Anonim — 1001 De Nopti V13

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 13 


(Nopțile 869-922) 


CUPRINS: 

ÎNTÂLNIRILE LUI AL-RAŞID PE PODUL DIN BAGDAD 
(continuare). 5 

Povestea şeicului cu mâna darnică. 6 

Povestea dascălului de şcoală olog şi cu gura ruptă. 37 

Povestea orbului care cerea să fie pălmuit pe pod. 43 

POVESTEA CU DOMNIȚA ZULEICA. 59 

DIVANURILE NURLII ALE TINEREŢII ZURLII. 90 

Flăcăiaşul cel căpăţânos şi sora lui cea cu picior mic. 90 

Belciugul de la gleznă. 98 

Povestea cu ţapul şi cu fata sultanului. 104 

Povestea cu fiul sultanului şi cu broască-ţestoasă. 120 

Fata neguţătorului de boabe de năut. 135 

Dezlegătorul. 145 

Povestea cu căpetenia de agii. 151 

Care este cel mai mărinimos? 155 

Bărbierul jugănit. 162 

Povestea cu Faiiruz şi cu soţia lui. 170 

Obârşia şi deşteptăciunea. 176 

POVESTEA CU CARTEA MAGICĂ. 182 

POVESTEA CEA STRĂLUCITĂ CU CRĂIŞORUL 
DIAMAN'T.245 


ÎNTÂLNIRILE LUI AL-RAŞID PE PODUL DIN BAGDAD 
(continuare) 

După care, Al-Raşid se întoarse înspre cel de al treilea ins, 
care era preacinstitul şeic cel cu mâna darnică şi îi spuse: 


— O, şeicule, te-am întâlnit ieri pe podul Bagdadului şi 
ceea ce am văzut din filotimia, din chibzuinţă şi din umilinţa 
ta dinaintea lui Allah, m-a îmboldit să te cunosc mai de 
aproape. Şi sunt încredinţat că mijloacele de care i-a plăcut 
Atoateîmpărţitorului să se slujească spre a te cinsti cu 
darurile sale trebuie să fie cu totul osebite. Sunt ispitit până 
peste poate a le afla chiar de la tine; şi anume sprea mă 
împărtăşi din această plăcere am poruncit să vii aici. 
Vorbeşte-mi, aşadar, cu inima deschisă, spre a mă bucura şi 
eu, luând parte la fericirea ta cu mai deplină cunoaştere. Şi 
să fii încredinţat că, orice-ar fi să spui, eşti dintru început 
coperit de năframa ocrotirii şi a oblăduirii mele! 

Iar şeicul cel cu mâna darnică răspunse, după ce sărută 
pământul dintre mâinile califului: 

— O, emire al drept-credincioşilor, am să-ţi deştern 
istorisirea întocmai a tot ce este vrednic de istorisit din 
viaţa mea. lar dacă povestea mea este uluitoare, puterea şi 
slava Stăpânului lumii este încă şi mai uluitoare! 

Şi istorisi precum urmează: 

Povestea şeicului cu mâna darnică. 

Află, o, doamne al meu şi doamne al tuturor facerilor de 
bine, că eu, la viaţa mea, am megşterit în meseria de biet 
frânghier, răsucind cânepa, aşa cum o răsuciseră înainte de 
mine tătânele meu şi moşii mei. lar ceea ce dobândeam din 
meşteşugul acela de-abia ajungea să mă ajute a ne hrăni pe 
mine, pe soţia mea şi pe copiii mei. Ci, din lipsă de 
pricepere la altă meserie, mă mulţumeam, fără să prea 
cârtesc, cu puţinul pe care ni-l menea Atoateîmpărţitorul şi 
nu dam vina sărăciei mele decât pe lipsa mea de pricepere 
şi pe neiscusinţa minţii mele. Şi, în privinţa aceasta, nu mă 
înşelam; sunt dator să mărturisesc cu toată umilinţa 
dinaintea Stăpânului înţelepciunii. Ci, o, doamne al meu, 
înţelepciunea nu a fost vreodată harul frânghierilor, care 
răsucesc cânepa, iar locaşul ei de seamă nu putea să fie sub 
turbanul unui frânghier, care răsuceşte cânepa. Pentru 
aceea, oricum ar fi fost, nu aveam decât să mănânc pâinea 


lui Allah fără a mă ispiti de doruri mai de neîmplinit decât 
de-a păşi dintr-o săritură peste vârful muntelui Kaf. 

Or, într-o bună zi, cum stam în dugheana mea, cu o funie 
de cânepă prinsă pe după degetul cel gros de la picior şi pe 
care tocmai o isprăvisem de răsucit, văzui doi oameni 
bogaţi din mahala, care aveau obiceiul de-a veni să stea pe 
laviţa de dinaintea prăvăliei mele spre a tăifăsui de una şi 
de alta, bucurându-se de reveneala serii. lar aceşti doi 
fruntaşi din mahalaua mea erau buni prieteni şi le plăcea să 
tăinuiască între ei ba de una, ba de alta, depănându-şi 
mătăniile de chihlimbar. Ci niciodată nu li se întâmplase, în 
focul taifasului lor, să rostească vreo vorbă cu glas mai tare, 
ori să se depărteze de buna-cuviinţă pe care, în legăturile 
vieţii, prietenii sunt datori să o aibă faţă de prietenii lor. Ba 
chiar dimpotrivă! Când unul vorbea, celălalt asculta şi tot 
aşa a opt sute şaizeci şi opta noapte mereu. Ceea ce făcea 
ca tăifăsuiala lor să fie totdeauna cuminte şi până şi eu, cu 
toată puţinătatea deşteptăciunii mele, izbuteam să mă aleg 
cu un ce câştig de la nişte vorbe atâta de cuminţi. 

Iar în ziua aceea, de îndată ce îmi deteră salamalecul lor, 
iar eu li-l întorsei precum se cuvenea, îşi luară locul 
obişnuit, dinaintea dughenei mele şi îşi urmară o tăi-nuială 
pe care o începuseră încă de pe când se preum-blau. Şi 
unul dintre ei, pe care îl chema Şi Saad, îi spuse celuilalt, pe 
care îl chema Şi Saadi: 

— O, prietene Saadi, nu ca să te înfrunt, ci, pe Allah! Un 
om nu poate fi fericit în lumea aceasta decât numai atâta 
cât are nişte bani şi nişte avuţii mari spre a trăi slobod de 
orice neajuns. Şi-apoi, săracii nu sunt săraci decât numai 
pentru că s-au născut în sărăcie, din tată în fiu, ori pentru 
că, născuţi în avuţii, le-au pierdut în risipe, în chiolhanuri, în 
vreo daravelă proastă ori numai în vreo năpastă dintre 
acelea faţă de care omul este neputincios. Oricum, o, Saadi, 
părerea mea este că săracii nu sunt săraci decât din pricină 
că nu izbutesc să adune o sumă de bani îndeajuns de mare 
ca să le îngăduie, prin vreo treabă negustorească pornită la 


vreme prielnică, să se îmbogăţească pe totdeauna. Iar 
socotinţa mea este că dacă, ajungând în felul acesta bogaţi, 
ar da avuţiei lor o folosinţă potrivită, nu numai că ar 
rămâne bogaţi, ci ar ajunge chiar nemărginit de bogaţi, cu 
timpul. 

La care Şi Saadi răspunse, zicând: 

— O, prietene Saad, nu ca să te înfrunt, ci, pe Allah! Îmi 
pare rău că nu sunt de părerea ta. Şi-apoi, este neîndoielnic 
că-i mai bine, îndeobşte, să trăieşti în avuţie decât în 
sărăcie. Insă avuţia, prin ea însăşi, nu are nimic ce ar putea 
să ispitească un suflet lipsit de patimi. Ea cel mult este de 
folos spre a face filotimii împrejurul nostru. Da câte 
neajunsuri nu are! Au nu ştim noi, pe chiar pielea noastră, 
vreo câteva, noi, care în fiece zi avem atâtea necazuri şi 
atâtea supărări? lar soarta prietenului nostru, Hassan, 
frânghierul de colea, nu-i ea, oare, mai de dorit decât a 
noastră, la urma urmei? Şi-apoi, o, Saad, calea pe care o 
arăţi tu spre a face ca un sărac să ajungă bogat nu mi se 
pare tot atâta de limpede ca ţie. Socot, într-adevăr, că 
această cale este tare supusă întâmplării, întrucât ţine de o 
mulţime de împrejurări şi de nişte noroace tot atâta de 
întâmplătoare ca şi ea şi despre care ar fi cam prea mult de 
vorbit. Din parte-mi, socot că un om sărac, lipsit de la 
început de orice bun, are măcar tot atâtea putinţe de a 
ajunge bogat ca şi când ar avea ceva parale; vreau să zic că 
ar putea, fără vreun cheag bănesc dintr-un început, să 
ajungă nemăsurat de bogat de la o zi la alta, fără a se trudi 
deloc, numai dacă aşa i-a fost scrisă lui ursita. Drept aceea, 
găsesc că este tare zadarnic să agoniseşti mereu, cu gândul 
la niscaiva zile rele, întrucât zilele cele rele, ca şi cele bune, 
tot de la Allah ne vin, şi-i foarte rău a căuta să te zgârceşti 
cu bunurile pe care ni le meneşte Atoatedătătorul zi de zi, 
străduindu-te să pui prisosul de-o parte. Prisosul, o, Saad, 
dacă este, trebuie să meargă la sărmanii lui Allah; iar a-l 
păstra numai pentru tine înseamnă a fi lipsit de credinţă în 
dărnicia Atoateimpărţitorului. In ceea ce mă priveşte, o, 


prietene, nu se află zi să nu mă scol din somn zicându-mi: 
„Bucură-te, ya Saadi, căci cine ştie care va să fie astăzi 
binefacerea Stăpânului tău!" Şi niciodată credinţa în 
Atoatedătătorul nu mi-a fost înşelată. Şi, drept aceea, 
niciodată în viaţa mea nu am muncit şi nici nu m-am îngrijat 
de ziua de mâine. Şi-aceasta-i socotinţa mea. 

Auzind vorbele prietenului său, preacinstitul Şi Saad 
răspunse: 

— O, Saadi, văd bine că astăzi ar fi cu adevărat zadarnic să 
stăruiesc a-mi sprijini părerea împotriva ta. Drept aceea, în 
loc de-a ne ciorovăi fară de nădejde, mai a opt sute şaizeci 
şi noua noapte degrabă am să fac o încercare ce poate că 
are să te încredinţeze de temeinicia felului meu de a privi 
viaţa. Vreau, aşadar, să pornesc fără de zăbavă în căutarea 
unui om într-adevăr sărac, născut dintr-un părinte tot atâta 
de calic ca şi el, căruia să-i dau, ca dar necântărit, o sumă 
mare de bani, care să-i slujească de cheag pentru început. 
Şi, întrucât omul pe care am să-l aleg va trebui să-şi fi 
dovedit cinstea, încercarea mea va să ne dovedească cine 
dintre noi doi are dreptate: dacă vei avea tu, cel care 
aştepţi toate numai de la noroc, ori dacă voi avea eu, cel 
care socot că trebuie să-ţi zideşti singur casa. Şi Şi Saadi 
răspunse: 

— Chiar aşa, o, prietene! Şi, spre a-l găsi pe insul cel sărac 
şi cinstit despre care vorbeşti, nu avem trebuinţă să 
mergem prea departe. lacătă-l pe prietenul nostru, Hassan 
frânghierul, care chiar că îndeplineşte toate însuşirile 
cerute. lar dărnicia ta nici n-ar putea să cadă pe un cap mai 
vrednic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi noua noapte urmă: 

Hassan frânghierul, care chiar că îndeplineşte toate 
însuşirile cerute. Iar dărnicia ta nici n-ar putea să cadă pe 
un cap mai vrednic. 

lar Şi Saad răspunse: 


— Pe Allah! Drept spui. Şi numai uitarea din parte-mi a 
făcut să vreau a căuta aiurea ceea ce aveam la îndemână. 

Pe urmă se întoarse înspre mine şi îmi spuse: 

— Ya Hassan, cunosc că ai o casă grea, cu multe guri şi cu 
mulţi dinţi şi că niciunul dintre cei cinci copii cu care te-a 
hărăzit Atoatedătătorul nu este încă la vârsta de a te ajuta 
nici cât de cât. Cunosc, pe de altă parte, că şi în cazul în 
care nu este prea scumpă cânepa, la preţurile de-acuma din 
suk, tot trebuie să ai ceva parale ca s-o cumperi. Şi, ca să ai 
parale, trebuie să le fi agonisit. lar agoniselile nu sunt cu 
putinţă la o gospodărie ca a ta, unde veniturile sunt mai 
slabe decât cheltuielile. Aşa că, ya Hassan, spre a te ajuta să 
ieşi deasupra nevoii, vreau să-ţi dăruiesc două sute de 
dinari din aur, care să-ţi slujească de cheag spre a-ţi lărgi 
neguţătoria de frânghier. Spune-mi, dar, dacă socoti că ai 
putea, cu aceşti două sute de dinari, s-o scoţi la capăt, 
făcând să rodească banul cu dibăcie şi cu chibzuinţă! 

lar eu, o, emire al drept-credincioşilor, răspunsei: 

— O, stăpâne al meu, alungească-ţi Allah viaţa şi facă El să 
capeţi însutit îndărăt ceea ce îmi dăruie mărinimia ta! Şi, 
întrucât te îndupleci a mă întreba, cutez să-ţi spun că 
sămânţa, pe pământul meu, cade într-un ogor al rodniciei şi 
că, fără a mă umfla prea tare în pene asupra putinţelor 
mele, chiar şi cu mult mai puţini bani în mână, mi-ar fi 
destul nu numai să ajung tot atâta de bogat ca şi cei mai de 
vază frânghieri din isnaful meu, da şi să ajung mai bogat, eu 
însumi, decât sunt laolaltă toţi frânghierii din cetatea 
Bagdadului, cât de plină de lume şi cât de mare este ea - 
dacă şi Allah m-o ajuta, de bună seamă - inşallah! 

Iar Şi Saad, tare mulţumit de răspunsul meu, îmi spuse: 

— Am mare nădejde în tine, ya Hassan! 

Şi scoase din sân o pungă pe care mi-o înmână şi îmi zise: 
— Ia punga aceasta. In ea se află cei două sute de dinari. 
Şi ajute-ne Allah să le dai folosinţă norocită şi chibzuită şi să 

găseşti în ei sămânţa bogăției! Şi să ştii bine că eu şi cu 
prietenul meu, Şi Saadi, am fi peste măsură de bucuroşi a 


opt sute şaizeci şi noua noapte să auzim într-o zi că ai ajuns, 
în îmbelşugare, mai fericit decât eşti în neajutorinţe! 

Eu atunci, o, doamne al meu, luând punga, fusei până 
peste marginile năboiurilor de bucurie. Iar tulburarea mea 
fu atâta de mare, că nici nu mai izbutii să-mi fac limba a 
rosti vorbele de mulţumire, ce era de cuviinţă să le rostesc 
într-o împrejurare precum aceea; şi abia dovedii să am 
baremi atâta minte cât să mă plec până la pământ şi să iau 
pulpana mantiii binefăcătorului meu şi să mi-o duc la buze 
şi la frunte. Ci el se grăbi s-o tragă îndărăt cu gingăşie şi să- 
şi ia rămas-bun de la mine. Şi, însoţit de prietenul său, Şi 
Saadi, se ridică spre a-şi urma preumblarea. 

În ceea ce mă priveşte, după ce ei se depărtară, gândul cel 
dintâi, care îmi veni în chip firesc în minte, fu să caut unde 
aş putea să pun mai bine punga cu cei două sute de dinari, 
ca să fie în deplină pază. Şi, întrucât în căsuţa mea amărâtă, 
alcătuită numai dintr-o odaie, nu aveam nici dulap, nici 
mirosnă de dulap, nici sipet, nici ladă, nici nimic de soiul 
acesta unde să ascund un lucru de ascuns, rămăsei cu totul 
nedumerit şi mă gândii o clipă să mă duc şi să îngrop banii 
aceia în vreun loc pustiu, afară din cetate, până oi găsi 
mijlocul de a-i face să rodească. Da mă răzgândii, cugetând 
că s-ar putea ca ascunzătoarea, din vreo năpastă, să fie 
dibuită de careva, ori chiar eu s-ar putea să fiu văzut de 
vreun plugar. Şi numaidecât îmi veni gândul că tot ce îmi 
rămânea mai bun de făcut era să ascund punga aceea în 
răsuciturile de la turbanul meu. Şi, pe clipă pe dată, mă 
sculai, închisei uşa de la dugheană şi îmi des-faşurai 
turbanul cât era de lung. Şi, dintru-ntâi, scosei din pungă 
zece gălbiori, pe care îi pusei deoparte spre cheltuială, iar 
pe ceilalţi, cu pungă cu tot, îi învăluii în răsuciturile 
cearceafului, punându-i taman la capătul lui. Şi strângând 
capătul acela, cu punga înnodată în el, împrejurul 
cealmalei, îmi întocmii turbanul la loc, în patru rotocoale 
desăvârşit răsucite. Şi-atunci, putui să răsuflu mai în largul 
meu. 


Or, după ce sfârşii treaba, deschisei iarăşi uşa de la 
dugheană şi zorii să mă duc la sule ca să mă rostuiesc cu 
toate de câte aveam trebuinţă. Începui dintru-ntâi cu a 
cumpăra o grămadă straşnică de cânepă, pe care o adusei 
la dugheană. După care, cum trecuse o bună bucată de 
vreme de când în casa mea nu se mai pomenise pic de 
carne, mă dusei la măcelărie şi cumpărai o spată de miel. Şi 
luai calea către casă, spre a-i duce nevesti-mii spata aceea 
de miel, să ne-o gătească deci cu pătlăgele roşii. Şi mă 
bucuram mai dinainte de bucuria copiilor când au să vadă 
bucatele acelea gustoase. 

Ci, o, doamne al meu, mândria mea era prea făloasă ca să 
rămână nepedepsită. Căci îmi pusesem spata aceea pe cap 
şi mergeam bălăbănind din mâini, cu gândurile răpite de 
visele mele de bogăţie. Şi iacătă că un erete flămând se 
repezi deodată pe spata de miel şi, până să apuc eu să ridic 
mâna ori să fac vreo mişcare, mi-o şi înşfacă, dimpreună cu 
turbanul şi cu tot ce se afla în turban şi îşi luă zborul, 
ducând spata în plisc şi turbanul în gheare. 

Iar eu, când văzui aşa, începui să scot nişte ţipete atâta de 
înfricoşate, încât şi oamenii şi muierile şi copiii de prin 
preajmă fură cuprinşi de tulburare şi îşi adăugară răcnetele 
lor la ale mele, spre a-l speria pe tâlhar şi a-l face să lase 
prada. Ci ţipetele noastre, în loc de-a izbândi, nu făcură 
decât să-l stârnească pe erete a-şi spori bătăile din aripi. Şi 
pieri numaidecât în văzduhuri, cu avutul şi cu norocul meu. 

Iar eu, tare pâclişit şi mohorât, fusei nevoit a mă hotări să 
cumpăr alt turban, lucru care aduse încă un scă-zământ în 
dinarii din aur, pe care avusesem grijă să-i scot din pungă şi 
care acuma erau toată averea mea. 

A opt sute şaizeci şi noua noapte or, cum şi apucasem să 
cheltuiesc o bună parte din ei cu târguiala cânepii, ceea ce 
îmi mai rămăsese era departe de a-mi ajunge spre a mă 
îmbia să visez de aci înainte vreo nădejde mai temeinică în 
privinţa îmbogăţirii mele de mâine. Ci, hotărât, ceea ce îmi 
pricinui necazul cel mai mare şi îmi înnegură lumea 


dinaintea ochilor fu gândul că binefăcătorul meu, Şi Saad, 
jalnică mulţumire are să mai încerce că şi-a ales atâta de 
rău omul căruia să-i încredinţeze rodirea banului său şi 
izbânda cercetării râvnite. Şi îmi ziceam, pe deasupra, că 
atunci când are să afle de nenorocirea păţaniei mele, are s- 
o socotească, poate, ca pe o născocire din parte-mi şi are să 
mă învăluie cu dosada lui. 

Oricum, o, doamne al meu, atâta cât mă mai ajutară cei 
câţiva dinari ce-mi rămăseseră de la furtişagul ere-telui, nu 
avuserăm ce ne plânge prea tare în casă. Da când şi cei mai 
de pe urmă gologani se sfârşiră, repede căzurăm iarăşi în 
sărăcia de mai înainte şi mă pomenii iar în neputinţă de a 
mai scăpa din starea mea. Ci mă păzii cu mare grijă să 
cârtesc împotriva judeţelor celui Preaînalt şi gândeam: „O, 
bietule, Atoateîmpărţitorul ţi-a dăruit avere într-un ceas 
când o aşteptai cel mai puţin şi ţi-a luat-o aproape tot 
atunci, întrucât aşa i-a plăcut lui şi întrucât averea aceea 
era a lui! Pleacă-te dinaintea judeţelor sale şi supune-te 
vrerii lui!" Şi pe când eu rumegam asemenea gânduri, 
femeia mea, faţă de care nu putusem a mă opri să-i 
destăinuiesc pierderea ce-o avusesem şi pe ce cale îmi 
venise, era cu totul de neîmpăcat. Şi ca vârf la toată 
pacostea, întrucât, tot aşa, în tulburarea în care mă aflam, 
scăpasem să le spun şi vecinilor că odată cu pierderea 
turbanului pierdeam şi preţul a o sută nouăzeci de dinari 
din aur, vecinii mei, care îmi ştiau de multă vreme sărăcia, 
nu făcură decât să-şi râdă de vorbele mele, dimpreună cu 
copiii lor, încredinţaţi că pierderea turbanului îmi scrântise 
minţile. Iar muierile, La trecerea mea, rosteau râzând: „la 
uite-l pe ăla care a lăsat să-i zboare şi minţile odată cu 
turbanul!" Şi-aşa! 

Or, o, emire al drept-credincioşilor, trecuseră vreo zece 
luni din ziua în care eretele îmi pricinuise nenorocirea 
aceea, când cei doi prealuminaţi prieteni, Şi Saad şi Şi 
Saadi, socotiră să vină şi să-mi ceară veşti despre folosinţa 


pe care o dasem celor două sute de dinari. Şi pe când 
veneau înspre mine, Şi Saad îi spunea lui Şi Saadi: 

— Mă gândeam mai în urmă cu vreo două zile la prietenul 
nostru, Hassan, făcându-mi o mare plăcere de mulţumirea 
pe care o voi avea când am să te pun martor la izbânda 
cercetării noastre! Ai să vezi la el o schimbare, de de-abia 
avem să-l mai cunoaştem. 

Şi cum şi ajunseră aproape de tot de dugheană, Şi Saadi 
răspunse, zâmbind a râde: 

— Mi se pare, pe Allah! O, prietene Saad, că mănânci cam 
de crud castravetele. În ceea ce mă priveşte, eu cu chiar 
ochiul meu îl şi zăresc pe Hassan stând, ca de obicei, cu 
cânepa dată pe după degetul cel gros de la picior, ci nici un 
fel de schimbare vădită nu-mi bate la ochi în făptura lui. 
Întrucât iacătă-l tot atâta de sărăcăcios îmbrăcat ca şi în 
trecut şi singura osebire pe care o văd la el este că turbanu- 
i ceva mai greţos şi mai jegos decât acuma şase luni. De 
altminteri, uită-te şi tu şi ai să vezi că ceea ce spun nu poate 
fi tăgăduit. 

Cu asta, Şi Saad, care se şi afla dinaintea prăvăliei mele, 
mă cercetă şi văzu şi el că starea mea era fără de nici o 
schimbare şi că înfăţişarea mea era fără de nici o 
îmbunătăţire. Iar cei doi prieteni intrară la mine şi, după 
salmalecurile obişnuite, Şi Saadi îmi spuse: 

— Ei, Hassane, pentru ce ai faţa aceasta abătută şi chipul 
posomorât? Fără de îndoială că daravelile îţi aduc zbucium 
şi schimbarea vieţii te mohorăşte oleacă! 

A opt sute şaptezecea noapte iar eu, cu ochii în pământ, 
răspunsei: 

— O, stăpânii mei, Allah alungească-vă viaţa! Ci ur-sita-i 
vrăjmaşa mea necontenit, iar năprasnele vremii de-acuma 
sunt mai rele decât ale trecutului. Cât despre încrederea pe 
care stăpânul meu, Şi Saad, şi-a pus-o în robul său, apoi 
aceea a fost înşelată, nu, ce-i drept, din vina robului, ci din 
vina potrivniciei ursitei! 


Şi le istorisii păţania mea pe de rost, aşa precum ţi-am 
istorisit-o, o, emire al drept-credincioşilor. Ci nu este de nici 
un folos s-o mai spunem încă o dată. 

Când sfârşii cu povestea, văzui că Şi Saadi mustăcea 
viclean, uitându-se la Şi Saad cel tare dezamăgit. Şi urmă 
un răstimp de tăcere, după care Şi Saad îmi spuse: 

— Hotărât, izbânda nu este aceea la care mă aşteptam. Ci 
nu am a-ţi face nici o mustrare, măcar că povestea cu 
eretele este cam ciudată şi aş putea, pe drept temei, să n-o 
cred şi să te bânuiesc a te fi veselit, a fi benchetuit şi a te fi 
ospătat cu banii pe care ţi-i dasem spre cu totul altă 
folosinţă. Oricum, vreau să mai fac o dată încercarea cu tine 
şi să-ţi mai dau alţi dinari, tot atâţia cât şi întâia oară. Căci 
nu vreau ca prietenul meu, Saadi, să mă învingă chiar de la 
cea dintâi ispitire! 

Şi, rostind acestea, îmi numără două sute de dinari, 
spunându-mi: 

— Îmi place să socot că de data aceasta nu ai să mai 
ascunzi banii în turban. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaptezecea noapte urmă: 

— Îmi place să socot că de data aceasta nu ai să mai 
ascunzi banii în turban. 

Şi cum îl şi prinsesem de mâini spre a le duce la buzele 
mele, mă părăsi şi plecă împreună cu prietenul său. 

Or, eu nu mă mai apucai de lucru după plecarea lor, ci 
încuiai degrabă prăvălia şi mă întorsei la mine acasă, ştiind 
că la ceasul acela nu era primejdie s-o găsesc pe nevastă- 
mea sau pe copii acolo. Şi pusei deoparte zece dinari din 
aur, din cei două sute, iar pe ceilalţi o sută nouăzeci îi 
înfăşurai într-o basma pe care o înnodai. Şi nu mai urma 
decât să găsesc un loc temeinic unde să ascund comoara. 
Şi-aşa că, după ce chibzuii îndelung, mă hotărâi s-o pun în 
fundul unei oale cu tărâţe, în care chitii că nimănuia nu are 
să-i dea prin cap să caute. Şi, după ce aşezai găvanul la loc 


în ungherul lui, plecai, pe când nevastă-mea se întorcea 
acasă să gătească de cină. Şi îi spusei, la plecare, că mă duc 
să târguiesc nişte cânepă, da că am să mă întorc până la 
ceasul mesei. 

Or, pe când eu mă aflam la suk spre a face târguiala, un 
negustor de prafuri, din cele cu care îşi spală părul muierile 
când se duc la hammam, tocmai trecea pe uliţă şi făcea 
zarvă cu strigătele lui. lar muierea mea, care de multă 
vreme nu se mai lăiase, îl chemă pe neguţător. Ci, întrucât 
nu avea nici un gologan, nu ştia cum să facă să plătească şi 
gândi, zicându-şi în sinea ei: „Oala ceea de tărâţe, care zace 
colea de multă vreme, nu ne este de nici un folos până una 
alta. Aşa că am să i-o dau neguţătorului în schimb pe praful 
de spălat pe cap." Şi-aşa făcu. Iar neguţătorul, învoindu-se 
cu trocul, tocmeala fu încheiată. Şi luă găvanul, cu tot ce se 
afla în el. 

Iar eu, la vremea cinei, mă întorsei împovărat cu cânepă, 
atâta câtă puteam să car şi o pusei într-o chiţi-mie pe care 
anume o întocmisem în casă. Pe urmă mă repezii, fără a mă 
da de gol, să arunc o ocheadă înspre chiupul în care se 
aflau noroacele mele. Şi văzui ce văzui. Şi o întrebai cu 
năprasnă pe muierea mea pentru ce luase chiupul de la 
locul lui obişnuit. Iar ea îmi răspunse a opt sute '“aptezecea 
noapte liniştită, istorisindu-mi schimbul cu pricina. Şi, dintr- 
odată, moartea cea roşie intră în sufletul meu. Şi căzui lat la 
pământ, ca un om cuprins de ameţeală. Şi strigam: 

— Alungat să fie Cel-bătut-cu-pietre, o, femeie! Ai 
schimbat şi soarta mea şi soarta ta şi soarta copiilor noştri, 
pe oleacă de praf de lăiat pe cap. De data aceasta suntem 
pierduţi fără de mântuire! 

Şi în puţine vorbe îi povestii cum sta treaba. lar muierea, 
în deznădejdea ei, începu să se văicărească, să se bată 
peste piept, să-şi smulgă părul şi să-şi rupă hainele. 

Şi ţipa: 

— O, nenorocirea noastră din vina mea! Am vândut 
norocul copiilor noştri neguţătorului de prafuri de lăut şi de 


care habar nu am cine e. întrucât acuma a trecut întâia 
oară pe uliţa noastră şi nu am cum să-l mai găsesc 
vreodată, mai ales că o fi şi dat de punga noastră. 

Pe urmă, chibzuind oleacă, începu să mă mustre pentru 
lipsa mea de încredere în ea, într-o treabă atâta de grea ca 
aceea, spunându-mi că nenorocirea de bună seamă că ar fi 
fost ocolită dacă i-aş fi împărtăşit taina. Şi, de altminteri, ar 
fi prea lung, o, doamne al meu, să-ţi deapăn ţie, care prea 
bine ştii ce iscusită-i limba muierilor la necaz, toate câte i le 
aducea durerea atuncea în gură. Şi nu ştiam ce să mai fac 
ca s-o potolesc. Şi-i zisei: 

— O, fiică a socrului meu, domoleşte-te, rogu-te! Nu vezi 
că ai să-i stârneşti pe toţi vecinii cu ţipetele şi cu bocetele 
tale şi chiar că nu este de nici o trebuinţă să mai afle şi ei 
de-a doua năpastă a noastră, când şi aşa nu le mai ajung 
vorbele de batjocură şi hlizelile de zeflemea şi de luat peste 
picior, din pricina eretelui? Şi, de data aceasta, chiar că are 
să li se facă de două ori mai mare bucuria de a-şi râde de 
prostia noastră! Încât este mai bine pentru noi, care am şi 
gustat din râsetele lor, să ţinem tăinuită pierderea de- 
acuma şi s-o îndurăm plini o mie şi una de nopţi de răbdare, 
supunându-ne judeţelor celui Preaînalt. Şi-apoi să-l 
binecuvântăm că a binevoit să ne ia îndărăt din darurile 
sale numai o sută nouăzeci de galbeni, lă-sându-ni-i pe 
aceştia zece, a căror folosinţă nu are să zăbovească a ne 
aduce oareşicare uşurare. 

Ci, oricât de bune să fi fost judecăţile mele, muierea 
degeaba se tot străduia să se lase în seama lor. Şi numai 
încetişor-încetişor izbutii s-o alin, spunându-i: 

— Suntem săraci, dreptu-i! Ci, la urma urmei, bogaţii ce 
au de la viaţă mai mult ca noi? Au nu răsuflăm şi noi tot din 
aburul pe care îl sorb ei? Au nu ne bucurăm tot de un cer şi 
tot de o lumină ca şi ei? Şi nu mor şi ei, până la urmă, ca şi 
n0i? 

Şi tot vorbind aşa, o, doamne al meu, izbutii nu numai s-o 
liniştesc, ci să mă liniştesc şi pe mine. Şi îmi văzui de munca 


mea, cu un cuget tot atâta de limpede ca şi cum cele două 
afurisite de năpaste nici nu ni s-ar fi întâmplat. 

Ci tot mai rămânea un lucru ce mă râcâia: mă cuprindea 
spaima ori de câte ori mă întrebam cum am să dau faţă cu 
Şi Saad, binefăcătorul meu, atunci când avea să vie şi să-mi 
ceară samă de cum am folosit cei două sute de dinari din 
aur. lar gândul acesta înnegura lumea şi viaţa dinaintea 
ochilor mei. 

Într-un sfârşit, sosi şi ziua cea atâta de înfricoşată, care mă 
punea de faţă cu cei doi prieteni. lar Şi Saad, dacă zăbovise 
atâta să vină şi să afle veşti despre mine, fără de nici o 
îndoială că, pesemne, i-o fi zis lui Şi Saadi: „Să nu ne 
grăbim a merge la Hassan frânghierul. Căci cu cât avem să 
amânăm aceasta, cu atât are să fie el mai bogat şi cu atâta 
mulţumirea mea are să fie mai mare." lar Şi Saadi 
presupun că trebuie să-i fi răspuns: „Pe Allah! Nu doresc 
nimic mai mult decât să fiu de un gând cu tine. Numai că 
tare socot că bietul Hassan are a opt sute şaptezecea 
noapte să mai aibă cale lungă de străbătut până ce să 
ajungă la locul unde îl aşteaptă belşugul. Da iacătă-ne că 
am ajuns. Şi are să ne spună chiar el cum stă cu daravelile!" 

Or, eu, o, emire al drept-credincioşilor, eram atâta de 
năuc, încât nu aveam decât un dor, şi-anume acela de-a o 
lua la fugă spre a mă ascunde de ochii lor; şi doream din 
toate puterile să văd pământul cum se cască şi cum mă 
înghite. Aşa că, atunci când ajunseră dinaintea prăvăliei, mă 
prefăcui că nu-i văd şi lăsai mai departe să se pară că aş fi 
tare prins cu munca de frânghier. Şi nu ridicai ochii să mă 
uit la ei decât după ce îmi deteră salamalecul şi fusei nevoit 
să le răspund. Şi pentru ca ocara şi osânda mea să nu 
dureze mai mult, nu vrusei nici măcar să aştept ca eisă mă 
întrebe, ci mă întorsei înspre Şi Saad şi îi istorisii, dintr-o 
răsuflare, cea de-a doua năpastă pe care o păţisem, adică 
trocul pe care femeia mea îl făcuse cu oala de tarate în care 
ascunsesem punga, pe oleacă de praf de lăut. Şi, după ce 
mă uşurai întrucâtva astfel, lăsai ochii în jos, mă aşezai la 


locul meu şi mă apucai iar de munca mea, petrecând iarăşi 
sculul de cânepă pe după degetul cel gros de la piciorul 
meu cel stâng. Şi gândeam: „Am spus ce aveam de spus. Şi 
numai Allah ştie ce are să urmeze!" 

Or, departe de a se supăra sau de a mă afurisi, făcân-du- 
mă de mincinos şi de om de rea-credinţă, Şi Saad izbuti să 
se stăpânească, fără a da în vileag nimica din ciuda ce-l 
fierbea văzând că ursita îi făcea în necaz cu atâta dârzie. Şi 
se mulţumi să-mi spună: 

— La urma urmei, Hassane, este cu putinţă ca tot ceea ce 
îmi băsmeşti să fie adevărat, şi-i chiar cu putinţă ca şi 
punga cea de-a doua să se fi dus, întocmai aşa cum s-a dus 
şi sora ei. Ci chiar că este oarecum de mirare că eretele şi 
neguţătorul de praf de lăut s-au brodit taman la ceasul 
anume când tu erai pierdut în visare ori taman când lipseai 
de acasă, spre a înşfacă astfel ceea ce era ascuns atâta de 
bine. Oricum, eu de-acuma mă las păgubaş de-a mă mai 
ispiti cu vreo altă încercare! Pe urmă se întoarse spre Şi 
Saadi şi îi spuse: 

— Ci, o, Saadi, nu stăruiesc mai puţin a gândi că fără de 
bani nimica nu este cu putinţă şi că un sărac tot sărac 
rămâne, câtă vreme cu munca lui n-a silit ursita să-i fie 
prielnică. 

Ci Şi Saadi răspunse: 

— Mare greşeală săvârşeşti, o, preadarnicule Saad! Nu ai 
şovăit, spre-a face să izbândească părerea ta, să arunci 
patru sute de dinari, jumătate la un erete şi jumătate la un 
neguţător de prafuri de spălat pe cap. Ei bine, din parte-mi, 
eu nu am să fiu tot atâta de darnic ca tine. Ci nu vreau 
decât, la rându-mi, să încerc a-ţi dovedi că singur numai 
jocul ursitei este legea vieţii noastre şi că singure numai 
judeţele sorții sunt temeiurile norocului ori ale nenorocuiui, 
pe care putem noi să ne bizuim. 

Pe urmă se întoarse înspre mine şi, arătându-mi o 
bucăţoaie de plumb, pe care o ridicase mai înainte de pe 
jos, îmi spuse: 


— O, Hassane, tu cel de care norocul a fugit până acuma, 
tare aş vrea să-ţi viu în ajutor, aşa cum a făcut prietenul 
meu cel darnic, Şi Saad. Ci Allah nu m-a blagoslovit cu 
atâtea avuţii şi tot ceea ce pot să-ţi dau este bucata aceasta 
de plumb, pe care fără de îndoială că a pierdut-o vreun 
pescar târându-şi pe jos năvoadele. 

La vorbele lui Şi Saadi, prietenul său, Şi Saad, începu să 
râdă cu hohote, gândind că acela vrea să-mi facă vreo 
şolticărie. Ci Şi Saad nu luă seama şi îmi întinse cu un chip 
falnic bucata de plumb, zicându-mi: 

— Ia-o şi lasă-l pe Şi Saad să râdă. Întrucât are să vină o zi 
când bucata aceasta de plumb, dacă aşa are să fie voia 
sorții, ţi se va dovedi mai de folos decât tot argintul din 
zăcători. 

Iar eu, ştiindu-l ce om de bine era Şi Saadi şi cât de mare 
era înţelepciunea lui, nu vrusei să-l supăr cumva a opt sute 
şaptezeci “i una noapte făcând vreo împotrivire cât de cât. 
Şi luai bucata de plumb, pe care mi-o întindea şi o băgai cu 
grijă la chimirul meu gol de orice gologan. Şi nu pregetai 
să-i mulţumesc fierbinte şi pentru urările şi pentru 
gândurile lui bune. Şi-apoi cei doi prieteni mă părăsiră, 
spre a-şi urma preumblarea, pe când eu mă apucam iarăşi 
de munca mea. 

Şi seara, când mă dusei acasă şi când după cină mă 
dezbrăcai să mă culc, simţii deodată ceva care se rostogoli 
pe jos. Şi, după ce îl căutai şi îl găsii, văzui că era bucata de 
plumb, care alunecase din chimir. Şi fără a-i da nici cea mai 
mică luare-aminte, o pusei la întâmplare unde nimerii şi mă 
întinsei pe saltea, nezăbovind mult până ce. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi una noapte 
urmă: şi mă întinsei pe saltea, nezăbovind mult până ce să 
adorm. 

Or, în noaptea aceea, trezindu-se la un ceas tare devreme, 
cum îi era obiceiul, un pescar dintre megieşii mei, când îşi 


cercetă năvoadele, până a le lua în spinare, văzu că le lipsea 
o bucată de plumb, tocmai într-un loc unde lipsa plumbului 
era o lipsă tare păcătoasă pentru buna folosire a sculei lui 
de muncă. Şi cum nu avea alta la îndemână de pus în loc şi 
cum nu era nici vreme de mers să cumpere din suk, dat 
fiind că toate prăvăliile erau închise, se văzu la mare 
ananghie, gândind că, dacă nu pleacă la pescuit cu două 
ceasuri până în ziuă, nu o să aibă cu ce să-şi îndestuleze a 
doua zi casa. Şi-atunci, se hotărî a-i spune nevesti-sii să se 
ducă, în pofida ceasului nepotrivit şi a supărării ce avea s-o 
pricinuiască, să-i scoale pe vecinii mai apropiaţi şi să le 
arate care-i necazul, rugându-i să-i caute vreo bucată de 
plumb, ca s-o pună în locul celei ce lipsea de la năvodul lui. 

Şi cum noi eram taman vecinii cei mai apropiaţi ai 
pescarului, femeia veni să bată mai întâi la poarta noastră, 
gândind în sine-şi, de bună seamă: „Hai să încerc să cer 
plumb de la Hassan frânghierul, măcar că ştiu de amar de 
vreme că anume chiar la el trebuie să te duci atunci când 
nu ai trebuinţă de nimic." Şi bătu la poartă mai departe, 
până ce mă deşteptai. Şi strigai: 

— Cine-i la poartă? Ea răspunse: 

— Eu sunt, fata socrului pescarului Cutare, vecinul tău! O, 
Hassane, mi-e obrazul mohorât că te scol în felul acesta din 
somn, da-i vorba de unealta de muncă a tatălui copiilor mei 
şi mi-am silit sufletul la fapta aceasta lipsită de cuviinţă. 
Iartă-ne, rogu-te! Şi spune-mi, ca să nu te ţin prea mult 
afară din patul tău, nu cumva ai vreo bucată de plumb s-o 
împrumuţi soţului meu ca să-şi dreagă năvoadele? 

Şi pe dată îmi adusei aminte de plumbul ce mi-l dăduse Şi 
Saadi şi gândii: „Pe Allah, n-aş avea cum să mă folosesc mai 
bine de el decât făcându-i un bine vecinului meu, tatăl 
copiilor." Şi-i răspunsei vecinei că aveam chiar o bucată ce 
s-ar putea potrivi şi mă dusei să caut pe pipăite bucata cu 
pricina şi o dădui nevesti-mii ca să i-o ducă chiar ea vecinei. 

Şi biata femeie, bucuroasă că nu venise degeaba şi că nu 
se întorcea acasă fără de izbândă, îi spuse femeii mele: 


— O, vecină a noastră, mare bine ne-a făcut în noaptea 
aceasta şeicul Hassan. Încât, în schimb, tot peştele pe care 
omul meu are să-l tragă la cea dintâi aruncătură a 
năvoadelor are să fie scris întru norocul vostru, şi-avem să 
vi-l aducem mâine. Pe capul nostru! 

A opt sute şaptezeci şi una noapte şi dete fuga să-i ducă 
bucata de plumb vecinului nostru pescarul, care 
numaidecât îşi drese cu el năvoadele şi plecă la pescuit, cu 
două ceasuri până-n ziuă, după obiceiul lui. 

Or, cea dintâi aruncătură de năvod întru norocul nostru 
nu-i aduse decât numai un peşte. Da peştele acela era lung 
de mai bine de un cot şi gras pe măsură. Şi ni-l puse 
deoparte în coşul lui şi îşi văzu mai departe de pescuit. Ci, 
dintre toţi peştii pe care îi mai scoase, niciunul nu fu pe 
potriva celui dintâi, ca frumuseţe şi ca mărime. Şi-aşa că, 
atunci când îşi isprăvi pescuitul, grija lui cea dintâi, până a 
se duce să vândă în suk roadă pescuitului, fu de a pune pe 
un strat de iarbă înmiresmată peştele menit nouă şi de a ni- 
| aduce, spunându-ne: 

— Facă-vi-l Allah cât mai plăcut şi cât mai gustos! Şi 
adăugă: 

— Mă rog vouă să primiţi darul acesta, măcar că nu este 
destul de falnic şi de potrivit. Şi iertaţi-ne pentru 
puţinătatea lui, o, vecinilor! Întrucât acesta-i norocul vostru 
şi-atâta a fost aruncătura mea dintâi de năvod. 

lar eu răspunsei: 

— Acesta-i un târg din care tu ieşi păgubit, o, vecine! 
Întrucât acuma-i întâia oară când se vinde un peşte de 
frumuseţea şi de preţul acesta pe o bucată de plumb, care 
de-abia dacă face un gologănuţ de aramă. Ci îl primim ca pe 
un dar din partea ta şi ca să nu te supărăm, întrucât ni-l 
aduci cu inima prietenoasă şi darnică. 

Şi mai schimbarăm câteva politeţuri de-acestea, apoi se 
duse. lar eu îi dădui soţiei mele peştele de la pescar, 
spunându-i: 


— Vezi tu, o, femeie, că Şi Saadi n-a greşit când mi-a spus 
că o bucată de plumb ar putea să-mi fie mai de folos, dacă 
vrea Allah, decât tot aurul din Sudan? Ia uite un peşte cum 
nici emirii şi nici sultanii n-au văzut vreodată pe tablalele 
lor! 

lar soţia, măcar că tare bucuroasă la vederea peştelui, nu 
mă lăsă fără răspuns: 

— Aşa-i, pe Allah! Dar cum să fac să-l gătesc? Că noi nu 
avem nici grătar şi nu avem nici baremi vreun vas îndestul 
de mare spre a-l găti întreg. 

lar eu zisei: 

— Nu este nimica, noi tot avem să-l mâncăm, fie întreg, fie 
bucăţit! Aşa că nu-ţi mai face griji să-i jertfeşti înfăţişarea 
cea de pe dinafară şi nu te sfii să-l tai în bucăţi ca să ni-l 
găteşti cu sos. 

Iar femeia, după ce îl despică pe din două, îi scoase 
măruntaiele şi văzu în mijlocul lor ceva ce strălucea cu o 
lumină vie. Şi scoase lucrul acela de acolo, îl spălă în 
găleată şi văzurăm că era o bucată de sticlă, mare cât un ou 
de porumbel şi străvezie ca apa de izvor. Şi după ce ne 
uitarăm la ea o vreme, o dete copiilor, să se joace cu ea şi ca 
să n-o mai stânjenească pe mama lor, care gătea peştele cel 
minunat. 

Or, seara, la ceasul cinei, femeia mea băgă de seamă că, 
măcar că încă nu aprinsese opaițul, o lumină, pe care nu ea 
o aprinsese, lumina odaia. Şi se uită în toate părţile să vadă 
de unde venea lumina aceea şi văzu că se revărsa din oul de 
sticlă, pe care copiii îl lăsaseră pe jos. Şi luă oul acela şi-l 
puse pe marginea prichiciului, la locul obişnuit al lămpii. Şi 
stam până peste fire de minunaţi, când văzurăm puterea 
luminii ce se revărsa din ea şi strigai: 

— Pe Allah! O, fiică a socrului meu, iacătă că bucata de 
plumb a lui Şi Saadi nu doar că ne hrăneşte, dar ne şi 
luminează şi are să ne cruţe de-acuma înainte de 
cumpăratul uleiului pentru opaiţ. 


Şi, la lumina vrăjită a oului de sticlă, mâncarăm peştele cel 
gustos, sporovăind despre îndoitul chilipir din ziua aceea 
binecuvântată şi preamărindu-l pe Atoate-împărţitorul 
pentru binefacerile sale. Şi ne culcarăm, în a opt sute 
şaptezeci “i una noapte noaptea aceea, mulţumiţi de soarta 
noastră şi nedo-rindu-ne nimic mai mult decât ca lucrurile 
să ţie tot aşa. 

Or, a doua zi, zvonul despre sticla luminătoare, pe care o 
găsisem în pântecele peştelui, nu zăbovi, datorită limbii 
celei lungi a fiicei moşului meu, să se împrăştie în mahala. 
Şi nu peste mult soţia mea se pomeni că vine la ea o 
evreică, vecină de-a noastră, al cărei soţ era giu-vaiergiu în 
suk. Şi, după salamalecurile şi urările de datină dintr-o 
parte şi din cealaltă, evreica, după ce măsură îndelung oul 
de sticlă, îi spuse nevesti-mii: 

— O, vecină Aişah, mulţumeşte lui Ajlah că m-a abătut azi 
pe la tine. Căci, dat fiind că îmi place bucata aceasta de 
sticlă şi că mai am una aproape la fel cu care mă 
împodobesc uneori şi care ar face pereche cu aceasta de- 
aici, aş dori să ţi-o cumpăr şi îţi dau pe ea, fără a mă 
precupeţi, o grămadă de bani: zece dinari din aur noi! 

Ci copiii noştri, când auziră că e vorba să li se vândă 
jucăria, se puseră pe plâns, rugându-se de mama lor să ţină 
oul pentru ei. lar ea, ca să-i potolească şi întrucât, de 
asemenea, oul acela ne ţinea loc de lampă, nu primi preţul 
cel atât de ispititor, spre marea ciudă a evreicei, care plecă 
tare mohorâtă. 

Estimp, mă întorsei şi eu acasă de la munca mea, iar soţia 
îmi povesti toate câte se petrecuseră. Şi-i răspunsei: 

— Hotărât, o, fiică a lui moşu-meu, dacă oul nostru de 
sticlă nu ar avea un anume preţ, fiica aceea de evrei nu ne- 
ar fi ispitit cu cei zece dinari ai ei. Aşa că mie mi se năzare 
gândul că are să se întoarcă iar cu ispita şi are să ne dea şi 
mai mult. Ci, urmând cele ce am să văd, am să mă ţin tare, 
ca să facă să ridice preţul. 


Şi acestea mă făcură să mă gândesc la vorbele lui Şi Saad, 
care îmi prorocise că o bucată de plumb ar putea împlini 
neabătut avuţia unui om, dacă aşa i-ar fi ursita. Şi aşteptai 
cu toată nădejdea ca ursita mea să se arate, într-un sfârşit, 
după ce fugise de la mine atâta amar de vreme. 

O mie şi una de nopţi or, chiar în seara aceea, întocmai 
precum prepuse-sem, evreica, soţia giuvaiergiului, veni 
iarăşi la soţia mea; şi, după salamalecurile şi urările 
îndătinate, îi zise: 

— O, vecină Aişah, cum de poţi să arunci darurile 
Atoateîmpărţitorului? Că oare nu-i a le arunca, dacă nu vrei 
să primeşti pâinea pe care ţi-o întind pentru o bucată de 
sticlă? Ci întrucât este spre binele copiilor tăi, află că i-am 
spus soţului meu despre oul vostru, iar el, întrucât sunt 
însărcinată şi nu se cade ca dorinţa unei femei însărcinate 
să se întoarcă în ea neîmplinită, s-a învoit să mă lase a-ţi 
plăti douăzeci de dinari din aur, din aur nou, ca preţ pe 
bucata ta de sticlă! 

Ci soţia mea, pe care o povăţuisem în privinţa aceasta, 
răspunse: 

— Eh, uallah! O, vecină, tu mă faci să mă întorc eu în mine. 
Ci eu nu am nici un cuvânt în casă, numai fiul socrului meu 
este stăpân aici şi peste tot ce se află aici şi cu el se cade să 
vorbeşti. Aşteaptă-l, dară, să se întoarcă şi să-i spui preţul 
tău! 

Şi-aşa că, atunci când mă întorsei acasă, evreica îmi spuse 
şi mie ceea ce îi spusese soţiei mele şi adăugă: 

— Îţi aduc pâinea copiilor tăi, bre omule, pentru o bucată 
de sticlă. Ci dorinţa mea de femeie însărcinată se cuvine să 
fie împlinită, iar soţul meu nu vrea să-şi împovăreze cugetul 
cu dorinţa unei femei însărcinate. Pentru aceea s-a învoit să 
mă lase a face târguiala şi vânzarea aceasta, cu aşa o 
pierdere mare pentru el. 

lar eu, o, doamne al meu, după ce o lăsai pe femeie să-mi 
înşiruie tot ce avusese de înşiruit, îmi luai un răgaz spre a-i 


răspunde şi sfârşii, drept orice răspuns, cu a mă uita la ea 
fără să rostesc vreo vorbă, clătinând numai din cap. 

Când văzu aşa, femeia se îngălbeni de tot la obraz, se uită 
la mine cu nişte ochi plini de iscodeli şi îmi zise: 

— Roagă-te întru Profetul tău, o, musulmanule! 

A opt sute şaptezeci şi doua noapte iar eu răspunsei la fel: 

— Asupra-i fie rugăciunea şi pacea, o, necredincioaso şi 
milele cele mai alese ale unuia singur Dumnezeu! 

Şi ea iarăşi: 

— Pentru ce ochiul acesta gol, o, părinte de copii şi 
clătinarea aceasta din cap a neprimirii, dinaintea dărniciilor 
Atoateîmpărţitorului asupra casei tale, prin mijlocirea 
noastră? 

Eu răspunsei: 

— Dărniciile lui Allah asupra drept-credincioşilor lui, o, 
fiică de necredincioşi, sunt de mult dincolo de orice preţ! 
Preamărit fie El, fără de mijlocirea acelora ce rătăcesc 
afară din calea cea dreaptă! 

Iar ea îmi zise: 

— Atunci, nu vrei cei douăzeci de dinari din aur? Şi, după 
ce eu făcui iarăşi semnul de nevrere, îmi spuse: 

— Atunci, o, vecine, îţi dau pentru sticla ta cincizeci de 
dinari din aur! Eşti mulţumit? 

Şi iarăşi, cu chipul meu cel mai senin, dădui din cap a 
neprimire. Şi mă uitai. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi doua noapte 
urmă: şi din nou, cu chipul meu cel mai senin, dădui din cap 
a neprimire. Şi mă uitai în altă parte. 

Atunci, soţia giuvaiergiului îşi strânse vălurile, ca a 
plecare, porni înspre uşă, făcu mişcarea de a deschide şi, 
parcă răzgândindu-se dintr-odată, se întoarse înspre mine 
şi îmi zise: 

— Ultimul cuvânt! O sută de dinari din aur! Şi nici baremi 
nu ştiu dacă soţul meu are să vrea să-mi dea atâta amar de 


bănet! 

Iar eu, atunci, catadicsii a-i răspunde şi îi spusei, nu fără o 
strâmbătură de adâncă nepăsare: 

— Nu că vreau să te văd cum pleci nemulțumită, o, vecină, 
da eşti tare departe de socoteală. Întrucât oul acesta de 
sticlă, pe care îmi dai preţul acela de râs, de o sută de 
dinari, este un lucru năzdrăvan, iar povestea lui este tot 
atâta de năzdrăvană ca şi el. Drept aceea şi numai ca să vă 
fac plăcere, ţie şi vecinului nostru şi ca nu care cumva să 
întorc dorinţa unei femei însărcinate, mă mărginesc să cer, 
ca preţ pentru oul de lumină, numai o sută de mii de dinari 
din aur, niciunul mai mult, niciunul mai puţin. Şi nu ai decât 
să-l iei ori să-l laşi, întrucât alţi giuvaiergii au să-mi dea şi 
mai mult, fiind mai ştiutori decât soţul tău asupra preţului 
adevărat al lucrurilor frumoase fără de pereche. Iar în ceea 
ce mă priveşte, mă jur dinaintea lui Allah Atoateştiutorul că 
nu am să mai întorc preţăluirea de-acuma, fie spre-a o 
spori, fie spre-a o scădea. Uassalam! 

Când auzi vorbele mele şi când le pricepu tâlcul, femeia nu 
mai găsi nimic de răspuns şi îmi zise, plecând: 

— Eu nu vând şi nici nu cumpăr. Ci bărbatul meu este 
capul. Dacă târgul o să-l ispitească, are să-ţi vorbească. 
Numai făgăduieşte-mi că o să ai răbdare, mai înainte de-a 
porni vreo tocmă cu alţii, să aştepţi până vede şi el oul de 
sticlă! 

Şi îi dădui făgăduinţa. Şi plecă. 

Or, eu, o, emire al drept-credincioşilor, după tocmeala 
aceea, nu mă mai îndoii că oul, pe care îl socoteam a fi de 
sticlă, n-ar fi vreo gemmă de mare, căzută din cununa 
vreunui sultan de sub ape. Şi, de altminteri, A opt sute 
şaptezeci şi doua noapte ştiam şi eu, ca toată lumea, ce 
comori zac în adâncuri, cu care se împodobese fetele mării 
şi domniţele mării. Şi chilipirul ce nimerise peste mine era 
spre a mă întări în credinţa mea. Şi îl preamări pe 
Atoateîmpărţitorul carele prin mijlocirea peştelui pescarului 
pusese în mâinile mele acel lucru minunat din podoabele 


copilelor mărilor. Şi hotărâi să nu mă clintesc de la preţul 
de o sută de mii de dinari, pe care i-l hotărâsem soţiei 
evreului, da gândeam că mai bine aş fi făcut să nu mă fi 
grăbit a hotări aşa preţăluiala mea, când poate că aş fi 
izbutit să dobândesc şi mai mult de la giuvaergiu. Ci 
întrucât hotărâsem preţul cu atâta juruinţă, nu vrusei să mă 
dezic cumva şi mă legai să mă ţin de ceea ce hotărâsem. 

Şi, aşa cum socotisem, însuşi giuvaiergiul nu zăbovi să se 
înfăţişeze acasă la mine. Şi avea un chip mohorât, care 
chiar că nu-mi prorocea nimica bun şi mai degrabă mă 
prevestea că puiul de lele avea să se slujească de toată 
viclenia lui spre a-mi fitui gemma ca pe nimica. lar eu, la 
rându-mi, stam cu ochii în patru, da cu chipul cel mai 
zâmbitor şi cel mai binevoitor şi îl rugai să şadă jos pe 
rogojină. Şi, după salamalecurile şi urările îndătinate, îmi 
zise: 

— Nădăjduiesc, o, vecine, că la vremea aceasta cânepa nu 
este prea scumpă şi că neguţătoriile prăvăliei tale sunt 
binecuvântate! 

lar eu, pe acelaşi glas, răspunsei: 

— Binecuvântarea lui Allah nu este de lipsă la drept- 
credincioşii săi, o, vecine. Ci nădăjduiesc că neguţătoriile 
din sukul giuvaiergiilor îţi sunt prielnice. 

Iar el îmi spuse: 

— Pe viaţa lui Ibrahim şi a lui lacub, o, vecine, se clatină! 
Se clatină! Şi de-abia dacă avem cu ce să mâncăm o bucată 
de pâine şi-un pic de brânză. 

Şi vorbirăm mai departe aşa, o bună bucată de vreme, fără 
a pomeni de lucrul care numai la el ne era gândul, Până ce 
evreul, văzând că nu scoate nimic de la mine pe calea 
aceasta, sfârşi cu a-mi spune, el cel dintâi: 

— Fiica socrului meu, bre vecine, mi-a vorbit despre un 
oarecare ou de sticlă, de altminteri fără mare preţ, ce 
slujeşte de jucărie copiilor tăi şi ştii şi tu că unei femei, când 
este însărcinată, aşa cum este a mea, îi vin nişte dorinţe aşa 
ciudate şi anapoda. Ci beleaua-i că suntem nevoiţi a 


îndeplini asemenea marafeturi, măcar şi când ar fi de 
neîmplinit, altmintrelea lucrul jinduit ar putea să se 
pecetluiască pe trupul copilului şi să-l pocească. Şi, la 
întâmplarea de faţă, întrucât pofta soţiei mele s-a îndreptat 
asupra oului vostru de sticlă, tare mă tem că dacă nu i-o 
împlinesc am să văd oul cum se tipăreşte cu toată grosimea 
lui asupra nasului copilului nostru, la naştere, ori asupra 
altei cutare părţi încă şi mai gingaşe şi pe care buna- 
cuviinţă nu-mi îngăduie să-i zic pe nume. Mă rog, dar, ţie, o, 
vecine, să-mi arăţi mai întâi oul de sticlă şi, dacă am să văd 
că nu îmi este cu putinţă să cumpăr unul la fel din suk, să 
binevoieşti a mi-l vinde, plătindu-ţi-l cu un preţ cumpătat, 
pe care să mi-l spui, fără a te bucura prea tare de 
împrejurare. 

Iar eu, la vorbele giuvaiergiului, răspunsei: 

— Ascult şi mă supun. 

Şi mă sculai şi mă dusei la copiii mei, care se jucau pe 
bătătură cu oul şi li-l luai din mâini, în pofida ţipetelor şi a 
plânsetelor lor. Pe urmă mă întorsei în odaie, unde 
giuvaiergiul mă aştepta stând jos pe rogojină şi închisei uşa 
şi ferestrele, aşa fel ca să fac un întuneric cât mai deplin, da 
cerându-mi iertăciune pentru purtarea mea. Şi după ce 
făcui aşa, scosei oul din sân şi îl pusei cât mai la vedere pe 
un tăbuiaş, dinaintea evreului. 

Şi pe dată odaia se lumină, de parcă s-ar fi aprins 
patruzeci de făclii. lar evreul, la priveliştea aceea, nu se 
putu opri să nu strige: 

A opt sute şaptezeci şi doua noapte 

— Asta-i gemma lui Soleiman ben Daud, una dintre cele 
ce-i împodobesc cununa! 

Şi după ce se minună în felul acesta, îşi dete seama că 
spusese prea mult şi o întoarse, adăugând: 

— Da am mai avut una la fel în mâinile mele. Şi întrucât nu 
era lesne de vândut, m-am grăbit s-o dau în pierdere! Oh, 
vai, de ce-o fi trebuind acuma ca fiica socrului meu să fie 


însărcinată şi să mă silească să târguiesc un lucru care nu 
se poate vinde? 

Pe urmă îmi spuse: 

— Cât ceri, bre vecine, spre vânzarea oului acesta de 
mare? 

Şi răspunsei: 

— Nu este de vânzare, bre vecine! Da aş putea să ţi-l dau, 
spre a nu o face cumva pe fiica socrului tău să se întoarcă în 
sineşi! Şi am şi hotărât preţul de vânzare. Şi nu am să-l mai 
întorc, martor mi-e Allah! 

Iar el îmi spuse: 

— Fii om cuminte, bre fecior de oameni de treabă şi nu-mi 
prăpădi casa! Că de mi-aş vinde eu şi prăvălia şi casa şi de 
m-aş vinde şi pe mine în sukul telalilor, cu nevasta şi cu 
copiii mei la un loc şi tot n-aş ajunge să încherb aşa o 
groază de bănet cât ai hotărât tu, de bună seamă că numai 
în chip de glumă! O sută de mii de dinari din aur, ya Allah? 
O sută de mii de dinari din aur, o, şeicule, niciunul mai mult, 
niciunul mai puţin? Păi tu ceri moartea mea! 

Iar eu, deschizând iarăşi uşa şi ferestrele, răspunsei 
liniştit: 

— O sută de mii de dinari, niciunul mai mult! De-aş ridica 
preţul, ar fi necinstit. Dar niciunul mai puţin! Ori iei oul, ori 
îl laşi! 

Şi adăugai: 

— Ba, de ştiam că oul acesta minunat este o gemmă dintre 
gemmele de mare din cununa lui Soleiman ben daud - 
asupră-le fie rugăciunea şi pacea! Nu o sută de mii de 
dinari ţi-aş fi cerut, ci de zece ori o sută de mii şi, pe 
deasupra şi niscaiva gherdane şi giuvaieruri din prăvălia ta, 
ca dar pentru soţia mea, care a stârnit dara-vela dând în 
vileag lucrul găsit de noi. Aşa că socoteşte-te tare norocos 
că scapi cu preţul acesta de râs, bre omule şi du-te de adu 
aurul! 

Iar giuvaiergiul, cu nasul tare alungit, văzând că nu mai 
are nimic de făcut, chibzui o vreme, pe urmă se uită la mine 


cu hotărâre şi spuse, scoțând un oftat lung: 

— Aurul este la poartă! Dă-mi gemma! 

Şi, rostind acestea, scoase capul pe fereastră şi strigă la 
un rob arap, ce sta în uliţă ţinând de căpăstru un catâr 
încărcat cu nişte saci: 

— Hei, Mubarak! Suie sacii şi cântarul aici! 

Iar arapul sui în casa mea sacii plini cu dinari şi evreul îi 
spintecă unul după altul şi îmi cântări cei o sută de mii de 
dinari, atâta cât cerusem, niciunul mai mult, niciunul mai 
puţin. lar fiica socrului meu goli lada noastră cea mare de 
scândură, că numai atâta aveam, de toate catrafusele ce se 
aflau în ea şi ne-o umplurăm cu aurul de la evreu. Şi-atunci 
numai scosei din sân, unde o pusesem în bună pază, gemma 
cea solomonică şi i-o dădui evreului, spunându-i: 

— Deie Allah s-o vinzi de zece ori mai scump decât ai 
cumpărat-o! 

Iar el începu să râdă cu gura până la urechi, spunân-du- 
mi: 

— Pe Allah! O, şeicule, nu este de vânzare. Este menită să 
împlinească pofta soţiei mele însărcinate. 

Şi îşi luă rămas-bun de la mine şi îmi arătă numaidecât 
lăţimea spetelor. Şi-atâta cu el! 

Dar în ceea ce îi priveşte pe Şi Saad, pe Şi Saadi şi norocul 
meu prin mijlocirea peştelui, iacătă! 

A opt sute şaptezeci şi treia noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi treia noapte 
urmă: 

Dar în ceea ce îi priveşte pe Şi Saad, pe Şi Saadi şi norocul 
meu prin mijlocirea peştelui, iacătă! 

Când mă văzui aşa, de la o zi la alta, cu mult mai bogat 
decât şi-ar fi jinduit sufletul meu şi înotând în aur şi în 
îmbelşugare, nu uitai nicidecum că nu eram, până la urma 
urmei, decât un fost frânghier sărac, fiu de frânghier şi 
mulţumii Atoateîmpărţitorului pentru darurile sale şi 


cugetai ce folosinţă se cădea să dau de aci înainte bogățiilor 
mele. Ci dintru-ntâi aş fi vrut să mă duc şi să sărut 
pământul dintre mâinile lui Şi Saadi, spre a-i dovedi 
îndatorinţa mea şi tot aşa să fac şi faţă de Şi Saad, căruia, la 
urma urmelor şi măcar că nu izbutise ca Şi Saadi în 
gândurile cele bune, pe care mi le nutrise, tot lui îi datoram 
a fi ceea ce eram. Ci mă opri sfiala; şi, de altminteri, nici nu 
ştiam tocmai bine unde şedeau cu casa niciunul dintre ei 
doi. Fapt pentru care lăsai să-i aştept a veni aduşi de chiar 
îndemnul inimii lor spre a afla veşti despre frânghierul 
Hassan cel sărac - aibă-l Allah întru mila sa pe acela, dat 
fiind că iacătă-l răposat şi dat fiind că tinereţea lui a fost 
tare ticăloasă! 

Şi aşteptându-i, hotărâi să dau cea mai bună întrebuințare 
cu putinţă averii ce-mi fusese scrisă. lar fapta mea cea 
dintâi nu fu de a-mi cumpăra niscaiva haine făloase, ci de a 
mă duce să-i strâng pe toţi frânghierii cei săraci din 
Bagdad, care trăiau tot în starea de ticăloşie în care trăisem 
şi eu atâta amar de vreme şi după ce îi adunaila un loc, le 
spusei: 

— Iacătă că Atoateîmpărţitorul mi-a scris belşug şi mi-a 
trimis milosârdiile sale, atunci când eram cel mai nevrednic 
de ele. Şi drept aceea, o, fraţilor musulmani, tin ca 
huzmeturile celui Preaînalt să nu rămâie strânse numai 
asupra unui cap, ci să puteţi a vă bucura şi voi de ele, după 
trebuinţele voastre. Încât, începând de astăzi, vă iau pe toţi 
în slujba mea, punându-vă să lucraţi pentru mine la 
treburile de frânghierie, încredinţându-vă că aveţi să fiţi 
plătiţi larg, după iscusinţa voastră, la sfârşitul zilei de 
muncă. În felul acesta, aveţi încredințarea de-a câştiga din 
belşug pâinea alor voştri, fără a fi vreodată înfricoşaţi de 
ziua de mâine. Şi iacătă pentru ce v-am strâns aici. Şi 
aceasta-i ceea ce aveam a vă spune. Ci cel mai darnic şi cel 
mai filotim numai unul Allah este! 

Iar frânghierii îmi mulţumiră şi mă preamăriră pentru 
gândurile mele bune faţă de ei şi primiră cele ce le fâ- 


găduiam. Şi de-atunci trudesc pe seama mea netulburaţi şi 
bucuroşi că viaţa lor şi a copiilor lor este la adăpost. Iar eu 
însumi, datorită isnafului acesta al nostru, nu făcui decât să- 
mi sporesc câştigurile şi să-mi chibzuiesc şi mai temeinic 
starea. 

Or, trecuse oarecare vreme din ziua în care părăsisem 
căsuţa mea cea veche şi săracă spre a mă aşeza în alta pe 
care o ridicasem cu multă cheltuială în mijlocul unor 
grădini, când Şi Saad şi Şi Saadi se gândiră, într-un sfârşit, 
să vină să mai afle veşti despre săracul de frânghier Hassan 
pe care îl ştiau. lar uimirea lor fu până peste poate când îi 
întrebară pe vecinii noştri, văzând prăvălia mea închisă, de 
parcă aş fi murit şi când aceştia îi vestiră că nu numai că 
sunt tot în viaţă, ci şi că ajunsesem unul dintre neguţătorii 
cei mai bogaţi din Bagdad, că stau într-un sărai minunat, 
împrejmuit de grădini şi că nu mi se mai spune Hassan 
frânghierul, ci Şi Hassan cel Măreţ. 

A opt sute şaptezeci şi treia noapte atunci, după ce 
dobândiră ştirile de trebuinţă despre locul unde se afla 
satul meu, porniră într-acolo şi nu peste mult ajunseră 
dinaintea porţii celei mari, care da înspre grădini. lar 
portarul îi pofti să străbată un crâng de portocali şi de 
lămâi împovăraţi de roadă şi care îşi aveau rădăcinile 
scăldate într-o apă vie, ce curgea necurmat printr-un 
şănţuleţ ce-şi avea obârşia la pârâu. lar când ajunseră în 
sala de primire, se şi aflau sub vraja revenelii, a umbrei de 
frunzare, a susurului de apă şi a cântecului de păsări. 

Iar eu, de îndată ce unul dintre robii mei mă vesti despre 
venirea lor, dădui fuga să le ies înainte şi vrusei să-i apuc de 
pulpana mantiei şi să le-o sărut. Ci nu mă lăsară şi mă 
sărutară de parcă aş fi fost frate cu ei, iar eu îi poftii atunci 
să ia loc în chioşcul ce se alungea înspre grădină, rugându-i 
să şadă la locul de cinste, ce le era datorat. Iar eu şezui mai 
la o parte, aşa cum se cuvine. 

Şi după ce poruncii să li se aducă sorbeturi şi răcoritoare, 
le povestii tot ce mi se întâmplase, punct cu punct, fără a 


uita nici cel mai mic amănunt. Ci nu este de folos să le mai 
spunem pe toate încă o dată. Şi Şi Saadi, peste măsură de 
bucuros, se întoarse înspre prietenul său şi îi spuse: 

— lacătă, o, Şi Saad! 

Şi nu-i mai zise nimic. 

Şi încă nu se desmeticiseră din minunarea în care îi 
aruncase istorisirea mea, când doi dintre copiii mei, ce se 
jucau prin grădină, intrară deodată ţinând în mâini un cuib 
mare de pasăre, pe care îl dăduse jos, la rugămintea lor, din 
vârful unui curmal, robul ce le veghea jocurile. Şi 
ramaserăm tare uimiţi când văzurăm că acel cuib, în care 
se aflau câţiva pui de erete, era întocmit într-un turban. lar 
eu, după ce cercetai mai îndeaproape turbanul, cunoscui, 
fără putinţă de îndoială, că era chiar turbanul pe care mi-l 
şterpelise odinioară eretele cel hoţ. Şi mă înturnai înspre 
oaspeţii mei şi le spusei: 

— O, stăpânii mei, mai ţineţi minte turbanul pe care îl 
purtam în ziua în care Şi Saad mi-a dăruit cele dintâi două 
sute de dinari? 

lar ei răspunseră: 

— Nu, pe Allah! Nu prea-l mai ţinem minte! lar Şi Saad 
adăugă: 

— Da eu hotărât că am să-l cunosc dacă cei o sută 
nouăzeci de dinari s-ar afla în el! 

lar eu răspunsei: 

— O, stăpânii mei, să n-aveţi nici o îndoială! 

Şi ridicai puişorii, pe care îi dădui copiilor şi desprinsei 
cuibul şi desfăşurai turbanul în toată lungimea lui. Şi la 
capăt de tot, neatinsă şi înnodată întocmai cum o 
înnodasem eu, atârna punga lui Şi Saad cu dinarii în ea. 

Şi cei doi oaspeţi ai mei încă nu-şi veniseră în fire din 
uluială, când unul dintre grăjdarii mei intră ţinând în mâini 
o oală de tărâţe, pe care o cunoscui numaidecât a fi oala pe 
care soţia mea o dăduse odinioară neguţătorului de prafuri 
de lăut pe cap. Şi grăjdarul îmi spuse: 


— O, stăpâne al meu, oala aceasta, pe care am cumpărat-o 
astăzi din suk, din pricină că uitasem să iau cu mine tainul 
calului pe care călăream, are în ea un săcuţ înnodat, pe 
care îl aduc în mâinile tale. 

Şi cunoscurăm cea de-a doua pungă a lui Şi Saad. 

Şi din ziua aceea, o, emire al drept-credincioşilor, trăim 
tustrei ca prieteni, încredinţaţi de aci înainte de puterea 
ursitei şi minunaţi de căile de care se slujeşte ea spre a-şi 
împlini judeţele. 

Şi întrucât bunurile de la Allah se cuvine să ajungă la 
săracii săi, nu pregetai să mă folosesc de ele spre a face 
milele şi pomenile arătate la Sfânta Carte. Şi drept a opt 
sute şaptezeci şi treia noapte aceea m-ai văzut dând 
pomană cerşetorului, pe podul Bagdadului. 

Şi-aceasta-i povestea mea! 

După ce califul auzi istorisirea aceasta a şeicului cel 
filotim, îi spuse: 

— Hotărât, o, şeicule Hassan, căile ursitei sunt pline de 
minuni şi, ca dovadă în sprijinul celor ce mi-ai istorisit, 
vreau să-ţi arăt ceva! 

Şi se întoarse înspre vizirul vistieriei şi îi spuse câteva 
vorbe la ureche. Şi vizirul ieşi, ci spre a se întoarce iar 
peste câteva clipe, cu o cutioară în mână. Şi califul luă 
cutioara, o deschise şi îi arătă ce se afla în ea şeicului, care 
cunoscu pe dată gemma cea solomonică, pe care o vânduse 
giuvaiergiului. Şi Al-Raşid îi spuse: 

— Gemma a intrat în vistieria mea, chiar în ziua în care i-ai 
vândut-o giuvaergiului. 

Pe urmă se întoarse spre al patrulea ins, care era dascălul 
de şcoală cel beteag şi cu gura ruptă şi îi spuse: 

— Povesteşte ceea ce ai să ne povesteşti. 

Şi omul, după ce sărută pământul dintre mâinile califului, 
spuse: 

Povestea dascălului de şcoală olog şi cu gura ruptă în ceea 
ce mă priveşte, află, o, emire al drept-credin-cioşilor, că eu 
am intrat în viaţă ca dascăl de şcoală şi aveam sub mâna 


mea optzeci de băieţi. lar păţania mea cu băieţii aceia este 
de-a mirările. 

Sunt dator să încep cu a-ţi spune, o, doamne al meu, că 
eram aspru faţă de ei până peste marginile asprimii şi crunt 
şi neînduplecat, până într-atâta, încât chiar şi în recreaţie le 
ceream să-şi urmeze munca şi nu le dam drumul acasă 
decât la vreme de un ceas după asfinţitul soarelui. Şi chiar 
şi-atunci nu pregetam să-i priveghez, ţinându-mă pe urmele 
lor prin sukuri şi prin mahalale, spre a nu-i lăsa să se joace 
cu haimanalele care să-i fi stricat. 

Or, tocmai asprimea aceea fu pricina ce trase asupra 
capului meu năpastele, precum ai să vezi, o, emire al drept- 
credincioşilor. 

Într-adevăr, într-o bună zi, intrând în sala de cetire, la 
ceasul când toţi şcolarii mei erau strânşi acolo, îi văzui 
deodată cum se ridică toţi în picioare şi cum se minunează 
într-un glas: 

— O, învăţătorule, ce galben eşti astăzi la chip! 

lar eu rămăsei tare nedumerit; ci întrucât nu simţeam nici 
un rău lăuntric, ce-ar fi putut să-mi gălbenească chipul, nu 
fusei tulburat prea peste măsură de ştirea aceea şi începui 
lecţia ca de obicei, strigând la copii: 

— Începeţi, o, puşlamalelor! Este ceasul de muncă! Ci 
iacătă că şcolarul priveghetor veni la mine cu o faţă tare 
îngrijorată şi îmi zise: 

— Pe Allah! O, învăţătorule, eşti tare galben la obraz astăzi 
şi alunge Allah orice rău! Mai bine să ţin eu lecţia în locul 
tău astăzi, dacă eşti bolnav rău. 

Şi, totodată, şcolarii toţi, cu chipurile pline de mare 
îngrijorare, se uitau la mine cu milă, de parcă stam să-mi şi 
dau sufletul. Iar eu, până la urmă, mă simţii tare tulburat şi 
îmi zisei în sine-mi: „O, Cutare, pesemne că trebuie să-ţi fie 
tare rău fără să-ţi dai seama. lar bolile cele mai rele sunt 
tocmai acelea ce intră în trup pe furiş, fără ca ivirea lor să 
se dea în vileag cu vreo greutate prea vădită." Şi mă ridicai 
pe clipă pe dată, încredinţai clasa şcolarului priveghetor şi 


intrai în haremul meu, unde mă culcai iar, spunându-i soţiei 
mele: 

— Pregăteşte-mi ceea ce se pregăteşte spre a mă doftorici 
de boala gălbenelii! 

A opt sute şaptezeci şi patra noapte şi rostii acestea 
scoțând nişte ofuri amarnice şi gemând, de parcă chiar aş fi 
fost sub puterea tuturor ciumelor şi a tuturor bolilor 
năprasnice. 

Estimp, şcolarul priveghetor bătu la uşă şi ceru îngăduinţă 
să intre. Şi îmi înmână optzeci de drahme, spu-nându-mi: 

— O, învăţătorule, şcolarii tăi cei cuminţi au pus mână de 
la mână spre a-ţi face darul acesta, pentru ca dăscăliţa 
noastră să poată să te îngrijească în toată înlesnirea, fără a 
se gândi la cheltuială. 

lar eu mă simţii tare înduioşat de purtarea învăţăceilor 
mei şi, spre a le arăta mulţumirea mea, le dădui o zi de 
vacanţă, negândind că povestea are să mai fie ticluită şi altă 
dată. Da cine poate să ghicească toată răutatea ce se 
ascunde în inima copiilor? 

În ceea ce mă priveşte, îmi petrecui toată ziua în spaime, 
măcar că vederea banilor ce-mi veniseră într-un chip atâta 
de neaşteptat îmi aducea oarecare mângâiere. Iar a doua zi 
şcolarul priveghetor veni iar să mă vadă şi, când mă zări, 
strigă: 

— Izgonească Allah de la tine orice rău, o, dascăle al 
nostru! Da tu eşti încă şi mai galben astăzi decât ieri! 
Odihneşte-te! Odihneşte-te! Şi nu te mai îngrija de nimic! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaptezeci şi patra noapte 
urmă: 

— Izgonească Allah de la tine orice rău, o, dascăle al 
nostru! Da tu eşti încă şi mai galben astăzi decât ieri! 
Odihneşte-te! Odihneşte-te! Şi nu te mai îngrija de nimic! 

Iar eu, tare tulburat de vorbele ticălosului de copil, îmi 
zisei în mine: „îngrijeşte-te bine, o, dascăle, îngrijeşte-te 


bine, pe cheltuiala învăţăceilor tăi!" Şi cugetând aşa, îi 
spusei monitorului: 

— Ai să ţii tu lecţia, ca şi cum aş fi eu acolo! 

Şi mă pornii să gem şi să mă văicăresc de mila mea. lar 
băiatul, lăsându-mă în starea aceea, dete fuga la ceilalţi 
şcolari ca să le spună cum stă treaba. 

Iar starea aceea de lucruri dăinui o săptămână întreagă, 
după care privighetorul îmi mai aduse alte optzeci de 
drahme, spunându-mi: 

— lacătă obolul şcolarilor tăi cei cuminţi, pentru ca 
dăscăliţa noastră să poată să te îngrijească bine. 

lar eu mă simţii încă şi mai înduioşat decât întâia oară şi 
zisei în sine-mi: „O, Cutare, boala ta este boală 
binecuvântată, într-adevăr, dacă îţi aduce atâta bănet fără 
de trudă şi fără de necaz şi dacă, la urma urmei, nu te face 
să înduri nimic. Deie Alllah s-o tii cât mai mult, spre folosul 
tău cel mai mare!" 

Şi din ceasul acela hotărâi să mă prefac cuprins de boală, 
încredinţat în cele din urmă că lăuntrurile mele nu erau cu 
adevărat atinse şi zicându-mi: „Niciodată lecţiile tale nu au 
să-ţi aducă atâta cât boala de-acum." y» 

Şi, începând din clipita aceea, fu rândul meu să-i fac pe 
ceilalţi să creadă în ceea ce nu era. Şi de fiecare dată când 
priveghetorul venea să mă vadă, îi spuneam: 

— Am să mor de nemâncare, întrucât stomahul meu nu 
vrea să primească hrana! 

Or, lucrul nu era deloc adevărat, întrucât niciodată nu mai 
mâncasem cu atâta poftă şi nu-mi fusese mai bine. 

Şi trăii mai departe aşa un răspas de vreme, până când un 
şcolar intră peste mine taman în clipita în care mă 
pregăteam să mănânc un ou. Şi cea dintâi mişcare a mea, 
când îl văzui, fu aceea de a ascunde oul în gură, A opt sute 
şaptezeci şi patra noapte de teamă că, găsindu-mă taman 
mâncând, să nu dibă-cească adevărul şi să-şi dea seama de 
făţărnicia mea. lar oul, care era fierbinte, mă făcea să îndur 
nişte dureri de neîndurat. lar afurisitul de copil, care fără 


de nici o îndoială că trebuia să fi priceput cum stă treaba, în 
loc să plece, stărui să se uite la mine cu o privire plină de 
milă şi spunându-mi: 

— O, învăţătorule, ce umflat eşti la obraz şi ce rău trebuie 
să te doară! De bună seamă că acolo trebuie să fie un 
buboi. 

Pe urmă, cum îmi ieşeau ochii din cap de-atâta chin şi nu 
răspundeam nimic, îmi zise: 

— Trebuie să-l spargem! Trebuie să-l spargem! 

Şi se repezi la mine, dând să-mi înfingă un ditamai acul în 
obraz. Ci eu atunci sării degrabă în picioare şi o luai la fugă 
înspre bucătărie, unde scuipai oul, care îmi şi arsese 
năprasnic obrazul. Şi ca urmare a arsurii aceleia, o, emire 
al drept-credincioşilor, se îmboboti o umflătură de- 
adevăratelea în obrazul meu, de mă făcu să văd moartea 
roşie. Şi trimisei după bărbier, care îmi crestă obrazul, ca 
să stoarcă băşica. Şi în urma acelei tăieturi am rămas cu 
gura ruptă şi strâmbă. 

