seamă că învelitoarea era de zarafir şi la capetele 
ei erau nişte lumânări şi fiecare lumânare era înfiptă într- 
un sfeşnic din aur roşu, iar lumânările erau din ambră. Iar 


sub perna fetei era o cutie de argint, în care se aflau toate 
giuvaie-rurile ei şi sipeţelul şedea închis lângă capul fetei. 

Şi giuvaiergiul a scos un cuţit şi a înţepat-o pe fată în 
poponeţ, pricinuindu-i o rană vădită. Şi fata a sărit din somn 
speriată şi înfricoşată şi, văzându-l pe giuvaiergiu, i-a fost 
frică să ţipe şi a tăcut, gândind că el vrea să-i fure odoarele. 
„La sipeţelul cu tot ce se află în el, nu ţi-e de nici un folos să 
mă omori şi mă pun sub ocrotirea mărini-miei tale", a spus 
ea. Şi giuvaiergiul a luat sipeţelul cu ceea ce se afla în el şi 
s-a dus. 

Dar când s-a făcut dimineaţă, şi-a pus hainele cele mai 
scumpe şi, luând cu sine cutia în care se aflau podoabele, s- 
a dus la oblăduitorul cetăţii, a sărutat pământul dinaintea 
lui şi a spus: 

— O, împărate, sunt un supus credincios al tău şi de 
baştină sunt de pe meleagurile Horasanului. Am venit aici 
ca să mă statornicesc sub puternicia ta, întrucât s-a dus 
vestea despre bunătatea şi nepărtinirea ta faţă de supuşii 
tăi şi am jinduit să mă aflu sub steagul tău. Am ajuns în 
cetatea aceasta aseară şi, găsind porţile închise, m-am 
culcat lângă ele. Şi când eram între somn şi trezie, deodată 
am văzut patru femei, una dintre ele fiind călare pe o 
mătură, iar cealaltă călare pe un târş şi am priceput, o, 
împărate, că erau nişte vrăjitoare care zburau înspre 
cetatea ta. Şi una dintre ele a venit la mine şi m-a împins cu 
piciorul şi m-a lovit cu o coadă de vulpe, pe care o avea în 
mână. Şi m-a stârnit rău. Şi m-a cuprins mânia din pricina 
loviturii şi am lovit-o şi eu cu un cuţit pe care îl aveam la 
mine şi am nimerit-o drept în bucă, atunci când tocmai da 
să se întoarcă să plece. Şi când am înţepat-o, a luat-o la 
fugă şi a pierdut, iacătă, sipetul acesta cu tot ce se află în el 
şi eu l-am luat şi l-am deschis şi am văzut în el podoabele 
acestea scumpe. Ia-le, eu nu am trebuinţă de ele, întrucât 
eu sunt un ins sihăstrit în munţi şi am izgonit cele 
pământeşti din inima mea şi m-am lepădat de bucuriile 
lumeşti şi jinduiesc după chipul lui Allah Preamăritul. 


Şi a pus sipetul dinaintea împăratului şi s-a dus. 

Şi după ce ela ieşit de la împărat, împăratul a deschis 
cutia şi a scos toate odoarele de acolo, a început să le 
petreacă prin mâini şi a găsit printre ele un gherdan pe 
care i-l dăruise cândva vizirului ce era stăpânul fetei. Şi l-a 
chemat pe vizirul acela şi, când vizirul s-a înfăţişat, i-a spus: 

— lacătă gherdanul pe care ţi l-am dăruit. 

Şi, văzând gherdanul, vizirul l-a cunoscut şi i-a spus 
împăratului: 

— Da, iar eu l-am dăruit unei roabe, cântărețe a mea. 

— Adu-mi-o pe fata aceea numaidecât! I-a spus vizirului 
împăratul. 

Şi vizirul a adus fata şi când fata s-a înfăţişat dinaintea 
împăratului, împăratul a spus: 

— Dezveleşte-i bucile şi vezi de este pe ele vreo rană sau 
nu. 

Şi vizirul i-a dezvelit fetei bucile şi a văzut pe una o rană 
de cuţit şi i-a spus împăratului: 

— Da, o, doamne, are o rană acolo. 

— Asta-i vrăjitoare, precum mi-a spus pustnicul acela, cu 
adevărat şi fără de tăgadă! I-a spus vizirului împăratul. 

Şi pe urmă a poruncit ca fata să fie aruncată în fântâna 
vrăjitorilor şi fata a fost aruncată în fântână chiar în ziua 
aceea. 

Iar când s-a lăsat noaptea şi giuvaiergiul a aflat că 
vicleşugul lui izbutise, s-a dus la paznicul fântânii, aducând 
în mână o pungă în care erau o mie de dinari şi a stat jos la 
tăifăsuiala cu paznicul până a trecut o treime din noapte şi 
pe urmă a început să i se mărturisească şi i-a spus: 

— Află, o, fratele meu, că fata aceea este nevinovată în 
privinţa celor puse pe seama ei şi iaca eu am băgat-o în 
bucluc. 

Şi i-a povestit toată tărăşenia, de la început până la sfârşit 
şi pe urmă a spus: 

— O, fratele meu, ia punga aceasta, în ea sunt o mie de 
dinari şi dă-mi-o pe fată: am să mă duc cu ea în ţara mea. 


Dinarii aceştia îţi vor fi mai de folos decât întemnițarea 
fetei; bucură-te de darul nostru şi noi amândoi avem să 
chemăm asupra ta milele şi ocrotirea lui Allah. 

Şi paznicul, auzind povestea giuvaiergiului, s-a minunat 
până peste poate de vicleşugul lui şi de cum a izbutit el şi a 
luat punga cu ceea ce se afla în ea şi i-a dat giuvaiergiului 
fata, cu învoiala să nu mai zăbovească în cetatea aceea cu 
ea nici măcar un ceas. Şi giuvaiergiul a luat numaidecât 
fata şi a purces, zorind pasul, până a ajuns în ţara lui, 
dobândind ceea ce râvnise. 

Aşa că vezi, o, împărate, care sunt vicleşugurile bărbaţilor 
şi ticăloşia lor. Vizirii tăi te opresc să mă despăgubeşti de 
ceea ce mi se datorează, dar mâine avem să stăm cu tine 
dinaintea Judecătorului cel Drept şi are să-mi dea el ceea ce 
mi se cuvine de la tine, o, împărate! 

Şi împăratul, auzind vorbele roabei, a poruncit să fie ucis 
fiul său. 

Şi a intrat la el cel de al cincelea vizir şi a sărutat 
pământul dintre mâinile lui şi a spus: 

— O, împărate preamărite, zăboveşte şi nu te pripi să-ţi 
omori fiul! Adesea, după pripeală urmează căinţele şi mă 
tem că ai să te căieşti cum s-a căit un ins care pe urmă nua 
mai râs în viaţa lui. 

— Păi cum a fost, o, vizirule? A întrebat împăratul. Şi 
vizirul a spus: 

Povestea celui de al cincilea vizir a ajuns până la mine, o, 
împărate, că a fost odată un ins dintre cei de neam ales şi 
plini de blagă şi avea bani şi slugi şi robi şi moşii şi a murit 
şi s-a înfăţişat la mila lui Allah Preamăritul şi a lăsat un fiu 
micuţ. Şi când micuțul a crescut, s-a pus pe mâncat şi pe 
băut şi pe ascultat muzichii şi cântece şi a-şi dovedi dărnicia 
şi a împărţit şi a risipit banii pe care i-i lăsase tătâne-său, 
încât bogăţia aceea toată s-a fituit. 

Iar când s-a fituit toată bogăţia aceea pe care i-o lăsase 
tătâne-său şi din care nu a mai rămas nimic, tânărul a 
început să vândă robii şi slugile şi moşiile şi a prăpădit tot 


ce avea: şi banii tatălui şi tot şi a sărăcit de-a ajuns să 
trudească la rând cu toţi truditorii. Şi a dus-o el aşa vreme 
de un an. Şi când, într-o bună zi, şedea lângă un zid 
aşteptând să vină careva să-l năimească, deodată s-a 
apropiat de el un ins cu înfăţişarea şi cu îmbrăcămintea 
falnice şi i-a dat bineţe. Şi tânărul a întrebat: 

— O, uncheşule, oare m-ai cunoscut cândva? 

— Nu te-am cunoscut nicidecum, o, tinere, a răspuns insul, 
dar văd pe tine urmele belşugului, măcar că acuma te afli în 
starea aceasta. 

— O, uncheşule, a răspuns tânărul, s-a împlinit judeţul şi 
triştea. Ai, oare, o, uncheşule cu chip de lumină, vreo treabă 
la care să mă nâimeşti? 

— O, copilul meu, a răspuns acela, aş vrea să te năâimesc 
pentru o treabă uşoară. 

— Şi la ce anume, o, uncheşule? A întrebat tânărul. Şi 
moşneagul a spus: 

— Suntem zece bătrâni într-o casă şi nu avem pe nimeni 
care să aibă grijă de noi. Avem pentru tine atâta mâncare şi 
îmbrăcăminte cât vrei, şi, dacă ne-ai sluji, ai căpăta de la noi 
atâta belşug şi atâţia bani cât să-ţi ajungă şi poate că Allah 
îţi va da îndărăt prin noi norocul. 

— Ascult şi mă supun! A răspuns tânărul. Şi bătrânul i-a 
spus: 

— Am numai o învoială să-ţi pun! 

— Şi care îţi este învoiala, o, uncheşule? A întrebat 
tânărul. 

Şi bătrânul a spus: 

— O, copilul meu, este ca tu să ne păstrezi tainele şi tot 
ceea ce ai să vezi la noi şi când ai să ne vezi că plângem, să 
nu ne întrebi de pricina plânsetelor noastre. 

— Bine, o, uncheşule, a răspuns tânărul. Şi atunci, 
bătrânul i-a spus: 

— O, copilul meu, hai cu mine, sub binecuvântarea lui 
Allah Preamaăritul! 


Şi tânărul a pornit după bătrân şi acela l-a dus la baie şi l-a 
băgat acolo şi a dat jos de pe trupul lui murdăria veche, iar 
pe urmă bătrânul a trimis un om şi acela a adus o haină 
frumoasă de pânză şi bătrânul l-a îmbrăcat cu ea pe tânăr şi 
s-a dus cu el acasă la soţii lui. Şi când tânărul a intrat, s-a 
văzut într-o casă înalt zidită, cu nişte pilaştri voinici, mare, 
cu nişte iatacuri orânduite unul faţă cu altul şi cu nişte săli 
şi în fiecare sală era câte un havuz cu apă, peste care 
ciripeau păsărele, iar ferestrele dădeau din toate părţile 
către o grădină minunată, ce se afla tot în damul acela. Şi 
bătrânul l-a dus pe tânăr într-o încăpere şi tânărul a văzut 
că era împodobită cu marmură de felurite culori şi cu 
tavanul zugrăvit cu lazur şi aur strălucitor, iar podeaua era 
acoperită cu chilimuri de mătase şi a găsit acolo zece 
bătrâni care şedeau unul dinaintea altuia, îmbrăcaţi în 
haine de jale şi plângeau şi suspinau şi s-a minunat şi a 
gândit să-l întrebe pe bătrân, dar şi-a adus aminte de 
învoială şi şi-a ţinut limba. Şi bătrânul i-a înmânat tânărului 
un sipet în care erau treizeci de mii de dinari şi i-a spus: 

— O, copilul meu, cheltuieşte din acest sipet pentru noi şi 
pentru tine atâta cât trebuie, având încrederea noastră şi 
nu uita ceea ce te-am sfătuit. 

Şi tânărul a răspuns: 

— Ascult şi mă supun. 

Şi a cheltuit pentru bătrâni banii, vreme de zile şi de nopţi 
şi pe urmă unul dintre ei a murit şi tovarăşii lui l-au luat şi l- 
au spălat şi l-au înfăşurat în giulgiu şi l-au înmormântat în 
grădina din spatele casei şi moartea n-a mai contenit să-i ia 
unul după altul, până a mai rămas numai bătrânul acela 
care îl tocmise şi nu se mai afla un al treilea cu ei şi au trăit 
astfel câţiva ani, iar pe urmă bătrânul s-a îmbolnăvit. 

Şi când tânărul a pierdut nădejdea că bătrânul va mai trăi, 
s-a dus la el şi i-a mărturisit durerea sa, iar pe urmă a spus: 

— O, uncheşule, v-am slujit şi nu v-am părăsit, slu-jindu-vă, 
nici o clipită, vreme de douăzeci de ani şi v-am fost 
credincios şi v-am slujit cu sârg, cât am putut. 


— Da, o, copilul meu, a răspuns bătrânul, ne-ai slujit până 
au murit aceşti bătrâni şi s-au înfăţişat dinaintea lui Allah 
Preamăritul şi Preaslăvitul şi nimenea nu poate să ocolească 
moartea. 

— O, stăpâne al meu, a grăit tânărul, eşti la un ceas greu şi 
tare aş vrea să mă lămureşti care este pricina plânsului 
vostru şi a hohotelor voastre necurmate şi a mâhnirii şi a 
suspinelor. 

— O, copilul meu, a răspuns bătrânul, nu îţi este de nici o 
trebuinţă să afli; nu mă sili să fac ceea ce nu pot. M-am 
rugat la Allah Preamăritul să nu mai ispitească pe nimeni cu 
ispitirea mea, şi, dacă vrei să scapi de ceea ce ne-a prăpădit 
pe noi, să nu deschizi, iată, uşa aceea. 

Şi i-a arătat cu mâna uşa şi l-a sfătuit să nu o deschidă şi a 
grăit: 

— lar dacă vrei să te ajungă ceea ce ne-a ajuns pe noi, 
deschide-o: vei afla pricina celor ce ai văzut la noi, încât te 
vei căi, dar căinţa îţi va fi zadarnică. 

Şi pe urmă boala bătrânului s-a înrăutățit şi bătrânul a 
murit şi tânărul l-a spălat cu mâna lui şi l-a înfăşurat în 
giulgiu şi l-a îngropat lângă soţii lui. Şi tânărul a rămas pe 
mai departe în casa aceea, încuiat cu toate câte se găseau 
acolo, da sta tot îngândurat şi cugetând la ceea ce se 
întâmplase cu bătrânul. Şi, într-o zi, chibzuia la vorbele 
bătrânului, care îi lăsase cu limbă de moarte să nu deschidă 
uşa şi deodată i s-a năzărit să se uite la ea. Şi s-a sculat şi s- 
a dus şi a căutat până ce a dat de o uşă mică, pe care un 
păianjen îşi ţesuse pânza şi la uşă erau patru lacăte din 
oţel; şi când tânărul s-a uitat la ea, şi-a adus aminte de ceea 
ce îl prevestise bătrânul şi a plecat de lângă uşă. Ci sufletul 
îl tot îmboldea să deschidă uşa şi el s-a înfrânat şapte zile, 
dar în a opta zi sufletul l-a biruit şi tânărul a strigat: 

— Numaidecât am să deschid uşa şi am să mă uit, orice-o fi 
să mi se tragă din asta! De judeţul lui Allah Preamăritul şi 
de ursitoare nimenea nu scapă şi nimica nu are să se 
întâmple dacă nu e după vrerea lui Allah! 


Şi s-a sculat şi a deschis uşa, după ce a spart lacătele. 

Şi, deschizând uşa, a văzut o hrubă îngustă şi a intrat în 
hrubă şi a mers vreme de trei ceasuri şi deodată a ieşit pe 
malul unei ape curgătoare mari. Şi tânărul s-a minunat şi a 
început să se preumble pe mal, holbându-se şi la dreapta şi 
la stânga şi deodată a văzut un vultur mare, care s-a 
coborât din văzduh şi l-a înhăţat pe tânăr în gheare şi a 
zburat cu el printre cer şi pământ, până ce a poposit pe un 
ostrov din mijlocul mării. Şi l-a slobozit pe tânăr în ostrovul 
acela şi s-a dus, iar tânărul a rămas acolo năuc, neştiind 
încotro să se îndrepte. 

Şi când, într-o zi, sta aşa, deodată au strălucit pe mare 
pânzele unei corăbii, ca o steluţă pe cer şi gândurile 
tânărului s-au legat de corabia aceea şi nădăjduia că în ea 
va fi izbăvirea lui. Şi a început să se uite la corabie şi 
aceasta s-a apropiat tare de el. Şi când corabia s-a apropiat, 
tânărul a văzut că era o luntre făcută din os de elefant şi din 
lemn de abanos, cu vâsle de santal şi aloe, toată învrâstată 
cu dungi din aur strălucitor şi în ea şedeau zece copile 
neprihănite, asemănătoare cu nişte lune. Şi, văzându-l pe 
tânăr, au sărit din luntre, au început să-i sărute mâinile şi 
au spus: „Iu eşti împăratul-mire!" lar pe urmă s-a apropiat 
de el o copilă asemănătoare cu soarele neacoperit pe un cer 
fără nori şi care ţinea în mână o năframă de mătase, în care 
se aflau nişte veşminte împărăteşti şi o coroană din aur 
împodobită cu toate soiurile de rubine şi safire, şi, 
apropiindu-se, l-a îmbrăcat şi l-a încununat cu coroana. Şi 
copilele l-au purtat pe tânăr pe braţe până la luntre şi 
tânărul a văzut în ea tot soiul de chilimuri din mătase de 
felurite culori şi au întins pânzele şi au purces pe valurile 
mării. 

„Şi, pomenindu-mă aşa, povestea tânărul mai apoi, am 
socotit că era un vis şi habar n-aveam unde mă duc ele, iar 
când am poposit la țărm, am văzut că ţărmul era plin de 
oşti, al căror număr nu-l ştia nimeni, afară de Allah (slavă şi 
mărire lui!) şi războinicii erau îmbrăcaţi în zale. Şi mi s-au 


adus cinci cai focoşi, înşăuaţi cu şei din aur împodobite cu 
tot soiul de mărgăritare şi de pietre scumpe. Şi am luat 
unul dintre ei şi am încălecat, iar ceilalţi patru veneau după 
mine. Şi când am încălecat, deasupra capului meu s-au 
împreunat steagurile şi flamurile; şi au bubuit tobele; şi au 
bătut darabanele; şi oştenii s-au rânduit de-a dreapta şi de- 
a stânga mea; dar eu îmi tot ziceam: «Visez ori sunt treaz?» 
Şi am mers întruna, neve-nindu-mi să cred că sunt 
înconjurat de asemenea măreție şi gândind că acestea erau 
nişte năzăriri din vis, până când ne-am apropiat de o pajişte 
verde, unde se aflau nişte palate, nişte grădini, nişte pomi şi 
canale şi flori şi păsări care îl preamăreau pe Allah, unul, 
Biruitorul." 

Şi pe când se întâmplau toate acestea, deodată au ieşit din 
palatele acelea şi din grădini nişte oşteni asemenea unui 
şuvoi când se revarsă şi au umplut pajiştea. Şi, apro-piindu- 
se de tânăr, oştenii s-au oprit. Şi din mijlocul lor a ieşit 
împăratul, care numai el era călare, iar înaintea lui 
mergeau pe jos câţiva curteni de-ai lui. Ajungând lângă 
tânăr, împăratul acela a descălecat şi, văzând că împăratul 
a descălecat, tânărul a descălecat şi el şi şi-au dat bineţe 
unul altuia cu cele mai alese plecăciuni, iar pe urmă au 
încălecat iarăşi. Şi împăratul i-a spus tânărului: 

— Pofteşte cu noi, eşti oaspetele meu! 

Şi tânărul a pornit cu împăratul, tăinuind cu el, iar alaiul s- 
a orânduit şi a mers înaintea lor până la palatul împăratului. 
lar pe urmă s-au dat jos de pe cai şi au intrat cu toţii în 
palat, iar mâna tânărului era în mâna împăratului. Şi 
împăratul l-a poftit pe un jeţ din aur şi a stat jos lângă el. Şi 
când împăratul şi-a ridicat vălul de pe faţă, s-a arătat că era 
o copilandră asemănătoare cu soarele neacoperit pe un cer 
fără nori: frumoasă, minunată, strălucitoare şi desăvârşită, 
falnică şi marghiolită. Şi tânărul s-a uitat şi a văzut o 
fericire mare şi o mulţumire deplină şi a început să se mire 
de frumuseţea fetişcanei şi de nurii ei, iar ea i-a spus: 


— Află, o, împărate, că eu sunt împărăteasa acestor 
pământuri şi toţi oştenii pe care i-ai văzut şi toţi cei pe care 
i-ai întâlnit, fie călăreţi, fie pedestraşi, sunt femei şi nu se 
află bărbaţi printre ele. Iar la noi, în ţara aceasta, bărbaţii 
ară, seamănă, seceră şi muncesc, lucrează pământul, zidesc 
cetăţi şi au grijă de trebuinţele celor care se îndeletnicesc 
cu feluritele meşteşuguri; în ceea ce le priveşte pe femei, d- 
apoi ele sunt judecători şi slujbaşi obşteşti şi oşteni. 

Şi tânărul s-a minunat până peste poate de toate acestea 
şi pe când ei vorbeau astfel, deodată a intrat vizirul şi s-a 
văzut că acesta era o bătrână căruntă, cuviincioasă, 
strălucită şi falnică. 

— Pofteşte pe judecător şi martorii! A spus împărăteasa Şi 
bătrâna s-a dus să-i aducă, iar împărăteasa s-a întors către 
tânăr şi a început să tăifăsuiască cu el şi să-l înveselească, 
risipindu-i tristeţea cu vorbe mângâietoare. lar pe urmă s-a 
răsucit către el şi l-a întrebat: 

— Oare te învoieşti să-ţi fiu soţie? 

Şi tânărul s-a sculat şi a început să sărute pământul dintre 
mâinile împărătesei, dar ea nu i-a îngăduit. lar tânărul a 
spus: 

— O, stăpână, eu îţi sunt slugă umilă, care te va sluji! Ci 
împărăteasa a grăit: 

— Oare tu nu vezi toate slugile acestea şi oştenii şi 
bogăţiile şi comorile şi zahareaua pe care le-ai băgat de 
seamă? 

