Anonim — 1001 De Nopti V7

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 7 


(Nopțile 394 479) 


CUPRINS: 

CALIFUL CEL CIUDAT.5 

POVESTEA CU FRUMOASA FLOARE-DE-TRANDAFIR ŞI 
CU DESFĂTUL-LUMII.31 

POVESTEA VRĂJITOREASCĂ A CALULUI DE ABANOS.102 

POVESTEA CU NĂZDRĂVĂNIILE SĂVÂRŞITE DE DALILA- 
CEA-VICLEANĂ ŞI DE FATA EI ZEINAB-CEA-ISTEAŢĂ 
ÎMPOTRIVA LUI AHMAD-CEL-HOŢOMAN, A LUI HASSAN- 
CEL-PEHLIVAN ŞI A LUI ALI ARGIN'I-VIU. 158 

SACUL FERMECAT SAU POVESTEA CU JUDER 
PESCARUL.282 [1] Moghrabin (de la cuvântul arab magreb 
- apus) - locuitor din Africa de Nord-Vest. 


CALIFUL CEL CIUDATI1 e povesteşte că într-o noapte 
califul Harun Al-Raşid, cuprins de nesomn, a trimis după 
vizirul Giafar Al-Barmaki şi i-a spus: 

— Mi-e inima grea şi aş vrea să fac o plimbare pe ulițele 
Bagdadului şi să mă duc până la Tigru, spre a încerca să mă 
veselesc în noaptea asta. 

Giafar răspunse că ascultă şi că se supune, şi se îmbrăcă 
numaidecât în haine de neguţător, după ce mai întâi îl ajută 
pe calif să se îmbrace la fel. Şi îl chemă şi pe Massrur, 
gealatul, să-i însoţească, îmbrăcat la fel ca ei. Pe urmă ieşiră 
din sărai pe poarta cea tainică şi porniră să străbată domol 
ulițele Bagdadului, tăcute la ceasul acela, şi aşa ajunseră la 
ţărmul apei. Acolo văzură într-o luntre legată la mal un 
luntraş bătrân ce se pregătea să se învelească în pătura lui 


ca să se culce. Se apropiară de el şi, după salamalecurile de 
cuviinţă, îl întrebară: 

— O, şeicule, am dori, cu îngăduinţa ta, să ne iei, dacă 
binevoieşti, în luntre, şi să ne plimbi oleacă pe râu, acuma, 
când vremea este răcoroasă şi adierea vântului dulce. Şi 
iată un dinar pentru osteneala ta. 

El răspunse, cu spaimă în glas: 

— Au ce-mi cereţi, domniile voastre? Păi nu ştiţi că nu ne 
este îngăduit una ca asta? Şi nu vedeţi că vine către noi 
naia pe care se află califul nostru cu tot alaiul lui? 

Ei întrebară, tulburaţi foarte: 

1 La M. A. Salie: Povestea cu califulfals. 

— Eşti încredinţat că pe corabia aceea ce vine către noi se 
află însuşi califul? 

El răspunse: 

— Pe Allah! D-apoi cine din Bagdad nu cunoaşte chipul 
stăpânului nostru califul? Este chiar el, domniile voastre, cu 
vizirul lui, Giafar, şi cu spătarul Massrur! Şi, împreună cu ei, 
uite şi mamelucii şi cântăreţele. Ascultaţi ce strigă crainicul 
stând în picioare la provă: „Este oprit şi celor mari şi celor 
mici, şi tinerilor, şi bătrânilor, şi oamenilor de seamă, şi 
oamenilor de rând să se plimbe pe apă. Cine nu se supune 
acestei porunci va fi descăpăţânat ori va fi spânzurat de 
catargul corăbiei!" în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi patra noapte 
spuse: 

Auzind aceste cuvinte, Al-Raşid rămase peste măsură de 
uluit, căci nu dăduse niciodată o asemenea poruncă şi, de 
mai bine de un an, nu se mai plimbase pe apă. Il privi, 
aşadar, pe Giafar şi îl întrebă din ochi despre înţelesul 
întâmplării. Giafar însă, tot atâta de uluit ca şi califul, se 
întoarse către bătrânul luntraş şi îi spuse: 

— O, şeicule, ţine colea doi dinari. Numai grăbeşte-te şi ia- 
ne în luntre şi ascunde-ne pe sub tufărişurile celea boltite 


peste apă, doar atât cat să putem, fără a fi văzuţi şi înhăţaţi, 
să privim şi noi trecerea califului şi a alaiului. 

Luntraşul, încă şovăind, se învoi până la urmă şi, luându-i 
pe tustrei în luntre, îi duse sub un adăpost boltit, şi aşternu 
peste ei o pătură, ca să fie şi mai bine dosiţi. 

Nici nu se adăpostiseră ei bine acolo că şi văzură a trei 
sute nouăzeci şi patra noapte cum se apropia corabia 
luminată de lumina făcliilor şi a focurilor pe care le aţâţau 
cu lemn de aloe nişte robi tinerei, îmbrăcaţi în mătăsuri 
roşii, cu umerii acoperiţi cu mantii galbene şi cu capu- 
mpodobit cu moselină albă. Unii şedeau la prua corăbiei, 
alţii la coada ei, şi toţi roteau făcliile şi fanarele, strigând 
din vreme în vreme opreliştea aceea. Mai văzură apoi două 
sute de mameluci în picioare, înşiraţi de-a lungul laturilor 
corăbiei şi înconjurând o podină mai înaltă, aşezată la 
mijloc, unde, pe un jeţ de aur sta un tânăr îmbrăcat într-o 
mantie neagră, cum purtau cei din neamul lui Abbas, 
strălucind din toate zarafirurile ei. lar de-a dreapta lui se 
află un ins care semăna leit cu vizirul Giafar, iar de-a 
stânga-i sta un altul, cu spada în mână, şi care semăna 
aidoma cu Massrur, în vreme ce, în josul podelei, stăteau 
rânduiţi frumos douăzeci de cântăreţi şi de lăutari. 

La priveliştea aceea, Al-Raşid strigă: 

— Giafar! Vizirul răspunse: 

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioşilor! Al- 
Raşid spuse: 

— De bună seamă că trebuie să fie vreunul dintre fiii 
noştri, poate că Al-Mamun, poate că Al-Amin. lar cei doi 
care stau în picioare lângă el seamănă unul cu tine şi altul 
cu spătarul meu Massrur. Şi toţi cei ce stau în josul podelei 
seamănă nemaipomenit cu cântăreții mei obişnuiţi. Ce crezi 
de toate astea? Eu simt că-mi pierd minţile. 

Giafar răspunse: 

— Şi eu tot aşa, o, emire al drept-credincioşilor, pe Allah! 

Ci corabia cea luminată se şi îndepărtase din ochii lor, iar 
bătrânul luntraş, uşurat de temerile lui, strigă: 


— Gata! Acuma am scăpat. Nu ne-a văzut nimenea. 

Şi ieşi de sub frunziş şi-i duse la țărm pe cei trei călători. 
După ce coborâră din luntre, califul se întoarse către el şi îl 
întrebă: 

— O, şeicule, spui că aşa vine califul în fiecare noapte să se 
plimbe în corabia luminată astfel? 

El răspunse: 

— Da, domnia ta, şi-asta de un an şi mai bine. El spuse: 

— O, şeicule, noi suntem nişte străini călători şi ne place să 
ne bucurăm de orice privelişte şi să ne plimbăm peste tot 
pe unde se află lucruri frumoase de văzut. Vrei, dar, să 
primeşti aceşti zece dinari şi să ne aştepţi tot aici, mâine, la 
acelaşi ceas? 

El răspunse: 

— Vreau, şi rămân îndatorat. 

Atunci califul şi cei doi însoțitori ai săi îşi luară rămas-bun 
de la el şi se întoarseră la sărai, sporovăind între ei despre 
acea întâmplare ciudată. 

A doua zi, califul şezu toată ziua la divan, primindu-i pe 
vizirii, pe dregătorii, pe emirii şi pe caimacamii lui, şi 
descurcând treburile împărăției, judecând şi osândind, şi 
iertând, după care se întoarse în iatacurile sale, unde se 
dezbrăcă de hainele cele domneşti, se îmbrăcă în straie de 
neguţător şi porni cu Giafar şi cu Massrur pe acelaşi drum 
ca şi în ajun, ajungând în curând la fluviu, unde îi aştepta 
bătrânul luntraş. Coborâră în luntre şi se duseră să se 
ascundă sub bolta de frunze, unde aşteptară sosirea 
corăbiei luminate. 

N-avură vreme nici să-şi piardă răbdarea, căci nu peste 
mult corabia, în zvoană de alăute, se ivi pe apă, încununată 
de făclii. Şi îi zăriră iarăşi pe toţi cei din ajun, cu tot atâţia 
mameluci şi tot atâţia oaspeţi, iar în mijlocul lor, pe podea, 
între ciudatul Giafar şi ciudatul Massrur, sta califul cel 
ciudat. 

A trei sute nouăzeci şi cincea noapte văzând acestea, ALl- 
Raşid spuse câtre Giafar: 


— O, vizire, văd un lucru pe care niciodată nu l-aş fi crezut, 
de-ar fi venit careva să mi-l povestească. 

Pe urmă îi spuse luntraşului: 

— O, şeicule, mai ia şi aceşti zece dinari, şi du-ne pe urma 
corăbiei lor; şi nu te speria deloc, căci n-au cum să ne vadă, 
de vreme ce ei stau în lumină, iar noi suntem în negură. 
Dorinţa noastră-i să ne bucurăm de priveliştea frumoasă a 
atâtor lumini pe apă. 

Luntraşul primi cei zece dinari şi, măcar că tremura de 
spaimă, începu să vâslească fără zgomot pe dâra lăsată de 
corabie, ferindu-se să intre în cercul de lumină. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi cincea noapte 
spuse: ferindu-se să intre în cercul de lumină, până ce 
ajunseră la o grădină ce cobora pe povârnişul malului până 
la fluviu, şi unde corabia trase la țărm. Califul cel ciudat şi 
întregul lui alai coborâră de pe corabie şi, în sunet de lăute, 
intrară în grădină. 

După ce corabia se îndepărtă, bătrânul şeic trase luntrea 
în umbră la mal, ca să le îngăduie celor trei călători să 
coboare şi ei la rându-le. Odată pe pământ, se duseră să se 
amestece în mulţimea de inşi ce ţineau făcliile şi mergeau în 
jurul califului cel ciudat. 

Or, pe când ei urmau aşa alaiul, deodată fură băgaţi de 
seamă de câţiva mameluci şi daţi în vileag. Şi pe dată fură 
înhăţaţi şi duşi înaintea acelui bărbat tânăr, care îi întrebă: 

— Cum de-aţi ajuns aici, şi pentru care pricină aţi venit? 

Ei răspunseră: 

— O, Măria Ta, suntem nişte neguţători străini de această 
ţară. Numai astăzi am sosit şi-am trecut să ne plimbăm pe- 
aici, fără a şti că nu este slobod a intra în această grădină. 
Şi mergeam liniştiţi, atunci când am fost înşfăcaţi de 
oamenii Domniilor Voastre şi aduşi dinainte-vă, fără ca noi 
să ne putem da seama de greşeala ce-am săvârşit. 

EI le spuse: 


— Fiţi fără teamă, de vreme ce sunteţi străini de Bagdad. 
De n-aţi fi fost străini de Bagdad, aş fi pus numaidecât să vi 
se reteze capetele. 

Pe urmă se întoarse către vizirul său şi îi spuse: 

— Lasă-i să vină cu noi. Sunt oaspeţii noştri, în seara 
aceasta. 

Ei însoţiră atunci alaiul şi ajunseră aşa la un sărai ce nu se 
putea asemui ca fălnicie decât cu saraiul emirului drept- 
credincioşilor. Pe poarta saraiului erau săpate stihurile 
următoare: 

În saraiul acesta în care Orişice oaspete-i binevenitTimpul, 
cu strălucita lui culoare, Mari frumuseți a pus şi-a risipit; 
Desăvârşita artelor splendoare L-a luminat şi l-a împodobit; 
Iar dărnicia fără-asemănare A darnicului ei stăpân slăvit E- 
a sufletului dulce desfătare. 

Intrară atunci într-o sală măreaţă, cu podeaua acoperită 
cu chilimuri de mătase galbenă, iar califul cel ciudat, 
aşezându-se pe un jeţ de aur, le îngădui a trei sute nouăzeci 
şi cincea noapte tuturor celorlalţi să se aşeze împrejurul lui. 
Se întinse îndată masa pentru zaiafet; mâncară şi-apoi se 
spălară pe mâini; pe urmă, după ce băuturile fură rânduite 
pe masă, băură pe săturate din aceeaşi cupă pe rând. Dar 
când veni rândul califului Harun Al-Raşid, acesta nu vroi să 
bea. Atunci califul cel ciudat se întoarse către Giafar şi îl 
întrebă: 

— Pentru ce nu vrea să bea prietenul tău? Giafar 
răspunse: 

— De multă vreme, o, Măria Ta, el nu mai bea. Celălalt 
spuse: 

— Atunci, să poruncesc să-i dea altceva. 

Şi numaidecât dete poruncă unui mameluc, care grăbi să 
aducă un borcan plin cu sorbet de mere şi îl înfăţişă lui Al- 
Raşid care, de data aceasta, primi şi începu să bea cu multă 
poftă. 

Când băutura îşi împlini rostul asupra minţilor lor, califul 
cel ciudat, ţinând în mână o vergeluşă de aur, bătu de trei 


ori cu vergeluşă în masă, şi numaidecât cele două canaturi 
ale unei uşi mari se deschiseră în fundul sălii, lăsând să 
intre doi arapi ce purtau pe umerii lor un jeţ de fildeş în 
care şedea o tânără roabă albă, cu faţa ca soarele. Puseră 
jeţul jos dinaintea stăpânului lor şi pe urmă rămaseră în 
picioare în spatele lui, stând nemişcaţi. Atunci fata luă o 
lăută indienească, îi potrivi strunele şi începu să cânte, pe 
rând, pe douăzeci şi patru de ghiersuri felurite, cu o 
măiestrie ce răpea minţile ascultătorilor. Pe urmă se 
întoarse la ghiersul dintâi şi cântă: 

Cum poţi tu, fără mine, şi departe, Să mai trăieşti, când 
inima-mi suspină De lipsa ta? Ah, grea soartâ-i desparte Pe- 
ndrăgostiţi, să plângă fără vină şi-n pustiire lasă trista casă 
Ce răsuna de cânt şi fericirel. 

Când auzi aceste versuri cântate, califul cel ciudat scoase 
un țipăt amarnic, îşi sfâşie frumoasa-i mantie înstelată cu 
diamante, şi cămaşa, şi toate hainele de pe el, şi căzu jos 
fără de simţire. Numaidecât mamelucii se repeziră şi 
aruncară peste el o pătură de mătase, ci nu chiar atât de 
repede, încât califul Al-Raşid, Giafar şi Massrur să nu aibă 
vreme să bage de seamă că trupul tânărului era tot 
învrâstat de urme de lovituri de vergi şi de bice.2 

La vederea lor, califul îi spuse lui Giafar: 

— Pe Allah! Ce păcat că tânărul acesta, atâta de frumos, ' 
La M. A. Salie: 

În graiul dragostei sfânt inima-mi arsă-ţi vorbeşte Şi ţi- 
aduce ştire că fără margini te iubeşte. Martorii mei iată-mi- 
i: suftetu-mi de chin zdrobit, Pleoapele mele arzând, plânsul 
meu nedomolit. Până a te fi-ndrăgit, n-am ştiut ce e iubirea 
Drept, judeţul lui Allah judeca-ne-va simţirea'. 2 In varianta 
tradusă de M. Î. Salie, episodul acesta cu sfâşierea hainelor 
se mai repetă încă de două ori, după ce alte două roabe 
cântă stihurile următoare: 

I cum să mai îndur în piept jarul chinurilor grele? Curg 
potop nepotolit biete lacrimile mele. Sunt sătul —jur pe 
Allah! 


— De atâta viaţă-amară Cum să râdă sufletul când 
tristeţile-l doboară? 2 

Ah, curmă despărţirea lungă, real Nu te mai poate inima 
uitai ai milă de sărmanu-ndrăgostit, Cel care din iubire s-a 
smintit. 

Sunt frânt de dor şi viaţa mea un chin e - Şi-mi strig spre 
ceruri dorul meu de tine. 

O, luna mea! O, tu, lumina mea! Nu te mai poate inima 
uita! 

A trei sute nouăzeci şi şasea noapte poartă pe trup semne 
ce dovedesc limpede că avem de-a face cu cine ştie ce 
tâlhar ori cu vreun ucigaş primejdios, scăpat din temniţă! 

Ci mamelucii îl şi îmbrăcaseră pe stăpânul lor într-o altă 
mantie, mai frumoasă decât cea dintâi; şi tânărul se aşeză 
în jeţ la locul său, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Li văzu 
atunci pe cei trei oaspeţi ai săi cum îşi vorbeau în şoaptă şi 
le spuse: 

— Pentru ce vă arătaţi uimiţi şi ce tot şopotiţi acolo? 

Giafar răspunse: 

— Tovarăşul meu îmi spunea că a străbătut toate ţările şi a 
fost oaspete la mulţi dregători şi la mulţi sultani, dar 
niciodată nu i-a fost dat să vadă pe cineva mai mărinimos 
decât gazda noastră de-acum. Se minuna văzând cum sfâşii 
un caftan care de bună seamă că preţuieşte pe puţin zece 
mii de dinari. Şi îmi procitea nişte stihuri întru lauda ta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi şasea noapte 
spuse: îmi procitea nişte stihuri întru lauda ta: 

În palma ta, măreaţa dărnicie Ziditu-şi-a lăcaş cu temelie. 

lar dacă dărnicia, într-o zi, Deodată porţile şi-ar zăvori, Ah, 
mâna ta, cum alta-n lume nu e, S-ar face cheie, ca să ne-o 
descuie. 

Auzind stihurile, tânărul se arătă tare mulţumit şi porunci 
să i se dea lui Giafar o mie de dinari şi un caftan tot atât de 
frumos ca şi caftanul pe care îl sfâşiase el, şi se apucă iar să 


bea şi să se veselească. Ci Al-Raşid, care nu-şi putea găsi 
tihna de când văzuse urmele de lovituri de pe trupul 
tânărului, îi şopti lui Giafar: 

— Cere-i să-ţi lămurească pricina. Giafar răspunse: 

— Mai bine-ar fi să mai avem oleacă de râbdare şi să nu ne 
arătăm prea iscoditori. 

Al-Raşid spuse: 

— Pe capul meu şi pe capul lui Abbas! Dacă nu-l întrebi 
numaidecât, o, Giafar, sufletul tău n-are să mai fie al tău, 
atunci când vom ajunge la sărai. 

Or, tânărul, întorcându-se către ei, îi văzu şuşotind şi îi 
întrebă: 

— Ce lucru aşa de seamă aveţi să vă spuneţi, de tot şuşotiţi 
acolo tainic? 

Giafar răspunse: 

— Numai de bine! Califul cel ciudat grăi: 

— Rogu-te, pentru numele lui Allah, să-mi spui ce şuşotiţi, 
fără a-mi ascunde nimic. 

Giafar spuse: 

— Tovarăşul meu a băgat de seamă pe trupul tău, o, Măria 
Ta, nişte urme de lovituri de vergi şi de bice. Şi a rămas 
uimit peste măsură. Şi-ar dori fierbinte să afle de pe urma 
cărei întâmplări stăpânul nostru califul a suferit asemenea 
pedeapsă, atâta de puţin potrivită cu cinul şi cu puterile 
sale. 

La cuvintele acestea, tânărul zâmbi şi spuse: 

— Fie! Am să vă arăt, de vreme ce sunteţi străini, care-i 
pricina. Şi-apoi povestea mea este aşa de uluitoare, că, de- 
ar fi scrisă cu acul în coltul dinlăuntru al ochiului, ar a trei 
sute nouăzeci şi şasea noapte sluji de învăţătură oricui ar 
cântări-o cu luare-aminte.' Pe urmă spuse: 

— Aflaţi, domniile voastre, că eu nu sunt nicidecum emirul 
drept-credincioşilor, ci sunt numai fiul starostelui 
giuvaiergiilor din Bagdad. Mă cheamă Mohammad-Ali. 
Taică-meu, când a murit, mi-a lăsat ca moştenire grămezi 
de aur, de argint, de mărgăritare, de rubine, de smaralde, 


de giuvaieruri şi de podoabe de argintar; şi mi-a mai lăsat, 
pe deasupra, case, pământuri, livezi, grădini, prăvălii şi 
hambare; şi m-a lăsat stăpân peste acest sărai şi peste tot 
ce se află în el, robi şi roabe, paznici şi slugi, flăcăi şi fete. 
Or, într-o zi, cum stam în prăvălia mea, între robii mei zoriţi 
să-mi îndeplinească poruncile, văzui că se opreşte la uşă şi 
descalecă de pe un catâr împodobit cu fotaze o tânără 
însoţită de alte trei fete, frumoase tustrele ca nişte lune. 
Intră în prăvălia mea şi şezu jos, în vreme ce eu mă ridicai 
în cinstea ei; pe urmă întrebă: 

— Tu eşti, nu-i aşa, Mohammad-Ali giuvaiergiul? 

Eu răspunsei: 

1 La M. A. Salie, spune şi aceste versuri: 

Vai, povestea mea ciudată n-are-n lume-asemănarel Jur pe 
sfânta mea iubire: nu mai am nici o scăpare! Fiţi deci cu 
luare-aminte la câte vi le voi spune. 

— Voi care sunteţi de faţă, luaţi seama la minune! Ceea ce 
am să vă deapăn, toate sunt adevărate. Fără umbră de 
minciună am să vi le-nşirpe toate. Mor de-o dragoste 
amară, ars de patimile-i grele. Ah, frumoasă-i fără seamăn 
ucigaşa vieţii mele! Paloş de la Ind e ochiu-i când de ciudă 
scânteiază, lar sprânceana-i este arcul aprig ce mă 
săgetează, Insă inima mea simte că acum, aci, de faţă, E 
însuşi califul, domnul lumii, fala lui măreaţă! Pe când cel ce-i 
stă alături e vizirul său cel mare, Este însuşi Barmakidul, 
marele vizir, Giafar e! Cel de-al treilea-i spătarul, e Massrur, 
fără-ndoială! Iar în toate cele spuse dacă nu-i nici o 
greşeală, Eu mi-am dobândit acuma tot ce mi-am dorit 
vreodată Şi de multa bucurie-mi râde inima-mpăcată. 

— Păi da, o, stăpâna mea, şi sunt robul tău, gata să te 
asculte. 

Ea îmi spuse: 

— Ai cumva vreun giuvaier cu adevărat frumos, care-ar 
putea să-mi placă? 

Eu îi spusei: 


— O, stăpâna mea, am să aduc tot ce am mai frumos în 
prăvălia mea şi am să-ţi dau totul în mână. Dacă, din ceea 
ce am să aduc, s-o nimeri ceva care să-ţi placă, nimenea nu 
s-ar socoti mai bucuros decât robul tău; iar dacă nimic nu 
ţi-ar putea opri privirile, mi-aş plânge nenorocul de-a lungul 
vieţii mele-ntregi. 

Or, aveam în prăvălie o sută de gherdane scumpe, minunat 
lucrate, pe care mă grăbii să le aduc şi să le înşir dinainte.-i. 
Ea le încercă şi le cercetă îndelung, unul câte unul, cu mai 
multă pricepere decât aş fi dovedit eu însumi în locul ei; pe 
urmă îmi spuse: 

— Aş fi vrut ceva mai bun. 

Mă gândii atunci la un gherdănaş pe care taică-meu îl 
cumpărase cândva, pe o sută de mii de dinari, şi pe care îl 
păstram, închis singur într-o cutie de preţ, ferit de orice 
privire. Mă ridicai şi, domol, adusei cutia aceea, cu mare 
grijă, şi o deschisei cu dichis dinaintea fetei spunându-i: 

— Nu cred că acesta să aibă pereche la vreun domn ori la 
vreun sultan, la vreun om de rând ori la vreunul de seamă. 

După ce aruncă o ocheadă repede spre gherdan, fata 
scoase un strigăt de bucurie şi se minună: 

— Uite ce mi-am tot dorit zadarnic toată viaţa. Pe urmă îmi 
spuse: 

— Cât costă? Eu răspunsei: 

— Preţul pe care 1-a cumpărat răposatul taică-meu a fost 
de o sută de mii de dinari în cap. Dacă îţi place, A trei sute 
nouăzeci şi şaptea noapte o, stăpână a mea, aş fi peste 
măsură de bucuros să ţi-l dăruiesc pe degeaba. 

Ea mă privi, zâmbi uşor şi îmi spuse: 

— La preţul pe care mi l-ai spus, adaugă cinci mii de 
dinari, ca dobândă la banii închişi în el, şi gherdanul este al 
meu. 

Eu răspunsei: 

— O, stăpână a mea, şi gherdanul şi stăpânul lui sunt 
bunurile tale şi se află în mâinile tale. Nu mai am nimic de 
adăugat. 


Ea zâmbi iar şi răspunse: 

— Iar eu, de asemenea, am hotărât preţul. Adaug că, prin 
aceasta, sunt datornica ta ca mulţumire. 

Şi, spunând cuvintele acestea, se ridică sprintenă, sări cu 
mare uşurinţă pe catâr, rară ajutorul celor ce o urmau şi, 
plecând, îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, vrei să mă însoţeşti numaidecât spre 
a-mi aduce gherdanul şi a veni la mine acasă să-ţi primeşti 
banii? Crede-mă că, într-adevăr, ziua aceasta, datorită ţie, 
este pentru mine ca laptele. 

Nu vrusei să stărui mai mult, de teamă să n-o supăr, 
poruncii slugilor să închidă prăvălia, şi o urmai pe fată, 
încetişor, până acasă la ea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi şaptea noapte 
spuse: o urmai pe fată, încetişor, până acasă la ea1. Acolo, îi 
înmânai gherdanul, iar ea intră în iatacul ' In varianta M. A. 
Salie, pe uşa casei se află scrise următoarele versuri: O, 
casă, bucuria fie-ţi partea! Iar pe stăpânii tăi să-i cruţe 
moartea! Şi gazdă fii, cu geamuri luminate, Când oaspetele- 
n uşa ta va bate! 

Ei, după ce mă rugă să iau loc pe laviţa de la intrare şi să 
aştept venirea zarafului ce trebuia să-mi plătească cei o 
sută de mii de dinari şi dobânda lor. 

Pe când stam aşa pe laviţa de la intrare, văzui că vine o 
slujnică tânără care îmi spuse: 

— O, stăpâne ale meu, binevoieşte şi intră în sala de 
intrare a casei, căci şederea la uşă nu este lucru potrivit cu 
un om de seama ta. 

Mă ridicai atunci şi intrai în sala de intrare unde mă aşezai 
pe un scăunaş căptuşit cu catifea verde, şi aşteptai aşa o 
bucată de vreme. Atunci văzui că vine o slujnică tânără care 
îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, te roagă stăpâna mea să pofteşti în 
sala de primire, unde doreşte să te odihneşti până ce are să 


sosească zaratul. 

Nu pregetai să mă supun şi o urmai pe fată în sala de 
primire. Nici nu mă aşezai bine, că se şi trase la o parte o 
perdea mare din fundul sălii şi intrară patru roabe tinere 
care aduceau un jeţ de aur pe care şedea tânăra lor 
stăpână, cu chipu-i ca luna şi cu gherdanul cel frumos la 
gât. 

Când îi văzui obrazul aşa, fără iaşmac, şi descoperit întru 
totul, simţii că mi se risipesc minţile şi că bătăile inimii se 
înteţesc. Ci ea le făcu semn roabelor să plece, veni la mine 
şi îmi spuse: 

— O, lumină a ochilor mei, oare orice om frumos trebuie să 
se poarte atâta de crud ca tine faţă de aceea care îl 
iubeşte? 

Eu îi răspunsei: 

— Întreaga frumuseţe este în tine, iar ceea ce a mai rămas 
din ea, dacă a mai rămas ceva, a fost împărţit celorlalţi 
oameni. 

Ea îmi spuse: 

— O, giuvaiergiule Mohammad-Ali, află că te iubesc şi că 
nu m-am folosit de mijlocul de care m-am folosit decât spre 
a te ispiti să vii în casa mea! 

Şi, rostind aceste cuvinte, se plecă gingaşă asupra mea şi 
mă trase spre ea, sorbindu-mă cu ochii-i galeşi. Atunci eu, 
tulburat cu totul, îi luai în mâinile mele capul, pe când ea 
îmi întorcea săruturile fără să se zgârcească, şi mă 
strângea la pieptul ei, pe care îl simţeam ca de piatră, 
apăsat pe pieptul meu. Atunci pricepui că nu se cade să dau 
îndărăt şi vrusei să fac ceea ce ţinea de vrednicia mea să 
fac. Ci în clipita când tocmai dam să-mi împlinesc gândul, 
fata spuse: 

— Ce vrei să faci, o, stăpâne al meu? Eu răspunsei: 

— Să ascund ceea ce trebuie să ascund. Ea îmi spuse: 

— la seama că la mine nu poţi să ascunzi ceea ce vrei să 
ascunzi, căci uşa mea nu este deschisă. Ar trebui mai întâi 
să deschizi uşa. Or, află că sunt neprihănită. Şi-apoi, de 


socoţi cumva că ai de-a face cu vreo fată de rând ori cu cine 
ştie ce lepădătură de prin Bagdad, schimbă-ţi degrabă 
gândurile. Să ştii, o, MohammadAli, că, aşa cum mă vezi, eu 
sunt sora marelui vizir Giafar; şi sunt fiica lui Yahia ben- 
Khaled Al-Barmaki.1 

Când auzii cuvintele acestea, o, stăpânii mei, deodată 
simţii că înflăcărarea mea se potoleşte cu totul şi înţelesei 
cât de urât fusese din parte-mi că ascultasem de 
îndemnurile-mi tainice şi că vroisem să mi le sting cu 
ajutorul fetei. Ci tot îi spusei: 

— Pe Allah! O, stăpână a mea, nu este vina mea că am vrut 
să mă folosesc de prilejul pe care mi l-ai dat. Că ai binevoit 
să te dovedeşti mărinimoasă faţă de mine şi să-mi arăţi 
calea câtre uşile deschise ale bunăvoinţei tale! 

Ea îmi răspunse: 

1 La M. A. Salie: „Eu sunt Sitt-Dunia, fiica lui Yahia ibn 
Halid!" Yahia ben-Hatid, mare dregător din familia 
Barmakizilor, a fost tutore şi vizir al lui Harun Al-Raşid 
(între 786 - 809), când de fapt el conducea califatul. 

A trei sute nouăzeci şi şaptea noapte 

— Nu ai pentru ce să te cerţi, ba dimpotrivă! Şi poţi să 
ajungi acolo unde vrei să ajungi, dacă vrei, ci numai pe căile 
cele legiuite. Cu voia lui Allah, totul se poate împlini. Căci 
sunt stăpână pe faptele mele şi nimeni nu are a mi le opri. 
Mă vrei tu, dar, ca soţie legiuită? 

Eu răspunsei: 

— De bună seamă! 

Numaidecât trimise să vină cadiul şi martorii şi le spuse: 

— lată-1l pe Mohammad-Ali, fiul lui Aii, răposatul staroste. 
Mă cere în căsătorie şi îmi aduce ca zestre gherdanul 
acesta pe care mi l-a dăruit. Eu primesc şi mă supun. 

Numaidecât fu scris senetul nostru de căsătorie şi, odată 
încheiat, ne lăsară singuri. Roabele aduseră băuturi, cupe şi 
lăute, şi amândoi băurăm, până ce sufletele noastre 
începură să strălucească. 

Ea luă atunci lăuta şi cântă: 


De trupul tău înalt, subţire, De mersul tău legănător, Ah, 
jur că sufăr, din iubire, Şi despărţirile mă dor. 

Stăpâne, fie-ţi îndurare De-o inimă fără noroc, Ce arde 
pururea şi moare Într-al iubirii tale foc. 

De aur cupa-i ce-mi aprinde Al sufletului crunt pojar, Cu 
amintirea ta fierbinte În gândul meu întoarsă iar. 

Cum floarea cea de mirt sclipeşte Într-un buchet de 
trandafiri, Aşa mereu îmi străluceşte Iubirea ta între 
iubiri.1 

Când sfârşi de cântat, luai şi eu la rându-mi lăuta şi, după 
ce dovedii că ştiam să scot din ea sunete şi mai frumoase, 
spusei aceste versuri ale poetului, acompaniin-du-mă în 
surdină: 

Minunea mea! Pe chipu-ţi vrăjitor Potrivniciile se- 
ngemănează: E şi răcoarea apei de izvor, Şi flacăra cu 
purpuria-i rază. 

lar inimii ce-mi tremură de dor Răcoare-i eşti, şi foc ce 
arde-n pară. Ah, sufletului meu tremurător, Ce dulce-i eşti 
mereu, şi ce amară? 

1 La M. A. Salie, mai întâi cântă o roabă următoarele 
versuri: 

E] se ivi - şi iată-l: gazelă-i, lună, ram! 

Cel care nu-l iubeşte trăieşte de haram. 

Ah, ele Frumuseţea! Când doru-Allah îl stinse. 

Cu buzele lui focul şi mai cu foc se-aprinse. 

Când vin clevetitorii şi-mi pomenesc de el, Mă fac că nu iau 
seama la vorba lor, defel! 

Când îmi vorbesc de altul ascult cu luare-aminte, Ci-n 
taina mea adâncă pe el îl am în minte! 

E-n totul o minune din cap până-n picioare, Dar chipul lui, 
ah, chipu-i minunea cea mare mare! 

Bilial* e aluniţă-n foişorul buzei, coaptă, lar zarea 
mărgăritulfrunţii lui o aşteaptă. 

Să-l uit mă tot îndeamnă zavistnicii năprui - 

Eu, care-i port credinţă! Eu, credincioasa lui! CBilial este 
numele celui dintâi muezin, de o frumuseţe legendară - 


etiopian de origină, deci negru, de aici comparaţia cu 
aluniţa - care, din foişorul moscheii, i-a chemat pe 
credincioşii musulmani la rugăciune.) 

2 La M. A. Salie, cântecul începe cu următoarea strofă: 

Allah Slăvitul, el te-a-mpodobit Cu-atâta frumuseţe 
alintată! Privirea ta vrăjită ne-a-nrobit Şi ne ucizi cu dulcea 
ei săgeată! 

A trei sute nouăzeci şi opta noapte după ce isprăvirăm de 
cântat, văzurăm că era vremea să ne gândim la culcare. O 
ridicai în braţe şi o întinsei pe crivatul pe care ni-l 
aşternuseră roabele. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi opta noapte 
spuse: o întinsei pe crivatul pe care ni-l aşternuseră 
roabele. 

Atunci, după ce o dezbrăcai, putui să mă încredinţez că 
era ca un mărgăritar neprihănit. Mă bucurai tare mult şi, 
pe deasupra, vă pot mărturisi că, până dimineaţa, o ţinui 
lipită de mine, ca pe un porumbel ţinut în mână cu aripile 
strânse. 

Or, nu numai o noapte petrecui aşa, ci o lună întreagă, fără 
contenire. Şi-mi uitai şi de treburi, şi de prăvălie, şi de 
bunurile toate, până ce într-o zi, şi anume în cea dintâi zi 
din cea de a doua lună, îmi spuse: 

— Sunt nevoită să lipsesc câteva ceasuri, numai atâta cât 
să mă duc la hammam şi să mă întorc. Tu, te rog fierbinte, 
să nu te dai jos din pat şi să mă aştepţi aşa până mă întorc. 
Şi am să mă întorc de la hammam la tine cu totul fragedă, şi 
uşoară, şi înmiresmată! 

Pe urmă, ca să fie şi mai încredinţată de îndeplinirea acelei 
porunci, mă puse să jur că n-am să mă mişc din !' In 
traducerea lui M. A. Salie, fraza aceasta se prezintă astfel: 

Şi când rămăsei cu Sitt-Dunia, fiica lui Yahia ibn Halid 
Barmakidul, văzui că era mărgăritar neprihănit şi căpriţă 
neogoită, şi rostii aceste două stihuri: 


Ca gulerul pe gâtul unei porumbiţe, braţul meu o 
cuprinse, Şi doar cu palma mai putui să-i ridic vălul. 

Într-adevăr, mare-mi fu izbânda, iată! De-a pururi aş fi stat 
îmbrăţişat cu ea şi n-aş fi vrut să ne mai despărţim. 

Pat. Apoi, însoţită de două roabe care duceau ştergarele şi 
legăturile cu haine, plecă la hammam. 

Or, o, stăpânii mei, nici nu ieşise ea bine din casă, când 
văzui că uşa se deschide şi intră peste mine o femeie 
bătrână, care îmi spuse, după salamalecurile de cuviinţă: 

— O, stăpâne Mohammad, soţia emirului drept- 
credincioşilor, Sett Zobeida, mă trimite la tine ca să te rog 
să mergi la sărai, unde doreşte să te vadă şi te aşteaptă; 
căci i s-a povestit cu vorbe de mare laudă despre purtările 
tale alese, despre buna ta creştere şi despre glasul tău 
frumos, încât s-a simţit tare dornică să te cunoască. 

Eu răspunsei: 

— Pe Allah! O, mătuşă, Sett Zobeida îmi face mare cinste 
poftindu-mă să-i fiu oaspete; însă nu pot să părăsesc casa 
înainte de a se întoarce soţia mea, care s-a dus la hammam. 

Bătrâna îmi spuse: 

— Copilul meu, te sfătuiesc, spre binele tău, să nu 
zăboveşti o clipă a merge acolo unde eşti aşteptat, de nu 
vrei ca Sett Zobeida să-ţi fie duşmană! Căci, poate că nu 
ştii, neprietenia stăpânei Sett Zobeida este tare 
primejdioasă. Ridică-te, dar, şi du-te la ea. Pe urmă, n-ai 
decât să te întorci acasă cât mai grabnic. 

Cuvintele acestea mă hotărâră să mă duc, în ciuda 
jurământului ce-i făcusem soţiei mele, şi o urmai pe bătrâna 
care mergea înaintea mea, şi mă duse la sărai, unde intrai 
fără de nici o supărare. 

Când mă văzu, Sett Zobeida îmi zâmbi, mă chemă lângă ea 
şi îmi spuse: 

— O, lumină a ochilor! Tu eşti mult iubitul surorii vizirului 
Giafar? 

Eu răspunsei: 

— Sunt robul şi sluga ta! 


A trei sute nouăzeci şi opta noapte ea îmi spuse: 

— Într-adevăr, cei ce mi-au zugrăvit purtările tale 
fermecătoare şi felul tău ales de a vorbi nu ţi-au înflorit 
harurile. Doream să te văd şi să te cunosc, ca să judec cu 
ochii mei alegerea şi gustul surorii lui Giafar. Acuma-s 
mulţumită. Ci m-ai face să mă simt peste măsură de 
bucuroasă de-ai binevoi să-mi dai prilejul a-ţi auzi glasul, 
cântându-mi ceva. 

Eu răspunsei: 

— Cu bucurie şi cu cinste! 

Şi luai o lăută pe care mi-o aduse o roabă, şi, după ce îi 
potrivii strunele, începui încetişor şi cântai două, trei strofe 
despre dragostea împărtăşită. 

Când contenii din cântat, Sett Zobeida îmi spuse: 

— Allah împlinească-şi harul făcându-te şi mai desăvârşit, 
o, tinere încântător! Îţi mulţumesc că ai venit să mă vezi. 
Acuma, grăbeşte şi te-ntoarce acasă înainte de sosirea 
soţiei tale, ca nu cumva să-şi închipuie că vreau să te răpesc 
de la inima ei. 

Eu atunci sărutai pământul dinaintea ei şi ieşii din sărai, 
tot pe poarta pe unde intrasem. 

Când ajunsei acasă, o găsii pe soţia mea, sosită înainte-mi, 
culcată în pat. Dormea, şi nu făcu nici o mişcare de trezire. 
Mă culcai atunci la picioarele ei şi, binişor, începui s-o 
mângâi pe picioare. Ci deodată ea deschise ochii şi îmi dete 
mânioasă o lovitură de picior drept în coastă, rostogolindu- 
mă jos din pat, şi îmi strigă: 'La M.A. Salie, sunt traduse şi 
versurile: 

Inima de-ndrăgostit tare-i zbuciumată, Mâna dorului 
mereu liniştea i-o pradă. Călăreţii-au mas de mult, caii-s în 
pripoane, Numai dorul umblă şui printre caravane. Luna 
peste corturi sus scutură lumină. Inima de-ndrăgostit 
plânge şi suspină. De te-alungă, de te vrea - dulce-i gura 
dragai Când iubeşti, iubeşti aşa dragostea întreagă. 

— O, înşelătorule! O, hainule! Ţi-ai călcat jurământul şi te- 
ai dus la Sett Zobeida. Pe Allah! De nu mi-ar fi teamă să n- 


ajung de ocară şi să-mi afle lumea necazurile, m-aş duce 
chiar în clipa aceasta la Sett Zobeida, să-i arăt eu cât costă 
a-i deda la dezmăţ pe soţii altor femei. Ci, până una alta, ai 
să plăteşti tu şi pentru ea şi pentru tine. 

Şi bătu din palme şi strigă: 

— Ya Sauab! 

Numaidecât se ivi căpetenia hadâmbilor ei, un arap care 
mereu mă privise ponciş, şi soţia mea îi spuse: 

— 'Taie-i pe dată gâtul înşelătorului, mincinosului şi 
hainului! 

Arapul îşi fulgeră pe dată sabia, reteză un colţ din poala 
mantiei lui şi mă legă la ochi cu fâşia de pânză pe care o 
dobândise astfel. Pe urmă îmi zise: 

— Fă-ţi mărturisirea de credinţă! Şi se pregătea să-mi taie 
gâtul. 

În acea clipă însă, intrară toate roabele, faţă de care 
totdeauna mă purtasem darnic, şi mari şi mici, şi tinere şi 
bătrâne. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi noua noapte 
spuse: şi mari şi mici, şi tinere şi bătrâne, şi spuseră: 

— O, stăpână a noastră, te rugăm fierbinte să-1 ierţi, din 
pricină că n-a ştiut ce grea greşeală săvârşeşte. Nu ştia că 
nimica nu te putea supăra mai tare decât să se ducă la Sett 
Zobeida, duşmanca ta. El habar n-avea de vrăjmăşia dintre 
voi două. lartă-1, o, stăpână a noastră! 

A trei sute nouăzeci şi noua noapte ea răspunse: 

— Pie! Binevoiesc să-i iert viaţa, însă doresc să-i las o 
amintire de neşters a greşelii lui! 

Şi îi făcu semn lui Sauab să lase sabia şi să ia vergile. Şi 
arapul luă numaidecât o vargă, cumplit de mlădioasă, şi 
începu să-mi care la lovituri în locurile cele mai simţitoare 
ale trupului meu. După care luă gârbaciul şi îmi trase cinci 
sute de plesnituri, alduite crunt pe părţile mele cele mai 
gingaşe şi pe coaste. Asta vă lămureşte, domniile voastre, 


ce-i cu dungile pe care le-aţi putut băga de seamă adineaori 
pe trupul meu. 

După ce fusei pedepsit aşa, soţia mea porunci să fiu luat 
de acolo şi aruncat în drum, ca o găleată cu lături. 

Eu, atunci, mă adunai de pe jos cum putui şi mă târâi până 
la casa mea, însângerat tot, şi, cum ajunsei în odaia mea, pe 
care o părăsisem de-atâta vreme, căzui leşinat, cât eram de 
lung. 

Când, după lung timp, îmi venii în simţiri din leşin, trimesei 
după un vraci cu mână uşoară, priceput la îngrijirea 
vătămăturilor, care îmi unse cu grijă rănile şi, cu ajutorul 
balsamurilor şi al alifiilor, izbuti să mă tămăduiască. Ci tot 
şezui să zac neputincios, vreme de două luni; iar când 
ajunsei în stare să pot ieşi, mă dusei mai întâi la hammam; 
şi, după ce mă spălai, plecai la prăvălie. Acolo, vândui 
degraDă la mezat tot ce aveam mai de preţ, dobândii tot ce 
se putea dobândi şi, cu suma adunată, cumpărai patru sute 
de mameluci tineri pe care îi îmbrăcai strălucit, şi corabia 
pe care m-aţi văzut în noaptea aceasta însoţit de ei. Dintre 
ei, l-am ales pe unul ce seamănă cu Ciafar, ca să mi-l pun 
ca tovarăş de-a dreapta, şi un altul ca să-i dau slujba de 
gealat, după pilda emirului drept-credincioşilor. Şi, gândind 
să uit de suferinţele mele, mă îmbrăcai şi eu în haine ca ale 
califului şi luai obiceiul de a mă plimba în fiecare noapte pe 
apele Tigrului, în corabia mea, înconjurat de lumini, şi de 
cântece, şi de zvon de lăute. 

Şi-aşa îmi petrec viaţa, de un an încoace, făcându-mi 
nălucirea nebună că sunt califul, încercând să-mi alung din 
minte amarul care a pus stăpânire pe mine din ziua când 
soţia mea m-a osândit atâta de crunt, ca să-şi mulţumească 
vrăjmăşia pe care şi Seti Zobeida şi ea o nutresc una faţă 
de cealaltă! Şi numai eu, neştiutor de nimica, am îndurat 
urmările acelei vrajbe muieregşti. Or, aceasta-i jalnica mea 
poveste, o, stăpânii mei! Şi nu mai am decât să vă 
mulţumesc că ati binevoit să veniţi cu noi 

) y) ca să ne petrecem noaptea prieteneşte.' 


După ce ascultă această istorisire, califul Harun Al-Raşid 
strigă: 

— Mărire lui Allah, carele a lăsat ca fiecare lucru să aibă o 
pricină! 

Pe urmă se ridică şi-i ceru îngăduinţă tânărului să plece 
dimpreună cu tovarăşii săi. Tânărul le îngădui. Şi Al-Raşid 
plecă de acolo şi se întoarse la sărai, chibzuind cum să 
îndrepte nedreptatea săvârşită de cele două femei faţă de 
acel tânăr. lar Giafar, din parte-i, se amăra de ciudă că sora 
lui fusese pricina unei întâmplări ca aceea, care avea să fie 
aflată de tot saraiul. 

A doua zi, califul, împodobit cu toate însemnele puterii 
sale, stând între emirii şi dregătorii lui, spuse către Giafar: 
— Să fie adus la mine tânărul care ne-a găzduit noaptea 

trecută! 

Şi Giafar ieşi numaidecât, ca să se întoarcă degrabă cu 
tânărul ce sărută pământul dinaintea califului şi, după 
salamalecul de cuviinţă, îi spuse o laudă în 'La M.A. Salie: 
pe urmă suspină şi vărsă lacrimi şi rosti aceste versuri: Pe 
Allah! N-am s-o mai uit toată viaţa mea! Dragi îmi sunt cei 
ce cu drag îmi vorbesc de ea! Chipu-i scump e luna mea! 
Mult am mai iubit-o! Preamărit să fie-n veci Cel ce-a 
zămislit-o! N-am nici somn, nici tihnă n-am - arsă-i viaţa-mi 
toată. Inima-mi de doru-amar tare-i tulburată! 

A trei sute nouăzeci şi noua noapte versuri.l Al-Raşid, 
mulţumit, îl chemă lângă el, îl pofti să şadă şi îi spuse: 

— O, Mohammad-Ali, am trimis după tine ca să aud din 
gura ta istorisirea pe care ai povestit-o ieri celor trei 
negustori. Întrucât este minunată şi plină de învăţăminte 
folositoare. 

Tânărul, tulburat cu totul, spuse: 

— N-aş putea grăi, o, emire al drept-credincioşilor, înainte 
ca tu să-mi dai năframa ocrotirii. 

Califul îi aruncă numaidecât năframa, ca semn de ocrotire, 
şi tânărul îşi istorisi încă o dată povestea, fără a ocoli nici un 
amănunt. Când sfârşi, Al-Raşid îi spuse: 


— Şi-acum, ţi-ar plăcea s-o vezi pe soţia ta îndărăt la tine, 
în ciuda greşelilor ce le-a săvârşit împotriva ta? 

El răspunse: 

— Orice mi-ar veni din mâna califului ar fi binevenit; căci 
degetele stăpânului nostru sunt cheile binefacerii, iar 
faptele lui sunt salbe scumpe, bune de purtat ca podoabă la 
gât.2 

Atunci califul spuse către Giafar: -Adu-o la mine, o, Giafar, 
pe sora ta, fiica emirului Yahia! _!' La M. A. Salie: Şi apoi 
rosti aceste versuri: 

Să-ţi fie în veci saraiul Kaaba'cu ziduri sfinte! Semn să 
stea pe frunţi pământul pe care-l ai dinainte! Şi despre tine 
să strige Apusul şi Răsăritul: El e Ibrahim, săvai! Aici e 
Makam slăvitul! 


(Kaaba este numele vestitului templu musulman de la 
Mecca, despre care legenda spune că a fost zidit de însuşi 
Ibrahim - patriarhul Avraam din Biblie. Makam Ibrahim - 
Locul lui Ibrahim - este numele dat unei pietre mari pe care 
se spune că se odihnea Ibrahim şi care se păstrează şi azi în 
incinta Kaabei. 

Versul al doilea vrea să spună că toate frunţile să se 
temenească atingând pământul în faţa califului.) 

2 La M. A. Salie este exprimat răspunsul în versuri: 
Sărută-i degetele - că nu sunt degete doar! Cheile milelor 
sunt, ce-ţi dau fericirea-n dar! Mulţumeşte milei lui - că nu 
este numai milă. Ci o mândră salbă e la gât gingaş de 
copilă! 

Şi Giafar o aduse numaidecât pe soră-sa; iar califul o 
întrebă: 

— Spune-mi, o, fiică a credinciosului nostru Yahia! Îl 
cunoşti pe acest tânăr? 

Ea răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, de când au căpătat 
femeile învăţul să cunoască bărbaţi? 

Al-Raşid zâmbi şi spuse: 


— Ei bine! Am să-ţi spun numele lui. Se numeşte 
Mohammad-Ali, fiul răposatului staroste al giuvaier-giilor. 
Tot ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, şi acuma vreau să ţi-l 
dau ca soţ. 

Ea răspunse: 

— Darul stăpânului nostru este ca viaţa şi ca ochii noştri. 

Califul porunci numaidecât să vină cadiul şi martorii şi-i 
puse să scrie, cum cere pravila, senetul de căsătorie ce-i 
lega de data aceasta pe cei doi tineri într-un chip neclătinat, 
spre bucuria lor, care fu desăvârşită. Şi hotări să-1 
oprească în preajma lui pe Mohammad-Ali, spre a şi-l face 
prieten de taină până la sfârşitul zilelor lui. 

Aşa ştia să-şi petreacă Al-Raşid ceasurile de huzur, 
împerechind ceea ce era desperecheat şi fericindu-i pe cei 
pe care soarta îi oropsise. 

— Ci să nu cumva să socoti, o, norocitule sultan, spuse mai 
departe Şeherezada, că povestea aceasta, pe care nu ţi-am 
istorisit-o decât anume ca să aduc o schimbare faţă de 
snoavele cele scurte de mai înainte, s-ar putea asemui cât 
de cât cu Povestea preafrumoasei Floare-deTrandafir şi a 
lui Desfătul-Lumii! 

lar Șeherezada îi spuse sultanului Şahriar: 

POVESTEA CU FRUMOASA FLOARE-DE-TRANDAFIR ŞI 
CU DESFĂTUL-LUMII1 

Ir Ci e povesteşte că a fost odată, în vechimea vremi- 

1” “Jlor şi în trecutul anilor şi al lumilor, un sultan de neam 
foarte mare, plin de putere şi de slavă. Şi avea un vizir pe 
nume Ibrahim, care avea o fată, minune de gingăşie şi de 
frumuseţe, mai presus de orice ca strălucire şi ca 
desăvârşire, şi dăruită cu o minte fără de pereche şi cu 
purtări neasemuit de alese. Pe deasupra, îi plăceau peste 
măsură petrecerile înveselitoare şi vinul cel dătător de 
voioşie, nesfiindu-se să îndrăgească obrazele frumoase, 
stihurile în ceea ce au ele mai iscusit, şi poveştile cele 
minunate. Şi-atâtea dulci gingăşii închidea în sineşi, încât 


atrăgea către ea iubirea sunetelor şi a inimilor, aşa cum de 
altminteri a şi spus unul dintre poeţii care au cântat-o: 

M-a fermecat fermecătoarea fată A turcilor şi-arabilor 
ispită, Cea care ştie slova legii toată Şi-a scrierii sintaxă 
nesmintită. 

Şi dacă stăm de vorbă împreună Despre acestea toate, 
uneori, lată ce-ncepe ea domol să-mi spună, Răutăcioasa cu 
glas răpitor: ' La M. A. Salie: Povestea cu Uns-ali-Budjudşi 
ali-Vard-fi-li-Akman. In notă se arată că Uns-ali-Budjud 
însemnează în limba arabă desfătul lumii. 

„Eu sunt agent pasiv, iar tu, isteţ, Vrei să mă pui la cazul 
indirect. De ce? Mult mai cuminte-ar fi să-nveţi Cum să- 
ntrebuinţezi în mod corect, întotdeauna la acuzativ, 
Regimul tău, cum cere legea stării, Căci rolul lui este a fi 
activ, Nu să-l întorci spre semnele mirării." 

Eu îi răspund: „Nu doar regimul meu ţi aparţine, o, 
stăpâna mea, Ci viaţa mea, şi sufiletu-mi, mereu! Numai, te 
rog, nu te mai minuna de răsturnarea ce ţi-am arătat A 
rosturilor noastre, ne-ndoios - Căci vremurile astăzi s-au 
schimbat Şi lucrurile s-au întors pe dos. 

Iar dacă-n ciuda celor câte-ţi spun, Tu nu vrei totuşi să 
acorzi crezare Vorbelor mele, este oportun, Spre-a-ţi dovedi 
această inversare, Să nu mai şovăieşti, ci să priveşti 
Regimul meu, să vezi fără tăgadă Că nodu-acestor tâlcuri şi 
nădejdi Se află aşezat exact la coadă!" 

Or, fata era atâta de fermecătoare, atâta de dulce şi de o 
frumuseţe atâta de strălucitoare, încât se numea Floare-de- 
Trandafir. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A patru suta noapte dar când fu cea de a patru suta 
noapte Spuse: 

Iar sultanului îi plăcea tare mult s-o aibă pe lângă el la 
ospeţe, atâta de dăruită era ea cu minte iscusită şi aleasă. 
Şi sultanul avea obiceiul să dea, în fiecare an, serbări mari, 
şi, cu acel prilej, să se bucure de venirea la sărai a celor mai 


de seamă oameni din împărăție, spre a se întoarce cu ei în 
jocurile cu mingea şi cu ghioaga, atât de jos, pe cât şi de-a 
călare. 

Şi venind ziua când oaspeţii sultanului se strânseseră la 
asemenea jocuri, Floare-de-Trandafir se aşeză la fereastra 
ei, ca să se bucure de întrecere. In curând, jocul începu să 
se însufleţească, şi fiica vizirului, urmărind jocul şi luând 
seama la jucători, zări printre ei un tânăr nespus de frumos, 
cu chip fermecător, cu dinţi strălucitori, cu mijloc subţire şi 
cu umeri largi. Şi simţi o asemenea bucurie văzându-l, că 
nu se mai putea sătura să-l tot privească, nici nu se mai 
putea împiedica să-i arunce ocheade galeşe. Şi, până la 
urmă, o chemă pe doică-sa şi o întrebă: 

— Cunoşti cumva numele acelui tânăr fermecător, aşa de 
mândru, ce se află colo, în mijlocul jucătorilor? 

Doica îi răspunse: 

— O, fata mea, sunt frumoşi toţi. Aşa că nu văd despre care 
dintre ei vorbeşti. 

Ea spuse: 

— Atunci aşteaptă. Am să ci-l arăt! 

Şi luă pe dată un măr şi îl aruncă în tânărul acela, care se 
întoarse şi ridică privirile către fereastră. Şi o văzu atunci 
pe Floare-de-Trandafir, zâmbitoare şi frumoasă ca luna 
plină luminând peste neguri; şi deodată, mai nainte de-a 
avea măcar răgazul să-şi întoarcă privirea, se simţi tulburat 
peste măsură de iubire; şi prociti aceste versuri ale 
poetului: 

Ce-mi străpunse, oare, inima deodată? Ochii tăi sau numai 
agera săgeată? 

Ageră săgeată, cine te trimise? Luptătorii aprigi sau, aşa 
cum mi se pare, numai arcul cu strună măiastră Dintr-un 
ochi ce-mi râde dulce la fereastră? 

Floare-de-Trandafir o întrebă atunci pe doică: 

— Şi-acum, într-un sfârşit, poţi să-mi spui numele 
tânărului? 

Ea răspunse: 


— Se numeşte Desfatul-Lumii. 

Auzind aceste cuvinte, fiica vizirului clătină capul de 
mulţumire şi de tulburare, se tolăni pe divan, gemu din 
străfundul inimii şi ticlui aceste stihuri: 

N-are de ce să-i pară râu Celui ce-a născocit numele tău, 
Desfăt-al-Lumii, o, tu, care-anume Cuprinzi tot ce e mai 
gingaş pe lume Şi tot ceea ce e mai străluciți O, lună plină-n 
ceas de răsăriţi O, chip ce luminează lumea toată Cu 
strălucirea lui fără de pată. Tu - dintre tot ce dă lumină 
vieţii - Eşti singurul sultan al frumuseţii! Şi am temeiuri 
pentru câte spun: Nu este oare ca litera nun Sprânceana 
ta, scrisă frumos? lar ochiu-ţi ca migdala, luminos, Nu 
seamănă cu litera sad, oare, Aşa cum a fost scrisă cu mirare 
De degetul îndrăgostit Al Celui care totu-a zămislit? Iar 
mijlocul tău nu-i un ram subţire a patru suta noapte şi 
mlădios cum altul nu-i în fire? O, dacă neînfricata-ţi vitejie I- 
a întrecut pe toţi cei mai viteji Din câţi în juru-ţi freamătă-a 
urgie Şi se rotesc în luptă val-vârtej, Ce să mai spun de- 
aleasa-ţi semeţie Şi de-ale frumuseţii tale mreji? 

Sfârşindu-şi stihuirea, Floare-de-Trandafir luă o foaie de 
hârtie şi scrise frumos versurile pe ea. Împături apoi hârtia 
şi o puse într-o punguţă de mătase chindisită cu aur, pe 
care o ascunse sub perna de pe divan. 

Or, bătrâna doică, băgând de seamă toate acestea, începu 
să-i povestească ba una, ba alta, până ce o adormi. Atunci, 
trase binişor foaia de hârtie de sub pernă şi, încredinţându- 
se astfel de dragostea Floarei-de-Trandafir, puse hârtia 
îndărăt la locul ei. Pe urmă, când fata se deşteptă, spuse: 

— O, stăpâna mea, eu sunt cea mai bună şi cea mai dulce 
sfătuitoare a ta! Ţin, dar, să-ţi spun cât de amarnică este 
patima dragostei şi să-ţi atrag luarea-aminte că, atuncea 
când patima aceasta se strânge într-o inimă fără a se putea 
revărsa, de-ar fi inima aceea şi din oţel făcută, tot o topeşte 
şi prilejuieşte multe boli şi beteşuguri trupului. Dimpotrivă, 
dacă cel ce suferă de răul dragostei mărturiseşte şi altcuiva 
suferinţele lui, nu va avea să simtă decât uşurare! 


Auzind cuvintele doicii sale, Floare-de-Trandafir spuse: 

— O, doică, au ştii tu care-i leacul dragostei? Ea răspunse: 

— Ştiu. Este să te bucuri de cel care ţi-e drag! Fata 
întrebă: 

— Şi ce poţi face ca să te bucuri de o astfel de bucurie? 
Doica spuse: 

— O, stăpâna mea, la început, nu ai decât de schimbat 
nişte scrisori pline de cuvinte ispitite, de temeneli şi de 
binevoiri; căci cel mai bun mijloc pe care îl au doi 
îndrăgostiţi de a se întâlni acesta-i, şi tot acesta-i şi cel 
dintâi lucru de făcut pentru a trece piedicile şi a ocoli 
încurcăturile. Dacă, dar. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute una noapte spuse: 

Dacă, dar, o, stăpână a mea, ai vreun lucru ascuns în 
inimă, nu te sfii să mi-l încredinţezi; căci, dacă ai vreo 
taină, eu am s-o păstrez neatinsă de nici o ureche străină şi 
nimenea n-are să se priceapă să te slujească mai bine ca 
mine, cu ochii şi cu capul, pentru a-ţi îndeplini până şi 
dorinţele cele mai mărunte şi a-ţi duce tainic bileţelele! 

Când Floare-de-Trandafir auzi cuvintele acestea ale doicii 
sale, îşi simţi minţile răpite de bucurie; ci îşi stăpâni sufletul 
de la orice vorbă nechibzuită, de teamă să nu-şi dea în 
vileag tulburarea ce-o frământă, zicându-şi în sine: „Nimeni 
nu-mi ştie încă taina; şi-i mai bine pentru liniştea mea să nu 
i-o spun nici femeii acesteia, decât după ce îmi va da dovezi 
de netăgăduită credinţă". Ci doica şi adăugă: 

— O, copila mea, as'noapte am văzut un om care mi s-a 
arătat în vis şi mi-a spus: „Află că tânăta ta stăpână şi 
Desfatul-Lumii sunt îndrăgostiţi unul de altul, şi că tu ai să 
înlesneşti întâmplarea, însărcinându-te cu scrisorile lor şi 
făcându-le tot felul de înlesniri, în mare taină, de vrei să te 
bucuri nesmintit de o mulţime de foloase!" Or eu, o, stăpână 
a mea, nu-ţi povestesc decât a patru sute una noapte ce mi 


s-a arătat! Acum, hotărăşte tu! Floare-de-Trandafir 
răspunse: 

— O, doică, te simţi tu cu adevărat în stare să-mi păstrezi 
taina? 

Ea spuse: 

— Au cum de poţi să te mai îndoieşti fie şi-o clipă, când eu 
sunt ca o mireasmă a miresmelor inimilor alese? 

Fata atunci nu mai şovăi, îi arătă hârtia pe care scrisese 
versurile şi i-o înmâna, spunându-i: 

— Grăbeşte-te şi du-i-o Desfatului-Lumii, şi adu-mi 
răspunsul lui! 

Doica se ridică numaidecât şi se duse la Desfatul-Lumii, îi 
sărută mai întâi mâna, pe urmă îl copleşi cu cele mai dulci şi 
mai măgulitoare laude. După care îi înmână biletul. 

Desfătul-Lumii desfăcu hârtia şi o citi. Pe urmă, când 
înţelese bine tâlcul cuprinsului, scrise pe spatele foii 
versurile următoare: 

Mi-e inima aprinsă de iubire Şi pătimaşă bate-n pieptul 
meu. Mi-ascund zadarnic apriga simţire Ce-mi chinuieşte 
sufletul mereu. 

Când lacrimile-mi umplu ochii, grele, Spun celor ce mă- 
ntreabă: „Sunt bolnav De ochi", pentru ca taina vieţii mele 
S-o-nchid în mine, ca pe-un vis suav. 

Ieri încă, eram liberi Niciodată In sufletul meu tânăr şi 
senin lubirea n-apucase să răzbată. Şi-acum, deodată, mă 
trezesc în chin. 

Vă povestesc, deci, dorul meu, şi-mi tângui Iubirea ce-a 
pornit în piept să-mi ardă, Ca să vă fie milă cât de-adâncu-i 
Amarul celui pedepsit de soartă. 

Şi scriu cu lacrimi şi cu vis suspinul Din sufletul meu, să vă 
dovedesc Ce mare este şi amarnic chinul lubirii dulci cu 
care vă iubesc. 

Allah să lumineze totdeauna Obrazul vostru, scris cu 
frumuseţe, In faţa căruia se-nchină luna, lar stelele robite-i 
dau bineţe. 


Nu-i frumuseţe alta ca a voastră, lar de la trupul vostru 
mlădios Ia ramu-nvăţătura lui măiastră De a se legăna în 
vânt frumos. 

Cutez, de nu vă e cu supărare, Să vă rog să veniţi la mine- 
ndată. O, dacă aţi veni, nu ştiu mai mare, Mai fericită plată 
şi răsplată. 

Al vostru-i sufletu-mi dejerâgai. In faţă-vă, închinându-vi-l, 
cad. Venirea voastră mi s-ar părea rai, Refuzul vostru mi s- 
ar părea iad! 

După ce scrise versurile, împături foaia, o sărută şi i-o dete 
doicii, spunându-i: 

— Maică, mă bizui pe bunătatea ta, ca să înclini spre 
partea mea bunăvoința stăpânei tale! 

Ea răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Luă apoi răvaşul şi se grăbi să se ducă la stăpână-sa să i-l 
dea. 

A patru sute una noapte floare-de-Trandafir, luând răvaşul, 
îl duse la buze, pe urmă la frunte, îl desfăcu şi îl citi. După 
ce îi înţelese bine tâlcul, scrise dedesubt versurile 
următoare: 

O, tu, a cărui inimă iubeşte A noastră frumuseţe - 
încunună lubirea care sufletu-ţi aprinde Cu a răbdării 
ferecată strună! Aceasta-i poate singura cărare De-a ne 
vedea vreodată împreună. 

Când am văzut că dulcea ta iubire, Pe cât e de curată şi 
fierbinte, Pe-atât de mare e, ca şi a noastră, Şi-aceeaşi 
suferinţă ne cuprinde, Când am văzut că inima ta bate Ca şi 
a noastră, şi că nu ne minte, Şi noi am tresărit, la fel ca tine, 
De-a dorului neistovită vrajă Şi de a ne vedea cumva- 
mpreună. Dar teama de cei ce ne stau de strajă Ne-a- 
mpiedicat să ne-mplinim dorinţa De a ne arunca-n vrăjita 
mreajă. 

Să ştii că noaptea, când asupra noastră Coboară haina-i 
neagră şi-nstelată, In pieptul nostru se aprinde, parcă, 
Atâta tremur, încât dintr-odată Făptura noastră-ncepe- 


adânc să ardă Şi-i un pojar fiinţa noastră toată, Cumplitul 
chin al dorului de tine Ne-alungă somnul dimprejur 
departe, Şi peste trupul nostru îşi aşterne Velinţa care ca 
un foc ne arde. 

Ci să nu uiţi că-ntâia datorie Şi cea mai sfântă, a acelui 
care lubeşte, e ca pururi să păstreze Iubirea ca pe-o taină 
foarte mare. Fereşte-te să tragi vreodată vălul Ce-ascunde 
al iubirii noastre soare! 

Ah, aş striga că-ntreaga mea făptură Şi că întreaga-mi 
inimă, nebuna, Eplină de-a iubirii strălucire, lubeşte un 
flăcău frumos ca luna! O, pentru ce nu vrea el să rămână In 
preajma noastră pentru totdeauna? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute doua noapte Spuse: 

După ce isprăvi de scris versurile, împături hârtia şi i-o 
dete doicii, care o luă şi ieşi din palat. Ci vru soarta ca 
bătrâna să se întâlnească chiar cu cămăraşul vizirului, tatăl 
Floarei-de-Trandafir, care o întrebă: 

— Unde-ai plecat aşa, la vremea asta? 

La cuvintele acestea, doica fu cuprinsă de un tremur 
nestăpânit şi răspunse: 

— La hammam! 

Şi îşi văzu de drum mai departe, ci atâta de tulburată 
încât, fără ca să bage de seamă, scăpă pe jos răvaşul pe 
care îl dosise cam fiecum la brâu. Şi-atâta cu ea! 

Ci răvaşul, căzut pe jos lângă poarta palatului, fu găsit de 
un hadâmb care-l duse numaidecât vizirului. 

Or, vizirul tocmai ieşise din haremul său şi venise în 'yya 
patru sute doua noapte sala de primire ca să se întindă pe 
un divan. Şi, pe când sta el aşa, tolănit în tihnă, hadâmbul 
se apropie ţinând în mână hârtia cu pricina şi îi spuse: 

— Stăpâne, am găsit pe jos, în casă, răvaşul acesta pe care 
m-am grăbit să-l ridic. 

Vizirul i-l luă din mână, îl desfăcu şi găsi scrise pe el 
versurile. Le citi şi, când le înţelese tâlcul, cercetă scriitura, 


care i se păru a fi fără de tăgadă cea a fiicei lui, Floare-de- 
Trandafâr. 

Văzând asa, se ridică şi se duse la soţia lui, mama tinerei 
fete, plângând cu atâta spor, încât barba i se fleşcăi toată. 
Şi soţia îl întrebă: 

— De ce plângi aşa, o, stăpâne al meu? El răspunse: 

— "Ţine hârtia asta şi vezi ce cuprinde! 

Ea luă hârtia, o citi şi văzu că era o scrisoare între fiica sa 
Floare-de-Trandafir şi Desfătul-Lumii. Când văzu aşa, 
lacrimile îi năpădiră în ochi. Ci îşi stăpâni sufletul, îşi curmă 
lacrimile şi spuse vizirului: 

— O, stăpâne al meu, lacrimile nu pot fi de nici un folos; 
singurul lucru bun ar fi să ne gândim cum să ne scăpăm 
cinstea şi cum să ascundem ruşinea fetei tale! 

Şi-l mângâie mai departe, uşutându-i amărăciunea. El îi 
răspunse: 

— Tare mă tem din pricina patimii acesteia a fiicei mele! 
Au tu nu ştii că sultanul nutreşte o dtagoste mare fată de 
Floare-de-Trandafir? aşa că teama mea în această 
încurcătură ţine de două pricini: cea dintâi mă priveşte pe 
mine, căci este vorba de fata mea; cea de a doua este în 
legătură cu sultanul, şi-anume că Floare-de-Trandafir este 
îndrăgită de sultan, şi s-ar putea ca de-aici să se iste nişte 
belele! Tu cum socoti? Ea răspunse: 

— Aşteaptă oleacă, şi dă-mi răgaz să-mi fac Rugăciu-nea- 
de-luat-o-hotărârel! 

Şi îndată se aşeză să se roage, după datină şi după sunna, 
îndeplinind cuvioasele temenele cerute în asemenea 
împrejurare. 

Când sfârşi rugăciunea, îi spuse soţului ei: 

— Află că, în mijlocul mării care se numeşte Bahr Al- 
Konuz2, se află un munte, numit muntele îvlumei-care-şi-a- 
pierdut-copilul3. Nimenea nu poate să ajungă la ţărmul 
acela, decât cu anevoinţi fără de seamăn. Te sfătuiesc, dar, 
să aşezi acolo locuinţa fetei tale. 


Vizirul, gând la gând cu soţia lui, hotărî să pună să se 
zidească pe Muntele-Mumei-care-şi-a-pierdut-copilul un 
palat la care nimenea să nu poată ajunge şi unde s-o 
închidă pe Floare-de-Trandafir, ci îngrijindu-se s-o 
îndestuleze cu hrană cât să-i ajungă pentru un an, iar la 
începutul anului următor să-i trimită alta, dându-i şi slugi 
care să-i ţie de tovărăşie şi s-o slujească. 

Odată luată hotărârea, vizirul strânse meşteri tâmplari şi 
zidari şi-i trimise la acel munte, unde aceştia nu pregetară 
să zidească palatul ferecat, cum altul asemenea nu se mai 
văzuse pe lume vreodată. 

Atunci vizirul puse să se rostuiască hrana de drum, 
orândui caravana şi, în toiul nopţii, intră la fiica lui şi îi 
porunci să se pregătească de plecare. La porunca aceea, 
Floare-de-Trandafir simţi durerile cele amarnice ale 
despărțirii şi, când fu scoasă din palat şi când băgă de 
seamă pregătirile de plecare, nu se mai putu opri să nu 
plângă cu lacrimi grele. Atunci, spre a-l vesti pe Desfatul- 
Lumii despre cele ce se petreceau în sufletul ' Rugăciunea- 
de-luat-o-hotărăre (sau rugăciunea-pentru-sfat) se face în 
cazuri de incertitudine sau de şovăială pentru a căpăta un 
sfat de la Allah. Adeseori se recurge şi la ajutorul Coranului, 
care se deschide la întâmplare şi, după semnificaţia unei 
fraze din el, citită ad-hoc, se ia hotărârea. 

2La M. A. Salie: Marea Comorilor. 

'La M. A. Salie: Muntele-copiilor-de-prisos. 

A patru sute doua noapte ei din pricina focului dragostei, 
atâta de năprasnic încât făcea să i se înfioare carnea, să se 
topească pietrele cele tari şi să curgă lacrimile, îi veni în 
gând să scrie pe poartă versurile următoare: 

O, casă! Dacă mâine dimineaţă lubitul meu va trece pe la 
tine, Cu pas sfios, cum trec îndrăgostiţii, Să te sărute-aşa 
cum se cuvine, Tu dă-i din partea noastră-o sărutare Ca o 
mireasmă fragedă şi dulce, Căci nu ştim unde-amara 
noastră soartă In noaptea asta are să ne culce, Nu ştim 
ursita noastră călătoare Spre care zări durerea grea ne-o 


mână, Căci noi plecăm acum în mare grabă Cu hainele 
tristeţilor pe mână. 

Doar pasărea cea nevăzută-a nopţii Se tânguie-n desişul 
ei, mâhnită, Dând ştire despre trista noastră soartă Şi 
despre calea ce ne-a fost menită. 

Suspină-n graiul ei: „O, ce durere, Ce crudă jale e când se 
desparte Cel ce iubeşte de cel pentru care Şi inima şi 
sufletul îi arde!" 

Când ale despărțirii negre cupe Ne-au fost aduse-acum 
întâia oară, Şi soarta le-a umplut să ni le deie -Eu am privit 
licoarea lor amară şi am băut-o pân la fund pe toată, Cu cea 
mai umilită resemnare. Ci resemnarea, vai! O, niciodată Nu- 
mi va aduce pace şi uitare! 

După ce înşiră pe poartă aceste versuri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a patru sute treia noapte spuse: 

După ce înşiră pe poartă aceste versuri, luă loc în 
palanchinul său, şi caravana porni la drum. Străbătură 
ogoare şi pustietăţi, câmpii şi munţi prăpăstioşi, şi ajunseră 
aşa la marea Al-Konuz, unde ridicară pe mal corturile; 
întocmiră apoi o corabie mare, în care o duseră pe tânăra 
fată cu alaiul ei. 

Or, cum vizirul le poruncise căpeteniilor caravanei să nu 
cumva, după ce fata va fi închisă în palatul de pe vârful 
muntelui, să nu se întoarcă pe țărm şi să nu sfarme corabia, 
ei se grăbiră să se dovedească ascultători şi îndepliniră 
întru totul porunca ce le fusese dată, ca să se întoarcă apoi 
la vizir, plângând de toate astea. Şi-atâta cu ei! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe Desfătul-Lumii, când se 
deşteptă, a doua zi, nu pregetă să-şi facă rugăciunea de 
dimineaţă şi să încalece pe cal ca să se ducă, aşa cum avea 
obiceiul, în slujba la sultan. Şi cum tocmai trecea prin faţa 
porţii vizirului, băgă de seamă versurile scrise pe poartă, şi 
era cât pe-aci, văzându-le, să-şi piardă minţile; şi focul se 
aprinse în lăuntrurile lui tulburate. Se întoarse atunci 


acasă, unde, pradă chinului, îngrijorării şi zbuciumului, nu 
izbuti să stea o clipă locului. Pe urmă, întrucât se lăsa 
noaptea şi se temea să nu-şi dea în vileag starea faţă de 
slugile din casă, se grăbi să iasă, năuc şi buimac, hoinărind 
pe drumuri aiurea. 

Merse aşa toată noaptea şi o parte din dimineaţa zilei a 
patru sute treia noaptt următoare, până ce arşiţa cumplită 
şi setea chinuitoare îl siliră să se hodinească oleacă. Or, 
tocmai ajunsese pe malul unui izvor adumbrit de un copac, 
unde şezu şi luă apă în căuşul mâinilor ca să bea. Ci, 
ducând apa aceea la buze, văzu că nu are nici un gust; 
totodată, simţi că obrazul îi era schimbat şi tare îngălbenit; 
îşi văzu apoi picioarele umflate de umblet şi de osteneală. 
Atunci începu să plângă amarnic şi, cu lacrimile curgându-i 
pe obraji, îşi prociti aceste versuri: îndrăgostitul se îmbată 
De patima din pieptul lui, Şi dorul de iubită-lface Mai beat 
cum altu-n lume nu-i. 

Porneşte-apoi să rătăcească. Dus de-a iubirii nebunie, Şi 
nici odihnă nu mai află, Nici gustul hranei nu-l mai ştie. 

Căci cum ar mai putea vreodată De bucurii să aibă parte, 
Când dat îi este să trăiască De ceea ce-i e drag departe! Ar 
fi minune fiară seamân Să-şi ducă viaţa mai departe! 

Ca-n flăcări ard, de când iubirea In mine îşi făcu sălaş. 
Potop de lacrimi varsă ochii-mi, Şi-mi curg aprinse pe 
obraji. 

Oh! Când am să-mi mai văd iubita Sau pe vreun om din 
neamul ei, Să-mi potolesc măcar oleacă Pojaru-n care 
rămăsei? 

După ce sfârşi de rostit versurile, Desfatul-Lumii se puse 
pe un plâns de udă pământul sub el; pe urmă se ridică şi se 
îndepărtă din acele locuri. Pe când, deznădăjduit, rătăcea 
aşa prin câmpii şi pustiuri, văzu deodată dinaintea lui un leu 
cu coama înfricoşătoare, cu capul mare cât o boltă, cu gura 
mai largă ca o poartă şi cu dinţii cât nişte colţi de elefant. 
Văzându-1l, nu se mai îndoi o clipită de pieirea lui, se 
întoarse cu faţa către Meccal, rosti mărturisirea de 


credinţă şi se pregăti de moarte. Deodată, îşi aduse aminte, 
chiar în clipita aceea, că citise cândva în cărţile vechi că leul 
este simţitor la dulceaţa cuvintelor, că găseşte mulţumire în 
laude şi că în felul acesta se lasă lesne domolit. Începu, 
aşadar, să-i spună: 

— O, leu al pădurilor, o, leu al câmpiilor, o, leu curajos, o, 
căpetenie temută de viteji, o, sultan al jivinelor, vezi 
înaintea strălucirii tale un biet îndrăgostit zdrobit de 
despărţire, cu capul tulburat, pe care dragostea 1-a 
împresurat de pretutindeni. Ascultă cuvintele mele şi fie-ţi 
milă de tulburarea şi de durerea mea! 

Când auzi cuvintele acestea, leul se trase îndărăt câţiva 
paşi, se aşeză sprijinit în coadă, ridică ochii către Desfatul- 
Lumii şi începu să bată din coadă şi din labele de dinainte. 
Văzând aceste mişcări ale leului, Desfatul-Lumii, prociti 
următoarele versuri: 

O, leule-alpustiei, ai să mă iei în gheare Nainte de-a găsi-o 
pe-aceea pentru care Cu inima pierdută pornii în lumea 
mare? 

