Anonim — 1001 De Nopti V2

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 2 


(Nopțile 25-44) 


CUPRINS: 

PĂŢANIA COCOŞATULUI CU CROITORUL, CU MISITUL 
CREŞTIN, CU BAŞ-BUCĂTARUL ŞI CU HAKIMUL EVREU; 
CE A MAI URMAT; ŞI PĂŢANIILE LOR, ISTORISITE DE 
FIECARE PE RÂND 3 

Istorisirea misitului creştin 11 

Istorisirea baş-bucătarului sultanului Chinei 34 

Istorisirea hakimului evreu 46 

Istorisirea croitorului 58 

Păţania tânărului şchiop cu bărbierul din Bagdad 59 

Istorisirea bărbierului din Bagdad şi păţaniile celor şase 
fraţi ai săi 81 

Povestea cu Bacbuc, fratele cel mare al bărbierului 84 

Păţania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului 
89 

Păţania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului 93 

Păţania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului 98 

Păţania lui El-Aşar, cel de al cincilea frate al bărbierului 
103 

Păţania lui Şakalik, cel de al şaselea frate al bărbierului 
114 

POVESTEA CU FRUMOASA ANIS AL.-DJALIS ŞI CU ALI- 
NUR 129 

POVESTEA CU GHANEM BEN-AYUB ŞI CU SORĂ-SA 
FETNAH 204 

Povestea arapului Sauab, cel dintâi hadâmb sudan 209 

Povestea arapului Kafur, cel de al doilea hadâmb sudan 
211 

Povestea arapului Bakhita, cel de al treilea hadâmb sudan 
218 


PĂŢANIA COCOŞATULUI CU CROITORUL, CU MISITUL 
CREŞTIN, CU BAŞ-BUCĂTARUL ŞI CU HAKIMUL EVREU; 
CE A MAI URMAT; ŞI PĂŢANIILE LOR, ISTORISITE DE 
FIECARE PE RÂND. 

Atunci Șeherezada îi spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în 
vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al veacurilor, 
într-o cetate din China, un ins care era croitor şi care era 
tare mulţumit de starea lui. Îi plăceau veseliile şi 
desfătările, şi avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu 
soţia sa să se plimbe şi să-şi bucure ochii cu priveliştile 
uliţelor şi ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi îşi 
petrecuseră ziua toată afară din casa lor, şi când, făcându- 
se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoşat 
cu o înfăţişare atât de hazlie, încât spulbera orice 
mohorâre, îl făcea să râdă până şi pe omul cel mai necăjit şi 
alunga toată supărarea şi toată mâhnirea. Pe dată croitorul 
şi soţia lui se apropiară de cocoşat, se veseliră straşnic de 
poznele lui, şi aşa că îl poftiră să-i însoţească acasă la ei, ca 
să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoşatul se grăbi să 
dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea şi plecă împreună 
cu ei şi ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe 
cocoşat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca 
negustorii să-şi închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste 
oaspetelui său. Cumpără peşte prăjit, pâine proaspătă, 
lămâi şi o bucată mare de halviţă pentru încheierea mesei. 
Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoşatului cele 
cumpărate, şi şezură tustrei jos să mănânce. 

Pe când mâncau ei aşa cu voioşie, nevasta croitorului luă 
cu degetele o bucată mare de peşte şi, în chip de glumă, o 
înfundă pe toată întreagă în gura cocoşatului, îi acoperi 
gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară şi îi 
zise: 


— Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiţi bucata asta 
dintr-odată şi pe nerăsuflate, altminteri nu-ţi dau drumul. 

Atunci cocoşatul începu să facă nişte opinteli grele, şi până 
la urmă înghiţi îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese 
ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri 
în beregată şi îl făcu să-şi dea duhul pe dată. 

În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada, fiica vizirului, 
văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, cum îi era obiceiul, 
nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce 
îngăduinţa dată de sultanul Şahriar. 

Atunci, soră-sa, micuța Doniazada, îi zise: 

— O, sora mea, ce gingaşe, şi ce dulci, şi ce mustoase, şi ce 
neprihănite sunt vorbele tale! 

Ea răspunse: 

— Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai 
să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viaţă şi dacă aşa îi va fi pe 
plac sultanului nostru cel plin de purtări alese şi de politeţe! 

Iar sultanul Şahriar îşi zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am 
s-o ucid decât după ce voi auzi sfârşitul poveştii, care este 
tare uluitoare!” 

Pe urmă, sultanul Şahriar o luă pe Şeherezada în braţe; şi 
amândoi petrecură sfârşitul nopţii înlănţuiţi, până 
dimineaţa. Apoi, sultanul se sculă şi se duse la divanul 
judeţelor sale. Şi numaidecât veni vizirul, şi veniră şi emirii, 
dregătorii şi străjerii, şi tot divanul se umplu de lume. Şi 
sultanul Şahriar începu să judece, să rânduiască treburile, 
să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe 
altul, să pună capăt judeţelor întocmite, şi să ostenească 
astfel până la sfârşitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul 
se întoarse în iatacurile sale şi se duse iar la Şeherezada. 

Şi cum era cea de a douăzeci şi cincea noapte, Doniazada 
îi spuse Șeherezadei: 

— O, sora mea, mă rog ţie, povesteşte-ne urmarea păţaniei 
cocoşatului cu croitorul şi cu soţia croitorului. 

Ea răspunse: 


— Din toată inima şi ca o cinstire datorată! Da nu ştiu dacă 
sultanul mă învoieşte! 

Atunci sultanul se grăbi a spune: 

— Poţi! 

lar Şeherezada spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe 
cocoşat că moare, croitorul strigă: 

— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaiînalt şi 
Atotputernic! Ce năpastă că bietul de ela venit să moară 
aşa în mâinile noastre! 

Şi femeia strigă: 

— Da ce mai aiureală şi pe tine! Păi tu nu ştii stihurile 
poetului: 

O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre 
gânduri? 

Ce-ţi pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri 
rânduri-rânduri? 

Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai aşa în preajmă, 
fără teamă? 

Nu ştii că, de te-apropii mult de foc, Poţi să iei foc şi tu, de 
bună seamă? 

Atunci soţul zise: 

— Şi ce se cade să fac eu acuma? 

Ea răspunse: 

— Ridică-te şi hai amândoi să cărăm leşul; îl acoperim cu o 
năframă de mătase şi-l ducem aşa, tu venind în urma mea, 
iar eu mergându-ţi înainte. Şi chiar în noaptea asta! Şi pe 
tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul 
meu! Şi aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un 
hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?” 

Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe 
cocoşat în braţe şi, cu nevastă-sa înaintea lui, ieşi din casă. 
Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze: 

— O, copilaşul meu! De-ai scăpa sănătos şi teafâr din asta! 
Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ţi 
s-a umplut trupşorul de bube? 


La asemenea vorbe, fiecare trecător îşi zicea: „E tatăl şi cu 
mama. Îşi duc copilul smreduit de vărsat!” şi zorea să se 
depărteze. 

Iar croitorul şi nevasta lui merseră aşa, tot întrebând de 
locuinţa unui doctor, până ce fură îndrumați spre uşa unui 
doctor evreu. Şi atunci bătură la uşă, şi numaidecât cobori 
o arăpoaică, deschise uşa şi văzu un om cu un copil în braţe, 
şi tot aşa o văzu şi pe mama care îl însoțea. Şi mama îi 
spuse: 

— Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii 
aceştia, un sfert de dinar, şi dă-i ca arvună stăpânului tău, şi 
roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău. 

Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; şi numaidecât femeia 
croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru şi pe soţul ei, 
şi îi zise: 

— Pune jos repede leşul cocoşatului. Şi să zorim s-o 
ştergem cât mai degrabă. 

Şi croitorul puse leşul cocoşatului jos, pe una din treptele 
scării, sprijinit de perete, şi se grăbi să iasă, urmat de 
nevastă-sa. 

Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, 
stăpânul ei, şi îi spuse: 

— Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie şi de un 
bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca 
să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine. 

Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură şi se 
grăbi să se ridice, şi, în graba lui, nu se gândi să ia cu el 
vreo lumânare ca să coboare. Şi-aşa că se poticni cu 
piciorul de cocoşat şi răsturnă leşul. Şi, speriat rău când 
văzu rostogolindu-se aşa un om, se grăbi să-l cerceteze, şi 
băgă de seamă că era mort, şi socoti că el însuşi era pricina 
morţii aceluia. 

Atunci strigă: 

— Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte 
Porunci! 1 


Şi urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe 
Iuşah, fiul lui Nun3, şi pe ceilalţi. Şi zise: 

— lacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav şi l-am 
doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai 
pot ieşi acuma din casa mea cu un om mort? 

Dar până la urmă luă leşul şi îl cără din curte în casă, şi i-l 
arătă neveste-sii, şi îi destăinui necazul. lar nevastă-sa, 
speriată, ţipă: 

— A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă 
rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduţi fară 
de izbăvire. Aşa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperişul 
casei şi de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru 
musulman. Că ştii că vecinul nostru e bucătar, răspunzător 
de cuhniile sultanului, şi că toată casa lui e năpădită de 
şobolani, de pisici şi de câini, care coboară de pe casă la el 
ca să prade şi să se înfrupte din zahereaua de unt, de 
untură, de ulei şi de faină. Aşa că jivinele acelea au să 
mănânce şi leşul de colea şi au să-l facă pierit. 

Atunci hakimul evreu şi soţia lui îl luară pe cocoşat, se 
suiră pe casă şi de acolo coborâră încetişor leşul în curtea 
mai-marelui peste bucătari, şi îl rezemară, în picioare, de 
peretele cuhniei. Pe urmă plecară şi coborâră binişor 
îndărăt la ei acasă. 

Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoşatul şedea 
aşa în picioare sprijinit de perete, că baş-bucătarul, care 
fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o 
lumânare şi intră. Şi văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în 
picioare la un colţ al zidului de la bucătărie. Şi, tare uluit, 
strigă: 

— Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoţul cel nărăvit la 
zahereaua mea e om, şi nicidecum vreo jivină! El îmi 
şterpeleşte carnea şi unturile, pe care le încui cu atâta grijă 
de frica pisicilor şi a câinilor! încât iacătă cât de fară folos 
era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile şi toţi câinii 
din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora 
pe pleşul casei până aici! 


Şi înşfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni 
năprasnic, îl prăbuşi pe jos şi începu să-i care nişte lovituri 
bine alduite peste cocoaşă. Da cum insul nici nu se clintea, 
baş-bucătarul văzu că era mort. 

Atunci îl cuprinse jalea şi grăi: 

— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaiînaltul! 

Pe urmă se înfricoşă rău şi zise: 

— Afurisite să fie şi untul, şi untura, şi carnea, şi noaptea 
de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, 
încât să-l ucid aşa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap! 

Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte şi văzu că era 
un cocoşat. Şi grăi: 

— Au nu îţi era ţie destul că erai cocoşat? Mai vroiai să fii 
şi hoţ, şi să furi carnea, şi unturile, şi grânele din capanele 
mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul 
ocrotitor al puterii tale! 

Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârşitul ei, baş- 
bucătarul îl luă pe cocoşat în spinare, cobori din casă şi 
porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se 
opri, puse cocoşatul în picioare, sprijinit de colţul unei 
prăvălii, la o cotitură de uliţă, îl lăsă şi plecă. 

Nu trecu multă vreme de când cocoşatul zăcea acolo, când 
iată că se iveşte un creştin. Era misitul sultanului. În seara 
aceea, se îmbătase şi se ducea să-şi facă o îmbăiere la 
hammam. lar beţia îl îmboldea la tot soiul de aiureli şi-i 
zicea: „la uite, eşti chiar aproape de Messia!” Mergea aşa 
clătinându-se pe două cărări şi, până la urmă, ajunse de 
faţă cu cocoşatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse 
către cocoşat şi vru să-şi uşureze băşica. Ci deodată îl văzu 
pe cocoşat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea 
acelui om nemişcat, gândi că o fi vreun hoţ, poate chiar 
acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci 
misitul creştin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci 
creştinul se repezi asupra cocoşatului şi îi aldui peste ceafa 
o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să 
strige amarnic, chemând străjerul sukului. Şi se năpusti 


peste cocoşat, pocnindu-l cu lovituri înverşunate, în 
aţâţarea beţiei, şi chiar da să-l sugrume, strângându-l de 
gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul 
sukului şi îl văzu pe creştin cum îl ţinea pe musulman 
răsturnat sub el şi cum îl lovea şi cum se căznea să-l 
sugrume. Şi străjerul strigă: 

— Lasă omul şi ridică-te! 

Şi creştinul se ridică. 

Iar paznicul sukului se duse la cocoşatul întins pe jos, îl 
cercetă şi văzu că era mort. Atunci strigă: 

— O! s-a mai văzut aşa vreodată un creştin să aibă 
cutezanţa a se atinge de un musulman şi a-l omorî? 

Pe urmă îl înşfacă pe creştin, îi legă mâinile la spate şi îl 
duse la casa valiului5. lar creştinul se văicărea şi grăia: 

— O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut 
să omor omul! Şi ce repede a murit, numai dintr-un pumn! 
S-a dus beţia, acuma vine chibzuinţă! 

Când ajunseră la casa valiului, creştinul şi cocoşatul mort 
fură ţinuţi încuiaţi toată noaptea, până ce valiul se trezi, 
dimineaţa. Şi valiul îl cercetă pe creştin, care nu putu să 
tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât 
valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creştinul 
care ucisese un musulman. Şi îi porunci gâdelui, 
împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea 
pedeapsa cu moartea a misitului creştin. Pe urmă porunci 
să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti 
frânghia, făcu ochetele laţului, petrecu laţul pe după gâtul 
misitului, şi vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului 
se repezi prin mulţime şi îşi tăie drum până la creştinul care 
sta în picioare sub spânzurătoare, şi strigă către casap: 

— Stai! că eu am omorât omul! 

Atunci valiul îi zise: 

— Şi de ce l-ai omorât? 

El spuse: 

— lacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut 
că intrase în casa mea coborând de pe pleşul casei, ca să-mi 


fure din zaherea. lar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, şi 
numaidecât l-am văzut cum cade şi moare. Atunci l-am 
cărat în spinare şi am venit cu el la suk şi l-am pus în 
picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare 
uliţă! Păcătosul de mine! la uite că acuma, cu tăcerea mea, 
era să fiu pricina morţii acestui creştin, după ce am omorât 
cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu 
spânzurat! 

Când auzi vorbele baş-bucătarului, valiul porunci să fie 
slobozit misitul creştin şi îi spuse gâdelui: 

— Ia-l şi spânzură-l numaidecât pe ăsta, care şi-a 
mărturisit vina cu gura lui! 

Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe 
după gâtul creştinului, puse ştreangul la gâtul bucătarului, 
îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, şi vru să-l 
salte în văzduh, când deodată hakimul evreu îşi tăie drum 
prin mulţime şi strigă la gâde, zicând: 

— Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât! 

Pe urmă istorisi astfel întâmplarea: 

— Într-adevăr, să ştiţi cu toţii că omul acesta a venit la 
mine să se caute de boală şi să-l tămăduiesc. Şi, pe când 
coboram scările ca să mă duc să-l văd, şi cum era noapte, 
am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până 
sub scară şi a murit. Aşa că nu se cuvine să-l omorâţi pe 
baş-bucătar, ci numai pe mine! 

Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele 
scoase laţul de pe gâtul bucătarului şi îl petrecu la gâtul 
hakimului evreu, şi vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă 
că se iveşte croitorul, care îşi tăie drum prin mulţime şi îi 
spuse gâdelui: 

— Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. lacătă! Ieri mi-am 
petrecut ziua hoinărind, şi mă întorceam seara spre casă. 
Pe drum m-am întâlnit cu cocoşatul acesta, care era beat şi 
tare vesel, şi care avea în mână o dairea cu clopoței cu care 
se însoțea cântând din toată inima şi într-un chip tare 
duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el şi să mă veselesc, şi 


m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoţească 
acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem şi nişte peşte, 
soţia mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată 
de peşte şi a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în 
gura cocoşatului; şi îmbucătura l-a înecat pe cocoşat, care a 
murit pe dată. Atunci eu şi cu soţia mea l-am luat şi l-am 
cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică şi 
ne-a deschis uşa; şi eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că 
aşteaptă la uşă o femeie şi un om care au adus un bolnav. 
Aşa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe 
urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul 
ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe 
cocoşat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu şi cu 
soţia mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul 
evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul 
cocoşatului, care a căzut; şi evreul a socotit că îl omorâse 
chiar el! 

Şi croitorul se întoarse către hakimul evreu şi îi zise: 

— Nu e aşa că e adevărat? 

El răspunse: 

— Ba da, într-adevăr! 

Atunci croitorul se întoarse către valiu şi îi zise: 

— Se cade, aşadar, să-l sloboziţi pe evreu şi să mă 
spânzurați pe mine! 

Valiul, la asemenea vorbe, se minună straşnic şi grăi: 

— Chiar că păţania cocoşatului este vrednică de-a fi pusă 
în cronici şi în cărţi. 

Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu şi să-l 
spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci 
gealatul îl aduse pe croitor sub ştreang, îi puse laţul la gât 
şi spuse: 

— De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni! 

Şi apucă de funie. 

lac-aşa cu ei! 

Cât despre cocoşat, acela era chiar măscăriciul sultanului, 
iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, 


cocoşatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de 
la sarai şi lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră 
să-i spună sultanului, care întrebase de el: 

— Doamne, valiul are să-ţi spună că ghebosul e mort şi că 
ucigaşul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a 
poruncit să fie pus ucigaşul sub ştreang, şi gâdele tocmai da 
să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă 
altul, şi fiecare dintre ei spunea: „lacătă, chiar eu l-am 
omorât pe cocoşat.” Şi fiecare dintre ei îi istorisea valiului 
pricina omorului. 

Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai 
mult, strigă şi chemă un dregător şi îi zise: 

— Coboară degrabă şi dă fuga la valiu şi spune-i să mi-i 
aducă într-o clipită pe toţi inşii aceia! 

Şi dregătorul cobori şi ajunse la spânzurătoare taman în 
clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Şi 
dregătorul strigă: 

— Stai! 

Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoşatului 
răzbătuse până la urechile sultanului. Şi îl luă cu el, şi tot 
aşa îi luă şi pe croitor, şi pe hakimul evreu, şi pe misitul 
creştin, şi pe baş-bucătar, şi la fel porunci să fie adus şi leşul 
cocoşatului, şi porni cu ei cu toţi la sultan. 

După care valiul se înfăţişă dinaintea sultanului, se temeni 
şi sărută pământul, şi îi istorisi sultanului toată păţania 
cocoşatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la 
sfârşit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem 
acuma încă o dată! 

Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte şi fu cuprins 
de un râs straşnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să 
scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea. 

Apoi îi întrebă pe toţi cei de faţă: 

— Aţi mai auzit voi vreodată o păţanie pe potriva păţaniei 
cocoşatului? 

Atunci misitul creştin păşi înainte, sărută pământul dintre 
mâinile sultanului şi spuse: 


— O, sultane al veacurilor şi al vremilor, eu ştiu o 
întâmplare cu mult mai uluitoare decât păţania noastră cu 
cocoşatul! Dacă îmi îngăduieşti, ţi-o istorisesc, întrucât este 
cu mult mai minunată, mai ciudată şi mai desfătătoare 
decât păţania cocoşatului! 

Iar sultanul îi zise: 

— Da! deşterne-ne la vedeală tot ce ai! 

Atunci misitul creştin spuse: 

Istorisirea misitului creştin. 

Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în ţara ta 
decât pentru nişte daraveli neguţătoreşti. Sunt un străin pe 
care ursita l-a îndreptat către împărăţia ta. Aşa că m-am 
născut în cetatea Cairo şi sunt copft din neamul copfţilor6. 
Şi tot la Cairo am şi crescut, şi tot acolo a fost misit şi 
părintele meu, înaintea mea. 

Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de 
bărbat; şi m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam 
dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, 
îndătinată la noi la copfţi. 

Or, într-o bună zi, şedeam jos dinaintea porţii de la hanul 
negustorilor de seminţe şi văzui cum trecea un tinerel, cel 
mai frumos care s-ar fi putut vedea, şi îmbrăcat în hainele 
cele mai falnice, şi călare pe un măgar înşeuat cu o şa 
frumoasă, roşie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu bineţe; iar 
eu mă sculai pe dată, din cinstire faţă de el. 

El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de 
susan, ca probă, şi îmi zise: 

— La cât se vinde un ardeb7 din soiul acesta de susan? 

Îi spusei: 

— Se vinde uşor la o sută de drahme. 

EI îmi răspunse: 

— Atunci ia cu tine nişte salahori şi nişte oameni care 
măsoară seminţele, şi du-te la hanul Al-Gauali8 din 
mahalaua Bab al-Nassr9: ai să mă găseşti acolo. 

Pe urmă mă lăsă şi plecă, după ce îmi dăduse năframa în 
care se afla proba de susan. 


Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători 
de seminţe şi le scosei la vedere proba pe care eu o 
preţuisem la o sută de drahme. Şi negustorii o preţuiră la o 
sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă 
cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, şi luai cu 
mine patru cantaragii, şi plecai pe dată să-l caut pe tânărul 
care mă aştepta la han. Când mă văzu, veni la mine şi mă 
luă la un capan unde se aflau seminţele, iar cantaragiii 
umplură sacii şi măsurară seminţele, care se ridicară cu 
totul la cincizeci de ardebi. 

Şi tânărul îmi spuse: 

— Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la 
fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua şi toţi 
banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, 
până ce am să ţi-i cer. Cum tot preţul este de cinci mii de 
drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. lar eu, de îndată 
ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii. 

Atunci îi răspunsei: 

— Va fi după dorinţa ta! 

Pe urmă îi sărutai mâinile şi plecai. 

Şi, ca urmare, chiar în ziua aceea câştigai astfel o mie de 
drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător şi cinci sute de 
la cumpărători, şi-aşa că mi-am făcut parte de douăzeci la 
sută, după obiceiurile noastre, ale misiţilor egipteni. 

Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă 
vadă şi îmi spuse: 

— Unde sunt drahmele? 

Iar eu îi răspunsei pe dată: 

— La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul 
acesta. 

Şi el îmi spuse: 

— Mai ţine-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să 
le iau. 

Şi plecă, şi lipsi iarăşi o lună, şi se întoarse şi mă întrebă: 

— Unde sunt drahmele? 

Eu atunci mă ridicai şi mă temenii şi îi spusei: 


— Sunt la cheremul tău. lacătă-le. 

Pe urmă îi spusei: 

— Vrei acuma să-mi cinsteşti casa, învoindu-te să vii să 
mănânci cu mine o gustare? 

Dar el nu primi şi îmi spuse: 

— În ce priveşte banii, mă rog ţie să-i mai păstrezi, până 
ce am să mă întorc să ţi-i cer, după ce voi isprăvi nişte 
daraveli zornice. 

Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii şi începui să- 
| aştept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse şi îmi spuse: 

— Deseară am să trec iarăşi pe aici să iau banii! 

Atunci ţinui banii rânduiţi gata; dar degeaba aşteptai eu 
până noaptea, pe urmă şi în celelalte zile, că nu se mai 
întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce 
plin de încredere este tânărul acesta! În viaţa mea, din ziua 
când m-am făcut misit pe la hanuri şi prin sukuri, nu am mai 
văzut atâta încredere!” Veni, aşadar, la mine, şi era tot 
călare pe măgarul lui, şi îmbrăcat tot cu hainele cele 
falnice, şi era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, şi 
avea chipul strălucit şi fraged ca la ieşirea de la hammanm, şi 
obrajii trandafirii, şi fruntea ca o floare lucitoare şi, la un 
colţ al buzelor, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar 
negru, după spusa poetului: 

Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare şi cu luna 
plină, Şi amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseţii 
lor lumină. 

Aşa erau cei doi îndrăgostiţi. 

Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât 
să stea-mpietriţi, Urându-le a fericirii roadă. 

Şi-atât erau de minunaţi, şi-atât De plini de frumuseţea lor 
cerească, Şi-atât de dragi erau aşa, încât Sta sufletul vrăjit 
să-i preamărească. 

Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine şi-a găsit cu 
cale Să-i zămislească neasemuit. 

După calupul visurilor sale! 


Când îl văzui, îi sărutai mâinile şi chemai asupra-i toate 
milele lui Allah, şi îi spusei: 

— O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îţi vei 
ridica banii! 

EI îmi răspunse: 

— Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, 
şi atunci am să mă întorc să-mi iau banii. 

Pe urmă îmi întoarse spatele şi se duse. Iar eu gândii că iar 
o să lipsească multă vreme, şi luai banii şi îi băgai într-un 
samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în ţara 
noastră, şi astfel îi făcui să rodească frumuşel pe seama 
mea. 

Şi zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am 
să-l rog să primească poftirea mea şi am să-l ospeţesc cu o 
dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos şi 
iacătă că o să ajung tare bogat!” 

Se scurse aşa un an întreg, după care veni; şi era îmbrăcat 
cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăţi, şi tot 
călare pe măgarul lui alb, de viţă aleasă. 

Atunci mă rugai cu stăruinţă de el să meargă cu mine în 
casa mea şi să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi 
răspunse: 

— Binevoiesc, dar cu învoiala să nu carecumva să plăteşti 
cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei 
face. 

Şi zâmbi a râde. Iar eu la fel. Şi îi zisei: 

— Da, hotărât şi din toată inima! 

Şi îl luai acasă, şi îl rugai să şadă; şi alergai la suk să 
cumpăr tot felul de bunătăţuri, de băuturi şi de alte lucruri 
asemenea, şi le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, şi îl 
rugai să înceapă, rostind: 

— În numele lui Allah! 10 

El atunci se apropie de bucatele orânduite şi îşi întinse 
mâna stângă şi începu să mănânce cu mâna stângă. Eu 
atunci rămăsei tare nedumerit şi nu ştiui ce să socot. După 
ce sfârşirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, 


fară a se ajuta de mâna dreaptă; şi îi întinsei ştergarul, ca 
să se şteargă; pe urmă şezurăm jos să tăifăsuim. 

Eu atunci îi spusei: 

— O, stăpâne al meu, mă rog ţie! uşurează-mă de o 
greutate ce mă apasă şi de o mâhnire care mă mohorăşte. 
Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva 
din întâmplare vreun beteşug la mâna dreaptă? 

La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri: 

Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor 
ce mă sfâşie. 

Vezi doar că îmi lipseşte braţul drept. 

Şi mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am 
fost, e drept. 

Ci-i tare mult de-atunci, o veşnicie. 

De-atunci e totul altfel. Ci se ştie: 

În deznădejde, poartă-te-nţelept! 

Pe urmă îşi trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; şi 
văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea 
pumn. Şi rămăsei minunat până peste poate. 

Ci el îmi spuse: 

— Să nu te minunezi nicidecum! Şi mai cu seamă să nu 
mai socoţi că din lipsă de cinstire faţă de tine am mâncat cu 
mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna 
mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare 
uluitoare! 

Eu atunci îi întrebai: 

— Şi care este pricina? 

Iar el îmi istorisi: 

— Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre 
navabii şi fruntaşii cetăţii. lar eu, până ce am ajuns la anii 
bărbăţiei, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor şi ale 
negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, 
minunăţiile din ţara Egiptului. lar eu păstram în mine toate 
acele istorisiri, mistuindu-le tainic, şi-aşa până ce părintele 
meu s-a săvârşit. Atunci am luat toate bogăţiile pe care le- 
am putut strânge, şi potop de bani, şi am cumpărat o 


sumedenie de mărfuri de preţ şi de cel mai bun soi; şi am 
pus toate lucrurile acelea în legături straşnice, şi am plecat 
din Bagdad. Şi, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să 
ajung întreg şi teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în 
curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta. 

Pe urmă tânărul începu să plângă şi prociti stihurile 
acestea: 

Adesea orbul cel orb din născare Ştie să ocolească groapă- 
n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Îşi lasă să-i alunece 
piciorul Adesea ştie-un prost să se ferească De-o vorbă ce- 
ar părea înţelepţească, Dar care, spusă de un om cu carte, 
Pe cărturar îl duce drept la moarte. 

Adesea omul drept şi cuvios Abia îşi duce traiul ticălos Pe 
când cel nărăvit la rău, şi fur, Trăieşte-n fericire şi-n huzur 
De-aceea omul să-şi cunoască bine Întreagă neputinţa sa de 
sine! 

Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita 
predomneşte-n lume! 

Când sfârşi stihurile, îşi urmă astfel povestirea: 

— Intrai, aşadar, în Cairo şi trăsei la hanul Serurll, 
dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele şi îmi 
orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau 
cu chirie. Pe urmă îi dădui nişte bani slujitorului meu ca să 
ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă şi, la trezire, 
mă dusei să dau un ocol pe uliţa Bein Al-Kassrein12; apoi 
mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea. 

Când mă deşteptai, dimineaţa, desfăcui o legătură de 
ţesături şi zisei în cugetul meu: „Am să duc ţesăturile 
acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci 
încărcai nişte ţesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei 
cei tineri şi ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, 
împrejmuită cu şoproane, cu prăvălii de toate felurile şi cu 
havuzuri; acolo, precum ştii, mişună misiţii; şi se cheamă 
locul acela chessaria lui Girgis13. 

La ivirea mea, toţi misiţii, care şi fuseseră înştiinţaţi de 
venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui ţesăturile, şi ei 


plecară în toate părţile să arate ţesăturile mele negustorilor 
de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând şi îmi spuseră 
că preţul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici preţul 
meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până 
la Cairo. Şi, întrucât nu ştiam ce să fac, şeicul cap al 
misiţilor îmi spuse: 

— Ştiu eu de ce mijloc trebuie să te foloseşti spre a ajunge 
să dobândeşti ceva câştig: este numai acela de a face 
precum fac toţi negustorii. Vra să zică, să-ţi vinzi mărfurile 
cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, şi anume pe un 
răstimp hotărât, de faţă cu martori, şi cu înscris şi de o 
parte şi de alta, şi prin mijlocirea unui zaraf. Şi atunci, 
neabătut, în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, vei ridica 
banii ce se vor aduna. Şi, în felul acesta, fiecare drahmă îţi 
va aduce două drahme, ba chiar şi mai mult. Pe deasupra, 
în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie 
cetatea Cairo şi să te minunezi de Nilul care o străbate. 

Când auzii asemenea vorbe, spusei: 

— Chiar că e un gând minunat! 

Şi numaidecât luai cu mine misiţii şi telalii la hanul Serur, 
şi le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la 
chessarie. Şi vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, şi 
de o parte şi de alta, scriserăm învoielile, de faţă cu martori 
şi prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie. 

Când sfârşirăm, mă întorsei la hanul meu şi sălăşluii acolo 
liniştit, şi nu mă mai lipsii de nici un desfăt, şi nu cruţai nici 
o cheltuială. În fiecare zi mâneam îmbelşugat, cu pocalul de 
vin pe masă. Şi aveam totdeauna carne bună de berbec, şi 
tot felul de dulciuri şi de zumaricale. Şi aşa o ţinui până ce 
se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câştigul 
meu cel hotărât. Şi, într-adevăr, chiar din cea dintâi 
săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic 
banii; în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, mă duceam 
să şed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar 
zaraful şi calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare 
negustor, ridicau banii şi mi-i aduceau. 


Luai, aşadar, obiceiul de a mă duce astfel să şed ba într-o 
prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieşisem de la 
hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă 
odihnisem oleacă, mâncasem un pui şi băusem câteva 
pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini şi mă parfumasem 
cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui 
Girgis şi mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe 
nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă 
primi cu multă bucurie şi cinstire, şi ne aşezarăm la taclale 
un ceas de vreme. 

Or, pe când şedeam noi şi tăifăsuiam aşa, văzurăm că vine 
o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; şi intră în 
prăvălie spre a târgui bogasiuri, şi şezu jos pe un scăunel 
de lângă mine. Şi iaşmacul, care îi înfăşură capul şi îi 
acoperea uşor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte şi 
lăsa să se împrăştie nişte parfumuri minunate şi miresmele 
cele mai gingaşe. Încât îmi răpi minţile cu frumuseţea şi cu 
nurii ei, mai cu seamă după ce îşi trase la o parte vălul şi îi 
zării negrul ochilor! Aşadar şezu jos şi îi dădu bineţe lui 
Badreddin, care îi răspunse la salamalek, şi rămase în 
picioare dinaintea ei, şi începu să-i vorbească, arătându-i 
felurite soiuri de ţesături. lar eu, auzind glasul ei dulce şi 
plin de farmece, simţii încă şi mai straşnic dragostea cum se 
înstăpâneşte în inima mea. 

După ce cercetă câteva bogasiuri, şi întrucât nu le găsea 
destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin: 

— Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase 
albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o 
rochie. 

Şi Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un 
dulăpior şi, de dedesubtul mai multor bucăţi de bogasiuri, 
scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, şi o 
aduse, şi o deşternu dinaintea hanâmei. 

lar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, şi îi spuse 
bogasierului: 


— Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, 
ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îţi 
voi trimite preţul. 

Şi bogasierul îi spuse: 

— De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât 
țesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; 
iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi. 

Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare şi zise: 

— Aoleu! Au tu uiţi că totdeauna am obiceiul să cumpăr de 
la tine lucruri de foarte mare preţ şi de a te face să câştigi 
cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Şi uiţi că nu 
am zăbovit niciodată să-ţi trimit banii? 

Şi el răspunse: 

— De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi 
sunt încolţit de îndatorirea de a avea banii pe loc! 

Când auzi vorbele acestea, hanâma înşfacă bucata de 
bogasiu şi i-o zvâărili în ochi şi îi zise: 

— Toţi sunteţi la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu ştiţi să 
daţi cinstire nimănui! 

Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare şi îi întoarse spatele, 
spre a se duce. 

Şi eu îmi simţii sufletul cum mi se duce odată cu ea; şi mă 
sculai cu grabă şi mă aţinui dinainte-i şi îi zisei: 

— O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te 
înturna oleacă spre mine şi de a-ţi întoarce mărinimoasă 
paşii îndărăt! 

Ea atunci îşi întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde şi 
se întoarse din drum şi îmi spuse: 

— Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o 
fac decât numai pentru tine! 

Pe urmă veni să şadă dinaintea mea în prăvălie. 

Atunci îi spusei lui Badreddin: 

— Bucata aceasta de bogasiu - pentru tine care-i este 
preţul de vânzare? 

EI îmi răspunse: 

— O mie şi o sută de drahme! 


Atunci îi spusei: 

— Bine! eu îţi mai dau, pe deasupra, o sută de drahme 
drept câştig. Dă-mi, aşadar, o hârtie ca să pot să-ţi dau 
preţul ei prin înscris. 

Şi luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; şi, în 
schimb, îi dădui preţul prin înscris; pe urmă înmânai 
hanâmei bucata de bogasiu şi îi spusei: 

— Ia-o! şi poţi să pleci fară a te mai îngriji de preţ, pe care 
ai să mi-l plăteşti când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea 
decât să vii să mă cauţi, într-una din zilele acestea, în suk, 
unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă 
binevoieşti a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe 
un peşcheş, a ta este! 

Atunci ea îmi răspunse: 

— Allah să ţi-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! 
Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub 
mâna mea, şi în aşa fel încât să ajungi a fi stăpânul şi 
cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi 
împlini urarea! 

Eu atunci îi răspunsei: 

— O, stăpâna mea, primeşte, aşadar, bucata aceasta de 
mătase! Şi-apoi nu are să fie numai ea! Şi, mă rog ţie, 
dăruieşte-mi bucuria de a mă minuna de frumuseţea 
obrazului tău care este ascuns! 

Ea atunci ridică vălul cel uşor care-i adumbrea partea de 
jos a chipului şi care nu lăsa să i se vadă decât ochii. 

Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu 
de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste 
poate, să împlânte dragostea în inima mea şi să-mi ia 
minţile. Ci ea se grăbi să-şi pună la loc iaşmacul, luă 
mătasea şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, 
întrucât aş muri de dor! 

Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, 
până la scapătul zilei. 


Şi stam acolo întocmai ca şi cum mi-aş fi pierdut şi simţirile 
şi judecata, şi bântuit întru totul de nebunia acelei patimi 
năpăditoare. Şi năprăsnicia simţământului meu mă făcu să 
mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privinţa hanâmei. 
Aşa că, până a mă scula să plec, îl întrebai: 

— Ştii cine este hanâma aceea? 

EI îmi spuse: 

— Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. 
Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit şi i-a lăsat 
multe bunuri şi averi. 

Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor şi plecai, şi mă 
întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Şi slujitorii mei îmi 
aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, şi nu 
putui să mă ating de nimic; şi mă culcai să dorm, dar nici 
somnul nu vroi să-mi vină; şi îmi trecui aşa toată noaptea, 
treaz, până dimineaţa. 

Atunci mă ridicai şi mă îmbrăcai cu un caftan încă şi mai 
frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; şi băui un 
pocal de vin, şi mâncai oleacă, şi mă întorsei la prăvălia 
negustorului; îi dădui bineţe şi şezui jos la locul meu 
obişnuit. Nici nu apucai eu să şed bine şi o şi văzui pe copilă 
că vine; şi era însoţită de o roabă. Intră, şezu jos şi îmi dădu 
bineţe, fară a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui 
Badreddin. Şi, cu un glas rourat, şi într-un chip de a vorbi 
fară asemuire, şi cu o dulceaţă fară de pereche, îmi spuse: 

— Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie şi două 
sute de drahme, preţul bucății de mătase. 

Iar eu îi răspunsei: 

— Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă? 

Şi ea îmi spuse: 

— Ce darnic eşti! Dar nici eu nu se cade să-ţi fiu pricină de 
pagubă. 

Pe urmă se hotări să-mi pună în mână chiar ea preţul 
mătăsii. Şi începurăm să tăifăsuim, şi deodată mă 
îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul 
simţământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream 


fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede şi plecă 
cu grăbire, după ce totuşi îmi spuse, din bună-cuviinţă, un 
cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă 
stăpânesc şi ieşii din prăvălie cu inima repezită năprasnic 
după ea, şi începui să mă ţin pe urma ei, de departe de tot, 
până ce ajunsei dincolo de suk. Şi deodată o pierdui din 
vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe 
care nu o mai văzusem vreodată şi pe care nu puteam s-o 
presupun cine să fie, din pricina vălului ei; şi îmi grăi: 

— O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are 
să-ţi spună ceva! 

Eu atunci rămăsei tare uluit şi zisei: 

— Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaşte! 

Iar copila îmi zise: 

— O, ce repede uiţi! Nu-ţi aduci aminte că sunt slujnica pe 
care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în 
prăvălie la negustorul Cutare? 

Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa 
într-un colţ de pe Uliţa Zarafilor. Când mă văzu, hanâma 
veni repede la mine, mă împinse în umbra uliţei şi îmi zise: 

— Iubitule, să ştii că mi-ai cuprins gândurile toate şi mi-ai 
umplut inima de dor. Şi, din ceasul când te-am văzut, nu 
mai ştiu gustul tihnei somnului, şi nici nu mai mănânc, nici 
nu mai beau nimic. 

Iar eu îi răspunsei: 

— Şi eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi 
curmă orice oftat. 

Ea îmi zise: 

— Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi 
să vii tu în casa mea? 

Îi spusei: 

— Sunt străin aici; şi nu am altă casă decât hanul, care 
chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă 
încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, 
fericirea mea ar fi până peste măsură. 

Ea îmi răspunse: 


— Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineril14, şi 
chiar că nu se poate! ... Da mâine, după rugăciunea de 
prânz, încalecă pe măgarul tău şi întreabă de mahalaua 
Habbaniia15; şi, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde 
se află casa lui Barakat, fostul valiu, ştiut pe numele de Abu- 
Şama. Chiar acolo locuiesc eu. Şi mai ales să nu care-cumva 
să nu vii, căci voi fi acolo să te aştept. 

Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; 
apoi ne despărţirăm. Şi mă întorsei la hanul Serur, unde 
poposisem, şi îmi trecui toată noaptea fară a putea să dorm. 
Şi, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula şi a-mi schimba 
hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate 
şi mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei 
într-o năframă; şi ieşii de la hanul Serur şi mă îndreptai 
înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin şi 
îi spusei asinarului: 

— Să mergem în mahalaua Habbaniia! 

Şi numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el 
se şi repezi să mă ducă; şi ajunserăm pe o uliţă numită Darb 
Al-Monkari; şi îi spusei asinarului: 

— Acuma caută pe uliţa aceasta casa naipuluil6 Abu- 
Şama. 

Asinarul plecă, şi se întoarse peste câteva clipite cu 
îndrumarea căutată, şi îmi spuse: 

— Poţi să te dai jos de pe măgar. 

Atunci descălecai şi îi zisei: 

— Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul. 

Şi mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei: 

— Mâine dimineaţă să te întorci aici după mine, spreamă 
duce îndărăt la han. 

Şi măgărarul îmi răspunse: 

— La poruncile tale! 

Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata 
şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulţumi, şi 
plecă. 


Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de 
două copile, două fetişcane cu sânii drepţi şi albi, rotunzi ca 
două lune; şi îmi spuseră: 

— Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora 
aşteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de 
tine. 

Intrai atunci într-o curte şi văzui o clădire strălucită, cu 
şapte uşi; şi toată faţa ei era împodobită cu ferestre care 
dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi 
roditori de toate neamurile şi de toate culorile: era udată de 
ape curgătoare şi răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre 
casă, era toată din marmură albă şi străvezie, şi atâta de 
lucitoare, încât puteai să-ţi oglindeşti în ea chipul; şi 
aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; şi de jur 
împrejur râureau scriituri şi zugrăvituri de toate felurile; şi 
era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era 
pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preţ şi de 
toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de 
marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare şi cu 
nestemate; preşuri de mătase erau aşternute pe podele, şi 
chilimuri de toate culorile acopereau pereţii; sofale largi 
întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când 
intrasem şi şezusem jos... 

Ci în clipita aceasta a povestirii, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din istorisit. 

Dar când fu cea de a douăzeci şi şasea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul şi-a 
urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care 
o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China. 

Văzui că vine la mine fetişcana împodobită toată cu 
mărgăritare şi cu nestemate, cu chipul străluminat şi cu 
ochii dealungiţi cu kohl17. Îmi zâmbi, se lipi de mine şi mă 
strânse la pieptul ei. Pe urmă îşi puse gura pe gura mea şi 
începu să-mi muşluiască limba. Şi eu la fel. Şi îmi spuse: 

— Eşti chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez? 

Şi îi răspunsei: 


— Eu sunt, robul tău! 

Şi ea spuse: 

— Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai 
trăiesc, nu mai ştiu bucuria gustului de a mânca şi de a bea! 

Îi răspunsei: 

— Şi eu tot aşa! 

Pe urmă şezurăm jos să vorbim; şi chiar că eram cu totul 
ameţit de primirea aceea, şi stam cu capul plecat. 

Peste câteva clipite, se aşternu masa şi ni se aduseră nişte 
mâncăruri îmbelşugate: fripturi, pui umpluţi şi dulciuri de 
toate felurile. Şi mâncarăm amândoi pe săturate, şi îmi 
punea cu chiar mâna ei bucăţile în gură, şi mă îmbia de 
fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se 
aduseră ibricul şi ligheanul de aramă, şi mă spălai pe mâini, 
iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri 
îmbălsămată cu mugşc şi şezurăm să tăifăsuim. 

Iar ea îmi prociti stihurile acestea: 

De-aşfi ştiut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n 
ospeţie, Puneam numaidecât a ţi se-ntinde Sub tălpi 
chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe 
care ţi-o închin drept chezăşie. 

Îţi aşterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelaţi 
ca floarea; 

La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată 
zarea, Ca pe un strat de-alinturi şi de fulgi Te-aş fi poftit să- 
ţi cauţi alinarea Din care să nu poţi să te mai smulgi Oricât 
te-ar bate gândul şi visarea. 

Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; 
iar eu făcui la fel; şi lucrul acesta mă făcu să mă 
îndrăgostesc şi mai tare. Atunci începurăm zbengurile şi 
hârjoanele; şi începurăm să ne strângem şi să ne alintăm, 
până la căderea nopţii. Atunci slujnicele ne aduseră de 
mâncat şi de băut din belşug. Şi nu ne oprirăm din băut 
decât la miezul nopţii. Atunci ne duserăm să ne culcăm şi să 
ne îmbrăţişăm, şi-aşa până dimineaţa. Şi în viaţa mea nu am 
mai avut o noapte ca noaptea aceea. 


A doua zi dimineaţa mă sculai, strecurai uşurel sub perna 
patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi 
luai rămas-bun de la copilă şi mă pregătii să plec. 

Dar ea începu să plângă şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, când am să-ţi mai văd chipul drag? 

Îi spusei: 

— Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta. 

Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în 
ajun; iar asinarul şedea acolo şi mă aştepta. Încălecai pe 
asin şi ajunsei la hanul Serur; descălecai şi-i dădui 
asinarului o jumătate de dinar de aur şi îi spusei: 

— Vino iarăşi deseară, pe la asfinţitul soarelui. 

EI îmi răspunse: 

— Poruncile tale stau asupra capului meu! 

Intrai atunci în han şi mâncai; pe urmă ieşii, spreamă 
duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; 
luai banii şi mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un 
berbec la grătar, şi cumpărai nişte zaharicale; şi chemai un 
hamal, îi spusei unde se află şi cum arată casa hanâmei, îl 
plătii dinainte şi îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar 
eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; şi-atunci 
veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de 
aur, pe care îi pusei într-o năframă, şi plecai. 

Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, 
podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, 
făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, şi 
băuturile, şi vinurile turnate în pocale. lar hanâma, când mă 
văzu, se aruncă în braţele mele, începu să mă răsfeţe şi îmi 
spuse: 

— Oh, ce dor îmi e de tine! 

După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe 
urmă slujnicele strânseră masa şi ne aduseră băuturile. Şi 
nu contenirăm de a bea şi de a sparge la migdale, şi la 
alune, şi la fistic până la miezul nopţii. Atunci ne culcarăm, 
până dimineaţa; iar eu mă sculai şi îi lăsai cei cincizeci de 
dinari de aur, după obiceiul meu, şi ieşii. La poartă găsii 


măgarul, pe care încălecai, şi mă dusei la han, unde mă 
culcai. lar seara mă sculai şi pusei să se pregătească masa 
de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt şi împodobit cu 
nuci, şi cu migdale; pe urmă o tabla cu gulii, şi multe alte 
asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri 
de migdale şi multe flori, şi le trimisei la hanâmă. lar eu luai 
la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, şi ieşii. 
Încălecai pe asin şi ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne 
aşternurăm să mâncăm şi să bem, pe urmă să ne drăgostim, 
până dimineaţa. Când mă sculai, îi strecurai năframa şi mă 
întorsei la hanul meu, ca de obicei. 

Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o 
bună zi de mă lefterii cu totul, şi nu mai aveam în 
stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. 
Atunci nu mai ştiui ce să fac; şi gândeam în cugetul meu că 
toate astea erau lucrarea diavolului. Şi procitii stihurile 
poetului: 

O clipă doar să-l uite bogăţia Pe-un om bogat, într-al 
măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne- 
nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele îşi stinge-aurăria La 
ceasul de-nserat, când dă în scapăt. 

Şi dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui 
ticăloşie, Vai, nimenea nu i-ar mai şti de nume! 

Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu- 
acestei lumi De nicăierea nici o bucurie. 

De bună seamă i-ar fi şi ruşine În faţa lumii să se mai 
arate. 

Fugind de alţii, şi închis în sine, S-ar depărta de toţi şi de 
cetate, Şi-ar plânge cu amar şi cu suspine, Storcând din 
suflet lacrimile toate. 

Ah, uallah! 18 vă spun cu juruinţă: 

Nimic nu are nimeni să aştepte De la prieteni, în vreo 
neputinţă! 

Când a căzut de pe înalte trepte, Până şi cei care i-au dat 
fiinţă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte! 


Atunci nu mai ştiui ce să fac şi, tot cu gândurile mele grele, 
ieşii din han ca să mă preumblu oleacă, şi ajunsei la sukul 
de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii 
lume multă adunată, şi mulţimea umplea tot sukul, întrucât 
era o zi de sărbătoare şi de târg. Mă amestecai în mulţime 
şi văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreț bine 
îmbrăcat; şi, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el 
fară voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul 
buzunarului său, şi se atinse de buzunar; şi simţii că în 
buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede 
mâna în buzunarul acela şi trăsei cu dibăcie punga, da nu 
destul de uşor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mişcarea 
mea. 

Atunci călăreţul, simțind că buzunarul i s-a uşurat de 
povară, îşi duse mâna la buzunar şi pricepu că în el nu se 
mai afla nimic, se întoarse mânios către mine şi îmi aldui o 
lovitură straşnică în creştet; pe dată căzui jos şi fusei 
înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câţiva îl 
opriră pe călăreț să meargă mai departe, apucând calul de 
frâu şi spunându-i călăreţului: 

— E ruşinos din partea ta să te prilejuieşti aşa de o 
înghesuială, ca să dai într-un om fară apărare! 

Dar călăreţul le strigă: 

— Aflaţi cu toţii că insul ăsta nu e decât un hoţ! 

La vorbele lui, mă dezmeticii din ameţeala în care mă 
aflam şi îi auzii pe oameni cum spuneau: 

— A, nu! e un tânăr prea frumos şi de prea aleasă 
înfăţişare ca să fure ceva! 

Şi toată lumea câtă se afla acolo şedea şi se întreba dacă 
furasem; şi lămuririle încurcate şi dintr-o parte, şi dintr- 
altă, precum şi pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; şi, până 
la urmă, fusei târât de valul mulţimii, şi poate că aş fi ajuns 
să izbutesc a scăpa de sub veghea călăreţului, care nu vroia 
să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul şi străjile 
tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la 


îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul 
întrebă: 

— Da ce este aici? 

Şi călăreţul răspunse: 

— Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoţ! Aveam în buzunar o 
pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; şi 
pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o 
înhaţe. 

Iar valiul îl întrebă pe călăreț: 

— Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ţi sta de mărturie? 

Şi călăreţul răspunse: 

— Nu! 

Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, şi îi 
zise: 

— Înşfacă-l pe insul acesta şi scotoceşte-l! 

Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu 
mai era asupră-mi, şi mă despuie de toate hainele de pe 
mine şi, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de 
mătase albastră. Şi valiul luă punga, numără banii şi văzu 
că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de 
aur, precum mărturisise călăreţul. 

Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii şi la oamenii din 
ceata lui: 

— Aduceţi-l încoace pe ins! 

Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise: 

— Trebuie să-mi mărturiseşti adevărul, tinere! Spune-mi, 
dar, dacă adevereşti singur că ai furat punga. 

Atunci, ruşinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind 
în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor 
crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: 
„Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la 
urmă, mă hotărâi şi spusei: 

— Da, eu am furat-o! 

Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit şi chemă 
martorii şi îi pofiti să asculte spusele mele, punându-mă să le 


mai rostesc o dată dinaintea lor. Şi toată pătărania se 
petrecea în Bab-Zauilat. 

Atunci valiul îi porunci armaşului să-mi taie mâinile. Şi 
armaşul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând 
aceasta, călăreţului i se făcu milă de mine şi stărui pe lângă 
valiu să nu mi se mai taie şi mâna cealaltă. Iar valiul îmi 
dărui iertarea şi plecă. lar oamenilor care erau acolo li se 
făcu milă de mine şi îmi aduseră să beau un pahar de vin, 
spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o 
îndurasem şi a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre 
călăreț, acesta se apropie de mine şi îmi întinse punga, şi 
mi-o puse în mână, şi îmi zise: 

— Eşti un tânăr chipeş, iar meseria de hoţ nu ţi se 
potriveşte, prietene! 

Eu atunci primii punga şi procitii aceste stihuri: 

Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoţ în viaţa mea, 
vai mie! 

Dar din pohfala măreției mele, Mă-mpinse soartă-n 
negurile rele. 

Şi mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz 
şi-n jale. 

Şi ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Şi-a hotărât această 
neagră stare. 

Ci însuşi Domnul din mărimea-mi toată, M-a suliţat cu 
mâna lui, deodată, Şi-n urma loviturii sale crunte Mi-a şi 
zburat cununa de pe frunte. 

Atunci călăreţul mă lăsă şi plecă, după ce mă îndatorase 
astfel să primesc punga. Şi-apoi plecai şi eu, îmi înfăşurai 
mâna cu năframa şi o ascunsei în mâneca mantiei. Şi mă 
îngălbenisem de tot, şi eram într-o stare jalnică, după toate 
câte mi se întâmplaseră. Şi, fară să ştiu bine unde mă duc, 
mă îndreptai spre casa iubitei. 

Când ajunsei la ea, mă prăbuşii pe pat, vlăguit. lar tânăra 
îmi văzu gălbeneala şi istovirea, şi mă întrebă: 

— Ce te doare? Şi de unde schimbarea asta la chip şi 
gălbeneala asta? 


Şi îi răspunsei: 

— Mă doare capul şi nu mi-e bine. 

La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Şezi, rogu-te, şi 
saltă-ţi oleacă spre mine capul, şi spune-mi ce-a putut să ţi 
se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău! 

Atunci îi spusei: 

— Fie-ţi milă, cruţă-mă de chinul de a-ţi răspunde! 

Ea începu atunci să plângă şi îmi spuse: 

— Ah! văd bine că nu mai am să-ţi dau nimic din harurile 
mele, că te-ai săturat şi te-ai lehămeţit de mine! Căci nu mai 
eşti cu mine ca de obicei! 

Pe urmă vărsă din belşug lacrimi întretăiate cu suspine, la 
care eu nu dam nici un răspuns; şi-aşa până la miez de 
noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, şi ni se aşternură 
bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât 
mi-ar fi fost ruşine să iau mâncarea cu mâna stângă, şi mi- 
ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, 
aşadar: 

— La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare. 

Ea atunci îmi spuse: 

— Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ţi 
se întâmple astăzi şi pentru ce te văd atâta de necăjit, de 
mohorât şi cu inima, şi cu gândul cernite. 

Atunci, într-un sfârşit, îi spusei: 

— Pe dată am să-ţi povestesc necazul, strop cu strop şi 
încetişor. 

La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfăţişare înseninată, 
întinzându-mi un pocal cu vin: 

— Hai, iubitule, alungă-ţi gândurile negre. lată cu ce se 
alungă toată mâhnirea. Bea, aşadar, vinul acesta; şi să-mi 
povesteşti apoi pricina necazurilor tale. 

Şi răspunsei: 

— Dacă doreşti numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, 
cu mâna ta. 


Iar ea apropie pocalul de buzele mele şi îl aplecă încetişor, 
şi mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar şi mi-l întinse. Eu 
atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă şi luai de 
la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, şi procitii 
aceste stihuri: 

Allah, când pedepseşte, daca vrea, Şi-auz şi văz poate să-i 
ia cuiva, Şi mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Uşor precum ai 
smulge-un fir de păr. 

Şi dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă 
înapoi, Spre a fi iarăşi ca mai înainte Şi să ne fie ca învăţ de 
minte. 

Sfârşind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când 
văzu că plâng aşa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; 
îmi luă capul între mâinile ei şi gemu deznădăjduită: 

— Oh, fie-ţi milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! 
Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei 
pocalul aşa, cu mâna stângă. 

Atunci îi răspunsei: 

— Am un buboi la mâna dreaptă. 

lar ea îmi spuse: 

— Dezveleşte-ţi buboiul, ca să ţi-l sparg; şi ai să te uşurezi. 

Îi răspunsei: 

— Nu este vremea potrivită pentru a săvârşi atare treabă. 
Aşa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi 
dezvelesc mâna. 

Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, şi urmai a bea mai 
departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; şi-aşa 
până ce mă cuprinse beţia de-a binelea. Atunci mă întinsei 
chiar pe locul pe care mă aflam şi adormii. 

Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli 
mâna şi văzu că nu mai am mână. Şi începu să mă 
scotocească, şi găsi în buzunarul meu punga cea albastră 
plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu 
cuprinsă de o deznădejde fară de margini şi simţi o durere 
cum nimenea nu mai simţise pe lume. 


A doua zi dimineaţa, când mă trezii din somn, văzui că ea 
îmi şi pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierţi, şi 
zeamă de pui, şi vin din belşug. Şi mă pofti la toate. lar eu 
mâneai şi băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun şi să 
plec. Dar ea mă opri şi îmi zise: 

— Unde vrei să te duci aşa? 

Îi răspunsei: 

— Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc şi să mă 
scutur de gândurile care mă năpădesc, şi care îmi apasă 
inima! 

Ea spuse: 

— Oh, nu pleca! mai stai! 

Eu atunci şezui jos, iar ea se uită la mine îndelung şi îmi 
spuse: 

— Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine 
te-a smintit, văd bine, şi te-a făcut să-ţi cheltuieşti pentru 
mine toţi banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun 
eu, mie mi se datoreşte pierderea mâinii tale drepte. Or, îţi 
jur, şi Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai 
despart de tine şi nu am să te mai las departe de mine! Şi ai 
să vezi că spun adevărul! Şi chiar acum vreau să mă mărit 
cu tine legiuit! 

Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, şi le 
spuse: 

— Fiţi martori ai măritişului meu cu tânărul acesta. Aşadar 
aveţi a scrie legământul meu cu el, şi a adeveri că am primit 
de la el zestrea măritişului. 

Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Şi ea 
le spuse: 

— Va iau de martori pe toţi că toate bogăţiile pe care le am 
şi care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeţi, şi tot ceea ce 
stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea 
acestui tânăr. 

lar martorii scriseră şi făcură însemnare de mărturia ei, şi 
tot aşa de învoirea mea, şi plecară, după ce îşi primiră 
plata. 


Atunci fetişcana mă luă de mână şi mă duse la un dulap, îl 
deschise, îmi arătă o iadă mare, pe care la fel o deschise, şi 
îmi spuse: 

— Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta. 

Mă uitai şi văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare 
închipuia câte o legătură. 

Şi copila îmi spuse: 

— 'Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu 
vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată 
când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu 
aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă şi s-o ascund în 
lada aceasta. Iar acuma ia-ţi bunul îndărăt. Allah ţi l-a menit 
şi ţi l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocroteşte şi m-a 
ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot 
din pricina mea, fară de nici o îndoială, ţi-ai pierdut tu mâna 
dreaptă. Şi chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura 
credinţei tale faţă de mine şi de dragostea mea; chiar de 
mi-aş jertfi şi sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai 
rămâne. 

Pe urmă adăugă: 

— Ia-ţi bunul în stăpânire! 

lar eu mă supusei, şi trimisei să se cumpere o ladă nouă, în 
care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei 
rând pe rând din lada fetişcanei; luai îndărăt astfel banii pe 
care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, şi toată 
mâhnirea mi se spulberă. 

Mă sculai atunci şi o strânsei în braţe; şi şezurăm amândoi 
să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele 
cele mai dulci şi cele mai gingaşe, şi îşi cerea iertăciune de 
preapuţinul pe care îl făcea pentru mine, faţă de ceea ce 
făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la 
toate câte le făcuse pentru mine, se ridică şi scrise pe 
numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de 
preţ, giuvaieruri, averi şi clădiri, şi pământuri, şi toate, 
printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, şi dinaintea 
martorilor. 


Şi, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care 
ne ţinurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care 
spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei şi pe care până la 
urmă i-o istorisisem pe deşart. 

Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie 
pentru mine şi să se amărască, până într-atât că, după o 
lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se 
înăspri zi de zi şi se înrăi, şi în cincizeci de zile o făcu să 
ajungă a-şi da sufletul şi a intra în rândul celor aleşi pentru 
lumea cealaltă. 

Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de 
înmormântare, şi o aşezai chiar eu în mormânt, şi pusei să 
se săvârşească toate slujbele câte se fac la despărţirea de 
cei morţi; şi nu cruţai nici o cheltuială bănească. După care 
mă întorsei de la cimitir şi intrai în casă şi cercetai toate 
clironomiile şi toate daniile pe care mi le făcuse ea; şi văzui 
că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogății, moşii şi acareturi, 
şi, printre altele, capanuri mari pline cu seminţe de susan. 
Şi, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l 
vinzi, şi de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primeşti 
o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât 
despre zăbovelile pe care le puneam şi de care poate că te- 
ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate 
lucrurile pe care mi le lăsase ea şi de-abia acuma am ajuns 
la capăt cu socotelile băneşti şi cu alte asemenea daraveli. 
Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ţi-o 
fac, o, tu, cel care îmi dăruieşti o atare ospeţie în casa ta şi 
care m-ai poftit să fiu părtaş la masa ta. Mă vei îndatora, 
aşadar, primind de la mine toţi banii pe care mi i-ai păstrat 
şi pe care i-ai strâns din vânzarea seminţelor de susan. 

Şi-aşa-i cu povestea mea şi cu pricina care mă face să 
mănânc numai cu mâna stângă! 

Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului: 

— Chiar că mă copleşeşti cu milele şi cu dărniciile tale! 

Iar el îmi răspunse: 


— Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să 
te întovărăşeşti cu mine şi să mă însoţeşti în ţara mea, la 
Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la 
Alexandria şi de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu 
câştig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăş de drum şi 
părtaş la câştiguri? 

Iar eu îi răspunsei: 

— Dorinţa ta este poruncă! 

Pe urmă hotărârăm sfârşitul lunii ca soroc de plecare a 
noastră. 

În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fară 
a pierde nimic; şi, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai 
deopotrivă mărfuri, şi plecai, în tovărăşie cu tânărul, la 
Bagdad, ţara lui, şi de acolo, cu un câştig straşnic şi cu alte 
mărfuri, băturăm calea până în ţara aceasta de aici, care 
este împărăţia ta, o, sultane al veacurilor! 

Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-şi vinde 
aici marfa şi a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, şi unde 
urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se 
scurse, avusei cu cocoşatul păţania care se datoreşte 
neştiinţei mele despre ţara aceasta, în care nu sunt decât 
un străin ce călătoreşte pentru negustoriile lui. 

Şi-aşa-i, O, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot 
mai straşnică decât cea a cocoşatului! 

Şi sultanul răspunse: 

— Ei ba! Nu o găsesc deloc aşa! Povestea ta nu este tot 
atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun 
numaidecât să vă spânzure pe toţi, ca să vă pedepsesc 
pentru omorul săvârşit asupra măscăriciului meu, bietul 
cocoşat pe care l-aţi ucis! 

În clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit. 

Iar în cea de a douăzeci şi şaptea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul 
Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toţi!”, baş- 


bucătarul a păşit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului şi 
i-a spus: 

— Dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc ce mi s-a 
întâmplat zilele acestea şi care istorisire este cu mult mai 
uluitoare şi mai minunată decât povestea cocoşatului. Dacă, 
dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculţi povestea, ne 
vei da iertare la toţi? 

Iar sultanul Chinei i-a spus: 

— Fie! Ia s-auzim şi povestea ta! 

Atunci baş-bucătarul a spus: 

Istorisirea baş-bucătarului sultanului Chinei. 

Află, o, sultane al veacurilor şi al vremilor, că noaptea 
trecută mă găseam poftit la un ospăț de nuntă, la care 
veniseră o mulţime de învăţaţi, pricepuţi la pravili, şi 
cărturari iscusiţi la Sfânta Carte. Când se sfârşi citirea 
Coranului, se aşternu masa, se rânduiră bucatele şi se 
aduse tot ce trebuia pentru ospăț. Or între altele, pe masă 
se afla şi o tablă cu mâncarea de usturoi numită rozbaja19, 
care are o faimă mare şi care este tare gustoasă, mai cu 
seamă dacă orezul care îi alcătuieşte temelia este bine gătit 
şi dacă usturoiul şi mirodiile care o înmiresmează sunt 
potrivite cum se cuvine. Atunci noi, oaspeţii, începurăm să 
mâncăm cu mare poftă, afară de unul care nu vroi cu nici 
un chip să se atingă de tablaua aceea de rozbaja. Şi, 
întrucât îl tot îndemnam de zor să guste din ea măcar o 
îmbucătură, el se jură că nu are să facă aşa ceva. 

Atunci noi ne sporirăm stăruinţele; dar ne spuse: 

— Iertaţi-mă! m-aţi bătut la cap îndeajuns. Am păţit 
destule de pe urma ei, odată, când m-a împins păcatul s-o 
gust. 

Şi ne prociti stihurile acestea: 

De vrei pe-un vechi prieten Să nu-l mai vezi nicicând. 

Şi pentru totdeauna Să scapi de chipul lui, Nu încerca 
tertipuri, Zadarnice pe rând - 

Mai bine fugi departe, Că altă cale nu-i! 20 

Noi atunci nu mai stăruirăm. Da îl întrebarăm: 


— Pe Allah! şi care să fie pricina ce te opreşte să mănânci 
din această rozbaja minunată? 

El răspunse: 

— M-am jurat să nu mănânc rozbaja decât după ce mă 
spăl pe mâini de patruzeci de ori în şir cu sodă, de 
patruzeci de ori cu leşie şi de patruzeci de ori cu săpun, în 
totul de o sută douăzeci de ori. 

Atunci stăpânul casei le porunci slugilor să aducă pe clipă 
apa şi celelalte pe care le ceruse oaspetele. Şi oaspetele se 
apucă să se spele pe mâini chiar de atâtea ori de câte 
spusese; pe urmă se întoarse la masă, da vădit fară de nici o 
inimă, şi întinse mâna spre tava de la mijloc, din care 
mâncam toţi şi, tremurând întruna şi pregetând întruna, 
începu să mănânce rozbajaua de pe tava aceea. Iar noi 
eram tare nedumeriţi; da rămaserăm încă şi mai nedumeriţi 
când ne uitarăm la mâna lui: văzurăm că de la mâna aceea 
lipsea degetul mare şi nu avea decât patru degete. Şi-aşa, 
musafirul nu mânca decât cu patru degete. Noi atunci 
grăirăm: 

— Allah fie cu tine! spune-ne cum se face că nu maiai 
degetul cel mare! Ori poate că este un beteşug pe care îl ai 
de la naştere, şi care este doar lucrarea lui Allah? Ori poate 
ai fost lovit de vreo vătămătură? 

El spuse: 

— Fraţilor, nu aţi văzut tot! Nu doar degetul acesta îmi 
lipseşte, ci amândouă degetele cele mari. Căci nu mai am 
nici degetul cel mare de la mâna stângă. Şi tot aşa şi 
picioarele mele amândouă nu au decât câte patru degete. 
De altminteri, uitaţi-vă şi voi! 

Şi ne arătă mâna cealaltă, şi scoase la iveală şi cele două 
picioare, şi văzurăm că într-adevăr la fiecare dintre ele nu 
avea decât câte patru degete. Atunci minunarea noastră 
spori şi mai tare, şi îi ziserăm: 

— Nedumerirea noastră este până peste poate şi dorim cu 
aprindere să aflăm pricina ce te-a făcut să-ţi pierzi cele 
două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la 


picioare, precum şi pricina care te-a făcut să te speli pe 
mâini de o sută douăzeci de ori în şir. 

El atunci ne povesti pătărania astfel: 

— Aflaţi, o, voi toţi, că tatăl meu era un negustor dintre 
negustorii cei mari; şi chiar era negustorul cel mai mare din 
cetatea Bagdadului, pe vremea califului Harun Al-Raşid. 
Părintele meu era tare pătimaş după vinuri bune şi după 
zamparalâcuri; îi plăcea cântecul de strune, al lăutelor 
noastre, cumu-s audul şi kanunul. Încât la moartea lui nu 
mi-a lăsat para chioară, că vântuise tot. Ci, oricum, întrucât 
era părintele meu, i-am făcut o înmormântare potrivită 
cinului său, am dat pomeni în cinstea lui şi mi-am pus haine 
cernite vreme de zile şi nopţi. După care m-am dus să văd 
prăvălia care fusese prăvălia lui, am descuiat-o şi nu am mai 
găsit în ea nimic de vreun preţ cât de cât; ba dimpotrivă, 
luai seama că lăsase datorii mari. Atunci mă dusei să-i caut 
pe cei la care tatăl meu era datornic, îi rugai să aibă 
răbdare şi îi potolii cât putui. Pe urmă mă apucai de treabă, 
să vând şi să cumpăr, şi să plătesc datoriile, săptămână de 
săptămână, pe măsura câştigului pe care îl dobândeam. Şi 
nu contenii a face astfel până ce plătii toate datoriile şi 
chiar îmi sporii banii mei de la început cu câştigurile 
statornice. 

Or, într-o zi, pe când şedeam în prăvălia mea, văzui o 
copilandră, şi în viaţa mea nu văzusem cu ochii mei ceva 
mai frumos. Era îmbrăcată cu nişte haine fară de asemuire 
şi călărea pe o catârcă. Dinainte-i mergea un hadâmb, iar 
dinapoia ei alt hadâmb. Îşi opri catârca la intrarea în suk, 
descălecă şi intră în suk, urmată de unul dintre cei doi 
hadâmbi. Şi hadâmbul acela îi zise: 

— O, stăpâna mea, mă rog ţie, nu intra aşa în suk şi nu te 
arăta aşa trecătorilor. Ai să tragi asupra noastră ponoase 
mari. Să plecăm de-aici! 

Şi hadâmbul încercă s-o oprească. Dar ea nici nu luă în 
seamă vorbele lui şi începu să cerceteze toate prăvăliile din 
suk, una după alta, şi nu văzu nici o prăvălie mai bine 


îngrijită şi mai frumoasă decât a mea. Atunci se îndreptă 
spre mine, cu hadâmbul în urma ei, şezu jos în prăvălia mea 
şi îmi ură bună pace. Eu însă în viaţa mea nu mai auzisem 
nici glas mai dulce, nici vorbe mai mustoase. Când îşi 
dezveli chipul, mă uitai atunci la ea, şi numai vederea ei mă 
şi aruncă în turburarea cea mai mare şi îmi răpi inima. Şi 
nu putui să-mi desprind privirile de pe chipul său, şi rostii 
aceste stihuri: 

Spune-i frumoasei cu val de mătasă, Spune-i ca moartea- 
mi pare mai duioasă Decât să-ndur durerea ce m-apasă! 

Spune-i atât: să-i fie milă-oleacă! - 

Aş da uitării tihna vieţii-ntreagă, Numai să-i pot privi 
făptura dragă! 

Când auzi stihurile mele, îmi răspunse numaidecât cu alte 
stihuri: 

lubirea-n piept mi-nfipse jungherul, şi mă ţine, Mi-e inima 
bolnavă de dor şi de suspine, Şi nu e-n stare-o clipă să-şi 
uite-acum de tine. 

Iar ochii mei, sărmanii, dac-ar zări vreodată O altă 
frumuseţe ca tine, niciodată Spre-o altă frumuseţe n-ar şti 
să se abată. 

Mă jur că niciodată din pieptu-mi nu voi smulge Nici dorul 
după tine, nici chipul tău cel dulce, Măcar că-n chin mi-i dat 
iubirea să mă culce. 

Cu suflet ars pocalul iubirii îl băui. 

Ah, pentru ce, iubite frumos cum altul nu-i, Nu vrei s- 
apropii buza de focul sfânt al lui? 21 

Pe urmă îmi spuse: 

— O, tinere neguţător, ai nişte ţesături frumoase să ni le 
arăţi? 

Eu spusei: 

— O, stăpână a mea, robul tău este un negustor sărac şi nu 
are nimic care să fie vrednic de tine. Aşa că ai răbdare 
oleacă. Întrucât, cum e prea de dimineaţă, ceilalţi negustori 
nu şi-au deschis încă prăvăliile. Da am să mă duc pe dată 


Chiar eu să-ţi cumpăr de pe la ei toate ţesăturile scumpe de 
câte s-ar putea să ai trebuinţă. 

Pe urmă începui să tăifăsuiesc cu ea, şi mă înecam în 
marea dragostei, şi mă pierdeam în nebunia pârjolului pe 
care mi-l stârnea. Dar când negustorii ceilalţi îşi deschiseră 
prăvăliile, mă ridicai şi plecai să-i cumpăr tot ce îmi 
poruncise; şi toată târguiala pe care o făcui, şi pe care o 
trecui în seama mea, se ridica la preţ de cinci mii de 
drahme. Şi dădui totul robului; iar ea plecă împreună cu el 
şi se îndreptă spre locul unde robul celălalt o aştepta cu 
catârca, la intrarea în suk, şi se duse. Dar nu mă întrebă 
nimic de preţ şi nu-mi pomeni nimic de banii pe care mi-i 
datora şi pe care îi trecusem în seama mea să-i plătesc 
negustorilor. Şi nu-mi spuse nici baremi cine era, nici unde 
se afla casa ei. lar mie, la rându-mi, îmi fu ruşine să-i 
pomenesc ceva; şi mă îndatorai atunci să le plătesc 
negustorilor cele cinci mii de drahme la sfârşitul 
săptămânii, întrucât nădăjduiam că fetişcana va veni să-mi 
plătească. Pe urmă mă întorsei acasă, beat de dragoste. Şi 
mi se aduse să mănânc; ci de-abia mă atinsei de mâncare, 
întrucât eram tot cu gândul la frumuseţea şi la nurii ei. lar 
când vrusei să mă culc, nu avusei pic de somn. 

Şi rămăsei în starea aceea vreme de o săptămână, la 
sfârşitul căreia negustorii veniră să-mi ceară banii; şi, cum 
încă nu aveam vreo ştire de la hanâmă, îi rugai să aibă 
răbdare oleacă şi să-mi mai dea o păsuire de încă o 
săptămână. Şi se învoiră. Într-adevăr, la sfârşitul 
săptămânii, o văzui că vine într-o dimineaţă devreme, călare 
pe catârca ei; şi era însoţită de un slujitor şi de doi ha- 
dâmbi. Îmi dădu bineţe şi zise: 

— O, stăpâne al meu, iartă-ne că am zăbovit aşa, cam prea 
mult, să venim să plătim. Da iacătă banii. Trimite după un 
zaraf, să cerceteze galbenii şi să cântărească pungile. 

Şi trimisei după zaraf; iar unul dintre hadâmbi îi înmână 
banii, pe care zaraful îi cercetă şi îi găsi buni, numai safi. Eu 
atunci luai banii; pe urmă începui să tăifăsuiesc cu copila, 


până ce sukul se deschise şi negustorii veniră la prăvăliile 
lor. Atunci ea îmi spuse: 

— Mai am trebuinţă de cutare şi de cutare lucru. Du-te, 
aşadar, să le cumperi. 

Şi îi cumpărai, pe seama mea, toate câte îmi ceruse, şi i le 
înmânai, iar ea le luă şi plecă, fară să-mi pomenească nimic 
de banii pe care mi-i datora. Pe mine atunci, când o văzui că 
se depărtează, mă cuprinse căinţa că mă purtasem aşa, cu 
atâta încredere, dat fiind că târguielile mă costaseră o mie 
de dinari de aur. lar după ce o pierdui din vedere, zisei în 
cugetul meu: „Nu mai pricep nimic din patima asta şi din 
drăgălăşia pe care o are faţă de mine! îmi aduce preţul de 
patru sute de dinari, şi mă prinde cu marfa de o mie de 
dinari! Dacă mă ţine aşa, nu mai am dinainte-mi decât 
mofluzlâcul şi pierderea bunurilor altora. Şi-apoi numai pe 
mine au să se năpustească negustorii păgubiţi. Şi tare mi-e 
teamă că femeia asta o fi vreo înşelătoare plină de vicleşug, 
care vine să mă îmbrobodească cu nurii şi cu frumuseţea ei, 
o şireată care se prilejuieşte de faptul că sunt negustor 
sărac, fară de ocrotire şi fară de sprijin, ca să-şi bată joc de 
mine şi să râdă pe seama mea. lar eu iacătă că nu am 
întrebat-o nici unde se află casa ei.” 

Rămăsei aşa, plin de griji şi de gânduri chinuite, vreme de 
o lună întreagă, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-şi 
ceară banii, şi stăruiră atâta încât mă văzui nevoit, spre a-i 
mulţumi, să le spun că am să vând tot, şi prăvălia, şi ce se 
afla în ea, şi casa, şi toate bunurile mele. Şi mă pomenii 
astfel în pragul prăbuşirii; şi şezui jos, tare îngrijorat de 
gândurile acelea jalnice; când deodată o văzui că se iveşte 
la poarta sukului, trece pragul şi vine către mine. Când o 
văzui, simţii pe dată cum mi se spulberă şi prepunerile, şi 
grijile, şi uitai de starea nemernică în care mă aflasem în tot 
răspasul de vreme cât nu se ivise. Şi se apropie de mine şi 
începu să tăinuie cu mine, grăindu-mi cu glasul ei cel atâta 
de frumos şi spunându-mi vorbe de acelea atâta de 
desfătătoare, pe care ştia ea să le spună. Pe urmă îmi zise: 


— Adu terezia şi cântăreşte banii pe care ţi-i aduc! 

Şi îmi plăti, într-adevăr, tot ce mi se cuvenea, ba chiar mult 
peste preţul târguielilor ce i le făcusem. 

Apoi şezu jos lângă mine şi începu să-mi vorbească cu 
multă voioşie şi sprinteneală. Şi încheie cu întrebarea: 

— Eşti burlac ori ai o soţie? 

Atunci spusei: 

— O, nu! nu am cunoscut nici o femeie! 

Şi mă trecură lacrimile rostind acestea. Ea atunci îmi 
spuse: 

— Ce ai de plângi? 

Şi răspunsei: 

— Mi-a trecut ceva prin minte. 

Pe urmă îl luai pe slujitorul ei în fundul prăvăliei, îi întinsei 
câţiva dinari de aur şi îl rugai să slujească de mijlocitor 
între ea şi mine în treaba aceasta. El atunci începu să râdă 
şi îmi spuse: 

— Păi află că şi ea este îndrăgostită de tine, mai mult decât 
eşti tu de ea! Şi nu avea nici un zor să cumpere ţesăturile 
alea, şi nu le-a cumpărat decât ca să poată să stea de vorbă 
cu tine şi ca să-ţi spună dragostea ce ţi-o poartă. Încât poţi 
să-i vorbeşti şi să-i spui ce vrei; şi de bună seamă că nu are 
să i se pară nimica supărător, şi nu are să te certe. 

Dar ea, în clipita când să plece şi să-şi ia rămas-bun de la 
mine, mă văzu că întind dinarii slujitorului care o însoțea. 
Atunci se întoarse în prăvălie şi şezu jos, zâmbind. 

Iar eu îi spusei: 

— Fă-i robului tău hatârul pe care are să ţi-l ceară, şi iartă- 
i de mai înainte cele ce are să-ţi spună! 

Pe urmă îi împărtăşii cele ce aveam în minte. Şi văzui că-i 
place şi că îmi răspunde drăgăstos şi îmi spune: 

— Slujitorul acesta îţi va aduce răspunsul la întrebarea ta, 
precum şi vrerea mea! lar tu să faci întocmai, tot ceea ce îţi 
va spune să faci. 

Pe urmă se ridică şi plecă. 


Eu atunci mă dusei să dau banii îndărăt negustorilor şi 
dobânda ce li se cuvenea. Cât despre mine, nu avusei nici 
pic de dobândă, da mă cuprinse o mâhnire mare când o 
bună bucată de vreme nu mai căpătai nici o ştire de la ea. 
Şi, din clipita când nu o mai văzui, îmi pierdui somnul tot, 
de-a lungul tuturor nopţilor. Dar, peste câteva zile, slujitorul 
ei veni să mă caute, iar eu îl primii cu ghes şi cu dăruire şi îl 
rugai să-mi dea veşti. El spuse: 

— A fost bolnavă în zilele astea din urmă. 

Atunci îl rugai: 

— Spune-mi şi mie câte ceva despre ea! 

El spuse: 

— Copila aceasta a fost crescută de stăpâna noastră 
Zobeida, soţia cea mai scumpă a lui Harun Al-Raşid, şi a 
ajuns una dintre însoţitoarele ei. lar stăpâna noastră 
Zobeida o îndrăgeşte ca pe chiar fiica sa şi îi face toate 
voile. Într-o zi, copila i-a cerut îngăduinţă stăpânei să iasă 
din sarai, spunându-i: „Sufletul meu ar vrea să se plimbe şi 
să se întoarcă apoi la sarai!” Şi îngăduinţa i s-a dat. Şi, din 
ziua aceea, fata nu a contenit să meargă în cetate şi să se 
întoarcă la sarai, şi atâta de des, cât sfârşi a fi tare 
pricepută la târguieli, şi ajunse astfel mâna dreaptă a 
stăpânei Zobeida. Şi taman atunci te-a văzut şi i-a vorbit 
despre tine stăpânei sale şi a rugat-o să te însoare cu ea. 
Iar stăpâna i-a spus: „Nu pot, până ce nu-l văd şi eu pe 
tânărul acela. Dacă voi vedea că ţi se asemuieşte la însuşiri, 
te voi mărita cu el!” Or, acuma, am venit la tine spre a-ţi 
spune că sarcina noastră, la ceasul acesta, este de a te ajuta 
să intri în sarai. Aşa că dacă vom putea să te ajutăm să intri 
fară ca nimeni să bănuiască, poţi să nu mai ai îndoială că o 
vei avea de soţie; dar dacă treaba va fi dovedită, să fii 
încredinţat că ti se va tăia capul. Ce zici? 

Eu răspunsei: 

— De bună seamă, voi merge cu tine. Aşa că nu ai decât să 
îndeplineşti sarcina pe care o ai. 

