Anonim — 1001 De Nopti V8

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 8 


(Nopțile 480-576) 


CUPRINS: 

SACUL FERMECAT SAU POVESTEA CU JUDER 
PESCARUL (continuare). 5 

POVESTEA CU ABU-KIR ŞI CU ABU-SIR. 31 

SNOAVE PILDUITOARE DIN GRĂDINA ÎNMIRESMATĂ. 
79 

Cele trei dorinţe. 80 

Flăcăul şi masagiul de la hammam. 82 

Alb şi alb. 87 

POVESTEA CU ABDALLAH-DE-PE-USCAT ŞI CU 
ABDALLAH-DIN-MARE. 91 

POVESTEA CU TÂNĂRUL CEL GALBEN.128 

POVESTEA CU FLOARE-DE-GRANATĂ ŞI ZÂMBET-DE- 
LUNĂ.162 

SEARA DE IARNĂ A LUI ISAC DIN MOSSUL.227 

FELAHUL DE LA EGIPT ŞI COPIII SĂI CEI ALBI.236 

POVESTEA LUI KHALIF ŞI A CALIFULUI.247 fs 


SACUL FERMECAT SAU POVESTEA CU JUDER 
PESCARUL 

(continuare) 

Dar când fu cea de a patru sute optzecea noapte Spuse: 

Când ajunse la Mecca, Juder alergă să se bage şi el în 
alaiul dimprejurul sfintei Kaaba, ca să facă cele şapte sfinte 
ocoluri'; şi iată că tocmai acolo, în mijlocul hagiilor din alai, 
dădu ochii cu prietenul lui, şeicul Abd Al-Samad, 
moghrabinul, care şi el îşi împlinea cele şapte ocoluri. Şi 
moghrabinul îl văzu la rându-i, şi îi închină un salamalec 


frăţesc şi îl întrebă ce mai face. Atunci Juder începu să 
plângă. Pe urmă povesti toate câte le păţise. Şi moghrabinul 
îl luă de mână şi îl duse în casa unde trăsese, se purtă cu 
multă dărnicie faţă de el, îl îmbrăcă cu o minunată mantie 
fără de pereche şi-i spuse: 

— Necazul s-a depărtat acuma de tine, o, Juder! 

Pe urmă îşi scoase horoscopul, citi în el tot ce păţiseră 
fraţii lui Juder şi-i spuse: 

— Află, o, Juder, că fraţii tăi au păţit cutare şi cutare lucru, 
şi se află la ceasul de-acuma închişi în temniţa de la Egipt. 
Ci tu fii binevenit în casa mea, unde ai să rămâi până ce-ai 
să-ţi îndeplineşti toate sfintele datini! Şi ai să vezi că de- 
acuma înainte totul are să fie bine! 

Juder răspunse: 

1 Ocolirea de şapte ori a Kaabei: unul din ritualurile de 
bază ale pelerinajului la Mecca. 

— Îngăduie-mi, o, stăpâne al meu, să mă duc până la 
neguţătorul cu care am venit, ca să-i cer slobozire şi să-mi 
iau bun-rămas de la el! Şi mă întorc numaidecât la tine! 

Celălalt îl întrebă: 

— Li datorezi bani? El răspunse: -Nu! 

Celălalt spuse: 

— Du-te, dar, să-i ceri slobozire şi să-ţi iei rămas-bun de la 
el, fără de zăbavă; căci, dreptu-i, pâinea ce ţi s-a dat de 
mâncare este o îndatorire de netăgăduit când eşti om 
cinstit! 

Şi Juder se duse la stăpânul său, neguţătorul din Jedda, îi 
ceru slobozire şi-i spuse: 

— M-am întâlnit cu un prieten al meu, care-mi este mai 
scump ca un frate! 

El răspunse: 

— Du-te şi cheamă-1, să dăm un ospăț în cinstea lui! Juder 
spuse: 

— Pe Allah! Nu duce lipsă de nici un ospăț! E unul dintre 
fiii belşugului şi are o grămadă de slujitori! 


Atunci neguţătorul îi dărui douăzeci de dinari, spu-nându- 
i: 

— Ia-i, şi slobozeşte-mi cugetul şi răspunderea! Juder 
răspunse: 

— Allah să-ţi întoarcă tot ce mi-ai dat! 

Şi se despărţi de el şi plecă la prietenul său, moghrabi-nul. 
Ci întâlni pe cale un sărman pe care îl milui cu cei douăzeci 
de dinari: pe urmă ajunse la moghrabin, şi locui la el până 
sfârşi de împlinit toate sfintele datini şi îndatoriri ale 
hagialâcului: 

Atunci moghrabinul veni la el şi, scoţându-şi de pe deget 
inelul cu pecete pe care i-l adusese odinioară Juder din 
comoara lui Şamardal, i-l dărui spunându-i: 

— la inelul acesta cu pecete, o Juder, care are să-ţi 
împlinească toate dorinţele. Află, dar, că pecetea are în 
slujba ei un ginn, numit Trăsnet-Trăsnitor, care va sta la 
poruncile tale pentru orice ai să ceri. Nu ai decât să freci 
nestemata din pecete, şi numaidecât are să se ivească 
Trăsnet-Trăsnitor, care are să ia asupra-şi împlinirea 
tuturor vrerilor tale şi are să-ţi aducă, dacă ai să-i ceri, tot 
ce ţi-ai dori din bunurile de pe lume! 

Şi, ca să-i arate cum să se folosească de pecete, o frecă 
dinaintea lui cu degetul cel gros. Pe dată efritul Trăsnet- 
Trăsnitor se ivi şi, ploconindu-se dinaintea moghrabinu-lui, 
spuse: 

— lacătă-mă, ya sidi! Porunceşte şi vei fi ascultat! Cere şi 
vei căpăta! Vrei să zideşti la loc o cetate prăbuşită, ori mai 
degrabă să pustieşti o cetate în floare? Vrei să omori şi să 
descăpăţânezi? Vrei să spulberi sufletul unui sultan ori 
numai să-i zvânturi oştile? Porunceşte! 

Moghrabinul răspunse: 

— O, Trăsnetule, iată-1 pe cel care îţi va fi stăpân de aci 
înainte! Ţi-1 încredinţez stăruitor! Slujeşte-l cu sârg! 

Pe urmă, îi dete slobozie şi, întorcându-se către Juder, îi 
spuse: 


— Să nu uiţi, o, Juder, că vei putea, cu ajutorul acestei 
peceţi, să-i înfrângi pe toţi vrăjmaşii tăi şi să te răzbuni pe 
ei! Şi nu cumva să te îndoieşti de marea lui putere! 

Juder spuse: 

— Dacă-i aşa, o, stăpâne al meu, tare aş vrea să mă întorc 
în ţara mea şi la casa mea! 

El răspunse: 

— Freacă pecetea şi, când efritul Trăsnet ţi se va arăta şi-ţi 
va spune: „lacătă-mă! Cere şi vei căpăta!" tu să-i răspunzi: 
„Vreau să mă iei în spinarea ta! Du-mă chiar acum în ţara 
mea!" Şi el are să ţi se supună! 

Atunci Juder îşi luă rămas-bun de la Abd Al-Samad 
moghrabinul şi frecă pecetea. Şi pe dată se ivi Trăsnet- 
Trăsnitor care îi spuse: 

— lacătă-mă! Cere şi vei căpăta! 

Şi Juder răspunse: 

— Du-mă la Cairo astăzi chiar! El spuse: 

— E lesne! 

Şi îndoindu-se, îl luă în cârcă şi porni cu el în zbor! Şi 
călătoria ţinu de la prânz până la miez de noapte; şi efri-tul 
îl lăsă jos pe Juder, chiar în casa mamei sale, şi pieri. 

Când maică-sa îl zări pe Juder, se ridică şi începu să 
plângă, urându-i bună pace. Pe urmă îi povesti ce-au păţit 
fraţii lui, şi cum i-a ciomăgit sultanul, şi cum le-a luat sacul 
cel năzdrăvan şi sacul cu aur şi cu nestemate! Şi Juder, 
dacă auzi toate astea, nu putu să rămână nepăsător de 
soarta fraţilor lui, şi spuse mamei sale: 

— Nu te mai amări! Pe dată am să-ţi arăt ce sunt în stare 
să fac, şi am să ţi-i aduc pe fraţii mei! 

Şi totodată frecă gemma pecetei; şi numaidecât se ivi 
slujitorul care spuse: 

— lacătă-mă! Cere şi vei căpăta! Juder spuse: 

— Îţi poruncesc să te duci să-i ridici din temniţa sultanului 
pe fraţii mei pe care să mi-i aduci aici! 

Şi ginnul pieri, ducându-se să îndeplinească porunca. 


Or, Salem şi Salim zăceau în chilia lor, pradă durerilor 
cumplite şi unor gânduri şi căinţi tare negre, din pricina 
caznelor şi a lipsurilor îndurate, de-şi doreau moartea ca pe 
o alinare şi ca pe un sfârşit al necazurilor. Şi tocmai îşi 
împărtăşeau cu mare amărăciune asemenea gânduri, che- 
mându-şi moartea, când văzură deodată pământul cum se 
întredeschide sub picioarele lor şi cum se iveşte Trăsnet- 
Trăsnitor care, fără a le da răgaz să se privească mai bine, 
îi înşfacă pe amândoi şi pieri cu ei în adâncul pământului, 
pe când ei îşi pierduseră sinea de spaimă în braţele lui, ca 
să nu-şi mai vină în simţire decât în casa mamei lor şi să se 
vadă întinşi pe chilim între fratele lor Juder şi mama lor 
care îi îngrijea cu luare-aminte. Şi Juder, când îi văzu că 
deschid ochii, le spuse: 

— Toate salamalecurile fie asupra voastră, o, fraţii mei! Ori 
nu mă mai cunoaşteţi şi m-aţi uitat? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi una noapte 
spuse: 

— 'Toate salamalecurile fie asupra voastră, o, fraţii mei! Ori 
nu mă mai cunoaşteţi şi m-aţi uitat? 

Ei lăsară capu-n jos şi începură să plângă în tăcere. Atunci 
el le spuse: 

— Nu plângeţi! Căci numai diavolul şi nesaţul v-au împins 
să faceţi ce-aţi făcut! Ci cum de v-aţi putut hotărî voi să mă 
vindeţi? Da nu mai plângeţi! Căci cu adevărat mi-e ca o 
mângâiere să socot că în aceasta mă asemuiesc lui Iosif, fiul 
lui Iacob, când a fost vândut de fraţii lui! La urma urmei, 
fraţii lui Iosif s-au purtat încă şi mai rău faţă de el, decât voi 
faţă de mine; întrucât ei, pe deasupra, l-au mai aruncat şi în 
fundul unui puț! Cereţi numai iertare lui Allah, cu mare 
căinţă, şi el are să vă ierte - întrucât el este îndurătorul-cel- 
fără-de-margini şi Atoateiertătorul - aşa cum şi eu vă iert! 
Fiţi, dar, binecuvântaţi! Şi fiţi de aci înainte fără de nici o 
sfială şi fără de nici o stânjeneală! 


Şi-i mângâie aşa mai departe şi îi linişti, până ce-şi simţiră 
inimile întremate; pe urmă începu să le povestească toate 
păţaniile şi toate patimile câte le îndurase până ce 1-a 
întâlnit la Mecca pe şeicul Abd Ali-Samad. Şi le arătă şi lor 
pecetea vrăjită. 

Ei atunci îi răspunseră: 

— O, fratele nostru, iartă-ne de data aceasta! Dacă om mai 
face vreodată ce-am făcut, să ne pedepseşti cum ai să socoţi 
tu! 

EI răspunse: 

— Să nu mai aveţi nici o grijă şi nici un amar! Şi nu 
pregetaţi să-mi povestiţi şi voi ce v-a făcut sultanul! 

Ei spuseră: 

— A poruncit să fim bătuţi bine cu vergile, şi ne-a speriat 
că are să ne fie şi mai rău; pe urmă ne-a luat cei doi saci! 

El spuse: 

— Atunci, are să vadă el! 

Şi frecă nestemata pecetei; şi numaidecât se ivi efritul 
Trăsnet-Trăsnitor. 

Când îl văzură, cei doi fraţi se înfricoşară amarnic şi 
socotiră în inima lor că Juder nu-i adusese acolo decât ca 
să-i dea morţii. Şi se înghesuiră la pieptul mamei lor, 
strigând: 

— O, maică bună, ne punem sub ocrotirea ta cea duioasă! 
O, maică bună, stăruie tu întru apărarea noastră! 

Ea le răspunse: 

— O, copiii mei, nu vă fie frică! Estimp, Juder îi şi spusese 
lui Trăsnet: 

— Iţi poruncesc să-mi aduci toate giuvaierurile şi toate 
lucrurile de preţ care se află acuma în sipeturile sultanului 
fără a-i mai lăsa nimica, şi să-mi aduci totodată sacul cel 
fermecat, precum şi sacul cu nestemate, care au fost luaţi 
cu sila de Ia fraţii mei! 

Şi ginnul pecetei răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 


Şi pe dată plecă să îndeplinească porunca şi se întoarse 
punând în mâinile lui Juder cei doi saci, neatinşi ca dintru 
început, şi toate comorile sultanului, spunând: 

— Ya sidi, n-am mai lăsat prin sipeturi nimica! 

Juder atunci dădu mamei sale sacul cu nestemate, precum 
şi comorile sultanului, sfătuind-o să le păstreze cu grijă, şi 
puse dinaintea lui sacul cel fermecat. Pe urmă spuse 
ginnului pecetei: 

— Îţi poruncesc să-mi ridici chiar în noaptea aceasta un 
palat înalt şi strălucitor, să-l împodobeşti cu aur şi să-l 
umpli cu chilimuri şi cu tot ce e mai îmbelşugat pe lume. Şi 
doresc ca totul să fie gata până-n ziuă! 

Şi ginnul pecetei, Trăsnet-Trăsnitor, răspunse: 

— Vrerea îţi va fi îndeplinită! 

Şi pieri în adâncul pământului, pe când Juder scotea din 
sacul fermecat nişte bucate minunate, pe care le mân-că 
împreună cu mama şi cu fraţii săi, peste poate de mulţumit, 
ca pe urmă să doarmă până dimineaţa. 

Estimp, ginnul pecetei se duse numaidecât să-şi adune 
soţii, efriţii cei de sub pământ, alegând dintre ei pe cei mai 
iscusiţi în meseria de zidari; şi toţi îşi începură munca. Se 
apucară unii să taie pietrele, alţii să le clădească, alţii să le 
zugrăvească, alţii să le cioplească şi să le scrie, şi alţii într- 
un sfârşit să întindă chilimuri şi să umple cu lucruri de preţ 
sălile, aşa de spornic încât până-n zori de zi palatul era 
isprăvit şi împodobit întru totul! Atunci ginnul pecetei se 
înfăţişă dinaintea lui Juder, de îndată ce acesta se deşteptă, 
şi-i spuse: 

— Ya sidi, palatul este gata şi împodobirea lui s-a isprăvit. 
Dacă vrei, să vii să-l vezi şi să-l cercetezi. 

Juder atunci se sculă şi chemă pe mama şi pe fraţii săi; şi 
cu toţii împreună cercetară palatul şi găsiră că nu-şi avea 
perechea, aşa de tare uluia minţile cu frumuseţea liniilor şi 
cu uimitoarea lui înfăţişare. Şi Juder fu mulţumit privind 
faţa cu adevărat măreaţă a palatului, şi se minună gândind 


că toate acestea nu-l costaseră nimic. Şi se întoarse către 
maică-sa şi-o întrebă: 

— Vrei să locuieşti în palatul acesta? Ea răspunse: 

— Tare-aş vrea! 

Şi se închină lui Allah pentru Juder, fiul ei, şi chemă 
binecuvântările Atotputernicului asupra capului lui. 

Juder atunci frecă pecetea talismanică şi spuse ginnu-lui 
care numaidecât se şi ivise: 

— Îţi poruncesc să-mi aduci pe dată patruzeci de tinere 
roabe albe, frumoase coz, patruzeci de tinere arăpoaice, 
bine clădite, patruzeci de flăcăi şi patruzeci de arapi! 

El răspunse: 

— Vei avea totul! 

Şi-şi luă zborul, cu patruzeci de soţi de-ai lui, către ţările 
Indului, ale Sinduluil şi ale Persiei; şi cu toţii începură să 
ridice toate fetele care li se păreau îndeajuns de frumoase 
şi toţi flăcăii îndeajuns de frumoşi. Şi, în felul acesta, 
strânseră câte patruzeci din fiecare fel. După care aleseră 
patruzeci de arăpoaice frumoase şi patruzeci de arapi 
frumoşi, şi duseră pe sus toată mulţimea aceea la palatul lui 
Juder. Şi efritul Trăsnet îi puse să treacă, unul câte unul, pe 
dinaintea lui Juder, care găsi că toţi sunt pe placul lui şi 
spuse: 

— Acuma trebuie să li se dea la fiecare haine, tot ce-i mai 
frumos. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi doua noapte 
spuse: 

— Acuma trebuie să li se dea la fiecare haine, tot ce-i mai 
frumos. 

El răspunse: 

— lacătă! Juder spuse: 

— Mai trebuie să aduci o rochie pentru mama mea şi un 
caftan pentru mine! 


Iar 'Trăsnet aduse totul, şi el însuşi îmbrăcă tinerele roabe 
albe şi negre, spunându-le: 

— Acuma, duceţi-vă de sărutaţi mâna stăpânei voastre, 
mama stăpânului vostru! Şi să urmaţi cu credinţă poruncile 
pe care are să vi le dea, şi s-o urmaţi ca pe ochii voştri, o, 
albelor şi negrelor! 

1 "Ţara Indului - India; ţara Sindului - regiunea din jurul 
cursului inferior al Indului. 

Pe urmă ginnul Trăsnet se duse să-i îmbrace tot aşa şi pe 
flăcăi şi pe arapi, şi-i trimise să sărute mâna lui Juder. După 
care îi îmbrăcă şi pe Salem şi pe Salim, cu multă luare- 
aminte. Şi, după ce toată lumea fu îmbrăcată, Juder păru cu 
adevărat asemenea unui sultan, iar fraţii săi ca nişte viziri. 

Şi, cum palatul era foarte mare, Juder îl puse pe fratele 
său Salem să locuiască într-o latură, dimpreună cu slujitorii 
şi cu femeile lui, iar în cealaltă latură pe fratele său Salim, 
dimpreună cu slujitorii şi cu femeile lui. lar el şi cu maică-sa 
se aşezară în odăile de la mijloc ale palatului. Şi fiecare 
domnea la locul lui întocmai ca un sultan. Şi-atâta cu ei! 

Insă în ce-l priveşte pe sultan, iacătă! Când vistiernicul cel 
mare veni de dimineaţă să ia din lada vistieriei nişte odoare 
de care avea Măria Sa trebuinţă, deschise şi nu găsi nimic! 
Şi chiar că la acea ladă se puteau potrivi zisele poetului: 

Acest trunchi de copac bătrân Ce mândru şi ce-mbelşugat 
A fost cât timp în ela stat Zumzăitorul roi stăpân, Cât timp 
sclipise aurie In pieptu-i mierea - vrajă vie! Dar când 
albinele-au pierit, Ori s-au mutat în altă parte, Când s-a- 
ncuibat tăcuta moarte în tot ştiubeiulpărăsit - întreg 
copacu-acesta cândva viu O scorbură e —plină de pustiu. 

Şi vistiernicul, la priveliştea aceea, scoase un răcnet mare 
şi se prăbuşi fără de simţire. Iar când îşi veni iarăşi în sine, 
se năpusti, cu mâinile ridicate, afară din sala vistieriei şi 
alergă la sultanul Şams Al-Daula, ca să-i spună: 

— O, emire al drept-credincioşilor, vin să te înştiinţez că 
toată vistieria a fost golită astă-noapte! 

Şi sultanul strigă: 


— O, ticăloase! Ce-ai făcut cu bogăţiile închise în vistieria 
mea? 

El răspunse: 

— Pe Allah! Eu n-am făcut nimic! Şi habar n-am nici ce s-a 
făcut cu ele, nici cum a fost golită vistieria! Aseară, după 
năravul meu, am cercetat vistieria şi-am văzut-o plină: şi-n 
dimineaţa aceasta, când m-am dus acolo, am găsit-o goală, 
fără nimic în ea! Ci uşile n-au fost deschise în nici un fel, le- 
am găsit încuiate, fără nici o urmă de des-cuiere ori de 
spargere, cu lacătele neatinse şi cu zăvoarele la locul lor! 
Încât acela care a golit vistieria nu este un hoţ! 

Sultanul întrebă: 

— Au pierit şi sacii? El răspunse: -Da! 

La cuvintele acestea, minţile sultanului îşi luară zborul din 
căpăţâna lui; şi el se ridică în picioare şi zbieră la 
vistiernicul cel mare: 

— Ia-o înaintea mea! 

Şi vistiernicul porni către vistierie; iar sultanul venea pe 
urmele lui; şi ajunse la vistieria pe care o văzu, într-adevăr, 
goală cu totul pe dinlăuntru şi neatinsă pe dinafară; şi 
rămase descumpănit şi nedumerit, şi zise: 

— Ia uite că mi s-a jefuit vistieria, fără teamă de puterea şi 
de mânia mea! 

Şi fu cuprins ca de o turbare amarnică şi se duse pe dată 
să adune divanul; şi emirii şi mai-marii de la curte veniră la 
divan şi fiecare se întreba cu spaimă de nu cumva era el 
pricina mâniei sultanului! Ci sultanul le spuse: 

— O, voi toţi, aflaţi că vistieria mea a fost prădată în 
noaptea aceasta; şi nu ştiu cine-i acela care a săvârşit fapta, 
făcându-mi atâta ocară şi umilindu-mă cu asemenea 
umilinţă, fără a se sfii de mânia mea! Şi toţi întrebară: 

— Da cum aşa? Sultanul răspunse: 

— N-aveţi decât să-1 întrebaţi pe vistiernicul cel mare, 
care-i aci de faţă! 

Şi ei îl întrebară, iar el le spuse: 


— Aseară vistieria era plină, iar astăzi, când m-am dus 
acolo, am găsit-o goală, fără nimica în ea, iar pe dinafară 
fără nici o urmă de descuiere ori de spargere a uşii! 

Şi toţi rămaseră uluiţi, şi, neştiind ce să răspundă, îşi 
lăsară capetele în pământ dinaintea privirilor scăpărânde 
ale sultanului, şi şezură în tăcere. 

Ci tot atunci intră şi arcaşul care-i pârâse odinioară pe 
Salem şi Salim, şi spuse: 

— O, doamne al vremilor, toată noaptea acesta mi-am 
trecut-o stând de veghe, căci lucruri tare nemaipomenite 
mi-a fost dat să văd! 

Şi sultanul întrebă: 

— Şi ce-ai văzut? El spuse: 

— Află, o, doamne al vremilor, că mi-am trecut noaptea 
petrecând şi veselindu-mă la vederea unor zidari care 
zoreau cu zidăritul şi cu mânuitul ciocanelor, al mistriilor şi 
al tuturor sculelor lor. Şi, în zorii zilei, am văzut pe locul 
acela un palat măreț, gata pe de-a-ntregul, şi care nu are 
seamăn pe lume. Eu atunci m-am dus. Să capăt desluşiri şi 
iată ce desluşiri am căpătat: „Juder, fiul lui Omar, s-a întors 
din călătorie şi a zidit palatul acela! Şi a adus cu elo 
grămadă de robi şi sumedenie de flăcăi! Şi-i muiat în bogății 
şi coperit de bunuri! Şi i-a scos pe fraţii lui din temniţă! Şi- 
acuma şade-n palatul lui ca un sultan!" 

La vorbele acestea ale cavasului, sultanul spuse: 

— Vedeţi numaidecât ce-i la temniţă! 

Şi careva dete fuga la temniţă şi se întoarse să-l vestească 
pe sultan că Salem şi Salim nu mai sunt acolo! Atunci 
sultanul strigă: 

— Am aflat hoţul! Acela care i-a scos din temniţă pe Salem 
şi Salim, tot acela a furat şi vistieria mea! 

Şi vizirul cel mare întrebă: 

— Cine-i dară? El răspunse: 

— Juder, fratele lor! Şi tot el a furat şi sacii! Dar, o, vizi-re 
al meu, ai să trimiţi pe dată asupra lor un emir cu cincizeci 
de oşteni să-i ridice, şi emirul, după ce are să pună peceţile 


de zebereală pe toate bunurile lor, să mi-i aducă aici ca să-i 
spânzur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi treia noapte 
spuse: 

Să mi-i aducă aici ca să-i spânzur. Şi, tot sporindu-şi 
mânia, ţipă: 

— Aşa! Şi să dea fuga degrabă să mi-i ridice! Căci vreau 
să-i ucid! 

Vizirul cel mare răspunse: 

— O, Măria Ta, fii milos şi îngăduitor, întrucât şi Allah este 
milos şi nu se pripeşte să-l pedepsească pe robul care a 
greşit şi s-a răzvrătit! Şi-apoi acela care a putut să ridice un 
palat numai într-o noapte nu-i un om care să aibă a se teme 
cu adevărat de cineva pe lume! lar mie tare mi-e frică 
pentru emirul trimis şi tare mă tem pentru el de supărarea 
lui Juder! Rabdă, dar, până ce am să găsesc pentru tine 
mijlocul cel mai bun de a ajunge să aflăm care-i adevărul în 
treaba aceasta; şi numai atunci ai să poţi împlini, fără 
neajunsuri, ce ai hotărât să împlineşti! 

Şi sultanul răspunse: 

— Atunci, O, vizire al meu, ia spune-mi tu ce am de făcut! 
El spuse: 

— Trimite un emir care să-l poftească la palat. lar eu 
atunci am să văd cum să-l luăm, am să-i arăt multă 
prietenie şi am să-l iscodesc cu dibăcie despre tot ce face şi 
despre tot ce nu face! Şi-atunci avem să vedem! Dacă 
puterea lui este cu adevărat mare, avem să-l luăm cu 
viclenie; iar dacă puterea îi este slabă, îl luăm cu sila; şi ţi-l 
dăm pe mână! Şi-ai să faci cu el ce ţi-o plăcea! 

Sultanul spuse: 

— Poftiti-1 ! 

[. 

Şi vizirul îi porunci unui emir, pe nume emirul Otman, să 
se ducă la Juder şi să-l poftească, spunându-i: „Sultanul 


doreşte să te vadă astăzi la el, printre oaspeţii lui!" Şi 
sultanul însuşi adăugă: 

— Şi mai cu seamă să nu te întorci fără el! 

Or, acest emir Otman era un prostălău, un îngâmfat şi un 
înfumurat, plin de sine. Şi, când ajunse dinaintea porţii 
palatului, văzu un hadâmb care sta în prag, într-un scaun 
frumos de bambus. Şi se duse drept la el; ci hadâm-bul nici 
nu se ridică în cinstea lui şi nici nu se clinti în vreun chip, de 
parcă nici nu l-ar fi văzut, măcar că emirul Otman era cât se 
poate de limpede de văzut, şi-avea cu el cincizeci de oameni 
tare lesne de văzut şi ei! Se apropie, aşadar, şi întrebă: 

— Hei, robule, unde ţi-e stăpânul? El răspunse: 

— În palat! 

Şi nici măcar nu întoarse capul, ori să-şi fi scuturat 
nepăsarea de pe chip şi să-şi fi schimbat cumva înfăţişarea 
senină. Atunci emirul Otman, cuprins de o mânie mare, 
strigă: 

— A, mă afurisit hadâmb de păcură! Au nu ţi-i ruşine ţie 
ca, în vreme ce vorbesc cu tine, tu să stai întins aşa într-un 
peş, ca un băietan dezmăţat? 

Hadâmbul răspunse: 

— Cară-te! Şi să nu mai rosteşti o vorbă! 

La cuvintele acestea, emitul Otman fu cuprins peste 
măsură de supărare şi, vânturându-şi buzduganul, vru să-l 
lovească pe eunuc. Or, emirul habar n-avea că hadâmbul 
acela nu era altul decât efritul pecetei, Trăsnet-Trăsnitor, 
care fusese pus de Juder să ţie locul de portar al palatului, 
încât atunci când presupusul hadâmb zări mişcarea 
emirului Otman, se ridică şi-l privi numai cu un ochi, în 
vreme ce ochiul celălalt îl ţinea închis, îi suflă o dată în nas 
şi, din suflarea aceea, îl prăvăli la pământ. Pe urmă îi luă din 
mână buzduganul şi îi arse cu el patru lovituri, nici mai 
mult, nici mai puţin! 

Dacă văzură aşa, cei cincizeci de oşteni ai emirului, făcuţi 
foc şi neputând îndura ocara mai-marelui lor, tra-seră 


spadele şi se năpustiră la hadâmb să-l căsăpească. Ci 
hadâmbul zâmbi a râde cu domolul şi le zise: 

— A, trageţi spadele, o, câinilor! Ia-n staţi oleacă! 

Şi-i înşfacă pe vreo câţiva şi-i împunse în pântece chiar cu 
săbiile lor, şi-i înecă în chiar sângele lor. Şi-i dumică aşa 
unul câte unul, până când ceilalţi, cuprinşi de spaimă, o 
luară la fugă şi nu se mai opriră, cu emirul lor în frunte, 
decât dinaintea sultanului, în vreme ce Trăsnet-Trăsnitor, 
liniştit, se aşeza la loc în scaunul lui. 

Când află de la emitul Otman tot ce se petrecuse, sultanul, 
peste poate de mânios, spuse: 

— O sută de viteji să pornească asupra acelui hadâmb! 

Şi cei o sută de viteji, când ajunseră la poarta palatului, 
fură întâmpinați cu loviturile de buzdugan ale hadâm-bului, 
şi cotonogiţi bine, şi puşi pe fugă cât ai clipi. 

Iar ei se întoarseră să-i spună sultanului: 

— Ne-a spulberat şi ne-a prăpădit! Şi sultanul spuse: 

— Două sute să tabere asupra lui! 

Şi cei două sute tăbărâră, şi hadâmbul îi hărtăni în 
bucățele. 

Atunci sultanul ţipă la vizirul lui cel mare: 

— Acuma ai să taberi chiar tu pe el, cu cinci sute de viteji, 
şi ai să-l târăşti pe dată dinaintea mea! Şi tot aşa să mi-i 
aduci şi pe stăpânu-său Juder, cu cei doi fraţi ai lui! 

Ci vizirul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, eu mai degrabă n-aş lua cu mine 
nici un oştean şi m-aş duce singur-singurel, fără de nici o 
armie! 

Sultanul spuse: 

— Du-te! Şi fă ce ţi s-o părea de cuviinţă! 

Atunci vizirul îşi lepădă armele departe de el şi se îmbrăcă 
într-o mantie lungă şi albă; pe urmă luă în mână un şirag 
lung de mătănii şi porni încetişor către poarta palatului lui 
Juder, numărându-şi mătăniile. Şi îl zări pe hadâmbul cu 
pricina şezând în scaunul lui, se apropie de el cu un zâmbet 


pe buze, şezu jos dinaintea lui, cu multă bunăcuviinţă, şi-i 
spuse: 

— Pacea lui Allah fie asupra domniei voastreEl răspunse: 

— Şi-asupra ta fie pacea lui Allah, o, făptură omenească! 
Ce vrei? 

Când vizirul auzi vorba aceea de „făptură omenească", 
pricepu că hadâmbul era un ginn, şi se înfioră de spaimă. Pe 
urmă, întrebă ugilit: 

— Stăpânul tău, domnia sa Juder, o fi aici? El răspunse: 

— Da, este în palat! El urmă: 

— Ya sidi, te-aş ruga să mergi la el şi să-i spui: „Ya sidi, 
sultanul Şams Al-Daula te pofteşte să-i fii oaspete, întrucât 
dă un ospăț în cinstea ta. Şi-ţi trimite din parte-i sala- 
malecul său şi te roagă să-i cinsteşti casa, primind a-i fi 
oaspete!" 

Trăsnet-Trăsnitor răspunse: 

— Aşteaptă până mă duc să-l întreb dacă binevoieşte! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi patra noapte 
urmă: 

— Aşteaptă până mă duc să-l întreb dacă binevoieşte! Şi 
marele vizir aşteptă, stând cât mai cuviincios, în vreme ce 
maredul se duse la Juder şi-i spuse: 

— Află, ya sidi, că sultanul ţi-a trimis întâi un emir tare 
puternic, pe care l-am bătut; şi avea cu el cincizeci de viteji, 
pe care i-am înfrânt! Pe urmă a trimis împotriva mea o sută 
de viteji, pe care i-am bătut; pe urmă, două sute, pe care i- 
am înfrânt şi i-am pus pe fugă. Atunci, 1-a trimis pe vizirul 
lui cel mare, fără de nici o armă şi îmbrăcat în alb, ca să te 
poftească să mănânci bucatele ospeţiei lui! Ce zici de asta? 

El răspunse: 

— Du-te şi adu-l încoace pe marele vizir! 

Şi Trăsnet-Trăsnitor cobori la poartă şi-i spuse: 

— O, vizirule, hai să vorbeşti cu stăpânul meu! El 
răspunse: 


— Pe capul meu! 

Şi sui în palat, şi intră în sala de primire, unde îl văzu pe 
Juder, mai mândru ca sultanii, stând într-un jeţ cum nici un 
împărat n-ar fi putut să aibă unul asemenea, şi având întins 
sub picioarele lui un covor cu totul şi cu totul minunat. Şi 
vizirul, înmărmurit, rămase năuc, cu gura căscată şi cu 
ochii bulbucaţi de frumuseţea palatului, de podoabele, de 
zugrăvelile, de sculpturile şi de toate lucrurile de acolo; şi 
se văzu, între acele străluciri, mai prăpădit ca un cerşetor 
faţă de atâtea frumuseți şi faţă de stăpânul acelor lucruri, 
încât se plecă şi sărută pământul dintre mâinile lui şi-i ură 
tihnă şi bucurie. Şi Juder îl întrebă: 

— Ce vrei să-mi ceri, o, vizirule? El răspunse: 

— O, doamne al meu, prietenul tău, sultanul Şams Al- 
Daula, îţi trimite salamalecul! Şi doreşte fierbinte să-şi 
bucure ochii cu chipul tău; şi, drept aceea, dă un ospăț în 
cinstea ta! Vei binevoi, aşadar, să primeşti a-i face bucuria? 

Juder răspunse: 

— De vreme ce îmi este prieten, du-i salamalecul meu şi 
spune-i că mai degrabă să vină el la mine! 

Vizirul spuse: 

— Pe capul meu! 

Atunci Juder frecă gema pecetei; şi, când Trăsnet- 
Trăsnitor se ivi dinaintea lui, îi spuse: 

— Adu-mi un caftan, cât se poate mai frumos! 

Şi când Trăsnet-Trăsnitor aduse caftanul, Juder spuse 
vizirului: 

— Acesta-i pentru tine, o vizirule! Îmbracă-l! 

Şi când vizirul îmbrăcă acel caftan, Juder îi spuse: 

— Du-te şi spune-i sultanului tot ce-ai auzit şi ai văzut! Şi 
vizirul cobori, îmbrăcat cu acel caftan cum nimeni pe lume 
nu mai îmbrăcase altul asemenea, şi se duse la sultan, îi 
arătă cum e treaba cu Juder, îi zugrăvi cu prisos de laude 
palatul şi toate câte se aflau în el, şi-i spuse: 

— Juder te pofteşte! Sultanul spuse: 

— Haideţi, o, ostaşilor! 


Şi toţi săriră în picioare; iar el le spuse: 

— Încălecaţi pe cai! Şi aduceţi-mi bidiviul de luptă, ca să 
merg să-l văd pe Juder! 

Pe urmă încălecă pe cal şi, cu toţi străjerii şi cu toţi ostaşii 
după el, se îndreptă către palatul lui Juder. 

Când Juder văzu de departe cum venea sultanul cu liota 
lui, îi spuse efritului pecetei: 

— Vreau să mi-i aduci aici pe soţii tăi efriţi aşa ca, luând 
chipuri de fiinţe omeneşti, să se rânduiască în şir în curtea 
cea mare a palatului, când are să treacă sultanul. Iar 
sultanul, văzând numărul şi vânjoşia lor, are să rămână uluit 
şi înfricoşat, şi are să i se înfioare inima. Şi atunci are să ştie 
că puterea mea este mai mare decât a lui; şi are să-şi vadă 
de treabă! 

Şi pe dată efritul Trăsnet-Trăsnitor chemă şi scoase la 
iveală două sute de efriţi ce arătau ca nişte străjeri înarmaţi 
şi îmbrăcaţi în zale grele, şi tare amarnici şi năprasnici ca 
statură. 

Şi sultanul intră în curte şi trecu printre cele două şiruri 
de ostaşi; şi când văzu înfăţişarea lor cumplită, îşi simţi 
inima cutremurându-se. Pe urmă urcă în palat şi intră în 
sala în care se afla Juder; şi îl găsi pe Juder stând în jeţ, cu o 
înfăţişare şi cu o privire pe care chiar că nu le-au avut 
vreodată nici vreun împărat, nici vreun sultan! Şi îi aruncă 
salamalecul şi se temeni dinaintea lui Judeţ şi îşi îngână 
urările, fără ca Juder să se ridice în cinstea lui, ori să-i arate 
vreo luare-aminte, ori să-l poftească sa şadă. Ba 
dimpotrivă! Îl lăsă în picioare, anume ca să se arate şi mai 
fălos, până ce sultanul îşi pierdu toată stăpânirea de sine şi 
nu mai ştiu dacă era bine să mai stea acolo ori să plece. lar 
Juder, după un răstimp, îi spuse într-un sfârşit: 

— Într-adevăr, oare-i un chip frumos de a te purta, aşa 
cum ai făcut tu, asuprind oamenii fără de apărare şi je- 
fuindu-le bunurile? 

El răspunse: 


— O, doamne al meu, binevoieşte de mă iartă! Numai din 
pârdălnicie şi din ciudă am fost ispitit să mă port aşa, şi încă 
pentru că aşa mi-a fost ursita! Şi-apoi, de n-ar fi greşeala, n- 
ar mai fi nici iertarea! 

Şi îşi ceru iertare aşa mai departe de toate câte putuse 
săvârşi în trecut şi îl rugă de îngăduinţă şi de îndurare; ba, 
pe lângă multe altele, îi prociti şi aceste stihuri: 

O, tu, preabunule, o, tu, Născutule din neam ales, Din mari 
strămoşi de fală şi Cum astăzi alţii nu mai ies — 

Nu mă certa şi pedepsi Pentru ceea ce am făcut Şi pentru 
mare vina mea Faţă de tine, din trecuţi 

Aşa cum şi noi am dori, De-amfi avut cândva pricină, Dacă 
ne-ai fi greşit cumva, Să te iertăm de orice vină — 

Asemenea fa, dar, şi tu, Şi dă pustiei neagra ceartă! lar 
dacă suntem vinovaţi, închide ochii şi ne iartă! 

Şi nu mai conteni să se umilească aşa dinaintea lui Juder, 
până ce Juder îi spuse: 

— Allah să te ierte! 

Şi îi îngădui să şadă. Şi el şezu. 

Atunci Juder îi dărui un caftan ca semn de împăcă-ciune, şi 
dete poruncă fraţilor săi să aştearnă masa şi să aducă 
bucatele cele mai nemaipomenite şi cât mai multe. Şi, după 
ce mâncară, dărui haine frumoase tuturor oamenilor din 
alaiul domnesc şi îi omeni şi-i cinsti din belşug. Numai 
atunci sultanul îşi luă rămas-bun de la Juder şi plecă din 
palat; ci numai spre a se întoarce în flecare zi ca să-şi 
petreacă vremea cu Juder; ba încă tot la Juder îşi aduna 
divanul şi tot acolo diriguia şi treburile împărăției. lar 
prietenia şi tovărăşia dintre ei doi sporea şi se întărea. Şi 
aşa trăiră o bună bucată de vreme. 

Ci, într-o zi, sultanul, aflându-se singur cu marele vizir al 
lui, îi spuse: 

O mie şi una de nopţi 

— O, vizirule, mie tare mi-i teamă să nu mă omoare Juder 
şi să-mi ia scaunul de domnie. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi cincea noapte 
spuse: 

— O, vizirule, mie tare mi-i teamă să nu mă omoare Juder 
şi să-mi ia scaunul de domnie. 

Vizirul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, în ce priveşte scaunul tău de 
domnie n-ai de ce te teme că ţi l-ar lua Juder! Întrucât 
puterea şi bogăţia lui Juder sunt cu mult mai mari decât ale 
oricărui împărat! Ce vrei atunci să facă el cu scaunul tău de 
domnie? Şi-apoi, scaunul tău de domnie n-ar fi pentru el 
decât un semn de cădere, în starea în care se află! Da-n ce 
priveşte că te-ar omori, dacă într-adevăr ţi-e frică de asta, 
ai o fată! N-ai avea decât să i-o dai de soţie şi, în felul 
acesta, ai împărţi cu el toată puterea; şi amândoi v-aţi afla 
la fel de tari! 

El răspunse: 

— O, vizirule, fii tu mijlocitorul dintre noi! El spuse: 

— Pentru aceasta nu ai decât să-l pofteşti la tine; şi noi 
avem să ne petrecem seara în sala palatului. Tu, atunci, să-i 
porunceşti fetei tale să se împodobească cu podoabele ei 
cele mai frumoase şi să treacă pe dinaintea uşii de la sală, 
ca un fulger. lar Juder are s-o zărească; şi, cum ispita are 
să-l pişte şi minţile au să-l abată către domniţa întrezărită, 
are să se îndrăgostească de ea cu înfocare; şi are să mă 
întrebe cine-i fata. Eu atunci am să mă aplec tainic către el 
şi am să-i spun: „Este fata sultanului!" Şi am să încep să 
tăinuiesc cu el despre ea şi am să iau şi am să arunc anume 
vorbe, şi am să mă bag şi am să ies cu ella nişte vorbe, fără 
ca el să ştie că Măria a ştii totul, până ce am să-l hotărăsc 
să vină să ţi-o ceară pe fată de soţie! Şi, după ce ai să-l 
însori aşa cu fata, legăturile dintre voi de-aci înainte au să 
fie neclătinate; iar la moartea lui, ai să moşteneşti aproape 
tot ce are! Şi sultanul spuse: 

— Aşa-i cum spui tu, o, vizirule! 


Şi porunci ospăţul, şi-l pofti pe Juder, care se duse la palat 
şi şezu în sala cea mare, în mijlocul voioşiei şi al bunei 
primiri, până la amurgitul zilei. 

Or, sultanul trimisese vorbă soţiei sale s-o gătească pe fată 
cu cele mai alese găteli şi s-o împodobească cu cele mai 
frumoase podoabe, şi s-o pună să treacă pe dinaintea uşii 
de la sala de ospeţe. Şi mama fetei făcu aşa cum i se 
poruncise să facă. Încât, atunci când fata trecu ca o 
fulgerare pe la uşa sălii de ospăț, frumoasă, şi gătită, şi 
strălucită, şi minunată, Juder o zări şi scoase un strigăt de 
minunare şi un oftat adânc, şi făcu: „Ah!", picioarele şi 
mâinile i se înmuiară, şi se îngălbeni de tot la faţă! Şi 
dragostea, şi patima, şi dorul, şi pojarul intrară în sufletul 
lui şi puseră stăpânire pe el. 

Atunci vizirul îi grăi: 

— Ferească-te Allah de tot necazul şi de toată sila, doamne 
al meu! Pentru ce te văd schimbat aşa dintr-o dată, şi 
suferind, şi zair? 

El răspunse: 

— O, vizirule, fata aceea! A cui fată o fi? M-a subjugat şi 
mi-a luat minţile! 

El răspunse: 

— Este fata prietenului tău sultanul! Dacă îţi place cu 
adevărat, am să vorbesc cu Măria Sa să ţi-o dea de soţie! 

E spuse: 

— O, vizirule, vorbeşte! Iar eu, pe viaţa mea, am să-ţi 
dăruiesc orice mi-ai cere! Şi am să-i dau sultanului orice mi- 
o cere ca zestre pentru fata lui! Şi-avem să fim prieteni şi 
rude! 

Vizirul răspunse: 

— Am să mă slujesc de toată trecerea mea ca să-ţi 
dobândesc ceea ce doreşti! 

Şi şezu de vorbă cu Măria Sa în taină şi-i spuse: 

— O, Măria Ta Şams Al-Daula, iată că prietenul Măriei 
Tale, Juder, vrea să se încuscrească cu Măria Ta! Şi mi s-a 
încredinţat, să vorbesc cu Măria Ta ca să-i dai de soţie pe 


fiica ta El-Sett Asia! Nu mă făcea de ocară şi primeşte 
votria mea! Şi orice ai să ceri ca zestre pentru fiica Măriei 
Tale, Juder are să-ţi plătească! 

Sultanul răspunse: 

— Zestrea a şi fost toată plătită şi primită! lar fata-i o 
roabă în slujba lui! I-o dau de soţie; şi, primindu-1 de 
ginere, îmi face cea mai aleasă cinstire! 

Şi îşi petrecură noaptea aceea fără a hotări nimica mai 
mult. 

Ci a doua zi de dimineaţă, sultanul strânse divanul şi 
chemă acolo şi pe cei mari şi pe cei mici, şi pe stăpâni şi pe 
slugi; şi porunci să vină şi şeicul al-Islaml după datină. Şi 
Juder rosti cererea lui de căsătorie, iar sultanul o primi şi 
zise: 

— În ce priveşte zestrea, am şi primit-o! Şi fu scris senetul. 

Juder atunci trimise să i se aducă sacul cu giuvaieruri şi 
nestemate, şi i-l dărui sultanului ca zestre pentru fata 
Măriei Sale. Şi numaidecât zvoniră ţimbalele şi tamburele, 
şi răsunară triştele şi clanaretele, şi petrecerea şi nunta se 
porniră din plin, pe când Juder intra în odaia de nuntă ca 
să-şi petreacă noaptea cu tânăra fată. 

Şi Juder şi sultanul trăiră laolaltă strâns legaţi, multe şi 
fericite zile. După care sultanul se săvârşi. 

' Şeic al-Islam (îndrumătorul întru Islam) - titlu de cinstire 
dat iniţial muftiului (judecătorului) suprem. Începând din 
secolul al XVI-lea, acest titlu s-a atribuit numai muftiului de 
la Constantinopole, care deţinea autoritatea cea mai înaltă 
religioasă şi juridică asupra supuşilor din toate ţările 
turceşti. 

Atunci oştile începură să-l ceară pe Juder de sultan şi, 
întrucât el nu vroia să primească, toţi stăruiră a-1 cere, 
până ce primi. Şi îl ridicară sultan. 

Or, cea dintâi faptă a lui Juder, ca sultan, fu să clădească o 
geamie pe mormântul sultanului Şams Ali-Daula; şi adăugă 
la ea danii îmbelşugate; şi alese, ca aşezare pentru geamia 
aceea, mahalaua Bundukaniya, pe când palatul lui se afla în 


mahalaua Yamaniyal. Şi, de atunci, geamia şi mahalaua cu 
geamia luară numele de Juderiya. 

Sultanul Juder nu zăbovi pe urmă să-i căftănească viziri pe 
cei doi fraţi ai săi, Salem ca vizir de-a Dreapta, şi Salim ca 
vizir de-a Stânga. Şi trăiră aşa, în pace, numai un an, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

După ce trecu anul, Salem îi spuse lui Salim: 

— O, fratele meu, da până când oare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Da până când oare avem să stăm noi în starea aceasta? 
Doar n-avem să ne trecem toată viaţa ca slugi ale lui Juder, 
fără a ne bucura la rându-ne, cât o trăi el, de putere şi de 
fericire? 

Salim răspunse: 

— Cum am putea face să-l ucidem şi să punem mâna pe 
pecete şi pe sac? Numai tu ai şti să urzeşti vreun tertip de 
a-l ucide, căci tu eşti mai iscusit şi mai deştept decât mine! 

Salem zise: 

1 In oraşele musulmane medievale, locuitorii se aşezau 
după originea lor tribală, din pricina urii dintre neamurile 
de obârşii diferite. 

— Dacă aş dibaci eu vreun tertip pentru moartea lui, tu ai 
primi ca eu să ajung sultan, cu tine vizir de-a Dreapta mea? 
Şi pecetea şi sacul să rămână la mine? 

E spuse: 

— Primesc! 

Şi se învoiră să-l piardă pe Juder, ca să ajungă la puterea 
cea mare şi să se bucure ca nişte domni de bunurile acestei 
lumi. 

După ce urziră vânzarea, se duseră la Juder şi-i spuseră: 

— O, frate al nostru, tare am vrea să primeşti a veni în 
seara aceasta să ne faci bucuria de a gusta din bucatele 


noastre, după atâta vreme de când nu te-am mai văzut 
trecând pragul ospeţiei noastre! 

El spuse: 

— Nu vă mai mohorâţi! La care dintre voi trebuie să vin ca 
oaspe? 

Salem răspunse: 

— La mine mai întâi! Şi, după ce ai să guşti din bucatele 
ospeţiei mele, ai să te duci ca oaspe şi la fratele meu! 

El răspunse: 

— Nimica nu stă împotrivă! 

Şi se duse cu Salem în latura palatului unde locuia acesta. 

Or, el habar n-avea ce-l aştepta! Încât, de cum înghiţi 
prima îmbucătură la acel ospăț, se şi prăbuşi făcut bucăţi- 
bucățele cu totul, carnea într-o parte şi oasele în cealaltă! 
Otrava îl şi isprăvise. 

Atunci Salem se ridică şi vru să-i scoată inelul de pe deget; 
ci, întrucât inelul nu vroia nicicum să iasă, reteză degetul cu 
un cuţit. Luă atunci inelul şi frecă nestemata. Numaidecât 
se ivi efritul Trăsnet-Trăsnitor, slujitorul pe-cetei, care 
spuse: 

— lacătă-mă! Cere şi vei căpăta! Salem îi zise: 

— Îţi poruncesc să-l înşfaci pe fratele meu Salim şi să-l 
ucizi. Pe urmă să-l ridici, şi totodată să-l ridici şi pe Juder, 
care zace colea fără de viaţă, şi să te duci să arunci 
amândouă leşurile, şi pe cel otrăvit şi pe cel sugrumat, 
dinaintea căpeteniilor cele mari ale oştilor! 

Şi numaidecât efritul 'Trăsnet-Trăsnitor, care se supunea la 
orice poruncă ce i-ar fi dat oricine eră stăpânul pe-cetei, se 
duse de-1 luă pe Salim şi-l omori; pe urmă, luă leşurile şi se 
duse de le aruncă dinaintea căpeteniilor oştilor, care tocmai 
se aflau strânse la masă, în sala de mese! 

Când căpeteniile oştilor văzură leşurile lui Juder şi Salim, 
se opriră din mâncat şi ridicară mâinile către cer, înfricoşaţi 
şi înfioraţi, şi îl întrebară pe mared: 

— Cine a săvârşit fapta aceasta asupra trupurilor 
sultanului şi Vizirului? 


El răspunse: 

— Fratele lor Salem! 

Şi, tot atunci, intră şi Salem şi le spuse: 

— O, căpetenii ale oştilor mele, şi voi toţi, ostaşi ai mei, 
mâncaţi şi staţi cuminte! Am ajuns stăpân pe inelul acesta 
pe care i l-am luat fratelui meu Juder. Şi maredul ăsta, aci 
de faţă, este maredul Trăsnet-Trăsnitor, slujitorul pecetei. 
Şi eu i-am poruncit să-l dea morţii pe fratele meu Salim, ca 
să nu mai fie nici un râvnitor la scaunul de domnie! De 
altminteri, era un mişel şi tare mi-era teamă să nu mă 
vândă! Şi-apoi, întrucât Juder este mort, eu rămân singur 
sultan! Vreţi, dar, să mă primiţi de stăpân, ori vreţi mai 
degrabă să frec pecetea şi să-l pun pe efrit să vă omoare 
pe toţi, şi pe cei mari, şi pe cei mici, până la unul? 

La vorbele acestea, căpeteniile oştilor, cuprinse de o 
spaimă mare, nu cutezară să se pună împotrivă şi 
răspunseră: 

— Te primim de stăpân şi de sultan! 

Atunci Salem porunci să se pregătească înmormântările 
fraţilor lui. Pe urmă, strânse divanul şi, când toată lumea se 
întoarse de la înmormântare, se aşeză în jeţul domnesc; şi 
primi, ca sultan, închinăciunile supuşilor lui. După care 
spuse: 

— Acuma vreau să scriu senetul meu de căsătorie cu soţia 
fratelui meu! 

Divanul răspunse: 

— Nimica nu stă împotrivă. Ci trebuie să aştepţi să se 
scurgă cele patru luni şi zece zile de văduvie. 

El răspunse: 

— Eu nu vroi să ştiu de zăbovelile astea şi nici de altele 
asemenea! Pe viaţa capului meu, vroi să intru numaidecât, 
chiar în noaptea aceasta, la soţia fratelui meu! 

Atunci trebuiră să scrie senetul de căsătorie şi se duseră s- 
o vestească pe soţia lui Juder, El-Sett Asia, care răspunse: 

— Să poftească! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi se duseră s-o vestească pe soţia lui Juder, El-Sett Asia, 
care răspunse: 

— Să poftească! 

Şi Salem, la căderea nopţii, intră peste soţia lui Juder, care 
îl primi cu cele mai calde semne de bucurie şi cu urări de 
bun venit. Şi îl pofti să bea, ca să se răcorească, o ceaşcă de 
sorbet, pe care el o bău, dar numai pentru ca numaidecât 
să se şi prăbuşească făcut fărâme, trup fără duh. Şi-aşa 
muri şi el. 

Atunci, El-Sett Asia luă pecetea cea vrăjită şi o zdrobi 
bucăţi-bucăţele, aşa ca nimenea de-acolo înainte să nu se 
mai folosească de ea pentru fărădelegi, şi sfâşie în două şi 
sacul cel fermecat, rupând în felul acesta vraja pe care o 
avea. 

După care trimise să-l vestească pe şeicul al-Islam despre 
toate câte se întâmplaseră, şi să dea de ştire mai-marflor 
din împărăție să aleagă alt sultan, spunându-le: 

— Alegeţi-vă, ca să vă cârmuiască, alt sultan! 

Şi-asta-i, urmă Şeherezada, tot ce ştiu despre istoria lui 
Juder, a fraţilor lui, şi a sacului, şi a pecetei fermecate! Ci 
tot aşa mai ştiu, o, norocitule sultan, o istorie 
nemaipomenită, care se numeşte. 

POVESTEA CU ABU-KIR ŞI CU ABU-SIR şeherezada 
începu: s-a povestit, o, norocitule sultan, că au fost odată în 
cetatea Iskandaria doi inşi, unul dintre ei boiangiu, pe nume 
Abu-Kir, iar celălalt bărbier, pe nume Abu-Sir. Şi amândoi 
erau vecini în suk, cu prăvăliile uşă în uşă. 

Or, boiangiul Abu-Kir era un pungaş sadea, un mincinos 
din cap până-n picioare, o secătură! Aşa! Şi de bună seamă 
că tâmplele lui or fi fost cioplite din cine ştie ce bolovan 
vârtos, iar căpăţâna i-o fi fost şlefuită cu pietrele de pe la 
treptele vreunei capişti, fără de nici o îndoială! Altminteri, 


de unde ar fi avut atâta îndrăzneală neruşinată, în toate 
răutăţile şi ticăloşiile? Avea năravul, printre multe alte 
pungăşii de-ale lui, să le ceară muşteriilor să-i plătească 
dinainte, pe motiv că îi trebuiau banii ca să cumpere 
vopselile, şi nu mai da niciodată îndărăt hainele care-i erau 
aduse la boit, ba dimpotrivă! Nu numai că cheltuia banii pe 
care pusese gabja dintru-ntâi, mâncând şi bând nesinchisit 
de nimic, da mai şi vindea pe furiş hainele lăsate la el, şi în 
felul acesta îşi plătea tot soiul de chefuri şi de pofte dintre 
cele mai năzuroase. Şi, când muşterii veneau să-şi ceară 
îndărăt lucrurile, el găsea tertipuri cum să-i amăgească şi 
să-i facă să aştepte la nesfârşit, ba pentru o pricină, ba 
pentru alta. Aşa, de pildă, spunea: „Pe Allah! O, stăpâne al 
meu, mi-a născut nevasta ieri şi a trebuit să fac tot soiul de 
alergături, ba la dreapta, ba la stânga, toată ziua". Sau, mai 
adesea, spunea: „Am avut ieri nişte oaspeţi o mie ji una de 
nopţi şi am fost ţinut toată vremea de îndatoririle mele de 
gazdă faţă de ei; dar, dacă vii peste două zile, ai să-ţi găseşti 
hainele gata cu totul încă de cu zori". Şi tot lungea aşa 
povestea, până ce, scos din răbdări, vreunul striga: 
„Ajunge! Mai bine spune-mi care-i adevărul cu hainele 
mele! Dă-mi-le îndărăt! Nu mai vreau să le vopsesc!" Atunci 
el răspundea: „Pe Allah! Sunt nenorocit!" Şi-şi ridica 
mâinile către cer, făcând tot soiul de jurăminte că are să 
spună adevărul. Şi, văicărindu-se şi bătându-şi mâinile una 
de alta, striga: „Închipuieşte-ţi, o, stăpâne al meu, că, odată 
hainele vopsite, le-am pus la uscat, întinse frumos pe 
frânghiile din faţa prăvăliei; şi am lipsit şi eu numai o clipită, 
ca omul; şi când m-am întors, pieriseră; le-a furat cine ştie 
ce pungaş din suk, poate chiar vecinul meu, afurisitul ăsta 
de bărbier!" La asemenea vorbe, dacă muşteriul era om 
cumsecade şi liniştit, se mulțumea să răspundă: „Allah are 
să mă despăgubească" şi pleca. Dar dacă muşteriul era 
vreun ins repezit, se înfuria şi-l coperea pe boiangiu cu 
înjurături, şi ajungea cu el la lovituri şi la încăierare pe 
uliţă, de faţă cu toată lumea strânsă grămadă. Şi, cu tot 


tărăboiul, şi în ciuda poruncilor cadiului, nu mai izbutea să- 
şi capete îndărăt lucrurile, întrucât nici dovezi nu avea şi, 
pe de altă parte, nici în prăvălia boiangiului nu se afla nimic 
care să se poată lua şi vinde. Şi negustoria asta izbuti atâta 
de straşnic şi dăinui atâta de mult, încât fu vreme destulă ca 
toţi neguţătorii din suk şi toţi locuitorii din mahala să fie 
păcăliţi unul după altul. Şi boiangiul Abu-Kir îşi văzu atunci 
toată lefteria mâncată pe deplin şi negustoria lui sfârşită, 
când pricepu că nu mai era nimeni care să mai poată fi 
jefuit. Ajunse de râsul lumii, şi era pomenit în zicători atunci 
când cineva vroia să vorbească despre pungăşiile oamenilor 
de rea-credinţă. 

Când boiangiul Abu-Kir se văzu ajuns în starea aceea de 
ticăloşie, se duse şi şezu dinaintea prăvăliei vecinului său, 
bărbierul Abu-Sir, îi zugrăvi ce rău îi merg treburile şi-i 
spuse că nu-i mai rămânea alta decât să moară de foame. 
Atunci bărbierului Abu-Sir, care era un om ce umbla numai 
pe căile lui Allah, şi care, măcar că sărac, era harnic şi 
cinstit, i se făcu milă de amarurile unuia mai sărac decât el, 
şi răspunse: 

— Vecinul este dator să-şi ajute vecinul! Rămâi aici, şi 
mănâncă, şi bea, şi foloseşte-te de ce ne dă Allah, până la 
zile mai senine! 

Şi-l primi cu bunăvoință şi-l ajută la toate necazurile, o 
bucată de vreme. 

Or, într-o zi, bărbierul Abu-Sir i se plânse boiangiului Abu- 
Kir de asprimea vremilor şi-i spuse: 

— lată, măi frate! Eu nu sunt nicidecum un bărbier 
nepriceput, şi-mi cunosc meseria, iar mâna mea-i uşoară pe 
faţa muşteriilor. Ci întrucât prăvălia mea este săracă, şi 
întrucât şi eu sunt sărac, nimenea nu vine să se 
bărbierească la mine! Şi numai în câte-o dimineaţă, la 
hammam, vine la mine vreun hamal ori vreun fochist ca să-l 
rad la subţiori sau ca să-i curăţ cu aluatul meu părul de pe 
burtă! Şi, cu puţinii bănuţi de aramă pe care acei săraci îi 
dau săracului de mine, ajung să mă hrănesc şi eu, să te 


hrănesc şi pe tine, şi să fac faţă nevoilor alor mei pe care îi 
am în spinare! Ci Allah este mare şi darnic! 

Boiangiul Abu-Kir răspunse: 

— Tu chiar că eşti cam sărac cu duhul, măi frate, de înduri 
atâta de tăbdător prăpădul şi răutatea vremilor, când ai 
avea putinţă să te îmbogăţeşti şi să trăieşti nestrâmtorat. 
Tu eşti scârbit de meseria ta, care nu-ţi aduce nimic; iar eu 
nu pot să mi-o fac pe-a mea, în ţara aceasta plină de oameni 
răuvoitori. Nu ne mai rămâne aşadar decât să părăsim ţara 
aceasta amarnică şi să ne luăm poteca de-aici, în căutarea 
vreunei cetăţi unde să ne putem îndeplini meşteşugul cu 
folos şi cu mângâiere. Altmintrelea, ştii şi tu câte foloase 
poţi să tragi de pe urma călătoriilor! Să călătoreşti 
înseamnă să te bucuri, să răsufli un aer curat, să te 
odihneşti de grijile vieţii, să vezi ţări noi şi pământuri noi, 
să-ţi îmbogăţeşti mintea şi, când ai în mână o meserie aşa 
de cinstită şi de minunată cum e a mea şia ta, şi maicu 
seamă aşa de bine privită în toate locurile, şi la noroadele 
cele mai osebite, înseamnă s-o faci cu cele mai mari 
câştiguri, vrednicii şi huzururi. Şi, pe deasupra, ştii şi tu ce- 
a spus poetul despre călătorie: 

Din ţara ta departe Spre alte locuri pleacă, De vrei s- 
ajungi vreodată La fapte mari pe lume! Larg sufletul ţi- 
avântă La drum - şi-are să-ţi placă! Pământuri noi te- 
aşteaptă Şi praguri fără nume, Cu prietenii alese Şi 
bucuria-ntreagă. lar dacă ţi s-ar spune: „Ce valuri ai să- 
nduri, De griji şi de necazuri, De mari primejdii grele, Pe- 
ndepărtate locuri!" Tu poţi răspunde: „Jur: Mai bună este 
moartea, Decât să zaci sub rele, Pe-acelaşi loc de-a pururi, 
Supus spurcatei uri, Şi negrelor zavistii, Şi frânt în 
temenele. " 

Aşa că, măi frate, n-avem nimica mai bun de făcut decât să 
ne închidem prăvăliile şi să ne călătorim amândoi către o 
soartă mai acătării! 

Şi vorbi aşa înainte, cu vorbe atât de ispitite încât, 
bărbierul Abu-Sir fu încredinţat de grabnica nevoie a 


plecării, şi nu mai zăbovi să se gătească de drum, adică să- 
şi înfăşoare într-o cârpă zdrenţuită lighenaşul, bricele, 
foarfecele, A patru sute optzeci şi opta noapte cureaua de 
tras bricele şi alte câteva scule mărunte, pe urmă să se 
ducă să-şi ia bun-rămas de la ai lui şi să se întoarcă la 
prăvălie unde îl aştepta Abu-Kir. Şi boiangiul îi zise: 

— Nu ne mai rămâne decât să rostim fatihaua de început 
din Coran, ca să ne mărturisim că de-acuma înainte suntem 
fraţi şi să ne legăm amândoi că avem să punem laolaltă într- 
o cutie tot ce-om agonisi, şi că avem să împăr-ţim între noi 
câştigul, întru totul, atunci când ne-om întoarce la 
Iskandaria. Tot aşa trebuie să ne legăm că acela dintre noi 
care are să găsească de lucru este dator să-l ţină pe seama 
lui pe acela care n-are să poată câştiga nimic! 

Bărbierul Abu-Sir nu avu nimica împotrivă şi mărturisi că 
toate aceste învoieli erau îndreptăţite; şi amândoi atunci, ca 
să pecetluiască învoiala, rostiră fatihaua de început din 
Coran. După care, cinstitul Abu-Sir îşi închise prăvălia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute optzeci şi opta noapte 
urmă: 

După care, cinstitul Abu-Sir îşi închise prăvălia şi dădu 
stăpânului casei cheia, şi plăti tot ce avea să plătească; pe 
urmă luară amândoi calea spre port şi se îmbarcară, fără 
nimica de mâncare la ei, pe o corabie care tocmai îşi înălța 
pânzele. 

Soarta le fu prielnică de-a lungul călătoriei şi le veni în 
ajutor prin mijlocirea unuia dintre ei. Căci, dintre toţi 
călătorii şi dintre toţi corăbierii al căror număr se ridica la o 
sută patruzeci de oameni, afară de căpitan, nu se mai afla 
nici un alt bărbier decât Abu-Sir; şi, prin urmare, numai el 
putea să-i radă cum se cuvine pe cei ce aveau nevoie să fie 
raşi. Încât, de cum corabia îşi ridică pânzele, bărbierul 
spuse tovarăşului său: 


— Fratele meu, suntem aici în largul mării şi trebuie 
numaidecât să facem rost de mâncare şi de băutură. Aşa că 
am să încerc să-i îmbiu cu meşteşugul meu pe călători şi pe 
năieri, cu nădejdea că vreunul are să-mi spună: „Hai, o, 
bărbierule, rade-mă pe cap!" Şi eu o să-l rad pe cap, 
căpătând o pâine, ori ceva bănuţi, ori un gât de apă, cu care 
să putem, eu şi cu tine, să ne ţinem zilele! 

Boiangiul Abu-Kir răspunse: 

— Nu am nimica împotrivă! 

Şi se întinse pe punte, îşi aşeză capul cât putu mai bine şi 
începu să tragă la aghioase, pe când bărbierul se pregătea 
să caute de lucru. 

Pentru aceasta, Abu-Sir îşi luă sculele şi un tas cu apă, îşi 
aruncă pe umăr o cârpă, drept ştergar, fiind sărac, şi 
începu să se preumble printre călători. Atunci unul dintre ei 
îi zise: 

— la vino, meştere, de mă rade! 

Şi bărbierul îl rase pe cap. Şi, după ce isprăvi, cum 
călătorul îi întindea câţiva bănuţi, Abu-Sir îi spuse: 

— O, frate al meu, ce-aş putea să fac aici cu banii aceştia? 
Dacă ai binevoi să-mi dai mai degrabă o turtă de pâine, 
aceea mi-ar prinde mai bine şi mi-ar părea mai 
binecuvântată aici pe mare; întrucât am cu mine şiun 
tovarăş de drum, iar merindea noastră nu-i prea mare 
lucru! 

Atunci călătorul îi întinse o turtă de pâine, încă şi o bucată 
de brânză, şi-i umplu cu apă tasul. Şi Abu-Sit luă totul, se 
întoarse la Abu-Kir şi-i spuse: 

— Na bucata aceasta de pâine şi bucata aceasta de 
brânză, şi mănâncă; şi bea apă din tasul acesta! 

Şi Abu-Kir le luă şi mâncă şi bău totul. 

Atunci bărbierul Abu-Sir îşi luă iarăşi sculele, îşi aruncă pe 
umăr ştergarul, luă tasul gol în mână şi porni să străbată 
corabia, printre şirurile de călători, unii stând ciuciţi, A 
patru sute optzeci şi opta noapte citi, alţi culcaţi, şi îl rase 
pe unul pentru două turte de pâine, pe altul pentru o 


bucată de brânză, ori pentru un castravete, ori pentru o 
felie de lubeniţă, ori pentru vreun ban; şi făcu o treabă aşa 
de frumoasă, încât la sfârşitul zilei strânsese treizeci ele 
turte, treizeci de jumătăţi de drahmă şi o grămadă de 
brânză, şi măsline, şi castraveți, şi câteva turtiţe de lapţi 
uscați de Egipt, din aceia de care se scot din peştii cei 
minunaţi de la Damietta. Şi, pe deasupra, se pricepuse atât 
de bine să dobândească prietenia călătorilor, de-ar fi putut 
să le ceară orice şi ar fi căpătat. Ba ajunse atâta de îndrăgit, 
încât vestea despre dibăcia lui ajunse şi la urechile 
căpitanului, care dori şi el să fie ras pe cap; şi Abu-Sir îl 
rase şi pe căpitan pe cap, şi nu pregetă să i se plângă de 
asprimile soartei şi de lipsurile în care se afla şi de 
puţinătatea merindelor pe care le avea. Şi-i spuse şi că mai 
avea cu el un tovarăş de călătorie. Atunci căpitanul, care 
era un om cu mână largă, şi care mai fu şi încântat de felul 
frumos de a se purta şi de mâna uşoară a bărbierului, 
răspunse: 

— Fii binevenit! Doresc ca în fiecare seară să vii 
dimpreună cu tovarăşul tău să luaţi masa cu mine. Şi să nu 
mai aveţi niciunul dintre voi nici o grijă de nimica, atâta cât 
are să ţină călătoria voastră cu noi! 

Bărbierul se duse dar la boiangiu, care, după năravul lui, 
dormea-nainte, şi care, odată deşteptat, când văzu la capul 
său tot belşugul acela de turte, de brânză, de lube-niţe, de 
măsline, de castraveți şi de lapţi uscați, strigă uluit: 

— De unde toate astea? Abu-Sir răspunse: 

— De la mila lui Allah (preamărit fie E1!). 

Atunci boiangiul se repezi la toată merindea deodată, de 
parcă ar fi vrut s-o îndese dintr-o îmbucătură în scumpul lui 
pântec; ci bărbierul îi spuse: 

— Nu mânca nimica din lucrurile acestea, fratele meu, căci 
poate ne vor fi de folos la vreun ceas de nevoie; şi ascultă la 
mine. Află, dar, că l-am ras pe căpitan; şi m-am plâns lui de 
lipsa noastră de merinde; şi el mi-a răspuns: „Fii binevenit, 
şi să pofteşti în fiecare seară dimpreună cu tovarăşul tău să 


luaţi masa cu mine!" Or, chiar în seara aceasta avem să 
mâncăm cea dintâi masă cu el! Ci Abu-Kir răspunse: 

— N-am nici o treabă cu căpitanul tău! Mi-e rău din 
pricina mării şi nu pot să mă scol de-aici. Lasă-mă dar să-mi 
potolesc foamea cu merindele astea, şi du-te de mănâncă 
singur cu căpitanul! 

Şi bărbierul spuse: 

— Nu este nimica împotrivă! 

Şi, în aşteptarea ceasului mesei, începu să-l privească pe 
tovarăşul său cum mânca. 

Or, boiangiul se apucă să rupă şi să sfâşie bucatele, ca un 
tăietor de piatră care sparge bucăţile de stâncă dintr-o 
pietrărie, şi să înfulece cu zarva pe care o face un elefant 
nemâncat de zile şi zile în şir, şi care înghite clefăind şi 
hăpăind; şi înfulecăturile veneau să ajute înfulecăturile, 
împingându-le pe strunga gâtlejului; şi îmbucătura intra 
până ce îmbucătura de mai înainte să fi coborât în pântece; 
şi ochii boiangiului se bulbucau la fiecare bucată, ca ochii 
unui ghul, şi o topeau cu strălucirile lor arzătoare; şi icnea 
şi gâfâia ca un bou care icneşte dinaintea tainului de 
uruială şi de fân. 

Estimp, se ivi un corăbier care-i spuse bărbierului: 

— O, meştere bărbier, căpitanul îţi trimite vorbă: „a-ţi 
tovarăşul şi vino la cină!" 

Atunci Abu-Sir îl întrebă pe Abu-Kir: 

— Tot nu te hotărăşti să mă însoţeşti? El răspunse: 

— N-am putere să umblu! 

Şi bărbierul se duse singur, şi-l văzu pe căpitan stând jos 
dinaintea unei mese mari, pe care se aflau douăzeci de 
bucate felurite, de nu mai multe; şi nu aştepta decât sosirea 
spuse: 

Şi, văzându-l singur, căpitanul îl întrebă: 

— Unde îţi este tovarăşul? El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, îi e rău din pricina mării şi e năucit 
de tot! 

Căpitanul spuse: 


— Asta nu e o boală grea. Ameţeala aceasta are să-i 
treacă! Ia loc colea jos lângă mine, în numele lui Allah! 

Şi luă o farfurie şi o umplu cu toate felurile de bucate, 
atâta de mărinimos, încât fiecare porţie ar fi putut să 
ajungă din plin pentru zece inşi. Şi, după ce bărbierul sfârşi 
de mâncat, căpitanul îi întinse altă farfurie, spunându-i: 

— Du-i farfuria aceasta prietenului tău! 

Şi Abu-Sir dădu fuga să-i ducă farfuria plină lui AbuKir, pe 
care îl găsi gata să înceapă iar a măcina cu colții şi a 
mesteca din fălci ca o cămilă, în vreme ce bucătoaiele se 
perindau mai departe pe beregăţile lui, una după alta, la 
iuţeală. 

Şi Abu-Sir îi zise: 

— Nu ţi-am spus să nu-ţi strici foamea cu merindele alea? 
Priveşte! Ia uite ce lucruri minunate îţi trimite căpitanul. Ce 
zici de bucăţelele astea de chebap de miel, care vin de la 
masa căpitanului nostru? 

Abu-Kir grohăi: 

— Dă-ncoa! 

Şi se repezi Ia farfuria pe care i-o întindea bărbierul, şi 
începu să înşface totul cu mâinile amândouă, lacom ca un 
lup, ori furios ca un leu, ori crud ca un vultur când se 
repede pe un porumbel, ori năprasnic ca un flămând care 
fusese gata să moară de foame şi nu mai face nazuri când e 
să se îndoape pe săturate. Şi, în câteva clipite, o linse şi o 
lustrui, aruncând-o goală-goluţă. Atunci bărbierul luă 
farfuria şi o dădu oamenilor de la bucătărie; pe urmă se 
duse să bea cu căpitanul, după care se întoarse să-şi 
petreacă noaptea lângă Abu-Kir, care şi începuse să sforăie 
din toate găurile lui, făcând o zarvă tot atât de mare ca şi 
apa ce se izbea de corabie. 

În dimineaţa şi în ziua următoare, bărbierul Abu-Sir îi rase 
mai departe pe călători şi corăbieri, dobândi merinde şi 
zaherea destulă, seara cină iarăşi cu căpitanul şi îşi ospătă 
cu toată mărinimia tovarăşul, care, în ce-l privea, se 
mulțumea să doarmă şi să nu se trezească decât ca să 


mănânce ori să-şi facă nevoile, şi-aşa vreme de douăzeci de 
zile de călătorie pe apă, până ce, în cea de a douăzeci şi una 
dimineaţă, corabia intră în portul unui oraş necunoscut. 

Atunci Abu-Kir şi Abu-Sir coborâră pe uscat şi se duseră să 
închirieze la han un adăpost, unde bărbierul rostui 
numaidecât o rogojină, cumpărată din sukul rogojinarilor, şi 
două pături de lână. Pe urmă bărbierul, după ce răspunse la 
toate nevoile boiangiului, care se tot plângea de amețeli, îl 
lăsă să doarmă la han, iar el plecă în cetate, încărcat cu tot 
tacâmul lui, ca să-şi facă meseria pe la colţurile uliţelor, în 
drum, şi să radă ba vreun hamal, ba vreun măgărar, ba 
vreun măturător, ba vreun bocceagiu, ba chiar şi vreun 
neguţător mai de seamă, ispitit de priceperea lui. Şi se 
întoarse seara să înşiruie bucatele dinaintea tovarăşului 
său, pe care-l găsi adormit şi pe care nu izbuti să-l 
trezească decât dându-i să adulmece mirosul de frigărui de 
miel. 

Şi starea aceasta ţinu tot aşa, Abu-Kir plângându-se 
întruna de o rămăşiţă de rău de mare, vreme de patruzeci 
de zile bătute; şi în fiecare zi, o dată la amiază şi o dată la 
asfinţitul soarelui, bărbierul se întorcea la han ca să-l 
slujească şi să-l îndoape pe boiangiu, după agonisita cu 
care îl dăruia norocul din acea zi şi meseria lui; şi boiangiul 
înfuleca azimele, castraveţii, ceapa verde şi bucăţelele de 
chebap, fără de nici o osteneală pentru pântecele lui cel 
scump; şi degeaba îi lăuda bărbierul frumuseţile fără 
pereche din cetatea aceea necunoscută, şi îl poftea să-l 
însoţească la o plimbare prin sukuri şi prin grădini, că Abu- 
Kir răspundea mereu: 

— Îmi vuieşte capul de ameţeala de pe mare! 

Şi, după ce râgâia un şir de râgâieli şi vântura un şir de 
vântuituri de tot felul, se cufunda iarăşi în somnul lui adânc. 
Şi bunul şi vrednicul bărbier Abu-Sir se ferea cu mare grijă 
să nu-i aducă nici cea mai mică dojana ticălosului său de 
tovarăş, ori să-l supere cu vreun necaz ori cu vreo vorbă. 


Ci, după acele patruzeci de zile, bărbierul, săracul, căzu 
bolnav şi, nemaiputând ieşi ca să-şi vadă de meseria lui, îl 
rugă pe portarul hanului să aibă grijă de tovarăşul său Abu- 
Kir şi să-i cumpere tot ce-o avea trebuinţă. Ci după câteva 
zile starea bărbierului se înrăutăţi aşa de tare, încât 
sărmanul îşi pierdu orice simţire şi rămase nemişcat şi 
aproape ca mort. Încât Abu-Sir nu mai era în stare să-l 
îndoape pe boiangiu ori să trimită să i se cumpere cele de 
trebuinţă, acesta până la urmă începu să simtă cum îl arde 
foamea amarnic şi fu nevoit să se scoale şi să caute şi la 
dreapta şi la stânga ceva de luat în gură. Da de mult zvân- 
tase tot din casă şi nu mai găsi de mâncare nimic-nimi-cuţa; 
atunci, scotoci hainele tovarăşului său care zăcea pe jos 
nemişcat, găsi o pungă în care se afla agoniseala 
sărmanului, strânsă bănuţ cu bănuţ în vremea cât 
călătoriseră pe mare şi în cele patruzeci de zile de muncă în 
cetate, şi-o puse la brâu şi, fără să-i pese cât de cât de 
tovarăşul său bolnav, de parcă nici n-ar fi fost acolo, plecă 
încuind cu zăvorul în urma lui uşa de la locuinţa lor. Şi, 
întrucât portarul hanului era plecat în clipa aceea, nimenea 
nu-l văzu pe AbuKir când plecă şi nimenea nu-l întrebă 
unde se duce. 

Or, cea dintâi grijă a lui Abu-Kir fu să dea fuga la un 
plăcintar unde îşi plăti o tavă plină cu chenafă şi o tavă 
plină cu plăcintă de foi uscate; şi bău şi-o cană cu sorbet cu 
mosc şi alta cu ambră şi cu gingifar. După care. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzecea noapte spuse: 

După care, se duse în sukul negustorilor şi îşi cumpără 
nişte haine şi alte lucruri frumoase şi, gătit falnic, începu să 
se plimbe cu pas domol pe uliţe, şi să se bucure şi să se 
veselească de lucrurile cele noi ce i se dezvăluiau la fiecare 
pas în cetatea aceea care i se părea fără de seamăn pe 
lume. Ci, printre alte multe, un fapt ciudat îl tulbură cu 
deosebire. Băgă de seamă că toţi locuitorii, fără de nici o 


abatere, erau îmbrăcaţi la fel, în haine aidoma în ce 
priveşte culoarea: nu se vedea decât albastru şi alb, nimic 
altceva. Până şi în prăvăliile negustorilor nu erau decât 
stofe albe şi stofe albastre, nici o altă culoare mai mult; ba 
până şi kohlul era vădit albastru. La neguţătorii de 
sorbeturi nu vedeai în carafe decât sorbeturi albe şi nici un 
sorbet roşu, ori trandafiriu, ori vineţiu. Şi faptul acesta îl 
uimi peste măsură. Ci nedumerirea lui ajunse peste poate la 
uşa unui boiangiu: în căzile boiangiului nu văzu, într-adevăr, 
decât boia albastră-vineţie, nimic altceva. 

Atunci, nemaiputându-şi stăpâni înciudarea şi uimirea, 
Abu-Kir intră în prăvălie şi scoase din buzunar o basma 
albă, pe care i-o întinse boiangiului, spunându-i: 

— Cât îmi iei, o, meştere boiangiu, ca să-mi vopseşti 
basmaua aceasta? Şi ce culoare poţi să-i dai? 

Meşterul boiangiu răspunse: 

— Nu ţi-aş lua, ca să-ţi vopsesc basmaua, decât douăzeci 
de drahme! În ce priveşte culoarea, are să fie albas-tră- 
vineţie, fără de nici o îndoială! 

Abu-Kir, sugrumat de o cerere atâta de uluitoare, strigă: 

— Ce? Vrei douăzeci de drahme ca să-mi vopseşti o basma, 
şi încă şi în albastru? Păi în ţara mea aşa ceva nu costă 
decât o jumătate de drahmă! 

Meşterul boiangiu răspunse: 

— Dacă-i aşa, apoi întoarce-te şi vopseşte-o în ţara ta, măi 
neiculiţă! Aici nu putem decât pe douăzeci de drahme, nici 
un bănuţ de aramă mai puţin! 

Abu-Kir spuse iar: 

— Fie! Da nu vreau s-o vopsesc în albastru. Vreau s-o 
vopsesc în roşu! 

Celălalt întrebă: 

— Ce limbă vorbeşti tu? Şi ce înţelegi tu cu vorba asta: 
roşu? Unde ai văzut tu vopsea roşie? 

Abu-Kir, năucit, spuse: 

— Atunci vopseşte-o în verde! El întrebă: 

— Ce-i aceea vopsea verde? El spuse: 


— Atunci în galben! El răspunse: 

— Nu cunosc vopseaua asta! 

Şi Abu-Kir îi înşiră mai departe feluritele culori de vopsele, 
fără ca meşterul boiangiu să poată pricepe despre ce este 
vorba. Şi, când Abu-Kir îl întrebă dacă şi ceilalţi boiangii 
erau la fel de nepricepuţi ca şi el, boiangiul răspunse: 

— Suntem în cetatea aceasta patruzeci de boiangii, care 
alcătuim o breaslă închisă pentru toţi ceilalţi locuitori; iar 
meseria noastră se moşteneşte din tată în fiu, numai la 
moartea vreunuia dintre noi. lar a folosi altă vopsea afară 
de albastru, aşa ceva nu s-a mai pomenit la noi! 