Nu-s un vânat de preţ, o, nul vezi bine Cât sunt de slab! 
lar carnea de pe mine S-a mistuit de dor, sau numai chin e! 
1 Orientarea aceasta, numită kăbla, în care musulmanul 

trebuie să-şi întoarcă faţa către Mecca, este una din 
regulile cele stricte impuse de Coran pentru efectuarea 
rugăciunii. 

A patru sute patra noaptt ce vrei să faci cu-un mort ce 
giulgiul doar Nu şi l-a tras deasupra-i, şi amar Suspină ars 
de-alpatimei pojar? 

O, leu neînfricat în bătălie, De-ai să mă rupi fâşie cu fâşie, 
Pizmaşii-mi doar avea-vor bucurie. 

Eu nu-s decât un biet îndrăgostit, De lacrimi şi mâhnire 
copleşit, Zdrobit de lipsa celei ce-a iubit! 

Ci unde-i ea? O, triste gânduri grele Din nopţile de jale ale 
mele! lată că azi nici măcar nu mai ştiu De-s mort de mult, 
sau încă mai sunt viu. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a patru sute patra noapte spuse: 

După ce ascultă versurile, leul se ridică şi, cu ochii plini de 
lacrimi, se apropie cu multă duioşie de Desfatul-Lumii şi 
începu să-i lingă picioarele şi mâinile. Apoi îi făcu semn să-l 
urmeze şi porni înaintea lui. Desfatul-Lumii se luă după leu 
şi amândoi merseră aşa o bucată de vreme. După ce 
trecură culmea unui munte şi coborâră pe coasta cealaltă, 
văzură de-a lungul câmpiei urmele lăsate de caravană. 
Atunci Desfatul-Lumii începu să meargă pe acele urme cu 
luare-aminte, iar leul, văzându-l astfel pe calea cea bună, îl 
lăsă să-şi urmeze singur căutările mai departe, iar el făcu 
cale întoarsă, ducându-se în treaba lui. 

lar Desfatul-Lumii merse mai departe, zi şi noapte, pe 
urmele caravanei, şi aşa ajunse pe ţărmul mării vuind din 
valurile-i zbuciumate, unde paşii se pierdeau la marginea 
apelor. Înţelese atunci că mult căutata caravană se suise pe 
corabie şi îşi urmase drumul pe mare, şi pierdu orice 
nădejde de a o mai găsi vreodată pe iubita lui. Atunci lăsă 
lacrimile-i să curgă şi prociti aceste versuri: 

Atâta-i de departe Iubita mea, acum, Că-ntreaga mea 
nădejde Se face fum şi scrum. 

Cum să mai merg de-acuma Spre ea, în largul zării? Cum 
să înfrunt, sărmanul, Genunea oarbă-a mării? 

Dar cum să stau, când totul In mine-ifoc ce arde, Când 
somnul de pe gene-mi De mult fugi departe? 

De când a fost ea dusă, Cu noaptea între noi, Mi-e inima în 
flăcări. Ah, flăcări mari, vâlvoi! 

O, fluvii mari! Seihunel, Geihune2, Eufrate - Curg 
lacrimile mele Ca voi, nemăsurate! 

1 Seihun - numele arab al fluviului Amu-Daria. 

2 Geihun - numele arab al fluviului Sâr-Daria. 

A patru sute patra noapte se varsă neoprite, Ca un puhoi 
de ape, Ca nişte ploi cumplite, Ca nişte mari potoape. 


Iar pleoapele-mi bătute De câtă jale-mi plânge, Sunt roşii, 
parcă ochii-mi Nu lacrimi plâng, ci sânge. 

Şi sufletu-mi, de-atâta Amarnică urgie, De flăcări se 
aprinde, Arzând ca o făclie. 

Vin hoardele de patimi Şi de dorinţe grele, Lovesc ca-ntr-o 
cetate Zidul inimii mele. 

Iar oastea mea, sărmană Şi fără de putere înfrântă e, şi 
geme, Şi fuge-acum şi piere. 

Eu, fără preget, viaţa l-am dăruit-o ei. Ci darul mi-e 
zadarnic Şi fără de temei. 

Allah, nu-mi da osândă Că-am cutezat cândva Să-nalţ şi eu 
privirea, îndrăgostit, spre ea, Şi mi-am lăsat să ardă, Vai, 
inima, nebuna, De-ntreaga-i frumuseţe Mai mândră decât 
luna. 

Vai, m-a zrobitl In pieptu-mi O ploaie de săgeți Mi s-au 
înfipt din arcul Ochilor ei semeţi. 

M-a-nfrânt mlădia vrajă A-ntregii sale firi, Cum nu-i nici 
ramul verde Al sălciei subţiri. 

Cu inima răpusă o rog, topit de dor, Să-mi dea-n mâhnirea- 
mi crudă un pic de ajutor. 

Ci ea, ispita dulce, Ea e aceea care Mă-mpinse-n clipa 
sfântă La neagra mea pierzare. 

Vai, numai ea, frumoasa, Cu dulcea ei privire, M-aduse 
dintr-odată La clipa de pieire. 

Când sfârşi de rostit stihurile, începu să plângă atâta, încât 
se ptăbuşi fără de simţire şi rămase multă vreme în această 
stare. Ci, de cum se trezi din leşin, întoarse capul şi la 
dreapta şi la stânga şi, văzându-se întt-o pustie goală, i se 
făcu frică mare să n-ajungă pradă fiarelor, şi porni să urce 
un munte înalt şi, când ajunse în vârf, auzi venind dintr-o 
peşteră nişte sunete de glas omenesc. Ascultă cu luare- 
aminte acel glas şi înţelese că era glasul unui schimnic ce 
părăsise lumea şi se dăruise evlaviei. Se apropie de peşteră 
şi bătu de trei ori la uşă, fără a căpăta nici un răspuns din 
partea schimnicului şi fără a-l vedea ieşind. Atunci, suspină 
adânc şi prociti aceste versuri: 


A patru sute patra noapti o, doruri ale mele, Veţi mai 
ajunge-odată La țelul către care Vă zbuciumaţi mereu? O, 
suflete, uita-vei Mâhnirile, necazul, Vei mai uita amarul Ce 
te apasă greu? 

Năpastele-au dat buzna Asupră-mi, cu duiumul, Ca să-mi 
îmbătrânească Al inimii avânt, Şi capul să-mi albească Din 
prima tinereţe, Şi să mă lase singur Şi-n lacrimi pe pământ. 

Nu am de nicăierea Un ajutor, o milă, Să-mi domolească 
dorul De care mă topesc; Nici un prieten, care Să-mi 
spulbere povara Ce sufletul mi-apasă, In lume nu găsesc. 

Vai, cine poate spune 'Tot zbuciumul din mine, Acuma, când 
ursita S-a-ntors asupra mea? O, milă pentru bietul 
îndrăgostit ce geme Bând din potir tristeţea însingurării, 
grea! 

Cât foc e-n bietu-mi suflet! Mi-e inima, sărmana, Iopită de 
mâhnirea Ce m-a împresurat. lar mintea, chinuită De 
neagra despărţire, Fără să mă mai ştie, S-a dus şi m-a lăsat. 

N-am cunoscut în viaţă O zi mai blestemată Ca ziua-aceea- 
n care, Venind la casa ei, Pe poarta îndrăgită Citii întâia 
oară Răvaşul scris în versuri De tristul ei condei. 

Oh, mult am plâns, sărmanul! Din lacrima-mi fierbinte 
Făcui atunci pământul, Însetoşat, să bea. Dar taina am 
păstrat-o Şi nimeni n-a ştiut-o - Streini ori dragi prieteni Ce 
stau în preajma mea. 

O, schivnice, tu, care Ţi-ai căutat refugiu In peştera 
aceasta In care te-ai închis, Pentru ca niciodată Să nu mai 
vezi amarul Cu care soarta lumii Din veac de veac s-a scris, 
Poate şi tu vreodată, Cândva, de mult, gustat-ai Iubirea, ca 
şi mine, Şi mintea ta, La fel, Va fi zburat departe a patru 
sute cincea noapte de tine, rătăcită, Vei fi umblat pământul 
mânat de-acelaşi ţel! 

Ci eu, cu toate câte Am îndurat şi-ndur Cu toate câte 
soarta Mă biciuie la drum. De-mi voi ajunge țelul îmi voi uita 
amarul, îmi voi uita obida Şi patima de-acum. 

După ce sfârşi de rostir stihurile, văzu deodată că uşa 
peşterii se deschide şi auzi pe cineva grăind: 


— Mila fie cu tine! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfiu cea de a patru sute cincea noapte spuse: 

Atunci trecu pragul şi îi ură bună pace schimnicului, care îi 
ură şi el la fel şi îl întrebă: 

— Care-i numele tău? El răspunse: 

— Numele meu este Desfatul-Lumii! Schimnicul îl întrebă: 

— Care-i pricina venirii tale aici? 

E] îi istorisi atunci toată povestea lui, de la început până la 
sfârşit, precum şi tot ce i se mai întâmplase. lar schimnicul 
începu să plângă şi-i spuse: 

— O, Desfătul-Lumii, iată-s douăzeci de ani de când 
sălăşluiesc pe aceste locuri, şi n-am văzut pe nimenea, 
niciodată, afară doar de ieri. Am auzit, într-adevăr, nişte 
plânsete şi o zarvă, şi, uitându-mă dincotro veneau acele 
glasuri, am văzut o mulţime de oameni şi nişte corturi 
ridicate pe țărm. Pe urmă i-am văzut pe oamenii aceia că 
întocmesc o corabie pe care s-au suit şi au pierit spre largul 
mării. Nu peste multă vreme s-au întors, dar erau mai 
puţini decât la plecare, au făcut ţăndări corabia şi s-au dus 
în calea lor pe unde veniseră. Şi chibzuiesc că cei ce s-au 
dus şi nu s-au mai întors aceia-s de bună seamă cei pe care- 
i cauţi tu, o, Desfatul-Lumii! Pricep, dară, amarul chinului 
tău şi te iert! Ci să ştii că nici un îndrăgostit nu poate fi 
neîncercat de chinurile iubirii! Şi schimnicul prociti aceste 
versuri: 

Desfăt-al-Lumii, tu mă crezi, pesemne, Un suflet fără 
patimi şi dureri, Şi nu ştii ce frământ şi ce obidă îmi chinuie 
sihastrele tăceri. 

Am cunoscut şi eu adânc iubirea, Am cunoscut cumplita ei 
urgie, l-am cunoscut durerea vrăjitoare Din cea mai 
fragedă copilărie. 

Gustatu-i-am îndeajuns mireasma Şi mi-am făcut din asta 
faimă mare. De-ai s-o întrebi, are să-ţi povestească întreaga 
noastră lungă-mbrăţişare. 


Şi eu golit-am cupele iubirii, M-am îmbătat cu-amara 
băutură; Şi trupul meu a ars în suferinţa-i, De-i umbră- 
acum întreaga mea făptură. 

Puternic eram eu odinioară; Acum virtutea-mi toată-ifum şi 
vânt. Şi armia puterii mele-ntreagă a patru sute cincea 
noaph ci nu se poate-ajunge la iubire Fără să-nduri al 
soartei chin pribeag. Contrariile doar, pe-această lume, Din 
vremi bătrâne ştim că se atrag. 

Iar dragostea a hotărât de-a pururi Că, pentru cei ce sunt 
cu-adevărat îndrăgostiţi, uitarea-i blasfemie Şi e ca un eres 
de neiertat. 

Şi când schimnicul sfârşi de rostit versurile, se apropie de 
Desfătul-Lumii şi îl strânse în braţe; şi amândoi atâta 
plânseră laolaltă, că răsunau munţii de vaietele lor, şi până 
ce amândoi căzură leşinaţi. 

Când îşi veniră iar în simţiri, îşi jurară unul altuia să se 
socotească de-aci înainte ca fraţi întru Allah (preamărit fie 
El!); iar schimnicul îi spuse lui Desfătul-Lumii: 

— Eu am să mă rog în noaptea aceasta şi am să cer sfatul 
lui Allah despre ce ai tu de făcut. 

Desfatul-Lumii răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi-atâta despre ei! 

Cât despre Floare-de-Trandafir, iată: 

Când slugile care o însoțeau o duseră pe Muntele Mumei- 
care-şi-a-pierdut-copilul, şi când intră în palatul acela 
pregătit pentru ea, îl cercetă cu luare-aminte şi văzu ce 
frumos era orânduit; pe urmă începu să plângă şi strigă: 

— O, palatule! Pe Allah! Eşti minunat, ci dintte zidurile tale 
lipseşte cel ce mi-e drag! 

Pe urmă, băgând de seamă că insula era plină de păsări, 
porunci însoţitorilor ei să întindă laţuri ca să le prindă şi, pe 
măsură ce le prind, să le pună în colivii şi să le aşeze apoi în 
palat. Şi porunca ei fu îndeplinită pe dată. Atunci Floare-de- 
Trandafir îşi sprijini coatele pe fereastră şi îşi lăsă gândurile 
să zboare pe calea amintirilor. Şi se treziră iarăşi în sufletul 
ei arşiţele trecute, dorinţele fierbinţi şi visele, şi o făcură să 


verse lacrimile părerilor de rău, în vreme ce i se întorceau 
în minte versurile acestea pe care le prociti: 

Către cine îndrepta-voi Tânguirea mea şi dorul Care inima- 
mi cuprins-au După cel ce mi-este drag? Către cine 
îndrepta-voi Chinul care-n pieptu-mi arde De cândjară el pe 
lume Plânge sufletu-mi pribeag? 

Să mi-ascund adânc mâhnirea, Căci străjerii-s jară milă! 
Trupu-mi s-a sfârşit de jale Ca o aşchie uscată, Iar de greul 
pătimirii Carnea-mi arsă se topeşte, In suspine lungi şi-n 
lacrimi Necurmate preschimbată. 

Unde-s ochii lui, iubiții, Ca să vadă în ce stare Rătăcită mă 
aduse Dorul după cel ce nu-i? Ah, au întrecut măsura Când 
m-au surghiunit departe, Unde nu mai pot ajunge Niciodată 
paşii lui. 

Du-i săruturile mele, O, tu, soare. 

— N zori, şi seara! Du-le celui drag, a cărui Frumuseţe de 
nespus Face să se ruşineze a patru sute 'asea noaptt luna 
plină! Şi mlădiu-i, Ah, mlădiu îi este trupul, Decât ramul mai 
presus! 

Dacă trandafirii roşii-ar Vrea să fie ca obrazu-i, 
Trandafirilor le-aş spune: „In zadar vă e necaz! N-o să fiţi 
ca el vreodată, Doar defi-veţi şi voi cumva Numai 
trandafirii-i, poate, De pe celălalt obraz!" 

Cu licoarea gurii-i dulce Ar putea să răcorească Până şi 
pojarul celui Mai amarnic foc aprins. Cum să-l uit, când el 
mi-e viaţa, Sufletul, durerea, chinul, Doctoria? Cum putea- 
voi Să-l mai uit cu dinadins? 

Dar când se apropie noaptea cu negurile ei, Floare-de- 
Trandafir simţi că tăria dorurilor sporeşte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a patru sute şasea noapte spuse: simţi 
că tăria dorurilor sporeşte şi că iarăşi amintirea 
dogoritoare a patimilor ei se stârneşte. Atunci prociti 
versurile acestea: 


lată noaptea ce-mi aduce Pe-ale negurilor unde Patima de- 
amaruri grele Care sufletu-mi pătrunde. Dorul ca pojaru-n 
mine Fiecărui gând răspunde. 

Jalea despărţirii-mi umple Inima! Şi numai chin e Gândul! 
Visul mă ucide! Doru-i viscol şi suspine! Lacrimile-mi dau pe 
faţă Taina care-o port în mine. 

Doborâtă de iubire, Nu mai sunt de mult în stare suferinţei 
ce mă frânge să-i mai aflu dezlegare. 

Nu mai ştiu să scap din lanţul suferințelor amare. 

Iadul care-lport în mine Tot mai ne-ndurat se face; Tot mai 
crâncen mă loveşte Soarta cu-ale ei gârbace, Şi-n văpaia 
fără cumpăt Rana inimii se coace! 

Eu, în ziua despărțirii, La întunecatul ceas, N-am putut în 
graba tristă Să-mi iau măcar bun-rămas De la cel iubit. O, 
câtă Jale-a trebuit să-i las! Trecătorule pe cale, Spune-i 
celui drag, să ştie, Câte chinuri, câtă jale Mi-au fost hărăzite 
mie. 

A patru sute şasea noapte nu-i calam să fie-n stare Toate 
câte-ndur să scrie. 

Pe Allah! Jur: voi rămâne Credincioasă şi cuminte Celui ce 
mi-e drag, pe care-l Port în inimă şi-n minte! Iar în pravila 
iubirii Jurămintele sunt sfinte! 

O, tu, noapte-ntunecată! 

Du-i sărutul meu de jele, Şi să-i spui că-mi ştii, o, noapte, 
Toate chinurile grele, Că eşti martora de taină a 
nesomnurilor mele! 

lacă-aşa se tânguia Floare-de-Trandafir. Cât despre 
Desfatul-Lumii, iacătă, schimnicul îi spuse: 

— Coboară în vale şi adu-mi o grămadă cât poţi de mare 
de viţe de palmier. 

Desfatul-Lumii cobori în vale şi se întoarse pe urmă cu 
viţele cerute; şi schimnicul le luă şi întocmi din ele un fel de 
Coş, asemenea cu coşurile în care se cară paiele; pe urmă îi 
spuse lui Desfatul-Lumii: 

— Află că în adâncul văii creşte un soi de dovleac care, 
odată copt, se usucă şi se desprinde de pe vrejul lui. 


Coboară de strânge o grămadă de dovleci de-aceştia uscați, 
legă-i de coş, şi coboară totul pe mare. Nu pregeta apoi să 
te sui în coş şi să laşi valurile să te ducă spre largul marii şi 
să te ajute să răzbaţi la ţinta dorurilor tale. Şi nu care 
cumva să uiţi că fără a înfrunta primejdiile nu răzbaţi 
niciodată la ţinta pe care ţi-ai pus-o! 

Desfatul-Lumii răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, după ce schimnicul îi ură noroc, îşi luă rămas-bun de la 
el şi cobori în vale, unde nu pregetă să facă aşa cum fusese 
sfătuit. 

Când ajunse, dus pe coşul cu dovleci uscați, în mijlocul 
mării, un vânt se stârni spornic şi îl împinse degrabă, 
facându-1 să piară din ochii schimnicului. Şi merse legănat 
aşa de ape, când ridicat pe culmea valurilor, când cufundat 
în hăul lor holbat, jucărie a frământului mării, vreme de trei 
zile şi trei nopţi, până ce fu aruncat de soartă la poalele 
Muntelui Mumei-care-şi-a-pierdut-copilul. Ajunse pe țărm, 
în starea unui pai luat de vârtej, lihnit de foame şi de sete; 
ci găsi repede, nu departe de acolo, nişte izvoare cu apă 
limpede, sub ciripit de păsări şi printre pomi plini de 
ciorchini de roadă; şi aşa putu să-şi potolească foamea, 
mâncând acele poame, şi să-şi stingă setea, bând acea apă 
curată. După care se îndreptă către lăuntrul insulei şi zări 
de departe ceva alb, de care se apropie; şi văzu că era un 
palat măreț, cu ziduri înalte, şi se îndreptă către poarta pe 
care o găsi închisă. Atunci şezu jos acolo şi nu se mai clinti 
vreme de trei zile, când, într-un sfârşit, văzu că poarta se 
deschide şi iese pe ea un hadâmb care îl întrebă: 

— De unde vii? Şi cum ai izbutit să ajungi aici? El 
răspunse: 

— Vin de la Ispahan. Călătoream pe mare cu mărfurile 
mele, când corabia pe care mă aflam s-a rupt şi valurile m- 
au aruncat aici pe ostrov. 

La cuvintele acestea, robul începu să plângă, pe urmă se 
aruncă de gâtul lui Desfătul-Lumii şi îi spuse: 


— Allah ocrotească-ţi zilele, o, chip drag! Ispahanul este 
ţara mea de baştină şi acolo trăia şi fiica moşului meu, cea 
pe care am îndrăgit-o din copilăria mea dintâi şi de care 
eram peste măsură de legat. Ci, într-o zi, a năvălit peste noi 
un trib mai tare decât al nostru, care a patru sute şaptea 
noapte a luat robi o bună parte dintre noi; şi am fost şi eu 
luat ca pradă de război. Cum pe-atuncea eram încă un 
copil, mi-au tăiat ouşoarele, ca să-mi sporească preţul, şi m- 
au vândut ca rob hadâmb. Şi iată, asta-i starea în care mă 
vezi tu acuma! 

Pe urmă, după ce îi mai ură o dată bun venit lui Desfatul- 
Lumii, hadâmbul îl pofti în curtea cea mare a palatului. 

Şi Desfatul-Lumii văzu acolo un havuz minunat, împrejmuit 
de pomi cu crengi dese, printre care nişte păsări închise în 
colivii de argint, cu uşiţe de aur, ciripeau dulce, 
binecuvântându-l pe Atoatefăcătorul. Se apropie de cea 
dintâi colivie, o cercetă cu luare-aminte şi văzu că în ea se 
afla o turturea, care îndată scoase un gurluit ce vroia să 
spună: „O, preabunule!" Şi Desfatul-Lumii, auzind acel 
gurluit, se prăbuşi la pământ; pe urmă, venindu-şi în fire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptea noapte spuse: 
venindu-şi în fire, scoase nişte suspine din adânc şi prociti 
aceste versuri: 

Turturică tristă, şi tu plângi ca mine? Şi tu gunguri, oare, 
grelele suspine şi-nălţându-ţi ruga blândă spre Allah, Ca şi 
mine-ţi tângui dorul: „Vai şi ah?" 

Cine-ar şti să spună dacă-n blânduc-ţi cânt Râde voioşia sau 
suspină-un gând? 

Poate plângi de dorul celui ce s-a dus Şi de multa jale care 
te-a răpus? 

De-i aşa, suspină-ţi plânsul mai departe Şi iubirea care 
inima ţi-o arde. 

Eu mă rog de bunul lumilor părinte S-o păstreze-n viaţă 
pe cea mai cuminte, Pe cea mai frumoasă, cea pe care eu 


Pururi voi iubi-o, suferind mereu. 

Şi mă leg că-n suflet ea o să-mi rămână chiar şi-atunci 
când trupu-mi s-o schimba-n ţărână. 

După ce rosti vetsurile, începu să plângă până ce căzu 
leşinat. lar când îşi veni în simţiri, se duse la cea de a doua 
colivie, în care era un porumbel care, văzându-l, începu sa 
cânte, spunând: „O, veşnicule! 'le preamăresc!" Atunci 
Desfatul-Lumii suspină lung şi prociti aceste versuri: 

O, porumbel care suspini mereu: „Allah, te preamăresc şi- 
n chinul greu!'- Şi eu la mila Celui-fără-moarte Nădăjduiesc 
să-mi facă-odată parte Cu cea care mi-e scumpă să m-adun 
Pe-acest meleag al tristului surghiun. 

De câte ori, din neguri de abis, Nu-mi s-arătat ea ca-ntr-un 
vis, Cu buzele-i de miere-nmiresmată. Şi m-a lăsat cu 
mintea tulburată! 

Şi-n timp ce-n flăcări sufletul meu arde, Şi-n scrum se 
schimbă visele-mi deşarte, Cu lacrimi ca de sânge plâng 
amar Şi-mi spăl obrajii-n lacrimi, şi strig iar: 

A patru sute şaptea noapte „Nici o făptură, ştiu, nu se 
căleşte Decât prin câte-ndură vitejeşte!" Aşa şi eu mi- 
ntâmpin soarta dată: Cu suflet dărz şi inimă bărbată! 

Iar dacă va vroi Allah cândva Să mă-mpreune cu stăpână 
mea, Făgăduiesc să dărui tot ce am, Să dau averea-mi toată 
de haram, Sj>re a-i ospeţi pe cei din tribul sfânt, 
îndrăgostiţi ca mine pe pământ. 

Şi slobozi-voi păsările toate Câte-s prin colivii întemniţate, 
Şi-apoi, în clipa-aceea fericită, Să-mi zvârl ajalei haină 
ponosită! 

Când sfârşi de spus versurile, se apropie de cea de a treia 
colivie şi văzu că în ea se afla o privighetoare care, îndată 
ce-l zări, începu să cânte. Auzind-o, Desfătul-Lumii prociti 
aceste versuri: 

Privighetoare dulce, O, glasul tău ceresc Cum seamănă cu 
glasul Celor ce se iubesc! 

Aveţi milă de bieţii îndrăgostiţi! Ce vise, In nopţile lor 
triste, Cu chin şi-alean sunt scrise! 


Atâta-s de cumplite Mâhnirile lor toate, încât pare că, uite, 
De jalea peste poate, Nu mai cunosc, sărmanii, Şi nu mai 
au, în viaţă, Decât nopţi fiară tihnă Şi fără dimineaţă! 

Eu, de când am văzut-o Pe cea care mi-e dragă, Ca-n 
lanţuri mi se pare Vieaţa mea întreagă; 

Şi-astfel, în lanţuri grele, îmi pare cum că zale De lanţuri 
nesfârşite Din ochii-mi curg cu jale. 

Şi strig: „Din ochii-mi, iată Cum zale grele curg, Şi cum de- 
atâtea lanţuri Legat cumplit mă-ncurc!" 

Şi-aceste lanţuri, toate, Sunt dragostea din mine. Şi-a 
despărțirii jale In lanţul ei mă ţine. 

Comorile-ndurării Din pieptu-mi s-au sfârşit; Puterea mea 
întreagă De mult s-a istovit. 

Ah, dacă ar fi dreaptă Amara-mi soartă rea, M-ar aduna 
odată Lângă iubita mea! 

Allah, învăluieşte In vălurile-ţi sfinte Schiloada mea 
făptură, Să pot, când dinainte a patru sute şaptea noapte l- 
oi sta iubitei mele. Să-mi dezvelesc făptura, Să vadă şi 
iubita Cum chinul şi arsura Mi-au supt puterea toată, Şi 
cumu-s, de mâhnire, De dor, de aşteptare, De lunga 
despărţire. 

Sfârşind de spus versurile, se duse la cea de a patra 
colivie, şi văzu în ea un biulbiuli, care numaidecât începu să 
îngâne câteva triluri plângătoare. Iar Desfatul-Lumii, la 
cântecul acesta, suspină adânc şi prociti: 

Biulbiuliu-n zori de ziuă Inimii îndrăgostite Farmecul 
iubirii-i cântă-n Trilurile lui vrăjite. 

O, Desfăt-al-Lumii, jalnic Sună trista-ţi tânguire, Şi fiinţa ta 
întreagă E topită de iubire. 

Păsările-nduioşate Iţi repetă neagra tângă, Că de jalea ta 
amară S-ar topi şi fier şi stâncă. 

Uite cum pluteşte lină Alba dimineţii boare, Peste raiuri de 
câmpie, Prin chilimuri largi de floare. 

O, voi, cântece de păsări In senina dimineaţă! O, tu, boare- 
nmiresmată, Scrisă cu lumini pe faţă! 


O, aleanuri dulci, şi vise, Ce vă deşteptaţi în mine, 
Amintindu-mi de iubita Ce s-a dus şi nu mai vine! 

Ploi de lacrime, şuvoaie, Curg atunci din ochii mei, Şi-un 
pojar s-aprinde-n suflet, întețit de dorul ei. 

Ci va face, pân 'la urmă, Bunul cerului părinte, Să-şi 
găsească-ndrăgostitul Fericirea dinainte! 

Căci nu celui ce iubeşte 1 se şi cuvine, oare, Mai presus de- 
orice pe lume, Mângâiere şi-ndurare? 

Fiţi încredinţaţi că astfel Mi se va-ntâmpla şi mie! Şi-i 
menit: îndrăgostiţii Să ghicească ce-o să fie! 

Pe urmă, sfârşind de procitit versurile, Desfatul-Lumii mai 
merse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfiii cea de a patru sute opta noapte spuse: 

Desfătul-Lumii mai merse oleacă şi văzu o colivie 
minunată, mult mai frumoasă decât toate celelalte la a 
patru sute opta noapte un loc. în colivia aceea era închis un 
porumbel sălbatic, care avea la gât o salbă de mărgăritare 
minunate. Şi Desfatul-Lumii, văzându-l pe acel porumbel, 
vestit pentru cântecul lui tânguios şi dulce, întemnițat acum 
în colivia aceea în care sta cu o înfăţişare nespus de tristă şi 
de îngândurată, începu să suspine şi prociti aceste versuri: 

Porumbel de codru, Frate cu cei care Se iubesc - primeşte 
Trista mea-nchinare! 

O gazelă blândă Mi-e şi mie dragă, Care cu-o privire 
Dulce, ca-ntr-o şagă, Inima-mi străpunse, Ca un junghi de 
fier, De-am rămas să sânger Pe pământ, stingher. 

Dragostea îmi arde Inimă şi gând; Trupu-mi ca de boală 
Zace suspinând. 

Şi de-amar de vreme, De când plâng pustiu, Nu mai ştiu 
ce-i somnul, Masa n-o mai ştiu. 

Liniştea din suflet Mi-a fugit departe Numai de durere Am 
pe lume parte. 

Cum putea-voi, oare, Fără ea, de-acum, Bucuria vieţii S-o 
mai aflu, cum? 


Numai ea-i nădejdea Sufletului meu, Inima mea, dorul, 
Visele-mi, mereu! 

Când auzi acele versuri spuse de Desfătul-Lumii, 
porumbelul se trezi din tristeţea lui şi începu să îngurluie şi 
să suspine atât de jalnic şi de duios, încât părea că se 
foloseşte de grai omenesc şi, pe limba lui, parcă spunea 
asemenea versuri: 

O, tinere îndrăgostit, tu vii Să-mi aminteşti pierduta 
tinereţe, Când cea dintâi pe care o iubii, Cea numai 
gingăşie şi blândeţe, Cea care din atâtea bucurii Nu-mi mai 
lăsă decât o grea tristeţe, Mă înrobea cu ochii ei nurlii Şi cu 
desăvârşita-i frumuseţe. 

Iar glasul ei, prin ramuri verzi de crâng, Suna unduitor 
peste coline, Şi-n cântecu-i părea că se răsfrâng gurluituri 
de flaute blajine. 

Ci într-o zi, pe-al dealului oblânc, O prinse-un vânător. 
Printre suspine, Striga iubita: „După tine plâng, O, fericire! 
Mă despart de tine!" 

Nădăjduiam că asprul vânător, De-atât amar de lacrimi 
obidite, Se va-ndura să-i dea iar drumu-n zbor. Ci nu aşa 
făcu el, pasămite! 

A patru sute opta noapte iar jalea mea şi crâncenul meu 
dor In mine ard şi azi neostoite, Şi fără ea pe lume simt că 
mor, Răpus de-atâtea chinuri pătimite. 

Ah, apere-i Allah pe toţi acei Ce suferă ca mine din iubire! 
Şi poate că vreunul dintre ei, Văzând nealinata mea 
mâhnire Şi-amarul, scris cu foc în ochii mei, Se va-ndura să- 
mi deie slobozire Din colivia-n care zac sub chei. 

— Să-mi caut iar pierduta fericire! 

Atunci Desfătul-Lumii se întoarse către prietenul său, 
hadâmbul din Ispahan, şi îl întrebă: 

— Ce palat este acesta? Cine locuieşte în el? Şi cine 1-a 
zidit? 

Hadâmbul răspunse: 

— Vizirul sultanului cutare 1-a zidit, pentru fiica lui, s-o 
scape de răsturnişurile vremurilor şi de năprasnele soartei! 


Şi a surghiunit-o aici, cu slugile şi cu alaiul ei. Aşa că aici nu 
se deschid porţile decât o dată la un an, în ziua când ni se 
trimite hrana. 

La cuvintele acestea, Desfătul-Lumii gândi în sufletul lui: 
„Mi-am ajuns ţinta! Da mi-e tare greu să aştept atâta amar 
de vreme până s-o văd!" Şi-atâta despre el! 

Cât despre Floare-de-Trandafir, iacătă: 

De când intrase în acel palat, nu mai putuse să guste 
bucuria de-a mânca ori de-a bea, nici pe aceea de a se 
odihni ori de a dormi. Dimpotrivă! Simţea că sporesc în 
sufletul ei chinurile dorurilor pătimaşe; şi îşi trecea vremea 
străbătând întregul palat, doar doar o găsi vreo ieşire. Ci 
degeaba! Şi într-o zi, nemaiputând, izbucni în suspin şi 
prociti aceste versuri: 

Ca să mă pedepsească-anume M-au dus departe de cel 
drag, Şi-n temniţă jără de nume M-au surghiunit, aici, să 
zac. De focul patimii amare Sărmană inima mea arde, Căci 
m-au gonit fără cruţare De ochii îndrăgiţi departe. M-au 
ferecat în turnuri nalte, Zidite-ntre prăpăstii crunte, De 
peste tot împresurate Cu hăul apelor cărunte. Oare-au vroit 
astfel călăii Să mă îmbete cu uitarea? Ci dragostea-mi nu 
ştiu ei, răii, Că a sporit cu depărtarea! Şi cum să uit - când 
tot ce-n mine S-a zămislit dintr-o privire Spre chipul de 
lumini senine, M-a înrobit cu-a lui iubire? In chinuri trec 
zilele mele, Şi-mi trec şi nopţile pe rând, In focul gândurilor 
grele Tot suspinând, tot aşteptând. Ci şi aşa, fără iubirea 
Celui ce nu e lângă mine, Tot îmi rămâne amintirea 
Singurătatea să-mi aline. 

Sfârşind de spus aceste versuri, Floarea-de-Trandafir se 
sui pe terasa palatului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute noua noapte spuse: 

A patru sute noua noapte se sui pe terasa palatului şi, cu 
ajutorul unor pânzeturi tari de Baalbek, pe care le legă 
straşnic între ele, îşi dete drumul binişor în jos, de pe vârful 


zidurilor, până la pământ. Şi, îmbrăcată aşa cum se afla, în 
cele mai frumoase haine ale ei, şi cu gâtul împodobit de un 
gherdan de nestemate, străbătu câmpiile pustii dimprejurul 
palatului şi ajunse la ţărmul mării. 

Acolo zări un pescar, plecat la pescuit cu luntrea lui, şi pe 
care vântul din larg îl aruncase pe coasta aceea. Pescarul o 
zări şi el pe Floare-de-Trandafir şi, socotind c-o fi 
întruparea vreunui efrit, i se făcu o frică mare şi începu să 
vâslească spre a se îndepărta cât mai grabnic. Atunci 
Floare-de-Trandafir îl strigă de mai multe ori şi, tot 
făcându-i o sumedenie de semne, îi prociti versurile 
acestea: 

Pescarule, alungă-ţi spaima, Priveşte-mă şi vezi că sunt O 
biată fiinţă omenească Rătăcitoare pe pământ. 

Răspunde rugăminţii mele! Nu-ţi cer decât s-asculţi şi tu 
Povestea-mi tristă cum nu-i alta, A soartei care mă bătu. 

De mine fie-ţi milă, biata, Şi-Allah cel pururi fiară moarte 
Te va fieri de focul crâncen In care inima mea arde, Atunci 
când o să ţi se-ntâmple Şi ţie, poate, într-o zi, S-arunci 
privirea spre-un prieten Ce jură milă îţi va fi. 

A patru sute noua noapte îndrăgostită sunt de-un tânăr Cu 
chip atât de luminos, încât şi soarele şi luna Pălesc naintea 
lui, sfios. 

Până şi gingaşa gazelă, Privind la cel care-lpierdui, Striga 
cuprinsă ca de-o vrajă: „Sunt roaba frumuseţiii lui!" 

Pe fruntea-i dragă, frumuseţea Cu slove de neşters a scris 
Aceste stihuri minunate Şi tâlcuite ca de-un vis: „Oricine 
îlpriveşte-n viaţă Ca pe-o făclie a iubirii, Acela ne-ndoios 
păşeşte Pe calea dreaptă-a mântuirii; 

Dar cel ce se îndepărtează De chipul lui străluminat, 
Acela, bietul, săvârşeşte O grea greşeală, şi-un păcat!" 

Pescarule, de-mi dai un sprijin Şi mă ajuţi să-l mai găsesc, 
Ah, cât voi fi de fericită Şi cum am să te răsplătesc! 

Ţi-aş da grămezi de nestemate, Şi scumpe giuvaieruri 
rare, Sodom de lucruri preţioase, Şi proaspete mărgăritare. 


De-ar vrea Allah să-mi văd iubitul, Să-mi împlinesc amarul 
dor! Ah, inima mi se topeşte, Şi-n lunga aşteptare mor. 

Când auzi versurile, pescarul plânse, gemu şi se tângui, 
amintindu-şi şi el de zilele tinereţii sale, când era topit de 
dragoste, chinuit de aşteptări, bătut de vise şi de doruri, ars 
de flăcările patimilor iubirii. Şi începu să procitească aceste 
versuri: 

E vădită, ne-ndoielnic, Crunta patimii ardoare: Trup uscat, 
potop de lacrimi, Ochi topiţi de veghi amare, Inimă 
scăpărătoare Precum piatra de amnare. 

A iubirii grea năpastă Dată-i fiecărei vieţi! Şi eu o cunosc 
din anii Sprintenelor tinereţi, Şi-am gustat şi eu odată 
Mincinoasele-i dulceţi. 

De aceea-s gata, uite, Să purced neabătut şi s-ajut la 
regăsirea celui drag ce s-a pierdut, Chiar de-ar fi să-mi 
pierd şi viaţa căutând ce n-am avut. 

Ci nădejde trag să capăt La sfârşit o bună plată, Căci, se 
ştie. 

— Ndrăgostiţii N-au nărav, în lumea toată, Să 
precupeţească preţul Dragostei lor, niciodată. 

De cum isprăvi de rostit versurile, se apropie cu luntrea de 
țărm şi îi spuse fetei: 

— Suie în luntre, căci sunt gata, uite, să te duc oriunde vei 
vrea! 

A patru sute noua noapte atunci Floare-de-Trandafir se sui 
în luntre şi pescatul se îndepărtă de țărm cu bătăi spornice 
de vâslă. 

Când ajunseră la oarecare depărtare, se stârni un vânt ce 
împinse luntrea din spate atât de repede, încât în curând 
pierdură din vedere pământul, iar pescarul nu mai ştiu 
unde se află. Ci peste trei zile furtuna se potoli, vântul 
conteni şi, cu îngăduinţa lui Allah (preamărit fie El!), 
luntrea ajunse la o cetate aşezată pe ţărmul mării. 

Or, chiar în clipita când luntrea pescarului trăgea la țărm, 
sultanul cetăţii, care sultan se chema Derbas, sta cu fiul său 
în palat, la o fereastră ce da către mate; şi văzu luntrea 


pescarului cum trăgea la țărm, şi o zări şi pe fata aceea 
frumoasă ca luna plină în înaltul cerului senin, purtând la 
urechi cercei de rubin strălucitori şi la gât o salbă de 
nestemate minunată. Atunci pricepu că trebuie să fie vreo 
fată de sultan ori de împărat şi, urmat de fiul lui, cobori din 
palat şi se îndreptă către țărm, ieşind pe poarta ce da spre 
mare. 

În clipita aceea, luntrea fusese trasă la mal şi priponită, iar 
tânără dormea liniştit. 

Atunci sultanul se apropie de ea şi o privi îndelung. lar ea, 
de îndată ce deschise ochii, începu să plângă. Şi sultanul o 
întrebă: 

— De unde vii? A cui fiică eşti? Şi care-i pricina venirii tale 
aici? 

Ea răspunse: 

— Sunt fiica lui Ibrahim, vizirul sultanului Şamikh. lar 
pricina venirii mele aici este un lucru fără seamăn şi o 
întâmplare tare ciudată! 

Pe urmă, îi istorisi sultanului toată povestea ei, de la 
început până la sfârşit, farăa-i ascunde nimic. După care, 
scoțând suspine adânci, vărsă lacrimi amare şi prociti 
aceste versuri: 

De cât puhoi de lacrimi plâns-am, îmi curge sânge de sub 
pleoape. Amare chinuri sunt izvorul Acestor crâncene 
potoape! 

Pricina suferinţii crunte Şi-a lacrimilor ca de fiere E o 
fiinţă fără seamăn Pe care inima-mi o cere, Cu care încă 
niciodată Eu n-am putut să-mi stâmpăr dorul, Nici setea 
care arde-n mine, Nici visurile, nici fiorul! 

Şi-atât de Luminos i-e chipul, Şi-atât e-n totul de frumos, 
Că-n faţa frumuseţii sale Şi turci şi-arabi sunt mai prejos. 

Văzându-l, soarele şi luna Cu dragoste i se închină, De 
harurile lui robite, De orbitoarea lui lumină. 

Din vrăjitoarea lui privire, Sub arcul ochilor semeţi, Nu-i 
inimă să n-o străpungă Ucigătoarele-i săgeți. 


O, tu, acela către care Mă plâng acum ca la o stea Şi-ţi 
povestesc de câte sufăr, Ai milă de durerea mea! 

Ai milă de-o îndrăgostită Ajunsă, biata, ca un joc În mâna 
soartei fără milă Şi-al dragostelor nenoroc! 

A patru sute zecea noapte vai, numai dragostea amară M- 
aduse-n ţara ta, plângând, Şi nu mai am nici o nădejde 
Decât în tine pe pământ! 

Tu, bunule, tu, care-i aperi Pe cei ce gem răpuşi de dor Şi 
cărora întotdeauna Le stai cu drag ocroitor, O, tu, nădejdea 
mea, întinde Al ocrotirii tale cort Şi peste dragostea mea 
mare, Şi peste chinul care-lport, Şi peste tribul celor care, 
îndrăgostiţi, suspină greu Şi-ajută-mi să-mi găsesc iubitul, 
O, tu, stăpâne bun al meu! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a patru sute zecea noapte spuse: 

Şi, îndată ce prociti versurile, îi povesti sultanului alte 
câteva amănunte, apoi izbucni în lacrimi şi ticlui versurile 
următoare: 

De viaţă să mă bucur am putut Doar până-n ziua când, 
întâia dată, A dragostei minune-am cunoscut! 

Ca luna de Regeb', netulburată, lubitului meu cel de mult 
pierdut, Aşa să-ifie pururi viaţa toată! 

Ci mie-n ziua negrului surghiun, Când au venit, haini, de 
m-au luat, Un fapt ca o minune-ntre minuni atunci, în ceasul 
rău, mi s-a-ntâmplat: Mi s-a părut că-n sufletu-mi nebun 
Potopu-amar de lacrimi, zbuciumat, Cu chinu-mi tot, trecut 
prin aspre munci, S-a preschimbat într-un noian de foc Ce 
mă ardea cu flăcările-i lungi. 

Şi dintr-odată, ca la un soroc, Din toate lacrimile mele- 
atunci Mari ploi de sânge-au izbucnit pe loc. 

Şi sângele curgea pe faţa mea, Iar când vroiam să-mi şterg 
obrazul ud, Năframa dintr-odată se-nroşea, încât, privind-o, 
ţi s-ar fi părut Ca şi cămaşa lui Iosifi, cândva, Scăldată-n 
sânge de la început. 


Când auzi cuvintele Floarei-de-Trandafir, sultanul nu se 
mai îndoi o clipă de cât de adâncă era boala ei din iubire şii 
se făcu milă de ea şi-i spuse: 

— Să nu-ţi fie nici teamă, nici spaimă: ai ajuns la capăt! 
Căci gata-s, iată-mă, să te ajut să ajungi la dorul tău şi să ţi-l 
aduc pe cel pe care îl cauţi! Încrede-te în mine, aşadar, şi 
ascultă aceste câteva cuvinte! 

' Regeb - cea de a şaptea lună a anului după calendarul 
musulman - era, încă din epoca preislamică, luna păcii, 
când se interziceau toate acţiunile războinice şi se ţineau 
serbări şi iarmaroace. 

A patru sute zecea noapte şi numaidecât sultanul îi prociti 
aceste versuri: 

O, tu, fiică-a unui neam de soi, Ajuns-ai la limanul cel dorit. 
Cu bucurie ţi-l vestesc. La noi Găsi-vei sprijin. Deci: bine-ai 
venit! 

Şi chiar de astăzi, uite, am să ridic Grămezi de bogății 
fiară de preţ, Să le trimit sultanului Şamikh, Sub pază de 
viteji şi călăreţi. 

Ii vom trimite sipete cu mosc, Şi suluri de atlazuri 
strălucind, Şi, ca să vadă că vreau să-l cunosc, Adăuga-vom 
aur şi argint aşa vom face! Şi, ca să se ştie, Într-o scrisoare- 
apoi avem să-i scrim Că vrem pe veci prieten să ne fie Şi 
vrem numaidecât să ne-ncuscrim. 

Deci, chiar de astăzi, tot ce pot voi face Să-ţi vin cât mai 
degrabâ-n ajutor Şi să-l aduc fără zăbavă-ncoace Pe-acela 
după care arzi de dor. 

Iubirii i-am gustat şi eu amarul, Şi de atunci ştiu chinul ei 
întreg, Şi-i plâng pe cei ce beau plângând paharul 
amărăciunii ei, şi-i înţeleg. 

Sfârşind de rostit versurile, sultanul ieşi dinaintea ostaşilor 
lui şi, chemându-şi vizirul, îl puse să pregătească poveri 
fără de număr, pline cu darurile trebuincioase, îi dete 
poruncă să pornească el însuşi la drum, spre-a merge să i le 
ducă sultanului Şamikh, unchiul Floarei-de-Trandafir, şi îi 
spuse: 


— Pe deasupra, trebuie să-mi aduci cu tine, neabătut, de 
acolo, pe unul care se numeşte Desfătul-Lumii. Şi să-i spui 
sultanului: „Stăpânul meu doreşte să lege prietenie cu tine 
şi legământul dintre tine şi el va fi căsătotia ce se va încheia 
între supusa ta şi Desfatul-Lumii, unul dintre cei din alaiul 
tău. Trebuie, dar, să mi-l încredinţezi pe acel tânăr, ca să-l 
duc sultanului Derbas, pentru ca în faţa lui să se încheie 
senetul de căsătorie!" 

După care sultanul Derbas scrise o scrisoare în această 
privinţă sultanului Şamikh, o înmână vizirului său, mai 
spunându-i o dată poruncile despre Desfătul-Lumii, şi 
adăugând: 

— la bine aminte că, dacă nu mi-l aduci, te mazilesc din 
slujbă! 

Vizirul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi plecă numaidecât la drum cu darurile, către 
meleagurile sultanului Şamikh. 

Când ajunse la sultanul Şamikh, îi rosti salamalecul din 
partea sultanului Derbas şi îi înmână scrisoarea şi darurile 
ce le adusese. 

Văzând, darurile acelea şi citind scrisoarea, în care i se 
spunea despre Desfătul-Lumii, sultanul Şamikh vărsă un 
potop de lacrimi şi grăi către vizirul sultanului Derbas: 

— Vai, vai! Unde este acum Desfatul-Lumii? A pierit! Şi 
deloc nu ştim unde se află! De mi l-ai putea aduce tu 
îndărăt, o, vizirule-crainic, ţi-aş da de două ori mai multe 
daruri decât mi-ai adus tu! 

Şi sultanul, spunând aceste cuvinte, începu să plângă în 
hohote, să geamă, să se jeluiască şi să suspine. Pe urmă 
prociti aceste versuri: 

A patru sute zecea noapte daţi-mi îndărăt flăcăul, Scump 
ca sufletul din minei nu râvnesc mărgăritare, Nici comoară 
de rubine. 

El mi-era ca luna plină Pe un cer fără de nor. 

El îmi bucura privirea, Chipul lui strălucitor. 


Nici gazela cea uşoară Nu era la mers ca el. 

Mijlocu-i era ca ramul tânăr - tras ca prin inel. 

Faptele-i erau ca rodul dulce-al arborelui ban. 

Ci a pomului podoabă n-ar putea, şi-ar fi în van, Cu 
întreaga-i frumuseţe Tinerească-a roadei lui, Niciodată să 
răpească Judecata nimănui. 

L-am crescut din anii-i fragezi, De pe când era un prunc, 
In răsfăţuri şi-n alinturi, Sărutându-i părul lung. 

Iată-acum, răpus de jale plâng de dorul lui mereu şi în 
sufletu-mi se zbate chinul despărțirii greu. 

După care se întoarse către vizirul trimis, ce-i aduse 
darurile şi scrisoarea, şi-i spuse: 

— Du-te la stăpânul tău şi spune-i: „Desfatul-Lumii a plecat 
de mai bine de-un an, şi sultanul, stăpânul lui, nu ştie ce s-a 
făcut cu el!" 

Vizirul răpunse: 

— O, doamne al meu, stăpânul meu mi-a spus: „De nu mi-l 
aduci pe Desfatul-Lumii, te mazilesc din vizirie şi n-ai să mai 
pui piciorul niciodată în cetatea mea!" Cum, dar, aş cuteza 
să mă întorc fără acel tânăr? 

Atunci sultanul Şamikh se întoarse către vizirul său 
Ibrahim, tatăl Floarei-de-Trandafir, şi îi spuse: 

— Ai să-l însoţeşti pe vizirul trimis, luând cu tine pază 
puternică; şi aşa să-l ajuţi să facă toate cercetările cele de 
trebuinţă, prin toate locurile, ca să-l găsească pe Desfătul- 
Lumii! 

El răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi numaidecât porunci să fie însoţit de o oaste de străjeri 
şi, laolaltă cu vizirul trimis, plecă să-l caute pe Desfătul- 
Lumii. 

Călătoriră aşa vreme lungă, şi, de fiecare dată când 
treceau pe lângă niscaiva beduini ori pe lângă vreo 
caravană, întrebau de nu cumva ştie careva ceva despre 
Desfatul-Lumii, spunând: 


— N-aţi văzut cumva trecând careva, pe nume cutare, şi 
având înfăţişarea cutare şi cutare? 

Şi oamenii răspundeau: 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a patru sute unsprezecea noapte 
spuse: 

A patru sute unsprezecea noapte şi oamenii răspundeau: 

— N-am văzut! 

Şi tot aşa întrebară mai departe, şi prin sate şi prin cetăţi, 
şi cercetară câmpiile şi pământurile prăpăstioase, ogoarele 
şi pustiurile, până ce ajunseră la ţărmul mării. Acolo, se 
suiră pe puntea unei corăbii şi plecară pe mare, spre a 
trage într-o zi la țărm lângă Muntele Mumei-care-şi-a- 
pierdut-copilul. 

Vizirul sultanului Derbas îl întrebă atunci pe sultanul 
vizirului Şamikh: 

— Pentru care pricină i s-a dat muntelui acest nume? 
Vizirul sultanului Şamikh răspunse: 

— Am să-ţi povestesc îndată. Află, dar, că în vremurile de 
demult, o ginnă din neamul ginnilor chinezi a coborât pe 
pământ. Or, într-o zi, pe când se plimba ea aşa pe pământ, 
s-a întâmplat să întâlnească un om şi să se îndrăgostească 
de el cu o dragoste nemăsurată. Ci, temându-se de mânia 
ginnilor din neamul ei, dacă s-ar fi aflat cumva de taina 
aceea, da fără a putea să-şi sugrume arşiţa dragostei, porni 
să caute vreun colţişor singuratic unde să-şi ascundă iubitul 
de ochii ginnilor, neamurile ei, şi găsi până la urmă muntele 
acesta neştiut nici de oameni, nici de ginni, căci nu se afla 
pe niciunul dintre drumurile străbătute nici de unii, nici de 
ceilalţi. Aşa că îl luă pe iubitul ei şi îl aduse prin văzduhuri 
până pe ostrovul acesta, unde sălăşlui împreună cu el. Şi nu 
lipsea niciodată de lângă el mai mult decât atât cât îi 
trebuia ca să se ducă din când în când s-o mai vadă rudele, 
şi grabnic se întorcea numaidecât lângă drăguţul ei, în 
ascunzătoare. Şi-aşa, după o bucată de vreme de asemenea 


viaţă, rămase însărcinată în mai multe rânduri şi aduse pe 
lume, în acest munte, o mulţime de copii. Or, neguţătorii ce 
călătoreau pe lângă coasta de aici cu corăbiile lor, de 
fiecare dată când treceau mai pe aproape de munte auzeau 
ţipetele copiilor, ce semănau întocmai cu ţipetele de jale ale 
unei mume bocindu-se, şi îşi ziceau: „Aici pe munte trebuie 
să fie vreo biată mumă care şi-a pierdut copiii!" Şi aceasta-i 
pricina numelui dat muntelui. 

După ce auzi lămurirea aceea, vizirul sultanului Derbas 
rămase peste măsură de uimit. 

Ci şi coborâseră şi ajunseseră la palat, unde bătură în 
poartă. Poarta se deschise îndată şi se ivi un hadâmb care, 
cunoscându-l numaidecât pe stăpânul său, vizirul Ibrahim, 
tatăl Floarei-de-Trandafir, îndată îi sărută mâna şi îi pofti în 
palat, şi pe el, şi pe tovarăşul lui, cu întregul alai. 

Vizirul Ibrahim, ajungând în curtea palatului, zări printre 
slujitori un om jalnic la înfăţişare pe care nu-l cunoscu, şi 
care nu era altul decât Desfatul-Lumii. Aşa încât întrebă 
slugile: 

— De unde a venit acesta? Ei răspunseră: 

— Este un biet neguţător care şi-a pierdut într-un înec 
toate mărfurile şi n-a izbutit să scape decât el. De 
altminterea-i om paşnic şi cucernic, pururea răpit de 
farmecele rugăciunii! 

Vizirul nu mai stărui şi intră în palat. 

Se îndreptă către iatacul fiicei sale şi, când ajunse, n-o găsi 
acolo pe fată. Le întrebă atunci pe tinerele roabe ale 
acesteia, care se aflau prin preajmă, şi ele îi răspunseră: 

— Nu ştim când a plecat de-aici! Tot ce putem să spunem 
este că n-a stat aici cu noi decât puţină vreme, pe urmă a 
pierit! 

La cuvintele lor, vizirul vărsă potop de lacrimi şi ticlui 
aceste versuri: 

O, casă tu, pe care-n mii de graiuri Atâtea păsări te-au 
cântat cândva, A patru sute unsprezecea noapte şi-a cărei 
frumuseţe ca de raiuri a strălucit ca-n noaptea neagră-o 


stea, în ziua când venea ca dintre vise îndrăgostita 
suspinând de dor, O aşteptai cu porţile deschise Să-ţi calce 
blândă pragul primitor! 

Oh, cine oare va putea să-mi spună Pe unde s-a pierdut 
comoara mea, Stăpâna luminoasă, dulce, bună, De pari 
acum pustie fără ea? 

Aici, cândva, curteni cu multă fală Trăiau în fericire şi-n 
huzur, Şi peste tot, în fiecare sală, Atlazuri străluceau jur 
împrejur, Spuneţi-mi, dar, cum au putut să piară Atâtea 
câte-acuma s-au pierdut? Vai, unde sunt cei de odinioară? 
Vai, unde sunt stăpânii din trecut? 

Pe urmă, sfârşind de spus versurile, vizirul Ibrahim începu 
iar să plângă şi să se tânguie şi zise: 

— Nu poţi scăpa de ceea ce a hotărât Allah, nici să abaţi 
ceea ce ţi-e scris de mai înainte! 

Pe urmă, se sui pe terasa palatului şi găsi pânzele de 
Baalbekh, legate cu un capăt de creasta zidului şi 
spânzurând până la poalele palatului. Atunci pricepu că 
fiica sa fugise în felul acela şi, tulburată de patimă şi 
înnebunită de durere, se pierduse în lume. Totodată zări 
două păsări mari, una un corb, iar cealaltă o bufniţă; şi, 
nemaiavând nici o îndoială că ele n-ar fi semn de neagră 
prevestire, izbucni în hohote de plâns şi recită aceste 
versuri: 

Am venit ca-n zbor la casa Celei care mi-este dragă, Cu 
nădejdea că, văzând-o, Toată jalea o să-mi treacă, Tot 
pojarul despărțirii Cu durerea mea întreagă. 

Ci-n zadar cutreier casa Din odaie în odaie. Nimeni nu-i 
care să-mi stingă Crunta inimii văpaie. Nu mi se aţin în cale, 
Doar un corb şi-o cucuvaie. 

Triste păsări mohorâte! Le privesc şi-mi spun în mine: „Iu 
ai prigonit sălbatic, Tu ai despărţit, haine, Două suflete 
curate, De-al iubirii soare pline! 

Iată-acuma, vine rândul Să-ţi lipeşti şi tu de buze Cupă-n 
care chinul negru AL nădejdilor răpuse Şi-a lăsat pe veci 
arsura Necurmatelor lui spuze. 


Ţi-a venit şi ţie rândul Să te chinui, bând paharul Vieţii 
fără bucurie, Cu suspinul şi amarul Lacrimilor necurmate 
Care curg şi ard ca jarul!" 

După care, cobori de pe terasă plângând. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

A patru sute douăsprezecea noapte dar când fu cea dea 
patru sute douăsprezecea noapte Spuse: cobori de pe 
terasă plângând şi dete poruncă robilor să plece pe munte, 
s-o caute peste tot pe unde va fi de trebuinţă, ca s-o 
găsească pe stăpână lor. Iar robii îndepliniră porunca. Ci n- 
o găsiră pe stăpână lor. Şi-atâta despre ei! 

Cât despre Desfătul-Lumii, iacătă! 

Când căpătă încredințarea că Floare-de-Trandafir fugise, 
scoase un țipăt amarnic şi căzu leşinat la pământ. Cum sta 
întins aşa, fără a-şi mai veni în fire, oamenii din palat 
gândiră că este răpit de vraja rugăciunii şi că sufletul lui 
este cufundat în farmecul sfintelor vedenii ale Celui 
Preainalt. Şi-atâta despre el! 

Cât despre vizirul sultanului Derbas, când văzu că vizirul 
Ibrahim pierduse orice nădejde de a mai găsi-o pe fiica sa şi 
pe Desfatul-Lumii, şi că inima lui era tare greu amărâtă de 
toate astea, hotări să se întoarcă la cetatea sultanului 
Derbas, fără a fi izbândit în solia cu care fusese însărcinat. 
Îşi luă, aşadar, bun-rămas de la vizirul Ibrahim, tatăl 
Floarei-de-Trandafir, şi îi spuse, arătându-i-l pe sărmanul 
flăcău: 

— Tare aş vrea să-l iau cu mine pe omul acesta cucernic. 
Poate că, pentru sfinţenia lui, binecuvântarea celui 
Atotputernic va cobori şi asupră-ne, şi poate că Allah 
(preamărit fie EI!) va înduioşa inima sultanului, stăpânul 
meu, şi nu-l va lăsa să mă mazilească din slujbă! Iar eu, pe 
urmă, n-am să preget a-l trimite pe cucernic la Ispahan, 
cetatea lui, care nu-i departe de tara noastră. 

Vizirul Ibrahim îi răspunse: 

— Fă cum vrei! 


Pe urmă cei doi viziri se despărţiră şi fiecare luă calea 
întoarsă către ţara sa, vizirul sultanului Derbas având grijă 
mai întâi să-l ia cu sine pe Desfătul-Lumii, pe care era 
departe de a bănui cine este, dată fiind starea de leşin 
statornic în care se afla. Starea aceea de leşin mai ţinu încă 
trei zile, de-a lungul călătoriei, şi Desfatul-Lumii habar n- 
avea de nimic din câte se petreceau împrejurul lui. Până la 
urmă se trezi din leşin şi întrebă: 

— Unde sunt? 1 se răspunse: 

— Eşti în tovărăşia vizirului sultanului Derbas! 

Pe urmă careva alergă îndată să-l vestească pe vizir că 
omul cel sfânt s-a trezit din somnul lui. Atunci vizirul îi 
trimise apă de trandafiri îndulcită cu zahăr, pe care i-o 
dădură s-o bea şi izbutiră să-l aducă la viaţă de-a binelea. 
După care călătoria urmă mai departe şi ajunseră la cetatea 
sultanului Derbas. 

Numaidecât sultanul Derbas trimise să i se spună vizirului: 

— Dacă Desfatul-Lumii nu este cu tine, ia seama bine să nu 
care cumva să te arăţi dinaintea mea! 

Primind porunca, amărâtul de vizir nu mai ştia încotro s-o 
ia. Într-adevăr, el habar n-avea că Floare-de-Trandafir se 
află lângă sultan, nici pentru ce doreşte sultanul să-l 
găsească pe Desfatul-Lumii şi să se împrietenească cu el; şi, 
tot aşa, habar n-avea că Desfatul-Lumii era acolo cu el, fiind 
chiar tânărul căzut în leşin de atâta vreme. La rându-i, 
Desfătul-Lumii nici el nu avea habar unde îl duceau, şi nici 
că vizirul fusese trimis anume în căutarea lui. 

Or, când văzu că Desfătul-Lumii îşi vine în simţiri, vizirul îi 
spuse: 

— O, sfântule întru Allah, aş vrea să mă ajuţi cu sfaturile 
tale în amarnica încurcătură în care mă zbat. Află că 
sultanul, stăpânul meu, m-a trimis într-o solie pe care nu am 
izbutit s-o îndeplinesc. Şi-acuma, când a a patru sute 
douăsprezecea noapte aflat că m-am întors, mi-a trimis o 
scrisoare în care îmi spune: „Dacă nu ai izbutit în solia ta, 
nu care cumva să calci în cetate!" 


Desfatul-Lumii îl întrebă: 

— Şi care era solia? 

Vizirul îi istorisi atunci toată povestea, şi Desfatul-Lumii îi 
spuse: 

— Să nu te temi de nimic! Du-te la sultan şiia-mă cu tine. 
Şi iau asupră-mi răspunderea întoarcerii lui Desfatul-Lumii. 

Vizirul se bucură cu bucurie mare şi întrebă: 

— Adevăr grăieşti? El răspunse: 

— De bună seamă! 

Atunci vizirul încălecă pe cal, îl luă pe flăcău şi se duse cu 
el la sultan. 

Când se înfăţişară, sultanul îl întrebă pe vizir: 

— Unde este Desfatul-Lumii? 

Atunci omul cel sfânt înaintă şi răspunse: 

— O, preamărite sultane, ştiu eu unde se află Desfatul- 
Lumii! 

Sultanul îi făcu semn să se apropie şi îl întrebă, tulburat 
peste măsură: 

— Unde se află? El răspunse: 

— Într-un loc foarte aproape de aici! Ci, mai întâi, spune- 
mi ce vrei cu el, iar eu am să-l fac să vină numaidecât 
dinaintea ta. 

Sultanul spuse: 

— Hotărât! Am să-ţi spun cu plăcete şi ca o datorie; ci 
împrejurarea cere să fim singuri! 

Şi îndată le porunci oamenilor lui să se îndepărteze, îl 
duse pe tânăr într-o încăpere tainică şi îi istorisi povestea, 
de la început până la sfârşit. Atunci Desfătul-Lumii îi spuse 
sultanului: 

— Porunceşte să mi se aducă haine frumoase şi dă-mi-le să 
le îmbrac. Şi am să-l fac pe Desfatul-Lumii să se ivească 
într-o clipită! 

Sultanul porunci numaidecât să se aducă o mantie 
strălucitoare, iar Desfatul-Lumii se îmbrăcă în ea şi strigă: 

— Eu sunt Desfatul-Lumii, deznădejdea pizmaşilor! Şi, la 
cuvintele acestea, săgetând inimile cu frumoasele lui priviri, 


ticlui versurile următoare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a patra sute treisprezecea noapte 
spuse: ticlui versurile următoare: 

Amintirea celei care Mi-e ca sufletul de dragă Pretutindeni 
mă-nsoţeşte In singurătatea mea, Stă cu mine-ntotdeauna 
Şi duioasă mă dezleagă De amarul depărtării Nu am alt 
izvor pe lume să-mi adăp cumplita sete, Decât lacrimile 
mele, Lacrimile mele doar. Ci izvorul lor cel veşnic, Care 
curge pe-ndelete, Setea nu mi-o potoleşte, faru-n piept mi-l 
lasă jar. 

A patru sute treisprezecea noaptt ah, năprasnica-i arsura! 
Jarul dorurilor mele Nu are asemuire Cu nimic de pe 
pământ, Nu s-a pomenit vreodată, Nici sub soare, nici sub 
stele, O iubire-atât de mare Şi un dor atât de sfânt. 

Crunte trec nopţile mele, Fără somn, nealinate, Tot cu 
pleoapele deschise, Tot în plânsei fără grai! Sufletu-mi de 
neodihna Dragostei mi se tot zbate Şi sărmana viaţă- 
ntreagâ-mi Curge între iad şi rai. 

Dacă am avut putere Să-i îndur cândva povara, N-o mai 
am acum; pierdute-s Toate câte-avut-am ieri. Doar un bun 
îmi mai rămase Din iubirea mea, amara: Jalea care mă 
usucă Şi de care am să pier. 

Trupul mi se istoveşte, Mi se tulbură privirea De durerea 
despărțirii Şi de plânsetu-i în van. Ochii-mi sângeră de 
lacrimi, Dar nu-mi pot opri pieirea! Lacrimilor ce mă-neacă 
Nu le pot găsi alean. 

Vai, nimic nu sunt în stare, Nu mai am nici o putere. 

Inima-mi, de chinuri multe, S-a topit şi s-a pierdut. Vai, în 
pieptul meu se-adună Valuri-valuri de durere - Chinuri 
multe peste chinuri Vin potop neabătut. 

Azi şi inima-mi şi capu-mi, Chinuite laolaltă, Au încărunţit 
asemeni Şi-au îmbătrânit aşa, De când şi-au pierdut iubita 
Cea mai bună, cea mai caldă. Cum nu-i alta mai frumoasă 
Să se-asemuie cu ea. 


Fără voia ei, sărmana, Am fost despărțiți pe lume; lar 
acum, de bună seamă, Are doar un singur gând: Mări şi ţări 
să tot străbată, Fără nume sau cu nume, Să mă caute pe 
mine Pretutindeni pe pământ. 

Cine însă-ar şti să spună, După-atât amar de vreme Şi 
atâta despărţire, Dacă-al soartei noastre drum Va voi să-mi 
dea iubita Pentru care pieptu-mi geme, Cine ştie dacă 
soarta-mi Va voi să-nchidă-acum Cartea despărțirii noastre, 
De atâta timp rămasă La acelaşi loc deschisă, Cine ştie de 
mi-e dat Să se curme despărţirea y4 patru sute 
treisprezecea noaptt care sufletul ne-apasă Şi să-nceapă-al 
regăsirii Timp frumos înmiresmat? 

Cine ştie dacă mâine Am s-o văd acasă iară Pe iubita mea 
frumoasă, Luminăndu-mi vis şi dor? Cine ştie dacă jalea 
Care astăzi mă omoară N-are să se schimbe mâine In 
desjaturi jură nor? 

Când Desfatul-Lumii sfârşi de rostit versurile, sultanul 
Derbas îi spuse: 

— Pe Allah! Văd bine acuma că voi amândoi vă iubiţi la fel 
de curat şi la fel de pătimaş. Într-adevăr, voi sunteţi pe 
cerul frumuseţii ca două stele strălucitoare! Povestea 
voastră este rară de asemuire şi întâmplările prin care aţi 
trecut sunt fără de pereche! 

Pe urmă sultanul îi istorisi cu de-amănuntul povestea 
Floarei-de-Trandafir. Şi Desfatul-Lumii îl întrebă: 

— Poţi să-mi spui, o, sultane al vremurilor, unde se află ea 
acum? 

El răspunse: 

— Se află în palatul meu! 

Şi îndată porunci să vină cadiul şi martorii şi îi puse să 
întocmească senetul de căsătorie dintre Floate-de-Trandafir 
şi Desfatul-Lumii. După care îi potopi cu cinstiri şi cu 
binefaceri, şi trimise numaidecât un sol să-l vestească pe 
sultanul Şamikh de toate câte li se întâmplaseră Desfatului- 
Lumii şi Floarei-de-Trandafir. 


Când află vestea, sultanul Şamikh se bucură cum nu se 
mai poate şi trimise sultanului Derbas o scrisoare în care îi 
spunea: „De vreme ce senetul de căsătorie s-a şi întocmit, 
doresc ca sărbătorirea nunţii şi petrecerea să se facă în 
palatul meu!" 

Şi îndată porunci să se pregătească şi cămile, şi cai, şi 
oameni, şi trimise să-i aducă pe proaspeţii căsătoriţi. 

La sosirea scrisorii şi a alaiului, sultanul Derbas le dărui 
proaspeţilor căsătoriţi o grămadă de bani, porunci să fie 
urmaţi de un alai măreț şi îşi luă rămas-bun de la ei. Şiei 
plecară. 

Or, ziua în care au sosit în ţara lor, în mijlocul cetăţii 
Ispahanului, unde domnea sultanul Şamikh, a fost o zi de 
neuitat. Niciodată nu s-a mai văzut o zi mai frumoasă ori 
măcar asemenea cu ziua aceea! 

Sultanul Şamikh, într-adevăr, ca să sărbătorească acea 
sărbătoare, i-a adunat pe toţi cântăreții şi a dat mari 
ospeţe. Şi petrecerile au ţinut trei zile în şir, de-a lungul 
cărora sultanul a împărţit bunuri multe norodului şi a dăruit 
o sumedenie de caftane strălucitoare. 

Cât despre tinerii căsătoriţi, iacătă! Desfătul-Lumii, odată 
ospăţul sfârşit, din cea dintâi noapte, a intrat în odaia de 
nuntă a Floarei-de-Trandafir; şi amândoi s-au aruncat unul 
în braţele celuilalt, căci în clipa aceea puteau şi ei, într-un 
sfârşit, să se privească, de când se întâlniseră; şi-atâta de 
voioşi şi-atâta de fericiţi se simţiră, că-i potopi plânsul. lar 
Floare-de-Trandafir ticlui aceste versuri: 

Veni şi bucuria, Veni, într-un sfârşit, Să risipească jalea, 
Să-mprăştie mâhnirea, Şi iată-ne-mpreună Aşa cum am 
dorit. Pizmaşilor, de ciudă, Li s-a-mpâclitprivirea. 

Zefirulfericirii întoarse şi-nspre noi a patru sute 
treisprezecea noapte inmiresmatu-i zâmbet De viaţă 
dătător. Şi inima-nviază, Şi trupu-ntreg apoi, Şi-n suflet e 
lumină Şi soare orbitor. 

Al revederii soare Pe chip ni s-a aprins. Jur împrejur 
răsună Cântări de bucurie. Tamburele dau veste întregului 


cuprins Că suntem iar alături, Purtaţi ca de-o beţie. 

Nu lacrimi de mâhnire Din ochii noştri curg! Nu lacrimi de 
tristeţe Ne scaldă faţa iară! De fericire plângem, Că iată-s 
la amurg Mâhnirea noastră lungă, Tristeţea noastrâ-amară. 

Ce chinuri, ce năpaste Am înfruntat din greu! Şi iată-le pe 
toate Deodată risipite. Cu câtă îndârjire Am îndurat mereu 
Potop de suferinţe, Cu inimi neclintite! 

În neagra pribegie Nimic nu ne-a supus, Măcar că alb ni-e 
părul De-a chinului furtună. 

Ci iată, într-o clipă, Ca fumu-n vânt s-au dus Durerile şi 
jalea, Văzăndu-ne-mpreună. 

Sfârşindu-şi ticluirea, se îmbrăţişară şi stătură unul în 
braţele celuilalt, strâns înlănţuiţi până ce căzură doborâţi 
de mulţumire şi de fericire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patrusprezecea noapte 
spuse: 

Odată deşteptaţi din visarea lor, Desfătul-Lumii ticlui 
versurile următoare: 

O, nopţi îndelung visate, O, dulci nopţi de fericire, Cu 
iubita mea alături Petrecute în neştire, Nopţijrumoase, 
poleite In visare şi-n iubire! 

lată-ne pe totdeauna laolaltă, pân' la moarte, După lunga 
pribegie! 

Sunt sfărmate-acum şi sparte Lanţurile ferecate care ne 
ţineau departe. 

Soarta, după negre valuri Câte ne-a stârnit în cale, Ne 
zâmbeşte-acum şi nouă Risipind cernita jale, A patru sute 
patrusprezecea noaptt şi ne dăruie comoara scumpă-a 
harurilor sale. 

Fericirea-n cinstea noastră steagurile îşi desprinde, Şi, 
zâmbindu-ne voioasă, Dulcea-i cupă ne întinde, A plăcerilor 
licoare s-o gustăm de-aci-nainte. 

În sfârşit, după noianul suferințelor trecute, Stăm să 
povestim alături drumurile străbătute, Nopțile fără de tihnă 


în suspine petrecute. 

O, Stăpâne, dă-ne harul fără de asemănare, Dă-ne-n mila 
ta deplină harul de-a lăsa să zboare Sufletele noastre-n 
slava luminată de uitare. 

Ah, ce dulce este viaţa, Ce frumoasă şi ce bună! Şi cum 
stăm răpiți de vrajă, Mână-n mână, împreună, Raza veşnică- 
a iubirii inimile ne-ncunună. 

După ce Desfătul-Lumii rosti versurile, cei doi îndrăgostiţi 
se strânseră iarăşi în braţe şi, prăbuşindu-se pe patul lor de 
nuntă, se înlănţuiră în cete mai desăvârşite desfătări; şi se 
alintară, şi se bucurară, hârjonindu-se, până ce se 
cufundară cu totul în marea zbuciumată a iubirii. Şi 
alinturile, mângâierile, fericirile, hârjoanele şi bucuriile lor 
erau atâta de arzătoare, încât se scurseră şapte zile şi şapte 
nopţi fără ca ei să-şi fi dat seama de fuga timpului şi de 
schimbările de-afară, de parcă cele şapte zile n-ar fi fost 
decât o singură zi. Numai când văzură că sosesc cântăreții, 
înţeleseră că se aflau la sfârşitul celei de a şaptea zile a lor 
de căsătoriel. Aşa că Floare-de-Trandafir, peste măsură de 
uimită, ticlui pe dată versurile acestea: 

Prin dureri nemărginite, Şi păzită, şi-alungată, Tot am 
izbutit, iubite, Să te strâng la pieptu-mi, iată. 

Pe atlaz cu zamfire, Şi pe scumpe catifele, Ameţită-s de 
iubire Şi de visurile mele. 

Pe saltea de piele moale Şi de puf de păsări rare, Sorb pe 
buza gurii tale Dragostea, ca pe-o licoare. 

Care altă băutură Poate să mă mai îmbie, Când de pe 
frumoasa-ţi gură Sorb licoarea ca-n beţie? 

Pentru noi, acum, trecutul Şi prezentul sunt tot una. Oare- 
aşa e începutul Fericirii-ntotdeauna? 

Nu e oare de mirare Că-au trecut în zbor, de-a rândul, 
Şapte nopţi ca-ntr-o uitare. Zborul tor nepricepându-l? 

1 După datinele musulmane, în cea de a şaptea zi de la 
nuntă, soţia primeşte vizita prietenelor, iar soţul pe cea a 
prietenilor. Totodată, la ambii soţi vin tarafuri de cântăreţi 
care le cântă urări şi cântece de petrecere. 


A patru sute patrusprezecea noaptt au venit, în cinstea 
noastră. După datini, împreună, Urătorii la fereastră, In a 
şaptea zi, să-mi spună: „Pururea să dăinuiască Dragostea 
ta, şi să-ţi fie ScutAllah, să veşnicească Dulcea ta căsătorie!" 

După ce ea recită aceste versuri, Desfatul-Lumii o 
îmbrăţişă de nenumărate ori, pe urmă ticlui şi el 
următoarele stihuri: 

lată ziua fericirii Şi-a urărilor de bine! M-a desferecat 
iubita Din dureri şi din suspine. 

E ca o beţie rară Dulcea ei apropiere, Şi-i e ca o vrajă 
graiul Parcă înmuiat în miere. 

Mi-a adus să beau sorbetul Frumuseţii ei fecioare, Şi 
simţirea mi-a purtat-o Peste-a lumilor hotare. 

Fericiţi am stat alături, Beţi de vis şi de iubire, Pe 
atlazurile scumpe, Tot cântând ca în neştire. 

Şi-n beţia fericirii Am uitat că vremea zboară, Prima zi ori 
cea din urmă-i, Neştiind de-s zori sau seară. 

Totdeauna să ne fie Dragostea la fel de dulce, Iar iubirea 
lângă mine Doru-n braţe-mi să şi-l culce! 

A uitat şi ea de-acuma Zilele de chinuri pline. Blând, Allah 
a ocrotit-o Şi pe ea, ca şi pe mine. 

După ce recită aceste versuri, amândoi se ridicară, ieşiră 
din iatacul de nuntă şi împărţiră tuturor oamenilor din palat 
sumedenie de bani, haine de mare preţ, plocoane şi daruri. 
După care Floare-de-Trandafir le porunci roabelor să 
pregătească numai pentru ea hammamul din palat şi îi 
spuse apoi Desfatului-Lumii: 

— O, răcoare a ochilor mei, acuma vreau să te văd, într-un 
sfârşit, la hammam, ca să fim numai noi doi, singuri în toată 
voia! 

Şi ajunsă, în clipa aceea, dincolo de marginile fericirii, 
ticlui aceste versuri: 

Iubitule, de-atâta timp, mereu, Stăpâne dulce-al sufletului 
meu, 


(Nu vreau acum să-ţi mai aduc aminte De câte-am pătimit 
mai înainte), O, tu, iubitul meu, celjură care Eu nici să mai 
trăiesc n-aş fi în stare, Tu, cel pe care eu nici n-aş putea Să-l 
schimb cu altul în inima mea, Hai la hammam cu mine 
împreună, O, tu, lumină-a ochiului meu, bună! 

A patru sute patrusprezecea noapte şi-acolo, după iadul 
aburind', In desfătări de rai să te cuprind. 

Arome tari de nard şi de aloe Să ardem, veselindu-ne în 
voie, Mireasma lor hammamul să-l străbată, Să ne simţim 
ca într-un vis deodată. 

Pe urmă, nestatornicei ursite Ii vom ierta greşelile 
cumplite, Şi fericiţi îl vom slăvi apoi pe Cel ce priveghează 
peste noi! 

Iar eu, privindu-te, de fericire Iţi voi şopti cu şoapte din 
nefire: „Această scaldă, dragul meu, să-ţi fie Desfătătoare 
ca, o bucurie!" 

Odată aceste versuri recitate, cei doi îndrăgostiţi se 
ridicară şi se duseră la hammam, unde putură să se bucure 
de clipe tare dezmierdate. După care, se întoarseră la palat, 
unde îşi petrecură viaţa în cele mai desăvârşite huzururi, 
până în ceasul când veni să-i caute Sfărâmătoatea tuturor 
desfătărilor şi Despărţitoarea celor ce se au dragi! 

Mărire Celui Veşnic, pururea Neschimbătorul, către carele 
şi fiinţele şi lucrurile toate curg! 

— Ci nu care cumva să socoti, o, norocitule sultan, spuse 
mai departe Șeherezada, că povestea aceasta s-ar asemui 
cu Povestea magicească a calului de abanos! 

