Anonim — 1001 De Nopti V14

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 14 


(Nopțile 923-971) 


CUPRINS: 

CÂTEVA NĂZDRĂVĂNII ŞI CÂTEVA PARIMII DE-ALE 
DASCĂLULUI LAFURILOR ŞI PERDAFURILOR.5 

POVESTEA CU COPILANDRA VRAJA INIMILOR, 
ISPRĂVNICEASA PĂSĂRILOR.29 

POVESTEA CU BAÎBARS ŞI CU ISPRAVNICII SĂI DE 
AGIE. 110 

Povestea istorisită de către cel dintâi ispravnic de agie. 1 
12 

Povestea istorisită de câtre cel de al doilea ispravnic de 


agie. 130 

Povestea istorisită de către cel de al treilea ispravnic de 
agie. 136 

Povestea istorisită de către cel de al patrulea ispravnic de 
agie. 150 

Povestea istorisită de către cel de al cincilea ispravnic de 
agie. 160 

Povestea istorisită de către cel de al şaselea ispravnic de 
agie. 174 

Povestea istorisită de câtre cel de al şaptelea ispravnic de 
agie. 192 

Povestea istorisită de către cel de al optulea ispravnic de 
agie. 194 

Povestea istorisită de către cel de al nouălea ispravnic de 
agie.208 

Povestea istorisită de către cel de al zecelea ispravnic de 
agie.216 


Povestea istorisită de către cel de al unsprezecelea 
ispravnic de agie.221 


Povestea istorisită de către cel de al doisprezecelea 
ispravnic de agie.227 

POVESTEA CU NĂZDRĂVANA RUJĂ DE MARE ŞI CU 
DOMNIȚA DIN CHINA.237 

POVESTEA CU SĂRAI LI A UNSĂ CU MIERE DE ALBINE 
ŞI AFURISITA DE NEVASTĂ A CAVAFULUI.261 


lar Şeherezada spuse: 

CÂTEVA NĂZDRĂVANII ŞI CÂTEVA PARIMII DE-ALE 
DASCĂLULUI LAFURILOR ŞI PERDAFURILOR. 

Se istoriseşte, o, doamne al vremurilor, în hrisoa-k1 vele 
înţelepţilor de demult şi în cărţile învăţaţilor şi se 
pomeneşte şi în poveşti, că în cetatea Cairo, leagăn al 
snoavelor şi al şotiilor, trăia un om cam tâmp la înfăţişare, 
dar care ascundea sub învelişul acela de ' j măscărici 
smintit o comoară fără seamăn de iscusinţă, de judecată, de 
deşteptăciune şi de înţelepciune, fără a mai pune la 
socoteală şi că, neîndoielnic, el era omul cel mai şugubăţ, 
cel mai ştiutor şi cel mai ghidici de pe vremile sale. Pe nume 
îl chema Goha, iar de meserie nu era chiar nimic nimica, 
măcar că din întâmplare îndeplinea slujba de propovăduitor 
pe la geamii. 

Or, într-o zi, prietenii săi îi spuseră: 

— O, Goha, au nu ţi-e ţie ruşine să-ţi treci viaţa în !'' >)» 
leneveală şi să nu te slujeşti de cele zece degete ale 
mâinilor tale decât ca să ţi le duci pline la gură? Şi nu socoţi 
că ar cam fi vremea să pui capăt vieţii de haimanalâc şi să 
te porţi şi tu la fel ca toată lumea? 

Or, la acestea, Goha nu răspunse nimic. Da într-o zi prinse 
o barză mare şi frumoasă, împodobită cu nişte aripi falnice 
cu care putea să zboare până sus, în slava cerului şi cu un 
cioc minunat, spaimă a păsăretului şi cu două tulpini de crin 
drept picioare. Şi, după ce o prinse, se sui pe terasa casei 
lui, de faţă aflându-se şi cei care îl certaseră, şi, cu un cuţit, 


îi tăie penele cefe falnice ale aripilor şi ciocul cel minunat şi 
picioarele cele frumoase şi atâta de subţiri, şi, împingând-o 
în gol cu piciorul, îi zise: „Zboară! Zboară!" Iar prietenii, 
mâniaţi, ţipară la el: 

— Bătu-te-ar Allah, o, Goha! Pentru ce ai săvârşit 
asemenea nebunie? 

Iar el le răspunse: 

— Barza asta mă necăjea şi îmi sta în ochi, întrucât nu era 
ca toate celelalte păsări. De-acuma am făcut-o să fie şi ea la 
fel ca toată lumea. 

Şi, într-o altă zi, Goha le spuse celor din Jurul său: 

— O, musulmanilor, şi voi toţi câţi vă aflaţi aici de faţă, au 
ştiţi voi pentru ce Allah Preaînaltul şi Darnicul - preamărit 
şi preacinstit fie El! 

— N-a dat aripi nici cămilei, nici elefantului? 

lar ei se puseră pe râs şi răspunseră: 

— Nu, pe Allah, habar n-avem, o, Goha! Da tu, căruia nici o 
ştiinţă şi nici o taină nu-ţi este ascunsă, grăbeşte de ne 
spune, ca să aflăm şi noi. 

Şi Goha le zise: 

— Păi să vă spun. Nu le-a dat pentru că, dacă elefantul ori 
cămila ar avea aripi, s-ar lăsa cu toată greutatea lor pe 
florile din grădinile voastre şi le-ar prăpădi. 

Şi, într-altă zi, un prieten de-al lui Goha veni să-i bată la 
uşă şi să-i spună: 

— O, Goha, în temeiul prieteniei noastre, împrumută-mi 
măgarul tău, întrucât am mare trebuinţă de el pentru un 
drum grabnic. 

Iar Goha, care nu prea avea multă încredere în prietenul 
acela, îi spuse: 

— Tare mi-ar plăcea să-ţi împrumut măgarul, însă nu mai 
este aici, l-am vândut. 

A nouă sute douăzeci şi doua noapte or, chiar în clipita 
aceea, măgarul începu să zbiere din staul, iar omul îl auzi 
cum zbiera de zor şi îi zise lui Goha: 

— Măgarul tău se află acolo! 


Goha atunci răspunse cu glas îmbufnat: 

— Ei na, pe Allah! lacătă acuma că dai crezare măgarului, 
da pe mine nu mă crezi! Du-te şi să nu te mai văd! 

lar altă dată, vecinul lui Goha veni la el ca să-l poftească la 
o masă, spunându-i: 

— Vino, o, Goha, să mănânci în casa mea. 

Şi Goha primi poftirea. lar când se aflară amândoi aşezaţi 
dinaintea tăvilor cu bucate, li se aduse o găină friptă. Şi 
Goha, după mai multe încercări de-a rupe din ea cu dinţii, 
până la urmă se lăsă păgubaş în ce priveşte găina aceea, 
care era o găină bătrână dintre găinile cele mai bătrâne şi 
care avea o carne tare ca pingeaua; şi se mărgini să soarbă 
oleacă din zeama în care fusese fiartă. După care se ridică, 
luă găina şi, aşezând-o înspre Mecca, se pregăti să-şi facă 
rugăciunea asupra ei. lar gazda, supărată foc, îi spuse: 

— Ce vrei să faci, o, păcătosule? Şi de când îşi fac 
musulmanii rugăciunile asupra găinilor? 

lar Goha răspunse: 

— O, taică, îţi faci năluci! Pasărea aceasta, asupra căreia 
vreau să-mi fac rugăciunea, nu este o pasăre! Pare numai a 
fi pasăre; întrucât, în fapt, este o sfântă femeie bătrână 
preschimbată în găină, ori poate că o fi vreun santon 
bătucit de ani. Întrucât a trecut prin foc şi focul nu s-a atins 
de ea! 

Altă dată plecase cu o caravană şi merindele erau pe 
sponci, iar foamea chervangiilor era năprasnică. In ce-l 
priveşte pe Goha, atâta îl chinuiau pântecele, încât ar fi 
înfulecat şi tainul cămilelor. Or, aşadar, după ce toată lumea 
şezu jos, la cel dintâi popas, ca să mănânce, Goha se purtă 
cu atâta sfiiciune şi chibzuinţă, încât îi minună pe tovarăşii 
săi. Şi cum ei îl tot îndemnau să-şi ia pâinea şi oul tare cei 
se cuvenea pe bună dreptate, Goha răspunse: 

— Nu, pe Allah! Mâncaţi voi şi fiţi mulţumiţi; mie mi-ar fi 
peste putinţă să mănânc singur o pâine întreagă şi un ou 
tare! Luaţi-vă, aşadar, pâinea şi oul tare care sunt partea 
voastră; pe urmă, dacă veţi binevoi, mi-aţi da şi mie câte o 


jumătate din pâinea şi din oul vostru; întrucât numai atâta 
încape în pântecele meu, care-i gingaş. 

Şi, într-o altă împrejurare, se duse la măcelar şi îi zise: 

— Astăzi am un praznic în casă! Aşa că dă-mi bucata cea 
mai bună de carne dintr-o oaie grasă. 

Şi măcelarul scoase tot muşchiul de pe spinarea oii, care 
atârna destul de greu şi i-l dete. lar Goha luă muşchiul şi-l 
duse nevesti-sii, spunând: 

— Fă-ne din muşchiul acesta minunat nişte frigărui cu 
ceapă. Şi drege-le straşnic pe gustul meu. 

Pe urmă plecă să dea o raită prin suk. 

Or, soţia se prilejui de lipsa lui Goha spre a găti în mare 
grabă muşchiul de oaie şi a-l mânca pe tot cu fratele ei, fără 
a mai lăsa nimic. lar atunci când se întoarse acasă, Goha 
simţi mireasma ispititoare a frigăruilor prăjite şi nările i se 
umflară şi pântecele îi tresări. Da când se aşeză dinaintea 
tablalei, nevasta îi aduse drept toată mâncarea o bucată de 
brânză grecească şi o pâine mucegăită. Cât despre chebap, 
nici urmă. Şi Goha, care nu se gândise decât la acel chebap, 
îi spuse nevesti-sii: 

— O, fiică a socrului meu, da chebapul? Când ai să mi-l 
aduci? 

lar ea răspunse: 

— Mila lui Allah fie asupra ta şi asupra chebapului! Pisica 
noastră l-a înfulecat pe tot, în vreme ce mă dusesem la 
umblătoare. 

A nouă sute douăzeci şi doua noapte atunci Goha, fără a 
scoate o vorbă, se sculă şi prinse pisica şi o cântări în 
cântarul bucătăriei. Şi văzu că pisica atârna cât şi muşchiul 
de oaie pe care îl adusese. Şi se întoarse înspre soţia lui şi îi 
zise: 

— O, pui de căţea, o, neruşinato! Dacă pisica aceasta din 
braţele mele a înfulecat carnea, unde-i greutatea pisicii? Iar 
dacă ceea ce ţin eu în braţe este pisica, unde este carnea? 

Şi, într-altă zi, soţia lui, având treabă la bucătărie, i-l dete 
în seamă pe fiul lor, care era sugaci, născut de trei luni şi îi 


spuse: 

— O, taică al lui Abdallah, ţine copilul şi leagănă-l, până 
isprăvesc cu tigaia. Pe urmă îl iau eu iarăşi. 

Şi Goha binevoi să-l ia pe copil în braţe, măcar că nu-i prea 
plăcea treaba asta. Or, taman atunci, copilul fu cuprins de 
nevoia de a se uşura şi îşi dete drumul pe caftanul cel nou al 
lui taică-său. lar Goha, până peste poate de necăjit, se grăbi 
să pună copilul jos pe podea; şi, în mânia sa, începu să se 
uşureze şi el la rându-i asupra lui. lar nevastă-sa, văzându-l 
ce face, se repezi la el, ţipând: 

— O, chip de catran, ce faci pe copil? Iar el îi răspunse: 

— Da ce, eşti oarbă? Nu vezi că numai mă uşurez pe el şi 
nu cum aş face cu plodul unor străini? Întrucât, cu 
adevărat, de s-ar fi uşurat pe mine plodul unor străini, şi nu 
chiar fiul meu, fără de nici o îndoială că mi-aş fi slobozit 
toate lăuntrurile în nasul lui. 

Şi, într-o seară, prietenii săi, aflându-se laolaltă, îi spuseră: 

— Ya Şi-Goha, tu, care te pricepi la ştiinţe şi eşti iscusit la 
astronomie, poţi să ne spui ce se întâmplă cu luna care a 
trecut pătrarul ei cel de pe urmă? 

Şi Goha răspunse: 

— Păi da pe voi ce v-or fi învăţat dascălii la şcoală, o, 
tovarăşilor? Pe Allah! Ori de câte ori luna ajunge la pătrarul 
ei din urmă este sfărâmată ca să se facă din ea stelele! 

Şi, într-altă zi, Goha se duse la unul dintre vecinii săi şi îi 
zise: > A. 

— Vecinul se ajută cu vecinul. Împrumută-mi şi mie cratiţa 
ta, că avem de gătit o căpăţână de oaie acasă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci şi treia noapte 
urmă: 

Împrumută-mi şi mie cratiţa ta, că avem de gătit o 
căpăţână de oaie acasă. 

Şi vecinul îi împrumută lui Goha cratiţa cerută. Şi se găti 
în ea mâncarea care se găti. Şi, a doua zi, Goha îi duse 


vecinului îndărăt cratiţa. Ci avu grijă să mai pună o cratiţă 
în ea, ceva mai mică. lar vecinul rămase tare nedumerit 
când îşi luă înapoi cratiţa, văzând ce plodise. Şi îi zise lui 
Goha: 

— Ya Şi-Goha, da ce este cu crăticioara pe care o văd în 
cratiţa mea? 

lar Goha spuse: 

— Nu ştiu, da aş zice că, pe cât se pare, cratiţa ta a fătat 
as'noapte. 

lar celălalt spuse: 

— Allahu akbar! Asta-i o dobândă de la mila lui Allah, prin 
mijlocirea ta, o, chip de bună-vestire! 

Şi puse cratiţa şi pe fiică-sa pe poliţa din bucătărie. Or, 
peste o vreme, Goha veni iarăşi la vecin şi îi zise: 

A nouă sute douăzeci şi treia noapte 

— De nu m-aş sfii să nu te stânjenesc, o, vecine, ţi-aş cere 
astăzi cratiţa şi pe fiică-sa pentru nişte treburi! 

Iar celălalt răspunse: 

— Cu tot dragul inimii, o, vecine. 

Şi îi dete cratiţa, cu cea mică înlăuntru. lar Goha le luă şi 
plecă. Şi trecură mai multe zile, rară ca Goha să dea 
îndărăt ceea ce împrumutase. lar vecinul se duse la el şi îi 
zise: 

— Ya Şi-Goha, nu că n-aş avea încredere în tine, de bună 
seamă, ci-i trebuinţă astăzi în casă de lucrurile acelea. 

Iar Goha întrebă: 

— Care lucruri, o, vecine? El spuse: 

— Cratiţa pe care ţi-am împrumutat-o şi care a făcut pui! 
lar Goha răspunse: 

— Aibă-o Allah întru mila sa! A murit. lar vecinul zise: 

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Cum, o, 
Goha? Cum poate să moară o cratiţă? 

lar Goha spuse: 

— 'Tot ce se naşte moare! De la Allah venim şi la El ne 
întoarcem! 


Şi, altă dată, un felah îi aduse ca plocon lui Goha o găină 
grasă. lar Goha puse să fie gătită şi îl pofti pe felah la masă. 
Şi mâncară găina şi rămaseră mulţumiţi. Or, peste o bucată 
de vreme, un alt felah veni să bată la uşa lui Goha şi ceru să 
fie găzduit. lar Goha îi deschise usa şi îi zise: 

— Fii binevenit, da cine eşti? Iar felahul răspunse: 

— Sunt vecinul celui care ţi-a adus în dar găina. Goha zise: 

— Pe capul şi pe ochii mei. 

Şi îl găzdui cu toată prietenia şi îi dete să mănânce, Şi nu-l 
lăsă să ducă lipsă de nimic. Şi omul plecă mulţumit. Şi, 
peste câteva zile, un alt felah veni şi bătu la uşă. Şi Goha 
întrebă: 

— Cine-i acolo? lar omul spuse: 

— Sunt vecinul vecinului celui care ţi-a dat în dar găina. Şi 
Goha spuse: 

— Nu avem nimica împotrivă. 

Şi îl pofti să intre şi să şadă dinaintea tablalei cu bucate. 
Ci, drept toată mâncarea şi toată băutura, îi puse dinainte o 
cratiţă cu apă caldă pe faţa căreia sticleau vreo câteva 
picăturele de grăsime. Iar felahul, văzând că nu mai vine 
nimic altceva, întrebă: 

— Ce este aceasta, o, preacinstită gazdă? Şi Goha 
răspunse: 

— Aceasta? Păi este sora sorii apei în care a fost fiartă 
găina. 

Şi, într-o zi, prietenii lui Goha, vrând să se veselească pe 
seama lui, se vorbiră să-l poftească să meargă cu ei la 
hammam. lar ei luaseră nişte ouă, fără ca Goha să ştie. Şi, 
după ce ajunseră la hammam şi după ce se dezbră-cară toţi, 
intrară cu Goha în odaia cu aburi şi spuseră: 

— Acuma-i vremea! Fiecare dintre noi are să se ouă un ou. 

Şi adăugară: 

— Acela care nu are să poată să se ouă, va avea de plătit 
preţul hammamului pentru toţi ceilalţi. 

Şi pe dată se lăsară toţi pe vine, cârâind care mai de care, 
cum fac găinile. Şi fiecare scoase la urmă un ou de subel. 


lar Goha, dacă văzu aşa, îşi flutură deodată moştenirea ce o 
avea de la tătâne-său şi, scoțând un strigăt de cocoş, se 
repezi la prietenii săi şi se pregăti să-i calce. Şi toţi săriră 
cu mare zor, ţipând ia el: 

— Ce vrei să faci, o, scârbavnicule? Iar Goha răspunse: 

A nouă sute douăzeci şi treia noapte 

— Păi voi nu pricepeţi? Pe viaţa mea, iacătă colea 
dinaintea mea nişte găini, şi, aflându-mă numai eu cocoş 
printre ele, este de datoria mea să le calc! 

La fel ni se mai povesteşte că Goha îşi făcuse obiceiul de a 
ieşi în fiecare dimineaţă dinaintea uşii casei sale > 

Şi de a-i face lui Allah următoarea rugă, zicând: „O, Mult- 
darnicule, îţi cer o sută de dinari de aur, niciunul mai mult, 
niciunul mai puţin, întrucât taman de atâţia am trebuinţă. 
Şi de-a fi, ca urmare a mărinimiei tale, să treacă peste sută 
măcar cu un dinar, ori de-o fi, ca urmare a nevredniciei 
mele, să lipsească şi numai un dinar din cei o sută pe care 
ţi-i cer, nu am să primesc darul!" 

Or, printre vecinii lui Goha era şi un ovrei îmbogăţit - 
bogăţia ne vine de la Allah! 

— Prin tot soiul de negustorii culpeşe - fir-ar el îngropat în 
focurile din cel de al cincilea iad! Şi ovreiul acela îl auzea în 
fiecare zi pe Goha cum îşi făcea rugăciunea cu glas tare 
dinaintea uşii. Şi gândi în sineşi: „Pe viaţa lui Ibrahim şi a lui 
Yacub! Am să fac încercarea cu aurul asupra lui Goha! Şi-o 
să văd răzvedit cum are să iasă din încercare." Şi > 

Luă o pungă plină cu nouăzeci şi nouă de dinari de aur 
nou-nouţi şi o aruncă de la fereastra lui la picioarele lui 
Goha, care îşi făcea rugăciunea obişnuită, stând în picioare 
dinaintea pragului casei sale. Şi Goha ridică de jos punga, 
pe când bogătanul îl pândea spre a vedea cam cum are să 
meargă treaba. Şi îl văzu pe Goha cum dezleagă băierile 
pungii, cum îşi goleşte dinarii în sân şi cum îi numără unul 
câte unul. Pe urmă îl auzi pe Goha care, văzând că lipseşte 
un dinar din cei o sută pe care îi ceruse, strigă ridicându-şi 
mâinile înspre Atoateziditorul: „O, Preadarnicule, lăudat să 


fii pentru binefacerile tale şi preamărit şi proslăvit! Ci darul 
nu este întreg; şi precum m-am juruit, nu pot să-l primesc 
aşa cum este." Şi adăugă: „Drept care am să-l fericesc pe 
evreul acesta, vecinul meu, care-i om sărac, împovărat cu o 
casă grea şi care-i o pildă de omenie". Şi, rostind acestea, 
luă punga şi o aruncă în lăuntrul casei îmbogăţitului. Pe 
urmă plecă în calea sa. 

Dacă văzu şi dacă auzi toate acestea, evreul rămase până 
peste poate de uimit şi îi zise: „Pe coarnele cele luminoase 
ale lui Mussa! Vecinul nostru Goha este un om plin de 
neprihană şi de bună-credinţă. Da eu tot nu mă pot rosti pe 
deplin în privinţa lui, decât dacă am să-i prubuluiesc şi cea 
de a doua parte a spuselor." Şi-a doua zi luă punga, puse în 
ea o sută de dinari şi încă unul şi o aruncă la picioarele lui 
Goha, în vreme ce musulmanul îşi făcea rugăciunea 
obişnuită dinaintea porţii. Şi Goha, care cam ştia de unde 
cădea punga, da care se prefăcea mai departe că ar crede 
în vreo minune a Celui Preaînalt, se aplecă şi culese darul. 
Şi, numărând pe neascuns gălbiorii, găsi că de data aceasta 
erau o sută şi unul. Atunci, ridicând mâinile înspre cer, zise: 
„Ya AJlah, dărnicia ta este fără de margini! lacătă că mi-ai 
dăruit ce ţi-am cerut cu toată credinţa, ba chiar ai binevoit 
să mergi până dincolo de dorinţa mea, dă-ruindu-mi mai 
mult decât nădăjduisem eu. Încât, ca să nu-ţi încalce 
bunătatea, primesc darul tău aşa cum este, măcar că în 
punga aceasta se află un dinar peste ceea ce îţi cerusem!" 

Şi, grăind aşa, puse punga la chimir şi îşi mai cam 
îndemnă picioarele să păşească unul înaintea celuilalt. 

Când ovreiul, care sta cu ochii holbaţi înspre uliţă, îl văzu 
pe Goha cum îşi pune punga la brâu şi cum pleacă liniştit, 
îngălbeni de tot la chip şi, de mânie, îşi simţi sufletul cum îi 
dă pe nas. Şi se repezi afară din casă şi dete fuga după 
Goha, strigându-i: 

— Aşteaptă, o, Goha, aşteaptă! 

Iar Goha se opri din drum şi, întorcându-se înspre 
negustor, îl întrebă: 


— Ce vrei, bre? 

A nouă sute douăzeci şi treia noapte acela răspunse: 

— Punga! Dă-mi punga îndărăt! lar Goha zise: 

— Să-ţi dau punga cea cu o sută şi unul de dinari pe care 
mi-a dăruit-o Allah? O, câine ce eşti, nu cumva ţi-or fi dospit 
azi-dimineaţă minţile în doască? Sau nu care cumva socoţi 
că sunt dator să ţi-o dau şi pe aceasta, aşa precum ţi-am 
dat-o pe cea de ieri? Dacă-i aşa, schimbă-ţi gândul! Întrucât 
pe cea de acum o primesc, ca nu cumva să-l supăr pe Cel 
Preaiînalt în mărinimia sa faţă de nevrednicul ele mine. Ştiu 
că în pungă este un dinar mai mult, da treaba aceasta nu 
păgubeşte pe nimeni. Aşa că ia-ţi valea! 

Şi înşfacă un ciomag noduros şi se făcu a-l lăsa să cadă cu 
toată greutatea pe capul negustorului. lar amărâtul de 
urmaş al lui Yacub fu nevoit să se întoarcă acasă cu mâinile 
goale şi cu nasul alungit pân' la picioare. 

Şi, într-altă zi, Şi-Goha îl asculta în geamie pe khatebul 
care rostea predica. Şi taman atunci khate-bul le lămurea 
ascultătorilor o judecată de-a Pravilei celei sfinte, spunând: 
„O, drept-credincioşilor, să ştiţi că dacă soţul îşi 
îndeplineşte, la căderea serii, datoria de soţ vrednic faţă de 
soţia sa, va fi răsplătit de către Atoateîmpărţitorul ca pentru 
jertfa unei oi. Dar dacă împreunarea pravilnicească are loc 
la vremea zilei, i se va socoti soţului cât slobozirea unui rob. 
lar dacă treaba se înfăptuieşte la miez de noapte, răsplata 
are să fie cât aceea dobândită cu jertfa unei cămile!" 

Or, întorcându-se acasă, Şi-Goha îi spuse şi soţiei sale 
vorbele acestea. Pe urmă se culcă lângă ea să doarmă. Ci 
femeia, simțindu-se cuprinsă de o mare ispită, îi spuse lui 
Goha: 

— Ia scoală-te, bre bărbate, ca să dobândim răsplata 
jertfei unei oi. 

lar Goha zise: 

— Prea bine. 

Şi făcu treaba şi se culcă. Ci, pe la miez de noapte, puica 
de căţea îşi simţi iarăşi lăuntrurile gata de jertfă şi îl trezi 


pe Goha, spunându-i: 

— Haide, bre bărbate, să îndeplinim amândoi dobânda 
jertfei unei cămile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci şi patra noapte 
urmă: 

Haide, bre bărbate, să îndeplinim amândoi dobânda jertfei 
unei cămile. 

Iar Goha se deşteptă, gemând, şi, cu ochii închişi pe 
jumătate, săvârşi treaba. Şi adormi la loc numaidecât. Ci, 
dis-de-dimineaţă, nevasta, năpădită iarăşi de cucernicie, îl 
trezi din somn pe Goha, zicându-i: 

— Repede, o, bărbate, scoală-te până nu răsare soarele, şi 
hai să facem amândoi ceea ce ne va aduce de la 
Atoateîmpărţitorul preţul hotărât pentru slobozenia unui 
rob! 

Ci, de data aceasta, Goha nu mai vroi să audă de nimic şi 
răspunse: 

— O, femeie, da ce robie-i mai rea decât aceea a unui 
bărbat care este silit să şi-l jertfească pe chiar copilul său? 
Lasă-l, dară, pe copil părintelui său şi slobozeş-te-mă până 
una alta pe mine, care sunt rob la tine. 

Şi, într-altă zi, într-o altă geamie, Şi-Goha îl asculta cu 
evlavie pe imamul care spunea: „O, drept-credincio-şilor, 
voi, aceia care le ocoliţi pe soțiile voastre, ca să vă ţineţi de 
cine ştie ce nădrăgei, să ştiţi că ori de câte oria nouă sute 
douăzeci şi patra noapte un drept-credincios îşi 
îndeplineşte cu soţia lui datoria casnică, Allah îi ridică un 
chioşc în rai." 

Şi Goha, întorcându-se acasă, îi spuse şi nevesti-sii vorfjele 
imamului, la taifasul lor, fără să le dea vreo luare-aminte. 
Da nevastă-sa, care nu lăsase să-i iasă pe-o ureche ceea ce-i 
intrase pe cealaltă, aşteptă să se culce copiii, apoi îi spuse 
lui Goha: 

— la nai să ridicăm un chioşc pe numele copiilor noştri! 


Şi Goha răspunse: 

— Nu am nimica împotrivă. 

Şi învârti mistria zidarului în lada cu mortar. Pe urmă se 
culcă. 

Ci, peste vreun ceas de vreme, soţia cea cu ochi nesăţioşi îl 
trezi pe Goha şi îi zise: 

— Uitasem că avem o fată de măritat, şi că trebuie să-şi 
aibă şi ea casa ei. Hai, dară, să-i zidim un chioşc. 

Şi Goha zise: 

— Eh, uallahi! Hai să jertfim copilul pentru fată! 

Şi îl băgă pe copilul cu pricina în leagănul care îl cerea. Pe 
urmă se întinse suflând greu pe salteaua lui şi adormi. 

Da pe la nămiezi de noapte, soţia îl trase de picior şi mai 
ceru un chioşc, pentru mama ei. Ci Goha strigă: 

— Bătu-i-ar Allah pe cerşetorii nesăţioşi! Au tu nu ştii, o, 
femeie cu ochi năuci, că Allah are să-şi curme dărnicia dacă 
avem să-l silim a ridica atâtea chioşcuri numai pentru noi? 

Şi îşi văzu de sforăit mai departe. 

Şi într-o zi ca toate zilele, o drept-credincioasă, dintre 
vecinele lui Şi-Goha, scăpă un vânt tocmai când îşi făcea 
rugăciunea şi cum nu mai păţise aşa ceva, nu-şi dădu seama 
dacă vântul cu pricina ieşise din ea, sau dacă nu cumva 
zgomotul auzit venise de la frecarea piciorului ei de dale, 
sau era vreun geamăt scos în timp ce se ruga, şi, 
frământată de remuşcări, se duse la Goha, pe care-l ştia 
priceput la legi, şi-i povesti păţania, cerân-du-i părerea. 

Goha, în loc de răspuns, trase un vânt puternic, după care 
o întrebă pe drept-credincioasă: 

— Aşa a fost zgomotul, mătuşă? Iar bătrâna răspunse: 

— Era ceva mai puternic! 

Goha trase atunci un nou vânt, mai puternic decât primul 
şi o întrebă iar: 

— Era cam asa? Şi ea răspunse: 

— Era şi mai puternic. Atunci Goha strigă: 

— Nu, pe Allah! Ăla n-a fost un vânt, a fost o furtună! Du-te 
în pace, o, Mamă a Vânturilor, dacă nu, din cauza efortului, 


o să dau drumul unei plăcinte! 

Şi, într-o zi, înfricoşătorul cuceritor tătar Timur-Lenk, 
şchiopul cu picior de fier, ajunse lângă cetatea în care 
locuia Şi-Goha. 

Iar locuitorii cetăţii se adunară şi, după ce rostiră o 
sumedenie de lafuri despre cum să facă spre a-l opri pe 
hanul tătarilor de-a le jefui cetatea, se învoiră a-l ruga pe 
Şi-Goha să-i scoată dintr-o încurcătură atâta de cruntă. Şi 
numaidecât Şi-Goha ceru să se aducă toată muselina câtă 
se afla în sukuri, şi îşi întocmi un turban mare cât o roată de 
car. Pe urmă încălecă pe măgar şi ieşi din cetate, să-l 
întâmpine pe Timur. Şi când ajunse dinain-te-i, tătarul luă 
seama la turbanul acela nemaipomenit şi îi zise lui Goha: 

— Ce-i cu turbanul acesta? lar Goha răspunse: 

— O, stăpâne al lumii, este fesul meu de noapte şi mă rog 
ție să mă ierţi că am venit dinaintea ta cu tichia de noapte, 
da într-o clipită am să-mi pun fesul de zi care a nouă sute 
douăzeci şi patra noapte vine pe urmă, încărcat într-o 
căruţă tocmită anume. 

Atunci Timur-Lenk, speriat de fesul nemăsurat al 
locuitorilor de acolo, nu mai intră în cetate. Şi, cuprins de 
dragoste faţă de Goha, îl opri la el şi îl întrebă: 

— Tu cine eşti? 

lar Goha răspunse: 

— Eu, aşa cum mă vezi, sunt idolul pământului! 

Iar Timur, care era de neam tătăresc, se afla înconjurat la 
ceasul acela de nişte tineri, cei mai frumoşi din norodul său 
şi care aveau, precum le şade celor din neamul lor, nişte 
ochi tare mici şi înguşti. Şi îi zise lui Goha, arătându-i pe 
copiii aceia: 

— Ei bine, o, idole al pământului, îi sunt pe plac copiii 
aceştia de colea? Iar frumuseţea lor îşi are seamăn pe 
lume? 

lar Goha zise: 

— Nu ţi-o spun ca să te supăr, o, stăpâne al lumii, da 
găsesc că aceşti copii au ochii prea mici şi, ca urmare, 


privirea lor este lipsită de gingăşie. 

lar Timur zise: 

— Asta-i altceva! Da, de vreme ce eşti idolul pământului, 
fă-mi hatârul de-a le face ochii mai mari! 

lar Goha răspunse: 

— O, doamne al meu, în ceea ce priveşte ochii feţei, numai 
unul Allah poate să-i facă mai mari; iar în puterea mea, ca 
idol al pământului, nu stă decât să le fac mai mare ochiul pe 
care îl au sub cingătoare! 

Iar Timur, auzind vorbele acestea, pricepu cu ce fel de 
soitariu avea de-a face şi se veseli de răspunsul lui şi îl tinu 
de-aci înainte pe lângă sine, ca măscărici obişnuit al iui. 

Şi, într-o zi, Timur, care nu era doar şchiop şi avea un 
picior de fier, da mai era şi chior şi până peste poate de 
urât, tăifăsuia ba despre una, ba despre alta cu Goha. Şi, 
estimp, bărbierul lui Timur veni şi, după ce îl rase pe cap, îi 
puse înainte o oglindă ca să se privească în ea. 

Şi Timur începu să plângă şi el cu amar şi să scoară un 
potop de suspine printre gemete; şi o ţinu aşa vreme de un 
ceas, ori de două, ori de trei. Încât Timur se oprise de mult 
din plâns, pe când Goha nu mai contenea să ofteze şi să se 
văicărească. Iar Timur, nedumerit, îi zise: 

— Ce ai? Eu, dacă am plâns, am plâns că m-am privit în 
oglinda bărbierului acestuia al pacostei şi m-am văzut urât 
într-adevăr. Dar tu pentru care pricină verşi atâtea lacrimi 
şi tot gemi atâta de jalnic? 

lar Goha răspunse: 

— Cu toată cinstirea pe care ţi-o port, o, doamne al nostru, 
tu te-ai privit o clipită în oglindă şi ţi-a fost destul ca să 
plângi vreme de două ceasuri! Ce-i de mirare atunci că 
robul tău, care te vede toată ziua, plânge mai mult decât 
tine? 

Iar Timur, la vorbele acestea, în loc să se supere, se puse 
pe-un râs de se răsturnă pe spate. 

Şi, într-altă zi, aflându-se la masă, Timur râgâia mereu 
drept în nasul lui Goha. Iar Goha se minună: 


— Hei, o, doamne al meu, râgâiala-i faptă de ruşine! Atunci 
Timur, mirat, spuse: 

— Râgâiala nu e socotită de ruşine în ţara noastră. lar 
Goha nu mai zise nimic; ci, pe la sfârşitul mesei, slobozi o 
vântuitură bolborosită. Atunci Timur, burzuluit, strigă: 

— O, pui de căţea, ce faci? Au nu ţi-e ruşine? lar Goha 
răspunse: 

— O, stăpâne al meu, în ţara noastră fapta aceasta nu e 
socotită ca ruşinoasă. Şi, întrucât ştiu că nu pricepi limba 
ţării noastre, nu m-am simţit stânjenit! 

Într-altă zi, într-o altă împrejurare, Goha ţinea locul 
khatebului, într-o geamie dintr-un sat vecin. Şi, după ce îşi 
sfârşi predica, le spuse celor ce-l ascultau legănând din cap: 

A nouă sute douăzeci şi cincea noapte 

— O, musulmanilor, vântul din satul vostru este întocmai ca 
şi cel din satul meu. 

Iar ei întrebară: 

— Cum asa? El răspunse: 

— Păi iată că mi-am pipăit ţâncul cel de la tătâne-meu, şi-l 
văd, ca şi în satul meu, tot cuminte şi aşezat. Salamalecul fie 
cu voi! Am plecat! 

Şi, într-altă zi, Goha predica în geamie; şi, în chip de 
încheiere, îşi ridică mâinile spre cer şi rosti: 

— Iţi mulţumim şi te proslăvim pentru milele tale, o, Allah 
Cel Adevărat şi Atotputernic, pentru că nu ne-ai pus fundul 
în palmă! 

Iar cei care îl ascultau, uimiţi de proslăvirea aceea, îl 
întrebară: 

— Ce vrei să spui cu această rugă ciudată, o, khate-bule? 

Iar Goha îi lămuri: 

— Păi da, pe Allah! Că dacă Atoatedătătorul ne-ar fi făcut 
să avem fundul în palmă, ne-am fi mânjit pe nas de mai bine 
de-o sută de ori pe zi. 

Şi, altă dată, tot aşa aflându-se în strană, luă cuvântul şi 
rosti: 


— O, musulmanilor, mărire lui Allah, carele nu ne-a pus 
dindărăt ceea ce ne-a fost pus dinainte! 

Iar ei întrebară: 

— Cum asa? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute douăzeci şi cincea noapte 
urmă: 

O, musulmanilor, mărire lui Allah, carele nu ne-a pus 
dindărăt ceea ce ne-a fost pus dinainte! Iar ei întrebară: 

— Cum aşa? EI spuse: 

— Întrucât dacă ceea ce avem dinainte ne-ar fi fost pusă 
dindărăt, fiecare am fi putut, fără de voie, să ajungem 
asemeni soţilor lui Loth, săvârşind ceea ce numai lui Loth i- 
a fost să-i fie menit. 

Şi, într-o zi, soţia lui Goha, fiind singură şi dezgolită de tot, 
se apucă să-şi mângâie fericirea cu ardoare, zicând: 

— O, comoara mea, de ce nu am eu două, sau trei, sau 
patru ca tine? Tu eşti izvorul plăcerilor mele şi îmi aduci şi 
atâtea câştiguri. 

Destinul a făcut ca Goha să sosească tocmai atunci acasă. 
Auzi acele cuvinte, şi văzând la ce se referea soţia ' lui când 
spunea acestea, îşi scoase şi el moştenirea din pantaloni şi, i 
se adresă plângând: 

— O, târâtură, o, codoaşă, câte nenorociri ai atras asupra 
capului meu! N-ai mai fi fost să fii! 

Şi, în altă zi, Goha pătrunse în via vecinului său şi se apucă 
să mănânce strugurii ca o vulpe, băgând ciorchinii întregi în 
gură şi scoţându-i fără nici un bob. Dar, iată că deodată 
apăru vecinul care, ameninţându-l cu bastonul, strigă la el: 

— Ce faci acolo, blestematule? Şi Goha îi răspunse: 

— Mă durea burta, şi am intrat aici ca să-mi desert ' 
pântecele. 

Şi celălalt îl întrebă: 

— Dacă-i adevărat, unde este ce-ai făcut? 


A nouă sute douăzeci şi cincea noapte goha se fâstăci 
pentru o clipă; dar, privind într-o parte şi în alta, ca să 
găsească ceva cu care să se justifice, îi arătă stăpânului viei 
o balegă de măgar, spunându-i: 

— Uite dovada! Şi omul îi zise: 

— Taci, mincinosule! De când ai devenit măgar? Goha îşi 
scoase pe dată zebbul, care era enorm şi zise: 

— De când Atoateîmpărţitorul m-a procopsit cu 
instrumentul ăsta nenorocit pe care-l vezi. 

Şi, într-o zi, pe când Goha se plimba pe malul râului, văzu 
o ceată de spălătorese care spălau rufe. Şi, observându-l, 
spălătoresele se apropiară de el şi-l învă-luiră ca un roi de 
albine. Şi, una dintre ele, ridicându-şi fustele, lăsă să i se 
vadă dedesubturile. Goha, văzând-o, îşi întoarse capul, 
spunând: 

— O, Protector al bunului simţ, mă refugiez în tine! 
Spălătoresele jignite, îi spuseră: 

— Ce, tăntălăule? Nu ştii cum se numeşte fericirea asta? 
El răspunse: 

— Ba, ştiu foarte bine, se numeşte Originea necazurilor 
mele! 

Dar ele strigară: 

— Nu-i adevărat! E Paradisul Săracului! 

Atunci Goha ceru voie să se dea puţin deoparte, şi-şi înfăşă 
odorul în turbanul său, ca într-un linţoliu şi se întoarse spre 
spălătoresele care-l întrebară: 

— Ce-i asta, o, Goha? El zise: 

— E un sărac mort care vrea să intre în paradisul de care 
vorbirăţi. 

Şi ele se tăvăliră de râs. In acelaşi timp, observară ceva 
care atârna afară din linţoliu şi care era punga enormă a lui 
Goha. 

Şi ele ziseră: 

— Bine, dar ce-i aia care atârnă sub mort, ca două ouă de 
struţ? 

El răspunse: 


— Sunt cei doi fii ai săracului, care au venit să-i viziteze 
mormântul! 

Odată, Goha se duse în ospeţie la sora soţiei lui. lar 
cumnată-sa îi zise: 

— Ya Şi-Goha, sunt nevoită să plec la hammam. Mă rog ţie 
să ai grijă de sugarul meu, în lipsa mea. 

Şi plecă. Atunci micuțul începu să scâncească şi să se 
smiorcăie. lar Goha, tare necăjit, se apucă să-l liniştească. 
aşa că scoase nişte rahat-locum de-al său şi i-l dete să-l 
molfăie; şi sugaciul nu zăbovi să adoarmă. lar când mama 
se întoarse şi când îl văzu pe copil adormit, îi mulţumi din 
suflet lui Goha, care îi spuse: 

— Pentru nimica, o, fiică a socrului meu! Întrucât dacă aş fi 
făcut şi cu tine la fel şi dacă ai fi gustat şi tu din leacul meu 
de nesomnie, ai fi adormit cu capu-naintea picioarelor. 

Şi, altă dată, pe când Goha tocmai se uşura la poarta unei 
moschei retrase, întâmplător, apăru un om care venise să se 
roage în moschee. Îl văzu pe Goha, care era foarte atent la 
treaba respectivă. Cuprins de dezgust, scuipă pe pământ, 
provocator. Şi, Goha, aruncându-şi privirea către el, spuse: 

— Mulţumeşte-i lui Allah! Că dacă n-aş fi avut în j mână o 
treabă atât de grabnică, te-aş fi învăţat eu să mai scuipi 
aici! 

Şi, altă dată, Goha şedea culcat în drum, în plin soare, într- 
o zi de arşiţă, ţinându-şi în mână clirono- 'j' mia. larun 
trecător îi zise: 

— Ruşine să-ţi fie, o, Goha! Ce faci acolo? lar Goha 
răspunse: 

A nouă sute douăzeci şi cincea noapte 

— Taci, bre şi nu-mi sta în calea vântului! Nu vezi că-mi 
vântur plodul ca să-l răcoresc? 

Şi, în altă zi, veni careva să-l întrebe pe Goha, pentru un 
sfat pravilnicesc: 

— Dacă imamul, în geamie, sloboade o vântuitură, ce 
trebuie să facă drept-credincioşii? 

lar Goha, fără a şovăi, răspunse: 


— Păi e limpede ce trebuie să facă, trebuie să răspundă! 

Şi, într-o zi, Goha şi nevastă-sa mergeau pe malul apei, la 
vremea de creştere a apelor. Şi deodată, la un pas greşit, 
femeia alunecă şi căzu în apă. Şi cum şuvoiul apei era tare 
năvalnic, o luă şi-o duse. lar Goha nu pregetă să sară în 
apă, spre a o pescui pe nevastă-sa; da în loc să urmeze 
curgerea apei, porni să-şi caute nevasta înspre izvor. lar 
lumea care se afla de faţă băgă de seamă isprava şi îi zise: 

— Ce cauţi, a Şi-Goha? El răspunse: 

— Hei, pe Allah! O caut pe fiica socrului meu, a căzut în 
apă! 

lar ei răspunseră: 

— Păi, o, Goha, şuvoiul trebuie s-o fi dus în jos şi tu o cauţi 
înspre susul apei! 

El spuse: 

— Ba deloc! Îmi cunosc eu nevasta mai bine decât voi! Are 
o fire atâta de potrivnică, încât sunt încredinţat dintru 
început că a luat-o în susul apei! 

Şi, în altă zi, fu adus în faţa lui Goha, pe când împlinea 
funcţia de cadiu, un om şi i se spuse: 

— Omul acesta a fost prins în mijlocul străzii pe cale să- 
ncalece o pisică. 

Şi cum existau mai mulţi martori, omul nu mai putu să 
tăgăduiască. 

Şi Goha îi zise: 

— Hai, vorbeşte! Dacă-mi spui adevărul, vei dobândi mila 
lui Allah! Spune-mi ce ţi-a venit să încaleci o pisică? 

Şi omul răspunse: 

— Pe Allah! O, stăpâne al nostru, cadiule, am făcut ceea ce 
ştii, la poarta plăcerii şi am forţat poarta ţinând labele 
bestiei în palmele mele şi capul între genunchii mei! Şi cum 
treaba a mers prima dată, am avut chef să mai fac încă o 
dată! Mărturisesc că am greşit, o, stăpâne, cadiule! 

Dar Goha strigă: 

— Minţi, pui de căţea! Că eu am încercat de peste treizeci 
de ori să fac ce spui tu şi n-am reuşit niciodată! 


Şi puse să fie ciomăgit. 

Într-o altă zi, pe când Goha se afla în ospeţie la ca-diul 
cetăţii, veniră doi pricinaşi şi spuseră: 

— O, doamne cadiule, casele noastre sunt atâta de 
apropiate, încât stau lipite una de alta. Or, în noaptea 
aceasta, un câine a venit şi şi-a lăsat murdăria între cele 
două uşi ale noastre, taman la mijloc. Şi am venit la tine ca 
să ne spui în seama cui se cade grija de a curăța treaba. 

Iar cadiul se răsuci înspre Goha şi îi zise cu glas 
zeflemitor: 

— Las la judeţul tău grija cercetării acestei pricini şi grija 
hotărârii. 

Iar Goha se răsuci înspre cei doi împricinaţi şi îi grăi unuia 
dintre ei: 

— Ia să vedem, bre, isprava este întrucâtva mai aproape 
de usa ta? 

Acela răspunse: 

— Ca să spun drept, treaba se află chiar la mijloc! lar 
Goha îl întrebă pe cel de al doilea: 

— Aşa este, ori mai degrabă treaba se află mai înspre 
partea ta? 

A nouă sute douăzeci şi şasea noapte omul răspunse: 

— Minciuna este un păcat! Treaba se află chiar la mijloc 
între noi doi, în uliţă. 

Atunci Goha, în chip de judeţ, spuse: 

— Pricina-i lămurită! Grija aceasta nu vă priveşte nici pe 
unul, nici pe altul, ci pe acela ce are în seamă, ca slujbă a 
lui, curăţenia uliţelor; şi acela-i stăpânul nostru cadiul. 

Şi, într-o zi, copilul lui Goha, care avea pe atunci vreo 
patru anişori, se afla cu părintele său la nişte vecini, la un 
praznic. Acolo i se arătă o pătlăgea vânătă, tare frumoasă şi 
fu întrebat: 

— Ce e asta? 

Iar ţâncul răspunse: 

— Este un viţeluş care încă n-a făcut ochi! 

Şi toată lumea se puse pe râs, în vreme ce Goha strigă: 


— Pe Allah! Nu eu l-am învăţat una ca asta! 

Şi, în sfârşit, într-o altă zi, Goha, bântuit de nişte doruri 
grele, scoase în vânt copilul de la tătâne-său. Or, din 
întâmplare, o albină veni şi poposi pe creştetul său. 

Iar Goha se umflă în piept, strigând. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute douăzeci şi şasea noapte 
urmă: 

Iar Goha se umflă în piept, strigând: 

— Pe Allah! Tu ştii ce este bun, o, muscă! Întrucât iacătă o 
floare vrednică de-a fi aleasă dintre toate florile spre a face 
miere! 

— Şiacestea-s, o, mult-norocitule sultan, urmă 
Şeherezada, numai câteva dintre multele zicale, vorbe, 
năzbâtii şi parimii ale dascălului lafurilor şi perdafurilor, 
mult-plăcutul şi neuitatul Şi-Goha - fie-i mila lui Allah 
asupra-i şi mântuirea! Şi rămâie-i pomenirea pururea vie 
până la Ziua de Apoi! 

Iar sultanul Şahriar zise: 

— Poznele astea ale lui Goha m-au făcut să-mi uit de grijile 
cele grele, Şeherezada! 

lar micuța Doniazada strigă: 

— O, surioară, ce dulci şi ce gustoase şi ce proaspete sunt 
vorbele tale! 

lar Şeherezada zise: 

— Da ce sunt acestea faţă de Povestea cu copilandra Vraja 
Inimilor, isprăvniceasa păsărilori iar sultanul Şahriar strigă: 

— Pe Allah! O, Şeherezada, cunosc şi eu destule copilandre 
şi am văzut încă şi mai multe; da nu ţin minte deloc un 
nume ca acela! Cine este, aşadar, Vraja Inimilor şi cum este 
ea isprăvniceasa păsărilor? 

lar Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU COPILANDRA vRAJA INIMILOR, 
ISPRĂVNICEASA PĂSĂRILOR fwl i s-a izvodit, mult- 
norocitule sultan, că la Bagdad, Ib”] cetatea păcii şi sălaşul 


tuturor bucuriilor, cuib al desfătărilor şi grădină a minţii, 
califul Harun Al-Raşid, imam al Domnului peste trei lumi şi 
emir al drept-credincioşilor, avea ca tovarăş de pahar şi ca 
prieten de inimă, printre apropiații şi soţii săi de zaiafet, pe 
acela ale cărui degete mânuiau cântecul, ale cărui mâini 
erau iubitele lăutelor şi al cărui glas le era pildă 
privighetorilor, pe cântăreţul domn al cântăreților şi 
minune a cântării de pe vremile lui, pe vrăjitul lăutar Isac 
Al-Nadim, din Mossul. Iar califul, care îl îndrăgise cu o 
dragoste până peste poate, îi dăruise ca adăpost saraiul cel 
mai frumos şi cel mai ales dintre saraiurile sale. Şi acolo 
Isac avea ca sarcină şi ca slujbă să le deprindă cu 
meşteşugul cântării şi cu ghiersul pe copilele cele mai 
înzestrate dintre cele ce erau cumpărate de la sukurile de 
roabe şi de prin târgurile lumii, pentru haremul califului. Şi, 
de îndată ce vreuna se dovedea mai presus de soaţele sale 
şi le întrecea în măiestria cântării, a lăutei ori a cobzei, Isac 
o ducea dinaintea califului şi o punea să cânte şi să joace în 
faţa lui. Şi, dacă fata îi era califului pe plac, era primită pe 
dată în haremul acestuia. lar dacă nu îi era chiar pe plac, 
fata se întorcea la locul ei printre ucenicele din saraiul lui 
Isac. 

Or, într-o bună zi, emirul drept-credincioşilor, simţindu-şi 
pieptul apăsat, trimise după vizirul său cel mare, Giafar 
barmakidul şi după Isac, tovarăşul de pahar şi după 
Massrur, purtătorul spadei răzbunării. lar când aceştia se 
aflară dinainte-i, le porunci să se străvestească, întocmai 
precum avea să facă şi el. Şi, străvestiţi aşa, păreau 
asemenea unei cete obişnuite de oameni de rând. Iar Al- 
Fazl, fratele lui Giafar şi Yunus, cel priceput la meşteşugul 
poveştilor, li se alăturară şi ei, tot aşa străvestiţi. Şi ieşiră cu 
toţii din sărai fără a fi ') băgaţi de seamă şi ajunseră la apa 
Tigrului şi chemară un caicgiu şi îi cerură să-i ducă până în 
mahalaua Al-Taf din Bagdad. Iar acolo coborâră pe uscat şi 
porniră la noroc pe drumul întâlnirilor nepregătite şi al 
întâmplărilor negândite. 


Şi, cum mergeau aşa pălăvrăgind şi râzând, văzură venind 
înspre ei un moşneag cu barba albă şi cu chipul preacinstit, 
care se temeni dinaintea lui Isac şi îi sărută dreapta. Iar 
Isac îl cunoscu a fi unul dintre cei ce ros-tuiau copii şi copile 
pentru saraiul califului. Şi chiar de şeicul acela se slujea 
Isac ori de câte ori dorea vreo ceată proaspătă de şcolari la 
şcoala lui de muzică. 

Or, îndată după ce şeicul îl întâmpină astfel pe Isac, fără a- 
i da prin gând că soţii lui Isac ar fi emirul drept- 
credincioşilor şi vizirul său Giafar şi prietenii săi, îşi ceru 
adâncă iertăciune că îl supără şi că îi tulbură preumblarea 
şi adăugă: 

— O, stăpâne al meu, de multă vreme vroiam să te văd. Ba 
mă şi hotărâsem să vin la tine la sărai. Da, de vreme ce 
Allah mă scoase astăzi în calea milei tale, am să-ţi spun 
numaidecât ce-mi munceşte cugetul. 

Iar Isac întrebă: 

— Şi despre ce este vorba, o, preacinstite? Şi cu ce aş 
putea să te ajut? 

lar neguţătorul de robi răspunse: 

— Iacătă. Am, la ceasul de fată, în oborul de robi, oa nouă 
sute douăzeci şi şasea noapte copilă tare iscusită la 
cântarea din alăută şi care nu are să zăbovească, atâta-i de 
bine dăruită, să ajungă a face cinste şcolii tale; întrucât fata 
aceea s-ar pricepe mai bine decât oricare să soarbă 
învăţătura ta cea minunată. Şi cum, pe deasupra, gingăşia-i 
este ca o împlinire a darurilor minţii, mă gândeam că n-ai să 
pregeţi a-ţi repezi asupra-i o aruncătură de ochi. Şi dacă 
are să-ţi placă, totul are să fie bine şi frumos. De nu, am s-o 
vând vreunui neguţător şi nu are să-mi mai rămână decât 
să-mi cer încă o dată iertăciune pentru osteneala pricinuită 
ţie şi acestor preacinstite feţe, prietenii tăi. 

La vorbele acestea ale bătrânului neguţător de robi, Isac îl 
cercetă pe calif dintr-o aruncătură repede de ochi şi 
răspunse: 


— O, taică, ia-o aşadar înaintea noastră înspre oborul de 
robi şi dă-i de ştire copilei să fie gata de-a fi văzută şi auzită 
de noi toţi. Întrucât au să mă însoţească şi prietenii mei. 

lar şeicul răspunse că ascultă şi că se supune şi pieri 
zorind pasul, în vreme ce califul şi soţii săi, călăuziţi de Isac 
care ştia drumul, porniră agale înspre oborul de robi. 

Or, măcar că întâmplarea nu se arăta a fi nimic altceva 
decât o treabă de rând, ei o primiră totuşi cu inimă voioasă, 
aşa cum un pescar pe malul mării primeşte norocul, oricât 
de neînsemnat ar fi, pe care Allah i l-a scris întru întâia 
aruncătură de năvod. Şi văzură, când se apropiară de 
oborul de robi, o clădire cu ziduri înalte şi largă, care ar fi 
putut să adăpostească în voie toate noroadele din pustie. Şi 
trecură pragul şi intrară într-o sală mare, menită vânzărilor 
şi cumpărărilor şi mărginită de laviţe pe care şedeau 
cumpărătorii. Şi şezură şi ei pe laviţele acelea, în vreme ce 
bătrânul, care ajunsese înaintea for, plecă s-o aducă pe 
copilă. 