La cuvintele acestea ale boiangiului, Abu-Kir spuse: 

— Află, o, meştere boiangiu, că şi eu sunt boiangiu şi ştiu 
să vopsesc nu numai în albastru, ci într-o sumedenie de 
culori care ţie nici nu-ţi trec prin minte. la-mă, dar, în slujba 
ta, plăteşte-mi leafa, şi eu am să te învăţ toate tainele 
meşteşugului meu, iar tu atunci ai să poţi să te bucuri de 
toată slava ştiinţei tale dinaintea întregii breasle a 
boiangiilor! 

El răspunse: 

— Nu putem primi nicicum vreun străin în breasla şi în 
meseria noastră! 

Abu-Kir întrebă: 

— Şi dacă aş deschide pe seama mea o prăvălie de 
boiangiu? 

Celălalt răspunse: 

— Nici asta n-ai să poţi niciodată! 

Atunci Abu-Kir nu stărui mai mult, ieşi din prăvălie şi se 
duse la alt boiangiu, pe urmă la al treilea, şi la al patrulea, 
şi la toţi ceilalţi boiangii din cetate; şi toţi îl întâmpinară la 
fel şi îi răspunseră la fel, fără a-l primi nici ca meşter, nici 
ca ucenic. Şi se duse să-şi povestească necazul şeicului 
staroste al breaslei, care îi răspunse: 

— Nu pot să fac nimic. Datinile şi obiceiurile noastre nu ne 
îngăduie să primim un străin printre noi. 


Faţă de o primire rea ca aceea din partea tuturor 
boiangiilor, Abu-Kir îşi simţi inima clocotind de mânie şi se 
duse la palat şi se înfăţişă dinaintea sultanului cetăţii şi-i 
spuse: 

— O, doamne al vremilor, sunt un străin şi, de meserie, 
sunt boiangiu, şi ştiu să vopsesc hainele în patruzeci de 
feluri de culori. 

Spuse: 

Şi ştiu să vopsesc hainele în patruzeci de feluri de culori. 

Şi iacătă că mi s-a întâmplat cutare şi cutare lucru cu 
boiangii din cetatea aceasta, care nu ştiu să vopsească 
decât în albastru. Eu ştiu să dau unei ţesături culoarea cea 
mai ispititoare: roşie, cu feluritele-i trepte, de pildă roşie ca 
trandafirul, ori roşie ca finapul; verde, cu feluritele-i trepte, 
de pildă verde ca iarba, verde-fistic, verde-măsli-niu, ori 
verde-papagal; neagră, cu feluritele-i trepte, de pildă 
neagră-cărbune, neagră-catran, neagră-kohl; galbenă, cu 
feluritele-i trepte, de pildă galbenă-de-chitră, gal-benă-de- 
narazmă, galbenă-de-lămâie şi galbenă-de-aur; şi alte multe 
culori minunate! Şi-aşa! Şi iacătă că boiangiii nu m-au 
primit nici ca meşter, nici ca ucenic cu simbrie! 

Auzind vorbele acestea ale lui Abu-Kir şi înşiruirea aceea 
minunată de vopseli despre care nu mai auzise po-menindu- 
se vreodată, sultanul fu ca fermecat şi se înfioră de 
mulţumire şi strigă: 

— Ya Allah! Asta-i de minunare! Pe urmă îi zise lui Abu-Kir: 

— Dacă spui adevărul, o, boiangiule, şi dacă chiar poţi cu 
meşteşugul tău să ne bucuri ochii cu atâtea culori 
minunate, nu-ţi rămâne decât să alungi de la tine toată grija 
şi să-ţi linişteşti sufletul. Am să-ţi deschid chiar eu o bo- 
iangerie, şi am să-ţi dau toţi banii de care ai trebuinţă. Şi nu 
ai a te teme de nimic din partea breslaşilor; căci dacă pe 
vreunul dintre ei l-ar ispiti păcatul să te necăjească, am să 
poruncesc să fie spânzurat la uşa prăvăliei lui! 

Şi numaidecât îi chemă pe meşterii zidari ai palatului şi le 
spuse: 


— Duceţi-vă cu meşterul acesta minunat, strâbateţi 
împreună cu el toată cetatea şi, când are să găsească un loc 
pe gustul lui, fie vreo prăvălie, fie vreun han, fie vreo casă 
ori grădină, alungaţi-l îndată pe stăpânul acelui loc şi zidiţi 
acolo fără de zăbavă o boiangerie mare, cu patruzeci de 
căzi mari şi cu alte patruzeci de căzi mai mici. Şi tot ce 
faceţi să faceţi aşa cum are să vă arate acest mare meşter 
boiangiu; să-i urmaţi întocmai poruncile şi să luaţi seama să 
nu care cumva să strâmbaţi din nas la nimica! 

Y pe urmă sultanul îi dărui lui Abu-Kir un caftan frumos de 
fală şi o pungă cu o mie de dinari, spunându-i: 

— Cheltuieşte banii aceştia pentru chefurile tale, până ce 
are să fie gata boiangeria! 

Şi, pe deasupra, îi mai dărui şi doi flăcăiaşi care să-l 
slujească, şi un cal minunat, împodobit cu o şa frumoasă de 
catifea albasttă şi cu hârsea de mătase tot albastră. Şi-i mai 
puse la îndemână, ca să locuiască, o casă mare, îmbrăcată 
bogat pe cheltuiala Măriei Sale şi slujită de o ceată de robi. 

Încât Abu-Kir, muiat acuma în atlaz şi călare pe calul lui 
cel frumos, părea strălucitor şi măreț ca un emir, fecior de 
emiri! lar a doua zi nu pregetă să plece, tot călare pe cal şi 
împreună cu doi meşteri zidari şi cu doi tineri ce mergeau 
înainte-i dând la o parte lumea din calea lui, şi să străbată 
ulițele şi sukurile, în căutarea unui loc unde să-şi ridice 
boiangeria. Şi, până la urmă, puse ochii pe o prăvălie mare 
şi cu boltă, aşezată chiar în mijlocul suku-lui, şi zise: 

— Locul acesta este minunat! 

Numaidecât, meşterii zidari şi robii îl izgoniră pe stăpânul 
prăvăliei şi începură îndată să dărâme într-o parte şi să 
zidească în cealaltă, şi puseră atâta de mult sârg să-şi 
îndeplinească sarcina, sub poruncile lui Abu-Kir călare, A 
patru sute nouăzeci "i doua noapte care le spunea: „Faceţi 
aici cutare şi cutare lucru, iar dincoace cutare şi cutare alt 
lucru încât, într-o nimica-vreme, isprăviră zidirea unei 
boiangerii fără de seamăn nicăierea pe pământ. 

Atunci sultanul îl chemă la el şi-i spuse: 


— Acuma nu mai trebuie decât să faci boiangeria să 
meargă; ci fară de bani nimica nu poate să meargă. lată, 
dar, pentru început, cinci mii de dinari de aur, drept 
cheagul de bani dintâi. Şi iată-mă plin de nerăbdare să văd 
rodul meşteşugului tău de boiangiu! 

Şi Abu-Kir luă cei cinci mii de dinari, pe care-i duse 
frumuşel la el acasă, şi, cu câteva drahme, aşa de ieftine 
erau prafurile de care avea el trebuinţă şi care şedeau 
nevândute, cumpără de la un neguţător de prafuri toate 
vop-selile grămădite în saci rămaşi neatinşi, şi puse să fie 
duse la boiangeria lui, unde le pregăti şi le topi în căzile 
cele mari şi în căzile cele mici. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patra sute nouăzeci şi doua noapte 
spuse: 

Şi le topi în căzile cele mari şi în căzile cele mici. 

Estimp, sultanul îi trimise cinci sute de bucăţi de pânzeturi 
albe, de mătase, de lână şi de in, ca să le vopsească după 
priceperea lui. Şi Abu-Kir le vopsi în osebite chipuri, dându- 
le fie culori sadea, neamestecate cu nimic, fie culori 
amestecate, aşa fel ca niciuna dintre acele pânzeturi să nu 
se asemuie cu alta; pe urmă, ca să le usuce, le puse pe 
frânghiile ce se întindeau dinaintea prăvăliei lui, de la un 
capăt al uliţei până la celălalt; şi pânzeturile vopsite, pe 
măsură ce se zvântau, căpătau o înviorare minunată şi iscau 
sub strălucirea soarelui o privelişte vrăjită. 

Când locuitorii cetăţii văzură lucrul acesta atâta de nou 
pentru ei, rămaseră cu gurile căscate; iar neguţătorii îşi 
închiseră prăvăliile, ca să dea fuga să vadă minunea, iar 
femeile şi copiii scoteau strigăte de minunare, iar şi unii şi 
alţii îl întrebau pe Abu-Kir: 

— O, meştere boiangiu, cum se cheamă culoarea ceea? Şi 
el le răspundea: 

— Aceea-i roşu-granat! Cealaltă-i verde-uleios! Ceastă- 
laltă-i galben-chitros! 


Şi le spunea numele tuturor culorilor, în toiul strigătelor 
de minunare şi al braţelor ridicate întru mărturisirea unei 
preamăriri fără de margini. 

Ci deodată sultanul, care fusese înştiinţat că pânzeturile 
erau gata, năvăli călare pe cal în mijlocul sukului, pe urma 
călăraşilor lui, care dădeau la o parte lumea din cale, şi 
însoţit de paza lui de fală. Şi, la vederea pânzeturilor care 
unduiau de culori în adierea ce le făcea să se legene sub 
văzduhul aprins, fu fermecat peste poate şi rămase 
nemişcat multă vreme, fără de răsuflet, cu ochii albiţi întru 
totul de atâta holbare. Şi până şi caii, departe de-a se speria 
de acea privelişte neobişnuită, se arătară tulburaţi de 
culorile cele frumoase şi, întocmai cum se îmburdează la 
zvoana de ţitere şi de goarne, începură să dănţuie costiş, 
îmbătaţi de toată slava aceea care învâlvora văzduhul şi 
fremăta în vânt. 

Iar sultanul, neştiind cum să-l mai cinstească pe boiangiu, 
porunci vizirului său cel mare să descalece de pe cal şi îl sui 
pe Abu-Kir în locul lui, punându-l de-a dreapta sa şi, când 
toate pânzeturile fură strânse, luă drumul îndărăt către 
palat, unde îl potopi pe Abu-Kir cu aur, cu daruri şi cu 
huzmeturi. Pe urmă puse să se croiască din pânzeturile 
vopsite haine pentru el, pentru soțiile lui şi pentru mai- 
marii de la palat; şi-i dădu lui Abu-Kir încă o mie de viguri 
ca să le vopsească tot aşa de minunat; încât, nu peste multă 
vreme, toţi emirii mai întâi, pe urmă toţi slujbaşii avură 
haine colorate. Şi cererile curgeau atâta de multe la Abu- 
Kir, numit boiangiu al sultanului, încât acesta ajunse în 
curând omul cel mai bogat din cetate; iar ceilalţi boiangii, 
cu şeicul breaslei în cap, veniră la el să-şi ceară iertare 
pentru felul cum se purtaseră în trecut, şi-l rugară să-i 
primească la el ca ucenici, fără de nici o leafă. Ci el nu le 
primi cererea de iertare şi-i alungă cu mare scârbă. Şi nu 
se mai vedeau, pe toate ulițele şi prin toate sukurile, decât 
oameni îmbrăcaţi în haine falnice, de toate culorile, vopsite 


de Abu-Kir, boiangiul sultanului. Şi-aşa cu el! În ce-1 
priveşte însă pe Abu-Sir. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci şi treia noapte 
spuse: în ce-l priveşte însă pe Abu-Sit, iacătă! 

Odată ce fu prădat şi părăsit de boiangiu, care plecase 
după ce îl încuiase în odaie, zăcu întins ca mort vreme de 
trei zile, până ce portarul hanului începu să se mire că nu 
mai vedea ieşind pe niciunul dintre ei; şi îşi zise: „Or fi 
plecat fără să-mi plătească preţul de chirie al odăii. Or fi, 
poate, morţi! Sau poate-o fi altceva, nu ştiu!" Şi porni către 
odaia lor, şi găsi cheia de lemn în broasca încuiată cu 
amândouă zăvoarele; şi parcă auzi dinăuntru un geamăt 
slab. Atunci descuie uşa şi intră şi-l văzu pe bărbier întins 
pe rogojină, galben şi de necunoscut; şi-l întrebă: 

— Ce ai, frate al meu, de te-aud gemând aşa? Şi unde-i 
tovarăşul tău? 

Bietul bărbier, cu glasul topit de tot, răspunse: 

— Numai Allah ştie! De-abia acum izbutii să deschid ochii. 
Habar n-am de când mă aflu aşa! Ci tare mi-e sete o mie şi 
una de nopţi şi mă rog ţie, o, fratele meu, să iei punga pe 
care o am legată la chimir şi să-mi cumperi ceva de-ale 
gurii. 

Portarul răsuci chimirul în toate felurile; ci, negăsind nici 
un ban, pricepu că tovarășul îl furase, şi-i spuse bărbierului: 

— Nu te îngrija de nimica, o, sărmanule! Allah are să-i 
plătească fiecăruia după faptele lui! Am să caut eu de tine şi 
am să te îngrijesc ca pe ochii mei! 

Şi nu mai zăbovi să plece să-i gătească o ciorbă, umplu o 
strachină cu ciorba aceea şi i-o aduse. Şi îl ajută s-o soarbă, 
şi îl învălui cu o pătură de lână, şi îl lăsă să asude. 

Şi aşa făcu el vreme de două luni, luând în seama lui toate 
cheltuielile, încât iacătă că după acele două luni Allah se 
milui să-l zviduiască pe bărbier prin mijlocirea portarului. 


Şi Abu-Sir putu atunci să se scoale şi îi spuse bunului 
portar: 

— Dacă Cel Preaiînalt are să-mi mai dea îndărăt vreodată 
puterea, am să ştiu să te despăgubesc pentru tot ce-ai 
cheltuit cu mine, şi-am să-ţi fiu mulţumitor pentru îngrijirile 
şi bunătatea ta. Ci singur Allah ar fi în stare să te plătească 
după dreaptă preţuire, o, om ales! 

Bătrânul portar al hanului îi răspunse: 

— Slavă lui Allah penttu tămăduirea ta, frate al meu! Eu 
nu m-am purtat aşa faţă de tine decât numai din dorinţa de 
a fi după chipul lui Allah cel plin de milă! 

Pe urmă bărbierul vru să-i sărute mâna; ci portarul nu-l 
lăsă; şi se despărţiră, chemând unul asupra celuilalt toate 
binecuvântările lui Allah. 

Şi bărbierul ieşi de la han, încărcat cu calabalâcul lui, şi 
începu să colinde sukurile. Or, norocul îl aştepta în ziua 
aceea şi îl mână tocmai dinaintea boiangerei lui Abu-Kir, 
unde văzu o mulţime mare de lume care privea pânzele 
vopsite şi întinse pe frânghii în faţa prăvăliei şi se minuna 
cu mare zarva. Şi îl întrebă pe unul dintre privitori: 

— A cui este boiangeria aceasta? Şi pentru ce s-a adunat 
aici atâta lume? 

Omul întrebat răspunse: 

— Este prăvălia jupânului Abu-Kir, boiangiul sultanului! 
Vopseşte pânzele în tot felul de culori minunate, iacătă, prin 
nişte mijloace nemaipomenite! Este un mare învăţat în 
meşteşugul boiangeriei! 

Când auzi vorbele acestea, Abu-Sir se bucură în sufletul lui 
pentru izbânda fostului său tovarăş, şi gândi: „Mărire lui 
Allah, carele i-a deschis uşile bogăției! Ai păcătuit, ya Abu- 
Sir, când l-ai gândit de rău pe fostul tău tovarăş! Dacă te-a 
părăsit şi te-a uitat, a făcut-o din pricină că a fost prea prins 
cu munca lui! Şi dacă ţi-a luat punga, a făcut-o din pricină 
că n-avea nici un bănuţ în mână ca să-şi cumpere vopseli! 
Da ai să vezi tu acuma, când te-o zări, cu ce căldură are să 
te primească şi cum are să-şi amintească de îngrijirile pe 


care i le-ai dat tu odinioară şi de binele pe care i l-ai făcut 
când se afla la nevoie! Ce bucurie are să fie pentru el să te 
primească!" Pe urmă, bărbierul izbuti să se fofileze printre 
mulţimea de oameni şi să ajungă în faţa intrării în 
boiangerie. Şi se uită înăuntru. Şi îl văzu pe Abu-Kir tolănit 
pe un divan înalt, sprijinit pe un morman de perne, şi cu 
braţul drept pe o pernă, şi cu braţul stâng pe altă pernă, şi 
înveşmântat într-un caftan asemenea cu caftanele 
sultanilor, dinaintea lui cu patru tineri robi negri şi cu patru 
robi albi, îmbrăcaţi îmbelşugat; şi aşa, i se părea lui Abu-Sir 
că e tot atâta de falnic ca un vizir şi tot atâta de măreț ca un 
sultan! Şi îi văzu pe lucrători, în număr de zece, cum 
munceau de zor cu mâinile şi cum îndeplineau poruncile pe 
care li le da el numai prin câte un semn. 

Atunci Abu-Sir mai făcu un pas şi se opri drept dinaintea 
lui Abu-Kir, gândind: „Am să aştept până îşi coboară ochii 
asupra mea şi atunci îi rostesc salamalecul meu! Ba s-ar 
putea chiar ca el să mi se închine mai întâi şi să se arunce la 
pieptul meu ca să mă strângă în braţe şi să-mi spună 
vorbele lui de părere de rău şi să mă mângâie!" 

Or, nici nu li se întâlniră bine privirile şi abia dădură ochii 
unul cu altul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci şi patra noapte 
spuse: 

Abia dădură ochii unul cu altul, că boiangiul şi sări 
strigând: 

— A! Mişelule şi hoţule, de câte ori ţi-am spus să nu te mai 
opreşti în faţa prăvăliei mele! Au nu cumva vrei să mă 
nenoroceşti şi să mă faci de râsul lumii? Hei, flăcăi! 
Înşfăcaţi-l! Puneţi mâna pe el! 

Încât robii cei albi şi robii cei negri tăbărâră pe bietul 
bărbier, şi-l doborâră la pământ, şi-l jucară în picioare; şi 
boiangiul însuşi se sculă, apucă un ciomag şi spuse: 

— Întindeţi-l pe burtă! 


Şi îi trase pe spinare o sută de ciomege. Pe urmă spuse: 

— Întoarceţi-l pe spate! 

Şi îi trase şi peste pântece alte o sută de lovituri. După 
care strigă: 

— O, puşlama ticăloasă, o, mişelule! Dacă am să te mai 
prind vreodată pe dinaintea prăvăliei mele, am să te trimit 
la Măria Sa sultanul care are să te jupoaie de viu şi are să 
te înfigă în ţeapă dinaintea porţii palatului! Cară-te! Bles- 
tema-te-ar Allah, o, mutră de catran! 

Atunci bietul bărbier, umilit şi învineţit de primirea aceea, 
şi cu inima zdrobită şi cu sufletul ars, se târi de acolo şi luă 
drumul îndărăt către han, plângând în tăcere, huiduit şi 
hăituit de mulţimea asmuţită împotriva lui şi de blestemele 
proslăvitorilor boiangiului Abu-Kir. 

Când ajunse la odăiţa lui, se întinse cât era de lung pe 
rogojină şi începu să cugete la toate câte îi fusese dat să 
pată din partea lui Abu-Kir; şi aşa îşi trecu toată noaptea, 
fără a putea să închidă ochii, atâta de nenorocit şi de 
amărât se simţea. Ci dimineaţa, vânătăile loviturilor mai 
răco-rindu-se, izbuti să se scoale şi să iasă din casă, cu 
gândul de a se duce să se îmbăieze la hammam, spre a se 
înviora şi a-şi curăța trupul, după atâta vreme de când 
zăcuse bolnav fără să-şi facă spălaturile cele îndătinate. II 
întrebă, dar, pe un trecător: 

— Frate, pe unde se ajunge la hammam? Omul răspunse: 

— Hammam? Ce-i aceea hammam? Abu-Sir spuse: 

— Păi e locul unde te duci să te speli şi să dai jos 
murdăriile şi jegul de pe trup! Este cel mai desfătat loc care 
poate fi pe lume! 

Omul răspunse: 

— Atunci du-te şi bagă-te în apa mării! Acolo se scaldă 
lumea! 

Abu-Sir zise: 

— Eu aş vrea să mă spăl la hammam! Celălalt răspunse: 

— Noi habar n-avem ce vrei tu să spui cu hammamul 
acela. Noi, când vrem să ne spălăm, ne ducem la mare; şi 


până şi sultanul, când vrea să se spele, face ca noi: se duce 
şi se scaldă în mare! 

Când află Abu-Sir în felul acesta că hammamul era un 
lucru necunoscut pentru locuitorii din cetatea aceea, şi 
când se încredinţă că habar n-aveau de folosinţa feredee-lor 
fierbinţi şi a masagiului, de curăţarea jegului şi de darea jos 
a părului de pe ttup, luă calea către palatul sultanului şi 
ceru să i se îngăduie a vorbi cu Măria Sa. Intră, dar, la 
Măria Sa şi, după ce sărută pământul dintre mâinile lui şi 
chemă asupra-i binecuvântările lui Allah, îi spuse: 

— O, doamne al vremilor, sunt un străin şi, de meseria 
mea, sunt bărbier. Mai ştiu să fac şi alte meserii, mai cu 
seamă aceea de fochist la hammam şi de masagiu, măcar că 
în tara mea fiecare dintre aceste meserii este făcută de 
oameni care nu mai fac altceva decât muncile acestea toată 
viaţa lor. Şi astăzi am vrut să mă duc la hammamul din 
cetatea ta; ci nimenea n-a ştiut să-mi arate drumul şi 
nimenea n-a priceput ce însemnează vorba hammam. Or, e 
lucru tare de mirare ca o cetate atâta de frumoasă ca asta 
să fie lipsită de hammamuri, câtă vreme nu se află nimic pe 
lume aşa de minunat spte a face bucuriile şi frumuseţea 
unei cetăţi! Într-adevăr, o, doamne al vremilor, hammamul 
este un rai pe pământ! 

La vorbele acestea, sultanul fu uimit peste poate şi 
întrebă: 

— Atunci poţi tu să mă lămuteşti ce este hammamul acela 
despre care-mi spui? Căci nici eu n-am auzit niciodată 
pomenindu-se de aşa ceva! 

Atunci Abu-Sir spuse: 

— Află, Măria Ta, că hammamul este o clădire zidită în 
cutare şi cutare chip, şi acolo se îmbăiază lumea în cutare şi 
cutare fel, şi se bucură de cutare şi cutare plăceri, întrucât 
acolo se fac cutare şi cutare lucruri! 

Şi povesti de şart toate însuşirile, toate foloasele şi toate 
desfătările unui hammam bine întocmit. Pe urmă adăugă: 


— Ci de bună seamă că mi-ar creşte părul pe limbă până 
să ajung a-ţi zugrăvi întocmai un hammam şi toate ispitele 
lui. Trebuie să vezi, ca să pricepi! lar cetatea ta nu are să 
fie o cetate cu adevărat desăvârşită decât în ziua în care 
are să aibă un hammam! 

Auzind aceste vorbe ale lui Abu-Sir, sultanul se umflă de 
mulţumire şi se lumină şi strigă: 

— Fii binevenit în cetatea mea, o, fecior de oameni 
vrednici! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Mâinile şi picioarele cu nişte mănuşi de crin, şi-i scoase 
nişte şuviţe de rapăn lungi ca nişte viermi, şi toată murdăria 
lăuntrică strânsă în piele; şi i le arătă pe toate sultanului 
care se minună cu mare mirare. Pe urmă îl spălă cu apă 
multă şi cu o grămadă de clăbuc, după care îl puse să 
coboare în cada de marmură, umplută cu apă înmiresmată 
cu mirosnă de trandafiri, unde îl lăsă o bucată de vreme, 
după care îl scoase şi-l spălă pe cap cu apă de trandafiri şi 
cu mirosne rare. Pe urmă, îi vopsi degetele de la mâini şi de 
la picioare cu henneâ, care le dădu o culoare galbenă-aurie. 
Şi, cât ţinură toate acestea, în jurul lor fumegau frunze de 
aloe şi de nard înmiresmat, şi îi pătrundeau de prospeţime. 

La sfârşit, sultanul simţi cum se făcuse uşor ca o pasăre şi 
cum răsufla din toate largurile inimii; iar trupu-i se făcuse 
atâta de neted şi de mătăsos, că, dacă-l atingeai cu mâna, 
scotea un sunet dulce. Da care nu-i fu desfătul când flăcăii 
începură să-i frământe mâinile şi picioarele cu o gingăşie şi 
cu o iscusinţă pe care şi le închipuia că ar putea fi trecute 
pe lăută şi pe ţimbal! Şi simţea cum o putere fără de 
seamăn îl înviorează, de-i venea să răcnească întocmai ca 
un leu. Şi strigă: 

— Pe Allah! Nu m-am simţit în viaţa mea atâta de puternic. 
Acesta-i hammamul, o, meştere bărbier? 

Abu-Sir răspunse: 

— Întocmai, o, doamne al vremilor! Sultanul spuse: 


— Pe capul meu! Cetatea mea nu este cetate decât din 
clipa când s-a zidit hammamul acesta! 

Şi, după ce se uscă în ştergarele îmbibate cu mosc, când 
urcă iar pe laviţă ca să bea şerbeturile amestecate cu 
îngheţată, îl întrebă pe Abu-Sir. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci şi şasea noapte 
Spuse: 

Îl întrebă pe Abu-Sir: 

— Şi cât socoteşti să coste o îmbăietură ca aceasta, şi ce 
preţ gândeşti să ţi se plătească pentru o spălare? 

El răspunse: 

— Cât are să hotărască sultanul! Sultanul spuse: 

— Eu hotărăsc o mie de dinari pentru o baie ca asta, pe 
puţin! 

Şi porunci să i se numere lui Abu-Sir o mie de dinari, şi-i 
spuse: 

— Şi de-acum-nainte, pe fiecare muşteriu care va veni să 
se îmbăieze la hammamul tău să-l pui să-ţi plătească o mie 
de dinari! 

Ci Abu-Sir răspunse: 

— Iartă-mă, o, doamne al vremilor! Nu sunt toţi oamenii la 
fel! Unii sunt bogaţi, alţii sunt săraci! Dacă, dar, aş vrea să 
iau de la toţi mugşteriii câte o mie de dinari, hammamul n-ar 
mai face nimic şi s-ar închide, căci nu-i pe puterea săracilor 
să plătească o mie de dinari pentru o îmbăiere! 

Sultanul întrebă: 

— Atunci cum gândeşti să faci? El răspunse: 

— În ce priveşte preţul, am să-1 las la voia muşteriului! În 
felul acesta, fiecare are să plătească după putinţele şi după 
dărnicia sufletului său! Iar cel sărac nu are să dea decât 
atâta cât o putea să dea. În ce priveşte preţul de o mie de 
dinari, acesta-i un dar de sultan. 

Şi emirii şi vizirii, auzind aceste cuvinte, îl încuviinţară pe 
deplin pe Abu-Sir şi adăugară: 


— Aşa-i cum spune el, o, doamne al vremilor, şi aşa-i cu 
dreptate! Căci tu, o, preaiubite al nostru, socoţi că toată 
lumea poate face ca tine! 

Sultanul spuse: 

— E cu putinţă! Oricum, omul acesta este un străin, un om 
tare sărac, şi-i de datoria noastră să ne purtăm faţă de el cu 
dărnicie şi cu mărinimie, cu atât mai mult cu cât ne-a 
împodobit cetatea cu hammamul acesta cum n-am mai 
văzut altul asemenea în viaţa noastră, şi datorită căruia 
cetatea noastră a dobândit o însemnătate şi o strălucire 
fără de pereche. Da de vreme ce îmi spuneţi că nu se poate 
plăti o mie de dinari pentru o îmbăiere, vă îngădui să nu-i 
plătiţi de data aceasta decât numai o sută de dinari de 
fiecare şi să-i daţi pe deasupra un rob tânăr, un negru şi o 
fetişcană! Şi, pe viitor, dacă el socoate aşa, aveţi să-i plătiţi 
fiecare atâta cât v-or lăsa puterile şi dărnicia inimii voastre! 

Ei răspunseră: 

— De bună seamă! Primim! 

Şi, după ce se îmbăiară la hammanm, în ziua aceea plătiră 
fiecare lui Abu-Sir câte o sută de dinari de aur, câte un 
tânăr rob alb, câte un negru şi câte o fetişcană. Or, întrucât 
numărul emirilor şi al navabilor care se îmbăiaseră, după 
sultan, se ridica la patruzeci, Abu-Sir primi patru mii de 
dinari, patruzeci de robi albi, patruzeci de robi negri şi 
patruzeci de fete; iar din partea sultanului primi zece mii de 
dinari, zece tineri flăcăi albi, zece tineri negri şi zece 
fetişcane ca nişte lune. 

Când Abu-Sir văzu tot aurul şi toate darurile acelea, 
înaintă şi, după ce sărută pământul dintre mâinile 
sultanului, spuse: 

— O, preamăritule sultan, o, chip bine-vestitor, o, doamne 
cu cugetul drept şi plin de bunătate, unde am să mă pot 
adăposti eu cu toată oastea aceasta de tineri flăcăi albi, şi 
de negri, şi de fete? 

Sultanul răspunse: 


— Eu am pus să ţi se dea toate astea ca să te îmbogăţesc 
cum se cade; căci m-am gândit că poate ai să vrei într-o zi 
să te întorci îndărăt în ţara ta, lângă cei dragi ai tăi, dornic 
să-i vezi; şi atunci să poţi pleca de la noi cu destulă avere 
spre a trăi la tine împreună cu ai tăi, la adăpost de orice 
nevoie! 

El răspunse: 

— O, doamne al vremilor, Allah să te ţină în îmbelşu-gare! 
Ci toţi robii aceştia sunt buni pentru sultani, şi nu pentru 
mine, care nu am trebuinţă de toate astea ca să-mi mănânc 
pâinea şi brânza cu ai mei! Cum să fac eu să hrănesc şi să 
îmbrac toată liota de tineri albi, de tineri negri şi de fete? 
Pe Allah! Cu dinţii lor cei tineri au să mistuie repede toată 
agoniseala mea, şi şi pe mine după agoniseală! 

Sultanul începu să râdă şi zise: 

— Pe viaţa mea, drept vorbeşti! Au ajuns o oaste de-ale 
mari; şi, de unul singur, n-ai să poţi izbuti să le faci faţă în 
nici un chip! Vrei, dar, să mi-i vinzi mie, ca să scapi de ei, pe 
câte o sută de dinari fiecare? 

Abu-Sir răspunse: 

— ȚŢi-i vând la preţul acesta! 

Numaidecât sultanul trimise să fie chemat vistiernicul său, 
care îi vărsă lui Abu-Sir preţul pentru acei robi; iar sultanul, 
la rându-i, îi trimise pe toţi îndărăt la stăpânii lor de mai 
înainte, ca dar. Şi Abu-Sir îi mulţumi sultanului pentru 
bunătatea lui şi-i spuse: 

— Allah să-ţi aline sufletul cum ai alinat tu sufletul meu, 
izbăvindu-mă de dinţii năprasnici ai acestor ghuli tineri şi 
mâncăi, pe care numai Allah i-ar putea sătura! 

Şi sultanul începu să râdă de vorbele acestea, şi se arătă 
încă şi mai darnic faţă de Abu-Sir; după care, urmat de mai- 
marii împărăției sale, plecă de la hammam şi se întoarse la 
palat. 

Iar Abu-Sir îşi petrecu toată noaptea aceea acasă, strân- 
gându-şi aurul în saci şi pecetluind fiecare sac cu mare 
grijă. 


Spuse: 

Avea douăzeci de negri, douăzeci de flăcăi tineri şi patru 
fetişcane. 

A doua zi, Abu-Sir puse pristavi să strige prin toată 
cetatea: 

— O, făpturi ale lui Allah, daţi fuga toţi de vă îmbăiaţi la 
hammamul sultanului! Vreme de trei zile, nimeni nu are a 
plăti nimica! 

Şi un sodom de lume năvăli vreme de trei zile să se 
îmbăieze pe degeaba la hammamul numit hammamul 
sultanului. Ci din dimineaţa zilei a patra, însuşi Abu-Sir se 
aşeză la uşa cea mare a hammamului şi începu să ia preţul 
de intrare, care fu lăsat la bună-voia fiecăruia, la ieşirea din 
baie. Şi, până-n seară, Abu-Sir strânsese de la muşterii 
atâţia bani cât umpluse o lădiţă, cu îngăduinţa lui Allah 
(preamărit fie E1!). Şi, în felul acesta, începu să 
îngrămădească mormanele de aur pe care i le aducea 
norocul. 

Şi-aşa! Iar sultana, care îl auzise pe solul ei sultanul 
vorbind cu atâta căldură despre acele îmbăieri, hotări să se 
scalde şi ea o dată, ca încercare mai întâi. Şi îi trimise vorbă 
despre dorinţa ei lui Abu-Sir care, ca să-i fie pe plac şi ca să 
le ademenească şi pe femei ca muşterii, hotări ca de atunci 
înainte bărbaţii să se îmbăieze dimineaţa, iar femeile să se 
îmbăieze după-amiază. Şi dimineaţa sta el însuşi la intrare 
şi lua banii, iar după-amiază o puse să aibă grijă de aceasta 
pe o femeie pe care o numi în slujba sa. 

Aşa că, după ce intră în hammam şi văzu şi ea urmările 
cele desfătătoare ale acelor îmbăieri de modă nouă, sultana 
fu atâta de încântată, încât hotări să vină acolo în fiecare 
vineri după-amiază, şi nu se arătă faţă de Abu-Sir mai puţin 
darnică decât sultanul, care îşi făcuse obiceiul de a veni să 
se îmbăieze în zilele de vineri dimineaţa, plătind de fiecare 
dată câte o mie de dinari de aur, başca alte daruri. 

În felul acesta, Abu-Sir purcese mai departe pe calea 
bogăției, a măririlor şi a falei! Ci el, dacă se văzu aşa, nu se 


arătă mai mândru ori mai semeţ, ba dimpotrivă! Ca şi 
odinioară, se arătă mai departe binevoitor, zâmbitor şi plin 
de bună-cuviinţă faţă de muşterii, şi mărinimos faţă de 
oamenii săraci de la care niciodată nu vroia să primească 
nici un ban. Şi mărinimia aceasta fu şi temeiul mântuirii lui, 
aşa cum are să se dovedească de-a lungul povestirii 
noastre. Dar, încă de pe acuma, să se ştie că mântuirea 
aceea are să-i vină prin mijlocirea unui căpitan de corabie 
care, într-o zi, fiind cam la strâmtoare cu banii, putu totuşi 
să facă o baie cât se poate de minunată, fără să plătească 
chiar nimica! Şi întrucât, pe deasupra, mai fusese cinstit şi 
cu nişte şerbeturi răcoritoare şi fusese însoţit până la ieşire 
cu cele mai alese dovezi de prietenie de către însuşi Abu- 
Sir, căpitanul începu să cugete cum ar putea să-şi 
dovedească mai bine mulţumită faţă de Abu-Sir, fie prin 
vreun dar, fie altfel! Şi nu trecu mult până ce să i se ivească 
prilejul. Şi-atăta cu căpitanul de corabie! 

Estimp, boiangiul Abu-Kir auzi şi el vorbindu-se de acel 
hammam nemaipomenit, despre care vuia cu mare laudă 
toată cetatea spunând: „De bună seamă! Este raiul pe 
pământ!" Şi hotări să meargă să încerce şi el desfătările 
acelui rai, la care nici habar n-avea de numele celui ce-i era 
păzitor. Se îmbrăcă, aşadar, cu hainele lui cele mai 
frumoase, încălecă pe un catâr înfotăzat falnic, porunci să 
se înşiruie înaintea şi în urma lui robii înarmaţi cu ciomege 
lungi, şi porni către hammam. Când ajunse la intrare, A 
patru sute nouăzeci “i ţaptea noapte simţi odoarea lemnului 
de aloe şi a mirosnelor de nard; şi văzu mulţimea de oameni 
care intrau şi care ieşeau, şi pe cei ce şedeau pe laviţe 
aşteptându-şi toţi rândul, fie ei na-vabi de cei mari, fie 
săraci de cei mai săraci, ori umili de cei mai umili. 

Intră atunci în sala de intrare şi îl zări pe Abu-Sir, 
tovarăşul său de odinioară, stând pe scaun, rotofei, 
proaspăt şi zâmbitor. Ba chiar îi trebui oleacă de vreme 
până să-l cunoască, aşa de mult scofâlciturile de altădată 
ale feţei i se umpluseră acuma cu o grăsime sănătoasă, şi 


aşa de strălucitor îi era obrazul, şi aşa de mult priincios 
arăta la chip! Dacă văzu aşa, boiangiul, măcar că tare uimit 
şi buimăcit, se prefăcu a fi cuprins de o mare bucurie şi, cu 
o neruşinare fără de măsură, înaintă către Abu-Sir, care se 
ridicase în cinstea lui, şi-i spuse cu glas plin de dojană 
prietenească: 

— He-he, ya Abu-Sir! Aşa se poartă un prieten şi aşa face 
un om care ştie ce-i aceea buna-purtare şi omenia? Ştiai că 
am ajuns boiangiul cel mare al sultanului şi n-ai venit o dată 
măcar să mă vezi şi să afli cum o duc! Şi nu te-ai întrebat 
nici baremi: „Ce-o mai face oare Abu-Kir, tovarăşul meu de 
odinioară?" Că eu degeaba am tot întrebat peste tot, şi 
degeaba am trimis în toate părţile robii mei să te caute, pe 
la hanuri şi pe la prăvălii: nimenea n-a ştiut să-mi spună 
nimica despre tine, ori să mă pună pe urmele tale! 

— Ya Abu-Kir, au tu uiţi ce m-ai făcut să pat, când am venit 
la tine, şi uiţi bătaia pe care mi-ai tras-o, şi ocara cu care m- 
ai coperit faţă de lume, când m-ai făcut hoţ şi mişel şi 
ticălos? 

Şi Abu-Kir se arătă tare nedumerit şi strigă: 

— Ce tot spui tu? Au n-ai fi fost tu ăla pe care l-am bătut? 

El răspunse: 

— Păi da, eu am fost! 

O mie şi una de nopţi abu-Kir atunci începu să înşire mii de 
jurăminte, că nu 1-a cunoscut, spunând: 

— Hotărât! Te-am luat drept altul, un hoţ care încercase 
de o grămadă de ori să-mi şterpelească pânzeturile! Erai 
aşa de slab şi de galben, că mi-a fost cu neputinţă să te 
cunosc! 

Pe urmă începu să se blesteme pentru ceea ce făcuse, să-şi 
bată mâinile una de alta, spunând: 

— Nu este ajutor şi putere decât într-unui Allah, Slă-vitul 
şi Preamăritul! Cum de-am putut eu să mă înşel aşa! Da tot 
aşa, vâna-i mai ales a ta, că, dacă tu m-ai văzut întâi, de ce 
nu ţi-ai spus numele dinaintea mea, să-mi fi spus: „Sunt 
cutare” mai cu seamă că în ziua aceea eram tare tulburat 


şi cu gândurile duse în altă parte, din pricina treburilor 
multe de care eram împovărat peste măsură! Mă rog, dar, 
ţie, Allah fie cu tine, o, fratele meu, să mă ierţi şi să uiţi 
necazul acela, care fusese scris în ursita noastră! 

Abu-Sir răspunse: 

— Allah să te ierte, o, tovarăşe al meu! Întt-adevăr, aşa a 
fost tainica hotărâre a ursitoarelor; iar plata-i la Allah! 

Boiangiul zise: 

— lartă-mă, dar, cu totul! El răspunse: 

— Allah să-ţi uşureze sufletul, aşa cum ţi-l uşutez eu! Ce 
putem noi împotriva hotărârilor care vin din afundul veciei? 
Intră, dar, în hammam, scoate-ţi hainele şi fă o scaldă care 
să-ţi fie plină de desfătare şi de înviorare! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi fă o scaldă care să-ţi fie plină de desfătare şi de 
înviorare! 

Şi Abu-Kir îl întrebă: 

— Şi de unde ţi-a venit huzurul acesta? El răspunse: 

— Acela care ţi-a deschis porţile belşugului mi le-a deschis 
şi mie la fel! 

Şi îi povesti povestea lui, din ziua când fusese ciomăgit 
după poruncile lui Abu-Kir. Ci nu are nici un rost s-o mai 
spunem şi noi încă o dată. Şi Abu-Kir îi spuse: 

— Sunt peste poate de bucuros să aflu că te bucuri de 
bunăvoința sultanului. Am să fac aşa ca bunăvoința aceasta 
să sporească, povestindu-i sultanului că tu eşti prietenul 
meu de totdeauna. 

Ci fostul bărbier răspunse: 

— La ce foloseşte ajutorul omului faţă de hotărârile 
soartei? Singur Allah ţine în mâinile lui huzururile şi 
prigoana! In ce te priveşte, nu mai zăbovi să te dezbraci şi 
să intri în hammam, ca să te bucuri de binefacerile apei şi 
ale curâţiei! 


Şi îl petrecu el însuşi până în sala cea scumpă şi cu chiar 
mâinile lui îl frecă, îl săpuni, îl frământă şi-l spălă până la 
sfârşit, nevroind să lase această sarcină pe seama niciunuia 
dintre ajutoarele lui. Pe urmă îl sui pe laviţa din sala de 
odihnă şi îl cinsti el însuşi cu sorbeturi şi cu alte băuturi 
înviorătoare, şi toate acestea cu atâta grijă, încât toţi 
muşterii de rând erau uimiţi să-l vadă pe Abu-Sir însuşi 
îndeplinind acele slujbe şi dându-i acele cinstiri deosebite 
boiangiului, atunci când de obicei numai sultanul avea parte 
de ele. 

Când veni clipa să plece, Abu-Kir vru să-i plătească lui 
Abu-Sir; ci Abu-Sir se feri să primească banii, spunând: 

— Nu ţi-e sfială să-mi dai bani, atunci când eu sunt 
tovarăşul tău şi când între noi nu este nimica despărţit? 

Abu-Kir spuse: 

— Fie! Da-n schimb, lasă-mă să-ţi dau un sfat, care are să- 
ţi fie de mare folos. Hammamul acesta este minunat, ci, ca 
să fie de tot desăvârşit, îi mai lipseşte un lucru! 

Abu-Sir întrebă: 

— Şi care-i acela? El spuse: 

— Aluatul de curăţat părul de pe trup! Într-adevăr, am 
băgat de seamă odată, când ai isprăvit de ras capul unui 
muşteriu de-al tău, că pentru părul de pe alte părţi ale 
trupului te-ai slujit tot de brici sau de cleştişorul de smuls 
perii. Or, nimica nu preţuieşte cât aluatul de curăţat care 
ştiu eu cum se face, şi am să-ţi spun şi ţie, fără să-ţi cer nici 
un ban! 

Abu-Sir răspunse: 

— Asta aşa este, ai dreptate, o, prietene al meu! Nu vreau 
mai mult decât să învăţ de la tine cum se face aluatul acela! 

Abu-Kir zise: 

— lacătă! Iei şoricioaică galbenă şi var nestins, le baţi 
împreună, adăugând oleacă de untdelemn, amesteci un 
strop de mosc, ca să-i iei mirosul cel neplăcut, şi închizi 
aluatul dobândit astfel într-o oală de pământ smălțuită, ca 
să te slujeşti de el la nevoie. Şi răspund eu de izbânda pe 


care ai s-o dobândeşti, mai cu seamă când sultanul are să 
vadă cum îi cad perii ca printr-o vrajă, fără de nici o 
ciupitură ori julitură, şi cum pielea i se iveşte de dedesubt 
albă toată! 

Şi Abu-Kir, după ce îi lăsă fostului său soţ învăţătura 
aceasta, ieşi din hammam şi se îndreptă cu mare grabă 
către palat. 

Iar când ajunse dinaintea sultanului şi se temeni cumu-i 
datina, îi spuse: 

— Vin la tine ca să-ţi dau un sfat, o, doamne al vremilor! 
Sultanul zise: 

— Şi ce sfat îmi dai? El răspunse: 

— Slavă lui Allah, carele te-a izbăvit până acuma de 
mâinile blestemate ale păcătosului acela, ale vrăjmaşului 
acela al scaunului împărătesc şi al dreptei-credinţe, ale lui 
Abu-Sir, stăpânul hammamului: 

Sultanul, tare nedumerit, întrebă: 

— De ce-i vorba? El spuse: 

— Află, o, doamne al vremilor, că dacă, din nenorocire, ai 
mai fi intrat o dată la hammanm, ai fi fost pierdut fără de 
nădejde! 

El spuse: 

— Da cum aşa? 

Abu-Kir, cu ochii plini de spaimă mincinoasă şi cu o 
mişcare largă de înfricoşare, şuieră: 

— Cu otravă! A pregătit anume pentru Măria a o alifie 
făcută din şoricioaică galbenă şi din var nestins, care, 
numai pusă pe părul de pe piele, te arde ca focul. Şi are să 
te îmbie cu alifia aceea, spunându-ţi: „Nimica nu preţuieşte 
cât alifia aceasta spre a face să cadă părul de pe spate, cu 
gingăşie şi fără de nici o suferinţă pentru piele!" Şi are să 
întindă aluatul pe spatele sultanului nostru, şi are să-l facă 
să moară otrăvit pe calea aceasta, care-i cea mai dureroasă 
dintre toate căile! Căci stăpânul acesta al hammamului nu-i 
altul decât o iscoadă năimită de domnul creştinilor spre a 


curma sufletul sultanului nostru! Şi eu m-am grăbit să vin 
să te prevestesc, căci binefacerile tale sunt asupta mea! 

Auzind vorbele acestea ale boiangiului Abu-Kir, sultanul 
simţi cum îl năpădeşte o spaimă năprasnică, de se înfioră 
tot, de parcă ar fi şi fost muncit de otrava cea pâr-jolitoare. 
Şi îi spuse boiangiului: 

— Am să mă duc îndată la hammam, dimpreună cu vizirul 
meu cel mare, ca să cercetez spusele tale. Ci de-acuma să 
păstrezi cu grijă taina lucrului! 

Şi îl luă pe vizirul său cel mare şi plecă împreună cu ella 
hammam. 

Atunci, ca de obicei, Abu-Sir îl duse pe sultan în sala de 
fală, şi vru să-l frece şi să-1 spele; ci sultanul îi spuse: 

— Începe mai întâi cu vizirul! 

Şi se întoarse către vizir şi-i spuse: 

— Întinde-te! 

Şi vizirul cel mare, care era destul de dolofan şi păros ca 
un ţap bătrân, răspunse că ascultă şi că se supune, se 
întinse pe marmură şi se lăsă frecat, săpunit şi spălat 
zdravăn. După care Abu-Sir îi spuse sultanului: 

— O, doamne al vremilor, am găsit o alifie cu nişte însuşiri 
de a curăța părul de pe trup, faţă de care orice brici este de 
prisos! 

Sultanul spuse: 

— Încearcă alifia aceea pe părul vizirului! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci şi noua noapte 
spuse: 

— Încearcă alifia aceea pe părul vizirului! 

Şi Abu-Sir luă olul de pământ smălţuit, scoase din el o 
bucată mare cam cât o migdală din coca aceea şi o întinse 
pe partea de sus a burţii vizirului, numai ca încercare. Şi 
puterile alifiei se dovediră atâta de uluitoare, încât sultanul 
nu se mai îndoi că n-ar fi vorba de o otravă înfricoşătoare; 


şi, umflat de mânie la acea privelişte, se întoarse către 
flăcăii hammamului şi le strigă: 

— Înşfâcaţi-l pe mişelul acesta! 

Şi îl arătă cu degetul pe Abu-Sir, pe care năprasna îl amuţi 
şi îl năuci. Pe urmă, sultanul şi vizirul se îmbrăcară cu mare 
zor, îl dădură pe Abu-Sir pe mâna străjilor de-afară şi se 
întoarseră la palat. 

Acolo sultanul porunci să fie chemat căpitanul portului şi 
al corăbiilor şi îi spuse: 

— Inşfacă-l pe mişelul numit Abu-Sir şi ia un sac plin cu 
var nestins în care să-l bagi, şi să te duci să arunci totul în 
mare, sub ferestrele palatului meu. Şi, în felul acesta, 
ticălosul are să moară de două morţi deodată; şi înecat, şi 
ars! 

Căpitanul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Or, căpitanul portului şi al corăbiilor era chiar căpitanul de 
corabie pe care îl îndatorase Abu-Sir odinioară. Se grăbi 
dar să se ducă la Abu-Sir în temniţă, îl luă de-acolo, îl sui pe 
o corăbioară şi îl duse pe o insuliţă, nu departe de cetate, 
unde putu în sfârşit să-i vorbească în voie. II întrebă: 

— O, Cutarel eu nu pot să uit bunăvoința pe care ai arătat- 
o faţă de mine, şi vreau să răspund la bine cu bine. 
Povesteşte-mi, dar, necazul tău cu Măria Sa şi nelegiuirea 
pe care ai săvârşit-o, de-ai pierdut bunăvoința lui şi de-ai 
ajuns să dobândeşti cruda moarte la care te-a osândit! 

Abu-Sir răspunse: 

— Pe Allah, o, frate al meu, jur că nu mă ştiu vinovat cu 
nici o greşeală şi că n-am săvârşit niciodată vreo faptă 
pentru care să mi se cuvină asemenea pedeapsă! 

Căpitanul spuse: 

— Atunci, de bună seamă că trebuie să ai niscaiva duşmani 
care te-or fi ponegrit dinaintea sultanului! Căci tot omul 
care ajunge la vază, prin vreo bunăstare prea vădită şi prin 
bunăvoia soartei, are totdeauna zavistnici şi pizmaşi! Ci să 
nu-ţi fie frică de nimic! Aici, pe insula aceasta, te afli la 


adăpost de orice. Fii, dar, bine venit şi linişteşte-te! Ai să-ţi 
petreci vremea pescuind, până ce am să pot să te trimit în 
ţara ta. Acuma, mă duc să mă prefac dinaintea sultanului ca 
şi cum te-aş omori! 

Şi Abu-Sir sărută mâna căpitanului de corabie, care îl lăsă 
şi plecă degrabă de luă un sac mare plin cu var nestins şi se 
duse la palatul sultanului până sub ferestrele care dau 
către mare. 

Sultanul tocmai sta acolo proptit în coate şi aştepta 
împlinirea poruncii sale: iar reizul, ajungând sub ferestre, 
ridică privirile, ca să capete de la sultan semnul de osândă. 
Şi sultanul întinse mâna afară pe fereastră şi făcu semn cu 
degetul să se arunce sacul în mare. Şi porunca fu 
numaidecât îndeplinită. Ci tot în clipa aceea sultanul, care 
făcuse cu mâna o mişcare prea repezită, scăpă în apă un 
inel de aut care-i era scump ca sufletul. 

Într-adevăr, inelul acela căzut în mare era un inel talis- 
manic vrăjit, de care atârnau stăpânia şi puterea sultanului, 
şi cate slujea de frâie spre a ţine în supunere norodul şi 
oştile; căci, când sultanul vroia să dea porunca de a fi 
osândit vreun vinovat, nu avea decât să ridice mâna la care 
se afla inelul, şi din inel ţâşnea deodată o fulgerare iute, 
care îl prăbuşea pe cel vinovat la pământ, mort de-a bi- 
nelea, retezându-i capul de pe umeri! 

Încât, atunci când văzu inelul căzând în felul acela în 
mare, sultanul nu vroi să spună nimănuia nimic şi păstră 
cea mai mare taină asupra pierderii inelului, fără de care i- 
ar fi fost cu neputinţă să-şi ţină supuşii prea multă vreme în 
teamă şi supunere. Şi-aşa cu Măria Sa! 

Estimp, Abu-Sir, rămas singur pe insulă, luă năvodul de 
pescuit pe care i-l lăsase căpitanul de corabie şi, ca să-şi 
mai însenineze gândurile cele chinuitoare şi să-şi 
agonisească hrana, începu să pescuiască în mare. Şi, după 
ce aruncă năvodul şi aşteptă o clipă, îl trase şi îl găsi plin cu 
peşte de toate soiurile şi de toate mărimile. Şi îşi zise: „Pe 
Allah! Iacătă că a trecut atâta vreme de când n-am mai 


mâncat peşte! Am să iau unul şi am să-l dau băieţilor de la 
bucătărie, despre care mi-a vorbit căpitanul, ca să mi-l 
prăjească în ulei." într-adevăr, căpitanul portului şi al 
corăbiilor mai a cinci suta noapte avea şi sarcina de a rostui 
în fiece zi peşte proaspăt pentru bucătăria sultanului; şi, în 
ziua aceea, cum nu putuse să vegheze el însuşi la pescuirea 
peştelui, îl însărcinase pe Abu-Sir cu grija aceea, şi îi 
spusese despre doi flăcăi bucătari care au să vină să ia 
peştele pescuit şi menit sultanului. Şi Abu-Sir, de la cea 
dintâi aruncătură a năvodului, fu binecuvântat cu pescuitul 
acela spornic. Aşadar, înainte de-a da ceea ce pescuise în 
seama celor doi băieţi care aveau să vină, începu prin a-şi 
alege pentru sine peştele cel mai mare şi mai frumos; trase 
pe urmă jungherul cel mare pe care-l purta înfipt la chimir, 
şi-l trecu dintr-o parte într-alta prin burta peştelui care se 
zbătea. Dar care nu-i fu mirarea când văzu că scoate de 
acolo, agăţat în vârful cuţitului, un inel de aur, înghiţit de 
peşte, fără de nici o îndoială! 

Dacă văzu aşa, Abu-Sir, măcar că habar n-avea de 
însuşirile înfricoşătoare ale acelui inel talismanic, care era 
chiar inelul scăpat în mare de pe degetul sultanului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci suta noapte spuse: 

Dacă văzu aşa, Abu-Sir, măcar că habar n-avea de 
însuşirile înfricoşătoare ale acelui inel talismanic, care era 
chiar inelul scăpat în mare de pe degetul sultanului şi fără a 
da mare însemnătate lucrului, luă inelul, ce i se cuvenea 
acuma pe bun drept, şi şi-l petrecu pe deget. 

Tocmai atunci iacătă că sosiră şi cei doi flăcăiaşi, slujitori la 
bucătăria sultanului, şi-i spuseră: 

— O, pescarule, nu cumva ştii să ne spui ce-i cu căpitanul 
portului care ne dă în fiecare zi peştele pentru bucătăria o 
mie şi una de nopţi sultanului? A trecut o bună bucată de 
vreme de când îl aşteptăm să vină! În ce parte a luat-o? 

Abu-Sir răspunse, întinzând mâna către ei: 


— A luat-o în partea aceea! 

Ci tot atunci capetele flăcăiaşilor de la bucătărie se şi 
retezară de pe grumaji şi se rostogoliră pe pământ, cu 
stăpânii lor cu tot! 

Fulgerul aruncat de inelul de la degetul lui Abu-Sir îi şi 
ucisese pe cei doi copilandri. 

Când îi văzu pe băieţi cum cad pustiiţi de viaţă, Abu-Sir se 
întrebă: „Cine oare o fi putut să le zboare aşa capetele 
ăstora doi?" Şi se uită peste tot împrejuru-i, şi în văzduh, şi 
la picioarele lui; şi începu să tremure de spaimă, gândindu- 
se la puterea cea ascunsă a ginnilor răufăcători, când iacătă 
că dete cu ochii de căpitanul care se întorcea. Şi căpitanul, 
de cum îl văzu de departe, zări totodată şi cele două trupuri 
moarte de pe jos, cu capetele lor alături, şi inelul pe care îl 
purta Abu-Sir, sclipind în soare. Şi pricepu dintr-o 
aruncătură de ochi tot ce se petrecuse. Încât nu mai 
pregetă să-i strige, ferindu-se: 

— O, fratele meu, nu-ţi mişca mâna la care ai inelul, ori 
sunt un om mort! N-o mişca, fie-ţi milă! 

Auzind vorbele acestea, care izbutită să-l uluiască şi să-l 
năucească întru totul, Abu-Sir înlemni de-a binelea, măcar 
că ar fi vrut să dea fuga în întâmpinarea căpitanului, cate, 
când ajunse lângă el, i se repezi în braţe şi-i spuse; 

— Tot omul îşi poartă norocul atârnat la gât. Norocul tău 
este cu mult mai presus decât norocul sultanului! Ci 
povesteşte-mi cum de ai căpătat inelul acesta, şi-apoi am să- 
ţi spun şi eu ce puteri are! 

Şi Abu-Sir îi povesti căpitanului de corăbii toată 
întâmplarea, pe care n-are rost s-o mai spunem o dată. Şi, 
la rândul lui, căpitanul, uimit, îi zugrăvi înfricoşătoarele 
puteri ale inelului, şi adăugă: 

A cinci suta noapte 

— Acuma, viaţa ta-i în afară de orice năpastă, iar a 
sultanului este în primejdie. Poţi acuma să mergi fără de 
nici o teamă cu mine în cetate şi numai cu un semn din 
degetul pe care porţi inelul poţi să faci să cadă capetele 


vrăjmaşilor tăi şi poţi să faci să zboare şi capul sultanului de 
pe umeri! 

Şi îl sui pe Abu-Sir într-o luntre alături de el, îl aduse în 
cetate şi îl duse la palat, dinaintea sultanului. 

Tocmai atunci sultanul se afla în divan, înconjurat de 
mulţimea lui de viziri, de emiri şi de sfetnici; şi măcar că era 
nădufit de griji şi de mânie până-n vârful nasului, din 
pricina inelului pierdut, nu cuteza să-şi dea în vileag 
necazul şi nici să dea porunci să se caute în mare ca să-i 
găsească, de teamă să nu-i vadă pe neprietenii domniei cum 
se bucură de paguba Măriei Sale! 

Da când îl văzu pe Abu-Sir intrând, nu mai avu nici o 
îndoială de urzeala pieirii sale şi strigă: 

— A, mişelule! Cum ai făcut de te-ai întors din afundul 
mării, şi cum de-ai scăpat să mori înecat şi ars? 

Abu-Sir răspunse: 

— O, doamne al vremilor, mare-i puterea lui Allah! 

Şi îi povesti sultanului cum fusese scăpat de căpitanul de 
corăbii, drept mulţumită din parte-i pentru o scaldă fără 
plată, cum găsise inelul şi cum, fără a şti puterea acelui inel, 
pricinuise moartea celor doi flăcăiaşi, slugile de la 
bucătărie. Pe urmă adăugă: 

— Şi acuma, o, Măria Ta, vin să-ţi dau îndărăt acest inel, 
dtept mulţumită pentru facerile tale de bine asupra mea, şi 
ca să-ţi dovedesc că, dacă aş fi un ucigaş în sufletul meu, m- 
aş fi şi slujit de inelul acesta ca să-i nimicesc pe vrăjmaşii 
mei şi să-l omor pe sultanul lor! Şi mă rog Măriei Tale, în 
schimb, să cerceteze cu mai multă luare-aminte nelegiuirea 
de care eu nu mă ştiu vinovat şi pentru care m-ai osândit, şi 
să porunceşti să pier în chinuri dacă am să fiu dovedit cu 
adevărat ucigaş! 

O mie ţi una de nopţi şi, spunând vorbele acestea, Abu-Sir 
scoase inelul de pe deget şi i-1 întinse sultanului, care îl 
petrecu degrabă pe degetul său, răsuflând de uşurare şi de 
mulţumire, şi sim-ţindu-şi sufletul cum i se întoarce în trup. 


Sultanul se ridică atunci în picioare şi îşi aruncă braţele 
împrejurul gâtului lui Abu-Sir, spunându-i: 

— O, omule! Hotărât, tu eşti floarea cea mai aleasă dintre 
toţi oamenii de treabă de pe pământ! Mă rog ţie să nu mă 
ocărăşti prea tare, şi să mă ierţi pentru răul pe care ţi l-am 
căşunat şi pentru necazul ce ţi-am pricinuit. Cu-adevărat, 
altul afară de tine nu mi-ar mai fi dat niciodată îndărăt 
inelul acesta! 

Bărbierul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, dacă chiar doreşti să-ţi uşurezi 
sufletul, nu ai decât să-mi spui şi mie fărădelegea ce mi s-a 
pus în vină şi care mi-a adus mânia şi nepriete-nia ta. 

Sultanul spuse: 

— Uallah! La ce bun? Acuma sunt încredinţat că ai fost 
învinuit pe nedrept. Ci, de vreme ce vrei să afli fărădelegea 
ce ţi s-a pus în vină, iacătă! Boiangiul Abu-Kir mi-a spus 
despre tine cutare şi cutare lucru! 

Şi îi povesti toate de câte îl învinuise boiangiul, în privinţa 
alifiei aceleia, încercată de altminteri pe părul de pe burta 
vizirului cel mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute una noapte spuse: 

Alifiei aceleia, încercată de altminteri pe părul de pe burta 
vizirului cel mare. 

A cinci sute una noapte şi Abu-Sir, cu lacrimile în ochi, 
răspunse: 

— Uallah! O, doamne al vremilor, eu habar nu am de 
domnul nazareenilor, şi n-am călcat în viaţa mea pe 
pământul ţării nazareenilor. Ci iacătă care-i adevărul! 

Şi îi povesti sultanului cum el şi cu boiangiul se legaseră cu 
jurământ, după ce citiseră fatihaua din Sfânta Carte, să se 
întrajutoreze unul pe altul, cum plecaseră împreună, şi 
toate ticăloşiile şi toate tertipurile pe care i le jucase 
boiangiul, şi ciomăgeala pe care îl făcuse s-o îndure, şi 


învăţul cu aluatul de curăţat părul, pe care chiar el îl 
sfătuise cum să-l facă. Şi adăugă: 

— Oricum, o, Măria a, alifia aceea, pusă pe piele, este un 
lucru cum nu se poate mai minunat; şi nu-i otrăvitoare 
decât dacă o înghiţi. In ţara mea, bărbaţii şi femeile nu se 
slujesc decât de ea, în loc de briciul de ras, spre a-şi da jos 
fără de caznă părul de pe trup! În ce priveşte însă 
tertipurile pe care mi le-a jucat şi a ocării pe care m-a făcut 
s-o îndur, sultanul nu are decât să trimită după portarul de 
la han şi după ucenicii boiangiului, şi să-i întrebe, spre a 
cerceta adevărul mărturisit de mine! 

Şi sultanul, ca să-l mulţumească pe Abu-Sir, măcar că 
pentru el dovada era făcută întru totul, porunci să fie adus 
portarul de la han şi ucenicii; şi toţi, după ce fură întrebaţi, 
adeveriră vorbele bărbierului, sporindu-le încă prin 
mărturiile lor despre purtarea ticăloasă a boiangiului. 
Atunci sultanul strigă către străjeri: 

— Să mi-l aduceţi pe boiangiu, cu capul gol şi desculţ, şi 
cu mâinile legate la spate! 

Şi străjerii numaidecât dădută fuga şi năvăliră în prăvălia 
boiangiului, care nu se afla atunci acolo, îl căutară aşadar 
acasă la el, unde îl găsiră stând să deguste bucuria 
desfătărilor tihnite, şi visând fără doar şi poate la moartea 
lui Abu-Sir. Şi-aşa că străjerii se repeziră asupra-i, care 
pocnindu-l cu pumnul după ceafă, care pocnindu-l cu 
piciorul în fund, care pocnindu-l cu capul în burtă; şi îl 
jucară în picioare, şi îl despuiară de haine, afară de cămaşă, 
şi îl târâră, cu capul gol, desculţ, şi cu mâinile legate la 
spate, până dinaintea jeţului domnesc. Şi-acolo îl văzu pe 
Abu-Sir de-a dreapta sultanului şi pe portarul hanului în 
picioare în sală, iar lângă portar pe ucenicii de la 
boiangerie. Văzu, într-adevăr, toate acestea! Şi, de spaimă, 
făcu ce făcu, chiar în mijlocul sălii tronului; căci pricepu că 
era pierdut fără de scăpare. Ci sultanul, privindu-l chiorâş, 
îi spuse: 


— Nu poţi tăgădui că acesta n-ar fi tovarăşul tău de 
odinioară, sărmanul pe care l-ai furat, l-ai despuiat, l-ai 
bătut, l-ai izgonit, l-ai ocărât, l-ai pârât şi, până la urmă, l-ai 
dus la moarte! 

Şi portarul hanului şi ucenicii de la boiangerie ridicară 
mâinile şi strigară: 

— Aşa este, pe Allah! Nu poţi să tăgăduieşti. Suntem 
martori dinaintea lui Allah şi dinaintea sultanului! 

Şi sultanul spuse: 

— Ori că tăgăduieşti, ori că mărturiseşti, tot n-ai să scapi 
de pedeapsa pe care ţi-a scris-o soarta! 

Şi strigă la străjeri: 

— Luaţi-l, târâţi-l de picioare prin toată cetatea, pe urmă 
băgaţi-l într-un sac plin cu var nestins şi aruncaţi-l în 
mare, ca să moară de cele două morţi: ars şi înecat! 

Atunci bărbierul strigă: 

— O, doamne al vremilor, mă rog Măriei Tale să-mi fă- 
găduieşti a cere iertare de la Măria Ta pentru el, întrucât 
eu îl iert de toate câte mi-a făcut! 

Ci sultanul spuse: 

— Dacă tu îl ierţi de fărădelegile săvârşite faţă de tine, eu 
nu-l iert de fărădelegile săvârşite faţă de mine! 

Şi mai strigă o dată la străjerii lui: 

— Luaţi-l şi îndepliniţi poruncile mele! 

Străjerii atunci îl luară pe boiangiul Abu-Kir, îl târâră de 
picioare prin toată cetatea, strigând ce ticăloşii a cinci sute 
una noapte săvârşise, şi la urmă îl băgară într-un sac plin cu 
var nestins şi îl aruncară în mare. Şi muri înecat şi ars! 
Întrucât aşa îi fusese scris. 

Iar sultanul îi spuse lui Abu-Sir: 

— O, Abu-Sir, acuma vreau să-mi ceri tot ce îţi doreşti, şi ţi 
se va da numaidecât! 

Abu-Sir răspunse: 

— Nu cer sultanului decât să mă trimită în tara mea; căci 
tare-mi mai vine greu să stau departe de-ai mei, şi nu mai 
am nici o bucurie să rămân aici! 


Şi sultanul, măcar că tare mâhnit de plecarea lui, căci 
gândea să-l căftănească mare-vizir, în locul rotofeiului cel 
păros care îndeplinea acea slujbă, porunci să i se 
pregătească o corabie mare, pe care o încărcă cu bărbaţi 
robi şi cu femei roabe şi cu daruri bogate, şi îi spuse lui 
Abu-Sir, luându-şi rămas-bun: 

— Atunci, nu vrei să ajungi vizirul meu cel mare? Şi Abu- 
Sir răspunse: 

— Tare aş vrea să mă întorc în ţara mea! 

Atunci sultanul nu mai stărui, şi corabia se îndepărtă cu 
Abu-Sir şi robii lui către Iskandaria. 

Or, Allah le menise o călătorie bună, şi atinseră Iskandaria 
bine sănătoşi. Ci nici nu coborâră bine pe țărm, că unul 
dintre robi şi zări pe nisip un sac pe care marea îl aruncase 
la mal. Şi Abu-Sir desfăcu sacul şi găsi în el stârvul lui Abu- 
Kir, pe care apele îl purtaseră până acolo! Atunci Abu-Sir 
porunci ca leşul să fie îngropat nu departe de locul acela, 
pe ţărmul mării, şi ridică deasupra-i un mormânt, şi 
motmântul acela ajunse loc de popas pentru toţi trecătorii; 
şi Abu-Sir adăugă la acel mormânt, spre a putea fi îngrijit, o 
danie nestrămutătoare; şi puse să se sape pe lespedea 
mormântului această însemnare pilduitoare: 

Fereşte-te de a săvârşi răul, Nu te-mbăta din plosca 
răutăţii, Căci vine-amară Ziua Judecăţii; Pe cel mişelnic îl 
mănâncă hăul! La fala apei ies şi trec cu tângă Golaşe oase 
din pustii amare. Ci-n tihnă odihnesc mărgăritare, Jos, pe 
nisipul mării-n apă-adâncă. 

Sus, în văzduh, stă scrisă legea-ntreagă, Pe pagini 
străvezii: „Cel ce sădeşte Ceea ce-i bine, bine dobândeşte!" 
Căci toate se întorc de unde pleacă. 

Şi-acesta fu sfârşitul lui Abu-Kir boiangiul, şi începutul lui 
Abu-Sir în viaţa de-aci înainte fericită şi fără de griji. Şi de 
atunci golfuţelul unde a fost îngropat boiangiul se numeşte 
golful Abu-KirSlavă Celui care le trăieşte în veci şi Carele 
prin voia lui face zilele să-şi urmeze crugul şi iarna şi vara! 

Pe urmă Şeherezada spuse: 


— Şi iacătă, o, norocitule sultan, tot ce mi s-a povestit 
despre întâmplarea aceasta! 

Şi Şahriar strigă: 

— Pe Allah! Povestea aceasta este plină de grea pildă. De 
aceea acuma mi-a venit cheful să te aud povestind vreo 
două-trei snoave de învăţătură. 

Şi Şeherezada spuse: 

— Păi acestea-s tocmai cele pe care le ştiu eu cel mai bine! 
Dar în clipita aceea, Șeherezada văzu că se luminează de 
ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute doua noapte Şeherezada 
spuse: 

SNOAVE PILDUITOARE DIN GRĂDINA ÎNMIRESMATĂ 
noavele pilduitoare, o, norocitule sultan, sunt cele pe care 
eu le ştiu cel mai bine. Am să-ţi povestesc una, ori două, ori 
trei, scoase din Grădina înmiresmată. Şi sultanul Şahriar 
spuse: 

— Dacă-i aşa, grăbeşte de-ncepe, căci îmi simt sufletul 
năpădit de un mare alean în seara aceasta! Şi nu mai sunt 
încredinţat că ai să-ţi păstrezi capul pe grumaji până 
dimineaţă! 

Şi Şeherezada, zâmbind, spuse: 

— lacătă! Ci te prevestesc, o, norocitule sultan, că 
snoavele acestea, oricât de pilduitoare ar fi, pot să treacă 
drept snoave slobode în ochii oamenilor neciopliţi şi înguşti 
la minte! 

Şi sultanul Şahriar spuse: 

— Nu te opri din pricina unei temeri ca aceasta, 
Şeherezada! Dar dacă socoti că asemenea snoave 
pilduitoare nu pot să fie ascultate de micuța de colea, care 
te aude, ghemuită pe chilim la picioarele tale, spune-i să 
plece cât mai degrabă. De altminteri, nici nu prea pricep ce 
caută aici copila asta! 

La vorbele acestea ale sultanului, micuța Doniazada, de 
frică să nu fie izgonită, se aruncă în braţele surorii sale mai 
mari, care o sărută pe ochi, o strânse la piept şi îi potoli 


sufletul iubit. Pe urmă Şeherezada se întoarse către 
sultanul Şahriar şi spuse: 

— Eu socot că ar putea să rămână! Căci nu este nimic 
necuviincios să vorbeşti despre lucrurile aşezate de la brâu 
în jos, de vreme ce „toate lucrurile sunt curate şi 
neprihănite, pentru sufletele curate şi fără de prihană!" 

Şi numaidecât începu: 

Cele trei dorinţe mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că un 
anume ins, plin de bună-cuviinţă, îşi petrecuse întreaga 
viaţă tot aşteptând noaptea de minuni făgăduită de Sfânta 
Carte drept-credincioşilor înzestrați cu focul credinţei, 
noaptea aceea numită Noaptea-putinţelor-atotputerii, când 
un om cuvios îşi poate vedea împlinită orice dorinţă. Or, 
într-o noapte dintre cele mai de pe urmă nopţi din luna 
Ramadan, insul acela, după ce postise amarnic toată ziua, 
se simţi însufleţit deodată de duhul ceresc şi o chemă pe 
soţia sa şi îi spuse: 

— Ascultă-mă, femeie! În seara aceasta mă simt într-o 
srare de mare curăţie dinaintea Celui-veşnic, şi de bună 
seamă că noaptea aceasta are să fie pentru mine Noaptea- 
putinţelor-atotputerii. Şi, întrucât de bună seamă că toate 
dorurile şi nădejdile au să-mi fie împlinite de către Atoate- 
împlinitorul, te chem să mă sfătuieşti ce să cer, căci te ştiu 
bună de sfaturi şi nu arareori părerile tale mi-au fost de 
folos. la spune-mi, dar, ce dorinţe să-i mărturisesc! 

Soţia răspunse: 

— O, bărbate, câte dorinţe poţi să-i mărturiseşti? El spuse: 

— Trei! Ea spuse: 

— Începe, dar, prin a-i mărturisi lui Allah cea dintâi dintre 
cele trei dorinţe. Ştii şi tu că desăvârşirea unui bărbat şi a 
desfătărilor sale stă în bărbăţia lui, şi că bărbatul nu poate 
să fie desăvârşit dacă este feciorelnic, hadâmb ori 
neputinţe. Încât, cu cât un bărbat este mai bine dăruit, cu 
atâta bărbăţia lui este mai spornică şi bucuria cu el merge 
pe căile deplinătăţii. Pleacă-te, dar, cu umilinţă dinaintea 


feţei celui Preaînalt şi spune-i: „O, Binefăcăto-rule, o, 
Preadarnicule, fă-mă dăruit cu asupra de măsură!" 

A cinci sute doua noapte şi bărbatul îngenunche şi, 
întorcându-şi palmele către cer, zise: 

— O, Binefăcătorule, o, Preadarnicule, fă-mă dăruit cu 
asupra de măsură! 

Or, nici n-apucă el bine să rostească dorinţa aceasta, că-i şi 
fu împlinită, cu asupra de măsură, pe clipă pe dată. Încât 
numaidecât preacucernicul om îşi văzu zebbul um-flându-se 
şi crescând într-o asemenea măsură de-l puteai lua drept o 
tigvă odihnindu-se între doi bostani uriaşi. Şi-atâta de 
nelaândemână îi venea, încât de da să se culce trebuia să se 
scoale, iar de da să se ridice trebuia să se culce. 

Iar soţia fu atâta de înfricoşată de ce văzu, încât o luă la 
fugă ţipând, atunci când preacucernicu-i bărbat vroi s-o 
cheme să vină să-l încerce. 

Ea strigă: 

— Cum vrei să încerc această sculă când doar o zvâcnire a 
ei ar perfora stâncile dintr-o parte în alta? 

Şi bietul om îi zise într-un sfârşit: 

— O, femeie păcătoasă, ce să mă fac eu acuma? Asta-i 
numai lucrarea ta, o, blestemato! 

Ea răspunse: 

— Numele lui Allah fie cu tine şi împrejurul tău! Roa-gă-te 
întru Profetul, o, moşnege cu ochi goi! Eu, pe Allah! Nu am 
trebuinţă de toată ceea şi nu ţi-am spus să ceri atâta! 
Roagă-te, dar, cerului să te mântuiască de danie! Asta are 
să-ţi fie cea de a doua dorinţă! 

Preacucernicul ridică atunci ochii către cer şi zise: 

— O, Allah, mă rog ţie să mă izbăveşti de dania aceasta şi 
de necazurile pe care mi le aduce! 

Şi numaidecât, mântuit cu totul de orice urmă, se văzu 
asemenea unei fetiţe. 

Ci şi această izbăvire nu-l mulţumi întru nimica, nu atâta 
pe el cât pe nevastă-sa, care începu să-l dodelească şi să-l 


certe că a lipsit-o pe veci de bunul ei. Încât ciuda prea- 
cucernicului ajunse peste poate; şi îi spuse neveste-sii: 

— Asta-i numai din vina ta şi din pricina sfaturilor tale 
smintite! O, femeie fară de minte, aveam voie să cer trei 
lucruri de la Allah şi aş fi putut să-mi aleg după bunul meu 
plac tot ce mi-aş fi dorit cel mai mult din bunurile lumii 
acesteia şi ale celeilalte. Şi iacătă că două dintre aceste 
putinţe mi s-au şi prăpădit, şi totu-i ca şi cum n-ar fi fost 
nimica. Şi iacătă-mă într-o stare încă şi mai rea decât cea 
de dinainte! Ci, întrucât mai am voie să cer o minune, am să 
cer de la Domnul meu să-mi dea îndărăt ce am avut dintru 
începutul-începutului! 

Şi se rugă domnului său, care îi împlini rugămintea. Şi 
dobândi tot ce avusese dintru început. 

lar pilda acestei snoave este că trebuie să te mulţumeşti 
cu ceea ceai. 

Pe urmă Şeherezada începu: 

Flăcăul şi masagiul de la hammam se povesteşte, o, 
norocitule sultan, că un oarecare ma-sagiu de la un 
hammam avea ca muşterii, de obicei, pe fiii de navabi şi de 
mai-mărimi, căci hammamul unde îşi făcea el meseria era 
cel mai căutat din toată cetatea. Or, într-o bună zi, în sala 
unde masagiul îşi aştepta muşteriii intră un flăcăiaş încă 
neîmpodobit cu nici un fir de barbă, dar durduliu şi bine 
rotunjit peste tot; şi flăcăiaşul acela era tare frumos la chip 
şi era chiar feciorul vizirului-cel-mare al sultanului acelei 
cetăţi. Încât masagiul fu bucuros să frământe trupul cel 
atâta de dulce al gingaşului copilandru, şi îşi zise în cugetul 
său: „lacătă un trup în care grăsimea şi-a pus peste tot 
perniţele-i mătăsoase! Ce belşug de nuri şi ce durduliu e!" 
Şi îl ajută să se întindă pe marmura fierbinte din sala cea 
caldă şi începu să-l frece cu o grijă cu totul aparte. Şi, când 
ajunse aproape de şolduri, rămase până peste poate de 
nedumerit băgând de seamă că zebbul flăcăiaşului era doar 
cam cât o alună. 


A cinci sute treia noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treia noapte spuse: 

Băgând de seamă că zebbul flăcăiaşului era doar cam cât 
o alună. 

Şi, dacă văzu aceasta, începu să se căineze în cugetul său 
şi să-şi plesnească palmele una de alta, oprindu-se deodată 
din munca pe care o începuse. 

Când îl văzu pe masagiu pradă unei aşa de amarnice 
mâhniri şi cu chipul răvăşit de deznădejde, flăcăul îi spuse: 

— Ce ai, o, masagiule, de te căinezi atâta din tot sufletul şi 
îţi plesneşti mâinile una de alta? 

El răspunse: 

— Vai, doamne al meu, deznădejdea şi căineala mea sunt 
din pricina ta! Căci te văd bătut de cea mai mare năpastă 
de care poate să fie lovit un bărbat! Eşti tânăr, voinic şi 
frumos, şi te bucuri de toate desăvârşirile trupului şi ale 
înfăţişării şi de toate binefacerile dăruite de către 
Atoatedătătorul celor aleşi de el. Ci tocmai ceea ce face 
desfătul vieţii îţi lipseşte, lucrul fără de care un bărbat nu 
este bărbat şi nu se poate bucura de virtutea cea 
deopotrivă darnică şi primitoare! Oare viaţa mai poate să 
fie viaţă fără de lucrul acesta şi fără de tot ce ţine de el? 

La vorbele acestea, fiul vizirului îşi plecă trist capul şi 
răspunse: 

— Unchiule, ai mare dreptate! Şi iacătă că îmi aduci 
aminte tocmai de lucrul care-i pricina singurului meu 
necaz! Dacă ceea ce mi-e lăsat ca moştenire de la tatăl meu 
este atâta de nemernic, de vină-s numai eu, care până 
astăzi n-am avut grijă să fac să dea în pârgă această 
moştenire. Cum vrei tu, oare, ca un ieduţ să ajungă ţap 
voinic, dacă se ţine departe de caprele cele ispititoare, ori 
ca un copac să dea în floare fără să fie udat? Eu, până 
astăzi, m-am ţinut departe de femei şi nu m-am simţit 
mânat de nici un fel de îndemn către ele! Ci mai este vreme, 


socot, ca să se trezească cel care doarme, şi ciobanul să se 
spriji-nească pe bâta lui! 

La mărturisirea aceasta a feciorului vizirului, ham- 
mamgiul spuse: 

— Ci cum are să facă oare ciobanul ca să se sprijinească 
pe o bâtă care nu-i mai mare decât degetul cel mic? 

Băiatul răspunse: 

— Pentru aceasta mă bizui, unchiule, pe mărinimoasa ta 
bunăvoință. Du-te la laviţa pe care mi-am lăsat hainele şi ia 
punga pe care ai s-o găseşti la chimirul meu; şi cu aurul din 
punga aceea du-te şi caută vreo fetişcană vrednică să-mi 
facă începutul. 

Şi hammamgiul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi se duse la laviţă, luă punga şi ieşi din hammam să caute 
vreo fetişcană potrivită. 

Pe dtum, îşi zise: „Săracul copil! El socoate că ceea ce îi 
lipseşte este ca o cocă moale de acadea, ce se poate întinde 
de îndată ce începi să tragi de ea! Ori o fi socotind că un 
castravete se face castravete de la o zi la alta, sau că 
banana se coace până a nu ajunge banană!" 

Şi, râzând de toată povestea, se duse la soţia sa şi-i spuse: 

— O, maică a lui Aii, află că tocmai spălam la hammam un 
copilandru frumos ca luna plină. Este copilul vizirului-cel- 
mare, şi are toate desăvârşirile; ci, săracul de el, nu are ce 
are toată lumea! Ce are el, de-abia dacă este cât o alună. Şi, 
cum am început să mă căinez de mila tinereţii lui, el mi-a 
dat punga aceasta plină de aur, ca să-i fac rost de vreo 
fetişcană vrednică să-i sporească într-o clipită amărâta de 
moştenire pe care o are de la tătâne-său; căci, nepriceput 
cum e, îşi închipuie că aluna aceea are să se schimbe a cinci 
sute patra noapte numaidecât, de la cea dintâi încercare! 
Eu atunci m-am gândit că ar fi mai bine ca tot aurul acesta 
să rămână în casa noastră; şi am venit să te îndemn să 
mergi cu mine la hammam, unde să te prefaci că faci tu 
acea încercare fără de nădejde pentru bietul copil. Nu este 


nici o piedică. Şi ai să poţi chiar şi să-ţi petreci un ceas de 
vreme, râzându-ţi cu el, fără de nici o primejdie ori de 
teamă! lar eu am să vă veghez pe amândoi, şi am să fac aşa 
ca să vă feresc de privirile muşteriilor. 