Atunci slujitorul îmi spuse: 


— Când s-o însera, să te îndrepţi către geamia pe care 
hanâma Zobeida a zidit-o pe Tigru; să intri în geamie şi să-ţi 
faci rugăciunea, şi să stai să aştepţi acolo! 

Şi răspunsei: 

— Mă supun, cu dragoste şi cu cinstire! 

Când se înseră, mă dusei la geamie, unde intrai şi începui 
să mă rog, şi îmi petrecui acolo noaptea toată. În zorii zilei, 
văzui că vin nişte robi într-o luntre; şi aveau cu ei nişte lăzi 
goale pe care le cărară în geamie şi se întoarseră la luntrea 
lor. Dar unul dintre ei rămase în urma celorlalţi; şi luai bine 
seama la el şi văzui că era cel care îmi slujise de mijlocitor. 
Şi, peste un răspas de vreme, văzui că suie la geamie şi vine 
spre mine iubita mea, copila stăpânei Sett-Zobeida. Cum se 
apropia, păşii repede către ea şi o îmbrăţişai, iar ea mă 
îmbrăţişă la fel; şi şezurăm jos o clipită spre a vorbi, iar ea 
îmi arătă hotărârea sa. Pe urmă mă luă şi mă băgă în una 
din lăzi, pe care o închise cu cheia; iar eu nu avusei nici 
măcar răgazul cât să cuget, că mă şi pomenii în saraiul 
califului22 

Şi fusei scos din ladă, şi mi se aduseră nişte schimburi şi 
nişte haine care de bună seamă că preţuiau cincizeci de mii 
de drahme. Pe urmă văzui vreo douăzeci de roabe albe, 
toate cu nişte sâni minunaţi şi toate fecioare. În mijlocul lor 
se afla Sett-Zobeida, care nu putea să se mişte din pricina 
odoarelor câte le avea pe ea, giuvaieruri şi haine falnice. 
Dinainte-i, atunci când ajunsei aproape de ea, însoţitoarele 
se înşiruiră pe două rânduri, iar eu înaintai şi sărutai 
pământul dintre mâinile ei. Ea atunci îmi făcu semn să stau 
jos; iar eu şezui jos dinaintea ei. Apoi începu să mă întrebe 
despre negustoriile mele, şi despre părinţii mei, şi despre 
stepena mea. lar eu răspunsei la toate câte mă întreba. Ea 
atunci rămase tare mulţumită şi spuse: 

— Uallahl văd că nu mi-am irosit strădaniile de-a o creşte 
pe copila aceasta, de vreme ce i-am găsit un asemenea soţ. 

Pe urmă îmi spuse: 


— Să ştii că o socotim pe copila aceasta întocmai ca pe 
chiar copilul mădularelor noastre. Şi are să fie o soţie 
supusă şi dulce dinaintea lui Allah şi dinaintea ta. 

Atunci mă temenii şi sărutai pământul, şi primii să mă 
însor cu copila. 

Ea atunci mă pofti să rămân în sarai zece zile. lar eu 
rămăsei acolo zece zile, vreme în care nu ştiui nimic despre 
fată. Şi, ca să mănânc, alte însoţitoare tinere îmi aduceau 
de mâncare la prânz şi seara, şi mă slujeau. 

După răspasul de vreme trebuitor pentru pregătirile de 
nuntă, Sett-Zobeida îl rugă pe emirul drept-credincioşilor 
să-i dea îngăduinţa de-a o mărita pe slujnica lor; iar el îi 
îngădui şi îi făcu slujnicei danie de zece mii de dinari de aur. 
Atunci Sett-Zooeida trimise să fie aduşi cadiul şi martorii, 
care scriseră senetul de căsătorie. Pe urmă, când isprăviră, 
începu ospăţul. Se aduseră dulciuri de toate felurile şi 
bucatele obişnuite; şi se mâncă, şi se bău; şi se împărţiră 
mâncărurile pe farfurii la toată cetatea. Şi se întinse 
zaiafetul zece zile în şir. Numai atunci fu dusă tânăra 
nevastă la hammam, spre a mi-o pregăti, după datină. 

Ast timp, se întinse masa pentru mine şi pentru oaspeţii 
mei, şi se aduseră mâncăruri alese, şi, printre altele, în 
mijlocul puilor fripţi, al plăcintelor de toate soiurile, al 
umpluturilor celor dulci şi al zumaricalelor înmiresmate cu 
muşc şi cu apă de trandafiri, era şi o tavă de rozbaja în 
stare să-l înnebunească până şi pe omul cel mai înţelept şi 
cu mintea cea mai cumpănită! lar eu, de cum mă aşezai la 
masă, pe Allah! nu putui să nu mă reped la rozbajaua aceea 
şi să mă îndop cu ea. Pe urmă îmi ştersei mâinile, dar uitai 
să mi le spăl... Apoi mă ridicai şi aşteptai liniştit până 
noaptea. Atunci se aprinseră făcliile şi fură aduse înăuntru 
cântăreţele şi lăutăresele; şi începu, în mai multe rânduri, 
să fie îmbrăcată mireasa, şi de fiecare dată în alt chip; şi de 
fiecare dată, la fiecare ocol, fiecare oaspete punea un 
galben pe tava ce era perindată pe la toţi, cumu-i datina. Şi 
saraiul era plin de mulţimea de oaspeţi; şi aşa ţinu până la 


sfârşit. Atunci intrai în odaia de nuntire, şi îmi fu adusă 
mireasa, iar însoţitoarele o dezbrăcară de toate hainele de 
pe ea şi ieşiră. Când o văzui aşa, goală toată, şi când 
rămaserăm numai noi doi singuri pe patul nostru, o luai în 
braţe şi nu-mi venea să cred în bucuria mea, că era a mea 
într-adevăr. Dar, chiar în clipita aceea, ea simţi mirosul 
mâinii mele cu care mâncasem rozbajaua, iar când simţi 
mirosul acela scoase un chirăit năprasnic! Şi numaidecât 
veniră fuga peste noi din toate părţile slujnicele, pe când eu 
tremuram de tulburare şi habar nu aveam care să fi fost 
pricina chiraiului. Iar însoţitoarele întrebară: 

— O, sora noastră, ce-ai păţit? 

Ea le spuse: 

— Uf! scăpaţi-mă iute de găgăuzul ăsta mitocan, pe care l- 
am crezut om dăruit cu purtări alese! 

lar eu spusei: 

— Da ce mitocănie ori ce găgăuzeală ai băgat de seamă la 
mine? 

Ea spuse: 

— Mitocane ce eşti! De ce ai mâncat rozbaja şi nu te-ai 
spălat pe mâini? lar eu acuma, pe Allah! nu te mai vreau, 
din pricina sărăciei tale de chibzuinţă şi a faptei tale urâte 
şi ticăloase! 

La vorbele acestea, înşfacă un gârbaci care se afla lângă 
ea şi căşună cu lovituri aprige pe spinarea şi pe fundul meu, 
şi cu atâta amărnicie şi cu atâta dârzie, încât, sub povara 
acelor lovituri, îmi pierdui simţirea. Atunci se opri şi le 
spuse însoţitoarelor: 

— Luaţi-l şi duceţi-l la căpetenia cetăţii, ca să i se reteze 
mâna de care s-a slujit spre a mânca rozbajaua, mâna pe 
care nu şi-a spălat-o apoi. 

Da eu îmi venii în fire când auzii vorbele ei, şi strigai: 

— Nu se află putere şi tărie decât întru Allah cel 
Atotputernic! Oare dacă am mâncat rozbaja fară să mă spăl 
pe mână, se cade să-mi fie tăiată mâna? S-a mai pomenit 
vreodată asemenea osândă? 


Atunci slujnicele începură să se roage de ea pentru mine şi 
îi spuseră: 

— O, sora noastră, nu îl pedepsi de data aceasta pentru 
fapta lui! Fie-ţi milă, iartă-l! 

Ea atunci spuse: 

— Fie, nu am să cer să i se taie mâna, de data aceasta; da 
tot îmi trebuie să i se taie ceva de pe la mădulare! 

Pe urmă ieşi şi mă lăsă singur. 

Iar cât despre mine, rămăsei aşa, singur, vreme de zece 
zile, fară s-o mai văd. Şi, după zece zile, veni la mine şi îmi 
zise: 

— O, tu, cel cu chipul plin de căneală23! Aşadar atâta de 
puţin lucru sunt eu în ochii tăi, încât să mănânci rozbaja 
fară să-ţi speli mâinile? 

Pe urmă strigă la însoţitoarele ei şi le spuse: 

— Legaţi-i mâinile şi picioarele! 

Atunci îmi legară mâinile şi picioarele; iar ea luă un brici 
cu tăişul bine agerit şi îmi reteză cele două degete mari de 
la mâini şi cele două degete mari de la picioare. Şi de 
aceea, o, voi toţi, mă vedeţi aşa, fară degetele mari, şi la 
mâini şi la picioare. Cât despre mine, căzui leşinat. Ea 
atunci îmi presără pe răni nişte prafuri de rădăcină 
înmiresmată, şi pe dată sângele încetă să mai curgă. Şi- 
atunci îmi zisei în cugetul meu, şi apoi cu glas tare: 

— Niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară să mă spăl 
apoi pe mâini de patruzeci de ori cu leşie, de patruzeci de 
ori cu sodă şi de patruzeci de ori cu săpun! 

La vorbele acestea, copila mă puse să mă leg cu jurământ 
de făgăduiala pe care o făcusem, anume că niciodată nu am 
să mai mănânc rozbaja fară a face întocmai precum 
spusesem. Încât, atunci când voi, toţi cei strânşi aici, m-aţi 
silit să mănânc din rozbajaua de pe masa voastră, m-am 
schimbat la chip, şi obrazul mi s-a îngălbenit, şi mi-am zis în 
sinea mea: „lacătă rozbajaua, pricina pierderii degetelor 
mele!” Iar când voi m-aţi silit să mănânc din ea, m-am văzut 
nevoit, prin jurământul meu, să fac ceea ce am făcut! 


Eu, atunci, o, sultane al veacurilor, spuse mai departe baş- 
bucătarul care istorisea păţania, îl întrebai pe tânărul 
negustor de la Bagdad, pe când toţi cei de faţă ascultau: 

— Da ce-ai făcut apoi cu soţia ta? 

El spuse: 

— După ce m-am legat cu jurământ înaintea ei, inima i s-a 
domolit în privinţa mea şi, într-un sfârşit, m-a iertat. Şi- 
atunci eu am luat-o şi m-am culcat cu ea. Şi am şezut aşa un 
răstimp lung, împreunaţi în starea aceasta. După acel 
răstimp, ea mi-a spus: 

— Trebuie să ştii bine că nimeni de la curtea califului nu a 
aflat ceea ce s-a petrecut între mine şi tine! Nimeni, în 
afară de tine, nu a putut vreodată să răzbată în saraiul 
acesta. Şi, dacă ai ajuns aici, nu s-a datorat decât milei 
preabunei El-Saieda24 Zobeida! 

Pe urmă mi-a înmânat cincizeci de mii de dinari de aur şi 
mi-a spus: 

— la banii aceştia şi du-te de cumpără, pentru noi 
amândoi, o casă frumoasă şi mare, în care să locuim. 

Eu atunci m-am dus şi am cumpărat o casă falnică. Pe 
urmă am cărat acolo toate bogăţiile soţiei mele, toate 
darurile câte i se făcuseră, pietrele cele de preţ, ţesăturile 
cele alese şi lucrurile cele frumoase, şi toate scumpeturile 
cele minunate. Şi le-am aşezat pe toate în casa pe care o 
cumpărasem atunci. Şi am trăit acolo împreună tare fericiţi. 

Dar, după un an, din mila lui Allah, soţia mea a murit, şi de 
atunci nu am mai luat nici o altă femeie, şi am dorit să 
călătoresc. Am ieşit din Bagdad, după ce mi-am vândut 
toate bunurile, mi-am luat banii toţi şi am început să 
călătoresc, până ce am ajuns în cetatea de-aici. 

Şi asta-i, o, sultane al vremurilor, urmă baş-bucătarul, 
păţania pe care ne-a istorisit-o tânărul negustor din 
Bagdad! Atunci noi toţi, cei câţi eram musafiri în casa 
aceea, mâncarăm mai departe, pe urmă plecarăm. Şi, când 
ieşii de acolo, mi se întâmplă, la vreme de noapte, necazul 
cu cocoşatul. Şi-atunci păţii ceea ce păţii. 


Şi-aşa-i cu povestea mea! Şi sunt încredinţat că ea este 
mai uluitoare decât aceea care ni s-a întâmplat nouă cu 
cocoşatul! Uassalam25. 

Atunci sultanul Chinei spuse: 

— Te amăgeşti! Nu este chiar deloc mai minunată decât 
păţania cocoşatului; dimpotrivă, păţania cocoşatului este, 
de departe, mai uluitoare decât toate acestea! încât nu 
încape şovăire: am să pun să vă răstignească pe toţi, până 
la unul! 

Şi în clipita aceea păşi înainte hakimul evreu, care sărută 
pământul şi spuse: 

— O, sultane al vremurilor, eu am să-ţi istorisesc o 
întâmplare care este neîndoielnic, de data aceasta, cu mult 
mai nemaipomenită decât toate câte le-ai auzit şi chiar 
decât păţania cocoşatului. 

Atunci sultanul chitailor îi spuse: 

— Dă ce ai, că nu mai pot să aştept! 

Şi hakimul evreu spuse: 

Istorisirea hakimului evreu. 

Lucrul cel mai de pomină care mi s-a întâmplat pe vremea 
tinereţii mele este chiar întâmplarea aceasta. 

Învăţam pe atunci meşteşugul tămăduirii şi ştiinţele în 
cetatea Damascului. Şi, după ce mi-am învăţat bine 
meseria, am început să mă îndeletnicesc cu ea şi să-mi 
câştig pâinea. Or, într-o bună zi, un rob de la casa 
ocârmuitorului Damascului veni la mine şi îmi spuse să-l 
însoțesc, şi mă duse la casa ocârmuitorului. Şi acolo, în 
mijlocul sălii celei mari, văzui un pat de marmură cu solzi 
de aur. Pe pat sta culcat un fiu de-al lui Adam, bolnav. Era 
un tânăr atâta de frumos, încât nu i se putea afla perechea 
în lumea de pe vremile lui. Eu atunci şezui la căpătâiul său 
şi îi urai grabnică vindecare şi sănătate. Dar nu îmi 
răspunse decât făcându-mi semn din ochi. Şi îi zisei: 

— Doamne, dă-mi mâna. 

El atunci îmi întinse mâna stângă, fapt de care rămăsei 
tare nedumerit şi îmi zisei în sinea mea: „Ya Allah! ce lucru 


de mirare! lacătă un flăcău cu o înfăţişare tare cuviincioasă, 
şi dintr-o stepenă tare înaltă. Şi totuşi nu are nici o 
manieră. Ce lucru de mirare!” Da asta nu mă împiedică să-i 
pipăi bătaia vinelor şi să-i scriu nişte leacuri. Şi de-atunci 
urmai a mă duce să-l văd, vreme de zece zile, după care îşi 
căpătă iar vlaga şi putu să se scoale. Atunci îl sfătuii să se 
ducă la hammam să se îmbăieze, ca apoi să se întoarcă la 
odihnă acasă. 

Spre a-mi dovedi atunci îndatorinţa sa, căpetenia 
Damascului îmi dărui un caftan de fală, tare bogat, şi mă 
căftăni doftor la bolniţa din Damasc. lar tânărul, care de-a 
lungul bolii lui îmi întinsese tot numai mâna stângă, mă 
rugă să-l însoțesc la hammam, care fusese pregătit anume 
numai pentru el, neîngăduindu-se niciunui alt muşteriu să 
intre. Când ajunserăm la hammam, slugile veniră lângă 
tânăr, îl ajutară să se dezbrace, luară hainele şi îi aduseră 
altele, curate şi noi. Odată flăcăul gol, băgai de seamă că nu 
avea mâna dreaptă. La priveliştea aceea, rămăsei 
nedumerit şi mâhnit până peste poate; iar uimirea spori şi 
mai tare când văzui nişte urme de lovituri de nuiele pe tot 
trupul său. 

Atunci tânărul se întoarse către mine şi îmi spuse: 

— O, hakime al veacului! Nu te mira că mă vezi în starea 
aceasta, întrucât mi-am pus de gând să-ţi povestesc 
numaidecât pricina, şi vei auzi o istorie tare 
nemaipomenită. Dar, pentru aceasta, trebuie să aştepţi 
ieşirea noastră de la hammam. 

După ce plecarăm de la hammam, ajunserăm acasă, 
şezurăm să ne odihnim şi apoi să mâncăm, tăifăsuind 
întruna. Şi tânărul îmi spuse: 

— Nu vrei să urcăm în sala de sus? 

Eu îi spusei: 

— Ba de bună seamă! 

Atunci le porunci slujitorilor casei să ne frigă un berbec la 
frigare şi să ni-l aducă în sala de sus, unde urcarăm şi noi. 
Iar robii ne aduseră în curând berbecul fript, precum şi tot 


felul de poame. Şi ne apucarăm să mâncăm, ci el slujindu-se 
tot numai de mâna stângă. 

Atunci îi spusei: 

— Acum istoriseşte-mi povestea aceea! 

EI îmi răspunse: 

— O, hakime al veacului! am să ţi-o istorisesc. Ascultă! 

Află că sunt de baştină din cetatea Mossulului, unde 
neamul meu trece printre cele mai de seamă din cetate. 
Părintele meu era unul dintre cei zece copii pe care bunicul 
meu i-a lăsat la moartea lui, şi era cel mai mare dintre fraţii 
lui; iar părintele meu, ca şi toţi unchii mei, la moartea 
bunicului meu era însurat. Şi numai el avea un copil, care 
sunt eu; şi niciunul dintre unchii mei nu avea nici un copil. 
Încât eu am dobândit, crescând, dragostea tuturor unchilor 
mei, care mă iubeau şi se bucurau uitându-se la mine. 

Într-o zi, pe când mă aflam cu tatăl meu în moscheea cea 
mare din Mossul spre a ne face rugăciunea de vinerea, 
văzui că după rugăciune toată lumea plecase, afară de tata 
şi de unchii mei, care şi ei se aflau acolo. Şezură jos să 
tăifăsuiască, iar tăifăsuiala se abătu asupra călătoriilor şi a 
minunăţiilor de prin ţările străine şi de prin cetăţile cele 
depărtate. Da mai cu seamă se vorbi despre cetatea Cairo şi 
despre Egipt. Şi unchii mei ne povestiră istorisirile 
minunate ale călătorilor care văzuseră Egiptul şi care 
spuneau că nu se află pe pământ ţară mai frumoasă, şi nici 
apă mai minunată decât Nilul26. Încât poeţii au avut temei 
să cânte ţara aceea şi Nilul ei; şi chiar că are mare dreptate 
poetul care se minunează: 

Te juruiesc pe-Allah: te du şi-i spune slăvitei ape Nil, din 
ţara mea, Că ard de-o sete care mă răpune, Că Eufratu-aici 
nu-mi poate da Nimic ca el, să-mi stingă setea grea Şi-a 
gurii mele lungă uscăciune. 

Aşadar unchii mei se apucară să ne înşire minunăţiile 
Egiptului şi ale fluviului său, şi cu atâta iscusinţă şi cu atâta 
căldură, încât, când îşi conteniră vorba şi când plecară 
fiecare pe la casele lor, rămăsei răpit cu totul şi visător; iar 


mintea nu mai putea să mi se desprindă de amintirea 
plăcută a tuturor acelor lucruri pe care le auzisem despre 
ţara cea minunată. lar când mă întorsei acasă, nu putui să 
închid ochii toată noaptea, şi îmi pieri pofta de mâncare şi 
nu mai primii nici să mănânc, nici să beau. 

Într-adevăr, aflai, câteva zile mai târziu, că unchii mei 
făcuseră pregătirile pentru o călătorie la Egipt, şi-atâta mă 
apucai să-l rog pe tata şi atâta să plâng ca să mă lase să 
plec cu ei, încât el se învoi şi chiar îmi şi cumpără nişte 
mărfuri ca să fac negustorie cu ele; da îi sfătui pe unchii 
mei să nu mă ia cu ei până în Egipt, ci să mă lase, în drum, 
la Damasc, unde să dobândesc câştig din mărfurile mele. 
Aşa că îmi luai bun-rămas de la tatăl meu, mă însoţii cu 
unchii mei şi, toţi împreună, părăsirăm Mossulul şi 
plecarăm. 

Drumeţirăm astfel până la Alep, unde poposirăm câteva 
zile, şi de acolo băturăm calea Damascului, unde nu peste 
mult timp ajunserăm. 

Văzurăm că cetatea aceea a Damascului era un loc 
cufundat între grădini, între ape curgătoare, între copaci, 
între poame şi păsări. Era tot un rai de desfătări; dar ceea 
ce mai cu seamă se afla din belşug acolo erau poamele cele 
pline de miresme, toate neamurile de poame. 

Ne luarăm odaie la un han; unchii mei şezură la Damasc 
până ce îşi vândură mărfurile de la Mossul, şi cumpărară 
mărfuri de la Damasc spre a le vinde la Cairo; şi vândură de 
asemenea şi mărfurile mele, cu atâta câştig încât fiecare 
drahmă de marfa îmi aduse cinci drahme în bani peşin. 
Încât treaba aceasta fireşte că tare m-a bucurat. Pe urmă 
unchii mei mă lăsară singur la Damasc şi luară drumul spre 
Egipt. 

lar eu rămăsei la Damasc, unde închiriai o casă minunată 
şi despre care limba omenească nu ar fi în stare să-i înşire 
frumuseţile. Mă costa pe lună doi dinari de aur. Da asta nu 
este tot. Mă apucai să fac cheltuieli largi şi să trăiesc 
împlinindu-mi toate poftele, şi nelipsindu-mă de nici o 


mâncare şi de nici un fel de băutură. Şi-aşa o ţinui până ce 
cheltuii toţi banii pe care îi aveam. 

Într-acestea, cum şedeam într-o zi să mă revenesc la 
poarta casei, văzui că se apropie de mine o fetişcană 
îmbrăcată îmbelşugat şi întrecând în frumuseţe tot ce 
văzusem eu în viaţa mea. Mă ridicai repede şi o poftii să-mi 
cinstească iatacurile cu ospeţia ei. Ea nu se apucă să facă 
nazuri şi, zâmbitoare, trecu pragul şi intră în casă. Eu 
atunci închisei uşa în urma noastră şi, bucuros, o ridicai în 
braţe şi o dusei în sala cea mare. Acolo se dezveli, îşi scoase 
izarul şi mi se arătă în toată frumuseţea ei. O găsii atâta de 
răpitoare, încât mă pomenii de-a binelea pierdut de drag. 

Aşa că nu pregetai a da fuga numaidecât să aduc masa, pe 
care o acoperii cu bucate gustoase, cu poame de cele mai 
alese şi cu tot ce ţinea de datoria mea într-o atare 
împrejurare. Şi începurăm să mâncăm şi să ne hârjonim, pe 
urmă să bem, până ce ne cherchelirăm de-a binelea. Atunci 
o luai. lar noaptea pe care o petrecui cu ea până dimineaţa 
se va socoti neîndoielnic printre cele mai bune, e vădit. 
Încât cugetai să fac lucrurile cu filotimie şi îi întinsei zece 
dinari de aur. Dar ea nu vroi să-i ia şi se jură că niciodată nu 
ar putea să primească de la mine nimic, fie orice-o fi. Pe 
urmă îmi spuse: 

— Şi-apoi, iubitule, am să mai vin pe la tine peste trei zile, 
pe înserate. Aşa că aşteaptă-mă negregşit. Şi, întrucât mă 
poftesc singură la tine, nu vreau să-ţi fiu pricină de 
cheltuieli. Aşa că am să-ţi dau eu banii pentru a pregăti un 
ospăț ca acela de astăzi. 

Cu vorbele acestea, îmi întinse zece dinari de aur pe care 
mă sili să-i primesc; pe urmă îşi luă rămas-bun şi mă lăsă, 
luându-mi toate minţile cu ea. Şi, precum îmi făgăduise, 
peste trei zile veni iar pe la mine; şi era îmbrăcată încă şi 
mai bogat decât întâia oară, şi atâta de frumos, încât limba 
ar încerca zadarnic să zugrăvească zarpalele bătute cu fir 
de aur şi mătăsurile care o împodobeau. La rându-mi, 
pregătisem tot ce se cade, şi într-adevăr chiar că nu 


precupeţisem nimic. Aşa că ne apucarăm să mâncăm şi să 
bem ca şi data trecută, şi de bună seamă că nu pregetarăm 
să ne culcăm împreună, şi aşa până dimineaţa. Ea îmi 
făgădui că are să vină iarăşi peste trei zile. Şi chiar veni, 
cum ne înţelesesem şi, la rându-mi, o primii cu toate 
cinstirile ce i se datorau. Şi-atunci îmi spuse: 

— Stăpâne al meu drag, chiar mă găseşti frumoasă? 

Eu răspunsei: 

— Eh, de bună seamă! pe Allah! 

Ea îmi spuse: 

— Atunci aş putea să-ţi cer îngăduinţa de-a aduce cu mine 
aici o fetişcană încă şi mai frumoasă decât mine, şi mai 
tânără, ca să se veselească şi ea cu noi, şi spre a putea să 
râdem şi să petrecem laolaltă; întrucât ea însăşi m-a rugat 
s-o iau cu mine ca să ne desfătam împreună şi să ne 
zamparalâm în trei. 

Eu atunci primii cu inima largă; iar ea îmi lăsă de data 
aceasta douăzeci de dinari de aur, şi mă îndemnă să nu uit 
nimic spre a pregăti tot ceea ce trebuie şi să le primesc 
după cuviinţă când vor sosi, pe ea şi pe fetişcană, prietena 
ei. Pe urmă îşi luă rămas-bun şi plecă. 

Aşa că eu, a patra zi, nu pregetai, ca de obicei, să fac totul 
din plin, dat fiind mai ales că trebuia s-o primesc după 
cuviinţă pe noua venită. Şi, de cum apuse soarele, o şi văzui 
pe drăguţa mea că vine însoţită de o alta, care era învăluită 
într-un izar. Intrară şi şezură2 7. lar eu, plin de voioşie, mă 
ridicai, aprinsei făcliile, şi mă pusei întru totul la poruncile 
fetelor. Ele atunci se dezbrăcară de vălurile lor şi putui să 
mă minunez de copila cea nouă. Ya Allah! Ya Allah! era ca 
luna în deplinătatea ei; iar eu gândeam în cugetul meu că 
era cu mult mai frumoasă decât tot ceea ce ochii noştri 
văzuseră până atunci, încât îndemnai să le slujesc şi să le 
aduc tablalele pline cu bunătăţuri şi cu băuturi; iar ele 
începură să mănânce şi să bea. Iar eu, în vremea asta, o 
sărutam pe tânăra cea nouă şi îi umpleam pocalul şi beam 
cu ea. Şi lucrul acesta nu zăbovi a o face pizmaşă pe 


fetişcana dintâi, care însă nu lăsă să se vadă nimic şi care 
chiar îmi spuse: 

— Pe Allah! femeiuşcă asta e tare dulce! Şi-apoi nu găseşti 
că ea-i cu mult mai bine decât mine? 

Eu răspunsei cu nevinovăție: 

— Ai dreptate, într-adevăr! 

Ea îmi spuse: 

— la-o aşadar şi du-te să te culci cu ea! Lucrul are să mă 
desfete! 

Eu răspunsei: 

— Poruncile tale le cinstesc şi le pun asupra capului şi în 
ochii mei! 

Ea atunci se sculă şi ne pregăti cu mâna ei patul, şi ne 
împinse în el. Şi numaidecât mă alipii de noua mea iubită şi 
o avusei până dimineaţa. 

Dar iacătă că, la deşteptare, îmi văzui mâna plină de 
sânge; gândii că e o năzărire în vis, şi mă frecai la ochi ca 
să-mi dau seama bine, şi văzui că era chiar aievea. Cum se 
şi luminase bine de ziuă, vrusei s-o trezesc pe fetişcana care 
dormea încă, şi îi atinsei încetişor capul. Şi pe dată capul se 
despărţi de trup şi se rostogoli pe jos. Pizma celeilalte îşi 
împlinise lucrarea. 

Neştiind la ce să mă hotărăsc, şezui un ceas să cuget, pe 
urmă hotărâi să mă scol, să mă dezbrac şi să sap o groapă 
în sala în care ne aflam. Scosei aşadar lespezile de 
marmură şi începui să sap, şi făcui o groapă îndeajuns de 
mare cât să cuprindă trupul, pe care îl îngropai pe dată; pe 
urmă astupai groapa şi pusei la loc lespezile de marmură în 
aceeaşi stare ca mai înainte. 

Când isprăvii, mă îmbrăcai, luai toţi banii care îmi mai 
rămăseseră, ieşii şi mă dusei să-l caut pe stăpânul casei, şi-i 
plătii de mai înainte preţul pentru încă un an de chirie şi îi 
spusei: 

— Sunt nevoit să plec în Egipt, la unchii mei care mă 
aşteaptă acolo. 

Şi plecai. 


Când ajunsei la Cairo, îi găsii acolo pe unchii mei, care 
fură cuprinşi de mare bucurie când mă văzură, şi mă 
întrebară de pricina ce mă hotărâse să vin în Egipt. 

Eu le răspunsei: 

— Păi numai dorul de a vă vedea şi teama să nu prăpădesc 
la Damasc banii care mi-au mai rămas. 

Ei atunci mă poftiră să locuiesc cu ei; şi primii. Şi şezui aşa 
cu ei vreme de un an întreg, petrecând, bând, mâncând, 
bucurându-mă de lucrurile cele mai osebite din cetate, 
minunându-mă de Nil şi desfătându-mă în toate chipurile. 
Din păcate, după acest răstimp, unchii mei, care îşi 
împliniseră câştigurile vânzându-şi marfa, chibzuiră să se 
întoarcă la Mossul; ci, cum nu vroiam să-i însoțesc într- 
acolo, fugii, ca să scap de ei; iar ei plecară singuri, zicându- 
şi: „Pesemne că a plecat la Damasc înaintea noastră, ca să 
pregătească locul de popas, întrucât cunoaşte bine cetatea 
aceea.” 

După plecarea lor, mă apucai să-mi cheltuiesc şi să-mi 
mănânc banii, şi rămăsei astfel la Cairo vreme de încă trei 
ani; şi în fiecare an îi trimiteam neabătut preţul de chirie 
pentru casă gazdei mele de la Damasc. La capătul acestor 
trei ani, mă hotărâi, atât din pricina plictisului, cât şi a 
trândăviei în care mă aflam, să mă întorc la Damasc. 

Plecai aşadar şi ajunsei la Damasc şi mă dusei numaidecât 
la casa mea, unde, de cum intrai pe poartă, fusei primit cu 
mare bucurie de către gazda mea, care îmi ură bun venit şi 
îmi arătă că zăvorul era tot neatins şi tot pecetluit cu 
pecetea mea. Şi chiar că intrai şi văzui că toate lucrurile 
erau întocmai în rânduiala în care le lăsasem. 

Cel dintâi lucru pe care îl făcui fu acela de a spăla 
numaidecât duşumelele, spre a face să piară orice urmă de 
sânge de la tânăra omorâtă de prietena ei cea zulnie; şi 
numai atunci, liniştit, mă îndreptai către pat spre a mă 
odihni în el de ostenelile drumului. Şi, când ridicai perna ca 
s-o aşez mai bine, văzui sub ea un gherdan de aur învrâstat 
cu trei rânduri de mărgăritare sadea, desăvârşite. Era chiar 


gherdanul tinerei femei, care fusese pus sub căpătâi în 
noaptea zbengurilor noastre. La amintirea aceea, începui să 
vărs lacrimi de părere de rău şi să deplâng moartea copilei. 
Pe urmă ascunsei cu grijă gherdanul într-o căptuşeală a 
hainei. 

După trei zile de odihnă în casa mea, mă gândii să mă duc 
la suk spre a încerca să-mi găsesc vreo treabă şi spre a-i 
vedea pe cunoscuţii mei. Ajungând în suk, fusese scris din 
porunca ursitei că trebuia să fiu ispitit de Şeitan şi să cad în 
ispită; întrucât orice ursită nu poate decât să se 
împlinească. Şi fusei într-adevăr ispitit să mă scutur de 
gherdanul de aur şi de mărgăritare, vânzându-l. II scosei 
aşadar din căptuşeala hainei şi i-l arătai misitului cel mai 
iscusit din suk. Misitul mă pofti să stau în dugheana lui, iar 
el, odată sukul în toi, luă gherdanul, mă rugă să-l aştept 
până se întoarce, şi se duse să-l supună preţăluirii 
negustorilor şi al muşteriilor. Şi, peste un ceas, se întoarse 
şi îmi spuse: 

— Gândisem dintru-ntâi că gherdanul este de aur sadea şi 
de mărgăritare sadea, şi că trebuie să preţuiască pe puţin o 
mie de dinari de aur. Da m-am înşelat. Gherdanul este calp. 
E lucrat după vicleşugurile frâncilor, care ştiu să 
străvestească aurul, mărgăritarele şi nestematele. Încât nu 
mi s-a dat pe el în suk decât numai o mie de drahme, în loc 
de o mie de dinari. 

Îi răspunsei: 

— Da, aşa este, ai dreptate. Gherdanul e calp. L-am făcut 
numai ca să-mi bat joc de o femeie, căreia i l-am dat în dar. 
Şi, printr-o întâmplare dintre cele mai ciudate, femeia 
aceea a murit şi l-a lăsat moştenire soţiei mele. Încât ne-am 
hotărât să-l vindem la ce preţ o fi. 

Aşa că ia-l şi vinde-l la acel preţ, şi adu-mi cele o mie de 
drahme de care este vorba. 

Ci în momentul acesta al istorisirii sale, Şeherezada văzu 
că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu. 

Dar când fu cea de a douăzeci şi opta noapte, urmă: 


Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hakimul evreu a 
povestit astfel urmarea: 

După ce tânărul îi spuse misirului: „Poţi să-l vinzi pe o mie 
de drahme!”, misitul pricepu că tânărul habar nu are de 
preţul adevărat al gherdanului şi că ori l-a furat, ori l-a 
găsit, şi că lucrul trebuia să fie lămurit. Aşa că luă 
gherdanul şi plecă să-l ducă la starostele misiţilor din suk, 
care numaidecât îl luă şi se duse la valiul cetăţii şi îi spuse: 

— Ilacătă! Gherdanul acesta mi-a fost furat! Şi tocmai am 
dat de hoţ. Este un tânăr îmbrăcat ca fiii de negustori, şi se 
află în cutare loc, la misitul Cutare! 

Şi tânărul urmă a-mi povesti astfel mai departe păţania lui: 

Numaidecât, şi pe când aşteptam întoarcerea misitului cu 
banii, mă pomenii împresurat şi înşfăcat de străji, care mă 
duseră pe sus la valiu. Şi valiul mă cercetă în privinţa 
gherdanului, iar eu îi înşirai aceeaşi poveste ca şi misitului. 
Atunci valiul începu să râdă şi îmi spuse: 

— Am să-ţi arăt eu preţul adevărat al gherdanului! 

Le făcu semn străjilor, care mă înhăţară, mă despuiară de 
haine şi se năpustiră asupră-mi cu lovituri de vergele şi de 
bice, până ce mă umplură de sânge pe tot trupul. 

Atunci, de durere, strigai: 

— Am să vă spun adevărul. Gherdanul acesta, da, l-am 
furat de la starostele misiţilor. 

Şi gândeam în cugetul meu că era mai bine pentru mine să 
spun aşa, decât să mărturisesc adevărul cel crunt al 
omorârii tinerei femei în casa mea. Întrucât neîndoielnic că 
aş fi fost osândit la moarte şi ucis în acelaşi chip, ca ispaşă a 
morţii ei. 

Dar de-abia mă învinuii eu de furtul acela, că şi fusei 
înhăţat de mână şi mi se reteză dreapta, ca pedeapsă 
pentru furt; şi mi se afundă mâna în ulei clocotit, spre a mi 
se închega rana. Şi pe dată căzui leşinat de durere. Şi mi se 
aduse să beau nu ştiu ce, care mă făcu să-mi vin în simţiri. 
Atunci îmi luai de pe jos mâna tăiată şi mă întorsei acasă. 

Când ajunsei acasă, gazda, care aflase povestea, îmi zise: 


— De vreme ce ai fost dovedit ca vinovat de hoţie şi de 
fapte nelegiuite, nu mai pot să te ţin în casa mea. Aşa că să- 
ţi strângi lucrurile şi să te duci să-ţi cauţi adăpost aiurea! 

Îi răspunsei: 

— Doamne al meu, mă rog ţie să-mi îngăduieşti numai 
două, trei zile de răgaz, ca să am vreme să-mi găsesc o altă 
locuinţă! 

Şi el îmi zise: 

— Mă învoiesc să-ţi îngăduiesc răgazul. 

Pe urmă mă lăsă şi se duse. 

lar eu mă aruncai la pământ şi începui să plâng şi să-mi zic 
în sine-mi: „Cum să mă mai întorc la Mossul, în ţara mea, şi 
să mai am îndrăzneala de a-mi vedea rudele, cu mâna asta 
tăiată? Iar rudele nu au să mă creadă când am să le spun că 
sunt nevinovat! Încât acuma nu mai am decât să mă las dus 
de voia lui Allah, carele numai el poate să-mi trimită vreun 
mijloc de izbăvire!” 

Căinţa şi durerile care mă apăsau necurmat mă doborâră 
la pat şi nu putui să plec să-mi caut altă casă. Încât, cum 
zăceam bolnav, în cea de a treia zi, văzui deodată casa 
năpădită de oamenii naipului cel mare al Damascului, şi 
văzui că vin la mine stăpânul casei şi căpetenia misiţilor. Şi 
stăpânul casei îmi zise: 

— Trebuie să-ţi spun că valiul i-a dat de ştire naipului 
despre furtul gherdanului. Şi-acuma se vădeşte că de fapt 
gherdanul acela nu era al starostelui misiţilor, ci chiar al 
naipului, ori mai degrabă al uneia dintre fetele lui, care şi 
ea s-a pierdut, iacătă-s în curând trei ani! Şi au venit ca să 
te ridice! 

La vorbele lui, toate încheieturile mele începură să 
dârdâie, şi toate mădularele mele la fel, şi gândii: „Acuma, 
fară de vreo izbăvire, am să fiu supus morţii, neabătut. Mai 
bine-i să-i spun naipului tot adevărul. Şi el singur are să fie 
judeţul morţii ori al vieţii mele.” Şi fusei înşfăcat, şi belciuit, 
şi dus, cu lanţul de gât, dinaintea mai-marelui Damascului, 
şi fusei lăsat între mâinile lui, dimpreună cu starostele 


misiţilor. Şi naipul grăi către oamenii săi, uitându-se la 
mine: 

— Tânărul acesta pe care l-aţi adus la mine nu este 
nicidecum un hoţ, iar mâna i-a fost tăiată pe nedrept, sunt 
încredinţat! Cât despre starostele acesta de misiţi, este un 
mincinos şi un pârâş ticălos! Înşfăcaţi-l şi aruncaţi-l în 
temniţă! 

Pe urmă naipul spuse către acel staroste de misiţi: 

— Pe dată să-l despăgubeşti pe tânărul acesta pentru 
mâna tăiată, altminteri pun să fii spânzurat şi îţi zeberesc 
toate bunurile şi toate avuţiile, o, misit al ticăloşiei! 

Şi strigă înspre străjeri: 

— Duceţi-l de dinaintea feţei mele şi ieşiţi cu toţii! 

Şi nu mai rămaserăm în sală decât naipul şi cu mine. 

Da eu nu mai aveam nici obada de gât, nici mâinile 
priponite. 

Când ramaserăm singuri, naipul se uită la mine cu milă 
mare şi îmi zise: 

— Copilul meu, să-mi grăieşti acum cu inimă deschisă şi 
să-mi spui tot adevărul, fară să-mi ascunzi nimic. 
Povesteşte-mi cum a ajuns gherdanul în mâinile tale. 

Îi răspunsei: 

— O, stăpâne şi doamne al meu, am să spun adevărul! 

Şi îi povestii tot ce mi se întâmplase cu copila dintâi, cum 
ea îmi făcuse rost şi cum o adusese la mine pe cea dea 
doua copilă, şi cum apoi, cuprinsă de pizmă, o jertfise pe 
soaţa ei. Şi îi istorisii lucrurile cu toate amănuntele. 

După ce îmi ascultă spusele, naipul, de durere şi de 
amărăciune, îşi lăsă capu-n piept, îşi acoperi faţa cu 
năframa şi începu să plângă îndelung.28 Pe urmă veni 
lângă mine şi îmi spuse: 

— Află, dar, o, copilul meu, că fetişcana cea dintâi este fata 
mea cea mare. Din pruncia ei a fost plină de stricăciune şi, 
din pricina aceasta, a fost crescută de mine cu mare 
asprime. Şi de cum ajunse mai măricică, mă şi grăbii s-o 
mărit şi, în acest scop, am trimis-o la Cairo, la unchiul ei, 


fratele meu, spre a o împerechea cu unul dintre nepoţii mei, 
verişorul ei. Aşa că se mărită; dar, la puţină vreme, soţul ei 
muri, iar ea se întoarse la mine şi mi se aşeză iarăşi în casă. 
Ci nu pregetase a se folosi de şederea în Egipt spre-a învăţa 
de la egiptene toate stricăciunile, toate blestemâţiile şi 
toate soiurile de desfrânări. Şi tu ştii, de vreme ce ai fost în 
Egipt, cât de iscusite la dezmăţ sunt femeile din ţara aceea. 
Bărbaţii nici nu le mai sunt îndestul, şi se drăgostesc şi se 
dezmăţează între ele, şi se îmbată şi se pierd. Încât, de cum 
se întoarse aici, se întâlni cu tine şi ţi se dărui şi veni la tine 
de patru ori la rând. Da asta nu-i fu destul. Cum avusese 
vreme s-o strice şi pe cea de-a doua fată a mea, sora ei, şi s- 
o facă să se îndrăgostească de ea pătimaş, nu avu mult de 
caznă până s-o facă să vină la tine, după ce îi povestise tot 
ce făcea cu tine. Aşa că cea de-a doua fată a mea îmi ceru 
îngăduinţa de-a o însoţi pe sora ei în suk; iar eu îi îngăduii. 
Şi urmă ceea ce urmă! Aşa că atunci când fata mea cea 
mare se întoarse fără sora ei, o întrebai unde este sora ei. 
Ea nu îmi răspunse decât cu plânsete, şi sfârşi cu a-mi 
spune, suspinând toată: „Am pierdut-o dintr-odată în suk, şi 
nu ştiu deloc-deloc ce s-a făcut!” Asta-i ceea ce mi-a spus 
ea. Şi în curând s-a dezvăluit faţă de maică-sa şi, într-un 
sfârşit, i-a povestit, în taină, toată întâmplarea, precum şi 
moartea soră-sii, ucisă cu chiar mâinile ei, în casa ta. Şi de- 
atunci stă numai în lacrimi şi nu conteneşte să tot îngâne zi 
şi noapte: „Irebuie să plâng pân-oi muri!” Cât despre 
spusele tale, o, copilul meu, ele nu au făcut decât să-mi 
adeverească ceea ce ştiam şi să-mi dovedească faptul că ea 
spusese adevărul. Aşa că vezi şi tu, fiul meu, cât sunt de 
nenorocit! încât am un dor de împlinit şi o rugăminte de 
făcut către tine, şi tu să nu zici ba. Doresc fierbinte să fac 
clin tine un mădular al neamului meu, şi să-ţi dau de soţie 
pe cea de a treia fată a mea, care este o copilă cuminte, 
neprihănită şi fecioară, şi care nu are niciuna din 
stricăciunile surorilor ei. Şi nu îţi voi cere nici o zestre 


pentru această căsătorie; dimpotrivă, te voi răsplăti eu cu 
dărnicie, şi tu să rămâi la mine, în casa mea, ca un fiu! 

Atunci eu îi răspunsei: 

— Să se facă după voia ta, doamne! Da mai întâi, întrucât 
am aflat de curând că tatăl meu a murit, aş vrea să trimit să 
mi se aducă moştenirea. 

Numaidecât naipul porunci să plece un sol la Mossul, 
cetatea mea de baştină, spre a lua, în numele meu, 
moştenirea lăsată de tatăl meu. lar eu mă însurai cu fata 
naipului; şi, din ziua aceea, noi toţi cei de aici trăim viaţa 
cea mai îmbelşugată şi cea mai dulce. 

Şi, o, hakimule, singur ai putut să te încredinţezi cu chiar 
ochii tăi cât de îndrăgit sunt şi cât de cinstit sunt în casa 
aceasta. Şi nu ai să ţii seamă de necuviinţa pe care am 
săvârşit-o faţă de tine, toată vremea cât am zăcut, când îţi 
întindeam mâna stângă, întrucât mâna dreaptă îmi era 
tăiată! 

În ce mă priveşte, urmă hakimul evreu, eu am rămas tare 
minunat de întâmplarea aceasta, şi l-am firitisit pe tânăr că 
scăpase astfel din păţania aceea. lar el m-a acoperit cu 
daruri, şi m-a ţinut trei zile la el în sarai, şi mi-a dat drumul 
încărcat cu bogății şi cu bunuri. 

Iar eu atunci am pornit să drumeţesc şi să străbat lumea, 
spre a mă şlefui în meşteşugul meu. Şi aşa am ajuns în 
împărăţia ta, o, puternicule şi mărinimosule sultan! Şi iac- 
atunci, în noaptea din urmă, am dat de păţania asta, 
neplăcută oricum, cu cocoşatul! Şi iacătă povestea mea! 

Atunci sultanul chitailor spuse: 

— Povestea mi s-a părut destul de ciudată. Da te amăgeşti, 
o, vraciule! ea nu este nici atâta de minunată, nici atâta de 
uluitoare ca păţania cocoşatului. Aşa că nu îmi mai rămâne 
decât să vă spânzur pe tuspatru, şi mai cu seamă pe 
croitorul acesta al blestemului, care este pricina şi 
începutul nelegiuirii voastre! 

La vorbele lui, croitorul păşi dinaintea sultanului Chinei şi 
zise: 


— O, sultane plin de slavă, înainte de a pune să fim 
spânzurați, îngăduie-mi şi mie să vorbesc, şi îţi voi povesti o 
întâmplare care cuprinde numai ea singură lucruri mai 
nemaipomenite decât toate celelalte poveşti laolaltă, şi care 
întrece în minunăţii până şi păţania cocoşatului! 

Iar sultanul Chinei zise: 

— Dacă spui adevărul, am să vă iert pe toţi! Da vai de tine 
dacă ai să-mi povesteşti vreo întâmplare firavă la miez şi 
văduvită de fapte măreţe. Întrucât nu voi şovăi a vă împăra, 
şi pe tine şi pe cei trei soţi ai tăi, punând să vă îngăurească 
dintr-o parte până în cealaltă, de la temelie până în creştet! 

Atunci croitorul spuse: 

Istorisirea croitorului. 

Află, dar, o, doamne al vremurilor, că, înainte de beleaua 
mea cu cocoşatul, am fost poftit într-o casă unde se da un 
ospăț în cinstea fruntaşilor isnafurilor din cetatea noastră: 
croitori, cavafi, bogasieri, bărbieri, tâmplari şi alţii 
asemenea. 

Şi era dis-de-dimineaţă. Încât, de cum se lumină, noi şi 
eram cu toţii aşezaţi roată spre a începe masa dintâi, şi nu îl 
mai aşteptam decât pe stăpânul casei, când îl văzurăm că 
intră însoţit de un flăcău străin, frumos, bine făcut şi zarif, şi 
îmbrăcat după moda de la Bagdad. Şi era atâta de frumos 
pe cât şi-ar fi putut careva dori, şi atâta de bine îmbrăcat pe 
cât şi-ar fi putut închipui cineva. Da era şchiop rău. Intră 
aşadar în mijlocul nostru şi ne ură bună pace, iar noi ne 
ridicarăm toţi spre a-i răspunde la bineţe. Pe urmă toţi 
şezurăm jos, şi el laolaltă cu noi, când deodată îl văzurăm că 
se schimbă la chip, se opreşte de a şedea şi se trage îndărăt 
către ieşire. Atunci noi toţi, împreună cu stăpânul casei, ne 
apucarăm să încercăm a-l opri în mijlocul nostru, iar 
stăpânul casei stărui mult şi i se rugă şi îi zise: 

— Chiar că nu pricepem nimic din treaba asta. Mă rog ţie, 
măcar spune-ne pricina care te împinge să ne părăseşti! 

Atunci tânărul răspunse: 


— Pe Allah! doamne, mă rog fierbinte să nu stăruieşti mai 
mult spre a mă opri să plec. Întrucât se află aici, în mijlocul 
vostru, cineva care este pricina ce mă sileşte să plec. Şi-i 
bărbierul acela care şade jos, iacătă-l, în mijlocul vostru! 

La vorbele acestea, gazda ospăţului rămase uluită până 
peste poate şi zise: 

— Cum se poate ca acest tânăr, care de-abia a sosit de la 
Bagdad, să fie stânjenit de vederea bărbierului care se află 
aici? 

Atunci noi toţi, oaspeţii, ne înturnarăm către tânăr şi îi 
ziserăm: 

— Fii bun şi povesteşte-ne temeiul silei tale faţă de acest 
bărbier! 

El răspunse: 

— Domniile voastre, bărbierul ăsta cu chip de catran şi cu 
suflet de smoală este pricina unei păţanii de pomină, pe 
care am pătimit-o la Bagdad, cetatea mea, şi tot el, 
blestematul acesta, este de vină că sunt şchiop, încât m-am 
jurat că nu voi rămâne niciodată în cetatea în care ar locui 
el, şi că niciodată nu am să stau jos în vreun loc unde ar sta 
şi el. Şi de aceea am fost silit să părăsesc Bagdadul, cetatea 
mea, şi să vin până în ţara aceasta depărtată. Şi iacătă că 
dau iarăşi de el chiar aici. Încât, din clipita aceasta, cat să 
plec şi, până în seară, să şi fiu departe de cetatea voastră şi 
de vederea acestui ins al prăpădului! 

La lămuririle auzite, bărbierul se îngălbeni la chip, lăsă 
ochii în jos şi nu crâcni un cuvânt. Atunci, atâta stăruirăm 
pe lângă flăcău, încât se învoi să istorisească astfel 
întâmplarea: 

Păţania tânărului şchiop cu bărbierul din Bagdad 
(povestită de tânăr şi răspovestită de croitor) 

Aflaţi dar, o, voi toţi cei aci de fată, că m-am născut dintr- 
un tată care a fost unul dintre cei mai de seamă negustori 
din Bagdad, şi, după voia lui Allah, tatăl meu nu mă avu 
decât pe mine ca fiu. Şi părintele meu, măcar că era tare 
bogat şi prețuit de toată cetatea, ducea în casa lui o viaţă 


cumpătată, aşezată şi plină de tihnă. Şi mă crescu pe calea 
aceasta şi, când ajunsei la vârsta de bărbat, îmi lăsă toate 
bogăţiile sale, mă făcu stăpân peste toate slugile şi peste 
toată casa lui, şi muri întru mila lui Allah, la care se duse să 
dea seama de agonisita vieţii sale. Iar eu urmai ca şi în 
trecut să trăiesc din belşug, să mă îmbrac cu hainele cele 
mai falnice şi să mănânc bucatele cele mai alese. Dar se 
cade să vă spun că Allah, carele este Atotputernic şi 
Preaslăvit, îmi pusese în inimă sila de muiere, de toate 
muierile, până într-atâta încât şi numai vederea lor îmi era 
pricină de scârbă şi de năduf. Trăiam aşadar fară să le duc 
dorul, tare mulţumit de altminteri, nerâvnind nimic mai 
mult. 

Într-o zi, treceam pe una din ulițele Bagdadului, când 
văzui că vine spre mine o liotă mare de femei. Pe dată, spre 
a le ocoli, o luai la picior sprinten şi mă repezii pe o 
ulicioară care se sfârşea într-o fundătură. La capătul 
ulicioarei se afla o laviţă, pe care şezui ca să mă odihnesc. 

Şedeam acolo de câtăva vreme, când deodată văzui 
dinaintea mea că se deschide o fereastră, şi o femeie tânără 
se iveşte acolo, ţinând în mână o stropitoare micuța, cu care 
începu să ude florile puse în ghivecele de pe pervazul 
ferestrei. 

Se cade să vă spun, domniile voastre, că la vederea acelei 
copilandre simţii că se stârneşte în mine ceva ce în viaţa 
mea nu mai simţisem. Copilandra era, într-adevăr, frumoasă 
ca luna în plinul ei; avea o mână albă şi străvezie cum e 
cleştarul, şi îşi stropea florile cu o gingăşie care îmi răpi 
sufletul. Încât, în chiar clipita aceea, inima îmi fu cuprinsă 
de pojar şi cu desăvârşire roabă, capul şi gândurile mele nu 
mai stătură decât la ea, şi toată sila cea veche de femei se 
preschimbă într-un jind pârjolitor. Şi copila, de îndată ce îşi 
stropi florile, se uită oleacă la stânga într-o doară, pe urmă 
la dreapta, mă zări şi îmi aruncă o privire lungă care îmi 
smulse sufletul din trup. Pe urmă închise fereastra la loc şi 
pieri. Şi degeaba mai aşteptai eu acolo până la asfinţit de 


soare, că nu o mai văzui să se arate; şi stam ca un lunatic, 
ori ca unul care nu mai este de pe lumea asta. 

Pe când şedeam acolo în starea aceea, iată că vine şi 
descalecă de pe catârca sa, lângă poarta casei, însuşi cadiul 
cetăţii, cu arapii lui înainte şi cu slujitorii după el. Şi intră în 
casa la fereastra căreia o văzusem pe copilă, şi pricepui că 
el trebuie să fie tatăl ei. 

Atunci mă întorsei acasă la mine într-o stare a mintii 
jalnică şi, plin cu totul de chinuri şi de zbucium, mă prăbuşii 
pe pat. Şi-atunci veniră la mine toate femeile din casă, şi 
rudele, şi slugile, şi toţi se strânseră roată împrejurul meu 
şi începură să mă întrebe şi să mă sâcâie despre pricina 
stării mele. Dar nu vrusei să le spun nimic despre pricină şi 
nu le dădui nici un răspuns. Şi răul meu spori într-atâta, din 
zi în zi, încât căzui bolnav de-a binelea şi fusei toată vremea 
jertfa a grijilor şi a cercetărilor tuturor rudelor şi 
prietenilor. 

Într-o zi, văzui că intră la mine o babă care, în loc să ofteze 
de starea mea şi să mă căineze, veni şi şezu jos la căpătâiul 
patului şi începu să-mi îngâne nişte vorbe tare dulci spre a 
mă linişti; pe urmă se uită la mine cu luare-aminte, mă 
cercetă îndelung, şi le spuse la ureche tuturor alor mei să 
mă lase singur cu ea. 

Atunci îmi zise: 

— Copilul meu, ştiu pricina bolii tale, da trebuie să-mi dai 
nişte amănunte! 

Eu atunci îi dădui toate amănuntele păţaniei, iar ea îmi 
spuse: 

— Într-adevăr, copilul meu, fata aceea este fata cadiului, 
iar casa aceea este chiar casa lui. Dar află că el, cadiul, nu 
locuieşte la acelaşi cat cu fiică-sa, ci la un cat mai jos; şi, 
totodată, tânăra aceea, măcar că şade singură, este tare 
straşnic vegheată şi bine păzită. Da mai află şi că eu sunt 
una dintre musafirele acelei case, unde sunt primită ca 
prietenă; aşa că poţi să fii încredinţat că nu vei dovedi să-ţi 


ajungi ţinta decât numai prin mijlocirea mea. Cutează, dar! 
şi prinde inimă! 

Vorbele bătrânei mă umplură de tărie şi îmi dădură inimă; 
şi numaidecât mă sculai şi îmi simţii trupul dintr-odată 
odihnit şi întors cu desăvârşire la sănătatea lui. Şi, văzându- 
mă aşa, toate rudele mele fură cuprinse de bucurie. Şi, cu 
asta, bătrâna plecă, făgăduindu-mi să se întoarcă a doua zi 
să-mi dea seama despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu 
copila, fata cadiului Bagdadului. 

Într-adevăr, a doua zi veni iarăşi. Şi, numai văzându-i 
chipul, pricepui că vestea nu era chiar bună. Bătrâna îmi 
spuse: 

— Copilul meu, nu mă întreba ce-am păţit! Încă mai sunt 
tulburată toată! Închipuieşte-ţi că nici nu am apucat eu bine 
să-i strecor la ureche ce mă aducea la ea, că s-a şi ridicat 
drept în picioare şi mi-a spus cu mânia cea mai mare: „Dacă 
nu taci numaidecât, o, babă a năpastelor, şi nu-ţi curmi 
şopotelile cele necuviincioase, am să pun să fii pedepsită 
precum ţi se cuvine.” Eu atunci, o, copilul meu, nu am mai 
spus nimic; da mi-am făgăduit să mai dau un iureş încă o 
dată. Căci nu se va putea spune că am ticluit degeaba o 
urzeală ca asta, în care sunt pricepută cum nu-i alta pe 
lume! 

Pe urmă mă lăsă şi se duse. 

Şi eu căzui iarăşi bolnav, încă şi mai rău, şi contenii de a 
bea şi de a mânca. 

Da bătrâna, precum îmi făgăduise, peste câteva zile veni 
iar la mine, şi chipu-i era luminos, şi îmi spuse zâmbind: 

— Hai, copilul meu, dă-mi răsplata pentru vestea cea 
bună! 

La vorbele acestea, de bucurie, îmi simţii sufletul cum mi 
se întoarce în trup, şi îi spusei bătrânei: 

— Hotărât, o, maica mea bună, îţi sunt dator pentru orice 
bine! 

Ea atunci îmi spuse: 


— M-am întors ieri la copila cu pricina; când m-a văzut cu 
chipul plin de umilinţă şi abătut, cu ochii numai lacrimi, mi- 
a zis: „Biata mea mătuşă, te văd cu pieptul tare apăsat! Ce 
te apasă?” Eu atunci am început să plâng şi mai tare şi i-am 
spus: „O, fata şi stăpâna mea, au nu mai ţii minte că 
venisem să-ţi vorbesc despre un tinerel prins pătimaş în 
mrejele tale? Ei, astăzi tânărul acela stă chiar să moară din 
pricina ta.” Ea mi-a răspuns, cu inima plină de milă şi 
îndulcită până peste poate: „Da cine este tânărul de care 
vorbeşti?” Eu i-am spus: „Este chiar fiul meu, rodul 
lăuntrurilor mele. 'Te-a zărit acum câteva zile, la fereastră, 
la ceasul când stropeai florile, şi-a putut să-ţi vadă o clipită 
trăsăturile chipului, şi pe dată, el, care până în ziua aceea 
se lepăda de vederea oricărei femei, şi îi era silă de orice 
legătură cu femeile, s-a simţit pierit din dragoste după tine. 
Încât atunci când, cu câteva zile în urmă, i-am povestit de 
primirea cea rea cu care m-ai întâmpinat, a căzut iar într-o 
stare şi mai neagră de boală. lar acuma tocmai l-am lăsat 
întins pe pernele patului, gata să-şi dea Ziditorului său 
suflarea de pe urmă! Şi chiar socot că nu mai este nici o 
nădejde de a-l scăpa!” La vorbele mele, copila s-a îngălbenit 
la chip şi mi-a spus: „Şi toate numai din pricina mea?” Am 
răspuns: „Păi aa, pe Allah! încât ce ai de gând să faci 
acuma? Sunt slujnica ta, iar poruncile tale le port pe capul 
şi în ochiul meu!” Ea mi-a spus: „Du-te cât mai repede la el 
şi du-i salamalekul meu şi spune-i că sunt tare mâhnită de 
mâhnirea lui. Şi apoi să-i spui că mâine, vineri, înainte de 
rugăciune, îl aştept chiar aici. Aşa că să vină la mine, iar eu 
am să le spun slugilor să deschidă uşa, şi-am să-l poftesc să 
urce în iatacul meu, şi vom petrece împreună un ceas 
întreg. Da va trebui să plece apoi numaidecât, până nu se 
întoarce tatăl meu de la rugăciune!” 

Când auzii vorbele bătrânei, simţii cum mi se întorc 
puterile şi cum mi se risipesc toate chinurile şi mi se 
linişteşte inima. Şi scosei din caftan o pungă plină cu dinari 
şi o rugai pe bătrână s-o primească. Ea îmi spuse atunci: 


— Acuma întăreşte-ţi inima şi fii mulţumit! 

Îi răspunsei: 

— Chiar că mi-a trecut de-a binelea! 

Şi, într-adevăr, rudele mele băgară de seamă numaidecât 
vindecarea mea, şi erau bucuroase până peste poate, la fel 
ca şi prietenii mei. 

Aşa că aşteptai ziua de vineri, când văzui că vine bătrână 
care mă întrebă cum o duc cu sănătatea, iar eu îi spusei că 
huzuresc şi că sunt bine sănătos. Şi ne apucarăm de 
sporovăit până la ceasul când toată lumea urma să se ducă 
la rugăciune. Atunci mă ridicai şi îmi pusei hainele mele 
cele mai frumoase, şi mă stropii cu miresme de trandafiri, şi 
stam gata să alerg la copilă, când bătrâna îmi zise: 

— Mai ai destulă vreme. Aşa că până una alta n-ar fi rău să 
te duci mai întâi la hammam să te îmbăiezi şi să pui să te 
buşume bine şi să te radă şi să te despăreze, mai ales că 
acuma eşti sculat din boală. Şi nu are să-ţi fie decât şi mai 
bine! 

Eu răspunsei: 

— Chiar că acesta-i un gând minunat şi plin de chibzuinţă. 
Da mai bine-i ca mai întâi să trimit să fie chemat aici un 
bărbier care să mă radă pe cap; şi-apoi mă duc ia hammam 
să mă îmbăiez. 

Atunci îi poruncii unuia dintre slujitorii mei cei tineri să se 
ducă să-mi caute un bărbier, spunându-i: 

— Du-te repede în suk şi caută-mi un bărbier care să aibă 
mâna uşoară, da care mai ales să fie om cuminte, nefarfara, 
scump la vorbă şi sărac la iscodeli, şi care să nu mă toace la 
cap cu trăncănelile şi cu pălăvrăgelile lui, cum fac cei mai 
mulţi dintre inşii din isnaful său. 

Şi slujitorul alergă degrabă şi se întoarse pe dată 
aducându-mi un bărbier bătrân. 

Şi bărbierul acela este chiar afurisitul pe care îl vedeţi cu 
toţii colea dinainte-vă, o, domniile voastre! 

După ce intră, îmi ură bună pace, iar eu răspunsei la 
urarea lui de bună pace. 


Şi îmi zise: 

— Spulbere Allah departe de tine toată supărarea, tot 
necazul, toată grija, toată jalea şi toată potrivnicia! 

Eu răspunsei: 

— Fie ca Allah să-ţi audă urările! 

El urmă: 

— lacătă că îţi aduc vestea cea nouă, o, stăpâne al meu, şi 
întoarcerea puterilor tale şi a sănătăţii tale. Şi-acuma, ce mi 
se cere să fac? întrucât ştii şi tu că marele nostru Ibn- 
Abbas29 a spus:, Acela care pune să i se scurteze părul în 
ziua de vineri va avea priinţă la Allah, carele va îndepărta 
de la el şaptezeci de feluri de necazuri!” Şi tot Ibn-Abbas 
este cel care a spus la fel: „Ci acela care cere să i se ia 
sânge în ziua de vineri, sau care în ziua aceea cere să i se 
pună zbanţuri cu sângerare, se primejduieşte să-şi piardă 
vederea şi stârneşte putinţa de a trage asupra-şi toate 
bolile!” 

Eu atunci îi răspunsei: 

— O, şeicule, destul cu atâtea marafeturi! Apucă-te pe dată 
să mă razi pe cap, şi fă-o degrabă, întrucât sunt slăbit şi nu 
trebuie nici să vorbesc, nici să aştept prea mult. 

Se sculă atunci şi luă o năframă înnodată, în care de bună 
seamă că îşi avea tasul, bricele şi foarfecele; o deznodă şi 
scoase nu un brici doar, ci un astrolab cu şapte feţe. II luă, 
se duse în mijlocul bătăturii casei mele, ridică îngândurat 
capul către soare, se uită la el cu luare-aminte, cercetă 
astrolabul şi se întoarse la mine să-mi spună: 

— Se cade să ştii că această zi de vineri este cea dea 
zecea din luna Safar30 din anul şapte sute şaizeci şi trei de 
la hegira sfântului nostru proroc31 (fie asupra-i cea mai 
aleasă dintre rugăciuni şi pacea!). Or, ceea ce ştiu eu din 
ştiinţa numerelor mă învaţă că această zi de vineri cade 
tocmai la ceasul hotărât când se face întretăierea dintre 
planeta Mirrikh32 şi planeta Hutared33, şi anume la şapte 
puncte şi şase linii. Or, aceasta este o faptă norocită şi intru 
totul strălucită. Care îmi arată de asemenea limpede că 


astăzi ai de gând să te întâlneşti cu o fiinţă, şi a cărei soartă 
mi se dovedeşte fericită. Aş mai avea să-ţi povestesc nişte 
lucruri ce urmează să ţi se întâmple, da acestea sunt lucruri 
pe care trebuie să le tăinuiesc! 

Eu răspunsei: 

— Pe Allah! mă sugrumi cu pălăvrăgelile tale şi mă faci să- 
mi dau sufletul. Şi, pe deasupra, pari a-mi prevesti nişte 
lucruri rele. Or, eu nu te-am chemat să vii decât ca să mă 
razi pe cap. Ridică-te aşadar şi rade-mă pe cap, fară a mai 
lungi vorba! 

El răspunse: 

— Pe Allah! dacă ai şti adevărul adevărat, mi-ai cere încă şi 
mai multe amănunte şi vădiri. Oricum, se cade să ştii că, 
dacă sunt bărbier, nu sunt numai bărbier, într-adevăr, cu 
toate că sunt bărbierul cel mai vestit din Bagdad, pe lângă 
meşteşugul doctoricesc, cunosc de minune ştiinţa aştrilor, 
regulile limbii noastre, meşteria strofelor şi a versurilor, 
retorica, ştiinţa numerelor, geometria, algebra, filosofia, 
arhitectura, istoria şi datinile tuturor neamurilor de pe 
pământ. Încât cu drept te sfătuiesc, domnia ta, să faci 
întocmai ceea ce îţi porunceşte horoscopul pe care ţi l-am 
întocmit, mulţumită ştiinţei mele şi cercetării socoatelor 
stelelor. Dă, aşadar, slavă lui Allah, carele m-a făcut să vin la 
tine, şi nu-mi fi neascultător, întrucât te povăţuiesc de bine, 
şi din grijă pentru tine îţi vorbesc. Şi-apoi nu cer decât să-ţi 
slujesc şi să rămân la îndemâna ta, chiar şi un an întreg, şi 
fară de nici o răsplată! Dar, de asemenea, trebuie să se 
recunoască cum că sunt un om de oarecare vrednicie şi să 
mi se dea această dreptate. 

La vorbele lui, spusei: 

— Eşti un ucigaş de-a binelea şi, nimic de zis, ai hotărât să 
mă faci să mor de nerăbdare şi de nebunie! 

Caci, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit. 

Dar când fu cea de a douăzeci şi noua noapte, spuse: 


— Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când 
tânărul i-a spus bărbierului: „Ai hotărât să mă faci să mor 
de nerăbdare şi de nebunie”, bărbierul i-a răspuns: 

— Află totuşi, o, stăpâne al meu, că eu sunt omul acela pe 
care toată lumea îl ştie pe numele de El-Samet34, în 
temeiul scumpătăţii mele la vorbăraie. Încât nu te dovedeşti 
deloc drept cu mine când mă socoti un palavragiu, mai cu 
seamă dacă binevoieşti o clipită să-ţi iei osteneala de a mă 
măsura cu fraţii mei! Căci să ştii că am şase fraţi care, ei, 
neîndoielnic, sunt tare flecari; şi, ca să te fac să-i cunoşti, 
iacătă că am să-ţi spun numele lor. Pe cel mai mare îl 
cheamă El-Bacbuc, adică Acela-care-trăncănind-stârneşte- 
un-gâl-gâit-ca-de-urcior35; pe cel de al doilea, El-Haddar, 
adică Acela-care-mugeşte-întruna-ca-o-cămilă36; pe cel de 
al treilea, Bacbac, adică Cotcodăcilă-aiuritul37; pe cel de al 
patrulea, El-Kuz El-Assuani, adică Urciorul-care-nu-se- 
sparge-de-la-Assuan38; pe cel de al cincilea, El-Aşar, sau 
Cămila-într-adaosă ori Căldarea-cea-mare39; pe cel de al 
şaselea, Şakalik sau Oală-spartă40; iar pe cel de al şaptelea, 
El-Samet, adică 'Tăcutul. Şi Tăcutul acela sunt chiar eu, 
sluga ta! 

Când auzii toate vorbele acestea vânturate de bărbier, 
simţii că de nerăbdare plesneşte beşica fierii umflată în 
mine, şi strigai la unul dintre slujitorii mei cei tineri: 

— Dă-i repede un sfert de dinar acestui ins şi fă-l să se 
cărăbănească departe de mine, din cinstire faţă de Allah! 
Că nu mai vreau nicidecum să mă mai rad pe cap! 

Când auzi porunca mea, bărbierul spuse: 

— O, stăpâne, ce vorbe grele mi-e dat să aud! Pe Allah! să 
ştii bine că, fară de nici o plată, vreau să am cinstea de a te 
sluji; şi trebuie numaidecât să te slujesc, întrucât este 
datoria mea să fiu întru totul în slujba ta şi să-ţi împlinesc 
vrerile. Şi m-aş socoti umilit pe totdeauna dacă aş primi 
ceea ce tu cu mărinimie vrei să-mi dai. Întrucât tu nu ştii 
nimic despre preţul meu; eu, dimpotrivă, pun preţul tău la 
tare multă scumpătate, şi sunt încredinţat că eşti vrednic 


fiu al răposatului tău părinte (aibă-l Allah întru mila sa!); 
întrucât părintelui tău i-am fost datornic pentru toate 
facerile de bine cu care m-a acoperit; că era om plin de 
filotimie şi de fălnicie, şi mă ţinea la mare preţuire, până 
într-atâta încât într-o zi a trimis după mine; şi era o zi la fel 
de binecuvântată ca aceasta de azi. Când am ajuns la el, l- 
am găsit înconjurat de musafiri mulţi; i-a lăsat pe dată, spre 
a se ridica şi a veni în întâmpinarea mea, şi mi-a spus: „Le 
rog să-mi iei oleacă de sânge.” Eu atunci mi-am luat 
astrolabul, am măsurat înălţimea soarelui, am cercetat cu 
grijă numerele şi am dovedit că ceasul era rău şi că fapta de 
a lua sânge era tare anevoioasă în ziua aceea. Şi i-am 
împărtăşit pe dată temerile mele răposatului tău părinte, 
care s-a supus cuminte vorbelor mele şi a avut răbdare 
până ce a venit ceasul cel bun şi prielnic pentru 
hărăcsire41. I-am scos atunci o măsură bună de sânge; şi a 
stat cuminte să i-l scot, şi mi-a mulţumit tare călduros; şi mi- 
au mulţumit asemenea toţi cei de faţă. Şi, spre a mă răsplăti 
de sângele pe care i l-am scos, răposatul tău părinte mi-a 
dat pe loc o sută de dinari de aur42. 

La vorbele acestea, îi spusei bărbierului: 

— Nu l-ar mai avea nicidecât Allah întru mila sa pe 
răposatul taică-meu, care a fost atâta de orb încât să se fi 
slujit de un bărbier de teapa ta! 

Iar bărbierul, auzindu-mă, începu să râdă, clătină din cap 
şi spuse: 

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, şi 
Mahomed este trimisul lui Allah! Binecuvântat să fie numele 
Aceluia carele schimbă, şi carele, el, nu se schimbă în veci! 
Or, eu, o, flăcăule, te socoteam dăruit cu judecată, da 
acuma bag de seamă că boala pe care ai avut-o ţi-a şoimănit 
de-a binelea minţile şi te-a făcut de-ai ajuns să vorbeşti în 
dodii. Da nu mă minunează prea tare, dat fiind că eu cunosc 
Vorbele cele Sfinte pe care Allah le-a spus în Cartea noastră 
cea Sfântă şi Scumpă, la capul care începe cu vorbele: 
„Aceia care îşi sugrumă mânia şi îi iartă pe culpeşi...” Aşa 


încât binevoiesc a uita greşalele tale faţă de mine, şi 
lipsurile, şi te iert de toate! Da chiar că nu pricep nimic din 
pricina ei: au nu ştii că părintele tău nu purcedea niciodată 
la nimic fară să-mi ceară sfatul, şi că într-aceasta urma 
zicala care spune: „Omul care ia sfat se pune la adăpost.'43 
lar eu, să fii bine încredinţat, sunt om de mare preţ, şi nu ai 
să mai găseşti vreodată un ins de mai bun sfat, nici mai 
dăscălit în pravilele înţelepciunii şi în dibăcia de a dirigui cu 
iscusinţă daraverile. Aşa că iacătă-mă stând drept pe cele 
două picioare ale mele, şi aşteptându-ţi poruncile, şi în 
totului tot gata a te sluji. Dar ia spune-mi, cum se face că eu 
nu sunt deloc lehămetit de tine, pe când tu eşti atâta de 
sastisit şi de mânios? Dreptu-i că eu, dacă mă înarmez faţă 
de tine cu atâtea răbdurinţă, o fac numai din cinstire pentru 
amintirea părintelui tău, căruia îi sunt datornic cu atâtea 
faceri de bine. 

Atunci îi răspunsei: 

— Pe Allah, e prea de tot, într-adevăr! Ai să mă omori cu 
vorbăria şi cu trăncăneala ta. Aşa că îţi mai spun o dată că 
nu te-am poftit aici decât să mă razi pe cap şi apoi să pleci 
cât mai iute! 

Şi, spunându-i vorbele acestea, mă ridicai cu mânie mare 
şi vrusei să-l alung şi să plec, măcar că el îmi şi muiase 
căpăţâna şi mi-o săpunise. 

Atunci, fară a se tulbura, îmi spuse: 

— Chiar că acuma pricep limpede că ţi-am pricinuit o 
supărare de neîndurat. Da nu te cert pentru asta, întrucât 
văd prea bine că eşti slab la minte şi că încă eşti junaş, şi nu 
prea multă vreme a trecut de când te mai luam, copil, 
călare pe umerii mei, şi te duceam aşa la şcoală, unde nu 
vroiai să mergi! 

Îi răspunsei: 

— Haide, frate, mă juruiesc ţie pe Allah şi pe adevărul lui 
cel sfânt, du-te de aici şi lasă-mă să-mi văd de treburi. Du- 
te, dară, pe socoata drumului tău! 


Şi, rostind vorbele, mă cuprinse o toană de nerăbdare 
atâta de amarnică, încât îmi rupsei hainele şi începui să scot 
nişte ţipete fară şir, ca un nebun. 

Când mă văzu că mă port aşa, bărbierul se hotări să-şi ia 
briciul şi să-l tragă pe cureaua pe care o avea prinsă la 
brâu. Da atâta vreme zăbovi cu trasul şi răstrasul briciului 
pe curea, de era mai să-mi simt sufletul cum îmi iese din 
trup. Până la urmă se apropie de capul meu şi chiar că îmi 
reteză câteva fire. Apoi se opri, şi ridică mâna, şi îmi spuse: 

— O, tinere stăpâne al meu, mânia este o ispită de la 
Şeitan. 

Şi îmi prociti stihurile acestea: 

O, înţeleptule, să iei aminte, Şi îndelung să chibzui ce-ai de 
gând, Şi tot ceea ce faci fă pe-ndelete, Nu da pripelii 
niciodată rând. 

Şi mai cu seamă de ţi-a fost menirea Să fii judecător pe- 
acest pământ! 

O, tu, judecătorule! de-i judeci Milos pe cei ce stau naintea 
ta, Când vei fi dus şi tu la judecată La rându-ţi şi tu milă vei 
afla. 

Şi nu uita că nu-i pe lume mână Care să nu se-ndoaie-ntr-o 
clipire Când mâna lui Allah îşi lasă-asupra-i Puterea ei fără 
asemuire. 

Şi nu uita că şi nelegiuitul Şi-asupritorul, oricât de mişei 
Îşi vor găsi cândva nelegiuitul Şi-asupritorul, mai răi decât 
ei.44 

Pe urmă îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, văd prea bine că nu ai nici o preţuire 
pentru vredniciile şi harurile mele. Şi totuşi, mâna aceasta, 
care te rade astăzi, tot ea atinge şi alintă capete de sultan, 
de emiri, de viziri, de navabi şi ale tuturor oamenilor de viţă 
şi de faimă. Şi anume pentru mine, ori în cinstea vreunuia 
care mi se prea asemuie, a zis poetul: 

Socot că meseriile sunt, toate, Gherdane fără preţ, de 
nestemate. 


Dar bărbieru-acesta plin de har Este mărgăritarul cel mai 
rar, Că-ntrece-n măiestrie şi-n cuvânt Toţi cărturarii de pe- 
acest pământ. 

Sub mâna-i blândă, chiar dacă săracă, Şi capetele de 
sultani se-apleacă! 

Drept răspuns la toate vorbele acestea, îi spusei 
bărbierului: 

— Vrei într-un sfârşit să-ţi vezi de meseria ta, ori ba? Că 
chiar că mi-ai sugrumat sufletul şi mi-ai storcit de-a binelea 
creierii! 

EI atunci îmi spuse: 

— Ajung să cred că eşti cam grăbit să sfârşesc. 

Iar eu strigai: 

— Păi da, hotărât! păi da, hotărât! 

El spuse: 

— Dedă-ţi sufletul să fie răbdător şi cumpătat, întrucât 
graba este o momeală de la cel ispititor, şi ea nu poate să 
aducă decât căinţă şi toate pagubele nenorocului! Şi-apoi 
domnul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) 
a spus: „Cel mai frumos lucru de pe lume este cel făcut pe 
îndelete şi când e copt cu totul!” Da ceea ce spuneai, tare 
mi-a stârnit grija, şi mă rog ţie să-mi deşterni pricina care 
te face atâta de îndârdorat şi pentru care eşti atâta de zorit. 
Nădăjduiesc, pentru tine, că este o pricină plăcută, şi mi-ar 
fi tare ciudă dacă ar fi altfel. Da chiar că trebuie să mă 
opresc oleacă, întrucât nu îmi mai rămân decât câteva 
ceasuri de soare priincios. 

Atunci puse briciul deoparte şi îşi luă astrolabul şi se duse 
la soare şi şezu o bună bucată de vreme în curte, şi măsură 
înălţimea soarelui, da tot fară a mă scăpa din vedere şi 
aruncându-mi din când în când câte o întrebare. 

Pe urmă se întoarse la mine şi îmi zise: 

— Dacă pentru rugăciunea de nămiaz eşti atâta de zorit, 
chiar că poţi să aştepţi liniştit, întrucât ne mai rămân încă 
vreo trei ceasuri bune, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nu 
greşesc niciodată în socotelile mele. 


Îi spusei: 

— În numele lui Allah! cruţă-mă de dăscălelile astea, că mi- 
ai făcut minţile harcea-parcea! 

Atunci îşi luă iarăşi briciul şi se apucă să-l agerească 
precum făcuse şi mai înainte, şi începu iarăşi să mă mai 
radă oleacă pe cap; da nu putu să se oprească a nu trăncăni 
mai departe şi îmi spuse: 

— Sunt tare necăjit de nerăbdarea ta şi, dacă ai vrea să-mi 
dezvăluieşti pricina, ţi-ar fi spre bine şi spre folos, întrucât 
ştii acuma la ce preţuire mă ţinea părintele tău, şi că nu 
purcedea niciodată la nimic fară a-mi cere sfatul. 

Văzui atunci că nu mai era pentru mine nici o cale de 
scăpare, şi gândii în cugetul meu: „lacătă că se şi apropie 
vremea rugăciunii, şi trebuie să ajung la copilă, numai că 
are să fie prea târziu şi de-abia am să ajung eu acolo, că 
oamenii au să şi sfârşească rugăciunea şi au să şi plece din 
moschei. Şi-atunci totul are să fie pierdut pentru mine!” Aşa 
că îi spusei bărbierului: 

— Scurteaz-o odată, şi alungă departe de tine toate 
vorbele astea goale şi toată iscodeala asta necuviincioasă. 
Dacă vrei numaidecât să ştii, află că trebuie să mă duc la un 
prieten, unde sunt poftit la un ospăț. 

La vorbele mele despre poftire şi despre ospăț, bărbierul 
îmi spuse: 

— Allah să te binecuvânteze! şi ziua aceasta fie-ţi plină de 
îmbelşugare! întrucât tocmai mi-ai adus aminte că şi eu am 
poftit la mine, pentru astăzi, câţiva prieteni, şi am uitat să le 
pregătesc masa. Nu mi-a mai venit în gând decât acuma, 
când e prea târziu! 