Iar pentru ea se pregătise chiar în mijlocul sălii un fel de 
jeţ din lemn de preţ şi acoperit cu un chilim chindisit de la 
Ionia, iar la picioarele lui se afla o alăută de la Damasc cu 
strunele de argint şi de aur. 

Şi, deodată, copila cea aşteptată intră în sală, gingaşă ca o 
creangă când se leagănă. Şi şezu în jeţul pregătit, 
temenindu-se dinaintea celor ce veniră s-o vadă. Şi fu 
asemenea soarelui când străluceşte în slava cerului la 
nămiază. Şi, măcar că mâinile-i tremurau oleacă, apucă 
lăuta, o sprijini pe piept cum face o soră cu frăţiorul ei şi o 
sili să scoată un pestref ce vrăji minţile. Şi numaidecât după 
aceea pişcă pe un alt rost strunele cele supuse şi cântă 
stihurile acestea ale poetului: 

Suspină, tu, o, blândă dimineaţă, Că poate vreun suspin 
de-al tău cumva se va răzni spre ţara ce răsfaţă şi 
dragostea şi fericirea meal şi du bineţea mea înmiresmată 
spre cei cu care mi-a fost bine-odată. 


Şi spune celui drag că i-am lăsat şi inima-mi şi gândul 
chezăşie a unui dor mereu nealintat! 

Că dragostea mea e cu mult mai mare decât orice iubire 
de sub soare. 

Şi spune-i că mi-a săgetat de moarte şi inima şi ochii 
amândoi. 

Ci dorul meu de el nu se desparte şi-lport în suflet ca pe 
un altoi pe care-l simt adânc în piept cum creşte, Sfânt 
mugur înflorindfără nădejde. 

În fiecare noapte gândul meu, Gonind pe drumuri arse de 
iubire Şi tresărindu-mi pleoapele mereu, A nouă sute 
douăzeci şi şaptea noapte a dezvăţat mult-trista mea privire 
Să se supună somnului ei dulce, Atunci când vine ceasul să 
se culce. 

Când fata sfârşi de cântat stihurile acestea, califul nu se 
putu opri să nu strige: 

— Maşallah asupra glasului tău şi asupra măiestriei tale, o, 
binecuvântato! Ai strălucit, într-adevăr. 

Ci, deodată, îşi aduse aminte de străvestia lui, şi nu 

) ] > mai rosti o vorbă, de frică să nu se dea în vileag. Iar 
Isac la rându-i luă cuvântul spre-a o firitisi pe fată. Da nici 
nu apucă el să deschidă gura bine, că fetişcana cea dulce- 
cântătoare se şi sculă grabnic de pe scaunul ei şi veni la el 
şi îi sărută mâna cuviincios, spunând: 

— O, stăpâne al meu, mâinile înţepenesc dinaintea ta, iar 
la vederea ta limbile tac şi limbuţia, măsurân-du-se cu tine, 
amuţeşte. Şi numai tu poţi să fii, în ceea ce mă priveşte, 
dezlegătorul vălului. 

Şi îi spuse vorbele acestea, în vreme ce ochii îi lăcrimau. 
Văzând acestea, Isac, tare uluit şi tulburat, o întrebă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute douăzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Văzând acestea, Isac, tare uluit şi tulburat, o întrebă: 


— O, preascumpă copilă, pentru ce ţi se mohorăşte sufletul 
şi îţi face ochii să plângă? Şi cine eşti, o, tu cea pe care nu 
te cunosc? 

Iar ea lăsă ochii în jos fără a răspunde şi Isac înţelese că 
fata nu vroia să vorbească de faţă cu toată lumea. Şi, după 
ce îl întrebă din privire pe califul nedumerit, trase perdeaua 
care putea s-o despartă pe roabă de târgul de cumpărători 
şi spuse cu dulceaţă: 

— Poate că acuma ai să vrei a grăi în toată voia şi 
slobozenia. 

Şi, de cum se văzu singură cu Isac, fata îşi săltă iaş-macul 
de pe faţă cu o mişcare plină de gingăşie şi se ivi tot ceea ce 
era ea cu adevărat, numai frumuseţe, albă ca luna plină, cu 
câte un cârlionţ negru pe fiecare tâmplă, cu un nas drept şi 
strălucitor ca sideful cel străveziu, cu o gură tăiată din 
carnea rodiilor coapte şi cu o bărbie însemnată cu o 
gropiţă. Şi, pe chipul cel frumos, lăsat fără de văl, se 
dealungeau doi ochi mari şi negri sub arcul de două ori 
scris al sprâncenelor, cele care parcă stau să treacă până 
dincolo de tâmple. 

Iar Isac, după ce se uită la ea o clipă fără a rosti nimic, îi 
spuse apoi încă şi mai dulce: 

— Vorbeşte, o, copilo, cu toată încrederea. 

Ea atunci grăi cu un glas ca şoapta apei de izvor: - 
Aşteptarea cea lungă şi zbuciumul clin sufletul meu m-au 
urâţit întru totul, o, stăpâne al meu; iar lacrimile pe care le- 
am vărsat mi-au spălat obrajii de frăgezimea lor. Şi niciunul 
dintre trandafirii de altădată nu mai înfloreşte pe ei. 

Iar Isac zâmbi şi zise, curmându-i vorba: 

— Da de când, o, copilo, înfloresc trandafirii pe faţa lunei 
pline? Şi pentru ce încerci, cu vorbele acestea ale tale, să-ţi 
ponegreşti frumuseţea? 

Ea răspunse: 

— La ce-ar putea să nădăjduiască o frumuseţe care până 
acuma nu a ars decât numai pentru sine? O, doamne al 
meu, de luni în sir îmi treceau zilele în oborul acesta de 


robi, pe când mă străduiam la fiecare mezat să născocesc 
tot altă pricină ca să nu fiu vândută; întrucât îţi tot 
aşteptam venirea, ca să intru la şcoala ta de cântăreţi, 
despre care a ajuns faima până şi în câmpiile din ţara mea. 

A nouă sute douăzeci şi şaptea noapte şi, pe când fata 
vorbea astfel, veni neguţătorul, stăpânul ei. Şi Isac îl 
întrebă: 

— Ce preţ vrei pe copilă? Şi, mai întâi, cum o cheamă? Iar 
şeicul răspunse: 

— In ceea ce priveşte numele ei, o, stăpâne al meu, noi îi 
spunem Tohfat Al-Kulub, Vraja Inimilor! Întrucât chiar că 
nici un alt nume nu i s-ar potrivi mai bine. În ceea ce 
priveşte preţul, trebuie să-ţi spun că a fost deseori dezbătut 
între mine şi muşteriii cei bogaţi care s-au înfăţişat rând pe 
rând, ispitiţi de ochii ei. Şi este pe puţin de zece mii de 
dinari. Şi sunt dator să adaug, ca să ştii, că numai ea până 
acuma i-a oprit pe cumpărători să urce mai sus preţul, 
întrucât ori de câte ori, la rugăminţile ei, o lăsam să vadă 
chipul celui ce venea s-o cumpere, îmi răspundea, ştiind că 
nu am s-o vând fără învoirea ei: „Acesta nu-mi place pentru 
cutare sau cutare pricină, iar cu cestălaltul nu am să ajung 
niciodată să mă îngăduiesc, din cutare sau cutare pricină!" 
Şi, în felul acesta, a ajuns să-i alunge de-a binelea de la ea 
pe toţi cumpărătorii obişnuiţi şi să-i lehămeţească pe 
străini. Întrucât toţi ajunseseră să ştie de la început că fata 
are să bage de seamă la el vreo meteahnă grea ori vreun 
cusur; şi nimeni nu mai cuteza să-i înfrunte cârtelile 
supărătoare. Drept care cinstea mă sileşte să nu-ţi cer, ca 
preţ pentru roaba aceasta copilandră, decât numai zece mii 
de dinari: preţ care de-abia dacă îmi scoate cheltuielile. 

Iar Isac zâmbi şi zise: 

— O, şeicule, mai pune încă de două ori zece mii de dinari 
la cei pe care îi ceri şi poate că aşa fata va ajunge la preţul 
cuvenit. 

Şi, după ce spuse acestea dinaintea neguţătorului uluit, 
adăugă: 


— S-o duci chiar astăzi pe fată la mine acasă, spre a ţi se 
plăti preţul hotărât între noi. 

Şi îl lăsă, după ce îi zâmbi copilei tulburate şi se duse la 
calif şi la ceilalţi care îl însoțeau pe calif. Şi îi găsi până 
peste poate de nerăbdători şi le istorisi, fără a le tăinui nici 
un amănunt, tot ceea ce se petrecuse. Şi toţi laolaltă ieşiră 
din oborul de robi, spre a-şi vedea de plimbare, după 
toanele întâmplării. 

În ceea ce o priveşte pe copila Vraja Inimilor, bătrânul 
şeic, stăpânul ei, se grăbi s-o ducă pe clipă de dată la 
saraiul lui Isac şi să-şi primească cei treizeci de mii de 
dinari ce-i fuseseră hotărâți drept preţ de cumpărare. Pe 
urmă plecă la rosturile lui. 

Atunci copiliţele roabe din casă se strânseră în jurul ei şi o 
duseră la hammam unde o scăldară desfătător, şi o 
îmbrăcară, o pieptănară şi o împodobiră cu odoare de toate 
felurile, cu salbe şi cu inele şi cu lănţuguri la mâini şi la 
picioare şi cu vâlnice chindisite cu zarafir şi cu pieptar de 
argint. lar dulcea gălbeneală de pe chipu-i luminos şi luciu 
era ca a lunii la vremea Ramadanului deasupra unei grădini 
împărăteşti. 

Când stăpânu-său Isac o văzu pe copilandra Vraja Inimilor 
cu înfăţişarea ei cea nouă, mai tulburată şi mai fâstâcită ca 
o mireasă în noaptea nunţii, se firitisi pentru cumpărătura 
pe care o făcuse şi îşi zise în sineşi: „Pe Allah! După ce 
copila aceasta are să înveţe un şir de zile la scoală mea, şi 
are să se mai desăvârşească la meşteşugul lăutei şi al 
cântării şi după ce, ca urmare a mulţumirii inimii ei, are să- 
şi capete iarăşi pe deplin frumuseţea-i firească, are să fie o 
dobândă de nepreţuit pentru haremul califului: întrucât 
chiar că fetişcana aceasta nu e o urmaşă de-a lui Adam, ci-i 
chiar o hurie de viţă aleasă. 

Şi dete poruncă să i se pună fetei la îndemână tot ce-i era 
de trebuinţă pentru învăţarea pravilelor cântării şi stărui să 
nu se precupeţească nimic pentru ca şederea ei în saraiul 
cântecului să-i fie plăcută din toate privinţele. Şi-aşa se 


făcu. Şi, în felul acesta, totul ajunse a-i fi lesne copilei pe 
calea desăvârşirii meşteşugului şi a frumuseţii. 

A nouă sute douăzeci şi şaptea noapte or, într-o bună zi, pe 
când toate soaţele ei, copilele cu lăute şi cu ţimbale, se 
împrăştiaseră prin grădinile ce erau puse la cheremul lor şi 
pe când saraiul cântecului era gol-goluţ de tinerele lui lune, 
copila Vraja Inimilor se sculă de pe divanul pe care se 
odihnea şi intră singură în sala de învăţătură. Şi se aşeză în 
scaunul ei şi îşi puse lăuta pe piept, cum îşi pune o lebădă 
capul sub aripă. Şi toată frumuseţea ei întreagă i se 
întorsese, pe când până nu de mult fusese galbenă şi stinsă. 
La fel cum într-un strat de flori, spre sfârşitul primăverii, 
bujorul ia locul zarnacadelei cea cu obrajii topiţi de moartea 
iernii. Şi-aşa că, în felul acesta, copila era o ispită pentru 
ochi, o vrajă pentru inimi şi un cântec de bucurie înălţat 
către Acela carele a zămislit-o. 

Şi, singură-singurică, îşi făcu alăuta să sune, scoțând din 
inima lemnului un şir de pestrefuri care ar fi îmbătat până 
şi făptura cea mai împietrită. Pe urmă luă de la capăt 
procedeul dintâi, cu o iscusinţă ce întrecea toate trilurile şi 
toate ciripiturile păsărilor cântărețe. Întrucât chiar că în 
fiecare deget de-al ei se afla tăinuită câte o minune. 

Şi de bună seamă că nimănuia nu avea cum să-i dea prin 
gând, în saraiul lui Isac, cum că meşterul însuşi îşi găsise în 
fata aceea un meşter pe măsura lui, de nu cumva fata era 
chiar mai presus. Întrucât din ziua când, în oborul de robi, 
tulburarea făcuse să tremure şi mâinile şi glasul minunatei 
copile, ea nu mai avusese prilejul să cânte nici din lăută, nici 
din gură, dinaintea nimănuia, nefăcând altceva, ca şi 
soaţele sale, decât să asculte învăţăturile lui Isac şi pe urmă 
să cânte, da nu singură, ci numai împreună cu toate 
ucenicele. 

Asa încât, atunci când făcu lemnul cel răsunător al lăutei 
să spună toate glasurile păsăretului ce încununaseră 
copacul din care lăstărise odinioară, copila îşi dete capul pe 


spate şi lăsă să i se reverse de pe buze, cântând, stihurile 
acestea ale poetului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci şi opta noapte 
urmă: 

Asa încât, atunci când făcu lemnul cel răsunător al lăutei 
să spună toate glasurile păsăretului ce încununaseră 
copacul din care lăstărise odinioară, copila îşi dete capul pe 
spate şi lăsă să i se reverse de pe buze, cântând, stihurile 
acestea ale poetului: 

Când sufletul e ars de dor Spre cel la care visu-lpoartă, 
Nimic nu-i poate fi opor, Nici măcar ne-ndurata soartă. 

O, tu, cel care mi-ai zdrobit De-a pururi inima şi gândul, 
Hai, ia-mi şi viaţa-ntr-un sfârşit şi stăpâneşte-le de-a rândul. 

De vreme ce nici un alt chin Ci numai chinul lipsei tale Mă 
poate frânge pe deplin Şi mă ucide-acum de jale. 

Râzând, mi-ai spus: „Doar eu aş şti Să-ţi vindec răul ce te 
arde, Când nici un vraci n-ar izbuti Să te mai mântuie de 
moarte şi numai o privire-a mea Ar fi de-ajuns s-aducă 
leacul! 

A nouă sute douăzeci şi opta noapte şi inima ţi-aş vindeca 
şi sufletul din piept, săracul!" 

Cât ai să-ţi râzi, o, crud călău, De rana care mă ucide? 
Drept ţintă pentru ochiul tău Şi pentru lăncile-i cumplite, Pe 
nimeni n-a mai scris Allah Pe-ntregpământu-acesta mare, 
Decât pe mine să-ţi fiu, ah, Batjocură şi desfătare! 

Or, în vreme ce fata cânta, Isac, care toată dimineaţa 
fusese plecat la calif, se întorsese fără să le fi dat de veste 
slugilor despre venirea lui. Şi, de cum ajunse în odaia de la 
intrare a casei, auzi glasul ce cânta, vrăjit şi dulce ca 
adierea dintâi a dimineţii când dă bineţe palmierilor şi mai 
întăritor pentru sufletul care îl asculta decât uleiul de 
migdale pentru trupul luptătorului. 

Şi Isac rămase atâta de tulburat de mlădierile acelui glas 
însoţit de sunetele de alăută şi care nu putea să ne, fără nici 


o îndoială, un glas dintre glasurile de pe pământ, ci vreo 
revărsare căzută din cântările raiului, nu se putu opri să 
scoată un strigăt mare, de înfiorare şi de minunare 
totodată. Iar tânăra cântăreaţă Tohfa auzi strigătul şi dete 
fuga, ţinând încă alăuta în braţe. Şi îl găsi, sprijinit de 
peretele odăii de la intrare, cu o mână la inimă, pe stăpânul 
ei Isac, atâta de îngălbenit la chip şi atâta de tulburat, încât 
fata îşi aruncă alăuta şi se repezi la el, plină de spaimă, 
strigând: 

— Asupră-ţi fie milele Celui Preaînalt, o, stăpâne al meu şi 
uşurează-te de tot răul! Deie el să nu ai vreo boală ori 
supărare! 

Iar Isac, venindu-şi în fire, întrebă cu glas stins: 

— Oare tu cântai în sala goală, o, Tohfa? 

Iar copila se tulbură şi se îmbujora şi nu ştiu ce răspuns să 
dea la o întrebare a cărei pricină nu o ştia. Ci, întrucât Isac 
stăruia, se temu să nu-l supere tăcând mai departe şi 
răspunse: 

— Vai, o, stăpâne al meu, era slujnica ta Tohfa! 

Iar Isac, auzind răspunsul, lăsă capu-n jos şi îşi spuse: 
„lacătă ziua prăbuşirii! O, Isac, suflet îngâmfat, care te 
credeai cel dintâi din veacul tău la glas şi la cântare, nu mai 
eşti, fată de fiica aceasta a cerului, decât un rob văduvit de 
orice har!" 

Şi, tulburat până peste poate, luă mâna copilei şi şi-o duse 
la buze cu mare cinstire, apoi la frunte. lar 'Iohfa se simţi 
gata să leşine; ci tot mai avu puterea de a-şi trage mâna 
repede, strigând: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi, o, stăpâne al meu! De 
când oare stăpânul sărută mâna roabei? 

Ci el răspunse, cu toată umilinţa: 

— Taci, o, Vrajă a Inimilor, o, tu, cea mai presus dintre 
toate făpturile, taci! Isac şi-a găsit stăpânul, el care până 
acuma socotea că nu-şi are seamăn pe lume. Întrucât, pe 
Prorocul! 

— Asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 


— Mă jur că până acuma am crezut că nu am seamăn pe 
lume şi mă jur că acuma meşteşugul meu, pe lângă al tău, 
nu mai este decât ca o drahmă pe lângă un dinar. O, Iohfa, 
tu eşti chiar desăvârşirea! Şi pe clipă pe dată vreau să te 
duc la emirul drept-credincioşilor, califul Harun Al-Raşid. Şi- 
atunci când privirea lui va scânteia asupra ta, ai să ajungi o 
domniţă între femei, întocmai precum şi eşti o sultană între 
făpturile lui Dumnezeu. Şi-aşa, au să-ţi fie încununate 
măiestria şi frumuseţea. Drept care, slăvire şi proslăvire ţie, 
o, stăpână a mea, Vrajă a Inimilor! Şi deie Allah numai ca, 
atunci când ursita-ţi preaminunată te va aşeza la locul de 
cinste în saraiul emirului drept-credincioşilor, să nu-l 
izgoneşti departe de amintirea ta pe robul tău Isac cel 
zdrobit! 

Iar Tohfa, cu ochii scăldaţi în lacrimi, răspunse: 

A nouă sute douăzeci şi opta noapte 

— O, stăpâne al meu, cum să te uit pe tine care eşti 
începutul norocului meu întreg şi însăşi temelia inimii mele? 

Iar Isac o luă de mână şi o puse să-i jure pe Cartea cea 
Sfântă că nu are să-l uite. Şi adăugă: 

— Da, hotărât! Ursita ta este o ursită minunată, iar pe 
fruntea ta văd pecetluită bucuria emirului drept- 
credincioşilor. Încât îngăduie-mi să te rog să cânţi dinaintea 
califului ceea ce cântai adineaurea numai pentru tine, pe 
când eu te ascultam de dincolo de uşă şi mă socoteam din 
rândul celor miluiţi de raiul lui Allah. 

Şi, dobândind făgăduiala copilei, îi mai spuse: 

— O, Vrajă a Inimilor, ai putea tu acuma să-mi spui, 
făcându-mi hatârul cel din urmă, prin ce şir de întâmplări 
ciudate a putut o domniţă să ajungă a fi amestecată în 
rândul robilor ce se vând şi se cumpără, câtă vreme ar fi cu 
neputinţă să i se plătească preţul, nici de i s-ar grămădi 
dinainte toate comorile din zăcămintele cele tainice şi toate 
bogăţiile de sub pământ şi din apa mărilor pe care Allah 
Preaînaltul le-a îngropat în inima pietrelor? 

Iar Tohfa, la vorbele acestea, zâmbi şi spuse: 


— O, stăpâne al meu, povestea roabei tale Tohfa este o 
poveste ciudată; iar întâmplările prin care a trecut sunt 
uluitoare; încât, de-ar fi scrise cu acul pe colţul dinlăuntrul 
ochiului, ar sluji de învăţătură celui ce le-ar citi cu luare- 
aminte. Şi, într-una din zilele ce vin, de-o vrea Allah, am să- 
ţi istorisesc povestea aceasta, care-i povestea vieţii mele şi a 
venirii mele la Bagdad. Ci astăzi este de ajuns să afli că am 
fost pradă de război la un maghrebin şi am trăit printre 
maghrebini. 

Şi adăugă: 

— Stau la poruncile tale, gata să te urmez la emirul drept- 
credincioşilor! 

Iar Isac, care avea o fire chibzuită şi blândă, se feri să 
stăruie a afla mai mult şi, ridicându-se, bătu din palme şi le 
porunci roabelor care alergaseră la chemarea lui să 
pregătească hainele de ieşire pentru stăpâna lor Tohfa. Şi 
numaidecât roabele deschiseră lăzile cele mari cu ţoale şi 
scoaseră de acolo un şir întreg de rochii, minunat 
învrâstate, făcute din mătase de la Nishabur, înmiresmate 
cu balsamuri uşoare şi dulci la pipăit şi la vedere. Şi, tot 
aşa, scoaseră de prin sipeturile cu giuva-ieruri un dichis 
întreg de odoare plăcute de privit. Şi o îmbrăcară pe 
copilandră, stăpâna lor, cu şapte rochii puse una peste alta, 
de culori felurite şi o împodobiră cu nestemate şi o făcură 
asemeni unei preafrumoase idoliţe chinezeşti. 

Iar când toată găteala se sfârşi, veniră de se rânduiră 
lângă ea şi o sprijiniră şi din dreapta şi din stânga, pe când 
alte fete avură grijă să poarte Ia mâinile lor poalele cu 
ciucuri ale fustelor. Şi ieşiră cu ea de la şcoala de muzică, 
iar Isac mergea înainte-le, deschizând drumul şi avându-l 
alături pe un băietan arap ce ducea lăuta vrăjită. 

Şi alaiul ajunse la saraiul califului şi intră în sala de 
aşteptare. Iar Isac se grăbi a se duce să se înfăţişeze dintru- 
ntâi singur dinaintea califului şi grăi, după te-menelile 
cuvenite: 


— lacătă, o, emire al drept-credincioşilor, aduc astăzi 
dinaintea ta o copilă fără de asemuire nici printre cele mai 
frumoase, un dar ales, o minune a aceluia carele a zămislit- 
O, o venită din rai, dăscălită şi ucenica mea, 

1 ] > cântăreaţa cea minunată 'Tohfa, Vraja Inimilor! Iar 
Al-Raşid zâmbi a râde şi zise: 

— Şi unde-i vraja aceea, o, Isac? N-o fi cumva copilandra 
pe care am întrezărit-o într-o zi la oborul de robi, atunci 
când era de nevăzut şi sta sub izar, ferită de ochii 
cumpărătorului? 

Iar Isac răspunse: 

— Chiar ea, o, doamne al meu! Şi, pe Allah! Este mai 
reavănă decât dimineaţa cea reavănă, şi mai dulce a nouă 
sute douăzeci şi noua noapte pentru urechi decât şopotul 
izvorului printre pietre! Şi Al-Raşid răspunse: 

— Atunci, o, Isac, nu mai zăbovi să pofteşti aici dimineaţa 
şi pe aceea care este mai reavănă decât dimineaţa. Şi nu ne 
lipsi mai mult de cântecul izvorului şi de aceea care este 
mai dulce decât cântecul izvorului. Întrucât, într-adevăr, 
niciodată nu se cade ca dimineaţa să fie tăinuită şi nici apa 
să înceteze a cânta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci şi noua noapte 
urmă: 

Nu mai zăbovi să pofteşti aici dimineaţa şi pe aceea care 
este mai reavănă decât dimineaţa. Şi nu ne lipsi mai mult de 
cântecul izvorului şi de aceea care este mai dulce decât 
cântecul izvorului. Întrucât, într-adevăr, niciodată nu se 
cade ca dimineaţa să fie tăinuită şi nici apa să înceteze a 
cânta. 

Şi Isac ieşi s-o aducă pe Iohfa, în vreme ce califul se 
minuna în sufletul său că îl vedea pentru întâia oară şi cu 
atâta tărie lăudând o cântăreaţă. Şi îi spuse lui Giafar: 

— Au nu-i de mirare, o, vizirule, că Isac vorbeşte cu atâta 
lăudare pe seama altcuiva în afară de el? lacătă ce mă 


minunează până peste marginile minunării. 

Şi adăugă: 

— Da avem să vedem numaidecât cum va fi treaba. 

Şi, peste câteva clipite, urmându-l pe Isac, care o ţinea de 
mână, intră fetişcana. Şi ochiul emirului scăpără asupra ei. 
Şi sufletul lui rămase tulburat de gingăşia ei; şi ochii lui 
rămaseră fermecaţi de umbletul ei vrăjit, ca o fluturare de 
văluri de mătasă. Şi, pe când el o sorbea din ochi, fata veni 
şi se temeni dinaintea lui şi îşi dete la o parte iaşmacul de 
pe faţă. Şi rămase ca luna în cea de a paisprezecea noapte 
a ei, neprihănită, strălucitoare, albă şi senină. Şi măcar că 
era tulburată de faptul că se afla dinaintea emirului drept- 
credincioşilor, nu îşi uită de nimic din câte cereau buna- 
purtare, buna-creştere şi cuviinţa; şi, cu glasul ei fără de 
asemuire, se ploconi dinaintea califului şi rosti: 

— Salamaleikum asupra ta, o, urmaş al celui mai ales 
dintre fiii oamenilor, o, vlăstar binecuvântat din viţa 
domnului nostru Mahomed - asupra-i fie rugăciunea, pacea 
şi milele cele sfinte! 

— Cămin şi adăpost al celor ce umblă pe calea dreaptă, 
judecător fără de greş peste cele trei lumi. Primeşte 
salamalecul celei mai supuse şi mai neînsemnate dintre 
roabele tale. 

Iar Al-Raşid, auzind vorbele acestea, rostite cu un glas 
atâta de desfătător, se însenină şi se îmbujoră şi strigă: 

— Maşallah, o, tipar al desăvârşirii! 

Şi se uită la ea cu şi mai mare iuare-aminte, şi sta să > > 7 
se topească de mulţumire. lar Giafar şi Massrur şedeau şi ei 
la fel, gata să-şi dea duhul de bucurie. Pe urmă Al-Raşid se 
sculă din jeţul lui domnesc şi cobori la fată şi se duse lângă 
ea şi, cu multă dulceaţă, îi trase peste faţă iaşmăcuţul de 
mătasă: ceea ce vroia să însemne că de-aici înainte fata 
ţinea de haremul lui şi că de aici înainte era primită în taina 
hărăzită soțiilor drept-credincioşilor. 

După care o pofti să şadă jos şi îi spuse: 


— O, Vrajă a Inimilor, tu chiar că eşti un dar ales. Da n-ai 
putea oare, odată cu venirea ta care ne luminează casa, să 
faci să intre şi cântecul în sărai? lacătă că auzul ' nostru 
este în slujba ta, ca şi vederea noastră! 

Iar Tohfa luă alăuta din mâinile arăpuţului rob şi şezu jos 
la piciorul scaunului califului, spre a începe a nouă sute 
douăzeci şi noua noapte numaidecât un pestref în stare să 
topească şi urechea cea mai nesimţitoare. Şi minunea din 
degetele ei era o răzvedire mai tulburătoare decât cea din 
guşa păsărilor. Pe urmă, între răsuflările tăiate ale celor din 
jur, îşi lăsă buzele să cânte stihurile acestea ale poetului: 

Când dincolo de marginile zării Copila lună iese din crivat 
Şi-l întrevede-n umbra înserării Pe domnul mare-n purpură- 
mbrăcat, Se ruşinează toată să se ştie Cu chipul gol sub 
lungile-i priviri, Şi-şi trage peste faţa şofrănie laşmacul alb 
al norilor subţiri. 

Pe urmă-aşteaptă până ce se-afundă Emirul strălucit 
departe-n zări, Apoi şi ea, pe boltă sus, rotundă, Dă pas 
prealiniştitei ei plimbări. 

Şi dacă ea, domniţa, nu e-n stare Să-nfrunte ochiul craiului 
avan, Cum să-l înfrunte-o fată oarecare Pe mult- 
strălucitorul ei sultan? 

Şi Al-Raşid se uită la fată cu dragoste, cu poftă şi cu 
dulceaţă şi fu atâta de vrăjit de harurile ei fireşti, de 
frumuseţea glasului ei şi de măiestria danţului şi a 
cântecului ei, încât cobori din scaunul împărătesc şi se duse 
să şadă pe chilim lângă ea şi îi zise: 

— O, Tohfa! Pe Allah! Tu, într-adevăr, eşti un dar ales. Pe 
urmă se întoarse înspre Isac şi îi zise: 

— Chiar că, o, Isac, nu ai fost îndestul de drept în judecata 
ta despre minunăţia aceasta, cu toate câte ne-ai spus în 
privinţa ei. Întrucât nu mă sfâesc să adaug că te întrece 
până şi pe tine, fără de tăgadă. Şi-a fost scris ca nimănuia 
să nu-i fie dat a-i face dreptate, afară de califi iar Giafar 
strigă: 


— Pe viaţa capului tău, o, doamne al meu, adevăr spui! 
Copila aceasta este o răpitoare de minţi! 

lar Isac zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, eu chiar că nu am 
nimica împotfiva judecății tale, mai ales că, atunci când am 
auzit-o întâia oară, am simţit tare limpede, numaidecât, că 
toată măiestria mea şi tot ceea ce mi-a menit Allah ca har 
nu mai erau nimic în chiar ochii mei. Şi mi-am grăit: „O, 
Isac, ziua de astăzi este pentru tine ziua prăbuşirii!" 

Iar califul grăi: 

— Atunci e bine! 

Pe urmă o rugă pe Tohfa să mai cânte o dată cântecul 
acela. Şi, după ce o ascultă încă o dată, iarăşi se minună şi 
se înfioră de bucurie. Şi îi spuse lui Isac: 

— Pe volniciile strămoşilor mei! Mi-ai adus un dar care 
preţuieşte cât împărăţia lumii. 

Pe urmă, nemaiputând de bucurie, da nevroind să se arate 
prea aprins de faţă cu tovarăşii săi, califul se sculă şi îi 
spuse lui Massrur hadâmbul: 

— O, Massrur, ridică-te şi du-o pe stăpâna ta 'Tohfa la 
iatacul de cinste din harem. Şi ai grijă să nu-i lipsească 
NIMIC. 

Şi hadâmbul spătar ieşi cu 'Tohfa. Iar califul, cu ochii 
umezi, se uita după ea cum se depărta cu mersul ei de 
fjazelă, cu podoabele şi rochiile ei dungate. Şi îi spuse ui 
Isac: 

— E îmbrăcată minunat. De unde are hainele acestea cum 
n-am mai văzut altele asemenea în saraiul meu? 

Şi Isac spuse: 

— Le are de la robul tău, ca urmare a dărniciilor tale a 
nouă sute douăzeci şi noua noapte asupra capului meu, o, 
doamne al meu. Ioate sunt un dar pe care l-a căpătat de la 
tine, prin mijlocirea mea. De altminteri, pe viaţa ta! Toate 
darurile din lume nu mai sunt nimic pe lângă frumuseţea ei. 

Iar califul, care niciodată nu se dovedea lipsit de filotimie, 
se întoarse înspre Giafar şi îi zise: 


— O, Giafar, să-i numeri pe dată credinciosului nostru Isac 
cinci mii de dinari din vistierie; şi să-i dai zece rânduri de 
rochii din dulapurile împărăteşti. 

Pe urmă, cu faţa înseninată şi cu gândurile scuturate de 
toată grija, porni înspre iatacul cel tainic undeTohfa fusese 
dusă de spătar. Şi intră la fată, rostind: 

— Pacea fie cu tine, o, Vrajă a Inimilor! 

Şi se duse lângă ea şi o luă în braţe, acolo, în umbra 
perdelei de taină. Şi o găsi fecioară neprihănită, curată ca 
un mărgăritar de sub apele mării, cules proaspăt. Şi se 
bucură de ea. 

Şi, din ziua aceea, Tohfa dobândi un cin tare înalt în inima 
lui, de nu mai putea califul să-i îndure lipsa nici măcar o 
clipită. Ba, până la urmă, ajunse să pună în mâinile ei cheile 
de la toate treburile împărăției, întrucât găsise în ea o 
femeie plină de înţelepciune. Şi Tohfa, ca tain rânduit 
pentru ea, avea două sute de mii de dinari pe lună şi 
cincizeci de fete roabe în slujirea ei zi şi noapte. Şi cu 
darurile şi cu lucrurile de preţ ce le căpăta, ar fi putut să 
cumpere toate ţările Irakului şi toate pământurile de la NIL. 

Şi dragostea de această copilă se împlântă atâta de tare în 
inima califului, încât Al-Raşid nu vroi să se încreadă în 
nimenea pentru straja ei. lar când ieşea de la ea, ţinea el 
însuşi cheia de la iatacul de taină. Ba chiar, într-o zi, pe 
când copila cânta dinaintea lui, fu cuprins de o revărsare de 
patimă atâta de mare, încât dete să-i sărute mâna. Ci ea se 
trase îndărăt dintr-o zvâcnitură şi, în tresărirea aceea 
repezită, îşi sparse lăuta. Şi începu să plângă. Şi atunci Al- 
Raşid, tulburat peste măsură, Îi şterse lacrimile şi, cu un 
glas tremurând, o întrebă pentru ce plânge şi strigă: 

— Deie Allah, o, 'Tohfa, ca niciodată să nu cadă vreo 
lacrimă nici măcar dintr-un ochi de-al tău! 

Iar 'Tohfa zise: 

— Ce sunt eu, o, doamne al meu, de vrei să-mi săruţi 
mâna? Au vrei cumva ca Allah şi Profetul său - asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea! 


— Să mă pedepsească pentru aceasta şi să-mi spulbere 
fericirea? Întrucât nimenea de pe lume nu a ajuns la o 
asemenea cinstire! 

Iar Al-Raşid fu mulţumit de răspunsul ei şi îi spuse: 

— Acuma, când ştii, o, Tohfa, locul adevărat la care te-ai 
ridicat în cugetul meu, nu am să mai încerc faptul care te-a 
tulburat. Înseninează-ţi aşadar ochii, şi să ştii bine că numai 
tu îmi eşti scumpă şi că am să mor de dragul tău. 

Şi 'Tohfa căzu la picioarele lui şi îi cuprinse genunchii cu 
mâinile. Iar califul o ridică şi o luă în braţe şi îi zise: 

— Numai tu eşti sultana mea. Şi eşti mai presus chiar 
decât fiica moşului meu, Sett Zobeida. 

Or, într-o zi, Al-Raşid plecase la vânătoare, iar Tohfa se afla 
singură în iatacurile ei, stând sub un sfeşnic de aur ce-o 
lumina cu lumânările lui îmbălsămate. Şi citea dintr-o carte. 
Şi deodată un măr înmiresmat căzu pe genunchii ei. Şi 
ridică fruntea şi văzu, afară, cine aruncase mărul. Şi era 
Sett Zobeida. Şi 'Tohfa, cât putu de iute, se ridică şi, după 
salamalecurile cuviincioase, spuse: 

— O, stăpână a mea, iertăciune! Pe Allah! De-aş fi fost 
slobodă de dorurile mele, aş fi venit în fiecare zi ca să te rog 
să primeşti slujbele mele de roabă! Să nu ne lipsească 
niciodată Allah de paşii tăi! 

Iar Sett Zobeida intră la cadână şi şezu jos lângă ea. lar 
chipu-i era mâhnit şi îngândurat. Şi grăi: 

— O, Tohfa, ştiu că ai o inimă mare, aşa că vorbele tale nu 
mă minunează. Întrucât la tine mărinimia este a nouă sute 
douăzeci şi noua noapte un har firesc. Or, eu, pe viaţa 
emirului drept-credin-cioşilor! Nu prea am năravul să ies 
din iatacurile mele şi să mă duc în musafirlâc pe la soțiile şi 
pe la cadânele califului, vărul şi soţul meu. Ci astăzi am 
venit spre a-ţi zugrăvi starea stânjenitoare în care m-a lăsat 
de când ai intrat tu în sărai. Află, aşadar, că sunt dată cu 
totul uitării şi sunt coborâtă la treapta de cadână de rând. 
Întrucât emirul drept-credincioşilor nici nu mai dă pe la 
mine şi nici nu mai întreabă nimic despre mine. 


Şi începu să plângă. Iar Tohfa plânse laolaltă cu ea de să-şi 
dea sufletul. Şi Zobeida îi spuse: 

— aşa că am venit să-ţi cer un nazar, şi anume să faci în 
aşa fel încât Al-Rasid să-mi hărăzească şi mie o 

) > j noapte pe lună, numai atât, ca să nu fiu coborâtă 
chiar pe treptele roabelor. 

Iar Tohfa sărută mâna sultanei şi îi spuse: 

— O, cunună de pe capul meu, o, stăpână a noastră, doresc 
din tot sufletul ca emirul drept-credincioşilor să-şi petreacă 
luna întreagă şi nu numai o noapte cu tine, încât să ţi se 
însenineze sufletul, iar eu să-mi dobândesc iertarea, eu 
care, cu venirea mea, sunt pricina mâhnirii tale. Şi deie 
Allah ca într-o zi să nu mai fiu decât o roabă în mâinile tale 
de doamnă şi de stăpână! 

Or, estimp, Al-Raşid se întoarse de Ia vânătoare şi se duse 
drept la iatacul cadânei sale dragi. lar Sett Zobeida, 
zărindu-l de departe, dete zor să fugă, după ce Tohfâa îi 
făgăduise sprijinul ei. lar Al-Raşid intră şi şezu jos zâmbind 
şi o pofti pe Tohfa să stea pe genunchii lui. Pe urmă 
mâncară şi băură amândoi şi se dezbrăcară. Şi numai 
atunci Tohfa îi vorbi despre Sett Zobeida şi îl rugă să-i 
împlinească dorul inimii şi să se ducă la ea în noaptea 
aceea. lar el zâmbi şi zise: 

— De vreme ce este atâta de zornic să mă duc la Sett 
Zobeida, s-ar fi căzut, o, Iohfa, să-mi fi spus până a nu fi 
apucat să ne dezbrăcăm. 

Ci ea răspunse: 

— Am făcut aşa, spre a da dreptate poetului care a spus: 

Femeia, care cere, să nu şadă Ascunsă sub iaşmac şi sub 
izarl Mai bine e să fie goală toată, Spre-a dobândi mai 
repede-un nazar. 

Iar Al-Raşid, când auzi răspunsul, fu mulţumit şi o strânse 
pe 'Tohfa la piept. După care o lăsă, spre a face aşa cum îi 
ceruse ea în privinţa mândrei Sett Zobeida. Şi închise cu 
cheia uşa de la iatacul copilandrei şi plecă. Şi-atâta cu el. 


Ci în ce o priveşte pe Tohfa, ceea ce i se întâmplă din 
clipita aceea este atâta de ciudat şi de uluitor, încât se cade 
a fi povestit cu domolul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Ci într-a nouă sute treizecea noapte urmă: 

Ci în ce o priveşte pe Tohfa, ceea ce i se întâmplă din 
clipita aceea este atâta de ciudat şi de uluitor încât se cade 
a fi povestit cu domolul. 

După ce 'Tohfa rămase singură în iatacul ei, îşi luă iarăşi 
cartea şi îşi urmă citirea mai departe. Pe urmă, simțindu-se 
oleacă obosită, îşi luă lăuta şi începu să cânte numai pentru 
ea. Şi cânta atâta de frumos, încât lucrurile cele 
neînsufleţite din iatac începură să dănţuiască de desfătare. 

Şi deodată simţi lăuntric că ceva neobişnuit se petrece în 
odaia ei, luminată atunci de strălucirea lumânărilor. Şi se 
întoarse şi văzu în mijlocul odăii un om bătrân care dănţuia 
în tăcere. [inea ochii lăsaţi în jos, avea o înfăţişare falnică, 
iar călcătura îi era domnească. Şi dănţuia un danţ cucernic, 
cum nici o făptură omenească nu ar putea să dănţuiască 
vreodată. 

IarIohfa se simţi îngheţată de spaimă. Căci ferestrele şi 
uşile erau închise, iar ieşirile erau păzite straşnic de 
fiadâmbi. Şi ea nu îşi aducea aminte să fi văzut cumva > * 
vreodată la sărai chipul bătrânului acela ciudat. Încât grăbi 
să-şi rostească lăuntric rugăciunea de izbăvire de cel 
necurat: „Mă adăpostesc întru Allah Preaînaltul împotriva 
Celui bătut cu pietre!" Şi îşi zise: „Hotărât! N-am să mă arăt 
că am băgat de seamă făptura aceasta străină care se află 
aici. Mai degrabă am să cânt mai departe şi întâmple-se ce- 
o vrea Allah!" Şi, fără a se opri din cântat, avu tăria dea 
urma să cânte cântecul început; ci degetele îi tremurau pe 
lăută. 

Şi iacătă că, peste un ceas de vreme, şeicul cel jucăreţ se 
opri din danţ, veni lângă Tohfa şi sărută pământul dintre 
mâinile ei, grăind: 


— Ai strălucit, o, tu, cea mai slăvită din Răsărit şi din Apus! 
Fie ca lumea să nu rămâie vreodată lipsită de icoana ta şi 
de desăvârşirile tale! O, 'Tohfa, o, Vrajă a Inimilor, au nu mă 
cunoşti? 

Şi ea strigă: 

— Nu, pe Allah! Nu te cunosc! Da socot că trebuie să fii 
vreun ginn de pe tărâmurile Ginnistanului - alungat fie Cel- 
Viclean! 

Iar el răspunse, zâmbind a râde: 

— Adevăr grăieşti, o, 'Tohfa! Sunt căpetenia tuturor 
neamurilor din Ginnistan, sunt Eblis! 

Iar 'Tohfa strigă: 

— Numele Lui Allah fie cu mine şi împrejurul meu! Mă 
adăpostesc întru Allah! 

Ci Eblis îi luă mâna, i-o sărută şi şi-o duse la buze şi la 
frunte, şi grăi:» ' O 

— Să nu-ţi fie frică de nimic, o, Tohfa, întrucât de a nouă 
sute treizecea noapte mult te afli sub ocrotirea mea şi eşti 
mult-iubită tinerei domniţe a ginnilor, care ca frumuseţe 
printre fiicele ginnilor este ceea ce eşti tu printre fiicele lui 
Adam. Află, dar, că de tare multă vreme vin cu ea în ospeţie 
la tine, în fiecare noapte, fără ca tu să ne vezi şi te privim 
fără ca tu să ştii. Întrucât preafrumoasa noastră domniţă 
Kamaria este îndrăgostită de tine până la pierderea 
minţilor şi nu se jură decât pe numele şi pe ochii tăi. Iar 
atunci când vine aici şi te priveşte, în vreme ce dormi, se 
topeşte de dor şi moarte după frumuseţea ta. lar curgerea 
vremii nu mai este pentru ea decât lungoare, afară de 
vremea nopţii, când vine la tine şi când se bucură de 
vederea ta fără ca tu s-o vezi. Aşa că vin la tine ca sol, spre 
a-ţi istorisi chinurile ei şi aleanul în care zace departe de 
tine şi să-ţi spun din partea ei şi din partea mea că, dacă 
binevoieşti, te duc în Ginnistan, unde vei fi ridicată la cinul 
cel mai de sus printre sultanii ginnilor. Şi vei domni peste 
inimile noastre, precum domneşti aici peste inimile 
oamenilor. Or, astăzi, împrejurările se potrivesc de minune 


pentru venirea ta. Întrucât sărbătorim nunta fetei mele şi 
tăierea-împrejur a fiului meu. Şi petrecerea ar fi luminată 
de venirea ta, iar ginnii ar fi fericiţi de vederea ta şi te-ar 
primi toţi ca sultană a lor. Şi ai şedea printre noi atâta cât ai 
dori. Şi de nu ţi-o plăcea în Ginnistan şi de nu ţi-o fi pe voie 
traiul nostru, care este un trai de zaiafete necurmate, fac 
jurământ că, fără de stăruinţe ori anevoinţe, am să te aduc 
aici de unde te iau. 

Şi, auzind spusele acestea ale lui Eblis - afurisit să fie el! 

— Înfricoşata de Tohfa nu cuteză a nu-i primi pofti-rea, de 
teama vreunor încurcături drăceşti. Şi răspunse că „da", cu 
un semn din cap. Şi numaidecât Eblis luă într-o mână lăuta 
pe care i-o încredinţă Tohfa, iar pe Tohfa o luă de cealaltă 
mână, rostind: „Bismillah!" Şi, ducând-o astfel, deschise 
uşile, fără a se sluji de vreo cheie şi merse cu ea până ce 
ajunseră la intrarea de la umblători. 

Or, umblătorile, iar adesea fântânile şi havuzurile, sunt 
locurile de care se slujesc ginnii de sub pământ şi efriţii 
spre a veni la faţa pământului. Şi, din pricina aceasta, nici 
un om nu intră la umblători fără a rosti rugăciunea de 
alungare a duhurilor rele şi fără a se adăposti cu gândul 
întru Allah. Şi, întocmai precum ies prin umblători, ginnii se 
şi întorc la ei acasă tot pe acolo. Şi nu se ştie vreo abatere 
de la pravila aceasta şi nidun fel de coteală de la acest 
obicei. 

Încât atunci când speriata de Tohfa se văzu dinaintea 
umblătorilor, cu şeicul Eblis, îşi pierdu firea. Ci Eblis începu 
să spună soţii spre a-i schimba gândurile şi cobori cu ea în 
sânuf pământului. Şi după ce trecură fără de necazuri 
pârleazul acela anevoios, ajunseră la o trecere de sub 
pământ, săpată ca o boltă. Şi după ce trecură prin bolta 
aceea, ajunseră deodată afară, sub cer. Şi la ieşirea de sub 
pământ, un cal înşeuat îi aştepta, fără de vreun paznic ori 
de vreun grăjdar. Iar şeicul Eblis îi spuse preafrumoasei 
Tohfa: 

— Bismillah, o, stăpână a mea! 


Şi, ţinând scările şeii, o ajută să se suie pe cal, în şaua cea 
largă. Şi Tohfa se aşeză pe cât putu mai bine, iar calul 
numaidecât se undui ca un val sub ea şi pe dată întinse 
nişte aripi urieşeşti în noapte. Şi se înălţă în văzduhuri, în 
vreme ce şeicul Eblis zbura, cu putinţele lui, alături de ea. 
Şi, din toate astea, Tohfa se înfricoşă atâta încât leşină, 
prăbuşită în şa. 

Iar când, mulţumită vântului reavăn, 'Tlohfa îşi veni în 
simţiri din leşinul ei, se văzu într-o pajişte largă, atâta de 
plină de flori şi de prospeţime, încât ai fi zis că vezi o rochie 
uşoară zugrăvită în culori vrăjite. Iar în mijlocul acelei 
pajişti strălucea un sărai, cu turnuri înalte în văzduh şi 
mărginit de o sută şi optzeci de porţi de aramă roşie. Iar în 
pragul porţii celei mari se aflau a nouă sute treizecea 
noapte căpeteniile ginnilor, îmbrăcaţi în haine strălucite. 

Iar când căpeteniile acelea îl văzură pe şeicul Eblis, 
strigară: 

— lacătă că vine Sett Iohfa! 

Şi de îndată ce calul poposi dinaintea porţii, se în-ghesuiră 
cu toţii împrejurul ei, o ajutară să descalece şi o poftiră în 
sărai, sărutându-i mâinile. Şi, înlăuntrul saraiului, Tohfa 
văzu o sală mare, alcătuită din patru săli ce se legau între 
ele, cu pereţii de aur şi cu pilaştrii de argint, o sală ce-ar 
face să crească păr pe limba care s-ar încerca s-o 
zugrăvească. Iar în fund de tot se vedea un jeţ împărătesc 
de aur roşu, împodobit cu mărgăritare de mare. Şi fu 
poftită să şadă, cu mare fală, pe jeţul acela. lar căpeteniile 
ginnilor veniră şi se rânduiră pe treptele jeţului împărătesc, 
împrejurul şi la picioarele ei. Iar în ceea ce priveşte 
înfăţişarea lor, erau asemenea cu fiii de Adam, afară de doi 
dintre ei, care aveau nişte chipuri înfricoşătoare. Întrucât 
aceia doi nu aveau, fiecare, decât numai câte un ochi în 
mijlocul feţei, croit în lung şi nişte dinţi ieşiţi înainte precum 
colții porcilor mistreți. 

Iar când fiecare îşi luă locul cuvenit cinului său şi când 
toată lumea se potoli, se ivi o domniţă tânără, gingaşă şi 


frumoasă, cu un obraz atâta de strălucitor, încât lumina sala 
împrejurul ei. Şi alte trei copile ca zânele veneau după ea, 
legănându-se care mai ele care. Şi când ajunseră dinaintea 
scaunului împărătesc al preafrumoasei 'Tohfa, i se închinară 
cu un salamalec gingaş. lar sultana cea tânără, care 
mergea în frunte, păşi pe treptele jeţului, în vreme ce 'Tohfa 
cobora. lar când ajunse piept în piept cu Tohfa, domniţa o 
sărută îndelung pe obraji şi pe buze. 

Or, domniţa aceea era chiar sultana ginnilor, domniţa 
Kamaria, cea îndrăgostită de Tohfa. Iar celelalte trei erau 
surorile sale; iar pe una o chema Gamra, pe cea de a doua 
Sărară şi pe cea de a treia Wakhima. 

lar Kamaria era atâta de fericită de-a o vedea pe Tohfa, 
încât nu se putu opri să se scoale iarăşi de pe jeţul ei spre a 
veni s-o mai sărute o dată şi s-o strângă la piept, mângâind- 
o pe obraji. 

Şi, văzând acestea, şeicul Eblis începu să râdă şi strigă: 

— O, ce îmbrăţişare frumoasă! Fiţi drăguţe şi luaţi-mă 
între voi! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treizeci şi una noapte 
urmă: 

Şi, văzând acestea, şeicul Eblis începu să râdă şi strigă: 

— O, ce îmbrăţişare frumoasă! Fiţi drăguţe şi luaţi-mă 
între voi! 

Şi un râs mare cutremură ceata ginnilor. Şi 'Tohfa râse şi 
ea. lar preafrumoasa Kamaria îi zise: 

— O, sora mea, te-am îndrăgit, iar inimile sunt atâta de 
adânci, încât nu-şi pot avea ca mărturie decât sufletele. Iar 
sufletul meu mărturiseşte că te-a îndrăgit încă de dinainte 
de-a te fi văzut. 

Şi Tohfa, nevroind să pară cumva prost crescută, 
răspunse: 

— Pe Allah! Şi tu îmi eşti dragă, a Setti Kamaria. Şi am 
ajuns roaba ta, de cum te-am văzut. 


Şi Kamaria îi mulţumi şi o sărută iar şi i le înfăţişă pe cele 
trei surori ale sale, grăind: 

— Sunt măritate cu căpeteniile noastre. 

Iar 'Tohfa se temeni cum se cuvine dinaintea fiecăreia. lar 
ele veniră, la rândul lor şi se temeniră dinaintea ei. 

După care robii ginnilor intrară în sală aducând ta-blaua 
cu bucate şi aşternură masa. lar sultana Kamaria a nouă 
sute treizeci şi una noapte o pofti pe 'Tohfa să vină să stea 
cu ea şi cu surorile ei împrejurul tablalei, în mijlocul căreia 
erau încrustate stihurile acestea: 

Făcută sunt să port tot felul de bucate; 

Cu bucurie vă aduc de toate; 

Aşa încât mâncaţi pe săturate. 

Fac semne înspre mine frumoase mâini curate: 

Să spună fiecare ce poftă îi abate, lar eu numaidecât mă 
voi supune cu bunătăţile cele mai bune. 

Căci fala mea cea mare este că sunt în stare s-aduc cu 
bucurie şi să dărui tot ce-i mai bun, pe placul fiecărui. 

După ce citiră stihurile acestea, începură să mănânce. Da 
Tohfa nu mânca prea cu poftă, întrucât era stânjenită de 
înfăţişarea celor două căpetenii de ginni, cei cu chipurile 
hidoase. Şi nu se putu opri să nu-i spună domniţei Kamaria: 

— Pe viaţa ta, o, sora mea, ochii mei nu mai pot să îndure 
vederea aceluia de colo şi a celui de lângă el! Pentru ce sunt 
atâta de fioroşi, şi cine sunt ei? 

lar Kamaria începu să râdă şi spuse: 

— O, stăpâna mea, acela este căpetenia Al-Şisban, iar 
celălalt este marele Maimun, spătarul. Dacă îi vezi atâta de 
urâţi, este pentru că nu au vroit, din pricina făloşeniei lor, 
să facă la fel ca toţi ginnii şi să-şi schimbe înfăţişarea lor 
adevărată cu aceea a făpturilor omeneşti, întrucât să ştii că 
toate căpeteniile pe care le vezi sunt, în starea lor 
obişnuită, asemenea cu cei doi, atât la trupuri, cât şi la 
obraze; ci astăzi, ca să nu te înspăimânte, au îmbrăcat o 
înfăţişare de fii de-ai lui Adam, în aşa fel încât tu să poţi să 
te deprinzi cu ei şi să te simţi bine. 


Iar 'Tohfa răspunse: 

— O, stăpâna mea, chiar că nu pot să mă uit la ei. Mai cu 
seamă Maimun acela tare-i înfricoşător! Într-adevăr, mi-e 
frică de el! Da, tare mi-e frică de fartaţii aceia doi! 

lar Kamaria nu se putu stăpâni să nu pufnească de râs. lar 
Al-Şisban, unul dintre cele două căpetenii cu chipuri 
înfricoşătoare, o văzu cum râdea şi o întrebă: 

— Pentru ce râzi, o, Kamaria? 

Iar ea îi vorbi într-un grai pe care nici o ureche de-a 
vreunui fiu de Adam nu ar fi putut-o pricepe şi îi lămuri cele 
ce spusese Tohfa despre el şi despre Maimun. lar 
blestematul de Al-Şisban, în loc să se supere, începu să râdă 
cu un râs atâta de năprasnic, încât ai fi crezut dintr-ntâi că 
vreo furtună cumplită ar fi buit în sală. 