Dacă auzi vorbele acestea ale soţului ei, tânăra nevastă 
răspunse că ascultă şi că se supune, şi se ridică, se găti şi se 
îmbrăcă în hainele ei cele mai frumoase. De altminteri, şi 
fără de găteli ori împodobiri, ea putea să facă toate 
capetele să se întoarcă şi toate inimile să se vâlvoreze, 
întrucât era cea mai frumoasă nevastă dintre nevestele de 
pe vremea ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patra noapte spuse: 

Înttucât era cea mai frumoasă nevastă dintre nevestele de 
pe vremea ei. 

Hammamgiul o luă aşadar pe soţia lui şi o băgă peste 
tânărul fecior al vizirului, care aştepta întins pe marmura 
din sala cea caldă; îi lăsă acolo singuri şi ieşi să stea de 
pază, spre a-i opri pe cei nedoriți să-şi vâre capul pe uşă. Şi 
le spuse celor doi să încuie uşa pe dinlăuntru. 

Când îl văzu pe flăcăiandru, nevestica rămase vrăjită de 
frumuseţea lui de lună; iar el tot aşa. Iar ea îşi zise: „Ce 
păcat că nu are şi el ceea ce au toţi bărbaţii! Căci ceea ce 
mi-a povestit soţul meu este tare adevărat: de-abia dacă-i 
cât o alună!" Ci, când se văzu lângă femeie, cum micimea ei 
era doar aparentă, ea fiind dintre acelea care, în timpul 
somnului, intră în întregime în teaca ei, începu să se 
trezească. Şi se întinse deodată devenind un melesteu 
asemenea aceluia de măgar sau de elefant, foarte mare şi 
foarte vânjos. Iar soţia hammamgiului, dacă văzu aşa, 
scoase un țipăt de minunare şi îşi repezi braţele împrejurul 
gâtului flăcăului care o încalecă pe dată ca un cocoş 
triumfător. Şi, răstimp de o oră, o călcă o dată, apoi a doua 
oară, apoi a treia oară şi tot aşa până la a zecea oară, în 


timp ce, înnebunită, ea se frământa, şi gemea şi se 
zvârcolea pătimaş. Şi-aşa! 

Şi, de dincolo de zăbreaua uşii, masagiul vedea tot şi nu 
putea nici crâcni ori să spargă uşa, de teamă să nu ajungă 
de ocara lumii. Şi se mulțumea s-o strige în şoaptă pe 
nevastă-sa, care nu-i răspundea neam! Şi el îi spunea: 

— O, mamă a lui Aii, ce aştepţi de nu ieşi? Ziua-i pe 
sfârşite, şi tu ţi-ai uitat de copilul care aşteaptă acasă să-l 
alăptezi! 

Dar ea, de sub flăcăiandru, continuând să se zvârcolească 
şi, printre râsete şi gâfâieli, zise: 

— Nu, pe Allah! De acum nu voi mai alăpta alt copil în 
afară de acesta! 

Iar fiul vizirului îi spuse femeii: 

— Ai putea totuşi să dai fuga o clipită să-l alăptezi şi pe 
urmă să te întorci repede! 

Ea răspunse: 

— Mai curând îmi dau sufletul decât să mă hotărăsc să-l 
las, fie şi măcar o oră orfan, pe noul meu copil! 

Şi bietul masagiu, dacă o văzu pe nevastă-sa aşa, cum îi 
scapă refuzând cu atâta neruşinare să se întoarcă la el, se 
simţi cuprins de o deznădejde şi de o mânie atâta de 
năprasnice, încât se sui pe terasa hammamului şi se aruncă 
de acolo, de-şi sfarmă capul pe caldarâm. Şi muri. 

Or, istorisirea aceasta dovedeşte că omul înţelept nu 
trebuie să se încreadă în ceea ce numai i se pare. 

A cinci sute patra noapte 

— Ci, spuse Şeherezeda, snoava pe care am să ţi-o mai 
povestesc vădeşte încă şi mai limpede cât de amăgitoare-s 
părelniciile şi cât de primejdios este să te laşi călăuzit de 
ele. 

ALB ŞI ALB mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că un om 
ca toţi oamenii s-a îndrăgit peste poate de o tinerică 
frumoasă şi dulce. Şi tinerica aceea, pildă de gingăşie şi de 
desăvârşire, era măritată cu un bărbat pe care-l iubea şi 
care şi el o iubea pe ea. Şi mai fiind, pe deasupra, cuminte 


şi cinstită, îndrăgostitul nu izbutea să afle mijlocul de a o 
ispiti. Şi, cum se scursese destulă vreme de când el îşi 
mistuia răbdarea fară de nici o izbândă, gândi să se 
folosească de un tertip, fie spre a se răzbuna pe ea, fie spre 
a-i frânge dârzia. 

Or, soţul acelei tinerele avea ca slugă de credinţă un 
băieţandru pe care îl crescuse de mic şi care veghea asupra 
casei în vremea când stăpânii lipseau. Iar îndrăgostitul cel 
mofluz se ţinu după băieţandrul acela şi se împrieteni cu el, 
făcându-i felurite daruri şi copleşindu-1 cu cinstiri, ba aşa, 
ba altminteri, până ce într-un sfârşit băieţandrul îi ajunse 
cu totul credincios şi i se supunea, fără de nici o cârtire, la 
orice i-ar fi cerut. 

Aşa că atunci când treaba ajunse aci, îndrăgostitul îi spuse 
într-o zi băieţandrului: 

— O, Cutărică, tare-aş vrea să văd şi eu astăzi casa 
stăpânului tău, când stăpânul şi stăpâna ta au să plece de- 
acasă! 

El răspunse: 

— De bună seamă! 

Şi, după ce stăpânu-său plecă la prăvălie, iar stăpână-sa 
plecă la hammam, se duse şi îşi chemă prietenul, îl luă de 
mână şi, după ce îl băgă în casă, îl duse prin toate odăile şi 
îi arătă toate lucrurile din casă. Or, îndrăgostitul, hotărât să 
se răzbune amarnic pe tinerică, îşi pregătise de mult 
renghiul pe care să i-l tragă. Încât, când ajunse în odaia de 
dormit, se apropie de pat şi vărsă acolo nişte albuş de ou pe 
care avusese grijă să-l aducă într-o sticluţă. Şi aşa de pe 
furiş făcu lucrul acesta, că băieţandrul nu băgă de seamă 
nimic. După care ieşi din odaie şi îşi văzu de drum. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincea noapte spuse: 

Îşi văzu de drum. Şi-atâta cu el! 

Estimp, soţul, iacătă! După ce, pe la asfinţit de soare, îşi 
închise prăvălia, se întoarse acasă şi, fiind ostenit de-o zi 


întreagă de vânzări şi de cumpărări, se duse la pat şi dete 
să se întindă, spre a se odihni; ci băgă de seamă o pată 
mare ce se lăbărţa pe cearceaf, şi se trase îndărăt uimit şi 
bănuitor până peste poate. Pe urmă, îşi zise: „Cine a putut 
să intre în casa mea şi să facă ce-a făcut cu soţia mea? Căci 
ceea ce văd este o urmă de sămânță de bărbat, fără de nici 
o îndoială!" 

Şi răcni: 

— Chiar aşa-i! 

Atunci, plin de mânie, vru mai întâi să-l ucidă pe bă- 
ieţandru; ci se răzgândi, zicându-şi: „O urmă atâta de mate 
nu poate să fie de la un copilandru care nu-i încă la vârsta 
la care se umflă ouăle." îl chemă, aşadar, şi, cu glasul 
tremurând de mânie, îi strigă: 

— Lepădătură ticăloasă, unde-i stăpână-ta? El tăspunse: 

— S-a dus la hammam! 

La cuvintele acestea, bănuiala nu făcu alta decât să se 
înfigă şi mai tare în mintea neguţătorului, întrucât legea 
dreptei-credinţe cere ca şi bărbatul şi femeia să se ducă la 
hammam şi să se spele după sfintele datini, din creştet 
până-n talpă, ori de câte ori au avuttreabă între ei. Şi ţipă 
la băiat: 

A cinci sute cincea noapte 

— Dă fuga şi zoreşte-o să vie acasă! 

Şi băiatul dete fuga să îndeplinească porunca. Şi când 
soţia veni, neguţătorul, bulbucându-şi ochii la dreapta şi la 
stânga prin odaia în care se afla patul cu pricina, şi fără a 
rosti o vorbă, se repezi la ea, o apucă de păr, o tăvăli pe jos 
şi începu să-i ardă o mamă de bătaie cu mare prisos de 
lovituri de picior şi de lovituri de pumni. După care o legă 
de mâini, luă un cuţitoi şi se pregăti să-i taie beregata. Ci, 
când văzu aşa, femeia începu să ţipe amarnic şi să urle din 
rărunchi, şi-aşa de tare, încât toţi vecinii şi toate vecinele 
săriră în ajutorul ei şi o găsiră pe cale de a fi înjunghiată. 
Atunci îl ttaseră îndărăt cu de-a sila pe soţ şi întrebară de 


pricina care dusese la o pedeapsă ca aceea. Şi femeia 
strigă: 

— Nu ştiu care-i pricina! 

Atunci cu toţii îi strigară neguţătorului: 

— Dacă ai a te plânge împotriva ei, eşti slobod fie să te 
desparţi de ea, fie s-o mustri cu gingăşie şi cu blândeţe. Da 
nu poţi s-o omori, căci de cuminte e cuminte, şi-aşa o ştim 
toţi, şi-aşa punem mărturie pentru ea dinaintea lui Allah şi 
dinaintea cadiului! Este vecina noastră de multă vreme şi n- 
am băgat de seamă în purtarea ei nimica necuviincios! 

Neguţătorul răspunse: 

— Lăsaţi-mă să-i tai beregăţile dezmăţatei! Şi de vreţi s- 
aveţi dovada stricăciunii ei, n-aveţi decât să vă uitaţi la 
urma pe care au lăsat-o bărbaţii aduşi de ea în patul meu! 

La vorbele acestea, vecinii şi vecinele se apropiară de pat 
şi toţi pe rând îşi puseră degetul în urmă şi spuseră: 

— Este o urmă de bărbat! 

Ci tot atunci, copilandrul se apropie şi el la rându-i, adună 
pe o tigaie albuşul care încă nu fusese supt de cătte 
cearceaf, puse tigaia deasupra focului şi prâji albuşul. După 
care luă ceea ce se prăjise, mâncă jumătate şi împărţi 
cealaltă jumătate celor de faţă, spunându-le: 

— Luaţi de gustaţi! Este albuş de ou! 

Şi toţi, după ce gustară, se încredinţară că era cu adevărat 
albuş de ou; până şi soţul, care înţelese atunci că soţia lui 
era nevinovată şi că o învinuise şi o pedepsise pe nedrept. 
Încât nu pregetă să se împace numaidecât cu ea şi, ca să 
pecetluiască împăcarea, îi dărui o sută de dinari de aur şi o 
salbă de galbeni. 

Or, povestirea aceasta scurtă dovedeşte că este alb şi alb, 
şi că în orice lucru trebuie să ştii să faci deosebirea. 

După ce îi povesti sultanului snoavele acestea, Şeherezada 
tăcu. 

Şi sultanul zise: 

— Într-adevăr, Şeherezada, povestirile acestea sunt cum 
nu se poate mai pilduitoare! Şi, pe deasupra, mi-au odihnit 


gândurile aşa de frumos, încât iată-mă-s gata să te ascult 
cum îmi povesteşti o poveste cât mai ciudată. 

Şi Şeherezada spuse: 

— Întocmai! Aceea pe care am să ţi-o povestesc este chiar 
ce doreşti Măria Ta! 

Şi Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar: 

POVESTEA CU ABDALLAH-DE-PE-USCAT ŞI CU 
ABDALLAH-DIN-MARE 

|C|e povesteşte - ci Allah este mai ştiutor! 

— Că a fost odată S”aJun om, pescar de meserie, care se 
numea Abdallah. Şi pescarul acela avea de hrănit pe cei 
nouă copii ai săi şi pe mama lor, şi era sărac, tare sărac, aşa 
de sărac că n-avea nici o altă avere afară de năvodul lui. Şi 
astfel că năvodul îi ţinea loc şi de prăvălie, şi de putinţă de 
a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele, şi de singura uşă a 
sporului la casa lui. Şi-aşa că avea de obicei să se ducă în 
fiecare zi să pescuiască la mare; şi, dacă pescuia mai puţin, 
vindea, şi, cu ce dobândea, cumpăra cele de trebuinţă 
pentru copiii săi, în măsura în care îl miluia şi pe el 
Atoatedătătorul; iar dacă pescuia mai mult, atunci, cu banii 
dobândiţi, punea pe nevastă-sa să gătească o masă 
minunată, şi cumpăra poame, şi cheltuia totul pentru ai lui, 
fără de nici o stăpânire ori chibzuială, până ce nu-i mai 
rămânea nimica în mâini; că îşi zicea: „Pâinea de mâine are 
să ne vină mâine!" Şi trăia aşa, de pe o zi pe alta, fără să-şi 
bată vreodată capul cu grija zilei următoare. 

Or, într-o zi, nevastă-sa născu al zecelea băiat, că şi ceilalţi 
nouă erau tot băieţi, din mila lui Allah! Şi tocmai în ziua 
aceea nu se afla chiar nimica de mâncare în casa cea săracă 
a pescarului Abdallah. Şi femeia îi spuse omului ei: 

— O, stăpâne al meu, casa noastră acuma s-a mai 
îmbelşugat cu un suflet, iar pâinea zilei de azi încă n-a 
venit! N-ai vrea să te duci să rostuieşti ceva pentru noi, 
care să ne ţină sufletul în clipa aceasta grea? 

El răspunse: 


— Tocmai vream să ies, punându-mi credinţa în bunătatea 
lui Allah, şi să mă duc la pescuit să-mi arunc năvodul în 
mare întru norocul acestui copil nou-născut, ca să văd astfel 
măsura norocului lui în viaţă! 

Femeia îi spuse: 

— Pune-ţi nădejdea întru Allah! 

Şi pescarul Abdallah îşi luă năvodul în spinare şi plecă la 
mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şasea noapte spuse: 

Şi pescarul Abdallah îşi luă năvodul în spinare şi plecă la 
mare. 

Şi aruncă năvodul şi îl desfăşură în apă, întru norocul 
acelui copil nou-născut, şi spuse: „O, Doamne al meu, fă ca 
viaţa să-i fie uşoară şi nu anevoioasă, îmbelşugată şi nu 
neîndestulată!" Şi, după ce aşteptă un răstimp, trase 
năvodul şi îl găsi plin cu murdării, cu nisip, cu mâl şi cu 
ierburi de apă, dar nu văzu nici urmă de peşte, nici mai 
mare, nici mai mic, nimic-nimic! Atunci se minună şi se 
mâhni în sufletul lui şi zise: „Oare Allah l-o fi zămislit pe 
micuțul acela fără a-i fi menit nici o parte şi nici un noroc? 
Asta nu se poate şi nu se poate! Întrucât acela carele a dat 
fălci omului şi i-a lăsat două buze drept gură n-a făcut 
treaba asta degeaba, ci a luat asupra-şi sarcina de a 
răspunde la nevoile lor, de vreme ce el este Atoateştiutorul 
şi Atoatedătătorul. Preamărit fie El!" Pe urmă îşi încarcă în 
spinare năvodul şi se duse să-l arunce în mare în alt loc. 

Şi stătu răbdător o bună bucată de vreme, după care se 
căzni mult până să-l scoată, căci se dovedi tare greu. Şi 
găsi a cinci sute şasea noapte în el un măgar mort, umflat 
cu totul şi împtăştiind o duhoare înfricoşătoare. Şi pescarul 
îşi simţi sufletul năpădit de silă; şi dete zor să-şi scuture 
năvodul de măgarul mort şi să se îndepărteze cât mai 
degrabă în altă parte, zicând: „Nu este ajutor şi putete 
decât întru Slăvitul şi Falnicul Allah cel Preaînalt! Tot ce mi 


se întâmplă acuma şi tot nenorocul ăsta este din vina 
blestematei de nevastă-mea! De câte ori nu i-am spus: «Nu 
se mai află în apă nimica pentru mine, şi trebuie să caut 
altundeva pâinea noastră. Nu mai pot cu meseria asta! Nu, 
adevăratu-i, nu mai pot! Lasă-mă, dar, o, femeie, să mă apuc 
de altă meserie decât de aceea de pescar!» Şi de-atâtea ori 
i-am tot dogănit vorbele astea, de mi-a ieşit păr pe limbă! 
Da ea nu-mi răspunde decât cu: «Allah Karim! 1 Allah 
Karim!'Mila lui este fără de margini! Nu deznădăjdui, o, 
tată al copiilor mei!» Or, asta-i toată mila lui Allah? Oare 
măgarul ăsta mort să fie partea menită acelui sărac de 
copil, ori poate că mâlul sau nisipul cules în năvod?" 

Şi pescarul Abdallah rămase nemişcat vreme lungă, pradă 
unei mâhniri tare amare. După care, până la urmă, se 
hotări să mai arunce o dată năvodul în apă, cerând iertare 
de la Allah pentru vorbele nesocotite pe care le grăise, şi 
zise: „Fii-mi priincios la pescuit, o, tu, Atoatedătătorule, 
carele împărţi făpturilor tale huzururile şi bunătăţurile, şi 
carele le scrii dintru începuturi ursita. Şi fii-i priincios 
copilului născut acuma, iar eu îţi făgăduiesc că într-o bună 
zi are să-ţi fie un preacucernic drept-credincios, vrednicind 
să-ţi slujească numai ţie!" Pe urmă îşi zise: „M-aş mulţumi 
să pescuiesc fie şi numai un peşte, măcar ca să pot să-l duc 
brutarului, binefăcătorul meu, care în zilele cele negre, 
când mă vede că stau dinaintea prăvăliei lui şi adulmec de- 
afară mireasma de pâine caldă, îmi face semn cu mâna să 
mă duc la el şi îmi dăruie din belşug pâinea cu care să-i 
mulţumesc pe cei nouă şi pe mama lor!" 

1 Dumnezeu e darnic (în limba arabă). 

După ce îşi aruncă năvodul pentru a treia oară, Abdallah 
aşteptă vreme tare lungă, şi pe urmă începu să se 
pregătească să-l tragă afară. Ci, întrucât năvodul era şi mai 
greu decât de celelalte dăţi, şi atârna cu totul peste măsură, 
Abdallah se necăji amarnic cu el până ce să-l scoată la mal; 
şi nu izbuti decât după ce îşi însângeră mâinile trăgând de 
sfori. Şi atunci, peste poate de uluit, găsi prinsă în ochiurile 


năvodului o făptură omenească, un fiu de Adam, asemenea 
cu toţi ibn-Adamii, numai cu osebirea că trupu-i se sfârşea 
cu o coadă de peşte; ci, afară de coada aceea, avea cap, 
faţă, barbă, piept şi mâini, întocmai ca ale unui om de pe 
pământ. 

Când îl văzu, pescarul Abdallah nu mai avu nici o îndoială 
că n-ar fi de faţă cu vreun efrit dintre efriţii care, în vremile 
de demult, s-au răzvrătit împotriva poruncilor stăpânului 
nostru Soleiman Ibn-Daud şi au fost închişi în vase de 
aramă roşie şi aruncaţi în mare. Şi îşi zise: „De bună seamă 
că-i unul dintre aceia! Din pricină că arama a fost roasă de 
apă şi de ani, efritul a putut să iese din vasul pecetluit şi să 
se agaţe în năvodul meu!" Şi, scoțând ţipete de spaimă şi 
ridicându-şi poalele cămăşii până deasupra genunchilor, 
pescarul o luă la goană pe țărm, fugind de să-şi dea sufletul, 
şi urlând: 

— Aman! Aman! Fie-ţi milă de mine, o, efrite al lui 
Soleiman! 

Ci adamitul din năvod îi strigă: 

— Hei, pescarule! Nu fugi de mine! Căci sunt o făptură de 
om ca şi tine, nu-s nici mared şi nici efrit! Vino îndărăt mai 
degrabă şi-ajută-mă să ies din năvodul acesta, şi nu-ţi fie 
teamă de nimic! Am să te răsplătesc din plin! Şi Allah are să 
ţie seama de asta în Ziua Judecăţii! 

La vorbele acestea, inima pescarului se domoli; şi Abdallah 
se opri din fugă şi se întoarse către năvod, da cu paşi sfiiţi, 
cu un picior apropiindu-se, iar cu celălalt depăr-tându-se. Şi 
îi spuse adamitului prins în năvod: 

A cinci sute şaptea noapte 

— Atunci nu eşti un ginn din neamul ginnilor? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptea noapte spuse: 

— Atunci nu eşti un ginn din neamul ginnilor? Adamitul 
răspunse: 


— Nu sunt! Sunt făptură omenească şi cred în Allah şi în 
trimisul lui! 

Abdallah întrebă: 

— Păi, atunci, cine te-a aruncat în mare? El spuse: 

— Nimeni nu m-a aruncat în mare, pentru că eu în mare 
m-am născut! Căci sunt un fiu dintre fiii mării, întrucât 
suntem multe noroade care locuim în adâncurile mărilor. Şi 
noi răsuflăm şi trăim în apă, aşa cum voi ceilalţi trăiţi pe 
pământ, iar păsările în văzduh. Şi toţi suntem drept- 
credincioşi întru Allah şi Profetul lui (cu El fie rugăciunea şi 
pacea!) şi suntem prietenoşi şi ajutători faţă de oameni, 
fraţii noştri, care locuiesc pe faţa pământului; căci ne 
călăuzim după poruncile lui Allah şi după învăţăturile Cărţii 
celei Sfintei pe urmă adăugă: 

— Şi-apoi, de-aş fi un ginn ori un efrit răufăcător, oare nu 
ţi-aş fi rupt până acuma năvodul, în loc de-a te ruga să vii şi 
să mă ajuţi să ies din el fără a-1 vătăma, întrucât cu el îţi ţii 
zilele şi numai el este uşa sporului casei tale? 

La vorbele acestea de netăgăduit, Abdallah simţi cum i se 
spulberă şi cele mai de pe urmă şovăieli şi temeri, şi, când 
se aplecă să-l ajute pe locuitorul din ape să iasă din năvod, 
acela îi spuse: 

— O, pescarule, soarta a vroit ca să fiu prins spre binele 
tău. Mă preumblam, într-adevăr, prin ape, când năvodul tău 
s-a abătut asupra mea şi m-a prins în laţurile lui. Doresc, 
dar, să vă aduc bunăstarea ţie şi alor tăi! Vrei să ne legăm 
prieteni între noi, să dăm şi să primim daruri unul de la 
celălalt? Aşa, de pildă, în fiecare zi să vii aici la mine şi să-mi 
aduci roade de pe pământ, dintre cele care cresc la voi: 
struguri, smochine, lubeniţe, cantalupi, piersici, prune, 
rodii, banane, curmale şi de altele? Şi eu am să primesc cu 
mare bucurie tot ce ai să-mi aduci. Şi, în schimb, eu am să-ţi 
dau, de fiecare dată, roade de-ale mării, care cresc în 
străfundul apelor: mărgeane, mărgăritare, hrizolite, beri- 
luri, smaralde, rubinuri, metaluri scumpe şi toate gemmele 


şi nestematele din mări. Şi, de fiecare dată, am să-ţi umplu 
coşul pe care ai să mi-l aduci cu poame! Primeşti? 

Auzind vorbele acestea, pescarul care, de bucuria şi de 
încântarea pricinuite de înşiruirea aceea de nume minunate 
nu mai sta decât într-un picior, strigă: 

— Ya Allah! Da cine n-ar primi! Pe urmă spuse: 

— Da! Ci, mai-nainte de orice, să punem între noi fati- 
haua, ca să pecetluim cu ea legământul nostru! 

Şi băştinaşul apelor încuviinţă. Şi amândoi atunci rostiră 
cu glas tare fatihaua de început din Coran. Şi, pe urmă, 
numaidecât, Abdallah pescarul îl slobozi din năvod pe 
băştinaşul apelor. 

Atunci pescarul îl întrebă pe prietenul său din ape: 

— Cum te cheamă? El răspunse: 

— Mă cheamă Abdallah. Încât, în fiecare dimineaţă când ai 
să vii aici, dacă în vreo zi, din întâmplare, n-ai să mă vezi, 
nu ai decât să strigi: „Ya Abdallah, hei, tu, cel din ape!" Şi 
eu pe dată am să te aud şi ai să mă vezi cum răsar dinainte- 
ţi din ape. 

Pe urmă întrebă şi el: 

A cinci sute opta noapte 

— Da pe tine, o, frate al meu, cum te cheamă? Pescarul 
răspunse: 

— Şi pe mine mă cheamă tot Abdallah, ca şi pe tine! Atunci 
cel din ape se minună: 

— He-he, tu eşti Abdallah-de-pe-uscat, iar eu sunt 
Abdallah-din-mare! Şi, în felul acesta, suntem de două ori 
fraţi: fraţi de nume şi fraţi de prietenie. Aşteaptă-mă, dar, o 
clipită aici, o, prietene al meu, numai atâta cât să mă cufund 
şi să-ţi aduc cel dintâi dar din ape! 

Şi Abdallah-de-pe-uscat răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi numaidecât Abdallah-din-mare sări de pe țărm în mare 
şi pieri din ochii pescarului. 

Atunci Abdallah-de-pe-uscat, după un timp, văzând că 
Abdallah-din-mare nu se mai arată, începu să se căiască 


amarnic că-l slobozise din năvod, şi îşi zise în sine-şi: „De 
unde ştiu eu că are să se mai întoarcă? Fără de nici o 
îndoială că şi-a râs de mine şi că mi-a spus toate alea ca 
să-l slobozesc. Uf, de ce mai degrabă nu l-oi fi luat eu 
prins? Aş fi putut atunci să-l duc spre vedere în faţa 
oamenilor din cetate şi să câştig o grămadă de bani! Şi tot 
aşa l-aş fi dus prin casele celor bogaţi, care nu vor să se 
obosească prea tare, şi să li-l arăt acasă la ei. Şi m-ar fi 
plătit straşnic!" Şi se căina aşa mai departe în sufletul lui şi 
îşi zicea: „Peştele tău ţi-a scăpat din mână, o, pescarule!" 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute opta noapte spuse: „Peştele 
tău ţi-a scăpat din mână, o, pescarule!" Ci, tot atunci, 
iacătă-l pe Cel-din-mare că se arătă la faţa valurilor, ţinând 
ceva deasupra capului; şi veni de şezu o mie şi una de nopţi 
pe țărm lângă Cel-de-pe-uscat. Şi Cel-din-apă avea mâinile 
amândouă pline cu mărgăritare, cu mărgeane, şi smaralde, 
şi matostate, şi rubine şi tot soiul de nestemate. Şi i le 
întinse pe toate pescarului şi îi spuse: 

— la astea, o, fratele meu Abdallah, şi iartă-mă că sunt 
atâta de puţine. Căci, de data aceasta, nu am avut un coş pe 
care să ţi-l umplu; ci, data viitoare, ai să-mi aduci tu un coş, 
iar eu am să ţi-l dau îndărăt plin cu aceste roade de mare! 

Văzând gemmele cele scumpe, pescarul se bucură până 
peste poate. Şi le luă şi, după ce le prefiră printre degete 
minunându-se, le ascunse în sân. Iar Cel-din-apă îi spuse: 

— Să nu uiţi de legământul nostru! Şi să vii aici în fiecare 
dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui! 

Şi îşi luă rămas-bun de la el şi se cufundă în mare. lar 
pescarul se întoarse în cetate plin de bucurie şi trecu mai 
întâi pe dinaintea prăvăliei brutarului care îi fusese atâta de 
binevoitor în zilele negre, şi îi spuse brutarului: 

— O, frate al meu, soarta cea bună şi norocul încep într-un 
sfârşit să umble şi în calea noastră! Mă rog, dar, ţie, să faci 
socoteala la tot ce-ţi datorez! 


Brutarul răspunse: 

— Socoteala? Şi de ce să fac socoteala? E oare trebuinţă 
de vreo socoteală între noi? Da, dacă chiar ai mai mulţi 
bani, dă-mi atâţia cât poţi! Şi dacă nu ai deloc, ia pâine câtă 
îţi trebuie ca să-i hrăneşti pe-ai tăi, şi aşteaptă să-mi plăteşti 
atuncea când bunăstarea s-o aşeza pe totdeauna în casa ta! 

Pescarul spuse: 

— O, prietene al meu, bunăstarea s-a aşezat temeinic în 
casa mea, întru norocul copilului meu nou-născut, din 
bunătatea şi dărnicia lui Allah! Şi tot ce aş putea eu să-ţi 
dau are să fie prea puţin faţă de tot ce ai făcut tu pentru 
mine, când mă strângeau de gât lipsurile! Da ia de colea, 
până una alta! 

A cinci sute opta noapte şi îşi băgă mâna în sân şi scoase 
un pumn plin cu nestemate, ba chiar atâta de multe de nu-i 
mai rămase pentru el aproape nici jumătate din câte îi 
dăruise Cel-din-mare. Şi i le întinse pe toate brutarului, 
spunându-i: 

— Nu-ţi cer decât să-mi împrumuţi ceva bani, până ce am 
să vând în suk gemmele acestea de mare. 

Şi brutarul, uluit de cele ce vedea şi de cele câte căpăta, 
îşi goli cutiuţa cu bani în mâinile pescarului şi vru să-i ducă 
el însuşi sarcina de pâine trebuitoare pentru casă. Şi îi 
spuse: 

— Sunt robul şi sluga ta! 

Şi, cu voie cu nevoie, luă pe cap coşul cu pâine şi merse în 
spatele pescarului până la acesta acasă, unde îşi lăsă jos 
sarcina. Şi plecă, după ce îi sărută mâinile. lar pescarul 
înmână mamei copiilor săi coşul, pe urmă plecă fuga să le 
cumpere carne de miel, pui, legume şi poame. Şi o puse pe 
nevastă, în seara aceea, să gătească o masă 
nemaipomenită. Şi, laolaltă cu copiii şi cu nevasta lui, se 
ospătă de minune, bucurându-se până peste poate de 
venirea pe lume a acelui nou-născut care aducea cu sine 
norocul şi belşugul. 


După care, Abdallah îi povesti neveste-sii tot ce i se 
întâmplase şi cum pescuitul lui se isprăvise cu prinderea lui 
Abdallah-cel-din-apă şi, până la urmă, toată întâmplarea cu 
de-amănuntul. Şi îi dărui femeii tot ce-i mai rămăsese din 
darul cel scump al prietenului său ce sălăş-luia în mare. Şi 
soţia se bucură de toate; ci îi zise: 

— Păstrează cu grijă taina acestei întâmplări! De nu, 
oamenii stăpânirii ar putea să-ţi facă necazuri! 

Şi pescarul răspunse: 

— Hotărât! N-am să spun nimica la nimeni, afară de 
brutar! Căci, măcar că de obicei trebuie să-ţi ascunzi 
norocul, nu pot să-mi tăinuiesc bunăstarea faţă de cel mai 
dintâi binefăcător al meu! 

A doua zi dimineaţa, de cu zori, Abdallah pescarul se duse 
cu un coş plin de poame frumoase de toate soiurile şi de 
toate felurile la ţărmul mării, unde ajunse înainte de 
răsăritul soarelui. Şi puse coşul jos pe nisipul de pe țărm, şi, 
întrucât nu-l zărea nicăierea pe Abdallah, bătu din palme şi 
strigă: 

— Unde eşti, o, Abdallah-cel-din-apă? 

Şi pe dată, din afundul valurilor, un glas de apă răspunse: 

— lacătă-mă, o, Abdallah-cel-de-pe-uscat! lacătă-mă la 
poruncile tale! 

Şi băştinaşul mării sări din apă şi se ivi pe mal. Şi, după 
salamalecurile şi urările de cuviinţă, pescarul îi dărui coşul 
cu poame. Şi Cel-din-apă luă coşul, mulţumi şi se cufundă 
îndărăt în fundul mării. Ci nu peste mult timp se ivi iarăşi, 
ţinând în mâini coşul gol de poame, greu însă de smaralde, 
de bălaşe şi de toate gemmele şi roadele mării. Şi pescarul, 
după ce îşi luă bun-rămas de la prietenul său, îşi puse coşul 
pe cap şi apucă drumul îndărăt către cetate, trecând pe la 
cuptorul brutarului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute noua noapte spuse: 


Şi pescarul, după ce îşi luă bun-rămas de la prietenul său, 
îşi puse coşul pe cap şi apucă drumul îndărăt către cetate, 
trecând pe la cuptorul brutarului. 

Şi îi spuse binefăcătorului său cel dintru-ntăi: 

— Pacea fie cu tine, o, taică al meu cu mâini darnice! Acela 
răspunse: 

— Şi cu tine fie pacea, şi milele, şi binecuvântările lui 
Allah, o, chip vestitor de bine! Tocmai ţi-am trimis acasă o 
tavă cu patruzeci de plăcinte, pe care le-am făcut anume 
pentru tine, şi în coca lor n-am precupeţit nici untul stră- 
curat, nici scorţişoara, nici corcoma, nici peliniţa, nici 
nucşoara, nici anisonul, nici chiminul! 

A cinci sute noua noapte şi pescarul îşi cufundă mâna în 
coşul din care se revărsa o ploaie de lumini sclipitoare, luă 
trei pumni plini cu nestemate pe care i le dărui brutarului. 
Pe urmă îşi văzu de drum mai departe şi ajunse acasă. Acolo 
puse coşul jos, alese cea mai frumoasă piatră din fiecare soi 
şi din fiecare culoare, puse totul într-o cârpă şi se duse la 
sukul giuva-iergiilor. Şi se opri dinaintea şeicului 
giuvaiergiilor, îi aşternu dinainte pietrele cele minunate şi îi 
spuse: 

— Vrei să le cumperi? 

Şeicul giuvaiergiilor se uită la pescar cu nişte ochi plini de 
îndoială şi îl întrebă: 

— Mai ai şi altele? El răspunse: 

— Am acasă un coş plin. Celălalt întrebă: 

— Şi unde-i casa ta? Pescarul răspunse: 

— Casă n-am, pe Allah! Ci numai o cocioabă de scânduri 
putrede, în fundul uliţei Cutare, pe lângă sukul de peşte! 

La vorbele acestea ale pescarului, giuvaiergiul îşi strigă 
ucenicii: 

— Puneţi mâna pe el! Acesta-i hoţul despre care s-a dat de 
ştire că a furat giuvaierurile stăpânei noastre, soţia 
sultanului! 

Şi le porunci să-l ciomăgească bine. Şi toţi giuvaiergii şi 
neguţătorii îl împresurară şi îl năpădiră cu vorbe de ocară. 


lar unii ziceau: 

— De bună seamă că acesta-i cel care a prădat luna 
trecută prăvălia lui hagi Hassan. 

Iar alţii ziceau: 

— 'Tot ticălosul ăsta a curăţat şi casa lui Cutarel şi fiecare 
povestea câte o poveste de hoţie în care nu se dovedise 
hoţul şi era învinuit acuma pescarul! Şi Abdallah, toată 
vremea aceasta, rămase tăcut şi fără să facă vreun semn de 
tăgadă. Şi, după ce căpătă ciomăgeala de început, O mie şi 
una de nopţi se lăsă târât dinaintea sultanului de către 
şeicul-giuvaiergiu care vroia să-l facă să-şi mărturisească 
fărădelegile şi să pună să fie spânzurat la poarta saraiului. 

Când ajunseră cu toţii la divan, şeicul giuvaiergiilor spuse 
către sultan: 

— O, doamne al vremilor, când gherdanul sultanei a pierit, 
tu ne-ai dat de veste şi ne-ai dat în seamă să-l aflăm pe 
făptaş. Am făcut, aşadar, tot ce ne-a stat în putinţă şi, cu 
ajutorul lui Allah, am izbândit! lacătă-1, dar, în mâinile tale 
pe făptaş şi nestematele pe care le-am găsit asupra lui! 

Şi sultanul spuse către căpetenia hadâmbilor: 

— Ia nestematele acestea şi du-te de le arată stăpânei tale. 
Şi întreab-o dacă sunt chiar nestematele din gherdanul pe 
care l-a pierdut! 

Şi mai-marele hadâmbilor se duse la sultană şi, înfa- 
ţişându-i acele gemme minunate, o întrebă: 

— Acestea-s, oare, o, stăpână a mea, pietrele din 
gherdanul Măriei Tale? 

Dacă văzu nestematele, sultana fu peste poate de 
minunată, şi-i răspunse hadâmbului: 

— Ba nu sunt deloc! Întrucât mi-am găsit gherdanul într- 
un sipet. Da pietrele acestea-s cu mult mai frumoase decât 
ale mele, şi nu-şi au seamăn pe lume! Du-te, dar, o, Massrur, 
şi spune-i sultanului să le cumpere, ca să-i facem un 
gherdan fiicei noastre îmbelşugarel, care-i la anii 
măritişului! 


Când află de la hadâmb răspunsul sultanei, sultanul fu 
cuprins de o mânie peste măsură asupra şeicului 
giuvaiergiilor, care ridicase şi căşunase aşa pe un 
nevinovat: şi-l afurisi cu toate afuriselile lui Aad şi ale lui 
Thamud2. Şi şeicul giuvaiergiilor, tremurând tot, răspunse: 

— O, doamne al vremilor, ştiam că omul acesta este un 
pescar şi un sărăcan; şi, când l-am văzut că are asemenea 

1 La M. A. Salie se păstrează numele arab: Umm-as-Suud. 

1 Aad (mai corect Ad) şi Thamud (sau Samud) - două 
triburi mitice pe care, cum se spune în Coran, Allah le-a 
nimicit pentru că s-au împotrivit lui Mahomed. 

A cinci sute zecea noapte nestemate, şi când am aflat că 
mai are acasă un coş plin cu vârf, am cugetat că asta-i o 
avere prea mare ca s-o fi putut cumpăra cu mijloace cinstite 
un sărăântoc ca el! 

La vorbele acelea, supărarea sultanului spori şi mai mult, 
şi Măria Sa se bulbuci la şeicul giuvaiergiilor şi la soţii lui: 

— A, mişeilor şi spurcaţilor! A, ereticilor de la credinţa cea 
dreaptă! Suflete ticăloase! Au voi nu ştiţi că nici o avere, 
oricât de pe neaşteptate şi oricât de ca printr-o minune ar 
veni ea, nu este cu neputinţă în soarta unui drept- 
credincios? A, nelegiuiţilor! Şi daţi zor aşa să-l osândiţi pe 
sărmanul acesta, fără să-l ascultați şi fără să-l cercetaţi, pe 
temeiul că atâta avere este prea multă pentru el? Şi-i ziceţi 
hoţ, şi-l necinstiţi faţă de semenii lui? Şi nici o clipită nu vă 
trece prin cap că Preaslăvitul Allah, când împarte 
huzmeturile lui, niciodată nu se zgârceşte? Au ştiţi voi cât 
belşug curge din izvoarele fără de sfârşit din care 
Preainaltul îşi scoate binefacerile lui, o, proştilor şi 
neştiutorilor, de judecaţi aşa, pe potriva socotelilor voastre 
ticăloase de făpturi de noroi, despre cele greutăţi cu care-i 
încărcată terezia unei ursite a norocului? Duceţi-vă, 
ticăloşilor! Pieriţi din faţa mea! Şi lipsi-v-ar Allah în veci de 
binefacerile lui! 

Şi-i izgoni cu ocară! Şi atâta cu ei! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute zecea noapte spuse: 

Şi-i izgoni cu ocară! Şi atâta cu ei! 

În ceea ce îl priveşte pe Abdallah, pescarul, iacătă! 
Sultanul se întoarse către el şi, înainte de a-i pune vreo 
întrebare cât de cât, îi spuse: 

— O, sărace, Allah să te binecuvânteze întru darurile ce ţi 
le-a făcut! Ocrotirea este cu tine. Eu ţi-o dăruiesc! 

Pe urmă adăugă: 

— Vrei acuma să-mi povesteşti adevărat şi să-mi spui cum 
ai dobândit nestematele astea, aşa de frumoase cum nici un 
sultan de pe pământ nu are unele asemenea? 

Pescarul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, mai am acasă un coş de pescar 
plin de nestemate de acestea! Sunt un dar de la prietenul 
meu Abdallah-cel-din-mare! 

Şi îi povesti sultanului toată întâmplarea lui cu Cel-din-apă, 
fără să tăinuiască nimica! Ci nu este de nici un folos s-o mai 
spunem şi noi o dată. 

Pe urmă adăugă: 

— Or, eu am făcut un legământ cu el, pecetluit prin 
rostirea fatihaei din CoranŞi ne-am legat aşa: eu să-i duc în 
fiecare dimineaţă, de cu zori, un coş plin cu poame de pe 
pământ; iar el s-a legat să-mi umple acel coş cu toate 
roadele mării, cumu-s nestematele pe care le vezi! 

Când auzi spusele pescarului, sultanul se minună de 
dărnicia Atoatedătătorului faţă de drept-credincioşii săi, şi îi 
zise: 

— O, pescarule, aşa ţi-a fost ursit! Lasă-mă numai să-ţi 
spun că bogăţia cere să fie ocrotită, şi că omul bogat 
trebuie să aibă un cin înalt! Vreau dar să te iau sub 
ocrotirea mea, atâta cât oi trăi, ba şi mai mult! Căci nu pot 
eu să hotărăsc asupra viitorului, şi nu ştiu ce soartă ţi-ar 
putea meni urmaşul meu, de s-ar întâmpla să mot ori să 
rămân fără scaunul de domnie. S-ar putea să te ucidă din 


lăcomie şi din patima pentru bunurile acestei lumi. Vreau, 
dar, să te pun la adăpost de vitregiile soartei, atâta vreme 
cât mă aflu în viaţă. Şi cea mai bună cale, gândesc eu, este 
să te însor cu fata mea Îmbelşugare, fată de măritat, şi să te 
căf-tănesc în slujba de cel dintâi vizir al meu, lăsându-ţi de 
moştenire în felul acesta scaunul domniei mele de-a 
dreptul, mai înainte de moartea mea! 

Şi pescarul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

A cinci sute zecea noapte atunci sultanul chemă robii şi le 
zise: 

— Duceţi-l la hammam pe stăpânul vostru pe care-l 
vedeţi aici! 

Şi robii îl duseră pe pescar la hammamul saraiului, şi îl 
spălară cu luare-aminte, şi îl îmbrăcară în haine 
împărăteşti, şi îl aduseră îndărăt dinaintea sultanului care, 
tot atunci, îl căftăni vizir. Şi îi spuse sfaturile de trebuinţă 
pentru o asemenea slujbă, iar Abdallah răspunse: 

— Sfaturile tale, o, Măria Ta, sunt pravila mea de purtare, 
iar bunăvoința ta este umbra în care huzuresc! 

Pe urmă sultanul trimise acasă la pescar o liotă de stră-jeri 
şi de soli, dimpreună cu cântăreţi din trişte, din clarane-te, 
din ţimbale, din vuve şi din cavale, şi femei pricepute în 
meşteşugul îmbrăcăminţii şi al împodobitului, cu sarcina să 
îmbrace şi să împodobească pe nevasta pescarului şi pe cei 
zece copii ai ei, s-o suie într-un palanchin purtat de 
douăzeci de arapi, şi s-o aducă la sărai înconjurată de un 
alai strălucitor şi în zvoană de cântece. Şi poruncile fură 
îndeplinite; şi soţia pescarului, ţinându-l pe noul-născut la 
piept, fu aşezată dimpreună cu ceilalţi nouă copii ai ei într- 
un palanchin falnic; şi, cu liota de străjeri şi de cântăreţi 
înainte, şi însoţită de femeile puse în slujba ei, şi de 
nevestele emirilor şi ale mai-marilor cetăţii, fu adusă la 
palat unde o aştepta sultana, care o primi cu semnele unei 
preţuiri nemărginite, în vreme ce sultanul îi întâmpină pe 
copiii ei, luându-i rând pe rând pe genunchi şi alintându-i 


părinteşte, cu atâta dragoste de parcă ar fi fost chiar copiii 
lui. Şi sultana, la tându-i, vru să-şi arate dragostea faţă de 
soţia proaspătului vizir şi o puse în fruntea tuturor femeilor 
din harem, numind-o mare vizireasă peste iatacurile sale. 

Pe urma sultanul, care nu mai avea altă fată afară de 
Îmbelşugare, nu pregetă să-şi ţină făgăduiala şi i-o încre- 
dinţă vizirului Abdallah ca a doua soţie. Şi, cu prilejul acela, 
sultanul dădu un mare ospăț norodului şi oştenilor, şi puse 
să se împodobească şi să se lumineze cetatea. 

Şi Abdallah cunoscu, noaptea aceea, deliciile cărnii tinere 
şi diferenţa dintre divinitatea unei fiice de sultan şi pielea 
tăbăcită a bătrânei pe care se odihnea până atunci. 

Or, a doua zi, în zori, când sultanul, trezindu-se la un ceas 
mai devreme decât de obicei, din pricina zbuciumului din 
ajun, se aşezase la fereastră, îl văzu pe proaspătul mare- 
vizir, soţul fiicei sale, cum ieşea din palat, ducând pe cap un 
coş de pescar plin cu poame. Şi strigă după el şi îl întrebă: 

— Ce duci tu acolo, o, ginere al meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute unsprezecea noapte spuse: 

Şi strigă după el şi îl întrebă: 

— Ce duci tu acolo, o, ginere al meu? Şi încotro ai luat-o? 

El răspunse: 

— Un coş cu poame pe care vreau să-l duc prietenului 
meu Abdallah-din-mare! 

Sultanul spuse: 

— Dar acesta nu este un ceas la care oamenii ies din casa 
lor. Şi-apoi nu-i deloc potrivit ca ginerele meu să ducă aşa 
pe cap o povară de hamal! 

El răspunse: 

— Asta aşa-i! Ci mi-a fost frică să nu lipsesc la ceasul de 
întâlnire şi să nu trec în ochii Celui-din-apă drept un 
mincinos fără de credinţă, şi să-l aud cum mă dojeneşte şi 
îmi spune: „Bunurile lumii te îndepărtează acuma de la 
datoria ce-o ai, şi te fac să uiţi făgăduielile!" 


Şi sultanul zise: 

— Ai dreptate! Du-te la prietenul tău, şi Allah fie cu tine. 
A cinci sute unsprezecea noapte şi Abdallah luă drumul 
către mare, străbătând suku-rile. Iar neguţătorii sculaţi de 
dimineaţă, care îşi deschideau prăvăliile, îşi spuneau când 

dau cu ochii de el: 

— Acesta-i Abdallah, vizirul cel mare, ginerele sultanului, 
care se duce la mare să schimbe poame pe nestemate! 

Iar cei care nu-l cunoşteau îl opreau din drum şi îl 
întrebau: 

— O, vânzătorule de poame, cu cât dai măsura de caise? Şi 
el la toată lumea răspundea: 

— Nu-s de vânzare. Sunt vândute de mai-nainte! 

Şi rostea acestea cu multă dulceaţă, spre mulţumirea 
tuturora. Şi-aşa ajunse pe țărm, unde îl văzu pe Abdallah - 
din-mare cum ieşea din valuri, îi întinse fructele în schimbul 
altor nestemate de toate culorile. Pe urmă luă drumul 
îndărăt cătte cetate şi trecu pe dinaintea prăvăliei 
prietenului său brutarul. Ci rămase tare nedumerit când 
văzu că uşa brutăriei este închisă; şi aşteptă un răstimp să 
vadă dacă nu se iveşte prietenul său. Şi, până la urmă, îl 
întrebă pe brutarul vecin: 

— O, frate al meu, ce-i cu brutarul de-alături? Acela 
răspunse: 

— Habar n-am ce i-o fi menit Allah! O fi bolnav acasă! El 
întrebă: 

— Şi unde-i casa lui? El spuse: 

— Pe cutare uliţă! 

Şi Abdallah luă calea către uliţa pomenită şi, după ce găsi 
casa brutarului, bătu la uşă şi aşteptă. Şi, peste puţină 
vreme, băgă de seamă la o bagea de sus cum se iţea faţa 
speriată a brutarului, care, după ce văzu coşul pescarului 
plin ca de obicei cu nestemate, se mai linişti şi cobori să 
descuie. Şi se aruncă la pieptul lui Abdallah şi, cu lacrimi în 
ochi, îl îmbrăţişă şi îi zise: 


— Păi n-ai fost spânzurat din porunca sultanului? Eu, când 
am aflat că ai fost zeberit ca hoţ, m-am speriat să nu mă 
ridice şi pe mine ca părtaş, mi-am încuiat degrabă cuptorul 
şi brutăria, şi m-am ascuns în fundul casei mele. Şi ia 
lămureşte-mă, o, prietene al meu, cum se face de eşti 
îmbrăcat ca un vizir? 

Atunci Abdallah îi povesti tot ce i se întâmplase, de la 
început până la sfârşit, şi adăugă: 

— Şi sultanul m-a făcut vizirul lui cel mare, şi mi-a dat-o pe 
fiică-sa de soţie. Şi-acuma am un harem peste care se află 
soţia mea dintâi, mama copiilor mei! 

Pe urmă spuse: 

— Ia coşul acesta cu tot ce-i în el. Este al tău, căci scris a 
fost astăzi la norocul tău! 

Pe urmă îl lăsă, şi se întoarse la sărai cu coşul gol. Când îl 
văzu cum venea cu coşul gol, sultanul îi spuse râzând: 

— lacătă vezi? Prietenul tău Cel-din-mare te-a dat uitării! 
El răspunse: 

— Dimpotrivă! Nestematele cu care mi-a umplut astăzi 
coşul erau şi mai frumoase decât cele din zilele celelalte. Ci 
le-am dăruit pe toate prietenului meu brutarul, cate, 
odinioară, când mă rodeau nevoile, mi-a dat de mâncare 
mie, şi a dat de mâncare şi copiilor mei şi mamei lor. lar eu, 
la rându-mi, aşa cum mi-a fost el milos în zilele sărăciei 
mele, n-am să-l uit acuma în zilele mele de belşug! Căci, pe 
Allah! Trebuie să mărturisesc că el niciodată n-a jignit 
sufletul meu de biet nevoiaş lesne bănuielnic! 

Şi sultanul, dumirit întru totul, îl întrebă: 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău? El răspunse: 

— II cheamă Abdallah-brutarul, aşa cum pe mine mă 
cheamă Abdallah-cel-de-pe-uscat, şi aşa cum pe prietenul 
meu din apă îl cheamă Abdallah-cel-din-mare! 

La vorbele acestea, sultanul se minună şi se cutremură de 
uimire, şi strigă: 

— Şi-aşa cum pe mine mă cheamă sultanul Abdallah! Şi- 
aşa cum pe noi toţi ne cheamă slujitorii lui Allahl! Şi, 


1 în limba arabă, Abd-Allah însemnează Sluga-lui-Allah. 

A cinci sute douăsprezecea noapte întrucât toţi slujitorii lui 
Allah sunt de-o seamă dinaintea celui Preaînalt, şi fraţi întru 
credinţă şi obârşie, o, Abdallah-de-pe-uscat, vreau să te 
duci numaidecât şi să-l chemi aici pe prietenul tău 
Abdallah-brutarul, ca să-l căftănesc al doilea vizir al meu! 

Numaidecât Abdallah-cel-de-pe-uscat se duse după 
Abdallah-brutarul, pe care sultanul, tot atunci, îl căftăni cu 
caftanul viziriei, numindu-l vizir de-a stânga sa, aşa cum 
Abdallah-cel-de-pe-uscat era vizir de-a dreapta. 

Şi Abdallah, pescarul de odinioară, îşi îndeplinea slujba 
cea nouă cu toată strălucirea, fără a uita nici într-o zi să 
meargă la prietenul său Abdallah-din-mare, şi să-i ducă un 
coş cu poame, pe care le schimba cu aur, cu argint şi cu 
nestemate. Şi, când veni toamna şi nu mai găsi poame nici 
în grădini, nici pe la neguţătorii de trufandale, îşi umplu 
coşul cu stafide, cu migdale, cu alune, cu fistic, cu nuci, cu 
smochine uscate, cu caise uscate şi cu dulciuri uscate de 
toate soiurile şi de toate culorile. Şi, de fiece dată, aducea 
îndărăt pe cap coşul plin cu giuvaieruri, ca de obicei. Şi-aşa, 
vreme de un an. 

Or, într-o zi, Abdallah-cel-de-pe-uscat, ajungând de cu zori 
ca întotdeauna pe ţătm, şezu lângă prietenul său Abdallah- 
din-mare şi începu să tăifăsuiască cu el despre obiceiele 
locuitorilor mării. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăsprezecea noapte 
spuse: 

Şi începu să tăifăsuiască cu el despre obiceiele locuitorilor 
mării. Şi, printre altele, îi spuse: 

— O, frate al meu, o, tu Cel-din-mare, tare frumos o fi acolo 
la voil. 

El răspunse: 

— De bună seamă! Şi, dacă vrei, te iau cu mine în apă şi îţi 
arăt tot, şi te duc să vezi cetatea mea şi te poftesc în casa 


mea, cu cea mai deplină dragoste! 

Şi Abdallah-cel-de-pe-uscat răspunse: 

— O, fratele meu, tu ai fost zămislit în apă şi apa-i lăcaşul 
tău. Şi-aşa că nu te simţi stânjenit nicidecum să trăieşti în 
mare. Da poţi să-mi spui, înainte de a-ţi răspunde la poftirea 
ce-mi faci, de nu ţi-ar fi peste poate de neprielnic să 
zăboveşti pe pământ? 

El spuse: 

— De bună seamă! Pielea mea s-ar usca! Iar vânturile de 
pe pământ, suflând peste mine, m-ar omori! 

Cel-de-pe-uscat spuse: 

— Şi eu tot aşa! Eu am fost zămislit pe pământ, şi 
pământul este lăcaşul meu. Şi-aşa că vânturile de pe 
pământ nu-mi dăunează. Da dacă aş intra cu tine în mare, 
apa ar intra în lăuntrurile mele şi m-ar înnăbuşi, şi-aş muri! 

Cel-din-mare răspunse: 

— În această privinţă să nu ai nici o teamă, întrucât am să- 
ţi aduc o unsoare cu care să-ţi ungi trupul, şi apa n-are să 
mai aibă nici o putere vătămătoare asupra ta, chiar dacă ar 
fi să-ţi petreci în mare toate zilele vieţii tale. Şi, în felul ' în 
varianta M. A. Salie, taifasul dintre cei doi începe astfel: 
Cel-din-mare a spus: „O, fratele meu, se zice să Prorocul 
(blagoslovească-l şi odih-nească-l Allah!) a fost 
înmotmântat la voi pe pământ. Oare tu ştii unde îi este 
mormântul?" - „Da", răspunse pescarul. „Unde este?" a 
întrebat Abd-Allah-din-mare. Şi pescarul a răspuns: „în 
cetatea care se cheamă at-Iaiiba". (At-Taiiba însemnează 
„norocitul", „fericitul", n.t.) - „Este vizitat de oamenii de pe 
pământ?" a întrebat Cel-din-mare. lar când pescarul a 
răspuns „Da", a exclamat: „Ferice de voi, o, locuitori ai 
pământului! Vizitarea Prorocului este un fapt vrednic şi 
cucernic, iar cei care îl vizitează merită ocrotirea lui! Dar tu 
l-ai vizitat, o, fratele meu?" - „Nu! A răspuns pescarul, eu 
am fost bolnav şi n-am avut bani de drum, că eu m-am 
îmbogăţit numai după ce te-am cunoscut pe tine, tu mi-ai 
adus binele acesta. 


A cinci sute douăsprezecea noapte acesta, vei putea să te 
cufunzi cu mine şi să străbaţi marea în toate părţile, şi să 
dormi şi să te scoli în apă, fără ca să păţeşti vreodată nici 
cel mai mic neajuns, oriunde te-ai afla! 

La vorbele acestea, Cel-de-pe-uscat îi spuse Celui-din- 
mare: 

— Dacă-i aşa, apoi nimica nu stă împotrivă ca să mă 
cufund în apă cu tine. Adu-mi, aşadar, unsoarea cu pricina, 
ca să fac încercarea! 

Cel-din-mare răspunse: 

— Aşa am să fac! 

Şi luă coşul cu poame, şi se cufundă în mare, şi nu peste 
multă vreme se întoarse ţinând în mâini un ol plin cu o 
unsoare asemuitoare cu seul de vacă, şi cu o culoare ca de 
aur, şi cu o mireasmă cu totul şi cu totul minunată. 

Şi Abdallah-cel-de-pe-uscat întrebă: 

— Din ce-i făcută unsoarea aceasta? El răspunse: 

— Este făcută din grăsimea ficatului unui soi de peşte 
mare dandan. Şi peştele dandan este cel mai uriaş dintre 
toţi peştii mării, încât dintr-o înghiţitură ar înfuleca fără de 
nici o caznă ceea ce voi pământenii numiţi elefant ori 
cămilă! 

Şi pescarul de odinioară, înfricoşat, strigă: 

Acuma însă sunt dator să-1 vizitez şi să fac hagialâcul la 
sfânta casă a lui Allah. M-a oprit de la aceasta numai 
dragostea ce ţi-o port, că nu pot să mă despart de tine nici 
măcar o zi." - „Oare tu pui dragostea pentru mine mai 
presus de vizitarea mormântului lui Mahomed 
(blagoslovească-l1 şi odihnească-l Allah!), care îţi va lua 
partea în ziua când vei da ochii cu Allah, şi care te va scăpa 
de foc şi te va ajuta să intri în rai, şi oare pentru dragostea 
de viaţa pământească ai să neglijezi să vizitezi mormântul 
Proro-cului Mahomed (blagoslovească-l şi odihnească-l 
Allah!)?" a întrebat Cel-din-mare. Şi pescarul a grăit: „Nu, 
mă jur pe Allah, vizitarea lui este pentru mine lucrul cel mai 
de seamă, dar vreau să capăt de la tine încuviințarea de a 


mă despărţi de tine", a spus pescarul. „îţi dau încuviințarea, 
a spus Cel-din-mare. lar când te vei afla la mormântul lui, 
să-i duci şi temenelile. 

— Şi cu ce s-o fi hrănind acea fiară amarnică, o, fratele 
meu? 

El răspunse: 

— De obicei se hrăneşte cu făpturile cele mai mărunte 
care se nasc în străfundurile mării. Căci ştii şi tu acea zicală 
care spune: „Cei slabi sunt mâncaţi de cei tari!" 

Cel-de-pe-uscat spuse: 

— Adevăr grăieşti! Ci la voi acolo oare-s mulţi dâăndăni de 
aceştia? 

El răspunse: 

— Mii de mii, şi numai Allah le ştie socoata! Cel-de-pe- 
uscat strigă: 

— Atunci, mântuieşte-mă de o călătorie ca aceasta, o, 
fratele meu, căci tare mi-e teamă ca soiul ăsta de peşte să 
nu se dea de mine şi să mă mănânce! 

Cel-din-mare spuse: 

— Să nu ai nici o teamă, că peştele dandan, măcar că este 
amarnic de crud, se teme de ibn-Adam, întrucât carnea de 
ibn-Adam este o otravă năprasnică pentru el! 

Pescarul de odinioară strigă: 

— Ya Allah! Păi ce-mi foloseşte mie să fiu otravă pentru 
dandan, după ce m-o înghiţi? 

Cel-din-mare răspunse: 

— Să nu ai nici cea mai mică teamă de acest dandan, 
întrucât el, de îndată ce-1 vede pe un ibn-Adam, o şi ia la 
fugă, aşa de tare-i e frică de el. Şi-apoi, cum eşti uns cu 
grăsimea lui, are să te cunoască după miros şi n-are să-ţi 
facă nici un rău! 

Şi Cel-de-pe-uscat, pe temeiul încredinţărilor prietenului 
său, zise: 

Am şi un zălog pentru el acasă la mine, aşa că hai cu mine 
în mare, să te duc la cetatea mea, să te poftesc în casa mea, 
să te ospătez şi să-ţi dau zălogul meu ca să-l pui pe 


mormântul Prorocului (blagoslovească-1 şi odihnească-l 
Allah!) şi să-i spui: «O, trimisule al lui Allah, Abd-Allah-cel- 
din-mare îţi trimite închinarea lui. Ţi-a dăruit acest peşcheş 
şi nădăjduieşte să-l ocroteşti de focul cel veşnic.» " 

A cinci sute treisprezecea noapte 

— Îmi pun nădejdea în Allah şi în tine! 

Şi se dezbrăcă, săpă în nisip o groapă în care îşi piti 
hainele, ca să nu i le fure cineva câtă vreme va lipsi. După 
care se unse din creştet până în talpă cu unsoarea, fără a 
ocoli nici cele mai mărunte găurele, şi pe urmă îi spuse 
Celui-din-mare: 

— lată-mă-s gata, o, fratele meu Cel-din-mare! Atunci 
Abdallah-cel-din-mare îl luă pe tovarăşul său de mână şi se 
cufundă cu el în străfundurile mării. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treisprezecea noapte spuse: 

Atunci Abdallah-cel-din-mare îl luă pe tovarăşul său de 
mână şi se cufundă cu el în străfundurile mării. Şi îi zise: 

— Deschide ochii! 

Şi cum Cel-de-pe-uscat nu se simţea înăbuşit nicidecum şi 
nici apăsat de straturile uriaşe ale apelor, şi cum răsufla 
acolo în valuri mai uşor decât în văzduh, pricepu că era cu 
adevărat ferit împotriva apei; şi deschise ochii. Şi, din 
clipita aceea, fu oaspete al mării. 

Şi văzu valurile deasupra capului său cum îşi arcuiau bolta 
de smarald, aşa cum pe pământ albastrul cerului se bolteşte 
peste mări; iar la picioare i se aştemeau adâncurile apelor 
pe care nici un ochi de pământean nu le atinsese, din ceasul 
zămislirii dintâi; şi o tihnă adâncă domnea peste munţii şi 
peste şesurile din afund; iar lumina era moale şi tremura 
împrejurul făpturilor şi al lucrurilor, în străvezi-mile fără de 
margini şi în sclipirea apelor; şi privelişti do-moale îl 
vrăjeau mai presus decât toate priveliştile vrăjite de o mie şi 
una de nopţi sub cerul sub care se născuse; şi văzu păduri 
de mărgean roşu, şi păduri de mărgean alb, şi păduri de 


mărgean trandafiriu, înmărmurite în tăcerea crengilor lor; 
şi peşteri de diamant cu stâlpi de rubine, de hrizolite, de 
beriluri, de safire aurii şi de topaze; şi o nesfârşire de 
ierburi aiuritoare ce se unduiau în zări, nesfârşite cât nişte 
împărăţii; şi, pe nisipurile de argint, scoicile de mii de 
înfăţişări şi de culori, oglindindu-şi strălucirile în cleştarul 
apelor; şi, de jur împrejurul lui, scăpărau peşti ce se 
asemuiau cu florile, şi peşti ce se asemuiau cu fructele, şi 
peşti ce se asemuiau cu păsările, şi alţii, acoperiţi cu solzi 
de aur şi de argint, ce se asemuiau eu nişte şopârle mari, şi 
alţii care închipuiau mai degrabă nişte bivoli, nişte vaci, 
nişte câini, ba şi nişte adamiţil: şi grămezi nemăsurate de 
nestemate ce împrăştiau potoape de focuri în mii de culori, 
pe care apele, departe de a le stinge, le făceau şi mai vii; şi 
grămezi de stridii învoalte, pline cu mărgăritare albe, şi cu 
mărgăritare trandafirii, şi cu mărgăritare daurite; şi bureţi 
uriaşi care se mişcau anevoie pe temeliile lor, rânduiţi 
frumos în şiruri fără de capăt, ca nişte oşti, şi parcă 
hotărnicind feluritele întinderi de sub ape şi stând ca nişte 
străji întemeiate ale acelor singurătăţii nesfârşite. 

Ci deodată Abdallah-cel-de-pe-uscat, care, mereu dus de 
mână de către prietenul său, privea cum se rotesc îm- 
prejuru-i, în goana aceea repede prin străfunduri, toate 
acele privelişti minunate, zări o înşiruire nenumărată de 
peşteri de smarald, săpate la fel toate în coasta unui munte 
de 

1 La M. A. Salie: şi toţi peştii de care se apropiau fugeau 
când îl vedeau pe Abd-Allah-de-pe-pământ. Şi el 1-a 
întrebat pe cel din-mare: „O, fratele, meu, de ce toţi peştii 
de care ne apropiem fug de noi?" Şi Cel-din-mare a spus: 
„Asta-i din pricina fricii faţă de tine, pentru că tot ce a creat 
marele Allah se teme de fiul lui Adam". 

Şi Abd-Allah-de-pe-pământ se tot minuna de minunile din 
mare, până ce au ajuns la un munte înalt şi deodată s-a 
auzit un răcnet puternic. Şi Abd-Allah-de-pe-pământ, când 
s-a întors, a văzut că se prăvălea de pe munte ceva 


întunecat (mare ca de mărimea unei cămile, dacă nu şi mai 
mare) şi 1-a întrebat pe Cel-din-mare: „Ce este aceasta, o, 
fratele meu?" 

A cinci sute treisprezecea noapte gemmă verde, şi la uşa 
fiecăreia stând pe laviţe ori tolănite pe jos nişte fetişcane 
frumoase ca nişte lune, cu pletele de culoarea chilimbarului 
şi a mărgeanului. Şi ar fi fost asemenea cu fetele de pe 
pământ, de n-ar fi avut o coadă ce le ţinea loc de şolduri, de 
coapse şi de picioare. Or, acestea erau Fetele-Mării. lar 
cetatea de peşteri verzi era aşezarea lor. 

La priveliştea aceea, Cel-de-pe-uscat îl întrebă pe Cel-din- 
mare: 

— O, fratele meu, oare fetele acestea nu-s măritate, de nu 
zăresc printte ele nici un bărbat? 

El răspunse: 

— Cele pe care le vezi sunt fete fecioare, şi aşteaptă în 
pragul casei lor ivirea unui soţ, care să vină şi s-o aleagă pe 
aceea care i-o plăcea. Întrucât în alte locuri din mare se află 
cetăţi locuite de bărbaţi şi de femei, şi de acolo vin flăcăii 
care îşi caută o tânără de soţie; căci numai aici au voie să 
stea fetele tinere care se adună din toate părţile împărăției 
noastre şi trăiesc între ele aşteptându-şi soţul! 1 

Şi, cum sfârşi lămurirea, iacătă că ajunseră la o cetate 
locuită de bărbaţi şi de femei; şi Abdallah-cel-de-pe-uscat 
spuse: 

Şi Cel-din-mare a spus: „Este dandan (în limba persană 
dandan însemnează „colţ, „dinte", „zimţ" - peşte mitic, 
socotit a face parte dintre peştii cu dinţi - n.t.). Coboară 
urmărindu-mă pe mine ca să mă mănânce. Strigă la el până 
nu ajunge la noi să mă răpească şi să mă sfâşie." Şi Abd- 
Allah-de-pe-pământ a strigat şi deodată dandanul a căzut 
mort. Şi când a văzut că peştele e mort, pescarul a 
exclamat: „Mărire lui Allah! Lăudat fie El! Că nu l-am lovit 
pe dandan nici cu vreun paloş, nici cu vreun cuţit! Oare 
cum, cu toată mărimea acestei făpturi, nu a putut să stea 
împotriva strigătului meu şi a murit?" - „Nu te mira, a spus 


Abd-Allah-cel-din-mare. Mă jur pe Allah că dacă asemenea 
peşti ar fi o mie sau două mii, tot nu s-ar putea împotrivi 
unu] strigăt de-al fiilor de Adam!" 

1 în varianta M. A. Salie, explicaţia este alta: când Cel-de- 
pe-pământ aude de Ia Cel-din-mare că printre ele nu există 
bărbaţi, întreabă: „Dar cum rămân însărcinate şi cum nasc 
fără bărbaţi?" I se răspunde: „împăratul mării le izgoneşte 
în cetatea aceasta, iar ele nu rămân însărcinate şi nu nasc. 
Fiecare fată a mării pe care împăratul o osândeşte este 
izgonită aici, de unde nu mai poate ieşi niciodată, iar dacă 
iese, orice animal din mare care o va vedea o va mânca. În 
ceea ce priveşte alte cetăţi, acolo sunt şi bărbaţi şi femei." - 
„Dar se mai află în mare şi alte cetăţi în afară de cetatea 
aceasta?" a întrebat pescarul. 

A cinci sute treisprezecea noapte 

— O, fratele meu, văd aici o cetate locuită, da nu bag de 
seamă nici o prăvălie unde să se vândă şi să se cumpere! Ş- 
apoi trebuie să-ţi spun că sunt tare nedumerit când văd că 
niciunul dintre locuitori nu este acoperit cu hainele care să- 
i ferească părţile ce se cade a fi ţinute ascunse! 

El răspunse: 

— In ce priveşte vânzarea şi cumpărarea, nu avem nici un 
fel de trebuinţă, întrucât viaţa noastră-i uşoară şi hrana 
noastră-i peştele pe care nu avem decât să întindem mâna 
ca să-l pescuim. Ci, în ce priveşte cele ce ar fi de ascuns, 
anumite părţi ale trupului nostru, mai întâi că noi nu vedem 
ce nevoie am avea să le ascundem, când noi în părţile 
acelea suntem întocmiţi altfel decât voi; şi-apoi, de-am vrea 
să le ascundem, tot n-am putea, întrucât nu avem nici un fel 
de pânzeturi spre a le acoperi! 

El spuse: 

— Dreptu-i! Ci cum se fac căsătoriile la voi cei de aici? El 
spuse: 

— La noi nu se face nici un fel de căsătorie, căci nu avem 
nici un fel de lege care să ne hotărnicească şi să ne drumu- 
iască dorurile şi bucuriile; ci, când ne place o fată, o luăm; 


şi, când nu ne mai place, o lăsăm altuia! De altminteri, noi 
nu suntem toţi musulmani; printre noi sunt şi mulţi creştini 
şi ovrei; şi aceia nu primesc căsătoria legiuită, căci tare 
mult le mai plac femeile, iar căsătoria legiuită îi stânjeneşte. 
Numai noi, musulmanii, care trăim despărțiți de ei, întt-o 
cetate în care nu intră nici un necredincios, ne însurăm 
după învăţătuta Cărţii, şi sărbătorim căsătoriile „Multe", a 
răspuns Abd-Allah-din-mare. „Dar aveţi un sultan care vă 
conduce?" a întrebat pescarul. Şi Cel-din-mare a spus: 
„Da!" Şi atunci pescarul a grăit: „O, fratele meu, multe 
minunăţii am văzut în mare!" - „Şi ce minunăţii ai văzut tu 
în mare?" a exclamat Abd-Allah-din-mare. Oare tu nu ai 
auzit ce spune zicala: «Minunâţiile din mare sunt mult mai 
multe decât cele de pe uscat?» Şi pescarul i-a răspuns: Ai 
dreptate!" 

Pe urmă Cel-de-pe-pământ a început să le cerceteze pe 
fetele acelea şi a văzut că feţele lor sunt întocmai ca luna, şi 
că părul lor este ca părul femeilor, dar că au mâinile şi 
picioarele pe burtă şi că au cozi ca de peşte. 

O mie şi una de nopţi noastre care-s privite cu ochi buni de 
către cel Preaînalt şi de către Profetul (cu el fie rugăciunea 
şi pacea!)1. Ci, o, fratele meu, într-un sfârşit vreau să 
grăbesc a te duce în cetatea noastră; căci, de mi-aş trece o 
mie de ani ca să-ţi arăt priveliştile împărăției noastre şi 
cetăţile ei, tot n-aş putea să sfârşesc şi tu tot n-ai putea să 
judeci măcar o măsură din douăzeci şi patru de măsuri! 2 Şi 
Cel-de-pe-uscat spuse: 

— Aşa-i, măi fiate, mai ales că mi-e şi tare foame şi nu pot 
să mănânc ca tine peşte crud! 

Şi Cel-din-mare întrebă: 

— Şi atunci cum mâncaţi peştele voi, pământenii? El 
răspunse: 

— Noi îl frigem ori îl prăjim în ulei de măsline ori în ulei de 
susan! 

1 La M. A. Salie, explicaţia este mai complexă: Abd-Allah- 
din-mare i-a răspuns: „Nu se căsătoresc, ci acela căruia îi 


place de vreo femeie îşi împlineşte dorinţa cu ea." -Aceasta 
este o faptă de neîngăduit, a spus pescarul. Pentru ce nu se 
cer în căsătorie, şi nu întocmesc zestre, şi nu se însoară şi 
nu fac nuntă, aşa cum cere Allah şi trimisul său?" lar Abd- 
Allah-din-mare i-a răspuns: „Noi nu suntem toţi de aceeaşi 
credinţă. Printre noi sunt şi musulmani care ţin numai o 
soţie, şi creştini, şi evrei, şi de alte neamuri. La noi, cel mai 
adesea se căsătoresc musulmanii." - „Voi umblaţi goi, nu 
aveţi nici vânzări, nici cumpărări - ce zestre le daţi oare 
soțiilor voastre? Oare le daţi pietre scumpe şi mademuri?" a 
întrebat pescarul. Iar Abd-Allah-din-mare a răspuns: 
„Nestematele sunt nişte pietre care Ia noi nu au niciun 
preţ. Celor ce vor să se căsătorească li se cere un anumit 
număt de peşti, o mie sau două mii, mai mult sau mai puţin, 
după înţelegerea dintre peţitor şi tatăl fetei, peşti pe care 
peţitorul trebuie să-i prindă. Iar când peţitorul aduce ceea 
ce i s-a cerut, se adună rudele băiatului şi ale fetei, 
mănâncă praznicul şi îl duc pe bărbat la soţie, iar pe urmă 
el prinde peşte şi îşi hrăneşte soţia, iar când el nu mai are 
putere, soţia prinde peşte şi îşi hrăneşte soţul." - „Dar dacă 
cineva greşeşte cu cineva, ce se întâmplă?" a întrebat 
pescarul. Şi Abd-Allah-din-mare a răspuns: „Dacă greşeala 
se dovedeşte, femeia este gonită în cetatea fecioarelor; iar 
dacă a rămas însărcinată, este lăsată să nască, şi dacă naşte 
o fată sunt gonite amândouă, iar pe fată o strigă 
«dezmăţată», «plod de dezmăţată», şi va rămâne fecioară 
până la moarte. lar dacă este băiat, acela este dus Ia 
împărat, sultanul mării, care îl omoară." 

2 La M. A. Salie: „nu ţi-aş fi arătat decât un chirat din cele 
douăzeci şi patru de chirate ale cetăților mării şi ale 
minunăţiilor lor." (Qirat, în limba arabă: carat.) 

A cinci sute paisprezecea noapte cel-din-mare zâmbi a 
râde şi zise: 

— Şi cum să facem noi, cei care locuim în apă, ca să 
dobândim ulei de măsline ori de susan, şi să prăjim peştele 
pe un foc care nu s-ar stinge? 


Cel-de-pe-uscat spuse: 

— Ai dreptate, fratele meu! Mă rog, dar, ţie, să mă duci în 
cetatea ta, pe care n-o cunosc! 

Atunci, Abdallah-cel-din-mare îl duse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute paisprezecea noapte spuse: 
Atunci, Abdallah-cel-din-mare îl duse străbătând în grabă 
felurite locuri pe unde priveliştile se schimbau rând pe rând 
sub ochii lui, şi ajunseră într-un sfârşit la o cetate mai mică 

decât celelalte, unde casele erau tot nişte peşteri, unele 
mari, altele mici, după numărul celor ce locuiau în ele. Şi 
Cel-din-mare îl duse dinaintea uneia dintre acele peşteri şi 
îi zise: 

— Intră, o, fratele meu! Aceasta-i casa mea! 1 Şi îl pofti să 
intre în casă şi strigă: 

— Hei, fata mea, vino repede încoace! 

Şi numaidecât, ieşind de după o tufa de mătgean 
trandafiriu, se ivi o fetişcană cu plete lungi şi unduitoare, cu 
sâni frumoşi, cu un pântec minunat, cu un mijlocel gingaş şi 
cu ochi frumoşi şi verzi, adumbriţi de gene negre, dar cu 
trupul, ca la toţi ceilalţi locuitori ai mării, terminat cu o 

1 La M. A. Salie: Şi Cel-din-mare a spus: „lată casa mea. 
Toate casele din cetatea aceasta sunt astfel de peşteri 
săpate în munte - mai mici sau mai mari - şi toate cetăţile 
din mare sunt la fel. Oricine vrea să-şi facă o casă, se duce 
la împărat şi-i spune: «Vreau să-mi fac o casă în cutare loc.» 
Iar împăratul îi dă o ceată de peşti care se numesc 
spărgători, (nişte peşti cu cioc, care sfarmă şi pietrele cele 
mai tari) pentru care se hotărăşte ca plată o anumită o mie 
şi una de nopţi coadă de peşte ce-i ţinea loc de şolduri şi de 
picioare. Şi, când îl văzu pe Cel-de-pe-uscat, se opri uluită şi 
îl privi cu o nedumerire peste măsură; pe urmă pufni în râs 
şi strigă: 

— O, tată, cine-i acest Fără-coadă pe care ni-l aduci? El 
răspunse: 


— Fata mea, acesta-i prietenul meu Cel-de-pe-uscat, care 
mi-a dat în fiecare zi coşul cu fructe pe care îl aduceam şi 
din care şi tu ai mâncat cu atâta poftă! Apropie-te, dar, 
cuviincios, şi urează-i bună pace şi bun venit! 

Şi ea înaintă şi îi ură bună pace, cu multă cuviinţă şi cu 
vorbe alese; şi, pe când Abdallah, peste poate de încântat, 
se pregătea să-i răspundă, soţia Celui-din-mare intră şi ea 
în încăpere, ţinând la sân pe cei doi fii ai săi mai mici, 
fiecare pe câte un braţ; şi fiecare copil avea în mână câte 
un peşte, destul de mare, din care rupea cu toţi dinţii, aşa 
cum copiii pământenilor muşcă dintr-un castravete. 

Or, când îl văzu pe Abdallah care sta lângă Cel-din-mare, 
soţia acestuia se opri în prag, înmărmurită de uimire, după 
ce îşi lăsase jos cei doi copii, şi deodată strigă, râzând din 
toate puterile ei: 

— Pe Allah! Acesta-i un Fără-coadă! Cum de poate fi fără 
coadă? 

Şi veni mai aproape de Cel-de-pe-uscat; şi cei doi copii ai 
săi şi fiică-sa se apropiară şi ei; şi cu toţii, înveseliţi până 
peste poate, începură să-l cerceteze din cteştet până-n 
talpă, şi să se minuneze, mai cu seamă de fundul lui, 
întrucât în viaţa lor nu mai văzuseră nici un fel de fund ori 
altceva care să se asemuie cu un fund. lar copiii şi fata, care 
Ia început fuseseră oleacă speriaţi de acea rotunjitură, 
prinseră atâta curaj încât îndrăzniră să-l şi atingă de 
câteva ori cu cantitate de peşte, şi ceata aceea vine la locul 
arătat de cel care îşi doreşte casa şi găuresc pentru el o 
casă, iar stăpânul casei prinde pentru ei peşte şi-i hrăneşte 
până ce peştera este gata, după care pleacă, iar stăpânul 
casei se stabileşte în ea. Toţi locuitorii mării fac la fel, 
afacerile dintre ei le plătesc cu peşte." 

A cinci sute paisprezecea noapte degetele, aşa de tare-i 
minuna şi îi înveselea. Şi râdeau între ei, zicând: 

— Este un Fără-coadă! Şi dănţuiau de bucurie! 

Încât Abdallah-cel-de-pe-uscat, până la urmă, se supără de 
purtarea lor şi de lipsa lor de ruşine, şi îi spuse lui Abdallah- 


cel-din-mare: 

— O, fratele meu, oare m-ai adus până aici spre a face din 
mine râsul copiilor tăi şi al soţiei tale? 

El răspunse: 

— Îţi cer iertare din suflet, o, fratele meu, şi mă rog ţie să 
treci cu vederea şi să nu iei seama la felul de a se purta al 
acestor două muieri şi al acestor doi copii, căci mintea lor 
este puţină! 

Pe urmă se întoarse către copii şi strigă: 

— 'Tăceţi odată! 

Şi ei se speriară şi tăcură. 

Atunci Cel-din-mare spuse oaspetelui său: 

— Ci să nu te minunezi prea tare de cele ce vezi, o, fratele 
meu, căci la noi acela care nu are coadă nu este socotit om! 
Or, cum isprăvi de rostit vorbele acestea, se şi iviră zece 

inşi mari, graşi şi voinici, care îi spuseră stăpânului casei: 

— O, Abdallah, sultanul-mării a aflat că ai primit în casa ta 
pe un Fără-coadă dintre cei Fără-coadă de pe pământ. 
Adevăratu-i? 

El răspunse: 

— Este adevărat. Şi-i chiar acesta pe care îl vedeţi în faţa 
voastră. Este prietenul şi oaspetele meu, şi vreau să-l duc 
îndată îndărăt pe ţărmul de unde l-am luat! 

Ei spuseră: 

— Fereşte-te să faci una ca asta! Căci sultanul ne-a trimis 
după acest ins, întrucât doreşte să-1 vadă şi să cerceteze 
cum este făcut! Şi se pare că ar avea ceva nemaipomenit 
dindărăt, şi ceva încă şi mai nemaipomenit dinainte! Şi 
sultanul vrea să vadă acele două lucruri şi să afle cum se 
cheamă ele! 

La vorbele acestea, Abdallah-cel-din-mare se întoarse 
către oaspetele său şi îi spuse: 

— O, fratele meu, iartă-mă, căci vezi bine cât de mare 
nevoie am să fiu iertat. Nu putem să nu ne supunem 
poruncilor sultanului nostru! 

Cel-de-pe-uscat spuse: 


— Tare mi-e frică de sultanul acela, care s-ar putea mânia 
de ce am eu şi nu are el, şi să mă dea pierzării din pricina 
aceasta! 

Cel-din-mare spuse: 

— Am să fiu acolo ca să te apăr şi să fac aşa încât să nu ţi 
se pricinuiască nici un rău! 

El spuse: 

— Atunci mă las în seama hotărârii tale, îmi pun credinţa 
în Allah şi te urmez! 

Şi Cel-din-mare îl luă pe oaspetele său şi îl duse dinaintea 
sultanului. 

Când îl văzu pe Cel-de-pe-uscat, sultanul începu să râdă 
aşa de tare de se dete peste cap; pe urmă spuse: 

— Fii binevenit printre noi, o, Fără-coadă! 