Şi sultanul Şahriar spuse: 

— M-au desfătat, o, Şeherezada, stihurile pe care şi le 
spuneau cei doi îndrăgostiţi! Aşa că iată-mă gata să te 
ascult cum îmi povesteşti şi povestea aceea magicească de 
care eu habar n-am! 

1 La băile musulmane, există încăperi cu temperatura 
foarte ridicată, altele cu temperatura foarte scăzută, iar 
între ele una cu temperatură medie. 


POVESTEA VRĂJITOREASCĂ A CALULUI DE ABANOSI i s- 
a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea 
vremilor şi în trecutul veacurilor şi al vârstelor, un împărat 
dintre împărații persani, foarte mare şi foarte puternic, 
numit Sabur, care de bună seamă că era împăratul cel mai 
bogat în comori de toate felurile şi cel mai dăruit cu minte şi 
cu înţelepciune. Şi mai era şi plin de mărinimie şi de 
bunăvoință, iar mâna lui era deschisă pururi fără de 
osteneală şi niciodată nu-i alunga pe cei care îi cereau 
ajutor. Ştia să dea găzduite deplină celor ce nu-i cereau 
decât un adăpost, şi să îmbărbăteze la necaz inimile 
zdrobite, cu vorbele şi cu purtările lui pline de dulceaţă şi 
de bunătate. Era fjlândsi milos fată de cei săraci; iar străinii 
niciodată nu vedeau închizându-se porţile palatului său la 
strigarea lor. Cât despte asupritori, aceştia nu aflau nici 
îndurare, nici îngăduinţă dinaintea asprei lui judecăţi. Şi 
aşa era el, într-adevăr. 

Or, împăratul Sabur avea trei fete, care erau ca trei lune 
frumoase pe un cer plin de slavă, sau ca trei flori strălucind 
minunate într-o grădină bine îngrijită. Şi mai avea şi un 
fecior, care era luna însăşi şi pe care îl chema 
Kamaralakmar.2 în fiecare an, împăratul orânduia pentru 
supuşii săi ' La M. A. Salie, titlul este Povestea cu calul de 
lemn negru - cu o notă explicativă în care se spune că 
lemnul negru sau abanosul creştea pe vremuri în Arabia şi 
că era folosit pentru confecţionarea unor obiecte de artă şi 
a figurilor de şah; i se atribuiau şi însuşiri terapeutice. 

2 Kamar Al-Akman: Luna Lunelor. 

A patru sute patrusprezecea noapte două ospeţe mari - 
cel dintâi, al lui Nuruz, la începutul primăverii, iar cel de al 
doilea, al lui Mihrgan, toamna; si, cu aceste două prilejuri, 
poruncea să se deschidă porţile peste tot la saraiul său, 
împărțea daruri, trimitea pristavii să strige hotărârile de 
iertare a celor osândiţi, căftănea dregători şi îi înălța în 
slujbe pe oşteni şi pe musaipi. Aşa încât din toate părţile 
nemărginitei lui împărăţii alergau gloatele să dea cinstire 


împăratului lor şi să-l bucure, în cele două zile de 
sărbătoare, aducându-i peşcheşuri de toate felurile, şi robi 
şi hadâmbi în dar. 

Or, la una dintre acele sărbători, ce se nimerise chiar 
Sărbătoarea de Primăvară, împăratul, care la toate harurile 
ce le avea mai adăuga şi dragostea de ştiinţă, de geometrie 
şi de astronomie, sta în jeţul lui împărătesc, când văzu că 
vin dinainte-i trei învăţaţi, oameni tate iscusiţi în felurite 
ramuri ale cunoştinţelor celor mai tainice şi ale 
meşteşugurilor celor mai dibace, pricepuţi la întocmirea a 
tot soiul de închipuiri, cu o desăvârşire ce uluia minţile şi 
nelăsând necercetată niciuna din tainele care de obicei 
scapă priceperii omeneşti. lar acei trei învăţaţi sosiseră în 
cetatea împărătească din trei meleaguri osebite şi fiecare 
vorbea altă limbă; cel dintâi era din ţara Indului, cel de al 
doilea era rum, iar cel de al treilea era ajami de la hotarele 
cele mai îndepărtate ale Persiei. 

Cel dintâi, învățatul de la Ind, se apropie de scaunul 
împărătesc, se temeni dinaintea împăratului, sărută 
pământul dintre mâinile lui şi, după ce îi ură bucurie şi 
noroc în acea zi de sărbătoare, îi întinse un dar cu adevărat 
împărătesc: un om de aur, învrâstat cu geme şi cu 
nestemate de mare preţ, ţinând în mână o goarnă de aur. Şi 
împăratul Sabur îi spuse: 

— O, învăţatule, la ce foloseşte această plăsmuire? El 
răspunse: 

— O, doamne al meu, folosinţa acestui om de aur tine deo 
însuşire a lui uluitoare! Dacă ai să-l aşezi la poarta cetăţii, 
are să-ţi fie un străjer rară de pereche; căci dacă vreun 
vrăjmaş ar răzbi spre cetate, el l-ar ghici de departe şi, 
suflând în trâmbiţa îndreptată către acel vrăjmaş, l-ar ţintui 
locului şi l-ar face să cadă mort de spaimă! 

Şi împăratul, la cuvintele acestea, tare se mai minună şi 
spuse: 

— Pe Allah, o, învăţatule, dacă adevăr grăieşti, îţi 
făgăduiesc că tot ceea ce râvneşti şi doreşti are să ti se 


împlinească! 

Atunci se apropie învățatul rum, care sărută pământul 
dintre mâinile împăratului şi îi întinse în dar o tipsie mare 
de argint, în mijlocul căreia se afla un păun de aur 
înconjurat de douăzeci şi patru de păuniţe tot de aur. Şi 
împăratul Sabur privi cu uimire şi, înturnându-se către 
rum, îi spuse: 

— O, învăţatule, la ce sunt de folos acest păun şi aceste 
păuniţe? 

El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, ori de câte ori se scurge un ceas de 
vreme din zori ori din noapte, păunul loveşte o dată cu 
ciocul în una dintre cele douăzeci şi patru de păuniţe şi o 
calcă, bătând din aripi, şi tot aşa mai departe până ce calcă 
toate păuniţele, arătând în felul acesta câte ceasuri au 
trecut; pe urmă, când o lună întreagă s-a scurs astfel, el 
deschide gura şi din fundul gâtlejului sau se iveşte cornul 
lunii noi. 

Şi împăratul, minunându-se, strigă: 

— Pe Allah, de grăieşti adevărat, toate dorurile ţi se vor 
împlini! 

Cel de al treilea care se apropie fu învățatul din Persia. 
Sărută pământul dintre mâinile împăratului şi, după 
preamăririle şi urările de cuviinţă, îi dărui un cal făcut din 
cel mai negru şi mai ales soi de lemn de a patru sute 
patrusprezecea noapte abanos, încrustat cu aur şi cu 
nestemate şi împodobit minunat cu o şa, şi cu un frâu, şi cu 
nişte scări cum nu se mai văd decât la caii de sultani. Şi acel 
cal cu strălucire de abanos era întru totul ca un frate al 
cailor furtunii. Aşa încât împăratul Sabur rămase minunat 
peste poate şi uluit de frumuseţea şi de desăvârşirile 
calului; pe urmă spuse: 

— şi care sunt însuşirile acestui cal de abanos? 

> y persanul răspunse: 

— O, doamne al meu, însuşirile pe care le are calul acesta 
sunt uluitoare, şi anume că, atunci când e încălecat de 


cineva, el porneşte iute ca fulgerul cu călăreţul său prin 
văzduhuri şi îl duce peste tot unde vrea acela să-l îndrepte, 
străbătând într-o zi depărtări pentru care unui cal ca toţi 
caii i-ar trebui un an ca să le străbată! 

Împăratul, năuc de uimire faţă de aceste trei lucruri 
năucitoare ce i se arătau unul după altul în aceeaşi zi, se 
înturnă către persan şi îi spuse: 

— Pe Allah cel Atotputernic (preamaărit fie El!), carele a 
zămislit toate făpturile şi le-a dat ce să mănânce şi ce să 
bea, dacă adevărul vorbelor tale mi se va dovedi, îţi 
făgăduiesc împlinirea tuturor poftelor tale, şi până şi a celei 
mai mici dorinţe ce-i avea! 

După care împăratul porunci să se pună la încercare de 
către cei trei învăţaţi vreme de trei zile feluritele însuşiri ale 
celor ttei daruri şi să îndeplinească feluritele mişcări. şi 
într-astfel omul de aur suflă în trâmbiţa y y y lui de aur, 
păunul de aur ciocăni şi călcă pe rând cele douăzeci şi 
patru de păuniţe de aur ale lui, iar învățatul din Persia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

O mie "i una de nopţi dar când fu cea de a patru sute 
şaisprezecea noapte Spuse: iar învățatul din Persia încalecă 
pe calul de abanos, îl puse să se ridice în văzduh şi să 
străbată o mare depărtare, cu o iuţeală fără de asemuire, 
pentru ca, după ce făcu un ocol larg, să coboare iar 
încetişor pe locul de unde plecase. 

Văzând toate astea, împăratul Sabur fu mai întâi năucit, pe 
urmă fu cuprins de un tremur de era gata-gata să-şi dea 
duhul de bucurie. Atunci le spuse învăţaţilor: 

— O, străluciţilor învăţaţi, acuma mi s-a dovedit adevărul 
vorbelor voastre şi este rândul meu să-mi îndeplinesc 
făgăduiala. Cereţi-mi aşadar tot ce doriţi, şi vi se va da 
numaidecât! 

Atunci cei trei învăţaţi răspunseră: 

— De vreme ce împăratul stăpânul nostru este mulţumit 
de noi şi de darurile noastre, şi ne lasă pe noi să hotărâm ce 


să-i cerem, îl rugăm să ne dea de soţii pe cele trei fete ale 
sale, căci dorim cu tărie să fim ginerii săi! şi acesta-i un 
lucru ce n-are cum tulbura întru nimic liniştea împărăției! 
Oricum, împărații nu-şi întorc niciodată făgăduielile! 

Împăratul răspunse: 

— Vă îndeplinesc dorinţa numaidecât. 

Şi pe dată porunci să vină cadiul şi martorii ca să 
întocmească senetele de căsătorie ale celor trei fete ale sale 
cu cei trei învăţaţi. şi gata! 

Or, iată că, estimp, cele trei fete ale împăratului se aflau 
chiar după perdeaua de la sala aceea şi auziseră totul. lar 
cea mai mică dintre cele trei surori începu să-l măsoare cu 
luare-aminte pe învățatul ce urma să-i fie menit ca soţ, şi 
iată! Acesta era un moşneag a patru sute şaisprezecea 
noapte tare bătrân, în vârstă de pe puţin o sută de ani, de 
nu cumva şi mai mult, cu o rarişte de păr încărunţit de 
vreme, pe un cap ce se bâţâia, cu sprâncenele tocate de 
chelbie, cu urechile pleoştite şi sfarogite, cu barba şi cu 
mustăţile cănite şi fără de viaţă, cu ochii roşii şi ceacâri, 
privindu-se ponciş, cu fălcile scofâlcite, galbene şi ciuruite 
de găuri, cu un nas mare cât o vânătă neagră, cu obrajii 
scorojiţi ca fota unui ciubotar, cu dinţii ieşiţi din gură ca 
nişte colţi de mistreţ, şi cu nişte buze ce spânzurau şi se 
liopcăneau ca boaşele unui cămiloi; cu o vorbă, moşneagul 
acela era înfricoşător, de o sluţe-nie întocmită din scârnuri 
hâde care făceau din el, fără de nici o îndoială, făptura cea 
mai pocită de pe vremile lui şi cea mai de speriat din acele 
timpuri, căci cum de n-ar fi şi fost aşa, cu toate acele 
snamenii ale lui şi, pe deasupra, şi cu nişte gingii fără 
măsele şi dăruite cu nişte colţi de dinţi câineşti, care-l 
făceau să se asemuie cu efriţii ce-i sperie pe plozi prin 
casele pustii şi fac să ţipe de spaimă găinile din coteţ. Şi 
gata! 

Si tocmai că domniţă, cea mai mică dintre cele trei fete ale 
împăratului, era cea mai frumoasă şi cea mai gingaşă 
fecioară a vremurilor acelea, mai subţire decât cea mai 


subţire gazelă, mai dulce şi mai aburoasă decât cel mai 
molcom zefir, şi mai strălucitoare decât luna în plinătatea 
ei; aşa încât era anume făcută pentru zbenguielile 
dragostei; când se mişca ea, ramul cel mlădiu sta năuc de 
legănările-i unduite; când umbla ea, căprioara cea 
sprintenă sta înmărmurită de mersu-i zburatic; şi, fără de 
tăgadă, le întrecea cu mult pe surorile ei în frumuseţe, în 
strălucire, în farmece şi în haruri. Şi-aşa era ea, într-adevăr. 

Aşa că, atunci când îl văzu pe învățatul căţuia urma să-i fie 
menită, fugi în odaia ei şi acolo se prăbuşi cu faţa la pământ 
sfâşiindu-şi hainele, zgâriindu-şi obrajii şi suspinând şi 
jelindu-se. 

Pe când se afla ea în starea aceea, fratele ei, crăişorul 
Kamaralakmar, care o iubea şi o preţuia mai mult decât pe 
celelalte surori ale sale, tocmai se întorsese de la o 
vânătoare şi, auzind-o pe sora lui cum se jelea şi plângea, 
intră în odaia ei şi o întrebă: 

— Ce ai? Ce-ai păţit? Spune-mi degrabă şi nu-mi tăinui 
NIMIC! 

Ea atunci se bătu în piept şi ţipă: 

— O, singurul meu frate, o, dragule, n-am să-ţi tăinu-iesc 
nimic. Află că şi de-ar fi ca palatul să se mistuiască dinaintea 
tătâne-tău, eu tot sunt gata să mă duc; iar dacă tatăl tău 
are să săvârşească lucruri atât de silnice, eu n-am să 
şovăiesc a-l părăsi şi a fugi de-aici, fără să cer de la el nici 
măcar merinde de drum; căci va avea grijă de mine Allah! 

La vorbele acestea, crăişorul Kamaralakmar îi zise: 

— Ci spune-mi odată ce va să zică asemenea vorbe ce-ţi 
sugrumă pieptul şi-ţi tulbură sufletul? 

Tânăra domniţă răspunse: 

— O, singurul meu frate, o, dragule, află că tatăl meu m-a 
făgăduit de soţie unui învăţat bătrân, o znamie de mag care 
i-a adus în dar un cal făcut din lemn de abanos, şi de bună 
seamă că i-o fi făcut şi vreun farmec cu vrăjitoriile lui şi l-o fi 
amăgit cu vicleşugurile şi cu făţărniciile lui! Ci eu sunt pe 


deplin hotărâtă ca, decât să mă dărui pocitaniei de 
moşneag, mai degrabă să nu mai fiu pe lumea asta! 

Frate-său atunci se puse s-o potolească şi s-o împace, 
mângâind-o şi alintând-o, pe urmă se grăbi să se ducă la 
tatăl său, împăratul, şi să-i spună: 

— Ce-i cu vrăjitorul căruia i-ai făgăduit-o de soţie pe sora 
mea cea mică? Şi ce-i cu darul pe care ţi l-a aduscasăte 
hotărască astfel s-o faci pe sora mea să moară de mâhnire? 
Asta nu-i drept şi nu se poate întâmpla aşa! 

Or, persanul nu era prea departe de acolo şi auzi acele a 
patru sute şaptesprezecea noapte vorbe spuse de fiul 
împăratului, şi tare se mai mânie şi tare se mai simţi ugilit. 
Ci împăratul răspunse: 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptesprezecea noapte 
spuse: 

Ci împăratul răspunse: 

— O, Kamaralakmar, fiul meu, dacă ai şti ce cal mi-a dăruit 
învățatul, n-ai mai fi atât de tulburat şi de nedumerit. 

Şi ieşi cu fiul său în curtea cea mate a palatului şi le 
porunci robilor să aducă numaidecât calul. Şi robii împliniră 
porunca. 

Când văzu calul, tânărul crăişor îl găsi tare frumos şi 
rămase ca vrăjit. Pe urmă, cum era călăreț pătimaş, sări 
sprinten pe el şi îl îmboldi vârtos în coaste cu pintenii, 
punându-şi picioarele în scări. Da calul nici nu se clinti. 
Atunci împăratul îi zise învățatului: 

— Hai oleacă să vezi de ce nu se mişcă! Şi ajută-l pe fiu- 
meu, care la rându-i nici el nu are să pregete a te ajuta să-ţi 
împlineşti dorurile! 

Or, zăcaş pe coconul împărătesc din pricina împotrivirii la 
măritişul soră-sii, persianul se apropie de flăcăiaşul călare 
şi îi spuse: 

— Caută pe oblâncul şeii cuiul de aur de acolo din dreapta. 
Acela este cuiul pentru înălţare. Nu ai decât să-1 răsuceşti! 


Y atunci crăişorul răsuci cuiul pentru înălţare şi iacătă! 
Calul îl ridică pe dată în văzduhuri cu o iuţeală de pasăre, şi 
atâta de sus, încât împăratul şi toţi cei de faţă îl pierdură 
din vedere într-o clipită. 

Când văzu că fiul său pierise aşa şi nici după ceasuri în şir 
de adăstare nu se mai întoarce, împăratul Sabur se mohori 
şi se tulbură de-a binelea şi îi spuse persianului: 

— O, învăţatule, cum avem să facem acum ca să se 
întoarcă? 

Acela îi răspunse: 

— O, stăpâne al meu, eu nu mai pot nimic; iar tu nu ai să-l 
mai vezi pe fiul tău decât la Ziua de Apoi! Că în loc să-mi 
dea răgaz să-l învăţ în ce fel să se slujească de cuiul din 
stânga, care este cuiul pentru coborâre, el nu a vrut să 
asculte decât de înfumurarea şi de nechibzuinţa din capul 
lui şi 1-a făcut pe cal să-şi ia zborul! 

Când împăratul Sabur auzi vorbele acestea ale învățatului, 
fu năpădit de o mânie mare şi, turbând până peste 
marginile turbării, porunci robilor să-l ciomăgească şi să-l 
arunce apoi în temniţa cea mai neagră, pe când el însuşi îşi 
zvârli coroana de pe cap, se izbi amarnic peste faţă şi îşi 
smulse barba. După care se afundă în palatul lui, porunci să 
se închidă toate uşile şi se porni să ofteze, să geamă şi să se 
jelească, şi el, şi soţia lui, şi cele trei fete, şi slugile, şi toţi 
cei ce locuiau în palat, precum şi cei din cetate. Şi aşa se 
preschimbă bucuria lor în jale, şi fericirea lor în tristeţe şi în 
deznădejde. Şi-atâta cu ei! 

Cât despre crăişor, calul se tot suia cu el în văzduhuri fără 
a se opri, până ce fu mai să ajungă la soare. Atunci flăcăul 
pricepu spre ce primejdie zbura şi ce moarte năprasnică îl 
aştepta în acele zarişti ale slăvilor; şi fu cuprins de o mare 
îngrijorare şi se căi amarnic că încălecase pe cal, şi cugetă 
în sinea lui: „E neîndoielnic că gândul învățatului a fost să 
mă piardă, din pricina surorii mele celei mai mici! Acuma 
ce-i de făcut? Nu este tătie şi putere decât întru Allah 
Atotputernicul! lată-mă pierdut fără scăpare!" Pe urmă îşi 


zise: „Dar a patru sute şaptesprezecea noaph cine ştie de n- 
o mai fi cumva şi un al doilea cui, care să fie cel pentru 
coborâre, aşa cum celălalt este pentru urcare?" Şi fiind el 
dăruit cu iscusinţă, cu pricepere şi cu minte, începu să 
pipăie pe toate laturile calului şi, până la urmă, găsi un 
cuişor mic-mititel, nu mai mare decât un vârf de ac, pe 
latura stângă a şeii, şi îşi zise: „Altul nu văd!" Atunci apăsă 
pe acel cuişor, şi îndată urcarea se domoli încet-încet şi 
calul se opri o clipită în slăvi, pentru ca numaidecât după 
aceea să înceapă a cobori tot atâta de iute, încetinind apoi, 
puţin câte puţin, pe măsură ce se apropia de faţa 
pământului; şi, până la urmă, atinse pământul rară nici un 
fel de zguduială! şi fără necaz, în vreme ce călăreţul său 
începea să răsurie în voie şi să se liniştească în ceea ce 
privea viaţa lui. 

Odată ce pricepu cum se mânuieşte calul, tânărul cocon 
Kamaralakmar tare se mai bucură de cele ce aflase şi îi 
mulţumi lui Allah cel Preaînalt care se îndurase a-l mântui 
de la o moarte neîndoielnică. După care, mânuind cu 
dibăcie cuiele, şi sluiindu-se de frâu, fie la stânga, fie la 
dreapta, începu să-l facă pe cal să meargă înainte, îndărăt, 
în sus, în jos, peste tot pe unde voia, când cu iuţeala 
fulgerului, când în mers domol, până ce ajunse stăpân de-a 
binelea pe feluritele lui mişcări. Atunci îl făcu să se urce la o 
înălţime oarecare şi îl îndreptă spre zare cu o iuţeală nu 
prea mare, aşa fel ca să se poată bucura în voie de 
priveliştea frumoasă ce se desfăşura la picioarele sale, pe 
pământ. Şi în felul acesta putu să privească după plac 
minunăţiile pământului şi ale mărilor, şi să se uimească de 
priveliştea ținuturilor şi a cetăților pe care niciodată nu le 
mai văzuse şi nu le mai cunoscuse, de când era el pe lume. 

Or, printre cetăţile ce se aşterneau astfel dedesubtul lui, 
zări o cetate cu case şi clădiri rânduite desfătător, în 
mijlocul unui meleag zâmbitor, acoperit de plante 
vrăjitoare, străbătut de nenumărate ape curgătoare, şi 


îmbelşugat cu pajişti prin care se hârjoneau în tihnă 
gazelele cele sprintene. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optsprezecea noapte 
Spuse: prin care se hârjoneau în tihnă gazelele cele 
sprintene. Cum din firea sa îi plăcea să se veselească şi să 
privească, tânărul Kamaralakmar îşi zise: „Trebuie să aflu 
numele acestei cetăţi şi în ce părţi de lume e aşezată!" Şi 
începu să se rotească prin văzduh de jur împrejurul cetăţii, 
oprindu-se deasupra locurilor mai frumoase. 

Estimp, ziua se apropia de amurg şi soarele în zare 
ajunsese la capătul crugului său; şi flăcăul gândi: „Pe Allah! 
De bună seamă că n-am să găsesc un loc mai bun unde să- 
mi petrec noaptea decât cetatea aceasta! Aşa că am să mân 
aici, iar mâine, în revărsat de zori, am să pornesc iar la 
drum către împărăţia mea, ca să mă întorc la părinţii şi la 
prietenii mei. Şi-am să-i povestesc atunci tatălui meu tot ce 
mi s-a întâmplat şi tot ceea ce ochii mei au văzut!" Şi îşi 
aruncă privirile roată împrejur, ca să aleagă un loc unde să- 
şi petreacă noaptea în tihnă şi fără tulburare, şi unde să-şi 
pună calul la adăpost, şi până la urmă se hotări să 
poposească pe un palat înalt, aşezat în mijlocul cetăţii, 
mărginit de turnuri zimţuite şi păzit de patruzeci de robi 
negri îmbrăcaţi în tunici de zale şi înarmaţi cu lănci, cu 
spade, cu arcuri şi cu săgeți. Îşi zise, dar: „Ilacătă un loc 
minunat!" şi, apăsând pe cuiul de coborâre, îşi îndreptă 
într-acolo calul care, ca o pasăre ostenită, se lăsă uşurel pe 
terasa palatului. Atunci domnişorul zise: „Slavă lui Allah!" şi 
descălecă. Pe urmă începu să se învârtească împrejurul 
calului şi să-l cerceteze, zicând: „Pe Allah, acela care ţi-a 
dat un chip atât de desăvârşit e om tare iscusit şi-i cel maia 
patru sute optsprezecea noapte dibaci meşter. Aşa că, dacă 
cel Preainalt mi-o zăbovi sorocul vieţii şi m-o strânge iar la 
un loc cu tatăl meu şi cu ai mei, n-am să preget a-l copleşi 


pe învățatul acela cu dărniciile mele şi a-1 face să se bucure 
de mărinimia mea! 

Ci noaptea se şi pogorâse, iar crăişorul tot mai zăbovea pe 
terasă, aşteptând ca palatul să adoarmă cu totul. Pe urmă, 
chinuit cum era de foame şi de sete, de vreme ce de când 
plecase nu mai mâncase şi nu mai băuse nimic, îşi zise: „Un 
palat ca acesta nu poate fi lipsit de-ale gurii, neîndoielnic!" 
Lăsă, aşadar, calul pe terasă şi, hotărât să găsească ceva de 
mâncare, se îndreptă către scara palatului şi cobori treptele 
până jos. Şi se trezi deodată într-o curte largă, podită cu 
marmură albă şi cu alabastru străveziu ce răsfrângea în 
noapte lumina lunii. Şi se minună de frumuseţea palatului şi 
de înfăţişarea lui; ci degeaba se tot uită el mult şi bine la 
dreapta şi la stânga, că nu văzu nici un suflet viu şi nu auzi 
nici o şoaptă de om; şi se simţi tare tulburat şi tare 
nedumerit, şi nu ştia ce să mai facă. Ci până la urmă se 
hotărî, gândind: „N-am nimic mai bun de făcut deocamdată 
decât să mă sui iarăşi pe terasa de pe care am coborât, şi 
să-mi petrec noaptea lângă calul meu; şi mâine, la întâiul 
licăr de ziuă, am să încalec iar şi-am să mă duc!" Şi cum se 
pregătea să-şi îndeplinească gândul acesta, zări o lumină în 
lăuntrul palatului şi se îndreptă într-acolo, ca să vadă cum 
stă treaba. Şi văzu că lumina aceea venea de la o făclie 
aprinsă, aşezată în faţa uşii haremului, la capătul patului 
unui hadâmb negru adormit, care sforăia tare zgomotos, şi 
care părea vreun efrit dintre efriţii de sub porunca lui 
Soleiman, ori vreun ginn din seminţia cea neagră a ginnilor; 
sta întins pe o saltea de-a curmezişul uşii pe care o astupa 
mai straşnic decât un trunchi de copac ori decât laviţa unui 
uşier; iar mânerul spadei lui sclipea mânios în lumina 
făcliei, pe când deasupra capului, pe un stâlp de piatră, 
spânzura sacul lui de merinde. 

La vederea acelui arap înfricoşător, tânărul Kamaral- 
Akmar înmărmuri şi gângăvi: „Ajute-mi Allah cel 
Atotputernic! O, tu, singurul stăpân al cerurilor şi al 
pământului, tu, cel carele m-ai mai izbăvit odată de la 


pieirea neîndoielnică, ajută-mă şi acum şi scapă-mă 
nevătămat şi teafăr din năprasna care mă paşte în palatul 
acesta!" După care, întinzând mâna către sacul de merinde 
al arapului, îl înşfacă frumugşel, ieşi din odaie, îl deschise şi 
găsi în el bucate de cele mai acătării, începu să mănânce şi, 
până la urmă, goli sacul cu totul; şi, după ce se întremă 
astfel, se duse la havuzul din curte şi îşi potoli setea, bând 
din apa ce ţâşnea limpede şi bună. Pe urmă se întoarse iar 
la hadâmb, spânzură sacul la locul lui şi, trăgând din tesac 
spada robului, pe când acesta dormea şi sforăia mai vârtos 
ca oricând, o luă şi ieşi, neştiind încă dincotro avea să-i iasă 
în cale ursita. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăsprezecea noapte 
spuse: neştiind încă dincotro avea să-i iasă în cale ursita. 

Se îndreptă, aşadar, cătte lăuntrul palatului şi ajunse la o 
altă uşă, peste care atârna o perdea de urşinic. Ridică 
perdeaua şi, într-o sală minunată, zări un crivat mare de 
fildeş alb, învrâstat cu mărgăritare, şi rubine, şi smaralde, şi 
alte nestemate, şi culcate pe jos, patru roabe tinere 
adormite. Se apropie atunci încetişor de pat, ca să vadă 
cine va fi dormind acolo, A patru sute nouăsprezecea 
noapte şi zări o fetişcană ce n-avea drept cămaşă decât 
numai pletele ei! Şi-atâta era de frumoasă, încât ai fi 
socotit-o nu doar drept luna când se ridică în zarea 
răsăritului, ci drept o altă lună, mai minunată, ieşită chiar 
atunci din mâinile Ziditorului! Fruntea-i era un trandafir 
alb, iar obrajii-i două dediţele dulci şi rumene, cu câte o 
aluniţă ce le sporea strălucirea! 

Când văzu atâta frumuseţe şi gingăşie, atâtea haruri şi 
atâta farmec, Kamaralakmar fu cât pe-aci să se 
prăbuşească pierit, de nu chiar răpus de-a binelea. Şi, când 
îşi putu stăpâni cât de cât tulbutarea, se apropie de fata 
adormită şi, tremurând din toată făptura şi din toate vinele, 


şi înfrigurat de alean şi de desfătare, o sărută pe obrazul 
drept. 

La simţirea acelui sărut, tânăra se deşteptă tresărind, făcu 
ochii mari şi, zărindu-l pe tânărul cocon care sta în picioare 
la căpătâiul ei, strigă: 

— Cine eşti şi cum de ai ajuns aici? El răspunse: 

— Sunt robul tău şi îndrăgostitul de ochii tăi! Ea întrebă: 

— Şi cine te-a călăuzit până la mine? El răspunse: 

— AJlah m-a călăuzit, şi steaua mea cea bună! 

La cuvintele acestea, domniţa Samsennahar (că aşa se 
numea), fără a mai arăta vreo frică ori vreo spaimă, îi spuse 
tânărului: 

— Poate-i fi tu fiul acela de sultan de la Ind, care m-a cerut 
ieri de soţie şi pe care sultanul, tatăl meu, n-a vrut să-l 
îngăduie ca ginere din pricina, zice-se, a urâciunii lui. Căci 
dacă tu eşti acela, pe Allah! Numai urât nu eşti, iar 
frumuseţea ta m-a şi robit, o, stăpâne al meu! 

Si cum, într-adevăr, el era tot atât de luminos ca şi luna 
cea strălucitoare, îl trase către ea şi îl îmbrăţişă, iar el o 
îmbrăţişa la fel, şi amândoi, beţi de frumuseţea si a patru 
sute nouăsprezecea noapte de tinereţea lor, schimbară mii 
de alinturi, pierduţi unul în braţele celuilalt, şi îşi spuseră 
mii de nebunii, făcându-şi mii de gingăşii şi mii de prostii, 
dulci ori zglobii. 

Pe când se veseleau ei aşa, deodată slujnicele se 
deşteptară şi, zărindu-l pe crăişor cu stăpâna lor, strigară: 

— O, stăpână a noastră, cine-i bărbatul acesta care-i cu 
tine? 

Ea răspunse: 

— Nu ştiu! Când m-am trezit, l-am găsit lângă mine! Socot 
să fie cel care m-a cerut de la tata, ieri, de soţie. 

Ele se minunară, pierite de tulburare: 

— Numele lui Allah fie cu tine şi împrejurul tău, o, stăpână 
a noastră! Asta nu-i şi nu-i cel care te-a cerut ieri de soţie; 
că ăla era tare urât şi tare hâd; pe când flăcăul acesta-i 
gingaş, şi tare drăgălaş; şi-i de bună seamă dintr-un neam 


de seamă. lar celălalt, urâtul de ieri, acela nu-i vrednic nici 
măcar rob să-i fie! 

După care slujnicele se ridicară şi alergară să-l scoale pe 
hadâmbul de la uşă, şi-i aruncară spaima în inimă când îl 
întrebară: 

— Cum se face că, fiind tu de strajă la sărai şi la harem, 
laşi bărbaţii să intre la noi în vreme ce dormim? 

Când hadâmbul cel negru auzi aceste cuvinte, sări în 
picioare şi vru să tragă spada, dar n-o mai află în teacă. 
Lucru care îl aruncă într-o spaimă şi mai mare şi, 
tremurând tot, ridică perdeaua şi intră în sală. Şi îl văzu, cu 
stăpâna lui în pat, pe tânărul cel frumos, care îl ului atât de 
tare, încât îl întrebă: 

— O, stăpâne al meu, eşti om ori eşti ginn? Flăcăul 
răspunse: 

— Ci tu, rob netrebnic şi cel mai afurisit rob dintre robii 
cei negri, cum de cutezi să asemui pe fiii împăraţilor Hosroe 
cu ginnii cei diavoleşti şi cu efriţii? 

Şi, spunând acestea, mânios ca un leu rănit, înşfăca spada 
şi strigă hadâmbului: 

— Sunt ginerele sultanului şi el m-a însurat cu fata lui şi el 
m-a mânat să vin la ea! 

Auzind aceste cuvinte, hadâmbul răspunse: 

— O, stăpâne al meu, dacă eşti cu adevărat om din neamul 
oamenilor, şi nicidecum un ginn, tânăra noastră stăpână e 
vrednică de frumuseţea ta, şi ţie ţi se cuvine mai mult decât 
oricărui alt fecior de împărat ori de sultan! 

Şi pe dată hadâmbul dete fuga la sultan, strigând cât îl 
ţinea gura, rupându-şi hainele şi punându-şi ţărână în cap. 
Aşa că, auzind ţipetele-i smintite, sultanul îl întrebă: 

— Ce năprasnă te-a lovit, bre? Spune scurt şi degrabă, că- 
mi sare inima! 

Hadâmbul răspunse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzecea noapte spuse: 


Hadâmbul răspunse: 

— O, Măria Ta, grăbeşte de zbori în ajutorul copilei tale, 
pentru că un ginn dintre ginni, luând înfăţişarea unui fecior 
de crai, a pus stăpânire pe ea şi şi-a făcut sălaş în ea! Alta 
nu-i! Dă fuga! Haipe el! 

Când auzi vorbele acestea ale hadâmbului, sultanul fu 
cuptins până peste poate de mânie, şi era mai să-l omoare; 
pe urmă se zborşi la el: 

— Cum de ai cutezat să fii atâta de trândav încât ai 
pierdut-o din ochi pe copila mea, când eu te-am pus s-o 
păzeşti zi şi noapte? Şi cum de l-ai lăsat pe efritul acela 
diavolesc să intre în iatacul ei şi să pună stăpânire pe ea? 

A patru sute douăzecea noapte şi, nebun de turburare, se 
repezi către iatacul domniţei, unde găsi slujnicele care îl 
aşteptau la uşă, vâlcede şi tremurând, şi le întrebă: 

— Ce-a păţit copila mea? Ele răspunseră: 

— O, Măria Ta, câtă vreme am dormit, nu ştim ce-a păţit; 
da când ne-am deşteptat am găsit în patul domniţei un 
flăcău care ni s-a părut chiar luna plină, aşa de frumos era, 
şi care sta cu ea de vorbă în chip tare duios şi răpitor. Şi 
dreptu-i că n-am văzut nicicând pe careva mai frumos decât 
flăcăiandrul acesta. Ci noi tot l-am întrebat cine este, şi el 
ne-a răspuns: „Sunt cel căruia sultanul i-a dăruit-o pe fiica 
sa de soţie!" Mai mult decât atâta noi nu mai ştim nimic! Şi 
nu putem să-ţi spunem nicicum de-i un om ori un ginn. 
Oricum, te putem încredința că e drăgălaş, binevoitor, 
nemândru, binecrescut, neînstare să făptuiască vreo 
răutate, cât de măruntă ar fi, ori să săvârşească vreo 
blestemăţie! Cum ar putea, când e aşa de frumos, să 
săvârşească o blestemăţie? 

Când Măria Sa auzi aceste cuvinte, mânia i se domoli şi 
îngrijorarea i se topi; şi, încet-încetişor, şi cu mare luare- 
aminte, săltă olecuţă perdeaua şi văzu lângă copila sa, 
culcat în pat, lângă ea, şi tăinuind cu ea drăgălaş, un flăcău 
cum nu se poate mai fermecător, cu chipul strălucind ca 
luna plină. 


Priveliştea aceea, în loc de a-l linişti cu totul, avu ca 
urmare că învâlvoră până peste margini ciuda lui de părinte 
şi toate spaimele în privinţa primejdiei ce păştea cinstea 
copilei sale. Aşa că se năpusti de după perdea asupra lui, cu 
paloşul în mână, şi mânios şi crunt ca un gul năptasnic! Ci 
coconul, care-l zărise numaidecât, o întrebă pe fetişcană: 

— Acesta-i tatăl tău? Ea răspunse: 

— Păi da! 

Îndată flăcăul sări în picioare şi, înşfăcând spada, dete un 
răcnet atât de cumplit sub nasul sultanului, încât Măria Sa 
se opri înfricoşat. Atunci Kamaralakmar, mai vajnic ca 
oricând, se găti să se arunce asupra-i şi să-l înjunghie; ci 
sultanul, care pricepu degrabă că el era cel mai slab, se 
grăbi să-şi bage paloşul în teacă şi să ia o înfăţişare 
împăciuitoare. Şi-aşa, când îl văzu pe flăcău că era aproape 
asupra-i, îi spuse cu glasul cel mai dulce şi mai binevoitor: 

— O, flăcăule, eşti om ori eşti ginn? El răspunse: 

— Pe Allah! De nu ţi-aş cinsti volniciile întocmai ca pe ale 
mele, şi de nu mi-ar păsa de cinstea fiicei tale, ţi-aş fi şi 
slobozit sângele! Cum de cutezi să mă asemui pe mine cu 
ginnii şi cu demonii, câtă vreme eu sunt cocon din neamul 
împărătesc al lui Hosroe, care, de-ar vrea să pună stăpânire 
pe ţara ta, nici n-ar şovăi să te facă-ntr-o joacă să sari din 
jeţul tău ca de-un cutremur de pământ, şi care te-ar uşura 
şi de vâlva, şi de slava, şi de puterea ta! 

Când mai auzi şi vorbele acestea, sultanul simţi fată de 
flăcău o preţuire încă şi mai mare, şi se înspăimântă rău, 
gândind la tihna lui însuşi. Aşa că se grăbi să răspundă: 

— Cum se face atunci, dacă eşti cu adevărat fiu de 
împărați, că nu te-ai sfiit să intri în palatul meu, fără 
îngăduinţa mea, să-mi spulberi cinstea şi să pui stăpânire 
pe fata mea, spunând că eşti soţul ei şi vestind că ţi-am dat- 
o ţie, câtă vreme eu am ucis atâţia ctai şi fii de crai care au 
vrut să mă silească să le-o dau de soţie? 

Şi Măria Sa, stârnindu-se singur de cele ce spunea, urmă: 


— Şi-acuma, şi pe tine cine are să te mai poată scăpa din 
mâinile puterii mele, când am să le strig robilor a patru sute 
douăzeci şi una noapte mei porunca de a te da morţii cu cea 
mai năprasnică moarte, şi care au să mă asculte pe clipă pe 
dată? 

Când auzi vorbele acestea ale sultanului, crăişorul 
Kamaralakmar răspunse: 

— Într-adevăr, sunt năucit de ce vedere scurtă ai şi de 
puţinătatea înţelegerii tale! Ia spune-mi, au puteare-ai găsi 
tu vreodată pentru fiică-ta o pereche ca mine? Şi-ai mai 
văzut tu vreodată un băiat mai isteţ, ori mai bine hăruit ca 
mine, ori mai bogat în oşti, în robi şi în stăpâniri decât 
mine? 

Sultanul răspunse: 

— Nu, pe Allah! Ci, o, flăcăule, mi-ar fi fost mai drag să te 
văd că ajungi soţul fiicei mele după ce treceai pe dinaintea 
cadiului şi a martorilor! Pe când o însurătoare făcută într- 
un chip tainic ca acesta nu poate decât să-mi vatăme 
cinstea! 

Crăişorul răspunse: 

— Vorbeşti bine, Măria Ta! Ci au tu nu ştii că, dacă yy' 
robii şi străjerii tăi ar urma, cu adevărat, aşa cum mă 
ameninţi, să se repeadă asupra mea şi să mă dea morţii, n- 
ai face alta decât să grăbeşti mai neabătut pieirea cinstei 
tale şi a împărăției tale, făcând să afle toată lumea năpasta 
ta şisilindu-le până şi pe noroadele tale să se ridice 
împotrivă-ţi? Crede-mă, o, Măria Ta! Nu-ţi rămâne alta de 
făcut decât să asculţi ce am să-ţi spun eu şi să urmezi 
sfaturile mele! şi sultanul zise: y 

— Vorbeşte, aşadar, să ascult oleacă ce ai să-mi spui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi una noapte 
spuse: 

— Vorbeşte, aşadar, să ascult oleacă ce ai să-mi spui. 
Crăişorul răspunse: 


— lacătă! Din două una: ori că primeşti să te lupţi cu mine 
de unul singur, şi-atunci acela care îşi va birui potrivnicul 
are să fie socotit drept cel mai viteaz şi are să capete astfel 
un drept de seamă la scaunul împărăției; ori că mă laşi aici 
toată noaptea cu fata ta, şi mâine dimineaţă trimiţi 
împotriva-mi toată liota călăreţilor, pedestraşilor şi robilor 
tăi, si. ci mai înainte, ia spune-mi, care-i numărul lor. 

Sultanul răspunse: 

— Sunt în număr de patruzeci de mii de călăreţi, fară a-i 
mai pune la socoteală şi pe robii mei şi pe robii robilor mei, 
care-s tot atâta de mulţi ca şi cei dintâi! 

Atunci Kamaralakmar zise: 

— E bine! Aşadar, de la întâiele licăriri ale zorilor, po- 
runceşte-le să vină împotriva-mi în rânduri de bătaie şi 
spune-le: „Bărbatul pe care-l vedeţi a venit să-mi ceară să 
i-o dau pe fata mea de soţie, dacă, luptând singur împotriva 
voastră a tuturora laolaltă, are să vă biruie şi să vă pună pe 
fugă, fără ca voi să izbutiţi a-i veni de hac!" Pe urmă, să mă 
laşi să lupt singur cu toţi. Dacă m-or ucide, atunci taina ta 
aţe să fie pe veci cum nu se poate mai bine păstrată şi 
cinstea are să-ţi rămână neprihănită. Dacă, dimpotrivă, eu îi 
voi birui pe ei pe toţi şi-i voi pune pe fugă, tu îţi vei fi găsit 
un ginere cu care s-ar putea fali şi cei mai mari sultani! 

Sultanul atunci nu pregetă să împărtăşească părerea 
aceasta din urmă şi să primească sfatul, măcar că era uluit 
de atâta cutezanţă şi nu ştia pe ce s-o fi întemeind o 
înfumurare atâta de nebunească; căci, în adâncul inimii 
sale, era încredinţat că tânărul cocon are să piară în acea 
luptă smintită, şi că taina lui are să fie păstrată astfel cel 
mai bine, iar cinstea-i are să rămână nepătată. Aşa că o 
chemă pe căpetenia hadâmbilor şi îi dete poruncă să se 
ducă fără de zăbavă la vizir şi să-i spună să adune a patru 
sute douăzeci şi una noaptt laolaltă toate ostile şi să le ţină 
gata călări pe caii lor şi îmbrăcate cu armele lor de luptă. Şi 
hadâmbul duse porunca la vizir, care numaidecât strânse 
căpeteniile şi pe mai-marii împărăției şi îi rândui în şiruri de 


bătălie în fruntea oştilor îmbrăcate cu armele de luptă. Şi- 
atâta cu ei! 

Ci sultanul mai rămase o vreme cu tânărul crai să 
tăifăsuiască, atât de fermecat era de vorbele lui cugetate, 
de judecata-i dreaptă, de purtările-i alese şi de frumuseţea 
lui şi pentru că nici nu prea-i venea la îndemână să-l lase 
cu fiică-sa în noaptea aceea. Ci, de cum se îngemănă de 
ziuă, se întoarse în palatul lui şi se aşeză în jilţul său şi dete 
poruncă robilor săi să pregătească pentru beizade cel mai 
frumos cal din grajdurile împărăteşti, să-1 înşeieze falnic şi 
să-l împodobească cu fotaze bogate. Ci crăişorul îi spuse: 

— Nu vreau să încalec decât atunci când mă voi afla 
dinaintea oştilor! 

Sultanul răspunse: 

— Să se facă precum ţi-e voia! 

Şi amândoi ieşiră pe meidan, unde ostile aşteptau rânduite 
în şiruri de bătălie, şi flăcăul putu să cântărească astfel 
numărul şi virtutea lor. După care, sultanul se înturnă către 
oşti şi strigă: 

— Hei, vitejilor! Tinerelul pe cate-1 vedeţi a venit la mine 
şi mi-a cerut fata de soţie. şi eu, în adevăr, n-am mai văzut 
niciodată un flăcău mai frumos ca el, nici viteaz mai 
cutezător. De altminteri, chiar se laudă că poate, singur- 
singurel, să vă biruie pe toţi şi să vă pună pe fugă; şi de-aţi 
fi voi şi de mii de ori mai mulţi, zice că pentru el nu sunteţi 
mare lucru şi că vă frânge numaidecât. Aşadată, nu 
pregetaţi, atunci când s-o repezi la voi, să-l primiţi în 
vârfurile spadelor şi ale suliţelor. Ca să se înveţe minte şi să 
vadă cât păgubeşte când se bagă în treburi de-acestea 
amarnice! 

Pe urmă sultanul se înturnă către flăcău şi îi zise: 

— Hai, băiete, arată-ne vitejiile-ţi! Ci el răspunse: 

— O, Măria Ta, nu te porţi cu mine nici cu dreptate, nici cu 
nepărtinire! Au cum vrei să mă lupt cu toţi aceştia, eu pe jos 
şi ei călare? 

Sultanul îi spuse: 


— Te-am poftit să încaleci pe cal şi n-ai vrut! Poţi să faci 
lucrul acesta încă şi-acum, şi să-ţi alegi dintre toţi caii mei 
pe acela care îţi place cel mai mult! 

Ci el răspunse: 

— Nici un cal de-al tău nu-mi place, şi n-am să încalec 
decât pe acela care m-a adus până la cetatea ta! 

Sultanul îl întrebă: 

— şi unde ţi-e calul? El tăspunse: 

— Este pe palatul tău. El întrebă: 

— Cum aşa, pe palatul meu? El răspunse: 

— Pe terasa palatului tău. 

La aceste cuvinte, sultanul se uită la el cu luare-aminte şi 
strigă: 

— O, nesăbuitule! lată cea mai bună dovadă a smintelii 
tale! Cum poate fi un cal pe terasă? Ci hai numaidecât să 
vedem dacă minţi ori dacă spui adevărul! 

Pe urmă se înturnă către mai-marele oştilot şi îi zise: 

— Dă fuga la palat, întoarce-te să-mi spui ce-ai să vezi şi 
adu-mi tot ce-ai să găseşti pe terasă! 

Estimp, gloatele se minunau de vorbele tânărului 
domnişor; şi toată lumea se întreba: 

— Cum să poată să coboare un cal pe scara cea înaltă a 
palatului? Iată, într-adevăr, un lucru despre care noi n-am 
mai auzit în viaţa noastră! 

A patru sute douăzeci şi doua noapte în vremea asta, 
trimisul Măriei Sale ajunse la palat si, urcându-se pe terasă, 
găsi acolo calul şi gândi că nu mai se văzuse niciodată ceva 
atât de frumos; ci când se apropie de el şi-l cercetă, văzu că 
era făcut din lemn de abanos şi din fildeş! Atunci el şi toţi 
cei ce-l însoțeau, văzând cum stă treaba, se porniră să râdă 
şi să-şi spună între ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi doua noapte 
spuse: şi să-şi spună între ei: 


— Pe Allah! Ăsta-i calul despre care vorbea copilandrul 
acela, pe care de-aci-nainte nu se mai cuvine să-l privim 
decât ca pe un nebun. Ci tare am vrea să vedem ce poate fi 
adevărat în toate astea. Căci s-ar putea, la urma urmei, să 
fie aici un dedesubt mai aparte decât s-ar părea, şi flăcăul 
să fie într-adevăr de vreo viţă de soi şi de mari vrednicii. 

Zicând acestea, puseră mâna cu toţii, ridicară calul de 
lemn pe care îl duseră şi îl aşezară dinaintea sultanului, în 
vreme ce toată lumea se înghesuia împrejuru-i să-l 
privească, minunându-se de frumuseţea, de mărimea, de 
belşugul şeii şi al hamurilor lui. lar sultanul îl privi şi el, şi 
se minună peste poate; pe urmă îl întrebă pe 
Kamaralakmar: 

— O, tinere, acesta ţi-e calul? El răspunse: 

— Da, o, Măria Ia! Acesta-i calul meu, şi ai să vezi 
numaidecât minunăţiile pe care are să ţi le arate! 

Şi sultanul spuse: 

— Atunci ia-l1 şi încalecă-l! Flăcăul răspunse: 

— N-am să-l încalec decât după ce toată lumea asta are să 
se depărteze dimprejurul lui! 

Atunci sultanul le porunci tuturora să se ducă de acolo la 
depărtare de o aruncătură de săgeată. Şi tânărul crăişor îi 
spuse: 

— O, Măria Ta, priveşte-mă cu luare-aminte! Am să sar pe 
calul meu şi am să mă reped în mare galop asupra oştilor 
tale, pe care am să le spulber în dreapta şi-n stânga; şi-am 
să revărs spaima în inimile lor, şi fiorul! 

Şi sultanul răspunse: 

— Fă ce vrei acuma! Şi, mai cu seamă, nu-i cruța, căci nici 
ei n-au să te cruţe! 

Şi Kamaralakmar îşi propti uşor mâna pe grumazul calului 
şi, dintr-o săritură, fu pe spatele lui. 

La rându-le, ostile, nerăbdătoare, se rânduiseră mai 
încolo, în şiruri strânse şi vuitoare; şi vitejii îşi ziceau unii 
altora; „Când flăcăiaşul acesta va ajunge dinaintea 
rândurilor noastre, o să-l strângem între vârful suliţelor şi 


o să-l luăm în tăişul iataganelor." Ci alţii ziceau: „Pe Allah! 
Mare belea! Cum am avea inimă să ucidem un copil aşa de 
frumos, un flăcău atât de dulce, de zarif, şi de nurliu?" Iar 
alţi ziceau: „Pe Allah! Ar trebui să fim nişte nătărăi dacă am 
crede că-i venim lesne de cap tinerelului ăstuia! E 
neîndoielnic că, dacă s-a băgat într-o daravelă ca asta, a 
făcut-o fiind încredinţat că are să izbândească. Oricum, 
fapta aceasta ni-i dovadă a curajului, a virtuţii şi a vitejiei 
sufletului şi inimii lui!" 

Ci Kamaralakmar, de îndată ce se înţepeni bine în şa, 
începu să mânuiască pârghia de zbor, în vreme ce toţi ochii 
erau întorşi către el, spre a vedea ce avea să facă. Şi pe 
dată calul începu să se frământe, să zvâcnească, să pufăie, 
să tropote, să se zgâcine, să se a patru sute douăzeci şi 
doua noapte încontreze, să sară înainte şi îndărăt, şi pe 
urmă, cu o sprinteneală uluitoare, începu să joace, mergând 
în două picioare, horind lăturiş, mai desăvârşit decât au 
jucat vreodată caii cei mai bine învăţaţi ai tuturor domnilor 
şi sultanilor. Şi deodată vintrele lui se înfiorară şi se 
umplură cu vânt şi, mai iute decât o săgeată zvârlită spre 
văzduh, îşi luă zborul ridicându-se cu călăreţul lui drept în 
vineţeala cerului! 

La priveliştea aceea, sultanul fu mai-mai să se zbură- 
tuiască de uluire şi de mânie, şi răcni către căpetenia 
străjilor sale: 

— Pe el, că e vai de capul vostru! Puneţi mâna pe el! 
Puneţi mâna pe el, că fuge! 

Ci vizirii şi musaipii răspunseră: 

— O, Măria Ta, au poate un om să ajungă pasăre înaripată? 
Acesta de bună seamă că nu-i om ca toţi oamenii, ci vreun 
vrăjitor năprasnic ori vreun efrit, ori vreun marez dintre 
efritii şi marezii văzduhurilor! Şi Allah te-a scăpat de el, şi 
pe tine, şi pe noi odată cu tine! Să mulţumim aşadar celui 
Preaiînalt, carele a binevoit să te izbăvească din mâinile lui, 
şi pe tine, şi ostile tale odată cu tine! 


Atunci sultanul, tulburat peste poate de uluire, se întoarse 
în palatul său şi, intrând în iatacul fiicei sale, îi povesti cele 
ce se petrecuseră pe meidan. Şi tânăra fată, la vestea pieirii 
tânărului crăişor, aşa de îndurerată şi de deznădăjduită fu, 
şi plânse şi se văicăti cu atâta jale, încât căzu la boală grea, 
şi fu culcată, în patul ei, pradă vipiilor arşiţei şi gândurilor 
negre! lar tătâne-său, văzând-o în acea stare, începu s-o 
alinte, s-o mângâie, s-o strângă la piept şi s-o sărute între 
ochi, mai povestindu-i o dată cele ce văzuse pe meidan şi 
spunându-i: 

— Fata mea, mai degrabă să-i mulţumim lui Allah (slăvit fie 
El!) şi să-l preamărim că ne-a izbăvit din mâinile 
vrăjitorului acestuia amarnic, amăgitorul şi ispititorul, hoţul 
şi mişelul! 

Ci n-avu el decât să-i turuiască şi s-o alinte mult şi bine ca 
s-o împace, că ea nici n-auzea, nici nu asculta, nici nu se 
mângâia deloc, ba dimpotrivă! Nu făcea alta decât să 
suspine şi mai tare, şi să plângă, şi să geamă sughiţând: 

— Pe Allah! Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau 
nimic, până ce Allah nu m-o împreuna iară cu iubitul meu 
cel drag! Şi nu mai vreau să ştiu alta, decât să vărs lacrimi 
şi să mă îngrop în deznădejdea mea! 

Atunci tătâne-său, văzând că nu-şi poate smulge fata din 
starea aceea de zăcăşeală şi de mâhnire, se cătrăni de tot, 
şi inima i se mohori, şi lumea se înnegură dinaintea ochilor 
lui. şi atâta cu sultanul şi cu fata lui, domniţa Samsennahar. 

Y y în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi treia noapte 
spuse: 

Da cât despre beizadea Kamaralakmar, iacătă! După ce se 
înălţă în slava slăvilor, îşi întoarse calul cu capul către 
pământul său părintesc si, odată pornit pe drumul cel bun, 
începu să viseze la frumuseţea domniţei şi la nurii ei, şi la 
căile ce-ar fi de urmat ca să fie iar lângă ea. Şi lucrul acesta 
îi părea tare anevoie, măcar că avusese grijă s-o întrebe 


cum se cheamă cetatea tătâne-său. şi aşa aflase că cetatea 
se chema Sanal şi că era cetatea de scaun a împărăției Al- 
Yaman. 

Cât ţinu drumul, cugetă aşa mai departe la toate ' Sana - 
străvechi oraş în sudul Peninsulei Arabice. 

A patru sute douăzeci şi treia noapte astea şi, într-un 
sfârşit, ca urmare a iuţelii cu care zbura calul, ajunse la 
cetatea părintelui său. Atunci îl făcu pe cal să dea mai întâi 
o roată pe deasupra cetăţii, şi pe urmă să pună piciorul la 
pământ pe terasa palatului. Îşi lăsă atunci calul pe terasă şi 
cobori în palat, unde, văzând pretutindenea numai semne 
de jale şi toate odăile presărate cu cenuşă, gândi că s-o fi 
prăpădit careva, şi, după năravul lui, intră în iatacul 
părintesc şi găsi pe tătâne-său, pe maică-sa şi pe surorile lui 
îmbrăcaţi în haine de moarte şi tare vâlcezi la chip, şi tare 
vlăguiţi, şi tare schimbaţi, şi mohorâţi şi zdrobiţi. şi iacătă 
că, la ivirea lui, tătâne-său se ridică deodată zărindu-l şi, 
căpătând încredințarea că acela era cu adevărat fiul său, 
scoase un răcnet şi se prăbuşi la pământ; pe urmă îşi veni în 
sine şi se aruncă în braţele feciorului său, şi îl sărută şi îl 
strânse la piept, cu semnele celei mai smintite bucurii, şi 
tulburat până peste marginile tulburării. Şi maică-sa şi 
surorile, plângând şi suspinând, erau mai-mai să-l topească 
în sărutări, şi jucau şi ţopăiau de bucurie. 

După ce se mai potoliră oleacă, îl întrebară ce păţise, şi el 
le povesti isprava, de la început până la sfârşit; ci nu-i de 
trebuinţă s-o mai spunem şi noi iară. Atunci taică-său strigă: 

— Laudă lui Allah pentru mântuirea ta, o, răcoare a ochilor 
mei şi cuib al inimii mele! 

Şi porunci să se dea norodului ospeţe şi praznice mari, 
vreme de şapte zile în şir, şi împărţi daruri, în zvon de tilinci 
şi de ţimbale, şi puse să se împodobească toate ulițele şi să 
se strige pretutindenea iertarea tuturor celor întemnițați, 
poruncind să se deschidă larg toate uşile temniţelor şi ale 
poprişurilor. Pe urmă, însoţit de fecioru-său, străbătu călare 
toate mahalalele cetăţii, ca să dea norodului bucuria de a-l 


vede iară pe urmaşul la scaunul împărăției, tânărul pe care 
toţi îl socotiseră pierdut pe veci. 

Ci, odată petrecerile sfârşite, Kamaralakmar spuse tătâne- 
său: 

— O, tată, ce-i cu persanul care ţi-a dăruit calul? Şi 
împăratul răspunse: 

— Bătu-l-ar Allah pe învățatul acela şi lipsi-l-ar de 
mântuire şi pe el şi ceasul în care ochii mei l-au văzut întâia 
oară, căci pricina despărțirii tale de noi el este, o, copile al 
meu! Acuma-i închis în temniţă, căci numai el n-a fost iertat! 

Ci, la rugămintea fiului său, împăratul hotări să fie scos de 
la popreală şi, poruncind să fie adus înainte-i, îl luă în mila 
lui, îi dărui un caftan împărătesc şi se purtă faţă de el cu 
multă îngăduinţă, miluindu-1 cu tot soiul de volnicii şi de 
belşuguri; ci nu-i pomeni nimica despre fiică-sa şi nici nu-i 
trecea prin cap să i-o dea de soţie! Încât învățatul turba de 
turbare şi tare se mai căia de nesocotinţa ce-o săvârşise 
lăsându-l pe tânărul fiu de împărat să încalece pe cal; căci 
pricepuse că taina calului fusese dezlegată, precum şi felul 
de a-l mânui. 

Cât despte împărat, care încă nu era cu totul liniştit în 
privinţa calului, acesta spuse către fiul său: 

— Eu socot, fiule, să nu te mai apropii niciodată de-aci 
înainte de acest cal al prăpădului, şi mai cu seamă să nu 
mai încaleci niciodată pe el, căci tu eşti departe de-a 
cunoaşte ce lucruri vrăjitoreşti mai poate închide în el şi nu 
eşti ferit de primejdie pe el! 

La rându-i, Kamaralakmar îi povesti tătâne-său 
întâmplarea ce-o avusese la sultanul din Sana, şi cea cu fiica 
acestuia, şi cum scăpase de zăcăşia sultanului; şi taică-său 
răspunse: 

— Fiule, dacă era scris să te ucidă sultanul de la Sana, te- 
ar fi ucis! Ci ceasul tău n-a fost încă hotărât de ursită! 

Estimp, Kamaralakmar, cu toate desfăturile şi zaiafeturile 
pe care tătâne-său le da întruna pentru întoarcerea a patru 
sute douăzeci şi treia noapte lui, nici vorbă s-o uite pe 


domniţa Şamsennahar, ci, mâncând şi bând, nu se gândea 
decât la ea. Or, într-o zi, împăratul, care avea nişte roabe 
tare pricepute la meşteşugul cântecului şi la zvoana de 
lăută, le porunci să-şi sune strunele şi să cânte niscaiva 
stihuri frumoase. Şi una dintre ele îşi lua lăuta şi, culcând-o 
pe genunchi cum îşi culcă o mamă copilul la sân, cântă, 
însoţindu-se de sunetele ei, aceste stihuri: 

Port amintirea ta ca pe-un odor In inimă, iubitule, şi ştiu: 

Nici negrul depărtărilor zăvor, Nici chinul despărțirii 
pământiu, Nici zilele care se duc în zbor, Nici timpul care- 
mi roade-n piept morţiu nu pot să stingă crâncenul meu dor 
Şi fără tine viaţa mi-e pustiu. 

În dragostea aceasta vreau să mor, In dragostea aceasta 
vreau să-nviu. 

Când şahzade auzi aceste stihuri, vipia dorului se aprinse 
în inima lui, flăcările patimii îşi înteţiră para, mâhnirile şi 
negurile îi umplură sufletul cu moarte, şi dragostea îi 
răscoli lăuntrurile. Încât, nemaiputând să îndure dorurile 
ce-l zbuciumau din pricina domniţei de la Sana, se ridică 
pe clipă pe dată, se sui pe terasa palatului şi, împotriva 
sfatului ce-i dase tătâne-său, sări pe spinarea calului de 
abanos şi răsuci pârghia de zbor. Numaidecât calul, ca o 
pasăre, se ridică în văzduh cu el, luându-şi zborul către 
vânătările cele înalte ale slavilor. 

Or, a doua zi dimineaţa, tată-său, împăratul, îl căută prin 
palat şi, negăsindu-l, se sui pe terasă şi rămase năuc 
văzând că pierise şi calul, şi îşi muşcă mâinile, căindu-se că 
nu luase calul acela şi nu-1 făcuse bucățele; şi îşi zise: „Pe 
Allah, dacă fiul meu se va mai întoarce vreodată, am să 
sfărâm calul, ca să-mi stiu inima liniştită şi sufletul 
netulburat de-aci-ncolo!" şi se întoarse în palatul lui, unde 
începu iar să plângă, să suspine şi să se jelească. Şi-atâta cu 
el! 

Estimp, Kamaralakmar îşi văzu mai departe de călătoria 
lui vânteşă prin văzduh şi ajunse la cetatea Sanei. Puse 
piciorul la pământ pe terasa palatului, cobori scara, fără de 


nici un zgomot, şi se îndreptă către iatacul domniţei. Găsi 
hadâmbul dormind, după năravul lui, de-a curmezişul uşii; 
păşi peste el şi, intrând în iatac, ajunse la cea de a doua uşă. 
Se apropie atunci binişor de perdea şi, înainte de-a o da lao 
parte, ascultă cu luare-aminte, şi iată! O auzi pe iubita lui 
cum suspina cu amar şi cum spunea stihuri de jale, în 
vreme ce slujnicele ei se străduiau s-o mângâie şi îi 
spuneau: 

— O, stăpână a noastră. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute douăzeci şi patra noapte 
Spuse: 

O, stăpână a noastră, pentru ce plângi tu după unul care 
de bună seamă că nu plânge deloc după tine? Ba răspunse: 

— Ce tot spuneţi voi, o, nesocotitelor? Ori voi credeţi că 
flăcăul cel frumos pe care îl iubesc şi după care plâng e de 
cei care uită sau de cei care pot să fie uitaţi? 

Şi începu să plângă şi să suspine şi mai tare, şi-atâta de 
amarnic că leşină. Atunci feciorul de împărat simţi că a 
patru sute douăzeci şi patra noapte i se sfărâmă inima de 
dragul ei şi că fierea îi năpădeşte ficaţii, încât, fără a mai 
zăbovi, trase perdeaua la o parte şi intră în iatac. Şi o văzu 
pe copilă întinsă pe pat, având drept cămăşuţă părul ei şi 
drept acoperământ un vânturar de pene albe. Şi, cum 
părea că aţipise, crăişorul se duse lângă ea şi, uşurel, o 
atinse mângâind-o. Ea atunci deschise ochii numaidecât şi îl 
văzu cum sta în picioare, înclinat într-o întrebare plină de 
îngrijorare şi murmurând: 

— De ce plângi şi de ce suspini? 

Atunci copila, ca însufleţită de un val de viaţă, se ridică pe 
dată şi, aruncându-se la pieptul lui, îl cuprinse pe după gât 
cu mâinile amândouă şi începu să-i acopere obrajii cu 
sărutări, spunându-i: 

— Păi numai din pricina dragostei pe care ţi-o port şi a 
plecării tale o, lumină a ochilor mei! 


El răspunse: 

— O, stăpână a mea, da eu în ce deznădejde am fost din 
pricina ta, toată vremea asta! 

Ea urmă: 

— Da eu! Cât de deznădăjduită am fost de lipsa ta! De-ai 
mai fi zăbovit mult să te întorci, as fi murit fără 

1 y doar şi poate! El spuse: 

— O, stăpână a mea, ce zici tu de necazul cu tătâne-tău şi 
de chipul cum s-a purtat cu mine? Pe Allah! De n-ar fi fost 
dragostea pe care ţi-o port, o, tu, vrăjitoreasa pământului, a 
soarelui şi a lunii, şi ispititoare a celor ce sălăşluiesc în 
Ceruri, pe Pământuri şi-n lad, de bună seamă că i-aş fi 
retezat bereeătile şi as fi făcut din el pildă şi învăţătură 
celor ce vor să vadă! Ci, de vreme ce te iubesc pe tine, aşa- 
1 iubesc şi pe el acum! 

Ea îi zise: 

— Cum de-ai putut să pleci şi să mă laşi? Şi ce dulce mi-ar 
fi fost viaţa lângă tine! 

E] zise: 

— De vreme ce mă iubeşti, vrei să mă asculţi şi să urmezi 
sfaturile mele? 

Ea răspunse: 

— N-ai decât să vorbeşti, iar eu mă voi supune şi îţi voi 
asculta sfaturile şi îţi voi urma dorinţele! 

El spuse: 

— Începe atunci prin a-mi aduce de mâncat şi de băut, căci 
tare mi-e foame şi tare mi-e sete. Şi, pe urmă, vom vedea 
ce-i de făcut! 

Atunci copila porunci slugilor să aducă mâncare şi 
băutură; şi amândoi începură să mănânce, să bea şi să 
tăifăsuiască, până ce noaptea se scurse aproape cu totul. 
Atunci, întrucât începea să mijească de ziuă, Kamaralakmar 
se ridică să-şi ia rămas-bun de la fată şi y > să plece până a 
nu se trezi hadâmbul; ci Şamsennahar îl întrebă: 

— Şi unde vrei să pleci aşa? El răspunse: 


— Acasă la tata. Ci mă leg cu jurământ că am să vin să te 
văd o dată pe săptămână. 

La aceste cuvinte, ea izbucni în suspine şi strigă: 

— Oh! Te juruiesc pe Allah cel Atotputernic, să mă iei cu 
tine şi să mă duci oriunde vei vrea tu, decât să mă mai laşi 
să gust iar din amarul de pelin al despărțirii! 

Iar el, înseninat, o întrebă: 

— Vrei cu adevărat să mergi cu mine? Ea răspunse: 

— Păi da! El zise: 

— Atunci, scoală-te şi hai! 

Numaidecât ea se sculă, deschise o ladă plină cu haine 
făloase şi cu lucruri de preţ, şi se găti. Şi îşi puse pe ea tot 
ce se afla mai bogat şi mai scump printre lucrurile cele 
frumoase pe care le avea, fără a uita salbele, A patru sute 
douăzeci şi cincea noapte inelele, brăţările şi feluritele 
giuvaieruri învârstate cu cele mai alese nestemate, pe urmă 
plecă împreună cu drăguţul ei, fără ca slujnicelor să le n 
trecut măcar prin minte s-o oprească. 

Atunci Kamaralakmar o luă şi o duse sus pe terasa 
palatului, sări în spinarea calului, o aşeză şi pe ea la spatele 
său, o învăţă să se ţină strânsă tare de el, şi o legă de elcu 
ajutorul câtorva legături straşnice. După care răsuci 
pârghia de înălţare, şi calul îşi luă zborul şi se sui cu ei în 
slăvi. 

Văzând acestea, slujnicele scoaseră ţipete ascuţite şi 
făcură atâta zarvă, încât sultanul şi sultana veniră în fugă 
pe terasă, aproape goi, cum săriseră din somn, şi de-abia 
mai apucară să vadă calul cel vrăjit cum se ridica în zborul 
spre văzduh cu feciorul de împărat şi cu domniţa. Şi 
sultanul, tulburat şi uluit până peste marginile uluirii, mai 
avu puterea să-i strige tânărului care se înălţă tot mai sus: 

— O, fiule de împărat, rogu-mă ţie, ai milă de mine şi de 
soaţa mea, bătrâna aceasta, şi nu ne lipsi de fata noastră! 

Ci crăişorul nici nu-i răspunse. Cugetă însă o clipă că 
poate tânăra fată simţea vreo părere de rău să-i părăsească 
aşa pe tătâne-său şi pe maică-sa, şi o întrebă: 


— Spune-mi, o, strălucire, o, vrajă a veacului tău şi a 
ochilor mei, vrei să te las tatălui tău şi mamei tale? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patra sute douăzeci şi cincea noapte 
Spuse: o, vrajă a veacului tău şi a ochilor mei, vrei să te las 
tatălui tău şi mamei tale? 

Şamsennahar răspunse: 

— Pe AJlah! O, stăpâne al meu, nu vreau nicidecum! Nu 
doresc decât să fiu cu tine, peste tot unde te duci; căci 
dragostea ce-o simt pentru tine mă face să las tot şi să uit 
tot, până şi pe tatăl şi pe mama mea! 

Auzind cuvintele acestea, crăişorul se bucură până peste 
poate şi îşi făcu calul să zboare cât putea de iute, fără ca 
aceasta s-o sperie ori s-o tulbure cât de cât pe fată; şi aşa, 
nu peste mult, ajunseră la calea-jumătate, într-un loc unde 
se aşternea o câmpie minunată, străbătută de ape 
curgătoare, unde îşi puseră o clipă piciorul pe pământ. 
Mâncară, băură şi se odihniră oleacă, şi numaidecât 
încălecară iarăşi pe calul lor năzdrăvan şi plecară în goana 
mare spre cetatea de scaun a împăratului Sabur, la care 
ajunseră într-o dimineaţă. Şi crăişorul tare se mai bucură 
că ajunseră fără de nici un necaz, şi se simţi tare mulţumit 
gândind că are să poată într-un sfârşit să-i arate domniţei 
câte stăpâniri avea în mâinile lui, câte avuţii şi câte 
pământuri, şi să vadă ea singură puterea şi fala tatălui său, 
împăratul Sabur, dovedindu-i astfel cu cât este mai bogat şi 
mai mare împăratul Sabur decât tatăl ei, sultanul de la 
Sana! Purcese dar prin a cobori pe pământ, în mijlocul unei 
grădini frumoase, ce se afla în afara cetăţii, unde tatăl său 
împăratul avea de obicei să vină să petreacă şi să se 
răcorească la aer curat, o duse pe fată într-un foişor de 
vară cu acoperişul boltit, pe care împăratul îl ridicase şi îl 
împodobise pentru sine, şi îi spuse: 

— Am să te las o clipă, ca să mă duc să-l vestesc pe tatăl 
meu despre sosirea noastră. Până mă întorc, îţi dau în 


seamă să veghezi calul de abanos pe care îl las la uşă, şi să 
nu-l pierzi din ochi. lar eu am să trimit fără de zăbavă pe 
cineva să te ia de aici şi să te aducă la un palat anume, pe 
care am să poruncesc să-l gătească numai pentru tine. 

A patru sute douăzeci şi cincea noapte şi fata, auzind 
aceste cuvinte, fu cum nu se poate mai bucuroasă şi 
înţelese că într-adevăr ea nu trebuia să intre în cetate decât 
cu toată cinstea şi cu toată fala datorate slavei sale! Pe 
urmă crăişorul îşi luă rămas-bun de la ea şi se îndreptă 
către palatul tatălui său împăratul. 

Când dete cu ochii de fiul său, împăratul Sabur fu gata- 
gata să moară de bucurie şi de tulburare şi, după 
îmbrăţişările şi urările de bun venit, îl dojeni, plângând, că 
plecase lăsându-i pe toţi în pragul mormântului. După care 
Kamaralakmar îi spuse: 

— Ia cată să ghiceşti pe cine am adus cu mine de pe unde- 
am fost? 

El răspunse: 

— Pe Allah! Nu ghicesc deloc! El spuse: 

— Chiar pe fata sultanului de la Sana, cea mai desăvârşită 
fată din Persia şi din Arabia! Am lăsat-o deocamdată afară 
din cetate, în grădina noastră, şi am venit să te vestesc că 
poţi da poruncă să se gătească pe dată alaiul care trebuie 
să fie atât de măreț, încât de la bun început să-i vădească şi 
puterea şi fala şi bogăţiile tale! 

Şi împăratul răspunse: 

— Cu bucurie şi cu prisosinţă, spre mulţumirea ta! Şi 
numaidecât porunci să fie gătită cetatea şi împodobită cu 
cele mai frumoase găteli şi cu cele mai alese podoabe; şi 
chiar el, după ce întocmi un alai fără de pereche, trecu în 
fruntea călăreţilor săi, îmbrăcaţi numai în fireturi, cu toate 
steagurile desfăşurate, şi porni în întâmpinarea domniţei 
Şamsennahar, străbătând toate mahalalele cetăţii, în 
mijlocul tuturor locuitorilor, înghesuiți şiruri-şiruri, iar 
dinainte-i mergând cântăreții din tilinci, din goarne, din 


țimbale şi din vuve, şi-n urmă-i mulţimea fără de număr de 
străjeri, de oşteni, de oameni de rând, de femei şi de copii. 

La rându-i, beizade Kamaralakmar îşi deschise cufe-rele, 
sipetele şi comorile, şi scoase din ele tot ce avea mai frumos 
ca giuvaiere, pietre scumpe şi alte lucruri minunate cu care 
se împodobesc fetele de crai, spre a-şi arăta fala, bogăţia şi 
strălucirea; şi porunci să se întocmească pentru tânăra fată 
un baldachin falnic din atlazuri roşii, verzi şi galbene, şi-n 
mijlocul lui porunci să se aşeze un jeţ de aur sclipind de 
nestemate; şi pe treptele acelui baldachin măreț, peste care 
se rotunjea o boltă de mătase aurie, porunci să se 
rânduiască tinere roabe indiene, grecoaice şi abisinience, 
unele stând jos, altele în picioare, pe când împrejurul jeţului 
şedeau alte patru roabe, albe, cu evantaiuri mari de pene 
de la nişte păsări de un soi fără de asemuire. Şi arapi goi 
până la brâu duceau baldachinul pe umeri urmând alaiul, 
înconjurați de o mulţime şi mai mare, şi, în toiul zarvei de 
bucurie al gloatei şi al liu-liu-wx'Aot ascuţite pe care le 
scoteau glasurile femeilor de pe baldachin şi ale tuturor 
celor ce se înghesuiau împrejur, luară drumul către grădini. 

Ci Kamaralakmar nu se putu stăpâni să stea cu alaiul, care 
mergea prea încet, şi, îndemnându-şi calul la galop, apucă 
pe drumul cel mai scurt şi ajunse într-o clipită la foişorul la 
care o lăsase pe domniţă, fiica sultanului de la Sana. Şi o 
căută peste tot; ci n-o mai găsi pe domniţă, cum nu mai găsi 
nici calul de abanos. 

Atunci, Kamaralakmar, deznădăjduit până peste poate, 
începu să se bată peste faţă, îşi făcu zdrenţe hainele de pe 
el şi porni să alerge fără ţintă şi să se zbuciume ca un 
nebun prin grădină, ţipând amarnic şi chemând cât îl ţinea 
gura. Da degeaba! 

După un timp, se mai linişti oleacă într-un sfârşit şi începu 
să cugete, şi îşi zise: „Cum de-a putut ea să ştie taina 
mânuirii calului, de vreme ce eu nu i-am a patru sute 
douăzeci şi şasea noapte arătat nimic în această privinţă? 
Poate dar să fi venit chiar învățatul persan, cel ce-a născocit 


calul, şi care să se fi nimerit să cadă asupra ei pe 
neaşteptate şi s-o fi răpit, ca să se răzbune din pricina 
pedepsei cu care 1-a pedepsit tătâne-meu!" 

Şi alergă îndată să caute străjerii grădinii şi îi întrebă: în 
clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi alergă îndată să caute străjerii grădinii şi îi întrebă: 

— Aţi văzut pe careva trecând pe-aici? Răspunde-ţi-mi 
cinstit, că de nu, vă zbor capetele pe loc! 

Străjerii, înfricoşaţi de ameninţarea lui, răspunseră într-un 
glas: 

— Pe AJlah! N-am văzut pe nimeni să intre în grădină, 
afară de învățatul persan, care a venit să caute buruieni de 
leac şi pe care nu l-am mai văzut ieşind! 

La vorbele acestea, feciorul împăratului căpătă 
încredințarea că persanul era cel care o răpise pe fată, şi se 
simţi peste măsuţă de năucit, şi de zăpăcit, şi tulburat cu 
totul, şi descumpănit, şi ieşi înaintea alaiului şi, 
îndreptându-se către tătâne-său, îi povesti cele ce se 
petrecuseră şi îi spuse: 

— Ia-ţi ostile şi întoarce-te cu ele la palatul tău; ci eu n-am 
să mă mai întorc până ce n-am să limpezesc treaba aceasta 
întunecată. 

Auzind vorbele acestea şi văzând hotărârea fiului său, 
împăratul începu să plângă, să se vaicăre şi să se bată în 
piept, şi îi zise: 

— O, fiul meu, fie-ţi milă: potoleşte-ţi mânia, stăpâ-neste-ţi 
amarul şi întoarce-te cu noi acasă! Şi-atunci orice rată de 
împărat ori de sultan ţi-ai vrea, am să ţi-o dau de soţie! 

Y ci Kamaralakmar nu vroi să-şi plece urechea la vorbele 
părintelui său, nici să-i asculte rugile, îi spuse numai câteva 
cuvinte de rămas-bun şi plecă în goana calului, în vreme ce 
împăratul, deznădăjduit până peste poate, se întoarse la 
cetate în hohotele de plâns şi în bocetele tuturora. şi aşa se 


schimbă bucuria lor în j > y jale, în spaimă şi în zbucium. Şi- 
atâta cu ei! 

Ci în ce-i priveşte pe vraci şi pe domniţă, iacătă! 