Şi-aşa a fost cu această ruptură şi cu poceala gurii mele. 
Da în ceea ce priveşte ologirea mea, iacătă! 

Când mă mai întremai oleacă de urmările arsurii, mă 
întorsei la şcoală, unde, mai abitir ca oricând, fusei aspru şi 
crâncen faţă de şcolarii mei, a căror răzmeriţă trebuia 
curmată. Şi când purtarea vreunuia dintre ei lăsa cât de cât 
de dorit, nu pregetam să-l pedepsesc cu bătaia cu varga. 
Aşa că sfârşii prin a-i deprinde să mă cinstească până într- 
atâta, încât, dacă mi se întâmpla să strănut, îşi lăsau 
numaidecât cărţile şi caietele, ridicându-se smirnă în 
picioare, cu mâinile încrucişate şi se temeneau dinaintea 
mea până la pământ, strigându-mi într-un glas: 

— Binecuvântarea! Binecuvântarea! 

lar eu răspundeam, cum se cuvine: 

— lar asupră-vă iertarea! lar asupră-vă iertarea! 

Şi-i mai învăţai, tot aşa, o mulţime de alte lucruri, care de 
care mai de folos şi tot pe atâta de pilduitoare. Căci nu 
voiam ca să se cheltuiască zadarnic banii pe care părinţii 


mi-i dădeau pentru dăscălirea lor. Şi nădăjduiam că astfel 
am să fac din ei oameni de treabă şi neguţători de vază. 

Or, într-o zi îi dusei la preumblare, în ziua menită 
preumblării, oleacă mai departe decât de obicei. Şi dat fiind 
că umblasem cam mult, eram toţi amarnic de însetaţi. Şi 
cum tocmai ajunsesem la un puț, mă hotărâi să cobor spre 
a-mi stinge setea cu apa proaspătă din fântână şi să scot, 
dacă voi putea şi o găleată pentru şcolari. 

Şi-aşa, dat fiind că puţul nu avea frânghie, luai toate 
turbanele învăţăceilor şi, întocmind o frânghie îndeajuns de 
lungă, mă legai cu ea pe după mijloc şi le poruncii şcolarilor 
să mă coboare în fântână. lar ei mă ascultară numaidecât. 
Şi mă văzui atârnat la gura puţului. lar ei mă coborâră cu 
grijă mare, de frică să nu mă lovesc de ghizduri cu capul. Şi 
iacătă că trecerea de la căldură la răcoare şi de la lumină la 
întuneric mă făcu să strănut! Şi nu putui să-mi opresc 
strănutul. Iar învăţăceii mei, fie fără de voie, fie din 
deprindere, fie din răutate, dădură toţi deodată drumul 
coardei şi, aşa cum făceau la şcoală, îşi încrucişară braţele 
pe piept şi strigară toţi laolaltă: 

— Binecuvântarea! Binecuvântarea! 

Ci eu nu putui să le mai răspund, în împrejurarea aceea, 
dat fiind că mă prăbuşeam greu în afundul puţului. Şi cum 
apa nu era prea adâncă, nu mă înecai, da îmi frânsei 
picioarele amândouă şi umărul, pe când şcolarii, 
înspăimântați de fapta lor rea sau de necugeta-rea lor, nu 
ştiu bine, o luară la fugă slobozindu-şi picioarele în vânt. lar 
eu scoteam nişte urlete de durere atâta de năprasnice, 
încât nişte drumeţi, abătându-se înspre partea aceea, mă 
traseră afară din puț. Şi cum a opt sute şaptezeci şi patra 
noapte eram într-o stare jalnică, mă puseră pe un măgar şi 
mă aduseră acasă, unde gogii vreme multă. Ci nu mă mai 
zviduii de betegelile mele. Şi nu putui să mă mai apuc de 
meseria de dascăl de şcoală. 

Şi pentru aceea, o, emire al drept-credincioşilor, am fost 
nevoit să cerşesc, spre a-i ajuta să-şi ţie zilele femeia şi 


copiii mei. 

Şi-aşa ai putut să mă vezi tu şi să mă miluieşti atâta de 
darnic pe podul Bagdadului. 

Şi-aceasta-i povestea mea! 

Şi după ce dascălul de şcoală cel calicit şi cu gura pocită 
sfârşi de istorisit pricina ologirii şi a beteşugurilor sale, 
Massrur spătarul îl ajută să se întoarcă la locul lui. Iar orbul 
care cerea să fie bătut pe pod veni pe pipăitele dinaintea 
califului şi, la porunca ce i se dete, istorisi şi el ceea ce avea 
de istorisit. Şi spuse: 

Povestea orbului care cerea să fie pălmuit pe pod află, o, 
emire al drept-credincioşilor, că, în ceea ce mă priveşte, eu, 
pe vremea tinereţelor mele, eram cămi-lar. Şi, datorită 
trudei şi a strădaniilor mele, izbutisem să ajung stăpân pe 
optzeci de cămile, toate bunuri ale mele. Şi le dam cu chirie 
în caravane, pentru daraveli neguţă-toreşti prin ţări străine, 
ori la vremea hagialâcului, ceea ce îmi aducea câştiguri 
mari şi făcea să-mi sporească an de an averea şi câştigurile. 
Şi, zi de zi, dorinţa mea de a ajunge şi mai bogat creştea 
odată cu agoniselile şi nu mă mai gândeam la nimic decât 
cum să ajung cămilarul cel mai bogat din Irak. 

Or, într-o bună zi, pe când mă întorceam de la Bassra fără 
nimic pe cele opizeci de cămile ale mele, cu care 
drumetisem la cetatea aceea, ducând mărfuri către o mie şi 
una de nopţi ţara Indului şi făcând popas la o oază spre a le 
adăpa şi a le lăsa să pască prin preajmă, văzui că vine 
înspre mine un derviş. Şi dervişul acela mă întâmpină cu o 
faţă prietenoasă şi, după salamalecurile dintr-o parte şi din 
cealaltă, şezu jos lângă mine. Şi puserăm merindele noastre 
laolaltă şi, după datinile pustiei, luarăm cina împreună. 
După care ne apucarăm să tăifăsuim ba de una, ba de alta 
şi să ne cercetăm asupra drumurilor noastre şi unde ne 
călătoream. Şi îmi spuse că se ducea la Bassra, iar eu îi 
spusei că mă duceam la Bagdad. Şi, când încrederea se 
înstăpâni între noi, îi spusei despre rosturile şi despre 


agoniselile mele şi îi povestii despre visurile mele de 
bogăţie şi de îmbelşugare. 

Iar dervişul, lăsându-mă să vorbesc până la capăt, se uită 
la mine zâmbind şi îmi zise: 

— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, câte strădanii mai 
risipeşti spre a ajunge la un cap atâta de puţin pe măsura 
sudorilor, când uneori este destul o cotitură de drum pentru 
ca ursita să te facă, într-o clipeală de ochi, nu doar mai 
bogat decât toţi cămilarii din Irak, ci mai puternic decât toţi 
sultanii de pe pământ la un loc! 

Pe urmă adăugă: 

— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, ai auzit vreodată 
povestindu-se despre comori ascunse şi despre bogăţiile de 
pe sub pământ? 

lar eu răspunsei: 

— De bună seamă, o, dervişule, am auzit ades povestindu- 
se despre comori ascunse şi despre bogăţiile de pe sub 
pământ. Şi toţi ştim că oricare dintre noi poate într-o zi, 
dacă aşa-i judeţul sorții, să se trezească mai avut decât toţi 
sultanii. Şi nu se află plugar care, plugă-rindu-şi ogorul, să 
nu viseze că are să vie o zi când să nimerească şi el peste 
piatra pecetluită a vreunei comori straşnice şi nu se află 
pescar care să nu ştie, când îşi aruncă în apă năvoadele, că 
are să vie o zi când are să a opt sute şaptezeci “ipatra 
noapte scoată şi el mărgăritarul ori gemma de mare, ce are 
să-l facă să răzbată până peste marginile belşugului. Aşa că, 
O, dervişule, nu sunt nicidecum neştiutor, dar sunt 
încredinţat, de altminteri, că oamenii din breasla ta cunosc 
taine şi vorbe de o putere mare! 

Iar dervişul, la vorbele acestea, încetă de a mai răscoli 
nisipul cu cârja lui, se uită iarăşi la mine şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, mă cam chitesc că 
astăzi nu ai avut o întâlnire tocmai proastă, când m-ai 
întâlnit şi socot că ziua aceasta este pentru tine chiar ziua 
întorsăturii de drum când te afli dinaintea ursitei. 

Iar eu îi spusei: 


— Pe Allah! O, dervişule, am s-o întâmpin cu dârijie şi cu 
ochii plini şi, orice-ar fi să-mi aducă, am să primesc cu inimă 
mulţumitoare! 

Y el îmi spuse: 

— Atunci, ridică-te, o, săracule şi vino după mine! Şi se 
sculă în picioare şi porni înaintea mea. lar eu mă luai după 
el, gândind: „Hotărât, chiar că aceasta este ziua sorții mele! 
De când o tot aştept!" Şi ajunserăm, peste un ceas de mers, 
într-o vale destul de lungă, cu o intrare atâta de strâmtă, 
încât cămilele mele de-abia puteau să treacă prin ea una 
câte una. Ci în curând locul se lărgi odată cu valea şi ne 
pomenirăm la poalele unui munte atâta de peste putinţă de 
trecut, încât nu era a ne teme că vreo făptură omenească ar 
putea vreodată să ajungă la noi prin partea aceea. lar 
dervişul îmi spuse: 

— lacătă-ne că am ajuns acolo unde trebuia să ajungem. 
Opreşte-ţi cămilele şi pune-le să se culce pe burtă, pentru 
ca, atunci când are să vină ceasul de a le împovăra cu ceea 
ce ai să vezi, să nu ne mai canonim cu ele. 

lar eu răspunsei că ascult şi că mă supun şi mă apucai să 
îndemn cămilele să se culce pe burtă, toate, una câte una, 
în ocolul cel larg, ce se întindea la poalele a opt sute 
şaptezeci şi cincea noapte muntelui. După care pornii după 
derviş şi îl găsii cu un amnar în mână, dând foc la o 
grămadă de vreascuri uscate. Şi, de îndată ce flacăra 
izbucni din grămada de vreascuri, dervişul aruncă în foc un 
pumn de tămâie tare, rostind nişte vorbe din care nu 
înţelesei nici un tâlc. Şi numaidecât se ridică în văzduh un 
stâlp de fum, pe care dervişul îl despică în două cu cârja. Şi 
pe dată o stâncă mare, dinaintea căreia ne aflam, se 
despărţi în două şi ne lăsă să vedem o deschizătură largă, 
acolo unde, în clipa de mai înainte, fusese zid neted şi înalt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaptezeci şi cincea noapte 
urmă: o stâncă mare, dinaintea căreia ne aflam, se despărţi 


în două şi ne lăsă să vedem o deschizătură largă, acolo 
unde, în clipa de mai înainte, fusese zid neted şi înalt. 

Iar înlăuntru se înşiruiau nişte movile din aur bătut de 
nestemate, ca movilele de sare ce se văd pe malul mării. lar 
eu, la vederea acelei comori, mă repezii la cel dintâi 
morman de aur, cu iuţeala şoimului când se repede pe 
porumbel şi începui să umplu un sac pe care îl şi 
înşfăcasem. Ci dervişul începu să râdă şi îmi zise: 

— O, săracul de tine! Ie apuci de o treabă nu tocmai bine 
răsplătită! Au tu nu vezi că dacă îţi umpli sacii cu bani din 
aur ai să-i faci prea grei ca povară pentru cămilele tale? 
Umple-i mai degrabă cu grămezile acelea de nestemate, pe 
care le vezi ceva mai încolo şi din care numai una preţuieşte 
mai mult decât fiecare dintre mormanele de aur, fiind 
totodată de o sută de ori mai uşoară decât un galben de 
acesta. Iar eu spusei: 

— Nu am nimica împotrivă, o, dervişule! Întrucât văzusem 
cât era de întemeiată mustrarea iui. Şi, unul câte unul, îmi 
umplui sacii cu nestematele acelea şi-i încărcai doi câte doi 
pe spinarea cămilelor mele. Şi, după ce încărcai în felul 
acesta optzeci de cămile, dervişul, care se uita zâmbind la 
ce făceam, fără a se clinti din loc, se ridică şi îmi zise: 

— Nu mai avem decât să încuiem vistieria şi să plecăm. 

Şi, rostind acestea, intră pe după stâncă şi îl văzui cum se 
îndreaptă înspre un chiup mare din aur meşteşugit, ce se 
afla pe un sprijin din lemn de sandal. Şi în sinea mea îmi 
ziceam: „Pe Allah! Mare păcat că nu am cu mine optzeci de 
mii de cămile, să le încarc pe toate cu nestematele şi cu 
galbenii şi cu argintăriile de aici, în locul celor numai 
optzeci câte am!" 

Or, aşadar, îl văzui pe derviş că se apropie de chiupul cel 
scump şi îi saltă capacul. Şi ia din el o ulcică din aur, pe care 
şi-o pune în sân. Şi, întrucât mă uitam la el cu un fel de 
întrebare în ochi, îmi spuse: 

— Asta-i un nimic! E nişte alifie pentru ochi! 


Şi nu-mi mai spuse altceva. Şi, întrucât îmboldit de ispită 
voiam la rându-mi să mă duc să iau şi eu din alifia aceea 
bună pentru ochi, el mă opri, spunând: 

— Pentru astăzi, este destul, şi-i vremea să ieşim de aici. Şi 
mă împinse înspre ieşire şi rosti nişte vorbe pe care nu le 
pricepui. Şi numaidecât cele două părţi ale stâncii se alipiră 
iar şi, pe locul deschizăturii căscate, se făcu un perete tot 
atâta de neted, de parcă ar fi fost tăiat chiar din piatra 
muntelui. 

Şi dervişul se întoarse înspre mine şi îmi spuse: 

A opt sute şaptezeci şi cincea noapte 

— O, Baba-Adballah, acum avem să ieşim din valea 
aceasta. Şi, de îndată ce avem să ajungem la locul unde ne- 
am întâlnit, avem să împărţim pleanul între noi, după 
deplină dreptate şi avem să ne luăm fiecare partea frăţeşte. 

Şi cu asta îmi îndemnai cămilele să se scoale. Şi ne 
strecurarăm în bună rânduială pe acolo pe unde intrasem 
în vâlcea şi merserăm împreună până la drumul de 
caravane, unde urma să ne despărţim spre a pleca fiecare 
în drumul său, eu înspre Bagdad, iar dervişul înspre Bassra. 
Ci, pe drum, îmi ziceam, gândindu-mă la împărţeala cu 
pricina: „Pe Allah! Dervişul acesta cere cam prea mult 
pentru cât a făcut. Dreptu-i că el mi-a dezvăluit comoara şi 
că el a deschis-o, mulţumită ştiinţei lui vrăjitoreşti, pe care 
Sfânta Carte o afuriseşte! Da fără cămilele mele ce-ar fi 
putut să facă? Ba poate că şi fără mine de fată treaba nu ar 
fi izbândit, întrucât comoara de bună seamă că trebuie să 
fie scrisă întru numele, întru norocul şi întru ursita mea! Mă 
gândesc, dar, că, dacă-i dau patruzeci de cămile încărcate 
cu nestematele acestea, sunt pungăşit de chilipirul meu, eu, 
care m-am ostenit să încarc sacii, pe când el se hodinea 
zâmbind; şi, până la urma urmelor, eu sunt stăpânul 
cămilelor. Nu sunt dator, aşadar, să-l las să facă împărţeala 
cum vrea el. Şi-am să mă cam pricep eu să-i bag minţile în 
cap." încât, atunci când veni ceasul împărţelii, îi spusei 
dervişului: 


— O, sfinte dervişule, tu, cel care, după chiar poruncile 
isnafului tău, trebuie să te îngrijezi tare puţin de bunurile 
lumeşti, ce-ai să faci cu patruzeci de cămile încărcate cu 
povara pe care o ceri cam pe nedrept ca preţ pentru 
călăuzelile tale? 

Şi dervişul, departe de a se supăra de vorbele mele, sau a 
se mohori, cum mă aşteptam, îmi răspunse cu glas liniştit: 

— Baba-Abdallah, adevăr grăieşti când spui că sunt dator 
a fi un om ce se îngrijeşte tare puţin de bunurile acestei 
lumi. Încât, nu pentru mine cer partea ce mi se cade dintr-o 
împărţeală dreaptă, ci spre a o dărui, străbătând lumea, pe 
la toţi săracii şi pe la toţi dezmoşteniţii, în ce priveşte ceea 
ce numeşti nedrept, cugetă, ya Baba-Abdallah, că şi cu de-o 
sută de ori mai puţin decât ceea ce ţi-am dat, tot ai fi omul 
cel mai bogat din Bagdad. Şi uiţi că nimica nu mă silea să-ţi 
pomenesc despre comoară şi că puteam să ţin taina numai 
pentru mine? Lasă, dar, la o parte lăcomia şi mulţumeşte-te 
cu ce ţi-a dat Allah, fără a căuta să mai cârteşti asupra 
înţelegerii noastre! 

Eu atunci, măcar că încredinţat de strâmba temeinicie a 
lăcomiei şi neîndoindu-mă de urâciunea jindurilor mele, 
schimbai tâlcul şi la faţă şi la dos şi răspunsei: 

— O, dervişule, m-ai dumirit în ceea ce priveşte greşeala 
mea. Ci îngăduie-mi a-ţi aduce aminte că tu eşti un derviş 
desăvârşit, care nici habar nu ai de meşteşugul de a mâna 
cămilele şi nu ştii decât să-l slujeşti pe cel Preaînalt. Uiţi, 
dar, la ce năpaste te primejduieşti voind să mâni atâtea 
cămile dedate cu glasul stăpânului lor. Dacă mi-ai da 
crezare, ai lua cât mai puţine cu putinţă, chiar de-ar fi să te 
întorci mai târziu la comoară şi să le încarci iar cu 
nestemate, de vreme ce poţi să descui şi să încui intrarea în 
peşteră când îţi place. Aşa că ascultă-mi sfatul şi nu-ţi 
primejdui sufletul cu osteneli şi cu griji cu care nu eşti 
deprins. 

Iar dervişul, de parcă nu s-ar fi văzut în stare să nu-mi 
îndeplinească vreo voie, răspunse: 


— Mărturisesc, o, Baba-Abdallah, că nu m-am gândit deloc 
dintru-ntâi la ceea ce îmi aduci tu aminte acuma şi iacătă- 
mă până peste poate de îngrijorat asupra urmărilor acestei 
călătorii, singur cu toate cămilele acelea. Alege, dar, dintre 
cele patruzeci de cămile ce mi se cuvin, A opt sute şaptezeci 
şi cincea noapte pe cele douăzeci pe care ţi-o plăcea să le 
alegi şi lasă-mi-le pe celelalte douăzeci care rămân. Apoi 
du-te sub ocrotirea lui Allah! 

lar eu, măcar că tare uluit de-a vedea la derviş o atâta de 
mare uşurinţă în a se lăsa dus cu vorba, mă repezii să aleg 
mai întâi cele patruzeci de cămile ce mi se cuveneau de la 
împărţeală, apoi pe celelalte douăzeci pe care dervişul îmi 
îngăduia să le iau. Şi, după ce îi mulţumii pentru tot binele 
ce-mi făcuse, îmi luai rămas-bun de la el şi pornii la drum 
înspre Bagdad, pe când el îşi îndemna cele douăzeci de 
cămile înspre Bassra. 

Or, nici nu făcusem câţiva paşi pe drumul Bagdadului, că 
Şeitan îmi şi suflă zavistia şi cârteala în inimă. Şi începui să 
deplâng pierderea celor douăzeci de cămile şi încă şi mai 
mult avuţiile ce le aveau încărcate pe spinările lor. Şi îmi 
zisei: „Pentru ce mă păgubeşte de cele douăzeci de cămile 
ale mele dervişul acesta afurisit, când este stăpân pe 
comoară şi când poate să scoată din ea toate bgăţiile pe 
care le doreşte?" Şi, dintr-odată, îmi oprii vitele şi o luai la 
fugă după derviş, strigându-l din toate puterile şi făcându-i 
semne să-şi oprească vitele şi să mă aştepte. lar el îmi auzi 
glasul şi se opri. Şi, când ajunsei lângă el, îi spusei: 

— O, dervişule, fratele meu! Nu pot să te las aşa de uşor, 
întrucât sunt mohorât foarte în privinţa ta, din pricina grijii 
ce-o am pentru tihna ta. Şi nu am vroita mă hotărisă mă 
despart de tine fără a te ruga să mai chib-zuieşti încă o dată 
cât de anevoie sunt de mânat douăzeci de cămile încărcate 
cu povară, mai cu seamă atunci când eşti, ca tine, o, 
dervişule, fratele meu, un om nedeprins cu meseria şi cu 
astfel de treburi. Crede-mă, mult mai bine ţi-ar veni dacă nu 
ai păstra cu tine decât cel mult zece cămile, 


descotorosindu-te de celelalte zece asupra unui ins ca mine, 
care nu trudeşte mai mult dacă are grijă de o sută ori 
numai de una! 

Iar vorbele mele chiar că dobândiră tocmai izbânda la 
care jinduiam, întrucât dervişul, fără de nici o împotrivire, 
îmi îngădui să iau cele zece cămile pe care i le ceream, în 
aşa fel că nu-i mai rămaseră decât zece, iar eu mă văzui 
stăpân pe şaptezeci de cămile cu poverile lor, care 
întreceau ca bogății averile tuturor sultanilor de pe pământ 
la un loc. 

Or, după asta, s-ar socoti, o, emire al drept-credin-cioşilor, 
că ar fi urmat să am de ce să fiu mulţumit. Eh, ba deloc! Iar 
ochiul meu rămase gol ca şi mai înainte, dacă nu şi mai rău, 
iar lăcomia mea nu făcu alta decât să sporească odată cu 
agoniselile. Şi mă apucai să-mi îndoiesc cererile, 
rugăminţile şi sâcâielile, spre a-l dăuli pe derviş să pună 
capac dărniciei sale, înduplecându-l să-mi lase şi cele zece 
cămile ce-i mai rămăseseră. Şi îl îmbrăţişai şi îi sărutai 
mâinile şi făcui atâtea şi-atâtea, până ce el nu avu tăria să 
se împotrivească şi mă vesti că sunt ale mele toate, 
spunându-mi: 

— O, Baba-Abdallah, fratele meu, dă o folosinţă bună 
bogățiilor care îţi vin de la Atoateîmpărţitorul şi adu-ţi 
aminte de dervişul ce te-a întâlnit la cotitura sorții tale. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaptezeci şi şasea noapte 
urmă: 

— O, Baba-Abdallah, fratele meu, dă o folosinţă bună 
bogățiilor care îţi vin de la Atoateîmpărţitorul şi adu-ţi 
aminte de dervişul ce te-a întâlnit la cotitura sorții tale. 

A opt sute şaptezeci "i şasea noapte or, eu, o, doamne al 
meu, în loc de a fipână peste poate de mulţumit că 
ajunsesem stăpân pe toată saxa-naua de nestemate, fusei 
îmboldit de lăcomia ochiului meu să mai cer încă şi altceva. 
Şi tocmai altceva acesta avea să-mi prilejuiască prăpădul. 


Într-adevăr, îmi veni în minte că ulcica de aur în care se afla 
alifia şi pe care dervişul, înainte de a ieşi din peşteră, o 
scosese din chiupul cel scump, trebuia să fie şi ea, ca toate 
celelalte, tot a mea. Întrucât îmi ziceam: „Cine ştie ce puteri 
o avea alifia aceea! Şi-apoi am tot dreptul să iau ulcica, 
întrucât dervişul poate să-şi ia din peşteră altele la fel 
oricând i-o plăcea!" Şi gândul acesta mă hotări să-i vorbesc. 
Şi-aşa că, pe când venea să mă sărute luându-şi bun-ră-mas 
de la mine, îi zisei: 

— Allah fie cu tine! O, fratele meu, dervişule, da ce vrei tu 
să faci cu ulcica aceea de alifie, pe care ţi-ai ascuns-o în 
sân? Şi cam ce-ar putea face cu alifia aceea un derviş care, 
de obicei, nu se foloseşte nici de alifii, nici de mireasmă de 
alifii, nici de umbră de alifii? Dă-mi mai bine ulcica aceea 
mie, ca s-o duc laolaltă cu celelalte, drept amintire de la 
tine! 

Or, de data aceasta, mă aşteptam ca dervişul, înciudat de 
stăruința mea, să nu mai vrea a-mi da şi ulcica. lar eu stam 
gata să mă prilejuiesc de nevrerea lui spre a i-o lua cu sila, 
dat fiind că eram mai tare decât el şi încă cu mult. lar dacă 
s-ar fi împotrivit, îl zdrobeam numaidecât acolo în 
pustietatea aceea. Ci, împotriva oricărei aşteptări, dervişul 
îmi zâmbi cu bunătate, scoase ulcica din sân şi mi-o întinse 
cu gingăşie, spunându-mi: 

— "Ţine, iacătă ulceaua, o, Abdallah, fratele meu şi deie 
Allah ca ea să izbutească a-ţi sătura dorinţa cea de pe 
urmă! De altminteri, dacă socoţi că mai pot face şi altceva 
pentru tine, nu ai decât să vorbeşti şi iacătă-mă-s gata să te 
mulţumesc. 

Or, eu, de cum mă văzui cu ulceaua în mână, o deschisei şi, 
privind ce se află în ea, îi spusei dervişului: 

— Allah fie cu tine, o, dervişule, fratele meu, împli-neşte-ţi 
dărniciile şi spune-mi care-s foloasele şi însuşirile alifiei 
acesteia, pe care eu nu o cunosc! 

Şi dervişul răspunse: 

— Cu tot dragul inimii! Şi adăugă: 


— Află, dar, de vreme ce aşa îmi ceri, că alifia aceasta a 
fost plămădită de degetele ginnilor cei de sub pământ, care 
au pus în ea o vrajă năzdrăvană. Într-adevăr, dacă se unge 
cineva cu oleacă din alifie împrejurul ochiului stâng şi pe 
pleoapă, unsoarea face ca să i se arate dinainte toate 
tainiţele în care se află comorile pământului. Da dacă 
ungerea cu alifia s-a făcut, din nenorocire, pe ochiul cel 
drept, dintr-odată insul acela rămâne orb de amândoi ochii 
deodată. lacătă care este puterea şi care este folosinţa 
acestei alifii, o, Baba-Abdallah, fratele meu! Uassalam! 

Şi, grăind aşa, dete iarăşi să-şi ia bun-rămas de la mine. Ci 
eu îl prinsei de mânecă şi îi spusei: 

— Pe viaţa ta! Mai fă-mi cel de pe urmă bine şi unge-mă 
chiar tu cu alifia pe ochiul stâng, întrucât ştii să faci lucrul 
acesta mai bine ca mine şi sunt până peste poate de 
nerăbdător de-a pune la încercare puterea unsorii pe care 
am ajuns stăpân. 

lar dervişul nu voi să se lase cumva prea mult rugat şi, tot 
binevoitor şi liniştit, luă oleacă de alifie pe vârful degetului 
şi mi-o unse împrejurul ochiului stâng şi pe pleoapa stângă, 
spunându-mi: 

— Acuma deschide ochiul acesta stâng şi închide-l pe cel 
drept! 

Şi deschisei ochiul stâng, cel oblojit, o, emire al drept- 
credincioşilor şi îmi închisei ochiul drept. Şi numaidecât 
toate lucrurile cele văzute ochilor mei obişnuiţi pieriră, A 
opt sute şaptezeci "i şasea noapte spre a face loc la nişte 
privelişti puse unele peste altele, cu peşteri de sub pământ 
şi cu peşteri de sub ape, cu trunchiuri de copaci uriaşi 
scobiţi la rădăcina lor, cu încăperi săpate în stâncă şi cu 
tainiţe de toate soiurile. Şi toate erau pline cu comori de 
pietre rare, de gherdane, de giuvaieruri, de năstrăpate, de 
argintării, de toate culorile şi de toate felurile. Şi văzui 
metalurile în zăcămintele lor, argintul neprihănit şi aurul 
nepipăit, pietrele de cleş-taruri în zăcătorile lor şi vinele 
cele scumpe, cu care este încins pământul. Şi nu contenii să 


mă tot uit şi să mă tot minunez decât atunci când simţii că 
ochiul meu cel drept, pe care eram silit să-l ţin închis, 
ostenjse şi-mi cerea să-l deschid. Atunci, îl deschisei şi 
numaidecât lucrurile priveliştii dimprejur veniră de se 
aşezară singure iarăşi la locul lor obişnuit şi toate vedeniile 
datorate puterii alifiei magiceşti pieriră depărtându-se. 

Şi încredinţându-mă astfel de adevărul în privinţa puterii 
năzdrăvane a alifiii, când ar fi unsă pe ochiul stâng, nu 
putui a mă împiedica să mă îndoiesc în privinţa puterii 
ungerii ei pe ochiul drept. Şi îmi zisei în sinea mea: „are 
socot că dervişul este plin de şiretenie şi de făţărnicie şi că 
nu a fost atâta de filotim cu mine şi atâta de binevoitor 
decât ca să mă înşele la urmă. Căci nu este cu putinţă ca o 
alifie să dovedească două puteri atâta de potrivnice, 
folosind-o la fel, numai schimbând locul." Şi, râzând, îi 
spusei dervişului: 

— Hei, uallah! O, taică al şiretlicurilor, tare socot că râzi de 
mine acuma! Căci nu este cu putinţă ca o alifie să 
dovedească nişte puteri atâta de potrivnice una faţă de 
cealaltă. Ci mai degrabă chitesc, de vreme ce tu chiar nu le- 
ai încercat asupra ta, că, ungând ochiul drept, alifia aceasta 
ar avea puterea de a-mi aduce la îndemână comorile pe 
care mi le-ar arăta ochiul cel stâng. Ce zici? Poţi să vorbeşti 
deschis. Şi, de altminteri, fie că-mi dai dreptate, fie că ba, 
eu tot vreau să pun la încercare pe ochiul meu puterea 
dreptace a alifiei, ca să nu mai am bănuieli. Te rog, dară, să 
mi-o ungi pe ochiul cel drept, fără de zăbavă; întrucât 
trebuie să pornesc la drum până-a amurgi soarele. 

Ci, pentru întâia oară de la întâlnirea noastră, dervişul avu 
o mişcare de supărare şi îmi zise: 

— Baba-Abdallah, rugămintea ta este nesăbuită şi 
vătămătoare, iar eu nu mă pot hotări să-ţi fac rău, după ce 
ţi-am făcut bine. Nu mă sili, aşadar, cu îndărătnicia ta, să te 
ascult într-o treabă de care ai să te căieşti toată viaţa! 

Şi adăugă: 


— Să ne despărţim, aşadar, ca fraţii şi fiecare să se ducă în 
drumul lui. 

Ci eu, o, doamne al meu, nu-l slăbii deloc şi fusei tot mai 
încredinţat că împotrivirile ce le făcea nu aveau alt rost 
decât să mă împiedice de-a avea sub mâna mea, în deplină 
stăpânire, comorile pe care puteam să le văd cu ochiul 
stâng. Şi îi zisei: 

— Pe Allah, o, dervişule, dacă nu vrei să mă despart de tine 
cu inima rău mohorâtă şi numai dintr-o pricină atâta de 
lesnicioasă, după toate cele atâta de scumpe câte mi-ai 
dăruit, nu ai decât să mă ungi la ochiul drept cu alifia, 
întrucât eu nu ştiu cum să fac. Şi, de altminteri, nu am să-ţi 
dau drumul decât cu învoiala aceasta. 

Atunci, dervişul păli cu totul la chip, iar obrazul lui căpătă 
o înfăţişare de o asprime pe care nu i-o ştiam şi îmi zise: 

— Te orbeşti cu chiar mâna ta. 

Şi luă oleacă de alifie şi mi-o unse împrejurul ochiului 
drept şi pe pleoapa dreaptă. Şi nu mai văzui decât neguri 
cu amândoi ochii mei şi ajunsei orbul pe care îl vezi, o, 
emire al drept-credincioşilor! 

Şi, simţindu-mă în starea aceasta înfricoşată, îmi venii 
deodată în minţi şi strigai, întinzând mâinile înspre derviş: 

A opt sute şaptezeci şi şasea noapte 

— Mântuieşte-mă de orbie, o, fratele meu! 

Ci nu căpătai nici un răspuns. lar el rămase surd la 
rugăminţile mele fierbinţi şi la ţipetele mele şi îl auzii cum 
pornea cămilele la drum şi cum se depărta, ducând ceea ce 
fusese partea şi soarta mea. 

Eu, atunci, mă lăsai să cad la pământ şi şezui prăbuşit un 
lung răstimp de vreme. Şi de bună seamă că aş fi murit de 
durere şi de tulburare pe locul acela, dacă o caravană care 
se întorcea a doua zi de la Bassra nu m-ar fi cules şi nu m-ar 
fi dus la Bagdad. 

Şi de-atunci, după ce am văzut trecând pe sub mâna mea 
norocul şi puterea, m-am văzut adus la starea aceasta de 
cerşetor pe căile milei. lar câinţa pentru lăcomia şi pentru 


nechibzuinţa mea faţă de binefacerile Atoate-împărţitorului 
mi-a intrat în inimă şi, spre a mă pedepsi singur, mi-am 
hotărât osânda de-a fi plătit cu câte o palmă de mâna 
oricărui ins ce şi-ar face pomană cu mine. 

Şi-aceasta-i povestea mea, o, emire al drept-credin- 
cioşilor. Şi ţi-am istorisit-o fără a ascunde nimic din 
nelegiuirea mea şi din ticăloşia patimilor mele. Şi iacătă-mă 
gata să primesc o palmă de la mâna fiecăruia dintre 
preacinstiţii aci de faţă, măcar că aceasta nu este nicidecum 
o pedeapsă îndestulă. Ci milos fără de margini este singur 
numai unul Allah! 

După ce ascultă istorisirea aceasta a orbului, califul îi 
spuse: 

— O, Baba-Abdallah, hotărât! Nelegiuirea ta este o 
nelegiuire mare, iar nesaţul ochiului tău este un nesaţ de 
neiertat! Ci eu gândesc că pocăinţa şi umilinţa ta dinaintea 
celui Preamilos ţi-au şi adus iertarea. Şi, pentru aceea, 
doresc ca de acuma înainte, spre a nu te mai vedea cum 
înduri osânda obştească, pe care ţi-ai hotărât-o, să-ţi fie 
viaţa pusă la adăpost din vistieria mea. Şi, drept aceea, 
vizirul vistieriei are să-ţi dea în fiecare zi câte două drahme 
din haznaua mea, spre a-ţi duce zilele. Şi aibă-te Allah întru 
mila lui! 

Şi porunci ca tot atâta să i se verse şi dascălului cel beteag 
şi cu gura ruptă. Şi-i opri lângă sine spre a-i cinsti, potrivit 
cinului lor, cu toată fala ce se cuvenea, pe tânărul stăpân al 
iepei bălane, şeicul Hassan şi pe călăreţul pe urma căruia 
se cântau cântece indieneşti şi chinezeşti. 

— Ci să nu cumva să crezi, o, mult-norocitule sultan, urmă 
Şeherezada, că povestea aceasta ar fi de asemuit, mai de 
aproape ori mai de departe, cu cea a domniţei Zuleica). 

Iar sultanul Şahriar necunoscând povestea aceea, 
Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU DOMNIȚA ZULEICA s-a povestit, o, 
doamne al vremilor, că se afla în scaunul de domnie al 
califilor, la Damasc, un sultan din neamul omeiazilor, care 


avea de vizir un om dăruit cu înţelepciune, cu pricepere şi 
cu harul vorbirii şi care, citind cărţile celor de demult şi 
hronicele şi scrierile poeţilor, ţinea minte tot ce citea şi ştia, 
când trebuia, să-i povestească stăpânului său povestirile ce 
fac viaţa dulce şi vremea desfătătoare. Or, într-o bună zi, 
văzând că sultanul, stăpânul său, era cam mohorât, se 
hotări să-l înveselească şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, m-ai întrebat adesea despre 
întâmplările din viaţa mea şi despre cum am trăit până a nu 
fi ajuns rob al tău şi vizir al puterii tale. Iar până acuma am 
tot ocolit să răspund, de teamă să nu par prea băgăreţ sau 
plin de înfumurare şi ţi-am istorisit mai degrabă lucruri ce li 
s-au întâmplat altora, nu mie. Astăzi însă aş vrea, măcar că 
buna-cuviinţă ne opreşte a ne da de pildă pe noi înşine, să-ţi 
povestesc întâmplarea ciudată care mi-a pecetluit toată 
viaţa şi de pe urma căreia datorez faptul de-a fi răzbătut 
până la pragul măreției tale. 

Şi, văzând că stăpânul său se şi arăta plin de luare-aminte, 
istorisi astfel povestea, spunând: 

M-am născut, o, doamne şi cunună a capului meu, în 
cetatea aceasta preafericită a Damascului, dintr-un tată pe 
care-l chema Abdallah şi care era unul dintre negustorii cei 
mai de vază din toată ţara Şamului. Şi nimica nu s-a 
precupeţit pentru învăţătura mea, întrucât am luat 
învăţătură de la dascălii cei mai iscusiţi în cercetarea 
teologiei, a legilor, a algebrei, a poeziei, a astronomiei, a 
caligrafiei, a aritmeticii şi a datinilor credinţei noastre. Şi 
tot aşa am învăţat toate limbile câte se vorbesc în cuprinsul 
stăpânirii tale, de la o mare până la cealaltă, aşa ca, dacă aş 
străbate într-o zi lumea, din dorul de-a călători, să-mi poată 
fi de folos prin ţările oamenilor. Şi astfel am învăţat eu, pe 
lângă toate graiurile limbii noastre şi vorbirile persanilor, 
ale grecilor, ale tătarilor, ale kurzilor, ale indienilor şi ale 
chinezilor şi când, datorită trudei desăvârşite a dascălilor 
mei, îmi întipării în minte tot ceea ce învăţasem, mă dădeau 
drept exemplu şcolarilor leneşi. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi şaptea noapte 
micuța Doniazada se sculă de pe chilimul unde sta 
ghemuită şi o sărută pe soră-sa şi îi zise: 

— O, Șeherezada, mă rog ţie, grăbeşte de ne istoriseşte 
povestea pe care ai început-o, cea cu domniţa Zuleica. 

lar Şeherezada spuse: 

— Cu tot dragul inimii şi ca pe o cinstire datorată 
sultanului nostru dăruit cu purtări alese. 

Şi spuse: 

Vizirul sultanului de la Damasc îşi urmă astfel istorisirea 
pe care o povestea stăpânului său: 

După ce, o, doamne al meu, mulţumită osârdiei dascălilor 
mei, învăţai toate ştiinţele de pe vremea mea şi graiurile 
limbii noastre, precum şi vorbirile persanilor, ale grecilor, 
ale tătarilor, ale kurzilor, ale indienilor şi a opt sute 
şaptezeci şi şaptea noapte ale chinezilor şi când, datorită 
trudei desăvârşite a dascălilor mei, îmi întipării în minte tot 
ceea ce învăţasem, părintele meu, liniştit în privinţa sorții 
mele, văzu fără de amărăciune cum i se apropie ceasul scris 
ca soroc oricărei făpturi. Şi, până a se săvârşi întru mila 
Domnului, mă chemă lângă sine şi îmi grăi: 

— O, fiul meu, iacătă că Atoatedespărţitoarea are să reteze 
legătura mea cu viaţa, iar tu ai să rămâi fără de un cap 
călăuzitor pe marea întâmplărilor. Ci, lăsându-te singur, mă 
mângâi cu gândul că, mulţumită creşterii pe care ai 
căpătat-o, ai să ştii cum să zoreşti apropierea ursitei 
prielnice. Ci, o, copilul meu, niciunul dintre fiii lui Adam nu 
poate să ştie ce-i păstrează soarta şi nici o chibzuinţă nu 
poate să înfrunte hotărârile din Cartea Ursitei. Dacă, dar, o, 
fiul meu, are să vină o zi când vre-mile s-ar întoarce 
împotriva ta şi când viaţa ţi s-ar înnegura rău, nu ai decât 
să te duci în grădina acestei case şi să te agăţi de creanga 
cea mai groasă din copacul cel bătrân, pe care îl ştii. lar ea 
are să te mântuie! 


Şi tatăl meu, după ce rosti aceste cuvinte ciudate, muri în 
pacea Domnului, iară a avea vreme să-mi spună mai multe 
ori a mai lămuri în vreun fel o atare povaţă. Iar eu, cât 
ţinură zilele de înmormântare şi de jale, nu contenii să tot 
cuget la cuvintele acelea atâta de neaşteptate din partea 
unui om înţelept şi temător de Allah, cum fusese părintele 
meu în toată viaţa lui. Şi mă tot întrebam: „Cum de s-a 
putut ca tatăl meu să mă sfătuiască, împotriva poruncilor 
Cărţii celei Sfinte, să-mi dau moartea prin ştreang, în caz 
de năpastă, mai degrabă decât să mă încredinţez în seama 
Stăpânului tuturor făpturilor? Acesta-i un lucru ce trece 
dincolo de orice înţelegere." 

Pe urmă, încet-încet, amintirea acestor cuvinte mi se 
şterse din minte şi, cum îmi plăceau petrecerile şi risipa, de 
cum mă văzui în fruntea moştenirii bogate, de care aveam 
parte, nu zăbovii să mă dedau la toate ispitele. Şi trăii un şir 
de ani în dârdora nebuniei şi a risipelor, până într-atâta că 
sfârşii prin a-mi toca toată averea părintească şi într-o zi mă 
trezii gol cum ieşisem din pântecele maicii mele. Şi îmi zisei, 
muşcându-mi degetele: „O, Hassane, fiu al lui Abdallah, 
iacătă-te ajuns la ticăloşie din vina ta şi nu din răutatea 
vremilor. Şi nu-ţi mai rămâne, drept orice bun, decât casa 
aceasta cu grădina ei. Şi ai să fii silit să le vinzi, ca să-ţi mai 
ţii zilele o vreme. După care ai să ajungi la cerşetorie, 
întrucât prietenii tăi au să te părăsească şi niciunul nu are 
să dea vreun împrumut cuiva care şi-a irosit avutul cu chiar 
mâinile lui!" 

Şi atunci, îmi adusei aminte de vorbele cele de pe urmă ale 
părintelui meu, vorbe pe care, de data aceasta, le găsii 
chibzuite, zicându-mi: „Hotărât! Este mai bine să mor 
spânzurat decât să cerşesc milă pe drumuri!" 

Şi, cugetând astfel, luai o frânghie groasă şi coborâi în 
grădină. Şi, hotărât să mă spânzur, mă îndreptai înspre 
copacul pomenit, căutai creanga cea mai groasă şi, când 
ajunsei la ea, aşezând două pietre mari la rădăcina pomului 
cel bătrân, legai frânghia de ea cu un capăt. lar cu celălalt 


capăt întocmii un laţ pe care mi-l petrecui pe după gât; şi, 
cerând iertare de la Allah pentru fapta mea, mă aruncai în 
jos de pe cele două pietre. Şi mă bălăngăneam spânzurat, 
când creanga, îndoindu-se de greutatea mea, trosni şi se 
rupse de la trunchi. Şi căzui la pământ împreună cu ea, mai 
înainte ca viaţa să-mi fi părăsit trupul. 

Şi când mă trezii astfel din leşinul în care mă aflam şi când 
pricepui că nu eram mort, mă simţii tare umilit că irosisem 
atâta încordare de voinţă ca să ajung la ne-izbânda aceasta 
de la urmă. Şi mă şi ridicam ca să iau de la capăt fapta mea 
nelegiuită, când văzui o piatră cum cade din pom şi luai 
seama că piatra aceea strălucea pe a opt sute şaptezeci şi 
şaptea noapte pământ ca un cărbune aprins. Şi, spre 
uluirea mea cea mare, băgai de seamă că, acolo unde mă 
prăbuşisem, pământul era aşternut cu pietre de-acestea 
sclipitoare şi din care încă mai cădeau din pom, chiar de 
acolo de unde se rupsese creanga. Şi mă suii iarăşi pe cele 
două pietroaie şi mă uitai mai îndeaproape la ciot. Şi văzui 
că în locul acela creanga nu era întreagă, ci era 
scorboroşită, iar din scorbură lunecau pietrele acelea ce 
erau numai diamante şi smaralde şi alte nestemate de toate 
culorile. 

La priveliştea aceea, o, doamne al meu, pricepui tâlcul cel 
limpede al cuvintelor părintelui meu şi mi le repetai în gând 
cu înţelesul lor cel adevărat, aducându-mi aminte că tătâne- 
meu, departe de-a mă sfătui să mă spânzur, mă povăţuise 
numai să mă agăţ de creanga cea groasă a copacului, ştiind 
de la bun început că ea are să se rupă sub greutatea mea şi 
că are să dea la iveală comoara pe care chiar el, gândind la 
niscaiva zile rele, o grămădise anume pentru mine în 
trunchiul cel gol al copacului bătrân. 

Şi, cu inima plină de bucurie, dădui fuga în casă să caut un 
topor şi să despic mai larg ruptura. Şi văzui că tot trunchiul 
urieşesc al copacului cel bătrân era scobit şi era umplut 
până la rădăcină cu diamante şi rubine şi peruzele şi 


mărgăritare şi smaralde şi cu toate neamurile de gemme de 
pe pământ şi din ape. 

Eu, atunci, după ce îl preamării pe Allah pentru 
binefacerile sale şi după ce binecuvântai în inima mea 
pomenirea tatălui meu, a cărui înţelepciune cugetase la 
nebuniile mele şi îmi pusese deoparte mântuirea aceasta 
nenădăjduită, mă scârbii de viaţa mea de mai înainte şi de 
năravurile mele şi de chiolhanuri şi de risipe şi mă hotărâi 
să mă fac om de omenie şi de chibzuială. Şi, dintru-ntâi, nu 
vrusei să mai trăiesc într-o cetate ce fusese martoră la toate 
trăsnăile mele şi mă hotărâi să mă duc în împărăţia Persiei, 
înspre care mă trăgea cu o ispită de neînfrânt cetatea cea 
vestită a Şirazului, despre care adeseori îl auzisem pe tatăl 
meu povestind ca despre o cetate în care erau îngemănate 
toate strălucirile minţii şi toate dulceţile vieţii. Şi îmi zisei: 
„O, Hassane, în cetatea aceea a Şirazului ai să te aşezi ca 
negustor de pietre scumpe şi ai să cunoşti oamenii cei mai 
plăcuţi de pe pământ. Şi, cum ştii să vorbeşti persieneşte, 
nu are să-ţi fie deloc greu!" 

Şi făcui numaidecât ceea ce hotărâsem să fac. Şi Allah îmi 
scrise bună pace şi, după o călătorie lungă, ajunsei fără de 
necazuri la cetatea Şiraz, unde domnea sultanul cel mare, 
Sabur-Şah. 

Şi descălecai la hanul cel mai bine ţinut din cetate, unde 
luai cu chirie o odaie frumoasă. Şi, fără a-mi mai lăsa răgaz 
să mă odihnesc, îmi schimbai îmbrăcămintea de drum cu 
nişte haine noi şi tare frumoase şi plecai să mă preumblu pe 
ulițele şi prin sukurile cetăţii aceleia strălucite. 

Or, pe când tocmai ieşeam din geamia cea mare de 
farfuriu, care îmi bucurase inima cu frumuseţea ei şi mă 
cufundase în focul rugăciunii, zării un vizir dintre vizirii 
sultanului Sabur-Şah venind înspre mine. Şi mă zări şi el şi 
se opri dinaintea mea, privindu-mă vrâjit, de parcă aş fi fost 
un înger. Pe urmă se apropie de mine şi îmi spuse: 

— O, tu, cel mai frumos dintre flăcăi, din ce ţară eşti? 
Întrucât văd de pe hainele tale că eşti străin în cetatea 


noastră! 

lar eu răspunsei, temenindu-mă: 

— Sunt de la Damasc, o, stăpâne al meu şi am venit la 
Şiraz spre a mă şlefui pe lângă locuitorii săi! 

Iar vizirul, auzind vorbele mele, se bucură nemărginit şi 
mă strânse în braţe şi îmi zise: 

— O, ce vorbe frumoase ai în gura ta, o, fiul meu! Câţi ani 
ai? 

A opt sute şaptezeci şi şaptea noapte iar eu răspunsei: 

— Robul tău are şaisprezece ani! 

Iar el se bucură încă şi mai mult, întrucât se trăgea dintre 
soţii lui Loth şi îmi spuse: 

— Frumoşi ani, o, copilul meu! Frumoşi ani! lar dacă nu ai 
altceva mai bun de făcut, vino cu mine la sărai să te 
înfăţişez sultanului nostru, căruia îi plac chipurile frumoase 
şi are să te căftănească printre cămăraşii lui. Şi, hotărât! Ai 
să fii fala cămăraşilor şi cununa lor! 

lar eu spusei: 

— Pe capul şi pe ochii mei, ascult şi mă supun! Atunci, el 
mă prinse de mână. Şi făcurăm drumul împreună, 
tăifăisuind ba de una, ba de alta. Şi tare se mai mira când 
mă auzea cum vorbesc persieneşte, limbă care nu era a 
mea, uşor şi curat. Şi se minuna de înfăţişarea şi de hainele 
mele strălucite. Şi îmi spuse: 

— Pe Allah! Dacă toţi tinerii din Damasc sunt ca tine, 
cetatea aceea este un colt de rai, iar bucata de cer de 
deasupra Damascului este chiar raiul! 

Şi ajunserăm în felul acesta la saraiul sultanului Sabur-Şah 
şi mă duse dinaintea sultanului şi chiar că sultanul zâmbi la 
vederea mea şi îmi spuse: 

— Obrazul acesta de la Damasc fie binevenit în saraiul 
meu! 

Şi mă întrebă: 

— Cum te cheamă, o, flăcău frumos? lar eu răspunsei: 

— Robul tău, Hassan, o, doamne al vremilor! 


Şi dacă mă auzi vorbind în felul acesta, se bucură şi se 
lumină şi îmi grăi: 

— Nici un nume nu s-ar fi potrivit mai bine cu un chip ca al 
tău, o, Hassan! 

Şi adăugă: 

— 'Te căftănesc cămăraş al meu, pentru ca ochii mei să se 
bucure în fiecare dimineaţă de vederea ta! 

Iar eu sărutai mâna sultanului şi îi mulţumii pentru 
bunătatea pe care mi-o dovedea. lar vizirul mă luă şi mă 
duse să-mi schimb hainele şi mă îmbrăcă chiar el cu haine 
de cămăraş. Şi îmi dete cea dintâi învăţătură de cum să mă 
port în slujba mea cea nouă de copil de casă. Şi nu ştiam 
cum să-i mărturisesc îndatorinţa mea pentru toată grija ce- 
mi arăta. Şi mă luă sub oblăduirea lui. Şi ajunsei prietenul 
său. Şi, la rându-le, toţi ceilalţi copii de casă, care erau toţi 
tineri şi tare frumoşi, se împrieteniră cu mine. lar viaţa mea 
se vestea dulce în saraiul acela, y ' care îmi şi dăduse atâta 
bucurie şi îmi făgăduia atâtea gingaşe desfătări. 

Or, până atunci, o, doamne al meu, femeia nu însemnase 
chiar nimic în viaţa mea. Ci avea să-şi facă în curând ivirea. 
Şi, odată cu ea, avea să se ivească în viaţa mea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi opta noapte 
urmă: 

Or, până atunci, o, doamne al meu, femeia nu însemnase 
chiar nimic în viaţa mea. Ci avea să-şi facă în curând ivirea. 
Şi, odată cu ea, avea să se ivească şi încurcătura în viaţa 
mea. 

Într-adevăr, trebuie să mă grăbesc a-ţi mărturisi, o, 
doamne al meu, că ocrotitorul meu îmi spusese, încă din 
prima zi: 

— Află, o, scumpul meu, că este oprit tuturor cămă-raşilor 
de la cele douăsprezece odăi, ca şi tuturor dregătorilor de 
la sărai şi musaipilor şi paicilor, să preumble noaptea prin 
grădinile saraiului, de la un anume ceas. 


A opt sute şaptezeci şi opta noapte întrucât, începând de 
la ceasul acela, grădinile sunt hărăzite numai pentru 
femeile din harem, ca să poată să vină acolo să se bucure de 
reveneală şi să tăifăsuiască între ele. Şi dacă vreunul, spre 
nenorocirea lui, ar fi prins în grădină la ceasul acela, şi-ar 
primejdui capul. 

lar eu mă chibzuisem straşnic să nu alerg niciodată după o 
primejdie ca aceea. 

Or, într-o seară, furat de răcoarea şi de dulceaţa adierii, 
mă lăsai răpit de somn pe o bancă din grădină. Şi nu ştiu 
câtă vreme şezui aţipit acolo. Iar în somnul meu auzeam 
nişte glasuri de femei care spuneau: „Of! E un înger! E un 
înger! E un înger! Of, ce frumos e! Ce frumos e! Ce frumos 
e!" Şi mă trezii deodată. Şi nu văzui nimic, decât beznă. Şi 
pricepui că visasem. Şi mai pricepui că, dacă aş fi prins la 
ora aceea în grădini, tare m-aş primejdui să-mi pierd capul, 
în pofida bunăvoinţii ce stârnisem în sufletul sultanului şi al 
vizirului său. Şi, plin de spaimă la gândul acesta, sării în 
picioare, spre a fugi la sărai până a nu apuca să fiu zărit în 
locurile acelea oprite. Ci iacătă că un glas de femeie ieşi 
deodată din negură şi din tăcere, spunându-mi cu un 
tremur de râs: 

— Încotro, încotro, o, frumosule trezit? 

Iar eu, mai tulburat decât dacă aş fi fost fugărit de toate 
străjile de la harem, dădui să-mi slobozesc picioarele în 
vânt, negândind decât să ajung degrabă la sărai. Ci, până 
să fac câţiva paşi la cotitura unei cărări, sub luna ce ieşea 
dintr-un nor, văzui ivindu-se o femeie numai frumuseţe şi 
strălucire, stând în picioare dinaintea mea şi zâmbind, cu 
doi ochi mari de gazelă îndrăgostită. Iar înfăţişarea ei era 
falnică, precum împărătească îi era privirea. Iar luna ce 
strălucea pe cerul lui Allah nu era atâta de strălucitoare ca 
fata ei. 

Iar eu, dinaintea acelei iviri, din rai coborâtă, fără de 
îndoială, nu putui să fac altminteri decât să mă opresc. Şi, 
plin de tulburare, lăsai ochii în jos şi şezui cu o mie şi una 


de nopţi o înfăţişare cuminte. lar ea îmi spuse, cu glasul ei 
ispititor: ” 

— Încotro te duceai aşa de grăbit, o, lumină a ochilor? Şi 
cine te poate sili să fugi aşa? 

lar eu răspunsei: 

— O, domniţă! Dacă eşti din saraiul acesta, nu ai cum să nu 
ştii temeiurile ce mă împing a mă depărta atâta de grabnic 
de locurile acestea. De bună seamă, ştii, într-adevăr, că le 
este oprit bărbaţilor să întârzie în grădini, peste un anume 
ceas şi că este cu primejdia pierderii capului a încălca 
această popreală. Lasă-mă, dar, rogu-te fierbinte, să mă 
depărtez, până nu apucă paznicii să mă zărească! 

Iar tânăra domniţă, râzând întruna, îmi spuse: 

— O, răcoare a inimii, te-ai trezit cam târzior să pleci! 
Ceasul despre care vorbeşti a trecut de mult. Şi, în loc de-a 
căuta să fugi, ai face mai bine să-ţi petreci aici cât ţi-a mai 
rămas din noapte şi are să-ţi fie o noapte binecuvântată, o 
noapte de lumină! 

Ci eu, încă şi mai tulburat şi tremurând şi mai tare, nu mă 
gândeam decât la fugă şi mă văicăream, spunând: 

— O, pierirea mea-i rară de scăpare! O, fiică de oameni 
buni, o, stăpână a mea, oricine ai fi, nu-mi prici-nui moartea 
cu ispita farmecelor tale! 

Şi dădui să scap. Ci ea mi se aşeză în cale, întinzând mâna 
stângă, iar cu mâna dreaptă îşi trase iaşmacul cu totul la o 
parte şi îmi spuse, oprindu-se din râs: 

— Uită-te, aşadar, la mine, o, tinere rară de minte şi 
spune-mi dacă poţi să întâlneşti în orice seară una mai 
frumoasă ori mai tânără ca mine? Da-abia am împlinit 
optsprezece ani şi nici un bărbat nu m-a atins. lar obrazul 
meu, care nu-i chiar urât la privire, nici un bărbat până la 
tine nu a putut să se laude că l-ar fi întrezărit. Aşa că m-ai 
batjocori amarnic dacă tot ai mai căuta să fugi de mine. 

A opt sute şaptezeci şi opta noapte iar eu îi spusei: 

— O, sultana mea, hotărât! Tu eşti luna plină a frumuseţii 
şi, măcar că noaptea pizmaşă ascunde ochilor mei o parte 


dintre farmecele tale, atâta cât întrezăresc ajunge ca să mă 
vrăjească! Ci, te rog fierbinte, pune-te o clipă în starea mea 
şi ai să vezi cât de jalnică şi de gingaşă-i. 

lar ea îmi răspunse: 

— Mă învoiesc cu tine, o, miez al inimii, că, într-adevăr, 
starea ta-i gingaşă; ci gingăşia ei nu vine nicidecum de la 
primejdia pe care o înfrunţi, ci chiar de la făptura care o 
pricinuieşte. Întrucât tu habar nu ai cine sunt eu, nici care 
este cinul meu la sărai! Iar în ceea ce priveşte primejdia pe 
care o înfrunţi, apoi primejdia aceea ar fi pentru oricare 
altul afară de tine, de vreme ce te iau sub apărarea şi sub 
ocrotirea mea. Spune-mi, aşadar, cum te cheamă, cine eşti 
şi care sunt slujbele tale la sărai! 

lar eu răspunsei: 

— O, stăpâna mea, sunt Hassan din Damasc, cămă-raşul 
cel proaspăt al sultanului Sabur-Şah şi oblăduitul vizirului 
sultanului Sabur-Şah. 

lar ea se minună: 

— A! Tu eşti preafrumosul Hassan, cel care i-a sucit minţile 
urmaşului lui Loth! O, ce fericire să te am în noaptea 
aceasta numai pentru mine, o, iubitule! Vino, inima mea, 
vino! Şi încetează de-a mai otrăvi ceasurile de dulceaţă şi 
de har cu negrele gânduri! 

Şi după ce grăi aşa, copila cea frumoasă mă trase cu 
putere înspre ea şi îşi alintă obrazul de al meu şi îşi lipi 
buzele de buzele mele, cu patimă. Iar eu, o, doamne al meu, 
măcar că atunci pentru întâia oară mi se întâmpla o atare 
treabă, simţii la atingerea aceea cum viază năprasnic în 
mine copilul tătâne-său şi, cuprinzând-o cu zvâcnet în braţe 
pe fetişcana pierită, luai puiul şi-l adusei dinaintea cuibului. 
Ci, la vederea lui, în loc să se cutremure luând foc, copila mi 
se smulse dintr-odată din braţe şi mă împinse repezit, dând 
un țipăt de spaimă. Şi de-abia apucai să-mi trag puiul acasă, 
că şi văzui pe dată cum ies dintr-un tufiş de trandafiri zece 
copilandre care alergară înspre noi, râzând să moară. 


Şi, la ivirea lor, o, doamne al meu, înţelesei că văzuseră tot 
şi că auziseră tot şi că tânăra cu pricina se veselise pe 
seama mea şi că nu se slujise de mine decât în bătaie de joc, 
cu scopul vădit de-a le face să râdă pe soaţele sale. Şi, de 
altminteri, într-o clipeală de ochi, toate fetişcanele se şi 
aflau împrejurul meu, chicotind şi ţopăind ca nişte 
căprioare neastâmpărate. Şi, în potopul hohotelor lor de 
râs, se uitau la mine cu nişte ochi sclipind de vicleşug şi de 
ispită, şi-i spuneau celei ce mă amăgise: 

— O, Kaiiria, sora noastră, ai fost grozavă! Oh, ai fost 
grozavă! Şi ce frumos mai era copilandrul! Şi ce vioi! 

Iar alta spuse: 

— Şi iute! 

Iar alta spuse: 

— Şi zgondos! Iar alta spuse: 

— $» gingaş! lar alta spuse: 

— Şi frumos! Iar alta spuse: 

— Şi fălos! Iar alta spuse: 

— Şi arătos! Iar alta spuse: 

— Şi zorit! 

Iar alta spuse: 

— Şi uluitor! lar alta spuse: 

— Un sultan. 

A opt sute şaptezeci şi opta noapte şi, totodată, se porniră 
pe nişte hohote lungi de râs, pe când eu stam până peste 
poate de stânjenit şi de tulburat, întrucât, o, doamne al 
meu, eu în viaţa mea nu privisem o femeie în faţă şi nici nu 
mă aflasem în tovărăşia femeilor. lar acelea de-acolo erau 
de o neruşinare şi de o lipsă de sfiiciune ce nu-şi aveau 
seamăn în hronicile neobrăzării. Şi stam acolo, în vâlvora 
chicotelilor lor, descumpănit, ruşinat şi cu nasul alungit 
până la picioare, ca un năvleg. 

Ci, deodată, din tufişul de trandafiri, ieşi, ca luna la 
răsăritul ei, o a douăsprezecea copilandră, a cărei ivire făcu 
să se curme numaidecât toate râsetele şi toate glumele. Iar 
frumuseţea sa era sultană şi făcea să se plece la trecerea ei 


toate florile. Şi veni înspre ceata noastră, care se desfăcu la 
apropierea ei; se uită la mine îndelung şi îmi spuse: 

— Hotărât, o, Hassan din Damasc, cutezanţa ta este o 
cutezanţă mare, iar năvălirii tale asupra tinerei domniţe de 
aici i se cade pe drept osânda. Şi, pe viaţa mea! Ce păcat de 
tinereţea şi de frumuseţea ta! 

Atunci, fetişcana care numai ea fusese pricina întâmplării 
aceleia şi pe care o chema Kaiiria, veni şi sărută mâna celei 
ce rostise asemenea vorbe şi îi zise: 

— O, Zuleica, stăpână a noastră, pe viaţa ta cea scumpă! 
Iartă-i pornirea de adineoari, care nu-i decât dovada 
năvălniciei lui. lar soarta îi este în mâinile tale! Aşa încât se 
cade a-l părăsi, ori a-i aduce mântuire acestui prea-frumos 
năvălitor, acestui făptuitor de tâlhării asupra tinerelor fete 
fecioare! 

lar cea pe care o chema Zuleica şezu o clipă pe gânduri şi 
răspunse: 

— Bine, de data aceasta să-l iertăm, de vreme ce chiar tu, 
care ai suferit încercarea de tâlhărie, pui mărturie pentru 
el. Să-i fie lăsat capul şi să fie slobozit de primejdia în care 
se află! Ba chiar, spre a le ţine minte pe fetele ce l-au 
slobozit, se cade să ne străduim a-i face oleacă mai dulce 
păţania din noaptea aceasta. Să-l luăm, aşadar, cu noi şi să-l 
ducem în iatacurile noastre, pe care până acuma nici un 
bărbat nu le-a prihănit cu suflarea lui. 

Şi, grăind astfel, făcu semn uneia dintre fetele ce-o 
însoțeau, care pieri îndată, uşoară, pe sub chiparoşi, spre a 
se întoarce peste o clipită, aducând în braţe o grămadă de 
mătăsării. 

Şi desfăcu la picioarele mele mătăsurile acelea, care 
alcătuiau o rochie minunată de femeie; şi, cu toatele, mă 
ajutară s-o petrec peste hainele mele. Şi, străvestit aşa, mă 
cufundai frumos în ceata lor. Şi, trecând printre copaci, 
ajunserăm la iatacurile haremului. 

Or, când intrarăm în sala de primire a haremului, toată 
numai din marmură străcurată şi învârstată cu mărgăritare 


şi cu peruzele, fetele îmi spuseră la ureche că sala aceea 
era încăperea în care fata sultanului avea obicei să-şi 
primească musafirele şi prietenele. Şi, tot aşa, îmi 
dezvăluiră că fata sultanului nu era alta decât chiar 
domniţa Zuleica. 

Şi băgai de seamă că în mijlocul acelei săli atâta de 
frumoase şi atâta de goale se aflau douăzeci de preşuri 
mari de atlaz, aşezate roată peste chilimul cel mare. Şi 
toate fetişcanele, care nu conteniseră o clipă să-mi facă pe 
furiş tot felul de ispiteli şi să-mi arunce nişte ocheade 
pârjolite, se duseră să şadă rânduite frumos pe acele 
preşuri de atlaz, poftindu-mă să şed şi eu în mijlocul lor, faţă 
în faţă cu chiar Zuleica, domniţa, care mă privea cu nişte 
ochi ce-mi străpungeau sufletul. 

Atunci, Zuleica porunci răcoritoarele şi şase alte roabe, tot 
atât de frumoase şi de bogat îmbrăcate, se iviră într-o 
clipită şi începură a ne împărţi nişte ştergare de mătasă pe 
nişte tipsii din aur, pe când altele zece veneau pe urma lor 
cu nişte farfuriuri mari, care şi numai cu înfăţişarea lor 
erau o răcoreală. 

A opt sute şaptezeci şi noua noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaptezeci şi noua noapte 
urmă: pe când altele zece veneau pe urma lor cu nişte 
farfuriuri mari, care şi numai cu înfăţişarea lor erau o 
răcoreală. 

Şi ne puseră dinainte farfuriurile în care se aflau sor- 
beturi cu gheaţă, lapte prins, dulceţuri de chitră, felii de 
castraveți şi lămâi. lar domniţa Zuleica gustă ea mai întâi şi, 
tot cu linguriţa de aur pe care o dusese la buzele sale, mă 
îmbie cu un pic de dulceaţă şi cu o felie de chitră, apoi cu 
încă o linguriţă de lapte prins. Pe urmă linguriţa aceea 
trecu de mai multe ori din mână în mână, până ce toate 
fetele se înfruptară din bunătăţurile acelea minunate, în 
mai multe rânduri, cât nu mai rămase nimic în farfuriuri. Şi 


atunci, roabele ne aduseră o apă bună, în nişte cupe de 
cleştar. 

Iar taifasul nu zăbovi a se încinge, de parcă am fi băut 
toate soiurile de vinuri. lar eu mă minunam de cutezanţa 
vorbelor de pe buzele acelor copile, care râdeau în hohote 
ori de câte ori vreuna dintre ele slobozea vreo năzdrăvănie 
straşnică şi vârtoasă pe socoteala copilului tătâne-său, a 
cărui vedere le înveselise peste măsură. lar nurlia de 
Kaiiria, asupra căreia fusese îndreptată tâlhăria mea, de 
vreme ce fusese tâlhărie, nu-mi mai păstra nici o umbră de 
supărare şi se aşezase faţă în faţă cu mine. Şi se uita la 
mine surâzând şi îmi da de înţeles prin graiul ochilor că mă 
ierta pentru năvălnicia mea din grădină. Iar eu, la rându- 
mi, îmi ridicam ochii înspre ea din vreme în vreme, pe urmă 
îi coboram repede, de îndată ce băgăm de seamă că ea avea 
privirile asupra mea; căci, În pofida tuturor strădaniilor ce 
le încercam spre a face să mi se ivească oarecare linişte pe 
faţă, tot mai păstram, înconjurat de acele fetişcane fără 
seamăn, o stânjenenlă tare supărătoare. lar domniţa 
Zuleica şi soaţele sale, care vedeau limpede starea mea, 
încercau la rându-le, cu tot soiul de zâmbre, să-mi 
stârnească îndrăzneala. lar Zuleica, până la urmă, zise: 

— Oare când, o, prietene al nostru, Hassan din Damasc, ai 
să iei o faţă mai slobodă şi mai voioasă? Au crezi cumva că 
fetele acestea neprihănite sunt nişte mâncătoare de carne 
de om? Şi nu ştii că nici o primejdie nu te paşte în iatacurile 
fetei sultanului, unde nici un hadâmb nu ar cuteza vreodată 
să intre fără de îngăduinţă? Uită, aşadar, pe-o clipă, că 
vorbeşti cu domniţa Zuleica şi închipuie-te la o clacă de 
taclale cu nişte fete de rând ale vreunor neguţători din 
Şiraz. Aşa că saltă fruntea, o, Hassane şi priveşte-le în faţă 
pe toate aceste tinerele minunate. Şi, după ce ai să le 
cercetezi cu cea mai mare luare-aminte, grăbeşte de ne 
spune, cu toată slobozenia şi fără a te teme că ne-ai supăra, 
care-i aceea dintre noi care îţi place cel mai mult! 


Or, vorbele acestea ale domniţei Zuleica, o, doamne al 
vremilor, în loc să-mi dea inimă şi suflet, nu făcură decât să- 
mi sporească tulburarea şi fâstâceala şi nu mă pricepui 
decât să îngaim nişte cuvinte bâlbâite, simțind roşeaţa 
sfiiciunii cum mi se suie în obraz. Şi aş fi vrut, în clipita 
aceea, să se caşte pământul şi să mă înghită. Iar Zuleica, 
văzându-mi zăpăceala, îmi spuse: 

— Văd, o, Hassane, că ţi-am cerut un lucru care te pune în 
încurcătură. Întrucât, fără de nici o îndoială, te temi că, 
mărturisindu-ţi plăcerea pentru una, să nu le superi pe 
toate celelalte şi să le stârneşti împotriva ta. Ei bine, 
greşeşti, dacă o teamă ca aceasta îţi întunecă gândurile. 
Află, aşadar, că eu şi cu soaţele mele suntem atâta de 
prietene şi că între noi sunt nişte legături sufleteşti atâta de 
a opt sute şaptezeci şi noua noapte strânse, încât un bărbat, 
orice-ar face cu vreuna dintre noi, nu ar putea să ne strice 
prietenia. Aşa că alungă-ţi din inimă temerile care o fac 
atâta de chibzuită, cercetează-ne cu toată slobozenia şi, 
chiar dacă ai voi să rămânem toate goale dinaintea ta, 
spune-ne fără de sfială şi avem să ne supunem, pe capetele 
şi pe ochii noştri! Ci numai grăbeşte de ne spune care-i cea 
aleasă de tine. 

Eu atunci, o, doamne al meu, chemai în ajutor cât mi se 
mai întorsese din bărbăţie după atâtea îmbărbătări şi, 
măcar că soaţele Zuleicăi erau desăvârşit de frumoase şi i- 
ar fi fost cam anevoie până şi ochiului cel mai priceput să 
facă vreo osebire între ele şi măcar că, pe de altă parte, 
domniţa Zuleica era ea însăşi pe puţin tot atâta de 
minunată ca şi fetişcanele sale, inima mea jinduia fierbinte 
după aceea care, cea dintâi, o făcuse să bată atâta de 
năprasnic în grădină, sclipitoarea şi dulcea Kaiiria, mult- 
iubitoarea de copilul tătâne-său. Ci mă ferii straşnic, în 
pofida oricărei ispite, să-mi dezvăluiesc simţămintele 
acelea, care, cu toate vorbele liniştitoare ale Zuleicăi, tare 
ar mai fi putut să tragă asupra capului meu ciuda celorlalte 
fecioare. Şi mă mulţumii, după ce le cercetai pe toate cu 


cea mai mare luare-aminte, să mă întorc înspre domniţa 
Zuleica şi să-i spun: 

— O, stăpână a mea, se cade să încep cu a-ţi spune că nu 
aş putea să asemui farmecele tale cu cele ale soaţelor tale, 
căci nu se asemuie strălucirea lunii cu sclipirea stelelor. Şi- 
aşa-i frumuseţea ta, faţă de care ochii nu ar putea să aibă 
priviri decât pentru ea. 

Şi, rostind cuvintele acestea, nu putui să mă opresca nu 
repezi o aruncătură de ochi plină de înţeles înspre Kaiiria 
cea dulce, în aşa fel ca s-o fac să priceapă că numai buna- 
cuviinţă îmi şoptea măgulirea aceea faţa de domniţă. 

lar după ce auzi răspunsul meu, Zuleica îmi spuse 
zâmbind: 

— Ai fost strălucit, o, Hassane, măcar că linguşeala este 
vădită. Aşa că acuma, când eşti mai slobod la grai, grăbeşte 
de ne dezvăluie afundul inimii tale, spunându-ne care este, 
dintre toate aceste fete, aceea ce te ispiteşte cel mai mult! 

Şi, la rându-le, fetişcanele îşi împreunară rugăminţile cu 
cea a domniţei, spre a mă îndemna să le dezvă-luiesc 
gândul meu. Şi, dintre toate, tocmai Kaiiria se arăta cea mai 
înflăcărată de dorinţa de a mă face să vory besc, ea, cea 
care îmi ghicise gândurile tainice. 

Eu atunci, o, doamne al meu, alungând şi ce-mi mai 
rămăsese din toată sfiiciunea, mă înduplecai faţă de atâtea 
stăruinţe sporite ale fetelor şi ale stăpânei lor, mă întorsei 
înspre Zuleica şi îi spusei, arătând-o cu o mişcare de mână 
pe tânăra Kaiiria: 

— O, sultana mea, iacătă, chiar aceasta-i cea pe care o 
râvnesc! Aşa, pe Allah! Chiar înspre dulcea Kaiiria merge 
dorul meu cel mai mare. 

Or, nici nu sfârşisem eu bine de rostit vorbele acestea, că 
toate fetele şi izbucniră laolaltă în nişte hohote lungi de râs, 
fără ca pe feţele lor înflorite să se ivească nici cel mai mic 
semn de ciudă. Şi gândeam în sufletul meu, privindu-le cum 
îşi dedeau coate şi mureau de râs: „Ce poveste ciudată mai 
este şi povestea aceasta! Oare acestea-s femei ca toate 


femeile şi fete ca toate fetele? Oare de când au deprins 
făpturile de felul lor atâta ne-părtinire şi atâta virtute, ca să 
nu se gelozească şi să nu se zgârie pe ochi dinaintea 
izbânzii uneia dintre seme-nele lor? Pe Allah! Nişte surori 
nu s-ar purta cu atâta gingăşie şi cu atâta lipsă de zavistie 
faţă de surorile lor. Ilacătă un lucru ce întrece priceperea 
mea." 

Ci domniţa Zuleica nu mă lăsă prea mult cufundat în 
această nedumerire şi îmi zise: 

— Minunat! Minunat! O, Hassan din Damasc! Pe viaţa ! y 
mea! Tinerii din ţara ta au gust ales, ochi iscusit şi 
pricepere. 

A opt sute şaptezeci şi noua noapte şi sunt tare bucuroasă, 
o, Hassane, că i-ai dat întâietate prietenei mele, Kaiiria. Ea 
este prietena inimii mele şi-i cea mai îndrăgită. Şi n-ai să te 
căâieşti de alegerea ta, o, craiule! De altminteri, nici nu ai de 
unde să ştii tot preţul şi toată însemnătatea celei alese, căci 
noi toate, aşa cum ne vezi, n-am putea năzui, nici pe de 
aproape, nici pe de departe, să fim asemuite cu ea întru 
frumuseți, întru desăvârşirile trupului şi întru farmecele 
minţii. Şi chiar că noi suntem roabele ei, măcar că din ce se 
vede s-ar putea amăgi cineva. 

Pe urmă toate la rând începură s-o firitisească pe prea 
minunata de Kaiiria şi s-o laude pentru biruinţa pe care o 
dobândise. Iar ea nu se dovedi nicidecum neajutorată la 
vorbă, ci dete la fiecare dintre soaţele sale răspunsul 
cuvenit, pe când eu eram până peste măsură de uluit. 

După care Zuleica luă o alăută din preajma sa şi o puse în 
mâinile preaiubitei sale Kaiiria, spunându-i: 

— Suflet din sufletul meu, se cade să-i arăţi drăguţului tău 
un pic din ceea ce ştii, ca nu cumva să socoată că ţi-am fi 
înflorit noi harurile. 

Şi mult-dulcea Kaiiria luă alăuta din mâinile Zuleicăi, o 
struni şi, după un început vrăjitor, cântă încetişor, însoţindu- 
se de sunetul strunelor: 


Sunt ucenica dragostei. Nebună, M-a învăţat gingaşele 
alinturi şi a binevoit cu drag să pună comori de vise-n 
sufletu-mi, şijinduri, Pe care să le-nchin acum buimacă, 
Orice-ar fi scris din veci să mi se-ntâmple, Acestui căprior 
care mă seacă cu scorpionii negri ce se joacă în jurul 
preafrumoaselor lui tâmple. 

Cât voi trăi sub soare şi sub stele, Am să-l iubesc cum n-au 
iubit crăiese, Căci port credinţă-n veci iubirii mele, 
Flăcăului ce inima-l alese. 

O, voi îndrăgostiţi, să nu-şi deşerte iubirea voastră frunza 
fermecată! 

Păstraţi-o pururi tânără şi verde — 

Un bun pierdut, pe veci de veci se pierde şi nu se mai 
găseşte niciodată. 

Cât despre mine, fac mărturisirea Că sunt pe veci de veci 
îndrăgostită De căprioru-acesta ca iubirea Ivindu-se din vis, 
desăvârşită, Ca din şoptirea unui zvon de frunze. Şi nu mai 
ştiu nici temeri, nici prefaceri. Privirea lui cu străluciri 
ascunse Până-n adâncul inimii-mi pătrunse Precum tăişul 
paloşului ager. 

Pe tânăra lui frunte de lumină Condeiul frumuseţii înseşi 
scrise încondeiata vrăjilor deplină In floarea unor linii 
nedezise. Iar ochii lui, blagosloviţi de soartă, Sunt plini de- 
un farmec fără-asemânare, Că inima de vraja lor stă moartă 
Sub arcul nemilos, care se-ncoardă Cu negrele-i săgeți 
ucigătoare. 

O, tu, celfără care n-am putere să mai trăiesc şi nu mai am 
cu cine în suflet să te schimb, că mi te cere sufletu-mi tot, 
hai la hammam cu mine, Să te slujesc cu dor, iubitul meu, 
Sub străluciri de marmură albastră! 

Să ardă narduri în căţui mereu, Să umple sala aburii, iar 
eu pe pieptul tău să cânt iubirea noastră. 

A opt sute optzecea noapte când sfârşi de cântat, întoarse 
ochii înspre mine cu atâta duioşie, încât, uitându-mi dintr- 
odată şi de întreaga sfială şi de faptul că se aflau de faţă 
fiica sultanului şi soaţele ei cele chicotitoare, mă aruncai la 


picioarele Kaiiriei, potopit de iubire şi până peste marginile 
desfătării. Şi, dacă simţii mireasma ce se revărsa din 
hainele ei moi şi căldura trupului ei deasupra mea, mă 
năpădi o beţie, de-o cuprinsei deodată în braţe şi începui s- 
o sărut peste tot pe unde puteam, cu năprăsnicie, în vreme 
ce ea se alinta ca o turturică. Şi nu-mi venii în fire decât 
când auzii chicotelile de râs, pe care le scoteau fetele 
văzându-mă dezlănţuit ca un berbec pus la posteală din 
ceasul berbeciei lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzecea noapte urmă: nu-mi 
venii în fire decât când auzii chicotelile de râs, pe care le 
scoteau fetele văzându-mă dezlănţuit ca un berbec pus la 
posteală din ceasul berbeciei lui. 

După asta, începură să mănânce şi să bea şi să spună la 
nebunii şi să-şi facă pe dedesubt tot soiul de semne şi de 
şotii, până ce intră o roabă bătrână, care dete de veste 
întregei liote că în curând avea să se lumineze de ziuă. Şi 
toate răspunseră laolaltă: 

— O, doică a stăpânei noastre, vestea ce ne-ai adus-o este 
asupra capului şi a ochilor noştri! 

Iar Zuleica se ridică, spunându-mi: 

— Este vremea, o, Hassane, să mergem la odihnă. lar tu 
poţi să te bizui pe ocrotirea mea spre a ajunge să te bucuri 
de iubita ta, căci nu am să precupeţesc nimic spre a te ajuta 
să ajungi la împlinirea dorurilor tale. Ci, până una alta, 
avem să te ajutăm să ieşi fără zarvă din harem. 

Şi şopti câteva vorbe la urechea bătrânei sale mance, care 
mă privi o clipită în ochi şi mă luă de mână spu-nându-mi să 
merg după ea. lar eu, după ce mă temenii dinaintea acelui 
stol de porumbiţe şi după ce repezii o aruncătură de ochi 
pătimaşă înspre dulcea Kaiiria, mă lăsai călăuzit de 
bătrână, care mă duse printr-un şir de boite şi printr-o 
sumedenie de cotituri şi mă scoase la o portiţă de la care 


avea cheia. Şi deschise portiţa aceea. Şi mă strecurai afară 
şi văzui că mă aflu dincolo de împrejmuirile saraiului. 

Or, se şi luminase de ziuă, iar eu grăbii să mă întorc la 
sărai pe poarta cea mare, de-a dreptul, în aşa fel ca să fiu 
zărit de străjeri. Şi dădui fuga în odaia mea, unde, de cum 
trecui pragul, îl văzui pe oblăduitorul meu, vizirul cel 
coborâtor din Loth, care mă aştepta până peste poate de 
nerăbdător şi de îngrijorat. Şi se ridică repede când mă 
văzu intrând şi mă strânse în braţe şi mă sărută cu drag, 
spunându-mi: 

— O, Hassane, inima mea era cu tine şi eram tare tulburat 
în privinţa ta. Şi n-am închis ochii deloc toată noaptea, 
gândindu-mă că, străin cum eşti în Şiraz, înfrunţi 
primejdiile de noapte din partea puşlamalelor care colcăie 
pe uliţe. Of, scumpule, unde ai fost, departe de mine? 

lar eu mă ferii cu grijă să-i povestesc întâmplarea ori să-i 
spun că îmi petrecusem noaptea cu nişte femei şi mă 
mulţumii numai să-i răspund că mă întâlnisem cu un 
negustor de la Damasc, aşezat la Bagdad, care tocmai pleca 
la Bassra cu toată casa lui şi că mă oprise la el toată 
noaptea. lar oblăduitorul meu fu nevoit să-mi dea crezare şi 
se mulţumi să scoată câteva oftaturi şi să mă mustre 
prieteneşte. Şi-atâta cu el! 

A opt sute optzecea noapte cât despre mine, îmi simţeam 
inima şi mintea legate de farmecele nurliei de Kaiiria şi îmi 
petrecui toată ziua aceea şi toată noaptea prefirându-mi 
prin minte până şi cele mai mici amănunte ale întâlnirii 
noastre. lar a doua zi încă mai eram cufundat în amintirile 
mele, când un hadâmb veni să bată la uşa mea şi să-mi 
spună: 

— Aici locuieşte, oare, domnia sa, Hassan din Damasc, 
cămăraşul stăpânului nostru, sultanul Sabur-Şah? 

lar eu răspunsei: 

— La el te afli! 