Şi toţi mai-marii care se aflau împrejurul sultanului râdeau 
de se prăpădeau şi îşi arătau unul altuia cu degetul fundul 
lui Cel-de-pe-uscat, spunând: 

— Da, pe Allah! Este un Fără-coadă! Şi sultanul îl întrebă: 

— Cum se face că nu ai pic de coadă? 

— Nu ştiu, Măria Ia! Da noi toţi, cei care locuim pe uscat, 
aşa suntem! 

Sultanul întrebă: 

— Şi cum numiţi voi partea aceea care vă ţine loc de coadă 
dindărăt? 

El răspunse: 

— Unii o numesc c. alţii o numesc fund, pe când alţii o 
numesc la plural şi îi zic buci, din pricină că este făcută din 
două părţi. 

A cinci sute cincisprezecea noapte şi sultanul îl întrebă: 

— Şi la ce vă slujeşte fundul ăla? El răspunse: 

— Să şedem pe el, când suntem osteniţi, şi-atâta! Ci la 
femei el poate să fie şi o podoabă foarte preţuită! 

Sultanul întrebă: 

— Şi ceea ce se află dinainte, aceea cum se cheamă? El 
spuse: 

— Zebb! 


Sultanul întrebă: 

— Şi zebbul la ce vă slujeşte? El răspunse: 

— La multe şi la tot felul de foloase, pe care nu pot a le 
zugrăvi, din cuviinţă faţă de sultan. Da foloasele acestea-s 
atât de trebuitoare, încât la un bărbat din lumea noastră 
nimica nu este mai prețuit, întocmai cum la femei nimica nu 
este mai lăudat decât un fund falnic! 

Iar sultanul şi curtenii lui se puseră pe un râs fară de 
cumpăt la vorbele acestea, şi Abdallah-cel-de-pe-uscat, 
nemaiştiind ce să zică, ridică mâinile către cer şi strigă: 

— Slavă lui Allah carele a zămislit fundul spre a fi podoabă 
de fală într-o lume şi pricină de râs în alta! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincisprezecea noapte 
spuse: 

— Slavă lui Allah carele a zămislit fundul spre a fi podoabă 
de fală într-o lume şi pricină de râs în alta! 

Şi, tare stânjenit de a se vedea slujind astfel la lămurirea 
nedumeririlor băştinaşilor mării, nu mai ştia cum să-şi 
sucească trupul, cum să-şi ascundă fundul şi celelalte; şi 
gândea în cugetul său: „Pe Allah! Tare aş vrea să fiu cât mai 
departe de aici, ori să am cu ce să-mi acopăr goliciunea!" 

Ci sultanul, până la urmă, îi spuse: 

— O, Fără-de-coadă, atâta m-ai înveselit cu fundul tău, 
încât vreau să-ţi îndeplinesc toate dorinţele. Cere-mi, 
aşadar, orice vei vrea! 

El răspunse: 

— Două lucruri aş vrea, o, Măria Ta! Să mă întorc pe uscat, 
şi să duc cu mine cât mal multe giuvaieruri de-ale mării! 

Şi Abdallah-cel-din-mare spuse: 

— Mai cu seamă, o, Măria Ta, că prietenul meu n-a mâncat 
nimic de când se află aici, întrucât nu-i place carnea de 
peşte crud! 

Atunci sultanul spuse: 


— Să i se dea câte giuvaieruri doreşte şi să fie dus acolo de 
unde a venit! 

Numaidecât, toţi băştinaşii mării se repeziră să aducă o 
grămadă de scoici goale şi cât mai mari şi, după ce le 
umplură cu nestemate de toate culorile, îl întrebară pe 
Abdallah-cel-de-pe-uscat: 

— Unde trebuie să ti le ducem? El răspunse: 

— Nu aveţi decât să veniţi după mine şi după prietenul 
meu Abdallah, fratele vostru, care are să-mi dea ca de 
obicei coşul plin cu nestematele acestea! 

Pe urmă, îşi luă bun-rămas de la sultan şi, însoţit de 
prietenul său şi urmat de toţi băştinaşii care duceau scoicile 
pline cu nestemate, ieşi din împărăţia din mare şi se sui 
iarăşi la faţa apei. 

Acolo, şezu jos pe țărm ca să se odihnească o bună bucată 
de vreme şi ca să răsufle aerul străbun. Pe urmă îşi 
dezgropă hainele şi se îmbrăcă la loc; şi îşi luă rămas-bun 
de la prietenul său Abdallah-cel-din-mare şi îi spuse: 

— Lasă-mi pe țărm toate scoicile acestea şi coşul, până ce 
găsesc nişte hamali care să mi le ducă! 

1 La M. A. Salie, sfârşitul este cu totul altfel: pe drum, 
pescarul a auzit cântece şi a văzut un praznic împrejurul 
unei mese întinse, la care o mulţime de oameni mâncau şi 
beau cu mare bucurie. Abd-Allah-de-pe-pământ a cinci sute 
cincisprezecea noapte şi pleacă să caute hamali, care îi 
cărară la sărai toată comoara; pe urmă intră în sala 
sultanului. 

Când îşi văzu ginerele, sultanul îl primi cu dovezi de mare 
bucurie şi îi spuse: 

— Am fost cu toţii tare îngrijoraţi de lipsa ta! 

Şi Abdallah îi povesti întâmplarea ce-o avusese în ape, de 
la început până la sfârşit; ci nu are nici un rost s-o mai 
spunem o dată. Şi îi puse în braţe coşul şi scoicile pline cu 
nestemate. 


Şi sultanul, măcar că tare minunat de povestea ginerelui 
său şi de bogăţiile pe care le adusese din mare, fu foarte 
necăjit şi jignit de felul prea puţin cuviincios în care cei din 
mare se purtaseră faţă de fundul ginerelui său şi faţă de 
toate fundurile, îndeobşte, şi îi spuse: 

— O, Abdallah, de aici înainte nu vreau să te mai duci pe 
țărm să te întâlneşti cu Abdallah-cel-din-mare. Căci dacă, de 
data aceasta, n-ai păţit cine ştie ce necaz că l-ai urmat, n-ai 
de unde să ştii ce ţi se poate întâmpla pe viitor, întrucât 
urciorul dus de multe ori la apă, odată şi-odată tot crapă! 
Şi-apoi, tu eşti ginerele şi vizirul meu, şi nu se cuvine 
nicidecum să te văd cum pleci în fiecare dimineaţă la mare 
cu un coş de pescar pe cap, ca să ajungi pe urmă pricină de 
râs în ochii tuturor acelor inşi mai mult sau mai puţin cu 
coadă şi mai mult sau mai puţin necuviincioşi. 

— A întrebau pe Abd-Allah-din-mare: „De ce se bucură 
oamenii aceia aşa de tate, oare serbează vreo nuntă?" - 
„Nu este nuntă, a tăspuns Cel-din-mare, ci le-a murit 
cineva." - „Oare la voi, când moare cineva, voi vă bucuraţi, 
cântaţi şi petreceţi?" 1-a întrebat Abd-Allah-de-pe-pământ, 
şi Cel-din-mare i-a răspuns: „Da! Dar voi pământenii ce 
faceţi în astfel de împrejurări?" -„La noi, când moare cineva, 
răspunse Cel-de-pe-pământ, ne întristăm pentru el şi 
plângem, iar femeile se bat peste faţă şi îşi rup hainele de 
pe ele, de durere după cel ce a murit." 

Şi Abd-Allah-din-mare a căscat ochii la Abd-Allah şi a spus: 
„Dă-mi îndărăt zălogul!" Iar pescarul i 1-a înapoiat. Pe urmă 
Cel-din-mare 1-a scos f> e Cel-de-pe-pământ afară din apă şi 
a spus: „Rup prietenia cu tine şi egământul dintre noi, şi de 
aci încolo nu ai să mă mai vezi şi nici eu nu te voi mai 
vedea." - „De ce asemenea vorbe?" a întrebat Abd-Allah-de- 
pe-pământ! Şi Cel-din-mate i-a spus: „Oare voi, cei de pe 
pământ, nu sunteţi rămâi, aşadar, la palat, şi, în felul acesta, 
tu vei avea tihnă, iar noi vom fi liniştiţi în privinţa ta! 1 

Atunci Abdallah-cel-de-pe-uscat nevrând să-l supere 
cumva pe sultanul Abdallah, socrul său, rămase de aci 


înainte la palat cu prietenul său Abdallah-brutarul, şi nu se 
mai duse să se întâlnească pe țărm cu Abdallah-cel-din- 
mare, despre care de altminteri nu mai auzi nimic, pesemne 
că s-o fi supărat! 

Şi trăiră cu toţii în cea mai fericită stare şi întru virtute, în 
mijlocul desfătărilor, până ce veni să-i cerceteze 
Sfărmătoarea bucuriilor şi Despărţitoarea de cei dragi. Şi 
muriră toţi! Ci slavă Celui-viu carele singur nu moare, 
carele domneşte peste împărăţia Celor-văzute şi a Celor- 
nevăzute, carele este Atotputernic peste toate şi Veghetor 
de bine pentru cei care-l slujesc şi cărora le ştie gândurile 
şi nevoile! 

Şi Şeherezada, după ce rosti vorbele acestea de la urmă 
tăcu. Atunci, sultanul Şahriar strigă: 

— O, Şeherezada, povestea aceasta-i cu adevărat 
nemaipomenită! 

Şi Şeherezada spuse: zăloage ale lui Allah?" - „Ba da!" i-a 
răspuns Cel-de-pe-pământ. Atunci Cel-din-mare i-a spus: 
„Păi voi vă mâhniţi când Allah îşi ia îndărăt zălogul şi 
plângeţi după el, cum dar să-ţi dau eu zălogul meu pentru 
Prorocul (blagoslovească-l şi odihnească-l Allah!), iar atunci 
când vi se naşte un copil vă bucuraţi, cu toate că marele 
Allah pune ca zălog în el un suflet, iar când şi-l ia îndărăt vă 
pare rău şi-l plângeţi şi vă întristaţi? Nu avem trebuinţă de 
prietenia cu voi!" Şi 1-a lăsat pe ţărm şi s-a cufundat în 
mare, iar Abd-Allah-de-pe-pământ şi-a îmbrăcat hainele şi s- 
a dus la împărat. 

1 La M. A. Salie: Şi împăratul i-a spus: „Ai făcut mare 
greşeală când i-ai spus ce i-ai spus". Apoi pescarul s-a mai 
dus o bună bucată de vreme pe țărm să-l strige pe Abd- 
Allah-din-mare, dar acela nu s-a mai arătat şi nu i-a mai 
răspuns niciodată. Aşa că Abd-Allah-de-pe-pământ şi-a 
pierdut nădejdea că are să-l mai vadă vreodată şi a rămas 
cu împăratul, socrul său, şi cu cei ai casei, în cea mai 
desăvârşită înţelegere, săvârşind fapte minunate, până ce a 


venit la el Sfărâmătoarea desfătărilor şi Despărţitoarea 
adunărilor, şi au murit cu toţii. 

A cinci sute cincisprezecea noapte 

— Da, Măria Ta; ci, fără de nici o îndoială, şi măcar că ea a 
avut norocul să-ţi placă, nu este mai minunată decât aceea 
pe care am să ţi-o mai povestesc şi care este Povestea cu 
tânărul cel galben. 

Şi sultanul Şahriar zise: 

— De bună seamă! Poţi să începi! 

POVESTEA CU TÂNĂRUL CEL GALBEN e povesteşte, 
printre alte poveşti, o, norocitule sultan, că într-o noapte 
califul Harun Al-Raşid a ieşit din saraiul său împreună cu 
vizirul Giafar, vizirul Al-Fazl, cântăreţul Abu-Isac, poetul 
Abu-Nowas, spătarul Massrur şi căpetenia de cavaşi 
Ahmad-cel-Hoţoman?2. Şi toţi, îmbrăcaţi teptil în straie de 
neguţători, s-au îndreptat către Tigru şi au coborât într-o 
luntre pe care o lăsară să lunece în voia ei de-a lungul apei. 
Căci Giafar, văzându-l pe calif cuprins de nesomnie şi cu 
gânduri mohorâte, îi spusese că nimic nu este mai priincios 
spre a risipi mohorala decât a vedea ceea ce nu ai mai 
văzut, a auzi ceea ce nu ai mai auzit şi a umbla prin locuri 
pe care nu le-ai mai umblat. 

Or, după un răstimp, când luntrea ajunse sub ferestrele 
unei case ce se înălța deasupra fluviului, auziră dinlăuntrul 
casei un glas frumos şi trist, care cânta, însoţindu-se cu 
lăuta, aceste stihuri: 

E acolo cu vin o cupă plină. Dintr-un tufiş, o pasăre bazar3 
Duiosu-i cântec tainic îl suspină Iar eu îmi spun în suflet iar 
şi iar: „Ci cât vrei tu, N-a-vede şi N-aude, Să fugi de fericire, 
orb şi surd? 

1 La M. A. Salie, titlul este Povestea au Abu-li-Hasan din 
Oman. 1 La M. A. Salie: Abu-Dulaft - cu nota informativă că 
Abu-Dulaf-ali-ldjli a fost un comandant de oşti care a murit 
prin anul 942. 3 Privighetoarea. 

A cinci sute şaisprezecea noapte trezeşte-te căci viaţa 
împrumut e, Ce ni s-a dat cu un soroc prea scurt. 


Şi cupa şi cuparu-aici sunt, iată, Frumos şi tânăr e acest 
cupar! Priveşte-l, deci, şi i-ai din mânâ-ndată Licoarea ce ţi- 
o-ntinde-acum în dar. 

Cu galeşe priviri de bucurie, Ivite pe sub pleoape moi şi 
dulci, Te farmecă, te cheamă, te îmbie, De lucruri ca 
acestea să nu fugi. 

Cu trandafiri sădisem, mi se pare, Obrazu-i fraged şi 
copilăros, lar când am vrut apoi să-i strâng, în floare, Ei 
rodii se făcuseră, frumos. 

O, să nu fugi de lucruri ca acestea, Tu, inima mea, floarea 
mea de foci Căci ceasu-acuma-i de-nceputpovestea Obrajii-i 
dau în pârgă şi se coc!" 

Auzind stihurile, califul spuse: 

— O, Giafar, frumos glas! Şi Giafar răspunse: 

— O, doamne al nostru, chiar că de când sunt eu pe lume 
glas mai frumos şi mai duios ca acesta nu mi-a mai răsunat 
în urechi! Ci, o, stăpâne al meu, a asculta un glas de după 
un zid înseamnă a-l asculta numai pe jumătate! Ce-ar fi 
dacă l-am asculta de după o perdea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaisprezecea noapte spuse: 

Ce-ar fi dacă l-am asculta de după o perdea? Atunci califul 
spuse: 

— Să intrăm, o, Giafar, în casa aceasta, şi să cerem 
găzduire de la stăpânul locului, cu nădejdea că avem să 
ascultăm mai bine glasul cântăreţei! 

Şi opriră luntrea şi coborâră pe uscat. Pe urmă bătură în 
poarta casei şi cerură îngăduinţă să intre de la hadâm-bul 
care veni să le deschidă. Şi hadâmbul se duse să-l 
vestească pe stăpânul său, cate nu pregetă să vină înaintea 
lor şi să le spună: 

— Toţi ai mei şi îndestularea şi belşugul stau gata pentru 
oaspeţi! Fiţi bineveniţi în casa mea şi simţiţi-vă ca la 
domniile voastre! 


Şi îi duse într-o sală largă şi răcoroasă, cu tavanul zugrăvit 
cu linii dulci pe un perete de aur şi de azur întunecat, şi la 
mijlocul ei cu un havuz de alabastru din care ţâşnea un 
şuvoi de apă ce scotea un sunet minunat. 

Şi le spuse: 

— O, stăpânii mei, nu ştiu care dintre voi este cel mai de 
seamă ori cel mai presus ca stare şi cin. Bismillah asupra 
voastră a tuturora! Binevoiţi, aşadar, de vă aşezaţi pe 
locurile care vi se par potrivite! 

Pe urmă se întoarse către fundul sălii, unde, pe o sută de 
scaune de aur şi de catifea, şedeau o sută de fetişcane, şi 
făcu un semn. Şi numaidecât cele o sută de tinerele se 
ridicară şi ieşiră una după alta, în tăcere. Şi pe urmă făcu 
iarăşi un semn, şi nişte robi, cu hainele strânse peste mijloc 
în centuti, aduseră tăvi mari pline cu bucate de toate 
soiurile şi gătite din tot ce zboară în văzduhuri, din tot ce 
umblă pe pământ şi din tot ce înoată în ape: şi cu 
zaharicale, şi cu cofeturi, şi cu prăjituri pe care erau scrise 
cu boabe de fistic şi cu migdale stihuri întru preamărirea 
oaspeţilor. 

Şi, după ce mâncară şi băură şi se spălară pe mâini, 
stăpânul casei îi întrebă: 

A cinci sute şaisprezecea noapte 

— O, oaspeţii mei, acuma, dacă m-aţi cinstit cu ospeţia 
voastră anume spre a-mi face bucuria de a mă întreba ceva, 
vorbiţi cu toată încrederea. Întrucât dorinţele voastre vor fi 
îndeplinite, pe capul şi pe ochii mei! 

Giafar răspunse: 

— O, gazdă a noastră, chiar că am intrat în casa ta anume 
ca să auzim mai bine glasul cel minunat pe care l-am auzit 
numai pe jumătate şi de departe, pe apă! 

La cuvintele acestea, stăpânul casei răspunse: 

— Sunteţi bineveniţi! 

Y y şi bătu din palme şi spuse către robii care se iviră în 
fugă: 


— Spuneţi stăpânei voastre Sett Jamila să ne cânte ceva! 
Şi, peste câteva clipite, de după perdeaua cea mare din 
fund, un glas ce nu-şi avea seamăn pe lume cântă însoţit 
gingaş de lăute şi de ţiterel: 

la cupa şi bea vinul acesta, cătinel: 

Nici un bărbat vreodată n-a mai băut din el. 

Ci timpul fuge grabnic de un iubit ce-n van Făgăduie că 
vine cu dor şi cu alean. 

Ah, câte nopţi trecut-am privind pe Tigru-njos Cum merge 
apa neagră sub cerul neguros. 

De câte ori văzut-am în apele roşind Cum luna îşi împlântă 
hangerul de argint. 

Când sfârşi de cântat, glasul tăcu, şi numai strunele mai 
vuiră domol, însoţind stihurile cele de pe urmă. Şi califul, 
minunat şi vtăjit, se întoarse către Abu-Isak şi spuse: ' În 
varianta tradusă de M. A. Salie, fata intră în odaie „şi era 
aşa cum a spus despre ea şi lăuta ei poetul: 

Cum ia la pieptu-i mama copilul gungurind, Aşa ţinea lăuta 
cu strunele sclipind. Cu-o mână strânge cuiul la fiecare 
strună, lar cu cealaltă-o-ncearcă s-audă cum răsună. " 

— Pe Allah! Niciodată nu am mai auzit ceva la fel! lar 
stăpânului casei îi spuse: 

— Fără de îndoială că stăpâna acestui glas este 
îndrăgostită şi-i despărțită de iubitul ei! 

El răspunse: 

— Ba nu! Tristeţea ei are alte pricini! Aşa, de pildă, s-ar 
putea să fie din pricina despărțirii de tatăl şi de mama sa, şi 
să cânte aşa pentru că şi-a amintit de ei! 

Al-Raşid spuse: 

— Este cam ciudat că despărţirea de părinţi stârneşte 
asemenea tristeţe! 

Şi, pentru întâia oară, se uită mai cu luare-aminte la gazda 
sa, de parcă să-i citească pe faţă o lămurire mai de crezut. 
Şi văzu că era un bărbat tânăr, cu nişte trăsături pline de 
frumuseţe, însă cu obrazul de culoare galbenă ca şofranul. 
Şi rămase tare nedumerit şi îi spuse: 


— O, gazdă a noastră, mai avem să rostim o dorinţă, 
înainte de a ne lua bun-rămas de la tine şi de a ne duce pe 
unde am venit! 

Şi tânărul cel cu obrazul galben răspunse: 

— Orice dorinţă este îndeplinită dinainte! El întrebă: 

— Aş vrea, şi cei care-s cu mine tot aşa ar vrea şi ei, să 
aflăm de la tine dacă această culoare galbenă ca de şofran 
ai dobândit-o cumva de-a lungul vieţii tale ori dacă aşa te-ai 
născut! 

Atunci tânărul spuse: 

— O, voi, oaspeţi ai mei, pricina culorii galbene ca de 
şofran a pielii mele este o poveste atâta de ciudată încât, de 
ar fi scrisă cu andrelele pe colţul dinlăuntru al ochiului, at 
putea să slujească de învăţătură celui care ar citi-o cu 
preţuire. Daţi-mi, dar, ascultare, şi staţi cu toată luarea- 
aminte a cugetului vostru! 

Şi toţi răspunseră: 

— Ascultarea şi cugetul nostru sunt ale tale! Şi iacătă-ne 
că stăm nerăbdători să te auzim. 

A cinci sute şaptesprezecea noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptesprezecea noapte 
spuse: 

— Ascultarea şi cugetul nostru sunt ale tale! Şi iacătă-ne 
că stăm nerăbdători să te auzim. 

Atunci tânărul cel cu pielea galbenă povesti. 

Aflaţi, o, stăpânii mei, că eu de baştină sunt din ţara 
Omanului, unde tatăl meu era cel mai de seamă neguţător 
dintre neguţătorii de pe mare, şi avea în stăpânia lui 
deplină treizeci de corăbii, care îi aduceau în fiecare an un 
câştig de trei mii de dinari. Şi tatăl meu, care era un om 
luminat, m-a dat la învăţătură, să deprind scrierea, precum 
şi tot ce este trebuincios de ştiut. După care, întrucât ceasul 
lui cel de pe urmă se apropia, m-a chemat şi mi-a împărtăşit 
sfaturile lui, pe care eu le-am ascultat cu luare-aminte. Pe 


urmă, Allah 1-a luat şi 1-a primit întru mila lui. Facă El, o, 
oaspeţii mei, ca viaţa voastră să fie cât mai lungă! 

Or, la un răstimp după moartea tatălui meu, eu acuma 
fiind stăpân peste toate bunurile lui, stam în casa mea, în 
mijlocul oaspeţilor mei, când un rob mă vesti că la poartă se 
afla unul dintre căpitanii mei de corăbii şi că îmi aduce un 
coş cu trufandale. Şi îl poftii să intre în casă, şi primii darul 
lui, alcătuit într-adevăr din poame necunoscute pe 
pământul nostru, şi cu adevărat întru totul minunate. lar eu 
îl răsplătii cu o sută de dinari de aur, ca să-i dovedesc 
plăcerea ce-mi făcuse. Pe urmă, împărţii oaspeţilor mei 
fructele şi îl întrebai pe căpitanul de corabie: 

— De unde-s fructele acestea, o, căpitane? El îmi 
răspunse: 

— De la Bassra şi de la Bagdad! 

Şi, la cuvintele acestea, toţi oaspeţii mei începură să se 
minuneze de pământul cel minunat al Bassrei şi al 
Bagdadului, Să laude viaţa care se trăieşte acolo, dulceaţa 
aerului şi buna-cuviinţă locuitorilor; şi nu mai pridideau cu 
laudele în această privinţă, care mai de care adăugând 
altceva la vorbele celorlalţi. lar pe mine toate astea aşa de 
tare mă înfierbântară încât, fără să mai cercetez nimica, mă 
ridicai tot atunci, pe clipă pe dată, şi, nemaiputându-mi 
înfrâna sufletul care dorea fierbinte să pornească la drum, 
îmi vândui la mezat bunurile şi averile, mărfurile şi 
corăbiile, afară de una, pe care o păstrai numai pentru 
folosul meu, şi toţi robii şi toate roabele, şi schimbai totul în 
bani, adunând în felul acesta o mie de mii de dinari, fără a 
mai pune la socoteală şi giuvaierurile, pietrele nestemate şi 
drugii de aur din lazile mele. După care, cu toate bogăţiile 
strânse astfel în greutatea lor cea mai uşoară, mă suii pe 
corabia pe care mi-o păstrasem şi poruncii să se ridice 
pânzele pentru Bagdad. 

Or, Allah îmi hărăzi o plutire norocoasă şi ajunsei, cu bine 
şi sănătos, împreună cu bogăţiile mele, la Bassra, de unde, 
trecând pe altă corabie, pornii pe Tigru în sus până la 


Bagdad. Acolo întrebai care-i locul cel mai potrivit de locuit, 
şi mi se spuse că mahalaua Karkhl1l este mahalaua cea mai 
căutată şi că acolo stau de obicei oamenii cei mai de seamă. 
Şi mă dusei în mahalaua aceea şi închiriai o casă frumoasă 
de pe uliţa Zaafaran, şi poruncii să mi se aducă toate 
bogăţiile şi toate lucrurile acolo. Pe urmă mă spălai după 
sfânta datină şi, cu sufletul voios şi cu pieptul plin că mă 
aflam, în sfârşit, în vestitul Bagdad, ţinta dorurilor mele şi 
pizmuitul de toate cetăţile, mă îmbrăcai cu hainele mele 
cele mai frumoase şi plecai să mă plimb în voie de-a lungul 
uliţelor celor mai umblate. 

Or, ziua aceea era tocmai o zi de vineri, şi toţi locuitorii 
erau în haine de sărbătoare şi se plimbau ca şi mine, 

1 Mahalaua Karkh (mat corect ali-Karh) era centrul 
comercial al Bagdadului, situat în partea de sud-est a 
capitalei. La început a fost un oraş independent şi numai cu 
timpul, pe măsura extinderii Bagdadului, a fost inclus în 
perimetrul acestuia. 

A cinci sute optsprezecea noapte bucurându-se de aerul 
proaspăt de afară. lar eu mă luai după ceilalţi şi pornii şi eu 
încotro mergeau toţi. Şi-aşa ajunsei la Karn-al-Sirat, ţinta 
obişnuită a tuturor celor ce se plimbă prin Bagdad. Şi văzui, 
în locul acela, printre alte clădiri tare frumoase, o clădire 
mai arătoasă decât toate şi cu faţa către fluviu. Şi pe pragul 
de marmură văzui un bătrân îmbrăcat în alb, cu o înfăţişare 
preacinstită şi cu o barbă albă ca de fdigran de argint, care 
îi ajungea până la brâu, despărțită în două părţi aidoma. Şi 
în jurul lui şedeau cinci tineri frumoşi ca nişte lune, şi 
parfumaţi ca şi el cu parfumuri alese. 

Eu atunci, fermecat de chipul bătrânului cel alb şi de 
frumuseţea tinerilor, îl întrebai pe un trecător: 

— Cine-i acest preacinstit şeic? Şi care-i numele lui? Acela 
îmi răspunse: 

— Este şeicul Tahel Abul-Ola1, prietenul celor tineri! Şi toţi 
cei care intră în casa lui nu au decât să mănânce, să bea şi 


să se veselească, după cum li-i voia, cu tinerii şi cu tinerele 
care totdeauna se află în casa lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute optsprezecea noapte 
spuse: 

Şi toţi cei care intră în casa lui nu au decât să mănânce, să 
bea şi să se veselească, după cum li-i voia, cu tinerii şi cu 
tinerele care totdeauna se află în casa lui. 

Iar eu, la vorbele acestea, încântat până peste marginile 
încântării, strigai: 

— Slavă celui care, de când am coborât de pe corabie, m-a 
îndrumat pe drumul către acest şeic cu chip vestitor de 
bine! Întrucât n-am venit din afundul ţării mele la Bagdad 
decât cu gândul de a da deun omcael! 

1 La M. A. Salie: Tahir ibn ali-Ala. 

Şi mă îndreptai către bătrân şi, după ce îi urai bună pace, 
îi spusei.: 

— O, stăpâne al meu, aş îndrăzni să te întreb ceva! Iar el 
îmi zâmbi, aşa cum un părinte îi zâmbeşte fiului său, şi îmi 
răspunse: 

— Şi ce doreşti? Eu spusei: 

— Doresc fierbinte să-ţi fiu oaspete în noaptea aceasta! El 
se uită la mine iarăşi şi îmi răspunse: 

— Cu dragă inimă şi cu cinstire! Pe” urmă adăugă: 

— In noaptea aceasta, o, fiul meu, am primit marfă 
proaspătă - nişte fete tinere, al căror preţ, pe o seară, este 
după însuşirile lor. Unele sunt socotite la zece dinari pe 
seară, altele la douăzeci, iar altele ajung până la cincizeci, 
ori până la o sută de dinari pe seară. Poţi să-ţi alegi! 

Eu răspunsei: 

— Pe Allah! Vreau mai întâi, de încercare, să încep cu una 
dintre cele care nu ajung decât la zece dinari pe seară. Pe 
urmă, Allah Karim! 

Apoi adăugai: 


— Ilacătă trei sute de dinari pentru o lună, întrucât o bună 
încercare cere o lună! 

Şi îi numărai cei trei sute de dinari şi i-i cântării în terezia 
pe care o avea alături. 

Atunci el chemă pe unul dintre copilandrii ce se aflau acolo 
şi îi spuse: 

— Indrumă-l pe stăpânul tău! 

Şi copilandrul mă luă de mână şi mă duse mai întâi în 
hammamul casei, unde mă îmbăie minunat şi mă copleşi cu 
cele mai alese şi mai amănunțite îngrijiri. După care mă 
duse într-o latură a casei şi bătu la o uşă. 

Şi numaidecât veni să deschidă o fetişcană cu chip 
zâmbitor şi plin de făgăduinţe, care îmi făcu o temenea de 
frumoasă primire. Şi tânărul îi spuse: 

— Îţi încredinţez acest oaspete! Şi plecă. 

A cinci sute optsprezecea noapte fata atunci mă luă de 
mâna pe care mi-o ţinuse flăcăul şi mă pofti într-o încăpere 
împodobită vrăjit, unde din prag ne întâmpinară două roabe 
micuţe, puse în slujba ei, frumoase ca nişte stele. Iar eu o 
privii mai cu luare-aminte pe fetişcană, stăpâna lor, şi mă 
încredinţai că era cu adevărat ca o lună în plinătatea ei. 
Atunci fata mă pofti să stau jos, şi se aşeză şi ea lângă mine; 
pe urmă le făcu un semn celor două micuţe, care ne 
aduseră numaidecât o tabla mare de aur pe care se aflau 
pui fripţi, carne friptă, prepeliţe fripte, porumbei fripţi şi 
cocoşi sălbatici fripţi. Şi mâncarăm până ce ne săturarăm. 
Şi bucate mai gustoase decât acelea nu mai mâncasem în 
viaţa mea, nici băuturi mai bune nu băusem decât cele cu 
care m-a cinstit ea, după ce a fost ridicată tablaua cu 
fripturi, nici flori mai înmiresmate n-am mirosit, nici nu mă 
mai îndulcisem cu fructe, cu cofeturi şi cu prăjituri atâta de 
minunate! Şi pe urmă dovedi atâta gingăşie, atâta farmec şi 
atâta dulce căldură, încât îmi petrecui cu ea luna toată, fără 
să-mi dau seama de repedea curgere a zilelor. 

Când trecu luna, robul cel tinerel veni la mine şi mă duse 
la hammam, de unde ieşii şi mă dusei la şeicul cel alb şi îi 


spusei: 

— O, stăpâne al meu, vreau una dintre acelea care-s de 
douăzeci de dinari pe o seară! 

EI îmi răspunse: 

— Scoate aurul! 

Şi mă dusei acasă să iau aurul, şi mă întorsei să-i număr 
şase sute de dinari pentru o lună de încercare cu o 
fetişcană de douăzeci de dinari pe seară. Iar el chemă un 
flăcău de-al lui şi îi spuse: 

— lacătă-l pe stăpânul tău! 

Şi flăcăul mă duse la hammam şi mă pofti pe urmă să merg 
într-un iatac cu uşa străjuită de patru roabe micuţe care, de 
îndată ce ne văzură, fugiră s-o vestească pe stăpâna lor. Şi 
uşa se deschise şi se ivi o tânără creştină din ţara frâncilor, 
mult mai frumoasă decât cea dintâi şi mult mai bogat 
îmbrăcată. Şi mă luă de mână, zâmbindu-mi, şi mă duse în 
odaia ei, care mă ului cu bogăţia podoabelor şi a 
zugrăvelilor de pe pereţi. Şi fata îmi spuse: 

— Binevenit fie oaspetele cel fermecător. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăsprezecea noapte 
spuse: 

Binevenit fie oaspetele cel fermecător! 

Şi, după ce îmi aduse să mănânc şi să beau mâncăruri şi 
băuturi încă şi mai minunate decât întâia oară, cum avea un 
glas tare frumos şi ştia să cânte şi din felurite instrumente 
de muzică, vru să mă ameţească şi mai mult decât eram şi, 
luând o lăută persienească, începu să cânte: 

O, dulci parfumuri, din prea dulcea ţară In care Babilonul 
străluceşte, Duceţi-vă cu vântul care zboară Să-i daţi iubitei 
despre mine veste. 

Într-un ţinut de farmece, departe, Stă cea care sâdeşte- 
adânc fiorul În pieptu-ndrăgostiţilor, şi-i arde Fără-a le da 
ceea ce stinge dorul. 


Or, eu, o, stăpânii mei, îmi petrecui luna toată cu fata 
aceea din ţara frâncilor, şi trebuie să vă mărturisesc că o 
găsii peste măsură mai pricepută la gingăşii decât 
copilandra dintâi. Şi văzui că într-adevăr nu plătisem un 
preţ prea mare pentru desfătările pe care mă făcu să le 
trăiesc din cea dintâi până în cea de a treizecea zi. 

A cinci sute nouăsprezecea noapte încât, atunci când 
băiatul veni să mă ia şi să mă ducă la hammam, nu pregetai 
să trec pe la şeicul cel alb şi să-l firitisesc pentru alegerea 
plină de pricepere pe care o dovedea faţă de fetişcanele lui, 
şi îi spusei: 

— Pe Allah! O, şeicule, vreau să rămân pentru totdeauna în 
casa ta îmbelşugată, unde se găsesc bucuria ochilor, 
desfătarea simţirilor şi farmecul unei adunări alese! 

lar şeicul fu bucuros peste poate de laudele mele şi, ca să- 
mi arate cât era de mulţumit, îmi zise: 

— Noaptea aceasta, o, oaspete al meu, este o noapte de 
sărbătoare deosebită; iar la această sărbătoare deosebită 
nu au îngăduinţă să ia parte decât muştereii cei mai de 
seamă ai casei mele. Iar noi o numim Noaptea-minunatelor- 
în-făţişări. Încât nu ai decât să te urci pe terasă şi să judeci 
cu ochii tăi! 

Iar eu îi mulţumii bătrânului şi urcai pe terasă. 

Or, cel dintâi lucru pe care îl zării, odată ajuns pe terasă, 
fu o perdea mare de catifea ce despărţea terasa în două. Şi, 
în spatele acelei perdele, pe un chilim frumos, luminat de 
lună, şedeau întinşi unul lângă altul doi tineri frumoşi - o 
fată şi iubitul ei - ce se sărutau gură-n gură. lar eu, dacă 
văzui fata aceea şi frumuseţea ei fără de seamăn, rămăsei 
uluit şi vrăjit, şi şezui s-o privesc îndelung, fără de răsuflare, 
nemaiştiind unde mă aflu. Izbutii, într-un sfârşit, să mă 
smulg din nemişcarea mea şi, nemaiputându-mi găsi tihna 
până a nu afla cine este, coborâi de pe terasă şi alergai la 
fetişcana cu care îmi petrecusem cea de a doua lună de 
dragoste; şi îi povestii cele ce văzusem. lar ea pricepu 
starea în care mă aflam şi îmi zise: 


— Da ce zor ai de mă întrebi de fata aceea? Eu răspunsei: 

— Pe Allah! Mi-a răpit şi mintea şi sufletul! Ea îmi spuse 
zâmbind: 

— Atunci, doreşti să fie a ta? Eu răspunsei: 

— Acesta-i oful sufletului meu, căci mi-a supus inima! Ea 
spuse: 

— Ei bine, află că fata aceea este chiar fiica şeicului Taher 
Abul-Ola, stăpânul nostru, şi noi toate suntem nişte roabe la 
poruncile ei! Ştii cât costă o noapte petrecută cu ea? 

Eu răspunsei: 

— De unde să ştiu? Ea îmi spuse: 

— Cinci sute de dinari de aur! Este o poamă vrednică de 
gura sultanilor. 

Eu răspunsei: 

— Uallah! Sunt gata să-mi cheltuiesc toată averea ca să 
mă bucur de ea, fie măcar şi numai pentru o seară. 

Şi îmi trecui toată noaptea aceea fără a izbândi să închid 
ochii, aşa de zbuciumat îmi era sufletul cu gândul la fata 
gazdei mele. 

Şi-aşa că a doua zi mă grăbii să mă îmbrac cu cele mai 
frumoase haine ale mele şi, împodobit ca un sultan, mă 
înfăţişai dinaintea şeicului Taher, tatăl ei, şi îi spusei: 

— O doresc pe aceea care preţuieşte cinci sute de dinari 
pe noapte! 

EI îmi răspunse: 

— Plăteşte aurul! 

Şi îi plătii pe dată preţul pentru treizeci de nopţi, în totul 
cincisprezece mii de dinari. lar el îi luă şi îi spuse unuia 
dintre băieţi: 

— Du-l pe stăpânul tău la stăpâna ta Cutare. 

Şi băiatul mă luăm şi mă pofti să intru într-un iatac cum 
ochii mei nu mai văzuseră altul asemenea ca frumuseţe şi 
ca belşug pe faţa pământului. Şi o văzui, culcată galeş, cu 
un evantai în mână, pe tânăra aceea şi, dintr-odată, rămăsei 
pierit de uimire în sufletul meu, o, preacinstiţi oaspeţi ai 
mei. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A cinci sute douăzecea noapte dar cândfu cea de a cinci 
sute douăzecea noapte Spuse: 

Şi, dintr-odată, rămăsei pierit de uimire în sufletul meu, o, 
preacinstiţi oaspeţi ai mei. 

Căci cu adevărat era ca luna în cea de a patrusprezecea zi 
a ei, şi numai din felul în care răspunse la salamalecul meu 
izbuti să-mi şi răpească de tot minţile cu sunetul glasului ei 
mai fermecător decât mlădierile unei lăute; şi tare mai era 
frumoasă, şi tare mai era gingaşă şi dulce, într-adevăr! Şi 
fără de nici o îndoială că despre ea este vorba în stihurile 
acestea ale poetului: 

Frumoasă el Dacă vreodată, Ca o minune, s-ar ivi Printre 
păgâni, atunci păgânii, Privind-o, s-ar despăgâni, Şi i s-ar 
închina cucernici, Şi doar pe ea o ar sluji. 

Iar dacâ-ntâmplâtor vreodată Ivi-s-ar goală, dintr-o zare, 
Pe-o mare tulbure, cu valuri Cât de sărate şi amare, De 
mierea gurii ei s-ar face Atunci ca mierea-ntreaga mare. 

Iar dinspre Răsărit, vreunui Creştin călugăr, din Apus, Dei 
s-ar arăta vreodată, Călugărul ar sta răpus, Cu ochii-ntorşi 
spre Răsăritul In care minţile-i s-au dus. 

Ci eu, în bezna luminată De flacăra din ochii ei, Strigai: „O, 
beznă! Ce văd oare? Năluca-i? Vis fără temei? 

Sau o fecioară care arde De dor, aci, sub ochii mei?" lar 
ea, la vorbele acestea, Cu mâna-şi prinse, pentru sine, 
Mijlocul ca un fir de floare - Şi-n unduiri de ape line îmi 
spuse suspinând întruna Cu triste şi adânci suspine: „Aşa 
cum dinţii albi şi tineri Nu-şi dau întreaga strălucire Decât 
frecaţi cu dulcea frunză Ce-o folosim spre curăţire, La fel şi- 
o fată se arată Cât de frumoasă-i, prin iubire! 

O, musulmani! O, nu se află, Vai, pentru buzele-mi zbătute, 
Niciunulprintre voi în stare Să mi le-alinte şi sărute? Vai, 
ajutor!" Şi eu, deodată, Simţii atunci cum, pe tăcute, In 
mine tremură năvalnic Şi creşte-o aprigă vârtute, Şi- 


nfiorată de avânturi Se zbuciumă şi se asmute, Şi-n graiul ei 
îi strigă fetei: „Ba este! Este! Vine iute!" 

Şi năvălii. Ci ea, cu fiică, Mă întrebă atunci aşa: „Dar cine 
eşti?" Rostii răspunsul: „Sunt musulmanul ce l-ai vrea! 
Sunt, iată, un flăcău în stare Să vină la chemarea ta!" 

Pe urmă, fără de zăbavă, Arzând, mă-mbrăţişai cu ea. 
Apoi, şopti cu şoaptă dulce, La cea de-a treia-mbrăţişare: 

A cinci sute douăzecea noapte „Mai strâns, flăcăule, iubite! 
Îmbrăţişează-mă mai tare!" Şi-i răspunsei: „Ie strâng, 
iubito, Te strâng, iubito, sunt în stare!" 

Or, eu îi urai bună pace, şi ea îmi răspunse la urare, 
aruncându-mi nişte priviri ucigător de galeşe, şi îmi zise: 

— Prietenia, belşugul şi bunăvoința fie cu oapetele! 

Şi mă luă de mână, o, stăpânii mei, şi mă pofti să şed lângă 
ea; şi nişte fete cu sâni frumoşi intrară şi ne aduseră şi 
fructe rare, şi bucate alese, şi un vin minunat, cum nu se 
bea decât în saraiurile împărăteşti; şi ne aduseră trandafiri 
şi iasomii, pe când împrejurul nostru pomişorii înmiresmaţi 
şi lemnul de aloe ce ardea în căţui de aur îşi revărsau 
suavele parfumuri. Pe urmă, una dintre roabe îi aduse într-o 
învelitoare de zarafir o alăută de fildeş, pe care ea o luă, îi 
potrivi strunele şi pe urmă cântă stihurile acestea: 

Să nu bei niciodată vinul, Decât turnat de un flăcău Cu 
mână gingaşă; căci vinul Ce-ţi schimbă minţile în hău, 
Flăcăul îlpreface-n ambră, De-ar fi el, vinul, cât de rău. 

Ah, nici un vin pe lumea asta Nu poate fi o desfătare Când 
nu-i paharnic pe potrivă Şi cu obrajii ca o floare De 
trandafir, neprihănită, Şi fragedă, şi-ameţitoare. 

Or, eu, oaspeţi ai mei, după stihurile acestea, prinsei 
inimă, şi mâna mi se făcu mai îndrăzneață, iar ochii şi 
buzele-mi o mistuiau; şi cunoscui astfel că avea nişte 
însuşiri aşa de minunate, atât ca ştiinţă, cât şi ca frumuseţe, 
încât nu numai că petrecui cu ea luna pe care o plătisem, ci 
îi plătii mai departe bătrânului cel alb, tatăl ei, o lună după 
alta, şi tot aşa până ce, din pricina atâtor cheltuieli 
nemăsurate, nu-mi mai rămase nici măcar un dinar din 


toată bogăţia pe care o adusesem cu mine din ţara 
Omanului, locul meu de baştină. Şi-atunci, gândind că în 
curând am să fiu silit să mă despart de ea, nu-mi putui opri 
lacrimile să curgă şuvoaie pe obraji, şi nu mai izbutii să 
osebesc ziua de noapte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăzeci şi una noapte 
spuse: 

Nu-mi putui opri lacrimile să curgă şuvoaie pe obraji, şi nu 
mai izbutii să osebesc ziua de noapte. 

lar ea, dacă mă văzu aşa, cu totul în lacrimi, îmi spuse: 

— De ce plângi? Eu spusei: 

— O, stăpână a mea, plâng pentru că nu mai am bani; iar 
poetul a spus: 

Te face sărăcia şi-n casa ta străin; 

Ci banul îţi ridică şi-ntre străini cămin! 

lată pentru ce, o, lumină a ochilor mei, plâng eu, de teamă 
că tatăl tău are să mă despartă de tine! Ea îmi spuse: 

— Află, dar, că atunci când vreun muşteriu de-al casei 
noastre şi-a prăpădit averea la noi, tatăl meu are obiceiul 
de a-l mai găzdui vreme de încă trei zile, cu toată dărnicia 
cuvenită şi fără a-l lipsi de niciuna dintre desfătările 
obişnuite; după care îl roagă să plece şi să nu se mai arate a 
cinci sute douăzeci şi una noapte în casa noastră! În ce te 
priveşte, o, dragule, întrucât îţi port în inimă o dragoste 
mare, să nu ai nici o teamă, pentru că am să găsesc eu un 
mijloc de a te păstra aici atâta cât ai să vrei tu, inşallah! 
Căci toată averea mea se află în mâinile mele, iar tata nici 
habar n-are cât de mare este averea aceasta. Aşa că am să- 
ţi dau în fiecare zi o pungă cu cinci sute de dinari, preţul 
pentru o seară; iar tu, la rânducţi, ai s-o dai tatălui meu, 
spunându-i: „De-acuma-nainte am să-ţi plătesc serile de pe 
o zi pe alta!" Iar tatăl meu, ştiindu-te bun platnic, are să 
primească învoiala; şi, după obiceiul lui, are să vină să-mi 
dea banii ce mi se cuvin; şi eu iarăşi am să ţi-i dau, ca să-i 


plăteşti iarăşi o seară; şi-aşa are să fie atâta vreme cât va 
vrea Allah şi cât tu n-ai să te saturi de mine! 

Eu atunci, o, oaspeţii mei, în bucuria mea, mă simţii 
deodată uşor ca pasărea, şi îi mulţumii, şi îi sărutai mâna; 
pe urmă rămăsei cu ea, vreme de un an, ca un cocoş într-o 
poiată. 

Or, când trecu anul, soarta cea rea vroi ca iubita mea, într- 
o clipă de mânie, să se supere pe una dintre roabele ei şi s-o 
lovească amarnic; şi roaba strigă: 

— Pe Allah! Am să te lovesc în inimă, întocmai cum m-ai 
lovit tu! 

Şi fugi pe dată la părintele iubitei mele, şi îi dezvălui toată 
povestea, de la început până la sfârşit. 

Când bătrânul Taher Abul-Ola auzi spusele roabei, sări în 
picioare şi porni în goană să vină la mine, pe când eu, 
neştiind nimica din cele ce se petrecuseră, şedeam lângă 
iubita mea, gata să mă las desfătărilor celor mai alese; şi 
bătrânul strigă: 

— Hei, măi Cutarel Eu răspunsei: 

— La poruncile tale, o, taică. El îmi spuse: 

— Obiceiul nostru de-aici, atunci când un muşteriu şi-a 
prăpădit banii, este de a-1 găzdui pe acel muşteriu, fără a-l 

Lipsi de nimica, vreme de trei zile. Ci tu iacătă că de un an 
de zile te bucuri prin înşelăciune de găzduirea noastră, 
mâncând, bând şi desfătându-te după plac! 

Pe urmă se întoarse către robi şi strigă: „Alungaţi-l de aici 
pe feciorul ăsta stricat!" 

lar eimă înhăţară şi mă aruncară gol-goluţ pe uşă afară, 
punându-mi în mână zece bănuţi de argint şi dându-mi o 
rantie veche şi jegoasă, din care curgeau petecile, ca să-mi 
acopăr goliciunea. 

Iar şeicul cel alb îmi spuse: 

— Pleacă! Nu vreau nici să te bat, nici să te blestem! Da nu 
mai zăbovi pe-aici! Că de te-o paşte păcatul să mai tân- 
dăleşti prin Bagdad, cetatea noastră, sângele tău are să-ţi 
ţâşnească deasupra capului! 


Eu atunci, o, oaspeţii mei, fusei silit să plec, în ciuda 
dorurilor mele, fără a şti încotro să mă îndrept în cetatea pe 
care nu o cunoşteam deloc, măcar că locuiam acolo de 
cincisprezece luni. Şi simţii cum se abăteau grele peste 
inima mea toate năpastele lumii, şi peste gândurile mele 
toate deznădejdile, toate întunecimile şi toate necazurile! Şi 
zisei în cugetul meu: „Oare cum de am putut eu, care am 
venit peste mări până aici aducând o mie de mii de dinari 
de aur şi, pe deasupra, şi preţul vânzării celor treizeci de 
corăbii ale mele, cum de am putut să prăpădesc atâta avere 
în casa acestui bătrân amarnic cu faţă de păcură, ca să ies 
acuma gol-goluţ, cu inima zdrobită şi cu sufletul înjosit? Ci 
nu este ajutor şi putere decât întru Allah Slăvitul şi 
Preaînaltul!" Şi, cufundat în gânduri amare, cum tocmai 
ajunsesem la ţărmul Tigrului, văzui o corabie ce se gătea să 
coboare către Bassra. Şi mă suii pe puntea corăbiei aceleia, 
intrând în slujba căpitanului, ca să-mi pot plăti călătoria. Şi- 
aşa ajunsei la Bassra. 

Acolo, mă dusei fără de zăbavă în suk, întrucât mă chinuia 
foamea, şi mă băgă de seamă. 

A cinci sute douăzeci şi doua noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăzeci şi doua noapte 
spuse: 

Acolo, mă dusei fără de zăbavă în suk, întrucât mă chinuia 
foamea, şi mă băgă de seamă un băcan care se apropie de 
mine repede, mă cuprinse pe după gât şi mă îm-brăţişă, şi 
îmi spuse că este un prieten de odinioară de-al părintelui 
meu; pe urmă întrebă în ce stare mă aflu. Şi eu îi povestii, 
fără a ocoli nimica, tot ce mi se întâmplase. Iar el îmi spuse: 

— Uallah! Astea nu sunt fapte de om chibzuit! Da acuma, 
ce-a fost a fost! Ia spune, ce ai de gând să faci? 

Eu răspunsei: 

— Nu ştiu! El îmi spuse: 


— Vrei să primeşti să rămâi la mine? Şi, întrucât ştii să 
scrii, vrei să însemnezi intrările şi ieşirile mărfurilor mele, şi 
să capeţi ca simbrie o drahmă de argint pe zi, afară de 
mâncarea şi de băutura ta? 

lar eu primii cu mulţumire, şi rămăsei la el ca logofăt 
pentru ieşirile şi intrările vânzărilor şi cumpărăturilor. Şi- 
aşa trăii la el destulă vreme, ca să pun de-o-parte o sută de 
dinari. 

Atunci, închiriai pe seama mea o casă micuță la ţărmul 
mării, ca să aştept acolo sosirea vreunei corăbii plină cu 
mărfuri aduse de departe, pe cate să le cumpăr cu banii 
mei şi cu care să întocmesc o încărcătură bună de vândut la 
Bagdad, unde vroiam să mă întorc, cu nădejdea că am să 
găsesc un prilej spre a o vedea iarăşi pe iubita mea. 

Or, norocul vroi ca într-o zi să se ivească din depărtări o 
corabie plină cu mărfurile pe care le aşteptam; iar eu, 
vârându-mă printre ceilalţi negustori, mă îndreptai către 
corabie şi mă urcai pe punte. Şi iată că, din fundul corăbiei, 
ieşiră doi oameni care se aşezară pe două scaune şi îşi 
aşter-nură dinaintea noastră mărfurile. Şi ce mărfuri! Şi 
cum îţi mai luau ochii! Nu vedeam acolo nimic altceva decât 
giu-vaieruri, mărgăritare, mărgeane, rubine, agate, 
hiacinte şi nestemate de toate culorile! Şi-atunci unul dintre 
cei doi oameni se întoarse către negustorii locului şi spuse: 

— O, fraţilor negustori, toate astea nu sunt de vânzare 
astăzi, întrucât eu încă sunt ostenit de mare; nu vi le-am 
arătat decât spre a vă da o dovadă de ce are să fie vânzarea 
de mâine! 

Ci negustorii atâta stăruiră, încât acela primi a începe 
vânzarea pe dată, şi telalul începu să strige vânzarea 
nestematelor, bucată cu bucată. Şi negustorii începură să 
ridice preţul de fiecare dată, unii peste alţii, până ce întâiul 
săculeţe cu nestemate ajunse la preţul de pattu sute de 
dinari. În clipita aceea, stăpânul sacului, care îl cunoscuse 
odinioară în ţara mea pe tatăl meu, căpetenia negoţului din 
Oman, se întoarse către mine şi mă întrebă: 


— Tu de ce nu spui nimic şi nu dai şi tu un preţ mai mare, 
aşa cum fac ceilalţi negustori? 

Eu răspunsei: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, nu mi-au mai rămas din 
bunurile acestei lumi decât o sută de dinari! 

Şi mă simţii tare ruşinat spunând vorbele acestea, şi 
lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Şi, dacă mă văzu 
aşa, stăpânul sacului îşi plesni palmele una de alta şi strigă, 
plin de uimire: 

— O, omanitule, cum de nu ţi-au mai rămas dintr-o avere 
atâta de nemăsurată decât o sută de dinari? 

Şi mă privi cu multă milă şi îmi înţelese necazurile; pe 
urmă, deodată, se întoarse către negustori şi le spuse: 

— Fiţi martori că vând acestui tânăr, pentru o sută de 
dinari, un sac cu tot ce se află în el, gemme, mademuri şi a 
cinci sute douăzeci şi treia noapte lucruri scumpe, măcar că 
preţul lui adevărat se ridică la peste o mie de dinari. Aşa 
încât este un dar pe care i-l fac! 

lar negustorii, uluiţi, mărturisiră că văd şi că pricep; şi 
negustorul îmi înmână sacul cu tot ce se afla în el, ba îmi 
mai dărui şi chilimul şi scaunul pe care şezuse. Iar eu îi 
mulţumii pentru dărnicia lui; şi coborâi pe uscat şi mă 
îndreptai cătte sukul giuvaiergiilor. 

Acolo închiriai o prăvălie şi mă apucai să vând şi să 
cumpăr, şi în fiecare zi dobândeam un câştig destul de 
vrednic. Or, printre lucrurile de preţ ce se aflau în sac, era 
şi o bucată de baga roşie, de un roşu întunecat, şi care, 
judecând după semnele talismanice săpate ca nişte 
picioruşe de furnici pe cele două feţe ale ei, trebuie să fi 
fost vreo amuletă lucrată de vreun meşter tare iscusit în 
meşteşugul amuletelor. Aşa că pusei de mai multe ori telalul 
să strige în suk că o vând; ci nu mi se dete pe ea decât zece 
până la cincisprezece drahme. Iar eu, cu gândul la vreun 
chilipir mai bun, nevroind s-o dau aşa, oricum, pe un preţ 
de nimic, aruncai bucata aceea de baga într-un ungher din 
prăvălie, unde rămase vreme de un an. 


Or, într-o zi, pe când mă aflam în prăvălia mea, văzui cum 
intră. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci şi treia noapte 
spuse: 

Văzui cum intră un străin, care îmi ură bună pace şi care, 
când văzu bucata de baga, cu tot praful care o acoperea, 
strigă: 

— Slavă lui Allah! Am găsit, într-un sfârşit, ceea ce 
căutam! 

Şi luă bucata de baga, o duse la buze şi la frunte, şi îmi 
spuse: 

— O, stăpâne al meu, vrei să mi-o vinzi? Eu răspunsei: 

— Fireşte că vreau! El întrebă: 

— Care îi este preţul? Eu spusei: 

— Dar tu cât dai? El răspunse: 

— Douăzeci de dinari de aur! 

Iar eu, la vorbele acestea, gândii că străinul îşi bătea joc 
de mine, aşa de mare mi se părea preţul acela; şi îi spusei 
cu un glas tare acru: 

— Du-te-n calea ta! 

El atunci gândi că socotesc preţul prea mic, şi îmi spuse: 

— Îţi dau cincizeci de dinari! 

Ci eu, tot mai încredinţat că îşi râde de mine, nu numai că 
nu mai vrusei să-i răspund nimic, da nici nu mă mai uitai la 
el şi mă prefăcui că nici nu mai bag de seamă că este acolo, 
ca să plece. 

EI atunci îmi spuse: 

— O mie de dinari! 

Şi-aşa! Iar eu, o, oaspeţii mei, nu răspundeam nimic; iar el 
zâmbea de tăcerea mea plină de mânie îndârjită şi îmi 
spunea: 

— De ce nu vrei să-mi răspunzi? 

lar eu, până la urmă, îi răspunsei iar: 

— Du-te-n calea ta! 


El atunci începu să adauge o mie de dinari peste altă mie, 
până ajunse să-mi dea douăzeci de mii de dinari. Ci eu nu 
răspundeam nimic! 

Şi-aşa! Iar trecătorii şi vecinii, stârniţi de o vânzare 
ciudată ca aceea, se strânseseră împrejurul nostru în 
prăvălie a cinci sute douăzeci "i treia noapte şi în uliţă, şi se 
burzuluiau amarnic împotriva mea şi făceau o larmă tare 
supărătoare faţă de mine, spunând: 

— Nu se cade să-i îngăduim a cere mai mult pe bucata 
aceea amărâtă de baga! 

Iar alţii spuneau: 

— Uallah! Cap sec, ochi orbi! Dacă n-are să-i dea bagaua, 
să-l alungăm din cetate! 

Şi-aşa! Iar eu încă nu ştiam ce vroiau de la mine. Încât, ca 
să sfârşesc, îl întrebai pe străin: 

— Vrei să-mi spui odată dacă o cumperi cu adevărat ori îţi 
baţi joc? 

El răspunse: 

— Da tu vrei cu adevărat s-o vinzi, ori vrei să-ţi baţi joc? 
Eu spusei: 

— Să vând! Şi el spuse: 

— Atunci, ca preţul cel de pe urmă, îţi dau treizeci de mii 
de dinari! Şi să încheiem vânzarea şi cumpărarea! 

Iar eu atunci mă întorsei către cei de faţă şi le spusei: 

— Vă iau de martori la vânzarea aceasta! Mai înainte însă 
vreau să aflu de la cumpărător pentru ce îi trebuie bucata 
aceasta de baga! 

El răspunse: 

— Să încheiem mai întâi târgul, şi pe urmă am să-ţi spun 
puterile şi folosul ei! 

Eu răspunsei: 

— 'Ţi-o vând! El spuse: 

— Allah e martor la ceea ce grăim! 

Şi scoase un sac plin cu aur, îmi numără şi îmi cântări 
treizeci de mii de dinari, luă amuleta, o puse în buzunar, 
scoase un oftat adânc şi îmi spuse: 


— Atunci, ai vândut-o şi gata! Eu răspunsei: 

— E vândută şi gata! 

Iar el se întoatse către cei de faţă şi le spuse: 

— Sunteţi martori cu toţii că mi-a vândut amuleta şi că a 
luat preţul la care ne-am înţeles, de treizeci de mii de 
dinari! 

Şi după aceea se întoarse către mine şi, cu un glas plin de 
o milă şi de o batjocură vădite, îmi spuse: 

— O, săracul de tine, pe Allah! De-ai fi ştiut să-ţi stăpâneşti 
mâna în vânzarea aceasta şi să n-o întinzi aşa de repede, aş 
fi ajuns să-ţi plătesc ca preţ pentru această amuletă nu 
numai treizeci de mii sau o sută de mii de dinari, ci o mie de 
mii de dinari, de nu şi mai mult! 

Or, eu, o, oaspeţii mei, auzind acele vorbe şi văzându-mă 
furat aşa, din pricina lipsei mele de dibăcie, de preţul acela 
de basm, simţii cum o tulburare mare se petrece în lăuntru- 
rile mele; şi o răzvrătire mare în trupul meu făcu sângele să 
mi se scurgă din obraji, şi în locul lui să se ridice culoarea 
aceasta galbenă care mi-a rămas aşa de atunci şi care a 
tras luarea voastră aminte în seara aceasta, o, oaspeţii mei! 

Am stat, aşadar, năucit o clipă, pe urmă i-am spus 
străinului: 

— Poţi acuma să-mi spui puterile şi folosul acestei bucăţi 
de baga? 

Şi străinul îmi răspunse: 

— Află că împăratul de la Ind are o fată tare scumpă, de o 
frumuseţe fără de seamăn nicăierea pe faţa pământului; da- 
i chinuită de nişte dureri de cap amarnice. Încât împăratul, 
tatăl său, ajuns la capătul puterilor şi al doftoriilor în stare 
s-o aline, a poruncit să se adune toţi scribii cei mai de 
frunte din împărăţia lui şi toţi învățații şi vracii: da niciunul 
dintre ei n-a izbutit să scoată din capul fetei durerile care o 
chinuiau. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


A cinci sute douăzeci şi patra noapte dar când fu cea dea 
cinci sute douăzeci şi patra noapte Spuse: 

Da niciunul dintre ei n-a izbutit să scoată din capul fetei 
durerile care o chinuiau. 

— Eu, atunci, fiind de faţă în acea adunare, i-am spus 
împăratului: „O, Măria Ta, ştiu un om care se numeşte 
Saadallah babilonianul, şi care, în cunoaşterea tuturor 
leacurilor, nu are nici seamăn, nici pe altul mai presus ca el 
pe faţa pământului! Dacă, dar, socoţi potrivit să mă trimiţi la 
el, trimite-mă!" împăratul mi-a răspuns: „Du-te la el!" Eu 
am spus: „Dă-mi o sută de mii de dinari şi o bucată de baga 
roşie, de un roşu întunecat! Şi, pe deasupra, un dar!" Şi 
împăratul mi-a dat tot ce i-am cerut, şi am plecat de la Ind 
către ţara Babilonului. Şi acolo am întrebat de înțeleptul 
Saadallah şi am fost călăuzit la el; şi m-am înfăţişat 
dinaintea lui şi i-am înmânat o sută de mii de dinari şi darul 
de la împărat; pe urmă i-am dat bucata de baga si, după ce 
i-am arătat rostul venirii mele, l-am rugat să-mi 
întocmească o amuletă atotputernică împotriva durerilor de 
cap. Şi înțeleptul de la Babilon a cheltuit şapte luni întregi 
ca să cerceteze stelele şi, până la urmă, când au trecut 
acele şapte luni, a ales o zi de semn bun ca să scrie pe 
bucata de baga aceste litere talismanice pline de vrajă de 
pe cele două feţe ale acestei amulete pe care tu mi-ai 
vândut-o! lar eu am luat amuleta, m-am întors la împăratul 
de la Ind şi i-am dat-o. Or, împăratul a intrat în odaia fetei 
lui dragi şi a găsit-o pe fată, după poruncile date, înlănţuită 
cu patru lanţuri atârnate în cele patru colţuri ale odăii, aşa 
ca ea să nu poată, în toiul durerilor, să sară pe fereastră şi 
să se omoare. Şi, de cum puse amuleta pe fruntea fiicei 
sale, fata se simţi tămăduită pe clipă pe dată. Iar împăratul, 
dacă o văzu aşa, se bucură până peste marginile bucuriei, şi 
m-a acoperit cu daruri bogate, şi m-a luat pe lângă a cinci 
sute douăzeci şi patra noapte măria Sa, printre prietenii 
Măriei Sale. Iar fata împăratului, vindecată în felul acesta 
atâta de tainic, şi-a agăţat amuleta de salba de la gât, şi nu 


se mai despărţea de ea. Ci, într-o zi, pe când domniţa se 
preumbla într-o luntre, ju-cându-se cu însoţitoarele ei, una 
dintre ele, cu o mişcare pârdalnică, rupse firul pe care era 
prinsă salba, şi amuleta căzu în apă. Şi se duse amuleta. Şi 
tot atunci răutatea aceea se întoarse în domniţă, şi fata 
intră iar în stăpânia celui amarnic, care o năpădi cu nişte 
dureri de cap atâta de năprasnice, încât fata îşi pierdu 
minţile. La ştirea aceasta, durerea împăratului fu mai 
presus de toate vorbele; şi mă chemă şi mă însărcină să mă 
duc iar la şeihul Saadallah babilonianul, ca să-mi facă altă 
amuletă. Şi plecai. Da când ajunsei la Babilon, aflai că şeihul 
Saadallah murise. Şi, de-atunci, însoţit de alţi zece, care să 
mă ajute în căutările mele, străbat toate ţările de pe 
pământ cu gândul de a găsi, la vreun negustor, ori la vreun 
chilipirgiu, ori la vreun trecător, o amuletă dintre amuletele 
acelea pe care numai şeihul Saadallah din Babilon ştia să le 
înzestreze cu puteri tămăduitoare şi alungătoare de rele. Şi 
a vrut ursita să te scoată în calea mea şi să mă aducă să 
găsesc şi să cumpăr din prăvălia ta talismanul acesta, pe 
care nu mai nădăjduiam să-l găsesc vreodată! 

Pe urmă, o, oaspeţi ai mei, străinul, după ce mi-a povestit 
povestea aceasta, şi-a strâns chimirul şi s-a dus. 

Şi-aceasta-i, aşa cum v-am spus-o, pricina culorii galbene a 
chipului meu! 

Iar eu, atunci, preschimbai în bani tot ce aveam, îmi 
vândui prăvălia şi, bogat acuma, plecai degrabă la Bagdad, 
unde, cum ajunsei, zburai la saraiul bătrânului cel alb, tatăl 
preaiubitei mele. Căci, de când ne despărţisem, zi şi noapte 
numai ea îmi umplea gândurile; şi a o mai vedea o dată era 
ţinta tuturor dorurilor şi a vieţii mele. lar despărţirea nu 
făcuse decât să-mi aţâţe pojarurile din suflet şi să-mi 
aprindă minţile. 

Îl întrebai, dar, despre fată pe un băiat de la uşa de 
intrare. lar băiatul îmi spuse să ridic capul şi să privesc. Şi 
văzui cum casa cădea în ruină, cum la fereastra la care de 
obicei sta iubita mea nu era nimeni şi cum o umbră de jale 


şi de deznădejde adâncă stăpânea peste tot. Atunci 
lacrimile îmi năpădiră ochii şi îi spusei robului cel tinerel: 

— Ce-a făcut Allah cu şeicul Taher, o, fratele meu? El îmi 
răspunse: 

— Voioşia a pierit din casa aceasta şi jalea s-a abătut 
asupra noastră, de când ne-a părăsit un tânăr din ţara 
Omanului, pe nume Abul-Hassan Al-Omani. Acel tânăr 
neguţător şezuse un an cu fata şeicului Taher; ci întrucât 
după acest răstimp flăcăul n-a mai avut bani, şeicul, 
stăpânul nostru, 1-a alungat din casă. Da stăpâna noastră, 
care îl iubea cu iubire mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăzeci şi cincea noapte 
spuse da stăpâna noastră, care îl iubea cu iubire mare, a 
fost atâta de zdruncinată de plecarea lui, încât a căzut 
bolnavă de o boală aşa de grea, încât a ajuns în pragul 
morţii. Atunci stăpânul nostru, şeicul Taher, a început să se 
căiască amarnic de ce făcuse, când a văzut zăcăşia de 
moarte în care se afla fata lui; şi a trimis pristavi în toate 
părţile şi în toate ţările, ca să-l caute pe Abul-Hassan, şi a 
făgăduit o sută de mii de dinari drept răsplată aceluia care 
l-o aduce îndărăt! Ci, până acuma, toate strădaniile 
căutătorilor s-au dovedit zadarnice, căci nimenea n-a izbutit 
să-i afle urma ori să capete vreo ştire despre el. Încât 
tânăra, fata şeicului, acuma e pe cale să-şi dea ultimul 
suspin! 

A cinci sute douăzeci "i cincea noapte eu atunci, cu sufletul 
rupt de durere, îl întrebai pe copil: 

— Da şeicul Taher, el cum o duce? Copilul răspunse: 

— 'Toate astea l-au adus într-o jale şi într-o deznădejde aşa 
de mare, încât a vândut şi fetele şi flăcăii, şi s-a căit amarnic 
dinaintea lui Allah Preaiînaltul! 

Atunci eu îi spusei tânărului rob: 

— Vrei să-ţi arăt unde se află Abul-Hassan Al-Omani? Ce-ai 
zice? 


El răspunse: 

— Allah fie cu tine, o, fratele meu! Spune-mi! Şi-i dai 
îndărăt vieţii o îndrăgostită, tatălui ei îi dai o fată, iubitei îi 
dai un iubit, şi îl scapi din sărăcie pe robul tău şi pe părinţii 
robului tău! 

Eu atunci îi spusei: 

— Du-te la stăpânul tău, şeicul Taher, şi spune-i: „imi 
datorezi răsplata făgăduită pentru ştirea cea bună! Căci la 
uşa casei tale se află, în carne şi oase, Abul-Hassan Al- 
Omani!" 

La cuvintele acestea, robul cel tinerel zbură iute ca o 
piatră aruncată dintr-o praştie; şi, cât ai clipi, se întoarse 
însoţit de şeicul 'Taher, părintele iubitei mele. Şi ce schimbat 
era! Şi cum i se vestejise chipul cel odinioară atâta de 
proaspăt şi de tineresc în ciuda anilor! Îmbătrânise, în doi 
ani, cu mai bine de douăzeci de ani. Ci mă cunoscu 
numaidecât, şi se aruncă la gâtul meu, şi începu să mă 
sărute plângând, şi îmi zise: 

— O, stăpâne al meu, unde ai fost de-ai lipsit atâta vreme? 
Fata mea, din pricina ta, e în pragul mormântului. Haide! 
Intră cu mine în casa ta! 

Şi mă pofti să intru şi începu să se arunce în genunchi pe 
pământ, înălţând slavă lui Allah care îngăduise să ne găsim; 
şi nu pregetă să-i dea robului cel mititel răsplata făgăduită, 
de o sută de mii de dinari. Şi robul începu să cheme asupra 
mea bincuvântările lui Allah. 

După care şeicul Taher intră dintru-ntâi numai el la fata 
lui, ca să-i vestească cu binişorul sosirea mea. li spuse, 
aşadar: 

— Îţi vestesc, o, fata mea, ştirea cea bună! Dacă vrei să 
primeşti a mânca oleacă şi a merge să te îmbăiezi la 
hammam, am să te fac să-l vezi chiar astăzi pe Abul- 
Hassan! 

Ea strigă: 

— O, tată, spui adevărat? El răspunse: 


— Pe Allah Preaslăvitul, ceea ce îţi spun este adevărat! 
Atunci ea strigă: 

— Uallahi! Dacă-i văd chipul, nu mai am trebuinţă nici să 
mănânc, nici să beau! 

Atunci bătrânul se întoarse către uşa după care mă aflam 
şi strigă: 

— Intră, ya Abul-Hassan! Şi intrai. 

Or, o, oaspeţii mei, de îndată ce mă văzu şi mă cunoscu, 
fata căzu leşinată, şi multă vreme trecu până ce să-şi vină în 
fire. Izbuti într-un sfârşit să se trezească şi, printre plânsete 
de bucurie şi râsete, ne aruncarăm unul în braţele celuilalt, 
şi şezurăm multă vreme îmbrăţişaţi, tulburaţi şi fericiţi până 
peste poate.1 Şi când izbutirăm să luăm seama la ce se 
petrecea împrejurul nostru, văzurăm în mijlocul sălii de 
primire pe cadiul şi pe martorii pe care şeicul îi chemase cu 
mare zor, şi care scriseră senetul nostru de căsătorie acolo, 
pe loc. Şi nunta noastră fu sărbătorită cu o strălucire 
nemaipomenită, în vâlvora unor petreceri care ţinură 
treizeci de zile şi treizeci de nopți. 

Şi de-atunci, o, oaspeţi ai mei, fata şeicului Taher este soţia 
mea cea dragă. Şi pe ea aţi auzit-o domniile voastre 

1 La M. A. Salie, când fata se trezeşte din leşin, spune 
aceste versuri: Când vrea Allah Slăvitul, piept lângă piept i- 
adună Pe cei fără nădejdea că vor mai fi-mpreună. 

A cinci sute douăzeci şi şasea noapte cântând acele 
cântece triste, care îi plac pentru că îi aduc aminte de 
ceasurile de jale ale despărţiţii noastre, şi o fac să simtă şi 
mai mult fericirea în care se scurg zilele căsniciei noastre, 
binecuvântate de naşterea unui fecior la fel de frumos ca şi 
mama lui! Şi pe feciorul acesta vreau eu acuma să-l 
înfăţişez domniilor voastre, o, oaspeţii mei! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăzeci şi şasea noapte 
spuse: 


Şi pe feciorul acesta vreau eu acuma să-l înfăţişez 
domniilor voastre, o, oaspeţii mei! 

Şi, după ce rosti acestea, tânărul cel galben ieşi o clipă şi 
se întoarse ţinând de mână un băieţel de zece ani, frumos 
ca luna în cea de a patrusprezecea zi a ei. Şi îi spuse: 

— Urează bună pace oaspeţilor noştri! 

Şi copilul ură bună pace cu o gingăşie aleasă. Iar califul şi 
însoțitorii lui, rămaşi tot neştiuţi, fură încântați până peste 
poate, atât de frumuseţea copilului, de gingăşia şi de 
drăgălăşia lui, cât şi de povestea nemaipomenită a tatălui 
său. Şi, după ce îşi luară bun-rămas de la gazda lor, plecară 
minunându-se de ceea ce văzuseră şi auziseră. 

lar a doua zi de dimineaţă, califul Harun Al-Raşid, care nu 
contenise să cugete la întâmplarea aceea, îl chemă pe 
Massrur şi îi zise: 

— O, Massrur! El răspuse: 

— La poruncile tale, o, stăpâne al meu! El spuse: 

— Strânge numaidecât în sala aceasta tot aurul hara-ciului 
de pe un an, pe care l-am dobândit din Bagdad, tot haraciul 
de la Bassra şi tot haraciul de la Khorassan! 

Şi Massrur, pe dată, puse să fie aduse tustrelele hara- 
ciurile dinaintea califului, şi îngrămădi în sală aurul din 
tustrele părţile acelea ale împărăției; şi erau atâţia galbeni, 
încât numai unul Allah ar fi putut să-i înnumere. Atunci 
califul îi zise lui Giafar: 

— O, Giafar! El răspunse: 

— Aicea sunt, o, emire al drept-credincioşilor! El spuse: 

— Du-te degrabă şi adu-mi-l pe Abul-Hassan Al-Omani! El 
răspunse: 

— Ascult şi mă supun. 

Şi plecă numaidecât şi îl aduse pe Abul-Hassan tremurând 
tot dinaintea califului, unde sărută pământul dintre mâinile 
lui şi stătu cu ochii plecaţi, în neştiinţa fărădelegii pe care 
va fi săvârşit-o, ori a pricinii care nevoise să fie adus acolo. 

Atunci califul îi spuse: 


— O, Abul-Hassan, ştii cumva numele negustorilor care ţi- 
au fost oaspeţi aseară? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor! Califul se 
întoarse atunci către Massrur şi îi spuse: 

— Dă la o parte învelitoarea sub care se află grămezile de 
galbeni! 

Iar când învelitoarea fu dată la o parte, califul îi spuse 
tânărului: 

— Da ai putea să-mi spui baremi dacă, da ori ba, bogăţiile 
acestea sunt mai mari decât acelea cu care ai fost păgubit 
de vânzarea ta pripită a bucății de baga? 

Şi Abul-Hassan, uluit că îl vede pe calif ştiindu-i acea 
întâmplare, îngăimă bulbucând ochii mari: 

— Uallah, o, stăpâne al meu, bogăţiile acestea sunt cu mult 
mai mari! 

A cinci sute douăzeci şi şasea noapte şi califul îi zise: 

— Află atunci că oaspeţii tăi de aseară au fost cel de al 
cincilea Bani-Abbas şi vizirii şi însoțitorii lui, şi că tot aurul 
îngrămădit aici este al tău, ca dar din partea mea spre a te 
despăgubi de ceea ce ai pierdut la vânzarea acelei bucăţi 
de baga talismanice! 

Când auzi vorbele acestea, Abul-Hassan fu atâta de 
tulburat, încât lăuntrurile lui tresăriră de o răscolire nouă, 
şi gălbeneala îi cobori de pe chip, şi în locul ei sângele roşu 
îi năpădi pe dată în obraji şi îi întoarse iarăşi culoarea albă- 
trandafirie de odinioară, strălucind ca luna în noaptea 
deplinătăţii ei. lar califul ceru să i se aducă o oglindă şi o 
puse dinaintea ochilor lui Abul-Hassan, care căzu în 
genunchi ca să înalțe mulţumire Izbăvitorului. Şi califul, 
după ce porunci ca tot aurul grămădit acolo să fie dus acasă 
la Abul-Hassan, îl pofti pe acesta să vină cât mai des spre a-i 
ţine tovărăşie în mijlocul prietenilor săi de inimă, şi îi grăi: 

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Mărire 
Lui, carele poate să săvârşească schimbare peste 


schimbare şi carele singur rămâne neschimbat şi 
nestrămutat! 

— Şi acesta-i, o, norocitule sultan, spuse mai departe 
Şeherezada, povestea tânărului cel galben. Şi de bună 
seama că ea nici nu poate fi asemuită cu Povestea Floarei- 
de-Granată şi a lui Zâmbet-de-Lunălpar Iar sultanul Şahriar 
grăi: 

— O, Seherezada, nu mă îndoiesc de ceea ce spui! 
Grăbeşte-te, dar, de-mi povesteşte Povestea cu Floare-de- 
Granată şi cu Zâmbet-de-Lună, căci nu o ştiu! 

lar Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU FLOARE-DE-GRANATĂ ŞI ZÂMBET-DE- 
LUNĂI s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în 
vechimea veacurilor şi a anilor şi a zilelor, demult de tot, în 
ţările ajamite, un sultan pe nume Şahraman, care stăpânea 
peste Khorassan. Şi sultanul acela avea o sută de cadâne, 
toate zăticnite de sterpiciune, încât nu putuse să aibă cu 
niciuna dintre ele un moştenitor, fie el şi de parte 
femeiască. Or, pe când se afla într-o zi în sala de primire, 
între vizirii, emirii şi mai-marii împărăției, şi sta cu ei de 
vorbă, nicidecum despre treburile cele ostenitoare ale 
stăpânirii, ci despre poezie, despre ştiinţă, despre istorie şi 
despre medicină, şi oarecum despre tot ce l-ar fi putut face 
să uite mâhnirea singurătăţii fără de urmaşi şi durerea de a 
nu putea să lase moştenitori la scaunul de domnie ce-i 
fusese lăsat şi lui de către bunii şi străbunii săi, intră în sală 
un tânăr mameluc şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, se află la uşă, împreună cu un 
neguţător, o roabă tânără şi atâta de frumoasă cum ochii 
mei n-au mai văzut vreodată! 

Şi sultanul spuse: 

— Adu-mi-i, aşadar, pe neguţător şi pe roabă! 

Şi mamelucul se grăbi să aducă pe neguţător şi pe roaba 
cea frumoasă. 

Or, când o văzu în sală, sultanul, dintr-o singură 
aruncătură de ochi, o asemui în sufletul său cu o lancie 


subţire; şi, întrucât purta un iaşmac albastru, învrâstat cu 
zarafir, 

1 La M. A. Salie, titlul este Povestea cu Bedr-Basin şi 
Geauhar. 

A cinci sute douăzeci "i ţaptea noapte ce-i învăluia capul şi 
îi acoperea faţa, neguţătorul o dezveli; şi numaidecât sala 
se lumină de frumuseţea fetei, iar pletele ei se sloboziră 
peste spate în şapte cosiţe lungi ce-i ajungeau până la 
zdrăngăneii de la glezne: precum atârnă măturând 
pământul coada îmbelşugată a unei cârlane de soi. Şi era ca 
o crăiţă, şi minunat arcuită, şi mai mlădioasă decât tulpina 
cea mlădie a arborelui ban. Ochii ei negri şi dealungiţi din 
croiala lor erau plini de sclipiri menite să fulgere inimile; iar 
bolnavii şi betegii s-ar fi putut tămădui numai uitându-se la 
ea o dată. În ce priveşte binecuvânta-tele-i şolduri, ţintă de 
jinduri şi de doruri, erau aşa de falnice, într-adevăr, încât 
neguţătorul nici nu putuse găsi un văl îndeajuns de mare 
spre a le cuprinde.1 în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci şi şaptea noapte 
spuse: în ce priveşte binecuvântatele-i şolduri, ţintă de 
jinduri şi de doruri, erau aşa de falnice, într-adevăr, încât 
neguţătorul nici nu putuse găsi un văl îndeajuns de mare 
spre a le cuprinde. 

Încât sultanul fu minunat până peste marginile minunării 
şi îl întrebă pe negustor: 

— O, şeicule, cât ceri pe roabă? El răspunse: 

— O, doamne al meu, am cumpărat-o de la stăpânul ei 
dintâi pe două mii de dinari; ci de-atunci am călătorit vreme 
de trei ani ca să ajung până aici, şi aşa am cheltuit cu ea 

1 La M. A. Salie se continuă: cum spune în această privinţă 
poetul în versuri: 

Frumoasă e! Deplina-i frumuseţe E scrisă-n gingăşie şi 
blândeţe. 

Alte trei mii de dinari, încât nu vin ca să te îmbiu cu vreo 
vânzare, ci ţi-o aduc ca pe un dar al meu către Măria Ta! 


Şi sultanul fu mulţumit de felul cum vorbi neguţătorul, pe 
care îl cinsti cu un caftan falnic, şi porunci să i se dea zece 
mii de dinari de aur. lar neguţătorul sărută mâna 
sultanului, îi mulţumi pentru bunătatea şi pentru dărnicia 
sa, şi îşi cătă de drum. Sultanul atunci spuse către mu-saipii 
şi către femeile din sărai: 

— Duceţi-o pe fată la hammam şi îngrijiţi-o şi, după ce 
aveţi s-o curăţaţi de urmele călătoriei, nu zăboviţi s-o ungeţi 
cu nard şi cu parfumuri, şi să-i daţi ca locuinţă iatacul din 
latura saraiului cu ferestrele înspre mare. 

Şi poruncile sultanului fură îndeplinite pe clipă pe dată. 

Ot, cetatea de scaun în care domnea sultanul Şahraman se 
afla, într-adevăr, chiar la marginea mării, şi numele ei era 
Cetatea-Albă. Şi-aşa că slujnicele de la sărai putură s-o ducă 
pe fetişcana cea străină, după îmbăiere, în latura palatului 
ce privea către mare. 

Atunci sultanul, care nu aştepta decât ceasul acela, intră la 
ea. Ci rămase tare nedumerit când văzu că fata nu se ridică 
în cinstea lui şi nu se arătă tulburată defel că Măria Sa se 
afla acolo. Şi gândi în sineşi: „Pesemne că a fost crescută 
printre oameni care nu au învăţat-o buna purtare!" Şi o 
privi mai bine, şi nu se mai gândi la lipsurile purtării fetei, 
aşa de fermecat fu de frumuseţea ei şi de chipu-i rotund ca 
luna, ori ca un răsărit de soare pe un cer senin. Şi zise: 

— Slavă lui Allah carele a zămislit frumuseţea pentru ochii 
slujitorilor lui! 