Eu atunci îi spusei: 

— Nu te mai îngrijora de întârziere, că am să dreg eu 
lucrurile pe dată. De vreme ce eu nu mănânc la mine acasă 
şi sunt poftit la ospăț, am să-ţi dau tot ceea ce se află aici, şi 
mâncăruri, şi fripturi, şi băuturi, da numai dacă numaidecât 
vei pune capăt întregii daraveli şi dacă vei isprăvi repede să 
mă razi pe cap! 


EI îmi răspunse: 

— Răsplătească-te Allah cu darurile lui, şi povârnească-ţi- 
le într-o zi cu binecuvântare! Ci, o, stăpâne al meu, ai 
bunătatea de a-mi înşira oleacă lucrurile cu care vrei să mă 
miluieşti, ca să le ştiu! 

Îi spusei: 

— Am de pus la îndemâna ta cinci cratiţe pline cu tot felul 
de bunătăţuri: vinete şi dovlecei umpluţi, sărmăluţe în foi de 
viţă şi stropite cu lămâie, chifteluţe prăjite făcute cu grâu 
râşnit şi cu carne tocată, orez cu pătlăgele roşii şi cu 
tochitură de muşchi de berbec, tocăniţă cu ceapă; mai am şi 
zece pui fripţi, şi un berbec la grătar; apoi două sinii mari, 
una cu kenafa şi alta cu plăcinte cu brânză dulce şi cu 
miere; poame de toate soiurile: castraveți, harbuji, mere, 
lămâi şi curmale proaspete, şi încă multe altele! 

EI atunci îmi spuse: 

— Porunceşte să fie aduse toate dinaintea mea, ca să le 
văd! 

lar eu poruncii să fie aduse toate, şi el le cercetă şi gustă 
din fiecare, şi îmi spuse: 

— Dărnicia ta este o dărnicie mare. Da lipsesc băuturile! 

Îi spusei: 

— Am şi din acelea! 

EI îmi spuse: 

— Porunceşte să fie aduse! 

Şi poruncii să fie aduse şase oluri pline cu şase soiuri de 
băuturi, iar el gustă din fiecare şi îmi spuse: 

— Miluiască-te Allah cu toate harurile lui! Darnic suflet ai! 
Da lipsesc tămâia şi smirna, şi mirodiile de ars în căţui, 
precum şi apa de trandafiri, şi apa de flori de portocal cu 
care să-i stropesc pe oaspeţii mei! 

Poruncii atunci să-i fie adusă o cutiuţă plină cu e hihlimbar 
cenuşiu, cu lemn de aloe, cu nard, cu muşc, cu tămâie şi cu 
smirnă, toate preţuind peste cincizeci de dinari de aur; şi 
nu uitai nici de zemurile înmiresmate şi de stropitoarele de 
argint, pline cu apele îmbălsămate. 


Şi întrucât vremea se sugrumase precum pieptul meu, îi 
spusei bărbierului: 

— la-le pe toate! da isprăveşte a mă rade pe tot capul, 
pentru numele lui Mohamed, asupra-i fie rugăciunea şi 
pacea lui Allah! 

Bărbierul îmi spuse atunci: 

— Pe Allah! nu voi lua cutiuţa până a nu o deschide şi a 
vedea ce se află în ea! 

Atunci îi poruncii slujitorului meu cel micuţ să deschidă 
cutia, iar bărbierul îşi puse deoparte astrolabul şi se lăsă pe 
vine, şi începu să prefire prin mâini toate parfumurile, 
tămâia, smirna, muscul, nardul, lemnul de aloe, câte se 
aflau în cutie, şi le adulmecă rând pe rând şi cu atâta 
negrabă şi de-alungeală, că-mi simţeam sufletul gata să se 
lepede de trupul meu. După aceea se ridică, şi îmi mulţumi, 
şi îşi luă briciul, şi se pregăti să se apuce iarăşi a mă rade 
pe cap. Şi de-abia începuse, că se şi opri scurt şi îmi zise45: 

— Pe Allah! o, copilul meu, nu mai ştiu pe care dintre voi 
doi se cade să-l binecuvântez! Că, într-adevăr, ospăţul pe 
care urmează să-l dau acasă la mine se datorează întru 
totul pornirii tale mărinimoase şi darurilor tale împărăteşti. 
Da ce să-ţi mai spun? Că chiar nu am ca musafiri la mine 
decât nişte inşi prea puţin vrednici de tot ospăţul acesta 
falnic, întrucât sunt ca şi mine, nişte oameni de felurite 
îndeletniciri. Da sunt de treabă şi plini de haz în felul lor. Şi 
dacă e să ţi-i înşir, sunt: mai întâi, minunatul Zeitun, 
masagiul de la hammam; veselul şi mucalitul Salin, 
vânzătorul de năut prăjit şi râşnit; Haukal, bragagiul; 
Hakraşat, zarzavagiul; Hamid, gunoierul; şi, într-un sfârşit, 
Hakareş, iaurgiul. Toţi prietenii aceştia pe care i-am poftit 
nu sunt, întocmai ca şi mine, sluga ta, nici palavragii, nici 
iscoditori obraznici; da sunt nişte tare straşnici petrecăreţi 
care alungă toată mohorala. Cel mai neînsemnat dintre ei 
are mai mult preţ, în ochii mei, decât cel mai puternic 
sultan. Află, într-adevăr, că fiecare dintre ei este vestit în 
toată cetatea Bagdadului pentru danţul şi pentru cântecul 


său anume. Şi dacă îţi face bucurie, am să-ţi joc şi am să-ţi 
cânt danţul şi cântecul fiecăruia. Aşa că uită-te la mine şi ia 
seama! lacătă danţul prietenului meu Zeitun, masagiul! la 
uite! Cât despre cântecul lui, iacătă-l: 

Ce dulce e iubita mea! 

Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea! 

Eu fără ea n-aş mai putea. 

Ea fără mine tot aşa! 

O clipă dacă-o las abia. 

Mă strigă-ndată iar; şi vrea În pat să mi se culce. 

Ce dulce e iubita mea, Nici miaua cea mai dulce Nu-i 
dulce-atâta cât e ea! 

Ci, o, stăpâne al meu, urmă bărbierul, în ceea ce îl priveşte 
pe prietenul meu Hamid, măturătorul de gunoaie, iacătă 
danţul lui! ... Vezi cât este de pojarnic şi plin de pricepere şi 
de veselie? Da cât despre cântecul lui, iacătă-l: 

Muierea mea? Zgârcită ce-i! 

De-aş face după-ndemnul ei, M-aş prăpădi de nemâncare! 
Muierea mea? cu sânii grei, Balcăză toată, din temei, De- 
aş face după vorba ei Aş zace pururi, alelei, În casa mea ca- 

ntr-o-nchisoare. 

Muierea mea? încuie tot, Cu grijă mare, în dulap. 

lar eu mă şterg frumos pe bot, Uit foamea neagră, masa, 
pita, Şi-o iau la fugă, ca să scap, Când mă îmbie cu ispita, 
Că-atât de silnică-i, urâta, Şi e amarnică-ntr-atâta Cât ar 
fugi de-al ei iubit Până şi cel mai crunt arap, Cu nasul mare 
şi turtit, lar eu, până într-un sfârşit, Sunt taman bun de 
jugănit.46 

Pe urmă bărbierul, fară a-mi da răgaz să fac vreun semn 
de împotrivire, înfăţişă toate danţurile prietenilor săi şi 
cântă toate cântecele lor. Apoi îmi spuse: 

— lacătă ce pot să facă prietenii mei cei buni. Dacă, dar, ai 
vrea să te veseleşti straşnic, te sfătuiesc, spre folosul tău şi 
pentru bucuria noastră a tuturora, să vii la mine să iei parte 
la tovărăşia noastră, şi să-i dai încolo pe prietenii la care îmi 
spuneai că ai de gând să te duci! Că văd că mai ai pe chip 


urme de neputere, şi vădeşti bolnăveala; şi s-ar putea să dai 
printre prietenii tăi de niscaiva inşi dedaţi cu trăncănelile 
goale, ori de nişte palavragii sâcâitori şi de nişte iscoditori 
neobrăzaţi; şi au să te facă să cazi iarăşi într-o boală încă şi 
mai rea decât cea dintâi! 

Eu atunci îi spusei bărbierului: 

— Astăzi îmi este peste putinţă să primesc poftirea ta, da 
va fi pe o altă zi! 

EI îmi răspunse: 

— Lucrul cel mai nimerit pentru tine, îţi mai spun o dată, 
este de a grăbi ceasul intrării tale în casa mea, şi de a veni 
fară de zăbavă să te desfeţi cu toată buna-cuviinţă 
prietenilor mei şi să te bucuri de însuşirile lor minunate. Şi 
aşa vei urma spusa poetului: 

Prietene, nu da vreodată-n lături Prilejul desfătării ce te- 
mbie, Şi nu lăsa pe mâine niciodată A bucuriei veselă solie, 
Că nu oricare zi e-ncununată Cu nimbul strălucind de 
bucurie, Şi nu-ţi întinde buzele-i gingaşe O desfătare-n 
orice ceas - se ştie! 

Norocu-i o femeie, şi se schimbă, Ca o femeie dulce şi 
nurlie.47 

Atunci, faţă de toate piedicile şi de toate trâncănelile lui, 
nu mă putui opri să nu râd, da cu inima fultuită toată de 
mânie grea; pe urmă îi spusei: 

— Acuma îţi poruncesc să sfârşeşti treaba pentru care te- 
am chemat, şi să mă laşi să mă duc pe calea lui Allah şi sub 
sfânta lui oblăduire; iar la rândul tău, să te duci şi să te 
întâlneşti cu prietenii tăi care, la ceasul acesta, pesemne că 
te-or aştepta cu nerăbdare! 

EI îmi răspunse: 

— Da de ce nu vrei să te învoieşti? Chiar că nu îţi cer decât 
un lucru: să mă laşi să ţi-i înfăţişez pe prietenii mei, ortacii 
aceia desfătători, care nici vorbă să fie niscaiva inşi 
iscodelnici, întrucât te încredinţez că, odată ce ai să-i vezi, 
nu vei mai vroi să ai de-a face cu alţii şi îi vei da încolo pe 
prietenii tăi de-acum! 


Îi spusei: 

— Allah sporească-ţi încă şi mai mult bucuria pe care ţi-o 
aduce prietenia lor! Şi, de altminteri, îţi făgăduiesc că într-o 
zi am să-i poftesc chiar eu să vină la un zaiafet pe care am 
să-l dau anume pentru ei! 

Atunci afurisitul de bărbier se înduplecă a fi de părerea 
mea, da îmi spuse: 

— De vreme ce văd că totuşi ţii astăzi mai mult la ospăţul 
cu prietenii tăi şi la tovărăşia lor, decât la tovărăşia cu 
prietenii mei, ai răbdare şi aşteaptă până dau fuga să duc la 
mine acasă toate bucatele pe care le datorez filotimiei tale; 
am să le pun pe masă dinaintea musafirilor mei şi, întrucât 
prietenii mei nu au să fie atât de nerozi încât să se supere 
dacă am să-i las să facă singuri cinstirea mesei mele, am să 
le spun că nu au nici a se bizui pe mine, nici a aştepta 
întoarcerea mea; şi numaidecât mă voi întoarce la tine, şi te 
voi însoţi acolo unde vrei să te duci! 

Strigai atunci: 

— Uf. Nu este ajutor şi putere decât la Allah cel Preaînalt 
şi Atotputernic! Bre omule, du-te să te întâlneşti cu prietenii 
tăi, şi veseleşte-te cu ei în desfătare, şi lasă-mă pe mine să 
mă duc la prietenii mei, care trebuie să aştepte sosirea mea 
chiar la ceasul de-acum! 

Iar bărbierul îmi spuse: 

— A, nu! niciodată n-am să mă îndur să te las să pleci 
singur! 

Îi răspunsei, silindu-mă amarnic să nu-l ocărăsc: 

— Da înţelege odată că locul unde mă duc nu poate să fie 
călcat decât numai de mine! 

EI îmi spuse: 

— Atunci pricep! socot că ai întâlnire cu vreo femeie! 
întrucât, de n-ar fi aşa, m-ai lua cu tine! Şi totuşi să ştii că 
mi se cuvine o atare cinste, mai mult decât oricărui altuia 
de pe lume, şi că pe deasupra ţi-aş fi de mare ajutor în tot 
ceea ce vei vrea să faci. Şi-apoi tare mi-e teamă ca femeia 
aceea să nu fie vreo mişauă străină. Atunci, vai de tine dacă 


vei fi singur! Ii vei lăsa sufletul acolo, neîndoielnic! întrucât 
această cetate a Bagdadului nu se potriveşte neam la atare 
soiuri de întâlnişuri, oh, da deloc! Şi mai cu seamă de când 
îl avem pe valiul cel nou, care este de o asprime cumplită 
faţă de asemenea soiuri de lucruri; că se spune că nu are 
nici zebb, nici ouă, şi că, de ură şi de zavistie, pedepseşte 
amarnic asemenea soiuri de drăgosteli! 

La vorbele acestea nu mai putui să stau locului şi strigai cu 
năprasnă: 

— O, tu, cel mai afurisit dintre toţi mişeii şi călăii! ai să pui 
odată capăt, da ori ba, pălăvrăgelilor cu care mă omori? ... 

Atunci bărbierul se înduplecă să tacă o bucată de vreme, 
îşi luă iarăşi briciul şi isprăvi într-un sfârşit să mă radă pe 
tot capul. Dar toate acestea făcuseră ca vremea rugăciunii 
de la amiază să fi venit; ba rugăciunea chiar trebuia să fi 
ajuns destul de departe şi urma să înceapă predica. 

Atunci îi spusei, spre a-l face să-şi ia tălpăşiţa: 

— Mergi la prietenii tăi să le duci toate bucatele şi toate 
băuturile de-aici; iar eu îţi făgăduiesc că aştept până te 
întorci, ca să poţi să mă însoţeşti la întâlnirea aceea! 

Şi stăruii aşa, ca să-l înduplec. El atunci îmi spuse: 

— Văd limpede că vrei să mă duci cu vorba ca să te scapi 
de mine şi să te duci singur. Da te prevestesc că, dacă faci 
aşa, te arunci în nişte prăpăduri din care nu vei mai putea 
să găseşti nici ieşire, nici scăpare. Aşa că te juruiesc, spre 
binele tău, să nu te mişti de aici până ce nu mă întorc, să te 
iau şi să te însoțesc, spre a şti cum va să se sfârşească 
jitania ta! 

Îi spusei: 

— Bine! da, pe Allah, să nu fii prea zăbavnic a te întoarce! 

Bărbierul atunci mă rugă să-l ajut a-şi pune în spinare 
toate lucrurile pe care i le dăruisem, şi pe cap cele două 
tablale pline cu plăcintării, şi, încărcat aşa, plecă de la mine. 
Caci, afurisitul, de cum ajunse afară, strigă doi hamali, le 
dădu în seamă povara, le spuse să care totul la el acasă, în 


cutare loc, iar el se piti la pândă pe o ulicioară dosnică, să 
aştepte plecarea mea. 

Cât despre mine, numaidecât mă sculai, mă spălai cât mai 
repede cu putinţă, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai 
frumoase şi ieşii din casă. Şi chiar în clipita aceea auzii 
glasurile muezinilor de pe minarete cum chemau pe drept- 
credincioşi la rugăciunea de amiază în acea sfântă zi de 
vineri: 

Bismillami'rrahmani'rrahim! În numele lui Allah, 
lertătorul-cel-fără-de-margini şi Milostivul! 

Mărire lui Allah, Stăpânul lumilor; Atoateiertătorul şi 
Milostivul! 

Doamne al tuturora, singur Judecător la ziua de Răsplată, 
Pe tine te preamărim, de la tine cerşim ajutorare! 

Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă, Pe calea celor pe care i- 
ai acoperit cu milele tale, Nu pe calea celor care ţi-au 
stârnit mânia, nici pe calea celor care se află în rătăcire. 
Amin! 

Odată ieşit afară din casă, mă îndreptai cu toată graba 
spre casa fetei. Când ajunsei la poarta cadiului, mă întorsei 
din întâmplare şi îl văzui pe afurisitul de bărbier la colţul 
ulicioarei. Atunci, cum poarta casei era întredeschisă, mă 
repezii înăuntru şi închisei repede poarta. Şi o văzui în 
curte pe bătrână, care mă îndrumă pe dată până la catul de 
sus, unde se afla codana. 

Dar de-abia intrarăm, că şi auzirăm nişte oameni venind 
pe uliţă: era cadiul, tatăl copilei, şi alaiul lui, care se 
întorceau de la rugăciune. Şi îl văzui, în uliţă, pe bărbierul 
care sta în picioare şi mă aştepta. Cât despre cadiu, codana 
mă linişti şi îmi spuse că tatăl ei nu venea pe la ea decât 
rareori, şi că, de altminteri, se afla oricând pentru mine un 
mijloc de a nu fi văzut. 

Dar, spre nenorocirea mea, vru Allah să se petreacă o 
întâmplare care avea să-mi fie amarnică. Într-adevăr, se 
brodi că taman în ziua aceea uneia dintre roabele copile ale 
cadiului să i se cadă o pedeapsă. Şi cadiul, de cum intră în 


casă, se apucă să-i dea chelfăneala cuvenită acelei roabe 
copile, şi pesemne că îi altoi prea tare poponeţul, întrucât 
ea începu să scoată nişte ţipete smintite; şi-atunci, unul 
dintre arapii casei intră ca să încerce să pună o vorbă bună 
pentru ea, iar cadiul, mânios, se năpusti pe el cu lovituri de 
nuia; şi arapul pe dată începu să urle şi el. Se stârni atunci 
o hărmâălaie de se sculă toată uliţa, iar bărbierul nenorocirii 
gândi că fusesem prins şi pedepsit eu, şi că eu scoteam 
ţipetele acelea. Atunci se apucă să dea nişte răcnete de 
moarte, să-şi sfâşie hainele, să-şi toarne ţărână pe cap şi să 
cerşească ajutorul trecătorilor care începuseră să se adune 
împrejurul lui. 

Şi se văicărea şi striga: 

— II omoară pe stăpânul meu în casa cadiului! 

Pe urmă, ţipând întruna, alergă la mine acasă, urmat de o 
liotă întreagă, şi le duse ştirea tuturor celor din casa mea şi 
slugilor mele, care pe dată se şi înarmară cu ciomege şi O 
luară la fugă înspre casa cadiului, răcnind şi asmuţindu-se 
unii pe alţii. Şi ajunseră toţi, cu bărbierul în frunte, care îşi 
tot sfâşia nainele şi ţipa cât îl ţineau beregatele, dinaintea 
porţii cadiului, acolo unde mă aflam eu. Când auzi toată 
zarva de dinaintea casei sale, cadiul se uită pe fereastră şi 
văzu ceata de zărghiţi care izbeau în poartă cu ciomegele. 

Atunci, găsind că lucrul era cu primejdie, cobori şi 
deschise uşa şi strigă: 

— Hei, oameni buni, ce-i cu voi? 

Iar slugile mele ţipară: 

— L-ai omorât pe stăpânul nostru! 

EI le spuse: 

— Da cine este stăpânul vostru şi ce a săvârşit ca să-l fi 
omorât? ... 

Caci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu 
că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a treizecea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, uluit, cadiul le 
spuse: 


— Şi oare ce a săvârşit stăpânul vostru ca să-l fi omorât 
eu? Şi ce caută în mijlocul vostru bărbierul acela, care 
răgeşte şi se zbate ca un măgar? 

Atunci bărbierul strigă: 

— Chiar tu eşti acela care, oleacă mai înainte, l-ai prăpădit 
pe stăpânul meu cu lovituri de ciomag, pe când eu mă aflam 
în uliţă şi îi auzeam ţipetele! 

Cadiul îi răspunse: 

— Păi da cine-i stăpânul tău? De unde a venit? Unde se 
ducea? Cine a putut să-l bage în casă? Şi ce a făcut spreai 
se cădea loviturile de ciomag? 

Bărbierul spuse: 

— O, cadiu al prăpădului, nu mai face pe isteţul, că ştiu eu 
toată povestea, pricina intrării stăpânului meu în casa ta şi 
toate amănuntele tărăşeniei. Chiar că ştiu, şi vreau acuma 
ca toată lumea să ştie, că fiica ta este îndrăgostită de 
stăpânul meu şi că stăpânul meu este tot aşa de ea! Şi l-am 
însoţit chiar eu până aici. Şi-atunci tu l-ai prins în pat cu 
fata ta şi l-ai snopit cu bătaia, ajutat de slugile tale. Or, nu 
mă mai mişc de-aici până ce nu te-oi sili să vii cu mine la 
singurul nostru judecător, califul, afară numai dacă nu vrei 
mai degrabă să ni-l dai pe dată pe stăpânul nostru şi să-l 
despăgubeşti de ciomăgeala pe care l-ai făcut s-o îndure, şi 
să ni-l slobozeşti viu şi nevătămat, mie şi rudelor lui. Fără de 
care, am să fiu silit să intru în casa ta cu de-a sila şi să-l 
slobozesc chiar eu. Grâăbeşte-te aşadar să ni-l dai! 

La asemenea vorbe, cadiul rămase năuc şi plin de 
nedumerire, şi năpădit de ruşine dinaintea tuturor celor de 
faţă care ascultau. Da tot îi spuse bărbierului: 

— Dacă nu eşti un mincinos, nu ai decât să intri chiar tu în 
casa mea, îţi îngăduiesc, şi să-l cauţi peste tot pentru a-l 
slobozi! 

Atunci bărbierul se năpusti în casă. 

Cât despre mine, care mă uitam de la fereastră, de după 
zăbrelele de lemn, la pătăranie, când văzui că bărbierul se 
năpusteşte în casă după mine, vrusei să fug. Dar degeaba 


căutai vreo ieşire, că nu îmi era niciuna la îndemână, care 
să nu poată fi zărită de oamenii din casă sau care să nu fie 
sub ochii bărbierului. Atunci, într-o odaie pe unde căutam o 
ieşire, dădui peste o ladă mare de lemn, goală, şi zorii să 
intru în ea ca să mă ascund, şi închisei capacul peste mine, 
şi îmi ţinui răsuflarea. 

Iar bărbierul, după ce cotrobăi prin toată casa, intră până 
la urmă în odaie, începu să se uite ba la dreapta, ba la 
stânga, şi zări lada. Atunci blestematul, fară să spună nimic, 
pricepu că eu eram acolo înăuntru, luă lada, şi-o aburcă în 
spinare şi o duse cu el; şi ieşi pe uşă cât mai iute, pe când 
eu simţeam că mor de spaimă. Caci, după judeţul ursitoarei, 
pe când elmă căra, lumea adunată vroi să vadă ce se află în 
ladă, şi numaidecât capacul fu ridicat. Atunci, neputând să 
îndur ruşinea şi huiduielile, mă ridicai cu grabă şi sării jos, 
da atâta de iute încât îmi frânsei piciorul. Şi din ceasul de- 
atunci sunt eu şchiop. Caci, în clipita aceea, nu mă gândeam 
decât să fug şi să mă ascund; şi, cum mă pomenii dinaintea 
unei mulţimi amarnice, începui să-i arunc pumni întregi de 
galbeni; şi mă prilejuii de înghesuiala tuturor acelor inşi 
asupra galbenilor de pe jos, ca să mă strecor şi să fug cu 
toată iuţeala. Aşa că pornii să străbat o mare parte din 
ulițele cele mai întunecate ale Bagdadului. Dar care nu-mi 
fu spaima când îl văzui deodată pe bărbier în urma mea şi 
când îl auzii strigând cu glas mare: 

— O, oameni buni! mulţumită lui Allah, mi l-am găsit pe 
stăpânul meu! Au vrut să mă lovească în dragostea mea 
pentru stăpânul meu! Ci Allah nu a îngăduit biruinţa răilor 
şi mi i-a îngenuncheat şi m-a menit să-l scap din mâinile lor! 

Pe urmă îmi spuse, alergând în urma mea: 

— O, stăpâne al meu, acuma vezi ce rău ai făcut când te-ai 
dovedit aşa de nerăbdător şi când nu mi-ai ascultat 
sfaturile? Şi, fară ajutorul lui Allah, carele m-a împins să te 
slobozesc, ai fi îndurat cele mai amarnice cazne şi te-ai fi 
prăpădit pe totdeauna! Roagă-te, aşadar, lui Allah, să mă ţie 
a fi toată viaţa mea în slujba ta, şi să-ţi stau drept călăuză 


ageră; întrucât te-ai încredinţat că ai mintea slabă şi 
nechibzuită, şi eşti cam teleleu! Ci, doamne, unde fugi aşa? 
Aşteaptă-mă! 

Eu atunci, nemaiştiind cum că scap de bărbier, decât 
poate odată cu moartea, mă oprii şi îi spusei: 

— O, bărbierule, nu îţi este de ajuns că m-ai adus în starea 
în care sunt? Oare îmi vrei moartea? 

Da taman când isprăvii a-i spune astea, văzui chiar 
dinaintea mea, în suk, prăvălia deschisă a unui negustor pe 
care îl cunoşteam. Mă repezii pe uşa prăvăliei şi îl rugai pe 
negustor să-l oprească pe blestemat să intre după mine. lar 
negustorul izbuti să-l oprească, arătându-i o bâtă amarnică 
şi repezindu-i nişte ochi cumpliţi. Şi bărbierul nu plecă 
decât blestemându-l pe negustor şi covârşindu-l cu toate 
sudalmele pe care le ştia. 

Negustorul atunci mă întrebă ce întâmplare se petrece, 
iar eu îi istorisii păţania mea cu bărbierul şi îl rugai să mă 
lase în prăvălie până mi se va zvidui piciorul; că nu mai 
vroiam să mă întorc la mine acasă, de frică să nu fiu 
pisălogit întruna de bărbierul al cărui chip îmi era mai de 
nesuferit decât cea mai neagră asuprire. Apoi, îndată după 
vindecare, luai toţi banii pe care îi aveam; trimesei să vină 
martorii şi făcui o adiată prin care lăsam rudelor tot ce mai 
rămânea din averea mea, bunurile şi stăpânirile mele, dar 
pe care să le capete numai după moartea mea; şi statorii un 
om de credinţă drept chivernisitor, care să vegheze asupra 
tuturor bunurilor, şi îl îndatorai să se poarte bine cu toţi ai 
mei, mari şi mici. Şi, spre a curma pe deplin cu bărbierul, 
hotărâi să plec din Bagdad, cetatea mea, şi să mă mut în 
vreun loc unde să nu mă mai primejduiesc a mă pomeni nas 
în nas cu vrăjmaşul meu. 

Aşa că plecai din Bagdad şi nu mă oprii din drumeţit până 
ce nu ajunsei în ţara voastră, unde socoteam că am izbutit 
să mă scutur de asupritorul meu. Dar se dovedi trudă 
pierdută, de vreme ce iacătă, o, domniile voastre, dau peste 
el aici, în mijlocul vostru, la ospăţul la care m-aţi poftit! 


Încât pricepeţi bine că nu mai pot să am linişte până nu voi 
părăsi ţara voastră, precum am părăsit-o şi pe cealaltă, şi 
toate din pricina acestui blestemat, a acestui ticălos, a 
acestui bărbier ucigaş, prăpădi-l-ar Allah pe el, şi pe tot 
neamul lui, şi pe toţi urmaşii lui! 

După ce rosti vorbele acestea, urmă a spune croitorul 
dinaintea sultanului Chinei, tânărul cel şchiop se ridică 
îngălbenit cu totul la chip, ne ură bună pace şi ieşi fară ca 
noi să-l fi putut opri. 

Cât despre noi, la povestea lui uluitoare, ne uitarăm la 
bărbier şi îl întrebarăm: 

— Da tu socoţi că tânărul a spus adevărul? Şi, dacă-i drept, 
pentru ce te-ai purtat aşa şi i-ai prilejuit toate nenorocirile? 

Atunci bărbierul săltă capul şi ne spuse: 

— Pe Allah! tocmai din pricină că ştiam prăpădul m-am 
purtat aşa, şi am făcut-o spre a-l feri de necazuri şi mai 
mari. Întrucât, fară de mine, ar fi fost pierdut numaidecât. 
Aşa că nu are decât să-i mulţumească lui Allah şi să-mi 
mulţumească şi mie că şi-a pierdut numai folosinţa 
piciorului, în loc să se fi pierdut cu totul. Cât despre voi, cei 
de aici, o, domniile voastre, spre a avea dovadă că nu sunt 
nici palavragiu, nici băgăreţ, nici asemănător în nici un fel 
cu vreunul dintre cei şase fraţi ai mei, şi ca să vă adeveresc 
că sunt un om de folos şi bine priceput, şi mai cu seamă tare 
tăcut, am să vă istorisesc povestea mea, şi aveţi să judecaţi! 

După vorbele acestea, noi toţi, urmă croitorul, ascultarăm 
în tăcere povestea bărbierului: 

Istorisirea bărbierului din Bagdad şi păţaniile celor şase 
fraţi ai săi (povestite de bărbier şi răspovestite de croitor) 
povestea bărbierului. 

Bărbierul spuse: 

Aflaţi, aşadar, o, stăpânii mei, că trăiam la Bagdad sub 
domnia emirului drept-credincioşilor El-Muntasser 
Billah48! Se trăia în fericire sub stăpânirea lui, întrucât îi 
avea la inimă pe săraci şi pe nevoiaşi, şi îi erau dragi 
taifasurile cărturarilor, ale înţelepţilor şi ale poeţilor. 


Or, într-o bună zi, califul avu a se plânge de zece 
ipochimeni care sălăşluiau nu departe de cetate, şi îi 
porunci naipului să-i caute pe cei zece ipochimeni. Şi vru 
soarta să mă aflu pe ţărmul apei, taman la ceasul când 
derbedeii se găteau să treacă Tigrul în luntre. Şi îi văzui pe 
dalcauci în luntre şi îmi zisei în minte: „Aha! inşii ăştia şi-au 
dat întâlnire în luntre spre a-şi petrece ziua veselindu-se, 
mâncând şi bând. Încât numaidecât cată să le fiu oaspete şi 
să-mi fac parte la chiolhan!” 

Mă apropiai atunci de apă şi, fară a scoate o vorbă, eu, 
Tăcutul, sării în luntre şi mă vârâi în liota lor. Dar deodată 
văzui că vin străjile valiului, care îi înşfăcară, le puseră la 
fiecare câte un singir la gât şi nişte lăcate la mâini, şi pe 
urmă mă înşfăcară şi pe mine şi îmi puseră aşijderea un 
singir la gât şi lăcate la mâini. lac-aşa! şi nu suflai o vorbă şi 
nu îngânai un cuvânt, faptul vă este o dovadă, domniile 
voastre, despre tăria firii mele şi despre scumpătatea mea 
la vorbă. Mă lăsai aşadar înfieruit fară a crâcni, şi mă văzui 
dus cu cei zece inşi până între mâinile emirului drept- 
credincioşilor, califul Montasser Billah. 

La vederea noastră, califul chemă armaşul şi îi zise: 

— Taie-le capetele numaidecât acestor zece mişei! 

Atunci armaşul ne rândui în şir pe toţi, în curte, sub ochii 
califului şi, ridicându-şi paloşul, reteză capul dintâi şi îl 
aruncă de-a rostogolul, pe urmă pe cel de al doilea şi pe cel 
de al treilea şi până la cel de al zecelea. Da când ajunse la 
mine, numărul de capete tăiate era zece, iar el nu avea 
poruncă să taie mai mult. Se opri aşadar şi îi spuse califului 
că porunca a fost împlinită. Atunci califul se întoarse şi mă 
văzu tot în picioare şi strigă: 

— O, armaşule, ţi-am poruncit să tai capul celor zece 
mişei! Cum se face că pe acesta al zecelea l-ai cruțat? 

Armaşul răspunse: 

— Pe milele lui Allah asupra ta, şi pe milele tale asupra 
noastră! am tăiat zece capete! 

Califul grăi: 


— Să vedem! ia numără-le dinaintea mea! 

Le numărară şi se găsi întocmai numărul de zece. Atunci 
califul se uită la mine şi mă întrebă: 

— Da tu cine eşti? şi ce cauţi între aceşti lacomi de sânge? 

Eu atunci, o, stăpânii mei, şi numai atunci, dinaintea 
întrebării emirului drept-credincioşilor, mă hotărâi să 
vorbesc. Şi spusei: 

— O, emire al drept-credincioşilor! eu sunt şeicul poreclit 
El-Samet, din pricina scumpătăţii mele la vorbă. 
Înţelepciune am destulă în cap; clar cât despre cumpănirea 
judecății mele, cât despre temeinicia cuvintelor mele, cât 
despre desăvârşirea minţii mele, cât despre agerimea 
deşteptăciunii mele, cât despre scumpătatea mea la vorbă, 
nu am a-ţi spune nimic, întrucât aceste haruri sunt fară de 
capăt în mine. Cât despre meseria mea, este bărbieritul. Şi 
sunt unul dintre cei şapte fii ai tatălui meu, iar cei şase fraţi 
ai mei sunt toţi în viaţă. Da iacătă întâmplarea! Chiar în 
dimineaţa aceasta, mă preumblam de-a lungul Tigrului; îi 
văzui pe inşii aceia zece care săreau într-o luntre; şi mă 
vârâi printre ei şi coborâi cu ei şi socoteam că or fi niscaiva 
musafiri la vreun zaiafet pe apă. Da, de cum ajunserăm pe 
malul celălalt, mă dumirii că mă aflam între nişte tâlhari; 
întrucât văzui străjile năvălind şi punându-ne singirul la gât. 
lar eu, măcar că eram străin de inşii aceea, nu vrusei să 
vorbesc nimic, nici să mă împotrivesc, şi aceasta din pricina 
prisosului meu de dârzie şi a scumpătăţii mele a vorbă. Aşa 
că fusei adus cu toţi aceia între mâinile tale, o, emire al 
drept-credincioşilor, şi tu poruncişi să li se taie capetele 
celor zece ucigaşi, iar eu rămăsei singur între mâinile 
armaşului; şi, la toate, nu rostii o vorbă. Eu unul găsesc că 
asta cere inimă bărbată şi tărie destul de straşnică. Şi, de 
altminteri, nimic altceva decât numai faptul de a mă face pe 
nepusă masă tovarăş cu cei zece ipochimeni, numai el şi 
este cel mai mare fapt de vitejie pe care îl ştiu. Da să nu te 
minunezi de purtarea mea, o, emire al drept-credincioşilor, 


întrucât eu toată viaţa mea m-am purtat totdeauna aşa, 
îndatorându-i pe cei ce nu mă cunosc! 

După ce auzi spusele mele şi află astfel că sunt plin de 
bărbăţie şi de virtute, îndrăgind tăcerea şi chibzuinţă, 
scârbind iscodeala şi băgărlâcul, orice-ar fi putut să spună 
tânărul acela şchiop care se afla aici adineaori, tânărul 
acela şchiop pe care l-am scăpat de la tot soiul de necazuri, 
califul îmi spuse: 

— O, preacinstitule şeic, bărbier isteţ şi chibzuit! spune- 
mi: da fraţii tăi cei şase? ... sunt şi ei ca tine? au în ei tot 
atâta înţelepciune, pricepere şi sfiiciune? 

Răspunsei: 

— Ferească-mă Allah de ei! Ce departe de mine sunt 
aşezaţi! O, emire al drept-credincioşilor, chiar că acum m-ai 
mâhnit cu o mare ocară, asemuindu-mă cu acei şase 
zărghiţi care nu au nimic asemănător cu mine, nici de 
aproape, nici de departe. Întrucât, din pricina trăncănelii 
lor smintite şi a băgăroşeniei lor şi a nevredniciei lor, şi-au 
tras asupră-le destule necazuri şi, fiecare dintre ei, câte un 
beteşug la trup şi la minte. Într-adevăr, fratele meu dintâi 
este şchiop; cel de al doilea este chior; cel de al treilea, 
ştirb; cel de al patrulea, orb; cel de al cincilea are urechile 
tăiate şi nasul retezat; iar cel de al şaselea, buzele 
spintecate. Caci, o, emire al drept-credincioşilor, să nu 
carecumva să socoti că umflu cusururile fraţilor mei şi 
harurile mele. Întrucât, de ţi-aş istorisi povestea lor, ai 
vedea cât de deosebit sunt eu de ei toţi. Şi, întrucât 
povestea lor este nemăsurat de grăitoare, iacătă, fară a mai 
zăbovi, am să ţi-o istorisesc. 

Povestea cu Bacbuc, fratele cel mare al bărbierului. 

Află, aşa, o, ocârmuitorule al drept-credincioşilor, că 
fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns şchiop, se 
cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când 
începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. 
De meserie era croitor la Bagdad. 


Îşi făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o 
luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani şi de averi. Insul 
acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla 
prăvălia fratelui meu Bacbuc; şi, totodată, în partea de jos a 
casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum şi 
boul morarului. 

Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc şedea şi cosea 
în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la 
bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, şi care 
se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta 
stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc îşi simţi 
inima cum i se umple de pojar, şi îi fu peste putinţă să mai 
coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la 
bagea; şi, în ziua aceea, rămase aşa, năuc şi pierdut în 
minunare, până seara. lar a doua zi dimineaţa, din crăpăt 
de zori, se întoarse la locul lui şi, mai cosând câte oleacă, 
sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de 
mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră şi nu făcu treabă 
nici măcar de o drahmă. 

Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât 
simţămintele lui Bacbuc, fratele meu, şi hotărî să tragă 
foloase de pe urma lor, în toate chipurile, şi să se veselească 
straşnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă şi mai 
năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care 
îl şi săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da 
atâta de prosteşte, încât ea se şi trase repede în casă spre a 
râde în voia ei. lar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o 
bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu 
câtă îmbiinţă fusese privit. 

Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că 
stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o 
bucată frumoasă de bogasiu înfăşurată într-o legătură de 
mătase, şi că îi spune: 

— Îţi aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croieşti din ea 
nişte cămăşi. 


Şi Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei 
fusese trimis de soţia lui, şi îi spuse: 

— Pe ochii şi pe capul meu! chiar în seara aceasta cămăşile 
au să fie gata. 

Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, 
lipsindu-se până şi de orice hrană, încât seara, când veni 
stăpânul casei, cămăşile, în număr de douăzeci, erau croite 
şi cusute şi împăturite în basmaua de mătase. 

Şi stăpânul îl întrebă: 

— Cât trebuie să-ţi plătesc? 

Da chiar în clipita aceea, se ivi furişată la bagea nevasta 
cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc şi îi făcu 
semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Şi fratele 
meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar 
că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare şi până şi-un 
ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit 
că lucrase şi că îl îndatora pe soţ, pentru dragostea şi 
pentru ochii cei frumoşi ai nevesticii. 

Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al 
smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni 
aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu şi îi spuse 
fratelui meu: 

— lacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am nişte şalvari 
noi, ca să-i port cu cămăşile cele noi. Şi îţi aduc încă o 
bucată de bogasiu, ca să-mi croieşti din ea nişte şalvari. Şi 
să fie cât mai largi! Şi să nu te zgârceşti nici la cute, nici la 
bogasiu! 

Fratele meu răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi şezu vreme de trei zile întregi să lucreze, şi nu lua să 
mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca 
să nu piardă vremea şi mai ales pentru că nu mai avea nici 
baremi o drahmă de argint spre a-şi cumpăra cele de 
trebuinţă. 

Când isprăvi lucratul şalvarilor, îi împături în basmaua cea 
mare şi, fericit cu totul şi nemaiputând de bucurie, urcă el 


însuşi sus, să-i ducă stăpânului casei. 

E de prisos să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept- 
credincioşilor, că muieruşca se înţelesese cu bărbatu-său 
să-şi bată joc de mangafaua de frate-meu şi să-i facă 
renghiurile cele mai aiurite. Aşa că, după ce fratele meu îi 
înmână bogătanului şalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea 
să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura uşii, capul cel 
drăgălaş al femeii se îţi, ochii ei zâmbiră şi sprâncenele-i 
făcură semn să nu primească. Şi Bacbuc nu vroi, cu 
străşnicie, să primească de la soţ chiar nimic. Atunci soţul 
ieşi o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, şi se 
întoarse grabnic la fratele meu şi îi zise: 

— Eu şi cu soţia mea ne-am hotărât, spre a-ţi răsplăti 
truda, să ţi-o dăm de soţie pe roaba noastră cea albă, care-i 
tare frumoasă şi tare gingaşă; şi, astfel, vei fi de-al casei! 

Şi Bachbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip 
de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea 
slobodă în casă, şi se învoi numaidecât; şi numaidecât fu 
chemată roaba cea tinerică şi fu măritată cu Bacbuc, fratele 
meu. 

Apoi, când veni seara şi Bacbuc vru să se apropie de roaba 
cea albă, ea îi zise: 

— Nu, nu! nu în seara asta! 

Şi Bachbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să 
dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea 
frumoasă. 

Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălăşluia în prăvălie, i se 
spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în 
partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, şi el şi 
proaspăta lui soţie. Şi, după ce roaba, care era sus la 
stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să 
se culce singur-singurel. 

Dar dimineaţa, dinainte de zori, cum mai dormea încă, 
deodată intră morarul, rostind cu glas tare: 

— Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot 
hodineşte. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca sa 


macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de 
mare! Mugşteriii aşteaptă să le dau faina. 

Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept 
bou, şi îi zise: 

— Hai, leneşule, scoală-te să te înjug! 

Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă şi se lăsă 
luat şi înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la 
grindeiul morii şi, alduindu-i o lovitură de bici straşnică, îi 
strigă: 

— Yallah! 

Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să 
mugească precum un bou. lar morarul urmă a-i trage nişte 
gârbace vârtoase şi a-l face să învârtească moara multă 
vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou şi 
bufnea sub lovituri. 

Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea 
aceea, trudind la învârtitul morii şi dobândind la gârbace. Şi 
se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la 
fratele meu pe roaba cea tânără; şi roaba îl dezlegă din jug 
şi îi spuse cu milă multă în glas: 

— Stăpâna mea m-a însărcinat să-ţi spun că adineaori a 
auzit năpasta pe care ai îndurat-o şi că este tare mâhnită de 
treaba aceasta, şi că noi toţi luăm parte la chinurile tale. 

Şi amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace şi era 
atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o 
vorbă de răspuns. 

Pe când el se afla în starea aceea, veni şeicul care îi 
scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; şeicul îi ură bună 
pace şi îi zise: 

— Dăruiască-ţi Allah viaţă lungă! Şi fie să ai o căsnicie 
binecuvântată! Sunt încredinţat că ţi-ai petrecut o noapte în 
fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare şi cele 
mai tainice, şi în îmbrăţişări, sărutări şi desfătări, de seara 
până dimineaţa! 

Fratele meu Bacbuc îi zise: 


— Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoşii şi pe pezevenghii de 
soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat 
aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului 
morarului, şi s-o ţin aşa până dimineaţa! 

Şeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele 
şireteniei; şi el i le povesti. Atunci şeicul spuse: 

— E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potriveşte cu 
steaua tinerei neveste! 

Bacbuc spuse: 

— A, blestematule! du-te să vezi de nu poţi să mai 
născoceşti şi alte ticăloşii! 

Pe urmă fratele meu plecă şi se duse să se proţăpească în 
prăvălia lui, unde se puse pe rostul aşteptatului, doar i-o 
pica de lucru ceva cu care să-şi poată dobândi pâinea, după 
ce lucrase atâta fară nici o plată. 

Or, pe când şedea aşa, iată că vine la el tânăra roabă albă, 
care îi spuse: 

— Stăpâna mea te doreşte cu aprindere; şi m-a însărcinat 
să-ţi spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, 
de la bagea, să aibă bucuria de a te privi. 

Şi, în chiar clipita aceea, fratele meu o şi văzu la fereastră 
pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta şi 
spunea: 

— Pentru ce, dragule, ai înfăţişarea atâta de bosumflată şi 
atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiţi la mine? Ii 
jur pe viaţa ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a 
petrecut fără ştirea mea! lar cât despre roaba aceasta 
smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la 
ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta! 

Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea şi se uită la 
nevestică; şi numai vederea ei îl şi făcu să uite toate 
corvezile trecute, şi îşi odihni ochii bucurându-se de 
frumuseţea şi de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, şi 
ea la fel, până ce rămase încredinţat că toate nenorocirile 
acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui. 


Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăşi pe tânăra 
femeiuşcă, urmă mai departe a croi şi a coase la cămăşi, la 
şalvari, la rochii de purtat pe dedesubt şi la rochii de purtat 
pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi 
la el şi îi zise: 

— Stăpâna mea ţi se închină şi îţi spune că, în chiar 
noaptea aceasta, stăpânul meu, soţul ei, e plecat la zaiafet 
la un prieten de-al lui, şi stă acolo până dimineaţa. Aşa că te 
aşteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine şi să şi 
petreacă noaptea în desfătări şi în toate voioşirile. 

Şi smintitul de Bacbuc, la atare ştire, ajunse să-şi piardă 
cu totul minţile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip 
de căpetenie, în înţelegere cu soţul ei, ca să se scuture de 
fratele meu şi, în felul acesta, să scape, şi ea şi bărbatu-său, 
de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le 
porunciseră. 

Aşa că bogătanul îi spuse neveste-sii: 

— Cum ar fi să facem spre a-l hotări să intre la tine şi, în 
felul acesta, să-l prindem şi să-l târâm dinaintea valiului? 

Ea răspunse: 

— Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, şi am să-l 
meremetisesc cu o meremetiseală şi am să-l terfelesc cu o 
terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea! 

lac-aşa! şi Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l aşteaptă! Şi, 
de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile şi de 
toate şiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când 
se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia şi să-l ducă la 
stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea 
lui, şi zâmbi, şi zise: 

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorula te 
vedea, într-un sfârşit, lângă mine! 

Iar Bacbuc îi spuse: 

— Şi eu la fel! da repede, şi înainte de orice, o sărutare! Şi 
apoi... 

Da nici nu apucă să-şi termine vorba, că uşa sălii se şi 
deschise şi intră soţul nevesticii, urmat de doi robi arapi, 


care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl 
doborâră la pământ şi, pentru început, îi alintară şezutul cu 
gârbacele. 

Pe urmă îl aburcară pe umeri şi îl cărară la valiu, care 
numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o 
tabăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoţat pe 
spinarea unei cămile, fu legat acolo şi fu purtat pe toate 
ulițele Bagdadului, iar un pristav obştesc striga cu glas 
mare: 

— lacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuieşte 
la muierile semenilor săi! 

Or, pe când îl purtau aşa, deodată cămila se făcu abraşă şi 
începu să sară ca o smintită. lar Bacbuc nu putu decât să se 
prăbuşească la pământ şi îşi frânse piciorul pe loc. Şi, din 
ceasul acela, rămase şchiopul care e ste. Pe deasupra, valiul 
îl osândi şi la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieşi 
din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate 
astea, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, eu, fratele 
său, şi alergai pe urmele lui şi îl adusei îndărăt tainic, 
trebuie să ţi-o mărturisesc, şi mă împovărai cu vindecarea, 
cu cheltuielile şi cu toate trebuinţele lui. Şi o ţin aşa! 

La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, 
stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe 
un râs cu hohote şi îmi spuse: 

— Bine mai povesteşti! şi ce poveste frumoasă! 

Eu răspunsei: 

— Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte- 
ţi! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea 
fiecăruia dintre ceilalţi fraţi ai mei! Da tare mi-e tramă să 
nu mă socoţi palavragiu ori farfara! 

Iar califul răspunse: 

— Departe de tine! Grăbeşte-te, dimpotrivă, să-mi 
istoriseşti ce-au păţit şi ceilalţi fraţi ai tăi, spre a-mi 
împodobi urechile cu aceste poveşti, precum cu nişte cercei 
de aur; şi să nu te sfieşti a mi le dealungi cu amănuntul, 


întru-cât prevăd că au să fie desfătătoare şi pline de 
mirozne! 

Spusei atunci: 

Păţania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului. 

Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că pe fratele meu 
al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugeşte va o cămilă 
şi e ştirb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, şi mi-a 
dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din 
care iacătă una dintr-o mie: 

Într-o zi, pe când bătea fară de nici o ţintă ulițele 
Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi 
spuse în şoaptă: 

— Ascultă, omule! am a-ţi face o poftire pe care eşti slobod 
s-o primeşti ori să n-o primeşti, după cum ţi-o plăcea. 

lar fratele meu se opri din mers şi spuse: 

— Ascult! 

Bătrâna urmă: 

— Da nu pot să-ţi mărturisesc despre ce e vorba, decât 
dacă ai să-mi făgăduieşti că nu ai să te laşi cu nici un chip 
pradă pălăvrăgelii şi mâncărimii de limbă. 

Şi fratele meu Haddar răspunse: 

— Nu ai decât să vorbeşti. 

Ea îi spuse: 

— Ce-ai zice de un sarai mândru, cu nişte havuzuri şi cu 
nişte pomi roditori, şi unde vinul s-ar revărsa în pocalele 
niciodată goale, unde ai vedea nişte chipuri răpitoare, unde 
ai găsi nişte obraji fragezi, numai buni de sărutat, nişte 
boiuri subţirele şi mlădii, numai bune de strâns în braţe, şi 
tot soiul de lucruri pe potrivă, şi unde să zăboveşti de seara 
până dimineaţa? Şi, pentru toate astea, ca să te bucuri de 
toate, nu ai avea decât numai să împlineşti tocmeala pusă! 

La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar 
spuse: 

— Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o 
atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre 


făpturile lui Allah? Şi ce-a putut să-ţi placă la mine şi să te 
facă să-mi dai precădere? 

Ea răspunse: 

— Tocmai ţi-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la 
vorbă, să ştii să taci, şi să te porţi cu muţenie. Aşa că 
urmează-mă şi nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni 
iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se 
luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o 
înfăţişare falnică, în care bătrâna intră şi îl pofti şi pe fratele 
meu Haddar să intre. Şi fratele meu văzu că interiorul 
saraiului era tare frumos, dar şi ceea ce se afla în el era 
încă şi mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor 
alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe 
chilimuri, cântau cu glas desfătător nişte cântece care ar fi 
topit până şi stâncile cele mai vârtoase. 

După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu 
un pocal şi îl bău. lar fratele meu Haddar socoti de 
datorinţa lui să-i spună: 

— Să-ţi fie cu sănătate, cu desfătare şi cu deplinătate de 
puteri! 

Şi se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol şi spre a 
se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul şi i-l 
întinse; iar Haddar luă pocalul şi bău. Iar puiandra, pe când 
el bea, începu să-l mângâie pe ceafa, da cam prea repezit 
oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. 
Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, şi se ridică să 
plece, uitându-şi făgăduiala de a îndura totul fară a cârti. 

Dar bătrâna se apropie de el şi îi clipi din ochi spre ai da 
de înţeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi şi aşteaptă 
sfârşitul!” Şi fratele meu se supuse şi rămase şi îndură 
răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, il 
ciupea, îl mângâia spornic pe ceafa într-un chip de fapt plin 
de răutate şi supărător, iar celelalte trei se întreceau care 
mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea 
de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia nişte 
bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se 


îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Şi frate- 
meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu 
spună nimic. Într-un sfârşit, cea mai dulce dintre copile se 
ridică şi îi spuse să se dezbrace; iar el aşa făcu, fară de 
cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl 
stropi şi îi zise: 

— Îmi placi. Da ai o barbă şi nişte mustăţi care nu-mi plac. 
Nu-mi plac mustăţile şi părul din barbă care îmi zgârie 
pielea. Aşa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi 
să te razi de tot pe obraji. 

El răspunse: 

— Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare 
ocară ce mi s-ar întâmpla! 

Ea spuse: 

— Nu aş putea să te iubesc altminteri. Trebuie! 

Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de 
alături; şi baba îi reteză toată barba şi i-o rase, pe urmă 
mustăţile şi sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu 
cârmâz şi cu albeală, şi îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. 
Când îl văzură aşa, fetele se puseră pe un râs de se 
prăbuşiră pe spate. 

Pe urmă, cea mai zarifa dintre copile veni la el şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu 
priveliştea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ţi 
cer, acela de a juca dinaintea noastră, aşa cum eşti, gol şi 
frumos, vreun danţ ispititor şi muchelef! 

Şi cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse: 

— Mă rog ţie, pe viaţa mea, să joci! Şi pe urmă voi fia ta! 

Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o 
zdrăngănea cu bătăi potrivite, îşi înfăşură mijlocul cu un 
seleaf de mătase şi, venind în mijlocul odăii, începu să 
dănţuiască. 

Şi dănţui cu atâta pezevenclâc şi cu atâtea răsucituri, încât 
fetele nu mai puteau să se ţină de râs: şi începură să-i 
arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, 
băuturile, şi până şi sticlele. 


Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai 
nurlie dintre fete se sculă şi, făcând tot felul de schime, şi 
uitându-se la frate-meu cu nişte ochi piezişi şi parcă beţi de 
patimă, începu să-şi arunce hainele de pe ea, una câte una, 
şi nu-i mai rămase decât cămăşuţa subţire şi şalvarii cei 
largi de mătase. 

La atare privelişte, El-Haddar, care îşi contenise danţul, 
strigă: 

— Ya Allah! Ya Allah! 

Şi se sminti de-a binelea. 

Atunci bătrâna veni lângă el şi îi spuse: 

— Acuma urmează s-o înhaţi pe mândruţa ta din figă. 
Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu 
danţurile şi cu băutura, să se dezbrace de tot şi să nu se 
dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui 
goale, a mândriei lui învârtoşate şi a sprintenelii lui la fugă, 
îl socoteşte vrednic de ea. Aşa că să te ţii după ea peste tot, 
din odaie în odaie, şi îndârijit, până ce vei izbuti s-o înşfaci. 
Şi ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea! 

La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase şi 
se găti de gonită. La rându-i, puicana îşi aruncă şi ea 
cămăşuţa şi şalvarii, şi se arătă sclipitoare, precum un 
curmal tânăr fremătând sub adieri; şi îşi luă vânt şi zbură, 
râzând în hohote, şi dădu roată sălii de două ori. lar frate- 
meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, se luă pe urmele 
ei. 

Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, plină de sfiiciune, nu spuse nimic 
mai mult. 

Dar când fu cea de a treizeci şi una noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din 
cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea 
povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea 
mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, şi 
pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah: 


Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, porni să 
se ţină pe urmele copilei uşoare şi tivilichii. lar la priveliştea 
aceea, cele trei fetişcane şi bătrâna, dinaintea chipului 
zugrăvit şi fără barbă, fără mustăţi şi fără sprâncene al 
fratelui meu Haddar, a cărui făloşie se îmbobotise smintit, 
fură cuprinse de un râs năprasnic şi începură să tropăie şi 
să bată din palme. 

Cât despre puicana cea goală, aceea, după două 
înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, 
pe urmă prin alte odăi, una după alta, şi mereu urmată şi 
strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu 
mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând 
din toţi dinţii şi mlădiind din şolduri. 

Şi deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, 
deschizând o uşă pe unde socotea că ieşise fata, se pomeni 
în mijlocul unei uliţe. Iar uliţa aceea era uliţa curelarilor din 
Bagdad. Şi toţi curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba 
rasă şi cu mustăţile şi sprâncenele rase, şi cu chipul 
sulemenit ca o târâtură, şi îl huiduiră, şi îşi luară curelele şi 
începură să-l plesnească, râzând toţi în hohote, şi să-l bată 
atâta de aprig, încât îşi pierdu simţirea. După care îl 
cocoţară pe un măgar, de-a-ndoaselea, şi îl purtată roată 
prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârşit, îl cărară 
dinaintea valiului. 

Valiul îi întrebă: 

— Cine-i ăsta? 

Ei răspunseră: 

— Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind 
deodată din casa vizirului cel mare. Şi l-am găsit în starea 
aceasta! 

Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o 
sută de lovituri de bici la talpa picioarelor şi îl izgoni din 
cetate. 

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai 
după el şi îl adusei îndărăt tainic şi îl pusei la adăpost. Pe 
urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. 


lar tu poţi să judeci acuma că, dacă nu aş fi eu un om plin 
de bărbăţie şi de haruri, nu aş fi putut să mai sufăr un 
asemenea prostănac! 

Da cât despre cel de altreilea frate al meu şi despre 
povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea! 

Păţania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului. 

Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea 
frate al meu, iar de meserie este cerşetor, şi trecea printre 
fruntaşii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră. 

Într-o zi, voia lui Allah şi ursita vroiră ca fratele meu, tot 
cerşetorind, să ajungă la uşa unei case destul de falnice. 

Şi frate-meu Bacbac, ţipându-şi mereu milogelile obişnuite 
pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, 
bătu cu băţul în uşa casei. Or, trebuie să-ţi spun, o, 
cârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu Bacbac, 
ca toţi isteţii din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă 
niciodată atunci când, după ce bătea în uşa vreunei case, 
auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii 
dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinşi cum erau cu 
cerşetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: 
„Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te 
descotorosi de cerşetori. 

Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine 
este la uşă?”, fratele meu tăcu. Şi, până într-un sfârşit, auzi 
nişte paşi ce se apropiau şi uşa cum se deschidea. Se iviun 
ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă 
că nu ar fi cerut pomană. Da aşa-i fusese sortit. Şi fiecare 
om îşi poartă soarta agăţată la gât. 

Insul îl întrebă: 

— Ce vrei? 

Frate-meu Bacbac îi răspunse: 

— Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul! 

Insul îl întrebă: 

— Nu cumva eşti orb? 

El îi spuse: 

— Da, stăpâne al meu! Şi tare sărac! 


Insul răspunse: 

— Dacă-i aşa, dă-mi mâna să te călăuzesc. 

EI îi întinse mâna, şi insul îl băgă în casă şi îl ajută să suie 
pe nişte scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era 
tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De 
bună seamă că are să-mi dea rămăşiţele de la vreun ospăț 
mare.” 

Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă: 

— Ce vrei, orbule? 

Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse: 

— Vreo pomană, în numele lui Allah! 

El răspunse: 

— Allah deschidă-ţi luminile într-alte părţi! 

Atunci Bacbac zise: 

— A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăceşti răspunsul 
tău pe când eram încă jos? 

Omul răspunse: 

— Păi da tu, care eşti mai prejos decât tuhăsul meu, 
pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e 
acolo? Cine e la uşă?” Cară-te aşadar de-aici cât mai iute, 
ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, 
milogule, slinosule şi mişelule! 

Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute 
scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo 
douăzeci de trepte, când călcă deodată greşit şi porni să 
cadă de-a dura pe scară până la uşă. Şi, în căderea aceea, 
se lovi rău la cap, şi începu să geamă, luându-şi iarăşi 
umbletul pe uliţă. Atunci doi soţi de-ai săi dintre milogi, 
când îl văzură că geme aşa, îl întrebară de pricină, iar el le 
istorisi pătărania. Pe urmă le spuse: 

— Acuma, fârtaţilor, se cade a mă ajuta să mă întorc la 
mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii 
în ziua asta stearpă şi blestemată. Sunt nevoit astfel să mă 
ating de agoniselile noastre, care, precum ştiţi, sunt destul 
de mari, şi peste care m-aţi statorit chivernisitor. 


Or, pe urmele lui, coborâse şi insul cu pricina, care se 
ţinuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape şi să-l vadă 
ce face. Şi-aşa că se luă după frate-meu şi ceilalţi doi orbi, 
fară ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toţii la bârlogul lui 
Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furişă pe lângă ei repede, 
până să apuce ei să închidă uşa. lar Bacbac le spuse celor 
doi fârtaţi ai lui: 

— Întâi de toate, căutaţi bine dacă n-a intrat vreun străin 
care să se fi ascuns în odaie. 

La vorbele acestea, insul, care era hoţ de meserie şi tare 
iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta 
legată de grinda casei, apucă de frânghie şi se caţără 
sprinten şi fără zarvă până sus la bagdadie, unde şezu 
liniştit pe grindă. Atunci cei doi cerşetori începură să 
cerceteze prin toată odaia şi pipăiră de jur împrejur în mai 
multe rânduri, tocănind prin colţuri cu cârjele lor. Când 
isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiţă 
toţi banii pe care îi avea în păstrare şi îi socoti cu cei doi 
tovarăşi ai săi. Şi găsiră că erau taman zece mii de drahme. 
Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră 
banii la loc în săcuţi, şi ascunseră iarăşi săcuţii. Apoi unul 
dintre cei trei cerşetori plecă să cumpere de mâncare, şi se 
întoarse pe dată, şi scoase din traistă trei pâini, trei cepe şi 
câteva curmale. Şi cei trei fârtaţi şezură jos roată să 
mănânce. 

Atunci hoţul se lăsă să lunece încetişor de-a lungul 
frânghiei şi veni de se ciuci lângă cerşetori, şi începu să 
mănânce şi el cu ei. Şi cum şedea alături de Bacbac, care 
avea auzul tare ascuţit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci 
pe când mânca, şi strigă: 

— Este un străin printre noi! 

Şi întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine 
clefăitul de falei, şi mâna lui căzu chiar pe mâna hoţului. 

Atunci Bacbac şi cei doi cerşetori se năpustiră asupra 
hoţului şi începură să ţipe şi să-l înghesuie cu cârjele, ca 
nişte orbi ce erau; şi îi chemară pe vecini în ajutor, urlând: 


— O, musulmanilor! Săriţi-ne într-ajutor! e un hoţ aici! 
Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre! 

Şi vecinii veniră fuga şi îl găsiră pe Bacbac, care îl ţinea 
vârtos, ajutat de cei doi tovarăşi ai lui, pe hoţul care încerca 
să se apere şi să scape. Dar hoţul, la venirea vecinilor, se 
prefăcu a fi şi el orb şi închise ochii şi strigă: 

— Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb şi tovarăş cu aceştia 
trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece 
mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a 
valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Şi-apoi duceţi- 
mă dinaintea valiului! 

Atunci se iviră şi străjile valiului, care îi înşfăcară pe cei 
patru şi îi duseră între mâinile valiului, care întrebă: 

— Cine sunt inşii aceştia? 

Şi hoţul strigă: 

— Ascultă vorbele mele, o, valiule drept şi înţelept, şi ţi se 
va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune- 
mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să 
mărturisesc adevărul; şi să-i pui apoi şi pe ceilalţi soţi ai mei 
la caznă; şi au să fie cam nevoiţi a te lumina despre pricina 
noastră! 

Şi valiul strigă: 

— Înşfăcaţi-l pe ins şi trântiţi-l la pământ şi bateţi-l până la 
mărturisire! 

Atunci străjile îl înhăţară pe orbul cel calp, şi una dintre 
străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalţi începură 
să-i care la lovituri straşnice de gârbaci. De la cele dintâi 
zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă 
deodată îşi deschise unul dintre ochii pe care îi ţinuse 
închişi întruna; şi, după alte câteva lovituri, îşi deschise 
hotărât şi cel de al doilea ochi. La priveliştea aceea, valiul 
mânios strigă: 

— Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat? 

El răspunse: 

— Porunceşte să mi se curme schingiul, şi am să-ţi 
lămuresc tot! 


Şi valiul porunci să se curme schingiul, iar hoţul spuse: 


— Suntem aici patru orbi prefăcuţi, care înşelăm lumea 
spre a căpăta de pomană, şi mai ales spre a avea înlesnirea 
să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri şi 
să le ispitim, şi să le cotăcim, şi să le plodim, şi să le jefuim 
apoi, şi să cercetăm lăuntrul caselor şi să ticluim furtişagul 
bine chibzuit. Şi, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată 
de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem 
tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut 
partea de la soţii mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba 
dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia şi m-ar fi şi prăpădit, 
dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i 
adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să 
mărturisească şi ei, nu rămâne decât să li se alduiască şi lor 
gârbaciul, ca şi mie! Şi au să vorbească! Da loviturile să fie 
bine învârtoşite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare 
încâiniţi, n-au să mărturisească nimic şi-au să se 
încăpăţâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut 
eu! 

Atunci valiul porunci să fie înşfăcat fratele meu mai întâi. 
Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba ţipă cum că el 
este orb din născare; i se arse o caznă încă şi mai straşnică, 
până într-atâta că leşină. Când îşi veni în simţiri, nu 
deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de 
lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; şi tot aşa şi cu 
ceilalţi doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în 
pofida bătăilor şi a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele 
lor cel închipuit. 

Apoi valiul porunci să fie aduşi de către orbul cel calp banii 
ascunşi în odaia lui Bacbac, fratele meu, şi dădu hoţului un 
sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot 
ce rămase păstră pentru haznaua lui. 

Cât despre frate-meu şi cei doi fârtaţi ai lui, cei doi 
cerşetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse: 

— Mişeilor şi prefăcuţilor! mâncaţi pâinea, darul lui Allah, 
şi vă juraţi pe numele lui că sunteţi orbi! Plecaţi de-aici şi să 
nu vă mai văd prin Bagdad! 


Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, aflând 
toate astea, ieşii din cetate să-l caut pe Bacbac, şi îl găsii, şi 
îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, şi îl adăpostii la mine, şi 
mă însărcinai cu demâncarea şi cu îmbrăcămintea lui, 
pentru totdeauna! Şi-aceasta-i păţania celui de al treilea 
frate al meu, Bacbac! 

La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să 
râdă şi zise: 

— Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile 
lui şi-apoi să plece! 

Da eu, o, domniile voastre, răspunsei: 

— Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, n-aş 
putea să primesc nimic până a nu-ţi istorisi ce au păţit şi 
ceilalţi trei fraţi ai mei, şi asta în câteva cuvinte, spre a-ţi 
dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă şi cât de 
nelimbut din fire! 

Califul răspunse: 

— Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli 
urechile cu trăncănelile tale şi a-ţi mai îndura încă vreo 
câteva neobrăzări şi mitocănii, care, de altminteri, nu sunt 
lipsite de haz. 

Atunci spusei: 

Păţania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului. 

Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, 
Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria 
de măcelar. Era mare meşter la vânzarea de cărnuri şi de 
tocături, şi ştia de minune să crească şi să îngraşe oi cu 
coada groasă. Şi ştia cui să-i vândă carne nună şi cui să i-o 
păstreze pe cea rea. Încât muşteriii cei mai de frunte din 
cetate, precum şi negustorii cei mai bogaţi nu târguiau 
decât de la el şi nu cumpărau niciodată altă carne decât cea 
de la oile lui, aşa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat şi 
stăpân peste turme mari şi peste averi multe. 

Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu 
EIl-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el 


un şeic falnic, cu barba lungă şi albă, care îi întinse câţiva 
bani şi îi spuse: 

— 'Taie-mi nişte carne bună! 

Şi fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o 
avea, luă banii şi răspunse la bineţea şeicului, care plecă. 

Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la 
necunoscut, şi văzu că toţi erau noi şi de o albeaţă 
iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o 
cecmegea anume, şi îşi zise: „lacătă nişte bani care au să- 
mi poarte noroc!” 

Cinci luni în şir, şeicul cel bătrân cu barba lungă şi albă nu 
încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câţiva 
bani de-ai lui, albi şi noi, pentru carne proaspătă şi de cel 
mai bun soi; şi de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună 
banii aceia deoparte. 

Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toţi banii pe care îi 
strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei nişte oi 
frumoase, şi mai cu seamă câţiva berbeci pe care vroia să-i 
înveţe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, 
cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în 
care pusese arginţii de la şeicul cel cu barbă albă, că şi 
băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, şi 
nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La 
priveliştea aceea, începu să se bată amarnic peste faţă şi 
peste cap, şi să strige, văicărindu-se. Şi se pomeni în curând 
în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi 
beleaua, fară ca vreunul să-şi poată lămuri cumva pricina 
pieirii banilor. lar El-Kuz ţipa mai departe şi spunea: 

— De-ar da Allah ca afurisitul acela de şeic să vină acuma, 
că i-aş smulge barba şi turbanul cu chiar mâinile mele. 

De-abia sfârşise el de rostit vorbele de la urmă, că 
bătrânul se şi ivi şi străbătu repede mulţimea adunată şi 
veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după 
obiceiul său. Şi numaidecât fratele meu se repezi la el şi îl 
luă de piept, strigând: 


— O, musulmanilor, săriţi! ajutaţi-mă! lacătă-l pe hoţul cel 
sfruntat! 

Da şeicul nu îşi pierdu nimic din liniştea lui falnică şi, fară 
a se clinti, îi răspunse fratelui meu în aşa fel încât să nu fie 
auzit decât de el: 

— Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ţi-ar plăcea mai bine 
să te faci de râs în faţa tuturor? întrucât ocara pe care ţi-aş 
face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă 
încarci! 

El-Kuz răspunse: 

— Da ce ocară poţi tu să-mi faci, o, şeic de păcură, în ce 
chip socoţi să mă faci de râs? 

El spuse: 

— Aş dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei 
oamenilor carne de om în loc de carne de oaie! 

Fratele meu se rocoşi: 

— Minţi, o, tu cel de o mie de ori mincinos şi de o mie de 
ori blestemat! 

Şeicul spuse: 

— Nu este blestemat şi nu este mincinos decât acela care, 
în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leş de om 
agăţat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi! 

Frate-meu se zborşi amarnic: 

— Dacă lucru se va dovedi precum spui, o, câine şi plod de 
câine, bunurile şi sângele meu sunt ale tale de drept! 

Atunci şeicul se întoarse spre mulţime şi strigă cât îl ţinea 
gura: 

— O, voi toţi, prietenii mei, îl vedeţi pe măcelarul acesta? 
Până astăzi ne-a înşelat pe toţi şi a încălcat pravilele Cărţii 
noastre! Omul acesta, în flecare zi, în loc de oi, înjunghie fii 
de-ai lui Adam şi ne vinde carnea lor drept carne de oaie! 
Iar dacă vreţi să vă încredinţaţi de adevărul spuselor mele, 
nu aveţi decât să intraţi cu toţii şi să-i cercetaţi prăvălia. 

Numaidecât se stârni zarvă în mulţimea care se năpusti în 
măcelăria fratelui meu şi o luă în stăpânire. Şi, la văzul 
tuturora, se ivi un leş de om agăţat în cârlig, jupuit, 


meremetisit, spălat şi golit; iar pe taraba de căpăţâni 
văzură trei capete de om jupuite şi curățate şi meremetisite 
la cuptor, spre a fi vândute! chiar că şeicul cel cu barba 
lungă şi albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la 
meşteşugul fermecătoriei şi al descântecelor, şi într-o clipită 
putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru. 

La priveliştea aceea, toţi cei de faţă se repeziră pe frate- 
meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloşie!” şi 
tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alţii cu lovituri de 
bici; iar cei mai înverşunaţi în a-i trage loviturile cele mai 
crunte erau muşteriii lui de mai înainte, precum şi prietenii 
lui cei mai buni. Cât despre şeicul cel bătrân, acela îşi luă în 
seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în 
ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată şi pe totdeauna. Pe 
urmă fu luat leşul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu 
El-Kuz fu legat cobză, şi toată lumea, cu şeicul în frunte, 
ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar şeicul îi spuse: 

— O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a 
dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta 
care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le 
vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să 
rosteşti osânda şi să scoli în picioare judeţul lui Allah, 
întrucât iată martorii toţi! 

Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul 
nu vroi să mai asculte nimic şi îl osândi să primească cinci 
sute de lovituri de ciomege pe spinare şi pe şezut! Pe urmă i 
se zeberiră toate bunurile şi toate stăpânirile; şi fu un noroc 
mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele 
pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti 
asupra-i pedeapsa surghiunului. 

Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învineţită de bătaie şi 
aproape dându-şi duhul, ieşi din cetate şi merse drept 
înainte, fară a şti unde, până ce ajunse la o cetate depărtată 
şi pe care nu o cunoştea. Se opri şi hotări să-şi aşeze lăcaşul 
acolo şi să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere 
nici o altă avuţie, decât nişte mâini vrednice. 


Aşa că îşi aşeză popasul obişnuit la o răspântie, în colţul 
dintre două uliţe, şi se apucă de lucru, ca să-şi câştige 
pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la 
nişte papuci vechi, auzi nişte nechezături de cai şi zarva 
unui ropot de călăreţi mulţi. Întrebă de pricina acelui vuiet 
mare şi i se răspunse: 

— Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, 
însoţit de tot saltanatul lui. 

Atunci fratele meu El-Kuz îşi lăsă o clipită acul şi ciocanul 
şi se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Şi, pe când 
sta el aşa în picioare, furat de gânduri şi visând la starea lui 
trecută şi la cea de acum, şi la împrejurările care dintr-un 
măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaş, tocmai 
trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; şi, din 
întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul 
scos al fratelui meu El-Kuz. 

La priveliştea aceea, sultanul se schimbă la chip şi strigă: 

— Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta 
blestemată şi de piază rea! 

Pe urmă răsuci îndată frâul calului şi făcu cale întoarsă, el 
cu tot alaiul său şi cu toţi oştenii lui. Dar totodată le porunci 
robilor să-l înhaţe pe frate-meu şi să-i împlinească pedeapsa 
cuvenită. Şi numaidecât robii se buluciră asupra fratelui 
meu El-Kuz şi îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort 
în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică şi se 
întoarse gemând la sălaşul lui de sub petecul de pânză care 
îl adăpostea la colţul uliţei, şi era topit şi de-abia mai 
răsufla. Şi cum din întâmplare un rob din ceata sultanului 
rămăsese în urmă şi trecea pe dinaintea adăpostului lui, se 
rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase şi îl 
rugă să-i spună pricina. 

Robul începu să râdă în hohote şi îi răspunse: 

— Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a 
vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de 
ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, şi totdeauna pune să fie 


omorât fară de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai 
eşti viu. 

La vorbele acestea, fratele meu, fără a aştepta mai mult, 
îşi strânse sculele şi ce îi mai rămăsese din puteri şi, fără de 
zăbavă, luă fuga şi nu se odihni decât când ajunse afară din 
cetate. Şi porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare 
depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de 
asupritor, cum avea cealaltă. 

Sălăşlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din 
prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era 
mai trist ca de obicei, ieşi să ia oleacă de aer curat şi să 
hoinărească cercetând locurile; şi auzi în spatele său nişte 
nechezături de cai, şi pe dată, amintindu-şi de păţania din 
urmă, îşi luă tălpăşiţa cât putu de iute şi purcese să caute 
vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu 
însă dinainte-i o uşă mare, şi împinse uşa aceea, care se 
deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea 
o sală îngustă, lungă şi întunecată, în care se ascunse. De- 
abia se pitise el acolo, că deodată doi inşi se şi iviră înainte-i 
şi îl înşfăcară, şi îl puseră în lanţuri, şi spuseră: 

— Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, 
vrăjmaş al lui Allah, şi al oamenilor! lacătă-s trei zile şi trei 
nopţi de când te căutăm fără de contenire şi de când ne-ai 
răpit tot somnul şi toată tihna. Şi ne-ai făcut să degustăm 
amarul morţii! 

Iar frate-meu El-Kuz zise: 

— Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Şi ce 
poruncă v-a dat împotriva mea? 

Ei spuseră: 

— Vrei să ne pierzi şi să-l pierzi odată cu noi şi pe stăpânul 
acestei case! Nu ţi-a fost oare destul că i-ai adus pe toţi 
prietenii tăi la prăpăd, şi pe stăpânul acestei case a sărăcie 
lucie? Şi-acuma vrei să ne şi omori? Unde este cuțitul pe 
care îl ţineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi? 

La vorbele acestea, începură să-l scotocească şi-i găsiră la 
brâu cuțitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit. 


Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ şi vrură să-l 
sugrume, când el strigă: 

— Ascultaţi-mă, oameni buni! nu sunt nici hot, nici ucigaş; 
da am a vă istorisi o poveste uluitoare, şi-i chiar povestea 
mea! 

Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele şi 
îl bătură şi îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele şi 
îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile 
de la toate loviturile de ciomag şi de gârbaci pe care le 
căpătase în vremurile din urmă, şi strigară: 

— A, mişel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte 
pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale 
trecute! 

Şi cu asta îltârâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; 
iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui şi îşi zicea: „Mari 
trebuie să fie păcatele mele, de le ispăşesc aşa, măcar că 
sunt neştiutor de orice vină! Şi nu am ajutor decât întru 
Allah Preaînaltul!” 

Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu 
mânie şi îi zise: 

— Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se 
văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate 
hoţomăniile tale de ieri şi de azi! 

Zise, şi porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi! 

După care îl cocoţară şi îl priponiră pe spinarea unei 
cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: 
„lacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!” 

Caci ştirea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, 
fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Şi 
purcesei pe dată în căutarea lui, şi îl găsii, într-un sfârşit, şi 
chiar în clipita când îl coborau leşinat de pe spinarea 
cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, 
îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji şi de 
a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să 
aibă ce să mănânce şi ce să bea în tihnă până la sfârşitul 
zilelor lui. 


Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de 
al cincilea frate al meu, păţania lui este uluitoare şi îţi va 
dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, cu cât sunt 
eu cel mai prevăzător şi cel mai înţelept dintre fraţii mei. 

Păţania lui El-Aşar, cel de al cincilea frate al bărbierului. 

EI este, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, chiar acela 
dintre fraţii mei care avea urechile şi nasul tăiate. Îi 
ziseseră El-Aşar fie din pricină că era mare şi cu pântecele 
lăbărţat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că 
era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât 
era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe 
când noaptea făcea tot soiul de slugăreli şi câştiga bani 
pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri 
fistichii. 

Iar la moartea tatălui nostru, moştenirăm fiecare câte o 
sută de drahme de argint. El-Aşar, ca fiecare dintre noi, luă 
cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce 
să facă cu ele. Într-un sfârşit, se opri la un gând dintr-o mie: 
să-şi cumpere un tacâm de felurite sticlării şi să le vândă cu 
bucata; şi da precădere acestei îndeletniciri faţă de oricare 
alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puţină. 

Aşa că frate-meu El-Aşar ajunse negustor de sticlării: 
drept pentru care cumpără un coş mare în care îşi puse 
sticlăriile, alese un colţ de uliţă umblat, şi se aşeză acolo, 
punându-şi dinainte coşul cu sticle. Se ghemui pe vine 
liniştit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, şi 
începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le: 

Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare! 

Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră şi lucoare! 

Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare! 

Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare! 

Voi, sticle, sticle sclipitoare! 

Dar cel mai adesea El-Aşar tăcea şi, cu spinarea bine 
înţepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de 
tot. Şi, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de 
vinerea, iacătă ce-şi năzărea El-Aşar: 


Mi-am băgat toţi banii în cumpărarea acestor sticle, 
adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună 
seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu 
aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, 
şi am să le vând pe patru sute de drahme. Şi am s-o ţin tot 
aşa cu vânzarea, cu cumpărarea şi iarăşi cu vânzarea, până 
ce am să ajung stăpân pe bani mulţi. Atunci am să cumpăr 
toate felurile de mărfuri, giuvaieruri şi mirozne, şi nu am să 
mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la nişte 
agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un 
sarai mare, şi robi, şi cai, şi şei cu nişte cioltare de atlaz 
bătute cu zarafir; şi am să mănânc şi am să beau; şi nu are 
să fie o cântăreaţă în cetate pe care să n-o poftesc să vină 
să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu 
toate peţitoarele cele mai pricepute din Bagdad şi am să le 
trimit pe la fetele de sultani şi de viziri; şi nu are să treacă 
un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar 
cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea 
copilă este deosebit de frumoasă şi desăvârşită ca 
desăvârşiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de 
dinari de aur. Şi nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel 
mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă 
nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i o răpesc pe fiică- 
sa, spre ţâfna nasului lui, şi am s-o aduc în saraiul meu. 
Atunci am să-mi cumpăr zece băieţi tineri, în slujba mea 
anume. După care am să pun să mi se lacă nişte haine 
împărăteşti cum nu poartă decât sultanii şi emirii; şi am să 
poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o şa de 
aur învrâstată cu mărgăritare şi cu nestemate. Şi atunci, 
călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la 
căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie 
adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate 
cu o liotă de robi după mine, şi împrejurul meu, şi înaintea 
mea; şi, aşa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, 
la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea şi are să mă 
poftească pe locul lui, şi are să stea în picioare mai jos de 


mine, şi are să se socoată prea norocit să-mi fie socru, lai eu 
am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o 
pungă mare, şi în fiecare pungă are să fie câte o mie de 
dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, şi 
am să-i dau peşcheş punga cealaltă, numai aşa, ca să-i arăt 
ce darnic sunt eu, şi ce falnic, şi ce fleac este în ochii mei 
lumea toată. Pe urmă mi să mă întorc mândru la mine 
acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi 
aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva şi 
am să-i fac daruri de hăinuri scumpe şi de caftane scumpe. 
lar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peşcheş de nuntă, 
nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi 
şi-un peşcheş cât de mare ca preţ, şi toate astea spre a-i 
dovedi pe deplin că am sufletul suspus şi că nu sunt în stare 
nici de mitocănia cea mai măruntă. 

După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele şi 
amănuntele nunţii; şi am să dau porunci să nu se 
precupeţească nimic, atât în ce priveşte ospăţul, cât şi în ce 
priveşte numărul şi preţul lăutarilor, al cântăreţelor şi al 
dănţuitoarelor. Şi am să fac în saraiul meu toate pregătirile 
trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, şi 
am să aştern pământul cu flori, de la intrare până în sala de 
ospăț, şi am să pun să se stropească pământul cu apă de 
trandafiri şi cu alte ape înmiresmate. 