— Da, văd, a răspuns tânărul. Şi împărăteasa a spus: 

— Toate acestea stau dinainte-ţi, foloseşte-te de ele, dând 
şi dăruind, precum ţi-o fi placul. 

lar pe urmă a arătat către o uşă încuiată şi a spus: 

— Fă ce vrei cu toate, afară de uşa aceea, iat-o; să n-o 
deschizi: când ai s-o deschizi, ai să te căieşti, dar căinţa nu 
are să-ţi aducă nici o dobândă. 

Şi nici nu-şi isprăvise ea bine vorbele, că s-a şi înfăţişat 
vizireasa şi cu ea judecătoriţa şi martorele şi când au venit 
(şi toate erau bătrâne, cu nişte plete ce le cădeau pe umeri, 


mândre şi falnice) şi s-au rânduit dinaintea împărătesei, ea 
le-a poruncit să-i încheie hârtia de căsătorie şi i s-a dat 
tânărul ca soţ. Şi împărăteasa a orânduit ospe-ţele şi a 
adunat oştencele şi când au mâncat şi au băut, tânărul a 
intrat la ea şi a găsit-o neprihănită şi fecioară. I-a luat 
fecioria şi a sălăşluit cu ea şapte ani, în cea mai dulce, mai 
desfătată, mai fericită şi mai huzurită viaţă. 

Dar odată, într-o bună zi, şi-a adus aminte de uşa încuiată 
şi şi-a zis: „Dacă în dosul ei nu ar fi nişte comori pricopsite, 
cu mult mai mult decât cele pe care le-am văzut, soţia mea 
nu mi-ar fi cerut să n-o deschid!" Şi s-a sculat şi a deschis 
uşa şi deodată în dosul ei a dat de pasărea aceea care îl 
luase de pe ţărmul mării şi îl adusese pe ostrov. Şi când l-a 
văzut, pasărea a strigat: 

— Nu se află scăpare pentru obrazul aceluia care 
niciodată nu se stăpâneşte! 

Şi, văzând pasărea şi auzindu-i vorbele, tânărul a luat-o la 
fugă, dar pasărea s-a ţinut după el şi, prinzându-l, a zburat 
cu el printre cer şi pământ depărtare de un ceas, iar pe 
urmă l-a lăsat pe locul de unde îl răpise şi a pierit. lar ela 
rămas pe loc, iar pe urmă, venindu-şi în minţi, şi-a adus 
aminte cât noroc văzuse mai înainte, câtă fălnicie, câtă 
preţuire şi cum mergeau oştenii înaintea lui, iar el poruncea 
şi poprea şi a început să plângă şi să suspine. Şi s-a tânguit 
pe ţărmul mării, acolo unde îl lăsase pasărea, două luni şi 
jinduia să se întoarcă la soţie. 

Şi, într-o noapte, când nu putea să doarmă şi cugeta cu 
jale, deodată s-a auzit un glas, al cărui sunet îl auzea, dar 
nu vedea cine grăieşte şi glasul acela striga: 

— Ce mari au fost desfătările! Nu au să se mai întoarcă, nu 
au să se mai întoarcă cele ce s-au dus! Sporeşte-ţi jalea! 

Şi, auzind acestea, tânărul a încetat să mai tragă nădejde 
că o va mai dobândi vreodată pe împărăteasă şi că se va 
mai întoarce la fericirea aceea, pe care o cunoscuse. lar pe 
urmă a intrat în casa în care fuseseră bătrânii şi a priceput 
că şi ei au păţit întocmai cum păţise el şi că aceasta era 


pricina plânsului lor şi a amarului şi i-a înţeles apoi. Şi pe 
tânăr l-a năpădit jalea şi urâtul şi a intrat în sala aceea şi tot 
plângea şi suspina, nemaiimbiindu-se nici să mănânce, nici 
să bea şi nici să se bucure de miresmele desfătătoare şi nici 
să mai râdă, şi, într-un sfârşit, a murit şi a fost înmormântat 
lângă bătrânii aceia. 

Aşa că să ştii, o, împărate, că pripeala nu e de lăudat şi că 
ea nu duce decât la căinţă. lacătă sfatul pe care ţi-l dau eu! 

Şi, auzind aceste cuvinte, împăratul le-a dat ascultare şi s- 
a oprit să-şi omoare fiul. 

Când însă a fost cea de a şasea zi, a intrat la împărat 
roaba, ţinând în mână un jungher tras din teacă şi a spus: 

— Află, o, doamne al meu, că dacă nu ai să-mi împlineşti 
jalba şi nu ai să-ţi preacinsteşti dreptatea şi fala dinaintea 
celor care m-au obidit - iar aceştia sunt vizirii tăi, care tot 
născocesc că femeile se ţin de şiretlicuri, vicleşuguri şi 
înşelăciuni şi se reped să-mi vatăme dreptatea şi să-l 
împingă pe împărat să se lepede de pricina mea. Ci iată că 
eu am să-ţi dovedesc că bărbaţii sunt mai haini decât 
femeile, povestindu-ţi despre fiul unui împărat când a ajuns 
între patru ochi cu soţia unui negustor. 

— Păi ce s-a petrecut între el şi ea? A întrebat împăratul. 
Şi roaba a spus: 

A CINCEA POVESTE A ROABEI a ajuns până la mine, o, 
norocitule împărate, că a fost odată un negustor tare zuliar 
şi care avea o soţie frumoasă şi minunată. Şi de mare teamă 
pentru ea şi de zulie, nu sălăşluia cu ea în cetate, cii-a 
ridicat un palat afară din cetate, aşezat departe de celelalte 
case şi l-a împresurat cu ziduri şi l-a întărit cu stâlpi şi i-a 
pus nişte porţi de nepătruns, ferecându-le cu lacăte grele. 
Şi când voia să plece, negustorul încuia porţile şi lua cheile 
şi le agăța la gât. 

Şi într-o bună zi negustorul era în cetate, iar fiul 
împăratului de peste cetatea aceea ieşise să se plimbe şi să 
hoinărească şi a văzut locul acela pustiu. Şi l-a măsurat cu 
privirile îndelung şi dinaintea ochilor lui strălucea palatul 


acela şi fiul împăratului a văzut în el o femeie îmbrăcată 
falnic, care se ivise la una dintre ferestre. 

Şi când tânărul a văzut-o, şi-a pierdut minţile de 
frumuseţea şi de minunăţia ei şi a dat să intre la ea, dar 
aceasta era peste putinţă şi l-a chemat pe un slujitor dintre 
slugile lui şi acela i-a adus o călimară şi nişte hârtie şi fiul 
împăratului a scris, vorbind despre starea şi despre 
dragostea lui şi, înfigând hârtia în vârful unei săgeți, a 
slobozit săgeata către palat. Şi săgeata a căzut dinaintea 
femeii, pe când aceasta se preumbla prin grădină şi femeia 
i-a spus uneia dintre roabele sale: 

— Fugi degrabă după hârtia aceea şi adu-mi-o! 

lar ea se pricepea să citească scrisele şi, citind hârtia, a 
înţeles că îi vorbea fiul împăratului despre dragostea, 
aleanul şi patima care îl năpădiseră şi i-a scris un răspuns la 
scrisoarea lui, spunându-i că în inima ei a pătruns o 
dragoste şi mai mare decât dragostea tânărului. lar pe 
urmă a ieşit la fereastră şi l-a văzut pe fiul împăratului şi i-a 
aruncat răspunsul şi dorul de eli-a crescut şi fiul 
împăratului, văzând-o, s-a apropiat de ferestrele palatului şi 
a spus: 

— Aruncă-mi o sfoară, am să agăţ de ea cheia aceasta, iar 
tu ai s-o iei. 

Şi femeia i-a aruncat fiului împăratului o sfoară şi ela 
legat de ea cheia, iar pe urmă s-a dus la vizirii lui şi li s-a 
jeluit că e îndrăgostit de femeia aceea şi nu mai are putere 
să rabde fără ea. 

— Şi ce îmi porunceşti să fac? A întrebat unul dintre viziri. 

Şi fiul împăratului i-a spus: 

— Vreau să mă bagi într-un cufăr şi să-l duci în palatul 
acelui negustor. Prefă-te că acel cufăr este al tău şi eu am 
să capăt ceea ce vreau de la femeia aceea şi am să petrec la 
ea câteva zile, iar pe urmă ai să-ţi ceri cufărul îndărăt. 

Şi vizirul a răspuns: 

— Cu drag şi cu bucurie! 


Şi fiul împăratului s-a dus acasă şi s-a culcat într-un cufăr 
pe care îl avea, iar vizirul a încuiat cufărul şi l-a dus în 
palatul negustorului. lar negustorul, înfăţişându-se 
dinaintea vizirului, i-a sărutat mâinile şi a spus: 

— Poate că stăpânul nostru, vizirul, vrea să ne ceară vreo 
slujbă ori are vreo dorinţă pe care noi vom fi norociţi s-o 
îndeplinim? 

— Vreau de la tine, a spus vizirul, să pui cufărul acesta în 
locul care îţi este cel mai scump. 

Şi negustorul le-a spus hamalilor: 

— Luaţi-l! 

Şi cufărul a fost luat, iar negustorul l-a băgat în palat şi l-a 
pus într-una din odăile sale. lar pe urmă a plecat la 
treburile lui. 

Şi atunci, femeia aceea a venit la cufăr şi l-a descuiat cu 
cheia pe care o avea la ea şi din cufăr a ieşit tânărul, 
asemenea unei lune şi văzându-l, femeia şi-a pus odoarele ei 
cele mai frumoase şi l-a poftit în sala de oaspeţi şi s-au 
aşezat la mâncare şi la băutură şapte zile şi de fiecare dată 
când se întorcea soţul ei, femeia îl băga pe fiul împăratului 
în cufăr şi încuia cufărul. Dar când a fost într-una din zile, 
împăratul a întrebat de fiul său şi vizirul a dat fuga degrabă 
la casa negustorului şi i-a cerut îndărăt cufărul, tocmai când 
negustorul venise acasă mai devreme, la un ceas neobişnuit 
şi a bătut la uşă şi femeia l-a auzit şi, luându-l pe fiul 
împăratului, l-a băgat în cufăr, dar, zăpăcindu-se, a uitat să-l 
încuie. Şi când negustorul a venit cu hamalii, aceştia au luat 
cufărul de capac şi cufărul s-a deschis şi s-au uitat în el şi 
deodată au văzut că acolo sta întins fiul împăratului. Şi când 
negustorul l-a văzut şi l-a cunoscut, a ieşit la vizir şi i-a spus: 

— Du-te şi ia-l pe fiul împăratului, niciunul dintre noi nu 
poate să-l atingă. 

Şi vizirul a intrat şi l-a luat şi pe urmă au plecat toţi. Şi 
când ei au plecat, negustorul s-a despărţit de femeia aceea 
şi a pus jurământ că nu se va mai căsători niciodată. 


A ajuns până la mine, tot aşa, o, norocitule împărate, că un 
ins dintre oamenii învăţaţi s-a dus odată în târg şi a văzut o 
slugă pentru care se făceau strigările de vânzare. A 
cumpărat sluga şi a adus-o acasă şi i-a spus soţiei: 

— Ai grijă de el. 

Şi sluga a stat la el o vreme şi, într-o zi, insul acela i-a spus 
soţiei: 

— Du-te mâine în grădină să te preumbli, să hoinăreşti şi 
să te veseleşti. 

Şi femeia a răspuns: 

— Cu drag şi cu bucurie! 

Şi când sluga a auzit acestea, a luat nişte mâncare pe care 
a pregătit-o chiar în noaptea aceea şi tot aşa a pregătit 
nişte băutură, nişte mezelicuri şi nişte fructe. lar pe urmă a 
ieşit în grădină şi a ascuns mâncarea sub un pom, şi 
băuturile sub alt pom şi tot aşa fructele şi mezelicurile le-a 
ascuns sub alţi pomi, în calea soţiei stăpânului său. 

Şi când s-a făcut dimineaţă, insul acela i-a poruncit slugii 
să meargă cu stăpână-sa în grădină şi a poruncit să ia cu el 
cele de trebuinţă, precum mâncare, băutură şi poame. 

Şi femeia a ieşit şi a încălecat şi sluga a mers cu ea, până 
au ajuns în grădina aceea. Şi când au ajuns acolo, a cârâit 
un corb şi sluga a strigat: 

— Drept ai spus! 

Şi stăpâna lui a întrebat: 

— Oare ai înţeles ce a spus corbul? 

— Da, o, stăpâna mea, a răspuns el. Şi stăpâna lui a 
întrebat: 

— Da ce a spus? 

— O, stăpâna mea, a răspuns sluga, a spus: „Sub pomul 
acela se află nişte mâncare, poftiţi s-o mâncaţi!" 

— Vad că ştii graiul păsărilor, a spus stăpâna lui. Şi sluga a 
răspuns: 

— Da! 

Şi stăpâna lui s-a dus la pom şi a văzut mâncarea pregătită 
şi când a mâncat, s-a minunat până peste poate şi a gândit 


că sluga chiar ştie graiul păsărilor. Şi, după ce au mâncat 
din mâncarea aceea, au pornit să hoinărească prin grădină 
şi a cârâit un corb şi sluga i-a spus: 

— Adevăr ai grăit! 

— Ce spune? A întrebat-o pe slugă stăpâna. Şi acela a 
răspuns: 

— O, stăpână, spune: „Sub pomul de colo este o carafa cu 
apă înmiresmată cu mosc şi nişte vin vechi." 

Şi femeia s-a dus cu el şi a găsit toate acestea şi 
minunarea ei a sporit şi sluga a crescut în ochii ei. Şi a stat 
ea cu sluga şi a băut, iar după ce au băut, au început să se 
preumble prin grădină şi a cârâit un corb şi sluga a grăit: 

— Adevăr ai grăit! 

— Ce spune corbul acela? A întrebat-o stăpâna pe slugă. Şi 
sluga a răspuns: 

— Spune: „Sub pomul de colo sunt nişte poame şi nişte 
mezelicuri." 

Şi s-au dus la pom şi au găsit poamele şi mezelicurile, iar 
pe urmă au pornit să hoinărească prin grădină şi un corb a 
cârâit, iar sluga a luat o piatră şi a aruncat cu ea după corb. 

— De ce dai cu piatra după el şi ce-a zis? A întrebat 
stăpâna. 

Şi sluga a răspuns: 

— O, stăpână, zice nişte vorbe pe care nu pot să ţi le spun! 

— Spune-le şi nu te sfii de mine: între tine şi mine nu stă 
nimic! I-a răspuns stăpâna. 

Şi sluga a început să zică: 

— Nu! 

lar ea zicea: 

— Spune! 

Şi îl tot rugă şi, într-un sfârşit, el a spus: 

— Corbul mi-a zis: „Fă cu stăpâna ta ceea ce face soţul ei 
cu ea." 

Şi, auzind vorbele acestea, stăpâna lui s-a pus pe un râs, 
de s-a prăbuşit pe spate şi pe urmă a strigat: 


— Treaba nu e anevoioasă şi nu pot să mă împotrivesc ţie 
în asta! 

Şi s-a dus la pom şi a aşternut sub el un preş şi a chemat 
sluga, ca să-şi împlinească dorinţa cu ea. 

Şi deodată s-a ivit dindărătul slugii stăpânul, care se uita 
la el şi a spus: 

— Ei, băiatule, ce e cu stăpâna ta de zace aici şi plânge? 

— O, stăpâne, a răspuns sluga, a căzut din pom şi a murit 
şi nu ţi-a mai înapoiat-o decât numai Allah (slavă şi mărire 
lui!) şi s-a întins aici pentru o clipită ca să-şi tragă sufletul. 

Şi când femeia l-a văzut lângă ea pe bărbatu-său, s-a 
ridicat prefăcându-se bolnavă şi plângându-se că are dureri 
şi icnind: 

— Of, şalele! Of, coasta! Veniţi încoace, o, dragilor, eu n-o 
mai duc mult! 

Şi soţul ei s-a pierdut cu firea şi a chemat sluga şi i-a spus: 

— Adu-i stăpânei tale un cal şi sui-o pe el! 

Şi când ea a încălecat, soţul ei a apucat de o scară a şeii, 
iar sluga de scara cealaltă şi soţul îi zicea femeii: 

— Allah are să te scape şi are să te tămăduiască! 

Iată, o, împărate, unul dintre vicleşugurile bărbaţilor şi 
una dintre ticăloşiile lor; încât să nu te abată vizirii tăi de la 
ceea ce eşti dator şi să mă despăgubeşti de ceea ce mi se 
cuvine! 

Şi roaba a început să plângă şi, când împăratul a văzut-o 
că plânge (iar ea îi era cea mai dragă dintre toate roabele), 
a dat poruncă să fie ucis fiul lui. 

Şi a intrat la el cel de al şaselea vizir şi a sărutat pământul 
dintre mâinile lui şi a spus: 

— Acoperească-l Allah cu slavă pe împărat! Iţi sunt 
credincios şi te povăţuiesc să zăboveşti în privinţa fiului tău, 
întrucât minciuna chiar că este ca fumul, iar adevărul şade 
pe stâlpi tari. Lumina adevărului împrăştie bezna minciunii 
şi să ştii că vicleşugurile femeilor sunt mari. Că a zis Allah 
Preamăritul în slăvită lui Carte: „într-adevăr, mari sunt 
ticăloşiile voastre!" A ajuns până la mine o poveste despre o 


femeie care le-a ticluit mai marilor dintr-o împărăție un 
şiretlic cum nimenea nu mai ticluise un altul asemenea, 
până atunci. 

— Păi cum a fost? A întrebat împăratul. Şi vizirul a spus: 

Povestea celui de al şaselea vizir 

(Şi vizirul povesteşte anecdota intitulată Viclenia 
muierească, în traducerea lui Mardrus, aflată în voi. IX, 
pag. 158, a ediţiei prezente, apoi conchide:) 

Aşa că vezi, o, doamne împărate al nostru, ce şiretlic le-a 
ticluit acelor inşi femeia aceea. 

(După care vizirul povesteşte anecdota intitulată Cele trei 
dorinţe, în traducerea lui Mardrus, aflată în voi. VIII, pag. 
80, a ediţiei prezente. Apoi continuă:) 

Şi toate acestea, o, împărate, s-au întâmplat din pricina 
gândului smintit al femeii şi eu ţi le-am povestit ca să te 
încredinţezi că femeile sunt neroade şi smucite la minte şi 
nu au în gândurile lor decât sminteli. Încât să nu dai 
ascultare vorbelor lor şi să nu-ţi omori fiul, sângele inimii 
tale. Că ai să-ţi întinezi pomenirea după ce nu vei mai fi. 

Şi împăratul s-a răzgândit să-şi omoare fiul. 

Iar când a fost cea de a şaptea zi, a venit roaba aceea şi s- 
a înfăţişat la împărat, ţipând. Şi aprinsese un foc mare. Şi a 
fost adusă la împărat ţinută de poalele rochiei. Şi împăratul 
a întrebat-o: 

— Pentru ce ai făcut asta? Şi ea a răspuns: 

— Dacă nu ai să-mi faci dreptate faţă de fiul tău, am să mă 
arunc în focul acesta. Am ajuns de mi-e silă de viaţă şi, 
înainte de a veni la tine, mi-am scris testamentul, mi-am 
împărţit banii şi m-am hotărât să mor, iar tu ai să te căieşti 
cu toate căinţele, cum s-a căit împăratul care a oropsit-o pe 
paznica de la baie. 

— Păi cum a fost? A întrebat împăratul. Şi roaba a spus: 

Cea de a şasea poveste a roabei a ajuns până la mine, o, 
împărate, că a fost odată o femeie, temătoare de Allah, 
cumpătată şi cucernică şi care venea adesea în palatul unui 
împărat şi venirea ei era socotită binecuvântată şi era 


întâmpinată de apropiații împăratului cu mare cinstire. Şi 
odată a intrat în palat, ca de obicei şi a şezut lângă soţia 
împăratului şi soţia împăratului i-a dat o salbă care preţuia 
o mie de dinari şi a spus: 

— O, fetiţo, ia salba asta şi ţine-o până ies din baie şi să ai 
grijă de ea. (Iar baia era în palat). 

Şi femeia a luat salba şi s-a aciuat într-un ungher din 
iatacurile împărăteşti, aşteptând ca împărăteasa să se ducă 
la baia care se afla în locuinţa ei şi să se întoarcă. lar pe 
urmă a pus salba sub preşul de rugăciune şi a început să se 
roage. Şi a venit în zbor o pasăre şi a luat salba şi a pus-o 
într-o crăpătură dintr-un colţ al palatului, când paznica 
plecase pentru nişte nevoi. Şi femeia s-a întors şi nu ştia de 
aceasta. Şi când soţia împăratului a ieşit de la baie, i-a cerut 
paznicei salba, dar paznica nu a mai găsit-o şi a început s-o 
caute şi n-a aflat-o şi nu i-a mai dat de urmă. Şi paznica a 
ZIS: 

— Mă jur pe Allah, o, daică, nimeni n-a fost la mine, şi, 
când am luat salba, am pus-o sub preşuleţul de rugăciune şi 
nu ştiu, poate că a văzut-o vreo slugă şi, prilej uin-du-se de 
nebăgarea mea de seamă, a luat-o, dar despre asta numai 
Allah Preamaăritul ştie. 