Nu-i nici prea scundă, nici prea-naltă - doar că şoldurile-i 
ţipă în izar! Cu boiu-i nici prea gros, nici prea subţire — 

Eţară de cusur întreaga-i fire. l-atârnă părul pân' la glezne 
jos, Iar chipu-i pururi zâmbet luminos. 

A cinci sute douăzeci "i ţaptea noapte şi se aşeză lângă 
fată şi o strânse cu dragoste la piept. Pe urmă o luă pe 
genunchi şi o sărută pe buze şi îi cunos-cu dulceaţa gurii, 
pe care o găsi mai dulce ca mierea. Ci ea nu scotea o vorbă 
şi se lăsa în voia lui fără a arăta nici vreo împotrivire, nici 
vreo bunăvoință. Iar sultanul porunci să se întindă în iatac 


un ospăț minunat şi începu să-i dea fetei să mănânce cu 
mâna lui şi să-i ducă bucatele la gură. Şi, în răstimp, o 
întreba cu gingăşie cum o cheamă şi din ce ţară este. Ea 
însă sta tăcută, fără a rosti o vorbă şi fără a înălța capul ca 
să se uite la sultan, care o vedea aşa de frumoasă, încât nu 
se putea hotări să se mânieze pe ea. Şi gândi: „Poate că e 
mută! Ci nu este cu putinţă ca Atoate-facătorul să fi izvodit 
o frumuseţe ca aceasta şi s-o lase fără grai! Ar fi un beteşug 
nevrednic de degetele Atoatezămis-litorului!" Pe urmă 
chemă slujnicele ca să-i toarne apă pe mâini; şi prilejuindu- 
se de clipa când ele îi aduceau ibricul şi ligheanul, le 
întrebă în şoaptă: 

— In vreme ce-o îngrijeaţi, aţi auzit-o spunând vreo vorbă? 

Ele răspunseră: 

— Tot ce putem să-i spunem sultanului este că atâta cât 
am stat în preajma ei ca s-o slujim, s-o scăldăm, s-o 
parfumăm, s-o pieptănăm şi s-o îmbrăcăm, o dată n-am 
văzut-o să-şi mişte buzele şi să ne spună: „Aşa e bine! Aşa 
nu e bine!" Şi nu ştim dacă din silă faţă de noi, ori că din 
neştiinţa limbii noastre, ori că din muţenie, da n-am izbutit 
nicidecum s-o facem să scoată măcar o vorbă, fie de 
mulţumire, fie de supărare! 

La spusele acestea ale roabelor şi ale dădacelor, sultanul 
rămase până peste poate de nedumerit şi, gândind că 
muţenia aceea se datora vreunei suferinţe lăuntrice, vru să 
încerce a o veseli. Drept care porunci să se adune în iatac 
toate femeile din sărai şi toate cadânele, ca fata să se 
veselească şi să petreacă laolaltă cu ele; şi cele care ştiau să 
înstrune vreo strună o înstrunară, pe când cele care ştiau 
să cânte din gură cântară din gură, dănţuiră, ori şi cântară 
şi dănţuiră totodată. Şi toată lumea era plină de voioşie, 
afară de fetişcană, care rămase mai departe nemişcată la 
locul ei, cu capu-n jos şi cu braţele încrucişate, fără să râdă 
ori să spună ceva. 

Sultanul, dacă văzu aşa, îşi simţi pieptul cuprins de o grea 
apăsare şi le porunci femeilor să plece. Şi rămase singur cu 


fata. 

Şi-atunci, după ce degeaba încercă s-o facă să scoată un 
răspuns ori o vorbă, se apropie de ea şi începu să se 
pregătească s-o dezbrace. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute douăzeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi-atunci, după ce degeaba încercă s-o facă să scoată un 
răspuns ori o vorbă, se apropie de ea şi începu să se 
pregătească s-o dezbrace. Îi scoase mai întâi cu gingăşie 
vălurile uşoare care o învăluiau; pe urmă scoase una câte 
una cele şapte rochii de culori şi de ţesături felurite care o 
acopereau; iar la sfârşit scoase cămaşa cea subţire şi 
şalvarii cei largi cu ciucuri verzi de mătasă. Şi, de dedesubt, 
se ivi trupul sttălucind alb şi fără de prihană, ca de argint 
străcurat. Şi o îndrăgi cu o dragoste mare, şi se îndreptă de 
îi luă fecioria, şi o găsi întreagă şi neatinsă. Şi se bucură şi 
se desfătă până peste poate; şi gândi: „Pe Allah! Oare nu 
este un lucru de minune că atâţia feluriţi negustori i-au 
lăsat neatinsă fecioria unei fete aşa de frumoase şi aşa de 
nurlii?" Şi sultanul se simţi atâta de îndrăgostit de noua lui 
roabă, încât, pentru ea, le lăsă uitării pe celelalte soţii ale 
sale din sărai, şi pe cadâne, şi treburile împărăției, şi se 
închise cu fata un a cinci sute douăzeci şi opta noapte an 
întreg, fără să se sature o clipită de farmecele fragede pe 
care le afla zi de zi la ea. Ci, cu toate astea, nu izbuti o dată 
să-i smulgă vreo vorbă ori vreo încuviinţare, nici să-i 
trezească vreo luare-aminte la ce se făcea cu ea ori în jurul 
ei. 

Şi-aşa! Iar sultanul nu mai ştia cum să-i tâlcuiască tăcerea 
şi muţenia. Şi nu mai nădăjduia să ajungă a-i dezlega limba 
vreodată şi a schimba vteo vorbă cu ea. 

Or, într-o zi ca toate zilele, sultanul, după obiceiul lui, 
şedea lângă roaba sa cea frumoasă şi nepăsătoare, iar dra- 


gostea-i pentru ea eta mai năprasnică decât oricând; şi îi 
zise: 

— O, dor al sufletelor, o, inimă a inimii mele, o, lumină a 
ochilor mei, au nu vezi tu dragostea pe care ţi-o port şi cum 
pentru frumuseţea ta am dat uitării toate iubitele, şi toate 
cadânele, şi toate treburile împărăției mele, şi că am făcut 
aceasta cu bucurie, şi că de altminteri sunt departe de a-mi 
părea rău că am făcut aşa? Nu vezi că te-am păstrat ca pe 
singurul meu noroc şi ca pe singura mea bucurie, din toate 
bunurile acestei lumi? Şi iată, e mai bine de un an de când 
lungesc răbdarea din sufletul meu în ce priveşte pricina 
acestei muţenii şi a acestei nepăsări pe care nu izbutesc să 
le pricep nicicum! Dacă eşti cu adevărat mută, dă-mi măcar 
de înţeles printr-un semn, ca să nu mai trag nici o nădejde 
că am să te pot asculta vreodată, o, mult-iubită mea! Dacă 
nu, deie Allah să ţi se înduioşeze inima şi, în bunătatea lui, 
să te facă să pui capăt acestei tăceri care nu mi se cade! lar 
dacă o asemenea mângâiere nu are să-mi fie îngăduită 
niciodată, deie Allah să fi prins copil de la mine şi să-mi 
dăruieşti un fecior scump, care să poată să-mi urmeze în 
scaunul de domnie ce mi-a fost lăsat moştenire de bunii şi 
de străbunii mei! Of, tu nu vezi că îmbătrânesc însingurat şi 
fără de urmaşi, şi că nu peste mult n-am să mai pot nici 
măcar să nădăjduiesc a rodnici vreun pântec de femeie, 
zdrobit cum am să fiu de mâhnire şi de ani? Of, of! O, tu, 
dacă simţi pentru mine vreo umbră de milă cât de mică, ori 
vreo apropiere, răspunde-mi, spune-mi numai dacă ai prins 
ori dacă nu ai prins rod, mă rog ţie, întru numele lui Allah! 
Şi, pe urmă, să mor! 

La cuvintele acestea, roaba cea frumoasă, care, după 
obiceiul ei, îl ascultase pe sultan tot cu ochii în pământ, cu 
mâinile strânse pe genunchi şi stând nemişcată, deodată, 
pentru întâia oară de când intrase în sărai, arătă o umbră 
de zâmbet. Atâta, şi nimic mai mult! 

Da când o văzu, sultanul fu cuprins de o tulburare aşa de 
mare, încât i se păru că tot palatul se luminează ca negurile 


de un fulger. Şi se înfioră în sufletul lui şi se cutremură de 
bucurie şi, întrucât după un semn ca acela nu mai avu nici o 
îndoială că fata s-a hotărât să vorbească, se aruncă la 
picioarele ei şi aşteptă acea clipă cu mâinile ridicate şi cu 
buzele întredeschise ca într-o rugăciune. 

Şi deodată fata ridică fruntea şi, zâmbitoare, vorbi aşa: 

— O, doamne bun, o, stăpâne al nostru, o, leule scump, află 
dar. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi deodată fata ridică fruntea şi, zâmbitoare, vorbi aşa: 

— O, doamne bun, o, stăpâne al nostru, o, leule scump, află 
dar că Allah a răspuns la rugăciunea ta, întrucât am prins 
rod cu tine! Şi ceasul sorocului este aproape! Ci nu ştiu 
dacă pruncul pe care îl port în pântecele meu este băieţel 
ori fetiţă! Mai află că, de n-aş fi rodit cu tine, eram întru 
totul hotărâtă să nu-ţi vorbesc niciodată şi să nu-ţi spun un 
cuvânt toată viaţa mea! 

Când auzi vorbele acestea nemainădăjduite, sultanul fu 
cuprins de o bucurie aşa de mare, încât la început nu fu în a 
cinci sute douăzeci şi noua noapte stare nici să îngaime 
ceva, nici să facă nimic; pe urmă faţa i se lumină şi i se 
schimbă; şi pieptul i se umflă; şi, în răbufnirea lui de 
bucurie, se simţi săltat de pe pământ. Şi îi sărută fetişcanei 
mâinile, şi o sărută pe cap şi pe frunte, şi strigă: 

— Slavă lui Allah, carele mi-a dăruit două bucurii pe care 
le jinduiam, o, lumină a ochilor mei: să te văd că-mi vorbeşti 
şi să te aud că-mi spui vestea pe care mi-ai spus-o! 
Alhamdolillah! Preamărit fie Allah! 

Pe urmă sultanul se ridică şi ieşi de la ea, după ce îşi ceru 
îngăduinţa să lipsească oleacă, şi se duse să stea cu mare 
fală în scaunul de domnie al împărăției lui; şi era peste 
poate de mulţumit şi de fericit. Şi-i porunci vizirului să 
vestească la tot norodul pricina bucuriei lui şi să împartă o 


sută de mii de dinari la săraci, la văduve şi la toţi cei bătuţi 
de nevoi, drept mulţumită lui Allah (proslăvit fie E1!). Şi 
vizirul îndeplini pe dată porunca pe care o primise. 

Atunci sultanul se întoarse la roaba lui cea frumoasă şi 
şezu lângă ea şi o strânse la inima lui şi o sărută şi îi spuse: 

— O, stăpâna mea, o sultană a vieţii mele şi a sufletului 
meu, poţi oare să-mi spui acum pentru ce ai păstrat faţă de 
mine şi faţă de noi toţi tăcetea aceea neclintită zi şi noapte, 
iacătă-i anul de când ai intrat în casa noastră? Şi pentru ce 
te-ai hotărât să-mi vorbeşti abia astăzi? 

Tânăra răspunse: 

— Cum să nu fi păstrat tăcere, o, Măria Ta, atunci când, 
căzută în starea de roabă, mă vedeam aici ajunsă o biată 
străină cu inima zdrobită, despărțită pe veci de mama mea, 
de fratele meu, de tudele mele, şi departe de ţara mea de 
naştere? 

Sultanul zise: 

— Mă pun în locul tău şi îţi înţeleg necazurile! Ci cum poţi 
să spui că eşti o biată străină, când în saraiul acesta eşti 
stăpână şi sultană, când tot ce se află aici este al tău, şi 
când până şi eu, sultanul, sunt un rob în slujba ta! Cu 
adevărat, vorbele tale nu sunt vorbe la locul lor! Şi, dacă 
eşti mâhnită de despărţirea de rudele tale, pentru ce nu mi- 
ai spus, ca să trimit după ele şi să ţi le aduc aici? 

La vorbele acestea, roaba cea frumoasă îi spuse sultanului: 

— Află, dar, o, Măria Ta. Că pe mine mă cheamă Ghiul-i- 
anarl, care în graiul din ţara mea înseamnă Floare-de- 
Granată; şi m-am născut în mare, unde tatăl meu a fost 
sultan. Când tatăl meu a murit, am avut o ceartă cu mama 
mea, care se numeşte Lăcusta, şi cu fratele meu care se 
numeşte Saleh; şi m-am jurat că n-am să mai stau în mare 
laolaltă cu ei, şi că am să ies pe țărm şi am să mă dărui celui 
dintâi om de pe uscat care o să mă îndrăgească. Încât într-o 
noapte, pe când sultana, mama mea, şi fratele meu Saleh se 
culcaseră de cu vreme, şi pe când palatul nostru era 
cufundat în tăcerea de sub ape, m-am strecurat afară din 


odaia mea şi, ieşind la faţa apei, m-am dus de m-am întins 
pe ţărmul unui ostrov, sub lumina lunii. Şi acolo, cuprinsă 
de răcoarea dulce care cădea din stele, şi mângâiată de 
boarea pământului, am lăsat să mă toropească somnul. Şi 
deodată m-am deşteptat, simțind că se abătuse asupră-mi 
ceva, şi m-am văzut în stăpânirea unui om care m-a luat în 
spinare şi, cu toate ţipetele şi împotrivirile mele, m-a dus în 
casa lui, unde m-a răsturnat pe spate şi a vrut să se bucure 
de mine cu sila. Or eu, dacă am văzut că omul acela era hâd 
şi duhnea urât, n-am vrut să mă las nicicum, şi adunându-mi 
toate puterile i-am dat drept în faţă un pumn atâta de 
năprasnic, încât l-am aruncat de-a rostogolul la picioarele 
mele, şi m-am repezit pe el şi i-am tras o bătaie de nici n-a 
mai vrut să mă ţină în casa lui, şi m-a dus degrabă în suk 
unde m-a strigat la mezat şi m-a vândut neguţătorului de la 
care m-ai cumpărat Măria Ta! Şi întrucât acel neguţător era 
un om plin de cuviinţă şi de judecată, n-a vroit nicicum, la 
rându-i, dacă m-a văzut aşa 

1 La M. A. Salie: Giullanar-din-mare. 

A cinci sute treizecea noapte de copilă, să se bucure de 
fecioria mea; şi m-a luat cu el la drum şi m-a adus dinaintea 
ta. Şi asta-i povestea mea! Or eu, când am intrat aici, eram 
tare hotărâtă să nu mă las luată în ruptul capului; şi eram 
hotărâtă ca, la întâia încercare de siluire din partea ta, să 
mă arunc în mare, pe fereastra de la iatac, şi să mă duc 
îndărăt la mama şi la fratele meu. Şi din mândrie am 
păstrat tăcere toată vremea asta. Da când am văzut că 
inima ta mă iubeşte cu adevărat şi că ţi-ai părăsit pentru 
mine toate cadânele, am început să mă simt înlănţuită de 
purtarea ta frumoasă; iar când m-am văzut că am prins 
copil cu tine, am început să te iubesc şi am dat deoparte 
orice gând de a mai fugi şi de a sări în mare, locul meu de 
baştină. Şi-apoi cu ce ochi şi cu ce inimă aş mai putea să fug 
acuma, când sunt însărcinată şi când mama şi fratele meu, 
dacă m-ar vedea în starea aceasta şi dacă ar afla că m-am 
legat cu un pământean, ar putea să moară de supărare şi 


nu m-ar crede când le-aş spune că am ajuns sultană peste 
Persia şi peste Khorassan, şi soţia celui mai strălucit sultan! 
Şi iacătă tot ce aveam să-ţi spun, o, mărite sultane 
Şahraman! Uassalam! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizecea noapte spuse: 

Şi iacătă tot ce aveam să-ţi spun, o, mărite sultane 
Şahraman! Uassalam! 

La cuvintele acestea, sultanul o sărută pe soţia sa între 
ochi şi îi spuse: 

— O, fermecătoare Floare-de-Granată, o, tu, cea născută în 
mare, o, minunato, o, domniţo, lumină a ochilor mei, ce 
minune mi-ai dezvăluit! Fără îndoială că dacă m-ai părăsi 
vreodată, fie şi măcar numai pentru o clipită, eu aş şi muri 
chiar în clipita aceea! 

Pe urmă adăugă: 

— Ci, o, Floare-de-Granată, mi-ai spus că te-ai născut în 
mare şi că mama ta Lăcusta şi fratele tău Saleh locuiesc în 
mare, laolaltă cu celelalte rude ale tale, şi că tatăl tău, pe 
când trăia, era domnul mării! Or, eu nu pricep deloc cum 
pot să trăiască nişte oameni sub mare, şi până acuma am 
socotit lafuri de babe poveştile care mi s-au povestit despre 
asemenea făpturi. Ci, devreme ce şi tu îmi spui lucrul 
acesta, şi de vreme ce chiar tu eşti o băştinaşă de-a mării, 
nu mai pun la îndoială adevărul unor atari fapte şi te rog să 
mă lămureşti şi pe mine mai bine despre neamul tău şi 
despre noroadele necunoscute care trăiesc pe meleagurile 
tale. Spune-mi mai ales cum se face că pot să trăiască, să 
umble şi să se mişte în apă, fără a se înăbuşi ori îneca. 
Întrucât lucrul acesta este lucrul cel mai uluitor pe care |- 
am auzit în viaţa mea! 

Atunci Floare-de-Granată răspunse: 

— De bună seamă! Am să-ţi spun tot, şi cu dragă inimă! 
Află că, datorită puterii numelor săpate pe pecetea lui 
Soleiman ben-Daud (cu ei cu amândoi fie tugăciunea şi 


pacea!), noi trăim şi mergem pe fundul mării întocmai cum 
trăiesc şi cum merg oamenii aici pe pământ; şi răsuflăm în 
apă întocmai cum se răsuflă în văzduh; iar apa nu numai că 
nu ne înăbuşe, dar ne şi ţine în viaţă, şi nu poate nici măcar 
să ne înmoaie hainele; şi nu ne împiedică întru nimic să 
vedem în mare, unde putem să ţinem ochii deschişi, fără de 
nici o supărare; şi avem ochi aşa de buni, încât putem 
străbate adâncurile apelor, cu toată întinderea lor 
nemăsurată, şi putem osebi toate lucrurile tot aşa de bine 
atunci când soarele îşi strecoară razele până la noi, ca şi 
atunci când luna şi stelele se oglindesc în unde. În ce 
priveşte împărăţia noastră, ea este cu mult mai întinsă 
decât toate împărăţiile de pe pământ, şi este împărţită în 
multe vilaiete, în care se află cetăţi mari, cu mulţi locuiy ' y 
tori. Şi acele popoare, întocmai ca şi cele de pe pământ, au 
a cinci sute treizecea noapte obiceiuri şi datini osebite, 
după locurile în care trăiesc şi, tot aşa, au şi trupurile 
alcătuite osebit: unele sunt peşti; altele sunt jumătate-peşti 
şi jumătate-oameni, cu coadă în loc de picioare şi de şolduri; 
iar altele sunt, aşa cum suntem noi, întru totul oameni, care 
cred în Allah şi în Profetul lui, şi vorbesc o limbă care-i la fel 
cu limba în care este săpată vraja de pe pecetea lui 
Soleiman. Ci, în ce priveşte casele noastre, apoi acelea-s 
nişte palate minunate, clădite cum nici n-o să puteţi să vă 
închipuiţi vreodată aici pe pământ! Sunt făcute din cleştare, 
din sidefuri, din mărgeane, din smaralde, din rubine, din 
aur, din argint şi din toate felurile de mademuri scumpe, şi 
din nestemate, fără a mai pomeni şi de mărgăritarele care, 
oricât de mari şi oricât de frumoase ar fi, nu prea sunt 
preţuite la noi şi nu împodobesc decât locuinţele celor 
săraci şi pe ale nevoiaşilor. Şi-apoi, în ce priveşte mijloacele 
noastre de drumeţie, întrucât trupul nostru este dăruit cu o 
sprinteneală şi cu o lunecare minunate, noi nu avem 
trebuinţă, ca voi, nici de cai, nici de care, măcar că se află 
cai destui în grajdurile noastre, dar nu ne folosim de ei 
decât la zile de sărbătoare, la petreceri obşteşti şi la 


călătorii îndepărtate. De bună seamă, carele noastre sunt 
făcute din sidef şi din metale scumpe, iar caii noştri de mare 
sunt aşa de frumoşi cum nici un sultan de pe pământ nu are 
asemeni! Ci nu vreau, o, Măria Ta, să-ţi povestesc prea 
multe acuma despre ţările de sub ape, întrucât, în curgerea 
vieţii noastre, care are să fie lungă, de-o vrea Allah, am de 
gând să-ţi povestesc despre nenumărate alte amănunte, 
care până la urmă au să te lămurească pe deplin asupra 
acestor lucruri despre care vrei să afli totul. Deocamdată, 
mă grăbesc să ajung la un lucru mult mai zornic şi care te 
pasă mai de-a dreptul. Vreau să-ţi spun despre felul cum 
nasc femeile mării. Află, dar, o, stăpâne al meu, că felul cum 
nasc femeile mării este cu totul altfel de cum nasc femeile 
de pe pământ! Or, întrucât ceasul meu de a naşte este 
aproape o mie şi una de nopţi de tot, tare mă tem că 
moaşele din ţara ta să nu mă moşească altminteri! Te rog, 
dar, să-mi îngădui a chema la mine pe mama mea Lăcusta şi 
pe fratele meu Saleh şi pe celelalte rude ale mele; şi să mă 
împac cu ei; iar verişoarele mele, ajutate de mama mea, au 
să mă vegheze să nasc fără de primejdie şi au să aibă grijă 
de noul-născut, moştenitorul scaunului tău de domnie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi una noapte 
spuse: 

Iar verişoarele mele, ajutate de mama mea, au să mă 
vegheze să nasc fără de primejdie şi au să aibă grijă de 
noul-născut, moştenitorul scaunului tău de domnie. 

Auzind vorbele acestea, sultanul, uluit, strigă: 

— O, Floare-de-Granată, dorinţele tale sunt pravila 
purtării mele, iar eu sunt robul care se supune la poruncile 
stăpânei lui! Da ia spune-mi, cum ai să poţi într-un răstimp 
atâta de scurt să dai de veste mamei tale, fratelui tău şi ve- 
rişoarelor tale, şi să-i faci să ajungă aici înainte ca tu să 
naşti, când ceasul este aşa de aproape? Oricum, ţin să ştiu 
cât mai din timp, ca să mă străduiesc să fac pregătirile de 


trebuinţă şi să-i primesc pe oaspeţi cu toată cinstirea ce li 
se cuvine! 

Şi tânăra sultană răspunse: 

— O, stăpâne al meu, între noi nu este nevoie de nici un fel 
de fandoseli! Şi-apoi rudele mele au să fie aici într-o clipită. 
Şi dacă ţii să vezi în ce chip au să vină, nu ai decât să intri în 
odaia aceasta de alături, şi să te uiţi la mine şi să te uiţi şi 
pe fereastra dinspre mare. 

Numaidecât sultanul Şahraman intră în odaia de alături şi 
privi cu luare-aminte şi la ce avea să facă Floare-de-Granată 
şi la ce avea să se întâmple pe mare. 

A cinci sute treizeci şi una noapte şi Floare-de-Granată 
scoase de la sân două bucăţi de lemn de aloe din Insulele 
Comore, le puse într-o căţuie de aur şi le aprinse. Şi, de 
îndată ce fumul începu să se înalțe, fata scoase un şuierat 
lung şi ascuţit, şi rosti deasupra căţuii nişte vorbe 
necunoscute şi nişte descântece vrăjitoreşti. Şi tot atunci 
marea se învâlvoră şi se zbuciumă, pe urmă se 
întredeschise, şi ieşi din ea mai întâi un flăcău ca luna, 
frumos şi zarif la trup, şi semănând şi la chip şi la gingăşie 
cu Floare-de-Granată, sora lui; iar obrajii-i erau albi şi 
trandafirii, iar părul şi mustaţa, care abia-i mijea, erau verzi 
ca marea; şi, cum spune poetul, era mai minunat decât 
însăşi luna, căci dacă luna nu are ca lăcaş obişnuit decât un 
singur colţ de cer, flăcăul acesta sălăşluia în toate inimile 
de-a valma! După care ieşi din mare o femeie bătrână 
foarte, cu părul alb, care era doamna Lăcusta, mama 
flăcăului şi a Floarei-de-Granată. lar pe urma ei veniră 
numaidecât cinci fete ca nişte lune, semănând întrucâtva cu 
Floare-de-Granată, şi care-i erau verişoare. Iar flăcăul şi 
cele şase femei se apropiară, mergând pe apă şi pe urmă pe 
uscat, până sub ferestrele de la iatac. Şi acolo îşi luară vânt 
şi săriră uşor, una după alta, pe fereastra unde li se arătase 
Floare-de-Granată, care se trase repede la o parte spre a le 
lăsa să intre. 


Atunci emirul Saleh şi mama sa şi verişoarele se aruncară 
de gâtul Floarei-de-Granată şi o îmbrăţişară cu căldură, 
plângând de bucurie că o găsiseră; şi îi spuseră: 

— O, Ghiul-i-anar, cum de-ai avut inimă să ne părăseşti şi 
să ne laşi vreme de patru ani fără nici o ştire de la tine şi 
fără să ne arăţi măcar locul unde te afli? Uallah! Se 
prăbuşise lumea peste noi, aşa de împovăraţi eram de 
durerea lipsei tale! Şi nu mai simţeam nici o bucurie nici să 
mâncăm, nici să bem, căci tot ce luam în gură ni se părea 
sălciu şi fără gust! Şi nu mai ştiam decât să plângem şi să 
oftăm zi şi noapte, cu toată durerea sfâşietoare a 
despărțirii! O, Ghiul-i-anar! la uită-te cum ni s-a topit faţa şi 
cum ni s-a gălbejit obrazul de tristeţe! 

Şi Floare-de-Granată, la vorbele acestea, sărută mâna 
mamei sale şi mâna fratelui său, emirul Saleh, şi le îmbră- 
ţişă iar pe verişoarele ei dragi, şi le spuse tuturor: 

— Aşa e! Am săvârşit o mare greşeală faţă de dragostea 
voastră, când am plecat fără să vă las nici o vorbă! Dar ce 
putem noi împotriva ursitei? Să ne bucurăm că ne-am găsit 
iarăşi acuma, şi să dăm mulţumire lui Allah Binefăcătorul! 

Pe urmă pofti toată lumea să şadă jos lângă ea şi le povesti 
toată povestea ei, de la început până la sfârşit. Ci nu are 
nici un rost s-o mai spunem şi noi încă o dată. 

Şi adăugă: 

— Şi-acuma, că sunt măritată cu acest sultan minunat şi 
desăvârşit până peste marginile desăvârşirii, care mă 
iubeşte şi pe care îl iubesc, şi cu care am prins rod, v-am 
poftit să veniţi ca să mă împac cu voi şi ca să vă rogsămă 
vegheaţi la naştere. Căci nu am încredere în moaşele 
pământene, care habar nu au cum nasc femeile mării! 

Atunci doamna Lăcustă, mama ei, răspunse: 

— O, fata mea, când te-am văzut în saraiul acesta al unui 
domn pământean, ne-a fost frică să nu fii nefericită; şi eram 
gata să te îndemnăm să vii cu noi în ţara noastră; căci tu ştii 
dragostea noastră pentru tine şi ştii cât de mult te iubim şi 
te preţuim, şi cât vrem să te ştim de fericită, de mulţumită 


şi fără de griji! Da de vreme ce ne mărturiseşti că eşti 
fericită, ce-am putea să facem noi pentru tine ca să-ţi fie şi 
mai bine? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci) i doua noapte 
spuse: 

Da de vreme ce ne mărturiseşti că eşti fericită, ce-am 
putea să facem noi pentru tine ca să-ţi fie şi mai bine? 

A cinci sute treizeci şi doua noapte ml şi, fără de îndoială, 
ar fi să ispitim ursita dorindu-ţi, împotriva soartei, să te 
măriţi cu vreun emir de la noi de sub ape! Şi Floare-de- 
Granată răspunse: 

— Da, pe Allah! Aici sunt ca în sânul mulţumirii, al 
desfătărilor, al cinstirii, al fericirii şi al tuturor dorurilor 
mele! 

Şi-aşa! Iar sultanul auzea ce spunea Floare-de-Granată; şi 
se bucura în inima lui şi îi mulțumea în suflet pentru vorbele 
acelea bune; şi o îndrăgi de o mie de mii de ori mai mult ca 
până aci; şi dragostea ce i-o purta se statornici pe veci în 
adâncul inimii lui; şi se jurui să-i dea încă şi mai tari dovezi 
de credinţă şi de supunere, prin toate mijloacele cu putinţă! 

După care Floare-de-Granată bătu din palme spre a-şi 
chema roabele şi le porunci să întindă masa şi să aducă 
bucatele, şi se duse ea însăşi la bucătărie să vegheze cum 
sunt gătite. Şi roabele aduseră tăvi pline cu fripturi, cu 
zaharicale şi cu fructe; şi Floare-de-Granată îşi pofiti rudele 
să şadă cu ea împrejurul mesei şi să mănânce. 

Ci ele răspunseră: 

— Nu, pe Allah! Nu facem nimic până ce n-ai să te duci 
să-l vesteşti pe sultan, soţul tău, de sosirea noastră. 
Întrucât i-am intrat în casă fără îngăduinţa lui, şi nu ne 
cunoaşte! Ar fi, dar, o mare necuviinţă să mâncăm în palatul 
lui şi să ne bucurăm de găzduirea lui, fără ca el să ştie! Aşa 
că du-te de-l vesteşte şi spune-i că am fi bucuroase să-l 


vedem şi să facem în aşa fel ca să punem între noi pâinea şi 
sarea! 

Atunci Floare-de-Granată se duse la sultan, care sta 
ascuns în odaia de alături, şi îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, de bună seamă că ai auzit cum te-am 
lăudat faţă de rudele mele, şi cum ele erau hotărâte să mă 
ia de aici, dacă le-aş fi spus ceva care să le facă să creadă 
cât de cât că n-aş fi mulţumită cu tine! 

Şi sultanul răspunse: 

— Am auzit şi am văzut! Uallahi! Şi, în ceasul acesta 
binecuvântat, am căpătat dovada dragostei tale faţă de 
mine, şi nu mai am de ce să mă îndoiesc de tine! 

Floare-de-Granată zise: 

— Încât, după toate laudele pe care le-am rostit despre 
tine, trebuie să-ţi spun că mama mea şi fratele meu şi veri- 
şoarele mele au prins mare dragoste faţă de tine, şi te pot 
încredința că n-au să vrea a se întoarce în tara lor fără să te 
vadă, fără să-ţi aducă cinstirea şi urările lor, şi fară să stea 
de vorbă prieteneşte cu tine! Ie rog, dar, să răspunzi 
dorințelor lor şi să vii să primeşti şi să le întorci urările, ca 
să le cunoşti şi ca să te cunoască, şi penttu ca între voi să se 
statornicească dragostea şi prietenia! 

Şi sultanul răspunse: 

— Te ascult, şi înseamnă că mă supun! Căci tot aceasta-i şi 
dorinţa mea! 

Şi se ridică pe dată şi o însoţi pe Floare-de-Granată în sala 
în care se aflau rudele ei. 

Şi, de cum intră în sală, le ură bună pace în chipul cel mai 
călduros, iar rudele îi răspunseră la salamalec; şi el sărută 
mâna bătrânei sultane Lăcusta, şi îl îmbrăţişă pe emirul 
Saleh, şi-i pofti pe toţi cei de faţă să ia loc. Atunci emirul 
Saleh îl firitisi şi îi mărturisi bucuria pe care o simțeau cu 
toţii de a o vedea pe Floare-de-Granată soţie a unui sultan 
mare, în loc de a fi căzut pe cine ştie ce mâini păcătoase, 
care s-o fi prihănit şi s-o fi dat pe urmă de soţie vreunui 
musaip ori bucătarului casei. Şi îi spuse cât o iubeau cu toţii 


pe Floare-de-Granată şi cum dotisetă ei odinioară, mai 
înainte chiar ca ea să fi ajuns la vârsta căsătoriei, s-o mărite 
cu un emir din mare; dar că, mânată de ursitoarea ei, fata 
fugise din ţările de sub ape, spre a se căsători după pofta 
sa! 

Şi sultanul răspunse: 

— Da! Allah mi-a ursit-o! Şi vă mulţumesc, şi ţie, mamă- 
soacră, sultană Lăcusta, şi ţie, emire Saleh, şi vouă, 
verişoarele mele cele atâta de drăguţe, pentru urările şi 
pentru fâritiselile voastre, şi pentru că binevoiţi a-mi da 
îngăduinţa să mă însor! 

A cinci sute treizeci "i treia noapte pe urmă sultanul îi pofti 
să şadă la masă şi tăifăsui cu ei îndelung, cu toată 
dragostea, şi îi duse apoi el însuşi pe fiecare la iatacul lor! 

Rudele Floarei-de-Granată rămaseră aşadar la sărai, în 
vâlvora ospeţelor şi a petrecerilor date în cinstea lor, până 
ce sultăniţei îi veni ceasul să nască, ceas care nu zăbovi 
mult. Într-adevăr, la vremea sorocită, sultăniţa născu între 
mâinile sultanei Lăcusta şi ale verişoarelor ei un băieţel ca 
luna în plinătatea sa, şi trandafiriu şi durduliu. Şi, înfăşat în 
scutece strălucitoare, pruncul îi fu înfăţişat sultanului 
Şahraman, părintele său, care îl primi cu izbucnirile unei 
bucurii atâta de năprasnice, că nici pana, nici graiul n-ar 
putea să le zugrăvească. Şi, ca dovadă de mulţumire faţă de 
Cel-de-Sus, făcu danii bogate săracilor, văduvelor şi 
orfanilor, şi porunci să li se dea drumul celor întemnițați, şi 
să se dea slobozenie la toţi robii lui, fie bărbaţi, fie femei; ci 
robii nu voiră nicidecum să primească slobozenia, aşa de 
fericiţi se simțeau la un stăpân ca acela. Pe urmă, după 
şapte zile de petteceri fără de contenire, în vâlvora atâtor 
bucurii, sultăniţa Floare-de-Granată, cu îngăduinţa soţului, 
a mamei şi a verişoarelor ei, îi puse copilului numele de 
Zâmbet-de-Lunăl. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi treia noapte 
spuse: 

Sultăniţa Floare-de-Granată, cu îngăduinţa soţului, a 
mamei şi a verişoarelor ei, îi puse copilului numele de 
Zâmbet-de-Lună. 

1 La M. A. Salie: Bedr-Basim, în traducere Zâmbet-de- 
Lună. 

Atunci emirul Saleh, fratele Floarei-de-Granată şi unchiul 
lui Zâmbet-de-Lună, îl luă pe prunc în braţe şi începu să-l 
sărute şi să-l alinte în fel şi fel de chipuri, plimbându-l prin 
odaie şi ţinându-l în mâini ridicat sus; şi deodată îşi luă 
vânt şi, de la înălţimea palatului, sări în mare, unde se 
cufundă şi se mistui împreună cu băieţelul. 

Când văzu aşa, sultanul Şahraman, cuprins de spaimă şi 
de durere, începu să scoată răcnete de deznădejde şi să-şi 
repeadă nişte lovituri aşa de năprasnice peste faţă, de era 
să-şi dea sufletul. Ci sultăniţa Floare-de-Granată, departe 
de a se arăta speriată ori tulburată de cele petrecute, îi 
spuse cu glas liniştit sultanului: 

— O, doamne al vremilor, nu te lăsa pradă deznădejdii 
pentru un lucru atâta de mic, şi nu avea nici o teamă în 
privinţa fiului tău! Întrucât eu, care de bună seamă că îl 
iubesc pe acest copil mai mult decât tine, iacătă-s liniştită 
ştiindu-l cu fratele meu, care, dacă ar socoti că micuțul ar 
putea să aibă cea mai mică neplăcere, ori să răcească, ori 
măcar să se ude, n-ar fi făcut ceea ce a făcut. Fii încredinţat 
că băieţelul nu e primejduit de nici un necaz şi de nici o 
supărare din partea mării, măcar că pe jumătate-i din 
sângele tău! Ci, datorită celeilalte jumătăţi, care se trage 
din sângele meu, poate să trăiască nevătămat în apă, ca şi 
pe pământ. Nu mai fi, dat, îngrijorat, şi, pe deasupra, fii 
încredinţat că fratele meu nu are a zăbovi să se întoatcă 
numaidecât cu copilul bine sănătos! 

Şi sultana Lăcusta şi tinerele mătuşi ale copilului întăriră 
vorbele spuse sultanului de către soţia sa. Ci sultanul nu 
începu să se liniştească decât atunci când văzu marea că se 


tulbură şi se mişcă şi că, din sânul ei întredeschis, iese, 
ţinându-l în braţe pe prunc, emirul Saleh, care dintr-o 
săritură se înălţă în văzduh şi se întoarse în sala de sus, prin 
fereastra pe unde ieşise. Şi micuțul era tot atâta de liniştit 
de parcă s-ar fi aflat la sânul maicii sale, şi zâmbea ca luna 
în cea de a paisprezecea zi a ei. 

A cinci sute treizeci şi treia noapte când văzu aşa, sultanul 
se simţi cu totul liniştit şi minunat; iar emirul Saleh îi spuse: 

— Fără de îndoială, o, Măria Ta, că trebuie să fi simţit o 
mare spaimă când m-ai văzut că sar şi mă cufund în mare 
cu copilul! 

Şi sultanul răspunse: 

— De bună seamă! O, fiule al socrului meu, am fost speriat 
peste poate, ba nici nu mai trăgeam nădejde să-l mai văd 
vreodată teafăr şi nevâătâămat! 

Emirul Saleh spuse: 

— De-acuma-nainte să nu mai ai nici o teamă în privinţa 
lui, întrucât e ferit pe totdeauna de primejdiile apei, de 
înec, de înăbuşire, de udat şi de alte asemenea lucruri, şi 
are să poată, cât o trăi, să se afunde în mare şi să umble 
prin apă în toată voia; întrucât l-am făcut să dobândească 
harul pe care îl au toţi copiii noştri născuţi în mare, 
frecându-i genele şi pleoapele cu un anume kohl ştiut de 
mine, şi rostind asupra-i cuvintele tainice săpate pe pecetea 
lui Soleiman ben-Daud (cu ei cu amândoi fie pacea şi 
rugăciunea!). 

După spusele acestea, emirul Saleh îl puse pe micuţ 
îndărăt în braţele mamei sale, care îi dădu să sugă; pe urmă 
scoase de la brâu un sac pecetluit la gură, îi rupse pecetea, 
şi, după ce îl deschise, îl luă de fund şi vărsă pe covor tot ce 
se afla în el. Şi sultanul văzu atunci cum scân-teiau nişte 
diamante mari cât ouăle de porumbel, nişte drugi de 
smarald lungi de o jumătate de picior, nişte şiraguri 
grozave de mărgăritare, nişte rubine de o culoare şi de o 
tăietură nemaipomenite, şi tot felul de giuvaieruri, care de 
care mai minunate. Şi toate nestematele acelea împrăştiau 


un potop de flăcări de toate culorile, ce străfulgerau sala cu 
o steblă de lumini asemuitoare cu minunile ce se văd în vise. 

Şi emirul Saleh îi spuse sultanului: 

— Acesta-i un dar pe care ţi-l aduc, spre a-mi cere iertare 
că întâia dată am venit aici cu mâinile goale. Ci atunci habar 
nu aveam unde se află sora mea Floare-de-Granată, şi nu- 
mi da prin gând că soarta ei cea norocită a dus-o în calea 
unui sultan cum eşti tu! Darul acesta însă nu este mai nimic 
faţă de darurile pe care am să ţi le fac în zilele ce vor veni! 

Şi sultanul nu ştiu cum să-i mai mulţumească lui cum-natu- 
său pentru acel dar, şi se întoarse către Floare-de-Granată 
şi îi zise: 

— Chiar că sunt cum nu se poate mai stânjenit de dărnicia 
fratelui tău faţă de mine, şi de măreţia acestui dar ce nu-şi 
are seamăn pe pământ, şi din care numai o piatră 
preţuieşte cât toată împărăţia mea întreagă! 

Şi Floare-de-Granată îi mulţumi fratelui ei că s-a gândit să- 
şi îndeplinească datoriile de rudenie; ci emirul Saleh se 
întoarse către sultan şi îi spuse: 

— Pe Allah, o, Măria Ta, darul meu nici măcar nu-i vrednic 
de fala ta! In ce ne priveşte, niciodată n-o să putem să ne 
plătim îndeajuns datoriile cu care ne-a îndatorat bunătatea 
ta; şi chiar de ar fi ca noi toţi să ne petrecem o mie de ani 
slujindu-te, tot n-am putea, pe chipurile şi pe ochii noştri! 
Să-ţi dăm îndărăt ceea ce îţi datorăm; întrucât totul este 
prea puţin, faţă de drepturile tale asupra noastră! 

La vorbele acestea, sultanul îl îmbrăţişă pe emirul Saleh şi 
îi mulţumi călduros. Pe urmă îl rugă stăruitor să mai 
rămână în sărai patruzeci de zile, dimpreună cu mama şi cu 
verişoarele lui, în vâlvora ospeţelor şi a petrecerilor. Ci, 
când acest răstimp trecu, emirul Saleh se înfăţişă sultanului 
şi sărută pământul dintre mâinile lui. Şi sultanul îl întrebă: 

— Vorbeşte, o, Saleh! Ce dorinţă ai? El răspunse: 

— O, doamne al vremilor, suntem cu adevărat scăldaţi în 
huzururile tale; ci venim să-ţi cerem îngăduinţa de a pleca, 
întrucât sufletul nostru tânjeşte greu de dorul după ţara 


noastră, după rudele şi după casele noastre, de atâta vreme 
de când am plecat! Şi-apoi o şedere prea îndelungată a 
cinci sute treizeci “i patra noapte pe pământ este 
vătămătoare pentru sănătatea noastră, căci noi suntem 
deprinşi cu viaţa de sub apă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi-apoi o şedere prea îndelungată pe pământ este 
vătămătoare pentru sănătatea noastră, căci noi suntem 
deprinşi cu viaţa de sub apă. 

Şi sultanul răspunse: 

— Ce necaz pentru mine, o, Saleh! El spuse: 

— Şi pentru noi este la fel! Ci, o, Măria Ta, avem să mai 
venim din când în când spre a-ţi aduce talâmurile noastre şi 
spre a-i mai vedea pe Floare-de-Granată şi pe Zâmbet-de- 
Lună. 

Şi sultanul spuse: 

— Da, pe Allah! Aşa să faceţi! Şi cât mai des! În ce mă 
priveşte, sunt tare mâhnit că nu pot să vă însoțesc, pe tine, 
pe sultana Lăcustă şi pe verişoarele mele, în împărăţia 
voastră din mare, întrucât eu tare mă tem de apă! 

Apoi îşi luară bun-rămas şi, după ce sărutară pe Floare-de- 
Granată şi pe Zâmbet-de-Lună, se aruncară pe fereastră, 
unul după altul, şi se afundară în mare. Şi-atâta cu ei! 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe micuțul Zâmbet-de-Lună, 
iacătă! Maică-sa, Floare-de-Granată, nu vroi nicidecum să-l 
lase în seama doicilor, şi îl alăptă ea însăşi, până ce pruncul 
ajunse la vârsta de patru ani, ca să sugă odată cu laptele ei 
toate vârtuţile mării. Şi copilul, dacă fu alăptat atâta de 
multă vreme cu laptele maicii sale, născută în mare, se făcu 
din zi în zi mai frumos şi mai voinic; şi, pe măsură ce 
creştea, sporea şi în putere şi în haruri; în aşa fel că, atunci 
când ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, se făcuse flăcăul 
cel mai frumos, cel mai voinic, cel mai sprinten la întrecerile 


trupeşti, cel mai cuminte şi mai învăţat dintre fiii de crai de 
pe vremea lui. Şi, în toată nemărginita împărăție a 
părintelui său, nu se mai vorbea, în fiecare zi şi la toate 
taifasurile, decât despre harurile, despre frumuseţile şi 
despre desăvârşirile lui: căci, cu adevărat, era frumos! Şi 
poetul nu înflorea nimic când spunea despre el: 

Puf fecioresc aşterne două umbre pe rumenii-i obraji 
fermecători; 

Aşterne parcă două pete sumbre pe nişte trandafiri 
strălucitori; 

Ca nişte-ntunecate chihlimbare pe faţa unor dulci 
mărgăritare; 

Ca nişte negre-vineţii agate pe roşul unor mere- 
mbujorate. 

Sub pleoapele lui galeşe se-ascund săgeți ucigătoare, ca- 
ntr-o doară. 

Privirile lui toate îţi răspund, Dar uitătura lui de foc 
omoară. 

Nu căuta beţia-n vinuri rare: 

Nu-i vin pe lume să te-mbete, nu-i, Ca rumenii-i obraji arşi 
de dogoarea dorinţei tale şi-a sfielii lui! 

O, negre chindiseli, o, minunate flori pe obrajii lui 
strălucitori, Şir de mătănii scumpe, adunate din boabe mari 
de mosc îmbătător, Şi parcă din adânc străluminate de-o 
lampă-aprinsă-n negre nopţi de dor! 

Încât sultanul, care îl iubea pe fiul său cu o dragoste mare, 
şi care vedea în el atâtea însuşiri domneşti, vroi, simţindu- 
se că îmbătrâneşte şi că i se apropie sorocul ursit, A cinci 
sute treizeci şi patra noapte să-i întemeieze încă din viaţă 
moştenirea în scaunul de domnie. Drept care îşi strânse 
vizirii şi mai-marii împărăției, care ştiau cât de vrednic era 
tânărul beizadea din toate privinţele să-i urmeze la domnie, 
şi îi puse să rostească jurământul de credinţă faţă de 
sultanul lor cel nou; pe urmă cobori dinaintea lor de pe 
tron, îşi scoase coroana de pe cap şi o puse cu chiar mâinile 
lui pe capul fiului său Zâmbet-de-Lună; şi îl sprijini de 


subţiori şi îl ajută să se suie şi să şadă pe scaunul de 
domnie, în locul lui; şi, ca să arate şi mai limpede că îi 
trecea de aci înainte toată stăpânirea şi toată puterea lui, 
sărută pământul dintre mâinile lui şi, ridicându-se, îi sărută 
mâna şi pulpana mantiei împărăteşti, şi cobori să se aşeze 
la picioarele tronului, de-a dreapta, pe când de-a stânga 
stăteau vizirii şi emirii. 

Numaidecât, noul sultan Zâmbet-de-Lună începu să 
judece, să orânduiască treburile împărăției, să dea slujbe 
celor ce li se cuvenea vreun huzmet, să-i mazilească pe cei 
necinstiţi, să apere drepturile celui slab împotriva celui 
puternic şi pe ale celui sărac împotriva celui bogat, şi să se 
îngrijească de ceea ce este drept, cu atâta înţelepciune şi 
dreptate şi pricepere, încât şi tatăl său, şi bătrânii viziri ai 
tatălui său, şi toţi cei de faţă rămaseră minunaţi. Şi nu 
ridică divanul decât pe la nămiază. 

Atunci, însoţit de părintele său sultanul, se duse în iatacul 
mamei sale sultana, cea născută în mare; şi purta pe cap 
cununa de aur a împărăției şi, în felul acesta, era chiar ca 
luna. lar maică-sa, dacă îl văzu aşa de frumos cu coroana 
aceea, se repezi la el, plângând de tulburare, şi i se aruncă 
la gât sărutându-l cu dragoste şi cu bucurie; pe urmă îi 
sărută mâna şi îi ură domnie fericită, viaţă lungă şi biruinţe 
asupra vrăjmaşilor. 

Şi tustrei trăiră aşa, în vileagul fericirii şi al dragostei 
supuşilor lor, vreme de un an, după care bătrânul sultan 
Şahraman îşi simţi, într-o zi, inima bătând grăbit, şi nu o 
mie şi una de nopţi mai avu răgaz decât atâta cât să-şi 
sărute soaţa şi fiul, şi să le dea sfaturile cele de pe urmă. Şi 
muri cu o foarte mare linişte, şi se duse întru mila lui Allah 
(preamărit fie El!). 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi cincea noapte 
spuse: 


Şi muri cu o foarte mare linişte, şi se duse întru mila lui 
Allah (preamărit fie E1!). 

Şi mare mai fu jalea şi mâhnirea Floarei-de-Granată şi ale 
sultanului Zâmbet-de-Lună, care îl plânseră o lună întreagă, 
fără a vedea pe nimeni, şi îi zidiră un mormânt vrednic de 
pomenirea lui, pe care îl dăruiră cu bunuri 
nestrămutătoare, spre miluirea săracilor, a văduvelor şi a 
orfanilor. 

Şi, în acest răstimp, nu lipsiră să vină, spre a lua parte la 
mâhnirea tuturora, nici bunica, sultana Lăcusta, nici 
unchiul sultanului, emirul Saleh, nici mătuşile sultanului, 
cele născute în mare. Şi, de altminteri, rudele acestea mai 
veniseră de multe ori în ospeţie pe la ei, încă pe când trăia 
bătrânul sultan. Şi plânseră îndelung că nu-l putuseră 
veghea la clipele lui cele de pe urmă. Şi îşi puseră cu toţii 
durerea laolaltă; şi se mângâiau unul pe altul, rând pe rând; 
şi, într-un sfârşit, după lungă vreme, izbutiră să-l facă pe 
sultan să mai uite oleacă moartea părintelui său, şi îl hotă- 
râră să înceapă iarăşi a-şi vedea de sfaturile divanului şi să 
se îngrijească de treburile împărăției. Iar el, după multe 
împotriviri, îi ascultă şi primi să-şi îmbrace hainele 
împărăteşti bătute cu aur şi înstelate cu pietre scumpe, şi 
să-şi pună cununa. Şi luă iarăşi puterea în mână şi împărţi 
dreptatea, cu încuviințarea tuturora şi cinstit şi de cei mari 
şi de cei mici; şi-aşa, vreme de încă un an. 

A cinci sute treizeci şi cincea noapte or, într-o după- 
amiază, emirul Saleh, care de o bună bucată de vreme nu 
mai venise să-şi vadă sora şi nepotul, ieşi din mare şi intră 
în sala în care, la ceasul acela şedeau sultana şi Zâmbet-de- 
Lună. Şi le spuse salamalecurile cele de cuviinţă şi îi sărută; 
şi Floare-de-Granată îi zise: 

— O, fratele meu, cum o mai duci, şi cum o mai duce 
mama, şi cum o mai duc verişoarele mele? 

El răspunse: 

— O, sora mea, ele o duc tare bine, şi trăiesc în tihnă şi 
mulţumire, şi nu le lipseşte decât vederea chipului tău şi a 


chipului nepotului meu, sultanul Zâmbet-de-Lună! 

Şi începură să tăifăsuiască ba de una, ba de alta, mâncând 
alune şi fistic; şi emirul Saleh aduse vorba, cu potop de 
laude, despre harurile nepotului său Zâmbet-de-Lună, 
despre frumuseţea, despre farmecele, despre înfăţişarea, 
despre purtarea-i aleasă, despre dibăcia lui la întreceri, şi 
despre înţelepciunea lui. Şi Zâmbet-de-Lună, care se afla 
acolo, întins pe un divan şi cu capul sprijinit pe perne, când 
auzi ce vorbesc despre el maică-sa şi unchiu-său, nu vru să 
pară că i-ar asculta, şi se prefăcu adormit. Şi, în felul 
acesta, putu să asculte în tihnă ce-şi spuneau ei mai departe 
pe seama lui. 

Şi chiar că emirul Saleh, dacă îl văzu pe nepotu-său 
adormit, vorbi mai în voie cu Floare-de-Granată, sora lui, şi 
îi spuse: 

— Tu uiţi, sora mea, că fiul tău are să împlinească în 
curând şaptesprezece ani, şi că la vârsta aceasta se cuvine 
a cugeta la însurătoarea copiilor! Or, când îl văd aşa de 
frumos şi de voinic, şi când ştiu că la anii lui orice tânăr are 
anumite nevoi ce trebuiesc împlinite într-un fel ori în altul, 
mi-e tare frică să nu i se întâmple cine ştie ce lucru nedorit. 
Aşa încât este de mare trebuinţă să-l însurăm, căutându-i 
printre fetele mării o domniţă care să-i fie pe potrivă şi ca 
haruri şi ca frumuseţe! 

Şi Floare-de-Granată răspunse: 

— De bună seamă! Tot aşa-i şi dorinţa mea lăuntrică, 
întrucât nu am decât un copil, şi a venit vremea să aibă şi el 
un urmaş la scaunul de domnie al străbunilor săi! Te rog, 
dar, o fratele meu, să mi le aduci aminte pe tinerele din ţara 
mea, întrucât e atâta de mult de când am părăsit marea, 
încât nu le mai ţin minte pe cele care-s frumoase şi pe cele 
care-s urâte! 

Atunci Saleh începu să-i înşiruie surorii sale pe cele mai 
frumoase domniţe din mare, una după alta, cântărindu-le cu 
grijă însuşirile, şi pe cele prielnice, şi pe cele potrivnice, şi 
foloasele, şi nefoloasele. Şi, de fiecare dată, sultana Floare- 


de-Granată răspundea: „A, nu! N-o vreau pe aceea, din 
pricina maică-sii; nici pe aceea, din pricina lui taică-său; nici 
pe aceea, din pricina mătuşe-sii, care are limba ascuţită; 
nici pe aceea, din pricina bunică-sii, care miroase urât; nici 
pe aceea, din pricină că e căpăţânoasă şi cu ochii goi!" - şi 
tot aşa, neînvoindu-se pentru niciuna dintre domniţele pe 
care i le pomenea Saleh. 

Atunci Saleh îi spuse: 

— O, sora mea, dreptu-i să-ţi vină aşa de anevoie a alege o 
soţie pentru fiul tău, care nu-şi află seamăn nici pe pământ, 
nici în mare! Ci ţi le-am înşirat pe toate fetele de măritat, şi 
nu mi-a mai rămas decât una pe care să ţi-o pomenesc! 

Pe urmă se opri şi, şovăind, spuse: 

— Mai întâi trebuie să mă încredinţez dacă nepotu-meu 
doarme cu adevărat; întrucât nu pot să-ţi vorbesc despre 
fata aceea faţă cu el; am eu pricinile mele ca să mă feresc 
de asta.1 în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada 
văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

1 La M. A. Salie se adaugă: „Că poetul a spus: 

La început iubirea-i o şoaptă de izvor, Pe urmă ajunge 
vuiet de mare-ngrozitor. " 

A cinci sute treizeci şi şasea noapte dar cândfu cea de a 
cinci sute treizeci şi şasea noapte Spuse: 

Întrucât nu pot să-ţi vorbesc despre fata aceea faţă cu el; 
am eu pricinile mele ca să mă feresc de asta. 

Atunci Floare-de-Granată se apropie de fiu-său şi îl atinse 
cu mâna, şi îl pipăi, şi îl ascultă cum răsuflă; şi, întrucât 
părea că este cufundat într-un somn greu, căci mâncase o 
farfurie întreagă de ceapă, care îi plăcea tare mult şi care îi 
da de obicei o poftă de somn adâncă, sultana îi spuse iui 
Saleh: 

— Doarme! Poţi să deşiri ce ai! El spuse: 

— Află, dar, o sora mea, că, dacă mă feresc aşa, o fac 
pentru că acuma vreau să-ţi vorbesc despre o domniţă din 
mare, care-i peste poate de anevoie a fi dobândită de soţie, 
nu din pricina ei, ci din pricina sultanului, părintele ei. Încât 


nu este de nici un folos ca nepotul meu să audă vorbindu-se 
despre ea, mai înainte ca noi să fim încredinţaţi cum stă 
treaba; căci dragostea, o, sora mea, ştii şi tu, se stârneşte 
mai adesea prin ureche decât prin ochi, la noi, la 
musulmani, la care femeile şi fetele au obrazul acoperit cu 
iaşmacul cuviinţei.l 

Şi sultana spuse: 

— O, fratele meu, ai dreptate! Căci dragostea este la 
început un şuvoi de miere care nu zăboveşte să se 
preschimbe într-o baltă a pierzării, largă şi sărată! Ci 
grăbeşte, rogu-mă ţie, de-mi spune numele acelei domniţe 
şi al tatălui ei! 

El spuse: 

— Este domniţa Gemma, fata sultanului Solomâzdtu-din- 
apă.2 

1 La M. A. Salie, întreagă această observaţie este 
exprimată în două versuri: „Mi-e drag din auzite - cum 
spune-o vorbă veche: Adesea ochiul vede ce intră prin 
ureche." 

1 La M. A. Salie: domniţa Geahar, fiica împăratului as- 
Samandal. 

Când auzi numele acesta, Floare-de-Granată strigă: 

— Ah! Acuma îmi aduc aminte de domniţa aceea Gemma! 
Pe vremea când mai trăiam în mare, era o copilă de vreun 
an, dar mai frumoasă decât toate fetiţele de seama ei. Ce 
minunată trebuie să se fi făcut de-atunci! 

Saleh răspunse: 

— Minunată-i, într-adevăr, şi nici pe pământ, nici în 
împărăţiile de sub apă nu s-a mai văzut o frumuseţe 
asemenea! Oh, sora mea, ce plăcuţa-i, şi ce gingaşă, şi ce 
dulce, şi ce zarifă, şi ce fermecătoare! Şi are o piele! Şi 
nişte plete! Şi nişte ochi! Şi un mijlocel! Şi un spate, uf! Îi şi 
greu, şi zburdatic, şi vârtos totodată, şi galeş, şi rotund pe 
toate părţile, fără de greş! Dacă fata asta se leagănă, 
tulpina de ban crapă de zavistie! Dacă se mlădie, antilopele 
şi gazelele se ascund! Dacă se dezveleşte, soarele şi luna se 


simt umilite! Dacă se mişcă, totul se prăbuşeşte! Dacă se 
sprijină, ucide! Şi dacă se aşează, urma pe care o lasă e aşa 
de adâncă încât nu mai piere! Cum, dar, când este aşa de 
strălucitoare şi de desăvârşită, nu s-ar numi Gemma? 

Şi Floare-de-Granată răspunse: 

— De bună seamă că mama ei, dacă i-a dat numele acela, a 
fost călăuzită de Atoateştiutorul Allah! Iat-o, într-adevăr, pe 
fata ce i se cade de soţie fiului meu Zâmbet-de-Lună! 

Şi-aşa! lar Zâmbet-de-Lună se prefăcea că doarme; ci în 
sufletul lui se desfăta şi se înfiora cu gândul la nădejdea de 
a o avea în curând pe acea domniţă din ape, atâta de 
voinică şi de gingaşă! 

Ci Saleh adăugă numaidecât: 

— Numai că, 0, sora mea, ce să-ţi spun despre tatăl 
domniţei Gemma, sultanul Solomâzdru? E un amarnic, un 
bădăran, un nesuferit! Până acuma a şi optit-o de mai multe 
ori pe fiică-sa să se mărite cu nişte emiri care o cereau de 
soţie, ba i-a şi alungat cu mare ocară, după ce le-a zobit 
oasele! Încât, nu prea ştiu cum are să ne primească, şi nici 
cu ce ochi are să privească cererea noastră! Şi iacătă-mă 
peste măsură de încurcat din pricina aceasta! 

A cinci sute treizeci şi şaptea noapte sultana răspunse: 

— Treaba-i tare gingaşă! Şi se cade să ne gândim 
îndelung, şi să nu care cumva să scuturăm pomul până ce 
nu s-a copt rodul! 

Şi Saleh încheie: 

— Da, să cugetăm şi pe urmă om vedea! 

După care, întrucât în clipa aceea Zâmbet-de-Lună se 
făcea că se trezeşte, îşi curmară vorba, urmând s-o înceapă 
iar mai târziu, de acolo de unde o lăsau. Şi-atâta cu ei! 

lar Zâmbet-de-Lună se ridică de mijloc ca şi cum n-ar fi 
auzit nimic, şi se întinse liniştit; ci, înlăuntru-i, inima-i ardea 
de iubire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Inima-i ardea de iubire şi duduia ca o sobă plină cu jeratic! 

Or, Zâmbet-de-Lună se feri cu grijă să spună mamei sale şi 
unchiului său vreo vorbă cât de mică în această privinţă, şi 
plecă devreme la culcare şi îşi petrecu singur toată 
noaptea, pradă acelui zbucium atâta de nou pentru el; şi 
cugetă şi el la cel mai potrivit mijloc de a ajunge cât mai 
grabnic la capătul dorurilor sale. Şi nu-i de nici un folos să 
spunem că rămase până dimineaţa fără a putea să închidă o 
clipă ochii. 

Încât, de cu zori, se sculă şi se duse să-1 trezească pe 
moşu-său Saleh, care îşi petrecuse noaptea în palat, şi îi 
spuse: 

— O, unchiule, vreau să merg în dimineaţa aceasta să mă 
plimb pe țărm, căci mi-e pieptul greu, iar boarea mării are 
să mi-l uşureze. Te rog, dar, să mă însoţeşti la această 
plimbare! 

Şi emirul Saleh răspunse: 

— A asculta înseamnă a mă supune! 

Şi sări în picioare, şi plecă împreună cu nepotul său pe 
țărm. 

Merseră mult laolaltă, rară ca Zâmbet-de-Lună să-i spună 
unchiului său nici o vorbă. Şi tânărul era galben la chip, cu 
lacrimi în colţul ochilor. Ci deodată se opri şi, şezând pe o 
stâncă, ticlui aceste stihuri, şi le cântă, privind în mare: 

Dacă vreunu-ar sta să-mi spună In vreun pârjol de foc 
încins, Când arde inima-mi nebună, Dacă vreunu-ar sta să- 
mi spună Cu dinadins: „lacăt-o, tot pe ea o vrei, Sau poate- 
acuma vrei să bei Un gât de apă rece, bună ", Cam ce-ai 
răspunde-atunci, în zor? „S-o văd pe ea,) i-apoi să mor!" 

O, inima mea, doda, dodă, Ce tare mi te-ai mai schimbat 
De când în tine s-a-ncrustat Gemma lui Solomâzdru-vodă! 

Când auzi stihurile acelea, cântate cu tristeţe de nepotul 
său sultanul, emirul Saleh îşi plesni palmele, peste măsură 
de deznădăjduit, şi strigă: 


— La ilah ill' Allah! Ua Mohammad rassul Allah! Şi nu este 
măreție şi putere decât întru slăvi tul Allah Preamăritul! O, 
copile al meu, aşadar ai auzit ce am vorbit ieri cu mama ta 
despre domniţa Gemma, fata sultanului Solomâzdru-din- 
mare? O, păcatele noastre! Căci văd, o, copile al meu, că 
mintea şi inima ta se şi chinuie amarnic din pricina ei, când 
nimic nu s-a făcut şi când lucrul este anevoie de tocmit! 

Zâmbet-de-Lună răspunse: 

A cinci sute treizeci "i ţaptea noapte 

— O, unchiule, numai domniţa Gemrna îmi trebuie, şi alta 
nu! Fără de care am să mor! 

El spuse: 

— Atunci, o, copile al meu, să ne întoarcem la mama ta, ca 
să-i spun şi ei în ce stare te afli, şi să-i cer îngăduinţa de a te 
lua cu mine în mare, spre a ne duce la împărăţia lui 
Solomâzdru-din-mare, să-i cer pentru tine pe domniţa 
Gemma de soţie! 

Ci Zâmbet-de-Lună strigă: 

— Nu, o, unchiule, nu vreau să-i cer mamei o îngăduinţă 
pe care nu are să mi-o dea, fară de nici o îndoială! Întrucât 
are să-i fie frică pentru mine de sultanul Solomâzdru, care 
are năravuri urâte; şi are să-mi mai spună că împărăţia mea 
nu poate să rămână fară sultan, şi că neprietenii tronului au 
să se prilejească de lipsa mea spre a-mi răpi domnia! O ştiu 
eu pe maica şi ştiu de mai înainte ce are să-mi spună! 

Pe urmă Zâmbet-de-Lună începu să plângă amarnic 
dinaintea moşului său, şi adăugă: 

— Vreau să merg pe dată cu tine la sultanul Solomâzdru, 
fară a-i mai spune nimic maică-mii! Şi-avem să ne întoarcem 
cât mai iute, mai înainte ca ea să aibă vreme a afla de lipsa 
mea! 

Emirul Saleh, dacă văzu că nepotu-său se îndârjeşte în 
acea hotărâre, nu vroi să-l necăjească şi mai tare, şi spuse: 

— Îmi pun nădejdea întru Allah pentru tot ce s-o întâmpla! 

Pe urmă îşi scoase de pe deget un inel pe care erau săpate 
câteva Nume dintre Nume, şi îl puse pe degetul nepotului 


său, spunându-i: 

— Inelul acesta are să te apere şi mai bine împotriva 
primejdiilor de sub ape, şi are să te dăruiască pe deplin cu 
toate virtuțile vieţii noastre din mare! 

Şi se ridică uşor în văzduh, de pe stânca pe care şedeau. 
lar Zâmbet-de-Lună, ca să facă şi el la fel, bătu cu piciorul 
în pământ şi se ridică de pe piatră, înălțându-se cu moşul o 
mie şi una de nopţi său în văzduh. Şi de acolo făcură o 
arcuitură, coborând către mare, unde se cufundară 
amândoi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi de acolo făcură o arcuitură, coborând către mare, unde 
se cufundară amândoi. 

Şi Saleh vroi mai întâi să-i arate nepotului palatul lui din 
mare, pentru ca sultana Lăcusta să-l poată primi cum se 
cuvine pe copilul fiică-sii, iar verişoarele Floarei-de-Granată 
să aibă bucuria de a-l vedea pe nepoţelul lor cel drag. Şi nu 
le trebui multă vreme până ce să ajungă acolo; şi emirul 
Saleh îl duse numaidecât pe Zâmbet-de-Lună în iatacul 
bunicii. Or, bătrâna Lăcusta tocmai şedea între nişte 
fetişcane, rude de-ale ei; şi, de cum îl văzu pe Zâmbet-de- 
Lună, îl cunoscu şi strănută de bucurie. lar Zâmbet-de-Lună 
se duse de-i sărută mâna, şi sărută şi mâinile mă-tuşilor lui; 
şi toate îl sărutară tulburate, scoțând strigăte de bucurie, 
cu nişte glasuri tare ascuţite; şi bunica îl pofti să şadă lângă 
ea, şi îl sărută între cei doi ochi, şi îi spuse: 

— O, ce sosire fericită! O, ce zi de lapte! Tu ne luminezi 
casa, o, copilul meu! Da ce mai face mama ta, Floare-de- 
Granată? 

El răspunse: 

— Este cum nu se poate mai sănătoasă şi desăvârşit de 
fericită, şi m-a însărcinat să vă aduc salamalecurile sale, ţie 
şi fetelor unchiului ei! 


lată ce-i spuse el! Da nu spunea adevărat, căci plecase 
fără a-şi lua rămas-bun de la mama lui. Or, pe când Zâmbet- 
de-Lună, luat de mătuşile sale, care vroiau să-i arate toate 
minunăţiile palatului lor, se îndepărtase cu ele, emirul a 
cinci sute treizeci "i opta noapte saleh îi povesti degrabă 
mamei sale despre dragostea care îi intrase în ureche 
nepotului său şi care îi năpădise inima, numai auzind de 
nurii domniţei Gemma, fata craiului Solomâzdru. Şi îi 
povesti toată întâmplarea, de la început până la sfârşit, şi 
adăugă: 

— Şi n-a venit aici cu mine decât ca s-o ceară de soţie de la 
tatăl ei! 

Când bunica sultanului Zâmbet-de-Lună auzi cele spuse de 
Saleh, fu peste poate de supărată pe fiul ei, şi îl certă aprig 
că nu avusese destulă grijă să nu vorbească despre domniţa 
Gemma de faţă cu Zâmbet-de-Lună, şi îi zise: 

— Că tu ştii prea bine ce om amarnic este împăratul 
Solomăzdru-din-mare, plin de îngâmfare şi de prostie, şi cât 
de tăios e de fiică-sa, pe care n-a vrut s-o dea până acuma 
atâtor tineri de neam! Şi nu ţi-e teamă să ne pui într-o grea 
încărcătură umilitoare faţă de el, ducându-ne să-i facem o 
cerere pe care nu are s-o primească, fără de nici o îndoială! 
Şi-atunci noi, care ţinem la cinstea noastră, avem să fim 
tare umiliţi şi avem să ne întoarcem cu nasul în pământ, 
hotărât! Într-adevăr, fiul meu, în nici o împrejurare şi în nici 
un fel n-ar fi trebuit să rosteşti numele acelei domniţe, mai 
ales dinaintea fiului surorii tale, de-ar fi fost el adormit 
chiar cu vreo buruiană de somn! 

Saleh răspunse: 

— Da! Ci lucrul acuma s-a petrecut, iar băiatul este atâta 
de îndrăgostit de fată, încât mi-a mărturisit că, dacă nu are 
să fie a lui, el moare! Şi-apoi cum adică, la urma urmei? 
Zâmbet-de-Lună este pe puţin tot atâta de frumos ca şi 
domniţa Gemma, şi-i urmaşul unui neam de sultani vestit, 
şi-i el însuşi sultan peste o puternică împărăție 
pământească! Şi doar n-o fi domn numai otrăvitul acela de 


Solomâzdru! Şi-apoi cam ce pretenţii ar putea el să-mi 
ridice, pe care să nu pot să i le spulber, aducând altele 
împotrivă? Are să-mi spună că fata lui este bogată; eu am 
să-i spun că fiul nostru este şi mai bogat! Că fiică-sa e 
frumoasă; da feciorul nostru este şi mai frumos! Că fiică-sa 
e de viţă aleasă; da băiatul este de o viţă şi mai aleasă! Şi 
tot aşa, o, maică a mea, până ce am să-i dovedesc că, la 
urma urmei, el are de câştigat primind căsătoria aceasta! 
Oricum, eu, cu trăncăneala mea, sunt pricina încurcăturii; 
şi-i drept să iau asupră-mi sarcina de a o duce la bun sfârşit, 
chiar cu primejdia de a mi se zdrobi oasele şi de a-mi da 
sufletul! 

Iar bătrâna sultană Lăcusta, văzând că nu mai era, într- 
adevăr, altă cale, spuse cu un oftat: 

— Ce bine ar fi fost, fiul meu, dacă n-ai fi stârnit niciodată 
o tteabă primejdioasă ca aceasta! Dar, dacă aşa a fost ursit, 
mă supun, ci numai de nevoie, şi te las să te duci. Ci pe 
Zâmbet-de-Lună am să-l ţin pe lângă mine până ce te 
întorci; căci nu vreau să-l las să se încurce aşa, fără a şti 
nimic temeinic! Du-te, dar, fără el, şi mai ales măsoară-ţi 
vorbele, ca nu cumva să-l înfurii cu vreun cuvânt mai tare 
pe craiul acela necioplit şi bădăran, care nu ţine seamă de 
nimic şi se poartă faţă de toată lumea la fel de urât! 

Şi Saleh răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Se ridică atunci şi luă cu el doi saci mari, plini cu daruri 
scumpe, menite sultanului Solomâzdru; şi încărcă aceşti doi 
saci în spinarea a doi robi, şi luă împreună cu ei drumul de 
apă care ducea la palatul sultanului Solomâzdru. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute treizeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi luă împreună cu ei drumul de apă care ducea la palatul 
sultanului Solomâzdru. 


A cinci sute treizeci şi noua noapte când ajunse Ia sărai, 
emirul Saleh ceru îngăduinţă să intre ca să vorbească cu 
sultanul; şi i se îngădui. Şi intră în sala în care, pe un jeţ de 
smarald şi de hiacint, şedea sultanul Solomâzdru-din-mare. 
Şi Saleh i se temeni cu salama-lecurile sale de bună pace în 
chipul cel mai ales, şi-i puse la picioare cei doi saci mari, 
plini cu strălucite daruri, aduşi de robi în spinare. Şi 
sultanul, văzând acestea, îi întoarse lui Saleh urările de 
bună pace, îl pofti să şadă şi îi spuse: 

— Fii binevenit, emire Saleh! De mult nu te-am mai văzut 
şi-s tare mâhnit din pricina aceasta! Ci grăbeşte-te de-mi 
cere lucrul pentru care ai venit la mine; întrucât atunci 
când cineva face un dar, îl face totdeauna cu nădejdea să 
capete în schimb altceva pe măsură! Vorbeşte, dară, şi am 
să văd dacă pot să fac ceva pentru tine! 

Atunci Saleh mai făcu o temenea adâncă dinaintea 
sultanului şi spuse: 

— Da! Am venit cu sarcina unui lucru pe care nu vreau 
să-l dobândesc decât de la Allah şi de la împăratul cel 
strălucit, de la leul cel viteaz, de la bărbatul cel mărinimos, 
a cărui faimă de slavă, de măreție, de dărnicie, de gingăşie, 
de blândeţe şi de bunătate s-a întins de-a lungul 
pământurilor şi al mărilor, şi despre care îşi povestesc cu 
minunare, seara, la corturi, caravanele! 

Şi sultanul Solomâzdru, la cuvântatea aceasta, îşi domoli 
cumplita încrâncenare a sprâncenelor împreunate, şi spuse: 
— Înfăţişează-ţi cererea, o, Saleh, şi ea are să intre într-o 
ureche simţitoare şi într-un suflet binevoitor! Dacă pot să ţi- 

o îndeplinesc, am s-o îndeplinesc scutindu-te de orice 
zăbavă; iar dacă n-am să pot, nu are să fie din rea-voinţă! 
Întrucât Allah, o, Saleh, nu cere de la un suflet nimic mai 
mult decât poate sufletul acela să cuprindă! 

Atunci Saleh se ploconi dinaintea sultanului încă şi mai 
adânc decât în cele două dăţi de mai înainte, şi spuse: 

— O, doamne al vremurilor, lucrul pe care am venit să ţi-l 
cer poţi, cu adevărat, să mi-l dărui, întrucât este în puterea 


ta şi numai sub voia ta! lar eu de bună seamă că nu m-aş fi 
nevoit să vin să ţi-l cer, dacă n-aş fi avut dintru întâi 
încredințarea că este cu putinţă! Căci spune înțeleptul: 
„Dacă vrei să fii plăcut, nu cere ceea ce nu este cu putinţă!" 
Iar eu, o, Măria Ta (păstreze-te Allah întru fericirea 
noastră!) nu sunt nici smintit, nici înfumurat! Or, aşadar, 
iacătă! Află, o, doamne plin de slavă, că vin la tine numai ca 
mijlocitor! Şi anume, o, preamărite împărate, o, 
mărinimosule, o, falnicule, vin spre a peţi de la tine 
mărgăritarul cel fară de asemuire, giuvaierul cel fără de 
preţ, comoara cea pecetluită, pe fata ta, domniţa Gemma, 
de soţie pentru nepotul meu, sultanul Zâmbet-de-Lună, fiul 
sultanului Şahraman şi al sultanei Floare-de-Granată, sora 
mea, şi stăpânul peste Cetatea-Albă şi peste împărăţiile 
pământeşti care se întind de la hotarele Persiei până la 
marginile cele mai depărtate ale Khorassanului! 

Când auzi cuvântarea aceasta a lui Saleh, sultanul 
Solomâzdru-din-mare se puse pe un râs de se răsturnă pe 
spate şi, căzut aşa, chicotea mai departe şi se hurduca 
zvâcnind cu picioarele în sus cât putea! După care se ridică 
şi, privindu-l pe Saleh în tăcere, răcni deodată la el: 

— Ho! Ho! 

Şi iar se puse pe râs şi pe hurducat, şi atâta de amarnic şi 
atâta de mult, că până la urmă dete şi-o bubuitură 
răsunătoare. Şi, în felul acesta, se potoli şi îi spuse lui Saleh: 

— Într-adevăr, o, Saleh, eu totdeauna te-am crezut om 
măsurat şi cumpănit, ci văd bine acuma cât de tare m-am 
înşelat! Or, atunci, ia spune-mi, ce-ai făcut cu bunul tău simţ 
şi cu minţile tale, de cutezi să-mi înfăţişezi o cerere atâta de 
smintită? 

Ci Saleh, fără a se tulbura ori a-şi ieşi din fire, răspunse: 

— Nu ştiu! Da-i lucru neîndoielnic că sultanul Zâmbet-de- 
Lună, nepotul meu, este pe puţin la fel de frumos, şi a cinci 
sute treizeci “i noua noapte la fel de bogat, şi dintr-un neam 
la fel de ales ca şi fata ta, domniţa Gemma! Şi dacă domniţa 
Gemma nu este făcută pentru o căsătorie ca aceasta, 


pentru ce altceva-i făcută, spune-mi? Căci n-a zis oare 
înțeleptul: „Pentru o fată nu este decât măritişul sau 
mormântul?" Şi drept aceea, la noi la musulmani nu se află 
fete bătrâne! Nu mai pregeta, dar, să te foloseşti de prilejul 
acesta de a-ţi scăpa fata de mormânt! 

La vorbele acestea, sultanul Solomâzăru fu cuprins de o 
mânie peste poate, şi ridicându-se pe cele două picioare ale 
sale, cu sprâncenele încruntate şi cu sângele în ochi, ţipă la 
Saleh: 

— O, câine de om, oare pot cei de-o teapă cu tine să 
rostească în faţa lumii numele fetei mele? Au ce eşti tu, de 
nu un câine, fecior de câine? Şi cine-i nepotu-tău Zâmbet- 
de-Lună? Şi cine-i soră-ta? Toţi sunteţi nişte câini, odrasle 
de câini! 

Pe urmă se întoarse către străji şi strigă: 

— Hei, voi! la găbjiţi-l pe codoşul ăsta şi zdrobiţi-i oasele! 
Pe dată străjerii se năpustiră la Saleh să-1 înşface şi să-l 
doboare; ci, iute ca fulgerul, Saleh se smulse din mâinile lor 
şi se repezi afară, ca să fugă. Ci acolo văzu cu mare uimire 
o mie de călăreţi călări pe cai de mare, şi coperiţi cu platoşe 
de oţel, şi înarmaţi din creştet până în talpă, şi care toţi 
erau rudele lui şi oamenii lui de casă! Şi iacătă că picau 
tocmai la vreme, trimişi de mama lui, sultana Lăcusta, care, 
presupuind ce primire urâtă ar putea să-i facă sultanul 
Solomâzdru, gândise că-i bine să-i trimită pe acei o mie de 
oameni, care să-l apere împotriva oricărei năpaste! 

Atunci Saleh le povesti în două-trei vorbe ce se întâmplase 
şi le strigă: 

— Şi-acuma hai pe sultanul acesta înfumurat şi smintit! 
Atunci cei o mie de călăreţi săriră jos de pe cai, îşi traseră 
spadele şi se năpustiră grămadă după emirul Saleh în sala 
împărătească. 

A cinci sute patruzecea noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzecea noapte spuse: 


Atunci cei o mie de călăreţi săriră jos de pe cai, îşi tra-seră 
spadele şi se năpustiră grămadă după emirul Saleh în sala 
împărătească. 

Iar sultanul Solomâzdru, dacă văzu cum năvăleşte pe 
neaşteptate şi cu mare zarvă puhoiul acela de vrăjmaşi ce 
se revărsa ca negurile nopţii, nu-şi pierdu firea, ci strigă 
către străjile sale: 

— Săriţi pe ţapul fricoşilor ăstora şi pe ciurda lui! Şi săbiile 
să vă fie mai aproape de capetele lor decât li-e scuipatul de 
limbă! 

Şi pe dată străjerii scoaseră strigătul lor de bătălie: 

— Ya-le! Solomâzdru! 

Iar vitejii lui Saleh scoaseră şi ei strigătul de bătălie: 

— Ya-le Saleh! 

Şi cele două tabere se năpustiră şi se izbiră între ele ca 
valurile unei mări în furtună! Şi inima vitejilor lui Saleh era 
mai tare ca stânca, şi săbiile lor rotitoare începură să 
împlinească hotărârile ursitei! Şi Saleh cel vrednic, voinicul 
cu inima ca de piatră, viteazul paloşului şi al suliţei reteza 
grumaji şi junghia piepturi, cu nişte izbituri de să doboare 
şi stâncile munţilor! Uf, cumplit vălmăşag! Şi înfricoşat 
măcel! Ce răgete înăbuşite în beregăţi de vârful lăncilor 
negre! Câte femei lăsate văduve, cu copiii lor rămaşi fără 
tată! Şi lupta se desfăşura înverşunată, izbiturile răsunau, 
trupurile gemeau de rănile cele amarnice, şi pământurile 
de sub ape tremurau de loviturile grele ale oştenilor! Dar 
ce pot săbiile şi ce pot toate armele împotriva hotărârilor 
soartei? Şi de când oare pot oamenii să zăbovească ori să 
grăbească ceasul ce li s-a scris drept soroc de jale? Şi-aşa 
că, peste un ceas de luptă, inimile străjerilor lui Solomăzdru 
nu pregetară să ajungă asemenea cu nişte ulcele plăpânde; 
şi toţi până la unul acoperiră pământul împrejurul jeţului 
împărătesc al domnului lor. Şi Solomâzdru, dacă-i văzu aşa, 
fu cuprins de o turbare atâta de cumplită, încât boaşele lui 
amarnice, care îi atârnau până la genunchi, se zbârciră 


până la buric! Şi se năpusti spumegând la Saleh, care îl 
primi în vârful suliţei şi îi strigă: 

— lacătă-te, o, mişelule şi hainule, la capătul cel de pe 
urmă al mării pierzaniei! 

Şi, cu o lovitură vuitoare, îl dobori la pământ şi îl ţinu acolo 
neclintit, până ce veniră oştenii de-1 ajutară pe stăpânul lor 
să-l pună în lanţuri şi să-l lege cu mâinile la spate! Şi-atâta 
cu toţi aceştia! 

Estimp, domniţa Gemma şi Zâmbet-de-Lună, iacătă! 