Şi masa se încheie în felul acesta, în mijlocul hohotelor de 
râs ale tuturor căpeteniilor ginnilor. Şi după ce toată lumea 
se spălă pe mâini, se aduseră pocalele cu vin. lar şeicul 
Eblis veni lângă 'Tohfa şi îi spuse: 

— O, stăpâna mea, tu înseninezi sala aceasta şi o luminezi 
şi o împodobeşti cu făptura ta. Da ce înfiorare am trăi noi, 
sultane şi sultani, dacă ai binevoi să ne dai prilejul a asculta 
câte ceva din lăuta-ţi, însoţind-o cu glasul tău. Întrucât 
iacătă că noaptea şi-a şi deschis aripile-i a plecare şi nu are 
a şi le mai desfăşura prea mult. Aşa că, până ce nu are să ne 
părăsească, fă-ne hatârul, o, Vrajă a Inimilor! 

Şi Tohfa răspunse: 

— A auzi înseamnă a mă supune! 

Şi îşi luă alăuta şi cântă minunat, de li se părea celor care 
o ascultau că saraiul tot dănţuia odată cu ei, precum o 
corabie în ancorele sale, ca urmare a vrăjii cântării. Şi 
gunguri stihurile acestea: 

Să fie pacea cu voi toţi, cei care juratu-mi-aţi credinţă 
fiecare. 

Au nu mi-aţi spus că o să mă găsiţi, A nouă sute treizeci şi 
una noapte voi, cei ce m-aţi găsit, ai mei iubiţi? 


Certa-v-aş cu glas dulce şi uşor, Ca reveneala vântului din 
zori, Ca şopotul cel proaspăt de izvor! 

Că pleoapele-mi, plângând de-atâta dor, Mi le-au topit al 
lacrimilor spor, lar curăţia sufletului meu e leac pentru cei 
ce-au râvnit mereu să se adape din fântâna lui. 

O, dragostea mea cum să v-o mai spui? 

Şi căpeteniile ginnilor, auzind stihurile acestea şi cântecul 
tot, rămaseră cuprinşi de vraja desfătării. lar hâdul de 
Maimun, păcătosul acela, fu atâta de răpit, încât începu să 
dănţuiască şi el, ca un smintit. lar şeicul Eblis îi zise 
minunatei 'lohfa: 

— Mă rog ţie, ia-o pe altă glasnă, întrucât plăcerea, pă- 
trunzându-mi în inimă, mi-a tăiat şi sângele şi răsuflarea! 

Iar sultana Kamaria se ridică şi veni s-o sărute între ochii 
amândoi, spunându-i: 

— O, răcoare a sufletului meu! O, inimă a inimii mele! Şi o 
rugă fierbinte să mai cânte. lar Tohfa răspunse: 

— A auzi înseamnă a mă supune! Şi cântă, însoţindu-se de 
lăută: 

Adesea când aleanu-n suflet creşte, Te-alini numai cu-o 
brumă de nădejde. S-ar face moale piatra, ca o ceară, De-ai 
şti ce e răbdarea, bunăoară. lot ce-i departe s-ar apropia, 
De-ar şti să te împaci cu sinea ta. 

Şi toate acestea fură cântate cu un glas atâta de frumos, 
încât căpeteniile ginnilor începură să dănţuiască de-a 
valma. lar Eblis veni la 'Tohfa şi îi sărută mâna şi îi spuse: 

— O, minunato, oare ar fi să trec măsura mărinimiei tale 
dacă ţi-aş mai cere un cântec? 

Şi Tohfa răspunse: 

— Dar Sett Kamaria pentru ce nu-mi cere să cânt? lar 
tânăra domniţă sări numaidecât şi, sărutând amândouă 
mâinile vrăjitoarei 'Tohfa, îi spuse: 

— Pe viaţa mea şi a ta, mai cântă o dată! 

i 


» 


Şi Tohfa zise: 


— Pe Allah! Glasul meu a ostenit să cânte; ci, dacă 
binevoieşti, am să vă spun tuturora, fără a le cânta, ci 
numai rostindu-le, după rostul lor, cântecele vântului de 
seară, ale florilor şi ale păsărilor. Şi, ca început, am să vă 
spun mai întâi Cântecul vântului de seară: 

Suntpristavul celor care Se au dragi. Şi port cu mine Toate 
visele iubirii, De chemări şi de suspine. 

Cu credinţă le duc taina şi le-o spun în fapt de noapte, In 
cuvinte pătimaşe şi-n potop de blânde şoapte. 

Gingaş sunt cu cei ce umblă Pe cărarea ta, iubire! Pentru 
ei, suflarea-mi poartă Doar alint şi ispitire. 

Ci îmi potrivesc măsura După cum e-ndrăgostitul: Celui 
bun şi cumsecade-i Smulg din inimă cuțitul; 

Pe când celui ce se-arată Fără suflet şi credinţă, 
Răsuflarea mea-i aduce Numai jar şi suferinţă. 

A nouă sute treizeci şi una noapte când sub lina-mi 
mângâiere frunza se înfiorează, Cel îndrăgostit tresare şi 
de-un dor adânc oftează. 

Iar când glasul meu l-ajunge, Ca-ntr-un vis fără pereche, 
înspre dragostea-i se-nclină Şi-i şopteşte la ureche. 

Când prefir cu gingăşie Dulcea chinului cămaşă, Sunt ca 
sunetul lăutei In cântarea pătimaşă. 

Dacă hoinăresc prin lume, Nu vreo toană mă cuprinde, Ci 
ca să mă aflu-n preajma Crugurilor celor sfinte. 

Zice-se c-aduc foloase, Pe când eu sunt numai mreajă; 
Când suflarea primăverii Pomii-i scutură cu vrajă, Eu mă- 
ntorc din Miazănoapte Ca s-aprind lumină-n muguri, Să fac 
nopţile potrivă Cu-ale zilelor dulci cruguri. 

Când căldura verii-ncepe, lau din Răsărit lumină Ca să pun 
în pomii lumii Frumuseţea lor deplină. 

Dinspre Miazăzi mă-ntoarce Pleoapa soarelui de toamnă, 
Lângă poamele bogate, Ca să le arăt ce-nseamnă setea de 
desăvârşire şi ca să le-nvăţ s-aştepte Ceasul sfânt al 
împlinirii Şi-al rodirii înțelepte. 

Iarna. 


— Ntr-un sfârşit, mi-au drumul Din către Apus, deodată şi 
prieteni-mi, copacii, îi despovărez de roadă, Le usuc din 
creştet frunza, Pentru ca în nopţi de gheaţă Mult- 
frumoasele lor ramuri Să-şi păstreze sfânta viaţă. 

Eu fac să se-ngâne şoapta Dintre-o floare şi-altă floare, Eu 
călăuzesc alene Lanurile-n legănare. 

Eu prind râurile-n lanţuri De argint şi palmierii Eu îi fac să 
se-ncovoaie Grei de rod în faptul verii; 

Eu dezvâăluiesc iubitei Taina inimii ce arde Pentru ea; şi- 
miresmata-mi Răsuflare, de departe, A nouă sute treizeci şi 
doua noapte dă de veste dintr-odată Celui hăituit de jale Că 
e-aproape şi-l aşteaptă Cortul cald al dragei sale. 

— Şi-acuma, dacă vreţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
grăi Tohfa iarăşi, am să vă spun Cântecul Trandafirului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci şi doua noapte 
urmă: 

— Şi-acuma, dacă vreţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
grăi Tohfa iarăşi, am să vă spun Cântecul trandafirului. 
lacătă-l: 

Eu sunt oaspele ce-alungă Iarna şi aduce vara; Ci mă trec 
cum trece-n noapte Umbra unui duh, uşoară. 

Bucuraţi-vă de vremea Scurtă a-nfloririi mele şi să nu 
uitaţi că ţimpu-i Spadă cu tăişuri grele. 

Port culoarea ce-nfloreşte Al iubitelor obraz, lar iubiţi-şi 
pun ca mine Haină scumpă de atlaz. 

Dulce-nmiresmez pe-acela Care-asupra mea se pleacă; lar 
copila mă primeşte Tremurând, din mâna dragă. 

Sunt binevenit oriunde, Dar cel ce nădăjduieşte Să mă 
aibă vreme lungă Lepede-şi orice nădejde. 

Eu sunt cel pe care, iată, L-a-ndrăgit privighetoarea. Ci, cu 
toată-această slavă, Mult necaz mi-ndură floarea; 

Orişiunde, tânăr încă, Dau în mugur, mă-mpresoară Spinii 
strânşi înjuru-mi roată, Şi-n lăuntru şi-n afară. 


Cu potop de lăncii crunte Pieptul tânăr mi-l sfâşie, lar sub 
sângele ce curge Pururea-s o rană vie. 

Ci, tu toate câte sufăr, Eu sunt cea mai strălucită Dintre 
florile ce-şi scutur Trecătoarea lor ispită. 

Mi s-a pus cândva un nume Mândru: „Fala Dimineţii”. 
Straiul prospeţimii mele Mi-e podoabă frumuseţii. 

A nouă sute treizeci şi doua noapte vine însă fără milă 
Mâna omului, ne strânge Şi ne fierbe în cazane Să ne 
stoarcă viul sânge. 

Atunci trupu-mi se topeşte, Inima-mi pe flăcări arde, 
Lacrimile-mi curg şi nimeni Nu mă mântuie de moarte. 

Focu-mi mistuie fiiptura, Lacrimile-mi fierb cu larmă, 
Inima-mi se face aburi, Toată fiinţa mea se sfarmă. 

Curge gâlgâind sudoarea, Semn vădit al grelei trude. 
Sufletu-mi e leac de suflet Celor arşi de patimi crude. 

lar acei pe care dorul li usucă, se alină Cu mireasma mea- 
nflorită Cândva fragedă-n grădină. 

Astfel, după ce se trece Frumuseţea-mi din afară, Proaspăt 
sufletu-mi rămâne, Oamenii să-l soarbă iară. 

Înțeleptul care ştie Cum să tragă-nvăţăminte Din podoaba 
trecătoare Ce-am avut-o mai nainte, N-are să jelească 
vremea Când, cu florile-mi boghete, Straturilor din grădină 
Le-mpleteam cununi în plete; 

Ci mereu îndrăgostiţii, Cu iubirea lor, nebuna, Ar vroi ca 
vremea ceea Să dureze totdeauna. 

lar acuma, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, dacă 
binevoiţi, am să vă spun Cântecul lasminului. lacătă-l: 

O, voi, cei ce priviţi, lăsaţi suspinul! Sus în azur, pe cerurile 
sfinte, Ard stelele-mi sclipind. Eu sunt iasminul, Mai alb 
decât argintu-n zăcăminte. 

Când mă ivesc pe lume, ies de-a dreptul Din sufletul 
dumnezeirii-nalte şi fericit mă odihnesc la pieptul Femeilor 
cu inimile calde. 

Dintre podoabe sunt cea mai de seamă, Cu care se- 
ncunună orice frunte. Beţi vinul meu şi nu vă fie teamă De 
cei ce ştiu atâta: să se-ncrunte. 


Culoarea mea-i a camforului soră, Mireasma-mi e-al 
miresmelor izvor. Ea va rămâne-n preajma tuturora Şi- 
atunci când plec cu pas nepăsător. 

Iar numele-mi ias-min închide-n sine O taină-al cărei 
înţeles desfată a nouă sute treizeci şi doua noapte pe cei ce 
îndrăgesc cum se cuvine A minţii desfătare luminată: 

Din două vorbe-i zămislit, ce-nseamnă Eres şi jale. Tâlcu- 
ipe-nţeles: In graiu-i mut ne-arată şi ne-ndeamnă Să ştim că 
jalea este un eres. 

De-aceea vin cu fericirea-n horă Să povestesc norocuri cu 
temei. lasminul sunt. Culoarea mea e soră Cu camforul o, 
dragi stăpânii meii şi acuma, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei 
şi stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Narcisei. lacătă- 
|: 

Puțin îmi pasă de frumuseţea mea: Privirea mea e 
languroasă Când mă legăn armonioasă şi nobilă îmi e 
originea. 

Mereu printre flori, le apreciez, Mereu la sfat cu ele Sub 
clar de Lună şez - Prietene fidele. 

Deşi ca-nfăţişare Am primul drept al Firii Le-ajut, 
curtenitoare - Dau lecţii la slujire. 

Parfum, cu dărnicie Ofer cui mă alege Fără-ndărătnicie La 
mâna ce culege. 

Sting setea cu caliciul — 

Vestmânt imaculat — 

Pe tijă de smaragd port rochii de-argint, capriciu. 

Că am şi eu cusururi Confuză, mă înclin şi mă pălesc de 
chin Gândind ce voi ajunge. 

Prin umilinţă cer lertare de defecte Şi-o să-mi scuzaţi, mai 
sper, Ocheadele cochete. 

Adesea îmi plec capul Nu spre-a privi în ape, Ci amintindu- 
mi pragul Sfârşitului aproape. 

Şi acuma, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
am să vă spun Cântecul Micşunelei. lacătă-l: 

Port mantie de frunză verde Şi bluză-albastră viorie. 
Plăpândă sunt, o-nchipuire De visuri şi de gingăşie. 


Să-l cheme Fală-a Dimineţii Pe trandafir, în mândra-i haină 
- Eu, cu făptura mea sfioasă, Nu sunt decât a zilei taină. 

EI, mult-slăvitu-mi frate. 

— 1 vrednic De toată strălucirea vieţii, A nouă sute treizeci 
şi doua noapte preafericit în rostu-i falnic şi sfânt martir al 
frumuseţii. 

Eu, veştejită din pruncie, Într-al mâhnirii trist linţoliu Sub 
bolta-naltă-a primăverii Mă nasc înfăşurată-n doliu. 

Ce scurte-s clipele-mi voioase Când pot să râd şi să mă 
bucur! Şi, vai, ce lungi sunt cele-n care îmi scutur ofilitul 
ciucur! 

Că, iată, de cum dau în floare, Mă smulg întreg, din 
rădăcină, Fără să-mi dea răgaz şi mie S-ajung la vremea 
mea deplină. 

Şi, fiindfără apărare, Destui vin viaţa să-mi sugrume; 
Sfiala-mi nu-i înduioşează, Nici gingăşia mea pe lume. 

O desfătare-s pentru-aceia Ce-n preajmă-mi ştiu să se 
abată şi mă-ndrăgesc cu-nflăcărare Cei care mă zăresc 
vreodată. 

Ci până la sfârşitul zilei, Adeseori chiar mai degrabă, Vai, 
nu mai dau un ban pe mine, Stau prizărită pe tarabă. 

Şi-atunci mă vând mai pe nimica, Ei, care mă slăveau 
nainte; 

Şi-mi tot găsesc cusururi grele Cei ce mă lăudau fierbinte. 

Vrăjmaşa soartă-mi vestejeşte Pe noapte florile firave şi 
dimineaţa le găseşte Pălite, triste şi bolnave. 

Atunci, cei care ştiu pătrunde Într-ale vieţi taine-ascunse, 
Şi-mi ştiu puterile, adună Şi florile-mi murind şi frunze. 

Cu ajutorul meu alungă Boli grele, chinuri mari alină şi 
scot din piepturi fierbinţeala Cu suferinţa ei haină. 

Cu floarea mea-i desfât pe oameni! Şi, poate mai presus de 
toate, Mireasma ei le-ncântă viaţa. Uscată, le dau sănătate. 

lar omul prost habar nu are De harurile mele bune şi 
niciodată nu ia seama Să-mi vadă-ascunsa-nţelepciune. 

Ci-i sunt prilej de cugetare Şi de învăţătură vie Acelui ce- 
mi pricepe viaţa Şi care glasul minţii-l ştie. 


Şi dacă prea puţini ştiu, totuşi, Să-mi dea cinstita preţuire, 
A nouă sute treizeci şi doua noapte mă mângâi luând bine 
seama Cum florile-mi, ca o oştire. 

Cu coifuri de smaraldgătite-s Şi lănci cu vârfuri de zamfir, 
Şi-n gingaşele lănci îi poartă Pe toţi vrăjmaşii lor în şir. 

Şi acuma, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
am să vă spun Cântecul Nufărului. lacătă-l: 

Atâta de sfios sunt eu din fire, Şi-atâta sunt de ruşinos, 
încât Mă înspăimântă orişice privire şi mă ascund în apă 
pân la gât. 

Şi floarea-mi doar, din tot prisosul fiinţii, Mi-o las afară-n 
straiul ei curat, Mai mult să fiu ghicit cu ochiul minţii, Decât 
să fiu văzut cu-adevărat. 

Îndrăgostiţii, de-ar lua aminte La pilda mea, cu-ntregul 
său temei, Ar şti să-nveţe ceea ce-i cuminte, Ca să se poarte 
tot aşa şi ei! 

Crivatu-n care-mi place să-mi duc dorul Sunt locurile ce se 
scaldă-n ape, Căci drag îmi este să dezmierd izvorul Şi 
şopotele lui să-mi fie aproape. 

Să ne despartă nu-iputere-n stare, lar soarele şi stelele şi 
luna, În toi de iarnă, ori în miez de vară, La fel ne vor găsi 
întotdeauna. 

Ciudată soartă! Dragostea-mi adâncă Suspină după mult- 
iubită apă In care mă cufund şi care încă Nu-mi stinge dorul 
care-n mine sapă. 

S-a mai văzut vreodată-n lume oare Ceva la fel cu triştea 
mea năucă: In apă-a fi şi nu a fi în stare Să-ţi stâmperi setea 
care te usucă? 

Pe zi, sub geana soarelui aprinsă, îmi desfăşor cununa 
aurie, Ci când adorm sub haina nopţii-ntinsă Pământ şi ape- 
n liniştea târzie, Din nou mă cheamă mult-iubită undă, Şi, 
legănată, floarea mi se-nclină Şi-n sânul apei line se afundă, 
In cuibul de verdeață din rovină; 

La gândurile mele-nfrigurate Mă-ntorc atunci, iar ochiul 
meu se-ncântă, Sub apa nopţii şi-n singurătate, De fericire-i 
limpede şi sfântă. 


lar oamenii cei uşurei la minte Habar n-au ei unde mă 
aflu-anume şi nu ştiu cum în taină mă cuprinde Această 
fericire fără nume; 

Şi nici un cârcotaş nu se arată cu limba-i ascuţită să mă 
certe, lar pe iubita mea înlăcrimată s-o tulbure când vrea să 
mă dezmierde. 

A nouă sute treizeci şi treia noapte şi orişiunde dorurile-mi 
multe M-ar duce să colind în rătăcire, lubita-mi pururi stă 
să mă asculte Şi să-mi şoptească blânda ei iubire. 

De-o rog să-mi stingă focul ce mă arde, Ea mă adapă cu 
licoarea-i dulce; De-i cer un adăpost, duioasă foarte La 
sânu-i drag mă strânge să mă culce. 

Şi gândurile-mi toate şi făptura Sunt împletite cu fiinţa-i 
dragă. Ca să trăiesc, ea-mi dăruie căldura, Ea înfloreşte 
viaţa mea întreagă. 

Atâta de sfios sunt eu din fire, Şi-atâta sunt de ruşinos, 
încât Mă înspăimântă orişice privire şi mă ascund în apă 
pân la gât. 

Şi floarea-mi doar, din tot prisosulfiinţii, Mi-o las afară-n 
straiul ei curat, Mai mult să fiu ghicit cu ochiul minţii, Decât 
să fiu văzut cu-adevărat. 

— Şi acuma, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, am să vă 
spun, dacă binevoiţi, Cântecul Garoafei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfit cea de a nouă sute treizeci şi treia noapte 
urmă: 

— Şi acuma, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, am să vă 
spun, dacă binevoiţi, Cântecul Garoafei. lacătă-l: 

Revoluţiile vremii Culoarea mi-au schimbat In trei nuanţe 
diferite Ce rând pe rând am îmbrăcat În varietăţi bine 
definite. 

Prima e-al geloziei galben; 

A doua, de nelinişte, cauza albirii; 

lar cea de-a treia e albastră precum durerile iubirii şi ca 
nefericirea noastră. 


Nici strălucire, nici parfum N-am, palidă când sunt, ca 
Moartea, Dispreţ, pentru corola ca un fum Ce nu ridică 
vălul nicidecum Ce îmi ascunde farmecul postum. 

Dar, astfel neglijată, nu mă tulbur de tihna mea retrasă şi 
dorită - îmi ţin parfumu-n mine, culoarea tăinuită — 

Comori ascunse cu grijă ferită nici dorul să vântur, nici 
ochiul să bucur. 

Din contră, de-s galbenă vreau să seduc Şi sunt, în acest 
scop, voluptuoasă Răspândind în zori şi-n amurg parfum de 
mosc Lansându-mi în crepuscule miasma oţioasă Cu care 
către aurul din mine să conduc. 

Nu mă vorbiţi de râu, surorile mele, Dacă presată de 
dorinţa turbată a nouă sute treizeci şi treia noapte îmi 
destăinui iubirile, disperată, Adierii zefirului, defăimătoare: 

Nu amanta trădându-şi dragostea e vinovată! 

Ea e învinsă doar de violenţa dragostei mistuitoare. 

Albastră când sunt, îmi comprim ardoarea Doar în lumina 
zilei, împlinirii şi îmi suport pedeapsa prin răbdarea De-a 
nu-mi expune şi parfumul firii Spre-a nu stârni cu el 
lingoarea. 

Dacă îndat' după căderea nopţii, In umbrele sale, 
prietenilor mă arăt Şi le dezvălui comorile mele - 
Prietenilor cărora sorții Le-au hărăzit aceleaşi suferinţe 
grele. 

Şi, în grădina în care stăm aşezaţi, Prietenii îşi trec din 
mână-n mână Cupele pline cu licoarea păgână - Ciocnesc şi 
eu, din propria mea inimă adăpaţi şi bem din ea, din 
darnica fântână. 

Şi, de îmi pare clipa fericită, Eman în noapte un parfum, 
dar vag, La fel de dulce ca apropierea de iubită îmbrăţişată 
de-un prieten drag Cu care îl înlănţui şi atrag. 

Atunci, dacă dorită mi-e prezenţa şi-i căutată-apropierea 
mea răspund îndată la îndemn cu complezenţa ce uită 
suferinţa şi stridenţa ce inimile împietrite mi-o stârneau. 

Îmi place întunericul în care-amanţii îmbrăţişaţi, ei se 
topesc de dor Când răspândesc eu lacrimi parfumate Spre 


a mă revela ispititor Surorilor ce nu-s înmiresmate. 

— Şi acuma, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, am să vă 
spun, dacă binevoiţi, Cântecul Busuiocului: 

Surori iubite, iată scumpa vreme Cândfericite-mpodobiţi 
de zor Grădină-n care florile-mi pun steme Şi mă 
adăpostesc în taina lor. Aştept porunca voastră şi vă rog: 
Primiţi-mă în sfântul vostru joc! 

Prieten cu izvoarele-s, ce-mi sună Cântecul lor; eu tainelor 
fierbinţi, Ce se şoptesc pe sub polog de lună, Le sunt chelar 
de visuri şi dorinţi, lar gingaşele-mi frunze subţirele Dovadă 
sunt a harurilor mele. 

Primiţi-mă, surorilor iubite, Ca pe-un tovarăş la ospăâţul 
sfânt! 

Cum fară de lăutele vrâăjite nu are haz nici danţulpe 
pământ, La felfară de mine nu-şi dă ghes la bucurie-un om 
cu duh ales. 

Credeţi-mă, iubite surioare, In pieptul meu comori vrăjite- 
ascund: Miresme scumpe şi ameţitoare, Care-n adâncul 
inimii pătrund. 

A nouă sute treizeci şi treia noapte făgăduitu-s celor ce-au 
să vină In luminoasa lui Allah grădină. 

O, dragi surori, v-am spus: făptura-mi toată e-al tainelor de 
inimă chelar. 

Ci poate-o zvoană v-a ajuns vreodată cum că în neamul 
meu solomonar ar fi şi-o limbă ce să mă dezmintă, Flecară 
fără seamâăn: biata mintă. 

Ci eu vă rog să nu-i păstraţi vreo pizmă şi mai degrabă s-o 
priviţi cu drag: Neprihănita, blânda noastră izmă Numai 
mireasma ei şi-o dă-n vileag! Ea, biata, niciodată nu 
destaină Decât duioasa inimii ei taină. 

Cel ce se dă pe faţă doar pe sine Nu poate fi vreodată- 
asemuit Cu cel ce spune tainele străine Pe care altul i le-a- 
mpărtăşit, Nu i se cade ruşinosul nume De vânzător de 
inimi şi de lume. 

Oricum ar fi - şi nu v-o spun cu ciudă - Nu e pădure fără 
uscături: Doar de departe sunt cu mintă rudă şi n-am cu ea 


prea strânse legături. De-aceea deci, cu sufletulfierbinte Vă 
rog pe toate să luaţi aminte. 

Prieten cu izvoarele-s, ce-mi sună Cântecul lor; eu tainelor 
fierbinţi Ce se şoptesc pe sub polog de lună Le sunt chelar 
de visuri şi dorinţi. 

Iar gingaşele-mi frunze subţirele Dovadă sunt a harurilor 
mele. 

Surori iubite, iată scumpa vreme Când fericite-mpodobiţi 
de zor Grădină-n care florile-mi spun steme Şi mă 
adăpostesc în taina lor. Aştept porunca voastră şi vă rog: 
Primiţi-mă în sfântul vostru joc! 

lar acum, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, dacă binevoiţi, 
am să vă spun Cântecul Romaniţei. lacătă-l: 

Dacă în semne ştii să desluşeşti Atuncea, haide, vino să-ţi 
arăt! De nu, mergi de te culcă, la poveşti: Eşti ignorant! 
Natura n-o „citeşti”. 

Ce zile bune-au fost cândfloare-am dat! Cu frumuseţea 
mea îndulcesc lumea - Petale albe de departe-arat Şi discul 
galben al corolei legănat. 

Culorile-mi surale-s din Coran: Când luminoase, când 
întunecate - Ca să-nţelegi cum mor-trăindprin an Furtuna 
vieţii răscolind avan. 

Tu vii să îmi admiri floarea mea, care încântă câmpurile 
azi, când se deschide, Iar peste-un timp, de treci din 
întâmplare Că nu mai sunt, vedea-vei cu mirare. 

Când plângerile mele-ndurerate Urcau spre fraţii mei, 
iubiții porumbei, A nouă sute treizeci şi treia noapte credeai 
că sunt refrene deşucheate, Vesele flori de stil pentru 
păcate. 

Petale albe ţi-arăt de departe - Dar tu nu-nţelegi semnul 
care-lfac - E trist să nu ştii a distinge ce desparte Ce-i trist, 
ce-i vesel; dragostea, de moarte. 

lar acum, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, dacă nevoiţi, 
am să vă spun Cântecul Levănţicăi. lacătă-l: 

Ah, fericită sunt că nu fac parte Din rându-acelor flori de 
prin grădini Ce cresc trudite; eu răsar departe De mâinile 


murdare şi de chin, La adăpost de vorbele deşarte. 

Legi slobode mi-au fost din veci menite, Nu-mi place viaţa 
prinsă pe araci, Fug de izvoare şi fug de ispite, Grădinile- 
ntre garduri nu-mi sunt dragi Şi nici pământurile-amar 
muncite. 

O nesupusă sunt. Fugind de lume, Pustiurile doar îmi ştiu 
tihnitul adăpost. Nu-mi place zarva gloatei de legume. 

Şi cum nu-i nimeni să mă îngrijească Şi nici să mă 
sădească pe pământ, Nu poate nimeni să se necăjească Şi 
să mă certe cu nici un cuvânt Cum că s-ar fi trudit ca să mă 
crească. 

Sunt liberă, trăiesc în libertate. Şi mâna hâdă a niciunui 
rob Şi a niciunui ins din vreo cetate, Mânate de nesaţul lor 
neghiob, Nu mi-au atins podoabele curate. 

Ci de-ai să vii pe pajiştea de cituri In Nejdul din Arabia, 
cândva, Departe de grădinile cu ziduri, Mă vei găsi: acolo-i 
ţara mea, Sub strălucirea altor răsărituri. 

Acolo, unde-n şoapte care-adie N-ajunge om cu chipul 
veştejit, Pe pajişti largi, trăiesc cu bucurie In cântec de 
albină fericit Şi-ntr-a gazelelor tovărăşie. 

Acolo, frate-al sihăstriei mele E doar pelinul cel cu gust 
amar. Mă îndrăgesc cei îndrăgiţi de stele. Alin i-am fost pe 
vremuri lui Agar, Pe Ismail l-am vindecat de rele. 

Sunt liberă, trăiesc în libertate1. Şi sunt ca fetele de neam 
ales Pe care nimeni nu le scoate Pe la mezaturi, ca să deie 
ghes Vânzării lor în târgul din cetate. 

Cu omul trândav nu pot fi pereche, Doar cel viteaz îmi ştie- 
ntregulpreţ: Pe calu-i vânteş, ca în vremea veche, Spre ţelu- 
i sfânt goneşte îndrăzneţ, Cu floarea mea înfiptă la ureche. 

A nouă sute treizeci şi treia noapte aş vrea să vii odată pe 
la mine. Cu dulcea mea mireasmă să te-mbăi, In Nejdul 
cald, sub zările-i senine, Când vântul dimineţii-adie-n văi 
Rotind înjuru-mi horele lui line. 

Parfumul meu înmiresmat îl scaldă Pe mult însinguratul 
beduin; Iar florile-mi ca de-unfior tresaltă Ca să-i desfete pe 


toţi cei ce vin Şi fac popas în preajmă-mi laolată. 

Şi-atunci când asprul cămilar începe Să-mi zugrăvescă 
frumuseți şi har, Chervanagii-nfăşuraţi în zeghe Stau să-l 
asculte şi, oftând arar, Li fură-o vrajă ce n-o pot pricepe. 

lar acuma, dacă binevaoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele 
mele, am să vă spun, într-un sfârşit, Cântecul Bujorului. 
lacătă-l: 

De-aş fi şi înlăuntrul meu asemeni Cum sunt pe dinafarâ- 
mpodobit, Nu i-aş maipizmui nicicând pe semeni Şi nici nu 
m-aş mai plânge, negreşit. 

E lăudat oriunde, bunăoară, Bogatul meu veşmânt, de 
obicei şi sunt slăviţi obrajii de fecioară Când sunt la fel de 
rumeni ca ai mei. 

Ci ochiul ce s-aplecă să mă vadă Nu e cuprins de-un osebit 
răsfâţ; 

Nu sunt aduse vreodată ca podoabă In glastrele din sala 
de ospăț; 

Nu-i nimeni ispitit să preamărească Podoabele cu care mă- 
nfăşor şi nu mi-e dată lauda firească Ce se aduce celorlalte 
flori; 

În larga strălucire din grădină nu mi se lasă nici un cin 
ales; 

Ba chiar sunt smuls cu tot din rădăcină şi izgonit afară 
prea ades. 

Se pare că aş face numai silă Şi cum arăt la chip şi cum 
miros. Din ce pricină oare mă împilă? De ce par oare o 
podoabă de prisos? 

Vai! Vai! Pricep! Pe cât mă duce gândul, Şi-aşa precum tot 
chibzuiesc mereu, Pricina nu-i că roşu mi-e veşmântul, Ci 
inima, că-i neagră-n pieptul meu. 

Dar ce pot eu când crâncena mea soartă Aşa mi-a fost 
menit dintru-nceput? Rămâne-n veci strădanie deşartă De-a 
fi altfel de cum ai fost făcut. 

Cusururile de mi se măsoară şi inima mea neagră n-are 
preţ, Au dacă mă priviţi pe dinafară, Nu sunt ca un sărai de 
frumuseți? 


Mă dau înfrânt. Vai, de-aş fi fost asemeni Pe dinlăuntru ca 
pe dinafar', A nouă sute treizeci şi patra noapte nu i-aş mai 
pizmui acum pe semeni Şi nu mi-aş plânge soarta cu amar. 

Vai mie, vai! Ce rânduială proastă îmi umple viaţa toată de 
urât! Pe cât pricep, întreaga mea năpastă îmi vine de la 
inimă, şi-atât! 

lar acuma, când am sfârşit cântecele zefirului şi ale 
florilor, am să vă spun, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi 
stăpânele mele, câteva dintre cântecele păsărilor. lacătă 
mai întâi CânteculRândunicii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a noua sute treizeci şi patra noapte 
urmă: 

lar acuma, când am sfârşit cântecele zefirului şi ale 
florilor, am să vă spun, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi 
stăpânele mele, câteva dintre cântecele păsărilor. lacătă 
mai întâi Cântecul Rândunicii: 

Eu, de-mi fac totdeauna casă pe lângă vreun privaz sub 
geamuri ori sub vreun zid de la terasă şi nu prin scorburi 
ori prin ramuri şi de nu fug de om fricoasă ca toate celelalte 
neamuri de păsăret, e din pricină că-n ochii mei nimic nu 
este mai de folos pentru-o străină! 


(lar ce vă spun nu e poveste!). 

Deci între oameni îmi fac rostul, Căci nu sunt de un neam 
cu mine; 

Aşa zidindu-şi adăpostul, Un biet străin o duce bine. 

Eu sunt de-a pururi călătoare şi pot astfel să iau aminte ce 
viaţă duce omul care e dăruit cu-nvăţ şi minte. 

De ţi-a fost scris să pleci departe pe drumurile pribegiei, A 
vrutAllah să-ţi facă parte de sfânta lege-a ospeţiei. 

Când îmi găsesc oblăduinţă pe la vreo casă undeva, Nu-mi 
iau nicicând îngăduinţă să le aduc vreo supărare celor ce 
locuiesc în ea, — 


Şi cuib zidesc, după putinţă, Cuviincios, la umbra sa, Din 
toate câte sunt în stare să strâng cu trudă şi răbdare pe 
lângă maluri şi izvoare. 

Şi chiar de le sunt spor la casă, Nu cer să-mi dea din 
pâinea lor; 

Agoniseala mea de masă n-o iau din bietul lor ogor; încât 
strădaniile-mi grele şi faptul că nu cer pomană mi-aduc 
iubirea tuturor. 

Altminteri poate multe rele, Nu ocrotire, ci izgoană, Mi-ar 
fi ghelirul după zbor. 

Când râd şi cântă laolaltă, Rotesc prin preajma lor voioasă: 

A nouă sute treizeci şi patra noapte ci zbor spre bolta 
lumii-naltă Când masa lor şi-o ospătează; Căci doar la 
sfânta bucurie Râvnesc eu să le fiu ortac; Nu la ospăţul 
care-mbie Un pântec lacom la posmag; Nu la ce au în 
farfurieci numai să le fiu pe plac; La scumpa lor prietenie, 
Nu la un bob de mei sărac, încât, trăind în cumpătare, 
Nelacomă la bunul lor, Mă bucur de-o iubire mare Si mă 
primeşte fiecare In casa lui, ca pe-un odor Pe care-l strângi 
la piept cu dor. 

lar acum, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
am să vă spun Cântecul Bufniţei: lacătă-l: 

Stăpâna-nţelepciunii mi se spune, înţelepciunea, însă, ce e, 
acest nume? 

Înţelepciunea, Pacea, Fericirea Doar baftă dacă ai găseşti 
pe lume! 

Retrasă lumii, de când sunt, de-aceea stau - Că dintr-un 
pic, torentul creşte-n spume! 

Când Fericirea nu e nicăieri, Eu prin ruine-o caut, fără 
nume. 

Acolo doar, fără prieteni, rude, fraţi De zarvă şi invidii fug 
anume. 

Las somptuos Palat cu mese-ntinse Nefericiţilor săraci cu- 
averi, mari sume. 

În austeritate reflectez întoarsă doar spre duh, nu spre 
renume, Că numai sufletul e vinovat, doar el, De bine şi de 


rău, de leac ori ciume. 

Când tot e bronz, metal neimportant - Valoarea e, în sine, 
o minune. 

Iar bucuria şi plăcerea din Palat nu sunt nimic - nimicuri, 
doar, nebune. 

Eu însă, chiar vorbind confuz, Eu mă-nţeleg ce spun şi ce- 
am a spune intre nimicuri spuse foarte clar Sunt şi 
obscurităţi riscant a pune cât semenii aşteaptă de la mine 
Aştept eu de la ei: nimic să sune. 

Ţară, avere, neam mi-am părăsit, Palate cu sclipici şi bun 
renume. 

În gaura din ziduri m-am retras - E mai plăcut aici decât în 
lume. 

Stăpâna-nţelepciunii de-aia-mi zic! Însă înţelepciunea ce 
e? Ce anume? 

— Iar acum, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele 
mele, am să vă spun Cântecul Șoimului. lacătă-l: 

A nouă sute treizeci şi patra noapte aşa e, sunt tăcuţi 
Adeseori Sunt chiar posac de-a binelea, aşa el Nu sunt 
privighetoarea ce-şi răsfoaie întruna tereremu-obositor Cu 
limba-i necercată de opor, Umplând de larmă codri şi 
zăvoaie, De-aduce peste capul tuturor Năpastele înşiruite 
laie. 

Sunt credincios al legilor tăcerii şi poate nici n-am altă 
însuşire Decât cea de-a tăcea, iar a vederii Epoate singura- 
mi desăvârşire. Când omul mă aduce în robie, Stau chibzuit, 
iar gândul niciodată Nu mi-l arăt. Şi n-are să mă vadă 
Vreun ochi vreodată-n temniţa-mi pustie Plângând ruina 
vieţii-mi de-altădată. 

Pe drumurile-mi de robie grele, Cunoaşterea o caut eu, 
atât! De-aceea şi stăpânul vieţii mele M-a îndrăgit atât de 
mult încât, De teamă să nu trag asupră-mi ura, Mi-a pus pe 
frunte coif, să nu-ntărât Pizmaşii, căci ne dă învăţătura 
Coranul sfânt: „Nu-ţi arăta figura!" 

Iar limba, ca ispita să n-o poarte, îmi ferecă strâns ciocul, 
cu dichis, întocmai precum şi la Sfânta Carte „Să nu laşi 


limba slobodă" e scris. 

Pe urmă-mi priponeşte năpristan Picioarele, în lanţuri 
zăngănind: 

Cum cere şi suraua din Coran: „Pe drumuri să nu umbli 
țopăind!" 

Robia până-n suflet doare-adânc Ci tot tăcut privesc jur 
împrejur şi niciodată nu am să mă plâng De caznele pe care 
le îndur. 

Şi numai astfel, coapte îndelung Sub coiful minţii, 
gândurile mele La cea mai naltă-nvăţătură ajung, Rod al 
tăcerii şi-al râbdării grele. 

Atunci ajung sultanii robi ai mei şi de pe pumnul lor 
domnesc m-iau zborul, Apoi rotirea-naltă mi-o închei pe 
mâna lor punând semeţ piciorul. 

lar acum, dacă binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
am să vă spun Cântecul Lebedei. Este scurt şi iacătă-l: 

Stăpân fiind pe dorul meu, deplin, Sunt domn pe ape şi 
pământ şi zare. De nea mi-e trupul, gâtul mi-e un crin, lar 
pliscul un sipet de chihlimbar e. 

Împărăţia mea a prins culori Din străluciri, din vis şi- 
nsingurare. Ştiu tainele din ape, ştiu comori Ascunse, ştiu 
minunile din mare. 

Şi pe când eu călătoresc vâslind pe propriile-mi vele-n 
depărtare, Cel trândav, stând pe ţărmuri, picotind, A nouă 
sute treizeci şi patra noapte habar nu are de mărgăritare - 
Din tot belşugul apei de argint El ştie numai spumele 
amare. 

Şi acum, dacă binevaoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, 
am să vă spun Cântecul Albinei. lacătă-l: 

Pe sub crânguri, prin muncele, Acolo îmi fac eu casă; Fără- 
a-i păgubi pe alţii, îmi agonisesc de masă; Iarba toată mă 
cunoaşte Şi mă-ntâmpină voioasă. 

La vreo floare, fără teamă, îmi las aripa să zboare, Fără-a 
vătăma o poamă, Fără-a supăra o floare Hrana dulce-o scot 
din ele, Străvezie ca o boare. 


Mă întorc pe urmă-acasă cu povara dobândită, La 
chiverniseala-mi scumpă, La orânda chibzuită şi la calda 
mulţumire ce mi-a fost din veci menită. 

Zidurile casei mele, Cu dichisu-mpletiturii, Sunt urmarea 
răzvedită-a Chibzuielii şi măsurii. Fagurii sunt însuşi rodul 
Legilor arhitecturii. 

Chiar şi Euclid vestitul, De-arputea cumva să vie, Ar avea 
ce să înveţe In lumina aurie, Cercetând cu minunare Nalta 
lor geometrie. 

Ceara mea şi mierea dulce Sunt urmare a ştiinţei Ce s-a- 
mperecheat cu munca Şi cu sporul sârguinţii. Ceara-i rodul 
trudei aspre, Mierea este fructul minţii. 

Iar hatârurile mele Nu le dărui niciodată Celor ce râvnesc 
la ele, Ci ca vrednică răsplată Celor ce-mi îndură acul Cu 
amărăciunea-i toată. 

Dacă vrei alegorie Pentru inimă şi minte, Ţi-o înfăţişez eu 
însămi şi străveche şi cuminte. Cugetă, aşadar, bine, 
Căutând să iei aminte: 

Dacă jindui să te bucuri De hatârurile mele, N-ai să poţi 
fără să suferi Răbduriu necazuri grele, Stăruind 
ostenitoare, Răni amarnice şi rele. 

A nouă sute treizeci şi patra noapte dragostea face uşoare 
Toate câte-s grele-n faptă. Iată-ntreaga-nvăţătură Dintr-o 
pildă înţeleaptă. Pilda de-o pricepicutează! Dacă nu, mai 
bine rabdă! 

Şi acuma, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, am să vă spun, 
dacă binevoiţi, Cântecul Fluturelui. lacătă-l: 

Eu sunt îndrăgostitul care arde De-a pururea-ntr-un dor 
ca un venin După făclia-mi scumpă. Mă închin La legea ce 
mă duce înspre moarte: Să pier arzând în patimă şi-n chin. 

Şi-n loc să-mi stingă dragostea nebună, Cu toate câte- 
ndur, iubita mea Sporeşte dorul, ca să mă răpună, 
Stârnindu-mi ne-ncetat nădejdea rea Că voi putea să fiu cu 
ea-mpreună. 

Ci dacă mă apropiu fericit, Rotindu-mă-mprejuru-i ca un 
fur, Mă-njunghie într-un hanger cumplit. Nu, niciodată un 


îndrăgostit N-a îndurat atâtea câte-ndur. 

Atunci făclia dragă îmi răspunde: „îndrăgostit cu-adevărat, 
Nu-mi arunca osânda grea pe frunte şi iartă-mă de câte-ai 
îndurat, Căci ca şi tine ard în doruri crunte. 

De-i dat unui îndrăgostit să ardă, Nu-i greu de înţeles, pe 
cât se pare. Ci mintea nu mai ştie să se-mpartă Când o 
iubită-ndură-aceeaşi soartă. 

— Şi acesta-i lucru cel mai de mirare. 

Că, iată, focul m-a-ndrăgit la fel, Aşa cum eu te-am îndrăgit 
pe tine; Mă prinde-n luminosul lui inel, Mă mistuie cu 
multele-i suspine Şi cu dogoarea care arde-n el. 

Mă caută cu ochii nesătui, Să-mi soarbă şi suflarea şi 
fiinţa; Ci patima-i nu ştiu cum s-o descui şi nu îşi poate 
împlini dorinţa Decât topindu-mă-n iubirea lui. 

Că focul ne-a răpit din casa mea Pe mine şi pe dulcea-mi 
soră, mierea. Pe urmă, între mine-atunci şi ea Au aşternut o 
depărtare grea şi lacrimi fără număr şi tăcerea. 

Rămân supusa-naltului meu crez: A arde spre-a da altora 
lumină! Cu lacrimi drumu-acesta îl urmez, Cum soarta 
însăşi mi l-a scris haină. Şi-astfel mă mistui, ca să luminez!" 

Aşa-mi şopti făclia. Şi-atunci focul Se-ntoarse înspre noi şi 
glăsui: „De ce vă plângeţi oare nenorocul Că-n flăcările 
mele veţi pieri, Când astfel dorul vostru-şi află locul? 

A nouă sute treizeci şi cincea noapte ferice de acei ce 
beau, când eu Le sunt paharnici Mărulfericirii Ilgustă cel ce 
piere-n sânul meu. Murind astfel, înfruntă legea firii, Spre-a 
se supune legilor iubirii!" 

lar acuma, dacă binevaoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele 
mele, am să vă spun Cântecul Corbului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci şi cincea noapte 
urmă: 

lar acuma, dacă binevaoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele 
mele, am să vă spun Cântecul Corbului. lacătă-l: 


Cernit în negru, cu croncănitul meu Tulbur ce-i pur şi 
amărăsc ce-i dulce; In zori şi-n înserare, mai mereu Instig 
armata Primăverii spre răscruce. 

Eu fericirii fără de cusur Prezic îndată un final dramatic Şi 
mândrului Palat de aur pur Ruina viitoare, emblematic. 

De-aceea, ştiu, sunt luat de rău augur Mai trist şi mai 
sinistru decât Kisher Şi decât Jader chiar şi mai obscur. 

Dar tu, care bârfeşti purtarea mea Dacă ţi-ai şti adevărata 
fericire cum mi-o cunosc eu pe a mea, ai ezita, [i-ai pune 
strai de doliu, nu de mire. 

Deşertăciune doar îţi e trăirea, Trufia te desparte de- 
mplinirea la care doar înţelepciunea duce firea. 

Tu uiţi că ţi-e prieten cu temei Doar cine-i sincer şi te- 
acuză, Nu cel ce măguleşte fals femei Ci cel ce nu lasă 
greşelii nici o scuză. 

Acel care te mustră când greşeşti Deşteaptă-aşa Virtutea 
adormită Avertizând de ce va să păţeşti Dacă cedezi căderii 
în ispită că, îmbrăcat în doliu, eu deplâng Viaţa trecătoare 
ce ne scapă Ca fire de nisip din pumn ce curg Când ghidul 
caravanei dă cu biciul Într-un haotic, disperat supliciu. 

Sunt ca predicatorul din moscheie Ce haina neagră, sobru, 
şi-o încheie. Dar, din păcate, ceilalţi nu ascultă - Doar 
lucrurile-mi dau dreptate multă. 

Trezeşte-te, tu, tare-de-urechil Priveşte norii adunaţi din 
zori - la pildă de la ce-au păţit cei vechi: Şi din ce nu vezi 
încă poţi să morii dar tu nu mă asculţi şi n-o să ştii! Şi- 
observ, acum, că stau la taină cu stafii. 

A nouă sute treizeci şi cincea noapte iar acuma, dacă 
binevoiţi, o, stăpânii mei şi stăpânele mele, am să vă spun 
Cântecul Pupezei. lacătă-l: 

Când, după drum vâslit în toată graba, Semn de iubire 
trainică-am adus Scrisorile stăpânei de la Saba, Cea cu ochi 
lungi şi sinilii, mi-a spus Intr-auritul rigă: „Nu degeaba, O, 
pupăză, te-ai străduit pe sus, Căci mi-ai adus o veste care- 
mi place Şi care-mi face inima să joace!" 


Şi Solomon m-a copleşit atunci Cu toate binefacerile lui, 
M-a-ncununat cu-aceste pene lungi Ce-mi sunt şi-acum pe 
frunte falnic tui, M-a învăţat înţelepciune-adâncă Ce şi 
acuma-i vie-n mine încă. 

De-aceea mă întorc adeseori, În pace sfântă şi-n 
singurătate, Să-mi torc prin minte iar acel fuior Al cugetării 
lui prealuminate. Cu toată-nvăţătura ce mi-a dat In ceasu- 
acela pururi neuitat. 

Spunea: „Să ştii, o, pupăză cuminte, Că dacă omul ar lua 
aminte Şi dacă s-ar trudi atât cât poate Să-şi lumineze 
iscusita minte, Cu-nţelepciune ar putea străbate La tălcu- 
ascuns al lucrurilor toate. 

lar cugetul, de-ar fi, şi-ar stărui, Neprihănit spre tot ce-i 
bun să-ndemne, Cu limpezime ar putea ceti Tot adevărul 
răzvădit în semne. 

De-ar trece vămi de gânduri ispitite, Către soliile 
nepipăite, Ar dobândi fără de amăgire Luminile cele mai sus 
de fire. 

De-ar fi curat lăuntrul, drept dobândă Tar fi vădit 
ascunsul, la izvori Şi s-ar lăsa văzută tuturor Cereasca 
noastră Dăscăliţă sfântă. 

Când oamenii s-ar lepăda pe veci De haina strâmtă-a 
dragostei de sine, întreaga viaţâ-ar fi doar zări senine, lar 
mintea n-ar fi cuib de gânduri reci. 

Şi-atunci simţirea ar putea răzbate La-naltulpunct de 
echilibru, când, Ca doctor sieşi, fiecare gând Ar fi a 
spiritului sănătate. 

Atunci doar, cu-al nădejdii vânturar Vei şti să-ţi răcoreşti în 
suflet buba, Mrobolanul de alint să-ţi fierbi, Sebestul 
îndreptărilor, jujuba Bunăvoinţa, tamarindul rar Al dreptei 
călăuze, şi-alte ierbi; 

Să te sfarmi în mojarul suferinţii şi să te cerni prin sita 
umilinţii şi să-ţi dai singur leacul potrivit La boala sufletului 
chinuit, Când, după veghea nopţii, dimineaţa, Prietena din 
Cer şi-arată faţa. 


A nouă sute treizeci şi cincea noapte căci cel care nu ştie- 
un tâlc să tragă Din scârţăitul porţii în ţâţână, Din 
zumzetele muştei, dintr-o-ntreagă Foire de gângănii prin 
ţărână, Cel ce nu izbuteşte să-nţeleagă Şoptitulploii-n 
plopii-nalţi şi drepţi Mirajul zării, alba promoroacă, Nu e 
din rândul celor înţelepţi. " 

Şi, după ce spuse cântecele acestea ale florilor şi ale 
păsărilor, Tohfa copilandra tăcu. Atunci, din toate părţile, se 
înălţară strigătele de minunare ale ginnilor cuprinşi de 
înflăcărare. Iar şeicul Eblis veni de-i sărută picioarele; iar 
sultăniţele, vrăjite peste fire, cu ochii uzi, veniră s-o sărute. 
Şi toţi laolaltă, cu ochii şi cu mâinile, se porniră să facă nişte 
schime şi nişte semne care vroiau să mărturisească 
limpede: „Ni s-a înnodat limba de minunare, iar vorbele nu 
mai pot să ne iasă din gură!" Pe urmă începură să ţopăie pe 
sofale icnind şi să-şi vânture picioarele în sus, ceea ce vroia 
să mărturisească limpede, în graiul lor de ginni: „A fost tare 
frumos! Ai strălucit! Suntem vrăjii. Iţi mulţumim!" lar 
efritul Maimun, ca şi soţul său întru urâciune, se sculă şi se 
porni să dănţuiască, cu mâna Ia spate, ceea ce vroia să 
mărturisească răzvedit în rostirea lui: „Sunt nebun de 
minunare!' 

Iar 'Tohfa, tulburată la vederea urmării ce-o avuseseră 
cântecele şi stihurile sale asupra ginnilor, le spuse: 

— Pe Allah! O, stăpânii mei şi stăpânele mele, dacă nu aş fi 
ostenită, v-aş mai fi spus şi alte cântece şi stihuri despre 
celelalte flori mirositoare, despre ierburi şi despre păsări, 
mai cu seamă cântecul privighetorii, al prepeliţei, al 
graurului, al canarului, al turturelei, al porumbelului 
obişnuit şi al porumbelului gulerat, al sticletelui, al 
păunului, ai fazanului, al potârnichii, al găii, al vulturului, al 
pajerei, al struţului; şi v-aş fi spus şi cântecele unor făpturi 
cumu-s: câinele, cămiia, calul, colunul, măgarul, Girafa, 
gazela, furnica, oaia, vulpea, capra, lupul, leul şi încă multe 
altele. Ci, inşallah! Avem să ne mai întâlnim cu alt prilej. 
Acuma, îl rog pe şeicul Eblis să mă ducă îndărăt în saraiul 


emirului drept-credincioşilor, stăpânul meu, care trebuie să 
fie la mare îngrijorare din pricina mea. Şi iertaţi-mă că nu 
pot să stau la tăierea-împrejur a copilului şi la nunta tinerei 
efrite. Zău că nu pot! Atunci şeicul Eblis îi zise: 

— Într-adevăr, o, Vrajă a Inimilor, inima noastră se 
mohorăşte aflând că vrei să ne părăseşti atâta de curând. 
Oare nu s-ar găsi vreo cale să mai stai cu noi oleacă? Ne-ai 
făcut să gustăm dulceaţa, şi-acuma ne-o iei îndărăt de pe 
buze? Allah fie cu tine, o, Tohfa! Mai bucură-ne cu câteva 
clipe! 

Şi Tohfa răspunse: 

— Zău că lucrul acesta este mai presus de puterile mele. 
Şi trebuie să mă întorc la emirul drept-credincioşilor, 
întrucât, o, şeicule Eblis, ştii bine că fiii pământului nu pot 
să se bucure de fericirea adevărată decât pe pământ. lar 
sufletul meu este trist că se află atâta de departe de 
semenii lui! O, voi toţi, nu mă ţineţi aici mai mult, împotriva 
inimii mele! 

Atunci Eblis îi zise: 

— Pe capul şi pe ochii mei! Ci vreau mai întâi, o, 'Tohfa, să- 
ţi spun că îl cunosc pe fostul tău dascăl de cântec, 
minunatul Isac Ibn-lbrahim din Mossul. 

Pe urmă zâmbi şi zise: 

— Şi la fel mă cunoaşte şi el, întrucât, într-o anume seară 
de iarnă, s-au petrecut între noi nişte lucruri pe care nu am 
să preget a ţi le istorisi, inşallah, într-o bună zi, la rându-mi. 
Întrucât povestea legăturilor mele cu el este o poveste 
lungă; iar el pesemne că încă nu a uitat felurile de-a tine 
lăuta, aşa cum l-am învăţat eu, ! ! nici copilandra de-o seară 
pe care i-am rostuit-o. Şi nu este acuma ceasul potrivit de a- 
ţi povesti toate astea, de vreme ce eşti atâta de grăbită să 
te întorci la emirul a nouă sute treizeci şi cincea noapte 
drept-credincioşilor. Oricum, nu are să se poată spune că ai 
plecat de la noi fără nimic în mână. Drept aceea, vreau să-ţi 
arăt un meşteşug de-al lăutelor, de pe urma căruia ai să fii 


proslăvită de lumea toată şi ai să fii şi mai iubită de stăpânul 
tău califul. lar ea răspunse: 

— Fă cum ţi se pare mai bine. 

Atunci Eblis luă lăuta copilei şi cântă pe ea o cântare 
proaspăt născocită, cu nişte întoarceri minunate, cu nişte 
repeţiri nemaiauzite şi cu nişte tereremuri desăvârşite. lar 
dulcei Tohfa, auzind cântarea aceea, i se păru că tot ce 
învățase ea până în ceasul de-atunci fusese numai greşeală, 
iar ceea ce învăţa acuma de la şeicul Eblis - afurisit să fie 
el! 