Şi când a auzit acestea, împăratul i-a poruncit soţiei sale s- 
o muncească pe paznică prin foc şi s-o bată amarnic. Şi 
împărăteasa a început s-o muncească cu toate muncile, dar 
femeia nu mărturisea nimic şi nu învinuia pe nimeni. Şi 
după asta împăratul a poruncit să fie băgată la temniţă şi 
priponită în lanţuri şi a fost întemniţată. lar pe urmă, într- 
una din zile, împăratul şedea în palatul său, între havuzuri 
şi soţia lui sta lângă el şi deodată privirile împăratului au 
căzut asupra păsării care tocmai scotea salba aceea din 
crăpătura de la colţul palatului. Şi împăratul a chemat o 
roabă şi ea a prins pasărea şi i-a luat salba. Şi atunci, 
împăratul a priceput că femeia-paznică a fost obidită şi s-a 
căit de ceea ce făcuse cu ea. Şi a dat poruncă să fie adusă şi 
când ea s-a înfăţişat, a început s-o sărute pe creştet, iar pe 


urmă s-a apucat să plângă şi să-şi ceară iertare şi să se 
amărască de ceea ce făcuse cu ea. Şi a poruncit să i se dea 
bani mulţi, dar femeia nu a vrut să-i ia, iar pe urmă l-a iertat 
şi a plecat şi s-a juruit că nu are să mai intre în nici o casă. 
Şi a hălăduit prin munţi şi văi şi l-a slujit pe Allah 
Preamăritul până ce a murit. 

A ajuns până la mine tot aşa, o, împărate, în şirul de 
povestiri despre ticăloşiile bărbaţilor, că doi porumbei, soţ 
şi soţie, şi-au strâns în cuib pe iarnă nişte grâu şi nişte orz, 
dar, când a venit vremea de vară, boabele s-au uscat şi s-au 
micşorat. Şi soţul i-a zis soţiei: 

— Tu ai dijmuit boabele! Dar ea i-a spus: 

— Nu, mă jur pe Allah, n-am dijmuit nimic! 

Dar el nu a crezut-o şi a început s-o bată cu aripile şi s-o 
lovească cu ciocul până a omorât-o. Dar când a venit 
vremea rece, boabele s-au făcut iar aşa cum fuseseră şi 
soţul a priceput că şi-a omorât soţia pe nedrept şi la mânie 
şi a început să se căiască, atunci când căinţa nu îi mai era 
de nici un folos. Şi s-a întins alături de soţie, hohotind după 
ea şi plângând şi amărându-se şi n-a mai vrut nici să 
mănânce, nici să bea şi s-a îmbolnăvit şi a bolit până ce a 
murit. 

A ajuns până la mine tot aşa, în şirul de povestiri despre 
ticăloşiile bărbaţilor asupra femeilor, o poveste şi mai de 
minunare decât toate. 

— Scoate ceea ce ai, a mormăit împăratul. Şi roaba a spus: 

— O, împărate, a fost odată o fată dintre fetele de împărați, 
care nu-şi avea seamăn pe vremurile ei, ca frumuseţe, 
gingăşie, întocmire, potriveală, strălucire şi vino-ncoace şi 
nimenea nu le zbura minţile bărbaţilor ca ea. Şi spunea: 
„Nu am seamăn pe vremurile mele." Şi toţi fiii de împărați 
au peţit-o, ci ea nu s-a învoit să-l ia pe niciunul dintre ei şi 
numele ei era ad-Datma. 

Şi zicea ea: „Cu mine are să se însoare numai acela care 
mă va dovedi în focul luptei, al bătăliei şi al înfruntării şi 
dacă cineva mă va birui, mă voi duce la el ca soaţă cu 


3 y bucurie în inimă, iar dacă îl voi birui eu, aceluia am să-i 
iau calul şi armele şi am să-i scriu pe frunte: «Acesta este 
cutare, dezrobitul.» " Şi fiii de împărați veneau la ea de pe 
toate meleagurile mai îndepărtate ori mai apropiate, ci ea îi 
biruia şi îi da de ocară şi îi văduvea de arme şi îi pecetluia 
cu fierul înroşit. 

Şi a auzit de ea fiul unui împărat de-al perşilor, pe nume 
Bahram şi a pornit către ea, străbătând multă depărtare şi 
a luat cu el bani, cai şi oameni şi bogății din bogăţiile 
împărăteşti. Şi a mers până a ajuns la ea, iar când a ajuns, i- 
a trimis tatălui ei un dar strălucit şi împăratul i-a arătat 
bunăvoință şi i-a dovedit cea mai aleasă cinstire. Şi pe urmă 
fiul de împărat şi-a trimis vizirii să-i ducă veste că el vrea 
să-i ceară fata în căsătorie şi tatăl ei i-a trimis un sol şi i-a 
spus: 

— O, fiul meu, cât despre fiica mea, ad-Datma, apoi eu nu 
am putere asupra ei, întrucât a pus jurământ că nu are să 
se mărite decât cu acela care o va birui pe câmpul de luptă. 

— Am venit din cetatea mea cunoscând această pricină, i-a 
răspuns fiul de împărat. 

Şi împăratul a spus: 

— Mâine te vei întâmpina cu ea. 

lar când a fost a doua zi, tatăl fetei a trimis la ea şi i-a 
cerut îngăduinţă s-o vadă. Şi, când a auzit despre toate, fata 
s-a pregătit de bătălie şi şi-a pus platoşa de bătălie şi a ieşit 
pe meidan şi fiul de împărat i-a ieşit în întâmpinare şi s-a 
hotărât să se înfrunte cu ea. Şi oamenii au auzit de asta şi 
au venit din toate părţile în chiar ziua aceea. Şi ad-Datma a 
ieşit îmbrăcată, încinsă şi acoperită cu vălul, iar fiul de 
împărat a întâmpinat-o, fiind în cea mai bună stare, 
îmbrăcat cu cea mai straşnică platoşă şi cu cele mai 
desăvârşite zale. Şi fiecare dintre ei s-a repezit asupra 
celuilalt şi şi-au tot frământat caii şi s-au izbit vreme lungă 
şi fata de împărat s-o dumirit că fiul de împărat era de o 
dârzenie şi o vitejie cum nu mai văzuse la alţii. Şi s-a temut 
că fiul de împărat are s-o dea de ocară dinaintea celor de 


faţă şi a priceput că, fără de îndoială, are s-o biruiască şi s-a 
gândit să închipuiască un tertip şi să-i ticluiască un şiretlic 
şi şi-a descoperit chipul şi deodată s-a vădit că chipu-i 
strălucea mai luminos ca luna şi când fiul de împărat s-a 
uitat la ea, a rămas uluit şi puterile i-au scăzut şi dârzenia i 
s-a topit. Iar fata de împărat, văzând acestea, s-a repezit 
asupra lui şi l-a prăbuşit din şa şi fiul de împărat a fost în 
mâinile ei ca o vrabie în ghearele unui vultur şi înfăţişarea 
ei l-a năucit şi nu mai pricepea ce e cu el. Şi fata i-a luat 
calul şi armele şi hainele şi l-a pecetluit cu fierul roşu şi i-a 
dat drumul. 

Şi când s-a trezit din năucire, fiul de împărat a zăcut 
câteva zile, fără să se atingă nici de mâncare, nici de 
băutură şi fără să mai doarmă de amărăciune şi dragostea 
pentru fată i-a năpădit inima. Şi a trimis robii la tatăl lui şi i- 
a scris într-o scrisoare că nu poate să se întoarcă în ţara sa 
până nu va dobândi ceea ce râvneşte, ori altminteri va muri. 
Şi când scrisoarea a ajuns la tatăl său, acela s-a mohorât şi 
a vrut să-i trimită fiului său nişte viteji şi nişte oşteni, dar 
vizirii lui l-au ţinut de la aceasta şi l-au înduplecat să aibă 
răbdare. 

Iar fiul de împărat, ca să-şi împlinească dorul, s-a folosit de 
un şiretlic. S-a prefăcut într-un bătrân slăbănog şi a pornit 
către grădina fetei de împărat, acolo unde se ducea ea 
adesea şi l-a găsit pe grădinar şi i-a spus: 

— Sunt un străin de prin ţări îndepărtate şi încă din 
tinereţe până la ceasul de acum mă pricep să lucrez bine 
pământul şi să îngrijesc pomii şi florile şi nimenea nu ştie 
asta ca mine. 

Şi, auzindu-i vorbele, grădinarul s-a bucurat până peste 
poate şi l-a dus în grădină şi le-a spus slugilor să stea la 
poruncile lui. Şi fiul de împărat s-a apucat de treabă şi a 
început să orânduiască pomii şi să îngrijească de poame. Şi 
într-o zi, pe când se petreceau toate acestea, deodată au 
intrat în grădină nişte robi cu nişte catâri încărcaţi cu 
chilimuri şi cu farfuriuri şi când fiul de împărat a întrebat ce 


pricină-i aduce, i s-a spus: „Fata împăratului vrea să se 
preumble prin grădină." Şi fiul de împărat s-a dus şi a luat 
nişte podoabe şi nişte odoare din ţara sa, pe care le avea la 
el, şi, aducându-le în grădină, a stat jos acolo şi a aşternut 
câteva dintre odoarele acelea dinainte-i şi a început să 
tremure, chipurile, din pricina bătrâneţii, a neputerii şi a 
slăbiciunii. lar când a trecut un ceas, au venit nişte roabe şi 
nişte eunuci şi în mijlocul lor păşea împărătiţa, ca luna între 
stele şi s-au apropiat şi au început să se preumble prin 
grădină şi să culeagă poame, hoinărind şi l-au văzut pe insul 
care şedea sub pom. Şi s-au apropiat de el (iar acesta era 
fiul de împărat) şi s-au uitat la el şi deodată au văzut că era 
un moşneag bătrân, căruia îi tremurau mâinile şi picioarele, 
iar dinaintea lui erau aşternute podoabele şi odoarele din 
odoarele împărăteşti. 

Şi văzându-le, fetele s-au mirat şi au început să-l întrebe 
ce face cu podoabele acelea. Şi ela spus: 

— Vreau să mă însor, pentru podoabele acestea, cu vreuna 
dintre voi. 

Şi fetele au început să râdă de el şi au spus: 

— Când te vei însura, ce ai de gând să faci? Şi fiul de 
împărat a răspuns: 

— Am s-o sărut pe soţia mea o dată şi am să mă despart de 
ea. 

— 'Ţi-o dau de soţie pe fata aceasta, a spus împărătiţa. Şi 
fiul de împărat s-a ridicat, sprijinindu-se în toiag, tremurând 
şi împleticindu-se şi, după ce a sărutat-o pe fată, i-a dat 
podoabele şi odoarele. Şi fata s-a bucurat şi toate au 
început să râdă de fiul de împărat şi pe urmă au plecat 
acasă la ele. Iar când a fost a doua zi, fetele au intrat în 
grădină şi au venit la fiul de împărat şi l-au văzut că şedea 
tot acolo şi dinaintea lui erau deşternute şi mai multe 
podoabe şi odoare decât întâia oară. Şi s-au aşezat lângă el 
şi au întrebat: 

— O, moşule, ce faci cu podoabele acestea? Şi fiul de 
împărat a răspuns: 


— Mă voi însura pentru ele cu vreuna dintre voi. 

— Te însor cu fata aceasta, a spus împărătiţa. 

Şi fiul de împărat s-a ridicat şi a sărutat-o pe fată şi i-a dat 
podoabele şi odoarele şi toate au plecat acasă la ele. Şi 
când fata de împărat a văzut podoabele şi odoarele pe care 
fiul de împărat le-a dat fetelor, şi-a zis în sineşi: „Eu am cele 
mai multe drepturi la acestea şi nu am să păţesc nimic rău 
din asta." 

Şi când a fost dimineaţa, a ieşit din locuinţa ei singură, 
luând o înfăţişare de roabă dintre roabe şi, pe furiş, a venit 
la moşneag şi, ajungând la el, a spus: 

— O, moşule, eu sunt fata împăratului, vrei să te însori cu 
mine? 

— Cu drag şi cu bucurie! A răspuns fiul de împărat. 

Şi a scos nişte podoabe şi nişte odoare încă şi mai alese ca 
soi şi mai scumpe ca preţ şi le-a dăruit fetei de împărat şi s- 
a ridicat ca s-o sărute (iar ea se simţea neprimejduită şi 
liniştită). Şi, apropiindu-se de ea, a înşfăcat-o straşnic şi a 
trântit-o la pământ şi i-a spart fecioria şi a întrebat: 

— Oare tu nu mă cunoşti? 

— Cine eşti? A întrebat fata împăratului. Şi fiul de împărat 
a răspuns: 

— Sunt Bahram, fiul împăratului persan. Mi-am schimbat 
înfăţişarea şi m-am despărţit de ai mei şi de ţara mea de 
dragul tău. 

Şi fata s-a ridicat de sub el în tăcere, fără să-i dea nici un 
răspuns şi fără să-i spună nici o vorbă, după cele ce păţise şi 
îşi zicea în sineşi: „Dacă am să-l ucid, uciderea lui nu-mi va 
aduce nici un folos." lar pe urmă a cugetat şi şi-a zis: „Nu 
mai am acuma nici o putinţă, decât să fug cu el în ţara lui." 
Şi a strâns bani şi bogății şi a trimis un mesager la fiul 
împăratului, dându-i de ştire despre aceasta, pentru ca şi el 
să se pregătească şi să-şi strângă banii. Şi s-au înţeles ca în 
cutare noapte să plece şi au încălecat pe caii cei mai buni şi 
au purces sub vălul nopţii şi nu se făcuse încă dimineaţă 
când şi străbătuseră ţări îndepărtate. 


Şi au mers ei aşa până ce au ajuns în ţara perşilor şi s-au 
văzut lângă cetatea tatălui flăcăului. Şi când tată-său a aflat 
despre aceasta, l-a întâmpinat cu oştenii şi cu vitejii lui şi s-a 
bucurat până peste poate. lar pe urmă, peste puţine zile, a 
trimis la tatăl tinerei ad-Datma nişte daruri falnice şi i-a 
scris o scrisoare în care îi da de ştire că fata lui se află la el 
şi i-a cerut zestrea. Şi, când darurile au ajuns la tatăl fetei, 
acela le-a primit, iar celor ce le aduseseră le-a arătat cea 
mai aleasă cinstire şi s-a bucurat straşnic, iar pe urmă a 
orânduit un ospăț şi, chemând judecătorul şi martorii, a 
scris hârtia de cununie dintre fata sa şi fiul de împărat. l-a 
răsplătit pe solii care aduseseră scrisoarea de la împăratul 
persan şi a trimis zestrea fiicei sale şi fiul împăratului 
persan a rămas cu ea, până ce i-a despărţit moartea. 

lată, aşadar, o, împărate, care sunt vicleşugurile bărbaţilor 
împotriva femeilor! Nu am să mă lipsesc de dreptatea mea 
până la moarte! 

Şi împăratul a poruncit să fie ucis fiu-său. 

Dar îndată a intrat la el cel de al şaptelea vizir şi, 
înfăţişându-i-se, a sărutat pământul şi a spus: 

— O, împărate, mai zăboveşte până ce am să-ţi 
împărtăşesc şi sfatul meu. Acela care chibzuieşte şi 
cumpăneşte ajunge la împlinirea nădejdilor şi dobândeşte 
ceea ce râvneşte, dar acela care se pripeşte chiverniseşte 
căinţă. Eu am văzut cum s-a îmbulzit femeia aceea, 
îmboldindu-l pe împărat să se arunce în nelegiuire, dar 
robul pe care l-ai coperit cu milosteniile tale îţi este 
credincios. Eu ştiu, o, împărate, despre vicleniile muiereşti, 
ceea ce nu ştie nimeni în afară de mine şi a ajuns până la 
mine despre aceasta o poveste cu o bătrână şi cu un fiu de 
negustor. 

— Păi cum a fost? A întrebat împăratul. Şi vizirul a spus: 
Povestea celui de al şaptelea vizir a ajuns până la mine, o, 
împărate, că un negustor avea bani mulţi, dar şi un fiu care 

îi era drag. Şi, într-o zi, fiul i-a spus tatălui său: 

— O, taică, poftesc a-ţi cere o poftă cu care m-ai bucura. 


— Da care-i aceea, o, copilul meu? Am să ţi-o dau, de-ar fi 
ea chiar şi lumina ochilor mei, ca să răzbeşti astfel la ceea 
ce vrei, i-a răspuns tatăl. 

Şi fiul a spus: 

— Vreau să-mi dai ceva bani, să mă duc cu negustorii în 
țara Bagdadului, ca să văd şi să mă uit la palatele califilor. 
Mi le-au zugrăvit copiii negustorilor şi m-a cuprins ispita de 
a mă uita la ele. 

— O, copile drag, cine are să ne fie stâlpare, dacă tu ai să 
te duci? A strigat tatăl tânărului. 

Dar acela a grăit: 

— 'Ţi-am spus aceste cuvinte şi mi-e cu neputinţă să nu mă 
duc, cu învoirea sau fără învoirea ta. In sufletul meu s-a 
aprins un dor care nu are să-mi treacă decât când am să 
ajung la Bagdad. 

Şi când tatăl lui s-a încredinţat de aceasta, i-a strâns nişte 
mărfuri în preţ de treizeci de mii de dinari şi l-a lăsat să 
plece cu nişte negustori în care avea încredere şi i-a 
însărcinat pe negustori să-i poarte de grijă. lar pe urmă 
tatăl tânărului şi-a luat rămas-bun de la el şi s-a întors 
acasă, iar tânărul a mers cu tovarăşii săi negustori până a 
ajuns la Bagdad, sălaşul păcii. 

Iar când au ajuns la Bagdad, tânărul s-a dus în târg şi şi-a 
închiriat o casă bună şi frumoasă, care îi furase minţile şi îi 
uluise privirile - erau acolo păsări ciripitoare şi iatacurile 
erau unul în faţa altuia şi podeaua era pardosită cu 
marmură de felurite culori, iar tavanele erau împodobite cu 
azur de la Madin. L-a întrebat pe portar cât de mare este 
preţul pentru casă: 

— Cât pe lună? 

Şi portarul a răspuns: 

— Zece dinari. 

Şi tânărul a întrebat: 

— Spui adevărat sau îţi baţi joc de mine? 

— Mă jur pe Allah, a răspuns portarul, nu spun decât 
adevărul. 'Toţi câţi se aşază în casa asta nu stau aici mai 


mult de o săptămână ori două. 

— Şi din care pricină? A întrebat tânărul. Şi portarul a 
spus: 

— O, copilul meu, toţi câţi se aşază în această casă nu mai 
ies decât bolnavi sau morţi. Casa asta a ajuns pentru toată 
lumea aşa de vestită pentru atare poveste, încât nimeni nu 
mai are curaj să se aşeze în ea şi chiria ei s-a tot micşorat 
pe măsură. 

Auzind acestea, tânărul s-a minunat până peste poate şi a 
rostit: 

— Negreşit că în casa asta trebuie să fie ceva, de se 
întâmplă asemenea boală şi moarte! 

Dar pe urmă s-a chibzuit în sinea lui şi, chemând ocrotirea 
lui Allah împotriva lui Satan cel bătut cu pietre, şi-a alungat 
din minte atare prepunere şi s-a aşezat în casa aceea. Şia 
început să vândă şi să cumpere şi au trecut câteva zile, iar 
el tot mai sălăşluia în casă şi nu i se întâmplase nimic din 
cele ce îi spusese portarul. 

Şi când sta într-o zi la poarta casei, a trecut pe dinaintea 
lui o bătrână cu părul alb, asemănătoare cu un şarpe bălţat 
şi tot proslăvea şi cinstea numele lui Allah, dând din drum 
pietrele şi alte piedici. Şi bătrâna l-a văzut pe flăcăul care 
şedea în poartă şi a început să se uite la el minunându-se şi 
tânărul i-a spus: 

— O, femeie, mă cunoşti de undeva ori te nedumireşte 
ceva la mine? 

Şi, auzind vorbele tânărului, bătrâna s-a apropiat repede 
de el şi i-a dat bineţe şi l-a întrebat: 

— De câtă vreme locuieşti în casa asta? 

— O, mătuşă, de două luni, a răspuns tânărul. Şi bătrâna a 
grăit: 

— laca pentru ce mă minunam. Nu te cunosc, o, copilul 
meu şi nici tu nu mă cunoşti şi nu m-a nedumerit nimic la 
tine, da m-am minunat pentru că toţi câţi au trăit în casa 
asta, afară de tine, au ieşit de acolo morţi ori bolnavi. Şi mă 
nedumireşte, o, copilul meu, că îţi primej-duieşti tinereţea. 


Au tu ai urcat în vârful palatului şi ai privit din balconul care 
se află acolo? 

Şi pe urmă bătrâna a plecat pe drumul ei, iar tânărul, 
când bătrâna s-a dus, a început să cugete la vorbele ei şi şi- 
a zis în sineşi: „Nu m-am urcat în vârful palatului şi habar n- 
aveam că acolo ar fi un balcon!" Şi pe urmă, pe clipă pe 
dată, a intrat în palat şi a pornit să caute prin toate colţurile 
şi odăile şi, într-un sfârşit, a dat într-un ungher de o uşiţă în 
zăvorul căreia un păianjen îşi ţesuse pânza. Şi, văzând uşa, 
tânărul şi-a zis: „Poate că păianjenul şi-a ţesut pânza la uşa 
asta numai pentru că în spatele ei se află pieirea!" Şi s-a 
bizuit pe vorba lui Allah Preamăritul: „Zi: «Nu are să ne 
lovească nimic, afară numai de ceea ce ne-a menit Allah!» 
- şi, deschizând uşa, a început să suie pe o scară mică şi, 
ajungând sus, a văzut balconul. Şi a stat jos să răsufle şi s-a 
uitat împrejur şi a văzut o clădire măiestrită şi suliţată, în 
partea ei de sus cu un balcon înalt, ce privea peste tot 
Bagdadul şi în balconul acela era o femeie ca o hurie. Şi 
aceasta i-a cucerit toată inima tânărului şi i-a răpit minţile şi 
inima, lăsând în urmă-i chinurile lui Aiub şi jalea lui lacub'. 