De la cele dintâi vuiete ale bătăliei ce se pornise în palat, 
domniţa Gemma, înfricoşată, fugise împreună cu o 
slujitoare de-a ei, pe nume Mirta, şi, străbătând adâncurile 
mării, se ridicase la faţa apei şi îşi urmase fuga până ce 
ajunse la un ostrov pustiu, unde se adăposti, pitindu-se în 
vârful unui copac înalt şi plin de frunze. Iar slujnica ei Mirta 
făcu şi ea la fel, şi se ascunse tot aşa, în vârful unui alt pom 
în care se căţără. 

Or, vroi soarta ca lucrurile să se petreacă aidoma şi în 
palatul sultanei celei bătrâne, Lăcusta. Într-adevăr, cei doi 
robi, care îl însoţiseră pe emirul Saleh la palatul lui 
Solomăzdru ducând sacii cu darurile, nu mai zăboviseră, de 
cum începuse bătălia, să-şi scape pielea şi să dea fuga să-i 
ducă ştirea despre primejdie sultanei Lăcusta. lar Zâmbet- 
de-Lună, domnul cel tânăr, după ce îi descususe pe robi, 
fusese tare speriat de ştirile acelea prea puţin liniştitoare, şi 
se socotise, în sufletul lui, drept pricina dintâi a primejdiei 
grele în care căzuse unchiul său, şi a tulburării aduse a 
cinci sute patruzeci şi una noapte în împărăţia de sub ape. 
Încât, cum era tare sfios faţă de bunică-sa Lăcusta, nu mai 
avu curaj să se înfăţişeze dinaintea ei, după primejdia în 
care, din pricina lui, se afla emirul Saleh, moşu-său. Şi se 
folosi de clipa când bunică-sa era ţinută să asculte spusele 
robilor, se ridică la faţa apei şi porni să se întoarcă la maică- 
sa, Floare-de-Granată, în Cetatea-Albă. Dar cum nu ştia pe 
ce drum să meargă, se rătăci şi ajunse şi el tot pe ostrovul 
acela pustiu, pe care se adăpostise domniţa Gemma. 


De cum atinse pământul, întrucât se simţea ostenit de 
greaua alergătură pe care o făcuse, se duse să se întindă 
tocmai sub pomul în care se afla domniţa Gemma. Şi nu ştia 
că soarta fiecărui om îl însoţeşte oriunde s-ar duce, de-ar 
fugi el mai iute ca vântul, şi nu ştia că nu încape tihnă în a-i 
sluji! Şi habar nu avea despre ce-i menise, din adânc de 
vecii, ursita cea tainică. 

Aşa încât, odată întins sub copacul acela, îşi sprijini capul 
pe mână, ca să se hodinească, şi deodată, ridicând ochii 
către vârful pomului, întâlni privirea domniţei şi faţa ei, şi i 
se păru dintru-ntâi că vede chiar luna între ramuri. Şi rosti: 

— Slavă lui Allah, carele a zămislit luna ca să 
împodobească serile şi să lumineze nopţile! 

Pe urmă, când se uită mai cu luare-aminte, băgă de seamă 
că era o frumuseţe lumească, şi că acea frumuseţe era o 
fetişcană ca luna. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi una noapte 
spuse: 

Băgă de seamă că era o frumuseţe lumească, şi că acea 
frumuseţe era o fetişcană ca luna. 

O mie şi una de nopţi şi gândi: „Pe Allah! Am să mă sui 
numaidecât s-o înşfac şi s-o întreb cum o cheamă! Căci 
seamănă nemaipomenit cu chipul cel minunat al domniţei 
Gemma pe care mi l-a zugrăvit moşul Saleh! Şi cine ştie de 
n-o fi chiar ea? Pesemne că o fi fugit din palatul tatălui ei 
când a început lupta!" Şi, tulburat până peste poate, ridică 
ochii către fată şi îi spuse: 

— O, ţinta cea mai de pe urmă a oricărui dor, cine eşti şi 
pentru care pricină te afli pe ostrovul acesta, în vârful 
acestui copac? 

Atunci domniţa se înclină oleacă înspre tânărul cel frumos, 
îi zâmbi şi îi spuse cu un glas ca un cântec de ape: 

— O, fermecătorule flăcău, o, preafrumosule, sunt domniţa 
Gemma, fiica împăratului Solomâzdru-din-mare! Şi mă aflu 


aici, întrucât mi-am părăsit ţara şi aşezările din ţara mea, şi 
pe tatăl meu, şi pe toţi ai mei, ca să scap de soarta jalnică a 
celor învinşi! Căci la ceasul acesta emirul Saleh, pesemne 
că 1-a şi luat în robie pe tatăl meu, după ce i-a măcelărit pe 
toţi străjerii lui. Şi pesemne că mă caută peste tot prin 
palat! Of! Of! O, greu surghiun departe de ai mei! O, 
amarnică soartă e soarta sultanului, tatăl meu! Of! Of! 

Şi lacrimi mari căzură din ochii ei frumoşi pe faţa lui 
Zâmbet-de-Lună, care de tulburare şi de mâhnire îşi ridică 
mâinile în sus şi strigă într-un sfârşit: 

— O, domniţă Gemma, suflet al sufletului meu, o, vis al 
nopţilor mele fără de somn, fie-ţi milă şi coboară din copac, 
întrucât eu sunt sultanul Zâmbet-de-Lună, fiul Floarei-de- 
Granată, sultana născută ca şi tine în mare! Oh! Coboară, 
căci sunt ucis de ochii tăi, sunt robul prins de frumuseţea 
ta! 

Şi fata, ca vrăjită, strigă: 

— Ya Allah! O, stăpâne al meu, aşadar tu eşti frumosul 
Zâmbet-de-Lună, nepotul lui Saleh şi fiul sultanei Floare-de- 
Granată? 

El spuse: 

— Păi da! Coboară, rogu-te! 

A cinci sute patruzeci "i una noapte ea spuse: 

— Oh! Ce neînţelept a fost tatăl meu când n-a vrut să 
primească pentru fata lui un soţ aşa cum eşti tu! Ce ar fi 
putut să-şi dorească mai bun? Şi unde ar putea să găsească 
un domn mai frumos şi mai minunat, pe pământ ori sub 
ape? O, iubitul meu, nu osândi prea tare hotărârea 
necugetată a tatălui meu, întrucât eu te iubesc! Şi, dacă tu 
mă iubeşti de-o şchioapă, eu te iubesc de o mână întreagă! 
De cum te-am văzut, dragostea pe care o ai pentru mine s-a 
mutat în sufletul meu, şi am ajuns osândită frumuseţii tale! 

Şi, după ce rosti aceste cuvinte, fata se lăsă să alunece din 
copac în braţele lui Zâmbet-de-Lună care, peste măsură de 
mulţumit, o strânse la piept şi o topi în sărutări peste tot, pe 
când ea îi întorcea mângâiere pentru mângâiere şi gingăşie 


pentru gingăşie. lar Zâmbet-de-Lună, la atingerea aceea 
dulce, îşi simţea sufletul cum cântă din toate păsările lui, şi 
strigă: 

— O, stăpână a inimii mele, o, domniţă Gemma cea atâta 
de dorită, tu, cea pentru care mi-am părăsit şi împărăţia, şi 
mama şi palatul părinţilor mei, hotărât că unchiul meu 
Saleh nu mi-a zugrăvit decât a patra parte din farmecele 
tale, pe când celelalte trei părţi rămân încă neştiute pentru 
mine! Şi n-a măsurat dinaintea mea din frumuseţea ta decât 
un carat din cele douăzeci şi patru de carate, o, tu, cea 
toată numai de aut! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea, o coperi mai departe cu 
sărutări, şi o giugiuli într-o mie de chipuri. Pe urmă, arzând 
de dorinţa de a se desfăta, într-un sfârşit, din bine- 
cuvântatele-i haruri, mâna lui cobori îndrăzneață către 
ciucurii de la brâul fetei. Şi fetişcana, ca spre a-l ajuta în 
treaba aceasta, se ridică, se depărtă câţiva paşi, şi deodată 
îşi întinse mâna drept către el, şi, scuipându-l în obraz, căci 
nu avea apă la îndemână, îi strigă: 

— O, pământeanule, lasă-ţi chipul de om şi schimbă-te într- 
o pasăre mare şi albă, cu ciocul şi cu picioarele roşii! 

O mie şi una de nopţi şi pe dată Zâmbet-de-Lună, peste 
măsură de uluit, fu schimbat într-o pasăre cu penele albe, 
cu aripile grele, neînstare să zboare, şi cu ciocul şi cu 
picioarele roşii. Şi începu cu lacrimi în ochi s-o privească pe 
fată! 

Atunci domniţa Gemma o chemă pe slujnica sa Mirtal, şi îi 
spuse: 

— la pasărea aceasta, care-i nepotul celui mai aprig 
vrăjmaş al părintelui meu, al codoşului ăla de Saleh care s-a 
luptat cu taica, şi du-o în Ostrovul-Secat care nu-i departe 
de aici, ca să moară de sete şi de foame acolo! 

Şi-aşa! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi doua noapte 
spuse: 

— la pasărea aceasta, care-i nepotul celui mai aprig 
vrăjmaş al părintelui meu, al codoşului ăla de Saleh care s-a 
luptat cu taica, şi du-o în Ostrovul-Secat care nu-i departe 
de aici, ca să moară de sete şi de foame acolo! 

Şi-aşa! 

Căci domniţa Gemma nu se arătase atâta de drăgăstoasă 
faţă de Zâmbet-de-Lună decât ca să se apropie de el fără de 
nici o supărare şi să poată în felul acesta să-l preschimbe în 
pasăre menită să moară de foame, şi să-şi răzbune astfel 
tatăl şi străjerii tatălui ei. Şi-aşa cu ea! 

Ci, în ce priveşte pasărea cea albă, iacătă! După ce Mirta, 
slujnica, o luă, în ciuda bătăilor ei deznădăjduite de aripi şi 
a ţipetelor răguşite pe care le scotea, i se făcu milă şi nu 
avu inimă s-o ducă pe Ostrovul-Secat, unde o aştepta o 
moarte aşa de cumplită! Şi îşi zise în inima ei miloasă: 

1 La M. A. Salie: Marsina. 

A cinci sute patruzeci şi doua noapte „Am s-o duc mai 
degrabă într-un loc unde să nu poată muri într-un chip 
atâta de cumplit şi unde să-şi aştepte soarta! Căci cine ştie 
dacă stăpâna-mea nu are să se căiască în curând de fapta ei 
dintâi, când i-o trece mânia, şi n-o să mă certe că am 
ascultat-o prea repede!" Şi-aşa că duse pe cel prins într-o 
insulă înverzită, plină cu tot soiul de pomi roditori şi udată 
de izvoare reci, şi îl lăsă acolo, după care se întoarse la 
stăpâna-sa. 

Or, să lăsăm pasărea până una-alta pe insula cea verde, iar 
pe domniţa Gemma în ostrovul dintâi, şi să ne întoarcem să 
vedem ce-i cu emirul Saleh, biruitorul lui Solomâzdru. 

Acesta, după ce îl ferecă pe sultanul Solomâzdru, îl încuie 
într-un iatac din palat şi se făcu sultan în locul lui. Pe urmă 
se apucă fără de zăbavă s-o caute peste tot pe domniţa 
Gemma; ci, se înţelege, n-o găsi nicăieri. Şi dacă văzu că 
toate căutările lui rămân zadarnice, se întoarse la palatul 


său ca s-o înştiinţeze pe sultana Lăcusta, mama lui, despre 
toate câte se întâmplaseră. 

Pe urmă întrebă: 

— O, mamă a mea, unde este nepotul meu Zâmbet-de- 
Lună? 

Ea răspunse: 

— Nu ştiu! O fi plecat să se plimbe cu verişoarele lui. Da 
trimit numaidecât să-l caute! 

Şi tocmai când spunea vorbele acestea, verişoarele 
intrară, iar flăcăul nu era cu ele. Şi sultana trimise oameni 
să-l caute peste tot, dar, se înţelege, nu-l găsiră nicăieri. 
Atunci, durerea sultanului Saleh, a bunicii şi a verişoare-lor 
fu peste poate; şi se bociră şi plânseră amarnic. Pe urmă 
Saleh, cu pieptul greu, fu nevoit fireşte să-i trimită ştire 
despre treaba aceasta surorii-sii, sultana Floare-de- 
Granată, cea născută în apă, mama lui Zâmbet-de-Lună. 

Şi Floare-de-Granată, peste măsură de înspăimântată, se 
cufundă degrabă în mare şi alergă la palatul Lăcustei, 
mama ei. Şi, după îmbrăţişările şi lacrimile dintâi, întrebă: 

— Unde este fiul meu, sultanul Zâmbet-de-Lună? 

Şi mama cea bătrână, după lungi ocolişuri şi după tăceri 
pline de lacrimi, şi în potopul de suspine al verişoa-relor ce 
şedeau roată, îi povesti fiică-sii toată povestea, de la început 
până la sfârşit. Ci n-ar fi de nici un folos s-o mai spunem o 
dată. Pe urmă adăugă: 

— Iar frate-tău Saleh, care s-a fost ridicat sultan în locul 
lui Solomâzdru, degeaba a căutat el mult şi bine peste tot, 
că n-a izbutit să dea nici de urmele copilului nostru Zâmbet- 
de-Lună, şi nici de urmele domniţei Gemma, fata lui 
Solomâzdru! 

Când Floare-de-Granată auzi votbele acestea, lumea se 
înnegură dinaintea ochilor săi, şi jalea intră în inima ei, şi 
suspinele de deznădejde o zguduiau toată. Şi, o bună 
bucată de vreme, nu se mai auziră în palatul de sub apă 
decât bocetele de jale ale femeilor şi sughiţurile lor de 
durere. 


Ci trebuiră numaidecât să cugete cum să îndrepte o stare 
de lucruri atâta de ciudată şi de jalnică. Şi bunica fu cea 
dintâi care îşi şterse lacrimile şi zise: 

— Fata mea, nu-ţi mohori peste măsură sufletul din pricina 
întâmplării acesteia; căci nu-i nici un temei ca fratele tău să 
nu-l găsească până la urmă pe fiu-tău Zâmbet-de-Lună! În 
ce te priveşte, dacă îţi iubeşti cu adevărat copilul şi dacă îţi 
pasă de rosturile lui, ai face mai bine să te întorci în 
împărăţia ta, ca să veghezi treburile şi să ţii în deplină taină 
lipsa fiului tău. Şi Allah aţe să dezlege lucrurile! 

Şi Floare-de-Granată răspunse: 

— Ai dreptate, mamă. Am să mă întorc. Ci te-aş ruga, oh, 
fie-ţi milă! Să te gândeşti necontenit la fiul meu, şi nimenea 
să nu dea uitării căutările! Şi de i s-ar întâmpla odată vreun 
rău, aş muri fară de izbavă, căci nu văd viaţa decât prin el şi 
nu gust bucuria decât la vederea lui! 

Şi sultana Lăcustă răspunse: 

A cinci sute patruzeci şi treia noapte 

— Hotărât, fata mea, din toată dragostea inimii! Fii, dar, 
fără de teamă în privinţa aceasta, şi linişteşte-ţi gândurile 
întru totul! 

Atunci Floare-de-Granată îşi luă rămas-bun de la mama ei, 
de la frate-său şi de la verişoare şi, cu pieptul apăsat greu şi 
cu sufletul tare trist, se întoarse la împărăţia şi la cetatea ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi treia noapte 
spuse: 

Se întoarse la împărăţia şi la cetatea ei. 

Or, acuma, să ne întoarcem la insula verde, în care tânăra 
Mirta cea cu suflet milos îl lăsase pe Zâmbet-de-Lună, 
schimbat de domniţa Gemma în pasăre cu pene albe şi cu 
Cioc şi picioare roşii! 

După ce se văzu părăsit de preabuna Mirta, Zâmbet-de- 
Lună începu să plângă din belşug; pe urmă, întrucât i se 
făcuse foame şi sete, începu să mănânce poame şi să bea 


din apa curgătoare, tot cugetând la soarta lui cea cruntă şi 
minunându-se că se vedea făcut pasăre. Şi degeaba îşi 
încercă el aripile a zbor, căci nu izbândi să se ţină în 
văzduh, întrucât era prea mare şi prea greu. Şi până la 
urmă, se împăcă şi el cu soarta, gândind: „La ce mi-ar şi 
sluji să plec de pe ostrovul acesta, de vreme ce nu ştiu 
încotro să mă îndrept şi de vreme ce nimeni, după 
înfăţişarea-mi de pasăre, nu are să mă cunoască drept 
sultanul care am rămas în sinea mea?" Şi urmă să trăiască 
pe insulă tare trist; şi seara se cocoţa în vreun copac ca să 
se culce. 

Or, într-o zi, pe când se plimba mâhnit pe labele lui, cu 
capul plecat, de mohorât ce era, îl zări un vânător de 
păsări, care venise pe insulă să-şi întindă laţurile. Şi 
păsărarul, Fermecat de înfăţişarea strălucită a acelei păsări 
mari care nu-şi avea şaman pe lume, şi al cărei cioc roşu şi 
ale cărei picioare roşii se vădeau într-un chip aşa de 
drăgălaş din albeaţa penelor, tare s-ar mai fi bucurat să 
poată avea o pasăre ca aceea, de un soi care îi era cu 
desăvârşire necunoscut. Se pregăti aşadar cu toată grija 
să-l amăgească şi, cu o iscusinţă domoală, se apropie de el 
pe la spate şi, dintr-o zvârlitură dibace, aruncă laţul şi îl 
prinse. Şi, bogat cu acest vânat de soi, se întoarse în 
cetatea din care venise, ducând cu gingăşie pe umeri 
pasărea cea mare, pe care o ţinea atârnată de picioare. 

Şi păsărarul, dacă ajunse în cetate, îşi zise: „Pe Allah! N- 
am mai văzut în viaţa mea o pasăre ca aceasta, nici la 
vânătorile mele de pe uscat, nici la cele de pe mare. Încât ia 
să mă feresc de a o vinde vreunui cumpărător de rând, care 
nu-i poate şti nici preţul, nici folosul, şi care pesemne că ar 
tăia-o şi ar mânca-o împreună cu ai lui; ci am să i-o duc în 
dar sultanului cetăţii, care are să se minuneze de 
frumuseţea ei şi are să mă răsplătească scump!" Şi se duse 
la palat şi o arătă sultanului, care, când o văzu, fu încântat 
până peste poate şi se minună mai cu seamă de culoarea 
roşie atâta de frumoasă a ciocului şi a aripilor. Şi o primi şi 


îi plăti zece dinari de aur păsărarului, care sărută pământul 
şi plecă. 

Atunci sultanul puse să se întocmească o colivie mare, cu 
zăbrele de aur, şi închise în ea pasărea cea frumoasă. Şi-i 
puse dinainte boabe de porumb şi de grâu; ci pasărea nici 
nu-şi întoarse ciocul către ele. Iar sultanul, nedumerit, îşi 
zise, Nu mănâncă! Am să-i aduc altceva!" Şi scoase pasărea 
din colivie şi îi puse dinainte piept de pui, felii de carne şi 
fructe. Şi numaidecât pasărea începu să mănânce cu o 
mulţumire vădită, scoțând ţipete scurte şi umflându-şi 
penele albe. Iar sultanul, dacă văzu aşa, se cutremură de 
bucurie şi îi spuse unui rob: 

A cinci sute patruzeci şi patra noapte 

— Dă fuga şi spune stăpânei tale, sultana, că am cumpărat 
o pasăre nemaipomenită, cate-i o minune dintre minunile 
vremilor, şi să vie să ne desfătăm amândoi cu ea, şi să vadă 
în ce chip minunat mănâncă din aceste bucate cu care 
păsările nu se hrănesc de obicei! 

Şi robul plecă degrabă s-o cheme pe sultană, care nu 
pregetă să vină. 

Ci, de cum zări pasărea, sultana îşi acoperi repede faţa cu 
iaşmacul şi se trase mâniată îndărăt spre uşă şi vru să iasă. 
Iar sultanul fugi după ea şi o întrebă, ţinând-o de văl: 

— Pentru ce îţi acoperi faţa, când aici nu suntem decât eu, 
soţul tău, şi hadâmbii şi slujnicele? 

Ea răspunse: 

— O, Măria Ta, află că pasărea aceasta nu este o pasăre, ci 
este un bărbat ca şi tine! Şi nu-i altul decât sultanul 
Zâmbet-de-Lună, fiul lui Şahraman şi al Floarei-de-Granată 
cea născută în apă. Şi a fost preschimbat aşa de domniţa 
Gemma, fata lui Solomâzdru-din-mare, care 1-a răzbunat în 
felul acesta pe tatăl ei cel biruit de câtre Saleh, unchiul lui 
Zâmbet-de-Lună! 

Când auzi vorbele acestea, sultanul se minună până peste 
marginile minunării şi strigă: 


— Prăpădi-o-ar Allah pe domniţa Gemma, şi frânge-i-ar 
mâna! Ci, în numele lui Allah, o, fiică a moşului meu, spune- 
mi de şart cum stă treaba! 

Şi sultana, care era vrăjitoriţa cea mai de seamă de pe 
vremurile acelea, îi povesti toată povestea, fără a ocoli nici 
un amănunt. Şi sultanul, minunat peste măsură, se întoarse 
către pasăre şi o întrebă: 

— E adevărat? lar pasărea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

Se întoarse către pasăre şi o întrebă: 

— E adevărat? 

lar pasărea lăsă capu-n jos, a semn de adeverire, şi bătu 
din aripi. 

Atunci sultanul spuse către soţia sa: 

— Allah să te binecuvânteze, o, fiică a moşului meu! Ci, pe 
viaţa mea, dinaintea ochilor tăi! Grăbeşte-te de-l slobozeşte 
din vraja aceasta! Nu-l lăsa în chinuri! 

Atunci sultana, după ce îşi acoperi cu totul obrazul, îi 
spuse pasării: 

— O, Zâmbet-de-Lună, intră în acest dulap! 

Şi pasărea se supuse numaidecât şi intră într-un dulap 
mare, zidit în perete, pe care sultana îl deschisese; şi intră 
şi ea după el, ţinând în mână o ulcea cu apă, peste care 
rosti nişte vorbe necunoscute; şi apa începu să clocotească 
în ulcea. Atunci sultana luă câţiva stropi din apa aceea, pe 
care i-i aruncă în obraz, spunându-i: 

— Intru harurile Numelor celor Magice şi ale Cuvintelor 
Atotputernice, şi întru măreţia lui Allah cel mai presus de 
toate, Ziditorul cerului şi al pământului, Învietorul morţilor, 
Hotărnicitorul soroacelor şi Împărţitorul ursitelor, îţi 
poruncesc să laşi înfăţişarea aceasta de pasăre şi să-ţi iei 
îndărăt chipul care ţi-a fost dat de Ziditor! 


Şi numaidecât pasărea se cutremură de un tremur şi se 
zgudui de o zguduitură, şi se întoarse la înfăţişarea ei 
dintâi. Şi sultanul, uimit, văzu că era un flăcău care nu-şi 
avea seamăn pe faţa pământului. Şi strigă: 

— Pe Allah! Îşi merită numele de Zâmbet-de-Lună! Or, de 
îndată ce Zâmbet-de-Lună se văzu întors la starea lui dintâi, 
strigă: 

— La ilah ill' Allah, ua Mohammad rassul Allah! 

Pe urmă se duse la sultan, îi sărută mâna şi îi ură viaţă 
lungă. 

A cinci sute patruzeci "i patra noapte iar sultanul îl sărută 
pe frunte şi îi spuse: 

— Zâmbet-de-Lună, te-aş ruga să-mi povesteşti toată 
povestea ta, de când te-ai născut şi până astăzi! 

Şi Zâmbet-de-Lună îi povesti sultanului, care se minună 
peste poate, toată viaţa lui, fără a ocoli nici un amănunt. 

Atunci sultanul, simțindu-se peste măsură de încântat, îi 
spuse tânărului sultan slobozit din vrajă: 

— O, Zâmbet-de-Lună, ce doreşti tu acuma să fac eu 
pentru tine? Spune-mi cu toată încrederea! 

— O, doamne al vremilor, tare aş vrea să mă întorc în 
împărăţia mea! Întrucât a trecut prea lungă vreme de când 
lipsesc, şi tare mă tem că neprietenii domniei s-or prileji de 
lipsa mea ca să-mi ia locul. Şi-apoi maică-mea trebuie să fie 
tare îngrijorată de plecarea mea! Şi cine ştie dacă nu 
cumva, cuprinsă de spaimă, o mai fi putut trăi, de durere şi 
de gânduri? 

Şi sultanul, mişcat de frumuseţea lui Zâmbet-de-Lună, şi 
cucerit de tinereţea şi de cuviinţa lui, răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi porunci să se pregătească pe dată o corabie, încărcată 
cu toată zahereaua de trebuinţă, cu pânzele, cu năierii şi cu 
căpitanul ei; şi sultanul Zâmbet-de-Lună, după urările de 
despărţire şi după multe mulţumiri, se sui pe corabie, 
încredinţându-se ursitei lui. 


Ci ursita aceea îi mai păstra, în nevăzut, alte păţanii! Într- 
adevăr, la cinci zile de la plecare, se stârni o furtună 
năprasnică, luă corabia şi o zdrobi de un colţ de stâncă; şi 
singur Zâmbet-de-Lună, datorită însuşirilor lui din naştere, 
izbuti să scape de la înec şi să ajungă pe un ţătm liniştit. 

Şi zări ivindu-se în depărtări o cetate ca o porumbiţă tare 
albă, şi care, aşezată pe un vârf de munte, se înălța 
deasupra mării. Şi deodată, din culmea acelui munte, văzu 
cum se apropie şi coboară la vale către el, cu iuţeala unei 
vijelii, un iureş înverşunat de cai, de catâri şi de măgari, 
fără de număr ca firele de nisip. Şi toată turma aceea 
vânzolită şi năucă se opri în jurul lui. Şi măgarii toţi, 
dimpreună cu caii şi cu catârii, începură să-i facă din cap 
nişte semne vădite care voiau să spună: „întoarce-te de 
unde ai venit!" Ci întrucât el se încăpăţâna să stea pe loc, 
caii începură să necheze, şi catârii începură să sforăie, şi 
măgarii începură să răgească; ci erau nişte nechezături, 
nişte sforăituri şi nişte răgete de jale şi de deznădejde. Ba 
vreo câţiva începură vădit să plângă smiorcăindu-se. Şi îl 
împingeau încetişor cu botul pe Zâmbet-de-Lună, care sta 
nemişcat şi nu vroia să se întoarcă la mare. Pe urmă, 
întrucât în loc să se întoarcă îndărăt, el pornise înainte 
către cetate, toate acele făpturi cu patru picioare începură 
să meargă şi ele, care înaintea lui, care dindărăt, 
alcătuindu-i un fel de alai de moarte, cu atâta mai 
tulburător cu cât lui Zâmbet-de-Lună i se părea că în 
gemetele pe care le scoteau aude un fel de tângă, în limba 
arăbească, asemenea cu tânga pe care o scot cititorii din 
Coran dinaintea celor morţi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Zâmbet-de-Lună i se părea că în gemetele pe care le 
scoteau aude un fel de tângă, în limba arăbească, asemenea 


cu tânga pe care o scot cititorii din Coran dinaintea celor 
morţi. 

Şi Zâmbet-de-Lună, fără a mai şti dacă doarme, dacă e 
treaz, ori dacă totul nu este altceva decât o urmare 
amăgitoare a stării lui de oboseală, începu să meargă ca 
într-un vis, şi ajunse în felul acesta pe culme, la poarta 
cetăţii cocoţate în vârful muntelui. Şi văzu la uşa unei 
prăvălii cu a cinci sute patruzeci şi cincea noapte leacuri, 
stând jos, un şeic cu barbă albă, şi se grăbi să-i ureze bună 
pace. Şi şeicul, la rându-i, când îl văzu aşa de frumos, fu 
peste poate de bucuros, şi se ridică, îi răspunse la salamalec 
şi începu să le facă semne cu mâna animalelor acelea cu 
patru picioare să plece de acolo. Şi ele plecară, tot 
întorcându-şi capul din vreme în vreme, parcă anume ca să 
arate cât de rău le pare; pe urmă se împrăştiară în toate 
părţile şi pieriră. 

Atunci Zâmbet-de-Lună, la întrebarea bătrânului şeic, îşi 
povesti în câteva vorbe păţaniile, pe urmă îi spuse şei-cului: 

— O, moşule al meu preacinstit, oare poţi să-mi spui, la 
rândul tău, ce cetate este aceasta şi ce-i cu vieţuitoarele 
cele cu patru picioare care m-au însoţit bocindu-se? 

Şeicul răspunse: 

— Fiul meu, intră mai întâi colea în prăvălie şi stai jos! Căci 
ţi-o fi foame, pesemne. Şi apoi am să-ţi spun tot ce pot să-ţi 
spun! 

Şi îl pofti să intre şi să şadă pe un divan, în fundul 
prăvăliei, şi îi aduse să mănânce şi să bea. Şi, după ce 
Zâmbet-de-Lună se înfruptă şi se răcori, bătrânul îl sărută 
între ochi şi îi spuse: 

— Mulţumeşte lui Allah, o, fiul meu, carele te-a adus să mă 
întâlneşti înainte de a te vedea sultăniţa de aici! Dacă nu ţi- 
am spus încă nimic, nu ţi-am spus din pricină că mi-a fost 
frică să nu te tulbur şi să te împiedic în felul acesta să 
mănânci în tihnă. Află, dar, că această cetate se numeşte 
Cetatea-Vrăjilor, şi că aceea care domneşte aici se numeşte 
sultăniţa Almanakh! E o vrăjitoriţă înfricoşătoare, o 


fermecătoare fără de pereche, o adevărată şeitană! Or, 
sultana aceasta este arsă necurmat de dorinţe! Şi ori de 
câte ori întâlneşte vreun străin tânăr, voinic şi frumos, care 
ajunge pe insula noastră, îl ispiteşte şi îl pune să se culce 
mereu cu ea, vreme de patruzeci de zile şi de patruzeci de 
nopţi. Or, întrucât la sfârşitul acestui răstimp 1-a topit pe 
flăcău cu totul, sultana îl preschimbă în animal. Şi întrucât, 
în proaspăta înfăţişare de animal, flăcăul îşi dobândeşte 
iarăşi puterile şi virtuțile, se schimbă şi ea după cum i-i voia, 
de fiecare dată, în animalul cu care are de-a face, fie în 
iapă, fie în măgăriţă, şi se lasă încălecată de măgar sau de 
cal de nenumărate ori. După care îşi ia îndărăt înfăţişarea 
de om, ca să-şi caute alţi flăcăi şi alte jertfe printre flăcăii 
frumoşi pe care-i găseşte. Şi, uneori, i se întâmplă, în 
nopţile în care lăuntrurile-i sunt pârjolite de o dorinţă fără 
saţ, să se lase încălecată pe rând de toate patrupedele de 
pe insulă până dimineaţa. Şi-aşa-i viaţa ei! Or, eu, întrucât 
îmi eşti tare drag, copilul meu, n-aş vrea să te văd ajuns pe 
mâinile vrăjitoarei acesteia nesăţioase, care nu trăieşte 
decât pentru ce îţi povestii! Şi întrucât, fără de nici o 
îndoială, tu eşti cel mai frumos dintre toţi flăcăii câţi au pus 
piciorul pe insula noastră, cine ştie ce are să se întâmple, de 
te-o vedea sultana Almanakh! În ce priveşte măgarii, catării 
şi caii care, când te-au văzut, au coborât din munte devale 
în întâmpinarea ta, aceia-s flăcăii preschimbaţi de către 
Almanakh. Or, întrucât te vedeau aşa de tânăr şi de frumos, 
li s-a făcut milă de tine şi au vrut mai întâi, cu semnele lor 
din cap, să te hotărască să te întorci la mare. Pe urmă, 
văzând că te îndărătniceşti să rămâi, în pofida do-jenelii lor, 
te-au însoţit până aici, tânguindu-se, pe limba lor, în bocete 
de moarte, ca şi cum ar fi însoţit un om mort pentru viaţa 
de om! Or, fiul meu, viaţa cu această tânără sultăniţă 
Almanakh, vrâjitoriţa, n-ar fi chiar cu totul neplăcută, de n- 
ar fi necazul că prea îl trudeşte pe acela pe care soarta i-l 
aduce la pat. De mine îi e frică şi mă cinsteşte, căci ştie că 
sunt mai priceput decât ea în meşteşugul vrăjitoriei şi al 


farmecelor. Numai că eu, fiul meu, întrucât sunt un drept- 
credincios întru Allah şi întru Profetul său (cu El fie 
rugăciunea şi pacea!), nu mă slujesc niciodată de vrăjitorie 
spre a săvârşi rele! Căci răul totdeauna se întoarce până la 
urmă împotriva celui ce 1-a săvârşit! 

A cinci sute patruzeci şi şasea noapte or, nici nu isprăvi 
bine bătrânul şeic să rostească vorbele acestea, că se şi ivi 
dinspre partea lui un alai falnic de o mie de fete ca nişte 
lune, îmbrăcate în purpură şi în aur, care veniră şi se 
rânduiră în două şire de-a lungul prăvăliei, ca să-i facă loc 
unei fetişcane mai frumoasă decât ele toate, călare pe un 
cal arab sclipind de nestemate. Şi era chiar sultăniţa 
Almanakh, vrăjitoriţa. Şi se opri dinaintea prăvăliei, puse 
piciorul pe pământ, ajutată de două roabe care ţineau 
frâiele calului, şi intră la şeicul cel bătrân, pe care îl salută 
cu multă cuviinţă. Pe urmă şezu jos pe divan şi, cu ochii 
închişi pe jumătate, îl privi pe Zâmbet-de-Lună. Şi ce 
privire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Pe urmă şezu jos pe divan şi, cu ochii închişi pe jumătate, îl 
privi pe Zâmbet-de-Lună. Şi ce privire! Lungă, răscolitoare, 
mângâietoare, scăpărătoare! Şi Zâmbet-de-Lună se simţi 
străpuns ca de o suliță, ori ars ca de un jar încins. Şi tânăra 
domniţă se întoarse către şeic şi îi spuse: 

— O, şeicule Abderrahman, de unde ai putut să dobândeşti 
tu un asemenea flăcău? 

El răspunse: 

— Este băiatul fratelui meu. Tocmai a sosit la mine din 
călătorie! 

Ea spuse: 

— Este tare frumos, o, şeicule! N-ai vrea să mi-l 
împrumuţi numai pentru o noapte? N-am să fac altceva 


decât am să stau de vorbă cu el, nimic mai mult; şi ţi-l aduc 
îndărăt mâine dimineaţă, neatins! 

El spuse: 

— 'Te legi cu jurământ faţă de mine că nu ai să încerci 
niciodată să-l vrăjeşti? 

Ea răspunse: 

— Fac jurământ dinaintea Stăpânului vrăjitorilor şi 
dinaintea ta, o, preacinstite moşule! 

Şi puse să i se dea în dar şeicului o mie de dinari de aur, ca 
să-şi dovedească mulţumirea, şi îl pofti pe Zâmbet-de-Lună 
să încalece pe un cal minunat, coperit cu nestemate, şi îl luă 
cu ea la sărai. Şi, în mijlocul alaiului, flăcăul părea ca luna 
între stele. 

Or, Zâmbet-de-Lună, care se împăcase cu gândul ca de aci 
înainte să se lase în voia soartei, nu scotea o vorbă şi se lăsa 
dus, fără a arăta în nici un fel ce simte. 

Iar vrăjitoriţa Almanakh, care îşi simţea lăuntrurile arzând 
după flăcău mult mai aprig decât arseseră vreodată pentru 
drăguţii ei de mai înainte, îl duse degrabă într-o sală cu 
pereţii zidiţi din aur şi unde aerul era răcorit de un şuvoi de 
apă ce ţâşnea dintr-un havuz de peruzea. Şi merse de se 
prăbuşi cu el pe un pat mare de fildeş, unde începu să-l 
alinte într-un chip aşa de nemaipomenit, încât flăcăul porni 
să cânte şi să dănţuiască din toate păsărelele lui! Şi 
sultăniţa nu era nicidecum amarnică, dimpotrivă! lare 
gingaşă, într-adevăr! Şi tot aşa! Incalculabile erau 
zvâcnirile cocoşului cu neobosita găinuşă. Şi flăcăul îşi zise: 
„Pe Allah! Este peste poate de pricepută! Şi nu mă 
înghesuie deloc! Îşi face rând, iar eu la fel! Şi, întrucât tare 
mă bate gândul că este cu neputinţă ca domniţa Gemma să 
fie tot aşa de minunată ca vrăjitoriţa aceasta, vreau să 
rămân aici toată viaţa mea, şi să nu mă mai gândesc nici la 
fata lui Solomâzdru, nici la rudele mele, nici la împărăţia 
mea!" 

Şi-aşa că rămase acolo patruzeci de zile şi patruzeci de 
nopţi, trecându-şi vremea toată cu tânăra vrăjitoriţă, în 


petreceri, în danţuri, în cântece, în alinturi, în zbeguri, în 
giugiuleli, în desfătări, şi altele de-acestea, peste măsura 
bucuriei şi a voioşiei. 

A cinci sute patruzeci şi şasea noapte şi, din când în când, 
ca să râdă, Almanakh îl întreba: 

— O, ochi al meu, ţi-e mai bine cu mine, decât în prăvălie 
cu moşu-tău? 

Şi el răspundea: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea, unchiul meu este un biet 
neguţător de leacuri, da tu eşti chiar tiriacul! 

Or, cum erau tocmai în cea de a patruzecea seară, vrăji- 
toreasa Almanakh, după o sumedenie de zbeguieli de tot 
felul cu Zâmbet-de-Lună, fu mai zbuciumată ca de obicei şi 
se întinse să se culce. Ci, pe la miez de noapte, Zâmbet-de- 
Lună, care se prefăcea că doarme, o văzu cum se scoală din 
pat, cu faţa aprinsă. Şi se duse în mijlocul sălii, de unde luă 
de pe o tabla de aramă un pumn de boabe de orz, pe care le 
aruncă în apa din havuz. Şi, în câteva clipite, boabele de orz 
încolţiră, şi tulpinele lor ieşiră din apă, şi spicele li se 
coapseră şi se auriră. Atunci vrăjitoreasa culese boabele 
cele noi, le zdrobi într-o piuliţă de marmură, le amestecă cu 
nişte prafuri pe care le luă din fel de fel de cutii, şi făcu un 
aluat rotund ca o gogoaşă. Pe urmă puse gogoaşa, întocmită 
în felul acesta, într-un tuci fierbinte, şi o prăji la foc domol. 
Pe urmă scoase gogoaşa, o înfăşură într-un ştergar şi se 
duse de-o ascunse într-un dulap, după care se întoarse şi se 
culcă iarăşi în pat, lângă Zâmbet-de-Lună, şi adormi. 

Ci dimineaţa, Zâmbet-de-Lună, care, de când intrase în 
saraiul vrăjitoarei îl lăsase uitării pe bătrânul şeic 
Abderrahman, îşi aduse aminte acuma de el şi gândi că ar fi 
de trebuinţă să se ducă şi să-i spună ce-a văzut că făcuse 
Almanakh în noaptea aceea. Şi se duse la prăvălia şeicului, 
care fu bucuros să-l vadă iară, îl sărută cu drag, îl pofti să 
şadă şi îl întrebă: 

— Nădăjduiesc, fiul meu, că n-ai avut a te plânge de vră- 
jitoriţa Almanakh, oricât de necredincioasă o fi ea! 


El răspunse: 

— Pe Allah, moşule al meu bun, s-a purtat faţă de mine 
toată vremea cu multă gingăşie, şi nu m-a asuprit cu nimic. 

Ci as'noapte am simţit că s-a sculat şi, când i-am văzut 
obrajii aprinşi, m-am prefăcut că dorm, şi am văzut-o cum 
se îndeletnicea cu o treabă ce mă face să mă tem cu totul 
de ea! Drept aceea, o, preacinstite unchiule al meu, am 
venit să-ţi cer sfatul! 

Şi îi povesti ce făcuse vrăjitoriţa noaptea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Şi îi povesti ce făcuse vrăjitoriţa noaptea. La vorbele 
acestea, şeicul Abderrahman fu cuprins de o mânie 
năprasnică, şi strigă: 

— O, blestemata! O, haina! O, sperjura care nu vrea să-şi 
ţină jurământul! Nimica, dar, n-o s-o lecuiască de 
blestemata ei de vtăjitorie? 

Pe urmă adăugă: 

— E vremea să pun cap blestemăţiilor ei! 

Şi se duse la un dulap, scoase de acolo o gogoaşă 
asemenea în toate privinţele cu gogoaşa întocmită de 
vrăjitoare, o înfăşură într-un ştergar şi i-o întinse lui 
Zâmbet-de-Lună, spunându-i: 

— Cu pita aceasta pe care ţi-o dau, răul pe care vrea să ţi- 
1 facă are să cadă asupra ei. Într-adevăr, cu ajutorul acelei 
gogoşi frământate de ea, şi pe care, la capătul celor 
patruzeci de zile, le-o dă flăcăilor s-o mănânce, îi schimbă în 
animalele cu patru picioare care umplu insula. Ci tu, copilul 
meu, să te fereşti ca nu cumva să te atingi de gogoaşa cu 
care are să te îmbie! Încearcă, dimpotrivă, s-o faci să 
înghită o bucată din gogoaşa ce ţi-am dat-o eu! Pe urmă să-i 
faci întocmai ce are să încerce ea să-ţi facă, drept vrăjitorie, 
rostind asupra ei vorbele întocmai cum are să le a cinci sute 
patruzeci şi şaptea noapte rostească ea asupra ta. Şi, în 


felul acesta, ai s-o preschimbi în ce animal ţi-o plăcea! Şi să 
încaleci pe ea, şi să vii la mine. Şi-atunci am să ştiu eu ce-mi 
rămâne de făcut. 

Şi Zâmbet-de-Lună, după ce îi mulţumi şeicului pentru 
dragostea şi pentru grija ce-i purta, îl lăsă şi se întoarse la 
saraiul vrăjitoarei. 

Şi o găsi pe Almanakh, care îl aştepta în grădină, stând 
dinaintea unei mese întinse, iar la mijlocul mesei era o tabla 
pe care se afla gogoaşa gătită în toiul nopţii. Şi întrucât ea 
începu să se plângă de lipsa lui, el îi spuse: 

— O, stăpână a mea, trecuse multă vreme de când nu-l 
mai văzusem pe moşul meu, şi m-am dus pe la el; şi m-a 
primit cu bucurie şi mi-a dat să mănânc; şi, printre alte 
lucruri minunate, erau şi nişte gogoşi, aşa de bune încât nu 
m-am putut opri să-ţi aduc şi ţie una, ca să-ţi dau să guşti! 

Şi scoase legăturica, desfăcu gogoaşa şi o rugă pe 
Almanakh să mănânce o bucată. Şi Almanakh, ca să nu-l 
supere, rupse gogoaşa şi luă o bucată pe care o înghiţi. Pe 
urmă, la rându-i, îl pofti să guste şi el din gogoaşa ei; iar 
Zâmbet-de-Lună, ca să n-o supere, luă o bucată, ci, prefa- 
cându-se că o mănâncă, o lăsă să-i lunece pe gura cămăşii. 

Numaidecât vrăjitoarea, socotind că el înghiţise cu 
adevărat bucata de gogoaşă, se ridică repede, luă în căuşul 
palmei oleacă de apă din havuzul de alături şi îl stropi pe 
Zâmbet-de-Lună, strigându-i: 

— O, tinere sleit, fă-te un măgar putinţe! 

Da care nu fu mirarea vrăjitoriţei când văzu că flăcăul, 
departe de a se schimba în măgar, se ridică la rându-i şi se 
apropie repede de havuz, de unde luă un strop de apă cu 
care o stropi strigându-i: 

— O, haino, leapădă-ţi înfăţişarea omenească şi prefă-te în 
măgăriţă! 

Şi tot atunci, până să aibă vreme să se dezmeticească din 
uluială, vrăjitoriţa Almanakh fu preschimbată în măgăriţă. 
lar Zâmbet-de-Lună încălecă pe ea şi alergă la şeicul 


abderrahman, să-i povestească tot ce se întâmplase. Pe 
urmă îi lăsă în seamă măgăriţa, care făcea pe nărăvaşa. 

Atunci şeicul Abderrahman petrecu pe după gâtul 
măgăriţei Almanakh un lanţ îndoit, pe care îl legă de o 
verigă din peretele casei. Pe urmă îi spuse lui Zâmbet-de- 
Lună: 

— Acuma, fiul meu, am să mă apuc să fac rânduială în 
treburile cetăţii noastre, şi am să încep cu dezlegarea vrăjii 
care-i ţine pe atâţia flăcăi schimbaţi în animale cu patru 
picioare. Ci mai întâi, măcar că aceasta mă costă 
despărţirea de tine, vreau să-ţi ajut să te întorci în 
împărăţia ta, ca să se curme zbuciumul mamei tale şi al 
supuşilor tăi! Şi pentru aceasta am să te ajut să urmezi 
drumul cel mai scurt. 

Şi, rostind aceste cuvinte, şeicul îşi puse două degete între 
buze şi scoase un şuierat lung şi puternic, şi numaidecât se 
ivi dinaintea lui un ginn mare, cu patru aripi, care se opri 
smirnă în vârful picioarelor şi îl întrebă pricina pentru care 
fusese chemat. lar şeicul îi spuse: 

— O, ginnule Fulgerătură, ai să-l iei în cârcă pe sultanul 
Zâmbet-de-Lună, aci de faţă, şi ai să-1 duci de sârg la 
palatul lui, din Cetatea-Albă! 

Iar ginnul Fulgerătură se încovoie în două, lăsând capu-n 
jos; şi Zâmbet-de-Lună, după ce sărută mâna şeicului, 
izbăvitorul său, şi după ce îi mulţumi, se sui în cârca lui 
Fulgerătură şi, lăsându-şi picioarele să-i atârne peste 
pieptul acestuia, se prinse de gâtul lui. Şi ginnul se ridică în 
văzduhuri şi zbură cu o iuţeală de porumbel călător, făcând 
cu aripile lui un vuiet ca de moară de vânt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci şi opta noapte 
spuse: 

Vuiet ca de moară de vânt. 

A cinci sute patruzeci şi opta noapte şi ginnul drumeţi aşa, 
neostenit, vreme de o zi şi o noapte, şi străbătu în felul 


acesta o depărtare de şase luni de drum. Şi ajunse 
deasupra Cetăţii-Albe şi îl lăsă pe Zâmbet-de-Lună chiar pe 
terasa palatului său. Pe urmă se mistui. 

lar Zâmbet-de-Lună, cu inima topită de adierea aburului 
ţării sale, cobori degrabă în iatacul unde, de când pierise el, 
şedea maică-sa, Floare-de-Granată, plângând în tăcere şi 
purtându-şi jalea tainic în suflet, ca să nu se dea în vileag şi 
să-i ispitească în felul acesta pe cei ce râvneau la scaunul de 
domnie. Şi Zâmbet-de-Lună trase la o parte perdeaua de la 
sala în care tocmai se aflau în ospeţie la sultană bătrâna 
mamă-mare Lăcusta, sultanul Saleh şi verişoarele. Şi intră 
în sală, urând bună pace celor de faţă, şi se repezi în 
braţele mamei sale, care, când îl văzu, căzu leşinată de 
bucurie şi de tulburare. Ci nu zăbovi mult până să-şi vină 
iarăşi în fire şi, strângându-şi feciorul la piept, plânse 
îndelung, zguduită toată de suspine, în vreme ce 
verişoarele sărutau picioarele nepotului lor, iar bunica îl 
ţinea de o mână şi moşul Saleh de cealaltă. Şi stătură aşa, 
în bucuria întoarcerii, fără a putea să rostească o vorbă. 

Ci, după ce le fu cu putinţă, într-un sfârşit, să-şi descarce 
sufletele în vorbe, îşi povestiră cu toţii toate păţaniile, şi îl 
binecuvântară laolaltă pe Allah cel Binefăcător, care 
îngăduise să fie mântuiţi şi să se vadă laolaltă iarăşi. 

După care Zâmbet-de-Lună se întoarse către mama sa şi 
către bunică-sa şi le spuse: 

— Nu-mi mai rămâne acuma decât să mă însor! Şi stărui a 
nu vroi să mă însor decât cu domniţa Gemma, fata lui 
Solomâzdru! Întrucât, într-adevăr, ea este o adevărată 
gemmă, aşa cum o arată numele! 

Şi bunica cea bătrână răspunse: 

— Acuma, 0, copile al meu, lucru-i lesne, întrucât încă îl 
mai avem prins pe tatăl ei în palatul său. 

Şi trimise numaidecât după Solomâzdru, pe care robii îl 
aduseră legat cu lanţuri de mâini şi de picioare. Ci Zâmbet- 
de-Lună porunci să fie numaidecât slobozit din lanţuri; şi 
porunca fu îndeplinită pe dată. 


Atunci Zâmbet-de-Lună se duse lângă Solomâzdru şi, după 
ce îşi ceru iertare că fusese pricina necazurilor întâmplate, 
îi luă mâna, i-o sărută cuviincios şi spuse: 

— O, împărate Solomâzdru, cinstea de a mă înrudi cu tine 
nu ţi-o mai cere un mijlocitor; ci chiat eu, Zâmbet-de-Lună, 
sultanul peste Cetatea-Albă şi peste cea mai mare împărăție 
de pe pământ, îţi sărut mâinile şi ţi-o cer de soţie pe fiica ta 
Gemma. lar dacă nu vrei să mi-o dai, am să mor. lar dacă 
primeşti, nu numai că ai să fii iarăşi domn peste împărăţia 
ta, ci şi eu am să fiu robultău! 

La vorbele acestea, Solomâzdru îl sărută pe Zâmbet-de- 
Lună şi spuse: 

— Hotărât, o, Zâmbet-de-Lună, nimenea mai mult decât 
tine n-ar putea să fie vrednic de fata mea! Or, întrucât ea 
este supusă puterii mele, are să primească această dorinţă 
cu dragă inimă! Încât trebuie să trimit s-o cheme din 
ostrovul unde stă ascunsă de când am fost lipsit de scaunul 
domniei mele. 

Şi, spunând vorbele acestea, porunci să vină din mare un 
sol, pe care îl însărcină să plece numaidecât s-o caute pe 
domniţa din insulă şi să i-o aducă fără de zăbavă. lar solul 
pieri şi nu zăbovi mult până să se întoarcă dimpreună cu 
domniţa Gemma şi cu slujnica ei Mirta. 

Atunci sultanul Solomâzdru o sărută mai întâi pe fiică-sa, 
pe urmă o duse să se închine dinaintea bătrânei doamne 
Lăcusta şi dinaintea sultanei Floare-de-Granată, şi îi spuse, 
arătându-i-l cu degetul pe Zâmbet-de-Lună, cel pierit de 
bucurie. 

— Află, o, fata mea, că te-am făgăduit acestui tânăr sultan 
falnic, acestui leu viteaz, Zâmbet-de-Lună, fiul sultanei 
Floare-de-Granată-din-mare, întrucât fără de nici o îndoială 
a cinci sute patruzeci “i noua noapte că el este cel mai 
frumos dintre oamenii vremilor lui, şi cel mai minunat, şi cel 
mai puternic, şi cel mai presus ca stirpe şi cin, şi încă şi mai 
mult! Încât socot că el este făcut pentru tine şi că tu eşti 
făcută pentru el. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute patruzeci şi noua noapte 
spuse: 

Încât socot că el este făcut pentru tine şi că tu eşti făcută 
pentru el. 

La vorbele acestea ale tatălui său, domniţa Gemma lăsă 
ochii în jos, cuminte, şi răspunse: 

— Sfaturile tale, o, părinte al meu, sunt pravila mea de 
purtare; iar dragostea ta plină de grijă este umbra sub care 
huzuresc! Şi întrucât aşa-i dorinţa ta, de-acuma înainte 
chipul celui pe care mi l-ai ales are să fie în ochii mei, 
numele lui are să fie pe gura mea, iar locuinţa lui are să fie 
în inima mea! 

Când auziră cuvintele acestea, mătuşile lui Zâmbet-de- 
Lună şi celelalte doamne de faţă umplură palatul cu 
strigătele lor de bucurie şi cu liu-liu-liu-lor ascuţite. Pe urmă 
sultanul Saleh şi Floare-de-Granată trimiseră numaidecât 
după cadiu şi după martori, ca să scrie senetul de căsătorie 
dintre sultanul Zâmbet-de-Lună şi domniţa Gemma. Şi 
nunta se sărbători cu mare vâlvă şi cu o fală aşa de 
nemaipomenită încât, pentru datina îmbrăcării hainelor, 
rochia miresei fu schimbată de nouă ori. În ce priveşte 
celelalte, ar creşte păr pe limbă până a izbuti să povesteşti 
totul cum se cuvine. Încât mărire lui Allah carele uneşte 
între ele lucrurile frumoase şi nu zăboveşte bucuria decât 
ca să dăruiască fericirea! 

Când sfârşi de povestit povestea aceasta, Șeherezada, 
tăcu. Atunci micuța Doniazada strigă: 

— O, surioara mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce zemoase 
sunt vorbele tale! Şi ce minunată-i povestea aceasta! 

Iar sultanul Şahriar spuse: 

— Hotărât, o, Șeherezada, m-ai învăţat multe lucruri 
despre care habar nu aveam! Căci n-am ştiut până astăzi 
mai nimic despre lucrurile de sub ape. lar povestea lui 
Abdallah-din-mare, precum şi cea a Floarei-de-Granată m- 


au mulţumit pe deplin! Ci, o, Şeherezada, nu cumva ştii 
vreo povestire cu totul diavolească? 

Iar Şeherezada zâmbi a râde şi răspunse: 

— Tocmai, o, Măria Ta, ştiu una, pe care am să ţi-o 
povestesc numaidecât! 

Şi Şeherezada spuse: 

SEARA DE IARNĂ A LUI ISAC DIN MOSSULI la Isac din 
Mossul, meşterul cântăreţ cel îndrăgit de Al-Raşid, ne-a 
rămas povestirea snoavei care urmează. Isac spunea: într-o 
noapte, stam la mine acasă, iarna, şi, pe când afară 
vânturile urlau ca nişte lei şi norii se descărcau cu vuiet ca 
nişte guri de burdufe pline cu apă şi larg deschise, îmi 
încălzeam mâinile deasupra plitei mele de aramă şi eram 
posomorât că nu puteam, din pricina noroiului de pe 
drumuri, a ploii şi a negurii, nici să ies, nici să nădăjduiesc 
în venirea vreunui prieten care să-mi ţină tovărăşie. Şi, cum 
pieptul îmi era din ce în ce mai apăsat, i-am spus robului 
meu: 

— Dă-mi ceva de mâncare, ca să-mi trec vremea! 

Şi pe când robul se pregătea să-mi îndeplinească porunca, 
nu izbuteam să nu mă gândesc la nurii unei fetişcane pe 
care o văzusem mai înainte la sărai2; şi nu ştiam de ce 
amintirea ei îmi stăruia atâta în minte, nici din ce pricină 
gândul mi se oprea mai des la obrazul ei decât la al oricărei 
alteia dintre toate cele multe câte îmi descântaseră 
vreodată nopţile. Şi-atâta de tare mă apăsa acea 
desfătătoare dorinţă, că până la urmă nici n-am băgat de 
seamă că robul se şi înfăţişase dinaintea mea, stând drept, 
cu braţele încrucişate, şi, după ce isprăvise de întins masa, 

1 La M.A. Salie: „o roabă a unuia dintre fiii lui Ali-Mahdi." 
(Ali-Mahdi - cel de al treilea calif din dinastia Abbasizilor - a 
fost tatăl lui Harun al-Raşid şi a deţinut califatul între anii 
775-785). 

Nu mai aştepta decât un semn din ochii mei ca să aducă 
tăvile. lar eu, plin de visătoria mea, am strigat cu glas tare: 


— Ah, dacă tânăra Saieda cea cu glasul atâta de dulce ar fi 
aici, n-aş mai fi eu aşa de mohorât! 

Am rostit vorbele cu glas tare, într-adevăr, ţin minte ca 
acum, măcar că de obicei gândurile mele sunt tăcute. Iar 
uimirea mea a fost până peste poate când mi-am auzit aşa 
sunetul glasului, dinaintea robului care rămăsese cu ochii 
bulbucaţi. 

Or, nici nu mi-am rostit eu bine dorul, că s-a şi auzit o 
bătaie în uşă, de parcă ar fi fost acolo cineva care nu putea 
răbda să aştepte, şi un glas tineresc a suspinat: 

— Mult-iubitul oare îi poate deschide uşa iubitei lui? Eu 
atunci am gândit în cugetul meu: „Pesemne că este cineva 
care, pe negură, a greşit casa! Ori şi-o fi dat roadele pomul 
sterp al dorințelor mele?" Ci tot m-am grăbit să sar în 
picioare şi am dat fuga să deschid chiar eu uşa; şi în prag 
am văzut-o pe Saieda cea mult dorită, da cu ce înfăţişare 
ciudată şi cu ce strălucire de vrajă! Era îmbrăcată cu o 
rochie scurtă de mătasă verde, iar pe capu-i era întinsă o 
basma de zarafir, care n-o putuse apăra de ploaie şi de apa 
ce şuroia de pe streşinile de la terase. Pe deasupra, trebuie 
să se fi afundat adesea în noroi pe drum, aşa cum 
mărturiseau limpede picioarele ei. lar eu, dacă am văzut-o 
în starea aceea, m-am minunat: 

— O, stăpână a mea, de ce te-ai primejduit să ieşi aşa din 
casă, şi încă şi pe o noapte ca asta! 

Ea mi-a spus, cu glasul ei gingaş: 

— Eh, aş fi putut oare să nu mă plec la dorinţa pe care 
solul tău mi-a adus-o adineaori acasă? Mi-a spus ce tare ţi-e 
dor de mine şi, în ciuda vremii acesteia amarnice, iată-mă! 

Or, eu, măcar că nu-mi aminteam deloc să fi dat o atare 
poruncă, iar de-aş fi dat-o, singurul meu rob tot n-ar fi putut 
s-o îndeplinească, de vreme ce şezuse lângă mine, A cinci 
sute cincizecea noapte n-am vrut să-i arăt iubitei mele cât 
de tulburate îmi erau minţile de toate astea; şi i-am spus: 

— O, stăpâna mea, mărire lui Allah carele a îngăduit să ne 
întâlnim şi care schimbă în miere amărăciunea dorinţii! 


Venirea ta să înmiresmeze casa şi să aducă tihna în inima 
stăpânului casei! Într-adevăr, dacă n-ai fi venit tu, aş fi 
plecat eu după tine, aşa de chinuit îmi era sufletul de dorul 
tău în seara aceasta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizecea noapte spuse: 

Aş fi plecat eu după tine, aşa de chinuit îmi era sufletul de 
dorul tău în seara aceasta. 

După care m-am întors către robul meu şi i-am spus: 

— Du-te tepede şi adu nişte apă caldă şi miresme! 

Şi după ce robul a îndeplinit porunca mea, am început să 
spăl chiar eu picioarele iubitei mele, şi i-am turnat pe ele un 
şip întreg cu miresme de trandafiri. Pe urmă am îmbrăcat-o 
într-o rochie frumoasă de muselină verde, şi am poftit-o să 
şadă alături de mine, lângă o tabla cu poame şi cu băuturi. 
Şi după ce a băut cu mine de mai multe ori dintr-o cupă, am 
vrut, ca să-i fac plăcere, eu, care de obicei nu mă apuc să 
cânt decât după multe rugăminţi şi stăruinţi, am vrut, dar, 
să-i cânt un cântec nou, pe care tocmai îl făcusem. Ci ea mi- 
a spus că sufletul ei nu avea chef să mă asculte. 

Iar eu i-am zis: 

— Atunci, o, stăpâna mea, binevoieşte de ne cântă tu ceva! 

Ea a răspuns: 

— Ba nici eu! Căci sufletul meu nu vrea! 

O mie şi una de nopţi eu i-am spus: 

— Ci, o, tu, ochi al meu, bucuria nu poate fi întreagă fără 
de cântec şi fără de muzică! Tu ce crezi? 

Ea mi-a spus: 

— Ai dreptate! În seara aceasta însă, nu ştiu de ce, nu am 
nici un chef să aud pe cineva cântând, afară doar de vreun 
om din gloată, ori vreun cerşetor de pe uliţă. Nu vrei să te 
duci să vezi de nu cumva trece pe la uşa ta vreunul care să- 
mi poată îndeplini dorinţa? 

Şi eu, ca să n-o supăr, şi măcar că eram încredinţat că pe o 
noapte ca aceea nu era nici un trecător pe drum, m-am dus 


să deschid uşa de la intrare şi am scos capul pe crăpătură. 
Şi spre marea mea nedumerire, am văzut un cerşetor 
bătrân, sprijinit în bâta lui şi rezemat de zidul din faţă, 
vorbind singur: „Ce mai vuieşte şi furtuna asta! Vântul îmi 
spulberă glasul, de nu mă aude nimenea! Vai de bietul orb, 
săracul! Când cântă, nimenea nu-l ascultă! Şi dacă nu 
cântă, moare de foame!" Şi, după ce a rostit vorbele 
acestea, orbul cel bătrân a început să bâjbâie cu bâta lui pe 
pământ şi pe lângă pereţi, dând să-şi urmeze drumul. 

Eu atunci, uimit şi bucuros totodată de întâlnirea aceea 
neaşteptată, i-am spus: 

— O, moşule, oare ştii să cânţi? EI a răspuns: 

— Se zice că aş şti să cânt! Iar eu i-am spus: 

— Dacă-i aşa, o, şeicule, nu vrei să-ţi închei noaptea cu noi 
şi să ne bucuri cu tovărăşia ta? 

El mi-a răspuns: 

— Dacă aşa ţi-e vrerea, ia-mă de mână, căci sunt orb de 
amândoi ochii! 

Şi l-am luat de mână, şi, după ce l-am băgat înlăuntru şi 
am încuiat cu grijă uşa casei în urmă, i-am spus iubitei 
mele: 

— O, stăpână a mea îţi aduc un cântăreţ care pe deasupra, 
mai este şi orb! Are să ne dăruiască desfătare, fără a cinci 
sute cincizecea noapte a vedea ce facem noi. lar tu n-ai să 
te simţi stânjenită, şi nu mai trebuie să-ţi acoperi obrazul. 
Ea mi-a zis: 

— Adu-l degrabă! 

Şi l-am adus în odaie. 

Am început dintru-întâi să-l poftesc să ia loc dinaintea 
noastră şi l-am îmbiat să mănânce oleacă. Iar el atunci a 
mâncat cu multă cuviinţă, din vârful degetelor. Şi după ce a 
isprăvit şi s-a spălat pe mâini, l-am poftit să bea, iar ela 
băut trei cupe pline, şi-atunci m-a întrebat: 

— Poţi să-mi spui la cine mă aflu ca oaspete? Eu i-am 
răspuns: 

— La Isac, fiul lui Ibrahim din Mossul! 


Or, numele meu nu l-a tulburat peste măsură; şi s-a 
mulţumit să-mi răspundă: 

— A, da, am auzit de tine. Şi sunt bucuros că mă aflu în 
casa ta. 

Eu i-am zis: 

— O, stăpâne al meu, sunt cu adevărat bucuros să te 
primesc în casa mea! 

El mi-a spus: 

— Atunci, o, Isac, dacă vrei, ia să-ţi aud glasul, care se zice 
că e tare frumos! Căci gazda-i datoare să înceapă mai întâi 
a face pe pofta musafirilor săi! 

lar eu i-am răspuns: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi întrucât treaba începea să mă înveselească, am luat 
lăuta şi am cântat cu tot harul de care sunt în stare. Iar 
când am isprăvit şi partea de sfârşit a cântecului, pe care l- 
am cântat cu cea mai deosebită grijă, şi când cele mai de pe 
urmă sunete s-au risipit, cerşetorul cel bătrân a zâmbit 
zefliu şi mi-a zis: 

— Dreptu-i, ya Isac! Nu-ţi mai lipseşte decât puţin ca să 
ajungi un muzician desăvârşit şi un cântăreţ deplin! 

O mie şi una de nopţi or eu, când am auzi: lauda aceea, 
care mai degrabă era ocară, am simţit că mă fac mic de tot 
în ochii mei şi, de ciudă şi mâhnire, am aruncat lăuta cât 
colo. Dar întrucât nu vroiam să mă arăt nicicum lipsit de 
cuviinţă faţă de musafirul meu, n-am socotit că se cade a-i 
răspunde şi n-am mai spus nimic. Atunci el mi-a zis: 

— Nu mai cântă nimeni? Oare nu mai este nimeni 
altcineva aici? 

Eu am spus: 

— Mai este o tânără roabă. Ela spus: 

— Porunceşte-i să cânte, ca s-o aud şi eu! Am spus: 

— Pentru ce să mai cânte, de vreme ce ţi-a şi fost de ajuns 
ce ai auzit? 

El a spus: 

— Să cânte totuşi! 


Atunci fetişcana, iubita mea, a luat lăuta, da vădit fără voie 
bună, şi, după ce a însăilat un pestref iscusit, a cântat cât a 
putut mai bine. Ci bătrânul cerşetor a oprit-o numaidecât şi 
l-a Zis: 

— Tu mai ai mult de învăţat! 

Şi iubita mea, mânioasă, a aruncat lăuta departe de ea şi a 
dat să se ridice. lar eu n-am izbutit s-o fac să mai stea decât 
cu mare greutate şi numai după ce am căzut la genunchii 
ei. Pe urmă m-am întors către cerşetorul cel orb şi i-am zis: 

— Pe Allah, o, tu, oaspete al meu, sufletul nostru nu poate 
să dea decât atâta cât cuprinde în el! Ci noi am făcut tot ce 
am ştiut mai bine, ca să te mulţumim. E rândul tău acuma 
să dai în vileag ceea ce ai, ca dovadă de bună-cuviinţă! 

El a zâmbit de la o ureche la alta şi mi-a zis. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A cinci sute cincizeci şi una noapte dar când fu cea de a 
cinci sute cincizeci şi una noapte Spuse: 

Ela zâmbit de la o ureche la alta şi mi-a zis: 

— Atunci, adu-mi mai întâi o lăută neatinsă de nici o mână 
până acum! 

lar eu m-am dus şi am deschis un sipet şi i-am adus o lăută 
nou-nouţă, pe care i-am pus-o în mâini. Şi el a strâns între 
degete pana ascuţită, de gâscă, şi a atins încetişor strunele 
răsunătoare. Şi de la cele dintâi sunete am cunoscut că acel 
cerşetor orb era de departe cel mai bun cântăreţ al 
vremurilor noastre. Da care nu mi-a fost mirarea şi 
tulburarea când l-am auzit cum cântă o bucată într-un chip 
ce îmi era cu totul necunoscut, măcar că nu pot fi socotit un 
neştiutor în meşteşugul meu! Pe urmă, cu un glas fără de 
pereche, a cântat stihurile acestea: 

Atunci, ieşind afară-n ploaia deasă, lubita pleacă repede 
de-acasă, Şi-n toiul nopţii o aud la prag. Şi până a-mi ura 
bună pace-n grabă, După ce bate-n uşă scurt, întreabă: 
„Poate veni iubita la cel drag?" 


Când am auzit cântecul acesta al bătrânului orb, eu şi cu 
iubita mea ne-am uitat unul la altul, uluiţi până peste poate. 
Pe urmă ea s-a făcut roşie la faţă de mânie şi mi-a spus, aşa 
ca numai eu s-o aud: 

— O, vicleanule! Au nu ţi-a fost ruşine ca în acele câteva 
clipe, când te-ai dus de i-ai deschis uşa, să mă vinzi, spu- 
nându-i acestui bătrân cerşetor de venirea mea aici? O, 
Isac, chiar că nu aş fi crezut să ai un piept atâta de mic 
încât să nu poată ţine în el o taină, măcar vreme de un ceas! 
Ruşine să le fie celor asemenea ţie! 

Ci eu i-am jurat de mii de ori că nu mă ştiam cu nimica 
vinovat şi i-am spus: 

— Îţi jur pe mormântul tatălui meu Ibrahim că n-am spus 
nimica acestui orb bătrân! 

Şi copila a binevoit să mă creadă şi, până la urmă, m-a 
lăsat s-o mângâi şi s-o sărut, fără a se teme că ar fi văzută 
de orb. lar eu ba o sărutam pe obraji şi pe buze, ba o 
alintam, ba o mângâiam pe piept, ba o giugiuleam; şi ea 
râdea nestăvilit. După care, m-am întors către moşneagul 
nostru şi i-am spus: 

— Nu vrei să ne mai cânţi ceva, o, dascăle al meu? Ela zis: 

— De ce nu? 

Şi a luat iarăşi lăuta şi a început: 

Adeseori, ah, sorb eu, ca-n beţie, Nurii iubitei mele, rând 
pe rând, Şi mâna mi-o cobor cu gingăşie Pe trupu-i gol, 
arzând şi fremătând. 

Strâng rodiile sânilor, vârtoase, De fildeş tânăr, şi mă- 
nfrupt cu har Din merele obrajilor ei grase. Şi tot aşa pe 
urmă, iar şi iar. 

Eu atunci, auzindu-i cântecul, n-am mai avut nici o îndoială 
despre înşelătoria orbului cel calp, şi am rugat-o pe iubita 
mea să-şi acopere faţa cu iaşmacul. lar cerşetotul mi-a spus 
deodată: 

— Am mare zor să merg afară! Unde-i umblătoarea? 

Eu atunci m-am ridicat şi am ieşit o clipă să caut o 
lumânare, şi m-am întors să-l duc pe orb la umblătoare. Da 


când m-am întors, n-am mai găsit pe nimeni: şi orbul 
pierise, şi fetişcana! Apoi, dezmeticindu-mă din uluiala mea, 
i-am căutat prin toată casa, dar nu i-am mai găsit nicăieri. 
Ci uşile erau încuiate, iar zăvoarele de la uşi erau închise pe 
dinlăuntru, şi-aşa că nu mai pricepeam: ori că ieşiseră prin 
tavan, ori că intraseră în pământul care s-o fi deschis a cinci 
sute cincizeci şi una noapte şi-apoi s-o fi închis la loc! Da de- 
atunci am rămas încredinţat că altceva n-a fost decât că 
însuşi Eblis, în carne şi oase, îmi slujise mai întâi de codoş, 
şi pe urmă mi-o luase şi-o dusese cu el pe fetişcana aceea 
care n-a fost decât o vedenie amăgitoare şi o nălucire.1 

Pe urmă Şeherezada, după ce sfârşi de povestit această 
snoavă, tăcu. lar sultanul Şahriar, tulburat până peste 
poate, strigă: 

— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-rău! 

lar Şeherezada, văzându-l că îşi încrâncena sprâncenele, 
vroi să-l domolească şi îi spuse următoarea povestire: 

1 La M. A. Salie, maestrul Isac în încheiere îşi aduce 
aminte de cele spuse de poetul Abu-Nuvas: 

Mult mă tot mir de Iblis - ce trufie Cuprinde-n el, şi câtă 
mârşăvie: Trufaş, n-a vrut lui Adam să se-nchine, Dar vine- 
acum, codoş spurcat, la minei fELAHUL DE LA EGIPT ŞI 
COPIII SĂI CEI ALBII acără ce scrie emirul Mohammad, 
zabetul cetăţii Cairo, în cărţile hronicilor. El spune2: Pe 
când mă aflam într-o călătorie prin Egiptul-de-Sus, am 
poposit o noapte în casa unui felah care era şeih-al-balad3 
peste acele locuri. Era un om în vârstă, oacheş cu totul la 
piele, cu o barbă ce începuse să încărunţească. Ci am băgat 
de seamă că avea nişte copii cruzi de ani, şi bălai, de o 
culoare tare bălaie, sporită de rumeneala din obraji, cu 
nişte plete aurii şi cu ochii albaştri. Pe urmă, întrucât după 
ce ne-a făcut o primire frumoasă şi ne-a dat să mâncăm 
bine, a venit să stea la taifas în tovărăşia noastră şi i-am 
spus în chip de întrebare: 

— Hei, Cutare, cum se face că tu, care eşti atât de oacheş, 
ai nişte copii aşa de luminoşi, cu pielea aşa de albă şi de 


trandafirie, şi cu ochii şi părul aşa de limpezi? 

Iar felahul, strângându-şi la sine copiii pe care a început 
să-i mângâie, mi-a spus: 

— O, stăpâne al meu, mama copiilor mei este o fată de 
frânei, 4 iar eu am cumpărat-o ca pe o prinsă de război, pe 
vremea lui Saladin Biruitorul5, după bătălia de la Hattin6, ' 
La M. A. Salie, titlul este Povestea cu saidul şi femeia francă. 

2 La M. A. Salie, începutul este astfel: „Se povesteşte că 
emirul Şudja-ad-din Muhammed, ocârmuitorul cetăţii Cairo, 
istorisea". 

3 La M. A. Salie: „la un ins din ţara as-Said." (As-Saideste 
numele atab al Eeiptului-de-Sus). 

4 La M. A. Salie: afrandjoaică, adică locuitoare din Afrandj, 
numele arab al Europei. 

5 Sultanul Ali-Malik-Nasir Salah-ad-din (Saladin) a domnit 
între anii 1169-1193. 

6 Bătălia de la Hattin (mai corect Hittin) a avut loc la 4 
iulie 1187, când Saladin a zdrobit armatele Cruciadei a 
doua. 

A cinci sute cincizeci şi una noapte care ne-a izbăvit pe 
totdeauna de creştinii străini, răpitorii împărăției 
Ierusalimului. Ci-i tare mult de-atunci, că astea s-au 
petrecut la zilele tinereţii mele! Iar eu i-am zis: 

— Atunci, o, şeicule, te rugăm să ne faci hatârul de a ne 
povesti întâmplarea aceea! 

Şi felahul a spus: 

— Din toată inima, prieteneşte, şi ca pe un dar datorat 
oaspeţilor! Căci povestea cu soţia mea, fata frâncilor, este 
tare minunată! 

Şi ne-a istorisit: 

Trebuie să ştiţi că eu de meserie sunt crescător de in; şi 
tatăl meu şi bunicul meu au semănat şi ei in, înaintea mea; 
iar de neam şi de obârşie, sunt felah ca toţi felahii din ţara 
aceasta. Or, într-un an, s-a nimerit, din mila Celui-de-Sus, ca 
inul semănat, îngrijit, curăţat şi adus la desăvârşire de mine 
să se ridice la un preţ de cinci sute de dinari de aur. Şi 


întrucât îl pusesem în vânzare, dar nu izbuteam să capăt pe 
el preţul cuvenit, neguţătorii mi-au spus: 

— Ducţi inul la cetatea Acreil, în Siria, unde ai să-l vinzi 
cu câştig foarte mare! 

Iar eu, dându-le ascultare, mi-am luat inul şi m-am dus la 
cetatea Acrei, care pe vremurile acelea era în mâinile 
frâncilor. Şi, cu adevărat, am început o vânzare bună, 
lăsând jumătate din inul meu unor misiţi, pe veresie de şase 
luni; iar jumătatea cealaltă am păstrat-o, şi am rămas în 
cetate, s-o vând cu mărunţişul, dobândind câştiguri 
straşnice. 

Or, într-o zi, pe când îmi vindeam inul, o tânără frân-că, cu 
obrazul dezvelit şi fără iaşmac pe cap, după obiceiul 
frâncilor, veni să cumpere în de la mine. Şi şedea acolo, 

1 Acera (Saint Jean dAcre) - oraş şi port palestinian. Între 
1104-1187 a fost capitala stăpânită de franci în „Pământul 
Sfânt". Apoi a fost cucerită de Saladin, dar din 1191 până în 
1291 a fost stăpânit neîntrerupt de către cruciați. Abia în 
1291 sultanul Ali-Mali-ali-Asraf a ocupat Acera, punând 
capăt stăpânirii creştinilor în Palestina. 

Dinaintea mea, frumoasă, albă şi gingaşă; iar eu puteam 
să mă bucur în voie privindu-i nurii şi prospeţimea. Şi cu cât 
mă uitam mai mult la faţa ei, cu atâta dragostea îmi 
năpădea minţile! Şi zăbovii mult până să-i vând inul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi doua noapte 
spuse: 

Şi zăbovii mult până să-i vând inul. 

Întt-un sfârşit, îi cântării marfa şi i-o lăsai la un preţ tare 
lesnicios. lar ea plecă, urmată de privirile mele. 

Or, peste câteva zile, fata veni iarăşi să cumpere în de la 
mine, şi eu i-l vândui şi mai ieftin decât întâia dată, fără s-o 
las să se tocmească. lar fata pricepu că eram îndrăgostit de 
ea, şi plecă; ci aceasta fu spre a veni iarăşi, nu peste multă 
vreme, însoţită de o femeie bătrână, care rămase acolo, în 


răstimpul vânzării, şi care o întovărăşi pe urmă de fiece 
dată când fata avea trebuinţă să cumpere in. 

Eu atunci, întrucât dragostea îmi năpădise de-a binelea 
inima, o luai de-o parte pe bătrână şi îi zisei: 

— Au s-ar putea, în schimbul vreunui dar ce ţi-aş face, să- 
mi înlesneşti o bucurie cu ea? 

Bătrâna îmi răspunse: 

— Aş putea să-ţi înlesnesc o întâlnire, spre a te bucura de 
ea, ci numai cu învoiala ca lucrul să rămână o taină între noi 
trei - tu, eu şi ea; şi, pe deasupra, să te învoieşti a mişca şi 
ceva băânişori! 

Eu răspunsei: 

— O, izbăvitoare mătuşă, dacă sufletul şi viaţa mea ar fi să 
fie preţul pentru bunăvoia ei, i-aş da şi sufletul şi viaţa. lar 
dacă-i vorba numai de bani, nu-i mare lucru! 

A cinci sute cincizeci şi doua noapte şi ne învoirăm să-i 
dau, pentru samsarlăc, cincizeci de dinari; şi-i numărai 
banii pe dată. Şi după ce încheiarăm târgul aşa, bătrâna mă 
lăsă, se duse la fată şi se întoarse numaidecât cu un răspuns 
priincios. Pe urmă îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, tinerica aceasta nu are nici un fel de 
loc pentru asemenea întâlniri, întrucât ea-i încă fecioară la 
trup, şi habar nu are de lucruri ca acestea. Trebuie, dar, s-o 
primeşti în casa ta, unde are să vină şi are să stea până 
dimineaţa! 

Iar eu primii cu mare sârg, şi mă dusei acasă să pregătesc 
tot ce se cuvenea, şi mâncăruri, şi băutură, şi zaharicale. Şi 
rămăsei să aştept. 

Şi în curând o văzui pe tânăra frâncă sosind, şi îi deschisei 
uşa, şi o poftii să intre în casă. Şi, fiind vară, orân-duisem 
totul pe terasă. Şi o pofitii să stea jos lângă mine, şi mâneai 
şi băui cu ea. lar casa în care locuiam se afla pe ţărmul 
mării; iar terasa era minunată sub lumina de lună; iar 
noaptea era plină de stele, care se oglindeau în apă. Iar eu, 
privind toate astea, îmi întorsei gândul către mine şi cugetai 
în sinea mea: „Nu ţi-e ţie ruşine ca aci, de faţă cu Allah 


Preainaltul, sub lumina cerului şi dinaintea mării, în ţara 
aceasta străină, să te ridici împotriva Celui-slăvit, dez- 
măţânduc-te cu această creştină, care nu-i nici de neamul, 
nici de legea ta?" Şi, măcar că mă şi aflam întins alături de 
fata care se ghemuise drăgăstoasă lângă mine, îmi zisei în 
cugetul meu: „Doamne-Stăpâne al Slavei şi al Adevărului, 
fii-mi martor că mă înfrânez cu toată neprihana de la 
această fată, fiică de frânei!" Şi, gândind aşa, mă întorsei cu 
spatele către fată, fără s-o ating nici cu mâna; şi ador-mii, 
sub strălucirea blândă a cerului. 

Dis-de-dimineaţă, tânăra frâncă se sculă, rară să-mi spună 
o vorbă, şi plecă mohorâtă rău. lar eu mă dusei la prăvălia 
mea, unde mă apucai să-mi vând inul, ca de obicei. Ci, pe la 
prânz, fata, însoţită de bătrână, iacătă că trecu pe dinaintea 
prăvăliei mele, cu o faţă îmbufnată; şi eu iarăşi o râvnii, din 
toată fiinţa mea, de-mi venea să mor. 

A cinci sute cincizeci şi doua noapte căci, pe Allah! Era ca 
luna; şi nu mă putui lepăda de ispită; şi gândii, mustrându- 
mă: „Au cine eşti tu, o, felahule, de-ţi struneşti aşa dorul 
după o fetişcană ca aceasta? Nu cumva ai fi vreun schivnic, 
ori vreun sufist, ori vreun ha-dâmb, ori vreun scopit, ori te 
pomeneşti că ai fi vreun giuvan de prin Bagdad ori de prin 
Persia? Nu cumva că n-ai fi din neamul cel volnic al felahilor 
din Egiptul-de-Sus, ori poate că maică-ta o fi uitat să te 
alăpteze?" Şi, cu asta, alergai pe urmele bătrânei şi, 
trăgând-o de-o parte, îi spusei: 

— Tare aş vrea să mă mai întâlnesc o dată! Ea îmi spuse: 

— Pe Messia, acuma lucrul nu se poate face decât la preţul 
de o sută de dinari! 

lar eu numărai pe dată cei o sută de dinari de aur şi-i 
dădui. Şi tânăra frâncă veni la mine a doua oară. Ci eu, 
dinaintea cerului gol, mă simţii iarăşi cuprins de şovăieli şi 
nu mă folosii nici de această a doua întâlnire mai mult decât 
de cea dintâi, şi mă înfrânai de la fetişcană cu toată 
neprihana. lar ea, cu o ciudă amarnică, se ridică de lângă 
mine, ieşi şi se duse. 


Or, a doua zi, iarăşi, pe când fata trecea pe dinaintea 
prăvăliei mele, simţii în mine acelaşi tremur, şi inima-mi 
bătu, şi mă dusei după bătrână, şi îi spusei cum stă treaba. 
Ci ea se uită la mine cu mânie şi îmi spuse: 

— Pe Messia, o, musulmanule! Oare aşa se poartă cu 
fecioarele cei de credinţa ta? N-ai să te mai poţi bucura 
niciodată de ea, afară doar dacă vrei să-mi dai de data 
aceasta cinci sute de dinari! 

Pe urmă se duse. 

Eu, tremurând tot de tulburare, şi cu para dragostei 
arzând în mine, hotărâi să strâng toţi banii pe care îi 
căpătasem pe în şi să jertfesc pentru viaţa mea cei cinci 
sute de dinari de aur. Şi după ce legai banii într-o basma, pe 
când mă pregăteam să-i duc bătrânei, deodată. 