— Era chiar obârşia şi temeiul tuturor cântărilor. Şi se 
bucură la gândul că are să-i poată face să asculte acea 
muzică nouă şi pe stăpânul ei, emirul drept-credincioşilor şi 
pe Isac Al-Nadim. Şi, ca să fie încredinţată că nu are să 
greşească, dori să cânte şi ea melodia auzită, de fată cu cel 
care o născocise. aşa > 

Că îşi luă alăuta din mâinile lui Eblis şi, călăuzindu-se după 
pestreful de început pe care i-l lălăi şeicul, repetă în chip 
desăvârşit cântecul. Şi ginnii toţi strigară: 

— Este minunat! Iar Eblis îi spuse: 

— lacătă că acuma, o, Iohfa, ai ajuns la capătul cel mai de 
sus al măiestriei. Aşa că vreau să-ţi scriu o dovadă 
pecetluită de toate căpeteniile ginnilor, prin care să fii 
cunoscută şi adeverită drept cea mai bună cântăreaţă cu 
lăuta de pe pământ. Şi, chiar prin firmanul acela, am să-ţi 
dau numele de „isprăvniceasa păsărilor”. Întrucât stihurile 
pe care ni le-ai spus şi cântecele cu care ne-ai cinstit te 
dovedesc fără de pereche şi ţi se cade să fii fruntea 
păsărilor cântătoare. 

lar şeicul Eblis porunci să fie chemat diacul cel mai de 
seamă, care luă o piele de cocoş şi o pregăti, atunci, pe loc, 
pentru firmanul cu pricina. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treizeci şi şasea noapte 
urmă: 


lar şeicul Eblis porunci să fie chemat diacul cel mai de 
seamă, care luă o piele de cocoş şi o pregăti, atunci, pe loc, 
pentru firmanul cu pricina. Pe urmă aşternu pe pielea 
aceea, cu o scriitură frumoasă, în slove kufice, nişte rânduri 
desăvârşite, întocmai precum i le spunea şeicul Eblis. Şi fu 
însemnat şi hotărât, în izvodul acela, că tânăraTohfa era de 
aci înainte isprăvniceasa păsărilor şi că, prin firman anume, 
era căftănită sultană a lăutărese-lor şi a tuturor 
cântăreţelor. Iar hrisovul fu pecetluit cu pecetea şeicului 
Eblis şi cu peceţile celorlalte căpetenii ale ginnilor şi cu 
peceţile sultăniţelor ginnilor. Şi, când totul fu gata, firmanul 
fu strâns într-un sipeţel de aur şi fu înmânat cu mare 
pohfală minunatei Tohfa, care îl luă şi îl duse la frunte, 
mulţumind. 

Atunci Eblis le făcu un semn celor din jurul său şi 
numaidecât se şi iviră nişte ginni hamali, fiecare împovărat 
cu câte o ladă. Şi puseră dinaintea strălucitei Tohfa lăzile 
acelea care, în număr de douăsprezece, erau toate la fel. 
Iar Eblis le deschise una câte una, spre a-i da putinţa dulcei 
Tohfa să vadă ce se află în ele, spunându-i: 

— Sunt ale tale! 

Or, lada cea dintâi era plină numai cu nestemate; cea dea 
doua, cu dinari de aur; cea de a treia, cu drugi de aur; cea 
de a patra, cu giuvaieruri orfăurite; cea de a cincea, cu 
candelabre de aur; cea de a şasea, cu poame zaharisite şi 
cu mrobolan; cea de a şaptea, cu albituri de mătasă; cea de 
a opta, cu sulemeneli şi cu parfumuri; 

A nouă sute treizeci şi şasea noapte cea de a noua, cu tot 
soiul de lăute; cea de a zecea, cu tablale de aur; cea dea 
unsprezecea, cu haine de zarpa; iar cea dea 
douăsprezecea, cu haine de mătase de toate culorile. 

Şi, după ce Tohfa se uită la toate câte se aflau în cele 
douăsprezece lăzi, Eblis le făcu un alt semn hamalilor, care 
numaidecât luară iarăşi lăzile în spinare şi se orân-duiră 
frumos în urma luminoasei Tohfa. Atunci sultanele ginnilor 


veniră plângând să-şi ia rămas-bun de la isprăvniceasa 
păsărilor; iar domniţa Kamaria îi spuse: 

— O, sora mea, pleci de la noi, vai! Ci să ne îngăduieşti 
măcar a veni din când în când în iatacul în care locuieşti şi 
să ne bucurăm ochii cu chipul tău pierzător de minţi. Ci mai 
binevoieşte şi ca, de aci înainte, în loc de a rămâne 
nevăzută, să iau o înfăţişare de fiică a pământului şi să te 
trezesc din somn cu suflarea mea! 

Iar 'Tohfa zise: 

— Cu tot dragul inimii, o, sora mea Kamaria. Da, de bună 
seamă! Am să fiu bucuroasă să mă trezesc sub răsuflarea ta 
şi să te ştiu culcată lângă mine. 

Şi iarăşi se mai sărutară încă o dată şi îşi spuseră un potop 
de salamalecuri şi un potop de jurăminte drăgăstoase. 

Atunci Eblis veni şi îşi îndoi spinarea dinaintea copilandrei 
şi o luă călare pe grumazul lui. Şi, în vâlvora bun- 
rămasurilor şi a oftărilor de păreri de rău, îşi luă zborul cu 
ea, urmat îndeaproape de către ginnii hamali care aduceau 
pe spinările lor lăzile. Şi, într-o clipire de ochi, ajunseră cu 
toţii, fără de necaz, în iatacul emirului drept-credincioşilor, 
la Bagdad. lar Eblis o aşeză cu gingăşie pe Tohfa în patul ei; 
iar hamalii orânduiră frumos pe lângă pereţi cele 
douăsprezece lăzi. Şi, după ce sărutară pământul dintre 
mâinile isprăvnicesei păsărilor, plecară toţi, cu Eblis în 
frunte, fără a face nici un pic de zarvă, precum veniseră. 

Or, când Tohfa se văzu în odaia ei şi în patul ei, ia nouă 
sute treizeci şi şasea noapte se păru că nici nu ieşise 
vreodată din iatac; şi gândi că toate câte i se întâmplaseră 
nu fuseseră decât un vis. Încât, spre a se încredința de 
adevărul părerilor ei, îşi luă alăuta, şi-o struni, şi cântă cu 
ea în felul cel nou pe care îl învățase de la Ebâis, ticluind 
nişte stihuri repeţite. lar hadâmbul care păzea iatacul auzi 
sunetele lăutei şi cântecul, în odaie, şi strigă: „Pe Allah! 
Acesta-i cântecul stăpânei mele 'Tohfa!" Şi se repezi afară, 
fugind ca un ins gonit de o liotă de beduini, şi, 
împiedicându-se şi ridicându-se iarăşi, atâta de tulburat 


era, ajunse la căpetenia hadâmbilor Massrur spătarul, care 
sta de strajă, după obiceiul lui, la uşa emirului drept- 
credincioşilor. Şi-i căzu la picioare, bâlbâind: 

— Ya sidi! A sidi! Massrur îi zise: 

— Ce-ai păţit? Şi ce cauţi aici la ceasul acesta? Şi 
hadâmbul spuse: 

— Dă fuga, a sidi şi scoală-l pe emirul drept-credin- 
ciosilor! Aduc veste bună! 

Iar Massrur începu să-l certe, spunându-i: 

— Au tu ai înnebunit, o, Sawab, de mă crezi în stare să-l 
scol la ceasul acesta pe stăpânul nostru califul? 

Ci hadâmbul o ţinea întruna pe-a lui şi ţipa atâta de tare, 
încât până la urmă califul auzi zarva şi se trezi. Şi întrebă 
din odaia sa: 

— Ya Massrur, ce-i cu tărăboiul acela? lar Massrur, 
tremurând, răspunse: 

— Este Sawab, o, doamne al meu, paznicul de la harem, 
care a venit la mine să-mi spună: „Scoală-l pe emirul drept- 
credincioşilor!" 

Şi califul întrebă: 

— Ce ai să-mi spui, o, Sawab? 

Iar hadâmbul nu putu decât să îngaime: 

— Ya sidi! A sidi! 

Atunci Al-Raşid îi spuse uneia dintre copilele roabe care îi 
vegheau somnul în iatac: 

— Du-te de vezi ce este. 

Şi copila se duse la hadâmb şi îl aduse înlăuntru pe cel ce 
păzea iatacul. Iar hadâmbul era într-o stare atâta de aparte 
încât, când îl văzu pe emirul drept-cre-dincioşilor, uită să 
mai sărute pământul dintre mâinile sultanului şi îi strigă de 
parcă ar fi vorbit cu vreunul dintre semenii lui întru 
hadâmbie: 

— Yallah, repede, scoală-te! Stăpâna mea Tohfa este în 
odaia ei şi cântă din gură şi din lăută. Haide repede, vino s- 
o auzi, bre! 


Iar califul, uluit, se uita la rob fără a putea să rostească o 
vorbă. Şi celălalt îi zise: 

— Au tu n-ai auzit ce ţi-am spus? Nu sunt smintit, pe Allah! 
Îți spun că stăpâna mea Tohfa şade în odaia ei de culcare şi 
cântă din lăută şi din gură! Haide iute! Dă zor! 

Iar Al-Raşid se sculă şi îşi puse în mare grabă cea dintâi 
haină care i se brodi sub mână, fără ca de altminteri să 
priceapă o iotă din toate vorbele hadâmbului, căruia îi zise: 

— Vai de capul tău! Ce tot îndrugi? Cum de cutezi să-mi 
vorbeşti despre stăpâna ta El Sett Tohfa? Ce, tu nu ştii că a 
pierit din odaia ei, măcar că şi uşile şi ferestrele erau 
închise, şi că vizirul meu Giafar, care ştie tot, mi-a arătat că 
pieirea ei nu este lucru curat, ci-i fapta ginnilor şi-i urmarea 
răutăţilor lor? Şi nu ştii că de obicei nu s-a» 

Văzut să se mai întoarcă îndărăt cineva pe care l-au luat 
ginnii? Vai de capul tău, o, robule care cutezi să vii şi să-l 
scoli din somn pe stăpânul tău, din pricina vreunui vis 
aiurea pe care l-ai copt în creierii tăi cei negri! lar 
hadâmbul spuse: 

— Nu e vis, ci-i aieve! Şi nici nu mănânc pleve! Aşa că 
scoală-te fără gâlceve şi vino s-o vezi, după multele-ţi 
chinuri, cum îţi păre-ve cea mai minunată fiică a maicii Eve! 

Şi califul, în pofida ciudei, nu se putu opri să nu a nouă 
sute treizeci şi şasea noapte izbucnească în hohote de râs, 
încredinţându-se de sminteala răzvedită a hadâmbului 
Sawab. Şi îi zise: 

— Dacă spusele tale sunt adevărate, are să fie spre 
norocul tău, întrucât am să te slobozesc din robie şi am să-ţi 
dăruiesc o mie de dinari de aur; da dacă totul este ' 

Amăgire şi pot să-ţi spun de pe acum că este amăgire, fiind 
urmarea unui vis de arap, am să poruncesc să fii răstignit 
pe cruce! 

Şi hadâmbul, ridicând mâinile înspre cer, strigă: 

— O, Allah, o, Ocrotitorule, o, Doamne al mântuirii, fă ca să 
nu mă fi amăgit vreun vis ori vreo închipuire de-a minţilor 
mele negre! 


Şi porni înainte, croind calea califului şi spunând: 

— Urechea este pentru auzit şi ochiul pentru văzut. Vino, 
dar, să vezi şi să auzi, cu ochiul şi cu urechea ta! 

Iar când Al-Raşid ajunse la uşa iatacului, auzi sunetele de 
lăută şi glasul dulcei sale Tohfa cântând. Şi chiar atunci 
cânta în chipul cel nou pe care îl învățase de la şeicul Eblis. 
Şi Al-Rasid, buimăcit şi de-abia izbutind > să-şi ţină firea 
care îşi şi luase zborul, băgă cheia în zăvorul uşii; ci mâna 
lui nu izbuti să descuie, atâta de tare îi tremura. Într-un 
sfârşit, după câteva clipite, îşi luă inima în dinţi şi, 
opintindu-se în uşa care se dete la o parte, intră rostind: 
„Bismillah! Prăpădit să fie pârdal-nicul! Mă adăpostesc 
întru Allah fată de vicleniile lui!" 

Când îl văzu în uşă pe emirul drept-credincioşilor, buimăcit 
cum era şi tremurând de tulburare, Tohfa se ridică repede 
şi sări să-l întâmpine. Şi îl cuprinse în braţe şi îl strânse la 
pieptul ei. lar Al-Raşid scoase un țipăt de parcă şi-ar fi dat 
sufletul şi căzu lat, fără de simţire, cu capu-naintea 
picioarelor. Iar 'Tohfa îl stropi cu apă de trandafiri 
înmiresmată cu mosc şi îl şterse pe tâmple şi pe frunte, 
până ce îl trezi din leşin. Şi emirul şezu un răstimp ca un 
om beat. Şi lacrimile îi curgeau de-a lungul obrajilor şi îi 
udau barba. Şi, după ce îşi veni în simţiri de-a binelea, putu 
să-şi plângă slobod într-un sfârşit toată bucuria la pieptul 
mult-iubitei sale, care şi ea plângea la fel. Iar vorbele pe 
care şi le spuseră şi mângăierile cu care se alintară fură 
mai presus de toate vorbirile. Şi Al-Raşid îi spuse: 

— O, Iohfa, de bună seamă că plecarea ta este un lucru 
nemaipomenit, dar întoarcerea ta este şi mai grozavă şi 
întrece orice închipuire. 

lar ea răspunse: 

— Pe viaţa ta, o, doamne al meu, aşa este! Da ce-ai să mai 
spui după ce am să-ţi istorisesc tot şi am să-ţi arăt tot? 

Şi, fără a-i mai lăsa să aştepte, îi povesti despre intrarea 
tăcută a şeicului cel bătrân în iatac, despre dănţuirea beată 
a lui Eblis, despre coborârea pe la umblători, despre calul 


cu aripi, despre şederea la ginni şi mai ales despre 
frumuseţea domniţei Kamaria, despre mâncăruri şi despre 
cinstiri, despre cântecele florilor şi ale păsărilor, despre 
învăţătura ce-o căpătase de la Eblis şi, într-un sfârşit, 
despre firmanul cu care o căftănise isprăvniceasă a 
păsărilor. 

Şi desfăşură dinainte-i firmanul cu pricina, scris pe pielea 
de cocoş. Pe urmă îl luă pe calif de mână şi îi arătă, una câte 
una, cele douăsprezece lăzi cu tot ce se afla în ele, pe care 
nici o mie de limbi nu ar fi în stare să le zugrăvească şi nici 
o mie de hârţoage să le înscrie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treizeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Îi arătă, una câte una, cele douăsprezece lăzi cu tot ce se 
afla în ele, pe care nici o mie de limbi nu ar fi în stare a 
nouă sute treizeci şi şaptea noapte să le zugrăvească şi nici 
o mie de hârţoage să le înscrie. 

Şi lăzile acelea ajunseră mai târziu izvorul bogățiilor 
neamului Bani-Barmak şi ale neamului Bani-Abbas. 

Cât despre Al-Raşid, apoi acesta, de bucurie că o găsise 
iarăşi pe preaiubita-i Vrajă a Inimilor, porunci să se 
împodobească şi să se lumineze tot Bagdadul, de la un cap 
la altul şi dete nişte ospeţe strălucite, la care nu fu uitat nici 
un om sărac. Şi, cu prilejul acelor ospeţe, Isac al-Nadim, 
care fu ridicat mai mult ca oricând în fală şi în dregătorii, 
cântă dinaintea norodului cântecul pe care Tohfa, din 
îndatorinţă, nu pregetase să i-l împărtăşească şi pe care ea 
însăşi îl învățase de la Eblis - afurisit să fie el pururea! 

Iar Al-Raşid şi Vraja-lnimilor nu conteniră să trăiască o 
viaţă desfătată, în huzur şi dragoste, până la venirea cea de 
neabătut a Slujitoarei mormintelor. 

— Şi-aceasta-i, o, mult-norocitule sultan, urmăŞeherezada, 
povestea copilandrei Tohfa, Vraja Inimilor, isprăvniceasa 
păsărilor. 


Iar sultanul Şahriar se minună de povestirea aceasta a 
Şeherezadei, până peste marginile minunării, mai cu seamă 
de stihurile şi de cântecele despre flori şi despre păsări şi 
îndeosebi de Cântecul Bufniţei şi de Cântecul Şoimului. Şi 
cugetă în sineşi: „Pe Allah! Fata aceasta a vizirului meu a 
fost pentru mine o binecuvântare fără de preţ. lar unei 
fiinţe cu harurile şi cu însuşirile ei nu i se cade moartea. Aşa 
că, până a mă hotărî pe deplin în privinţa ei, se cuvine să 
mai chibzuiesc o bucată de vreme. Şi-apoi, poate că o mai 
avea şi alte istorii nu mai puţin minunate să-mi 
povestească!" Şi se simţi cuprins de o voioşie cum nu mai 
trăise vreodată până atunci, de nici nu se mai putu opri să 
n-o sttângă deodată pe Şeherezada la inima lui şi să spună: 

— Binecuvântate să fie femeile ca tine, o, Şeherezada! 
Povestea aceasta m-a tulburat până peste poate, dat fiind 
cântecele despre flori şi despre păsări pe care le cuprinde 
şi multa învăţătură cu care aceste stihuri m-a îmbogăţit. Aşa 
încât, o, fiică preacurată şi sfioasă a vizirului meu, dacă mai 
ai una, sau două, sau trei, sau patru poveşti ca aceasta să- 
mi istoriseşti, nu pregeta să începi. Întrucât îmi simt sufletul 
în seara aceasta uşurat şi înseninat de vorbele tale, iar 
inima mi-e răpită de dulceaţa limbii tale! lar Şeherezada 
răspunse: 

— Nu sunt decât roaba stăpânului meu sultanul, iar 
laudele lui sunt mai presus de harurile mele. Ci, de vreme 
ce aşa doreşti, mi-ar plăcea să-ţi istorisesc unele fapte de- 
ale unor femei şi de-ale unor cavazi de agie şi câteva alte 
lucruri asemenea, da tare mi-e teamă ca nu cumva vorbele 
mele să-ţi supere cugetul şi dragostea ce-o ai pentru buna 
purtare, dat fiind că în ele se cuprinde şi oleacă de 
slobozenie şi de cutezanţă, întrucât, o, doamne al vremilor, 
de obicei norodul nu prea ţine seama de sfioşenii, iar 
vorbele lui sar uneori peste marginile cuviinţei. Dacă, dar, 
vrei să nu ţin seama de acestea, n-am să ţin; iar dacă vrei să 
tac, am să tac. 

Şi sultanul Şahriar spuse: 


— Hotărât, Şeherezada, poţi să vorbeşti! Căci nimic n-ar 
mai putea să mă minuneze din partea femeilor şi cunosc că 
ele se asemuie cu o frânghie răsucită; şi e lucru ştiut de 
toată lumea că, atunci când vrei să îndrepţi o funie răsucită, 
o răsuceşti şi mai rău; iar dacă stărui, o rupi. Aşa că 
vorbeşte fără sfială, întrucât înţelepciunea nu sălăşluieşte 
prea departe de noi, din ziua când s-a petrecut ticăloşia 
acelei soţii blestemate pe care o ştii! 

Şi la rostirea vorbelor acestora de la urmă, chipul 
sultanului Şahriar se înnegură deodată, ochii i se 
posomorâră, sprâncenele i se încruntară, obrazu-i păli, iar 
cheful lui bun se schimbă într-un chef rău. Şi toate astea 
numai la amintirea stârnită de necazul de odinioară. Încât, 
văzând schimbarea aceea ce nu prevestea nimic liniştitor, 
micuța Doniazada avu grijă să strige numaidecât: 

A nouă sute treizeci şi şaptea noapte 

— O, sora mea, mă rog ţie! Grăbeşte de ne povesteşte ce 
ne-ai făgăduit despre căpeteniile de agie şi despre femei şi 
să nu-ţi fie frică de nimic din partea acestui domn luminat, 
care ştie prea bine că femeile sunt ca nestematele, unele cu 
pete, cu vătămături şi cu metehne, iar altele curate, 
străvezii şi neprihănite. Şi are să ştie mai bine decât tine şi 
mai bine decât mine să facă osebirea cuvenită şi să nu ia 
pietrele drept giuvaieruri. 

lar Şeherezada zise: 

— Adevăr grăieşti, o, micuţo! Încât, cu tot dragul inimii, 
am să-i povestesc stăpânului nostru Povestea cu Al-Malek 
Al-Zaher Rokn Al-Din Baâbars Al-Bondokdari şi cu cavazii 
lui de la agie şi cu toate câte au păţit ei! 

Şi Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU BAÎBARS ŞI CU ISPRAVNICII SĂI DE AGIE 
e povesteşte - ci Allah cel Nevăzut este singur ştiutor! 

— Că a fost odată, în ţara Egiptului, la Cairo, un sultan 
dintre sultanii cei mari şi puternici din neamul cel 
preavestit al baharinilor turcomani. Şi numele lui era de 
sultanul Al-Malek Al-Zaher Rokn Al-Din Baâbars Al- 


Bondokdari. lar sub domnia lui, Islamul strălucea cu o 
strălucire cum nu se mai pomenise vreodată, iar împărăţia 
se întindea falnică de la capătul cel mai depărtat al 
Răsăritului până la hotarele cele afunde ale Apusului. lar pe 
faţa pământului lui Allah şi sub cerul siniliu nu mai 
rămăsese în picioare nimic din zidurile de cetăţi ale 
frâncilor şi ale nazareenilor, ai căror domni ajunseseră ca 
un preş pe sub picioarele sale. Iar prin câmpiile cele verzi şi 
prin pustiuri şi pe ape, nici un glas nu se mai ridica afară de 
glasul celui drept-credincios şi nici un pas nu mai răsuna 
afară de pasul celui mergător pe calea cea dreaptă. Or, 
binecuvântat fie în veci acela carele ne-a arătat calea, 
preafericitul fiu al lui Abdallah khoreişanul, domnul şi 
stăpânul nostru Ahmad-Mahomed, trimisul lui Allah - 
asupra-i fie rugăciunea, pacea şi binecuvântările cele 
neprihănite. Amin! 

Or, sultanul Baâbars îşi iubea norodul, iar norodul îşi iubea 
sultanul; iar tot ceea ce, mai de aproape ori mai de departe, 
avea vreo legătură cu norodul, fie a nouă sute treizeci şi 
şaptea noapte obiceiuri şi năravuri, fie datini şi credinţe de- 
ale locului, toate îi şedeau la inimă până peste poate. Încât 
nu numai că îi plăcea să le vadă pe toate cu ochiul lui şi să 
le audă cu urechea lui, ci se desfăta cu istorisiri şi cu 
ascultarea poveştilor; şi îi ridicase în cinurile cele mai de 
sus pe toţi musaipii şi pe toţi străjerii şi pe toţi cei ce 
ajungeau la el şi ştiau să-i povestească frumos fapte din 
trecut ori să-i înfăţişeze lucruri din vremile sale. 

Şi-aşa, într-o noapte, când se afla mai cu chef ca de obicei 
să asculte şi să înveţe, îi strânse pe toţi ispravnicii de la agia 
din Cairo şi le spuse: 

— Vreau să-mi povestiţi în seara aceasta tot ce ştiţi mai 
vrednic de a fi povestit. 

lar ei răspunseră: 

— Pe capul şi pe ochii noştri! Ci va vroi stăpânul nostru să-i 
povestim ceea ce ni s-a întâmplat chiar nouă, ori ceea ce am 
aflat de la alţii? 


Şi Baâbars spuse: 

— Asta-i o întrebare grea. Drept care sunteţi slobozi să 
povestiţi fiecare ce vreţi, ci numai cu înţelegerea ca să fie 
cu totul şi cu totul de-a mirărilea! 

lar ei răspunseră: 

— Hei, uallah, o, stăpâne al nostru! Mintea noastră este 
roaba ta, ca şi limba şi credincioşia noastră! 

Şi cel dintâi care veni dinaintea lui Baâbars spre a începe 
fu un ispravnic de agie pe care îl chema Moin Al-Din şi care 
era ros până la ficaţi de dragostea de femei şi sta cu inima 
pururea zăcăşită în fustele lor. Şi, după urările de viaţă 
lungă aduse sultanului, grăi: 

— Eu, o, doamne al vremilor, am să-ţi povestesc o păţanie 
de pomină de-a mea şi care mi s-a întâmplat în anii dintâi ai 
slujbei mele! 

Şi istorisi astfel: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DINTII 
ISPRAVNIC DE AGIE află, o, doamne şi cunună a capului 
meu, că atunci când am intrat în slujbă la agia din Cairo, 
sub poruncile căpeteniei noastre Alam Al-Din Sanjar, aveam 
o faimă amarnică şi orice plod de codoş, ori de câţea, ori de 
ticălos, ori de târfoştină se înfricoşa de mine şi fugea ca de 
prăpăd şi mă ocolea ca pe o ciumă. lar când treceam călare 
prin cetate, oamenii mă arătau cu degetul şi îmi făceau cu 
ochiul a înţelegere, pe când alţii îşi aşterneau până Ia 
pământ, cu mâinile lor, salamalecurile cuviincioase cu care 
îmi întâmpinau trecerea. Iar eu îmi vedeam de drum, cu 
sufletul umflat în guşă. 

Or, într-o zi, şedeam în curtea valiului, sprijinit cu spinarea 
de un zid şi cugetam la măreţia şi la însemnătatea mea, 
când deodată văzui cum îmi cade din cer în poală ceva greu 
ca osânda de la Judecata de Apoi. Şi era o pungă plină şi 
pecetluită. Şi o luai în mână şi o golii în poala hainei mele. 
Şi numărai o sută de drahme, niciuna mai mult, niciuna mai 
puţin. Şi degeaba mă tot uitai în toate părţile, deasupra 
capului meu şi de jur împrejur, că nu putui să dau cu ochii 


de nimeni care ar fi putut s-o scape jos. Şi zisei: „Slavă 
Domnului, sultanul împăraţilor Văzutului şi Nevăzutului!" Şi 
lăsai fecioara să alunece la sânul tătânelui ei. Şi-aşa cu ea! 

> Şi, a doua zi, slujba mă chemă iarăşi la locul din ajun; şi 
mă aflam acolo de o bucată de vreme, când iacătă că îmi 
căzu în cap ceva greu şi care mă mânie rău. Şi mă uitai cu 
nişte ochi roşii şi văzui, pe Allah! Că era o pungă plină, întru 
totul soră cu cea dragă părintelui său, pe care o cinstisem 
cu ocrotirea la pieptul meu. Şi îi îngăduii şi ei să se 
încălzească tot acolo, ca să-i tină tovărăşie daică-sii, şi ca s-o 
feresc de ocara vreunor 

1 A nouă sute treizeci şi şaptea noapte priviri nesăţioase. 
Şi, ca şi în ajun, ridicai capul şi iar îl lăsai în jos şi îmi sucii 
gâtul şi-l răsucii şi mă învârtii şi iar şezui nemişcat şi mă 
uitai la dreapta şi la stânga, ci fără a izbuti să dovedesc 
vreo urmă de-a celui care o trimisese pe acea dulce 
binevenită. Şi mă întrebam: „Dorm ori nu dorm?" Şi îmi 
răspundeam: „Nu dorm! Nu, pe Allah! Nici vorbă de somn!" 
Şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îmi strânsei poalele 
mantiei şi ieşii de acolo cu un chip nepăsător, scuipând pe 
jos la fiecare pas. 

Ci a treia oară luai seama să fiu mai cu grijă. Şi-aşa că, de 
cum ajunsei lângă zidul cu pricina, unde de obicei mă 
tolăneam fălos, mă întinsei pe pământ şi, preracându-mă că 
dorm, începui să sforăi scoțând la pufnituri cât o turmă de 
cămile supărate. Şi deodată, o, doamne sultane al meu, 
simţii o mână dulce că mă pipăie pe la brâu, căutând habar 
n-am ce. Şi, întrucât nu aveam nimic de pierdut în toată 
pipăiala aceea, lăsai mâna cu pricina să se strecoare de sus 
în jos înspre pacostea ei; şi când socotii că se afundase pe 
calea cea strârntă, la temeiul posadei, o prinsei iute, grăind: 

— Încotro, o, sora mea? 

Şi mă săltai în capu oaselor, holbând ochii şi văzui că 
stăpâna mâinii celei dulci, împodobite cu un ghiul de olmaz, 
care se ispitise pe acea cale a pierzării, era o copilandră 


vrăjită, o, doamne sultane al meu, ce se uita la mine râzând. 
Şi era ca o iasomie. Şi îi zisei: 

— Noroc şi voie-bună, o, stăpâna mea! Şi chilipirgiul şi 
chilipirul lui sunt bunurile tale. Spune-mi numai în ce 
grădină eşti trandafir, în ce mănunchi iasomie şi în ce livadă 
privighetoare, o, tu, cea mai ispititoare dintre fete? 

Şi, rostind acestea, luai seama bine să nu care cumva să- 
mi scape. 

Atunci fetişcana, rară de vreo sfială în mişcări ori în glas, 
îmi făcu semn să mă ridic şi îmi zise: 

— Ya Şi-Moin, ridică-te şi vino după mine, dacă doreşti să 
ştii cine sunt şi care îmi este numele. 

Iar eu, fără a şovăi o clipită, întocmai ca şi cum aş fi 
cunoscut-o de când lumea, ori ca şi cum i-aş fi fost frate de 
lapte, mă ridicai şi, după ce îmi scuturai caftanul şi îmi 
potrivii pe cap cealmaua, pornii la zece paşi în urma ei, ca 
să nu trag luarea-aminte asupra noastră, da fără s-o scap o 
clipită din ochi. Şi ajunserăm aşa la capătul unei fundături 
lăturalnice, unde îmi făcu semn că pot să mă apropii fără 
teamă. Şi mă dusei la ea zâmbind şi, fără de zăbavă, dădui 
să-l fac pe copilul tătânelui să răsufle mireasma alături de 
ea. Şi ca să nu par vreun prostălău ori vreun nătărău, 
scosei afară copilul cu pricina şi grăii: 

— E gata, o, stăpâna mea! 

Ci ea se uită la mine cu nişte ochi scârbiţi şi îmi zise: 

— Pune-l îndărăt, o, ispravnice Moin, că are să răcească. 
lar eu răspunsei cu supunere şi cu ascultare şi adăugai: 

— Nu este nimica împotrivă şi tu eşti stăpâna, iar eu sunt 
cel miluit cu milele tale. Ci, o, copilă legiuită, întrucât ceea 
ce te ispiteşte nu este acadeaua aceasta groasă şi vârtoasă, 
nici zebbul acesta cu toată dichiseala lui făloasă, pentru ce 
m-ai cinstit cu cele două pungi pline şi m-ai pipăit pe la brâu 
şi m-ai adus în fundătura aceasta întunecoasă, prielnică la 
zbeguri şi răzbeguri? 

lar ea îmi răspunse: 


— O, ispravnice Moin, eşti omul în care am cea mai 
desăvârşită încredere din toată cetatea şi de aceea am venit 
la tine, mai degrabă decât la oricare altul. Ci pentru o cu 
totul altă pricină decât aceea la care gândeşti tu! 

lar eu spusei: 

— O, stăpâna mea, oricare ar fi pricina, s-a făcut! Spune ce 
ajutor ceri de la robul pe care l-ai cumpărat pe două pungi 
de o sută de drahme! 

lar ea zâmbi şi îmi spuse: 

— Deie-ţi Allah viaţă lungă! lacătă! Află, o, ispravnice a 
nouă sute treizeci şi şaptea noapte moin, că eu sunt o 
femeie îndrăgostită nebuneşte. Şi dragostea arde în 
lăuntrurile mele ca un foc pârjolitor. Şi de-aş avea o mie de 
limbi şi o mie de inimi, patima mea tot n-ar fi mai aprigă, 
atâta sunt de plină de ea. Or, minunea mea nu e alta decât 
fata cadiului cetăţii. lar aceasta-i o taină a dragostei. Şi s-a 
făurit o legătură pătimaşă, întemeiată pe înţelegere, pe 
făgăduieli şi pe jurăminte. lar legăturile noastre ţineau de o 
bună bucată de vreme şi ajunsesem nedespărţite, mâneam 
împreună şi ne adăpam din acelaşi ulcior, până când într-o 
zi cadiul, barba aceea afurisită, băgă de seamă legăturile 
noastre şi le reteză scurt, despărţind-o cu totul de lume pe 
odrasla lui şi îmi spuse că are să-mi rupă mâinile şi 
picioarele dacă am să mai intru în casa lui. Şi de-atunci n- 
am mai putut s-o văd pe minunea mea. Şi chiar că, spre a- 
mi uşura inima şi a-i aduce oleacă de bucurie, m-am hotărât 
să vin să te caut, o, ispravnice fără de seamăn, ştiind că 
numai de la tine poate să ne vină bucuria şi uşurarea. 

Or, eu, o, doamne sultane al meu, auzind vorbele 
copilandrei celei fără de asemuire pe care o aveam 
dinaintea ochilor, rămăsei minunat până peste marginile 
minunării şi îmi zisei în sine-mi: „O, Allah Atotputernice! Au 
de când or fi fugind copilandrele de copilandri şi căpriţele 
de ţapi? Şi ce soi de patimă şi ce fel de dragoste or mai fi 
patima şi dragostea asta? Şi cum să poată da mugur 
castravetele, dintr-o zi până a doua zi, dimpreună cu toate 


dichisurile lui, acolo unde ogorul nu este prielnic 
grădinăritului?" Şi, de minunare, îmi plesnii mâinile una de 
alta şi îi spusei fetişcanei: 

— O, stăpâna mea, pe Allah! Nu pricep nimic din arătarea 
ta cea gingaşă! Lămureşte-mă mai întâi cu de-amănuntul, 
până una alta. Întrucât, uallahi! N-am mai auzit să se mai fi 
pomenit vreodată că de obicei căpriţele ar suspina după 
căpriţe şi găinile după găini! 

Iar ea îmi spuse: 

— Taci, ispravnice, întrucât asta-i una din tainele dragostei 
şi puţini oameni sunt făcuţi ca s-o priceapă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treizeci şi opta noapte 
urmă: 

Taci, ispravnice, întrucât asta-i una din tainele dragostei şi 
puţini oameni sunt făcuţi ca s-o priceapă. Ajungă-ţi să ştii că 
mă bizui pe tine ca să mă ajuţi să intru în casa cadiului; şi, 
de-ai să faci asa, ai să dobândeşti 

3 '' îndatorinţa unei femei care n-o să te uite. 

Iar eu, auzind-o, mă minunai până peste poate şi gândii: 
„Hei, uallahi, o, jupâne Moin, iacătă-te acuma luat de codoş 
al unei muieri la altă muiere! Asta-i o poveste care nu-şi are 
asemuire între toate poveştile co-doşlâcului! N-avem nimica 
împotrivă, poţi să iei toată angaraua în cârca sufletului tău!" 

Şi-i zisei copilei daurite: 

— Porumbiţa mea, povestea ta este o poveste tare gingaşă: 
şi, măcar că nu-i pricep nici capul, nici coada, ţi-ai dobândit 
supunerea mea, deopotrivă cu toată credinţa. Ci, pe viaţa 
ta! Cum pot eu să-ţi fiu de folos în toate astea? 

Ea spuse: 

— Înlesnindu-mi să ajung la minunea mea, fata cadiului! 

lar eu răspusei: 

— He, he! O, turtureaua mea, unde sunt eu şi unde-i ea, 
fata cadiului, norocita aceea? Pe mântuirea ta cea dreaptă, 
depărtarea care ne desparte este cam mare! 


Iar ea îmi spuse, cu glas înciudat: 

A nouă sute treizeci şi opta noapte 

— O, sărmane, au nu cumva crezi că aş fi atâta de smintită 
încât să te pun să intri în odaia copilandrei? Nu, pe Allah! Ci 
vreau numai să-mi slujeşti drept cârjă de sprijin pe drumul 
meu spre vicleşug şi tertip. Şi am socotit că numai tu, o, 
ispravnice, ai putea să înfaptu-iesti ceea ce năzuiesc! 

lar eu spusei: 

— Ascult şi mă supun şi sunt o cârjă oarbă şi surdă în 
mâinile tale, mieluşeaua mea. 

Ea atunci îmi spuse: 

— Ascultă, aşadar şi te supune. In noaptea aceasta, eu, 
împodobită ca un păun cu hainele mele cele mai frumoase, 
şi învăluită în aşa fel încât nimeni altcineva în afară de tine 
să nu mă cunoască în mahala, am să mă duc să mă aşez 
lângă casa cadiului, părintele minunii mele. Atunci, tu şi cu 
străjerii pe care îi ai sub poruncile tale, călăuzindu-vă după 
mireasma ce are să se reverse din hainele mele, aveţi să vă 
îndreptaţi înspre mine. lar tu să vii cuviincios la mine şi să 
mă întrebi: „Ce faci aici, la ceasul acesta târziu, singură în 
uliţă, o, hanâmă doamnă?" Iar eu îţi voi răspunde: „Uallahi, 
O, vrednicule ispravnice, sunt o fată din mahalaua din 
mijlocul cetăţii, iar tatăl meu este unul dintre emirii 
sultanului. Or, astăzi, am plecat de acasă şi din mahalaua 
noastră şi m-am dus în târg ca să fac nişte târguieli. Şi după 
ce am târguit ceea ce aveam de târguit şi după ce am 
arvunit ceea ce aveam de arvunit, am băgat de seamă că se 
făcuse târziu; încât, când am ajuns în mahalaua noastră din 
inima cetăţii, am văzut că porţile cetăţii se şi închiseseră. Şi- 
atunci, nădăjduind să dau de vreun cunoscut la care să-mi 
petrec noaptea, m-am întors iar jos în târg; ci, spre ciuda 
mea, nu găsii pe nimeni. Şi, deznădăjduită că mă văd aşa, 
eu, o fată de emir, fără adăpost în toiul nopţii, venii să şed 
pe pragul casei acesteia de-aici, care mi s-a spus că este 
casa cadiului, ca să mă ocrotească umbra ei. Şi, de cu ziuă, 
am să mă întorc la părinţii mei, care pesemne că acum m-or 


socoti ca moartă, ori măcar ca pierdută." Tu atunci, o, 
ispravnice Moin, cum eşti om deştept, ai să vezi că, într- 
adevăr, sunt îmbrăcată în haine bogate şi ai să gândeşti: 
„Nu îi este îngăduit unui musulman să lase în drum o 
femeie atâta de frumoasă şi atâta de tânără, plină toată de 
mărgăritare şi de giuvaieruri, care ar putea să fie siluită şi 
prădată de niscaiva haimanale. Şi apoi, dacă în mahala s-ar 
petrece asemenea necaz, iacătă că chiar eu, ispravnicul 
Moin, aş fi răspunzător de nelegiuire, dinaintea stăpânului 
nostru sultanul. Aşa că se cade, într-un fel ori într-altul, s-o 
iau sub ocrotirea mea pe făptura aceasta minunată. Şi-aşa 
că am să las să stea lângă ea unul din oamenii mei înarmaţi, 
care s-o vegheze până la ziuă, ori poate că ar fi mai bine şi 
încă cu mult - întrucât nu prea ama mă încrede în paznicii 
mei - să caut fără zăbavă vreo casă de oameni de treabă 
care s-o adăpostească cu toată cinstirea până mâine. Şi, pe 
Allah! Nu văd unde s-ar putea găsi ceva mai bun, din toate 
privinţele, decât în casa stăpânului nostru cadiul, la poarta 
căruia a adus-o soarta să se oprească. Aşa că s-o ducem la 
el! lar eu am să culeg aşa, fără de nici o îndoială, toată 
dobânda, fără a mai socoti că îndatorinţa ar putea să facă 
să se încline către mine dorul acestei puicane, ai cărei ochi 
au şi învâlvorat în lăuntrurile mele pojarul." Şi, după ce vei 
fi cugetat pe bună dreptate astfel, vei face să răsune veriga 
de la usa cadiului şi mă vei ajuta să intru în haremul lui. Şi 
astfel am să mă văd alături de dragostea mea. Şi dorul meu 
se va împlini. Şi acesta-i gândul meu, o, ispravnice. Şi- 
aceasta-i lămurirea mea. Uassalam! 

Eu atunci, o, doamne sultane al meu, îi răspunsei copilei: 

— Sporească-şiAllahdarurileasupracapului tău, o, stăpână 
a mea! Asta-i o socoteală uluitoare şi lesne de înfăptuit. 
Deşteptăciunea este un dar de la Atoatedătătorul. 

A nouă sute treizeci şi opta noapte şi cu asta, după ce mă 
înţelesei cu ea asupra ceasului de întâlnire, îi sărutai mâna; 
şi ne văzurăm fiecare de cale. 


Şi iacă veni seara, pe urmă ceasul de cină, pe urmă cel de 
rugăciune; şi, peste câteva clipite, ieşii, în fruntea 
oamenilor mei înarmaţi cu paloşele trase din teacă, să-mi 
fac raita de noapte. Şi, din mahala în mahala, ajunserăm, pe 
la miez de noapte, în uliţa în care urma să se afle copila 
dragostei ciudate. Şi mireasma bogată şi tare pe care o 
simţii încă de la capătul uliţei mă ajută să adulmec unde 
era. Şi în curând auzii clinchetul brăţărilor şi al lănţugurilor 
ei de la glezne. Şi grăii către oamenii mei: 

— Mi se pare, o, flăcăi, că zăresc o umbră acolo! Da ce 
miros tare! 

Iar ei iscodiră în toate părţile ca să dibuiască obârşia. Şi o 
văzurăm pe frumoasa cu pricina acoperită cu mătăsuri şi 
grea de atlazuri, cum se uita la noi aşteptându-ne, aplecată 
şi cu urechea întinsă. Şi mă apropiai de ea, prefăcându-mă 
neştiutor de nimic şi începui vorba cu ea, spunând: 

— Au ce fel de hanâmă eşti tu, frumoasă şi împodobită şi 
singură-singurică, la un ceas ca acesta, o, stăpână a mea, 
fără de teamă de noapte şi de trecători? 

La acestea, ea îmi dete răspunsul aşa precum ne 
înţelesesem în ajun; iar eu mă întorsei înspre oamenii mei, 
ca pentru a le cere părerea. Şi ei îmi răspunseră: 

— O, căpetenie a noastră, dacă binevoieşti, hai s-o ducem 
pe femeia aceasta la tine acasă, unde are să-i fie mai bine 
decât oriunde altundeva. Şi are să te îmbucure, nu avem 
nici o îndoială, întrucât este bogată, de bună seamă şi 
frumoasă şi dichisită cu lucruri scumpe. Şi-ai să faci cu ea 
ce-ai să faci; şi, la ziuă, ai s-o duci la maică-sa care o 
iubeşte! 

lar eu ţipai la ei: 

— Gura! Mă adăpostesc întru Allah de vorbele voastre! 

Au casa mea este vrednică să primească o asemenea fată 
de emir? Şi-apoi voi ştiţi că locuinţa mea e tare departe de 
aici! Cel mai bine ar fi să cerem găzduire pentru ea la 
cadiul din mahala, a cărui casă se află chiar aici. 


lar oamenii mei îmi răspunseră cu ascultare şi cu 
supunere şi începură să bată la cadiu în uşa care se 
deschise numaidecât. Şi însuşi cadiul, sprijinit pe umerii a 
doi robi, se ivi în prag. Şi, după salamalecurile dintr-o parte 
şi din cealaltă, îi povestii întâmplarea şi îi înfăţişai cum stă 
treaba, în vreme ce tinerica şedea în picioare, învăluită cu 
grijă în vălurile ei. Şi cadiul îmi răspunse: 

— Fie binevenită aici! Fiica mea are s-o găzduiască şi va 
avea grijă să fie mulţumită! 

Şi, cu asta, îi pusei în mână comoara aceea vicleană, şi îi 
încredinţai primejdia vie. Şi el o duse în haremul iui, iar eu 
îmi văzui de calea mea. 

Or, a doua zi, mă întorsei la cadiu, spre a lua îndărăt 
comoara ce i-o încredinţasem; şi îmi ziceam în sine-mi: „Hei, 
uallahi! Noaptea trebuie să fi fost toată albă pentru fetele 
acelea! Ci, hotărât! Mi-ar plesni creierii până să ştiu 
vreodată ce-a urmat să se petreacă între cele două gazele. 
Au s-a mai auzit vreodată să se mai fi povestit de-o năzbâtie 
ca asta?" Şi, estimp, ajunsei la casa cadi-ului; şi, din prag, 
mă pomenii într-o larmă amarnică de glasuri de slugi 
înspăimântate şi de femei speriate. Şi deodată însuşi cadiul, 
şeicul acela cu barbă albă, se repezi la mine şi îmi strigă: 

— Ruşine să le fie oamenilor de nimic! Tu ai adus în casa 
mea o insă care m-a prădat de toată averea! Eşti dator s-o 
găseşti, că, de nu, mă duc să mă plâng de tine sultanului, 
care are să te facă să guşti moartea cea roşie. 

Şi întrucât îi cerui amănunte mai multe, îmi povesti, într- 
un potop de ţipete, de ocări, de ameninţări şi de sudalme 
împotriva fetei, că, spre ziuă, aceea căreia, la rugămintea 
mea, îi dăduse adăpost, pierise din haremul a nouă 'ute 
treizeci şi opta noapte lui, fără a-şi lua rămas-bun; şi, odată 
cu ea, pierise şi chimirul cadiului, în care se aflau şase mii 
de dinari, tot avutul său. Şi cadiul adăugă: 

— Tu o cunoşti pe muierea aceea şi, ca urmare, de la tine 
îmi cer acuma banii îndărăt! 


Or, eu, o, doamne al meu, eram atâta de uluit de ştirea cea 
neagră, încât îmi fu până peste putinţă să îngaim vreo 
vorbă. Şi îmi muşcam vârfurile degetelor, zicându-mi: „O, 
codoşule, iacătă-te în smoală şi în păcură. Unde eşti tu şi 
unde este ea?" Pe urmă, după un răstimp, izbutii să grăiesc 
şi-i răspunsei cadiului: 

— Dacă aşa s-au petrecut lucrurile, înseamnă că aşa 
trebuia să se întâmple, întrucât ceea ce trebuie să se 
întâmple nu poate să fie ocolit. Dă-mi numai trei zile de 
răgaz ca să văd dacă pot să aflu ceva despre muierea aceea 
afurisită. Şi de n-am să izbutesc, ai să-ţi duci atunci la 
îndeplinire vorba în privinţa pierderii capului meu. 

Iar cadiul mă scrută cu luare-aminte şi îmi spuse: 

— Iţi dau cele trei zile pe care le ceri! 

Şi ieşii de acolo năpădit de gânduri, zicându-mi: „[i s-a 
înfundat, de data asta! A, hotărât! Eşti un neisprăvit, ba mai 
rău, un gogoman şi un zevzec. Cum ai să izbuteşti tu să 
găseşti în inima cetăţii Cairo o femeie ascunsă sub vălurile 
ei? Şi cum ai să faci să te uiţi prin haremuri, fără să intri în 
ele? Păi mai bine ţi-ar fi să te duci şi să dormi aceste trei 
zile de răgaz şi în dimineaţa celei de-a treia să te înfăţişezi 
dinaintea cadiului şi să-i dai seama de vina ta." Şi, chibzuind 
aşa în cugetul meu, mă dusei acasă la mine şi mă întinsei pe 
salteaua mea, pe care îmi petrecui cele trei zile cu pricina, 
fără a mai vroi să mă scol, da şi fără a putea să închid ochii, 
atâta de zbuciumat eram de întâmplarea aceea ticăloasă. 
Şi, la isprăvirea răgazului, mă sculai şi plecai, spre a mă 
duce la cadiu. Şi, cu capul plecat, mă târâm înspre osândă, 
când, trecând pe o uliţă nu departe de casa cadiului, O zării 
deodată în dosul zăbrelelor unei ferestre întredeschise pe 
făptaşa amarurilor mele. Şi se uita la mine râzând şi îmi 
făcu un semn din pleoape, care vroia să zică: „Urcă 
repede!" lar eu zorii să mă folosesc de poftirea aceea, de 
care îmi atârna viaţa şi într-o clipire de ochi fusei lângă ea 
şi, uitând de orice salamalec, îi zisei: 


— O, sora mea, şi eu care era să scotocesc şi să te caut 
prin toate ungherele cetăţii. Of, în ce belea m-ai băgat! Pe 
Allah! M-ai dus să cobor treptele morţii celei roşii! 

lar ea veni la mine şi mă sărută şi mă strânse la piept: 

— Cum de poţi, tu, ispravnicule Moin, să fii atâta de 
înfricoşat? Gata, nu-mi povesti nimic din câte ţi s-au 
întâmplat, întrucât ştiu tot. Ci, cum mi-e lesne să te scot din 
încurcătură, am aşteptat, spre a o face, clipa cea de pe 
urmă. Şi te-am cfiemat anume ca să te scap, măcar că aş fi 
putut să te las să-ţi urmezi drumul înspre osânda fără de 
izbăvire! 

Iar eu îi mulţumii şi nu putui, atâta era de dulce, să mă 
opresc a nu-i săruta mâna, pricina pacostei mele de-acum. 
Şi ea îmi zise: 

— Fii liniştit şi potoleşte-ţi zbuciumul, căci nu are să ţi se 
întâmple nimic rău. De altminteri, ridică-te şi priveşte! 

Şi mă luă de mână şi mă duse într-o odaie în care se aflau 
două sipete pline cu giuvaieruri, cu pietre de rubin, cu 
nestemate şi cu lucruri rare şi scumpe. Pe urmă deschise 
unul dintre sipete, care se dovedi a fi plin cu aur, şi, 
punându-l dinaintea mea, îmi spuse: 

— lacătă, poţi, dacă doreşti, să iei din sipetul acesta cei 
şase mii de dinari care au pierit odată cu chimirul cadiului 
acela de catran, tatăl minunii mele. Ci, o, ispravnicule, să 
ştii bine că ar fi altceva mai bun de făcut, decât să-i dai 
banii îndărăt barbei aceleia afurisite. De altminteri, banii 
aceştia nu i-am luat de la el decât ca să moară sugrumat de 
turbare, că-l ştiu zgârcit şi lacom a nouă sute treizeci şi 
opta noapte pe cât e de pisălog. Şi-aşa că n-am făcut ce-am 
făcut din vreo poftă de a-l prăda; iar când eşti bogat ca 
mine, nu furi spre a fura. Şi-apoi fata lui ştie că nu l-am 
păgubit decât spre a grăfiji osânda ursitei lui. Oricum ar fi, 
ia ascultă tertipul pe care l-am închipuit eu spre a-l face ee 
boşorogul de ţap bătrân să-şi piardă minţile de-a inelea. Ia 
seama cu luare-aminte la vorbele mele şi să nu le uiţi. 

Şi se opri o clipită, după care spuse: 


— lacătă. Ai să te duci numaidecât la cadiu, care pesemne 
că te aşteaptă pe frigarea nerăbdării şi ai să-i spui: „Cadiule 
doamne, eu numai pentru împăcarea cugetului meu mi-am 
petrecut aceste trei zile iscodind prin toată cetatea, în 
privinţa acelei fete căreia, la rugămintea mea, i-ai dat 
adăpost pe-o noapte, şi pe care o învinuieşti acuma că ţi-ar 
fi furat şase mii de dinari de aur. Or, eu, ispravnicul Moin, 
stiu răzvădit că femeia aceea nu a ieşit din casa ta din ciipa 
în care a intrat: întrucât, în pofida cercetărilor de tot soiul 
ale oamenilor noştri, şi ale tuturor ispravnicilor de agie din 
celelalte mahalale, nu s-a găsit nici urmă, nici nimic din ea. 
Şi niciuna dintre muierile iscoade pe care le-am trimis prin 
haremuri nu a dobândit vreo ştire despre ea. Or, tu, a sidi 
El-Kadi , vii să ne spui şi să ne mărturiseşti că fata te-a 
jefuit. Învinuirea însă ar trebui să fie şi dovedită, întrucât eu 
nu ştiu, pe Allah! Dacă, în povestea aceasta nemaipomenită, 
fata n-o fi fost, în chiar casa ta, lovită de vreo nelegiuire, ori 
măcar jertfă a vreunui vicleşug întunecat. Şi, dat fiind că 
este aproape dovedit, prin cercetările noastre, că ea nu se 
află în cetate, ar fi de nevoie, o, cadiule doamne, să se facă 
o cercetare şi în casa ta, anume spre a ne încredința că nu 
se găseşte aci vreo urmă din acea fată pierdută şi spreani 
se adeveri dacă bănuiala mea este întemeiată ori este 
greşită. Şi Allah ştie mai bine!" Şi, în felul acesta, o, 
ispravnice Moin, urmă puicana cea vrăjită, din pârât ai să 
ajungi pârâş! lar cadiul are să vadă lumea cum se 
înnegurează dinaintea ochilor săi şi are să-l cuprindă o 
mânie amarnică; iar chipul lui are să-i fie cum e piparca şi 
are să strige: „Eşti tare neobrăzat, jupâne Moin, când ridici 
asemenea prepuneri! Ci fie! Poţi să-ţi începi numaidecât 
cercetările. Da pe urmă, când are să se dovedească limpede 
că te-ai înşelat, osândirea ta de către sultan nu are să-ţi fie 
decât şi mai cuvenită." Tu atunci, însoţit 

) > ' de oamenii tăi ca martori, ai să faci o cercetare în 
casă. Şi, de bună seamă, nu ai să mă găseşti. Şi după ceai 
să scotoceşti aşa mai întâi pe terasă, pe urmă prin iatacuri, 


prin lăzi şi prin dulapuri, fără de vreun folos, ai să-ţi laşi 
capu-n jos, ros de un zbucium amarnic şi ai să începi să te 
văicăreşti şi să-ţi ceri iertăciune. Şi, în clipita aceea, ai să te 
afli în bucătăria casei. Atunci, ca din întâmplare, ai să te uiţi 
în fundul unui chiup mare de ulei, ai să ridici capacui 
chiupului şi ai să strigi: „Hei, o clipită! Ia uite! Văd ceva 
colea înlăuntru!" Şi ai să-ţi afunzi mâna în chiup şi ai să 
simţi acolo înlăuntru ceva ca o boccea cu haine. Şi ai să 
scoţi afară bocceaua şi ai să vezi şi toţi cei de faţă au să 
vadă ca şi tine, iaşmacul meu, cămaşa mea, salvării mei şi 
toate hainele mele. Şi toate au să fie 'j > mânjite de sânge 
închegat. La priveliştea aceea, tu ai să te dovedeşti biruitor, 
iar cadiul are să rămână înmărmurit; şi are să se 
îngălbenească la chip şi încheieturile au să înceapă să-i 
tremure; şi are să damblagească şi poate că are să şi 
moară. lar de n-o muri numaidecât, spre a cocoloşi treaba 
are să facă tot ce este cu putinţă pentru ca numele lui să nu 
fie băgat în această poveste ciudată. Şi are să-ţi cumpere 
tăcerea cu aur greu. Şi asta-i ceea ce îţi cer eu, o, 
ispravnice Moin! 