Şi după ce a văzut-o şi a cercetat-o bine, tânărul s-a 
gândit: „Poate că lumea spune că nimeni nu a locuit în casa 
asta fără să se îmbolnăvească ori să moară, tocmai din 
pricina acestei femei. O, dacă aş şti în ce îmi stă izbăvirea, 
mi s-ar rătăci minţile!" Şi a coborât de sus, 

1 Aiub şi lacub - Iov şi lacob, cei din Biblie, despre care 
povesteşte şi Coranul. 

Chibzuind ce să facă şi a stat în casă, dar nu mai avea 
linişte. Şi a ieşit şi s-a aşezat la poartă, neştiind ce să facă şi 
deodată a văzut că vine acea bătrână, pomenindu-l şi 
proslăvindu-l pe drum pe Allah. Şi, văzând-o, tânărul s-a 
sculat în picioare şi i-a urat bătrânei bună pace şi s-a 
temenit şi a spus: 

— O, mătuşă, eram teafăr şi mulţumit, până m-ai sfătuit să 
deschid uşa aceea şi să văd balconul şi să-l deschid şi să mă 
uit de sus şi să văd ceea ce m-a năucit. Şi acuma socot că 


am să pier şi ştiu că nu se află nici un vraci pentru mine, în 
afară de tine. 

Şi, auzind vorbele tânărului, bătrâna a zâmbit a râde şi a 
spus: 

— Nu are să ţi se întâmple nimica rău, de-o vrea Allah 
Preamăritul! 

Şi când i-a spus aceste vorbe, tânărul a intrat în casă şi a 
ieşit aducând în mâini o sută de dinari şi a spus: 

— la-i, o, mătuşă şi poartă-te cu mine cum se poartă 
stăpânii cu robii. Vino-mi degrabă într-ajutor - dacă am să 
Mor, are să ţi se ceară socoteală la Ziua învierii! 

— Cu drag şi cu bucurie! A răspuns bătrâna. Vreau numai, 
0, copilul meu, să-mi dai oleacă de sprijin ca să răzbaţi la 
cele râvnite. 

— Şi ce vrei, o, mătuşă? A întrebat tânărul. Şi bătrâna a 
răspuns: 

— Vreau să mă sprijini şi să te duci la târgul de mătăsuri şi 
să întrebi de prăvălia lui Abu-li-Fatha ibn Kaidama. Şi când 
au să ţi-o arate, să te aşezi lângă prăvălia lui şi să-i spui: 
„Dă-mi năframa învrâstată cu aur, pe care o ai." larelnu 
are în prăvălie o năframă mai bună ca aceea. Cumpără de 
la el năframa, la cel mai mare preţ şi du-o acasă la tine, iar 
eu am să vin mâine la tine, de-o vrea Allah Preamăritul. 

Şi pe urmă bătrâna a plecat, iar tânărul şi-a petrecut 
noaptea perpelindu-se ca pe jerăgaiul iadului. Dar când a 
fost dimineaţă, şi-a pus în sân o mie de dinari şi s-a dus la 
târgul de mătăsuri şi a întrebat unde este prăvălia lui Abu- 
li-Fatha. Şi unul dintre negustori i-a arătat-o şi, ajungând la 
Abu-li-Fatha, tânărul a văzut dinaintea aceluia o mulţime de 
slugi, de slujitori şi de slujbaşi, şi, după chip, negustorul era 
om destoinic cu belşug de avuţii şi, spre desăvârşirea 
fericirii lui, o avea pe femeia aceea, care nu-şi avea seamăn 
nici printre odraslele de împărați. Şi, văzându-l pe Abu-li- 
Fatha, tânărul i-a dat bineţe şi negustorul a răspuns la 
bineţea lui şi l-a poftit să şadă şi tânărul a şezut jos lângă el 
şi a grăit: 


— O, negustorule, vreau de la tine o năframă aşa şi-aşa, s-o 
cercetez oleacă. 

Şi negustorul i-a poruncit unui rob să aducă din afundul 
prăvăliei teancul cu mătăsuri. Şi când robul a adus teancul, 
Abu-li-Fatha l-a desfăcut şi a scos câteva năframe şi tânărul 
a rămas uluit de frumuseţea lor. Şi a văzut şi năframa aceea 
şi a cumpărat-o de la negustor pe cincizeci de dinari şi, 
bucuros, s-a dus cu ea acasă. 

Şi deodată a venit bătrâna aceea şi, văzând-o, tânărul s-a 
sculat în picioare dinaintea ei şi i-a dat năframa. Şi bătrâna 
i-a spus: 

— Adu-mi un cărbune din foc! 

Şi tânărul i-a adus cărbunele şi bătrâna a pus un capăt al 
năframei pe cărbune şi a ars-o pe margini, iar pe urmă a 
împăturit năframa la loc ca mai înainte şi, luând-o, s-a dus la 
casa lui Abu-li-Fatha şi, când a ajuns acolo, a bătut la 
poartă. Şi când femeia aceea i-a auzit glasul, s-a ridicat şi i- 
a deschis uşa. Iar bătrâna era în prietenie cu mama acelei 
femei şi femeia o cunoştea, întrucât era prietenă cu maică- 
sa. 

— Ce nevoie te aduce, o, mătuşă? A întrebat femeia. Mama 
a plecat de la mine acasă la ea. 

— O, fata mea, a răspuns bătrâna, ştiu că mama ta nu e la 
tine şi am fost pe la ea şi am venit la tine numai pentru că 
m-am temut să nu treacă ceasul de rugăciune. Vreau să mă 
închin aci la tine, întrucât ştiu că eşti neprihănită şi la tine 
în casă este neprihănire. 

Şi femeia i-a îngăduit să intre în casă şi bătrâna, intrând, s- 
a temenit şi a chemat asupra ei binecuvântarea, iar pe 
urmă a luat urciorul şi a intrat în odaia de rugăciune şi s-a 
spălat şi şi-a săvârşit rugăciunea în ungherul anume, iar 
după aceea a venit la femeie şi i-a spus: 

— O, fata mea, cred că locul acela, în care m-am rugat, a 
fost călcat de slugi, că nu este curat. Caută-mi alt loc, unde 
să mă rog. Am irosit rugăciunea pe care am săvârşit-o mai 
înainte. 


Şi femeia a luat-o de mână şi i-a spus: 

— O, mătuşă, du-te şi roagă-te pe patul meu, unde stă 
soţul meu. 

Şi când a dus-o la pat, bătrâna a început să se roage şi să-l 
strige pe Allah şi să se temenească, iar pe urmă s-a prilejuit 
de nebăgarea de seamă a femeii şi a băgat năframa sub 
pernă, în aşa fel că femeia nu a văzut nimic. lar după ce şi-a 
terminat rugăciunea, bătrâna a chemat binecuvântarea 
asupra femeii şi s-a ridicat şi a plecat. 

Iar când a fost sfârşitul zilei, a venit negustorul, soţul 
acelei femei şi a şezut pe pat. Şi femeia i-a adus mâncarea 
şi negustorul a mâncat pe săturate şi s-a spălat pe mâini, iar 
pe urmă s-a sprijinit cu coatele pe pernă şi deodată a văzut 
că de sub pernă ieşea un colţ de năframă. Şi negustorul a 
tras năframa de sub pernă şi, uitându-se lung la ea, a 
cunoscut-o. Şi a bănuit-o pe femeia lui de dezmăţare şi a 
chemat-o şi a întrebat: 

— De unde ai năframa asta? 

Şi soţia i s-a jurat cu potop de jurăminte şi a spus: 

— Nu a fost la mine nimeni, în afară de tine. 

Şi negustorul a tăcut, temându-se de ruşine şi s-a gândit: 
„Dacă am să deschid această uşă, am să mă fac de ocară în 
Bagdad" (iar negustorul acela era prieten de inimă cu 
califul şi nu-i rămânea decât să tacă şi nu i-a mai spus 
femeii nici un cuvânt). lar numele acelei femei era Mazia şi 
negustorul a chemat-o şi i-a spus: 

— A ajuns până la mine că mama ta este bolnavă de o 
boală de inimă şi toate femeile sunt la ea şi o plâng. A trimis 
vorbă să te duci la ea. 

Şi femeia a plecat la mama ei şi, intrând în casă, a găsit-o 
pe maică-sa sănătoasă. Şi a stat oleacă şi deodată au venit 
nişte hamali care îi cărau calabalăcurile din casa 
negustorului şi îi căraseră toate lucrurile ce fuseseră în 
casa lui. Şi când a văzut aceasta, mama a întrebat: 

— O, fata mea, ce s-a întâmplat? 


Dar femeia s-a ascuns de ea şi mama ei a început să 
plângă şi s-a întristat din pricina despărțirii fetei sale de 
bărbatu-său. 

Iar peste câteva zile a venit la femeie, când era singură, 
acasă, bătrâna aceea şi cu mâhnire i-a dat bineţe şi a 
întrebat-o: 

— Ce este cu tine, o, fata mea, o, dulceaţa mea? Mi-ai 
tulburat gândurile. 

Şi a intrat la mama femeii şi a întrebat-o: 

— O, soră dragă, ce s-a întâmplat şi ce-i cu povestea dintre 
fată şi soţul ei? A ajuns până la mine că s-au despărţit; cu ce 
i-a greşit de s-au stârnit toate astea? 

— Poate că soţul ei are să se întoarcă la ea după 
binecuvântarea ta, i-a spus femeii mama. Încât, roagă-te 
pentru ea, surioară: tu eşti postitoare şi veghezi în toate 
nopţile. 

lar pe urmă fata, mama ei şi bătrâna s-au strâns în casă şi 
au început să tăifăsuiască şi bătrâna a spus: 

— O, fata mea, nu te lăsa jalei! De-o vrea Allah 
Preamăritul, am să te împac cu soţul tău zilele astea! 

Şi pe urmă bătrâna s-a dus la tânărul acela şi i-a spus: 

— Pregăteşte o încăpere frumoasă, am să ţi-o aduc pe 
femeia aceea în seara asta. 

Şi tânărul s-a sculat şi a adus tot ce era de trebuinţă ca 
mâncare şi băutură şi a stat să aştepte, iar bătrâna s-a dus 
la mama fetei şi i-a spus: 

— O, surioara mea, e o nuntă la noi, las-o pe fată să 
meargă cu mine, să se mai veselească şi să-i mai treacă 
amarul şi grijile, iar pe urmă ţi-o aduc îndărăt aşa cum era 
când am luat-o. 

Şi mama femeii s-a sculat şi a îmbrăcat-o cu cele mai 
strălucite haine ale ei, împodobind-o cu cele mai strălucite 
podoabe şi odoare. Şi femeia a plecat cu bătrâna, iar mama 
a mers cu ele până la poartă şi o tot povăţuia pe bătrână şi 
îi spunea: 


— la seama să n-o zărească vreo făptură de-a lui Allah 
Preamaăritul, că tu ştii ce loc are soţul ei la calif. Nu zăbovi 
prea mult şi întoarce-te cât mai degrabă. 

Şi bătrâna a luat femeia şi s-a dus cu ea la casa tânărului, 
iar femeia credea că este casa aceea unde era nunta. Şi 
când a intrat în casă şi a păşit în odaia de oaspeţi, tânărul i- 
a sărit în întâmpinare şi a îmbrăţişat-o şi a început să-i 
sărute mâinile şi picioarele şi copila era uluită de 
frumuseţea tânărului, şi-i părea încăperea aceea şi toate 
câte se găseau în ea şi florile şi mâncărurile şi băuturile, ca 
într-un vis. Şi bătrâna văzând-o buimăcită, i-a zis: 

— Numele lui Allah fie asupra-ţi, o, fata mea! Nu te teme, 
eu stau aici şi nu am să te las singură nici o clipită. Tu te 
potriveşti cu el şi el se potriveşte cu tine. 

Şi femeia s-a aşezat cu sfială, iar tânărul numaidecât a 
început să şuguiască cu ea şi a făcut-o să râdă şi a înveselit- 
o cu stihuri şi cu poveşti, până ce pieptul ei s-a uşurat şi a 
cuprins-o voioşia. Şi a început să mănânce şi să bea şi când 
vinul i s-a părut desfătător, a luat lăuta şi a început să cânte 
şi s-a plecat şi s-a repezit la frumuseţea tânărului. Şi, 
văzând aşa, tânărul s-a îmbătat fără vin şi i se părea că 
sufletu-i nu mai e nimic. Şi bătrâna a ieşit de la ei. 

Iar în zori a venit la ei şi le-a urat bună dimineaţa şi a 
întrebat-o pe femeie: 

— Cum ţi-a fost noaptea, o, stăpână? 

— A fost bună, datorită mâinilor tale lungi şi a iscusin-ţii 
lor la codoşlâcuri, a răspuns femeia. lar bătrâna i-a spus: 

— Scoală-te să mergem la mama ta. 

Şi când a auzit vorbele bătrânei, tânărul i-a întins o sută 
de dinari şi a spus: 

— Las-o la mine în noaptea asta. 

Şi bătrâna a plecat de la ei şi s-a dus la mama femeii şi i-a 
spus: 

— Fiica ta îţi doreşte bună pace. Mama miresei a silit-o să 
se jure că va petrece noaptea asta la ea. 


— O, sora mea, a zis mama femeii, urează-le bună pace la 
amândouă. Dacă fata e mulţumită, nu e nici o supărare că 
are să înnopteze acolo, las-o să se veselească şi să vină fără 
grabă şi nu mi-e frică pentru ea decât de vreun necaz din 
partea lui bărbatu-său. 

Şi bătrâna i-a tors mamei femeii tertip după tertip, până s- 
au scurs astfel şapte zile şi în fiecare zi căpăta de la tânăr 
câte o sută de dinari. lar când au trecut zilele astea, mama 
femeii i-a spus bătrânei: 

— Să mi-o aduci pe fiică-mea chiar acum, numaidecât, mi-e 
inima înnegurată din pricina ei! Vremea cât a lipsit s-a 
prelungit şi nu mi se pare lucru curat! 

Şi bătrâna a ieşit de la ea supărată foc de vorbele ei şi, 
ajungând la femeie, i-a luat mâna în mâna ei şi au plecat de 
la tânăr pe când acesta încă mai dormea în pat, ameţit de 
vin. Şi s-a dus la mama femeii şi aceasta le-a primit veselă şi 
prieteneşte, bucuroasă până peste poate şi a spus: 

— O, fata mea, îmi era inima îngrijorată din pricina ta şi 
am căşunat pe sora mea cu nişte vorbe care au amărât-o. 

— Scoală-te şi sărută-i mâinile şi picioarele, că mi-a fost 
chiar ca o slujnică şi mi-a împlinit toate dorinţele, a spus 
femeia. lar dacă nu ai să faci cele ce ţi-am poruncit, nu mai 
sunt fiica ta, iar tu nu îmi mai eşti mamă. 

Şi mama femeii s-a ridicat pe dată şi s-a împăcat cu 
bătrâna. 

Iar tânărul, trezindu-se din ameţeală, n-a mai găsit-o pe 
femeie, dar era bucuros şi cu ceea ce dobândise când îşi 
ajunsese ţinta. Şi pe urmă bătrâna a venit la tânăr şi s-a 
temenit şi l-a întrebat: 

— Ce zici de înnădelile mele? 

— Minunat le-ai înnădit şi le-ai împletit şi le-ai tighelit, a 
grăit tânărul. 

Iar bătrâna a spus: 

— Hai să descâlcim ceea ce am încâlcit şi s-o dăm pe 
femeie îndărăt soţului ei, că numai noi am fost pricina 
despărțirii lor. 


— Păi da eu ce să înnădesc? A întrebat tânărul. 

— Tu să te duci la prăvălia negustorului acela, a răspuns 
bătrâna şi să stai jos lângă el şi să te temeneşti dinaintea 
lui, iar eu am să trec pe lângă prăvălie. Şi când aisă mă 
vezi, să ieşi repede din prăvălie, să mă înşfaci şi să mă 
zgâlţâi de haină şi să mă ocărăşti şi să mă ameninţi şi să-mi 
ceri năframa şi să-i spui negustorului: „O, stăpâne, îţi mai 
aminteşti de năframa aceea, pe care am cumpărat-o de la 
tine pe cincizeci de dinari? S-a întâmplat, o, stăpâne, că o 
roabă a mea şi-a pus-o şi a ars-o la un colţ pe margine şi ea 
atunci i-a dat năframa aceea acestei bătrâne, ca ea s-o dea 
cuiva la cârpit şi bătrâna a luat-o şi s-a dus şi din ziua aceea 
n-am mai văzut-o." 

— Cu drag şi cu bucurie! A răspuns tânărul. 

lar pe urmă, pe clipă pe dată, s-a dus la prăvălia 
negustorului şi a stat oleacă la el şi deodată a văzut că 
bătrâna trecea pe lângă prăvălie şi avea în mâini nişte 
mătănii pe care le tot prefira. Şi când a văzut-o, tânărul a 
sărit în picioare şi, ieşind din prăvălie, a înhăţat-o pe 
bătrână de haină şi a început s-o suduiască şi s-o 
boscorodească, iar ea îi răspundea blând şi zicea: 

— O, fiul meu, ţi se iartă! 

Şi oamenii din piaţă au început să se strângă împrejurul 
lor şi să întrebe: 

— Ce s-a întâmplat? Şi tânărul răspundea: 

— O, oameni buni, am cumpărat de la negustorul acesta o 
năframă de cincizeci de dinari şi o roabă a mea a purtat-o 
vreme de un ceas, iar pe urmă s-a apucat s-o afume şi a 
sărit o scânteie şi a ars năframa la un colţ şi i-am dat-o 
acestei bătrâne s-o dea cuiva la cârpit şi apoi să ne-o aducă 
îndărăt şi de-atunci n-am mai văzut-o niciodată. 

Şi bătrâna a strigat: 

— Tânărul acesta spune adevărul! Da, am luat de la el 
năframa şi am intrat cu ea într-una din casele pe unde mă 
duc eu, de obicei şi am uitat-o pe undeva pe acolo şi nu mai 


ştiu unde este. lar eu sunt femeie săracă şi m-am temut de 
stăpânul acelei năframe şi l-am tot ocolit! 

Şi în toată vremea asta, negustorul, soţul acelei femei, a 
ascultat la vorbele lor, de la început până la sfârşit. Şi când 
a auzit povestea pe care o ticluiseră bătrâna aceea vicleană 
şi tânărul, negustorul s-a ridicat în picioare şi a strigat: 

— Mare e Allah! Cer iertare de la Allah Preamăritul pentru 
greşelile mele şi pentru că mi-am zăticnit judecata! 

Şi l-a proslăvit pe Allah care îi dezvăluise adevărul, iar pe 
urmă s-a dus la bătrână şi a întrebat-o: 

— Pe la noi prin casă vii? 

— O, copilul meu, a răspuns bătrâna, vin şi pe la tine şi pe 
la alţii, după miluială, da din ziua aceea nimenea nu mi-a 
dat vreo ştire despre năframă. 

— Da ai întrebat pe cineva de la mine din casă despre ea? 
A urmat negustorul. 

Şi bătrâna a grăit: 

— O, stăpâne, am fost pe la tine şi am întrebat şi mi s-a 
spus: „Negustorul s-a despărţit de stăpâna casei." Şi am 
plecat, şi-apoi n-am mai întrebat pe nimeni până în ziua de 
azi. 

Şi negustorul s-a întors către tânăr şi i-a spus: 

— Dă-i drumul acestei bătrâne, năframa este la mine. Şi a 
adus năframa din prăvălie şi a dat-o la cârpit de faţă cu cei 
ce se aflau acolo, iar pe urmă s-a dus la soţia lui şi i-a dat 
ceva bani şi a luat-o iarăşi la el, după ce şi-a cerut îndelung 
iertăciune de la ea şi s-a rugat de îndurare de la Allah şi 
habar n-avea de ce ticluise bătrâna. 

lacătă una dintre multele ticăloşii muiereşti, o, împărate! 

Şi pe urmă vizirul a spus: 

A ajuns până la mine, tot aşa, o, împărate, că fiul unui 
împărat ieşise singur cu sine însuşi să se preumble şi a 
trecut pe lângă o grădină înverzită, în care se aflau pomi, 
roade şi păsări şi scocuri de apă curgând prin grădina 
aceea. Şi tânărului i-a plăcut locul şi a stat jos acolo şi, 
scoțând nişte poame uscate, pe care le avea la el, a început 


să le mănânce şi, pe când sta el aşa, deodată a văzut un fum 
mare, ce se ridica până la cer. Şi fiul de împărat s-a speriat 
şi s-a sculat şi, căţărându-se într-un pom, s-a ascuns acolo. 
Şi când s-a urcat în pom, fiul de împărat a văzut că din râu 
ieşea un ifrit care purta pe cap o ladă de marmură, iar lada 
era încuiată cu un lacăt. Şi ifritul a pus jos în grădină lada şi 
a deschis-o şi din ladă a ieşit o fată ca soarele neacoperit pe 
un cer senin şi era din neam de oameni. Şi ifritul a aşezat-o 
pe fată dinaintea lui şi a început să se uite la ea, iar pe urmă 
şi-a pus capul pe genunchii ei şi a adormit. 

Şi fata a luat capul ifritului şi l-a sprijinit pe ladă, iar pe 
urmă s-a sculat şi a început să se preumble şi privirile i-au 
căzut pe copacul acela. Şi l-a văzut pe fiul de împărat şi i-a 
făcut semn să coboare, dar fiul de împărat n-a vrut să 
coboare şi fata a început să-l îmbie cu stăruinţă şi a spus: 

— Dacă nu te dai jos, am să-l trezesc pe ifrit din somn şi 
am să-i dau de ştire despre tine şi el are să te omoare în 
chiar clipita aceea. 

Şi tânărul, de frica fetei, s-a dat jos şi când s-a dat jos, fata 
a început să-i sărute mâinile şi picioarele şi să-l îmbie ca el 
să-i împlinească jindul şi tânărul s-a plecat la rugăminţile ei 
şi, când i-a împlinit rugămintea, fata i-a spus: 

— Dă-mi inelul pe care îl ai la deget. 

Şi tânărul i-a dat inelul şi ea l-a înfăşurat într-o năframă de 
mătase, iar în năframa aceea se aflau o sumedenie de inele 
- mai mult de optzeci - şi fata a pus între ele inelul fiului de 
împărat. 