O mie şi una de nopţi în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci şi treia noapte 
spuse: 

Pe când mă pregăteam să-i duc bătrânei, deodată îl auzi 
pe telalul pieţii cum striga: 

— Hei, isnafuri de musulmani, voi, care aţi venit pentru 
neguţătoriile voastre în cetatea noastră, aflaţi că pacea şi 
învoiala pe care am încheiat-o cu voi s-a sfârşit. Şi vi se dă o 
săptămână ca să vă orânduiţi negustoriile şi să plecaţi din 
cetatea noastră şi să vă întoarceţi în ţara voastră! 

Eu atunci, dacă auzii vestea aceea, grăbii să vând inul care 
îmi mai rămăsese, strânsei banii ce mi se cuveneau de la 
inul dat pe veresie, cumpărai mărfuri bune de vândut în 
ţara şi în împărăţia noastră şi, lăsând cetatea Acrei, plecai 
cu inima potopită de mâhnire şi de păreri de rău după fata 
aceea creştină care îmi năpădise mintea şi gândul. 

Or, mă dusei la Damasc, în Siria, unde îmi vândui marfa de 
la Acra cu mare folos şi câştig, ca urmare a opririi 
drumurilor, din pricina începerii iarăşi a încăierărilor. Şi 
făcui nişte treburi neguţătoreşti tare frumoase şi, cu 
ajutorul lui Allah (preamărit fie E1!), toate sporiră în mâinile 


mele. Şi în felul acesta izbutii să fac, cu mare câştig, negu- 
ţătorie largă cu fete de creştini roabe, luate ca prinse de 
război. Şi-aşa trecură trei ani de la întâmplarea mea de la 
Acra şi, încet-încet amărăciunea grabnicei mele despărţiri 
de tânăra frâncă începu să se mai domolească în inima mea. 

Iar noi dobândeam mai departe mari biruinţe împotriva 
frâncilor, atât în ţara Ierusalimului, cât şi în ţara Siriei. Şi, 
cu ajutorul lui Allah, sultanul Saladin, după multe bătălii 
izbânditoare, îi birui până la urmă cu totul pe frânei şi pe 
toţi necredincioşii; şi îi duse robi la Damasc pe domnii şi pe 
mai-marii lor, pe care îi luase prinşi, după a cinci sute 
cincizeci "i treia noapte ce pusese stăpânire peste cetăţile 
de coaste şi întemeie pacea în toată ţara. Slavă lui Allah! 

Estimp, mă dusei într-o zi cu o roabă tare frumoasă, s-o 
vând, la corturile unde pusese tabără sultanul Saladin. Şi îi 
arătai roaba, pe care vru s-o cumpere. lar eu i-o lăsai la 
numai o sută de dinari. Ci sultanul Saladin (aibă-1l Allah 
întru mila lui!) nu avea la el decât nouăzeci de dinari, 
întrucât îşi cheltuise toţi banii din vistierie ca să ducă la 
bine războiul împotriva necredincioşilor. Atunci sultanul 
Saladin, întorcându-se către unul dintre străjerii lui, îi 
spuse: 

— Ia-1 şi du-l pe neguţătorul acesta la cortul în care se 
află adunate fetele luate prinse în încăierarea de pe urmă, 
şi să-şi aleagă dintre ele pe aceea care i-o plăcea mai mult, 
în locul celor zece dinari pe care i-i datorez! 

Aşa făcea, cu dreptate, sultanul Saladin. 

Straja mă duse, aşadar, la cortul cu frâncele prinse, iar eu, 
trecând printre acele fete, de cum îmi aruncai ochii pe una 
dintre ele, o şi cunoscui pe tânăra frâncă de care fusesem 
îndrăgostit la Acra. Iar ea, de-atunci, ajunsese nevasta unei 
căpetenii de viteji frânei. Eu, dar, dacă o cunoscui, o 
cuprinsei în braţe, ca să pun stăpânire pe ea, şi zisei: 

— Pe aceasta o vreau! Şi o luai şi plecai. 

Atunci, după ce o dusei în cortul meu, îi spusei: 


— O, fetişcano, nu-ţi mai aduci aminte de mine? Ea îmi 
răspunse: 

— Nu, nu-mi aduc! Eu îi spusei: 

— Sunt prietenul tău, chiar acela la care, în Acra, ai venit 
de două ori, prin mijlocirea bătrânei, pentru cincizeci de 
dinari întâia oară, şi pentru o sută de dinari a doua oară, şi 
care nu s-a atins de tine în toată curăţia, lăsându-te să pleci, 
tare necâjită, din casa lui! Şi acela care tot ar fi vrut, şi a 
treia oară, să te aibă o noapte, pentru cinci sute de dinari, 
pe când acuma sultanul mi te-a dat pe zece dinari! 

Ea îşi lăsă capu-n jos şi, deodată, ridicându-1, spuse: 

— Ceea ce s-a petrecut este o minune islamică, încât ridic 
degetul şi mărturisesc că nu este alt dumnezeu decât numai 
unul Allah şi că Mahomed este trimisul lui Allah! 

Şi, în felul acesta, rosti, după datină, mărturisirea noastră 
de credinţă; şi pe dată se încunună întru Islam! 

Eu atunci gândii: „Pe Allah! N-am să mă bucur de ea, de 
data aceasta, decât după ce am s-o slobozesc din robie şi 
am să mă însor cu ea legiuit!" Şi mă dusei pe dată la ca-diul 
Ibn-Şeddad, pe care îl lămurii cum stă treaba şi care veni în 
cortul meu, dimpreună cu martorii, să scrie sene-tul de 
căsătorie. 

Atunci mă bucurai de ea. lar ea prinse copil cu mine. Şi ne 
aşezarăm la Damasc. 

Trecură aşa câteva luni, când sosi la Damasc un sol de la 
craiul frâncilor, trimis la sultanul Saladin ca să ceară, 
potrivit cu învoielile hotărâte între ei, schimbul prinşilor de 
război. Şi toţi prinşii, bărbaţi şi femei, fură daţi până la unul 
îndărăt frâncilor, în locul prinşilor musulmani. Da când solul 
frâne îşi cercetă înscrisurile, băgă de seamă că îi mai lipsea 
la număr nevasta viteazului Cutare, chiar acela care fusese 
soţul dintâi al femeii mele. Şi sultanul îşi trimise străjerii s-o 
caute peste tot, şi până la urmă li se spuse că femeia se afla 
în casa mea. Şi ei veniră să mi-o ceară. lar eu mă schimbai 
de tot la obraz, şi mă dusei plângând la nevastă-mea şi-i 
povestii cumu-i treaba. Ci ea se ridică şi îmi spuse: 


— Du-mă numaidecât dinaintea sultanului! Ştiu eu ce am 
să-i spun, când voi fi de faţă cu el! 

Eu, dar, luându-mi femeia, o dusei coperită cu iaşma-cul 
dinaintea sultanului Saladin; şi îl văzui pe solul frâncilor 
stând jos lângă sultan, de-a dreapta. 

A cinci sute cincizeci "i patra noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi îl văzui pe solul francilor stând jos lângă sultan, de-a 
dreapta. 

După care sărutai pământul dintre mâinile sultanului 
Saladin şi îi spusei: 

— lacătă femeia cu pricina! 

Şi el se întoarse către soaţa mea şi îi spuse: 

— Tu ce ai de zis? Vrei să te duci în ţara ta cu solul, ori vrei 
mai degrabă să rămâi cu soţul tău? 

Ea răspunse: 

— Rămân cu soţul meu, căci sunt musulmană şi am prins 
copil cu el, şi tihna sufletului meu n-a rămas la frânei! 

Atunci sultanul se întoarse către sol şi îi spuse: 

— Ai auzit? Ci, dacă vrei, vorbeşte şi tu cu ea! 

Şi trimisul frâncilor o dojeni şi o certă pe soţia mea, şi la 
urmă îi zise: 

— Vrei să rămâi cu soţul tău musulman, ori vrei să te y 7 
întorci la căpetenia de oşteni Cutare, frâncul? Ea răspunse: 

— Nu mă despart de soţul meu egipteanul, căci tihna 
sufletului meu este la musulmani! 

Şi trimisul, tare necăjit, bătu din picior şi îmi zise: 

— Ia-o atunci pe femeia aceasta! 

Iar eu îmi luai soaţa şi ieşii cu ea de acolo. Şi deodată solul 
ne strigă îndărăt şi îmi spuse: 

— Mama soţiei tale, o frâncă bătrână, care locuieşte la 
Acra, mi-a dat pentru fiică-sa bocceaua aceasta! 

Şi îmi întinse bocceaua şi adăugă: 


— Şi bătrâna m-a însărcinat să-i spun fiică-sii că nădăjduia 
s-o vadă cu bine şi sănătoasă! 

O mie şi una de nopţi luai aşadar bocceaua şi mă întorsei 
cu femeia mea acasă. 


Şi, când dezlegarăm bocceaua, găsirăm în ea hainele pe 
care soţia mea le purta la Acra, precum şi cei cincizeci de 
dinari dintâi pe care i-i dădusem, şi ceilalţi o sută de dinari 
de la a doua întâlnire a noastră, înnodaţi chiar în basmaua 
în care îi înnodasem eu! Atunci cunoscui, din asta, 
binecuvântarea pe care mi-o adusese neprihana mea, şi 
înălţai slavă lui Allah! 

Pe urmă o adusei pe soţia mea, frânca făcută musulmană, 
în Egipt, chiar aici. Şi ea, o, oaspeţi ai mei, este aceea care 
m-a făcut părintele acestor copii albi, care îl proslăvesc pe 
Zămislitorul lor. Şi până în ziua aceasta am trăit în tihna 
înţelegerii, mâncând pâinea noastră aşa cum ne-am copt-o 
dintru-ntâi! Şi-asta-i povestea mea! Ci Allah ştie mai bine! 

lar Şeherezada, după ce povesti întâmplarea aceasta, 
tăcu. 

— Fericit este felahul acela, o, Şeherezada! Iar 
Şeherezada spuse: 

— Aşa-i, o, Măria Ta! Ci de bună seamă că nu este mai 
fericit decât a fost Khalif-cel-Sărac, cu maimuţele de mare şi 
cu califul! 

Iar sultanul Şahriar întrebă: 

— Şi care-i acea Poveste cu Khalifşi califuR Șeherezada 
răspunse: 

— Am să ţi-o povestesc numaidecât! Şi spuse: 

POVESTEA LUI KHALIF ŞI A CALIFULUII s-a povestit, o, 
norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor şi în 
trecutul veacurilor şi al clipelor, în cetatea Bagdadului, un 
om, pescar de meserie, şi care se numea Khalif. Şi era aşa 
de sărac, aşa de amărât şi de lipsit de toate, încât nu 
izbutise nicicum să adune cei câţiva bănuţi de aramă 
trebuitori ca să se însoare; aşa că rămase neînsurat, când 
până şi săracii săracilor aveau muiere şi copii. 

Or, într-o zi, îşi luă ca de obicei năvoadele în spinare şi 
plecă la malul Tigrului, ca să le arunce în apă de cu zori, 
înainte de a se ivi şi alţi pescari. Ci de zece ori la rând le 
aruncă fără să prindă chiar nimic. Şi dintru-ntâi se înciudă 


până peste poate; pieptul i se zburli şi minţile i se năuciră; 
şi şezu jos pe țărm, pradă deznădejdii. Ci până la urmă îşi 
domoli gândurile cele negre şi zise: „lerte-mi Allah pornirea 
dintâi! Nu este scăpare decât la EI! Are El grijă de hrana 
făpturilor lui, şi ceea ce dă El nimenea nu ne mai poate 
răpi; iar ceea ce nu vrea El nimenea nu poate să ne dea! Să 
luăm, dară, şi zilele cele bune şi pe cele rele aşa cum vin, şi 
să ne tăbăcim pieptul cu multă răbdare împotriva 
necazurilor. Căci nenorocul este ca buboiul, care nu se 
sparge şi nu se tămăduieşte decât îngrijit cu multă caznă!"2 

1 La M.A. Salie, titlul este Povestea cu Kalif pescarul. 

2 La M. A. Salie, aceste gânduri sunt exprimate în versuri: 

Când te prăbuşeşte soarta sub necazuri şi nevoi, la-ţi 
răbdarea scut şi-nfruntă ucigaşul ei puhoi. 

Că stăpânul lumii-i darnic, şi din mare mila sa, După şiruri 
de necazuri, şi dulceaţă îţi va da. 

Pe urmă pescarul Khalif, întărindu-şi sufletul cu vorbele 
acestea, se ridică plin de hotărâre şi - după ce îşi suflecă 
mânecile, îşi strânse brâul şi îşi sumese poalele cămăşii - 
zvârli năvoadele în apă, cât putu mâna lui mai departe; şi 
aşteptă o bună bucată de vreme; după care apucă frânghia 
şi trase din toate puterile; ci năvoadele erau aşa de grele, 
că trebui să lucreze cu multă luare-aminte ca să le strângă 
fără a le rupe. Izbuti până la urmă, canonindu-se cu băgare 
de seamă; şi când le avu dinainte, le desfăşură, cu inima 
bătând; ci nu găsi în ele decât o maimuţă bon-doacă, 
chioară şi beteagă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi cincea noapte 
spuse: 

Ci nu găsi în ele decât o maimuţă bondoacă, chioară şi 
beteagă. 

La vederea maimuţei, amărâtul de Khalif strigă: „Nu este 
tărie şi putere decât întru Allah! Cu adevărat, ai lui Allah 
suntem şi la El ne întoarcem! Da ce blestem mă bate astăzi? 


Şi ce să fie cu nenorocul acesta amarnic şi cu beleaua asta 
afurisită? Ce mi-e dat să pat în ziua aceasta binecuvântată? 
Ci totu-i scris de la Allah (preamărit fie E1!)." Şi, grăind aşa, 
luă maimuța şi o legă cu o frânghie de un copac de pe malul 
apei; pe urmă apucă un bici pe care îl avea la el şi, 
ridicându-1, vru să abată asupra maimuţei nişte lovituri 
bine aduse, ca să-şi potolească focul. Ci deodată gustă şi 
zahărul vremii, gustă şi amarul ei - Că Allah Măritul ştie 
sfântul lumilor temei. 

Noaptea de amar e-adesea ca buboiul care coace: Până să 
se spargă, doare, junghie şi n-ai ce-iface. 

Valuri valuri peste tine vin necazurile grele - 

Când s-au dus, le uiţi pe toate, nici nu mai gândeşti la ele! 

A cinci sute cincizeci şi cincea noapte maimuța, cu ajutorul 
lui Allah, îşi mişcă limba şi, cu grai limpede, îi spuse lui 
Khalif; 

— O, Khalif, opreşte-ţi mâna şi nu mă lovi! Mai degrabă 
lasă-mă aici legată de pom şi du-te de-ţi mai aruncă o dată 
năvodul în apă, punânduc-ţi credinţa în Allah, care are să-ţi 
dea pâinea acestei zile! 

Dacă auzi ce spunea maimuța aceea chioară şi beteagă, 
Khalif îşi curmă pornirea cea rea şi se duse la apă, unde îşi 
aruncă năvodul, lăsând frânghia să se desfăşoare. Iar când 
vru să tragă năvodul afară, văzu că era şi mai greu ca de 
data cealaltă; ci, lucrând cu binişorul şi cu grijă, izbuti să-1 
aducă la mal, şi iacătă! Găsi în năvod tot o maimuţă, dar nu 
chioară sau oarbă, ci tare frumoasă, cu ochii alungiţi cu 
kohl, cu unghiile vopsite cu henneă, cu dinţii albi şi bine 
rânduiţi, şi cu un funduleţ trandafiriu şi nicidecum de 
culoarea aceea verde, ca fundul celorlalte maimuțe; şi avea 
prinsă peste mijloc o fustiţă roşie şi albastră, tare plăcută la 
vedere, şi nişte brățări de aur la încheieturile mâinilor şi la 
glezne, şi cercei de aur la urechi; şi râdea uitându-se la 
pescar, şi-i făcea cu ochiul şi plescăia din limbă. 

La priveliştea aceea, Khalif strigă: „Care va să zică astăzi 
este ziua maimuţelor! Slavă lui Allah, carele a schimbat în 


maimuțe peştele din apă! Aşadar n-am venit aici decât la un 
pescuit ca acesta! O, zi de păcură, iacătă cum începi! Eşti ca 
o carte în care ştii tot ce se află, de îndată ce i-ai cetit întâia 
foaie! Ci nu păţesc toate astea decât din pricina sfatului 
maimuţei dintâi!" Şi, după ce rosti vorbele acestea, se 
repezi la maimuța cea chioară legată de pom şi îşi ridică 
asupra ei biciul, din care pliuţăi mai înainte de trei ori în 
vânt, strigând: 

— O, faţă de rea-vestire, uită-te cu ce m-am ales de pe 
urma sfatului pe care mi l-ai dat! Dacă te-am ascultat şi 
dacă mi-am început ziua cu priveliştea ochiului tău cel chior 
şi a pocelii tale, iacătă-mă osândit să mor de osteneală şi de 
foame! 

Şi îi arse o fişcă peste fund, şi era să-i tragă aşa mai 
departe, când maimuța strigă: 

— O, Khalif, decât să mă baţi, mai bine du-te de vorbeşte 
întâi cu tovarăşa mea, maimuța pe care ai scos-o adineaori 
din apă! Întrucât, o, Khalif, bătaia pe care vrei să mi-o tragi 
nu are să-ţi slujească la nimic, ba dimpotrivă! Ascultă-mă, 
că e spre binele tău. 

Şi Khalif, tare încurcat, o lăsă pe maimuța cea chioară şi se 
întoarse la cealaltă, care îl întâmpină râzând din toţi dinţii. 
lar Khalif ţipă: 

— Şi tu, o, faţă de catran, cine-ai mai fi şi tu? Lat maimuța 
cea cu ochi frumoşi răspunse: 

— Cum, o, Khalif? Au nu mă mai cunoşti? El zise: 

— Nu! Nu te cunosc! Spune degrabă, că de nu, biciul 
acesta are să se abată pe spinarea ta. 

Şi maimuța răspunse: 

— Nu este cuviincios, o, Khalif, să vorbeşti aşa! Şi ai face 
mai bine să vorbeşti altminteri cu mine, şi să iei aminte la 
răspunsurile mele, care să te îmbogăţească! 

Atunci Khalif aruncă biciul departe de el şi îi spuse 
maimuţei: 

— lacătă-mă-s gata să te ascult, o, doamnă maimuţă, 
crăiasă peste toate maimuţele! 


lar maimuța spuse: 

— Află atunci, o, Khalif, că eu sunt maimuța stăpânului 
meu, evreul Abu-Saada, zaraful, şi că averea lui şi norocul 
lui la neguţătorii mie mi le datoreşte! 

Khalif întrebă: 

— Da cum aşa? Maimuţa răspunse: 

— Păi iacă numai aşa că, în fiecare dimineaţă, eu sunt 
făptura cea dintâi la al cărei chip se uită, şi sunt cea de pe 
urmă de la care îşi ia bun-rămas seara înainte de a se culca! 

lar Khalif, la vorbele acestea, strigă: 

A cinci sute cincizeci şi şasea noapte 

— Aşadar, nu-i adevărată zicala care spune: „Păgubos ca 
un chip de maimuţă".? 

Pe urmă se întoarse către maimuța cea chioară şi ţipă: 

— Tu pricepi, nu-i aşa? Chipul tău nu mi-a adus în 
dimineaţa asta decât trudă şi necaz! Nu eşti ca soră-ta asta 
de-aici! 

Ci maimuța cea cu ochi frumoşi spuse: 

— Las-o în pace pe sora mea, o, Khalif, şi ascultă-mă odată! 
Începe, ca să te încredinţezi de adevărul vorbelor mele, şi 
mă leagă de capătul frânghiei de la năvoadele tale, şi mai 
aruncă-le o dată în apă. Şi ai să vezi dacă îţi port noroc. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi ai să vezi dacă îţi port noroc. 

Khalif atunci făcu aşa cum îl sfătuise maimuța şi, arun- 
cându-şi năvoadele1, scoase un peşte falnic, mare cât un 
berbec, cu nişte ochi ca doi dinari de aur şi cu solzii ca nişte 
diamante. Şi mândru de parcă ar fi ajuns stăpânul 
pământului şi al tuturor câte ţin de pământ, i-1 înfăţişă 
biruitor maimuţei cea cu ochi frumoşi, care îi spuse: 

— Ilacătă, vezi? Acuma du-te de strânge nişte iarbă 
înmiresmată şi înrourată, pune-o pe rundul coşului tău, 
aşază peştele deasupra, acoperă totul cu alt braţ de iarbă 


şi, lăsându-ne pe noi, maimuţele, pe amândouă, legate de 
copacul acesta, ia coşul pe umăr şi du-te cu el în cetatea 
Bagdadului. Şi dacă te-or întreba cei întâlniți pe cale ce 
duci în coş, să nu le răspunzi o vorbă. Şi să intri în sukul 
zarafilor, şi acolo ai să vezi în mijlocul sukului dugheana 
stăpânului meu Abu-Saada, evreul, şeicul zarafilor. Şi ai 
să-l vezi pe el stând pe un divan, cu o pernă dindărăt şi cu 
două lăzi dinainte, una pentru aur şi una pentru argint. Şi 
ai să vezi acolo la el o mulţime de flăcăi, şi de robi, şi de 
slugi, şi de slujbaşi. Tu atunci să te duci drept la el, să pui 
coşul cu peştele jos, dinaintea lui, şi să-i spui: „O, Abu- 
Saada, ia uite! M-am dus la pescuit astăzi şi am aruncat 
năvoadele, în numele tău, şi Allah mi-a trimis peştele acesta 
care se află în coş!" Şi să dai la iveală binişor peştele. Atunci 
zaraful are să te întrebe: „L-ai mai arătat spre vânzare şi 
altcuiva afară de mine?" Tu să-i spui: „Nu, pe Allah!" Şi el 
are să ia peştele şi are să te îmbie, ca preţ, cu un dinar. Ci 
tu să nu primeşti, lat el are să te îmbie cu doi dinari; ci tu să 
i-i dai îndărăt. Şi de câte ori o încerca să te îmbie, tu să nu 
te învoieşti, de ţi-ar da până şi greutatea în aur a peştelui! 
Să nu primeşti nimic de la el, ia bine aminte! Şi el are să-ţi 
zică: „Spune-mi, atunci, ce doreşti!" Iar tu să-i răspunzi: „Pe 
Allah, nu vând peştele decât pe două vorbe!" Şi dacă te-o 
întreba: „Care sunt acele două vorbe?", tu să-i răspunzi: 
„Ridică-te în picioare şi spune: «Fiţi martori, o, voi toţi câţi 
vă aflaţi de faţă în suk, că mă învoiesc să schimb maimuța 
lui Khalif pescarul cu maimuța mea, că facem troc între noi, 
eu dând norocul meu pentru norocul lui, şi partea mea de 
fericire pentru partea lui de fericire!» " Şi să adaugi, 
vorbind către Abu-Saada: Acesta-i preţul pentru peştele 
meu. Întrucât eu cu aurul nu am ce să fac! Nu-i ştiu nici 
mirosul, nici gustul, nici folosul!" Aşa să-i spui, o, Khalif! Şi 
dacă evreul are să se a cinci sute cincizeci şi şasea noapte 
învoiască să facă târgul, eu, ajungând în stăpânirea ta, în 
fiecare zi dis-de-dimineaţă am să-ţi urez ziuă-bună, iar 
seara am să-ţi urez seară-bună; şi astfel am să-ţi port noroc, 


iar tu ai să dobândeşti o sută de dinari în fiecare zi. lar Abu- 
Saada evreul are să-şi înceapă toate dimineţile zilelor lui 
uitân-du-se la chipul maimuţei acesteia chioare şi betege, şi 
tot aşa are să-şi încheie şi serile; şi Allah are să-l 
blagoslovească în fiecare zi cu câte o pagubă, ori cu câte o 
pacoste, ori cu câte o belea; şi în felul acesta nu peste mult 
are să fie ticăloşit cu totul şi, nemaiavând nimic, are să 
ajungă un cerşetor! Aşa că, o, Khalif, ia bine aminte la ce ţi- 
am spus, şi ai să te vezi cum înfloreşti pe calea cea dreaptă 
a norocului! 

Când auzi cele spuse de maimuţă, Khalif pescarul 
răspunse: 

— Primesc sfatul tău, o, crăiasă peste toate maimuţele! Da 
atunci ce să fac cu chioara asta a pacostei? S-o las legată de 
copac? Căci tare-s nedumerit în privinţa ei! N-ar mai 
binecuvânta-o Allah în veci! 

Maimuţa răspunse: 

— Mai degrabă sloboade-o, ca să se întoarcă în apă. Şi 
sloboade-mă şi pe mine. E mai bine! 

El răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi se duse la maimuța cea chioară şi beteagă şi o dezlegă 
de la pom; şi tot aşa o slobozi şi pe maimuța cea sfet-nică. Şi 
numaidecât, din două ţopăituri, amândouă săriră în apă 
unde se cufundară şi pieriră. 

Atunci Khalif luă peştele, îl spălă, îl puse în coş pe iarba 
verde şi proaspătă, îl coperi cu altă iarbă la fel, aburcă totul 
pe umăr şi plecă la cetate, cântând cât îl ţineau băie-rile 
beregăţilor.2 

Or, când ajunse la sukuri, oamenii şi trecătorii îl cu- 
noscură şi, cum de obicei toţi îl luau peste picior, începură 
să-l întrebe: 

— Ce duci acolo, o, Khalit? 

Ci el nu le răspundea nimica şi nici măcar nu se uita la ei, 
şi-aşa pe tot lungul drumului. Şi ajunse astfel în sukul 
zarafilor şi, trecând de la dugheană la dugheană, ajunse şi 


la dugheana evreului. Şi îl şi văzu pe zaraf cum sta falnic în 
mijlocul dughenei, pe un divan, şi în juru-i, zorind să-l 
slujească, văzu o liotă de slugi de toate vârstele şi de toate 
culorile; şi cum sta aşa, parcă era un sultan de la 
Khorassan! Şi Khalif, după ce se bine-încredinţă că acela 
era chiar evreul pe care îl căuta, se duse până dinaintea lui 
şi se opri. lar evreul ridică fruntea către el şi, după ce îl 
CUunoscu, spuse: 

— Belşug şi spor, o, Khalif! Fii binevenit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

— Belşug şi spor, o, Khalif! Fii binevenit! Şi ia zi-mi, ce te 
aduce şi ce dorinţă ai? Şi dacă s-a întâmplat să-ţi spună 
careva niscaiva vorbe rele, ori dacă te-a ocărit, ori dacă ţi-o 
fi dat vreun ghiont, nu pregeta să-mi spui, ca să merg cu 
tine la valiu şi să-i cerem daune pentru necazul ori pentru 
paguba ce ţi s-a căşunat! 

EI îi răspunse: 

— Nu, pe viaţa capului tău, o, căpetenie a ovreilor, 
nimenea nu mi-a spus vorbe rele, nici nu m-a ocărit, nici nu 
m-a ghiontit, ba dimpotrivă! Da am plecat astăzi de-acasă, 
şi m-am dus pe țărm şi, în norocul şi în numele tău, mi-am 
aruncat năvoadele în apă. Şi le-am tras şi am găsit în ele 
peştele acesta! 

A cinci sute cincizeci "i ţaptea noapte şi pe când vorbea 
astfel, îşi deschise coşul, luă binişor peştele de pe stratul de 
iarbă şi îl înfăţişă fălos zarafului. lar când văzu peştele, 
evreul îl găsi minunat şi strigă: 

— Pe Pentateuc şi pe cele Zece Poruncii află, o, pescarule, 
că ieri, pe când dormeam, am văzut-o în vis pe Sfânta 
Fecioară, care mi s-a arătat şi mi-a zis: „O, Abu-Saada, 
mâine ai să capeţi un dar de la mine!" Or, chiar peştele 
acesta trebuie să fie darul cu pricina, fără de nici o îndoială! 

Pe urmă adăugă: 


— Pe legea ta, ia spune-mi, o, Khalif, ai mai arătat sau ai 
mai vrut să vinzi peştele şi altcuiva decât mie? 

Şi Khalif îi răspunse: 

— Nu, pe Allah, mă jur pe viaţa lui Abu-Bekr lubito-rul-de- 
Adevăr3, o, căpetenie a ovreilor şi cunună a lor, afară de 
tine nu l-a mai văzut nimenea! 

Atunci evreul se întoarse către unul dintre robii lui cei 
tineri şi îi zise: 

— Vino-ncoace! la peştele şi du-l acasă şi spune-i fetei 
mele Saada să-l curețe, să pună să prăjească jumătate, iar 
cealaltă jumătate s-o frigă, şi să-mi ţie totul la cald până ce- 
oi sfârşi cu treburile şi-oi putea să mă întorc şi eu acasă! 

Iar Khalif, ca să întărească porunca, îi spuse băiatului: 

— Ci, o, băiete, s-o sfătuieşti pe stăpâna ta să nu-l ardă, şi 
dă-i să vadă ce culoare frumoasă au urechile lui! 

Şi băiatul răspunse: 

— Ascult şi mă supun, o, stăpâne al meu! Şi plecă. 

Estimp, evreul îi întinse cu vârful degetelor un dinar 
pescarului Khalif, spunându-i: 

— la ăsta pentru tine, o, Khalif, şi cheltuieşte-l cu aităi! Şi 
după ce Khalif, din nărav, luă dinarul, când îl văzu cum 
strălucea în palmă-i, el, care în viaţa lui nu mai o mie şi una 
de nopţi văzuse aur până atunci şi nici măcar n-avea habar 
cât preţuieşte, strigă: 

— Slavă lui Allah, stăpânul vistieriilor şi domnul bogățiilor 
şi al averilor! 

Pe urmă făcu vreo câţiva paşi să plece, când deodată îşi 
aduse aminte de sfatul maimuţei celei cu ochi frumoşi şi, 
întorcându-se îndărăt, aruncă dinarul dinaintea evreului şi 
îi spuse: 

— Ia-ţi aurul şi dă îndărăt peştele săracului lumii! Au tu 
socoţi că poţi să-ţi baţi joc nepedepsit de cei sărmani ca 
mine? 

Când auzi asemenea vorbe, evreul gândi că pescarul 
Khalif vrea să glumească; şi, râzând de glumă, îi întinse trei 
dinari de aur, în loc de unul! Ci Khalif îi zise: 


— Nu, pe Allah! Destul cu joaca asta fără de haz! Au tu 
chiar crezi că m-aş hotări vreodată să-mi vând peştele la un 
preţ de batjocoră ca ăsta? 

Evreul atunci îi întinse cinci dinari, în loc de trei, şi îi zise: 

— la de colea cinci dinari ca preţ pentru peştele tău, şi 
lasă păcatelor lăcomia! 

Şi Khalif luă cei cinci dinari în mână şi plecă tare mulţumit; 
şi se uita la dinarii aceia de aur, şi se minuna, şi îşi zicea: 
„Slavă lui Allah! De bună seamă că nici Ia califul Bagdadului 
nu se află ceea ce am eu în mână astăzi!" Şi îşi văzu de 
drum mai departe, până ce ajunse la capătul sukului. Atunci 
îşi aduse aminte de vorbele maimuţei şi de sfatul pe care i-l 
dase; şi se întoarse îndărăt la evreu şi îi aruncă aurul cu 
scârbă. 

Şi evreul îl întrebă: 

— Oare ce ai, o, Khalif, şi ce-mi ceri? Vrei să-ţi schimb 
dinarii de aur în drahme de argint? 

El răspunse: 

— Nu vreau nici drahmele, nici dinarii tăi, ci vreau să-mi 
dai îndărăt peştele omului sărac! 

A cinci sute cincizeci şi opta noapte la vorbele acestea, 
evreul se supără, şi ţipă, şi spuse: 

— Cum, o, pescărule? Îmi aduci un peşte care nu 
preţuieşte nici un dinat, şi eu îţi dau cinci dinari pe el, iar tu 
nu eşti mulţumit? Eşti nebun? Au binevoieşti, la urma- 
urmei, să-mi spui cu cât vrei să mi-l dai? 

Khalif răspunse: 

— Nu vreau să-l dau nici pe argint, nici pe aur; vreau să-l 
vând numai pe două vorbe! 

Când îl auzi pe Khalif că nu vrea decât două vorbe, evreul 
gândi că astea nu pot fi decât cele două vorbe care slujesc 
de legământ la mărturisirea de credinţă întru Islam, şi că 
pescarul îi cerea, pentru un peşte, să se lepede de credinţa 
lui! Încât, de mânie şi de ciudă, ochii i se bulbucară până în 
creştetul capului, şi răsuflarea i se precurmă, şi pieptul i se 
goli, şi dinţii-i scrâşniră; şi răcni: 


— O, unghie lepădată de musulmani! Vrei să mă despart 
de religia mea pentru peştele tău, şi să mă leapăd de 
credinţa şi de legea mea, cele în care s-au închinat părinţii 
mei înainte de mine? 

Şi îşi strigă slugile, care veniră pe fugă dinaintea lui, şi 
ţipă: 

— Urgie! Săriţi pe mutra asta de catran şi înşfăcaţi-mi-1 
de ceafă şi ardeţi-i o ciomăgeală bună, de să-i plesnească 
pielea-n dungi! Şi să nu-l cruţaţi cumva! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi să nu-l cruţaţi cumva! 

Şi slugile numaidecât tăbărâră asupra-i cu lovituri de 
ciomege, şi nu conteniră să mai dea în el decât după ce îl 
rostogoliră până jos sub scara dughenei! Şi evreul Ie zise: 

— Lăsati-l acuma să se ridice! 

O mie şi una de nopţi şi Khalif se ridică drept în picioare, 
în ciuda loviturilor primite, de parcă n-ar fi păţit nimic! Şi 
evreul îl întrebă: 

— Vrei să-mi spui acuma ce preţ doreşti să capeţi pentru 
peştele tău? Sunt gata să-ţi dau cât ceri, ca să isprăvim! Şi 
cugetă la păţania cea de nedorit pe care ai păţit-o! 

Khalif începu să râdă şi răspunse: 

— Să n-ai nici o teamă, în ce mă priveşte, o, stăpâne al 
meu, din pricina loviturilor de ciomag; că eu pot să duc 
atâtea lovituri câte pot să capete zece măgari la un loc! Nici 
că-mi pasă de ele! 

Şi evreul începu şi el să râdă la vorbele acestea şi zise: 

— Allah fie cu tine! Spune-mi cât vrei, şi îţi jur pe adevărul 
credinţei mele că atâta am să-ţi dau! 

Atunci Khalitf răspunse: 

— 'Ţi-am mai spus! Nu îţi cer pentru peşte decât două 
vorbe! Şi nu-ţi mai face gânduri că aş vrea să rosteşti 
mărturisirea noastră musulmană de credinţă! Căci, pe 


Allah, o, ovreiule! Dacă te-ai făcea musulman, islamizarea ta 
nu ar fi pentru musulmani de nici un folos, iar pentru ovrei 
nu ar fi de nici o pagubă; şi dacă, dimpotrivă, te îndârjeşti 
să rămâi în legea ta cea păcătoasă şi în greşeala ta de 
necredincios, necredinţa ta nu are să fie de nici o pagubă 
pentru musulmani şi de nici un folos pentru ovrei! Ci 
vorbele cele două pe care ţi le cer sunt cu totul altceva! 
Vreau să te ridici în picioare şi să spui: „Fiţi martori ai 
vorbelor mele, o, locuitori ai acestui suk, o, neguţători de 
dreaptă-cre-dinţă: mă învoiesc, de bună voie, să schimb 
maimuța mea pe maimuța lui Khalif, şi să facem trocul, 
dându-i partea şi ursita mea din lumea aceasta penttu 
partea şi ursita lui, şi norocul meu pentru norocul lui!" 

Când auzi ce vroia pescarul, evreul zise: 

— Dacă numai atâta ceri de la mine, apoi lucrul îmi este la 
îndemână! 

Şi pe clipă pe dată se ridică în picioare şi spuse vorbele pe 
care i le ceruse Khalif pescarul. După care se întoarse şi îl 
întrebă: 

A cinci sute cincizeci "i opta noapte 

— Iţi mai datorez ceva? El răspunse: 

— Ba! 

Evreul zise: 

— Atunci du-te-n bună pace! 

Şi Khalif, fără a mai zăbovi, se ridică, îşi luă coşul gol şi 
năvoadele şi se întoarse la malul apei. 

Atunci, încrezându-se în făgăduiala maimuţei cea cu ochi 
frumoşi, îşi aruncă năvoadele în apă, şi pe urmă le strânse; 
ci cu mare caznă, atâta de grele erau; şi le găsi pline cu 
peşte de toate neamurile. Şi numaidecât trecu pe lângă el o 
femeie care ţinea în cumpănă pe cap o tabla, şi care îi ceru 
peşte pentru un dinar; şi el îi vându peştele cerut. Şi tot aşa 
iacătă că trecu şi un rob, şi luă şi el peşte pentru un dinar. 
Şi la fel mai departe, până ce Khalif vându peşte de o sută 
de dinari în ziua aceea! Atunci, mândru cum nu se mai 
poate, luă suta de dinari şi se întoarse la amărâta de 


cocioabă de lângă târgul de peşte unde să-lăşluia. Şi când 
se lăsă noaptea, se simţi tare îngrijorat din pricina banilor 
pe care îi avea, şi îşi zise în sineşi, înainte de a se întinde pe 
rogojina lui ca să doarmă: „O, Khalif, toată lumea din 
mahala te ştie că eşti om sărac, un pârlit de pescar fără 
nimica la zilele lui! Or acuma iacătă-te că ai ajuns să aio 
sută de dinari de aur! Şi oamenii au să afle, şi califul Harun 
Al-Raşid are să afle şi el până la urmă, şi într-o zi, când are 
s-o ducă prost cu paralele, are să-şi trimită la tine străjile ca 
să-ţi spună: «Am lipsă de atâţia bani şi am aflat că tu ai 
acasă o sută de dinari. Or, vreau să mi-i împrumuţi!» Eu 
atunci am să iau înfăţişarea mea cea mai jalnică şi am să mă 
căinez, lovindu-mă amarnic peste ochi, şi am să răspund: 
«O, emire al drept-credincioşilor, sunt om sărac şi un nimic 
pe lume! De unde să am eu atâţia bani? Pe Allah! Cine ţi-a 
povestit una ca asta este un mincinos de pomină! N-am avut 
de când sunt şi n-o să am cât oi fi atâta bănet!» Atunci, ca să 
pună gabja pe banii mei, O mie şi una de nopţi şi ca să mă 
facă să mărturisesc locul unde am să-i ascund, are să mă 
dea pe mâna căpeteniei de agie Ahmad-cel-Hoţoman, care 
are să pună să mi se dea jos nădragii şi are să mă 
ciomăgească până ce am să mărturisesc şi am să-i dau suta 
de dinari. Or eu acuma, ca să scap din beleaua asta, 
gândesc că lucrul cel mai bun de făcut este să nu 
mărturisesc nimica! 

Şi, ca să nu mărturisesc nimica, trebuie să-mi deprind 
pielea cu bătaia, măcar că, Allah fie lăudat, e şi-aşa destul 
de tăbăcită! Da se cade să fie bine de tot, încât gingăşia 
mea din născare să nu şovăiască şi să nu mă facă să 
săvârşesc ceea ce sufletul meu nu are de gând!" 

Cugetând astfel, Khalif nu mai pregetă nici o clipită şi îşi 
puse în fapt planul pe care i-l năzărise mintea lui de 
mâncător de haşiş. Se ridică aşadar numaidecât, se 
dezbrăcă de tot. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a cinci sute cincizeci şi noua noapte 
spuse: 

Cugetând astfel, Khalif nu mai pregetă nici o clipită şi îşi 
puse în fapt planul pe care i-l năzărise mintea lui de 
mâncător de haşiş. Se ridică aşadar numaidecât, se 
dezbrăcă de tot, luă un burduf vârtos, care-i slujea de 
căpătâi, şi îl agăţă într-un cui din perete; pe urmă, 
înşfăcând un bici cu o sută optzeci de noduri, începu să 
tragă, rând pe rând, când o lovitură pe spinarea lui, când o 
lovitură pe pielea burdufului, scoțând totodată nişte ţipete 
amarnice, de parcă s-ar fi şi aflat dinaintea căpeteniei de 
agii şi ar fi fost silit să se apere de învinuire. Şi ţipa: „Au! 
Văileu! Pe Allah, o, doamne al meu, este o minciună! Au! E o 
mare minciună! Văileu! Au! Sunt vorbe care să mă piardă! 
Uf! Uf! 

A cinci sute cincizeci şi noua noapte rare mă mai doare! 
Nişte mincinoşi! Au! Nu am nici un bun pe lume!" Şi aşa se 
împărtăşi mai departe cu leacul acela, trăgând pe rând câte 
o lovitură, ba pe pielea lui, ba pe burdutul ce-i slujea de 
căpătâi; iar dacă îl durea prea tare, mai sărea peste rândul 
lui, şi trăgea două lovituri în căpătâi; ba, până la urmă, nu-şi 
mai da decât câte o lovitură din trei, apoi din patru, apoi din 
cinci! Şi-aşa! 

Şi-atunci, pe toţi vecinii şi pe toţi neguţătorii din mahala, 
dacă auziră cum răsunau în toi de noapte ţipetele şi 
loviturile, îi cuprinse îngrijorarea şi, până la urmă, îşi 
ziseră: „Ce-o fi păţit bietul de el de ţipă aşa? Şi ce-o fi cu 
loviturile alea care plouă asupra lui? Poate-or fi niscaiva 
hoţi, care au tăbărât pe el şi-l bat de-l omoară!" 

Şi-atunci, întrucât ţipetele şi urletele nu făceau decât să 
sporească tot mai tare, iar loviturile bubuiau tot mai dese, 
ieşiră cu toţii de prin case şi alergară la casa lui Khalif. Ci, 
găsind uşa încuiată, îşi ziseră: „Hoţii trebuie să fi intrat pe 
partea cealaltă, coborând de pe terasa de alături!" Şi se 
suiră pe terasa casei de alături, iar de acolo săriră pe terasă 
la Khalif şi coborâră la el, strecurându-se prin bageaua de 


sus. Şi îl găsiră singur şi gol-goluţ, trăgându-şi de zor 
lovituri cu biciul, pe rând, şi scoțând totodată urlete, şi 
strigând că este nevinovat. Şi se frământa ca un efrit, 
țopăind amarnic. 

Vecinii, dacă îl văzură aşa, îl întrebară uluiţi: 

— Ce-ai păţit, Khalif? Şi care-i treaba? Loviturile care se 
auzeau şi urletele tale au sculat toată mahalaua şi nu ne-au 
mai lăsat să dormim! Şi iacătă-ne aici, cu inimile zvâcâind! 

Şi Khalif răcni la ei: 

— Ce vreţi, bre, de la mine? Ce, nu mai sunt stăpân pe 
pielea mea şi nu pot să mi-o deprind în tihnă cu bătăile? De 
unde ştiu eu ce mă mai aşteaptă mâine? Hai, oameni buni! 
Ar fi mai bine să faceţi şi voi ca mine şi să vă deprindeţi cu 
leacul acesta! Că nici voi nu sunteţi mai la adăpost ca mine 
de răutăţi şi de năpaste! 

Şi fără a mai lua seama la cei de faţă, Khalif îşi văzu mai 
departe de urletele lui, sub loviturile care bubuiau de zor 
pe burduf, gândind că bubuiau chiar pe pielea lui. 

Atunci vecinii, dacă văzură aşa, se puseră pe un râs de se 
tăvăleau pe jos, şi până la urmă plecară cum veniră. 

lar Khalif osteni şi el după o bucată de vreme; ci nu vroi să 
închidă ochii o clipită, de frica hoţilor, atâta de rău intrase 
la griji din pricina proaspetei lui averi. Şi dimineaţa, înainte 
de a pleca la muncă, tot se mai gândea la suta aceea de 
dinari ai lui, şi îşi zicea: „Dacă-i las aici acasă, de bună 
seamă că mi-i fură careva; dacă mi-i pun la brâu în chimir, 
au să fie băgaţi de seamă de vreun pungaş, care are să se 
aşeze la pândă în vreun ungher singuratic şi are să mă 
aştepte când trec, şi are să sară pe mine, să mă omoare şi 
să mă jefuiască. Aşa că mai bine am să fac altceva!" 

Atunci se ridică, îşi rupse în două turbanul, întocmi dintr-o 
jumătate un săculeţe, şi puse aurul în săculeţele acela, pe 
care şi-l legă de gât cu o sfoară. Pe urmă îşi luă năvoadele, 
coşul şi băţul, şi se duse pe malul apei. Şi când ajunse acolo, 
apucă năvoadele şi, cu toată puterea braţului său, le aruncă 
în apă. Ci mişcarea pe care o făcu fu atâta de repezită şi de 


nesocotită, încât legătura cu aurul se desprinse de la gât şi 
se duse în apă după năvoade; iar valurile o purtară departe 
spre adâncuri. 

Dacă văzu aşa, Khalif îşi lăsă năvoadele, se dezbrăcă într-o 
clipită şi, aruncându-şi hainele pe mal, sări în apă şi se 
cufundă să-şi caute săculeţele; ci nu izbuti nicidecum să dea 
de el. Atunci se cufundă a doua oară, şi a treia oară, şi tot 
aşa mai departe, până de o sută de ori, da degeaba. Atunci, 
amărât şi la capătul puterilor, se întoarse sus pe mal şi vru 
să se îmbrace; ci văzu că hainele pieriseră şi nu-şi mai găsi 
decât năvodul, coşul şi bâta. Atunci îşi plesni palmele şi 
strigă: „A! Ticăloşii şi hoţomanii! Mi-au furat hainele! Da 
toate astea nu le păţesc decât ca să se adeverească zicala 
care spune: „Pentru cămilar, hagialâcul nu se isprăveşte 
decât după ce şi-a belit cămila". 

A cinci sute şaizecea noapte în clipita aceasta a istorisirii 
sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, 
tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaizecea noapte spuse: 
„Pentru cămilar, hagialâcul nu se isprăveşte decât după ce 
şi-a belit cămila". 

Se hotări atunci să se înfăşoare cu năvodul, neavând 
altceva cu ce să se îmbrace; pe urmă îşi luă bâta în mână şi, 
cu coşul în spinare, începu să alerge pe țărm, cu paşi mari, 
umblând de colo până colo, ba la dreapta, ba la stânga, ba 
înainte, ba îndărăt, pufnind, şi anapoda, şi turbat ca o 
cămilă în călduri, şi asemenea întru totul cu vreun efrit 
răzvrătit, scăpat din strâmta închisoare de aramă în care îl 
ferecase Soleiman! 

Şi-atâta, în ce îl priveşte pe Khalif pescarul! 

Da în ceea ce îl priveşte pe califul Harun Al-Raşid, de care 
are să vină vorba acuma, iacătă! 

Trăia la Bagdad, pe vremurile acelea, ca misit şi giuva- 
iergiu al califului, un mare navab, pe nume Ibn Al-Kirnas. 
Şi-acesta era un slujbaş atâta de falnic în suk, încât tot ce se 
vindea în Bagdad, fie serasiruri, fie giuvaieruri, fie orice 


alte lucruri de preţ, fie băieţi ori fete, nimica nu se vindea 
decât prin mijlocirea lui, ori după ce trecuse prin mâinile 
lui, ori fusese supus cercetării lui. Or, într-o zi ca toate 
zilele, pe când Ibn Al-Kirnas şedea în prăvălia sa, văzu că 
vine la el şeicul telalilor, care ţinea de mână o fetişcană cum 
nici o privire de om nu mai avusese parte să privească 
vreodată una la fel de minunată, fiind peste măsură de 
frumoasă, de zarifa, de gingaşă şi fără de cusur. Şi fata 
aceea, afară de harurile pe care le avea fâptura ei, 
stăpânea toate ştiinţele, şi toate artele, şi poetica, şi 
cântecul cu lăuta, şi cântecul cu glasul, şi danţul. Încât, 
acolo pe loc, Ibn o mie şi una de nopţi al-Kirnas nu pregetă 
s-o cumpere pe cinci mii de dinari de aur; şi, după ceo 
îmbrăcă în haine de o mie de dinari, o duse s-o arate 
emirului drept-credincioşilor. Şi fata îşi petrecu noaptea la 
calif. Iar califul putu, în felul acesta, să-i pună la încercare el 
însuşi harurile şi feluritele cunoştinţe. Şi o găsi măiastră în 
toate, şi fără de seamăn pe vremile ei. Şi o chema Kut-al- 
Kulubi, şi avea o piele oacheşă şi proaspătă. 

Atunci emirul drept-credincioşilor, mulţumit de roaba lui 
cea nouă, îi trimise a doua zi lui Ibn Al-Kirnas zece mii de 
dinari, drept preţ de cumpărare. Şi fu cuprins de o patimă 
atâta de năprasnică pentru fetişcana aceea, şi inima îi fu 
atâta de înrobită de ea, încât califul, din pricina ei, îşi uitase 
de Sett Zobeida, vară-sa, fiica lui Al-Kassim; şi îşi lăsă în 
părăsire toate cadânele; şi şezu o lună încheiată închis cu 
ea, neieşind decât la rugăciunea de vinerea, ji în-torcându- 
se îndărăt numaidecât, fără de zăbavă. Încât mai-marii 
împărăției găsiră tare nepotrivit ca lucrul să dureze mai 
mult, şi se duseră să-şi spună păsurile la vizirul cel mare 
Giafar Al-Barmaki. Şi Giafar le făgădui că, fără de zăbavă, 
are să aducă îndreptarea acelei stări de lucruri; şi, spre a 
sta de vorbă cu marele calif, aşteptă rugăciunea din vinerea 
următoare. Şi intră în geamie, şi se întâlni cu el. Şi putu să-i 
vorbească pe îndelete despre felurite întâmplări de 


dragoste şi despre urmările lor. Şi califul, după ce îl ascultă 
Iară a-l opri, îi răspunse: 

— Pe Allah, o, Giafar, nu sunt întru nimic ca în poveştile şi 
ca în împrejurările acelea; ci vâna-i numai a inimii mele, 
care s-a lăsat prinsă în năvoadele iubirii, de nu mai ştiu ce 
să fac ca să scap! 

Şi vizirul Giafar răspunse: 

— Află, o, emire al drept-credincioşilor, că draga ta Kut-al- 
Kulub este acuma în mâinile tale, supusă poruncilor 
puterea-lnimilor (la Mardrus este folosit numele Force des 
Coeurs). 

A cinci sute şaizecea noapte tale, o roabă printre roabele 
tale; şi tu ştii că atunci când mâna stăpâneşte un lucru, 
inima nu-l mai râvneşte. Or, eu aş vrea să-ţi arăt o cale, 
pentru ca inima ta să nu se sature de aceea care ţi-e dragă; 
şi anume să te desparţi de ea din vreme în vreme, ducându- 
te, de pildă, la vânătoare ori la pescuit; întrucât s-ar putea 
ca năvoadele pescarului să-ţi dezlege inima din năvoadele 
în care o ţine priponită dragostea! Aşa ar fi deocamdată mai 
bine să faci, decât să te îngrijeşti de treburile ocârmuirii, 
întrucât, în starea în care te afli, asemenea griji ţi-ar 
pricinui prea mare silă! Şi califul răspunse: 

— Minunat ţi-e gândul, o, Giafar! Haidem fără de zăbavă şi 
fără de preget să ne plimbăm oleacă. 

Şi, de îndată ce se sfârşi rugăciunea, califul şi Giafar ieşiră 
de la geamie, încălecară fiecare pe câte un catâr şi trecură 
în fruntea alaiului lor, ca să plece afară din cetate şi să 
colinde câmpurile. 

După ce hălăduiră îndelung de colo până colo, prin arşiţa 
zilei, ajunseră de lăsară departe în urmă alaiul, prinşi cum 
erau de tăifăsuiala lor; iar lui Al-Raşid i se făcu tare sete şi 
zise: 

— O, Giafar, mă chinuie o sete amarnică! 

Şi se uită peste tot de jur împrejur, căutând vreun sălaş, şi 
zări în depărtare, pe o măgură, ceva ce se mişca; şi îl 
întrebă pe Giafar: 


— Tu vezi ce văd eu acolo în zare? El răspunse: 

— Ba văd, o, căpetenie a drept-credincioşilor! Văd parcă 
ceva pe dâmb. Trebuie să fie vreun zarzavagiu ori vreun 
grădinar de castraveți! Oricum, întrucât de bună seamă că 
omul acela trebuie să aibă pe undeva prin preajmă vreo 
apă, dau fuga să-ţi aduc! 

Al-Raşid răspunse: 

— Catârul meu este mai iute decât catârul tău! Aşa că stai 
aici şi aşteaptă alaiul, în vreme ce eu am să mă duc o mie şi 
una de nopţi singur să-mi astâmpăr setea la grădinarul 
acela; şi pe urmă mă întorc! 

Şi, spunând acestea, Al-Raşid îşi îndemnă catârul într- 
acolo, şi se depărtă iute ca o pală de furtună, ori ca un 
puhoi de apă când cade din vârful unei stânci; şi cât ai clipi 
din ochi ajunse la acel ins, care nu era altul decât Khalif 
pescarul. Şi califul îl văzu gol şi înfăşurat până la gât în 
năvoadele lui, şi plin de sudoare şi de ţărână, şi cu ochii 
roşii, holbaţi şi rătăciţi, şi cu o înfăţişare greu de privit. 

Şi, în felul acesta, părea unul dintre efriţii făcători de rele 
care rătăcesc prin locurile pustii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaizeci şi una noapte spuse: 
Şi, în felul acesta, părea unul dintre efriţii făcători de rele 
care rătăcesc prin locurile pustii. Şi Harun îi ură bună pace, 
iar Khalif îi răspunse la urare posomorât şi aruncându-i o 

privire ca de foc. Şi Harun îi zise: 

— Măi omule, nu cumva ai să-mi dai o gură de apă? Şi 
Khalif îi răspunse: 

— Păi ce, tu eşti orb ori eşti nebun? Nu vezi apa cum 
curge pe după dâmb? 

Atunci Harun ocoli măgura şi cobori la Tigru, unde, 
culcându-se cu burta pe pământ, bău şi îşi stâmpără setea; 
pe urmă duse şi catârul să se adape. După care se întoarse 
la Khalif şi îi spuse: 


— Ce faci tu aici, bre omule, şi ce meserie ai? Khalif 
răspunse: 

— Chiar că întrebarea asta e şi mai anapoda şi mai 
smintită decât a cu apa. Păi nu vezi pe umerii mei unealta 
meseriei mele? 

A cinci sute şaizeci şi una noapte şi Harun, privind 
năvodul, zise: 

— Trebuie să fii pescar, fără de nici o îndoială! El spuse: 

— Tu zici! 

Şi Harun îl întrebă: 

— Da unde-ţi sunt turbanul, şi cămaşa, şi sacul? 

La vorbele acestea, Khalif, care îşi pierduse toate acele 
lucruri pe care i le înşira Al-Raşid, nu se mai îndoi nici o 
clipită că n-ar fi chiar el hoţul care le furgăsise pe mal şi, 
repezindu-se ca un fulger, din vârful măgurii, la Al-Raşid, 
înhăţă catârul de frâu şi răcni: 

— Dă-mi îndărăt lucrurile, şi pune capăt glumei tale 
neroade! 

Harun răspunse: 

— Eu, pe Allah! Nici nu ţi-am văzut hainele, nici habar nu 
am ce vrei să spui! 

Or, Al-Raşid, după cum se ştie, avea obrajii graşi şi buhăiţi, 
şi gura tare mică. Încât Khalif, uitându-se la el cu mai multă 
luare-aminte, gândi că trebuie să fie vreun cla-naretist, şi îi 
strigă: 

— Vrei au ba, o, clanaretistule, să-mi dai îndărăt lucrurile? 
Ori vrei mai degrabă să dănţuieşti sub loviturile mele de 
ciomag, până ţi-ai fleşcăi hainele? 

Şi califul, dacă văzu toroipanul cel năprasnic al pescarului 
ridicat deasupra capului său, îşi zise: „Pe Allah! N-am să pot 
sprijini nici baremi jumătate de lovitură de la un ciomăgoi 
ca acesta!" Şi, rară a mai sta o clipă pe gânduri, se 
dezbrăcă de frumoasa lui mantie de zarafir şi, dându-i-o lui 
Khalif, spuse: 

— Măi omule, ia caftanul acesta, în schimbul lucrurilor tale 
pierdute! 


Şi Khalif luă mantia, o întoarse pe toate părţile şi zise: 

— O, clanaretistule, lucrurile mele preţuiesc de zece ori 
mai mult decât pârlita asta de mantie împodobită. 

Al-Raşid spuse: 

— Fie! Da îmbracă-te cu ea, oricum, până ce mă duc să-ţi 
caut lucrurile! 

Şi Khalif luă mantia şi se îmbrăcă; părându-i însă prea 
lungă, îşi luă cuțitul care atârna la toarta coşului său de 
pescar şi, dintr-o şuierătură, îi reteză toată partea de jos, 
din care îşi întocmi numaidecât un turban, pe când haina 
acuma de-abia îi ajungea până la genunchi; ci lui mai bine îi 
venea aşa, că nu-l mai stânjenea la umblet. Pe urmă, se 
întoarse către calif şi îi zise: 

— Allah cu tine, o, clanaretistule! Ia spune-mi: cam cât 
agoniseşti tu pe lună cu meseria ta de clanaretist? 

Califul, necutezând să-l mai înftunte pe cel care îl întreba, 
răspunse: 

— Meseria mea de clarinetist îmi aduce cam la zece dinari 
pe lună! 

Iar Khalif, făcând un semn de mare milă, zise: 

— Pe Allah, o, sărmane, tare mi-e milă de tine! Eu, drept 
să-ţi spun, aceşti zece dinari ţi-i câştig într-un ceas de 
vreme, numai aruncându-mi năvodul şi strângându-l; 
întrucât am în apă o maimuţă care şi-a luat asupra-şi 
nevoile mele, şi care de fiecare dată are grijă să-mi strângă 
peştii în năvoade. Vrei, dară, o, obraz umflat, să intri în 
slujbă la mine, ca să înveţi meseria de pescar şi, într-o bună 
zi, să ajungi părtaş cu mine la câştig? Până una alta, de-nce- 
put, ca ucenic al meu, ai dobândi cinci dinari pe zi. Şi, pe 
deasupra, te-ai mai bucura şi de ocrotirea acestui ciomag 
împotriva vreunei asupriri din partea dascălului tău de mai 
înainte, clanaretistul, pe care mă însărcinez, de-o trebui, 
să-l deşel dintr-o lovitură! 

Şi Al-Raşid răspunse: 

— Primesc târgul! Khalif spuse: 


— Atunci dă-te jos de pe catâr şi leagă vita pe undeva, ca 
să putem, la nevoie, s-o folosim spre a duce peştele la târg 
cu ea! Şi hai degrabă să-ţi începi ucenicia de pescar! 

A cinci sute şaizeci şi doua noapte atunci califul, măcar că 
oftând în sufletul lui şi aruncând ochi pierduţi împrejuru-i, 
lăsă catârul legat pe undeva prin preajmă, îşi încinse ce-i 
mai rămăsese din haine, îşi prinse-n brâu poalele cămăşii, şi 
veni de se rândui lângă pescar, care îi spuse: 

— O, clanaretule, apucă năvodul ăsta de la un capăt, adu-l 
pe după mână în cutare fel, şi repede-l1 în apă în cutare fel! 

Şi Al-Raşid îşi chemă în inima lui toată isteţia de care se 
simţea în stare şi, făcând ce-i poruncise Khaiif, aruncă 
năvodul în apă; şi după un răstimp vru să-l tragă; ci îl găsi 
atâta de greu, încât nu putu să-i dea de hac singur, şi trebui 
să-l ajute Khalif; şi îl traseră amândoi la mal, în vreme ce 
Khalif ţipa către ajutorul său: 

— O, clanaret al belelii mele, de-o da păcatul să-mi găsesc 
năvodul rupt ori vătămat în vreun fel de pietrele de la fund, 
te belesc! Şi întocmai cum mi-ai luat tu mie hainele, aşa am 
să-ţi iau şi eu catârul! 

Ci spre norocul lui Harun năvodul fu scos afară neatins şi 
plin cu peşte de cea mai aleasă frumuseţe! Altminteri de 
bună seamă că Harun ar fi trecut prin beleaua pescarului, 
şi numai Allah ştie cum ar fi putut el să îndure o sarcină ca 
aceea. Or, nu fu nimic! Dimpotrivă, pescarul îi spuse lui 
Harun: 

— O, clanaretule, tare mai eşti hâd, şi chipul tău seamănă 
aidoma cu fundul meu; ci pe Allah, dacă iei aminte bine la 
meseria ta cea nouă, într-o zi ai să ajungi un pescar 
straşnic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi doua noapte 
spuse: 

— O, clanaretule, tare mai eşti hâd, şi chipul tău seamănă 
aidoma cu fundul meu; ci pe Allah, dacă iei aminte bine la 


meseria ta cea nouă, într-o zi ai să ajungi un pescar 
straşnic! Până atunci, cel mai bun lucru pe care îl ai de 
făcut este să încaleci iar pe catâr şi să te duci la suk să-mi 
cumperi două coşuri mari, ca să pun în ele prisosul 
pescuitului acesta minunat, în vreme ce eu, până te întorci, 
am să stau să păzesc peştele. Şi nu te mai îngriji de nimic 
altceva, întrucât am aici şi terezia de peşte, şi greutăţile, şi 
tot ce este de trebuinţă pentru vânzarea cu amănuntul. lar 
tu nu o să aialtă sarcină, când o să ajungem în sukul de 
peşte, decât să-mi ţii terezia şi să strângi banii de la 
muşterii! Dă fuga iute şi cumpără coşurile. Şi, mai ales, ia 
seama să nu care cumva să-mi umbli gură-cască, auzi? Că 
de unde nu, are să-ţi joace bâta pe şerteaţă! Şi califul 
răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă zori să-şi dezlege catârul şi să încalece pe el, 
dându-i pinteni grabnici; şi râzând de să-şi dea sufletul, se 
duse la Giafar care, când îl văzu împopoţonat aşa de 
anapoda, ridică mâinile către cer şi strigă: 

— O, cap al drept-credincioşilor, Iară de nici o îndoială că 
în calea ta ai dat de vreo grădină frumoasă, în care te-ai 
culcat şi te-ai tăvălit prin iarbă! 

Şi califul, când auzi vorbele lui Giafar, se puse iar pe râs. 
Pe urmă barmecizii din alai, rudele lui Giafar, sărutară 
pământul dintre mâinile lui şi spuseră: 

— O, emire al drept-credincioşilor, deie Allah să 
zăbovească asupra ta bucuriile şi să se spulbere departe 
toate gtijile! Da care-i pricina care te-a ţinut atâta de mult 
departe de noi, când nu plecasei decât să bei o gură de 
apă? 

Şi califul răspunse: 

— Mi s-a întâmplat o întâmplare de-a mirările, dintre cele 
mai de haz şi mai osebite! 

Şi le povesti tot ce păţise cu pescarul Khalif şi cum, în locul 
hainelor pe care acela era încredinţat că i le furase, îi lăsase 
în schimb caftanul de zarafir. Atunci Giafar strigă: 


A cinci sute ţaizeci “i doua noapte 

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor! Când am văzut 
că te depărtezi singut-singurel, îmbrăcat atâta de falnic, am 
avut ca un fel de presimţire să nu ţi se întâmple ceva. Da 
necazul nu-i mare, mă duc eu numaidecât să răscumpăr de 
la pescar mantia pe care i-ai dat-o! 

Califul începu să râdă şi mai tare şi zise: 

— Ar fi trebuit, o, Giafar, să te gândeşti la asta mai 
devreme, întrucât şugubăţul acela, ca să şi-o potrivească pe 
statura lui, i-a şi tăiat poalele; iar din poale şi-a şi făcut un 
turban! Ci, o Giafar, mie mi-e prea destul un pescuit şi nu 
mă simt ispitit să iau iarăşi de la cap o trudă ca aceea. Şi, de 
altminteri, am pescuit dintr-odată atâta peşte cât să mă pot 
lipsi de aci înainte să râvnesc o izbândă mai mare, întrucât 
peştele scos din năvodul meu este atâta de mult de parcă ar 
fi fost o vrăjitorie la mijloc; şi tot peştele acela se află colo 
jos, pe malul apei, în paza lui Khalif, stăpânul meu, care nu 
aşteaptă decât să mă întorc la el cu nişte coşuri, ca să ne 
ducem să vindem apoi în sule rodul pe care l-am agonisit! 

Şi Giafar spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, aşadar eu nu am decât 
a mă duce să abat cumpărătorii spre voi! 

Harun strigă: 

— O, Giafar! Pe harurile strămoşilor mei cei neprihăniţi, 
făgăduiesc un dinar pentru fiecare peşte tuturor acelora 
care au să cumpere de la Khalif, stăpânul meu, peştele 
pescuit de mine. 

Atunci Giafar strigă străjerilor din alai: 

— Hei, străjeri şi oameni din alai! Daţi fuga pe malul apei 
şi siliţi-vă să-i aduceţi peşte emirului drept-credincioşilor! 

Şi numaidecât toţi cei din alai alergară la locul arătat şi îl 
găsiră pe Khalif păzind peştele; şi îl împresurară cum 
împresoară ereţii o pradă, şi îşi smulseră peştii grămădiţi 
dinaintea lui, bătându-se pe ei, în pofida toroipanului cu 
care ameninţa Khalif rotindu-l amarnic. Şi Khalif, până la 
urmă, fu biruit cu totul de mulţimea lor şi strigă: 


O mie/una de nopţi 

— Nu încape îndoială că peştele acesta-i chiar peştele 
raiului! 

Şi, împărțind lovituri de zor, putu izbândi să scape de la 
pradă doi peşti, cei mai frumoşi din tot pescuitul acela; îi luă 
şi, cu câte unul în fiecare mână, fugi în apă, ca să scape de 
cei pe care îi credea a fi niscaiva ucigaşi, tâlhari de drumul 
mare. Şi, ajungând în felul acesta departe în apă, îşi ridică 
mâinile în care ţinea peştii şi strigă: 

— O, Allah! Pentru harurile peştilor aceştia din raiul tău, fă 
ca tovarăşul meu, clanaretistul, să nu zăbovească a se- 
ntoarce! 

Or, cum îşi sfârşi această rugă, un arap din alaiul de pază 
al califului, rămas mai pe urma celorlalţi, din pricina calului 
care i se oprise în drum să se uşureze, ajunse şi el la malul 
apei şi, nemaivăzând nici urmă de peşte, se uită la dreapta, 
se uită la stânga, şi îl zări pe Khalif în apă, ţinând câte un 
peşte în fiecare mână. Şi îi strigă: 

— O, pescarule, ia fă-te-ncoace! Khalif răspunse: 

— Întoarce dosul, o, înghiţitorule de belele! 

La vorbele acestea, negrul, peste măsură de mânios, îşi 
ridică sulița şi, aţintind-o înspre Khalif, strigă: 

— Vrei să vii încoace şi să-mi vinzi peştii ăia doi, la ce preţ 
ai hotărât tu, ori vrei mai degrabă să-ţi împlânt sulița asta 
în coastă? 

Şi Khalif răspunse: 

— Stai aşa, bre puşlamao! Mai bine îţi dau peştele, decât 
să-mi pierd viaţa! 

Şi ieşi din apă şi veni de-i aruncă în silă cei doi peşti 
arapului, care îi luă de pe jos şi îi puse într-o basma de 
mătasă bogat înflorată; pe urmă îşi duse mâna la buzunar, 
ca să scoată banii; ci văzu că buzunarul era gol; şi îi spuse 
pescarului: 

— Pe Allah, o, pescarule, nu ai noroc, căci nu am acuma în 
buzunar nici măcar o drahmă! Da să vii mâine la a cinci 
sute şaizeci şi treia noapte palat şi să întrebi de hadâmbul 


negru Sandal. Şi slugile au să te îndtume la mine, şi am să 
te întâmpin cu o primire mărinimoasă şi cu ce ţi-o meni 
norocul; şi pe urmă ai să te duci în calea ta! 

Şi Khalif, necutezând să facă pe năzurosul, îi aruncă 
hadâmbului o privire care spunea mai mult decât o mie de 
înjurături, ori de ameninţări cu belitul, ori de dezmăţuri cu 
mama sau cu sora celuilalt; şi se îndepărtă înspre Bagdad, 
plesnindu-şi palmele una de alta şi grăind, cu un glas ze-fliu 
şi plin de amărăciune: „lacătă, cu adevărat, o zi care, dintru 
început, a fost mai blagoslovită decât toate zilele 
blagoslovite ale vieţii mele! E vădit!" Şi, în felul acesta, 
trecu pragul cetăţii şi intră în sukuri. 

Or, când trecătorii şi prăvăliaşii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi treia noapte urmă: 

Or, când trecătorii şi prăvăliaşii îl văzură pe Khalif 
pescarul, care, pe de-o parte, îşi purta în spinare năvoadele, 
coşul şi bâta, iar pe de altă parte era îmbrăcat cu un caftan 
şi avea pe cap un turban care numai ele două preţuiau mai 
bine de o mie de dinari, îl împresurară şi porniră pe urma 
lui, ca să vadă ce putea să fie cu el, până ce ajunse în 
dreptul croitoriei pe care o ţinea croitorul califului. Şi 
croitorul, de la cea dintâi privire aruncată asupra lui Khalif, 
cunoscu pe dată că haina de pe el era chiar haina pe care o 
lucrase nu de mult pentru căpetenia drept-cre-dincioşilor. 
Şi strigă către pescar: 

— O, Khalif, de unde ai căpătat feregeaua aceea de pe 
tine? 

Şi Khalif, cu sufletul cătrănit, îi răspunse fulgerându-l cu 
privirile: 

— Da ce te bagi tu, chip neisprăvit? Ci să ştii, ca să pricepi 
că nu am nimica de ascuns: mantia aceasta mi-a fost dată 
de ciracul meu, pe care îl învăţ pescuitul, şi pe care mi l-am 
luat ca ajutor. Şi nu mi-a dat mantia decât ca să scape cu 


mâna neretezată, pentru hoţia de care s-a făcut vinovat 
când mi-a şterpelit hainele! 

La vorbele acestea, croitorul pricepu că însuşi califul, în 
plimbările lui, trebuie să se fi întâlnit cu pescarul şi să-i fi 
făcut vreun renghi, ca să-şi râdă de el. Şi îl lăsă pe Khalif să- 
şi vadă în tihnă de drum şi să ajungă la el acasă, unde avem 
să-l găsim iarăşi mâine. 

Ci acuma este timpul să aflăm ce s-a petrecut la sărai în 
lipsa califului Harun Al-Raşid. Apoi acolo s-au petrecut 
lucruri cu urmări grele. 

Ştim, dar, că marele calif nu plecase cu Giafar decât ca să 
se ducă să ia oleacă de aer pe câmpuri şi să-şi mai uite o 
clipă de patima-i cea aprigă după Kut-al-Kulub. Or, califul 
nu era nicidecum singurul suflet pe care îl chinuia patima 
aceea pentru roabă. Soţia şi verişoara lui, Sett Zobeida, de 
la venirea în harem a fetişcanei, ajunsă cadâna cea mai 
dragă a emirului drept-credincioşilor, nu mai putea nici să 
mănânce, nici să bea, nici să doarmă, nimica! Atâta de plin îi 
era sufletul de zavistia care le cuprinde de obicei pe femei 
din pricina potrivnicelor lor. Şi ca să-şi uşureze veninul 
stârnit de ocara aceea necurmată care o umilea şi în ochii ei 
şi în ochii celor din preajma ei, Sett Zobeida nu mai aştepta 
decât un prilej, fie vreo lipsă nevoită a califului, fie vreo 
călătorie, fie vreo altă treabă, care să-i îngăduie a săvârşi în 
voie ceea ce îşi pusese de gând. Încât, de îndată ce află că 
marele calif plecase la vânătoare şi la pescuit, porunci să se 
pregătească, în iatacurile ei, un ospăț falnic, de la care să 
nu lipsească nici băuturile, nici tăvile de farfuriu pline cu 
zumaricale şi cu dulceţuri. Şi trimise să fie poftită, cu mare 
pohfală, şi cadâna Kut-al-Kulub, poruncind roabelor să-i 
spună: 

A cinci sute şaizeci şi patra noapte 

— Stăpâna noastră Sett Zobeida, fiica lui Kassem, soţia 
emirului drept-credincioşilor te pofteşte astăzi, o, stăpână a 
noastră Kut-al-Kulub, la un ospăț pe care îl dă în cinstea ta. 
Căci Sett Zobeida a băut astăzi o doctorie şi, ca să 


dobândească o vindecare cât mai deplină, trebuie să-şi 
veselească sufletul şi să-şi odihnească gândurile; şi socoate 
că tihna cea mai bună şi voioşia cea mai aleasă nu le poate 
căpăta decât privindu-te pe tine şi ascultând cântecele tale 
minunate, despre care 1-a auzit pe calif vorbind cu multă 
desfătare. Şi tare mai doreşte să se încredinţeze şi ea! 

Iar Kut-al-Kulub răspunse: 

— Ascultare şi supunere datorăm lui Allah şi stăpânei 
noastre Sett Zobeida! 

Şi se ridică pe clipă pe dată; şi habar nu avea ce-i menise 
ursita în hotărârile ei cele trainice. Şi îşi luă alăutele de 
trebuinţă, şi plecă împreună cu căpetenia hadâmbilor la 
iatacurile aprigei Sett Zobeida. 

Când ajunse în faţa soţiei califului, fata sărută pământul 
dintre mâinile ei de mai multe ori, pe urmă se ridică şi, cu 
un glas nespus de dulce, rosti: 

— Pacea fie asupra acestei perdele ridicate şi asupta 
vălului neprihănit al acestui harem, asupra urmaşului 
Profetului şi moştenitor al volniciilor neamului lui Abbas! 
Deie Allah să dăinuie fericirea stăpânei noastre atâta vreme 
cât s-or urma ziua şi noaptea una după alta! 

Şi, după ce rosti lauda aceasta, se trase îndărăt între 
celelalte soţii şi cadâne. 

Atunci Sett Zobeida, care sta tolănită într-un peş pe 
divanul larg de catifea, îşi ridică alene ochii către cadână şi 
o privi ţintă. Şi rămase năucă de ce vedea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaizeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi rămase năucă de frumuseţea pe care o vedea la 
fetişcana aceea desăvârşită, care avea nişte plete ca 
noaptea, nişte obraji ca bobocii de trandafiri, nişte sâni ca 
de granate, nişte ochi strălucitori, pleoapele galeşe, o 
frunte luminoasă şi un chip de lună. Şi de bună seamă că 
soarele sta să răsară de după cârlionţii de pe frunte-i, şi că 


bezna nopţii se înnegura de la pletele ei; iar moscul nu 
putea fi cules, fără de nici o îndoială, decât din răsuflarea 
ei, şi numai ei îşi datorau florile gingăşia şi mireasma; luna 
nu lumina decât luând cu împrumut din strălucirea frunţii 
ei; ramul nu se legăna decât după pilda mijlocului ei, iar 
stelele nu sclipeau decât de la sclipirea ei; arcul vitejilor nu 
se încorda decât ca să fie asemeni cu sprâncenele sale; iar 
mărgeanul de pe mări nu se înroşea decât de la buzele ei 
cele roşii! Dacă era supărată, cei îndrăgostiţi de ea se 
prăbuşeau la pământ, pieriţi de viaţă! Dacă era liniştită, 
sufletele se întorceau să dea viaţă iarăşi trupurilor moarte! 
Dacă arunca o privire, vrăjea şi supunea lumile amândouă 
sub stăpânia sa. Căci cu adevărat era o minune de 
frumuseţe şi era fala Aceluia carele o zămislise şi o 
desăvârşise! 

După ce Sett Zobeida o privi cu uimire îndelungă şi o 
cercetă cu de-amănuntul, îi zise: 

— Pace, dragoste şi noroc! Fii binevenită printre noi, o, 
Kut-al-Kulub! Şezi colea şi veseleşte-ne cu meşteşugul tău şi 
cu frumuseţea cântărilor tale! 

Şi fetişcana răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă şezu jos şi, întinzând mâna, luă mai întâi o dairea 
minunată; şi-aşa chiar că i se puteau potrivi vorbele 
poetului: 

O, cântăreaţo cu dairea, Tot ascultându-te, vrăjită, A- 
nnebunit inima mea'. 

Şi pe când degetele tale bat ritmul cu mişcări agale, 
Iubirea-mi geme-mpâtimită în tactul dulcelui tău cânt ce-mi 
sună-n piept, adânc şi blând. 

N-am să-ţi mai pot da-ntr-un sfârşit decât o inimă rănită! 

De cânţi un cântec fericit, Ori gemi ca sub dureri zdrobită, 
Tu-nfigi în inimile noastre potop de suliţi, şi dezastre. 

Ridică-te, ah! Zvârle iute Veşmintele-ţi! Şi, ah! Aruncă 
laşmacul, şi pe întrecute, Cu pasul zvelt, şi cu-ndelungă 


Pricepere, danseazâ-apoi, O, preafrumoaso, pentru noi, 
Nebunul dans ce ne răpune Al dragostei noastre nebune! 

Şi, după ce zăngăni iar din dairea, începu să cânte, în- 
soţindu-se de zdrăngănelile ei, stihurile acestea, ticluite pe 
loc: 

Surorile inimii mele, Gingaşele, dulci păsărele, I-au spusu- 
i-au inimii: „Fugi! Fugi de bărbaţi şi fugi de lume!" Ci inimii 
mele, anume, l-am spus: „Orişiunde te duci, O, inimă, să te 
supui Bărbaţilor! Cată să-ţi pui In aripă largi evantaie Să 
freamăte lin, să se-nfoaie Şi veselă fii, cum se cere, Să faci 
tuturora plăcere!" 

A cinci sute şaizeci şi patra noapte şi cântă apoi aceste 
două strofe, cu un glas atâta de minunat încât, de farmecul 
lor, păsările cerului se opriră din zbor, iar palatele începură 
să dânţuiască din toate zidurile. Atunci Kut-al-Kulub lăsă 
daireaua şi luă o trişcă de trestie, pe care îşi lipi buzele şi 
degetele. Şi, în felul acesta, chiar că i se potriveau stihurile 
poetului: 

O, tu, cea care cânţi măiestru, Din fluierul acela rece, Din 
trestia aceea moartă Ce-o ţii cu degetele-ţi lungi La jarul 
buzelor frumoase, Prin care un nou suflet trece Din 
răsuflarea ta ca focul In trişca răsucită-n dungi, Mai bine-n 
inima mea suflă! Ea ar suna cu mult mai bine Ca trestia 
acelui fluier Cu şapte găuri puse-n şir, Căci nu-s doar şapte 
răni cioplite In inima mea şi în mine, Ce-ar tresări înfiorate 
Sub degetele-ţi prea-subţiri! 

După ce le vrăji pe toate femeile de faţă cu cântecul din 
trişcă, fata puse jos fluierul şi luă o lăută minunată, îi potrivi 
strunele şi şi-o sprijini pe sân, plecându-se peste pântecele 
ei, cu o gingăşie ca de mamă ce se plecă peste pruncul său, 
aşa de frumos, încât de bună seamă că despre ea şi despre 
lăuta ei a zis poetul: 

O, cântăreaţo din lăută, Cum ştii cu degetele tale S-aprinzi 
pe strunele persane Sau să adormi pojar şi jale, întocmai 
cum doreşti, ca vraciul Ce ştie, meşter, după voie, O mie fi 


una de nopţi să lase sângele să curgă Cuminte - sau, dee 
nevoie, Să-l facă să ţâşnească-afară Din toate rosturile sale. 

Ce-adâncă vrajă se-nfioară Când degetele-ţi diafane 
Grăiesc cu grai de alăută Pe limba strunelor persane, lar 
cei ce nu ştiu graiu-acela Ascultă vraja-ifară nume Şi limba-i 
fără de cuvinte Venind de dincolo de lume, Şi toţi pricep ce 
spune graiul Din strunele vuind de zvoane. 

Şi atunci fata porni să sune strunele pe paisprezece 
glasuri osebite, şi cântă, ţinând hangul cu alăuta, un cântec 
întreg, care le topi de desfătare pe cele care o priveau, şi le 
cufundă în bucurie pe cele care o ascultau. 

Pe urmă Kut-al-Kulub, după ce zvoni din strunele 
feluritelor alăute şi după ce cântă felutite cântece dinaintea 
mândrei Sett Zobeida, se ridică în toată strălucirea şi în 
toată mlădioasa ei gingăşie şi începu să dănţuiască. După 
care şezu jos şi făcu o mulţime de giumbuşlucuri, de 
panglicării şi de pozne, şi toate astea cu o mână atât de 
uşoată şi cu atâta dibăcie şi îndemânare, încât Sett Zobeida, 
în pofida geloziei, a ciudei şi a zăcăşiei ce-o rodeau, era 
mai-mai să cadă îndrăgostită şi să-i mărturisească patima 
pe care o simţea. Ci izbuti să-şi curme la vreme atare 
pornire, gândind în cugetul ei: „Hotărât! Vărul meu Al- 
Raşid nu are întru nimic de ce fi osândit că este atât de 
îndrăgostit de ea". 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi cincea noapte a 
cinci sute şaizeci şi cincea noapte spuse: „Hotărât! Vărul 
meu Al-Raşid nu are întru nimic de ce fi osândit că este atât 
de îndrăgostit de ea". 

Şi Sett Zobeida le porunci roabelor să aştearnă masa, şi îşi 
lăsă ura să biruie aceste întâie simţăminte. Da nu-şi lăsă 
mila să i se topească întru totul din inimă şi, în loc să-şi 
înfăptuiască planul ce şi-l întocmise de-a o otrăvi pe 
potrivnica ei şi de a scăpa astfel de ea pe totdeauna, se 
mulţumi a pune să se amestece în prăjiturile date frumoasei 


Kut-al-Kulub o porţie straşnică de bang adormitor. Şi, de 
cum îşi duse la gură o bucată din acele zumaricale, cadâna 
se şi prăvăli cu capul pe spate şi se cufundă în negurile 
somnului. lar Sett Zobeida, prefăcându-se cuprinsă de 
mare durere, porunci roabelor s-o ducă într-un iatac de 
taină. Pe urmă puse să se împrăştie ştirea că murise, 
spunând că se înecase la masă, din lăcomie la mâncare, şi îi 
ridică degrabă un mormânt falnic, chiar în grădinile sara- 
iului. 