După spusele acestea, pricepui ce tertip minunat 
închipuise ea spre a se răzbuna pe cadiu. Şi mă uimii de 
mintea ei născocitoare, de viclenia şi de isteciunea ei. Şi mă 
socotii scăpat de belea de-aci înainte şi rămăsei înmărmurit 
şi năucit. Ci nu pregetai a-mi lua rămas-bun a nouă sute 
treizeci şi noua noapte de la tinerică, spre a porni pe calea 
arătată. Şi, când îi sărutai mâna, ea îmi strecură între 
degete o pungă cu o sută de dinari, spunându-mi: 

— Aceasta-i pentru cheltuielile tale de astăzi, o, stăpâne al 
meu. Ci, inşallah! În curând ai să cunoşti mai bine dărnicia 
îndatoratei tale. 

Iar eu îi mulţumi fierbinte şi nu putui, atâta vrăjit eram de 
ea, să mă opresc a-i spune: 

— Pe viaţa ta, o, stăpâna a mea, când lucrătura se va sfârşi 
întru mulţumirea ta, nu ai primi să te măriţi cu mine? 

lar ea începu să râdă şi îmi spuse: 


— Păi tu uiţi, a saied Moin, că eu sunt măritată şi că sunt 
legată prin făgăduieli, prin credinţă şi prin jurământ? Ci 
numai singur Allah cunoaşte ce aduce ziua de mâine! Şi 
nimic nu are să se întâmple decât ceea ce este scris să se 
întâmple. Uassalam! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute treizeci şi noua noapte 
urmă: 

Eu sunt măritată şi că sunt legată prin făgăduieli, prin 
credinţă şi prin jurământ? Ci numai singur Allah cunoaşte 
ce aduce ziua de mâine! Şi nimic nu are să se întâmple 
decât ceea ce este scris să se întâmple. Uassalam! 

Iar eu plecai de la ea, binecuvântând-o şi mă dusei fără de 
zăbavă, cu oamenii mei, la cadiul care, de cum mă zări, 
strigă: 

— Bismillah! Iacătă-l pe datornicul meu! Da unde îmi este 
avutul? 

Şi răspunsei: 

— O, doamne cadiule, capul meu nu este nimic pe lângă 
capul cadiului, iar eu nu am pe nimeni care să mă sprijine la 
locul de sus. Ci, dacă dreptatea va fi de partea mea, are să 
se vadă limpede. 

Iar cadiul, mânios, ţipă: 

— Ce îndrugi tu despre dreptate? Au socoti că vei putea să 
te aperi ori să scapi de ce te aşteaptă dacă n-ai găsit 
muierea şi avutul furat? Hei, pe Allah! Între dreptate şi tine 
depărtarea este cam mare. 

Eu atunci, cu o mare încredințare, mă uitai ţintă în ochii 
lui şi îi descântai povestea cea uluitoare pe care o 
învăţasem şi care, din pârât, mă făcea pârâş. lar urmarea fu 
întocmai aşa cum o prevestise muieruşca. Întrucât cadiul, 
de supărare, văzu lumea înnegurându-se dinaintea ochilor 
săi; şi pieptul i se umplu de o mânie mare; şi chipu-i se făcu 
precum ardeiul şi strigă: 


— Ce-mi îndrugi, o, tu, cel mai neobrăzat dintre oşteni? Au 
nu ai pic de sfială când faci asemenea pre-puneri în privinţa 
mea, de faţă cu mine şi în casa mea? Dă bine! Întrucât ai 
asemenea bănuieli, poţi să-ţi faci numaidecât cercetările. Şi 
când are să se dovedească pe deplin că ai lucrat 
samavolnic, atunci osândirea ta de către sultan nu are să fie 
decât şi mai straşnică. 

Şi, vorbind astfel, se făcu ca o tigaie încinsă în care verşi 
nişte apă rece. 

Noi atunci năvălirăm în casa lui şi cercetarăm 
pretutindeni, prin toate colţurile şi ungherele, de sus până 
jos, fără să ocolim nici o ladă, nici un cotlon şi nici un dulap. 
Şi, în toiul acelor cercetări, nu conteneam să-mi furişez 
privirile spre gazela cea fermecată de care semena ei era 
îndrăgostită, în vreme ce ea fugea dintr-o odaie într-alta 
spre a se ascunde de ochii străinilor. Şi gândeam în sine-mi: 
„Maşallah! Ua bismillah! Şi numele lui Allah fie asupra-i şi 
împrejuru-i! Ce ramură şi ce mlădiere! Ce strălucire şi ce 
frumuseţe! Binecuvântat să fie sânul a nouă sute treizeci şi 
noua noapte care a purtat-o şi mărire Atoatefăcătorului 
carele a turnat-o în tiparul desăvârşirii!" Şi pricepui 
întrucâtva cum o copilandră ca aceasta a putut s-o 
înrobească pe o alta, asemenea ei şi îmi zisei: „Bobocul de 
trandafir se apleacă uneori peste bobocul de trandafir şi 
zarnaca-deaua peste zarnacadea!" Şi eram atâta de pe 
deplin de fericit de această cugetare a mea, încât aş fi vrut 
să i-o mărturisesc fără de zăbavă copilandrei celei 
vrăjitoare, spre a mi-o încuviinţa şi ca să nu mă socotească 
un lipsit cu totul de gânduri subţiri şi de marghiolie. 

Or, ajunserăm astfel până în bucătărie, însoţiţi de cadiul 
tot mai mâniat, fără să găsim nimic neobişnuit şi fără să fi 
dat de nici o urmă şi de nici o rămăşiţă din j > t femeie. 

Eu atunci, urmând sfatul dăscăliţei mele celei luminate, 
mă prefăcui a-mi fi grozav de ruşine de purtarea mea cea 
samavolnică, şi îmi cerui iertare dinaintea ca-diului care se 
bucura de încurcătura mea; şi mă umilii ' dinaintea lui. Ci 


toate astea erau anume spre a nu dezvălui lovitura 
pregătită. Şi cadiul cel cu mintea groasă nu pregetă a se 
lăsa prins în mreaja păianjenului şi se folosi de prilej spre a 
mă potopi cu ce credea a fi izbânda lui. Şi îmi zise: 

— Hei, neobrăzatule şi plod de mincinos şi tu însuţi 
mincinos din neam de neam, ce s-a făcut acuma cu 
învinuirile tale cele aprige şi cu prepunerile tale cele 
ticăloase? Da fii pe pace, ai să vezi tu numaidecât cât costă 
să fii lipsit de cinstire faţă de cadiul cetăţii! 

Iar eu, în vremea aceasta, sprijinit de un chiup de ulei 
peste măsură de mare, care avea capacul scos, stam cu 
capu-n jos şi cu înfăţişarea abătută. Ci deodată ridicai capul 
şi strigai: 

— Pe Allah! Nu ştiu, da simt că din acest chiup iese o 
duhoare de sânge! 

Şi mă uitai în chiup şi îmi afundai mâna în el şi o trăsei 
îndărăt spunând: 

— Allah akbar! Bismillahl şi scosei afară bocceaua cu 
hainele mânjite de sânge, pe care o aruncase în chiup, 
înainte de a fugi, stăpâna mea cea tinerică. Iar în boccea se 
aflau şi iaşmacul ei şi basmaua de pe cap şi năframa de la 
gât şi şalvarii şi cămaşa şi papucii şi alte albituri ale ei, pe 
care nu le mai ţin minte, toate pline de sânge. 

La priveliştea aceea, cadiul, precum prevestise tinerica, 
rămase buimac şi năuc cu totul; şi îngălbeni amarnic la 
chip; şi încheieturile începură să-i tremure; şi se prăbuşi pe 
podea, cu capu-naintea picioarelor, leşinat. lar eu, de cum 
îşi veni iar în simţiri, nu pregetai a mă împăuna de 
întorsătura lucrurilor şi îi spusei: 

— He, he, a sidi El-Kadi, care dintre noi este mincinosul şi 
care-i cel ce are dreptate? Mărire lui Allah! lacătă-mă, 
gândesc eu, îndrituit de a fi săvârşit aşa-zisul furt, în 
cârdăşie cu tânăra femeie! Da tu ce-ai făcut cu 
înţelepciunea şi cu pravilnicia ta? Şi cum de-ai putut, bogat 
cum eşti şi hrănit cu pravila, să iei pe cugetul tău a-i da 
adăpost unei biete femei spre-a o vicleni, jefu-ind-o şi 


omorând-o, după ce pesemne că ai şi siluit-o în chipul cel 
mai ticălos? Aceasta-i, pe viaţa mea! O faptă înfricoşătoare, 
despre care se cade, fără zăbavă, să dau socoată stăpânului 
nostru sultanul. Întrucât nu mi-aş îndeplini datoria dacă aş 
tăinui întâmplarea; şi, cum nimic nu rămâne ascuns, n-ar 
trece mult până să afle din altă parte; şi mi-aş pierde dintr- 
odată şi slujba şi capul. 

Şi amărâtul de cadiu, năuc până peste poate, sta acolo, 
dinaintea mea, cu ochii holbaţi, părând a nu auzi nimic şi a 
nu pricepe nimic din toate astea. Şi, plin de tulburare şi de 
spaimă, şedea nemişcat, ca un pom mort. Căci, făcându-se 
noapte în minţile lui, nu mai ştia să osebească mâna sa cea 
dreaptă de mâna cea stângă, nici adevărul de ceea ce este 
calp. Şi, după ce se mai dezmetici oleacă din năuceală, îmi 
zise: 

— O, ispravnice Moin, asta-i o treabă tare întunecată, A 
nouă sute treizeci şi noua noapte pe care singur Allah poate 
s-o priceapă. Da dacă ai vrea să n-o dai în vileag, nu vei 
avea a te căi! 

Şi, spunând acestea, începu să mă potopească cu laude şi 
cu temeneli. Şi îmi dărui o pungă în care se aflau, ca 
greutate, tot atâţia dinari de aur câţi îi fuseseră prădaţi. Şi 
îmi cumpără în felul acesta tăcerea şi stinse un foc de al 
cărui pârjol îi era tare frică. 

Atunci îmi luai rămas-bun de la cadiu, pe care îl lăsai pierit 
şi mă dusei să-i dau seama puicanei de cele petrecute, iar 
ea mă întâmpină râzând şi îmi spuse: 

— E limpede că nu are să mai trăiască mult! 

Şi chiar că, o, doamne sultane al meu, nici nu trecură trei 
zile până aflai vestea că bietul cadiu murise de-o plesnitură 
a fierii în el. Şi, întrucât nu pregetai a mă duce numaidecât 
la puicană spre a-i da de ştire despre cele ce se 
întâmplaseră, slujnicele îmi spuseră că stăpâna lor tocmai 
plecase împreună cu fata cadiului la o moşie pe care o avea 
pe Nil, lângă Tantah. Iar eu, mirat de toate astea, fără a 
ajunge să pricep cam ce-or fi săvârşind laolaltă cele două 


gazele fără flaut, făcui tot ce-mi sta în putinţă spre a da de 
urma lor, ci fără a izbuti. Şi, de-atunci, aştept zi de zi să 

binevoiască a-mi da vreo ştire despre ele şi să lămurească 
pentru mintea mea o treabă atâta de anevoie de priceput. 

Şi-aceasta-i povestea mea, o, doamne sultane al meu şi 
aceasta-i păţania cea mai ciudată care mi s-a întâmplat de 
când îndeplinesc slujbele cu care mila ta m-a învrednicit. 

După ce ispravnicul de agie Moin Al-Din îşi sfârşi 
istorisirea, un al doilea ispravnic veni să se temenească 
între mâinile sultanului Baâbars şi, după urări şi 
închinăciuni, spuse: 

— Eu, o, doamne sultane al nostru, am să-ţi povestesc tot 
aşa o întâmplare de-a mea şi care, de-o vrea Allah, are să-ţi 
umfle pieptul. 

Şi spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL DOILEA 
ISPRAVINC DE AGIE află, o, doamne sultane al meu, că, 
înainte de a se învoi să mă ia de soţ, fiica socrului meu - 
aibă-l Allah întru mila sa! 

— Mi-a spus: 

— O, fiu al socrului meu, de-o vrea Allah, avem să ne 
căsătorim: ci n-aş putea să te iau de soţ decât dacă te 
învoieşti de la bun început cu ceea ce am să-ţi cer şi anume 
trei îndatoriri, nimic mai mult, da nimic mai puţin! 

lar eu am răspuns: 

— Nu este nimica împotrivă! Da care sunt îndatoririle 
acelea? 

Ea mi-a spus: 

— Să nu te atingi vreodată de haşiş, să nu mănânci nici un 
fel de pepene verde şi să nu şezi niciodată pe vreun scaun! 

lar eu am răspuns: 

— Pe viaţa ta, o, fiică a socrului meu, îmi ceri lucruri grele. 
Da, aşa cum sunt, le primesc cu inimă deschisă, măcar că 
nu le pricep tâlcul. 

Ea mi-a spus: 


— Asta-i! Şi nu ai decât să te învoieşti ori să te laşi 
păgubaş. 

lar eu am spus: 

— Le primesc şi cu tot dragul inimii! 

Şi-aşa că nunta noastră se săvârşi, şi treaba se făcu şi totul 
se petrecu aşa cum se cădea să se petreacă. Şi trâirăm 
laolaltă un şir de ani în înţelegere desăvârşită şi în tihnă. 

Ci veni o zi când mintea mea începu să se chinuiască 
amarnic de căutarea pricinei celor trei îndatoriri a nouă 
sute treizeci şi noua noapte de pomină, în privinţa haşişului, 
a pepenilor verzi şi a scaunului; şi îmi ziceam: „Da ce-o fi 
îndemnat-o pe fiica socrului meu să te poprească de la cele 
trei lucruri, care, dacă te-ai atinge de ele, nu i-ar dăuna 
întru nimic? De bună seamă că trebuie să fie dedesubt vreo 
taină pe care tare mi-ar plăcea s-o dibăcesc!" Şi, 
nemaiputând să-mi înfrânez ispitele sufletului şi tăria 
dorurilor, intrai în prăvălia unui prieten de-al meu şi, de 
început, şezui pe un scaun umplut cu paie. Pe urmă cerui să 
mi se aducă o lubeniţă minunată, răcorită mai înainte în 
apă. Şi, după ce o mâneai cu desfătare, înghiţii o boabă de 
haşiş şi îmi luai zborul înspre vis şi înspre voia bună tihnită. 
Şi mă simţeam cu desăvârşire mulţumit; iar 

) pântecul îmi era fericit, datorită harbuzului, şi, datorită 
scaunului umplut cu paie, la fel de preafericit îmi era şi 
şezutul, cel de atâta amar de vreme văduvit de fericirea 
scaunelor. 

Ci, o, doamne sultane al meu, când mă întorsei acasă fu foc 
şi potop. Întrucât, de cum ajunsei dinaintea ei, soţia mea şi 
sări în picioare şi îşi trase iaşmacul peste faţă, de parcă, în 
loc de a-i fi soţ, nu-i mai eram decât un bărbat străin; şi, 
uitându-se la mine cu mânie şi silă, ţipă: 

— O, câine şi plod de câine, aşa îţi ţii tu făgăduielile? Hai 
încoace! De-acu, mergem la cadiu ca să ne dea despărţenia! 
Iar eu, cu mintea încă ameţită de haşiş şi cu pântecul încă 

plin de lubeniţă şi cu trupul mulţumit că mai simţise sub 
sine, după atâta vreme, un scaun moale, încercai să fac pe 


isteţul, tăgăduind cele trei abateri ale mele. Ci nici nu 
apucai bine să încep a face semnul de tăgadă, că soţia mea 
şi strigă: 

— Muşcă-ţi limba, o, pramatie! Cutezi să tăgăduieşti ceea 
ce e răzvedit? Duhneşti a haşiş, şi nasul meu te > ' simte. 
Te-ai îndopat cu pepene, şi-i văd urmele pe hainele tale. Şi, 
într-un sfârşit, ţi-ai pus fundul de păcură pe un scaun şi văd 
semnele pe mantia ta, cum ai stat şi cum paiele şi-au lăsat 
dungile pe ea. Aşa că eu nu-ţi mai sunt nimic, şi nici tu nu- 
mai mai eşti nimic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute patruzecea noapte urmă: 

Şi, într-un sfârşit, ţi-ai pus fundul de păcură pe un scaun şi 
văd semnele pe mantia ta, cum ai stat şi cum paiele şi-au 
lăsat dungile pe ea. Aşa că eu nu-ţi mai sunt nimic, şi nici tu 
nu-mai mai eşti nimic! 

Şi, grăind astfel, se înfăşură de tot în năframele ei şi mă 
târi, spre ocara nasului meu, până la cadiu acasă. Şi, când 
ajunserăm dinaintea cadiului, spuse: 

— O, doamne al meu cadiule, eu, sluga ta, m-am legat prin 
căsătorie legiuită cu bărbatul acesta ticălos care se află 
dinaintea ta. Or, eu, înainte de nunta noastră, i-am cerut 
trei îndatoriri de căpătâi, pe care el le-a primit şi pe care le- 
a ţinut un răstimp de vreme; ci astăzi iacătă că le-a încălcat. 
Or, aşadar, în temeiul dreptăţii mele, socot să încetez, 
începând din ceasul de-acum, a-i mai fi soţie; şi vin să-mi dai 
despărţenia şi să-mi cer zestrea şi zălogul. 

Iar cadiul ceru să i se spună îndatoririle. Iar ea i le înşirui 
şi adăugă: 

— Or, plodul acesta de spânzurat a şezut pe un scaun, a 
mâncat o lubeniţă şi s-a îndopat cu haşiş. 

Şi îşi dovedi pâra împotriva mea, pe când eu nu cutezai să 
tăgăduiesc nicicum ceea ce era vădit şi mă mulţumii să-mi 
las capu-n jos, de ruşine. 


Atunci cadiul, care avea o inimă bună şi i se făcuse a nouă 
sute patruzecea noapte milă de starea în care mă aflam, îi 
spuse soţiei mele, înainte de a da vreo hotărâre: 

— O, fiică de oameni de treabă, de bună seamă că ai 
dreptate, da ţine de tine să fii mărinimoasă. 

Şi, cum ea se înfurie şi se burzului şi nu vroi nici să 
asculte, nici să ia seama de nimic, cadiul şi toţi cei de faţă 
începură s-o roage stăruitor să mă ierte de data aceasta. Şi 
cum ea se arăta tot nemiloasă, o rugară ca măcar să amâne 
cererea de despărţenie, ca să aibă vreme să mai 
chibzuiască şi să vadă dacă nu cumva, fată cu ') atâtea 
rugăminţi laolaltă, nu i se va părea mai cuminte să mai 
zăbovească deocamdată cu cererea ei, chiar dacă are s-o 
ridice altă dată, la caz de nevoie. Atunci soţia ' mea, sătulă 
de stăruinţe, spuse într-un sfârşit: 

— Bine, primesc să mă împac cu el, ci numai cu învoiala ca 
domnia sa cadiul să găsească răspunsul la o întrebare ce 
am să-i pun. 

Şi cadiul zise: 

— Mă învoiesc. Pune întrebarea, o, femeie! Iar ea spuse: 

— Dintru-ntâi sunt os; pe urmă mă fac vână; pe urmă 
ajung carne. Cine sunt eu? 

lar cadiul lăsă capu-n jos ca să cugete. Dar degeaba 
cugetă el mult şi bine prefirându-şi barba, că rămase mut. 
Şi, într-un sfârşit, se întoarse înspre nevastă-mea şi îi spuse: 

— Uallahi, acuma, dat fiind că sunt ostenit de divanul cel 
lung al judecăților de astăzi, n-aş fi în stare să găsesc 
dezlegarea la asemenea cimilitură. Da te rog să vii iarăşi 
aici mâine de dimineaţă şi am să-ţi răspund, întrucât voi 
avea răgaz să cercetez cărţile mele pravilniceşti. 

Cu asta puse capăt judeţelor şi se duse acasă. Şi era atâta 
de cufundat în întrebarea cu pricina, încât nici măcar nu-i 
dete prin minte să se atingă de mâncarea pe care fata lui, o 
copilă de paisprezece ani şi jumătate, i-o pusese pe masă. 
Şi, muncit de gânduri, îşi tot spunea în şoaptă: „Dintru-ntâi 
sunt os; pe urmă mă fac vână; pe urmă ajung carne. Cine 


sunt eu? Hei, uallahi, cine sunt eu? Da, cine este? Ce e 
asta?" Şi îşi prefiră toate hârţoagele de legi şi toate 
terfeloagele de boli şi pe cele de cetire, şi toate cărţile de 
învăţătură, şi nicăierea nu izbuti să găsească dezlegarea 
acelei cimilituri, nici nimic care, de aproape ori de departe, 
să-l poată lumina ori să-l pună pe calea luminării. Şi-aşa că, 
într-un sfârşit, strigă: 

— Nu, pe Allah, mă las păgubaş! Şi nici un fel de carte nu 
are să mă lămurească vreodată în privinţa aceasta. 

Iar fiică-sa, care se uita la el şi care băgase de seamă 
zbuciumul lui, îl auzi rostind vorbele de la urmă şi îi spuse: 
— O, tată, îmi pari îngrijorat şi frământat: ce ai, fie Allah 
asupră-ţi! Şi care este pricina zbuciumului şi a grijilor tale? 

Iar el răspunse: 

— O, fata mea, este o pricină care nu poate să fie lămurită, 
şi este o încurcătură iara de ieşire. 7 >, Ea zise: 

— Ci ia arat-o. Că nimic nu rămâne ascuns la priceperea 
Celui Preaînalt. 

Atunci cadiul se hotări să-i istorisească toată povestea şi 
să-i înfăţişeze cimilitura pe care i-o pusese muieruşca, soţia 
mea. lar copila începu să râdă şi zise: 

— Magşallah! Da ce, asta-i cimilitură de nedezlegat? Păi, o, 
tată, asta-i tot atâta de uşoară ca şi curgerea apei din izvor. 
Chiar că dezlegarea este limpede şi se mărgineşte la atăt: 
ca folos, ca tărie şi ca împotrivire, virtutea omului, de la 
cincisprezece până la treizeci şi cinci de ani, se asemuie cu 
osul; de la treizeci şi cinci la şaizeci, cu o vână; iar după 
şaizeci, nu mai este decât o zdreanţă. 

Auzind cuvintele acestea ale copilei sale, cadiul se umflă în 
sine şi se însenină şi grăi: 

A nouă sute patruzecea noapte 

— Mărire lui Allah, împărţitorul de deşteptăciune! Mi-ai 
mântuit mândria, o, copilă binecuvântată şi ai scăpat de la 
izbelişte o căsnicie. 

Şi nici nu se luminase bine de ziuă când cadiul se şi sculă, 
până peste poate de nerăbdător şi dete fuga la casa 


divanului judeţelor, unde diriguia divanul prici-nelor, şi, 
după o aşteptare lungă, într-un sfârşit văzu că vine femeia 
pe care o aştepta, adică pe soţia mea şi pe robul de colea, 
adică chiar pe mine. Şi, după salamale-curile cuvenite şi 
dintr-o parte şi din cealaltă, soţia mea îi zise cadiului: 

— Ya sidi, mai ţii minte întrebarea mea şi ai dezlegat 
cimilitura? 

Iar el răspunse: 

— Elhamdu lillah! Mărire lui Allah, carele m-a luminat! O, 
fiică de oameni cumsecade, ai fi putut să-mi pui o întrebare 
oleacă mai grea, întrucât aceasta de-acum se dezleagă fără 
caznă. Şi, toată lumea ştie că virtutea omului, de la 
cincisprezece până la treizeci şi cinci de ani, se asemuie cu 
un Os; de la treizeci şi cinci la şaizeci, se face asemenea cu o 
vână; iar după şaizeci, nu mai este decât o bucată de 
zdreanţă fără rost. 

Or, soţia mea, care o cunoştea prea bine pe copila cadiului 
şi-i ştia isteciunea, ghici ce se petrecuse şi, cu un glas 
pezevenghi, îi spuse cadiului: 

— Nu are decât paisprezece ani şi jumătate copila ta, da 
capu-i are de două ori pe-atâta, de nu şi mai mult. 
Plecăciune! Plecăciune! Da unde are să se oprească ea oare 
pe povârnitura aceasta? Uallahi, multe femei de meserie n- 
ar şti să facă atâtea! Harurile ei sunt minunate pentru 
meşteşug şi ziua ei de mâine este bine întemeiată. 

Şi, cu asta, îmi făcu semn să ies din odaia divanului 
judeţelor şi ieşii, lăsându-l pe cadiu cu buzele umflate, 
mofluz şi năpădit de buimăcire, dinaintea tuturor câţi se 
aflau de faţă, până la sfârşitul zilelor lui. 

Şi, după ce istorisi acestea, cel de al doilea ispravnic de 
agie se trase îndărăt în rândul său. Iar sultanul Baâbars îi 
zise: 

— Tainele lui Allah sunt de nepătruns. Povestea ta este o 
poveste de-a mirărilea! 

Atunci păşi înainte cel de al treilea ispravnic de agie, pe 
care îl chema Ezz Al-Din, şi, după ce sărută pământul dintre 


mâinile lui Baâbars, spuse: 

— Mie, o, doamne al vremilor, nimic de pomină nu mi s-a 
întâmplat în curgerea vieţii mele, ca să fie vrednic a răzbate 
până la urechile înălţimii Tale. Ci, dacă îmi vei îngădui, ţi-aş 
istorisi o întâmplare care, măcar că nu-i a mea, nu-i întru 
nimic mai puţin ispititoare şi mai puţin minunată. De 
altminteri, iacăt-o: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL TREILEA 
ISPRAVNIC DE AGIE află, o, doamne sultane al nostru, că 
mama robului tău ştia o sumedenie de basme din vremurile 
de demult. 

Şi, printre multele basme pe care le-am auzit de la ea, mi 
l-a povestit într-o zi şi pe acesta: 

A fost odată, pe un meleag de pe lângă marea cea sărată, 
un pescar care era însurat cu o mândreţe de femeie. Şi 
mândreţea aceea de femeie îl făcea fericit; iar el, tot aşa, o 
făcea fericită. Şi pescarul acela cobora în fiecare zi să 
pescuiască, şi-apoi îşi vindea peştele, iar banii pe care îi 
căpăta ajungeau taman atâta cât să aibă ce mânca 
amândoi. Or, într-o zi, pescarul căzu bolnav şi ziua aceea 
trecu fără nimic de mâncare. Încât, a doua zi dimineaţa, 
nevastă-sa îi zise: 

— Păi bine, da tu n-ai să te duci nici astăzi la pescuit? Dacă 
nu te duci, cu ce-o să trăim? la hai, ridică-te oleacă; iar eu, 
dat fiind că tu eşti slăbit, am să duc în locul tău năvodul de 
pescuit şi coşul. Şi-atunci, chiar a nouă sute patruzecea 
noapte dacă n-om prinde decât doi peşti, o să-i vindem să 
avem ce să mâncăm deseară. lar pescarul zise: 

— Bine! 

Şi se ridică, iar nevastă-sa luă coşul şi năvodul, mer! ' 
gând în urma lui. Şi ajunseră pe malul mării, într-un loc 
bogat în peşti, sub zidurile saraiului sultanului. 

Or, sultanul, în ziua aceea, tocmai şedea la fereastră şi 
privea marea. Şi o zări pe nevasta pescarului, mân-dreţea 
aceea şi îşi aţinti ochii asupra ei şi într-o clipită se 


îndrăgosti de ea. Şi pe dată îl chemă pe vizirul său cel mare 
şi îi spuse: 

— O, vizire al meu, tocmai am văzut-o pe nevasta 
pescarului de colo şi m-am îndrăgostit cu patimă de ea, 
întrucât e o mândreţe şi nu-şi are pereche, nici pe de- 
aproape, nici pe departe, în saraiul meu. 

Şi vizirul răspunse: 

— Treaba este gingaşă, o, doamne al vremilor. Încât ce să 
facem? 

Şi sultanul răspunse: 

— Nu încape şovăială: trebuie să pui străjile de la sărai să-l 
înşface pe pescar şi să-l omoare. Eu, atunci, am să mă însor 
cu nevasta lui. 

Iar vizirul, care era om chibzuit, îi spuse: 

— Nu este cinstit să-l omorâm fără vreo vină din partea lui, 
că lumea are să vorbească de rău pe seama noastră. Are să 
spună, de pildă: „Sultanul l-a omorât pe pescar, pe săracul 
acela, din pricina unei femei." 

Şi sultanul îi răspunse vizirului: 

— Aşa-i, uallahi! Da ce să fac ca să-mi împlinesc dorul cu 
mândreţea aceea fără de pereche? 

lar vizirul zise: 

— Poţi să-ţi ajungi ţinta pe căi legiuite. Ştim cum că sala de 
taifas a saraiului este lungă de o sută de prăjini şi lată de o 
sută de prăjini. Aşa că avem să-i poruncim pescarului să 
vină în sală, iar eu am să-i spun: „Stăpânul nostru sultanul 
vrea să aştearnă aici în sală un chilim pe jos. Şi chilimul 
trebuie să fie dintr-o singură bucată. Dacă nu ai să-l aduci, 
avem să te omoram." în felul acesta, moartea lui va avea o 
pricină. Şi nu are să se spună că pricina a fost o femeie. lar 
sultanul răspunse: 

— Bine. 


Atunci vizirul se ridică şi trimise să-i fie adus pescarul. lar 
când pescarul sosi, vizirul îl luă şi îl duse în sala saraiului, 
dinaintea sultanului şi îi spuse: 

— O, pescarule, stăpânul nostru sultanul vrea să-i aşterni 
în sala aceasta, lungă de o sută de prăjini şi lată tot pe- 
atâta, un chilim care să fie făcut numai dintr-o bucată. 
Drept aceea îţi dă un răgaz de trei zile, după care, dacă nu 
ai să aduci chilimul, are să te ardă în foc. Scrie, aşadar, un 
legământ pe hârtia aceasta şi pecetlu-ieşte-l cu pecetea ta. 

Când auzi ce-i spunea vizirul, pescarul răspunse: 

— Păi bine, da ce eu sunt meşter de chilimuri? Eu sunt 
meşter de peşti. Cere-mi peşti de toate culorile şi de toate 
soiurile, şi ţi-aduc. Da la chilimuri nu mă pricep, pe Allah! Şi 
habar n-am de ele şi habar n-am nici baremi de mireasma 
ori de culoarea lor. Da peşte m-aş învoi şi aş pecetlui. 

Ci vizirul răspunse: 

— Degeaba îţi mai baţi gura. E poruncă de la sultan. lar 
pescarul zise: 

— Hei, pe Allah! Poţi să-mi iei o sută de peceţi, nu numai o 
pecete, de vreme ce iacătă-mă meşter de chilimuri! 

Şi îşi plesni mâinile una de alta şi ieşi din sărai şi se duse la 
nevastă-sa, necâjit. 

lar nevastă-sa, văzându-l în starea aceea, îl întrebă: 

— De ce eşti necâjit? El răspunse: 

— "Taci. Şi, fără să mai scoţi o vorbă, ridică-te şi a nouă 
sute patruzecea noapte strânge bruma de catrafuse pe care 
le avem şi să fugim din ţara aceasta. Ea întrebă: 

— Pentru ce? El răspunse: 

— Pentru că sultanul vrea să mă omoare peste trei zile. Ea 
îi zise: 

— Păi cum? El răspunse: 

— Vrea de la mine un chilim lung de o sută de prăjini, 
pentru sala din saraiul lui! 

Ea întrebă: 

— Numai atâta? El răspunse: -Da. 

Ea spuse: 


— Bine. Culcă-te liniştit, şi mâine am să-ţi aduc chi ' limul 
şi ai să-l aşterni în sala sultanului. El atunci zise: 

— Atâta îmi mai lipsea! Acuma-i desăvârşit! Ori ai 
înnebunit şi tu ca vizirul, bre, femeie, ori suntem noi cumva 
meşteri de chilimuri? 

Ci ea răspunse: 

— Vrei chilimul chiar acum? Şi te-ai duce numaidecât să-l 
iei şi să-l aduci aici? 

El spuse: 

— Da, mai degrabă numaidecât, în loc de mâine, ca să mă 
liniştesc. Numai aşa aş putea să dorm în tihnă. 

Ea îi zise: 

— Dacă-i aşa, o, bărbate, allah, scoală-te şi du-te în cutare 
loc, dinspre grădini. Acolo ai să dai de un pom strâmb, sub 
care se află un puț. lar tu să te pleci peste puț şi să te uiţi în 
lăuntrul lui şi să strigi: „O, cutărico, prietena ta cea dragă, 
cutărică, îţi trimite cu mine salamalecul ei şi îţi spune să-mi 
dai, ca să i-l duc, fusul pe care l-a uitat la tine ieri, când se 
grăbea să se întoarcă acasă până să se lase întunericul, 
întrucât vrem să împodobim o odaie cu fusul acela." Iar 
pescarul îi zise nevesti-sii: 

— Bine. 

Plecă, aşadar, fără de zăbavă, la puţul cu pricina, de sub 
pomul cel strâmb, se uită în adânc şi strigă: 

— O, cutărico, prietena ta cea dragă, cutărică, îţi trimite 
cu mine salamalecul ei şi îţi spune: „Dă-ne fusul pe care l-a 
uitat la tine, întrucât vrem să împodobim o odaie cu fusul 
acela." 

Atunci, cea din puț - singur Allah îi ştia de ştire! 

— Răspunse zicând: 

— Păi pot eu să nu-i dau orice prietenei mele dragi? "Ţine, 
iaca fusul! Ia-l şi du-te de aşterne şi împodobeşte cu el 
odaia cum vei vroi. Pe urmă să mi-l aduci îndărăt. 

El spuse: 

— Bine. 


Şi luă fusul pe care îl văzu ieşind din puț. II puse în sân şi 
plecă în treaba lui, îndreptându-se spre casă şi zicându-şi: 
„Muierea asta m-a făcut la fel de nebun cum e ea." Şi îşi 
văzu de cale şi ajunse la nevastă-sa şi îi zise: 

— O, fiică a socrului meu, iacătă că ţi-am adus fusul. Ea îi 
spuse: 

— Bine. Acuma du-te la vizirul care îţi vrea moartea şi 
spune-i: „Dă-mi un cui mare!" lar el are să-ţi dea un cui şi tu 
ai să-l înfigi la un capăt al sălii celei mari, ai să legi de cui 
firul de pe fusul acesta şi ai să întinzi chilimul, cât de lung şi 
cât de lat ai să vrei! 

Iar pescarul se minună, strigând: 

— O, femeie, aşadar tu vrei ca, înainte de moartea mea cea 
apropiată, să-şi râdă oamenii de casa mea şi să-şi bată joc 
de mine, luându-mă de nebun? Păi se află un chilim de o 
sută de prăjini în fusul ăsta? 

Ea îi spuse burzuluindu-se: 

— Vrei să pleci cât mai iute, ori nu vrei? Taci odată, A nouă 
sute patruzeci şi una noapte bre omule şi du-te precum ţi- 
am spus! 

Iar pescarul se duse la sărai, cu fusul, zicându-şi: „Nu este 
mântuire şi tărie decât întru Allah Atotştiutorul. 

lacătă, o, sărman de tine, ziua de pe urmă a vieţii tale." în 
clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi una noapte 
urmă: „. lacătă, o, sărman de tine, ziua de pe urmă a vieţii 
tale." 

Şi se duse la sultan şi la vizir. lar vizirul îi zise, ui-tându-se 
aiurea: 

— Unde este chilimul, o, pescarule? Şi el răspunse: 

— Îl am aici! Ei îl întrebară: 

— Unde aici? El le răspunse: 

— Aici, în sân! 

Iar ei începură să râdă de el, zicând: 

— Iacătă-l pe unul care se ţine de glume înainte de-a muri! 


Iar vizirul îl întrebă în bătaie de joc: 

— Da ce, un chilim de o sută de prăjini este o minge de 
copil care poate să fie băgată în sân? 

EI i-o întoarse: 

— Da ce vă priveşte pe voi? Mi-aţi cerut un chilim, iar eu vi 
l-am adus, nu aveţi nimic altceva de cerut de la mine. Aşa 
că, în loc să râzi de mine, o, vizirule, ia scoală-te şi dă-mi un 
cui mare. lar chilimul are să fie dinainte-vă, colea în sală! 

Atunci vizirul se ridică, râzându-şi de sminteala pescarului, 
luă cuiul şi spuse la urechea armaşului: 

— O, armaşule, să stai colea, lângă uşa de la sală. Şi, cum 
pescarul, când am să-i dau cuiul, nu are să poată aşterne 
chilimul precum doresc, tu să scoţi paloşul, fără să mai 
aştepţi altă poruncă de la mine, şi, dintr-o fulgerătură, să-i 
zbori capul. 

Şi armaşul răspunse: 

— Bine! 

Iar vizirul se duse să-i înmâneze pescarului cuiul, 
spunându-i: 

— Ia fă-ne acuma să-ţi vedem chilimul. 

Atunci pescarul înfipse cuiul la un capăt al sălii, legă de cui 
capătul firului de pe fus şi răsuci fusul, zicân-du-şi: „Ioarce- 
mi moartea, o, afurisitule!" Şi iacătă că se întinse şi se 
aşternu de-a lungul sălii, în toate părţile, un chilim 
împărătesc care nu-şi afla perechea în tot saraiul. Iar 
sultanul şi vizirul se uitară unul la altul năuci, vreme ' 

De un ceas, pe când pescarul sta cuminte, fără să spună 
nimic. Pe urmă vizirul clipi din ochi înspre sultan, cu o 
privire isteaţă şi se întoarse înspre pescar, şi-i zise: 

— Sultanul este mulţumit şi îţi spune: „Bine". Da îţi mai 
cere un lucru. 

EI îi zise: 

— Şi care-i lucrul acela? Vizirul răspunse: 

— Sultanul îţi cere şi aşteaptă de la tine, să-i aduci un 
prunc. Şi pruncul să nu fie mai mare de opt zile. Şi trebuie 
să-i istorisească stăpânului nostru sultanul o poveste. Şi 


povestea trebuie să înceapă cu o minciună şi să se 
sfârşească cu o minciună! 

Iar pescarul, când auzi, îi spuse vizirului: 

— Numai atâta? Pe Allah! Nu-i o cerere prea mare. Numai 
că habar n-am avut până acuma că pruncii de opt zile ar 
putea să vorbească şi anume să vorbească spre a istorisi 
poveşti care au ca început o minciună a nouă sute patruzeci 
şi una noapte şi ca sfârşit o minciună, măcar şi de-ar fi 
pruncii aceia copii de efriţi. 

Iar vizirul răspunse: 

— Să taci! Cuvântul şi porunca sultanului trebuie să fie 
îndeplinite. Iţi dăm, pentru aceasta, un răgaz de opt zile, 
după care, dacă n-ai să aduci pruncul cerut, ai să guşti 
moartea cea roşie. Scrie aşadar un legământ în privinţa 
aceasta şi pune-ţi pecetea deasupra. 

lar pescarul spuse: 

— Bine, iacătă-mi pecetea, o, vizirule. Pecetluieşte tu în 
locul meu, întrucât eu nu mă pricep. Eu nu ştiu decât să-mi 
dreg năvodul. Pecetarul meu se află în mâinile tale, fă ce 
vrei şi pecetluieşte cu el de o sută de ori, în loc de-o dată! 
Iar în privinţa pruncului, Allah Milosârdnicul are să ne 
poarte de grijă! 

Iar vizirul luă pecetarul pescarului şi pecetlui legământul. 
lar pescarul îşi luă îndărăt pecetarul şi plecă mohorât. 

Şi ajunse la nevastă-sa şi îi zise: 

— Scoală-te şi hai să fugim din ţara aceasta! 'Ţi-am mai 
spus o dată şi n-ai vrut să mă asculţi. Scoală-te, că eu mă 
duc! 

Ea îi zise: 

— Pentru ce? Din ce pricină? Au chilimul n-a ieşit din fus? 

El răspunse: 

— A ieşit. Da codoşul acela, vizirul acela al dosului meu, 
plodul acela de căţea, îmi cere acuma un prunc care să nu 
aibă mai mult de opt zile şi care trebuie să-i istorisească o 
poveste; şi povestea trebuie să fie minciună din minciună. Şi 


au binevoit să-mi dea, pentru isprava aceasta, un răspas de 
opt zile. 

Iar nevastă-sa îi zise: 

— Bine. Da nu te necăji, bre omule! Cele opt zile încă nu s- 
au scurs şi până atunci avem vreme să chibzuim şi să găsim 
chichiţa mântuirii! 

Or, în dimineaţa celei de-a opta zile, pescarul îi zise soţiei 
sale: 

— Tu ai uitat oare de pruncul de care trebuie să fac rost? 
Astăzi am ajuns la soroc! 

Ea îi zise: 

— Bine. Du-te la puţul pe care îl ştii, de sub pomul cel 
strâmb. Dintru-ntâi să-i dai îndărăt fusul celei care 
sălăşluieşte în puţ şi să-i mulţumeşti frumos. Pe urmă să-i 
spui: „O, cutare, prietena ta cea dragă, cutărică, îţi trimite 
salamalecul şi îţi cere să-i împrumuţi copilul născut ieri, 
întrucât avem nevoie de el pentru o treabă." 

La cuvintele acestea, pescarul îi spuse nevesti-sii: 

— Uallahi, nu mai ştiu pe nimeni atâta de aiurit şi de 
smintit ca tine, decât poate pe vizirul acela de păcură. Cum, 
bre femeie! Vizirul îmi cere un plod de opt zile şi tu te 
marghioleşti că, încă şi mai mult, ai să-mi dai un prunc de o 
zi care ştie să vorbească limpede şi să istorisească poveşti! 

Ea răspunse: 

— Ce te bagi? Du-te numai şi fă cum ţi-am spus! lar el se 
minună: 

— Bine. lacătă ziua mea cea mai de pe urmă de pe 
pământ. 

Şi plecă de-acasă şi merse până ce ajunse la puț. Şi aruncă 
fusul în puț, strigând: 

— lacătă fusul! Şi adăugă: 

— Bre cutare, prietena ta cea dragă, cutărică, îţi trimite 
salamalecul şi îţi cere să-i dai pruncul de o zi, întrucât avem 
trebuinţă de el pentru o treabă. Numai dă zor, că altminteri 
capul meu are să-mi zboare de pe grumaz! 


Atunci cea care sălăşluia în puţ - numai unul Allah îi ştia de 
ştire! 

— Răspunse: 

— lacătă-l! Tine-l! 

A nouă sute patruzeci şi una noapte şi pescarul luă plodul 
de o zi ce i se dărui, pe când cea care sălăşluia în puţîi 
grăia: 

— Rosteşte asupra-i descântecul de deochi! 

Iar pescatul, luând copilul, rosti asupra-i bisimilla-hul, 
zicând: 

— Bisimillah errahman errahim! Şi, ţinând plodul în braţe, 
plecă. 

Şi pe drum îşi zise: „Oare s-au pomenit pe undeva copii, fie 
ei chiar şi în vârstă de treizeci de zile şi nu de o zi ca ăsta, 
care să ştie să vorbească şi să istorisească ' > poveşti, 
măcar fie şi printre copiii efriţilor celor mai de-a mirărilea?" 
Pe urmă, spre a-şi limpezi inima în privinţa aceasta, îi grăi 
copilului cel înhorboţit pe care îl ducea în braţe: 

— Ia, hai, taică, glăsuieşte-mi oleacă, să văd şi să mă 
încredinţez dacă asta-i ziua morţii mele! 

> Da copilul, auzind glasul gros al pescarului, se sperie şi 
se zbârci şi la chip şi din pântece şi făcu precum fac toţi 
copiii, vrasăzică începu să plângă cu nişte strâmbături 
amarnice şi să se ude pe el cât putu. Iar pescarul ajunse la 
nevastă-sa făcut fleaşcă şi înciudat şi spuse: 

— lacătă că am adus copilul. Mântuiască-mă Allah! 'Tot ce 
ştie este să plângă şi să se ude pe el, plodul de căţea! Ia uite 
în ce stare m-a adus! 

Ci ea îi zise: 

— Ce te bagi? Roagă-te întru Prorocul, bre omule şi fă cum 
îţi spun! Ia şi du fără zăbavă copilul acesta la sultan. Şi-ai să 
vezi limpede dacă ştie să vorbească ori nu ştie. Numai ca să 
ceri pentru el trei perne şi să-l aşezi în mijlocul divanului şi 
să-l sprijini cu pernele acelea, punându-i una în partea 
dreaptă, una în partea stângă şi una la spate! Şi roagă-te 
întru Prorocul! 


Şi pescarul răspunse: 

— Asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Pe urmă, ducându-l la subsuoară pe noul-născut, plecă la 
sultan şi la vizir. 

Când îl văzu pe pescar că vine cu pruncul cel înhor-boţit, 
vizirul începu să râdă şi îl întrebă: 

— Asta-i copilul? 

lar pescarul răspunse: -Da. 

Şi vizirul se întoarse înspre copil şi îi grăi cu glasul ce se ia 
spre a le vorbi pruncilor: 

— Micuţule! 

Da copilul, în loc să vorbească, îşi strâmbă şi nasul şi gura 
şi începu să facă: „Ua! Ua!" 

Iar vizirul se duse tare mulţumit la sultan şi îi spuse: 

— I-am vorbit copilului, da el nu mi-a răspuns şi s-a 
mulţumit să plângă şi să facă „Ua! Ua!" Or, acesta-i sfârşitul 
vieţii pescarului. Ci dovada nu se cade să se facă decât 
dinaintea divanului vizirilor, emirilor şi dregătorilor, 
întrucât am să le citesc învoielile din legământul pe care L- 
am pecetluit cu pescarul; şi pe urmă avem să-l ucidem! 

Iar sultanul spuse: 

— Păi chiar aşa, o, vizirule! 

Şi intrară amândoi în sală; iar emirii şi dregătorii se 
strânseră acolo. Şi fu adus pescarul; şi vizirul citi dinaintea 
lui şi dinaintea tuturor celor de faţă legământul pecetluit şi 
spuse: 

— Acuma, 0, pescarule, să aduci copilul care are să ne 
grăiască. 

Şi pescarul spuse: 

— Să mi se dea mai întâi trei perne, şi-apoi copilul are să 
grăiască! 

Şi i se aduseră cele trei perne; iar pescarul aşeză copilul în 
mijlocul divanului şi îl rezemă cu cele trei perne. lar 
sultanul îl întrebă pe pescar: 

— Acesta-i copilul ce are să ne istorisească povestea care-i 
minciună din minciună din minciună? 


Or, până să aibă vreme pescarul să dea răspuns, pruncul 
de o zi grăi: 

A nouă sute patruzeci şi una noapte 

— Întâi de toate, salamalecul fie asupră-ţi, o, Măria Ta! lar 
vizirii şi emirii şi toţi ceilalţi se minunară de copil până 
peste poate. lar sultanul, tot atâta de uluit ca toţi cei ce se 
aflau de faţă, îi răspunse copilului la urare şi îi zise: 

— Istoriseşte-ne, Destoinicule, povestea care-i o zu-marica 
de minciuni! 

Iar copilul îi răspunse, grăind: 

— lacătă! Odată, eram pe atunci în puterea tinere-ţelor 
mele, umblând pe afară din cetate, prin câmp, pe-o vreme 
de arşiţă, am întâlnit un precupeţ de pepeni verzi; şi, cum 
îmi era tare cald şi tare sete, am cumpărat un pepene verde 
pe un dinar de aur. Şi am luat lubeniţa şi am tăiat din ea o 
felie, pe care am înfulecat-o şi m-am răcorit. Pe urmă, cum 
mă uitam în lăuntrul lubeniţei, am dat de o cetate cu bastia 
ei. Eu atunci, fără să şovăi, mi-am spălat picioarele unul 
după altul şi am intrat în harbuz. Şi am început să mă 
preumblu pe acolo, uitându-mă împrejurul meu la prăvăliile 
şi la casele şi la târgoveţii din cetatea aceea din lubeniţa. Şi 
am umblat aşa mai departe, până ce am ajuns în câmp. Şi 
acolo am văzut un curmal din care atârna un potop de 
ciorchini de curmale, toate lungi de un cot. Încât sufletul 
meu, care râvnea la curmalele acelea, m-a îmboldit amarnic 
înspre ele şi n-am fost în stare să-mi destoi ispita; şi m-am 
suit în curmal, să rup una, sau două, sau trei, sau patru 
curmale şi să le mănânc. Ci găsii în curmal nişte felahi care 
semănau mei în curmal şi secerau spicele, pe când alţi 
felahi băteau grâul şi îl vânturau. Îar eu, după ce am mai 
umblat o vreme prin curmal, m-am întâlnit cu unul care 
bătea nişte ouă pe o arie şi m-am uitat mai cu luare-aminte 
şi am văzut că din toate ouăle bătute pe arie ieşeau nişte 
puişori. Şi cocoşeii treceau într-o parte, iar găinuşele în 
cealaltă. lar eu m-am oprit acolo să mă uit la ei, şi i-am 
văzut cum creşteau văzând 


1 cu ochii. Atunci am împerecheat între ei cocoşeii cu 
găinuşele; pe urmă i-am lăsat acolo mulţumiţi şi m-am dus 
pe altă creangă din curmal. Şi acolo am dat de un măgar 
care purta în spinare nişte zumaricale de susan; şi, cum 
chiar că sufletul meu era mort după zumaricale de susan, 
am luat o zumarica şi am înfulecat-o din două-trei 
îmbucături. Şi, după ce am mâncat-o astfel, am ridicat ochii 
şi m-am pomenit afară din lubeniţă. Iar lubeniţa s-a închis la 
loc şi s-a făcut iarăşi întreagă precum fusese. Şi-aceasta-i 
povestea pe care o aveam să v-o povestesc! 

Când auzi vorbele acestea ale nou-născutului, sultanul îi 
zise: 

— He, he, o, şeicule al mincinoşilor şi cunună a lor, he, he, 
Destoinicule! lacătă o țesătură de gogoşi de tufă! Da tu 
chiar îţi închipui că am crezut o boabă din toată povestea 
asta drăcească? Ai, uallah! Da de când, de pildă, se află 
cetăţi în lubeniţe? Şi de când ouăle, după ce au fost bătute 
pe o arie, mai scot pui? Mărturiseşte, Destoinicule, că toate 
astea sunt un ghiveci de minciună cu minciună! 

Iar copilul răspunse: 

— Nu tăgăduiesc nimic! Da şi tu, Măria Ta, ar trebui să nu 
tăgăduieşti şi nici să tăinuieşti gândurile tale cele adevărate 
faţă de acest amărât de pescar, pe care vrei să-l omori spre 
a-i răpi femeia, mândreţea aceea, pe care ai zărit-o pe 
țarm! Hei, da! Şi nu ţi-e ruşine, dinaintea chipului lui Allah 
care ne vede, să râvneşti, sultan fiind şi domn, la ceea ce nu 
este al tău şi să furi bunul aproapelui tău, mai puţin bogat şi 
mai puţin puternic, cum e acest pescar sărman: Pe Alâah şi 
pe harurile Prorocului - asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Mă jur că dacă, pe clipă şi pe dată, nu-l laşi în tihnă pe 
pescar şi nu te lepezi de gândurile tale rele fată de nevasta 
lui, am să vă spulber de pe pământ neamul şi ţie şi vizirului 
tău, de nici măcar muştele n-au să vă mai dea de urmă. 

Şi, grăind acestea cu un glas înfricoşător, copilul cel a 
nouă sute patruzeci şi una noapte înhorboţit lăsă toată 
lumea năpădită de uluială şi îi spuse pescarului: 


— Acuma, unchiule, ia-mă iar şi du-mă de aici la tine acasă. 

Şi pescarul îl luă pe pruncul de o zi, Destoinicul; şi, 
nesupărat de nimeni, ieşi din sărai şi se duse mulţumit la 
nevastă-sa. Şi, după ce femeia află ceea ce avea de aflat, îi 
spuse: 

— Nu-ţi mai rămâne decât să te duci, fără de zăbavă, să 
dai îndărăt copilul de unde l-ai luat. Şi să nu uiţi a-i duce şi 
salamalecul meu prietenei mele dragi şi mulţumirile mele, 
şi s-o întrebi de sănătate! 

Iar pescarul spuse: 

— Bine! 

Şi făcu precum îi spusese ea să facă. După care se întoarse 
acasă şi îşi săvârşi spălările cele sfinte şi ru > l găciunea; şi 
îşi împlini treaba cea de rând cu soţia sa, mândreţea. Şi, de- 
atunci, trăiră amândoi în mulţumire şi huzur. Şi-atâta cu ei! 

Şi, după ce istorisi astfel povestea aceasta, cel de al treilea 
ispravnic de agie se aşeză la locul său, iar sultanul Baâbars 
zise: 

— O, minunată poveste! Ce păcat, o, ispravnice Ezz Al-Din, 
că nu ne-ai spus ce s-a mai petrecut, în zilele care au urmat, 
între sultan şi pescar! 

Atunci păşi înainte cel de al patrulea ispravnic de agie, pe 
care îl chema Mohii Al-Din. Şi spuse: 

— Eu, o, Măria Ta, dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc 
urmarea acestei istorisiri, care este încă şi mai de-a 
mirărilea decât începutul ei! 

Iar sultanul Baâbars spuse: 

— De bună seamă! Şi din toată inima şi din tot cugetul! 
Atunci ispravnicul Mohii Al-Din spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL PATRULEA 
ISPRAVNIC DE AGIE află, dar, o, doamne al vremilor, că din 
mila cerească, pescarului şi soţiei sale, mândreţea aceea, li 
se născu un băieţel. lar părinţii îi deteră acelui băieţel 
numele de Mohammad cel Destoinic, în amintirea 
înhorbotitului ' cel de-o zi care îi scăpase de la ananghie. Şi 
copilul era frumos ca maică-sa. 


Iar sultanul avea şi el un copil, de-o seamă cu băiatul 
pescarului; da copilul sultanului era bătut de urâciune, iar 
la culoare era de culoarea fiilor de felahi. 

Or, cei doi băieţi umblau la aceeaşi scoală, să înveţe a '] 
citi şi a scrie. Şi când fiul sultanului, care era un trântor ' 

Şi un neisprăvit, îl vedea pe fiul pescarului, care era un 
sârguincios şi un destoinic, îi zicea: 

— Hei, fie-ţi dimineaţa fericită, plod de pescar! 