În noaptea nunţii, am să mă îmbrac cu hainele mele cele 
mai frumoase şi am să mă sui să şed pe un scaun 
împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu 
preşuri chindisite cu mătase şi cu închipuiri de flori şi cu 
dungi iscusit zugrăvite. Şi toată vremea cât are să ţină 
nunta, şi cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soţia mea, 
cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna 
Ramadanului, eu am să stau nemişcat şi falnic şi nici măcar 
nu am să mă uitla ea, şinuam să întorc capul nici la 
dreapta, nici la stânga, şi asta anume ca să fac să se vadă 
limpede fălnicia firii mele şi înţelepciunea mea! Şi până la 
urmă au s-o aducă pe soţia mea dinainte-mi, cu toată 


frăgezimea frumuseţii ei, şi parfumată toată dulce. Şi nici 
baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Şi am să stau 
aşa, nepăsător şi falnic, până ce toate femeile aflate la 
nuntă au să se apropie de mine şi să-mi spună: „O, stăpâne 
al nostru şi cunună pe capetele noastre, iat-o pe soţia şi 
roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, şi care 
aşteaptă s-o miluieşti cu o privire. E atâta de ostenită de cât 
aşteaptă aşa în picioare! 

Şi nu nădăjduieşte decât porunca ta ca să şadă!” Dar eu 
nu am să rostesc nici măcar o vorbă, şi am să fac încă şi mai 
dorit răspunsul meu. Şi-atunci toate muierile şi toate 
hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând 
pământul de multe ori dinaintea măreției mele. Şi numai 
atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii şi am să binevoiesc 
a mă uita la soţia mea, da numai odată, atât, cu o privire 
numai; după care am să ridic iarăşi ochii şi iarăşi am să-mi 
iau chipul meu de nepăsare mare. lar slujnicele au s-o ia pe 
soţia mea, iar eu am să mă scol şi am să cobor să-mi schimb 
hainele şi să-mi pun altele mult mai bogate şi mult mai 
strălucite. Şi iarăşi o vor aduce, încă o dată, dinaintea 
scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine şi cu 
alte găteli, şi pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur şi 
de nestemate, şi parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. 
lar eu am să aştept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit 
la soţia mea, şi dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o 
mai văd. Şi am să urmez să mă port aşa, pană ce toate 
datinele au să se sfârşească deplin. 

Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în 
noaptea aceea îngăduinţa dată. 

Iar când fu cea de a treizeci şi doua noapte, urmă să-i 
istorisească sultanului Şahriar povestea: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi 
astfel urmarea păţaniei celui de al cincilea frate al său, El- 
Aşar: 


LL 


„„„până ce toate datinile au să se sfârşească deplin. Atunci 
am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o 
pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunți şi să 
arunce mărunţişul acela cu pumnii în toată sala şi să le 
împartă şi tuturor însoţitoarelor soţiei mele. Iar 
însoţitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soţia mea la 
odaia ei, unde am să mă duc şi eu, după ce am să mă las 
aşteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă 
duc, fară să mă uit la ea, şi, străbătând rândurile femeilor 
aşezate pe două şiruri în odaie, să şed pe divan, şi am să cer 
un pocal cu apă înmiresmată şi îndulcită, şi am s-o beau 
liniştit, după ce voi fi dat slavă lui Allah. 

Cât despre soţia mea, eu şi mai departe nu am să iau în 
seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; şi, ca 
s-o umilesc şi s-o fac să simtă bine puternicia mea şi cât de 
puţin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o 
vorbă, şi am s-o învăţ în felul acesta cum înţeleg să mă port 
pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci 
pe muieri supuse, dulci şi drăgăstoase. Şi chiar că apoi am 
să văd că intră şi vine la mine nevasta socrului meu, care 
are să înceapă să-mi sărute obrazul şi mâinile, şi să-mi 
spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, 
fiica mea, care doreşte cu aprindere să te duci la ea, şi s-o 
miluieşti cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor 
cuviincioase ale soţiei socrului meu, care nu are să cuteze 
a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am 
să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai 
departe spre a mă îndupleca, şi, până la urmă, sunt 
încredinţat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are 
să mi le sărute, precum şi pulpana hainei mele, şi asta de 
multe ori, şi are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îţi jur pe 
Allah că fata mea este frumoasă şi fecioară! îţi jur pe Allah 
că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fară de iaşmac şi 
nu-i ştie nici baremi culoarea ochilor! Fie-ţi milă, încetează 
a-i mai face ruşinea aceasta şi a o umili atâta de amarnic! 
Uită-te cât de umilită şi de supusă şade; nu mai aşteaptă 


decât un semn de la tine ca să te mulţumească în toate!” Şi 
pe dată soţia socrului meu are să se ridice şi să-i dea 
pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie 
cu supuşenie şi tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără 
păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, 
am s-o las să se înfăţişeze între mâinile mele şi am să mă 
desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului 
cel mare, dinaintea mea, neguţătorul de sticlării de 
odinioară, care îşi striga marfa la coltul uliţelor: 

Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare! 

Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastră şi lucoare, Ochi 
ca ai doicii mele-n care Luceşte-o strălucire mare! 

Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleştare, Ia, sticle, 
miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjii de soare! 

lar ea, faţă de atâta evghenie şi fălnicie, nu are să poată să 
mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, şi a cărui 
faimă umple lumea. Şi are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: 
„O, doamne al meu, fie-ţi milă! nu da în lături pocalul acesta 
din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre 
roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau niciun 
răspuns. lar ea, până la urmă, are să-şi facă oleacă de inimă 
faţă de tăcerea mea, şi are să stăruiască pe lângă mine spre 
a mă face să iau pocalul cu vin, şi are să mi-l apropie ea 
însăşi cu gingăşie de buze. Da eu, faţă de atare 
marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit şi 
am să-i trag peste ochi o palmă straşnică şi am să-i altoiesc 
în burtă o izbitură repezită de picior, ia aşa... 

Şi frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu 
mişcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soţiei 
lui închipuite, şi izbitura nimeri drept în coşul cel gingaş în 
care şedeau sticlăriile dinainte-i, şi coşul, cu tot ce se afla în 
el, se rostogoli cât colo! şi nu mai rămaseră decât nişte 
cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuţia smintitului. Uf, 
de-aş fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept- 
credincioşilor, l-aş fi muştruluit eu precum i se cădea pe 


fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită şi de făloşenie 
sufletească închipuită! 

Şi, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Aşar se porni 
să-şi tragă nişte lovituri vârtoase peste ochi, şi să-şi sfâşie 
de deznădejde hainele, şi să plângă, şi să se vaicăre 
bătându-se mai departe. Şi-atunci, cum ziua aceea era 
taman o zi de vineri, şi cum rugăciunea de amiază urma să 
înceapă în geamii, oamenii care ieşeau de prin case îl 
văzură pe fratele meu în starea aceea, şi unii se opriră ca 
să-l căineze, iar alţii îşi urmară drumul mai departe so 
cotindu-l nebun şi râzând până peste poate, după ce aflau 
de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui. 

Pe când fratele meu se bocea aşa, plângând pierderea 
sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o 
hanâmă de spiţă înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se 
la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în 
frumuseţe până şi pe femeile cele mai frumoase; din ea 
toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de muşc; călărea 
pe o catârcă încioltărată cu catifea şi cu atlaz de aur; şi era 
însoţită de o mulţime mare de slugi şi de robi. La vederea 
tuturor acelor sticle sparte şi a fratelui meu care se 
văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de 
filotimie şi de milă, şi întrebă care este pricina unei atare 
deznădejdi. 1 se răspunse că bietul om avusese un coş cu 
sticlării, din vânzarea cărora trăia, ca acela era tot avutul 
lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi 
spărsese totul în bucățele. Atunci hanâma îl strigă pe unul 
dintre slujitorii ei şi îi spuse: 

— Dă-i bietului om toţi banii pe care îi ai la tine. 

Şi slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, 
atârnată cu un şiret, o pungă mare, pe care i-o înmână 
fratelui meu. El-Aşar o luă, o deschise şi găsi în ea, după ce 
îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliştea aceea, 
era mai să moară de tulburare şi de năprasna bucuriei, şi 
începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele şi 
binecuvântările lui Allah. 


Ajuns bogat aşa, într-o clipită, El-Aşar, cu pieptul umflat de 
mulţumire, se întoarse la el acasă spre a-şi duce acolo 
bogăţia, şi se pregătea să plece să caute vreo casă 
frumoasă pe care s-o închirieze şi unde să trăiască după 
pofta lui, când auzi nişte bătăi încetinele la uşă. Se ridică şi 
sări să deschidă, şi văzu o femeie bătrână pe care nu o 
cunoştea şi care îi spuse: 

— O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din 
această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă 
nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de 
rugăciune. Aşa că mă rog ţie să-mi îngăduieşti să intru o 
clipită la tine şi să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici. 

Iar fratele meu îi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi îi deschise uşa până la perete şi o pofti şi o duse la 
bucătărie, unde o lăsă singură. 

Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu şi 
acolo şezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de 
chilim în odaie, îşi îndoi de câteva ori genunchii destul de în 
grabă, pe urmă îşi încheie rugăciunea, făcându-i lui frate- 
meu nişte urări tare bine ticluite şi pline de pocăință. Şi 
frate-meu, care de altminteri nu-şi mai încăpea în piele, 
mulţumi bucuros şi, scoțând de la brâu doi dinari de aur, i-i 
întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie şi 
se împotrivi: 

— O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit aşa de 
mărinimos! încât nu mă mai mir că ştii să stârneşti aşa de 
repede prietenia oamenilor, până şi a acelora care, ca mine, 
nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care 
binevoieşti să mi-i dăruieşti, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, 
judecând după înfăţişarea ta, trebuie să fii vreun saaluk 
sărac, iar banii trebuie să-ţi fie mai de nevoie decât mie, 
care nu am nici o trebuinţă de ei. Şi dacă chiar poţi să te 
lipseşti de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ti i-a 
dăruit când ţi-a văzut sticlele sparte în bucăţi. 

Fratele meu răspunse: 


— Da ce, măicuţă, o cunoşti pe femeia aceea? Dacă-i aşa, 
mă rog ţie să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai 
vedea o dată. 

Bătrâna răspunse: 

— Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, 
nu ţi-a făcut darul decât ca să-ţi arate plăcerea ei de tine, 
care eşti tânăr, frumos şi vârtos, pe când soţul ei este 
neputincios şi zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o 
pereche de ouşoare reci de-ţi face milă. Scoală-te, aşadar, 
pune-ţi tot aurul la brâu, să nu carecumvwva să ţi-l fure careva 
din casa asta fără de zăbrele, şi hai cu mine. Că trebuie să-ţi 
spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme 
tinere, şi eu sunt cea care împlineşte toate însărcinările ei 
de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeţi a fi cât 
mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci şi a-i face tot ce 
eşti în stare; şi cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s- 
o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeţi nimic spre 
a-ţi înlesni toate voile, şi ai să fii stăpân deplin pe 
frumuseţea şi pe bogăţiile ei, întru totul! 

Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum 
îi spusese ea şi se luă după bătrână, care porni la drum, iar 
fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi 
la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Şi 
frate-meu era cuprins de o mare tulburare şi nu mai putea 
de bucurie. 

La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare 
frumoasă, veni să deschidă poarta gingaş, şi să le ureze bun 
venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar 
fratele meu se ţinu după ea; şi fu dus de grecoaica aceea 
copilă într-o sală mare şi falnică, aşezată în mijlocul acelei 
locuinţe largi, şi îmbrăcată cu perdele mari de mătase, 
chindisită cu aur subţire, şi aşternută bogat. Şi frate-meu, 
pomenindu-se singur, şezu pe un divan şi îşi scoase 
turbanul, pe care şi-l puse pe genunchi, şi îşi şterse fruntea. 
Dar de-abia şezu el acolo, că perdelele se şi traseră la o 
parte, şi se ivi o copilandră fără de seamăn şi cu care nimic 


nu ar fi putut să se măsoare în ochii miraţi ai oamenilor; şi 
avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumuseţe în 
ce priveşte hainele. Şi fratele meu, El-Aşar, se ridică drept 
pe cele două picioare ale lui. 

Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi şi 
se grăbi a se duce să închidă uşa, pe care o lăsase 
întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână şi îl 
trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără 
de folos a de-amănunţi tot ceea ce, vreme de un ceas, 
fratele meu şi copilandra îşi făcură unul altuia, 
îmbrăţişându-se, adunându-se, sărutându-se, muşcându-se, 
alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, 
istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, şi 
altminteri. 

După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică şi îi spuse 
fratelui meu: 

Ochi al meu, să nu te mişti de aici până nu mă întorc! 

Pe urmă ieşi repede şi pieri. 

Şi iată că deodată, cumplit şi cu ochi de foc, în uşa 
deschisă repezit se ivi un arap mare şi ţinând în mână un 
paloş tras, un paloş cu sclipiri orbitoare. Şi răcni spre 
înfricoşatul de El-Aşar: 

— Vai de tine, mişelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, 
pui de târfa, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate 
ouăle putrede ale dezmăţaţilor! 

La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu ştiu ce 
răspuns să toarcă, şi limba i se împietri, şi toate vinele i se 
retezară, şi îngălbeni la chip, şi trupu-i se fleşcăi. Arapu- 
atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot şi, spre a-i lungi chinul, 
începu să-i tragă nişte lovituri grele cu latul spadei, mai 
bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în 
mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, şi 
arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, şi 
numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. 
Arăpoaica puse tablaua jos şi începu să presare cu sare 
rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu 


cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă 
arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, şi plecă. Atunci 
arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoşător ca şi 
cel dintâi, şi se înfăţişă baba, care, ajutată de arap, scotoci 
hainele şi brâul fratelui meu, şi-i luă toţi banii; pe urmă îl 
luă pe frate-meu de picioare şi îl târî prin odăi până la un 
loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul 
unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leşurile 
tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa 
aceea, spre a sluji de călăraşi voinici la dodeleala tinerei ei 
stăpâne, şi apoi spre a-i despuia şi a-i arunca în groapa 
aceea, după ce fuseseră acoperiţi cu sare pentru ca 
hoiturile să nu duhnească rău. 

Gropniţa în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Aşar 
era mare şi plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră 
azvârliţi acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. lar 
el şezu acolo jos două zile întregi, în neputinţă de a face nici 
o mişcare, în urma rănilor şi a căderii. Şi Allah (preaslăvit 
să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie 
temeiul tămăduirii lui şi să-i oprească sângele de a se strica 
şi să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, şi puterile 
să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă 
dintre leşuri şi să se târască pe tot lungul hrubei, la 
înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până 
la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuță din zidul 
care închidea gropniţa. Izbuti să se caţere până la 
ferestruică şi de acolo să iasă iarăşi la seninul zilei, afară 
din hrubă. 

Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l 
caut şi îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din 
ierburi şi din zemurile de buruieni, şi, după o bucată de 
vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotări a o face pe 
babă, ca şi pe ceilalţi, să ispăşească chinurile pe care le 
îndurase. Purcese la căutarea bătrânei şi îi luă urma, şi 
dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe 
tinerii ce urmau s-o mulţumească pe stăpâna ei şi să ajungă 


apoi ceea ce ajungeau. Şi, într-o zi, se travesti într-un străin 
persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu 
cu bucăţi de sticlă spre a da să se creadă că era aur, 
ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, şi se duse 
s-o aştepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. 
Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi 
prost pe limba noastră cea arăbească şi maimuţări limba 
străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei: 

— Maică, sunt străin şi aş vrea să aflu unde găsesc o 
terezie spre a cântări şi a cerceta aceşti nouă sute de dinari 
de aur, pe care îi am colea la brâu şi pe care tocmai i-am 
dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din 
ţara mea. 

Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse: 

— Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, 
întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este 
zaraf de meserie, şi fireşte că are să-ţi pună ia îndemână 
terezia lui. Aşa că hai să te duc la el! 

Frate-meu îi spuse: 

— Atunci, ia-o înaintea mea! 

Şi ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la 
casa cu pricina. Şi veni să le deschidă tot roaba aceea, 
micuța grecoaică, zâmbind dulce, şi bătrâna îi şopti: 

— De data aceasta îi aduc stăpânei noastre nişte vine 
zdravene şi un trup bine zidit! 

Iar roaba cea micuță îl luă pe fratele meu de mână şi îl 
duse în sala cu mătăsării, şi şezu cu el să-l veselească vreo 
câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, 
care se ivi şi făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse şi întâia 
oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. 
Pe urmă ea ieşi, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în 
mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale şi să 
meargă după el, purtându-se ca şi întâia oară. Şi-atunci 
fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr- 
odată sabia de sub pulpană şi dintr-o lovitură îi reteză scurt 
capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, şi păţi şi 


ea aceeaşi soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap 
zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea 
în fugă, gata sa pună laba pe pradă. La vederea fratelui 
meu, cu mâneca plină de sânge şi cu sabia în mână, o 
cuprinse spaima şi căzu la pământ; iar fratele meu o smuci 
de păr şi îi răcni: 

— Mă mai cunoşti, târfoştină bătrână, plod de târfoştină, 
împuţiciune blestemată! 

Iar baba răspunse: 

— O, stăpâne al meu, nu te cunosc! 

Frate-meu spuse: 

— Află, dar, o, hoaşcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar 
acela la care ai venit să-ţi faci spălările, o, tuhăs de maimuţă 
bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe 
stăpână-ta şi s-o mulţumesc, acela pe care l-ai târât de 
picioare ca să-l arunci în gropniță. 

Şi, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură 
de sabie, o despică pe babă şi o făcu două bucăţi; pe urmă, 
isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără 
care se desfătase de două oricu el. 

O găsi îndată, dând zor să se gătească şi să se 
împarfumeze, într-o odaie lăturalnică. 

Când îl văzu, scoase un țipăt înfricoşat şi se prăbuşi la 
picioarele lui, rugându-l să-i cruţe viaţa; şi fratele meu, 
aducându-şi aminte de mulţumirile adevărate pe care i le 
stârnise şi pe care şi ea le avusese cu el, îi dărui cu 
mărinimie cruţarea vieţii, şi îi spuse: 

— Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea 
unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea şi care 
pesemne că ţi-a făcut destule scârbe? 

Ea răspunse: 

— O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa 
asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din 
cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei şi venea 
adesea să ne vadă, şi ne arăta, mie mai cu seamă, multă 
dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt 


poftită la o nuntă care nu şi-a mai avut asemuire vreodată, 
şi nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Şi vin ca să te 
iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai 
frumoase şi am luat la mine o pungă plină cu o sută de 
dinari, şi am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa 
aceasta, în care bătrâna m-a băgat şi unde am căzut, prin 
viclenia ei, în mâinile şi sub puterea arapului cel crunt care, 
după ce mi-a răpit fecioria, m-a ţinut aici cu de-a sila şi m-a 
pus să-i slujesc la tertipurile ucigaşe, în paguba vieţii 
tinerilor bogaţi pe care îi aducea baba. Şi-aşa că de trei ani 
încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei 
ticăloase. 

Atunci fratele meu îi spuse: 

— Ce soartă nenorocită ai mai avut şi tu! Da ia spune-mi, 
de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să ştii dacă sunt 
multe bogății strânse de ucigaşi! 

Ea răspunse: 

— Hotărât că sunt! şi-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc 
că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inşi 
n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul 
tău! 

Şi îl luă pe fratele meu şi îl duse să vadă nişte lăzi mari, 
pline cu galbeni din toate ţările şi cu pungi de toate felurile. 
Şi frate-meu rămase uluit şi înmărmurit. Ea îi spuse atunci: 

— Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Aşa caci du- 
te de caută o ceată de hamali şi întoarce-te cu ei ca să-i 
încarci cu aurul de-aici. Şi, ast timp, eu am să întocmesc 
sarcinile. 

Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali şi, peste o 
bucată de vreme, se întoarse cu zece inşi, fiecare aducând 
câte o lădoaie goală. 

Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi uşa cea 
mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, şi cu ea 
toate sipetele cele mari. Şi pricepu că muierea îl înşelase, 
spre a pune gabja numai ea pe bogăţiile cele mai de soi. Da 
se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în 


casă, şi toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot 
lucruri ce puteau să-l înavuţească pentru toate zilele câte le 
mai avea de trăit, încât îşi zise că are să le ridice pe toate a 
doua zi; şi, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul 
cel mare şi falnic, şi adormi. 

A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de 
înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de 
străjeri de-ai valiului, care îi spuseră: 

— Ridică-te numaidecât şi hai cu noi la valiu, care te 
cheamă! 

Şi îl ridicară, încuiară uşile, şi îl duseră între mâinile 
valiului, care îi spuse: 

— Am aflat toată isprava ta, precum şi omorurile pe care 
le-ai săvârşit şi furtul pe care urma să-l faci. 

Atunci fratele meu strigă: 

— O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, şi am să-ţi 
istorisesc adevărul! 

Şi valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, şi 
fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la 
sfârşit; da nu este de nici un folos s-o mai punem şi noi încă 
o dată. 

Pe urmă fratele meu adăugă: 

— Acuma, 0, valiule plin de gânduri bune şi drepte, dacă 
vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa 
aceea, şi să facem totul în două părţi deopotrivă! 

Da valiul i-o întoarse: 

— Ce? cutezi să ceri împărţanie? Or, pe Allah! nu ai să 
capeţi nimic, întrucât eu trebuie să iau tot şi să nu-ţi las 
nimic! Şi trebuie să te socoţi prea norocos că scapi cu viaţă! 

Dealtminteri, să pleci îndată din cetate şi să nu te mai arăţi 
pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă! 

Şi valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle 
povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni 
pe fratele meu. Şi frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. 
Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de- 
abia ajunsese el dincolo de porţile cetăţii, că şi fu lovit de 


nişte tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se 
mulţumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol şi să-i dea un 
potop de lovituri de bâtă; şi la urmă, spre a-l pedepsi că îi 
văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, 
şi tot aşa şi nasul. 

Şi-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, ajunsei 
să aflu şi eu de necazurile acestui sărman El-Aşar. Şi plecai 
să-l caut, şi nu avusei tihnă decât după ce il găsii. Şi îl 
adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai şi îi statorii tain 
de mâncare şi de băutură pentru toate zilele câte i-au mai 
rămas. 

Asta-i povestea lui El-Aşar! 

Da în ce priveşte povestea celui de al şaselea şi cel mai de 
pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credin cioşilor, este 
vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă 
odihni. 

Păţania lui Şakalik, cel de al şaselea frate al bărbierului. 

ÎI chema Şakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al 
drept-credincioşilor, şi dintre fraţii mei el este cel care avea 
buzele tăiate, şi nu numai buzele, ci şi zebbul. Iar zebbul, 
precum şi buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări 
de mirare până peste poate. 

Şakalik, fratele acesta al şaselea al meu, era cel mai sărac 
dintre noi şapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o 
sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe 
acele o sută de drahme, Şakalik, care în viaţa lui nu văzuse 
niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să le mănânce 
într-o noapte, în tovărăşia ticăloaselor de otrepe din 
mahalaua de pe stânga Bagdadului. 

Nu era, aşadar, stăpân pe niciuna dintre deşertăciunile din 
lumea aceasta pieritoare, şi nu trăia decât din pomenile 
celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui isteţe şi 
pentru ghidugşiile lui. 

Într-o bună zi, Şakalik plecă să caute ceva de-ale gurii 
spre a-şi ţine trupul sleit de lipsuri, şi se pomeni, umblând 
pe uliţe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o 


scară largă şi înaltă de câteva trepte. Şi, pe trepte şi la 
intrare, se afla o mulţime mare de slugi, de robi tineri, de 
musaipi şi de portari. Şi frate-meu Şakalik se trase pe lângă 
câţiva dintre cei ce se înghesuiau acolo şi îi întrebă a cui era 
clădirea aceea minunată. 

Ei răspunseră: 

— Este a unui fiu de emir49. 

Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care şedeau 
pe o laviţă mare şi albă, în susul scării, şi le ceru ceva de 
pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră: 

— Da tu de unde vii de nu ştii că nu ai decât să intri şi să te 
înfăţişezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii 
ghiftuit cu daruri? 

Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, 
străbătu curtea cea largă şi grădina, care era plină de 
pomii cei mai frumoşi şi de păsări cântătoare. Curtea toată 
era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe şi 
negre, iar grădina era îngrijită fară de asemuire, şi nici un 
fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur 
împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele 
mari ţineau acolo reveneala la ceasurile de arşiţă. lar 
fratele meu merse mai departe şi intră în sala cea mare, 
acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, 
în verde şi în auriu, cu flori şi cu frunzişuri întreţesute; în 
mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care 
curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat 
colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, şi, sprijinit pe 
nişte perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe 
chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă şi albă şi cu 
chipul luminat de un zâmbet blajin. Şi fratele meu păşi 
înainte şi îi spuse bătrânului cu barba albă: 

— Pacea fie cu tine! 

lar moşneagul numaidecât se ridică şi răspunse: 

— Şi asupră-ţi să fie pacea şi milele lui Allah, şi 
binecuvântările sale! Ce doreşti, bre omule? 

Frate-meu răspunse: 


— O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ţi cer o pomană, 
întrucât sunt vlăguit de foame şi de lipsuri! 

La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare şi fu cuprins de 
o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, 
încât era să-şi sfâşie hainele, şi se minună: 

— Pe Allah! nu este cu putinţă ca să mă aflu eu într-o 
cetate, iar o fiinţă omenească să fie într-o asemenea stare 
de fomătate cum eşti tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu 
pot să-l îndur cu nepăsare! 

Iar frate-meu oftă, ridicându-şi amândouă mâinile către 
cer: 

— Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! şi 
binecuvântaţi să fie zămislitorii tăi! 

Bătrânul spuse: 

— Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărţi cu mine 
prânzul şi să te înfrupţi din sarea de pe masa mea! 

Şi fratele meu strigă: 

— O, stăpâne al meu, cum să-ţi mulţumesc? că nu mai pot 
să mă ţin multă vreme nemâncat, întrucât aş pieri de 
foame! 

Atunci bătrânul îşi plesni palmele una de alta şi îi spuse 
robului copil ce se şi înfăţişă pe dată: 

— Repede! Adu ibricul de argint şi ligheanul, ca să ne 
spălăm pe mâini! 

Şi îi spuse fratelui meu Şakalik: 

— O, oaspete al meu, vino şi spală-te pe mâini! 

Cu vorbele acestea, moşneagul se ridică şi veni şi el, 
măcar că băiatul încă nu se arătase, şi făcu schima ca şi 
cum şi-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, şi 
începu să-şi frece mâinile ca şi cum apa ar fi curs cu 
adevărat. La priveliştea aceea, frate-meu Şakalik nu mai 
ştiu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să 
se apropie la rându-i, îşi închipui că e vreo şolticărie, şi cum 
şi el era vestit cu chiznovăţiile şi cu pişicherlâcurile lui 
duhlii, se duse şi începu a se preface ca se spală pe mâini, 
întocmai ca şi bătrânul. Atunci bătrânul spuse: 


— Hei, voi ceilalţi, grăbiţi-vă a ne aşterne masa şi a ne 
aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame! 

Şi numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care 
începură un du-te-vino de parcă ar fi aşternut masa şi ar fi 
umplut-o cu potop de bucate şi cu tablale pline până în 
buză. lar Şakalik, măcar că era tare flămând, îşi zise că 
săracii se cade să îndure toanele celor bogaţi, şi se feri a 
lăsa cumva să i se vadă până şi cel mai mărunt semn de 
nerăbdare. Atunci moşneagul îi zise: 

— O, oaspete al meu, şezi jos colea lângă mine şi grăbeşte 
a face cinstea mesei mele! 

Şi frate-meu se duse şi şezu jos lângă el, la masa 
închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a 
întinge în tablale, a lua îmbucături şi a da din fălci şi din 
buze, întocmai ca şi cum ar fi mestecat cu adevărat; şi îi 
spunea lui frate-meu: 

— O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, şi masa mea 
este masa ta; aşa că nu te sfii, ia şi mănâncă pe săturate, 
fară stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este şi ce bine 
rotunjită! ce zici de pâinea asta? 

Şakalik zise: 

— Pâinea este grozav de albă şi, într-adevăr, tare gustoasă, 
şi chiar că în viaţa mea nu m-am înfruptat dintr-una 
asemenea! 

Bătrânul spuse: 

— Cred şi eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci 
sute de dinari de aur şi care a frământat-o este tare 
iscusită! Caci, o, oaspete al meu, ia şi mănâncă de pe sinia 
asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu 
pătrăţele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că 
bucătăreasa nu a precupeţit nici carnea de oaie bine 
bătută, nici grâul deztărâţat şi râşnit, nici cardamoama, nici 
piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, şi spune-mi ce zici 
de gustul, de mirozna şi de odoarea ei? 

Frate-meu răspunse: 


— Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui 
îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se 
cade să-ţi spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se 
degustă ceva asemuitor! 

Şi, rostind vorbele acestea, Şakalik începu să dea din fălci, 
să mestece, să-şi mişte obrajii şi să înghită, întocmai ca şi 
cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse: 

— Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu 
sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai 
zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puişorii aceştia 
fripţi minunat, umpluţi cu fistic, cu migdale, cu orez, cu 
stafide, cu piper, cu scorţişoară şi cu tocătură de carne de 
oaie? Şi ce zici de mireasma lor? 

Frate-meu strigă: 

— Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, şi ce gust 
desfătător, şi ce umplutură minunată! 

Şi bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă 
dintr-o farfurie de pe masă şi, ducând-o la buzele lui frate- 
meu, spuse: 

— Ia şi mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, şi să- 
mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care 
vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare! 

Şi frate-meu făcu schima de a-şi lungi gâtul, de a deschide 
gura şi de a înghiţi dumicatul; pe urmă spuse, închizând 
ochii de mulţumire: 

— Ya Allah! ce bună e şi ce uşoară la mistuit! Bag de 
seamă, cu o mulţumire rară, că nicăieri în afară de casa ta 
nu m-am desfătat cu nişte vinete umplute atâta de bune! 
Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de 
carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de 
cardamoame, nucşoara muscată, cuişoarele, ghimberul, 
piperul şi ierburile înmiresmate. Şi deosebesc, atâta-i de 
bine făcută, gustul fiecărei mirodenii! 

Moşneagul spuse: 

— Aşa că, o, oaspete al meu, nu mai aştept de la foamea şi 
de la buna ta creştere decât să te văd cum înfuleci cele 


patruzeci şi patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua 
de colea! 

Fratele meu spuse: 

— Îmi este uşor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât 
sânul maicii mele şi mai alintătoare pentru cerul gurii mele 
decât degetele de copilandre! 

Şi fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă 
umplută, una după alta, şi de a le înfuleca, legănându-şi 
capul de mulţumire şi plesnind din limbă pe cerul gurii. Şi 
în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, şi foamea i 
se zădărea, şi îşi zicea că s-ar prea mulţumi, spre a-şi potoli 
foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râşnit, ori de 
mălai. Da se feri ca de foc să-şi dea în vileag ceea ce 
gândea. 

Bătrânul îi spuse atunci: 

— O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut 
şi deprins să mănânce în tovărăşia sultanilor şi a mai- 
marilor! Mănâncă, prietene, şi să-ţi fie de bine şi de 
desfătată mistuirei. 

Şi frate-meu spuse: 

— Chiar că, în ce priveşte mâncatul, am mâncat destul! 

Atunci bătrânul îşi plesni mâinile una de alta şi strigă: 

— Hei, voi! ridicaţi masa asta şi întindeţi masa cu dulciuri! 
şi aduceţi-ne toate plăcintele, toate dulciurile şi toate 
poamele cele mai alese! 

Şi numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să 
foiască încolo şi încoace, şi vânzoleau din mâini, şi îşi ridicau 
braţele durdulii deasupra capetelor, şi se făceau că strâng 
masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moşneagului, 
pieriră. lar bătrânul îi spuse fratelui meu Şakalik: 

— Acuma, 0, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. 
Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până 
peste fire zumaricaua asta gingaşă, uşoară, daurită, 
rotunjoară şi ghiftuită cu migdale, cu zahăr şi rodii, de pe 
farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârşite? 
Pe viaţa mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i 


destul de legat şi taman cum trebuie, iar praful de 
scorţişoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, 
fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locşor şi 
pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboţită. Ia uite 
ce dibace este plăcintăreasa mea, şi cum a ştiut să înfăşoare 
măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine şi grăbeşte-te a-ţi 
veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea 
şi nu se fleşcăieşte: e tare gingaşă! Oh! ia uite! şi 
mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri şi presărată cu praf 
de fistic! şi farfuriurile astea pline cu smântână bătută, 
dichisită cu mirodii şi cu apă de flori de portocal! Mănâncă, 
oaspete al meu, şi înfige-ţi mâna fără sfială, ia din plin! 

Şi bătrânul îi da pildă fratelui meu, şi îşi ducea cu lăcomie 
mâna la gură, şi înghiţea întocmai ca de adevăratelea. Iar 
frate-meu îl maimuţărea de minune, măcar că simțind, de 
poftă şi de foame, cum îi vine apa pe buze. 

Bătrânul urmă: 

— Acuma, la dulceţuri şi la poame! La dulceţuri, o, oaspete 
al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poţi să iei 
seama. la uite colea, dinainte-ţi, şi dulceţuri uscate şi 
dulceţuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, 
care mie îmi plac cel mai mult, măcar că şi pe celelalte le 
am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie şi 
rumenă, de caise, aşternută în straturi subţiri, de să se 
topească în gură, ispititoare! Şi pestilul ăsta ele chitre 
zaharisit, înmiresmat cu ambră! şi astălaltă, rotunjită în 
gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir şi din foi de 
flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într- 
o zi! Stăpâneşte-te! Stăpâneşte-te! întrucât te sfătuiesc să 
te înfigi oleacă şi în dulceaţa de curmale umplute cu 
migdale şi cuişoare. Mi-a fost adusa de la Cairo, întrucât la 
Bagdad nu se pregăteşte atâta de bună. Aşa că l-am 
îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o 
sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori 
aşa, măcar că graba şi pofta ia mă cinstesc până peste 
poate! Vreau să-ţi dai părerea în chip deosebit şi despre 


pestilul ăsta de morcovi cu zahăr şi cu nuci, şi înmiresmat 
cu Muşc! 

Fratele meu Şakalik spuse: 

— Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele 
se închină dinaintea bunătăţii lui! Da, după gustul meu, 
socot că muscul este oleacă prea tare! 

Bătrânul răspunse: 

— Ba nu! ba nu! eu nu socot aşa; dimpotrivă! întrucât sunt 
deprins cu mireasma lor, precum şi cu ambra, iar bucătarii 
şi cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate 
plăcintele, dulceţurile şi zumaricalele! Muscul şi ambra sunt 
cele două stâlpări ale sufletului meu! 

Apoi urmă: 

— Da să nu uiţi de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai 
loc. lacătă şi lămâi, şi banane, şi smochine, şi curmale 
proaspete, şi mere, şi gutui, şi struguri, şi de toate! Pe 
urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete şi 
altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare şi milostiv! 

Şi fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici 
să-şi mişte fălcile, iar burta îi era mai aţâţată ca oricând de 
pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăţi, spuse: 

— O, domnia ta, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt ghiftuit şi 
că nici baremi o înghiţitură nu ar mai putea să-mi intre pe 
beregată! 

Bătrânul îi răspunse: 

— E de mirare că te-ai săturat aşa de repede! Da haide să 
bem. Încă nu am băut nimic. 

Atunci bătrânul bătu din palme, şi se şi iviră pe fugă 
băieţii, cu mânecile şi cu pulpanele suflecate cu grijă, şi 
făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe 
masă două pocale, şi nişte carafe, şi nişte urcioare, şi nişte 
oluri grele şi scumpe. Şi bătrânul se prefăcu a turna vin în 
pocale, şi luă un pocal închipuit şi i-l întinse fratelui meu, 
care îl primi cu mulţumire şi îl duse la gură şi îl bău şi 
spuse: 

— Allah! ya Allah! ce vin de soi! 


Şi făcu schima de a-şi mângâia pieptul de desfătare. Iar 
bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi şi a turna din 
el gingaş în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăşi. Şi nu 
conteniră a face tot aşa, până ce frate-meu se prefăcu că e 
stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; şi începu să-şi 
clatine capul şi să rostească vorbe cam în doi peri. Şi în 
sineşi gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe 
moşneagul ăsta să ispăşească toate chinurile la care m-a 
supus!” 

Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, 
ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, şi o 
lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu 
palma peste ceafa moşului, de răsună sala toată; şi, 
ridicându-şi mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă şi mai 
zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare şi 
strigă: 

— Ce faci, o, tu, cel mai mişel om de pe tot pământul? 

Frate-meu Şakalik răspunse: 

— O, stăpâne şi cunună peste capul meu, sunt robul tău 
supus, chiar acela pe care l-ai copleşit cu milele tale, pe 
care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la 
masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat 
nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu 
dulceţurile, cu povidlele şi cu zumaricalele cele mai dulci, şi 
căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele 
mai vechi şi cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut 
din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât şi-a pierdut tot 
cumpătul şi cât a ridicat mâna asupra bine-lacătorului său. 
Caci fie-ţi milă! cruţă-l pe robul acesta, că tu ai sufletul 
rânduit mai sus decât al lui, şi iartă-i sminteala! 

La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai 
arăta mânios, începu să râdă straşnic şi îndelung, pe urmă 
îi spuse lui Şakalik, într-un sfârşit: 

— Ilacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea 
întreagă, printre inşii vestiți a fi cei mai duhlii şi cei mai 
muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o firecaata,cuo 


răbdare ca a ta! Şi niciunul nu a ştiut să tragă o parte aşa 
de norocită ca tine din poznele şi din tertipurile mele 
şugubeţe. Iar tu până acuma eşti singurul care te-ai 
priceput să te dedai cu şolticăriile şi cu chefurile mele, şi 
care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, şi care ai 
avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu 
numai că îţi iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de 
adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ţii tovărăşie la o 
masă cu adevărat plină cu toate bucatele şi cu toate 
dulciurile şi cu toate poamele pomenite! Şi niciodată n-am 
să mă mai despart de tine de-acuma înainte! 

Şi, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să 
aducă de îndată bucatele şi să nu precupeţească nimic. 
Ceea ce se şi făcu, fără de zăbavă. 

După ce mâncară bucatele şi după ce se dedulciră cu 
numaricale, cu dulceţuri şi cu poame, bătrânul îl pofti pe 
fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, 
menită anume băuturilor. Şi, de cum intrară, fură primiţi în 
zvoana dulce a lăutelor şi în cântecele roabelor albe, toate 
mai frumoase ca nişte lune. Acele cântărețe tinere, pe când 
fratele meu şi moşneagul beau cu desfătare vinurile cele 
mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate 
cântecele cele mai răsfăţate, şi cu nişte mlădieri şi cu o 
îmbiere de sunete şi cu un har minunate. Pe urmă, uşoare, 
câteva dănţuiră ca păsările, şi gingaşe, şi cu aripile 
sprintene, şi înmiresmate. Şi, în ziua aceea, zaiafetul se 
încheie cu sărutări şi cu desfătări mai dulci decât în vis. 

De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într- 
un chip tare straşnic, şi îl făcu prietenul său de inimă şi de 
nedespărţit, şi îl îndrăgi cu o dragoste mare, şi în fiecare zi 
îi făcea câte un dar proaspăt şi tot mai scump de fiecare 
dată. Şi nu conteniră a mânca, a bea şi a trăi în huzururi, şi- 
aşa vreme de douăzeci de ani. 

Dar ursita era scrisă şi trebuia să se împlinească, într- 
adevăr, după cei douăzeci de ani, moşneagul muri, şi 
numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, şi le 


zeberi în folosul său, întrucât moşul nu avea moştenitori, iar 
fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de 
asuprirea şi de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-şi 
caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră. 

Aşa că Şakalik, fratele meu, ieşi din Bagdad şi purcese la 
drum, şi chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, 
să se sfinţească50. Şi, într-o zi, ceata la care se lipise fu 
lovită de arabii pustiei, nişte tâlhari de drumul mare, 
musulmani păcătoşi care nu urmează pravilele Prorocului 
nostru, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Toţi fură 
jefuiţi şi luaţi în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui 
mai crunt dintre acei beduini tâlhari. 

Şi beduinul îl duse pe fratele meu la seminţia lui 
depărtată, şi-l făcu rob. Şi în fiecare zi îl bătea şi îl făcea sa 
îndure toate muncile şi îi zicea: 

— Tu pesemne că eşti tare bogat în ţara ta, aşa că 
răscumpără-te şi plăteşte-mi slobozenia! De nu, am să te fac 
să înduri caznele cele mai grele, şi până la urmă am sa te 
căsăpesc cu mâna mea! 

Iar fratele meu se văicărea şi spunea plângând: 

— Eu, pe Allah! nu am nimic, o, şeic de arabi, şi nici 
baremi nu ştiu drumul care duce la bogăţie, şi sunt văduvit 
de toate, iar acuma sunt robul tău şi bunul tău, şi sunt cu 
totul în mâinile tale. Aşa că fă cu mine ce vrei! 

Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soţie, o minune de 
femeie, cu sprâncenele negre şi cu ochii de negură, şi era 
fierbinte şi pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată 
când soţul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l 
ispitească pe frate-meu şi să vină să-l îmbie cu tot trupul, 
rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu 
Şakalik, care, altminteri decât noi toţi, nu era prea vestit la 
cârlăneli şi la daraveli, se şovârcăia de beduina aceea, de 
ruşine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună 
zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui 
Şakalik, fratele meu, rotindu-se fară contenire împrejuru-i 
cu nişte legănături tare aţâţătoare din şolduri, din sâni şi 


din pântecul bine întocmit. Şi frate-meu o prinse, se hârjoni 
cu ea hârjoanele de cuviinţă şi, până la urmă, o trânti. Şi pe 
când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora 
strângerilor în braţe, deodată beduinul cel amarnic năvăli 
în cort şi văzu priveliştea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de 
mânie, îşi trase de la brâu un cuţitoi vrednic să reteze dintr- 
o lovitură până şi beregata unei cămile, de la ovână a 
gatului până la cealaltă. Şi îl înşfacă pe frate-meu şi, dintru- 
întâi, îi tăie cele două buze culpeşe, şi i le îndesă apoi în 
gură. Şi răcni: 

— Vai de tine, o, vicleanule şi ticălosule, iacătă că ai izbutit 
să-mi strici muierea! 

Şi, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înşfacă 
zebbul cald încă al lui Şakalik, fratele meu, şi îl reteză de la 
rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle 
amândouă. Pe urmă îl târi pe Şakalik de picioare şi îl zvârli 
pe spinarea unei cămile şi îl duse pe vârful unui muncel, 
unde îl aruncă, şi plecă pe calea rostului lui. 

Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câţiva, care 
erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor şi cunoscură în el 
pe Şakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. 
Şi veniră degrabă să mă înştiinţeze, după ce îi dăduseră să 
mănânce şi să bea. 

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai 
în căutarea lui, şi îl luai pe umerii mei, şi îl adusei îndărăt la 
Bagdad. Pe urmă îl vindecai şi îi statorii cu ce să-şi ducă 
viaţa până la sfârşitul zilelor lui. 

Şi iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincio-şilor, mă 
aflu acum între mâinile tale şi că am pus grabă mare să-ţi 
istorisesc, în puţine vorbe, povestea celor şase fraţi ai mei, 
măcar că aş fi putut să ţi-o istorisesc mult mai pe larg. Da 
m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalce 
răbdarea ta, şi spre a-ţi arăta cât de puţin sunt ispitit eu de 
flecăreală, şi spre a-ţi dovedi că sunt nu numai fratele, ci şi 
părintele fraţilor mei, ale căror haruri se sting când mă aflu 
de faţă eu, cel numit El-Samet! 


La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună 
oaspeţilor, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, 
califul începu să râdă până peste poate şi îmi zise: 

— Într-adevăr, o, Samet, vorbeşti tare puţin, şi eşti departe 
de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune şi de însuşiri 
păcătoase! Caci, şi am pricini pentru aceasta, vreau să 
părăseşti acum pe dată Bagdadul, şi du-te aiurea. Da mai 
ales dă zor! 

Şi califul mă surghiuni astfel, pe nedrept şi fară a-mi spune 
temeiul unei atare pedepse. 

Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate 
ţările şi pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui 
Muntasser Billah şi de venirea la domnie a califului El- 
Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toţi fraţii mei 
erau morţi. Şi chiar atunci tânărul care adineaori ne-a 
părăsit cu atâta necuviinţă m-a chemat la el acasă spre a 
mă pune să-l rad pe cap. Şi, altminteri de ce v-a spus el, vă 
încredinţez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai 
mare bine, şi poate că fară ajutorul pe care i l-am dat eu ar 
fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot 
ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, şi tot 
ceea ce v-a înşirat despre iscodenia mea născocire, despre 
băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea 
necioplită şi despre lipsa mea de măsură şi de bun-simţ este 
întru totul neadevăr, minciună şi plăsmuire, o, voi toţi cei 
aci de faţă! 

Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea 
în şapte părţi pe care croitorul din China o istorisi 
sultanului. 

Pe urmă adăugă: 

Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toţi, 
oaspeţii, nu mai avuserăm trebuinţă să-l ascultăm mai mult 
spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat 
palavragiul cel mai grozav şi cel mai iscodelnic dintre toţi 
bărbierii câţi s-au fost văzuţi pe toată faţa pământului. Şi 
rămaserăm încredinţaţi, fară altă pildă decât ceea ce 


auzisem, că tânărul cel şchiop de la Bagdad lusese jertfa 
iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier. 

Atunci, măcar că toate poveştile lui ne veseliseră din plin, 
chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl 
înşfăcarăm, în pofida ţipetelor lui, şi îl încuiarăm singur 
într-o odaie întunecoasă umblată de şobolani. Iar noi 
ceilalţi, oaspeţii, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând şi 
veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Şi numai 
atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la 
mine, ca să-i duc de mâncare soţiei mele. 

Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi 
întoarce spatele şi că e tare îmbufnată. Şi îmi spuse: 

— Ia uite cum mă dai uitării toată ziua şi, pe când tu 
chefuieşti în mulţumire şi în voioşie, pe mine mă laşi acasă 
singură-singurică, tristă şi plângând! Aşa că dacă nu mă 
scoţi numaidecât şi nu mă duci la preumblare până 
deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine şi tine, şi 
am să cer despărţenia, fară de zăbavă! 

Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările şi cârele în 
casă, spre a avea tihnă ieşii, în pofida ostenelii mele, să mă 
preumblu cu nevasta. Şi băturăm ulițele şi grădinile până la 
asfinţitul soarelui. 

Şi taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm 
din întâmplare cu cocoşatul cel mărunţel, robul tău, o, 
sultane puternic şi mărinimos! Şi cocoşatul, care era într-o 
beţie şi o voioşie până peste poate, le tot spunea nişte vorbe 
isteţe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, şi rostea stihurile 
acestea: 

Între pocalul purpuriu, frumos, Şi vinul străveziu şi 
purpuriu, Aş vrea să ştiu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung 
cu nici un chip să ştiu: 

Care-i pocal şi care este vin! 

Că vinu-i ca pocalul străveziu. 

Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu. 

Pe urmă cocoşatul cel mărunţel se oprea, fie ca să le 
arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să 


dănţuiască bătând din daireaua lui. Iar eu şi soţia mea 
gândirăm că acel cocoşat ne-ar fi un tovarăş plăcut la masă, 
şi îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Şi şezurăm 
să mâncăm împreună, iar soţia mea şezu cu noi, întrucât nu 
socotea că, dacă stă de faţă cu cocoşatul, stă cu un om 
întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de faţă cu un 
străin. 

Şi-atunci soţiei mele îi veni gândul să şuguie cu cocoşatul 
şi să-i bage în gură îmbucătura aceea de peşte, care îl 
înăbuşi. 

Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoşatul mort 
şi izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se 
află aci cu noi. lar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în 
casa baş-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe 
misitul copft. 

Şi-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai 
de pomină dintre poveştile istorisite astăzi dinaintea ta! Şi 
ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului şi a celor 
şase fraţi ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea şi mai 
chiznovată decât a cocoşatului! 

Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse: 

— Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, 
croitorule, este mai aparte şi poate mai pilduitoare decât 
păţania bietului meu cocoşat! Da unde-i acel bărbier 
ciudat? Mai întâi vreau să-l văd şi să-l ascult, până a lua o 
hotărâre în privinţa voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să 
ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoşatul nostru, întrucât 
este mort încă de ieri. Şi avem să-i clădim un mormânt 
frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, şi mi-a 
fost, până şi după moarte, temei de voioşie, dându-mi 
prilejul să ascult povestea tânărului cel şchiop cu bărbierul 
şi cu cei şase fraţi ai lui, şi celelalte trei povestiri! 

După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia 
pe croitor şi să se ducă să-l caute pe bărbier. Şi, peste un 
ceas, croitorul şi musaipii, care se duseseră să-l scoată pe 


bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai şi îl 
înfăţişară dinaintea sultanului. 

Şi sultanul îl cercetă pe bărbier şi văzu că era un şeic 
bătrân, în vârstă de pe puţin nouăzeci de ani, cu chipul tare 
negru, cu barba tare albă şi cu sprâncenele la fel de albe, 
cu urechile clăpăuge şi găurite, cu nasul de o lungime 
uluitoare, şi cu înfăţişarea toată plină de sine şi de fală. 

La priveliştea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu 
hohote şi îi spuse: 

— O, Tăcutule, am auzit că ştii să istoriseşti poveşti 
straşnice şi pline de minunăţii. Aşa că aş vrea să te aud cum 
îmi istoriseşti vreo câteva din acele poveşti pe care le ştii 
aşa de bine. 

Bărbierul răspunse: 

— O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ţi s-au 
înfăţişat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aş vrea să 
ştiu şi eu ce fac aici, strânşi laolaltă, misitul creştin, evreul 
şi cocoşatul culcat colea pe pământ, mort. Şi ce este cu 
soborul acesta ciudat? 

Şi sultanul Chinei râse pe săturatelea şi spuse: 

— Da de ce mă întrebi tu despre nişte inşi de care habar n- 
ai cine sunt? 

Bărbierul spuse: 

— Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt 
departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau 
niciodată aminte la ceea ce nu mă priveşte şi că sunt cu 
totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, 
anume că aş fi un palavragiu nemaipomenit şi celelalte. Şi 
să mai ştii că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe 
care o port. Cum spune poetul: 

Când vrei să ştii de-un om cum e croit, Află-i porecla, şi te- 
ai dumirit. 

Atunci sultanul spuse: 

— Bărbierul ăsta îmi place grozav. Aşa că vreau să-i 
istorisesc povestea cocoşatului, pe urmă povestea istorisită 


de creştin, pe cea a evreului, pe cea a baş-bucătarului şi pe 
cea a croitorului. 

Şi sultanul îi istorisi bărbierului toate acele poveşti, lară să 
sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos 
acuma să le mai spunem şi noi încă o dată. 

După ce ascultă poveştile şi pricina morţii cocoşatului, 
bărbierul începu să clatine din cap îngândurat şi spuse: 

— Pe Allah! iacătă un lucru de mirare şi care mă 
minunează până peste poate. Hei, voi ceilalţi, ia ridicaţi 
pânza care acoperă trupul cocoşatului mort, ca să mă uit la 
el! 

Şi odată ce trupul cocoşatului fu dezvelit, bărbierul se 
duse lângă el, şezu jos, luă capul cocoşatului pe genunchi şi 
se uită cu luare-aminte la chipul lui. Şi deodată izbucni într- 
un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de 
puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse: 

— Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate 
pricinile! Or, pricina morţii cocoşatului este lucrul cel mai 
uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Şi este vrednică de a 
fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele 
domniei, spre învăţătura oamenilor de mâine! 

Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele 
bărbierului şi zise: 

— O, bărbierule, o, Tăcutule, lămureşte-ne tâlcul vorbelor 
tale! 

El răspunse: 

— O, Măria Ta, mă juruiesc ţie, pe mila şi pe binefacerile 
tale! Află că acest cocoşat al tău are sufletul în el! Şi ai să 
vezi! 

Şi numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluţă plină 
cu o alifie cu care unse gâtul cocoşatului, şi înveli gâtul cu o 
țesătură de lână, şi aşteptă să înceapă asudarea. Atunci îşi 
scoase de la brâu nişte cleşte de fier lungi, le băgă în 
beregata cocoşatului, le suci şi le trase îndărăt repede, la 
capăt cu toată bucata cea mare de peşte şi cu osul, pricina 
înecăciunii cocoşatului. Şi într-o clipită cocoşatul strănută 


straşnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe 
obraji cu mâinile amândouă şi sări în sus pe cele două 
picioare ale sale, şi strigă: 

— La ilah ill Allah51! şi Mohamed este trimisul lui Allah! 

La priveliştea aceea, toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi 
şi într-o mare minunare faţă de bărbier. Pe urmă, mai 
venindu-şi oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul şi 
toţi cei de faţă nu se putură opri să nu râdă în hohote de 
căutătura cocoşatului. lar sultanul spuse: 

— Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viaţa mea nu am 
văzut lucru mai ciudat şi mai peste fire! 

Pe urmă adăugă: 

— O, voi toţi, musulmanii aci de faţă, este printre voi 
vreunul care să fi văzut un om murind aşa şi pe urmă 
înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe 
bărbier, pe şeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe 
urmă a cocoşatului. Şi numai mulţumită priceperii şi 
vredniciei acestui bărbier minunat şi plin de haruri datorăm 
izbăvirea vieţii cocoşatului nostru! 

Şi toţi cei de faţă răspunseră: 

— Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina 
pominelor şi de minunea minunilor! 

Atunci sultanul Chinei, plin de voioşie, porunci să fie pusă 
pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoşatului, şi să 
fie păstrată în dulapurile domneşti; ceea ce se şi îndeplini 
pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei 
învinuiți, hakimului evreu, misitului creştin, baş-bucătarului 
şi croitorului şi îi opri pe tuspatru pe lângă sine şi în slujbă 
la sarai, şi îi puse să se împace cu cocoşatul. Şi îi dărui 
daruri minunate cocoşatului, pe care îl potopi cu avuţii şi îl 
ridică la cinuri înalte şi îl făcu tovarăş al său de masă şi de 
pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi faţă de el nişte 
preţuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan 
strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur şi 
foarfece şi brice învrâstate cu mărgăritare şi cu nestemate, 


şi îl statori bărbier şi frizer al Măriei Sale şi al domniei, şi şi- 
| făcu şi pe el tovarăş de taină. 

Şi nu conteniră a trăi cu toţii viaţa cea mai răsfăţată şi cea 
mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor 
Răpitoarea a toată bucuria, Despărţitoarea a tot 
prieteşugul, Moartea. 

Caci-i spuse Şeherezada sultanului Şahriar, domnul de 
peste ostroavele de la Ind şi de la Chitai: 

— Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai 
minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis! 

Iar sultanul Şahriar se minună: 

— Care Anis Al-Djalis? 

Atunci Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU FRUMOASA ANIS AL.-DJALIS ŞI CU ALI- 
NUR. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că stătorea odată în 
scaunul de domnie de la Bassra un sultan închinat domnului 
său, califul Harun Al-Raşid. Purta numele de sultanul 
Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Îi avea dragi pe cei 
săraci şi pe cerşetori, îi era milă de supuşii săi cei necăjiţi, şi 
împărțea din avuţia lui acelora dintre ei care erau drept- 
credincioşi întru prorocul nostru Mohamed - asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea lui Allah! Şi era din toate privinţele 
vrednic de ceea ce spune poetul despre harurile şi despre 
vitejia lui, în lauda care începe cu stihurile: 

E lancea lui de fier condei de scris, lar inima duşmanului 
ucis E ca o foaie de hârtie goală Pe care mâna lui vitează 
scrie Cu sângele, slujindu-i de cerneală, Al celor ce-i 
doboară-n bătălie.52 

Şi avea doi viziri: pe unul îl chema El-Mohin ben-Saui, iar 
pe celălalt îl chema El-Fadl ben-Hacan. Da se cuvine a şti că 
El-Fadl ben-Hacan era omul cel mai filotim de pe vremile 
lui, dăruit cu o fire tare dulce, cu purtări minunate şi cu 
însuşiri care îl făceau să fie îndrăgit de toate inimile şi 
prețuit de oamenii înţelepţi şi învăţaţi care veneau să se 
sfătuiască cu el şi să-i ceară părerea în lucrurile 


anevoioase; şi toţi locuitorii de sub domnia lui, fară de 
abatere, îi făceau urări de viaţă lungă şi de belşug, atâta de 
mult bine revărsa el şi atâta se ferea de a săvârşi vreun rău 
ori vreo nedreptate. 

Cât despre cel de al doilea vizir, cel pe care îl chema ben- 
Saui, acela era cu totul altceva: îi era scârbă de oameni şi 
avea silă de orice bine şi nu maglisea decât răul, până într- 
atâta încât un poet care l-a cunoscut a spus despre el: 

Doar l-am zărit o clipă, şi-am fugit De-apropierea lui 
mucegăită. 

Şi poala hainei mi-am sumes grăbit Să n-o ajungă boarea 
lui duhnită Şi dat-am pinteni calului îndată, Să scap de 
scârnăvia blestemată. 

Încât fiecăruia dintre aceşti doi viziri, atâta de osebiţi, i se 
putea potrivi câte o strofa osebită de-a unui alt poet: 

Cu omul bun se cade să te-aduni, lar omul bun se naşte 
din părinte Tot de neam bun - se naşte bun din bun: 

Din tată bun fiu bun - nu se dezminte! 

De omul rău să fugi mai bine-n hău, lar fiul rău se naşte 
din părinte La fel de rău - se naşte rău din rău: 

Din tată rău, fiu rău - să iei aminte! 

De altminteri, oamenii îl urau şi nutreau tot atâta silă faţă 
de vizirul El-Mobhin ben-Saui pe câtă dragoste şi credinţă 
fată de vizirul Fadleddin ben-Hacan. Încât vizirul Saui 
clocea o vrăjmăşie mare împotriva vizirului cel bun 
Fadleddin, şi nu pierdea nici un prilej să-l ponegrească la 
sufletul sultanului. 

Or, într-o bună zi, sultanul de la Bassra, Mohammed ben- 
Soleiman El-Zeini, sta în scaunul lui de domnie din sala de 
judeţe şi era înconjurat de toţi emirii şi de navabii de frunte 
şi de mai-marii de la curtea sa. Şi chiar În ziua aceea se 
auzise de sosirea la Bassra, în târgul de robi, a unui singir 
proaspăt de robi tineri din toate ţările. Încât sultanul se 
întoarse către vizirul său Fadleddin şi îi zise: 

— Aş vrea să-mi găseşti o roabă tânără care să nu-şi aibă 
seamăn pe lume şi care să fie totodată desăvârşită ca 


frumuseţe, neîntrecută ca haruri şi minunat de dulce ca 
fire! 

La vorbele acestea ale sultanului, spuse vizirului 
Fadleddin, vizirul Saui, plin de zavistie că îl vedea pe sultan 
cum îşi punea credinţa mai degrabă în potrivnicul său, şi 
voind să-l facă pe sultan să se răzgândească, strigă: 

— Păi, închipuindu-ne că s-ar putea găsi o asemenea 
femeie, ar trebui să i se pună ca preţ pe puţin zece mii de 
dinari de aur! 

Atunci sultanul, mai degrabă stârnit de o atare pricină, îl 
chemă pe vistiernicul său şi îi spuse: 

— Ia numaidecât zece mii de dinari de aur şi du-i la vizirul 
meu Fadleddin ben-Hacan! 

Şi vistiernicul zori să împlinească porunca. Ast timp, vizirul 
Fadleddin plecă de la sarai spre a împlini dorinţa sultanului. 
Se duse îndată la sukul de robi, dar nu găsi nimic care să se 
apropie cât de cât de însuşirile cerute pentru cumpărare. 
Atunci porunci să vină toţi misiţii care se îndeletniceau în 
suk cu cumpărarea şi cu vinderea de robi albi şi negri, şi îi 
îndemnă să facă toate cercetările spre a-i găsi o roabă 
tânără precum o vroia sultanul, şi le spuse: 

— Ori de câte ori va ajunge în suk vreo roabă la preţul de 
pe puţin o mie de dinari de aur, să-mi daţi îndată de ştire; 
iar eu am să văd dacă ea poate să fie potrivită! 

Şi, într-adevăr, de aci înainte nu trecu zi în care doi, trei 
misiţi să nu vină să-i înfăţişeze câte o roabă frumoasă 
vizirului, care de fiecare dată lăsa să plece şi misitul şi 
roaba fară a face târgul. Cercetă astfel, în răstimp de o 
lună, mai bine de o mie de fetişcane, unele mai frumoase 
decât altele şi în stare să stârnească viaţă într-o mie de 
moşnegi sleiţi. Şi nu putea să se hotărască pentru niciuna 
dintre ele. 

Or, într-o bună zi, vizirul Fadleddin sta tocmai să încalece 
pe cal spre a se duce la sultan şi a-l ruga să mai aştepte o 
vreme până să-şi îndeplinească însărcinarea, când văzu că 
venea grăbit un misit pe care îl cunoştea şi care, apucând 


de scara şeii, i se ploconi cu supuşenie şi rosti aceste stihuri 
în cinstea lui: 

O, tu, cel care faci să înflorească Străvechea strălucire a 
domniei, Şi care-nalţi zidirea strămoşească Spre culmea de 
demult a măreției, O, tu, de-a pururea biruitor, Vizire scump 
al nostru-al tuturor! 

Cu dărnicia ta, cu multu-ţi bine, Întorci la viaţă pe cei care 
pier, Şi pe obijduiţi îi strângi la tine! 

Iar faptele-ţi ajung până la cer; 

Şi-ţi sunt cununi în vecii vecilor Sus la Allah, stăpânul 
tuturor! 

Şi, sfârşind de procitit stihurile, misitul îi spuse vizirului: 
— O, preacinstite Ibn-Hacan, slăvite Fadleddin, te vestesc 
că roaba, a cărei zugrăvire ai binevoit cu mărinimie să mi-o 

faci, s-a aflat şi poţi s-o capeţi! 

Şi vizirul îi spuse misitului: 

— Iute adu-o la saraiul meu, ca s-o văd! 

Şi vizirul se întoarse la sarai să aştepte roaba; şi, peste un 
ceas, misitul se întoarse ţinând de mână roaba aceea. Spre- 
a o zugrăvi, am să spun numai că era o copilă mlădie şi 
sulegetă, cu sânii drepţi şi străluciți, cu pleoapele oacheşe, 
cu ochii de negură, cu obrajii dolofani şi fragezi, cu bărbia 
gingaşă şi zâmbitoare şi adumbrită oleacă de o gropiţă, cu 
şoldurile îmbelşugate şi voinice, cu un mijlocel subţire de 
albină şi cu spatele vârtos şi falnic. Intră, şi era 
înveşmântată cu haine scumpe şi alese. Da uitasem să spun, 
o, Măria Ta, că gura-i era ca o floare, dulceaţa limbii-i era ca 
salepul, buzele-i erau mai roşii ca nucşoara cea proaspătă, 
şi tot boiul ei era mai gingaş şi mai mlădiu decât ramura 
cea crudă de salcie. Cât despre glasul ei, era mai alintător 
ca şoapta adierii de vânt şi mai dulce ca boarea care trece 
înmiresmată de florile grădinii. Şi era din toate privinţele 
vrednică de stihurile unui poet care a zugrăvit-o: 

Pielea-i e moale ca mătasea. 

Graiul îi e ca apa cu suspine line, Ca apa de izvor în care 
raiul Se odihneşte oglindit în sine. 


LIA 


Iar ochii ei! Allah a spus: „Să fie 

Şi iată-i! Chiar Allah i-a zămislit! 

Privirea lor te duce în robie, Te ameţesc ca vinul aburit. 

Ah, s-o iubeşti! Visând un ceas de noapte Cu ea alături - 
sufletu-mi se zbate, Iar trupu-mi geme ars de doruri coapte 
În chinuri ce rămân nealinate. 

Că nu mai pot să uit, nu mai e chip, Nici pletele-i de neguri 
împletite, Nici fruntea, nici luminătoru-i chip Ca zorii-n 
geana zării răsărite.53 

Şi drept aceea, de îndată ce ajunse fată mare şi coapta ca 
floarea, fu numită Anis Al-Djalis54. 

Încât, atunci când vizirul o văzu, rămase minunat cu totul 
şi îl întrebă pe misit: 

— Care este preţul acestei roabe? El răspunse: 

— Stăpânul ei îmi cere zece mii de dinari, şi m-am învoit cu 
el la preţul acesta, întrucât îl găsesc mulţumitor, iar 
stăpânul ei mi s-a jurat că pierde astfel o grămadă de 
lucruri pe care mi le-a înşiruit şi pe care aş vrea să le auzi 
chiar tu din gura lui, o, vizirule! 

Atunci vizirul spuse: 

— Da, bine! pofteşte-l pe stăpânul ei! 

Numaidecât, misitul zbură să-l caute pe stăpânul fetei, şi 
se întoarse să se înfăţişeze cu el între mâinile vizirului. lar 
vizirul văzu că stăpânul copilei era un persan bătrân, tare 
în vârstă şi uscat de bătrâneţe, încât ajunsese numai oase şi 
piele. Cum spune poetul: 

Anii şi soarta crunta mă uscară, Greu cade capu-mi, trupul 
tot mă doare. 

Căci cine-nfrânge-a anilor povară. 

Iar soarta cine-o poate-nfrânge oare? 

Frumos şi dârz eram odinioară, Cu ochii aţintiţi departe-n 
zare. 

Acum zăcerea stă cu mine doară, Cadână mi-e silita 
nemişcare.55 

Îi ură vizirului bună pace, iar vizirul îi zise: 


— Atunci, înţeleg bine, te învoieşti să-mi vinzi roaba pe 
zece mii de dinari de aur? De altminteri, nu o cumpăr 
pentru mine, ci este hărăzită sultanului! 

Moşneagul răspunse: 

— De vreme ce este hărăzită sultanului, mai degrabă vroi 
să i-o dau ca pe un peşcheş, fară a cere nici un preţ pe ea. 
Caci, o, darnicule vizir, întrucât mă întrebi, este de datoria 
mea să răspund. Îţi voi spune că aceşti zece mii de dinari de 
aur de-abia dacă mă despăgubesc de preţul puilor cu care 
am hrănit-o din copilăria ei, al hainelor scumpe cu care am 
îmbrăcat-o şi al cheltuielilor pe care le-am făcut cu 
învăţătura ei. Că i-am adus mai mulţi dascăli, fară a mă 
zgârci, şi a învăţat scrierea frumoasa, temeiurile limbii 
arăbeşti şi cele ale limbii persieneşii, gramatica şi sintaxa, 
tâlcurile Cărţii celei sfinte, temeliile judecății dumnezeieşti 
şi obârşiile lor, cunoaşterea pravilelor, a binelui şi a răului, 
filosofâa, geometria, medicina, măsurările şi daravelile 
moşiilor; dar străluceşte mai cu seamă la meşteşugul 
stihuirii, la cântecul din lăutele cele mai dulci şi mai felurite, 
şi la cântări din gură şi la dănţuiri; într-un sfârşit, a citit 
toate cărţile de stihuri şi de istorie. Iar toate acestea nu au 
făcut decât s-o ajute la a ajunge încă şi mai minunată ca fire 
şi ca suflei; şi drept aceea i-am şi dat numele de Anis Al- 
Djalis. 

Vizirul spuse: 

— De bună seamă că ai dreptate. Dar eu nu pot să pun jos 
mai mult de zece mii de dinari de aur. De altminteri, am să 
poruncesc să ţi se cântărească şi să ţi se socotească pe loc. 

Şi, într-adevăr, vizirul Fadleddin puse numaidecât să se 
cântărească cei zece mii de dinari de aur dinaintea 
persanului, care îi luă. Da, până a pleca, negustorul cel 
bătrân de robi păşi înainte şi îi spuse vizirului: 

— Cer îngăduinţă de la stăpânul nostru vizirul să-i dau un 
sfat. 

Fadleddin răspunse: 

— Fireşte! dă ceea ce ai! 


Bătrânul spuse: 

— Îl sfătuiesc pe stăpânul nostru vizirul să nu o ducă pe 
Anis Al-Djalis acum pe dată sultanului nostru Mohammad 
ben-Soleiman El-Zeini, întrucât fata de-abia astăzi a sosit 
din călătorie, iar osteneala şi schimbarea locurilor şi a apei 
au cam istovit-o. Încât cel mai bine, şi pentru tine şi pentru 
ea, este de ao ţine la tine în sarai vreme de încă zece zile; 
iar ea atunci are să se odihnească şi are să sporească în 
frumuseţe, şi are să facă o scaldă la hammam şi să-şi 
schimbe hainele. Şi numai atunci ai să poţi s-o înfăţişezi 
sultanului; şi, aşa ai să dobândeşti mult mai multă cinstire şi 
preţuire în ochii sultanului nostru! 

Şi vizirul găsi că bătrânul era om de bun sfat, şi îi dădu 
ascultare. Şi o duse pe Anis Al-Djalis în saraiul său, unde 
puse să i se gătească o odaie anume, în care fata să se 
odihnească deplin. 

Or, vizirul Fadleddin ben-Hacan avea un fiu de o frumuseţe 
minunată, ca luna la răsăritul ei. Chipu-i era de o albeaţă 
vrăjitoare; obrajii-i erau trandafiri şi, pe unul dintre ei, avea 
o aluniţă ca un strop de chihlimbar auriu; iar pe obraji 
sclipea un puf fraged şi mătăsos; şi în totului tot era precum 
spune poetul: 

Ah, dulci-trandafiri obrajii lui, Curmale coapte-n ploile 
luminii, Cum alta bunătate-n lume nu-i - 

Ca un tâlhar le-aş jefui ciorchinii! 

Ci cum aş cuteza măcar să-ntind Spre ele mâna? Mă 
cuprinde-o teamă Că dac-ascult de tainicul meu jind Să nu 
fiu nici măcar luat în seamă! 

Şi-apoi la ce oare mi-ar folosi? 

Că-n inimă şi-n suflet mi-a pătruns, lar ochii-mi doar pe el 
îl vor privi - 

Şi-atâta numai îmi e de-ajuns. 

Făptura-i este dulce şi mlădie, Dar inima-i de piatră, ne- 
ndurată! 

De ce nu vrea şi inima să-i fie Cum îi e trupul, măcar 
câteodată? 


Căci dacă dulcele lui boi ar vrea Şi-ntreagă multrâvnita lui 
făptură Să-i îmbuneze-oleacă inima, Să-i dea un strop din 
blânda lor căldură, Nu ar mai fi atâta de nedrept Şi-atât de 
crud cu biata mea iubire, Nu m-ar mai face să închid în 
piept Atâta chin şi-atâta obidire. 

Iar tu, cel care mă defaimi acum Din pricina iubirii mele- 
amare, Sub care zac şi-n care mă sugrum, Prietene, poate 
mi-ai da crezare. 

Că nu mai sunt întru nimic stăpân Pe mine însumi: trupul 
meu şi vrerea Sunt jertfele acestui joc păgân Ce mi-a robit 
şi gândul şi puterea. 

Şi nimenea nu este vinovat, Nici el, nici eu, prietene, vezi 
bine, Căci vinovatul cel adevărat E numai biata inimă din 
mine. 

Şi n-aş fi rob, şi n-aş simţi că mor În starea cruntă care mă 
sfâşie, Dacă frumosul meu asupritor Ar dovedi un pic de 
dărnicie. 

Or, tânărul acela, pe care îl chema Ali-Nur, nu ştia încă 
nimic despre cumpărarea frumoasei Anis Al-Djalis. Şi, de 
altminteri, vizirul, părintele său, o îndemnase mai presus de 
orice pe Anis Al-Djalis să nu uite poveţele pe care i le 
dăduse. Într-adevăr, vizirul îi spusese: 

— Află, copilă dragă, că nu te-am cumpărat decât pe 
seama stăpânului nostru, sultanul Mohammad ben- 
Soleiman El-Zeini, şi spre a-i fi cadâna cea mai de frunte. 
Încât trebuie să fii cu ochii în patru şi să te fereşti cu grijă 
de toate ispitele care ar putea să te păteze şi să mă păteze 
şi pe mine. Aşa că se cade să te prevestesc că am un fecior 
cam pezevenghi, da băiat tare frumos. Nu e măcar o 
copilandră prin mahala care să nu i se fi dăruit de bună voia 
ei, şi el să nu se fi bucurat de floarea ei. Aşa că ai grijă mare 
de tine, fereşte-te a da ochii cu el, a-l face să-ţi audă măcar 
glasul ori a-i arăta chipul tău dezvelit, că vei fi pierdută, 
fără de abatere! 

Iar Anis Al-Djalis îi răspunsese vizirului: 

— Ascult şi mă supun! 


Atunci vizirul, liniştit în privinţa aceasta, o lăsase şi se 
dusese la daravelile sale. 

Or, din vrerea scrisă a lui Allah, lucrurile luară cu totul altă 
întorsătură decât cea râvnită de preabunul vizir, într- 
adevăr, peste vreo câteva zile, Anis Al-Djalis se duse în 
hammamul din saraiul vizirului, iar copiliţele roabe îşi 
dădură toată silinţa să-i facă o scaldă care fu cea mai bună 
din viaţa lor. După ce îi spălară şi mâinile, şi picioarele, şi 
părul, o frământară şi o frecară, pe urmă o despărară 
frumos cu alifie de zahăr ars, îi turnară în plete o apă 
înmiresmată cu muşc, îi zugrăviră cu hennea unghiile de la 
mâini şi de la picioare, îi alungiră cu kohl genele şi 
sprâncenele, aprinseră la picioarele ei căţui cu tămâie tare 
şi cu ambră sură, şi astfel îi înmiresmară pielea toată. Pe 
urmă îi aruncară pe trup un ştergar mare care mirosea a 
flori de portocal şi de trandafir, îi strânseră părul într-o 
basma mare şi caldă, şi o duseră de la hammam în iatacul 
menit ei anume, unde soţia viziru lui, mama frumosului Ali- 
Nur, sta şi o aştepta spre a-i ura urările îndătinate de după 
scaldă. 

Când o văzu pe soţia vizirului, Anis Al-Djalis păşi înainte şi 
îi sărută mâna; iar soţia vizirului o sărută pe obrajii 
amândoi şi îi zise: 

— O, Anis Al-Djalis, deie Allah să te simţi bine şi desfătată 
după scalda aceasta! O, Anis Al-Djalis, ce frumoasă eşti 
acum, şi strălucitoare, şi înmiresmată! Ne luminezi casa 
care, avându-te pe tine, nu mai are trebuinţă de făclii! 

Iar Anis Al-Djalis rămase tare tulburată, îşi duse mâna la 
inimă, apoi la buze şi la frunte şi, plecându-şi capul, 
răspunse: 

— Iţi mulţumesc din inimă, o, stăpână şi maică a mea! Şi 
menească-ţi Allah toate harurile şi toate bucuriile, şi pe 
pământul acesta, şi în raiul său! Chiar ca scalda mi-a fost 
desfătătoare şi nu am avut decât numai o părere de rău: 
aceea că nu ai fost şi tu cu mine acolo! 


Atunci mama lui Ali-Nur porunci să i se aducă frumoasei 
Anis Al-Djalis nişte şerbeturi şi nişte zumari cale, îi ură 
sănătate şi mistuire dulce, şi se gândi să se ducă şi ea să 
facă o scaldă la hammam. 

Da, când să plece la hammam, soţia vizirului nu vru s-o 
lase pe Anis Al-Djalis singură, de teamă şi din prevedere, ci 
lăsă cu ea două roabe copiliţe şi le porunci sa vegheze cu 
grijă uşa de la iatacul frumoasei Anis Al Djalis, şi le spuse: 

— Fie orice-ar fi, să nu lăsaţi pe nimeni să intre la Anis Al- 
Djalis, care este dezbrăcată şi ar putea să răcească! 

Iar cele două copiliţe roabe răspunseră, temenindu-şi 

— Ascultăm şi ne supunem! 

Atunci mama lui Ali-Nur, înconjurată de celelalte slujnice 
ale ei, se duse la hammam, după ce o săruta pentru ultima 
oară pe Anis Al-Djalis, care îi ură o scaldă desfătătoare. 

Or, într-acestea, tânărul Ali-Nur intră în casă, o căută pe 
maică-sa ca să-i sărute mâna, cum făcea în toate zilele, şi nu 
o găsi. Atunci porni să străbată odăile şi ajunse la uşa de la 
iatacul dulcei Anis Al-Djalis. Şi le văzu pe cele două copiliţe 
roabe care străjuiau uşa şi care îi zâmbeau, că era atâta de 
frumos, iar ele atâta îl îndrăgiseră tainic. Şi flăcăul rămase 
nedumerit când văzu uşa aceea străjuita aşa, şi le întrebă 
pe cele două copile: 

— Mama este aici? 

Ele îi răspunseră, încercând să-l împingă îndărăt cu 
mânuţele lor: 

— A, nu! a, nu! stăpâna noastră nu e aici! Este la 
hammam! la hammam! Este la hammam, o, stăpâne al 
nostru, Ali-Nur! 

Atunci Ali-Nur întrebă: 

— Păi, atunci voi ce faceţi aici, mieluşelelor? Daţi-vă la o 
parte, ca să intru aci să mă odihnesc! 

Ele răspunseră: 

— Să nu intri, o, Ali-Nur, să nu intri aci! Nu se află aci 
înăuntru decât stăpâna noastră cea tânără, Anis Al-Djalis! 

Ali-Nur se minună: 


— Care Anis Al-Djalis? 

Ele răspunseră: 

— Anis Al-Djalis cea frumoasă, pe care tatăl tău, stăpânul 
nostru, vizirul Fadleddin, a cumpărat-o cu zece mii de dinari 
pentru sultanul El-Zeini! A ieşit acuma de la hammam, e 
goală toată, numai cu un ştergar mare de la scaldă pe ea! 
Să nu intri, o, Ali-Nur, că are să răcească, şi stăpâna 
noastră are să ne bată! Să nu intri, Ali-Nur! 

Or, ast timp, Anis Al-Djalis auzea din iatacul ei vorbele 
acestea, şi gândea: „Ya Allah! oare cam cum o fi tânărul Ali- 
Nur ale cărui isprăvi mi le-a înşiruit vizirul, tatăl său? Cum 
o putea să fie acest băiat frumos, care nu a lăsat în toată 
mahalaua nici o copilă neatinsă şi nici o ne vestică 
necercetată? Pe viaţa mea! ce-aş mai vrea să-l văd!” Şi, 
nemaiputând să se înfrâne, se sculă drept în picioare şi, 
încă mirositoare toată, cu trupul tot revărsând miresmele 
de la hammam, şi proaspătă toată, şi cu făptura deschisă 
către viaţă, păşi spre uşă, o întredeschise binişor şi se uită. 
Şi îl văzu. Şi era, Ali-Nur acela, întocmai precum luna în 
plinul ei. Şi, la acea privire doară, Anis Al-Djalis se 
cutremură de tulburare şi se înfioră în toată carnea ei. Şi, la 
rându-i, Ali-Nur, prin crăpătura uşii, avusese vreme să 
repeadă iute o aruncătură de ochi care îi dezvăluise toată 
frumuseţea tinerei Anis Al-Djalis. 

Aşa că Ali-Nur, mânat de dorinţă, ţipă cu un glas atâta de 
tare la cele două copiliţe roabe, şi le hâţâi atâta de amarnic, 
încât ele, plângând, o luară la fugă din mâinile lui; se opriră 
în cealaltă odaie, care era deschisă, şi începură să se uite 
de departe la uşa iatacului, pe care tânărul Ali-Nur nici nu 
se ostenise s-o închidă în urma lui, după ce intrase la Anis 
Al-Djalis. Şi văzură în felul acesta tot ce se petrecu acolo. 

Într-adevăr, Ali-Nur intră şi se duse drept la Anis Al-Djalis, 
care se aruncase pierdută pe divan şi, tremurând, cu ochii 
mari deschişi, aştepta în toată goliciunea ei vie. Ali-Nur îşi 
duse mâna la inimă şi se temeni între mâinile frumoasei 
Anis Al-Djalis şi îi spuse dulce: 


— O, Anis Al-Djalis, pe tine te-a cumpărat tata cu zece mii 
de dinari de aur! Oare te-au pus ei şi pe celălalt taler spre a 
şti cât preţuieşti? O, Anis Al-Djalis, eşti mai frumoasă decât 
aurul topit, iar pletele tale sunt mai năvalnice decât coama 
leului din pustie, iar gâtul tău gol este mai dulce şi mai 
fraged decât spuma pârâului! 

Ea răspunse: 

— Ali-Nur, pentru ochii mei speriaţi te iveşti mai cumplit 
decât leul pustiei; pentru trupul meu care te doreşte, mai 
tare decât pardosul; iar pentru buzele mele care pălesc, 
mai ucigaş decât spada cea grea! Ali-Nur! tu eşti sultanul 
meu! şi tu mă vei avea! Vino! 