Aşa cum soarta hotărâse dintru început, vraciul persan 
venise în ziua aceea la grădină ca să culeagă într-adevăr 
ierburi de leac, fie buruieni de rând, fie flori frumos 
mirositoare, şi simţi o mireasmă tare plăcută de mosc şi de 
alte parfumuri minunate: încât, ridicându-şi nasul în vânt, 
se îndreptă către locul dincotro se revărsa spre el acea 
mireasmă fără de asemuire. Or, aceea era chiar mireasma 
domniţei, ce se revărsa înmiresmând toată grădina. Iar 
vraciul, călăuzit de nasul său cel iscusit, nu pierdu mult 
timp până ce să ajungă, după câteva căutări, chiar Ia 
foişorul unde se afla domniţă. şi care nu-i fu bucuria când 
văzu, în prag, stând pe cele pattu picioare ale lui, calul cel 
năzdrăvan, născocirea mâinilor sale! Şi care nu fu zvâcnetul 
din inimă-i văzând acea născocite a cărei pierdere îi luase 
pofta de-a mânca şi de-a bea şi-i răpise tihna somnului! 
Începu, dar, să-l cerceteze pe toate părţile şi îl găsi 
nevătămat şi în bună stare. Pe urmă, când era gata să sară 
pe el şi să-i dea zbor, îşi zise în sineşi: „Se cade mai întâi să 
văd ce-o fi adus coconul aici odată cu calul!" şi intră în 
foişor. 

Y > 

O văzu atunci, tolănită şăgalnic pe divan, pe domniţa care 
la început i se păru a fi însuşi soarele când se ridică a patru 
sute douăzeci şi şasea noapte pe un cer senin. Şi nu se îndoi 
nici o clipă că în faţa ochilor lui nu s-ar afla vreo domniţă de 
viţă aleasă, şi că flăcăul n-ar fi adus-o călare şi n-ar fi lăsat-o 
în acel foişor să-l aştepte, în vreme ce el se dusese în cetate 
ca să pregătească un alai măreț. Aşa că se apropie de 
domniţă, se temeni şi sărută pământul dintre mâinile ei, pe 
când ea îşi ridică leneş ochii către el şi, părându-i amarnic 
de urât şi de pocit, se grăbi să-i închidă la loc, ca să nu-1 
mai vadă, şi îl întrebă: 

— Cine eşti? El răspunse: 


— O, stăpână a mea, sunt trimis la tine de crăişorul 
Kamaralakmar, ca să te căâlăuzesc la un alt foişor, mai 
frumos decât acesta de aici şi mai aproape de cetate; căci 
stăpâna mea, împărăteasa, mama domnişorului se află 
astăzi cam zaifa şi, întrucât de bucuria sosirii tale n-ar vrea 
să-ţi vie nimeni în cale înaintea ei, a cerut să se facă 
schimbarea aceasta, ca să nu fie silită să bată un drum prea 
lung. 

Ea întrebă: 

— Dar sahzade unde-i? 

Persanul răspunse: 

— Este în cetate, cu tatăl său împăratul, şi are să iasă în 
întâmpinarea ta, cu mare vâlvă, împresurat de un alai 
măreț! 

Ea spuse: 

— Ci ia spune-mi, oare şahzade nu putea să găsească pe 
unul oleacă mai puţin pocit să-l trimită la mine? 

La vorbele acestea, vtaciul, măcar că se simţi tare atins, 
începu să râdă din punga scofâlcită a obrajilor galbeni, şi 
răspunse: 

— Da, de bună seamă, pe Allah, o, stăpână a mea! Nu-i în 
tot palatul nici un mameluc mai pocit ca mine! Numai că 
înfăţişarea vitregă a chipului şi vajnica urâciune a obrazului 
meu să nu te ducă în greşeală în privinţa volniciilor mele! Şi 
poate că într-o bună zi ai să-mi pui la încercare însuşirile şi 
ai să tragi foloase, ca şi crăişorul, de pe urma aleselor 
haruri ce le am. Şi-atunci ai să mă lauzi, aşa cum sunt! lar 
crăişorul, dacă > 'yy' m-a ales tocmai pe mine spreamă 
trimite la tine, a făcut-o anume din pricina urâţeniei şi a 
înfăţişării mele îngreţoşătoare; şi anume ca să nu aibă a se 
teme de nimic, în zăluzia lui, din pricina nurilor şi a 
frumuseţii tale! Ci nici de mameluci, nici de robi tineri, nici 
de arapi frumoşi, nici de hadâmbi, nici de slujitori nu duce 
lipsă saraiul nostru! Slavă lui Allah, numătul lor este cu 
neputinţă de socotit; şi toţi sunt care mai de care mai 
ispititori. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi şaptea noapte 
spuse: şi toţi sunt care mai de care mai ispititori. 

Or, vorbele acestea ale magului avură darul de-a o linişti 
pe fată, care se ridică numaidecât, îşi puse mâna în mâna 
bătrânului învăţat şi îi spuse: 

— O, taică, oare mi-ai adus ceva pe care să pot metge 
călare? 

El răspunse: 

— O, stăpână, ai să încaleci pe calul pe care ai venit! 

Ea spuse: 

— Da nu pot să merg singură călare! 

Atunci el zâmbi a râde şi pricepu că de-aci înainte ea se 
afla sub puterea lui; şi răspunse: 

— Am să încalec şi eu cu tine! 

A patru sute douăzeci şi şaptea noapte şi sări pe cal şi o 
sui la spatele lui şi pe fată, pe care o strânse vârtos şi o legă 
de el cu nişte legături straşnice, pe când ei nici nu-i trecea 
prin minte ce are să i se mai întâmple. Învăţatul răsuci apoi 
pârghia de înălţare, şi numaidecât calul se umplu de vânt în 
pântecele său, se clătină şi se legănă săltând ca talazurile 
mării, pe urmă îşi luă cu ei zborul ridicându-se ca o pasăre 
în văzduh şi, într-o clipită, lăsă departe în urmă cetatea şi 
grădinile. Dacă văzu aşa, fata, nedumerită, strigă: 

— Hei, tu! Încotro o iei, fără a îndeplini poruncile 
stăpânului tău? 

El răspunse: 

— Stăpânul meu? Şi cine-i stăpânul meu? Ea spuse: 

— Fiul împăratului! El întrebă: 

— Care împărat? Ea spuse: 

— Nu ştiu! 

La aceste cuvinte, solomonarul pufni în râs şi zise: 

— Dacă e vorba de tânărul Karamalakmar, prăpădi-l-ar 
Allah! Acela-i un zăbăuc de puşlama, un ţânc amărât, zău 
asa! 


Ea strigă: 

— Vai de tine, o, barbă a blestemului! Au cum de cutezi tu 
să vorbeşti aşa despre stăpânul tău şi să-i calci poruncile? 

Magul răspunse: 

— Iţi mai spun o dată că ţângăul acela nu mi-e nicidecum 
stăpân! Ştii tu cine sunt eu? 

Domnița spuse: 

— Nu ştiu nimic despre tine, afară de ce mi-ai spus tu 
însuti. 

E] chicoti şi zise: 

— Tot ce ţi-am spus n-a fost decât un tertip închipuit de 
mine împotriva ta şi a feciorului împăratului! Află, dar, că 
mişelul acela izbutise să-mi fute calul, plăsmuit de mâinile 
mele, care poate să pască întocmai ca şi caii cei adevăraţi, 
şi pe care te afli tu acum; şi aşa mi-a ars el multă vreme 
inima şi m-a făcut să plâng de pierderea ce-am avut. Şi iată- 
mă iar stăpân pe bunul meu, şi la rându-mi îi ard şi eu inima 
tâlharului şi-i fac şi eu ochii să plângă de pierderea ta! 
Întremează-ţi, dar, inima cu curaj şi şterge-ţi şi înseninează- 
ţi ochii, căci eu am să-ţi fiu de mult mai mare folos decât 
tânărul acela zărpălatic. Eu, pe deasupra, mai sunt şi 
mărinimos, şi puternic, şi bogat; slugile şi robii mei au să ţi 
se supună ca unei stăpâne a lor; am să te îmbrac cu hainele 
cele mai alese şi am să-ţi îndeplinesc până şi cele mai 
mărunte dorinţi, mai înainte chiar de a le rosti! 

Când auzi vorbele acestea, fata începu să se bată peste 
obraji şi să suspine; pe urmă spuse: 

— Vai, nenorocirea mea! Oh, vai de mine! Am rămas fără 
iubitul meu şi am rămas şi fără tatăl meu şi fără mama mea! 
Şi vărsa lacrimi amare şi îmbelşugate, pentru cele ce i se 

întâmplase, în vreme ce vrăjitorul îndrepta zborul calului 
către ţara rumilor şi, după o călătorie lungă dar iute, cobori 
la pământ pe o câmpie verde, plină de pomi şi de izvoare. 

Or, câmpia aceea era aşezată lângă o cetate în care 
stăpânea un domn tare puternic. Şi tocmai în acea zi 
domnul ieşise să se învioreze la aer în afara cetăţii şi îşi 


îndreptase paşii către părţile acelei câmpii. Şi îl zări pe 
învățatul ce se aţinea pe lângă cal şi pe lângă tânăra 
domniţă. Încât mai înainte ca vraciul să aibă răgaz a se 
ascunde, robii domneşti se şi buluciseră asupra lui şi îl 
înşfăcaseră, şi pe el, şi pe fată, şi calul, şi îi duseră pe toţi 
dinaintea stăpânului. 

Când văzu amarnica urâţenie a moşneagului şi a patru 
sute douăzeci şi opta noapte înfăţişarea-i hâdă, şi 
frumuseţea tinerei fete şi nurii ei cei răpitori, domnul 
spuse: 

— O, stăpână a mea, ce rudenie te leagă oare de 
moşnegăria asta atâta de pocită? 

Ci persanul se şi repezi să răspundă: 

— Ea-i soţia mea şi fiica unchiului meu! 

Atunci fata, la rându-i, se repezi şi ea să răspundă, 
înfruntându-l pe moşneag: 

— O, Măria Ta, pe Allah! Habar n-am cine-i pocitul acesta! 
Şi nu-i soţul meu nicidecum! Ci-i un proclet de vrăjitor, care 
m-a răpit prin viclenie şi silă! 

La aceste vorbe ale fetei, craiul rumilor dete poruncă 
robilor să-l cotonogească bine pe vraci, iar aceştia îl 
ciomăgiră aşa de vrednic, de era mai-mai să-şi dea duhul 
sub loviturile lor. După care domnul porunci să-l ducă în 
cetate şi să-l arunce în temniţă, în vreme ce pe fată o luă cu 
el, după ce orândui ca minunatul cal năzdrăvan să fie 
ridicat şi cărat pe umeri, nici cu gândul negândind la 
însuşirile vrăjite ale acestuia ori la meşteşugurile-i tainice. 
Şi-atâta cu vraciul şi cu domniţa! 

Estimp, crăişorul Kamaralakmar îmbrăcase sttaie de 
călător, luase cu el cele de trebuinţă, merinde şi bani, şi 
pornise la drum, cu inima plină de jale şi cu gândurile 
pustiite. Şi purcese s-o caute pe domniţă, călătorindu-se din 
tară în tară şi din cetate în cetate; şi peste tot iscodea 
despre calul de abanos, pe când toţi cei pe care îi cerceta se 
minunau cu mirare de vorbele sale şi li se păreau 
întrebările lui cu totul uluitoare şi anapoda. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi opta noapte 
spuse: 

Si tot aşa făcu o bună bucată de vreme, cercetând yy! zi 
de zi mai îndârijit, şi zi de zi căutând veşti cât mai multe, 
fără a izbuti să capete nici o ştire ce l-ar fi putut îndruma pe 
calea cea bună. Până la urmă ajunse la cetatea Sanei, unde 
stăpânea tatăl domniţei Şamsennahar, şi iscodi despre 
soarta ei; ci nimeni nu mai auzise nimic despre ea şi nu-i 
putu spune ce se făcuse de când fusese răpită; şi i se 
povesti în ce stare de prăpăd şi de deznădejde era cufundat 
bătrânul sultan. Atunci îşi cătă mai departe de drumul lui şi 
se îndreptă către ţara rumilor, iscodind mereu despre 
domniţă şi despre calul de abanos, peste tot pe unde trecea 
şi pe la toate popasurile la care mânca. 

Or, într-o zi, poposi din drum la un han unde văzu o ceată 
de neguţători stând roată şi sporovăind între ei; şi se aşeză 
şi el alături, şi îl auzi pe unul dintre ei cum spunea: 

— O, prieteni, mi s-a întâmplat în vremea din urmă cea mai 
minunată minune dintre minuni! 

Si îl întrebară, cu toţii: 

— Ce minune? El răspunse: 

— Mă dusesem cu neguţătoriile mele în cutare vilaiet în 
cutare cetate (şi spuse numele cetăţii în care se afla 
domniţa) şi i-am auzit pe locuitorii de-acolo povestindu-şi un 
lucru tare ciudat, care se petrecuse de curând. Povesteau 
că domnul acelei cetăţi, ieşind într-o zi la o vânătoare de-a 
călare, împreună cu alaiul lui, nimerise peste un moşneag 
tare şaloş, stând lângă o tânără fată de-o frumuseţe fără de 
pereche şi lângă un cal de abanos şi de fildeş! 

Y y şi neguţătorul le povesti tovarăşilor săi, ce se minunau 
cu mare mirare, povestea noastră, pe care nu-i de a patru 
sute douăzeci şi opta noapte nici o trebuinţă s-o mai 
spunem încă o dată. 


Când auzi povestea aceea, Kamaralakmar nu se îndoi nici 
o clipită că n-ar fi vorba chiar de iubita lui şi de calul cel 
năzdrăvan. Încât, după ce se încredinţă bine de numele şi 
de locul unde se afla cetatea, porni pe dată la drum 
îndreptându-se într-acolo, şi călători fără de oprire până ce 
ajunse la ea. Ci când vru să intre pe poarta cetăţii, fu 
înhăţat de străjeri, spre a-l duce, după cumu-i datul în acea 
ţară, dinaintea craiului lor, ca să fie cercetat ce fel de om e, 
ce vânt îl aduce în ţara lor şi ce meserie învârteşte. Or, 
tânărul Kamaralakmar sosise în ziua aceea târziu tare la 
cetate, iar străjerii, ştiindu-l pe domnul lor năpădit de 
treburi, lăsară să i-l arate a doua zi şi îl duseră la temniţă, 
să-şi petreacă noaptea acolo. Dar când văzură frumuseţea 
şi gingăşia lui, temnicerii nu se îndurară să-l închidă, ci îl 
rugară să stea cu ei şi să le ţină tovărăşie, şi îl poftiră să 
împartă cu el cina lor. Pe urmă, după ce mâncară, începură 
să tăifăsuiască şi îl întrebară pe şahzade: 

— O, flăcăule, din ce tară eşti? El răspunse: 

— Din tara Farsului, împărăţia Hosroilor! 

La vorbele acestea, temnicerii hohotiră de râs, iar unul îi 
spuse tânărului: 

— O, tu, cel din ţara Hosroilor, n-ai fi şi tu tot atâta de mate 
mincinos ca şi cel de-o baştină cu tine şi care-i > > > închis 
în temniţa noastră? Iar un altul spuse: 

— Chiar că mulţi inşi am văzut şi multora le-am ascultat 
spusele şi poveştile, şi le-am cercetat firile, da niciodată n- 
am întâlnit pe careva atâta de ciudat ca bătrânul din 
temniţa noastră! 

lar un altul adăugă: 

— Nici eu, pe Allan, n-am mai văzut ceva mai pocit decât 
chipul lui, ori mai urât şi mai silos decât înfăţişarea lui! 

Sahzade întrebă: 

— şi ce minciuni de-ale lui ati auzit? Ei răspunseră: 


— Se tine că e mare învăţat şi vraci vestit. Or, domnul y >» 
7 nostru, la o vânătoare, 1-a găsit în tovărăşia unei copile şi 
a unui cal minunat de abanos şi de fildeş. şi domnul nostru 
s-a îndrăgit până peste poate de frumuseţea fetei şi ar vrea 
să se însoare cu ea, ci ea a înnebunit deodată! Aşa că dacă 
moşneagul acela ar fi vreun vraci de seamă, precum se dă, 
i-ar fi găsit leacul în vreun fel; căci stăpânul nostru a făcut 
tot ce-i cu putinţă ca să găsească vreun leac ce-ar putea-o 
tămădui pe fată de sminteală, şi iacătă că a şi trecut un an 
de când el tot cheltuieşte y y y amarnic la averi cu plata 
vracilor şi a solomonarilor, fără de nici un folos. Cât despre 
calul de abanos, acela-i închis în vistieria domnească; iar 
moşneagul cel urât e aici, în temniţă; şi nu mai conteneşte 
din gemete şi din văicăreli, câtu-i nopticica de lungă, de nu 
ne dă tihnă să mai dormim şi noi! 

Când auzi vorbele acestea, Kamaralakmar îşi zise: „lată- 
mă într-un sfârşit pe calea cea mult dorită. Acuma să văd ce 
mijloc pot găsi ca să ajung la ţintă!" Dar numaidecât 
temnicerii, văzând că venise ceasul lor de culcare, îl duseră 
în lăuntrul temniţei şi închiseră usa» y > după el. Atunci îl 
auzi pe învăţat cum plângea şi gemea şi îşi jelea năpasta, în 
limba persană, spunând: „Of, ce belea pe capul meu că n- 
am ştiut să-mi plănuiesc mai bine treaba şi m-am dat singur 
pierzării, fără a-mi fi izbândit dorurile şi fără a-mi fi împlinit 
gândurile cu acea fată! Toate mi s-au întâmplat numai 
datorită nesocotinţei mele şi din pricină că am râvnit la ce 
nu mi-era menit!" Atunci Kamaralakmar îi spuse în graiul 
persan: 

— Până când ai să tot plângi şi-ai să te tot boceşti? Au crezi 
că numai tu ai de îndurat năpaste? 

Şi învățatul, prinzând curaj de la acele cuvinte, legă a 
patru sute douăzeci şi noua noapte vorbă cu el şi, fără a-l 
şti cine e, începu să i se plângă de năpastele şi de 
nenorocirile lui! Şi aşa îşi petrecură noaptea, tăinuind între 
ei ca doi prieteni. 


A doua zi dimineaţă, temnicerii veniră să-l scoată pe 
Kamaralakmar din temniţă şi îl duseră dinaintea domnului, 
spunând: 

— Tânărul acesta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci şi noua noapte 
urmă: spunând: 

— Tânărul acesta a sosit aseară prea târziu şi n-am mai 
putut să-l aducem la tine, o, Măria Ia, ca să-l cercetezi! 

Atunci domnul îl întrebă: 

— De unde vii? Cum te cheamă? Ce meserie ai? şi pentru 
ce ai venit în cetatea noastră? 

El răspunse: 

— In ce priveşte numele, în persană mă numesc Harjah! În 
ce priveşte ţara, sunt din Persia! lar ca meserie, sunt un 
învăţat ca toţi învățații, mai cu seamă priceput la tămăduiri 
şi la meşteşugul de a-i vindeca pe nebuni şi pe smintiţi. Şi, 
pentru aceasta, străbat ţările şi cetăţile, spre a-mi folosi 
meşteşugul şi a căpăta învăţătută nouă, pe care s-o adaug 
la cea pe care o am! Şi săvârşesc totul fără a purta straiele 
cele înzorzonate cu care se îmbracă de obicei astrologii şi 
învățații, fără a-mi lăţi turbanul ori a-i spori numărul de 
răsuceli, fără a-mi alungi mânecile, fără a umbla cu un 
ditamai teanc de cărţi la subsuoară, fără a-mi înnegura 
pleoapele cu kohl negru, fără a-mi spânzura la gât un şirag 
lung de mătănii mari şi nenumărate; şi îmi tămăduiesc 
bolnavii fără a le bâigui vorbe tainice, fără a le sufla în ochi 
şi fără a-i musca de sfârcul urechii! Şi-aceasta-i, o, Mătia Ta, 
meseria mea! 

Când auzi acestea, domnul se lumină de o mare bucurie şi 
îi spuse: 

— O, preastrălucitule vraci, ai venit la noi tocmai când 
aveam cea mai amarnică nevoie de priceperea ta! 

Şi îi povesti de boala tinerei fete, şi adăugă: 


— Dacă vrei s-o îngrijeşti şi dacă ai s-o tămăduieşti de 
sminteala în care au cufundat-o vâlvele cele rele, nu ai 
decât să-mi ceri ce doreşti, şi totul ti se va da! 

El răspunse: 

— Allah să-1 dăruiască pe domnul stăpânul nostru cu 
milele şi cu vredniciile lui cele mai alese! Ci mai y întâi 
cuvine-se să-mi povesteşti cu de-amănuntul toate câte le-ai 
băgat de seamă la sminteala fetei şi să-mi spui de câte zile 
se află în această stare, fără a uita să-mi spui cum de-au 
ajuns la tine ea, şi persanul cel bătrân, şi calul de abanos! 

Şi domnul îi povesti istoria de şart, de la început până la 
sfârşit, şi adăugă: 

— lar bătrânul se află în temniţă. El întrebă: 

— şi calul? 

4 

— Calul se află la mine, păzit cu străşnicie într-una din 
odăile mele! 

Şi Kamaralakmar îşi zise în sine: „inainte de orice, trebuie 
să văd calul şi să mă încredinţez cu ochii mei de starea în 
care se află. Dacă este întreg şi în bună stare, totu-i cum nu 
se poate mai bine şi mi-am atins ţinta; dacă însă meşteşugul 
lui o fi stricat, atunci va trebui să mă gândesc la vreun alt 
mijloc de-a o slobozi pe domniţa mea!" Apoi se întoarse 
către domn şi îi spuse: 

A patru sute douăzeci şi noua noapte 

— O, Măria Ta, mai întâi trebuie să văd calul; căci n-ar fi cu 
neputinţă, cercetându-1, să găsesc ceva ce mi-ar putea fi de 
folos la vindecarea fetei! 

El răspunse: 

— Cu bunăvoie şi cu dragă inimă! 

Si îl luă de mână şi îl duse la locul unde se afla calul de 
abanos. Şi flăcăul începu să dea ocol calului, îl cercetă cu 
luare-aminte şi, găsindu-l neatins şi în bună stare, se 
bucură în sine şi îi spuse domnului: 

— Allah să te miluiască şi să te ocrotească, Măria Ta! lată- 
mă-s gata să merg la tânăra fată, ca să văd cam ce-ar putea 


să aibă! Şi nădăjduiesc că am să izbutesc, cu ajutorul lui 
Allah, s-o vindec cu mâna mea cea tămăduitoare şi cu 
mijlocirea calului acesta de lemn! 

Şi îi îndemnă pe străjeri să fie cu multă luare-aminte la cal, 
şi porni cu domnul către odăile domniţei. 

De cum intră în odaia în care locuia domniţă, o văzu cum 
îşi răsucea mâinile şi cum se bătea peste piept şi cum se 
prăbuşea şi se rostogolea pe jos, sfâşiindu-şi hainele aşa 
cum ştia ea. şi văzu bine că sminteala aceea yyy nu era 
decât o sminteală prefăcută şi că nici un ginn şi nici un om 
nu-i vătămase minţile, ba dimpotrivă! Şi înţelese că nu făcea 
acestea toate decât cu scopul de a împiedica pe careva să 
se ia de ea! 

Văzând aşa, Kamaralakmar se îndreptă către fată şi-i 
spuse: 

— O, vrăjitoriţă a celor Trei Lumi, alungă de la tine grijile 
şi zbuciumul! 

Şi ea, privindu-l, îl cunoscu numaidecât şi fu cuprinsă de o 
bucurie atâta de mare, încât scoase un țipăt şi se prăbuşi 
fără de simţire. Şi domnul fu încredinţat că ţipătul acela 
fusese o urmare a spaimei pe care i-o stârnise vraciul. Ci 
Kamaralakmar se plecă peste ea şi, deşteptând-o, îi spuse 
cu glas şoptit: 

— O, Samsennahar, o, lucire a ochilor mei, o, cuib al inimii 
mele, gândeşte-te la viaţa ta şi la viaţa mea şi mai ai oleacă 
de curaj şi de răbdare; căci starea noastră cere multă 
iscusinţă şi mare grijă, dacă vrem să scăpăm din mâinile 
acestui domn asupritor. Eu am să încep prin a-i întări 
credinţa ce-o are în privinţa ta şi anume că eşti în 
stăpânirea ginnilor şi că de acolo îţi vine sminteala; ci am 
să-i spun că eu am să te vindec pe dată cu ajutorul 
tainicelor însuşiri pe care le am! Tu nu trebuie decât să-i 
vorbeşti liniştită şi blajin, ca să-i arăţi astfel dovada 
tămăduirii tale prin mijlocirea mea! şi în felul acesta vom 
izbuti să ne atingem ţinta şi vom putea să ne împlinim 
gândul! Şi tânăra fată răspunse: 


— Ascult şi mă supun! 

Atunci Kamaralakmar se apropie de domn, care se trăsese 
mai spre fundul odăii şi, cu un obraz vestitor de bine, îi 
spuse: 

— O, prea norocitule doamne, am izbutit, datorită soartei 
tale celei bune, să-i dibuiesc boala şi să-i aflu leacul. Şi ţi-am 
vindecat-o! Poţi, dar, să te apropii de ea şi să-i vorbeşti 
încetişor şi cu blândeţe, şi să-i făgăduieşti cele ce ai să-i la 
ea ţi se va împlini! 

Şi domnul, minunat cu totul, se apropie de fata care se 
ridică în cinstea lui şi sărută pământul dinaintea lui, pe 
urmă, îi ură bun venit şi îi spuse: 

— Slujnica ta e tulburată de cinstea ce i-o faci, venind 
astăzi în ospeţie la ea! 

Şi domnul, auzind şi văzând toate astea, fu mai-mai să se 
simtă zburând de fericire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizecea noapte 
făgăduieşti, şi orice vei vrea de a patru sute treizecea 
noapte spuse: fu mai-mai să le simtă zburând de fericire şi 
le porunci roabelor şi hadâmbilor să se pună în slujba ei, s-o 
ducă la hammam şi să-i gătească hainele şi podoabele. Şi 
femeile şi robii intrară şi îi spuseră salama-lecurile de 
cuviinţă, iar ea le răspunse la salamalecuri în chipul cel mai 
drăgălaş şi cu glasul cel mai dulce. Apoi o îmbrăcară în 
haine împărăteşti, îi puseră la gât o salbă de nestemate şi o 
duseră la hammam, unde o spălară şi o slujiră, iar pe urmă 
o aduseră în iatacul ei, frumoasă ca o lună în cea de a 
patrusprezecea zi a sa. Şi-aşa! 

Încât domnul, cu pieptul plin până peste poate şi cu 
sufletul luminat, spuse tânărului crăişor: 

— O, înţeleptule, o, învăţatule vraci, o, împodobitule de 
filosofie, toată bucuria aceasta pe care o trăim acum se 
datoreşte puterilor tale şi harului tău. Allah să sporească 
asupră-ne harurile suflării tale vindecătoare! 


El răspunse: 

— O, Măria Ta, pentru deplinătatea zviduirii, este de 
trebuinţă să ieşi împreună cu toţi curtenii tăi, cu străjerii şi 
cu oştenii, şi să te duci către locul unde ai găsit-o pe fată, 
luând-o şi pe ea cu tine, şi punând să fie dus acolo şi calul 
de abanos care era cu ea şi care nu-i decât un ginn 
diavolesc; şi anume chiar ginnul care o stăpânea şi îi 
tulbura mintea. lar eu atunci am să fac descântecele 
trebuitoare; altminteri, ginnul are să se întoarcă iar să pună 
stăpânire pe ea la fiecare început de lună, şi totul are să 
înceapă iar de la cap; pe când acum, odată ce am izbutit 
să-l prind cu totul în puterile mele, am să-1 închid şi am 
să-l ucid! 

Şi craiul rumilor strigă: 

— Din toată inima mea de prieten şi ca o răsplată si 
numaidecât, însoţit de sahzade şi de domniţa şi utmat de 
toate ostile sale, luă calea către câmpia noastră. 

Când ajunseră acolo, Kamaralakmar porunci să fie suită 
fata pe calul de abanos şi să fie lăsaţi, şi calul şi fata, la o 
depărtare destul de mare ca să nu poată fi văzuţi prea bine 
nici de domn şi nici de oştenii săi. Şi porunca se împlini pe 
dată. Atunci spuse domnului rumilor: 

— Acuma, cu îngăduinţa şi cu buna ta voie, am să purced 
la afumări şi la farmece, şi am să-l ferec pe vrâăjmaşul acela 
al neamului omenesc, în aşa chip ca să nu mai poată fi 
vătămător nimănuia de-aci înainte! După care am să încalec 
şi eu pe calul de lemn ce pare a fi de abanos, şi am s-o aşez 
pe fată la spatele meu. Şi atunci ai să vezi cum se zbuciumă 
în toate părţile şi cum se clatină şi-apoi cum îşi ia 
numaidecât vânt, ca să vină în goană să se oprească 
dinaintea ta. Şi în felul acesta ai să capeţi dovada că se află 
întru totul sub puterea noastră. Pe urmă, ai să poţi să faci 
ce vei vrea cu fata! 

Când auzi vorbele acestea, domnul rumilor se bucură până 
peste poate, în vreme ce Kamaralakmar încălecă pe cal şi o 
legă straşnic dinapoia sa pe tânăra domniţă. Şi pe când 


ochii toţi erau aţintiţi spre el şi-l priveau ce face, el răsuci 
pârghia de înălţare; şi calul, luându-şi zborul, se înălţă cu ei 
drept în sus, pierind în slava slăvilor. 

Craiul rumilor, care habar nu avea cumu-i treaba, rămase 
mai departe în câmpie cu ostile lui să aştepte întoarcerea 
lor vreme de o jumătate de zi. Ci, cum nu-i mai văzu 
întorcându-se, se hotări într-un sfârşit să se ducă şi să-i 
aştepte la palatul domnesc. Ci şi aceea fu o aşteptare tot pe- 
atâta de zadarnică. Atunci îşi aduse aminte de moşneagul 
cel hâd care zăcea închis în temniţă şi, poruncind să fie 
adus dinaintea lui, îi spuse: 

A patru sute treizecea noapte 

— A, bătrân ticălos! A, dos de maimuţă! Cum de-ai cutezat 
să nu-mi spui taina calului acela vrăjit şi stăpânit de ginnii 
cei diavoleşti? Că iacătă acuma 1-a răpit în văzduhuri şi pe 
vraciul care o tămăduise pe fată de sminteală, şi-a răpit-o şi 
pe fată! Şi cine ştie ce are să li se mai întâmple! Şi te mai 
fac răspunzător şi de grămada de giuvaieruri şi de lucruri 
scumpe, care preţuiesc cât o vistierie, cu care am 
împodobit-o pe fată când a ieşit de la hammam. A, pe dată 
are să ţi se zboare capul! 

Şi, la un semn al domnului, gealatul se şi ivi şi, dintr-o 
fulgerătură, făcu din persan doi persani! 

Estimp, şahzade Kamaralakmar şi domniţa Şamsen-nahar 
îşi vedeau mai departe de drumeţia lor cea vinteşă prin 
văzduh şi ajunseră cu bună pace la cetatea de scaun a 
împăratului Sabur. De data aceasta nu mai coborâră pe 
pământ la foişorul din grădină, ci chiar pe terasa palatului. 
Şi crăişorul se grăbi să-şi pună iubita la adăpost temeinic şi 
să plece fără de zăbavă să vestească pe tatăl şi pe mama sa 
de sosirea lor. Intră, dar, în iatacul în care, cufundaţi în 
lacrimi şi în deznădejde, şedeau împăratul, împărăteasa şi 
cele trei domniţe, surorile lui, şi le ură bună pace, 
sărutându-i, pe când, la vederea lui, sufletele li se umplură 
de fericire şi inimile li se uşurară de povara mâhnirii şi a 
durerii. 


Atunci, ca să sărbătorească întoarcerea lui şi sosirea 
domniţei, fata sultanului de la Sana, împăratul Sabur dete 
ospeţe mari locuitorilor cetăţii şi petreceri care ţinură o 
lună de zile întreagă. Şi Kamaralakmar intră în odaia de 
nuntă şi se veseli cu fata multe nopţi lungi şi binecuvântate. 

După care împăratul Sabur, ca să-şi ştie de-aci înainte 
sufletul liniştit, puse să fie făcut bucățele calul de abanos şi 
îi sfărâmă zimberecul, el cu mâna lui. 

La rându-i, Kamaralakmar scrise o scrisoare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi doua noapte 
Spuse: 

La rându-i, Kamaralakmar scrise o scrisoare către sultanul 
de la Sana, tatăl soţiei sale, în care îl înştiinţa despre toată 
pătărania lor şi îi vesti căsătoria şi petrecerea lor laolaltă în 
fericirea cea mai deplină. Şi trimise scrisoarea printr-un sol 
însoţit de o mulţime de purtători de daruri măreţe şi de 
lucruri rare de mare preţ. Şi solul ajunse la Sana, în Yaman, 
şi înmână scrisoarea şi darurile în mâna tatălui domniţei, 
care citind scrisoarea se bucură cum nu se mai poate şi 
primi darurile. După care pregăti la rându-i daruri tare 
bogate pentru ginerele său, fiul împăratului Sabur, şi i le 
trimise prin acelaşi sol. 

La primirea darurilor de la tatăl soţiei sale, frumosul 
crăişor Kamaralakmar se bucură foarte; căci tare greu îi 
venea să-l ştie mohorât pe bătrânul sultan de la Sana din 
pricina purtării lor a amândurora. Şi chiar îşi făcu o datină 
de a-i trimite în fiecare an câte o scrisoare şi daruri noi. Şi 
tot aşa făcu până la moartea sultanului de la Sana. Pe urmă, 
când şi tatăl său, împăratul Sabur, muri la rându-i, îi urmă 
în scaunul împărăției şi îşi începu domnia măritând-o pe 
soră-sa cea mică, aceea pe care o iubea el atâta, cu noul 
sultan de la Yaman. După care domni peste împărăţia lui cu 
înţelepciune, şi peste supuşii săi cu dreptate; şi, în felul 
acesta, dobândi stăpânire peste toate pământurile şi 


credinţa inimilor tuturor locuitorilor. lar el cu soţia sa 
Şamsennahar trăiră aşa mai departe cea mai huzurită şi 
cea mai dulce, cea mai senină şi mai liniştită viaţă, până ce 
veni şi la ei Sfărâmătoarea a patru sute treizeci şi doua 
noapte huzururilor, Despărţitoarea sindrofiilor şi a celor ce 
se au dragi, Jefuitoarea palatelor şi a colibelor, Ziditoarea 
de morminte şi Căpătuitoarea cimitirelor! 

Şi-acum, mărire celui Singur Viu, carele nu moare 
niciodată şi carele ţine în mâinile sale domnia Lumilor şi 
împărăţia Văzutelor şi a Nevăzutelor! 

Şi Şeherezada, fiica vizirului, încheindu-şi astfel povestea 
aceasta, tăcu. Atunci sultanul Şahriar îi spuse: 

— Povestea aceasta, o, Şeherezada, a fost minunată! Şi 
tare aş vrea să cunosc meşteşugul nemaipomenit al acelui 
cal de abanos! 

Şeherezada spuse: 

— Vai, a fost sfărâmat! Şi Şahriar spuse: 

— Pe Allah, sufletul meu tare-i frământat de născocirea 
aceea! 

Şeherezada răspunse: 

— Atunci, o, norocitule sultan, spre a-ţi odihni sufletul, 
sunt gata, dacă bineînţeles îmi îngăduieşti, să-ţi povestesc 
povestea cea mai de haz pe care o cunosc, aceea în care 
este vorba de Dalila-cea-Vicleană şi de fata ei Zeinab-cea- 
Isteaţă! 

Şi sultanul Şahriar strigă: 

— Pe Allah, poţi s-o spui! Căci habar n-am de povestea 
aceea! Pe urmă, am să hotărăsc ce va fi cu capul tău! 

Atunci Șeherezada spuse: 

POVESTEA CU NĂZDRĂVĂNIILE SĂVÂRŞITE DE DALILA- 
CEA-VICLEANĂ ŞI DE FATA EI ZEINAB-CEA-ISTEAŢĂ 
ÎMPOTRIVA LUI AHMAD-CEL-' HOŢOMAN, A LUI HASSAN- 
CEL-PEHLIVAN şi A LUI ALI ARGINI-VIU1 e povesteşte, o, 
norocitule sultan, că trăiau la Bagdad pe vremea califului 
Harun Al-Raşid, un om care se numea Ahmad-cel-Hoţoman 
şi un altul care se numea Hassan-cel-Pehlivan, amândoi 


ajunşi de pomină din pricina iscusinţei lor la vicleşuguri şi la 
pungăşii. Isprăvile lor în aceste privinţe erau cu totul şi cu 
totul uluitoare: drept aceea, califul, care se pricepea să 
tragă foloase de pe urma tuturor celor dăruiţi cu vreun har, 
îi chemă la el şi îi năimi căpetenii ale agiei. Aşa că-i stepeni 
în vredniciile lor, dând fiecăruia câte un caftan falnic, leafă 
de câte o mie de dinari de aur pe Jună, şi câte o ceată de 
patruzeci de călăreţi vajnici. În felul acesta, Ahmad-cel- 
Hoţoman era însărcinat cu paza cetăţii pe latura dinspre 
uscat, iat Hassan-cel-Pehlivan pe latura dinspre ape. Şi 
amândoi, la sărbătorile cele mari, mergeau pe lângă calif, 
unul de-a dreapta lui, altul de-a stânga. 

Or, în ziua ridicării lor în acele vrednicii, amândoi ieşiră cu 
valiul Bagdadului, emirul Khaled, însoţiţi de 

1 La M.A. Salie, titlul este: Povestea cu Dalila-Vicleana şi 
Ali-Zeibak din Cairo. 

A patru sute treizeci şi doua noapte cei patruzeci de 
zdrahoni ai lor şi cu un pristav înainte, care striga 
hotărârea califului şi spunea: 

— Hei, voi toţi, locuitori ai Bagdadului! Din porunca 
marelui calif, aflaţi că aga de la Mâna Dreaptă nu e altul de- 
aci înainte decât Ahmad-cel-Hoţoman, iar aga de la Mâna 
Stângă nu e altul decât Hassan-cel-Pehlivan! Lor le datoraţi 
supunere şi cinstire la tot prilejul! 

Tot pe-acele vremi, trăia la Bagdad o bătrână vestită, pe 
care o chema Dalila, şi care a rămas de pomină de-atunci şi 
până azi pe numele de Dalila-cea-Vicleană. Iar Dalila avea 
două fete: una măritată şi mamă a unui năpârstoc numit 
Mahmud-Stârpitura, şi alta încă nemăritată şi rămasă de 
pomină cu numele de Zeinab-cea-lIsteaţă. Soţul Dalilei-celei- 
Viclene fusese pe vremuri om de vază, răspunzător peste 
porumbeii care slujeau să ducă soliile şi scrisorile în toată 
împărăţia: iar viaţa lor îi era mai scumpă şi mai de preţ 
califului decât chiar viaţa copiilor lui, pentru foloasele pe 
care i le aduceau aceştia. Încât soţul Dalilei se bucura de 
huzmeturi şi de volnicii alese, şi de o leafă de o mie de 


dinari pe lună. Ci el era mort de mult şi uitat, şi de pe urma 
lui rămăseseră bătrâna şi cele două fete ale ei! Şi, cu 
adevărat, Dalila aceea era o bătrână măiastră în şiretlicuri, 
pehlivănii, pungăşii, potlogării şi blestemăţii de toate 
felurile, o vrăjitoare în stare să amăgească până şi şarpele 
momindu-l afară din cuibul lui, ori să şi-l facă până şi pe 
diavolul Eblis învățăcel la sforării şi la tertipuri. 

Deci, în ziua căftănirii lui Ahmad-cel-Hotoman şia 'yylui 
Hassan-cel-Pehlivan în slujba de agă, tânăra Zeinab îl auzi 
pe pristav vestind norodului ştirea, şi îi spuse mamei sale: 

— la uite, o, maică, la pramatia aia de Ahmad-cel- 
Hoţoman! A venit mai cândva la Bagdad ca un fugar izgonit 
din Egipt şi n-a fost blestemăţie pe lume şi ticăloşie pe care 
să n-o fi săvârşit aici de când a venit. Şi în felul acesta a 
ajuns atât de vestit, încât califul iată că 1-a căftănit în slujba 
de agă de-a Dreapta sa, în vreme ce cumătru-său înttu 
pehlivănii, Hassan-cel-Pehlivan, chelbosul ăla cu căpăţâna 
cheală că un dovleac, a fost căftănit agă de-a Stânga sa! Şi 
fiecare dintre ei îşi are zi şi noapte masa aşternută la 
palatul califului, şi o strajă, şi leafă de o mie de dinari pe 
lună, şi vrednicii şi toate hatârurile. Şi noi, vai de noi! Stăm 
în casa noastră, fără de nimica şi date uitării, fără de nici o 
cinstire ori hatâr, şi fără nimeni care să se îngrijească de 
soarta noastră! Iar bătrâna Dalila ridică fruntea şi zise: 

— Da, pe Allah, fata mea! Atunci Zeinab îi spuse: 

— Ridică-te, dar, o, maică, şi găseşte vreo chiţibuşe-rie 
vrednică să ne acopere de fală, ori vreo pehlivănie care să 
ne facă atâta de vestite şi-atâta de cunoscute în bagdad, 
încât faima noastră să ajungă la urechile califului, care are 
să ne dea îndărăt huzmeturile şi vredniciile tatălui nostru! 

După ce Zeinab-cea-Isteaţă îi spuse aceste cuvinte maică- 
sii, Dalila-cea-Vicleană îi răspunse: 

— Pe capul tău, o, fata mea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi treia noapte 
spuse: 

Pe capul tău, o, fata mea, îţi făgăduiesc să mijmă-şesc prin 
Bagdad vreo două pehlivănii dintre cele mai acătării, care 
au să întreacă, şi încă cu prisosinţă, tot ce-au săvârşit 
Ahmad-cel-Hoţoman şi Hassan-cel-Pehlivan! 

A patru sute treizeci şi treia noapte şi se ridică pe clipă pe 
dată, îşi coperi faţa cu feregeaua, se îmbrăcă în haine de 
sufitl sărac, punându-şi 

O mantie mare, cu nişte mâneci atât de grozave, încât îi 
cădeau până la călcâie, şi se încinse peste mijloc cu un brâu 
lat de lână; luă apoi un ulcior pe care îl umplu cu apă până 
în buză şi puse trei dinari în gura ulciorului, pe care îl 
astupă cu un dop făcut din frunze de palmier; pe urmă îşi 
înfăşură umerii şi pieptul cu o sumedenie de şiruri de 
mătănii cu nişte bumbi mari, grele cât o sarcină de 
vreascuri, luă în mână o flamură ca acelea pe care le poartă 
sufiţii cerşetori, făcută din nişte fâşii de pânză roşii, galbene 
şi verzi; şi, gătită aşa, ieşi din casă strigând cât o ţinea 
gura: 

— Allah! Aliah! 

Şi în felul acesta cu limba se ruga, pe când inima ei gonea 
pe meidanul de alergări al diavolilor, iar gândul 

1 se vântura cum să născocească nişte isprăvi cât mai 
dibace şi mai amarnice. 

Străbătu aşa mahalalele cetăţii, trecând dintr-o uliţă în 
altă uliţă, până ce ajunse la o fundătură podită cu marmură, 
măturată şi stropită, şi în fundul ei văzu o poartă mare 
adumbrită de o minunată coamă de alabastru, iar pe pragul 
ei stând portarul, un moghrabin îmbrăcat tare fălos. Iar 
poarta eta din lemn de santal împodobită cu verigi vârtoase 
de acioaie şi cu un lacăt de argint. Or, casa aceea era casa 
ceauşului de la palatul califului, un om de mare vază, stăpân 
pe multe bunuri, şi umblătoare şi neumblătoare, şi miluit cu 
lefuri mari pentru slujbele lui; ci mai era şi om tare aprig şi 
cam necioplit; drept care i se zicea Mustafa-Urgia-Uliţelor, 


din pricină că la el loviturile o luau totdeauna înaintea 
vorbelor! Era însurat cu o muieruşcă nurlie, pe care o 
îndrăgea amarnic şi faţă de care se jurase, încă din 'Sufit 
(de la suf- lână, păr) - mistic musulman, care umbla 
îmbrăcat cu haine aspre ţesute din lână albă. 

Noaptea lor dintâi, că nu are să-şi ia altă soţie cât o trăi, şi 
că nu are să doarmă nici măcar o noapte afară din casa lor. 

Şi-aşa fu, până ce într-o zi Mustafa-Urgia-Uliţelor, 
ducându-se la divan, văzu că fiecare emir avea pe lângă el 
câte un fecior ori chiar doi. şi tot în ziua aceea se y duse pe 
urmă la hammam şi, uitându-se într-o oglindă, văzu că firele 
de păr albe din barba lui erau mai multe decât firele negre, 
pe care le copleşeau cu totul, şi îşi zise în sine: „Oare cel 
care l-a luat de mult pe tatăl tău nu vrea să te miluiască şi 
pe tine cu un urmaş?" Şi se duse la nevastă-sa şi, cu inima 
zăhăită, se aşeză pe un chilim, rară să se uite la ea şi rară 
să-i spună o vorbă. Ea atunci se apropie de el şi-i spuse: 

— Bună seara, tu! El răspunse: 

— Piei de dinaintea mea! Din ziua când te-am văzut pe 
tine, nimica bun n-am mai văzut! 

Ea întrebă: 

— Cum asa? 

Y el spuse: 

— În noaptea dintâi a noastră, m-ai pus să jur că n-am să 
mai iau altă nevastă pe lângă tine! Şi te-am ascultat! Or, 
astăzi, am văzut la divan pe fiecare emir cu câte-un fiu ori 
chiar cu doi, şi-atunci mi-am adus aminte de moarte; şi asta 
m-a tulburat cum nu se mai poate, căci nu sunt şi eu dăruit 
nici cu un fecior, nici cu o fată măcar! Şi eu ştiu că omul 
care nu lasă nici un urmaş în urma lui nu lasă nici o 
amintire! Şi aceasta-i pricina supărării mele, o, sterpiciune 
ce eşti, o, pământ de piatră şi de arsură pentru 
semănăturile mele! 

La vorbele acestea, nevestica, înroşindu-se, răspunse: 

— aşa îţi vine ţie să vorbeşti, ai? Fie Numele lui 

E A 


Allah cu mine şi împrejurul meu! Zăbăvnicia nu-i de la 
mine! Şi pricina nu-i din vina mea! Că eu atâta mă a patru 
sute treizeci şi treia noapte îndop cu tot soiul de leacuri, de- 
am tocit şi-am găurit piuliţele tot pisând mirodenii, 
sfărâmând buruieni şi zdrobind rădăcini de leac împotriva 
sterpiei! Ci tu eşti cel zăbavnic! Tu nu eşti decât un catâr 
fără vlavie şi cârn, iar ouăle ţi-s limpezi, cu sămânţa 
zemoşită şi rodul nerodnic! El răspunse: 

— Bine! Da când am să mă întorc din călătorie, am să-mi 
aduc altă soaţă lângă tine! Ea răspunse: 

— Soarta şi norocul meu sunt la Allah! El atunci plecă; ci, 
când ajunse în uliţă, se căi de cele întâmplate; iar soţia lui, 
tinerica, se căi şi ea la fel de vorbele ce le rostise, cam acre, 
faţă de stăpânul ei. Şi-atâta cu stăpânul casei din fundătura 
podită cu marmură! 

Estimp, Dalila-cea-Vicleană, iacătă! Cum ajunse sub 
zidurile casei, o văzu deodată pe soţia emirului stând la 
fereastră sprijinită în coate, frumoasă ca o mireasă şi 
strălucind ca o comoară de toate giuvaierurile cu care era 
împodobită, şi luminoasă ca o boltă de cleştar, în hainele de 
zăpadă cu care era îmbrăcată! 

Când o văzu asa, bătrâna noastră a răutăţilor îşi zise în 
sufletul ei: „O, Dalila, iată că ţi-a venit ceasul să dezlegi 
sacul vicleşugurilor tale! Acuma să te vedem dacă eşti în 
stare s-o momeşti pe tinerica aceasta afară din casa 
stăpânului ei şi s-o uşurezi de giuvaieruri şi s-o despoi de 
hainele cele frumoase, ca să pui mâna pe toată fala ei!" 
Seopri, aşadar, sub fereastra emirului, să strige cât mai 
amarnic numele lui Allah, zicând: „Allah! Allah! Şi voi toţi, 
prieteni ai lui Allah, valii făcători de bine, luminaţi-mă!" 

Când auziră acele strigăte şi când o văzură pe acea sfântă 
bătrână îmbrăcată întocmai ca sufiţii cerşetori, toate 
muierile din mahala veniră în fugă să-i pupe poalele mantiei 
şi să-i ceară binecuvântarea; iar tânăra soţie a emirului 
Urgia-Uliţelor gândi: „Allah are să ne binecuvânteze cu mila 
lui prin mijlocirea acestei sfânte bătrâne!" Si, cu ochii 


înmuiaţi de tulburare, femeiuşcă chemă o slujnică şi-i 
spuse: 

— Coboară repede la portarul nostru, şeicul Abu-Ali, 
sărută-i mâna şi spune-i: „Stăpâna mea Khatun te roagă s-o 
laşi să intre la noi pe această sfântă bătrână, ca să ne aducă 
îndurarea lui Allah!" 

Şi slujnica se duse la portar, îi sărută mâna şi-i spuse: 

— O, şeicule Abu-Ali, stăpâna mea Khatun îţi spune: „Las-o 
pe această bătrână să intre la noi, ca să ne aducă îndurările 
lui Allah!" Şi poate că binecuvântarea lui Allah se va revărsa 
peste noi toţi! 

Atunci portarul se duse la bătrână şi vru mai întâi să-i 
sărute mâna; ci ea se trase repede îndărăt, şi nu-l lăsă, 
spunând: 

— Să nu te apropii de mine! Tu, care îţi faci rugăciunile ca 
toţi slujitorii fără să te speli mai întâi după sfânta datină, ai 
să mă prihăneşti cu mâinile tale necurate şi atunci spălarea 
mea-i degeaba şi fără de folos! Mântuiască-te Allah de 
slugăria aceasta, o, portarule Abu-Ali, căci te afli întru 
milele sfinţilor lui Allah şi ale valiilor săi! 

Or, urarea aceasta îl tulbură cu totul pe portarul Abu-Ali, 
căci tocmai se împlineau trei luni de zile de când nu-şi mai 
primise plata de la cumplitul emir Urgia-Uliţelor şi de multă 
vreme se afla la mare cumpănă în această privinţă şi nu ştia 
ce să facă spre a căpăta cele ce i se cuveneau, încât îi spuse 
bătrânei: 

— O, maică, dă-mi să beau oleacă de apă din ulciorul tău, 
ca să mă pot bucura în felul acesta de binecuvântarea ta! 

Atunci ea cobori ulciorul de pe umăr şi îl învârti de mai 
multe ori în juru-i, până ce astupuşul din foi de a patru sute 
treizeci şi patra noapte palmier alunecă din gura ulciorului 
şi cei trei dinari de aur se rostogoliră pe jos, de parcă ar fi 
căzut din cer! Şi portarul se repezi să-i adune şi îşi zise în 
sine: „Mărire, lui Allah! Această bătrână cerşetoare este 
mai sfântă decât toate sfintele care au ascunse comori date 
în seama lor! lată că i s-a vădit că eu sunt un biet portar 


lipsit de plata lui şi în mare nevoie de bani pentru 
cheltuielile cele mai grabnice; şi s-a rugat ca să-mi capete 
aceşti trei dinari pe care i-a scos din adâncurile cerului!" Pe 
urmă îi întinse bătrânei cei trei dinari şi îi spuse: 

— la, mătuşă, aceşti trei dinari, care au căzut poate din 
ulciorul tău! 

Ea răspunse: 

— Fugi de-aci cu banii ăştia ai tăi! Eu nu sunt dintre cei ce 
au treabă de lucruri de-acestea lumeşti, nu, niciodată! Poţi 
să ţii tu banii aceia pentru tine şi să-ţi mai îmbunezi oleacă 
traiul, spre a-ţi cumpăni în felul acesta simbria pe care ţi-o 
datorează emirul! 

Atunci portarul ridică mâinile şi strigă: 

— Mărire lui Allah pentru mila lui! Asta-i o faptă din rândul 
minunilor! 

Estimp, slujnica se şi apropiase de bătrână şi, după ce îi 
sărută mâna, se grăbi s-o ducă la tânăra-i stăpână. 

Când ajunse la femeiuşcă, băttâna rămase uluită de 
frumuseţea ei; căci cu adevărat era ca o comoară dezvelită, 
cu peceţile-i talismanice sfărâmate anume spre-a o arăta în 
toată vâlva sa. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi patra noapte 
spuse: 

Când ajunse la femeiuşcă, bătrâna rămase uluită de 
frumuseţea ei; căci cu adevărat era ca o comoară dezvelită, 
cu peceţile-i talismanice sfărâmate anume spre-a o arăta în 
toată vâlva sa. 

Şi frumoasa Khatun la rându-i se grăbi să se arunce la 
picioarele bătrânei şi să-i sărute mâinile; iar bătrâna îi zise: 

— O, fata mea, nu vin decât din pricină că am înţeles că ai 
nevoie de sfaturile mele, după îndemnul lui' AjJlah! 

Şi Khatun începu prin a-i da mai întâi să mănânce, după 
cumu-i datina fată de sfinţii cerşetori; ci bătrâna nu vru sa 
se atingă de bucate, şi spuse: 


— Eu nu vreau să mănânc decât din bucatele raiului; aşa 
încât ajunez totdeauna, afară de cinci zile pe an! Ci, o, 
copilă a mea, te văd mâhnită şi doresc să-mi povesteşti 
pricina tristeţii tale! 

Ea răspunse: 

— O, maică, în ceasul nunţii noastre l-am pus pe soţul meu 
să jure că n-are să ia niciodată altă soţie pe lângă mine; ci a 
văzut acuma copiii altora şi a râvnit să aibă şi el unul; şi mi- 
a zis: „Eşti o stearpă!" Eu i-am răspuns: „Ba tu eşti un catâr 
care nu rodniceşti!" Atunci el a plecat mânios şi mi-a zis: 
„Când am să mă întorc din călătorie, am să mă însor cu încă 
una!" Or, eu, mătuşă, eu tare mă tem acuma să nu-şi 
împlinească ameninţarea şi să nu mai ia pe lângă mine încă 
o soţie care să-i dăruiască urmaşi! Că el are moşii multe, şi 
y y 'y case, şi huzmeturi sate întregi, şi de-o avea copii de la 
cealaltă, eu am să fiu lipsită de toate acele bunuri! Bătrâna 
răspunse: 

— Fata mea, se vede cât de colo ce neştiutoate eşti despre 
virtuțile stăpânului meu, şeicul Tatăl-Desfecioririlor, 
puternicul Stăpânul-Sarcinilor, înmulţitorul-Plodirilor.1 ' La 
M. A. Salie, este dat numele arab Abu-li-Hamalat - cu 
precizarea într-o notă: ocrotitorulplodirilor, adică 
ocrotitorul femeilor însărcinate. 

A patru sute treizeci şi patra noapte au tu nu ştii că numai 
un drum la acest sfânt face dintr-un biet datornic un zaraf 
bogat şi dintr-o femeie stearpă un hambar de rodnicii? 

Frumoasa Khatun răspunse: 

— O, maică, din ziua când m-am măritat, eu n-am mai ieşit 
din casă niciodată şi n-am putut nici măcar să întorc urările 
de fericire ori de păreri de rău care mi s-au adus! 

Bătrâna spuse: 

— O, copilă, am să te duc eu la stăpânul meu, şeicul 'Tatăl- 
Desfecioririlor şi Inmulţitorul-Plodirilor. lar tu să nu te 
sfieşti a-i mărturisi povara ce te apasă, şi să-i faci un 
peşcheş. Şi-atunci poţi să nu te îndoieşti că la întoarcerea 
din călătorie soţul tău are să se culce cu tine; şituaisă 


prinzi o fată ori un băiat. Dar, fie fată, fie băiat, orice-o fi să 
fie copilul tău, tu să faci jurământ că ai să-l meneşti derviş 
în slujba stăpânului meu Tatăl-Desfecioririlor! 

La vorbele acestea, frumoasa Khatun, tulburată de 
nădejde şi de bucurie, îmbrăcă rochiile ei cele mai frumoase 
şi se găti cu cele mai scumpe giuvaieruri, pe urmă îi spuse 
slujnicei sale: 

— Ai grijă de casă! Şi slujnica răspunse: 

— Ascult şi mă supun, o, stăpână a mea! 

Atunci Khatun ieşi cu Dalila şi întâlni la poartă pe bătrânul 
pot tar, moghrabinul Abu-Ali, care o întrebă: 

— Încotro, stăpână? Ea răspunse: 

— Mă duc la şeicul Înmulţitorul-Plodirilor! Portarul spuse: 

— Ce binecuvântare a lui Allah această sfântă bătrână, o, 
stăpână a mea! Are în seama ei comori întregi! Mi-a dat şi 
mie trei dinari de aur roşu; şi a ghicit nevoia mea şi a ştiut 
starea mea, fără să mă fi întrebat nimica; şi a ştiut că mă 
aflam la nevoie! Deie Allah ca răsplata pentru posturile ei 
de tot anul să se reverse şi asupra capului meu! 

Cu asta, Dalila şi tânăra Khatun plecară şi, pe drum, 
bătrâna cea vicleană spuse soaţei emirului Urgia-Uliţelor: 

— Inşallah! O, stăpână a mea, când ai să te afli dinaintea 
şeicului Tatăl-Desfecioririlor, ajute-l Allah ca el să-ţi dea şi 
liniştea sufletului, şi îndeplinirea tuturor dorințelor, şi 
întoarcerea dragostei soţului tău, dar să şi facă aşa fel ca 
niciodată pe viitor să nu mai fie între voi pricină de 
nemulţumire, ori de supărare, ori să vă mai spuneţi vorbe 
rele! 

Şi Khatun răspunse: 

— O, maică, tare aş vrea să ajung cât mai curând la acel 
sfânt şeic! 

A y în vremea aceasta, Dalila-cea-Vicleană îşi zicea în sine: 
„Cum aş putea face, în mijlocul mulţimii de trecători care se 
duc şi vin, s-o despoi de giuvaieruri şi s-o las goală?" 

Pe urmă îi spuse deodată: 


— O, fata mea, mergi cât mai departe în urma mea, dar) să 
nu mă pierzi din ochi, întrucât eu, maica ta, sunt o bătrână 
încărcată greu cu poverile cu care mă încarcă aceia care nu 
le mai pot îndura greutatea; şi pe tot lungul drumului 
oamenii vin să mă încarce cu daruri de pioşenie, pe care le- 
au menit stăpânului meu şeicul, şi mă roagă să i le duc. Este 
mai bine, aşadar, să merg singură deocamdată! 

Şi femeiuşcă merse departe în urma viclenei bătrâne, 
până ce amândouă ajunseră în sukul cel mare al 
negustorilor. Şi de departe se auzea sub bolta sukului 
răsunând, la paşii tinerelei, zăngănitul zurgălăilor de aur de 
la picioarele ei gingaşe şi clinchetul ţechinilor de pe capul 
său, atât de dulce şi de lin de-ai fi zis că e un zvon de ţitere 
şi de ţimbale! 

Aşa trecură prin suk, pe dinaintea prăvăliei unui tânăr 
negustor, pe nume Sidi-Mohsen, care era un flăcău tare 
drăgălaş, de-abia având o umbră de pufuşor pe obraji. Iar 
acesta băgă de seamă frumuseţea nevesticii şi începu să-i 
arunce pe furiş nişte ocheade pe care bătrânei nu-i trebui 
mult ca să le priceapă. Încât se întoarse către tinerică şi îi 
spuse: 

— Vino şi te aşază oleacă mai de-o parte colea, fata mea, 
să te mai hodineşti cât mă duc să vorbesc despre o treabă 
cu neguţătorul acela tinerel! 

Şi Khatun se supuse şi stătu jos, nu departe de prăvălia 
flăcăului cel frumos, care putu în felul acesta s-o vadă mai 
bine şi, numai dintr-o privire pe care i-o aruncă ea, îi venea 
să înnebunească! După ce fâerse aşa bine, bătrâna codoaşă 
se apropie de el şi-i spuse: 

— Au nu eşti tu neguţătorul Sidi-Mohsen? El răspunse: 

— Ba da! Cine ţi-a spus cum mă cheamă? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi cincea noapte 
spuse: 

El răspunse: 


— Ba da! Cine ţi-a spus cum mă cheamă? Ea zise: 

— Nişte oameni de treabă, care m-au trimis la tine. Şi am 
venit ca să-ţi spun, o, copile al meu, că fetişcana de colo 
este fata mea; iar tată-său, care a fost un mare neguţător, a 
murit lăsându-i multe bogății. Ea a ieşit astăzi întâia oară în 
lume, căci nu-i decât de puţină vreme ajunsă la vârsta 
măritişului, şi-asta după felurite semne neîndoielnice. Or, eu 
n-am mai zăbovit s-o scot a patru sute treizeci şi cincea 
noapte la vezală, căci spun înţelepţii: „Votreşte-ţi fata, nu 
feciorul!" Drept care, mânată de un îndemn ceresc şi de o 
simţire tainică, m-am hotărât să vin să te întteb pe tine de 
n-o vrei de soţie. Şi să nu-ţi faci vreo grijă în privinţa ei: 
dacă eşti sărac, am să-ţi dau toţi banii ei, şi în locul unei 
prăvălii, am să-ţi deschid două prăvălii! şi în felul acesta ai 
să fii miluit de Allah nu numai cu o fetişcană frumoasă, ci şi 
cu alte trei lucruri vrednice de râvnit, ce încep toate cu 
litera b: bani, bunătate şi bucurie! 

— O, maică, toate-s bune şi nu pun la îndoială cuvintele 
tale în ce priveşte pe cei dintâi b. însă în [>rivinţa celui de- 
al treilea b, îţi mărturisesc că n-aş fi inistit decât după ce l- 
aş vedea şi l-aş cerceta cu ochii mei; căci maică-mea, 
înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor un lucru şi mi-a 
spus: „lare aş mai fi vrut, o, fiul meu, să te însor cu o fată 
de care să mă fi încredinţat cu ochii mei!" Iar eu am jurat că 
nu am să mă abat de la dorinţa sa şi că în locul ei voi 
cerceta eu însumi! Şi a murit liniştită! 

Atunci bătrâna răspunse: 

— Dacă-i aşa, ridică-te pe cele două picioare şi hai după 
mine! Şi mă însărcinez să ţi-o arăt goală-goluţă! Numai să 
ai bine grijă să vii mult departe în urma ei, dar fără s-o 
pierzi din ochi. lar eu am să merg înainte, ca să arăt 
drumul! 

Atunci tânărul negustor se ridică şi luă cu el o pungă plină 
cu o mie de dinari, zicându-şi: „Nu se ştie ce se poate 
întâmpla, şi as putea în felul acesta să plătesc pe loc 
cheltuielile cerute de însurătoare!" şi se ţinea de departe pe 


urmele bătrânei codoaşe care deschidea drumul, şi care îşi 
zicea în sine: „Cum să faci tu acuma, o, Dalilo cea plină de 
iscusinţă, să-l despoi şi pe viţelul acesta?" 

Si cum mergea aşa, urmată de tânăra femeie, care la 
rându-i era urmată de frumosul neguţător, ajunse în faţa 
prăvăliei unui boiangiu, unul numit Hagg-Mohammad, vestit 
în tot sukul din pricina gusturilor lui anapoda. 

Într-adevăr, el era asemenea cuţitului vânzătorilor de 
colocaze, care spintecă totodată şi părţile bărbăteşti şi pe 
cele femeieşti ale cepii, şi la fel îi plăceau şi gustul dulce al 
smochinului şi gustul acrişor al rodiei. Or, aşadar, Hagg- 
Mohammad, auzind clinchetul ţechinilor şi al zingăneilor, 
înălţă fruntea şi zări pe drăgălaşul de flăcău şi pe frumoasa 
muieruşca. şi simţi ce simţi! Ci Dalila > ]Jlyyjy se şi 
apropiase de el şi, după salamalecurile de cuviinţă, îi spuse 
aşezându-se: 

— Tu eşti oare Hagg-Mohammad, boiangiul? El răspunse: 

— Da! Eu sunt Hagg-Mohammad! Ce doreşti? Ea spuse: 

— Mi-au vorbit nişte oameni de treabă despre tine! Ia te 
uită la fetişcana aceea nurlie, care-i fata mea, şi la flăcăul 
acela dulce şi zarif, care-i fiul meu! Eu i-am crescut pe 
amândoi, şi învăţătura lor m-a costat multă cheltuială! 7, Or, 
află acuma că locuinţa în care locuim noi este o casă 7, 
mare şi veche ce se dărâmă, aşa încât am fost nevoită de y' 
y la o vreme s-o sprijin cu grinzi de lemn şi cu proptele 
vânjoase; ci meşterul zidar mi-a spus: „Bine-ai face să te 
duci să stai în altă casă; întrucât s-ar cam putea să se 
prăvălească peste tine! Şi după ce o să ţi-o zidesc iar, ai să 
poţi veni îndărăt să locuieşti în ea; da nu mai devreme!" Eu 
atunci am plecat în căutarea altei case în care să stau până 
una alta cu aceşti doi copii; şi nişte oameni cumsecade m-au 
îndreptat către tine. Aş vrea, dar, să mă găzduieşti la tine 
cu aceşti doi copii pe care-i vezi! şi să nu te îndoieşti de 
mărinimia mea! 

Y i când auzi vorbele acestea ale bătrânei, boiangiul îşi 
simţi inima horind în lăuntrurile lui, şi îşi zise în sine: „Ya 


Hagg-Mohammad, uite cum ţi se îmbie dinţilor tăi un 
coşcoman de unt pe-o felie!" Pe urmă spuse către Dalila: 

A patru sute treizeci şi şasea noapte 

— E-adevărat că am o casă cu o odaie mare la catul de sus; 
dar nu am la îndemână nici o încăpere, întrucât jos, locuiesc 
eu, iar odaia de sus slujeşte să-mi primesc oaspeţii, ţăranii 
care îmi aduc indigoul! 

Ea răspunse: 

— Fiule, treaba la casa mea nu cere decât o lună sau două, 
cel mult; şi noi nu cunoaştem multă lume pe-aici! Mă rog 
ţie, dar, să împărţi în două odaia cea mare de sus şi să ne 
dai nouă jumătate. Şi, pe viaţa ta, o, fiule, dacă vei vrea ca 
oaspeţii tăi, ţăranii ce-ţi aduc indigoul, să ne fie oaspeţi, vor 
fi bineveniţi! Suntem gata să mâncăm şi să dormim 
împreună cu ei! 

Atunci boiangiul se grăbi să-i dea cheile de la casa lui; 
avea trei: una mare, una mică şi una răsucită. şi îi spuse: 

— Cheia cea mare este de la poarta casei; cheia cea mică 
este de la odaia de intrare; iar cheia cea răsucită este de la 
odaia de sus. Poţi, mătuşă dragă, să te slujeşti de tustrele! 

Atunci Dalila luă cheile şi plecă, urmată de nevestică, iar 
nevestica urmată la rându-i de tânărul negustor, şi aşa 
ajunseră pe uliţa pe care se afla casa boiangiului şi unde 
baba se grăbi să deschidă poarta cu cheia cea mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi şasea noapte 
Spuse: baba se grăbi să deschidă poarta cu cheia cea mare. 
Deocamdată începu prin a intra ea mai întâi în casă, 
împreună cu tânăra nevastă, iar negustoraşului îi spuse să 
aştepte. Şi o duse pe frumoasa Khatun în odaia de sus, 
spunându-i: 

— Fata mea, jos locuieşte preacinstitul şeic Tatăl- 
Desfecioririlor. Tu aşteaptă-mă aici şi începe să-ţi dai jos 
feregeaua! Eu nu zăbovesc mult şi mă întorc la tine! 


Şi cobori numaidecât să-i deschidă tânărului neguţător, şi 
îi pofti în odaia de la intrare, spunându-i: 

— Ia loc colea şi aşteaptă-mă, că mă întorc la tine cu fata 
mea, ca să te încredinţezi de ceea ce vrei să te încredinţezi 
cu ochii tăi! 

Pe urmă se întoarse iarăşi sus la frumoasa Khatun y şi îi 
spuse: 

— Acuma mergem la Tatăl-Desfecioririlor! Şi tânăra strigă: 

— Ce bucurie, o, maică a mea! Ea răspunse: 

— Dar mie, fata mea, mi-e frică de un lucru! Ea întrebă: 

— şi de ce lucru ţi-e teamă, maică? Ea răspunse: 

— Jos se află un copil al meu cam smintit, care-i ucenicul şi 
ajutorul şeicului Tatăl-Desfecioririlor. lar el nu ştie să 
osebească vremea rece de vremea caldă, şi stă mereu gol! 
Ci atunci când o femeie de vază ca tine intră la şeic, 
vederea podoabelor şi a mătăsurilor cu care-i îmbrăcată îl 
fac să se smintească de tot, şi se repede la ea şi-i face bucăţi 
hainele şi îi smulge cerceii rupându-i urechile, şi o despoaie 
de toate giuvaierurile. Aşa că ai face mai bine dacă ai 
începe să-ţi scoţi aici giuvaierurile şi să te dezbraci de toate 
hainele şi cămăşile; şi ţi le păzesc eu pe toate, aşteptându- 
te până ce te întorci de la şeicul Tatăl-Desfecioririlor! 

Atunci nevestica îşi scoase toate giuvaierurile, se dezbrăcă 
de toate hainele, nemaipăstrând pe ea decât o cămăşuţă de 
mătasă, şi înmână totul Dalilei, care îi spuse: 

A patru sute treizeci şi şasea noapte 

— Mă duc să le pun sub mantia Tatălui-Desfecioriri-lor, 
pentru ca în felul acesta, prin atingerea cu el, să se reverse 
asupră-ţi binecuvântarea lui Allah! 

Şi cobori, ducând cu ea bocceaua pe care, deocamdată, o 
ascunse sub bolta scării; pe urmă se duse la tânărul 
negustor şi îl găsi aşteptând-o pe tinerică. 

EI o întrebă: 

— Unde este, dar, fiică-ta, ca să pot s-o cercetez? 

Ci deodată bătrâna începu să se bată peste obraji şi peste 
piept, în tăcere. Şi tânărul negustor o întrebă: 


— Ce-ai păţit? Ea răspunse: 

— Uf! Dare-ar Allah să li se curme zilele vecinelor mele 
răuvoitoare şi pizmaşe şi bârfitoare! 'Te-au văzut când ai 
intrat în casă cu mine şi m-au întrebat cine eşti; eu le-am 
spus că te-am ales ca viitor soţ al fetei mele. Ci ele, 
pesemne zavistioase pe mine şi pizmuindu-mi norocul cu 
tine, s-au dus la fata mea şi i-au spus: „Oare maică-ta s-o fi 
săturat să-ţi dea de mâncare de vrea să te mărite aşa cu 
unul molipsit de râie şi de lepră?" Eu atunci i-am jurat, aşa 
cum te-ai juruit şi tu mamei tale, că n-am să te împreun cu 
ea mai înainte de-a te vedea gol-goluţ! 

La vorbele acestea, tânărul negustor strigă: 

— Chem ajutorul lui Allah împotriva acelor pizmaşe şi 
voitoare-de-rău! 

Şi spunând acestea, se dezbrăcă de toate hainele de pe el, 
şi rămase gol şi nevătămat şi alb ca argintul cel strecurat. 
Şi bătrâna îi spuse: 

— De bună seamă! Frumos şi curat cum eşti, nu ai nimica 
de teamăt! 

Şi el strigă: 

— Să vină să mă vadă acum! 

Şi puse alături frumoasa lui şubă de jder, centura, 
jungherul de argint şi aur, şi toate celelalte haine, 
ascunzând sub ele punga cu cei o mie de dinari! Şi bătrâna 
îi spuse: 

— Nu trebuie să laşi în odaia de intrare toate aceste 
lucruri ispititoare. Le pun eu la loc ferit! 

Si strânse toate lucrurile, aşa cum făcuse şicuy »i 
hainele femeiuştii, şi, lăsându-l pe tânărul neguţător 
singur, încuie cu cheia uşa în urma ei, se duse şi luă de sub 
scară legătura dintâi şi ieşi fără pic de zăbavă din casă, 
ducând totul cu ea. 

De cum ajunse în uliţă, purcese mai întâi să pună la loc în 
adevăr ferit cele două legături de haine, ducându-le la un 
neguţător de mirodenii pe care-l cunoştea, şi se întoarse la 


boiangiul cel nesăţios, care o aştepta nerăbdător şi care o şi 
întrebă, de cum o zări:yy!' 

— Ei bine, tuşică? Inşallah! Nădăjduiesc că ţi-a plăcut casa 
mea! 

Ea răspunse: 

— Casa ta-i o casă binecuvântată! Sunt mulţumită până 
peste poate. Acuma vreau ca primul drum să-l fac în 
căutarea hamalilor, ca să-i pun să ne aducă lucrurile şi 
hainele! Numai că, tare prinsă cum sunt cu toate astea, şi 
cum copiii mei n-au mâncat nimic de azi dimineaţă, ţine 
colea un dinar, rogu-te, şi cumpără-le nişte ciulama deasă şi 
plină de bucăţi de carne, şi du-te de mănâncă împreună cu 
ei prânzul de astăzi, acasă, şi ţine-le tovărăşie! 

) y boiangiul răspunse: 

— Bine, da cine-o să-mi păzească în vremea aceasta 
prăvălia şi lucrurile muşteriilor! 

Ea spuse: 

— Pe Allah! Păi ajutorul tău cel micuţ! El răspunse: 

— Fie şi-aşa! 

Y y şi luă o farfurie şi un castron, şi plecă să cumpere şi să 
ducă ciulamaua aceea cu carne. Şi-aşa cu boiangiul! 
Altmintrelea, ne mai întoarcem noi la el! 

A patru sute treizeci şi şaptea noapte ci estimp, Dalila-dea- 
Vicleană dete fuga numaidecât să-şi ia cele două legături pe 
care le lăsase la băcan şi se întoarse repede la boiangerie, 
ca să-i spună ucenicului boiangiului: 

— M-a trimis stăpânu-tău să te duci degrabă după ella 
neguţătorul de ciulama! Până ce te întorci, o să stau eu să 
păzesc prăvălia. Nu zăbovi mult! 

Băiatul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi ieşi din prăvălie, în vreme ce bătrâna şi începuse să 
înşface hainele muşteriilor şi ce mai putu strânge de prin 
prăvălie. Pe când era ocupată astfel, iată că tocmai trecu 
prin faţa prăvăliei, cu măgarul său, un măgărar care de-o 
săptămână nu mai găsise nimica de lucru şi care era un 


mâncător de haşiş cu asupra de măsură, şi bătrâna codoaşă 
îl chemă strigându-i: 

— Hei, măgărarule, ia vino încoace! 

Şi măgărarul se opri cu măgarul lui la uşă, iar bătrâna îl 
întrebă: 

— II cunoşti cumva pe feciorul meu, boiangiul? El 
răspunse: 

— Ya Allah! Da cine-l cunoaşte mai bine decât mine, o, 
stăpână a mea? 

— Atunci află, o, măgărarule binecuvântat, că bietul meu 
copil. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute treizeci şi şaptea noapte 
spuse: află că bietul meu copil nu mai are cu ce să-şi 
plătească datoriile, şi de fiecare dată când a fost întemnițat 
am izbutit să-l scap. Ci azi, ca să se isprăvească odată, vrea 
să se dea falit. Şi de-acuma, iacătă, mă trudesc să strâng 
hainele muşteriilor şi să le duc stăpânilor lor. Aş vrea, dar, 
să-mi împrumuţi măgarul tău ca să încarce pe el toate 
bulendrele astea, şi uite, tine colea un dinar ca plată pentru 
măgar. Tu, până ce mă întorc, apucă-te şi fa bucăţi-bucăţele 
tot ce mai e pe-aici, sparge oalele de boiele şi sfarmă 
putinile toate; aşa încât atunci când au să vină oamenii 
trimişi de cadiu ca să cerceteze mufluzlăcul să nu mai poată 
găsi nimic de luat din prăvălie! 

Măgărarul răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, stăpână a mea! Căci fiul tău, 
meşterul boiangiu, m-a coperit cu binefacerile lui si, cum îi 
sunt îndatorat, vreau să-i fac binele acesta degeaba, şi-am 
să sparg şi-am să zdrobesc tot din prăvălie, pe Allah! 

Atunci bătrâna îl lăsă şi, după ce încarcă totul pe măgar, se 
îndreptă către casă, ducând măgarul de căpăstru. 

Cu ajutorul şi ocrotirea Atoateocrotitorului, ajunse acasă 
fără de nici un necaz şi intră la fiică-sa Zeinab, care o 
aştepta stând ca o tigaie pe jar şi care îi spuse: 


— O, maică, inima mea a fost lângă tine! Ce isprăvi ai 
săvârşit? 

Dalila răspunse: 

— În această întâie dimineaţă, am înşelat patru inşi: un 
neguţător tânăr, o nevastă de ceauş năprasnic, un boiangiu 
dezmăţat şi un măgărar. şi ţi-am adus toate boarfele şi toate 
lucrurile lor pe măgarul măgărarului! 

Şi Zeinab strigă: 

— O, maică, de-acuma-nainte n-ai să mai poţi umbla prin 
Bagdad, din pricina ceauşului pe a cărui nevastă ai 
despuiat-o, a tânărului negustor pe care l-ai lăsat gol, a 
boiangiului de la care ai luat hainele muşteriilor lui, şi a 
măgărarului! 

A patru sute treizeci şi şaptea noapte dalila răspunse: 

— Aa, fata mea nici că-mi pasă mie de ei, afară numai de 
măgărar care mă cunoaşte! 

Şi-atâta, până una alta, despre Dalila! 

Ci, estimp, meşterul boiangiu, după ce cumpără ciulamaua 
aceea grasă, i-o dete în braţe ucenicului său şi luă împreună 
cu el drumul către casă, trecând iarăşi prin dreptul 
boiangeriei. Şi ia te uită! II văzu în prăvălie pe măgărar 
sfărâmând şi spărgând de zor olurile cele mari şi putinile, şi 
toată prăvălia nu mai era decât o grămadă de sfărâmături şi 
de fleaşcă albastră. La priveliştea aceea, boiangiul strigă: 

— Ho, măgărarule! 

Şi măgărarul se opri din zdroaba lui şi-i spuse boiangiului: 

— Slavă lui Allah că ai scăpat de temniţă, meştere 
boiangiu! Drept îţi spun că inima mea era lângă tine! 

El întrebă: 

— Ce tot spui, o, măgărarule, şi ce va să zică toate astea? 

Măgărarul spuse: 

— Păi, cât ai lipsit, s-a strigat mufluzlâcul tău! 

El întrebă cu sufletul în gât, cu buzele tremurând şi cu 
ochii bulbucaţi: 

— Cine ţi-a spus? El răspunse: 


— Maică-ta mi-a spus, şi mi-a poruncit, spre folosul tău, să 
sfâtâm şi să sparg aici tot, aşa ca trimişii cadiului să nu mai 
găsească nimica de luat! 

Boiangiul, peste măsură de buimăcit, răspunse: 

— 'Trăsni-l-ar Allah pe Cel Alungat! E multă vreme de când 
maică-mea a murit! 