EI, atunci, sărută pământul dintre mâinile mele şi se ridică 
apoi spre a-şi scoate din sân un sul de hârtie, pe care mi-l 


înmâna. Şi plecă precum venise. 

Iar eu, numaidecât, desfăşurai hârtia şi văzui că pe ea se 
aflau aceste rânduri, însemnate cu o scriitură şerpui ta: 
„Dacă tânărul căprior din ţara Şamului va veni în noaptea 
aceasta, pe lumină de lună, să se preumble mlădiu pe sub 
ramuri, are să dea ochii cu o tânără căprioară, zaifă de 
iubire, topită toată de dorul lui, care-i va spune, în graiul 
său, cât de tulburată este în inima ei că a fost cea aleasă 
dintre căprioarele pădurii, şi cea mai dorită dintre soaţele 
sale." 

Şi, o, doamne al meu, la citirea acelei scrisori mă simţii 
beat fără de vin. Întrucât, măcar că pricepusem, din cea 
dintâi seară, că ispititoarea de Kaiiria avea o anume pornire 
spre mine, nu mă aşteptam nicidecum la o dovadă ca 
aceasta din partea dragostei sale. Aşa că, de îndată ce 
izbutii să-mi stăpânesc fiorii, mă înfăţişai dinaintea vizirului, 
oblăduitorul meu şi îi sărutai mâna. Şi, după ce dobândii în 
felul acesta bunăvoința lui, îi cerui îngăduinţa de a mă duce 
să-l văd pe un derviş din ţara mea, de curând sosit de la 
Mecca şi care mă poftise să-mi trec noaptea cu el. Şi, după 
ce mi se dete îngăduinţa, mă întorsei în odaia mea şi alesei 
dintre nestematele ce le aveam smaraldele cele mai 
frumoase, rubinele cele mai curate, diamantele cele mai 
albe, mărgăritarele cele mai mari, peruzelele cele mai 
gingaşe, safirele cele mai desăvârşite şi, pe un fir din aur, le 
întocmii într-un şirag de mătănii. Şi, de îndată ce noaptea 
se aşternu peste grădini, mă înmiresmai cu mosc curat şi 
mă dusei fără de nici un zgomot la crânguri, pe portiţa cea 
tainică, pe unde ştiam drumul şi pe care o găsii deschisă 
anume pentru mine. 

Şi ajunsei la chiparoşii sub care mă lăsasem furat de somn 
în seara dintâi şi aşteptai cu sufletul sugrumat venirea mult- 
iubitei. lar aşteptarea îmi ardea sufletul, iar ceasul întâlnirii 
noastre mi se părea că nu are să mai vină. Şi iacătă că 
deodată, sub razele de lună, o albeaţă uşoară lunecă 
printre chiparoşi, iar Kaiiria cea ispititoare se ivi dinaintea 


ochilor mei răpiți. Şi mă închinai la picioarele ei, cu faţa la 
pământ, fără a putea să rostesc un cuvânt şi şezui aşa până 
ce, cu glasul ei de izvor şoptit, îmi spuse: 

— O, Hassan al dragostei mele, ridică-te şi, în locul acestei 
tăceri dulci şi pătimaşe, dă-mi dovezi adevărate despre 
iubirea ta pentru mine! Este, oare, cu putinţă, o, Hassane, 
ca tu chiar să mă fi găsit mai frumoasă şi mai vrednică de 
dorit decât pe toate însoţitoarele mele, fetele acelea dulci, 
mărgăritarele acelea neatinse şi chiar decât pe domniţa 
Zuleica? Ar trebui să mai aud încă o dată din gura ta toate 
acestea spre a-mi crede urechilor. 

Şi, grăind astfel, se plecă înspre mine şi mă ajută să mă 
ridic. lar eu îi luai mâna şi o dusei la buzele mele pătimaşe 
şi îi spusei: 

— O, sultană a sultanelor, iată mai întâi pentru tine un 
şirag de mătănii din ţara mea, să-i depeni pietrele de-a 
lungul zilelor tale de viaţă fericită, aducându-ţi aminte de 
robul ce ţi l-a dăruit. Şi, odată cu şiragul acesta de a opt 
sute optzecea noapte mătănii, un biet dar mărunt” 
primeşte şi mărturia dragostei pe care stau gata să o rac 
legiuită dinaintea ca-diului şi a martorilor. lar ea îmi 
răspunse: 

— Ce bucuroasă sunt că ţi-am stârnit atâta dragoste, o, 
Hassane, pentru care îmi supun sufletul la primejdiile 
acestei nopţi. Ci, vai, nu ştiu dacă inima mea se cade să se 
bucure de biruinţa ei, ori dacă n-ar trebui să privesc 
întâlnirea noastră ca pe începutul unor năpaste şi al unor 
necazuri în viaţa mea. 

Şi, grăind astfel, îşi plecă fruntea pe umărul meu, în vreme 
ce suspinele îi scuturau pieptul. Şi îi spusei: 

— O, stăpâna mea, pentru ce vezi lumea atâta de neagră 
dinaintea ochilor tăi, în noaptea aceasta de lumină? Şi 
pentru ce chemi asupra capului tău năpastele, izvodind 
atâtea presimţiri greşite? 

lar ea îmi spuse: 


— Deie Allah, o, Hassane, ca aceste presimţiri să fie 
greşite! Ci să nu cumva să socoţi că ar fi neîntemeiată 
teama care, în ceasul acesta al întâlnirii noastre atâta de 
dorite, vine să ne tulbure bucuria. Of, spaimele mele sunt 
mult prea temeinice. 

Şi tăcu un răstimp, apoi îmi spuse: 

— Află, aşadar, o, tu, cel mai iubit dintre iubiţi, că domniţa 
Zuleica te îndrăgeşte tainic şi că e gata să-ţi mărturisească 
dintr-o clipă în alta dragostea ei. Or, cum ai să întâmpini tu 
o mărturisire ca aceea? Iar dragostea pe care spuică oai 
pentru mine va putea ea să dureze împotriva falei de-a o 
avea ca iubită pe cea mai frumoasă şi pe cea mai falnică 
fiică de sultan? 

Ci eu îi curmai vorba, spre a mărturisi: 

— Da, pe viaţa ta! O, ispititoare Kaiiria, tu ai să fii pururea 
mai presus decât domniţa Zuleica în inima mea! Şi de-ar da 
Allah să ai o potrivnică încă şi mai falnică, ai vedea atunci că 
nimic nu ar putea să clatine statornicia inimii mele robite de 
frumuseţea ta! Şi chiar dacă sultanul Sabur-Şah, tatăl 
domniţei Zuleica, nu ar avea nici un fiu care să-l 
moştenească şi i-ar lăsa scaunul de domnie al Persiei 
aceluia ce s-ar însura cu fata lui, eu ţi-aş jertfi un noroc ca 
acela, o, tu, cea mai vrednică de iubit dintre toate 
fecioarele! 

Iar Kaiiria se minună, spunând: 

— O, Hassan, bietule, ce orbire pe tine! Au tu uiţi că eu nu 
sunt decât o roabă în slujba domniţei Zuleica? Dacă la 
mărturia ei de dragoste tu ai să răspunzi cu o neprimire, ai 
să tragi supărarea ei asupra capului meu şi asupra capului 
tău şi amândoi avem să fim pierduţi fără de scăpare. Aşa că 
este mai bine, spre folosul nostru, să te supui celei mai tari. 
Aceasta-i singura cale de scăpare. Iar Allah are să-şi pună 
balsamul pe inima mâhniţilor. 

Iar eu, departe de a mă învoi cu povaţa ei, mă simţii până 
peste poate de supărat de-a fi măcar bănuit de atâta 
nevolnicie, încât să mă dau biruit faţă de nişte socoteli ca 


acelea şi mă răzvrătii, strângând-o pe ispititoarea Kaiiria în 
braţele mele: y 

— O, rod al darurilor cele mai alese ale Atoatezidito-rului, 
nu-mi chinui sufletul cu vorbe atâta de grele. Şi, de vreme 
ce primejdia atârnă asupra capului tău vrăjitor, hai să fugim 
amândoi în ţara mea. Acolo se află nişte pustietăţi unde 
nimeni n-ar mai putea să ne afle urmele. lar eu, datorită 
Atoateîmpărţitorului, sunt destul de bogat spre a te ţine să 
trăieşti în toate strălucirile, fie şi la capătul lumii celei 
locuite de oameni! 

La vorbele acestea, iubita mea se lăsă dulce să cadă în 
braţele mele şi îmi spuse: 

— Ei bine, Hassane, nu mă mai îndoiesc de dragostea ta şi 
vreau să te scot din amăgirea în care anume te-am lăsat să 
aluneci spre a-ţi pune la încercare simţămintele. Află, 
aşadar, că nu sunt nicidecum aceea pe care o crezi tu, nu 
sunt nicidecum Kaiiria, prietena domniţei Zuleica. 

A opt sute optzeci şi una noapte domniţa Zuleica sunt 
Chiar eu, iar aceea pe care o credeai a fi domniţa Zuleica 
este chiar prietena mea, Kaiiria. Şi nu am ticluit acest 
vicleşug decât spre a mă încredința şi mai bine de 
dragostea ta. De altminteri, vei avea numaidecât adeverirea 
spuselor mele. 

Şi, după vorbele acestea, rosti o chemare şi din umbra 
chiparoşilor se ivi aceea pe care o credeam a fi domniţa 
Zuleica şi care, de fapt, era prietena ei de inimă, Kaiiria. Şi 
veni să-i sărute mâna stăpânei sale şi să se temenească 
dinaintea mea precum cere datina. lar domniţa cea 
ispititoare îmi spuse: 

— Acum, 0, Hassane, dacă ştii că mă cheamă Zuleica şi 
nicidecum Kaiiria, ai să mă mai iubeşti tot atâta şi vei mai 
avea tu pentru o domniţă simţăminte tot atâta de dulci cum 
aveai pentru o prietenă de rând de-a domniţei? 

Iar eu, o, doamne al meu, nu pregetai să dau răspunsul de 
cuviinţă. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi una noapte urmă: 

Iar eu, o, doamne al meu, nu pregetai să dau răspunsul de 
cuviinţă, spunându-i Zuleicăi că nu puteam pricepe potopul 
de fericire ce mă copleşea şi nici pe ce cale mi se putuse 
cuveni ca ea să binevoiască a-şi cobori privirile până la 
robul de mine, şi, în felul acesta, să-mi facă soarta mai de 
pizmuit decât cea a fiilor celor mai mari sultani. Ci ea îmi 
curmă vorba, spre a-mi spune: 

— O, Hassane, să nu te minunezi deloc de ce am făcut 
pentru tine. Oare nu te-am văzut eu cum dormitai noaptea 
sub pomi, în lumina lunii? Or, din ceasul acela, O mie şi una 
de nopţi inima mea a fost înrobită de frumuseţea ta şi nu 
mai pot, fără a-mi zdrobi zborul inimii, să fac altceva decât 
să fiu a ta. 

Cu asta şi în vreme ce preabuna Kaiiria se preumbla nu 
departe de noi spre a veghea împrejurimile locului, 
dădurăm zăgazuri slobode râului înflăcărării noastre, ci 
fără ca nimica nelegiuit să se petreacă. Şi ne trecurăm 
noaptea sărutându-ne şi stând de vorbă drăgăstos, până ce 
prietena veni să ne dea de ştire că era vremea să ne 
despărţim. Ci, până a nu pleca, Zuleica îmi spuse: 

— O, Hassane, să te gândeşti mereu la mine! Îţi făgăduiesc 
că am să-ţi arăt în curând cât îmi eşti de drag. 

lar eu mă aruncai la picioarele ei spre a-i mărturisi 
îndatorinţa mea faţă de toate hatârurile ce-mi dăruia. Şi ne 
despărţirăm cu lacrimile simţirii în ochi. Şi ieşii din grădină 
prin aceleaşi întortocheturi ca şi întâia oară. 

Or, a doua zi, nădăjduiam cu tot sufletul un semn de la 
mult-iubită mea, care să-mi dea temei a mă bizui pe o nouă 
întâlnire în grădini. Ci ziua trecu fără a aduce împlinirea 
nădejdii mele celei mai scumpe. Şi nu izbutii să închid ochii 
în noaptea aceea, neştiitor cum eram asupra pricinii acelei 
tăceri. Şi, în ziua următoare, în ciuda faptului că se afla 
lângă mine oblăduitorul meu, ce se străduia să ghicească 


pricina frământărilor mele şi în pofida vorbelor pe care mi 
le spunea ca să mă veselească, vedeam numai negru 
dinaintea ochilor şi nu vrusei să mă ating de nici un fel de 
mâncare. Şi, la lăsatul serii, coborâi înspre grădini, până 
când ceasul de poprire încă nu sosise, şi, spre marea mea 
nedumerire, văzui că toate crângurile erau pline de străjeri 
şi, gân-dindu-mă la vreo întâmplare năprasnică, dădui fuga 
îndărăt în odaia mea. Şi când ajunsei acolo, îl găsii pe 
hadâmbul domniţei aşteptându-mă. Şi tremura tot şi nu 
avea o înfăţişare deloc liniştită că se afla în odaia mea, de 
parcă din toate colţurile urmau să sară nişte a opt sute 
optzeci şi una noapte inşi înarmaţi spre a-l face bucățele. Şi 
îmi dete repede un sul de hârtie, asemeni cu cel pe care mi- 
| mai adusese şi plecă zorit. 

lar eu desfăşurai sulul şi citii cele ce urmează: „Află, o, 
miez de duioşie, că tânăra căprioară era să fie prinsă de 
vânători, după ce s-a despărţit de căpriorul ei cel frumos. 
lar acuma este păzită de vânătorii care au năpădit toată 
pădurea. Aşa că ia bine seama să nu care cumva să te duci 
noaptea, pe lumină de lună, să-ţi cauţi căprioara. Ci mai 
degrabă caută-ţi scăparea şifereşte-te de vicleşugurile 
prigonitorilor noştri. Şi, mai ales, nu te lăsa cuprins de 
deznădejde, orice-ar fi să se întâmple şi orice-aiputea să 
auzi zilele acestea. Şi nici măcar moartea mea să nu care 
cumva să te facă să-ţi pierzi judecata şi să ajungi să uiţi 
chibzuinţă. Uassalam!" 

La citirea acelei scrisori, o, doamne al vremilor, spaima şi 
grijile mele ajunseră până peste fire şi mă lăsai cuprins de 
vălmăşagul gândurilor zbuciumate. Încât atunci când, a 
doua zi, se răspândi în sărai zvonul, ca o bătaie de aripi de 
cucuvea, despre moartea pe cât de repede, pe-atâta de 
greu de priceput a domniţei Zuleica, durerea mea şi 
ajunsese până peste margini şi, fără de nici o vorbă, mă 
prăbuşii leşinat în braţele oblăduitoru-lui meu, cu capul 
lunecându-mi înaintea picioarelor. 


Şi rămăsei într-o stare soră cu moartea, vreme de şapte 
zile şi şapte nopţi, după care, mulţumită îngrijirilor pline de 
luare-aminte, pe care nu mi le precupeţi oblăduitorul meu, 
mă întorsei la viaţă; ci cu sufletul plin de jale şi cu inima 
cuprinsă pe totdeauna de sila de viaţă. Şi neputând să îndur 
a mai rămâne în saraiul acela cernit de jalea morţii mult- 
iubitei mele, mă hotă-râi să fug în taină, la cel dintâi prilej, 
spre a mă afunda în sihăstriile unde nu se află nici o suflare 
în afară de cea a lui Allah şi de iarba cea sălbatică. 

Şi, de îndată ce se aşternură negurile nopţii, strânsei tot 
ce aveam mai de preţ, ca diamante şi nestemate, gândind: 
„Mai bine-ar fi fost să fi vrut ursita să mor spânzurat de 
creanga copacului cel bătrân, la Damasc, în grădina 
părintelui meu, decât să trăiesc o viaţă de jale şi de durere 
mai amară ca smirna!" Şi mă folosii de o lipsă a 
oblăduitorului meu spre a mă strecura afară din sărai şi din 
cetatea Şirazului, căutând singurătăţile, departe de 
sălaşurile oamenilor. 

Şi mersei fără de oprire toată noaptea aceea şi toată ziua 
următoare, până ce, spre seară, la un popas pe care îl făcui 
pe marginea drumului, la un şipot de apă, auzii în urma 
mea un galop de cal şi văzui la câţiva paşi, sosind lângă 
mine, un călăreț tânăr, cu o faţă care, luminată de roşeaţa 
soarelui în asfinţit, mi se păru mai frumoasă decât a 
îngerului Radwan. Şi era îmbrăcat cu nişte haine strălucite, 
cum nu poartă decât emirii şi fiii de crai. Şi se uită la mine, 
făcându-mi numai din mână semnul de bun-întâlniş al 
cuviinţei, fără a rosti şi vorbele îndătinate ale salamalecului 
obişnuit între musulmani. lar eu, întorcându-i în acelaşi fel 
semnele, gândeam: „Ce păcat că tânărul acesta minunat 
este un necredincios!" Şi, în pofida gândurilor acestea, îl 
poftii să se odihnească şi să-şi adape calul, spunându-i: 

— Doamne, fie-ţi prielnică răcoarea serii, iar apa aceasta 
fie-i plăcută ostenelii calului tău de soi ales! 

Iar el zâmbi a râde la cuvintele acestea şi, sărind din şa, îşi 
legă calul cu frâul lângă şipotul de apă, veni înspre mine şi, 


deodată, mă cuprinse în braţe şi mă sărută cu o patimă 
nespusă. lar eu, uluit, mă uitai la el mai cu luare-aminte şi 
dădui un strigăt mare când cunoscui în flăcăiandrul acela 
pe mult-iubită mea Zuleica, pe care o credeam sub piatra 
mormântului. 

Şi acuma, 0, doamne al meu, cum aş putea să-ţi spun 
bucuria ce-mi umplu sufletul când o găsii iarăşi pe a opt 
sute optzeci "i una noapte zuleica? Întrucât mai degrabă 
mi-ar creşte părul pe limbă până să apuc a-ţi da o părere 
despre tăria voioşiei ce ne umplu inimile în acele clipe 
fericite. Ci să mă mărginesc a-ţi spune că, după ce şezurăm 
îndelung unul în braţele celuilalt, Zuleica îmi povesti toate 
câte se petrecuseră, în toate zilele acelea ale durerii mele 
proaspete. Şi atunci, pricepui că, fiind pârâtă la sultan, tatăl 
său, se văzuse pusă sub o pază aspră şi că, atunci, hotărâtă 
să îndure orice în locul vieţii ce i se rânduise, se prefăcuse 
moartă şi, cu ajutorul tainic al prietenei sale de inimă, 
izbutise să fugă din sărai, să-mi pândească toate drumurile, 
să mă urmeze de departe şi, încredinţată astfel pentru 
totdeauna de iubirea mea, voia să trăiască împreună cu 
mine, departe de măreţii şi să se dăruiască întru totul 
numai slujirii fericirii mele. Şi atunci, ne petrecurăm 
noaptea noastră în dulceaţa împărtăşită, sub ochiul cerului. 
Şi-a doua zi încălecarăm amândoi pe acelaşi cal şi luarăm 
drumul ce ducea înspre ţara mea. Şi Allah ne scrise bună 
pace şi ajunserăm bine-sănătoşi la Damasc, unde soarta mă 
aduse dinaintea ta, o, doamne al vremilor şi mă ajută să 
ajung vizirul măririi tale. Şi-aceasta-i povestea mea. lar 
Allah este mai ştiutor! 

— Ci să nu care cumva să socoti, o, preafericitule sultan, 
urmă Şeherezada, că povestea aceasta a domniţei Zuleica 
ar putea să fie asemuită cât de cât cu istorisirile scoase din 
Divanurile cele nurlii ale tinereţii zurlii. 

Şi, fără a-i lăsa vreme sultanului Şahriar să-şi dea părerea 
despre povestea cu domniţa Zuleica, spuse: 


DIVANURILE NURLII ALE TINEREŢII ZURLII y flăcăiaşul 
cel căpăţânos şi sora lui cea cu picior mic e povesteşte - ci 
numai unul Allah este atoateşti-utor - că într-un sat ca toate 
satele, dintr-o tară ca toate ţările, trăia un om cinstit şi 
supus vrerii Celui Preaînalt şi care avea o soţie minunată şi 
temătoare de Cel Atotputernic şi de la care dobândise - 
datorită binecuvântării - doi copii, un băiat şi o fată. lar 
băiatul se născuse cu un cap îndărătnic şi pietros, iar fata, 
cu un suflet dulce şi cu nişte picioruşe tare gingaşe. lar 
când amândoi copiii ajunseră la o vârstă, tatăl lor muri. Ci, 
la ceasul morţii, o chemase pe soţia sa şi îi spusese: 

— O, Cutărică, te povăţuiesc cu toată stăruința să veghezi 
asupra băiatului, lumina ochilor noştri, să nu care cumva 
să-l bombăni, orice-ar face, să nu care cumva să-l înfrunţi, 
orice-ar spune şi mai cu seamă să-l laşi totdeauna să facă 
aşa cum o vrea, în orice împrejurare ar fi din viaţa lui - fie-i 
ea cât mai lungă şi cât mai îmbelşugată! 

Şi, după ce soţia îi dete făgăduinţa, plângând, bărbatul 
muri fericit şi nemaidorindu-şi nimica. 

lar mama nu pregetă să se poarte întocmai după po-vaţa 
cea din urmă a soţului ei, răposatul. Şi, la oarecare vreme, 
se culcă şi ea să moară - că numai unul singur Allah este 
pururea viu! 

— Şi o chemă pe fiică-sa, sora băiatului şi îi spuse: 

— Fata mea, să ştii că răposatul tată-tău - aibă-l 
Atoatemilosârdnicul întru mila sa! 

— M-a pus să jur, când a murit, că nu am să înfrunt 
niciodată voile fratelui tău. 

A opt sute optzeci şi una noapte or, juruieşte-mi-te şi tu, la 
rânduc-ţi, ca să mor liniştită, că ai să urmezi povaţa aceasta! 

Iar fata făcu legământul faţă de maică-sa, care muri 
mulţumită, întru tihna Domnului ei. 

Or, de îndată ce mama fu îngropată, băiatul se duse la 
soră-sa şi îi spuse: 

— Ascultă, o, fiică a tatălui meu şi a mamei mele! Vreau pe 
clipă şi pe dată să strângem în casă tot ceea ce avem ca 


bunuri sub mâna noastră, toate lucrurile, toate roadele, toţi 
bivolii, toate caprele şi, într-un cuvânt, tot ce ne-a lăsat tatăl 
nostru şi să dăm foc la toată casa, cu tot ce se află în ea. 

Iar fata, plină de spaimă, făcu ochii mari şi se rugă, uitând 
de povaţă: 

— O, frăţioare, păi dacă ai să săvârşeşti una ca asta, noi ce 
ne facem? 

Iar el răspunse: 

— Ce-mi pasă mie! 

Şi făcu precum zisese. Grămădind totul în casă, puse foc. 
Şi arse tot avutul, se prăpădi tot, până-n temelie. Iar 
băiatul, băgând de seamă că soru-sa izbutise să mai 
ascundă felurite lucruri pe la vecini, spre a le scăpa de 
pârjol, porni să scotocească toate casele acelea, pe care le 
dibăci ţinându-se de urmele lăsate de picioarele cele micuţe 
ale soră-sii. Şi, găsind lucrurile, le dete foc, unul după altul 
şi lor şi Ia tot ce se afla în ele. Ci gospodarii, cu ochii 
bulbucaţi, se înarmară cu furci şi se repeziră şi după frate şi 
după soră, să-i ucidă. lar fata, moartă de frică, îi spuse: 

— Vezi, o, fratele meu, ce-ai făcut? Să fugim! Of, să fugim! 

Şi o luară amândoi la fugă, slobozindu-şi picioarele în vânt. 

Şi fugiră ei vreme de o zi şi-o noapte şi izbutiră să scape 
de cei care le voiau moartea. Şi ajunseră la o moşie mare, 
unde secerătorii strângeau roadele. Şi, spre a-şi câştiga 
pâinea, amândoi se rugară să fie primiţi a ajuta la secerat; 
şi, după feţele lor luminoase, fură primiţi. 

Or, peste vreo câteva zile, băiatul, văzându-se rămas 
singur acasă cu cei trei copii ai vătafului moşiei, îi luă pe 
aceştia cu un potop de alinturi spre a se împrieteni cu ei şi 
le spuse: 

— Haideţi pe arie să ne jucăm de-a îmblăcitul grâului! Şi 
plecară, tuspatru, ţinându-se de mână, la aria cu pricina. 
Iar băiatul, spre a începe joaca, se făcu el mai întâi a fi 
grâul, iar copiii se veseliră îmblăcindu-l, ci fără a-i face 
vreun rău, numai atâta cât să se poată juca jocul. Şi-acuma 
veni şi rândul lor să fie grâu. Şi se făcură grâu. lar băiatul îi 


luă la îmblăcit chiar ca pe nişte grâne. Şi îi îmblăci atâta de 
straşnic, până ce-i făcu zob. Şi muriră, pe arie acolo. Şi gata 
cu ei! 

Cât despre fată, sora băiatului, apoi aceasta, când băgă de 
seamă lipsa fratelui său, se gândi că acela, pesemne, era în 
dârdora săvârşirii vreunei fapte stricăcioa-se. Şi începu să-l 
caute şi până la urmă îl găsi desăvârşind zobeala celor trei 
copii, fiii vătafului. 

Şi, când văzu treaba, fata îi spuse: 

— Repede, să fugim, o, fratele meu, repede, să fugim! 
lacătă ce-ai făcut iar! Şi tare bine o mai duceam pe moşia 
aceasta! Da hai repede, să fugim! Să fugim! 

Şi, înşfăcându-l de mână, îl sili s-o ia la fugă împreuna cu 
ea. Şi, întrucât acuma băiatul îşi venise în minţile lui, se lăsă 
târât. Şi porniră. lar când tatăl copiilor se întoarse acasă şi, 
căutându-şi copiii, îi găsi făcuţi zob pe arie şi când băgă de 
seamă că fratele şi sora pieriseră, strigă, întorcându-se 
înspre argaţii lui: 

— Trebuie să dăm fuga după ticăloşii aceia doi, care iacătă 
cum au mulţumit facerii de bine şi găzduirii noastre, 
omorându-mi tustrei copiii! 

Şi se înarmară cumplit cu săgeți şi cu bâzdoace şi porniră 
pe urmele fratelui şi ale surori-sii, ţinând aceleaşi a opt sute 
optzeci şi una noapte cărări ca şi ei. Şi, la căderea nopţii, 
ajunseră la un copac grozav de mare şi de înalt, sub care se 
culcară, ca să aştepte să se facă ziuă. 

Or, fratele şi sora se aciuaseră chiar în vârful acelui copac. 
Şi, când se deşteptară, în zori, văzură sub copac toţi inşii 
care se luaseră după ei şi care încă mai dormeau. lar 
băiatul îi spuse soră-sii, arătându-i-l pe vătaf, părintele celor 
trei copii: 

— II vezi pe găliganul ăla care doarme colo? Eh, am să-mi 
fac nevoile pe capul lui! 

Iar sora, în spaima ei, îşi dete un dos de palmă peste gură 
şi spuse: 


— O, pieirea noastră-i fără de scăpare! Să nu faci una ca 
asta, frăţiorul meu! Ei încă nu ştiu că suntem ascunşi 
deasupra capetelor lor şi, dacă stai cuminte, au să se ducă 
şi avem să scăpăm. 

Ci el zise: 

— Ba! 

Şi adăugă: 

— Trebuie să-mi fac cheful asupra capului găliganului ăla! 

Şi se ciuci pe creanga cea mai de sus şi făcu ce făcu peste 
faţa vătafului, pe care îl năclăi. Şi-aşa! 

Iar omul, simțind treaba, sări din somn şi îl zări în vârful 
pomului pe băiatul care se ştergea liniştit cu nişte frunze. 
Şi, până peste marginile mâniei, înşfacă arcul şi îşi slobozi 
săgețile înspre frate şi înspre soră-sa. Ci, întrucât copacul 
era tare înalt, săgețile nu ajungeau până la băiat, că se 
opreau prin ramuri. Atunci, îşi trezi oamenii şi le spuse: 

— 'Tăiaţi copacul! 

Iar fata, când auzi vorbele acelea, îi spuse băiatului, 
fratele său: 

— Vezi? Suntem pierduţi! El întrebă: 

A opt sute optzeci "i doua noapte 

— Cine ţi-a spus? Ea răspunse: 

— O, ce chinuri avem să îndurăm, din pricina celor ce-ai 
făcut! 

El spuse: 

— Încă nu suntem în mâna lor! 

Şi, tot atunci, o pasăre uriaşă rokh, care trecând pe acolo 
îi zărise, se repezi asupră-le şi îi luă pe amândoi în gheare. 
Şi îşi văzu de zbor cu ei, în vreme ce copacul se prăvălea 
sub loviturile de secure, iar vătaful, păcălit, plesnea de 
turbare şi de mânie înfundată. 

Cât despre pasărea rokh, apoi ea se ridică mai departe în 
văzduhuri, ţinându-i în gheare pe frate şi pe soră. Şi tocmai 
se pregătea să se ducă să-i lase jos pe vreun loc mai la 
îndemână, aşteptând pentru aceasta numai să străbată un 


braţ de mare, peste care zbura, când băiatul îi spuse fetei, 
sora lui: 

— Soro, am s-o gâdilesc pe pasărea aceasta la coadă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi doua noapte urmă: 
băiatul îi spuse fetei, sora lui: 

— Soro, am s-o gâdilesc pe pasărea aceasta la coadă! Iar 
fata, cu inima zvâcnind de spaimă, strigă cu glas tremurat: 

— O, te rog fierbinte, frăţiorul meu, să nu faci una ca asta, 
să nu faci una ca asta! Că are să ne lase din gheare şi avem 
să ne prăbuşim! 

El spuse: 

— Am mare poftă s-o gâdil pe pasărea aceasta la coadă! 
Ea spuse: 

— Avem să murim! El zise: 

— Trebuie! Şi gata! 

Şi făcu întocmai precum spusese. lar pasărea, gâdilată, 
făcu o tumbă în lături, atâta de neplăcută îi fu povestea şi 
dete drumul la ceea ce ţinea în gheare, adică fratelui şi 
surorii. 

Şi amândoi căzură în mare. Şi se duseră până la fundul 
mării, care era cumplit de adâncă. Da cum ştiau să înoate, 
izbutiră să se ridice iar la faţa apei şi să ajungă la țărm. Ci 
nu vedeau nimic şi nu desluşeau nimic, de parcă s-ar fi aflat 
în toiul unei nopţi negre. Întrucât ţara în care se aflau era 
ţara beznelor. 

lar băiatul, fără a şovăi, căută pe pipăâite nişte pietre şi izbi 
două una de alta, până ce începură să scapere. Şi strânse o 
mulţime de vreascuri şi le făcu o grămadă mare, pe care o 
aprinse cu ajutorul celor două pietre. Şi când toată 
grămada luă foc, văzură limpede. Ci, tot atunci, auziră un 
muget înfricoşător, ca dintr-un potop de gâtlejuri de bivoli 
împreunate într-un singur glas. Şi, la lumina focului, văzură 
că venea înspre ei, năprasnică, o gulă neagră şi urieşească, 
răcnind din toată beregata ei căscată ca o genună: 


— Cine-i acela care s-a încumetat să facă lumină în ţara pe 
care eu am menit-o beznelor? 

Şi tare frică-i mai fu surorii de aceasta. Şi-i spuse cu glas 
stins băiatului, fratele ei: 

— O, fiu al tatălui meu şi al mamei mele, hotărât că de data 
aceasta avem să murim. Oh, mi-e tare frică de gula asta! 

Şi se ghemui în el, gata să moară şi leşinată de tot. Ci 
băiatul, fără a-şi pierde firea o clipită, se ridică în picioare, 
puse piept gulei şi luă una câte una crengile aprinse din 
jăratic şi începu să le arunce drept în gura cea larg 
deschisă a gulei. Şi după ce, în felul acesta, aruncă şi cea a 
opt sute optzeci şi doua noapte mai de pe urmă bucată de 
jăratic, gula cea înfricoşătoare plesni pe din două. Şi 
soarele străluci iarăşi peste ţara aceea menită beznelor. 
Căci numai gula, înturnându-şi spatele cel urieşesc înspre 
soare, îl oprea să lumineze pământul. Şi iacă-aşa cu 
spinarea gulei! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe sultanul acelor pământuri, 
iacătă! Când sultanul ce domnea peste acele pământuri 
văzu iarăşi soarele strălucind, după atâţia ani trecuţi în 
beznă neagră, pricepu că gula cea cumplită este moartă şi 
ieşi din saraiul lui, urmat de străjeri spre a se duce să-l 
caute pe viteazul ce scăpase ţara de sub împilare şi de sub 
întuneric. Şi, ajungând la ţărmul mării, văzu de departe 
grămada de lemne fumegând încă şi îşi îndreptă paşii într- 
acolo. lar sora, dacă văzu cum venea toată oastea aceea 
înarmată, în frunte cu Măria Sa, sultanul, strălucind, fu 
cuprinsă de o mare spaimă şi îi spuse lui frate-său: 

— O, fiu al tatălui meu şi al mamei mele, să fugim! Of, să 
fugim! 

Iar el întrebă: 

— Pentru ce să fugim? Şi cine ne ameninţă? Ea spuse: 

— Allah fie asupră-ţi! Haide repede, până nu ne ajung 
oamenii aceia, care vin înspre noi! 

Ci el spuse: 

— Iaca ba! 


Şi nici nu se clinti. 

Iar sultanul ajunse cu ceata lui la grămada fume-gândă şi 
găsi gula făcută fărâme. Şi văzu lângă ea un papucel mititel 
de fetiţă. Or, acela era papucul pe care sora îl scăpase din 
picioruş când fugise să se adăpostească lângă frate-său, pe 
după o stâncărie, unde băiatul se dusese să se culce spre a 
se odihni oleacă. Iar sultanul le spuse oamenilor săi: 

— De bună seamă, acesta este papucul aceluia care a ucis- 
o pe gulă şi ne-a scăpat de întunericime! Căutaţi-l bine şi 
aveţi să-l găsiţi! 

Iar fata auzi vorbele acelea şi se încumetă să iasă de după 
movilă şi să se ducă înspre sultan. Şi se aruncă la picioarele 
lui, cerându-i semnul de ocrotire. Iar sultanul văzu în 
piciorul ei papucul pereche cu cel pe care îl găsise. Şi o 
ridică pe fată şi o sărută şi îi zise: 

— O, copilă binecuvântată, chiar tu ai ucis gula cea 
cumplită? 

Ea răspunse: 

— Ba fratele meu, o, Măria Ta! El întrebă: 

— Şi unde-i voinicul acela? Ea răspunse: 

— Nu are să-i facă nimenea nici un rău? El spuse: 

— Dimpotrivă! 

Atunci, fata se duse în spatele stâncii şi îl luă de mână pe 
băiat, care se lăsă îndrumat de ea. Iar fata îl aduse 
dinaintea sultanului, care îi spuse: 

— O, frunte a vitejilor şi cunună a lor, ţi-o dau pe singura 
mea fată de soţie, iar eu o iau de soţie pe fetişcana aceasta 
cu picior mititel, al cărei papuc l-am găsit aici. 

Iar băiatul spuse: 

— Nu stă nimica împotrivă! 

Şi toţi văcuiră în desfături, în bucurii şi în huzururi. Pe 
urmă Şeherezada spuse: 

Belciugul de la gleznă se zice, între cele câte se zic, că 
erau odată într-o cetate trei fete tinerele, surori după tată, 
dar nu şi după mamă şi care trăiau împreună torcând în 
spre a-şi ţine a opt sute optzeci şi doua noapte zilele. Şi 


tustrele erau ca nişte lune, da cea mică era cea mai 
frumoasă şi cea mai dulce şi cea mai fermecătoare şi cea 
mai dibace ca îndemânare, întrucât ea singură torcea mai 
mult decât amândouă surorile celelalte la un loc, iar ceea ce 
torcea era mai bine lucrat şi mai fără de cusur cel mai 
adesea. Şi toate acestea le făceau zavis-tioase pe cele două 
surori ale ei, care nu-i erau surori după mamă. 

Or, într-o zi, se duse la suk şi, cu banii pe care-i pusese de- 
o parte de pe urma vânzării inului ei, îşi cumpără o glastră 
micuță de alabastră, pe care-o găsise pe plac, ca să şi-o 
pună dinainte, cu o floare în ea, atunci când îşi toarce inul. 
Da când se întoarse acasă cu ghi-vecelul în mână, cele două 
surori începură să-şi râdă şi de ea şi de cumpărătura ei, 
făcând-o de risipitoare şi de zăpăcită. lar ea, tare tulburată 
şi tare ruşinată, nu ştiu ce să spună şi, spre a-şi potoli ciuda, 
luă un trandafir şi-l puse în ghivecel. Şi şezu jos dinaintea 
ghiveciului şi a trandafirului şi începu să-şi toarcă inul. 

Or, glăstruţa de alabastră, pe care o cumpărase torcă- 
toarea cea tinerică, era o glăstruţă năzdrăvană. lar când 
stăpâna sa voia să mănânce, glăstruţa îi rostuia nişte bucate 
gustoase; iar când voia să se îmbrace, îi da nişte haine 
minunate; iar când avea vreo dorinţă cât de cât, i-o 
împlinea. Ci copila, de frică să nu le facă şi mai pizmaşe pe 
surorile sale, care nu-i erau surori după mamă, se feri cu 
mare grijă să le dezvăluie puterile ghiveciului ei de 
alabastră. Şi, faţă de ele, se prefăcea că trăieşte Ia fel ca ele 
şi că se îmbracă la fel ca ele, ba chiar şi mai sărăcăcios. Da 
când surorile nu erau acasă, se închidea în odaia ei, 
singurică, îşi punea ghivecelul de alabastră dinainte, îl 
mângâia încetişor şi-i spunea: 

— O, ghivecelul meu! O, ghivecelul meu! Astăzi vreau 
cutare şi cutare lucru! 

Şi numaidecât glăstriţa de alabastră îi făcea rost de tot ce- 
i ceruse şi rochii frumoase şi tot felul de zaharicale. Şi, 
singură-singurică, numai cu ea, copila se îmbrăca în rochii 
de mătase şi de zarafir, se împodobea cu giuvaieruri, îşi 


punea inele pe toate degetele, brățări la încheieturile 
mâinilor şi la gleznele picioarelor şi mânca nişte zumaricale 
tare bune. După care ghivecelul de alabastră făcea să piară 
totul. Iar copila îl punea la loc iarăşi şi se apuca să-şi toarcă 
inul faţă de surorile ei, cu ghivecelul dinainte şi cu 
trandafirul. 

Şi trăi aşa o bună bucată de vreme, săracă faţă de surorile 
ei pizmaşe şi bogată faţă de sine însăşi. 

Or, într-o bună zi, sultanul cetăţii, cu prilejul prăz-nuirii lui, 
dete nişte ospeţe mari la saraiul său, la care fură poftiţi toţi 
locuitorii. lar cele trei fete fură şi ele poftite. lar cele două 
surori mai mari se împodobiră cu tot ce aveau mai acătărea 
şi îi spuseră surorii lor mai mici: 

— Tu să stai aici, ca să păzeşti casa. 

Ci, de cum plecară ele, copila se duse în odaia ei şi îi spuse 
ghiveciului de alabastră: 

— O, ghivecelul meu, în seara aceasta vreau de la tine o 
rochie de mătase verde, o hăinuţă de mătase roşie şi o 
mantie de mătase albă, tot ce aitu mai strălucit şi mai 
vrăjitor şi nişte inele frumoase pentru degetele mele şi nişte 
verigi cu peruzele pentru mâinile mele şi nişte belciuge cu 
diamante pentru picioarele mele. Şi mai dă-mi, de 
asemenea, tot ce trebuieşte ca să fiu cea mai frumoasă la 
sărai, în seara aceasta. 

Şi căpătă tot ce ceruse. Şi se dichisi şi se duse la saraiul 
sultanului şi intră în harem, unde nişte ospeţe aparte erau 
orânduite femeilor. Şi copila fu ca luna în mijlocul stelelor. 
Şi nimenea nu o cunoscu, nici măcar surorile ei, până într- 
atâta strălucirea hainelor îi sporise frumuseţea firească. Şi 
toate femeile veneau să se minuneze dinaintea ei şi se uitau 
la ea cu nişte ochi pieriţi. 

A opt sute optzeci şi treia noapte iar ea le primea 
minunările ca o domniţă, cu dulceaţă şi cu gingăşie, aşa fel 
că vrăji inimile şi le făcu pe toate femeile să se 
îndrăgostească de ea. 


Ci când sărbătoarea fu aproape de sfârşit, copila, nevoind 
ca surorile să ajungă acasă înaintea ei, se folosi de o clipită, 
când cântăreţele atrăseseră toată luarea-aminte înspre ele 
şi se strecură afară din harem şi ieşi din sărai. Ci, în graba 
fugii, îi căzu, din goană, unul dintre belciugele cu diamante 
de la glezne într-un jgheab ca un şanţ, ce slujea la adăpatul 
cailor sultanului. lar ea nu băgă de seamă pierderea acelei 
verigi de la gleznă şi se întoarse acasă, unde sosi înaintea 
surorilor sale. 

Or, a doua zi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi treia noapte urmă: 

Or, a doua zi, când grăjdarii duseră caii fiului sultanului să- 
i adape la adăpătoare, niciunul dintre caii fiului sultanului 
nu voi să se apropie de adăpătoare. Şi, toţi la fel, se traseră 
îndărăt speriaţi, cu nările umflate şi sforăind amarnic. Căci 
văzuseră ceva ce strălucea şi arunca stele pe fundul apei. 
Iar grăjdarii îi mânară iar să se apropie de apă, fluierându- 
le stăruitor, ci fără a izbuti să-i înduplece; întrucât caii 
trăgeau îndărăt de frânghie, închiondorându-se şi zvârlind 
din copite. Atunci, grăjdarii cercetară adăpătoarea şi deteră 
de veriga cu diamante, care căzuse de la glezna copilei. 

Iar fiul sultanului, care după obiceiul lui priveghea la 
îngrijirile ce se dădeau cailor săi şi la ţesălatul lor, când 
cercetă veriga cu diamante, pe care i-o arătaseră grăjdarii, 
se minună de gingăşia gleznei pe care veriga trebuia s-o 
înconjoare şi gândi: „Pe viaţa capului meu! Nu se află 
gleznă de femeie atâta de gingaşă, încât să fie cuprinsă 
într-o verigă atâta de mică!" Şi suci veriga în toate chipurile 
şi văzu că nestematele erau atâta de frumoase, încât până 
şi cea mai mică dintre ele preţuia cât toate gemmele ce 
împodobeau cununa sultanului, părintele său. Şi îşi zise: „Pe 
Allah! Trebuie s-o iau de soţie pe făptura care are o gleznă 
atâta de vrăjită şi care-i stăpâna acestei brățări." Şi se duse 


pe clipă pe dată să-l scoale pe tatăl său şi să-i arate brăţara, 
spunându-i: 

— Vreau s-o iau de soţie pe făptura care are o gleznă atâta 
de vrăjită şi care-i stăpâna acestei brățări. 

Şi sultanul îi răspunse: 

— O, fiul meu, nu stă nimica împotrivă. Da treaba aceasta 
o priveşte pe mama ta şi se cade să vorbeşti cu ea. Întrucât 
eu nu mă pricep deloc, iar ea se pricepe! 

Şi fiul sultanului se duse la maică-sa şi, după ce îi arătă 
veriga şi îi povesti cum stă treaba, îi spuse: 

— Numai tu, o, maică a mea, poţi să mă însori cu făptura 
care are o gleznă atâta de vrăjită şi de care mi s-a legat 
inima. Întrucât tatăl meu mi-a spus că te pricepi şi că el nu 
se pricepe! 

lar maică-sa îi răspunse: 

— Ascult şi mă supun. 

Şi se sculă în picioare şi îşi chemă femeile şi plecă 
împreună cu ele s-o caute pe stăpâna brăţării. 

Şi străbătură toate casele din cetate şi intrară în toate 
haremurile, încercând pe picioarele tuturor femeilor şi ale 
tuturor fetelor belciugul acela pentru gleznă. Ci toate 
picioarele se dovediră prea mari pentru strâmteţea 
podoabei. Şi, după cincisprece zile de căutări zadarnice şi 
de încercări, ajunseră la casa celor trei surori. Şi sultana, 
cu chiar mâinile sale, încercă brăţara de diamante la a opt 
sute optzeci şi treia noapte gleznele celor trei fete şi dete 
un țipăt mare de bucurie când văzu că brăţara se potrivea 
de minune la glezna surorii celei mici. 

Şi sultana o sărută pe copilă; iar celelalte jupâniţe, care o 
însoțeau pe sultană, o sărutară şi ele. Şi o luară de mână şi 
o duseră la sărai, unde nunta ei cu fiul sultanului fu 
hotărâtă numaidecât. Şi se sărbători nunta, care avea să 
dureze patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. 

Or, în ziua cea din urmă, după ce copilandra fu dusă la 
hammam, surorile sale, pe care le luase cu ea ca să-şi 
împartă cu ele bucuria şi ca să le facă jupâniţe mari la sărai, 


o îmbrăcară şi o pieptănară. Şi cum fata, crezătoare în 
dragostea pe care i-o arătau, le dezvăluise taina şi puterile 
ghivecelului de alabastră, nu le fu anevoie să capete de la 
ghiveciul cel năzdrăvan toate rochiile, toate podoabele şi 
toate giuvaierurile ce trebuiau spre a o împodobi pe 
proaspăta mireasă cum nu mai fusese împodobită vreodată 
o fată de crai ori de sultan. Şi, când sfârşiră de-a o 
pieptăna, îi prinseră în pletele cele frumoase nişte ace mari 
de diamant, ca nişte pene albe de erodiu. 

Or, nici nu apucară ele bine să pună şi cel de pe urmă ac la 
locul lui, că tânăra mireasă se şi preschimbă deodată într-o 
turturea cu un moţ pe cap. Şi îşi luă zborul cu bătăi de aripi 
pe fereastra saraiului. Întrucât acele pe care surorile i le 
înfipseseră în păr erau nişte ace vrăjitoreşti, dăruite cu 
puterea de a preschimba fetele în turturele. Şi numai 
zavistia le făcuse pe cele două surori să ceară asemenea 
ace de la ghivecelul de alabastră. 

lar cele două surori, care la ceasul acela fuseseră singure 
cu mezina lor, se feriră să-i povestească fiului sultanului 
adevărul. Şi se mulţumiră să-i spună că sora lor ieşise pe-o 
clipită din odaie şi că nu se mai întorsese. Iar fiul sultanului, 
văzând că mireasa lui nu se mai iveşte, puse să fie căutată 
în toată cetatea şi în toată împărăţia. Ci căutările nu duseră 
la nimic. Iar pieirea copilandrei îl cufundă în jale şi în 
amărăciune. Şi iacă-aşa cu necâjitul fecior de sultan, 
mistuitul de dor! 

Iar turtureaua venea în toate dimineţile şi în toate serile şi 
se aşeza la fereastra soţului ei cel tânăr şi îngur-luia cu glas 
trist, îndelung, îndelung. Iar feciorului sultanului i se părea 
că îngurluitul ei răspundea la jalea lui; şi o îndrăgi cu o 
dragoste mare. Şi, într-o zi, văzând că turturica nu-şi ia 
zborul când se apropie de ea, întinse mâna şi o prinse. Iar 
ea începu să se zbuciume în mâinile lui şi să se scuture 
îngurluind mai departe cu jale. Iar el începu s-o mângâie 
încetişor, să-i netezească penele şi s-o alinte pe cap. Şi 
iacătă că simţi sub degetele lui, pe când o alinta pe cap, 


nişte bolduri mici şi tari, ca nişte capete de ace. Şi le scoase 
încetişor, unul câte unul, de sub moţul turturelei. Şi, când 
trase şi cel mai de pe urmă ac, turturica se scutură şi se 
făcu iar fată. 

Şi trăiră amândoi în huzururi, mulţumiţi şi înfloritori. lar 
cele două surori rele muriră de pizmă şi de o aprindere a 
sângelui. Iar Allah le dărui celor doi îndrăgostiţi o puzderie 
de copii, tot atâta de frumoşi ca şi părinţii lor. 

lar Şeherezada, în noaptea aceea, mai spuse: 

Povestea cu ţapul şi cu fata sultanului se povesteşte, 
printre câte se povestesc, că a fost odată într-o cetate din 
ţara Indului un sultan pe care Allah, carele este singur 
mare şi darnic, îl făcuse tată a trei domniţe ca nişte lune, 
desăvârşite din toate privinţele şi o desfătare pentru ochiul 
celui ce se uita la ele. Iar sultanul, părintele lor, care le 
îndrăgea până peste fire, gândi, de cum ajunseră la vremea 
măritişului, să le găsească nişte soţi care să fie vrednici a le 
preţui cum li se cuvenea a opt sute optzeci şi treia noapte şi 
să le facă fericite. Şi, drept aceea, o chemă pe sultană, soţia 
lui şi îi spuse: 

-— lată că fetele noastre tustrele, mult-iubitele tatălui lor, 
au ajuns la vremea măritişului, iar atunci când pomul se află 
la primăvara lui se cuvine ca, sub primejdia de a nu se usca, 
să se încunune cu flori vestitoare de roade frumoase. Drept 
aceea, ni se cade să găsim pentru fetele noastre nişte soţi 
care să le facă fericite. 

Iar sultana spuse. 

— Gândul este minunat! 

Şi după ce se sfătuiră între ei asupra celor mai bune căi de 
a ajunge la acel scop, hotărâră să-i pună pe prista-vii 
obşteşti să dea de ştire, peste tot întinsul împărăției, cum că 
cele trei domniţe se aflau la anii de măritat şi că toţi feciorii 
de emiri şi de mai-mari, ba şi de oameni fără dregătorii, ori 
chiar şi de oameni de rând, erau chemaţi să se înfăţişeze, Ia 
zi hotărâtă, sub ferestrele saraiului. Întrucât sultana îi 
spusese soţului ei: 


— Norocul în căsnicie nu ţine nici de bogăţie, nici de 
obârşie, ci numai de judeţul Celui Atotputernic. Mai bine.-i, 
aşadar, să lăsăm soarta să aleagă chiar ea pe soţii fetelor 
noastre. lar ele nu vor avea, atunci când va veni ziua să 
aleagă, decât să-şi arunce fiecare năframa pe fereastră, 
peste grămada de peţitori. lar cei peste care au să cadă 
cele trei năframe au să fie soţii celor trei fete ale noastre. 

Iar sultanul răspunsese: 

— Gândul este minunat! Şi-aşa făcură. 

Încât, atunci când ziua pristăvită de crainicii domneşti veni 
şi când meidanul ce se întindea sub zidurile saraiului se 
umplu de mulţimea de peţitori, fereastra se deschise şi fata 
cea mare a sultanului, ca o lună, se ivi cea dintâi cu năframa 
în mână. Şi fata aruncă năframa. lar vântul o duse şi o lăsă 
pe capul unui emir tânăr, strălucit de frumos. 

Pe urmă, cea de-a doua fată a sultanului se ivi la fereastră, 
ca o lună, îşi aruncă năframa, care căzu pe capul unui crai 
tânăr, tot atâta de zarif şi tot atâta de cilibiu ca şi cel dintâi. 

Iar cea de-a treia fată a sultanului de la Ind îşi aruncă şi ea 
năframa asupra mulţimii. lar năframa se roti o clipită, şi- 
apoi cobori spre a se agăța drept în coarnele unui ţap, ce se 
vânzolea şi el printre peţitori. Ci sultanul, măcar că o 
făgăduise cu sfinţenie pe fiică-sa oricui o fi să fie de faţă şi 
asupra căruia avea să cadă năframa, socoti încercarea ca 
neîmplinită şi porunci să fie luată de la capăt. Şi tânăra 
domniţă îşi aruncă iarăşi în văzduh basmaua care, după ce 
se opri între două adieri de vânt, deasupra meidanului, 
căzu cu iuţeală şi de-a dreptul iarăşi pe coarnele ţapului. 
Iar sultanul, până peste poate de nedumerit, socoti ca 
neîmplinit şi acest al doilea judeţ al sorții şi o puse pe fiică- 
sa să ia de la capăt iarăşi încercarea. lar năframa, a treia 
oară, se roti o vreme în văzduh şi se duse apoi de se lăsă 
drept pe capul cel încornorat al ţapului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a opt sute optzeci şi patra noapte 
urmă: 

lar năframa, a treia oară, se roti o vreme în văzduh şi se 
duse apoi de se lăsă drept pe capul cel încornorat al 
ţapului. 

La priveliştea aceea, ciuda sultanului, părintele copilei, 
ajunse până peste poate şi Măria Sa strigă: 

— Nu, pe Allah! Mai degrabă s-o văd că îmbătrâneşte 
fecioară în saraiul meu decât s-o văd cum ajunge soţia unui 
ţap împuţit! 

A opt sute optzeci "i patra noapte ci, la vorbele acestea ale 
tatălui său, copila începu să plângă; şi lacrimile curgeau 
şiroaie pe obrajii ei; şi, până la urmă, spuse, între două 
suspine: 

— De vreme ce aşa mi-e ursita, o, părinte al meu, pentru 
ce vrei s-o opreşti din calea ei? Pentru ce te aşezi între mine 
şi orânda mea? Au nu ştii că fiecare făptură îşi poartă ursita 
legată la gât? Iar dacă soarta mea este legată de acest ţap, 
pentru ce mă opreşti să-i fiu soţie? 

Şi, la rându-le, cele două surori ale ei, care pe sub ascuns 
erau tare zavistioase pe ea, din pricină că era cea mai 
tânără şi cea mai frumoasă, îşi împreunară nemulţumirea 
cu a ei, chitind că măritişul copilei cu acel ţap avea să le 
răzbune până peste aşteptările lor. Şi tustrele făcură atâta 
zarvă, că sultanul, tatăl lor, îşi dete până la urmă îngăduinţa 
la un măritiş atâta de ciudat şi de anapoda. 

Şi se dete poruncă numaidecât ca nunțile celor trei 
domniţe să fie făcute cu toată vâlva cerută şi urmând 
făloşiile îndătinate. Şi toată cetatea fu luminată şi 
împodobită, vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de 
nopți, cât se deteră petreceri mari şi ospeţe falnice, cu 
danţuri şi cu cântece. Şi bucuria nu mai contenea să 
stăpânească în inimile toate şi ar fi fost deplină dacă fiecare 
oaspete nu ar fi fost oleacă îngândurat de urmările unei 
atare uniri, între o domniţă fecioară şi un ţap cu o înfăţişare 
de ţap mai amarnic decât toţi ţapii. Şi, în răstimpul zilelor 


acelea de pregătire a nopţii de nuntă, sultanul şi soţia sa, la 
fel ca şi femeile vizirilor şi ale dregătorilor, îşi trudiră limba, 
vrând s-o facă pe copilă să-şi schimbe gândul de a-şi săvârşi 
măritişul cu o dihanie atâta de urât mirositoare, cu ochiul 
de foc şi cu beleaua înfricoşătoare. 

Ci domniţa, la toţi şi la toate, răspundea de fiecare dată cu 
vorbele acestea: 

— Fiecare îşi poartă ursita legată la gât, iar dacă ursita 
mea este de a fi soţia unui ţap, nimenea nu va putea să se 
pună împotrivă. 

Or, când veni şi noaptea de împlinire, domniţa fu dusă, cu 
surorile ei, la hammam. După care fură împodobite, 
meremetisite şi pieptănate. Şi fiecare fu dusă în odaia de 
nuntă, ce-i fusese pregătită. Şi fu poftit după fiecare 
domniţă soţul ce-i fusese scris de ursitoare. Şi se petrecu ce 
se petrecu, cu amândouă surorile mai mari! 

Ci, în ceea ce-i priveşte pe domniţa cea mică şi pe ţap, 
soţul ei, iacătă! De îndată ce ţapul fu poftit în odaia copilei 
şi fu închisă uşa după el, ţapul sărută pământul dintre 
mâinile soţiei sale şi, scuturându-se deodată, îşi lepădă 
blana de ţap şi se preschimbă într-un flăcău frumos ca 
îngerul Harut. Şi veni lângă fată şi o sărută între ochi, pe 
urmă pe vârful bărbiei, pe urmă pe gât, pe urmă cam mai 
peste tot şi îi spuse: 

— O viaţă a sufletelor, să nu care cumva să încerci a afla 
cine sunt! Ajungă-ţi să ştii că sunt mai puternic şi mai bogat 
decât tatăl tău, sultanul şi decât cei doi soţi, fiii socrilor 
celor două surori ale tale. Şi-i multă vreme de când 
dragostea de tine sălăşluia în inima mea şi nu am izbutit 
decât acuma să ajung până la tine. Şi dacă mă găseşti 
potrivit ţie şi dacă vrei să mă păstrezi, nu ai decât să-mi faci 
o făgăduinţă! 

Iar copila, care îl găsi pe flăcăul cel frumos întru totul 
potrivit şi întocmai pe gustul ei, răspunse: 

— Şi care este făgăduinţa ce trebuie să-ţi fac? Spune-mi-o, 
iar eu am s-o îndeplinesc oricât de grea ar fi să fie, din 


dragoste pentru ochii tăi. 

El spuse: 

— Lucrul este lesne, ya setti. Îţi cer numai să-mi fâgă- 
duieşti că nu ai să dezvăluieşti niciodată nimănuia puterea 
pe care o am dea mă schimba cum îmi place. Întrucât dacă 
vreodată cuiva numai i-ar trece prin minte că eu a opt sute 
optzeci şi patra noapte sunt când ţap, când făptură 
omenească, aş pieri pe dată şi ţi-ar fi anevoie să mai dai de 
urma mea. 

Iar copila îi făgădui, cu toată încredințarea şi adăugă: 

— Mai bine să mor decât să pierd un soţ atâta de frumos 
ca tine! 

Atunci, nemaiavând nici o pricină întemeiată de a sta 
bănuielnici, se lăsară să lunece pe şleaul pornirii lor fireşti. 
Şi se iubiră cu o iubire mare şi petrecură, în noaptea aceea, 
o noapte de binecuvântare, buză pe buză şi picior pe picior, 
în desfătări curate şi în schimburi vrăjite. Şi nu-şi curmară 
zbegurile şi trudele decât odată cu ivirea zorilor. Iar flăcăul 
se ridică dintre albiturile copilei şi îşi luă iarăşi chipul său 
dintâi de ţap bărbos, cu coarne, cu copite despicate, cu 
belea năprasnică şi cu tot ce mai urmează. Şi din toate câte 
se petrecuseră nu mai rămase nimic, afară de câteva 
picături de sânge pe ştergarul cinstei. 

Or, dimineaţa, când veni, cum e datina, să afle veşti despre 
copila sa şi să cerceteze cu chiar ochiul ei ştergarul cinstei, 
mama domniţei rămase până peste măsură de uluită văzând 
că cinstea fetei era zugrăvită pe ştergar şi că împlinirea 
trebii era vădită. Şi văzu că fiică-sa era dulce şi fericită şi că 
la picioarele ei, pe covor, sta ţapul şi rumega înţelepţeşte. 
Şi, dacă văzu aşa, dete fuga să-l aducă şi pe sultan, soţul ei, 
părintele domniţei, care văzu ceea ce văzu şi nu rămase 
întru nimica mai puţin uluit ca sultana. Şi îi spuse fiicei sale: 

— O, copila mea, adevăratu-i? Ea răspunse: 

— Adevăratu-i, tată! El întrebă: 

— Şi nu ai murit de ruşine şi de durere? Ea răspunse: 


— Pe Allah! Pentru ce să fi murit, când soţul meu a fost 
atâta de gingaş şi atâta de dulce? 

lar mama domniţei întrebă: y 

— Şi atunci, nu aia te plânge de nimic? Ea spuse: 

— De nimic! Atunci, sultanul spuse: 

— De vreme ce nu se plânge de soţul ei, înseamnă că este 
fericită cu el. Şi asta-i tot ce putem să-i dorim fetei noastre! 

Şi o lăsară să trăiască în tihnă cu ţapul, soţul ei. 

Or, peste o bucată de vreme sultanul, cu prilejul 
praznicului său, orândui o întrecere mare pe câmpul 
meidanului, sub ferestrele saraiului. Şi-i pofti la întrecerea 
aceea pe toţi dregătorii de la saraiul său, precum şi pe cei 
doi soţi ai fetelor sale. Ci pe ţap sultanul nu-l pofti, ca să nu 
se facă batjocura privitorilor. 

Şi întrecerea începu. lar călăreţii, pe bidiviii lor, care 
mâncau pământul, năvăliră răcnind amarnic şi zvâr-lindu-şi 
geridele. Iar cei ce se dovediră mai presus de toţi fură cei 
doi soţi ai domniţelor. Şi mulţimea privitorilor îi şi 
preamărea cu urale de-a valma, când intră pe meidan un 
călăreț strălucit, care numai cu înfăţişarea lui şi îi şi făcea 
să-şi plece fruntea pe toţi luptătorii. Şi îi chemă la întrecere, 
unul după altul, pe cei doi emiri biruitori şi, de la cea dintâi 
lovitură cu geridul, îi şi trânti jos din şa. Şi fu slăvit de 
uralele mulţimii, ca biruitor în ziua aceea. 

Şi-aşa, când tânărul călăreț trecu pe sub ferestrele 
saraiului, salutându-l pe sultan cu geridul său, cum cere 
obiceiul, cele două domniţe îi aruncară nişte priviri pline de 
ură. Cea mai mică însă, cunoscând în el pe chiar soţul său, 
nu lăsă a i se ivi nimic pe faţă, spre a nu-şi da taina în 
vileag; ci luă un trandafir din plete şi a opt sute optzeci i 
patra noapte i-l aruncă. Iar sultanul şi sultana, cât şi 
surorile o văzură şi rămaseră până peste poate de supăraţi. 

Iar în cea de-a doua zi, întrecerea se urmă iarăşi pe 
meidan. Şi iarăşi tinerelul cel frumos şi necunoscut fu 
biruitorul zilei. Şi, când trecu pe sub ferestrele saraiului, 
cea mai mică dintre domniţe îi aruncă făţiş o iasomie, pe 


care şi-o luase din păr. lar sultanul şi sultana, precum şi 
cele două surori o văzură şi rămaseră peste măsură de 
sugrumaţi. Iar sultanul îşi zise în sine: „lacătă că acuma 
neruşinata aceasta de fată îşi mărturiseşte în ochii tuturora 
simţămintele faţă de un venetic şi nu se mulţumeşte că ne-a 
făcut să vedem neagră lumea, măritându-se cu ţapul 
pierzaniei!" Iar sultana îi aruncă nişte priviri poncişe. Iar 
cele două surori îşi scuturară hainele, de silă, uitându-se la 
ea. 

Iar în cea de-a treia zi, când biruitorul în cea de pe urmă 
înfruntare, care fusese tot călăreţul cel frumos, trecu pe 
sub ferestrele saraiului, tânăra domniţă, soţia ţapului, îşi 
luă din păr, spre a i-o arunca, o floare de tamariscă. 
Întrucât nu putuse a se stăpâni văzându-l pe soţul ei atâta 
de strălucitor. 

La priveliştea aceea, mânia sultanului şi nemulţumirea 
sultanei, dar şi ciuda celor două surori răbufniră cu 
năprăsnicie. lar ochii sultanului se făcură roşii şi urechile îi 
tremurară şi nările i se umflară. Şi o luă pe fiică-sa de plete 
şi voi s-o omoare şi s-o spulbere de pe pământ. Şi zbieră la 
ea: 

— A, dezmăţată afuristă, nu te-ai mulţumit numai să aduci 
un ţap în neamul meu, ciiacătă că acuma îi stârneşti faţă de 
toată lumea pe venetici şi le aţâţi dorinţele după tine. Mori, 
dară şi izbăveşte-ne de ticăloşia ta! 

Şi se pregătea să-i sfarme capul de lespezile de marmură. 
Şi săraca domniţă, cuprinsă de spaimă văzându-şi moartea 
dinaintea ochilor, nu se putu opri, aşa de scump lucru şi 
drag este sufletul, să nu strige: 

— Am să spun adevărul! Cruţă-mă şi am să spun adevărul! 

Şi, fără a-şi mai trage sufletul, povesti lui tătâne-său, 
mumână-sii şi surorilor tot ce i se întâmplase cu ţapul şi ce 
era cu ţapul şi cum era ţapul când ţap, când făptură 
omenească. Şi le spuse că era chiar soţul ei călăreţul acela 
frumos, ce ieşise biruitor la întreceri. 

Şi-aşa! 


Iar sultanul şi soţia sultanului şi cele două fete ale 
sultanului, surorile tinerei domniţe, rămaseră năuci de 
uimire şi se minunară de ursita fetei. Şi-atâta cu ei! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe ţap, apoi acesta pieri. Şi nu mai 
fu nici ţap, nici flăcău frumos, nici mireasmă de ţap, nici 
pomeneală de flăcău. lar tânăra domniţă, după ce îl aşteptă 
în zadar zile în şir şi nopţi în şir, pricepu că el nu are să se 
mai ivească şi umbla tot tristă şi îndurerată, plânsă şi fără 
de nădejde. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi cincea noapte 
urmă: 

Ci în ceea ce îl priveşte pe ţap, apoi acesta pieri. Şi nu mai 
fu nici ţap, nici flăcău frumos, nici mireasmă de ţap, nici 
pomeneală de flăcău. lar tânăra domniţă, după ce îl aşteptă 
în zadar zile în şir şi nopţi în şir, pricepu că el nu are să se 
mai ivească şi umbla tot tristă şi îndurerată, plânsă şi fără 
de nădejde. 

Şi trăi ea aşa o bună bucată de vreme, în bocete 
necurmate şi în istovire, nevoind să primească nici o 
mângâiere şi nici o tihnă. Şi răspundea Ia toţi câţi încercau 
s-o facă să-şi uite amarul: 

A opt sute optzeci şi cincea noapte 

— Degeaba, că sunt făptura cea mai năpăstuită şi am să 
mor, de bună seamă. 

Ci, până a nu muri, voi să ştie singură de se mai află pe 
toată întinderea pământului lui Allah o femeie la fel de 
părăsită de soartă ca ea şi la fel de năpăstuită. Şi hotări 
dintru-ntâi să plece la drum şi să le iscodească pe toate 
femeile din toate cetăţile pe unde avea să umble. Pe urmă 
părăsi gândul acesta dintâi şi puse să se zidească, cu 
cheltuieli mari, un hammam strălucit, ce nu-şi avea seamăân 
în toată împărăţia Indului. Şi trimise crainici să dea de veste 
în toată împărăţia că intrarea la hammam avea să fie fără 
de plată pentru toate femeile câte vor vrea să vină să se 


scalde acolo, ci numai dacă fiecare femeie ce se va prileji de 
această treabă îi va povesti fetei sultanului, spre a o 
însenina, nenorocirea cea mai mare sau jalea cea mai mare, 
ce-i va fi întunecat viaţa. Cât despre cele ce nu aveau nimic 
de felul acesta spre povestit, apoi acelea nu aveau 
îngăduinţa de a intra în hammam. 

Încât nu zăboviră a începe să curgă înspre hamma-mul 
domniţei toate necăjitele din împărăție, toate părăsitele de 
soartă, năpăstuitele de toate culorile, nevolnicele de toate 
soiurile, cele ce erau văduve şi cele ce erau despărțite şi 
toate câte fuseseră lovite, într-un chip ori într-altul, de 
răutatea vremilor ori de prăpădurile vieţii. Şi fiecare, 
înainte de a se scălda, îi povestea fetei sultanului tot ce 
îndurase mai jalnic în viaţa ei. Unele îi povestiră cu câte 
lovituri le cinsteau soţii lor, iar altele vărsau lacrimi 
înşiruind povestea văduviei lor, pe când altele îşi spuneau 
amărăciunea de a-şi vedea soţul cum îndrăgeşte pe vreo 
potrivnică de-a lor, cumplită şi bătrână, ori pe vreo 
arăpoaică cu buze de cămilă; ba unele găsiră nişte vorbe 
tare înduioşătoare spre a înşira povestea morţii vreunui fiu 
singur la părinţi, ori a vreunui soţ tare iubit. Şi un an se 
scurse astfel la hammam, în dârdora istorisirilor negre şi a 
bocetelor. Ci domniţa nu găsi nici o femeie, în mulţimea de 
femei pe câte le văzuse, a cărei jale să poată fi asemuită cu 
a ei ca tărie şi ca adâncime. 

Şi tot mai mult se cufunda în jale şi în deznădejde. 

Şi iacătă că într-o zi intră în hammam o biată bătrână, 
tremurând sub răsuflarea morţii şi care se sprijinea într-o 
cârjă spre a păşi. Şi veni la fata sultanului şi îi sărută mâna 
şi îi spuse: 

— Necazurile mele, ya setti, sunt mai multe decât anii câţi 
i-am trăit şi mi s-ar usca limba până să apuc a sfârşi să ţi le 
istorisesc. Drept care nu am să-ţi spun decât necazul cel 
mai din urmă, care mi s-a întâmplat şi care, de altminteri, 
este cel mai mare dintre toate, întrucât numai lui nu i-am 
priceput nici tâlcul, nici pricina. lar necazul acesta mi s-a 


întâmplat chiar ieri, pe cale. Şi dacă tremur aşa dinainta ta, 
ya setti, tremur numai din pricină că am văzut ce-am văzut. 
Or, iacătă. Află, ya setti, că toată averea pe care oam nu 
este decât numai cămaşa aceasta albastră de stambă, pe 
care o vezi pe mine. Şi cum era de trebuinţă să fie 
numaidecât spălată, spre a-mi fi cu putinţă să mă înfăţişez 
într-un chip cuviincios la hammamul milei tale, mă gândii să 
mă duc pe malul vreunei ape curgătoare, în vreun loc 
pustiu, unde să-mi fie îngăduit a mă dezbrăca fără a fi 
zărită de cineva şi să-mi spăl cămaşa. lar treaba se petrecu 
fără de necazuri şi îmi isprăvisem de spălat cămaşa şi o 
întinsesem pe pietroaie la soare, când văzui cum venea 
înspre mine un catâr fără catârgiu, încărcat cu două 
burdufuri pline cu apă. lar eu, socotind că şi catârgiul are 
să se ivească numaidecât, zorii să mă îmbrac iarăşi cu 
cămaşa care nu era decât pe jumătate zvântată şi lăsai 
catârul să treacă. Ci întrucât nu vedeam nici catârgiu, nici 
umbră de catârgiu, rămăsei tare nedumerită, gândindu-mă 
la catârul acela fără de stăpân, ce se ducea bălăngănind ji 
opt sute optzeci şi cincea noapte din cap pe ţărmul râului, 
neabătut de la drumul şi de la ţinta lui. Şi mă împinse ispita 
să mă scol în picioare şi să mă iau pe urmele lui, de departe. 
Şi ajunse dinaintea unei măguri, nu departe de malul apei şi 
se opri să bată în pământ cu copita. Şi de trei ori bătu aşa 
cu copita de la piciorul lui al drept. Şi, la cea de a treia 
bătaie, măgura se întrecrăpă, iar catârul o luă în jos pe o 
vale dulce, înspre miezul măgurii. lar eu, cu toată uluiala 
mea până peste poate, nu putui să-mi opresc sufletul de a 
se lua după catârul acela. Şi intrai pe urma lui în hruba de 
sub pământ. Şi nu avusei mult până ce să ajung într-o 
bucătărie mare, care pesemne că era, fără de nici o 
îndoială, bucătăria vreunui sărai de sub pământul acela. Şi 
văzui nişte cratiţe roşii şi frumoase, rânduite cu grijă pe 
plitele cuptoarelor şi care cântau revărsând o mireasmă de 
cea mai aleasă, ce-mi umflă toate jindurile inimii şi îmi 
înfioră nările. Şi o poftă mare îmi răscoli lăun-trurile, iar 


sufletul meu fu amarnic momit să guste din bucatele acelea 
minunate. Şi nu putui să-mi înfrân jindurile sufletului. Şi, 
cum nu vedeam nici bucătar, nici ajutor de bucătar, nici pe 
nimeni de la care să cer ceva în numele lui Allah, mă dusei 
la cratiţa ce revărsa mireasma cea mai plăcută şi-i săltai 
capacul. Şi un abur tare mirositor mă învălui; ci un glas 
strigă la mine deodată din fundul cratiţei: „Hei, hei! Hei, 
hei! Aceasta-i pentru stăpâna noastră! Nu pune mâna, că 
mori!" lar eu, cuprinsă de spaimă, lăsai capacul să cadă la 
loc pe cratiţă şi fugii din bucătărie. Şi ajunsei în altă sală, 
oleacă mai mică, unde pe nişte tăvi erau orânduite tot felul 
de dulciuri alese şi nişte plăcinte plăcut aromitoare şi o 
grămadă de alte lucruri de cel mai ales soi, numai bune de 
mâncat. lar eu, nemaiputând să-mi înfrân îndemnurile 
sufletului, întinsei mâna spre o tavă şi luai o plăcintă, caldă 
încă şi moale. Şi iacătă că mă lovi ceva peste mână şi lăsai 
plăcinta; iar un glas care ieşea din mijlocul tăvii strigă la 
mine: „Hei, hei! Hei, hei! Acestea-s pentru stăpâna noastră! 
Nu pune mâna, că mori!" lar înfricoşarea mea ajunse până 
peste fire şi o luai la fugă drept înainte, tremurând toată pe 
picioarele mele cele bătrâne, care se topeau sub mine. Şi, 
după ce trecui printr-un şir de săli, şi-apoi prin alt şir de 
săli, mă pomenii dintr-odată într-o sală mare, zidită boltit, 
de-o mândreţe şi de-o bogăţie ce nu avea nimica de pizmuit 
nici la saraiurile sultanilor, ba dimpotrivă! Şi, în mijlocul 
acelei săli, era un havuz mare plin cu apă străcu-rată. lar 
împrejurul havuzului erau patruzeci de jeţuri, dintre care 
unul era mai înalt şi mai strălucit decât celelalte. Şi nu văzui 
pe nimenea în sala aceea, în care nu se afla decât răcoare şi 
desăvârşire. Şi şedeam acolo de-o bună bucată de vreme, 
minunându-mă de toată frumuseţea aceea, când, în toiul 
tăcerii, urechile-mi tresăriră la o zarvă ca aceea pe care o 
fac copitele unui ciopor de capre pe pietre. Şi, neştiind cam 
ce treabă s-ar fi putut să fie, mă ghemuii degrabă pe după 
un divan ce se afla lângă un perete, în aşa fel ca să pot să 
văd fără ca să fiu văzută. lar zarva de copite tocănind pe 


podea se apropie de sală şi văzui în curând cum intrară în 
încăpere patruzeci de ţapi cu nişte bărbi lungi. lar ţapul cel 
de la urmă era călare pe cel de dinaintea lui. Şi se duseră 
cu toţii de şezură rânduiţi frumos, fiecare dinaintea câte 
unui jeţ, împrejurul havuzului. Iar cel care călărea pe soţul 
său se dete jos din spinarea celui care îl purta şi se duse de 
şezu dinaintea jeţului cel mare. Pe urmă toţi ţapii se 
temeniră înaintea lui, cu capul pe podea şi şezură aşa un 
timp, fără a se mişca. Pe urmă se sculară iarăşi cu toţii 
deodată şi, odată cu căpetenia lor, se scuturară de trei ori. 
Şi tot atunci blănile lor de ţapi căzură de pe ei. Şi văzui 
patruzeci de feciori ca nişte lune, iar cel mai frumos dintre 
ei era căpetenia. Şi intrară în havuz, cu căpetenia lor în 
frunte şi se scăldară a opt sute optzeci şi cincea noapte în 
apă. Şi ieşiră de acolo cu nişte înfăţişări ca de iasomie, care 
îl binecuvântau pe Zămislitorul lor. Şi se duseră de şezură 
în jeţuri, goi toţi cu frumuseţea lor. Şi, pe când eu mă uitam 
la flăcăul ce şedea pe jeţul cel mare şi mă minunam în inima 
mea de înfăţişarea lui, văzui deodată nişte lacrimi mari cum 
îi picurau din ochi. Şi nişte lacrimi la fel cădeau şi din ochii 
celorlalţi feciori, da nu chiar atâta de multe. Şi toţi începură 
să ofteze, spunând: „O, stăpâne al nostru! O, stăpâne al 
nostru!" Iar flăcăul, căpetenia lor, suspina: „O, domniţă a 
gingăşiei şi a frumuseţii!" Pe urmă auzii nişte gemete ce 
ieşeau din pământ, se revărsau din boltă, răzbăteau din 
ziduri, din uşi şi din toate lucrurile, rostind cu jale şi cu 
durere tot vorbele astea: „O, stăpână a noastră! O, sultană a 
gingăşiei şi a frumuseţii!" Şi, după ce plânseră şi suspinară 
şi oftară vreme de un ceas, flăcăul se ridică şi spuse: „Când 
ai să vii? Că eu nu pot să ies! O, sultana mea, când ai să vii, 
întrucât eu nu pot să ies?" Şi cobori de pe jeţul său şi intră 
iarăşi în blana lui de ţap. Şi toţi la fel coborâră de pe jeţurile 
lor şi intrară iarăşi în pieile lor de ţapi. Şi se duseră aşa cum 
veniseră. Iar eu, când nu mai auzii pe lespezi zgomotul 
copitelor lor, mă sculai din ascunzătoare şi plecai şi eu 
precum venisem. Şi nu putui să răsuflu în voie decât când 


mă văzui afară de sub pământ. Şi-aceasta-i, o, domniţă, 
povestea mea. Or, ea este nenorocirea cea mai mare din 
viaţa mea. Întrucât nu numai că nu am putut să-mi satur din 
cratiţe şi de pe tablale ispitele, ci nici n-am priceput nimic 
din toate minunăţiile câte le-am văzut acolo sub pământ. Şi 
tocmai aceasta-i nenorocirea cea mai mare din viaţa mea! 

Iar când baba îşi sfârşi astfel povestea, fata sultanului, 
care o ascultase cu inima zvâcnind, nu se mai îndoi că ţapul 
care călărea pe tovarăşul său şi care era flăcăul cel mai 
frumos, n-ar fi cumva mult-iubitul ei şi era să moară de 
tulburare. Şi când, într-un sfârşit, izbuti să vorbească, îi 
spuse bătrânei: 

— O, maică a mea, Allah cel Milosârdnic nu te-a mânat aici 
decât pentru ca bătrâneţele tale să-ţi fie fericite de pe urma 
mea. Întrucât de-acuma înainte ai să-mi fii ca o maică a mea 
şi tot ceea ce stăpâneşte mâna mea va fi şi sub mâna ta. Ci, 
fie-ţi milă! Dacă ai vreo îndatorinţă faţă de binefacerile lui 
Allah asupra capului tău, ridică-te pe clipă pe dată şi du-mă 
la locul unde l-ai văzut pe catâr intrând cu cele două 
burdufuri. Şi nu-ţi cer să vii cu mine, ci numai să-mi arăţi 
unde este locul! 

Iar bătrâna răspunse că ascultă şi că se supune. Şi, când 
luna se ridică peste terasa hammamului, plecară amândouă 
şi se duseră pe malul râului. 

Şi văzură în curândă vreme catârul ce venea înspre ele, 
încărcat cu cele două burdufuri ale lui pline cu apă. Şi se 
luară după el, de departe şi îl văzură cum bătea cu copita la 
poala măgurii şi cum se afundă în hruba de sub pământ, 
deschisă dinainte-i. Iar fata sultanului îi spuse bătrânei: 

— Tu aşteaptă-mă aici! 

Ci bătrâna nu voi nicicum s-o lase să intre singură în hrubă 
şi se ţinu după ea, în pofida spaimei. 

Şi intrară în hruba de sub pământ şi ajunseră în bucătărie. 
Şi din toate cratiţele cele roşii şi mândre, orânduite frumos 
pe plite şi care cântau cu dulceaţă, se revărsau nişte 
miresme de soiul cel mai ales, care umflau foalele inimii, 


înfiorau nările şi risipeau grijile din sufletele necăjite. Iar 
capacele cratiţelor se ridicau singure la trecerea lor şi nişte 
glasuri răsunau voioase, zicând: 

— Bun venit stăpânei noastre, bun venit! 

Iar în cea de-a doua sală văzură tablalele orânduite, în 
care se aflau dulciuri minunate şi clătite presărate cu zahăr 
şi nişte lucruri atâta de bune şi atâta de ispititoare, A opt 
sute optzeci şi şasea noapte încât îl saturau numai cu 
înfăţişarea lor pe cel ce le privea. Şi din toate tăvile şi din 
afundul căpisterelor cu pâinea proaspătă nişte glasuri 
voioase se învălurau la trecerea lor: 

— Bun venit! Bun venit! 

Şi până şi aerul dimprejurul lor parcă ridica nişte 
freamăte de fericire şi răsuna de strigăte de bucurie. 

Iar bătrâna, dacă văzu şi auzi toate acestea, îi spuse fetei 
sultanului, arătându-i intrarea înspre bolțile ce duceau la 
sala cea mare: 

— O, stăpâna mea, iată pe aici trebuie să intri. lar eu am 
să te aştept colea, căci locul slujnicelor este la bucătărie şi 
nu în sălile scaunului împărătesc! 

Iar domniţa porni singură, prin acele boite şi ajunse în sala 
cea mare, pe care i-o zugrăvise bătrâna, în vreme ce la 
trecerea ei glasurile făceau să se audă nişte cântări de bun 
venit. Şi în loc să se ascundă pe după divan, cum făcuse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi şasea noapte urmă: 

Iar domniţa porni singură, prin acele boite şi ajunse în sala 
cea mare, pe care i-o zugrăvise bătrâna, în vreme ce la 
trecerea ei glasurile făceau să se audă nişte cântări de bun 
venit. Şi în loc să se ascundă pe după divan, cum făcuse 
bătrâna, domniţa se duse de şezu pe jeţul cel falnic, ce se 
înălța la locul de cinstire, pe marginea havuzului. Şi nu mai 
făcu nimic alta decât îşi trase iaşmăcuţul peste faţă. 

Or, de-abia se aşezase ea astfel, ca o sultană în jeţul său, 
că un vuiet tare dulce se auzi, nicidecum ca de nişte copite 


bocănind pe podele, ci ca un pas uşor, ce venea în fugă 
vestindu-l pe stăpânul său. Şi, ca un diamant, intră voinicul. 

Şi se petrecu ceea ce se petrecu. 