Şi Ali-Nur, ameţit, păşi înainte şi se prăvăli pe divan, 
alături de Anis Al-Djalis. Şi perechea se înlănţui. Iar cele 
două copiliţe roabe de afară înmărmuriră. Că pentru ele 
era un lucru tare ciudat. Şi nu pricepeau. Ali-Nur, într- 
adevăr, după nişte sărutări straşnice şi dintr-o parte şi din 
cealaltă, se lăsă să alunece de pe divan, o prinse pe Anis Al- 
Djalis de picioarele amândouă, şi le petrecu imprejuru-i, le 
îndoi, şi făcu ceea ce făcu. Iar Anis Al-Djalis îl cuprinse cu 
braţele, şi amândoi se strânseră bine. Şi, o bună bucată de 
vreme, nu mai fu decât un şir de sărutări zbuciumate. Şi Ali- 
Nur o muşca de buze pe Anis Al-Djalis, iar Anis Al-Djalis 
aşijderea pe Ali-Nur. 

Atunci, cele două roabe fură cuprinse de o spaimă mare. Şi 
o luară la fugă speriate şi ţipând, şi se repeziră să caute 
adăpost în hammam la mama lui Ali-Nur, care tocmai ieşea 
de la scaldă. Şi le întrebă pe cele două fetiţe: 

— Ce-aveţi de ţipaţi aşa şi plângeţi şi fugiţi, fetiţele mele? 

Ele răspunseră: 

— O, stăpână a noastră! o, stăpână a noastră! 

Ea zise: 

— Vai de mine! ce s-a întâmplat, ticăloase mici? 

— O, stăpână a noastră, iacă tânărul nostru stăpân, Ali- 
Nur, ne-a bătut şi ne-a luat la goană. Pe urmă l-am văzut că 
intră la stăpâna noastră Anis Al-Djalis, şi o muşcă de buze, 


şi ea la fel pe el! Şi pe urmă nu ştim ceia mai făcut, 
întrucât ea suspina greu, şi el peste ea! Şi ne-am speriat 
rău de toate astea! 

La spusele lor, soţia vizirului, măcar că era încălţată cu 
papucii cei înalţi de lemn de la hammanm, şi în pofida vârstei 
ei înaintate, o luă la fugă, urmată de însoţitoarele sale, şi 
ajunse în iatac la Anis Al-Djalis, taman în clipa când Ali-Nur, 
după ce îşi isprăvise lupta cu fecioria dulcei Anis Al-Djalis, 
auzise ţipetele copiliţeloi roabe şi îşi luase tălpăşiţa cât 
putuse de iute. Atunci soţia vizirului, cu chipul galben de 
tulburare, veni drept la Anis Al-Djalis şi îi zise: 

— Da ce s-a întâmplat? 

Ea răspunse, cu vorbele cu care pişicherul de Ali-Nur i le 
spusese şi pe care o învățase să le spună mamei sale, dacă 
are s-o întrebe: 

— O, stăpâna mea, pe când mă odihneam după scaldă, 
culcată pe divan, a intrat un tânăr pe care nu l-am mai 
văzut niciodată. Şi era tare frumos, o, stăpâna mea, ba 
chiar semăna cu tine la ochi şi la sprâncene! Şi mi-a zis: 
„Oare tu eşti acea Anis Al-Djalis pe care tatăl meu mi-a şi 
cumpărat-o pe zece mii de dinari?” Eu i-am răspuns: „Da, 
eu sunt Anis Al-Djalis, cea pe care vizirul a cumpărat-o pe 
zece mii de dinari! Şi îi sunt menită sultanului Mohammad 
ben-Soleiman El-Zeini!” El atunci mi-a spus râzând: „Ba nu, 
0, Anis Al-Djalis; tatăl meu poate că a avut asemenea gând 
mai înainte; dar s-a răzgândit şi mi te-a dăruit pe toată 
mie!” Eu atunci, o, stăpâna mea, care din copilăria mea nu 
sunt decât o roabă supusă, m-am supus! Şi-apoi socot că 
bine am făcut! Ah! mai bine să fiu roaba fiului tău, Ali-Nur, 
o, stăpână a mea, decât să ajung soţia legiuită fie chiar şi a 
califului care domneşte la Bagdad! 

Atunci mama lui Ali-Nur zise: 

— O, fata mea, ce nenorocire pe noi toţi! Ali-Nur, fiul meu, 
e un mare dezmăţat, şi te-a amăgit! Şi ia spune-mi, fata 
mea, ce ţi-a făcut? 

Anis Al-Djalis răspunse: 


— M-am lăsat toată în puterea lui, iar el m-a luat şi m-a 
înlănţuit. 

Mama lui Ali-Nur întrebă: 

— Dar te-a luat de tot, de tot? 

Ea răspunse: 

— Păi da! Ba chiar de trei ori, o, maică a mea! 

La vorbele acestea, mama lui Ali-Nur strigă: 

— O, fata mea, dezmăţatul acela te-a jefuit şi te-a pângărit! 

Şi începu să plângă şi să se bată cu palmele peste Ochi, şi 
toate roabele ei la fel se porniră să plângă şi să ţipe: 

— Uf, ce nenorocire! uf, ce nenorocire! 

Că, de fapt, ceea ce le înfricoşa pe mama lui Ali-Nur şi pe 
însoţitoarele mamei lui Ali-Nur era spaima pe care o aveau 
de tatăl lui Ali-Nur. Într-adevăr, vizirul, cât era el de bun şi 
de mărinimos de obicei, nu putea să îngăduiască un atare 
pocinog, mai cu seamă că era vorba de chiar sultanul şi, 
prin chiar aceasta, de cinstea şi de cinul vizirului. Şi se prea 
putea ca, în mânia lui, să ajungă a-l ucide cu chiar mâna sa 
pe Ali-Nur, fiul său, tânărul pe care în clipita aceea toate 
muierile de acolo îl şi plângeau ca pe un pierdut al bucuriei 
şi al dragostei lor. 

Ast timp, vizirul Fadleddin ben-Hacan intră şi le văzu pe 
toate femeile plângând deznădăjduite. Şi întrebă: 

— Da ce s-a întâmplat, fetele mele? 

Atunci mama lui Ali-Nur îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi 
grăi: 

— O, părinte al lui Ali-Nur, jură-mi-te mai întâi pe viaţa 
Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui 
Allah!) că ai să te supui în toate privinţele la ceea ce îţi voi 
spune! De nu, mai degrabă mor decât să vorbesc! 

Atunci vizirul jură, iar soţia sa îi istorisi viclenia născocită 
de Ali-Nur şi nenorocirea fară de leac păţită de fecioria 
dulcei Anis Al-Djalis. 

Ali-Nur îi făcuse să vadă multe de soiul acesta pe tatăl şi 
pe mama sa; dar la auzul pezeventlăcului de-acuma, vizirul 
Fadleddin încremeni, pe urmă îşi sfâşie hainele, se izbi cu 


pumnii în cap, îşi muşcă mâinile, îşi smulse barba şi îşi 
azvârli turbanul cât colo. 

Atunci mama lui Ali-Nur încercă să-l îmbune şi îi zise: 

— Nu te mai zbuciuma! că, în ceea ce priveşte cei zece mii 
de dinari, am să ţi-i dau eu îndărăt pe toţi, din banii mei, ori 
vânzând câteva nestemate de-ale mele. 

Da vizirul strigă: 

— O, femeie! ce tot spui tu? Au tu îţi închipui că plâng 
pierderea acelor bani de care puţin îmi pasă? Şi nu ştii tu 
că numai ştirbirea cinstei mele şi pierderea vieţii mele mă 
chinuie? 

Iar soţia îi spuse: 

— Da până la urmă nimic nu e pierdut, întrucât sultanul 
habar n-are nici măcar că Anis Al-Djalis ar fi pe lume şi, cu 
şi mai mult temei, că şi-a pierdut fecioria. Cu cei zece mii de 
dinari pe care am să ţi-i dau, vei cumpăra o roabă şi mai 
frumoasă pentru sultan; iar noi o s-o păstrăm pe Anis Al- 
Djalis pentru fiul nostru Ali Nur, pe care l-a şi îndrăgit şi 
care ştie ce odor vedem noi în ea; că este desăvârşită în 
toate privinţele. 

Vizirul îi spuse: 

— Păi, o, mamă a lui Ali-Nur, tu uiţi de vrăjmaşul pe care îl 
asmuţim pe urmele noastre, cel de al doilea vizir, El-Mohin 
ben-Saui, care într-o zi are să afle totul? În ziua aceea, Saui 
se va înfăţişă dinaintea sultanului şi îi va spune... 

Caci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă povestitul. 

Dar când fu cea de a treizeci şi treia noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Fadleddin i-a 
spus soţiei sale: 

— În ziua aceea, vizirul Saui se va înfăţişa dinaintea 
sultanului şi îi va spune: „O, Măria Ta, iată că vizirul pe care 
tu îl pomeneşti toată ziua, şi a cărui credincioşie ţi-o socoti a 
fi neclintită, a luat de la tine zece mii de dinari ca să-ţi 
cumpere o roabă. Şi, într-adevăr, a cumpărat o roabă care 
nu îşi avea seamăn pe lume. Dar, întrucât a găsit-o 


minunată, i-a spus fiului său Ali-Nur, puşlamalei aceleia 
stricate: „Ia-o, fiul meu! mai bine să te bucuri tu de ea, 
decât sultanul cel bătrân, care şi-aşa are destule cadâne, de 
fecioria cărora nici măcar nu poate izbândi să se bucure!” 
Şi Ali-Nur acela, care şi-a lăcut o îndeletnicire din a sparge 
fecioriile, a luat-o pe roaba cea frumoasă şi, într-o clipire de 
ochi, a şi străpuns-o dintr-o parte până în cealaltă. Şi iacătă- 
| acuma că îşi petrece mai departe vremea cu ea în tot felul 
de ticăloşii în chiar saraiul tatălui său, împresurat de 
femeile de lângă care nu se dezlipeşte neam, trântorul şi 
dezmăţatul, şi craidonul!” La vorbele vrăjmaşului meu Saui, 
grăi vizirul Fadleddin mai departe, sultanul, care mă 
preţuieşte, nu va vroi să creadă şi îi va spune: „Minţi, o, 
Mohin ben-Saui!” Şi Saui are să-i spună: „Îngăduie-mi sa 
dau năpusta, cu oaste, în casa lui Fadleddin, şi am să-ţi aduc 
roaba pe clipă pe dată, şi ai să te încredinţezi cum stă 
treaba, cu chiar ochiul tău!” Si sultanul, care este 
schimbăicios, are să-i dea îngăduinţa; iar Saui are să se 
repeadă aici cu străjile, şi are s-o ia pe Anis Al-Djalis din 
mijlocii nostru, şi are s-o ducă între mâinile sultanului. Şi 
sultanul are s-o descoasă, iar Anis Al-Djalis nu va putea 
decât să mărturisească. Atunci vrăjmaşul meu Saui va ieşi 
biruitor şi va spune: „O, stăpâne al meu, vezi ce sfetnic de 
credinţă îţi sunt eu? Da ce să fac? E scris ca eu să fiu 
totdeauna mai prejos la tine, pe când vicleanul de Fadleddin 
are să fie totdeauna bine văzut!” Atunci sultanul are să-şi 
schimbe simţămintele faţă de mine, şi are sa mă 
pedepsească amarnic. Şi am să ajung de râsul tuturor celor 
care mă linguşesc şi mă preţuiesc astăzi! Şi am să-mi pierd 
şi viaţa, şi casa toată! 

La vorbele sale, mama lui Ali-Nur îi spuse soţului ei: 

— Dă-mi crezare, nu vorbi cu nimeni despre treaba 
aceasta şi nimeni nu are să afle nimic. Şi încredinţează-ţi 
soarta vrerii lui Allah! Şi nimic nu are să se întâmple, decât 
ceea ce a fost scris să se întâmple. 


Atunci vizirul se linişti la vorbele ei, şi tihna cobori în 
sufletul lui, în ceea ce privea urmările de mai târziu; dar 
rămase tare înciudat pe fiul său Ali-Nur. 

Cât despre tânărul Ali-Nur, apoi el ieşise în grabă din 
odaia dulcei Anis Al-Djalis, la ţipetele pe care le scoseseră 
cele două copiliţe roabe. Şi plecă să umble craina de colo 
până colo toată ziua şi nu se întoarse la sarai decât odată cu 
noaptea, şi grăbi să se furişeze la maică-sa, în iatacul 
femeilor, spre a ocoli mânia viziru lui. Şi maică-sa, în pofida 
tuturor celor întâmplate, până la urmă îl sărută şi îl iertă; 
da îl ascunse cu grijă, ajutată într-un fel de toate femeile 
sale, care, în taină, o pizmuiau pe Anis Al-Djalis că îl avusese 
în braţe pe cerbul acela de neasemuit. Şi, de altminteri, 
toate înțelegeau să-i spună să fie cu ochii în patru faţă de 
mânia vizirului. Încât Ali-Nur fu nevoit, vreme de încă o 
lună de zile, să aştepte ca femeile să-i deschidă uşa de la 
iatacul mamei sale, unde se furişa fară zarvă, şi unde, cu 
îngăduinţa maică-sii, Anis Al-Djalis venea tainic să se 
întâlnească cu el. 

Până ce, într-o zi, mama lui Ali-Nur, văzându-l pe vizir mai 
puţin îngândurat ca de obicei, îi zise: 

— Da până când atâta mânie neclătinată asupra fiu lui 
nostru? O, stăpâne al meu, am pierdut-o, ce-i drept, pe 
roabă, da acuma vrei să-l pierdem şi pe fiul nostru? Că simt 
limpede că, dacă starea aceasta de lucruri are să mai ţină, 
fiul nostru Ali-Nur are să fugă pentru totdeauna din casa 
părinţilor săi, şi noi avem să-l plângem pe acest singur copil 
al nostru, rod al măruntaielor noastre! 

Iar vizirul, tulburat, îi zise: 

— Păi, ce cale să urmăm? 

Ea răspunse: 

— Deseară, petrece-ţi seara cu mine, şi când Ali-Nur are 
să vină, eu am să vă fac să vă împăcaţi. lar tu, la început, să 
te faci că vrei să-l pedepseşti, ba chiar şi să-l omori, iar 
până la urmă ai să i-o dai pe Anis Al-Djalis de soţie. Întrucât 
Anis Al-Djalis, din toate câte am putut eu să bag de seamă la 


ea, este minunată întru totul. Şi îi e drag de Ali-Nur, şi ştiu 
că şi lui Ali-Nur îi e drag de ea la fel. De altminteri, eu 
însămi, precum ţi-am spus, am să-ţi dau, din banii mei, 
preţul pe care l-ai cheltuit pentru cumpărarea dulcei Anis 
Al-Djalis! 

Vizirul se luă după sfatul soţiei sale şi, de cum intră Ali-Nur 
în iatacul maică-sii, se şi repezi la el, îl trânti sub picioare şi 
ridică asupra-i un cuţit, ca spre a-l ucide. Atunci mama sări 
între cuţit şi fiul ei, şi strigă: 

— Ce vrei să faci? 

Vizirul răcni: 

— Vreau să-l omor! 

Mama spuse: 

— Se căieşte! 

Iar Ali-Nur zise: 

— O, tată, ai avea inimă să mă înjunghii? 

Atunci vizirul, cu ochii plini de lacrimi, zise: 

— Da tu, nemernicule, cum ai avut cutezanţa să-mi răpeşti 
bunul şi poate că şi viaţa? 

Şi Ali-Nur răspunse: 

— Ascultă, o, părinte al meu, ce spune poetul: 

Socoate-mă o clipă-atât de rău Cât toate mişeliile din lume 
Să le fi săvârşit spre răul tău! 

Ci nu ştii că un om cu falnic nume Nu poate osândi ca un 
călău, Şi-l iartă pe cel păcătos, anume De tot ce a greşit şi-i 
pare rău? 

Şi nu ştii că aşa se cade-a face Îndeosebi când bietul tău 
vrăjmaş E-n mâna ta şi cu priviri buimace Şi cu întregu-i 
suflet frânt chezaş, Se roagă din genunea-n care zace Jos 
umilit, când tu stai uriaş Pe munte sus alături de soroace? 

La auzul stihurilor, vizirul îi dădu drumul fiului său, pe 
care îl ţinea răsturnat sub genunchi, şi mila îi pătrunse în 
inimă, şi îl iertă. Atunci Ali-Nur se ridică, sărută mâinile 
tatălui şi ale mamei sale, şi luă un chip spăşit. lar taică-său 
li zise: 


— O, fiul meu, de ce nu mi-ai spus că îţi era drag cu 
adevărat de Anis Al-Djalis, şi că nu era numai o toană 
trecătoare cum ai tu năravul! Că dacă aş fi ştiut că erai gata 
să te porţi cinstit faţă de Anis Al-Djalis a noastră, nu aş fi 
şovăit să ţi-o las în dar! 

Ali-Nur răspunse: 

— Da, de bună seamă, o, tată, sunt gata să-mi fac datoria 
faţă de Anis Al-Djalis! 

Şi vizirul spuse: 

— Dacă-i aşa, copile drag, singurul îndemn pe care am să 
ţi-l dau şi pe care nu trebuie să-l uiţi vreodată, pentru ca 
binecuvântarea mea să fie asupră-ţi totdeauna, este de a-mi 
făgădui că niciodată nu vei lua de soţie legiuită pe-o altă 
femeie decât pe Anis Al-Djalis, că nu ai s-o chinuieşti 
niciodată şi că niciodată nu ai să te lepezi de ea vânzând-o! 

Şi Ali-Nur răspunse: 

— Iţi fac jurământul, pe viaţa Prorocului nostru şi pe 
Coranul cel sfânt, că niciodată nu am să-mi iau altă soţie cât 
va trăi Anis Al-Djalis, că niciodată nu am s-o necăjesc şi că 
nu am s-o vând niciodată! 

După acestea, toată casa fu cuprinsă de veselie; iar Ali- 
Nur putu să se bucure în voie de Anis Al-Djalis, şi să 
trăiască aşa mai departe cu ea, în desfătare, vreme de încă 
un an. 

Cât despre sultan, Allah îl făcuse să uite cu desăvârşire de 
cei zece mii de dinari daţi vizirului Fadleddin pentru 
cumpărarea unei roabe frumoase. Caci, în ceea ce îl 
priveşte pe afurisitul de vizir ben-Saui, acela nu zăbovi a 
afla tot adevărul poveştii; da nu cuteza încă să spună ceva 
sultanului, ştiind cât de bine văzut, precum şi cât de 
îndrăgit este vizirul, tatăl lui Ali-Nur, atât de către sultan, 
cât şi de către tot norodul din Bassra. 

Ast timp, într-o bună zi, vizirul Fadleddin intră la hammam 
şi, grăbindu-se tare, ieşi înainte ca sudoarea să i se fi uscat; 
şi întrucât afară se petrecuse o mare schimbare de vreme, 
fu lovit de o pală de vânt straşnic şi care numaidecât îl 


dobori şi îl sili să stea la pat. Pe urmă starea i se înrăutăţi, 
nu mai închise ochii nici ziua, nici noaptea, şi ajunse la o 
slăbiciune care făcu din el umbra celui ce fusese. Atunci nu 
vroi să zăbovească mai mult a-şi îndeplini datorinţele de la 
urmă, şi porunci sa fie chemat la el fiul său Ali-Nur, care se 
înfăţişă numaidecât dinaintea sa, cu ochii plini de lacrimi. Şi 
vizirul îi grăi: 

— O, copilul meu, orice bucurie are o margine, orice bine 
un capăt, orice împrumut un soroc, şi orice pocal un zaţ 
amar. Astăzi este rândul meu să gust din pocalul morţii. 

Pe urmă vizirul spuse stihurile acestea: 

Se poate sa te uite o zi moartea. 

Ci-a doua zi se-arata să-şi ia partea. 

Şi fiecare dintre noi dă zor Înspre genunea noastră-a 
tuturor. 

Că-n ochii Celui Preaiînalt nu sunt Nici vai, nici culmi pe- 
ntreg acest pământ: 

Fiece culme-o calcă sub picioare, Şi nici un om nu e nici 
Mic, nici mare. 

Şi nu s-a pomenit împărăție, În toată-această lume-a 
noastră vie, Şi nici proroc, şi nici sultan să scape De legea 
morţii, când îi vine-aproape Că toţi suntem supuşii-acestei 
legi Şi nimenea nu dăâinuieşte-n veci.56 

Pe urmă vizirul grăi mai departe aşa: 

— Acuma, fiul meu, nu îmi mai rămâne decât o povaţă să-ţi 
dau, anume aceea de a-ţi pune tăria întru Allah, de a nu 
pierde niciodată din ochi ţelurile din urmă ale omului şi mai 
ales de a avea totdeauna multă grijă de fiica noastră, Anis 
Al-Djalis, soţia ta! 

Atunci Ali-Nur răspunse: 

— O, părinte al meu, iacătă că ne laşi! şi se mai află pe 
pământ vreunul ca tine? Nu erai ştiut decât ca un făcător 
de bine, şi, în sfânta zi de vineri, predicatorii cucernici 
pomeneau numele tău de la altarul din geamiile noastre, 
spre a te binecuvânta şi spre a-ţi ura viaţa lungă! 

lar Fadleddin mai spuse: 


— O, copilul meu, mă rog lui Allah să mă primească şi să 
nu mă alunge de lael! 

Pe urmă rosti cu glas tare cele două mărturisiri de 
credinţă ale legii noastre: „Mărturisesc că nu este alt 
Dumnezeu decât numai unul Allah! şi mărturisesc că 
Mohamed este prorocul lui Allah!” după care scoase 
suspinul de pe urmă şi fu scris pe veci în şirul aleşilor 
preafericiţi. 

Şi numaidecât întregul sarai se umplu de ţipete şi de 
vaiete; şi ştirea ajunse la sultan; şi toată cetatea Bassrei nu 
zăbovi a afla de moartea vizirului Fadleddin ben-Hacan; şi 
toţi locuitorii, până şi copiii cei mici de prin şcoli îl plânseră. 
La rândul său, Ali-Nur nu precupeţi nimic, în ciuda mâhnirii 
sale, spre a face înmormântarea vrednică de pomenirea 
părintelui său. Şi, la înmormântare, veniră toţi emirii şi toţi 
vizirii, chiar şi pizmătăreţul Ibn-Saui, care fu nevoit să 
poarte racla, ca şi ceilalţi dregători de frunte, mai-mari ai 
împărăției, şi toţi locuitorii din Bassra, fără de abatere. lar 
la ieşirea mortului din casă, şeicul care stărostea 
înmormântarea prociti în cinstea mortului stihurile acestea, 
dintr-un potop de multe altele: 

I-am spus acelui ce-a fost pus să-l spele: 

Aminte ia la sfaturile mele: 

Spală-l, prietene, cu apa ta, Da scaldă-l de asemeni, nu 
uita, Şi-n lacrimile ochilor ce-l plâng, Şi-l preamăresc, şi-n 
jurul lui se strâng Că-s de prisos balsamurile toate, 
Mirodiile mult îndătinate! 

Ca să-l îmbălsămezi cum se cuvine, Ai la-ndemână olurile 
pline Cu-oleul sfânt al facerii de bine Şi-al frumuseţii 
faptelor lui rare Ce ne-au fost bucurii şi sărbătoare! 

Nu auziţi, cu vaiete şi plângeri, Cum vin din ceruri cetele 
de îngeri? 

Povara grea a greului sicriu, Pe umerii celor ce-l duc şi-l 
ştiu, Neîndoielnic că e mai uşoară, Decât povara care ne 
doboară, A milelor cu care ne-a-ncărcat Pe când trăia şi ne- 
a ajutorat! 57 


După înmormântare, Ali-Nur purtă multă vreme haine 
cernite şi şezu multă vreme închis în casă, neîngăduind să 
vadă pe cineva ori să fie văzut de cineva, şi rămase în starea 
aceea de mâhnire o bună bucată de vreme. 

Da într-o bună zi, pe când şedea posomorât, auzi că bate 
cineva la uşă, şi se duse să deschidă chiar el, şi văzu că 
intră un tânăr de vârsta lui, fiul unuia dintre prietenii cei 
vechi şi tovarăş de ospeţe al răposatului său părinte, vizirul; 
tânărul acela îi sărută mâna lui Ali-Nur şi îi spuse: 

— Stăpâne al meu, orice om trăieşte în urmaşii lui, iar un 
fiu ca tine nu poate să fie decât fiu strălucit al părintelui 
său! Nu se cade aşadar să te zbuciumi veşnic, şi nu da 
uitării spusele cele sfinte ale Domnului celor de demult şi al 
celor de acum, Prorocul nostru Mohamed (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea lui Allah!) carele a spus: „Vindecă-ţi 
sufletul şi nu ţine jale după făptură cea trecătoare!” 

La vorbele acestea, Ali-Nur nu putu să găsească nimic de 
cârtit; şi numaidecât se hotări să pună capăt mâhnirii, 
măcar de ochii lumii. Se sculă, se mută în sala de oaspeţi şi 
porunci să se aducă acolo toate lucrurile trebuitoare, 
pentru a-şi primi cu cinstire musafirii. Şi, din ceasul acela, 
deschise uşile casei şi începu să primească toţi prietenii, şi 
tineri şi bătrâni. Da legă chelemet îndeosebi cu zece tinerei, 
fiii celor mai de seamă negustori din Bassra. Şi, în cârdăşie 
cu ei, Ali-Nur începu să-şi petreacă vremea în desfătări şi în 
zaiafeturi necurmate; şi nu era ins căruia să nu-i dea 
peşcheş vreun lucru de preţ; şi nu primea vreun ins fără ca 
numaidecât să nu dea un ospăț în cinstea lui. Şi săvârşea 
toată risipa asta cu atâta nepăsare, în ciuda mustrărilor 
înțelepte ale soţiei sale Anis Al-Djalis, încât într-o zi 
chivernisitorul său, speriat de o atare risipă, veni la el şi îi 
zise: 

— O, stăpâne al meu, tu nu ştii că prea marea filotimie 
dăunează şi că prea multe daruri secătuiesc bogăţia? Şi nu 
ştii că acela care dă fară de socoteală sărăceşte? încât ce 
adevărat grăieşte poetul care spune: 


Păstrez cu multă grijă banii mei, Şi-n loc să-i las să plece-n 
lumea toată, Mai bine-i torn în drugi de aur grei. 

Că ei îmi sunt şi pavăză şi spadă. 

A-i împărţi la cei care mi-i vor Oare n-ar însemna 
nechibzuinţă? 

N-ar însemna oare să dărui lor Odihna mea, pe-o neagră 
suferinţă? 

Căci duşmanii mei toţi se vor grăbi Să-i bea şi să-i 
mănânce de îndată, Şi nici măcar nu vor catadicsi S-ajute- 
un biet sărac măcar o dată. 

Încât fac bine să-mi ascund arginţii De omul rău şi lacom, 
ce nu ştie Să curme-o clipă şirul suferinţii Al semenului ros 
de sărăcie. 

Că-i vai de cel sărac, mai abitir! 

În van aleargă el ca o cămilă Neadăpată de cinci zile-n şir - 

Tot nu găseşte nicăierea milă. 

Şi umblă necăjit şi amărât, Târându-şi zilele de azi pe 
mâine, Sătul de sărăcie până-n gât Şi ugilit pe lume ca un 
câine. 

Vai de cel fără bani şi-ndatorat, De-ar fi el şi-nvăţatul cel 
mai mare Dintre-nţelepţi, şi mai străluminat Decât e-n 
ceruri luminatul soare! 

La auzul stihurilor rostite de chivernisitorul său, Ali-Nur se 
uită înveselit la el şi îi zise: 

— Nici o vorbă de-a ta n-ar putea să aibă vreo înrâurire 
asupra mea. Află dar, odată pentru totdeauna, că nu am 
decât un lucru să-ţi spun: atâta vreme cât, făcânduc-ţi 
socotelile, găseşti că încă mai am ce să pun pe masă, 
fereşte-te a mă face să mă frământ şi să duc grija mesei 
mele! că ce minunată dreptate are poetul care spune: 

Dacă-ntr-o zi aş sărăci cu totul, Cum voi trăi, lipsit de orice 
spor? 

Voi da uitării desfătări trecute, Şi n-am să mişc nici mână, 
nici picior.58 

Ci arătaţi-mi vreun zgârcit pe lume Să fie lăudat că e 
zgârciţi Sau arătaţi-mi un om darnic care De dărnicia lui să 


fi murit! 

La auzul stihurilor rostite de Ali-Nur, chivernisitorul nu 
mai avu decât să plece, temenindu-se cu cinstire faţă de 
stăpânul său Ali-Nur, şi se duse să-şi vadă de treburi. 

Cât despre Ali-Nur, din ziua aceea nu mai ştiu să pună 
margini dărniciei şi bunătăţii firii sale, care îl făcea să dea 
prietenilor, ba chiar şi străinilor, tot ce avea. 

Era destul ca unul dintre oaspeţii lui să-i spună: „Ce 
frumos e lucrul ăsta!” pentru ca numaidecât Ali-Nur să-i 
răspundă: „Păi e altău!”; ori ca un altul să-i spună: „O, 
scumpe doamne, ce moşie frumoasă ai tu în cutare loc!”, 
pentru ca Ali-Nur să-i şi spună: „Am s-o scriu numaidecât 
pe numele tău”, şi cerea să i se aducă pe dată calamul, 
călimara de aramă şi hârtia, şi scria casa ori moşia pe 
numele prietenului său, şi pecetluia senetul cu pecetea sa. 
Şi o ţinu aşa răstimp de un an întreg; şi dimineaţa da un 
ospăț la toţi prietenii săi, iar seara le da un alt ospăț, 
totdeauna în sunete de lăute şi aducându-i acolo pe 
cântăreții cei mai buni şi dănţuitoarele cele mai vestite. 

Cât despre soţia sa, Anis Al-Djalis, ea nu mai era ascultată 
ca înainte, ba chiar, de la o vreme, Ali-Nur o şi cam dase 
uitării; iar ea nu se plângea, ci se alina cu poeziile şi cu 
cărţile pe care le citea. Iar într-o zi, când Ali-Nur intră în 
iatacul ei, îi spuse: 

— O, Nur, lumină a ochilor mei, ascultă stihurile acestea 
ale unui poet: 

Da, hotărât, cu cât faci mai mult bine, Cu-atât ţi-e viaţa şi 
mai fericită. 

Dar teme-te şi de ceea ce vine: 

De lovitura dată de ursită. 

Noaptea-i făcută ca să dormi, fireşte, Să-ţi liniştească 
sufletul fierbinte; 

Ci tu te-ai apucat de mult, orbeşte, Să risipeşti asemeni 
ceasuri sfinte! 

Încât să nu te minunezi odată Când nemiloasă, într-un zori 
de zi, Va izbucni din noaptea-ntunecată Nenorocirea, şi te 


va lovi! 59 

Abia isprăvi Anis Al-Djalis de procitit stihurile, că se şi 
auziră nişte bătăi la uşa de-afară. Şi Ali-Nur ieşi din iatacul 
soţiei sale şi se duse să deschidă; şi era chivernisitorul. Ali- 
Nur îl pofti într-o odaie de lângă sala de ospeţe în care, la 
ceasul acela, se aflau mai mulţi prieteni obişnuiţi care 
aproape că nici nu se mai despărţeau de el. Şi Ali-Nur îi 
spuse chivernisitorului: 

— Ce e, de ai înfăţişarea asta mohorâtă? 

Chivernisitorul răspunse: 

— O, stăpâne al meu, s-a întâmplat beleaua de care îmi era 
aşa de frică pentru tine! 

E] zise: 

— Păi cum? 

El răspunse: 

— Află că rostul meu s-a sfârşit, întrucât nu mai am sub 
mână nimic al tău de chivernisit. Şi nu mai ai nici un fel de 
moşie şi nimic altceva care să preţuiască un obol, sau 
baremi mai puţin decât un obol. Şi iacătă că îţi aduc 
terfeloagele cu cheltuielile pe care le-ai făcut, şi 
terfeloagele cu avuţiile tale. 

Când auzi vorbele acestea, Ali-Nur nu putu decât să-şi lase 
capu-n jos, şi grăi: 

— Numai întru Allah este tărie, numai el este Atotputernic! 

Or, unul dintre prietenii din sala de ospeţe taman auzi 
schimbul acela vorbe şi zori să dea fuga îndată să ducă 
vestea şi celorlalţi, şi le spuse: 

— Ascultaţi ştirea! iacătă că Ali-Nur nu mai are nici baremi 
un obol ca avere! 

Şi chiar în clipita aceea intră şi Ali-Nur care, parcă spre a 
întări adevărul celor spuse, era schimbat de tot la chip şi 
avea o înfăţişare tare răvăşită. 

Când îl văzu aşa, unul dintre oaspeţi se ridică, se întoarce 
către Ali-Nur şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu, aş vrea să-ţi cer îngăduinţă să plec, 
întrucât nevastă-mea urmează să nască taman în noaptea 


asta, şi chiar că nu pot s-o las singură. Aşa că sunt dator să 
mă duc la ea cât mai repede! 

Şi Ali-Nur îi îngădui. Atunci se ridică al doilea, care spuse: 

— O, stăpâne Ali-Nur al meu, trebuie numaidecât să mă 
duc chiar astăzi la fratele meu, care sărbătoreşte datina 
tăierii-mprejur a copilului său! 

Şi Ali-Nur îi îngădui. Pe urmă, fiecare oaspete se ridică la 
rându-i şi găsi o pricină spre a pleca, şi tot aşa până la cel 
mai de pe urmă, încât Ali-Nur se pomeni singur în mijlocul 
sălii de ospeţe. Trimise atunci după Anis Al-Djalis şi îi spuse: 

— O, Anis Al-Djalis, încă nu ştii ce mi-a căzut pe cap! 

Şi îi povesti tot ce i se întâmplase. Ea răspunse: 

— O, stăpâne al meu Ali-Nur, e multă vreme de când nu 
contenesc a te face să te temi de ceea ce până la urmă ţi s-a 
întâmplat astăzi. Da nu m-ai ascultat niciodată, ba chiar 
într-o zi mi-ai procitit aceste stihuri, drept orice răspuns: 

De-ţi bate-n poartă cândva bogăţia Şi-ţi trece pragul - 
prinde-o fără teamă! 

Te bucură de ea precum ţi-e placul Şi dă-o şi la prieteni, 
mai cu seamă. 

Că s-ar putea-ntr-o bună zi să-ţi scape, Şi n-ai să poţi să îi 
mai iei vreo vamă! 

Ci dacă ea s-a hotărât anume Să-şi caute-adăpost în casa 
ta, Slujeşte-te de ea fără măsură: 

Nu dărnicia ta o va curma! 

Iar de s-ar hotări cumva să plece, Nu pentru calicia ta va 
sta! 

Aşa că, atunci când te-am auzit procitind stihurile, mi-am 
ţinut gura şi n-am vrut să-ţi întorc vorba. 

Ali-Nur îi spuse: 

— O, Anis Al-Djalis, ştii bine că n-am precupeţit nimic faţă 
de prietenii mei, şi pentru ei mi-am irosit toate bunurile! 
încât nu cred că acuma ei ar putea să mă părăsească la 
nevoie! 

Şi Alis Al-Djalis îi răspunse: 

— Pe Allah! îţi jur că nu au să-ţi fie de nici un ajutor! 


Şi Ali-Nur zise: 

— Ei bine! din clipita aceasta am să mă ridic şi am să mă 
duc să-i caut unul câte unul, şi am să bat la uşa lor; şi 
fiecare dintre ei are să-mi dea cu mărinimie ceva bani; şi în 
felul acesta am să-mi înjghebez un temei, pe care am să-l 
folosesc spre a face negustorie; şi am să las pustiei 
petrecerile şi chiolhanurile, pentru totdeauna! 

Şi chiar că se ridică numaidecât şi se duse pe uliţa din 
Bassra pe care locuiau prietenii săi, că toţi prietenii săi 
locuiau pe uliţa aceea care era cea mai frumoasă. Bătu la 
cea dintâi uşă, şi veni să-i deschidă o arăpoaică, şi îl întrebă: 

— Cine eşti? 

EI îi răspunse: 

— Spune-i stăpânului tău că Ali-Nur se află la uşă şi că îi 
trimite vorba asta: „Sluga ta Ali-Nur îţi sărută mâinile şi 
aşteaptă urmarea dărniciei tale!” 

Şi arăpoaica se duse să-i ducă ştirea stăpânului ei, care 
ţipă la ea: 

— Du-te repede îndărăt şi spune-i că nu sunt aici! 

Şi arăpoaica se duse să-i spună lui Ali-Nur: 

— O, stăpâne al meu, stăpânul meu nu este aici! 

Şi Ali-Nur cugeta în sine-şi: „lacătă un plod de căţea! se 
ascunde de mine! Da ceilalţi nu sunt toţi plozi de maidan!” 

Şi se duse să bată la uşa altui prieten şi să ceară să i se 
spună aceleaşi vorbe ca şi celui dintâi; da şi cel de al doilea 
îi trimise acelaşi răspuns. Atunci Ali-Nur prociti stihurile 
acestea: 

Nici n-ajunsei de-a bine-n faţa casei, Că o şi auzii sunând 
pustie, Şi-i şi văzui pe toţi cum fug, de frică Să nu le pun 
firava dărnicie La vreo-ncercare, orişicât de mică.60 

Pe urmă îşi zise: „Pe Allah! trebuie să mă duc să-i cercetez 
pe toţi, cu nădejdea că voi găsi măcar unul care să facă 
singur ceea ce ticăloşii ăştia nu au făcut.” Da nu putu să 
găsească niciunul care să primească a-l vedea ori care să 
poruncească să i se dea măcar o bucată de pâine. Atunci nu 
putu decât să-şi procitească aceste stihuri: 


Când e bogat, omul este ca pomul: 

Se-adună împrejurul său tot omul, Cât timp e plin de 
roade-mbietoare; 

Dar când tot rodul de pe ramuri moare, II lasă toţi, şi-n 
altă parte fug, După alt pom cu poame din belşug Aşa-s 
croiţi toţi fiii-acestui veac, Bolnavi de-aceeaşi boală fără 
leac; 

Nici măcar unul nu am întâlnit Care să fi rămas nemolipsit. 

După care chiar că fu nevoit să se ducă la Anis Al-Djalis să- 
i spună, cu fruntea tare îngrijorată: 

— Pe Allah! niciunul dintre ei nu a vrut să se arate! 

Ea îi răspunse: 

— O, stăpâne al meu, nu ţi-am spus eu că n-au să te ajute 
cu nimic? Acuma te sfătuiesc să începi a vinde bucăţică cu 
bucăţică lucrurile şi bunurile de preţ pe care le avem în 
casă. Şi asta ne va îngădui să mai trăim încă o vreme. 

Şi Ali-Nur făcu precum îl sfătuise Anis Al-Djalis. Ci, după o 
bucată de vreme, nu mai rămase în casă nimic de vândut. 
Atunci Anis Al-Djalis îl luă pe Ali-Nur care plângea şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu, de ce plângi? Oare eu nu sunt încă 
aici? Şi oare nu sunt eu tot Anis Al-Djalis, de care spuică e 
cea mai frumoasă dintre femeile arabe? la-mă, aşadar, şi 
du-mă la sukul de robi, şi vinde-mă! Oare ai uitat că am fost 
cumpărată pe zece mii de dinari de aur de către răposatul 
tău părinte? Aşa că nădăjduiesc că Allah te va ajuta la 
această vânzare şi ţi-o va face spornică, şi va mijloci să fiu 
vândută la un preţ încă şi mai ridicat decât întâia oară. Cât 
despre despărţirea noastră, ştii bine că, dacă Allah a scris 
că avem să ne găsim iarăşi într-o zi, avem să ne găsim 
iarăşi! 

Ali-Nur îi răspunse: 

— O, Anis Al-Djalis, niciodată n-am să mă învoiesc să mă 
despart de tine, fie măcar şi pe un ceas! 

Ea îi răspunse: 

— Nici eu nu mă învoiesc, o, stăpâne Ali-Nur al meu! Da 
nevoia este adeseori lege, precum spune poetul: 


Nu te sfii să faci orice pe lume, când te sileşte neagra 
trebuinţă. 

Şi nu da îndărăt de la nimic, cât nu treci peste buna- 
cuviinţă. 

Şi nu-ţi mai bate capu-ngrijorat, cât n-ai pricină-ntemeiată 
bine. 

Iar pricinile cu temei întreg, de judeci cum se cade, sunt 
puţine. 

La stihurile acestea, Ali-Nur o luă pe Anis Al-Djalis în 
braţe, o sărută pe plete şi, cu lacrimi pe obraji, rosti aceste 
stihuri: 

Te rog, mai stai o clipă-n prag, iubire! 

Şi lasă-mă din ochii tăi acum Doar o privire, numai o 
privire Să-mi iau ca hrană pe amarul drum, Şi-n ucigaşa 
noastră despărţire, Pe inima-mi făcută praf şi scrum, 
Balsam să fie-n ceasul de pieire. 

Ci dacă-ţi pare ruga mea prea mare, Nu-mi da nimic, şi 
lasă-mă pierdut, Şi-n trista-mi părăsire, şi-n uitare, Şi-n 
jalea neagră-n care am căzut. 

Atunci Anis Al-Djalis începu să-i vorbească lui Ali-Nur cu 
nişte vorbe atâta de dulci, încât îl hotărî să ia calea pe care 
i-o arăta ea, dovedindu-i că nu avea decât numai mijlocul 
acesta de a ocoli, el, Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, o 
sărăcie necuvenită lui. Aşa că Ali-Nur ieşi cu ea şi o duse la 
sukul de robi, şi luă legătura cu telalul cel mai iscusit şi îi 
spuse: 

— Trebuie să ştii, o, misitule, preţul celei pe care ai s-o 
pristăveşti în târg. Aşa că să nu greşeşti! 

Şi misitul îi răspunse: 

— O, stăpâne al meu, Ali-Nur, sunt sluga ta şi îmi cunosc 
îndatoririle şi cinstirile pe care ţi le datorez! 

Atunci Ali-Nur intră cu Anis Al-Djalis şi cu telalul într-o 
odaie din han, şi ridică iaşmacul care acoperea chipul dulcei 
Anis Al-Djalis. La vederea ei, misitul strigă: 

— Ya Allah! păi este roaba Anis Al-Djalis, pe care chiar eu i- 
am vândut-o răposatului vizir pe zece mii de dinari de aur, 


acuma-s abia doi ani! 

Şi Ali-Nur răspunse: 

— Da, chiar ea este! 

Atunci misitul zise: 

— O, stăpâne al meu, orice făptură îşi poartă soarta 
agăţată la gât şi nu poate să scape de ea! Da mă jur ţie că 
am să mă slujesc de toată priceperea mea ca s-o vând cât 
mai bine pe roaba ta, şi la preţul cel mai ridicat din suk! 

Şi numaidecât telalul dădu fuga chiar la locul unde toţi 
negustorii aveau obiceiul să se întâlnească, şi aşteptă să se 
strângă toţi acolo, îndârdoraţi cum erau la ceasul acela, mai 
peste tot, să cumpere roabe de prin toate părţile şi să le 
înghesuie pe toate în colţul acela din târg unde se găseau şi 
turcoaice, şi grecoaice, şi circazience, şi abisinience, şi 
altele. Când văzu că toţi negustorii erau acolo şi că tot locul 
era plin de mulţimea de misiţi şi de cumpărători, misitul se 
ridică repede, se sui pe o piatră mare şi strigă: 

— O, voi toţi, negustorilor, şi voi, oameni plini de bogății şi 
de bunuri, să ştiţi că nu tot ce-i rotund este nucă, nu tot ce-i 
lung este banană; nu tot ce-i alb este untură; nu tot ce-i 
roşu este vin; nu tot ce-i negricios este curmală! O, 
negustori vestiți între negustorii din Bassra şi din Bagdad, 
iacătă că aduc astăzi dinaintea judecății şi preţuirii voastre 
un mărgăritar ales şi nepereche, care, dacă e să fim drepţi, 
preţuieşte mai mult decât toate bogăţiile strânse la un loc! 
Aşa că să spuneţi voi la sultan-mezat preţul de strigare 
pentru început, ca deschidere a vânzării! Da veniţi să 
vedeţi, mai întâi, cu ochii voştri! 

Şi îi stârni pe toţi să vină s-o vadă pe Anis Al-Djalis, şi 
numaidecât toţi căzură la învoială să înceapă cu a deschide 
vânzarea la strigarea de patru mii de dinari ca preţul cel 
dintâi la mezat. 

Atunci misitul strigă: 

— La patru mii de dinari, mărgăritarul roabelor albe! 

Şi numaidecât un negustor ridică preţul strigând: 

— La patru mii cinci sute de dinari! 


Dar taman în clipita aceea, vizirul Saui trecea călare prin 
sukul de robi şi îl văzu pe Ali-Nur cum sta în picioare lângă 
telal, şi pe telal cum striga preţul. Şi cugetă în sineşi: 
„Pramatia asta de Ali-Nur pesemne că a venit să-şi vândă 
acuma roaba cea mai de pe urmă, după ce şi-a vândut toate 
lucrurile din casă!” Şi numaidecât auzi că era vorba de 
preţul unei roabe albe, şi gândi: „Ali-Nur de bună seamă că 
taman îşi vinde roaba, tânăra cu pricina, întrucât socot eu 
că nu mai are un ban. Ah, de-ar fi adevărat, ce mi s-ar mai 
răcori inima!” Atunci îl strigă pe telal, care veni pe dată, 
cunoscându-l pe vizir, şi sărută pământul dintre mâinile lui, 
iar vizirul îi spuse: 

— Vreau să cumpăr eu roaba pe care o strigi la mezat. 
Adu-mi-o degrabă, ca s-o văd! 

Şi telalul, care nu avea cum să nu se supună poruncii 
vizirului, zori s-o aducă pe Anis Al-Djalis şi îi trase la o parte 
iaşmacul dinaintea vizirului. La vederea acelui chip fară de 
asemuire şi a tuturor nurilor puiandrei şi a boiului ei 
desăvârşit, vizirul rămase înmărmurit şi grăi: 

— La ce preţ a ajuns? 

Telalul răspunse: 

— La patru mii cinci sute de dinari, la cea de a doua 
strigare. 

Şi vizirul spuse: 

— Ei bine, o iau eu la preţul acesta! 

Şi, după ce grăi aşa, îi ţintui cu privirile pe toţi negustorii, 
care nu cutezau să mai urce preţul, şi niciunul dintre ei nu 
avu îndrăzneala să dea mai mult, ştiindu-se ce răzbunare 
are să-şi croiască vizirul asupra cutezătorului. Pe urmă 
vizirul adăugă: 

— Da ce ai, bre, telalule, de-ai rămas înţepenit aşa? Hai 
odată, întrucât iau roaba pe patru mii de dinari şi îţi dau din 
ei cinci sute pentru osteneala ta! 

Iar telalul nu ştiu ce să răspundă şi, cu capu-n jos, se duse 
la Ali-Nur ceva mai încolo şi îi zise: 


— O, stăpâne al meu, ce nenorocire pe noi! Roaba ne 
scapă din mâini la un preţ de râs, pe nimic! Şi, precum poţi 
să bagi de seamă, tocmai vizirul cel aprig Ben-Saui, 
vrăjmaşul răposatului tău părinte, este cel care pesemne că 
a dibăcit că roaba era bunul tău, şi nu ne-a lăsat să ajungem 
la preţul adevărat. Vrea s-o ia la preţul de la cea de a doua 
strigare. Ba, dacă am fi încredinţaţi că are s-o plătească în 
bani peşin şi pe loc, ne-am mai mângăia oleacă şi i-am 
mulţumi lui Allah, măcar şi pentru puţinul de-acum! Da eu 
ştiu că vizirul acesta al prăpădului este cel mai rău platnic 
de pe lume, şi îl cunosc de multă vreme, şi îi cunosc toate 
tertipurile şi răutăţile. lacătă ce trebuie să fi ticluit în 
răutatea lui: are să-ţi scrie un senet de datorie pe care să ţi- 
l plătească vreun vechil de-al lui, la care are să trimită 
vorbă tainic să nu-ţi plătească nimic-nimic. Şi, ori de câte 
ori vei vrea să te duci să-i ceri să-ţi plătească, vechilul are 
să-ţi spună: „Am să-ţi plătesc mâine!” Iar mâinele acela nu 
are să vină niciodată. Iar tu ai să fii atâta de sătul şi de 
scârbit de atâtea târomeli, încât până la urmă ai să ajungi 
cu eila un târg şi ai să le dai hârtia iscălită de către vizir: şi 
pe dată vechilul are s-o înşface şi s-o rupă! şi-aşa pierzi 
neabătut preţul roabei tale! 

La vorbele telalului, Ali-Nur fu pradă unei mânii de-abia 
stăpânite şi îl întrebă pe telal: 

— Ce-i de făcut? 

El răspunse: 

— Am să-ţi dau un sfat, prin care ai să ajungi la cel mai 
bun capăt: eu am să mă îndrept către mijlocul sulfului, 
ducând-o cu mine pe Anis Al-Djalis. Tu atunci să te repezi 
după mine şi să smulgi roaba şi să-i zici: „Nemernico! unde 
te duci? păi nu ştii că e vorba numai de un jurământ pe care 
să mi-l împlinesc, de vreme ce m-am jurat că am să mă 
prefac că te vând în sukul de robi spre a te îngenunchea şi a 
îndrepta firea ta cea rea de acasă!” Pe urmă s-o loveşti de 
două, trei ori şi s-o duci! şi-atunci toată lumea, precum şi 


vizirul, vor crede că într-adevăr nu ai adus roaba la suk 
decât spre a-ţi împlini jurământul! 

Iar Ali-Nur se învoi şi zise: 

— Iată într-adevăr gândul cel mai bun! 

Atunci telalul se depărtă, se duse în mijlocul suku-lui, luă 
roaba de mână, o aduse dinaintea vizirului El-Mohin ben- 
Saui, şi îi zise: 

— Doamne, stăpânul roabei este insul de colo, la câţiva 
paşi mai sus de noi! Da ia uite-l că vine încoace! 

Şi chiar că Ali-Nur se apropie de ceata lor, o înhăţă repezit 
pe Anis Al-Djalis, îi trase un ghiont şi ţipă la ea: 

— Vai de tine! păi tu nu ştii că nu te-am adus la suk decât 
ca să-mi împlinesc jurământul? Întoarce-te numaidecât 
acasă şi să ai grijă de-aci înainte să nu mai fii 
neascultătoare, precum ai fost. Şi să nu cumva să socoţi că 
am trebuinţă de preţul vânzării tale închipuite! Şi, de 
altminteri, chiar dacă aş ajunge la ananghie, mai degrabă 
mi-aş vinde toate lucrurile din casă până la cel din urmă, şi 
praful lor, şi tot ce mai am, decât să gândesc a te vinde pe 
tine în suk! 

La vorbele lui Ali-Nur, vizirul Ben-Saui strigă: 

— Vai de capul tău, tinere smintit! Vorbeşti de parcă ţi-ar 
mai fi rămas vreun lucru sau ceva de cumpărat ori de 
vândut. Ştiu toţi că nu mai ai un chior! 

Spuse, şi vru să păşească spre el şi să-l înşface. La 
priveliştea aceea, toţi negustorii şi toţi telalii se uitară la Ali- 
Nur, care le era cunoscut şi tare drag tuturor, şi ei încă îl 
mai ţineau minte pe părintele lui, care le fusese tuturora un 
ocrotitor adevărat şi bun. Atunci Ali-Nur le spuse: 

— Ati auzit cu toţii vorbele neobrăzate ale acestui ins; aşa 
că vă iau pe toţi de mărturie! 

Iar vizirul, la rându-i, le zise: 

— O, negustorilor, numai din cinstire faţă de voi nu îl ucid 
dintr-o lovitură pe neobrăzat! 

Şi negustorii toţi se uitară unul la altul pe furiş, şi îşi 
făcură semn din ochi ca spre a zice: „ÎI sprijinim pe Ali- 


Nur!” şi cu glas tare grăiră: 

— Chiar că aceasta-i o daravelă care nu ne priveşte. 
Descurcaţi-vă amândoi cum puteţi! 

Şi Ali-Nur, care de felul lui era plin de bărbăţie şi de curaj, 
se repezi la frâul calului vizirului, îl apucă pe vizir cu o 
mână şi-l smulse din şa şi-l dobori la pământ. Pe urmă îi 
puse un genunchi în piept şi începu să-i care la pumni în 
cap, în pântece şi peste tot, şi îl scuipă în ochi, şi-i spuse: 

— Câine, plod de câine şi pui de lele, fie afurisit taică-tău, 
şi tatăl lui taică-tău, şi tatăl maică-tii, o, afurisitule, o, 
împuţitule! 

Pe urmă îi mai altoi un pumn amarnic în falcă, şi-i rupse 
câţiva dinţi; şi sângele năclăi barba vizirului, care, de 
altminteri, căzuse chiar în mijlocul unei băltoace de noroi. 

La priveliştea aceea, cei zece robi care veniseră cu vizirul 
îşi traseră spadele şi vrură să se repeadă la Ali-Nur să-l 
căsăpească şi să-l facă bucăţi. Dar mulţimea toată li se puse 
în cale şi le strigă: 

— Ce vreţi să faceţi şi ce vă băgaţi? Stăpânul vostru e vizir, 
dreptu-i; da nu ştiţi că şi acesta e fiu de vizir? Şinu vă e 
teamă, nesocotiţilor, că mâine aveţi să-i vedeţi cum se 
împacă amândoi şi-atunci voi aveţi să înduraţi toate 
ponoasele? 

Şi robii văzură că era mai chibzuit să nu se bage. Da, cum 
ostenise să tot care la pumni, Ali-Nur îi dădu drumul 
vizirului, care izbuti să se ridice, plin tot de noroi, de sânge 
şi de ţărână, şi, sub ochii mulţimii, care nici gând n-avea să-l 
deplângă, porni către saraiul sultanului. 

Cât despre Ali-Nur, apoi elo luă pe Anis Al-Djalis de mână 
şi, în strigătele de bucurie ale întregii mulţimi, se întoarse 
la el acasă. 

Cât despre vizir, apoi el ajunse la saraiul sultanului 
Mohammad ben-Soleiman El-Zeini în starea aceea 
jalnică61, şi se opri la scara saraiului şi începu să se vaiete: 

— O, Măria Ta! sunt un obijduit! 


Şi sultanul porunci să fie adus între mâinile sale, şi se uită 
la el, şi văzu că era vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi, cu mare 
minunare, îl întrebă: 

— Da cine-a cutezat să săvârşească asupra ta asemenea 
faptă? 

Iar vizirul începu să se tânguie şi rosti stihurile acestea: 

E cu putinţă să mă-mpile veacul, Când tu eşti viu aici, şi 
domn deplin, În veacu-acesta-n care tu eşti leacul Care 
tămăduieşte orice chin? 

E cu putinţă ca eu să fiu pradă În colții unor câini ce mă 
sfâşie, Când tu îmi eşti şi pavăză, şi spadă, Tu, leul care-mi 
şade chezăşie? 

E cu putinţă ca toţi însetaţii Să bea din apa-ţi vie pe- 
ndelete, Când eu, cel ocrotit de tine, iată, Sub cerul tău 
rămân să pier de sete, O, nor al meu mult binefăcător Care 
dai sfânta ploaie tuturor? 

Pe urmă adăugă: 

— O, stăpâne al meu, oare asta-i soarta tuturor slujitorilor 
care te preamăresc şi te slujesc cu credinţă, şi aşa 
îngăduieşti tu să fie săvârşite asemenea tâlhării asupra lor? 

Şi sultanul îl întrebă: 

— Da cine te-a făcut să înduri atare necaz? 

El răspunse: 

— Află, o, Maria Ta, că plecasem astăzi să dau o raită pe la 
sukul de robi, cu gândul de a cumpăra o roabă bucătăreasă 
care să se priceapă a-mi găti bucatele pe care bucătăreasa 
mea de acuma se îndărătniceşte să mi le ardă întruna, şi 
văzui acolo în suk o roabă tânără, cum n-am mai văzut una 
asemenea nicicând în toată viaţa mea. Şi telalul pe care L- 
am întrebat mi-a răspuns: „Eu mă cam socot că este roaba 
tânărului Ali-Nur, fiul răposatului vizir Hacan”. Or, o, 
doamne şi stăpâne al meu, tu poate că îţi mai aduci aminte 
că i-ai dat odinioară zece mii de dinari vizirului Fadleddin 
ben-Hacan, ca să-ţi cumpere o roabă frumoasă şi plină de 
haruri. Vizirul Hacan nu a zăbovit, de altminteri, s-o 
găsească şi s-o cumpere pe roaba poruncită; da întrucât 


fata era minunată, şi cum i-a plăcut de ea până peste poate, 
i-a dat-o peşcheş fiului său Ali-Nur. Şi Ali-Nur, la moartea 
părintelui său, a luat calea risipelor şi a smintelilor, până 
într-atât cât a fost nevoit să-şi vândă toate moşiile, toate 
bunurile şi până şi lucrurile din casă. Şi când a ajuns să nu 
mai aibă nici banul cu care să trăiască, a dus roaba la suk, 
ca s-o vândă, şi a dat-o în seama misitului, care a strigat-o 
pe dată la mezat. Şi numaidecât negustorii au început să 
ridice preţul, şi până acolo cât preţul roabei a ajuns la patru 
mii de dinari. Eu atunci am văzut roaba şi m-am hotărât s-o 
cumpăr pentru stăpânul meu sultanul, cel care pusese la 
îndemână banii dintâi. L-am chemat pe telal şi i-am spus: 
„Fiule, am să-ţi dau chiar eu cei patru mii de dinari!” Şi 
telalul mi l-a arătat pe stăpânul tinerei roabe; şi acela de 
cum m-a văzut, a sărit la mine ca un turbat şi mi-a strigat: 
„Cap bătrân al prăpădului! o, şeic păgubos şi piază-rea! mai 
degrabă i-aş vinde-o unui ovrei sau unui creştin, decât să ţi- 
o las ţie, măcar de-ar li să-mi umpli cu aur izarul care-o 
acoperă!” Eu atunci am răspuns: „Păi, o, tinere, nu pentru 
mine 0 vreau, ci pentru stăpânul nostru sultanul, care este 
milosârdnicul nostru al tuturora şi stăpânul nostru bun!” Ci, 
la vorbele mele, în loc să se plece, s-a întărâtat încă şi mai 
rău, şi s-a aruncat la frâul calului meu, şi m-a apucat de un 
picior şi m-a tras şi m-a doborât la pământ; pe urmă, fară a 
ţine seama de vârsta mea înaintată, şi fară de cinstire faţă 
de barba mea albă, a început să mă lovească şi să mă 
ocărască în toate chipurile şi, într-un sfârşit, m-a adus în 
starea de plâns în care mă vezi în clipita de-acum, o, sultane 
mult drept! Şi toate acestea nu mi s-au întâmplat decât 
pentru că am vroit să-i fac bucurie sultanului meu şi să-i 
cumpăr o roabă tânără, care este a lui de drept şi pe care o 
socoteam vrednică de patul lui! 

Şi vizirul, cu vorbele acestea, se aruncă la picioarele 
sultanului şi începu să plângă şi să milogească dreptate de 
la sultan. Şi, văzându-l şi auzindu-i povestea, sultanul fu 
cuprins de o atare mânie, încât îl năpădi sudoarea de pe 


frunte printre ochi; se întoarse către cei care şedeau de 
strajă, emirii şi maimarii domniei; şi nu făcu decât un semn. 
Şi pe dată patruzeci de străjeri înarmaţi cu paloşe mari 
trase din teacă se înfăţişară între mâinile sale, încremeniţi. 
Şi sultanul le zise: 

— Coborâţi în chiar clipita aceasta la casa fostului meu 
vizir El-Fadl ben-Hacan, şi prădaţi-o, şi dărâmaţi-o din 
temelii; pe urmă înhăţaţi-i pe ucigaşul Ali-Nur şi pe roaba 
lui, legaţi-le mâinile şi târâţi-i pe jos prin noroi şi aduceţi-i 
între mâinile mele. 

lar cei patruzeci de străjeri răspunseră că ascultă şi că se 
supun, şi se repeziră pe dată spre casa lui Ali-Nur. 

Or, la saraiul sultanului, printre musaipi, se afla şi un 
musaip tinerel, pe nume Sanjar, care fusese mai întâi 
mameluc la răposatul vizir Ben-Hacan, şi care fusese 
crescut împreună cu tânărul său stăpân Ali-Nur, faţă de 
care se legase cu dragoste mare. Norocul vroi ca el să se 
nimerească acolo taman în clipita intrării vizirului Saui şi a 
poruncii ucigaşe dată de sultan. Şi îşi şi luă zborul pe 
drumuri neocolite, până la casa lui Ali-Nur, care, auzind 
poarta izbită cu nerăbdare, alergă să deschidă el însuşi. Şi 
îl cunoscu pe prietenul său, tânărul Sanjar, şi vru să-i ureze 
bun venit şi să-l sărute. 

Şi tânărul Sanjar, fară a-i da răgaz, îi spuse: 

— O, stăpâne al meu iubit, nu-i acuma ceasul de vorbe 
prieteneşti şi de temeneli de bun-întâlniş; întrucât ia auzi ce 
spune poetul: 

Suflete slobod, dacă te-mpresoară Cu lanţurile ei 
năpăstuirea În înrobire neagră şi amară, Smulge-te-ndată şi 
ia-ţi zboru-aiurea, Fugi unde-o fi, şi lasă-aici să piară Şi să 
se sfarme-n pulbere clădirea Peste aceia care-o ridicară. 

Prietene, vei găsi tu altunde, Pe-acest pământ al lui Allah, 
întins, O altă ţară-n care să-ţi duci viaţa Ferit de ura 
orişicărui ins - 

Da suflet, câtu-i lumea noastră toată, Pământu-n lung şi-n 
lat de-ai să-l colinzi, N-ai să mai capeţi altul niciodată! 


Şi Ali-Nur răspunse: 

— O, prietene Sanjar, da ce ştire vii să-mi aduci? 

Sanjar spuse: 

— Scoală-te şi caută-ţi scăparea, şi scap-o şi pe roaba Anis 
Al-Djalis. Întrucât El-Mohin ben-Saui v-a întins un laţ în 
care, dacă aveţi să cădeţi, stă gata să vă omoare fără milă. 
Şi-apoi iacătă că sultanul, la asmuţirea lui, trimite asupra 
voastră a amândurora patruzeci de străjeri de-ai săi 
înarmaţi, cu paloşele trase! Aşa că socoata mea este să vă 
luaţi tălpăşiţa până a nu vi se întâmpla nenorocirea. 

Şi, cu vorbele acestea, Sanjar îi întinse lui Ali-Nur o pungă 
plină cu galbeni şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu, iată patruzeci de dinari care pot să-ţi 
fie folositori la ceasul de-acum; şi mă rog ţie să mă ierţi că 
nu pot să fiu mai darnic. Da pierdem vremea! Scoală-te şi 
fugi! 

Atunci Ali-Nur grăbi a se duce să-i dea de ştire dul-cei 
Anis-Al-Djalis, care pe dată se şi înveli în maramele ei; şi 
amândoi ieşiră din casă, pe urmă din cetate, şi ajunseră la 
țărmul mării, cu sprijinul lui Allah. Şi găsiră o naie care 
tocmai urma să plece şi se şi gătea să-şi desfăşoare pânzele. 
Se repeziră şi îl văzură pe reiz stând în picioare în mijlocul 
corăbiei şi strigând: 

— Acela care încă nu şi-a luat rămas-bun, să şi-l ia! acela 
care încă nu şi-a isprăvit de făcut târguielile, să şi le 
isprăvească! acela care a uitat acasă vreun lucru, să dea 
fuga să-l aducă! întrucât iacătă că pornim! 

Şi toţi călătorii răspunseră: 

— Nu mai avem nimica de împlinit, o, reizule! suntem 
gata! 

Atunci reizul strigă la oamenii lui: 

— Haideţi! desfăşuraţi pânzele şi strângeţi parâmele! 

În clipita aceea, Ali-Nur îl întrebă pe reiz: 

— Încotro plecaţi, reizule? 

El răspunse: 

— Către cetatea păcii, Bagdadul! 


În clipita aceasta a povestirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit. 

Iar când fu cea de a treizeci şi patra noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când reizul i-a 
spus lui Ali-Nur: „Către cetatea păcii, Bagdadul!”, Ali-Nur i- 
a strigat: 

— Aşteptaţi! mergem şi noi! 

Şi, urmat de Anis Al-Djalis, a urcat pe puntea corăbiei, 
care pe dată şi-a umflat pânzele şi, ca o pasăre mare şi albă, 
şi-a luat zborul, plutind, cum spune poetul: 

Priveşti uimit ca de-o vrăjitorie Corabia-n întrecere cu 
vântul Din goana lor spre zare, nu se ştie Cine va fi până la 
urmâ-nfrântul. 

E-o pasăre ce din văzduh coboară Cu aripile albe-ntinse 
larg Şi care-apoi alunecă uşoară Pe apele care-mprejur se 
sparg. 

Şi corabia, pe un vânt prielnic, purcese la drum, ducând 
cu ea toţi călătorii. lac-aşa cu Ali-Nur şi cu Anis Al-Djalis. 

Cât despre cei patruzeci de străjeri trimişi de sultan spre 
a-l zeberi pe Ali-Nur, apoi aceştia ajunseră la casa lui Ali- 
Nur, o împresurară din toate părţile, sparseră uşile, 
năvăliră înăuntru şi făcură peste tot cercetările cele mai 
amănunțite. Da nu putură să pună mâna pe nimeni. Atunci 
dărâmară cu mânie casa şi se întoarseră să dea seamă 
sultanului despre cercetările lor nerodnice. Şi sultanul le 
zise: 

— Căutaţi-i peste tot şi scotociţi toată cetatea! 

Şi, cum vizirul Ben-Saui tocmai sosea în clipita aceea, 
sultanul îl chemă şi, spre a-l alina, îi dărui un caftan falnic şi 
frumos, şi îi spuse: 

— Nimeni altcineva nu are să te răzbune decât eu însumi, 
îţi făgăduiesc! 

Iar vizirul îi poftori viaţă lungă şi tihnă întru fericire. Pe 
urmă sultanul le porunci pristavilor domneşti să 
pristăvească în toată cetatea ştirea următoare: „Dacă 
vreunul dintre voi, o, locuitorilor, îl întâlneşte pe Ali-Nur, fiul 


răposatului vizir Ben-Hacan, să-l prindă şi să-l aducă între 
mâinile sultanului; şi va dobândi un caftan de fală, ca 
răsplată, şi bani o mie de dinari! Însă dacă îl va vedea 
careva şi îl va ascunde, acela va îndura o pedeapsă 
pilduitoare!” Dar, în pofida tuturor căutărilor, nimeni nu 
dovedi ce se făcuse cu Ali-Nur. lac-aşa cu sultanul şi cu 
străjerii lui. 

Dar cât despre Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, aceştia ajunseră în 
bună pace la Bagdad, iar reizul le spuse: 

— lacătă cetatea cea vestită, Bagdadul, sălaşul gingăşiei! 
Aceasta-i cetatea cea fericită care habar nu are de 
asprimile brumelor şi ale iernilor, care trăieşte la umbra 
trandafirilor săi, sub adierile primăverii, în mijlocul florilor, 
al grădinilor şi al şopotului apelor lui murmurătoare! 

Şi Ali-Nur îi mulţumi reizului pentru bunătatea sa de-a 
lungul călătoriei, şi îi plăti cinci dinari de aur ca preţ pentru 
drumeţia lui şi a dulcei Anis Al-Djalis, pe urmă părăsi 
corabia şi, urmat de Anis Al-Djalis, intră în Bagdad. 

Vru soarta ca Ali-Nur, în loc să apuce pe drumul obişnuit, 
să ia un altul, care îl duse în mijlocul grădinilor ce 
înconjoară Bagdadul. Şi se opriră la poarta unei grădini 
împrejmuite de un zid înalt, şi a cărei intrare era bine 
măturată, bine stropită şi, pe fiecare latură, cu câte o laviţă 
mare, cioplită; poarta, care era tare frumoasa, era închisă; 
şi, în partea de sus a ei, atârnau nişte lămpi tare frumoase, 
de toate culorile; şi, chiar lângă ea, se afla o cişmea unde 
curgea o apă limpede. Cât despre drumul ce ducea la 
poarta aceea, era aşternut între două şiruri de stâlpi pe 
care atârnau nişte chilimuri falnice de atlaz, toate întinse în 
vânt. 

Atunci Ali-Nur îi spuse dulcei Al-Djalis: 

— Pe Allah! tare-i frumos locul acesta! 

Ea răspunse: 

— Atunci, hai să ne odihnim aici un ceas, pe laviţă. 

Şi şezură pe una din laviţele cele mari, după ce se spălară 
bine pe ochi şi pe mâini cu apa proaspătă de la cişmea. Şi 


şezură să se revenească pe laviţă şi să guste cu desfăt 
boarea care adia dulce; şi le era aşa de bine, încât nu 
zăboviră să adoarmă, după ce se acoperiră cu izarul. 

Or, grădina la poarta căreia adormiseră se numea Grădina 
Desfătărilor, şi în mijlocul ei se afla un sarai care se numea 
Saraiul Minunilor, şi era a califului Harun Al-Raşid. Când îşi 
simţea pieptul apăsat, califul venea să se însenineze şi să se 
veselească şi să-şi uite de griji în grădina şi în saraiul de- 
aici. Saraiul acela întreg nu era alcătuit decât numai dintr-o 
sală grozav de mare, luminată de optzeci de ferestre; şi sub 
fiecare fereastră atârna câte un fanar plin de strălucire; iar 
în mijlocul sălii atârna un candelabru mare, de aur greu, 
strălucitor ca soarele. Sala aceea nu se deschidea decât 
numai atunci când venea califul; şi numai atunci se 
aprindeau toate lămpile, precum şi candelabrul cel mare, şi 
se deschideau toate ferestrele, iar califul şedea jos pe 
divanul cel mare aşternut cu mătase, cu urşinic şi cu zarafir, 
şi le poruncea atunci cântăreţelor sale să cânte, şi lăutarilor 
să-l farmece cu lăutele lor; da cel al cărui glas îi plăcea să-l 
asculte era mai ales doinitorul său cel mai drag, vestitul 
Ishac, ale cărui cântece şi ticluituri erau cunoscute de 
întreaga lume. Şi-aşa, în liniştea nopţilor şi în dulcea adiere 
înmiresmată de florile din grădină, califul îşi ostoia pieptul, 
în cetatea Bagdadului. 

Or, cel pe care califul îl pusese străjer peste saraiul şi 
grădina aceea era un bătrânel de treabă, pe care îl chema 
şeicul Ibrahim, şi care ţinea o pază straşnică, de zi şi de 
noapte, spre a nu-i lăsa pe trecători şi pe iscodelnici şi mai 
cu seamă pe femei şi pe copii să intre în grădină şi să 
prăpădească ori să fure florile şi poamele. Or, în seara 
aceea, cum îşi făcea raita obişnuită de jur împrejurul 
grădinii, deschise poarta de la intrare şi văzu pe laviţa cea 
mare două făpturi adormite şi acoperite cu izarul. Şi 
rămase tare îmbufnat şi se minună: „Ce? ia uite doi inşi 
atâta de îndrăzneţi, încât să încalce poruncile aspre ale 
califului, care mi-a dat învoire, mie, şeicului Ibrahim, să pun 


să îndure fie orişice pedeapsă pe oricine care s-ar apropia 
de saraiul nostru! încât ia să-i fac oleacă să simtă cam cât 
costă să te înstăpâneşti aşa pe laviţa menită oamenilor 
califului!” Şi şeicul Ibrahim tăie o jordie şi se duse lângă cei 
care dormeau şi ridică jordia, gata să-i altoiască straşnic, 
când deodată cugetă: „O, Ibrahime, ce ai tu de gând să faci? 
Să dai în nişte oameni pe care nu îi cunoşti şi care poate că 
sunt nişte străini ori chiar nişte cerşetori de pe drumul lui 
Allah şi pe care ursita i-a îndreptat spre tine! S-ar cădea 
mai întâi să-i vezi la chip!” Şi şeicul Ibrahim ridică izarul 
care le acoperea chipul, şi pe dată se opri vrăjit de acele 
chipuri minunate ai căror obraji se atingeau în somn şi care 
păreau mai frumoşi decât florile din grădina lui. Şi gândi: 
„Ce era să faci? Ce era să faci tu, Ibrahime, orbule! Ţi s-ar 
cădea să fii tu jordeluit ca pedeapsă pentru mânia ta 
nedreaptă!” Pe urmă şeicul Ibrahim acoperi la loc feţele 
celor doi adormiţi, şi şezu jos la picioarele lor, şi începu să 
mângâie picioarele lui Ali-Nur, faţă de care fusese cuprins 
de o pornire neaşteptată. Şi Ali-Nur, la simţirea acelor 
mâini care îl mângâiau, nu zăbovi a se trezi, şi văzu că 
mângâietorul era un prea cinstit bătrân, şi fu năpădit de o 
ruşine mare să fie mângâiat aşa de el, şi îşi trase 
numaidecât picioarele şi se ridică repede în capul oaselor; 
şi luă mâna cinstitului şeic şi şi-o duse la buze, apoi la 
frunte. Atunci şeicul Ibrahim îl întrebă: 

— Fiul meu, de unde veniţi voi doi? 

Ali-Nur răspunse: 

— O, domnia ta, suntem nişte străini! 

Şi lacrimile îl podidiră la vorbele acestea. Iar şeicul 
Ibrahim spuse: 

— O, copilul meu, nu sunt dintre aceia care uită că 
Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) ne 
povăţuieşte, în mai multe locuri din Carte62, să fim 
primitori faţă de străini şi să-i întâmpinăm cu prietenie şi cu 
inimă bună. Aşa că haideţi cu mine, copiii mei, iar eu am să 


vă duc să vedeţi grădina şi saraiul meu, unde voi vă veţi 
desfăta şi vă veţi despovăra pieptul! 

Atunci Ali-Nur îl întrebă: 

— O, Domnia Ia, a cui este grădina aceasta? 

lar şeicul Ibrahim, spre a nu-l sfioşi pe Ali-Nur şi ca să se şi 
proslăvească oleacă, îi răspunse: 

— Grădina şi saraiul sunt ale mele; şi le-am dobândit ca 
moştenire de la ai mei! 

Atunci Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se sculară şi, cu şeicul 
Ibrahim înainte, intrară pe poarta grădinii. 

Ali-Nur văzuse la Bassra multe grădini frumoase, da nici 
măcar nu visase vreodată una asemenea cu cea de aici. 
Poarta cea mare era alcătuită din nişte arcuituri clădite una 
peste alta, de cea mai aleasă încântare, şi era acoperită cu 
viţe de vie agăţătoare care lăsau să atârne greu ciorchinii 
falnici, unii roşii ca nişte pietre de rubin, alţii negri ca 
abanosul. Cărarea pe care porniră era adumbrită de pomi 
roditori ce se îndoiau sub povara poamelor coapte. Pe 
ramuri păsările ciripeau în limba lor cântecele cerului; 
privighetoarea îşi unduia trilurile; turtureaua îşi gângurea 
plângerea de iubire; mierla îşi fluiera fluieratul ei omenesc; 
biulbiuliul răspundea ca îmbătat de-o băutură tare. Acolo, 
din fiecare fel de pom roditor erau câte doi pomi de soiurile 
cele mai bune; erau caişi cu poame cu miezul dulce şi cu 
poame cu miezul amar; erau chiar şi caişi de Chorassan; 
erau pomi cu poamele de culoarea buzelor frumoase; 
mirobolane dulci, de te vrăjeau; smochine roşii, smochine 
albe şi smochine verzi, de o înfăţişare minunată. Cât despre 
flori, erau ca mărgăritarul şi ca mărgeanul; trandafirii erau 
mai frumoşi decât obrajii celor mai frumoase copile; 
viorelele erau la faţă ca flacăra de pucioasă aprinsă; erau şi 
florile cele albe ale mirtului; erau micsandre şi micşunele, 
levănţici şi dediţei. Toate florile lor îşi făcuseră diademe din 
lacrimile norilor; şi muşeţelul zâmbea din toţi dinţii lui către 
zarnacadea; iar zarnacadeaua se uita la trandafir cu ochii ei 
adânci şi negri. Chitra cea rotundă era ca o cupă fară de 


toartă şi fară de cioc; lămâile atârnau ca nişte gogoloaie de 
aur. Pământul tot era aşternut cu flori colorate cu miile; 
întrucât primăvara sultănea aci şi domnea peste toate 
tufişurile; întrucât şanţurile cu ape roditoare erau pline, şi 
pâraiele clipoceau, şi pasărea vorbea şi se asculta; întrucât 
adierea cânta ca un nai, zefirul îi răspundea, iar văzduhul 
răsuna de bucuria toată! 

În felul acesta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, cu şeicul Ibrahim, 
îşi făcură intrarea în Grădina Desfătărilor. Şi-atunci şeicul 
Ibrahim, care nu vroia să facă lucrurile pe jumătate, îi pofti 
să păşească în Saraiul Minunilor. Le deschise uşa şi intrară. 

Ali-Nur şi Anis Al-Djalis încremeniră, cu o uluire în ochi, 
faţă de toată strălucirea din sala aceea nemaivăzută, şi faţă 
de toate lucrurile nemaipomenite câte se aflau în ea, 
uimitoare şi pline de vrajă. Şezură o vreme îndelungată să 
se minuneze de frumuseţea aceea fără de asemuire; pe 
urmă, ca să-şi odihnească ochii de toată strălucirea, se 
duseră să stea sprijiniți în coate la o fereastră ce da spre 
grădină. Şi Ali-Nur, în faţa acelei grădini şi a marmurelor ei 
luminate de lună, începu să cugete la supărările îndurate 
de el, şi îi spuse dulcei Al-Djalis: 

— O, Anis Al-Djalis, chiar că pentru mine locul acesta este 
plin de farmec. Îmi aduce aminte de atâtea lucruri! Şi face 
să coboare pacea în sufletul meu, şi stinge focul ce mă 
mistuie şi mâhnirea, tovarăşa mea! 

Ast timp, şeicul Ibrahim se duse şi le aduse de mâncare, 
iar ei mâncară pe săturate; pe urmă se spălară pe mâini, şi 
iarăşi se duseră să stea sprijiniți în coate la fereastră şi să 
se uite la pomii încărcaţi cu poamele lor frumoase. După un 
răspas de vreme, Ali-Nur se întoarse către şeicul Ibrahim şi 
îi zise: 

— O, şeicule Ibrahim, oare nu ai să ne dai nimic de băut? 
întrucât de obicei se cam cere să bei ceva, după ce ai 
mâncat! 

Atunci şeicul Ibrahim le aduse un urcior de farfuriu plin cu 
o apă bună şi rece. Ci Ali-Nur îi spuse: 


— Păi ce ne aduci acolo? Nu aşa ceva râvneam! 

EI îi spuse: 

— Care va să zică vrei vin? 

Ali-Nur spuse: 

— Păi da, de bună seamă! 

Şeicul Ibrahim îi răspunse: 

— Păzească-mă şi ferească-mă Allah! Sunt treisprezece ani 
de când m-am lăsat de o asemenea băutură pârdalnică, 
întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui 
Allah!) a blestemat şi pe acela care bea vreo băutură 
ameţitoare, şi pe acela care o stoarce, şi pe acela care o 
cară ca s-o vândă! 

Atunci Ali-Nur spuse: 

— Îngăduieşte-mi, o, şeicule, să-ţi spun două vorbe! 

El răspunse: 

— Spune-le! 

El spuse: 

— Dacă îţi arăt mijlocul de a face ceea ce îţi cer, fără ca tu 
să fii nici băutor de vin, nici cel care îl stoarce şi nici cel 
care îl cară, ai mai fi păcătos ori blestemat, precum grăiesc 
Sfintele Cuvinte? 

El răspunse: 

— Socot că nu. 

Ali-Nur urmă: 

— la, aşadar, aceşti doi dinari şi aceste două drahme, 
încalecă pe măgarul acela care se află la poarta grădinii şi 
care ne-a adus până aici, şi du-te în suk, şi opreşte-te la uşa 
negustorului de băuturi dulci de trandafiri şi de flori, care 
totdeauna are şi vin în afundul prăvăliei lui; şi să-l opreşti 
pe cel dintâi trecător pe care îl vei vedea şi să-l rogi, dându- 
i banii, să se ducă el să cumpere băutura, pentru cei doi 
dinari de aur, iar cele două drahme să i le dai lui pentru 
osteneală. Iar el are să-ţi pună singur urcioarele cu vin pe 
măgar, şi întrucât măgarul va fi acela care le va căra, 
trecătorul va fi cel care le va cumpăra şi noi cei care le vom 
bea, în felul acesta tu nu vei li vinovat cu nimic, şi nu vei fi 


astfel nici băutor, nici storcitor de vin, nici aducător! Şi, în 
felul acesta, nu vei avea a te teme cu nimic de abatere de la 
sfânta pravilă a Cărţii! 

Iar şeicul Ibrahim, la vorbele acestea, începu să râdă în 
hohote şi îi spuse lui Ali-Nur: 

— Pe Allah! în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva atâta de 
mehenghi ca tine, ori dăruit cu atâta duh şi cu atâta 
farmec! 

Iar Ali-Nur răspunse: 

— Pe Allah! noi amândoi îţi suntem îndatoraţi, o, şeicule 
Ibrahim! Şi nu mai aşteptăm de la tine decât binele acesta 
pe care ţi-l cerem stăruitor! 