Şi se bătea amarnic în piept, ţipând cât îl ţinea gura: 

— Vai, cum am pierdut eu şi bunurile mele şi bunurile 
muşteriilor mei! 

Şi, la rându-i, asinarul începu şi el să se bocească şi să 
țipe: 

— Vai, cum mi-am pierdut eu măgarul! Pe urmă răcni către 
boiangiu: 

— O, boiangiu dezmăţat, dă-mi îndărăt măgarul pe care mi 
1-a luat maică-ta! 

Iar boiangiul se repezi la stăpânul măgarului, îl apucă de 
beregată şi începu să-i care la pumni, ţipându-i: 

— Unde ţi-e codoaşa aia bătrână? 

Y) 

Ci măgărarul se porni să urle din toate străfundurile lui: 

— Măgarul meu! Unde-i măgarul meu? Dă-mi îndărăt 
măgarul! 

Şi se înhăţară unul pe altul, muşcându-se, înjurându-se, 
dăruindu-şi ghionti pe-ntrecutele şi izbindu-se cu capetele 
în pântece! In vremea asta, o mulţime de oameni se 
strânsese în juru-le şi sporea mereu; şi oamenii izbutiră 
până la urmă să-i despartă, nu iară pagubă, iar unul dintre 
cei de faţă îl întrebă pe boiangiu: 

— Ya Hagg-Mohammad, ce s-a întâmplat între voi? Ci 
stăpânul măgarului se şi repezi să răspundă, urlându-şi 
povestea cât îl ţinea gura, şi încheie spunând: 

— Eu am făcut toate astea spre a-i fi de folos boiangiului! 

Atunci îl întrebară pe boiangiu: 

— Ya Hagg-Mohammad, de bună seamă că tu trebuie s-o 
cunoşti pe bătrâna aceea, de vreme ce i-ai lăsat îngrijă să-ţi 
păzească prăvălia? 


El răspunse: 

— Habar n-am avut de ea până în ziua de astăzi! Ci ea s-a 
dus să locuiască în casa mea cu fiul şi cu fata ei! 

Atunci unul dintre cei de fată îşi dete cu vorba: yy 

— Eu, pe cât mă duce gândul, socot că boiangiul este 
răspunzător de măgar; căci dacă stăpânul măgarului a 
patru sute treizeci şi opta noapte n-ar fi văzut că boiangiul 
şi-a lăsat prăvălia în grija bătrânei, nici el la rându-i nu i-ar 
fi dat bătrânei aceleia măgarul. 

Iar un altul adăugă: 

— Ya Hagg-Mohammad, de vreme ce ai găzduit-o pe 
bătrâna aceea la tine în casă, eşti dator să-i dai asinarului 
îndărăt asinul, ori să-i plăteşti o despăgubire! 

Pe urmă toţi, laolaltă cu cei doi potrivnici, luară drumul 
către casa boiangiului. Şi-aşa! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patra sute treizeci şi opta noapte 
Spuse: 

Şi-aşa! Estimp, nevestica şi tânărul neguţător, iacătă! 

Pe când negustotul aştepta în odaia de la intrare sosirea 
ei, spre a o cerceta, aceasta la rându-i aştepta în odaia de 
sus să se întoarcă sfânta băttână şi să-i aducă învoirea 
smintitului, ciracul Tatălui-Desfecioririlor, de a intra la 
schimnic. Ci, cum bătrâna nu mai venea, frumoasa Khatun, 
îmbrăcată numai cu acea cămăşuţă subţire, ieşi din odaie şi 
cobori scara. Atunci îl simţi din odaia de la intrare pe 
tânărul negustor care, auzind şi el clinchetul zurgălăilor pe 
care ea nu izbutise să şi-i scoată de la glezne, începu să 
strige: 

— Grăbeşte-te odată! şi vino încoace cu maică-ta, care te-a 
adus ca să te mărite cu mine! 

Ci femeia răspunse: 

— Maică-mea este moartă. Da tu nu care cumva eşti 
smintitul? şi nu eşti ciracul Tatălui-Desfecioririlor? 

El răspunse cum îi veni: 


— Nu, pe Allah o, lumină a ochilor mei, încă nu sunt chiar 
smintit! Ci că aş fi Iatăl-Desfecioririlor, apoi sunt vestit că-s 
aşa! 

La vorbele acestea, ruşinoasa nevestică nu mai ştiu ce să 
facă şi se hotări, în ciuda dodăielilor tanatului negustor, pe 
care ea îl socotea tot smintitul, ciracul Tatălui- 
Desfecioririlor, să aştepte acolo lângă scară venirea 
cuvioasei bătrâne. 

Si iată că tocmai atunci sosiră şi oamenii ce-i însoțeau pe 
boiangiu şi pe stăpânul măgarului; bătură la uşă şi 
aşteptară un timp să Li se deschidă dinlăuntru. Ci cum 
nimeni nu răspundea, împinseră uşa şi năvăliră mai întâi în 
odaia de la intrare, unde îl găsiră pe tânărul neguţător gol- 
goluţ şi străduindu-se să-şi ascundă cu mâinile ruşinea. 

Şi boiangiul ţipă: 

— A! Fecior de căţea, unde-i blestemata de maică-ta? El 
răspunse: 

— Maică-mea a murit de mult. Dat dacă-i vorba de bătrâna 
din casa aceasta, apoi ea nu este decât mama viitoarei mele 
soţii. 

Şi povesti de sart boiangiului, asinarului şi întregii mulţimi 
de faţă întreaga poveste. Apoi adăugă: 

— lar cea pe care trebuie s-o cercetez se află colea, după 
uşă! 

La cuvintele acestea, împinseră uşa şi o găsiră pe năuca de 
nevestică goală-goluţă, doar cu cămăşuţa aceea pe ea, şi 
încercând să-şi acopore pe cât se putea goliciunea 
coapselor sale falnice. Şi boiangiul o întrebă: 

— A, fată păcătoasă, unde-i codoaşa de maică-ta? Ea 
răspunse, plină de ruşine: 

— Maică-mea a murit de mult. Dar dacă-i vorba de bătrâna 
care m-a adus aici, apoi aceea-i o cuvioasă în slujba 
sfântului părinte, şeicul Tatăl-Desfecioririlor! 

La cuvintele acestea, toţi cei de faţă, până şi boiangiul, A 
patru sute treizeci şi opta noapte în ciuda pustiirii prăvăliei 
lui, până şi asinarul, în ciuda pierderii asinului său, până şi 


tânărul negustoraş, în ciuda pieirii pungii şi a hainelor lui, 
se puseră pe un râs de se tăvăleau pe jos! 

După care, pricepând că bătrâna îşi făcuse batjocură de ei, 
tustrei amăgiţii hotărâră cum că să-i plătească; şi, până una 
alta, îi aduseră nişte haine zăpăcitei de neveste, care se 
îmbrăcă şi se întoarse fără de zăbavă la casa ei, unde o s-o 
găsim iarăşi numaidecât, când s-o întoarce bărbatu-său de 
pe dtumuri. 

Iar Hagg-Mohammad şi stăpânul asinului se împăcară şi îşi 
cerură iertare unul altuia şi plecară laolaltă cu tânărul 
neguţător la valiul cetăţii, emirul Khaled, să-i povestească 
întâmplarea şi să-i ceară pedeapsa împotriva ticăloasei de 
bătrâne. Şi valiul le răspunse: 

— O, dragii mei, năstruşnică poveste mi-aţi mai povestit! 

Ei răspunseră: 

— O, stăpâne al nostru, pe Allah şi pe viaţa capului emirilor 
drept-credincioşilor! Nu ţi-am spus decât ade-vărul- 
adevărat! 

Si valiul le zise: 

— O, dragii mei, şi ce să fac eu ca să găsesc o bătrână 
printre toate băttânele din Bagdad? Ştiţi şi voi că nu pot 
trimite oamenii noştri să răscolească haremurile şi să 
smulgă de pe obraze iaşmacele femeilor! 

Ei strigară: 

— Uf, ce belea! Vai, prăvâălia mea! Vai, măgarul meu! Vai, 
punga mea cu galbeni! 

Atunci valiul, înduioşat de necazul lor, le spuse: 

— O, dragii mei, duceţi-vă şi vânturaţi tot oraşul şi 
încercaţi s-o găsiţi pe bătrâna aceea, şi puneţi mâna pe ea! 
Şi vă făgăduiesc că, dacă izbutiţi, am s-o supun la cazne 
grele şi am s-o silesc să mărturisească tot! 

Şi cei trei înşelaţi de Dalila-cea-Vicleană plecară de la valiu 
şi se împrăştiată, luând-o fiecare în altă parte, s-o caute pe 
blestemata de babă. Şi, aşteptându-i, atâta cu ei! Ci avem 
să-i mai întâlnim! 

Estimp, Dalila-cea-Vicleană spuse fiică-sii Zeinab: 


— O, fata mamii, toate astea nu-s nimic! Am să di-buiesc 
ceva şi mai alimănit! 

Şi Zeinab îi spuse: 

— O, maică, acum tare mi-e frică să nu păţeşti ceva! Ea 
răspunse: 

— Să nu-ţi fie frică, fata mamii! Sunt ca bobu-n păstaie, şi 
nu mă vatămă nici focul, nici apa. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute treizeci şi noua noapte 
spuse: 

— Sunt ca bobu-n păstaie, şi nu mă vatămă nici focul, nici 
apa. 

Şi se ridică, aruncă hainele de sufit, şi se îmbrăcă în haine 
de slujnică de pe la casele celor bogaţi, şi plecă gândind la 
vreo nouă pehlivănie pe care s-o mai tragă prin Bagdad. 

Ajunse aşa pe o uliţă singuratică, toată dichisită şi 
împodobită de-a lungul şi de-a latul cu chilimuri frumoase şi 
cu fanare de toate culorile; iar pe jos erau aşternute preşuri 
de preţ. Şi auzi dintr-acolo glasurile cântăreților, şi bubuitul 
vuvelor, şi zarva dairalelor cele răsunătoare şi zvoana 
ţimbalelor. şi văzu la usa casei împodobite o roabă care 
purta călare pe umerii ei un băietei îmbrăcat în haine 
minunate de urşinic cu fir de aur şi de argint, şi având pe 
cap un fesuleţ roşu învrâstat a patru sute treizeci şi noua 
noapte cu trei rânduri de mărgăritare, la gât atârnându-i 
un lănţişor de aur bătut cu nestemate, iar umerii-i fiind 
acoperiţi cu o manteluţă de atlaz. Şi află de pe la mulţimea 
de gură-cască dimprejur şi de pe la oaspeţii care intrau şi 
ieşeau că acea casă era casa starostelui negustorilor din 
Bagdad şi că băieţelul acela era copilul lui. Şi tot aşa află că 
starostele mai avea şi o fată, fecioară şi ajunsă la vârsta 
măritişului, şi chiar în ziua aceea se sărbătorea logodna ei; 
şi din această pricină se făcuseră acele găteli şi împodobeli. 
Şi cum mama copilului era prinsă cu primirea oaspetelor 
sale şi cu datorinţele cerute de cinstea casei, luase copilul, 


care se tot ţinea după ea şi i se tot agăța de poalele rochiei, 
şi-l dăduse unei roabe, cu sarcina de a-l înveseli şi de a-1 
ţine la joacă până la plecarea oaspeţilor. 

Or, când bătrâna Dalila îl văzu pe acel copil călărind în 
cârca roabei, şi după ce se dumiri despre toate rosturile 
părinţilor iui şi despre sărbătorirea ce avea loc, îşi zise în 
sine: „O, Dalila, treaba de făcut deocamdată este de-a 
şterpeli copilul, luându-l de la roabă!" Şi se apropie de ea 
văicărindu-se: 

— Ce ruşine pe capul meu să vin aşa de târziu la vrednica 
soţie a starostelui! 

Y pe urmă, spuse tinerei roabe, care era cam toantă, 
punându-i în mână un ban calp: 

— la de colea un dinar pentru osteneala ta, şi du-te, fata 
mea, până la stăpână-ta şi spune-i: „Bătrâna ta doică Omm 
Al-Khair se bucură tare mult pentru tine, în virtutea 
mulţumirii ce-ţi datorează pentru bunătatea ta! Încât, în 
ziua cea mate a nunţii, are să vină să te vadă cu toţi copiii 
ei, şi n-are să pregete a înmâna druştelor daruri de nuntă 
alese, cumu-i datina!" 

Roaba răspunse: 

— Măicuţă, aş face cu dragă inimă cele ce-mi ceri; da 
micuțul meu stăpân, copilul acesta, de cum o vede pe 
maică-sa, se ia după ea şi i se agaţă de haine! Ea răspunse: 

— Atunci dă-mi-l să-l ţin eu până te duci tu şi te întorci! 

Şi roaba luă dinarul cel calp, dete copilul în braţele babei 
şi plecă repede. 

Iar Dalila nu pregetă s-o şteargă cu copilul, cotind pe o 
ulicioară lăturalnică, unde îl despuie de toate lucrurile de 
preţ pe care le avea pe el, şi îşi zise în sine: „Acum, o, Dalila, 
atâta nu-i destul! Dacă eşti cu adevărat mai isteaţă decât 
toate isteţele, se cade să tragi de pe urma plodului ăsta tot 
folosul ce se poate trage, zălogindu-1, de pildă, pe un preţ 
cât mai mare!" La gândul acesta, sări pe cele două picioare 
ale ei şi se duse în sukul argintarilor, unde îl văzu într-o 
prăvălie pe un ovrei, giuvaiergiu de seamă, stând pe scaun 


în dosul tejghelei din prăvălia lui; şi intră în prăvălia 
ovreiului, zicându-şi: „lacătă că mi-am şi găsit zaraful!" 
Când o văzu, ovreiul se uită la copilul pe care baba îl ţinea 
în braţe şi cunoscu numaidecât că este copilul starostelui 
neguţătorilor. Or, ovreiul acela, măcar că era putred de 
bogat, totdeauna era pizmaş pe vecinii lui dacă aceştia 
vindeau ceva atunci când el se întâmpla să nu vândă nimic 
în tot acea clipă. Încât, bucuros foarte de venirea bătrânei, 
o întrebă: 

— Ce doreşti, o, stăpâna mea? Ea răspunse: 

— Au tu eşti Izra ovreiul? 

El răspunse: 

— Naam! Ea îi spuse: 

— Sora copilului acesta, fata starostelui neguţătorilor, s-a 
logodit astăzi, şi-acuma se sărbătoreşte unirea tinerilor. Or, 
e nevoie numaidecât pentru ea de nişte giuvaieruri, şi- 
anume: două perechi de brățări de aur, pentru pus a patru 
sute treizeci şi noua noapte la gleznă; o pereche de brățări 
obişnuite de aur; o pereche de cercei de mărgăritar; un 
brâu de aur lucrat în filigran; un jungher cu minerul de jad 
încrustat cu pietre de rubin; şi un inel cu pecete. 

Numaidecât ovreiul sări să-i dea cele cerute şi care făceau 
pe puţin o mie de dinari de aur! Şi Dalila îi spuse: 

— Le iau pe toate şi le duc până acasă, ca să-şi aleagă 
stăpâna mea ce i-o plăcea mai mult. Pe urmă mă întorc şi-ţi 
aduc banii pentru ceea ce şi-o opri! Până mă întorc eu, ai 
grijă, rogu-te de copilul acesta! 

Ovreiul răspunse: 

— Cum vrei tu! 

Şi Dalila luă giuvaierurile şi se zori să se întoarcă drept 
acasă la ea. 

Când tânăra Zeinab-cea-lIsteaţă o văzu pe maică-sa, îi zise: 

— Ce ispravă ai mai săvârşit, o, maică? Ea răspunse: 

— Numai una măruntă, de data aceasta. M-am mulţumit 
să-l răpesc şi să-l despoi pe copilul starostelui negustotilot 


şi să-l las zălog la ovreiul Izra pentru nişte giuvaieruri ce 
preţuiesc o mie de dinari! 

Atunci fiică-sa strigă: 

— Hotărât, de data asta s-a isprăvit! N-ai să mai poţi ieşi şi 
n-ai să mai poţi umbla prin Bagdad! 

Ea răspunse: 

— Tot ce-am făcut până acuma nu-i nimic, nici măcar o 
măsură dintr-o mie! Da, tu, fata mamei, să n-ai nici o grijă în 
privinţa mea! 

Estimp, roaba cea toantă se duse în sala de primire şi 
spuse: 

— O, stăpână a mea, doica ta, Omm Al-Khair, îţi trimite 
salamalecurile şi urările ei de bine, şi îţi spune că-i 
bucuroasă tare pentru tine şi că are să vină aici cu toţi 
copiii ei în ziua nunţii, şi că are să fie darnică mult cu 
druştele! 

Stăpână-sa o întrebă: 

— Unde l-ai lăsat pe stăpânul tău cel mic? Ea răspunse: 

— L-am lăsat cu ea, de teamă să nu se agaţe de fustele 
tale! Şi uite un ban de aur pe care mi l-a dat bătrâna 
pentru cântărețe! 

Si întinse cântăreţei celei mai de seamă banul, spunând: 

— Uite, ia-1 să-ţi fie de saftea! 

Si cântăreaţa luă banul şi văzu că era de aramă. Atunci 
stăpâna se zborşi la slujnică: 

— A, toanto, dă fuga la stăpânul tău cel mic! 

Şi roaba cobori degrabă, dar nu mai găsi nici copilul, nici 
baba. Atunci dete un țipăt şi căzu cu nasu-n pământ, pe 
când toate femeile veniră în goană din casă, şi bucuria se 
preschimbă în jale în inimile lor. Şi iacă-tă că, tocmai atunci, 
sosi şi starostele! lar nevastă-sa, cu chipul răvăşit de 
tulburare, se grăbi să-i povestească cele ce se petrecuseră. 
Numaidecât, starostele plecă să caute copilul, urmat de toţi 
neguţătorii, oaspeţii săi, care începură la rându-le să caute 
şi ei pretutindenea. Şi, până la urmă, după spaime 
amarnice, îl găsiră pe copil aproape gol pe pragul prăvăliei 


evreului, iar starostele, nebun de bucurie şi de mânie, se 
repezi la ovrei, răcnind: 

— A, afurisitule! Ce vroiai să faci cu copilul meu? Şi de ce l- 
ai dezbrăcat asa? 

Evreul răspunse, tremurând de spaimă şi uluit până peste 
poate: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu! Eu n-aveam nici o trebuinţă 
de un aşa zălog! Da bătrâna a ţinut să mi-l lase, după cea 
luat de la mine giuvaieruri de o mie de dinari pentru fiică- 
ta! 

A patru sute treizeci şi noua noapte starostele, tot mai 
mâniat, strigă: 

— Mă afurisitule, au tu socoti că fata mea nu are destule 
giuvaiere şi-ar avea nevoie să ia de la tine? Dă-mi degrabă 
îndărăt hainele şi podoabele pe care le-ai luat de la copil! 

La vorbele acestea, ovreiul strigă înmărmurit: 

— Ajutaţi-mă, o, musulmanilor! 

Şi se iviră, venind pe căi osebite, chiar în clipita aceea, cei 
trei înşelaţi dintâi: stăpânul măgarului, tânărul negustor şi 
boiangiul. Şi întrebară ce s-a întâmplat şi, după ce aflară 
despre ce este vorba, nu se mai îndoiră că aceasta n-ar fi 
fost o nouă ispravă a blestematei de babe, şi strigară: 

— O ştim pe bătrână! E o ticăloasă care şi pe noi ne-a 
înşelat înaintea voastră! 

Şi îşi povestiră întâmplarea, iar toţi cei de faţă rămaseră 
năuci, şi tot aşa şi starostele care, neavând altceva mai bun 
de făcut, strigă: 

— Bine că am avut noroc să-mi găsesc copilul! N-am să 
mai cer acuma hainele pierdute! Să-i fie ca preţ de 
răscumpărare! Poate numai să le pretind într-o bună zi de 
la bătrână! 

Şi nu vru să mai zăbovească o clipă, ci dete fuga să-i ducă 
şi soţiei bucuria că a găsit copilul. Iar ovreiul îi întrebă pe 
cei trei: 

— Unde gândiţi să vă duceţi acum? Ei răspunseră: 

— Ne ducem să căutăm mai departe! El spuse: 


— Luaţi-mă şi pe mine! Pe urmă întrebă: 

— Este printre voi vreunul care s-o fi cunoscut pe babă 
înainte de isprava ei? 

Cel cu măgarul răspunse: -Eu! 

Ovreiul zise: 

— Atunci e mai bine să nu mergem laolaltă, ci să căutăm 
despărțiți, ca să nu prindă de veste! 

Atunci cel cu măgarul răspunse: 

— Dreptu-i! Şi, ca să ne mai putem găsi, hai să luăm ca loc 
de întâlnire, la prânz, prăvălia bărbierului moghrabin 
Hagg-Mass'ud! 

Se învoiră, dar, să se întâlnească aşa, şi plecară la drum, 
fiecare în altă parte. 

Or, era scris ca stăpânul măgarului să fie cel dintâi care s- 
o întâlnească pe bătrâna cea vicleană. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi una noapte 
spuse: 

Or, era scris ca stăpânul măgarului să fie cel dintâi care s- 
o întâlnească pe bătrâna cea vicleană tocmai când ea ieşise 
în cetate să dibuiască vreo altă pehlivănie. Într-adevăr, de 
cum o văzu, măgărarul o şi cunoscu, oricât îşi schimbase ea 
hainele şi înfăţişarea, şi se năpusti asupra ei ţipând: 

— Vai de tine, babă veşcăită, scorbură uscată! Am pus 
mâna pe tine până la utmă! 

Ea întrebă: 

— Ce-ai păţit, fiule? El urlă: 

— Măgarul! Dă-mi îndărăt măgarul! Ea răspunse cu glas 
înduioşat: 

— Fiule, vorbeşte domol şi acoperă ceea ce Allah a 
acoperit cu vălul lui! la să vedem? Ce-mi ceri? Măgarul tău 
ori poate lucrurile celorlalţi? 

El răspunse: 

A patru sute patruzeci şi una noapte 

— Numai măgarul meu! Ea spuse: 


— Fiule, te stiu sărac şi n-am vrut nicidecum să te lipsesc 
de măgarul tău. [i l-am lăsat la bărbierul mogh-rabin Hagg- 
Mass'ud, care are prăvălia uite colea peste drum! Mă duc 
numaidecât la el şi-l rog să-mi dea măgarul. Aşteaptă 
oleacă! 

Şi plecă înaintea lui la bărbierul Hagg-Mass'ud. Intră în 
prăvălie plângând, îi sărută mâna, şi spuse: 

— Vai de mine şi de mine! Elo întrebă: 

— Ce ai, tuşă dragă? Ea răspunse: 

— Nu te uiţi la fiu-meu, acela care stă în picioare colo, 
peste drum de prăvălia ta? Era de meseria lui asinar, mâna 
măgari. Ci întt-o zi a căzut bolnav şi-a fost vânturat de-o 
pală de vânt care i-a stricat şi i-a stregheţat sângele şi, ca 
urmare, l-a făcut să-şi piardă minţile şi să se smintească! 
Din ziua aceea, nu mai conteneşte să-şi ceară măgarul. 
Dacă se scoală, strigă: „Măgarul meu!" dacă pleacă, strigă: 
„Măgarul meu!" Atunci un doftor dintre cei mai doftori mi-a 
spus: „Fiul tău are minţile clătinate şi în mare tulburare. şi 
nimic nu l-ar mai putea vindeca, şi nu l-ar mai putea pune 
iar în balamalele sale, decât dacă i s-at scoate cele două 
măsele de minte din fundul gurii şi dacă ar fi apoi ars bine 
la tâmple cu nişte gonghiţe de cantarida ori cu un fier 
încins!" Ia, dar, colea un dinar pentru truda ta, şi cheamă-l 
şi spune-i: „Măgarul tău este la mine. Vino încoace!" La 
vorbele acestea, bărbierul răspunse: 

— Să rămân nemâncat un an, dacă n-am să-i dau eu 
măgarul în braţe, tuşică! 

Şi îndată, cum avea în slujba lui ca ajutoare doi flăcăi 
deprinşi cu toate treburile meseriei, spuse unuia dintre ei: 

— Ia şi înroşeşte două piroane! Pe urmă strigă la măgărar: 

— Hei, băiete, ia vino-ncoa! Măgarul tău este la mine! Şi, 
în vreme ce măgărarul intra în prăvălie, bătrâna se trase 
către prag, gata de ducă. 

Aşadar, odată asinarul intrat în prăvălie, bărbierul îl luă de 
mână şi îl duse în odaia din dos a bărbieriei, unde îl aldui 
deodată cu un pumn în pântece, aruncându-i totodată şi-o 


piedică, de-1 întinse lat pe spate la podea, unde cei doi 
flăcăiaşi îl legară cobză de mâini şi de picioare, 
nemaiingăduindu-i să facă nici cea mai mică mişcare. Atunci 
meşterul bărbier se ridică şi îi înfipse dintru început în gură 
două cleşte mari cât nişte cleşte de fierar, şi de care se 
folosea spre a potoli dinţii abraşi; pe urmă, dintr-o 
răsucitură de mână, îi smulse amândouă măselele deodată. 
După care, cu toate urletele şi zvârcolelile lui, luă cu un 
cleştişor cele două piroane înroşite şi îi atse tâmplele din 
belşug, rostind numele lui Allah, ca să fie tămăduitura cu 
leac. 

Când isprăvi aceste două isprăvi, bărbierul îi spuse 
asinarului: 

— Uallahi! Maică-ta are să fie mulţumită de mine! 

Y mă duc s-o chem ca să vadă sporul lucrului meu şi 
vindecarea ta! 

Şi, pe când catârgiul se zbătea în mâinile flăcăilor, 
bărbierul intră în ptăvălie, şi-acolo! Prăvălia era goală, 
curățată ca bătută de vânt! Nu mai eta nimic! Bricele, 
oglinzile cu mâner de sidef, foarfecele, curelele de ascuţit, 
tasurile, ibricele, ştergarele, scăunaşele, totul pierise! Nu 
mai era nimic! Nici măcar umbra lor! lar bătrâna pierise şi 
ea! Nimic! Nici măcar mireasma bătrânei! Şi, pe deasupra, 
prăvălia era proaspăt măturată şi stropită, de parcă tocmai 
ar fi fost gata de închiriat numaidecât. 

La priveliştea aceea, bărbierul, peste poate de a patru 
sute patruzeci şi una noapte mânios, se repezi în odăiţa din 
fund şi, înhăţându-l pe măgărar de beregată, îl zgudui ca 
pe-o tăgârţă şi ţipă: 

— Unde-i codoaşa de maică-ta? 

Bietul asinar, nebun de durere şi de turbare, îi spuse: 

— Ah, fecior de zdrenţe! Maică-mea? Păi maică-mea e în 
tihna lui Allah! 

Bărbierul îl zgălţâi iar şi-i ţipă: 

— Unde-i maică-ta, cotoroanţa care te-a adus aici şi care a 
plecat după ce mi-a furat toată ptăvălia? 


Asinarul, cu trupul zguduit de zgâlţăielile bărbierului, da 
să-i răspundă, când deodată intrară în prăvălie, venind din 
căutările lor zadarnice, ceilalţi trei păcăliţi: boiangiul, 
tânărul negustor şi ovreiul. Şi-i văzură încăieraţi pe 
bărbierul cu ochii ieşiţi din cap şi pe magărarul cu tâmplele 
arse, brăzdate de două vârste mari umflate şi cu o spumă 
de sânge pe buze, cu cele două măsele spânzurate încă de- 
o parte şi de alta a gurii. Şi se minunară: 

— Da ce-i aici? 

lar măgărarul răcni din toţi bojogii lui: 

— O, musulmanilor, cer dreptate împotriva acestui apucat! 

Şi le povesti ce se petrecuse. Atunci ei îl întrebară pe 
bărbier: 

— De ce ai făcut aşa cu măgărarul, o, meştere Mass'ud? 

Şi bărbierul le povesti la rându-i cum fusese curățată 
prăvălia lui de către băttână. Atunci ei nu mai avură nici o 
îndoială că era chiar bătrâna lor, care în felul acesta mai 
săvârşise o pehlivănie, şi strigară: 

— Pe Allah! Numai afurisita de babă este făptaşa tuturor 
necazurilor acestea! 

Şi, până la urmă, se dumiriră cu toţii şi se învoiră în 
această privinţă. Atunci bărbierul se grăbi să-şi închidă 
prăvălia şi să se împreune cu ceilalţi patru înşelaţi, ca să-i 
ajute în căutările lor. Şi bietul asinar nu mai contenea să se 
văicărească: 

— Văleu, măgarul meu! Văleu, măselele mele duse! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi doua noapte 
spuse: 

— Văleu, măgarul meu! Văleu, măselele mele duse! 
Colindară aşa mult timp prin mahalalele cetăţii; şi deodată, 
după un colţ de uliţă, tot măgătarul, şi de data aceasta, fu 
cel dintâi care o zări şi o cunoscu pe Dalila-cea-Vicleană, 
despre care, altminteri, niciunul dintre ei nu ştia nici cum o 


cheamă, nici unde sade! Si, de cum o văzu, asinarul se 
repezi la ea strigând: 

— lacăt-o! Are să ne plătească acuma pentru toate! şi o 
târâră la valiul cetăţii, emirul Khaled. 

Când ajunseră la palatul valiului, o dădură pe bătrână pe 
mâna paznicilor şi le spuseră: 

— Vrem să-l vedem pe valiu! Ei răspunseră: 

— Doarme. Aşteptaţi oleacă până ce se trezeşte! 

Şi cei cinci pârâşi aşteptară în curte, în vreme ce paznicii o 
lăsară pe bătrână în seama hadâmbilor, ca s-o închidă în 
vreo odaie din harem până ce s-o scula valiul. 

Când se văzu în harem, bătrâna cea vicleană izbuti să se 
furişeze până la iatacul soţiei valiului şi, după 
salamalecurile şi sărutările de mână cuvenite, îi spuse 
acesteia, care nici cu gândul nu gândea cum stă treaba: 

— O, stăpână a mea, tare aş vrea să-l văd pe stăpânul 
nostru, valiul. 

A patru sute patruzeci şi doua noapte ea răspunse: 

— Valiul îşi face tabietul de după masă! Da ce treabă ai cu 
el? 

Ea spuse: 

— Soţul meu, care-i neguţător de robi, mi-a dat în seamă, 
înainte de a pleca într-o călătorie, cinci mameluci, cu 
porunca de a-i vinde cui i-o plăti mai bine. Şi tocmai i-a 
văzut cu mine valiul, stăpânul nostru, şi mi-a spus că îmi dă 
pe ei o mie două sute de dinari, iar eu m-am învoit să-i las la 
preţul acesta! Şi acuma am venit să-i aduc! 

Or, valiul avea într-adevăr nevoie de nişte robi, şi chiar în 
ajun îi dăduse soţiei sale o mie de dinari pentru această 
cumpărătură. Aşa că ea nu şovăi să creadă vorbele bătrânei 
şi o întrebă: 

— Unde sunt cei cinci robi? Ea răspunse: 

— Colea, sub ferestrele tale, în curtea palatului! 

Şi soţia valiului se uită în curte şi îi zări pe cei cinci 
păcăliţi, care aşteptau să se scoale valiul. Atunci spuse: 


— Pe Allah! Sunt tare frumoşi, iar unul dintre ei preţuieşte 
numai el cei o mie de dinari! 

Pe urmă îşi deschise sipetul şi înmână bătrânei mia de 
dinari, spunându-i: 

— Măicuţă, mai lipsesc două sute de dinari ca să împlinesc 
preţul. Ci, întrucât nu-i am, te rog să aştepţi până se 
ttezeşte valiul. 

Bătrâna răspunse: 

— O, stăpână a mea, din acei două sute de dinari, o sută ţi- 
o las pentru ulcica de sirop pe care mi-ai dat-o s-o beau, şi 
cu o sută rămâi îndatorată să mi-o dai când oi mai veni altă 
dată pe la tine! Acuma te rog să mă scoţi din sărai pe uşa 
cea dosnică a haremului, ca să nu mă mai vadă robii mei! 

Şi soţia valiului porunci să fie îndrumată pe uşa de taină, 
iar Atoateocrotitorul o ocroti şi o ajută să ajungă fără de nici 
un necaz acasă la ea. 

Când fiică-sa Zeinab o văzu că intră pe uşă, o întrebă: 

— O, maică, azi ce-ai mai făcut? Ea răspunse: 

— Fata mea, am păcălit-o pe soţia valiului, vânzându-i ca 
robi, pentru o mie de dinari, pe măgărar, pe boiangiu, pe 
ovrei, pe bărbier şi pe tânărul negustor! Dar, o, fata mea, 
dintre toţi numai de unul mi-e grijă şi numai de ochiul lui 
mă tem, şi-anume de măgărar! Feciorul ăsta de târfa mă 
cunoaşte de fiecare dată. 

Şi fiică-sa îi zise: 

— Atunci, o, maică, gata cu drumurile tale! Stai acasă 
acuma şi nu uita de zicala care spune: 

Urciorul care merge prea des la apă, Până la urmă tot 
crapă! 

Şi încercă s-o înduplece pe maică-sa să nu mai iasă de-aci 
înainte prin cetate, dar degeaba. 

Estimp, cei cinci, iacătă! Când valiul se trezi din somnul lui 
de după prânz, soţia sa îi spuse: 

— Deie Allah ca somnul să-ţi fi fost cu priinţă! M-am 
bucurat de bucuria ta, penttu cei cinci robi pe care i-ai 
târguit. 


EI întrebă: 

— Care robi? Ea spuse: 

— De ce vrei să-mi tăinuieşti lucrul acesta? Deie Allah 
atunci să păţeşti şi tu o păcăleală la fel de urâtă ca aceea pe 
care mi-o faci tu! 

El spuse: 

— Pe Allah! N-am cumpărat nici un rob! Cine ţi-a spus una 
ca asta? 

A patru sute patruzeci şi treia noapte ea răspunse: 

— Chiar femeia de la care i-ai cumpărat pe o mie două 
sute de dinari, bătrâna care mi i-a adus şi mi i-a arătat, colo, 
în curte, îmbrăcat fiecare în câte-o mantie care numai ea 
preţuieşte o mie de dinari. 

EI întrebă: 

— Şi i-ai dat banii? 

— Da, pe Allah! 

Atunci valiul cobori zorit în curte, unde nu-i văzu decât pe 
măgărar, pe bărbier, pe ovrei, pe tânărul negustor şi pe 
boiangiu; şi îi întrebă pe paznicii săi: 

— Unde sunt cei cinci robi pe care băttâna negus-toreasă 
i-a vândut stăpânei voastre? 

El răspunse: 

— De când te-ai culcat domnia ta nu i-am văzut decât pe 
aceştia cinci de aici! 

Atunci valiul se întoarse către cei cinci şi le spuse: 

— Apucaţi-vă de treabă şi, mai întâi, curăţaţi şanţurile de 
la privăţi. 

La vorbele acestea, cei cinci pârâşi, peste poate de uluiţi, 
strigară: 

— Dacă asta ţi-e dreptatea, nu mai avem decât să ne 
plângem împotriva ta stăpânitorului nostru califul! Suntem 
oameni slobozi, pe cate nimenea nu poate să ne vândă, nici 
să ne cumpere, Yallah! Hai cu noi la califi în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi treia noapte 
Spuse: 

Yallah! Hai cu noi la calif! 

Atunci valiul le spuse: 

— Dacă nu sunteţi robi, apoi atunci sunteţi nişte derbedei 
şi nişte pungaşi! Voi aţi adus-o pe baba aceea în saraiul meu 
şi aţi ticluit împreună cu ea o pungăşie ca asta! Or, pe Allah! 
La rându-mi, şi eu am să vă vând la nişte străini, pe o sută 
de dinari fiecare! 

Tocmai atunci intră în curtea saraiului ceauşul urgia- 
Uliţelor, care venea să se plângă califului de ocara pe care-o 
păţise frumuşica de nevastă-sa. Într-adevăr, la întoarcerea 
lui din călătorie, îşi găsise soţia la pat, doborâtă de ruşine şi 
de zbucium, şi aflase de la ea tot y y ' y ce păţise; şi ea 
adăugase: 

— Toate acestea nu mi s-au întâmplat decât din pricina 
vorbelor tale crude, care m-au hotărât să cer ajutorul 
mijlocitoarei şeicului Ploditor! 

Încât, de îndată ce îl zări pe valiu, ceauşul Urgie răcni: 

— Oare tu ai dat slobozie babelor codoaşe să intre aşa în 
haremuri şi să pungăşească soțiile emirilor? Asta ţi-e 
meseria? Or, pe Allah! Te fac răspunzător de hoţia săvârşită 
faţă de mine şi de pagubele pricinuite soţiei mele. 

La vorbele acestea ale ceauşului Urgia-Uliţelor, cei cinci 
strigară: 

— O, emire, o, viteazule ceauş Urgie, şi noi ne punem în 
mâinile tale necazul nosttu. 

Si el îi întrebă: 

— Da voi de ce aveţi a vă plânge? 

Atunci ei îi povestiră de şart toată păţania lor, pe care nu 
are rost s-o mai spunem încă o dată. Şi ceauşul Urgie zise: 

— Hotărât! Şi pe voi v-a hoţit! Da valiul se înşală amarnic 
dacă socoate acum că ar putea să vă întemniţeze! 

Când auzi toate astea, valiul spuse ceauşului Urgie: 

— O, emire, iau în seama mea daunele pentru ceea a patru 
sute patruzeci şi treia noapte ce ţi se datorează şi 


înapoierea lucrurilor soţiei tale; şi mă pun zălog pentru 
hoaţa de cotoroanţă! 

Pe urmă se întoarse către cei cinci şi îi întrebă: y 

— Care dintre voi poate s-o cunoască pe bătrână? 
Măgărarul răspunse, însoţit de ceilalţi: 

— Toţi putem s-o cunoaştem! Şi asinarul adăugă: 

— Eu as cunoaşte-o şi dintre o mie de cotoroanţe, după 
ochii ei albaştri şi sclipitori! Dă-ne numai zece paznici de-ai 
tăi ca să ne ajute să punem mâna pe ea! 

Si valiul le dete paznicii ceruţi şi ieşiră de la sărai. 

) Iyy y or, de-abia făcură câţiva paşi pe uliţă, cu 
măgărarul în frunte, că şi căzură taman pe bătrână, care 
încercă să fugă. Ci ei izbutiră s-o înhaţe, îi legară mâinile la 
spate şi o târâră dinaintea valiului, care o întrebă: 

— Ce-ai făcut cu lucrurile furate? Ea răspunse: 

— Eu n-am furat nimic de la nimeni! şi n-am văzut nimic! 
Şi nu pricep nimic! 

Atunci valiul se întoarse către căpetenia temnicerilor şi îi 
spuse: 

— Arunc-o până mâine dimineaţă în cea mai mucegăită 
chilie a ta. 

Ci temnicerul răspunse: 

— Pe Allah! Nu pot să iau asupra mea o atare răspundere! 
N-am nici o îndoială că baba are să găsească vreun şiretlic 
ca să fugă! 

Atunci valiul îşi zise: „Cel mai bine-i s-o ţin sub privirile 
tuturor, ca să nu poată fugi, şi s-o vegheze toţi toată 
noaptea aceasta, ca s-o putem judeca mâine!" Şi încălecă pe 
cal şi, cu toată ceata, o târâră în afara zidurilor Bagdadului 
şi o priponiră cu coadele de un stâlp, într-o câmpie goală. 
Pe urmă, ca să nu pată vreo amăgeală, îi însărcină pe cei 
cinci pârâşi s-o străjuiască în acea noapte până dimineaţa. 

Aşadar, cei cinci, şi mai ales măgărarul, începură să-şi 
verse asupra ei năduful, spurcând-o cu toate ocările câte le 
veneau pe limbă, stârnite de avaniile şi de pungăşiile ce le 
înduraseră! Dar, cum toate lucrurile au un sfârşit, până şi 


sacul fără fund al înjurăturilor unui asinar, până şi ligheanul 
de răutăţi al unui bărbier, până şi hârdăul cu acrelial unui 
boiangiu, şi cum de altminteri nesomnul de trei zile şi 
zbuciumările îi y zdrobiseră, cei cinci pârâşi, odată ce-şi 
isprăviră cina, aţipiră până la urmă în preajma stâlpului de 
care era legată de păr Dalila-cea-Vicleană. 

Or, se făcuse noapte adâncă şi cei cinci tovarăşi sfo-răiau 
împrejurul stâlpului, când doi beduini călare, care vorbeau 
între ei mergând la pas, se apropiară de locul unde sta 
legată Dalila. Şi Dalila îi auzi cum îşi împărtăşeau dorurile. 
Unul dintre beduini, într-adevăr, îl întreba pe soţul său: 

— Tu, măi frate, ce lucru mai bun ai făcut cât ai hă-lăduit 
prin Bagdadul cel minunat? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

— Tu, măi frate, ce lucru mai bun ai făcut cât ai hă-lăduit 
prin Bagdadul cel minunat? 

Celălalt răspunse, după un răstimp: 

— Eu, pe Allah! Am mâncat nişte clătite tare bune, cu 
miere şi cu smântână, aşa cum îmi plac mie! Şi, hotărât, 
ăsta-i lucrul cel mai bun pe care l-am făcut la Bagdad! 

Atunci, celălalt, adulmecând cu zgomot mireasma 
închipuită a clătitelor coapte în ulei şi umplute cu a patru 
sute patruzeci şi patra noapte smântână şi îndulcite cu 
miere, strigă: 

— Pe cinstea mea de arab! Am să mă duc drept la Bagdad 
să mănânc şi eu bunătăţile acelea, de care n-am gustat 
niciodată în zilele mele vânturate pe drumurile pustiei! 

Atunci beduinul care mâncase clătite umplute cu 
smântână şi cu miere îşi luă rămas-bun de la soţul y > i său 
cel dornic de ele, apucând calea îndărăt, pe când 
cestălaltul, urmându-şi drumul către Bagdad, ajunse la 
stâlp şi dete de Dalila cea legată de păr şi cu cei cinci 
adormiţi împrejuru-i. 


La priveliştea aceea, beduinul se apropie de bătrână şi o 
întrebă: 

— Cine eşti? şi de ce eşti aici? 

Yy> 

Ea spuse, plângând: 

— O, şeicule de arabi, mă pun sub ocrotirea ta! El spuse: 

— Allah este Atoateocrotitor! Dar pentru ce eşti legată la 
stâlp? 

Ea răspunse: 

— Află, o, şeicule de arabi, o, preacinstitule, că am de 
duşman un cofetar care face clătite umplute cu smântână şi 
cu miere, şi-i cel mai vestit din Bagdad pentru cât de iute 
ştie să coacă aceste clătite. Or eu, mai deunaăzi, ca să-i 
plătesc o blestemăţie ce-mi făcuse, m-am apropiat de 
taraba lui şi am scuipat pe clătite. Atunci cofetarul s-a dus 
cu plângere împottiva mea la valiu, care m-a pedepsit să fiu 
legată la stâlp şi să fiu lăsată aşa, dacă n-am să pot mânca 
dintr-odată zece tăvi întregi pline cu clătite. Şi mâine 
dimineaţa au să mi se aducă cele zece tăvi cu clătite. Or, pe 
Allah o, şeicule, sufletul meu totdeauna s-a sâlit de orice 
zaharicale, şi mai cu seamă nu poate înghiţi clătite umplute 
eu smântână şi cu miere! Vai de mine şi de mine! Îu să mă 

) y lase să mor de foame aici! 

La cuvintele acestea, beduinul strigă: 

— Pe cinstea mea de arab! Eu n-am plecat de la cortul 
meu şi nu mă duc la Bagdad decât anume ca să-mi 
împlinesc dorinţa de clătite! Dacă vrei, dragă mătuşă, 
mănânc eu clătitele în locul tău! 

Ea răspunse: 

— N-au să te lase, decât dacă ai fi legat aici de stâlp în 
locul meu! Şi chiar că, întrucât niciodată n-am umblat decât 
cu iaşmacul tras peste faţă, nimeni nu m-a văzut şi n-ar 
putea să bage de seamă schimbarea! Drept aceea, n-ar 
trebui decât să-ţi schimbi hainele cu mine, după ce m-ai 
dezlega! 


Beduinul, care atâta aştepta, se grăbi s-o dezlege şi, după 
ce îşi schimbă hainele cu ea, se lăsă legat ae stâlp în locul 
ei, pe când ea, îmbrăcată cu burnusul beduinului şi încinsă 
la cap cu panglicele lui negre din găr de cămilă, sări pe cal 
şi pieri în depărtare, către agdad. 

A doua zi dimineaţa, când cei cinci deschiseră ochii ca să-i 
ureze zi bună bătrânei, începură iarăşi cu ocările lor de cu 
seară. Ci beduinul le spuse: 

— Unde-s clătitele? Burta mea arde de dorul lor! Auzind 
glasul acela, cei cinci strigară: 

— Pe Allah! Ăsta-i un bărbat! Şi vorbeşte ca un beduin! 

Şi catârgiul sări în picioare şi se apropie de el şi îl înttebă: 

— Ya badavi, ce cauţi aici? Şi cum de-ai îndrăznit s-o 
dezlegi pe băttână? 

El răspunse: 

— Unde-s clătitele? N-am mâncat nimica toată noaptea! 
Mai cu samă nu precupeţiţi mierea! Biata bătrână avea un 
suflet pe care-l sâleau zaharicalele; da al meu moare după 
ele! 

La vorbele acestea, cei cinci înţeleseră că fusese păcălit ca 
şi ei de babă şi după ce, în deznădejdea lor, se bătură peste 
obraji şi strigară: 

— Nu poţi să scapi de ce ţi-e ursit şi nu poţi abate săa 
patru sute patruzeci şi patra noapte se împlinească ceea ce- 
i scris de Allah! 

Şi pe când şedeau ei aşa şovăind cu gândul la ce le mai 
rămânea de făcut, sosi şi valiul, însoţit de străjerii lui, la 
locul unde se aflau cei cinci, şi se apropie de stâlp. Atunci 
beduinul îl întrebă: 

— Unde-s tăvile cu clătite cu mieţe? 

La aceste cuvinte, valiul ridică ochii către stâlp şi-1 zări 
acolo pe beduin în locul bătrânei; şi îi întrebă pe cei cinci: 

— Ce-i asta? Ei răspunseră: 

— Soarta! 

Şi adăugară: 


— Bătrâna a fugit, înşelându-l pe beduinul acesta. Iar pe 
tine, o, valiule, te facem răspunzător dinaintea califului 
pentru fuga ei; căci, dacă ne-ai fi dat paznicii tăi ca s-o 
străjuiască, n-ar fi izbutit să scape. Noi nu suntem străjeri, 
tot aşa cum nu suntem nici robi de cumpărat ori de vândut! 

Atunci valiul se întoarse către beduin şi îl întrebă ce s-a 
petrecut; şi acela, cu amarnice strigăte după clătitele lui, îi 
povesti întâmplatea şi încheie spunând: 

— Acuma să-mi daţi clătitele! 

La cuvintele acestea, valiul şi paznicii izbucniră într-un 
hohot de râs nestăvilit, pe când cei cinci rostogoleau nişte 
ochi roşii de sânge şi de mânie, şi-i spuneau valiului: 

— N-avem să te slăbim până ce n-ai să vii la stăpânul 
nostru, emirul drept-credincioşilor! 

Şi beduinul, pricepând şi el până la urmă că fusese înşelat, 
spuse valiului: 

— Eu numai pe tine te fac răspunzător de pierderea 
calului şi a hainelor mele! 

I atunci valiul fu nevoit să-i ia şi să-i ducă la Bagdad, la 
palatul emirului drept-credincioşilor, califul Harun Al-Rasid. 
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 

luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi cincea noapte 
Spuse: 

Atunci valiul fu nevoit să-i ia şi să-i ducă la Bagdad, la 
palatul emirului drept-credincioşilor, califul Harun Al-Raşid. 

Califul îi primi numaidecât, iar ei intrară la divan, unde 
mai înaintea lor venise şi ceauşul Urgia-Uliţelor care îşi 
înfăţişase plângerea. 

Si Harun Al-Rasid, care cerceta el însuşi toate y > ! > 
pricinile, începu să-i descoase pe toţi la rând, cel dintâi pe 
asinar şi cel de pe urmă pe valiu. Şi fiecare îi povesti pe de 
şart califului povestea sa. 

Atunci califul, minunat peste poate de câte auzea, le spuse 
tuturora: 


— Pe cinstea strămoşilor mei Bani-Abbas, vă dau îny) 
credinţare că vi se va întoarce tot ce vi s-a furat! Tu, 
măgărarule, îţi vei căpăta măgarul şi o despăgubire! Tu, 
bărbierule, îţi vei căpăta bărbieria şi sculele! Tu, negus- 
torule, punga şi hainele! Tu, evreule, giuvaierurile! Tu, 
boiangiule, o prăvălie nouă! Iar tu, şeicule de arabi, şi calul, 
şi hainele, şi atâtea tăvi de clătite cu miere cât îşi poate dori 
burdihanul sufletului tău! Insă mai întâi trebuie să fie găsită 
bătrâna! 

Si se întoarse către valiu şi către ceauşul Urgie şi le spuse: 

— Şi ţie, emire Khaled, la fel îţi va fi dată înapoi mia ta de 
dinari! Şi ţie, emire Mustafa, giuvaierurile şi hainele soţiei 
tale, precum şi o despăgubire. Dar voi doi trebuie s-o găsiţi 
pe bătrână! Vă dau în seamă această grijă. 

A patru sute patruzeci şi cincea noapte la cuvintele 
acestea, emirul Khaled îşi scutură hainele şi ridică braţele 
către cer, strigând: 

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, iartă-mă! Nu 
cutez să mă mai încarce şi cu îndeplinirea unei sarcini ca 
asta! După toate înşelăciunile pe care mi le-a tras bătrâna, 
nu pot chezăşui că n-o să mai găsească iar vreun şiretlic ca 
să scape cu faţa curată, spre paguba mea! 

Şi califul începu să râdă şi îi spuse: 

— Atunci însărcinează pe altcineva cu treaba asta! El 
răspunse: 

— Dacă-i aşa, o, emire al drept-credincioşilor, dă tu 
porunca s-o caute pe bătrână insul cel mai dibaci din 
Bagdad, însuşi căpetenia străjilor de la Dreapta Ta, Ahmad- 
cel-Hoţoman! Până acuma, cu toată dibăcia lui, cu toate 
slujbele pe care poate să le facă şi lefurile cele mari pe care 
le capătă în fiecare lună, n-a săvârşit încă nimic! 

— Ya mokaddem Ahmad! 

Si Ahmad-cel-Hotoman înaintă numaidecât dinaintea 
califului şi spuse: 

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioşilor! 
Califul îi spuse: 


— Ascultă, căpitane Ahmad! Este o bătrână care a făcut 
cutare şi cutare lucru! 'Te însărcinez s-o găseşti şi s-o aduci 
la mine! 

Şi Ahmad-cel-Hoţoman spuse: 

— Răspund de ea, o, emire al drept-credincioşilor! Şi ieşi, 
urmat de cei patruzeci de arcaşi ai lui, pe când califul îi opri 
lângă el pe cei cinci şi pe beduin. 

Or, mai-marele peste arcaşii lui Ahmad-cel-Hotoman era 
un bărbat hărtănit în căutări de soiul acesta, şi care se 
numea Ayub Spinare-de-Cămilă. Şi cum avea de obicei să-i 
vorbească slobod mai-marelui său Ahmad-cel-Hoţoman, se 
apropie de el şi îi zise: 

— Căpitane Ahmad, nu este decât o bătrână în Bagdad; şi 
a o prinde are să fie anevoie, crede bărbii mele! şi Ahmad- 
cel-Hotoman îl întrebă: y > 

— Atunci ce ai să-mi spui în această privinţă, o, Ayub 
Spinare-de-Cămilă? 

El răspunse: 

— Nicicând n-o să fim destul de mulţi ca să izbutim s-o 
învăluim pe bătrână; şi sunt de părere să-l hotărâm pe 
căpitanul Hassan-cel-Pehlivan să ne însoţească, dimpreună 
cu cei patruzeci de arcaşi ai lui; întrucât el e mai frecat cu 
daraveli de soiul acesta! 

Ci Ahmad-cel-Hotoman, care nu vroia nicicum să împartă 
cu celălalt căpitan cinstea prinderii bătrânii, răspunse cu 
glas tare, aşa fel ca să fie auzit de Hassan-cel-Pehlivan, care 
se aţinea pe lângă poarta cea mare a palatului: 

— Pe AJlah! O, Spinare-de-Cămilă, au de când avem noi 
trebuinţă de alţii ca să ne facem treburile? 

Şi trecu mândru călare, cu cei patruzeci de arcaşi ai lui, pe 
dinaintea lui Hassan-cel-Pehlivan, care rămase otrăvit 
amarnic de răspunsul acela şi de hotărârea pe care o luase 
califul, alegându-l numai pe Ahmad-cel-Hoţoman şi 
negândindu-se şi la el, Hassan! Şi îşi zise: „Pe viaţa capului 
meu ras! Au să aibă ttebuinţă de mine! 


Ci Ahmad-cel-Hoţoman, odată ajuns pe locul ce se 
aşternea dinaintea palatului califului, îşi dodeli oamenii, ca 
să le dea curaj, şi le spuse: 

— O, vitejii mei, acuma ne despărţim în patru cete, ca să 
scotocim cele patru mahalale ale Bagdadului. Şi mâine, pe 
la prânz, să veniţi toţi la mine la cârciuma de pe uliţa 
Mustafa, ca să-mi daţi sama ce-aţi făcut ori ce-aţi găsit! 

Şi după ce hotărâră în felul acesta locul întâlnirii, se 
împărţiră în patru cete, care porniră să străbată fiecare 
câte o mahala, în vreme ce Ahmad-cel-Hotoman la 

7 ya patru sute patruzeci şi şasea noapte rându-i începu 
să adulmece vântul. 

Estimp, Dalila şi fiică-sa Zeinab aflară degrabă şi ele, din 
zvoana lumii, despre zeberelele cu care îl însărcinase califul 
pe Ahmad-cel-Hoţoman ca s-o găbjească pe-o bătrână 
pezevenghe ale cărei pişicherlâcuri umpluseră de zarvă 
Bagdadul. La auzul zvonului acesta, Dalila îi spuse fiică-sii: 

— O, fata mea, n-am a mă teme înttu nimic de nimenea, de 
vreme ce Hassan-cel-Pehlivan nu e cu ei; căci Hassan e 
singurul ins din Bagdad de care mi-e frică, pentru că numai 
el e în stare să mă cunoască şi să te cunoască; şi, dacă vrea 
el, chiar şi astăzi poate să vină şi să ne ridice pe amândouă, 
fără ca noi să putem găsi nici cel mai mic şiretlic de 
scăpare. Să mulţumim, dar, Atoateocrotitorului care ne 
ocroteşte! 

Fiică-sa Zeinab răspunse: 

— O, mamă, ce prilej frumos ar fi, aşadar, pentru noi să-i 
tragem o păcăleală straşnică acestui hoţoman de Ahmad şi 
celor patruzeci de hăndrălăi ai lui. Ce haz ar fi, o, mamă! 

Dalila răspunse: 

— O, fată a pântecului meu, astăzi mă simt cam zaifă, şi mă 
bizui pe tine să le joci un renghi acestor patruzeci şi unu de 
golani! Treaba-i lesne de făcut, şi mă încumet pe iscusinţa 
ta! 

Atunci Zeinab, care era o fetişcană tare zarifa, cu nişte 
ochi întunecoşi şi cu o fată dulce şi luminată. ], în clipita 


aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează 
de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Atunci Zeinab, care era o fetişcană tare zarifa, cu nişte 
ochi întunecoşi şi cu o fată dulce şi luminată, se ridică 
numaidecât şi se îmbrăcă dichisit, punându-şi peste faţă un 
văl uşor de borangic, încât strălucirea ochilor să-i fie şi mai 
moale şi ispititoare. Atunci, gătită aşa, o sărută pe maică-sa 
şi-i spuse: 

— O, mamă, mă juruiesc pe viaţa lacătului meu cel neatins 
şi ferecat, că am să pun gabja pe cei patruzeci şi unu şi am 
să-mi fac râs de ei! 

Si plecă şi se duse în uliţa Mus'tafa şi intră în > JI >yy 
cârciuma ţinută de Hagg-Karim din Moşul. 

Începu mai întâi prin a face un salamalec tare drăgălaş 
crâşmarului Hagg-Karim care, vrăjit, îi întoarse salamalecul 
îndoit. Atunci ea îi spuse: 

— Ya Hagg-Karim, iacătă cinci dinari pentru tine dacă vrei 
să-mi închiriezi până mâine sala ta cea mare din fund, unde 
vreau să poftesc nişte prieteni, fără ca muşterii tăi cei de 
toată ziua să poată intra peste noi! 

El răspunse: 

— Pe viaţa ta, o, stăpână a mea, şi pe viaţa ochilot tăi, mă 
învoiesc să-ţi dau sala mea cea mare pe degeaba, numai cu 
datoria din parte-ţi de a nu precupeţi băuturile pentru 
oaspeţii tăi. 

Ea zâmbi şi îi spuse: 

— Cei pe care îi poftesc eu aici, ya Hagg, sunt nişte 
ulcioare la care olarul a uitat să pună fund! Toate băuturile 
din pivniţa ta au să treacă prin ele! Să nu ai nici o teamă în 
această privinţă. 

Şi numaidecât se întoarse acasă, luă măgarul mă-gărarului 
şi calul beduinului, îi încărcă cu saltele, cu pături, cu 
taburete, cu feţe de masă, cu tăvi, cu farfurii şi cu alte 
tacâmuri şi se întoarse repede la han, unde descarcă 


măgarul şi calul de toate aceste lucruri, pe care le orândui 
în sala cea mare luată cu chirie. Pe urmă aşternu fetele de 
masă, orândui oalele de băutură, yy!'3 

A patru sute patruzeci şi şasea noapte stacanele şi 
mâncarea pe care o cumpărase şi, când isprăvi totul, se 
duse şi se aşeză la uşa cârciumii. 

Nu trecu multă vreme de când sta acolo, că şi văzu 
răsărind zece arcaşi de-ai lui Ahmad-cel-Hoţoman, în frunte 
cu Spinare-de-Cămilă, care era tare încruntat la chip. 
Spinare-de-Cămilă porni drept către cârciumă, împreună cu 
ceilalţi nouă, şi o văzu acolo pe frumoasa fetişcană, care avu 
grijă să dea uşor de-o parte, ca din întâmplare, vălul cel 
uşor de borangic ce-i acoperea faţa. Şi Spinare-de-Cămilă 
fu şi uluit şi vrăjit de frumuseţea ei tinerească, atâta de 
plăcută, şi o întrebă: 

— Ce faci aici, o, copila? 

Ea răspunse, aruncându-i din coada ochiului o privire 
şăgalnică: 

— Nimic! Îmi aştept norocul! Nu cumva eşti viteazul 
Ahmad? 

El spuse: 

— Nu, pe Allah! Da pot să-i ţin locul, dacă-i vorba să-i ceri 
vreun ajutor, căci sunt şeful arcaşilor lui, sunt Ayub 
Spinare-de-Cămilă, robul tău, o, ochi de gazelă! 

Ea îi zâmbi iar şi îi spuse: 

— Pe Allah! O, căpetenie de arcaşi, dacă buna-cu-viinţă şi 
aleasa-purtare ar vroi să-şi caute un adăpost de temei, pe 
voi patruzeci v-ar alege ca să le călăuziţi! Intraţi, dar, aici, şi 
fiţi bineveniţi! Primirea prietenească de care o să vă 
bucuraţi la mine nu este decât cinstirea datorată unor 
oaspeţi atâta de aleşi! 

Şi îi pofti în sala pregătită şi, îmbiindu-i să se aşeze în jurul 
tăvilor cele mari cu bunătăţuri, îi îndemnă să bea nişte vin 
amestecat cu banj adotmitor, încât, de la cele dintâi stacane 
golite, cei zece căzură laţi, ca nişte elefanţi beţi ori ca nişte 


bivoli cuprinşi de ameţeală, şi se cufundară într-un somn 
adânc. 

Atunci Zeinab îi târi pe rând de picioare şi îi aruncă de-a 
valma în fundul prăvăliei, înghesuindu-i claie peste 
grămadă, îi ascunse sub o pătură mare, trase peste ei o 
perdea, puse totul în bună rânduială în încăpere şi ieşi să se 
aşeze iarăşi la usa cârciumii. 

În curând se ivi şi cea de-a doua ceată, cu alţi zece arcaşi, 
care şi ei la fel muşcară din vraja ochilor întunecoşi şi a 
obrajilor luminoşi ai frumoasei Zeinab, şi la fel păţiră ca şi 
cei de dinaintea lor; şi tot aşa şi cea de-a treia ceată, şi cea 
de-a patra. lar fetişcana, după ce îi înghesui pe toţi arcaşii 
claie peste grămadă în dosul perdelei celei mari, puse totul 
în bună rânduială în sală şi ieşi să aştepte şi sosirea lui 
Ahmad-cel-Hotoman. 

lyyr>) 

Nu şezu multă vreme acolo, că se şi ivi Ahmad-cel- 
Hoţoman, călare pe calul lui, şi mânios, cu ochii numai 
fulgere şi cu barba şi mustăţile zbârlite ca blana unei hiene 
flămânde. Cum ajunse în faţa uşii, descălecă de pe cal şi 
legă animalul cu frâul de una dintre verigile de fier prinse 
în peretele cârciumii, şi strigă: 

— Unde-or fi feciorii ăia de căţea? Au nu le-am poruncit să 
mă aştepte aici? Hei, nu cumva i-ai văzut tu? 

Atunci Zeinab îşi legănă şoldurile, aruncă o ocheadă dulce 
la stânga, pe urmă la dreapta, zâmbi din buze şi spuse: 

— De cine întrebi, o, stăpâne? 

Or, Ahmad, din două priviri pe care i le aruncă fata, îşi şi 
simţi lăuntrurile cum îi vânjolesc pântecul, şi îşi auzi cum 
geme ceea ce avea ca moştenite. Atunci spuse zâmbăreţei 
Zeinab, care sta moale şi parcă neştiutoare de nimic: 

— O, măi fetiţo, cei patruzeci de arcaşi ai mei! 

La cuvintele acestea, Zeinab deodată, cuprinsă parcă de 
un val mare de supuşenie, înaintă către Ahmad-cel- 
Hoţoman şi îi sărută mâna spunând: 


— O, căpitane Ahmad, căpetenie a Dreptei califului, cei 
patruzeci de arcaşi mi-au lăsat vorbă să-ţi spun că au zărit- 
o în fundul ulicioarei pe bătrâna Dalila pe care o a patru 
sute patruzeci şi şaptea noapte cauţi şi că se duc s-o 
uimească mai departe, fără a se mai opri aici; dar te 
încredinţează că se întorc degrabă cu ea; şi n-ai decât să-i 
aştepţi în sala cea mare a cârciumii, unde chiar eu cu 
mâinile mele am să te slujesc! 

Atunci Ahmad-cel-Hoţoman se luă după fetişcană şi intră în 
prăvălie, unde nu zăbovi mult până ce, beat de farmecele 
pungăşoaicei şi robit de matghiolelile ei, bând stacan după 
stacan, căzu ca mort, de pe urma sporului adăugat minţii lui 
de banjul cel adormitor turnat în băutură. 

Atunci Zeinab, fără a mai zăbovi, se apucă să-l dezbrace 
pe Ahmad-cel-Hoţoman de toate hainele şi de tot ce avea pe 
el, nelăsându-i decât cămaşa şi izmenele cele largi; pe urmă 
trecu la ceilalţi şi îi dezbrăcă şi pe ei la fel. După care, 
strânse toate lucrurile şi toate hainele furate, le încărcă pe 
calul lui Ahmad-cel-Hoţoman, pe calul beduinului şi pe 
măgarul măgărarului şi, căpătuită aşa cu toate acele 
planuri ale biruinţei sale, se întoarse acasă fără de nici un 
necaz şi înmână totul maică-sii Dalila care o sărută 
plângând de bucurie. 

lar Ahmad-cel-Hotoman şi cei patruzeci de soti ai lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi şaptea noapte 
Spuse: 

lar Ahmad-cel-Hoţoman şi cei patruzeci de soţi ai lui 
rămaseră adormiţi vreme de două zile şi două y y nopţi, iar 
când, a treia dimineaţă, se deşteptară din somnul lor cel 
neobişnuit, habar n-avură dintru-ntâi cum y 1 să-şi 
lămurească pricina pentru care se aflau grămădiţi în colţul 
acela, şi, până la urmă, din presupunere în presupunere, nu 
mai avură nici o îndoială că fuseseră traşi pe sfoară. Atunci, 
se simţiră tare umiliţi, mai ales Ahmad-cel-Hotoman, care se 


arătase aşa de avan fată > 7 y y de Hassan-cel-Pehlivan şi 
care acuma trăia ruşinea cea mare de a se arăta în uliţă 
gătit aşa cum se afla. Se hotărî cu chiu cu vai să iasă din 
cârciumă si, cel dintâi y !' ins cu care dete ochii în drum se 
nimeri să fie tocmai tovarăşul său Hassan-cel-Pehlivan care, 
văzându-l numai în cămaşă şi-n izmene, cu cei patruzeci de 
arcaşi după el gătiţi asemenea, pricepu dintr-o ocheadă 
păţania pe care o păţiseră cu toţii. La priveliştea aceea, 
Hassan-cel-Pehilivan, înveselit cum nu se mai poate, începu 
să cânte: 

Copilele cele neştiutoare Cred că bărbaţii-s toţi la fel. 
Habar n-au că ei sunt asemeni Doar la turban, şi nici la el! 

Căci printre ei sunt unii înţelepţi, lar alţii-s nişte gugumani 
zurlii. Au nu şi-n cer sunt stele-aproape stinse, lar altele-s 
mărgăritare vii? 

Vulturii nu se-ating de carnea moartă, Nici şoimii care 
fulgeră în zbor; Dar ciorile spurcate se înfruptă Din orice 
stârv găsit în calea lor. 

După ce sfârşi de cântat, Hassan-cel-Pehlivan veni la 
Ahmad-cel-Hoţoman şi, prefăcându-se că numai atunci îl 
zărea, îi spuse: 

— Pe Allah! Mokaddem Ahmad, dimineţile sunt: ' y cam 
răcoroase pe Tigru şi-i cam cu primejdie să ieşiţi a patru 
sute patruzeci şi şaptea noapte asa, numai în cămăşi şi-n 
izmene! lar Ahmad-cel-Hoţoman răspunse: 

— Dar tu, ya Hassan, tu eşti chiar mai urâcios şi mai rece 
la inima ta decât dimineaţa aceasta! Nimenea nu scapă de 
ce-i ursit, şi nouă ne-a fost ursit să fim vicleniţi de o 
copilandră. Nu cumva o cunoşti? 

El răspunse: 

— O cunosc, şi-o cunosc şi pe maică-sa! Şi, dacă vrei, mă 
pot duce să ţi le înhaţ într-o clipită! 

EI întrebă: 

— Cum asa? El răspunse: 

— Nu ai decât să te înfăţişezi dinaintea califului si, ca 
mărturie de nevolnicie, să-ţi scuturi salba de la gât şi să-i 


spui să mă însărcineze pe mine în locul tău cu prinderea 
lor! 

Atunci Ahmad-cel-Hoţoman, după ce se îmbrăcă, plecă la 
divan cu Hassan-cel-Pehlivan, şi califul îl întrebă: 

— Unde-i bătrâna, mokaddem Ahmad? El îşi scutură salba 
şi răspunse: 

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, eu n-am 
cunoscut-o! Mokaddemul Hassan poate îndeplini mai bine 
ca mine această treabă! El o cunoaşte, ba chiar 
mărturiseşte că bătrâna n-a săvârşit toate pehlivăniile astea 
decât ca să ajungă de pomină şi ca să-l facă pe stăpânul 
nostru califul să o ia în seamă! 

Atunci Al-Rasid se întoarse către Hassan şi îl întrebă: 

— Aşa este, mokaddem Hassan? O cunoşti pe bătrână? şi 
crezi că n-a săvârşit toate astea decât ca să dobândească 
hatârurile mele? 

El răspunse: 

— Aşa este, o, emire al drept-credincioşilor! Atunci califul 
strigă: 

— Pe mormântul şi pe cinstea strămoşilor mei! Dacă 
bătrâna dă îndărăt tuturor acestota ceea ce le-a luat, o iert! 

lar Hassan-cel-Pehlivan spuse: 

— Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, dă-mi pentru ea 
zălogul de slobozenie! 

Si califul îşi aruncă năframa către Hassan-cel-Pehlivan, ca 
zălog de slobozenie pentru bătrână. 

Pe dată Hassan, după ce ridică zălogul de slobozenie, ieşi 
de la divan şi dete fuga drept acasă la Dalila, pe care o 
cunoştea de mult. Bătu la poartă şi Zeinab veni să-i 
deschidă. El întrebă: 

— Unde-i maică-ta? Ea spuse: 

— E sus! El spuse: 

— Du-te şi spune-i că Hassan, mokaddemul de-a Stânga, 
este jos şi îi aduce din partea califului năframa de 
slobozenie, însă cu învoiala să dea îndărăt tot ce-aluat. Şi 


spune-i să coboare aşa cum se cuvine, altminteri am să mă 
anevoiesc s-o ridic cu sila! 

Ori, Dalila, care auzise tot, strigă de sus: 

— Aruncă-mi zălogul de slobozenie! Şi merg la calif cu 
toate lucrurile luate! 

Atunci Pehlivanul îi aruncă zălogul, pe care Dalila şi-l legă 
numaidecât la gât; pe urmă, ajutată de fiică-sa, se apucă să 
încarce pe măgar şi pe cei doi cai toate lucturile şterpelite. 
Când isprăviră, Hassan îi spuse Dalilei: 

— Mai lipsesc hainele lui Ahmad-cel-Hoţoman şi ale celor 
patruzeci ai lui. 

Ea răspunse: 

— Pe Numele cel sfânt! Nu le-am luat eu! El începu să 
râdă şi spuse: 

— Dreptu-i! Le-a luat fâică-ta Zeinab! Bine, fie! Alea să-ţi 
rămână ţie. 

A patru sute patruzeci şi opta noapte şi, urmat de cele trei 
animale legate unul după altul cu o funie, o duse pe Dalila la 
divan, în mâinile califului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci şi opta noapte 
spuse: o duse pe Dalila la divan, în mâinile califului. 

Când Al-Raşid o văzu pe împieliţata de bătrână, nu se putu 
opri să nu răcnească porunca de-a fi zvârlită numai decât 
pe chilimul de sânge, ca să fie isprăvită. Atunci ea strigă: 

— Mă aflu sub ocrotirea ta, o, Hassan! 

Iar Hassan-cel-Pehlivan se repezi şi sărută mâinile califului 
şi îi spuse: 

— Ilart-o, o, emire al drept-ctedincioşilor! I-ai dat zălog de 
slobozenie! Pe care iată-1 la gâtul ei! 

Califul răspunse: 

— Asta aşa-i. Încât o iert, pentru prețuirea ce-ţi port! Pe 
urmă se întoarse către Dalila şi îi zise: 

— Vino încoace, o, bătrâno! Care-i numele tău? Ea 
răspunse: 


— Numele meu este Dalila, şi sunt soţia celui ce-a fost 
răspunzător peste porumbeii tăi! 

El spuse: 

— Într-adevăr eşti o pehlivancă plină de şiretlicuri. Şi de- 
acuma-nainte ai să te numeşti Dalila-cea-Vicleană. 

Pe urmă îi spuse: 

— Poţi barem să-mi spui cu ce scop ţi-ai bătut joc de 
oamenii aceştia aici de fată, şi de ce ne-ai făcut atâtea 
necazuri, chinuindu-ne inimile? 

Atunci Dalila se aruncă la picioarele califului şi răspunse: 

— Eu, o, emire al drept-credincioşilor, n-am făcut nimica 
din lăcomie! Dar, când am auzit ce se povestea despre 
hoţiile de demult, şi despre pehlivăniile săvârşite odinioară 
la Bagdad de agiii tăi de la Dreapta şi de la Stânga, Ahmad- 
cel-Hoţoman şi Hassan-cel-Pehlivan, mi-a venit în gând să 
fac şi eu la rândul meu ca ei, de nu şi să-i întrec, ca să pot 
căpăta de la stăpânul nostru califul huzmeturile şi slujba 
răposatului meu soţ, părintele bietelor mele copile! 

La cuvintele acestea, asinarul se ridică înverşunat şi 
strigă: 

— Allah să judece şi să hotărască între mine şi baba 
aceasta! Nu s-a mulţumit numai să-mi fure măgarul, 1-a mai 
pus şi pe moghrabinul aci de faţă să-mi smulgă cele două 
măsele din fundul gurii şi să-mi ardă tâmplele cu nişte cuie 
de fier înroşite în foc! 

lar beduinul tot aşa se ridică şi el şi strigă: 

— Allah să judece şi să se rostească între mine şi baba 
asta! Că nu s-a mulţumit numai să mă lege de stâlp în locul 
ei şi să-mi fure calul, da mi-a mai pricinuit şi un năduf 
înfundat că nu m-a lăsat să-mi împlinesc dorul de clătite cu 
miere! 

Apoi şi boiangiul, şi bărbierul, şi tânărul negustor, şi 
căpetenia Urgie, şi evreul, şi valiul, toţi se ridicară unul 
după altul să ceară de la Allah daune penttu pagubele pe 
care li le pricinuise bătrâna. Încât califul, care era darnic şi 
filotim, le înapoie mai întâi tuturora lucrurile care li se 


furaseră, şi îi despăgubi îmbelşugat din chiar vistieria lui. Şi 
porunci ca măgărarului, din pricina pierderii celor două 
măsele şi a arsurilor îndurate, să i se dea pe deasupra încă 
o mie de dinari de aur, şi îl căftăni cap peste isnaful 
măgărarilor. Şi ieşiră cu toţii de la divan, bucuroşi de 
mărinimia califului şi de felul a patru sute patruzeci şi opta 
noapte cum judecase pricina, şi uitară toate câte le 
păţiseră. Cât despre Dalila, califul îi spuse: 

— Acuma, 0, Dalila, poţi să-mi ceri ceea ce doreşti! Dalila 
sărută pământul dintre mâinile califului şi răspunse: 

— O, emire al drept credincioşilor, nu doresc decât numai 
un lucru de la bunătatea ta, şi anume acela de a fi pusă la 
loc în slujba şi huzmeturile răposatului meu soţ, căpetenia 
porumbeilor poştaşi! Că mă pricep să îndeplinesc aceste 
sarcini, întrucât şi pe vremea când trăia soţul meu, tot eu, 
ajutată de fiică-mea Zeinab, le dam grăunţe porumbeilor şi 
curăţăm porumbăria şi le legam scrisorile la gât, şi tot eu 
aveam grijă de foişorul cel mare care ai poruncit să se 
zidească de adăpost pentru porumbei, şi pe care îl străjuiau 
zi şi noapte patruzeci de negri şi patruzeci de câini, câinii 
aceia pe care chiar tu i-ai luat de la sultanul afganilor, 
urmaşii lui Soleiman, când cu biruinţa ta asupra acelui 
sultan! 

Şi califul răspunse: 

— Fie, o Dalila! Am să poruncesc să ţi se scrie numaidecât 
firmanul de numire în slujba de căpetenie peste foişorul cel 
mare al porumbeilor călători şi de stăpână peste cei 
patruzeci de negri şi peste cei patruzeci de câini ridicaţi de 
la sultanul afganilor, urmaşii lui Soleiman! Şi, în felul 
acesta, ai să răspunzi cu capul de pierderea vreunuia dintre 
acei porumbei care îmi sunt mai scumpi chiar decât viaţa 
copiilot mei. Ci nu mă îndoiesc de vrednicia ta! 

Atunci Dalila adăugă: 

— Aş mai vrea, o, emire al drept-credincioşilor, ca şi fiica 
mea Zeinab să locuiască împreună cu mine la foişor, ca să- 
mi dea ajutor la vegherea porumbeilor! 


Şi califul îi dete îngăduinţa. 

Atunci Dalila, după ce sărută mâinile califului, se întoarse 
acasă şi, ajutată de fiică-sa Zeinab, îşi mută toate ale casei 
şi toate lucrurile la foişorul cel mare, şi îşi alese ca locuinţă 
încăperile de la intrarea în foişor. Şi chiar din ziua aceea îi 
luă în stăpânire pe cei patruzeci de negri şi, îmbrăcată în 
straie bărbăteşti şi cu un coif de aur pe cap, încălecă pe un 
cal şi se duse la calif să capete porunci şi să întrebe de 
soliile ce le avea de trimis în împărăție! Şi, când se lăsă 
noaptea, slobozi din lanţ în curtea cea mare a foişorului cei 
patruzeci de câini din neamul câinilor ciobăneşti ai lui 
Soleiman, ca să stea de pază. Şi, în fiecare zi, se ducea la 
divan, călare, purtând pe cap coiful de aur împodobit cu un 
porumbel de argint, şi însoţită de alaiul celor patruzeci de 
arapi ai ei, îmbrăcaţi numai în mătăsuri roşii şi în atlazuri. 
Şi, ca să-şi împodobească locuinţa cea nouă, agăţă pe ea 
hainele lui Ahmad-cel-Hoţoman, ale lui Ayub Spinare-de- 
Cămilă şi ale tovarăşilor lor. Şi în felul acesta Dalila-cea- 
Vicleană şi fiică-sa Zeinab-ceaŞireată dobândiră la Bagdad, 
acelor porumbei şi stăpânirea peste cei patruzeci de negri 
şi peste cei patruzeci de câini care păzeau la vreme de 
noaptea foişorul cel mare! Ci Allah ştie mai bine! 

— Or, acum, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, a venit 
vremea să-ţi povestesc şi de Aii Argint-Viu, şi de necazurile 
lui cu Dalila şi cu fiică-sa Zeinab, şi cu fratele Dalilei, Zoraik, 
neguţătorul de peşte prăjit, şi cu ovreiul vrăjitor Azaria! 
Căci isprăvile acestea sunt cu mult mai de mirare şi mai de 
pomină decât toate câte ai ascultat până acum! 

Lat sultanul Şahriar îşi zise în sine: „Pe Allah! N-am s-o 
scurtez de cap decât după ce am să ascult şi isprăvile lui Aii 
Argint-Viu!" lar Şeherezada, dacă văzu că se luminează de 
ziuă, tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a patru sute patruzeci şi noua noapte a 
patru sute patruzeci şi noua noapte spuse: 


Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la Bagdad, pe 
vremile când trăiau Ahmad-cel-Hotoman şi Hassan-cel- 
Pehlivan, mai era acolo şi un alt pungaş, atâta de şiret şi de 
aget, încât niciodată oamenii agiei n-au putut să pună mâna 
pe el; căci, de îndată ce credeau că l-au înşfăcat, el le şi 
scăpa, aşa cum lunecă printre degete un strop de argint-viu 
pe care ai vrea să-l apuci. Drept aceea, încă mai dinainte, 
de la Cairo, locul lui de baştină, fusese poreclit Aii Argint- 
Viu. 