Şi îi zicea aşa spre a-l umili. lar Mohammad cel Destoinic 
răspundea: 

— Şi ţie fie-ţi dimineaţa fericită, o, fiu de sultan, şial!'!'!' > 
bească-ţi chipul cel negru ca pielea de iminei bătrâni! Şi cei 
doi băieţi umblară aşa laolaltă la scoală vreme de un an, 
dându-şi mereu bineţe în felul acesta. Şi, până la urmă, fiul 
sultanului se duse îmbufnat să-i povestească lui tătâne-său 
necazul, spunându-i: 

— Copilul pescarului, câinele acela, îmi întoarce în fiecare 
zi salamalecul zicându-mi: „Iu, cel cu faţa neagră ca pielea 
de iminei bătrâni." 

Atunci sultanul se supără; ci, întrucât nu îndrăznea, din 
pricina trecutului, să-l pedepsească el însuşi pe fiul 
pescarului, îl chemă pe şeicul dascăl al şcolii şi îi spuse: 

— O, şeicule, dacă vei vroi să-l omori pe băiatul 
Mohammad, fiul pescarului, am să-ţi dau un peşcheş a nouă 
sute patruzeci şi una noapte bogat şi am să-ţi dăruiesc nişte 
cadâne şi nişte roabe albe şi frumoase. 

lar dascălul şcolii se bucură şi răspunse: 

— La poruncile tale, o, doamne al vremilor! In fiece zi am 
să-l binecuvânt pe copil cu o ciomăgeală, până ce are să-şi 
dea sufletul de-atâta binecuvântare! 

Şi-aşa că, a doua zi, când Mohammad cel Destoinic se 
d'use la şcoală să citească din Coran, dascălul le spuse 
şcolarilor: 

— Aduceţi varga de pedepsit şi aşterneţi-l pe fiul 
pescarului la pământ. 


Iar şcolarii, cum era obiceiul, îl înşfăcară pe Mohammad şi 
îl întinseră la pământ şi îi puseră picioarele în menghina de 
lemn. lar dascălul şcolii luă varga şi începu să-l croiască pe 
băiat la tălpi, până ce ţâşni sângele din ele şi până ce 
pulpele şi labele picioarelor se umflară de tot. Şi îi spuse: 

— Inşallah, mâine o luăm de la capăt, o, încăpăţâ-natule! 

Şi băiatul, de cum îi deteră drumul din scula schingiuirilor, 
fugi de la şcoală, slobozindu-şi picioarele în vânt. Şi se duse 
la tatăl şi la mama sa şi le spuse: 

— lacătă! Şeicul m-a bătut de moarte, din pricina fiului 
sultanului. Eu nu mă mai duc la şcoală şi am să mă fac 
pescar ca tata. 

Iar taică-său îi spuse: 

— Bine, fiule! 

Şi se ridică, şi îi dete un năvod şi un cos, şiiizise:î' >") 

— "Ţine, iacătă-ţi sculele de pescuit. lar mâine du-te la 
pescuit, chiar dacă n-ai să agoniseşti decât atâta cât îţi 
trebuie ca să trăieşti. 

Şi-aşa că, a doua zi, de cu zori, Mohammad băiatul se duse 
să arunce năvodul în mare. Da nu avu de prins în năvod 
decât un barbun, atâta tot. Şi Mohammad 

3 strânse năvodul şi îşi zise: „Am să prăjesc barbunul în 
chiar solzii lui şi am să-l mănânc de prânz." Se duse a nouă 
sute patruzeci şi doua noapte aşadar să adune nişte iarbă 
uscată şi nişte vreascuri, le ' 

Aprinse şi luă barbunul ca să-l frigă pe jar. Atunci barbu- 
nul deschise gura şi începu să-i grăiască, spunându-i: 

— Nu mă frige, a Mohammad! Eu sunt un sultan dintre 
sultanii din mare. Pune-mă îndărăt în apă aşa cum eram, şi 
am să-ţi fiu de folos la vreo vreme rea, şi am să-ţi vin într- 
ajutor în zilele de ananghie! 

lar el zise: 

— Bine. 

Şi puse îndărăt în apă barbunul. Şi iacă-aşa cu el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi doua noapte 
urmă: 

Şi puse îndărăt în apă barbunul. Şi iacă-aşa cu el. Da în 
ceea ce îl priveşte pe sultan, Măria Sa, peste două zile îl 
chemă pe dascălul de la şcoală şi îl întrebă: 

— L-ai omorât pe băiatul Mohammad, fiul pescarului? Iar 
dascălul răspunse: 

— l-am tras o bătaie bună chiar din ziua dintâi, până l-am 
făcut de-a leşinat. Atunci a fugit şi nu s-a mai întors. lar 
acuma este pescar ca şi tată-său. 

Şi sultanul îl izgoni şi-i zise: 

— Sictir de-aci, o, pui de căţea! Fi-ţi-ar taică-tău afurisit şi 
mărita-ţi-s-ar fie-ta cu un porc! 

După care îl chemă pe vizir şi îi spuse: 

— Băiatul n-a murit. Ce să facem? Iar vizirul îi răspunse 
sultanului: 

— Am să-ţi rostuiesc eu o cale pentru moartea lui! Şi 
sultanul îl întrebă: 

— Cum ai să-i rostuieşti moartea? 

El răspunse: 

— Stiu o fată tare frumoasă, fiica sultanului din Tara verde. 
Ţara aceea se află departe de aici cale de şapte ani. Aşa că 
avem să-l chemăm pe fiul pescarului, iar eu am să-i spun: 
Sultanul, stăpânul nostru, are multă preţuire faţă de tine şi 
se bizuie pe vitejia ta. Aşa că trebuie să te duci în Tara 
Verde şi s-o aduci de acolo pe fata sultanului acelei ţări, 
întrucât stăpânul nostru sultanul vrea să se însoare cu ea, şi 
nimeni afară de tine nu ar putea să i-o aducă." 

Şi sultanul îi răspunse vizirului: 

— E bine! Trimite după băiat! 

Atunci vizirul porunci să fie adus flăcăiaşul Mohammad, în 
pofida ciudei acestuia şi îi zise: 

— Stăpânul nostru sultanul doreşte a te trimite să i-o aduci 
pe fata sultanului din [ara Verde. 

Iar el răspunse: 


— Da de când oi fi ştiind eu drumul înspre ţara aceea? 
Vizirul spuse: 

— Trebuie. 

Atunci băiatul plecă necâjit şi se duse la maică-sa să-i 
povestească năpasta. lar maică-sa îi spuse: 

— Du-te şi-ţi plimbă necazul pe malul râului, aproape de 
locul unde se varsă râul în mare, şi necazul are să ti se 
spulbere de la sine. 

Şi băiatul Mohammad se duse să se plimbe cu necazul său 
pe malul mării, aproape de gura râului. 

Şi, cum umbla aşa în lung şi în lat, necăjit, barbunul de 
odinioară ieşi din mare şi veni la el pe țărm, dându-i bineţe. 
Şi îi zise: 

— Pentru ce eşti necăjit, Mohammad Destoinicule? El 
răspunse: 

— Nu mă mai întreba! Căci lucrul este fără de izbăvire. lar 
peştele îi zise: 

— Izbăvirea este în mâinile lui Allah. Grăieşte. El spuse: 

A nouă sute patruzeci şi doua noapte 

— Gândeşte-te, o, barbunule, că vizirul cel de păcură mi-a 
zis: „lrebuie să te duci să ne-o cauţi pe fata sultanului din 
Ţara Verde." 

Şi barbunul îi zise: 

— Bine. Du-te la sultan şi spune-i: „Am să mă duc să ţi-o 
caut pe fata sultanului din Ţara Verde. Da, pentru aceasta, 
trebuie ca tu să pui să mi se facă o dahabia de aur. Şi 
trebuie ca aurul acela să fie luat din averea vizirului tău." 

Şi băiatul Mohammad se duse să-i spună sultanului ceea 
ce îi spusese barbunul. Iar sultanul nu putu să facă 
altminteri decât să pună să i se meşterească dahabiaua de 
aur, din averea vizirului şi în ciuda nasului aceluia. lar! 
vizirul era să moară de ciudă mocnită. Şi Mohammad se sui 
în dahabiaua de aur şi plecă pe râu în sus. 

Iar barbunul, prietenul său, mergea înainte-i, arătân-du-i 
drumul şi călăuzindu-l de-a lungul braţelor râului şi al 
curgerilor de ape, până ce, într-un sfârşit, ajunse la [ara 


Verde. Şi Mohammad cel Destoinic trimise un pristav în 
cetate ca să strige: „lot omul, fie femeie, fie bărbat, fie 
copil, fie tânăr, fie bătrân, poate să coboare pe malul râului 
ca să se uite la dahabiaua de aur a lui Mohammad cel 
Destoinic, fiul pescarului." 

Atunci toţi târgoveţii din cetate, cu mic cu mare, bărbaţi şi 
femei, veniră să se uite la dahabiaua de aur. Şi şezură să se 
uite la ea opt zile în şir. Atunci fata sultanului nu mai putu 
nici ea să-şi înfrâne ispita şi ceru îngăduinţă de la tătâne- 
său, spunând: 

— Vreau să mă duc şi eu, ca toţi ceilalţi, să văd dahabiaua. 

Atunci sultanul se învoi şi, mai întâi, porunci să se dea de 
veste în toată cetatea că nimenea, nici bărbat, nici femeie, 
nu are îngăduinţă în ziua aceea să iasă din casă, nici să se 
preumble prin partea țărmului, întrucât domniţa urma să se 
ducă să vadă dahabiaua. 

Şi-aşa că fata sultanului se duse pe țărm să se uite la 
dahabiaua de aur. Şi îl întrebă prin semne pe Destoinic 
dacă ar putea să intre şi s-o vadă şi pe dinlăuntru. Şi după 
ce Mohammad îi făcu din cap şi din ochi un semn care 
însemna „da", fata se sui pe puntea dahabialei şi începu s-o 
cerceteze. Atunci Mohammad cel Destoinic trase binişor 
priponul şi ţăruşul, şi dete drumul daha-bialei şi porni. 

Or, când fata sultanului din Tara Verde îşi sfârşi cercetarea 
şi voi să iasă pe punte, ridică ochii şi văzu dahabiaua 
plecată, destul de departe de-acuma de cetatea părintelui 
ei. Atunci îi spuse prietenului barbunului: 

— Unde mă duci, Destoinicule? El răspunse: 

— Te duc la un sultan, ca să se însoare cu tine. Ea îi spuse: 

— Nu cumva, din întâmplare, sultanul o fi mai frumos 
decât tine, Destoinicule? 

El răspunse: 

— Nu ştiu. Ai să-l vezi numaidecât cu ochii tăi. Atunci fata 
îşi scoase inelul de pe deget şi îl aruncă în apa râului. Ci 
barbunul se afla acolo, luă inelul în gură şi porni înainte, 
deschizându-le calea. Pe urmă fata îi spuse Destoinicului: 


— Eu nu am să mă mărit decât cu tine. Şi vreau să fiu de 
bunăvoie a ta, chiar aici. 

Iar flăcăul Mohammad îi spuse: 

— Bine. 

Şi o luă, cu fecioria ei cu tot. Şi se bucură de ea pe apă. Şi, 
când ajunseră la capătul drumului, Mohammad, fiul 
pescarului, se duse la sultan şi îi spuse: 

— lacătă-mă. Ţi-am adus-o pe fata sultanului din Ţara 
Verde. Da îţi spune că nu are să iasă din dahabia decât dacă 
îi aşterni pe pământ nişte chilimuri de mătase verde, pe 
care să calce spre a veni la saraiul tău. Şi tu ai să vezi 
atunci ce galeş umblă ea. 

Iar sultanul îi zise: 

A nouă sute patruzeci şi doua noapte 

— Bine. 

Şi puse să se cumpere, cu bani de-ai vizirului şi spre ciuda 
nasului aceluia, toate chilimurile de mătasă verde câte se 
aflau în sukul de chilimuri şi porunci să fie aşternute pe jos 
până la dahabia. 

Atunci domniţă din Tara Verde ieşi din dahabia şi > j >» 
păşi pe chilimurile de mătasă, îmbrăcată în verde şi 
legănându-se de răpea minţile. Şi sultanul o văzu, se 
minună de ea şi se îndrăgosti de frumuseţea ei. lar după ce 
copila intră în sărai, el îi zise: 

— Am să pun să se scrie chiar în seara aceasta senetul de 
căsătorie cu tine. 

Iar copila îi spuse atunci: 

— Bine. Da dacă vrei să te însori cu mine, adu-mi inelul 
care mi-a căzut de pe deget în apele râului. Şi pe urmă 
avem să facem senetul şi ai să te însori cu mine. 

Or, inelul îl dăduse barbunul prietenului său, Mohammad 
cel Destoinic, fiul pescarului. Şi-aşa că sultanul îl chemă pe 
vizir şi îi zise: 

— Ascultă. Sultăniţei i-a căzut inelul de pe deget în apele 
râului. Ce este acuma de făcut? Şi cine poate să ni-l aducă? 

Iar vizirul răspunse: 


— Păi cine altul poate să ni-l aducă, de nu Mohammad, fiul 
pescarului, procletul şi efritul? 

Or, vizirul nu grăia astfel decât spre a-l face pe băiat să 
cadă într-o capcană fără de scăpare. Încât sultanul trimise 
după el în graba mare. Iar când băiatul veni, îi spuseră: 

— E vorba de un inel care i-a căzut din deget sultăniţei în 
apele râului. Şi nimeni nu poate să-T aducă afară de tine. 

EI le răspunse: 

— Bine. Na, iacătă inelul. 

Iar sultanul luă inelul şi se duse să i-l dea copilei din Ţara 
Verde, şi-i spuse: 

— Tine, iacătă-ţi inelul, şi să facem în seara aceasta !) ' 
senetul de căsătorie! Ea îi spuse: 

— Bine. Da în ţara mea, când o fată se mărită, este un 
obicei. 

E îi zise: 

— Bine. Spune-mi-l. Ea zise: 

— Se sapă un şanţ de la casa mirelui până la mare, se 
umple şanţul cu lemne şi cu vreascuri şi i se dă foc. Iar 
mirele se aruncă în foc şi merge prin el până la mare, unde 
se scaldă, spre a se duce apoi drept la mireasa lui. Şi-aşa, 
mirele se curăţă în foc şi în apă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi treia noapte 
urmă: 

Şi-aşa, mirele se curăţă în foc şi în apă. Şi-aceasta-i datina 
senetului de căsătorie în ţara mea. 

Atunci sultanul, care era îndrăgostit de preafrumoasa 
domniţă, porunci să se sape şanţul cu pricina, puse să fie 
umplut cu lemne şi cu vreascuri şi chemă vizirul şi îi zise: 

— Mâine, pregăteşte-te să mergi acolo cu mine. 

Şi, a doua zi, când veni ceasul să se dea foc la suntuli 1 ' 
cu lemne, vizirul îi spuse sultanului: 

— Ar fi bine ca mai înainte să se arunce dintru-ntâi în focul 
acesta Mohammad, fiul pescarului, spre a vedea cum are să 


fie treaba. Dacă el are să iasă viu şi nevătămat din foc, 
putem atunci să ne aruncăm în foc şi noi. lar sultanul spuse: 

— Bine. 

A nouă sute patruzeci şi treia noapte or, estimp, barbunul 
se suise în dahabia, la prietenul său, băiatul şi îi spusese: 

— Destoinicule, dacă sultanul are să te cheme la el şi are 
să-ţi spună: „Aruncă-te în focul acesta!" tu să nu te sperii, 
da să-ţi astupi urechile şi să rosteşti rugăciunea cea 
ocrotitoare de rău: „In numele lui Allah îndurătorul cel fără 
de margini şi Milosârdnicul." Pe urmă să te arunci hotărât 
în şanţul de foc. 

Şi-aşa că sultanul porunci să se dea foc la butuci şi la 
vreascuri. Şi îl chemară pe Mohammad şi îi spuseră: 

— Aruncă-te în foc şi mergi până la mare; căci tu poţi, 
întrucât eşti destoinic. 

EI le răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! La poruncile voastre! 

Şi îşi astupă urechile şi rosti în mintea lui rugăciunea 
bismillahului şi intră hotărât în foc. Şi ieşi la partea dinspre 
mare, mai frumos decât fusese. Şi toată lumea îl văzu şi 
rămase uluită de frumuseţea lui. Atunci vizirul îi spuse 
sultanului: 

— Haide să intrăm şi noi în foc, ca să ieşim frumoşi ca fiul 
pescarului, procletul! Şi cheamă.-l şi pe fiul tău, ca să se 
arunce în foc laolaltă cu noi şi să se facă frumos cum o să ne 
facem noi. 

Iar sultanul îl chemă pe fiu-său, cel care era urât şi care 
avea un chip ca pingeaua de iminei vechi. Şi se luară tustrei 
de mână şi se aruncară, iacă-aşa, în foc. Şi se făcură un 
morman de cenuşă. 

Atunci Mohammad cel Destoinic, fiul pescarului, se duse la 
copilă, domniţa fiică a sultanului din Ţara Verde şi făcu 
senetul de căsătorie cu ea şi o luă de soţie. Şi se sui în 
scaunul de domnie al împărăției şi fu domn şi sultan. Şi îi 
chemă pe lângă sine pe tatăl şi pe mama lui. Şi trăiră cu 
toţii laolaltă în sărai, în deplină fericire şi înţelegere, 


mulţumiţi şi înfloritori. Or, mărire lui Allah, stăpânul 
înfloririi, al mulţumirii, al fericirii şi al bunei înţelegeri! 

lar după ce ispravnicul de agie Mohii Al-Din istorisi astfel 
povestea aceasta şi după ce sultanul Baâbars îi fu 
mulţumitor şi îi mărturisi desfătarea sa, se întoarse la locu-i. 
Şi păşi înainte un al cincilea ispravnic de agie, pe care îl 
chema Nur Al-Din. Şi, după ce sărută pământul dintre 
mâinile sultanului Baâbars, îi spuse: 

— Eu, o, stăpâne al nostru şi cunună a capetelor noastre, 
am să-ţi istorisesc o poveste care nu-şi află seamăn printre 
poveşti. 

Şi spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL CINCILEA 
ISPRAVNIC DE AGIE a fost odată un sultan. Şi sultanul 
acela, într-o bună zi, îl chemă pe vizirul său şi îi zise: 

— Vizirule! 

lar acesta răspunse: 

— La poruncile tale! Ce este, o, Măria Ta? El îi spuse: 

— Vreau să pui a mi se scrie şi ciopli o pecete care să aibă 
puterea anume ca, dacă aş fi vesel, să nu mă mohorăsc şi, 
dacă aş fi mohorât, să nu mă înveselesc. Şi trebuie ca acela 
care va scrie pecetea să-şi ia îndatorinţa de a pune în ea 
puterea cerută. lar tu, pentru aceasta, ai un răspas de trei 
zile! 

Atunci vizirul se duse la cei care fac de obicei peceţi şi 
amulete şi le spuse: 

— Scrieţi-mi o pecete pentru sultan. 

Şi le povesti ce spusese şi ceruse sultanul. Da nici-unul 
dintre ei nu vroi să ia asupra-şi a face o asemenea pecete. 
Atunci vizirul se ridică şi plecă necăjit. Şi îşi zise: „Nu am 
să-l găsesc în cetatea noastră pe acela de care am 
trebuinţă. Am să mă duc în altă ţară." 

Şi ieşi din cetate şi, mergând prin câmpie, se întâlni a nouă 
sute patruzeci şi treia noapte cu un şeic arab care îşi 
îmblătea grâul pe aria lui. Şi îi dete bineţe, rostind: 

— Pacea fie asupră-ţi, o, şeicule de arabi! 


Iar şeicul de arabi îi răspunse la salamalec şi îi zise: 

— Unde te duci, a sidi, acuma, pe arşiţa asta? EL îi 
răspunse: 

— Drumeţesc din pricina unei trebi de-a sultanului. Şeicul 
îl întrebă: 

— Ce treabă-i aceea? El răspunse: 

— Sultanul îmi cere să pun a i se scrie o pecete care să fie 
în aşa fel încât, dacă el o fi vesel, să nu se mohorască, şi, 
dacă o fi mohorât, să nu se înveselească. 

Iar şeicul de arabi îi spuse: 

— Numai atâta? Vizirul răspunse: -Da. 

EI îi spuse: 

— Bine. Şezi jos. lar eu am să-ţi aduc de mâncare. 

) Şi şeicul de arabi îl lăsă o clipită pe vizir şi se duse la fata 
sa, pe care o chema lasomia şi îi spuse: 

— O, fata mea lasomia, pregăteşte de masă pentru un 
oaspete. 

Ea îi spuse: 

— De unde vine oaspetele acela? El răspunse: 

— Din partea sultanului. Ea îl întrebă: 

— Şi ce vrea? 

Iar tatăl ei îi istorisi treaba. Ci nu ar fi de nici un folos s-o 
mai spunem şi noi încă o dată. 

Atunci lasomia, domniţa de arabi, pregăti pe dată o tavă 
cu ouă, pe care se aflau treizeci de ouă ce înotau în unt 
dulce şi i-o dete tatălui său, cu opt dărabe de pâine, 
spunându-i: 

— Du-i astea drumeţului şi spune-i: „Fiica mea iasomia, 
domniţă de arabi, îţi urează bun venit şi îţi trimite vorbă că 
are să-ţi scrie ea pecetea." Şi tot ea îţi mai spune, pe 
deasupra: „Luna de-abia are treizeci de zile, marea astăzi 
este plină, iar opt zile fac o săptămână!" Şi tatăl ei zise: 

— Bine. 

Şi luă mâncarea şi plecă. Şi, cum mergea aşa, untul de pe 
tavă se scurse pe mâna lui. Atunci şeicul puse tava la 
pământ, luă una dintre pâini, şterse untul de pe mână şi 


mâncă pâinea cu unt, precum şi un ou care îl ispiti. După 
care se sculă şi plecă să-i ducă mâncarea vizirului, şi-i 
spuse: 

— Fata mea lasomia, domniţa de arabi, îţi trimite ! ! 
salamalecul şi îţi spune că are să-ţi scrie ea pecetea. Şi, pe 
deasupra, îţi mai spune: „Luna de-abia are treizeci de zile, 
marea astăzi este plină şi opt zile fac o săptămână." 

Iar vizirul spuse: 

— Să mâncăm mai întâi, şi-o să vedem pe urmă. lar când 
isprăvi de mâncat, îi zise părintelui iasomiei: 

— Spune-i să-mi scrie pecetea, dar mai spune-i şi că luna a 
avut cu o zi mai puţin, că marea a fost uscată şi că 
săptămâna nu a avut decât şapte zile. 

Atunci şeicul de arabi se întoarse la fiică-sa şi-i zise: 

— Vizirul îţi spune să-i scrii pecetea, dar că luna a avut cu 
o zi mai puţin, că marea a fost uscată şi că săptămâna n-a 
avut decât şapte zile. 

Atunci fata îi zise: 

— Nu ţi-e ruşine, o, tată, de ce-ai făcut? Ai pus tava cu 
mâncarea jos pe drum, ai mâncat o pâine şi un ou şi i-ai dus 
oaspetelui ouăle fără untul lor! 

El îi răspunse: 

— Hei, uallahi, dreptu-i! Ci, o, fata mea, tava era plină şi 
untul s-a vărsat pe mâna mea; atunci am stat jos şi am şters 
untul cu o pâine, pe care am mâncat-o; şi-atunci a nouă sute 
patruzeci şi treia noapte mi s-a făcut poftă de un ou, pe 
care l-am înfulecat. Ea spuse: 

— Nu e nimic. Să pregătim pecetea. 

Atunci ea pregăti pecetea şi o întocmi cu vorbele acestea: 
„Orice simţământ, fie necaz, fie bucurie, de la Allah ne 
vine!" Şi-i trimise pecetea vizirului, care o luă, după 
mulţumirile cuvenite şi plecă să i-o ducă sultanului. 

Iar sultanul, după ce luă pecetea şi citi ceea ce era scris pe 
ea, îl întrebă pe vizir: 

— Cine a făcut pecetea? El răspunse: 


— O copilă, pe nume lasomia, domniţă de arabi. lar 
sultanul se ridică pe cele două picioare ale lui şi-i zise 
vizirului: 

— Vino şi du-mă la tatăl ei, ca să mă însor cu fata. Atunci 
vizirul îl luă pe sultan de mână şi plecă cu el. 

Şi se duseră la şeicul de arabi şi-i spuseră: 

— O, şeicule de arabi, am venit să legăm cumetrie cu tine. 

EI le răspunse: 

— Spor în neam şi spor în casă! Da prin cine? Vizirul 
răspunse: 

— Prin domniţa de arabi, lasomia, fiica ta, pe care 
stăpânul nostru sultanul, care se află dinaintea ochilor tăi, 
doreşte s-o ia de soţie. 

El spuse: 

— Bine. Suntem slugile voastre. Da fiica mea va fi pusă 
într-o cumpănă pe un talger, iar aurul pe celălalt talger. Şi, 
greutate pentru greutate. Întrucât lasomia este scumpă 
inimii tatălui ei. 

Iar vizirul răspunse: 

— Nu este nimic împotrivă. 

Şi plecară după aur şi îl puseră pe un talger de cumpănă, 
pe când şeicul de arabi o punea pe fiică-sa pe celălalt talger. 
Şi când fata şi cu aurul se cumpăniră, Se scrise, acolo pe 
loc, senetul de căsătorie. Şi sultanul dete un ospăț mare în 
satul arabilor. Şi în chiar noaptea aceea, intră la fată, în 
casa părintelui ei şi îi luă fecioria şi se bucură de ea. Şi, 
dimineaţa, plecă cu ea şi o aşeză în saraiul său. 

Or, după ce şezu o bucată de vreme în saraiul sultanului, 
preafrumoasa copilă de arabi lasomia începu să alunece 
înspre slăbire şi să se stingă de lungoare. Atunci sultanul 
chemă hakimul şi îi spuse: 

— Suie degrabă şi cerceteaz-o pe Sett El-Arab Ilasomia. Nu 
ştiu de ce slăbeşte aşa şi se stinge. 

Şi hakimul urcă şi o cercetă pe lasomia. Pe urmă cobori şi 
îi spuse sultanului: 

— Nu este învățată cu şederea în cetate, întrucât este ! 


Fată de Ia câmp, iar pieptul ei se usucă din lipsă de aer. lar 
sultanul întrebă: 

— Şi ce trebuie să facem? Hakimul răspunse: 

— Pune să i se zidească un sărai la mare, unde va putea să 
răsufle aer curat; şi are să se facă mai frumoasă decât era. 

Şi sultanul dete numaidecât poruncă zidarilor să zidească 
un sărai la mare. Şi, când saraiul fu gata, fu dusă acolo 
lasomia cea vlăguită, domniţa de arabi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi patra noapte 
urmă: 

Fu dusă acolo lasomia cea vlăguită, domniţa de arabi. 

Or, după ce lasomia şezu o vreme acolo în sărai, A nouă 
sute patruzeci şi patra noapte se îngraşă şi încetă de a mai 
tânji. Şi cum şedea într-o zi sprijinită în coate la fereastra 
ei, să se uite la mare, un pescar veni să-şi arunce năvodul 
chiar sub zidurile saraiului. Şi, când îl trase, nu văzu în el 
decât nişte sfărâmături de cărămizi şi nişte cioburi de 
scoici. Şi se mohorî. Atunci lasomia îi grăi şi îi zise: 

— O, pescarule, acuma, dacă vrei să arunci năvodul în 
mare întru norocul meu, am să-ţi dau un dinar de ' aur 
pentru osteneala ta. lar pescarul răspunse: 

— Bine, o, domniţă! 

Şi aruncă năvodul în mare, întru norocul domniţei de arabi 
lasomia, îl trase şi, strângându-l, găsi în el un şip de aramă 
roşie. Şi i-l arătă lasomiei, care numaidecât se învălui cu un 
cearceaf de pat ca într-un izar şi cobori la pescar şi îi zise: 

— "Ţine, iacătă dinarul şi dă-mi şipul. Ci pescarul răspunse: 

— Nu, pe Allah! Nu am să iau dinarul ca plată pentru acest 
şip, ci un sărut de pe obrazul tău. 

Or, chiar în clipita când vorbeau astfel laolaltă, dete peste 
ei sultanul. Şi îl înşfacă pe pescar şi îl ucise cu spada sa şi îi 
aruncă leşul în apele râului. Pe urmă se întoarse spre 
domniţa de arabi lasomia şi îi zise: 


— Şi nici pe tine nu vreau să te mai văd. Du-te un-de-ţi 
place! 

Şi ea plecă. Şi două zile şi două nopţi merse ea flămândă şi 
însetată. Şi ajunse atunci într-o cetate. Şi şezu jos la uşa 
prăvăliei unui negustor, de dimineaţa până la ceasul 
rugăciunii de la amiază. Atunci neguţătorul îi zise: 

— O, domnia ta, şezi aici de azi-dimineaţă. Pentru ce? Ea 
răspunse: 

— Sunt o străină. Nu ştiu pe nimeni în cetatea aceasta. Şi 
nu am mâncat şi nu am băut nimic de două zile. 

Atunci neguţătorul îl chemă pe arapul său şi îi zise: 

— la-o pe femeia aceasta şi du-o acasă la noi. Şi spu-ne-le, 
acasă, să-i dea să mănânce şi să bea. 

Şi o luă arapul şi o duse acasă şi îi spuse nevestei 
neguţătorului, stăpâna sa: 

— Stăpânul meu îţi trimite vorbă să-i dai femeii acesteia să 
mănânce bine şi să bea. 

lar femeia neguţătorului se uită la lasomia şi o văzu şi fu 
cuprinsă de pizmă, întrucât cealaltă era mai frumoasă. Şi se 
întoarse înspre arap şi îi spuse: 

— Bine. Suie-o pe femeie în poiata de pe terasă. 

Şi arapul o luă pe Ilasomia de mână şi o duse sus în poiata 
cu pricina, de pe terasă. Şi lasomia şezu acolo până seara, 
fară ca nevasta neguţătorului să se îngrijească de ea în 
vreun fel, nici cu mâncare, nici cu băutură. Atunci domniţa 
de arabi lasomia îşi aduse aminte de şipul de aramă roşie 
pe care îl avea la subsuoară şi îşi zise: „Să vedem, poate că 
o fi colea în şip vreun strop de apă de băut!" Şi, gândind 
aşa, luă şipul şi îi răsuci capacul. Şi numaidecât ieşiră din 
şip un lighean cu ibricul lui. Şi lasomia se spălă pe mâini. Pe 
urmă ridică ochii şi văzu cum iese din şip o tabla plină cu 
mâncăruri şi cu băuturi. Şi mâncă, şi bău, şi fu mulţumită. 
Atunci > 7 7 răsuci iarăşi capacul şipului şi ieşiră din şip 
zece roabe albe şi tinere, cu geamparalele în mâini, care 
începură să dănţuiască prin poiată. Şi, după ce îşi sfârşiră 


dănţuirea, fiecare dintre ele aruncă zece pungi de aur pe 
genunchii lasomiei. Pe urmă intrară toate îndărăt în şip. 

Şi domniţa de arabi lasomia rămase aşa în poiată trei zile 
întregi, mâncând şi desfătându-se cu copilele din şip. Şi ori 
de câte ori le scotea afară din şip, ele îi aruncau, după danţ, 
câte zece pungi pline cu aur; şi tot aşa până ce la urmă 
poiata se umplu cu aur până la bagdadie. 

Or, după acest răstimp, arapul neguţătorului se sui pe 
terasă, într-o zi. Şi o văzu pe domniţa lasomia şi se minună, 
întrucât o credea plecată de mult, ca urmare a a nouă sute 
patruzeci şi patra noapte spuselor nevestei neguţătorului. 
Şi lasomia îi zise: 

— Oare stăpânul tău m-a trimis aici ca să-mi daţi să 
mănânc, ori ca să mă lăsaţi şi mai moartă decât înainte, de 
foame şi de sete? 

Iar robul răspunse: 

— Ya setti, stăpânul meu crede că ţi s-a dat pâine şi că ai 
plecat în chiar ziua aceea. 

Pe urmă dete fuga degrabă la stăpânul său, la prăvălie şi îi 
zise: 

— Ya sidi, biata femeie pe care ai trimis-o cu mine acasă, 
acum trei zile, a stat toată vremea aceasta pe terasă, în 
poiată, fără să mănânce ori să bea ceva. 

Şi neguţătorul, un om de treabă, se mohori şi plecă pe 
dată din prăvălie şi se duse să-i spună nevesti-sii: 

— Cum, o, blestemato? Nu i-ai dat să mănânce nimic acelei 
femei sărmane? 

Şi o înşfăca şi începu s-o bată, până ce mâna lui osteni s-o 
tot bată. Pe urmă luă nişte pâine şi încă alte lucruri şi se sui 
pe terasă şi îi spuse lasomiei: 

— Ya setti, pofteşte de mănâncă. Şi nu ne ocări pentru 
uitare! 

Ea răspunse: 

— Allah să-ţi sporească bunurile! Este ca şi cum 
bunăvoința ta ar fi ajuns la ţinta ei. Acuma, dacă ai vrea să- 
ţi desăvârşeşti milele, ţi-aş cere un lucru! 


El spuse: 

— Grăieşte, o, stăpână a mea. 

— Aş vrea să-mi zideşti un sărai la marginea cetăţii, şi care 
să fie de două ori mai frumos decât saraiul ' sultanului. El 
răspunse: 

— Nu este nimic împotrivă! De bună seamă! Ea spuse: 

— lacătă nişte aur. Ia atâta cât vrei. Dacă zidarii lucrează 
de obicei pentru o drahmă pe zi, tu să le dai patru, ca să 
grăbească zidirea. 

lar neguţătorul zise: 

— Bine. 

Şi luă banii şi se duse să tocmească zidari şi mes-teri, care 
zidiră în scurtă vreme un sărai de două ori mai frumos 
decât saraiul sultanului. Şi neguţătorul se întoarse atunci la 
poiată, la domniţa de arabi lasomia şi îi spuse: 

— Ya setti, saraiul este gata! Ea îi spuse: 

— lacătă nişte bani. la-i şi du-te să cumperi chilimuri de 
atlaz pentru sărai. Şi fă rost să aduci nişte slujitori arapi, 
care să fie străini şi să nu ştie arâbeşte! 

Şi neguţătorul se duse să cumpere chilimurile de atlaz şi 
să facă rost de arapii ceruţi ca slugi, care să nu ştie şi să nu 
priceapă arăbeşte; şi se întoarse la poiată, să-i spună 
domniţei de arabi lasomia: 

— O, stăpâna mea, totu-i împlinit acum. Aibi bunătatea să 
vii şi să-ţi iei în stăpânire saraiul. 

lar domniţa de arabi lasomia se ridică şi, înainte de a ieşi 
din poiată, îi spuse neguţătorului: 

— Poiata în care mă aflu este plină cu aur până la tavan. 
Ia-l pe tot, ca pe un dar din parte-mi, pentru bunătatea pe 
care ai dovedit-o faţă de mine. 

Şi îşi luă rămas-bun de la negustor. Şi-atăta cu el! 

Ci în ce o priveşte pe lasomia, apoi aceasta îşi făcu 
intrarea în saraiul ei. Şi, cumpărându-şi un caftan strălucit, 
de sultan, îl îmbrăcă şi se aşeză într-un jeţ. Şi semăna întru 
totul cu un sultan frumos. Şi-aşa cu ea! 


Ci în ceea ce îl priveşte pe soţul ei, sultanul, cel care îl 
omorâse pe pescar şi cel care o alungase pe ea, apoi acela, 
de la o vreme, se însenină şi îşi aduse aminte de ea la ceasul 
nopţii. Şi, atunci noaptea, îşi chemă vizirul şi îi zise: 

— Vizirule! 

Iar vizirul răspunse: 

— Aici sunt! 

A nouă sute patruzeci şi patra noapte el spuse: 

— Hai să ne îmbrăcăm teptil şi să plecăm s-o căutăm pe 
domniţa de arabi lasomia, soţia mea. 

Şi vizirul zise: 

— Ascult şi mă supun. 

Şi ieşiră din sărai, străvestiţi asa, şi umblară două zile tot 
căutând-o pe domniţa de arabi lasomia, întrebând şi 
cercetând. Şi ajunseră în cetatea în care se afla domniţa. Şi 
văzură saraiul ei. Şi sultanul îi spuse vizirului: 

— Saraiul acesta este de curând, căci nu l-am mai văzut în 
drumurile mele pe aici de mai înainte. Al cui ar putea să fie? 

Iar vizirul răspunse: 

— Habar n-am. Poate că o fi al vreunui sultan năvălitor, 
care o fi cucerit cetatea, fără ca noi să ştim. 

Şi sultanul zise: 

— Pe Allah! Poate că aşa o fi. Încât, spre a ne încredința, 
avem să trimitem un pristav în cetate să dea de veste că 
nimeni nu are îngăduinţa să aprindă lumina la noapte în 
casa sa. In felul acesta avem să ştim dacă oamenii care 
locuiesc în sărai sunt supuşi prea plecaţi ai noştri, ori sunt 
cumva nişte emiri cuceritori. 

Şi-aşa că pristavul se duse prin cetate să strige porunca. 
Şi, când se făcu noapte, sultanul porni să străbată 
mahalalele împreună cu vizirul său. Şi văzură că nicăierea 
nu era lumină, afară numai de saraiul cel strălucit pe care 
ei nu-l cunoaşteau. Şi auziră de acolo cântece şi zvon de 
alăute, de cobze şi de ţimbale. Atunci vizirul îi zise 
sultanului: 


— Vezi şi tu, o, Maria Ta! Bine ţi-am spus eu că ţara 
aceasta nu mai este a noastră, şi că saraiul acesta este 
locuit de emirii năvălitori! 

Iar sultanul răspunse: 

— Cine ştie? Hai să mergem şi să-l iscodim pe stră-jerul de 
la poarta saraiului. 

Şi se duseră să-l iscodească pe străjer. Ci, cum străjerul 
era un păgân care nu ştia şi nu pricepea o vorbă pe 
arăbeşte, le răspunse la fiecare întrebare: 

— Şanu! 

Ceea ce în limba păgânească însemna: „Nu ştiu!" Şi 
sultanul cu vizirul său plecară şi nu putură să adoarmă în 
noaptea aceea, întrucât îi cuprinsese frica. 

Iar dimineaţa sultanul îi zise vizirului: 

— Spune-i pristavului să mai crăinicească o dată prin 
cetate că nimeni să nu aprindă lumina la noapte. În felul 
acesta avem să căpătăm o încredințare. 

Şi pristavul crăinici; şi noaptea veni; şi sultanul se 
preumblă cu vizirul său. Ci găsiră că bezna domnea în toate 
casele, afară de sărai, unde lumina era de două ori mai tare 
decât în ajun şi unde totul era numai o strălucire. Şi vizirul 
îi zise sultanului: 

— Acuma ai încredințarea în ceea ce priveşte cele ce ţi-am 
spus, despre cuprinderea acestei ţări de câtre emirii străini. 

Şi sultanul zise: 

— Adevăratu-i! Da ce ne rămâne de făcut? Vizirul zise: 

— Să ne ducem să ne culcăm, şi mâine avem să vedem! 

' Şi a doua zi vizirul îi spuse sultanului: 

— Hai să ne ducem să ne preumblăm, ca toată lumea, prin 
preajma saraiului. Şi am să te las jos, iar eu am să urc 
singur, pe furiş, să văd cu ochii mei şi să aud cu urechile 
mele din ce ţară este sultanul. 

Şi-aşa că, atunci când ajunseră la poarta saraiului, vizirul 
izbuti să înşele băgarea de seamă a străjerilor şi să urce 
până în sala scaunului domnesc. Şi, când o văzu pe domniţa 


de arabi lasomia, i se închină, gândind că se închină unui 
sultan tânăr. Iar ea îi răspunse la salamalec şi îi zise: 

— Şezi jos. 

Şi, după ce el şezu, domniţa de arabi lasomia, care îl 
cunoscuse şi care avea ştire despre venirea sultanului, soţul 
ei, în cetate, răsuci capacul de la şip şi numaidecât a nouă 
sute patruzeci şi patra noapte răcoritoarele fură scoase; şi 
zece roabe albe preafrumoase ieşiră din şip şi începură să 
dănţuiască bătând din geamparale. Şi, după danţ, fiecare 
dintre ele aruncă zece pungi pline cu aur pe genunchii 
lasomiei. lar ea le luă şi le dărui pe toate vizirului, 
spunându-i: 

— Ia-le ca dar, întrucât văd că eşti sărman. Şi vizirul îi 
sărută mâna şi îi zise: 

— Deie-ţi Allah biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi, o, doamne 
al vremilor şi alungească-ţi pentru noi zilele! 

Pe urmă îşi luă rămas-bun şi cobori la sultan, care şedea 
jos lângă poartă. Şi sultanul îl întrebă: 

— Ce-ai făcut acolo, o, vizirule? El răspunse: 

— Hei, uallah! Bine ţi-am spus eu că ţi-a fost răpit 
pământul! Gândeşte-te că mi-a dat o sută de pungi ca dar şi 
mi-a spus: „la asta pentru tine, întrucât eşti sărac!" lacătă 
ce mi-a spus sultanul acela! Mai poţi tu, după una ca asta, 
să te îndoieşti că ţi-a cuprins cetatea şi tara? 

Şi sultanul zise: 

— Ba tu chiar aşa socoţi? Dacă-i aşa, am să încerc şi eu să 
adorm veghea străjerilor păgâni şi să urc sus spre a-l vedea 
pe sultan! 

Şi făcu precum spusese. 

Or, de cum îl văzu, domniţa de arabi lasomia îl şi cunoscu, 
dar nu lăsă să se bage de seamă nimic. Şi se ridică din jeţul 
ei, în cinstea lui şi îi spuse: 

— Aibi bunătatea de a şedea jos! 

Şi, când sultanul îl văzu pe cel pe care îl socotea a fiun 
sultan străin că se ridică în cinstea lui, inima i se linişti şi îşi 
zise în sineşi: „De bună seamă că este un supus şi nu un 


sultan; altminteri nu s-ar fi sculat aşa pentru cineva pe care 
nu-l cunoaşte!" Şi şezu în scaun; iar răcoritoarele se şi iviră; 
şi sultanul bău şi fu mulţumit. Atunci se îmbărbătă întru 
totul şi o întrebă pe domniţa de arabi lasomia: 

— Da vouă, care vi-i hramul? Iar ea zâmbi a râde şi 
răspunse: 

— Noi suntem oameni bogaţi. 

Şi, grăind astfel, răsuci capacul şipului şi, pe clipă, zece 
roabe albe minunate ieşiră din şip, dănţuind în bătaie de 
geamparale. Şi, înainte de a pieri, fiecare dintre ele aruncă 
zece pungi pline cu aur pe genunchii lasomiei. 

Şi sultanul se minună de şip, până peste marginile 
minunării. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi cincea noapte 
urmă: 

Şi sultanul se minună de şip, până peste marginile 
minunării şi îi spuse domniţei de arabi lasomia: 

— Poţi tu să-mi spui, o, fratele meu, de unde ai cumpărat 
acest şip vrăjit? 

Ea răspunse: 

— Nu l-am cumpărat pe bani. El întrebă: 

— Atunci, pe ce l-ai cumpărat? Ea spuse: 

— Păi am văzut la cineva şipul şi i-am spus acelui cineva: 
„Dă-mi şipul şi cere-mi pe el ce vrei!" lar el mi-a răspuns: 
„Şipul nu este nici de vândut, nici de cumpărat. Da, dacă 
vrei să ţi-l dăruiesc, vino să faci numai o dată cu mine ceea 
ce face cocoşul cu găina! Şi pe urmă am să-ţi dăruiesc 
şipul." Şi eu i-am făcut ceea ce vroise de la mine. Şi el mi-a 
dăruit şipul. 

Or, lasomia nu grăia astfel decât pentru că avea ea un 
gând. 

A nouă sute patruzeci şi cincea noapte încât, când sultanul 
auzi spusele acestea, îi zise: 


— E bine, iar treaba-i lesnicioasă. Căci şi eu, dacă ai vrea 
să-mi dăruieşti şipul, m-aş învoi să-mi faci lucrul acela de 
două ori, nu numai o dată! 

lar domniţa de arabi zise: 

— Nu, de două ori nu este destul. Deschidă-ne Allah 
poarta chilipirului! 

E] îi spuse: 

— Atunci haide şi fă-mi de patru ori, pentru şipul acela! 

Ea îi zise: 

— Bine, scoală-te şi intră în odaia de colea, pentru treaba 
hotărâtă! 

Şi intrară unul după altul în odaie. 

Atunci domniţa de arabi lasomia, văzându-l pe sultan cum 
se aşază anume pentru vânzarea cu pricina, se puse pe-un 
râs de se prăvăli pe spate. Pe urmă îi zise: 

— Maşallah, o, doamne al vremilor! Tu eşti sultan şi emir şi 
vrei să te laşi puştănit pentru un şip! Atunci cum de-ai 
putut, având asemenea cuget, să iei asupră-ţi uciderea 
pescarului care mi-a spus: „Dă-mi un sărut şi ia şipul?" 

Când auzi vorbele acestea, sultanul rămase năuc şi 
înmărmurit. Apoi o cunoscu pe domniţa de arabi lasomia şi 
începu să râdă, şi-i zise: 

— Au tu eşti oare? Şi toate astea-s ale tale? 

Şi o sărută şi se împăcă apoi cu ea. Şi, de-atunci, trăiră 
laolaltă în deplină înţelegere, mulţumire şi huzur. Şi mărire 
lui Allah, Orânduitorul înţelegerii şi împărţitorul de huzur şi 
de fericire! 

Iar ispravnicul de agie Nur Al-Din, după ce istorisi astfel 
povestea cu domniţa de arabi lasomia, tăcu. lar sultanul 
Baâbars mult se veseli şi se desfata că o auzise şi îi spuse: 

— Pe Allah, povestea ta este nemaipomenită! 

Atunci un al şaselea ispravnic de agie, pe care îl chema 
Gamal Al-Din, veni între mâinile lui Baâbars şi spuse: 

— Eu, o, doamne al vremilor, dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi 
istorisesc o poveste care are să-ţi placă! 

lar Baâbars îi zise: 


— De bună seamă! Ai îngăduinţa! 

Şi ispravnicul de agie Gamal Al-Din spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL ŞASELEA 
ISPRAVNIC DE AGIE a fost odată, o, doamne al vremilor, un 
sultan care avea o fată. lar fata domniţa era frumoasă, tare 
fru ' moaşă şi era tare iubită şi tare răsfăţată şi tare 
giugiulită. Şi, pe deasupra, era grozav de cilibie. Pentru 
aceea se şi numea Dalai. 

I or, într-o zi, şedea şi se scărpina în cap. Şi găsi pe cap un 
păduche mititel. Şi se uită la el o bucată de vreme. Pe urmă 
se sculă şi îl luă între degete şi se duse în pivniţa în care se 
aflau rânduite chiupurile cele mari cu ulei, cu unt şi cu 
miere. Şi deschise un chiup mare de ulei, puse cu gingăşie 
păduchele pe faţa uleiului, aşeză la loc capacul chiupului, 
astupându-l astfel peste păduche şi plecă. 

Şi se scurseră zile şi ani. Şi domniţa Dalai ajunse la cei 
cincisprezece ani ai ei, uitându-şi de multă vreme de 
păduche şi de întemnițarea lui în chiup. 

Da veni o zi când păduchele sparse chiupul cu trupul lui şi 
ieşi de acolo, semănând, la mărime, la coarne şi la 
înfăţişare, cu un bivol de la Nil. Iar străjerul însărcinat cu 
paza pivniţei o luă la fugă înspăimântat, chemând slugile cu 
strigăte amarnice. Şi păduchele fu împresurat, fu înşfăcat 
de coarne şi fu dus dinaintea sultanului. 

Iar sultanul întrebă: 

A nouă sute patruzeci şi cincea noapte 

— Ce e ăsta? 

lar domniţa Dalai, care se afla acolo de faţă, strigă: 

— Yeh! Păi ăsta este păduchele meu! Iar sultanul, 
nedumerit, o întrebă: 

— Ce spui tu, fata mea? Ea răspunse: 

— Când eram mică, mă scărpinam în cap într-o zi şi am dat 
de păduchele acesta pe capul meu. Atunci l-am luat şi m-am 
dus să-l pun într-un chiup cu ulei. Şi-acuma a crescut mare 
şi voinic şi a spart chiupul. 

Iar sultanul, auzind-o, îi spuse fiică-sii: 


— Fata mea, tu acuma se cade să fii măritată. Căci 
păduchele a spart chiupul şi mâine s-ar cam prea putea ca 
şi tu să sari peste zid şi să dai fuga după bărbaţi. Drept 
aceea mai bine-i să te mărit acuma. Ferească-ne Allah de 
orice spărtură! 

Pe”urmă se întoarse înspre vizirul său şi-i spuse: 

— Înjunghie păduchele şi jupoaie-l şi atârnă-i pielea la 
poarta saraiului. Apoi ia cu tine pe spătarul meu şi pe şeicul 
calemgiilor de la sărai, cel care are sarcina să scrie senetele 
de căsătorie. Şi pe acela care va cunoaşte că pielea 
atârnată este o piele de păduche avem să-l însurăm cu fata 
mea Dalai. Dar cine nu va cunoaşte ce fel de piele este va fi 
scurtat de cap, iar pielea lui va fi atârnată la poartă, alături 
de pielea păduchelui. 

Şi vizirul înjunghie păduchele, acolo pe loc, îl jupui şi îi 
atârnă pielea Ta poarta saraiului. Pe urmă trimise un 
crainic, care crăinici în cetate: 

— Cine va cunoaşte pielea spânzurată la poarta saraiului, 
se va însura cu El Sett Dalai, fata sultanului. Da cine nu o va 
cunoaşte, va fi scurtat de cap. 

Şi mulţi târgoveţi din cetate se perindară pe dinaintea 
pielii de păduche. Şi unii ziseră: „Este o piele de bivol." Şi li 
se reteză capul. lar alţii ziseră: „Este o piele de berbec 
sălbatic." Şi li se reteză capul. Şi, în felul acesta, fură 
retezate patruzeci de capete şi patruzeci de piei de fii de-ai 
lui Adam fură agăţate alături de pielea păduchelui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi şasea noapte 
urmă: 

Şi patruzeci de piei de fii de-ai lui Adam fură agăţate 
alături de pielea păduchelui. 

Atunci trecu pe acolo un flăcău care era frumos ca steaua 
Canope când străluceşte peste mare. Şi întrebă lumea: 

— Ce-i cu adunarea aceasta de dinaintea saraiului? Şi i se 
răspunse: 


— Cine va cunoaşte pielea aceea, se va însura cu fata 
sultanului! 

Şi flăcăul se duse la vizir, la spătar şi la şeicul calemgiilor, 
care şedeau sub piele şi le zise: 

— Am să vă spun eu ce fel de piele-i aceasta! Iar ei îi 
răspunseră: 

— Bine. 

EI le spuse: 

— Este pielea unui păduche crescut în ulei. Iar ei îi ziseră: 

— Adevăratu-i! Intră la sultan, o, voinicule şi fă se-netul de 
căsătorie. 

Şi flăcăul intră la sultan şi îi zise: 

— Este pielea unui păduche crescut în ulei. Iar sultanul 
zise: 

— Adevărat este! Să se scrie senetul însurătorii acestui 
voinic cu fata mea Dalai! 

Şi fu scris senetul, pe clipă pe dată. Şi se prăznui a nouă 
sute patruzeci şi şasea noapte nunta. Şi flăcăul cel frumos 
ca steaua Canope pătrunse în odaia miresei şi se bucură de 
fecioara Dalai. lar Dalai fu mulţumită în braţele flăcăului cel 
frumos ca steaua j Canope când străluceşte peste mare. 

Şi şezură laolaltă, în sărai, patruzeci de zile, după care 
flăcăul intră la sultan şi-i zise: 

— Eu sunt fiu de domn şi sultan, şi as vroi să-mi iau soţia şi 
să plec, spre a mă duce în împărăţia tatălui meu şi să rămân 
în saraiul nostru. 

Iar sultanul, după ce stărui să-i mai întârzie o bucată de 
vreme, zise într-un sfârşit: 

— Bine. 

Şi adăugă: 

— Mâine, fiule, avem să punem să se scoată pentru tine 
darurile, robii şi hadâmbii. 

Iar el răspunse: 

— Da pentru ce? Avem din belşug de toate şi nu vrem 
nimic, decât pe soţia mea Dalai. 

Iar sultanul zise: 


— Bine. la-o, aşadar şi du-te. Da mă rog ţie s-o iei şi pe 
mama ei cu ea, ca să ştie şi maică-sa unde-i sălăşluieşte fata 
şi să se ducă s-o vadă din când în când. 

El răspunse: 

— Da de ce s-o mai ostenim degeaba pe mama ei, femeie 
în vârstă? Mă leg mai degrabă s-o aduc eu aici pe soţia mea, 
în fiecare lună, ca s-o vedeţi cu toţii. 

Şi sultanul zise: 

— 'Taiieb. 

Iar flăcăul o luă pe soţia sa Dalai şi plecă cu ea înspre ţara 
lui. 

Or, flăcăul acela atâta de frumos nu era altceva decât un 
ghul ca toţi ghulii, ba chiar din soiul cel mai primejdios. Şi o 
aşeză pe Dalai în casa lui, care se afla într-o sihăstrie, pe 
vârful unui munte. Pe urmă plecă să bată câmpurile, să 
spargă drumurile, să le facă pe femeile însărcinate să 
lepede, să sperie babele, să înspăimânte copiii, să urle în 
vânt, să latre pe la uşi, să scheaune în noapte, să bântuie 
printre năruiturile cele de demult, să arunce vrăji rele, să 
se strâmbe prin bezne, să răvăşească mormintele, să 
adulmece morţii, să săvârşească sodom de nelegiuiri şi să 
işte potop de năpaste. După care îşi luă iarăşi chipul de 
flăcău şi îi aduse în mână soţiei safe Dalai un cap de fiu de- 
al lui Adam, spunându-i: 

— Ia, Dalai, capu-acesta, frige-l în cuptor şi taie-l în bucăţi, 
ca să-l mâncăm împreună. 

Iar ea îi răspunse: 

— E un cap de om! Eu nu mănânc decât cap de berbec. El 
zise: 

— Bine. 

Şi se duse să-i caute un berbec. lar ea îl fripse şi îl mâncă. 

Şi trăiră aşa mai departe singuri-singurei în pustietatea 
lor, Dalai pierdută fără de apărare în puterea căpcăunului, 
iar căpcăunul afundându-se în răutăţile lui, spre a se 
întoarce apoi la ea pătat de urmele omorurilor, ale siluirilor, 
ale măcelurilor şi ale fărădelegilor. 