— Ce faci cu inelele astea, pe care le-ai strâns? A întrebat 
fiul de împărat. 

Şi fata i-a răspuns: 

— Ifritul acesta m-a răpit din palatul tatălui meu şi m-a 
aruncat în această ladă şi m-a încuiat cu lacătul. Şi îşi pune 
pe cap lada cu mine, oriunde s-ar duce şi anevoie poate să 
îndure o clipită fără mine, întrucât este amarnic de gelos şi 
nu-mi îngăduie ceea ce doresc eu. Şi când am văzut aşa, am 
pus jurământ că mă voi prilejui de toţi câţi vor ajunge în 


preajma mea. Iar inelele acestea pe care le-am strâns sunt 
taman atâtea câţi bărbaţi am cunoscut, întrucât de la 
fiecare dintre cei ce m-au cunoscut iau un inel şi îl pun în 
această năframă. Caută-ţi de drum, a spus ea pe urmă, iar 
eu am să-l aştept pe altul, că ifritul nu se trezeşte curând. 

Şi tânărului crăişor abia-i venea să creadă acestea şi şi-a 
văzut de drum, până a ajuns la locuinţa tatălui său, iar 
împăratul habar n-avea de ticăloşia pe care fata aceea o 
săvârşise asupra fiului său, dar ea nici nu se sinchisea de 
asta şi nici nu-i păsa de împărat. Şi când a auzit că inelul 
fiului său s-a pierdut, împăratul a poruncit ca tânărul să fie 
ucis, iar pe urmă s-a sculat din jeţul său şi s-a dus la el în 
palat şi acolo vizirii i-au abătut gândul de la uciderea fiului 
său. Şi când a fost într-o noapte, împăratul a trimis după 
viziri, chemându-i şi ei au venit cu toţii şi împăratul s-a 
ridicat în întâmpinarea lor şi le-a mulţumit pentru că i-au 
abătut gândul de mai înainte de la uciderea fiului său şi 
tânărul, de asemenea, le-a mulţumit şi a spus: 

— Minunat a fost ceea ce aţi făcut pentru ca tatăl meu să- 
mi cruţe sufletul şi am să vă răsplătesc cu bine, de-o vrea 
Allah Preamăritul. 

Şi pe urmă tânărul le-a povestit vizirilor pricina pierderii 
inelului şi vizirii i-au urat viaţă îndelungată şi mare înălţare 
şi au ieşit din sala de primire. 

Încât ia aminte, o, împărate, care sunt vicleşugurile 
femeilor şi ce fac ele cu bărbaţii. 

Şi împăratul s-a răzgândit să-şi omoare fiul. 

POVESTEA CU FIUL DE ÎMPĂRAT ŞI CU CEI ŞAPTE 
VIZIRI (continuare) ar când a fost dimineaţă, tatăl 
crăişorului s-a aşezat în jeţul său, în cea de a opta zi şi a 
intrat la el fiul său, ţinându-l de mână pe dascălul său, as- 
Sindibad şi a sărutat pământul dintre mâinile împăratului, 
iar pe urmă a început să vorbească cu o limpezime 
desăvârşită, preamărind pe tatăl său şi pe vizirii lui şi pe 
mai-marii din împărăţia lui şi le-a mulţumit şi i-a preacinstit. 
Iar în sală erau de faţă învățații, emirii, oştenii şi oamenii de 


vază şi toţi cei de faţă se minunau de limpezimea vorbirii 
crăişorului, de desăvârşirea ei şi de iscusinţa lui strălucită 
de a vorbi. Şi când tatăl crăişorului l-a auzit, s-a bucurat cu 
bucurie mare şi tare, iar pe urmă l-a chemat pe crăişor şi l- 
a sărutat între ochi şi l-a chemat pe dascălul lui, as-Sindibad 
şi l-a întrebat pentru ce a tăcut fiul său toate acele şapte 
zile. 

— O, stăpâne, a răspuns dascălul, a fost bine că n-a vorbit. 
M-am temut să nu fie ucis în acest răstimp şi am aflat de 
primejdia asta, o, stăpâne, încă din ziua naşterii lui, când i- 
am cirit horoscopul care mi-a dezvăluit toate acestea. Dar 
acum răul s-a depărtat de la el, spre bucuria împăratului. 

Şi împăratul s-a bucurat şi i-a întrebat pe vizirii săi: 

— Dacă mi-aş fi omorât fiul, vina ar fi fost a mea, a roabei, 
ori a dascălului as-Sindibad? 

Şi cei de faţă au tăcut şi nu au dat nici un răspuns şi as- 
Sindibad, dascălul tânărului, i-a zis crăişorului: 

— Dă tu răspunsul, o, copilul meu. Şi fiul împăratului a 
spus: 

Povestea cu o roabă şi cu nişte lapte am auzit că odată la 
casa unui negustor au poposit nişte oaspeţi şi gazda a trimis 
o roabă să cumpere pentru ei din târg nişte lapte într-un 
urcior şi roaba a luat laptele în urcior şi a pornit îndărăt 
spre casa stăpânului ei. Şi când mergea pe drum, a zburat 
peste ea un uliu care ducea în gheare un şarpe pe care îl 
înhăţase şi de la şarpe a căzut în urcior o picătură de venin, 
iar roaba habar n-a avut de aceasta. Şi când a ajuns acasă, 
stăpânul ei a luat laptele şi a început să bea din el împreună 
cu oaspeţii săi şi nici n-a apucat laptele să se închege în 
pântecul lor, că au şi murit cu toţii. Încât iacătă, o, 
împărate, a cui e vina în această împrejurare? 

Şi unul dintre cei de faţă a spus: 

— Vina e a celor care au băut. lar un altul a spus: 

— Vina e a roabei, care a lăsat urciorul deschis, fără dop. 

Şi as-Sindibad, dascălul băiatului, a grăit: 

— Da tu ce zici despre asta, o, copilul meu? 


— Eu zic, a răspuns fiul împăratului, că oamenii aceştia se 
înşală: vina nu e nici a roabei, nici a oaspeţilor adunaţi 
acolo, ci numai că sorocul acelor oameni se încheiase odată 
cu scrisa lor şi aşa le fusese menită lor moartea, din pricina 
acelei întâmplări amarnice. 

Şi când cei de faţă au auzit aceasta, s-au minunat până 
peste poate şi şi-au ridicat glasurile, urându-i de bine crăi- 
şorului şi i-au spus: 

— O, doamne, ai dat un răspuns care nu-şi are asemănare, 
iar tu eşti un învăţat printre oamenii vremurilor de-acum. 

Şi, auzindu.-i, fiul împăratului a grăit: 

— Nu sunt învăţat şi chiar că bătrânul cel orb şi copilul de 
trei ani şi copilul de cinci ani sunt mai înţelepţi decât mine. 

— Povesteşte-ne istoria acestora trei care sunt mai 
înţelepţi decât tine, o, tinere! Au spus cei ce se aflau de 
fată. 

Şi crăişorul a spus: 

Povestea cu negustorul şi cu bătrânul cel orb a ajuns până 
la mine că trăia odată un negustor cu mulţi bani, care 
călătorise mult prin toate ţările. Şi l-a prins gândul să se 
ducă într-o ţară şi i-a întrebat pe oamenii care fuseseră pe 
acolo: „Cu ce marfă se poate câştiga cel mai bine acolo?" 
„Cu lemnul de santal - acela se vinde acolo cel mai scump", 
i s-a răspuns. Şi negustorul a cumpărat pe toţi banii lui 
lemn de santal şi a plecat spre cetatea aceea. 

Şi când a ajuns acolo (iar vremea sosirii lui a fost pe la 
amurgit de ziuă), a văzut deodată o bătrână care mâna 
nişte berbeci şi care, văzându-l pe negustor, l-a întrebat: 

— Cine eşti, bre omule? Şi negustorul a răspuns: 

— Sunt un negustor străin. 

— Fereşte-te de locuitorii din cetatea aceasta, a spus 
bătrâna, că sunt nişte vicleni şi nişte hoţi şi îl înşală pe 
străin ca să-l prade şi să-l despoaie de tot ce are. Şi, iaca, ţi- 
am dat un sfat. 

Şi bătrâna s-a dus. 


Iar când a fost dimineaţa, pe negustor l-a întâmpinat un 
ins dintre locuitorii din cetate şi i-a dat bineţe şi l-a întrebat: 

— O, stăpâne, de unde vii? 

— Vin din cutare cetate, a răspuns negustorul. Şi 
cetăţeanul l-a întrebat: 

— Da ce marfă ai adus? 

— Nişte lemn de santal, a răspuns negustorul. Am auzit că 
are căutare la voi. 

— A greşit cel ce ţi-a dat un atare sfat, a zis cetăţeanul. Că 
noi ardem sub căldări numai lemn de ăsta de santal şi la noi 
preţul lui e ca al lemnelor de rând. 

Şi când a auzit vorbele acelui ins, negustorul s-a mohorât 
şi s-a înciudat în sineşi şi ba credea, ba nu credea totodată. 
Şi negustorul a tras la unul dintre hanurile din cetate şi s-a 
apucat să facă foc sub o căldare cu santalul său şi 
cetăţeanul acela l-a văzut şi l-a întrebat: 

— Nu vrei să vinzi santalul ăla pe cât îţi va dori sufletul în 
schimb? 

— Ţi-l vând, a răspuns negustorul. 

Şi omul a cărat tot santalul la el acasă, iar vânzătorul 
gândea să ceară atâţia galbeni cât santal va lua 
cumpărătorul. 

Iar când a fost dimineaţă, negustorul s-a dus să se 
preumble prin cetate şi s-a întâlnit cu un ins cu ochi albaştri 
şi chior, un ins dintre locuitorii din cetate, care l-a înşfăcat 
şi a spus: 

— Tu mi-ai prăpădit ochiul şi n-am să te iert pentru nimic 
în lume! 

Şi negustorul a început să tăgăduiască şi a strigat: 

— Treaba asta n-o să-ţi meargă! 

Şi s-au strâns împrejurul lor o mulţime de oameni şi au 
început să-l roage pe chior să-l păsuiască până a doua zi, iar 
atunci negustorul are să-i plătească preţul pentru ochi. Şi 
negustorul a pus un chezaş pentru sine şi i-au dat drumul şi 
a plecat. Da i se rupsese o sanda, când îl târâse chiorul şi s- 


a oprit la magherniţa unui papugiu şi i-a dat sandaua şi i-a 
spus: 

— Cârpeşte-mi-o şi vei dobândi de Ia mine cât să te 
maărturiseşti mulţumit. 

Şi a plecat şi deodată a văzut nişte inşi care şedeau jos şi 
jucau pe bani şi a stat şi el jos lângă ei, de ciudă şi de 
gânduri şi ei l-au poftit să joace şi el s-a apucat să joace cu 
ei. Şi l-au biruit şi l-au câştigat şi l-au lăsat să aleagă: ori să 
bea marea, ori să le deştearnă toţi banii. Şi negustorul s-a 
ridicat şi a spus: 

— Păsuiţi-mă până mâine şi a plecat de la ei, îngrijorat de 
ceea ce făcuse şi habar n-avea care ar putea să-i fie 
scăparea. 

Şi a stat jos undeva, să chibzuiască, îngândurat şi amărât 
şi deodată a trecut pe lângă el bătrâna aceea. Şi s-a uitat la 
negustor şi i-a zis: 

— Nu cumva locuitorii din cetate te-au curăţat? Te văd 
îngândurat de ceea ce ai păţit. 

Şi negustorul i-a istorisit toate câte le păţise, de la început 
până la sfârşit. Şi bătrâna l-a întrebat: 

— Cine te-a dus cu santalul acela? Santalul la noi e prețuit 
la zece dinari pe un ritl. Ci am să ticluiesc pentru tine un 
tertip cu care nădăjduiesc să-ţi dobândeşti mântuirea 
sufletului. Du-te la cutare poartă: acolo şade un şeic olog, 
dibaci, bătrân, iscusit. Toţi se duc la el şi-l întreabă despre 
ceea ce vor să facă şi el îi povăţuieşte, spre folosul lor, 
întrucât este neîntrecut la vicleşuguri, fermecătorii şi 
tertipuri. E un dibaci, iar cei dibaci se strâng noaptea la el. 
Încât du-te la el şi ascunde-te de potrivnicii tăi, ca să-i auzi 
ce tăinuiesc, da ei să nu te vadă. El are să istorisească 
despre biruitori şi biruiţi şi poate că vei auzi de la el vreun 
temei care să te scape de potrivnicii tăi. 

Şi negustorul s-a dus de la ea în locul acela despre care îi 
povestise şi s-a ascuns acolo şi l-a văzut pe şeicul acela şi a 
stat jos în preajma lui. Şi când s-a scurs mai puţin de un 
ceas, s-au ivit la şeic inşii care aveau să se întâmpine cu el 


şi, înfăţişându-se dinainte-i, s-au temenit şi i-au dat bineţe 
rând pe rând şi au stat jos împrejurul lui şi negustorul, 
văzândur-i, i-a zărit printre cei veniţi şi pe cei patru 
potrivnici ai lui. Şi şeicul i-a cinstit cu câte ceva şi ei au 
înfulecat, iar pe urmă au început să-i povestească şeicului 
ce a făcut fiecare dintre ei în ziua aceea şi insul cu santalul 
a ieşit în faţă şi i-a istorisit şeicului ce izbândise în ziua 
aceea: cum a cumpărat pe nimic nişte santal de la un ins şi 
cum vânzarea se făcuse cu învoiala de a i se da în schimb 
vânzătorului ceea ce va voi. 

— Potrivnicul tău te va îngenunchea, a spus şeicul. 

— Păi cum să mă îngenuncheze? A întrebat dibaciul. Şi 
şeicul a răspuns: 

— Dacă îţi va spune: „Vreau o măsură întreagă de galbeni 
sau de arginţi", ai să-i dai? 

— Dau şi tot voi fi în câştig, a răspuns dibaciul. 

— Da, dar dacă are să-ţi spună: „Vreau o măsură întreagă 
de purici, jumătate din ei bărbătuşi, jumătate din ei 
femeiuşte", ce te vei face? A întrebat şeicul. 

Şi dibaciul a priceput că va fi biruit. 

Şi pe urmă a ieşit în faţă chiorul şi a spus: 

— O, şeicule, astăzi am dat de un ins cu ochi albaştri, dintr- 
o altă ţară şi am stârnit o gâlceavă cu el şi l-am înşfăcat şi i- 
am spus: „lu mi-ai prăpădit ochiul!" şi nu l-am mai slăbit 
până ce o mulţime de oameni mi-au chezăşuit că insul are 
să se întoarcă mâine la mine şi are să mă despăgubească 
pentru ochiul meu. 

— Dacă va vrea să te îngenuncheze, acela chiar că te va 
îngenunchea, a spus şeicul. 

— Cum să mă îngenuncheze? A întrebat chiorul. Şi şeicul a 
răspuns: 

— Axe să-ţi spună: „Scoate-ţi ochiul şi eu am să-mi scot un 
ochi, iar pe urmă îi vom cântări pe amândoi ochii; şi dacă 
ochiul meu va cântări întocmai cât al tău, atunci ai dreptate 
în ceea ce mărturiseşti" - şi va trebui să-i plăteşti pentru 


ochiul lui şi tu vei rămâne orb, iar el va vedea cu ochiul 
celălalt. 

Şi chiorul a priceput că negustorul îl va birui pe acest 
temei. 

Iar apoi a ieşit în faţă papugiul şi a spus: 

— O, şeicule, am văzut astăzi un ins care mi-a dat o 
sandală şi a spus: „Cârpeşte-mi-o!" Şi l-am întrebat: „Şi, 
oare, nu ai să-mi plăteşti?" Şi insul a spus: „Cârpeşte-mi 
sandala şi vei căpăta de la mine cât să te mărturiseşti 
mulţumit." lar eu nu am să mă mulţumesc cu nimic, afară 
de toţi banii lui. 

— Dacă va vrea să-şi ia sandala şi să nu-ţi dea nimic pentru 
ea, o va lua! A spus şeicul. 

— Păi cum aşa? A întrebat papugiul. Şi şeicul a răspuns: 

— Are să-ţi spună: „Vrăjmaşii sultanului au fost biruiţi, 
potrivnicii lui nu mai au nici o putere, iar copiii lui şi 
sprijinitorii lui sunt fără de număr. Eşti mulţumit ori ba?" Şi 
dacă vei spune: „Mulţumit", el îşi va lua sandala şi se va 
duce; iar dacă vei spune „Nu", el va lua sandala şi te va 
plesni cu ea peste ochi şi peste ceafă. 

Şi papugiul a priceput că va fi biruit. Şi apoi a ieşit în faţă 
insul care jucase cu negustor pe ce va hotări câştigătorul şi 
a spus: 

— O, şeicule, eu m-am întâlnit cu un ins şi am jucat cu el şi 
l-am câştigat şi i-am spus: „Dacă vei bea această mare, îmi 
aştern dinainte-ţi toţi banii mei, iar dacă nu o vei bea, să-mi 
deşterni tu banii tăi." 

— Dacă va vrea să te biruiască, te va birui negreşit, a spus 
şeicul. 

— Păi cum? A întrebat jucătorul. Şi şeicul a răspuns: 

— Are să-ţi spună: „la gâtul mării în mână şi dă-mi-l, iar eu 
am s-o beau." Şi tu nu ai să poţi şi elte va birui pe temeiul 
acesta. 

Şi negustorul, auzind toate astea, a aflat pe ce temeiuri să 
se sprijine faţă de potrivnicii săi. Şi pe urmă toţi au plecat 
de la şeic şi negustorul a luat-o către locuinţa lui. 


Şi când a fost dimineaţa, a venit la el insul cu care jucase 
pe băutul mării. Şi negustorul i-a spus: 

— Dă-mi gâtul mării şi am s-o beau. 

Şi jucătorul n-a fost în stare şi negustorul l-a îngenuncheat 
şi cel cu care se rămăgşise a plătit cu o sută de dinari şi a 
plecat. lar pe urmă a venit papugiul şi a cerut plata cu care 
să fie mulţumit şi negustorul i-a spus: 

— Sultanul i-a biruit pe vrăjmaşii săi, i-a nimicit pe toţi 
potrivnicii şi copiii lui sunt o sumedenie. Eşti mulţumit ori 
ba? 

— Da, mulţumit, a răspuns papugiul şi negustorul şi-a luat 
încălţămintea pe degeaba şi s-a dus. 

lar apoi a venit la el chiorul şi a cerut despăgubirea pentru 
ochiul său şi negustorul i-a spus: 

— Scoate-ţi ochiul şi am să-mi scot şi eu un ochi şi să-i 
cântărim şi dacă vor fi aidoma, înseamnă că ai dreptate şi îţi 
vei primi despăgubirea pentru ochiul tău. 

— Dă-mi o păsuire, a zis chiorul. 

Şi s-a învoit cu negustorul pentru o sută de dinari şi a 
plecat. 

lar apoi a venit la negustor cel ce cumpărase de la el 
santalul şi i-a spus: 

— Să-ţi dau preţul pentru santalul tău. 

— Ce-mi dai? A întrebat negustorul. 

— Ne-am înţeles că o măsură de santal pe o măsură de 
altceva, a răspuns acela. Dacă vrei, primeşte o măsură plină 
cu galbeni ori cu arginţi. 

— Nu vreau decât o măsură plină cu purici, jumătate din ei 
de parte bărbătească, jumătate de parte femeiască, a zis 
negustorul. 

Şi cumpărătorul a răspuns: 

— Nu pot să-ţi dau aşa ceva! 

Şi negustorul l-a îngenuncheat şi cumpărătorul s-a plătit 
cu o sută de dinari, înapoind mai întâi santalul negustorului 
şi acela a vândut santalul cum a vrut şi a căpătat banii 
pentru el şi a plecat din cetatea aceea în ţara lui. 


În privinţa copilului de trei ani, a spus fiul împăratului, cică 
a fost odată un ins desfrânat şi iubeţ de femei, care a auzit 
de o femeie frumoasă şi minunată, care locuia în altă cetate. 
Şi insul s-a dus în cetatea aceea în care trăia femeia şi a 
luat cu el un dar şi i-a scris femeii o scrisoare în care îi 
zugrăvea cât de amarnic îl munceşte dorul şi patima şi 
spunea că dragostea l-a îmboldit să se mute în preajma ei şi 
să se tragă mai aproape de ea. Şi femeia i-a îngăduit să vină 
la ea. Şi când insul acela a păşit în casa ei şi a intrat la ea, 
femeia s-a ridicat în picioare şi l-a primit cu cinstire şi 
preţuire şi i-a sărutat mâinile şi l-a ospătat cu un ospăț de 
bunătăţuri şi de băuturi cum nu se poate mai bun. 

lar femeia aceea avea un copil mic de trei ani. Şiea l-a 
lăsat pe copil şi s-a îndeletnicit cu pregătirea mâncării. Şi 
bărbatul i-a spus: 

— Hai să ne culcăm! Şi ea a răspuns: 

— Copilul stă şi se uită la noi. 

— E copil mic, nu pricepe nimic şi nu ştie să vorbească, a 
zis bărbatul. 

Şi femeia a spus: 

— Dacă ai şti cum pricepe, n-ai vorbi aşa. 

Şi când ţâncul a văzut că orezul era gata, a început să 
plângă amarnic şi mama lui l-a întrebat: 

— De ce plângi, o, copilul meu? 

— Pune-mi nişte orez şi unge-mi-l cu unt, a spus copilul. 

Şi maică-sa i-a pus orezul şi i l-a uns cu unt şi micuțul a 
mâncat şi iar a început să plângă. 