Iar în inimile celor doi îndrăgostiţi bucuria urmă după 
vârtejuri. Şi se îmbrăţişară aşa cum un iubit se îmbrăţişează 
cu iubita lui, pe când din boltă şi din ziduri şi din toate 
ungherele sălii răsunau dulce cânturile şi se înălţau 
glasurile slujnicelor întru slava fetei sultanului. 

Şi, după o bucată de vreme petrecută de cei doi 
îndrăgostiţi în desfături şi în huzururi vrăjite, se întoarseră 
la saraiul sultanului, unde sosirea lor fu întâmpinată cu 
bucurie şi de rudele lor, ca şi de toţi cei mici şi cei mari, în 
vâlvora chiuiturilor şi a cântecelor şi a împodobirii întregii 
cetăţi de către târgoveţii ei. 

Şi de-atunci trăiră mulţumiţi şi înfloritori. Ci numai unul 
singur Allah este cel mai mare! 

Iar Șeherezada, întrucât nu se simţea obosită în noaptea 
aceea, mai spuse: 

Povestea cu fiul sultanului şi cu broască-ţestoasă se 
povesteşte, între câte se povestesc, că în vechimea vremilor 
şi în curgerea veacurilor şi a clipelor a fost un sultan 
puternic, pe care Atoateîmpărţitorul îl dăruise cu trei copii. 
Şi pe aceşti trei copii, care erau nişte flăcăi neînfricaţi şi 
nişte luptători viteji, îi chema: pe cel mai mare, Şater-Ali; pe 
cel de al doilea, Şater-Hossein; iar pe cel mai mic, Şater- 
Mohammad. lar acesta, cel mai mic, era de departe cel mai 
frumos, cel mai viteaz şi cel mai mărinimos dintre cei trei 
fraţi. lar tatăl lor îi iubea cu o dragoste la fel, într-atâta că 
hotărâse să le lase la fiecare, după moartea lui, o parte 
aşijderea din bunurile şi din a opt sute optzeci şi şasea 
noapte împărăţia sa. Întrucât era om drept şi cinstit. Şi nu 
voia să-l căpătuiască pe unul în paguba celorlalţi. 

Iar când flăcăii ajunseră la vârsta de însurătoare, sultanul, 
părintele lor, rămase încurcat şi şovăind, şi, spre a se sfătui 
cu careva, îl chemă pe vizirul său, un om înţelept, cinstit şi 
plin de socotinţă şi îi spuse: 


— O, vizire al meu, tare aş vrea să găsesc nişte soţii pentru 
cei trei feciori ai mei, care sunt la vârsta de a se însura şi te- 
am chemat ca să capăt un sfat de la tine în privinţa aceasta. 

Iar vizirul cugetă vreme de un ceas, pe urmă săltă capul şi 
răspunse: 

— O, doamne al vremilor, asta-i o treabă tare gingaşă! Pe 
urmă adăugă: 

— Norocul şi nenorocul sunt învăluite în nevăzut; şi 
nimenea nu ar putea să siluiască judeţele ursitei. Drept 
aceea gândul meu este că tustrei feciorii stăpânului nostru, 
sultanul, să lase în seama sorții lor de a le alege soțiile. Şi, 
pentru aceasta, tot ceea ce au mai bun de făcut cei trei 
coconi este de a se sui pe terasa palatului, cu arcurile şi cu 
săgețile lor. Şi, acolo, să fie legaţi la ochi şi să fie puşi să se 
învârtească pe loc de mai multe ori. După care, fiecare 
dintre ei să tragă cu o săgeată înspre partea faţă de care s- 
a oprit. lar casele pe care au să cadă săgețile să fie 
cercetate; iar stăpânul nostru, sultanul, să cheme pe fiecare 
dintre stăpânii acelor case şi să le ceară de soţie fata pentru 
coconul cu săgeata, dat fiind că fata aceea i-a fost scrisă 
astfel întru norocul său de către ursită. 

Când auzi vorbele acestea ale vizirului său, sultanul îi 
spuse: 

— O, vizire al meu, sfatul tău este un sfat minunat, iar 
povaţa ta este primită. 

Şi trimise numaidecât după cei trei fii ai săi, care tocmai se 
întorceau de la vânătoare, îi vesti de înţelegerea hotărâtă în 
privinţa lor între el şi vizir şi se sui cu ei pe terasa palatului, 
urmat de toţi vizirii şi de toţi dregătorii. 

Iar cei trei coconi, care se suiră pe terasă ducându-şi 
fiecare arcurile şi tolbele, îşi aleseră câte o săgeată şi îşi 
apucară arcurile. Şi fură legaţi la ochi. 

Şi, cel dintâi, fiul cel mai mare al sultanului, după ce fu pus 
să se învârtească pe loc, îşi aţinti săgeata înspre partea faţă 
de care se afla întors. lar săgeata zvârlită din coarda 


slobozită năprasnic zbură prin văzduhuri şi ajunse de căzu 
pe casa unui emir mare. 

Şi, la rându-i, cel de-al doilea fiu al sultanului îşi slobozi 
săgeata, care ajunse de căzu pe terasa baş-căpeteniei 
oştilor împărăției. 

Iar cel de-al treilea fiu al sultanului, care era beizadea 
Şater-Mohammad, îşi slobozi săgeata înspre partea spre 
care se afla întors. Şi săgeata ajunse de căzu pe o casă peal 
cărei stăpân nu-l ştia nimenea. 

Şi plecară să cerceteze cele trei case cu pricina. Şi se văzu 
că fata emirului cel mare şi fata capului oştirii erau două 
fetişcane ca nişte lune. lar părinţii lor fură peste măsură de 
bucuroşi să le mărite cu cei doi feciori ai sultanului. Ci când 
se duseră să cerceteze şi casa cea de-a treia, care era casa 
unde căzuse săgeata lui Şater-Mohammad, văzură că nu 
era locuită decât de o broască-ţestoasă mare şi singuratică. 

Iar sultanul, părintele lui Şater-Mohammad şi toţi vizirii şi 
emirii şi musaipii se uitară la broasca aceea mare, care 
trăia singură-singurică în casa aceea şi se minunară ca de-o 
minune. Ci, întrucât nici nu era de visat măcar o clipită de a 
i-o da de soţie lui beizadea Şater-Mohammad, sultanul 
hotări că trebuie să se ia de la cap iarăşi încercarea. Şi, ca 
urmare, coconul cel tânăr se sui iarăşi pe terasă, ducându- 
şi pe umăr arcul şi tolba, şi, dinaintea tuturor celor de faţă, 
îşi slobozi a doua oară a opt sute optzeci "i şasea noapte 
săgeata asupra norocului său. Şi săgeata, dusă de ursită, 
ajunse de căzu taman chiar pe casa locuită de broasca 
aceea mare şi singuratică. 

La priveliştea aceasta, sultanul rămase până peste fire de 
nedumerit şi îi spuse beizadelei: 

— Pe Allah, o, fiul meu, mâna ta nu are astăzi asupra-i 
binecuvântarea. Roagă-te întru Prorocul! 

Iar coconul cel tânăr răspunse: 

— Mântuirea şi binecuvântările şi toate milele să fie 
asupra lui, asupra soţilor lui şi asupra drept-credincio-şilor 
lui! 


Iar sultanul adăugă: 

— Cheamă în ajutor numele lui Allah şi slobozeşte-ţi 
săgeata pentru cea de-a treia încercare! 

Iar coconul cel tânăr spuse: 

— În numele lui Allah cel fără de margini Milosârdnic, 
Atoatefâcătorul-de-bine! 

Şi, încordându-şi arcul, slobozi a treia oară săgeata, care 
ajunse, dusă de ursită, de căzu încă o dată tot pe casa în 
care trăia, în singurătate, broasca aceea mare. 

Când văzu, fără putinţă de tăgadă, că încercarea era atâta 
de limpede şi de vădită în folosul broaştei-ţestoase, sultanul 
hotări ca fiul său, beizadea Şater-Mohammad, să rămână 
neînsurat. Şi îi zise: 

— O, fiul meu, întrucât broasca aceasta nu este nici de 
neamul, nici de soiul, nici de legea noastră, este mai bine ca 
tu să nu te însori deloc, până ce Allah are să ne trimită 
milele sale! 

Ci Şater-Mohammad strigă spunând: 


— Pe harurile Prorocului - cu el fie rugăciunea şi pacea! 

— Vremea burlăciei mele a trecut; şi, întrucât broască- 
ţestoasă mi-a fost scrisă de ursită, primesc să mă însor cu 
ea. 

Iar sultanul, până peste măsură de uluit, răspunse: 

— Hotărât, o, fiul meu, broasca aceea ţestoasă ţi-a fost 
scrisă de ursită; ci de când, oare, fiii lui Adam îşi iau de soţii 
broaşte-ţestoase? Acesta-i un lucru de-a mirărilea! 

Ci beizadeaua răspunse: 

— Eu pe broasca aceasta o vreau de soţie şi pe niciuna 
alta! 

Iar sultanul, care îşi iubea feciorul, nu voi să-l supere 
cumva, nici să-i facă vreun necaz, şi, schimbându-şi 
hotărârea, îşi dete învoirea la căsătoria aceea ciudată. 

Şi se porniră nişte petreceri mari şi nişte ospeţe mari şi 
nişte zaiafeturi mari, cu danţuri şi cu cântece, în cinstea 
nunţii coconilor Şater-Ali şi Şater-Hossein, cei doi fii mai 
mari ai sultanului. lar când cele patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi cât ţinură petrecerile pentru fiecare 
nuntă se scurseră, cei doi coconi intrară în iatacurile soțiilor 
lor, pentru noaptea de nuntă şi îşi împliniră însurătoarea cu 
deplină fericire şi bărbăţie. 

Ci, când fu rândul nunţii coconului cel mic, Şater- 
Mohammad, cu soţia lui, broască-ţestoasă cea singuratică, 
amândoi fraţii mai mari şi amândouă soțiile celor doi fraţi şi 
părinţii şi toate femeile emirilor şi ale dregătorilor nu voiră 
să vină la sărbătorire şi nu cruţară nimic spre a face acea 
sărbătoare cât mai jalnică şi mai mohorâtă. Încât coconul 
cel mic fu umilit în sufletul său şi îndură tot felul de jigniri, 
atât de la privirile, cât şi de la rânjetele şi întoarcerile de 
spate ale tuturora. Ci în ce priveşte ceea ce se petrecu în 
noaptea nunţii, când domnişorul intră la soţia sa, nimeni nu 
putu să ştie nimic, întrucât totul se petrecu sub vălul pe 
care numai ochii lui Allah pot să-l străbată. Şi tot aşa fu şi în 
noaptea următoare şi, de altminteri, în toate celelalte nopţi. 
Şi toată lumea se minuna că o legătură ca aceea putuse să 


se înfăptuiască! Şi nimenea nu pricepea cum un fiu de-al lui 
Adam putea să sălăşluiască alături de o broască-ţestoasă, 
fie ea chiar şi mare cât un chiup de cel mai a opt sute 
optzeci şi şasea noapte mare. Şi iacă-aşa cu nunta lui 
beizadea Şater-Mohammad cu soţia sa, broască-ţestoasă. 

Ciiacătă că anii, grijile domniei şi tulburările de tot felul, 
fără a mai socoti şi durerea ce-i pricinuise însurătoarea 
fiului său cel mic, îi gârboviră sultanului spinarea şi îi 
subţiară oasele. Şi slăbi şi se gălbeji şi îşi pierdu pofta de 
mâncare. lar vederea i se topi odată cu puterile; şi ajunse 
aproape orb de-a binelea. 

Când cei trei fii, care îl iubeau pe părintele lor aşa cum îl 
iubeau, văzură starea în care se afla sultanul, chibzuiră să 
nu mai lase grija sănătăţii sale în seama femeilor din harem, 
care erau nişte neştiutoare şi nişte bântuite de eresuri; şi se 
sfătuiră asupra căilor cele mai bune de folosit spre a-i 
întoarce tatălui lor puterile, odată cu sănătatea. Şi veniră la 
el şi, după ce îi sărutară mâna, îi spuseră: 

— O, taică la nostru, iacătă că faţa ta îngălbeneşte şi că 
pofta ta de mâncare scade şi că vederea îţi slăbeşte. Iar 
dacă lucrurile au să urmeze tot aşa, nu o să mai avem decât 
a ne sfâşia hainele, în durerea noastră de a ne pierde şi noi 
odată cu tine, care eşti sprijinul şi îndrumarea noastră! Se 
cade, dar, să asculţi de sfatul nostru, întrucât suntem fiii tăi, 
iar tu eşti părintele nostru. Or, noi am chibzuit ca de-aci 
înainte soțiile noastre să-ţi gătească mâncarea şi nicidecum 
femeile din haremul tău. Căci soțiile noastre sunt tare 
pricepute la bucătăreală şi au să-ţi facă nişte bucate care 
să-ţi întoarcă pofta de mâncare şi odată cu pofta să-ţi 
întoarcă puterile şi odată cu puterile, sănătatea şi odată cu 
sănătatea să-ţi aducă îndărăt strălucirea vederii şi 
tămăduirea ochilor tăi bolnavi. 

Iar sultanul fu nespus de înduioşat de grija aceasta a fiilor 
săi şi le răspunse: 

— Reverse-şi Allah asupră-vă milele sale, o, fii ai tă-tânelui 
vostru! Da treaba aceasta are să fie o supărare cam prea 


mare pentru soțiile voastre. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

— Reverse-şi Allah asupră-vă milele sale, o, fii ai tă-tânelui 
vostru! Da treaba aceasta are să fie o supărare cam prea 
mare pentru soțiile voastre. 

Ci ei strigară, spunând: 

— Cum supărare? Da, oare, nu sunt ele roabele tale? Şi ce 
altceva au de făcut mai degrabă decât să gătească bucatele 
pentru întremarea ta? Şi ne-am gândit, o, tată, că pentru 
tine ar fi cel mai bine ca fiecare dintre ele să-ţi facă o tavă 
cu bucate, gătite de ele, aşa ca sufletul tău să poată să-şi 
aleagă dintre tăvi pe aceea ce-ţi va fi cea mai pe plac ca 
înfăţişare, ca mireasmă şi ca gust. Şi, în felul acesta, 
sănătatea are să ti se întoarcă, iar ochii au să ti se 
zviduiască. 

Iar sultanul îi sărută şi le spuse: 

— Voi ştiţi mai bine decât mine ceea ce mi se cuvine! Şi, ca 
urmare a acestei înţelegeri care îi bucură până peste 
marginile bucuriei, cei trei coconi se duseră la soțiile lor şi 
le porunciră să pregătească, fiecare, câte o tavă cu bucate 
care să fie minunate ca înfăţişare şi ca mirosnă. Şi fiecare 
dintre ei stârni mândria soţiei sale, spunându-i: 

— Trebuie ca tatăl nostru să aleagă bucatele gătite în casa 
noastră şi nu pe cele gătite în casa fraţilor mei! 

Şi, estimp, cei doi fraţi mai mari nu conteneau să-şi râdă 
de fratele lor mezin, întrebându-l cu mare batjocură cam 
ce-ar putea să trimită soţia lui, broască-ţestoasă, spre a face 
să se întoarcă pofta de mâncare a tatălui lor a opt sute 
optzeci "i şaptea noapte şi spre a-i îndulci cerul gurii. Ci el 
nu răspundea la întrebările şi la iscodelile lor decât cu un 
zâmbet cuminte. 

Cât despre soţia lui Şater-Mohammad, care era broască- 
ţestoasă cea singuratică, apoi ea nu aştepta decât un prilej 


ca acela spre-a arăta de ce era în stare. Şi, pe clipă pe dată, 
se apucă de lucru. Şi începu cua o trimite la soţia fiului cel 
mai mare al sultanului pe slujnica sa de credinţă, cu sarcina 
de a-i cere să binevoiască a strânge, pentru ea, broasca, 
toate căcărezele de şobolani şi de şoareci de prin casă, dat 
fiind că ea, broasca, avea numaidecât trebuinţă de ele spre- 
a drege orezul, umpluturile şi celelalte bucate şi că ea 
niciodată nu se folosea de alte mirodenii decât de acestea. 
Iar soţia lui Şater-Ali, când auzi una ca asta, îşi zise: „Nu, pe 
Allah! Ferească-mă sfântul să dau căcărezele de şobolani şi 
de şoareci, pe care mi le cere afurisita aceea de broască- 
ţestoasă. Întrucât o să pot să mă cam folosesc şi eu de ele, 
ca mirodenii, mai bine decât ea!" Şi îi răspunse slujnicei: 

— Îmi pare rău să răspund cu un refuz. Ci, pe Allah! 
Căcărezele pe care le am de-abia dacă îmi ajung mie! 

Şi slujnica se întoarse acasă, aducând răspunsul acesta 
stăpână-sii, broască-ţestoasă. 

Atunci, broasca se puse pe râs; şi se cutremură de 
bucurie. Şi o trimise pe slujnica de credinţă şi la soţia celui 
de-al doilea fiu al sultanului cu sarcina de a-i cere tot 
găinaţul de la găini şi de la porumbei, pe care îl avea la 
îndemână, întrucât, chipurile, ea, broasca, ar fi având o 
grabnică trebuinţă de aşa ceva spre a presăra bucatele ce 
le gătea pentru sultan. Ci slujnica se întoarse la stăpâ-nă-sa 
cu mâna goală şi cu nişte vorbe jignitoare pe limbă, din 
partea soţiei lui Şater-Hossein. lar broasca, dacă o văzu pe 
slujnică cu mâna goală şi dacă auzi vorbele cele jignitoare, 
pe care le aducea pe limbă din partea soţiei celui de-al 
doilea fiu al sultanului, se înfioră de voioşie şi de mulţumire 
şi se puse pe un râs, de se prăbuşi pe spate. 

După care găti bucatele, aşa cum ştia ea, le orândui pe 
tavă, puse tava într-un coş de răchită şi acoperi totul cu un 
ştergar de în mirosind a trandafir. Şi o trimise pe slujnica ei 
de credinţă să ducă tava la sultan, pe când, la rândul lor, 
cele două soţii ale beizadelor îşi trimiteau tăvile lor cu nişte 
roabe. 


Şi iacătă că veni şi ceasul mesei; iar sultanul şezu jos 
dinaintea celor trei tablale; ci, de îndată ce fu ridicat 
capacul de pe tava celei dintâi domniţe, o miasmă se 
revărsă, spurcată şi siloasă, de căcăreze de şoarece, în 
stare să-l înăbuşe şi pe un elefant. Iar sultanul fu atâta de 
rău izbit de miasma aceea, încât îşi întoarse capul şi se 
prăbuşi ameţit, cu picioarele sub barbă. Iar fiii lui se 
repeziră împrejurul său şi îl stropiră cu apă de trandafiri şi 
îl vânturară şi izbutiră a-l face să-şi vină în fire. Şi-atunci, 
aducându-şi aminte de pricina ameţelii sale, nu putu să se 
oprească a-şi lăsa mânia să răbufnească împotriva noră-sii 
şi s-o copere cu toate afurisirile. 

Şi, de la o vreme, ajunseră de-l domoliră şi făcură câte şi 
mai câte până ce îl înduplecară să guste şi din tava a doua. 
Ci, de îndată ce o dezveliră, o miasmă cruntă şi împuţită 
umplu sala, de parcă s-ar fi ars acolo găinaţul tuturor 
orătăniilor din cetate. Şi miasma aceea pătrunse în 
beregăţile, în nasul şi în ochii bolnavi ai prăpăditului de 
sultan, care gândi că de data aceasta avea să ajungă orb 
de-a binelea şi să-şi dea duhul. Ci toţi se repeziră să 
deschidă ferestrele şi să ducă de-acolo tabla-ua, pricină a 
răului întreg şi să aprindă tămâie şi smirnă spre a curăța 
aerul şi a risipi miasma aceea urâtă. 

Iar după ce sultanul îngreţoşat trase oleacă de aer curat în 
piept şi izbuti să grăiască, strigă: 

— Da ce rău le-am făcut eu soțiilor voastre, o, copiii mei, 
de-l chinuie aşa pe un bătrân şi-i sapă groapa de viu? 
Aceasta-i o nelegiuire neiertată la Allah! 

A opt sute optzeci şi şaptea noapte şi cei doi coconi, soţii 
celor care gătiseră tablalele, îşi lăsară nasul în jos şi 
răspunseră că aceasta-i o treabă care trece de înțelegerea 
lor. 

Şi, estimp, coconul cel tânăr, Şater-Mohammad, veni să-i 
sărute mâna părintelui său şi îl rugă să-şi uite silele ce 
simţise, spre a nu se mai gândi decât la plăcerea pe care 
avea s-o aibă de la cea de a treia tavă. Iar sultanul, când 


auzi aşa, fu cuprins de o mânie şi de o supărare până peste 
poate şi strigă: 

— Au ce spui tu, o, Şater-Mohammad? Şi tu-ţi baţi joc de 
părintele tău bătrân? Eu acuma să mă ating de bucatele 
gătite de broască-ţestoasă, când şi cele gătite de nişte 
degete de femei sunt atâta de greţoase şi atâta de 
înfricoşătoare? Văd bine că v-aţi jurat tustrei să faceţi să se 
verse fierea din mine şi să mă faceţi să-mi sorb moartea 
dintr-o înghiţitură. 

Ci coconul cel mic se aruncă la picioarele părintelui său şi 
îi jură, pe viaţa lui şi pe adevărul cel sfânt al credinţei, că 
tablaua cea de-a treia are să-l facă să-şi uite necazurile şi că 
el, Şater-Mohammad, se leagă să înghită toate bucatele 
dacă n-au să fie pe placul tatălui său. Şi îl rugă fierbinte şi îl 
îndemnă şi stărui cu atâta căldură şi cu atâta smerenie să-i 
facă hatârul de a se uita la tavă, că sultanul, până la urmă, 
se lăsă înduplecat şi-i făcu semn unuia dintre robi să ridice 
capacul de pe cea de a treia tablă, rostind însă rugăciunea: 
„Mă adăpostesc întru Allah cel Atoateocrotitorul!" 

Ciiacătă că, odată capacul ridicat, se revărsă de pe 
tablaua broaştei o aromă închipuită din cele mai dulci 
mirosne de bucătărie, şi-atâta de aleasă, şi-atâta de plăcut 
pătrunzătoare, că, tot atunci, se şi deznodară băieri-le 
inimii sultanului şi i se deschiseră florile boşogilor şi i se 
înfiorară vânturătoarele nărilor şi i se întoarse pofta de 
mâncare, cea de atâta vreme pierită şi i se deschiseră ochii 
şi i se limpezi vederea. Şi ca trandafirul i o mie şi una de 
nopţi se făcu obrazul şi hodinită icoana chipului. Şi se porni 
să mănânce fără de răgaz, vreme de un ceas. După care 
bău dintr-un sorbet minunat cu mosc şi cu îngheţată 
mărunţită, şi, de plăcere, râgâi de câteva ori nişte râgâ-ieli 
pornite din afundul pântecelui său mulţumit. Şi, simțindu-se 
până peste poate de voios şi de îndestulat, îi mulţumi 
Atoateîmpărţitorului pentru darurile sale, zicând: „Al 
Gamdu lillah!" 


Şi nu mai ştia cum să-i mărturisească fiului său cel mic 
mulţumirea ce-o avea de la bucatele gătite de broască- 
ţestoasă, soţia acestuia. lar Şater-Mohammad primi laudele 
sfios, spre a nu-i face pizmaşi pe fraţii lui şi a-i stârni 
împotrivă-i. Şi îi spuse tatălui său: 

— Aceasta, o, tată al meu, nu este decât o parte din 
harurile soţiei mele! Ci, cu voia lui Allah, are să vină ozi 
când soţiei mele are să-i fie dat să-şi merite şi mai bine 
firitiselile tale! 

Şi îl rugă, de vreme ce era mulţumit, să îngăduie ca pe 
viitor numai broască-ţestoasă să aibă grija de a-i pregăti 
tăvile cu bucate, în fiecare zi. Iar sultanul primi, spunând: 

— Din toată inima mea părintească şi plină de dragoste, o, 
copilul meu! 

Şi cu mâncărurile acelea se întremă iarăşi pe deplin. lar 
ochii i se zviduiră şi ei. 

Şi, spre a sărbători vindecarea sa şi întoarcerea vederii, 
sultanul dete o petrecere mare la sărai, cu un ospăț falnic, 
la care îi pofti pe toţi cei trei fii ai săi cu soțiile lor. lar 
domniţele se gătiră cât putură mai bine, ca să se arate 
dinaintea sultanului într-un chip care să facă fala soţilor şi 
să le lumineze obrazul dinaintea părintelui lor. 

Iar broască-ţestoasă se găti şi ea spre a-i lumina obrazul 
soţului ei în faţa lumii, cu frumuseţea podoabelor şi cu 
hainele-i zarife. Şi, după ce fu dichisită întocmai precum 
voise, o trimise pe slujnica ei de credinţă la cumnată-sa a 
opt sute optzeci "i şaptea noapte cea mare s-o roage să-i 
împrumute, ei, broaştei-ţestoase, gâscă cea mai mare, pe 
care o avea în poiată, întrucât dorea, ea, broasca, să se 
ducă la sărai călare pe acea pasăre bună de călărit. Ci 
domniţa îi dete răspuns, prin mijlocirea limbii slujnicei, că 
dacă ea, domniţa, ar avea o gâscă atâta de frumoasă, s-ar 
folosi ea însăşi de o asemenea pasăre. Iar broasca, la 
răspunsul acesta, se prăvăli pe spate de râs şi o trimise pe 
slujnică la cea de-a doua domniţă, cu sarcina de a-i cere, 
numai cu împrumut pe-o zi, ţapul cel mai mare, pe care îl 


avea. Ci slujnica se întoarse la stăpână-sa aducându-i pe 
limbă un refuz însoţit de vorbe amare şi de cleveteli 
neplăcute. Şi broasca se stâlci şi se cutremură de râs şi fu 
până peste poate de înveselită şi de bucurată. 

Şi, când veni ceasul petrecerii şi când femeile sultanului se 
rânduiră frumos, sub porunca stăpânei lor, dinaintea uşii 
celei mari de la harem, spre a le întâmpina pe cele trei soţii 
ale fiilor sultanului, văzură deodată un nor de pulbere, ce se 
apropia cu mare repeziciune. Şi, din mijlocul acelui nor, se 
ivi în curând o gâscă urie-şească, ce zbura la faţa 
pământului, cu picioarele zvâcnind, cu gâtul întins şi cu 
aripile zbătute şi ducând-o cocoţată amarnic în spinare-i şi 
cu faţa răvăşită de spaimă, pe cea dintâi domniţă. Şi, 
numaidecât după ea, călare pe un ţap ce behăia şi zvârlea 
din copite, îngălată şi colbuită toată, se ivi şi cea de-a doua 
domniţă. 

Şi, la priveliştea aceea şi sultanul şi soţia sa rămaseră 
până peste poate de îmbufnaţi şi se făcură vineţi la chip, de 
ruşine şi de supărare. Iar sultanul izbucni împotriva lor în 
boscorodeli şi în mustrări, spunându-le: 

— lacătă-vă că nu sunteţi mulţumite de a-mi fi voit 
moartea prin greață şi otrăvire, mai vreţi să mă faceţi şi de 
râsul lumii şi să ne umiliţi şi să ne necinstiţi pe toţi în ochii 
norodului! 

Iar sultana şi ea, le primi cu nişte vorbe scorţoase şi cu 
nişte ochi poncişi. Şi nu se ştie ce s-ar fi întâmplat, de nu s- 
ar fi dat de veste chiar atunci de apropierea alaiului celei 
de-a treia domniţe. lar inima sultanului şi a soţiei sale se 
umplură de spaimă; întrucât îşi ziceau: „Dacă aşa a fost 
alaiul celor două domniţe dintâi, care-s de spiţa noastră de 
rapturi omeneşti, cum are să fie alaiul celei de-a treia, care- 
i din neamul broaştelor-ţes-toase?" Şi chemară într-ajutor 
numele lui Allah, zicând: „Nu este ajutor şi mântuire decât 
întru Allah, carele este mare şi puternic!" Şi aşteptară 
năpasta, ţinându-şi răsuflarea. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi opta noapte urmă: 

Şi aşteptară năpasta, ţinându-şi răsuflarea. 

Şi iacătă că ceata celor dintâi vestitori se ivi pe meidan, 
dând de ştire sosirea soţiei coconului Şater-Mohammad. Şi 
îndată se şi văzură patru saizi frumoşi, îmbrăcaţi cu atlazuri 
şi cu nişte mantii strălucite, cu mânecile fluturând, care 
veneau, cu nişte vergele lungi în mână, strigând: 

— Faceţi loc domniţei! 

Şi palanchinul, acoperit cu stofe scumpe şi frumos 
colorate, se ivi purtat pe umeri de nişte arapi tuciurii şi veni 
de se opri în josul scării de la intrare. Şi cobori din el o 
domniţă înveşmântată în strălucire şi în frumuseţe, pe care 
nimeni nu o cunoştea. Şi, cum se aşteptau să vadă coborând 
tot aşa şi broască-ţestoasă, crezură că domniţa aceea era 
însoţitoarea broaştei. Da dacă o văzură a opt sute optzeci şi 
opta noapte că suie numai ea scara şi că palanchinul se 
îndepărtează, fură cam nevoiţi să cunoască în ea pe soţia lui 
Şater-Mohammad şi s-o întâmpine cu toate cinstirile 
datorate cinului ei şi cu toată dragostea cuvenită. lar inima 
sultanului se umflă de drag la vederea frumuseţii, a 
gingăşiei, a iscusinţei, a purtării ei alese şi a farmecului a 
tot ce se revărsa din ea şi până şi din paşii ori din mişcările 
ei cele mai mărunte. 

Şi, întrucât venise ceasul de a se aşeza la ospăț, sultanul îi 
pofti pe fiii săi şi pe soțiile fiilor săi să ia loc împrejurul lui şi 
al sultanei. Şi începu masa. 

Or, felul cel dintâi de bucate aduse pe tablale fu, precum 
este datina, o tavă mare de orez fiert în unt. Ci, până a avea 
vreme careva să ia o înghiţitură, domniţa cea frumoasă 
apucă tava şi şi-o turnă pe toată în cap. Şi, tot atunci, toate 
boabele de orez se preschimbară în mărgăritare, care se 
revărsară de-a lungul pletelor domniţei şi se împrăştiară 
împrejurul ei şi căzură pe podea cu un zuruit vrăjit. 


Şi, până să apuce cei de faţă să se dezmeticească din 
uluiala lor dinaintea unei minuni atâta de strălucite, 
domniţa luă un castron mare, plin cu nişte ciorbă verde şi 
grasă de mulukhia şi şi-o turnă de-a valma pe cap. lar 
ciorba cea verde se preschimbă pe dată într-un potop de 
smaralde precum cea mai frumoasă apă, ce se revărsară 
de-a lungul pletelor şi al hainelor ei şi ajunseră de se 
împrăştiară împrejuru-i, îngemănându-şi culorile lor 
frumoase cu albeaţa neprihănită a mărgăritarelor de pe 
podea. 

Iar priveliştea acelor minuni îi ului până peste poate pe 
sultan şi pe musafirii săi. lar slujnicele se repeziră să aducă 
la masă alte tablale cu orez şi cu ciorbă de mulukhia. lar 
celelalte două domniţe, îngălbenind de-a binelea de pizmă, 
nu voiră să rămână cumva atâta de şterse sub izbânda 
cumnatei lor şi apucară şi ele, la rân-du-le, farfuriurile cu 
bucate. lar cea mai mare apucă tava cu orez, pe când cea 
de-a doua luă castronul cu ciorba cea verzuie. Şi şi le 
turnară fiecare pe cap. lar orezul rămase orez în părul 
uneia şi începu să se scurgă greţos pe capul pe care îl 
îngălă cu unt. Iar ciorba cea verde rămase ciorbă şi se 
scurse pe părul şi pe faţa şi pe hainele celei de-a doua, 
învăluind-o pe toată într-o năclăială verde, ca într-o ocară 
de vacă, scârboasă şi cleioasă, până peste poate. 

Iar sultanul, la priveliştea aceea, rămase îngreţoşat până 
peste marginile îngreţoşării şi ţipă la cele două nurori mai 
mari ale sale să se scoale de acolo şi să iasă din sală, 
departe de ochii lui. Şi le dete de înţeles că nu mai voia să 
le vadă de-aci înainte, nici măcar să nu le mai simtă 
mireasma. lar ele se sculară, pe clipă pe dată şi plecară din 
faţa lui, cu soţii lor, ruşinate, umilite şi şi-loase. Şi-atâta cu 
ele! 

Ci în ceea ce îi priveşte pe domniţa cea minunată şi pe 
beizadea Şater-Mohammad, soţul ei, apoi aceştia rămaseră 
numai ei în sală cu sultanul, care îi sărută şi îi strânse la 
piept cu bucurie şi le spuse: 


— Numai voi sunteţi copiii mei! 

Şi dori să-şi scrie pe dată scaunul de domnie pe numele 
fiului său cel mic şi porunci să se adune toţi emirii şi toţi 
vizirii şi scrise de faţă cu ei scaunul de domnie pe capul lui 
Şater-Mohammad, ca lăsată şi ca moştenire, singur lui, fără 
ceilalţi urmaşi ai sultanului. Şi le spuse celor doi: 

— Voiesc ca de aici înainte să locuiţi cu mine, în sărai, 
întrucât fără voi aş muri numaidecât. 

lar ei răspunseră: 

— A asculta înseamnă a ne supune! lar dorinţa ta este 
asupra capului şi asupra ochilor noştri! 

lar domniţa cea năzdrăvană, ca nu care cumva să fie 
ispitită a-şi mai lua vreodată chipul de broască-ţestoasă, 
care ar fi putut să işte vreo tulburare neplăcută bătrânului 
a opt sute optzeci/'opta noapte sultan, dete poruncă 
slujnicei sale să-i aducă pe dată carapacea pe care o lăsase 
acasă. Şi când avu carapacea în mâinile sale, o arse şi o 
făcu cenuşă. Şi de-atunci rămase pe totdeauna sub chipul 
de domniţă. Şi slavă lui Allah, carele a dăruit-o cu un trup 
fără de cusur, minune a ochilor! 

Iar Atoateîmpărţitorul îi coperi mai departe cu milele sale 
şi le dărui o puzderie de copii. Şi trăiră mulţumiţi şi 
înfloritori. 

lar Şeherezada, dacă văzu că sultanul o ascultă nu fără 
plăcere, mai spuse, în noaptea aceea, povestea cu: 

Fata neguţătorului de boabe de năut mi s-a povestit, 
printre câte mi s-au povestit, că era odată în cetatea Cairo 
un neguţător de boabe de năut, cinstit şi prețuit de toţi, pe 
care Atoatedătătorul îl dăruise cu trei fete şi alt nimica să-i 
ducă stirpea mai departe. Şi, măcar că îndeobşte fetele nu 
aduc cu ele vreo binecuvântare, neguţătorul de năut 
primise cu împăcare darul Zămislitorului său; şi îşi iubea 
fetele cu o iubire mare. Şi-apoi, fetele erau ca nişte lune, iar 
cea mai mică le întrecea pe cele două surori ale ei şi la 
frumuseţe şi la farmec şi la gingăşie şi la cuminţenie şi la 


deşteptăciu-ne şi la desăvârşiri. lar pe micuța aceea o 
chema Zeina. 

Or, în fiecare dimineaţă, cele trei fete se duceau la o 
meşteră care le învăţa meşteşugul cusutului de horbote pe 
mătăsuri şi pe catifeluri. Căci vânzătorul de năut, părintele 
lor, omul acela de treabă, dorise ca fetele lui să aibă o 
creştere aleasă, aşa ca ursita să poată să scoată în calea 
măritişului lor niscaiva feciori de negustori mari şi nu nişte 
fii de precupeţi de rând ca el. 

Şi, în fiecare dimineaţă, când se duceau la meştera lor de 
horbote, fetele treceau pe sub fereastra fiului sultanului, cu 
mijlocul lor mlădiu, cu înfăţişarea lor de domniţe şi cu cele 
şase perechi de ochi babilonici, ce răzbăteau în toată 
frumuseţea prin iaşmacul ce-l purtau peste obraz. 

Iar fiul sultanului, în fiecare dimineaţă, când le vedea că 
vin, le striga de la fereastră, cu un glas aţâţător: 

— Salamaleikum asupra fetelor precupeţului de boabe de 
năut! Salamaleikum asupra celor trei slove drepte ale 
alfabetului! 

lar cea mai mare şi cea mai mijlocie răspundeau 
totdeauna cu un zâmbet uşor din ochi, la urarea fiului 
sultanului; cea mai mică însă nu răspundea deloc şi îşi 
vedea de drumul ei, fără ca măcar să-şi ridice capul. Da 
dacă fiul sultanului stăruia, cerând de pildă veşti despre 
boabele de năut şi despre preţul pe piaţă al boabelor de 
năut şi despre vânzarea boabelor de năut şi despre cât de 
bune sau cât de rele sunt boabele de năut şi despre 
sănătatea neguţătorului de boabe de năut, atunci, fata cea 
mică, numai ea, răspundea, fără ca baremi să se ostenească 
a-i arunca o privire şahzadelei: 

— Da ce-i între boabele de năut şi tine, o, faţă de năut? Şi 
tustrele pufneau în râs şi-şi vedeau de drumul lor. Or, fiul 
sultanului, care era îndrăgostit cu patimă de fata cea mai 
mică a neguţătorului de boabe de năut, micuța Zeina, nu 
mai contenea să se amărască de batjocura, de nepăsarea şi 
de nezorul ei la dorurile lui. Şi, într-o zi, când fata îşi râse 


de el mai tare ca de obicei, în răspunsul la întrebările lui, 
văzu că nu are să dobândească nimica de la ea cu vorbe 
dulci şi hotări să-i plătească umilind-o şi pedepsind-o. 

Şi-aşa, cum era fiu de sultan şi avea putere deplină asupra 
sufletelor, porunci să vină la el neguţătorul de boabe de 
năut şi îi spuse: 

— Eşti chiar tatăl celor trei fete? 

Iar precupeţul, tremurând, răspunse: 

A opt sute optzeci "i noua noapte 

— Da, pe Allah! Ya sidi. Iar fiul sultanului îi spuse: 

— Păi, bre omule, vreau ca mâine, la ceasul de rugăciune, 
să te întorci aici, dinaintea mea, îmbrăcat şi gol totodată, 
râzând şi plângând în aceeaşi clipită şi călare în vreme ce ai 
să mergi pe picioarele tale. Şi dacă, spre nenorocul tău, ai 
să-mi vii aşa cum eşti, fără a-mi mulţumi cererile, ori dacă ai 
să mă mulţumeşti cu una, da nu ai să le îndeplineşti şi pe 
celelalte două, pieirea ta va fi fără zăbavă, iar capul tău are 
să-ţi zboare de pe gru-maji! 

Şi bietul precupeţ de boabe de năut sărută pământul şi 
plecă gândind: „Aceasta, cu adevărat, este o treabă până 
peste poate! lar pieirea mea este fără de izbavă, hotărât!" 

Şi, galben de-a binelea la chip, ajunse la fetele sale, cu 
burdihanul pântecelui întors pe dos şi cu nasul alungit până 
la picioare. 

Iar fetele îi văzură îngrijorarea şi necazul, iar cea mai 
mică, tinerica Zeina, îl întrebă: 

— Pentru ce, o, părinte al meu, te văd atâta de galben la 
chip, iar lumea s-a înnegurat dinaintea feţei tale? 

Şi el răspunse: 

— O, fata mea, am în lăuntrurile fiinţei mele o năpastă, iar 
în piept, o apăsare! 

Iar tânăra îi zise vânzătorului de boabe de năut, tatăl ei: 

— Povesteşte-mi năpasta, o, taică, întrucât poate că în felul 
acesta are să ţi se curme apăsarea şi are să ţi se uşureze 
pieptul! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute optzeci şi noua noapte urmă: 

Poate că în felul acesta are să ţi se curme apăsarea şi are 
să ţi se uşureze pieptul! 

Iar el îi povesti tot necazul, de la început până la sfârşit, 
fără a uita nici un amănunt. Ci nu este de nici o trebuinţă 
să-l mai spunem şi noi încă o dată. 

Când auzi povestea necazului tatălui său şi când înţelese 
pricina supărării, a schimbării la chip şi a apăsării din 
pieptul lui, se porni pe-un râs, da un râs, de era să leşine de 
râs. Pe urmă se întoarse înspre el şi îi spuse: 

— Aşadar, numai atâta era, o, taică al meu? Pe Allah! 
Atuncea, fii fără de păs şi fără de grijă şi ţine-te de poveţele 
mele în necazul acesta! Şi are să-i vie rândul şi fiului 
sultanului, nimicură ăla, să-şi muşte degetele şi să crape de 
ciudă. lacă-aşa! 

Şi chibzui o clipă şi zise: 

— In ceea ce priveşte porunca dintâi, nu ai decât să te duci 
la vecinul nostru, pescarul şi să-l rogi să-ţi vândă un năvod 
de-al lui. Şi să-mi aduci năvodul acela şi am să-ţi fac o 
mantie pe care să ţi-o pui pe trup, după ce ai să-ţi lepezi 
toate hainele. Şi, în felul acesta, ai să fii şi gol şi îmbrăcat 
totodată. Iar în ce priveşte cea de-a doua poruncă, nu ai 
decât, atunci când ai să te duci la palatul sultanului, să iei 
cu tine o ceapă. Şi să te freci cu ea la ochi, încă din prag. Şi 
ai să şi plângi şi ai să şi râzi în aceeaşi clipită. Şi, într-un 
sfârşit, în ce priveşte cea de-a treia poruncă, du-te, o, taică 
al meu, la vecinul nostru, asinarul şi roagă-l să-ţi dea 
împrumut mânzul lui de măgar fătat anul acesta. Şi să iei 
măgăruşul cu tine şi, când ai să ajungi la fiul sultanului, 
neisprăvitul acela, să încaleci pe măgăruş şi, întrucât 
picioarele tale au să atingă pământul, ai să mergi totodată 
pe picioarele tale, pe măsură ce măgăruşul are să meargă 
sub tine. Şi, în felul acesta, ai să fii şi călare şi pe jos 


totodată! Şi-aceasta-i povaţa mea! Ci Allah este cel mai 
puternic şi singur el este înţelept! 

A opt sute optzeci şi noua noapte când vânzătorul de 
boabe de năut, tatăl mintoasei Zeina, auzi vorbele acelea 
ale fetei sale, o sărută pe fată între ochi şi îi spuse: 

— O, fiică a tatălui tău şi a mamei tale, o, Zeina, cine aduce 
pe lume fete ca tine acela nu mai moare! Slavă Aceluia 
carele ţi-a pus atâta deşteptăciune şi atâta minte în cap! 

Şi, pe clipă pe dată, lumea i se însenină dinaintea ochilor, 
grijile i se spulberară din inimă şi pieptul i se umflă. Şi 
mâncă oleacă şi bău un ulcior cu apă şi se duse să facă tot 
ce-l învățase fiică-sa. 

Şi-a doua zi, când totul fu gata, cum trebuia, neguţătorul 
de boabe de năut se duse la sărai şi intră la fiul sultanului, 
cu chipul şi cu înfăţişarea cerute, îmbrăcat şi gol totodată, 
râzând şi plângând într-aceeaşi clipită, mergând pe jos şi 
tot atunci călărind, pe când măgăruşul speriat începuse să 
zbiere şi să se vântuie în mijlocul sălii de primire. 

La priveliştea aceea, fiul sultanului se mânie şi se îm-bufnă 
până peste fire şi, neputând nicicum să-l pună pe 
neguţătorul de năut să îndure pedeapsa cu care îl 
probozise, dat fiind că omul îndeplinise poruncile ce i se 
dase, simţi că-i plesneşte băşica fierii din ficat. Şi se jură în 
sineşi că acum are să-şi plătească asupra chiar a fetei şi că 
are s-o nimicească fără de scăpare. Şi îl izgoni pe 
neguţătorul de boabe de năut şi începu să chib-zuiască în 
ce fel să-şi împlinească răutăţile asupra fetei. Şi-aşa cu el! 

Ci în ceea ce o priveşte pe tinerica de Zeina, cum era tare 
mintoasă şi cum avea un ochi care vedea departe, iar nasul 
ei adulmeca mersul întâmplărilor, îi cam dete prin gând, din 
felul cum taică-său îi zugrăvise starea de furie a fiului 
sultanului, că afurisitul de băiat are să se ia de ea într-un 
chip primejdios. Şi îşi zise: „Până a se lua el de noi, ia să ne 
luăm noi de el!" Şi se sculă în picioare şi se duse să caute un 
meşter de arme tare priceput în meseria lui şi îi zise: 


— Vreau să-mi întocmeşti, o, taică al mâinilor dibace, o 
platoşă toată numai din oţele, pe măsura mea şi nişte 
pulpare şi nişte braţare şi un coif tot din oţel. Da-i 
numaidecât ca aceste lucruri să fie făcute în aşa fel, încât la 
cea mai uşoară mişcare în mers şi la cea mai uşoară 
atingere să scoată un zangăt ascuţit şi un vuiet înfricoşător. 

lar meşterul răspunse că ascultă şi că se supune şi nu 
zăbovi mult până ce să-i făurească lucrurile cerute, 
întocmai aşa precum fuseseră poruncile. 

Or, când se lăsă noaptea, tinerica Zeina se străvesti 
cumplit îmbrăcând hainele de fier şi luă în buzunar o 
pereche de foarfece şi un brici de bărbierit şi înşfacă în 
mână o furcă ascuţită şi plecă la sărai, întrarmată astfel. 

Şi, când văzură de departe cum venea viteazul acela 
înfricoşător, străjerul de la poartă şi paicii palatului o luară 
la fugă în toate părţile. Şi, înlăuntrul saraiului, robii 
înspăimântați de vuietul asurzitor, pe care îl scoteau 
feluritele părţi ale hainelor de fier şi de înfăţişarea cruntă a 
celui ce le purta şi de ţăpoiul pe care îl rotea pe sus, urmară 
pilda străjerului porţii şi a paicilor şi deferă zor să se 
pitească fiecare, cu burta lipită de pământ, prin vreun 
ungher bine ferit. Şi, în felul acesta, fata pre-cupeţului de 
boabe de năut, neîntâlnind nici o piedică şi nici cea mai 
uşoară năzăreală de împotrivire, răzbătu fără de supărare 
până la odaia în care şedea, de obicei, licheluţa aceea de 
fecior al sultanului. 

Iar fiul sultanului, când auzi tot zăngănitul năprasnic şi 
când văzu că intră peste el acela care îl stârnea, fu cuprins, 
la vederea lui, de o spaimă mare şi gândea că are să vadă 
ivindu-se vreun efrit răpitor de suflete. Şi îngălbeni de tot, 
începu să dârdâie şi să clănţăne din dinţi şi se prăbuşi pe 
podea, strigând: 

A opt sute optzeci şi noua noapte 

— O, preaputernicule efrit răpitor de suflete, cruţă-mă şi 
Allah are să te cruţe! 

Ci fata îi răspunse, luând un glas cumplit: 


— Leagă-ţi cleanţa şi fălcile, o, puşlamao, că de nu, îţi înfig 
furca aceasta în ochi! 

Iar băiatul, înfricoşat, strânse din buze şi din fălci şi nu 
cuteză nici să mai scoată vreo vorbă, nici să mai facă vreo 
mişcare. lar fata precupeţului de boabe de năut se duse la 
el, pe când băietanul sta aşa pe podea, nemişcat şi pierit; şi, 
scoțând foarfecele şi briciul de bărbierit, îi rase jumătate de 
mustăcioară şi jumătate de barbă din partea stângă, 
jumătate de păr din partea dreaptă şi amândouă 
sprâncenele. După care îl mânji pe faţă cu balegă de măgar 
şi-i băgă o bucată în gură. Şi, când sfârşi, plecă aşa cum 
venise, fără a cuteza cineva să i se aţină în cale. Şi se 
întoarse fără de nici un necaz acasă, unde se dezbrăcă 
repede de hainele de sârmă şi se culcă lângă surorile sale, 
ca să doarmă un somn bun până dimineaţa. 

Şi, în ziua aceea, ca de obicei, cele trei surori, după ce se 
spălară şi se pieptănară şi se dichisiră, plecară de-acasă 
spre a se duce la meşteriţa lor întru ale chindi-selilor. Şi, ca 
în toate dimineţile, trecură pe sub fereastra fiului 
sultanului. Şi îl văzură cum sta, după năravul lui, acolo la 
fereastră, ci cu faţa şi cu capul înfololite într-o basma, în aşa 
chip, că numai ochii i se vedeau. Şi tustrele, altmintrelea de 
cum le era felul obişnuit de-a se purta faţă de el, se uitară la 
fiul sultanului cu stăruinţă şi cu marghioleli. Iar fiul 
sultanului îşi zise: „Nu ştiu, da socot că se cam dau pe 
brazdă! Poate că, datorită basmalei care îmi învăluie capul 
şi faţa, se face că ochii mi se arată mai frumoşi!" Şi strigă 
înspre ele: 

— Hei, voi cele trei litere drepte ale alfabetului, o, 
puiandre ale inimii mele, salamaleikum asupra voastră, 
tustrele! Ce vă mai fac boabele de năut în dimineaţa 
aceasta? 

O mie şi una de nopţi iar cea mai mică dintre cele trei 
surori, tinerica Zeina, săltă capul spre el şi îi răspunse 
pentru surorile ei: 


— Hei, uallah! Şi asupra ta să fie salamalecul, o, chip 
înfofolit! Ce-ţi mai fac în dimineaţa aceasta partea stângă a 
bărbii şi mustăţile şi ce-ţi mai face jumătatea cea dreaptă a 
capului şi ce-ţi mai fac sprâncenele şi ţi-a fost pe gust 
balega de măgar, o, drăguţule? Deie Allah să ai o mistuire 
plăcută la inima ta! 

Şi, după ce grăi acestea, o luă la fugă împreună cu surorile 
sale, chicotind de râs şi făcând din depărtare înspre fiul 
sultanului nişte semne de zeflemea şi de batjocoră. Şi-aşa! 

Şi, când auzi şi văzu toate astea, fiul sultanului pricepu, 
fără de vreo îndoială, că efritul de cu noapte nu fusese altul 
decât fata precupeţului de boabe de năut. Şi, mânios peste 
măsură, simţea cum fierea din beşica lui i se suie la nas şi se 
jurui că ori are să-i vie de hac fetişcanei, ori moare. Şi, 
ticluind un gând, aşteptă un răstimp ca să-i crească la loc 
barba, mustăţile, sprâncenele şi părul, şi-apoi porunci să vie 
dinainte-i precupeţul de boabe de năut, tatăl potrivnicei cea 
tinerea; şi precupeţul îşi zise, mergând înspre saraiul 
împărătesc: „Cine ştie, de data aceasta, ce belea mă mai 
aşteaptă din partea puşlamalei aceleia?" Şi ajunse cam nu 
prea înseninat dinaintea fiului sultanului, care îi spuse: 

— la ascultă, bre! Vreau să mi-o dai de soţie pe fata ta, cea 
de-a treia, de care sunt îndrăgostit amarnic! Şi, de-ai să 
cutezi să nu vrei, are să-ţi zboare căpăţâna de pe grumaz! 

lar precupeţul de boabe de năut răspunse: 

— Nu stă împotrivă nimica! Ci fiul sultanului nostru 
îngăduiască-mi numai un răspas scurt de vreme, ca să mă 
duc s-o întreb şi pe fata mea, înainte de a o mărita! 

Iar el răspunse: 

— Du-te şi întreab-o, dar să ştii bine că, dacă n-o să vrea, 
are să guste ca şi tine moartea cea neagră! 

A opt sute optzeci şi noua noapte i năucitul de precupeţ de 
boabe de năut se duse la fiică-sa şi-i povesti cum stă treaba 
şi spuse: 

— O, fata mea, aceasta-i o năpastă de neabătut! Ci 
copilandra începu să râdă şi-i zise: 


— Pe Allah! O, taică, nu-i în treaba aceasta nici un fel de 
năpastă şi nici măcar mireasmă de năpastă. Întrucât 
căsătoria aceasta este o binecuvântare pentru mine şi 
pentru tine şi pentru surorile mele, fetele acestea. Iar eu 
îmi dau învoirea. 

Şi precupeţul de boabe de năut se duse să ducă răspunsul 
fetei la fiul sultanului, care se înfioră de bucurie şi de 
mulţumire. Şi dete poruncă să se facă fără de zăbavă 
pregătirile de nuntă, care începură numaidecât. Şi-aşa cu 
el! 

Ci în ceea ce o priveşte pe copilandră, apoi ea se duse să 
caute un cofetar priceput în meşteşugul de a face păpuşi de 
zahăr şi îi spuse: 

— Vreau de la tine să-mi faci o păpuşă toată de zahăr, care 
să fie de mărimea mea şi să semene cu mine şi să aibă 
culoarea mea, cu părul făcut din fire de zahăr şi cu nişte 
ochişori negri şi cu o guriţă şi un năsuc drăgălaşe şi cu nişte 
sprâncene lungi şi subţirele, cu tot ce trebuie peste tot. 

Şi cofetarul, care avea nişte degete foarte îndemânatice, îi 
ticlui o păpuşă pe măsura şi pe asemănarea ei, atât de bine 
lucrată, că nu-i lipsea decât graiul spre a fi o fiică de-a lui 
Adam. 

Or, când veni noaptea de împreunare a nunţii, fata, ajutată 
de surorile ei, care ajunseră domniţele sale de fală, îşi 
petrecu cămaşa peste trupul păpuşii, pe care o culcă în pat, 
în locul ei şi cobori asupra-i pologul patului. Şi le dete 
surorilor sale poveţele de trebuinţă şi se duse să se culce în 
odaie în dosul patului. 

Şi, când veni ceasul de împreunare, cele două fete, 
surorile mintoasei Zeina, ieşiră înaintea soţului şi îl poftiră 
în odaia de nuntă. Şi, după ce îi făcură urările de cuviinţă şi 
îl dădăciră cum să se poarte cu sora lor, adăugară: 

— Este gingaşă şi ţi-o încredinţăm! Şi-i drăgălaşă şi dulce 
şi nu o să aia te plânge deea! 

Apoi îşi luară rămas-bun de la el şi îl lăsară singur în odaie. 


Şi fiul sultanului, aducându-şi aminte atunci toate jignirile 
câte îl făcuse să le îndure fata procupeţului de boabe de 
năut şi toate mâniile strânse în el împotriva ei şi toate 
umilinţele lui şi toate batjocurile cu care îl năpădise, se 
apropie de copila pe care o socotea că e culcată sub polog şi 
care îl aştepta nemişcată. Şi îşi trase deodată sabia cea 
mare din teacă, şi-i arse o izbitură din toate puterile lui, de-i 
zbură capul făcut ţăndări în toate părţile. lar una dintre 
bucăţi îi intră în gura pe care o ţinea deschisă, revărsând 
un potop de sudalme asupra celei căsăpite. Şi simţi gustul 
de zahăr şi se minună cu minunare mare şi strigă: „Pe viaţa 
mea! lacătă că după ce m-a făcut, pe când era vie, să 
mănânc balega amară a măgarilor, mă face acuma, când a 
murit, să gust dulceaţa cea mai aleasă a cărnii ei." 

Şi, încredinţat că retezase capul unei făpturi atâta de 
dulci, îşi lăsă durerea să răbufnească şi vru să-şi spintece 
pântecele cu sabia ce-i slujise să ţăndărească păpuşa. 

Ci deodată copilandra cea vie ieşi din ascunzătoarea ei şi, 
pe la spate, îl apucă de mână şi îl sărută, spunându-i: 

— Să ne iertăm, iar Allah are să ne ierte şi El! 

Iar fiul sultanului îşi uită toate necazurile când văzu 
zâmbetul fetişcanei celei dulci, pe care o jinduise atâta. Şi o 
iertă, şi-o iubi. 

Şi trăiră în spornicie, lăsând o puzderie de urmaşi. 

Iar Şeherezada, nesimţindu-se deloc ostenită în noaptea 
aceea, îi mai povesti sultanului Şahriar povestea următoare, 
care-i povestea cu Dezlegătorul. 

A opt sute optzeci şi noua noapte dezlegătorul se 
povesteşte că trăia odată, în prăvălia lui, din cetatea 
Damascului, din ţara Şamului, un tânăr neguţător care era 
ca luna în cea de-a paisprezecea noapte a ei, atâta de 
frumos şi atâta de ispititor, încât niciuna dintre cele ce 
târguiau în suk nu putea să steie împotriva frumuseţii lui 
minunate. Căci, cu adevărat, flăcăul era o bucurie pentru 
ochiul care îl privea şi o osândă pentru sufletul celui ce-l 
vedea. Şi anume despre ela zis poetul: 


Stăpân îmi e sultanulfrumuseţii, lar în făptura-i, parcă 
plămădită De însuşi Ziditorul lumii, creţii Sunt toţi de fală, 
pentru că-i zidită Fără prihană şi desăvârşită. 

Înfăţişarea-i dulce-i şi gingaşă, Pe cât îi este inima de 
crudă; Iar ochii-i lungi, cu geană pătimaşă, Stârnesc război, 
zavistie şi ciudă Acelora ce-ar vrea să nu le pese De-atâtea 
haruri şi mândreţi alese şi pun pojaruri, jinduri şi roşeaţă 
Şi-n inimile cele mai de gheaţă. 

Cârlionţate, pletele-catran Ca scorpionii-s; mijlocu-i 
subţire Precum e ramul arborelui ban, Ca bambusul, 
mlădiul peste fire. 

Bine-ntocmite-s şoldurile-i coapte, Ce tremură, când calcă- 
n mersu-i lin, Precum iaurtul crud al unui lapte In strachina 
vreunui beduin. 

Or, într-o bună zi, flăcăul şedea, ca de obicei, la geamlâcul 
prăvăliei sale, cu ochii lui mari şi negri şi cu ispita chipului 
său, când intră o hanâmă ca să facă vreo târgu-ială. Iar el o 
întâmpină cu cinstire şi se porni între ei tocmeala asupra 
vânzării şi a cumpărării. Ci, peste o clipită, hanâma, înrobită 
cu totul de farmecele lui, îi spuse: 

— O, chip de lună, am să viu şi mâine să te văd. Şi ai să fii 
mulţumit de mine! 

Şi îl lăsă, după ce cumpără oarece, plătind fără a se 
precupeţi şi plecă în calea ei. 

Şi, aşa cum făgăduise, veni iar la prăvălie, a doua zi, la 
acelaşi ceas. Da ţinea de mână o copilandră cu mult mai 
tânără decât ea şi mai drăgălaşă şi mai ispititoare şi mai 
lipicioasă. Iar neguţătorul cel tânăr, când o văzu pe noua 
venită, nu mai avu ochi decât pentru ea şi nu o mai luă în 
seamă pe cea dintâi, de parcă nici nu o mai vedea. lar 
aceasta, până la urmă, îi spuse: 

— O, chip binecuvântat, pe Allah! Nu ai ales rău. Şi, dacă 
vrei, am să slujesc de mijlocitoare între tine şi fetişcana 
aceasta, care este chiar fata mea. 

lar flăcăul spuse: 


— Binecuvântarea se află în mâna ta, o, prea-aleasă 
hanâmă! Hotărât, pe Prorocul! 

— Asupra lui fie rugăciunea şi pacea! 

— Dorul meu este până peste poate pentru copilanda 
aceasta, fiica ta. Ci, vai! Dorul nu este împlinit aievea şi, 
dacă stau să judec din cele ce se văd, fiica ta este prea 
bogată pentru mine. 

Ci ea se împotrivi, spunând: 

— Pe Prorocul! O, fiul meu, nu este nimica! Întrucât avem 
să te iertăm de zestrea pe care soţul este dator s-o scrie pe 
numele soţiei şi luăm pe seama noastră toate angaralele 
nunţii şi toate cheltuielile. Aşa că nu ai decât să te învoieşti 
şi ai să dobândeşti un culcuş bun, o pâine caldă, un trup 
proaspăt şi bunăstare! Întrucât, atunci când dai de o 
făptură atâta de frumoasă ca tine, o iei aşa cum este, fără a- 
i mai cere altceva decât să se poarte cu volnicie la ceea ce 
ştii, vârtos, dârz şi îndelung. 

A opt sute nouăzecea noapte iar flăcăul răspunse: 

— Nu este nimica împotrivă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute nouăzecea noapte urmă: 
vârtos, dârz şi îndelung. Iar flăcăul răspunse: 

— Nu este nimica împotrivă. 

Şi, acolo pe loc, căzură la învoială în toate privinţele şi se 
hotări ca nunta să se sărbătorească în cel mai scurt 
răstimp, fără de slujbe şi fără de mosafiri, fără de 
meterhanale, fără de dănţuitoare şi de cântărețe şi fără de 
preumblări şi alaiuri. 

Şi, la ziua hotărâtă, se trimise după cadiu şi după martori. 
Şi fu scris senetul, precum învaţă Legea. lar mama, de faţă 
cu cadiul şi cu martorii, îl pofti pe flăcău în odaia de nuntă şi 
îl lăsă singur cu soţia sa, spunându-i: 

— Bucuraţi-vă de norocul vostru, o, copiii mei! 

Şi, în noaptea aceea, nu se mai află în toată cetatea 
Damascului, din ţara Şamului, o pereche mai frumoasă 


decât a celor doi tineri îmbrăţişaţi, care se potriveau unul 
cu celălalt ca două jumătăţi dintr-o migdală. 

Şi-a doua zi, după o noapte petrecută în desfătări, mirele 
se sculă şi se duse să-şi facă spalările cele de datină Ia 
hammam. După care se duse la prăvălia lui, ca de obicei şi 
şezu acolo până la închiderea sukului. Iar atunci se sculă şi 
plecă la casa lui cea nouă, la nevastă-sa. 

Şi intră la harem şi se duse drept la odaia de nuntă, unde 
în ajun se dedulcise cu atâtea lucruri minunate. Şi iacătă că, 
Sub pologul patului, soţia lui, cu pletele desfăcute, dormea 
lipită de un copilandru cu obrazul neadumbrit de-un fir de 
păr şi care o strângea cu patimă la piept. 

La priveliştea aceea, lumea se înnegură pe chipul mirelui, 
care se buluci afară din odaie spre a se duce s-o caute pe 
soacră-sa şi s-o aducă să vadă ceea ce era de văzut. Şi chiar 
că dete de soacră-sa, care sta în pragul odăii şi care, atunci 
când îl văzu galben la chip şi tare tulburat, îi zise: 

— Ce ai, o, fiul meu? Roagă-te întru Prorocul! Iar el 
răspunse: 

— Asupra lui fie rugăciunea şi pacea! Ce e asta, o, maică? 
Ce este ceea ce văd eu în pat? Mă adăpostesc întru Allah 
împotriva vicleniilor Celui bătut cu pietre? 

Şi scuipă năprasnic pe jos, ca asupra cuiva ce-ar fi fost la 
picioarele sale. lar soacra spuse: 

— Şi pentru ce, o, fiul meu, toată mânia aceasta şi toată 
tulburarea aceasta? Oare din pricină că soţia ta este cu 
altcineva? Ci, pe vredniciile Prorocului! Au tu socoţi că 
poate cineva să se hrănească, oare, cu văzduhul 
vremurilor? Şi socoţi că ţi-am dat-o pe fata mea de soţie, 
fără a-ţi cere nimica de zestre şi de diată, ca tu acuma să te- 
apuci să-i osândeşti purtarea şi să-i strici toanele? Da asta-i 
un naz mare din partea ta, fiul meu! Întrucât mai degrabă 
ar trebui să-ţi spui că două femei ca noi nu ar fi izbândit să- 
şi trăiască zilele dacă nu ar fi fost slobode să facă ce vor! 
Acuma pricepi? 


Iar mirele, buimăcit de toate câte auzea, nu izbuti decât să 
îngaime: 

— Mă adăpostesc întru Allah! El este Atotmilosârd-nicul! 

lar soacra urmă: 

— Ce, tot te mai plângi? Păi, copile al meu, dacă felul 
nostru de a trăi nu îţi este pe plac, nu ai decât să ne arăţi 
cât îţi sunt de late spetele! 

A opt sute nouăzecea noapte la vorbele acestea, tinerelul, 
până peste măsură de mânios, strigă, în aşa fel ca să fie 
auzit şi de mamă şi de fiică: 

— Mă despărţesc de ea! Pe Ajlah şi pe Prorocul! Mă 
despărţesc! 

Şi, tot atunci, de sub polog, tânăra nevastă se ridică 
trosnindu-şi oasele şi, auzind rostirea despărţeniei, îşi trase 
degrabă iaşmacul peste faţă, ca să nu mai stea dezvelită 
dinaintea aceluia care de aci încolo nu mai era [) entru ea 
decât un străin. Şi, odată cu ea, ieşi de sub po-og şi făptura 
cu care şezuse îmbrăţişată atât de drăgăstos. Or, făptura 
aceea, care de departe semăna cu un băieţandru fără 
barbă, era, numai văzându-i valul părului desfăşurat 
deodată, de-i ajungea până la glezne, era o copilă. 

Şi, pe când bietul tinerel sta înţepenit de uluială, doi 
martori, pe care soacra îi ascunsese în dosul unei perdele, 
se iviră şi spuseră: 

— Am auzit rostirea de despărţenie şi adeverim că te-ai 
despărţit de soţia ta! 

lar mama îi spuse, râzând: 

— Eh, fiul meu, nu-ţi mai rămâne decât să pleci! Şi, ca să 
nu te duci cu o părere greşită, află că fetişcana de colea şi 
care era culcată cu soţia ta, este fata mea cea mai mică. lar 
ceea ce ai gândit tu este un păcat pe sufletul tău! Da să mai 
ştii că soţia ta a fost mai întâi măritată cu un tinerel care-i 
era drag şi care o avea şi el dragă. Ci, într-o zi, s-au certat 
şi, în toiul dihoniei, ginerele meu i-a spus fetei mele: „Mă 
despărţesc de trei ori!" Şi tu ştii că acesta-i jurământul de 
despărţenie cel mai greu şi cel mai sfânt. Iar acela care l-a 


rostit nu poate să se mai însoare cu soţia lui de până aci, 
dacă i-ar veni cheful într-o zi, decât dacă soţia lui leagă alt 
măritiş cu alt bărbat, care, la rându-i, s-o lase şi el. Şi-aşa că 
aveam trebuinţă de un dezlegător, fiul meu. Şi l-am căutat 
multă vreme pe dezlegătorul acela, fără a-l găsi. Şi, până la 
a opt sute nouăzecea noapte urmă, am dat de tine. Şi am 
priceput, de cum te-am văzut, că ai să fii un dezlegător 
desăvârşit. Şi te-am ales. Şi s-a petrecut ceea ce s-a 
petrecut. Uassalam! 

Şi, cu asta, îl împinse afară din casă şi încuie poarta, în 
vreme ce soţul dintâi, de faţă cu tot acelaşi cadiu şi tot 
aceiaşi martori, scrise al doilea senet de căsătorie cu soţia 
lui dintâi. 

— Şi-acesta-i, o, norocitule sultan, povestea cu 
Dezlegătorul. Ci ea-i departe de-a fi la fel de desfătătoare 
ca povestea căpeteniei de agii. 

Povestea cu căpetenia de agii era odinioară la Cairo un 
kurd, venit în Egipt pe vremea domniei sultanului cel 
atotbiruitor, Saladin -aibă-l Allah întru milele sale! Şi kurdul 
acela era un ins cumplit de voinic, cu nişte mustăţi mari şi 
cu o barbă, de i se suia până la ochi şi cu nişte sprâncene, 
de-i cădeau peste ochi şi cu nişte smocuri de păr, de-i 
ieşeau din nas şi din urechi. lar chipu-i era atâta de 
amarnic, încât ajunse repede căpetenie de agii. lar 
puşlamalele din mahala numai cât ce-l vedeau de departe şi 
O şi luau la fugă, slobozindu-şi picioarele în vânt, mai 
sprinteni decât dacă ar fi zărit ivindu-se vreo gulă. Iar 
mamele îşi speriau copiii spunându-le că au să-l cheme pe 
kurd, atuncea când aceştia nu erau cuminţi. Într-un cuvânt, 
era spaima mahalalei şi a cetăţii. 

Or, într-o bună zi, zdrahonul simţi cum îl apasă 
singurătatea şi se gândi că tare bine ar fi, seara, când se 
întoarce acasă, să găsească şi el nişte carne proaspătă bună 
de luat în gură. Şi aşa că se duse să caute o peţitoare şi-i 
zise: 


— Vreau să-mi iau femeie. Da am păţit multe şi ştiu câte 
belele aduc îndeobşte femeile cu ele. Drept aceea, Întrucât 
doresc să am cât mai puţine încurcături cu putinţă, vreau 
să-mi găseşti o fată fecioară, care să nu se fi depărtat 
vreodată de poalele maică-sii şi care să fie gata a trăi cu 
mine într-o casă alcătuită numai dintr-o odaie. Şi pun 
învoiala ca niciodată să nu iasă din casa şi din odaia aceea. 
Şi ia vezi dacă poţi ori dacă nu poţi să găseşti o atare fată! 

lar peţitoarea răspunse: 

— Pot! Şi pune jos arvuna! 

lar căpetenia de agii îi dete un dinar drept arvună şi plecă 
în calea lui. lar peţitoarea se sculă în picioare şi porni să 
caute fata cu pricina. Şi după mai multe zile de căutări şi de 
umblete, de întrebări şi de răspunsuri, găsi până la urmă o 
fată ce se învoi să trăiască deci cu kurdul, fără să iasă 
vreodată din casa alcătuită numai dintr-o odaie. Şi 
peţitoarea se duse să-i dea de ştire căpeteniei de agii 
despre izbânda strădaniilor ei şi îi spuse: 

— Cea pe care ţi-am găsit-o este o fată fecioară, care nu s- 
a dezlipit vreodată de lângă maică-sa şi care mi-a spus, 
când i-am arătat dorinţa ta: „Ori că am să trăiesc cu 
căpetenia cea vitează, ori că stau aici încuiată cu maică- 
mea, tot aia-i!" 

Iar kurdul fu mulţumit foarte de răspuns şi o întrebă pe 
peţitoare: 

— Şi cum este fata? Ea răspunse: 

— Este grasă şi durdulie şi albă! El spuse: 

— Aşa-mi place! 

Şi-aşa că, întrucât şi tatăl fetei se învoia şi mama fetei se 
învoia şi fata se învoia şi kurdul se învoia, nunta fu 
sărbătorită fără de zăbavă. lar kurdul, taică al acelor 
mustăţi vajnice, o aduse pe fata aceea grasă şi durdulie şi 
albă în casa lui, alcătuită numai dintr-o odaie şi se încuie 
acolo cu ea şi cu ursita sa. Şi numai unul Allah a opt sute 
nouăzeci şi una noapte ştie ce s-a petrecut în noaptea 
aceea. Şi, a doua zi, plecând să-şi vadă de treburile de la 


agie, kurdul îşi zise: „Mi-am întemeiat norocul cu fata 
aceasta." Iar seara, întorcându-se acasă, îi ajunse numai o 
privire spre a-şi da seama că totul era bine orânduit în casă. 
Şi în fiecare zi îşi zicea: „încă nu s-a născut acela căruia să-i 
fie dat a-şi băga nasul în ciorba mea." Iar liniştea-i era 
desăvârşită şi tihna, deplină. Şi habar n-avea că, în pofida 
priceperii lui celei multe, femeia-i iscusită din naştere şi că, 
dacă-şi doreşte ceva, nimica nu poate să-i stea în cale. Şi- 
avea să capete şi el, în curând, învăţătura aceasta. 

Se afla, într-adevăr, pe uliţă, chiar peste drum de fereastra 
casei, un zalhangiu de carne de oaie. Şi măcelarul acela 
avea un fiu, un pezevenghi desăvârşit, care din firea lui era 
plin de viaţă şi de voioşie şi care de dimineaţă până seara 
cânta necurmat, cu un glas tare frumos. lar tânăra soţie a 
kurdului căpetenie de agii fu înrobită de farmecele şi de 
glasul fiului măcelarului şi se petrecu între ei ceea ce se 
petrecu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi una noapte urmă: 

Iar tânăra soţie a kurdului căpetenie de agii fu înrobită de 
farmecele şi de glasul fiului măcelarului şi se petrecu între 
ei ceea ce se petrecu. 

Şi jupânul kurd se întoarse acasă în ziua aceea mai 
devreme ca de obicei şi băgă cheia în broască, spre a 
descuia uşa. Iar soţia lui, care în clipita aceea se afla tocmai 
în dârdora bucuriei, auzi scârţâitul cheii şi lăsă toate ca să 
sară drept în picioare. Şi dete zor să-l ascundă pe o mie şi 
una de nopţi drăguţul ei într-un ungher al odăii, pe după 
frânghia pe care atârnau toate hainele şi ale soţului şi ale 
ei. Pe urmă îşi luă izarul cel mare, cel cu care se învăluia de 
obicei şi cobori scăriţa să-l întâmpine pe bărbatul său, 
zdrahonul care, urcând scara până la jumătate, apucase să 
adulmece că se petrece în casa lui ceva ce nu se petrecea 
de obicei. Şi îi zise nevesti-sii: 

— Ce-i aici? Şi ce faci cu izarul? lar ea răspunse: 


— Povestea cu izarul, o, stăpâne al meu, este o poveste 
care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al 
ochiului, ar sluji de învăţătură aceluia care ar citi-o cu 
cinstire! Ci, mai întâi, vino şi stai colea pe divan, ca să ţi-o 
povestesc! 

Şi îl trase înspre divan, îl pofti să şadă jos şi urmă astfel: 

— Află, dar, că era în cetatea Cairo o căpetenie de agii, om 
amarnic şi zuliar, care o veghea pe nevastă-sa fără de 
răgaz. Şi, ca să fie încredinţat de credinţa sa, o închisese 
într-o casă, cumu-i aceasta, care nu avea decât numai o 
odaie. Ci, în pofida tuturor iscodelilor lui, muieruşca îl 
încornora din toată inima şi se împreuna pe coarnele lui 
cele nesimţitoare cu fiul unui măcelar vecin al lor, până ce, 
într-o zi, întorcându-se acasă mai devreme ca de obicei, 
căpetenia de agii mirosi ceva. Şi, într-adevăr, când femeia îl 
auzise la uşă, dăduse zor să-l ascundă pe drăguţul ei, iar pe 
bărbatu-său îl trăsese pe un divan, întocmai precum făcui 
eu cu tine. Şi-atunci, muierea îi aruncă pe cap o basma pe 
care o avea în mână şi îl strânse cu ea de gât din toate 
puterile, uite-aşa! 

Şi, spunând acestea, nevestica aruncă izarul pe capul 
kurdului şi i-l strânse pe după gât, râzând şi urmându-şi 
povestirea astfel: 

— Şi când puiul de lele fu bine prins în năframă şi cu capul 
şi cu gâtul, femeiuşcă strigă la drăguţul ei ascuns a opt sute 
nouăzeci şi una noapte pe după hainele soţului: „Hei, 
drăguţule, iute, iute! Fugi!" Iar măcelarul cel tânăr dete zor 
să iasă din ascunzătoarea lui şi să se repeadă, pe scară, în 
uliţă. Şi-aceasta-i povestea cu izarul pe care-l ţineam în 
mână, ya sidi! 

Şi, după ce povesti astfel povestea aceasta şi văzând că 
drăguţul ei este de mult în afară de orice primejdie, 
nevestica lăsă izarul pe care îl răsucise vârtos împrejurul 
gâtului soţului ei, kurdul şi se puse pe-un râs, de se prăvăli 
pe spate. 


Iar căpitanul kurd, scăpând din sugrumare, nu ştiu dacă 
se cade să râdă ori să se supere de povestea şi de joaca 
soţiei lui. Şi-apoi kurd era şi kurd rămânea. Şi drept aceea 
nu pricepu niciodată nimic din toată păţania. lar mustăţile 
şi smoacele lui de păr nu se feşteliră întru nimic. Şi muri ca 
un om fericit, mulţumit şi îndestulat, lăsând multă prăsilă pe 
urma lui. 

lar Şeherezada, în noaptea aceea, mai spuse şi povestea 
ce urmează şi care-i o înfruntare între mărinimia a trei inşi 
de soiuri osebite, şi-anume între un soţ, un drăguţ şi un hoţ. 

Care este cel mai mărinimos? 

Se povesteşte că erau la Bagdad un văr şi o vară, care de 
când erau copii se îndrăgiseră cu o dragoste mare. lar 
părinţii lor îi meniseră unul altuia, zicând totdeauna: „Când 
s-o face mare Habib, avem să-l însurăm cu Habiba!" Şi 
copiii trăiseră şi crescuseră împreună şi odată cu ei 
crescuse şi dragostea lor. Ci, când ajunseră la vârsta să se 
însoare, ursita nu hotărt însurătoarea lor. Întrucât părinţii, 
loviți de prăvaliştea vremilor, rămăseseră tare săraci; iar 
tatăl şi mama Habibei se socotiră norocoşi primindu-l ca soţ 
pentru fata lor pe un preacinstit şeic, unul dintre negustorii 
cei mai bogaţi din Bagdad, care o ceruse de soţie. 

Şi, după ce măritişul ei cu şeicul fu hotărât, tânăra Habiba 
voi să-l vadă pe Habib pentru cea din urmă oară şi îi spuse 
plângând: 

— O, fiu al unchiului meu, o, mult-iubitule, tu ştii ce s-a 
întâmplat şi ştii că părinţii mei m-au dat de soţie unui şeic 
pe care nu l-am văzut niciodată şi care nu m-a văzut 
niciodată. Şi iacătă că, prin căsătoria aceasta, suntem 
prădaţi pe totdeauna de iubirea noastră, o, verişorul meu! 
Şi poate că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viaţa! 

Iar Habib răspunse suspinând: 

— O, mult-iubită mea verişoară, amară-i soarta noastră, iar 
viaţa noastră de-aci înainte nu mai are nici o însemnătate! 
Cum am mai putea noi, departe unul de altul, să mai simţim 
gustul vieţii şi să ne mai bucurăm de frumuseţile 


pământului? Of! Of! O, verişoară mea, cum avem să mai 
îndurăm noi povara ursitei noastre? 

Şi se plânseră unul pe altul, de era să se topească de 
durere. Pe urmă veniră şi-i despărţiră, spunându-le că 
mireasa este aşteptată spre a fi dusă la casa soţului. 

lar deznădăjduita Habiba fu dusă cu alai la casa şei-cului. 
Şi, după slujbele cele îndătinate şi după urările şi vorbele 
de binecuvântare, nunta luă sfârşit şi toată lumea plecă, 
lăsând-o pe tânăra mireasă la soţul ei. 

lar când veni şi ceasul de împreunare, şeicul intră în odaia 
de nuntă şi o văzu pe nevastă-sa cum plângea în perne şi 
cum pieptul i se zbătea plin de suspine. Şi gândi: „De bună 
seamă, plânge şi ea aşa cum plâng toate fetele când se 
despărţesc de mama lor. Ci noroc că nu ţine prea mult, 
îndeobşte. Cu un pic de ulei izbuteşti să-i dai de hac până şi 
lacătului cel mai ruginit, iar cu dulceaţă se domesticesc 
până şi puii de leu!" Şi se duse lângă fată, pe când ea 
plângea şi îi zise: 

— Ya setti Habiba, o, lumină a sufletului, pentru ce îţi 
prăpădeşti tu aşa frumuseţea ochilor? Şi ce durere-i a opt 
sute nouăzeci şi una noapte pe tine, de te face să uiţi până 
şi că lângă tine se află cineva pe care nu l-ai cunoscut până 
acuma? 

Ci fata, auzind glasul soţului ei, fu cuprinsă de alt val de 
lacrimi şi de suspine şi îşi cufundă capul şi mai tare în 
căpătâie. lar şeicul, cam încurcat, îi spuse: 

— Ya setti Habiba, dacă plângi după mama ta, din pricină 
că te-ai despărţit de ea, spune-mi şi mă duc să ţi-o aduc pe 
dată! 

Iar copila, drept orice răspuns, scutură din cap între 
perne, plângând şi mai tare şi nimic altceva. Iar soţul zise: 

— Dacă după tatăl tău, ori după vreuna dintre surorile 
tale, ori după doica ta, ori după vreo dihanie dragă, vreun 
Cocoş, ori vreo pisică, ori vreo gazelă, plângi tu ca atâta 
jale, spune-mi şi, pe Allah! Plec să ţi-o aduc! 


Ci numai o mişcare tăgadnică din cap între perne fu 
răspunsul. lar şeicul cugetă o clipă şi zise: 

— Poate că plângi chiar după casa părinţilor tăi, în care ţi- 
ai petrecut pruncia şi copilăria, o, Habiba? Dacă după ea 
plângi, spune-mi şi te iau de mână şi-acolo te duc! 

Iar copila, oleacă mai alintată de vorbele cele bune ale 
soţului ei, ridică un pic capul; şi ochii ei frumoşi erau plini 
de lacrimi, iar obrazul ei vrăjitor era ca o flacără. 

Şi răspunse, cu un glas tremurând de plâns: 

— Ya sidi, nu după mama mea plâng, nici după tatăl meu, 
nici după surorile mele, nici după doica mea, nici după 
altele dragi mie! Te rog, dară, fierbinte, să mă ierţi a-ţi 
dezvălui pricina lacrimilor şi a jalei mele. 

Iar şeicul cel minunat, care vedea pentru întâia oară 
dezvelit obrazul soţiei sale, rămase tare tulburat de 
frumuseţea sa, de copilăreasca vrajă ce se revărsa din toată 
făptura ei şi de dulceaţa graiului său. Şi îi zise: 

— Ya setti Habiba, o, tu, cea mai frumoasă dintre fete şi 
cunună a lor, dacă nu despărţirea de ai tăi şi de casa ta îţi 
face jale, înseamnă că-i altă pricină. Şi te rog să mi-o spui, 
ca să-i caut leacul. Iar ea răspunse: 

— Fie-ţi milă! lartă-mă de a-ţi spune! El grăi: 

— Înseamnă, atunci, că pricina nu-i alta decât neplăcerea 
şi sila ce ai faţă de mine. Or, pe viaţa ta! Dacă mi-ai fi spus, 
prin mijlocirea mamei tale, că nu voiai să fii soţia mea, eu 
hotărât că nu te-aş fi silit să intri împotriva voiei tale în casa 
mea! 

Şi ea spuse: 

— Nu, pe Allah! O, stăpâne al meu, pricina chinului meu nu 
este nicidecum neplăcerea ori sila! Cum să am simţămintele 
acestea faţă de cineva pe care nu l-am văzut niciodată? Ci 
se datorează cu totul altui lucru, pe care n-aş putea să ci-l 
dezvăluiesc! 