Într-adevăr! Înainte de-a fi venit la Bagdad, Aii Argint-Viu 
trăise la Cairo şi nu s-a hotărât să plece la Bagdad decât în 
urma unor împrejurări vrednice de pomenire şi care au de 
ce să fie istorisite la începutul acestei povestiri. 

Şedea într-o zi trist şi fără de nici o treabă, între soţii săi, 
în odaia de sub pământ ce le slujea ca loc de întâlnire; iar 
soţii săi, văzându-l cu inima opărită şi cu pieptul uscat, se 
străduiau să-l înveselească, ci el rămânea crunt în colţul 
lui, cu chipul mohorât, cu fruntea întunecată şi cu 
sprâncenele încrâncenate. Atunci unul dintre ei îi spuse: 

— O, căpetenie a noastră, ca să-ţi uşurezi pieptul nu-i 
nimica mai bun decât o preumblare pe ulițele şi prin 
sukurile din Cairo! 

Iar Aii Argint-Viu, ca să curme vorba, se ridică şi plecă să 
colinde mahalalele cetăţii Cairo, fără ca neagra-i supărare 
să i se însenineze vreun pic. Şi-aşa, ajunse pe uliţa Roşie, pe 
când la trecerea lui toată lumea se da cu grabă de-o parte, 
din cinstite faţă de el. 

Când intră pe uliţa Roşie şi tocmai da să coboare 

1 Al într-o cârciumă în care avea el nărav să se îmbete, 
văzu lângă uşă un vânzător de apă ce-şi ţinea burduful din 
piele de capră în spinare şi îşi vedea de treaba lui, izbind 
între ele cele două tasuri de aramă în care turna apa de 
băut pentru cei însetaţi. Şi îşi cânta strigările de vânzător 
pe uliţe, strigări în care apa lui era când miere, când vin, 
după pofta inimii! Iar în ziua aceea îşi cânta strigătul 
însoţindu-l cu zăngănitul celor două tasuri lovite intre ele: 


Din strugure este căpătată băutura cea mai minunată'. 
Nu-i fericire-adevărată fără un prieten cu inima curată! 
Plăcerea toată numai aşa se arată! 

Iar locul cel mai fălos e al cui ştie să vorbească frumos! 

Când îl zări pe Aii Argint-Viu, vânzătorul de apă îşi zăngăni 
în cinstea lui cele două tasuri răsunătoare şi cântă: 

O, trecătorule, la apă, Curată, Dulce, Minunată! 

Apă proaspătă! 

Ochi de cocoş, Apa mea! 

Cleştar, Apa mea! 

Ochi neatins, Apa mea! Bucuria gâtului! Adamant urâtului, 
Apa, Apa, Apa mea! 

A patru sute patruzeci şi noua noapte pe urmă întrebă: 

— Stăpâne, nu vrei un tas de apă? Argint-Viu răspunse: 

— Dă-mi! 

Şi vânzătorul îi umplu un tas, pe care avu grijă să-l 
clătească mai întâi tacticos, şi i-1 întinse, spunând: 

— Plăcerea! 

Aii însă, luând tasul, îl privi o clipă, îl scutură şi vărsă apa 
pe jos, spunând: 

— Dă-mi alta! 

Atunci vânzătorul, supărat, îl măsură din ochi şi strigă: 

— Pe Allah! Şi ce găseşti tu în apa aceasta, mai cutată 
decât lacrima unui ochi de cocoş, de-o arunci aşa pe jos? 

EI răspunse: 

— Aşa-mi place mie! Mai toarnă-mi una! 

Şi vânzătorul umplu cu apă tasula doua oară şi i-l întinse 
cu sfinţenie lui Aii Argint-Viu, care îl luă şi iarăşi îl vărsă, 
spunând: 

— Mai umple-mi-l o dată! Şi vânzătorul strigă: 

— Ya sidi, dacă nu vrei să bei, lasă-mă să-mi văd de drum! 

Şi îi întinse al tteilea tas cu apă. Ci, de data aceasta, 
Argint-Viu goli cupa dintr-o sorbitură şi i-o dete 
vânzătorului îndărăt, punând în ea un dinar de aur, drept 
bacşiş. Or, vânzătorul, departe de a se simţi mulţumit cu 


acel chilipir, îl fulgeră cu privirile din cap până-n picioare pe 
Argint-Viu şi îi spuse cu un glas uscat: 

— Noroc, stăpâne, noroc! Oamenii cei mărunți sunt una, 
iar domnii cei mari sunt cu totul altceva! 

La vorbele acestea, Aii Argint-Viu, căruia nu-i prea trebuia 
mult ca să-i sară ţandăra, îl înşfacă pe apagiu de cămaşă, îi 
aldui un ghiont de-l zgudui cu burduf cu tot, A patru sute 
cincizecea noapte îl propti cu spinarea în ghizdurile 
havuzului de pe uliţa Roşie şi ţipă la el: 

— A, plod de codoaşă! Îţi pare că un dinar de aur e puţin 
penttu trei tasuri de apa? A! E prea puţin? Da burdutul tău, 
cu tot ce e în el, nu preţuieşte nici trei bănuţi de argint, iar 
apa pe care am vărsat-o şi cea pe care am băut-o nu umple 
nici măcar o oca! 

Vânzătorul răspunse: 

— Aşa este, stăpâne! Argint-Viu întrebă: 

— Atunci pentru ce mi-ai vorbit aşa? Ai mai dat în viaţa ta 
de vreun om mai darnic decât m-am dovedit eu faţă de tine? 

Vânzătorul de apă răspunse: 

— Asta da, pe Allahj Am întâlnit în viaţa mea un om mai 
darnic decât tine! Întrucât atâta vreme cât muierile or să 
plodească, au să se găsească pururea pe pământ şi oameni 
cu inimi darnice! 

Argint-Viu întrebă: 

— Şi-ai putea să-mi spui cine-i acel om, mai darnic decât 
mine, pe care l-ai întâlnit? 

Vânzătorul de apă răspunse: 

— Dă-mi mai întâi drumul, şi şezi colo pe marginea 
fântânii! Şi-am să-ţi povestesc întâmplarea mea, care-i 
peste poate de ciudată! 

Atunci Aii Argint-Viu îl slobozi pe vânzătorul de apă şi, 
după ce amândoi şezură pe una din treptele de marmură 
ale havuzului, lângă burduful pus jos, vânzătorul de apă 
începu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a patru sute cincizecea noapte spuse: 
vânzătorul de apă începu: 

Află, o, mult-darnice stăpâne al meu, că tatăl meu a fost 
şeicul breaslei vânzătorilor de apă din Cairo, nu al aparilor 
care vând apa cu sacaua pe la casele oamenilor, ci al celor 
care, ca mine, o vând cu ulceaua, purtând-o pe uliţi în 
spinarea lor. Şi când părintele meu a murit, mi-a lăsat 
moştenire cinci cămile, un catâr, prăvălia şi casa. Era mai 
mult decât îi trebuia unui om de teapa mea ca să ttăiască 
huzurit! Ci, o, stăpâne al meu, săracul nu e niciodată 
mulţumit; iar în ziua când, din vreo întâmplare, e şi el 
mulţumit o dată, atunci moare! Eu, dar, m-am socotit în 
sufletul meu: „Am să-mi sporesc moştenirea făcând afaceri 
şi neguţătorie!" Şi îndată am plecat în căutare de 
chilipiruri, şi am găsit pe unii cate să-mi încredinţeze 
mărfurile lor. Am încărcat acele mărfuri pe cămilele şi pe 
catârul meu şi am plecat să le neguţătoresc în Hedjaz, la 
vremea hagialâcului la Mecca. Ci, o, stăpâne al meu, săracul 
nu se îmbogăţeşte niciodată; că, dacă se îmbogăţeşte, 
moare! Eu am făcut o neguţătorie atâta de păguboasă, 
încât, până la isprăvirea hagialâcului, am pierdut tot ce 
aveam şi m-am văzut silit să-mi vând cămilele şi catârul, ca 
să pot face faţă nevoilor celor mai grabnice. Şi mi-am zis: 
„Dacă mă întorc la Cairo, creditorii au să mă înhaţe şi au să 
mă arunce în temniţă." Atunci, m-am lipit de-o caravană din 
Siria şi am plecat la Damasc, pe urmă la Alep, şi de-acolo la 
Bagdad. Odată ajuns la Bagdad, am întrebat de starostele 
breslei vânzătorilor de apă şi m-am dus la el. Am început, ca 
tot musulmanul, prin a-i rosti suraua de la început a 
Coranului şi i-am urat bună pace. Atunci el m-a întrebat ce-i 
cu mine, iar eu i-am povestit tot ce păţisem. Şi el, fără a 
pregeta deloc, mi-a dat o cămaşă lungă, un butduf şi două 
tasuri ca să-mi pot tine zilele. şi am ieşit pe calea lui Allah 
într-o bună dimineaţă cu burduful meu în spinare, şi am 
pornit să umblu prin mahalalele oraşului ca vânzătorii de a 
patru sute cincizecea noapte apă din Cairo. Ci, o, stăpâne al 


meu, săracul rămâne sărac, de vreme ce asta-i ursita lui. 
Într-adevăr, nu mi-a trebuit mult până să văd ce mare 
osebire era între locuitorii de la Bagdad şi cei de la Cairo. 
La Bagdad, o, stăpâne al meu, oamenilor nu le e sete; iar 
dacă, din întâmplare, se hotărăşte vteunul să bea, apoi 
acela nu plăteşte! Că apa cică-i de la Allah! Am văzut, 
aşadar, cât de păguboasă îmi era meseria după 
răspunsurile celor dintâi inşi pe care i-am îmbiat cu 
cântecele mele. Într-adevăr, cum i-am întins unuia tasul 
meu, mi-a şi răspuns: „Au mi-ai dat tu ceva să mănânc, de 
mă îmbii să beau?" Eu atunci mi-am văzut mai departe de 
drum, minunându-mă de purtarea aceluia şi de acel semn 
rău de început, şi am întins tasul către alt trecător: ci el mi- 
a răspuns: „Agonisit-ai la Allah! Cată-ţi de cale, o, aparule!" 
Eu n-am vrut să mă dau biruit şi am colindat mai departe 
sukurile, oprindu-mă dinaintea prăvăliilor cu vaduri bune, ci 
nimenea nu-mi făcea semn să-i dau să bea ori să se lase 
ispitit de îmbierile sau de clinchetul ceştilor mele de aramă. 
şi am rămas aşa y y y până la nămiezi, fără a fi câştigat cu 
ce să-mi cumpăr o coajă de pâine şi un castravete. Pentru 
că, o, stăpâne al meu, soarta săracului îl sileşte să-i fie şi 
foame uneori. 

'yy ci foamea, o, stăpâne al meu, nu-i atâta de grea ca 
umilinţa! Că şi bogatul are parte de destule umiliri, dar nu 
le îndură cum le îndură săracul, care nu are nimic nici de 
pierdut, nici de câştigat. Aşa şi eu, de pildă, dacă m-am 
necâjit de purtarea ta, n-am făcut-o din pricina mea, ci din 
pricina apei mele, care-i un dar minunat de la Allah! Ci, o, 
stăpâne al meu, şi purtarea ta faţă de mine se datoreşte tot 
vreunor pricini care te rod în lăuntru! Aşadar, văzând eu că 
şederea mea la Bagdad începe într-un chip atâta de 
întristător, m-am gândit în cugetul meu: „Mai bine-ar fi fost 
pentru tine, o, sărace, să fi murit într-o temniţă din ţara ta, 
decât între oamenii aceştia cărora nu le place apa!" Şi, cum 
mă gârboveam sub povara gândurilor mele, am văzut 
deodată că se iscă în suk un mare zulum şi oamenii dau 


fuga într-o parte. Eu atunci, cum cere meseria mea, de a 
mă găsi unde-i lume multă, am dat fuga din toate puterile 
într-acolo, cu burduful în spinare, ţinându-mă după ceilalţi. 
Şi am văzut atunci un alai măreț, alcătuit din nişte oameni 
ce mergeau în două şiruri, cu nişte bețe lungi în mâini, pe 
cap cu nişte tichiuţe împodobite cu mărgăritare, îmbrăcaţi 
în burnusuri de mătase tare frumoase, iar pe şolduri 
spânzurându-le nişte spade minunate, învrâstate bogat. Iar 
în fruntea lor mergea un viteaz cu înfăţişare cumplită, la 
ivirea căruia toate capetele se temeneau până la pământ. 
Eu atunci am întrebat: „Ce-i cu acest alai? Şi cine-i viteazul 
acesta?!" Careva mi-a răspuns: „Se vede limpede, după 
vorba ta de egiptean şi după neştiinţa ta, că nu eşti din 
Bagdad! Alaiul acesta este alaiul mokaddemului Ahmad-cel- 
Hoţoman, aga de-a Dteapta califului, care are datorinţa să 
păstreze tihna în mahalale. Şi chiar el e acela pe care îl vezi 
călare. Se bucură de mare cinstire şi de huzmetuti de o mie 
de dinari pe lună, întocmai ca şi soţul său, Hassan-cel- 
Pehlivan, care-i aga de-a Stânga califului! Şi toţi oamenii lor 
primesc o sută de dinari pe lună! Tocmai au ieşit de la divan 
şi se duc la ei acasă să prânzească!" Eu, atunci, o, stăpâne 
al meu, am început să-mi cânt sttigătele, după datina de la 
Egipt, întocmai cum m-ai auzit şi tu mai adineaoarea, 
însoţindu-mă de zăngănitul ceştilor mele cele răsunătoare. 
Şi am strigat atât de amarnic, încât mokaddemul Ahmad m- 
a auzit şi m-a zărit; „O, frate egipteanule, te-am cunoscut 
după cântec! Dă-mi un tas cu apă!" Şia luat tasulpe carei 
l-am întins, 1-a clătinat, a vărsat apa pe jos, cerându-mi să i- 
I umplu iar; şi iar a vărsat apa pe jos, întocmai ca şi tine, o, 
stăpâne al meu; ca apoi să bea dintr-o înghiţitură a patru 
sute cincizecea noapte cel de-al treilea tas pe care m-a pus 
să i-l umplu. Pe urmă a strigat cu glas mare: „Irăiască 
cetatea Cairo, cu toţi locuitorii ei, o, aparule, fratele meu! 
Pentru ce ai venit tu în oraşul acesta unde vânzătorii de apă 
nu sunt preţuiţi şi răsplătiți?" Şi eu i-am povestit povestea 
mea şi i-am dat de înţeles că eram dator vândut şi că am 


fugit tocmai din pricina datoriilor şi a prăpădului meu! 
Atunci el a strigat: „Fii, dar, binevenit la Bagdad!" şi mi-a 
dat cinci dinari de aur si, întorcându-se către oamenii din 
alaiul lui, le-a spus: „Pentru iubirea lui Allah, îl înfăţişez pe 
omul acesta din ţara mea dărniciei voastre!" Numaidecât, 
fiecare ins din alai mi-a cerut câte un tas de apă şi, după ce 
1-a golit, mi-a pus în el un dinar de aur! Încât, când am 
isprăvit, aveam mai bine de o sută de dinari de aur în 
cutiuţa cea de aramă care atârnă la cingătoarea mea. Pe 
urmă, mokaddemul Ahmad-cel-Hoţoman mi-a zis: „Câtă 
vreme ai să stai la Bagdad, aceasta are să-ţi fie plata de 
fiecare dată când ai să ne dai să bem!" Şi-aşa în puţine zile, 
cutiuţa mea de aramă s-a umplut de mai multe ori; iar eu 
mi-am socotit dinarii şi am văzut că erau o mie şi încă vreo 
câţiva! Atunci am cugetat în cugetul meu: „Acuma a venit 
ceasul pentru tine să te întorci în ţara ta, o, aparule! Căci, 
cât de bine ţi-ar fi pe pământ străin, tot mai bine-i în ţara 
ta! Şi, de altminteri, mai ai şi nişte datorii, şi se cade să te 
duci să le plăteşti!" Atunci m-am îndreptat către divan, unde 
începusetă să mă cunoască toţi şi unde mă întâmpinau cu 
multă bunăvoință şi am intrat să-mi iau bun-rămas de la 
binefăcătorul meu, procitindu-i aceste stihuri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fiu cea de a patru sute cincizeci şi una noapte 
Spuse: şi am intrat să-mi iau bun-rămas de la binefăcătorul 
meu, procitiându-i aceste stihuri: 

Celui străin şederea-n ţâri străine Li e asemeni unei case 
mari Pe temelia vântului durată, Se umflă vântul la o vreme 
iar, Şi casa se preface în ruine, lar el pe drum scăparea-n 
fugă-şi cată. Mai bine i-arfi fost, aş vrea să zic, De n-ar mai 
fi zidit nimic, nimici pe urmă i-am spus: „De altminteri, 
iacătă că pleacă o caravană către Cairo, şi tate aş vrea să 
mă lipesc de ea, ca să mă întorc întte ai mei!" El atunci mi-a 
dăruit un catâr şi o sută de dinari, şi mi-a zis: „Şi eu, la 
rându-mi, as vrea să te încarc, o, şeicule, cu o sarcină de 


taină. Cunoşti multă lume la Cairo?" Eu am răspuns: 
„Cunosc pe toţi oamenii de fală care locuiesc la Cairo". El 
mi-a spus: „Atunci, ia de colea sctisoarea aceasta şi dă-o în 
mâinile soţului meu de odinioară, Aii Argint-Viu din Cairo; şi 
spune-i din partea mea: «Nene-tău îţi trimite salamalecurile 
şi urările lui de bine! El acuma-i cu califul Harun-al-Raşid!» 
Eu atunci am luat scrisoarea, am y 7 sărutat mâna 
mokaddemului Ahmad şi am plecat din Bagdad la Cairo, 
unde am ajuns acuma-s abia cinci zile. Dintru-ntâi, m-am 
dus la cei la care eram îndatorat şi mi-am plătit datoriile 
toate, cu banii ce-i câştigasem la Bagdad din mila darnicului 
Ahmad-cel-Hoţoman. 

A patru sute cincizeci şi una noapte după care mi-am 
îmbrăcat cămaşa cea lungă de piele, mi-am luat burduful în 
spinare şi m-am făcut iar vânzător de apă, ca mai înainte, 
aşa cum mă vezi, o, stăpâne al meu! Ci degeaba l-am căutat 
eu prin tot Cairo pe Aii Argint-Viu, prietenul lui Ahmad-cel- 
Hoţoman, că n-am izbutit să dau de el ca să-i înmânez 
scrisoarea pe care o port şi-acuma la mine, în tivul cămăşii 
mele! Şi-aceasta-i, o, stăpâne al meu, întâmplarea pe care 
am avut-o cu cel mai darnic dintre muşteriii mei! 

Când vânzătorul de apă îşi sfârşi de povestit întâmplarea, 
Aii Argint-Viu se ridică şi îl sărută aşa cum un frate îl sărută 
pe fratele său, şi îi zise: 

— O, aparule, semenul meu, iartă-mi purtarea de adineaoti 
fată de tine! De bună seamă, omul acela mai darnic decât 
mine, cum altul mai darnic decât mine nici nu poate fi, cel 
pe care l-ai întâlnit la Bagdad, este mai-marele meu de 
odinioară! Căci chiar eu sunt Aii Argint-Viu, acela pe care îl 
cauţi, tovatăşul cel dintâi al lui Ahmad-cel-Hoţoman. 
Înseninează-ţi, dar, sufletul, luminează-ţi ochii şi inima, şi 
dă-mi scrisoarea de la mai-marele meu! 

Atunci, vânzătorul de apă îi dete scrisoarea, pe care Aii o 
deschise şi în care citi cele ce urmează: „Salamalecul 
mokaddemului Ahmad, către cel mai de faimă şi cel dintâi 
dintre flăcăii lui, Aii Argint-Viu! 


Iţi scriu, o, podoabă a podoabelor, pe o foaie ce are să 
zboare la tine pe aripa vânturilor. 

De-aş fi eu o pasăre, aş zbura de dor în braţele tale! Dar 
cum să mai zboare o pasăre cu aripile tăiate? 

Află, dar, o, tu, cel mai frumos, că acum sunt căpetenie 
peste cei patruzeci de voinici ai lui Ayub Spinare-de-Cămilă, 
tuspatruzeci viteji încercaţi, ca şi noi, făptaşi de multe 
isprăvi strălucite. Şi am fost căftănit de califul Harun Al- 
Raşid, stăpânul nostru, agă de-a Dreapta sa, însărcinat cu 
paza cetăţii şi a mahalalelor, cu leafa de o mie de dinari pe 
lună, başca ce mai pică de la cei care vor să capete 
oblăduirea noastră. 

Dacă, dar, o, tu, cel mai drag, vrei să-ţi aşterni pe un 
medean cât mai larg zborul minţii şi să-ţi deschizi poarta 
volniciilor şi a bogățiilor, nu ai decât să vii să-l cauţi pe 
bătrânul tău la Bagdad. Ai să săvârşeşti pe-aici câteva 
isprăvi de seamă şi îţi făgăduiesc să capăt pentru tine 
hatârurile califului, un cin vrednic de tine şi de prietenia 
noastră, şi o slujbă tot atât de făloasă ca şi a mea. 

Vino, dar, copilul meu, vino la mine şi bucură-mi inima cu 
tovărăşia ta mult-dorită! 

Si pacea luiAllah şi binecuvântarea lui fie cu tine, ya Aii!" 

După ce Aii Argint-Viu citi scrisoarea de la Ahmad-cel- 
Hoţoman, mai-marele său, se cutremură de bucuriei şi de 
tulburare, şi, vânturându-şi bastonul cel lung într-o mână şi 
scrisoarea în cealaltă mână, trase un danţ turbat pe 
treptele havuzului, zborşindu-se la babele şi la cerşetorii 
dimprejur. Pe urmă sărută de nenumărate ori scrisoarea, 
ducând-o apoi la frunte; şi îşi deschise brâul de piele şi îl 
goli de toţi galbenii în mâinile apagiului, drept mulţumire 
pentru vestea cea bună şi pentru osteneală. Şi plecă fără de 
zăbavă în odaia de sub pământ, la haidamacii lui ca să le 
vestească plecarea-i grabnică la Bagdad. 

Când se văzu în mijlocul lor, le spuse: 

— Copiii mei, vă las să vedeţi unul de altul! Atunci ciracul 
cel mai apropiat strigă: 


— Ce spui, stăpâne? Au vrei să ne laşi? El răspunse: 

— Norocul meu mă aşteaptă la Bagdad, în mâinile 
părintelui meu, Ahmad-cel-Hoţoman! 

El spuse: 

— Clipa-i tare grea acuma pentru noi! Zahereaua noastră-i 
goală! Şi fără tine, ce-avem să ne facem? 

A patru sute cincizeci şi doua noapte el răspunse: 

— Chiar mai înainte de-a ajunge la Bagdad, de îndată ce 
voi intra în Damasc, am să izbutesc eu să dobândesc ceva, 
ca să vă trimit să răzbiţi nevoile. Fiţi dar fără de teamă, 
copiii mei! 

Pe urmă se dezbrăcă de hainele cu care era îmbrăcat, 
spălă după sfânta datină şi puse pe el o cămaşă lungă, 
strânsă peste mijloc, o rantie mare de călătorie, cu mâneci 
largi, înfipse la sileaf două hangere şi un jungher îşi 
împodobi capul cu un fes straşnic şi luă în mână o lancie 
năprasnică, lungă de patruzeci şi doi de coţi, făcută din 
reteveie de bambus ce se puteau strânge unul în altul după 
vrere. Pe urmă, sări în spinarea calului şi se duse. 

Nici nu ieşi bine din Cairo, că şi dete ochii cu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute cincizeci şi doua noapte 
Spuse: 

Nici nu ieşi bine din Cairo, că şi dete ochii cu o caravană, 
de care se apropie şi la care se alipi, aflând că se îndrepta 
către Damasc şi Bagdad. Caravana aceea era caravana 
starostelui neguţătorilor din Damasc, om putred de bogat, 
care se întorcea de la Mecca şi se ducea în ţara lui. Or, Aii, 
care era tânăr, frumos şi fără pic de barbă pe obraz, plăcu 
până peste poate şi starostelui neguţătorilor, şi cămilarilor, 
şi catârgiilor, şi ştiu, ferindu-i de feluritele necazuri la 
vreme de noapte, să şi-i îndatoreze cu multe, ocrotindu-i 
împotriva hoţilor beduini şi a leilor din pustie: aşa încât, 
când ajunseră la Damasc, toţi îşi arătară mulţumirea, 
cinstindu-l fiecare cu câte cinci dinari; iar starostele 


neguţătorilor îi dărui o mie de dinari. şi Aii, care nu-şi uitase 
de soţii lui din Cairo, nu pregetă să le trimită toţi banii, 
nepăstrând pentru sine decât atâta cât îi era de trebuinţă 
ca să-şi urmeze drumul şi să ajungă într-un sfârşit la 
Bagdad! 

Si iată aşa îşi lăsă tara de baştină Aii Argint-Viu, ca să se 
ducă la Bagdad, să-şi caute norocul în mâinile lui Ahmad- 
cel-Hoţoman, părintele său, căpetenia de zamparagii de 
odinioară. 

De cum ajunse la Bagdad, începu să caute casa prietenului 
său şi întrebă mai mulţi inşi, care ori nu ştiură, ori nu voiră 
să i-o arate. Şi, în felul acesta, ajunse într-o piaţă, numită 
Ali-Nafz unde văzu nişte ţânci ce se jucau între ei, sub 
căpitănia unuia, mai mic decât toţi, şi pe care ei îl strigau 
Mahmud stârpitura. Şi plodul acela era chiar Mahmud- 
Stârpitură, copilul surorii isteţei Zeinab, cea măritată. Şi Aii 
Argint-Viu gândi în sine: „Ya-Ali, ştirile despre oameni se 
capătă de la copiii lor!" Şi numaidecât, ca să-i momească pe 
ţânci, se duse la prăvălia unui neguţător de zaharicale şi 
cumpără o bucată mare de halva cu susan şi cu zahăr; pe 
urmă se apropie de ţâncii care se zbenguiau şi strigă: 

— Care vrea halva caldă încă? 

Ci Mahmud-Stârpitură nu-i lăsă pe copii să se apropie de 
Aii; veni numai el dinaintea lui şi îi zise: 

— Dă-mi halvaua! 

Atunci Aii îi dete calupul de halva şi, totodată, îi sttecură în 
mână un bănuţ de argint. Dar, când văzu argintul, 
Stârpitură, gândind că i-l dăruia spre a-l ispiti şi a-1 strica, 
ţipă: 

— Cară-te de-aici! Eu nu mă vând. Eu nu mă tin de 
ticăloşii! Întreabă-i şi pe ceilalţi, şi-ai să vezi! 

Argint-Viu, care nici cu gândul nu gândea atunci la ticăloşii 
ori la alte asemenea, îi spuse puşlamalei aceleia micuţe: 

A patru sute cincizeci şi doua noapte 

— Copile dragă, ceea ce ţi-am dat este preţul pentru o 
întrebare pe care vreau să ţi-o pun; şi te plătesc aşa, pentru 


că oamenii de treabă plătesc totdeauna foloasele pe care le 
cer de la alţi oameni de treabă. Poţi tu să-mi spui unde-i 
casa mokaddemului Ahmad-cel-Hoţoman? 

Stârpitură răspunse: 

— Dacă-i numai atâta, ceea ce îmi ceri este lucru lesne! 
Am să merg înaintea ta şi, când am să ajung la casa lui 
Ahmad-cel-Hoţoman, am să apuc o piatră cu degetele mele 
desculţe şi am s-o arunc înspre poartă, în felul acesta, 
nimeni n-are să vadă că eu ţi-am arătat unde sade. lar tu ai 
să afli aşa care-i casa lui Ahmad-cel-Hoţoman! 

Şi, într-adevăr, o luă la fugă înaintea lui Argint-Viu şi, după 
un timp, apucă o piatră, cu degetele de la picior, şi o aruncă 
pe furiş înspre poarta unei case! Şi Argint-Viu, minunându- 
se de grija, de deşteptăciunea, de iscusinţa, de 
neîncrederea şi de dibăcia pezevenghiului, strigă: 

— Inşallah, ya Mahmud, în ziua când şi eu am să fiu numit 
căpitan de străji ori vătaf de agii, pe tine am să te aleg cel 
dintâi între voinicii mei! 

Pe urmă Aii bătu la poarta lui Ahmad-cel-Hoţoman. 

Când Ahmad-cel-Hoţoman auzi bătălie în poattă, sări în 
picioare, tulburat cum nu se mai poate, şi răcni către 
Spinare-de-Cămilă, ajutorul său: 

— O, Spinare-de-Cămilă, dă fuga de-i deschide celui mai 
frumos dintre feciorii oamenilor! Cel care bate la poartă nu- 
i altul decât ciracul meu de odinioară, din Cairo, Aii Argint- 
Viu! Îl cunosc după cum bate! 

Şi Spinare-de-Cămilă nu se mai îndoi o clipă că acela care 
se afla la poartă n-ar fi chiar Aii Argint-Viu, şi sări să-i 
deschidă şi să-l aducă la Ahmad-cel-Hotoman. şi y y > cei 
doi prieteni de odinioară se îmbrăţişară cu drag; iar 
Ahmad-cel-Hoţoman, după cele dintâi dovezi de bucurie şi 
după salamalecurile de cuviinţă, îl duse dinaintea celor 
patruzeci de străjeri ai lui, care îi urară bun venit ca unui 
frate al lor. După care, Ahmad-cel-Hotoman îl îmbrăcă într-o 
mantie strălucită şi-i spuse: 


— Atunci când califul m-a căftănit agă de-a Dreapta lui şi 
mi-a dat hainele pentru oamenii mei, am pus de-o parte 
pentru tine mantia aceasta, gândind că într-o zi ori alta am 
să mă întâlnesc iar cu tine! 

Pe urmă îl pofti să stea jos între ei, la locul de cinste; şi 
porunci să se dea un ospăț îmbelşugat, ca să sărbătorească 
venirea lui Aii; şi toţi începură să mănânce, să bea şi să se 
veselească, cât ţinu noaptea aceea! 

A doua zi de dimineaţă, cum tocmai era vremea ca Ahmad 
să se ducă la divan în fruntea celor patruzeci ai lui, îi spuse 
prietenului său Aii: 

— Ya Aii, trebuie să fii cu mare grijă la începutul şederii 
tale în Bagdad. Fereşte-te, dar, să nu care cumva să ieşi în 
cetate, ca să nu tragi asupră-ţi luarea-aminte a locuitorilor 
de aici, care-s tare sâcâitori! Nu cumva să crezi că 
Bagdadu-i Cairo! Bagdadul este cetatea de scaun a 
califului, şi iscoadele mişună pe-aici cum mişună în Egipt 
muştele, iar puşlamalele şi ticăloşii foiesc ca pe acolo 
gâştele şi broaştele! 

Şi Aii Argint-Viu răspunse: 

— O, părinte al meu, oate am venit la Bagdad ca să mă 
închid ca o fecioară între pereţii unei case? 

Ahmad însă îl îndemnă să aibă răbdare, şi plecă la divan în 
fruntea arcaşilor lui. Şi Aii Argint-Viu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A patru sute cincizeci şi treia noapte dar cândfu cea de a 
patru sute cincizeci şi treia noapte Spuse: 

Şi Aii Argint-Viu avu răbdare să stea închis vreme de trei 
zile în casa prietenului său. Într-a patra zi însă îşi simţi 
inima zburlită şi pieptul apăsat, şi îl întrebă pe Ahmad dacă 
nu cumva a venit ceasul pentru el să înceapă isprăvile care 
să-l facă vestit şi care să-l ridice la bunăvoința califului! 
Ahmad răspunse: 

— Tot lucrul la vremea lui, fiule. Lasă-mi mie toată sarcina 
de a mă îngriji de tine şi de a-i vorbi califului despre tine, 


mai înainte chiar ca tu să săvârşeşti vteo ispravă. 

Dar, de cum plecă Ahmad-cel-Hoţoman, Argint-Viu nu-şi 
mai putu afla locul şi îşi zise: „Mă duc numai aşa, să răsuflu 
oleacă şi să-mi răcoresc pieptul!" Şi ieşi din casă şi porni să 
străbată ulițele Bagdadului, trecând dintr-un loc în altul şi 
optându-se din când în când pe la vreo prăvălie cu dulciuri 
ori pe la vreo prăvălie cu de-ale gurii, ca să mănânce vreo 
bucăţică ori să înfulece vreo plăcintă de foi. Şi iacătă că zări 
un alai de patruzeci de arapi îmbrăcaţi în mătase roşie, pe 
cap cu nişte tichii înalte de pâslă albă şi înarmaţi cu 
iatagane de oţel. Mergeau doi câte doi, tânduiţi frumos, iar 
în urma lor, călare pe un catâr înfotăzat falnic, purtând pe 
cap un coif de aur împodobit cu un porumbel de argint şi 
îmbrăcată cu o cămaşă de zale de oţel, venea în toată slava 
şi strălucirea ei căpităneasa porumbeilor, Dalila-cea- 
Vicleană! 

Tocmai ieşea de la divan şi se întorcea la han. Dar, când 
trecu pe dinaintea lui Aii Argint-Viu, pe care nu-l cunoştea 
şi care nici el n-o cunoştea, bătrâna fu izbită de frumuseţea, 
de tinereţea, de mijlocelul cel subţire, de boiul zarif, de 
înfăţişarea ispitită şi mai cu seamă de asemănarea lui la 
privire cu Ahmad-cel-Hoţoman, neprietenul ei. Şi pe dată îi 
şopti o vorbă unuia dintre arapi, care se şi duse să 
iscodească în taină pe la neguţătorii din suk despre numele 
şi despre rosturile frumosului flăcău; ci nimeni nu ştiu să-i 
spună nimic, încât, atunci când ajunse în foişorul ei de la 
han, Dalila o chemă pe fiică-sa Zeinab şi îi ceru să-i aducă 
tipsia cu nisipurile de prorocit; pe urmă adăugă: 

— Fata mea, am văzut în suk un tinerel atâta de frumos, 
încât până şi frumuseţea şi l-ar alege de prieten! Ci, o, fata 
mea, privirea lui seamănă tare ciudat cu privirea 
vrăjmaşului nostru Ahmad-cel-Hoţoman! Şi tare mă tem că 
străinul acela, pe care nimeni din suk nu-l cunoaşte, să nu 
fi venit la Bagdad ca să ne facă vreun pocinog! Drept care 
vreau să cercetez în privinţa lui tipsia mea de ghicit! 


La cuvintele acestea, scutură nisipul, după datina 
cabalistică, bombănind nişte vorbe talismanice şi citind de 
la coadă către cap nişte rânduri ebraice; pe urmă făcu pe o 
zăloagă de farmece nişte socoteli cu cifre şi cu litere 
algebrice şi alchimistice şi, întorcându-se către fiică-sa, îi 
spuse: 

— O, fata mea, tinerelul cel frumos se cheamă Aii Argint- 
Viu din Cairo! Este prietenul vrăjmaşului nostru Ahmad-cel- 
Hoţoman, care nu 1-a adus la Bagdad decât ca să ne facă 
vreo pehlivănie şi să se răzbune aşa de po-nosul pe carei l- 
ai adus când l-ai îmbătat şi ai luat hainele lui şi ale celor 
patruzeci ai lui! De altmintrelea, sade chiar în casa lui 
Ahmad-cel-Hotoman! 

> y ci fiică-sa Zeinab îi răspunse: 

— O, maică, şi mai cam ce-o fi la urma-urmei? Au nu vezi 
că prea te-ai speriat de tinerelul acela? 

Ea răspunse: 

— Tipsia de nisip mi-a mai arătat, pe deasupra, că norocul 
tinerelului este mai presus, şi încă cu mult, ca a patru sute 
cincizeci şi treia noapte norocul meu şi al tău! Ea spuse: 

— O să vedem noi, o, maică! 

Si se şi îmbrăcă în rochia ei cea mai frumoasă, după ce îşi 
înmuie privirile cu beţişorul ei de kohl şi îşi împreună 
sprâncenele cu unsoarea ei neagră şi înmiresmată, şi plecă 
să încerce a da de tânărul nostru. 

Şi începu să străbată agale sukurile din Bagdad, 
legănându-şi şoldurile şi rotindu-şi ochii sub iaşmac, şi 
aruncând priviri zdrobitoare de inimi, cu zâmbete către 
unii, cu făgăduieli tainice către alţii, cu fandoseli, cu 
marghioleli, cu fiţe, cu întrebări din ochi, cu chemări din 
sprâncene, cu ucideri din gene, cu sunări din brățări, cu 
zvoană din zingălăi şi cu jar din toate lăuntrurile-i, până ce 
îl întâlni, dinaintea tejghelei unui neguţător de chenafa, 
chiar pe Aii Argint-Viu, pe care îl cunoscu numaidecât după 
frumuseţea lui. Atunci se apropie de el şi, ca din greşeală, îl 


izbi cu umărul de-l clătină din loc şi, parcă necăjită că-l 
lovise, îi spuse: 

— Ttăiască orbii, o, bine-văzătorule! 

La cuvintele acestea, Aii Argint-Viu se mulţumi să 
zâmbească, uitându-se la codana ale cărei priviri îl şi 
străpungeau dintr-o parte în cealaltă, şi răspunse: 

— Oh, că frumoasă mai eşti, o, fetiţo! A cui eşti? Ea, de sub 
iaşmac, îşi închise pe jumătate ochii cei minunaţi şi 
tăspunse: 

— A oricărei făpturi frumoase care să semene cu tine! 
Argint-Viu întrebă: 

— Eşti măritată ori eşti fată? Ea răspunse: 

— Măritată, spre norocul tău! El spuse: 

— Atunci, mergem la tine ori la mine? Ea răspunse: 

— Aş vrea mai degrabă la mine! Află că sunt măritată cu 
un negustor; şi sunt fata unui negustor. Şi astăzi, pentru 
întâia oară am putut să ies şi eu din casă, dat fiind că soţul 
meu are să lipsească o săptămână. Or eu, de îndată cea 
plecat soţul, am vrut să mă veselesc şi i-am spus slujnicei 
mele să-mi gătească nişte bucate gustoase. Dat, întrucât 
bucatele cele mai gustoase nu pot fi dulci decât în tovărăşia 
prietenilot, am ieşit din casă să caut pe vreunul frumos şi 
binecrescut, cum eşti tu, ca să-l poftesc la masa mea şi să-şi 
petreacă noaptea cu mine! Şi te-am văzut, şi dragostea ta 
mi-a pătruns în inimă. Vei binevoi oare să-mi bucuri sufletul, 
să-mi alini inima şi să primeşti a mânca o îmbucătură la 
mine? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute cincizeci şi patra noapte 
Spuse: să primeşti a mânca o îmbucătură la mine? El 
răspunse: 

— Când eşti poftit, nu poţi să nu primeşti! Atunci fata o luă 
înaintea lui, iar el se ţinu după ea, din uliţă în uliţă, 
mergând în urmă-i la oarecare depărtare. 


Or pe când păşea în felul acesta pe urmele ei, Aii gândea: 
„Ya Aii, ce nesocotinţă săvârşeşti, străin nou venit aici cum 
eşti! Cine ştie de nu te dai pradă mâniei soţului, care ar 
putea să cadă asupra ta deodată în vreme ce dormi, şi, ca 
să se răzbune pe tine, să-ţi reteze ce ai mai scump! Şi, de 
altfel, un înţelept a spus: «Acela care se dedă dezmăţului 
într-o tară străină în care se y y află ca oaspete va fi 
pedepsit de Găzduitorul-cel-Mare!» 

A patru sute cincizeci şi patra noapte mai cuminte ar fi, 
aşadar, pentru tine, să-ţi ceti iertare cuviincios de la ea, 
spunându-i câteva cuvinte drăguţe." Se prilejui, deci, de o 
clipă când se aflau într-un loc mai îngust, se apropie de fată 
şi îi spuse: 

— O, tinerico, na, ia dinarul acesta, şi să lăsăm pe altă dată 
întâlnirea noastră! 

Ea răspunse: 

— Pe Numele-cel-mai-de-seamă! Trebuie numaidecât să-mi 
fii oaspete astăzi, căci niciodată nu m-am simţit atât de 
dornică de zbeg şi de bucurii ca acuma! 

Atunci el o urmă şi ajunse cu ea în faţa unei case mari, la o 
uşă încuiată cu un zăvor vârtos de lemn. Şi tânăra se 
prefăcu a căuta în rochia ei cheia ca să descuie, pe urmă 
strigă, descumpănită: 

— la uite că mi-am pierdut cheia! Acuma cum să fac să 
descui poarta? 

Pe urmă se prefăcu a-şi lua seama şi îi spuse: 

— Deschide-o tu! El spuse: 

— Cum aş putea să deschid un zăvor, fără cui şi fără lacăt? 
Nu pot să mă hotărăsc nici să-l descui cu de-a sila! 

Drept orice răspuns, ea îi aruncă pe sub iaşmac două 
ocheade care îi descuiară lui Aii toate zăvoarele cele mai 
ascunse; pe urmă adăugă: 

— Nu trebuie decât să-l atingi, şi are să se şi descuie! Şi 
Argint-Viu puse mâna pe zăvorul de lemn, iar zeinab 
bolborosi asupra lui numele mamei lui Moise! Şi pe dată 
zăvorul se trase la o parte şi uşa se deschise. Intrară 


amândoi, şi fata îl duse într-o sală plină cu arme scumpe şi 
acoperită cu chilimuri alese, unde îl pofti să ia loc. Şi, fără a 
mai zăbovi, aşternu masa şi, aşezându-se lângă el, începu să 
mănânce cu el şi să-i dea ea însăşi îmbucăturile în gură, pe 
urmă să bea cu el şi să se veselească, ci fără a-i îngădui s-o 
atingă ori să-i fure vreun sărut ori vreo ciupitură măcar sau 
vreo muşcătură cât de cât; căci, de fiecare dată când Aii se 
apleca dând s-o sărute, ea îşi punea repede mâna între 
obrazul ei şi buzele tânărului, şi sărutarea flăcăului nu-i 
atingea în felul acesta decât mâna. Şi, la ghesurile lui, 
Zeinab răspundea: 

— Plăcerea nu-i deplină decât noaptea! 

Masa se încheie în felul acesta; şi se ridicară să se spele pe 
mâini, şi ieşiră la puţul din curte; şi Zeinab vru să tragă cu 
mâinile ei funia şi roata, şi să scoată ciutura din fundul 
fântânii; ci deodată scoase un țipăt şi se aplecă peste 
ghizduri, bătându-se în piept şi frângându-şi braţele, pradă 
unei deznădejdi amarnice; şi Argint-Viu o întrebă: 

— Ce-ai păţit, o, tu, ochi al meu? Ea răspunse: 

— Inelul meu de rubin, care-mi era prea larg pe deget, mi- 
a alunecat şi a căzut în adâncul fântânii. Soţul meu mi 1-a 
cumpărat ieri, pe cinci sute de dinari! lar eu, văzând că e 
prea larg, l-am înţepenit cu nişte ceară! Da degeaba, că uite 
că mi-a căzut aici! 

Pe urmă adăugă: 

— Am să mă dezbrac numaidecât şi am să mă bag în 
fântână, care nu-i adâncă, să-mi caut inelul! Întoarce-te, 
dar, cu faţa la perete, ca să pot să mă dezbrac! 

Ci Argint-Viu răspunse: 

— Ce ocară ar fi pentru mine, o, stăpână a mea, dacă aş 
îndura să cobori tu în fântână, cu mine de faţă! Mă bag eu 
să-ţi caut inelul! 

Şi se şi dezbrăcă, apucă cu mâinile amândouă funia din 
fâşii de palmier de pe vârtej şi se lăsă cu ciutura în adâncul 
fântânii. Când ajunse în apă, dete drumul funiei şi se 
cufundă să caute inelul; iar apa îi ajungea până la umeri, 


rece şi neagră în beznă. Şi, în clipita aceea, Zeinab-cea- 
Isteaţă trase iute ciutura în sus şi-i a patru sute cincizeci şi 
patra noapte strigă lui Argint-Viu: 

— Acum poţi să-l chemi în ajutor pe prietenul tău, Ahmad- 
cel-Hoţoman! 

Şi plecă din casa aceea fără a mai zăbovi, ducând cu ea şi 
hainele lui Argint-Viu. Pe urmă, fără să mai închidă poarta 
după ea, se întoarse la maică-sa. 

Or, casa în care Zeinab îl ademenise pe Argint-Viu era casa 
unui emir diyanit, care se afla plecat din cetate pentru nişte 
treburi. Încât, atunci când se întoarse acasă şi când văzu 
usa deschisă, fu încredinţat că în casa lui intrase vreun hoţ, 
aşa că îşi strigă rândaşul şi începu să cerceteze peste tot; 
ci, văzând că nimica nu lipsea şi că nu era nici urmă de 
vreun hot, se linişti cu totuf. Pe urmă, vrând să-şi facă 
spălările cele după sfânta datină, îi spuse rândaşului: 

— Ia ulciorul şi du-te de-l umple cu apă proaspătă din 
fântână! 

Şi sluga se duse la fântână şi cobori ciutura si, când socoti 
că s-a umplut, dete s-o tragă în sus; ci băgă de seamă că e 
cumplit de grea. Atunci se uită în fântână şi văzu, stând pe 
ciutură, un fel de umbră neagră, care gândi să fie vreun 
efrit! Atunci dete drumul funiei şi, înfricoşat, o luă la fugă 
ţipând: 

— Ya sidi, în fântâna noastră este un efrit! Stă în ciutură! 

Atunci emirul îl întrebă: 

— şi cum e? El spuse: 

— Este năprasnic şi negru! Şi grohăie ca un porc! Şi 
emirul îi spuse: 

— Fugi degrabă şi caută patru dascăli cititori de Coran, ca 
să vină şi să citească din Coran asupra acestui efrit şi să-l 
descânte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute cincizeci şi cincea noapte 
Spuse: ca să vină şi să citească din Coran asupra acestui 


efrit şi să-l descânte. 

Şi grăjdarul dete fuga să-i aducă pe dascălii cititori din 
Coran, care se aşezară împrejurul fântânii şi începură să 
rostească suralele alungătoare de demoni, în vreme ce 
grăjdarul şi stăpânul său trăgeau de funie şi scoteau ciutura 
din puț. Şi toţi, peste măsură de înfricoşaţi, îl văzură pe 
efritul cu pricina, care nu era altul decât Aii Argint-Viu, cum 
sare în picioare afară din ciutură, strigând: 

— Allahu akbar! 

Şi cei patru dascăli îşi ziseră: 

— Ăsta-i un efrit dintre cei drept-credincioşi, de vreme ce 
rosteşte Numele! 

Emirul însă pricepu numaidecât că era un om ca toţi 
oamenii, şi îi spuse: 

— Nu cumva eşti vreun hot? El răspunse: 

— Nu, pe Allah! Da sunt un biet păcătos! Adormisem pe 
ţărmul Tigrului, şi am visat ceva; când m-am trezit şi am 
băgat de seamă că am păţit ocara, am intrat în apă să mă 
spăl; da o volbură m-a dus la fund şi un vârtej de valuri m-a 
împins prin pânza de apă de sub pământ până în fântâna 
aceasta, unde mă aştepta norocul şi izbăvirea prin 
mijlocirea ta! 

Emirul nu se îndoi nici o clipită de adevărul spuselor lui Aii 
Şi zise: 

— Totul se împlineşte după cum a fost scris! 

Şi îi dete o mantie veche de-a lui să se acopere, şi îl lăsă să 
plece, căinindu-l pentru şederea în apa rece din fântână. 

A patru sute cincizeci şi cincea noapte când Argint-Viu 
ajunse acasă la Ahmad-cel-Hoţoman, unde era mare 
îngrijorare din pricina lui, şi povesti ce păţise, tare îşi mai 
râseră de el, mai cu seamă Ayub Spinare-de-Cămilă, care îi 
spuse: 

— Pe Allah! Cum de-ai putut să fii căpitan de hoţi la Cairo 
şi să te laşi înşelat şi jefuit la Bagdad de-o fetişcană? 

lar Hassan-cel-Pehlivan, care tocmai se afla în ospeţie la 
soţul lui, îl întrebă pe Argint-Viu: 


— O, biet egipteanule, cunoşti baremi numele fetişcanei 
care te-a amăâgit, şi ştii cine-i ea şi a cui fată este? 

El răspunse: 

— Da, pe Allah! Este fata unui negustor şi soţia unui 
negustor! Da cum o cheamă nu mi-a spus! 

La cuvintele acestea, Hassan-cel-Pehlivan izbucni într-un 
hohot de râs năprasnic şi zise: 

— Păi să-ţi spun eu! Aceea pe care o socoţi femeie 
măritată este fată mare, pun mâna-n foc! Şi numele ei este 
Zeinab! Şi nu e fata niciunui negustor, ci-i fata Dalilei-celei- 
Viclene, căpităneasa porumbeilor noştri călători! Ea şi cu 
maică-sa ar putea să învârtească tot Bagdadul pe degetul 
lor cel mic, ya Aii! Şi tot ea-i şi cea care şi-a făcut râs de 
mai-marele tău şi 1-a lăsat fără ţoale, şi pe el şi pe cei 
patruzeci pe care-i vezi colea! 

Şi cum Aii Argint-Viu cugeta adânc, Hassan-cel-Pehlivan îl 
întrebă: 

— Ce gândeşti acuma să faci? El răspunse: 

— Să mă însor cu ea! Căci, cu toate câte-au fost, mi-i 
amarnic de dragă! 

Atunci Hassan îi spuse: 

— Apoi dacă-i aşa, copile dragă, am să-ţi spun eu ce să 
faci, căci, fără de mine, poţi de la bun început să dai uitării 
un gând atâta de năstruşnic, să-ţi faci jurământul de 
lepădare şi să-ţi molcomeşti sufletul în privinţa fetişcanei 
celei dulci! Argint-Viu strigă: 

— Ya Hassan, ajută-mă şi sfătuieşte-mă! El îl spuse: 

— Cu toată inima! Ci numai cu învoiala ca de acuma 
înainte să nu mai bei decât din palma mea şi să nu mai 
umbli decât sub flamura mea! Iar eu, dacă-i aşa, îţi 
făgăduiesc biruinţa în ceea ce gândeşti şi împlinirea 
dorurilor tale! 

El răspunse: 

— Ya Hassan, sunt copilul şi ucenicul tău! Atunci 
Pehlivanul îi spuse: 

— Începe dar de te dezbtacă! 


Şi Argint-Viu aruncă de pe el mantia cea veche şi rămase 
gol-goluţ! 

Atunci Hassan-cel-Pehlivan luă un vas plin cu smoală şi o 
pană de găină, şi înnegri tot trupul lui Argint-Viu şi toată 
fata, aşa de bine încât îl făcu să semene întocmai cu un 
arap; pe urmă, ca să desăvârşească asemănarea, îi zugrăvi 
cu un roşu aprins buzele şi marginile pleoapelor, îl lăsă să 
se usuce oleacă, îi ascunse sub un ştergar preacinstita 
moştenire de la tătâne-său, pe urmă îi zise: 

— Iacătă-te preschimbat întt-un arap, ya Aii! Şi tot aşa ai 
să te faci acuma bucătar. Află că bucătarul Dalilei, cel care 
găteşte bucatele pentru Dalila, pentru Zeinab, pentru cei 
patruzeci de arapi şi pentru cei patruzeci de câini din 
neamul câinilor ciobăneşti ai lui Soleiman, este, ca şi tine, 
un negru! Ai să te duci să cauţi a-l întâlni şi ai să vorbeşti 
cu el în graiul negrilor şi, după salamalecuri, ai să-i spui: 
„Multă vreme-i, o, frate arapule, de când n-am mai băut 
laolaltă acea minunată buză, băutura noastră, şi n-am mai 
mâncat chebap de miel! Hai să ne cinstim acuma!" El are 
să-ţi răspundă că îndatoririle şi grijile bucătăriei nu-i 
îngăduie, şi are să te poftească la bucătăria lui! Tu atunci, 
acolo, ai să a patru sute cincizeci şi şasea noapte încerci 
să-l îmbeti şi să-l iscodeşti ce fel de bucate, şi câte 
bucătăreşte el pentru Dalila şi fiică-sa, şi ce dă de mâncare 
celor patruzeci de negri şi celor pattuzeci de câini, şi în ce 
loc se află cheile de la bucătărie şi de la haznaua cu 
zaherea, şi despre tot! Şi el are să-ţi spună tot! Întrucât un 
om beat nu mai tăinuieşte nimic din y cele despre care n-ar 
pomeni nimic atunci când nu este beat. De cum ai să scoţi 
de la el toate acele amănunte, ai să-l adormi cu nişte banj, 
ai să te îmbraci cu hainele lui, ai să înfigi cuţitoaiele lui la 
chimirul tău, ai să iei coşul lui de cumpărături, ai să te duci 
la suk să cumperi carne şi legume, ai să te întorci la 
bucătărie, ai să te duci apoi pe la prăvălii să iei cele ce-ţi 
mai trebuie, unt, ulei, orez şi alte asemenea lucruri, ai să 
găteşti mâncărurile după învăţătura căpătată, ai să le pui 


frumos în farfurii, ai să amesteci în ele banjul, şi ai să te 
duci să le dai Dalilei, fiică-sii, celor patruzeci de arapi şi 
celor patruzeci de câini, pe care în felul acesta ai să-i 
adormi. Atunci, ai să-i despoi pe toţi de haine şi de tot ce au 
pe ei, şi ai să aduci totul la mine. Ci dacă, ya Aii, râvneşti să 
ajungi a o dobândi pe Zeinab de soţie, mai trebuie, pe 
deasupra, să pui mâna şi pe cei pattuzeci de porumbei 
călători ai califului, să-i închizi într-o colivie şi să-i aduci la 
mine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci şi şasea noapte 
Spuse: să pui mâna şi pe cei patruzeci de porumbei călători 
ai califului, să-i închizi într-o colivie şi să-i aduci la mine. 

Auzind acestea, Aii Argint-Viu, drept orice alt răspuns, îşi 
duse mâna la frunte şi, fără a rosti o vorbă, plecă să-l caute 
pe bucătarul cel negru. Dete de el în suk şi, după 
salamalecurile de bun-întâlniş, îl pofti să bea buza. 
Bucătarul însă îi răspunse că nu are vreme şi îl pofti pe Aii 
să-l însoţească la foişor. Acolo, Argint-Viu făcu întocmai 
precum îl învățase Hassan-cel-Pehlivan şi, de îndată ce îşi 
îmbătă gazda, îl iscodi despre mâncărurile zilnice. 
Bucătarul răspunse: 

— O, frate arape, în fiecare zi, ca masă de prânz, trebuie 
să gătesc pentru Sett Dalila şi Sett Zeinab cinci feluri 
osebite şi de culori osebite; şi tot atâtea feluri ca masă de 
seară. Ci astăzi mi-au poruncit să mai gătesc două tăvi pe 
deasupra. Încât uite colea felurile pe care trebuie să le 
gătesc de prânz: linte, mazăre, o tocană de berbec cu sos şi 
nişte sorbet de trandafir; iar tăvile cele două cerute pe 
deasupra, acelea-s una cu nişte orez cu miere şi cu safran, 
iar alta cu boabe de granată cu migdale descojite, cu zahăr 
şi cu frişca şi mirodenii! 

Aii îl întrebă: 

— Şi cum le aşterni de obicei masa stăpânelor tale? El 
răspunse: 


— Le aştem masa osebit fiecăreia. El întrebă: 

— Da celor patruzeci de negri? El răspunse: 

— Le dau bob fiert şi legume fierte cu unt şi cu ceapă, şi, 
ca băutură, o cană cu buzâl E de-ajuns pentru ei! 

EI întrebă: 

— Da câinilor? El răspunse: 

— Câinilor le dau trei uncii de carne fiecăruia şi oasele 
care rămân de la masa stăpânelor mele! 

După ce află toate astea, Argint-Viu amestecă repede nişte 
banj în băutura bucătarului care, cum o sorbi, cum se şi 
prăbuşi pe jos ca un bivol negru. 

A patru sute cincizeci şi şasea noapte atunci Argint-Viu 
înşfacă cheile care erau agăţate într-un cui, şi cunoscu 
cheia de la bucătărie după foiţele de ceapă şi după fulgii 
lipiţi pe ea, iar cheia de la cămară o cunoscu după uleiul şi 
după untul cu care era unsă. Şi plecă să ia ori să cumpere 
toate câte îi erau de trebuinţă ca să gătească şi, călăuzit de 
pisica bucătarului, care până şi ea fu amăgită de 
asemănarea lui Aii cu stăpânul ei, se vântură prin toată 
casa, de parcă acolo ar fi locuit de când era copil, găti 
bucatele, aşternu mesele şi le dete să mănânce Dalilei, fiică- 
sii Zeinab, arapilor şi câinilor, după ce le puse în mâncare 
banjul, fără ca să fi băgat de seamă careva schimbarea 
bucătarului ori a bucatelor. Si-aşa! 

Când Argint-Viu văzu că toată lumea din foişor adormise, 
ca urmare a înghiţirii banjului, o dezbrăcă mai întâi pe 
bătrână şi o găsi peste măsură de urâtă şi în totului-tot 
îngreţoşătoare. Ii luă, aşadar, hainele de fală şi coiful, şi 
trecu în odaia frumoasei Zeinab, pe care o îndrăgise şi 
pentru care săvârşea acel furtişag. O lăsă goală-goluţă şi o 
găsi minunată, şi vtednică de râvnit, şi îngrijită, şi curată, şi 
dulce mirositoare; ci, fiind el băiat foarte la locul lui, nu vroi 
să se bucure de ea fără buna ei voie, şi se mulţumi numai 
să-i cerceteze pielea, ca să-i poată cântări mai bine preţul 
viitor, şi ca tărie, şi ca dulceaţă, şi ca fierbinţeală, şi ca 
simţire; şi anume spre a cerceta mai bine această însuşire 


din urmă, o gâdili la tălpi şi văzu, după năprasnica 
zvâcnitură de picior cu care fata îl plesni, că era peste 
măsură de simţitoare. Atunci, încredinţat în felul acesta 
despre firea ei, îi luă hainele şi se duse să-i despoaie şi pe 
arapi; pe urmă, se sui pe terasă, intră în porumbar şi înhăţă 
toţi porumbeii pe care îi puse într-o colivie şi, liniştit, fără a 
mai închide uşile, se întoarse acasă Ia Ahmad-cel-Hoţoman, 
unde îl aştepta Hassan-cel-Pehlivan, căruia îi duse toată 
prada, precum şi porumbeii. lar Hassan cel-Pehlivan, 
minunat de iscusinţa lui, îl firitisi şi îi făgădui sprijin ca s-o 
dobândească pe Zeinab de soţie. 

Estimp, Dalila-cea-Vicleană se trezi cea dintâi din somnul 
în care o cufundase banjul. [i trebui o bună bucată de 
vreme până ce să-şi vină de-a binelea în simţiri; ci, când 
pricepu că fusese adormită, sări în picioare, se îmbrăcă cu 
hainele-i obişnuite de femeie bătrână şi dete fuga întâi şi- 
ntâi la porumbărie, pe care o găsi goală-goluţă de toţi 
porumbeii. Cobori atunci în curtea hanului şi îşi văzu câinii 
cufn mai dormeau încă, întinşi ca morţi în cuştile lor. [i 
căută apoi pe negri, şi-i găsi cufundaţi în somn, şi tot aşa şi 
pe bucătar. Atunci alergă, mânioasă cum nu se mai poate, în 
odaia fiică-sii Zeinab, şi o găsi şi pe fată adormită, goală 
toată, cu o bucată de hârtie agăţată la gât cu un firicel. 
Despături hârtia şi citi slovele acestea: „Eu, Aii Argint-Viu 
din Cairo, şi nimeni altul decât eu, sunt îndrăzneţul, 
neînfricatul, iscusitul şi dibaciul făptaş al acestei isprăvi!" 
Văzând cele scrise, Dalila gândi: „Cine ştie dacă afurisitul 
ăsta nu i-o fi spart lăcăţelul!" Şi se aplecă degrabă asupra 
fiică-sii, o cercetă şi văzu că lăcăţelul era neatins. Faptul o 
mai alină oleacă şi o hotări s-o trezească pe Zeinab, dându-i 
să răsufle un leac împotriva banjului. Pe urmă îi povesti 
fetei tot ce se petrecuse şi adăugă: 

— O, fata mea, se cade totuşi să-i fii recunoscătoare 
acestui Argint-Viu că nu ţi-a spatt lăcăţelul, când i-at fi fost 
atâta de lesne! In loc să-ţi crunteze porumbiţa, s-a mulţumit 
să ia porumbeii califului. Ce să ne facem acuma? 


Ci pe dată şi găsi un mijloc de a căpăta îndărăt porumbeii, 
şi-i spuse fiică-sii: 

— Aşteaptă-mă aici! N-am să lipsesc mult. 

Şi ieşi din foişor, şi se îndreptă către casa lui Ahmad-cel- 
Hoţoman, şi bătu la poartă. 

A patru sute cincizeci şi şasea noapte numaidecât Hassan- 
cel-Pehlivan, care era acolo, strigă: 

— Asta-i Dalila-cea-Vicleană! O cunosc după cum bate. Dă 
fuga de-i deschide, ya Aii! 

Şi Aii, însoţit de Spinare-de-Cămilă, se duse să-i deschidă 
Dalilei, care intră, cu chipul zâmbitor, şi se temeni dinaintea 
tuturor celor de fată. 

Y or, Hassan-cel-Pehlivan, Ahmad-cel-Hoţoman şi toţi 
ceilalţi tocmai în clipa aceea se aflau tolăniţi pe jos în jurul 
mesei şi prânzeau, mâncând porumbei fripţi, cu castraveți 
şi ridichi de lună. Încât, atunci când Dalila intră, Pehlivanul 
şi Hoţomanul se ridicară în cinstea ei şi îi spuseră: 

— O, mătuşă plină de har, maică a noastră, ia şezi de 
mănâncă dimpreună cu noi din porumbeii aceştia! 'Ți-am 
păstrat neatinsă partea ta de ospăț! 

La vorbele acestea, Dalila simţi lumea că se înnegurează 
dinaintea ochilor ei şi strigă: 

— Au vouă nu vi-i pic de ruşine să furaţi şi să frigeţi 
porumbeii pe care califul îi preţuieşte mai mult chiar decât 
pe copiii lui? 

Ei răspunseră: 

— Păi cine-a furat porumbeii califului, o, maică a noastră? 

Ea spuse: 

— Egipteanul ăsta, Aii Argint-Viu! Aii răspunse: 

— O, mamă a frumoasei Zeinab, atunci când am fript 
porumbeii aceştia, habar n-am avut că sunt hulubi călători. 
Oricum ar fi, iacătă-l pe cel ce ţi se cuvine! 

Şi îi întinse unul dintre porumbeii fripţi. Atunci Dalila luă o 
bucăţică din aripa porumbelului, o duse la gură, gustă 
oleacă şi strigă: 


— Pe Allah, porumbeii mei încă-s vii! Căci nu-i asta carnea 
lor! I-am hrănit cu boabe amestecate cu mosc şi i-aş 
cunoaşte numai după mireasma şi gustul cărnii for! 

La vorbele acestea ale Dalilei, toţi cei de faţă începură să 
râdă, iar Hassan-cel-Pehlivan îi zise: 

— O, maică a noastră, porumbeii tăi se află în bună pază la 
mine! Şi mă învoiesc să ţi-i dau îndărăt, dar numai cu o 
înţelegere! 

Ea zise: 

— Vorbeşte, ya Hassan! Primesc de mai înainte orice vei 
cere; şi iacătă-mi capul dat în mâinile tale! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

— Vorbeşte, ya Hassan! Primesc de mai înainte orice vei 
cere; şi iacătă-mi capul dat în mâinile tale! 

— Ei bine, dacă vrei să capeţi îndărăt porumbeii, nu ai 
decât să împlineşti dorinţa lui Aii Argint-Viu din Cairo, 
fruntea flăcăilor noştri! 

'y ea întrebă: 

— Şi care-i este dorinţa? El zise: 

— Dorinţa lui este de a se însura cu fiică-ta Zeinab! Ea 
răspunse: 

— Asta-i o cinste şi pentru mine şi pentru ea! Pe capul şi 
pe ochii mei! Ci nu o pot sili pe fiică-mea să se mărite fără 
de voia ei. Dă-mi, aşadar, mai întâi porumbeii îndărăt! Căci 
nu cu furtişaguri se cuvine a o dobândi pe fata mea, ci cu 
drăgălăşeniile cele desfătătoare! 

Atunci Hassan îi spuse lui Aii: 

A patru sute cincizeci şi şaptea noapte 

— Dă-i îndărăt porumbeii! 

Argint-Viu îi dete Dalilei colivia. Dalila îi spuse: 

— Acum, copile dragă, dacă doreşti cu adevărat să te 
uneşti în bună datină cu fata mea, nu cu mine trebuie să 
vorbeşti ci cu moşu-său, fratele meu Zoraik, neguţătorul de 


peşte prăjit. Întrucât el este ocrotitorul legiuit al fetei mele; 
şi nici eu, nici ea, nu putem nimic fără îngăduiala lui! Da îţi 
făgăduiesc că am să-i vorbesc despre tine fetei mele şi că 
am să stăruiesc pentru tine pe lângă Zoraik, fratele meu! 

Şi plecă râzând, să-i povestească fiică-sii Zeinab cele ce se 
petrecuseră, şi cam cum o cerea Aii Argint-Viu de soţie, Şi 
Zeinab răspunse: 

— O, maică a mea, din parte-mi n-am nimic împotriva 
acestei căsătorii; Aii este frumos şi drăguţ şi, pe deasupra, 
s-a purtat tare cuviincios faţă de mine, nesfărâmând ceea 
ce putea să sfarme pe când dormeam! 

Dalila însă răspunse: 

— O, fata mea, mi se pare că până o izbuti să te 
dobândească de la mosu-tău Zoraik, Aii are să-şi cam, ', 
piardă mâinile şi picioarele, de nu cumva şi zilele, în 
amarnica încercare. Şi-atâta cu ele! 

Estimp, Aii Argint-Viu îl întrebă pe Hassan-cel-Pehlivan: 

— Da ia spune-mi, cine-i acel Zoraik şi unde se află 
prăvălia lui, ca să mă duc numaidecât la el s-o cer de soţie 
pe fata soră-sii! 

Pehlivanul răspunse: 

— Fiule, de-acuma poţi să-ţi faci mărturisirea de lepădare 
în privinţa frumoasei Zeinab, dacă socoţi s-o capeţi de la 
pehlivanul acela afurisit care se cheamă Zoraik! Află, dar, ya 
Aii, că bătrânul Zoraik, neguţător acuma de peşte prăjit, a 
fost odinioară căpitan de hoţi, vestit în tot Irakul pentru 
isprăvile lui, mai de pomină decât ale mele, ale tale şi ale 
fratelui nostru Ahmad-cel-Hoţoman! E un pungaş atâta de 
viclean şi de dibaci, că e în stare, fără a se mişca din loc, să 
găurească un munte, să şparlească toate stelele de pe cer şi 
să fure kohlul care împodobeşte ochiul lunii. Niciunul dintre 
noi nu se poate asemui cu el în viclenii, în tăutăţi şi în tot 
felul de şiretlicuri. Dteptu-i că acuma s-a potolit şi că, 
lăsându-se de meseria de hoţ şi de căpitan de hoţi de 
odinioară, a deschis prăvălie şi s-a făcut neguţătot de peşte 
prăjit. Da asta nu l-a silit nicidecum să nu-şi mai păstreze 


câte ceva din isteţiile-i de altădată. Încât, ya Aii, ca să 
pricepi câte ceva despre iscusinţa acestui hoţoman, n-am 
să-ţi povestesc decât cea mai proaspătă înşelăciune pe care 
a ticluit-o şi de care se slujeşte ca să aducă muşterii la 
prăvălia lui şi să-şi desfacă peştele. La mijlocul uşii de 
intrare de la prăvălia lui, a atârnat, de capătul unei sfori de 
mătase, o pungă cu o mie de dinari, averea lui toată, şi a 
pus pristavul să dea de ştire în tot sukul: „O, voi toţi, lotri 
din Irak, hoţomani din Bagdad, tâlhari din pustie, 
manglitori din Egipt, ascultați şi aflaţi! Şi voi toţi, ginni şi 
efriţi din văzduhuri şi de sub pământuri, ascultați şi aflaţi! 
Orişicine-orişicare va putea să ştetpelească punga atârnată 
în prăvălia lui Zoraik, neguţătorul de peşte prăjit, a aceluia 
să fie pe bun drept!" Or, lesne poţi pricepe dacă după atare 
strigare muşteriii nu s-au grăbit să dea fuga şi să încerce să 
ciordească punga, cumpărând peşte; dar nici cel mai dibaci 
dintre ei n-a izbutit; căci vicleanul de Zoraik a meşteşugit o 
mahinărie întreagă, legată printr-o frânghie de punga acea 
agăţată. Or, punga, oricât de uşor ai atinge-o, pune în 
mişcare mahina întocmită dintr-un şir vuitor de clopoței şi 
de zurgălăi, care fac atâta zarvă, încât Zoraik, dacă se află 
cumva prin fundul prăvăliei ori dacă e ţinut cu vorba de 
vreun muşteriu, aude zarva a patru sute cincizeci şi opta 
noapte şi are vreme să-şi scape punga de la şterpeleală. 
Pentru aceasta nu are decât să se plece şi să ia o bucăţoaie 
de plumb dintr-un morman de asemenea bucăţoaie, pe care 
şi le-a grămădit la picioare, şi s-o zvârle din toate puterile 
după hoţ, srarâmându-i fie o mână, fie un picior, ori 
zdrobindu-i chiar căpăţâna. Încât, ya Aii, te sfătuiesc să te 
laşi de gândul tău; altminteri, ai să fii ca acei inşi care se iau 
după câte o înmormântare şi se jelesc fără ca baremi să ştie 
numele celui mort. Nu poţi să te lupţi cu un hoţoman ca 
ăsta. Eu, în locul tău, aş uita-o şi pe Zeinab şi însurătoarea 
cu ea; căci uitarea este începutul fericirii; şi cine a uitat un 
lucru, de-aci înainte poate să trăiască fără el! 


După ce Aii Argint-Viu ascultă vorbele acestea ale 
înţeleptului Hassan-cel-Pehlivan, strigă: 

— Nu, pe Allah! Nu m-aş putea hotări s-o uit vreodată pe 
fata aceea cu ochi întunecoşi, atâta de simţitoare şi de 
focoasă! Ar fi o ocară pentru un om ca mine! Se cuvine, dar, 
să mă duc să încerc a şterpeli punga şi, în felul acesta, să-l 
silesc pe lotrul cel bătrân să îngăduie însurătoarea mea, 
dându-mi fata în schimbul pungii! 

Şi pe dată plecă să-şi cumpere nişte haine de fată şi se 
îmbrăcă în ele, după ce-şi alungi ochii cu kohl şi îşi vopsi 
degetele cu hennea. Pe urmă îşi trase sfios iaşmacul de 
mătase peste faţă şi începu să păşească, de încercare, 
legănându-se ca femeile, şi izbuti de minune. Dar nu se 
mulţumi cu atâta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehetezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci şi opta noapte 
spuse: 

Dar nu se mulţumi cu atâta! Trimise să i se aducă o oaie, o 
înjunghie, îi strânse sângele într-un vas, îi scoase burta, i-o 
umplu cu sângele strâns şi şi-o aşeză pe pântece, sub haine, 
aşa fel încât să-1 facă să semene cu o femeie însărcinată. 
După care, tăie gâtul la două găini, le scoase pipotele, pe 
care le umplu cu lapte călduţ, şi îşi puse câte una pe fiecare 
sân, aşa fel ca să pară cât mai trupeş în părţile acelea şi să 
se asemuie cu o femeie pe cale de a naşte. Şi-apoi, ca 
nimica să nu lase de dorit, îşi aşternu peste poponău câteva 
rânduri de ştergare înmuiate în scrobeală care, odată 
uscate, îi făcură un dos înfricoşător si, totodată, vârtos! 
Preschimbat aşa, Argint-Viu ieşi în drum şi se îndreptă 
încetişor către prăvălia lui Zoraik, neguţătorul de peşte 
prăjit, în vreme ce, la vederea lui, oamenii strigau: 

— Ya Allah, ce fund mare! 

Pe drum, Argint-Viu, până la urmă începând să se simtă 
stingherit din pricina ştergarelor scrobite care îl zgâriau, 
strigă după un măgărar care tocmai trecea cu măgarul pe 


acolo şi se cocoţă pe măgar cu mare grijă, ca nu cumva să 
plesnească băşica umplută cu sânge ori pipotele cele pline 
cu lapte, şi aşa ajunse în faţa prăvăliei cu peşte prăjit unde 
chiar că văzu punga spânzurată la uşă şi pe Zoraik 
frigându-şi peştele, pe care îl privea cu un ochi, pe când cu 
ochiul celălalt veghea forfota de du-te-vino a muşteriilor şi a 
trecătorilor. Atunci y y atgint-Viu îi spuse măgătarului: 

— Ya hammar, am simţit în nas mirosul de peşte prăjit şi, 
femeie însărcinată cum sunt, râvnesc să mă înfrupt şi eu cu 
o bucăţică! Dă fuga şi adu-mi una să gust numaidecât, că de 
nu, am să lepăd iacă aci în drum, fără de nici o îndoială! 

Atunci măgărarul îşi opri măgarul dinaintea prăvăliei şi îi 
zise lui Zoraik: 

— Dă-mi degrabă un peşte prăjit pentru femeia a patru 
sute cincizeci şi opta noapte aceea însărcinată, căci copilul, 
din pricina miresmei de peşte prăjit, stă să se zbată 
amarnic şi-i în primejdie să iasă lepădat! 

Lotrul cel bătrân răspunse: 

— Aşteaptă oleacă. Peştele încă nu-i prăjit! Şi-apoi, dacă 
nu poţi s-aştepţi, poţi să-mi arăţi cam cât de lat ţi-e fundul! 

Măgărarul spuse: 

— Dă-mi unul din cei de pe tejghea! El răspunse: 

— Aceia nu-s de vânzare! 

Pe urmă, fără a mai lua seama la măgărarul care o ajuta 
pe prepusa femeie însărcinată să se dea jos de pe măgar şi 
o aducea să se rezeme, plină de griji şi de spaime, de 
usciorul prăvăliei, Zoraik, cu zâmbetul meseriei pe buze, îşi 
învârtea mai departe peştii în tigaie, cântându-şi strigătele-i 
de neguţător: 

Bucate pentru cei cu gusturi rare, O, carne a păsărilor din 
mări şi izvoare! 

Aur şi argint ce se capătă pe-un bănuţ de aramă, fără 
camătă! 

O, peşti care vă zvârcoliţi în uleiul în care vă prăjiţi! 

O, bucate pentru cei cu gusturi rare! 


Or, în vreme ce Zoraik îşi cânta în felul acesta strigătele, 
femeia cea însărcinată scoase deodată un țipăt greu, pe 
când un val de sânge năboia de sub fustele ei şi cutgea în 
prăvălie, şi gemu cu mare caznă: 

— Ai! Ai! Ui! Ui! Rod al sufletului meu! Ai! Mi se rupe 
pântecul! Uf! Vintrele mele! Of! Copilul meu! 

Văzând acestea, măgărarul urlă către Zoraik: 

— Na, barbă afurisită! 'Ţi-am spus! N-ai vrut să-i potoleşti 
jindul, şi-acuma a lepădat! Ai să răspunzi dinaintea lui Allah 
şi a soţului ei! 

O mie (i una de nopţi atunci Zotaik, cam speriat de 
întâmplare şi temân-du-se să nu se murdărească de sângele 
ce curgea din femeie, se trase mai cătte fundul prăvăliei, 
pierzând din vedere o clipită punga spânzurată la intrare. 
Atunci, Argint-Viu dete să se slujească de acel scurt prilej şi 
să înhaţe punga; ci nici nu întinse bine mâna către ea, că şi 
răsună o zarvă cumplită de clopoței, de zurgălăi şi de 
fierării, din toate colţurile prăvăliei, vestindu-l pe Zoraik, 
care sări şi, zărind mâna întinsă a lui Argint-Viu, pricepu 
dintr-o aruncătură de ochi tertipul cu care vroia să-l înşele, 
apucă o bucăţoaie de plumb şi i-o zvârli drept în pântece, 
răcnindu-i: 

— A, păsăruică de spânzurătoare! Na, ţine de colea! Şi 
plăcinta de plumb fu aruncată atât de năprasnic, încât Aii se 
duse de-a berbeleacul până în uliţă, zvârcolindu-se în 
ştergarele lui scrobite, în sângele şi în laptele din pipotele 
plesnite, şi gata să-şi dea duhul din pricina loviturii. Ci 
izbuti cu chiu cu vai să se scoale şi să se târască până la 
casa lui Ahmad-cel-Hoţoman, unde îşi povesti încercarea 
cea fără de rod, în vreme ce ttecătorii se strângeau în faţa 
prăvăliei lui Zoraik şi îi strigau: 

— Tu eşti oare negustor în suk ori mai degrabă un bătăiaş 
de meserie? Dacă eşti negustor, vezi-ţi fără gâlceava de 
meseria ta, dă jos punga aceea blestemată şi cruţă lumea 
de vicleniile şi de răutăţile tale! 

El răspunse, zborşindu-se: 


— In Numele lui Allah! Bismillah! Pe capul şi pe ochii mei! 

Estimp, Aii Argint-Viu, ajuns acasă şi venindu-şi în sine 
după amarnica lovitură pe care o îndurase, nu vroi în ruptul 
capului să se lase de gândul lui. Se duse de se spălă şi se 
curăţi, se îmbrăcă în haine de rândaş, luă o farfurie goală 
într-o mână şi cinci bani de aramă în mâna cealaltă, şi plecă 
Ia prăvălia lui Zoraik să cumpere peşte. 

A patru sute cincizeci şi noua noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci şi noua noapte 
Spuse: şi plecă la prăvălia lui Zoraik să cumpere peşte. [i 
întinse, aşadar, lui Zoraik cei cinci bănuţi de aramă şi îi 
spuse: 

— Pune-mi nişte peşte în farfurie! Şi Zoraik răspunse: 

— Pe capul meu, o, stăpâne! 

Şi vru să-i dea rândaşului din peştele ce se afla aşezat în 
tava de pe tejghea; rândaşul însă nu vroi să ia din acela, 
spunând: 

— Vreau să fie cald! Şi Zoraik răspunse: 

— Păi, să-l prăjesc! Aşteaptă oleacă să aţâţ focul! Şi se 
duse în odăiţa din spate a prăvăliei. Numaidecât, Argint-Viu 
se şi folosi de clipita aceea şi duse mâna către pungă; ci 
deodată întreaga prăvălie vui de zarva asurzitoare a 
clopoţeilor, a tinichelelor şi a lânţuşurilor; şi Zoraik, sărind 
dintr-o parte în cealaltă a prăvăliei, înşfacă o bucăţoaie de 
plumb şi o aruncă din toate puterile lui în capul prefăcutului 
rândaş, strigându-i: 

— A, neisprăvitule, socoteai că nu te-am mirosit dintru 
început, după cum ţineai farfuria şi banii? 