Atunci şeicul Ibrahim, care până în clipita aceea nu vroise 
să dea în vileag faptul că în sarai se aflau toate băuturile 
cele ameţitoare, îi spuse lui Ali-Nur: 

— O, prietene, iată cheile de la celarul şi de la zemnicul 
meu, care sunt pline pururea, spre a fi vrednice de emirul 
drept-credincioşilor, când vine pe aici să mă bucure cu 
cinstirea lui. Poţi să intri acolo şi să iei după poftă tot ce îţi 
va plăcea! 

Atunci Ali-Nur intră în celar; şi ceea ce văzu acolo îl lăsă cu 
gura căscată: de-a lungul tuturor pereţilor, pe rafturi, 
rânduite frumos, şedeau înşirate oluri şi oluri, toate numai 
de aur greu, de argint greu şi de cleştar; şi olurile acelea 
erau învrâstate cu toate neamurile de nestemate. Şi Ali- 
Nur, până la urmă, se hotări şi alese ceea ce vru şi se 
întoarse în sala cea mare; puse olurile cele scumpe jos pe 
chilim, şezu apoi lângă Anis Al-Djalis, turnă vinul în nişte 
pocale strălucite ae sticlă dungată cu aur, şi începu să bea, 
şi el şi Anis Al-Djalis, minunându-se întruna de toate câte se 
aflau în sarai. Şi îndată şeicul Ibrahim veni să le dăruiască 
nişte flori înmiresmate, şi se trase cuviincios deoparte, cum 
e datina atunci când un bărbat şade cu femeia lui. Iar ei 
amândoi începură iarăşi să bea, până ce vinul puse 
stăpânire pe ei; atunci obrajii li se îmbujorară, ochii le 
străluciră ca ai gazelelor, iar Anis Al-Djalis îşi desfăcu 


pletele. Şi şeicul Ibrahim, la priveliştea aceea, fu cuprins de 
o mare ciudă şi îşi zise: „Da pentru ce să stau eu aşa, 
deoparte, în loc să mă veselesc cu ei? Şi când oi mai putea 
eu vreodată să mă aflu la o asemenea sărbătoare, atâta de 
răsfaţătoare, ca aceea pe care mi-o dă vederea acestor doi 
tineri minunaţi şi frumoşi, pe care i-ai putea socoti drept 
două lune?” 

Şi, cu asta, şeicul Ibrahim se duse şi şezu jos la ca pătul 
celălalt al sălii de primire. 

Atunci Ali-Nur îi spuse: 

— O, domnia ta, mă rog ţie pe viaţa mea să vii şi să stai cu 
noi! 

Iar şeicul Ibrahim veni şi şezu jos lângă ei, iar Ali-Nur luă 
pocalul, îl umplu şi i-l întinse şeicului Ibrahim, spunându-i: 

— O, şeicule, ia şi bea! şi ai să-i cunoşti toată dulceaţa! şi 
vei afla desfătul de pe fundul pocalului! 

Dar şeicul Ibrahim răspunse: 

— Ferească-mă Allah! O, tinere, da tu nu vrei să iei seama 
că iacătă-s în curând treisprezece ani de când nu am 
săvârşit asemenea păcătoşenie? Şi nu ştii că mi-am 
îndeplinit de două ori datoriile de hagiu la Mecca slăvită? 

Şi Ali-Nur, care vroia din toate puterile să-l îmbete pe 
şeicul Ibrahim, văzând că nu-şi ajunge ţinta de a-l 
îndupleca, nu stărui mai mult; bău el însuşi pocalul plin, îl 
umplu la loc şi îl bău iarăşi; pe urmă, după o vreme, începu 
a se preface că se clatină ca un om beat şi, într-un sfârşit, se 
prăbuşi lat şi se prefăcu a dormi. Atunci Anis Al-Djalis 
întoarse o lungă privire deznădăjduită şi încurcată către 
Ibrahim şi îi zise: 

— O, şeicule Ibrahim, ia te uită cum se poartă bărbatul 
meu faţă de mine! 

EI îi răspunse: 

— Ce pacoste! da oare ce are de se poartă aşa? 

Ea spuse: 

— Măcar de-ar fi întâia dată! Da mereu face aşa! Se apucă 
să bea şi să tot bea, şi pocal după pocal, pe urmă se îmbată 


şi adoarme, şi mă lasă astfel singură-singurică, fără tovarăş 
şi fără nimeni care să-mi ţină tovărăşie şi să bea cu mine! 
Iar eu nu mai găsesc astfel nici un gust în băutură, de 
vreme ce nimeni nu împarte pocalul cu mine, şi nu mai am 
nici măcar poftă să cânt, de vreme ce nimeni nu mă ascultă! 

Atunci şeicul Ibrahim care, sub înrâurirea acelor privii i 
arzătoare şi a acelui glas cântător, îşi simţea toate vinele 
fremătând, îi zise: 

— Chiar că acesta nu este un fel prea vesel de-a bea! 

Iar Anis Al-Djalis umplu atunci pocalul şi i-l întinse, 
uitându-se galeş la el, şi îi zise: 

— Pe viaţa mea! ia, rogu-te, pocalul şi primeşte-l spre a-mi 
face bucurie! Şi am să-ţi rămân tare îndatorată! 

Atunci şeicul Ibrahim întinse mâna, luă pocalul şi îl bău. 
Iar Anis Al-Djalis i-l umplu la loc, şi el îl bău; pe urmă şia 
treia oară, când Anis Al-Djalis îi spuse: 

— Oh, scumpe doamne al meu, numai atâta doar? 

Caci el răspunse: 

— Pe Allah! nu mai pot! cât am băut îmi este prea destul! 

Caci ea stărui îndelung şi cu multă duioşie şi, plecându-se 
către el, îi spuse: 

— Pe Allah! trebuie numaidecât! 

Iar el luă pocalul şi îl duse la buze; caci, tot atunci, Ali-Nur 
izbucni în râs şi se ridică deodată în capul oaselor... 

Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că 
se luminează de zi şi, cuminte, lăsă pe a doua zi urmarea 
povestirii. 

Aşa că atunci când fu cea de a treizeci şi cincea noapte 
spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ali-Nur izbucni în râs 
şi se ridică deodată în capul oaselor şi îi zise şeicului 
Ibrahim: 

— Da ce faci acolo? Păi nu te-am juruit eu, chiar acuma-i 
un ceas, să-mi ţii tovărăşie, şi tu te-ai dat îndărăt, şi mi-ai 
spus: „Sunt treisprezece ani de când n-am mai săvârşit 
atare faptă!” 


Atunci şeicului îi fu oarecum ruşine, dar se răzgândi şi se 
grăbi să spună: 

— Pe Allah! nu am a mă învinovăţi de nimic! toată vina este 
a ei, care a tot stăruit cu îmbierile! 

Atunci Ali-Nur începu să râdă, ca şi Anis Al-Djalis care, 
până la urmă, se aplecă la urechea soţului ei şi îi spuse: 

— Lasă-l pe mâna mea şi nu îl mai lua peste picior! Şi-ai să 
vezi ce-o să mai râdem pe seama lui! 

Pe urmă îşi turnă un pocal şi îl bău, îi turnă unul lui Ali- 
Nur, care îl bău, şi urmă tot aşa să bea mai departe şi să-i 
dea să bea lui Ali-Nur, fară să mai ia aminte deloc la şeicul 
Ibrahim. Atunci şeicul Ibrahim, care se uita nedumerit la ce 
fac ei, le zise până la urmă: 

— Da ce fel de a-i pofti pe oameni să vină să bea cu voi 
este acesta? Oare-i numai aşa, ca să se uite la voi? 

Iar Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se puseră pe un râs de să 
leşine. Atunci se îndurară a-i îngădui să bea cu ei, şi băură 
aşa întruna până către miezul nopţii. 

În clipita aceea, Anis Al-Djalis îi spuse şeicului Ibrahim: 

— O, şeicule Ibrahim, binevoieşte a-mi îngădui să mă scol 
să aprind una din lumânările acelea? 

EI îi răspunse, beat pe jumătate: 

— Da, scoală-te, şi să nu aprinzi decât una, numai una! 
lar ea se sculă pe dată şi fugi să aprindă nu doar una, ci 
toate lumânările din cele optzeci de sfeşnice din sală, şi se 
întoarse îndărăt să-şi ia locul. Atunci Ali-Nur îi spuse 

şeicului Ibrahim: 

— O, şeicule, tare îmi place să stau cu tine! Da nu vrei să- 
mi îngăduieşti a aprinde unul din fanarele celea? 

Iar şeicul Ibrahim îi răspunse: 

— Fie! scoală-te şi aprinde un fanar, da numai unul! Şi să 
nu care cumva să cugeţi a mă înşela! 

Şi Ali-Nur se sculă şi se duse să aprindă nu doar unul, ci 
toate cele optzeci de fanare şi toate cele optzeci de 
candelabre din sală, fără ca şeicul Ibrahim să ia aminte la 


ele cât de cât. Atunci sala toată, saraiul tot şi grădina toată 
se umplură de lumină. lar şeicul Ibrahim grăi: 

— Chiar că voi doi sunteţi şi mai terfichi decât mine! 

Şi, cum se îmbătase cu desăvârşire, se ridică şi se duse, 
bănănăindu-se într-o parte şi în alta, să deschidă toate 
ferestrele, toate cele optzeci de ferestre de la sala de 
oaspeţe, şi se întoarse să şadă jos şi să bea mai departe cu 
cei doi tineri, şi să facă laolaltă cu ei să răsune sala de 
râsete şi de cântece. 

Caci soarta care este în mâinile a lui Allah cel 
Atoateştiutorul, cel carele pe toate le aude, izvoditorul 
tuturor pricinelor şi urmărilor, vroi ca emirul drept- 
credincioşilor, califul Harun-al-Raşid, taman la ceasul acela, 
să se afle stând la reveneală sub limpezimea lunii, la una 
din ferestrele saraiului său, care se ridica pe malul de 
dincolo al Tigrului. Şi, când se uită din întâmplare spre 
partea aceea, văzu toată luminăţia ce se răsfrângea şi 
strălucea în văzduh şi în ape. Şi nu ştiu ce să creadă, şi-aşa 
că porunci să fie chemat vizirul cel mare, Giafar Al-Barmaki. 
Şi, când Giafar se înfăţişă între mâinile sale, califul îi strigă: 

— A, câine de vizir! eşti slujitorul meu şi nu îmi dai de ştire 
despre cele ce se petrec în Bagdad, cetatea mea? 

Şi Giafar îi răspunse: 

— Nu pricep ce vrei să spui cu vorbele astea! 

Şi califul răcni la el: 

— Hotărât! dacă la ceasul acesta ar fi luat Bagdadul cu 
năvala de către vrăjmaş, tot nu s-ar săvârşi nelegiuire mai 
mare ca asta! O, blestematule, tu nu vezi că Saraiul 
Minunilor este luminat cu totul? Şi habar n-ai cine este insul 
cel atâta de cutezător sau atâta de puternic, încât să poată 
lumina astfel toată sala cea mare, să aprindă toate 
candelabrele şi toate fanarele, şi să deschidă toate 
ferestrele! Vai de tine! Aşadar cununa de calif nu mai este a 
mea, de vreme ce se poate făptui asemenea lucru fără ca eu 
să am ştire? 

Şi Giafar, tremurând tot, răspunse: 


— Da cine ţi-a spus că Saraiul Minunilor e cu ferestrele 
deschise şi cu candelabrele şi făcliile aprinse? 

Şi califul spuse: 

— Vino încoace şi priveşte! 

Şi Giafar se duse după calif şi se uită spre grădini, şi văzu 
toată luminăţia aceea, care făcea saraiul să pară ca un 
pojar, mai strălucitor decât lumina lunii. Atunci Giafar 
înţelese că trebuie să fie vreo nechibzuinţă de-a şeicului 
Ibrahim; şi, cum era din fire bun şi plin de milă, gândi pe 
dată să născocească ceva spre a-l apăra pe şeicul Ibrahim, 
paznicul cel bătrân al grădinii şi al saraiului, care pesemne 
că nu săvârşise lucrul acela decât spre a încerca să scoată 
vreun folos. Aşa că îi spuse califului: 

— Emire al drept-credincioşilor! şeicul Ibrahim a fost pe la 
mine săptămâna trecută şi mi-a spus: „O, stăpâne al meu 
Giafar, dorinţa mea cea mai arzătoare este de a sărbători 
datina tăierii împrejur a fiilor mei sub ocrotinţa ta şi pe 
vremea cât trăieşti tu, şi a vieţii emirului drept- 
credincioşilor!” Eu i-am răspuns: „Şi ce doreşti de la mine, 
şeicule?” El mi-a spus: „Doresc numai, prin mijlocirea ta, să 
dobândesc îngăduinţa din partea califului de a sărbători 
datinele tăierii împrejur ale fiilor mei în sala cea mare din 
Saraiul Minunilor.” Iar eu i-am răspuns: „O, şeicule! poţi să 
pregăteşti de pe-acum toate cele de trebuinţă pentru 
prăznuirea aceea. lar eu, de-o vrea Allah! am să fiu primit 
de calif şi am să-i înfăţişez dorinţa ta.” Atunci şeicul Ibrahim 
a plecat. Iar eu, o, emire al drept-credincioşilor, am uitat cu 
totul să-ţi dau de ştire despre lucrul cu pricina! 

Atunci califul răspunse: 

— O, Giafar, în loc de o greşeală, te-ai făcut vinovat de 
două greşeli vrednice de pedeapsă. Şi se cade să te 
pedepsesc pe două temeiuri. Temeiul dintâi este că nu mi-ai 
dat de ştire despre cel dintâi temei al pricinii. Cel de al 
doilea temei este că nu i-ai îndeplinit bietului şeic Ibrahim 
dorinţa pe care pesemne că o râvnea fierbinte. De fapt, 
dacă şeicul Ibrahim a venit să ţi se roage, a făcut-o numai 


spre a te face să pricepi că avea nevoie şi el, săracul, de 
ceva bani, ca să-şi acopere cheltuielile. Or, pe de o parte tu 
nu i-ai dat nimic şi, pe de altă parte, nu mi-ai dat nici mie de 
ştire, ca să pot să-i dau eu însumi ceva! 

Şi Giafar răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, am uitat! 

Atunci califul îi răspunse: 

— Fie! te iert de data asta! Da acuma, pe volniciile moşilor 
şi strămoşilor mei! suntem datori, din chiar clipita aceasta, 
să mergem să ne încheiem noaptea la şeicul Ibrahim; 
întrucât este om de treabă, vrednic, prețuit de toţi şeicii de 
frunte ai Bagdadului, care vin adesea pe la el să-l vadă; îl 
ştiu săritor faţă de cei săraci şi plin de milă pentru toţi 
nevoiaşii; şi sunt încredinţat că la ceasul acesta trebuie să 
se afle la el toată lumea aceea pe care o adăposteşte şi o 
ospătează în numele lui Allah! încât, mergând acolo, poate 
că vreunul dintre săracii aceia va înălța şi pentru noi vreo 
rugă, ce ne va fi de folos atât pe lumea asta, cât şi pe 
cealaltă; şi poate că drumul nostru va fi de vreun folos şi 
pentru bunul şeic Ibrahim care, la vederea mea, va fi 
bucuros până peste fire, şi el, şi toţi prietenii lui! 

Dar Giafar răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, iată că cea mai mare 
parte din noapte s-a scurs; şi toţi musafirii şeicului Ibrahim 
la ceasul acesta trebuie să fie pe picior de plecare! 

Dar califul zise: 

— Suntem datori numaidecât să ne ducem în mijlocul lor! 

Iar Giafar fu dator să tacă; da rămase tare încurcat şi nu 
mai ştia ce să facă. 

Ast timp, califul se ridică pe clipă pe dată în picioare. 
Giafar se ridică şi el dinaintea lui, şi amândoi, urmaţi de 
Massrur spătarul, porniră către Saraiul Minunilor, dar 
numai după ce avură grijă să se travestească tustrei în 
negustori. 

Ajunseră, după ce străbătură ulițele cetăţii, la Grădina 
Desfătărilor. Şi califul o luă înainte şi văzu că poarta cea 


mare era deschisă; şi rămase tare nedumerit şi îi spuse lui 
Giafar: 

— Priveşte! iacătă că şeicul Ibrahim a lăsat poarta 
deschisă. Chiar că aşa ceva nu-i stă în obicei! 

Intrară, aşadar, tustrei şi străbătură grădina şi ajunseră la 
sarai. Şi califul zise: 

— O, Giafar! Mai întâi vreau să-i cercetez pe furiş şi fără 
zarvă pe toţi, înainte de a intra la ei, ca să văd cam ce 
oaspeţi are şeicul Ibrahim, spre a-mi da seama câţi şeici de 
frunte sunt aci şi câte peşcheşuri i-au adus şeicului Ibrahim 
şi cu câte daruri bogate l-au copleşit. Da acuma pesemne că 
sunt prinşi toţi cu datinele cele sfinte ale praznicului, şi 
fiecare în colţul lui, întrucât nu le aud glasurile şi nu-i simt 
să fie aci! 

Pe urmă, după vorbele acestea, califul se uită împrejur şi 
văzu un nuc mare, tare înalt; şi zise: 

— O, Giafar, am să mă caţăr în nucul acesta, că are 
ramurile aproape de ferestre; şi, de-acolo, aş putea să mă 
uit înăuntru. Ajută-mă, dar! 

Şi califul se sui în nuc, şi se căţără din creangă în creangă 
până ce ajunse pe creanga care se afla chiar în dreptul 
uneia dintre ferestre. Şezu atunci jos pe creangă şi se uită 
pe fereastră. 

Şi văzu un tinerel şi o tinerică, amândoi ca două lune - 
mărire fie-i adusă Aceluia carele i-a zămislit! - şi îl văzu pe 
şeicul Ibrahim, paznicul grădinii sale, cum sta jos între cei 
doi, cu pocalul în mână; şi îl auzi cum îi spunea copilei: 

— O, domniţă a frumuseţilor, băutura nu îşi împlineşte 
toată dulceaţa ei decât dimpreună cu cântecul! încât, spre a 
te îmbia să ne farmeci cu glasul tău minunat, am să-ţi cânt 
ceea ce spune poetul! Ascultă: 

Ya leili! Ya eini! 63 

Să nu bei niciodată, cât vei fi, Fără un cântec al iubitei tale. 

În mâini, ca două lune argintii, Ridică luminoasele pocale! 

Ya leili! Ya eini! 

Să nu bei fără cântec cât vei fii! 


Eu am văzut că şi un cal, când bea, Bea mai cu drag, chiar 
calul, dacă ştii Să-i fluieri uşurel, spre-a-l îndemna! 

Ya leili! Ya eini! 

Văzându-l pe şeicul Ibrahim cum sta, şi auzind din gura lui 
cântecul acela mai degrabă glumeţ şi deloc potrivit cu 
vârsta lui de paznic bătrân al saraiului, califul simţi, de 
mânie, cum îl năpădeşte sudoarea între ochi; şi grăbi să 
coboare din pom, şi se uită la Giafar, şi îi zise: 

— O, Giafar, în viaţa mea n-am avut sub ochi o privelişte 
atâta de lămuritoare ca aceea a preacinstiţilor şeici de 
geamie strânşi în sala aceasta, îndatoraţi a îndeplini 
cucernicele datini ale tăierii împrejur. Noaptea asta chiar că 
este o noapte plină de blagoslovenie! Aşa că suie-te şi tu în 
pom şi grăbeşte să te uiţi în sală, de teamă să nu pierzi un 
prilej de a te sfinţi din mila blagosloveniilor acestor vrednici 
şeici de geamie! 

Când auzi vorbele emirului drept-credincioşilor, Giafar 
rămase încurcat, da nu şezu la şovăială şi grăbi a se căţăra 
în nuc şi ajunse în dreptul ferestrei şi se uită înăuntru. Şi 
văzu priveliştea zaiafetului celor trei beţivani: şeicul 
Ibrahim cu pocalul în mână şi dăinând din cap în vreme ce 
cânta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis care se uitau la el şi îl 
ascultau şi râdeau până peste poate. 

La priveliştea aceea, Giafar nu mai avu nici o îndoială cu 
privire la pieirea sa. Se lăsă jos din pom şi se opri între 
mâinile emirului drept-credincioşilor. Şi califul îi zise: 

— O, Giafar, binecuvântat fie Allah, carele ne-a făcut să fim 
dintre cei ce urmează cu credinţă datinile curăţiilor 
trupeşti, precum chiar în noaptea aceasta, şi carele ne 
abate de la calea cea rea a ispitelor şi a păcatului, şi a 
vederii desfrânaţilor! 

Iar Giafar, atâta de mare îi era tulburarea, încât nu ştia ce 
să răspundă. Califul urmă, uitându-se la Giagar: 

— Da altceva! tare aş vrea să ştiu cine a putut să-i îndrume 
aici pe cei doi tineri, care îmi par străini. Într-adevăr, o, 
Giafar, se cade să-ţi spun că niciodată ochii mei nu au mai 


văzut, ca frumuseţe, ca desăvârşire, ca subţirime a boiului, 
ca nuri de tot soiul, nimic ca la tânărul acela şi ca la tânăra 
aceea! 

Atunci Giafar îşi ceru iertăciune de la calif, care i-o dărui; 
şi grăi: 

— O, califule, într-adevăr, drept ai grăit! Sunt tare frumoşi! 

Şi califul zise: 

— O, Giafar, să ne suim îndărăt amândoi împreună în pom 
şi să-i cercetăm mai departe de pe creangă. 

Şi amândoi se urcară iarăşi în nuc şi şezură pe creangă, în 
dreptul ferestrei, şi priviră. 

Chiar în clipita aceasta, şeicul Ibrahim spunea: 

— O, sultana mea, vinul podgoriilor m-a făcut să zvârl cât 
colo stearpa asprime a datinilor şi urâciunea lor. Da 
fericirea mea nu va fi deplină decât atunci când am să te 
aud cum ciupi strunele cele sunătoare. 

Şi Anis Al-Djalis îi spuse: 

— Păi, O, şeicule Ibrahim, pe Allah! cum să ciup strunele 
sunătoare, dacă nu am nici o lăută cu strune? 

Când auzi vorbele spuse de Anis Al-Djalis, şeicul Ibrahim 
se ridică drept pe cele două picioare ale lui; iar califul şopti 
la urechea lui Giafar: 

— Ce-o vrea să mai facă stricatul ăsta bătrân? 

Şi Giafar răspunse: 

— Habar n-am! 

Ast timp, şeicul Ibrahim, care ieşise câteva clipite, se 
întoarse repede în sală, ţinând în mână o lăută cu care de 
obicei cânta cântăreţul său drag, Ishac, când califul da vreo 
petrecere la sarai ori numai ca să-l veselească. 

Atunci califul spuse: 

— Pe Allah! e prea mult! Caci tot vreau să aud cum cântă 
copila aceea minunată; da dacă va cânta prost, o, Giafar, am 
să pun să fiţi răstigniţi toţi până la unul; dar dacă va cânta 
cu măiestrie şi cu farmec, lor am să le dau iertare, la 
tustrei, dar pe tine, o, Giafar, tot am să pun să fii răstignit. 

Atunci Giafar oftă: 


— Allahumma! 64 dacă-i aşa, bine-ar fi să nu ştie să cânte! 

Şi califul, nedumerit, întrebă: 

— Da de ce vrei mai degrabă împrejurarea dintâi, decât pe 
cea de a doua? 

Giafar răspunse: 

— Pentru că, răstignit în tovărăşia lor, voi găsi cu cine să- 
mi petrec destul de hazliu ceasurile chinului meu! şi ne vom 
ţine tovărăşie unul altuia! 

La vorbele acestea, califul zâmbi a râde în sineşi. 

Ast timp, copila şi apucase lăuta cu o mână, iar cu cealaltă 
îi potrivea cu pricepere strunele. După câteva pestrefuri 
bine însăilate şi tare dulci, începu să facă strunele să sune, 
care tresăriră din tot sufletul lor, de să topească fierul, să 
trezească morţii şi să înmoaie până şi inima stâncii şi a 
oţelului. Pe urmă, deodată, însoţindu-se cu lăuta, cântă: 

Ya leii! ... Vrăjmaşul meu, dacă mă vede, Vede cu câtă 
patimă iubirea La dulcele ei şipot mă adapă; 

Şi strigă-atunci, nemaiţinându-şi firea: „E tulbure izvorul 
ei de apă!” 

Ya ein! ... lubitul meu, de-i dă crezare, N-are decât să 
plece hăât departe! 

Ci n-are să mai uite niciodată Nici desfătări, de câte-i fac 
eu parte, Nici dragostea mea, ce i-o dărui toată! 

Yaleil! ...65 

Anis Al-Djalis, după ce cântă, lăsă mai departe să răsune 
numai lăuta cea dulce cu strunele vii; iar califul îşi adună 
toate silinţele ca să nu strige vrăjit, drept răspuns, un „Ah!” 
ori un „Ya ein! ...” de încântare. Şi spuse: 

— Pe Allah! o, Giafar, în viaţa mea n-am auzit un glas atâta 
de minunat şi de răpitor ca glasul acestei tinere roabe! 

Iar Giafar zâmbi şi răspunse: 

— Nădăjduiesc că acuma mânia califului asupra 
slujitorului său s-a risipit! 

El răspunse: 

— De bună seamă, o, Giafar, s-a risipit! 


Pe urmă califul şi Giafar coborâră din nuc, iar califul îi 
spuse lui Giafar: 

— Acuma vreau să intru în sală, să şed jos între ei şi s-o 
aud pe roaba cea tânără cântând dinaintea mea. 

El răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, dacă te vei ivi între ei, 
au să fie tare stânjeniţi; iar cât despre şeicul Ibrahim, are 
să moară de spaimă, hotărât! 

Atunci califul zise: 

— Eşti dator, aşadar, o, Giafar, să-mi arăţi vreun tertip 
pentru a izbuti să aflu întocmai ce-i cu povestea asta, fară a 
le lăsa de bănuit ceva şi fără a ne da în vileag. 

După care califul şi Giafar, chibzuind adânc cam cum să 
ticluiască vicleşugul, porniră încetişor spre havuzul cel 
mare plin cu apă din mijlocul grădinii. Havuzul acela era 
legat de Tigru şi foia de o mulţime uluitoare de peşti, care 
veneau să se aciuieze în el şi să-şi caute hrana ce li se 
aruncă. Încât califul băgase de seamă cândva că pescarii îşi 
dădeau întâlnire acolo; ba chiar, într-o zi, pe când şedea la 
una din ferestrele Saraiului Minunilor, îi văzuse şi îi auzise 
pe pescari, şi-i poruncise şeicului Ibrahim să nu le mai 
îngăduie pescarilor să intre în grădină şi să pescuiască în 
havuz; şi îl însărcinase să-l pedepsească aspru pe orice 
vinovat. 

Or, în seara aceea, cum poartă grădinii fusese lăsată 
deschisă, un pescar intrase în grădină şi îşi zisese în sinea 
lui: „lacătă un prilej pentru mine de a face un pescuit 
rodnic!” Pescarul acela se numea Karim şi era bine 
cunoscut printre pescarii de pe Tigru, îşi aruncase, aşadar, 
năvodul în havuz şi, aşteptând, se apucase să cânte stihurile 
acestea minunate: 

O, călător pe apel te-avânţi spre depărtări Fără-a lua în 
seamă primejdii şi pierzare. 

Când dar vei pune capăt atâtor zbuciumări, Când vei şti că 
norocul nu se găseşte-n zare Şi nu-l prinzi niciodată cu chin 
şi căutări? 


Priveşte marea-n clocot, şi greu trudind pescarul! 

Amarnic osteneşte în fiecare noapte, Când luna îşi aprinde 
pe ceruri felinarul În nopţile senine cu cerul ca de lapte, În 
nopţile cu stele care-i mănâncă-amarul! 

Năvodul lui de sfoară, cu ochiuri împletite, Prin care hula 
suflă, osârdnic şi-l întinde, Şi ochii lui, sărmanii, în nopţile 
tihnite, De-atăta caznă neagră nu văd un sân fierbinte, Doar 
sânul ce-şi arată năvodu-i, pasămite! 

Să nu faci ca pescarul, o, călător pe ape! 

Priveşte-l în saraiu-i pe-acela care ştie Şi-al vieţii preţ şi 
preţul pământului să sape, Şi ştie nopţi şi zile să-ţi treacă-n 
bucurie - 

De pe pământ belşugul să-l smulgă cât încape! 

Cu inimă tihnită el ştie-n bogăţie Din roadă pământească, 
tihnit, să se îndoape! 

Şi vezi-l cum se scoală la ceasul dimineţii, După o noapte- 
ntreagă de tihnă şi huzur. 

Se scoală, şi-i zâmbeşte din toată zarea feţii Gazela 
copilandră cu ochi fără cusur, Şi care-i este bunul şi bucuria 
vieţii! 

Aşa că slavă pururi stăpânului meu iară! 

El unuia dă totul şi altuia îi ia. 

Că unul pescuieşte trudind cu trudă-amară, lar peştele-l 
mănâncă mereu altcineva. 

Mărire ţie, Doamne, şi pururi cinste, dară! 

După ce Karim pescarul isprăvi de cântat, califul se duse 
către el, se opri drept îndărătul lui, îl cunoscu şi îi zise 
deodată: 

— O, Karim! 

Şi Karim se întoarse, uluit, când îşi auzi numele. Şi, la 
lumina lunii, îl cunoscu pe calif. Şi rămase înmărmurit de 
spaimă. Pe urmă se mai întări oleacă şi zise: 

— Pe Allah! o, emire al drept-credincioşilor, nu cumva să 
socoţi că am făcut-o ca să încalc poruncile; ci numai sărăcia 
şi gurile cele multe din casa mea m-au îndemnat, în seara 
aceasta, să fac aşa! 


Şi califul zise: 

— Bine! o, Karim, binevoiesc să nu-ţi iau seama. Da vrei să 
încerci a-ţi arunca năvodul în numele meu, spre a-mi vedea 
oleacă norocul? 

Atunci pescarul fu cuprins de cea mai mare voioşie şi grăbi 
să-şi arunce năvodul în apă, rostind numele lui Allah, şi 
aşteptă răbduriu până ce năvodul atinse fundul apei. Il 
trase atunci îndărăt şi găsi în el toate soiurile de peşti; şi 
într-un număr fără de socoată. Iar califul rămase mulţumit 
şi îi zise: 

— Acuma, 0, Karim, dezbracă-te de tot! 

Şi Karim grăbi să se dezbrace. Îşi scoase hainele una câte 
una: cămaşa de deasupra, cea cu mânecile largi şi cârpită 
cu petice de toate culorile şi cu potloage de lână proastă, şi 
plină toată de ploşniţe din neamul ploşniţelor cu coadă, şi 
de purici atâta de mulţi cât să acopere toată faţa 
pământului; turbanul pe care nu şi-l mai desfăcuse de trei 
ani şi care era întocmit dintr-un cearceaf făcut dintr-o 
grămadă de zdrenţe găsite la întâmplare şi care colcăia de 
păduchi de-ai mări şi de păduchi de-ai mici, de-ai albi şi de- 
ai negri, şi de alţii asemenea. Pe urmă îşi puse jos cămaşa şi 
turbanul şi rămase aşa, gol de tot, dinaintea califului. Atunci 
califul începu şi el să se dezbrace. Îşi scoase mai întâi 
caftanul de deasupra, din mătase Iskandaram66, şi mantia 
de sub caftan, cea din mătase Baalbek67, pe urmă haina de 
catifea şi pieptarul, şi îi spuse pescarului: 

— Karim, ia hainele acestea şi îmbracă-te cu ele! 

Pe urmă califul luă cămaşa cu mâneci largi a pescarului şi 
turbanul şi se îmbrăcă cu ele; pe urmă îşi legă împrejurul 
bărbii plithamul68 lui Karim, şi spuse: 

— Poţi acuma să te duci la treburile tale. 

Şi pescarul începu să-i mulţumească şi să-i spună califului 
stihurile acestea: 

Pe-o bogăţie fără margini M-ai pus acum stăpân, stăpâne, 
Cum fără margini va să fie De-a pururi mulţumirea mea; 


Mi-ai dăruit potop de daruri Cât nu mai ştie să-fi îngâne 
Potopu-ndatorinţii multe, De care-mi râde inima! 

Te-oi preamări, mărite doamne, Atât cât inima-mi va bate 
Şi cât îmi va fii dat în viaţă Să dăinuiesepe-acest pământ; 

Iar când n-am să mai fiu pe lume, Şi-atuncea oasele-mi 
sfărmate '[i-or mulţumi pe mai departe Din umbra negrului 
mormânt. 

Şi de-abia apucă pescarul Karim să sfârşească de spus 
stihurile, că emirul drept-credincioşilor îşi şi simţi pielea 
toată năpădită de ploşniţele şi de păduchii care îşi găsiseră 
sălaş în zdrenţele nevoiaşului, şi toţi şi toate începură să-i 
foiască de zor de-a lungul trupului. Atunci, şi cu mâna 
dreaptă şi cu mâna stângă, începu să le adune cu grămada 
de pe la ceafă, de pe piept şi de peste tot, şi să le azvârle 
cât colo cu scârbă, smucindu-se anapoda şi năucit. Pe urmă 
îi spuse pescarului: 

— Karim, nenorocitule! cum ai făcut de-ai strâns în 
mânecile şi în turbanul tău toate lighioanele astea afurisite! 

Şi Karim răspunse: 

— Doamne, nu avea nici o teamă, crede-mă! acuma simţi 
muşcăturile păduchilor; da dacă ai răbdare să faci ca mine, 
într-o săptămână de-aci n-ai să mai simţi nimica şi vei fi apoi 
la adăpost de pişcăturile lor; şi nu ai să le mai iei în seamă 
deloc! 

Iar califul, în pofida scârbei, începu să râdă, şi zise: 

— E prăpăd! cum am să pot să ţin cămăşoiul ăsta pe mine? 

Pescarul zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, aş cuteza să-ţi spun 
câteva vorbe, da mă încearcă o ruşine mare să le rostesc 
dinaintea slăvitului calif! 

EI îi răspunse: 

— Ci spune, oricum, ce ai de spus! 

Karim grăi: 

— Mi-a trecut prin gând, o, cârmuitorule ai drept- 
credincioşilor, că vrei să înveţi meşteşugul pescuitului, ca să 
ai în mâinile tale o meserie cu care să-ţi poţi câştiga pâinea! 


Dacă-i aşa, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, hainele şi 
turbanul meu îţi vor fi de folos! 

Atunci califul se puse pe un râs grozav, la vorbele 
pescarului, şi îi porunci să plece. Iar Karim plecă în rostul 
drumului său, şi califul grăbi a lua coşul din frunze de 
palmier în care se aflau peştii pescuiţi, acoperi frumos peştii 
cu nişte iarbă curată şi proaspătă, şi, cu povara aceea în 
spate, se duse îndărăt la Giafar şi la Massrur, care îl 
aşteptau ceva mai încolo. Când îl văzură, lui Giafar şi lui 
Massrur nici nu le trecu prin minte că n-ar fi Karim 
pescarul, iar Giafar se îngrijoră pentru pescar de mânia 
califului şi îi zise: 

— O, Karim, ce cauţi aici? Fugi să-ţi mântui zilele, întrucât 
califul e prin grădină în noaptea asta! 

Când auzi vorbele lui Giafar, califul fu cuprins de un râs 
atâta de straşnic, încât se răsturnă pe spate. lar Giafar se 
minună: 

— Pe Allah! este chiar domnul şi stăpânul nostru, emirul 
drept-credincioşilor! 

Şi califul răspunse: 

— Păi da, o, Giafar! iar tu eşti vizirul meu cel mare, şi cu 
tine am venit aici, iar tu iacătă că nici nu m-ai cunoscut! 
încât cum ai vrea ca şeicul Ibrahim să mă cunoască, el care 
este beat de-a binelea? Aşa că să nu te clinteşti de-aici, să 
mă aştepţi până mă întorc! 

Şi Giafar răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci califul porni spre sarai şi bătu la uşă. Şi 
numaidecât, din sala cea mare, şeicul Ibrahim se ridică şi 
strigă: 

— Cine este la uşă? 

El răspunse: 

— Eu sunt, 0, şeicule Ibrahim! 

El spuse: 

— Şi cine eşti tu? 

Califul răspunse: 


— Eu, pescarul Karim! am aflat că ai oaspeţi în noaptea 
asta şi am venit să-ţi aduc nişte peşte minunat, proaspăt de 
tot şi care încă se mai zbate! 

Or, şi lui Ali-Nur şi dulcei Anis Al-Djalis tare le mai plăcea 
peştele proaspăt şi încă viu, şi amândoi se bucurară cu o 
bucurie până peste poate, iar Anis Al-Djalis strigă: 

— Deschide iute, o, şeicule Ibrahim, şi lasă-l să intre cu 
peştele pe care l-a adus! 

Atunci şeicul Ibrahim se hotări să deschidă uşa, şi califul, 
travestit în pescar, putu să intre în voie, şi, dintru început, 
făcu temenelile îndătinate. Dar şeicul Ibrahim îl opri cu un 
hohot de râs şi strigă: 

— Binevenit să fie printre noi pungaşul, hoţul care îi fură 
pe tovarăşii lui! Cutează! hai şi ne arată peştele acela 
grozav pe care îl ai! 

Şi pescarul dădu la o parte iarba cea fragedă şi le arătă 
peştele din coş; şi văzură că peştele era viu şi se mai zbătea 
încă. Atunci Anis Al-Djalis strigă. 

— Pe Allah! o, stăpânii mei, ce peşte frumos! păcat că nu e 
prăjit! 

Şeicul Ibrahim grăi: 

— Pe Allah! drept ai grăit! 

Şi se întoarse spre calif şi îi spuse: 

— O, pescarule, ce păcat că nu ai venit cu peştele gata 
prăjit! Aşa că ia-l şi du-te de ni-l prăjeşte, şi adu-ni-l apoi! 

Califul răspunse: 

— Poruncile tale stau pe capul meu! mă duc să-l prăjesc şi 
vi-l aduc numaidecât! 

Ei îi răspunseră: 

— Aşa! dă fuga de-l prăjeşte şi adu-ni-l îndărăt! 

Califul zori să iasă şi alergă la Giafar şi îi spuse: 

— O, Giafar, îmi cere ca peştele să fie prăjit! 

Giafar răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, dă-mi-l mie şi am să-l 
prăjesc chiar eu. 

Califul spuse: 


— Pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor mei! nimeni 
altul în afară de mine nu va prăji peştele acesta; şi chiar cu 
mâna mea! 

Califul atunci se duse la coliba de trestie ce slujea de 
adăpost paznicului grădinii, şeicului Ibrahim; începu să 
scotocească peste tot şi găsi tot ce era de trebuinţă, şi 
tigăile, şi mirodiile, ba până şi sare, şi cimbrişor, şi foi de 
dafin, şi alte lucruri asemenea. Se duse la cuptor şi îşi zise 
în sineşi: „O, Harun, adu-ţi aminte că în pruncia ta grozav îţi 
mai plăcea să te duci să stai la bucătărie, cu muierile, şi să 
te apuci de bucătărit! Acuma-i prilejul să-ţi dovedeşti 
priceperea!” Luă atunci tigaia, o puse la foc, puse untul şi 
aşteptă. Când untul se încinse bine, luă peştele pe care îl 
curăţase frumos de solzi, îl spălase, îl ştersese, îl sărase şi îl 
pospăise uşor cu faină, şi îl puse în tigaie. După ce peştele 
se prăji bine pe o parte, îl întoarse pe partea cealaltă cu 
măiestrie mare; şi, când peştele fu chiar cum se cere, îl 
scoase din tigaie şi îl aşternu pe nişte foi verzi de banan. Pe 
urmă se duse în grădină să culeagă câteva lămâi, pe care le 
tăie şi le orândui frumos pe frunzele de banan, şi duse totul 
musafirilor, în sală, şi le aşeză între mâinile lor. 

Atunci tânărul Ali-Nur şi tânăra Anis Al-Djalis şi şeicul 
Ibrahim îşi întinseră mâinile şi începură să mănânce; şi, 
după ce isprăviră, se spălară pe mâini, iar Ali-Nur spuse: 

— Pe Allah! o, pescarule, ne-ai îndatorat până peste 
măsură în noaptea aceasta! 

Pe urmă îşi băgă mâna în buzunar şi scoase trei dinari de 
aur din dinarii pe care îi dăduse cu mărinimie tânărul 
musaip al tatălui său, la Bassra, cumsecadele Sanjar; şi-i 
întinse pescarului şi-i zise: 

— O, pescarule, mă iartă, rogu-mă ţie, că nu pot să-ţi dau 
mai mult, întrucât, pe Allah! de te-aş fi cunoscut înainte de 
păţaniile din urmă pe care le-am păţit, ţi-aş fi dat mult mai 
mult şi aş fi ridicat pentru totdeauna din inima ta amarul 
sărăciei. Aşa că ia dinarii aceştia, pe care starea mea de 
acum îmi îngăduie să ţi-i dau! 


Şi îl sili pe calif să primească galbenii; şi califul îi luă, îi 
duse la buze şi pe urmă la frunte, ca spre a mulţumi lui 
Allah şi binefăcătorului său pentru darul acela, şi şi-i puse în 
buzunar. 

Da ceea ce urmărea califul mai presus de orice era deao 
asculta pe roaba cea tânără cântând dinaintea lui. Încât îi 
spuse lui Ali-Nur: 

— O, tinere stăpâne al meu, milele şi dărnicia ta sunt 
asupra capului şi asupra rugilor mele! Da gândul cel mai 
arzător pe care aş vrea să-l văd împlinit, din mila bunătăţii 
tale cum nu s-a mai pomenit, este ca roaba aceasta să cânte 
oleacă din lăuta de colo, şi să cânte şi cu glasul ei, care 
trebuie să fie minunat, întrucât sunt împătimit după 
cântece, ca şi după zvoana de lăută, şi ele sunt tot ce îmi 
este mai drag pe lume! 

Atunci Ali-Nur spuse: 

— O, Anis Al-Djalis! 

Ea răspunse: 

— Doamne? 

El spuse: 

— Pe viaţa mea, dacă îţi este scumpă! cântă-ne ceva, spre 
a-i face hatârul pescarului acesta care doreşte fierbinte să 
te audă! 

La vorbele domnului ei drag, Anis Al-Djalis, fără a pregeta, 
luă lăuta, scoase din ea câteva zvonuri spre a o încerca şi, 
ciupind deodată strunele, cântă un pestref care îi răpi pe 
ascultători; pe urmă cântă din gură stihurile acestea: 

Tânăra mlădioasă şi subţire Cu vârful dulce-al degetelor ei 
Sună lăuta, mai presus de fire, Şi sufletu-mi cuprins că de-o 
vrăjire, Zbură pe cântul tinerei femei. 

La glasul ei, loviţii de surzire Îşi căpătară-auzul, din temei; 

lar muţii cei fără de lecuire Strigară-atunci, cuprinşi de 
uluire: „Ah, e o vrajă, vrajă-i glasul ei!” 

Pe urmă Anis Al-Djalis, după ce cântă aşa, stârni mai 
departe strunele lăutei, cu o iscusinţă atâta de minunată, 


încât le răpi minţile tuturor celor de faţă; pe urmă zâmbi şi 
iarăşi cântă stihurile acestea: 

Cu dulcele-ţi picior de flăcăiandru Pământul nostru-abia 
de l-ai atins, Că-ntregpământu-a tresărit deodată Cuprins 
de desfătare şi aprins. 

Iar de lumina ochilor tăi falnici Adânca beznă-a nopţii 
piere toată Departe undeva în necuprins. 

Şi ca să te mai pot vedea o dată, O, tinere flăcăule, acuma 
Cu ape-nmiresmate umplu casa, Cu dulci răşini o scald, şi 
cu parfum De muşc ales, de trandafir ca rouă, Să-ţi cheme 
paşii inimii spre mine Şi să te-abaţi la casa mea, din drum. 

Şi Anis Al-Djalis cântă cu un glas atâta de minunat, încât 
califul se învoioşi până peste poate şi bucuria îl împătimi aşa 
de tare, încât nu îşi mai putu înfrâna pojarul din suflet şi 
începu să geamă: „Ah! ah! ya Allah! ya Allah!” 

Atunci Ali-Nur îi zise: 

— O, pescarule, te-a vrăjit îndestul glasul roabei şi 
cântecul ei pe strunele dulci? 

Şi califul răspunse: 

— Da, pe Allah! 

Atunci Ali-Nur, care de obicei dăruia fară de şovăire orice 
lucru ce plăcea oaspeţilor săi, îi spuse: 

— O, pescarule, de vreme ce găseşti roaba pe placul tău, 
iată că ţi-o las şi ţi-o dau ca peşcheş, peşcheşul unei inimi 
darnice, care niciodată nu mai ia îndărăt ceea ce a dăruit o 
dată! Ia, aşadar, roaba! A ta este de-aci înainte! 

Şi Ali-Nur se ridică pe clipă pe dată, îşi luă caftanul, pe 
care şi-l aruncă pe umeri şi, fară ca măcar să-şi ia rămas- 
bun de la Anis Al-Djalis, se pregăti să plece din sala de 
oaspeţi şi să-l lase pe califul travestit în pescar s-o ia în 
stăpânire pe Anis Al-Djalis. Atunci Anis Al-Djalis îi aruncă o 
privire plină de lacrimi şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu Ali-Nur! chiar mă părăseşti şi te 
lepezi de mine aşa, fară ca măcar să-mi spui cel mai de pe 
urmă rămas-bun? Fie-ţi milă, opreşte-te o clipă, numai atâta 
cât să-ţi spun două vorbe de bun-rămas. Ascultă, o, Ali-Nur! 


Şi Anis Al-Djalis prociti tânguitor stihurile acestea: 

Vrei să te rupi din mine şi să te duci departe, O, sânge-al 
meu de care nimic nu mă desparte Şi-n inima-mi rănită să 
laşi un gol de moarte? 

Ah, milostive Doamne şi Făcător de bine, Adună laolaltă 
ceea ce-i rupt de sine Şi fie-ţi milă, Doamne, de sângele din 
mine! 69 

După ce Anis Al-Djalis îşi isprăvi tânguirea, Ali-Nur se 
apropie un pic de ea şi îi spuse: 

După-ale bun-rămasului soroace, La ceasul greu, ca într-o 
aiurare, Mă întrebă, mâhnită şi stângace, Cu lacrimile 
despărţirii-amare: „Ce te vei face-acum, ce te vei face Fără 
de mine şi departe tare?” 

Eu îi răspund, şi-n vorbe mă sugrum: „Oh, mai degrabă- 
ntreabă-l pe cel care Rămâne lângă tine-acum!” 

Când auzi stihurile acestea, califul fu cuprins de durerea 
că el este pricina despărțirii celor doi tineri şi, pe de altă 
parte, rămase tare nedumerit de uşurinţa cu care Ali-Nur îi 
făcuse peşcheş minunea aceea, şi îi zise: 

— Spune-mi, o, tinere, şi să nu te sfieşti a-mi mărturisi, 
întrucât sunt tot atâta de bătrân ca şi părintele tău: ţi-e 
frică să nu fii zeberit şi osândit că ai furat-o poate cumva pe 
această tânără, ori mai degrabă te gândeşti să mi-o laşi, 
spre a-ţi plăti datoriile? 

Atunci Ali-Nur îi spuse: 

— Pe Allah, o, pescarule! ni s-a întâmplat, mie şi acestei 
roabe, o năpastă aşa de uluitoare şi nişte nenorociri aşa de 
nemaipomenite, încât, dacă ar fi scrise cu igliţa pe colţul 
dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care le-ar 
citi cu cinstire! 

Şi califul răspunse: 

— Grăbeşte-te a ne istorisi povestea ta şi a ne-o înfăţişa 
amănunţit, că nu poţi să ştii dacă asta nu va fi pentru tine 
un temei de uşurare şi poate că şi de ajutor, întrucât 
alinarea şi ajutorul lui Allah stau pururea în preajma 
noastră! 


Atunci Ali-Nur spuse: 

— O, pescarule, în ce fel vrei să asculţi istorisirea mea, în 
stihuri ori în proză? 

Şi califul răspunse: 

— Proza este înfloritură pe mătase, iar stihurile sunt salbe 
de mărgăritare! 

Atunci Ali-Nur spuse: 

— Iacătă mai întâi gherdanul de mărgăritare! 

Şi închise ochii pe jumătate, şi îşi plecă fruntea, şi cu glas 
murmurat ticlui stihurile acestea, atunci pe loc: 

Prietene, eu am fugit în lume Din patul dulce al odihnei 
mele, Şi-n ţări străine-ajuns, fără de nume, Sătul sunt de 
amarurile grele, Cum pribegesc de ţara mea departe, Cu 
sufletul întunecat de moarte. 

Mai află c-am avut un scump părinte, Şi care mă iubea cu 
mare drag; 

La fel şi eu, cu inimă fierbinte, Mă străduiam mereu să-i fiu 
pe plac. 

S-a dus, iubitul, de pe-acest pământ, În adăpostul negrului 
mormânt. 

De-atunci încoace, valuri de mâhnire Şi vânturi de 
necazuri m-au tot ros, Cât nici nu ştiu cum de mai sunt în 
fire, Zdrobit de chin şi jale pân la os, Şi sfâşiat de vremile 
mişele, Cu inima făcută bucățele. 

Pe când trăia, multiubitoru-mi tată Îmi alesese dintre 
frumuseți O frumuseţe dulce şi curată Cât nu poate-ncăpea 
în nici un preţ, Cu boiul ca un ram ce se mlădie Când 
boarea primăverilor adie. 

Şi-o îndrăgii cât poate să-ndrăgească Un tânăr pătimaş 
îndrăgostit, Şi-ntreaga moştenire părintească Numai de 
dragul ei mi-am prăpădit. 

Am îndrăgit-o, bunule pescar, Mai mult ca pe sirepii mei de 
jar. 

Ci într-o zi, neavând altă cale, Rămas sărac de toate, şi 
flămând, Cu sufletul împovărat de jale, Pornii la târg cu 


dragă mea, s-o vând, Eu cel ce orice despărţire-o tem Şi-o 
socotesc pe lume un blestem. 


Atunci, cu negustorii împrejur, Strigă telalul preţul de 
mezat; 

Da iacătă că vine ca un fur Un ticălos bătrân şi desfrânat. 

Aude preţul şi pe urmă vrea Pe mai nimic iubita să mi-o ia. 

Când îl văzui pe scârbnicul moşneag Că vrea s-o ia astfel, 
şi-apoi să plece Cu tot ceea ce am pe lume drag, Mă năpădi 
o rea mânie rece, Luai de mână roaba să mă duc, Să fug cu 
ea din blestematul suk. 

Ci pezevenghiul hulpav şi bătrân Se şi visa-mplinindu-şi 
desfrânarea, Se şi vedea pe roaba mea stăpân, ŞIi-l chinuia 
amarnic nerăbdarea - 

Plin de pojarul iadului se-aruncă Să-mi ia din mână 
multiubita pruncă. 

Ci eu atunci îi ard cu mâna dreaptă Un pumn năprasnic 
între ochi, şi-apoi Văzându-l că mai şade şi aşteaptă, Cu 
stânga-i ard un alt pumn înapoi. 

Şi mă descarc de crâncena mânie Ce inima din mine o 
sfâşie. 

Pe urmă, că nu cumva să fiu prins De slugile-i asupră-mi 
asmuţite, Spre casa mea pornesc la drum întins, Ca acolo 
acasây pasămite, Să fiu la adăpost de-orice năpastă Din 
partea celor ce-mi veneau în coastă. 

Ci nu-mi fu dat să stau: că şi sultanul, Cel care e stăpân 
peste cetate Şi căruia i se jeli târtanul, Le dă poruncă 
străjilor lui toate În casa mea cu silă să pătrundă Şi să m- 
arunce-n temniţa afundă. 

Ci iacătă că vine-atunci la mine În goana mare-un cămăraş 
domnesc, Cu care m-avusesem cândva bine Pe când sub 
adăpostul părintesc Crescusem amândoi delaolaltă În 
fericire şi iubire-naltă. 

Şi cămăraşu-acela bun şi drag Îmi dă de veste ce necaz mă 
paşte, Să las degrabă părintescul prag Şi să mă duc unde 
nu mă cunoaşte Şi nu mă ştie nimenea - să fug De- 
ntunecatul obidirii jug. 

Şi mi-am luat iubită-n mare grabă Şi sub aripa nopţii, 
amândoi, Dederăm pribegiei neagră gloabă A celor izgoniți 


în lume goi, Şi căutându-i vieţii noastre văd Luarăm drumul 
lung către Bagdad. 

Mai află că acuma, o, pescare, Eu nu mai am pe lume nici 
un bun, Decât iubita-mi roabă, şi pe care, La ceasul greu al 
greului surghiun, Ţi-o dăruiesc, pescarule, peşcheş - 

Că unuia ales dintre aleşi. 

Şi, o, pescare, ţine minte bine Că-ţi dăruiesc ceea ce am 
mai drag Şi că îţi dau şi inima din mine Cu ea odată, şi 
rămân sărac, Şi nu mai am nimica, o, pescare, Din câte 
bunuri am avut sub soare. 

După ce Ali-Nur isprăvi de depănat şi cel din urmă dintre 
aceste mărgăritare, califul îi zise: 

— O, stăpâne al meu, acuma, că am putut să mă minunez 
de şirul acesta de mărgăritare, vrei să-mi dai câteva 
amănunte în înflorituri pe mătase din povestea ta 
minunată? 

Atunci Ali-Nur, care tot credea că vorbeşte cu pescarul 
Karim, îi dădu toate amănuntele despre povestea lui, de la 
început până la sfârşit. 

Când pricepu bine toată şiretenia, califul îi spuse: 

— Şi-acuma unde socoti să te duci, o, stăpâne al meu, Ali- 
Nur? 

Şi Ali-Nur răspunse: 

— O, pescarule, pământurile lui Allah sunt lărgi până la 
nemărginire! 

Atunci califul îi zise: 

— Ascultă-mă, o, copile! Eu nu sunt decât un pescar 
nevolnic, da am să-ţi scriu o scrisoare, pe care s-o dai în 
chiar mâinile sultanului de la Bassra, Mohammad ben- 
Soleiman El-Zeini. lar el are s-o citească, şi tu numaidecât 
vei vedea urmările-i fericite pentru tine! 

Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă, şi nu alungi mai mult şirul povestirii 
ei. 

Iar când fu cea de a treizeci şi şasea noapte, Șeherezada 
spuse: 


Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când califul i-a 
spus lui Ali-Nur: „Am să-ţi scriu o scrisoare, pe care să i-o 
duci sultanului din Bassra, Mohammad ben-Soleiman El- 
Zeini. lar el are s-o citească, şi tu vei vedea toate urmările-i 
fericite!”, Ali-Nur răspunse: 

— Păi s-a mai văzut pe pământ un pescar care să le scrie 
sultanilor? E ceva ce nu s-a mai pomenit! 

Şi califul îi răspunse: 

— Drept grăieşti, o, stăpâne al meu, Ali-Nur! dar am să-ţi 
lămuresc pe dată temeiul care îmi îngăduieşte să fac aşa. 
Află că, pe când eram copil, am învăţat să citesc şi să scriu 
la aceeaşi şcoală şi chiar la acelaşi dascăl ca şi Mohammad 
El-Zeini. Ba chiar eram oleacă mai presus decât el şi aveam 
o scriere ceva mai frumoasă decât a lui, şi învăţam pe 
dinafară şi stihuri şi surale70 cu mult mai lesne decât el. Şi 
eram prieteni la cataramă. Dar mai târziu el a fost ocrotit 
de soartă şi a ajuns sultan, pe când Allah a făcut din mine 
un biet pescar. Caci, întrucât nu are o inimă ţapoşe 
dinaintea lui Allah, a păstrat prietenia cu mine; şi nu este 
lucru pe care să i-l cer, iar el să nu-l împlinească pe dată; ba 
chiar dacă în fiecare zi i-aş face şi o mie de cereri, el le-ar 
împlini pe toate, hotărât! 

Când auzi asemenea vorbe, Ali-Nur zise: 

— Scrie atunci ceea ce spui, ca să văd! 

Atunci califul şezu jos, îşi îndoi un picior peste celălalt, luă 
un călimăr şi un calam şi o foaie de hârtie, aşternu hârtia pe 
palmă mâinii sale stângi şi ţinu calamul cu mâna dreaptă, şi 
scrise scrisoarea aceasta: 

ÎN NUMELE LUI ALLAH MULTIERTĂTORUL 
MULIMILOSTIVUL. 

Şi-apoi: 

Scrisoarea aceasta este trimisă de mine, Harun Al-Raşid 
ben-Mahdi El-Abassi. 

Către Domnia Sa Mohammad ben-Soleiman El-Zeini! 

Îți aduc aminte că mila mea te învăluieşte şi că numai la ea 
datorezi că ai fost căftănit zabet al meu într-o domnie dintre 


domniile mele! 

Şi-acuma îţi dau ştire că aducătorul acestei scrisori, scrisă 
cu chiar mâna mea, este Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben- 
Hacan, care a fost vizirul tău şi care se odihneşte acuma 
întru mila Celui Preaînalt! 

De îndată ce vei citi cuvintele mele, să te scoli din scaunul 
de domnie şi să-l aşezi în el pe Ali-Nur, care va fi sultan în 
locul tău! întrucât iată că eu însumi l-am uns cu volnicia cu 
care te-am uns pe tine mai înainte! 

Fereşte-te, dară, a te abate de la împlinirea dorinţei mele! 
Şi asupră-ţi fie mântuirea! 

Pe urmă califul împături scrisoarea şi o pecetlui şi, fară a-i 
arăta lui Ali-Nur ce cuprindea, i-o înmână. Iar Ali-Nur luă 
cartea, o duse la buze, pe urmă la frunte, şi-o puse în 
turban şi, pe clipă pe dată, plecă să se suie pe vreo corabie 
ce mergea la Bassra, în vreme ce îndurerata Anis Al-Djalis 
izbucnea în plânsete, părăsită în ungherul ei. 

lacătă, deocamdată, în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur. Caci, 
în ceea ce îl priveşte pe calif, iată! 

După ce şeicul Ibrahim, care în toată vremea aceea nu 
grăise nimic, văzu totul, se întoarse spre calif, pe care îl lua 
tot drept Karim pescarul, şi zbieră la el: 

— O, tu, cel mai nevolnic dintre pescari! ne-ai prăjit doi, 
trei peşti, care de-abia dacă preţuiesc vreo douăzeci de 
jumătăţi de bănuţi de aramă şi, nemulţumit de a te fi 
burduşit cu trei dinari de aur, vrei acuma s-o iei şi pe roaba 
această tânără! Ticălosule! să-mi dai numaidecât pe puţin 
jumătate din galbeni; iar cât despre roabă, avem s-o 
împărţim şi pe ea tot aşa, şi eu am să încep, iar tu numai 
după mine! 

La vorbele acestea, califul se duse la una dintre ferestre, 
după ce îi aruncase o privire cruntă şeicului Ibrahim, şi îşi 
plesni palmele una de alta. Pe dată Giafar şi Massrur, care 
nu aşteptau decât asemenea chemare, se repeziră în sală; 
şi, la un semn al califului, Massrur sări la şeicul Ibrahim şi îl 
zeberi. lar Giafar, care ţinea în mână un caftan falnic, pe 


care trimisese să-l aducă în toată graba una dintre slugile 
lui, se duse la calif, îl dezbrăcă de zdrenţele pescarului şi îi 
puse caftanul de mătase şi de zarafir. 

La priveliştea aceea, şeicul Ibrahim, înmărmurit, îl 
cunoscu pe calif şi, de ruşine, începu să-şi mişte vârfurile 
degetelor; da tot mai şovăia să-şi creadă ochilor şi îşi zicea: 

— Oare dorm sau sunt treaz? 

Atunci califul, cu glasul lui obişnuit, îl întrebă: 

— Ei bine, şeicule Ibrahim, ce este cu starea aceasta în 
care ai ajuns? 

Şi şeicul Ibrahim, la vorbele califului, se trezi cu totul din 
beţie şi se prăbuşi la pământ cu faţa şi cu barba lui cea 
lungă, şi prociti aceste stihuri: 

lartă-mi greşeala, o, tu cel ce ai asupra tuturor precădere! 

Stăpânul cată-a fi mărinimos faţă de robul ce supus i-o 
cere! 

Am săvârşit, mărturisesc supus, ce mă împinse oarba 
nebunie! 

Acum e rândul tău, dacă vei vrea, să-mi dai iertarea, cu 
mărinimie. 

Atunci califul îi spuse şeicului Ibrahim: 

— Te iert! 

Pe urmă se întoarse către sfioasa Anis Al-Djalis şi îi spuse: 

— O, Anis Al-Djalis, acuma, că ai văzut cine sunt, lasă-te 
dusă la sarăi! 

Pe urmă ieşiră cu toţii din sala Saraiului Minunilor. 

După ce Anis Al-Djalis ajunse la sarai, califul porunci să i se 
dea un iatac anume numai pentru ea, şi puse sub porunca 
ei nişte slujitoare şi nişte roabe. Pe urmă se duse la ea şi îi 
spuse: 

— O, Anis Al-Djalis, până una alta eşti sub stăpânirea mea, 
întrucât pe de-o parte vreau să fii a mea, iar pe de alta mi-ai 
fost trecută mie, cu atâta dărnicie, de către Ali-Nur. Or afla 
că, la rându-mi, spre a răsplăti acest peşcheş, l-am trimis pe 
Ali-Nur ca sultan la Bassra. Şi, de-o vrea Allah, am să-i 
trimit pe curând un caftan falnic domnesc, şi am să te 


însărcinez să i-l duci chiar tu. Şi astfel vei fi sultană alături 
de el! 

Pe urmă califul o luă pe Anis Al-Djalis în braţe şi îşi 
petrecură amândoi noaptea aceea. Şi iac-aşa cu ei doi! 

Şi în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur, iacătă! Când ajunse, din 
mila lui Allah, în cetatea Bassrei, Ali-Nur ben-Hacan se duse 
drept la saraiul sultanului Mohammad El-Zeini, urcă la sarai 
şi scoase un strigăt mare. Şi sultanul auzi strigătul şi 
întrebă ce este cu acel strigăt şi porunci să fie adus insul 
dinaintea lui. Şi Ali-Nur se înfăţişă între mâinile sultanului, 
scoase din turban scrisoarea califului şi i-o înmână. Şi 
sultanul deschise scrisoarea şi cunoscu scrisul califului. 
Numaidecât se ridică drept pe cele două picioare ale sale, 
citi cu luare-aminte cuprinsul şi, după ce citi, duse de trei 
ori scrisoarea la buze şi la frunte şi grăi: 

— Ascult şi mă supun lui Allah şi califului, emirul drept- 
credincioşilor! 

Şi numaidecât porunci să vină cei patru cădii ai cetăţii şi 
emirii de frunte, spre a le împărtăşi hotărârea lui de a se 
supune îndată califului, lăsând scaunul de domnie. Dar, într- 
aceştia, intră vizirul cel mare, El-Mohin ben-Saui, vechiul 
vrăjmaş al lui Ali-Nur şi al tatălui său Fadleddin ben-Hacan. 
Atunci sultanul îi înmână scrisoarea de la emirul drept- 
credincioşilor şi îi spuse: 

— Citeşte! 

Vizirul Saui luă scrisoarea şi o citi, şi iarăşi o citi, şi rămase 
năuc până peste poate; dar deodată, şi cu o răsucitură 
dibace de mână, rupse partea de jos a scrisorii, unde se afla 
pecetea cea neagră a califului, o duse la gură, o mestecă, pe 
urmă o scuipă cât colo. 

Atunci sultanul, cuprins de mânie, strigă: 

— Nenorocire ţie! O, Saui, ce pârdalnic te-a îndemnat să 
săvârşeşti asemenea faptă? 

Şi Saui răspunse: 

— O, sultanule, află că mişelul ăsta nu l-a văzut nicicând pe 
calif, nici măcar pe vizirul său Giafar. E numai un ticălos şi o 


pramatie roasă de năravuri urâte! E un Şeitan plin de 
răutate şi de viclenie. Pesemne că a găsit din întâmplare 
vreo hârtie pe care se afla scrisul califului, şi a măsluit 
scriitura, şi a săvârşit un calp, şi a scris astfel ce-a vrut! 
încât cum de te gândeşti, o, sultane, să laşi scaunul de 
domnie, câtă vreme califul nu a trimis nici un sol cu niciun 
hatişerif scris cu scriitura lui cea sfântă? De altminteri, şi 
dacă chiar ţi l-ar fi trimis califul pe acest ins, ar fi poruncit 
să vină însoţit de vreun cămăraş sau de vreun vizir. Or, noi 
ştim că insul a venit aici singur! 

Atunci sultanul răspunse: 

— Şi ce să facem acuma, 0, Saui? 

Saui zise: 

— O, sultanule, încredinţează-mi-l mie pe acest tânăr, şi am 
să mă pricep eu cumva să răzbat la adevar. Am să-l trimit la 
Bagdad însoţit de un cămăraş, care să cerceteze cu 
temeinicie faptele. Dacă lucrul este adevărat, tânărul ne va 
aduce, de data aceasta, un senet adevărat, scris cu scriitura 
cea sfântă a califului. Dar dacă nu este adevărat, cămăraşul 
ni-l va aduce îndărăt pe tinerel, iar eu atunci voi cam şti să-i 
plătesc într-un chip de pomină, şi să-l fac să ispăşească şi ce 
a fost, şi ce este. 

La vorbele vizirului Saui, sultanul chiar că ajunse până la 
urmă să-l socoată pe Ali-Nur un nelegiuit, şi nu mai vroi nici 
măcar să mai aştepte, aşa de cuprins fusese de o mânie 
cumplită. Şi strigă la strâjile sale: 

— Zeberiţi-l! 

Şi străjile îl înhăţară pe Ali-Nur şi îl trântiră la pământ şi 
începură să-i care la gârbace, până ce leşină de tot. Pe 
urmă sultanul le porunci să-i pună lanţuri la picioare şi la 
mâini; pe urmă porunci să fie chemat mai-marele 
temnicerilor. lar căpetenia temnicerilor nu zăbovi să vină şi 
să se înfăţişeze între mâinile sultanului. 

Or, pe temnicerul acela îl chema Kutait. Când îl văzu, 
vizirul îi spuse: 


— O, Kutait, din porunca stăpânului nostru sultanul, ia-l pe 
acest ins şi aruncă-l într-o hrubă dintre hrubele săpate în 
temniţă, şi să-l pui zi şi noapte la cazne, şi cât de aspru. 

Kutait răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi îl luă pe Ali-Nur şi îl duse în temniţă. 

După ce Kutait intră în temniţă cu Ali-Nur, închise uşa şi 
puse numaidecât să se măture frumos pe jos şi să se spele o 
laviţă de după uşă, aşternu laviţa cu un chilim şi aşeză acolo 
o pernă; pe urmă veni la Ali-Nur, îi dezlegă lanţurile şi îl 
rugă să se suie pe laviţă, spre a se odihni, şi îi spuse: 

— Eu nu uit, o, stăpâne al meu, că i-am rămas îndatorat de 
nenumărate ori răposatului vizir, părintele tău. Aşa că să fii 
fară teamă! 

Şi numaidecât începu să se poarte faţă de Ali-Nur cu 
cinstire şi cu bunătate, nelăsându-l să ducă lipsă de nimic; 
şi, pe de altă parte, trimitea ştiri zilnic vizirului că Ali-Nur 
îndură chinurile cele mai amarnice. Şi treaba ţinu aşa 
patruzeci de zile. 

Când fu cea de a patruzecea zi, se pomeniră că soseşte la 
sarai un dar împărătesc pentru sultan, din partea califului. 
Şi sultanul rămase uluit de bogăţia acelui dar; ci, întrucât 
nu pricepea pricină pe care s-o fi avut califul spre ai-l 
trimite, porunci să se adune toţi emirii săi şi le ceru 
părerea. Atunci câţiva îşi rostiră gândul că darul nu putea 
să fie, în cugetul califului, decât menit aceluia pe care îl 
trimisese să fie noul sultan. Numaidecât vizirul Saui strigă: 

— O, sultanule, nu ţi-am spus eu că era mai bine să te 
scuturi de acel Ali-Nur, şi că aceasta ar fi hotărârea cea mai 
cuminte? 

Atunci sultanul strigă: 

— Pe Allah! chiar că tocmai mi-ai adus aminte de insul 
acela. Du-te degrabă de-l caută şi pune să i se taie capul, 
fară de milă! 

Şi Saui răspunse: 


— Ascult şi mă supun! Caci tare aş vrea să pun mai întâi să 
se dea de ştire osânda lui în toată cetatea de către pristavii 
domneşti, care să strige: „Ioţi acei care vor să fie de faţă la 
osânda lui Ali-Nur ben-Hacan, să vină sub zidurile 
saraiului!” Şi toată lumea are să vină să vadă osânda; şi 
astfel am să fiu şi eu răzbunat, iar inima mi se va răcori, şi 
ura mi se va potoli! 

Şi sultanul îi răspunse: 

— Poţi să faci cum îţi vine mai bine! 

Atunci vizirul ben-Saui tare se mai bucură, şi alergă la 
valiu şi-i porunci să pună să se strige prin toată cetatea 
ceasul osândei lui Ali-Nur şi toate amănuntele pomenite. Şi 
totul se îndeplini pe dată. Încât, auzind crainicii domneşti, 
toţi locuitorii din cetate rămaseră cuprinşi de mâhnire şi de 
jale, şi începură să plângă toţi, până şi copiii cei micuţi de 
prin şcoli, şi prăvăliaşii de prin sukuri; pe urmă unii zoriră a 
da fuga să-şi găsească un loc mai bun de unde să-l vadă pe 
Ali-Nur când va trece şi să se uite la priveliştea jalnică a 
uciderii lui, iar alţii se duseră buluc la porţile temniţei spre 
a alcătui alaiul lui Ali-Nur, de îndată ce se va ivi. 

Cât despre vizirul ben-Saui, apoi acela luă zece străji de- 
ale lui şi, în bucuria sa, zori să dea fugă la temniţă, şi 
porunci să i se deschidă poarta şi să fie lăsat să intre. Atunci 
temnicerul Kutait se prefăcu că habar nu are de pricină 
care îl aducea şi îi zise: 

— Ce doreşti, o, stăpâne al meu, vizirule? 

El răspunse: 

— Adu-l iute dinaintea mea pe tânărul acela ticălos şi 
stricat! 

Temnicerul spuse: 

— Acuma se află în cea mai rea stare, ca urmare a bătăilor 
pe care le-a căpătat şi a schingiuirilor pe care le-a îndurat. 
Da îţi dau ascultare pe dată! 

Şi temnicerul plecă şi se îndreptă spre locul unde era Ali- 
Nur, şi îl găsi rostind încetişor stihurile acestea: 


Vai, nimeni nu-i să-mi vână-n ajutor, Acum când sub 
nenorociri mă frâng Şi când năpaste-n jurul meu se strâng 
Şi tot mai rar şi scump e leacul lor. 

Ne-nduplecata despărţire-mi curmă Sângele tot, rămas 
neprihănit; 

Simt cum se stinge-n pieptu-mi chinuit Până şi răsuflarea 
cea din urmă. 

Iar soarta neagră şi neîndurată Vroi-n judeţul ei cel 
pătimaş Să-mi schimbe-n cei mai ne-nduraţi vrăjmaşi 
Prietenii toţi, cei de altădată. 

O, voi, cei care mă vedeţi aşa, Nu-i printre voi niciunul mai 
cu milă Să judece durerea ce mă-mpilă Şi să răspundă la 
chemarea mea? 

Ce dulce şi miloasă mi se pare Până şi moartea cu 
spăimântul ei, Acuma când din sufletu-mi deschei 'Toate 
nădejdile amăgitoare. 

O, Doamne care-ndrumi pe-aducătorii De bune veşti! 
Ocean de bunătate! 

Stăpâne-al celor care-alină toate Şi-s tuturora 
binefăcătorii! 

Ţie mă-nchin, cu inima zdrobită Şi plină de potop de răni 
adânci, Scapă-mă, Doamne, dintre-aceste stânci Şi din 
vârtejul ce stă să mă-nghită! 

Şi iartă toată slăbiciunea mea, lartă greşeala, câtă-am 
săvârşit, lartă-mă pentru câte-am rătăcit Şi câte rele-am 
făptuit cândva. 

După ce Ali-Nur îşi isprăvi jelania, Kutait se duse la el, îi 
arătă repede cum stă treaba şi îl ajută să se dezbrace 
grabnic de hainele curate pe care i le dăduse pe ascuns şi 
să se îmbrace cu un cămeşoi vechi, peticit, ca un ticălos de 
întemnițat, şi îl duse între mâinile vizirului Saui, care îl 
aştepta tropotind de ură. Şi Ali-Nur îl văzu şi pricepu ce 
duşmănie îi purta vrăjmaşul cel vechi al părintelui său. Da 
tot îi zise: 

— lacătă-mă, o, Saui! Socoţi că soarta are să-ţi fie pururi 
prielnică de îţi pui credinţa aşa în ea? Şi nu ai auzit 


niciodată vorbele poetului: 

Au judecat cu ura neagră Şi-au tras folos pe seama ei, 
Dreptatea au închis-o-n lacră, Din asupriri făcând temei. 

Ci toată neagră lor osândă, Vedea-vor ei curând-curând 
Cum se va prăbuşi înfrântă Pierind cu pulberea în vânt.71 

Şi Ali-Nur adăugă: 

— O, vizirule, să ştii bine că numai Allah are toată puterea, 
că el este singurul împlinitor! 

Atunci Saui îi răspunse: 

— O, Ali, crezi că mă sperii cu zicalele tale? Or, află că eu, 
astăzi chiar, am să-ţi tai căpăţâna, în pofida nasului tău şi a 
nasului tuturor locuitorilor din Bassra. Şi, ca să mă port şi 
eu după feleşagul tău, am să fac întocmai ca în spusa 
poetului: 

Dă-i vremii păs să facă tot ce vrea, Ci tu-mplineşte-ţi poftă 
şi fă-ţi dreptatea ta! 72 

Şi ce minunat este poetul care spune: 

Acel ce, după ce-a murit Vrăjmaşul lui, rămâne-n viaţă 
Măcar o zi, e fericit Şi nici de moarte nu-i e greață. 

Cu asta, vizirul le porunci străjerilor să-l înhaţe pe Ali-Nur 
şi să-l aburce pe spinarea unui catâr. Caci străjerii şovăiră, 
văzând mulţimea care se uita la Ali-Nur, şi îi spuseră: 

— Porunceşte! şi pe dată avem să-l ucidem cu pietre pe 
insul acesta şi să-l facem bucăţi, chiar cu primejdia de a ne 
pierde pe noi şi a ne pierde şi sufletele! 

Caci Ali-Nur spuse: 

— O, nu! să nu faceţi asta, o, nu! Sau voi n-aţi auzit 
niciodată stihurile poetului: 

Oricărui om îi este scris anume Sorocul cât să dăinuie pe 
lume. 

Iar când sorocul i s-a împlinit, Tot omul moare - moare 
negreşii! 

De m-ar târî, cât nu mi-e scris să mor, Până şi leii în 
pădurea lor, Le-aş scutura fără de păs cojocul, De vreme ce 
nu mi-a venit sorocul. 


Atunci străjerii îl luară pe Ali-Nur, îl suiră pe spinarea unui 
catâr şi porniră să străbată cetatea, până ce ajunseră la 
zidurile saraiului, sub ferestrele sultanului. Şi strigau 
întruna: „lacătă pedeapsa care îl aşteaptă pe acela care 
săvârşeşte scriere măsluită!” 

Pe urmă îl puseră jos pe Ali-Nur, chiar pe locul de caznă, 
taman acolo unde de obicei bălteşte sângele. Şi gâdele, cu 
paloşul în mână, înaintă şi îi spuse lui Ali-Nur: 

— Sunt robul tău supus! Dacă, dar, ai trebuinţă de ceva, 
orice-ar fi, porunceşte şi voi împlini; dacă ai trebuinţă să bei 
ori să mănânci, porunceşte şi mă supun! întrucât să ştii că 
nu mai ai decât puţine clipe de trăit, numai răspasul cât 
sultanul să-şi arate la fereastră capul! 

Şi Ali-Nur atunci se uită la dreapta, apoi la stânga, şi rosti 
stihurile acestea: 

Fie-vă milă, răspundeţi-mi: oare Nu-i printre voi nici un 
prieten care De-un pic de milă să se-arate-n stare? 

Vremea vieţii mele-i la apus; 

S-a împlinit sorocu-mi scris de sus; 

Ceea ce mi-a fost dat de sus am dus. 

Ci oare nimeni nu-i în preajma toată C-un pic de milă-n 
inima-i curată, Să-şi dobândească-n ceruri sus răsplată? 

Doar o privire să-mi arunce-a milă, Să vadă jalea care mă 
împilă, Să-mi dea un strop de apă, fără silăy Spre-a-mi 
potoli o clipă greul chin În ceasu-amar al negrului venin! 

Atunci toţi cei de faţă începură să suspine, iar călăul se 
duse numaidecât să ia un urcior cu apă şi să i-l dea lui Ali- 
Nur. Da numaidecât vizirul Ben-Saui se repezi de la locul lui 
şi lovi urciorul, care se sparse, şi strigă mânios la gâde: 

— Ce mai aştepţi de nu-i tai capul? 

Atunci gealatul luă o năframă şi îl legă pe Ali-Nur la ochi. 
La priveliştea aceea, toată mulţimea se ridică împotriva 
vizirului şi începu să-l blesteme şi să-i strige tot soiul de 
ocări; şi larma ajunse în curând până peste poate, iar 
freamătul şi răcnetele ajunseră de nezugrăvit. Şi deodată, 
pe când toată zarva aceea predomnea, o pulbere se stârni 


şi nişte strigăte nedesluşite răsunară, şi se apropiau 
umplând văzduhurile şi zările. 

La strigătele şi la vârtejul acela, sultanul ciuli urechile; se 
uită pe fereastra de la saraiul său şi le spuse celor care îl 
înconjurau: 

— Vedeţi degrabă ce este! 

Da vizirul Saui răspunse: 

— Nu este vremea acum! Înainte de toate trebuie să-i 
tăiem capul pramatiei! 

Şi sultanul zise: 

— 'Taci odată, o, Saui! Şi lasă-ne să vedem ce este! 

Or, vârtejul acela de pulbere era vârtejul stârnit de caii lui 
Giafar, vizirul cel mare al califului, şi de călăreţii săi. 

Iar pricina sosirii lor neprevestite era următoarea: califul, 
după noaptea de dragoste petrecută în braţele dulcei Anis 
Al-Djalis, vreme de treizeci de zile nu îşi mai aduse aminte 
de ea, cum nu îşi mai aduse aminte nici de toată povestea 
lui Ali-Nur ben-Hacan; şi nimeni nu se mai găsise să-l facă 
a-şi aminti. Dă într-o noapte, trecând pe lângă iatacul dăruit 
necăjitei de Anis Al-Djalis, auzi nişte plânsete şi un glas 
dulce şi duios care cânta încetişor stihurile acestea ale 
poetului: 

Fie că-mi stai aproape, fie că pleci departe, Simt umbra-ţi 
lângă mine - nimic nu ne desparte, Ah, desfătări nebune, şi 
dulci, şi fără moarte! 

Iar limba-mi fericită mereu rosteşte-anume Să-mi fie 
desfătare cum alta nu-i pe lume, Când sună pentru mine 
desfatătoru-ţi nume! 

Şi întrucât, după acel cântec, suspinele sporiră în tărie, 
califul deschise uşa şi intră în iatac. Şi văzu că era Anis Al- 
Djalis cea care plângea. Când îl zări pe calif, Anis Al-Djalis 
se aruncă la picioarele lui şi le sărută de trei ori, pe urmă 
rosti stihurile acestea: 

O, tu, cel dintr-un neam vestit şi dintr-o spiţa mult 
mănoasă, Pom de la creştet până jos umplut de poama cea 


frumoasă, O, rod măreț cum altul nu-i din stepena cea mai 
aleasă! 

Îngăduie-mi să-ţi amintesc făgăduiala dată mie De 
bunătatea ta cândva, cu ne-ntrecută dărnicie, Ah, dacă n-ai 
uitat-o, vai pe roaba ta în sihăstrie! 

Dar califul, care tot nu îşi aducea aminte nici de Anis Al- 
Djalis, nici de Ali-Nur, o întrebă: 

— Dă cine eşti tu, copila? 

Ea răspunse: 

— Sunt peşcheşul pe care ţi l-a dăruit Ali-Nur ben-Hacan. 
lar acuma jinduiesc să te văd împlinindu-ţi făgăduiala ce mi- 
ai făcut de a mă trimite la el cu toate cinstirile datorate. Şi 
iată-s în curând treizeci de zile de când stau aici, fără a 
gusta un ceas hrana somnului. 

La vorbele acestea, califul trimise în toată grabă după 
Giafar, şi îi zise: 

— Au şi trecut treizeci de zile, de când nu am mai auzit 
pomenindu-se nimic despre Ali-Nur ben-Hacan! încât socot 
că sultanul de la Bassra trebuie să-l fi dat morţii. Da mă jur 
pe capul meu şi pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor 
mei că, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire acelui tânăr, 
am să-l dau pieirii pe acela care a fost pricina, de-ar fi el 
chiar şi omul care să-mi fie cel mai drag pe lume! Vreau, 
aşadar, o, Giafar, să pleci numaidecât la Bassra pe clipă pe 
dată, să-mi aduci ştiri despre sultanul Mohammad ben- 
Soleiman El-Zeini şi despre purtările lui faţă de Ibn-Hacan 
Ali-Nur! 