Ci el stărui mai departe, atâta de dibaci şi cu atâta 
bunătate, că fata, cu ochii în jos, sfârşi prin a-i mărturisi 
dragostea ce-o avea pentru vărul ei, spunând: 


— Pricina lacrimilor şi a jalei mele este o făptura dragă, 
care a rămas acasă şi anume fiul unchiului meu, cel cu care 
am crescut laolaltă, care m-a îndrăgit şi pe care l-am 
îndrăgit din pruncie! Iar dragostea, o, stăpâne al meu, este 
o buruiană care îşi are rădăcinile înfipte în inimă, şi, ca s-o 
smulgi, ar trebui să smulgi şi inima odată cu ea! 

La dezvăluirea aceasta a soţiei sale, şeicul lăsă capu-n jos, 
fără a scoate o vorbă. Şi cugetă un ceas de vreme, pe urmă 
săltă capul şi-i spuse fetei: 

— O, stăpâna mea, legea lui Allah şi a Profetului său - 
asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Îl opreşte pe drept-credincios să dobândească cu sila fie 
ce-o fi de la un drept-credincios. lar dacă bucata de pâine 
nu se cade a fi luată cu sila de la un drept-credincios, ce va 
fi când este vorba să-i răpească inima? Aşa că linişteşte-ţi 
sufletul şi însenină-ţi ochii! Şi nimic nu are să se întâmple, 
decât ceea ce a fost scris la ursitoarea ta! 

A opt sute nouăzeci "i doua noapte şi adăugă: 

— Ridică-te, dar, o, soţie a mea de-o clipă, şi, cu îngăduinţa 
şi cu deplina mea voie, du-te la acela care are asupra ta 
nişte drepturi mai temeinice decât ale mele şi fii a lui în 
toată slobozenia. Şi să te întorci aici de cu zori, până a se 
deştepta slugile şi a te vedea când te întorci, întrucât din 
ceasul acesta eşti ca o copilă a mea, din carnea şi din 
sângele meu! lar părintele nu se atinge de fata lui. Şi, după 
ce am să mor, tu ai să fii moştenitoarea mea! 

Şi mai adăugă: 

— Ridică-te, fiica mea, fără a şovâăi şi du-te de-l alină pe 
vărul tău, care pesemne că te plânge cum se plâng morţii! 

Şi o ajută să se scoale şi îi puse cu chiar mâna lui rochiile 
cele frumoase şi nestematele de mireasă şi o însoţi până la 
poartă. lar ea ieşi în uliţă, cu hainele cele frumoase şi cu 
nestematele ei, ca o idoliţă purtată în zilele de sărbătoare 
de către necredincioşi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi doua noapte 
urmă: 

Iar ea ieşi în uliţă, cu hainele cele frumoase şi cu 
nestematele ei, ca o idoliţă purtată în zilele de sărbătoare 
de către necredincioşi. Da nu apucă ea să facă nici douăzeci 
de paşi pe uliţă, pe unde nici un suflet nu trecea la ceasul 
acela de noapte, că deodată o umbră neagră sări din beznă 
şi se repezi la ea. Or, era un hoţ, pândind vreo pradă de 
noapte şi care, văzându-i sclipirea nestematelor, îşi zisese: 
„lacătă cu ce am să mă îmbogăţesc pe toată viaţa!" Şi o 
înşfacă vârtos şi se găti s-o prade, spunându-i cu glas 
înfundat şi înfricoşător: 

— Dacă deschizi gura să strigi, lungimea are să ţi se 
amestece cu lăţimea! 

Şi pusese mâna pe salbe, când privirea lui dete de 
frumuseţea obrazului fetei; şi, năucit cu totul, gândi: „Pe 
Allah! Am s-o prad pe ea întreagă, că-i mai scumpă decât 
toate comorile!" Şi îi zise: 

— O, stăpâna mea, nu ţi se va face nici un rău! Da nu mite 
împotrivi, ci vino de bunăvoia ta cu mine. Şi noaptea 
noastră are să fie o noapte binecuvântată. 

Căci gândea: „Asta-i o almee! Căci numai almeele ies 
noaptea îmbrăcate cu atâta strălucire. Şi pesemne că vine 
de pe la vreo nuntă de emir!" 

Iar copila, drept orice răspuns, începu să plângă. Şi hoţul 
îi zise: y 

— Pe Allah! Pentru ce plângi? Fac jurământ că n-am să te 
jefuiesc, dacă mi te dai de bunăvoie! 

Şi, totodată, o luă de mână şi vru s-o tragă după el. Atunci, 
printre plânsete, fata îi spuse cine era şi îi istorisi mărinimia 
şeicului, soţul ei şi nu-i ascunse nimica din toată povestea. 
Şi adăugă: 

— Iar acuma sunt în mâinile tale. Fă cu mine ce-ai vrea! 

Când hoţul, care era cel mai afurisit tâlhar la drumul mare 
din tot isnaful hoţilor de la Bagdad, auzi povestea ciudată a 
fetei şi când pricepu toată strălucirea purtării mărinimoase 


a şeicului, soţul ei, lăsă o clipă capu-n jos şi chibzui adânc. 
Pe urmă ridică fruntea şi-i spuse fetei: 

— Şi unde locuieşte fiul unchiului tău, cel pe care îl ai 
drag? 

Ea spuse: 

— In cutare mahala, pe cutare uliţă, unde şade în odaia ce 
dă spre grădina casei! 

Iar hoţul spuse: 

— O, stăpâna mea, nu se va putea spune vreodată că doi 
îndrăgostiţi au fost păgubiţi de dragostea lor de a opt sute 
nouăzeci i doua noapte către un hoţ. Dăruiască-ţi Allah 
milele lui cele mai alese în noaptea aceasta, pe care te duci 
s-o petreci cu vărul tău! lar eu am să te călăuzesc şi am să 
te însoțesc, spre a te feri de întâlnirile nedorite cu alţi hoţi 
de-ai ca mine! 

Y y şi adăugă: 

— O, stăpâna mea, dacă vântul este al tuturora, fluierul nu 
este al meu! 

Şi, rostind acestea, hoţul o luă pe fetişcană de mână şi o 
însoţi, cu toate cinstirile ce se arată faţă de o domniţă, până 
la casa iubitului ei. Şi îşi luă rămas-bun de la ea, după ce îi 
sărută poala rochiei şi îşi văzu de drumul său. 

Iar fata împinse poarta de la grădină, străbătu grădina şi 
se duse drept la odaia vărului ei. Şi îl auzi cum suspina, 
singur-singurel, cu gândul la ea. Şi bătu la uşă; şi glasul plin 
de plânsete al vărului ei întrebă: 

— Cine este la uşă? Ea spuse: 

— Habiba! 

Iar el dinlăuntru strigă: 

— O, glas al dulcei Habiba! Şi mai spuse: 

— Habiba este moartă! Cine eşti tu, care îmi vorbeşti cu 
glasul ei? 

Ea spuse: 

— Sunt eu, Habiba, fiica unchiului tău! 

Şi uşa se deschise, iar Habib căzu leşinat în braţele 
verişoarei sale. Şi când, în urma îngrijirilor dulcei Habiba, 


se trezi din leşinul lui, Habiba îl puse să se culce lângă ea, îi 
aşeză capul pe genunchii ei şi îi istorisi ce i se întâmplase cu 
şeicul, soţul ei şi cu hoţul cel mărinimos. lar Habib, când 
auzi, fu atâta de tulburat, că dintru-ntâi nu izbuti să 
rostească o vorbă. Pe urmă se sculă deodată şi îi spuse 
verişoarei lui: 

— Vino, 0, verişoara mea mult-iubită! 

Şi o luă de mână, fără a voi să se prilejuiască de ea şi ieşi 
cu ea în uliţă şi o duse, fără a rosti o vorbă, la casa şeicului, 
soţul ei. 

Când şeicul o văzu pe soţia sa întorcându-se cu tânărul 
Habib, vărul ei şi când înţelese pricina care îi aducea astfel 
pe amândoi la casa lui, îi pofti în chiar odaia lui şi îi sărută, 
aşa cum un părinte îşi sărută copiii şi le spuse cu un glas 
plin de greutate: 

— Când un drept-credincios i-a spus soţiei lui: „Iu eşti fata 
mea, din carnea şi din sângele meu!", nici o putere nu mai 
poate să-l dezlege de vorbele lui! Încât, dar, o, copiii mei, 
nu-mi datoraţi nimic! Întrucât sunt legat cu chiar vorbele 
mele! 

Şi, după ce le grăi astfel, scrise pe numele lor şi casa şi 
bunurile ce le avea şi se duse să locuiască în altă cetate. 

Iar Şeherezada lăsă în seama sultanului Şahriar să tragă 
învăţătura, fără a-l întreba nimic în privinţa aceasta. Şi, în 
noaptea aceea, mai spuse: 

Bărbierul jugănit cică era la Cairo un băieţandru, fără 
seamăn de frumos şi de dăruit. Şi avea ca prietenă, care îl 
iubea mult şi pe care şi el o iubea, o fetişcană al cărei soţ 
era un yuzbaşiu, vătaf peste o sută de caralii de agie, om 
plin de năprăsnicie şi de vitejie, care avea nişte mâini de 
numai cu un deget de-al lor şi ar fi fost de-ajuns spre a-l 
strivi pe băieţandru. Şi yuzbaşiul acela avea toate însuşirile 
cele minunate în stare să mulţumească haremul său: ci 
băieţandrul nu avea pic de barbă, iar soţia lui era dintre 
femeile acelea care poftesc mai mult la carnea de miel; şi 


era ca o cârlană dintre acelea cărora le place să se simtă 
strunite mai cu seamă de câtre flăcâiandri. 

A opt sute nouăzeci şi doua noapte or, într-o bună zi, 
yuzbaşiul intră în casă şi îi spuse puiandrei, soţia sa: 

— O, Cutare, sunt poftit în după-amiaza aceasta să mă duc 
în cutare loc, în nişte grădini, ca să răsuflu văzduh curat cu 
nişte prieteni. Dacă, dar, pentru o treabă sau alta, va fi 
nevoie de mine, vei şti unde să mă cauţi. 

Iar soţia îi spuse: 

— Nimenea nu are să dorească altceva de la tine decât să 
te ştie în bucurie şi în mulţumire! Du-te de te veseleşte în 
grădini, o, stăpâne al meu şi aceasta să te însenine şi să te 
înflorească, spre bucuria noastră! 

Şi yuzbaşiul se duse pe drumul lui, firitisindu-se, încă o 
dată, că are o soţie atâta de grijulie şi atâta de mult dăruită 
şi atâta de mult ascultătoare şi atâta de cuviincioasă. 

Şi, de cum întoarse el spatele, soţia strigă: 

— Mărire lui Allah, carele îl depărtează de la noi, în după- 
amiaza aceasta, pe yuzbaşiul acesta crunt! lacătă că am să 
trimit după clenciul inimii mele! 

Şi îl chemă pe hadâmbuţul pe care îl avea în slujba ei, şi-i 
spuse: 

— O, băiatule, du-te degrabă după Cutărică, din partea 
mea. lar dacă nu ai să-l găseşti acasă, să-l cauţi peste tot 
până ce ai să-l găseşti şi să-i spui: „Stăpâna mea îţi trimite 
salamalecul şi îţi spune să te duci la ea acasă, chiar acuma!" 

Iar hadâmbul cel micuţ ieşi de la stăpâna lui şi, ne- 
găsindu-l pe flăcăiandru acasă, porni să străbată, în 
căutarea lui, toate prăvăliile din suk, pe unde avea năravul 
de-a se duce să stea. Şi, până la urmă, îl găsi în prăvălia 
unui bărbier, unde intrase spre a se rade pe cap. Şi se 
apropie de el taman în clipita când bărbierul îi înfăşură 
gâtul cu un ştergar curat şi îi spuse: 

— Deie Allah ca bărbieritul să-ţi fie plăcut! 

Iar hadâmbuţul, apropiindu-se, aşadar, de flăcău, se plecă 
înspre el şi-i spuse la ureche: 


— Stăpâna mea, Cutare îţi trimite salamalecurile ei cele 
mai alese şi mă însărcinează să-ţi spun că astăzi ţărmul este 
limpede şi că yuzbaşiul este la grădini! Dacă, dar, ţii să te 
bucuri, nu ai decât să vii fără de amânare şi fără de zăbavă. 

lar bâieţandrul, auzind acestea, nu mai putu să rabde a 
mai zăbovi acolo nici o clipită şi-i strigă bărbierului: 

— Şterge-mă repede pe cap, că mă duc; şi am să mă întorc 
altă dată! 

Şi, rostind vorbele acestea, îi puse în mână o drahmă din 
argint, întocmai ca şi când ar fi fost dichisit pe cap de 
bărbier. lar bărbierul, văzând atâta dărnicie, îşi zise: „îmi 
dă o drahmă când nici nu l-am ras pe cap! Ce-are să fie 
când are să şi fie ras pe cap? Pe Allah! lacătă un muşteriu 
pe care n-am să-l scap din ochi. Fără de nici o îndoială, când 
am să-l rad pe cap are să-mi dea un pumn de drahme de- 
acestea!" 

Estimp, flăcăiandrul se ridică repede şi ieşi în uliţă. lar 
bărbierul îl însoţi până în pragul prăvăliei, spu-nându-i: 

— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Nădejdea mea-i că, 
după ce ai să-ţi orânduieşti daravelile cele zornice, ai să te 
întorci în prăvălia aceasta, din care ai să ieşi încă şi mai 
frumos decât la intrare. Allah fie cu tine! 

lar flăcăul răspunse: 

— Taiieb! Prea bine! Am să mă întorc! 

Şi o zbughi degrabă şi pieri după colţul uliţei. 

Şi ajunse dinaintea casei drăguţei sale, soţia yuzba-şiului. 
Şi tocmai era gata să bată în uşă, când, spre uluirea lui 
nespusă, văzu răsărindu-i dinainte, venind din partea 
cealaltă a uliţei, bărbierul. Şi neştiind cam care putea să fie 
treaba ce-l făcea să fugă aşa pe bărbier, care de departe îi 
făcea nişte semne de chemare, nu mai bătu în poartă. lar 
bărbierul îi spuse: 

A opt sute nouăzeci şi doua noapte 

— O, stăpâne al meu, Allah fie cu tine! Mă rog ţie să nu uiţi 
de prăvălia mea, care s-a înmiresmat de venirea ta şi s-a 
luminat. lar înțeleptul spuse: „Când te-ai dedulcit într-un 


loc, să nu mai cauţi altul!" Iar doftorul cel mare al arabilor, 
Abu Aii el Hossein Ibn Şina -asupra-i fie milele Celui 
Preaiînalt! 

— A spus: „Nici un lapte nu este de asemuit, pentru copil, 
cu laptele mamei! Şi nimica nu-i este mai dulce capului 
decât mâna unui bărbier dibaci!" Nădăjduiesc, dar, de la 
tine, o, stăpâne al meu, că ai să cunoşti prăvălia mea dintre 
toate celelalte prăvălii din suk. 

lar flăcăiandrul zise: 

— Hei, uallah! De bună seamă, am s-o cunosc, o, băr- 
bierule! 

Şi împinse poarta, care se şi deschisese de dinlăuntru şi 
grăbi s-o închidă în urma lui. Şi urcă să se întâlnească cu 
drăguţa sa, spre a-şi face treaba cea îndătinată. 

Ci bărbierul, în loc să se întoarcă la prăvălia lui, rămase 
înfipt în uliţă, dinaintea porţii, zicându-şi: „Cel mai bine-i să- 
| aştept chiar aici pe muşteriul acesta, ca să-l călăuzesc 
Chiar eu la prăvălie, de teamă să nu care cumva să 
greşească la cele ale vecinilor mei!" 

Şi, fără a slăbi uşa măcar o clipită din ochi, se proţăpi 
acolo. 

Ci în ceea ce îl priveşte pe yuzbaşiu, după ce ajunse la 
locul de întâlnire, prietenul său îi zise: 

— Ya sidi, iartă-mi necuviinţa fără de pereche, de care mă 
fac vinovat fată de tine. Ci a murit maică-mea şi trebuie să-i 
orânduiesc înmormântarea. lartă-mă, dar, de-a nu putea să 
mă bucur astăzi cu tine şi iartă-mi purtarea cea urâtă. Allah 
e milos! Şi avem să venim altă dată împreună aici, cât mai 
curând. 

Şi îşi luă rămas-bun de la el, tot cerându-şi întruna 
iertăciune şi plecă pe drumul lui. lar yuzbaşiul, cu nasul 
cam alungit, îşi zise în sineşi: „Bătu-le-ar Allah pe babele 
cele afurisite, care înnegurează într-un chip atâta de ticălos 
zilele de voioşie! Şi afunda-le-ar Pârdalnicul în hăurile cele 
mai adânci dintr-al cincelea iad!" Şi, grăind acestea, scuipă 
o dată cu năduf. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi treia noapte 
urmă: 

Şi, grăind acestea, scuipă o dată cu năduf, mormă-ind în 
barbă: „Scuip pe tine şi pe pământul care-o să te astupe, o, 
mamă a pacostelor!" Şi îşi luă calea îndărăt înspre casă şi 
ajunse pe uliţa lui, cu nişte ochi bulbucaţi de mânie. 

Şi îl zări pe bărbierul ce sta înţepenit, cu privirile pe 
ferestrele de la casa lui, ca un câine care aşteaptă să i se 
arunce un os. Şi îl umflă şi-i zise: 

— Ce-i cu tine, bre? Şi ce treabă-i între tine şi casa 
aceasta? 

Iar bărbierul se temeni până la pământ şi răspunse: 

— O, sidi yuzbaşiule, îl aştept aici pe cel mai bun muşteriu 
al prăvăliei mele! Întrucât pâinea mea este în mâinile lui! 

Iar yuzbaşiul, tare uimit, îl întrebă: 

— Ce băsădeşti tu, mă javră de etfriţi? Nu cumva casa mea 
o fi acuma loc de întâlnire pentru mugşteriii unor bărbieri de 
teapa ta? Cară-te, o, puşlamao, că, de nu, ai să-mi afli 
greutatea mâinii! 

Iar bărbierul spuse: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi, o, stăpâne al meu, 
yuzbaşiule şi asupra casei tale şi asupra celor care locuiesc 
în preacinstita-ţi casă, sălaş al bunei-cuviinţe şi al a opt sute 
nouăzeci i treia noapte tuturor virtuţilor! Ci, pe 
preascumpa-ţi viaţă! Mă juru-iesc că muşteriul meu cel mai 
bun a intrat chiar aci! Şi, întrucât iacătă că-i cam de 
multişor de când se află aici, iar meseria şi prăvălia mea mă 
pun în neputinţă de a-l mai aştepta, mă rog ţie să-i spui, 
când ai să-l vezi, să nu zăbovească mai mult! 

Iar soţul fetişcanei îi zise: 

— Şi ce fel de om este muşteriul tău, o, plod de codoşi şi 
prăsilă de pezevenghi? 

El spuse: 


— Este un tinerel frumos, cu nişte ochi iacă-aşa şi cu un 
mijlocel iacă-aşa şi cilibiu foc! E un şalabi întru totul, zarif la 
purtări şi la strai şi filotim! Şi dulce! O bucată de zahăr, ya 
sidi, un fagure de miere, uallahi! 

Când vătaful cel de peste o sută de caralii de agie auzi 
asemenea laudă şi asemenea zugrăvire a celui ce intrase în 
casa lui, îl înşfăcă pe bărbier de ceafă şi, zgâl-ţâindu-l de 
câteva ori, îi spuse: 

— O, prăsilă de puşlamale şi pui de lele! Iar bărbierul cel 
zgâlţâit strigă: 

— Nu am nimic împotrivă! lar yuzbaşiul urmă: 

— Încă mai cutezi să rosteşti asemenea vorbe despre casa 
mea? 

Iar bărbierul zise: 

— O, stăpâne al meu, ai să vezi ce are să-ţi spună 
muşteriul meu când ai să-i spui: „Bărbierul cel cu mână 
dulce te aşteaptă la poartă!" 

Iar yuzbaşiul, spumegând, răcni la el: 

— Dacă-i aşa, şezi aci şi-aşteaptă până mă duc să-ţi 
cercetez spusele! 

Şi se repezi în casă. 

Or, estimp, muieruşca, văzând şi auzind de după fereastră 
tot ce se întâmpla în uliţă, avusese destul răgaz să-l 
ascundă pe drăguţul ei în fântâna casei. Şi când yuzbaşiul 
intră în odaie, nu mai era acolo nici flăcău, nici nimic ce să 
se asemuie cât de cât cu aşa ceva. Şi o întrebă pe nevastă- 
sa: 

— Hei, pe Allah! O, femeie, oare chiar este cumva de 
crezut că un bărbat să fi intrat în casa noastră? 

lar nevasta, ca supărată până peste poate de o atare 
bănuială, strigă: 

— O, ce ruşine asupra casei noastre şi asupra mea! Cum să 
fi putut, o, stăpâne al meu, să intre aici un bărbat? Izgonit 
fie Cel-Rău! 

Iar yuzbaşiul spuse: 


— Păi un bărbier, care se află în uliţă, mi-a spus că 
aşteaptă să iasă de la noi un tinerel, muşteriu de-al lui! 

Ea spuse: 

— Şi nu l-ai sfărâmat de zid? El spuse: 

— Mă duc să-l sfărâm! 

Şi cobori şi îl înşfacă pe bărbier de ceafa şi începu să-l 
răsucească, răcnind la el: 

— O, codoş al maică-tii şi-al nevesti-tii! Ai cutezat să 
rosteşti asemenea vorbe despre haremul unui drept- 
credincios? 

Şi urma, fără de îndoială, să-i facă dintr-odată lungimea 
să-i treacă prin lăţime, când bărbierul strigă: 

— Pe adevărul pe care ni l-a dezvăluit Profetul, o, 
yuzbaşiule, l-am văzut cu ochii mei pe flăcău când a intrat în 
casă! Da nu l-am văzut să fi ieşit! 

Iar celălaltul îl opri din răsuceală şi rămase până peste 
măsură de uluit auzindu-l pe insul acela stăruind a 
mărturisi asemenea lucru până şi dinaintea morţii. Şi îi zise: 

— Nu vreau să te ucid până a nu-ţi dovedi că minţi, o, 
câine! Vino-ncoace! 

Şi îl târi în casă şi începu să străbată cu el toate odăile şi 
de jos şi de sus şi peste tot. Şi, după ce cercetară şi 
răscoliră tot, coborâră în curte şi scotociră prin toate a opt 
sute nouăzeci şi treia noapte colţurile, fără să găsească 
nimic. Şi yuzbaşiul se întoarse înspre bărbier şi-i spuse: 

— Nu este nimic! lar celălalt spuse: 

— Dreptu-i, da mai este şi fântâna aceasta, pe care încă nu 
am cercetat-o. 

Şi-aşa! Iar flăcăul auzea toată vânzoleala şi toate vorbele 
lor. Şi, la vorba din urmă, despre fântână şi despre 
cercetarea fântânii, îl blestemă în inima lui pe bărbier, 
gândind: A> puiul de codoaşe ale puşlamalăcului! Are să 
mă ducă la spânzurătoare!" Iar nevestica, la rându-i, îl auzi 
şi ea pe bărbier vorbind de cercetarea fântânii şi cobori în 
graba mare, strigându-i soţului ei: 


— Da până când, o, bărbate, ai să-l mai laşi să-ţi bată 
curtea şi haremul pe plodul ăsta dintr-un potop de 
încornoraţi ai neruşinării? Şi nu ţi-e ruşine ţie să-l bagi aşa 
în tihna sălaşului tău pe un străin de teapa ăstuia de colea? 
Ce mai aştepţi de nu-l osândeşti după nelegiuirea lui? 

lar yuzbaşiul spuse: 

— Drept spui tu, o, femeie, trebuie să-l pedepsesc. Ci tu 
eşti cea ponegrită, aşa că tu se cade să-l osândeşti. Pe- 
depseşte-l după greutatea şi după fapta clevetirilor lui! 

Atunci, puicana se sui în casă şi luă un cuţit de la bucătărie 
şi îl încinse la foc până ce se făcu alb de fierbinte. Şi veni la 
bărbierul pe care yuzbaşiul îl şi aşternuse la pământ dintr-o 
smucitură. Şi, cu cuțitul cel încins, îi arse vinişoarele şi îi 
scoase ouşoarele, în vreme ce yuzbaşiul îl ţinea proptit la 
pământ. După care îl aruncară în uliţă, strigând în urma lui: 

— Asta are să te înveţe minte să mai pălăvrăgeşti despre 
haremurile oamenilor cinstiţi! 

lar amărâtul de bărbier zăcu acolo până ce nişte trecători 
miloşi îl ridicară şi îl duseră la prăvălia lui. Şi gata cu el! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe flăcăiandrul închis în fântână, 
apoi acesta, de îndată ce toată zarva din casă conteni, dete 
zor să iasă din ascunzătoarea lui şi să-şi slobozească 
picioarele în vânt. Şi Allah coperi ceea ce avea de coperit! 

lar Şeherezada nu voi să lase cumva noaptea aceea să 
treacă fără a-i mai povesti sultanului Şahriar şi povestea cu 
Faiiruz şi cu soţia lui. 

Povestea cu faiiruz şi cu soţia lui se povesteşte că un sultan 
şedea într-o zi pe terasa saraiului său, revenindu-se şi 
bucurându-şi ochii cu priveliştea cerului de deasupra 
capului şi cu grădinile cele frumoase de la picioarele sale. Şi 
dete deodată cu privirea, pe terasa unei case aşezate peste 
drum de saraiul său, de o femeie cum nu mai văzuse 
nicicând alta asemenea ca frumuseţe. Şi se întoarse înspre 
cei care îl înconjurau şi îi întrebă: 

— A cui este casa aceea? lar ei răspunseră: 


— A slujitorului tău, Faiiruz. lar femeia este soţia lui! 
Atunci, sultanul cobori de pe terasă; iar patima îl şi lăsase 
beat, fără de vin şi dragostea era în inima lui. Şi îl chemă pe 
slujitorul său, Faiiruz şi îi spuse: 

— Ia scrisoarea aceasta şi du-te în cutare cetate şi adu-mi 
răspunsul! 

Şi Faiiruz luă scrisoarea şi se duse acasă la el şi îşi puse 
scrisoarea sub cap şi îşi trecu aşa noaptea toată. Iar când se 
făcu dimineaţă, se sculă, îşi luă bun-rămas de la soţie şi 
plecă înspre cetatea cu pricina, habar nea-vând ce rosturi 
avea domnul său împotriva lui. 

Estimp, sultanul se ridică degrabă, numaidecât după ce 
soţul plecă şi se îndreptă, îmbrăcat în haine străvestite, A 
opt sute nouăzeci şi treia noapte înspre casa lui Faiiruz şi 
bătu la uşă. Iar soţia lui Faiiruz întrebă: 

— Cine este la uşă? Şi el răspunse: 

— Sunt eu, sultanul, stăpânul soţului tău! Şi ea deschise. 
Iar el şi spuse, aşezându-se: 

— Am venit ca musafir. lar ea zâmbi şi răspunse: 

— Mă adăpostesc întru Allah de un astfel de musafirlăc. 
Întrucât chiar că nu mă aştept la nimica bun de la el! 

Ci sultanul spuse: 

— O, alean al inimilor, noi suntem stăpânul soţului tău şi 
socotim că nu ne prea cam cunoşti! 

lar ea răspunse: 

— Ba te cunosc, o, doamne şi stăpâne al meu şi cunosc şi 
ce gând ai şi ştiu şi ce vrei şi că eşti stăpânul soţului meu. 
Şi, spre a-ţi dovedi că pricep prea bine care ţi-e treaba, te 
povăţuiesc, o, sultane al meu, să ai sufletul atâta de sus 
înălţat, cât să ţi se potrivească şi ţie stihurile poetului: 

Nu am să-mi fac vreodată cale Pe drumul către vreun izvor 
Ce stă cu ghizdul buzei sale La bunăvoia tuturor Şi-şi lasă 
proaspetele ape Toţi trecătorii să-i adape. 

Când muştele cele murdare şi-abat pe farfuria mea roirea 
lor bâzâitoare, De mi-ar fi foamea cât de grea, Las farfurie 
şi bucate, Că altceva nu se mai poate. 


La fel şi leul ocoleşte un drum ce duce la vreun vad la 
care, strecuraţi hoţeşte şi câinii vin la adăpat, Să lipăie şi ei 
la fel De unde se adapă el. 

Şi, după ce spuse stihurile, soţia lui Faiiruz adăugă: 

— Ci tu, o, Măria Ta, ai bea din fântâna pe care alţii 
înaintea ta şi-au pus buzele? 

Iar sultanul, auzind vorbele acestea, se uită la ea cu 
uimire. Şi fu atâta de tulburat, încât întoarse spatele, fără a 
mai găsi o vorbă de răspuns; şi, în graba lui de a fugi, îşi 
pierdu acolo unul dintre papuci. Şi-aceasta-i fu păţania. 

Ci în ceea ce îl priveşte pe Faiiruz, iacătă! După ce ieşi din 
casă, spre a se duce unde îl trimisese sultanul, căută 
scrisoarea în buzunar şi nu o găsi. Şi îşi aduse aminte că o 
pusese sub căpătâi. Şi se întoarse din drum şi intră în casă 
chiar la o clipită după ce sultanul tocmai ieşise. Şi văzu 
imineul sultanului, pe prag. Şi numaidecât înţelese pricina 
trimiterii lui afară din cetate, în nişte locuri depărtate. Şi îşi 
zise: „Sultanul, stăpânul meu, nu mă trimite acolo decât ca 
să-şi dea frâu slobod la o patimă tăinuită!" Da păstră 
tăcerea şi, intrând fără zarvă în odaie, luă scrisoarea de 
unde o lăsase şi plecă iar, fără ca soţia să fi prins de veste 
de întoarcerea lui. Şi părăsi cetatea în grabă şi se duse să-şi 
îndeplinească solia cu care fusese însărcinat de sultanul, 
stăpânul său. Şi Allah îi scrise bună pace şi omul duse 
scrisoarea la locul poruncit şi se întoarse în cetatea 
sultanului aducând răspunsul cerut. Şi, până a se duce să se 
odihnească la el acasă, dete zor să se înfăţişeze dinaintea 
sultanului care, spre a-l răsplăti pentru vrednicia lui, îl 
dărui cu o sută de dinari. Şi nimica nu se pomeni despre 
ceea ce ştim. 

Iar Faiiruz, luând cei o sută de dinari, se duse la sukul 
giuvaiergiilor şi al argintarilor şi cumpără, de toţi banii, A 
opt sute nouăzeci şi treia noapte nişte lucruri strălucite, tot 
felul de podoabe plăcute femeilor. Şi le duse pe toate 
nevesti-sii, spunându-i: 

— Acestea-s spre a sărbători întoarcerea mea! Şi adăugă: 


— Ia-le şi pe astea şi tot ce ai aici şi întoarce-te la casa 
tatălui tău! 

Iar ea îl întrebă: 

— Pentru ce? 

— Pentru că sultanul, stăpânul meu, m-a coperit cu 
bunătatea lui. Şi pentru că vreau ca toată lumea să afle şi 
ca tatăl tău să se bucure văzând la tine toate podoabele 
acestea, drept aceea doresc să te văd cum pleci acolo unde 
îţi spun. 

lar ea răspunse: 

— Cu drag şi cu toată inima bucuroasă! 

Şi se împodobi cu tot ce-i adusese bărbatu-său şi cu tot ce 
mai avea şi plecă la casa tatălui ei. Şi taică-său se bucură 
foarte de venirea ei şi de toate mândreţele pe care le vedea 
pe ea. Şi şezu în casa tatălui său vreme de o lună întreagă, 
fără ca soţul ei, Faiiruz, să se mai fi gândit să vină după ea 
şi fără ca baremi să fi trimis să ceară ştiri despre ea. 

Încât, la capătul lunii aceleia de despărţire, fratele tinerei 
neveste veni la Faiiruz şi-i zise: 

— O, Faiiruz, dacă nu vrei să dezvăluieşti pricina mâniei 
ce-o ai împotriva soţiei tale şi pricina părăsirii în care ai 
lăsat-o, vino măcar şi apără-te, în pricina cu noi, dinaintea 
sultanului, stăpânul nostru! 

lar Faiiruz răspunse: 

— Dacă voi vreţi să vă judecaţi, eu nu am să mă judec! lar 
fratele tinerelei spuse: 

— Ci vino totuşi, ca să mă auzi ce pâră am! Şi se duse cuel 
dinaintea sultanului. 

Şi îl găsiră pe sultan, în sala de judeţe, cu cadiul stând jos 
lângă el. Şi fratele tinerei femei, după ce sărută pământul 
dintre mâinile sultanului, spuse: 

— O, stăpâne al nostru, vin să mă judec pentru o pricină! 

Iar sultanul îi spuse: 

— Pricinile de judecat îl privesc pe domnia sa, cadiul. Cu el 
se cade să vorbeşti! 

Iar fratele tinerei femei se întoarse înspre cadiu şi zise: 


— Allah lumineze judeţele domnului nostru, cadiul! Or, 
iacătă pâra şi jalba noastră: i-am închiriat, numai ca 
închiriere, omului acesta, o grădină frumoasă, bine ocrotită 
cu ziduri înalte şi păzite, minunat îngrijită şi sădită cu flori 
şi cu pomi roditori. Ci omul acesta, după ce a strâns toate 
florile şi a mâncat toate poamele, a dat jos zidurile, a lăsat 
grădina vraişte în cele patru vânturi şi a adus totul în stare 
de jaf. Şi-acuma vine să rupă învoiala şi să ne dea îndărăt 
grădina în starea în care a adus-o! Şi-aceasta-i plângerea 
noastră şi pricina noastră, ya sidi'l cădi! 

Şi cadiul se întoarse înspre Faiiruz şi îi zise: 

— Da tu ce aia spune, o, tinere? Şi el răspunse: 

— Într-adevăr, le dau îndărăt grădina într-o stare mai 
bună decât era înainte! 

Iar cadiul îi spuse fratelui: 

— Este adevărat că dă îndărăt grădina în stare mai bună, 
precum ne mărturiseşte? 

Iar fratele zise: 

— Nu. Ci aş vrea să aflu de la el pricina care l-a împins să 
ne-o dea îndărăt! 

Şi cadiul întrebă, întorcându-se înspre Faiiruz: 

— Ce ai de zis, o, tinere? Şi Faiiruz răspunse: 

— Le-o dau îndărăt din toată inima mea şi în pofida inimii 
mele! lar pricina acestei dări îndărăt, întrucât doreşte s-o 
afle, este că am intrat în grădina cu pricina şi a opt sute 
nouăzeci şi patra noapte am văzu: pe pământul ei urmele 
trecerii leului şi ale piciorului lui. Şi mi-a fost frică să nu mă 
sfâşie leul, de m-aş mai încumeta încă o dată. Şi pentru 
aceea am dat grădina îndărăt stăpânului ei. Şi nu am făcut 
treaba aceasta decât din cinstire faţă de leu şi din frică 
pentru mine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci şi patra noapte 
urmă: 


Şi nu am făcut treaba aceasta decât din cinstire faţă de leu 
şi din frică pentru mine. 

Iar sultanul, care sta tolănit pe perne şi asculta fără a lasa 
să se vadă, când auzi vorbele lui Faiiruz, slujitorul său şi 
pricepu unde bate tâlcul, se ridică pe jumătate şi îi spuse 
tânărului: 

— O, Faiiruz, linişteşte-ţi sufletul, alungă-ţi temerile şi 
întoarce-te la grădina ta. Întrucât, pe adevărul şi pe 
sfinţenia Islamului! Grădina ta este cea mai bine apărată şi 
cea mai bine păzită din câte am văzut eu în viaţa mea; iar 
zidurile ei sunt la adăpost de orice călcare; iar pomii, 
roadele şi florile ei sunt cele mai curate şi cele mai 
frumoase din câte am văzut vreodată! 

Şi Faiiruz înţelese. Şi se întoarse la soţia lui. Şi o iubi. Şi, în 
felul acesta, nici cadiul, nici nimenea dintre cei mulţi câţi se 
aflau de faţă în sala de judeţe nu putu să priceapă nimic din 
pricina aceea, care rămase tăinuită între sultan şi Faiiruz şi 
fratele soţiei. Ci numai unul Allah este Atoateştiutor! 

Obârşia şi deşteptăciunea era odată un om, şamit de 
baştină, pe care Allah îl dăruise, ca pe toţi şamiţii din 
neamul său, cu un sânge vârtos şi cu o minte întunecată. 
Întrucât este lucru ştiut că, atunci când Allah a împărţit 
darurile sale oamenilor, a pus în fiecare pământ însuşirile 
cele bune şi însuşirile cele rele, care urmau să se treacă din 
neam în neam tuturor celor ce aveau să se nască acolo. Şi- 
aşa îi dărui el cu minte şi cu isteciune pe locuitorii din 
Cairo, cu putere bărbătească pe cei din Egiptul-de-Sus, cu 
dragoste de poezie pe părinţii noştri arabi, cu vitejie pe 
călăreţii din pustie, cu obiceiuri cuviincioase pe locuitorii 
din Irak, cu prietenie faţă de oaspeţi pe triburile cele 
rătăcitoare şi cu multe alte daruri şi multe alte pământuri; 
ci sirienilor nu le dete decât patima după chilipir şi dorul de 
neguţătorie şi îi uită cu totul când împărţi darurile cele 
plăcute. Drept aceea, orice-ar face, un şamit, din ţările care 
se întind de la marea cea sărată până la marginile pustiului 
Damascului, are să fie pururea un mocofan cu sânge vârtos, 


iar mintea lui nu are să fie vreodată deschisă decât la ispita 
cea grosolană a chilipirului şi a pişicherlâcului. 

Şi-aşa că sirianul cu pricina se trezi într-o bună zi cu 
dorinţa de a se duce să chilipirgească pe la Cairo. Şi, fără 
de nici o îndoială, numai soarta lui cea păcătoasă i-a suflat 
gândul acesta de a se duce să trăiască printre oamenii cei 
mai plăcuţi şi mai isteţi de pe pământ. Ci, ca toţi cei din 
neamul lui, era plin de îngâmfare şi gândi că avea să-i 
năucească pe oamenii de acolo, întrucât avea să ducă nişte 
lucruri frumoase cu el. Luă, într-adevăr, în nişte lăzi, tot 
ceea ce avea mai strălucit ca mătăsării, ca bogasiuri 
scumpe, ca arme luminate şi alte lucruri asemenea şi se 
cărăuşi în cetatea cea ocrotită, Misr Al-Kahirah, Cairo! 

A opt sute nouăzeci "i patra noapte ml şi purcese cu a 
închiria o prăvălie pentru mărfurile sale şi o odaie pentru 
sine într-un han din cetate, în inima sukurilor. Şi începu să 
se ducă în fiecare zi pe la muşterii şi pe la neguţători, 
poftindu-i să vină să-i vadă mărfurile. Şi urmă să lucreze tot 
aşa o bucată de vreme, până când într-o bună zi, cum se 
duse să se preumble şi se tot uita ba la dreapta, ba la 
stânga, se întâlni cu trei fetişcane ce veneau aplecate şi 
legănate şi care râdeau spunându-şi nişte lucruri aşa şi-aşa. 
Şi erau toate una mai frumoasă decât cealaltă şi mai 
ispititoare şi mai dulci. Şi, când le zări, mustăţile i se 
zburliră şi i se cutremurară; şi se apropie de ele, când 
fetele îi aruncară nişte ocheade şi le zise: 

— Se poate, oare, să veniţi a-mi ţine tovărăşie plăcută, la 
hanul meu, spre a ne veseli în noaptea aceasta? 

Iar ele răspunseră, zâmbăreţe: 

— Binevoim, într-adevăr şi vom face ceea ce ne vei spune 
să facem, spre a-ţi fi pe chef. 

Iar el întrebă: 

— La mine sau la voi, o, stăpânele mele? Ele spuseră: 

— Eh, pe Allah! La tine! Ce, tu crezi cumva că soţii noştri 
ne-ar lăsa să aducem acasă bărbaţi străini? 

Şi adăugară: 


— In noaptea aceasta vom veni la tine! Spune-ne, aşadar, 
unde locuieşti. 

El spuse: 

— Locuiesc într-o odaie la cutare han, pe cutare uliţă. Iar 
ele spuseră: 

— Dacă-i aşa, pregăteşte-ne o cină şi ţine-ne-o la cald; iar 
noi vom veni la tine după ceasul rugăciunii de noapte. 

Iar el spuse: 

— Vorbele voastre sunt desăvârşite! 

Şi fetele îl lăsară, spre a-şi vedea de drum. Iar el, la rându- 
i, se duse după merinde şi cumpără peşte, castraveți, 
Stridii, vin şi mirodenii şi le aduse pe toate în odaia lui; şi 
pregăti cinci feluri de bucate cu carne, fără a mai pune la 
socoteală şi orezul şi legumele; şi le găti chiar el, cu mâna 
lui; şi ţinu totul gata, cât mai bine cu putinţă. 

Iar când se făcu vremea de cină, cele trei femei veniră, aşa 
cum făgăduiseră, învăluite în nişte cabaniţe albastre, ce le 
făceau de nerecunoscut. Ci, după ce intrară, îşi aruncară 
hainele de pe umeri şi şezură jos ca nişte lune. Iar sirianul 
se sculă şi veni dinaintea lor, stând apoi şi el jos, ca un 
ulcior, după ce rânduise cum se cuvine farfuriile pline cu 
bucate. Şi fetele mâncară fiecare atâta cât încăpu în ele. lar 
el le aduse pe urmă sofraua cu vinuri. Şi cupa începu să se 
poarte între ei. Şi sirianul, la îndemnurile lor stăruitoare, 
nu lăsă să-l treacă nici un rând de la băutură şi bău până ce 
începu capul să i se bălăngăne în toate părţile. Şi atunci, 
prinzând oarecare inimă, începu să se uite în ochii 
tovarăşelor sale; şi putu să se minuneze de frumuseţea 
fetelor şi să se bucure de nurii lor. Şi se învârti între uluială 
şi năuceală. Şi se clătină între aiureală şi zăpăceală. Şi nu 
mai ştiu să osebească bărbat de femeie. lar starea lui fu 
nemaipomenită şi soarta - jalnică. Şi privea fără a vedea şi 
mânca fără a bea. Şi dete să se slujească de picioare şi 
căzu-n cap. Şi îşi roti ochii împrejur şi scutură din nas 
mahmur. Şi suflă şi strănută. Şi râse şi plânse. După care se 


întoarse înspre una dintre cele trei mioare şi îi făcu 
întrebare: 

— Allah fie asupra ta! Ya setti, ce nume-i fi având tu, oare? 

Ea răspunse, cum se cuvine: 

— Ai-mai-văzut-vreodată-pe-cineva-ca-mine? 

Iar mintea lui zbură şi mai tare şi strigă în gura mare: 

— Nu, uallahi, nu am mai văzut pe cineva ca tine! Pe urmă 
se întinse pe jos, sprijinindu-se în coate şi o întrebă şi pe 
cea de-a doua: 

A opt sute nouăzeci şi patra noapte 

— Da pe tine, ya setti, o, sângele vieţii inimii mele, cum te 
cheamă? 

Ea răspunse: 

— N-ai-văzut-vreodată-pe-cineva-care-să-semene-cu-mine! 

lar el strigă: 

— Inşallah! Fie voia lui Allah, o, stăpână a mea, N-ai-văzut- 
vreodată-pe-cineva-care-să semene-cu-mine! 

Pe urmă se întoarse înspre cea de-a treia şi o întrebă: 

— Da pe tine, ya setti, o, pojar al inimii mele, cam care 
poate fi preacinstitul tău nume? 

Ea răspunse: 

— Uită-te-la-mine-şi-ai-să-mă-cunoşti! 

Şi, auzind acest al treilea răspuns, sirianul se rostogoli pe 
duşumea, strigând cât îl ţinea gura: 

— Nu am nimica împotrivă, o, stăpână a mea, Uită-te-la- 
mine-şi-ai-să-mă-cunoşti! 

Şi ele preumblară pocalul necontenit şi îl deşertară în 
gâtlejul lui, până ce se prăbuşi, cu capu-naintea picioarelor 
şi cu suflarea împiedicată. Atunci, văzându-l în starea aceea, 
fetele se ridicară şi îi scoaseră turbanul şi îi puseră pe cap o 
tichie de nebun. Pe urmă se uitară împrejurul lor şi puseră 
gabja pe tot ce găsiră la îndemână şi bani şi lucruri de preţ. 
Şi, încărcate cu prada şi cu inima uşoară, îl lăsară în hanul 
lui să grohăie ca un bivol şi lăsară odaia în seama 
stăpânului ei. lar Atoate-acoperitorul acoperi ceea ce avea 
de acoperit. 


Or, a doua zi, când se trezi din beţia lui, sirianul se văzu 
singur în odaie şi nu zăbovi a băga de seamă că odaia 
fusese măturată de tot ce se afla în ea. Şi deodată îşi 
dobândi pe deplin simţurile şi strigă: 

— Nu este măreție şi putere decât numai întru Allah 
Slăvitul şi Marele! 

Şi se repezi afară din han, cu tichia de nebun pe cap şi 
începu să-i întrebe pe toţi trecătorii dacă nu întâlniseră o 
mie şi una de nopţi pe numitele Cutare şi Cutare şi Cutare. 
Şi rostea numele pe care i le spuseseră cele trei femei. lar 
oamenii, vă-zându-l împopoţonat aşa, îl credeau scăpat de 
la maris-tan şi răspundeau: 

— Nu, pe Allah! Nu am văzut niciodată pe cineva ca tine! 

Iar alţii ziceau: 

— Niciodată nu am văzut pe cineva care să ţi se asemuie! 

Iar alţii răspundeau: 

— Ne uităm la tine, într-adevăr, da nu te cunoaştem! Încât, 
la capătul întrebărilor, nu mai ştiu ce să facă şi nici cui să se 
plângă şi, până la urmă, întâlni un trecător milos şi bun de 
sfat, care îi spuse: 

— Ascultă-mă pe mine, o, şamitule! Cel mai bun lucru pe 
care îl ai de făcut, în împrejurarea aceasta, este dea te 
întoarce în ţara Şamului, fără de amânare şi fără de zăbavă, 
întrucât la Cairo, vezi tu, oamenii ştiu să răsucească şi 
capetele tari şi pe cele uşoare şi ştiu să se joace cu ouăle tot 
atâta de bine ca şi cu pietrele. 

Iar şamitul, cu nasul alungit până-n pământ, se întoarse în 
tara lui, din care n-ar fi trebuit să iasă niciodată. 

Şi, întrucât adesea li s-au întâmplat asemenea păţanii, cei 
de baştină din ţara Şamului îi clevetesc în gura mare pe 
copiii Egiptului. 

lar Șeherezada, sfârşind de istorisit povestea aceasta, 
tăcu. Şi sultanul Şahriar îi zise: 

— Numai unui Allah este învăţător şi Luminător! lar ea 
adăugă: 


— Da ce-ar mai rămâne din snoavele acestea, pe lângă 
Povestea cu Cartea magici? 

Iar sultanul Şahriar zise: 

— Ce-i cu cartea aceea magică, o, Şeherezada şi care-i 
povestea ei? 

lar ea spuse: 

A opt sute nouăzeci "i cincea noapte 

— Las' să ţi-o povestesc, o, Măria Ta, în noaptea 
următoare, de-o vrea Allah şi dacă aşa este plăcerea ta! 

Iar sultanul zise: 

— De bună seamă! Vreau să ascult, în noaptea următoare, 
povestea aceea, pe care nu o ştiu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci şi cincea noapte 
micuța Doniazada se ridică de pe chilimul pe care sta 
ghemuită şi zise: 

— O, sora mea, când ai să începi să ne povesteşti povestea 
cu cartea magică? 

lar Şeherezada răspunse: 

— Fără amânare şi fără de zăbavă, dat fiind că aceasta-i 
dorinţa stăpânului nostru, sultanul. 

Şi spuse: 

POVESTEA CU CARTEA MAGICĂ e povesteşte, în hronicile 
noroadelor şi în cărţile din vremurile vechi - ci numai unul 
Allah ştie trecutul tot şi poate să vadă cele ce vin! 

— Că într-o noapte ca toate nopţile califul, fiul califilor 
urmaşi drepţi ai lui Abbas, Harun Al-Raşid, care domnea la 
Bagdad, s-a ridicat în patul său, pradă unei apăsări şi aşa, 
îmbrăcat în hainele sale de noapte, a poruncit să fie chemat 
la el Massrur, spătarul Măriei Sale, care s-a şi înfăţişat 
numaidecât dinainte-i. Şi califul i-a zis: 

— O, Massrur, noaptea aceasta este sugrumătoare şi grea 
peste pieptul meu şi doresc să-mi risipeşti posomorala. 

lar Massrur a răspuns: 


— O, emire al drept-credincioşilor, scoală-te şi haide să 
mergem pe terasă ca să privim cu ochii noştri pologul 
cerurilor presărat cu stele şi să vedem cum se preumblă 
luna strălucită, în vreme ce înspre noi are să se ridice 
cântecul clipocitor al apelor şi suspinele roţilor scârţâitoare 
ale puţurilor cu scripeţi de la grădinile de zarzavat, cele 
despre care a spus poetul: 

Fântâni cu scripeţi jalnic suspinând, De lacrimi pline şi de 
geamăt blând, V-asemuiţi cu-ndrăgostiţii, când, In ciuda 
vrăjii ce le arde-n gând şi zi şi noapte-şi trec mereu oftând, 
Fără-a-i mai da şi bucuriei rând. 

Şi tot poetul acela, o, emire al drept-credincioşilor, a spus, 
vorbind despre apa curgătoare: 

A opt sute nouăzeci şi cincea noapte iubita mea e-o fată 
vrăjitoare, Ea mă adapă şi tot ea îmi cântă, Ca o grădină 
fără asemănare: Izvoare-s ochii-i, cu privire blândă, lar 
glasul ei e apa curgătoare. 

Şi Harun îl ascultă pe spătarul său şi clătină din cap şi 
zise: 

— Nu de asta am chef în noaptea de-acum! Şi Massrur 
zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, se află în saraiul tău trei 
sute şaizeci de puiandre de toate culorile, asemenea cu tot 
atâtea lune şi gazele şi îmbrăcate în rochii frumoase ca 
nişte flori. Scoală-te şi hai să le prefirăm pe toate cu 
privirea, fără ca ele să ne vadă, fiecare în iatacul ei. Şi ai să 
le asculţi cântecele şi ai să le vezi jocurile şi ai să te uiţi la 
zbengurile lor. Şi atunci, sufletul tău are să se simţească 
îmbiat înspre vreuna dintre ele. Şi ai s-o iei de soaţă, în 
noaptea aceasta şi ea are să se dedea plăcerilor ei cu tine. 
Şi avem să vedem noi atunci ce-o să mai rămână din 
posomorala ta! 

Ci Harun spuse: 

— O, Massrur, du-te de mi-l adu pe Giafar numaidecât! 

lar Massrur răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi se 
duse să-l caute pe Giafar acasă şi îi spuse: 


— Hai la emirul drept-credincioşilor! Şi Giafar răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi se sculă pe clipă pe dată, se îmbrăcă şi purcese cu 
Massrur la sărai. Şi se înfăţişă califului, care se afla tot în 
pat şi sărută pământul dintre mâinile lui şi zise: 

— Deie Allah să nu fie pentru vreun lucru rău! lar Harun 
spuse: 

— Nu este de nimic alta decât de bine, o, Giafar! Ci sunt 
cam mohorât în noaptea aceasta şi chinuit, şi apăsat. Şi l- 
am trimis pe Massrur să-ţi spună să vii aici ca să mă 
veseleşti şi ca să-mi risipeşti urâtul. Iar Giafar chibzui o 
clipită şi răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, când sufletul nostru nu 
voieşte să se veselească nici cu frumuseţea cerului, nici cu 
cea a grădinilor, nici cu dulceaţa vântului, nici cu vederea 
florilor, nu mai rămâne decât un leac şi anume cartea. 
Întrucât, o, emire al drept-credincioşilor, cea mai frumoasă 
grădină este tot un dulap cu cărţi. lar o preumblare printre 
luminile lui este cea mai dulce şi cea mai vrăjită dintre 
preumblări! Scoală-te, aşadar şi haidem să căutăm vreo 
carte, la întâmplare, pe rafturile dulapurilor cu cărţi! 

lar Harun răspunse: 

— Drept grăieşti, o, Giafar! Acesta-i leacul cel mai bun 
împotriva urâtului. Şi deloc nu mă gândisem la el. 

Şi se sculă şi, însoţit de Giafar şi de Massrur, se duse în 
sala în care se aflau dulapurile cu cărţi. 

Iar Giafar şi Massrur ţineau fiecare câte o făclie şi califul 
lua cărţile din dulapurile cele strălucite şi din lăzile de lemn 
înmiresmat şi le deschidea, şi-apoi le închidea iarăşi. Şi 
cercetă aşa multe lăzi şi dulapuri şi, până la urmă, puse 
mâna pe o carte tare veche, pe care o deschise la 
întâmplare. Şi nimeri peste un lucru care pesemne că l-o fi 
ispitit straşnic, de vreme ce, în loc de-a lăsa cartea după o 
clipită, şezu jos şi începu s-o cerceteze foaie cu foaie şi să 
citească cu luare-aminte. Şi ia-cătă că deodată începu să 
râdă de se prăvăli pe spate. Pe urmă luă iarăşi cartea şi îşi 


urmă citirea. Şi iacătă că lacrimile începură să curgă din 
ochii lui; şi începu să plângă de i se udă barba toată, iar 
lacrimile-i curgeau printre firele din barbă până pe cartea 
pe care o ţinea pe genunchi. Pe urmă închise cartea, o puse 
în zăioaga ei şi se ridică de plecare. 

Iar Giafar, după ce îl văzuse pe calif plângând şi râzând, 
nu se putu stăpâni să nu-i spună stăpânului său: 

A opt sute nouăzeci şi cincea noapte 

— O, emire al drept-credincioşilor şi domn peste cele Două 
Lumi, cam care poate să fie pricina ce te-a făcut şi să râzi şi 
să plângi aproape tot într-aceeaşi clipită? 

Iar califul, auzind întrebarea, se mânie până peste 
marginile mâniei şi răcni la Giafar, cu un glas sugrumat: 

— O, câine din câinii de barmakizi, de unde atâta 
neobrăzare din partea ta? Şi ce te priveşte pe tine? lacătă 
că îţi iei nasul de a te dovedi supărător şi îngâmfat şi treci 
peste marginile rostului tău! Nu-ţi mai rămâne acuma decât 
să-l mai şi sfruntezi pe calif! Or, pe ochii mei! De vreme ce 
te bagi unde nu te priveşte, vreau ca povestea aceasta să 
aibă toate urmările pe care le cere. Iţi poruncesc, aşadar, să 
te duci să cauţi pe careva care ar putea să-ţi spună pentru 
ce am râs şi am plâns la citirea acestei cărţi şi care să 
ghicească ce se află în scriptura aceasta, de la cea dintâi 
foaie până la cea din urmă. Şi dacă nu ai să-l găseşti pe 
insul acela, am să-ţi tai capul şi-am să-ţi arăt eu atunci ce m- 
a făcut să râd şi să plâng. 

Când auzi vorbele acestea şi când văzu mânia califului, 
Giafar spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, am săvârşit o greşeală. 
Iar greşeala este faptă de oameni de teapa mea, pe când 
iertarea este faptă a unora ce au sufletul ca acela al 
Măreţiei Tale. 

Ci Harun răspunse: 

— Nu! Şi mă leg cu jurământ! Să te duci să-mi cauţi pe 
careva care să-mi spună numaidecât tot ce cuprinde cartea 
asta! De nu, am să-ţi tai capul pe clipă pe dată. 


Şi Giafar spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, Allah a zidit cerurile şi 
lumile în şase zile, şi, dacă ar fi vrut, le-ar fi zidit într-un 
ceas. lar dacă nu a făcut aşa, a fost spre a arăta făpturilor 
sale că, în toate lucrurile, chiar spre a făptui binele, trebuie 
să purcezi cu chibzuinţă şi răbdare. Cu atât mai mult când 
este vorba de-a făptui ceva împotriva binelui, o, emire al 
drept-credincioşilor. Ci, dacă ţii neabătut să mă duc să-l 
caut pe insul în stare să ghicească tot ce te-a făcut să râzi şi 
să plângi, îngăduie robului tău măcar un răspas de trei zile! 
Iar califul spuse: 

— Dacă nu-mi aduci insul despre care e vorba, ai să pieri 
de moartea cea mai cruntă! 

lar Giafar răspunse: 

— Mă duc în solia poruncită! 

Şi ieşi numaidecât, schimbat la faţă, cu sufletul tremurând 
şi cu inima plină de amar şi de mâhnire. 

Şi se duse acasă, cu inima amară, mai întâi să-şi ia bun- 
rămas de la tatăl său, Yahia şi de la fratele său, El-Fadl şi să 
plângă. lar ei îi spuseră: 

— Pentru ce te vedem în starea aceasta de tulburare şi de 
mâhnire, o, Giafar? 

Iar el le povesti tot ce se întâmplase între el şi calif şi îi 
înştiinţă despre porunca primită. Şi adăugă: 

— Cine se joacă cu un tăiş ascuţit se taie la mână; iar cine 
se luptă cu leul are să fie ucis. În ceea ce mă priveşte, nu se 
mai află loc pentru mine lângă calif; întrucât de-aci înainte 
şederea în preajma lui este cea mai mare dintre primejdii 
pentru mine, ca şi pentru tine, o, părintele meu şi ca şi 
pentru tine, o, fratele meu! Aşa că este mai bine să mă duc 
departe de ochii lui. Întrucât a-ţi mântui viaţa este un lucru 
tare scump şi niciodată nu e destul de cântărit la chiar 
preţul lui. Îar depărtarea este cea mai bună mântuire 
pentru gâturile noastre. Şi-apoi, poetul a spus: 

Tu viaţa-ţi mântuie de tângă Şi de prăpădul care vine, lar 
casa las-o să se plângă Acelui ce-a zidit-o bine. 


A opt sute nouăzeci "i 'asea noapte iar la acestea, 
părintele său şi fratele răspunseră: 

— Nu pleca, o, Giafar, întrucât califul s-ar putea să te 
ierte! 

Ci Giafar spuse: 

— A făcut jurământ! Or, cum aş putea eu să găsesc pe 
cineva în stare să ghicească de la cea dintâi privire pricina 
ce l-a făcut pe calif să râdă şi să plângă, precum şi ce 
cuprinde, de la început până la sfârşit, afurisita aceea de 
carte? 

Şi Yahia răspunse, atunci: 

— Drept grăieşti, o, Giafar! Numai plecarea ta ne mai 
poate mântui capetele. Şi cel mai bine ar fi să te duci la 
Damasc şi să şezi acolo până ce prăvălişul sorții are să se 
sfârşească şi are să ni se întoarcă norocul cel bun. 

Iar Giafar întrebă: 

— Şi în lipsa mea ce are să se facă soţia mea şi haremul 
meu? 

Iar Yahia spuse: 

— Du-te şi nu te mai îngriji de nimic. Acestea-s nişte porţi 
pe care tu nu mai ai răgazul să le descui. Du-te la Damasc, 
întrucât aşa ţi-a fost judeţul ursitei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi şasea noapte 
urmă: 

Acestea-s nişte porţi pe care tu nu mai ai răgazul să le 
descui. Du-te la Damasc, întrucât aşa ţi-a fost judeţul 
ursitei. 

Şi Yahia adăugă: 

— Cât despre ceea ce ar putea să se mai întâmple, după 
plecarea ta, Allah are să vegheze. 

Ca urmare, Giafar vizirul îşi plecă urechea la vorbele 
părintelui său şi, fără de amânare şi zăbavă, luă la el o 
pungă în care se aflau o mie de dinari, îşi puse sileaful şi 
jungherul, îşi luă rămas-bun de la tatăl său şi de la fratele 


său, încălecă pe un catâr şi, neînsoţit de nici un rob şi de 
nici un slujitor, purcese la drum înspre Damasc. Şi, de-a 
dreptul prin pustie, se tot duse şi nu conteni să 
drumeţească decât în cea de a zecea zi, când ajunse la 
câmpia cea verde a El-Marjului, care-i intrarea în Damascul 
cel desfătător. 

Şi văzu Minaretul Miresei cel frumos, care ţâşnea din 
verdeaţa împrejmuitoare, îmbrăcat de la temelie până în 
vârf cu cahle daurii şi grădinile cele scăldate de izvoare, 
unde se lăfăiau straturile de flori; şi câmpiile cu mirţi şi 
dealurile cu albăstrele şi şesurile cu leandri. Şi se opri să se 
uite la toate acele mândreţi, ascultând păsările ciripitoare 
de prin copaci. Şi văzu că cetatea aceea era o cetate a cărei 
pereche nu fusese zămislită nicăieri pe faţa pământului. Se 
uită la dreapta, se uită la stânga şi, până la urmă, zări un 
om. Şi se duse la omul acela şi îi spuse: 

— O, fratele meu, care-i numele acestei cetăţi? lar omul 
răspunse: 

— O, doamne al meu, cetatea, în vremurile de demult, se 
chema Jullag şi despre ea grăieşte poetul în stihurile 
acestea: 

Jullag îmi e străvechiul nume şi inimilor le sunt dragi prin 
mine râuri curg şirag, Şi-n preajmă-mi, din afund de veac. 

Grădină-a raiului pe lume, Cuib de minuni fără de preţ, 
Damasc, cetate-a mea şi steag, Chilim de vis, tărâm măreț, 
A opt sute nouăzeci “i şasea noapte nimic nu-mi poate fi mai 
drag Decât prea-albii tăi pereţi. 

Mult prea frumoasele-ţi terase Să fie binecuvântate şi 
pururi fie-ţi lăudate Prea-falnicele frumuseți De pe terasele- 
ţi frumoase. 

lar omul care prociti stihurile adăugă: 

— Se mai cheamă şi Sam, altfel zis Grăunte-de-Fru- 
museţe, dat fiind că ea este grăuntele frumuseţii lui 
Dumnezeu pe pământ. 

Iar Giafar simţi o dulce înfiorare auzind lămuririle acestea. 
Şi îi mulţumi omului şi descăleca de pe catâr şi îl luă de frâu 


spre a putea să meargă aşa cu el printre case şi geamii. Şi, 
încetişor, se preumbla cercetând una după alta casele cele 
frumoase, pe dinaintea cărora trecea. Şi, privind aşa, zări, 
în fundul unei uliţe bine măturate şi bine stropite, o casă 
falnică în mijlocul unei grădini mari. lar în grădină văzu un 
cort de mătasă înflorată, împodobit cu chilimuri strălucite 
de Khorassan şi cu perdele bogate şi ticsit cu perne de 
mătasă, cu scaune şi cu sofale. lar un bărbat tânăr şedea 
jos, în mijlocul cortului, ca luna când răsare în cea dea 
paisprezecea zi a ei. Şi era îmbrăcat uşor, neavând pe cap 
decât o basma, iar pe trup - numai o hăinuţă de culoare 
trandafirie. lar dinaintea lui şedeau cu luare-aminte o 
mulţime de inşi şi băuturi de toate felurile şi de cele mai 
alese. 

lar Giafar se opri un răstimp să-şi bucure ochii cu 
priveliştea aceea şi se simţi tare mulţumit de ceea ce vedea 
la bărbatul acela tânăr. Şi, uitându-se mai cu luare-aminte, 
zări lângă bărbat o femeie tânără şi frumoasă ca soarele pe 
un cer senin. lar pe pieptul ei se afla o alăută, ca un copil în 
braţele mamei sale. Şi cânta stihurile acestea: 

Vai de acei ce inima şi-o lasă In mâinile spre care doru-i 
poartă: Când vor dori s-o ia-ndârăt acasă, N-au să şi-o mai 
găsească decât moartă. 

Au dăruit-o mâinilor iubite atunci când şi-au simţit-o- 
ndrăgostită - 

Pentru că inimii îndrăgostite ii e robia dragostei menită. 

Adânc din piept şi-au smuls-o jură minte! Rosteşte tu, o, 
pasăre, mereu: „Din piept şi-au smuls-o, ne luând aminte Că 
are să le fie tare greu!" 

Au omorât-o fără nici o vină, lar mult-iubitu-acum îşi bate 
joc De cel ce cu iubire i se-nchină Şi care arde-n dulcele ei 
foc. 

Eu sunt acel ce caută iubirea, Eu sunt iubirea, fratele ei 
sunt; Eu, mistuit, îmi plâng nefericirea întruna suspinând şi 
repetând: „Priviţi-lpe cel ce iubirea crudă L-a vestejit! Chiar 


dacă neschimbat Rămase-n sineşi, ca să-i facă-n ciudă Ei 
fără milă l-au înmormântat!" 

Iar Giafar, auzind cuvintele şi cântecul, simţi o mulţumire 
nemărginită, iar lăuntrurile i se tulburară la mlădierile 
acelui glas şi rosti: „Pe Allah! E frumos!" Ci copilandra şi 
începuse iarăşi, pe alt glas, cu alăuta pe genunchi, să cânte 
stihurile acestea: 

Plin de aceste simţăminte, La dragoste să iei aminte: 

A opt sute nouăzeci "i '“asea noapte nu e nimica uimitor Că 
te iubesc cu-atâta dor. 

Spre tine mâna mi-o întind, Cerânduc-ţi milă şi şoptind, Cu 
umilinţă, să te-nduri, Să-mi dai surâsul dulcei guri! 

Îmi trece chinuita viaţă Pierind sub ochiul tău de gheaţă. 
Ah, niciodată nu mi-ai dat Surâsul drag, mult aşteptat. 

De-atâta dor, plâns bob cu bob, Trăiesc pe lume ca un rob, 
Iar biata-mi inimă-i bolnavă De lacrimi negre de otravă. 

Până ce cântarea acestor stihuri să se sfârşească, Giafar se 
apropiase de poartă tot mai mult, mânat de desfătarea pe 
care o simţea de a o auzi şi de a o privi pe copilandra care 
cânta. Şi, deodată, tânărul ce sta culcat sub cort îl zări, se 
ridică pe jumătate, chemă pe unul dintre robii săi cei 
mărunţei şi îi spuse: 

— II vezi pe omul de colo, de la intrare, din faţa noastră? 

Iar copilandrul spuse: -Da! 

Iar tânărul bărbat spuse: 

— Trebuie să fie vreun străin, întrucât văd asupra lui 
semnele drumeţitului. Dă fuga de mi-l adu şi ai grijă să nu-l 
superi. 

Şi băiatul răspunse: 

— Cu bucurie şi placere! 

Şi zori să se ducă la Giafar, care îl văzu venind; şi băieţelul 
îi spuse: 

— În numele lui Allah, o, doamne al meu, mă rog ţie, aibi 
bunătatea de-a veni la stăpânul nostru. 

Iar Giafar trecu poarta cu copilandrul şi, ajungând 
dinaintea intrării în cort, îşi lăsă catârul pe seama robilor 


îndatoritori şi trecu pragul. lar stăpânul cel tânăr se şi afla 
în picioare, întru cinstea sa; şi veni înspre el, desfăcându-şi 
larg mâinile şi îl întâmpină cu nişte urări de bun venit, de 
parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna, şi, după ce mulţumi lui 
Allah pentru trimiterea oaspetelui, cântă: 

O, oaspete al meu, bine-ai venit! 

Sosirea ta ne-aduce bucurie şi ne dă viaţă chipul tău vrăjit. 

Pe chipul tău mă jur: simt cum învie inima-n piept, de cum 
te-am fost zorit - 

Şi aş muri, de-ar fi să pieri, vai mie! 

Şi, după ce cântă acestea în cinstea lui Giafar, îi zise: 

— Placu-ţi de-a sta, o, dulce doamne al meu! Şi mărire lui 
Allah pentru fericita ta venire! 

Şi prociti rugăciunea pentru oaspetele de la Allah şi îşi 
urmă astfel cântecul: 

De-am fi avut vreun semn de înştiinţare Despre venirea ta, 
pe sub picioare Am fi întins în calea ta, covor. Curatul 
sânge-al inimilor noastre Şi catifeaua neagră-a ochilor. Căci 
mai presus ne eşti, venit din astre, Decât ni-i pleoapa ce-o 
plecăm cu dor. 

Şi, după ce sfârşi cântecul, se apropie de Giafar, îl sărută 
pe piept, îi preamări harurile şi îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, ziua de azi este o zi fericită şi, de n- 
ar fi şi fost o sărbătoare, aş fi făcut-o eu, spre a da 
mulţumire lui Allah! 

A opt sute nouăzeci şi şasea noapte iar robii se buluciră 
numaidecât dinaintea lor; şi el le spuse: 

— Aduceţi-ne cele pregătite! 

Iar ei aduseră tăvile cu mâncăruri, cu fripturi şi cu toate 
celelalte lucruri minunate, iar tânărul îi spuse lui Giafar: 

— O, doamne al meu, înţelepţii spun: „Dacă eşti poftit, 
îndestulează-ţi sufletul cu ceea ce se află dinaintea ta." Or, 
noi, dacă am fi ştiut că ai să ne luminezi astăzi cu sosirea ta, 
ţi-am fi gătit însăşi carnea noastră şi ne-am fi junghiat şi 
pruncii în cinstea ta. 

lar Giafar răspunse: 


— Pun, aşadar, mâna şi am să mănânc până ce am să mă 
satur! 

Iar tânărul începu să-i dea cu chiar mâna lui bucăţile cele 
mai bune şi să stea la taifas cu toată dragostea şi cu toată 
plăcerea. Pe urmă fură aduse ibricul şi ligheanul şi i se 
spălară mâinile. După care tânărul stăpân îl pofti să treacă 
în sala de băuturi, unde îi spuse fetişcanei să cânte. lar ea 
luă lăuta, îi potrivi strunele, o sprijini pe pieptul ei şi, după 
ce murmură o clipită, cântă: 

lacătă-l, mândrul oaspe, a căruia venire De toţi e- 
ntâmpinată cu drag şi cu cinstire, Mai dulce ca nădejdea, 
măreț de strălucire. 

Din plete-i se revarsă o negură curată, De care înşişi zorii, 
cu faţa speriată şi ruşinaţi, sărmanii, nici nu se mai arată. 

Iar când ursita-mi neagră era să mă omoare, Cerui 
oblăduinţa-i; şi el, venind din zare, întoarse vieţii-un suflet 
din moarte şi pierzare. 

Şi iată-mă acuma sunt robul pe vecie Al Craiului Iubirii, iar 
dulcea mea robie îmi e pe totdeauna deplina bucurie. 

Iar Giafar fu cuprins de o voioşie până peste poate, la fel 
cu voioşia tânărului, gazda sa. Ci tot nu contenea nicidecum 
a rămâne îngrijorat de năpasta lui cu califul. Iar 
îngrijorarea aceea era vădită pe chipul şi în purtarea lui. Şi 
nu rămase nevăzută ochilor tânărului, care pricepu limpede 
că Giafar era tulburat, înfricoşat, îngândurat şi chinuit de 
ceva. lar Giafar, la rându-i, pricepu că tânărul băgase de 
seamă starea sa şi că, din bună-cuvi-inţă, se ferea să-l 
întrebe de pricina tulburării. Ci, până la urmă, tânărul îi 
zise: 

— O, doamne al meu, ascultă ceea ce au spus înţelepţii: 

Nuc-ţifie teamă şi nu te-ntrista De cele câte-asupra noastră 
vin. la mai degrabă un pocal şi bea Otrava sfântă a acestui 
vin Ce-alungă şi necaz şi voie-rea. 

Nu vezi cum zugrăviră mâini de vis Caftanul băuturii-n 
flori frumoase, Cu crinul alb, cu dulcele narcis, Cu floarea 
de Neman, cu tiparoase, Pe viţa viei scrise cu dichis? 


Dacă te-apasă gânduri şi tristeţe, Tu leagănă-le-ncetişor şi 
blând, Pentru ca-n somn adânc să se răsfeţe La sânul 
băuturilor, cântând, Alflorilor şi-al fetelor iubeţe. 

Pe urmă îi spuse lui Giafar: 

— Nu-ţi chinui şi nu-ţi zbuciuma inima, o, stăpâne al meu. 

Şi îi zise fetişcanei: 

— Cântă! 

A opt sute nouăzeci şi şaptea noapte iar ea cântă. Şi 
Giafar, care se desfăta la acele cântece şi era vrăjit de ele, 
spuse, într-un sfârşit: 

— Să nu contenim a ne veseli, când cu cântecul, când cu 
vorba, până ce lumina zilei are să se curme şi are să vină 
noaptea cu negurile ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

— Să nu contenim a ne veseli, când cu cântecul, când cu 
vorba, până ce lumina zilei are să se curme şi are să vină 
noaptea cu negurile ei. 

Şi tânărul le porunci robilor să aducă nişte cai. Iar ei se 
supuseră îndată; şi îi aduseră oaspetelui stăpânului lor o 
iapă împărătească. Şi amândoi săriră pe spinarea cailor şi 
porniră să străbată Damascul şi să se bucure de priveliştea 
sukurilor şi a uliţelor, până ce ajunseră dinaintea unei case 
luminate strălucit şi împodobite cu fanare de toate culorile; 
iar dinaintea unei porţi se afla o lampă mare de aramă 
frumos lucrată, spânzurând de un lanţ de aur. Iar în curtea 
casei erau nişte chioşcuri înconjurate de cioplituri în piatră 
minunate şi pline cu toate neamurile de păsări şi cu toate 
soiurile de flori; iar în mijlocul tuturor acelor clădiri se afla 
o sală boltită, cu ferestrele de argint. Iar tânărul deschise 
uşa de la sala aceea. Iar sala se ivi ca o grădină a raiului, 
însufleţită de cântecele păsărilor şi de miresmele florilor şi 
de clipocitul izvoarelor. Şi casa toată răsuna de feluritele 
graiuri ale acelor păsări şi era căptuşită numai cu mătasă şi 


bine chivernisită cu perne de atlaz şi cu pene de struţ. Şi se 
mai afla acolo, de asemenea, o grămadă nenumărată de tot 
soiul de lucruri rare şi de minunăţii scumpe şi era 
îmbălsămată de mireasma florilor şi a poamelor; şi 
adăpostea o sumedenie neînchipuită de bogății falnice, 
farfurii şi tacâmuri din argint, cupe de preţ, căţui pentru 
ars mirodenii şi grămezi de ambră sură, de pulbere de aloe 
şi de poame uscate. Într-un cuvânt, era ca locuinţa 
zugrăvită în stihul acesta al poetului: 

Era o casă albă. 

— Ntr-o grădină şi care strălucea ca o lumină Din toată 
măreţia ei deplină. 

Şi, după ce Giafar şezu jos, tânărul îi spuse: 

— Un potop de binecuvântări s-a coborât din cer asupra 
capului nostru, o, doamne şi oaspete al meu, odată cu 
venirea ta! 

Şi îi mai spuse încă multe alte lucruri gingaşe şi îl întrebă, 
într-un sfârşit: 

— Şi care este pricina căreia îi datorăm cinstea sosirii tale 
în cetatea noastră? Aici găseşti prieteni şi bunăstare şi 
toată dragostea! 

lar Giafar răspunse: 

— Eu, o, stăpâne al meu, sunt oştean de meserie şi 
poruncesc peste o ceată de oşteni. lar de baştină sunt din 
cetatea Bassrei, de unde vin acuma. lar pricina sosirii mele 
este că, neputând să-i plătesc califului haraciul pe care i-l 
datorez, am fost cuprins de spaimă pentru viaţa mea şi am 
luat fuga cu capu-n pământ, de frică. Şi nu m-am oprit din 
goană, prin câmpuri şi prin pustiuri, până ce m-a adus la 
tine soarta. 

Iar tânărul spuse: 

— O, venire binecuvântată! Şi care-i numele tău? El 
răspunse: 

— Numele meu este ca şi al tău, o, doamne al meu. lar 
tânărul, auzind aceasta, zâmbi şi spuse râzând: 

A opt sute nouăzeci "i şaptea noapte 


— O, doamne al meu, aşadar te numegşti Abu'l Hassan! Ci 
mă rog ţie să nu mai ai nici o strângere de inimă şi nici o 
tulburare în pieptul tău. 

Şi dete poruncă să fie aduse bucatele. Şi li se aduseră 
nişte tablale pline cu tot felul de bunătăţuri alese şi 
desfătătoare şi mâncară şi rămaseră mulţumiţi. După care 
masa fu ridicată şi se aduseră ibricul şi ligheanul. Şi se 
spălară pe mâini şi se ridicară şi se duseră în sala de 
băuturi, care era plină cu flori şi cu poame într-un chip 
desăvârşit. Iar tânărul vorbi cu fetişcana în privinţa muzicii 
şi a cântecului. lar ea îi încântă pe amândoi şi îi desfată cu 
desăvârşirea meşteşugului ei; şi până şi casa, cu ziduri cu 
tot, era tulburată şi mişcată. Iar Giafar, în vâl-vora 
înflăcărării sale, îşi scoase hainele şi le azvârli cât colo, 
după ce Le făcu bucățele. Iar tânărul îi spuse: 

— Uallahi! Deie Allah ca sfâşierea hainelor să aibă drept 
urmare bucuria şi nicidecum supărarea şi necazul. Şi 
alunge Atotputernicul amarul urâtului de la noi. 

Pe urmă făcu semn unuia dintre robii lui, care numaidecât 
îi aduse lui Giafar nişte haine noi, ce preţuiau o sută de 
dinari şi îl ajută să se îmbrace. Iar tânărul îi spuse 
fetişcanei: 

— Schimbă glasul alăutei! 

Iar ea schimbă glasul şi cântă stihurile acestea: 

Privirea-mi pătimaşă se pierde după el, lar el nici nu ia 
seama la tristul meu măcel. Deci să-mi închei urarea şi 
cântecul, strigând: „lubirea-mipentru tine nici crâncenul 
mormânt Nu are să mi-o stingă din inimă nicicând!" 

lar când se isprăvi şi cântecul acesta, Giafar iarăşi se 
despuie de haine chiuind. Şi tânărul îi spuse: 

— Fie ca Allah să-ţi îmbuneze viaţa şi facă el ca înce-putu-i 
să-i fie sfârşitul, iar sfârşitul să-i fie începutul! 

Iar robii îl îmbrăcară pe Giafar iarăşi cu haine noi, mai 
frumoase decât cele dintâi. Iar fetişcana nu mai rosti nimic 
vreme de un ceas, pe când cei doi şedeau la taifas. Pe urmă 
tânărul îi spuse lui Giafar: 


— Ascultă, o, doamne al meu, ce a spus poetul despre ţara 
în care, spre cinstea noastră, te-a adus ursita în ziua 
aceasta binecuvântată. 

Şi-i spuse fetişcanei: 

— Cântă-ne vorbele poetului despre valea noastră, cea 
care în vremurile de demult se chema valea Rabwatului. 

Şi copila cântă: 

O, dulce strălucire-a nopţii noastre In valea-mbelşugatului 
Rabwat, Pe unde vântu-adie-n zări albastre Cu valuri de 
miresme-mbălsămatl e-o salbă împrejuru-i, sclipitoare: De 
pomi înalţi, de ierburi unduind. Câmpiile-i chilimuri sunt, de 
floare, Cu păsări care ciripesc argint. 

Livezile-i, când ne zăresc pe-aproape, Ne-mbie cu bogatul 
lor pomet. lar noi, pe malul răcoroasei ape, Sorbim taclale- 
n cupe de poet. 

Frumoasă este valea noastră scumpă şi darnică-i, iar 
vântul şoptitor, Când pe poteci prin lunca noastră umblă, 
Ne-aduce numai daruri de la flori. 

Când copila sfârşi de cântat, Giafar, pentru cea de-a treia 
oară, se despuie de hainele sale. Iar tânărul stăpân se ridică 
şi îl sărută pe frunte şi porunci să fie îmbrăcat cu alt 
veşmânt. Căci tânărul acela, aşa cum se va dovedi, era omul 
cel mai mărinimos şi cel mai minunat de pe a opt sute 
nouăzeci şi şaptea noapte vremurile lui, iar dărnicia mâinii 
sale şi înălţimea sufletului său erau pe puţin tot atât de mari 
ca şi cele ale lui Hătim, căpetenia tribului Thay. Şi tăifăsui 
cu el mai departe despre întâmplările zilelor şi despre 
tâlcuri şi despre snoave şi despre izbânzile cele mai de 
seamă ale poeziei. Şi îi zise: 

— O, doamne al meu, nu îţi împovăra mintea cu griji şi cu 
îngândurări. 

Iar Giafar îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, mi-am părăsit ţara fără a avea răgaz 
nici să mănânc, nici să beau. Şi am făcut-o cu gândul de a 
mă veseli şi de a vedea iumea. Dar dacă Allah mi-o hărăzi să 
mă mai întorc vreodată în tara mea şi dacă rudele mele şi 


prietenii mei şi vecinii mei au să mă cerceteze şi au să mă 
iscodească, întrebându-mă unde am fost şi ce am văzut, am 
să le spun binefacerile cu care m-ai cinstit şi hatârurile pe 
care le-ai grămădit asupra capului meu, în cetatea 
Damascului, din ţara Şamului. Şi am să le spun ce am văzut 
aici şi ce am văzut dincolo şi am să le rostesc nişte cuvântări 
tare frumoase şi am să le dezvăluiesc nişte lucruri pline de 
învăţăminte despre toate cele cu câte are să mi se 
îmbogăţească mintea pe lângă tine, în cetatea ta. 

Iar tânărul răspunse: 

— Mă adăpostesc întru Allah împotriva ispitei gândurilor 
de mândrie! Numai El este singur mare. 

Şi adăugă: 

— Vei rămâne cu mine atâta cât vei voi, zece ani, ori mult, 
precum ţi-o fi placul! Întrucât casa mea este casa ta, cu 
stăpânul ei şi cu tot ce se află în ea. 

Şi, estimp, făcându-se noapte târzie, intrară hadâm-bii şi 
aşternură pentru Giafar un pat gingaş în capătul sălii, la 
locul de cinste. Şi mai aşternură un pat, alături de cel al lui 
Giafar. Şi plecară, după ce orânduiră şi dichisiră totul 
precum se cuvine. lar Giafar vizirul, O mie/'una de nopţi 
văzând acestea, îşi zise în sine: „Pesemne că gazda mea 
este neînsurată! Şi de aceea şi-a pus patul lângă al meu. 
Socot că pot să arunc o întrebare." 

Şi, ca urmare, cuteză să o întrebe pe gazda sa: 

— O, stăpânul meu, eşti holtei sau eşti însurat? lar tânărul 
răspunse: 

— Sunt însurat, o, doamne al meu! lar Giafar răspunse la 
aceasta: 

— Pentru ce, dar, dacă eşti însurat, vrei să dormi alături de 
mine, în loc să te duci la haremul tău şi să te culci ca 
oamenii însuraţi? 