— De ce plângi, o, copilul meu? l-a întrebat maică-sa. Şi 
copilul a spus: 

— O, măicuţă, pune-mi nişte zahăr pe el! Şi bărbatul, 
înbufnându-se, a strigat: 

— Chiar că eşti un copil ticălos! Iar copilul a răspuns: 

— Nimeni nu e ticălos, în afară de tine, de vreme ce te-ai 
ostenit să vii dintr-o cetate în alta cu gândul la stricăciuni. 
Iar cât despre mine, apoi eu am plâns pentru că aveam un 


gunoi în ochi şi l-am scos cu lacrimile şi pe urmă am mâncat 
orez cu unt şi cu zahăr şi m-am săturat. Cine-i dar ticălos? 

Şi, auzind acestea, bărbatul s-a ruşinat de vorbele 
copilului. lar pe urmă i-a venit un îndemn de sus şi, pe clipă 
pe dată, a stat cuviincios şi, fără să se atingă în nici un fel 
de femeie, s-a întors în cetatea lui şi s-a căit până la moarte. 

Povestea cu copilul şi paznica iar apoi fiul împăratului a 
spus: 

— In ceea ce priveşte copilul de cinci ani, a ajuns până la 
mine, o, împărate, că patru negustori s-au întovărăşit, 
având fiecare câte o mie de dinari, şi, împreunându-şi banii, 
i-au pus într-o singură pungă şi au plecat să cumpere 
marfă. 


Şi pe drum au văzut o grădină minunată şi au intrat acolo, 
iar punga au lăsat-o Ia paznica grădinii şi, intrând, s-au 
preumblat pe acolo şi au început să mănânce şi să bea şi să 
se veselească. Şi unul dintre ei a spus: 

— Am nişte mirosne, hai să ne scăldăm în apa asta 
curgătoare şi să ne înmiresmăm! 

— Are să ne trebuiască un pieptene, a spus altul. Şi altul a 
ZIS: 

— Întreab-o pe paznică, poate că are ea vreun pieptene. Şi 
unul dintre negustori s-a dus la paznică şi i-a spus: 

— Dă-mi punga! 

Şi paznică a răspuns: 

— Când o să veniţi toţi, sau când tovarăşii tăi o să-mi 
poruncească, ţi-o dau (iar tovarăşii negustorului şedeau 
locului acolo unde paznică îi vedea şi le auzea vorbele). 

— Nu vrea să-mi dea, le-a strigat tovarăşilor săi 
negustorul. 

Şi aceia au strigat: 

— Dă-i! 

Şi când paznică i-a auzit aşa, i-a dat negustorului punga şi 
acela a luat-o şi s-a cărăbănit. 

Şi după ce au stat să-l aştepte o vreme, negustorii s-au dus 
la paznică şi au întrebat-o: 

— De ce nu vrei să ne dai un pieptene? Şi paznică a 
răspuns: 

— N-a cerut decât punga şi i-am dat-o, după cum mi-aţi zis 
voi şi tovarăşul vostru a plecat de-aici şi şi-a văzut de drum. 

Şi, auzind spusele paznicei, negustorii au început să se 
plesnească peste ochi şi au înşfăcat-o pe paznică şi au spus: 

— Nu ţi-am zis să dai decât un pieptene! 

— Nu mi-a pomenit de nici un pieptene, a răspuns paznică. 

Şi negustorii au înhăţat-o şi au pârât-o la cadiu, şi, 
ducându-se la el, i-au înşirat toată tărăşenia şi cadiul a 
osândit-o pe paznică să dea îndărăt punga şi a numit-o 
datornică faţă de pârâşii ei. Şi paznică a ieşit de acolo 
tulburată, nici nemaivăzând pe unde calcă. Şi s-a întâlnit cu 


un copil de cinci ani. Şi când copilul acela a văzut-o atâta de 
tulburată, a întrebat-o: 

— Ce-ai păţit, o, măicuţă? 

Ci ea nu'i-a dat nici un răspuns şi nici nu l-a luat în seamă, 
că era micuţ ca ani. Şi micuțul şi-a mai rostit întrebarea 
încă o dată şi a doua şi a treia oară şi femeia a spus: 

— Nişte inşi au venit la mine în grădină şi au pus lângă 
mine o pungă cu o mie de dinari şi mi-au lăsat vorbă că să 
nu dau punga aceea niciunuia, decât atunci când vor fi de 
faţă ei toţi. lar apoi s-au dus în grădină să se preumble şi să 
se desfăteze. Şi unul dintre ei a venit şi mi-a spus: „Dă-mi 
punga!" Şi eu i-am spus: „Când vor veni şi tovarăşii tăi." 
„Am îngăduinţa lor", a spus el. Ci nu m-am învoit să-i dau 
punga şi atunci el le-a strigat tovarăşilor săi: „Nu vrea!" şi 
ei mi-au strigat: „Dă-i!" Şi erau nu departe de mine şi i-am 
dat insului acela punga şi ela luat-o şi s-a dus pe drumul lui. 
Şi tovarăşii lui l-au tot aşteptat şi au venit la mine şi m-au 
întrebat: „De ce nu-i dai un pieptene?" şi le-am răspuns: 
„Nu mi-a pomenit de nici un pieptene, nu mi-a cerut decât 
punga." Şi m-au înhăţat şi m-au dus la cadiu şi cadiul m-a 
osândit să dau îndărăt punga. 

— Dă-mi un dirhem să-mi cumpăr nişte dulciuri şi am să-ţi 
spun cum să scapi, a zis copilul. 

Şi femeia i-a dat un dirhem şi l-a întrebat: 

— Ce ai de spus? 

— Întoarce-te la cadiu, a răspuns micuțul şi spune-i: „între 
mine şi ei a fost o înţelegere, ca să dau îndărăt punga 
numai cu tuspatru de faţă." 

Şi femeia s-a întors la cadiu, a spus fiul împăratului şi i-a 
spus cele ce îi spusese copilul. Şi cadiul a întrebat: 

— A fost între voi şi ea această înţelegere? 

— Da, au răspuns negustorii. Şi cadiul a spus: 

— Aduceţi-l la mine pe tovarăşul vostru şi veţi căpăta 
punga. 

Şi paznica a scăpat cu bine şi nu a păţit nici un necaz şi şi- 
a văzut de drum. 


Şi când au auzit spusele tânărului împărat şi vizirii şi toţi 
câţi erau de faţă la acea adunare i-au spus împăratului: 

— O, doamne împărate al nostru, fiul tău îi întrece pe toţi 
oamenii de pe vremile lui! 

Şi i-au urat de bine tânărului şi împăratului. Şi împăratul 
şi-a strâns fiul la piept şi l-a sărutat între ochi şi l-a întrebat 
ce a fost între el şi roabă. Şi crăişorul s-a jurat pe Allah 
Preamăritul şi pe Prorocul lui cel ales că ea l-a ademenit pe 
el. Şi împăratul a crezut vorbelor lui şi a spus: 

— 'Ţi-o dau s-o judeci: dacă vrei, omoar-o, ori fa cu ea ce 
vrei. 

— Am s-o izgonesc din cetate, i-a spus tatălui său tânărul. 

Şi crăişorul cu tatăl său au trăit în cea mai huzurită şi 
desfătată viaţă, până ce a venit la ei Sfărâmătoarea 
desfătărilor şi Spărgătoarea adunărilor şi iată sfârşitul de la 
ceea ce a ajuns până la noi din povestea cu împăratul, cu 
fiul său şi roaba şi cei şapte viziri. 

POVESTEA CU GIAFAR BARMACANUL ŞI CU 
VÂNZĂTORUL DE BOBI e povesteşte tot aşa că atunci când 
Harun ar-Raşid l-a răstignit pe Giafar barmacanul, a 
poruncit să fie răstignit şi oricine s-ar apuca să-l plângă pe 
Giafar sau ar ofta după el. Şi oamenii se ţineau de la 
acestea. Şi iacătă că un beduin, care locuia într-o pustietate 
îndepărtată, venea în fiecare an cu o casâdă la pomenitul 
Giafar aliBarmac şi acesta îi da câte o mie de dinari ca 
răsplată pentru casâda aceea şi beduinul îi lua şi pleca şi 
cheltuia banii aceia pentru ai lui, până la sfârşitul anului. Şi 
beduinul acela a venit, ca de obicei, la Giafar cu casâda şi a 
aflat că Giafar a fost răstignit. Şi beduinul s-a dus la locul 
unde fusese răstignit Giafar. Aşezându-şi cămila în 
genunchi, s-a pus pe plâns cu plânsete amarnice şi s-a 
mâhnit cu mâhnire mare şi a procitit casâda şi a adormit. Şi 
l-a văzut în vis pe Giafar barmacul, care îi spunea: „le-ai 
ostenit şi ai venit la noi şi ne-ai găsit în starea în care ne 
vezi, dar du-te la Basra şi caută-l printre negustorii din 
Basra pe un ins pe care îl cheamă aşa şi-aşa şi spune-i: 


«Giafar barmacanul îţi trimite plecăciunile lui şi-ţi spune: 
«Dă-mi o mie de dinari după semnul bobului.» " 

Şi când s-a trezit din somn, beduinul s-a dus la Basra şi l-a 
căutat pe negustorul acela şi, găsindu-l, i-a împărtăşit cele 
ce-i spusese Giafar în vis şi negustorul a început să plângă 
atâta cât era să se despărţească de viaţa pământească, iar 
apoi i-a arătat multă cinstire beduinului şi l-a poftit să şadă 
la el şi i-a făcut dulce şederea acolo. Şi beduinul a stat la el 
trei zile, în tihnă deplină. Şi când a vrut să plece, negustorul 
i-a dat o mie cinci sute de dinari şi i-a spus: 

— O mie au fost lăsaţi cu poruncă să ţi se dea, iar cinci 
sute sunt de la mine, ca preţuire faţă de tine şi vei avea în 
fiecare an câte o mie de dinari. 

Şi, plecând, beduinul i-a spus negustorului: 

— În numele lui Allah, mă rog ţie, istoriseşte-mi povestea 
cu bobul, ca să-i ştiu şi eu dedesubtul. 

Şi negustorul i-a spus: 

— Eu mi-am început viaţa în sărăcie şi vindeam bobi fierţi 
prin pieţele de la Bagdad, ca să dovedesc să-mi duc zilele. 
Şi am ieşit într-o zi rece şi ploioasă şi n-aveam pe mine 
nimic care să mă apere de frig şi pe de-o parte dârdâiam de 
frigul amarnic, pe de alta eram ud leoarcă de ploaie şi mă 
aflam în starea aceea ticăloasă când se zburleşte părul pe 
tine. 

Iar Giafar în ziua aceea şedea în palatul lui, care da către 
piaţă şi lângă el erau alaiul şi ciracii lui. Şi i-au căzut 
privirile asupra mea şi i s-a făcut milă de starea mea şi a 
trimis la mine pe unul din oamenii lui şi acela m-a luat şi m- 
a dus la Giafar. Şi, privindu-mă, Giafar a spus: „Vinde celor 
din alaiul meu bobii pe care îi ai." 

Şi am început să măsor bobii cu o măsură pe care o aveam 
la mine şi toţi cei care luau câte o măsură de bobi mi-o 
umpleau cu gălbiori, până s-au isprăvit toţi bobii care-i 
aveam şi nu mai rămăsese în coş nimic. Şi pe urmă am 
strâns aurul pe care îl dobândisem şi Giafar m-a întrebat: 
„Oare ţi-au mai rămas câţiva bobi?" Şi-am răspuns: „Nu 


ştiu!" Şi am început să caut în coş, dar nu am mai găsit 
acolo nimic, decât numai un bob. 

Şi Giafar mi l-a luat şi l-a despicat în două jumătăţi şi o 
jumătate a luat-o el, iar cealaltă jumătate a dat-o uneia 
dintre iubitele lui şi a întrebat-o: „Cu cât cumperi jumătatea 
aceasta de bob?" „Cu de două ori pe-atâta câţi galbeni sunt 
aici", a spus ea. Şi nu mai ştiam ce să cred şi îmi ziceam în 
sine-mi: „Asta-i peste putinţă!" Şi pe când eu mă minunam, 
roaba deodată a dat poruncă uneia dintre fetele sale şi 
aceea a adus pe de două ori atâta aur cât aveam eu. Şi 
Giafar a spus: „Eu am să cumpăr cealaltă jumătate pe care 
ţi-o iau cu pe de două ori atâta aur cât ai aici." „la-ţi plata 
pentru bobii tâi', mi-a spus apoi Giafar şi i-a poruncit uneia 
dintre slugile sale şi sluga a strâns toţi banii şi i-a pus în 
coşul meu şi eu i-am luat şi am plecat. Şi pe urmă am venit 
la Basra şi am început să negustoresc cu banii pe care îi 
aveam şi Allah mi-a sporit belşugul, că de la Allah vin şi 
slava şi milostenia. Şi dacă am să-ţi dau în fiecare an câte o 
mie de dinari - o parte din milostenia lui Giafar - nu are să- 
mi fie a pagubă. 

Vezi, aşadar, care erau harurile lui Giafar, slavă lui şi viu şi 
mort, fie asupra-i milele lui Allah Preamăritul! 

POVESTEA DESPRE MĂRINIMIA LUI IAHIA IBN HALID1 
e povesteşte tot aşa că Harun ar-Raşid l-a chemat pe unul 
dintre străjerii lui, care se numea Salih (şi asta era pe 
vremea când ar-Raşid se schimbase faţă de barmaci). Şi 
când acela s-a înfăţişat, i-a spus: 

— O, Salih, du-te la Mansur şi spune-i: „Se află la tine o 
mie de mii de dirhemi din banii noştri şi hotărârea mea cere 
să ni-i trimiţi într-o clipită!" Şi îţi poruncesc, Salih, dacă nu 
vei căpăta banii aceştia până la rugăciunea de seară, să-i 
despărţeşti capul de trup şi să mi-l aduci! 

Şi Salih a răspuns: 

— Ascult şi mă supun! 

Iar apoi s-a dus la Mansur şi i-a spus ceea ce îi deşternuse 
stăpânul drept-credincioşilor. 


— Sunt pierdut, mă jur pe Allah! A spus atunci Mansur; că 
toate bunurile mele şi ale celor asupra cărora stăpâneşte 
mâna mea, de le-aş vinde la cel mai scump preţ, nu trec de 
o sută de mii. De unde să pot eu să iau, o, Salih, restul de 
nouă sute de mii de dirhemi? 

— Găseşte-ţi vreun mijloc care să te scape repede, 
altminteri eşti pierdut, eu nu pot să-ţi dau păsuire nici o 
clipită peste sorocul pe care l-a hotărât califul şi nu am 
puterea să trec cu nimic peste ceea ce mi-a poruncit 
stăpânul drept-credincioşilor, a spus Salih. Aşa că dă zor cu 
mijlocul care să te mântuie, până nu trece vremea! 

” Iahia ibn Halid 4 mon în anul 805) a fost fiul 
întemeietorului dinastiei de viziri a barmakizilor. 

— O, Salih, a spus Mansur, mă rog ţie, du-mă până la mine 
acasă, să-mi iau rămas-bun de la copii şi de la ai mei şi să 
dau poveţele mele celor apropiaţi. 

Şi m-am dus cu el acasă la el, spunea Salih şi a început să- 
şi ia rămas-bun de la ai lui şi s-au pornit bocetele în casa lui 
şi s-au stârnit bocetele şi ţipetele şi rugile de ajutor către 
Allah Preamaăritul. Şi i-am spus lui Mansur: 

— Mi-a venit în gând că Allah are să-ţi trimită ajutorul lui 
prin mâinile barmacanilor. Hai cu mine acasă la Iahia ibn 
Halid! 

Şi ne-am dus la lahia ibn Halid şi Mansur i-a povestit 
necazul său şi Halid s-a mohorât şi şi-a lăsat o vreme capul 
spre pământ, iar pe urmă a ridicat capul şi, che-măndu-l pe 
vistiernicul său, l-a întrebat: 

— Câţi dirhemi avem în vistierie? 

— Vreo cinci mii de dirhemi, a răspuns vistiernicul. 

Şi lahia a poruncit să-i fie aduşi toţi, iar pe urmă a trimis la 
fiul său, ali-Fadl, un sol cu o scrisoare cu următorul cuprins: 
„Mi s-a prilejuit să pot cumpăra o moşie minunată, care n- 
are să rămână niciodată nerodnică; trimite-mi nişte 
dirhemi." 

Şi ali-Fadl i-a trimis o mie de dirhemi şi apoi lahia l-a trimis 
pe un alt ins la fiul său, Giafar, cu o scrisoare cu acest 


cuprins: „Ni s-a întâmplat un lucru greu şi ne trebuie nişte 
dirhemi." 

Şi Giafar i-a trimis pe dată o mie de dirhemi. Şi lahia a tot 
trimis oameni pe la barmacani, până ce a strâns de la ei 
pentru Mansur o sumedenie de bani, dar Salih şi Mansur nu 
ştiau despre asta. Şi Mansur i-a spus lui lahia: 

— O, stăpâne, mă agăţ de poalele tale şi ştiu că numai de 
la tine voi căpăta banii aceştia, cum e în obiceiul mărinimiei 
tale. Încât achită prăpădul acesta al datoriei mele şi fă-mă 
dezrobitul tău. 

Şi Iahia şi-a lăsat ochii-n jos şi a început să plângă şi pe 
urmă a strigat la un rob: 

— Hei, copile, stăpânul drept-credincioşilor i-a dăruit 
cândva roabei noastre, Damamir, un mărgăritar de mare 
preţ. Du-te la ea şi spune-i să ne treacă nouă mărgăritarul 
acela. 

Şi sluga s-a dus la roabă şi i-a adus lui lahia mărgăritarul 
şi lahia a spus: 

— O, Salih, am cumpărat de la nişte negustori 
mărgăritarul acesta pentru stăpânul drept-credincioşilor, 
pe două sute de mii de dinari, iar stăpânul drept- 
credincioşilor l-a dăruit roabei noastre, Damamir, 
lăutăreasă şi când el are să vadă la tine mărgăritarul 
acesta, are să-l cunoască şi are să-i arate multă cinstire şi 
are să cruţe vărsarea sângelui, pentru noi şi din cinstire 
faţă de noi. Şi acum banii tăi au fost strânşi toţi, o, Mansur. 

Şi i-am dus mărgăritarul şi banii lui ar-Raşid, spunea Salih 
şi Mansur era cu mine. Şi când mergeam pe drum, deodată 
l-am auzit pe Mansur că rostea stihurile acestea ale unui 
poet: 

Nu dragostea m-aduse-n casa lor, Ci spaima de-al săgeţii 
crâncen zbor. 

Şi am rămas uluit de firea urâtă, de josnicia şi de ticăloşia 
şi de nemernicia lui din baştină şi din născare şi l-am 
înfruntat şi i-am zis: 


— Nu se află pe faţa pământului oameni mai buni decât 
barmacanii şi nu se află nimeni mai ticălos şi mai spurcat ca 
tine! Te-au răscumpărat de la moarte şi te-au scăpat de la 
pieire şi s-au miluit de tine şi te-au mântuit, iar tu nici nu le 
mulţumeşti, nici nu-i cinsteşti şi nu te porţi cum se poartă 
un om volnic, ci răspunzi la binefacerile lor cu asemenea 
vorbe! 

Şi pe urmă m-am dus la ar-Raşid şi i-am istorisit această 
poveste şi i-am dat de ştire despre toate câte se 
întâmplaseră. Şi ar-Raşid s-a minunat de mărinimia lui iahia 
şi de dărnicia şi de filotimia lui şi de ticăloşia lui Mansur şi 
de nemernicia lui şi a poruncit să i se dea îndărăt lui lahia 
ibn Halid mărgăritarul şi a spus: 

— Tot ceea ce noi am dăruit, nu ni se cade să luăm înapoi! 

Şi Salih s-a întors la Iahia ibn Halid şi i-a povestit de 
Mansur şi de purtarea lui ticăloasă şi lahia a spus: 

— O, Salih, omului, când e la necaz, i se vântuie şi i se 
tulbură toate gândurile şi orice-ar veni de la el nu se cade 
să-i iei în nume de rău, întrucât nu purcede din inima lui. 

Şi s-a pornit să-i tot caute dezvinuiri lui Mansur. Şi Salih a 
început să plângă: 

— Nu e cu putinţă ca bolta rotitoare a cerurilor să mai fi 
zămislit pe lume oameni asemenea ţie! Vai şi vai! Cum se 
poate să fie îngropat în pământ unul cu o fire cum e firea ta 
şi a cărui mărinimie este ca ata? 

Iar lahia a rostit stihurile acestea: 

Când ai prilej să faci un bine, să-lfaci numaidecât şi harnici 
că nu oricând ţi-e la-ndemână putinţa sfântă de-a fi darnic. 

Adesea, de nu-lfaci la ceasul prielnic, în zadar pe urmă Mai 
vrei să-l săvârşeşti, că vine grăbită moartea şi ţi-l curmă. 

POVESTEA CU SCRISOAREA MĂSLUITĂ e povesteşte tot 
aşa că între Iahia ibn Halid şi AbdAllah ibn Malic ali-Huzai 
era o duşmănie tăinuită, pe care ei nu o dădeau în vileag. 
Pricina vrajbei dintre ei era că stăpânul drept- 
credincioşilor, Harun ar-Raşid, îl iubea pe Abd-Allah ibn 
Malic cu o dragoste mare şi lahia ibn Halid şi fiii săi 


spuneau că Abd-Allah l-ar fi vrăjit pe stăpânul drept- 
credincioşilor. Şi aşa a trecut multă vreme şi ura sălăşluia în 
inimile lor. Şi iacătă că ar-Raşid i-a dat în seamă lui Abd- 
Allah ibn Malic ali-Huzai ocârmuirea Armeniei şi l-a trimis 
acolo. Şi când el s-a aşezat în cetatea de scaun a Armeniei, 
a venit la el un ins dintre oamenii din Irak şi insul acela era 
împodobit cu prisos de învăţătură şi cu ascuţime de minte şi 
cu isteciune, numai că i se topise tot ce avusese pe mână şii 
se isprăviseră gologanii şi i se prăpădise toată starea. Şi a 
ticluit o scrisoare în numele lui lahia ibn Halid către Abd- 
Allah ibn Malic şi s-a dus la el în Armenia şi, ajungând la uşa 
lui Abd-Allah, i-a înmânat scrisoarea unuia dintre slujitorii 
de la palatul lui. Şi slujitorul a luat scrisoarea şi i-a dus-o lui 
Abd-Allah ibn Malic ali-Huzai şi acesta a desfăcut scrisoarea 
şi a citit-o şi, sărutând-o, a priceput că scrisoarea era 
plăsmuită. Şi a poruncit să-i fie adus insul şi acela, 
înfăţişându-se, a chemat asupra-i binecuvântarea lui Allah şi 
l-a preamărit pe el şi pe oamenii din preajma lui şi Abd- 
Allah ibn Malic l-a întrebat: 

— Ce te-a îndemnat să înfrunţi greutăţile şi depărtarea şi 
să vii la mine cu o scrisoare măsluită? Ci linişteşte-ţi 
sufletul, nu avem să-ţi amăgim nădejdea! 