Şi Giafar purcese numaidecât la drum. 

Aşadar Giafar ajunse la Bassra şi văzu toată zarvă şi tot 
vuietul şi toată mulţimea aceea vijelită şi rocoşită, şi 
întrebă: 

— Da ce este cu zarva asta? 

Şi numaidecât un potop de glasuri din gloată îi răspunseră 
şi îi istorisiră tot ce i se întâmplase lui Ali-Nur ben-Hacan. 
Când auzi spusele lor, Giafar zori încă şi mai spornic să 


ajungă la sarăi. Şi urcă la sultan şi îi ură bună pace şi îi 
înfăţişă rostul sosirii sale şi îi spuse: 

— Am poruncă, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire lui Ali- 
Nur, să-l dau pieirii pe acela care va fi fost pricina şi să te 
fac să ispăşeşti şi tu, o, sultane, fărădelegea săvârşită! Aşa 
că unde se află Ali-Nur? 

Atunci sultanul trimise pe dată străjerii să-l aducă pe Ali- 
Nur, iar străjerii se duseră după el la locul osândei. De-abia 
intră Ali-Nur, că Giafar se şi ridică şi le porunci străjilor să-i 
zeberească şi pe sultan şi pe vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi 
numaidecât îl căftăni pe Ali-Nur sultan la Bassra şi îl aşeză 
în scaunul domniei în locul lui Mohammad El-Zeini, pe care 
îl întemniţă dimpreună cu vizirul. 

Pe urmă Giafar rămase la Bassra cele trei zile îndătinate 
ale ospeţirii, la sultanul cel nou. Caci, în dimineaţa celei de 
a patra zi, Ali-Nur se întoarse către Giafar şi îi zise: 

— Chiar că tare aş vrea să-l mai văd pe emirul drept- 
credincioşilor! 

Iar Giafar se învoi şi spuse: 

— Să ne facem mai întâi rugăciunea de dimineaţă şi apoi 
să pornim spre Bagdad! 

Iar sultanul spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi îşi făcură rugăciunea de dimineaţă, şi amândoi, însoţiţi 
de străji şi de călăreţi, şi ducându-i cu ei şi pe fostul sultan 
Mohammad El-Zeini şi pe vizirul Saui, luară drumul 
Bagdadului, Şi cât ţinu drumul, vizirul Saui avu vreme să 
cugete şi să-şi muşte pumnii de câinţă. 

Aşadar purceseră la drum, şi Ali-Nur îşi rotea calul pe 
lângă Giafar, până ce ajunseră la Bagdad, sălaşul păcii. Şi 
grăbiră să urce la calif, iar Giafar îi povesti păţania lui Ali- 
Nur. Atunci califul îl pofiti pe Ali-Nur lângă el şi îi spuse: 

— Ia spada aceasta şi taie-i capul, cu chiar mâna ta, 
vrăjmaşului tău, ticălosul de Ben-Saui! 

Şi Ali-Nur luă spada şi se duse spre Ben-Saui. Caci acela 
se uită la el şi îi spuse: 


— O, Ali-Nur! eu m-am purtat faţă de tine precum mi-e 
firea. Nu mă puteam abate de la ea. Dar tu poartă-te la 
rându-ţi precum ţi-e firea! 

Atunci Ali-Nur aruncă spada cât colo, se uită la calif şi îi 
zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, iacătă că m-a biruit! 

Şi rosti ceea ce spune poetul: 

Mi-a răsărit vrăjmaşu-n faţă, venind asupra mea furtună. 

Şi l-am înfrânt - căci ştiu din vremuri o zicătoare care 
sună, „Pe omul bun întotdeauna îl biruieşti cu-o vorbă 
bună!” 

Dar califul grăi: 

— Fie! lasă-l tu! 

Şi îi spuse lui Massrur: 

— O, Massrur! scoală-te şi taie-i capul ticălosului! 

Şi Massrur se sculă şi, dintr-o fulgerătură, îi reteză capul 
vizirului El-Mohin ben-Saui. 

Atunci califul se întoarse către Ali-Nur şi îi zise: 

— Acuma nu ai decât să-mi ceri orice-o fi! Hotărăşte 
preţul! 

Ali-Nur răspunse: 

— O, stăpâne al meu, nu râvnesc nici un fel de domnie şi 
nu vreau să am nimic cu domnia de la Bassra. 

Căci nu găsesc pentru mine altă dorinţă de rostit, decât 
aceea de a avea norocul să mă bucur privind faţa 
Luminăţiei Tale! 

Şi califul răspunse: 

— O, Ali-Nur, din toată inima prietenească şi ca pe o 
cinstire datorată! 

Pe urmă porunci să fie poftită Anis Al-Djalis şi i-o înapoie 
lui Ali-Nur, şi le dărui averi mari şi bogății multe, şi un sarai 
dintre saraiurile cele mai frumoase de la Bagdad, şi le 
statori o simbrie bogată din vistierie. Şi binevoi ca Ali-Nur 
ben-Hacan să-i fie prieten de inimă şi de ospeţe. Şi până la 
urmă îl iertă pe sultanul Mohammad El-Zeini, pe care îl 
puse la loc în volniciile lui, povăţuindu-l ca de aci înainte să 


ia bine seama la vizirii săi. Şi toţi văcuiră în bucurie şi huzur 
până la moarte. 

Caci, urmă mai departe Șeherezada cea povestaşă, să nu 
care cumva să socoţi, o, Măria Ta, că povestea cu Ali-Nur şi 
cu dulcea Anis Al-Djalis, cât de desfătătoare e ea, ar fi la fel 
de minunată ori la fel de uluitoare ca aceea cu Ghanem 
ben-Ayub şi cu sora sa Fetnah! 

Iar sultanul Şahriar răspunse: 

— Păi da eu habar n-am de povestea aceea! 

POVESTEA CU GHANEM BEN-AYUB ŞI CU SORĂ-SA 
FETNAH. 

Şi Şeherezada spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a trăit odată, în 
vechimea vremilor şi în trecutul veacurilor şi al vârstelor, un 
negustor printre negustori, tare bogat, şi părinte a doi 
copii. II chema Ayub. Pe băiat îl chema Ghanem ben-Ayub, 
cunoscut sub porecla de El-Motim El-Masslub73, şi era 
frumos ca luna plină în noapte, şi cu o vorbire răpitoare. Pe 
fată, sora lui Ghanem, o chema Fetnah74, atâta era de plină 
de farmec şi frumuseţe. La moartea lui, tatăl lor, Ayub, le 
lăsă bogății mari... 

Caci, în clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că 
se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a treizeci şi şaptea noapte, spuse: 

Negustorul Ayub, părintele lor, la moartea lui, le lăsă 
bogății mari. Printre altele, le lăsă: o sută de toptane de 
mătăsării, de atlazuri şi de zarpale scumpe, şi o sută de 
oluri pline cu muşc75 curat. Poverile erau legate toate, şi pe 
fiecare legătură sta scris cu litere mari: PENTRU BAGDAD; 
întrucât negustorul Ayub nu socotise că avea să moară aşa 
de grabnic şi gândea să se ducă el însuşi la Bagdad să-şi 
vândă mărfurile cele scumpe. 

Da, odată ce Allah îl chemă pe negustorul Ayub întru mila 
lui cea fară de margini, iar zilele de jale se încheiară, 
tânărul Ghanem se gândi să se ducă el însuşi la Bagdad, în 
locul tatălui său. Îşi luă, aşadar, rămas-bun de la maică-sa, 


de la soră-sa Fetnah, de la apropiații săi şi de la toţi 
locuitorii din mahalaua lui şi din vecinătate; pe urmă se 
duse în suk, năimi cămilele de trebuinţă, îşi încărcă toate 
poverile pe cămile şi se prilejui de plecarea altor negustori 
către Bagdad spre a face drumul împreună cu ei: şi plecă, 
după ce îşi pusese soarta în mâinile lui Allah Preaînaltul. Şi 
Allah îi scrise bună pace, încât Ghanem nu zăbovi să ajungă 
la Bagdad, întreg şi teafăr, cu toate mărfurile. 

De cum ajunse la Bagdad, grăbi să închirieze o casă tare 
frumoasă, pe care o îmbrăcă falnic; aşternu peste tot 
chilimuri scumpe, divanuri şi perne, şi nu uită nici de 
perdelele de la uşi şi de la ferestre; pe urmă porunci să se 
descarce toate mărfurile de pe spinarea cămilelor şi a 
catârilor; şi rămase să se odihnească de ostenelile drumului 
şi aşteptă în tihnă ca toţi negustorii din Bagdad şi toţi 
navabii să vină, unii după alţii, să-i ureze bună pace şi bun 
venit. 

Se socoti atunci să meargă la suk şi să înceapă vânzarea 
mărfurilor. Făcu o legătură din zece bucăţi de bogasiuri 
frumoase şi din borangicuri subţiri, care toate aveau pe ele 
o însemnare cu preţul hotărât, şi se îndreptă spre sukul 
negustorilor. Numaidecât fu întâmpinat cu sârg de toţi 
negustorii, care veniră dinaintea lui şi îi urară bună pace, şi 
îl poftiră să primească nişte răcoritoare, şi îl cinstiră cu 
mare prietenie. Pe urmă îl călăuziră la şeicul sukului care 
numaidecât, doar dintr-o cercetare a mărfurilor, i le 
cumpără pe loc. Şi Ghanem ben-Ayub dobândi astfel un 
câştig de doi dinari de aur pentru fiecare dinar de marfă. Şi 
fu mulţumit de câştig, şi urmă a vinde aşa mai departe în 
fiecare zi câteva bucăţi de ţesături şi câteva burdufuri de 
mMuşc, cu un câştig de doi la unul, şi tot aşa vreme de un an 
întreg. 

Într-o zi, pe la începutul celui de al doilea an, se duse la 
suk ca de obicei. Dar găsi toate prăvăliile închise, iar poarta 
cea mare a sukului închisă la fel. Şi întrucât nu era zi de 
sărbătoare, rămase nedumerit şi întrebă care era pricina. | 


se răspunse că unul dintre negustorii de frunte murise şi că 
toţi negustorii plecaseră să ia parte la înmormântare, iar 
unul dintre trecători îi zise: 

— Ai face bine să te duci şi tu, şi să însoţeşti mortul, 
întrucât asemenea faptă ţi s-ar preţui. 

Şi Ghanem răspunse: 

— Păi de bună seamă! Numai că aş vrea să ştiu unde se 
face înmormântarea. 

Atunci i se arătă; şi intră numaidecât în curtea unei geamii 
din apropiere, îşi făcu sârguincios spălările cele îndătinate 
cu apa din havuz, şi se îndreptă cu toată grabă către locul 
arătat. Se amestecă atunci în mulţimea de negustori şi îi 
însoţi până la geamia cea mare, unde se făcură rugăciunile 
obişnuite asupra trupului celui răposat. Pe urmă alaiul luă 
calea cimitirului, care se afla dincolo de porţile Bagdadului. 
Intrară în mecet şi merseră printre morminte, până ce 
ajunseră la mormântul cu boltă unde trebuia să fie aşezat 
răposatul. 

Rudele mortului întinseseră un cort larg deasupra 
mormântului, şi atârnaseră în el candelabrele, făcliile şi 
felinarele. Şi toţi cei de faţă putură să intre şi să stea la 
adăpost sub cort. Atunci se deschise mormântul, fu pus în el 
trupul, şi se închise la loc capacul sicriului. Pe urmă imamii 
şi ceilalţi slujitori şi cititorii din Coran începură să 
procitească deasupra mormântului suralele sfinte ale Cărţii 
şi suralele statornicite. Şi toţi negustorii, precum şi toate 
rudele mortului, şezură jos roată pe chilimurile aşternute 
sub cort şi ascultară cucernic sfintele Cuvinte. Şi Ghanem 
ben-Ayub, măcar că era zorit să se întoarcă acasă, nu vru, 
din cinstire faţă de rude, să plece el singur, şi rămase să 
asculte împreună cu ceilalţi. 

Slujbele înmormântării nu luară sfârşit decât odată cu 
ziua. Atunci robii sosiră încărcaţi cu sânii mari pline cu 
mâncăruri şi cu dulciuri, şi le împărţiră din belşug tuturor 
celor de faţă, care mâncară şi băură pe săturate, cum este 
îndătinat la orice îngropăciune; pe urmă li se aduseră 


ibricele şi ligheanele, şi se spălară pe mâini, şi şezură jos 
roată, în tăcere, cum e datina. 

Dar, după oarecare vreme, întrucât priveghiul nu avea să 
se ridice decât a doua zi dimineaţa, Ghanem începu să se 
îngrijoreze, din pricina mărfurilor pe care le lăsase acasă 
fară paznic, şi i se făcu frică de hoţi, şi îşi zise în sine: „Sunt 
străin, şi trec a fi drept om bogat. Încât, dacă îmi voi 
petrece noaptea departe de casa mea, hoţii au s-o prade şi 
au să-mi ia toţi banii, şi tot ce mi-a rămas din mărfuri.” Şi 
cum temerile lui nu făceau decât să sporească, se hotări să 
se scoale şi îşi ceru iertăciune de la cei de faţă, spunându-le 
că se duce să desluşească o daravelă grabnică, şi ieşi cât 
mai iute. Porni la drum, prin întuneric, ţinând urma potecii, 
până ce ajunse la poarta cetăţii. Da întrucât se şi făcuse 
miezul-nopţii, găsi poarta de la cetate închisă şi nu văzu nici 
un trecător apropiindu-se ori depărtându-se, şi nu putu să 
audă alt glas decât lătratul câinilor şi chelălăiturile şacalilor, 
amestecate cu urletele lupilor. Atunci strigă, descumpănit şi 
înfricoşat: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah! Mai 
înainte îmi era teamă pentru averea mea, iar acuma îmi 
este pentru viaţa mea!” Atunci luă drumul îndărăt şi începu 
să caute vreun ascunziş, spre a-şi petrece noaptea la 
adăpost, până dimineaţa. Găsi în curând o turbehă76, nu 
departe de acolo, împrejmuită de patru pereţi, şi unde se 
afla un palmier. Turbehaua aceea avea o poartă de piatră, 
care era deschisă. Şi Ghanem intră în turbehă şi se întinse 
jos să doarmă; da somnul nu-i veni, şi îl năpădi spaima de a 
fi aşa, singur-singurel, în mijlocul mormintelor. Atunci se 
ridică în picioare şi deschise uşa şi privi afară. Şi văzu o 
lumină ce strălucea în depărtare, spre poarta cetăţii. Porni 
spre lumina aceea, dar văzu că lumina se apropia şi ea pe 
drumul ce ducea la turbehaua în care se afla el. Atunci 
Ghanem se sperie şi se întoarse repede şi intră iarăşi în 
turbehă, şi avu grijă să închidă bine poarta cea grea şi să 
împingă zăvorul. Pe urmă nu avu tihnă până ce nu se căţără 
în vârful palmierului şi nu se aciui bine printre rămurişuri. 


De acolo, băgă de seamă că lumina se apropia, şi până la 
urmă desluşi că erau trei arapi, dintre care doi cărau o ladă 
mare, iar cel de al treilea ţinea în mână un fanar şi nişte 
târnăcoape. Când ajunseră chiar lângă turbehă, unul dintre 
cei care cărau lada văzu că tovarăşul său cu fanarul se 
oprise nedumerit, şi îl întrebă: 

— Ce este, o, Sauab? 

Sauab răspunse: 

— Tu nu vezi? 

Celălalt zise: 

— Ce să văd? 

Sauab răspunse: 

— O, Kafur, tu nu vezi că poarta la turbehă, pe care am 
lăsat-o deschisă aseară, acuma este închisă şi bine lăcătuită 
pe dinăuntru? 

Atunci cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, le 
zise: 

— Ce minte puţină mai aveţi şi voi! Păi voi nu ştiţi că 
stăpânii pământurilor de primprejur ies în fiecare zi din 
cetate şi vin aici, după ce îşi cercetează livezile, ca să se 
odihnească? Intră aci şi au grijă să încuie poarta după ei, 
când se lasă seara, de frică să nu dea peste ei niscaiva arapi 
ca noi, de care le e o spaimă nemăsurată; întrucât ştiu că îi 
luăm să-i frigem şi să ne ghiftuim cu carnea lor albă. 

Atunci Kafur şi Sauab îi spuseră arapului Bakhita: 

— Chiar că, o, Bakhita, dacă este cineva printre noi sărac 
la minte, apoi acela tu eşti! 

Caci Bakhita răspunse: 

— Văd bine că nu veţi da crezământ vorbelor mele decât 
după ce vom intra în turbehă şi vom da acolo peste careva. 
Ba vă şi dau ştire dinainte că dacă, la ceasul acesta, se află 
cineva în turbehă, acel cineva, când a văzut lumina noastră 
că se apropie, s-a căţărat, înfricoşat, taman în vârful 
vârfului palmierului. Şi numai acolo avem să-l găsim! 

La vorbele acestea ale tuciuriului Bakhita, înspăimântatul 
de Ghanem îşi zise în sineşi: „Ce arap plin de afurisenie! 


Prăpădi-i-ar Allah pe toţi sudanii cei plini de viclenie şi de 
afurisenie!” Pe urmă, tot mai speriat, zise: „Nu este putere 
şi tărie decât întru Allah Preaînaltul şi Autotputintele! Cine 
mai poate să mă scape din prăpastia aceasta?” 

Pe urmă, cei doi arapi care duceau lada îi spuseră arapului 
care ducea felinarul şi târnăcoapele: 

— O, Sauab! caţără-te pe zid şi sări în turbehă şi deschide- 
ne poarta asta închisă pe dinăuntru; că suntem destul de 
vlăguiţi de greutatea lăzii de pe grumajii şi de pe umerii 
noştri. Şi îţi făgăduim, dacă ne deschizi poarta, că avem să 
ţi-l lăsăm ţie pe insul cel mai voinic şi mai rotofei dintre inşii 
pe care îi vom înhăţa aci înăuntru, şi avem să-ţi frigem din 
el o fripturică taman precum se cere ca să fie bine 
rumenită, şi ne legăm să nu lăsăm să se piardă degeaba nici 
măcar o picăturică din untura lui! 

Si Sauab răspunse: 

— Eu, aşa sărac cu duhul cum sunt, iacătă ce socot mai 
degrabă că e bine să facem: întrucât lada ne-a fost dată în 
seamă, cel mai bine este să ne descotorosim de ea 
aruncând-o în turbehă peste zid, de vreme ce ni s-a 
poruncit s-o lăsăm în turbehaua asta! 

Da ceilalţi doi arapi ziseră: 

— Dacă aruncăm lada peste zid, are să se spargă! 

Sauab zise: 

— Aşa-i! da şi dacă intrăm în turbehă, tare mi-e teamă de 
niscaiva tâlhari care s-ar putea să se fi ascuns aci spre a-i 
omori pe trecători şi a-i jefui pe călători! Că taman în 
turbehaua asta îşi dau întâlnire, seara, toţi tâlharii, ca să-şi 
împartă între ei prada. 

Da cei doi arapi care duceau lada îi răspunseră: 

— Om sărac cu duhul! atâta eşti de prostovan, încât să 
crezi în asemenea sminteli? 

Şi, cu asta, cei doi arapi lăsară lada jos la pământ, se 
căţărară peste zid şi săriră în turbehă să deschidă poarta, 
pe când cel de al treilea le ţinea lumina. Tustrei traseră 


lada înăuntru, închiseră la loc poarta de piatră şi şezură jos 
să se odihnească în turbehă. 

Şi unul dintre ei zise: 

— Chiar că, o, fraţilor, iacătă-ne destul de istoviţi de 
drumul cel lung, şi destul de osteniţi de toată truda pe care 
am pus-o ca să ne căţărăm peste ziduri şi să deschidem 
porţile, şi iacătă că e miezul nopţii. Aşa că să ne odihnim în 
tihnă câteva ceasuri, până a ne apuca să trudim la săpatul 
gropii unde ni s-a poruncit să aruncăm lada asta în care nici 
habar n-avem ce se află. După ce ne-om hodini bine, avem 
să ne apucăm de lucru. Or, ia uite ce vă povăţuiesc eu: ca să 
petrecem vesel aceste câteva clipe de odihnă, fiecare dintre 
noi, cei trei hadâmbi tuciurii, să povestim pe rând pricina 
care l-a silit să ajungă hadâmb şi vina pentru care a fost 
scopit! Şi să-şi istorisească de-a fir-a-păr povestea, de la 
început până la sfârşit! În felul acesta, avem să ne petrecem 
noaptea tare vesel. 

Căci în clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a treizeci şi opta noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce unul dintre 
arapii sudani îi îmbie să-şi istorisească între ei pricina 
hadâmbiei lor, arapul Sauab, cel care ducea felinarul şi 
sculele, luă cuvântul şi spuse: 

— Vreţi să vă istorisesc eu mai întâi pricina jugănirii mele? 

Ceilalţi doi răspunseră: 

— De bună seamă! grăbeşte-te să-i dai drumul! 

Atunci hadâmbul sudan Sauab spuse: 

Povestea arapului Sauab, cel dintâi hadâmb sudan. 

Aflaţi, dar, o, fraţii mei, că de-abia împlinisem vârsta de 
cinci ani când negustorul de robi m-a luat şi m-a dus din 
ţara mea spre a mă aduce aici, la Bagdad. Şi m-a vândut 
unui oştean de la sarăi. Omul acela avea o fetiţă care, la 
vremea aceea, avea trei ani. Aşa că am fost crescut laolaltă 
cu ea; şi eram desfătarea tuturor celor din casă când mă 
jucam cu fetiţa, când dănţuiam pentru ea nişte danţuri tare 


zăpăcite, şi când îi cântam cântecele pe care le ştiam; şi 
toată lumea îl iubea pe micuțul tuciurel. 

Am crescut astfel împreună şi am ajuns, eu la vârsta de 
doisprezece ani, iar micuța la vârsta de zece ani. Şi ne lăsau 
tot împreună, fară a ne despărţi. Încât, într-o bună zi, 
găsind-o singură într-un ungher ferit, m-am dus la ea, ca de 
obicei. 

Or taman la ceasul acela fetiţa fusese îmbăiată la 
hammamul din casă şi mirosea de departe tare frumos, şi 
era dulce, şi înmiresmată, şi strălucită toată; iar chipu-i era 
ca luna în cea de a patrusprezecea noapte a ei. Când mă 
văzu, veni fuga la mine şi începurăm să ne jucăm, să ne 
hârjonim şi să facem un potop de nebunii; şi mă muşca, iar 
eu o zgâriam, şi mă ciupea, iar eu la fel, până ce, după o 
bucată de vreme, zebbuleţul meu se îndârji şi se vânzoli şi 
se făcu cât o cheie mare şi se mârgăsi pe sub cămăşuţa 
mea. Atunci copila începu să râdă şi se repezi pe mine şi mă 
dobori la pământ pe spate şi se sui călare pe vintrele mele, 
şi-apoi începu să se zgâlţâie şi să mă zgâlţâie, şi până la 
urmă îmi scoase în vileag mârgăsia. Când i se vădi 
bruzulucul, puse mâna şi începu să-şi aline cu el 
pârdălniciile, dă numai peste şălvăraşii pe care îi avea pe 
ea. Da tot zbuciumul acela îmi spori pojarul şi ajunsei de-o 
îmburdii bine şi mă îmburdi şi ea şi se agăţă de gâtul meu şi 
mă strânse din toate puterile. Şi iacătă că deodată, habar n- 
am cum, pojărnicia răzbătu ca un cui prin şălvăraşi şi-i 
sparse, şi dintr-odată fecioria i se duse. 

La urmă, fetiţa începu iar să râdă şi să mă strângă în braţe 
şi să mă alinte; da eu rămăsei speriat de ceea ce răpisem şi, 
fară a mai zăbovi, mă smulsei din mâinile micuţei mele 
stăpâne şi o luai la fugă şi mă dusei să mă ascund la un 
arăpel prieten cu mine. 

Iar fetiţa nu zăbovi să se întoarcă în casă: şi îndată maică- 
sa, văzându-i rochiţa terfelită şi şălvăraşii străpunşi, scoase 
un țipăt mare şi cercetă ce se afla între gaibaracele fetiţei; 
şi văzu ce văzu! Şi se prăbuşi pe spate şi leşină de tulburare 


şi de mânie. Da îşi veni în fire şi, cum la urma urmei lucrul 
era de neîndreptat, nu zăbovi să se potolească şi să ieie 
toate grijile de a mototoli buclucul şi mai cu seamă de a 
tăinui beleaua faţă de soţul ei, părintele copilei. Şi izbuti, şi 
îndură aşa vreme de două luni, răstimp în care până la 
urmă mă găsi şi nu contenea să mă alinte şi să-mi trimită tot 
soiul de daruri mărunte, ca să mă facă să mă întorc la casa 
stăpânului meu. Şi, după ce mă întorsei acasă, urmară a nu- 
mi pomeni nimic despre belea şi a o tăinui cu grijă faţă de 
tatăl fetei, care de bună seamă că m-ar fi omorât; şi nici 
mama fetiţei, nici nimeni altcineva nu îmi doreau atâta rău, 
întrucât tare mă mai îndrăgeau. 

La capătul acelor două luni, mama fetei izbuti s-o 
logodească cu un bărbier tânăr, care era bărbierul 
părintelui fetei şi care venea adesea în casă spre a-l 
bărbieri. Şi mama îi statori o zestre din banii ei şi îi făcu 
haine de nuntă şi îşi dădu toate silinţele. Pe urmă chibzuiră 
să prăznuiască nunta. Şi atunci fu chemat bărbierul cel 
tânăr cu sculele lui; şi mă înhăţară, şi bărbierul îmi legă 
boşiţele şi îmi tăie cele două ouşoare şi, într-o clipită, mă 
lăsă hadâmb. Şi prăznuirea însurătoarei se desfăşură, iar 
eu fusei făcut hadâmbul tinerei mele stăpâne, şi de aci 
înainte trebui să merg înaintea ei oriunde se ducea, fie la 
suk, fie în vreo ospeţie, fie pe la casa părintească. lar maică- 
sa făcu lucrurile aşa de tainic, încât nimeni nu ştiu nimic 
despre păţanie, nici ginerele, nici rudele, nici prietenii. Şi 
ca să-i încredinţeze pe oaspeţi de fecioria fetei, maică-sa 
tăie un porumbel şi mânji cu sângele lui cămaşa miresei şi, 
după datină, trimise cămaşa, pe la sfârşitul nopţii, în sala de 
zaiafet, să fie cercetată pe rând de toate muierile poftite la 
nuntă, care lăcrimară de duioşie. 

Şi din ceasul acela m-am mutat, împreună cu tânăra mea 
stăpână, în casa bărbierului, soţul ei. Şi putui, în felul 
acesta, să mă desfăt nepedepsit, după voia şi în măsura 
puterilor mele, cu frumuseţea şi cu desăvârşirile trupului ei 
dulce. Că ouşoarele mi se duseseră, dreptu-i, da zebbul îmi 


rămăsese. Aşa că puteam, fară primejdie şi fară griji, s-o 
sărut mai departe şi s-o strâng în braţe pe stăpâna mea cea 
mică, până la moartea ei, şi cea a soţului ei, şi a mamei, şi a 
tatălui ei. Atunci ajunsei, după pravilă, bun al vistieriei, şi pe 
urmă hadâmb printre hadâmbii de la sarăi. Şi-aşa iacătă-mă 
tovarăş cu voi, o, fraţilor arapi! 

Şi-aceasta-i pricina jugănirii mele şi pricina hadâmbiei 
mele. Şi-acuma, pacea fie asupră-vă! 

Cu vorbele acestea arapul Sauab tăcu, iar cel de al doilea 
arap, Kafur, luă vorbă şi spuse: 

Povestea arapului Kafur, cel de al doilea hadâmb sudan. 

Aflaţi, dar, o, fraţilor, că aveam opt ani la începutul poveştii 
mele. Da eram de mult tare iscusit la dibăcia de a minţi; şi 
în fiecare an, numai o dată pe an, îi trăgeam negustorului 
de robi o minciună de-i plesnea fundul şi cădea cu zgaidele 
în sus. Încât negustorul de robi ajunse să vrea a se 
descotorosi de mine cât mai iute şi mă duse în mâinile 
telalului din mezat şi îi spuse să mă strige în suk astfel: 
„Cine vrea să cumpere un arăpel cu meteahna lui?” Şi 
telalul porni să străbată cu mine toate sukurile, strigând 
vorbele acelea. Şi îndată un isteţ dintre negustorii din suk 
veni şi îl întrebă pe telal: 

— Da care-i meteahna arăpelului? 

El răspunse: 

— Este aceea de a spune în fiecare an o minciună, o 
singură minciună, nu mai mult! 

Negustorul întrebă: 

— Şi ce preţ s-a hotărât pentru arăpelul acesta cu 
meteahna lui? 

El răspunse: 

— Numai şase sute de drahme. 

Negustorul zise: 

— Il iau. Şi ia şi tu douăzeci de drahme pentru misitie. 

Şi pe loc fură adunaţi martorii la vânzare, şi târgul se 
încheie între telal şi negustorul din suk. Atunci telalul mă 
duse la casa noului meu stăpân, luă banii şi misitia, şi plecă. 


Stăpânul meu nu se zgârci să mă îmbrace curat şi într-un 
fel care îmi şedea bine; şi şezui aşa la el un an întreg fară 
nici un necaz. Da veni al doilea an, şi se prevestea ca un an 
binecuvântat, plin de roadă şi cu belşug de poame. Încât 
negustorii nu şovăiră a-şi da ospeţe unii altora pe la grădini; 
şi fiecare la rându-i se întrecea să facă târguieli pentru 
zaiafet, până ce veni şi rândul stăpânului meu. Atunci 
stăpânul meu îi pofti pe negustori la o grădină a lui afară 
din cetate, şi porunci să se care acolo tot ce era de 
trebuinţă ca mâncare şi băutură; şi toată lumea şezu jos să 
bea şi să mănânce, de dimineaţă până la prânz. Atunci 
stăpânul meu avu trebuinţă de un anume lucru, pe care îl 
uitase acasă şi îmi zise: 

— O, robule, încalecă pe catârca mea şi du-te iute acasă 
să-i ceri stăpânei tale cutare lucru, şi dă zor de te întoarce. 

lar eu mă supusei poruncii şi pornii cu toată grabă spre 
casă. 

Când ajunsei aproape de casă, începui să scot nişte ţipete 
amarnice şi să vărs nişte lacrimi mari; şi numaidecât mă 
înconjură o liotă de locuitori de pe uliţă şi din mahala, mari 
şi mici. Şi muierile îşi iţiră capetele pe la uşi şi pe la 
ferestre, iar soţia stăpânului meu îmi auzi ţipetele şi veni să 
deschidă, urmată de fetele ei; şi toate mă întrebară ce 
pricină mă aducea aşa. 

Eu răspunsei, plângând: 

— Stăpânul meu, care şedea în grădină cu oaspeţii, a 
plecat o clipită ca să se ducă lângă un zid, pentru o nevoie. 
Şi deodată zidul s-a prăbuşit, şi stăpânul meu a pierit sub 
dărâmături. Eu atunci, speriat, am sărit pe catâr că şi-am 
venit în fuga mare să vă dau de ştire cum stă treaba. 

Când auziră vorbele mele, femeia şi fetele începură să 
scoată nişte ţipete amarnice, să-şi sfâşie hainele şi să se 
plesnească pe obraji şi pe cap cu palmele; şi toţi vecinii 
veniră fuga şi le înconjurară. Pe urmă soţia stăpânului meu, 
în semn de jale mare, precum e datina la moartea fară de 
veste a capului casei, începu să răstoarne casa, să sfarme şi 


să spargă poliţele şi lucrurile, să le arunce pe ferestre, să 
facă praf ce se putea face praf, şi să smulgă uşile şi 
ferestrele. Pe urmă puse să fie vopsite toate zidurile pe 
dinafară cu albastru şi lipi pe ele fleoaşte de noroi. Şi ţipă la 
mine: 

— Kafur, ticălosule, ia uite cum stai înţepenit! pune mâna 
şi ajută-mă să sparg dulapurile, să sfărâm toate sculele şi să 
fac cioburi toate farfuriurile! 

Eu atunci, fară a mai avea trebuinţă de alt îndemn, mă 
repezii cu toată inima şi mă apucai să sparg şi să sfarm tot, 
şi dulapuri, şi lucruri scumpe, şi farfuriuri; pusei pe foc şi 
chilimurile, şi păturile, şi perdelele, şi ţesăturile cele de 
preţ, şi perinele; când isprăvii, mă apucai şi de casă şi mă 
repezii la tavane şi la pereţi, şi stricai totul din temelie până 
în creştet. Şi în toată vremea asta nu conteneam să mă jelui 
şi să mă bocessc: 

— O, bietul meu stăpân! o, nenorocitul meu de stăpân! 
După asta, stăpâna mea şi fetele ei îşi aruncară iaşmacele 
şi, cu chipurile dezvelite şi cu pletele deşirate, ieşiră în uliţă 

şi îmi ziseră: 

— O, Kafur, ia-o înaintea noastră ca să ne arăţi drumul şi 
du-ne la locul unde a fost îngropat stăpânul tău sub 
dărâmături. Că trebuie să-l scoatem de acolo ca să-l punem 
în sicriu, şi să-l aducem acasă, şi-apoi să-i facem slujbele de 
înmormântare care i se cuvin! 

Atunci o luai înaintea lor, ţipând întruna: 

— O, bietul meu stăpân! 

Şi toată lumea venea după mine, cu femeile cu feţele 
dezvelite şi cu părul răvăşit, ţipând şi gemând. Şi încet, 
încet alaiul nostru spori cu toţi locuitorii de pe toate ulițele 
pe care le străbâteam, bărbaţi, femei, copii, fete şi babe; şi 
toţi se băteau peste faţă şi plângeau până peste poate. Iar 
pe mine mă apucă cheful să-i duc să înconjure cetatea şi-i 
făcui să străbată toate ulițele; şi toţi trecătorii întrebau ce s- 
a întâmplat, şi li se povestea ce mă auziseră pe mine 


spunând, şi strigau atunci: „Nu este putere şi tărie decât 
întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!” 

Ast timp, câţiva o povăţuiră pe femeia stăpânului meu să 
meargă mai întâi să-l caute pe valiu77 şi să-i istorisească 
nenorocirea. Şi toţi merseră la valiu, pe când eu le spusei că 
mă duc înaintea lor la grădină, la năruiturile care îl 
îngropaseră pe stăpânul meu. 

Ci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a treizeci şi noua noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul Kafur îşi 
urmă astfel istorisirea păţaniei sale: 

Eu atunci fugii la grădină; iar femeile, cu toţi ceilalţi, se 
duseră la valiu şi îi povestiră întâmplarea. Atunci valiul se 
sculă şi încălecă pe cal şi luă cu el nişte robi încărcaţi cu 
lopeţi şi cu cazmale, cu saci şi cu coşuri; şi toată lumea luă 
calea grădinii, urmând arătările mele. 

Eu la rându-mi îmi pusei ţărână pe cap, începui să mă 
plesnesc peste faţă şi ajunsei la grădină, ţipând: 

— O, biata mea stăpână! vai, bietele mele stăpâne cele 
mici! uf, stăpânii mei stăpâni! 

Şi ajunsei aşa între oaspeţi. Când mă văzu - cu capul plin 
de ţărână şi bătându-mă peste ochi şi ţipând: „Vai, cine o să 
mai aibă grijă de mine de aci înainte? Uf, ce femeie are să 
mai fie vreodată atâta de bună ca biata mea stăpână!” - 
stăpânul meu se schimbă la chip şi se şofrăni de tot, şi îmi 
zise: 

— Ce ai, o, Kafur? Şi ce s-a întâmplat, spune? 

Eu spusei: 

— O, stăpâne al meu, când mi-ai dat poruncă să mă duc la 
stăpâna mea să caute ceea ce ai cerut, am ajuns şi am găsit 
casa toată prăbuşită, şi îngropate sub dărâmăturile ei şi pe 
stăpâna mea, şi pe fetele ei! 

EI atunci strigă: 

— Stăpâna ta n-a putut să scape? 

Eu spusei: 


— Vai, nu! Nimenea n-a scăpat; cea dintâi care a fost lovită 
a fost chiar stăpâna mea cea mare! 

EI îmi zise: 

— Da stăpâna ta cea mică, cea mai mică dintre copilele 
mele, n-a izbutit să scape? 

Eu spusei: 

— Păi nu! 

EI îmi zise: 

— Da catârca, nici ea n-a izbutit să scape, catârca, aceea 
pe care o călăresc eu de obicei? 

Eu răspunsei: 

— Nu, o, stăpâne al meu, că zidurile casei şi zidurile 
grajdului s-au prăbuşit peste tot ce era viu în casă, până şi 
peste oi, şi peste gâşte, şi peste găini! Şi toate au ajuns o 
grămadă de carne storşită şi au pierit sub dărâmături. Şi nu 
a mai rămas nimic. 

EI îmi zise: 

— Şi nici baremi stăpânul tău cel mare, cel mai mare 
dintre băieţii mei? 

Eu spusei: 

— Vai, nu! Nu mai e nimenea viu. Şi nu mai e nici casa, nici 
cei din ea. Şi nu mai e nici baremi o urmă din toate. Cât 
despre oi, despre gâşte şi despre găini, la ceasul de-acuma 
trebuie să fie prada pisicilor şi a câinilor. 

Când stăpânul meu auzi vorbele mele, lumina se 
preschimbă în ochii lui în neguri; îşi pierdu toată simţirea şi 
toată vrerea; şi picioarele i se ologiră; şi vinele i se 
damblagiră; şi spinarea i se frânse. Pe urmă începu să-şi 
rupă hainele şi să se bată peste ochi, şi să-şi smulgă 
turbanul de pe cap. Şi nu conteni să se zbuciume aşa şi să 
se bată, decât când îşi văzu tot chipul plin de sânge. Şi 
strigă: „Of, copiii mei! of, nevasta mea! of, ce prăpăd! of, ce 
nenorocire se asemuie cu a mea!” Pe urmă toţi negustorii 
începură să se vaicăre la fel şi să plângă cu el, spre a-i arăta 
mila lor, şi îşi sfâşiară hainele la fel. 


După care, stăpânul meu, urmat de toţi oaspeţii, plecă de 
la grădină, dându-şi întruna lovituri amarnice, mai cu 
seamă peste ochi. Şi ajunse ca un om beat. Da de-abia ieşi 
pe poarta grădinii, că văzu un vârtej mare de praf şi auzi 
nişte ţipete mari de jelanie. Şi îndată îl văzu pe valiu, cu toţi 
oamenii săi şi urmat de femeile casei, de toţi locuitorii din 
mahala şi de toţi trecătorii care li se alăturaseră de-a lungul 
drumului, dornici să afle cum s-a petrecut nenorocirea. Şi 
toată lumea plângea şi se tânguia. 

Cea dintâi fiinţă cu care stăpânul meu se întâlni ochi în 
ochi fu stăpâna mea, soţia lui, şi, în urma ei, fetele sale. 

La vederea lor, stăpânul meu rămase năuc şi îşi simţi 
minţile cum îşi iau zborul; pe urmă începu să râdă şi toţi se 
aruncară în braţele lui şi i se agăţară de gât, plângând şi 
spunând: 

— O, tată! binecuvântat să fie Allah că te-a scăpat! 

EI le zise: 

— Dă voi cum aţi scăpat şi ce-aţi păţit acasă? 

Soţia lui spuse: 

— Binecuvântat fie Allah, carele ne-a ajutat să-ţi vedem 
chipul nevătămat! Da cum ai făcut de-ai scăpat şi-ai ieşit de 
sub dărâmături? Că noi, precum vezi, suntem teferi şi 
sănătoşi. Şi fară ştirea năprasnică pe care Kafur a venit să 
ne-o aducă, nu s-ar fi întâmplat nimic nici acasă! 

El se minună: 

— Ce ştire? 

Ea spuse: 

— Kafur a venit acasă, cu capul gol, cu hainele sfâşiate, şi 
ţipând: „O, bietul meu stăpân! O, nenorocitul meu de 
stăpân!” Noi i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” Ela spus: 
„Stăpânul meu s-a cuicit lângă un zid ca să-şi îndeplinească 
o nevoie, când deodată zidul s-a prăbuşit şi l-a îngropat de 
viu!” 

Atunci stăpânul meu, la rându-i, le spuse: 

— Pe Allah! păi Kafur a venit chiar adineaori la mine 
ţipând: „O, stăpâna mea! o, bieţii copii ai stăpânului meu 


VW 
! 


Eu i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El mi-a spus: „Stăpâna 
mea s-a prăpădit, şi ea şi toţi copiii, sub dărâmăturile 
casei!” 

Cu asta, stăpânul meu se întoarse spre mine şi văzu că eu 
îmi turnam mai departe ţărână în păr şi mă jeluiam, şi îmi 
sfâşiam hainele, şi îmi azvârleam cât colo turbanul. Atunci 
îmi aruncă un strigăt năprasnic, spre a-mi spune să mă 
apropii. Şi mă dusei la el, şi îmi zise: 

— A, rob ticălos! cobe de arap, pui de lele şi plod de căţea! 
o, blestemat din neam blestemat! Pentru ce ne-ai pricinuit 
toate necazurile astea şi ne-ai stârnit toate buclucurile 
astea? Da, pe Allah! am să te pedepsesc pe măsura 
fărădelegii tale, am să-ţi despart pielea de pe trup şi trupul 
de pe oase! 

Eu atunci, fară nici o sfială, îi spusei: 

— Pe Allah! ia să te văd că îmi faci vreun rău cât de mic, 
după ce m-ai cumpărat cu meteahna mea, şi asta de faţă cu 
martori, şi martorii au să mărturisească toţi că m-ai 
cumpărat fiind prevestit. Aşa că ştiai că meteahna mea este 
să trag o minciună pe fiecare an; şi-apoi aşa au strigat şi 
telalii. Or, chiar sunt dator să te prevestesc că tot ce am 
făcut nu este decât o jumătate de minciună şi că până la 
sfârşitul anului îmi rămâne să făptuiesc cea de a doua 
jumătate a minciunii întregi, pe care trebuie s-o împlinesc! 

La vorbele acestea, stăpânul meu strigă: 

— O, tu, cel mai spurcat şi cel mai afurisit dintre toţi arapii, 
ce?! tot ce-ai săvârşit nu este decât o jumătate de 
minciună? Chiar că asta-i o pacoste peste măsură! Du-te, 
câine şi pui de căţea, te izgonesc! Eşti slobod de orice 
robie! 

Eu îi răspunsei: 

— Pe Allah! dacă tu mă slobozeşti, eu nicidecum! Că eu nu 
vreau să te slobozesc până nu s-o încheia anul şi nu mi-oi 
împlini şi cealaltă jumătate a minciunii! Numai atunci 
urmează să mă duci la suk şi să mă vinzi la preţul la care m- 
ai cumpărat, cu meteahna mea. lar acuma nu poţi să mă 


lepezi, întrucât nu am nici un fel de meserie spre a-mi ţine 
zilele. Şi tot ceea ce îţi spun este lucru legiuit, şi pecetluit în 
chip legiuit de către legiuitori încă de când am fost 
cumpărat! 

Pe când noi vorbeam în felul acesta, toţi locuitorii care 
veniseră acolo ca să fie de faţă la înmormântare întrebară 
ce s-a întâmplat. Atunci li se povesti, şi valiului, şi tuturor 
negustorilor, şi tuturor prietenilor, minciuna pe care o 
trăsesem, şi li se spuse: 

— Da toate astea nu sunt decât numai o jumătate de 
minciună! 

La lămuririle date, toţi cei de fată rămaseră uluiţi peste 
măsură şi găsiră că jumătatea aceea era încă tare 
nemăsurată. Şi mă afurisiră şi îmi aruncară tot soiul de 
ocărâturi care de care mai amarnice. Da eu stătui dârz, 
râzând şi spunând: 

— Cum poate să mă certe, de vreme ce m-a cumpărat cu 
meteahna mea? 

Ajunserăm în curând pe uliţa pe care locuia stăpânul meu; 
şi văzu că toată casa lui nu mai era decât o grămadă de 
dărâmături, şi află că eu fusesem cel care săvârşise 
stricăciunile cele mai mari şi că spărsesem lucrurile care 
preţuiau mulţi bani; că soţia lui îi spuse: 

— Kafur a spart lucrurile, şi vasele, şi farfuriurile, şi el a 
pustiit tot! 

Şi mânia stăpânului meu nu făcu decât să sporească; şi 
zise: 

— În viaţa mea n-am văzut pui de târfa, un plod al ruşinii 
ca ticălosul ăsta de arap! Şi mai are nas şi să spună că toate 
astea nu sunt decât o jumătate de minciună! Ce are să fie, 
dar, când are să fie o minciună întreagă? Păi atunci are să 
fie prăpădul, măcar al unei cetăţi întregi, ori a două cetăţi! 

Cu asta, mă duse pe sus la valiu, care porunci să mi se 
tragă o bătaie bună, de-mi pierdui simţirea şi căzui leşinat. 

Pe când mă aflam în starea aceea, trimiseră după un 
bărbier cu sculele lui, care mă scopi şi apoi îmi arse rana cu 


fierul roşu. Şi când mă deşteptai, mă pomenii că nu mai 
aveam nici un ou şi că ajunsesem hadâmb pe toată viaţa 
mea de aci încolo. Atunci stăpânul meu îmi zise: 

— Aşa precum mi-ai ars tu inima, încercând să-mi răpeşti 
ce aveam mai scump, tot aşa eu, la rându-mi, îţi ard inima 
răpindu-ţi ce ai tu mai scump! 

Pe urmă mă luă cu ella suk şi mă vându pe un preţ cu mult 
mai mare decât cel la care mă cumpărase, întrucât 
ajunsesem mai scump, dat fiind că fusesem făcut hadâmb. 

De-atunci nu am mai contenit să arunc zâzania şi 
tulburarea în toate casele în care am fost luat ca hadâmb; şi 
am trecut de la un stăpân la altul, de la un emir la alt emir, 
de la un navab la alt navab, după vânzări şi cumpărări, 
până ce într-o zi am ajuns în stăpânirea saraiului emirului 
drept-credincioşilor. Da am decăzut rău, şi puterile mi-au 
slăbit odată cu pierderea ouălor mele. 

Şi-aşa-i, o, fraţilor, cu pricina jugănirii şi cu pricina 
hadâmbiei mele. Am isprăvit! Uassalam! 

Cei doi arapi, după ce ascultară povestea tovarăşului lor 
Kafur, începură să râdă şi îi spuseră: 

— Eşti o pramatie afurisită, plod de pramatie! Iar 
minciuna ta a fost o minciună năprasnică! 

Pe urmă, cel de altreilea arap, pe care îl chema Bakhita, 
luă vorbă la rândul lui şi, întorcându-se spre cei doi soţi ai 
săi, le spuse: 

Povestea arapului Bakhita, cel de al treilea hadâmb 
sudan7/8 

Aflaţi, o, feciori ai moşului meu, că tot ceea ce am auzit aici 
este de râs şi de nimic. Am să vă istorisesc şi eu pricina 
pierderii ouălor mele şi temeiul hadâmbiei mele, şi aveţi să 
vedeţi că mi s-ar fi cuvenit încă şi mai rău! întrucât am 
încălărat-o pe stăpână-mea, şi m-am ticăloşit cu copilul, fiul 
stăpânei mele. 

Dar amănuntele acelei ticăloşii sunt atâta de 
nemaipomenite şi atâta de împănate cu buclucuri, că acuma 
ar fi prea lung să vi le povestesc. Întrucât, o, verişcanilor, 


iacătă că se luminează de ziuă, şi au să ne prindă zorii până 
a mai avea vreme să săpăm groapă şi să aruncăm în ea lada 
pe care am cărat-o până aici; şi poate că atunci avem să ne 
înfundăm amarnic şi să ne primejduim a ne pierde sufletul. 
Aşa că hai să îndeplinim treaba pentru care am fost trimişi 
aici; după care, nu am să preget a vă istorisi şartul 
ticăloşeniei şi al hadâmbiei mele. 

Cu vorbele acestea, arapul Bakhita se sculă, şi se sculară 
şi ceilalţi doi, bine odihniţi, şi tustrei, la lumina felinarului, 
începură să sape pământul, ca să facă o groapă pe măsura 
lăzii; Kafur şi Bakhita săpau, iar Sauab strângea pământul 
în coşuri şi îl arunca afară; şi tot aşa, până ce săpară o 
groapă adâncă de o jumătate de stat de om, şi puseră lada 
în ea şi o acoperiră cu pământ, şi neteziră locul. După care, 
îşi luară uneltele şi felinarul, ieşiră din turbehă, închiseră 
poarta şi plecară grabnic. 

lac-aşa! iar Ghanem ben-Ayub, tot pitit în vârful 
palmierului, ascultase toate vorbele acelea şi îi văzuse pe 
hadâmbi plecând. După ce se încredinţă pe deplin că 
rămăsese singur, începu să-şi bată capul gândind la ce-o fi 
în ladă, şi îşi zise: „Cine ştie cam ce-ar putea să fie în lada 
aceea!” Da încă nu izbuti a se hotări să se dea jos din 
palmier, de frica întunericului, şi aşteptă să se ivească cele 
dintâi mijiri ale zorilor de zi. Atunci se lăsă jos din palmier şi 
începu să scobească pământul cu mâinile, şi nu se mai opri 
decât după ce scoase lada la iveală şi o trase din groapă. 

Luă atunci un pietroi şi începu să izbească în lacătul care 
închidea capacul lăzii şi, până la urmă, îl sparse. Şi săltă 
capacul. Şi găsi în ladă o copilă, nicidecum moartă, ci 
adormită, întrucât răsuflarea ei suia şi cobora într-un chip 
dulce şi statornic, şi pesemne că nu era decât sub puterea 
vreunui banj79. 

Copila aceea era de o frumuseţe fară de asemuire şi avea 
un obraz gingaş, şi dulce, şi răpitor. Era încărcată de 
giuvaieruri, de nestemate şi de tot felul de odoare; avea la 
gât un gherdan de aur bătut cu geme scumpe, la urechi 


nişte cercei dintr-o singură piatră minunată, iar la gleznele 
de la mâini şi de la picioare nişte brățări de aur şi de 
adamante; şi toate trebuie să fi prețuit cu mult mai mult 
decât toată domnia unui sultan. 

După ce Ghanem ben-Ayub se uită bine la copilandra 
nurlie şi se încredinţă că nu păţise nici o silnicie din partea 
dezmăţaţilor de hadâmbi care o căraseră până acolo şi 
vruseseră s-o îngroape de vie, se aplecă spre ea şi o luă în 
braţe şi o puse uşurel pe pământ, întinsă pe spate. Când 
fetişcana răsuflă aerul proaspăt care îi intră în nări, 
culoarea obrajilor i se însufleţi, şi scoase un suspin mare, şi 
tuşi, şi strănută; şi, la mişcarea aceea, îi căzu din gură o 
bucată mare de banj, în stare să culce şi un elefant răstimp 
de la o noapte până la cealaltă noapte. Atunci fata deschise 
ochii, şi ce ochi! şi, încă sub puterea banjului, îşi întoarse 
privirile vrăjitoare către Ghanem ben-Ayub şi rosti cu glas 
murmurător şi cu un fel de a grăi gingaş şi învăluitor80: 

— Da unde eşti, micuța mea Riha? vezi că mi-e sete! 
Grăbeşte de mă răcoreşte! Da tu unde eşti, Zahra81? şi tu, 
Sabiha82? şi tu, Sagarat Al-Dorr83? şi tu, Nur Al-Hada84? 
şi tu, Nagma85? şi tu, Subhia86? şi tu, mai ales, micuța mea 
Nozha87, o, dulceaţo, o, gingaşo Nozha88? Oare unde 
sunteţi, de nu răspundeţi? 

Şi cum nimeni nu răspundea, până la urmă copila deschise 
ochii cu totul şi se uită de jur împrejurul ei şi, speriată, 
strigă: 

— Vai de mine! ia uite că sunt singură între morminte! Oh! 
cine a putut să mă ia şi să mă răpească din saraiul şi din 
iatacul meu cel cu perdele frumoase şi cu chilimuri mândre, 
ca să mă arunce aici, între nişte pietre de mormânt? Da ce 
făptură poate vreodată să ştie ce stă ascuns în afundul 
inimilor? O, Tu, acela carele ştii tainele cele mai închise, o, 
Atoateîmpărţitorule, tu ai să ştii să deosebeşti şi bunii şi răii 
la ziua învierii şi la ceasul judecății tale! 

Şi-aşa! Iar Ghanem şedea înmărmurit pe cele două 
picioare ale lui. Apoi înaintă şi spuse: 


— O, crăiţă a frumuseţii, tu, cea al cărei nume trebuie să 
fie mai dulce decât mustul de curmală şi al cărei mijlocel 
este mai mlădiu decât ramură de palmier; eu sunt Ghanem 
ben-Ayub; şi aici chiar că nu se află nici un sarai cu perdele 
şi nici morminte cu morţi, dar se află robul tău trimis 
anume de către Stăpânul Atoateştiutor şi Atotputinţe spre a 
te pune la adăpost de orice necaz, a te apăra de orice 
supărare şi a te ajuta să răzbaţi la rosturile tale! Şi-atunci 
poate că şi tu ai să-mi dăruieşti bunăvoința ta, o, mult 
dorito! 

Pe urmă tăcu. 

După ce se încredinţă bine că tot ceea ce vedea era 
aievea, copila grăi: 

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul 
Allah! Şi mărturisesc că Mahomed este trimisul lui Allah! 

Pe urmă se întoarse către Ghanem, se uită la el cu ochii ei 
strălucitori, îşi puse mâna la inimă şi rosti cu glasul ei dulce: 

— O, tinere binecuvântat, iată că mă trezesc în 
necunoscut! Poţi să-mi spui cine m-a adus aici? 

El spuse: 

— O, stăpână a mea, au fost trei hadâmbi arapi care te-au 
adus într-o ladă. 

Pe urmă Ghanem îi istorisi copilei toată povestea, şi cum 
fusese el prins de noapte afară din cetate, şi cum ajunsese 
el s-o scoată afară din ladă, şi cum fară el ea ar fi murit 
înăbuşită sub pământ. Pe urmă o rugă să-i istorisească şi ea 
povestea ei şi pricina acelei păţanii. Şi ea îi răspunse: 

— O, tinere, preamărit fie Allah carele m-a aruncat în 
mâinile unui om ca tine! Mă rog, aşadar, ţie, deocamdată să 
te ridici şi să mă pui îndărăt în ladă; pe urmă să te duci să 
cauţi pe drum vreun catârgiu ori vreun geambaş de vite de 
povară, care să poată să încarce lada aceasta; pe urmă să 
mă duci acasă la tine. Numai atunci ai să vezi ce foloase vei 
avea, şi te vei bucura, mulţumită mie, de tot felul de 
huzururi şi de noroc! Şi am să pot apoi să-ţi istorisesc toată 
povestea mea şi să-ţi deştern păţaniile mele. 


La vorbele acestea, Ghanem fu bucuros foarte şi alergă 
numaidecât să caute vreun catârgiu; şi cum se şi luminase 
bine de ziuă, iar soarele ardea din toată strălucirea lui, 
treaba nu fu anevoioasă; peste un scurt răstimp, Ghanem se 
întoarse cu un catârgiu şi, cum avusese grijă s-o pună pe 
copilă îndărăt în ladă, îl ajută pe catârgiu să suie lada pe 
spinarea catârului, şi luară grabnic calea spre casă. Şi, pe 
drum, Ghanem simţi că dragostea lui faţă de fată îi 
pătrunde inima; şi fu bucuros până peste poate gândindu-se 
că în curând avea să fie a lui copilandra aceea care, ca 
roabă la mezatele din suk, ar fi prețuit mai bine de zece mii 
de dinari de aur, şi care avea pe ea, ca giuvaieruri, pietre 
scumpe şi odoare de haine cine mai ştie de câtă avere! Şi, 
plin de socoatele lui voioase, i se părea că nu mai ajunge 
odată acasă. Până la urmă, cu catârgiul după el, ajunse în 
bună pace, şi îl ajută pe catârgiu să dea jos ladă şi s-o care 
în casă. 

Şi în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele 
îngăduite. 

Dar cândfu cea de a patruzecea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ghanem ben-Ayub 
ajunse în bună pace acasă cu lada, pe care o deschise şi din 
care o scoase pe copilă. Fata cercetă casa şi văzu că era o 
casă frumoasă, aşternută cu chilimuri de culori vii şi vesele, 
şi îmbrăcată cu ţesături şi cu zarpale de mii de culori, şi 
odihnitoare la privit; şi calabalâcuri scumpe, şi multe alte 
lucruri; şi văzu legăturile cele mari de mărfuri şi de ţesături 
scumpe, şi vigurile de mătăsuri şi de atlazuri, şi olurile pline 
cu burdufurile de mugşc. Pricepu atunci că Ghanem era un 
negustor mare, stăpân pe bogății multe. Ridică apoi 
iaşmacul cu care avusese grijă să-şi acopere chipul şi se 
uită cu luare-aminte la tânărul Ghanem; şi văzu că era 
frumos şi tare lipicios, şi îl îndrăgi, şi îi zise: 

— O, Ghanem, vezi şi tu că dinaintea ta nu îmi mai acopăr 
faţa! Da mi-e tare foame, şi te rog să-mi aduci repede ceva 


de mâncare! 

Şi Ghanem răspunse: 

— Pe capul şi ochiul meu! 

Şi alergă la suk şi cumpără un miel fript la cuptor, o tablă 
cu dulciuri de soiul cel mai bun, pe care o luă de la 
negustorul de zaharicale, Hagi Soleiman, cel mai vestit 
negustor de dulciuri din Bagdad, o tablă cu halva, cu 
migdale, cu fistic şi cu poame de toate neamurile, câteva 
urcioare pline cu vin vechi, şi la urmă nişte flori de toate 
felurile. Şi cără totul acasă şi rândui poamele în tăvile cele 
mari de farfuriu, şi florile în oluri scumpe, şi puse totul 
dinaintea fetei. Ea atunci îi zâmbi şi se lipi de el, îi aruncă 
mâinile împrejurul gâtului şi începu să-l strângă în braţe şi 
să-l alinte, şi să-i spună un potop de lucruri pline de 
dulceaţă. Şi Ghanem simţi dragostea cum i se împlântă şi 
mai tare în carne şi în inimă. Pe urmă începură amândoi să 
mănânce şi să bea, până la căderea nopţii; şi, în vremea 
asta, avură tot răgazul să se deprindă unul cu altul şi să se 
îndrăgească, dat fiind că amândoi erau de aceeaşi vârstă şi 
de o frumuseţe la fel. După ce se lăsă noaptea, Ghanem 
ben-Ayub se duse şi aprinse candelabrele şi sfeşnicele; iar 
sala se lumină încă şi mai mult de strălucirea chipurilor lor 
decât de lumina lumânărilor. Pe urmă Ghanem aduse 
lăutele cele desfătătoare, şi şezu jos lângă copilă, şi urmă a 
bea şi a-i turna şi ei să bea, să-i umple pocalele şi să bea cu 
ea, pe urmă să se hârjonească cu ea potoape de hârjoane 
alintate, şi să râdă, şi să cânte cântecele cele mai strălucite 
şi stihurile cele mai mlădioase, şi toate astea nu făcură 
decât să tot sporească în ei patima pe care o simțeau unul 
faţă de celălalt. Încât binecuvântat să fie şi preaslăvit acela 
carele împreună inimile şi leagă dragostele! 

Ghanem şi copila nu îşi conteniră hârjoanele şi zaiafetul 
decât la ivirea zorilor dimineţii. Şi, cum până la urmă 
somnul le îngreuie pleoapele, adormiră unul în braţele 
celuilalt, dar fară a făptui nimic, în ziua aceea, pe deplin. 


De cum se trezi, Ghanem nu vroi să rămână zăbavnic cu 
purtările cele alese, şi alergă la suk să cumpere tot ce putea 
să fie de trebuinţă pentru ziua aceea, precum carne, şi 
zarzavaturi, şi poame, şi flori, şi vinuri; şi aduse totul acasă, 
şi şezu jos lângă copilă, şi începură amândoi să mănânce cu 
poftă, până ce le fu de ajuns, după care Ghanem aduse 
băuturile, şi amândoi începură să bea şi să se hârjonească, 
până ce se îmbujorară la chip, obrajii li se rumeniră şi ochii 
li se făcură mai negri şi mai strălucitori. Atunci sufletul lui 
Ghanem ben-Ayub râvni cu aprindere s-o sărute pe copilă şi 
să se bucure de ea. 

Şi Ghanem spuse: 

— O, sultana mea, îngăduieşte-mi să te sărut pe gură, 
pentru că sărutul acela să-mi răcorească focul din 
lăuntruri! 

Ea răspunse: 

— O, Ghanem, mai aşteaptă oleacă, să mă îmbăt şi să-mi 
pierd stânjeneala şi chibzuinţă; şi atunci am să-ţi 
îngăduiesc, pe furiş, să iei sărutarea aceea de pe gura mea, 
întrucât atunci nu am să-ţi mai simt buzele cum mă sărută! 

Spuse, şi, cum începuse să se cam ameţească, se ridică 
drept pe cele două picioare ale sale şi se descotorosi de 
toate rochiile de pe ea şi nu îşi mai lăsă pe trup decât 
cămăşuţa cea subţire, şi peste plete decât vălul cel 
străveziu de mătase albă cu fluturaşi de aur. 

La priveliştea aceea, dorinţa zvâcni în Ghanem, care 
spuse: 

— O, stăpâna mea, mă laşi acuma să-ţi gust gura? 

Copila răspunse: 

— Pe Allah! acela-i un lucru pe care chiar că nu pot să ţi-l 
îngăduiesc, o, Ghanem al meu, întrucât este un lucru oprit 
amarnic şi care stă scris colea pe şiretul de la şalvarii mei! 
Şi nu pot să ţi-l arăt acum. 

Atunci Ghanem, din pricina acelei oprelişti de a făptui ceea 
ce atâta de tare îl ardea să făptuiască, îşi simţi inima 


clocotind de patimă, şi cântă, însoţindu-se cu lăuta, stihurile 
acestea ticluite atunci: 

Vrui, de la cea de care zac, Doar un sărut, să-mi fie leac. 

„Ba nu! Ba nu!” îmi spune ea. 

Iar eu răspund: „Ba da! Ba da 

Ea zice: „Ah, sărutu-l vrei? 

Poate cu silă să mi-l iei!” „Cu sila? Şi-un sărut în silă Îşi are 
hazul lui, copilă!” „Ba nu! Ba nu! Nu pentru mine! 

Allah măritul ştie bine! 

Mie iubirea viclenită Îmi lasă inima cernită. 

Sărutu-n silă n-are haz Decât poate pe vreun izlaz, Furat 
la umbră de căpiţe De pe la biete ciobăâniţe.” 

După cântecul acela, Ghanem simţi că sporeşte şi mai tare 
clocotul nebuniei şi al îmboldirilor lui, şi pojarurile izbucnite 
în lăuntrurile sale. Şi-aşa! Iar copila nu-i dăruia nimic, 
măcar că îi arăta toate semnele unei patimi împărtăşite. Şi 
o ţinură aşa mai departe, el aprins cu totul şi ea nedând 
nimic, până la căderea nopţii. Atunci Ghanem se ridică şi 
aprinse sfeşnicele, şi lumină candelabrele, şi făcu toată sală 
să strălucească. Pe urmă se duse să se arunce la picioarele 
copilei şi îşi lipi gura de picioarele ei minunate; şi le văzu că 
erau ca de lapte, şi moi, şi bune ca untul proaspăt; şi îşi 
propti fruntea în ele şi, tot mai pătimaş, începu să înfulece 
carnea aceea dulce şi fierbinte şi mirosind a muşc, a 
trandafir şi a iasomie. lar ea fremăta din toate aripile ei, 
cum freamătă puicana supusă. Şi Ghanem, înnebunit, 
strigă: 

— O, stăpâna mea, fie-ţi milă de robul iubirii şi de biruitul 
de ochii tăi, şi de ucisul de carnea ta! Fără de tine şi fară de 
venirea ta, aş fi rămas liniştit şi cuminte! 

Pe urmă Ghanem simţi lacrimile cum îi năpădesc de 
patimă colţurile pleoapelor. Atunci copila îi spuse: 

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, o, lumină a ochilor mei, mă 
jur ţie că şi eu sunt îndrăgostită de tine şi că sunta ta până 
în măduva cărnii mele! Da să ştii limpede că niciodată n-am 


VW 


să mă dăruiesc ţie! şi niciodată n-am să te las să te apropii 
întru totul de mine! 

Ghanem strigă: 

— Da ce pricină stă piedică? 

Ea îi zise: 

— Chiar în noaptea aceasta am să-ţi spun pricina, şi poate 
că ai să mă ierţi atunci! 

Cu vorbele acestea, copila se lăsă să alunece spre el şi îi 
făcu o salbă din braţele ei, şi începu să-l strângă şi să-l 
mângâie, şi să-i îngâne potop de nebunii! Şi nu puseră 
capăt alinturilor şi hârjonelilor decât aproape de ziuă, şi 
fară ca fetişcana să-i fi spus lui Ghanem pricina care o 
împiedica să i se dăruiască. 

Şi nu conteniră să facă tot aşa, lăsând lucrul neisprăvit, în 
fiecare zi şi în fiecare noapte, vreme de o lună întreagă. Şi 
dragostea lor unul pentru celălalt nu făcuse decât să se 
ascută şi să sporească. Caci, într-o noapte, cum Ghanem 
şedea întins în lung peste copilă, şi amândoi erau beţi de vin 
şi de hârjoneala neîmplinită, Ghanem îşi alungi mâna pe sub 
cămaşa subţire, şi încet-încetişor o lunecă pe pântecele 
copilei şi începu să mângâie pielea cea netedă care 
tremura, şi binişor îşi strecură mâna până la buricuţul ce se 
deschidea ca un pocal de cleştar, şi cu degetul pipăi cutele 
cele dulci. La mângâierea aceea, copila se înfioră şi sări 
deodată, trezită din beţie, şi îşi duse repede mâna la şalvari 
şi văzu că erau încă tot bine legaţi cu şiretul cel cu canaf de 
aur. Lucrul acesta o linişti, şi se lăsă iar să cadă în somnul ei 
pe jumătate. Atunci Ghanem iarăşi îşi strecură mâna de-a 
lungul pântecelui tânăr al acelei minuni de trup, şi ajunse la 
şiretul şalvarilor şi îl trase deodată spre a-l deznoda şi a da 
jos şalvarii, care întemniţau grădina aceea a desfătărilor. 
Atunci copila se trezi de-a binelea şi se ridică în capul 
oaselor, şi îi spuse lui Ghanem: 

— Ce vrei să faci, o, Ghanem al lăuntrurilor mele? 

El răspunse: 


— Să te am, şi să te iubesc pe deplin, şi să te văd că îmi 
împărtăşeşti desfătările! 

Atunci copila grăi: 

— O, Ghanem, ascultă-mă! Am să-ţi lămuresc, într-un 
sfârşit, starea mea, şi am să-ţi dau în vileag taina mea. Şi 
poate că atunci ai să-mi dai iertare şi ai să înţelegi pricina 
care m-a oprit să mă las pătrunsă de bărbăţia ta! 

Ghanem spuse: 

— Hotărât! Ascult! 

Atunci copila îşi ridică poala cămăşii, luă în mână şiretul de 
la şalvari şi spuse: 

— O, stăpâne Ghanem al meu, citeşte ce stă scris pe 
capătul acestui şiret! 

Şi Ghanem luă capătul şiretului şi văzu că pe el, ţesute cu 
zarafir chiar în țesătura şiretului, erau scrise cuvintele 
acestea: Sunt a ta., iar tu eşti al meu, o, urmaş al unchiului 
Profetului! 89 

După ce citi cuvintele acestea scrise cu slove de aur pe 
capătul şiretului, Ghanem îşi trase repede mâna şi, deloc 
lămurit, îi spuse copilei: 

— Grăbeşte-te a-mi lămuri tâlcul înscrisului! 

Şi copila spuse: 

Află, o, Ghanem, că eu sunt cadâna cea mai dragă a 
califului Harun Al-Raşid; şi slovele scrise pe şiretul de la 
şalvarii mei îţi dovedesc că sunt un bun al emirului drept- 
credincioşilor, şi că lui sunt datoare să-i păstrez gustul 
buzelor mele şi taina trupului meu. Numele meu, o, 
Ghanem, este Kut Al-Kulub90. Şi din copilăria mea m-am 
făcut atâta de frumoasă, încât califul m-a băgat în seamă şi 
a văzut că aveam în mine însuşiri, desăvârşiri şi haruri 
datorite maărinimiei Domnului meu. Şi frumuseţea mea l-a 
tulburat atâta de tare, încât i-a căşunat o mare dragoste 
pentru mine, şi m-a luat, şi mi-a dat, în saraiul lui, numai 
pentru mine, un iatac aparte, şi a pus sub poruncile mele 
zece roabe dulci şi zarife, şi cu nişte chipuri de bună 
vestire. Pe urmă mi-a dăruit toate giuvaierurile, toate 


odoarele şi toate lucrurile acelea frumoase cu care m-ai 
văzut împodobită în ladă. Şi m-a îndrăgit mai presus decât 
pe toate femeile din sarai, şi a dat-o uitării pentru mine 
până şi pe soţia lui mult-dragă El Sett-Zobeida, ruda lui. 
Încât Sett-Zobeida nutri pentru mine o ură care nu zăbovi 
să-şi arate urmările. 

Cum califul lipsi într-o zi spre a se duce să poarte război 
împotriva unuia dintre sultanii săi care se răzvrătise, Sett- 
Zobeida se folosi de prilej spre a-şi ticlui urzeala asupra 
mea. 

Izbuti s-o momească pe una dintre slujitoarele mele şi o 
chemă într-o zi la ea, şi îi zise: 

— Când stăpâna ta Kut Al-Kulub are să adoarmă, tu să-i 
pui în gură bucata asta de banj, după ce mai întâi ai să-i pui 
din ea în băutură. lar eu am să te răsplătesc şi am să-ţi dau 
avere şi slobozie! 

Şi roaba cea tânără, care la începuturi fusese roabă la 
Zobeida, răspunse: 

— Aşa am să fac, neabătut, că îţi sunt credincioasă şi 
iubitoare! 

Şi, plină de bucurie la gândul răsplăţii care o aştepta, veni 
la mine şi îmi aduse să beau o băutură amestecată cu banj. 
Şi, de îndată ce băutura cobori în lăuntrul meu, eu şi căzui 
la pământ grămadă, şi trupul meu începu să se zbuciume, şi 
călcâile îmi ajunseră la frunte, şi simţii că mă duc pe altă 
lume. După ce mă văzu adormită, roaba se duse s-o caute 
pe Sett-Zobeida, care veni şi mă puse în lada aceea. Pe 
urmă, tainic, porunci să vină cei trei hadâmbi arapi şi îi plăti 
cu mare dărnicie, şi pe ei, şi pe portarul de la sarai, şi 
porunci să fiu luată noaptea, încărcată pe umerii 
hadâmbilor şi cărată la turbehaua la care, spre mântuirea 
mea, o, Ghanem, te-a călăuzit Allah şi te-a suit în vârful 
palmierului! Că numai ţie, o, Ghanem al ochilor mei, îţi 
datorez că am scăpat de la moarte, înăbugşită în groapa din 
turbehă. Şi tot numai mulţumită ţie mă aflu acum la adăpost 
deplin în casa ta mărinimoasă! 


Da ceea ce mă îngrijorează şi îmi tulbură gândurile este că 
habar n-am ce va fi gândit şi ce va fi făcut califul, când s-o fi 
întors la sarai şi nu m-a mai găsit. Şi, de asemenea, o, 
Ghanem, că nu pot, legată cum sunt cu şiretul de la şalvarii 
mei, să mă dau ţie pe de-a-ntregul şi să te simt cum 
zvâcneşti în lăuntrurile mele! 

Şi-aceasta-i povestea mea. Şi nu îţi cer decât să păstrezi 
tăcerea şi taina. 

După ce ascultă povestea aceasta a cadânei Kut Al-Kulub 
şi află ce legături o legau de emirul drept-credincioşilor, şi 
ştiu că era cadâna lui cea mai dragă şi bunul lui, Ghanem 
ben-Ayub se trase în fundul sălii, din cinstire faţă de numele 
califului, şi nu mai cuteză să-şi ridice privirile către copilă, 
până într-atâta ajunsese s-o socotească lucru sfânt, şi se 
duse să stea singur într-un colţ şi începu să-şi facă un potop 
de mustrări, şi să cugete cât de nelegiuit era să fie, şi cât de 
îndrăzneţ şi fusese, numai atingând pielea domnească a 
fetişcanei. Şi văzu cât de nefericită era patima lui şi soarta 
lui jalnică. Şi îşi învinui ursitoarea de loviturile-i nedrepte şi 
de năpastele nemeritate. Şi nu pregetă să se întoarcă la 
Allah şi să spună: 

— Preamărit fie acela carele are temeiurile sale când face 
ca inimile alese să se chinuiască în durere şi când 
depărtează toată mâhnirea de la inima răilor şi a mişeilor. 

Pe urmă rosti stihurile acestea ale unui poet: 

Inima-ndrăgostitului nu poate Să guste niciodată pe deplin 
Dulceaţa tihnei, câtă vreme.-l ţine Iubirea-nlănţuit în greu-i 
chin. 

Mintea îndrăgostitului nu poate Să-şi mai găsească rosturi 
şi temei, Cât îi rămâne-ascunsă frumuseţea Sub chipul unei 
galeşe femei. 

Mă-ntreabă unii: „Ce este iubirea?” 

Eu spun: „O fructă-i, plină de-mbiere, Al cărei must mai 
dulce-i decât mierea Şi-a cărei carne-amară-i ca de fiere!” 

Atunci copila se duse lângă Ghanem şi îl strânse la pieptul 
ei şi îl îmbrăţişă şi îi făcu o salbă din braţele ei; şi se strădui 


din toate puterile ei, afară de una, să-l aline; dar Ghanem 
nu mai cuteza să răspundă la mângâierile cadânei emirului 
drept-credincioşilor, şi se lăsa în voia ei, fară a se împotrivi, 
da şi fară a răspunde la sărutare cu sărutare şi la 
îmbrăţişare cu îmbrăţişare. Şi cadâna, care nu se aşteptase 
la o schimbare atâta de grabnică din partea lui Ghanem, 
mai adineaori aşa de aprins şi acuma aşa de cinstitor, îşi 
spori mângăierile şi marghiolelile, şi cu mâna vroi să-l 
stârnească să răspundă mai înflăcărat la căldura patimii 
care se aţâţa în ea din darea îndărăt a lui Ghanem. Dar 
Ghanem, vreme de un ceas, nu vroi să audă nimic de soiul 
acesta şi, cum dimineaţa îi şi prinsese în starea aceea de 
patimă aprinsă şi stăpânită, Ghanem grăbi să iasă o clipă 
spre a se duce la suk să cumpere de-ale gurii pentru toată 
ziua, şi zăbovi la târg vreme de un ceas, spre a face tot soiul 
de cumpărături, încă şi mai îmbelşugate decât în zilele 
celelalte, acuma când ştia cinul oaspetei sale. Cumpără flori 
de la negustorii de flori, oile cele mai frumos fripte de la 
negustorii de fripturi, plăcintele cele mai proaspete şi 
dulciurile cele mai zăhărite, pâinile cele mai pufoase şi mai 
rumenite făcute cu aluat safi, zumaricale desfătătoare şi 
poame alese, şi le aduse pe toate şi le puse între mâinile 
copilandrei. Dar de-abia intră el în casă, că fetişcana şi veni 
la el şi se alintă pe lângă el ispititoare, şi cu nişte ochi 
înneguraţi de patimă şi uzi de dorinţă, îi zâmbi cu un 
zâmbet din buze şi grăi: 

— Pe Allah! mult ai mai zăbovit departe de mine, o, 
iubitule, o, mult doritule al inimii mele! Pe Allah! nu doar 
vreme de un ceas, ci un an întreg ai lipsit! acuma simt 
limpede că nu mai pot să mă înfrânez! patima mea a ajuns 
până peste poate şi de neîndurat, şi mă mistui toată! O, 
Ghanem! hai, ia-mă! ia-mă! O, Ghanem! mor! 

Da Ghanem o împinse încetişor şi spuse: 

— O, stăpână Kut Al-Kulub a mea, ferească-mă Allah! Asta 
niciodată! Cum ar putea câinele să răpească locul leului? 
Căci ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului! 


Pe urmă se rupse din braţele ei şi se duse să se 
ghemuiască într-un colţ, plin de jale şi de gânduri. Dar ea se 
duse să-lia de mână şi să-l aducă pe chilim, şi îl sili să şadă 
jos lângă ea şi să bea cu ea şi să mănânce. Şi începu să-i 
dea să bea atâta încât îl îmbătă; şi se aruncă peste el şi se 
lipi de el, şi cine ştie ce-i mai făcu fară ca el să ştie! Pe urmă 
îşi luă lăuta şi cântă stihurile acestea: 

Mi-e inima de dragoste zdrobită! 

Nemângâiat şi-ndepărtat mereu, Voi mai putea eu să 
înfrunt, ispită, Pojarul care arde-n pieptul meu? 

De ce fugi, o, gazela mea curată, Când eu nu-ţi fac nimic? 
Nu-ţi vine-n gând Că şi gazelă-n fuga-i speriată Tot se mai 
uită-n urmă-i când şi când? 

Îndepărtare! patimă! tăcere! 

Toate se-adună împotriva mea. 

O, inimă, atâta grea-durere Vei mai putea să-nduri, vei mai 
putea? 

La stihurile acestea, Ghanem ben-Ayub se întoarse în 
sineşi şi plânse de tulburare; iar ea văzându-l că plânge, 
începu şi ea să plângă. Da nu pregetară să se apuce iarăşi 
de băut şi de procitit stihuri, până la căderea nopţii. 

Atunci Ghanem se sculă şi, aşa cum făcea în fiecare seară, 
scoase saltelele din rafturile cele mari din perete şi se 
pregăti să le aştearnă pe jos pentru dormit. Da în loc să 
facă numai un pat, ca în toate serile, făcu două, depărtate 
unul de celălalt. Iar Kut Al-Kulub, nedumerită, îl întrebă: 

— Pentru cine este al doilea pat? 

El răspunse: 

— Un pat este pentru mine, iar celălalt este pentru tine. 
Din noaptea aceasta, aşa se cade să dormim, întrucât ceea 
ce este al stăpânului nu poate să fie al robului, o, Kut ALl- 
Kulub! 

Ea îi răspunse: 

— O, stăpâne drag al meu, departe de noi pravila asta 
învechită! Să ne bucurăm de bucuria care trece, întrucât 
mâine are să fie departe! Şi-apoi tot ceea ce trebuie să se 


întâmple se întâmplă, şi ceea ce este scris de ursitoare nu 
poate decât să se împlinească! 

Caci Ghanem nu vroi nicidecum. lar ea nu fu decât şi mai 
pătimaşă, şi mai pojarnică, şi strigă: 

— Pe Allah! noaptea asta nu are să treacă decât după ce 
avem să ne împlinim amândoi! 

Caci el zise: 

— Perească-mă Allah! 

Ea urmă: 

— Vino, Ghanem! iată că mă deschid ţie cu tot trupul meu; 
şi dorul meu te cheamă şi ţipă după tine! O, Ghanem al 
lăuntrurilor mele, ia-mi gura înflorită şi trupul copt de dorul 
tău! 

Ghanem spuse: 

— Allah să mă păzească! 

Ea strigă: 

— O, Ghanem, toată carnea mi se topeşte de dorul tău, iar 
goliciunea mea se aşterne sărutărilor tale! O, Ghanem, 
mireasma trupului meu este mai aromitoare ca iasomia! 
Atinge-o şi adulmec-o, şi te vei îmbăta! 

Dar Ghanem spuse: 

— O, Kut Al-Kulub, ceea ce este al stăpânului nu poate să 
fie al robului! 

Atunci ochii copilei începură să plângă, şi fata luă lăuta şi 
cântă: 

Frumoasă sunt, şi mlădioasă! 

De ce te depărtezi de mine? 

Frumoasă sunt, oricum, priveşte! 

Şi plină de minuni depline! 

Ce te opreşte, deci, şi cine? 

Au ars de dor atâtea inimi Ce-şi dau spre inima mea ghes, 
Şi-atâtea pleoape mă visară În nopţi de jar, ca-ntr-un eres. 

O floare sunt, de foc ales, Şi nimenea nu m-a cules. 

Eu sunt un ram, ce se culege Frumos, de sus şi până jos, 
Mlădiul ram-învăscut în floare! 

Sunt ramu-n floare, mlădios, Nu vrei să mă culegi frumos? 


Sunt o gazelă, şi gazelă Făcută e spre-a fi vânată, Gazela, 
dulcea-ndrăgostită, Eu sunt gazela minunată, Gazela dulce- 
ndrăgostită, O, vânătorule, şi iată Făcută sunt să-ţi cad în 
lături, Prinde-mă-n laţul tău că pradă - 

De ce nu mă cuprinzi odată? 