Y iar tânărul răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, haremul, cu tot ce se află în 
el, nu are să-şi ia zborul şi voi avea mai târziu tot timpul să 
mă duc şi acolo să mă culc. Ci acuma ar fi prea grosolan şi 


urât din parte-mi şi grozav de necioplit, şi, vai, cât de 
ruşinos! Să-l las singur, spre a mă duce să mă culc în 
haremul meu, pe un om ca tine, un musafir, un oaspete de 
la Allah! O atare faptă ar fi cu totul potrivnică bunei- 
cuviinţe şi datorinţelor ospeţiei! Şi, cu adevărat, o, stăpâne 
al meu, atâta timp cât şederea ta va binevoi să cinstească 
această casă, nu am să-mi odihnesc capul pe patul din 
haremul meu, nici nu am să mă culc în harem, câtă vreme 
nu se va rosti bun-rămasul între tine şi mine, în ziua care îţi 
va plăcea şi pe care o vei alege, când ai să vrei să te întorci 
cu pace şi tihnă în cetatea şi în ţara ta! 

Iar Giafar îşi zise în sineşi: „Asta-i o treabă de-a mi-rărilea, 
minunătoare până peste poate!" Şi dormiră împreună în 
noaptea aceea. 

lar a doua zi, dis-de-dimineaţă, se sculară şi se duseră la 
hammam, unde tânărul - căruia, de fapt, i se spunea Attaf- 
cel-Darnic - trimisese, pentru folosinţa oaspetelui său, un 
rând de haine falnice. Şi, după ce se îmbăiară cum nu se 
poate mai desfătător, încălecară pe nişte cai a opt sute 
nouăzeci şi opta noapte minunaţi, pe care îi găsiră gata 
înşăuaţi la poarta ham-mamului şi porniră înspre mecet, ca 
să meargă să vadă Mormântul Sultanei şi îşi petrecură 
toată ziua aceea prefirând cu gândul vieţile oamenilor şi 
morţile lor. Şi tot aşa făcură şi mai apoi, în toate zilele, 
ducându-se să vadă când o piaţă, când alta şi dormind 
noaptea cot la cot, în chipul mai înainte arătat, vreme de 
patru luni. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute nouăzeci şi opta noapte 
urmă: 

Şi tot aşa făcură şi mai apoi, în toate zilele, ducându-se să 
vadă când o piaţă, când alta şi dormind noaptea cot la cot, 
în chipul mai înainte arătat, vreme de patru luni. 

Or, la capătul acestui răstimp, Giafar îşi simţi sufletul plin 
de tristeţe şi gândurile abătute; şi, într-o bună zi, şezu jos şi 


plânse. Iar Attaf-cel-Darnic, văzându-l că plânge, îl întrebă, 
spunându-i: 

— Allah alunge de la tine mâhnirea şi amarul, o, stăpâne al 
meu! Pentru ce te văd plângând? Şi ce a putut să-ţi 
pricinuiască mâhnirea aceasta? Dacă ţi-e pieptul apăsat, 
pentru ce nu îmi dezvăluieşti pricina ce-ţi face inima grea şi 
sufletul amar? 

lar Giafar răspunse: 

— O, fratele meu, îmi simt pieptul apăsat până peste poate 
şi mi-ar plăcea să umblu aiurea, pe ulițele Damascului şi mi- 
ar plăcea tot aşa să-mi potolesc gândurile cu vederea 
geamiei ommiazilor! 

Şi Attaf-cel-Darnic răspunse: 

— Da cine, oare, ar putea să te oprească, o, fratele meu? 
Au nu mai eşti slobod să te duci să te preumbli pe unde vrei 
şi să-ţi răcoreşti sufletul cum îţi place, în aşa fel ca pieptul 
să ţi se uşureze şi mintea să ţi se însenineze şi să ţi se 
bucure? Într-adevăr, o, fratele meu, toate astea-s chiar 
Nimic, chiar nimic! 

Şi Giafar se sculă să plece, când gazda îl opri spre a-i 
spune: 

— O, doamne al meu, ai numai bunătatea de a râbda o 
clipă, pentru ca slugile noastre să-ţi poată înşăua o 
iepşoară. 

Ci Giafar răspunse: 

— O, prietene, mi-ar plăcea mai mult să mă duc pe jos; 
întrucât omul care-i călare nu se mai poate bucura privind 
şi luând seama împrejurul său; ci ceilalţi oameni se bucură 
privindu-l şi luând seama la el. 

Iar Attaf-cel-Darnic îi spuse: 

— Fie! Ci lasă-mă baremi să-ţi dau o pungă cu dinari, spre 
a putea să faci niscaiva mile în calea ta şi să împărţi bani cu 
pumnul, aruncându-i mulţimii! 

Şi adăugă: 

— Acuma, poţi să te duci să te preumbli. Şi deie Allah ca 
aceasta să-ţi liniştească sufletul şi să te uşureze şi să te facă 


să te întorci la noi plin de voioşie şi de mulţumire! 

Ca urmare, Giafar luă de la preadarnica lui gazdă o pungă 
cu trei sute de dinari şi ieşi din casă, însoţit de urările 
prietenului său. 

Şi se îndreptă încetişor, cu gândurile la năpasta în care îl 
băgase califul şi tare deznădăjduit de-a găsi vreo dezlegare, 
ori ca vreo întâmplare să-i îngăduiască a dovedi tâlcul, ori 
să găsească omul care l-ar putea dovedi şi ajunse aşa 
dinaintea geamiei celei falnice şi sui cele trei zeci de trepte 
de marmură de la uşa cea mare şi îşi bucură ochii 
minunându-se de miroziile cele frumoase de farfuriu, de 
auriturile, de nestematele şi de marmorele strălucite, care 
o împodobeau pe toate părţile şi de havuzurile cele a opt 
sute nouăzeci şi opta noapte frumoase, în care curgea o apă 
atâta de curată, că nici nu se vedea. Şi se înălţă cu gândul 
la Allah şi îşi făcu rugăciunea şi ascultă predica şi şezu 
acolo până la prânz, simțind o răcoreală mare cum îi cobora 
în suflet şi îi liniştea inima. Pe urmă ieşi din geamie şi îi 
milui pe calicii de la uşă, rostind stihurile acestea: 

Văzut-am frumuseţile minune Strânse aci-n geamia din 
Jullag. Şi pe pereţi văzut-am ce tâlc spune Preasfântul 
frumuseţilor şirag. 

Şi-am înţeles, precum ca să se ştie, Din toată sfânta 
frumuseţe scrisă: Norodul, când se duce la geamie, Găseşte 
uşa pururea deschisăl. 

Şi, după ce plecă de la moscheea cea frumoasă, îşi urmă 
preumblarea prin mahalale şi pe uliţe, privind şi luând 
seama, până ce ajunse dinaintea unei case strălucite, cu 
înfăţişare domnească, împodobită cu nişte ferestre din 
argint chenăruite cu aur, care vrăjeau mintea şi cu nişte 
perdele de mătasă la fiecare fereastră. Şi, în faţa porţii, se 
afla o laviţă de marmură aşternută cu un chilim. Şi, cum se 
simţea cam ostenit de preumblarea sa, Giafar şezu jos pe 
laviţă şi începu să se gândească la sine, la starea lui, la 
întâmplările din vremea din urmă şi la ce s-o fi putut 
întâmpla, în lipsa lui, la Bagdad. 


Şi, deodată, iacătă că la una dintre ferestre perdeaua se 
trase la o parte şi o mână albă toată, urmată de stăpâna ei, 
se ivi cu o stropitoare micuță din aur. Şi femeia aceea era ca 
luna plină, cu nişte priviri pierzătoare de minţi şi cu un chip 
ce nu-şi avea sor' pe lume. Şi zăbovi o clipă să stropească 
florile din glastrele de la fereastră, nişte flori de busuioc, de 
iasomie îngemănată, de garoafe a opt sute nouăzeci "i opta 
noapte şi de micsandre. lar mişcările ei erau numai 
gingăşie, numai duioşie şi frumuseţe, pe când stropea cu 
mâna florile mirositoare. lar Giafar, la vederea ei, îşi simţi 
inima rănită de iubire. Şi se ridică în picioare şi se temeni 
până la pământ dinaintea ei. Iar tinerica, sfârşind de stropit 
florile, se uită pe uliţă şi îl zări pe Giafar cum sta plecat 
până la pământ. Şi, dintru-ntâi, dete să închidă fereastra şi 
să plece. Pe urmă se răzgândi şi, aplecându-se peste 
pervaz, îi spuse lui Giafar: 

— Casa aceasta este cumva casa ta? lar el răspunse: 

— Nu, pe Allah! O, stăpâna mea, casa nu este casa mea, 
dar robul care se află la uşa ei este robul tău! Şi aşteaptă 
poruncile tale! 

lar ea spuse: 

— Dacă această casă nu este a ta, atunci ce cauţi aici şi 
pentru ce nu pleci? 

Iar el răspunse: 

— Pentru că, ya setti, m-am oprit aici spre a ticlui în 
cinstea ta câteva stihuri! 

Iar ea întrebă: 

— Şi cam ce ai putut să spui tu despre mine, în stihurile 
tale, bre omule? 

Şi numaidecât Giafar rosti imnul acesta, pe care îl ticlui 
acolo pe loc: 

Ea se ivi-ntr-o rochie-alburie, Cu ochii-i şi cu pleoapele-i 
minuni. lar eu strigai: „Vino, minune vie, Numai cu graiul 
ochilor tăi buni Şi fără-a mai rosti nici un cuvânt! Cu tine-aş 
fi eu fericit pe lume, Cu tine beat de fericire sunt. Slăvit să 
fie pururi Sfântul Nume, Acela care surâzând îţi scrise cu 


trandafiri obrajii amândoi -ELl singur poate să ia nişte vise Şi 
chip aievea să le dea apoi! Albă îţi este rochia, cum este Şi 
mână-ţi albă şi precum deplină Iţi este soarta, ca într-o 
poveste: Un alb în alb, lumină în lumină. " 

Pe urmă, întrucât în pofida acestor stihuri ea tot voia să 
plece, Giafar strigă: 

— Aşteaptă, fie-ţi milă, o, stăpâna mea! lacătă alte stihuri 
pe care le-am alcătuit despre înfăţişarea şi despre gingăşia 
ta! 

lar ea spuse: 

— Şi cam ce-ai putut să spui tu în privinţa mea? lar el rosti 
următoarele stihuri: 

[i vezi tu chipulfalnic cum răsare Şi, cu tot vălul care îl 
adumbră, E ca o lună luminând pe zare? 

De strălucirea lui, preasfânta umbră A templelor în care e 
slăvită Se luminează toată-ntr-o clipită, lar soarele, când o 
priveşte-n faţă, Zavistnic se întunecă şi-ngheaţă. 

Îngălbeneşte roşul trandafir Când îi zăreşte fruntea, de 
necaz; lar mărul rumen pare tibişir Pe lângă-mbujoratul ei 
obraz. 

Un muritor, dacă o vede-o dată, Rămâne pururi jertfa a 
iubirii, Arzând pe veşnicie, fară pată, In flăcările chinului 
simţirii. 

A opt sute nouăzeci "i opta noapte când tânăra femeie auzi 
stihurile acestea, îi spuse lui Giafar: 

— Ai fost strălucit! Ci acestea-s nişte vorbe mai mari decât 
tine! 

Şi îi aruncă o ocheadă care îl săgetă, închise fereastra şi 
pieri grabnic. lar vizirul Giafar şezu răbduriu pe laviţă, 
nădăjduind şi aşteptând ca fereastra să se mai deschidă o 
dată şi să-i îngăduie a mai arunca o privire asupra minunii 
abia zărite. Şi ori de câte ori da să se ridice şi să plece, 
patima îi spunea: „Stai!" Şi nu conteni să tot facă aşa până 
ce se lăsă seara. Atunci, se sculă, cu inima lulea şi se 
întoarse acasă Ia Attaf-cel-Darnic. Şi îl găsi pe Attaf 


aşteptându-l chiar la intrarea casei, în prag şi strigând, 
când îl văzu: 

— O, doamne al meu, m-ai lăsat astăzi cum nici nu se poate 
mai amărât de lipsa ta! lar gândurile mele erau cu tine, din 
pricina aşteptării îndelungi şi a zăbăvniciei întoarcerii tale. 

Şi se aruncă la pieptul lui şi îl sărută între ochi. Ci Giafar 
nu răspunse nimic şi sta pierit. lar Attaf se uită la el şi citi 
pe chipul lui multe vorbe, găsindu-l, într-adevăr, tare 
schimbat la faţă şi galben şi mohorât. Şi îi zise: 

— O, doamne al meu, te văd tulburat la chip şi cu mintea 
aiurea! 

lar Giafar răspunse: 

— O, doamne al meu, din clipa când m-am despărţit de tine 
şi până acuma m-a chinuit o durere rea de cap, întrucât am 
dormit greu as'noapte pe căpătâiul meu. Iar la geamie nu 
am priceput nimic din rugăciunile pe care le rosteau drept- 
credincioşii. lar starea mea este jalnică şi sănătatea mea-i 
mişelnică! 

Atunci, Attaf-cel-Darnic îşi luă oaspetele de mână şi îl duse 
în sala în care le plăcea lor, de obicei, să stea de vorbă. lar 
robii aduseră tăvile cu mâncăruri pentru masa de seară. Ci 
Giafar nu putu să mănânce nimic şi ridică mâna. lar tânărul 
îl întrebă: 

— Pentru ce, o, doamne al meu, ridici mâna şi o depărtezi 
de la mâncare? 

Iar el răspunse: 

— Pentru că masa de as'dimineaţă mi-a căzut greu şi nu 
mai pot să cinez. Ci nu este nici o supărare din asta! 
Întrucât nădăjduiesc că un ceas de somn are să facă răul să 
treacă, iar mâine n-o să mai am nimic la stomah! 

Ca urmare, Attaf porunci să se aştearnă patul lui Giafar, 
mai devreme ca de obicei, iar Giafar se întinse pe pat, cu 
gândurile tare clătinate. Şi îşi trase învelitoa-rea peste el şi 
începu să cugete la fetişcană, la frumuseţea, la gingăşia, la 
făptura, la alcătuirea ei fericită şi la tot ceea ce 
Atoatedătătorul - preamărit fie El! 


— Îi dăruise ca frumuseţe, ca strălucire şi ca desăvârşire. 
Şi îşi uită de toate câte i se întâmplaseră în zilele trecutului 
său şi de necazul cu califul şi de porunca primită şi de 
neamurile şi de prietenii şi de ţara lui. Şi aşa era de 
amarnic zbuciumul gândurilor sale, încât se simţi cuprins 
de ameţeală, iar trupu-i fu năpădit de înfiorare. Şi nu mai 
conteni să se tot sucească şi să se tot răsucească, potopit de 
foc, în patul lui, până dimineaţa. Şi era ca un ins pierdut pe 
marea dragostei. 

Şi, cum se făcuse ceasul la care, de obicei, se sculau, Attaf 
se sculă cel dintâi şi se plecă asupra-i, şi-i zise: 

— Cum o duci cu sănătatea? Gândurile mele au stat toată 
noaptea plecate asupra ta. Şi am văzut limpede că n-ai 
gustat din somn până la ziuă. 

lar Giafar răspunse: 

— O, fratele meu, nu prea mi-e bine, nu am nici un chef. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci şi noua noapte a 
opt suie nouăzeci şi noua noapte urmă: 

— O, fratele meu, nu prea mi-e bine, nu am nici un chef. 

Auzind vorbele acestea, Attaf-cel-Darnic, minunatul, fu 
cuprins de tulburare până peste marginile tulburării şi 
trimise pe dată un rob alb să caute un doftor. lar robul dete 
fuga să-şi împlinească misia şi nu zăbovi mult până ce să se 
întoarcă cu doftorul cel mai bun din Damasc şi cel mai 
iscusit dintre doftorii de pe vremea lui. 

Şi doftorul, hakim de frunte, veni la Giafar, care sta întins 
pe pat, cu ochii pierduţi şi se uită Ia faţa lui şi îi zise: 

— Nu te tulbura că mă vezi şi darul sănătăţii să fie asupră- 
ţi! Dă-mi mâna! 

Şi îi luă mâna şi îi pipăi bătăile vinelor şi văzu că tot lucrul 
era la locul lui, fără de nici o vătămătură, fără de nici o 
suferinţă şi fără de nici o durere, iar bătăile inimii erau 
pline şi opririle dintre bătăi erau opriri sănătoase. Şi, după 
ce cercetă toate acestea, pricepu care este pricina răului şi 


că bolnavul era bolnav de dragoste. Şi nu voi, de faţă cu 
Attaf, să pomenească nimic despre ceea ce băgase de 
seamă la bolnav. Şi, ca să facă lucrurile cu gingăşie şi fără 
multă zarvă, luă o bucată de hârtie şi scrise pe ea leacul. Şi 
puse încetişor hârtia sub capul lui Giafar, spunându-i: 

— Leacul se află sub capul tău! Şi ţi-am hotărât o 
curăţenie. Dacă o vei lua, vei fi vindecat. 

Şi, grăind astfel, hakimul îşi luă ziua-bună de la Giafar, 
spre a se duce să-i îngrijească pe ceilalţi bolnavi ai săi, care 
erau mulţi. Şi Attaf îl însoţi până la poartă, unde îl întrebă: 

— O, hakimule, ce are? Şi hakimul răspunse: 

— Lucrul se află pe hârtie. 

Şi plecă. 

Iar Attaf se întoarse la oaspetele său şi îl găsi sfârşind de 
citit poezia aceasta: 

Într-o zi veni la mine Un hakim, mă Luă de mână, Să-mi 
măsoare, cum se cere, Ale inimii bătăi. Eu strigai: „Ci lasă 
mâna, Că nu-n mână şi nu-n vână, Ci în suflet arde focul Ce 
mă mistuie-n văpăi!" 

El, atunci, îmi spuse iarăşi: „Bea sirop de trandafir 
Mestecat cu suc de limbă Şi nu spune nimănui!" Eu îi 
răspunsei: „Siropul Bine-l ştiu, e-un elixir Ce-l adun de pe 
obrajii Pentru care mă pierdui. 

Ci de unde, o, hakime, Să găsesc eu suc de limbă? Şi cum 
aş putea, hakime, Să mai potolesc vreodată farul care-mi 
arde viaţa, Dorul care-n piept mă-nghimpă?" Şi atunci, 
hakimu-mi spuse: „Eşti îndrăgostit rău, iată!" 

Eu îi spun: «Da!» El răspunde: „Nu-i decât un singur leac: 
Să aduci pricina boalei Lângă tine-aci-n iatac!" 

Iar Attaf, care nu auzise stihurile şi nu prinsese din ele 
decât versul de la urmă, fără a-l pricepe, şezu la capătul 
patului şi îl întrebă pe oaspetele său ce-i spusese şi ce 
îngrijiri îi hotărâse hakimul. Iar Giafar răspunse: 

A opt sute nouăzeci şi noua noapte 

— O, fratele meu, mi-a scris o hârtie care se află colea sub 
pernă. 


Iar Attaf scoase hârtia de sub pernă şi o citi. Şi găsi pe ea 
rândurile acestea, scrise de mâna hakimului: „In numele 
luiAllah cel Atoatevindecătorul, părintele leacurilor şi al 
tămăduirilor! 

lată ce este de luat, cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui 
Allah! 

Trei măsuri de înfăţişare netulburată a iubitei, amestecate 
cu un dram de sfială şi cu oleacă de teamă de-a nu fi pândit 
de către pizmaşi; apoi, trei măsuri de împreunare deplină, 
străluminată cu un bob de zăbavă şi de depărtare; apoi, 
două dramuri de duioşie curată şi de gingăşie, fără amestec 
de tărâţe de despărţenie; să se facă un ir cu bob de tămâie 
de săruturi, cu care să se ungă dinţii şi mijlocul; câte două 
măsuri din fiecare fel; apoi, o sută de săruturi, pe cele două 
preafrumoase granate ce se cunosc, dintre care cincizeci 
trebuie să fie îndulcite, petrecându-le printre buze, urmând 
datina porumbeilor, iar cele douăzeci următoare după 
datina păsărelelor; apoi, două măsuri potrivite de 
mângâieri de Alep şi de suspine de Irak; apoi, două oca de 
vârfuri de limbă, în gură şi în afara gurii, de mestecat şi de 
frământat bine; apoi, a se pune pe o plită trei drahme de 
boabe de Egipt, adăugându-se untură de cea bună şi a se 
fierbe în apa dragostei şi în siropul dorului, la un foc de 
lemn de plăceri, în ungherul patimii; după care să se 
strecoare totulprintr-un divan cât mai moale şi să se adauge 
două oca de sirop de gură şi să se bea pe nemâncate, vreme 
de trei zile. Iar în cea de-a patra zi, să se ia ca masă de 
prânz o felioară din pepenele iubirii, cu lapte de migdală şi 
cu zeamă de lămâie de jind; apoi, într-un sfârşit, să se ia trei 
măsuri de frământătura de coapse. Şi să se încheie cu o 
baie, întru desăvârşirea zviduirii. Şi salamaleikum!" 

Când Attaf-cel-Darnic isprăvi de citit leacurile, nu se putu 
opri de a râde şi de a-şi bate palmele una de alta. Pe urmă 
se uită la Giafar şi îi spuse: 

— O, fratele meu, doctorul acesta este un doctor mare, iar 
priceperea lui este o pricepere mare. lacătă că te-a găsit 


bolnav de iubire! 

Şi adăugă: 

— Spune-mi, aşadar, cine te-a fermecat şi de cine te-ai 
îndrăgostit? 

Giafar însă, cu capu-n jos, nu dete nici un răspuns şi nu voi 
să rostească nici o vorbă. lar Attaf se simţi tare mâhnit de 
tacerea pe care Giafar o păstra şi o păstrase faţă de el şi 
rămase tare necăjit de lipsa lui de încredere şi îi spuse: 

— O, fratele meu, au nu îmi eşti tu mai mult decât prieten, 
au nu eşti tu în casa mea aşa cum e sufletul într-un trup? 
Iar între mine şi tine au nu sunt, oare, patru luni petrecute 
întru prietenie, întru tovărăşie, întru tăifăsuiala şi întru 
dragoste curată? Pentru ce, dar, să-mi tăinuieşti starea ta? 
In ceea ce mă priveşte, sunt tare întristat şi înfricoşat că te 
văd singur, fără de călăuz, într-o treabă atâta de gingaşă! 
Tu, într-adevăr, eşti un străin, nu eşti din cetatea aceasta de 
scaun, pe când eu sunt fiu al acestei cetăţi şi pot să te ajut 
cu folos şi pot să-ţi risipesc tulburarea şi îngândurarea. Pe 
viaţa mea, peste care eşti stăpân şi pe pâinea şi sarea care 
sunt între noi, mă rog ţie să-mi dezvăluieşti taina ta! 

Şi nu încetă să-i tot vorbească aşa, până ce îl hotări să se 
destăinuiască. Şi Giafar săltă capul şi-i spuse: 

— Nu am să-ţi tăinuiesc mai mult pricina tulburării mele, 
O, fratele meu! Şi de-acuma înainte nu am să-i mai 
învinuiesc pe îndrăgostiţii care sunt bolnavi de dor şi de 
nerăbdare. Întrucât iacătă că mi s-a întâmplat o da-ravelă la 
care niciodată nu m-aş fi gândit că are să mi se întâmple, 
nu, niciodată! Şi nu ştiu ce are să mi se tragă a opt sute 
nouăzeci şi noua noapte din asta, întrucât păţania mea este 
o păţanie atât de afurisită şi de încurcată, încât ar putea să 
mă ducă la pierderea vieţii. 

Şi îi povesti ce i se întâmplase; cum, după ce şezuse jos pe 
laviţa de marmură, fereastra se deschisese dinaintea lui şi 
cum o muieruşcă se ivise, cea mai frumoasă de pe vremea 
ei, care îşi stropise grădina de la fereastră. Şi adăugă: 


— Acuma inima mea pătimaşă se zbuciumă de dragoste 
pentru ea! A închis dintr-odată fereastra, după ce a repezit 
numai o aruncătură de ochi pe uliţa unde mă aflam şi a 
trântit-o atâta de repede, de parcă un străin ar fi văzut-o 
fără iaşmac pe faţa. Şi, din pricina prea-multului zbucium şi 
a pojarului dragostei în care mă aflu pentru ea, iacătă-mă 
acum că nu mai sunt bun de nimic, nu mai sunt în stare nici 
să mănânc, nici să beau ceva; iar somnul mi-e măcinat de 
patima dorului după aceea care şi-a aşezat cuibul în inima 
mea. 

Apoi adăugă: 

— Şi-aceasta-i păţania mea, o, Attaf, fratele meu şi ţi-am 
povestit tot ce mi s-a întâmplat, fără a-ţi ascunde nimic. 

Când mult-darnicul Attaf auzi spusele oaspetelui său şi 
când le înţelese tot tâlcul, lăsă capu-n jos şi chibzui vreme 
de un ceas. Întrucât din toate arătările şi din toate semnele 
auzite şi din zugrăvirea casei, a ferestrei şi a uliţei, 
pricepuse, fără putinţă de îndoială, că frumoasa cu pricina 
nu era alta decât chiar soţia lui, fata lui socru-său, pe care o 
iubea şi care şi ea îl iubea şi care locuia într-o casă aparte, 
cu slujnicele şi roabele ei. Şi îşi zise sieşi: „O, Attaf, nu se 
află ajutor şi putere decât numai întru Allah Preaiînaltul şi 
Atotputernicul! Şi de la Allah venim şi la El ne întoarcem!" 

lar mărinimia şi strălucirea sufletului său se ridicară pe 
dată deasupra şi gândi: „Nu am să fiu, în prietenia mea, 
asemenea aceluia care zideşte pe nisip şi pe apă, ci, pe 
Allah cel Atotmăreţ! Am să-mi slujesc oaspetele cu sufletul 
şi cu tot bunul meu." 

Şi, chibzuind aşa, se înturnă cu o faţă zâmbitoare şi 
liniştită înspre oaspete şi îi spuse: 

— O, fratele meu, linişteşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi 
ochii, întrucât iau asupra capului meu de a face ca 
socotinţele tale să răzbată la ţinta înspre care năzuieşti. 
Cunosc, într-adevăr, neamurile copilandrei despre care mi- 
ai vorbit şi care de câteva zile este o femeie despărțită de 
soţul ei. Şi am să mă duc, pe clipă pe dată, să mă îngrijesc 


de cele de cuviinţă. Iar tu, o, fratele meu, aşteaptă în 
deplină linişte întoarcerea mea şi ai să fii mulţumit. 

Şi îi mai spuse şi alte vorbe spre a-l linişti, apoi plecă. 

Şi se duse la casa lui, în care trăia nevastă-sa, copilandra 
pe care o văzuse Giafar şi intră în sala bărbaţilor, fără a-şi 
schimba hainele şi fără a spune o vorbă nimănui; şi îl chemă 
pe unul dintre hadâmbii cei tineri şi îi porunci: 

— Du-te la socrul meu, părintele stăpânei tale şi spune-i să 
vină aici! 

Iar hadâmbuţul dete fuga la socru şi îl aduse la stăpânul 
său. 

Şi Attaf se ridică în cinstea lui socru-său, spre a-l 
întâmpina şi îl sărută şi îl pofti să şadă şi îi spuse: 

— O, taică al meu, nu e nimic decât de bine! Află că, atunci 
când Allah îşi trimite binefacerile sale la slujitorii săi, le 
arată totodată şi calea de urmat. Or, calea mea este găsită, 
întrucât inima mea înclină înspre Mecca şi doreşte să se 
ducă să vadă casa lui Allah şi să sărute piatra cea neagră a 
Sfintei Kaabe, pe urmă să plece mai departe la El-Medinah, 
să vadă şi mormântul Profetului -asupra-i fie rugăciunea, 
pacea, milele şi binecuvântările! Şi am hotărât să mă duc la 
locurile sfinte anul acesta, şi a nouă suta noapte să-mi fac 
hagialâcul la ele, ca să mă întorc hagiu desăvârşit. Pentru 
aceea, nu se cade să las în urma mea nici legături, nici 
angarale ori datorinţe, nici nimic ce-ar putea să-mi apese 
cugetul, întrucât nici un om nu ştie dacă mâine va mai fi sub 
prietenia ursitei sale. Şi, drept aceea, o, taică al meu, te-am 
chemat spre a-ţi înmâna semnul că mă despart de fiica ta, 
soţia mea! 

Când socrul preadarnicului Attaf, părintele soţiei sale, auzi 
vorbele acestea şi înţelese că Attaf voia să se despărţească 
de soţie, rămase până peste poate de tulburat şi, dând în 
mintea lui alt tâlc dedesubturilor acelei hotărâri, spuse: 

— O, Attaf, fiul meu, ce te sileşte a săvârşi atare faptă? 
Dacă vrei să pleci, lăsând-o aici pe soţia ta, oricât de lungă 
ţi-ar fi lipsa şi oricât răspas ar fi să te călătoreşti, soţia ta nu 


ar avea de ce să-ţi fie mai puţin soţie şi avere a ta şi bun al 
tău! Că nimica nu te sileşte să te despăr-ţeşti de ea, o, fiul 
meu! 

Iar Attaf răspunse, pe când lacrimile îi curgeau din ochi: 

— O, taică al meu, am făcut jurământ, iar ceea ce este scris 
trebuie să se întâmple! 

Iar părintele tinerei neveste, înmărmurit de vorbele lui 
Attaf, simţi jalea cum îi năpădeşte inima. Iar tânăra soţie a 
lui Attaf, la ştirea aceea, rămase ca moartă, iar starea ei fu 
o stare amarnică, iar sufletul i se cufundă în noapte, în 
amărăciune şi în durere. Întrucât îl iubea din copilărie pe 
soţul ei, Attaf, care era fiul unchiului ei, iar dragostea sa 
pentru el era până peste poate. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă suta noapte urmă: 

Întrucât îl iubea din copilărie pe soţul ei, Attaf, care era 
fiul unchiului ei, iar dragostea sa pentru el era până peste 
poate. 

Iar Attaf, după ce îl înştiinţă pe socrul său de hotărârea 
luată, grăbi să se ducă la oaspete şi să-i spună: 

— O, fratele meu, m-am îngrijit de treaba cu tânăra cea 
despărțită de bărbatul ei şi a vrut Allah să facă a izbândi 
mijlocirea mea. Bucură-te, aşadar, întrucât acuma 
împerecherea ta cu ea are să fie lesnicioasă. Scoală-te şi 
scutură-te de mâhnire şi de mohorală. 

Şi Giafar se sculă îndată, iar mohorala i se topi şi mâncă şi 
bău cu poftă şi îi mulţumi Ziditorului. Şi atunci, Attaf îi 
spuse: 

— Află acuma, o, fratele meu, că, pentru ca eu să pot 
mijloci încă şi mai cu folos, nu trebuie ca tatăl iubitei tale, 
cu care am să mai vorbesc despre însurătoarea ta, să ştie 
că eşti un străin şi să nu-mi spună: „O, Attaf, da de când îşi 
mărită părinţii fetele cu bărbaţi străini, pe care nu îi 
cunosc?" Aşa încât gândul meu este ca tatăl copilei să te 
cunoască într-un chip cât mai prielnic pentru tine. Şi, drept 


aceea, am să poruncesc să se întindă pentru tine nişte 
corturi la marginea cetăţii, cu nişte chilimuri frumoase, cu 
perne, cu lucruri scumpe şi cu cai. lar tu să te duci, fără ca 
să ştie cineva că ieşi de aici, să te aşezi în corturile acelea 
frumoase, care au să fie corturile tale de drumeţie şi să-ţi 
faci o descălecare falnică în cetatea noastră. Iar eu, la 
rându-mi, o să am grijă a răspândi în toată cetatea zvonul 
că eşti un om de vază de la Bagdad, ba chiar am să spun că 
eşti însuşi Giafar Al-Barmaki şi că vii din partea emirului 
drept-credincioşilor ca să cunoşti cetatea noastră! lar valiul 
Damascului şi cadiul şi naipul, pe care chiar eu am să mă 
duc să-i înştiinţez de sosirea vizirului Giafar, au să vină 
singuri în întâmpinarea ta şi au să ţi se închine cu 
salamalecurile lor şi au să sărute pământul dintre mâinile 
tale. lar tu atunci să le a nouă suta noapte spui la fiecare 
vorbele ce se cade să se spună şi să-i cinsteşti după cinurile 
lor. Şi am să vin şi eu la tine în cort, iar tu să ne spui nouă 
tuturora: „Am venit în cetatea voastră spre a-mi mai 
schimba priveliştea şi spre a găsi o soţie pe placul meu! Şi, 
cum am auzit vorbindu-se despre frumuseţea fetei emirului 
Amr, pe ea mi-ar plăcea s-o iau de soţie!" Şi atunci, o, 
fratele meu, nu are să se întâmple decât ceea ce jinduieşti. 

Aşa îi grăi Attaf-cel-Darnic oaspetelui despre al cărui nume 
şi despre a cărui stare nu avea habar şi care nu era altul 
decât Giafar Al-Barmaki din cap până-n talpă. Şi nu se 
purta în felul acesta faţă de el decât pentru că îi era 
oaspete şi pentru că Giafar gustase din pâinea şi din sarea 
găzduirii lui. Întrucât Attaf-cel-Darnic era împodobit cu un 
suflet mare şi cu simţăminte dumnezeieşti. Şi nu s-a mai 
aflat vreodată pe pământ, până la el, om care să i se 
asemuie şi nu are să se mai afle vreodată nici după el. 

Iar Giafar, când auzi vorbele prietenului său, se ridică în 
picioare şi luă mâna lui Attaf şi dete s-o sărute; ci Attaf nu 
voi să-l lase, ci îşi trase mâna repede. Şi Giafar, tăinuindu-şi 
mai departe numele şi cinul lui de mare vizir şi de cap al 
barmakizilor şi de cunună a lor, îi mulţumi gazdei sale cu 


toată căldura sufletului şi îşi petrecu noaptea aceea cu el şi 
se culcă într-un pat cu el. Îar a doua zi, de cu zori, se 
sculară amândoi şi îşi făcură spălările şi rostiră rugăciunea 
de dimineaţă. Pe urmă plecară împreună şi Attaf îl însoţi pe 
prietenul său afară din cetate. 

După care Attaf porunci să se aşeze corturile şi să se 
rostuiască toate cele de trebuinţă şi cai şi cămile şi catâri şi 
mameluci şi lăzi cu tot soiul de daruri de împărţit şi sipete 
mari cu pungi de galbeni şi de arginţi. Şi trimise toate astea 
afară din cetate, tainic şi se duse iarăşi Ia prietenul său şi îl 
îmbrăcă într-o mantie de mare-vizir, strălucită întru totul şi 
de mare preţ. Şi puse să i se întocmească în cortul cel de 
fală un jeţ de mare vizir şi îl pofti să şadă pe el. Şi habar nu 
avea Attaf că acela ce avea să fie numit de aci înainte 
marele vizir Giafar era, într-adevăr, chiar Giafar, fiul lui 
Yahia barmakidul! Şi, acestea fiind făcute şi ticluite, trimise 
ca pristavi nişte robi la naipul Damascului să-l vestească de 
sosirea lui Giafar, vizirul cel mare, trimis cu solie de către 
calif. 

Şi, de îndată ce naipul Damascului fu înştiinţat despre 
acea venire, ieşi din cetate, însoţit de mai-marii cetăţii de 
sub zabetul şi de sub ocârmuirea sa şi se duse în 
întâmpinarea vizirului Giafar şi sărută pământul dintre 
mâinile sale şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, pentru ce nu ne-ai dat de ştire mai 
devreme despre binecuvântata ta venire, ca să ne fi fost cu 
putinţă a-ţi orândui o primire vrednică de cinul tău? 

Şi Giafar răspunse: 

— Nu era nicidecum de trebuinţă! Miluiască-te Allah şi să 
te ocrotească şi să-ţi sporească sănătatea deplină; ci eu nu 
am venit aici decât cu gândul de a-mi schimba oleacă 
priveliştile şi de a cunoaşte cetatea voastră. Şi, de 
altminteri, nu am să rămân aici decât puţină vreme, numai 
atât cât să pota mă însura. Căci, cu adevărat, am auzit că 
emirul Amr are o fată de neam ales şi doresc de la tine să 


tocmeşti treaba cu tatăl ei şi să mi-o dobândeşti de la el de 
soţie. 

lar naipul Damascului răspunse: 

— Ascult şi mă supun. Că soţul ei tocmai s-a despărţit de 
ea, întrucât doreşte să se ducă la Hedjaz în hagialâc. Şi, de 
îndată ce răstimpul cel legiuit al despărțirii are să se 
scurgă, nu are să mai fie nici o piedică pentru ca logodirea 
cu Luminăţia Ia să-şi capete locul. 

Şi îşi luă ziua bună de la Giafar şi plecă, pe clipă pe dată, 
la părintele tinerei neveste, soţia cea despărțită de a nouă 
suta noapte mult-darnicul Attaf şi îl pofti să vină la corturi şi 
îi spuse că vizirul cel mare, Giafar, îşi mărturisise dorinţa de 
a-şi sărbători căsătoria cu fiică-sa cea de viţă aleasă. lar 
emirul Amr nu putu să răspundă decât că ascultă şi că se 
supune. 

Atunci, Giafar dete porunca de a se aduce caftanele de fală 
şi pungile cu aur şi de a se împărţi plocoanele. Şi ceru sa 
vină cadiul şi martorii şi, fără zăbavă, îi puse să scrie 
senetul de căsătorie. Şi puse să se scrie, ca zestre şi ca 
adiată pentru tânăra nevastă, zece lăzi cu scumpeturi şi 
zece pungi cu aur. Şi porunci să fie scoase darurile şi cele 
mari şi cele mici, şi, cu filotimia lui de barmakid, puse să se 
împartă celor de faţă, bogaţi şi săraci, pentru ca toată 
lumea să fie mulţumită. Şi, după ce senetul fu scris pe o 
bucată de hârtie de mătasă, porunci să se aducă apă şi 
zahăr şi puse să se întindă dinaintea oaspeţilor mesele cu 
mâncăruri şi cu bunătăţuri. Şi toată lumea mâncă şi se 
spălă pe mâini. Pe urmă se aduseră dulce-ţurile şi poamele 
şi băuturile cele răcoritoare. 

Şi când totul se isprăvi şi după ce senetul fu pecetluit, 
naipul Damascului îi spuse vizirului Giafar: 

— Mă duc să orânduiesc o casă pentru şederea ta şi 
pentru primirea soţiei tale! 

Ci Giafar răspunse: 

— Aceasta nu este cu putinţă. Mă aflu aici trimis în solie de 
emirul drept-credincioşilor şi trebuie s-o iau cu mine pe 


soţia mea la Bagdad, unde urmează a se face sărbătorile de 
nuntă, numai acolo. 

lar tatăl soţiei spuse: 

— Ia-ţi nevasta şi ai să pleci când îţi va plăcea. Şi Giafar 
răspunse: 

— Nici aşa nu se poate, întrucât mai întâi trebuie să pun să 
se facă hainele de mireasă ale fiicei tale, şi, de îndată ce au 
să fie gata, am să plec, chiar în ziua aceea! 

Şi tatăl răspunse: 

— Nu am nimica împotrivă! 

Iar când hainele miresei fură gata şi dacă toate lucrurile 
merseră cum trebuie, tatăl miresei porunci să fie adus 
palanchinul, iar fiica lui să se suie în el. Şi alaiul luă calea 
înspre corturi, cu o mulţime de lume. Şi, după bun- 
rămasurile şi dintr-o parte şi din cealaltă, se dete semnul de 
plecare. Şi Giafar, pe calul său şi soţia, în palanchinul cel 
strălucit, luară drumul înspre Bagdad, cu o pohfală măreaţă 
şi bine orânduită. 

Şi călătoriră o bucată de vreme. Şi tocmai ajunseseră la 
locul ce se cheamă Tiniat el'Igab, care se află la cale de o 
jumătate de zi de Damasc, când Giafar se uită în urma lui şi 
zări departe, înspre Damasc, un călăreț ce venea după ei în 
goana calului. Şi porunci numaidecât caravanei să se 
oprească, spre a putea să vadă cam ce treabă putea să fie. 
Iar când călăreţul fu aproape de tot de ei, Giafar se uită la 
el şi iacătă că era Attaf-cel-Darnic, care venea după ei 
strigând: 

— Nu te opri, o, fratele meu! 

Şi se apropie de Giafar şi îl sărută şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, nu am avut pic de tihnă departe de 
tine. O, Abu'l-Hassan, fratele meu, ar fi fost mai bine pentru 
mine să nu te fi văzut şi să nu te fi cunoscut niciodată, 
întrucât acuma nu mai pot să-ţi îndur lipsa. 

Şi Giafar îi mulţumi şi îi spuse: 

— Nu am fost în stare să mă apăr împotriva tuturor 
binefacerilor cu care m-ai copleşit. Ci mă rog la Allah să 


înlesnească întâlnirea noastră cât mai curând şi să nu ne 
mai despărţească niciodată. El este cel Atotputernic şi El 
poate ceea ce vrea. 

Pe urmă Giafar se dete jos de pe cal şi porunci să se 
aştearnă un chilim de mătase şi şezu alături de Attaf. Şi li se 
aduse un cocoş fript, nişte puiandri, nişte zaharicale şi alte 
bunătăţuri. Şi mâncară. Şi li se aduseră poame uscate şi 
curmale coapte. Pe urmă băură vreme de un ceas şi 
încălecară iar pe caii lor. Şi Giafar îi spuse lui Attaf: 

A nouă sute una noapte 

— O, fratele meu, orice călător trebuie să plece înspre 
locul lui de plecare. 

Iar Attaf îl strânse la piept şi îl sărută între ochi şi îi spuse: 

— O, frate al meu, Abu'l Hassane, să nu curmi trimiterea 
scrisorilor tale către noi şi să nu-ţi alungeşti lipsa de lângă 
inima noastră. Şi dă-mi ştiri, despre toate câte ţi s-or 
întâmpla, aşa fel încât să fie ca şi cum aş fi lângă tine. 

Şi îşi mai spuseră şi alte vorbe de rămas-bun şi se 
despărțită şi fiecare plecă pe drumul său. Şi iacă-aşa cu 
Giafar, vizirul cel mare, de care prietenul său nici cu gândul 
nu gândea că ar fi chiar Giafar. Şi-aşa şi cu Attaf-cel-Darnic! 

Iar în ce o priveşte pe copilandra cea despărțită de bărbat, 
soţia cea proaspătă a lui Giafar, iacătă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute una noapte urmă: 

Iar în ce o priveşte pe copilandra cea despărțită de bărbat, 
soţia cea proaspătă a lui Giafar, iacătă. Dacă pricepu că şi 
cămilele şi caravana se opriseră din mers, scoase capul de 
sub palanchin şi îl văzu pe vărul ei, Attaf, aşezat jos pe 
chilim lângă Giafar şi cum şedeau amândoi mâncând şi 
bând laolaltă şi cum îşi luară pe urmă rămas-bun. Şi ea îşi 
zise în sineşi: „Pe Allah! Acela este vărul meu, Attaf, iar 
celălalt este bărbatul care m-a văzut la fereastră şi peste 
care chiar îmi pare că am lăsat să curgă oleacă de apă, 
când îmi stropeam grădina de la fereastră. Şi, fără nici o 


îndoială, este prieten cu verişorul meu. S-a îndrăgostit de 
mine şi a zugrăvit casa mea; şi atunci, dărnicia şi mărinimia 
sufletului vărului meu au trecut peste orice; şi s-a despărţit 
de mine pentru ca prietenul lui să mă ia de soţie." Şi, 
cugetând astfel, începu să plângă singurică, în palanchin şi 
să se căineze despre cele ce i se întâmplaseră, despre 
despărţenia de verişorul său, pe care îl iubea, de părinţii şi 
de rudele ei. Şi îşi petrecu prin minte cine este ea acum şi 
cine fusese. Şi lacrimi fierbinţi îi curgeau din ochi, în vreme 
ce spunea stihurile acestea: 

Plâng când îmi amintesc de-aceste locuri Pe care-n suflet 
pururi le dezmierd. Plâng frumuseți şi bucurii şi jocuri, Pe 
care pe vecie-acum le pierd. Nu-l osândiţi, oh, pe cel ce 
iubeşte Şi care din iubire-nebuneşte! 

Aceste locuri şi aceste pieţe Cuprind tot ce pe Lume am 
mai drag. Mărire celui ce cu frumuseţe Le-a-mpodobit pe 
toate, de la prag. 

Păstreze-Allah acele zile sfinte pe care le-am trăit aici cu 
voi, O, scumpi prieteni! Şi mă rog fierbinte să mă întoarcă 
iarăşi înapoi. 

Iar când sfârşi de rostit stihurile, plânse şi se jelui şi iarăşi 
spuse: 

Mă mir cum fără voi mai pot trăi, Sub viforul atâtor vijelii. 
Of, prea-iubiţii mei care vă las, Până la cel din urmă-al vieţi- 
mi ceas Cu voi are să-mi fie pururea, Plină de dorul vostru, 
inima. 

După care iar plânse şi suspină şi nu se putu opri a-şi 
aminti şi stihurile acestea: 

A nouă sute una noapte o, voi, cei căror sufletul v-am dat, 
Întoarceţi-vă iarăşi lângă mine. Din suflet să vă smulg am 
încercat, Ci nu am izbutit şi greu îmi vine. 

Cu milă se cuvine să priveşti La jertfa unei vieţi care se 
curmă şi până-n ceasul morţii pământeşti Spre tine-şi mână 
dorul cel din urmă. 

O, nu mă minunez că v-am pierdut: M-aş minuna numai 
dacă vreodată Ursita întru care m-am născut Ar fi să-ifie 


altuia-nchinată. 

Şi-atâta cu ea! Ci în ceea ce îl priveşte pe vizirul cel mare, 
Giafar, iacătă. De îndată ce caravana porni iarăşi la drum, 
veni lângă palanchin şi îi spuse celei proaspăt măritate: 

— O, stăpână a palanchinului, ne-ai omorât! 

Ci, la vorbele acestea, ea se uită la el cu dulceaţă şi cu 
sfiiciune şi răspunse: 

— Nu se cade să-ţi vorbesc, întrucât sunt verişoara-soţie a 
prietenului şi a tovarăşului tău, Attaf, emirul mărinimiei şi al 
dărniciei faţă de prieteni. Dacă pâlpâie în tine cel mai 
mărunt simţământ omenesc, s-ar cădea să faci şi tu pentru 
el ceea ce el, în mărinimia lui, a făcut pentru tine! 

Când auzi vorbele acestea, Giafar rămase tare tulburat în 
sufletul său; ci, pricepând cât de plină de măreție era acea 
împrejurare, îi spuse tinerei soţii: 

— O, tu, oare, chiar îi eşti verişoara-soţie? Iar ea spuse: 

— Da! Tu m-ai văzut la fereastră în cutare zi, când s-a 
întâmplat cutare şi cutare lucru şi când inima ţi s-a aprins 
după mine. Şi i-ai povestit lui. Iar el s-a despărţit de mine. 
Şi, aşteptând să treacă răstimpul legiuit, a pregătit toate 
câte îmi pricinuiesc atâta mâhnire acuma. 

Şi, dacă te-am lămurit cum stau lucrurile, nu-ţi mai 
rămâne acum decât să te porţi ca un om. 

Când auzi vorbele acestea, Giafar se porni să suspine 
amarnic, spunând: 

— De la Allah venim şi la el ne întoarcem. O, tu, ia-cătă că 
acuma îmi eşti poprită şi ai rămas în mâinile mele ca un 
zălog sfânt, până ce ai să te întorci la locul pe care vei 
binevoi să-l arăţi. 

Pe urmă spuse uneia dintre slugile lui: 

— Te însărcinez cu paza stăpânei tale. 

Şi călătoriră aşa mai departe, zi şi noapte; şi-atâta cu ei! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe califul Harun Al-Raşid, iacătă. 
Îndată după plecarea lui Giafar, se simţi amărât şi plin de 
mâhnire din pricina lipsei lui. Şi fu cuprins de o mare 
nerăbdare şi tulburat de dorul de a-l vedea iar. Şi se căi de 


porunca peste putinţă de împlinit, la care îl osândise pe 
vizir, nevoindu-l astfel să rătăcească prin pustiuri şi sihăstrii 
ca un pribeag şi silindu-l, la anan-ghia aceea, să-şi 
părăsească locurile de baştină. Şi trimise crainici în toate 
părţile să-l caute. Ci nu putu să capete nici o ştire despre el 
şi rămase tare necăjit că nu-l mai avea alături. Şi aşa că îi 
ducea dorul şi îl aştepta. 

Or, când Giafar cu caravana lui ajunse aproape de Bagdad, 
califul fu înştiinţat despre aceasta şi se bucură în sufletul 
său şi îşi simţi inima cum i se uşurează şi pieptul cum i se 
înfiorează. Şi ieşi întru întâmpinarea lui, şi, de îndată ce 
ajunse lângă el, îl sărută şi îl strânse la piept. Şi se 
întoarseră împreună la sărai, iar emirul drept-credincioşilor 
îl pofti pe vizirul său să-i stea alături şi îi zise: 

— Acuma, istoriseşte-mi povestea ta din clipa când ai ieşit 
din saraiul acesta şi tot ce ţi s-a întâmplat în răstimpul cât ai 
lipsit. 

A nouă sute una noapte şi Giafar îi istorisi toate câte i se 
întâmplaseră, din clipa plecării sale până în clipa 
întoarcerii. Ci nu este de nici un folos să le mai spunem şi 
noi încă o dată. Iar califul fu cuprins de o minunare mare şi 
zise: 

— Uallahi! Mi-ai pricinuit multă mâhnire cu lipsa ta. Ci 
acuma tare aş dori să-l cunosc pe prietenul tău! lar în ceea 
ce o priveşte pe copilandra din palanchin, socotinţa mea 
este că se cade să te despărţeşti numaidecât de ea şi s-o 
porneşti pe drumul de întoarcere, însoţită de o slugă de 
credinţă. Întrucât dacă tovarăşul tău are să vadă în tine un 
vrăjmaş, are să ne fie şi nouă un vrăjmaş; iar dacă va găsi în 
tine un prieten, are să ne fie şi nouă tot prieten. Şi avem să- 
| poftim să vină în mijlocul nostru şi avem să-l vedem şi are 
să ne facă bucurie a-l aştepta şi avem să ne petrecem 
vremea cu el în voioşie. Un atare om nu este de lepădat, iar 
de la mărinimia lui avem să tragem o pildă mare şi multe 
alte lucruri folositoare. 

Şi Giafar răspunse: 


— A asculta înseamnă a ne supune. 

Şi porunci să se orânduiască pentru copila cu pricina o 
casă tare frumoasă, într-o grădină plăcută şi puse la 
poruncile ei un şir întreg de robi şi de slugi. Şi îi trimise 
încă chilimuri şi farfuriuri şi toate lucrurile celelalte de câte 
s-ar fi putut a avea trebuinţă. Ci nu se duse pe la ea şinu 
căută s-o vadă vreodată. Şi în fiecare zi îi trimitea salama- 
lecurile lui şi vorbe liniştitoare în ceea ce priveşte 
întoarcerea sa acasă şi întâlnirea cu vărul ei. Şi îi hotări o 
mie de dinari pe lună pentru cheltuielile ei de trai. Şi-atâta 
cu Giafar şi cu califul şi cu copilandra din palanchin. 

Ci în ceea ce îl priveşte pe Attaf, lucrurile luară cu totul 
altă întorsătură! Într-adevăr, de cum îşi luă bun-rămas de la 
Giafar şi porni îndărăt pe drumul său, toţi cei care erau 
zavistioşi pe el se prilejuiră de întâmplare spre a-i vicleni 
pieirea în mintea naipului de la Damasc. Şi îi spuseră 
naipului: 

O mie şi una de nopţi 

— O, doamne al nostru, au cum de nu-ţi arunci ochii înspre 
Attaf? Ori tu nu ştii că vizirul Giafar era prietenul lui? Şi nu 
ştii că Attaf a dat fuga după el, spre a-şi lua rămas-bun, 
atunci când oamenii noştri s-au întors şi că l-a însoţit până 
la Katifâ? Şi nu ştii că Giafar i-a spus atunci: „Nu ai 
trebuinţă de nimic ce ţi-aş putea rostui, o, Attaf?" Şi că Attaf 
i-a răspuns: „Da, am trebuinţă da ceva. Şi anume de un 
firman al califului, prin care să fie mazilit naipul 
Damascului." Şi astea au fost spuse şi făgăduite între ei. Şi 
lucrul cel mai cuminte care îţi rămâne de făcut este să-l 
pofteşti la tine la masa de dimineaţă, până a nu te pofti el la 
masa lui de seară, întrucât izbânda se caută în prilej, iar 
norocul nu îl ajută decât pe acela care cutează. 

Şi naipul Damascului răspunse: 

— Bine aţi grăit! Aduceţi-l, aşadar, la mine numaidecât. 

lar ei se duseră acasă la Attaf, care se odihnea liniştit, fără 
să aibă habar că cineva ar putea să ţese ceva împotriva sa. 
Şi se aruncară asupra-i, înarmaţi cu junghere şi cu bâte, şi-l 


bătură până îl umplură de sânge. Şi îl târâră dinaintea 
naipului. lar naipul porunci să-i fie prădată casa. Şi robii lui 
şi bunurile lui şi toţi ai lui trecură în mâinile afurisiţilor. Şi 
Attaf întrebă: 

— Care este nelegiurea mea? lar ei răspunseră: 

— O, fată de catran! Au chiar atâta eşti de neştiutor al 
judeţului iui Allah (preamărit fie E1!), încât să-l vicleneşti pe 
naipul Damascului, domnul şi părintele nostru şi pe urmă să 
socoţi că poţi să dormi tihnit în casa ta? 

Şi i se dete poruncă gâdelui să-i taie capul pe clipă pe 
dată. Şi gâdea îi rupse o bucată din mantie şi îl legă la ochi. 
Şi chiar apucase să ridice spada asupra gâtului lui Attaf, 
când unul dintre emirii ce se aflau de fată la osân- ' y dă se 
ridică şi zise: 

A nouă sute doua noapte 

— O, naipule, nu te grăbi aşa să porunceşti a i se tăia 
acestui om capul. Căci graba este sfat de la Şeitan, iar 
zicala spune: „Numai acela ajunge la ţintă care poartă 
răbdarea în inima sa, pe câtă vreme greşeala este fapta 
aceluia ce se grăbeşte." Opreşte-te, dar, de a te grăbi în 
ceea ce priveşte gâtul acestui om; întrucât s-ar putea ca 
aceia care au vorbit împotriva lui să nu fie decât nişte 
mincinoşi. Şi nimenea nu este ocolit de zavistie. Aşa că ai 
răbdare, întrucât s-ar putea să te căieşti mai târziu că i-ai 
luat viaţa pe nedrept. Şi cine ştie ce are să se întâmple când 
vizirul Giafar are să audă năpasta pe care ai poruncit s-o 
îndure prietenul şi tovarăşul său! Şi-atunci capul tău nu are 
să-ţi mai stea în tihnă pe grumaz. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute doua noapte urmă: 

Şi-atunci capul tău nu are să-ţi mai stea în tihnă pe 
grumaz. 

Când auzi vorbele acestea, naipul Damascului se scutură 
de somnia lui şi ridică mâna şi opri spada ce ameninţa de- 
atâta de aproape viaţa lui Attaf. Şi porunci ca Attaf să fie 


numai aruncat în temniţă şi legat cu lanţul de gât. Şi îl 
târâră, în pofida ţipetelor şi a rugămin-ţiilor lui, în temniţa 
cetăţii şi fu legat de gât cu lanţul, precum fusese poruncit. 
Şi toate nopţile şi toate zilele Attaf şi le trecea plângând, 
luându-l de martor pe Allah şi rugându-l să-l izbăvească de 
chinuri şi de năpaste. 

Şi trăi astfel vreme de trei luni. 

Or, într-o noapte, se trezi şi se umili dinaintea lui Allah şi 
făcu câţiva paşi prin temniţa lui, atâta cât îi îngăduia 
lungimea lanţului. Şi văzu că era singur în temniţă şi că 
temnicerul, care în ajun îi adusese pâinea şi apa, uitase să 
încuie uşa în urmă-i. Şi de la uşa aceea întredeschisă venea 
o limbă de lumină. lar Attaf, dacă văzu aşa, îşi simţi deodată 
vinele cum i se umflă de o putere până peste poate şi, dintr- 
o zvâcnitură, rupse lanţul care îl lega. Şi, pe dibuite, cu 
multă grijă, o luă la picior prin întortocheturile temniţei 
adormite şi, până la urmă, se pomeni dinaintea chiar a 
porţii ce da înspre uliţă. Şi nu avu mult de scotocit până să 
găsească cheia, spânzurată într-un cui. Şi, deschizând uşa, 
fără nici un zgomot, ieşi în uliţă şi fugi în noapte. Iar 
negurile lui Allah îl ocrotiră până dimineaţa. 

Şi de îndată ce porţile cetăţii se deschiseră, ieşi ames- 
tecându-se printre lume şi grăbi pasul înspre Alep. Şi, după 
o drumeţie lungă, ajunse fără de necaz la cetatea Alepului 
şi intră în geamia cea mare. Şi acolo văzu o ceată de oameni 
străini, care se pregăteau vădit de plecare. Şi îi întrebă 
unde se duc. lar ei răspunseră: 

— La Bagdad! 

Şi Attaf strigă pe dată: 

— Merg şi eu cu voi! lar ei spuseră: 

— Trupurile noastre ale pământului sunt, ci zaherea-ua nu 
ne vine decât numai de la Allah! 

Şi plecară, cu Attaf între ei. Şi, peste douăzeci de zile de 
drum, ajunseră la cetatea Kufa; şi îşi urmară aşa călătoria 
până ce ajunseră la Bagdad. Şi Attaf văzu o cetate straşnic 
zidită şi falnică şi bogată în palate măreţe, care se înălţau 


până la cer şi plină de grădini frumoase; şi trăiau în ea 
deopotrivă şi învăţaţi şi neştiutori şi săraci şi bogaţi şi buni 
şi răi. Şi intră în cetate, învăluit în mantia lui de om sărac, 
pe cap cu un turban slinos şi deşirat şi cu o barbă 
neţesălată şi cu nişte plete tare lungi peste ochi. Şi starea 
lui era jalnică. Şi aşa intră el pe uşa de la cea dintâi a nouă 
sute doua noapte geamie din cale. Şi nu mâncase de două 
zile. Şi şezu jos într-un colţ, să se odihnească şi să cugete cu 
jale, când un cerşetor, din tagma cerşetorilor care milogesc 
pe la porţile lui Allah, intră în geamie şi veni de şezu chiar 
dinaintea lui. Şi puse jos de pe umeri un sac vechi, pe care îl 
avea în cârcă şi îl deznodă şi scoase o pâine, pe urmă un 
pui, pe urmă altă pâine, pe urmă nişte plăcinte, pe urmă o 
portocală, pe urmă nişte măsline, pe urmă nişte gogoşi cu 
curmale, pe urmă un castravete. Şi flămândul de Attaf cu 
ochii vedea şi cu nasul adulmeca. Iar cerşetorul începu să 
mănânce şi Attaf să se uite la el, pe când cerşetorul îşi 
înfuleca tihnit prânzul, care părea chiar masa lui Issa, fiul 
Miriamei (asupra lor a amândurora fie pacea şi 
binecuvântarea lui Allah!). Şi Attaf, care nu numai că nu 
mâncase de două zile, da care de patru luni nu se mai 
săturase, îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Tare aş mai lua o 
îmbucătură din pui-canul acela minunat şi o bucată din 
pâinea aceea şi baremi o felie din castravetele acela 
grozav." Şi dorinţa de pâine şi de puişor şi de castravete 
ardea atâta de tare în ochii lui, încât cerşetorul se uită la el. 
Şi, de atâta foame năprasnică, Attaf nu se putu opri să nu 
plângă, iar cerşetorul dete din cap uitându-se la el şi, după 
ce înghiţi îmbucătura de minunăţie, care îi umplea gura, 
prinse grai şi spuse: 

— Pentru ce, dar, o, taică al bărbilor slinoase, faci ca 
străinii şi ca javrele cele hămesite, care cerşesc cu ochii 
bucăţica pe care o mănâncă stăpânul lor? Pe ocrotirea lui 
Allah! De-ai vărsa tu atâtea lacrimi cât să umpli cu ele şi 
Yaxartul şi Bactrosul şi Dajlahul şi Eufratul şi apa Bassrei şi 
apa Antiohiei şi Orontele şi Nilul Egiptului şi marea cea 


sărată şi adâncurile tuturor mărilor, tot nu ţi-aş da nici o 
bucată din ce mănânc. Da dacă vrei să mănânci pui alb şi 
pâine caldă şi miel fraged şi toate zaharicalele şi plăcintele 
lui Allah, nu ai decât să baţi la poarta vizirului cel mare, 
Giafar, fiul lui Yahia barmakidul. Întrucât şi el a primit Ia 
Damasc găzduire de la un om o mie şi una de nopţi pe nume 
Attaf şi întru amintirea şi întru cinstirea aceluia îşi împarte 
şi el acuma milele; şi nici nu se mai scoală, nici nu se mai 
culcă fără a vorbi despre el. 

Când auzi vorbele acestea ale cerşetorului cel cu sacul 
bine ticsit, Attaf îşi ridică ochii înspre cer şi grăi: „O, tu, cel 
ale căror gânduri sunt de nepătruns, iacătă că îţi reverşi 
iarăşi milele tale asupra slujitorului tău!" Şi rosti stihurile 
acestea: 

De-ndată ce-ţi vezi trebile-ncurcate, Le lăsa-n plata 
Domnului-a-toate, Pe urmă şezi lângă necazul tău Şi-alungă 
de la tine gândul rău. 

După care se duse la un neguţător de hârtie şi îi ceru să-i 
dea de milă o bucăţică de hârtie şi să-i împrumute un 
calam, numai cât să scrie câteva cuvinte. Şi neguţătorul 
binevoi să-i dea ceea ce îi ceruse. Şi Attaf scrise cele ce 
urmează: „Din partea fratelui tău, Attaf, pe care Allah îl 
ştie! Cel ce stăpâneşte lumea să nu care cumva să se 
îngâmfe, întrucât într-o zi va fi doborât şi va rămâne singur 
în ţărână cu soarta lui cea amară. Dacă m-ai vedea, nu m-ai 
mai cunoaşte, din pricina sărăciei şi a ticăloşiei; căci po- 
trivniciile vremilor, foamea, setea şi un drum lung mi-au 
adus şi trupul şi sufletul în stare de sfârşeală. Şi iacătă că, 
sosind aici, te găsesc iară. Şi pacea fie cu tine!" 

Pe urmă împături scrisoarea şi dete calamul îndărăt 
stăpânului lui, mulţumind cu căldură. Şi întrebă unde este 
casa lui Giafar. Şi, după, ce i se arătă unde este, Attaf se 
opri şi şezu dinaintea porţii, la oarecare depărtare. lar 
străinii de la poartă îl văzură cum sta aşa în picioare acolo 
şi nerostind nici o vorbă. Şi nici ei nu-i ziseră nimic. Şi 
tocmai când începea să se simtă tare încurcat de şederea 


aceea, un hadâmb, îmbrăcat într-o mantie falnică şi a nouă 
sute doua noapte încins cu un brâu din aur, trecu pe lângă 
el. Şi Attaf se duse la hadâmb şi îi sărută mâna şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, trimisul lui Allah! (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea!) a spus: „Mijlocitorul unei fapte bune 
este ca şi acela care săvârşeşte fapta cea bună, iar acela 
care a făcut o faptă bună este din rândul preafericiţilor lui 
Allah în cer." 

Şi hadâmbul întrebă: 

— Şi de ce ajutorinţă ai lipsă? El spuse: 

— Doresc de la bunătatea ta să duci hârtia aceasta 
stăpânului acestei case, spunându-i: „Fratele tău, Attaf, este 
la poartă." 

Când auzi asemenea vorbe, hadâmbul fu cuprins de o 
mânie mare şi ochii îi ieşiră din cap şi zbieră: 

— O, mincinos sfruntat! Aşa socoţi tu că arată fratele 
vizirului Giafar? 

Şi, cu mâna în care ţinea un toiag cu capătul din aur, îl 
plesni pe Attaf peste faţă. Şi sângele lui Attaf ţâşni din obraz 
şi bietul de el căzu cât era de lung la pământ, întrucât 
osteneala, foamea şi plânsetul îl slăbiseră până peste poate. 
Ci stă scris la Sfânta Carte: „Allah a pus simţământul 
bunătăţii în inima unor robi, întocmai cum a pus 
simţământul răutăţii în inima unor nerobi."; drept aceea, un 
alt hadâmb, care văzuse de departe tot ce ceea se 
petrecuse, se duse la cel dintâi, plin de mânie şi de 
supărare faţă de cele ce făcuse şi de milă faţă de Attaf. lar 
hadâmbul dintâi spuse: 

— N-ai auzit că se dedea frate cu vizirul Giafar? lar cel de 
al doilea hadâmb îi răspunse: 

— O, om al răutăţii şi fiu al răutăţii şi rob al răutăţii! O, 
blestematule! O, mişelule! Da ce, Giafar o fi vreun proroc 
de-ai noştri? Au nu e şi el un câine de-al pământului ca şi 
noi? Au nu toţi oamenii sunt fraţi, dacă au ca tată şi ca 
mamă pe Adam şi pe Eva şi n-a zis poetul: 


Toţi oamenii pe lume-s fraţi de-o seamă; Părinte li-e Adam, 
şi Eva mamă. 

Şi osebirea nu se află, oare, numai în bunătatea mai multă 
ori mai puţină din inimi? 

Şi, după ce vorbi astfel, se aplecă asupra lui Attaf şi îl 
ridică şi îl ajută să şadă jos şi îl şterse de sângele ce-i 
curgea pe faţă şi îl spălă şi îi scutură praful de pe haine şi îl 
întrebă: 

— O, fratele meu, ce doreşti? Şi Attaf răspunse: 

— Nu doresc decât ca hârtia aceasta să-i fie dusă lui Giafar 
şi să-i fie dată în mână. 

Iar slujitorul cel cu inimă miloasă luă hârtia din mâinile lui 
Attaf şi intră în sala în care şedea vizirul cel mare, Giafar 
barmakidul, în mijlocul dregătorilor, al rudelor şi al 
prietenilor săi, unii stându-i de-a dreapta, iar alţii de-a 
stânga. Şi toţi beau şi spuneau stihuri şi se desfătau cu 
zvoana de alăute şi cu cântările cele dulci. Iar Giafar vizirul, 
cu pocalul în mână, le spunea celor dim-prejurul său: 

— O, voi toţi câţi sunteţi laolaltă, lipsa de dinaintea ochilor 
nu înseamnă şi lipsa din inimă. Şi nimica nu poate să mă 
oprească a nu mă gândi la fratele meu, Attaf şi să vorbesc 
despre el. Acela-i omul cel mai strălucit al vremii şi al anilor 
lui. Mi-a dăruit cai şi robi tineri, albi şi negri şi fete tinere şi 
haine frumoase şi lucruri scumpe, atâtea cât să 
întocmească zestrea şi adiata pentru soţia mea. Şi dacă nu 
s-ar fi purtat aşa, eu hotărât că m-aş fi prăpădit şi aş fi 
pierit fără de mântuire. Şi a fost binefăcătorul meu, fără să 
ştie cine sunt şi a fost darnic fără nici un gând de câştig ori 
de vreun folos! 

Când auzi vorbele acestea ale săpânului său, slujitorul cel 
cu suflet bun se bucură în inima lui şi păşi înainte şi îşi plecă 
gâtul şi capul dinainte-i şi îi înfăţişă a nouă sute doua 
noapte hârtia. lar Giafar o luă şi, citind-o, fu cuprins de o 
stare de tulburare ca un om care ar fi băut otravă. Şi nu 
mai ştiu nici ce face, nici ce spune. Şi căzu cât era de lung, 
drept cu faţa pe podea, încă mai ţinând în mână cupa de 


cleştar şi hârtia. Şi cupa se sparse într-o puzderie de 
bucățele şi îl tăie la frunte, adânc. Şi sângele începu să 
curgă, iar hârtia îi scăpă din mână. 

Când slujitorul văzu toate astea, dete zor să-şi sloboadă 
picioarele în vânt, din pricina spaimei de ce avea să urmeze. 
Iar prietenii vizirului Giafar îl ridicară pe stăpânul lor şi îi 
opriră curgerea sângelui. Şi strigară: 

— Nu se află mântuire şi putere decât întru AlTah cel 
Preaînalt şi Atotputernic! Blestemaţii aceştia de slujitori 
sunt pururea bântuiţi de firea lor cea rea: tulbură viaţa 
domnilor din palate şi îi supără în ceasurile lor cele mai 
plăcute. Pe Allah! Acela care a scris hârtia aceasta chiar că 
ar trebui să fie târât la valiu, care să-i ardă o sută de 
ciomege şi să-l arunce în temniţă. 

Şi, ca urmare, robii vizirului ieşiră să-l caute pe cel care 
scrisese hârtia. Şi Attaf curmă toată căutarea spunând: 

— Eu sunt, o, stăpânii mei! 

Iar ei îl înşfăcară şi îl târâră dinaintea valiului şi cerură să-i 
hotărască o sută de lovituri de ciomag. Şi valiul aşa făcu. Şi, 
pe deasupra, oorunci să se scrie pe lanţurile lui din temniţă: 
„Pe viaţă.' Aşa-i făcură lui Attaf-cel-Darnic! Şi iarăşi îl 
aruncară la popreală, unde şezu alte două luni şi unde 
urmele i se pierdură şi i se şterseră. 

Şi, după aceste două luni, se născu un copil la emirul 
drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, care, cu prilejul acela, 
porunci să se împartă pomeni şi să se facă daruri la toată 
lumea, iar întemniţaţii să fie sloboziţi din temnițe şi din 
poprelişti. lar printre cei ce fură scoşi astfel din lanţuri se 
afla şi Attaf-cel-Darnic. 

Când se văzu slobozit de la opriş, slab, flămând, prăpădit şi 
gol, Attaf îşi ridică privirile spre cer şi strigă: „Preamărit să 
fii, Doamne, în toată împrejurarea!" Şi oftă şi zise: „Am 
îndurat toate acestea, din pricină, fără de îndoială, că oi fi 
săvârşit vreo greşeală cândva, întrucât Allah m-a fericit cu 
milele sale cele mai alese, iar eu i-am răspuns cu 
neascultare şi cu răzvrătire. Ci mă rog lui fierbinte să mă 


ierte, întrucât mă cufundasem prea tare în stricăciune şi în 
purtarea mea cea ticăloasă!" Pe urmă rosti stihurile 
acestea: 

O, Doamne, muritorul săvârşeşte Ce nu se cade şi ce nici 
gândeşte! E-un biet sărman, şi-ntreaga viaţă ţine Numai de 
sfânta milă de la tine. 

Într-ale vieţii patimi şi plăceri, De sine-şi uită şi de ce-a fost 
ieri, Plin de prostie pururi va rămâne, Tu iartă-i lui 
greşalele, stăpâne! 

Şi mai vărsă câteva lacrimi şi îşi zise în sineşi: „Acuma ce 
să fac? Dacă plec înspre ţara mea, slab cum sunt, am să 
mor înainte de-a ajunge acolo; iar de-aş avea norocul să 
ajung, nu aş avea nici o linişte pentru viaţa mea, din pricina 
naipului; iar dacă rămân aici, printre cerşetori, să cerşesc şi 
eu, niciunul dintre ei nu are să mă îngăduiască în isnaful lor, 
întrucât nimenea nu mă cunoaşte; şi nu pot să-mi fiu pentru 
mine de nici un ajutor şi de nici un folos. 

Drept aceea, am să las grija sorții mele aceluia carele este 
stăpânul soartelor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treia noapte urmă: 

A nouă sute treia noapte drept aceea, am să las grija sorții 
mele aceluia carele este stăpânul soartelor. lacătă că totul 
s-a întors împotriva mea şi totul este potrivnic aşteptărilor 
mele. Şi multă dreptate avea poetul atunci când spunea: 

Am străbătut întreg pământul Din Răsăritpână-n Apus şi 
numai trudă şi durere Aflai oriunde m-am fost dus. 

Am cunoscut potop de oameni, Dar nicăierea n-am găsit 
Un om să-mi fie pe potrivă Şi nici prieten nesmintit. 

Şi iarăşi plânse şi jeli: „O, Allah! Dă-mi virtutea răbdării!" 
După care se ridică şi porni înspre o geamie, în care intră. 
Şi şezu acolo până după-amiază. lar foamea lui nu făcu alta 
decât să sporească; şi Attaf zise: „Pe mi-losârdia şi pe 
atotputernicia ta, mă jur că nu am să cer nimic de la nimeni 
altul afară de Tine!" Şi şezu în geamie, fără a întinde mâna 


la nici un drept-credincios, până la căderea nopţii. Şi-atunci 
ieşi, zicând: „Ştiu spusa profetului - asupra-i fie 
binecuvântarea şi tihna lui Allah! 

— Care zice: «Allah îţi îngăduie să dormi în sfântul lăcaş, ci 
tu lasă lăcaşul pentru închinătorii săi, căci sfântul lăcaş este 
pentru rugăciune şi nu pentru dormit.» " 

Şi rătăci pe uliţi o vreme, până ce, într-un sfârşit, ajunse la 
nişte ziduri năruite, unde intră spre a-şi trece noaptea şi a 
dormi. Şi, în beznă, se împiedică şi căzu cu faţa la pământ. 
Şi simţi că se prăbugşise chiar peste lucrul de care se 
împiedecase. Şi văzu că era trupul unui om ucis de curând. 
Iar cuțitul ucigaşului se afla lângă el pe pământ. 

Iar Attaf, când pricepu cum stă treaba, sări în sus cu 
zdrenţele de pe el năclăite de sânge. Şi şezu aşa, împietrit, 
Buimăcit şi neştiind la ce să se îndemne, zicându-şi: „Oare 
să stau ori să fug?" Şi, pe când se afla în starea aceea, valiul 
şi cu oamenii săi de la agie tocmai treceau pe dinaintea 
intrării de la ruină; şi Attaf strigă: 

— Veniţi de vă uitaţi aici! 

Iar ei intrară cu făcliile lor şi găsiră trupul celui omorât şi 
cuțitul lângă el şi pe nenorocitul de Attaf în picioare, la 
capul celui omorât, cu zdrenţele lui cruntate de sânge. Şi 
răcniră la el: 

— O, mişelule, tu l-ai ucis! 

Iar Attaf nu dete nici un răspuns. Ei, atunci, se repeziră pe 
el, iar valiul le zise: 

— Legaţi-l belci şi aruncaţi-l în temniţă, până ce avem să 
dăm seama despre întâmplarea aceasta marelui vizir, 
Giafar. lar dacă Giafar are să poruncească moartea 
ucigaşului, avem să-l dăm în seama călăului. 

Şi făcură precum spuseră. 

Şi-aşa că a doua zi calemgiul de la agie puse în scris 
pentru Giafar toată întâmplarea, ticluită astfel: yyAm intrat 
într-o ruină şi am dat acolo peste un ins care îl omorâse pe 
altul. Iar noi l-am cercetat şi el a mărturisit, cu tăcerea lui, 
că era făptaşul omorului. Care sunt, dară, poruncile tale?" 


Iar vizirul porunci să-l dea morţii. Şi, ca urmare, îl scoaseră 
pe Attaf din temniţă, îl târâră la locul unde se făceau 
spânzurătorile şi tăierea capetelor, rupseră o fâşie din 
zdrenţele lui şi îl legară cu ea la ochi. Şi îl deteră în seama 
gâdelui. lar gâdea îl întrebă pe valiu: 

— O, doamne al meu, să-i retez gâtul? Şi valiul răspunse: 

— Kes! 

Iar gâdele îşi roti paloşul cel ascuţit, care străluci şi 
aruncă sclipiri în văzduh; şi îl răsuci şi îl şi adusese înainte 
spre a-i zbura căpăţâna lui Attaf, când un strigăt se auzi în 
spatele lui: 

— Opreşte-ţi mâna! 

A nouă sute treia noapte şi era glasul vizirului cel mare, 
Giafar, care se întorcea dintr-o preumblare. 

Iar valiul îi ieşi înainte şi sărută pământul dintre mâinile 
lui. Şi Giafar îl întrebă: 

— La ce s-a strâns aici atâta lume? Şi valiul răspunse: 

— La osânda unui tânăr de la Damasc, cel pe care l-am 
găsit ieri în casa năruită şi care, la toate întrebările noastre, 
de trei ori rostite, a răspuns cu tăcerea în privinţa insului 
de viţă aleasă, pe care l-a ucis. 

Şi Giafar zise: 

— Aha, un om a venit de la Damasc până aici ca să se bage 
într-o belea ca aceasta? Uallahi, iacătă un lucru peste 
putinţă! 

Şi porunci să fie adus osânditul dinaintea lui. Şi când 
osânditul ajunse dinainte-i, Giafar nu îl cunoscu, întrucât 
înfăţişarea lui Attaf se schimbase, iar chipul său cel frumos 
şi toată fala strălucirii lui se topiseră de mult. Şi Giafar îl 
întrebă: 

— Din ce ţară eşti, o, tinere? lar el răspunse: 

— Sunt un om din Damasc! Şi Giafar întrebă: 

— Chiar din cetate, sau de prin satele învecinate? Iar Attaf 
răspunse: 

— Uallahi! O, doamne al meu, sunt chiar din cetatea 
Damascului, în care m-am născut. 


Şi Giafar întrebă: 

— Nu cumva l-ai cunoscut, din întâmplare, pe un om vestit 
pentru mărinimia şi pentru dărnicia inimii lui, pe care îl 
chema Attaf? 

Iar osânditul la moarte răspunse: 

— L-am cunoscut pe vremea când erai prieten cu el şi 
şedeai la el, în cutare casă, pe cutare uliţă, din cutare 
mahala, o, stăpâne al meu şi când vă duceaţi amândoi să vă 
preumblaţi împreună prin grădini! L-am cunoscut atunci 
când te-ai însurat cu verişoara şi soţia lui! L-am cunoscut 
când v-aţi luat rămas-bun pe drumul Bagdadului şi când aţi 
băut din aceeaşi cupă! Şi Giafar răspunse: 

— Da! Tot ceea ce spui despre Attaf este adevărat! Da ce s- 
a întâmplat cu el după ce ne-am despărţit? 

Şi el răspunse: 

— O, stăpâne al meu, a fost bătut de soartă; şi i s-a 
întâmplat cutare şi cutare şi cutare lucru! 

Şi îi înşirui istorisirea a toate câte i se întâmplaseră, din 
ziua despărțirii lor, pe drumul ce ducea la Bagdad, până în 
clipa când gâdele era să-i reteze gâtul. Şi spuse stihurile 
acestea: 

M-a luat în gheare timpul Şi m-a supus şi-nfrânt, Pe când 
tu îţi duci viaţa In slavă şi în cânt. 

Jur împrejuru-mi lupii Se strâng să mă sfâşie, Pe când tu, 
leul falnic, Stai plin de măreție. 

Orice-nsetat din lume La uşa ta când bate, Tu îi alini 
durerea Şi buzele-nsetate. E cu putinţă, oare, Ca eu să mor 
de sete, Când tu eşti tuturora Izvor de zaiafete? 

Şi, după ce rosti stihurile acestea, strigă: 

— O, Giafar, doamne al meu, te cunosc! 

A nouă sute treia noapte şi mai strigă: 

— Eu sunt Attafl iar Giafar, la rându-i, se ridică în picioare, 
dând un strigăt mare şi se repezi în braţele lui Attaf. Şi- 
atâta de mare fu bucuria lor, încât rămaseră ca ameţiţi o 
bucată de vreme. Şi, când îşi veniră iarăşi în fire, se 
sărutară şi se întrebară unul pe altul despre toate câte li se 


întâmplaseră, de la început până la sfârşit. Şi încă nu 
sfârşiseră ei de a-şi face toate destăinuirile, când un strigăt 
mare se auzi; şi se întoarseră şi văzură că strigătul fusese 
scos de un şeic, care venea spunând: 

— Nu este omeneşte ceea ce se petrece aici! 

Şi se uitară la el şi văzură că şeicul acela era un bătrân cu 
o barbă cănită cu hennea şi cu capul coperit de o basma 
albastră. Şi Giafar, când îl văzu, îl pofti să vină la el şi îl 
întrebă ce necaz îl aduce. Iar şeicul cel cu barba cănită 
strigă: 

— Depărtaţi-l, o, oamenilor, pe nevinovatul de sub satâr! 
Întrucât omorul acela nu este săvârşit de el şi el n-a ucis pe 
nimeni; iar leşul tânărului omorât nu este fapta lui şi nu are 
nici un amestec în treaba aceasta! Întrucât ucigaşul nu sunt 
decât chiar eu! 

Şi Giafar, vizirul, spuse: 

— Atunci, tu l-ai omorât? El răspunse: 

— Da! 

EI întrebă: 

— Şi pentru ce l-ai ucis? Au nu ţi-e pic de teamă de Allah, 
în inima ta, de ucizi aşa un fiu de neam ales, un haşimit? 

lar şeicul răspunse: 

— Tânărul pe care l-aţi găsit mort era bunul meu şi eu 
însumi l-am crescut. Şi în fiecare zi căpăta bani de la mine 
pentru cheltuielile lui. Ci, în loc să-mi fie credincios, se 
ducea să petreacă ba cu unul, Şumuşag, ba cu unul, Najiş, 
ba cu Ghazis, ba cu Ghubar, ba cu Ghugşir, ba cu alţi ticăloşi; 
şi îşi petrecea zilele cu ei, dându-mă uitării pe mine. Şi, pe 
barba mea! 'Ioţi se lăudau că l-au avut, până şi Odis 
măturătorul de gunoaie, până şi Abu-Butran, papugiul. lar 
ciuda mea nu făcea decât să sporească în fiece zi. Şi 
degeaba l-am povăţuit şi degeaba m-am străduit să-l fac să- 
şi schimbe purtările, că n-a ascultat de nici un sfat şi de nici 
o dojană; până când, într-un sfârşit, alaltăieri seară, l-am 
prins cu numitul Şumuşag, măţă-larul; şi, când l-am văzut 
aşa, s-a înnegurat lumea dinaintea feţei mele şi, chiar în 


casa năruită în care l-am prins, acolo l-am şi omorât! Şi m- 
am dezlegat aşa de toate chinurile câte mi-a pricinuit. Şi 
asta-i povestea mea! Pe urmă adăugă: 

— Şi am păstrat tăcere până astăzi. Da când am auzit ca în 
locul făptaşului avea să fie osândit un nevinovat, n-am mai 
putut să păstrez taina şi am venit aici ca să-l scot pe 
nevinovat de sub secure! Şi iacătă-mă dinaintea voastră: 
frângeţi-mi grumazul şi luaţi viaţă pentru viaţă! Da daţi-i 
mai întâi drumul tânărului acestuia nevinovat, care nu are 
nici un amestec în treaba asta! 