Şi, după opt zile de asemenea trai, ghulul ieşi şi se 
preschimbă, luând înfăţişarea şi chipul mamei soţiei sale; şi 
îşi puse haine muiereşti şi se întoarse să bată la poartă. lar 
Dalai se uită pe fereastră şi întrebă: 

— Cine bate la poartă? 

Iar ghulul răspunse cu glasul mamei şi zise: 

— Eu sunt! Deschide, fata mea. 

Şi domniţa cobori în grabă şi deschise poarta. Şi fata, în 
cele opt zile, ajunsese slabă, galbenă şi topită. Iar ghulul, în 
chipul mamei, îi spuse, după ce se îmbrăţişară: 

— O, fata mea scumpă, am venit la tine, măcar că nu am 
îngăduinţă. Întrucât noi am auzit că soţul tău ar fi un gnul, 
care te-ar pune să mănânci carne de fii de-ai lui Adam. Uf! 
Cum o duci, fata mea? Tare mi-e teamă acuma să nu te 
mănânce şi pe tine. Hai şi fugi cu mine! 

A nouă sute patruzeci şi şasea noapte ci Dalai, care nu 
vroia să-l vorbească de rău pe soţul ei, răspunse: 

— Taci, tu, o, mamă! Nu este nici un ghul şi nici o 
mireasmă de ghul! Nu rosti asemenea vorbe, o, păcatele 
noastre! Soţul meu este un fiu de domn, frumos ca steaua 
Canope pe mare. Şi îmi dă să mănânc în fiecare zi câte un 
berbec gras. 

Atunci ghulul cel tânăr o părăsi cu inima bucuroasă, 
întrucât domniţa nu-i dezvăluise taina. Şi îşi luă înfăti-şarea 
lui cea frumoasă de la început şi veni să-i aducă un berbec 
şi să-i spună: 

— "Ţine, ia-l şi frige-l, Dalai! Ea îi zise: 

— A fost maică-mea pe aici. Nu e vina mea. Şi mi-a spus să- 
ţi înfăţişez urările ei. 

El răspunse: 

— Chiar că îmi pare rău că nu m-am grăbit oleacă, spre ao 
întâlni pe soţia credincioasă a socrului meu! 

Pe urmă îi spuse: 

— Aşa-i că ţi-ar plăcea s-o vezi şi pe mătuşa ta, sora mamei 
tale? 

Ea răspunse: 


— Oh, da! E îi zise: 

— Bine. Mâine am să ţi-o aduc. 

Or, a doua zi, când se lumină de ziuă, ghulul ieşi, se 
prefăcu în mătuşa domniţei Dalai şi se duse să bată la 
poartă. Şi Dalai întrebă de la fereastră: 

— Cine-i acolo? El îi zise: 

— Deschide, sunt eu, mătuşa ta! M-a muncit dorul de tine, 
şi am venit să te văd. 

' Tar ea cobori şi-i deschise poarta. Şi ghulul, străvestit în 
mătuşa domniţei, o sărută pe Dalai, plânse îndelung cu un 
potop de lacrimi şi spuse: 

— Aoleu, o, fiică a surorii mele, aoleu, o, ce durere şi ce 
jale! 

Iar Dalai întrebă: 

— Da de ce? Când? Cum? Ea spuse: 

— Ai! Ai! Ai! Ea zise: 

— Ce te doare, tuşică? Ea zise: 

— Nu mă doare nimic, o, fiică a surorii mele, da mă doare 
pentru tine! Am aflat că acela cu care te-ai măritat este un 
ghul. 

Ci Dalai răspunse: 

— “Taci, nu rosti asemenea vorbe, tuşică! Soţul meu este 
fiul unui domn şi sultan, aşa cum sunt eu fiică 

3 de domn şi sultan. Bogăţiile lui sunt mai mari decât 
bogăţiile tatălui meu. lar el se asemuie, ca frumuseţe, cu 
steaua Canope când străluceşte peste mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Iar el se asemuie, ca frumuseţe, cu steaua Canope când 
străluceşte peste mare. 

Pe urmă o pofti să mănânce dintr-un cap de berbec, spre 
a-i dovedi limpede că la soţul ei se mănâncă berbec şi 
nicidecum fii de-ai lui Adam. Şi ghulul plecă, după ce 
mâncă, mulţumit şi bucuros. Şi nu pregetă a se întoarce 


apoi în chipul său de tinerel, cu un berbec pentru Dalai şi 
cu un cap de fiu de-al lui Adam, proaspăt tăiat, pentru sine. 
Şi Dalai îi spuse: 

A nouă sute patruzeci şi şaptea noapte 

— A fost pe la mine mătuşa mea şi îţi urează bună pace. 

E zise: 

— Mărire lui Allah! Rudele tale sunt tare de treabă că nu 
m-au uitat. Da aşa-i că ţi-e şi mai dragă cealaltă mătuşă a 
ta, sora tatălui tău? 

Ea spuse: 

— O, da! El spuse: 

— Bine. Am să ţi-o aduc mâine, şi, după aceea, n-ai s-o mai 
vezi pe niciuna dintre rudele tale, întrucât mi-e teamă de 
limba lor! 

Şi, a doua zi, se înfăţişă domniţei Dalai în chip de mătuşă a 
ei, soră a tatălui domniţei. Şi, după salama-lecurile şi 
sărutările de-o parte şi de cealaltă, mătuşa plânse din 
belşug şi suspină şi grăi: 

— Ce prăpăd şi ce jale pe capul nostru şi pe capul tău, o, 
fiică a fratelui meu! Am auzit că cel cu care te-ai măritat 
este un ghul. Spune-mi adevărat, fata mea, pe harurile 
stăpânului nostru Mahomed - asupra-i fie rugăciunea şi 
pacea! 

Atunci Dalai nu putu să ţină mai mult taina care o înăbuşea 
şi spuse în şoaptă, tremurând: 

— Taci tu, mătuşă! Taci, ori are să vină el şi să ne facă să ni 
se amestece lungimea cu lăţimea! Închipuieşte-ţi că îmi 
aduce nişte capete de adamiţi; şi, întrucât eu nu le vreau, le 
mănâncă singur. Ah, tare mă tem că are să mă mănânce şi 
pe mine în curând. 

Or, de cum rosti Dalai vorbele acestea, mătuşa îşi şi luă 
înfăţişarea ei cea adevărată, se făcu un ghul cu chip 
înfricoşător care începu să clănţăne din dinţi. Şi Dalai, la 
vederea lui, fu cuprinsă de spaima cea galbenă şi de 
tremurici. lar el îi spuse, fără a se sinchisi: 


— Carevasăzică aşa, îmi dai numaidecât în vileag taina, 
Dalai? 

Iar ea se aruncă la picioarele lui şi îi spuse: 

— Mă pun sub ocrotirea ta, iartă-mă de data aceasta! El îi 
zise: 

— Da tu m-ai cruțat fată de mătuşa ta? Şi mi-ai ocrotit 
cinstea? Nu! Nu pot să te cruţ. De unde să încep să te 
mănânc? 

Ea îi răspunse: 

— Dacă chiar trebuie numaidecât să mă mănânci, asta-i 
pentru că aşa mi-a fost ursita. Da astăzi sunt murdară, iar 
gustul cărnii mele are să fie rău în gura ta. Aşa că ar fi mai 
bine să mă duc mai întâi la hammam, ca să mă spăl, anume 
pentru tine. Şi când am să ies de la scaldă, am să fiu albă şi 
dulce. Şi mireasma cărnii mele ! j are să fie desfătătoare în 
gura ta. Şi ai să poţi atunci să mă mănânci, începând de 
unde vei vrea. Şi ghulul răspunse: 

— Asta aşa-i, o, Dalai! 

Şi pe clipă pe dată îi şi aduse un lighean mare pentru 
spăiat şi nişte rufe pentru hammam. Pe urmă se duse să 
caute un ghul, prieten de-al lui, pe care îl preschimbă într- 
un măgar, iar el însuşi se prefăcu într-un asinar. Şi o puse 
pe Dalai călare pe asin şi ieşi cu ea pe drumul dinspre 
hammamul din cel dintâi sat, purtând ligheanul de spălat pe 
capul său. 

Şi, ajungând la hammanm, îi spuse femeii ce sta de pază: 

— lacătă pentru tine în dar trei dinari de aur ca să-i 
rostuieşti o scaldă bună acestei hanâme, fiică de sultan. Şi 
să mi-o aduci îndărăt precum ţi-o încredinţez. 

Şi o lăsă pe Dalai în seama paznicei şi ieşi şi şezu jos afară, 
dinaintea uşii de la hammam. 

'Tar Dalai intră în sala dintâi a hammamului, care era sala 
de aşteptare şi şezu pe o laviţă de marmură, singurică şi 
tristă, lângă ligheanul ei de aur şi lângă legătura cu haine 
scumpe, în vreme ce toate femeile cele tinerele intrau la 
scaldă şi se spălau şi se lăsau frământate de băieşiţe, şi 


ieşeau vesele şi glumind între ele. Iar Dalai, A nouă sute 
patruzeci şi şaptea noapte departe de a fi mulţumită, cum 
erau celelalte, plângea mocnit în coltul ei. Iar fetele veniră 
la ea, într-un sfârşit, şi îi spuseră, fiecare: 

— Ce ai tu, sora noastră şi pentru ce plângi? Ridică-te, mai 
bine, dezbracă-te şi scaldă-te cu noi. 

Ci ea le răspunse, după ce le mulţumi: 

— Au poate scalda să spele grijile? Poate ea să vindece 
necazurile cele fără de leac? 

Şi adăugă: 

— Mai e vreme destulă pentru a cobori la scaldă. Estimp, o 
bătrână, precupeaţă de seminţe de dovleac şi de alune 
prăjite, intră în hammam, ducând pe cap blidul ei cu 
seminţe şi cu alune prăjite. Şi fetele cum-părară de la ea, 
care pentru un piastru, care pentru o jumătate de piastru, 
care pentru doi piaştri. Şi, la urmă, întristata de Dalai, 
vroind şi ea să se desfete oleacă cu alune şi cu seminţe, o 
chemă pe precupeaţa cea bătrână şi îi spuse: 

— Vino, o, mătuşă, şi dă-mi nişte seminţe numaide'''un 
piastru obişnuit. 

Iar vânzătoarea veni lângă ea şi şezu jos şi umplu cu 
seminţe măsura de corn, pentru un piastru. Şi Dalai, în loc 
să-i dea un piastru, îi puse în mână şaiba ei de mărgăritare, 
zicându-i: 

— Mătugşă, ia asta pentru copiii tăi. 

Şi cum precupeaţa se topea în mulţumiri şi în sărutări de 
mână, Dalai îi spuse: 

— Ai vrea să-mi dai blidul tău cu seminţe şi hainele rupte 
pe care le porţi şi să iei de la mine, în schimbul lor, 
ligheanul acesta de aur, giuvaierurile mele, hainele mele şi 
legătura aceasta de rufe scumpe? 

Şi precupeaţa cea bătrână, neputând să creadă în atâta 
mărinimie, răspunse: 

— O, fata mea, pentru ce îţi râzi de mine, care sunt 
săracă? 

Iar Dalai îi spuse: 


— Vorbele pe care ţi le spun sunt curate, maică bătrână a 
mea! 

Atunci bătrâna îşi scoase zdrenţele şi i le dete. lar») 

Dala se îmbrăcă degrabă, puse blidul cu seminţe pe cap, 
se învălui într-o cârpă albastră, îşi înnegri mâinile cu 
noroiul de pe podeaua de la hammam şi ieşi pe uşa la care 
şedea soţul ei ghulul. Şi, cuprinsă din creştet până în tălpi 
de o spaimă rece, trecu pe dinaintea lui, strigând cu glas 
tremurat: „Seminţe coapte care omoară vremea! Alune 
prăjite care veselesc inima!" - aşa cum fac vânzătoarele de 
seminţe. 

Or, când ea ajunse destul de departe, ghulul, care nu o 
băgase de seamă, îi simţi mireasma, cu nasul lui de ghul şi 
îşi zise: „Cum este cu putinţă ca mireasma domniţei Dalai să 
fie asupra acestei bătrâne precupeţe de seminţe? Pe Allah, 
ia să văd cam ce treabă poate să fie!" Şi strigă: 

— Hei, vânzătoare de seminţe! Hei, nişte alune! 

Ci, întrucât vânzătoarea nu-şi întoarse capul, ghulul îşi 
zise: „Mai bine-i să mă duc să văd ce e la hammam!" Şi se 
duse s-o întrebe pe paznică: 

— De ce zăboveşte să iasă hanâma pe care ţi-am 
încredinţat-o? 

Ea răspunse: 

— Numaidecât are să iasă, laolaltă cu celelalte ha-nâme, 
care nu pleacă decât spre seară, prinse cum sunt cu 
depăratul, cu zugrăvirea cu hennea a degetelor, cu 
înmiresmatul şi cu pieptănatul cosiţelor. 

Şi ghulul se linişti şi se duse să stea la poartă. Şi aşteptă 
acolo până ce toate femeile ieşiră din hammam. Şi străjera 
de la uşă ieşi cea mai de pe urmă şi închise hammamul. Şi 
ghulul îi zise: 

— Hei, ce faci? Ce, o încui acolo şi pe hanâma pe care ţi- 
am încredinţat-o? 

Ea spuse: 

— Nu mai este nimeni în hammam, afară de a nouă sute 
patruzeci şi şaptea noapte vânzătoarea cea bătrână de 


seminţe, pe care o lăsăm în toate serile să doarmă în 
hammam, din pricină că nu are adăpost. 

Iar ghulul o luă pe străjeră de gât şi o zgâlţâi şi era mai- 
mai s-o sugrume. Şi îi strigă: 

— O, codoaşo, tu eşti răspunzătoare pentru domniţă! Şi de 
la tine am a o cere! 

Ea răspunse: 

— Eu sunt paznică de haine şi de papuci, nu sunt paznică 
de femei. 

Şi întrucât ghulul o strângea rău de gât, începu să ţipe: 

— O, musulmanilor, ajutor! 

Şi căpcăunul începu s-o bată, pe când din toate părţile 
dădeau fuga oamenii din mahala. lar el striga: 

— De-ar fi ea şi pe cea de a şaptea planetă, trebuie să mi-o 
dai îndărăt, o, tartoriţă de târfe bătrâne! 

Şi-aşa cu străjera de la hammam şi cu neguţătoreasa de 
seminţe cea bătrână. 

Ci, estimp, Dalai, iacătă! Odată ce se văzu ieşită din 
hammam şi izbuti să înşele ochiul ghulului, merse mai 
departe, spre a se întoarce în ţara ei. lar când se depărtă 
de cetate la o depărtare destul de mare, găsi un izvor de 
apă unde se spălă pe mâini, pe obraz şi pe picioare, şi-apoi 
porni înspre o aşezare ce se înălța în preajmă şi care era 
saraiul unui suftan. 

Şi şezu pe lângă zidul saraiului. lar roaba arăpoaică, 
abătându-se pe acolo pentru o treabă, o văzu şi se duse să-i 
spună stăpâne-sii: 

— O, stăpâna mea, de n-ar fi frica şi spaima pe care le am 
de tine, ţi-aş spune, fără teamă că aş minţi, că acolo jos se 
află o femeie mai frumoasă decât tine. 

Ea răspunse: 

— Bine. Du-te şi spune-i să urce aici! Şi arăpoaică se duse 
jos şi-i spuse: 

— Hai să vorbeşti cu stăpâna mea, care te cheamă. 

Ci Dalai răspunse: 


— Au nu care cumva, din vreo întâmplare, mama mea o fi 
vreo roabă arăpoaică, ori tatăl meu vreun arap, ca să merg 
alături de robi? 

Şi arăpoaică se duse şi spuse stăpâne-sii ce-i zisese Dalai. 
Atunci stăpâna trimise o roabă albă, porun-cindu-i: 

— Du-te tu şi cheam-o pe femeia de jos. 

Iar roaba albă cobori şi îi spuse domniţei Dalai: 

— Vino, o, domnia ta, să vorbeşti cu stăpâna mea. Ci Dalai 
îi răspunse: 

— Nu sunt roabă albă şi nici fiică de robi, ca să merg cu o 
roabă albă. 

Şi roaba se duse să-i spună stăpâne-sii ce-i zisese Dalai. 
Atunci sultana îl chemă pe fiul ei, copilul sultanului, şi îi 
zise: 

— Coboară tu atunci şi adu-o pe femeia de jos. 

Iar tânărul beizadea, care, ca frumuseţe, era asemenea 
stelei Canope când străluceşte peste mare, cobori la 
tinerică şi îi zise: 

— O, domniţă, aibi bunătatea de a urca la harem, la 
sultană, mama mea. 

lar Dalai, de data aceasta, răspunse: 

— Am să urc cu tine, întrucât eşti fiu de domn şi de sultan, 
aşa cum sunt eu fiică de domn şi de sultan. 

Şi urcă scările înaintea lui. 

Or, de îndată ce beizadeaua o văzu pe Dalai suind scările, 
în frumuseţea ei, dragostea pentru ea îi şi cobori în inimă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi opta noapte a 
nouă sute patruzeci şi opta noapte urmă: 

Or, de îndată ce beizadeaua o văzu pe Dalai suind scările, 
în frumuseţea ei, dragostea pentru ea îi şi cobori în inimă. 
Precum şi Dalai tresări în sufletul ei de frumuseţea 
tânărului beizadea. Şi, la rându-i, doamna, soţia sultanului, 
când o văzu pe Dalai, îşi zise în sine: „Vorbele roabei sunt 
drepte. Cu adevărat, este mai frumoasă decât mine." încât, 


după salamalecuri şi temenele, fiul sultanului îi spuse 
maică-sii: 

— Aş vrea să mă însor cu ea, întrucât e limpede că este o 
domniţă de sânge de sultani. 

lar mama îi spuse: 

— Este treaba ta, fiul meu. Trebuie să ştii ce faci. 

Şi tânărul cocon chemă cadiul şi, pe clipă pe dată, îl puse 
să scrie senetul de căsătorie şi prăznui nunta cu Dalai. Şi 
intră în odaia miresii. 

Da ce i s-a întâmplat ghulului în vremea aceasta? lacătă. 

Chiar în ziua când se prăznuia nunta, un om care mâna un 
berbec mare şi alb veni să-i spună sultanului, tatăl 
beizadelei: 

— O, doamne al meu, sunt un dijmaş de-al tău şi îţi aduc în 
dar, cu prilejul acestei nunţi, un berbec voinic şi alb, pe care 
l-am îngrăşat. Da se cade să legăm berbecul la uşa 
haremului, întrucât s-a născut şi a fost crescut printre femei 
şi, dacă l-ai lăsa jos afară, ar behăi toată noaptea şi n-ar mai 
lăsa pe nimenea să doarmă. 

Iar sultanul zise: 

— Bine, este primit. 

Şi-i dete un caftan strălucit dijmaşului, care plecă în calea 
sa. 

Iar sultanul dete berbecul cel alb în seama agăi de la 
harem, spunându-i: 

— Urcă şi leagă berbecul acesta la uşa de la harem, 
întrucât nu are tihnă decât între femei! 

Or, când veni noaptea bucuriei, şi când fiul sultanului intră 
în odaia miresei şi când, după ce făcu ceea ce avea de făcut, 
adormi alături de Dalai, berbecul cel alb îşi rupse frânghia 
şi intră în odaie. Şi o luă pe Dalai şi ieşi cu ea în curte. Şi îi 
spuse, fără a se mânia: 

— la spune-mi, Dalai, mi-ai mai lăsat tu vreun strop de 
cinste? 

Ea îi spuse: 

— Mă pun sub ocrotirea ta! Să nu mă mănânci! El îi zise: 


— De data aceasta nu mai tine! Atunci ea zise: 

— Aşteaptă, până a mă mânca, să intru oleacă la um- 
blătorile din curte, pentru o nevoie. 

Iar ghulul zise: 

— Bine. 

Şi o duse la umblători şi rămase s-o vegheze la uşă, 
aşteptând ca ea să isprăvească. 

Or, de cum se văzu înlăuntru la umblători, Dalai îşi ridică 
amândouă mâinile şi grăi: 

— O, Doamnă a noastră, Zeinab, fiică a Prorocului nostru 
cel binecuvântat, o, tu cea care mântui de la rău, vino-mi 
într-ajutor! 

Şi preasfânta îi trimise numaidecât o soaţă de-a ei, dintre 
fiicele de ginni, care despică zidul şi o întrebă pe Dalai: 

— Ce doreşti, Dalai? Ea răspunse: 

— Ghulul este la uşă, şi are să mă mănânce de îndată ce 
am să ies. 

Ea spuse: 

— Dacă te scap de el, mă laşi să te sărut o dată? Ea spuse: 

— Da. 

Atunci ginnia preacuratei Sett Zeinab crăpă zidul dinspre 
curte şi se repezi năprasnic asupra ghulului, şi a nouă sute 
patruzeci şi opta noapte îl izbi cu piciorul drept în boaşe. Şi 
ghulul se prăbuşi mort întru totul. 

Atunci ginnia se întoarse la umblători şi o luă pe Dalai de 
mână şi îi arătă berbecul cel alb întins pe jos fără suflare. Pe 
urmă îl târâră afară din curte şi îl aruncară în şanţ. Şi iacă- 
asa cu el, gata! 

Iar ginnia o sărută pe Dalai o dată pe obraz, şi-i zise: 

— Acuma, o, Dalai, vreau să-ţi cer să-mi faci un bine. Ea 
răspunse: 

— La poruncile tale, dulceaţa mea. Ea spuse: 

— Vreau să vii cu mine, numai pentru un ceas, la Marea de 
Smarald! 

Ea răspunse: 

— Bine. Da de ce? Iar ginnia răspunse: 


— Fiul meu este bolnav, iar hakimul nostru a spus că nu 
are să se vindece decât dacă bea o strachină cu apă din 
Marea de Smarald. Or, nimeni nu poate să umple o 
strachină cu apă din Marea de Smarald, fără numai o fiică 
de oameni. lar eu mă folosesc de prilejul venirii la tine spre 
a-ţi cere binele acesta. 

Şi Dalai răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, numai să fiu îndărăt aici înainte 
de a se trezi soţul meu. 

Ea spuse: 

— De bună seamă. 

Şi o puse să încalece pe umerii ei şi o duse pe ţărmul Mării 
de Smarald. Şi îi dete o strachină de aur. Şi Dalai > umplu 
strachina cu apa aceea minunată. Dar, când o scoase, o 
undă de apă îi udă mâna, care numaidecât se făcu verde ca 
trifoiul. După care ginnia o luă iarăşi pe Dalai călare pe 
umerii ei şi o duse îndărăt în odaia de nuntă, lângă 
beizadea. Şi iacă-aşa cu soaţa preacuratei Sett Zeinab - 
asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

Or, Marea de Smarald are un cantaragiu care vine s-o 
cântărească în fiecare dimineaţă, spre a vedea dacă a furat 
cineva din ea ori ba. Şi răspunde de treaba aceasta. Şi, în 
dimineaţa aceea, cantaragiul o cântări şi o măsură şi găsi 
lipsă o strachină, întocmai. Şi se întrebă: „Cine să fie 
făptaşul furtişagului? Am să dau fuga să-l caut, pe toate 
drumurile, până ce am să-l găsesc. Căci, de-o avea pe mână 
vreun semn de la Marea de Smarald, am să-l duc la sultanul 
nostru, care o să ştie ce va avea de făcut cu el." 

Şi-aşa că luă nişte brățări de sticlă şi nişte inele, şi le puse 
pe o tabla pe care şi-o aşeză pe creştetul capului. Şi începu 
să bată drumurile, pe tot pământul, pe sub ferestrele 
saraiurilor domneşti, strigând: „Brăţări de sticlă, o, 
domniţelor! Inele de smarald, o, fetelor!" 

Şi străbătu aşa ţară după ţară, fără a da peste stăpâna 
mânei celei verzi, până ce ajunse sub ferestrele saraiului în 
care se afla Dalai. Şi acolo începu iar să strige: „Brăţări de 


sticlă, o, domniţelor! Inele de smarald, o, fetelor!" Şi Dalai, 
care sta la fereastră, văzu pe tabla brăţările şi inelele, care 
îi plăcură. Şi-i spuse neguţătorului: 

— O, neguţătorule, aşteaptă să cobor ca să le încerc pe 
mâna mea. 

Şi cobori la neguţător, care era cantaragiul Mării de 
Smarald şi întinse mâna stângă, spunând: 

— Încearcă-mi nişte inele şi nişte brățări, dintre cele ce le 
ai tu mai frumoase. 

Ci vânzătorul se minună, zicând: 

— Cum de nu îţi este ruşine, o, domniţă, să-mi întinzi mâna 
stângă? Eu nu fac încercările decât pe mâna dreaptă. 

Şi Dalai, tare nevenindu-i la îndemână să-i arate mâna 
dreaptă, care era verde ca trifoiul, îi spuse: 

— Mâna mea dreaptă este bolnavă. El îi zise: 

— Şi ce dacă? Eu nu vreau decât s-o văd cu ochii mei, şi 
am să stiu măsura. 

A nouă sute patruzeci şi opta noapte şi Dalai îi arătă mâna. 

Or, de cum văzu mâna domniţei Dalai, care avea semnul 
verde, cantaragiul Mării de Smarald ştiu că ea luase 
strachina de apă. Şi o şi înşfacă în braţe şi o duse la sultanul 
Mării de Smarald. Şi i-o dete în seamă, zicând: 

— Ea a prădat o strachină din apa ta, o, doamne al Mării. 
Şi tu ştii ce ai de făcut cu ea. 

Şi sultanul Mării de Smarald se uită la Dalai cu mânie. Ci, 
de cum îi căzură ochii asupra ei, rămase tulburat de 
frumuseţea ei şi îi zise: 

— O, copilo, vreau să întocmesc senetul de căsătorie cu 
tine. 

Ea îi spuse: 

— Ce păcat că sunt măritată, prin legătură legiuită, cu un 
tinerel asemenea la frumuseţe cu steaua Canope când 
străluceşte peste mare. 

Atunci el îi spuse: 

— Şi nu ai vreo soră care să-ţi semene, ori vreo fiică? Ea 
spuse: 


— Am o fată care, de astăzi, a ajuns la vârsta măritişului, 
întrucât a împlinit zece ani şi care seamănă la frumuseţe cu 
tatăl ei. 

El spuse 

— Bine. 

Şi îl chemă pe cantaragiul Mării de Smarald şi îi zise: 

— Du-o pe stăpâna ta în locul de unde ai luat-o. 

Şi cantaragiul o luă pe umeri. Iar sultanul Mării de 
Smarald plecă odată cu ei, ţinând-o pe Dalai de mână. 

Şi intrară în saraiul sultanului şi sultanul veni după Dalai 
până la soţul ei şi îi zise, când se cunoscură: 

— Cer să leg cumetrie cu tine, prin fiica ta. EL îi zise: 

— Bine, hotărăşte zestrea pe care ai să mi-o dai pentru ea. 
Şi sultanul Mării de Smarald spuse: 

— Zestrea pe care am să ţi-o dau pentru ea va fi de 
patruzeci de cămile încărcate cu smaralde şi cu hiacinturi. 

Şi legătura se încheie. Şi se prăznui nunta sultanului Mării 
de Smarald cu fata domniţei Dalai şi a crăişorului cel 
frumos ca steaua Canope. Şi trăiră cu toţii împreună, în 
desăvârşită înţelegere. Şi mărire lui Allah, în toată 
împrejurarea! 

După ce ispravnicul de agie Gamal Al-Din istorisi această 
poveste, sultanul Baâbars, fără a-i da răgaz să se întoarcă la 
locul său, îi zise: 

— Pe Allah, a Gamal Al-Din, aceasta-i cea mai frumoasă 
poveste pe care am auzit-o vreodată! 

Iar el răspunse: 

— Aşa să fie, acuma când a fost îndrăgită de stăpânul 
nostru! 

Şi se întoarse în rând. Atunci păşi înainte un al şaptelea, 
pe care îl chema ispravnicul Fakr Al-Din; şi sărută pământul 
dintre mâinile sultanului Baâbars şi grăi: 

— Eu, o, emire şi doamne al nostru, am să-ţi spun o 
păţanie care mi s-a întâmplat chiar mie şi care nu are altă 
însuşire decât aceea de a fi scurtă. Iacăt-o. 


POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL ŞAPTELEA 
ISPRAVNIC DE AGIE într-o zi ca toate zilele, în satul în care 
mă aflam pe atunci, un hoţ de arab veni noaptea la casa 
unui gospodar să fure un sac de grâu. Ci oamenii din 
gospodărie îl auziră şi mă chemară cu glasuri amarnice, 
strigând: „Hoţul! Hoţul!" Da procletul nostru izbuti să se 
ascundă atâta de bine încât, cu toate căutările, nu 
izbutirăm să-l oblicim. 

Şi cum luasem calea îndărăt spre poartă ca să plec, A nouă 
sute patruzeci şi opta noapte trecui pe lângă o grămadă 
mare de grâu din curte. Şi în vârful grămezii de grâu era un 
lighean de aramă ce slujea la măsurat. Şi deodată auzii o 
vântuitură năprasnică stârnită în grămada de grâu. Şi văzui 
totodată ligheanul de aramă aruncat în sus la cinci picioare 
înălţime. Eu atunci, în pofida uimirii mele, mă repezii să 
scotocesc în grămada de grâu şi dădui acolo peste arapul 
care se ascunsese în ea, cu fundul întors în sus. Şi după ce îl 
înşiăcai şi îl legai belci, îl întrebai ce-a fost cu zgomotul 
ciudat care mi-a dezvăluit unde se afla. Iar el îmi răspunse: 

— A fost cu voia mea, o, doamne al meu! Iar eu îi 
răspunsei: 

— Bătu-te-ar Allah! Şi izgonit fie Cel-Viclean! Pentru ce să 
te vântureşti aşa spre paguba ta? 

Şi el îmi răspunse: 

— Dreptu-i, a sidi, am lucrat spre paguba mea, asta-i 
limpede. Da am făcut-o anume întru folosul tău. 

Iar eu îl întrebai: 

— Cum aşa, o, pui de lele? Şi-apoi de când o vântuitură, fie 
ea şi de mărimea acesteia, a slujit în folosul cuiva pe 
pământ? 

Iar el răspunse: 

— Nu mă omori, o, ispravnice! Eu nu m-am vânturit decât 
spre a te cruța de osteneala căutărilor prea îndelungate şi 
de truda de a bate zadarnic cetatea şi câmpurile pe urmele 
mele. Mă rog, aşadar, să-mi răspunzi la bine cu bine, 
întrucât eşti fiu de oameni de bine! 


Eu atunci, o, doamne al meu, n-am putut să nu cinstesc 
atare judecată. Şi i-am dat drumul. Şi aceasta-i păţania 
mea! 

Şi, după ce ascultă snoava ispravnicului Fakr AlDin, 
sultanul Baâbars îi zise: 

— Hei uallah! Bunăvoinţa ta a fost la locul ei! 

Pe urmă, cum Fakr Al-Din se şi întorsese la locul său, un al 
optulea, pe care îl chema Nizam Al-Din, păşi înainte. Şi grăi: 
— Ceea ce am să-ţi povestesc eu nu are nimic asemenea, 
nici de aproape, nici de departe, cu cele ce ai ascultat până 

acuma, o, stăpâne al nostru sultane! 

Şi Baâbars îl întrebă: 

— Este ceva văzut ori ceva auzit? El spuse: 

— Nu, pe Allah, o, stăpâne al meu, este ceva ce eu numai 
am auzit. lacătă! 

Şi spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL OPTULEA 
ISPRAVNIC DE AGIE a fost odată un cântăreţ din clarinet, 
care cânta şi el pe unde putea. Şi era însurat cu o muiere. 
Şi muierea rămase însărcinată, din ostenelile lui, şi, cu 
ajutorul lui Allah, născu un băiat. Ci clarinetistul nu avea 
nici un bănuţ în casa lui, nici spre a o plăti pe moaşă, nici 
spre a-i cumpăra ceva soţiei sale, lăuza. Şi nemaiştiind ce să 
facă, plecă amărât, spunându-i nevesti-sii: 

— Am să mă duc pe drumul lui Allah, să cerşesc doi bănuţi 
de aramă de la oamenii miloşi; şi un bănuţ am să i-l dau ca 
plată moaşei, iar pe celălalt, tot ca plată, neguţătorului de 
găini, ca să-ţi cumpăr o găină, cu care să te hrăneşti în 
zilele lăuziei tale. 

Şi ieşi, aşadar, din casă. Şi cum străbătea un câmp, dete 
peste o găină aciuită pe un dâmb. Şi se apropie încetişor de 
găină şi o prinse mai înainte ca ea să aibă vreme de a fugi. 
Şi sub ea găsi un ou ouat proaspăt. Şi îl puse în sân, zicând: 
„Binecuvântarea a pogorât astăzi. Este taman ceea ce-mi 
trebuia; şi nu mai am dea 3 ce mă duce să cerşesc. Întrucât 
am să-i dau găina fiicei socrului meu, după ce am s-o frig, în 


ziua aceasta a a nouă sute patruzeci şi opta noapte uşurării 
ei; şi am să vând oul pe un bănuţ de aramă, pe care am să-f 
dau ca plată moagşei." Şi, cu gândul acesta, plecă la sukul de 
ouă. 

Or, când trecu prin sukul argintarilor şi al giuva-iergiilor, 
se întâlni cu un giuvaiergiu evreu pe care îl cunoştea şi care 
îl întrebă: 

— Ce duci acolo? El răspunse: 

— O găină cu oul ei! El îi zise: 

— la dă să văd! 

Şi clarinetistul îi arătă giuvaiergiului găina şi oul. lar 
giuvaiergiul îl întrebă: 

— Vrei să vinzi oul? El răspunse: -Da! 

El spuse: 

— Cu cât? El răspunse: 

— Spune tu întâi! Giuvaiergiul spuse: 

— Ţi-l cumpăr pe zece dinari de aur! Nu preţuieşte mai 
mult! 

Iar săracul zise, gândind că giuvaiergiul îşi bate joc de el: 

— Îţi baţi joc de mine pentru că sunt sărac; ştii bine că nu 
acesta îi este preţul. 

Iar giuvaiergiul gândi că îi cere mai mult şi îi zise: 

— Îţi dau, ca ultim preţ, cincisprezece dinari! El răspunse: 

— Allah vede! 

Atunci giuvaiergiul îi spuse: 

— lacătă douăzeci de dinari de aur noi! Li iei ori nu-i iei? 

Atunci clarinetistul, văzând că târguiala era adevărată, îi 
dete oul, pe douăzeci de dinari de aur şi zori să-i arate 
spatele. Ci giuvaiergiul dete fuga după el şi îl întrebă: 

— Ai multe ouă de-acestea acasă? El răspunse: 

— Am să-ţi aduc unul mâine după ce are să-l facă găina şi 
tot la preţul de-acum. Da dacă ar fi altcineva în locul tău, nu 
i l-aş vinde nici cu treizeci de dinari de aur! 

Iar giuvaiergiul zise: 

— Arată-mi unde-i casa ta; şi în fiecare zi am să vin să iau 
oul, fără ca tu să te mai osteneşti; şi am să-ţi dau cei 


douăzeci de dinari. 

Iar clarinetistul îi arătă casa şi dete fuga apoi să cumpere 
o altă găină în locul ouătoarei aceleia şi se duse s-o dea la 
fript pentru nevastă-sa. Şi o răsplăti din belşug pe moaşă 
pentru ostenelile ei. 

Şi a doua zi îi spuse nevesti-sii: 

— O, fiică a socrului meu, să nu care cumva să tai găina 
cea neagră care se află în cuhnie. Ea-i binecuvântarea 
casei. Ea ne ouă nişte ouă care preţuiesc, fiecare, la preţul 
zilei, douăzeci de dinari de aur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci şi noua noapte 
urmă: 

Ea ne ouă nişte ouă care preţuiesc, fiecare, la preţul zilei, 
douăzeci de dinari de aur. Şi giuvaiergiul cutare ni le 
cumpără la preţul acesta! 

Şi chiar că giuvaiergiul începu să vină în fiecare zi să ia oul 
proaspăt ouat, plătind peşin douăzeci de dinari de aur. lar 
clarinetistul nu zăbovi a răzbate la o bunăstare aleasă şi a-şi 
deschide o prăvălie frumoasă de neguţător în suk. 

A nouă sute patruzeci şi noua noapte iar când fiul său, cel 
care se născuse în ziua găsirii găinii, fu destul de mare 
pentru a putea să meargă la şcoală, clarinetistul de 
odinioară puse să se zidească pe cheltuiala sa o şcoală 
frumoasă şi îi strânse acolo pe copiii săraci, ca să înveţe a 
citi şi a seri împreună cu fiul său. Şi găsi pentru ei toţi un 
dascăl de şcoală strălucit, care ştia Coranul ca pe apă şi 
care putea să li-l spună pe dinafară, chiar începând de la 
cuvântul cel mai de pe urmă spre a ajunge la cel dintâi. 

După care clarinetistul se hotări să plece în hagialăc la 
Hedjaz şi îi spuse nevesti-sii: 

— Ia bine seama să nu-şi râdă giuvaiergiul de tine şi să-ţi 
ia găina! 

Pe urmă purcese cu o caravană la Mecca. Or, la o vreme 
după plecarea clarinetistului de odinioară, giuvaiergiul îi 


spuse într-o zi femeii: 

— Am să-ţi dau o ladă plină cu aur. Da-mi dai găina în 
schimb? 

Ea răspunse: 

— Cum să ţi-o dau, bre omule? Soţul meu, înainte de a 
pleca, m-a sfătuit stăruitor să nu-ţi dau decât ouăle. 

El spuse: 

— Dacă s-o supăra, tu nu ai nici o vină. lau răspunderea 
asupra mea, iar el n-are decât să mă tragă la răspundere pe 
mine, care mă aflu în prăvălia mea din inima sukului. 

Şi îi deschise lada şi îi arătă aurul din ea. Iar muierea se 
bucură să aibă atâta aur deodată, şi-i dete giuvaier-giului 
găina. lar el o luă şi o omori pe dată, şi-i spuse femeii: 

— Curăţ-o şi frige-o; am să vin s-o iau. Da dacă o lipsi o 
bucăţică din ea, ca s-o scot îndărăt am să-i spintec 
pântecele aceluia care ar mânca-o. 

Şi plecă. 

Or, la ceasul amiezii, fiul clarinetistului se întoarse de la 
şcoală. Şi o văzu pe maică-sa că scoate găina din cratiţă şi o 
pune pe o tavă de farfuriu şi o copere cu un ştergar de 
muselină. Şi sufletul lui de şcolar pofti numaidecât să 
mănânce o bucăţică din găina aceea ispititoare. Şi îi spuse 
maică-sii: 

— Dă-mi şi mie o bucată, mamă. Ea îi spuse: 

— Taci tu! Da ce, e a noastră? 

Pe urmă, când femeia ieşi o clipită din odaie, băiatul ridică 
ştergarul de muselină şi, dintr-o muşcătură, rupse târtiţa 
găinii şi o înfulecă fierbinte încă. Iar una dintre roabe îl 
văzu şi îi zise: 

— O, stăpâne al meu, ce nenorocire şi ce năpastă fără de 
izbăvire! Fugi de acasă, căci giuvaiergiul, care are să vină 
să-şi ia găina, are să-ţi spintece pântecele ca să scoată din 
el târtiţa pe care ai mâncat-o! 

lar băiatul zise: 

— Aşa? Mai bine-i să plec decât să pierd târtiţa aceasta 
bună! 


Şi încalecă pe catârca lui şi plecă. Or, giuvaiergiul nu 
zăbovi a veni să-şi ia găina. Şi văzu că lipsea târtiţa. Şi o 
întrebă pe mamă: 

— Unde este târtiţa? Ea răspunse: 

— Pe când am ieşit o clipită din odaie, fiul meu a rupt 
târtiţa cu dinţii şi a înfulecat-o. 

Iar giuvaiergiul strigă: 

— Vai de mine! Am dat tot aurul meu pe târtiţa aceea. 
Unde este fiul tău, puşlamaua, ca să-i deschid pântecele şi 
s-o scot? 

Ea răspunse: 

— A fugit, de frică! 

Iar giuvaiergiul ieşi în grabă mare şi porni să-l caute, prin 
cetăţi şi prin sate, spunând cum arată băiatul, până ce dete 
de el, adormit într-un câmp. Şi se apropie încetişor de el, 
spre a-l ucide, când băiatul, care nu dormea decât cu un 
ochi, sări din somn. lar giuvaiergiul ţipă la el: 

A nouă sute patruzeci şi noua noapte 

— Vino încoace, o, fiu al clarinetei. Cine ţi-a spus să 
mănânci târtiţa? Eu am plătit pentru ea o ladă plină cu aur 
şi m-am învoit cu maică-ta. lar acuma învoiala are să se 
împlinească prin moartea ta! 

Ci băiatul, fără a se tulbura, îi răspunse: 

— Du-te de-aici, o, giuvaiergiule! Nu ţi-e ruşine să baţi 
atâta cale pentru o târtiţă de găină? Şi nu-i o ruşine încă şi 
mai mare să vrei să-mi spinteci pântecele din pricina acelei 
târtiţe? 

Ci giuvaiergiul răspunse: 

— Stiu eu ce am de făcut. 

Şi îşi trase cuțitul de la brâu ca să deschidă pântecele 
băiatului. Ci băiatul îl apucă pe afurisit numai cu o mână şi 
îl săltă şi îl izbi de pământ, unde îi sfărâmă oasele şi îi făcu 
lungimea să i se întrepătrundă cu lăţimea. Iar procletul - 
afurisit să fie el! 

— Muri la ceasul lui. 


Or, băiatul avea să dovedească în curând urmările, asupra 
sa însuşi, ale acelei târtiţe de găină. Într-adevăr, luă calea 
îndărăt, spre a se întoarce la maică-sa; ci se rătăci pe drum 
şi ajunse într-o cetate unde văzu un sărai domnesc care 
avea spânzurate la poartă patruzeci de capete fără unul. Şi 
întrebă oamenii: 

— Pentru ce sunt spânzurate capetele acelea? I se 
răspunse: 

— Sultanul are o fată tare vitează la lupta în meidan. Cel 
care va îndrăzni şi o va birui, o va lua de soţie; iar celui care 
nu 0 va birui, i se va reteza capul. 

Atunci băiatul intră fără a şovăi la sultan şi îi spuse: 

— Vreau să cobor pe meidan cu fiica ta, ca să-mi măsor 
puterile cu ea. 

Şi sultanul îi răspunse: 

— O, copilul meu, crede-mă, du-te de aici! Câţi bărbaţi mai 
tari decât tine au venit şi-au fost biruiţi de fata mea! E 
păcat să te omoare! 

La astea, el răspunse: 

— Vreau să mă biruiască, să-mi taie capul şi să mi-l 
spânzure la poartă. 

Şi sultanul zise: 

— Bine, scrie aşa şi pune-ţi pecetea pe hârtie. Iar băiatul 
scrise şi pecetlui. 

În vremea aceasta, se aşternu un chilim în curtea 

1 de dinăuntru, iar fata şi băiatul coborâră pe meidan şi se 
prinseră unul pe altul pe după mijlocul trupului şi îşi puseră 
umerii unul într-altul. Şi luptară amândoi minunat. Şi ba 
flăcăul o lua şi o răsturna la pământ, ba fata se ridica, 
întocmai ca un şarpe şi îl răsturna pe el la rându-i. Şi tot aşa 
mai departe urmară a se răsturna ba elpe ea, baeapeel, 
vreme de două ceasuri de luptă, fără ca vreunul dintre ei să 
izbutească a-l face pe potrivnic să atingă pământul cu 
umărul. Atunci sultanul se supără văzând-o pe fiică-sa, de 
data aceasta, că nu se dovedeşte mai voinică. Şi grăi: 


— Ajunge pentru astăzi. Ci mâine aveţi să mai coborâţi o 
dată pe meidan, pentru luptă. 

Pe urmă sultanul îi despărţi, se întoarse în iatacurile sale, 
chemă hakimii de la sărai şi le zise: 

— In noaptea asta, să-i daţi băiatului care a luptat cu fata 
mea să răsufle în somn nişte bang adormitor; şi când 
bangul are să-şi împlinească rostul, voi să-i cercetaţi trupul 
băiatului spre a vedea de nu poartă asupra lui vreun 
talisman care îl face atâta de puternic. Întrucât chiar că 
dintre toţi vitejii cei voinici din lume, fata mea i-a biruit pe 
cei mai tari şi i-a făcut să muşte pământul pe patruzeci fără 
unul dintre ei. Şi-atunci cum de n-a putut să-l doboare pe 
un copilandru ca acesta? Aşa încât trebuie să fie vreo 
pricină tainică şi pricina trebuie s-o dezvăluiţi voi. 
Altminteri, meşteşugul vostru mi se va dovedi zadarnic, iar 
ajutorul vostru mi se va arăta fără de volnicie şi am să vă 
izgonesc din saraiul şi din cetatea mea! 

Încât, când să lăsă noaptea şi când băiatul adormi, hakimii 
se duseră să-i dea să răsufle bangul cel adormitor, A nouă 
sute patruzeci şi noua noapte şi îl adormiră adânc. Şi îi 
cercetară trupul, bucăţică cu tucăţică, ciocănindu-l cum se 
ciocănesc urcioarele şi, într-un sfârşit, găsiră înlăuntru 
pieptului lui, învăluită în măruntaie, târtiţa găinii. Şi îşi 
aduseră foarfecele şi sculele, făcură o tăietură şi scoaseră 
târtiţa găinii din pieptul băiatului. Pe urmă îi cusură la loc 
pieptul, îl stropiră cu oţet tare şi îl aduseră în starea în care 
fusese. 

Or, dimineaţa, băiatul se trezi din somnul cel rău şi îşi simţi 
pieptul ostenit şi el însuşi nu mai avea vârto-şia de mai 
înainte. Căci puterile i se duseseră odată cu târtiţa găinii, 
care avea însuşirea de a-l face de nebiruit pe cel care o 
mâncase. Şi, văzându-se acuma mai slab, nu vroi să se 
primejduiască a încerca o înfruntare amarnică şi fugi, de 
frică să nu-l înfrângă şi să-l omoare fata cea luptătoare. 

Şi, slobozindu-şi picioarele în vânt, nu se opri din fugă 
până ce nu ajunse dincolo de vederea saraiului şi a cetăţii. 


Şi dete peste trei inşi care se certau între ei. Şi îi întrebă: 

— Pe ce vă certaţi? Ei răspunseră: 

— Pe un lucru! El le spuse: 

— Un lucru? Ce lucru? Ei răspunseră: 

— Avem cChilimul acesta de colea. Dacă se aşază pe el 
cineva şi îl loveşte cu varga aceasta, şi îi cere să meargă fie 
până şi pe vârful muntelui Kat. chilimul îl duce acolo cât ai 
clipi din ochi. lar noi acuma ne omorâm pentru chilimul 
acesta! 

EI le zise: 

— In loc să vă omorâţi între voi pentru chilimul zburător, 
mai bine luaţi-mă pe mine ca judecător şi am să vă judec 
fără părtinire. 

lar ei răspunseră: 

— Fii-ne judecător în pricina noastră. El le spuse: 

— Întinderi chilimul pe pământ, ca să-l văd cât este de 
lung şi de lat. 

Şi se aşeză în mijlocul chilimului şi le spuse: 

— Am să arunc o piatră din toate puterile mele, iar voi să 
fugiţi după ea tustrei. Şi acela care are s-o ajungă cel dintâi 
va căpăta chilimul zburător. 

Ei îi spuseră: 

— Bine. 

Băiatul atunci luă o piatră şi o azvârli; iar cei trei o luară la 
fugă după ea. Şi, pe când ei fugeau, el lovi chilimul cu 
varga, spunându-i: 

— Du-mă drept în mijlocul curţii de la saraiul sultanului 
cutarelpar Şi chilimul îndeplini porunca pe clipă pe dată şi 
îl lăsă pe fiul clarinetei în curtea saraiului cu pricina, acolo 
unde de obicei aveau loc luptele domniţei. 

Şi băiatul strigă: 

— Iată luptătorul! Să vină învingătorul său! 

Şi fata cobori, de faţă cu toată lumea, în mijlocul curţii şi 
veni pe chilim dinaintea băiatului. Şi numaidecât băiatul lovi 
chilimul cu varga, spunând: „Zboară cu noi până în vârful 
muntelui Kaf." Şi chilimul se ridică în slăvi, spre uluirea 


tuturora, şi, în mai puţină vreme decât ar trebui pentru a 
închide un ochi şi a-l deschide iar, îi şi lăsă pe vârful 
muntelui Kaf. 

Atunci băiatul îi spuse fetei: 

— Cine este acuma biruitorul? Este cea care mi-a răpit din 
piept târtiţa de găină, ori cel care a răpit-o pe fata 
sultanului din mijlocul saraiului ei? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizecea noaptea Urmă: 

Cine este acuma biruitorul? Este cea care mi-a răpit din 
piept târtiţa de găină, ori cel care a răpit-o pe fata 
sultanului din mijlocul saraiului ei? 

Ea răspunse: 

— Mă pun sub ocrotirea ta! lartă-mă! Şi, dacă vrei să mă 
duci îndărăt în saraiul tatălui meu, am să mă mărit cu tine, 
spunând: „Acesta m-a biruit." Şi am să le poruncesc 
hakimilor să pună îndărăt în pieptul tău târtiţa găinii. 

E] zise: 

— Bine. Da o zicală spune: „Bate fierul cât e cald!" Iar eu 
vreau să fac cu tine ceea ce ştii, până a nu te duce. 

Ea spuse: 

— Bine. 

Atunci el o luă şi se culcă lângă ea şi, găsind-o cum se 
cuvine, se pregăti să bată fierul unde trebuia, câtă vreme 
era cald. Ci deodată fata îi aldui o lovitură de picior care îl 
aruncă de-a dura hăt dincolo de chilim. Şi lovind chilimul cu 
varga, spuse: „Zboară, o, chilimule şi du-mă în saraiul 
tatălui meu!" Şi chilimul, tot atunci, îşi şi luă zborul cu ea şi 
o duse la sărai. 

Iar fiul clarinetistului rămase singur pe vârful muntelui, 
primejduit să moară de foame şi de sete, fără ca baremi 
vreo furnică să-i mai poată da de urmă. Şi purcese să 
coboare din munte, muşcându-şi mâinile de ciudă. 

Şi cobori aşa vreme de o zi şi o noapte fără a se opri şi 
ajunse, pe la revărsat de ziuă, la mijlocul muntelui. Şi, spre 


norocul lui, găsi acolo doi curmali care se frângeau sub 
povara lor de curmale coapte. 

Or, unul dintre curmali avea curmale roşii, iar celălalt 
curmale galbene. Şi băiatul se repezi să culeagă câte a 
nouă sute cincizecea noapte o creangă din fiecare soi. Şi 
cum îi plăceau mai mult cele galbene, începu să mănânce 
cu poftă una dintre acele curmale galbene. Ci deodată simţi 
o mâncărime la cap; şi îşi duse mâna la cap, la locul unde 
simţea mâncărimea şi pipăi un corn care îi creştea din cap 
cu mare iuţeală şi care se răsucea împrejurul curmalului. Şi 
degeaba se zbătu el mult şi bine ca să scape, că rămase 
priponit de curmal cu cornul său. Atunci îşi zise: „Moarte 
pentru moarte! Mai bine-i, până una alta, să-mi astâmpăr 
foamea şi pe urmă să mor!" Şi se apucă să mănânce şi 
curmalele cele roşii. Şi ia uite! De cum i > înghiţi una dintre 
roşcovanele acelea, îşi şi simţi cornul cum se desface de pe 
curmal şi capul cum îi rămâne slobod. Şi cât ai clipi din ochi, 
cornul fu ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Şi nu mai 
rămase din el nici măcar o urmă pe cap. 

Atunci băiatul îşi zise: „Bine." Şi se apucă să mănânce 
toate curmalele roşii, până ce îşi stâmpără foamea. Pe urmă 
îşi umplu sânul cu curmale roşii şi galbene şi plecă la drum 
mai departe, mergând zi şi noapte, vreme de două luni 
întregi, până ce ajunse la cetatea potrivnicei lui, fata 
sultanului. 

Şi se duse sub ferestrele saraiului şi începu să strige, 
spunând: „Hei, curmale trufanda, hei, curmale! Degete de 
domniţe, hei, curmalele! Cete de viteji, hei, curmalele!" Iar 
fata sultanului auzi strigarea vânzătorului de curmale 
trufanda şi le spuse soaţelor sale: 

— Coborâţi repede şi cumpăraţi-mi nişte curmale de la 
vânzătorul acela şi alegeţi-le cât mai zemoase, o, fetelor. 

Şi ele coborâră să cumpere curmale, care nu le fură 
lăsate, dată fiind raritate lor, decât la preţul de un dinar 
pentru fiecare. Şi fetele cumpărară şaisprezece, pentru 
şaisprezece dinari, şi se duseră să le dea stăpânei lor. 


Şi fata sultanului văzu că erau curmale galbene, chiar cele 
care îi plăceau ei mai mult. Şi le mâncă pe toate 
şaisprezece, aruncându-le în gură una după alta. Şi zise: 

— O, surorile mele, tare sunt bune! 

Ci nici nu isprăvi ea bine de rostit vorbele acestea, că şi 
simţi o mâncărime aprigă, care o gâdila, în şaisprezece 
locuri felurite de pe cap. Şi îşi duse mâna repede la cap şi 
simţi că şaisprezece coarne îi înmugureau prin piele, dintre 
piete, în şaisprezece locuri diferite. Şi până să dea ea vreun 
țipăt, cele şaisprezece coarne se şi lungiseră şi, patru câte 
patru, se prinseră vârtos de perete. 

La priveliştea aceea şi la ţipetele sfâşietoare pe care fata, 
deodată cu soaţele ei, începuse să le sloboadă, tai-că-său 
veni în fugă, gâfâind şi întrebă: 

— Ce-i aici? 

Iar soaţele îi răspunseră: 

— O, stăpâne al nostru, ridicam ochii când am văzut 
deodată aceste şaisprezece coarne cum ieşeau din capul 
stăpânei noastre şi cum se întindeau să se prindă patru câte 
patru de perete, aşa cum le vezi. 

Atunci, tatăl domniţei adună hakimii cei mai iscusid, aceia 
care scoseseră din pieptul băiatului târtiţa găinii. Şi hakimii 
aduseră ferăstraie ca să taie coarnele; ci coarnele nu se 
lăsară tăiate. Şi încercară alte chipuri, da fără a ajunge la 
vreo izbândă şi fără a dovedi s-o lecuiască pe domniţă. 

Atunci, tatăl ei încercă alte chipuri de mântuire şi trimise 
un crainic în cetate să strige: „Acela care va da un leac fetei 
sultanului şi o va scăpa de cele şaisprezece coarne, o va 
căpăta de soţie şi va fi făcut urmaş la scaunul împărătesc." 