Argint-Viu însă, care se învățase minte de la întâia 
încercare, se feri de lovitură lăsându-şi capul tepede în jos, 
şi o zbughi din prăvălie, pe când bucăţoaia cea grea de 
plumb se opri drept într-o tavă cu castroane pline de lapte 
covăsit, pe care o purta pe cap o roabă de-a cadiului! Şi tot 
laptele covăsit fu împroşcat drept în ochii şi în barba 


cadiului şi îi spoi caftanul şi turbanul. Iar trecătorii, strânşi 
împrejurul prăvăliei, începură să ţipe la Zoraik: 

— De data asta, o, Zoraik, cadiul are să te pună să-i 
plăteşti daune din punga ta pentru toţi bănişorii, o, 
bătăusul-bătăusilor! 

Estimp, Argint-Viu, ajungând acasă la Ahmad-cel-Hoţoman 
povesti şi această cea de a doua încercare zadarnică, dar 
nu-şi pierdu curajul, căci dragostea pentru Zeinab îi da 
tărie. Se îmbrăcă în haine de vrăjitor de şerpi şi de 
pehlivan, şi se întoarse la prăvălia lui Zoraik. Se aşeză jos 
pe pământ, scoase din sac trei şerpi cu guşile umflate şi cu 
limbile ascuţite ca sulița, şi începu să le fluiere din trişcă, 
oprindu-se din loc în loc, ca din întâmplare spre a săvârşi fel 
de fel de panglicării şi de scamatorii; şi, dintr-odată, cu o 
lunecare iute, îl slobozi pe şarpele cel mai mare drept în 
prăvălie, peste picioarele lui Zoraik care, speriat, căci de 
nimica nu-i era mai tare frică decât ca de şerpi, o luă la fugă 
urlând către fundul prăvăliei. Şi Argint-Viu sări îndată la 
pungă şi vru s-o smulgă. Îşi făcuse însă socoteala fără 
Zoraik care, cu toată spaima lui, îl pândea cu un ochi şi care 
izbuti mai întâi să-i alduiască şarpelui cu un dărab de plumb 
o lovitură atât de bine ochită, încât îi zdrobi capul, pe urmă, 
cu mâna cealaltă, zvârli din toate puterile altă plăcintă de 
plumb în capul lui Argint-Viu, care se feri, lăsându-se în jos, 
şi o zbughi, pe când plumbul cel înfricoşător nimerea drept 
întt-o biată babă, pe care-o făcu terci. Atunci, toată lumea 
îmbulzită împrejur începu să ţipe la el: 

— Ya Zoraik, aşa ceva nu-i de îngăduit, pe Allah! 
Numaidecât să dezlegi de-acolo afurisita aceea de pungă, 
ori ţi-o luăm noi cu de-a sila! Ai pricinuit destule necazuri cu 
blestemăţia ta! 

Şi Zoraik răspunse: 

A patru sute cincizeci şi noua noapte 

— Pe capul meu! 

Şi se hotărî, măcar că fără nici o tragere de inimă, să 
dezlege punga de acolo şi s-o ducă în casă, unde o ascunse, 


zicându-şi „Licheaua asta de Aii Argint-Viu, căpăţânos cum 
e, cine ştie de nu izbuteşte să se furişeze noaptea în 
prăvălie şi să-mi şterpelească punga!" 

Or, Zoraik era însurat cu o arăpoaică, roabă cândva a lui 
Giafar Al-Barmaki şi, mai pe urmă, din bunătatea lui Giafar, 
slobozită. Şi Zoraik avea şi un copil cu acea arăpoaică, un 
băieţel care în curând urma să-şi sărbătorească tăietea- 
împrejur. Încât, atunci când Zoraik îi înmână neveste-sii 
punga, aceasta îi spuse: 

— lacătă o mărinimie care nu-ţi prea stă în fire, o, taică 
Zoraik! Care va să zică, tăierea-împrejur a lui Abdallah are 
să fie sărbătotită măreț! 

El răspunse: 

— Păi ce, tu socoţi că ţi-am adus punga ca s-o goleşti cu 
cheltuiala pentru tăierea-împrejur? Ba deloc, pe Allah! Dă 
fuga şi-o ascunde jos, în vreo tainiţă din bucătărie! Şi 
întoarce-te degrabă să te culci! 

Şi arăpoaică dete fuga jos să sape o ascunzătoate în 
bucătărie, îngropă acolo punga şi se întoarse să se culce la 
picioarele lui Zoraik. Iar pe Zoraik îl fură somnul, din 
pricina căldurii arăpoaicei, şi visă un vis în care parcă se 
făcea că vedea o pasăre mare cum săpa cu ciocul o gaură în 
bucătărie, cum dezgropa punga, cum o lua în gheare şi cum 
zbura cu ea în văzduh! Şi sări din somn strigând: 

— O, mamă a lui Abdallah, punga a fost furată! Dă fuga în 
bucătărie de vezi! 

Şi arăpoaică, ruptă din somn, cobori fuga în bucătărie cu o 
lumânare şi văzu într-adevăr nu o pasăre, ci un om care, cu 
punga în mână, o tulea pe uşa deschisă şi se mistuia în 
uliţă! Era Argint-Viu, care se furişase după Zoraik, îl 
pândise frumos-frumuşel şi pe el şi pe nevastă-sa şi, până la 
urmă, pitit după uşa de la bucătărie, izbutise într-un sfârşit 
să şterpelească punga aceea atâta de jinduită. 

Când Zoraik se încredinţă de pierderea pungii, strigă: 

— Pe Allah! Am s-o iau îndărăt chiar în seara aceasta! 

lar nevastă-sa, arăpoaica, îi zise: 


— Dacă n-ai să te întorci cu ea, n-am să-ţi mai deschid usa 
casei noastre şi-am să te las să dormi în drum! 

Atunci Zoraik. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizecea noapte spuse: 
Atunci Zoraik ieşi în fuga mare din casă şi, apucând-o pe 
nişte scurtături, ajunse înaintea lui Aii Argint-Viu la casa lui 
Ahmad-cel-Hoţoman, unde ştia că e tras Aii, descuie zăvorul 

porţii cu nişte cârlige de tot soiul, din care avea la elun 
tacâm întreg, închise poarta la loc în urma lui şi îl aşteptă 
liniştit pe Aii Argint-Viu, care nu zăbovi să sosească şi el şi 
să bată, cum avea de obicei. Atunci Zoraik, prefăcându-şi 
glasul ca al lui Hassan-cel-Pehlivan, întrebă: 

— Cine-i acolo? El răspunse: 

— Aii egipteanul! El îl întrebă: 

— Şi-ai adus şi punga tâlharului ăla de Zoraik? El 
răspunse: 

— E la mine! El spuse: 

— Până să-ţi deschid, dă-mi-o iute prin crăpătura a patru 
sute şaizecea noapte asta, căci am făcut cu Hoţomanu un 
rămăşag de care am să-ţi spun numaidecât! 

Şi Argint-Viu strecură prin crăpătura porţii punga, iar 
Zoraik se şi căţără cu ea pe terasă şi de-acolo trecu pe 
terasa unei case de-alături, de-acolo cobori pe scară şi, 
descuind poarta, se furişă în uliţă şi porni iavaş-iavaş către 
casa lui. 

Iar Aii Argint-Viu aşteptă o bună bucată de vteme în uliţă; 
şi când văzu că nimeni nu se hotăra să-i deschidă, bătu o 
dată în poattă năprasnic, de deşteptă toată casa, şi Hassan- 
cel-Pehlivan strigă: 

— Ali-i la poartă! Fugi degrabă şi-i deschide, o, Spi-nare- 
de-Cămilă! 

Pe urmă, când Argint-Viu intră în casă, îl înttebă mucalit: 

— Da punga tâlharului? Argint-Viu strigă: 


— Nu mai şugui, o, taică al meu! Ştii bine că ţi-am 
sttecurat-o pe lângă poartă! 

La vorbele acestea, Hassan-cel-Pehlivan se prăbuşi pe 
spate de tăria cu care îl potopi râsul, şi strigă: 

— Trebuie să iei totul iarăşi de la cap, ya Aii! Ala a fost 
Zoraik, care şi-a luat îndărăt bunul! 

Atunci Argint-Viu cugetă o clipă şi strigă: 

— Pe Allah o, taică al meu! Dacă de data aceasta n-am să-ţi 
aduc punga, n-am să mă mai socotesc vrednic de numele 
meu! 

Şi, fără a mai zăbovi, o luă la fugă pe nişte drumuri scurte 
de tot cătte casa lui Zoraik, unde ajunse înaintea acestuia, 
se strecură înlăuntru folosindu-se de terasa unei case de- 
alături şi intră mai întâi în odaia în care dormea arăpoaică 
şi copilul ei, băieţaşul ce urma să fie tăiat împrejur a doua zi 
dimineaţa. Se repezi numaidecât pe arăpoaică, o legă belci 
de mâini şi de picioare pe saltea şi îi astupă gura cu un 
căluş; pe urmă, luă copilul, îi astupă şi lui gura cu un căluş, 
îl puse într-un coş plin cu plăcinte calde încă şi cate urmau 
să fie date oaspeţilor la sărbătoarea de a doua zi, şi se 
aşeză la fereastră, sprijinit în coate şi aşteptând venirea lui 
Zoraik, care nu zăbovi mult până să bată la poartă. 

Atunci Argint-Viu, prefăcându-şi glasul şi vorba ca 
arăpoaica, întrebă: 

— Tu eşti, ya sidi? El răspunse: 

— Da, eu sunt! El spuse: 

— Ai adus îndărăt punga? El spuse: 

— lacăt-o! El spuse: 

— Nu o văd în beznă! Şi nu-ţi deschid până ce nu număr 
banii! Am să las jos pe fereastră un coş şi tu să-mi pui 
punga în el! Şi pe urmă am să-ţi deschid poarta! 

Şi Argint-Viu lăsă jos pe fereastră un coş în care Zoraik 
puse punga; şi Aii ridică fără de zăbavă coşul. Luă punga, 
copilul şi coşul cu plăcinte, şi fugi pe calea pe care venise, 
ca să ajungă acasă la Ahmad-cel-Hotoman şi să-i dea într-un 
sfârşit în mână lui Hassan-cel-Pehlivan falnica-i pradă 


întreită. Atunci Hassan-cel-Pehlivan îl firitisi din toată inima 
şi fu mândru de el până peste poate; şi toţi pe urmă 
începură să mănânce plăcintele gătite pentru ospăț, făcând 
mare haz pe seama lui Zoraik. 

Estimp, Zoraik aşteptă în uliţă o bună bucată de vreme să-i 
deschidă nevastă-sa, arăpoaica; arăpoaica însă nu se arăta 
neam, şi, până la urmă, pierzându-şi răbdarea, începu să 
bată în poartă tot mai îndârijit, trezind vecinii şi stârnind toţi 
câinii din mahala. şi nimenea y >) nu-i deschidea. Atunci 
sparse poarta şi, mânios, urcă a patru sute şaizecea noapte 
sus la nevastă-sa, şi văzu ce văzu. 

Când auzi de la nevastă-sa, după ce o dezlegă, tot ce se 
petrecuse, începu să se izbească amarnic peste faţă. Îşi 
smulse barba şi alergă, în starea aceasta, să bată la usa lui 
Ahmad-cel-Hotoman. Se lumina de ziuă şi toată lumea era 
în picioare. Încât Spinare-de-Cămilă se duse să deschidă şi 
îl lăsă pe Zoraik să intre, spăşit, în sala de primire, unde fu 
întâmpinat cu un hohot de râs. Atunci Zotaik se întoarse 
către Argint-Viu şi îi spuse: 

— Pe Allah, ya Aii! În ce priveşte punga, ai dobândit-o! Da 
dă-mi îndărăt copilul! 

Şi Hassan-cel-Pehlivan răspunse: 

— Află, o, Zoraik, că fiul meu Aii Argint-Viu este gata să-ţi 
dea îndărăt copilul, ba chiar şi punga, dacă vrei să 
încuviinţezi a-i da de soţie pe fata surorii tale Dalila, pe 
frumoasa Zeinab, care îi este dragă! 

El răspunse: 

— Da de când i se pune sulă-n coaste unui părinte ca săi 
se ceară fata de soţie? Să-mi dea mai întâi îndărăt y copilul 
şi punga, şi pe urmă om sta de vorbă! 

Atunci Hassan îi făcu semn lui Aii, care numaidecât îi 
aduse lui Zoraik copilul şi punga, şi îi spuse: 

— Pe când nunta? 

Lat Zoraik zâmbi a râde şi răspunse: 

— Uşurel, uşurel! Au tu crezi, ya Aii, că pot hotări de 
Zeinab ca de-o oaie ori de-un peşte prâjit? Nu pot să ţi-o 


dau, decât dacă îi aduci zestrea pe care o cere! 

Argint-Viu răspunse: 

— Sunt gata să-i aduc zestrea pe cate o cere! Care-i 
aceea? 

Zoraik spuse: 

— Află că Zeinab s-a juruit că n-are să se lase vreodată 
cuiva, până ce acela n-are să-i aducă în dar de nuntă rochia 
din zarafir a tinerei Kamaria, fata ovreiului azaria, precum 
şi cununa ei de aur, brâul ei de aur şi papucii ei de aur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute şaizeci şi una noapte urmă: 

— Află că Zeinab s-a juruit că n-are să se lase vreodată 
cuiva, până ce acela n-are să-i aducă în dar de nuntă rochia 
din zarafir a tinerei Kamaria, fata ovreiului Azaria, precum 
şi cununa ei de aur, brâul ei de aur şi papucii ei de aur. 

Şi Argint-Viu strigă: 

— De-i numai atâta, atunci, dacă n-am să aduc chiar în 
seara aceasta darurile cerute, n-am să mai am nici un nas 
să mă însor cu Zeinab! 

La aceste cuvinte, Hassan-cel-Pehlivan îi spuse: 

— Vai de păcatele tale, ya Aii! Amarnic legământ ai făcut! 
Eşti un om mort! Au tu nu ştii că ovreiul Azari este un 
vrăjitor şiret, viclean şi plin de răutate? Are sub poruncile 
lui pe toţi ginnii şi pe toţi efriţii! Locuieşte afară din cetate, 
într-un palat cu pereţii făcuţi din cărămizi de aur şi de 
argint rânduite frumos, o cărămidă de aur, o cărămidă de 
argint! Ci palatul acela, care nu se vede decât atunci când 
vrăjitorul se află în el, piere la vremea zilei, când stăpânul 
lui vine în cetate la treburile sale de cămătărie. şi în fiecare 
seară, când se întoarce acasă, ovreiul se aşază la fereastră 
şi arată pe o tipsie de aur rochia fiică-sii, strigând: „Hei, voi 
toţi, hoţi de meserie şi pungaşi din Irak, din Persia şi din 
Arabia, veniţi, dacă puteţi, şi furaţi rochia fiicei mele 
Kamaria. Şi o dau pe Kamaria de soţie aceluia a patru sute 
şaizeci şi una noapte care are să poată să-i fure rochia!" Or, 


ya Aii, nici cei mai dibaci hoţi, nici cei mai vicleni pungaşi 
dintre noi n-au izbutit până acuma să încerce isprava, decât 
spre paguba lor; întrucât afurisitul de vrăjitor i-a prefăcut 
pe cei ce au cutezat să săvâtşească hoţia fie în catâri, fie în 
urşi, fie în măgari, fie în maimuțe. Te sfătuiesc, dar, să te 
lepezi de o treabă ca aceasta şi să rămâi aci cu noi! 

Ci Aii strigă: 

— Ce ocară m-ar paşte dacă m-aş înfricoşa, din pricina 
greutăților, şi m-aş lepăda de dragostea mea faţă de 
pojarnica Zeinab! Pe Allah! Am să aduc rochia de zarafir şi 
am s-o îmbrac cu ea pe Zeinab în noaptea nunţii, şi am să-i 
pun cununa de aur pe cap, brâul de aur împrejurul 
mijlocului ei gingaş, şi papucii de aur în picioare! 

Şi plecă pe dată în căutarea prăvăliei ovreiului Azaria, 
vrăjitorul şi cămătarul. 

Când ajunse în sukul zarafilor, Aii întrebă unde se află 
prăvălia şi i se arătă ovreiul care tocmai cântărea nişte aur 
în cântarele lui, aur pe care îl vărsă pe urmă în nişte saci şi 
încărcă sacii pe spinarea unui catâr legat la uşă. Era 
amarnic de urât şi amarnic de greţos! Şi Aii se simţi 
oarecum tulburat de înfăţişarea lui. Ci tot aşteptă până ce 
ovreiul isprăvi de rânduit sacii, de închis prăvălia şi de 
încălecat pe catâr, şi se luă după el fără a fi băgat de seamă. 
Ajunse, mergând în felul acesta pe urmele lui, afară din 
cetate. 

Aii tocmai începea să se întrebe până unde are să meargă 
aşa, când îl văzu deodată pe ovrei cum scoate din buzunarul 
caftanului un sac, cum bagă mâna în el, cum ia de acolo un 
pumn de nisip şi cum aruncă nisipul în văzduh, după ce 
suflase peste el. Şi pe loc văzu cum se ridică dinainte-i un 
palat împopistrat din cărămizi de aur şi de argint, cu o 
poartă uriaşă de alabastru şi cu trepte de marmură, pe care 
ovreiul sui cu catârul lui, ca să se afunde înlăuntru. Ci nu 
peste mult se ivi la fereastră cu o tipsie de aur pe care se 
aflau o rochie minunată de zarafir, o cunună, un brâu şi 
papucii de aur; şi strigă: 


— Hei, voi toţi, hoţi de meserie şi pungaşi din Irak, din 
Persia şi din Arabia, veniţi, de puteţi, să furaţi toate acestea, 
iar fiica mea Kamaria a voastră să fie! 

Dacă văzu şi auzi toate acestea, Argint-Viu, care era dăruit 
cu multă judecată, îşi zise: „Cel mai înţelept lucru este tot 
acela de a mă duce la acest blestemat de ovrei şi să-i cer 
rochia cu vorbă bună, spunându-i lămurit care-i treaba mea 
cu Zoraik!" Şi ridică un deget în sus şi-i strigă vrăjitorului: 

— Eu, Aii Argint-Viu, cel dintăi între flăcăii lui Ahmad, 
mokaddemul califului, vreau să stau de vorbă cu tine! 

Şi ovreiul îi spuse: 

— Poţi să urci! 

Şi când Aii ajunse dinaintea lui, îl întrebă: 

— Ce vrei? 

Şi Aii îi povesti povestea lui şi-i spuse: 

— Or, acuma îmi trebuie această rochie de aur şi celelalte 
lucruri, ca să le îmbrace Zeinab, fata Dalilei! 

La cuvintele acestea, ovreiul începu să râdă arătân-du-şi 
dinţii cei înfricoşători, luă o tipsie cu nisip de ghicit şi, după 
ce făcu horoscopul lui Aii, spuse: 

— Ascultă! Dacă ţi-e dtagă viaţa şi dacă nu ţii să te 
prăpădeşti rară de nici o scăpare, urmează-mi sfatul! Lasă- 
te de gândul acesta! Căci cei care te-au împins la o treabă 
ca asta n-au făcut-o decât ca să te piardă, cum s-au pierdut 
toţi cei care au încercat până acum acelaşi lucru! De 
altminteri, de nu ţi-aş fi făcut horoscopul şi n-aş fi văzut în 
nisip că norocul tău e mai presus decât norocul meu, de 
bună seamă că n-aş fi pregetat să-ţi zbor capul! 

A patru sute şaizeci şi doua noapte ci Aii, pe care vorbele 
acestea de la urmă îl înflăcărară şi îl aţâţară dintr-odată, îşi 
trase iute iataganul şi, punându-l în pieptul ovreiului 
vrăjitor, strigă: 

— Dacă nu vrei să-mi dai numaidecât acele lucruri şi, pe 
deasupra, să te lepezi de ereticiile tale şi să te faci 
musulman, rostind mărturisirea de credinţă, sufletul tău 
are să ţi se ducă din trup! 


Atunci ovreiul întinse mâna ca spre a rosti mărturisirea de 
credinţă şi spuse: 

— Să ţi se usuce mâna dreaptă! 

Şi pe loc mâna dreaptă a lui Aii, cea în care ţinea 
iataganul, se uscă, aşa cum era întinsă, şi iataganul căzu 
jos. Ci Aii îl înşfacă în mâna stângă şi îl împunse către 
pieptul vrăjitorului; ci acesta rosti: 

— O, mână stângă, usucă-te! 

Şi mâna stângă a lui Aii se uscă şi iataganul căzu jos. 
Atunci Aii, mânios cum nu se mai poate, ridică piciorul stâng 
şi dete să-l repeadă în pântecele ovreiului; ci acesta, 
întinzând mâna, grăi: 

— O, picior drept, usucă-te! 

Şi piciorul ridicat în sus al lui Aii se uscă aşa cum era 
întins, şi Aii nu mai rămase decât într-un picior, cel stâng. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi doua noapte 
spuse: 

Aii nu mai rămase decât într-un picior, cel stâng! Şi 
degeaba mai vru el să se slujească de trupul lui, că nu izbuti 
decât să-şi piardă cumpănul şi ba să se prăbuşească, ba să 
se mai ridice oleacă, până ce se vittui de tot, şi vrăjitorul îi 
spuse: 

— 'Te laşi de gândul tău? Ci Aii răspunse: 

— Îmi trebuie neapărat lucrurile fiică-sii! Atunci ovreiul îi 
zise: 

— A, vrei lucrurile fetei? Bine! Am să ti le dau să le duci! 

Şi luă o ulcea plină cu apă, îl stropi pe Aii şi strigă: 

— Fă-te măgar! 

Şi pe dată Aii Argint-Viu se preschimbă în măgar, cu cap 
de măgar, cu copitele proaspăt potcovite şi cu nişte urechi 
cât toate zilele. Şi începu să ragă rară contenire, ca un 
măgar, ridicând nările în sus, şi coada, şi sforăind de zor. Şi 
ovreiul rosti asupra lui descântecele de stăpânire, ca să-l 
domolească de-a binelea, şi îl sili să coboare treptele pe 


picioarele de dindărăt; şi, odată ajunşi în curtea palatului, 
trase împrejurul lui un cerc de vrajă pe nisip; şi numaidecât 
se ridică un perete întocmind o îngrăditură tare strâmtă, 
din care Aii nu mai avea cum să scape. 

Dimineaţa, ovreiul veni la el, îl înşeuă, puse frâul, încălecă 
pe el şi-i zise la ureche: 

— O să ţii locul catârului meu! 

Şi îl mână afară din palatul fermecat, care se mistui 
numaidecât, şi îl cârmi pe drumul către prăvălie, unde nu 
peste mult ajunseră. Deschise prăvălia, îl legă pe măgarul 
Aii acolo unde cu o zi mai înainte fusese legat catârul, şi îşi 
văzu de tereziile, de talgerele, de aurul şi de argintul lui. Şi 
măgarul Aii, care îşi păstrase în pielea lui toate însuşirile de 
om, atât ca minte cât şi ca simţire, afară de darul vorbirii, fu 
silit, ca să nu moară de foame, să ronţăie în dinţi voavele 
uscate ale porţiei lui de nutreţ; ci, ca să se aline, îşi 
slobozea amarul în câte-un şir de vântuituri zgomotoase, în 
nasul muşteriilor. 

Estimp, un tânăr neguţător, sărăcit de răsturnarea 
vremurilor, veni la ovreiul cămătar Azaria şi-i spuse: 

A patru sute şaizeci şi doua noapte 

— Sunt mofluzit şi trebuie să-mi tin măcar zilele şi > > isă 
scot hrana pentru soţia mea. lacătă, îţi aduc brăţările de 
aur ale soţiei mele, tot ce ne-a mai rămas la urmă din avutul 
nostru, ca să-mi dai în loc preţul lor în bani, să-mi pot 
cumpăra vreun catâr ori vreun măgar şi să mă apuc să vând 
apă cu sacaua! Ovreiul răspunse: 

— Şi de bună seamă că ai să-l cam asupreşti pe măgarul 
pe care ai să-l cumperi, şi ai să-i faci viaţa cât mai amată, 
dacă n-o vrea să tragă ori n-o vrea să poarte poverile cele 
mari de apă? 

Viitorul măgărar răspunse: 

— Pe Allah! De n-o vrea să tragă ori să muncească, o să-i 
vâr ciomagul unde-l doare şi o să-l silesc să-şi facă 
meseria! 

lacă-asa! 


Y şi măgarul Aii auzi aceste vorbe şi, în chip de supărare, 
slobozi o bubuitură de spaimă. 

Iar ovreiul Azaria îi răspunse muşteriului său: 

— Dacă-i aşa, îţi dau pe brățări chiar măgarul meu, acela 
legat colea la uşă! Nu-l cruța deloc, de nu vrei să capete 
năravul leneviei; eu îl împovărez cât mai vârtos, că-i 
puternic şi tânăr. 

Pe urmă, după ce târgul fu încheiat, vânzătorul de apă îl 
luă pe măgarul Aii şi plecă, în vreme ce acesta gândea în 
sineşi: „Ya Aii, stăpânul tău e în stare să-ţi împodobească 
spinarea cu un samar de lemn şi cu nişte burdufoaie grele; 
şi are să te pună să baţi zece drumuri, ori şi mai multe, pe 
zi! Hotărât, te-ai nenorocit fără putinţă de scăpare!" 

După ce vânzătorul de apă duse măgarul la el acasă, îi 
spuse nevesti-sii să coboare la grajd şi să-i dea porţia de 
nutreţ. şi soţia, care era tinerică şi tare dulce de y'y 
privit, luă tainul de boabe şi cobori la măgarul Aii, ca să i-l 
atârne la gât în straiţa de grăunţe. Ci măgarul Aii începu să 
se uite la ea cu coada ochiului, şi deodată porni să forăie 
năprasnic şi o izbi o dată cu capul de-o răsturnă în iesle, cu 
fustele zuvelcate, zmângălindu-i obrajii cu buzeie-i 
tremurânde cu care da s-o alinte, şi scoţându-şi în vileag 
năsărâmba cea avană, lăsată lui moştenire de la strămoşii-i 
măgari. 

Dacă văzu aşa, soţia neguţătorului de apă începu să ţipe 
atâta de ascuţit, încât toţi vecinii dădură fuga speriaţi la 
grajd şi, văzând priveliştea, se repeziră să-l ttagă pe 
măgarul Aii de deasupra celei răsturnate. Şi iacătă că veni 
şi soţul la rându-i, şi o întrebă pe răsturnată: 

— Ce-ai păţit? 

Ea îl scuipă în ochi şi-i zise: 

— A, fecior din buruieni, n-ai putut găsi să cumperi în tot 
Bagdadul decât măgarul ăsta lacom la muieri? Pe Allah! Ori 
te desparţi de mine, ori dai îndărăt măgarul! 

El întrebă: 

— Păi ce-a făcut măgarul? Ea spuse: 


— M-a dat peste cap şi s-a repezit pe mine! Şi, de n-ar fi 
fost vecinii, m-ar fi prăpădit! 

Atunci vânzătorul de apă căşună pe măgar cu toroipanul 
şi, până la urmă, îl duse îndărăt ovreiului, căruia îi povesti 
isprăvile cele nesocotite pe care le săvârşise, şi îl sili să şi-l 
ia şi să-i dea îndărăt brăţările. 

După ce vânzătorul de apă plecă, vrăjitorul Azaria se 
întoarse către măgarul Aii şi-i zise: 

— lacătă că te-ai apucat şi de ticăloşii cu muierile, o, 
dezmăţatule! Aşteaptă numai! De vreme ce eşti aşa de 
mulţumit cu viaţa de măgar şi nu vrei nicidecum să-ţi 
stăpâneşti pornirile cele sfruntate, am să te dichisesc altfel! 
Şi-ai să fii de batjocura tuturora, şi-a celor mici, şi-a celor 
mari! 

Şi îşi încuie prăvălia, încălecă pe măgar şi ieşi afară din 
cetate. 

A patru sute şaizeci şi treia noapte ca şi în ajun, scoase din 
pământ şi din vânătările văzduhului palatul cel fermecat. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi treia noapte 
spuse: 

Ca şi în ajun, scoase din pământ şi din vânătările 
văzduhului palatul cel fermecat, şi băgă măgatul în 
îngrăditura din fundul curţii. Începu dintâi să bolmojească 
asupra măgarului Aii vorbele de descântec şi îl stropi cu 
câteva picături de apă care îl aduseră iarăşi la chipul de om 
de la început; pe urmă, ţinându-l ia oarecare depărtare, îi 
spuse: 

— Nici acuma nu vrei, ya Aii, să-mi urmezi sfaturile şi, mai- 
nainte de-a te preschimba într-un alt chip, mai rău decât cel 
dintâi, să te lepezi de gândul tău cel nesăbuit şi să te duci în 
calea ta? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah! De vreme ce este scris că norocul meu 
este mai mare decât al tău, trebuie ori să te ucid, ori să 


dobândesc rochia fiicei tale Kamaria şi să te trec la credinţa 
Islamului! 

Şi vru să se năpustească la vrăjitorul Azaria care, dacă 
văzu asa, întinse mâna şi îi aruncw în obraz câţiva stropi de 
apă din tasul cel încrustat cu vrăji talismanice, strigându-i: 

— Fă-te urs! 

Şi pe dată Aii Atgint-Viu se schimbă în urs, cu un lănţoi 
legat de o verigă de fier ce-i trecea prin nas, şi cu botniţă în 
bot, şi gata deprins să joace. Pe urmă, Azaria se aplecă la 
urechea lui şi-i zise: 

— A, smintitule! Eşti întocmai ca nucile care nu se pot 
folosi până ce nu le spargi coaja şi nu le cureţi de ea! 

A patru sute şaizeci şi treia noapte şi îl priponi de un ţăruş 
înfipt în zidul împrejmuirii şi nu mai veni să-l ia decât a 
doua zi. Încaleca atunci f>e catârca-i din zilele de mai 
înainte şi îl târi în urma ui pe ursul Aii până la prăvălie, 
după ce făcu să piară palatul cel fermecat, şi îl legă alături 
de catârcă, văzându-şi apoi de aurul şi de muşterii lui. lar 
ursul Aii auzea şi înţelegea tot, dar nu putea să vorbească! 

Şi tocmai atunci iacătă că trece un om prin faţa prăvăliei, 
vede ursul din lanţ şi intră degrabă să-l întrebe pe ovrei: 

— O, jupâne Azaria, nu vrei să-mi vinzi mie ursul? Soţia 
mea-i bolnavă şi i s-a spus să mănânce carne de urs şi să se 
ungă cu untură de urs; dar n-am găsit nicăierea! 

Vrăjitorul răspunse; 

— Vrei să-l spinteci numaidecât, ori vrei mai întâi să-l 
îngraşi, ca să aibă mai multă untură? 

El răspunse: 

— E destul de gras şi aşa cum e, pentru soţia mea. Şi l-aş 
măcelări chiar azi! 

Vrăjitorul, peste poate de bucuros, răspunse: 

— De vreme ce-l iei spre tămăduirea soţiei tale, îţi dau 
ursul pe degeaba! 

Atunci omul luă ursul, îl duse acasă şi chemă un 'y 
zalhanagiu ce veni cu două cuţitoaie pe care începu să le 
ascută unul de altul, după ce îşi suflecă mânecile. Dacă văzu 


aşa, nesaţul de viaţă spori puterile ursului Aii care, în clipa 
când cei doi îl răsturnau să-l înjunghie, se smuci deodată 
din mâinile lor şi mai mult zbură decât alergă până la 
palatul vrăjitorului. 

Când îl văzu pe ursul Aii că se întoarce, Azaria îşi zise: „Să 
mai fac o încercare cu el!" II stropi, ca de obicei, şi îl aduse 
iarăşi la înfăţişare omenească, după ce, de data aceasta, o 
chemase şi pe fiică-sa Kamaria să fie de faţă la schimbare. 
Şi tinerica îl văzu pe Aii în înfăţişarea lui omenească şi i se 
păru atâta de frumos, încât în inima ei se simţi cuprinsă de 
o dragoste năprasnică după el. Aşa că, întorcându-se către 
Aii, îl întrebă: 

— Este adevărat, o, mult preafrumosule flăcău, că nu pe 
mine mă doreşti, ci numai rochia şi lucrurile mele? 

El răspunse: 

— Este adevărat! Căci le-am făgăduit prea-gingaşei 
Zeinab, fata şiretei Dalila! 

Vorbele acestea o cufundară pe tânăra fată într-o adâncă 
durere şi o înnegurară, încât pe dată tatăl ei strigă: 

— II auzi şi tu pe smintit! Nu vrea să se căiască! 

Şi îl stropi numaidecât pe Aii cu apă din tasul talis-manic, 
strigându-i: 

— Fă-te câine! 

Şi Aii se văzu pe dată preschimbat în câine, cumu-s javrele 
acelea care bat ulițele; şi vrăjitorul îl scuipă în ochi şi îl lovi 
cu piciorul, izgonindu-l din palat. 


Câinele Aii porni să rătăcească în afara cetăţii; ci, întrucât 
nu găsea nimic de mâncare, se hotări să intre în Bagdad. 
Aci însă fu numaidecât întâmpinat de zarva amarnică a 
tuturor câinilor de prin mahalalele prin care trecea; şi toate 
potăile, la vederea acelui străin pe care nu-l cunoşteau şi 
care le încălca aşa meleagurile peste care străjuiau, 
începură să-l fugărească mursecându-l, până la notarele 
stăpâniei fiecăruia. Şi veneticul cădea în felul acesta dintr-o 
stăpânire în altă stăpânire, fugărit de peste tot şi muşcat 
amarnic; ci izbuti într-un sfârşit să se adăpostească într-o 
ptăvălie deschisă, care se nimerise să se afle pe un pământ 
slobod. De altminteri, stăpânul prăvăliei, un mămular de 
chilipiruri, văzând acel câine pricăjit, cu coada între 
picioare, fugărit vajnic de oastea celorlalţi câini, îşi luă 
ciomagul şi îl apără de zavragiii care până la urmă se 
risipiră lăttând în depărtări. Atunci câinele Aii, ca să-şi arate 
îndatorinţa faţă de chilipirgiu, se culcă la picioarele lui, cu 
ochii în lacrimi, şi începu să-l lingă şi să bâţâie din coadă cu 
înfrigurare. Şi şezu lângă elpână seara, zicându-şi: 
„Oricum, e mai bine să fii câine decât, de pildă, maimuţă, 
ori şi mai rău!" Şi a patru sute şaizeci şi patra noapte seara, 
când mămularul închise prăvălia, se lipi şi se ţinu de 
chilipirgiu până acasă la el. 

Or, nici nu intră bine mămularul în casă, că fiică-sa îşi şi 
coperi obrazul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi patra noapte 
spuse: 

Or, nici nu intră bine mămularul în casă, că fiică-sa îşi şi 
coperi obrazu şi strigă: 

— O, tată, ce te-a apucat de aduci aşa în casă peste fata ta 
un bărbat străin? 

Mămularul spuse: 

— Care bărbat străin? Ea răspunse: 


— Câinele acesta nu-i altul decât Aii Argint-Viu din Cairo, 
care a fost vrâjit de ovreiul Azaria, solomonarul, şi anume 
din pricina rochiei fiicei sale Kamaria! 

La vorbele acestea, chilipirgiul se întoarse către câine şi îl 
întrebă: 

— Îdevăratu-i? 

Si câinele făcu din cap un semn care vroia să zică: -Da! 

Şi tânăra fată urmă: 

— Eu sunt gata, dacă vrea să primească a se însura cu 
mine, să-i dau îndărăt înfăţişarea omenească dintâi! 

Şi mămularul strigă: 

— Pe Allah, o, fata mea! Dă-i îndărăt înfăţişarea aceea, şi 
de bună seamă că are să se însoare cu tine! 

Pe urmă se întoarse către câine şi-l întrebă: 

— Tu ai priceput? Primeşti să te însori cu ea? 

El mişcă din coadă şi făcu un semn din cap, care vroia să 
zică: 

— Da! 

Atunci fata luă o ulcea talismanică plină cu apă şi începu să 
rostească vorbele de vrajă, când deodată se auzi un țipăt 
cumplit şi tânăra roabă a tinerei fete intră în odaie, 
spunându-i stăpânei sale: 

— Unde ţi-e făgăduiala, o, stăpână a mea, şi unde-i învoiala 
pe care am făcut-o între noi? Mi te-ai juruit, atunci când te- 
am învăţat tainele vrăjitoriei, că niciodată n-ai să săvârşeşti 
vreo fermecătorie fără să mă întrebi şi pe mine! Or, şi eu aş 
fi vrut să mă însor cu tânărul Aii Argint-Viu, câinele de- 
acuma; şi n-am să îngădui să-l preschimbi în om decât dacă 
are să fie al nostru al amândurora delaolaltă şi dacă are să- 
şi petteacă o noapte cu mine şi-o noapte cu tine! 

Şi, după ce tânăra stăpână primi această învoială, tatăl ei, 
uluit de-a binelea de toate astea, o întrebă: 

— Şi de când ai învăţat tu răjitoria? Ea răspunse: 

— De când a venit la noi roaba aceasta de-aici, cate şi ea a 
învăţat-o de pe când se afla în slujba ovreiului Azaria şi 


putea să frunzărească pe furiş zodiacele şi zăloagele cele 
vechi ale acelui solomonar vestit! 

După care, cele două fete luară fiecare câte o ulcea 
talismanică si, murmurând nişte descântece în limba 
ebraică, îl stropiră pe câinele Aii cu apă, spunându-i: 

— In numele puterilor şi harurilor lui Soleiman, fă-te iarăşi 
făptură omenească vie! 

Şi Aii Atgint-Viu sări numaidecât în cele două picioare ale 
lui, mai tânăr şi mai frumos decât oricând. Ci chiar în 
aceeaşi clipită se auzi un țipăt năprasnic şi năvăli în odaie o 
copilandră minunată, ducând pe braţele ei două tăvi de aur 
puse una peste alta: pe tava de aur de dedesubt se afla 
rochia de zarafir, cununa de aur, brâul de aur şi papucii de 
aur, iar pe tava mai mică de deasupra se afla capul tăiat şi 
plin de sânge şi cu ochii bulbucaţi al ovreiului Azaria! 

A patru sute şaizeci şi patra noapte or, această cea de-a 
treia fată, atâta de frumoasă, nu era alta decât Kamaria, 
fiica vrăjitorului, care, punând cele două tăvi la picioarele 
lui Ali-Argint-Viu, îi spuse: 

— O, Aii, întrucât m-am îndrăgit de tine, îţi aduc lucrurile 
pe care le-ai râvnit şi capul tatălui meu ovreiul! Pentru că 
eu acum m-am făcut musulmană! 

Şi rosti: 

— Nu este alt dumnezeu decât unul Allah! Şi Mahomed 
este trimisul lui Allah! 

La cuvintele acestea, Aii Argint-Viu răspunse: 

— Primesc cu bucurie să mă căsătoresc cu tine, dela-olaltă 
cu aceste două fete de aici, întrucât îmi aduci, tu, femeie, 
împotriva obişnuitelor datini, un dar de nuntă atâta de 
frumos! Ci numai dacă te învoieşti să dăruiesc la rându-mi 
aceste lucruri frumoasei Zeinab, fata Dalilei, pe care vreau 
s-o am ca a patra soţie, întrucât legea îngăduie să ai patru 
soţii legiuite! 

Kamaria primi învoiala, la felşi celelalte două fete. Şi 
mămularul întrebă: 


— Da baremi ne făgăduieşti că n-ai să-ţi mai iei nici o 
cadână pe lângă aceste patru soţii legiuite? 

El răspunse: 

— Făgăduiesc! 

Si luă tava pe care se aflau lucrurile aduse de Kamaria şi 
plecă să le ducă frumoasei Zeinab, fata Dalilei. 

Şi, cum se îndrepta către casa Dalilei, zări un zahargiu cu 
tablaua pe cap, plină cu zumaricale, cu halva şi cu migdale 
date prin zahăr, şi îşi zise: „N-aş face rău să iau cu mine 
nişte dulciuri, ca să i le duc frumoasei Zeinab!" De 
altminteri, neguţătorul, care parcă-l pândea, spuse: 

— O, stăpâne al meu, nu este altul în Bagdad care să ştie 
să facă mai bine ca mine dulceaţă de morcovi cu nuci! Câtă 
vrei? Ci, mai nainte de-a cumpăra, gustă bucăţica asta şi 
spune-mi ce zici despre ea! 

Şi Argint-Viu luă bucata şi o înghiţi. Ci pe loc se şi prăbuşi 
din picioare, ca fulgerat. Dulceaţa aceea fusese amestecată 
cu banj; iar neguţătorul nu era altul decât Mahmud- 
Stârpitură, care se apucase de meseria aceasta, spre a-şi 
jefui muşteriii. Văzuse lucrurile scumpe ce le ducea Argint- 
Viu şi îl adormise, ca să le fure. Într-adevăr, de îndată ce 
Argint-Viu căzu lat nemişcat, Stârpitură puse gabja pe 
rochia de aur şi pe celelalte lucruri, şi se răsuci să fugă; ci 
deodată se ivi Hassan-cel-Pehlivan călare, însoţit de cei 
patruzeci de străji ale lui, îl zăpsi pe hoţ şi îl şi înhaţă. Şi 
Stârpitură fu nevoit să mărturisească tot şi să-i arate lui 
Hassan trupul prăbuşit pe jos. Îndată Hassan, care, de când 
Aii nu se mai arătase nicăieri, vântura cu caraulele lui toate 
mahalalele Bagdadului căutându-l1, trimise să i se aducă 
leac împotriva banjului şi i-l dete lui Aii pe gât. Şi, când Aii 
se deşteptă, cel dintâi strigăt al lui fu să întrebe unde-s 
lucrurile pe care i le ducea mândrei Zeinab. Şi Hassan i le 
arătă şi, după ce se bucurară că se vedeau iară, îl firitisi 
pentru dibăcia lui şi-i spuse: 

— Pe Allah! Tu ne întreci pe toţi! 


Pe utmă îl duse acasă la Ahmad-cel-Hoţoman şi, după alte 
salamalecuri şi dintr-o parte şi din cealaltă, îşi povesti toată 
păţania, iar Hassan îi zise: 

— Păi atunci palatul cel vrăjit este al tău după pravilă, de 
vreme ce o iei pe Kamaria ca una dintre cele patru soţii ale 
tale! Acolo avem să sărbătorim nunțile tale cele patru! Şi 
dau fuga numaidecât să-i duc tinerei Zeinab din partea ta 
darurile şi să-l hotătăsc pe moşu-său Zoraik să ţi-o dea de 
soţie. Şi-ţi făgăduiesc că de data aceasta bătrânul tâlhar n- 
are să mai dea îndărăt! Cât despre Mahmud-Stârpitură, nu- 
1 mai putem pedepsi, întrucât acuma tu eşti părintele lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A patru sute şaizeci şi cincea noapte dar când fu cea de a 
patru sute şaizeci şi cincea noapte Spuse: 

— Cât despre Mahmud-Stârpitură, nu-l mai putem 
pedepsi, întrucât acuma tu eşti părintele lui. 

După ce spuse acestea, Hassan-cel-Pehlivan luă rochia de 
zarafir, cununa de aur, brâul de aur şi papucii de aur, şi se 
duse la foişorul cu porumbei, unde le găsi pe Dalila şi pe 
Zeinab tocmai când erau pe cale să dea grăunţe 
porumbeilor. După salamalecurile de cuviinţă, le spuse să-l 
cheme pe Zoraik; şi, după ce veni şi Zoraik, le arătă 
darurile de nuntă pe care le ceruse de zestre Zeinab, şi le 
spuse: 

— Acuma nu mai încape nici un tertip! De nu, ocara cade 
pe mine, Hassan! 

Iar Dalila şi Zoraik primiră darurile şi îi dădură tinerei 
Zeinab învoirea să se mărite cu Aii Argint-Viu. 

Or, chiar în ziua următoare, Aii Argint-Viu se duse să ia în 
stăpânire palatul ovreiului Azaria; şi, în aceeaşi seară, 
dinaintea cadiului şi a martorilor de-o parte, şi a lui Ahmad- 
cel-Hoţoman cu cei patruzeci ai lui de cealaltă parte, fu 
scris şi senetul de căsătorie al lui Aii Argint-Viu cu Zeinab, 
fata Dalilei, cu Kamaria, fata lui Azaria, cu fata chilipirgiului 
şi cu tânăra roabă a chilipirgiului. Şi ceremonia celor pattu 


nunţi fu sărbătorită măreț. Şi, fără de nici o îndoială, după 
spusele tuturor femeilor din alaiul nunţii, Zeinab era cea 
mai ameţitoare, sub vălurile ei de mireasă, şi cea mai 
frumoasă. De altminteri, era îmbrăcată în rochia de zarafir, 
cu cununa de aur, cu brâul de aur şi cu papucii de aur; iar 
celelalte trei fetişcane mergeau în preajma ei ca nişte stele 
în preajma lunii. 

Încât, chiar în noaptea aceea, Aii Argint-Viu îşi începu 
tteaba lui de mire, intrând la soţia sa Zeinab, şi văzu că era 
chiar ca un mărgăritar neprihănit şi ca o cârlană 
neînhămată. Şi se desfată cu ea până peste marginile 
desfătării, şi pe urmă se duse şi pe la fiecare dintre celelalte 
trei soţii ale lui rând" pe rând. Şi găsindu-le pe toate 
desăvârşite întru totul, se desfată şi cu ele la fel şi le luă 
ceea ce avea să ia şi le dete ceea ce avea să dea, cu toată 
mărinimia, şi dintr-o parte şi din cealaltă, şi cu deplină 
mulţumire. 

lar ospeţele date cu priiejul nunţilor durară treizeci de zile 
şi treizeci de nopţi; şi nu se precupeţi nimic spre a fi pe 
măsura celui ce plătea. Şi petrecură, şi râseră, şi cântară şi 
se veseliră, până peste poate. 

Când zaiafeturile se isprăviră, Hassan-cel-Pehlivan veni la 
Argint-Viu şi, după ce-l firitisi iarăşi, îi zise: 

— Ya Aii, iacătă că a venit şi ceasul tău să te înfăţişăm 
dinaintea stăpânului nostru califul, ca să-ţi dăruiască 
hatârurile lui! 

Şi îl duse la divan, unde califul nu zăbovi mult până să se 
arate. 

Califul, când îl văzu pe tânărul Aii Argint-Viu, fu peste 
poate de încântat: căci, într-adevăr, înfăţişarea lui zarifa nu- 
i putea aduce decât bunăvoie, iar frumuseţea însăşi putea 
mărturisi că şi-l doreşte de tovarăş ales. Şi Aii Argint-Viu, 
îndemnat de Hassan-cel-Pehlivan, veni în faţa califului şi 
sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă, se ridică şi, 
luând din mâinile lui Spinare-de-Cămilă o tavă acoperită cu 


o pânză de mătase, o dezveli dinaintea califului. Şi toţi 
văzură atunci capul tăiat al ovreiului Azaria, solomonarul. 

La priveliştea aceea, califul, uimit, întrebă: 

— Al cui este capul? 

Şi Argint-Viu răspunse: 

— AI celui mai mare vrăjmaş al tău, o, emire al drept- 
credincioşilor! Stăpânul lui era un mag vestit, în stare să 
spulbere Bagdadu-ntreg, cu toate palatele lui! 

Şi îi povesti lui Harun Al-Raşid toată povestea, de la 
început până la sfârşit, cu tot şartul ei. 

A patru sute şaizeci şi cincea noapte povestea aceasta îl 
minună până într-atâta pe calif, încât îl şi căftăni 
numaidecât pe Aii Argint-Viu în slujba de căpetenie peste 
toate agiile, la fel în cin, în huzmeturi şi în leafa ca şi 
Ahmad-cel-Hoţoman şi Hassan-cel-Pehlivan, şi îi spuse: 

— Să trăiască cei viteji ca tine, ya Aii! Mai cere-mi şi 
altceva! 

Argint-Viu răspunse: 

— Viaţă în veci califului şi îngăduinţa de-a aduce de la 
Cairo, ţara mea de baştină, pe cei patruzeci de ciraci ai mei 
de odinioară, să-i am ca străjeri aici, după pilda ciracilor 
celor doi mai-mari ai mei, emirul Hassan şi emirul Ahmad! 

Si califul răspunse: 

— Poţi! 

Pe urmă porunci celor mai iscusiţi dieci de la palat să scrie 
cu grijă povestea aceasta şi s-o lege între zăloagele 
împărăteşti, ca să slujească deopotrivă de învăţătură şi de 
veselire neamurilor musulmane şi la toţi cei din vremile ce 
vor veni, drept-credincioşi întru Allah şi întru profetul său 
Mahomed, cel mai desăvârşit dintre oameni (cu el fie 
rugăciunea şi pacea!). 

Şi toţi văcuiră cea mai huzurită şi mai voioasă viaţă, până 
ce veni să-i caute Sfărmătoarea Bucuriilor şi Despărţitoarea 
celor Dragi! 

— Şi aceasta-i, o, norocitule sultan, în toate de-amănun- 
tele, aşa cum am auzit-o şi eu, povestea adevărată a Dalilei- 


celei-Viclene şi a fiicei sale Zeinab-cea-lsteaţă, cu Ahmad- 
cel-Hoţoman, cu Hassan-cel-Pehlivan, cu Aii Argint-Viu şi cu 
Zoraik, neguţătorul de peşte prăjit. Ci Allah (slăvit şi 
preamărit fie El!) este mai ştiutot şi mai înţelept ca toţi! 

Pe urmă Şeherezada adăugă: 

— Da nu cumva să socoţi, o, norocitule sultan, că istoria 
aceasta ar fi mai adevărată decât cea a lui Juder pescarul şi 
a fraţilor săi! 

Şi numaidecât începu: 

SACUL FERMECAT SAU POVESTEA CU JUDER 
PESCARUL iX/T 1! s'a Povestit> * > norocitule sultan, că a 
fost odifa 4g nioară un om, neguţător, pe nume Omar, care 
a avut ca urmaşi trei copii: unul se numea Salem, cel de al 
doilea se numea Salim, iar cel mai mic se numea juder. l-a 
crescut până ce au ajuns la vârsta de bărbaţi; ci, întrucât 
Omar îl iubea pe Juder mai mult decât pe fraţii săi, aceştia, 
băgând de seamă, au fost cuprinşi de pizmă şi au început 
să-l zavistuiască pe Juder. Încât, atunci când neguţătorul 
Omar, care era un om tare înaintat în zile, a băgat de seamă 
şi el ura celor doi fii ai săi faţă de fratele lor, temându-se ca 
nu cumva, după ce-o muri el, Juder să nu aibă de pătimit 
ceva cu fraţii săi, i-a strâns pe toţi ai casei, precum şi pe 
vreo câţiva oameni cu carte şi alţi vreo câţiva care, din 
porunca dată de cadiu, se îndeletniceau cu moştenirile, şi 
le-a 7, 7, spus: 

— Să se aducă aici toate bunurile mele şi toate vigurile de 
ţesături din prăvălia mea! 

Şi când i s-a adus tot, a spus: 

— Oameni buni, împărţiţi aceste bunuri şi aceste viguri în 
patru părţi, după lege! 

Iar ei le-au împărţit în patru părţi. Şi bătrânul a dat 
fiecărui copil de-al său câte o parte, păstrând pentru sine 
cea de a patra parte, apoi a spus: 

— Asta-i toată averea mea, şi am împărţit-o, aflân-du-mă 
încă în viaţă, pentru ca fiii mei să nu mai aibă ' La M.A. 
Salie, titlul este Povestea cu Judar. 


A patru sute şaizeci şi şasea noapte nimic de cerut de la 
mine, şi nici între ei, şi penttu ca, după ce-oi muri, să nu 
aibă de ce să se gâlcevească. lar această a patra parte pe 
care am luat-o eu i se cade soţiei mele, mama acestor copii, 
ca să aibă cu ce să-şi ţină zilele! 

Or, nu peste mult, bătrânul a murit; ci Salem şi Salim, fiii 
lui, n-au vrut nicidecum să se mulţumească cu împărţeala 
făcută, şi au cerut de la Juder o parte din ceea cei se 
cuvenise, spunându-i: 

— Averea tatălui nostru a căzut în mâinile tale. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi şasea noapte 
spuse: 

— Averea tatălui nostru a căzut în mâinile tale. 

Şi Juder fu nevoit să ceară ajutorul cadiilor împotriva lor şi 
să-i cheme de martori pe musulmanii care fuseseră de faţă 
la împărţeală şi care mărturisiră cele ce ştiau; încât 
judecătorul îi opri pe cei doi fraţi să ceară partea lui Juder. 
Numai că cheltuielile cu judecata îi făcu, pe Juder şi pe 
fraţii lui, să piardă o bună parte din ceea ce stăpâneau. 
Lucrul acesta însă nu-i opri pe Salem şi pe Salim să nu 
uneltească iarăşi, peste o vreme, împotriva lui Juder, care 
iarăşi fu nevoit să ceară ajutorul judecătorilor împotriva lor; 
şi judecătorii iarăşi îi ajutară pe tustrei să mai piardă o 
bună parte din avutul lor, pentru cheltuielile de judecată. Ci 
nu se potolită nici acum, şi merseră la un al treilea cadiu, şi 
pe urmă la al patrulea, şi tot aşa, până ce judecătorii 
izbutiră să le toace toată moştenirea, iar ei tustrei ajunseră 
nişte sărăcani, fără nici măcar de un bănuţ de aramă cu 
care să-şi cumpere o coajă de pâine şi-o ceapă. 

Când cei doi fraţi, Salem şi Salim, se văzură în starea 
aceea şi cum nu mai puteau să ceară nimic de la Juder, care 
era tot atâta de sărman ca şi ei, se apucară să viclenească 
împotriva mamei lor, pe care izbutiră s-o înşele şi s-o 


jefuiască, după ce o cninuiră amarnic. Şi biata femeie veni 
plângând la fiul ei Juder şi îi spuse: 

— Fraţii tăi mi-au făcut cutare şi cutare lucru! Şi m-au 
jefuit de partea mea de moştenite! 

Şi începu să-i blesteme. Ci Juder îi zise: 

— O, maică a mea, nu-i blestema! Căci Allah are să ştie mai 
bine cum să-l chivernisească pe fiecare după faptele lui! In 
ce mă priveşte, eu nu-i mai pot chema dinaintea cadiului şi 
a celorlalţi judecători, căci judecata cere cheltuială, iar eu 
mi-am pierdut cu judecăţile tot ce-am avut. Aşa că-i mai 
bine să ne împăcăm cu soarta, şi eu şi tu, fără a mai spune 
nimic. De altminteri, o, maică a mea, n-ai decât să rămâi la 
mine; şi pâinea pe care o mănânc eu ai s-o mănânci şi tu! 
Iar tu, o, maică a mea, roagă-te numai lui Allah să mă ajute, 
şi Allah are să-mi dea cu ce să te hrănesc! În ce-i priveşte 
pe fraţii mei, lasă-i să primească de la Judecătorul cel Îvlare 
răsplata pentru fapta lor, şi mângâie-te cu vorbele poetului: 

Când cel nedrept te-apasă, îndură răbdător, Şi-aşteaptă 
să-i plătească Timpul răzbunător. Dar nu-ţi lăsa mânia Cu el 
să se înfrunte! Căci şi-un munte de piatră, De-ar da piept cu 
alt munte, Tot s-ar sfarmă la rându-i, Cu stâncile puhoi, Şi 
praful s-ar alege Atunci de amândoi. 

Şi Juder îi spuse mai departe vorbe de-acestea bune 
mamei sale, o alină şi o linişti, şi izbuti în felul acesta s-o 
împace şi s-o hotărască să rămână în casa lui. Iar el, A patru 
sute şaizeci şi şasea noapte spre a-şi câştiga hrana, rostui 
un năvod şi începu să se ducă în flecare zi să pescuiască fie 
în Nil, la Bulak, fie în bălțile cele mari, ne în alte locuri 
bogate în ape; şi în felul acesta agonisea când zece bănuţi 
de aramă, când douăzeci, când treizeci; şi cheltuia tot, ca 
să-şi ţină zilele, el şi maică-sa; şi, în felul acesta, o duceau 
bine. 

În ce-i priveşte pe cei doi fraţi ai lui, apoi aceştia nu mai 
aveau nimic: nici meserie, nici ce să vândă, nici ce să 
cumpere. Lipsurile, nevoia şi toate necazurile îi năpădiră; şi 
cum nu zăboviseră prea mult până ce să risipească tot ce 


răpiseră de la maica lor, ajunseră grabnic în cea mai neagră 
stare şi nişte amărâţi de milogi goi, fără de nici unele. Încât 
se văzură siliţi să vină la mama lor să se roage şi să se 
umilească dinaintea ei şi sa se milogească din pricina 
roamei care u vitruia. Or, inima de mamă este bună şi 
miloasă! Şi mama, înduioşată de sărăcia lor, le da cojile de 
pâine rămase şi care nu arareori se mai nimereau şi cam 
mucede; şi bătrâna le mai dăruia şi rămăşiţele de la cina din 
ajun, spunându-le: 

— Mâncaţi degrabă şi plecaţi, până n-apucă să vină fratele 
vostru; căci, dacă v-ar găsi aici, nu i-ar părea bine şi inima 
lui s-ar supăra pe mine; şi, în felul acesta, m-aţi face 
vinovată faţă de el! 

Şi ei se grăbeau să mănânce şi plecau. Ci, într-o bună zi, 
veniră la mama lor, care, după obiceiul ei, le puse dinainte 
demâncarea şi pâine ca să mănânce; şi deodată intră Juder. 
lar maică-sa se simţi tare ruşinată şi tate încurcată; şi, de 
teamă că Juder are să se supere pe ea, îşi lăsă fruntea în 
pământ, cu nişte priviri tate umile către fiul ei. Ci Judeţ, 
departe de a se arăta supărat, zâmbi văzându-i pe fraţii lui 
şi le spuse: 

— Fiţi bineveniţi, o, fraţii mei! Şi binecuvântată vă fie ziua! 
Ce s-a-ntâmplat de v-aţi hotărât într-un sfârşit să veniţi la 
noi în ziua aceasta binecuvântată? 

Şi se aruncă la pieptul lor şi îi sărută cu dragoste, 
spunându-le: 

— Chiar că rău aţi făcut că m-aţi lăsat să mă topesc aşa de 
jalea dorului vostru! N-aţi mai dat pe la mine, ca să 
întrebaţi ce mai fac, ori ce mai face maica voastră! Ei 
răspunseră: 

— Pe Allah, o, frate al nostru, dorul de tine ne-a mistuit şi 
pe noi: şi nu te-am ocolit decât din pricina ruşinii pentru 
cele ce s-au petrecut între noi şi tine! Ci iată-ne căindu-ne 
amarnic! Şi-apoi, toate acelea n-au fost decât lucrarea celui 
Necurat (afurisit fie el de Allah cel Preamărit!) şi acum nu 
mai avem altă bucurie decât la tine şi la mama noastră! 


Şi Juder, tulburat cu totul de vorbele acestea, le spuse: 

— Nici eu nu am altă bucurie în afară de voi doi, o, fraţii 
mei! 

Atunci maică-sa se întoarse către Juder şi îi spuse: 

— O, copile al meu, Allah lumineze-ţi chipul cu lumina lui şi 
sporească-ţi belşugul, căci tu eşti cel mai bun dintre noi toţi, 
O, copile al meu! 

Şi Juder spuse: 

— Fiţi bineveniţi şi rămâneţi la mine! Allah este dat-nic, şi 
bunurile se află din belşug în casă! 

Şi se împăcă într-un sfârşit cu fraţii săi, care cinară cu el şi 
îşi petrecură noaptea în casa lui. 

A doua zi, luară cu toţi masa de dimineaţă împreună, iar 
Juder, cu năvodul în spate, plecă plin de încredere în 
Truditorul cel Mare, pe când fraţii lui plecară şi ei, şi lipsiră 
până la prânz, când se întoarseră iarăşi să mănânce cu 
mama for. lar Juder nu se întoatse decât seara, aducând 
carne şi legume, toate cumpărate cu ce agonisise în ziua 
aceea. Şi trăâiră aşa răstimp de o lună, Juder pescuind peşte 
ca să-l vândă şi rodul muncit să şi-l cheltuiască cu mama şi 
cu fraţii lui, care mâncau şi se veseleau. 

Or, într-o bună zi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A patru sute şaizeci şi şaptea noapte dar când fu cea de a 
patru sute şaizeci şi şaptea noapte Spuse: 

Or, într-o bună zi, Juder aruncă năvodul în apă şi, când îl 
trase, văzu că era gol: îl mai aruncă o dată, şi îl scoase iat 
gol; atunci îşi zise în sine: „în locul acesta nu este peşte!' Şi 
îşi schimbă locul şi, atuncând năvodul, îl scoase iarăşi gol! 
Îşi schimbă locul a doua oară, a treia oară şi tot aşa mai 
departe, de dimineaţă până seara, fără a izbuti să 
pescuiască nici măcar un crăpcean. 

Atunci strigă: „Na minune! Oare să nu mai fie peşte în 
apă? Ori să fie mai degrabă altă pricină?" Şi, cum se lăsa 
seara, îşi luă năvodul în spinare şi se întoarse acasă tare 


necăjit şi tare amărât, şi ducând cu el mâhnirea şi grija 
pentru fraţii săi şi pentru mama sa, fără să ştie ce are să le 
dea la cină, şi aşa trecu pe dinaintea unei brutării, de unde 
obişnuia, când se întorcea acasă, să cumpere pâine pentru 
seară. Şi văzu mulţimea de muşterii ce se înghesuiau să 
cumpere pâine, cu banii în mână, fără ca Drutatul să ia prea 
mult seama la ei. Şi Juder se opri trist de-o parte, privind la 
muşterii şi oftând. Atunci brutarul îi spuse: 

— Bine-ai venit, o, Juder! Îţi trebuie pâine? Ci Juder tăcu. 
Brutarul îi spuse: 

— Dacă nu ai bani, ia acuma ce-ţi trebuie, şi te las să-mi 
plăteşti altă dată! 

Şi Juder îi spuse atunci: 

— Dă-mi pâine de zece bănuţi de aur şi ţine năvodul ca 
zălog! 

Ci brutarul răspunse: 

— Ba nu, o, bietul de tine! Năvodu-i poarta agoniselii tale 
şi, dacă ţi l-aş lua, ţi-aş închide poarta aceea. Na, dar, de 
colea pâinile pe care le cumperi de obicei! Şi ia de la mine 
zece bănuţi de aramă, de care s-ar putea să ai trebuinţă. Şi 
mâine, ya Juder, ai să-mi aduci peşte de douăzeci de bănuţi! 

Şi Juder răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! 

Şi, după ce-i mulţumi din inimă brutarului, luă pâinea şi 
cei zece bănuţi şi se duse să cumpere carne şi lel y gume, 
spunându-şi: „Mâine Atotputernicul are să-mi dea cele cu 
care să-mi plătesc datoria; şi are să-mi împrăştie grijile". Şi 
se întoarse acasă, unde maică-sa pregăti de mâncare, ca de 
obicei. Şi Juder cină şi se culcă. 

A doua zi îşi luă năvodul şi dete să plece; ci maică-sa îi 
zise: 

— Pleci fără să-ţi mănânci pâinea de dimineaţă? El 
răspunse: 

— O, maică, mănânc-o tu împreună cu fraţii mei! Şi se 
duse la râu, unde îşi aruncă năvodul o dată, şi încă o dată, şi 
încă o dată, schimbând locul de mai multe ori, şi tot aşa 


până la ceasul rugăciunii de după-amiază; ci nu pescui 
nimic. Atunci, îşi luă năvodul şi se întoarse acasă, 
deznădăjduit până peste poate; şi fu nevoit, neavând nici o 
altă cale de întors acasă, să treacă iar prin faţa prăvăliei 
brutarului, care îl zări şi îi numără alte zece pâini şi alţi 
zece bănuţi, şi-i spuse: 

— la astea şi du-te! şi dacă ceea ce a hotărât soarta nu a 
ajuns la tine astăzi, are să ajungă mâine! 

Şi Juder vroi să-şi ceară iertare; ci brutarul îi spuse: 

— Hai, necâjitule, n-ai de ce să-mi ceri iertare! Dacă ai fi 
pescuit ceva, ai fi avut cu ce să-mi plăteşti! Şi dacă nici 
mâine n-ai să pescuieşti iarăşi nimic, să vii fără de sfială 
aici; şi ai să găseşti toată înţelegerea şi tot ajutorul! 

Or, chiar că nici a doua zi Juder nu pescui nimic-nimicuţa; 
şi iarăşi fu nevoit să se ducă la brutar; şi tot aşa n-avu nici 
un spor vreme de şapte zile în şir, după care fu cuprins de o 
mare îngrijorare în inima lui, şi îşi zise în sineşi: „Astăzi am 
să mă duc să pescuiesc în lacul a patru sute şaizeci şi 
şaptea noapte karun'. Poate că acolo s-o fi aflând norocul 
meu!" 

Se duse aşadar la lacul Karun, aşezat nu departe de Cairo, 
şi se pregătea să-şi arunce năvodul în apă, când văzu că 
venea către el un moghrabinl călare pe un catâr. Era 
îmbrăcat într-o mantie nespus de frumoasă, şi era aşa de 
strâns învăluit în burnuzul său şi în vălul de pe cap, încât nu 
i se zărea decât un ochi. Catârul era şi el îmbrăcat la fel şi 
înfotăzat cu urşinic de zarafir şi cu atlazuri, şi peste crucea 
şalelor avea atârnaţi nişte desagi de lână colorată. 

Când moghrabinul ajunse lângă Juder, cobori de pe catâr 
şi spuse: 

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, Juder, o, fiu al lui Omar! Şi 
Juder răspunse: 

— Şi cu tine fie pacea lui Allah, o, călătorule, stăpâne al 
meu! 

Moghrabinul spuse: 


— O, Juder, am trebuinţă de tine! Dacă ai să mă asculţi, vei 
dobândi mari foloase şi bunuri nemăsurate, şi vei fi 
prietenul meu; şi îmi vei mântui toate treburile! 

Juder răspunse: 

— O, călătorule, stăpâne al meu, spune-mi ce ai în minte şi 
am să te ascult fără de cârtire! 

Atunci moghrabinul îi spuse: 

— Începe, dar, să rosteşti suraua cea de început din Coranl 
şi Judeţ rosti împreună cu el suraua fatihă din Coran. Atunci 
moghrabinul scoase din desagi nişte frânghii de mătase şi-i 
spuse: 

— O, Juder, fiu al lui Omar, să-mi legi mâinile cu aceste 
frânghii de mătase, cât mai straşnic vei putea! 

'Karun (biblicul Core) - personaj legendar, pomenit şi în 
Coran, de o bogăţie nemaipomenită, dobândită prin 
vrăjitorie, şi pedepsit de Moise să fie înghiţit de pământ cu 
toate averile lui. Lacul care îi poartă numele se întindea la 
sudul oraşului Cairo şi a fost subiectul multor poveşti, 
printre care şi aceasta de aici. 

După care, să mă arunci în lac şi să aştepţi o bucată de 
vreme. Dacă ai să vezi ivindu-se la faţa apei mâna mea 
înaintea trupului, nu pregeta să-ţi arunci năvodul şi să mă 
scoţi la țărm; ci dacă ai să vezi ivindu-se piciorul meu afară 
din apă, să ştii că sunt mort. Atunci, nu te mai îngriji de 
mine, ia catârul cu desagii şi du-te în sukul negustorilor, 
unde ai să găseşti un evreu cu numele de Şamayaa. Să-i laşi 
catârul, iar el are să-ţi dea o sută de dinari, pe care să-i iei 
şi să te duci în calea ta! Ci numai să nu spui nimănuia nimic 
despre toate astea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi opta noapte 
spuse: 

— Ci numai să nu spui nimănuia nimic despre toate astea. 

Atunci Juder răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 


Şi legă mâinile moghrabinului, care îi tot spunea: 

— Mai vârtos oleacă! 

Şi după ce îl legă bine, îl înşfacă şi îl aruncă în lac. Pe urmă 
aşteptă un răstimp, să vadă ce are să se întâmple. 

Or, peste o vreme, văzu deodată că se ridică şi ies 
deasupra apei amândouă picioarele moghrabinului. 

Atunci înţelese că omul murise şi, fară a se mai îngriji de 
el, luă catârul şi se duse la sukul negustorilor, unde chiar că 
îl văzu pe evreul acela stând pe un scaun în uşa prăvăliei lui 
şi care, la vederea catârului, strigă: 

— Nu mai încape nici o îndoială! A pierit! Pe urmă adăugă: 

— A pierit din pricina lăcomiei lui! 

Şi fără a mai adăuga o vorbă, luă catârul şi îi numără a 
patru sute şaizeci şi opta noapte lui Juder o sută de dinari 
de aur, sfătuindu-l să păstreze taina. 

Juder luă aşadar banii de la evreu şi se duse degrabă la 
brutar, de la care luă pâine ca de obicei şi, întinzându-i un 
dinar, îi spuse: 

— Iată banii pe care ţi-i datorez, o, stăpâne al meu! Şi 
brutarul îi făcu socoteala şi-i spuse: 

— Mai ai de luat pâine de la mine încă pe două zile! Şi 
Juder îl lăsă şi plecă la măcelar, pe urmă la zarzavagiu şi, 
dând fiecăruia câte un dinar, le spuse: 

— Daţi-mi ce-mi ttebuie, şi păstraţi restul de bani în seama 
mea! 

Şi luă carnea şi legumele, şi duse totul acasă, unde îi găsi 
pe fraţii săi tare înfometați şi pe mama sa care le spunea să 
aibă răbdare până Ia întoarcerea fratelui lor. Atunci Juder 
puse dinainte cumpărăturile, la care ei se repeziră ca nişte 
ghuli şi, până să se gătească mâncarea, începură să înfulece 
pâine goală. 

A doua zi, înainte de a pleca, Juder îi dete mamei sale 
aurul tot, spunându-i: 

— "Ţine pentru tine şi pentru mâncarea fraţilor mei, ca să 
nu le lipsească niciodată nimic! 


Şi îşi luă năvodul şi se întoarse la lacul Karun; şi se 
pregătea să-şi înceapă lucrul, când văzu alt moghrabin, 
asemenea cu cel dintâi, venind către el, mult mai bogat 
îmbrăcat şi călare pe un catâr înfotăzat şi mai strălucitor. 
Puse piciorul la pământ şi spuse: 

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, Juder, fiu al lui Omar! El 
răspunse: 

— Şi cu tine fie pacea lui Allah, o, călătorule, stăpâne al 
meu! 

E spuse: 

— Nu cumva ai văzut ieri un moghrabin călare pe un catâr 
ca acesta? 

Juder însă, temându-se să nu fie învinuit de moartea 
omului, îşi zise că mai bine ar fi să tăgăduiască şi răspunse: 

— Nu, n-am văzut pe nimeni! 

Cel de al doilea moghrabin zâmbi şi zise: 

— O, sărace Juder, tu habar nu ai că eu ştiu tot ce se 
întâmplă pe pământ! Omul pe care l-ai aruncat în lac, şi pe 
al cărui catâr l-ai vândut evteului Şamayaa pe o sută de 
dinari, era fratele meu! De ce cauţi să tăgă-duiesti? 

El răspunse: 

— De vreme ce ştii tot, pentru ce mă mai întrebi? El spuse: 

— Pentru că, 0, Juder, am trebuinţă să faci şi cu mine ceai 
făcut cu fratele meu. 

Şi scoase din desaga lui ceascumpă nişte frânghii groase 
de mătase, pe care i le dete lui Juder, spunându-i: 

— Leagă-mă tot atât de straşnic cum l-ai legat şi pe el, şi 
aruncă-mă în apă! Dacă ai să vezi că iese mai întâi piciorul 
meu, sunt mort! Să iei atunci catârul şi să-l vinzi evreului, 
pe o sută de dinari! 

Juder răspunse: 

— Vino-ncoace! 

Şi moghrabinul veni, şi Juder îl legă de mâini şi, 
aburcându-1, îl aruncă în lac, unde se cufundă până la fund. 
Or, peste puţine clipe, văzu două picioare ieşind din apă! 

Şi Juder pricepu că moghrabinul murise; şi îşi zise: „A 


murit! Să nu se mai întoarcă! Şi ducă-se păcatului! Inşallah! 
De-ar da Allah să vină la mine în fiecare zi câte un 
moghrabin pe care să-l arunc în apă şi de la care să capăt o 
sută de dinari!" Şi luă catârul şi se duse la evreul care, 
văzându-l, strigă: 

— A murit şi cel de-al doilea! Juder răspunse: 

— Capul tău să trăiască! Şi evreul adăugă: 

— Aceasta-i răsplata pentru cei îndărătnici! 

Şi luă catârul, şi-i plăti o sută de dinari lui Juder, care îi 
duse maică-sii. lar maică-sa îl întrebă: 

— Ci, o copile al meu, de unde ai tu atâta aur? 

A patru sute şaizeci şi noua noapte el atunci îi povesti cei 
se întâmplase; iar ea, speriată rău, îi zise: 

— Ai face mai bine să nu te mai duci la lacul Karun! lare 
mi-e frică să nu păţeşti ceva cu moghrabinii aceia! 

El răspunse: 

— Păi, o, maică a mea, doar nu-i arunc în apă decât după 
voia lot! Şi-apoi, de ce să nu mai fac aşa, când meseria de 
înecător îmi aduce o sută de dinari pe zi? Pe Allah! Nu m-aş 
amăgi să mă duc zi de zi la lacul Karun, până ce l-aş îneca şi 
pe cel mai de pe urmă moghrabin, până ce n-ar mai 
rămânea nici urmă de ei! 

În cea de a treia zi, Juder se întoarse aşadar la lacul Karun 
şi, tot atunci, îl şi văzu pe al treilea moghrabin, care semăna 
nemaipomenit cu cei doi de mai înainte, pe care însă îi 
întrecea şi în bogăţia hainelor, şi în frumuseţea fotazelor cu 
care era împodobit catârul pe care-l călărea; şi, la spatele 
lui, în desagi, şi de o parte şi de cealaltă, se afla câte un 
borcan mare de sticlă cu învelitoare. Se apropie de Juder şi- 
i spuse: 

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, fiu al lui Omar! 

EI îi răspunse la salamalec, cugetând: „Cum se face oare 
că şi tu mă ştii şi-mi ştii şi numele?" Moghrabinul îl întrebă. 
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 

luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a patru sute şaizeci şi noua noapte 
spuse: 

Moghrabinul îl întrebă: 

— N-ai văzut ttecând pe-aici nişte moghrabini? El 
răspunse: 

— Doi! El întrebă: 

— Încotro au luat-o? 

El spuse: 

— Le-am legat mâinile şi i-am aruncat în lac, unde s-au 
înecat! Şi dacă râvneşti soarta lor, am şi pentru tine pusă 
de-o parte una la fel! 

La cuvintele acestea, moghrabinul începu să râdă şi 
răspunse: 

— O, sărmane, tu nu ştii că orice viaţă îşi are sorocul ei 
hotărât dinainte? 

Şi descălecă de pe catâr şi adăugă liniştit: 

— O, Juder, doresc să faci şi cu mine ce-ai făcut cu ei! Şi 
scoase din desagi nişte frânghii groase de mătase; şi Juder 
îi spuse: 

— Atunci, întinde-ţi mâinile ca să ţi le leg la spate; şi hai 
degrabă, căci sunt tare zorit, şi vremea nu stă! De 
altminteri sunt deprins cu meseria asta; şi poţi să ai toată 
încrederea în dibăcia mea de înecător! 

Atunci moghrabinul îşi întinse mâinile şi Juder i le legă la 
spate; pe urmă pescarul îl ridică şi-i aruncă în lac, unde îl 
văzu cum se cufundă şi piere. Şi, înainte de a pleca grăbit 
cu catârul, aşteptă ca picioarele moghrabinului să se 
ivească la faţa apei; ci, spre cea mai mare nedumerire a lui, 
răsăriră din apă mai întâi cele două mâini, apoi capul, apoi 
moghrabinul întreg, care îl strigă: 

— Nu ştiu să înot! Pescuieşte-mă degrabă cu năvodul tău, 
O, sărace! 

Şi Juder aruncă peste el năvodul şi izbuti să-l scoată la 
mal. Atunci văzu în mâinile lui, lucru pe care nu-l băgase de 
seamă de la început, doi peşti roşii ca de coraliu, câte un 
peşte în fiecare mână. Şi moghrabinul alergă la catârul lui, 


luă cele două borcane de sticlă, puse câte un peşte în 
fiecare borcan, închise borcanele cu un capac şi le vâri la 
loc în desagi. După care se întoarse iar la Juder şi, luându-l 
în braţe, începu să-l sărute cu mare bucurie, şi pe obrazul 
drept şi pe obrazul stâng; şi îi spuse: 

— Pe Allah! Fără tine, n-aş mai fi acuma în viaţă si a patru 
sute şaizeci şi noua noapte n-aş fi izbutit nici să prind peştii 
aceia doi! Şi-asta-i! 

Or, Juder, care nu-şi mai venea în fire din nedumerirea lui, 
îi zise până la urmă: 

— Pe Allah! O, călătotule, stăpâne al meu, dacă socoti într- 
adevăr că am fost de vreun folos la mântuirea ta şi la 
pescuirea acestor doi peşti, grăbeşte de-mi spune şi mie, 
drept orice mulţumire, ce ştii în privinţa celor doi 
moghrabini înecaţi, şi care-i adevărul cu cei doi peşti şi cu 
evreul Şamayaa din suk! 

Atunci moghrabinul spuse: 

— O, Juder, află că cei doi moghrabi care s-au înecat erau 
fraţii mei. Unul se numea Abd Al-Salam, iar celălalt se 
numea Abd Al-Ahad. Iar eu mă numesc Abd Al-Samad. lar 
cel pe care tu îl crezi a fi un evreu, nu este nicidecum 
evreu, ci un adevărat musulman, de rit malekit1; numele lui 
este Abd Al-Rahim, şi-i şi el tot frate cu noi. Or, ya Juder, 
tatăl nosttu, care se numea Abd Al-Vadud, era un mare 
solomonar care stăpânea pe deplin toate ştiinţele tainice, şi 
ne-a învăţat şi pe noi, cei patru fii ai lui, magia, vrăjitoria şi 
meşteşugul de a descoperi şi de a deschide comorile cele 
mai ascunse, încât noi ne-am aşternut cu sârg pe învăţarea 
acestor ştiinţe, în care am ajuns la o treaptă de cunoaştere 
atât de înaltă, că până la urmă am izbutit să-i supunem sub 
potuncile noastre pe toţi ginnii, marezii şi efriţii. După ce 
tatăl nostru a murit, ne-a lăsat bunuri mari şi bogății 
nemăsurate. Noi atunci am împărţit între noi, după 
dreptate, comorile lăsate, feluritele talismane şi cărţile de 
ştiinţă; însă în privinţa stăpânirii anumitor manuscrise n-am 
putut cădea la înţelegere. Cel mai de 'Malekiţi - adepţi ai 


învăţăturii juristului musulman Malek ibn Anas, care a 
murit la sfârşitul secolului al VUl-lea. Sistemul juridic- 
religios al lui Malek trece drept unul dintre cele patru 
„interpretări ortodoxe" musulmane şi s-a bucurat de o largă 
răspândire în Magreb şi în Spania musulmană. 