Toate astea se petrecură aşadar în lipsa califului. Când 
însă, după păţania cu pescarul Khalif, acesta se întoarse la 
sărai, cea dintâi grijă a lui fu aceea de a-i întreba pe ha- 
dâmbi despre draga sa Kut-al-Kulub. lar hadâmbii, pe care 
Sett Zobeida îi prevestise că-i spânzură dacă dau în vileag 
ceva, îi răspunseră califului cu un glas de înmormântare: 

— Vai, o, doamne al nostru, sporească-ţi Allah zilele şi 
întoarcă asupra capului tău zilele datorate stăpânei noastre 
Kut-al-Kulub! Lipsa ta, o, emire al drept-credincioşilor, i-a 
pricinuit o mâhnire şi o durere atâta de mari, încât n-a 
putut să îndute zguduirea, şi moartea cea grabnică a răpus- 
o! Şi acuma se află întru tihna Stăpânului ei! 

La vorbele acestea, califul începu să alerge ca un smintit 
prin palat, astupându-şi urechile şi întrebându-i cu ţipete 
amarnice despre mult-iubită lui pe toţi cei pe care îi 
întâlnea. Şi toată lumea, la trecerea lui, se arunca degrabă 
cu pieptul la pământ, ori se ascundea pe după stâlpi. Şi 
califul ajunse, în felul acesta, în grădina unde se ridica 
mormântul cel închipuit al cadânei, şi se prăbuşi cu fruntea 
pe marmură şi, întinzând mâinile şi plângând cu toate 
lacrimile lui, strigă: 

O, trist mormânt! Cum poate să închidă Adânca noapte-a 
umbrei tale reci Pe-aceea care-a fost cea mai iubită? 

O, trist mormânt! Răspunde, dar: pe veci Se şterse 
frumuseţea ei vrăjită? Acel desjăt al ochilor mei, deci, Se 
încheie şi el, într-o clipită? 


O, trist mormânt! Tu nu eşti, văd eu bine, Nici măcar 
adevărul, nici minciuna: 

Nici Raiul Desfătărilor senine, Nici cerul pământesc 
dintotdeauna. — 

Oh, pe Allah! Oare de ce în tine dă-n floare ramul şi 
sclipeşte luna? 

Şi, în felul acesta, califul îşi oftă şi îşi vărsă durerea vreme 
de un ceas. După care se ridică şi se duse iute de se închise 
în iatacurile lui, fără a vroi să mai asculte nici o mângâiere, 
nici s-o primească pe soţia lui ori pe celelalte soţii dragi! 

În ce o priveşte pe Sett Zobeida, apoi aceasta, dacă văzu 
izbânda vicleniei sale, porunci ca frumoasa Kut-al-Kulub să 
fie închisă într-o ladă de haine (întrucât fata tot se mai afla 
sub puterea adormitoare a hangului) şi puse două roabe de 
încredere să ducă lada afară din sărai şi s-o vândă în suk 
celui dintâi cumpărător care s-o ivi, cu înţelegerea ca 
vânzarea să se facă fără a se deschide capacul! 

Şi-atâta cu toţi aceştia! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe Khalif pescarul, apoi acesta, 
dacă se sculă, a doua zi după pescuit, cel dintâi gând ala 
cinci sute şaizeci şi şasea noapte lui fu la arapul cel scopit, 
care nu-i plătise cei doi peşti, şi îşi zise: „Iare socotesc că 
tot ce am mai bun de făcut acum este să mă duc la sărai şi 
să întreb de acel Sandal hadâmbul, fiul blestematei cu nas 
borcănat, de vreme ce aşa m-a îndemnat chiar el! Şi de n-o 
vrea să-şi plătească datoria, pe Allah! Am să-l belesc!" Şi 
luă drumul către palat. 

Or, când ajunse acolo, Khalif găsi toată lumea întoarsă pe 
dos; şi chiar în poartă, cel dintâi ins pe care îl întâlni fu 
arapul Sandal hadâmbul, stând jos în mijlocul unei roate 
cuviincioase de arapi şi de hadâmbi, vorbind şi dând din 
mâini. Şi Khalif se îndreptă către el; iar când un mameluc 
tânăr vru să-i aţină calea, pescarul îl împinse şi strigă: 

— Cară-te de-aici, fecior de codoş! 

La răcnetul acela, hadâmbul Sandal întoarse capul şi îl 
văzu pe Khalif pescarul. Şi hadâmbul, râzând, îi spuse să se 


apropie; iar Khalif se apropie şi zise: 

— Pe Allah! Te-aş fi cunoscut dintr-o mie, o, balaoache- 
şule, o, firicel de lalea! 

Şi hadâmbul, auzind vorbele acelea, pufni în râs şi zise cu 
gingăşie: 

— Stai colea jos oleacă, o, stăpâne al meu Khalif! Am să-ţi 
plătesc numaidecât ceea ce îţi datorez! 

Şi îşi băgă mâna în buzunar ca să scoată banii şi să-i dea, 
când deodată un strigăt vesti ivirea marelui vizir Giafar, 
care tocmai ieşea de la calif. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi îşi băgă mâna în buzunar ca să scoată banii şi să-i dea, 
când deodată un strigăt vesti ivirea marelui vizir Giafar, 
care tocmai ieşea de la calif. 

Aşa că hadâmbii, robii şi tinerii mameluci se ridicară şi se 
aşezară pe două rânduri; iar Sandal, la un semn făcut cu 
mâna de către vizir că are să-i spună ceva, îl lăsă pe pescar 
şi alergă să audă porunca lui Giafar. Şi amândoi începură să 
vorbească de zor, plimbându-se în lung şi în lat. 

Khalif, dacă văzu că hadâmbul zăbovea să se întoarcă la el, 
socoti că era o viclenie din partea acestuia ca să nu-i 
plătească, mai ales că hadâmbul părea a-l fi uitat cu totul şi 
că nu-i mai păsa de pescar, de parcă nici n-ar fi fost pe 
lume. Atunci începu să se frământe şi să-i facă semne de 
departe hadâmbului, semne ce voiau să zică: „Întoarce-te 
odată!" Şi întrucât acela nu lua deloc aminte la el, Khalifîi 
strigă cu un glas zefliu: 

— O, stăpâne al meu Lalea, dă-mi ce îmi datorezi, ca să mă 
duc! 

Şi hadâmbul, din pricină că se afla de faţă cu Giafar, 
rămase tare încurcat la strigătul acela, şi nu vroi să 
răspundă nimic. Ba dimpotrivă, începu să vorbească şi mai 
însufleţit, ca să nu care cumva să ia seama vizirul în partea 


aceea; ci fu o trudă zadarnică. Întrucât Khalif se apropie şi 
mai mult şi, cu un glas năprasnic, răcni, făcând semne mari: 

— O, mişelule care nu-ţi plăteşti datoriile, prăpădi-i-ar 
Allah pe oamenii de rea-credinţă şi pe toţi care-i jefuiesc pe 
cei săraci de bunul lor! 

Pe urmă schimbă glasul şi strigă batjocoritor: 

— Mă pun sub ocrotirea ta, o, stăpâne Burtă-Goală al meu! 
Şi mă rog ţie să-mi dai ce îmi datorezi, ca să pot să mă duc. 

Iar hadâmbul rămase peste poate de încurcat, căci Giafar, 
de data aceasta, văzuse şi auzise tot; ci întrucât încă nu-şi 
da seama despre ce e vorba, îl întrebă pe hadâmb: 

— Ce-o fi păţit oare bietul om? Şi cine l-o fi păgubit de 
bunul lui? 

Şi hadâmbul răspunse: 

A cinci sute şaizeci şi şasea noapte 

— O, doamne al meu, tu nu ştii cine-i omul acesta? Giafar 
spuse: 

— Pe Allah! De unde să ştiu, de vreme ce acuma îl văd 
întâia oară? 

Hadâmbul spuse: 

— O, doamne al nostru, este chiar pescarul de la care am 
luat ieri peştele de l-am dus califului! Iar eu, întrucât i-am 
făgăduit nişte bani pentru cei doi peşti care îi mai 
rămăseseră la urmă, i-am spus să vină astăzi la mine, să-i 
plătesc ce i se cuvine! Şi tocmai vroiam să-i dau banii, 
atunci când a trebuit să alerg dinaintea ta! Şi, drept aceea, 
omul, pierzându-şi răbdarea, mă bruftuluieşte acuma în 
felul acesta! 

Vizirul Giafar, dacă auzi vorbele lui Sandal, zâmbi a râde şi 
îi spuse hadâmbului: 

— Cum ţi-ai făcut tu socoteala, o, căpetenie de ha-dâmbi, 
de te-ai dovedit atâta de lipsit de cinstire, de luare-aminte şi 
de cuviinţă tocmai faţă de chiar dascălul emirului drept- 
credincioşilor? Sărace Sandal! Ce-o să zică marele calif 
când are să afle că n-a fost cinstit până peste poate 
tovarăşul şi dascălul său, pescarul Khalif? 


Pe urmă Giafar adaugă deodată: 

— O, Sandal, mai întâi de toate să nu-l laşi să plece, 
întrucât nici nu se putea să pice mai la ţanc! Califul, cu 
pieptul apăsat, cu inima mâhnită, cu sufletul cernit, tocmai 
se află cufundat în deznădejde, din pricina morţii cadânei 
dragi lui, Kut-al-Kulub; iat eu degeaba am căutat să-l 
mângâi, prin toate mijloacele obişnuite. Da poate cu 
ajutorul acestui pescar Khalif avem să izbândim a-i uşura 
pieptul. 'Ține-1, dar, până ce mă duc să dibuiesc gândurile 
califului în privinţa lui! 

Şi hadâmbul Sandal răspunse: 

— O, doamne al meu, fă cum socoteşti potrivit! Şi Allah să 
te ţie şi să te apere pururea, ca pe sprijinul, stâlpul şi piatra 
de temelie a împărăției şi a neamului emirului drept- 
credincioşilor! Şi asupra ta şi a lui fie umbra ocrotitoare a 
celui-Preaânalt! Şi facă el ca ramul, trunchiul şi rădăcina să 
rămână neatinse în veci! 

Şi alergă la pescarul Khalif, în vreme ce Giafar se întoarse 
la califul Harun Al-Raşid. Şi pescarul, dacă îl văzu pe 
hadâmb că vine într-un sfârşit, îi zise: 

— lacătă-te, dară, o Maţe-Goale! 

Iar când hadâmbul le porunci mamelucilor să-l ţie pe 
pescar şi să nu-l lase să plece, acela strigă: 

— A, iacătă şi năpasta la care mă aşteptam! Cel care a dat 
a ajuns datornic, iar pârâşul a ajuns pârât! A, Lalea a belelei 
mele, eu vin aici să-mi cer dreptul, şi voi mă popriţi de 
parcă n-aş fi dat toate birurile ori nu mi-aş fi plătit 
adeturile? 

Şi-aşa cu el! 

În ce îl priveşte pe calif, când intră la el Giafar, sta frânt în 
două, cu capu-n mâini şi cu pieptul zguduit de suspine! Şi 
îşi procitea încetişor aceste stihuri: 

Prietenii mă ceartă că gem necontenit Şi nu mai uit 
durerea şi chipul ce-am iubit. Dar ce să fac, prieteni, când 
n-am nici o putere Asupra bietei inimi ce nu vrea 
mângâiere, Şi când nu sunt în stare să-ndur, fără să mor, 


Gingaşa amintire ce mă îngroapă-n dor, Copila minunată şi 
dulce, ah, de care Mi-e inima legată pe veci, fără scăpare. 
Ah, nu mai am putere s-o uit - când am băut Din cupa 
scumpă vinul privirii ei, pierdut, Ah, vinul fără seamăn din 
care-nfiorat Băui odinioară şi sunt şi-acuma beat. 

Şi când ajunse dinaintea califului, Giafar îl zise: 

— Pacea fie cu tine, o, emire al drept-credincioşilor, o, 
apărătorule al cinstei Legii noastre, o, coborâtorule din 
unchiul Sultanului Profeţilor! Rugăciunea şi pacea lui Allah 
fie asupra lui şi asupra tuturor urmaşilor lui, fără de 
abatere! 

A cinci sute şaizeci şi şaptea noapte şi califul îşi ridică 
asupra lui Giafar doi ochi plini de lacrimi şi o privire 
îndurerată, şi răspunse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Şi califul îşi ridică asupra lui Giafar doi ochi plini de lacrimi 
şi o privire îndurerată, şi răspunse: 

— Şi asupra ta, o, Giafar, fie pacea lui Allah şi mila şi 
binecuvântările Lui! 

Şi Giafar întrebă: 

— Căpetenia drept-credincioşilor îngăduie robului să 
vorbească, ori mai degrabă îl opreşte? 

Iar Al-Raşid răspunse: 

— Da de când, o, Giafar, îţi este oprit să vorbeşti ţie, 
stăpânul şi capul peste toţi vizirii mei? Spune-mi tot ce ai 
să-mi spui! 

lar Giafar spuse atunci: 

— O, doamne al meu, plecând de dinaintea ta ca să mă 
întorc la mine acasă, l-am întâlnit afară, la poarta palatului, 
în mijlocul hadâmbilor, pe stăpânul şi dascălul şi tovarăşul 
tău, pescarul Khalif, care avea multe pâre de adus 
împotriva ta, şi se plângea de tine, zicând: „Slavă lui Allah! 
Nu pricep nimica din tot ce mi se întâmplă! Eu l-am învăţat 


meşteşugul pescuitului, şi el nu numai că nu mi-a păstrat 
nici o mulţumire, da a mai şi plecat să-mi aducă două coşuri 
şi tare s-a ferit să se mai întoarcă! Asta-i tovărăşie cinstită şi 
ucenicie cuminte? Ori te pomeneşti că aşa s-or fi plătind 
dascălii?" Or, eu, o, emire al drept-credincioşilor, m-am 
grăbit să vin a te înştiinţa cum stă treaba; ca, dacă tot mai 
ai de gând să-i fii tovarăş, să-i fii; de nu, să-i dai de ştire 
despre încetarea înţelegerii dintre voi doi, pentru ca să-şi 
poată găsi alt tovarăş ori părtaş! 

Când auzi vorbele acestea ale vizirului său, califul, în ciuda 
suspinelor care îl sugrumau, nu mai putu să se oprească a 
zâmbi, pe urmă a râde în hohote, şi deodată îşi simţi pieptul 
uşurat; şi îi spuse lui Giafar: 

— Pe viaţa mea şi a ta, o, Giafar, spune-mi adevărat! Chiar 
aşa-i, se află acuma pescarul Khalif la poarta palatului? 

Şi Giafar răspunse: 

— Pe viaţa ta, o, emire al drept-credincioşilor, chiar 
pescarul Khalif, cu ochii lui amândoi, este la poartă! 

Şi Harun zise: 

— O, Giafar, pe Allah! Trebuie să-i fac numaidecât dreptate 
astăzi, după vredniciile lui, şi să-i dau ce i se cuvine! Aşa că 
dacă Allah, prin mijlocirea mea, i-o trimite chinuri ori 
dureri, are să le capete pe de-a-ntregul; dacă, dimpotrivă, 
are să-i scrie la soartă sporul şi norocul, are să le capete 
întocmai! 

Şi, rostind vorbele acestea, califul luă o foaie mare de 
hârtie, o rupse în bucățele aidoma, şi spuse: 

— O, Giafar, scrie tu cu mâna ta, pe douăzeci dintre aceste 
hârtii, mai întâi sume de bani mergând de la un dinar la o 
mie de dinari, apoi numele tuturor dregătoriilor din 
împărăţia mea, de la dregătoria de calif, de emir, de vizir şi 
de musaip, până la cele mai mărunte slujbe de la sărai; pe 
urmă scrie, pe alte douăzeci de hârtii, toate soiurile de 
osânde şi de schingiuiri, de la bătaia cu vergi până la 
spânzurătoare şi moarte! 

Şi Giafar răspunse: 


— Ascult şi mă supun! 

Şi luă un calam şi scrise cu mâna lui, pe bucăţile de hârtie, 
toate cele poruncite de calif, precum: o mie de dinari, slujba 
de musaip, dregătoria de emir, sarcina de calif, şi: pedeapsa 
cu moartea, întemnițarea, ciomăgeala, şi alte asemenea 
lucruri. Pe urmă le împături pe toate la fel, le aruncă într-un 
lighenaş de aur, şi îi înmână totul califului, care îi spuse: 

A cinci sute şaizeci şi şaptea noapte 

— O, Giafar, jur pe sfintele haruri ale preasfinţilor mei 
strămoşi, cei neprihăniţi, şi pe împărăteasca mea spiţă care 
suie până la Hamză şi la Akil4, că, atunci când pescarul 
Khalif are să se afle aici, am să-i poruncesc numaidecât să 
tragă o hârtie dintre aceste hârtii, pe care numai eu şi cu 
tine ştim ce stă scris, şi am să-i dăruiesc tot ce i-o meni 
hârtia pe care are s-o tragă, oricare ar fi lucrul scris! Şi, de- 
ar fi să i se nimerească chiar şi dregătoria de calif, am să 
cobor pe dată din scaunul de domnie şi am să i-l las lui, cu 
toată bucuria sufletului! Da dacă, dimpotrivă, spânzură- 
toarea, sau tăierea, sau scopirea, sau orice alt fel de moarte 
are să-i fie partea, am să poruncesc s-o îndure nesmintit! 
Du-te de-l ia şi adu-mi-l fără de zăbavă! 

Când auzi vorbele acestea, Giafar îşi zise în sineşi: „Nu 
este domnie şi putere decât întru Allah Slăvitul şi 
Atotputernicul! S-ar prea putea ca hârtia trasă de acest 
sărman să fie o hârtie de năpastă, care să-i prilej uiască 
pieirea! Şi-aşa că eu, fără de voia mea, am să fiu pricina 
nenorocirii lui! Întrucât califul s-a legat cu jurământ, şi n-ai 
cum nădăjdui să-l faci să-şi schimbe hotărârea! Nu am, dar, 
decât a mă duce după acest sărman! Şi nu are să se 
întâmple decât ce e scris de Allah!" Pe urmă ieşi să-l caute 
pe Khalif pescarul şi, luându-l de mână, vru să-l ducă 
înlăunttul palatului. Khalif însă, care nu mai contenise să se 
frământe, să se plângă de popreala sa şi să se căiască de 
faptul că venise la curte, era mai-mai să-şi vadă minţile 
rătăcite întru totul, şi strigă: 


— Mare prost am fost să-i dau ascultare şi să vin aici după 
hadâmbul ăsta negtu, Laleaua pacostei, plodul cel buzat al 
blestematei cu nas borcănat, Maţe-Goale ăsta! 

Giafar însă îi zise: 

— Hai, vino după mine! 

Şi îl duse înconjurat de o mulţime de robi şi de flăcăi, Pe 
care Khalif nu mai contenea să-i blesteme. Şi după ce îl 
trecu prin şapte săli de intrare nemăsurate, Giafar îi spuse: 

— la seama, o, Khalif! Ai să te afli dinaintea emirului drept- 
credincioşilor, apărătorul dreptei-credinţe! 

Şi, ridicând o perdea mare, îl împinse în sala de primire, 
unde Harun Al-Raşid sta în jeţul lui, înconjurat de emirii şi 
de mai-marii de la curtea sa. lar Khalif, care habar n-avea 
de ce vede, nu se simţi întru nimic tulburat; ba, uitându-se 
cu cea mai mare luare-aminte la Harun Al-Raşid în vâlva 
slavei sale, se duse la el hohotind de râs şi îi zise: 

— A, iacătă-te, o, clanaretule! Au tu socoţi că te-ai purtat 
cinstit ieri, când m-ai lăsat să păzesc singur peştele, pe 
mine, care te-am învăţat meseria şi te-am însărcinat să te 
duci să-mi cumperi două coşuri? Încât m-ai lăsat fără de 
apărare şi la cheremul unei liote de hadâmbi care au venit 
ca un potop de ciori să-mi fure şi să-mi ia peştele, care ar fi 
putut să-mi aducă pe puţin o sută de dinari! Şi tot tu eşti 
pricina pentru tot ce mi-e dat să păţesc şi acuma, în mijlocul 
inşilor ăstora care mă ţin aici! Ci tu, o, clanaretule, ia să-mi 
spui, cine oare-a putut să pună mâna şi pe tine şi să te 
înşface şi să te lege în scaunul ăla? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi opta noapte 
spuse: 

Ci tu, o, clanaretule, ia să-mi spui, cine oare-a putut să 
pună mâna şi pe tine şi să te înşface şi să te lege în scaunul 
ăla? 

La vorbele acestea ale lui Khalif, califul zâmbi şi, luând cu 
mâinile amândouă ligheanul de aur în care se aflau hârtiile 


scrise de Giafar, zise: 

A cinci sute şaizeci şi opta noapte 

— Apropie-te, o, Khalif, şi vino de trage o hârtie dintre 
hârtiile acestea! 

Khalif însă, izbucnind în râs, strigă: 

— Ce, o, clanaretule, ţi-ai şi schimbat meseria şi te-ai lăsat 
de muzică? Acuma iacătă că ai ajuns astrolog! Şi ieri erai 
ucenic de pescar! Crede-mă, clanaretule, treaba asta n-o să 
te ducă departe! Căci cu cât te apuci de mai multe meserii, 
cu atâta câştigi mai puţin! Lasă, dar, deoparte astrologia şi 
fă-te iar clanaret, ori mai degrabă întoarce-te la mine, să-ţi 
faci ucenicia de pescar! 

Şi-ar fi ţinut-o aşa înainte, când deodată Giafar se duse la 
el şi îi zise: 

— Gata cu vorbele astea! Şi vino de trage o hârtie, aşa 
cum ţi-a poruncit emirul drept-credincioşilor! 

Şi îl împinse către scaunul împărătesc. 

Atunci Khalif, tot împotrivindu-se la împingerea lui Giafar, 
şi bodogănind, se lăsă dus până la ligheanul de aur şi 
cufundându-şi deodată mâna în el scoase un pumn întreg 
de hârtii. Giafar însă, care îl veghea, îi porunci să le dea 
drumul şi îi spuse să nu ia decât una. Şi Khalif, împin- 
gându-1 cu cotul, îşi băgă iar mâna în lighean şi nu scoase 
de data aceasta decât o hârtie, zicând: 

— Departe de mine orice gând de a-l mai lua de-acu-ma- 
ncolo în slujba mea pe clanaretistul ăsta cu bucile obrajilor 
umflate, astrologul ăsta întocmitor de horoscoape! 

Şi, zicând acestea, despături hâttia şi, ţinând-o de-an- 
doaselea, căci nu ştia să citească, o întinse califului şi zise: 

— Vrei, O, clanaretule, să-mi spui horoscopul scris pe 
hârtia asta? Şi ia seama să nu care cumva să-mi ascunzi 
ceva! 

Iar califul luă hârtia şi, fără a o citi, o întinse la rândul său 
lui Giafar, zicându-i: 

— Spune-ne cu glas tare ce stă scris acolo! 

Şi Giafar luă hârtia şi, citind-o, ridică braţele şi strigă: 


— Nu este domnie şi nu este putere decât întru Allah 
Slăvitul şi Atotputernicul! 

Iar califul, zâmbind, îl întrebă pe Giafar: 

— Veşti bune, nădăjduiesc, o, Giafar! Ce este? Spune! 
Trebuie să cobor din scaunul de domnie? Trebuie să-l înalţ 
în el pe Khalif? Ori te pomeneşti că trebuie să-l spânzur? 

Şi Giafar răspunse, cu glas înduioşat: 

— O, emire al drept-credincioşilor, pe hârtia aceasta stă 
scris: O sută de lovituri de ciomag pescarului Khalif. 

Atunci califul, cu toate ţipetele şi împotrivirile lui Khalif, 
spuse: 

— Să se îndeplinească hotărârea! 

Şi spătarul Massrur porunci să fie luat pescarul, care urla 
deznădăjduit, şi să fie întins pe burtă, să i se tragă, 
numărat, o sută de lovituri de ciomag, niciuna mai mult, 
niciuna mai puţin! lar Khalif, măcar că nu simţea nici o 
durere, datorită învârtoşirii pe care o dobândise, scotea 
nişte ţipete înfricoşătoare şi arunca un potop de ocări 
asupra clanaretistului. Şi califul râdea să se topească! Şi 
când se sfârşiră de dat cele o sută de lovituri, Khalif se 
sculă, de parcă n-ar fi păţit nimic, şi strigă: 

— Blestema-ţi-ar Allah zbegul ăsta, o, buhăitule! Au de 
când o fi ajuns bătaia cu ciomagul prilej de şotii între 
oamenii cumsecade? 

lar Giafar, care avea un suflet milos şi o inimă duioasă, se 
întoarse către calif şi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie-i pescarului să 
mai tragă o hârtie! Poate că soarta are să-i fie mai 
priincioasă de data aceasta! Şi-apoi, doar n-ai să vrei ca 
fostul tău dascăl să plece de la apa bunătăţii tale fără a-şi fi 
potolit setea! 

Şi califul răspunse: 

— Pe Allah, o, Giafar, eşti tare nechibzuit! Tu ştii că domnii 
nu prea au obiceiul să-şi întoarcă jurămintele sau 
făgăduielile! Or, trebuie să fii încredinţat de la început că 
dacă pescarul, trăgând a doua hârtie, are să aibă parte dea 


cinci sute şaizeci şi opta noapte spânzurătoare, va fi 
spânzurat fără de abatere! Şi tu ai să fii pricina morţii lui! 
lar Giafar răspunse: 

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor, pentru omul 
nenorocit moartea este mai de dorit decât viaţa! 

Iar Califul spuse: 

— Fie! Să mai tragă o hârtie! 

Khalif însă, întorcându-se către calif, strigă: 

— O, clanaret al pacostei, plăti-ţi-ar Allah dărniciile! Da ia 
spune-mi, nu puteai să găseşti în Bagdad alt ins în locul 
meu, ca să pui să i se facă mândreţea asta de dovadă? Ori 
n-o mai fi fost altul afară de mine mai la îndemână în tot 
Bagdadul? 

Giafar însă veni lângă el şi îi zise: 

— Mai ia o hârtie, şi Allah are să ţi-o aleagă! Atunci Khalif 
îşi băgă mâna în ligheanul de aur, şi, într-o clipită, scoase o 
hârtie pe care i-o întinse lui Giafar. Şi Giafar o despături, o 
citi, şi lăsă ochii în pământ fără a spune nimic. Iar califul, cu 
un glas liniştit, îl întrebă: 

— Pentru ce nu spui nimic, o, fiu al lui Yahia? Şi Giafar 
răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, pe hârtia aceasta nu stă 
scris nimic! Este o hârtie albă! 

Şi califul zise: 

— Vezi şi tu! Nu la noi îl aşteaptă norocul pe acest pescat! 
Aşa că acuma spune-i să plece cât mai degrabă de dinaintea 
feţei mele! L-am văzut de-ajuns! 

Giafar însă spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, mă rog ţie, pe sfintele 
haruri ale preasfinţilor tăi strămoşi, cei neprihăniţi, 
îngăduie-i pescarului să mai tragă şi a treia hârtie! Poate că 
aşa are să poată dobândi cu ce să nu moară de foame. 

Şi Al-Raşid răspunse: 

— Bine! Să ia şi a treia hârtie, şi gata! Şi Giafar îi spuse lui 
Khalif: 

— Hai, o, săracule, ia a treia hârtie şi cea de pe urmă. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaizeci şi noua noapte 
spuse: 

— Hai, O, săracule, ia a treia hârtie şi cea de pe urmă. Şi 
Khalif mai trase o dată, iar Giafar luând hârtia, citi cu glas 
tare: 

— Un dinar pescarului! 

Când auzi vorbele acestea, Khalif strigă: 

— Afutisit să fii, o, claneret al belelelor! Un dinar pentru o 
sută de lovituri de ciomag! Câtă mai dărnicia! Da-ţi-o-ar 
îndărăt Allah la Ziua Judecăţii! 

Iar califul începu să râdă din tot sufletul, şi Giafar, care 
izbutise până la urmă să-l înveselească pe stăpânul său, îl 
luă de mână pe Khalif pescarul şi îl scoase din sala 
domnească. 

Când ajunse la poarta palatului, Khalif se întâlni cu 
hadâmbul Sandal, care îi zise: 

— Vino încoace, Khalif. Hai de ne dă oleacă de parte şi 
nouă din cele cu câte te-a cinstit dărnicia emirului drept- 
credincioşilor! 

Şi Khalif îi răspunse: 

— A, arap de păcură, vrei oleacă de parte? Hai, dar, şi ia 
jumătate din suta de lovituri de ciomag, pe pielea ta aia 
neagră! Până ţi le-o da Eblis în iad, na! Ţine dinarul pe care 
mi 1-a dăruit clanaretistul de stăpânu-tău! 

Şi îi aruncă în obraz dinarul pe care i-l pusese Giafar în 
mână, şi vru să iasă pe poartă şi să se ducă în drumul lui. 
Hadâmbul se repezi însă după el şi, scoțând din buzunar o 
pungă cu o sută de dinari, i-o întinse lui Khalif, spunând: 

A cinci sute şaizeci “i noua noapte 

— O, pescarule, ia dinarii aceştia ca preţ pentru peştele pe 
care l-am cumpărat ieri de la tine! Şi du-te în pace! 

lar Khalif, dacă văzu aşa, se bucură din plin şi luă punga 
cu o sută de dinari, precum şi dinarul dat de Giafar, şi, 
uitându-şi belelele şi necazul pe care le îndurase, îşi luă 


rămas-bun de la hadâmb şi se întoarse acasă, plin de fală şi 
peste poate de mulţumit. Acum, întrucât Allah, dacă a 
hotărât el odată un lucru, îl înfăptuieşte nesmintit, şi 
întrucât de data aceasta hotărârea lui era tocmai în privinţa 
lui Khalif, voinţa sa trebuia să se împlinească. Aşa că, pe 
când străbătea sukurile spre a se întoarce acasă, Khalif fu 
oprit, în faţa târgului de robi, de o mare roată de oameni, 
care toţi priveau spre acelaşi loc. Şi Khalif se întrebă: „La 
ce s-o uita aşa toată lumea asta strânsă ciotcă?" Şi, mânat 
de nedumerire, porni să-şi croiască drum cu coatele printre 
neguţători şi telali, printre bogătani şi sărăcani, care, dacă 
îl cunoscură, începură să râdă, strigându-şi: 

— Loc! Faceţi loc navabului cel grozav care are să 
cumpere tot târgul! Loc preastrălucitului Khalif, şeicul 
belito-rilor! 

Şi Khalif, fără a se tulbura, şi tare pe el, întrucât se simţea 
ghiftuit cu dinarii de aur strânşi la şerpar, ajunse la mijlocul 
rândului din faţă şi cătă să vadă care-i treaba. Şi văzu un 
bătrân care avea dinainte-i o ladă pe care şedea un rob. Şi 
bătrânul acela tocmai striga cu glas mare, zicând: 

— O, negustorilor! O, bogătanilor! O, preacinstiţilor 
locuitori din cetatea noastră! Care dintre voi vrea să-şi bage 
banii într-o târguială de sută la sută, cumpărând cu tot ce 
se află în ea, fără ca noi să ştim ce, lada aceasta bine gătită, 
venită de la saraiul preaslăvitei Sett Zobeida, fiica lui 
Kassem, soţia emirului drept-credincioşilor? N-aveţi decât a 
spune cât daţi! Şi Allah să-1 blagoslovească pe acela care 
are să dea cel mai mult! 

Ci o tăcere largă răspundea la chemarea lui, căci 
neguţătorii nu cutezau să-şi arunce bănetul pe o ladă în 
care nu ştiau ce se află, şi se temeau să nu fie la mijloc 
vreun matrapazlâc! Da până la urmă unul dintre ei dădu 
glas şi zise: 

— Pe Allah! Târgul acesta-i cam la noroc! Şi poate să fie 
tare păgubos! Ci eu tot am să dau ceva, da să nu mi se ia în 


nume de rău! Aşa că am să zic o vorbă, da să nu mă certaţi! 
lacătă! Douăzeci de dinari, niciunul mai mult! 

Ci un alt neguţător ridică numaidecât preţul şi zise: 

— Eu dau cincizeci! 

Şi alţi neguţători ridicară iarăşi; şi preţul ajunse la o sută 
de dinari. Atunci telalul strigă: 

— Dă careva dintre voi mai mult, o, neguţătorilor? Preţul 
cel de pe urmă! O sută de dinari! Cine dă mai mult? 

Atunci Khalif ridică glasul şi zise: 

— Eu! Dau o sută şi unu de dinari! 

La vorbele acestea ale lui Khalif, negustorii, care îl ştiau 
tot atâta de lefter ca un preş scuturat şi bătut, socotiră că 
glumeşte ci şi începură să râdă. Khalif însă îşi descinse 
chimirul şi iar strigă cu glas mare şi mânios: 

— O sută şi unu de dinari! 

Atunci telalul, cu toate rasele neguţătorilor, spuse: 

— Pe Allah! Lada este a lui Khalif! Iar eu nu i-o vând decât 
lui! 

Pe urmă adăugă: 

— Pofteşte, o, pescarule! Plăteşte o sută şi unu, şi ia lada 
cu tot ce se află în ea! Allah să binecuvânteze vânzarea! Şi 
sporul fie asupră-ţi, odată cu această cumpărare! 

Şi Khalif îşi întoarse chimirul, în care se aflau taman o sută 
şi unu de dinari, pe care îi scutură în mâinile tela-lului; şi 
târgul se făcu în deplină învoială a amânduror părţile. Şi tot 
atunci lada intră în stăpânirea lui Khalif pescarul. 

Şi pe dată hamalii din suk, dacă văzură târgul încheiat, se 
repeziră asupra lăzii, bătându-se care s-o ducă, nu pe 
degeaba, fireşte. Ci treaba nu-i era nicidecum la îndemână 
lui Khalif care, cu târguiala asta, se scuturase de toţi banii a 
cinci sute şaptezecea noapte dobândiţi şi nu mai avea 
acuma nici cu ce să-şi cumpere o ceapă! lar hamalii se 
luptară mai departe, smulgându-şi care mai de care lada, 
până ce neguţătorii se băgară între ei de-i despărţiră şi le 
spuseră: 


— Hamalul Zoraik a fost cel dintâi! Aşa că lui i se cade s-o 
care! 

Şi îi alungară pe ceilalţi hamali, afară de Zoraik, şi, cu 
toate împotrivirile lui Khalif, care vroia să-şi ducă singur 
cumpărătura, aburcară lada în spinarea hamalului şi îi 
spuseră să-l urmeze, cu povara aceea, pe stăpânul ei 
Khalif. Şi hamalul, cu lada în spinare, porni pe urma 
pescarului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptezecea noapte spuse: 

Şi hamalul, cu lada în spinare, porni pe urma pescarului. 

Şi Khalif, mergând pe drum, îşi zicea în cugetul său: „Nu 
mai am nici un ban, nici de aur, nici de argint, nici de 
aramă, nici măcar mireasma vreunui ban! Şi ce-o să mă fac 
când o să ajung acasă şi-o trebui să-1 plătesc pe afurisitul 
ăsta de hamal? Şi ce nevoie aveam eu de hamal? Şi, de 
altminteri, ce nevoie aveam eu şi de pacostea asta de lada? 
Şi cine păcatului a putut să-mi bage în cap gândul cu 
târguiala asta? Da ce e scris trebuie să se împlinească! Până 
una alta, ca să scap din beleaua cu hamalul ăsta, am să-l 
fac să alerge şi să umble şi să rătăcească drumul de-a 
lungul uliţelor, până ce o să se sfârşească de trudă. Atunci 
are să se oprească de bunăvoia lui şi nu are să mai vrea să 
meargă. lar eu am să mă folosesc de nevrerea lui şi n-am să 
vo-iesc nici eu la rându-mi să-i plătesc, şi am să-mi iau 
singur lada în spinare!" 

Şi, după ce îşi întocmi aşa planul acesta, îl şi puse 
numaidecât în fapt. Începu, dar, să rătăcească de pe o uliţă 
pe alta şi de la o piaţă la alta, şi să-l ocolească pe hamal 
după el prin toată cetatea, şi-aşa de la prânz până în 
amurgit de soare, încât hamalul se vlăgui de tot şi, într-un 
sfârşit, începu să bombănească şi să mormăie, şi se hotări 
să-i spună lui Khalif: 

— O, stăpâne al meu, da unde ţi-e casa? Şi Khalif 
răspunse: 


— Pe Allah! Ieri ştiam bine unde este, da astăzi am uitat 
de-a binelea. Şi iacătă-mă nevoit să caut împreună cu tine 
unde-o fi aşezată! 

Şi hamalul zise: 

— Dă-mi plata şi ia-ţi lada! Şi Khalif zise: 

— Mai rabdă oleacă, mergând încetişor, ca să-mi dai răgaz 
să-mi adun gândurile şi să cuget în ce loc se află casa mea. 

Pe urmă, după o vreme, întrucât hamalul începuse iar să 
se văicărească şi să bombăne printre dinţi, îi zise: 

— O, Zoraik, nu am la mine nici un ban ca să-ţi pot plăti aci 
pe loc! Căci mi-am lăsat banii acasă, iar casa am uitat unde 
se află! 

Şi cum hamalul se oprise, nemaiputând să umble, şi 
pusese povara jos, iacătă că trece un cunoscut de-al lui 
Khalif, care îl bate pe umăr şi îi zice: 

— Na! Tu eşti Khalif? Ce cauţi prin mahalaua asta, aşa de 
departe de mahalaua ta? Şi ce l-ai pus pe omul ăsta să-ţi 
care? 

Ci, până ce Khalif, descumpănit, să apuce să-i răspundă, 
hamalul Zoraik se şi întoarse către trecătorul cu pricina şi îl 
întrebă: 

— O, unchiule, unde se află casa lui Khalif? Omul răspunse: 

— Pe Allah! Auzi ce întrebare! Păi casa lui Khalif se află 
tocmai în partea cealaltă a Bagdadului, la hanul năruit de la 
târgul de peşte, în mahalaua Rawassin! 

A cinci sute şaptezecea noapte şi plecă râzând. 

Atunci Zoraik hamalul îi spuse lui Khalif pescarul: 

— Hai, mişcă-te, o, neisprăvitule! Dare-ar să nu mai 
trăieşti ori să umbli! 

Şi îl sili să meargă înaintea-i şi să-l ducă la locuinţa lui, la 
hanul năruit, de la târgul de peşte! Şi nu mai conteni, până 
ce ajunseră acolo, să-l tot dodelească şi să-l certe pentru 
purtarea lui, zicându-i: 

— O, chip de pacoste, lipsi-te-ar Allah de pâinea cea de 
toate zilele pe lumea asta! De câte ori n-am mai trecut noi 
pe dinaintea prăpăditei tale de case, şi nu mi-ai făcut un 


semn să mă opresc! Hai! Acuma ajută-mă să dau jos lada 
din spinare! Şi dare-ar Allah să fii pe dată închis în ea pe 
veci! 

Şi Khalif, fără a scoate o vorbă, îl ajută să dea jos lada, iar 
Zoraik, ştergându-şi de pe frunte cu dosul mâinii 
broboanele mari de sudoare, spuse: 

— Să vedem acuma cât de larg eşti la suflet şi cât de 
darnică ţi-e mâna, la plata ce mi-o datorezi după toate 
ostenelile astea pe care m-ai făcut să le îndur degeaba! Şi 
grăbeşte-te, ca să mă laşi să plec în calea mea! 

Şi Khalif îi spuse: 

— De bună seamă, 0, tovarăşe al meu! Ai să fii răsplătit 
straşnic! Au vrei să-ţi aduc aur ori argint? Poţi să-ţi alegi! 

lar hamalul răspunse: 

— Tu ştii mai bine decât mine ce mi se cuvine! Atunci 
Khalif, lăsându-l pe hamal la poartă cu lada, intră în casă şi 
se întoarse numaidecât, ţinând în mână un bici înfricoşător 
de curele, țintuit fiecare cu patruzeci de ţinte ascuţite, 
taman bun să doboare o cămilă dintr-o loy y !' vitură! Şi se 
repezi la hamal, cu mâna ridicată şi, învârtind biciul, i-l 
aldui pe spinare, şi iar de la cap, şi încă o dată, aşa de 
vârtos, încât hamalul începu să urle din rărunchi şi dând 
dosul, o luă la fugă drept înainte, cu mâinile întinse, şi se 
mistui pe după un colţ de uliţă. 

Descotorisit în felul acesta de hamal, care, la urma urmei, 
se încărcase de buna lui voie cu lădoiul, Khalif se pregătea 
să tragă lada în casă. Ci, de toată zarva aceea, vecinii se 
strânseseră ciotcă şi, când îl văzură pe Khalif împopoţonat 
aşa de ciudat cu caftan de zarafir scurtat pe sub genunchi 
şi cu turban tot de zarafir, şi când mai văzură şi lada pe 
care o căra, îi ziseră: 

— O, Khalif, de unde ai caftanul şi lada aceea atât de grea? 

El răspunse: 

— De la un băiat, ucenic la mine şi clanaretist de meserie, 
pe care îl cheamă Harun Al-Raşid. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptezeci şi una noapte 
spuse: 

— De la un băiat, ucenic la mine şi clanaretist de meserie, 
pe care îl cheamă Harun Al-Raşid. 

La vorbele acestea, pe locuitorii din hanul năruit, vecini ai 
lui Khalif, îi prinse spaima pentru sufletele lor şi îşi ziseră 
între ei: „De nu l-ar auzi nimenea pe smintitul ăsta vorbind 
aşa! Că-1 înhaţă agiii şi-l spânzură numaidecât! Şi ne 
spulberă hanul cu totul, şi, din pricina lui, poate să ne 
spânzure şi pe noi dinaintea hanului, ori să ne osândească 
la vreo caznă năprasnică!" Şi, speriaţi până până peste 
poate, îl siliră să-şi încuie limba în gură şi, ca să sfârşească 
mai iute, îl ajutară să-şi care lada în casă şi împinseră uşa 
după el. 

Or, odaia lui Khalif era atâta de strâmtă, încât lada o 
umplu cu totul de parcă ar fi fost anume făcută spre a se 
îmbuca tocmai pe tocmai între pereţi. Şi Khalif, nemai-ştiind 
unde să se aşeze spre a-şi trece noaptea, se întinse cât a 
cinci sute şaptezeci şi una noapte era de lung pe ladă, şi, în 
felul acesta, începu să cugete la cele câte i se întâmplaseră 
în ziua aceea. Şi deodată se întrebă: „Da la urma urmei, ce- 
aştept de nu deschid lada ca să văd ce-o fi în ea?" Şi sări în 
picioare şi se căzni din toate puterile cu mâinile, încercând 
s-o deschidă, da degeaba. Şi îşi zise: „Unde mi-or fi fost 
minţile când m-am hotărât aşa, deodată, să cumpăr lada 
asta, pe care nu pot nici măcar s-o deschid?" Şi iar se 
încercă să-i spargă lacătul şi să-i sfarme încuietoarea, că tot 
nu izbuti mai mult! Atunci îşi zise: „Să aşteptăm până 
mâine, ca să vedem mai bine cum s-o luăm!" Şi iarăşi se 
întinse de-a lungul pe lădoi, şi nu zăbovi mult până să 
înceapă a dormi din toate sfotăiturile lui! 

Or, cum dormea aşa de vreun ceas de vreme, se trezi 
deodată, sărind de spaimă, şi se izbi cu capul de tavanul 
odăii! Căci simţise cum se mişca ceva în lăuntrul lăzii. Şi 


dintr-odată somnul îi şi zbură din cap, cu minte cu tot; şi 
strigă: „Fără de nici o îndoială că acolea înlăuntru se află 
niscai ginni! Slavă lui Allah că mi-a dat gândul să nu deschid 
capacul! Că dacă-1 deschideam, ar fi sărit pe mine, în bezna 
asta, şi cine ştie ce mi-ar fi făcut! Hotărât! Mare bine nu mi- 
ar fi fost, oricum!" Ci, pe când îşi rumega el în felul acesta 
gândul de spaimă, iată că zgomotul dinlăuntru lăzii spori, şi 
îi ajunse la urechi ca un soi de geamăt. Khalif atunci, speriat 
peste poate, căută pierit o lumânare, ca să facă lumină; ci 
uitase că sărăcia nu-i îngăduise nicicând să aibă vreo 
lumânare şi, bâjbâind întruna cu mâinile pe pereţii odăii, 
clănţănea din dinţi şi îşi zicea: „De data asta, e prăpăd! 
Prăpăd de tot!" Pe urmă, cu spaimă sporită, deschise uşa şi 
năvăli afară, în dric de noapte, ţipând cât îl ţinea gura: 

— Ajutor! O, locuitori din han! O, vecinii mei! Săriţi! 
Ajutor! 

Iar vecinii, dintre care cei mai mulţi erau cufundaţi în 
somn, se treziră speriaţi rău şi ieşiră afară, pe când femeile 
îşi scoteau capetele, acoperite pe jumătate, prin crăpătura 
uşilor. Şi toţi îl întrebară: 

— Au ce-ai păţit, bre Khalif? El răspunse: 

— Iute, daţi-mi iute o lumânare căci la mine au venit 
ginnii! 

Şi vecinii începură să râdă, iar unul dintre ei îi aduse până 
la urmă o lumânare. Şi Khalif luă lumânarea şi se întoarse 
în odaia lui, mai stăpân pe el. Ci deodată, cum se plecase 
peste ladă, auzi un glas care suspina: 

— Ah, unde sunt? 

Şi, încă şi mai speriat, Khalif lăsă tot şi se repezi afară ca 
un nebun, ţipând: 

— O, vecinilor! Scăpaţi-mă! Iar vecinii îi spuseră: 

— O, Khalif, afurisitule! Da ce pacoste a dat peste tine? N- 
ai de gând odată să nu ne mai chinuieşti? 

El răspunse: 

— Bre oameni buni, ginnul este în ladă! Se mişcă şi 
vorbeşte! 


Ei îl întrebară: 

— O, mincinosule! Şi ce spune ginnul ăla? El răspunse: 

— A întrebat: „Unde sunt?" Vecinii îi răspunseră râzând: 

— Păi, în iad, fără de nici o îndoială, bre afurisitule! De n-ai 
mai gusta somn pân la moarte! Ai sculat tot hanul şi toată 
mahalaua! Dacă n-ai să taci, avem să coborâm să-ţi 
sfărâmăm oasele! 

Şi Khalif, măcar că murea de frică, se hotări să se întoarcă 
iarăşi în odaia lui şi, adunându-şi curajul tot, luă un pietroi 
şi sfarmă încuietoarea de la ladă, şi dete dintr-odată 
capacul la o parte! Şi văzu, întinsă acolo în ladă, lâncedă şi 
cu pleoapele întredeschise, o fetişcană frumoasă ca o hurie, 
şi sclipind de nestemate. Era Kut-al-Kulub! Şi, dacă se simţi 
slobozită şi răsuflând cu tot pieptul aer proaspăt, se 
dezmetici de-a binelea, iar somnul dat de bangul cel 
adormitor se risipi pe deplin. Şi sta acolo, galbenă şi atât de 
frumoasă şi de ispititoare, într-adevăr! 

A cinci sute şaptezeci şi doua noapte când o văzu, 
pescarul, care în viaţa lui nu mai privise aşa, descoperită, 
nu numai o frumuseţe ca aceea, da nici măcar o femeie de 
rând, căzu în genunchi dinaintea ei şi o întrebă: 

— Pe Allah! O, stăpână a mea, cine eşti? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi doua noapte 
spuse: 

Căzu în genunchi dinaintea ei şi o înttebă: 

— Pe Allah! O, stăpână a mea, cine eşti? 

Fata deschise ochii, nişte ochi negri cu gene încondeiate, şi 
spuse: 

— Unde este lasomia? Unde este Narcisa? 

Or, acestea erau numele celor două copile roabe care o 
slujeau la sărai. Şi Khalif, închipuindu-şi că fata îi cerea 
iasomii şi zarnacadele, răspunse: 

— Pe Allah! O, stăpâna mea, nu am aici acuma decât nişte 
flori uscate de henneâ. 


Şi fetişcana, când auzi răspunsul acela şi glasul lui Khalif, 
îşi veni în fire întru totul şi, deschizându-şi ochii larg, 
întrebă: 

— Cine eşti tu? Şi unde mă aflu? 

Şi spuse astea cu un glas mai dulce ca zahărul, însoţit de 
un semn vrăjitor cu mâna! Şi Khalif, care de altminteri avea 
un suflet gingaş, se simţi năucit cu totul de ce vedea şi de ce 
auzea, şi răspunse: 

— O, stăpâna mea, o, cu adevărat prea-frumoaso, eu sunt 
Khalif pescarul; iar tu te afli chiar în casa mea. 

Şi Kut-al-Kulub întrebă: 

— Atunci, nu mai sunt în saraiul califului Harun Al-Raşid? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah! Eşti acasă la mine, în odaia mea care-i un 
sărai numai întrucât te adăposteşte pe tine! Şi ai ajuns 
roaba mea, cu învoială şi cu târguială, întrucât te-am 
cumpărat astăzi, cu lada ta cu tot, după strigarea din târg, 
pe o sută şi unu de dinari! Şi te-am adus, adormită în lada 
aceasta, la casa mea! Şi n-am ştiut că eşti în ladă decât 
când ai început să te mişti şi când, dintru-ntâi, m-am 
speriat! Şi-acuma văd limpede că steaua mea suie în zarea 
norocului, măcar că până acuma o ştiam atâta de pe jos şi 
de păguboasă! 

Şi Kut-al-Kulub, la vorbele acestea, zâmbi şi zise: 

— Aşa că, o, Khalif, m-ai cumpărat din suk, fară să mă fi 
văzut? 

El răspunse: 

— Aşa, pe Allah! Fară măcar să am habar că eşti în ladă! Şi 
Kut-al-Kulub pricepu atunci că tot ce păţise fusese urzit 
împotriva ei de Sett Zobeida, şi îl puse pe pescar să-i 
povestească toate câte i se întâmplaseră, de la început până 
la sfârşit. Şi şezu aşa de vorbă cu el până dimineaţa. Şi 
atunci ea îi spuse: 

— O, Khalif, oare tu nu ai nimic de mâncat? Căci mi-e cam 
foame! 

El răspunse: 


— Nici de mâncat, nici de băut, nimic, chiar nimic! Nici eu, 
pe Allah, iacătă că de două zile n-am pus o bucă-tură în 
gură! 

Ea întrebă: 

— Da măcar ceva bani? El spuse: 

— Bani, o, stăpână a mea? Allah să-mi ţie lada aceasta pe 
care, îndemnat de ursitoarea şi de neştiinţa mea, am dat 
până la cel mai de pe urmă bănuţ! Şi iacătă-mă lefter uscat! 

Iar fata, la vorbele acestea, începu să râdă şi zise: 

— Du-te, oricum, şi adu-mi ceva de mâncare; cere de la 
vecini, care n-au să te lase! Căci vecinii trebuie să se într- 
ajute unul cu altul! 

A cinci sute şaptezeci şi doua noapte atunci Khalif se ridică 
şi ieşi în curtea hanului şi, în tăcerea zorilor, începu să 
strige: 

— O, locuitori ai hanului, o, vecinilor! lacătă că gin-nul din 
ladă îmi cere acuma de mâncare! Şi eu nu am nimica la 
îndemână să-i dau! 

Iar vecinii, temându-se de glasul său, şi mai fiindu-le şi 
milă de el din pricina sărăciei lui, coborâră şi-i aduseră care 
vreo coaje de pâine rămasă de la cina din ajun, care vreo 
bucată de brânză, care vreun castravete, care vreo ridiche. 
Şi i le puseră pe toate în poala caftanului, şi se întoarseră la 
ei. lar Khalif, mulţumit cu cele dobândite, se întoarse în 
odaia lui şi puse totul dinaintea fetei, spunându-i: 

— Mănâncă, mănâncă! 

Şi ea zâmbi a râde şi zise: 

— Cum aş putea să mănânc, dacă nu am o oală ori o că- 
niţă cu apă să beau? Altfel, de bună seamă că înghiţiturile 
mi s-ar opri în gât şi aş muri! 

Şi Khalif răspunse: 

— Departe de tine orice rău, o, preafrumoaso! Dau fuga şi 
îţi aduc nu o căniţă, ci un ulcior de-al mare! 

Şi ieşi în curtea hanului şi răcni din toate beregăţile: 

— O, vecinilor! O, locuitori ai hanului! 


Şi din toate părţile glasurile supărate începură să-l 
ocărască şi să-i strige: 

— Zi, blestematule, ce mai este? El răspunse: 

— Ginnul din ladă cere acuma de băut! 

Şi vecinii coborâră la el, aducându-i care un ulcior, care un 
chiup, care un ol, care un stacan; şi Khalif le strânse de la 
ei, luând una într-o mână, alta în cealaltă mână, alta în 
cumpănă pe cap, alta la subsuoară, şi se grăbi să ducă totul 
la Kut-al-Kulub, spunându-i: 

— Îţi aduc ce-ţi doreşte sufletul. Mai vrei ceva? Ea spuse; 

— Nu! Darurile lui Allah sunt din destul! 

EI spuse: 

— Atunci, o, stăpâna mea, spune-mi la rându-ţi vorbele tale 
atâta de dulci, şi povesteşte-mi povestea ta, pe care n-o 
ştiu! 

Atunci Kut-al-Kulub se uită la Khalif, zâmbi şi spuse: 

— Află, dar, o, Khalif, că povestea mea se poate spune în 
două vorbe! Zavistia potrivnicei mele, Sett Zobeida, soţia 
califului Harun Al-Raşid, m-a aruncat în starea aceasta din 
care, spre norocul soartei tale, m-ai scăpat tu! Căci sunt 
Kut-al-Kulub, cadâna cea mai dragă a emirului drept- 
credincioşilor! În ce te priveşte, belşugul vieţii tale de aci 
înainte este neîndoielnic! 

Şi Khalif o întrebă: 

— Da Harun ăsta e totuna cu ăla pe care l-am învăţat eu 
meseria de pescar? Şi-i totuna cu spăimăilă ăla pe care l-am 
văzut la palat, şezând pe un scaun mare? 

Ea răspunse: 

— Întocmai, chiar el este! Khalif spuse: 

— Pe Allah! N-am întâlnit în viaţa mea un clanaretist mai 
neisprăvit şi un ticălos mai mare! Nu numai că peze- 
venghiul ăla cu obrajii buhăiţi m-a furat, da mi-a mai şi dat 
un dinar pentru o sută de lovituri de ciomag! Dacă m-oi mai 
întâlni cu el vreodată, am să-i spintec burdihanul cu ţăruşul 
ăsta! 

Ci Kut-al-Kulub, cerându-i să tacă, îi spuse: 


— Să laşi de-acuma felul acesta necuvincios de a vorbi, 
pentru că, în starea cea nouă în care ai să te afli, trebuie, 
înainte de toate, să-ţi deschizi ochiul minţii şi să te de-prinzi 
cu gingăşiile şi cu purtarea aleasă! Şi, în felul acesta, o, 
Khalif, ai să pui să ţi se treacă peste piele gealăul purtării 
frumoase şi ai să ajungi un târgoveţ de vază şi un om de 
frunte, plin de strălucire şi de cuviinţă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A cinci sute şaptezeci şi treia noapte dar când fu cea dea 
cinci sute şaptezeci şi treia noapte Spuse: 

Şi, în felul acesta, o, Khalif, ai să pui să ţi se treacă peste 
piele gealăul purtării frumoase şi ai să ajungi un târgoveţ 
de vază şi un om de frunte, plin de strălucire şi de cuviinţă. 

Dacă auzi vorbele acelea spuse de Kut-al Kulub, Khalif 
simţi dintr-odată cum se săvârşeşte în el o schimbare, şi 
cum i se deschid ochii minţii, şi cum i se lărgeşte 
înţelegerea lucrurilor, şi cum i se ascute cugetul! Şi totul 
întru norocul lui! Atâta-i de adevărat că sufletele gingaşe 
pot schimba mult sufletele necioplite! Astfel, de la o clipă la 
alta, datorită vorbelor blajine spuse de Kut-al Kulub, 
pescarul Khalif, nesimţitor şi bădăran până atunci, se 
schimbă într-un târgoveţ subţire, dăruit cu purtări 
minunate şi cu un fel de a vorbi foarte ales. 

Într-adevăr, după ce Kut-al Kulub îi arătă, în felul acesta, 
cum trebuie să se poarte, mai ales dacă va mai fi chemat în 
faţa emirului drept-credincioşilor, pescarul Khalif răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! Sfaturile tale, o, stăpână a mea, 
sunt pravila mea de purtare, iar bunăvoința ta este umbra 
în care huzuresc! Ascult şi mă spun! Allah să te acopere cu 
binecuvântările lui şi să-ţi împlinească şi cele mai mici 
dorinţe! lată-l dinaintea ta, supus şi plin de cinstire faţă de 
harurile tale, pe cel mai credincios dintre robii tăi, Khalif 
pescarul! 

Pe urmă adăugă: 


— Grăieşte, o, stăpână a mea! Ce aş putea să fac ca să-ţi 
fiu de folos? 

Ea răspunse: 

— O, Khalif, nu-mi trebuie decât un calam, o călimară şi o 
foaie de hârtie. 

Şi Khalif dete fuga fără de zăbavă la un vecin, care îi făcu 
rost de acele lucruri; iar el le duse la Kut-al Kulub, care 
numaidecât scrise o scrisoare lungă către misitul care avea 
grijă de daraverile califului, giuvaiergiul Ibn Al-Kirnas, chiar 
acela care o cumpărase odinioară şi o dusese în dar 
califului. Şi, în scrisoarea aceea, îl înştiinţa despre tot ce i se 
întâmplase şi îi arăta că se află în casa pescarului Khalif, 
care o avea în stăpânirea lui, vândută şi cumpărată. Şi 
împături scrisoarea şi i-o înmână lui Khalif, spunând: 

— Ia scrisoarea şi du-te în sukul giuvaiergiilor să i-o dai lui 
Ibn Al-Kirnas, omul care se îngrijeşte de daraverile califului, 
şi care are o prăvălie pe care toată lumea o ştie! Şi să nu 
uiţi ce te-am învăţat în privinţa purtărilor frumoase şi a 
felului cum să vorbeşti! 

Şi Khalif răspunse că ascultă şi că se supune, luă 
scrisoarea, o duse la buze, pe urmă la frunte, şi plecă 
degrabă la sukul giuvaiergiilor, unde întrebă de prăvălia lui 
Ibn Al-Kirnas, care îi fu arătată. Şi se duse la prăvălie şi, 
într-un chip cât se poate de ales, se temeni dinaintea 
giuvaiergiu-lui şi îi ură bună pace. Şi giuvaiergiul îi 
răspunse la urare, da numai din vârful buzelor, abia 
uitându-se la el, şi îl întrebă: 

— Ce vrei? 

Şi Khalif, drept orice răspuns, îi întinse scrisoarea. Şi 
giuvaiergiul foia cu vârful degetelor scrisoarea şi o puse pe 
chilim lângă el, fară a o citi sau măcar a o deschide, căci 
gândea că-i vreo jalbă, cerând vreo pomană, şi că pescarul 
Khalif o fi vreun milog. Şi îi spuse unui slujitor de-al său: 

— Dă-i o jumătate de drahmă! 

Khalif însă împinse îndărăt, cu multă mândrie, acea 
pomană, şi îi spuse giuvaiergiului: 


— Nu am ce să fac cu pomana! le rog numai să citeşti 
scrisoarea! 

Şi giuvaiergiul luă de jos scrisoarea, o despături şi o citi; şi 
deodată o sărută şi o duse la frunte cu cinstire, şi îl pofti pe 
Khalif să şadă, şi îl întrebă: 

A cinci sute ţaptezeci "i treia noapte 

— O, fratele meu, unde-i casa ta? El răspunse: 

— In cutare mahala, pe cutare uliţă, la cutare han! El 
spuse: 

— E bine! 

Şi îi chemă pe cei doi slujbaşi ai lui de credinţă şi le spuse: 

— Duceţi-l pe acest preacinstit la prăvălia zarafului meu 
Mohsen, ca să-i dea o mie de dinari de aur. Pe urmă 
aduceţi-i îndărăt la mine, cât mai degrabă! 

Şi cei doi lefegii îl duseră pe Khalif la zaraf, căruia îi 
spuseră: 

— O, Mohsen, dă acestui preacinstit o mie de dinari de 
aur! 

Şi zaraful cântări o mie de dinari de aur şi i-i înmână lui 
Khalif, care se întoarse cu cei doi slujbaşi la Ibn Al-Kirnas; şi 
îl găsi pe misit călare pe un catâr înfotăzat falnic, înconjurat 
de o sută de robi îmbrăcaţi în haine scumpe. Şi giuvaiergiul 
îi arătă un alt catâr, nu mai puţin frumos, şi îi spuse să 
încalece pe el şi să-l urmeze. Khalif însă zise: 

— Pe Allah! O, stăpâne al meu, în viaţa mea nu m-am suit 
pe un catâr, şi habar n-am să merg nici pe cal, nici pe 
măgar! 

Şi giuvaiergiul îi spuse: 

— Nu-i nici o supărare din asta! Ai să înveţi astăzi; şi gata! 
Şi Khalif zise: 

— Tare mi-e frică să nu mă trântească şi să-mi rupă 
coastele! 

El răspunse: 

— N-avea nici o teamă şi încalecă! Şi Khalif zise: 

— In numele lui Allah! 


Şi încalecă pe catâr dintr-o săritură, însă de-a-ndoaselea, 
şi apucă de coadă în loc să apuce de frâu. Şi catârul, care 
era gâdilicos nevoie mare, se zburli şi, începând să zvârle a 
cinci sute şaptezeci şi patra noapte cu picioarele din toate 
puterile lui, nu dură mult până să-l arunce la pământ. Şi 
Khalif, vătămat, se ridică şi spuse: 

— Ştiam eu bine că n-am să pot călători niciodată decât pe 
picioarele mele! 

Acesta fu însă cel mai de pe urmă necaz al lui Khalif! Şi, 
de-aci înainte, ursita lui avea să-l ducă nesmintit pe calea 
sporului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi patra noapte 
spuse: 

Acesta fu însă cel mai de pe urmă necaz al lui Khalif! Şi, 
de-aci înainte, ursita lui avea să-l ducă nesmintit pe calea 
sporului. Într-adevăr, giuvaiergiul grăi către doi dintre robii 
săi: 

— Duceţi-l pe acest stăpân al vostru la hammam, şi 
spuneţi să i se facă o baie de cea mai bună! Şi pe urmă adu- 
ceţi-l acasă la mine, unde am să-l aştept! 

Şi se duse numai el singur la locuinţa lui Khalif, s-o ia pe 
Kut-al-Kulub şi s-o aducă şi pe ea la el acasă. 

În ce-l priveşte pe Khalif, cei doi robi îl duseră la 
hammam, unde nu pusese piciorul în viaţa lui, şi îl trecură 
în seama celui mai bun masagiu şi a celor mai buni băieşi, 
care se apucară numaidecât să-1 spele şi să-1 frece. Şi îi 
scoaseră din piele şi din păr rânduri-rânduri de tot soiul de 
jeguri, şi de păduchi, şi de căpuşi de toate neamurile! Şi îl 
curăţiră şi îl frăgeziră şi, după ce îl şterseră, îl îmbrăcară 
într-un caftan de mătase pe care cei doi robi alergaseră 
să-l cumpere. Şi, dichisit aşa, îl duseră acasă la Ibn Al- 
Kirnas, stăpânul lor, care şi sosise acolo împreună cu Kut-al- 
Kulub. 


Şi Khalif, când intră în sala cea mare a casei, o văzu pe 
tânăra Kut-al-Kulub stând pe un divan frumos şi înconjurată 
de o mulţime de slujnice şi de roabe care dau zor s-o 
slujească. Şi, de altminteri, încă de la poarta casei chiar, 
portarul, când îl văzuse, se grăbise să se ridice în cinstea lui 
şi să-i sărute mâna cuviincios. Şi toate astea îl aruncară pe 
Khalif în cea mai mare uluială. Ci el nu lăsă să se vadă 
nimic, de teamă să nu pară prost crescut. Ba încă, atunci 
când toată lumea se înghesui împrejuru-i ca să-i spună: 
„Plăcută fie-ţi baia!", ştiu să răspundă cu bună-cuviinţă şi cu 
vorbe frumoase; şi vorbele pe care le rostea, răsunându-i în 
urechi, îl fermecau şi îl mângâiau plăcut până şi pe el. 

Atunci, ajungând în faţa lui Kut-al-Kulub, se plecă 
dinaintea-i şi aşteptă să-i vorbească ea mai întâi! Şi Kut-al- 
Kulub se ridică în cinstea lui, şi îl luă de mână, şi îl pofti să 
şadă lângă ea pe divan. Pe urmă fata îi întinse o cană plină 
cu sorbet de zahăr, înmiresmat cu apă de trandafiri; iar el 
luă cana şi bău încetişor, fără a sorbecăi şi, ca să-şi arate şi 
mai bine buna creştere, nu o goli decât până la jumătate, în 
loc s-o dea pe gât pe toată şi să-şi mai bage la sfârşit şi 
degetul în ea, ca să şi-l lingă, aşa cum de bună seamă ar fi 
făcut mai înainte. Ba mai şi puse cana, fără s-o spargă, pe 
tabla, şi spuse, cu nişte vorbe foarte iscusite, mulţamul care 
se spune de către oamenii binecrescuţi, atunci când au 
primit ceva de mâncat ori de băut: 

— Fie ca să dăinuie în veci bunăstarea casei acesteia! Iar 
Kut-al-Kulub, fermecată, îi spuse: 

— Atâta cât şi viaţa ta! 

Şi, după ce îl cinsti cu un ospăț strălucit, îi spuse: 

— Acum, 0, Khalif, iată că a venit şi clipa să-ţi arăţi 
iscusinţa minţii şi harurile! Aşa că să mă asculţi cu luare- 
aminte, şi să nu uiţi ce vei auzi! Ai să te duci de aici la 
palatul emirului drept-credincioşilor şi ai să ceri să fii primit 
de calif; şi lucrul are să ţi se îngăduie; şi, după plecăciunile 
cuvenite califului, ai să-i spui: „O, emire al drept- 


credincioşilor, mă rog ţie, în amintirea învăţăturii pe care ţi- 
am dat-o, să-mi îngăduieşti un hatâr!" Şi elare să ţi-l 

A cinci sute ţaptezeci “i patra noapte îngăduie de la bun 
început! Şi tu să-i spui: „Dotesc să-mi faci cinstea de a fi 
oaspetele meu în noaptea aceasta!" Atâta tot! Şi ai să vezi şi 
tu dacă primeşte sau nu! 

Numaidecât Khalif se ridică şi plecă însoţit de un alai mare 
de robi puşi în slujba lui, şi îmbrăcat cu un caftan de mătasă 
care putea să preţuiască mai bine de o mie de dinari. Şi, în 
felul acesta, frumuseţea din naştere a trăsăturilor lui ieşea 
la iveală pe deplin; şi era tare uimitor! Căci zicala spune: 
„Pune nişte haine frumoase pe un băț, şi băţul are să arate 
ca un ginere!" 

Când ajunse la sărai, fu zărit de departe de hadâmbul 
Sandal care, năucit de schimbarea lui, fugi cât îl ţineau 
picioarele la sala împărătească şi îi spuse califului: 

— O, emire al drept-credincioşilor, nu ştiu, da Khalif 
pescarul a ajuns sultan! Întrucât iacătă-1 că vine îmbrăcat 
într-un caftan care preţuieşte mai bine de o mie de dinari, şi 
însoţit de o vâlvă falnică! 

Şi califul spuse: 

— Adu-1 degrabă înăuntru! 

Or, Khalif fu adus în sala împărătească, unde sta Harun AJ- 
Raşid în mijlocul falei lui. Şi se temeni, aşa cum ştiu să se 
temenească numai cei mai de frunte dintre emiri, şi zise: 

— Pacea fie cu tine, o, căpetenie a drept-credincioşilor, o, 
calif al stăpânului celor Trei Lumi, apărător al noroadelor 
de credincioşi şi al legii noastre! Allah cel Preaînalt să-ţi 
alungească zilele şi să-ţi cinstească domnia şi să-ţi 
sporească fala şi s-o ridice până la cea mai de sus slavă! 

Şi califul, dacă văzu şi dacă auzi toate astea, rămase peste 
poate de minunat. Şi nu pricepea nicicum pe ce cale îi 
venise lui Khalif atâta de repede averea. Şi îl întrebă pe 
Khalif: 

— Poţi să-mi spui mai întâi, o, Khalif, de unde ai luat 
hainele acestea frumoase? 


El răspunse: 

— De la palatul meu, o, emire al drept-credincioşilor! El 
întrebă: 

— Aşadar, ai un palat, o, Khalif? El răspunse: 

— Tu zici, O, emire al drept-credincioşilor! Şi am venit 
anume ca să te poftesc să mi-l luminezi în noaptea aceasta 
cu chipul tău! Aşa încât eşti musafirul meu. 

Şi Al-Raşid, tot mai uluit, zâmbi a râde şi înttebă: 

— Musafirul tău? Fie! Da numai eu, ori şi toţi care sunt aici 
cu mine? 

El răspunse: 

— Şi tu, şi toţi cei pe care doreşti să-i aduci cu tine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptezeci şi cincea noapte 
spuse: 

Şi tu, şi toţi cei pe care doreşti să-i aduci cu tine! lar 
Harun se uită la Giafar, şi Giafar se duse lângă Khalif şi îi 
spuse: 

— Vom fi oaspeţii tăi în noaptea aceasta, o, Khalif! Emirul 
drept-credincioşilor primeşte! 

Şi Khalif, fără a mai adăuga nici un cuvânt, sărută 
pământul dintre mâinile califului, şi, după ce îi spuse lui 
Giafar unde se află noua lui locuinţă, se întoarse la Kut-al- 
Kulub şi îi dădu socoteală despre izbânda drumului său. 

În ce îl priveşte pe calif, apoi acesta rămăsese năuc de-a 
binelea; şi îi spuse lui Giafar: 

— Tu poţi să pricepi, o, Giafar, schimbarea aceasta atâta 
de neaşteptată a lui Khalif, nătărăul cel caraghios de ieri, 
într-un târgoveţ aşa de subţire şi de iscusit la vorbă, şi 
bogat ca emirii ori ca negustorii cei mai bogaţi? 

Şi Giafar răspunse: 

A cinci sute şaptezeci şi cincea noapte 

— Singur Allah, o, emire al drept-credincioşilor, ştie 
scurtăturile drumului pe care umblă soarta. 


Ci când se lăsă seara, califul, însoţit de Giafar, de Massrur 
şi de alţi câţiva dintre tovarăşii lui de credinţă, încălecă pe 
cal şi se duse la casa unde fusese poftit. Şi, când ajunse 
acolo, văzu pământul acoperit pe jos peste tot, de la poartă 
până la uşa de intrare, numai cu chilimuri frumoase şi 
scumpe, iar chilimurile erau presărate cu flori de toate 
culorile. Şi îl zări, stând în picioare la scară, pe Khalif 
zâmbind, care îl aştepta şi care se grăbi să-i ţină scara de la 
şa, spre a-l ajuta să coboare de pe cal. Şi îi ură bun venit, 
temenindu-se până la pământ, şi îl pofti în casă, spunând: 

— Bismillah! 

Şi califul se văzu într-o sală mare, cu tavan înalt, falnică şi 
bogată, iar la mijloc cu un jeţ pătrat de aur greu şi de fildeş, 
ridicat pe patru picioare de aur; şi Khalif îl pofti să se aşeze 
în jeţ. Şi numaidecât intrară, aducând nişte tablale mari de 
aur şi de farfuriu, nişte tineri paharnici frumoşi ca nişte 
lune, care îi îmbiară cu nişte cupe scumpe pline cu siropuri 
îngheţate, cu mosc curat, şi cu nişte răcoritoare tare 
plăcute! Pe urmă, alţi tineri intrară, îmbrăcaţi în alb, şi mai 
frumoşi decât cei de dinainte, care le aduseră bucate de 
culori minunate, gâşte umplute, pui de găină, miei la cuptor, 
şi tot felul de păsări fripte. Apoi intrară alţi robi albi, tineri 
şi fermecători, încinşi peste mijloc şi tare zarifi, care 
curăţară mesele şi aduseră tăvile cu băuturi şi cu 
zaharicale. Şi vinurile se colorau în vasele de cristal şi în 
stacanele de aur împodobite cu nestemate! Şi când vinurile 
acelea curseră din mâinile albe ale paharnicilor, împrăşti- 
ară o mireasmă fără de seamăn, şi chiar că li s-ar fi putut 
potrivi, într-adevăr, versurile acestea ale poetului: 

Paharnice, toarnă-mi din vinul acesta bătrân, Şi toarnă-i şi- 
acestei copile pe care-o iubesc. 

O, vin minunat, ce nume să-ţi dau pe potriva virtuţilor tale? 

„Licoarea miresei"! - cu numele-acesta am să te numesc. 

Încât califul, tot mai uluit, îi spuse lui Giafar: 

— O, Giafar, pe viaţa capului meu! Nu ştiu de ce se cade să 
mă minunez mai mult aici: de strălucirea acestei primiri, ori 


de purtarea gingaşă, aleasă şi măreaţă a gazdei noastre! 
Chiar că toate sunt mai presus de înţelegerea mea! 

Giafar însă răspunse: 

— Tot ce vedem noi aici nu este nimic pe lângă ceea ce mai 
poate face Acela carele nu are decât să le spună lucrurilor: 
„Fiţi!" pentru ca ele să şi fie! Oricum, o, emire al drept- 
credincioşilor, ce mă minunează pe mine mai cu osebire la 
Khalif este încrederea cu care vorbeşte şi înţelepciunea lui 
desăvârşită! Şi mi se pare că acestea-s semn al frumuseţii 
soartei lui! Întrucât Allah, când le împarte oamenilor 
bunurile sale, dăruieşte înţelepciune aceluia pe care voia lui 
1-a ales dintre toţi, şi el o împerechează de obicei cu 
bunurile acestei lumi! 

Estimp, Khalif, care lipsise o clipă, se întoarse şi, după alte 
urări de bun venit, îi spuse califului: 

— Emirul drept-credincioşilor binevoieşte să-i îngăduie 
robului său a-i aduce o cântăreaţă şi lăutăreasă care să-i 
desfete ceasurile nopţii? Şi nu se află acuma în Bagdad 
cântăreaţă mai pricepută ori lăutăreasă mai iscusită ca 
aceasta! 

Iar califul răspunse: 

— De bună seamă! Ţi se îngăduie! 

Şi Khalif se ridică, şi se duse la Kut-al-Kulub, şi îi spuse că 
a venit clipa. 

Atunci Kut-al-Kulub, care era de mult gătită şi parfumată, 
nu avu decât să se învăluie cu izarul ei cel mare şi să-şi 
arunce peste cap şi peste faţă iaşmacul cel subţire de 
mătasă, ca să fie gata să se înfăţişeze. Şi Khalif o luă de 
mână şi o duse, învăluită aşa, în sală, care se tulbură de 
mersul ei domnesc. 

Şi după ce sărută pământul dintre mâinile califului, care n- 
avea cum să ghicească cine este, se aşeză nu departe de el, 
potrivi strunele lăutei şi începu să cânte un pestref care îi 
răpi de încântare pe toţi cei de faţă. Pe urmă cântă: 

A cinci sute şaptezeci "i 'asea noapte va mai aduce timpul 
Vreodată, înapoi, Ce-am îndrăgit din suflet Şi-i viu şi-acum 


în noi? O, dulce fericire A celor ce cândva Gustau cu drag 
iubirea, Ah, te voi mai gusta? 

O, nopţi de farmec pline în dulcele iatac, O, fericiri trăite la 
pieptul celui drag, In vraja fără nume Care mă-nvâlui, Fără 
nădejdea voastră Am să mai pot trăi? 

Auzind glasul de odinioară. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute şaptezeci şi şasea noapte 
spuse: 

Auzind glasul de odinioară, ale cărui mlădieri le ştia atâta 
de bine, califul, cu o tulburare peste poate de năprasnică, 
se făcu galben la chip şi, când cele de pe urmă cuvinte ale 
cântecului se stinseră, căzu fără de simţite! Şi toată lumea 
se repezi împrejurul lui, neprecupeţind să-i dea îngrijiri 
degrabă. Kut-al-Kulub însă îl chemă pe Khalif şi îi spuse: 

— Spune-le la toţi să treacă pentru o clipă în sala de 
alături şi să ne lase singuri! 

Şi Khalif îi rugă pe musafiri să treacă alături, pentru ca să 
poată Kut-al-Kulub să-i dea califului îngrijirile de cuviinţă o 
mie şi una de nopţi în toată voia. Şi, după ce aceştia ieşiră 
din sală, Kut-al-Kulub, cu o mişcare iute, aruncă departe de 
ea izarul cel mare care o învăluia şi iaşmacul care îi 
acoperea faţa, şi se arătă îmbrăcată într-o rochie întru totul 
aidoma cu cele pe care le purta la sărai, atunci când califul 
era cu ea. Şi se apropie de Al-Raşid care zăcea fără de 
mişcare, şi şezu jos lângă el, şi îl stropi cu apă de trandafiri, 
şi îl vântură cu evantaiul şi, până la urmă, îl deşteptă. 

Şi califul deschise ochii şi, când o văzu pe Kut-al-Ku-lub 
lângă el, era să leşine iar; ci ea, zâmbind şi cu lacrimi în 
ochi, se grăbi să-i sărute mâna; şi califul, peste poate de 
tulburat, strigă: 

— Oare suntem la Ziua învierii şi se scoală morţii din 
morminte, sau mai degrabă-i un vis al meu? 

Şi Kut-al-Kulub răspunse: 


— O, emire al drept-credincioşilor, nu-i nici ziua învierii şi 
nici tu nu visezi! Căci sunt Kut-al-Kulub, şi trăiesc! Iar 
moartea mea nu a fost decât o adormire! 

Şi îi povesti, în câteva cuvinte, tot ce i se întâmplase, de la 
început până la sfârşit. Pe urmă adăugă: 

— Şi toată fericirea pe care o trăim acuma o datorăm lui 
Khalif pescarul! 

Şi Al-Raşid, auzind toate astea, ba plângea şi suspina, ba 
râdea de fericire. Şi când Kut-al-Kulub sfârşi de povestit, o 
trase la el şi o sărută lung pe gură, strângând-o la piept. Şi 
nu putu să rostească o vorbă! Şi şezură aşa amândoi, vreme 
de un ceas. 

Atunci Khalif se ridică şi spuse: 

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, nădăjduiesc că 
acuma n-ai să mai pui să fiu ciomăgit! 

Şi califul, venindu-şi în fire cu totul, începu să râdă şi îi 
spuse: 

— O, Khalif, tot ce aş putea să fac de-acuma înainte pentru 
tine nu va însemna nimic faţă de ceea ce îţi datorăm! Ci vrei 
să-mi fii prieten şi să ocârmuieşti o ţară din împărăţia mea? 

A cinci sute ţaptezeci "i “asea noapte şi Khalif răspunse: 

— Oare poate robul să nu primească darurile de la prea- 
strălucitul lui stăpân? 

Atunci Al-Raşid îi spuse: 

— Ei bine, Khalif, nu numai că eşti numit valiu peste un 
vilaiet, cu huzmeturi de zece mii de dinari pe lună, da vreau 
ca însăşi Kut-al-Kulub să-ţi aleagă, după gustul ei, dintre 
tinerele din sărai ori dintre fetele emirilor şi ale oamenilor 
de vază, o copilă pe care s-o iei de soţie! lar de hainele şi de 
zestrea pe care ai să le primeşti de la părintele ei am să mă 
îngrijesc chiar eu! Şi, de-acuma înainte, vreau să te văd în 
fiecare zi şi să te am alături de mine la ospeţe, în rândul 
dintâi al prietenilor mei! Şi vreau să ai o casă vrednică de 
slujbele şi de cinul tău, şi tot ce ţi-ar putea dori sufletul! 

Şi Khalif sărută pământul dintre mâinile califului. Şi toate 
acele huzuturi se împliniră, şi încă multe alte bucurii! Şi 


puse capăt şi burlăciei, şi trăi ani şi ani cu tânăra soţie pe 
care i-o alese Kut-al-Kulub, şi care era cea mai frumoasă şi 
cea mai cuminte femeie de pe vremurile ei! Aşa! Slavă Celui 
carele dăruie harurile lui, fără a se precupeţi, făpturilor 
sale, şi care împarte cum i-i voia bucuriile şi huzu-rurile! 

Pe urmă Şeherezada spuse: 

— Da nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că 
povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea pe care ţi- 
o păstrez spre a încheia noaptea aceasta! 

Şi sultanul Şahriar strigă: 

— De bună seamă, o, Şeherezada, nu mă mai îndoiesc de 
vorbele tale! Da spune-mi repede cum se cheamă povestea 
aceea! Căci trebuie să fie nemaipomenită, dacă este mai 
minunată decât cea a lui Khalif pescarul! 

Iar Şeherezada zâmbi şi spuse: 

— Aşa-i, o, Măria Ta! Acestea-s Păţaniile lui Hassan Al- 
Bassri şi ale preafrumoasei Strălucire. 


SFÂRŞIT 


[1] în varianta tradusă de M. A. Salie, pescarul rosteşte 
totodată aceste versuri: 

Când inima geme-n piept, lui Allah cer ajutor, Că doar 
Elpoate-ajuta în nevoie, tuturor, Şi numai prin mila lui, într- 
o clipă, nesmintit, Ce s-a spart e iar întreg, slobod e ce-a 
fost robit. Lăsa-n seama lui Allah grija ce te bântuie, Că 
doar mare mila lui are să te mântuie. 

Tu, cela ce ne-ai menit pe pământ durerile, Uşurează-mi 
zbuciumul, chinul şi poverile. 

Nu-mi da doruri fără saţ, pururi nemplinitele! De la mine 
spulberă, lacome, ispitele! 

[2] La M. A. Salie, este redat şi cântecul: 

Pune-ţi în Allah nădejdea şi urmează drumul tău: 


Fă în viaţă numai bine, fără ca să-ţi pară rău, Fugi de cei 
pătaţi de vină - să nu fii învinuit; 

Nu huli nicicând pe nimeni - să nu fii şi tu hulit! 

[3] Abu-Bekr (sau Abu Bakr), socrul lui Mahomed, a fost 
primul calif arab, între anii 632-634. 

[4] Hamza, unchiul profetului Mahomed, a fost fratele, iar 
Akil nepotul lui Abu al-Abbas al-Saffah, primul calif din 
dinastia Abbasizilor (7501258), bunicul lui Harun al-Raşid.