Iar Giafar, auzind vorbele şeicului, cugetă o clipă şi zise: 

— Pricina este îndoielnică! Şi, la îndoială, nu ai alta de 
făcut decât să depărtezi mâna! O, şeicule, du-te în pacea lui 
Allah şi să ţi se ierte! 

Şi îi dete drumul. 

După care îl luă pe Attaf de mână şi îl strânse iarăşi la 
piept şi îl duse la hammam. Şi, după ce prăpăditul de Attaf 
se învioră şi se întremă, se duse cu Giafar la să-raiul 
califului. Şi intră la calif şi sărută pământul dintre mâinile 
lui şi zise: 

— Attaf-cel-Darnic se află aici, o, emire al drept-cre- 
dincioşilor! Acela care mi-a fost gazdă la Damasc, care a 
nouă sute treia noapte m-a omenit cu atâta cinstire, cu 
atâta bunătate şi cu atâta dărnicie şi care m-a aşezat mai 
presus decât chiar sufletul lui! 

Şi Al-Raşid spuse: 

— Adu-l la mine numaidecât! 

Şi Giafar îl aduse aşa cum era, slăbit, vlăguit şi tremurând 
încă de tulburare. Ci Attaf tot nu se lăsă a nu-i închina 
califului temenelile şi salamalecurile sale, în cel mai frumos 
chip şi cu cele mai iscusite vorbe. Iar Al-Raşid suspină când 
îl văzu şi spuse: 

— In ce stare te văd, o, bietul de tine! 

Iar Attaf plânse; şi, la poftirea lui Al-Raşid, îşi istorisi toată 
povestea, de la început până la sfârşit. Şi în vreme ce 


povestea, Al-Raşid plângea şi suspina, la fel ca şi Giafar, plin 
de mâhnire. 

Şi iacătă că, estimp, intră şeicul cel cu barba cânită, cel ce 
fusese iertat de către Giafar. Şi califul, când îl văzu, începu 
să râdă. 

Pe urmă îl rugă pe Attaf-cel-Darnic să şadă şi îl puse să-şi 
mai spună o dată povestea. Şi când Attaf sfârşi de istorisit, 
califul se uită la Giafar şi îi zise: 

— la spune-mi, o, Giafar, ce socoti să faci pentru fratele 
tău, Attaf? 

Şi el răspunse: 

— Mai întâi, sângele meu este sângele lui, iar eu îi sunt 
rob. Apoi, ţin gata, anume pentru el, nişte lăzi în care se 
află trei milioane de dinari din aur; apoi, de tot atâtea 
milioane, am pregătit pentru el nişte cai de soi ales, nişte 
copilandri, nişte robi albi şi negri, nişte fete din toate ţările 
şi tot felul de bunuri. lar el are să şadă cu noi, ca să ne 
bucurăm de el. 

Şi adăugă: 

— In ceea ce priveşte verişoara şi soţia sa, aceasta-i o 
treabă între mine şi el! 

Şi califul pricepu că venise vremea să-i lase singuri pe cei 
doi prieteni; şi le îngădui să plece. Şi Giafar îl duse pe Attaf 
acasă şi îi spuse: 

— O, Attaf, fratele meu, află că fiica socrului tău este 
neatinsă şi că nu i-am văzut chipul dezvelit, din ziua de 
când noi ne-am despărţit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patra noapte urmă: 

— O, Attaf, fratele meu, află că fiica socrului tău este 
neatinsă şi că nu i-am văzut chipul dezvelit, din ziua de 
când noi ne-am despărţit. Şi iacătă că m-am dezlegat şi m- 
am despărţit de ea, lăsând-o ţie; şi am şters senetul de 
nuntă dintre mine şi ea. Şi îţi dau îndărăt, tot în starea în 


care se află, zălogul cel scump, pe care l-ai pus în mâinile 
mele. 

Şi aşa fu. lar Attaf şi verişoara sa se găsiră iarăşi, cu 
aceeaşi dragoste şi cu aceeaşi bucurie. 

Iar în ceea ce îl priveşte pe naipul Damascului, care fusese 
izvorul tuturor necazurilor lui Attaf, califul îşi trimise caraliii 
să-l zeberească şi să-l lege în lanţuri şi să-l arunce în 
temniţă. Şi să-l lase acolo până la o nouă poruncă. 

Iar Attaf petrecu la Bagdad câteva luni, în fericire 
desăvârşită, alături de verişoara lui şi alături de Giafar, 
prietenul său şi în tovărăşia lui Al-Raşid. Şi tare ar mai fi 
vrut să-şi petreacă toată viaţa la Bagdad; ci îi veneau de la 
Damasc noian de scrisori din partea rudelor şi a prietenilor 
săi, care îl rugau stăruitor să se întoarcă în ţara a nouă sute 
patra noapte lui; şi socoti că era dator să facă aşa. Şi se 
duse să ceară buna învoire a califului, care îi dete 
îngăduinţa, da nu fără păreri de rău şi nu fără suspine de 
prieten. Ci nu voi să-l lase să plece fără a-i da dovezi de 
bunăvoință. Aşa încât îl căftăni valiu al Damascului şi îl 
împodobi cu toate însemnele slujbei sale. Şi porunci să fie 
însoţit de un alai de călăreţi şi de o caravană de catâri şi de 
cămile, cu o sumedenie de poveri de daruri strălucite. Şi 
aşa fu dus cu pohfală până la Damasc. 

Şi toată cetatea Damascului fu luminată şi împodobită, cu 
prilejul întoarcerii lui Attaf, cel mai mărinimos dintre fiii 
cetăţii. Întrucât Attaf era iubit şi cinstit de tot norodul din 
toate stările şi mai cu seamă de către cei săraci, care îi 
plânseseră mereu lipsa. 

Ci, pentru naip, porunca de-a doua a califului ajunse întru 
privinţa lui osândindu-l la moarte, pentru nedreptăţile ce 
săvârşise. Ci preabunul Attaf puse vorbă în apărarea sa pe 
lângă Al-Raşid, care atunci se mărgini a-i schimba osânda 
cu întemnițarea pe viaţă. 

Cât despre Cartea cea magică, în care califul citise 
lucrurile acelea, ce-l făcuseră să râdă şi să plângă totodată, 
nici nu se mai pomeni. Întrucât Al-Raşid, cu totul bucuros 


că-l avea iarăşi alături pe vizirul său, Giafar, nu-şi mai aduse 
aminte de nişte lucruri trecute. Iar Giafar, care la rându-i 
nu izbutise deloc să tălmăcească ce cuprindea cartea, nici 
să găsească omul în stare a i-o tălmăci, se feri să mai aducă 
vorba despre atare treabă. Şi, de altminteri, nu este de nici 
un folos să mai aflăm nici noi nimic, întrucât, de atunci 
încolo, toţi trăiră în fericire şi în prietenie netulburată şi în 
toate huzururile vieţii, până la sosirea Sfărâmătoarei de 
bucurii şi Ziditoarei de morminte, cea care şade la porunca 
Stăpânului ursitelor, Singurul viu, Atotmilosârdnicul faţă de 
drept-credincioşii săi. 

O mie/'una de nopţi 

— Şi asta este, o, mult-norocitule sultan, urmă 
Şeherezada, tot ceea ce ne-au lăsat povestitorii despe Attaf- 
cel-Darnic, care locuia la Damasc. Ci povestea lui nici nu se 
poate asemui, nici pe de aproape, nici pe departe, cu aceea 
pe care am de gând să ţi-o povestesc, dacă nu cumva 
vorbele mele ţi-au împovărat sufletul. 

lar Şahriar răspunse: 

— Ce tot spui tu, o, Șeherezada? Povestea aceasta m-a 
umplut de învăţăminte şi m-a luminat şi m-a făcut să cuget. 
Şi iacătă-mă-s gata să te ascult, ca în ziua dintâi. 

Atunci, Şeherezada spuse: 

POVESTEA CEA STRĂLUCITĂ CU CRĂIŞORUL DIAMANT 
e povesteşte în cărţile oamenilor desăvârşiţi, ale învăţaţilor 
şi ale poeţilor care şi-au deschis saraiul înţelepciunii lor şi 
pentru cei care dibuiesc în nevolnicie laude multe şi alese 
aceluia carele, pe pământ, i-a dăruit cu strălucire pe câţiva 
dintre oameni, întocmai cum a aşezat pe bolta cerurilor 
soarele, bageaca slavei sale, iar la marginea zărilor a pus 
zorile, facla din sala de noapte a frumuseţii lui; carele a 
înveşmântat cerul în mantia de mătasă a norilor şi pământul 
în caftanul cel luminos al verdeţii; carele a împodobit 
grădinile cu pomi şi pomii cu hainele lor verzi; carele a dat 
însetaţilor izvoarele cele cu ape bune, petrecăreţilor le-a 
dat umbra viţei-de-vie, femeilor le-a dat frumuseţea, 


primăverilor le-a dat trandafirii, trandafirilor le-a dat 
zâmbetul, şi, spre a încununa trandafirii, le-a dat gâtlejul 
cântător al privighetorilor; carele a pus femeia sub ochii 
bărbatului, iar în inima bărbatului a sădit dorinţa, ca pe un 
giuvaier în inima pietrei! 

— Se povesteşte, aşadar, că într-o împărăție de printre 
împărăţiile cele mari era un domn falnic, al căruia fiece pas 
era o fericire, ai căruia robi erau o bucurie şi un noroc şi 
care era mai drept decât Chosroe-Anuşirvan şi mai darnic 
decât Hatim-Tai. 

Şi domnul acela cu fruntea senină se chema Şams-Şah şi 
avea un fiu cu purtări alese şi cu farmece minunate, 
asemănător la frumuseţe cu steaua Canope când 
străluceşte peste mare. 

Iar flăcăul acela împărătesc, pe care îl chema Diamant, 
veni într-o zi la părintele său şi zise: 

— O, tată al meu, astăzi mi-e lehamite de traiul în cetate şi 
sufletului meu îi e dor să plece la vânătoare şi la 
preumblare, spre a se însenina. Altminteri, de atâta zaiflăc, 
am să-mi sfâşii hainele de pe mine. 

Când auzi vorbele feciorului său, sultanul Şams-Şah, dată 
fiind dragostea cea mare, pe care o avea pentru el, grăbi să 
dea poruncile de trebuinţă pentru vânătoarea şi pentru 
preumblarea cu pricina. Şi chehaelele de vânătoare şi 
păsărarii pregătiră şoimii, iar grăjdarii înşăuară caii de 
munte. lar beizadea Diamant trecu în fruntea unei cete 
strălucite de flăcăi bine clădiţi şi o luă cu ei înspre locurile 
pe unde dorea el să vânătorească, spre a-şi risipi sastiseala 
din suflet. 

Şi, călărind într-un vârtej turbat, ajunse până la urmă la 
poalele unui munte ce da cu vârful de cer. Şi, la poalele 
acelui munte, era un copac mare; iar la poalele acelui copac 
curgea un izvor; iar din izvorul acela se adăpa un cerb- 
lopătar, cu capul plecat asupra apei. Şi Diamant, vrăjit de 
privelişte, porunci oamenilor lui să-şi oprească pe loc caii şi 
să-l lase să se ducă singur să ispitească şi să prindă vânatul 


acela. Şi se repezi cu tot focul bidiviului său înspre cerbul 
cel sălbatic şi mândru. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincea noapte urmă: 

Şi se repezi cu tot focul bidiviului său înspre cerbul cel 
sălbatic şi mândru, care, pricepând că viaţa-i a nouă sute 
cincea noapte spânzura de-o clipită, făcu o săritură mare şi, 
cu o răsu-citură sprintenă, se află dincolo de bătaia săgeţii, 
pe cele patru picioare ale lui, mâncând depărtarea sub 
copite, spre câmpie. Iar Diamant, slobozit, în vântul goanei, 
se luă după cerb în câmpie, hăt departe de ceata sa 
înarmată. Şi îşi văzu de urmărirea lui, până ce calul, tot 
numai o spumă şi fără de răsuflare, lăsă să-i spânzure o 
limbă uscată, în pustiul acela, în care nu se vedea nici urmă 
şi nici mireasmă de fiu de-al lui Allah şi unde, drept orice 
suflare, nu se afla decât duhul Nevăzutului. 

Or, atunci, taman ajunsese dinaintea unei coline de nisip, 
care îi închidea zarea şi pe după care cerbul pierise. Iar 
Diamant, mohorât, se sui pe colină şi, ajungând pe 
povârnişul celălalt, văzu deodată o altă privelişte 
aşternându-i-se sub priviri. Întrucât, în locul uscăciunii 
nemiloase a pustiului, o oază răcoroasă îşi ducea acolo 
traiul de verdeață, udată de pârâuri şi împodobită cu 
straturi sălbatice de flori roşii şi de flori albe, asemănătoare 
cu asfinţitul şi cu zoritul de zi. Şi Diamant simţi cum sufletul 
i se însenină şi cum inima-i înfloreşte, de parcă ar fi intrat în 
grădina păzită de Radwan, străjerul cel întraripat. 

După ce coconul Diamant se minună de desăvârşirea 
lucrării Atoatezămislitorului, după ce îşi adăpă calul şi după 
ce bău şi el din apa cea bună a oazei, în căuşul mâinii, se 
ridică şi îşi roti privirile, spre a cerceta împrejurimile după 
amănuntele lor. Şi iacătă că la umbra unui copac tare 
bătrân, ce părea că îşi are rădăcinile afundate până la 
porţile cele de dinlăuntru ale pământului, văzu un jeţ 
singuratic. Şi pe jeţul acela şedea un crai bătrân, cu capu- 


ncununat de coroana împărătească şi cu picioarele 
desculţe, cufundat în gânduri. Şi Diamant, cuviincios, i se 
temeni cu un salamalec. Iar sultanul cel bătrân îi răspunse 
la salamalec şi îi zise: 

— O, fecior de crai, pentru care pricină ai străbătut pustia 
cea amarnică, pe unde nici pasărea nu poate să mai bată 
din aripi şi unde sângele fiarelor sălbatice se preschimbă în 
fiere? 

Iar Diamant îi istorisi păţania lui şi adăugă: 

— Da tu, o, mult-bătrâne doamne, poţi să-mi spui pricina 
şederii tale în locul acesta împresurat de sihăstrie? Întrucât 
povestea ta trebuie să fie o poveste ciudată! 

Şi sultanul cel bătrân răspunse: 

— Hotărât, povestea mea este ciudată şi de-a miră-rilea! Ci 
atâta-i de ciudată, încât ar fi mai bine ca tu să nu stărui a-i 
auzi din gura mea istorisirea. De nu, are să fie pentru tine 
pricină de lacrimi şi de năpaste. 

Ci beizadea Diamant spuse: 

— Poţi să vorbeşti, o, bătrâne, întrucât sunt hrănit cu 
laptele maicii mele şi sunt fiul tatălui meu. 

Şi stărui întruna spre a-l hotărî să-i istorisească cele ce 
dorea să asculte. 

Atunci, sultanul cel bătrân, stând pe jeţul lui de sub pom, 
spuse: 

— Ascultă, dar, vorbele pe care am să le scot din căsu-lia 
inimii. Strânge-le şi pune-le în pulpana hainei tale. 

Şi îşi plecă o clipă capul, pe urmă îl ridică şi grăi astfel: 

Află, dar, o, flăcăule, că, înainte de venirea mea în ostrovul 
acesta din inima pustiului, am fost domn peste pământurile 
de la Babyl, în mijlocul bogățiilor, al să-raiurilor, al oştilor şi 
al slavei mele. Iar Allah Slăvitul -Preamărit fie El! 

— Îmi hărăzise ca urmaşi şapte copii împărăteşti, care îl 
binecuvântau pe Zămislitorul lor şi care erau bucuria inimii 
mele. Şi toate din împărăţia mea se petreceau în pace şi în 
îmbelşugare, până ce într-o zi fiul meu cel mare află din 
gura unui chervanagiu că în ţările cele depărtate ale 


Sinnului şi ale Masinnului trăieşte o a nouă sute cincea 
noapte domniţă, fiica sultanului Camus, fiul lui Tammuz, pe 
care o cheamă Mohra şi care nu-şi are seamăn pe lume; că 
desăvârşirea frumuseţii ei înnegurează faţa lunii pline; şi că 
Iosif şi Zuleikha dinaintea ei îşi au urechea găurită cu 
belciugul robiei. Cu-o vorbă, că e plăsmuită întocmai ca în 
stihurile poetului: 

E-o frumuseţe care-şiface pradă Din inimile celor ce-o 
privesc; Sidef din rai e păru-i ca o nadă, Obrajii-s trandafiri 
care-nfloresc. 

Iar buzele-i rubine-s şi zahăr; 

Şi dinţii-i albi surâd chiar şi-n mânie. 

E-o frumuseţe care pune jar în suflete şi care le sfâşie. 


Şi chervanagiul îi mai spuse fiului meu cel mare că 
sultanul Camus nu mai are alt copil, decât pe mult-norocita 
aceea de fată. lar mlădiţa cea fermecătoare din grădina 
frumuseţii fiind ajunsă la primăvara înmuguririi ei şi 
albinele începând să roiască prin preajma trupului înflorit, 
era nezăbavnic, cumu-i datina, spre a i se alege un soţ, să 
se adune de prin toate ţările toţi domnişorii cei tineri în 
vârstă de-a cere şi de-a fi primiţi. Ci se hotări că peţitorii 
sunt datori să răspundă numaidecât la o întrebare pe care 
avea să le-o pună domniţa, întrebare ce nu cuprindea decât 
vorbele acestea: Care sunt legăturile dintre Roada-bradului 
şi Chiparos? Şi-atâta era tot ce i se cerea peţitorului ca 
zestre pentru domniţă din partea soţului, ci cu legământul 
că aceluia care nu va şti să răspundă cu pricepere la 
întrebare i se va tăia capul şi i se va agăța în vârful 
saraiului. 

Or, când fiul meu află toate acestea din gura cherva- 
nagiului, inima i se pârjoli ca o bucată de carne pe grătar; 

Şi veni la mine, vărsând lacrimi ca dintr-un nor de po- 
toape. Şi, gemând, îmi ceru îngăduinţa să plece, spre a se 
duce să încerce a dobândi domniţă din ţările Sinnului şi 
Masinnului. 

lar eu, speriat peste poate de pornirea lui de nebunie, 
degeaba încercai să-l tămăduiesc, întrucât doftoria 
poveţelor rămase fără de putere asupra răului pricinuit de 
boala iubirii. Şi atunci, îi spusei fiului meu: 

— O, lumină a ochilor mei, dacă nu poţi, fără a muri de 
jale, să te opreşti de-a pleca înspre meleagurile Sinnului şi 
Masinnului, unde domneşte sultanul Camus, fiul lui 
Tammuz, părintele domniţei Mohra, am să te însoțesc în 
fruntea oştilor mele. Şi, dacă sultan Camus are să 
primească de bunăvoie să mi-o dăruiască pe fiică-sa pentru 
tine, totul are să fie bine; dacă nu, pe Allah! Am să 
poruncesc să se dărâme asupra-i zidurile saraiului său şi 
am să-i spulber împărăţia în vânt. Şi aşa, fata are să ajungă 
o roabă şi un bun altău. 


Ci fiul meu cel mare nu se arătă deloc a găsi gândul meu 
pe placul său şi îmi răspunse: 

— Nu este potrivit cu cinstea noastră, o, tată al meu, să 
luăm cu sila ceea ce nu ni se dăruieşte cu bună-cre-dinţă. 
Aşa că trebuie să mă duc chiar eu să dau răspunsul cerut şi 
s-o dobândesc astfel pe fata sultanului. 

Eu, atunci, pricepui mai bine decât oricând că nici o 
făptură nu poate, faţă de ceea ce i-a fost scris la ursitoare, 
să şteargă nici măcar o slovă din cuvintele pe care le-a 
zugrăvit în Cartea Ursitelor diacul cel întraripat. Şi, văzând 
că aşa fusese scris la soarta copilului meu, îi dădui, nu fără 
prisos de suspine, îngăduinţa de a se duce. Şi, ca urmare, 
îşi luă bun-rămas de la mine şi plecă să-şi caute ursita. 

Şi ajunse pe meleagurile cele afunde, peste care domneşte 
sultanul Camus şi se înfăţişă la saraiul unde şade domniţa 
Mohra şi nu putu să răspundă la întrebarea a nouă sute 
cincea noapte despre care ţi-am spus, o, străinule. Şi 
domniţa cea fără pic de milă puse să i se taie capul şi să-i fie 
agăţat în vârful saraiului. lar eu, la ştirea aceasta, plânsei 
toate lacrimile deznădejdii. Şi, îmbrăcat cu haine de 
moarte, şezui închis cu durerea mea vreme de patruzeci de 
zile. Iar toţi prietenii îşi coperiră capul în cenuşă. Şi de 
durere ne sfâşiarăm hainele. Şi tot saraiul răsuna de ţipete 
de jale şi de un zbucium ca acela de la învierea de Apoi. 

Atunci, cel de al doilea fecior al meu, cu chiar mâna lui, 
puse în inima mea cea de a doua rană a chinului, înghițind 
ca şi frate-său băutura morţii. Căci, ca şi fratele lui mai 
mare, voi să facă şi el încercarea. Pe urmă veni rândul 
celorlalţi cinci copii ai mei, care, în acelaşi chip, luară calea 
pieirii şi muriră ca jertfe ale simţământului dragostei. 

Iar eu, lovit fără de leac de ursita cea neagră şi doborât de 
o jale fără de nădejde, îmi lăsai scaunul de domnie şi ţara şi 
plecai să rătăcesc pe căile bejaniei. Şi trecui, ca un lunatic, 
prin câmpii şi prin pustietăţi. Şi ajunsei, cum mă vezi, cu 
coroana pe cap şi cu picioarele goale, în locul unde mă aflu 
acum, aşteptând moartea în jeţul acesta. 


După ce beizadea Diamant auzi povestirea sultanului cel 
bătrân, fu lovit şi el de săgeata simţământului ucigaş şi 
începu să scoată nişte oftaturi de dor, ce scăpărau scântei. 
Întrucât, cum a spus poetul: 

S-a strecurat iubirea-n mine Şi fără ca s-o fi văzut, Doar 
prin auz! Şi nu mi-e bine. Nici n-am habar cum de-a putut 
Necunoscuta mea iubită Să-mi fure inima vrâjită. 

Şi iacă-aşa cu sultanul de odinioară de la Babyl, cel care 
sta pe jeţul lui, în oază şi iacătă povestea lui cea tristă! 

Cât despre soţii de vânătoare ai lui Diamant, apoi aceia, 
îngrijoraţi foarte de lipsa crăişorului lor, după un răstimp, în 
ciuda poruncii pe care le-o dase de a nu se duce după el, 
plecară să-l caute şi, într-un sfârşit, îl găsiră tocmai când 
ieşea din oază. Şi beizadeaua venea cu capul jalnic lăsat în 
piept şi cu chipul cuprins de veş-tejire. Iar ei se strânseră 
împrejurul lui, ca fluturii la un trandafir şi îi deteră un cal 
de schimb, sprinten la fugă, uşor ca o adiere de vânt, care 
gonea mai iute decât închipuirea. lar Diamant dete calul 
său dintâi slugilor din alaiul său şi încălecă pe cel ce i se 
adusese şi care avea o şa aurită şi un frâu împodobit cu 
mărgăritare. Şi ajunseră cu toţii, fără de necaz, la saraiul 
sultanului Şams-Şah, părintele lui Diamant. 

Şi sultanul, în loc de a-l vedea pe fiul său cu un chip înflorit 
şi cu o inimă uşurată, în urma acelei preumblări şi a acelei 
vânători, îl găsi tare mohorât la obraz şi cufundat într-un 
noian de mâhnire neagră. Căci dragostea îl pătrunsese 
până la oase, îl făcuse slab şi fără de putere şi acuma îi 
mistuia inima şi sufletul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şasea noapte urmă: 

Căci dragostea îl pătrunsese până la oase, îl făcuse slab şi 
fără de putere şi acuma îi mistuia inima şi sufletul. 

Şi sultanul, după multe stăruinţi şi rugăminţi, izbuti până 
la urmă să-l înduplece pe fiul lui să-i dezvăluiască pricina 


acelei stări pline de jale. Şi, odată dat la o parte vălul tainei, 
sultanul îl sărută pe fiul său şi îl strânse la piept şi îi spuse: 

A nouă sute asea noapte 

— Nu-i nici un necaz! Însenină-ţi ochii şi linişteşte-ţi 
sufletul cel drag, întrucât am să trimit la sultan Camus, fiul 
lui Tammuz, care domneşte peste ţările Sinnului şi ale 
Masinnului, nişte soli cu o scrisoare scrisă de mâna mea, 
spre a i-o cere de soţie pentru tine pe fiica lui, Mohra. Şi am 
să pun să i se ducă, pe cămile, o mulţime de calabalăcuri cu 
haine de preţ, cu giuvaieruri scumpe şi cu daruri de toate 
soiurile, vrednice de domni. Şi dacă, spre prăpădul vieţii lui, 
părintele domniţei Mohra nu va primi cererea noastră şi 
are să ne fie astfel un prisos de ruşinare şi de supărare, am 
să trimit asupra-i oşti-le de poghiaz, care să-i năruiască în 
sânge scaunul de domnie şi să-i spulbere coroana în vânt. Şi 
aşa avem s-o dobândim cinstit pe preafrumoasa Mohra, cea 
cu purtări năzdrăvane. 

Aşa îi vorbi, de pe jeţul său daurit, sultanul Şams-Şah fiului 
său, Diamant, de faţă cu vizirii, cu emirii şi cu ule-malele, 
care încuviinţară din cap vorbele împărăteşti. 

Ci beizadea Diamant răspunse: 

— O, adăpost al lumii, nu putem face aşa! Mai degrabă am 
să mă duc chiar eu şi am să dau răspunsul cerut. Şi numai 
prin vrednicia mea am s-o dobândesc pe domniţa cea 
vrăjitoare. 

Iar sultanul Şams-Şah, auzind răspunsul fiului său, începu 
să scoată nişte gemete îndurerate şi spuse: 

— O, suflet al tatălui tău, mi-am păstrat până acuma, 
datorită ţie şi strălucirea ochilor şi vlaga trupului, căci tu 
eşti singura mângâiere a inimii mele bătrâne de sultan şi 
singurul stâlpar al frunţii mele. Cum de poţi să mă părăseşti 
ca să dai fuga în calea morţii celei fără de mântuire? 

Şi îi vorbi aşa mai departe, spre a-i înduioşa inima. Ci în 
zadar. Şi, ca să nu-l vadă cum moare sub ochii lui de jale 
mocnită, fu nevoit să-l lase să plece slobod. 


Şi crăişorul Diamant încăleca pe un cal frumos ca un vis, 
luând drumul ce ducea înspre împărăţia lui Camus. Iar tatăl 
său şi mama sa şi toţi ai săi îşi frământară mâinile de 
deznădejde şi se cufundară în fântâna cea rară de fund a 
mâhnirii. 

Şi coconul Diamant drumeţi din otac în otac, şi, dată fiind 
bună pacea care îi fu menită, ajunse, într-un sfârşit, în mult- 
depărtata cetate de scaun din inima împărăției lui Camus. 
Şi se pomeni dinaintea unui sărai mai înalt decât un munte. 
Iar în vârful acelui sărai spânzurau cu miile capetele de 
beizadele şi de crai, unele cu coroana lor, iar altele goale şi 
pletoase. Iar pe întinsul meidanului erau ridicate corturile 
de atlazuri de zarafir şi de satinuri chinezeşti, cu perdele de 
muselinuri daurite. 

Şi, după ce se minună îndelung de toate, beizadea 
Diamant băgă de seamă că la poarta cea mare a saraiului 
sta spânzurată o tobă împodobită cu nestemate, la fel ca şi 
măciuca ei. lar pe toba aceea sta scris cu slove de aur: 
„Orice ins de sânge împărătesc, care ar vrea s-o vadă pe 
domniţa Mohra, să bată cu măciuca în toba aceasta." Şi 
Diamant, fără a şovâi, descălecă din şa şi se duse drept la 
poarta cu pricina. Şi luă măciuca împodobită cu nestemate 
şi izbi cu ea în vuvă atâta de năprasnic, încât hu-ietul pe 
care îl scoase cutremură cetatea toată. 

Şi numaidecât slugile de la sărai se înfăţişară şi îl duseră 
pe beizadea la sultanul Camus. Şi sultanul, la vederea 
frumuseţii lui, îşi simţi sufletul răpit şi gândi să-l scape pe 
crăişor de la moarte. Şi-aşa că îi spuse: 

— Vai de tinereţea ta, o, fiul meu! Pentru ce vrei să-ţi 
pierzi viaţa, ca toţi cei care nu au putut să răspundă la 
întrebarea fetei mele? Leapădă-te de ispita aceasta, fie-ţi 
milă de zilele tale şi te fac musaip al meu. Întrucât nimenea, 
afară numai de Allah cel Atoateştiutor, nu cunoaşte tainele 
şi nu poate să descurce gândurile cele zănatice ale unei 
fete. 


A nouă sute 'asea noapte şi, întrucât beizadea Diamant 
stăruia în hotărârea lui, sultan Camus îi mai spuse: 

— Ascultă, o, fiul meu! Îmi este cu mare jale să văd cum 
merge la o moarte fără de fală un flăcău atâta de frumos de 
pe meleagurile Soarelui-Răsare. Drept aceea, mă rog ţie, 
până a nu înfrunta clipa cea neagră, chibzuieşte vreme de 
trei zile; şi numai atunci întoarce-te să ceri hatârul ce are 
să despărţească dulcele-ţi cap de împărăţia trupului tău. 

Şi îi făcu semn să plece. 

Iar coconul Diamant fu nevoit în ziua aceea să se întoarcă 
de la sărai. Şi, spre a-şi trece vremea, porni să hoinărească 
prin sukuri şi prin prăvălii şi văzu că oamenii din ţara aceea 
a Sinnului şi a Masinnului erau plini de cuviinţă şi de 
isteciune. Ci se simţea mânat mereu înspre casa în care 
trăia aceea a cărei viaţă îl momise din afundul ţării lui, 
întocmai precum acul este tras înspre piatra magnetică. 

Şi ajunse dinaintea grădinii saraiului şi gândi că, dacă ar 
izbuti să se strecoare acolo în grădină, ar putea s-o 
zărească pe domniţă şi să-şi mulţumească sufletul cu 
vederea ei. Ci nu ştia cum să facă să se strecoare înlă-untru, 
fără a fi oprit de străjerii de la poartă; când iacătă că zări 
un şanţ ce-şi vărsa apa din grădină, pe sub zid. Şi îşi zise că 
ar putea să intre cumva în grădină odată cu apa. Drept 
care, cufundându-se dintr-odată în apa din şanţ, trecu fără 
de nici o piedică pe sub zid în grădină. Şi şezu un răstimp 
într-un loc ferit, spre a-şi zvânta hainele la soare. 

Pe urmă se sculă şi începu să se preumble cu paşi agale 
printre pomi. Şi se minuna de grădina aceea verde, 
scăldată de apa izvoarelor şi împodobită ca un bogătan într- 
o zi de sărbătoare; şi unde floarea trandafirului alb îi 
zâmbea surorii sale de pe trandafirul cel roşu; unde graiul 
privighetorilor îndrăgostite de iubiții lor, trandafirii, A nouă 
sute şasea noapte era duios ca o cântare dulce pe nişte 
stihuri gingaşe; unde pe patul florilor din straturi se 
tolăneau potoape de frumuseți; unde stropii de rouă de pe 
purpura trandafirilor erau ca lacrimile unei copile cuminţi, 


pe care a necăjit-o cineva; unde păsărelele din livadă, bete 
de voioşie, cântau toate cântecele din gâtlejul lor, pe când 
printre crengile chiparoşilor cei drepţi de pe malul 
izvoarelor îngurluiau turturelele cu gâtul împodobit de 
salba sfiiciunii; unde, într-un sfârşit, totul era atâta de 
desăvârşit de frumos, încât, puse în cumpănă, grădinile 
lremului nu puteau să fie decât un tufăriş de spini. 

Şi, cum se preumbla aşa, domol şi cu luare-aminte, 
crăişorul Diamant se pomeni deodată, la o cotitură de 
cărare, dinaintea unui havuz de marmură albă, iar pe malul 
havuzului era aşternut un chilim de mătasă. Şi pe chilimul 
acela şedea tolănită leneş, ca o panteră la odihnă, o copilă 
atâta de frumoasă, încât toată grădina se aprindea de la 
strălucirea sa. lar mireasma cosiţelor părului ei era atâta 
de tare, încât răzbătea până în cer, ca să înmiresmeze cu 
ambra minţile huriilor. 

Şi beizadea Diamant, la vederea acelei mult-norocite 
copile, pe care nu mai putea să se sature privind-o, aşa 
precum un bolnav de dropică nu se mai satură să bea din 
apa Eufratului, pricepu că o frumuseţe ca aceea nu putea 
să se reverse decât numai de la Mohra, cea pentru care 
potop de suflete se mistuiau ca nişte fluturi într-o făclie. 

Şi iacătă că, pe când Diamant sta răpit de vrajă şi de 
minunare, o copilandră dintre însoţitoarele Mohrei veni 
înspre locul unde se afla el ascuns şi dete să umple cu apă 
de la izvor un pocal din aur, pe care îl ţinea în mână. Şi 
deodată fata scoase un țipăt de spaimă şi scăpă în apă 
pocalul din aur. Şi se întoarse în fugă, tremurând şi cu 
mâna la inimă, între soaţele ei. lar acelea o duseră o mie şi 
una de nopţi numaidecât la stăpâna lor, Mohra, ca să-i 
lămurească pricina zăpăcelii şi a scăpării pocalului în apă. 

Şi copila, care pe numele ei se chema Creangă-de- 
Mărgean, izbutind să-şi mai potolească oleacă bătăile inimii, 
îi spuse domniţei: 

— O, cunună a capului meu, o, stăpâna mea, pe când mă 
aflam aplecată asupra râului, am văzut deodată oglindindu- 


se în apă un chip tânăr de flăcău, atâta de frumos, că nici 
nu ştiu de este al unui fecior de oameni ori al vreunui fiu de 
ginni. Şi, de tulburare, mi-a scăpat pocalul din aur din mână 
în apă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaptea noapte urmă: 
oglindindu-se în apă un chip tânăr de flăcău, atâta de 
frumos, că nici nu ştiu de este al unui fecior de oameni ori al 
vreunui fiu de ginni. Şi, de tulburare, mi-a scăpat pocalul 
din aur din mână în apă. 

Auzind vorbele spuse de Creangă-de-Mărgean, domniţa 
Mohra, spre a se încredința, porunci ca o altă fată dintre 
însoţitoarele ei să se ducă îndată şi să se uite în apă. Şi 
numaidecât o altă fată dete fuga la râu şi, când văzu 
oglindit în ape chipul cel minunat, se întoarse în goană, cu 
inima arsă şi gemând de iubire, să-i spună stăpână-sii: 

— O, stăpână a noastră, Mohra, nu ştiu, da aş zice că acel 
chip din apă este chipul vreunui înger ori al vreunui fecior 
de ginni! Ori poate că o fi coborât în râu chiar luna! 

La spusele acestea ale însoţitoarei sale, domniţa Mohra 
simţi tăciunele ispitei cum i se aprinde în suflet; 

A nouă sute şaptea noapte şi dorinţa de a vedea chipul 
vrăjit îi zvâcni în inimă. Şi se sculă pe picioarele ei cele 
gingaşe şi, mândră ca păunii, porni înspre izvor. Şi văzu 
chipul lui Diamant. Şi se îngălbeni de tot la obraz şi căzu 
pradă dragostei. 

Şi, clătinându-se, şezu sprijinită de soaţele ei; apoi porunci 
să fie chemată în mare grabă doica ei şi îi spuse: 

— Du-te, o, doică şi adu-mi-l pe cel al cărui chip se 
oglindeşte în apă. Ori de nu, am să mor! 

lar manca răspunse că ascultă şi că se supune şi plecă, 
scociorând cu ochii în toate părţile. 

Şi, după un răstimp, privirea-i căzu, într-un sfârşit, asupra 
cotlonului unde şedea pitit crăişorul cel cu trup minunat, 
flăcăul cu obraz de soare, cel pe care îl pizmuiau până şi 


sorii cerului. Şi, la rându-i, văzându-se dovedit, 
preafrumosului Diamant îi veni deodată gândul, spre a-şi 
scăpa viaţa, să se prefacă nebun. 

Încât, când doica veni să-l ia de mână, cu toate grijile ce se 
pun atunci când se ating aripile unui fluture şi îl duse 
dinaintea stăpânei sale celei fără de asemuire, flăcăul cu 
obraz de soare, crăişorul cu trup vrăjitor începu să râdă ca 
smintiţii şi să spună: 

— Sunt flămând şi nu mi-e foame! Şi, tot aşa, să spună: 

— Un munte de bumbac s-a făcut ca pământul din pricina 
apei! 

Şi la fel spuse, dându-şi ochii peste cap: 

— Ceara s-a topit din pricina zăpezii; cămila a mâncat 
jarul; şoarecele a mistuit pisica! 

Şi adăugă: 

— Eu şi nimeni altul, am să mănânc lumea toată! Şi urmă, 
fără a-şi pierde răsuflarea, să înşiruiască tot aşa o 
sumedenie de vorbe fără cap şi fără coadă, fără rost şi fără 
tâlc, până ce domniţa se încredinţă de nebunia lui. 

Atunci, cum avusese destul răstimp să se minuneze de 
frumuseţea lui, se simţi cutremurată în inimă şi tulburată în 
cuget, şi, plină de mâhnire, spuse, întorcându-se înspre 
însoţitoarele sale: 

— Vai, vai! Uf, ce păcat! 

Şi, după ce rosti vorbele acestea, se înfioră şi se scutură ca 
un puişor de găină pe jumătate mort. Întrucât dragostea, 
pentru întâia oară, intrase în sinea ei şi stârnise urmările 
cele de obşte. 

Or, după o bucată de vreme, izbuti să se rupă din vraja de 
a-l privi pe flăcău şi spuse cu tristeţe soaţelor sale: 

— Cum vedeţi, flăcăul acesta este nebun, ca urmare a 
faptului că în mintea lui şi-au făcut sălaş ginnii. Iar voi ştiţi 
că nebunii lui Allah sunt nişte sfinţi mari şi că este un păcat 
tot atâta de mare lipsa de cuvioşie faţă de sfinţi precât este 
acela de a te îndoi de însăşi puterea lui Allah sau de obârşia 
cerească a Coranului. Aşa că se cade să-l lăsăm aici în 


slobozenie deplină, ca să trăiască în voie şi să facă tot ce-o 
vrea. Şi nimeni să nu se apuce să-l înfrunte ori să nu-i dea 
orice-o fi să-şi dorească ori să ceară. 

Pe urmă se întoarse înspre flăcău, pe care îl lua drept 
vreun sfânt cucernic şi îi spuse, sărutându-i mâna cu o 
evlavie smerită: 

— O, preacinstite cucernice, fă-ne hatârul de a-ţi alege ca 
adăpost grădina noastră, unde vei avea tot ce îţi va fi de 
trebuinţă. 

Şi cucernicul cel tinerel, care era chiar Diamant în carne şi 
oase, răspunse, bulbucându-şi ochii: 

— De trebuinţă! De trebuinţă! De trebuinţă! 

Şi adăugă: 

— Chiar nimic! Chiar nimic! Chiar nimic! Atunci, domniţa 
Mohra îl lăsă, după ce se temeni pentru cea din urmă oară 
dinaintea lui şi plecă lămurită şi mohorâtă, urmată de 
prietenele şi de manca ei bătrână. 

A nouă sute şaptea noapte şi-aşa că preacucernicul tinerel 
fu înconjurat de-aci înainte de tot felul de cinstiri şi de 
îngrijiri. lar chioşcul ce i se lăsă ca adăpost fu slujit de 
roabele cele mai credincioase ale domniţei Mohra şi, de 
dimineaţa până seara, era ticsit cu tablale pline cu bucate 
de toate soiurile. lar evlavia flăcăului ajunse a fi cinstită de 
tot saraiul. Şi-aşa că toţi veneau în graba cea mai mare să 
măture ţărâna pe unde umblase el şi să strângă rămăşiţele 
de la mesele lui, ori bucăţile tăiate de la unghiile lui, ori 
vreun alt lucru asemănător, spre a-şi face talismane din ele. 

Or, într-o zi, copila pe care o chema Creangă-de-Mărgean 
şi care era prietena cea mai dragă a domniţei Mohra, intră 
la cucernicul cel tânăr, care era singur şi se duse lângă el, 
galbenă toată de tulburare şi tremurând şi îşi puse capul cu 
umilinţă la picioarele lui şi, oftând şi gemând întruna, îi 
spuse: 

— O, cunună de pe capul meu, o, stăpâne al desăvârşirilor, 
Allah Preaînaltul, izvoditorul frumuseţii cu care eşti 
însemnat, are să se facă încă şi mai mult pentru tine, prin 


mijlocirea mea, dacă vrei să îngăduieşti. Inima mea, care 
tremură pentru tine, e tristă şi se topeşte de dragoste 
precum ceara, căci săgețile privirilor tale au lovit-o, iar 
sulița iubirii a străpuns-o. Spune-mi, aşadar, fie-ţi milă! Cine 
eşti şi cum ai ajuns în grădina noastră; aşa încât, 
cunoscându-te mai bine, să pot să te slujesc mai cu folos. 

Ci Diamant, care se temea să nu fie la mijloc vreo viclenie 
de-a domniţei Mohra, nu se lăsă săgetat de vorbele 
rugătoare şi de privirile pătimaşe ale fetişcanei şi urmă mai 
departe a se rosti tot aşa cum fac cei a căror minte este, 
într-adevăr, sub puterea ginnilor. lar Creangă-de-Mărgean, 
gemând şi suspinând, se rugă mai departe de flăcău şi se 
învârti împrejurul lui ca un fluture de noapte împrejurul 
unei făclii. Şi, întrucât el tot nu se da o mie şi una de nopţi 
în vileag, răspunzând pe de lături, ea, într-un sfârşit, îi 
spuse: 

— Pe Allah şi pe Prorocul! Deschide-ţi lăuntrurile inimii şi 
dezvăluie-ţi faţă de mine taina. Întrucât este neîndoielnic că 
ai o taină ascunsă. lar eu am o inimă care-i un sipet a cărui 
cheie se pierde după ce a fost încuiat. Grăbeşte-te, aşadar, 
pentru dragostea care se şi află spre folosul tău în sipetul 
acesta şi spune-mi cu toată încrederea ceea ce de bună 
seamă că ai a-mi spune! 

Când auzi vorbele acestea ale gingaşei Creangă-de- 
Mărgean, beizadea Diamant se încredinţă că mireasma 
dragostei se putea mirosi din spusele ei şi că, aşa fiind, nu 
avea de ce să nu-i dezvăluiască preagingaşei fete cum stă 
treaba. Se uită, aşadar, o clipită la ea, fără a scoate o vorbă; 
pe urmă zâmbi la rându-i şi, deschizându-şi băie-rile inimii, 
spuse: 

— O, preafrumoaso, dacă am ajuns până aici, după ce am 
îndurat un potop de cazne şi m-am primejduit amarnic, am 
făcut-o numai cu nădejdea de a răspunde la întrebarea 
domniţei Mohra şi anume: „Care sunt legăturile dintre 
Roada-bradului şi Chiparos?" Dacă, o, preamiloaso, ştii tu 
răspunsul cel bun de dat la întrebarea aceasta tulbure, 


spune-mi-l şi simţămintele inimii mele au să se aprindă 
pentru tine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute opta noapte urmă: şi 
simţămintele inimii mele au să se aprindă pentru tine. 

Şi beizadea Diamant adăugă: 

A nouă sute opta noapte 

— Să nu ai nici o îndoială! 

Iar Creangă-de-Mărgean răspunse: 

— O, flăcăule nesăbuit, de bună seamă! Nu am nici o 
îndoială în ceea ce priveşte simţămintele de căprior ale 
inimii tale, da dacă vrei să-ţi răspund în privinţa întrebării 
aceleia ciudate, atunci făgăduieşte-mi pe adevărul credinţei 
noastre că ai să mă iei de soţie şi că ai să mă pui mai presus 
de toate femeile din saraiul tatălui tău, în împărăţia ta. 

Atunci, beizadea Diamant luă mâna fetei şi şi-o duse la 
inimă, făgăduindu-i cinstirile nunţii şi cinul pe care i-l cerea. 

Când Creangă-de-Mărgean dobândi de la beizadea 
Diamant făgăduiala şi încredințarea, se înfioră de voie bună 
şi de mulţumire şi îi spuse: 

— O, comoară a vieţii mele, află că sub patul de fildeş al 
domniţei Mohra stă ascuns un arap negru. Şi acelarapa 
venit şi s-a oploşit acolo, neştiut de nimeni, afară de 
domniţă, după ce a fugit din ţara lui, care este cetatea 
Wakak. Or, tocmai ticălosul de arap a stârnit-o pe domniţa 
noastră să le pună fiilor de crai întrebarea aceea ciudată. 
Aşa că, dacă vrei să afli dezlegarea cea adevărată a 
întrebării, trebuie să te duci în cetatea arapului, 
carevasăzică în cetatea Wakak. Şi numai aşa poate să fie 
dezlegată taina. Şi-atâta-i tot ce ştiu eu în privinţa 
legăturilor dintre Roada-bradului şi Chiparos. Ci Allah este 
mai ştiutor! 

Când auzi din gura preafrumoasei Creangă-de-Mărgean 
vorbele acestea, beizadea Diamant îşi zise în sineşi: „O, 
inima mea, trebuie să mai rabzi oleacă până a vedea ce 


lumină va să ni se arate de după perdeaua tainei. Întrucât 
de acuma, o, inima mea, fără de îndoială că vei avea de 
înfruntat în cetatea arapului şi anume în cetatea Wakak, 
destule năpaste care au să te necăjească." Pe urmă se 
întoarse înspre fată şi îi spuse: 

— O, preamiloaso, de bună seamă! Atâta vreme cât nu voi 
fi plecat la cetatea Wakak, cetatea arapului şi nu voi fi 
pătruns taina despre care-i vorba, socotesc că nu îmi este 
îngăduită nici o tihnă. Ci, dacă Allah mi-o hărăzi ocrotinţă şi 
m-o ajuta să răzbat la dobânda jinduită, am să-ţi împlinesc, 
atunci, dorinţa. De nu, mă învoiesc a nu mai sălta capul 
până la Ziua de Apoi. 

Şi, după ce grăi astfel, crăişorul Diamant îşi luă rămas-bun 
de la Creangă-de-Mărgean cea suspinândă, cea gemândă, 
cea oftândă, şi, cu inima topită, ieşi din grădină, nevăzut de 
nimeni şi se duse la hanul unde îşi avea lucrurile de drum şi 
încălecă pe un cal frumos ca un vis şi plecă pe drumul lui 
Allah. 

Ci întrucât habar nu avea în ce parte era aşezată cetatea 
Wakak şi nici despre drumul pe care trebuia să apuce spre 
a răzbate la ea şi nici pe unde urma să treacă spre a ajunge 
acolo, începu a-şi întoarce privirile înspre toate zările, 
căutând vreun semn ce-ar fi putut să-l lumineze, când 
iacătă că dete cu ochii de un derviş îmbrăcat într-o mantie 
verde şi cu picioarele încălţate în nişte papuci de saftian 
galben ca lămâia, cu un toiag în mână şi semănând cu 
Khizir străjerul, aşa de strălucitoare faţă avea şi aşa de 
luminoasă îi era mintea asupra lucrurilor; şi dervişul acela 
venea înspre beizadea. Şi Diamant se duse la preacinstitul 
derviş, îl întâmpină cu un salamalec şi descălecă de pe cal. 
Şi, după ce dervişul îi întoarse salamalecul, Diamant îl 
întrebă: 

— In ce parte, o, preacinstite, este aşezată cetatea Wakak 
şi la ce depărtare se află? 

lar dervişul, după ce se uită cu luare-aminte la beizadea 
vreme de un ceas, îi spuse: 


— O, fecior de crai, opreşte-te de-a purcede pe un drum 
fără de ieşire şi pe o cale înfricoşată. Leapădă-te de gândul 
nebunesc şi apucă-te de orice altă caznă, întrucât, de-ai sta 
toată viaţa să-ţi răsuceşti capul căutând a nouă sute opta 
noapte drumul acela şi tot n-ai să-i afli urma. Ba încă, 
râvnind să ajungi la cetatea Wakak, dai vântului morţii şi 
fiinţa şi viaţa ta cea scumpă! 

Ci beizadea Diamant îi spuse: 

— O, preacinstite şi preacucernice şeic, ţinta mea este o 
ţintă mare, iar rostul meu este un rost atâta de însemnat, 
încât mai degrabă aş fi gata să jertfesc o mie de vieţi ca a 
mea decât să mă lepăd de gândul meu. Dacă, aşadar, ştii 
ceva despre acel drum, fii-mi călăuză precum Khizir 
străjerul. 

Dacă văzu că Diamant nu voia să se abată cu nici un chip 
de la gândul lui, în pofida multelor poveţe de tot felul, ce 
urmase a ile da, dervişul îi spuse: 

— O, tinere binecuvântat, află că cetatea Wakak este 
aşezată în inima muntelui Kaf, acolo unde sălăşluiesc ginnii, 
marezii şi efriţii, atât în lăuntrul, cât şi în afara ei. Şi, spre-a 
ajunge acolo, sunt trei drumuri: un drum pe la dreapta, 
altul pe la stânga şi altul pe la mijloc; da trebuie să mergi 
pe drumul din dreapta şi nu pe cel din stânga, precum nu 
trebuie să încerci nici a-l lua pe cel de la mijloc. De fapt, 
după ce ai să drumeţeşti o zi şi o noapte şi după ce au să se 
arate zorii cei adevăraţi, ai să vezi un minaret pe care se 
află o lespede de marmură, cu o însemnare săpată în litere 
kufice. Or, tu chiar însemnarea aceea trebuie s-o citeşti. Şi 
numai după citirea ei urmează să-ţi orânduieşti drumurile! 

Iar beizadea Diamant îi mulţumi bătrânului şi îi sărută 
mâna. Pe urmă încălecă iarăşi pe cal şi o luă pe drumul din 
dreapta, care avea să-l ducă la cetatea Wakak. 

Şi merse o zi şi o noapte pe drum şi ajunse la poalele 
minaretului dervişului. Şi văzu că minaretul era mare cât 
bolta sinilie a cerurilor. Şi în zidul lui era învrâstată o 
lespede de marmură săpată cu o scriere kufică. lar scrierea 


aceea se citea aşa: „Cele trei drumuri pe care le vezi 
dinaintea ta, o, călătorule, duc toate la ţara Wakak. 

O mie şi una de nopţi dacă purcezi pe cel din stânga, ai să 
înduri multe amaruri. Dacă purcezi pe cel din dreapta, ai să 
te căieşti. lar dacă o iei pe cel de la mijloc, are să fie 
înfricoşător!" 

După ce îşi desluşi scrierea şi după ce îi pricepu tot tâlcul, 
beizadea Diamant luă un pumn de ţărână şi, aruncându-l în 
deschizătura hainei sale, spuse: „Să fiu făcut ţărână, da să 
ajung la ţintă!" Şi iarăşi sări în şa şi, fără a şovăi, purcese pe 
cel mai primejdios dintre cele trei drumuri, acela de Ia 
mijloc. 

Şi merse o zi şi o noapte, neabătut. Şi, dimineaţa, se arătă 
privirii lui o întindere mare, acoperită de nişte copaci cu 
crengile până la cer. Iar copacii erau rânduiţi ca un gard ce 
slujea şi de hotar al unei grădini înverzite şi de adăpost alei 
împotriva vântului sălbatic. lar poarta de la grădina aceea 
era închisă cu o stâncă mare. Şi acolo, spre a străjui poarta 
şi grădina, şedea un arap cu o faţă atâta de neagră, încât 
aşternea o umbră întunecată peste toată grădina şi de la 
care noaptea cea fără de lună îşi trăgea negurile. Şi plodul 
acela de păcură era uriaş. Buza lui de sus se ridica mult 
deasupra nărilor ce se asemuiau cu nişte pătlăgele vinete, 
iar buza de jos îi spânzura până la gât. La piept ţinea o 
piatră de moară, ce-i slujea de pavăză; iar o spadă lucrată 
din fier chinezesc îi atârna la brâul făcut dintr-un lanţ de 
fier atâta de gros, încât prin oricare dintre zalele lui ar fi 
putut să treacă, în toată voia, un elefant de război. Şi, la 
ceasul acela, arapul sta culcat cât era de lung pe nişte blăni 
de jivină; iar din gura-i căscată larg ieşeau nişte sforăituri 
surori cu tunetele. 

Şi beizadea Diamant descălecă, fără a se tulbura, agăţă 
frâul calului nu departe de căpăţâna arapului şi, sărind 
peste poarta de piatră, intră în grădină. 

Iar reveneala din grădină era atâta de minunată, încât 
crengile pomilor se clătinau ca nişte oameni beţi. lar pe sub 


pomi treceau nişte căpriori mari, care aveau a nouă sute 
noua noapte în coarne nişte podoabe din aur bătute cu 
nestemate, pe când o haină de horbote le coperea spinarea, 
iar nişte basmale de atlaz fluturau legate la gâtul lor. Şi toţi 
căpriorii aceia şi cu copitele de dinainte şi cu picioarele de 
dindărăt şi cu ochii şi cu sprâncenele, începură să-i facă 
semne vădite lui Diamant să nu intre în grădină. Ci 
Diamant, fără a lua în seamă semnele lor şi socotind mai 
degrabă că acei căpriori nu fac aşa din ochi, din sprâncene 
şi din picioare decât spre a-şi răzvedi şi mai limpede 
bucuria ce-o aveau de a-l întâmpina, începu să se preumble 
liniştit pe cărările din grădină. 

Şi, într-un sfârşit, ajunse, preumblându-se aşa, la un sărai 
ce n-ar fi fost de asemuit nici cu cel al lui Kessra ori al lui 
Kaisar. lar prin uşa întredeschisă se iţea un chip vrăjit de 
fetişcană, care era o zână şi care ar fi făcut-o până şi pe 
luna cea nouă să se răsucească de pizmă. Şi căpşorul acela, 
ai cărui ochi ar fi făcut-o de ocară până şi pe floarea de 
zarnacadea, se uita ba într-o parte, ba într-alta, zâmbind. 

Or, de cum îl zări pe Diamant, rămase înmărmurită şi 
totodată răpită de frumuseţea lui. Şi şezu un răspas de 
vreme aşa; pe urmă îi răspunse la salamalec şi îl întrebă: 

— Cine eşti, o, tinere plin de cutezanţă, care îţi îngădui să 
intri într-o grădină în care nici păsările cerului nu 
îndrăznesc să-şi fâlfâie aripile? 

Aşa grăi către Diamant copilandra, pe care o chema Latifa, 
cea atâta de frumoasă, încât era prăpădul vremi-lor ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute noua noapte urmă: 

Aşa grăi către Diamant copilandra, pe care o chema Latifa, 
cea atâta de frumoasă, încât era prăpădul vremilor ei. Şi 
Diamant se temeni până la pământ dinaintea sa şi, 
ridicându-se apoi, răspunse: 

— O, mlădiţă din grădina desăvârşirii, o, stăpâna mea, sunt 
cutare, fiul lui cutare şi mă aflu aici pentru cutare şi pentru 


cutare lucru! 

Şi îi istorisi povestea lui de la început până la sfârşit, fără a 
ocoli nici un amănunt. Ci nu ar avea nici un rost s-o mai 
spunem încă o dată. 

Iar Latifa, auzindu-i istorisirea, îl luă de mână şi îl pofti să 
şadă jos lângă ea pe chilimul întins sub bolta de viţă de la 
intrare. Pe urmă, cu vorbe dulci, îi spuse: 

— O, chiparos umblător din grădina frumuseţii, ce păcate 
pe tinereţile tale! 

Pe urmă adăugă: 

— O, ce gând amăgitor! O, ce dor greu de împlinit! O, ce 
primejdie! 

Şi mai zise: 

— Trebuie să-ţi schimbi gândul, dacă ţii la sufletul tău cel 
scump. Şi mai degrabă rămâi aici cu mine, pentru ca mâna 
ta cea binecuvântată să se prindă de gâtul darurilor mele. 
Întrucât desfătările cu o fată frumoasă şi ca o zână la chip, 
cum sunt eu, socot a fi mai de dorit decât să cauţi 
necunoscuturile. 

Ci Diamant răspunse: 

— Câtă vreme nu voi fi plecat Ia cetatea Wakak şi nu voi fi 
dezlegat taina cu pricina şi anume: „Care sunt legăturile 
dintre Roada-bradului şi Chiparos?", orice bucurie şi orice 
mulţumire îmi sunt oprite. Ci, o, prea-minunato, după ce îmi 
voi împlini dorul, am să-mi pun, însurându-mă cu tine, salba 
împerecherii noastre Ia gâtul darurilor tale. 

Iar Latifa suspină, spunând: 

A nouă sute noua noapte 

— O, inimă părăsită! 

Pe urmă făcu semn unor paharnici cu obrazul de trandafir 
să vină mai aproape. Şi porunci să fie aduse nişte fete a 
căror vedere uluia soarele şi luna şi ale căror plete 
unduinde stârneau o înfiorare fără de voie în inimile 
îndrăgostiţilor. Şi porniră să se rotească pocalele de bună- 
venire, spre a-l cinsti pe oaspetele cel vrăjit, în zvon de 
alăute şi de cântece. Iar gingăşia fetelor, îngemănată cu cea 


a cântecelor, răpea şi îmbăta inimile toate şi pe cele 
deschise şi pe cele închise. 

Or, după ce cupele fură golite, beizadea Diamant se sculă 
în picioare spre a-şi lua rămas-bun de la copilandră. Şi îi 
spuse, după ce îi aşternu dinainte urările şi mulţumirile lui: 

— O, domniţă a lumii, acum aş vrea să-mi cer învoire de la 
tine; întrucât, precum ştii, drumul pe care îl am de 
străbătut este lung şi, dacă aş zăbovi o clipită mai mult, 
pojarul dragostei tale şi-ar revărsa flăcările în holdele 
sufletului meu. Ci, de-o vrea Allah, după izbânda dorului 
meu, am să mă întorc să culeg de aici trandafirii dorinţei şi 
să-mi potolesc setea inimii arse. 

Când fetişcana văzu că beizadea Diamant, după care se 
aprinsese toată, stăruie în hotărârea lui de-a o părăsi, se 
sculă şi ea în picioare şi luă un toiag lucrat în chip de şarpe, 
asupra căruia bojmodi nişte vorbe într-o limbă neînţeleasă. 
Şi deodată roti toiagul şi îl izbi cu el pe beizadea în umăr 
atâta de straşnic, încât acela se răsuci de trei ori pe loc şi 
căzu jos, pierzându-şi pe dată înfăţişarea de om. Şi se 
preschimbă într-un căprior ca toţi căpriorii. 

Şi numaidecât Latifa îi agăţă în coarne nişte podoabe 
asemenea cu cele ce le purtau ceilalţi căpriori şi îi legă la 
gât o năframă de mătasă înhorbotată şi îi dete drumul în 
grădină, strigându-i: 

— Du-te între semenii tăi, de vreme ce n-ai voit să te 
bucuri de un chip frumos de zână! 

Şi Diamant căpriorul se duse pe cele patru picioare ale lui, 
animal ca înfăţişare, da rămânând asemeni fiilor lui Adam în 
ceea ce priveşte însuşirile lăuntrice şi simţămintele. 

Şi umblând aşa pe cele patru picioare, de-a lungul 
cărărilor pe unde ca şi el hălăduiau semenii lui 
preschimbaţi în rumegătoare, Diamant căpriorul începu să 
cugete adânc la starea cea nouă, ce-i fusese dată şi să 
chibzuiască în ce fel ar putea să-şi dobândească slobozenia 
şi să scape din mâinile vrăjitoriţei. Şi, târcolind aşa, ajunse 
într-un colţ din grădină unde zidul era cu mult mai jos decât 


în toate celelalte părţi. Şi, după ce îşi înălţă sufletul înspre 
Stăpânul ursitelor, îşi luă vânt şi dintr-o săritură trecu peste 
zid. Ci, fără de zăbavă, pricepu că se afla tot în aceeaşi 
grădină, de parcă nici n-ar fi sărit peste zid; şi se încredinţă 
atunci că lucrul acesta era urmarea puterilor vrăjii. Şi-apoi 
de şapte ori la rând sări peste zid în acelaşi chip, dar iară 
mai multă izbândă, întrucât se pomenea tot în acelaşi loc. 
Atunci, nedumerirea lui ajunse până peste orice margine, 
iar tăciunii nerăbdării îi arseră copitele. Şi porni pe un du- 
te-vino de-a lungul zidului, ca un leu în cuşcă, până ce se 
pomeni dinaintea unei deschizături ca o fereastră, săpate în 
zid şi care rămăsese nevăzută privirilor lui. Se strecură prin 
deschizătura aceea şi, cu mare caznă, se văzu de data 
aceasta dincolo de împrejmuirea grădinii. 

Şi se pomeni într-altă grădină, a cărei mirosnă 
desfătătoare înmiresma minţile. Iar la capătul cărărilor 
acelei grădini i se arătă un sărai. lar la una dintre ferestrele 
saraiului văzu un obraz tânăr şi dulce la culoare ca laleaua 
cea gingaşă şi cu nişte ochi ce-ar fi stârnit zavistia gazelei 
chinezeşti. Pletele ei, de culoarea chihlimbarului, 
strânseseră în ele toate razele soarelui, iar pielea-i era ca 
de iasomie persienească. Şi avea faţa zâmbitoare şi 
îndreptată înspre Diamant. 

A nouă sute noua noapte or, atunci când căpriorul Diamant 
ajunse aproape de tot de fereastra ei, fata se ridică în mare 
grabă şi cobori în grădină. Şi smulse câteva smocuri de 
iarbă; şi, ca spre a-l îmblânzi şi a-l face să nu fugă la 
apropierea ei, îi întinse de departe iarba, cu multă 
drăgălăşie, ples-căindu-şi limba. lar Diamant căpriorul, care 
nu voia mai mult decât să vadă cam ce putea să fie cu 
această de-a doua fată, porni înspre copilandră, dând fuga 
aşa cum fac animalele flămânde. Şi numaidecât copila, pe 
care o chema Gamila şi care era soră cu Latifa după tată, da 
nu şi după mamă, apucă panglica de mătasă de la gâtul 
beizadelei-căprior şi se sluji de ea ca de o zgardă spre a-l 
mâna înlăuntrul palatului ei. Iar acolo, dete zor să-l îmbie 


cu poame şi cu cele mai alese răcoritoare. lar el mâncă şi 
bău până ce se sătură. 

Şi-apoi îşi lăsă capul pe-o parte, şi-l puse pe umărul copilei 
şi începu să plângă. lar Gamila, tare tulburată când văzu 
lacrimile cum curg aşa din ochii acelui căprior, îl dezmierdă 
gingaş cu mâna ei cea dulce. Iar el, simțind asupra-şi 
duioşia aceea, îşi puse capul jos la picioarele fetei şi începu 
să plângă şi mai tare. lar ea îi spuse: 

— O, căpriorul meu drag, de ce plângi? Te iubesc mai mult 
ca pe mine însămi! 

Ci el îşi îndoi plânsetele şi lăcrimările şi îşi alintă capul de 
picioarele dulcei şi miloasei Gamila, care pricepu de data 
aceasta, fără nici o putinţă de îndoială, că o ruga fierbinte 
să-i dea iarăşi înfăţişarea lui cea omenească. 

Atunci, măcar că îi era tare frică de vrăjitoriţa Latifa, sora 
ei mai mare, se sculă şi se duse de luă dintr-o firidă din 
perete un sipeţel împodobit cu nestemate. Şi, atunci pe loc, 
îşi făcu spălările cele sfinte, se înveşmântă cu şapte rochii 
de in, proaspăt înălbite şi luă un picuţ din lictarul ce se afla. 

O mie şi una de nopţi în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute zecea noapte urmă: 

Şi, atunci pe loc, îşi făcu spălările cele sfinte, se în- 
veşmântă cu şapte rochii de in, proaspăt înălbite şi luă un 
picuţ din lictarul ce se afla în sipeţel. Şi îi dete căpriorului 
să mănânce lictarul acela şi, în aceeaşi clipită, îl trase cu 
putere de năframa vrăjită, care îi înconjura gâtul. lar 
căpriorul se scutură o dată şi, ieşind din forma lui de 
rumegător, îşi luă iarăşi înfăţişarea de fiu de-al lui Adam. 

Pe urmă veni de sărută pământul dintre mâinile tinerei 
Gamila şi, mărturisindu-i mulţumirile, îi spuse: 

— lacătă, o, domniţă, că m-ai scăpat din gheara 
blestemului şi mi-ai dat iarăşi viaţa de făptură omenească. 
Deci, cum aş putea, cu limba mea, să-ţi mulţumesc pe 
măsura bunătăţii tale, când toate firele făpturii mele cântă 
preamărirea bunăvoinţei şi a milei tale, o, mult-norocito! 


Ci Gamila se repezi să-l ajute a se ridica de jos şi, 
îmbrăcându-l în haine împărăteşti, îi spuse: 

— O, tinere beizadea, a cărui strălucire răzbate prin haine 
şi a cărui frumuseţe ne luminează casa şi grădina, cine eşti 
şi ce nume ai? Şi care este pricina căreia îi datorăm cinstea 
venirii tale şi cum ai fost prins în iţele surorii mele, Latifa? 

Atunci, crăişorul Diamant istorisi mântuitoarei sale toaată 
povestea lui. Iar când isprăvi de grăit, fata îi spuse: 

— O, Diamant, ochi al meu, leapădă-te, mă rog ţie 
fierbinte, de gândul cel primejdios şi fără de roadă, care te 
frământă şi nu te duce să-ţi pui tinereţea cea dulce şi viaţa, 
care este scumpă, la voia unor puteri necunoscute. 

A nouă sute zecea noapte întrucât este dincolo de orice 
socotinţă a te pune fără de pricină în calea primejdiei. Mai 
degrabă rămâi aici şi umple-ţi cupa vieţii cu vinul 
desfătărilor. Întrucât iacătă-mă gata a te sluji cum vei vrea 
şi a pune huzurul tău mai presus de al meu, ascultându-te 
precum ascultă un copil de glasul maicii sale. lar Diamant 
răspunse: 

— O, domniţă, datorinţele ce le am fată de tine sunt atâta 
de grele asupra aripilor sufletului meu, încât ar trebui, fără 
de zăbavă, să-mi fac pielea pantofiori şi să în-calţ cu ei 
picioarele tale gingaşe. Căci tu m-ai îmbrăcat iarăşi cu 
înfăţişarea mea de om, scoţându-mă din blana de căprior şi 
mântuindu-mă din vrăjitoriile surorii tale, farmazoana. 
Numai că, deocamdată, dacă mărinimia va avea să se 
reverse asupră-mi, mă rog ţie fierbinte să-mi îngăduieşti 
neamânat o învoire de câteva zile, spre a izbuti să-mi 
îndeplinesc dorul. Şi-atunci când, mulţumită ocrotinţei pe 
care o aştept de la Allah Preaiînaltul, am să mă întorc de la 
cetatea Wakak, am să purced numaidecât pe calea 
desfătărilor tale, aşternându-mă la picioarele tale cele 
vrăjitoare. Şi, făcând aşa, nu voi socoti decât că îndeplinesc 
datorinţele unei inimi care ştie să păstreze recunoştinţa. 

Când fata văzu că oricât ar urma să mai stăruie spre a-l 
face să se înduplece, Diamant nu se putea învoi cu ceea ce îl 


sfătuia ea şi că rămânea prins de gândul lui cel fără de 
nădejde, nu putu să facă altfel decât să-i în-găduiască să 
plece. Drept care, plângând, oftând şi gemând, îi spuse: 

— O, ochi al meu, întrucât nimeni nu se poate scutura de 
ursita prinsă la gâtul lui şi-i scrisa ta să mă părăseşti îndată 
după ce ne-am întâlnit, spre a te ajuta în drumul tău, spre 
a-ţi înlesni întoarcerea şi spre a-ţi ocroti sufletul cel scump, 
vreau să-ţi dăruiesc trei lucruri ce mi-au fost hărăzite ca 
moştenire! 

Şi se duse de luă un sipet mai mare dintr-o altă firidă din 
perete, îl deschise şi scoase din el un arc din aur cu săgețile 
lui, o spadă de oţel chinezesc şi un jungher cu plăselele de 
jad şi le înmână lui Diamant, spunându-i: 

— Arcul şi săgețile acestea au fost ale prorocului Saleh - 
asupra-i fie rugăciunea şi pacea! Spada aceasta, care este 
ştiută sub numele de Scorpionul lui Soleiman, este atâta de 
straşnică, încât, de-ai lovi cu ea un munte, l-ai despica 
întocmai ca pe un săpun. Şi, într-un sfârşit, jungherul 
acesta, făurit odinioară de înțeleptul Tammuz, este de 
nepreţuit pentru cel care îl are, întrucât îl apără de orice 
lovire, datorită puterii tainice din lama lui. 

Pe urmă adăugă: 

— Ci, o, Diamant, nu ai să poţi răzbate până la cetatea 
Wakak, de care ne despart şapte oceane, decât cu ajutorul 
uncheşului meu, Al-Simmurg. Pentru aceea, lipeşte-ţi 
urechea de buzele mele şi ascultă bine poveţele ce vor 
izvori spre folosul tău. 

Şi tăcu un răstimp, apoi spuse: 

— Află, dar, o, scumpe al meu Diamant, că la o zi de drum 
de-aici este o fântână; şi chiar lângă fântâna aceea este 
saraiul unui sultan negru, cu numele de Tak-Iak. Iar saraiul 
lui Tak-Tak este străjuit de patruzeci de etiopieni sângeroşi, 
fiecare având sub poruncile lui o oaste de cinci mii de arapi 
crunţi. Or, sultanul Tak-Iak are să fie binevoitor faţă de tine, 
date fiind lucrurile pe care ţi le înmânez; ba are să-ţi facă 
multe chefuri, măcar că, îndeobşte, are năravul de-a pune 


să fie prăjiţi în frigare trecătorii de pe drum şi a-i mânca 
fără de sare şi fără de mirodenii. lar tu să stai două zile în 
ospeţie la el. După care Iak-Iak are să te trimită cu alai la 
saraiul moşului meu, Al-Simmurg, cu ajutorul căruia poate 
că vei izbuti să răzbaţi până la cetatea Wakak şi să dezlegi 
taina legăturilor dintre Roada-bradului şi Chiparos. 

Iar ca încheiere spuse: 

A nouă sute zecea noapte 

— Mai ales, o, Diamant, ia bine seama să nu care cumva să 
te depărtezi nici măcar cu un fir de păr de la ceea ce ţi-am 
spus! 

Pe urmă îl sărută, plângând şi îi zise: 

— Şi-acuma, când din pricina lipsei tale viaţa are să fie o 
povară pentru inima mea, până ce te vei întoarce eu nici nu 
am să mai zâmbesc, nici nu am să mai vorbesc, ci am să-i ţin 
cugetului meu necontenit deschisă uşa mâhnirii. Suspinele 
au să curgă neostoit din inima mea şi nu am să vreau să mai 
ştiu nimic despre făptura mea. Întrucât, fără de putere şi 
fără de nici o stâlpare lăuntrică, făptura mea nu va mai fi 
de-acuma înainte decât oglinda sufletului meu. 

Pe urmă începu să rostească stihurile acestea: 

O, inima-mi, să n-o arunci departe de ochii dulci, pe care i- 
a-ndrăgit narcisa ce se zbuciumă şi arde. 

O, tu, cel care nu te-ai beţivit, Să nu-l alungi pe cel ce n- 
are parte decât de-alinul vinului coclit, Ci du-l în crâşmă iar, 
să-şi bea amarull. 

Of, inima-mi nu poate să mai scape de oştile ce-mprăştie 
pojarul ţâşnind de sub prădalnicele-ţi pleoape; 

Cum, când s-a spart, rămâne spart paharul, Aşa va sta, 
până-mi vei fi aproape şi haina mea, de zbucium şi de dor! 

O, frumuseţe dulce, o, iubite, O, bunule, o, farmec vrăjitor, 
Stă inima-mi şi zace de ispite sub nemilosul, cruntul tău 
picior gingaş ca iasomiile-nflorite! 

O, inima-mi de fată fără minte, La vârsta cea mai caldă-a 
tinereţii, Cât va să zacă ea de-aci-nainte şi până la 


adâncurile vieţii, O mie şi una de nopţi în jurul unui fur de 
vise sfinte, Tâlhar de inimi, soare-alfrumuseţii! 

Pe urmă copila îşi luă rămas-bun de la Diamant, chemând 
asupra lui binecuvântările şi urându-i bună pace. Şi zori să 
se întoarcă în sărai, spre a-şi ascunde lacrimile ce-i scăldau 
obrajii. 

lar Diamant, pe calul său, plecă frumos ca un fiu de ginni 
şi îşi urmă drumul din olac în olac, întrebând de cetatea 
Wakak. Şi călărind aşa, până la urmă ajunse fără de necaz 
la o fântână. Or, aceea era chiar fântâna copilei. Şi chiar 
acolo se înălța cetatea de strajă a sultanului arapilor, 
năprasnicul Tak-Tak. Şi Diamant văzu, într-adevăr, că 
împrejurimile acelui castel erau străjuite de nişte etiopieni 
înalţi de zece coţi, cu chipurile înfricoşătoare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute unsprezecea noapte urmă: 

Şi Diamant văzu, într-adevăr, că împrejurimile acelui 
castel erau străjuite de nişte etiopieni înalţi de zece coţi, cu 
chipurile înfricoşătoare. Şi, fără a lăsa spaima să-i 
năpădească pieptul, îşi legă calul sub pomul de la fântână şi 
şezu jos la umbră spre a se odihni. Şi îi auzi pe arapi cum 
vorbeau între ei: 

— Într-un sfârşit, iacătă că după amar de vreme o făptură 
omenească vine să ne mai îndestuleze cu nişte carne 
proaspătă. Puneţi iute gabja pe chilipirul acesta, să-şi mai 
îndulcească şi sultanul nostru limba şi cerul gurii. 

Şi, ca urmare, vreo zece-doisprezece etiopieni dintre cei 
mai crunţi porniră înspre Diamant, ca să-l înşface şi apoi, 
fript la frigare, să-l ducă sultanului lor. 

A nouă sute unsprezecea noapte când văzu că ceasul vieţii 
lui chiar sosise, Diamant trase de la brâu spada 
solomonească şi, năpustindu-se asupra haidăilor, pe o 
sumedenie dintre ei îi făcu să se călătorească înspre 
câmpiile morţii. lar când procleţii aceia ai iadului poposiră 
la capătul călătoriei la care fuseseră porniţi, ştirea ajunse 


printr-un crainic şi la sultanul Tak-Iak care, cuprins de o 
mânie vânătă, îl trimise numaidecât, spre a-i veni de hac 
cutezătorului, pe vătaful arapilor săi, smolitul de Mak-Mak. 
Iar acel Mak-Mak, care era o pacoste vestită, venea în 
fruntea oastei lui de smoliţi, ca o roire de viespi. Şi moartea 
fulgera din ochii care-şi căutau prada. 

Or, la vederea lui Mak-Mak, beizadea Diamant se ridică pe 
cele două picioare ale sale şi îl aşteptă cu pulpele încordate. 
Şi ticălosul de Mak-Mak, şuierând ca o năpârcă încornorată 
şi mugind pe nările lui găvă-noase, veni drept asupra lui 
Diamant, îşi ridică ghioaga cea sfărâmătoare de tigve şi o 
învârti în aşa chip, de vâ-jâia văzduhul. Ci, tot atunci, 
Diamant cel preaiubit îşi zvâcni braţul întrarmat cu 
jungherul lui Tammuz şi, ca într-o sticlire de fulger, înfipse 
lama între coastele etiopianului cel uriaş şi îl făcu pe plodul 
acela dintr-o liotă de încornoraţi să bea moartea dintr-o 
sorbitură. Şi pe dată îngerul morţii veni lângă blestemat, 
aducându-i ceasul de pe urmă. 

Şi-atunci, arapii din ceata lui Mak-Mak, când îl văzură pe 
vătaful lor căzut la pământ, cu lungimea-i turtită peste 
lăţime, îşi sloboziră picioarele în vânt şi îşi luară zborul ca 
vrăbiile dinaintea babanului cel cu plisc vârtos. Iar Diamant 
se luă după ei şi îi omori pe care îi omori. Şi scăpară care 
scăpară. 

Când sultanul Tak-Iak auzi de prăpădul lui Mak-Mak, 
mânia i se sui la nas atâta de năprasnic, încât nu-şi mai 
osebea mâna dreaptă de mâna stângă. Şi prostia lui îl stârni 
să se ducă însuşi să-l înfrunte pe Diamant, Viteazul munţilor 
şi al văilor, cununa vitejilor. Ci, la vederea voinicului tunător, 
plodul cel negru al scârbavnicei cu nas mare îşi simţi vinele 
cum se înmoaie, burdihanul cum i se chirceşte şi vântul 
morţii cum bate peste capul lui. lar Diamant îl luă la ochi şi, 
slobozind înspre el una dintre săgețile prorocului Saleh - 
asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Îl făcu să-şi înghită ţărâna de pe călcâie şi, dintr-o 
lovitură, îi trimise sufletul să se sălăşluiască în locurile cele 


negre, unde Doica Vulturilor îi şi cără calabalăcurile. 

După care Diamant făcu terci din arapii ce-l înconjurau pe 
sultanul lor mort şi tăie drum drept cu calul său printre 
trupurile văduvite de suflete. Şi ajunse aşa, biruitor, la 
poarta saraiului unde domnise Tak-Tak. Şi bătu la poartă, 
aşa cum bate un stăpân la poarta casei lui. lar cea care veni 
să-i deschidă era una căreia acel Tak-Iak al blestemului îi 
răpise şi scaunul de domnie şi moştenirea. Şi era o 
copilandră ca o gazelă speriată şi avea un chip atâta de 
ispititor, încât presăra sare pe rana din inima iubeţilor. Şi 
dacă nu ieşise mai de departe în întâmpinarea lui Diamant, 
nu o făcuse din pricină că, într-adevăr, greutatea şoldurilor 
de sub mijlocelul ei gingaş nu i-o îngăduise şi pentru că 
dolofanul ei, împodobit cu un potop de gropiţe, era atâta de 
falnic şi de binecuvântat, încât nu putea să şi-l mişte decât 
anevoie, dat fiind că se cutremura din chiar firea lui, ca 
iaurtul din strachina beduinului şi ca o bucată de peştii de 
gutuie în mijlocul unei tablale înmiresmate cu smirnă. 

Şi îl primi pe Diamant cu toate revărsările de bucurie ale 
unei întemniţate fată de cel care îi aduce slobo-» y zenia. Şi 
voi să-l suie în scaunul de domnie al sultanului răposat. Ci 
Diamant nu voi să primească şi, luând-o de mână, o pofti să 
urce chiar ea în scaunul acela, pe care Tak-Iak îl răpise 
părintelui ei. Şi nu-i ceru nimic în a nouă sute douăprezecea 
noapte schimbul atâtor faceri de bine. Atunci, biruită de 
mărinimia lui, copila îi spuse: 

— O, preafrumosule, de ce credinţă ţii tu, de săvârşeşti 
binele aşa, fără a nădăjdui răsplată? 

lar Diamant răspunse: 

— O, domniţă, credinţa Islamului este credinţa mea, 

3) 3yy 3 şi legea lui este legea mea! Iar ea îl întrebă: 

— Şi pe ce sunt stătorite, o, stăpânul meu, legea aceea şi 
credinţa aceea? 

El răspunse: 

— Sunt stătorite numai pe adeverirea Unităţii, prin 
mărturisirea crezului ce ne-a fost dezvăluit de Profetul 


nostru - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Ea întrebă: 

— Şi poţi tu să-mi faci hatârul de a-mi dezvălui, la rându-ţi, 
mărturisirea acelui crez care îi face pe oameni atâta de 
desăvârşiţi? 

El spuse: 

— Mărturisirea stă numai în aceste cuvinte: „Nu este alt 
dumnezeu decât unul, Allah şi Mohamed este trimisul lui 
Allah!" Şi oricine le rosteşte din inimă, pe clipă pe dată se şi 
încunună întru Islam. Şi, de-ar fi fost el chiar cel mai de pe 
urmă dintre necredincioşi, ajunge numaidecât deopotrivă 
cu cel mai ales dintre musulmani. 

Auzind vorbele acestea, domniţa Aziza îşi simţi inima 
înfiorată de credinţa cea dreaptă; aşa că ridică deodată 
mâna şi, ducându-şi degetul arătător în dreptul ochilor, 
rosti şehadaua şi se încunună numaidecât întru Islam. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute douăsprezecea noapte 
urmă: aşa că ridică deodată mâna şi, ducându-şi degetul 
arătător în dreptul ochilor, rosti şehadaua şi se încunună 
numaidecât întru Islam. 

După care, domniţa Aziza îi spuse lui Diamant: 

— O, stăpâne al meu, acuma, că m-ai făcut sultană şi sunt 
pe deplin luminată asupra căii celei drepte, iacătă-mă între 
mâinile tale, gata să te slujesc cu ochii mei şi gata să fiu o 
roabă între roabele din haremul tău. Vrei, aşadar, să-mi faci 
hatârul de a primi de soţie pe sultana acestei ţări şi să 
trăieşti cu ea oriunde ţi-o plăcea, luând-o în alaiul tău, sub 
strălucirea frumuseţii tale? 

Şi Diamant răspunse: 

— O, stăpână, îmi eşti tot atâta de scumpă ca şi viaţa mea, 
ci acuma o treabă de mare însemnătate mă cheamă, pentru 
care mi-am părăsit şi tatăl şi mama şi împărăţia şi ţara. Şi 
poate că părintele meu, sultanul Şams-Şah, chiar m-o şi 
plânge, la ceasul de-acum, ca pe un mort, ori încă şi mai 


rău. Ci eu trebuie să merg acolo unde mă aşteaptă ursita, în 
cetatea Wakak. Şi, la întoarcerea mea, inşallah! Am să mă 
însor cu tine şi am să te iau în ţara mea şi am să mă bucur 
de frumuseţea ta. Insă, deocamdată, doresc să aflu de la 
tine, dacă ştii, unde se găseşte Al-Simmurg, moşul domniţei 
Latifa. Întrucât numai Al-Simmurg acela va putea să mă 
îndrume înspre cetatea Wakak. Ci eu habar nu am unde 
şade şi nu ştiu nici măcar cine este, ori de este vreun ginn 
sau vreo fiinţă omenească. Dacă, dar, ai tu ceva la ştiinţă 
despre un-cheşul domniţei Gamila, acel preascump Al- 
Simmurg, grăbeşte de-mi spune, ca să plec în căutarea lui. 
Şi asta-i tot ceea ce îţi cer deocamdată, dat fiind că doreşti 
să-mi fii pe plac. 