Seamă dintre aceste manuscrise era o carte cu titlul de 
Insemnările-celor-de-demult, şi care este cu adevărat peste 
putinţă de socotit ca preţ şi ca însemnătate, şi aşa încât n-ar 
putea fi plătită nici chiar cu nestemate în greutatea ei! Într- 
adevăr, în cartea aceea se aflau însemnări despre toate 
comorile ascunse în sânul pământului, precum şi 
dezlegarea tuturor tainelor şi a tuturor semnelor magice. Şi 
era tocmai manuscrisul din care părintele nostru scosese 
toată ştiinţa pe care o stăpânea. Pe când zâzania începuse 
să se cuibărească între noi, văzurăm că intră în casa 
noastră un preacinstit şeic, chiar acela care 1-a crescut pe 
tatăl nostru şi 1-a învăţat vrăjitoria şi ghicirea viitorului. Iar 
şeicul acela, care se numea Cel-Mai-Iainic-Cohen, ne spuse: 
„Aduceţi-mi cartea aceea!" Şi noi îi aduserăm Insemnările- 
celor-de-demult, pe care elo luă şi ne spuse: „O, copiii mei, 
sunteţi copiii copilului meu, şi nu pot fi de partea unuia, în 
paguba celorlalţi! Trebuie, aşadar, ca acela dintre voi care 
doreşte să aibă 'y 'y cartea să se ducă şi să deschidă 
comoara numită Al-Şamardal şi să-mi aducă de acolo sfera 
cerească, şipul cu kohl, spada şi inelul cu pecete! Căci toate 
aceste lucruri se află în acea comoară. Iar însuşirile lor sunt 
peste fire! Într-adevăr, inelul cu pecete este în seama unui 
ginn, care te înfricoşează numai prin rostirea numelui: se 
cheamă efritul Trăsnet-Trăsnitor! lar omul care ajunge 
stăpânul acelui inel poate înfrunta fără de teamă puterile 
tuturor domnilor şi sultanilor; şi, dacă vrea, poate să 
stăpânească pământu-n lung şi lat. lar spada! Acela care o 
are poate, dacă-i place, să spulbere toate ostile, numai 
fluturând-o: căci pe dată încep să ţâşnească din ea flăcări şi 
fulgere care fac praf şi pulbere din toţi războinicii. lar sfera 
cerească! Acela care o are poate, după cum doreşte, să 


călătorească în orice colţ de pe pământ, fără nici să se mişte 
din locul lui, şi să străbată toate locurile, de la Soare-Răsare 
până îa Soare-Apune! Pentru aceasta, nu are decât să 
atingă cu a patru sute şaptezecea noapte degetul locul 
unde vrea să se ducă şi ţinuturile pe care vrea să le 
străbată, şi sfera şi începe să se învârtească, trecându-i pe 
sub ochi toate lucrurile mai de seamă din acele ţări, precum 
şi pe locuitorii lor, de parcă ar fi dinaintea lui. şi dacă, cine 
ştie, are să se plângă de felul cum l-au găzduit băştinaşii din 
vreo ţară, ori de felul cum 1-a întâmpinat vreo cetate dintre 
acele cetăţi, nu are decât să întoarcă spre soare locul unde 
se află acea lume vrăjmaşă lui, şi pe dată locul acela va fi 
pradă flăcărilor şi va arde cu toţi locuitorii săi. In ce 
priveşte şipul de kohl! Acela care îşi unge pleoapele cu 
kohiul din şip vede pe dată toate comorile ascunse în 
pământ! Asta-i! Totodată, cartea nu va fi pe drept decât a 
aceluia care va izbândi în încercarea lui; iar cei care nu vor 
izbuti, nu vor putea să ridice nici o cerere. Primiţi învoiala?" 
Noi răspunserăm: „Primim, O, şeik al tatălui nostru! Nu ştim 
însă nimic în privinţa acelei comori a lui Şamardal!" Atunci 
el ne spuse: „Aflaţi, copiii mei, că această comoară a lui 
Şamardal." 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezecea noapte Spuse: 
„. Această comoară a lui Şamardal se află în puterea celor 
doi fii ai împăratului Roşu. Tatăl vostru, odinioară, a 
încercat să pună stăpânire pe ea; dar, pentru ca s-o 
deschidă, trebuia mai înainte să pună stăpânire pe cei doi fii 
ai lui Roşu împărat. Or, în clipa când tatăl vostru a dat să-i 
înşface, ei i-au scăpat şi-au fugit de s-au aruncat, prefăcuţi 
în peşti roşii, în adâncul lacului Karun, lângă Cairo. Şi cum 
lacul acela este şi el fermecat, tatăl vostru s-a zbătut mult şi 
y > bine, şi tot n-a mai ajuns să-i prindă pe cei doi peşti. 

Atunci a venit la mine şi mi s-a plâns de neizbânda 
încercărilor lui. lar eu am făcut numaidecât socotelile mele 


astrologiceşti şi am întocmit horoscopul; şi mi s-a arătat că 
acea comoară a lui Şamardal nu putea să fie deschisă decât 
cu mijlocirea şi sub privirile unui tânăr din Cairo, pe nume 
Juder ben-Omar, pescar de meserie. Şi că acel Juder poate 
să fie găsit pe țărmurile lacului Karun. Iar vraja acelui lac 
nu poate fi dezlegată decât de acel Juder, care va trebui să 
lege braţele celui a cărui ursită este să coboare în acel lac, 
şi să-l arunce apoi în apă. lar cel care va fi aruncat, va avea 
de luptat împotriva celor doi feciori fermecaţi ai împăratului 
Roşu; şi dacă soarta lui e să-i biruiască şi să-i prindă, n-are 
să se înece, şi mâna lui are să se arate la faţa apei. Şi Juder 
cu năvodul lui are să-l pescuiască! Ci acela care va pieri, va 
scoate la fata apei mai întâi picioarele, şi va trebui să fie 
părăsit!' Auzind cuvintele acestea ale şeicului Cel-Mai- 
Tainic-Cohen, noi răspunserăm: „Hotărât! Vrem să facem 
încercarea, chiar de-ar fi să pierim!" Numai fratele nostru 
Abd Al-Rahim nu vroi nicidecum să se lase ispitit, şi ne 
spuse: „Eu nu vreau!" Atunci noi ne hotărârăm să se 
îmbrace ca un neguţător evreu, şi ne învoirăm cu toţii să-i 
trimitem catârul şi desagii, pe care să-i cumpere de la 
pescar, dacă vom pieri în încercarea noastră! Or, tu ştii, o, 
Juder, ce s-a întâmplat! Cei doi fraţi ai mei au pierit în lac, 
jertfe ale fiilor lui Roşu împărat! Şi eu, la rându-mi, după ce 
m-ai aruncat în lac, era să mă prăpădesc în lupta cu ei; ci 
am izbutit, cu ajutotul unui descântec pe care l-am rostit în 
gând, să mă desfac din legăturile mele, să dezleg vraja cea 
de nebiruit a lacului şi să pun mâna pe cei doi feciori ai 
împăratului Roşu, care sunt cei doi peşti de culoarea 
coraiului pe care m-ai văzut când i-am vârât în bocalurile 
din desagii mei. Or, aceşti doi peşti vrăjiţi, feciorii lui Roşu 
împărat, sunt în totului-tot doi efriţi tare puternici; şi, ca 
urmare a prinderii lor, am să pot într-un sfârşit să deschid 
comoara lui Samardal. Numai a patru sute şaptezecea 
noapte că, spre a deschide acea comoră, trebuie 
numaidecât să fii şi tu de fată, întrucât horoscopul întocmit 
de Cel-Mai-Iainic-Cohen prorocea că lucrul nu se poate face 


decât sub ochii tăi! Vrei tu, dar, o, Juder, să primeşti a veni 
cu mine în Maghreb, într-un loc nu departe de Fas şi de 
Miknas' ca să mă ajuţi să deschid comoara lui Şamardal? 
lar eu am să-ţi dau tot ce ai să-mi ceri! Şi ai să fii pe 
totdeauna fratele meu întru Allah! Şi, după această 
călătorie, ai să te întorci cu inima voioasă între ai tăi! 

Când auzi aceste cuvinte, Juder răspunse: 

— O, călătorule, stăpâne al meu, îi am pe capul meu pe 
mama şi pe fraţii mei! Şi eu mă îngrijesc să le aduc cele de 
trebuinţă traiului! Dacă aş primi să merg cu tine, cine le-ar 
mai da pâinea cea de toate zilele? 

Moghrabinul răspunse: 

— Pricina şovăielii tale nu-i decât zăcăşeala! Dacă într- 
adevăr numai lipsa de bani şi grija pentru mama ta te 
opresc să pleci, sunt gata să-ţi dau numaidecât o mie de 
dinari de aur pentru cheltuielile maicii tale, până ce te vei 
întoarce, după o lipsă de pattu luni numai! 

Când auzi de o mie de dinari, Juder strigă: 

— O, călătorule, dă-mi cei o mie de dinari să-i duc mamei 
mele, şi pe urmă merg cu tine! 

Şi moghrabinul îi înmână numaidecât mia de dinari, pe 
care Juder o luă şi o duse maici sale, spunându-i: 

— la aceşti o mie de dinari pentru cheltuielile tale şi ale 
fraţilor mei, întrucât eu am să plec cu un moghra-bin într-o 
călătorie de patru luni în Maghteb! Iar tu, o, maică a mea, 
roagă-te pentru mine, cât am să lipsesc, şi eu am să fiu 
acoperit de noroc cu binecuvântarea ta asupra mea! 

Ea răspunse: 

— O, copile al meu, ce jale are să-mi fie de lipsa ta! Şi ce 
frică mi-e să nu păţi ceva! 

'Fas (Fes) şi Miknas (Mecnes) - oraşe în Maroc. 

El spuse: 

— O, maică bună, n-are de ce să-ţi fie frică pentru cineva 
care se află sub paza lui Allah! Şi-apoi moghra-binul este un 
om tare de treabă! 


Şi i-1 lăudă pe moghrabin până peste poate. lar maică-sa îi 
spuse: 

— Allah aplece către tine inima acelui moghrabin 
cumsecade! Du-te cu el, fiul meu! Poate că are să fie 
mărinimos faţă de tine! 

Atunci Juder îşi luă bun-rămas de la maică-sa şi se duse la 
moghrabin. 

Când îl văzu, moghrabinul îl întrebă: 

— Te-ai sfătuit cu mama ta? El răspunse: 

— Da, de bună seamă! lar ea s-a rugat pentru mine şi m-a 
binecuvântat! 

E] îi spuse: 

— Urcă-te pe catâr, în spatele meu! 

Şi Juder se urcă în spatele moghrabinului pe spinarea 
catârului, şi călători aşa de la prânz până pe la chindie. 

Or, călătotia îi făcu o mare poftă de mâncare lui Juder, care 
nu mai putea de foame. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a patru sute şaptezeci şi una noapte 
spuse: 

Or, călătoria îi făcu o mare poftă de mâncare lui Juder, 
care nu mai putea de foame. 

Cum însă nu vedea nimic de mâncare la moghrabin, îi 
spuse acestuia: 

— O, stăpâne călător, eu tare socot că ai uitat să iei de 
mâncare, ca să ne hrănim de-a lungul acestei călătorii! 

A patru sute şaptezeci şi una noapte el răspunse: 

— 'Ţi-o fi foame? El spuse: 

— Eh! Uallah! 

Atunci moghrabinul opri catârul, se dete jos, tot aşa făcu şi 
Juder, iar moghrabinul spuse: 

— Dă-mi încoace sacul! 

Şi după ce Juder îi aduse sacul, moghrabinul îl întrebă: 

— Ce-ţi doreşte sufletul, o, frate al meu? El răspunse: 

— Orice-o fi! 


Şi moghrabinul spuse: 

— Allan să te aibă în grija lui! Spune-mi, ce vrei să 
mănânci? 

El răspunse: 

— Nişte pâine cu brânză! El zâmbi şi spuse: 

— O, sărace, pâine cu brânză? Asta-i ceva chiar nepotrivit 
cu stătea ta! Cere-mi ceva mai de seamă! 

Juder răspunse: 

— Eu, la ceasul acesta, aş zice că orice-o fi este de seamă! 

Moghrabinul îl întrebă: 

— Îţi plac puii fripţi? El spuse: 

— Ya Allah, da! ELîl întrebă: 

— Îţi place orezul cu miere? El spuse: 

— Mult! 

EI îl întrebă: 

— Îţi plac vinetele umplute? Capetele de pasăre cu roşii? 
Napii cu pătrunjel şi cu cofocase? Căpăţâna de oaie la 
cuptor? Orzul râşnit şi fiert şi bătut? Sarmalele în foi de 
viţă? Prăjiturile? Cutare şi cutare şi cutare lucru? 

Şi îi înşiră aşa douăzeci şi patru de feluri de bucate, în 
vreme ce Juder gândea: „Doar n-o fi nebun? Căci de unde 
are să-mi aducă bucatele pe care mi le înşiră, când aici nu 
văd nici o bucătărie şi nici un bucătar? Am să-i spun pe dată 
că mi-e prea destul!" Şi îi spuse moghrabinului: 

— E destul! Da până când o să mă faci să râvnesc atâtea 
feluri de bucate, fără să-mi arăţi nimica? 

Ci moghrabinul răspunse: 

— Ospăţ plăcut, o, Juder! 

Si băgă mâna în sac şi scoase de acolo o tavă de aur cu doi 
pui fripţi şi căldicei; pe urmă, mai băgă o dată mâna şi 
scoase o tavă de aur cu nişte frigărui de miel, şi tot aşa mai 
departe, una după alta, toate cele douăzeci şi patru de 
feluri pe care le înşirase, niciuna mai mult, niciuna mai 
puţin! 

La priveliştea aceea, Juder rămase năuc. Şi moghrabinul îi 
zise: 


— Ia de mănâncă, sărmane prieten! Ci Juder strigă: 

— Uallah! O, stăpâne călător, fără de nici o îndoială că 
trebuie să fi aşezat în sacul acesta o bucătărie întreagă, cu 
toate ale ei şi cu o liotă de bucătari! 

Moghrabinul începu să râdă şi răspunse: 

— O, Juder, sacul acesta este fermecat! Şi este slujit de un 
efrit care, dacă am vrea, ne-ar aduce pe dată o mie de 
mâncăruri siriene, o mie de mâncăruri egiptene, o mie de 
mâncăruri indiene, o mie de mâncăruri chinezeşti! 

Şi Juder se minună: 

— O, ce sac frumos! Şi câte minuni cuprinde! Şi câtă 
îmbelşugare! 

Pe urmă mâncară amândoi pe săturate şi aruncară ceea ce 
rămase de Ia prânzul lor. Şi moghrabinul puse tăvile de aur 
în sac; pe urmă, băgă mâna în cealaltă despărţitură a 
desagilor şi scoase de acolo un ulcior de aur plin cu apă 
proaspătă şi bună. Şi băură şi îşi făcură a patru sute 
şaptezeci şi una noapte spălările cele după sfânta datină şi 
rostiră rugăciunea de după prânz, şi-apoi puseră ulciorul la 
loc în sac, lângă unul dintre cele două bocale, sacul pe 
spinarea catârului, şi încălecară şi ei pe catâr, şi îşi urmară 
drumul mai departe. 

După un răstimp, moghrabinul îl întrebă pe Juder: 

— Tu ştii, o, Juder, cât drum am bătut de la Cairo până 
aici? 

El răspunse: 

— Pe Allah! Nu ştiu! El spuse: 

— Am străbătut, în aceste două ceasuri, o depărtare care 
cere pe puţin o lună de umblet! 

EI întrebă: 

— Cum aşa? El spuse: 

— Află, o, Juder, că această catârcă pe care ne aflăm noi 
este în totului-tot o ginnă ca toţi ginii! Într-o zi ea străbate 
de obicei o depărtare de un an de umblet; ci astăzi, ca să nu 
te ostenesc, a mers încetişor, la pas! 


Şi cu asta îşi urmară drumul cătte Maghreb; şi în fiecare 
zi, dimineaţa şi seara, sacul le îndestula toate nevoile: şi 
Juder nu avea decât să-şi dorească o mâncare de-ar fi fost 
oricât de anevoioasă şi de nemaipomenită, pentru ca 
numaidecât mâncarea să se şi afle în fundul sacului, gata 
caldă şi orânduită frumos pe o tavă de aur. Şi ajunseră în 
felul acesta, după cinci zile de umblet, în Maghreb, şi 
intrară în cetatea Fâsului şi a Miknasului. 

Or, peste tot, de-a lungul uliţelor, toţi trecătorii îl 
cunoşteau pe stăpânul moghrabin şi îl întâmpinau cu 
salamalecuri, ori mai adesea veneau să-i sărute mâna, până 
ce ajunseră la o casă unde moghrabinul descălecă şi bătu la 
poartă. Şi numaidecât poarta se deschise şi în pragul ei se 
ivi o copilandră, întocmai ca o lună, şi frumoasă şi subţire ca 
o gazelă uscată de sete, care ie zâmbi cu un zâmbet de bun 
venit. Şi moghrabinul îi spuse părinteşte: 

— O, Rahma, fata mea, dă fuga şi deschide-ne sala cea 
mare de la sărai! 

Şi tânăta Rahma răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! 

Si o luă înaintea lor, înlăuntrul saraiului, legănându-şi 
soldurile. şi minţile lui Juder se zburătăciră; şi îşi zise în 
sineşi: „Hotărât! Fata aceasta de bună seamă că este fata 
vreunui sultan." lat moghrabinul luă mai întâi sacul de pe 
spatele catârcii şi spuse: 

— O, catârcă, întoarce-te de unde ai venit! şi Allah să te 
binecuvânteze! 

Şi iacătă că deodată pământul se deschise şi o cuprinse pe 
catârcă în sânul lui, după care se închise la loc numaidecât. 
Şi Juder strigă: 

— O, Ocrotitorule! Mărire lui Allah carele ne-a mântuit şi 
ne-a ocrotit câtă vreme am stat pe spinarea ei! 

Ci moghrabinul îi zise: 

— Pentru ce te minunezi, o, Juder? Nu ţi-am spus de la 
început că este o ginnă din ceata efriţilor? Să ne grăbim 
însă a intra în sărai şi să mergem în sală! 


Şi merseră după copilă. 

Când intră în sărai, Juder rămase uluit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi doua noapte 
Spuse: 

Când intră în sărai, Juder rămase uluit de strălucirea şi de 
belşugul de bogății ce se aflau acolo şi de frumuseţea 
policandrelor de argint şi a lanțurilor de aur de care 
atârnau, ca şi de risipa de nestemate şi de alămuri. Şi, după 
ce se aşezară jos pe chilimuri, moghrabinul îi spuse fetei 
sale: 

A patru sute şaptezeci şi doua noapte 

— Ya Rahma, du-te degrabă şi adu legătura de mătase pe 
care o ştii! 

Şi fata se duse numaidecât să aducă legătura aceea şi o 
înmână tatălui ei care o desfăcu şi scoase o mantie care 
preţuia pe puţin o mie de dinari şi, dându-i-o lui Juder, 
spuse: 

— Îmbracă-te cu ea, o, Juder, şi fii aici oaspete bine venit! 

Şi Juder o îmbrăcă şi se făcu atâta de strălucitor, încât 
părea asemeni vreunui fiu de sultan, dintre sultanii Arabiei 
de la Soare-Apune! 

După care moghrabinul, care sta cu sacul dinainte, băgă 
mâna în sac şi scoase din el o sumedenie de tăvi pe care le 
orândui pe faţa de masă întinsă de către fiică-sa, şi nu se 
opri decât după ce înşirui aşa pattuzeci de tăvi de felurite 
culori şi de felurite bucate. Pe urmă, îi spuse lui Juder: 

— Întinde mâna şi ia de mănâncă, o, stăpâne al meu, şi fii 
îngăduitor faţă de noi pentru puţinătatea cu care te 
ospătăm; căci noi încă nu-ţi ştim gusturile şi bucatele pe 
care le doreşti! Nu ai, aşadar, decât să ne spui ce-ţi place 
mai mult şi ce-ţi pofteşte sufletul, şi noi îţi aducem fără de 
zăbavă! 

Juder răspunse: 


— Pe Allah! O, călătorule, stăpâne al meu, mie îmi plac 
toate bucatele, fără osebire, şi nu mă dau în lături de la 
niciuna! Nu mă mai întreba, aşadar, ce-mi place, şi adu-mi 
tot ce-ţi trece prin gând! Întrucât eu mănânc orice! Şi-asta-i 
tot ce-mi place cel mai mult pe lume! Mănânc straşnic! 
lacătă! 

Si mâncă straşnic în seara aceea si, de altminteri, în 
fiecare zi, fără ca pentru aceasta să se vadă vreodată fum 
de bucătărie. Căci moghrabinul nu avea decât să-şi bage 
mâna în sac, gândind la vreun fel de mâncare, şi 
numaidecât scotea mâncarea aceea pe o tavă de aur! & tot 
aşa cu poamele ori cu dulciurile. Şi Juder trăi în felul acesta 
în palatul moghrabinului vreme de douăzeci de zile, 
schimbându-şi mantia în fiecare dimineaţă; şi fiecare 
mantie era mai minunată decât sora ei. 

În cea de a douăzeci şi una dimineaţă, moghrabinul veni la 
el şi-i spuse: 

— Scoală-te, o, Juder! Iacătă ziua hotărâtă pentru 
deschiderea comoarei lui Şamardal! 

Şi Juder se ridică şi se duse cu moghrabinul. Iar când 
ajunseră dincolo de zidurile cetăţii, deodată se iviră două 
catârce, pe care încălecară, şi doi robi negri care mergeau 
în urma catârcelor. Şi, drumeţiră aşa până la amiază, când 
ajunseră pe ţărmurii unei ape curgătoare; şi moghrabinul 
puse piciorul la pământ şi îi spuse lui Juder: 

— Descalecă! 

Şi după ce Juder descălecă, moghrabinul făcu un semn cu 
mâna către cei doi negri, spunându-le: 

— Haide! 

Numaidecât, cei doi negri luară cele două catârce, care se 
mistuiră, pe urmă se întoarseră pe malul apei, aducând în 
spinare un cort şi chilimuri şi perne, şi ridicară cortul şi îl 
îmbrăcară cu chilimuri şi rânduiră de jur împrejur pernele 
şi perniţele. După care aduseră sacul şi cele două bocaluri 
în care se aflau închişi cei doi peşti de culoarea coraiului. Pe 


urmă aşternură masa şi întinseră, scoţându-le din sac, 
douăzeci şi patru de tăvi cu bucate. După care se mistuiră. 

Atunci moghrabinul se ridică, aşeză dinaintea lui cele două 
bocaluri, pe un scăuieş, şi începu să murmure deasupra lor 
descântecele de vrajă şi farmecele, până când cei doi peşti 
începută să strige dinlăuntru: 

— Iartă-ne! O, stăpâne vraci, fie-ţi milă de noi! 

Şi i se rugară aşa mai departe, în vreme ce el rostea 
descântecele. Şi dintr-odată cele două bocale pocniră şi se 
făcură ţăndări, pe când dinaintea moghraDinului se iviră 
două fiinţe, cu braţele încrucişate a umilinţă, care spuneau: 

— Mântuire şi îndurare, o, atotputernice ghicitor! 

A patru sute şaptezeci şi doua noapte ce gând ai cu noi? El 
răspunse: 

— Gândul meu este să vă sugrum şi să vă ard! Afară doar 
dacă îmi făgăduiţi să deschideţi comoara lui Samardal! 

Ele spuseră: 

— Iţi făgăduim! Şi avem să-ţi deschidem comoara! Ci 
trebuie numaidecât să-l aduci aici pe Juder, pescarul din 
Cairo. Căci este scris în cartea Soartei că în nici un fel nu 
poate fi deschisă comoara decât sub privirile lui Juder! Şi 
nimenea nu poate intra în locul unde se află ea, decât 
numai acel Juder, fiul lui Omar! 

EI răspunse: 

— Pe acela despre care vorbiţi l-am adus! Se află chiar aci 
de fată! lacătă-l! Vă vede şi vă aude! 

Şi cele două făpturi se uitară cu luare-aminte la Juder şi 
spuseră: 

— Acuma nu mai este nici o piedică! Şi te poţi bizui pe noi! 
Ne juruim pe Nume! 

Încât moghrabinul le îngădui să se ducă unde aveau să se 
ducă. Şi ei pieriră în apa râului. 

Atunci moghrabinul luă o ttestie lungă şi goală, pe care 
aşeză două tipsioare de cornalină roşie; şi pe acele tipsii 
puse un tas de aur plin cu cărbune, peste care suflă numai 
o dată. Şi numaidecât cărbunele se aprinse şi se schimbă în 


jar fierbinte. Atunci moghrabinul presără tămâie peste jar şi 
spuse: 

— O, Juder, iacătă că aburii tămâii se ridică, iar eu acum 
am să rostesc descântecele de vrajă pentru deschidere. Ci, 
întrucât odată ce am să încep descântecele n-am să mai pot 
să mă opresc fără primejdia de a face zadarnice puterile 
talismanice, vreau să te învăţ mai întâi ce ai de făcut ca să 
ne atingem ţinta pe care ne-am pus-o când am venit în 
Maghreb! 

Şi Juder răspunse: 

— Învaţă-mă, o, stăpâne deplin al meu! 

Şi moghrabinul spuse: 

— Află, o, Juder. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi treia noapte 
spuse: 

Află, o, Juder, că atunci când ani să încep a rosti 
descântecele de vrajă peste fumul de tămâie, apa râului are 
să înceapă să scadă încet-încet, şi tăul până la urmă are să 
sece cu totul şi să-şi arate vadul gol. Atunci ai să vezi ivindu- 
se, pe clinul uscat al vadului, o poartă de aur, mare şi înaltă 
cât poaita unei cetăţi, cu două verigi tot de aur. Iu să te 
duci la poartă şi să baţi în ea încet cu una dintre cele două 
verigi care închid poarta şi să aştepţi o clipă. Pe urmă să 
baţi încă o dată, mai tare decât întâia oară, şi iar să aştepţi! 
Apoi să baţi a treia oară, mai tare decât înainte şi să stai 
neclintit. Şi după ce vei fi bătut în felul acesta de trei ori la 
rând, ai să auzi dinlăuntru pe careva strigând: „Cine bate la 
poarta Comorilor şi nu ştie să dezlege vrâjile?" Tu să 
răspunzi: „Sunt Juder pescarul, fiul lui Omar din Cairo!" Şi 
poarta are să se deschidă, iar în prag are să se ivească un 
ins care, cu spada în mână, are să-ţi spună: „Dacă eşti cu 
adevărat omul acela, întinde gâtul să-ţi tai capul!" Iar tu să 
întinzi gâtul fără de teamă; şi el are să ridice spada asupra 
ta, dar numai pentru ca să se prăbuşească pe loc la 


picioarele tale; şi n-ai să mai vezi decât un trup fără suflet! 
Şi tu n-ai să păţeşti nimic! Ci dacă, de frică, n-ai să faci ce-ţi 
spune, are să te ucidă pe clipă pe dată. Când în felul acesta 
vei fi rupt cea dintâi vrajă, ai să intri înlăuntru şi ai să vezi a 
doua poartă, în care să baţi numai o dată, dar cât mai tare. 
Atunci are să ţi se arate un călăreț cu o lance mare pe umăr 
şi a patru sute şaptezeci şi treia noapte care are să-ţi 
spună, ameninţându-te cu lancea ridicată deodată: „Ce 
pricină te aduce în aceste locuri pe care niciodată nu le bat 
şi nu le calcă nici cetele omeneşti, nici seminţiile ginnilor?" 
Iar tu, drept orice răspuns, să-i arăţi semeţ pieptul deschis, 
ca să te lovească; şi el are să te lovească cu lancea lui. Ci tu 
n-ai să păţeşti nimic; iar el are să se prăbuşească la 
picioarele tale şi n-ai să mai vezi decât un trup fără de 
suflet! Dar dacă ai să dai îndărăt, are să te ucidă! Ai să 
ajungi la urmă la a treia poartă, de unde are să iasă în 
întâmpinarea ta un arcaş, care o să-şi încordeze arcul cu 
săgeata împotriva ta; ci tu să-i arăţi curajos pieptul ca pe o 
ţintă, şi el are să cadă la picioarele tale, trup fără de suflet! 
Or, dacă ai să şovăi, te ucide! Ai să mergi mai departe şi ai 
să ajungi la a patra poartă, de unde are să se repeadă la 
tine un leu cu chip înfricoşător, cu gura căscată, dând să te 
mănânce. Tu să nu te sperii şi să nu fugi; ci întinde mâna 
către el; şi, de îndată ce mâna ta va fi între dinţii lui, leul 
are să se prăbuşească la picioarele tale, fără să-ţi facă 
vreun rău. Atunci să te îndrepţi către a cincea poartă, de 
unde ai să vezi că iese un arap negru, care are să te 
întrebe: „Cine eşti?" Tu să spui: „Sunt Juder!" şi el are să-ţi 
răspundă: „Dacă eşti cu adevărat omul acela, încearcă 
atunci să deschizi cea de a şasea poartă!" Tu numaidecât să 
te duci drept la cea de a şasea poartă şi să strigi: „O, Lisuse, 
porunceşte lui Moise să deschidă poarta!" Şi poarta are să 
se deschidă dinaintea ta şi ai să vezi ivindu-se doi balauri 
năprasnici, unul din dreapta şi unul din stânga, care, cu 
gurile căscate, au să sară asupra ta. Să nu-ţi fie frică! Ci să- 
ţi întinzi către fiecare câte o mână, iar ei au să dea să ti ie 


muşte; ci zadarnic: căci se vor şi zvârcoli neputincioşi la 
picioarele tale. Şi, mai cu seamă, să nu dai vreun semn că 
te-ai sfii de ei; de nu, moartea ta-i neîndoielnică. Ai să 
ajungi la urmă şi la cea de-a şaptea poartă, şi ai să baţi. lar 
flinta care are să-ţi deschidă şi să ţi se arate în prag are să 
fie maica ta! Şi are să-ţi spună: „Fii binevenit, fiul o mie "i 
una de nopţi meu! Apropie-te de mine, ca să-ţi utez bună 
pace!" Ci tu să-i răspunzi: „Stai acolo unde eşti! Şi 
dezbracă-te!" 

Ea are să-ţi spună: „O, copilul meu, sunt mama ta! Şi îmi 
datorezi oarecare mulţumire şi oarecare cinstire, ca 
răsplată că te-am alăptat şi că ţi-am dat o creştere aleasă! 

Cum de-mi ceri să mă dezbrac faţă de tine?" Tu să-i 
răspunzi cu gura mare: „Dacă nu-ţi lepezi numaidecât 
hainele, te omor!" Şi să înhaţi o spadă pe care ai s-o găseşti 
atârnată la dreapta, pe perete, şi să-i spui: „Hai, începe!" Şi 
ea are să încerce să te înduplece şi are să caute să te 
amăgească atunci, căindu-şi soarta. Ci tu ia seama să nu te 
laşi tulburat de vorbele ei, şi, de fiecare dată când are să-şi 
lepede o haină de pe ea, tu să-i strigi: „Leapădă-le şi pe 
celelalte!" Şi mereu s-o ameninţi cu moartea, până ce are să 
rămână goală de tot! Ci atunci ai s-o vezi cum fuge şi piere! 
Şi în felul acesta, o, Juder, ai să rupi toate vrăjile şi ai să 
spulberi toate farmecele, mântuinduc-ţi zilele. Şi nu-ţi mai 
rămâne pe urmă decât să culegi roadele strădaniilor tale. 
Pentru acesta, nu ai decât să treci dincolo de a şaptea 
poartă şi ai să găseşti înlăunttu aur strâns mormane. Ci să 
nu iei aminte la el, şi să te duci drept la un foişor micuţ, 
aflat în mijlocul comorilor şi peste care este trasă o petdea. 
Dă atunci la o parte perdeaua aceea, şi ai să-l vezi, culcat 
într-un jeţ de aur, pe vrăjitorul cel mare, Şamardal, chiar 
acela care-i stăpânul acelei comori! Şi lângă capul lui ai să 
vezi lucind ceva rotund ca luna: aceea-i sfera cerească. Şi ai 
să-l vezi pe mag încins cu spada despre care ţi-am vorbit, şi 
având pe deget inelul cu pecetea, şi, atârnat cu un lanţ de 
aur la gâtul lui, şipul cu kohl! 


Tu să nu şovăieşti atunci! la cele patru lucruri de preţ şi 
grăbeşte-te să ieşi din comoară şi să vii să mi le dai! Ci, o, 
Juder, ai grijă să nu uiţi nimic din toate câte te-am învăţat, 
ori să faci altminttelea de cum te-am sfătuit. 

De nu, ai să te căieşti amarnic şi ai să ai multe necazuri ii! 
' de îndurat! 

Şi, sfârşind de spus toate acestea, moghrabinul îi a patru 
sute şaptezeci şi patra noapte mai înşirui lui Juder aceleaşi 
sfaturi, o dată, de două ori, de trei ori şi de patru ori, ca săi 
le vâre cât mai bine în cap, până ce Juder spuse singur: 

— Acuma tin minte tot! Da care-i flinta omenească. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi patra noapte 
Spuse: care-i fiinţa omenească în state să înfrunte atâtea 
înfricoşătoare talismanuri de care mi-ai spus, şi să îndure 
atâtea amarnice primejdii? 

Moghrabinul răspunse: 

— O, Juder, să n-ai nici o frică în privinţa aceasta! Toate 
făpturile pe cate ai să le vezi la porţi nu sunt decât nişte 
năluci fără de suflet! Poţi, dar, să fii pe deplin liniştit! 

Şi Juder rosti: 

— Îmi pun nădejdea în Allah! 

Numaidecât moghrabinul îşi începu afumările vrăjitoreşti. 
Mai puse nişte tămâie pe jarul din căţuie şi începu să 
rostească descântecele. Şi iată că apa tăului scăzu încet- 
încet şi se scurse, iar vadul apei se ivi uscat, cu poatta cea 
mare a Comorii. 

Dacă văzu aşa, Juder, fără a mai şovăi, se lăsă în albia 
râului şi se îndreptă către poarta de aur, în care bătu întâia 
oară încetişor, pe urmă a doua oară şi a treia oară. Şi din 
lăuntru se auzi un glas care întreba: 

— Cine bate la poarta Comorilor fără a şti să rupă vrăjile? 

— Sunt Juder ben-Omar! 

Şi poarta pe dată se deschise şi în prag se ivi o fiinţă care, 
cu spada în mână, răcni: 


— Întinde gâtul! 

Şi Juder îşi întinse gâtul: iar celălalt abătu asupra-i spada; 
ci numai ca să se şi prăbuşească tot atunci. Şi aşa se 
petrecură lucrurile până la cea de a şaptea poartă, întocmai 
cum îi prorocise şi cum îl dădăcise moghrabinul. Şi de 
fiecare dată Juder rupse vrăjile, cu mare curaj, până ce i se 
arătă maică-sa, ieşind de după cea de a şaptea poartă. Ea îl 
privi şi-i zise: 

— Pacea lui Ajlah fie cu tine, o, copile al meu! Ci Juder îi 
strigă: 

— Da cine-mi eşti tu? Ea răspunse: 

— Eu sunt maica ta, o, fiul meu! Sunt cea care te-a purtat 
nouă luni în pântecele ei, şi te-a alăptat, şi ţi-a dat creşterea 
pe care o ai, o, copilul meu! 

El răcni: 

— Leapădă-ţi hainele! Ea răspunse: 

— Tu eşti fiul meu; cum de-mi ceri să mă dezbrac faţă de 
tine? 

El spuse: 

— Dezbracă-te, că de nu îţi tai capul cu spada aceasta! 

Si întinse mâna către perete, apucă spada agăţată acolo şi 
o flutură strigând: 

— Dacă nu te dezbraci, te omor! 

Atunci ea se hotări să-şi scoată vreo două haine; ci el îi 
spuse: 

— Scoate-le pe toate! 

Şi ea mai dezbrăcă vreo două. El îi spuse: 

— Mai departe! 

Şi o hărţui aşa mereu, până ce bătrâna îşi lepădă toate 
hainele şi nu mai tămase pe ea decât cu izmănuţele, şi 
ruşinată, îi spuse: 

— Ah, copile al meu, m-ai jefuit de toată truda cea 
îndelungată pe care am risipit-o ca să te cresc! O, ce amar! 
Au inima ta-i de piatră? Şi oare chiar vrei să mă aduci într-o 
stare atât de ruşinoasă, silindu-mă să-mi a patru sute 


şaptezeci şi patra noapte arăt goliciunea în faţa ta? O, fiul 
meu, oare nu-i asta o nelegiuire şi o blestemăţie? El zise: 

— Adevăratu-i! Poţi, dar, să laşi pe tine izmănuţele! Ci nici 
nu rosti bine Juder cuvintele acestea, că bătrâna şi strigă: 

— S-a înduplecat! Daţi-i! 

Şi numaidecât, din toate părţile, se abătu peste umerii lui 
un potop de lovituri, dese şi multe ca ploaia, date de toţi 
străjerii cei nevăzuţi ai comorii. Şi, pentru Juder, chiar că 
aceasta fu o mamă de bătaie cum nu mai căpătase 
vreodată, de să n-o mai uite toată viaţa lui! Pe urmă efriţii 
cei nevăzuţi îl zvârliră, cât ai clipi din ochi, cu lovituri 
amarnice, afară din sălile comorii şi dincolo de poarta pe 
care o închiseră la loc, ca mai înainte! 

Or, moghrabinul văzuse cum îl aruncau afară pe poartă şi 
se repezi să-l tragă de-acolo, întrucât apele, năboind cu 
mare huiet, cuprindeau vadul râului şi îşi porneau curgerea 
lor zăgăzuită. Şi îl duse leşinat pe țărm şi începu să 
rostească asupta lui surale din Coran, până ce îşi veni iarăşi 
în simţiri. Atunci îi spuse: 

— Ce-ai făcut, o, bietul de tine! El răspunse: 

— Trecusem toate piedicile şi rupsesem toate vrăjile! Şi a 
fost ca tocmai izmănuţele mamei mele să-mi pricinuiască 
pierderea a tot ce dobândisem, şi să fie pricina acestei 
ciomăgeli care m-a zugrăvit! 

Şi îi povesti tot ce i se întâmplase înlăuntru. 

Atunci moghrabinul îi zise: 

— Nu te-am sfătuit eu să nu te abaţi de la ce te-am 
învăţat? Uite-acuma! Mi-ai făcut şi mie necazuri, ţi-ai făcut 
şi ţie, şi toate astea numai pentru că n-ai vrut s-o sileşti să-şi 
scoată izmănuţele! Gata pentru anul acesta! Acuma trebuie 
să aşteptăm anul următor, ca să mai încercăm iară! Până 
atunci, ai să rămâi la mine! 

Şi îi chemă pe cei doi negri, care se iviră numaidecât şi 
strânseră cortul, adunară ce era de adunat, şi pieriră o 
clipă, ca să se întoarcă numaidecât cu cei doi catâri pe care 


Juder şi moghrabinul încălecară şi porniră pe dată îndărăt 
către cetatea Fâsului. 

Juder rămase aşadar în casa moghrabinului un an întreg, 
îmbrăcând în fiecare zi o mantie nouă, de mare preţ, şi 
mâncând şi bând bine tot ce i se scotea din sac, după cum îi 
plăcea şi râvnea. 

Or, iacătă şi ziua hotărâtă, la începutul anului cel nou, 
pentru cealaltă încercare; şi mognrabinul veni la Juder şi îi 
spuse: 

— Scoală-te! Şi să mergem unde trebuie să mergem! El 
răspunse: 

— De bună seamă! 

Şi ieşiră din cetate, şi-i văzură pe cei doi negri care le 
aduseră cele două catârce, pe care încălecară numaidecât 
şi le îndemnară către râu, pe ale cărui ţărmuri ajunseră în 
curând. Cortul fu ridicat şi întins şi împodobit ca şi întâia 
oară. Şi, după ce mâncară, moghrabinul luă trestia aceea 
goală, tipsiile de cornalină roşie, căţuia plină cu jăratic şi cu 
tămâie; şi, înainte de a începe afumătile magice, îi spuse lui 
Juder: 

— O, Juder, am să-ţi dau un sfat! Juder strigă: 

— O, stăpâne călător al meu, chiar că nu mai trebuie să-ţi 
dai osteneala. De-aş fi uitat ciomăgeala, aş fi uitat şi 
minunatele tale sfaturi de anul trecut. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi cincea noapte 
Spuse: 

— De-aş fi uitat ciomăgeala, aş fi uitat şi minunatele tale 
sfaturi de anul trecut. 

Moghrabinul îl întrebă: 

— Atunci, chiar ţii minte? 

A patru sute şaptezeci şi cincea noapte el răspunse: 

— Uf, de bună seamă că ţin! El spuse: 

— Ei bine, Juder, păzeşte-ţi sufletul! Şi, mai cu seamă, nu 
te mai gândi că bătrâna aceea este mama ta, când ea nu-i 


decât o vedenie care a luat chipul mamei tale ca să te 
amăgească! Or, dacă întâia oară ai ieşit de acolo cu oasele 
întregi, de data asta, dacă mai greşeşti, să nu te îndoieşti că 
ai să le laşi în comoară! 

El răspunse: 

— Am greşit! Ci dacă şi de data asta mai greşesc, mi se 
cuvine să fiu ars! 

Atunci moghrabinul puse tămâia pe jăratic şi rosti 
descântecele. Şi numaidecât râul secă şi îi îngădui lui Juder 
să meargă la poarta de aur. Bătu în poarta aceea care se 
deschise; şi Juder izbuti să biruie vrăjile de la toate porţile, 
până ce ajunse dinaintea maicii sale, care-i spuse: 

— Fii binevenit, o, copile al meu! El răspunse: 

— Şi de când şi cum oi fi eu copilul tău, o, blestemato? 
Scoate-ţi hainele! 

Atunci ea începu, da tot mai căutând să-l amăgească, să-şi 
scoată încet şi una câte una hainele, până ce nu mai rămase 
decât cu izmănuţele pe ea. Şi Juder răcni: 

— Scoate-le, o, blestemato! 

Şi ea îşi scoase izmănuţele, ci numaidecât pieri, nălucă 
fără suflet! 

Şi Juder intră fără de nici o piedică în vistierie, şi văzu 
mormanele de aur adunat în şituri strânse; ci, fără a lua 
seama nicidecum la aur, se duse drept la foişorul din mijloc 
şi, dând perdeaua la o parte, îl văzu pe solomonarul cel 
mare Al-Şamardal, culcat în jeţul lui de aur, cu spada 
talismanică la brâu, cu inelul pe deget, cu şipul de kohl 
atârnând la gât de lanţul de aur şi, deasupra capului, cu 
sfera cerească strălucind şi rotundă ca luna. 

Atunci, fără a mai pregeta, înaintă şi desprinse spada de la 
brâu, scoase inelul talismanic, dezlegă şipul de kohl, luă 
sfera cerească şi se trase îndărăt să plece. Şi pe dată 
începu să răsune împrejurul lui un zvon dulce de lăute şi de 
clopoței nevăzuţi, care îl însoţi pe biruitor până ia ieşire, pe 
când din toate părţile vistieriei de sub pământ glasurile 
străjilor se ridicau în slava lui strigând: 


— De mare folos să-ţi fie, o, Juder, ceea ce ai dobândit! 
Plecăciune! Plecăciune! 

Şi cântecele nu mai conteniră să răsune şi glasurile nu mai 
conteniră să-l firitisească până ce ieşi din vistieria de sub 
pământ. 

Când îl văzu că vine încărcat cu talismanele, moghrabinul 
se opri din afumări şi din descântece, şi se ridică şi începu 
să-l îmbrăţişeze strângându-l la piept şi rostindu-i 
salamalecuri din inimă. Şi după ce Juder îi înmână cele 
patru talismane, moghrabinul îi chemă din adâncurile 
văzduhurilor pe cei doi negri care sosiră, strânseră cortul şi 
aduseră cele două catârce, pe care Juder şi moghrabinul 
încălecară ca să se întoarcă în cetatea Fâsului. 

Când ajunseră la palat, se aşezară împrejurul mesei 
întinse şi pline cu o mulţime de tăvi scoase din sac, şi 
moghrabinul îi spuse lui Juder: 

— O, frate al meu, o, Juder, ia de mănâncă! 

Şi Juder mâncă şi se satută. Atunci tăvile goale fură puse 
în sac, masa fu sttânsă, şi moghrabinul Abd Al-Samad 
spuse: 

— O, Juder, ţi-ai lăsat pământul şi ţara din pricina mea! şi 
ai dus la bun sfârşit treburiie mele! Iar eu, în felul acesta, îţi 
sunt îndatorat cu bunurile pe care le-ai agonisit pentru 
mine! Nu ai decât să hotărăşti tu însuţi plata ce ţi se cuvine; 
întrucât Allah (pteamărit fie El!) are să fie darnic faţă de 
tine, prin mijlocirea mea! Cere-mi, dar, orice vrei; şi să nu 
te simţi stânjenit, căci ţi se cuvine orice! 

A patru sute şaptezeci şi cincea noapte juder răspunse: 

— O, stăpâne al meu, nu doresc de la Allah şi de la tine 
decât să-mi dai sacul! 

Şi moghrabinul îi puse numaidecât sacul în mână, 
spunându-i: 

— Fără nici o îndoială că ti se cuvine! Şi de-ai fi dorit orice 
altceva, ai fi căpătat! Ci, o, sărace, sacul acesta nu ar putea 
să-ţi fie de folos decât ca să mănânci! 

El răspunse: 


— Şi ce-aş putea să-mi doresc mai bun? El spuse: 

— Ai îndurat multe necazuri cu mine; şi ţi-am făgăduit că 
am să te duc îndărăt în ţara ta mulţumit şi îmbelşugat. Or, 
sacul acesta nu-ţi poate da decât demâncarea; dar n-are să 
te îmbogăţească! lar eu vreau, pe deasupra, să te şi 
îmbogăţesc! Ia, dar, sacul, ca să scoţi din el orice bucate vei 
efori; ci am să-ţi mai dau, pe deasupra, şi un sac plin cu aur 
şi cu giuvaieruri de toate felurile, pentru ca, atunci când ai 
să te întorci în ţara ta, să te faci un mare neguţător şi să 
poţi răzbi, şi încă din prisosinţă, toate nevoile tale şi alor tăi, 
fără să ai a te zgârci vreodată! 

Pe“urmă adăugă: 

— În ce priveşte sacul cu bucate, am să te învăţ cum să te 
slujeşti de el spre a ţi le scoate pe cele pe care le doreşti! 
Pentru aceasta nu ai decât să-ţi afunzi mâna în el, rostind: 
„O, slujitor al acestui sac, te juruiesc înttu virtutea 
Vajnicelor Nume Magice, care au toată puterea asupra ta, 
să-mi aduci cutare mâncare!" şi pe dată ai să găseşti în 
fundul sacului toate bucatele pe care ţi le-ai râvni, de-ar fi 
ele în fiecare zi de o mie de feluri şi de o mie de gusturi 
osebite! 

Pe urmă moghrabinul făcu să se ivească unul dintre cei doi 
negri, cu una dintre cele două catâtee, luă un sac mare cu 
două despărţituri, asemenea cu sacul de bucate, şi umplu 
una dintre despărţituri cu galbeni şi cu drugi de aur, iar 
celălalt! Despărţitură cu giuvaieruri şi cu nestemate, puse 
sacul acesta pe spinarea catârcei, îl coperi cu sacul de 
bucate care părea cu totul gol, şi-i spuse lui Juder: 

— Încalecă pe catârcă! Negrul are să meargă înaintea ta şi 
are să-ţi arate calea de urmat, şi are să te călăuzească până 
la poarta casei tale din Cairo. Şi, când ai să ajungi acolo, să 
iei cei doi saci şi să-i dai negrului catârca, iar acesta are să 
mi-o aducă îndărăt! Şi să nu spui nimănui taina noastră! Şi- 
acuma, te las cu bine întru Allah! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi şasea noapte 
spuse: 

— Şi-acuma, te las cu bine întru Allah! Juder răspunse: 

— Allah sporească-ţi avuţiile şi harurile! Îţi multu-mese din 
suflet! 

Şi încălecă pe catârcă, având la spate cei doi desagi, şi 
porni la drum, cu negrul înaintea lui. 

Or, catârca se ţinu pe urmele arapului, care o călăuzi tot 
drumul, zi şi noapte; şi, de data aceasta, nu-i trebui decât o 
singură zi ca să străbată drumul din Maghreb până la 
Cairo; căci, în dimineaţa celei de a doua zile, Juder se văzu 
dinaintea zidurilor cetăţii Cairo, şi inttă pe Poarta Biruinţii 
în cetatea lui de baştină. Şi ajunse Ia casa lui. Şi o văzu pe 
maică-sa stând pe prag, cu mâna întinsă căite trecători, la 
care cerea de pomană, zicând: 

— Faceţi-vă milă şi pomană, în numele lui Allah! Dacă o 
văzu aşa, minţile lui Juder se întunecară. Se dete jos de pe 
catârcă şi se repezi cu braţele deschise către maică-sa care, 
când îl cunoscu, începu să plângă. Şi Juder o duse în casă, 
după ce luă cei doi saci şi a patru sute şaptezeci şi şasea 
noapte lăsă catârca pe mâna arapului s-o dea 
moghrabinului îndărăt: întrucât catârca era o ginnă, iar 
arapul un ginn! 

După ce Juder intră în casă cu maică-sa, o pofti să şadă jos 
pe rogojină şi, cum era necăjit rău că o găsise cerşind în 
uliţă, îi spuse: 

— O, maică a mea, fraţii mei sunt bine sănătoşi? Ea 
răspunse: 

— Sunt bine sănătoşi! El întrebă: 

— Da pentru care pricină cerşeai în uliţă? Ea răspunse: 

— O, fiul meu, din pricină că îmi era foame! El spuse: 

— Cum aşa? Până să plec, ţi-am dat o sută de dinari într-o 
zi, o sută de dinari a doua zi, şi o mie de dinari în ziua când 
am plecat! 

Ea răspunse: 


— O, copilul meu, fraţii tăi au ticluit o viclenie împotriva 
mea şi au izbutit să-mi ia tot bănetul acela, şi pe urmă m-au 
izgonit din casă. Şi eu, ca să nu mor cie foame, am fost silită 
să cerşesc pe uliţe! 

El spuse: 

— O, maică a mea, de-acuma n-ai să mai rabzi nimic, căci 
m-am întots şi sunt aici! Nu te mai necăji! Uite un sac plin 
cu aur şi cu giuvaieruri! Şi casa-i plină de îmbelşugare! 

Ea răspunse: 

— O, copilul meu, tu cu adevărat te-ai născut binecuvântat 
şi norocos! Aibă-te Allah în paza lui şi spo-rească-şi 
binefacerile asupra ta! Du-te, fiul meu, du-te de cumpără 
pentru noi amândoi oleacă de pâine să mâncăm, căci m-am 
culcat aseară fără să fi pus nimic în gură, şi nici în 
dimineaţa aceasta n-am mâncat nimic! 

Şi Juder, când auzi de pâine, zâmbi a râde şi spuse: 

— Binecuvântarea şi belşugu-s împrejurul tău, o, măicuţă! 
Nu ai decât să-mi ceri bucatele pe care le doreşti, şi eu ţi le 
dau numaidecât, fără a mai ttebui să mă duc să le cumpăr 
din suk ori să le gătesc la cuhnie! Ea spuse: 

— O, copilul meu, da nu văd să ai nimica la tine! Şi n-ai 
adus decât sacii aceia doi, iar unu-i gol! 

El spuse: 

— Am tot ce vrei, şi de toate felurile! Ea spuse: 

— Copile drag, fie ce-o fi, numai să potolească foamea! El 
spuse: 

— Adevărat vorbeşti! La nevoie, omul se mulţumeşte cu 
puţin! Dar când are belşug de toate, îi place să facă nazuri 
şi nu mai mănâncă decât bunătăţuri! Or, eu am cu mine de 
toate din belşug, şi tu nu trebuie decât să alegi! 

Ea spuse: 

— Copilul meu, vreau atunci o plăcintă caldă şi o bucată de 
brânză! 

El răspunse: 

— O, maică a mea, numai atâta nu este potrivit pentru 
tine! 


Ea spuse: 

— Tu ştii mai bine decât mine ce este potrivit! Nu ai decât 
să faci ce socoţi că este potrivit! 

El spuse: 

— O, maică, eu socot că este potrivit şi vrednic de cinul tău 
un miel fript; şi, tot aşa, nişte pui fripţi şi nişte orez cu 
oleacă de boia de ardei! Mai socot potrivit cu cinul tău nişte 
câtnăcioti dolofani, nişte dovlecei copţi, nişte friptură de 
oaie, nişte costiţe prăjite, nişte kenafa cu migdale, cu miere 
de albine şi cu zahăr, nişte plăcintă de foi umplută cu fistic 
şi înmiresmată cu ambră, şi nişte baclavale. 

Auzind asemenea vorbe, biata femeie socoti că fiu-său ori 
îşi râde de ea, ori şi-a pierdut minţile, şi strigă: 

— Yuh! Yuh! Ce-ai păţit, o, fiul meu, o, Juder? Visezi ori te- 
ai smintit de-a binelea? 

A patru sute şaptezeci şi şasea noapte el spuse: 

— Şi de ce? Ea răspunse: 

— Păi ce-mi tot înşiri tu acolo felurile acelea de bucate 
atâta de năstruşnice, şi-atâta de scumpe, şi-atâta de 
anevoie de gătit, pe care-i cu neputinţă să le avem! 

El spuse: 

— Pe viaţa mea! Trebuie numaidecât să-ţi dau să mănânci 
din toate câte ti le-am înşirat! 

Ea răspunse: 

— Da nu văd pe-aici pe nicăieri nimic din toate cât ai 
înşirat! 

El spuse: 

— Adu-ncoace sacul! 

Şi ea îi aduse sacul, pe care îl pipăi şi văzu că e gol. Cii-1 
dete, iar Juder îşi băgă numaidecât mâna în sac şi scoase 
mai întâi o tavă de aur, pe care se lăfăiau, mires-maţi, şi 
aburind, şi înotând în zeama lor cea ispititoare, nişte 
cârnăciori îndesaţi; pe urmă băgă iarăşi mâna în sac, şi 
iarăşi, şi iarăşi, scoțând rână pe rând toate bunătăţurile pe 
care le înşirase, şi încă şi altele, despre care nici nu 
pomenise. Şi maică-sa îi spuse: 


— Copilul meu, sacu-i tare mic şi gol-goluţ, iar tu ai scos 
din el o grămadă de bucate şi de tăvi! Unde erau toate 
astea? 

El spuse: 

— O, maică a mea, află că sacul mi-a fost dăruit de 
moghtabin! Şi sacul acesta-i fermecat! Este slujit de un ginn 
care ascultă de poruncile ce i se dau după ce rosteşti cutare 
vorbe! 

Şi îi spuse vorbele. lar maică-sa îl întrebă: 

— Atuncea şi eu, dacă bag mâna în sac şi cer nişte bucate 
rostind vorbele astea, am să găsesc în el bucatele acelea? 

El spuse: 

— De bună seamă! 

Atunci ea băgă mâna în sac şi zise: 

A patru sute şaptezeci şi şaptea noapte 

— O, slujitor al acestui sac, întru puterea Numelor Vrăjite 
care au stăpânire peste tine, te juruiesc să-mi mai aduci o 
costiţă prăjită. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi şaptea noapte 
spuse: te juruiesc să-mi mai aduci o costiţă prăjită. 

Şi îndată simţi sub mâna ei tava, pe care o scoase din sac. 
Şi era o costiţă prăjită minunat şi înmiresmată cu praf de 
cuişoare şi cu mirodenii alese! Atunci bătrâna spuse: 

— Ci eu tot aş râvni o pituşcă proaspătă şi nişte brânză: 
căci sunt deprinsă cu ele şi nimic nu-mi prieşte mai mult! 

Şi băgă mâna în sac, rosti votbele şi scoase ce-şi dorise! 

Atunci Juder îi zise: 

— O, maică a mea, când isprăvim de mâncat, să pui îndărăt 
în sac tăvile goale; căci talismanul cere să avem grija 
aceasta! Şi, mai ales, să nu spui la nimeni taina; şi ascunde 
bine sacul în lacră la tine, ca să nu-l scoţi decât la nevoie. 
Da să nu te simţi stânjenită din pricina aceasta; să fii 
darnică faţă de toată lumea, faţă de toţi vecinii şi fată de toţi 


săracii; şi dă-le şi fraţilor mei să mănânce, şi când sunt eu 
aici, şi în lipsa mea! 

Or, nici nu sfârşi Juder de spus acestea, că cei doi fraţi ai 
lui se şi iviră şi văzură masa cea minunată! 

Într-adevăr, tocmai aflaseră ştirea că Juder sosise, de la 
careva din mahala, care le spusese: 

— Fratele vostru s-a întors adineaori din călătorie, călare 
pe o catârcă pe care o ducea un arap, şi îmbrăcat în nişte 
haine fără de asemuire! 

O mie Si una de nopţi şi ei îşi ziseră atunci: 

— De-at fi dat Allah să n-o fi chinuit pe maica! Pentru că 
acuma, fără de nici o îndoială, ea are să-i povestească tot 
ce-am făcut-o să îndure! Şi-atunci, o, tare ne-o mai fi ruşine 
faţă de el! 

Ci unul dintre ei adăugă: 

— Maica-i miloasă! Da, oricum, şi dacă i-o povesti cum stă 
treaba, fratele nostru este şi mai milos şi mai y > iertător 
decât ea! lar dacă născocim vreo pricină de cum ni s-a 
căşunat purtarea noastră, el are să, se încreadă şi are să ne 
ierte! 

Şi-atunci se hotărâră să vină la el. 

Încât, când intrară în casă şi când Juder îi văzu, acesta se 
şi ridică în cinstea lor şi le ură bună pace, cu cele mai vădite 
semne de bucurie, şi le spuse: 

— Şedeţi şi mâncaţi la noi! 

Iar ei şezură şi mâncară. şi erau tare lihniţi şi sfarojiti >» y 
y y) y de foame şi de lipsuri! 

Când sfârşiră de mâncat şi se săturară, Juder le spuse: 

— O, fraţii mei, luaţi ce-a mai rămas de la masa noastră şi 
împăttiti la cei sătaci şi la cerşetorii din mahala! 

) JI») y y ei răspunseră: 

— O, frate, poate că ar fi mai bine să păstrăm acestea 
pentru cina noastră! 

EI le spuse: 

— La ceasul de cină o să aveţi ceva mai acătării decât y 
aceste rămăşiţe! 


Ei atunci sttânseră rămăşiţele de la masă şi ieşiră să le 
împartă săracilor şi cerşetorilor care tteceau pe uliţă, 
spunându-le: 

— Luaţi de mâncaţi! 

După care îi aduseră îndărăt tăvile goale lui Juder, care le 
dete mamei sale spunându-i: 

— Pune-le în sac! 

Seara, la vremea cinei, Juder luă sacul şi scoase din el 
patruzeci de feluri de tăvi, pe care maică-sa le orândui a 
patru sute şaptezeci şi şaptea noapte una după alta pe 
masă; pe urma îi pofti şi pe fraţii lui să vină să mănânce. Si, 
când sfârşiră, le scoase şi nişte prăjituri, ca să-şi 
îndulcească gura; şi ei se îndulciră. Atunci el le zise: 

— Luaţi ce-a rămas de la masa noastră şi daţi săracilor şi 
cerşetorilor! 

Pe utmă, a doua zi, îi ospăta iar, tot atâta de îmbelşugat; şi 
tot aşa, vreme de zece zile în şir. 

Or, după ce trecură aceste zece zile, Salem îi spuse lui 
Salim: 

— Tu pricepi cum face fratele nostru de ne dă nişte mese 
atâta de strălucite în fiece zi, o dată dimineaţa, o dată la 
prânz, o dată seara, şi o dată dulciuri la vreme de noapte? 
Păi nici sultanii nu fac decât tot aşa! De unde-au putut să-i 
pice un noroc ca ăsta şi atâta îmbelşugare? Şi noi nici nu ne 
punem întrebarea de unde-o fi scoțând toate acele bucate 
uluitoare şi acele prăjituri, de vreme ce nu-l vedem să 
cumpere nimic niciodată, şi nici focul nu-l face, nici de 
bucătăreală nu se tine, nici vteun bucătar nu are! 

Şi Salim răspunse: 

— Pe Allah! Nabar n-am! Da poate că-i fi ştiind tu pe 
careva care să ne poată da vreo lămurire cumu-i tâlcul în 
tteaba asta! 

El spuse: 

— Numai a bătrână ar putea să ne dumitească! 

Şi pe dată născociră o viclenie şi se duseră la mama lor, în 
lipsa fratelui, şi-i spuseră: 


— O, maică a noastră, tare ni-i foame! Ea răspunse: 

— Fiţi pe pace, căci numaidecât aveţi să fiţi mulţumiţi! 

Şi se duse în odaia în care se afla sacul, băgă mâna în el, 
cerând slujitorului câteva bucate cât mai calde, şi scoase 
îndată acele bucate, pe care le duse fiilor ei, care îi spuseră: 

— O, maică, bucatele acestea sunt calde, iar noi nu te-am 
văzut nici să le fi gătit, nici măcar să fi suflat în foc! Ea 
răspunse: 

— Le scot din sac! Ei întrebară: 

— Care sac? Ea răspunse: 

— Un sac fermecat! şi orice-i ceri, îţi aduce duhul slujitor 
al acelui sac! 

Şi le destăinui vorbele vrăjite şi le spuse: 

— Să păstraţi taina! Ei răspunseră: 

— N-avea nici o grijă! Nu spunem la nimeni nimic! Şi, 
după ce se încredinţară bine de însuşirile sacului şi izbutiră 
să scoată din el mai multe feluri de bucate, şezură cuminţi 
în seara aceea. 

A doua zi însă, Salem îi spuse lui Salim: 

— O, fratele meu, da până când o să tot stăm noi la Juder 
în starea aceasta de slugi, mâncând din mila lui? Nu socoţi 
că mai bine ar fi să ticluim vreo viclenie şi să punem mâna 
pe sacul acela, ca să nu mai fie decât al nostru? 

Salim răspunse: 

— Ce viclenie am putea iscodi? El spuse: 

— Păi, să-l vindem pe fratele nostru Judeţ căpeteniei de 
pe marea de la Suez'! 

EI întrebă: 

— şi cum să facem ca să-l vindem? Salem răspunse: 

— Păi să ne ducem, tu şi cu mine, la căpitanul acela, care 
acuma tocmai se află la Cairo. 

1 Marea de la Suez - golful Suez, despărţit de Egipt prin 
Peninsula Sinai. 

A patru sute şaptezeci şi opta noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi opta noapte 
spuse: 

— Păi să ne ducem, tu şi cu mine, la căpitanul acela, care 
acuma tocmai se află la Cairo şi să-l poftim, pe el şi pe încă 
vreo doi năieri, să vină sa ia masa cu noi! Şi-ai să vezi! lu n- 
ai decât să adevereşti vorbele pe care am să i le spun eu lui 
Juder, şi-ai să vezi ce-am să fac până a nu se sfârşi acea 
noapte! 

După ce se învoiră pe deplin în privinţa acestei plănuite 
vânzări a fratelui lot, se dusetă să-l caute pe mai-marele 
Suezului şi îi spuseră, după salamalecurile de cuviinţă: 

— O, căpitane, am venit la domnia ta pentru o treabă care 
negreşit că are să te bucure! 

El răspunse: -Bun! Ei spuseră: 

— Noi suntem fraţi amândoi; dar mai avem un frate, o 
lichea care nu-i bun de nimica. şi când tatăl nosttu a murit, 
ne-a lăsat o moştenire pe care am împărţit-o între noi trei; 
iar fratele nostru şi-a luat partea lui şi s-a grăbit s-o 
vântuiască în dezmăţuri şi-n zamparalâcuri! Şi, când a 
ajuns nevoiaş, a început să se poarte faţă de noi cu o mişelie 
aprigă şi, până la urmă, ne-a chemat dinaintea 
judecătorilor, oameni răi şi asupritori, învinuindu-ne că l-am 
înşelat la partea lui de moştenire! Şi judecătorii, mitarnici şi 
ticăloşi, nu pregetară a ne face să prăpădim cu cheltuielile 
judecăților toată moştenirea de la părintele nostru! Ci el nu 
s-a mulţumit numai cu acea răutate! Ne-a chemat şi a doua 
oară dinaintea asupritorilor şi, în felul acesta, a izbutit să ne 
aducă la cea mai neagră sărăcie! 

Şi-acum, habar n-avem ce mai urzeşte iarăşi împotriva 
noastră! Am venit, dar, la domnia ta, ca să-ţi cerem să ne 
scapi de el, cumpărându-l de la noi spre a-ţi sluji ca vâslaş 
pe vreuna dintre navele domniei tale! 

Căpitanul răspunse: 

— N-aţi putea să născociţi vreun tertip ca să-l aduceţi 
aici? Iar eu, atunci, mă însărcinez să-l duc pe sus până la 
mare, rară zâbavă! 


Ei răspunseră: 

— Ne-ar fi cam peste mână să-l aducem aici! Mai bine-i să 
primeşti a ne fi oaspete astă seară: şi adu cu tine doi 
oameni de-ai tăi, nu mai mult. Şi, după ce fratele nostru are 
să adoarmă, noi tuscinci o să-l înşfăcăm, o să-i punem un 
căluş în gură şi o să ţi-l dăm în seamă! Iar tu, sub coperişul 
nopţii, ai să-l scoţi afară şi-ai să faci ce-i vrea cu el! 

EI le răspunse: 

— Cu toată grija şi bunăvoința! Vă învoiţi să mi-1 lăsaţi la 
patruzeci de dinari? 

Ei răspunseră: 

— Atâta chiar că prea-i puţin! Ci penttu tine, hai treacă! Şi, 
la căderea nopţii, să vii în cutare uliţă, lângă cutare geamie, 
unde-ai să găseşti pe unul dintre noi aşteptându-te! Şi să nu 
uiţi să aduci cu tine doi oameni de-i tăi! 

Pe urma se duseră Ia fratele lor Juder, şezură cu el de 
lafuri ba despre una, ba despre alta, iar la o vreme Salem îi 
sărută mâna cu o înfăţişare prin care parcă i-ar fi cerut 
ceva. Şi Juder îl întrebă: 

— Ce doreşti, o, fratele meu? El răspunse: 

— Află, o, fratele meu, o, Juder, că am un prieten care m-a 
poftit de multe dăţi în casa lui, pe vremea cât ai a patru sute 
şaptezeci şi opta noapte lipsit tu, şi totdeauna s-a purtat 
faţă de mine cu multă dărnicie, şi tare m-a îndatorat în felul 
acesta. M-am dus, aşadar, astăzi, să-i mulţumesc, şi el m-a 
poftit să tămân să cinez cu el; ci eu i-am spus: „Păi n-aş cam 
putea să-l las pe fratele meu Juder singur acasă!" El mi-a 
spus: „Adu-1 încoace cu tine!" Eu am răspuns,: „Nu cred ca 
are să primească! Da ai putea tu să primeşti în seara 
aceasta să ne fii oaspete, dimpreună cu fraţii tăi!" Or, fraţii 
lui tocmai se aflau acolo de faţă, şi i-am poftit şi pe ei, 
socotind în mintea mea că n-au să primească şi că, în felul 
acesta, am să pot scăpa frumos cu faţa curată; da, din 
păcate, ei nu s-au codit nicidecum, iar fratele lor, văzându-i 
că primesc, a primit şi el şi mi-a spus: „Să mă aştepţi la 
capătul uliţei tale, lângă poarta geamiei, şi am să vin să ne 


întâlnim acolo, dimpreună cu fraţii mei!" Or, acuma, o, frate 
Juder, tare mă tem că ei s-or şi afla acolo, iar tu mă vezi ce 
tare încurcat y !' sunt faţă de tine, din pricina acestei 
îngăduinţe pe care mi-am luat-o. Si, dacă vrei cu adevărat 
să-ţi rămân datornic pe viaţă, primeşte-i ca oaspeţi în seara 
aceasta! Binefacerile tale ne-au copleşit de mult, şi belşugul 
îţi umple casa, o, fratele meu! Ci dacă, din vreo pricină ori 
alta, nu vrei nicidecum să-i ai ca oaspeţi în casa ta, 
îngăduie-mi să-i poftesc în casa vecinilor noştri, unde am să- 
i cinstesc cum oi putea! Juder răspunse: 

— Şi pentru ce să-i pofteşti în casa vecinilor noştri, o, 
Salem? Oare casa noastră să fie atâta de strâmtă şi de 
neprimitoare? Ori poate n-om avea ce să le dăm să 
mănânce? Într-adevăr, cum de nu îţi este ruşine să'yymă 
mai întrebi în privinţa aceasta? Nu ai decât să-i aduci 
încoace şi să-i cinsteşti din belşug cu mâncare şi cu dulciuri, 
fară să te zgârceşti, în aşa chip încât să prisosească din 
plin! Şi de-aci înainte, dacă ai să chemi ca oaspeţi prieteni 
de-ai tăi, nu ai decât să ceri mamei noastre toate bucatele 
de trebuinţă şi cât mai multe! Du-te şi cheamă-ţi prietenii 
din seara aceasta! Toate binecuvântările s-au pogorât 
asupra noastră odată cu asemenea oaspeţi, o, fratele meu! 

La cuvintele acestea, Salem sărută mâna lui Juder şi se 
duse la poarta geamiei să-i întâmpine pe inşii aceia, pe care 
îi aduse degrabă acasă. Iar Juder se ridică în cinstea lor şi 
le spuse: 

— Bună-venirea fie cu voi! 

Pe urmă, îi pofti să stea lângă el şi începu să tăifăsu-iască 
prieteneşte cu ei, fără a avea habar despre ce-i ascundea 
ursita! Şi o rugă pe maică-sa să aştearnă masa şi să-i 
ospăteze cu patruzeci de tăvi de felurite mâncăruri 
spunându-i: 

— Adu-ne cutare fel, şi cutare fel, şi iarăşi cutare fel! 

lar ei mâncară şi se saturară, socotind că acea minunată 
cină se datora dărniciei fraţilor Salem şi Salim. Pe urmă, 
când întâia parte a nopţii se scurse, li se aduseră 


dulceţurile şi prăjiturile; şi mâncară până la miezul nopţii. 
Atunci, la un semn al lui Salem, năierii se repeziră la Juder, 
îi înnodară braţele straşnic, îi priponiră picioarele şi îl 
duseră pe sus afară din casă, coperiţi de negură, ca să ia 
numaidecât drumul către Suez, unde, cum ajunseră, îl 
aruncară în fundul unei corăbii de-a lor, cu fiare la picioare, 
în mijlocul altot robi şi al altot osândiţi, şi îl trimiseră să 
slujească pe scândura vâslaşilor, un an întreg. Şi-atâta cu 
Juder! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute şaptezeci şi noua noapte 
spuse: 

A patru sute şaptezeci şi noua noapte şi-atâta cu Juder! 

— Păi să ne ducem, tu şi cu mine, la căpitanul acela, care 
acuma tocmai se află la Cairo. 

Estimp, fraţii săi, când se sculară dimineaţa, se duseră la 
mama lor, care nu ştia nimic din cele întâmplate, şi-i 
spuseră: 

— O, maică, Juder încă nu s-a sculat? Ea spuse: 

— Duceţi-vă şi sculaţi-l! Ei răspunseră: 

— Unde-i culcat? Ea spuse: 

— In odaia de oaspeţi! Ei grăiră: 

— Nu este nimenea în odaia aceea! Poate că a plecat 
as'noapte cu corăbierii! Căci, maică, fratele nostru Juder a 
dat de gustul călătoriilor îndepărtare! Şi de altminteri, i-am 
şi auzit cum vorbea cu străinii aceia care-i spuneau: „Le 
luăm cu noi, ca să descui comorile ascunse pe care le ştim!" 

Ea spuse: 

— Atunci pesemne că o fi plecat cu ei, fără să ne fi 
înştiinţat! Ci putem să n-avem nici o grijă în privinţa lui; 
Allah are să ştie a-1 îndruma pe calea cea bună; şi, cum s-a 
născut cu noroc şi-i ocrotit de soartă, are să se întoarcă în 
curând iarăşi la noi, cu bogății straşnice! 

Pe urmă, întrucât oricum lipsa fiului este un lucru greu 
pentru o mamă, începu să plângă. Atunci ei strigară la ea: 


— O, alimănito şi smintito, atâta de mult îl iubeşti pe Juder, 
în vreme ce noi, tot copiii tăi, de s-ar întâmpla să plecăm ori 
să venim, nici nu te-ai întrista, nici nu te-ai bucura! Au nu 
suntem şi noi fiii tăi, aşa cum ţi-e fiu Juder? 

Ea răspunse: 

— Ba şi voi sunteţi copiii mei, da voi sunteţi doi tâlhari şi 
doi ticăloşi! Din ziua când a murit tatăl vostru, nu mi-aţi 
făcut nici un bine şi n-am avut o clipă bună cu voi, ori vreo 
alinare din parte-vă! Da de la Juder numai bunătate am 
avut; la inima lui n-a stat decât grija cum să-mi facă o 
bucurie şi cum să-mi arate ascultare şi să se poarte frumos 
cu mine. De bună seamă că se cuvine să plâng amarnic 
după el, căci de binefacerile lui mă bucur şi eu; cum vă 
bucuraţi şi voi amândoi! 

Când auziră spusele bietei lor mame, cei doi ticăloşi 
începură s-o suduie şi s-o bată; apoi trecură în odaia 
cealaltă şi scotociră peste tot după sacul cel fermecat şi 
după sacul cu nestemate: şi, până la urmă, găsiră sacii şi îi 
înhăţară; după care scoaseră din sacul cu nestemate tot 
aurul ce se afla într-unui din buzunarele lui şi toate 
giuvaierurile şi pietrele de preţ ce se aflau în celălalt 
buzunar; şi spuseră: 

— Astea-s bunuri de la tatăl nostru! Ci bătrâna strigă: 

— Nu, pe Allah! Sunt bunurile fratelui vosttu Juder! Şi le-a 
adus din ţara moghrabinilor! 

Ei ţipară: 

— Minţi! Sunt bunuri de la tatăl nostru! şi avem y y drept 
să ne folosim de ele cum ne place! 

Şi se repeziră să le împartă pe loc între ei amândoi. Ci nu 
izbutită să ajungă la învoială cine să ia sacul cel năzdrăvan. 
Căci Salem spunea: 

-— Iliau eu! 

Jar Salim spunea: 

— Iliau eu! 

Şi se iscă zarva şi gâlceava între ei! Atunci mama lor 
spuse: 


— O, copiii mei, aţi împărţit între voi sacul cu aur şi 
nestemate; ci sacul cestălalt nu poate să fie nici împărţit, 
nici despicat, căci vraja lui s-ar rupe atunci şi şi-ar pierde 
însuşirile. Ci lăsaţi-mi-l mai bine mie: şi eu, în fiecare zi, am 
să scot din el bucatele pe care le veţi vrea, şi de câte ori o 
să vreţi. Şi, pentru mine, făgăduiesc că am să mă 
mulţumesc cu o bucată de pâine ori cu îmbucătură pe care 
mi-aţi lăsa-o voi. Şi de-o să vreţi cumva să-mi daţi, pe 
deasupra, ce mi-o fi de trebuinţă ca să nu umblu goală, asta 
ar fi numai şi numai ca un dar din partea voastră şi nu ca o 
îndatorire. In felul acesta, fiecare dintre voi o să puteţi face 
orice vă place, fără de nici o oprelişte! Eu nu uit că amândoi 
sunteţi copiii mei şi că eu sunt mama voastră. Să rămânem 
laolaltă şi în înţelegere, pentru ca, atunci când se va 
întoarce fratele vostru, să n-aveţi nimica de ce să vă căiţi şi 
să nu vă fie ruşine dinaintea lui din pricina faptelor voastre! 

Ci ei nu voiră neam să asculte de sfaturile bătrânei, şi îşi 
trecură noaptea gâlcevindu-se cu mare zarvă şi înjurându- 
se atâta de amarnic, încât un cavasl de-al sultanului, 
aflându-se ca oaspete în casa de-alături, auzi tot ce-şi 
strigau şi înţelese bob cu bob toată pricina gâlcevei. Încât, 
cum se lumină de ziuă, alergă la palat şi ceru să fie primit 
de sultanul Egiptului care se chema Şams Al-Daula, şi îi 
povesti tot ce auzise. Şi sultanul ttimise numaidecât după 
cei doi fraţi ai lui Juder şi îi supuse la cazne până ce 
mărturisiră tot. Sultanul atunci le luă amândoi sacii, iar pe 
ei îi azvârli cu mâna Măriei Sale în temniţă. După care, 
porunci să i se dea mamei lui Juder o danie care să-i ajungă 
pentru nevoile ei zilnice. 

Şi-atâta cu ei! 

Estimp, Juder iată că tocmai împlinise anul de când ' Cavas 
(arcaş) - paznic înarmat care îi străjuia pe solii străini în 
timpul şederii lor într-un oraş; cavaşii erau recrutaţi de 
obicei din rândul ienicerilor (infanterişti turci) care în anul 
1517 au cucerit Egiptul. Pomenirea unui astfel de străjer în 


povestea de faţă dovedeşte că redactarea ei s-a făcut nu 
mai devreme de secolul XVI. 

Se afla rob pe corabia căpitanului cel mare de la Suez, 
când o furtună se ridică într-o zi împotriva navei, o 
dezgărdină şi o izbi de nişte stânci, atâta de năprasnic încât 
o zdrobi şi toţi oamenii se înecară, afară de Juder, care 
izbuti să ajungă la țărm înotând. Şi izbuti să se caţere pe 
uscat; şi ajunse în felul acesta la o tabără de beduini 
rătăcitori, care îl descusură ce-i cu el şi dacă este corăbier. 
Şi el le povesti că, într-adevăr, fusese corăbier pe o naie 
care se scufundase; şi le povesti pe şart toate păţaniile lui. 

Or, se arta acolo, în trecere prin tabăra aceea, un 
neguţător, de baştină lui din Jeddal1, care se simţi tare 
înduioşat de soarta lui Juder şi care îi spuse: 

— Vrei să intri în slujba mea, o, egipteanule? Iar eu, în 
schimb, am să-ţi fac rost de haine şi am să te duc la Jedda! 

Şi Juder primi să intre în slujba lui şi plecă împreună cu el 
şi ajunse la Jedda, unde neguţătorul se purtă cu multă 
mărinimie faţă de el şi îl coperi cu binefaceri. Pe urmă, după 
un timp, neguţătorul plecă în hagialăc la Mecca şi îl luă şi 
pe Judeţ cu el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


SFÂRŞIT 


'Jedda (Djeddah) - port la Marea Roşie.