— Lungească-i Allah veleatul stăpânului nostru, vizirul! A 
răspuns insul acela. Dacă îţi cade cu greu venirea mea, 
atunci nu mai aduce alte temeiuri ca să ne alungi. Pământul 
lui Allah este larg şi cel înzestrat va trăi întotdeauna. Da 
scrisoarea pe care ţi-am adus-o de la lahia ibn Halid este 
adevărată, nu este măsluită. 

— Am să-i scriu o scrisoare împuternicitului meu de la 
Bagdad şi am să-i poruncesc să întrebe ce e cu scrisoarea 
asta, pe care mi-ai adus-o şi dacă se va dovedi cinstită şi 
adevărată şi nu măsluită, am să te numesc emir într-unui 
din pământurile mele ori am să-ţi dăruiesc două sute de mii 
de dirhemi, cu nişte cai, nişte cămile şi nişte haine de fală, 
dacă vrei un dar. Dacă însă scrisoarea este plăsmuită, am să 


poruncesc să ţi se dea două sute de ciomege şi să ţi se radă 
barba. 

Şi pe urmă Abd-Allah a poruncit ca insul să fie închis într-o 
odaie şi să i se aducă acolo toate câte îi vor fi de trebuinţă, 
până ce i se va lămuri pricina. lar apoi i-a scris 
împuternicitului său de la Bagdad o scrisoare cu următorul 
cuprins: „A venit la mine un ins cu o scrisoare şi o ţine 
întruna că scrisoarea aceea este de la Iahia ibn Halid, da eu 
prepun că scrisoarea nu e bună. Să nu zăboveşti în treaba 
asta: du-te numaidecât şi cercetează ce e cu scrisoarea şi 
grăbeşte-te să-mi dai răspuns, ca noi să putem osebi 
minciuna de adevăr." Şi când scrisoarea a ajuns la 
împuternicitul de la Bagdad, acela pe dată a sărit în şa şi a 
dat fuga la Iahia ibn Halid. Şi l-a găsit stând la masă cu 
nişte oaspeţi şi cu nişte apropiaţi de ai lui şi s-a temenit şi i- 
a înmânat scrisoarea şi lahia ibn Halid a citit-o şi i-a spus 
împuternicitului: 

— Vino la mine mâine, am să-ţi dau răspunsul. 

Şi, după plecarea împuternicitului, s-a întors către oaspeţi 
şi i-a întrebat: 

— Cum să-l răsplătesc pe acela care s-a dus ca de la mine 
cu o scrisoare plăsmuită şi i-a dat-o vrăjmaşului meu? 

Şi fiecare dintre oaspeţi şi-a spus cuvântul şi toţi s-au 
pornit să înşiruie vreun chip de schingiuire, dar Iahia le-a 
spus: 

— Greşiţi şi sfaturile voastre sunt urmarea puţinătăţii 
minţilor voastre şi a sărăciei lor. Voi ştiţi cât de aproape este 
de stăpânul drept-credincioşilor locul lui Abd-Allah şi vă 
este cunoscut câtă ciudă şi vrajbă este între mine şi el. Allah 
Preamăritul l-a trimis pe insul acela ca mijlocitor pentru 
împăcarea noastră şi l-a îndemnat la aceasta. El l-a trimis să 
stingă în inimile noastre pojarul ciudei care tot sporeşte de 
douăzeci de ani şi supărarea noastră are să se curme prin 
mijlocirea lui. Este de datoria mea să-l răsplătesc pe insul 
acela, adeverind ceea ce a ticluit el şi curmându-i 
necazurile şi am să-i scriu o scrisoare lui Abd-Allah ibn 


Malic ali-Huzai cu gândul că el are să-i arate o şi mai mare 
preţuire şi să-l ridice încă şi mai sus şi să-l preacinstească. 
Şi când au auzit acestea, oaspeţii i-au urat lui lahia multă 
bucurie şi s-au minunat de mărinimia şi de evghenia lui 
desăvârşită, iar el a cerut hârtie şi călimară şi cu mâna lui i- 
a scris o scrisoare lui Abd-Allah ibn Malic, în care se 
spunea: „In numele lui Allah cel Milostiv şi Milosârdnic! Am 
primit scrisoarea de la tine - alungească-ţi Allah viaţa! 

— Şi am citit-o şi m-am bucurat de bunătatea ta şi m-am 
învoioşit că îţi merge bine şi că eşti pe deplin mulţumit. Ai 
prepus că insul acela ales ar fi plăsmuit scrisoarea de la 
mine şi că nu ţi-ar fi adus nici un fel de rugăminte de la 
mine, dar treaba nu stă aşa - scrisoarea am scris-o chiar eu 
şi nu este plăsmuită şi nădăjduiesc, după mărinimia şi 
bunătatea şi firea ta minunată, că ai să îndeplineşti visurile 
acelui om ales şi vrednic şi ai să-i arăţi cinstirea cuvenită şi 
ai să-l ajuţi să-şi împlinească gândurile. Pecetluieşte-l cu 
mila ta deplină şi cu binefacerile tale darnice şi orice vei 
face pentru el va fi ca pentru mine şi pentru aceasta am să- 
ţi fiu mulţumitor." 

Şi pe urmă a scris adresa şi a pecetluit scrisoarea şi i-a 
înmânat-o împuternicitului, iar împuternicitul a trimis-o lui 
Abd-Allah, şi, când acela a citit-o, s-a bucurat de cuprinsul 
ei şi l-a chemat pe insul acela şi i-a spus: 

— Care îţi este mai pe plac dintre cele două răsplăţi pe 
care ţi le-am făgăduit, pe aceea ţi-o voi împlini! 

— Cea mai pe plac îmi este darul, a răspuns insul. 

Şi Abd-Allah a poruncit să i se dea două sute de mii de 
dirhemi şi zece cai arăbeşti - cinci cu cioltare de mătase şi 
cinci cu şei împodobite sărbătoreşte - şi douăzeci de 
legături cu haine şi zece robi călări şi nişte pietre scumpe, 
pe potriva acestora. lar pe urmă Abd-Allah l-a poftit şi i-a 
arătat bunăvoința lui şi l-a trimis la Bagdad în haine falnice 
şi, ajungând la Bagdad, insul acela s-a îndreptat spre porţile 
casei lui Iahia ibn Halid, înainte de a se duce la ai săi şia 
cerut îngăduinţa să intre la el. 


Şi străjerul de la poartă s-a dus la lahia şi i-a spus: 

— O, stăpâne al nostru, la poarta noastră se află un ins 
luminat la chip şi chipeş la înfăţişare, cu purtare falnică şi 
cu mulţime de slugi şi vrea să intre la tine. 

Şi lahia i-a îngăduit să intre şi insul acela, intrând, a 
sărutat pământul dintre mâinile lui şi lahia l-a întrebat: 

— Cine eşti? 

Şi insul a spus: 

— O, stăpâne, sunt cel care murise de asuprirea 
vremurilor şi pe care tu l-ai înviat din mormântul 
necazurilor şi l-ai mutat în raiul cel râvnit. Sunt cel care a 
plăsmuit scrisoarea şi i-a dus-o lui Abd-Allah ibn Malic ali- 
Huzai. 

— Cum s-a purtat el cu tine şi ce ţi-a dat? A întrebat Iahia. 

Şi insul a răspuns: 

— Mi-a dăruit, prin mâinile tale, după străluminata-ţi fire 
şi după bunătatea-ţi atotcuprinzătoare, după nemăr-ginita- 
ţi mărinimie, după înaltu-ţi cuget şi larga-ţi milă, atâta cât 
m-a îmbogăţit şi m-a căpătuit şi m-a copleşit. Şi am adus 
toate darurile lui şi toate se află la porţile tale şi porunca se 
află în puterea ta şi osânda se află în mâinile tale! 

— Purtarea ta fată de mine este mai minunată decât 
purtarea mea faţă de tine, a răspuns lahia. Mi-ai făcut un 
bine atât de mare şi mi-ai dat un ajutor atât de strălucit, cât 
ai preschimbat vrajba care se ridica între mine şi omul 
acela falnic în prietenie şi dragoste. Încât am să-ţi dăruiesc 
şi eu tot atâtea câte ţi-a dăruit Abd-Allah ibn Malic. 

Şi pe urmă a poruncit să i se dea tot atâţia bani şi cai şi 
legături de haine câte îi dăduse Abd-Allah şi s-a întors 
asupra acelui ins bunăstarea pierdută, prin măreţia 
sufletelor celor doi emiri. 

POVESTEA CU PREASMERITUL COCON e povesteşte că 
stăpânul drept-credincioşilor, Harun ar-Raşid, avea un fiu 
care împlinise vârsta de şaisprezece ani şi care trăia 
departe de lume, umblând pe calea postirii şi a cucerniciei. 
Şi se ducea în cimitir şi zicea: „Aţi fost stăpâni ai lumii, dar 


iată că n-aţi scăpat şi aţi coborât în morminte. O, de-aş 
putea să ştiu numai ce aţi spus şi ce vi s-a spus! 1" Şi 
plângea cu plânsul celui înspăimântat şi îngrozit şi rostea 
vorbele celui care a spus: 

Ce trist e-al năsăliei trist orând Şi jalea bocitoarelor 
ţipând! 

Şi iacătă că tatăl său tocmai trecea pe lângă el cu un alai 
falnic şi era înconjurat de vizirii şi de mai-marii din 
împărăție şi de locuitori din ţara lui. Şi toţi l-au văzut pe fiul 
stăpânului drept-credincioşilor şi purta pe el un caftan de 
dimie, iar pe cap o glugă de dimie şi oamenii îşi ziceau unul 
altuia: „Tânărul ăsta l-a făcut de ocară pe stăpânul drept- 
credincioşilor printre împărați. De-l dojenea califul cum s-ar 
fi cuvenit, de bună seamă că s-ar fi lepădat de purtările 
astea." 

Şi stăpânul drept-credincioşilor le-a auzit vorbele şi s-a 
dus să-i vorbească fiului său despre asta şi i-a zis: 

— O, fiule drag, mă faci de ocară cu ceea ce faci. 

Dar fiul său s-a uitat la el şi nu i-a răspuns nimic. lar pe 
urmă şi-a aruncat privirile către o pasăre care sta pe turla 
unui palat şi a spus: 

— O, pasăre, îţi poruncesc, în numele celui care te-a 
zămislit, să cobori pe mâna mea! 

Şi pasărea a coborât pe mâna tânărului. Şi pe urmă eli-a 
spus: 

— Întoarce-te la locul tău! Şi pasărea s-a întors la loc. 

— Coboară pe mâna stăpânului drept-credincioşilor! I-a 
spus coconul, dar pasărea n-a vrut să se lase pe mâna 
acestuia. 

Şi tânărul i-a spus tatălui său, stăpânul drept- 
credincioşilor: 

— Tu mă faci pe mine de ocară faţă de prietenii lui Allah, 
cu dragostea ta pentru lumea de-aici şi m-am hotărât să mă 
rup de tine, cu o asemenea despărţire, încât să nu mă mai 
întorc la tine decât la cea din urmă răsuflare. 


Şi apoi a coborât la Basra şi muncea acolo în rând cu 
muncitorii, frământând huma şi agonisea în fiecare zi numai 
un dirhem şi un danie? şi cu danicul se hrănea, iar cu 
dirhemul făcea pomeni. 

Spunea Abu-Amir ali-Basri: 

— Mi se stricase un perete la casă şi m-am dus la tabăra 
muncitorilor să caut un om care să dreagă peretele. Şi 
privirea mi-a căzut pe un tânăr minunat de frumos, cu 
chipul luminos şi m-am dus la el şi i-am dat bineţe şi i-am 
spus: „O, drăguţule, vrei să mergi să lucrezi ceva?" „Da", a 
răspuns el. Şi am spus: „Haide la mine să zideşti un perete." 
Şi tânărul a zis: „Cu nişte învoieli pe care am a le pune." „O, 
drăguţule şi care-s acele învoieli?", am întrebat eu. Şi 
tânărul a răspuns: „Plata este un dirhem şi 

1 Danie - monedă măruntă din aramă, egală cu a şasea 
parte dintr-un dirhem. 

Un danie şi când va striga muezinul, îmi vei îngădui să mă 
rog cu toată lumea." Şi am zis: „Bine!" Şi l-am luat şi m-am 
dus cu el acasă şi el s-a apucat de lucru cu o râvnă cum nu 
am mai văzut. Şi i-am adus aminte de masa de prânz. Şi ela 
zis: „Nu!" Şi am priceput că posteşte, iar când a auzit 
chemarea la rugăciune, mi-a spus: „Ştii învoiala!" Şi am 
răspuns: „Da." Şi el, atunci, şi-a desfăcut brâul şi s-a apucat 
de spălările îndătinate şi şi-a făcut spălările cu o grijă cum 
n-am mai văzut, iar pe urmă s-a dus să se închine cu toată 
lumea, iar după asta s-a întors la lucru. Dar când a răsunat 
chemarea la rugăciunea de seară, s-a spălat şi a plecat la 
rugăciune, iar apoi s-a întors la lucru şi eu i-am spus: „O, 
drăguţule, s-a terminat ziua de lucru, muncitorii nu 
muncesc decât până la rugăciunea de seară." Dar ela grăit: 
„Slavă lui Allah! Munca mea ţine până se lasă întunericul." 
Şi nu a lăsat lucrul până noaptea. 

Şi i-am dat doi dirhemi şi, văzându.-i, a întrebat: „Ce-i cu 
ăştia?" Şi i-am răspuns: „Sunt o parte din plata pentru 
munca ta harnică!" Ci el mi-a dat dirhemii îndărăt şi a spus: 
„Nu vreau nici un spor la ceea ce ne-am învoit între noi." 


Şi am început să stăruiesc, ci n-am izbutit să-l înduplec şi i- 
am dat un dirhem şi un danie şi a plecat. Când însă a fost 
dimineaţă, m-am dus de cu vreme la tabăra muncitorilor, 
dar nu l-am găsit şi am întrebat de el şi mi s-a spus: „Nu 
vine aici decât sâmbăta." 

Şi când a fost sâmbăta următoare, m-am dus iarăşi la locul 
acela şi l-am găsit acolo şi i-am spus: „In numele lui Allah! 
Pofteşte la lucru!" Iar el a zis: „Cu învoielile pe care le ştii." 
„Bine", am zis eu. Şi m-am dus cu elacasă şi am stat jos 
deoparte şi am început să mă uit la el, fără ca elsă mă vadă. 
Şi a luat oleacă de humă şi a întins-o pe perete şi deodată 
pietrele au început să se aşeze una peste alta. Şi am strigat: 
„Aşa-s prietenii lui Allah!" 

Şi tânărul a lucrat toată ziua cu sârg şi a zidit în ziua 
aceea mai mult decât înainte, şi, când a venit noaptea, i-am 
dat plata şi el a luat-o şi a plecat. 

Dar când a fost cea de a treia sâmbătă, m-am dus la tabără 
şi nu l-am găsit pe tânăr şi am întrebat de el şi mi s-a spus: 
„Este bolnav şi zace într-o covercă la cutare femeie." Iar 
femeia aceea era o bătrână, vestită pentru cucernicia ei şi 
care avea o covercă făcută din trestie, la cimitir. Şi am 
pornit către covercă aceea şi am intrat acolo şi deodată l- 
am văzut cum zăcea pe pământ şi fără nimic sub el şi cu 
capul sprijinit pe o cărămidă şi cu chipul strălucind de 
lumină. Şi i-am dat bineţe şi el mi-a răspuns la bineţe şi 
atunci am stat jos la căpătâiul lui, plângându-l că era tânăr 
ca ani şi străin şi că se îmbolnăvise de trudă, supunându-se 
domnului său. 

lar pe urmă l-am întrebat: „Ai trebuinţă de ceva?" Şi ela 
răspuns: „Da". „De ce anume?", am întrebat eu. Şi tânărul a 
spus: „Mâine să vii la mine în zori şi ai să mă găseşti mort; 
să mă speli şi să-mi sapi mormântul şi să nu spui nimic 
nimănuia despre aceasta, ci să mă înfăşori cu caftanul 
acesta de pe mine, dar mai întâi să-l cercetezi şi să-l cauţi 
prin buzunare: să scoţi ceea ce ai să găseşti acolo şi să iei 
tot, iar după aceea să te rogi pentru mine şi să mă îngropi, 


apoi să te duci la Bagdad şi să-l pândeşti pe califul Harun 
ar-Raşid când va ieşi şi să-i înmânezi ceea ce ai să găseşti în 
buzunar la mine şi să-i duci închinăciunile mele." 

Şi pe urmă şi-a făcut mărturisirea de credinţă şi l-a 
preamărit pe domnul său cu vorbele cele mai strălucite şi a 
rostit stihurile următoare: 

Du-i semnul de la acel care-ajunse la sfârşit, Fără plată să 
i-l duci slăvitului ar-Raşid. 

Spune-i: „Surgbiunitu-ades să te vadă a râvnit; Pe oriunde 
a umblat, dorul tău l-a însoţit. 

Nu de silă a plecat, nici de ură ispitit - Dreapta sârutându- 
ţi-o, lui Allah s-a dăruit, De s-a-nstrâinat de voi, taică, nu-i 
de osândit: Sufletu-i era străin de al lumii drum smintit. 

Iar după asta tânărul a început să-şi ceară iertare de la 
Allah şi să trimită închinăciunile lui domnului celor 
cucernici şi a procitit câteva surale din Coran şi pe urmă a 
rostit stihurile următoare: 

Părinte scump, nu te-amăgi-n huzururi! Nici viaţa, nici 
huzurul nu-s de-a pururi. Când ştii că unii-ndură soartă rea, 
Vei fi-ntrebat de soarta lor cândva. Când vezi că-i duc pe 
umeri să-i îngroape, Să ştii: vei sta-n curând cu ei aproape. 

Spunea Abu-Amir ali-Basri: 

— Şi când tânărul şi-a isprăvit adiata şi stihurile, am plecat 
de la el şi m-am dus la mine acasă. Dar când a fost 
dimineaţă, m-am întors la el de cu zori şi am văzut că 
murise - fie asupra-i milele lui Allah! Şi l-am spălat şi i-am 
cercetat punga şi am găsit în ea un rubin care preţuia 
multe mii de dinari şi atunci mi-am zis în sinea mea: „Jur pe 
Allah că acest tânăr a fost până peste fire de cumpătat în 
viaţa aceasta!" Iar pe urmă, după ce l-am înmormântat, am 
plecat la Bagdad şi m-am dus la palatul califului şi am stat 
să aştept ieşirea lui ar-Raşid. Şi când a ieşit şi m-am întâlnit 
cu el pe drum, i-am înmânat rubinul. Şi când a văzut 
rubinul, ar-Raşid s-a prăbuşit fără de simţire. Şi slujitorii lui 
m-au înhăţat, dar, când ar-Raşid s-a dezmeticit, le-a spus 


slujitorilor: „Daţi-i drumul şi duceţi-l cu toată cinstirea la 
palat." 

Şi slujitorii au făcut aşa precum le poruncise el şi, venind 
la palat, califul m-a chemat şi m-a poftit în iatacurile sale şi 
m-a întrebat: „Ce face stăpânul acestui rubin?" Şi eu am 
răspuns: A murit." Şi i-am povestit califului cum a murit. Şi 
califul a început să plângă şi a strigat: „Fiul meu a răspuns 
chemării, iar tatăl s-a înşelat!" Iar pe urmă a strigat: „O, 
cutare? 

Şi a venit o femeie la el, şi, văzându-mă, a vrut să plece 
îndărăt, dar califul i-a spus: „Vino încoace, nu are să-ţi facă 
nici un rău." Şi femeia a intrat şi s-a temenit şi califul i-a 
aruncat rubinul, şi, văzându-l, femeia a scos un țipăt mare şi 
s-a prăbuşit fără de simţire, iar când s-a trezit din leşin a 
spus: „O, stăpâne al drept-credincioşilor, ce a făcut Allah cu 
fiul meu?", Povesteşte-i despre el", a spus califul. Şi au 
început să-l sugrume lacrimile, iar eu i-am povestit femeii 
despre tânăr şi ea s-a pornit să plângă şi a îngânat cu un 
glas slab: „Ce dor îmi e să te întâlnesc, o, răcoare a ochilor 
mei! O, de ţi-aş fi dat de băut, când n-avea cine să-ţi dea! O, 
de te-aş fi alinat, când n-avea cine să te aline!" 

Şi apoi au podidit-o lacrimile şi a rostit stihurile 
următoare: 

Plângu-mi pe cel schivnicii, care singur-singurel, Fără 
nimeni a murit, fără-un prieten lângă el. 

După anii de noroc, după râsul fericit, A plecat de lângă 
noi, nimeni nu l-a mai zărit. 

Zilele care se duc ştim ce-ascund în taina lor. 

Nimeni nu trăieşte-n veci, moartea-i calea tuturor. 

Că Allah i-a fost menit drumul sihăstriei greu şi departe mi 
l-a dus ca să-lplângă dorul meu. 