Eu sunt o floare-nmiresmată, Şi toată floarea e menită Să 
fie bucurie numai, Floarea de nimeni prihănită, O floare 
sunt, înmiresmată De ce, ah, nu vrei o clipită S-adulmeci 
floarea mea neprihănită? 

Dar Ghanem, măcar că mai îndrăgostit ca oricând, nu vru 
cu nici un chip să se dovedească lipsit de cinstirea datorată 
califului şi, în pofida tuturor jinduirilor copilandrei, rămase 
tot aşa, vreme de încă o lună. Ilac-aşa cu Ghanem şi Kut Al- 
Kulub, cadâna emirului drept-credincioşilor. 

Dă cât despre Zobeida, iacătă! După ce califul plecă la 
război, şi după ce ea îi făcu ceea ce-i făcu potrivnicei sale, 
nu zăbovi a cădea în curând într-o mare tulburare şi a-şi 
zice în sineşi: „Ce-am să-i spun eu califului, când s-o 
întoarce şi când are să-mi ceară veşti despre Kut Al-Kulub, 
şi cu ce faţă am să-l primesc eu?” 

Se hotări atunci să poruncească să vină la ea o femeie 
bătrână, pe care o cunoştea din pruncie şi ale cărei poveţe 
îi păreau de mare încredere; şi îi dezvălui taina, şi îi zise: 

— Ce să fac eu acuma, când Kut Al-Kulub a păţit ce-a 
păţit? 

Baba răspunse: 

— Am priceput tot, o, stăpâna mea! Da vremea ne dă ghes, 
întrucât califul stă să se întoarcă. Încât sunt multe căi pe 
care aş putea să ţi le arăt spre a-i ascunde fapta, dar eu am 
să ţi-o dau pe cea mai lesnicioasă, cea mai grabnică şi cea 
mai temeinică. Porunceşte degrabă să vină un dulgher şi 
pune-l să cioplească dintr-un trunchi de pom o momâie în 
chipul unui mort. Apoi să se pună momâia aceea în 
mormânt, cu mare pohfală; să se aprindă făcliile şi 
lumânările de jur împrejuru-i peste tot; şi să dai poruncă în 
tot saraiul, la toate roabele tale şi la toate roabele acelei 


Kut Al-Kulub, să îmbrace haine de jale şi să se cernească 
toate; şi să le porunceşti, ca şi la toţi hadâmbii, până la 
venirea califului, să aştearnă cu cerneluri tot saraiul şi toate 
odăile. Iar când califul, nedumerit, are să întrebe care-i 
pricina, să i se spună: „O, doamne al nostru, cadâna voastră 
Kut Al-Kulub a murit întru mila lui Allah! Deie-ţi El să 
trăieşti îndelung zilele pe care nu le-a trăit ea! De 
altminteri, stăpâna noastră Zobeida i-a rânduit toate 
cinstirile unei înmormântări vrednice de ea şi de stăpânul 
nostru, şi a pus să fie înmormântată chiar în sarai, sub o 
boltă zidită anume!” Atunci califul are să fie tare înduioşat 
de bunătatea ta şi are să plângă, şi are să-ţi fie tare 
mulţumitor. Pe urmă nu are să pregete a porunci să vină 
cititorii din Coran şi a-i pune să vegheze la mormânt, 
procitind surale de îngropăciune. Dar dacă, dimpotrivă, 
califul, care ştie că nu o aveai dragă pe Kut Al-Kulub, va 
ajunge să te bănuiască şi să-şi zică în sineşi: „Cine ştie dacă 
nu cumva fiica unchiului meu, Zobeida, nu a lucrat sprea o 
pierde pe Kut Al-Kulub!” şi dacă bănuiala va spori în sufletul 
lui şi îl va împinge să pună să deschidă mormântul ca să se 
cerceteze de ce moarte a murit cadâna, tu, o, stăpâna mea, 
nu trebuie să ai nici o teamă în privinţa aceasta. Întrucât, 
când au să sape groapă şi au să scoată afară momâia 
înmormântată şi care a fost făcută după chipul unui fiu de- 
al lui Adam, şi când au să vadă momâia aceea îmbrăcată cu 
hainele cele mai scumpe şi acoperită cu giulgiu falnic, 
atunci, dacă emirul drept-credincioşilor ar vrea să ridice 
giulgiul şi hainele spre a o mai vedea pe cadână pentru cea 
din urmă oară, tu, o, stăpâna mea, nu vei pregeta să-l 
opreşti, şi toată lumea la fel are să-l oprească, spunându-i: 
„O, emire al drept-credincioşilor, nu este îngăduit să vezi o 
femeie moartă, care are tot pântecele dezgolit!” 

Şi atunci califul, până la urmă, are să fie încredinţat de 
moartea adevărată a cadânei lui, şi are să pună a fi 
îngropată la loc, şi are să-ţi rămână mulţumitor pentru 


fapta ta! Iar tu, în felul acesta, ai să scapi de grijă, de-o vrea 
Allah! 

La spusele acestea ale bătrânei, Sett-Zobeida văzu că 
ascultase un sfat iscusit, şi numaidecât o cinsti pe babă cu 
daruri bogate, o rochie falnică tare frumoasă şi bani mulţi, 
şi îi spuse să ia chiar ea asupra-şi sarcina ducerii la 
îndeplinire a ticluielii. Şi baba, cu mare sârg îl puse pe 
dulgher să cioplească momâia, şi apoi duse momâia la Sett- 
Zobeida, şi amândouă îmbrăcară momâia cu hainele cele 
scumpe ale cadânei Kut Al-Kulub, şi o aşezară într-un sicriu 
bogat, şi îi făcură o înmormântare frumoasă, şi o coborâră 
într-un mormânt cu boltă, zidit cu cheltuieli mari, şi 
aprinseră făcliile, şi sfeşnicele, şi lumânările, şi aşternură 
chilimuri de jur împrejurul mormântului, pentru rugi şi 
pentru slujbele îndătinate. Pe urmă Zobeida îmbrăcă tot 
saraiul în negru şi le porunci tuturor roabelor să-şi pună 
hainele negre de jale. Şi ştirea despre moartea cadânei Kut 
Al-Kulub se împrăştie în tot saraiul, şi toată lumea, până şi 
Massrur şi hadâmbii, crezură că lucrul este adevărat. 

Într-acestea, califul se întoarse din călătoria lui depărtată 
şi intră în saraiul său, şi porni cu toată grabă către iatacul 
cadânei Kut Al-Kulub, care numai ea îi stă în minte. Şi văzu 
slugile şi roabele şi însoţitoarele cadânei îmbrăcate în 
negrul de moarte, şi începu să tremure de grijă; şi pe dată 
văzu că-i iese înainte Sett-Zobeida, tot aşa îmbrăcată în 
haine de jale. Şi, când întrebă de pricină tuturor acestor 
lucruri, i se răspunse că frumoasa Kut Al-Kulub murise. La 
ştirea aceea, califul căzu leşinat. lar când îşi veni în fire, 
întrebă unde este mormântul, ca să se ducă să-l vadă. 
Atunci Sett-Zobeida îi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, află că, în temeiul 
dragostei mele pentru Kut Al-Kulub, am ţinut s-o 
înmormântez chiar în saraiul meu! 

Atunci califul, încă în hainele de drum, porni spre locul din 
sarai unde se află mormântul cadânei Kut Al-Kulub. Şi văzu 
făcliile şi lumânările aprinse, şi chilimurile aşternute de jur 


împrejur. La priveliştea aceea, califul îi mulţumi şi o lăudă 
pe Sett-Zobeida pentru fapta ei vrednică şi se întoarse la 
sarăi. 

Dar califul, care din firea lui era pornit pe bănuieli, nu 
zăbovi a fi cuprins de îndoieli şi de prepuneri; şi, ca s-o 
reteze scurt cu acele gânduri care îl chinuiau, porunci să fie 
săpată groapa mormântului şi să fie dezgropat trupul 
cadânei sale. Ceea ce se înfăptui pe dată. Şi califul, datorită 
tertipului ticluit de Sett-Zobeida, văzu momâia de lemn 
acoperită cu giulgiul şi crezu că aceea era cadâna lui. Şi 
puse să fie îngropată la loc şi porunci să vină numaidecât 
slujitorii de la geamie şi cititorii din Coran, care începură să 
procitească deasupra mormântului suralele de 
îngropăciune, în vreme ce el însuşi şedea jos pe chilim, 
plângându-şi toate lacrimile, până într-atât încât la urmă 
căzu leşinat de slăbiciune şi de durere. 

Şi califul nu conteni, vreme de o lună întreagă, să cheme 
slujitorii şi cititorii din Coran şi să se ducă la mormântul 
cadânei lui, unde începea să plângă cu amar. 

În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele 
îngăduite. 

Dar când fu cea de a patruzeci şi una noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept- 
credincioşilor, vreme de o lună întreagă, nu conteni să se 
tot ducă la mormântul cadânei sale. Şi, în cea din urmă zi a 
lunii, rugile şi citirea din Coran ţinură din zori până în zorii 
următori, şi numai atunci fiecare putu să se întoarcă acasă. 
Iar califul, vlăguit de lacrimi şi de trudă, se întoarse în 
saraiul său şi nu mai vru să vadă pe nimeni, nici măcar pe 
vizirul Giafar, nici pe soţia şi vara sa Zobeida, şi căzu în 
curând într-un somn greu, între două copile roabe de la 
sarai, care vegheau pe rând somnul califului. Una dintre ele 
şedea jos la capul califului, iar cealaltă la picioarele lui. 
Peste un ceas, întrucât califul nu dormea prea adânc, o auzi 


pe copila care îi stă la cap cum îi spune copilei care se afla 
la picioare: 

— Ce nenorocire, o, prietenă Subhia! 

Subhia răspunse: 

— Da de ce, o, prietenă Nozha? 

Nozha spuse: 

— Stăpânul nostru pesemne că habar nu are cum stă 
treaba, de vreme ce îşi trece nopţile veghind la un mormânt 
în care nu se află decât o bucată de lemn cioplit, o momâie 
dăltuită de un tâmplar. 

Subhia zise: 

— Cum aşa, o, sora mea Nozha? Păi atunci ce s-a făcut Kut 
Al-Kulub? Şi ce nenorocire a lovit-o? 

Nozha apuse: 

— Află, o, Subhia, că am auzit totul de la sora noastră care 
este roabă de taină a stăpânei noastre Sett-Zobeida. Că 
Sett-Zobeida a chemat-o pe roabă şi i-a dat nişte banj, ca s- 
o adoarmă pe Kut Al-Kulub; şi roaba i-a dat banjul cadânei 
Kut Al-Kulub care a adormit pe dată. Atunci stăpâna 
noastră a poruncit să fie aşezată într-o ladă, pe care a dat-o 
în seama hadâmbilor Sauab, Kafur şi Bakhita, poruncindu- 
le s-o înmormânteze departe, într-o groapă. 

Atunci Subhia, cu lacrimile în ochi, zise: 

— O, Nozha, mă rog ţie! spune-mi repede dacă stăpâna 
noastră cea dulce Kut Al-Kulub a murit de moartea aceea 
cumplită! 

Nozha răspunse: 

— Allah apere-i tinereţele de moarte! Păi nu, o, Subhia! Că 
am auzit-o pe Sett-Zobeida cum îi spunea roabei ei de taină: 
„Am aflat, o, Zahra, că acea Kut Al-Kulub a izbutit să scape 
din groapă şi acuma se găseşte în casa unui tânăr negustor 
din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El- 
Masslub; şi asta încă de-acum patru luni! Aşa că vezi şi tu, 
o, Subhia, cât de nenorocit este stăpânul nostru, califul, că 
nu ştie nimic despre cadâna lui şi că stă aşa de veghe 


nopţile întruna la un mormânt în care nu se află nici un fel 
de mort! 

Şi cele două roabe şezură aşa de vorbă mai departe încă o 
bucată de vreme, iar califul asculta vorbele lor. 

Când sfârşiră de vorbit şi califul nu mai avu nimica de 
aflat, deodată se ridică în capu-oaselor şi răcni cu un glas 
cumplit, care le făcu pe cele două copile s-o ia la fugă 
speriate, şi fu cuprins de o mânie înfricoşătoare, gândindu- 
se că mult iubita lui cadână se găseşte la un om tânăr, pe 
nume Ghanem ben-Ayub, şi asta încă de acum patru luni. Şi 
se repezi şi trimise să fie aduşi dinaintea lui toţi emirii şi 
mai-marii, precum şi vizirul său Giafar Al-Barmaki, care sosi 
în grabă mare şi sărută pământul dintre mâinile lui. 

Şi califul îi strigă cu mânie cruntă: 

— Giafar, ia cu tine străji şi cercetează unde se află casa 
unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben- 
Ayub El-Motim El-Masslub. Şi-atunci, tu şi oastea, să 
buluciţi în casă, să i-o smulgeţi pe cadâna mea Kut Al-Kulub 
şi să mi-l aduceţi pe acel tânăr neruşinat pe care eu însumi 
am să-l pun la caznă! 

Şi Giafar răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi cobori 
cu o oaste de străji şi avu grijă să-l ia şi pe valiul cetăţii cu 
oamenii lui, şi toţi laolaltă nu conteniră a se vântura şi a 
iscodi, până ce dibuiră casa lui Ghanem ben-Ayub. 

La ceasul acela, Ghanem tocmai se întorsese de la suk, 
după ce cumpărase de-ale gurii pentru toată ziua, şi şedea 
jos lângă Kut Al-Kulub, şi dinaintea lor se afla un berbec 
bine rumenit şi copt, şi multe alte bunătă-ţuri, şi din care se 
înfruptau după pofta inimii lor. La zarva care se ridică 
afară, Kut Al-Kulub privi pe fereastră şi numai dintr-o 
aruncătură de ochi pricepu prăpădul ce se abătea asupra 
casei; văzu toată casa împresurată de străji, de armaşi, de 
mameluci şi de capi de oaste, şi îl văzu în fruntea lor pe 
valiul cetăţii şi pe vizirul Giafar. Şi toţi se roteau împrejurul 
casei, precum genele ochilor se rotesc de-a lungul 
pleoapelor. Şi nu mai avu nici o îndoială că emirul drept- 


credincioşilor a aflat povestea; da ghici şi că el trebuie să fie 
tare zuliu pe Ghanem, care de patru luni o ţinea în casa lui. 
La gândul acela, îngălbeni la chip, şi faţa ei frumoasă se 
schimbă, şi copila se întoarse către Ghanem şi îi spuse: 

— O, dragul meu, întâi de toate, gândeşte-te cum să scapi! 
Ridică-te şi fugi de-aici! 

El răspunse: 

— O, bucuria mea, o, lumină a ochilor mei, cum să ies şi 
cum să fug dintr-o casă împresurată peste tot de vrăjmaşi? 

Ea îi spuse: 

— Fii fără teamă! 

Şi pe dată îl dezbrăcă de tot şi îl îmbrăcă într-o cămăşoaie 
veche şi roasă care îi ajungea până la genunchi, şi luă o 
cratiţă mare cu carne şi i-o puse pe cap, şi îi puse peste 
cratiţă o tablă cu pâine şi cu farfuriuri pline de rămăşiţele 
de la masă, şi îi spuse: 

— leşi acuma, travestit aşa, şi au să te ia drept vreo slugă 
de-a hangiului, şi nimeni n-are să-ţi facă nimic. 

Cât despre mine, să nu-ţi faci griji, întrucât am să mă 
pricep eu să rânduiesc treburile şi ştiu ce putere am eu 
asupra califului! 

La vorbele acestea spuse de Kut Al-Kulub, Ghanem, fară a 
mai avea răgaz să-şi ia bun-rămas, zori să plece, şi străbătu 
rândurile de străjeri şi de mameluci, ducând pe cap povară 
cu bucate, şi nu păţi nimic, întrucât se afla sub ocrotirea 
Atoateocrotitorului, carele numai el poate să-i scape pe 
oamenii de treabă din primejdii şi de la toată năpasta! 

Ci pe dată vizirul Giafar descălecă de pe cal şi intră în 
casă, şi ajunse în iatacul cel tainic, şi o văzu numaidecât, în 
mijlocul sălii pline cu legăturile de mărfuri şi de mătăsuri, 
pe frumoasa Kut Al-Kulub, care avusese vreme să se facă 
încă mai frumoasă şi să-şi pună hainele cele mai bune, şi să 
se împodobească cu toate giuvaierurile ei, şi să se facă mai 
strălucită decât toate strălucitele, şi care avusese răgaz să 
strângă într-un sipet toate lucrurile ei cele mai scumpe, 
giuvaierurile, nestematele şi toate lucrurile de preţ. Încât 


de-abia intrase Giafar în iatac, că ea se şi sculă drept pe 
cele două picioare ale ei şi se temeni, şi sărută pământul 
dintre mâinile lui, şi grăi: 

— O, stăpâne al meu, Giafar, iacătă, calamul a scris ceea ce 
trebuia să fie scris din porunca lui Allah. Mă încredinţez, 
aşadar, în mâinile tale! 

Şi Giafar răspunse: 

— Pe Allah! o, stăpână a mea, califul mi-a dat poruncă să-l 
zeberesc numai pe Ghanem ben-Ayub! Aşa că spune-mi 
unde este! 

Ea îi răspunse: 

— O, Giafar, Ghanem ben-Ayub, după ce şi-a strâns în 
legături parte din mărfurile sale, a plecat, acuma-s câteva 
zile, în cetatea lui, la Damasc, să-şi vadă pe maică-sa şi pe 
soră-sa Fetnah. Şi nu mai ştiu nimic de el, şi nu pot să-ţi 
spun mai mult. Dă cât despre sipetul meu, pe care îl vezi 
aici şi în care mi-am pus toate lucrurile mele cele mai de 
preţ, vreau să mi-l păstrezi cu grijă şi să pui să-mi fie cărat 
la saraiul emirului drept-credincioşilor. 

Şi Giafar răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă luă sipetul şi le porunci oamenilor lui să-l care şi, 
după ce o copleşi pe Kut Al-Kulub cu temeneli, cu cereri de 
iertăciune şi cu cinstiri, o rugă să-l însoţească la emirul 
drept-credincioşilor; şi ieşiră cu toţii, dă numai după ce, 
precum poruncise califul, jefuiră şi prădară toată casa lui 
Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. 

După ce se înfăţişă înaintea califului, Giafar îi povesti ce 
făcuse, şi plecarea lui Ghanem la Damasc, şi sosirea la sarai 
a cadânei Kut Al-Kulub. Şi califul, care era încredinţat că 
Ghanem îi făcuse cadânei Kut Al-Kulub tot ce este în stare 
să-i facă un tânăr unei femei frumoase şi care este bun al 
altuia, fu cuprins de o mânie năprasnică şi nici măcar nu 
vru s-o mai vadă pe Kut Al-Kulub, şi îi porunci lui Giafar s-o 
încuie într-o odaie întunecată şi s-o pună sub paza unei 
babe ce era însărcinată de obicei cu asemenea slujbe. 


Dar cât despre Ghanem, califul trimise călăreţi să-l caute 
peste tot, şi, pe deasupra, scrise cu chiar mâna să o 
scrisoare către sultanul caimacam al său, Mohammad ben- 
Soleiman El-Zeini; îşi luă calamul, călimărul şi o foaie de 
hârtie, şi scrise: 

DOMNIEI-SALE SULTANULUI MOHAMMAD BEN- 
SOLEIMAN EL-ZEINI CAIMACAMUL DAMASCULUI DIN 
PARTEA EMIRULUI DREPI-CREDINCIOŞILOR HARUN-AL 
RAŞID, CEL DE-AL CINCILEA CALIF DIN SLĂVITĂ 
OBÂRŞIE A NEAMULUI BANI-ABBAS ÎN NUMELE LUI 
ALLAH ATOTMILOSTIVUL ŞI IERTĂTORUL. 

După care, cerem ştire despre sănătatea ta, care ne este 
scumpă, şi după rugăciunea noastră la Allah să te ţie zile 
îndelungi în huzur şi îmbelşugare... 

Şi-apoi: 

O, caimacam al nostru, vreau să ştii că un tânăr negustor, 
pe nume Ghanem ben-Ayub, a venit la Bagdad şi a ispitit şi 
a silnicit o roabă dintre roabele mele, şi a făcut cu ea ceea 
ce a făcut,. Şi a fugit de pedeapsă şi de mânia mea, şi şi-a 
oblicit bârlog în cetatea ta, unde cată să se afle la ceasul de- 
acum cu mama şi cu sora lui. 

Să-lprinzi şi să-l legi şi să-i tragi cinci sute de lovituri de 
curea. Apoi să-l târăşti pe toate ulițele cetăţii tale, iar un 
pris-tav să meargă dinaintea cămilei care îl va purta, şi să 
strige: „lacătă pedeapsa pentru robul care năzuieşte la 
bunul stăpânului său!” Şi pe urmă să-l trimiţi la mine, ca să 
poruncesc să fie pus la cazne şi să i se facă ce se cuvine de 
făcut. 

Apoi! Să-i jefuieşti casa şi să i-o dărâmi până în temelii, şi 
să faci să piară până şi urmele pomenirii ei. 

Şi-apoi! întrucât Ghanem ben-Ayub are o mamă şi o soră 
tânără, să le iei, să le dezbraci goale cu totul şi să le 
izgoneşti, după ce le vei ţine vreme de trei zile în văzul 
ochilor tuturor locuitorilor din cetatea ta. 

Şi dă-ţi silinţă mare şi mare sârguinţă să împlineşti 
porunca noastră! 


Uassalam! 

Şi numaidecât, la porunca emirului drept-credincioşilor, 
un sol plecă la Damasc şi goni atâta de iute, încât ajunse 
acolo numai în opt zile, şi nu în douăzeci şi mai bine încât, 
când sultanul Mohammad avu în mâini scrisoarea califului, 
o duse la buze şi la frunte şi, după ce o citi, puse 
numaidecât în faptă porunca trimisă de calif. Puse, aşadar, 
pristavii domneşti să străbată toată cetatea şi să strige: 
„Cine vrea să prade, să se ducă la casa lui Ghanem ben- 
Ayub şi s-o prade după placul lui!” 

Şi numaidecât porni şi el cu străjile sale spre casa lui Ayub, 
şi bătu la poartă, şi Fetnah, sora cea tânără a lui Ghanem, 
veni fugă să deschidă şi strigă: 

— Cine e acolo? 

El răspunse: 

— Eu sunt! 

Atunci ea deschise poarta şi, întrucât niciodată nu îl mai 
văzuse pe sultanul Mohammad, îşi acoperi pe dată faţa cu 
un colţ al basmalei pe care o avea pe cap şi fugi să-i dea de 
ştire mamei lui Ghanem. 

Mama lui Ghanem, la ceasul acela, şedea jos, sub bolta 
mormântului pe care îl zidise spre pomenirea fiului ei 
Ghanem, pe care îl credea mort, de un an de când nu mai 
auzise nimic despre el. Şi era plânsă toată şi nu mai mânca 
şi nu mai bea nimic. Aşa că îi spuse fiicei sale Fetnah să-l 
poftească să intre, şi sultanul Mohammad intră în casă şi 
ajunse la mormânt, şi o văzu pe mama lui Ghanem cum 
plângea, şi îi spuse: 

— Am venit după fiul tău Ghanem, ca să-l trimit la calif! 

Ea răspunse: 

— Amărâta de mine! Fiul meu Ghanem, rodul lăuntrurilor 
mele, ne-a părăsit, pe mine şi pe sora lui, de mai bine de un 
an, şi nu mai ştim ce s-a făcut cu el! 

Atunci sultanul Mohammad, care altminteri era plin de 
filotimie, nu putu decât să îndeplinească porunca dată de 
calif; puse să se prade casa şi să se ia chilimurile, vasele, 


farfuriurile şi lucrurile scumpe; pe urmă dărâmă casa din 
temelii şi puse să se care toate pietrele ei departe de 
cetate. Pe urmă, măcar că treaba tare nu-i plăcea, puse să 
fie dezbrăcate goale mama lui Ghanem şi frumoasă şi 
tânăra Fetnah, sora lui, şi porunci să fie ţinute vreme de 
trei zile în văzul cetăţii, cu opreliştea de a fi acoperite nici 
măcar cu o cămaşă fară mâneci, şi le alungă din Damasc. Şi 
iac-aşa, datorită supaărarii califului, Fetnah şi mama ei fură 
alungate din Damasc. 

Cât despre Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, odată 
ieşit din Bagdad, începu să meargă şi să plângă, până cei 
se sfâşie inima; şi o ţinu tot aşa, fară să mănânce şi fară să 
bea, până la sfârşitul zilei; iar foamea şi durerea îl topiseră. 
Ajunse, într-un sfârşit, la un sat şi se îndreptă spre geamia 
de acolo, şi intră în curte, şi se duse să se prăbuşească pe o 
rogojină, şi se sprijini cu spinarea de un zid. Şezu aşa, fară 
de simţire, iar inima-i bătea anapoda, până dimineaţa, şi 
fară a avea putere să facă vreo mişcare spre a cere ceva. 
Dimineaţa, sătenii din sat veniră la geamie pentru 
rugăciune şi îl văzură întins lat pe jos; pricepând că e 
flămând şi însetat, îi aduseră o strachină cu miere şi două 
pâini, şi îl îmbiară să mănânce şi să bea; pe urmă îi aduseră, 
ca să îmbrace, o cămaşă, ce-i drept fără mâneci, şi peticită 
toată, şi plină de păduchi. Pe urmă îl întrebară: 

— Cine eşti şi de unde vii, străine? 

Şi Ghanem deschise ochii şi se uită; şi începu doar să 
plângă. Atunci ei rămaseră împrejurul lui o bucată de 
vreme şi, până la urmă, plecă fiecare în treaba lui. 

Ghanem, ca urmare a supărărilor şi a lipsurilor, căzu 
bolnav şi rămase mai departe să zacă pe rogojină cea veche 
de la geamie vreme de încă o lună; şi slăbi la trup şi se 
schimbă cu totul la faţă; iar trupu-i fu potopit de păduchi şi 
de ploşniţe; şi ajunse într-o stare aşa de ticăloasă, încât 
credincioşii de la geamie se chibzuiră într-o zi între ei să-l 
trimită la bolniţa din Bagdad, dat fiind că numai acolo era 


bolniţă. Aşa că plecară să caute un cămilar cu cămilă şi îi 
spuseră: 

— Ia-l şi pune-l pe tânărul acesta bolnav pe spinarea 
cămilei tale şi du-l la Bagdad şi lasă-l la uşa bolniţei; că 
schimbarea de loc şi îngrijirile de la bolniţă au să-l vindece, 
de bună seamă. Cât despre tine, o, cămilarule, ai să te 
întorci la noi să ceri ceea ce ţi se va datora pentru drum şi 
pentru cămilă! 

Şi cămilarul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă, ajutat de cei de faţă, îl luă pe Ghanem cu 
rogojina pe care zăcea, îl sui pe spinarea cămilei şi îl 
înţepeni acolo. 

În chiar clipita când cămilarul sta să plece şi când Ghanem 
îşi plângea ticăloşia, două femei, tare sărăcăcios îmbrăcate, 
amestecate în mulţimea care se uita la el, îl văzură pe 
bolnav şi spuseră: 

— Cum seamănă acest biet bolnav cu fiul nostru, Ghanem! 
Da nu este cu putinţă să fie el tânărul acesta ajuns ca o 
umbră! 

Şi cele două femei, care erau pline de praf şi chiar atunci 
ajunseseră în sat, începură să plângă, gândindu-se la 
Ghanem. Întrucât erau chiar mama lui Ghanem şi sora lui, 
Fetnah, care fugiseră din Damasc şi acum îşi urmau drumul 
către Bagdad. 

Cât despre cămilar, d-apoi acela nu zăbovi să încalece pe 
măgarul său şi, luând cămila de funie, drumări către 
Bagdad. Ajunse acolo în curând şi se duse drept la bolniţă, 
şi îl lăsă jos pe Ghanem de pe spinarea cămilei şi, întrucât 
era tare dis-de-dimineaţă şi bolniţă nu se deschisese, îl puse 
jos pe treapta de la uşă şi se întoarse în satul său. 

Ghanem rămase întins aşa la uşă, până ce locuitorii ieşiră 
de prin casele lor; şi îl văzură culcat pe rogojină şi ajuns ca 
o umbră, şi se strânseră împrejurul lui şi începură să facă 
fel de fel de presupuneri. Pe când ei îşi împărtăşeau 
socotinţele, iacătă că tocmai trece şeicul cel mare al 


sukului, care numaidecât dădu mulţimea la o parte şi se 
duse şi îl văzu pe flăcăul bolnav şi îşi zise în sine: „Pe Allah! 
Dacă flăcăul acesta intră în bolniţă, e pierdut de la început, 
din lipsă de îngrijire bună, şi va fi neîndoielnic un om 
osândit la moarte! Aşa că am să-l iau eu în casa mea, şi 
Allah mă va răsplăti în Grădina Desfătărilor!” Atunci şeicul 
sukului le porunci robilor lui cei micuţi să-l ia pe flăcău şi 
să-l care acasă; şi îi însoţi şi el şi, de cum ajunse, îi aşternu 
un pat nou-nouţ cu nişte saltele bune şi cu o pernă nou- 
nouţă şi tare curată; pe urmă o chemă pe soţia lui şi zise: 

— O, nevastă, iacătă un oaspete pe care ni-l trimite Allah. 
Să-l slujeşti cu multă grijă. 

Ea răspunse: 

— De bună seamă! Pe capul şi pe ochii mei! 

Pe urmă îşi suflecă numaidecât mânecile şi puse să fiarbă 
apă în căldarea cea mare, şi îl spălă pe picioare, pe mâini şi 
pe tot trupul, apoi îl îmbrăcă în haine curate de-ale soţului 
ei şi îl stropi pe faţă cu apă de trandafiri. Atunci Ghanem 
începu să răsufle mai în voie; şi puterile, încet, încet, 
începură să i se întoarcă, şi odată cu ele amintirea despre 
trecutul său şi despre iubita sa Kut Al-Kulub. Şi-aşa cu 
Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. 

Da cât despre Kut Al-Kulub, după ce califul fu cuprins de 
atâta mânie împotriva ei... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite. 

Dar când fu cea de a patruzeci şi doua noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, în ce o priveşte pe 
Kut Al-Kulub, după ce califul s-a mâniat aşa de amarnic pe 
ea şi a pus să fie întemniţată într-o odaie întunecată sub 
paza unei femei bătrâne de la sarai, copila rămase în starea 
aceea vreme de patruzeci de zile, fară a avea nici un fel de 
legătură cu chiar nimeni din sarăi. Şi califul, până la urmă, 
o uită cu totul, până ce într-o zi, pe când trecea prin dreptul 
odăii în care zăcea închisă Kut Al-Kulub, o auzi cântând 
jalnic stihuri de-ale poeţilor, pe urmă cum se oprea spre a 


vorbi cu glas tare şi a-şi zice: „O, prietene al meu Ghanem 
ben-Ayub, ce suflet frumos aveai şi ce mărinimos erai şi ce 
inimă neprihănită! Tu ai fost mare faţă de acela care te-a 
împilat, şi cinstitor faţă de femeia aceluia care a izgonit 
femeile din casa ta, şi ai scăpat-o de la ocară pe femeia 
aceluia care a aruncat ruşinea asupra alor tăi şi asupra ta! 
Da are să vină ea şi ziua când tu şi califul aveţi să staţi 
drepţi dinaintea Celui singur judecător, şi singur drept; şi tu 
vei ieşi din înfruntare biruitor asupra împilătorului tău, cu 
Allah drept cumpănitor şi cu îngerii drept martori!” 

Dacă auzi vorbele acestea şi pricepu tâlcul jelaniei ei, pe 
când nimeni nu se afla acolo ca s-o audă, califul înţelese că 
fusese nedrept faţă de ea şi faţă de Ghanem. Aşa că grăbi a 
se întoarce la sarai şi îl însărcină pe capul hadâmbilor să se 
ducă după Kut Al-Kulub. Şi Kut Al-Kulub se înfăţişă între 
mâinile lui şi şezu aşa, cu capul plecat, cu ochii plini de 
lacrimi şi cu inima tare amară; şi califul îi zise: 

— O, Kut al Kulub, te-am auzit cum mă învinuiai de 
nedreptate şi cum mă osândeai de împilare; şi socot că m- 
am purtat rău faţă de cel care îmi făcuse bine! Cine este, 
aşadar, acela care a cinstit o femeie care era a mea, iareui- 
am făcut de ocară femeile, în schimb? Acela care mi-a 
ocrotit femeia, iar eu i-am necinstit femeile? 

Kut Al-Kulub răspunse: 

— Este Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! Mă jur 
ţie, o, califule, pe milele şi pe binefacerile tale, că niciodată 
Ghanem nu a încercat să mă siluiască; şi e departe de a fi 
săvârşit asupra mea vreo pângărire! Oh, departe-s de el şi 
neruşinea şi silnicia! 

Atunci califul, nemaiîndoindu-se, strigă: 

— Ce nenorocire, o, Kut Al-Kulub! Chiar că nu se află 
înţelepciune şi putere decât la Allah Preaînaltul şi 
Atoateştiutorul! încât, o, Kut Al-Kulub, cere, şi toate 
dorinţele ţi se vor împlini! 

Atunci Kut Al-Kulub oftă: 


— O, emire al drept-credincioşilor, atunci ţi-l cer pe 
Ghanem ben-Ayub! 

Şi califul, în pofida dragostei pe care tot o mai nutrea 
pentru cadâna lui scumpă, îi spuse: 

— Aşa se va face, de-o vrea Allah! Iţi făgăduiesc, cu o inimă 
darnică şi care nu a mai întors niciodată ceea ce a dăruit! Şi 
va fi copleşit cu cinstiri! 

Kut Al-Kulub zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, îţi cer ca, atunci când 
Ghanem se va întoarce, să mi-l dai în dar, ca să-i fiu soţie 
iubitoare! 

Califul răspunse: 

— La întoarcerea lui, Ghanem îţi va fi dăruit şi vei fi bunul 
şi soţia lui! 

Atunci Kut Al-Kulub spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, nimeni nu ştie unde se 
află Ghanem, şi însuşi sultanul de la Damasc ţi-a spus că nu 
ştie ce s-a întâmplat cu el. Îngăduie-mi, aşadar, să fac chiar 
eu cercetările de trebuinţă, cu nădejdea că Allah se va 
milostivi să mă ajute a-l găsi! 

Califul răspunse: 

— Ai încuviințarea să faci ceea ce ţi se pare de cuviinţă! 

La vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi pieptul cum i se 
umple de bucurie şi inima cum i se luminează, şi grăbi să 
iasă din sarai, după ce se înarmase cu o pungă plină cu o 
mie de dinari de aur. 

În ziua dintâi, bătu toată cetatea Bagdadului şi se duse pe 
la şeicii mahalalelor şi pe la copiii de pe uliţe, şi îi cercetă, 
fară a izbuti să ajungă la vreun rost. 

A doua zi, se duse la sukul negustorilor şi intră prin toate 
prăvăliile şi se duse să-l vadă pe şeicul căpetenie peste suk; 
îi înfăţişă împrejurarea şi îi lăsă o sumedenie de dinari, 
rugându-l să-i împartă străinilor săraci, în numele ei. 

A treia zi, cum se dusese la sukul argintarilor şi al 
giuvaiergiilor, după ce luase cu ea alţi o mie de dinari, şi 
cum îl chemase pe starostele argintarilor şi al giuvaiergiilor 


şi îi înmânase o sumedenie de galbeni, spre a-i împărţi 
străinilor săraci, starostele sukului, când o auzi pomenind 
de străini săraci, îi zise: 

— O, stăpână a mea, tocmai am strâns la casa mea un 
tânăr străin şi bolnav, despre care nu ştiu nici cum îl 
cheamă, şi nici ce rost are. (Or, era chiar Ghanem ben- 
Ayub; da şeicul sukului habar n-avea.) Da trebuie să fie 
feciorul vreunui negustor mare şi al unor părinţi de neam 
bun. Întrucât, măcar că e ca o umbră, are un obraz tare 
frumos şi e dăruit cu toate harurile şi cu toate desăvârşirile. 
De bună seamă că va fi fost adus în starea aceasta fie de 
niscaiva datorii mari, pe care n-o fi putut să le plătească, fie 
de vreo dragoste nenorocită şi de pierderea celei iubite. La 
vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi inima cum bate în 
zvâcnete anapoda, şi lăuntru-rile cum i se înfioară de 
tulburare, şi îi zise starostelui sukului argintarilor şi al 
giuvaiergiilor: 

— O, şeicule, întrucât nu poţi să pleci din suk la ceasul 
acesta, dă-mi pe cineva să mă călăuzească până la casa ta. 

Iar şeicul argintarilor spuse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! 

Şi îl chemă pe un copilaş din suk, care ştia unde este casa 
lui, şi îi zise: 

— Repede, o, Felfel, du-o pe stăpâna ta până acasă la 
mine! 

Şi micuțul Felfel din suk o luă înaintea cadânei Kut Al- 
Kulub şi o duse la casa starostelui sukului, unde se afla 
străinul bolnav. 

După ce Kut Al-Kulub intră în casă, se temeni dinaintea 
soţiei şeicului. lar soţia şeicului o cunoscu, întrucât le ştia 
pe toate hanâmele din Bagdad, pe la casele cărora se ducea 
adesea, şi se ridică şi se temeni şi sărută pământul dinainte- 
i. Atunci Kut Al-Kulub, după temenelile îndătinate, o 
întrebă: 

— O, maică bună, poţi să-mi spui unde se află tânărul cel 
străin şi bolnav pe care l-aţi strâns în casa voastră? 


Atunci soţia starostelui începu să plângă şi îi arătă cu 
degetul un pat ce se afla acolo şi îi spuse: 

— Uite-l în pat. E un tânăr de neam ales, de bună seamă, 
întrucât toată purtarea lui o dovedeşte. 

Atunci Kut Al-Kulub se întoarse către patul pe care zăcea 
întins tânărul străin, şi se uită la el cu luare-aminte, şi văzu 
un tinerel slab şi vlăguit şi ca o umbră; şi fu departe de a 
ghici că era Ghanem; dar fu cuprinsă de milă faţă de el, şi 
începu să plângă şi să zică: 

— Oh! ce nenorocire e să fii străin, măcar de-ai fi şi emir în 
ţara ta! 

Pe urmă îi lăsă cei o mie de dinari soţiei şeicului 
argintarilor şi o îndemnă să nu precupeţească nimic pentru 
bunăstarea tânărului bolnav; pe urmă, cu chiar mâna ei, îi 
dădu bolnavului leacurile scrise şi îl ajută să le bea; pe 
urmă, după ce şezuse mai bine de un ceas la capul său, îi 
ură bună pace soţiei starostelui sukului, încălecă pe catârcă 
şi se întoarse la sarăi. 

Şi în fiecare zi se ducea prin toate sukurile şi îşi petrecea 
toată vremea în căutări necurmate, până când într-o zi veni 
şeicul s-o caute şi îi spuse: 

— O, stăpâna mea Kut Al-Kulub, întrucât m-ai îndemnat să 
ţi-i aduc pe toţi străinii care trec prin Bagdad, am a 
îndruma astăzi între mâinile tale cele darnice două femei, 
una măritată şi cealaltă fecioară, şi amândouă pesemne de 
stepenă tare înaltă, întrucât călcătura şi chipul lor mi-o 
dovedesc; da sunt îmbrăcate ticălos, în nişte haine de păr 
de capră, şi fiecare poartă o desagă la gât, cum poartă 
cerşetorii. Şi ochii le sunt plini de lacrimi, iar inima lor e 
tare necăjită. Şi iacătă că ţi le aduc, întrucât numai tu, o, 
sultană a milelor, vei şti să le alini, şi să le întăreşti, şi să le 
fereşti de ruşinea şi de ocară întrebărilor neobrăzate; 
întrucât hotărât că nu sunt nişte făpturi care să poată a fi 
supuse unor întrebări neobrăzate. Din parte-mi, 
nădăjduiesc că, datorită binelui ce avem să i-l facem, Allah 


are să ne păstreze, la Ziua Răsplăţii, un loc în Grădina 
Desfătărilor! 

Kut Al-Kulub răspunse: 

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, m-ai făcut să-mi doresc 
fierbinte să le văd! Unde sunt? 

Atunci şeicul ieşi şi se duse să le ia de după poartă, şi le 
aduse dinaintea cadânei Kut Al-Kulub. 

Când Fetnah şi mama ei intrară la Kut Al-Kulub, ea se uită 
la ele şi, văzându-le frumuseţea şi hanâmia şi zdrenţele cu 
care erau înveşmântate, începu să plângă şi strigă: 

— Pe Allah! Acestea-s femei de viţă aleasă şi deprinse cu 
sărăcia. Întrucât văd bine de pe chipul lor că s-au născut în 
cinstiri şi în bogății! 

Iar şeicul sukului răspunse: 

— Hotărât! o, stăpâna mea, adevăr grăieşti! Năpasta 
trebuie să se fi abătut asupra casei lor, şi împilarea să le fi 
asuprit şi să le fi răpit bunurile. Să le venim într-ajutor, 
întrucât noi îi iubim pe cei săraci şi pe cei necăjiţi, spre a ni 
se cădea milele lui Allah Milosârdnicul! 

La vorbele acestea, mama şi fiica începură să plângă şi să 
se gândească la Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Şi, 
văzându-le că plâng, Kut Al-Kulub începu să plângă şi ea cu 
ele. Atunci mama lui Ghanem îi spuse: 

— O, stăpână plină de mărinimie, deie Allah să izbutim a 
găsi ceea ce căutăm cu inima îndurerată! Cel pe care îl 
căutăm este fiul lăuntrurilor noastre şi flacăra inimii 
noastre, fiul nostru Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! 

La numele lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, 
cadâna scoase un țipăt mare, căci pricepuse atunci că 
dinainte-i se aflau mama lui Ghanem şi sora lui Ghanem, şi 
căzu leşinată. Iar când îşi veni în fire, se aruncă scăldată de 
lacrimi în braţele lor, şi le zise: 

— Nădăjduiţi întru Allah, şi în mine, o, surorile mele, căci 
ziua de azi va fi ziua cea dintâi a bucuriei voastre şi cea din 
urmă a nenorocirilor voastre! Curmaţi, aşadar, toată 
mâhnirea! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite. 

Dar când fu cea de a patruzeci şi treia noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că dulcea Kut Al-Kulub 
îi spuse mamei şi sorei lui Ghanem: 

— Curmaţi toată mâhnirea! 

Pe urmă se întoarse spre şeicul sukului argintarilor şi al 
giuvaiergiilor şi îi dădu o mie de dinari de aur şi îi zise: 

— O, şeicule, să le însoţeşti acum până la tine acasă şi să-i 
spui soţiei tale să le ducă la hammam şi să le dea apoi nişte 
haine cât mai frumoase; şi să le acopere cu grijă şi cu 
cinstiri, fară a precupeţi nimic pentru bunăstarea lor! 

A doua zi, Kut Al-Kulub nu pregetă să se ducă ea însăşi 
acasă la şeicul sukului, să se încredinţeze cu chiar ochii ei 
dacă totul fusese îndeplinit după îndrumările date. De cum 
intră în casă, soţia starostelui îi ieşi înainte şi îi sărută 
mâinile şi îi mulţumi pentru dărniciile ei; pe urmă le pofti să 
vină pe mama şi pe sora lui Ghanem, care fuseseră la 
hammam şi ieşiseră de acolo schimbate cu totul şi cu 
chipurile strălucind de hanâmie şi de frumuseţe. Şi Kut AL- 
Kulub începu să le vorbească dulce, vreme de un ceas; pe 
urmă îi ceru soţiei starostelui veşti despre bolnavul lor. Şi 
soţia şeicului răspunse: 

— E tot aşa. 

Atunci Kut Al-Kulub zise: 

— Să mergem toate să-l vedem şi să încercăm a-l 
îmbărbăta! 

Şi le luă pe cele două femei care, stând în iatacul pentru 
femei, nu putuseră să-l vadă pe bolnavul culcat în sala de 
oaspeţi, şi intrară toate la tânăr, şi se uitară la el cu multă 
duioşie şi cu milă, şi şezură jos împrejurul lui, să-i 
vorbească; şi, pe când tăifăsuiau, fu rostit numele de Kut Al- 
Kulub. 

Şi, de cum auzi rostindu-se numele de Kut Al-Kulub, chipul 
gălbejit al tânărului bolnav se îmbujoră, trupul lui istovit se 


împuternici şi sufletul i se trezi; şi săltă capul, cu ochii plini 
de viaţă, şi strigă: 

— Unde eşti, Kut Al-Kulub? 

Când îl auzi pe flăcău deschizând gura pentru întâia oară 
şi că o strigă pe nume, Kut Al-Kulub cunoscu glasul lui 
Ghanem ben-Ayub, şi se aplecă repede asupra lui şi îi zise: 

— O, scumpule! tu eşti Ghanem ben-Ayub! 

E] îi spuse: 

— Da! Sunt Ghanem! 

La cuvintele acestea, copila se prăbuşi pe spate, leşinată. 
lar mama lui Ghanem şi sora lui, Fetnah, auzind vorbele 
rostite, scoaseră un țipăt şi se prăbuşiră şi ele leşinate. 

Până la urmă, după o bucată de vreme, îşi veniră în fire, se 
repeziră la Ghanem şi se petrecu ceea ce se petrecu - şi 
plânsete, şi strigăte de bucurie, şi sărutări. 

Pe urmă Kut Al-Kulub, mai liniştită, îi spuse: 

— Slavă şi închinăciune lui Allah, carele a îngăduit într-un 
sfârşit adunarea noastră a tuturor laolaltă, a mea, a mamei 
tale şi a surorii tale! 

Apoi îi istorisi toată povestea şi adăugă: 

— Califul, până la urmă, a dat crezare spuselor mele şi ţi-a 
dăruit ocrotinţele sale şi mi-a mărturisit dorinţa de a te 
vedea; pe deasupra, mă dă ţie în dar! 

La vorbele acestea, Ghanem se însenină până peste poate 
şi îi sărută mâna cadânei Kut Al-Kulub, care îl sărută pe 
ochi şi pe cap. Pe urmă, Kut Al-Kulub le spuse tuturora: 

— Aşteptaţi-mă aici! Am să mă întorc! 

Şi se duse în grabă mare la sarai, descuie sipetul în care 
avea lucrurile ei cele scumpe, scoase de acolo sumedenie 
de dinari şi se duse la suk, ca să-i dea starostelui sukului, 
spunându-i: 

— Cumpără pentru fiecare dintre ele şi pentru Ghanem 
câte patru rânduri de haine din cea mai frumoasă țesătură, 
şi câte douăzeci de năframe, şi câte zece cingători, şi câte 
zece bucăţi din fiecare lucru de îmbrăcat! 


Şi se întoarse la casa în care se aflau Ghanem şi femeile, şi 
îi luă pe toţi la hammam. Pe urmă le găti nişte pui şi nişte 
carne fiartă, şi nişte vin safi, şi vreme de trei zile îi îmbie să 
bea şi să mănânce, sub ochii ei; şi, după cele trei zile de 
hrană atâta de întăritoare, simţiră că li se întoarce viaţa şi 
că sufletul li se aşază iarăşi la locul lui. Pe urmă, Kut Al- 
Kulub îi mai duse încă o dată la hammam şi puse să li se 
schimbe hainele şi îi aduse îndărăt acasă la starostele 
sukului. Apoi chibzui să meargă la calif, se înfăţişă între 
mâinile lui, se temeni până la pământ şi îi duse ştire despre 
întoarcerea lui Ghanem ben-Ayub şi a mamei şi a surorii lui, 
Fetnah; şi nu uită a-i spune ce gingaşă şi ce fragedă şi ce 
plină de frumuseţe era tânăra Fetnah. Atunci califul spuse 
unui rob: 

— Du-te şi adu-mi-l îndată pe Giafar! 

Şi Giafar veni, iar califul îi spuse: 

— Du-te şi adu-mi-l îndată pe Ghanem ben-Ayub! 

Şi Giafar plecă la casa şeicului, unde Kut Al-Kulub i-o şi 
luase înainte şi îl prevestise pe Ghanem despre sosirea 
vizirului, şi îi spusese: 

— O, Ghanem, mai cu seamă acuma se cere să-i arăţi 
califului, care l-a însărcinat pe Giafar să te ducă dinainte-i, 
cât de cilibiu ştii tu să vorbeşti, şi ce inimă dârză ai, şi 
neprihana vorbelor tale! 

Pe urmă îl îmbrăcă cu caftanul cel mai scump dintre toate 
caftanele cele noi pe care le cumpărase din suk şi îi înmână 
o grămadă de dinari, şi îi spuse: 

— Nu pregeta să arunci galbenii cu pumnii când ai să 
ajungi la sarai şi ai să străbaţi rândurile de hadâmbi şi de 
slugi! 

Într-acestea, Giafar ajunse la casa starostelui, călare pe 
catârca sa; şi Ghanem alergă să-l întâmpine şi îi ură bun 
venit şi sărută pământul între mâinile lui; şi se făcuse iarăşi 
Ghanem cel frumos de odinioară, cu chipul falnic şi cu 
înfăţişarea lui ispititoare! Şi Giafar îl rugă să-l însoţească şi 
îl duse între mâinile califului. Şi Ghanem îl văzu pe emirul 


drept-credincioşilor, înconjurat de vizirii săi, de navabii cei 
mai de seamă din domnia lui şi de capii străjilor şi ai oştilor. 
Or, Ghanem era iscusit la vorbă, cu inima vitează, povestaş 
meşter, procititor dulce, ticluitor de versuri minunat. Se 
opri, aşadar, între mâinile califului, se uită o clipă în pământ 
cu o înfăţişare gânditoare, ridică apoi capul către calif şi 
ticlui stihurile acestea: 

O, doamne-al vremii, un ochi mult milos Privi pământul, şi-l 
umplu de roadă. 

Noi suntem fiii-acelui rod mănos Sub stăpânirea ta cea 
luminată. 

Cad în genunchi, cu bărbile-n ţărână, La pragul tău 
sultanii şi emirii; 

Prinos de supuşenie-şi înmână Cununile lor scumpe, 
stăpânirii. 

O, nici pământul n-are destul loc, Nici zările nu sunt atât 
de-ntinse Cât să cuprindă, strânse la un loc, Puhoaiele 
oştimii-ţi neînvinse. 

O, doamne-al vremii, ia pământu-ntreg Şi-acoperă-l cu 
corturile tale! 

Şi leagă-apoi, să-ţi şadă la edec, Albastrele văzduhului 
ocoale. 

Tu, soare-al lumii, lumea s-o îndrepţi! 

Iar judecata ta împărătească Să-i lumineze pe cei înţelepţi, 
Să curme viclenia mişelească, lar faptele supuşilor tăi 
drepţi Cu plată dreaptă să le răsplătească! 91 

Califul rămase vrâjit de frumuseţea stihurilor, de ritmul lor 
strâns, de curăţenia limbii lor şi de harul stihuitorului. 

Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele 
îngăduite. 

Iar când fu cea de a patruzeci şi patra noapte spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce Ghanem 
ben-Ayub l-a desfătat astfel pe califul Harun Al-Raşid, califul 
îi spuse să se apropie de scaunul său împărătesc; şi 
Ghanem se duse lângă scaunul domnesc, iar califul îi spuse: 


— Istoriseşte-mi toate amănuntele păţaniei tale, fară a-mi 
ascunde nimic din adevăr! 

Atunci Ghanem şezu jos şi îi istorisi califului toată povestea 
lui, de la început până la sfârşit. Caci nu ar fi de nici un folos 
s-o mai spunem şi noi încă o dată. Iar califul rămase pe 
deplin încredinţat de nevinovăția lui Ghanem şi de 
curăţenia gândurilor lui, mai cu seamă când auzi cinstirea 
lui Ghanem faţă de slovele scrise pe şalvarii cadânei, şi îi 
spuse: 

— Mă rog ţie să-mi uşurez sufletul de nedreptatea 
săvârşită faţă de tine! 

Şi Ghanem îi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, ţi-l uşurez! întrucât tot 
ceea ce este al robului este bunul stăpânului său! 

Califul nu pregetă, în mulţumirea lui, să-l ridice pe 
Ghanem la cele mai de sus huzmeturi din împărăție; îi dărui 
un sarai, şi simbrii bogate, şi robi, şi roabe fară de număr. 
Iar Ghanem grăbi a lua cu el, în saraiul său cel nou, pe 
maică-sa şi soră-sa Fetnah şi pe iubita lui, Kut Al-Kulub. Pe 
urmă califul, care aflase că Ghanem avea o soră minunată şi 
încă fecioară şi tot tânără, pe nume Fetnah, îl întrebă pe 
Ghanem, care răspunse: 

— Este sluga ta, iar eu sunt robul tău! 

Califul nu pregetă a-i mulţumi, şi îi dărui o sută de mii de 
dinari de aur; pe urmă porunci să vină cadiul şi martorii, şi 
scrise senetul cu Fetnah. Şi în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, 
califul, pe de o parte, şi Ghanem pe cealaltă, intrară fiecare 
la soţia lui, Fetnah a califului, şi Kut Al-Kulub a lui Ghanem 
ben-Ayub El Motim El-Masslub. 

Şi califul, dimineaţa, când se trezi, fu atâta de mulţumit de 
noaptea pe care o petrecuse în braţele fecioarei Fetnah şi 
de ceea ce dobândise, încât porunci să vină la el calamarii 
dăruiţi cu scriitura cea mai frumoasă, şi le porunci să scrie 
povestea lui Ghanem, de la început până la sfârşit, pentru 
ca să fie păstrată în dulapul cu hrisoave, şi să poată sluji 
rândurilor celor ce vor veni, şi să fie de minunare şi 


desfătare înţelepţilor ce vor fi chemaţi s-o citească cu 
cinstire, şi să se minuneze de lucrul Celuia carele a zămislit 
ziua şi noaptea. 

Caci, urmă Șeherezada către sultanul Şahriar, nu cumva 
să crezi, o, doamne al veacurilor, că povestea această 
minunată ar fi mai desfătată ori mai uluitoare decât 
povestea de voinicie şi de vitejie cu Omar Al-Neman şi cu fiii 
săi, Şarkan şi El-Makan! 

Iar sultanul Şahriar zise: 

— Poţi, de bună seamă, să istoriseşti acea poveste de 
vitejie, de care eu n-am habar! 


SFÂRŞIT 


1 Cele zece Sfinte Porunci (sau Decalogul!), după credinţa 
ebraică, i-au fost date lui Moise de către însuşi Dumnezeu. 

2 Harun-Aaron, din Vechiul Testament - fratele mai mare 
al lui Moise, primul mare preot al evreilor (sec. XV î. H.). 

3 luşah, fiul lui Nun - Iosua, din Vechiul Testament, 
căpetenie a evreilor după Moise şi cuceritor al ţării 
Canaanului (sec. XV î. H.). 

4 'Turbanul nu este doar un obiect de îmbrăcăminte, ci 
adesea şi locul unde cel care-l poartă îşi ţine banii. 

5 Valiu - căpetenie a unei provincii (vilaiet), locţiitor al 
sultanului, având şi sarcini de şef de poliţie. 

6 Copft (coft sau copt) - din cuvântul grecesc aiguptios - 
„egiptean creştin”. 

7 Ardeb sau irdab - măsură de greutate arabă, folosită şi 
astăzi. 

8 Mai corect: al-Giavali. 

9 Mai corect: Bab-en-Nasr - în traducere: „Poarta victoriei 
sau a ajutorului” - era cea mai frecventată intrare în Cairo, 
aşezată la nordul oraşului. 


10 Mahomedanii nu încep nimic fară a invoca numele lui 
Allah. 

11 In traducerea lui M. A. Sălie, hanul poartă numele de 
Masrur. 

12 Bein Al-Kassrein - în traducere: „Intre cele două 
palate”- era partea străzii principale din Cairo, care se află 
între cele două palate ale califilor. 

13 Chessaria - alt nume pentru suk, bazar. Constructorul 
celei de aici se numea de fapt Giaharkaz, nu Girgis. 

14 Vinerea este zi de sărbătoare la mahomedani. 

15 Al-Habbaniia - cartier vestit din Cairo. 

16 Naip (la plural navab - în limbile europene a devenit 
epitet dat unui om extrem de bogat) - înseamnă, în arabă, 
locţiitor, şi era un titlu ce se dădea în lumea musulmană 
marilor ofiţeri ai sultanului, guvernatori de provincii. 

17 In traducerea lui M. A. Sălie: „Intră o hanâma tânără şi 
frumoasă, pe cap cu o cunună împodobită cu un mărgăritar 
şi cu pietre scumpe, şi sulemenită cu henea şi cu antimon.” 
(Cu heneaua se vopseau în roşu mâinile şi picioarele, iar cu 
antimoniu se sulemeneau ochii.) 

18 Pe Allah! 

19 În traducerea lui M. A. Sălie, se spune că era vorba de 
nişte „migdale cu oţet, zaharisite”. 

20 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt altele: 

Hai, pune-ţi scut pe umăr, daireaua, şi te du; 

Când dragostea te lasă, la fel s-o laşi şi tu! 

21 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile continuă astfel: 

Ia sufletu-mi din mine şi trupu-mi ars şi frânt Şi dă-le-n 
seama rece a negrului pământ. 

Acolo unde nu e nici chin şi nici cuvânt. 

Şi strigă-mă pe nume din beznele afundei Când glasul tău, 
iubite, la mine va pătrunde, Cu lung suspin de oase şi-atunci 
îţi voi răspunde! 

De-ai să mă-ntrebi din neguri: „Ce-i ceri lui Dumnezeu?” 

Iţi va răspunde pururi suspinu-mi lung şi greu: „Sărutul 
tău de flăcări i-l cer şi-acum, mereu!” 


22 În traducerea lui M. A. Sălie, intrarea în sarai este 
detaliată astfel: „Iar eu, închis în lacră, începui să plâng şi 
să mă rog lui Allah să mă scape de belea, pe când ei porniră 
şi ajunseră cu lacrele la uşa de taină a saraiului domnesc, 
iar lacra în care eram eu fu dusă odată cu celelalte. Şi 
iubita mea ajunse la hadâmbii puşi de strajă la harem, şi se 
duse la hadâmbul cel bătrân; iar acela se sculă din somn şi 
răcni la copilă şi o întrebă: „Ce este în lăzile astea?” „Sunt 
pline cu nişte lucruri pentru Sitt-Zobeida”, răspunse ea. lar 
hadâmbul zise: „Deschide-le una câte una, ca să văd ce se 
află în ele!” Dar copila se împotrivi: „De ce să le deschid?” 
Şi atunci hadâmbul ţipă: „Nu crâcni! Lăzile trebuie să fie 
deschise!” şi se ridică îndată şi veni să vadă lacra în care 
mă aflam eu. Şi puse hadâmbii s-o ridice, iar eu atunci îmi 
pierdui cumpătul, şi mă scăpai pe haine, şi udul meu începu 
să curgă din ladă; iar fetişcana îi spuse hadâmbului: „O, 
şeicule, mă păgubeşti şi pe mine, te păgubeşti şi pe tine, şi 
strici şi nişte lucruri care preţuiesc zece mii de dinari! In 
lada aceasta sunt haine de tot Felul, precum şi patru 
mannii* cu apă de la Zemzem**; iar acuma apa s-a vărsat 
pe hainele din ladă şi iacătă cum a spălat vopselile.” „Ia-ţi 
lada şi du-te, spuse hadâmbul”; şi slugile luară lada şi 
grăbiră să plece, iar celelalte lăzi porniră după mine. Şi, 
când ei porniră, deodată ajunse până la urechile mele un 
glas care spunea: „Vai, vai! Califul, califul!” Iar eu, auzind, 
murii de viu şi îngânai vorbele a căror rostire abate spaima: 
„Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaslăvitul şi 
Preamăritul! Iacătă un bucluc în care in-am băgat singur- 
singurel!” Şi îl auzii pe calif cum o întrebă pe iubita mea: 
„Vai de păcatele tale! Ce ai în lăzi?” Iar ea răspunse: „In lăzi 
am nişte lucruri pentru Siţt-Zobeida.” Da califul zise: 
„Deschide-le!” Iar eu, auzind, murii de tot şi gândii în sine- 
mi: „Pe Allah, ziua aceasta este cea din urmă zi a mea pe 
pământ! De-oi mai rămâne întreg, am să mă închin ei şi am 
s-o cinstesc postind de toate; iar dacă isprava mea se va da 
în vileag, atunci mi-a zburat capul! OP” Şi începui să 


rostesc: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai 
singur Allah, şi Mohamed este trimisul lui Allah...” Şi auzii - 
urmă tânărul - cum fata spunea: „In lăzile acestea mi s-au 
încredinţat nişte lucruri şi nişte haine pentru Sitt-Zobeida; 
nu ştiu ce fel, întrucât nu le-am văzut!” Ci califul strigă: 
„Trebuie numaidecât să le deschideţi şi să mă uit în ele!” Pe 
urmă chemă hadâmbii şi le zise: „Adu-ceţi-mi lăzile!” Iar eu 
mă încredinţai că m-am prăpădit, fară de nici o îndoială, şi 
lumea pieri pentru mine. lar hadâmbii începură să aducă 
lacră după lacră, şi califul vedea în ele parfumuri, şi 
bogasiuri, şi haine scumpe; şi toate lăzile fură deschise, iar 
califul se uita cu luare-aminte atât la haine, cât şi la 
celelalte, până ce nu mai rămase decât lada în care care mă 
aflam eu. 

Şi hadâmbii şi puseseră mâna s-o deschidă, dar fata se 
repezi dinaintea califului şi spuse: „Lacra aceasta care se 
află sub ochii tăi să nu o deschidem decât la Sitt-ZobeidA. 
Întrucât în ea se află lucrurile sale femeieşti de taină!” Şi, 
auzind vorbele acestea, califul porunci să se ia lăzile, iar 
hadâmbii porniră, şi mă luară cu lada în care mă aflam, şi 
mă puseră într-o odaie, peste celelalte lăzi (iar mie mi se 
uscase gura de-a binelea). 

Iar acolo iubita mea mă slobozi şi îmi zise: „Nu mai este 
nici un necaz şi nici o primejdie pentru nimeni; uşurează-ţi 
pieptul şi linişteşte-ţi inima, pană vine Sitt-Zobeida - poate 
că are să fie bine.” Şi nu şezui mult, şi ilcodată văzui că vin 
zece fete roabe...” (*Mann - măsură pentru capacităţi, 
aproximativ egală cu un litru. 

**Zemzem sau Zamzam - fântână din oraşul Mecca, a 
cărei apă este considerată de către musulmani ca 
tămăduitoare.) 

23 Expresie folosită adesea de povestitorul arab, prin care 
se arată că cineva nu a strălucit în îndeplinirea unui act 
oarecare. Dimpotrivă, când se spune: „Chipul tau a albit”, 
înseamnă că te-ai dovedit strălucit. 

24 El-Saieda - hanâma cea mare, stăpâna. 


25 Formulă de bun-rămas sau de încheiere: „Pacea fie 
asupră-vă!” 

26 În traducerea lui M. A. Sălie, elogiile la adresa oraşului 
Cairo, precum şi versurile, sunt mult mai ample: „Un altul 
îşi dădu şi el cu părerea: „Bagdadul este Cetatea Păcii şi 
Maica Lumii!”. „Cine nu a văzut Cairo, nu a văzut lumea - 
spuse tatăl meu, care era cel mai în vârstă dintre ei. 
Pământul lui e aur, nopţile lui sunt o minune, femeile lui 
sunt hurii, iar casele-i sunt saraiuri; ceru-i e pururea 
acelaşi, iar miresmele-i sunt o beţie; mâlul Nilului e ca un 
sabur - da toate astea încă nu sunt Cairo, întrucât Cairo 
este lumea întreagă, iar Allah îl preţuieşte până într-atâta, 
încât s-a spus: 

Cum aş putea să uit Cairo Şi fermecata-i strălucire? 

Ce alt pământ să mă mai cheme Cu fericiri de peste fire? 

Cum aş putea - când se înalţă, Precum a raiului grădină, 
Plin pretutindeni de cântare, De flori, de tihnă şi lumină? 

E] e cetatea frumuseţii, Sălaşul minţilor isteţe. 

Acolo buni şi răi de-a valma S-au adunat să se răsfeţe. 

Acolo-s datinile strânse Din vremuri mari, cu cinste mare, 
Iar adunarea lor e-asemeni C-un crâng de palmieri în 
floare. 

Când ne va despărţi judeţul Din urmă-al lui Allah, odată, 
Să nu uitaţi iubirea sfântă Ce ne-a legat pe viaţa toată. 

Să v-amintiţi cum sună vântul Peste Cairo ca pe-o strună, 
Când din grădini suflarea-i caldă Cu-al nostru suflet se- 
mpreună. 

Iar dacă l-aţi vedea în faptul serii, când umbra nopţii cade 
peste el, chiar că v-ar învălui ca o minune şi v-aţi încredința 
de vraja lui.”,, 

27 În traducerea lui M. A. Sălie: „Şi, văzând-o, rostii: 

Frumoasă“ vremea noastră., şi vrăjită: 

Hulită-adesea, şi dispreţuită, Înnebuneşti de-atâta risipire, 
Beţie, şi-nchinare, şi iubire. 

Luceşte luna pe chilim de stele, Se-nclină ramu-n hainele-i 
prea grele, Blând trandafirul şade să se culce Când iasomia- 


nchide ochii dulce. 

Prietenia şi iubirea cântă - 

Mi-eşti dragă, viaţă tânără şi sfântă!” 

28 În traducerea lui M. A. Sălie: „şi îşi plesni palma 
dreaptă de cea stângă şi, punându-şi năframa peste ochi, 
plânse o vreme; apoi grăi: 

Văzui în urmă-mi lumea sărmană mai departe Şi tot ce-i 
viu cum trece şi se afundă-n moarte. 

Ce lungă-i aşteptarea de dor întru iubire, Şi cât de scurt e 
drumul până la despărţire.” 

29 Ibn-Abbas - văr al lui Mahomed, căruia i-au fost 
atribuite multe vorbe pe care i le-ar fi spus Prorocul. 

30 Şafar este cea de a doua lună după calendarul 
musulman. 

31 Anul 763 de la hegiră (16 iulie 622, dată considerată ca 
început al erei musulmane) nu corespunde cu anii de 
domnie ai sultanului despre care este vorba în poveste, El- 
Mustasser Billah (1226-1242), nici chiar cu cei ai lui EI- 
Mustassim Billah (1242-1258), urmaşul său, şi cu atât mai 
puţin cu anul 7320 „de la vremile lui Alexandru”, cum se 
adaugă în redactarea tradusă de M. A. Sălie. 

32 Planeta Marte. 

33 Planeta Mercur. 

34 El-Samet (mai corect: As-Samit) - adică Tăcutul. 

35 El-Bacbuc (mai corect: ali-Bacbuc) - înseamnă, de fapt, 
doar Limbutul. 

36 El-Haddar (mai corect: ali-Haddar) - înseamnă doar 
Palavragiul. 

37 În traducerea lui M. A. Sălie, Bacbac este numit Baclik 
sau Fakik, adică Vorbăreţul. 

38 El-Kuz El-Assuani (mai corect: Ali-Kuz ali-Asvani)) — 
adică Urciorul de Assuan. 

39 El-Aşar (mai corect: el-Aşşar sau ali-Faşşar) - adică 
Guralivul. 

40 Şakalik (sau Şakaşik) - adică Flecarul. 


41 În traducerea lui M. A. Sălie, aici textul este următorul: 
„lar eu scosei astrolabul şi îi socotii înălţimea şi aflai că 
aşezarea stelelor nu era prielnică şi că a da atunci slobozire 
sângelui era anevoie, şi îi spusei tatălui tău; şi el se supuse 
vorbelor mele, şi aşteptă, iar eu rostii întru lauda lui: 

Venii în graba la stăpânul meu Să-i fac o hărăcsire 
minunată; 

Ci nu-i prielnic ceasu-acesta greu, Că piază-rea stă gata să 
se-abatăl Şi începui atunci să-i desfăşor Minuni câte le ştiu 
şi se pot spune; 

Şi taine-adânci ascunse tuturor Le deşternui cu multă- 
nţelepciune. 

Iar inima-i se-aprinse şi grăi: „Înţelepciunea ta e- 
atotputinte, Tu ştii tot ce se poate-n lume şti, O, zăcământ 
de gânduri şi de minte!” 

Şi i-am răspuns: 

O, doamne-al nostru, poţi Să ai întreaga ştiinţă-a lumii-n 
mână, Şi să-i întreci pe înţelepţi toţi, Şi-nţelepciunea să ţi-o 
faci stăpână. 

Să fii cum nu e altul firoscos, Cu mintea care ştie-adânc 
străbate Fiece taină - şi mărinimos, Şi priceput, şi plin de 
bunătate!” 

42 După traducerea lui M. A. Sălie, i se dau o sută şi trei 
dinari, şi haine, şi se adaugă: „Şi, după ce îi luai sânge, nu 
mai putui să tac şi spusei: „Pe Allah, stăpâne al meu, ce vrea 
să zică vorba ta: „Daţi-i o sută şi trei dinari?” Şi el răspunse: 
„Un dinar pentru cetitul în stele, un dinar pentru 
învăţăturile date şi un dinar pentru hărăcsire, iar o sută de 
dinari şi hainele pentru laudele ce mi-ai adus.”, 

43 La M. A. Sălie: „Spune poetul: 

Când vrei să-ncepi o treabă., de-orice fel, 'Te sfătuie cu-un 
înţelept, şi fă cum zice el.” 

44 La M. A. Sălie: „O, doamne, zorul este de la Satana, iar 
negraba de la Milostivuitorul!” Şi prociti: 

Să nu te preazoreşti vreodată în nici o treabă. Dimpotrivă! 

Fii milostiv cu toată lumea., să-ţi fie şi ea milostivă. 


Nu-i braţ care să nu-şi găsească un braţ la fel, însoțitor: 

Orice asupritor îşi află şi el un alt asupritor! 

45 În traducerea lui M. A. Sălie, bărbierul rosteşte aici 
versurile: 

Copilul va fi aidoma., fireşte, Cu taică-său, când va ajunge 
om - 

Aşa cum poţi într-adevăr cunoaşte, Doar după rădăcina lui, 
un pom. 

46 În traducerea lui M. A. Sălie: „Stăpânul hammamului 
bate în dairea un fel de descântece şi joacă şi cântă: „Eu mă 
duc, măicuţa mea, să-mi umplu urciorul!” Neguţătorul de 
seminţe se dovedeşte încă şi mai isteţ, şi joacă, şi cântă: „O, 
asupritoareo, o, stăpâna mea, tu niciodată nu te-nduri!” - şi 
la toţi ni se topesc sufletele de-atâta râs. Da gunoierul aşa 
de frumos cântă, că stă pasărea-n loc: „încuie nevastă-mea 
pâinea în dulap” - şi e bărbat atâta de frumos şi de duhliu, 
încât eu încep să spun despre frumuseţea lui: 

I-aş da gunoierului viaţa-mi, Din dragostea câta i-o am - 

Holteiul cu chip de femeie, Subţire, mlădiu ca un ram. 

Sortitu-i-a soarta să fie Cum nu e un altul - şi-i spun (lar 
focul în mine se-aprinde Ca-n vatră un jar de cărbuni): 
„Aprinsu-mi-ai focul în suflet!” 

Iar el îmi răspunde şi-mi spune: „Ajunse fochist gunoierul, 
Ia uite că nu-i de minune!” 

47 în traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt scurte ca o 
sentinţă: 

Să nu alungi plăcerea ce ţi-a ieşit nainte, Că uite-i drumul 
soartei, şi-i scurt pân” la morminte! 

48 În traducerea lui M. A. Sălie, bărbierul îşi începe 
povestea astfel: „Eram la Bagdad pe vremea lui Ali- 
Mustansir Billah, fiul lui Ali-Mustadi...” - El-Muntasser 
Billah (mai corect Ali-Mustansir Billah - adică Biruitorul-cu- 
ajutorul-lui-Allah), calif care a domnit între anii 1226-1242, 
nu era fiul, ci strănepotul lui Ali-Mustadi, care a domnit 
între anii 1170-1180. 


49 În traducerea lui M. A. Sălie: „Era casa unuia din 
neamul barmakizilor „adică din vestita familie a urmaşilor 
vizirului Halid ibn-Barmaka (a trăit în sec. VIII), din care 
făceau parte şi Giafar, vizirul califului Harun Al R.işid, 
precum şi mulţi alţi înalţi dregători de la curtea califilor 
arabi 

50 Adică în hagialăc. 

51 Formula celebră a mărturisirii de credinţă la 
musulmani: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah!” 

52 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile diferă: 

Când bidiviii duşmanilor, roată, Jur-împrejuru-i năvălesc 
avan, El intră-n oastea lor cu greua-i spadă, Măcelărind 
duşman după duşman, Şi-n inimile cailor împlântă 
Cumplita-i lance, fără de habar. 

Atâta-i de năprasnic când se-avântă Stăpânul nostru, cât, 
văzându-l doar, Vrăjmaşii gem, cu vitejia frântă, Iar 
călăreţii-ncremenesc pe dată Sub pavăza zadarnic ridicată. 

53 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt altele: 

Ciudată frumuseţe ca de vis, între femei ca luna printre 
stele, Sfioasă căprioară tremurând, cu mersul ca al 
sprintenei gazele. 

Al cerurilor veşnic vistier i-a dat şi străluciri, şi măreție, Şi 
nuri, şi minte, şi un boi gingaş ca ramul tânăr care se- 
nmlădie. 

Pe cerul de lumină-al feţei ei ard şapte stele care stau de 
strajă La poarta-naltă-a mândrei frumuseți şi la 
neprihănita-i sfântă vrajă. 

lar dacă un bărbat ar ticlui să-şi furişeze ochii, vreun 
mijloc, Toţi diavolii din glasul ei atunci ar izbucni în limbi 
prelungi de foc. 

54 Dulcea iubită. 

55 La M.A. Sălie, stihurile sunt mai concise: 

Râu mă-ngenunche soarta şi mă-mpilă, Că soarta-i cruntă- 
n spornica ei silă. 

Cândva umblam mereu neobosit - 

Acuma şi când stau sunt ostenit. 


56 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt mult mai 
concise Eu voi muri! Că toţi murim odată, Simt moartea-n 
preajma mea, neîndurată, Nimic nu scapă din puterea-i 
mare, Numai Acela-care-n veci nu moare! 

57 În traducerea lui M. A. Sălie: „Şi cineva a procitit 
înainte de ieşirea din casă: 

A cincea zi veni şi ceasul mare Al despărțirii grele, la 
plecare: 

Sclipesc pe mine hainele frumoase Cu care alta mâna mâ- 
mbrăcase. 

Pe umerii lor, patru inşi mă saltă, 

58 In traducerea lui M. A. Sălie, strofa aceasta are 
întrucâtva alt sens: 

În mână de-aş avea avere multă Şi-aş ţine-o-nchisă 
straşnic sub zăvor, Atunci mărturisesc cu hotărâre: 

Usuce-mi-s-ar mână şi picior! 

59 În traducerea lui M. A. Sălie, textul acestor versuri se 
reduce la strofa următoare: 

Destule zile-ai petrecut tihnit Fâr-a gândi la ce ne e sortit; 

Te-ai desfătat şi-n nopţile senine - 

Ci-adesea bezna nevestită vine! 

60 În traducerea lui M. A. Sălie: 

Se-ascund de-ndată ce mă văd la prag Toţi câţi i-am 
ghiftuit cândva cu drag. 

61 În traducerea lui M. A. Sălie, aici sunt intercalate 
următarele: „Luă o bucată de rogojină din frunze de 
palmier pe care şi+o puse în cap şi luă în mână două 
smocuri de halfă şi plecă şi se duse la sarai, unde era 
sultanul”. (Rogojina pusă pe cap şi mănunchiurile de halfă - 
plantă erbacee din grupa coliliei - erau semnele de jălbar 
care mergea să se plângă domnului.) 

62 Este vorba, fireşte, de Coran 

63 Ya leili! Ya eini! - în traducere: „o, noapte! o, ochi!” - 
este un fel dc refren, care se foloseşte în mai toate 
cântecele arabe de dragoste. 

64 Marire lui Allah! 


65 În varianta tradusă de M. A. Sălie: 

O, tu, cel săritor s-ajuţi Pe nişte bieţi îndrăgostiţi, Arşi de-o 
iubire fără leac, Şi alungaţi, şi asupriţi, Tu doar cu binele 
ne-mbii Pe drumul nostru spre neunde, Tu, falnicul ocrotitor 
Ce inimile ne pătrunde, Durerea toată ne-o pricepi Şi 
sărăcia noastră toată, Şi poţi să faci ce vrei cu noi În 
bunătatea-ţi fără pată! 

Cu câtă slavă ne-ai primit În casa ta cu mese pline - 

Mă tem că noi nu vom putea Să-ţi mulţumim cum se 
cuvine. 

66 Mătase produsă în Iskandaria - numele arab al oraşului 
Alexandria. 

67 Produsă în Baalbek - numele arab al oraşului 
Heliopolis, din Siria. 

68 Un fel de basma, care acoperă partea de jos a feţei. 

69 În varianta lui M. A. Sălie, versurile sună altfel: 

Mâhniri, şi chin, şi doruri - din tot ce-a fost - adun. 

Îmi stau năluci în preajmă, şi trupul mi-l răpun. 

70 Sura - verset (din Coran). 

71 În varianta lui M. A. Sălie: „Unde-s Chosroii-acum şi 
unde-s satrapii lor, ce-au strâns averi. 

Din nedreptăţi? 

— Şi ei pieiră, şi-averea strânsă din dureri.” 

72 La M. A. Sălie: 

Judecătorii lasă-i să judece cum vor. 

Tu bucură-te numai să scapi din mâna lor. 

73 El-Motim. El Masslub - în traducere: Robul iubirii 
pierzătoare. 

74 Fetnah (sau Fitne) - în traducere: Ispita fermecătoare. 
Totodată, acest nume este şi al unei flori înmiresmate, 
Acacia farnesiana. 

75 Mugşc - substanţă cu puternic miros specific, secretată 
de pielea unui mamifer din familia cervideelor, numit 
cabarga. Se păstrează în saci făcuţi din pielea uscată a 
acelui animal. 

76 Turbehă - monument funerar. 


77 Valiul avea şi funcţia de şef al poliţiei oraşului. 

78 Valiul avea şi funcţia de şef al poliţiei oraşului. 

79 Banjuloste narcoticul cunoscut mai mult sub numele de 
haşiş. 

80 În varianta lui M. A. Sălie, fata se exprimă mai întâi în 
versuri: 

Mângâie-l, vânt, pe cel preaînsetat Căruia nimeni setea 
nu-i adapă Şi nu-i alintă sufletul aprins Măcar cu-o gură 
proaspătă de apă. 

81 Numele pe care le strigă fata aici sunt cele ale roabelor 
sale. In traducerea lui M. A. Sălie, nu Riha (în traducere: 
Adiere) este strigată întâi, ci Zahra (mai corect: Zahr-ali- 
Bustan, adică, în traducere, Floare de grădină). 

82 Mai corect, Sabihe - adică Frumoasa. 

83 Mai corect, Segeret-ad-durr - adică Ramură de 
mărgăritare. 

84 Mai corect, Nur-ali-huda - adică Lumina dreptei 
credinţe. 

85 Adică Steaua nopții. 

86 Corect, Nadsmet as-subh - adică Steaua dimineţii. 

87 Mai corect, Nuzhe - adică Fermecătoarea. 

88 La M. A. Sălie, mai sunt strigate: Hulve (adică Dulcea, 
cuvânt care a ajuns în limba română, denumind produsul de 
cofetărie „halva”) şi Zarife (adică Eleganta, cuvânt ajuns în 
româneşte, ca turcism, sub forma de „zarif). 

89 Unchiul profetului, Ali-Abbas Ibn Abd-Ali-Muttalib, 
unchiul lui Mohamed şi întemeietorul dinastiei abbasizilor, 
care a condus califatul de răsărit de la anul 750 până la 
căderea Bagdadului sub mongoli la 1258. Harun Al-Raşid a 
fost cel de al cincilea calif din această dinastie. 

90 Dulceaţa inimilor. 

91 În varianta lui M. A. Sălie, versurile diferă întrucâtva: 

Să trăieşti, măre doamne, atoate mai presus, Cel dăruit cu 
daruri cum n-au mai fost şi nu-s! 

N-au vrut să ţi se-nchine ai lumii mândri crai, Nici domn 
peste palatul Hostroilor* să stai, Şi-acum la pragu-ţi craii 


din patru zări aduşi Cununile lor scumpe îţi dăruie supuşi. 

Iar când te văd cu ochii, cuvântul li se-ngână, Cad în 
genunchi de-a valma cu frunţile-n ţărână. 

Ţi-aducprinoase scumpe sultanii lumii toţi, Şi craii, şi 
vlădicii, cu moşi şi cu nepoți. 

Stă scut şi pace lumii al oştii tale val, Cum stă-ntre stele-n 
ceruri lumina lui Zohal**. 

Păstreze-te-n putere Allah, şi ani destui, Chinovnic al averii 
şi-al bunurilor lui. 

Că tu pe-ntregpământul ai semănat dreptate, Şi luminezi 
văzduhul şi zările, pe toate. 

*Hostroe este numele a doi regi persani din dinastia 
Sassanizilor, rămaşi legendări pentru bogăţiile lor. 

**Zohal este numele arab al planetei Saturn, dar de fapt 
aici cuvântul se referă la Calea Lactee.