Când auzi de ţinta lui Diamant, domniţa Aziza se necăji în 
inima ei şi se mohori până peste poate. Ci, A nouă sute 
douăprezecea noapte văzând bine că nici lacrimile, nici 
suspinele nu ar izbuti să-l destoarne pe tânărul beizadea de 
la hotărârea lui, se sculă din jeţ şi, luându-l de mână, îl duse 
în tăcere pe sub bolțile palatului şi ieşi cu el în grădină. 

Şi era o grădină asemenea cu aceea peste care Radwan 
este străjer întraripat. O întindere de trandafiri mărginea 
cărările, iar adierea ce trecea peste trandafirii aceia şi 
părea că ar cerne mosc, înmiresma răsuflarea şi îmbălsăma 
minţile. Acolo laleaua îmbobocea beată de propriu-i sânge, 
iar tiparoasa se zbuciuma cu tot freamătul său spre a 
preamări în felul ei cântecul măsurat al filomelei. Acolo 
izvoarele alergau ca nişte copii râzând, pe sub trandafirii 
ce-şi înstrunau cu ele mugurii. 

Şi-aşadar, domniţa Aziza, târându-şi după ea grelele-i 
falnicii, în pofida mijlocului subţirel, ce se prăpădea sub o 
povară atâta de vajnică, ajunse împreună cu Diamant la 
poalele unui copac mare, ce ocrotea la ceasul acela sub 
frunzaru-i măreț somnul unui uriaş. lar domniţa îşi apropie 
buzele de urechea lui Diamant şi-i spuse cu glas şoptit: 

— Cel pe care îl vezi culcat aci este chiar cel pe care îl 
cauţi, unchiul domniţei Gamila, Al-Simmurg cel zburător. 


Dacă, atunci când are să se scoale din somnul lui, norocul 
tău o vrea ca el să-şi deschidă ochiul drept înaintea ochiului 
stâng, are să fie bucuros a te vedea şi, cunoscând după 
armele tale că eşti trimis la el de către fiica fratelui său, are 
să facă pentru tine ceea ce ai să-i ceri. Da dacă, spre 
nenorocul şi spre ursita ta fără de leac, ochiul lui stâng are 
să se deschidă cel dintâi luminii, vei fi pierdut fără de 
izbavă; întrucât are să te înşface, cu toată vitejia ta, şi, 
ridicându-te de la pământ cu puterea braţelor lui, are să te 
ţie sus, ca pe o vrabie în ghearele unui şoim şi are să te 
trântească de pământ, sfărâmându-ţi oasele cele dulci, o, 
preascumpul meu şi făcând să se îngemăneze lungimea 
trupului tău prearâvnit cu lăţimea! 

O mie şi una de nopţi pe urmă adăugă: 

— Şi acuma Allah să te ocrotească şi să te păstreze şi să 
zorească întoarcerea ta lângă o îndrăgostită pe care au şi 
năpădit-o suspinele pricinuite de lipsa ta! 

Şi îl lăsă, depărtându-se în graba mare, cu ochii plini de 
lacrimi şi cu obrajii înroşiţi ca florile de rodie. 

lar Diamant aşteptă vreme de un ceas ca uriaşul Al- 
Simmurg cel zburător să se trezească din somnul lui. Şi 
gândea în cugetul său: „De ce s-o fi numind uriaşul acesta 
zburător? Şi cum o fi putând el, fiind atâta de uriaş, să se 
înalțe fără aripi în văzduh şi să umble altfel decât un 
elefant?" Pe urmă îşi pierdu răbdarea văzând că Al- 
Simmurg sforăia mai departe sub pom cu un vuiet întocmai 
precum al unei turme de elefanţi tineri; şi-aşa că se aplecă 
şi îl gâdilă la talpa picioarelor. Iar uriaşul, la pipăitul acela, 
se cutremură scurt şi bătu văzduhul cu picioarele, slobozind 
o vântuitură înfricoşătoare. Şi, tot atunci, deschise amândoi 
ochii deodată. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treisprezecea noapte urmă: 
se cutremură scurt şi bătu văzduhul cu picioarele, slobozind 


o vântuitură înfricoşătoare. Şi, tot atunci, deschise amândoi 
ochii deodată. 

Şi îl văzu pe tânărul crăişor şi pricepu că el era făptaşul 
gâdilelii de la talpă. Drept care, ridicându-şi piciorul, îi 
slobozi crăişorului drept în obraz o vântuitureală care ţinu 
vreme de un ceas şi care ar fi otrăvit, la patru parasanji de 
jur împrejur, orice făptură vie. lar Diamant nu scăpă de la 
acea vijelie drăcească decât datorită puterii ascunse în 
armele pe care le purta la el. 

A nouă sute treisprezecea noapte şi-aşa, când uriaşul Al- 
Simmurg îşi isprăvi zaherea-ua, se răsuci pe şezutul său şi, 
uitându-se cu mirare la domnişorul cel tânăr, îl întrebă: 

— Ce? Încă n-ai murit de prăpădul pe care ţi l-am slobozit, 
bre, făptură omenească? 

Şi, rostind acestea, se uită la el mai cu luare-aminte şi văzu 
armele pe care le purta. 

Atunci, se sculă pe cele două picioare ale lui şi se temeni 
dinaintea lui Diamant şi îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, iartă-mi purtarea! Da dacă m-ai fi 
prevestit de venirea ta prin vreun rob, ţi-aş fi aşternut chiar 
pletele mele pe pământul pe care aveai să păşeşti. 
Nădăjduiesc, dar, că nu ai să pui la inimă ceea ce a fost fără 
de voia şi fără de gând rău din partea mea. Încât fă-mi 
hatârul de a-mi spune ce necaz mare te apasă, de ţi-ai luat 
osteneala să vii până în locul acesta, unde nu pot să răzbată 
nici fiinţe omeneşti, nici jivine. Grăbeşte, dar, de-mi 
lămureşte pricina, ca să pot osteni întru folosul tău, la caz 
de nevoie şi să te ajut a-ţi izbândi norocul. 

Iar Diamant, după ce îl încredinţă pe Al-Simmurg de 
dragostea sa, îi istorisi povestea, fără a ocoli nici un 
amănunt. Pe urmă îi spuse: 

— Şi nu am venit până la tine, o, taică al zburătorilor, 
decât spre a dobândi ajutorul tău şi a răzbate până la 
cetatea Wakak, peste oceanele cele de netrecut. 

După ce Al-Simmurg auzi istorisirea lui Diamant, îşi duse 
mâna la inimă, apoi la frunte şi răspunse: 


— Pe capul şi pe ochiul meu! Pe urmă adăugă: 

— Avem să plecăm fără de zăbavă înspre cetatea Wakak, ci 
numai după ce avem să rostuim zahereaua mea cu de-ale 
gurii. Pentru aceea, am să mă duc să vânez nişte măgari 
sălbatici, de care este plină pădurea de aici şi am să aduc 
vreo câţiva ca să fac nişte chebap din carnea lor, Şi nişte 
burdufuri din pieile lor. Şi, când avem să fim rostuiţi 
amândoi cu lucrurile acestea trebuitoare, ai să te sui pe 
grumazul meu ca pe un cal, iar eu am să-mi iau zborul cu 
tine. Şi aşa am să te ajut să treci peste cele şapte oceane. 
lar când am să fiu slăbit de osteneală, tu să-mi dai chebap şi 
apă, până ce avem să ajungem la cetatea Wakak. 

Şi întocmai precum spusese, plecă numaidecât la 
vânătoare şi prinse şapte măgari sălbatici, câte unul pentru 
trecerea peste fiecare ocean şi făcu din ei chebapul şi 
burdufurile de care pomenise. Pe urmă se întoarse la 
Diamant şi îl pofti să se suie pe grumazul lui, după ce 
umpluse cu chebapul făcut din cei şapte măgari sălbatici o 
desagă pe care şi-o petrecuse pe după gât şi după ce îşi 
pusese în spinare cele şapte burdufuri umplute cu apă de 
Izvor. 

Or, când Diamant se văzu cocoţat aşa pe grumazul lui Al- 
Simmurg uriaşul, îşi zise în sineşi: „Uriaşul acesta este mai 
mare decât un elefant şi se laudă că poate să zboare fără 
aripi cu mine prin văzduhuri! Pe Allah! Acesta-i un lucru de- 
a mirărilea şi de care n-am mai auzit să se fi pomenit 
vreodată." Şi, în vreme ce cugeta astfel, auzi deodată ca un 
vuiet de vânt prin crăpătura unei uşi şi băgă de seamă că 
pântecele uriaşului se umflă văzând cu ochii şi ajunge pe 
dată mare cât o boltă de casă. Şi vuietul acela de vânt se 
făcea acuma asemenea cu un şuierat de foaie, pe măsură ce 
pântecele uriaşului se umfla. Şi deodată Al-Simmurg izbi cu 
piciorul în pământ şi se ridică, într-o clipită, cu toată povara 
lui, plutind pe deasupra grădinii. Pe urmă se înălţă mai 
departe în ceruri, mişcând din picioare ca o broască prin 
apă. Şi, când ajunse la o înălţime potrivită, lunecă drept 


înspre apus. Şi, când se simţea dus împotriva voii lui, de 
către vânt, mai sus decât dorea, slobozea vreo două-trei 
vântuituri, de felurite tării şi lungimi. lar când, dimpotrivă, 
ca urmare a acelor pierderi, pântecele i se dezumfla, A 
nouă sute paisprezecea noapte sorbea aerul prin toate 
deschizăturile lui de sus, adică pe gură, pe nas şi pe urechi. 
Şi numaidecât se ridica iarăşi în văzduhul siniliu şi luneca 
drept şi iute ca pasărea. 

Şi călătoriră aşa, ca păsările, plutind pe deasupra apelor şi 
străbătând unul după altul oceanele. Şi, de fiecare dată 
după ce străbăteau câte o mare dintre cele şapte mări, 
coborau să se odihnească oleacă pe pământ tare, să 
mănânce chebap de măgar sălbatic şi să bea apă din 
burdufuri. 

Totodată uriaşul îşi împrospăta şi tainul de puteri de zbor, 
da numai după ce dormea câteva ceasuri spre a se întrema 
de ostenelile călătoriei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute paisprezecea noapte urmă: 

Totodată uriaşul îşi împrospăta şi tainul de puteri de zbor, 
da numai după ce dormea câteva ceasuri spre a se întrema 
de ostenelile călătoriei. Şi, după şapte zile de străbatere 
prin văzduh, ajunseră într-o dimineaţă deasupra unei cetăţi 
cu totul şi cu totul albe, care dormea între grădinile ei. lar 
zburătorul îi spuse lui Diamant: 

— Tu de acuma înainte îmi eşti ca un fiu şi nu-mi pare rău 
deloc de ostenelile câte le-am îndurat ca să te car până aici. 
Acuma am să te cobor pe terasa cea mai înaltă din cetatea 
aceasta, care-i chiar cetatea Wakak şi în care fără de nici o 
îndoială că ai să găseşti dezlegarea pe care o cauţi la 
ghicitoarea aceea şi anume: „Care sunt legăturile dintre 
Roada-bradului şi Chiparos!" 

Pe urmă adăugă: 

— Da, aici este cetatea arapului cel negru, care se află sub 
patul de fildeş al domniţei Mohra. Şi aici ai să poţi tu 


cunoaşte întru cât este acel arap izvoditorul acelei socoteli 
mult încurcate. 

Şi, rostind acestea, cobori dezumflându-se încet-în-cet şi îl 
lăsă pe beizadea Diamant, binişor şi fără de zguduială, 
taman pe terasa cu pricina. Şi, luându-şi bun-rămas de la el, 
îi dete un smoc de păr din barbă, spunându-i: 

— Păstrează cu grijă asupră-ţi firele acestea din barba 
mea şi să nu te desparţi de ele niciodată. Iar când ţi s-o 
întâmpla vreo năprasnă amarnică şi ori de câte ori vei avea 
trebuinţă de ajutorul meu, fie ca să te scap de la vreo 
ananghie, fie ca să te aduc îndărăt acolo de unde te-am 
luat, nu vei avea decât să dai foc la unul dintre firele 
acestea de păr şi ai să mă şi vezi fără de zăbavă dinaintea 
ta. 

Şi, cu asta, se umflă iar şi se înălţă în văzduh, lopătând 
uşor şi spornic înspre casa lui. 

Iar Diamant, şezând pe terasă, începu să chibzuiască la 
cele ce avea de făcut. Şi se întreba cam cum urma să 
purceadă, spre a cobori de pe terasă fără să fie zărit de 
oamenii ce locuiau în casă, când deodată văzu că se iveşte 
pe scară venind înspre el un tinerel de o frumuseţe fără 
pereche şi care era chiar stăpânul acelei case. Iar 
flăcăiandrul cel zâmbitor la chip îl întâmpină cu un 
salamalec şi îi ură bun venit, spunând: 

— Ce dimineaţă luminoasă aduce venirea ta pe terasa 
casei mele, o, tu, cel mai frumos dintre oameni? Eşti înger, 
eşti ginn ori eşti făptură omenească? 

lar Diamant răspunse: 

— O, flăcăule drag, sunt fiinţă omenească, bucuroasă că îşi 
începe ziua aceasta cu preadulcea vedere a ta. Şi mă aflu 
aici pentru că aici m-a mânat ursita mea. Şi atâta-i tot ceea 
ce pot să-ţi spun despre rostul meu pe binecuvântata-ţi 
casă. 

Şi, grăind astfel, îl strânse pe tinerel la piept. Şi amândoi 
îşi jurară prietenie. Şi coborâră laolaltă în sala de a nouă 
sute paisprezecea noapte primire şi mâncară şi băură 


împreună. Mărire Aceluia carele împrieteneşte două fiinţe 
frumoase şi carele netezeşte în calea lor stavilele şi 
dezleagă încurcăturile! 

Or, după ce prietenia se legă între Diamant şi băie-ţandrul 
care se numea Farah şi care era chiar prietenul de taină al 
sultanului cetăţ'ii Wakak, Diamant îi zise: 

— O, prietene Farah, tu, care eşti preaiubit de sultan şi 
tovarăş al lui de inimă, şi, drept urmare, nimic nu poate să- 
ţi rămână ascuns din treburile împărăției acesteia, ai putea, 
dată fiind prietenia noastră, să-mi faci un bine ce nu are a-ţi 
cere nici o cheltuială? 

Iar tânărul Farah răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, prietene Diamant! Grăieşte 
şi, de-ar fi să-mi dau şi pielea ca să-ţi faci din ea papuci, m- 
aş supune cu bucurie şi cu mulţumire! 

Iar Diamant îi zise, atunci: 

— Poţi tu numai să-mi spui care sunt legăturile dintre 
Roada-bradului şi Chiparos? Şi poţi să-mi lămureşti, cu 
acelaşi prilej, rostul arapului cel negru culcat sub patul de 
fildeş al domniţei Mohra, fiica sultanului lammuz ben 
Camus, stăpânul peste meleagurile Sinnului şi Masinnului? 

Când auzi întrebarea lui Diamant, tânărul Farah se 
schimbă cu totul la chip şi faţa i se făcu galbenă şi tulbure 
privirea. Şi începu să tremure de parcă s-ar fi pomenit 
dinaintea îngerului Asrail. lar Diamant, văzându-l în starea 
aceea, îi spuse cele mai dulci cuvinte, spre a-i linişti sufletul 
şi a i-l scutura de spaime. lar tânărul Farah îi grăi, într-un 
sfârşit: 

— O, Diamant, afla că sultanul a poruncit să fie omorât 
orice băştinaş şi orice străin care ar rosti numele Chiparos 
sau Roada-bradului. Întrucât Chiparos este chiar numele 
sultanului nostru, iar Roada-bradului este numele sultanei 
noastre. Şi iacătă tot ce ştiu eu despre această taină 
înfricoşată. În ceea ce priveşte legăturile dintre sultanul 
Chiparos şi sultana Roada-bradului, habar n-am, tot aşa 
precum limba mea nu ştie să-ţi spună nimic despre rostul 


arapului cu pricina, în treaba aceasta primejdioasă. Tot 
ceea ce pot să-ţi spun, o, Diamant, spre a te mulţumi, este 
că nimeni altul, afară doar de sultanul Chiparos, nu 
cunoaşte taina aceea ascunsă. lar eu stau gata să te 
călăuzesc la sărai şi să te duc dinaintea sultanului. lar tu ai 
să te pricepi cum să-i dobândeşti dragostea şi poate că ai să 
izbuteşti, atunci, să dezlegi singur nodul acela încurcat. 

Şi Diamant îi mulţumi prietenului său pentru ajutor şi 
hotări împreună cu el ziua când să se ducă la sultanul 
Chiparos. Şi când ceasul aşteptat veni, plecară împreună la 
sărai; şi se ţineau de mână, ca doi îngeri. Iar sultanul 
Chiparos, când îl văzu pe Diamant, se umplu de desfătare şi 
de zâmbet. Şi, după ce îşi bucură privirile uitându-se la el 
vreme de un ceas, îi porunci să se apropie. lar Diamant veni 
dinaintea sultanului şi, după te-menelile şi urările cuvenite, 
îi dete în dar un mărgăritar roşu, pe care îl purta legat la 
un şirag de mătănii de chihlimbar galben, atâta de scump, 
că toată împărăţia Wakak nu ar fi putut să-i plătească preţul 
şi nici domnii cei mai mari nu ar fi putut să dobândească 
unul pe potrivă. lar Chiparos fu mulţumit până peste poate 
şi primi peşcheşul, spunând: 

— Este primit de inima noastră. Pe urmă adăugă: 

— O, flăcău împodobit cu gingăşie, poţi să-mi ceri în 
schimb orice hatâr vei voi; îţi este îndeplinit de la început. 

Şi Diamant, de cum auzi vorbele acestea, pe care le 
nădâăjduia, răspunse: 

— O, doamne, al vremilor, ferească-mă Allah de a-ţi cere 
alt hatâr decât acela de a-ţi fi rob! Ci, dacă binevoieşti a 
nouă sute cincisprezecea noapte chiar a-mi îngădui şi dacă 
îmi dăruieşti iertarea vieţii, ţi-aş spune ceea ce am pe 
inimă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincisprezecea noapte 
urmă: ţi-aş spune ceea ce am pe inimă! Şi Diamant adăugă: 


— O, doamne al meu, surzii şi orbii sunt tare fericiţi că nu 
sunt ispitiţi de prăpădurile care pătrund în noi prin ochii şi 
prin urechile noastre. Întrucât, în necazul care este necazul 
meu, urechile mele sunt cele care au tras asupră-mi 
nenorocul! Întrucât, o, tu, pavăză a lumii, din ziua cea 
neagră când am auzit pomenindu-se dinaintea mea cele ce 
am să-ţi povestesc, nu am mai avut nici tihnă, nici odihnă. 

Şi îi istorisi de şart toată povestea. Ci nu ar fi de nici un 
folos s-o luăm iarăşi de la cap. Pe urmă adăugă: 

— Şi acuma, dacă ursita m-a cinstit cu vederea prea- 
luminoasei tale feţe, o, doamne al vremurilor şi dacă 
binevoieşti a-mi dărui, ca pe un hatâr nepreţuit, mila pe 
care îmi îngăduieşti a ţi-o cere, am să-ţi cer numai să-mi 
spui care sunt întocmai legăturile dintre stăpânul nostru, 
sultanul Chiparos şi stăpâna noastră, sultana Roada- 
bradului şi să-mi spui, cu prilejul acesta şi care este rostul 
arapului cel negru culcat la ceasul de acum sub crivatul de 
fildeş al domniţei Mohra, fiica sultanului Tammuz ben 
Camus, oblăduitorul peste ţările Sinnului şi ale Mesinnului. 

Aşa îi vorbi Diamant sultanului Chiparos, domnul cetăţii 
Wakak. Iar sultan Chiparos, pe măsură ce Diamant vorbea, 
se schimba vădit şi la faţă şi la starea sufletului. 

Iar când Diamant îşi încheie spusele, Chiparos se făcuse ca 
focul; şi pojarul se aprinsese în ochii lui. Iar clocotul lăuntric 
îi fierbea în piept, asemenea întru totul cu clocotul unei 
căldări pe vatra jarului. Şi rămase o clipă fără a putea să 
scoată nici o şoaptă. Şi deodată răbufni, zicând: 

— Vai de tine, o, strâinaşule! Pe viaţa capului meu, de n-ai 
fi ajuns să-mi fii ca şi sfânt, în urma jurământului ce-am 
făcut de a-ţi dărui iertarea vieţii, într-o clipită ţi-aş fi şi 
despărţit căpăţâna de grumaz! 

lar Diamant spuse: 

— O, doamne al vremilor, iartă-i robului tău necuviinţa! Ci 
nu am săvârşit-o decât după îngăduinţă. lar acuma, orice ai 
spune, nu poţi, dată fiind făgăduinţa ta, să faci altfel decât 
să te îndupleci faţă de rugămintea mea. Întrucât tu mi-ai 


poruncit să rostesc dinainte-ţi o dorinţă, iar dorinţa aceasta, 
pe care mi-o cunoşti, este chiar singura dorinţă care mă 
arde. 

Atunci, sultan Chiparos, la spusele acestea ale lui Diamant, 
rămase până peste poate de încurcat şi de mohorât. lar 
sufletul i se repezea ba înspre pornirea de a-l omori pe 
Diamant, ba înspre aceea de a-şi ţine făgăduielile date. Ci 
pornirea de a-l omori era şi încă cu mult, cea mai aprigă. 
Izbuti totuşi să şi-o înfrâne deocamdată şi îi zise lui 
Diamant: 

— O, fiu al sultanului Şams-Şah, pentru ce vrei tu să mă 
sileşti a-ţi da pe vânt viaţa degeaba? N-ar fi mai bine pentru 
tine să te lepezi de gândulprăpădului care te stăpâneşte şi 
să-mi ceri în schimb altceva, fie şi o jumătate din împărăţia 
mea? 

Ci Diamant stărui, spunând: 

— Sufletul meu nu-şi doreşte nimica mai mult, o, sultane 
Chiparos! 

Atunci, sultanul îi spuse: 

— Nu am nimica împotrivă. Da să ştii bine că, după ce am 
să-ţi dezvăluiesc ceea ce vrei să afli, am să poruncesc să ţi 
se taie capul, fără de mântuire! 

A nouă sute cincisprezecea noapte iar Diamant zise: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, doamne al vremurilor! După 
ce am să aflu dezlegarea pe care o caut şi anume: care sunt 
legăturile dintre stăpânul nostru, sultanul Chiparos şi 
stăpâna noastră, Roada-bradului şi care-i rostul arapului cu 
domniţa Mohra, îmi voi face spălările cele sfinte şi voi muri 
cu capul tăiat! 

Atunci, sultanul Chiparos rămase tare posomorât, nu doar 
pentru că se vedea silit să dezvăluiască o taină la care ţinea 
mai mult decât la sufletul său, ci şi din pricina morţii 
nesăbuite a lui Diamant. Şezu, aşadar, cu capu-n jos şi cu 
nasul lungit, vreme de un ceas. După care puse paicii să 
golească sala domnească şi le dete prin semne câteva 
porunci. lar paicii ieşiră, şi-apoi se întoarseră din nou peste 


o clipită, ţinând de o curea din piele roşie împodobită cu 
nestemate un ogar frumos, din neamul ogarilor de culoarea 
sturzului. Şi pe urmă întinseră, cu multă fală, un chilim 
mare şi pătrat, de atlaz. lar ogarul veni şi se aşeză pe unul 
dintre colţurile chilimului. După care intrară în sală câteva 
femei roabe, având în mijlocul lor o copilandră, cu trup 
gingaş, cu mâinile legate la spate, vegheată cu ochi aprigi 
de doisprezece etiopieni crunţi. Şi roabele o puseră pe 
fetişcană să şadă pe colţul dimpotrivă al chilimului şi 
dinaintea ei o tablă pe care se afla un cap de arap. lar acel 
cap era ţinut în sare şi în balsamuri şi părea tăiat de 
curând. 

Pe urmă sultanul făcu alt semn. Şi numaidecât intră baş- 
bucătarul saraiului, urmat de nişte robi ce aduceau tot soiul 
de mâncăruri ispitite la vedere şi la gust; şi aşeză toate 
bucatele acelea pe o faţă de masă dinaintea ogarului. Şi, 
după ce câinele mâncă şi se sătură, rămăşiţele fură puse 
într-o strachină murdară şi amărâtă dinaintea copilei celei 
frumoase, care avea mâinile legate. Şi fata începu dintru- 
ntâi să plângă; pe urmă să zâmbească; şi lacrimile ce 
cădeau din ochii ei se făceau mărgăritare, lar zâmbetele de 
pe buzele ei se făceau trandafiri. Iar etiopienii strânseră cu 
gingăşie mărgăritarele şi trandafirii şi le deteră sultanului. 

După care sultanul Chiparos îi spuse lui Diamant: 

— A venit ceasul morţii tale, fie sub paloş, fie în ştreang! 

Ci Diamant zise: 

— Da, de bună seamă, o, Măria Ta! Dar nu până ce nu am 
să capăt de la tine lămurirea despre ceea ce am văzut 
acuma. După care am să mor! 

Atunci, sultanul Chiparos îşi săltă poala de la caftanul său 
împărătesc peste piciorul cel stâng şi, cu bărbia în palma 
dreaptă, grăi aşa: 

— Află, dar, o, fiu al sultanului Şams-Şah, că această 
copilandră, pe care o vezi astfel cu mâinile legate la spate şi 
ale cărei lacrimi şi zâmbete sunt mărgăritare şi trandafiri, 
se cheamă Roada-bradului. Şi este soţia mea. lar eu, 


sultanul Chiparos, sunt stăpânul acestei ţări şi al acestei 
cetăţi, care este cetatea Wakak. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaisprezecea noapte urmă: 

— Află, dar, o, fiu al sultanului Şams-Şah, că această 
copilandră, pe care o vezi astfel cu mâinile legate la spate şi 
ale cărei lacrimi şi zâmbete sunt mărgăritare şi trandafiri, 
se cheamă Roada-bradului. Şi este soţia mea. lar eu, 
sultanul Chiparos, sunt stăpânul acestei ţări şi al acestei 
cetăţi, care este cetatea Wakak. 

Or, într-o zi dintre zilele lui Allah, mă aflam plecat din 
cetatea mea la o vânătoare, când fusei cuprins în câmp de o 
sete amarnică. Şi, asemenea celui pierdut a nouă sute 
şaisprezecea noapte într-un pustiu, umblai prin toate 
părţile căutând apă. Şi, după destule cazne şi căutări, într- 
un sfârşit, dădui peste o groapă întunecată, cu apă, săpată 
de neamurile cele de demult. Şi îi mulţumii lui Allah 
Preaînaltul pentru norocul acela, măcar că nu mai aveam 
putere nici să mă mişc. Da chemând într-ajutor numele lui 
Allah, izbutii să ajung până la ghizdurile gropii, la care era 
greu să răzbaţi, din pricina năruiturilor şi a sfârâmătu-rilor. 
Pe urmă, slujindu-mă de fesul meu ca de o găleată şi de 
turbanul adăugat la brâul meu ca de o frânghie, lăsai totul 
să alunece în fântână. lar inima mi se şi răcorea, numai 
auzind clipocitul apei în fesul meu. 

Ci, vai! Când vrusei să trag frânghia aceea închipuită, 
nimica nu veni la mine. Întrucât fesul se făcuse atâta de 
greu, de parcă ar fi strâns în el toate năpastele. Şi mă 
străduii în toate chipurile, încercând să-l mişc, fără a izbuti. 
Şi, la capătul deznădejdii şi nemaiputând să îndur setea ce 
mă seca, strigai: „Nu este ajutor şi putere decât la Allah! O, 
fiinţe ce v-aţi ales lăcaşul în groapa aceasta, ori că sunteţi 
ginni, ori că sunteţi făpturi omeneşti, fie-vă milă de un 
sărman de-al lui Allah, pe care setea l-a adus în pragul 
morţii şi lăsaţi-mă să-mi scot din fântână găleata. O, 


preastrăluciţilor stăpâni ai acestei fântâni, mi se usucă 
sufletul şi mi se îneacă răsuflarea în gură!" 

Şi începui să-mi strig aşa obida şi să gem lung, până ce, 
într-un sfârşit, răzbătu din fântână până la urechea mea un 
glas din care pricepui vorbele acestea: „Viaţa este mai de 
preţ decât moartea. O, slujitorule al lui Allah, dacă ne scoţi 
din puţul acesta, avem să te răsplătim. Viaţa este mai de 
preţ decât moartea!" 

Eu atunci, uitând pe-o clipită de setea mea, îmi adunai 
puterile câte îmi mai rămăseseră şi, opintindu-mă, ajunsei, 
într-un sfârşit, să izbândesc a scoate din fântână fesul cu tot 
ce atârna de el. Şi văzui, încleştate cu mâinile de fesul meu, 
două muieri tare bătrâne şi oarbe şi cocârjate la trup ca un 
arc şi atâta de slabe, încât ar fi putut să treacă prin urechile 
acului. Ochii le erau înfundaţi în cap, fălcile fără dinţi, 
capetele se bâţâiau jalnic, picioarele le tremurau, iar părul 
le era alb ca bumbacul dărăcit. Şi când, cuprins de milă şi 
uitându-mi de-a binelea de sete, le întrebai care era pricina 
de sălăşluiau în puţul cel vechi, ele îmi spuseră: 

— O, tinere preamilos, am stârnit odinioară mânia 
stăpânului nostru, domnul ginnilor cei Dintru-ntâi Născuţi, 
care ne-a văduvit de vedere şi a poruncit să fim aruncate în 
puţul acesta. Şi iacătă-ne gata să te ajutăm să dobândeşti, 
drept mulţumire, tot ce ţi-ai putea dori. Ci, mai întâi, avem 
să-ţi arătăm cum să ne lecuieşti de orbie. Şi, odată lecuite, 
avem să fim dobânda binefacerii tale. 

Şi urmară astfel: 

— Nu departe de aici, în cutare loc, se află un râu, unde 
are obiceiul să vină pe mal o vacă de cutare culoare. Du-te 
şi caută nişte baligă proaspătă de la vaca aceea, unge-ne cu 
ea pe ochi şi, în chiar clipita aceea, avem să ne căpătăm 
iarăşi vederea. Ci, atunci când vaca are să se ivească, tu 
trebuie să te ascunzi de ea, întrucât, dacă te-ar vedea, nu s- 
ar mai băliga. 

Eu atunci, supunându-mă spuselor lor, pornii înspre 
partea unde se ana râul cu pricina, pe care nu-l văzusem în 


căutările mele de mai înainte şi ajunsei la locul arătat, unde 
mă ghemuii pe după nişte stufărişuri. Şi nu peste mult timp 
văzui că iese din apă o vacă albă ca argintul. Şi, de cum 
ajunse pe mal, se bălegă îmbelşugat, apoi începu să pască 
la iarbă. După care intră iarăşi în apă şi pieri. 

Eu mă ridicai numaidecât din locul meu, strânsei balega 
de la vaca aceea albă şi mă întorsei la fântână. Şi unsei cu 
balegă ochii bătrânelor, iar ele numaidecât îşi căpătară 
vederile şi se uitară în toate părţile. 

După care îmi sărutară mâinile şi îmi spuseră: 

— O, stăpâne al nostru, doreşti bogăţie, ori sănătate, ori 
vrei să ai parte de vreo mândreţe de fată? 

A nouă sute şaptesprezecea noapte iar eu, fără a şovăi, 
răspunsei: 

— O, mătuşele mele, Allah Preadarnicul m-a şi miluit cu 
bogăţie şi cu sănătate. Ci, în ceea ce priveşte frumuseţea, 
niciodată nu am avut la îndemână cu ce să-mi astâmpăr 
inima! Daţi-mi parceaua aceea de mândreţe, despre care 
pomeneaţi! 

Iar ele îmi spuseră: 

— Pe capul şi pe ochii noştri! Avem să-ţi dăm parceaua de 
mândreţe. Este chiar fiica sultanului nostru. E i asemenea 
cu bobocul cel zâmbitor al trandafirului din grădină, şi-i ea 
însăşi un trandafir, fie de grădină, fie sălbatic. Ochii-i sunt 
galeşi ca ai unui om beat, iar un sărut de-al ei potoleşte un 
potop de necazuri dintre cele mai negre. În ceea ce priveşte 
frumuseţea ei, în totului tot, soarele se topeşte dinainte-i, 
luna se luminează de la ea şi toate inimile cad răpuse, iar 
părinţii ei, care o au dragă până peste poate, o ţin toată 
vremea la pieptul lor şi îşi încep ziua bucurându-şi ochii cu 
frumuseţea ei. Şi-aşa cum e, cu tot ce are ea tainic, va să fie 
a ta; şiai să te bucuri de ea; iar ea, la fel, de tine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptesprezecea noapte 
urmă: iar părinţii ei, care o au dragă până peste poate, o ţin 


toată vremea la pieptul lor şi îşi încep ziua bucurându-şi 
ochii cu frumuseţea ei. Şi-aşa cum e, cu tot ce are ea tainic, 
va să fie a ta; şiai să te bucuri de ea; iar ea, la fel, de tine. 
Aşa că avem să te călăuzim la ea; şi amândoi aveţi să faceţi 
ceea ce aveţi de făcut. Ci să iei seama ca părinţii ei să nu te 
vadă, mai ales la ceasul îmbrăţişărilor; întrucât te-ar arunca 
de viu în foc. Ci nici răul acela nu are să fie fără de leac; 
întrucât noi avem să fim mereu acolo, spre a veghea asupra 
ta şi a te scăpa de la moarte. Şi chiar că nimica nu are să ţi 
se întâmple decât bine, întrucât noi avem să venim la tine în 
temniţă şi avem să te ungem pe trup cu untură de şarpe 
faraonic, încât, de-ar fi să stai şi o mie de ani pe vreun rug 
ori în vreun cuptor, trupul tău nu va păţi nici cel mai mic 
rău, iar focul ar fi pentru tine ca o scaldă tot atâta de 
răcoroasă ca într-un izvor din grădina lremului. 

Şi, după ce mă prevestiră astfel despre tot ceea ce avea să 
mi se întâmple şi mă liniştiră de la început în ceea ce 
priveşte sfârşitul lucrurilor, cele două bătrâne mă pur-tară, 
cu o iuţeală ce mă ameţea, până la saraiul cu pricina, care 
era saraiul sultanului ginnilor cei Dintru-ntâi Născuţi. Şi 
deodată mi se păru că mă văd în raiul cel desăvârşit. Iar în 
sala lăturalnică, în care fusei dus, o văzui pe aceea ce îmi 
fusese menită de ursitoare, o copilă luminată de chiar 
frumuseţea ei şi culcată în crivatul ei, cu capul sprijinit pe o 
pernă vrăjită. Şi, hotărât! Faţă de strălucirea ei s-ar fi 
ruşinat până şi soarele; iar de-ai fi privit-o mai îndelung, ţi- 
ai fi spălat mâinile de înţelepciune şi de viaţă. Şi-atunci, 
numaidecât, săgeata cea ageră a dorinţii de desfătare cu ea 
lovi adânc în inima mea. Şi rămăsei dinaintea ei, cu gura 
căscată, pe când copilul ce-mi fusese lăsat de moştenire se 
însufleţi amarnic şi nu mai râvnea nimica alta decât să 
adulmece văzduhul vremilor. 

La priveliştea aceea, copila cea lunară îşi încruntă 
sprânceana, îndemnată parcă de vreun simţământ de 
ruşine, în vreme ce privirea-i plină de vicleşuguri îşi da 
îngăduinţa. Şi îmi spuse cu un glas pe care îl voia mânios: 


— O, făptură omenească, de unde ai venit şi ce-i cu 
asemenea cutezanţă la tine? Au nu te temi că o să-ţi speli 
mâinile cu chiar viaţa ta? 

A nouă sute şaptesprezecea noapte iar eu, pricepându-i 
gândurile cele adevărate faţă de mine, răspunsei: 

— O, stăpâna mea ca de miere, ce viaţă este mai de dorit 
decât clipa aceasta, în care sufletul meu se bucură de 
icoana ta? Pe Allah! Mi-ai fost scrisă de la ursitoare şi am 
venit aici anume spre a mă supune ursitei mele. Mă rog, 
aşadar, ţie, pe ochii tăi, diamantele acelea, să nu mai 
risipeşti cu vorbe deşarte o vreme ce-ar putea să fie folosită 
mai cu alt rost. 

Atunci, copilandra se scutură dintr-odată de înfăţişarea ei 
adormită şi se repezi la mine, împinsă parcă de un dor 
nebiruit şi mă luă în braţe şi mă strânse la pieptu-i cu nesaţ 
şi se îngălbeni de tot şi căzu topită în braţele mele. Şi nu 
zăbovi a se zmuci, a zvâcni şi a icni, cu atâta foc, încât, 
atunci pe loc şi numaidecât, copilul cel nătărău se şi 
strecură în leagănul său, fără de ţipete ori necaz, întocmai 
ca peştele într-un pârâu ori într-un iaz. lar sufletul meu, 
scăpat de orice greu, nu mai luă aminte decât la desfătul 
fierbinte şi la ce avea dinainte. Şi ne trecurăm ziua toată şi 
noaptea toată, fără a vorbi, fără a mânca, fără a bea, numai 
în frământ de şolduri şi de coapse şi în tot ce mai urmează, 
întru ceea ce se dă şi întru ceea ce se ia. Şi berbecul cel 
încornat nu o ocroti deloc pe oiţa aceea războinicoasă, iar 
bătăile lui erau chiar ca ale unui adevărat taică vânjos la 
grumaz, iar zu-maricaua pe care o dărui fu o zumarica bine 
mestecată, iar tătânele strălucirii nu se lăsă mai prejos de 
căuşul cel năzdrăvan, iar dulcele mizilic îi fu năprasnicului 
cel chior mertic, iar catârca iabraşă fu domolită de cârja 
dervişului la ispaşă, iar mierloiul cel mut de faţă îşi potrivi 
glasul după filomela cea cântăreaţă, iar iepurica fără 
ureche întocmai cu cocoşul cel fără de glas o pereche, iar 
zbanţul cel fără de căpută făcu să fulgere limba cea mută, 
şi, într-un cuvânt, tot ceea ce era de luat fu luat şi ceea ce 


era de dat fu dat; şi nu mai contenirăm treaba măreaţă 
decât atunci când se făcu dimineaţă, ca să rostim 
rugăciunea amândoi şi să ne ducem să ne spălăm apoi. 

Şi petrecurăm aşa o lună întreagă, fără ca să aibă habar 
cineva că mă aflam în sărai şi de viaţa grozavă pe care o 
duceam noi doi, plină numai de giugiuleli fără de cuvinte şi 
de alte lucruri la fel. lar bucuria mea ar fi fost deplină, de n- 
ar fi fost spaima pe care nu contenea s-o trăiască iubita 
mea, că are să vadă taina noastră descoperită de către tatăl 
şi mama sa, teamă atâta de amarnică, într-adevăr, încât 
smulgea inima din inimă. 

Or, ziua aceea atâta de înfricoşată nu zăbovi a veni. 
Întrucât, într-o dimineaţă, tatăl copilandrei, când se sculă, 
se duse în iatacul fetei sale şi luă seama că frumuseţea ei 
lunară şi frăgezimea ei se cam ofiliseră şi că un fel de 
lâncezeală grea îi adâncea trăsăturile şi i le acoperea cu o 
veştejeală. Şi, pe dată, o chemă şi pe mamă şi îi spuse: 

— Pentru ce s-o fi schimbat aşa la culoare faţa fetei 
noastre? Au nu vezi şi tu cum vântul cel jalnic al toamnei a 
veştejit trandafirii din obrajii ei? 

lar mama se uită îndelung, tăcută şi cu ochi bănu-ielnici, la 
fata care dormea cuminte, şi, fără a rosti un cuvânt, se duse 
lângă ea, săltă cu o mişcare repede cămaşa şi, cu două 
degete de la mâna stângă, despărţi cele două jumătăţi 
vrăjitoare de jos ale fetei sale. 

Şi cu ochii ei văzu ceea ce văzu şi anume dovada 
neabătută a fetiei ce-şi luase zborul de la iepuriţa de 
culoarea iasomiei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute optsprezecea noapte 
urmă: 

A nouă sute optsprezecea noapte şi cu ochii ei văzu ceea 
ce văzu şi anume dovada neabătută a fetiei ce-şi luase 
zborul de la iepuriţa de culoarea iasomiei. Şi, la dovedirea 
aceea, era să leşine de tulburare şi strigă: 


— O, ruşinea şi cinstea ei jefuite! O, fată dezmăţată şi atâta 
de ticăloasă! O, urmele cele de netăgăduit de pe haina 
fecioriei ei! 

Pe urmă o zgâlţâi repezit şi o trezi, ţipând la ea: 

— Dacă nu mărturiseşti adevărul o, căţeao, am să te fac să 
guşti moartea cea cruntată! 

Şi tinerica, trezită aşa deodată şi văzând-o pe maică-sa cu 
un nas plin de mânie neagră împotriva ei, îi dete-n gând ce 
se întâmplase şi pricepu tulbure că ceasul amarnic venise. 
Încât nu încercă nici să tăgăduiască ceea ce nu era cu 
putinţă de tăgăduit, nici să mărturisească ceea ce era de 
nemărturisit. Şi chibzui să lase-n jos capul şi pleoapele şi să 
păstreze tăcere. Şi, din vreme în vreme, sub potopul 
vorbelor ca o vijelie aruncate de maică-sa, se mulţumi să 
salte o clipită pleoapele, spre a le cobori apoi numaidecât 
peste ochii buimăciţi. Cât de-a răspunde într-un fel ori într- 
altul, se feri cu grijă. Şi când, la capătul întrebărilor, al 
bruftuiturilor şi al vuietelor de furtună, mama îşi simţi 
glasul răguşit şi gâtlejul că nu mai scoate nici un grai, o lăsă 
pe fiică-sa acolo şi ieşi clocotind să dea poruncă să se 
cerceteze tot saraiul, spre a-l dibui pe făptaşul pagubei. Şi 
mă dibuiră peste tare puţină vreme, căutările fiind făcute 
pe urma lăsată de mirosul meu de făptură omenească, pe 
care nasul lor îl adulmeca. 

Şi-aşa că mă înhăţară şi mă duseră afară din harem şi din 
sărai; şi, strângând o grămadă mare de lemne, mă 
dezbrăcară şi se pregătiră să mă arunce pe rug. Şi, în 
clipita aceea chiar, cele două bătrâne din fântână veniră 
înspre mine şi le spuseră străjerilor: 

— Vrem să aruncăm pe trupul cel ticălos al acestei rapturi 
omeneşti un chiup cu ulei de lampă, pentru ca a nouă sute 
optsprezecea noapte focul să se lipească mai bine de el şi să 
ne scape cât mai degrabă de vederea lui ticăloasă. 

lar străjerii nu avură nimica de zis, ba dimpotrivă! Atunci, 
cele două bătrâne îmi turnară pe trup un chiup plin cu ulei 
solomonesc, despre ale cărui puteri mă lămuriseră şi mă 


frecară cu el peste tot, fără a lăsa neunsă nici o bucăţică din 
făptura mea. După care străjerii mă puseră în mijlocul 
rugului cel uriaş şi-i deteră foc. Şi, în puţină vreme, flăcările 
mânioase mă împresurară. Ci limbile roşii, care mă 
atingeau, mi se păreau mai dulci şi mai răcoroase decât 
mângâierea apei din grădinile Iremului. Şi şezui acolo de 
dimineaţa până seara, în mijlocul acelei văpăi, tot atâta de 
nevătămat ca şi în ziua când ieşisem din pântecele maicii 
mele. 

Or, ginnii cei Dintru-ntâia Naştere şi care aţâţaseră focul 
în care credeau că de mult mă şi făcusem scrum, îl 
întrebară pe stăpânul lor ce aveau de făcut cu cenuşa mea. 
Iar sultanul le răspunse să ia cenuşa şi s-o arunce iarăşi în 
foc. lar sultana adăugă: 

— Ci, mai înainte, udaţi-vă pe ea! 

Şi, potrivit poruncii, ginnii slujitori stinseră focul, spre a-mi 
lua cenuşa şi a se uda pe ea. Şi mă găsiră zâmbitor şi 
nevătămat, în starea în care am spus. 

La priveliştea aceea, sultanul şi sultana ginnilor cei Dintru- 
ntâia Naştere nu mai avură nici o îndoială în ceea ce 
priveşte puterile mele. Şi cugetară în mintea lor şi chibzuiră 
că erau datori de aci înainte să-l cinstească pe un om atâta 
de strălucit. Şi găsiră că era potrivit s-o mărite pe fata lor 
cu mine. Şi veniră şi mă luară de mână şi îşi cerură 
iertăciune pentru purtarea lor şi mă înconjurară cu multă 
cinste şi căldură. Şi, când le dezvă-luii că sunt fiul sultanului 
de la Wakak, se bucurară până peste marginile bucuriei, 
binecuvântând ursita care o împerechea pe fata lor cu cel 
mai strălucit dintre fiii lui Adam. Şi sărbătoriră cu toată 
pohfala şi bucuria însurătoarea mea cu mândreţea aceea cu 
trup de trandafir. 

Şi când, peste un şir de zile, mă ajunse dorul dea mă 
întoarce la împărăţia mea, cerui îngăduinţa de la socrul 
meu, tatăl soţiei mele. Şi măcar că le era cu durere să se 
despărţească de fata lor, nu voiră să se pună cumva 
împotriva dorinţei mele. 


Şi porunci să ni se pregătească un car din aur, tras de şase 
perechi de ginni zburători şi îmi dărui, în chip de peşcheş, o 
grămadă de giuvaieruri şi de gemme minunate. Şi, după 
bun-rămasuri şi urări de bine, fuserăm duşi, într-un răstimp 
de cât să închizi un ochi şi să-l deschizi iar, în cetatea 
Wakak, cetatea mea. 

Or, află acuma, o, flăcăule, că tinerica pe care o vezi 
dinaintea ta, cu mâinile legate la spate, este fata socrului 
meu, sultanul ginnilor De-la-Obârşii. Chiar ea este soţia mea 
şi o cheamă Roada-bradului. Şi despre ea a fost vorba până 
acum şi tot despre ea are să fie vorba şi în ceea ce am să-ţi 
povestesc de aci înainte. 

Şi-aşa, într-o noapte, la o vreme după întoarcerea mea 
acasă, dormeam lângă soţia mea, Roada-bradului. Şi, din 
pricina căldurii, care era mare, mă trezii, cum nu aveam 
obiceiul şi băgai de seamă că, în ciuda fierbinţelii 
înăbuşitoare, picioarele şi mâinile Roadei-Bradului erau mai 
reci ca gheaţa. Şi rămăsei nedumerit când simţii răceala 
aceea ciudată şi, temându-mă ca nevastă-mea să nu fie 
lovită de vreo boală rea, o trezii încetişor şi îi spusei: 

— Dulceaţa mea, eşti rece toată! Ţi-e rău sau ce ai? lar ea 
îmi răspunse cu glas nepăsător: 

— Nu am nimic. Mai adineaori am avut o trebuinţă şi, din 
pricina spălăturii pe care am făcut-o pe urmă, îmi sunt reci 
picioarele şi mâinile. 

lar eu crezui că spusele ei sunt adevărate şi, fără a mai 
rosti o vorbă, mă culcai iar. 

A nouă sute nouăsprezecea noapte or, peste câteva zile, se 
petrecu acelaşi lucru; iar soţia, la întrebarea mea, dete 
aceeaşi lămurire. Ci, de data aceasta, nu mai fusei mulţumit 
deloc şi o umbră de bănuială intră tulbure în mintea mea. Şi 
din clipita aceea rămăsei îngrijorat. Ci îmi încuiai toate 
bănuielile în sipetul inimii şi trăsei zăvorul tăcerii la uşa 
limbii mele. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a nouă sute nouăsprezecea noapte 
urmă: 

Ci îmi încuiai toate bănuielile în sipetul inimii şi trăsei 
zăvorul tăcerii la uşa limbii mele. Şi, spre a încerca o 
scăpare din îngrijorarea mea, mă dusei pe la grajduri să mă 
mai uit la caii mei cei frumoşi. Şi văzui caii pe care îi ţineam 
numai pentru folosinţa mea, dată fiind fuga lor mai iute ca 
vântul, că ajunseseră atâta de slabi şi de topiţi, încât le 
ieşeau oasele prin piele, iar spinarea le era roasă în mai 
multe locuri. Şi eu, nemaipricepând nimic, poruncii să vină 
dinainte-mi toţi grăjdarii şi îi întrebai: 

— O, pui de căţele, ce-i asta? Şi cum aşa? 

Iar ei se aruncară cu faţa la pământ dinaintea mâniei mele 
şi unul dintre ei săltă un pic fruntea tremurând şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al nostru, am a-ţi spune câteva lucruri de 
taină. 

Iar eu îi aruncai năframa ocrotirii, poruncindu-i: 

— Spune-mi adevărul şi nu-mi ascunde nimic, altminteri 
ţeapă te aşteaptă! 

Atunci, el spuse: 

— Află, o, stăpâne al nostru, că în fiece noapte, neabătut, 
sultana, stăpâna noastră, îmbrăcată în hainele sale 
împărăteşti, gătită cu podoabele şi cu giuvaerurile sale, 
asemenea cu Balkis în fala dichiselilor ei, vine la grajd, 
alege unul dintre caii dragi Măriei Tale, încalecă pe el şi 
pleacă să se preumble. Şi, pe la sfârşit de noapte, când se 
întoarce, calul nu mai este bun de nimic şi cade la pământ, 
sfârşit. Şi iacătă că de mult ţine starea aceasta de lucruri, 
de care niciodată nu am cutezat să dăm de ştire sultanului, 
stăpânul nostru! 

Or eu, aflând treburile astea ciudate, mă tulburai în inima 
mea, iar îngrijorarea mi se vijelui şi bănuielile mi se 
înrădăcinară adânc în minte. Şi toată ziua îmi trecu astfel, 
fără să am o clipită de linişte spre a mă gândi la treburile 
domniei. Şi aşteptam noaptea cu o nerăbdare care îmi 
zvâcnea picioarele şi mâinile fără de voia mea. Încât, atunci 


când se făcu ceasul la care mă duceam, de obicei, lângă 
soţia mea, noaptea, intrai la ea şi o găsii gata dezbrăcată şi 
troznindu-şi încheieturile a somn. Şi îmi zise: 

— Sunt tare ostenită şi nu mai am alt dor decât să mă culc. 
lacătă că somnul mi se şi aşterne pe ochi. Uf! Haide să ne 
culcăm! 

Iar eu, la rându-mi, izbutii să-mi tăinui zbuciumul lăuntric 
şi, prefăcându-mă a fi încă şi mai toropit de somn decât ea, 
mă întinsei pe crivat, măcar că eram cu totul treaz şi 
începui să răsuflu cu sforăituri, ca beţivanii care dorm prin 
cârciumi. 

Atunci, femeia aceasta a blestemului se sculă ca o pisică şi 
îmi puse la buze o ceaşcă din care îmi turnă în gură tot ce 
se afla în ea. lar eu avusei puterea să nu mă dau nicicum în 
vileag; ci, răsucindu-mă oleacă înspre perete, ca şi cum aş fi 
dormit mai departe, scuipai pe tăcute în pernă zeama de 
bang, pe care mi-o turnase în gură. lar ea, fără a avea vreo 
îndoială asupra puterilor hangului, nu se mai sfii de nimic şi 
se vânzofi în voie prin odaie şi se spălă şi se dichisi şi îşi 
dete cu kohl la ochi şi cu nard prin păr şi cu sârmea 
indienească pe a nouă sute nouăsprezecea noapte 
sprâncene şi cu missie tot indienească pe dinţi şi se 
înmiresma cu balsam tare de trandafiri şi se împodobi cu 
giuvaieruri şi ieşi călcând de parcă ar fi fost beată. 

Atunci, după ce o aşteptai să iasă, mă sculai din pat şi, 
aruncându-mi pe umeri o mantie, mă luai după ea, cu paşi 
furişaţi. Şi o văzui cum se duce la grajduri şi cum alege un 
cal frumos şi sprinten ca acela al domniţei Şirin. Şi încălecă 
pe el şi plecă. Şi vrusei şi eu să încalec pe un cal şi să mă ţin 
după ea; ci mă gândii că tropotul copitelor ar ajunge la 
urechile soţiei dezmăţate şi că astfel ar bănui ceea ce 
trebuia să-i rămână neştiut. Încât, strângându-mi brâul pe 
după mijloc aşa cum fac saizii şi olăcarii, o luai la fugă fără 
zarvă pe urmele calului soţiei mele, slobo-zindu-mi 
picioarele în vânt. lar când mă poticneam, mă sculam 
numaidecât; iar când cădeam, mă ridicam pe dată, fără a- 


mi pierde nădejdea. Şi fugii aşa mai departe, sfâ-şiindu-mi 
picioarele în pietrele de pe drum. 

Or, află, o, tinere, că, fără ca eu să-i fi dat poruncă să vină 
după mine, ogarul pe care îl vezi colea dinaintea ta, cu 
gâtul împodobit cu zgardă din aur, plecase după mine şi 
gonea credincios alături fără a da glas. 

Şi, după câteva ceasuri de goană fără de răgaz, soţia mea 
ajunse într-o câmpie goală, în care nu se afla decât numai o 
casă, mică şi zidită din ceamur, unde sălăşluiau nişte arapi. 
Şi descălecă din şa şi intră în casa arapilor. lar eu vrusei să 
intru după ea; ci uşa se închise, până să apuc să ajung în 
prag şi mă mulţumii să mă uit printr-o bageacă, spre a 
încerca să aflu cam ce treabă putea să fie acolo. 

Şi iacătă că arapii, care erau în număr de şapte şi se 
asemuiau cu nişte bivoli, o întâmpinară pe soţia mea cu 
înjurături înfricoşate şi o înşfăcară şi o tăbârciră la pământ 
şi o călcară în picioare cu lovituri atâta de cumplite, încât 
gândii că i-au frânt oasele şi că şi-a dat duhul. Ci ea, 
departe de a se arăta potopită de bătaia aceea cruntă, din 
care şi astăzi mai poartă urme pe umeri, pe pântece şi pe 
spinare, se mulțumea să le spună arapilor: 

— O, dragii mei, pe focul dragostei pe care vi-o port, mă 
jur vouă că am zăbovit oleacă în noaptea aceasta, numai din 
pricină că sultanul, soţul meu, jegosul acela, tuhăsoiul acela 
afurisit, a stat treaz până peste ceasul lui obişnuit. 
Altminteri, oare, aş fi aşteptat eu atâta până să viu şi să-mi 
bucur sufletul cu băutura desfătărilor voastre? 

Iar eu, văzând acestea, nu mai ştiam nici unde mă aflam, 
nici dacă nu eram cumva pradă vreunui vis cumplit. Şi îmi 
ziceam în cugetul meu: „Ya Allah! Nu am atins-o niciodată 
pe Roada-bradului nici măcar cu un trandafir! Au cum se 
face de îndură acuma asemenea lovituri, fără să moară?" Şi, 
pe când eu cugetam astfel, îi văzui pe arapi, domoliţi de 
rugăminţile de iertare ale soţiei mele, cum o dezbracă din 
creştet până în talpă, rupând hainele de pe ea şi 
smulgându-i giuvaierurile şi podoabele, pe urmă cum se 


reped peste ea, ca un singur ins, ca s-o potopească din 
toate părţile deodată. Iar ea, sub potopirea aceea, 
răspundea cu nişte suspine înfundate, cu nişte ochi albi şi 
cu gâfâituri. 

Eu atunci, neputând să îndur mai mult priveliştea, mă 
aruncai prin bageacă în mijlocul odăii şi, înşfăcând o 
măciucă dintre măciucile ce se găseau acolo, mă prile-juii 
de năuceala arapilor, care gândeau că o fi coborât peste ei 
vreun ginn şi tăbărâi asupră-le şi îi doborâi cu lovituri 
straşnice, bine alduite în capetele lor. Şi pe cinci dintre ei îi 
deznodai în felul acesta de deasupra soţiei mele şi îi dădui 
de-a berbeleacul drept în fundul iadului. Ceea ce văzând, 
ceilalţi doi arapi care mai rămăseseră se deznodară singuri 
de soţia mea şi îşi căutară izbăvirea în fugă. Ci izbutii să mai 
pun gabja pe unul şi, dintr-o lovitură, îl şi aşternui la 
picioarele mele; şi, cum nu era decât ameţit, luai o frânghie 
şi vrusei să-l leg de a nouă sute nouăsprezecea noapte 
mâini şi de picioare. Ci, pe când mă aplecam, soţia mea se 
repezi deodată pe la spate şi mă împinse cu atâta putere, 
de mă întinse jos. Atunci, arapul se folosi de prilejul acela 
spre a se scula şi a mi se aburca pe piept. Şi tocmai ridica 
măciuca spre-a isprăvi dintr-o lovitură treaba cu mine, când 
câinele meu cel credincios, ogarul acesta de culoarea 
sturzului, îi sări în beregată şi îl dobori la pământ, 
rostogolindu-se peste el. lar eu mă pri-lejuii numaidecât de 
clipita prielnică, spre a mă năpusti asupra potrivnicului meu 
şi, dintr-o răsucitură de mână, îi şi priponii mâinile şi 
picioarele. Pe urmă veni şi rândul Roadei-Bradului, s-o iau şi 
s-o leg, fără a rosti o vorbă, în vreme ce ochii mei scăpărau 
scântei. 

Sfârşind treaba, îl târâi pe arap afară din casă şi îl legai de 
coada calului. Pe urmă o luai pe soţia mea şi o pusei 
dinainte-mi în şa, de-a curmezişul, ca pe o desagă. Şi, urmat 
de ogarul care îmi scăpase viaţa, mă întorsei la sărai, unde 
cu chiar mâna mea îi tăiai capul arapului al cărui trup, târât 
tot lungul drumului, nu mai era de mult decât o zdreanţă 


vie şi dădui carnea lui câinelui s-o mănânce. Şi poruncii să i 
se pună la sare capul, care este chiar căpăţâna pe care, 
iacătă, o vezi aici pe tablaua aceasta, dinaintea Roadei- 
Bradului. Şi, drept orice osândă pentru soţia mea, 
dezmăţata, o pedepsii numai cu priveliştea zilnică a capului 
pe care il-am tăiat arapului, hăndrălăul ei. Şi-aşa cu ei cu 
amândoi. 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe cel de al şaptelea arap, care 
izbutise să fugă, acela nu se opri din alergătură până ce nu 
ajunse în ţările Sinnului şi Masinnului, unde domneşte 
sultanul Tammuz ben Camus. Şi, după un şir de sforării, 
ticălosul de arap izbuti să ajungă a se ascunde sub crivatul 
de fildeş al domniţei Mohra, fata sultanului Tammuz. Şi- 
acuma este sfetnicul ei de taină. Şi nimeni din sărai nu ştie 
că arapul se află sub crivatul domniţei. 

Şi iacătă, o, tinere, toată povestea mea cu această Roada- 
bradului. Şi-acesta-i rostul arapului cel negru, la ceasul de- 
acum sub crivatul de fildeş al fetei sultanului de la Sinn şi 
Masinn, domniţa Mohra, ucigaşa atâtor feciori de crai. 

Aşa îi grăi sultanul Chiparos, stăpânul cetăţii Wakak, 
tânărului beizadea Diamant. 

Pe urmă adăugă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute douăzecea noapte urmă: 

Aşa îi grăi sultanul Chiparos, stăpânul cetăţii Wakak, 
tânărului beizadea Diamant. Pe urmă adăugă: 

— De-acuma, după ce ai auzit ceea ce nici o făptură 
omenească nu ştie, întinde-ţi capul, care nu mai este al tău 
şi spală-te pe mâini de viaţă! 

Ci Diamant răspunse: 

— O, doamne al vremilor, ştiu că mi-e capu-n mâinile tale şi 
sunt gata să mă despărţesc de el fără prea multe păreri de 
rău. Insă până acuma nodul cel mai de seamă al poveştii 
tale nu este încă destul de lămurit, în mintea mea, întrucât 
încă nu ştiu pentru ce şi-a ales cel de-al şaptelea arap ca 


adăpost tocmai subpatul domniţei Mohra şi nu alt loc de pe 
pământ şi mai ales cum se face că domniţa s-a învoit să-l 
ţină în iatacul ei! Aşa că lămu-reşte-mă cum s-a petrecut 
lucrul; şi, de îndată ce am să aflu, îmi voi face spălările cele 
sfinte şi voi muri! 

Când auzi vorbele acestea ale lui Diamant, sultanul 
Chiparos rămase până peste poate de uluit. Întrucât nu a 
nouă sute douăzecea noapte se aştepta la o asemenea 
întrebare şi, de altminteri, niciodată nu-l mânase ispita să 
afle amănuntele pe care le cerea Diamant. Drept aceea, 
nevoind să arate că habar nu avea de o pricină atâta de 
însemnată, îi spuse tânărului beizadea: 

— O, călătorule, ceea ce mă întrebi acuma este ceva ce 
ţine de tainele puterii domneşti şi, dacă ţi le-aş dezvălui, aş 
trage asupra capului şi a împărăției mele cele mai grele 
năpaste. Pentru aceea, mai degrabă am să-ţi cruţ viaţa şi 
capul şi am să-ţi iert cutezanţa. Grăbeşte-te, aşadar, să pleci 
din sărai, până a nu mă desturna din hotărârea mea dea te 
lăsa să pleci slobod! 

Iar Diamant, care nu nădăjduia să scape atâta de lesne, 
sărută pământul dintre mâinile sultanului Chiparos şi, 
dumirit acuma despre toate câte voise să ştie, ieşi din sărai 
dând slavă lui Allah carele îi menise mântuirea. Şi se duse 
să-şi ia rămas-bun de la tânărul său prieten, Farah, 
copilandrul cel drăgălaş, care vărsă lacrimi la plecarea lui. 
Pe urmă se sui pe terasa casei şi arse un fir de păr din 
barba lui Simmurg. Şi numaidecât se dezlănţui o 
râăbufnitură ca de furtună, după care zburătorul se ivi 
dinainte-i. 

Şi, după ce îl întrebă ce voieşte, îl luă în spinare, îl trecu 
peste cele şapte oceane şi îl aduse cu dragoste şi 
bunăvoință la sălaşul său. Şi îl ţinu să se odihnească vreme 
de câteva zile. După care îl luă iar în spinare şi îl duse la 
domniţa Aziza cea dulce, în mijlocul trandafirilor ce-şi 
îngemănau bobocii. Şi Diamant o găsi pe dulceaţa aceea, 
care îi plângea lipsa şi suspina după întoarcerea lui, iar 


obrajii ei se făcuseră asemenea florii de rodie. Şi, când îl 
văzu că intră, însoţit de Al-Simmurg zburătorul, inima i se 
topi; şi fata se ridică de jos, tremurând precum căprioara 
când sare la chemarea căpriorului. lar Al-Simmurg 
zburătorul, ca să nu-i stânjenească, ieşi din sală, lăsându-i 
să se alinte în voie. lar când se întoarse, peste un ceas de 
vreme, îi găsi tot îmbrăţişaţi, strălucire cu strălucire. 

Iar Diamant, care îşi împlinise toate dorurile, îi spuse lui 
Al-Simmurg: 

— O, binefăcătorule al nostru, o, taică al uriaşilor şi 
cunună a lor, aş dori acuma de la tine să ne porţi până la 
Gamila, nepoata ta cea minunată, care mă aşteaptă pe 
chilimurile roşii ale dorului! 

Şi Al-Simmurg cel năzdrăvan îi luă pe amândoi, câte unul 
pe fiecare umăr şi îi duse, într-un răstimp cât să închizi şi 
iarăşi să deschizi un ochi, până Ia gingaşa Gamila, pe care o 
găsi cufundată în tristeţe, nemaiştiind nimica de făptura ei 
şi suspinând stihurile acestea: 

O, inima-mi, n-o alunga departe De chipul drag, pe care l- 
a-ndrăgit Narcisa ce se zbuciumă de moartei lar dacă tu nu 
te-ai beţivănit, Să nu-l cerţi pe cel care n-are parte Decât 
de-alinul unui vin coclit - Ci du-l în crâşmă iar, să-şi bea 
necazull. Of, nu mai poate inima-mi să scape De oştile ce şi- 
au pornit poghiazul, Stârnite de sub vajnicile-ţi pleoape! Şi 
nu mai ştiu să-mi răcoresc obrazul La nici un şipot, al 
niciunei ape! Mi-e haina toată un pojar de dor, O, frumuseţe 
scumpă, o, iubite, O, răule, o, fermecat fecior! De-atâta 
chin, de-atâtea lungi ispite, Supusă zac sub cruntul tău 
picior Gingaş ca iasomiile-nflorite! O, inima mea, ca un foc 
fierbinte, La vârsta fără minte-a tinereţii, Cât i-o fi scris să 
zacă-n chinuri sfinte Oftând de dorul dragostei şi-al vieţii, 
Sub jugu-n care pe vecie-o prinde Un fur de inimi, soare-al 
frumuseţii? 

A nouă sute douăzecea noapte iar Diamant, care nu uitase 
nicidecum câte datorin-te avea fată de mult-miloasa Gamila, 
cea care îl scosese din pielea lui de cerb şi îl slobozise din 


vrăjitoriile surorii ei, Latifa, fără a mai pune la socoteală 
darul acelor arme magiceşti, cu care îl împodobise, nu 
pregetă să-i dovedească fierbinte simţămintele sale de 
îndatorinţa. Şi, după revărsările de bucurie ale întâlnirii, o 
rugă pe sultana Aziza să-l lase un ceas cu Gamila, fără de 
martori. lar Aziza găsi cererea lui întemeiată şi împărţeala 
cinstită şi ieşi, împreună cu Al-Simmurg. lar când, peste un 
ceas de vreme, se întoarse, o găsi pe Gamila topită în 
braţele lui Diamant. 

Y atunci, Diamant, căruia îi plăcea să facă fiecare lucru la 
ceasul cuvenit, se răsuci înspre cele două soţii ale sale şi 
înspre Al-Simmurg şi le spuse: 

— Gândesc că este vremea să hotărâm şi rosturile 
domniţei Latifa, vrăjitori ţa, care este sora ta, ya Gamila şi 
fiica fratelui tău, o, taică al zburătorilor. 

Şi toţi răspunseră: 

— Nu avem nimica împotrivă! 

Pe urmă Al-Simmurg, la rugămintea lui Diamant, zbură 
până la nepoata sa, vrăjitoriţa Latifa, şi, dintr-o rotitură de 
mână, îi legă mâinile la spate şi o aduse dinaintea lui 
Diamant. lar tânărul cocon, luând seama la ea, zise: 

— Spre-a o judeca, să şedem aici roată şi să chibzuim 
asupra osândei. 

Iar după ce luară loc unii în faţa altora, Al-Simmurg îşi 
dete cu socoata, spunând: 

— Se cade ca, fără de şovăire, să izbăvim neamul omenesc 
de făcătoarea aceasta de rele. Eu socot că, fără a zăbovi, s-o 
spânzurăm cu capu-n jos şi pe urmă s-o tragem în ţeapă. 
Sau am mai putea, după spânzurare, să dăm carnea ei s-o 
mănânce vulturii şi păsările de pradă. 

Iar Diamant se întoarse înspre sultana Aziza şi îi ceru 
părerea. lar Aziza spuse: 

— Eu socot că ar fi mai bine să uităm greşelile ei faţă de 
soţul nostru, Diamant şi s-o iertăm, dată fiind bucuria 
noastră din ziua aceasta binecuvântată! 


Şi, la rându-i, Gamila fu de părere că se cădea a fi iertate 
păcatele surorii sale şi să i se ceară, în schimb, să le dea 
îndărăt înfăţişarea omenească tuturor flăcăilor pe care îi 
preschimbase în căpriori. Atunci, Diamant spuse: 

— Bine, iertarea şi slobozia să fie asupra ei! Şi îi aruncă 
năframa lui. Pe urmă zise: 

— Acuma ar trebui să mă lăsaţi cu ea vreme de un ceas! 

Y şi se învoiră numaidecât cu dorinţa lui. lar când se 
întoarseră în sală, o găsiră pe Latifa, iertată şi mulţumită, în 
braţele flăcăului. 

Şi, după ce Latifa îi întoarse la înfăţişarea lor dintâi pe 
domnişorii şi pe ceilalţi inşi pe care, cu vrăjitoriile ei, îi 
prefăcuse în căpriori şi când îi slobozi, după ce le dete să 
mănânce şi cu ce să se îmbrace, Al-Simmurg luă în spinare 
pe Diamant şi pe cele trei soţii ale lui şi îi duse, în scurt 
răstimp, până în cetatea sultanului Tammuz ben Camus, 
tatăl domniţei Mohra. Şi ridică nişte corturi anume pentru 
ei, la marginea cetăţii şi îi lăsă acolo să se odihnească 
oleacă, ducându-se chiar el, la rugămintea lui Diamant, în 
haremul în care se afla cadâna Creangă-de-Mărgean. Şi o 
vesti pe copilă de sosirea lui Diamant, pe care fata îl aştepta 
cu suspine şi cu inima potopită de dor. Şi nu îi fu greu s-o 
hotărască a se lăsa dusă de el la iubitul ei. Şi o aduse în 
cortul în care Diamant aţipise şi o lăsă singură cu el, 
luându-le pe celelalte trei soţii. lar Diamant, după 
revărsările de bucurie ale întoarcerii, ştiu să-i dovedească 
gingaşei Creangă-de-Mărgean că nu îşi uitase făgăduielile 
şi, atunci pe loc, îi grăi în graiul ce se cuvenea. lar ea se 
umplu de bucurie şi de mulţumire, iar cele trei soţii ale lui 
Diamant o găsiră tare dulce. 

A nouă sute douăzeci şi una noapte or, după ce toate 
treburile acestea de inimă fură încheiate astfel între 
Diamant şi cele patru soţii ale sale, flăcăul se gândi să-şi 
îndeplinească şi dorul cel mai mare, care îl făcuse să plece 
de acasă. Şi ieşi din cort şi porni singur înspre cetate şi 
ajunse pe locul meidanu-lui, dinaintea palatului domniţei 


Mohra, acolo unde spânzurau, cu miile, căpăţânile de 
crăişori şi de domni, unele purtându-şi cununile, iar altele 
goale de tot şi cu părul vânzolit. Şi se duse la tobă şi o vuvăi 
cu tărie, spre a da de ştire că stă gata să-i dea domniţei 
Mohra răspunsul pe care îl cerea de la peţitorii ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci şi una noapte 
urmă: spre a da de ştire că stă gata să-i dea domniţei 
Mohra răspunsul pe care îl cerea de la peţitorii ei. 

Şi pe dată străjerii îl duseră la sultanul Tammuz ben 
Camus, care îl cunoscu numaidecât pe flăcăul a cărui 
frumuseţe îl fermecase şi căruia îi spusese, întâia oară: 
„Cugetă vreme de trei zile şi întoarce-te apoi să ceri 
înfăţişarea care are să despărţească de trup preagingaşu-ţi 
cap.! 

Or, de data aceasta, îi făcu semn să se apropie şi îi zise: 

— O, fiul meu, Allah aibă-te în paza lui! Tot mai stă-ruieşti a 
voi să afli tainele şi să descâlceşti gândurile cele 
năstruşnice ale unei copile? 

lar Diamant spuse: 

— Iscusinţa ghicitului vine de la Allah, iar noi nu avem a ne 
îngâmfa de darurile lui Allah! Or, taina pe care fiica ta a 
ascuns-o în sipetul inimii sale şi la care cere dezlegarea, 
nimeni nu o cunoaşte. Ci eu am cheia. 

Iar sultanul spuse: 

— Păcat de tinereţile tale! lacătă că vii să-ţi speli mâinile 
de viaţa ta! 

Şi, cum nu mai nădăjduia să-l întoarne pe flăcău de la 
gândul cel amarnic, porunci robilor să dea de ştire stăpânei 
lor, Mohra, că un cocon străin a venit, cu gândul de-a fi 
primit de ea, spre-a încerca să-i dezlege smintelile. 

Şi numaidecât în sala de primire, după valul de mireasmă 
al pletelor îmbălsămate, intră fecioara domniţă cea cu 
legănări vrăjite, mult-norocita Mohra, pricina retezării 
atâtor vieţi, aceea la care nu te mai saturai să te uiţi, 


întocmai precum un dropicos nu se mai satură să bea din 
apa Eufratului şi pentru care mii de suflete se mistuiau ca 
fluturii în flacără. Şi, dintr-o aruncătură de ochi, îl cunoscu 
în Diamant pe santonul cel tânăr din grădină, flăcăul cu 
obraz de soare, cu trup vrăjitor, a cărui icoană îi tulburase 
atâta inima. Şi, ca urmare, rămase peste măsură de uluită; 
ci nu zăbovi a pricepe că fusese amăgită de santonul acela, 
care pierise deodată, fără a lăsa vreo urmă. Şi se mânie în 
sufletul ei şi îşi zise: „De data aceasta nu are să-mi mai 
scape." Şi, după ce şezu pe laviţa jeţului domnesc, alături 
de tată-său, îl privi pe flăcău în faţă, cu ochii înneguraţi şi îi 
spuse: 

— Toată lumea cunoaşte întrebarea! Răspunde! Care sunt 
legăturile dintre Roada-bradului şi Chiparos? 

lar Diamant grăi: 

— Răspunsul, o, domniţă, iacătă-l: legăturile dintre Roada- 
bradului şi Chiparos sunt rele. Întrucât Roada-bradului, 
care este soţia lui Chiparos, sultanul cetăţii Wakak, a găsit 
plată dreaptă pentru ceea ce a săvârşit. Şi sunt şi nişte 
arapi în povestea ei! 

La vorbele acestea ale lui Diamant, domniţa Mohra se 
îngălbeni de tot la chip, iar spaima îi umplu inima. Ci, 
stăpânindu-şi tulburarea, spuse: 

A nouă sute douăzeci şi una noapte 

— Vorbele tale nu sunt limpezi. Aşa că, numai după ce ai 
să-mi dai şi alte lămuriri, am să văd dacă ştii adevărul sau 
dacă minţi. 

Dacă văzu că domniţa Mohra nu vrea să se dea bătută faţă 
de ceea ce era vădit şi că se încăpăţânează să nu priceapă 
din jumătate de cuvânt, Diamant îi spuse: 

— O, domniţă, dacă vrei să-ţi povestesc mai pe larg, dând 
la o parte perdeaua care acoperă ceea ce se cade a fi 
acoperit, începe cu a-mi spune de la cine ai aflat lucrurile 
acestea, despre care o fată fecioară n-ar trebui să aibă nici 
habar! Întrucât nu este cu putinţă să nu ai aici pe careva a 


cărui venire a fost un prăpăd pentru toţi coconii de până la 
mine! 

Şi, rostind acestea, Diamant se întoarse înspre sultan şi 
spuse: 

— O, doamne al vremilor, nu se cade să mai rămâi 
neştiutor în ceea ce priveşte taina în care trăieşte cinstita-ţi 
fiică şi mă rog ţie să-i porunceşti a răspunde la întrebarea 
pe care i-am pus-o! 

Iar sultanul se întoarse înspre frumoasa Mohra şi îi făcu 
din ochi un semn care voia să zică: „Vorbeşte!“ Ci Mohra 
păstră tăcerea şi, în pofida semnelor înnoite ale tatălui său, 
nu voi nicidecum să-şi dezlege limba din nodul cu care o 
înnodase. 

Atunci, Diamant îl luă pe sultanul Tammuz de mâna şi, fără 
a rosti o vorbă, îl duse în odaia domniţei Mohra. Şi deodată 
se aplecă şi, dintr-o smucitură, ridică patul de fildeş al 
domniei. Şi iacătă că deodată sipetul tainei domniţei se 
sparse în ţăndări pe piatra truditorului, iar arapul, sfetnicul 
ei, se arătă ochilor tuturora, cu capul lui cel creţ. 

La priveliştea aceea, sultanul Tammuz şi toţi cei de faţă 
rămaseră cufundaţi în uluire; pe urmă, de ruşine, îşi 
acoperiră capetele, iar pielea li se umplu de asudare. Şi 
bătrânul sultan nu mai întrebă nimic, nevoind ca ocara lui 
să li se arate oamenilor de la curtea împărătească în toată 
deplinătatea ei. Şi, fără ca măcar să mai ceară alte lămuriri, 
o dete pe fiică-sa în mâinile lui Diamant, ca să facă din ea 
ce-o vrea. Şi adăugă: 

— Nu îţi cer, o, fiul meu, decât să te duci cât mai degrabă 
de aici, luând-o pe fata aceasta stricată, aşa ca să nu mai 
aud pomenindu-se de ea şi ochii mei să nu mai îndure 
vederea ei! 

Cât despre arap, apoi pe acela îl traseră în ţeapă. 

lar Diamant nu pregetă a da ascultare bătrânului sultan şi, 
luând-o pe domniţa pierită, o duse la corturile lui, legată de 
mâini şi de picioare şi îl rugă pe Al-Simmurg zburătorul să-l 
care, cu toate soțiile lui, până la poarta cetăţii tătâne-său, 


sultanul Şams-Şah. Lucru ce fu săvârşit pe dată. lar 
năzdrăvanul Al-Simmurg îşi luă atunci rămas-bun de la 
Diamant, fără a voi să-i primească mulţumirile. Şi, 
umflându-se, plecă în calea lui. Şi-atâta cu el! 

Cât despre sultanul Şams-Şah, tatăl lui Diamant, când 
ştirea întoarcerii fiului său mult-iubit ajunse până la el, 
seara amarului i se preschimbă în dimineaţă de bucurie, 
după ce, din pricina lipsei lui, făcuse din cei doi ochi ai săi o 
fântână. Şi ieşi în întâmpinarea fiului, pe când crăinicirea 
bunei vestiri se răspândea în toată cetatea, iar voioşia se 
ridica în toate casele. Şi se duse la el, tremurând de 
tulburare şi îl lipi pe beizadea de pieptul său şi îl sărută pe 
gură şi pe ochi şi plânse îndelung asupra lui, ţipând. lar 
Diamant, cu mâinile împreunate, se străduia să-i oprească 
plânsetele şi suspinele. Iar când, într-un sfârşit, bucuriile 
cele dintâi se mai potoliră oleacă şi când bătrânul sultan 
putu să grăiască, îi spuse fiului său, Diamant: 

— O, ochi şi lampă a casei părintelui tău. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A nouă sute douăzeci şi doua noapte dar când fu cea dea 
nouă sute douăzeci şi doua noapte Urmă: 

O, ochi şi lampă a casei părintelui tău, istoriseşte-mi cu de- 
amănuntul povestea călătoriei tale, ca să trăiesc cu gândul 
zilele lipsei tale celei jalnice. 

Şi Diamant îi istorisi bătrânului sultan Şams-$Şah toate câte 
i se întâmplaseră, de la început până la sfârşit. Da nu ar fi 
de nici un folos să le mai spunem şi noi încă o dată. Pe urmă 
i le înfăţişă, una câte una, pe cele patru soţii ale sale, iar la 
sfârşit o aduse dinainte-i pe domniţa Mohra, cea cu mâinile 
şi cu picioarele priponite. Şi îi spuse: 

— Acuma, 0, taică al meu, porunceşte tu în privinţa ei orice 
vei voi. 

Şi bătrânul sultan, pe care cel Preaînalt îl dăruise cu minte 
şi cu înţelepciune, gândi în sineşi că fiul său, în adâncul 
inimii lui, pesemne că o îndrăgise pe fetişcana aceea cruntă, 


pricină a morţii atâtor coconi frumoşi, de vreme ce pentru 
ea îndurase toate necazurile şi toate ostenelile. Şi îşi zise 
că, dacă ar judeca-o aspru, l-ar întrista, fără de nici o 
îndoială. Încât, după ce mai cugetă un răstimp, îi spuse: 

— O, nul meu, acela care, după multe cazne şi piedici, 
dobândeşte un mărgăritar fără de preţ, trebuie să-l 
păstreze cu grijă! De bună seamă, domniţa aceasta cu 
mintea năzdrăvană s-a făcut vinovată, în orbirea ei, de fapte 
nevrednice; ci se cuvine a le socoti ca fiind săvârşite din 
vrerea celui Preainalt. Şi dacă atâţia flăcăi au fost văduviţi 
de viaţă din vina ei, este pentru că aşa a scris în Cartea 
Ursitei acela carele scrie ursitele. Pe de altă parte, să nu 
uiţi, O, fiul meu, că această copilă s-a purtat faţă de tine cu 
multă gingăşie, atunci când te-ai strecurat ca santon în 
grădina ei. Şi-apoi ştii şi tu că mâna dorinţii nimănuia, fie 
arap, fie oricine-o fi de pe lume, nu s-a atins de roadă 
pomişorului făpturii ei şi că nimenea nu s-a bucurat de 
gustul mărului bărbiei sale, nici de fisticul buzelor ei. 

Iar Diamant fu înduioşat de vorbele acestei dulci rostiri, cu 
atâta mai mult cu cât preanorocitele cele cu gingaşe 
purtări, soțiile sale, sprijiniră cu încuviințarea lor judeţul 
sultanului, drept care, alegând o zi şi un ceas prielnic, 
flăcăul cel cu trup de soare se desfată cu luna aceea 
vicleană, asemănătoare cu şarpele de pe comori. Şi avu de 
la ea, ca şi de la celelate patru soţii legiuite ale sale, nişte 
copii minunaţi, ai căror paşi s-au dovedit tot atâtea fericiri 
şi care au avut de robi, ca şi părintele lor, Diamant cel 
Strălucit şi ca şi bunicul lor, Şams-Şah cel Măreţ, norocul şi 
fericirea. 

Şi-aceasta-i povestea craiului Diamant, cu toate 
năzdrăvăniile câte i s-au întâmplat. Încât, slavă aceluia 
carele a lăsat poveştile celor de demult ca învăţătură spre 
folosul celor de azi, pentru ca oamenii dăruiţi cu minte să 
înveţe înţelepciunea! 

Iar sultanul Şahriar, care ascultase povestea aceasta cu o 
luare-aminte adâncă, îi mulţumi întâia oară Şeherezadei, 


spunând: 

— Laudă ţie, o, gură de miere! M-ai făcut să uit gândurile 
cele amare! 

Pe urmă, deodată, obrazul i se înnegură. lar Şeherezada 
văzând aceasta, dete zor să spună: 

— Da, o, doamne al vremilor! Da ce este povestea aceasta 
pe lângă cele ce am să-ţi povestesc despre Dascălul lafurilor 
şi al perdafurilor? 

Iar sultanul Şahriar întrebă: 

— Cine este, o, Şeherezada, dascălul acela al lafurilor şi al 
perdafurilor, de care eu habar n-am? 


SFÂRŞIT