N-am cum să te mai găsesc, moartea mi te-a rupt de noi — 

Nu ne vom mai revedea doar la Ziua de Apoi. 

Şi eu am întrebat: „O, stăpâne al drept-credincioşilor, oare 
a fost chiar fiul tău?" Şi califul a răspuns: „Da. Mai înainte 
ca eu să fi dobândit puterea, el umbla la nişte învăţaţi şi 


sălăşluia cu schivnicii, iar când am dobândit puterea, a 
început să se înstrăineze şi să se îndepărteze de mine. Şii- 
am spus mamei lui: «Copilul acesta s-a dăruit lui Allah 
Preamăritul şi nu ştiu de n-o să-l ajungă nenorocirile şi de 
n-o avea de înfruntat lipsurile. Dă-i rubinul acesta să-l aibă 
la el pentru vremi de restrişte.» Şi i-a dat rubinul şi l-a 
înduplecat pe fiu-său să-l ia şi el a îndeplinit rugămintea ei 
şi l-a luat, iar pe urmă s-a despărţit de lumea noastră 
pământească şi s-a dus de la noi şi nu s-a mai ivit până ce l-a 
întâlnit neprihănit şi temător de Dumnezeu pe Allah 
Preamăritul şi Preaslăvitul." „Haide să-mi arăţi mormântul 
lui!", mi-a zis pe urmă califul. Şi am plecat cu el şi am mers 
până unde i-am arătat mormântul. Şi califul s-a pornit să 
hohotească şi să plângă de s-a prăbuşit fără de simţire, iar 
când s-a trezit, şi-a cerut iertăciune de la Allah şi a strigat: 
„într-adevăr, ai lui Allah suntem şi la El ne întoarcem!" Şi s- 
a rugat pentru liniştea fiului său. Şi apoi mi-a cerut să-i 
rămân prieten. Şi am spus: „O, stăpâne al drept- 
credincioşilor, într-adevăr în fiul tău am găsit cea mai înaltă 
învăţătură pentru mine." 

Şi am procitit stihurile acestea: 

Un sihastru-s, de-aş trăi şi-n cetatea mea de ieri. Un 
sihastru-s, adăpost n-am pe lume nicăieri. 

Un sihastru-s, n-am părinţi, n-am nici fraţi şi nici copii şi la 
nimeni, nicăieri, un cămin nu-mi pot găsi. 

Caut pe la vreun mecet un ungher să locuiesc. Inima mea 
nicăieri nu mai pot s-o odihnesc. 

Preamărit fie Allah, Domnul lumilor, cel care Duhu-n 
trupuri ne-a sădit, după mila lui cea mare! 

POVESTEA CU AR-RAŞID ŞI COPILA e povesteşte tot aşa 
că stăpânul drept-credincioşilor, Harun ar-Raşid, se 
preumbla odată împreună cu Giafar barmacanul şi deodată 
a văzut nişte fete care îşi umpleau cofele la fântână. Şi 
califul s-a apropiat de ele, vrând să bea apă şi deodată una 
dintre fete s-a întors către el şi a rostit stihurile acestea: 


Când toate dorm, ah, de-ar pieri Din patul meu năluca ta, 
S-adorm şi eu, iar cruntulfoc Ce-mi arde-n piept să-lpot 
uita. Bolnavul de iubire, vai, Se zbate-n patul lui amar; Eu, 
cum mă ştii! Iubirea ta Ar stinge, oare, cruntu-mi jar? 

Şi stăpânului drept-credincioşilor i-a plăcut frumuseţea 
fetei şi vorba ei dulce şi a întrebat-o: 

— O, copilă de neam ales, stihurile acestea sunt făcute de 
tine sau le-ai auzit de la alţii? 

— Da, sunt făcute de mine, a răspuns copila. Şi califul a 
grăit: 

— Dacă ceea ce spui este adevărat, păstrează-le tâlcul şi 
schimbă-le rima. 

Şi fata a procitit: 

Când toate-adorm, ah, de-ar pieri Năluca ta din patul meu, 
S-adorm şi eu, iar cruntul foc să-l uit, să nu mai ard mereu. 
Bolnavul de iubire, vai, Se zbate-n-patul lui de dor; Eu, cum 
mă ştii! Iubirea ta De ce nu vrea să vână-n zbor? 

— Şi astea sunt tot de furat, a spus califul. Şi fata a zis: 

— Nu, sunt făcute de mine. Şi atunci, califul a spus: 

— Dacă şi acestea sunt făcute de tine, păstrează-le talcul şi 
schimbă-le rima. 

Şi fata a procitit: 

Când toate dorm, ah, de-ar pieri Năluca ta din patu-mi gol, 
S-adorm şi eu, iar focul crunt Să nu-mi mai dea mereu ocol. 
Bolnavul de iubire, vai, Pe pat de flăcări zace-n chin; Eu, 
cum mă ştii! Iubirea ta, Cu ea suspin şi mă alin! 

— Şi astea-s furate, a spus califul. 

Şi când fata a răspuns: „Nu, sunt ale mele", califul a zis: 
„Dacă sunt ale tale, păstrează-le tâlcul şi schimbă-le rima." 

Şi fata a procitit: 

Când toate dorm, ah, de-ar pieri Năluca ta, să n-o mai văd, 
S-adorm şi cu, iar focul crunt Să nu-mi mai vină îndărăt. 
Bolnavul de iubire, vai, Pe pat de lacrimi zace frânt; Eu, 
cum mă ştii! Iubirea ta Mi-o mai întoarce-alsoartei vânt? 

— A cui eşti din tabăra de aici? A întrebat stăpânul drept- 
credincioşilor. 


Şi fata a răspuns: 

— A aceluia al cărui cort se află chiar la mijlocul taberei şi 
ai cărui stâlpi sunt cei mai înalţi. 

Şi stăpânul drept-credincioşilor a priceput că fata este a 
celui mai mare din tabără. 

— Dar tu din ce herghelegii te tragi? A întrebat fata. Şi 
califul a spus: 

— Din cei ai căror pomi sunt cei mai înalţi şi cu poamele 
cele mai coapte. 

Şi fata a sărutat pământul şi a spus: 

— Intărească-te Allah, o, stăpâne al drept-credincioşilor! 
Şi i-a urat de bine şi pe urmă a plecat cu fetele de arabi. 

— Am să mă însor cu ea negreşit, i-a spus califul lui Giafar. 

Şi Giafar s-a dus la tatăl fetei şi i-a spus: 

— Stăpânul drept-credincioşilor o vrea pe copila ta. Şi 
tatăl i-a răspuns: 

— Cu drag şi cu mândrie! Are să-i fie adusă ca slujnică 
Măriei Sale stăpânului nostru, ocârmuitorul drept- 
credincioşilor. 

Şi pe urmă a gătit fata şi a trimis-o la calif şi califul s-a 
însurat cu ea şi a intrat la ea şi i-a fost una dintre cele mai 
iubite soţii, iar tatălui ei i-a dăruit destule bunuri cât să-l 
ridice printre arabi. lar mai apoi tatăl copilei s-a petrecut 
întru mila lui Allah Preamăritul şi vestea despre sfârşitul lui 
a ajuns la calif şi califul a intrat la soţia sa trist şi când ea l-a 
văzut trist, s-a ridicat şi, ducându-se în odaia ei, şi-a scos de 
pe ea toate hainele strălucite şi şi-a pus straie de doliu şi a 
început să plângă. 

Şi au întrebat-o: 

— De ce plângi? Şi ea a spus: 

— A murit tatăl meu. 

Şi oamenii s-au dus la calif şi i-au povestit despre asta şi 
califul s-a sculat şi s-a dus la soţia sa şi a întrebat-o cine i-a 
povestit de asta. 

Şi ea a răspuns: 

— Chipul tău, o, stăpâne al drept-credincioşilor. 


— Păi cum aşa? A întrebat califul. Şi ea a spus: 

— De când m-ai adus la tine, nu te-am văzut aşa decât 
acum, iar eu nu aveam pentru cine altul să mă tem decât 
pentru tatăl meu, din pricina bătrâneţei lui. Capul tău să 
trăiască, o, stăpâne al drept-credincioşilor! 

Şi califului i s-au umplut ochii de lacrimi şi a început s-o 
mângâie pe soţia sa de pierderea tatălui ei şi ea a trăit o 
vreme întristată aşa după tatăl ei, iar apoi s-a alinat lângă 
calif, fie mila lui Allah asupra lor a tuturora! 

POVESTEA CU ALI-ASMAN ŞI CU TREI COPILE e 
povesteşte tot aşa că pe ocârmuitorul drept-credincioşilor, 
Harun ar-Raşid, îl chinuia amarnic într-o noapte nesomnia. 
Şi s-a sculat din aşternut şi a început să se preumble din 
odaie în odaie, ci nu înceta să se zbuciume în suflet cu un 
zbucium mare, iar dimineaţa a spus: 

— Să vină ali-Asman! 

Şi eunucul a ieşit la străjerii de la uşă şi le-a zis: 

— Ocârmuitorul drept-credincioşilor vă spune: „Daţi fuga 
după ali-Asman!" 

Şi când ali-Asman s-a înfăţişat şi când i-au spus despre 
aceasta stăpânului drept-credincioşilor, califul a poruncit să 
fie adus la el, l-a poftit să stea jos şi i-a spus: 

— Bine ai venit! lar apoi a grăit: 

— O, Asman, vreau să-mi povesteşti ce-ai auzit tu mai 
acătării din poveştile cu femei şi cu versuri de-ale lor! 

— Ascult şi mă supun! A răspuns ali-Asman. Am auzit 
multe, dar nimic nu mi-a plăcut atâta de mult cât cele trei 
poezii pe care le-au procitit trei copile. 

— Spune-mi povestea cu ele, a zis califul. 

Şi ali-Asman a început să istorisească povestea aceea şi a 
spus: 

— Află, o, căpetenie a drept-credincioşilor, că am locuit 
cândva la Basra şi mă năpădise odată arşiţa şi am început 
să caut un loc unde să mă odihnesc, dar nu găseam nimic. 

Şi mi-am rotit privirile şi la dreapta şi la stânga şi deodată 
am zărit o trecere acoperită printre două case, măturată şi 


stropită, iar în acea trecere se găsea o laviţă de lemn, iar 
deasupra ei era un geam deschis. Şi m-am aşezat pe laviţă 
şi am vrut să mă întind oleacă şi am auzit un glas gingaş de 
copilă, care spunea: „O, surioarelor, astăzi ne-am adunat ca 
să ne veselim; hai să punem trei sute de dinari jos şi fiecare 
dintre noi să spunem câte un stih din vreo poezie şi aceea 
care va spune stihul cel mai gingaş şi mai frumos, ai aceleia 
să fie cei trei sute de dinari." Şi fetele au răspuns: „Cu drag 
şi cu bucurie!" 

Şi a început cea mai mare şi stihul ei a fost aşa: 

Când în vis mi s-a ivit, mi-a părut ca o minune. Dar aievea 
de-apărea ar fi fost cum n-aş şti spune! 

Şi şi-a spus stihul şi cea mijlocie şi stihul ei a fost aşa: 

Doar o dată mie-n vis chipu-i mi s-a năzărit, Şi: „cămin, 
alin, suspin - ale tale-s!" i-am şoptit. 

Şi şi-a spus stihul şi cea mai mică şi stihul ei a fost aşa: 

Eu şi sufletul mi-l dau pentru cel care mereu cu suflarea-i 
ca de mosc vine noaptea-n patul meu. 

„Dacă chipu-acesta o fi împodobit cu frumuseţe, atunci 
pricina-i lămurită întru totul!" mi-am zis în sine-mi şi, 
ridicându-mă de pe laviţă, am dat să plec. Şi deodată s-a 
deschis uşa şi pe ea a ieşit o copilă şi a spus: 

— Stai oleacă, o, şeicule! 

Şi m-am aşezat pe laviţă şi am stat. Şi copila mi-a dat o 
hârtiuţă şi am văzut pe ea un scris până peste poate de 
minunat, cu nişte „alife'" drepte, cu nişte „ha" arcuite şi cu 
nişte „ua" rotunde, iar cuprinsul biletului era aşa: „îi dăm 
de ştire şeicului - lungească-i Allah viaţa! 

— Că suntem trei fete surori şi ne-am adunat ca să ne 
veselim şi am pus jos trei sute de dinari şi ne-am înţeles că 
aceea dintre noi care va spune stihul cel mai gingaş şi mai 
frumos, ai aceleea vor fi cei trei sute de dinari. Te numim 
judecător în această pricină: judecă precum ştii şi gata!" 

— O călimară şi hârtie! Am spus eu. 

Şi fata a dat fuga şi mi-a adus o călimară argintată şi nişte 
calamuri aurite şi am scris aceste stihuri: 


Vă voi spune ce şi-au spus trei copile între ele, Întrecându- 
se la stih într-un spor de tâlcuri grele, Toate trei cu chip 
frumos ca lumină-n zi-nsorită Şi cu inimile-arzând într-a 
dragostei ispită, Singure-n crivatul lor (ochii adormiţi sub 
pleoape, Chipul celui drag din vis să le fie mai aproape), 
Toate-apoi şi-au stihuit dorul tânăr de iubire, Stihuri 
gingaşe şi dulci, rod al gândului subţire. Spuse mândră, 
strălucind, cea dintâi, cutezătoare, Dezvelind într-un surâs 
dinţii-i de mărgăritare: „E-o minune! 

— Am zis atunci când mi s-a ivit în vis. 

— Ci aievea de-ar fi fost oare-atunci cum i-aş fi zis?" După 
ea, cu zâmbet blând, mijlocia îşi suspină Dragostea de care- 
n somn toată inima-i e plină: „Mie doar o dată-n vis chipul 
drag mi s-a ivit, Şi: «cămin, alin, suspin - ale tale-s!» am 
şoptit. " Cea mai mică le-a răspuns cu un stih în care cântă 
Dorul cel nemărginit din iubirea cea mai sfântă: „Eu şi 
sufletul mi-l dau pentru cel care mereu, Cu suflarea-i ca de 
Mosc, vine noaptea-n patul meu!" Cântărind ce-au stihuit, 
chibzuind cu luare-aminte, Fără părtinire-acum, judecându- 
le cuminte. Dau cununa celei mici, care-n stihul ei adună Tot 
ce-i mai adevărat în iubire, şi-o-ncunună! 

| Alif, ha, ua - numele unor litere din scrierea arabă. 

Şi pe urmă i-am dat copilei hârtia, spunea ali-Asman şi ea 
s-a ridicat şi s-a întors în casă şi am ascultat cum a început 
acolo dănţuiala şi bătaia din palme şi s-a pornit învierea din 
morţi şi atunci mi-am zis în sine-mi: „Nu mai am de ce să 
zăbovesc pe aici!" Şi, ridicându-mă de pe laviţă, am dat să 
plec şi deodată o copilă a strigat: 

— Stai oleacă, o, Asman! Şi eu am întrebat-o: 

— Da cine ţi-a dezvăluit că eu sunt ali-Asman? Şi ea a 
răspuns: 

— O, taică, dacă numele tău ne era neştiut, stihurile tale 
nu ne erau neştiute. 

Şi am stat jos şi deodată uşile s-au deschis şi a ieşit prima 
fată şi avea în mâini o farfurie cu poame şi o farfurie cu 
dulciuri. Şi am mâncat dulciurile şi poamele şi i-am 


mulţumit fetei pentru bunăvoință şi am vrut să plec şi 
deodată una dintre fete a strigat: 

— Stai oleacă, o, Asman! 

Şi, ridicând ochii către ea, am văzut o mână trandafirie 
într-o mânecă galbenă şi m-am gândit că asta-i luna care 
străluceşte dintre nori. Şi fata mi-a aruncat o pungă în care 
erau trei sute de dinari şi a spus: 

— Aceştia sunt banii mei şi ţi-i dăruiesc pentru judeţul tău. 

— Dar pentru ce ai judecat în folosul celei mai mici? A 
întrebat ocârmuitorul drept-credincioşilor. 

Şi ali-Asman a spus: 

— O, căpetenie a drept-credincioşilor - alungească-ţi Allah 
viaţa! 

— Cea mai mare a spus: Eu am să mă minunez, dacă el îmi 
va veni în vis la pat - iar acesta-i un fapt îndoielnic şi legat 
de vreo împrejurare: poate şi să se întâmple şi poate şi să 
nu se întâmple. Cât despre cea mijlocie, pe lângă ea a 
trecut doar în vis umbra închipuirii şi ea s-a şi temenit 
dinaintea ei; cât despre stihul celei mici, ea a spus în el că s- 
a culcat cu iubitul aşa cum se culcă oamenii aievea şi câ i-a 
mirosit răsuflarea care este mai dulce ca moscul şi că l-ar 
răscumpăra cu sufletul şi cu tot ce are. Iar cu sufletul nu se 
răscumpără decât acela care îţi este mai drag decât orice 
pe lume. 

— Ai strălucit, o, Asman! A strigat califul şi i-a dăruit şi el 
trei sute de dinari pentru povestea lui. 

POVESTEA CU ÎMPĂRATUL ŞAHRIAR ŞI CU ŞAHRAZADA 

(încheiere) ahrazada în vremea aceasta născuse de la 
împărat trei copii de parte bărbătească şi când a isprăvit 
povestea aceasta s-a ridicat în picioare şi, sărutând 
pământul, a spus: 

— O, împărate al vremurilor, unul în veacuri şi leaturi, eu 
sunt roaba ta şi iacătă că au şi trecut o mie de nopţi şio 
noapte de când îţi deştern poveşti despre oameni care au 
fost cândva şi învăţăturile celor din vechime. Oare am eu 


vreun temei dinaintea înălţimii Tale să pot a-mi mărturisi o 
dorinţă la Măria Ia? 

Şi împăratul i-a spus: 

— Măturiseşte-o şi se va împlini, o, Şahrazada! 

Şi ea, atunci, a chemat dădaca şi eunucii şi le-a spus: 

— Aduceţi-i pe copiii mei. 

Şi au dat fuga să-i aducă şi erau băieţei, unul dintre ei 
mergea pe picioare, al doilea mergea de-a buşilea, iar al 
treilea sugea la sân. Şi când i-au adus, Şahrazada i-a luat şi 
i-a pus dinaintea împăratului şi, sărutând pământul, a spus: 

— O, împărate al vremurilor, aceştia sunt fiii tăi şi aş dori 
de la tine să mă slobozeşti de la moarte pentru aceşti copii. 
De-ai să mă omori, copiii aceştia vor rămâne fără mamă şi 
nu vor găsi o femeie care să-i crească precum se cuvine! 

Şi atunci, împăratul a început să plângă şi i-a luat pe copii 
la piept şi a spus: 

— O, Şahrazada, mă jur pe Allah că te-am slobozit încă 
înainte de a se fi ivit copiii aceştia, întrucât am văzut că eşti 
neprihănită, curată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu. 
Binecuvântarea lui Allah fie asupra ta, a tatălui tău, a 
mamei tale, a obârşiei şi a neamurilor tale! Chem pe Allah 
ca martor că te-am izbăvit de la tot ce ar putea să-ţi 
dăuneze! 

Şi Şahrazada i-a sărutat mâinile şi picioarele împăratului 
şi s-a bucurat cu bucurie mare şi a strigat: 

— Alungească-ţi Allah viaţa şi sporească-ţi vredniciile şi 
fala! Şi s-a răspândit în palatul împăratului bucuria şi a dat 
buzna în cetate şi noaptea aceea nu s-a mai socotit printre 
nopţile viorii şi culoarea ei a fost mai albă ca lumina zilei. 
Iar în zori împăratul era fericit şi doldora de bunătate şi a 
trimis după toţi voinicii lui, şi, când s-au înfăţişat, l-a 
răsplătit pe vizirul său, tatăl Şahrazadei, cu nişte odoare 
scumpe şi falnice şi i-a spus: 

— Miluiască-te Allah că mi-ai dat de soţie pe prea-aleasa ta 
fată, care a fost obârşia căinţii mele pentru uciderea atâtor 
fete. Am văzut-o că e aleasă, curată, neprihănită şi 


neîntinată şi Allah m-a dăruit de la ea cu trei fii. Încât 
preamărit fie Allah pentru această binefacere mare! 

Şi apoi le-a dăruit odoare de fală tuturor vizirilor, emirilor 
şi mai-marilor din împărăție şi a poruncit să fie împodobită 
cetatea vreme de treizeci de zile, nelăsând pe niciunul 
dintre locuitori să cheltuiască vreun ban, dimpotrivă, toate 
cheltuielile şi risipele s-au făcut din vistieria împăratului. 

Şi cetatea a fost împodobită cu podoabe minunate cum nu 
s-au mai pomenit vreodată şi au bubuit tobele şi au fluierat 
fluierele şi au început să cânte toţi cântăreții şi împăratul 
le-a împărţit daruri şi peşcheşuri şi i-a miluit pe cerşetori şi 
pe săraci şi i-a cuprins sub dărnicia lui pe toţi supugşii şi pe 
toţi locuitorii din împărăție. Şi a trăit laolaltă cu toţi ai lui în 
huzur, bucurie şi desfătare şi faceri de bine, până ce a venit 
la ei Năruitoarea desfătărilor şi Spărgătoarea adunărilor, 
încât mărire Aceluia pe care nu-l năruiesc rostogolirile 
vremurilor şi nu-l ating nici un fel de schimbări, pe care un 
lucru nu-l face să uite de alt lucru şi care numai el este 
desăvârşit. Rugăciunea şi pacea fie asupra imamului 
măreției sale, singurul ales dintre făpturile sale, domnul 
nostru, Mahomed, stăpânul tuturor oamenilor, cel prin care 
ne rugăm la Allah pentru fericita împlinire a trudelor 
noastre. 


SFÂRŞIT 


[1] Referire la cercetarea la care sunt supuse - de către 
îngerii Munkar şi Nakir - după credinţa musulmană - 
sufletele proaspeţilor răposaţi.