Or, ce să vezi! 

Fiul clarinetistului, care nu aştepta decât clipita aceea, 
intră în sărai şi se duse sus la domniţă, spunând: 

— Am s-o scap eu de coarne. 

Şi de cum ajunse dinaintea ei, luă o curmală roşie, A nouă 
sute cincizecea noapte o făcu bucățele şi o puse în gura 
domniţei. Şi în chiar clipita aceea un corn se şi desprinse de 


perete şi, văzând cu ochii, se chirci şi, până la urmă, pieri 
cu totul de pe capul fetei. 

La priveliştea aceea, toţi cei de faţă, cu Măria Sa în frunte, 
se minunară cu bucurie şi strigară: 

— O! Ce hakim mare! lar el spuse: 

— Mâine am s-o mai scap de un corn! 

Atunci fu oprit la sărai, unde şezu şaisprezece zile, în 
fiecare zi scăpând-o pe domniţă de câte un corn, până ce o 
mântui de toate cele şaisprezece coarne. 

Şi-aşa că sultanul, până peste fire de minunat şi de 
mulţumitor, puse să se scrie numaidecât senetul de 
căsătorie al băiatului cu domniţa. lar nunta fu prăz-nuită cu 
voioşie şi în potop de lumini. Pe urmă veni şi noaptea de 
datină. 

Or, de îndată ce băiatul intră la soţia sa, în odaia de nuntă, 
îi zise: 

— Şi-acuma? Care dintre noi doi este biruitor? Este aceea 
care mi-a luat din piept târtiţa găinii şi care mi-a furat 
chilimul cel vrăjit? Ori mai degrabă este acela care te-a 
făcut să-ţi crească şaisprezece coarne pe cap şi le-a făcut să 
piară într-o nimicură de vreme? 

Iar ea îi zise: 

— Tu eşti, aşadar? Uf, efritule! El îi răspunse: 

— Da, eu sunt, fiul clarinetistului. Ea îi spuse: 

— Pe Allah! M-ai biruit! 

Şi se culcară amândoi laolaltă, şi se dovediră amândoi la 
fel de tari şi la fel de volnici. Şi ajunseră sultan şi sultană. Şi 
trăiră cu toţii împreună în deplină bucurie şi în fericire 
desăvârşită. 

Şi-aceasta-i povestea mea! 

După ce auzi istorisirea ispravnicului Nizam AlDin, 
sultanul Baâbars strigă: 

— Uallahi, nu ştiu dacă nu-i aceasta povestea cea mai 
frumoasă pe care am auzit-o vreodată! 

Atunci un al nouălea ispravnic de agie, pe care îl chema 
Gelal Al-Din, păşi înainte şi sărută pământul dintre mâinile 


sultanului Baâbars şi grăi: 

— Inşallah, o, doamne al vremilor, povestea pe care am să 
ţi-o istorisesc are să-ţi placă numaidecât. 

Şi spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL NOUĂLEA 
ISPRAVNIC DE AGIE a fost odată o femeie care, în pofida 
tuturor strădaniilor, nu prindea rod şi nu năştea. Încât într- 
O zi se sculă şi se rugă Atoatedătătorului, zicând: „Dă-mi o 
fată, măcar de-ar fi şi să moară de mireasma inului!" 

Şi, grăind astfel despre mireasma inului, ea vroia să ceară 
o fată, chiar dacă ea ar fi fost să fie atâta de gingaşă şi de 
simţitoare încât până şi mireasma cea uşoară a inului s-o 
stânjenească de s-o facă să moară. 

Şi iacătă că prinse rod şi născu, fără de supărare, fata pe 
care Allah i-o dăruise şi care era la fel de frumoasă ca luna 
la răsăritul ei şi galbenă ca o lumină de lună şi gingaşă ca 
ea. Şi-i puseră numele de Sittukhan. 

Or, când fata se făcu mare şi ajunse la vârsta de 
cincisprezece ani, fiul sultanului trecu pe uliţă şi o văzu 
aplecată peste fereastră. Şi dragostea de ea cobori în inima 
lui, şi flăcăul se întoarse acasă bolnav. 

'Tar hakimii veniră unul după altul la el, fără să dibăcească 
leacul care-i era de trebuinţă. Atunci urcă să-l vadă şi o 
babă, trimisă de nevasta străjerului de la poartă; şi baba îi 
spuse, după ce se uită la el: 

— O, eşti îndrăgostit, sau poate că ai vreo drăguță la care 
ţii? 

A nouă sute cincizecea noapte el răspunse: 

— Sunt îndrăgostit. Ea îi zise: 

— Spune-mi de cine, iar eu am să fiu legătura dintre tine şi 
ea. 

El spuse: 

— De preafrumoasa Sittukhan. Ea răspunse: 

— Răcoreşte-ţi ochii şi linişteşte-ţi inima, că am să ţi-o 
aduc! 


Şi baba plecă şi o găsi pe fată, care se revenea în pragul 
porţii sale. Şi, după salamalecuri şi temenele, îi spuse: 

— Mântuirea fie asupra unor preafrumoase ca tine, fata 
mea! Cele care-ţi seamănă şi care au degete atâta de 
sulegete ca ale tale, ar trebui să înveţe cum să ţeasă inul. 
Că nimica nu este mai frumos decât fusul între nişte degete 
ca fusul. 

Şi plecă. 

lar fata se duse la maică-sa şi-i zise: 

— Du-mă, mamă, la meşteră. Ea o întrebă: 

— Ce meşteră? Ea răspunse: 

— La meştera de in. lar maică-sa strigă: 

— Taci! Inul este primejdios pentru tine. Mireasma lui îţi 
face rău la piept. Dacă te atingi de el, ai să mori. Ea spuse: 

— Ba n-am să mor. 

Şi atâta stărui şi atâta plânse, încât maică-sa o trimise la 
megştera de in. 

Iar fata şezu acolo o zi întreagă, să înveţe să toarcă inul. Şi 
toate soaţele sale se minunau de frumuseţea ei şi de 
frumuseţea degetelor ei. Şi iacătă că un fulguleţ de în îi 
intră la deget între carne şi unghie. Şi fata căzu jos, fără de 
simţire. 

Şi toţi o crezură moartă, şi careva se duse la tatăl şi la 
mama ei şi le spuse: 

— Veniţi să vă luaţi fata şi alungească-vă Allah zilele: a 
murit! 

Atunci tatăl şi mama fetei, pentru care ea era singura 
bucurie, îşi rupseră hainele şi, bătuţi de vântul urgiei, se 
duseră, cu giulgiul, s-o îngroape. Ci iacătă că trecu pe acolo 
baba şi le spuse: 

— Sunteţi oameni bogaţi şi-ar fi ruşine pentru voi să vă 
îngropaţi fata în pământ. 

Ei întrebară: 

— Şi ce să facem? Ea răspunse: 

— Zidiţi-i un chioşc în mijlocul apelor râului. Şi culcaţi-o pe 
un pat în chioşcul acela. Şi veţi putea să vă duceţi s-o vedeţi 


ori de câte ori vi s-o face dor de ea. 

) Iar ei îi zidiră un chioşc de marmură, pe nişte pilaştri, în 
mijlocul apelor râului. Şi îl înconjurară cu o grădină plină cu 
straturi de flori. Şi puseră fata pe un crivat de fildeş, în 
chioşc şi plecară plângând. 

Or, ce să vezi? 

Baba se duse numaidecăât la fiul sultanului, cel bolnav de 
dragoste şi îi spuse: 

— Hai s-o vezi pe fată. Te aşteaptă, culcată într-un chioşc, 
în mijlocul apelor râului. 

Atunci crăişorul se sculă şi îi spuse vizirului tatălui său: 

— Hai cu mine la o preumblare. 

Şi ieşiră amândoi, ţinându-se de departe după baba care îi 
arăta crăişorului drumul. Şi ajunseră la chioşcul de 
marmură, iar fiul sultanului îi spuse vizirului: 

— Aşteaptă-mă la uşă. N-am să zăbovesc. 

Pe urmă intră în chioşc. Şi o găsi pe fată moartă. Şi şezu 
jos s-o plângă, rostind stihuri despre frumuseţea ei. Şi îi luă 
mâna, ca să i-o sărute; şi-i văzu degetele cele atâta de 
subţiri şi de gingaşe. Şi, minunându-se de ele, A nouă sute 
cincizeci şi una noapte găsi la unul fulguşorul de în dintre 
unghie şi carne. Şi se miră de fulgul acela de în şi îl trase 
afară cu gingăşie. Şi numaidecât fata se trezi din leşinul ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Ci într-a nouă sute cincizeci şi una noapte urmă: 

Şi numaidecât fata se trezi din leşinul ei, şi se ridică 
dreaptă în capu oaselor şi îi zâmbi tânărului beizadea, şi îl 
întrebă: 

— Unde mă aflu? 

Iar el o strânse la piept şi răspunse: 

— Cu mine! 

Şi o sărută şi se culcă lângă ea. Şi şezură laolaltă patruzeci 
de zile şi patruzeci de nopţi, fericiţi până peste poate. 

Pe urmă crăişorul îşi luă bun-rămas de la ea, spunându-i: - 
Trebuie să plec, din pricina vizirului tatălui meu, care mă 


aşteaptă la uşă. Îl duc îndărăt la sărai şi mă întorc. 

Şi cobori la vizir. Şi ieşi cu el, şi străbătu grădina. Şi deteră 
peste nişte trandafiri albi şi peste nişte iasomii. Şi crăişorul 
se tulbură când le văzu şi îi spuse vizirului: 

— la seama! Trandafirii şi iasomiile sunt albe ca albul 
obrajilor preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, aşteap-tă-mă 
aici trei zile, ca să mă duc să mai văd o dată obrajii 
preafrumoasei Sittukhan! 

Şi se sui îndărăt, şi şezu trei zile cu Sittukhan, să se 
minuneze de obrajii ei, care erau ca trandafirii cei albi şi ca 
iasomiile. 

Apoi cobori şi îl luă pe vizir şi îşi urmă cu el preumblarea 
prin grădină înspre ieşire. Şi deteră peste un roşcov, cu 
poamele lungi şi negre. Şi crăişorul rămase tulburat de 
acea privelişte şi îi spuse vizirului: 

— Ia seama! Roşcovele sunt lungi şi negre ca sprâncenele 
preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, mai aşteaptă aici trei 
zile, ca să mă duc să mai văd o dată sprâncenele 
preafrumoasei Sittukhan! 

Şi urcă îndărăt şi şezu trei zile cu ea, să se minuneze de 
sprâncenele ei frumoase, lungi şi negre ca roşcovele cele 
două câte două pe ramuri. 

Apoi cobori şi îl luă pe vizir şi îşi urmă cu el preumblarea 
prin grădină înspre ieşire. Şi deteră peste o fântână 
ţâşnitoare, cu şuvoiul frumos şi singuratic. Şi crăişorul 
rămase tulburat de priveliştea aceea şi îi spuse vizirului: 

— Ia seama! Şuvoiul fântânii este ca mijlocul 
preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, mai aşteaptă-mă şi 
aici trei zile, ca să mă duc să mai văd o dată mijlocul 
preafrumoasei Sittukhan! 

Şi urcă îndărăt, şi şezu trei zile cu ea, să se minuneze de 
mijlocul ei, care era asemenea cu şuvoiul fântânii. 

Apoi cobori la vizir, spre a-şi urma cu el preumblarea prin 
grădină spre ieşire. Ci ia uite! Fata, când îl văzuse pe iubitul 
ei că suie astfel îndărăt la ea şi a treia oară, îndată după ce 
coborâse, îşi zise în sinea ei: „Vreau să mă duc să văd, de 


data aceasta, pentru ce tot pleacă şi iar se întoarce aşa!" Şi 
cobori din chioşc şi se piti după uşa care da înspre grădină, 
spre a-l vedea cum pleacă. Şi crăişorul, întorcându-se, o 
văzu cum îşi lipea capul de uşă. Şi se întoarse la ea, galben 
şi trist şi îi spuse: 

— Sittukhan, Sittukhan! N-am să te mai văd, o, niciodată! 

Şi plecă şi ieşi cu vizirul, spre a nu se mai întoarce. 

Atunci Sittukhan porni să rătăcească prin grădină, 
plângându-se pe sine însăşi şi părându-i rău că nu era 
moartă cu adevărat. Şi pe când rătăcea aşa, văzu ceva 
strălucind lângă apă. Şi ridică lucrul acela de jos, şi a nouă 
sute cincizeci şi una noapte văzu că era un inel solomonesc. 
Şi frecă uşurel cornalina învrâstată care îl împodobea şi 
numaidecât inelul îi grăi: 

— La poruncile tale, iacătă-mă. Spune, ce-mi ceri? Ea 
răspunse: 

— O, inel al lui Solomon, cer de la tine un sărai lângă 
saraiul crăişorului care m-a iubit şi să-mi dai frumuseţe mai 
mare decât frumuseţea mea. 

Şi inelul îi grăi: 

— Închide-ţi ochii şi deschide-i iar! 

Iar ea îşi închise ochii şi, când îi deschise iar, se văzu într- 
un sărai măreț, zidit alături de saraiul coconului domnesc. 
Şi se privi în oglindă şi rămase vrăjită de frumuseţea sa. 

Şi se duse să se rezeme în coate la fereastră, pe când 
crăişorul trecea călare pe calul lui. Şi o văzu, fără a o 
cunoaşte şi plecă îndrăgostit. Şi ajunse la mama lui şi îi 
spuse: 

— Mamă, nu ai tu vreun lucru osebit de frumos pe care să 
te duci să i-l dai ca dar domniţei care s-a mutat în saraiul 
cel nou? Şi n-ai putea tu să-i spui totodată: „Mărită-te cu 
fiul meu?" 

Iar sultana, maică-sa, îi spuse: 

— Am două bucăţi de atlaz împărătesc. Am să i le duc şi 
am să-i pun întrebarea. 

E îi spuse: 


— Bine, du-i-le. 

Şi mama beizadelei se duse la fată şi îi spuse: 

— Fata mea, primeşte darul acesta; fiul meu doreşte să se 
însoare cu tine. 

Iar fata o chemă pe arăpoaica sa şi îi spuse: 

— Ia aceste două bucăţi de atlaz şi fă-le cârpe de spălat 
podelele. 

Iar sultana plecă îmbufnată şi se duse la fiu-său, care o 
întrebă: 

— Ce ţi-a spus, mamă? 

Ea răspunse: 

— A pus-o pe roabă să ia cele două bucăţi de atlaz daurii şi 
i-a poruncit să facă din ele cârpe de şters prin casă! 

E] îi spuse: 

— Mă rog ţie, o, maică a mea, nu cumva mai ai vreun lucru 
de preţ, pe care să i-l duci? Că sunt bolnav de dorul după 
ochii ei. 

Ea îi spuse: 

— Am o salbă de smaralde fără cusur şi fără pată. EL îi 
spuse: 

— Bine. Du-i salba! 

Şi mama beizadelei sui la fată şi îi spuse: 

— Primeşte de la noi darul acesta, fata mea; fiul meu 
doreşte să se însoare cu tine. 

lar ea răspunse: 

— Darul tău este primit, o, Măria Ta! Şi o chemă pe roabă 
şi-i spuse: 

— Porumbeii au mâncat, ori nu încă? Ea răspunse: 

— Nu încă, a setti. Ea îi spuse: 

— Ia atunci boabele acestea de smarald şi dă-le 
porumbeilor, ca să le mănânce şi să se sature! 

Auzind vorbele acestea, mama crăişorului îi zise fetei: 

— Ne-ai umilit, fata mea! Mă rog ţie să-mi spui numai dacă 
vrei să te măriţi cu fiul meu, ori ba. 

Ea răspunse: 


— Dacă vrei să mă mărit cu fiul tău, spune-i să se prefacă 
mort; înveleşte-l cu şapte giulgiuri, du-l prin cetate şi 
spune-le slugilor tale să nu-l îngroape decât în grădina care 
se află în saraiul meu. 

lar mama beizadelei spuse: 

— Bine. Am să mă duc să-i spun fiului meu dorinţa ta. Şi se 
duse să-i spună fiului său: 

— Habar n-ai! Dacă vrei să te însori cu ea, îţi cere să a 
nouă sute cincizeci şi una noapte te prefaci că ai murit, să 
te învelesc în şapte giulgiuri, să te port cu alaiul prin cetate 
şi să te duc la ea ca să fii îngropat. Şi-atunci are să se 
mărite cu tine. lar el răspunse: 

— Numai atâta, mamă? Atunci, sfâşie-ţi hainele, ţipă şi zi: 
„Fiul meu a murit!" 

lar mama beizadelei îşi sfâşie hainele şi ţipă cu glas ascuţit 
şi jalnic: „O, vai de mine şi de mine! Fiul meu a murit!" 

Atunci toată lumea din sărai, auzind ţipătul, dete fuga şi îl 
văzu pe beizadea întins pe jos, asemenea cu morţii şi pe 
mama lui cuprinsă de jale. Şi luară trupul răposatului, îl 
spălară şi îl învăluiră în şapte giulgiuri. Pe urmă cititorii din 
Coran şi şeicii se adunară şi ieşiră în alai dinaintea trupului, 
coperit cu năframe scumpe. Şi după ce plimbară mortul 
prin toată cetatea, se întoarseră să-l aşeze în grădina fetei, 
aşa cum ceruse ea. Acolo îl lăsară şi plecară în calea lor. 

Or, când nu mai fu nimeni în grădină, fata care murise 
odinioară dintr-un fulguţ de în şi care se asemuia la obraji 
cu trandafirii cei albi şi cu iasomiile, la sprâncene cu 
roşcovele de pe ramuri şi la boiu cu şuvoiul havuzului, 
cobori la domnişorul care era învăluit în cele şapte 
giulgiuri. Şi desfăcu de pe el giulgiurile unul câte unul. Şi, 
când scoase şi cel de al şaptelea giulgiu, îi spuse: 

— Ce, tu erai? Ia uite că patima ta după femei te-a împins 
să te laşi învelit în şapte giulgiuri! 

Iar beizadeaua rămase plin de buimăceală şi îşi muşcă 
degetele şi şi le sfâşie de ruşine. lar fata îi zise: 

— Nu-i nimic, de data aceasta. 


Şi rămaseră împreună, să se iubească şi să se desfete. 

Iar sultanul Baâbars, după ce ascultă povestea, îi spuse 
ispravnicului Gelal Al-Din: 

— Uallahi ua tellahi, tare socot că ăsta-i tot ce am auzit eu 
mai minunat! 

Atunci un al zecelea ispravnic de agie, pe care îl chema 
Helal Al-Din, veni între mâinile sultanului Baâbars şi zise: 

— Am de istorisit o poveste care-i sora mai mare a 
cesteilalte! 

Şi spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL ZECELEA 
ISPRAVNIC DE AGIE a fost odată un sultan care avea un fiu 
pe care îl chema Mohammad. Şi fiul îi spuse într-o zi lui 
taică-său: 

— Vreau să mă însor. lar tatăl său îi răspunse: 

— Bine, aşteaptă s-o trimitem pe maică-ta să vadă fetele 
de măritat de prin haremuri şi să ceară vreuna pentru tine. 

Ci fiul sultanului spuse: 

— Nu, tată, eu vreau să mă însor numai prin ochii mei, 
după ce am să văd fata. 

Şi sultanul răspunse: 

— Bine. 

Atunci tânărul beizadea sări pe calul său frumos ca din 
basme şi plecă în drumeţie. 

Şi, după două zile de drumeţit, dete peste un om care 
şedea jos într-un câmp şi smulgea nişte praz din pământ, pe 
când fiică-sa, o copilandră, lega firele de praz. 

Şi crăişorul, după salamalecuri, şezu jos lângă ei şi îi zise 
fetei: 

— Nu cumva ai un pic de apă? Ea răspunse: 

— Ba am. El spuse: 

— Dă-mi şi mie să beau. 

A nouă sute cincizeci şi una noapte iar ea se sculă şi îi 
aduse ulciorul. Şi el bău. Or, fata îi plăcu, şi-aşa că-i zise 
tatălui ei: 


— O, şeicule, mi-ai da-o de soţie pe fata ta de colea? El 
răspunse: 

— Suntem slugile tale. Şi crăişorul îi spuse: 

— Bine, o, şeicule! Stai aici cu fata, până dau fuga în ţara 
mea să iau cele de trebuinţă pentru nuntă, şi-apoi mă întorc 
iar. 

Şi beizadea Mohammad se duse la tătâne-său şi-i zise: 

— M-am logodit cu fata sultanului prazului. Iar tată-său îi 
spuse: 

— Da ce, prazul are acuma sultan? El răspunse: 

— Da, iar eu vreau să mă însor cu fata lui! Iar sultanul 
grăi: 

— Mărire lui Allah, o, fiul meu, carele a dat un sultan 
prazului! 

Şi adăugă: 

— De vreme ce fata îţi place, aşteaptă măcar s-o trimitem 
pe mama ta în ţara prazului, ca să-l vadă pe tatăl prazului şi 
pe mama prazului şi pe fata prazului! 

Iar beizadea Mohammad spuse: 

— Bine. 

Şi aşa că maică-sa plecă în tara tatălui fetei, şi văzu că 
aceea despre care fiu-său îi spusese că este fiica sultanului 
prazului era o copilandră minunată din toate privinţele şi 
într-adevăr făcută spre a fi soţia unui fiu de sultan. Şi îi 
plăcu de ea până peste poate; şi o sărută şi îi spuse: 

— Fată dragă, eu sunt sultană, mama crăişorului care te-a 
văzut, şi am venit ca să te mărit cu el! 

Iar fata îi spuse: 

— Ce, fiul tău este fiu de sultan? Ea răspunse: 

— Da, fiul meu este fiul sultanului, iar eu sunt mama lui! 

Şi fata spuse: 

— Atunci, nu mă mărit cu el. Ea întrebă: 

— Păi de ce? Ea îi spuse: 

— Eu nu mă mărit decât cu un om care are o meserie! 
Atunci sultana plecă îmbufnată şi îi spuse soţului ei: 


— Fata din ţara prazului nu vrea să se mărite cu fiul 
nostru! 

Sultanul întrebă: 

— Pentru ce? Ea spuse: 

— Pentru că nu vrea să se mărite decât cu un om care să 
aibă în mâinile lui o meserie. 

Sultanul spuse: 

— Are dreptate. 

Da beizadeaua, când auzi, căzu bolnav. Atunci sultanul se 
ridică şi porunci să fie chemaţi la el toţi şeicii isnafelor; şi 
cânci se aflară cu toţii dinaintea > ' >) lui, îi grăi celui 
dintâi, care era şeicul tâmplarilor: 

— In câtă vreme l-ai învăţa meseria ta pe fiul meu? El 
răspunse: 

— In doi ani, poate chiar mai mult, da nu mai puţin. 
Sultanul zise: 

— Bine. Treci deoparte. 

Pe urmă se întoarse înspre cel de al doilea, care era şeicul 
fierarilor şi îl întrebă: 

— În câtă vreme l-ai învăţa meseria ta pe fiul meu? El 
răspunse: 

— Îmi trebuie un an, zi la zi. Sultanul zise: 

— Bine. Treci colea deoparte. 

Şi tot aşa îi întrebă pe toţi şeicii de bresle, care cerură unii 
un an, alţii doi, iar alţii trei, ba chiar şi patru ani. Şi sultanul 
nu ştiu ce hotărâre să ia, când îl zări pe unul în spatele 
celorlalţi şi care ba sărea, ba se apleca, ba făcea a nouă 
sute cincizeci şi doua noapte semne cu ochii şi cu degetul 
ridicat. Şi sultanul îl chemă şi îl întrebă: 

— Ce te tot bătăi şi te scălâmbi asa? 

> j el răspunse: 

— Ca să mă fac văzut de stăpânul nostru sultanul, întrucât 
eu sunt sărac, iar şeicii breslelor nu mi-au dat de ştire 
despre venirea lor aici. Iar eu sunt ţesător şi l-aş învăţa pe 
fiul tău meseria mea într-un ceas de vreme. 


Atunci sultanul îi lăsă pe toţi şeicii de isnafe să plece şi nu-l 
opri decât pe ţesător şi îi aduse mătăsuri de toate culorile şi 
un război de ţesut şi îi spuse: 

— Invaţă-l pe fiul meu meşteşugul tău. 

Iar ţesătorul se întoarse înspre beizadea, care se ridicase, 
şi îi zise: 

— Uită-te! Eu n-am să-ţi spun: „Fă aşa, ori fă aşa!" Nu, eu 
îţi spun: „Cască ochii şi vezi! Şi ia seama la mâinile mele 
cum se duc şi cum se întorc." 

Şi, într-o nimicură de vreme, ţesătorul ţesu o nă ' ' framă, 
pe când crăişorul se uita la el cu luare-aminte. Pe urmă 
țesătorul îi spuse ucenicului său: 

— Acuma vino şi fă şi tu o năframă ca aceasta. 

Şi crăişorul se apucă să lucreze şi ţesu o năframă 
minunată, zugrăvind în țesătura ei saraiul şi grădina tatălui 
său. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizeci şi doua noapte 
urmă: 

Şi crăişorul se apucă să lucreze şi ţesu o năframă 
minunată, zugrăvind în țesătura ei saraiul şi grădina tatălui 
său. 

Şi omul luă cele două năframe şi sui la sultan, şi îi spuse: 

— Care dintre aceste două năframe este munca mea şi 
care este munca fiului tău? 

Iar sultanul, fără a şovăi, arătă cu degetul pe cea a fiului 
său, acolo unde era zugrăveala cea frumoasă cu saraiul şi 
cu grădina şi zise: 

— Aceasta-i munca ta, iar cealaltă este tot munca ta! 

Da ţesătorul strigă: 

— Pe vredniciile preastrăluciţilor tăi strămoşi, o, Măria Ta, 
năframa cea frumoasă este munca fiului tău, iar ceastălaltă, 
cea urâtă, este munca mea. 

Atunci sultanul, minunându-se, îl căftăni pe ţesător şeic 
peste toţi şeicii breslelor şi îl lăsă să plece mulţumit. După 


care îi spuse nevesti-sii: 

— Ia năframa lucrată de fiul tău şi du-te să i-o arâţi fetei 
sultanului prazului şi să-i spui: „Fiul meu este, de meserie, 
ţesător de mătase." 

Şi mama crăişorului luă năframa şi se duse la fată şi îi 
arătă năframa, spunându-i vorbele sultanului. Iar fata se 
minună de năframă şi spuse: 

— Acuma am să mă mărit cu fiul tău. 

Iar vizirii sultanului luară cadiul şi se duseră să facă 
senetul de căsătorie. Şi se prăznui nunta. Şi crăişorul intră 
Ia fetişcana din ţara prazului şi dobândi de la ea nişte copii 
care toţi erau însemnați, pe coapse, cu un semn de praz. Şi 
fiecare învăţă o meserie. Şi trăiră toţi mulţumiţi şi 
înfloritori. Ci Allah ştie mai bine! 

Pe urmă sultanul Baâbars spuse: 

— Povestea aceasta a fetei sultanului prazului mi-a plăcut 
pentru tâlcul ei. Da nu mai este nimeni printre voi care să 
mai aibă de povestit ceva? 

Atunci păşi înainte un alt ispravnic de agie, care era cel de 
al unsprezecelea, şi-l chema Salah Al-Din. 

A nouă sute cincizeci şi doua noapte şi, după ce sărută 
pământul dintre mâinile sultanului Baâbars, spuse: 

— Eu! lacătă povestea mea! 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL 
UNSPREZECELEA ISPRAVNIC DE AGIE i s-a întâmplat 
odată unui sultan să i se nască un fiu la sorocul la care şi o 
iapă de soi ales din staniştile împărăției aducea pe lume un 
mânz. Şi sultanul spuse: 

— Mânzul care a venit pe lume este scris întru norocul 
fiului meu, nou-născutul şi este bunul lui de drept. 

Or, când copilul se făcu mare şi crescu în ani, maică-sa 
muri: şi, tot în ziua aceea, muri şi mama mânzului. 

Şi zilele trecură şi sultanul luă de soţie altă femeie, pe care 
şi-o alese dintre roabele de la sărai. Iar copilul fu dat la 
şcoală, fără să-i mai poarte cineva de grijă şi fără a-l mai 
iubi cineva. Şi orfanul de mamă, de fiecare dată când se 


întorcea de la şcoală, se ducea la calul său, îl mângâia şi îi 
da să mănânce şi să bea şi îi povestea necazurile sale şi 
părăsirea în care se afla. 

Or, roaba cu care se însurase sultanul avea un ibovnic, 
care era un hakim evreu. Şi cei doi ibovnici îşi vedeau tare 
stânjenite întâlnirile lor, tocmai de faptul că în sărai trăia şi 
acel orfănel de mamă. Şi se întrebară între ei: 

— Ce să facem? 

Şi cugetară în privinţa aceasta şi hotărâră să-l otrăvească 
pe tânărul beizadea. 

Cât despre el, când se întoarse de la şcoală, se duse să-şi 
vadă calul, ca de obicei. Şi îl găsi plângând. Şi îi spuse, 
mângâindu-l: 

— Ce te face să plângi, calule al meu? Iar calul îi răspunse: 

— Plâng pieirea vieţii tale. 

EI îl întrebă: 

— Da cine vrea pieirea vieţii mele? Calul îi răspunse: 

— Femeia tatălui tău şi hakimul, afurisitul acela. Copilul 
întrebă: 

— Cum aşa? Calul spuse: 

— Ţi-au pregătit o otravă pe care au scos-o din pielea unui 
arap. Şi au s-o pună în mâncarea ta. Or, tu ia seama să nu 
care cumva să guşti din mâncarea lor. 

Şi-aşa că, atunci când tânărul fiu al sultanului urcă la ' 

Soţia tatălui său, ea îi puse mâncarea dinainte. Iar el luă 
mâncarea şi, la rându-i, o puse dinaintea pisicii soţiei 
sultanului, care mieuna pe acolo. Şi până să apuce stă-până- 
sa s-o oprească, pisica înfulecă mâncarea şi muri pe clipă. 
Şi crăişorul se sculă şi ieşi, fără a da vreun semn că 
pricepuse ceva. 

Iar femeia sultanului şi hakimul se întrebară: 

— Cine i-o fi spus taina? Şi îşi răspunseră: 

— Nimeni nu i-a spus, decât numai calul. Atunci femeia 
zise: 

— Bine. 


Şi se prefăcu bolnavă. lar sultanul chemă să-i vină hakimul 
evreu, care era vraciul lor, ca s-o cerceteze pe sultană. Şi el 
o cercetă şi grăi: 

— Leacul ei stă într-o inimă de mânz dintr-o iapă de soi 
ales, de cutare şi cutare culoare. 

'Iar sultanul spuse: 

— Nu este decât un mânz, în împărăţia mea, care să 
îndeplinească toate acestea, şi-anume mânzul fiului meu cel 
orfan de mamă. 

Şi când băiatul se întoarse de Ia scoală, tatăl lui îi zise: 

— Tuşică-ta, sultana, este bolnavă şi nu se află alt leac 
pentru ea decât inima mânzului tău, fiul iepei de soi ales. 

A nouă sute cincizeci şi doua noapte el îi răspunse: 

— Nu este nimic împotrivă. Ci, o, taică al meu, eu nu am 
călărit încă niciodată pe mânzul meu. Aş vrea să-l încalec 
mai întâi şi, pe urmă, să-l înjunghie şi să-i ia inima. 

Iar sultanul zise: 

— Bine. 

Şi tânărul crăişor încălecă pe cal, dinaintea întregii curţi, 
şi îl slobozi în galop pe meidan. Şi, gonind aşa, pieri din 
ochii oamenilor. Şi călăreţii porniră năvalnic după el, da nu-l 
mai găsiră. 

Şi băiatul ajunse astfel într-o altă împărăție decât cea a 
tatălui său, lângă grădina sultanului de peste împărăţia 
aceea. Iar calul îi dete un smoc de păr din coamă şi o piatră 
de cremene şi îi spuse: 

— Dacă ai nevoie de mine, să aprinzi un fir de păr de-al 
meu, iar eu am să fiu numaidecât lângă tine. Acuma este 
mai bine să te las, mai întâi spre a mă duce să rostuiesc 
ceva nutreţ pentru mine, şi-apoi ca să nu te stânjenesc la 
întâlnirile cu ursita ta. 

Şi se sărutară şi se despărţiră. 

Iar tânărul fiu de sultan se duse la baş-grădinar şi îi zise: 

— Sunt străin aici. Nu vrei să mă iei în slujba ta? ELîi 
răspunse: 


— Bine. Chiar că aveam trebuinţă de cineva să mâne boul 
care trage la roata fântânii de udat grădina. 

Iar tânărul crăişor se duse la roata de apă şi începu să 
îndemne boul grădinarului. 

Or, fetele sultanului se plimbau în ziua aceea prin grădină, 
iar cea mai mică dintre ele îl zări pe băiatul care mâna boul 
de la roata fântânii. Şi dragostea cobori în inima ei. Şi fără a 
se da pe faţă, le spuse surorilor sale: 

— Surorile mele, da până când avem noi să stăm 
nemăritate? Oare tatăl nostru vrea să ne lase să ne oţetim 
de tot? O să ni se stregheţească sângele în noi. 

Iar surorile sale îi ziseră: 

— Asta aşa-i! Suntem aproape să ne acrim, iar sângele 
nostru stă să se stregheţească. 

Şi se strânseră toate şi se duseră tusşapte la mama lor şi-i 
spuseră: 

— Oare tatăl nostru vrea să ne facă să ne acrim în casa 
lui? Are să ni se stregheţească sângele. N-ar fi mai bine, 
într-un sfârşit, să ne găsească nişte soţi care să ne scape de 
primejdia aceasta grea? 

Atunci mama se duse la sultan şi-i vorbi despre necazul 
fetelor. Iar sultanul porunci să se strige obştei că toţi tinerii 
din cetate să vină să treacă pe sub ferestrele saraiului, 
pentru că domniţele urmează să se mărite. Şi ori de câte ori 
vreunul dintre ei îi plăcea vreuneia dintre surori, ea îşi 
arunca asupra lui năframa. Şi, în felul acesta, şase dintre 
fete se căpătuiră cu câte un soţ pe placul lor şi se arătară 
mulţumite. 

Ci fata cea mezină nu-şi aruncă năframa asupra nimă-nuia. 
Şi i se spuse despre aceasta sultanului, care zise: 

— Nu mai este aşadar nimenea în cetate? 

I se răspunse: 

— Nu mai este decât un băiat sărac, care munceşte la 
roata de apă din grădină. 

Şi sultanul spuse: 


— Trebuie să treacă şi el numaidecât, măcar că stiu că 
fiică-mea nu are să-l aleagă. 

Şi se duse careva să-l caute şi îl împinse sub ferestrele 
saraiului. Şi iacătă că năframa fetei căzu drept peste el. Şi o 
măritară cu el. Şi, de mâhnire, sultanul, tatăl fetei, căzu 
bolnav. 

Şi se strânseră hakimii şi hotărâră, ca izbăvire şi ca leac, 
să bea lapte de ursoaică dintr-un burduf făcut din piele de 
ursoaică fecioară. Şi sultanul spuse: 

— Este uşor. Am şase gineri, tusşase nişte călăreţi viteji, 
care nu seamănă întru nimic cu nevolnicul acela de-al 
şaptelea, băiatul de la roata de apă. Duceţi-vă şi a nouă sute 
cincizeci şi doua noapte spuneţi-le să-mi aducă laptele! 

Atunci cei şase gineri ai sultanului săriră pe caii lor cei 
falnici şi plecară să caute laptele de ursoaică. lar băiatul, 
soţul mezinei, încălecă pe un catâr ghebos şi plecă şi el, în 
vreme ce toată lumea îl lua în râs. Şi, când ajunse într-un 
loc mai ferit, lovi în cremene şi arse un fir de păr din coama 
calului său. Şi calul se şi ivi şi se sărutară. Şi băiatul îi ceru 
ceea ce avea să-i ceară. 

Or, de la o vreme, cei şase gineri ai sultanului se 
întoarseră din drumurile lor, aducând un burduf din piele 
de ursoaică, plin cu lapte de ursoaică. Şi i-l deteră sultanei, 
mama soțiilor lor, spunându-i: 

— Du-l socrului nostru, sultanul! 

Şi sultana bătu din palme, iar hadâmbii veniră şi ea le 
spuse: 

— Daţi laptele acesta hakimilor ca să-l cerceteze. Şi 
hakimii cercetară laptele şi grăiră: 

— Este lapte de ursoaică bătrână şi este adus într-un 
burduf din piele de ursoaică bătrână. Nu poate să fie decât 
vătămător pentru sănătatea sultanului. 

Şi iacătă că hadâmbii urcară iarăşi la sultană şi îi deteră 
alt burduf, spunându-i: 

— Burdutful acesta cu lapte ne-a fost adus jos adineaori de 
un flăcău călare, mai frumos ca îngerul Harut! 


Şi sultanul le zise: 

— Duceţi-l hakimilor ca să-l cerceteze. 

Şi hakimii cercetară, atât burduful cât şi ceea ce se afla în 
el şi grăiră: 

— lacătă ceea ce căutam. Este lapte de ursoaică tânără, 
într-o piele de ursoaică fecioară. 

Şi-i deteră să bea sultanului, care se vindecă pe clipă pe 
dată şi grăi: 

— Cine a adus leacul? I se răspunse: 

— Un flăcău călare, mai frumos ca îngerul Harut. El spuse: 

— Să i se înmâneze din partea mea inelul domniei şi să fie 
pus în scaunul meu împărătesc. Pe urmă am să mă scol şi 
am să mă duc s-o despărţesc pe fata mea mezină de băiatul 
de la roata fântânii. Şi am s-o mărit cu flăcăul care m-a 
făcut să mă întorc din ţara morţii. 

Şi i se îndepliniră poruncile. 

Pe urmă sultanul se sculă şi se sui în sala scaunului 
împărătesc. Şi căzu la picioarele flăcăului cel frumos, care 
şedea în jeţ şi i le sărută. Şi lângă el o văzu pe fata sa 
mezină, care zâmbea. Şi sultanul îi spuse: 

— Bine, fata mea! Văd că te-ai despărţit de băiatul de la 
roata fântânii şi că ţi-ai aruncat de bunăvoie alegerea 
asupra acestui flăcău care este mai frumos ca îngerul 
Harut. 

Iar ea îi spuse: 

— Tată, băiatul de la roata de apă, flăcăul care ţi-a adus 
laptele de ursoaică fecioară, precum şi cel care şade acuma 
în scaunul de domnie, nu sunt decât unul şi acelaşi ins. 

Iar sultanul rămase uluit de vorbele ei şi se întoarse înspre 
flăcău şi îl întrebă: 

— Este adevărat ce spune? El răspunse: 

— Da, este adevărat. Şi, dacă nu mă vrei de ginere, lucrul 
îţi este lesne, întrucât fiica ta este încă fecioară! 

Şi sultanul îl sărută şi îl strânse la inima lui. Pe urmă 
porunci să se prăznuiască nunta cu fata lui. Şi, la ceasul 
anume, flăcăul se dovedi atâta de harnic, încât o mântui pe 


tânăra lui soţie pentru totdeauna de acreală şi de 
stregheţarea sângelui. 

După care se întoarse cu ea în împărăţia tatălui său, în 
fruntea unei oştiri mari. Şi acolo află că tatăl său mu rise şi 
că soţia tatălui său ocârmuia treburile domniei, în cârdăşie 
cu hakimul ei, afurisitul acela! Atunci puse să fie înşfăcaţi 
amândoi şi îi înfipse în ţeapă deasupra unui rug aprins. Şi 
se mistuiră în ţeapă. Şi se isprăvi cu ei! 

A nouă sute cincizeci şi doua noapte or, mărire lui Allah, 
cel carele trăieşte fără a se mistui în veci! 

Şi sultanul Baâbars, după ce ascultă povestea 
ispravnicului Salah Al-Din, zise: 

— Ce păcat că nu mai este nimeni să-mi istorisească vreo 
poveste asemenea acestora! 

Atunci păşi înainte ispravnicul de agie pe nume Nassr Al- 
Din, care, după ce îiură viaţă lungă şi pace sultanului 
Baâbars, zise: 

— Eu încă nu am spus nimic, o, doamne al vremilor! Şi, de 
altminteri, după mine nimeni nu are să mai spună nimic, 
întrucât nu are să mai fie nimic de spus! 

Şi Baâbars fu mulţumit şi grăi: 

— Scoate ce ai! Atunci el spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE CĂTRE CEL DE AL 
DOISPREZECELEA ISPRAVNIC DE AGIE se povesteşte - da 
mai este oare vreo ştiinţă afară de aceea a lui Allah? 

— Că a fost odată, după Allah, un sultan pe pământ. Şi 
sultanul acela era însurat cu o sultană stearpă. Or, într-o zi, 
un maghrebin veni la sultan şi îi spuse: 

— Dacă îţi dau un leac pentru ca femeia ta să rodească şi 
să nască, atâta cât va vroi, mi-l dai mie pe fiul tău cel dintâi? 

Şi sultanul răspunse: 

— Bine, ţi-l dau. 

Atunci maghrebinul îi dărui sultanului două zuma-ricale, 
una verde şi una roşie şi îi spuse: 

— Tu s-o mănânci pe cea verde, iar femeia ta pe cea roşie. 
Şi Allah va face ceea ce mai rămâne. 


Pe urmă plecă. 

Şi sultanul mâncă zumaricaua cea verde, şi-i dete soţiei 
sale, care o mâncă, zumaricaua cea roşie. Şi sultana rămase 
plină şi născu un fiu pe care îl numiră Mohammad - fie 
binecuvântat numele acesta! Şi copilul începu să crească şi 
se făcu mare, destoinic la învăţătură şi dăruit cu un glas 
frumos. 

Pe urmă sultana mai făcu un fiu, pe care îl numiră Aii şi 
care începu să crească neajutorat şi neîndemânatec întru 
totul. După care sultana iar rămase însărcinată şi născu un 
al treilea fiu, numit Mahmud, care începu să crească şi se 
făcu mare, prostălău şi tâmp. 

Or, peste zece ani, maghrebinul veni la sultan şi îi zise: 

— Dă-mi-l pe fiul meu. Iar sultanul zise: 

— Bine. 

Şi se duse la soţia sa şi îi spuse: 

— Maghrebinul a venit să-l ceară pe fiul nostru cel mare. 

lar ea răspunse: 

— Niciodată! Dă-i-l pe Aii cel neisprăvit. Şi sultanul zise: 

— Bine. 

Şi îl chemă pe Aii cel neisprăvit, îl luă de mâna şi i-l duse 
maghrebinului, care îl luă şi plecă. 

Şi merse cu el pe drumuri, prin arşiţă, până la amiază. Pe 
urmă îl întrebă: 

— Au ţie nu ţi-e nici foame, nici sete? Şi băiatul răspunse: 

— Pe Allah! Ce mai întrebare! Cum ai vrea ca, după o 
jumătate de zi trecută fără a mânca şi fără a bea, să nu-mi 
fie nici foame, nici sete? 

Atunci maghrebinul făcu: „Hum!" şi îl luă pe băiat de mână 
şi îl duse îndărăt la părintele său, zicându-i: 

— Acesta nu este fiul meu! Şi sultanul îl întrebă: 

A nouă sute cincizeci şi doua noapte 

— Da care este fiul tău? El răspunse: 

— Adu-i pe tustrei să-i văd şi am să-l iau pe fiul meu. Atunci 
sultanul îi chemă pe cei trei fii ai săi. Şi maghrebinul întinse 


mâna şi îl luă pe Mohammad, băiatul cel mare, care era 
chiar cel dăruit cu un glas frumos. Pe urmă plecă. 

Şi merse cu el o jumătate de zi şi îi zise: 

— 'Ţi-e foame? [i-e sete? 

I iar destoinicul răspunse: 

— Dacă ţie îţi este foame ori sete şi mie îmi este şi foame şi 
sete. 

Iar maghrebinul îl sărută şi îi spuse: 

— Asa, destoinicule, tu eşti într-adevăr fiul meu. 

Şi îl duse în ţara lui, în afundul Maghrebului şi îl pofti să 
intre într-o grădină, unde îi dete să mănânce şi să bea. 
După care îi aduse o carte de farmazonie şi îi zise: 

— Citeşte din cartea aceasta. 

lar băiatul luă cartea şi o deschise; ci nu stiu să descifreze 
nici un cuvânt. Şi maghrebinul se mânie şi îi zise: 

— Ce? Eşti fiul meu şi nu ştii să descifrezi cartea aceasta 
de farmece? Pe Gog şi pe Magog şi pe focul stelelor 
rotitoare, dacă într-o lună de treizeci de zile nu ai să ştii 
toată ! cartea ca pe apă, am să-ţi tai mâna dreaptă. 

Pe urmă îl lăsă şi ieşi în grădină. 

Şi băiatul luă cartea de vrăji şi se strădui s-o citească 
vreme de douăzeci şi nouă de zile. Ci, după acel răstimp, 
încă nu izbutise să afle în ce fel trebuia s-o ţină spre a o citi. 
Atunci îşi zise în sine: „De vreme ce nu mi-a mai rămas 
decât o zi, hai, moarte pentru moarte! Am să mă duc să mă 
plimb prin grădină, mai degrabă decât să-mi chiorăsc ochii 
mai departe pe cartea asta de vrăji." 

Şi se afundă pe sub pomii din grădină şi deodată văzu 
dinaintea lui o fată spânzurată de pletele ei. Şi se repezi s-o 
dezlege. Iar ea îl sărută şi îi spuse: 

— Sunt o domniţă căzută în puterea maghrebinului. Şi m-a 
spânzurat din pricină că am învăţat pe dinafară cartea de 
vrăji. 

Atunci el îi spuse: 

— Şi eu sunt fiu de sultan. lar maghrebinul mi-a dat cartea 
de vrăji s-o învăţ în treizeci de zile; şi nu mai lipseşte pentru 


moartea mea decât ziua de mâine. 

Iar fata îi spuse: 

— Am să te învăţ eu cartea de vrăji; ci, când are să vină 
maghrebinul, să-i spui că nu ai învăţat-o. 

Ea atunci şezu jos lângă el, îl luă strâns în braţe şi îl învăţă 
cartea de vrăji. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizeci şi treia noapte 
urmă: 

Ea atunci şezu jos lângă el, îl luă strâns în braţe şi îl învăţă 
cartea de vrăji. Pe urmă îi spuse: 

— Trebuie să mă spânzuri precum eram. Şi el o ascultă. 

Şi maghrebinul veni, la sfârşitul celei de-a treizecea zile şi 
îi spuse băiatului: 

— Spune-mi cartea de farmece. EI răspunse: 

— Cum să ţi-o spun, câtă vreme n-am descâlcit nici un 
cuvânt? 

Iar maghrebinul îi şi tăie mâna dreaptă şi îi spuse: 

— Mai ai un răgaz de treizeci de zile. Dacă, după acest 
răspas de vreme, nu ai să ştii cartea, am să-ţi zbor capul. 

Pe urmă plecă. 

A nouă sute cincizeci şi treia noapte iar băiatul se duse la 
fată, sub pomi, ţinându-şi în mâna stângă mâna tăiată. Şi o 
dezlegă pe fată. Iar fata îi spuse: 

— Uite trei frunze de la o iarbă pe care am găsit-o şi pe 
care maghrebinul o caută de patruzeci de ani, spre a-şi 
împlini cu ea meşteşugul tainelor vrăjitoriei. Lipeşte-le pe 
cele două bucăţi de mână ale tale şi mâna are să ţi se 
vindece. 

Iar băiatul făcu aşa. Şi mâna i se făcu precum fusese. 

După asta, fata frecă o altă frunză, citind din cartea de 
vrăji. Şi, într-o clipită, două cămile iuți ieşiră din pământ şi 
îngenuncheară spre a-i lua. Şi fata îi spuse băiatului: 

— Să ne întoarcem fiecare la părinţii noştri. Pe urmă tu să 
vii să mă ceri de soţie, la saraiul tatălui meu, în cutare loc, 


din cutare tară! 

' Şi îl sărută cu drag. Şi, după ce se făgăduiră unul altuia, 
fiecare plecă înspre ţara sa. 

Iar băiatul Mohammad ajunse Ia părinţii lui, în goana 
năzdrăvană a cămilei. Ci nu le spuse nimic din câte i se 
întâmplaseră. Dete numai cămila în seama căpeteniei 
hadâmbilor, zicându-i: 

— Du-te s-o vinzi la oborul de vite, da ai grijă să nu care 
cumva să vinzi şi frânghia din nasul ei. 

Şi hadâmbul luă de funie cămila şi se duse s-o vândă la 
oborul de vite. 

Atunci se înfăţişă un vânzător de haşiş, care vroia să 
cumpere cămila. Şi, după îndelungă tocmeală, o cumpără 
de la hadâmb pe un preţ tare scăzut, dat fiind că de obicei 
hadâmbii habar n-au de meseria vânzării şi a cumpărării. 
Şi, spre a desăvârşi târgul, o vându cu frânghie cu tot. 

Şi-aşa că vânzătorul de haşiş duse cămila dinaintea 
prăvăliei lui şi o lăsă acolo, ca să se minuneze de ea 
muşteriii săi obişnuiţi, mâncătorii de haşiş. lar el se duse >i 
"să aducă o căldare de apă, ca să adape cămila şi puse 
căldarea dinaintea cămilei, pe când beţivanii de haşiş se 
uitau la el, râzând până în fundul beregăţilor lor. lar cămila 
îşi puse cele două picioare ale ei de dinainte în căldare. 
Atunci vânzătorul de haşiş o lovi şi strigă la ea: „îndărăt, o, 
codoaşo!" Iar cămila, auzind aşa, îşi ridică în sus celelalte 
două picioare şi se cufundă, cu capu-nainte, în apa din 
căldare şi nu se mai întoarse. 

La priveliştea aceea, vânzătorul de haşiş îşi plesni mâinile 
una de alta şi începu să ţipe: 

— O, musulmanilor, ajutor! Mi s-a înecat cămila în căldare! 

Şi, ţipând aşa, arăta frânghia care-i rămăsese în mână. Şi 
oamenii se strânseră din toate părţile sukului şi îi spuseră: 

— Taci, bre omule! Ce, eşti nebun? Cum poate să se înece 
o cămilă într-o căldare? 

EI le răspunse: 


— la cătaţi-vă-ţi de treabă! Ce căutaţi aici? Vă spun că s-a 
înecat în căldare, cu capu-nainte. Şi iacătă-i frânghia care 
mi-a rămas în mână! Întrebaţi-i pe preacinstiţii care se află 
în prăvălia mea dacă spun adevărul ori dacă mint. 

Ci negustorii cu scaun la cap din suk îi spuseră: 

— Şi tu şi cei care se află la tine nu sunteţi decât nişte 

) beţivani de haşiş fără nici o crezare. 

Or, pe când ei se gâlceveau aşa, maghrebinul, care 
prinsese de veste despre fuga beizadelei şi a domniţei, fu 
cuprins de o mânie fără de margini şi îşi muşca degetul şi 
şi-l rupea, zicând: „Pe Gog şi pe Magog şi pe focul stelelor 
rotitoare, am să pun eu gabja pe ei, măcar de s-ar afla fie şi 
pe cel de al şaptelea pământ!" Şi dete fuga mai întâi în 
cetatea destoinicului; şi nimeri drept peste gâlceava dintre 
beţivanii de haşiş şi oamenii din suk. Şi auzi pomenindu-se 
despre frânghie şi despre cămilă şi despre căldarea ce 
slujise de mare şi de mormânt şi se duse la vânzătorul de 
haşiş şi îi zise: 

— O, sărmanul de tine, dacă ţi-ai pierdut cămila, A nouă 
sute cincizeci şi treia noapte sunt gata să ţi-o plătesc eu, în 
numele lui Allah! Dă-mi ce ţi-a mai rămas de la ea, adică 
frânghia aceea, iar eu am să-ţi dau preţul cât ai plătit şi încă 
o sută de dinari ca dobândă pentru tine. 

Şi târgul fu încheiat, pe clipă pe dată. Şi maghrebi-nul luă 
frânghia cămilei şi plecă, zburând de bucurie. 

Or, de frânghia aceea era legată puterea de priponire. Şi 
nu avu decât să i-o arate de departe beizadelei, pentru ca 
numaidecât acela să vină singur să-şi petreacă nasul în 
frânghie. Şi fu preschimbat pe dată într-o cămilă de goană 
şi îngenunche dinaintea maghrebinului, care se sui pe 
spinarea lui. 

Şi maghrebinul îl mână înspre cetatea în care şedea 
domniţă. Şi ajunseră degrabă sub zidurile grădinii care 
înconjurau saraiul tatălui ei. Ci, în clipita când maghrebinul 
trăgea de frânghie spre a o face pe cămilă să îngenuncheze 
pentru ca el să poată să descalece de pe ea, Mohammad cel 


destoinic izbuti să apuce frânghia cu dinţii şi s-o reteze 
chiar peste mijloc. Şi puterea care era legată de frânghie fu 
spulberată cu acea retezătură. Şi Mohammad cel destoinic 
putu să scape de maghrebin şi se prefăcu într-o rodie mare, 
şi, sub înfăţişarea aceea, se duse de se agăţă într-un rodiu 
înflorit. 

Arunci maghrebinul intră la sultan, tatăl domniţei, şi, după 
salamalecuri şi temenele, îi spuse: 

— O, doamne al vremilor, am venit să-ţi cer o rodie, 
întrucât fiica socrului meu este însărcinată, iar sufletul ei 
râvneşte amarnic o rodie. Şi tu ştii ce păcat se săvârşeşte 
când nu se împlineşte pofta unei femei însărcinate. 

lar sultanul se minună de cererea lui şi răspunse: 

— Bre omule, vremea de-acum nu este vremea rodiilor, iar 
rodiii din grădina mea n-au înflorit decât de ieri încoace. 

El spuse: 

— O, doamne al vremilor, dacă în grădina ta nu s-o afla nici 
o rodie, să-mi tai capul! 

Atunci sultanul îl chemă pe grădinarul său şi îl întrebă: 

— Este adevărat, o, grădinarule, că se află rodii coapte în 
grădina mea? 

Şi grădinarul răspunse: 

— O, stăpâne al meu, da ce, vremea de-acuma este vremea 
rodiilor? 

Iar sultanul se întoarse înspre maghrebin şi îi zise: 

— Gata, capul tău s-a dus. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci şi patra noapte 
urmă: 

Iar sultanul se întoarse înspre maghrebin şi îi zise: 

— Gata, capul tău s-a dus. Da maghrebinul răspunse: 

— O, Măria Ta, până a pune să-mi zboare capul, dă 
poruncă grădinarului să se ducă şi să se uite la rodii. 

Şi sultanul zise: 

— Bine. 


Şi îi făcu semn grădinarului să se ducă să vadă dacă în 
pomi se află ori ba vreo rodie trufanda. lar grădinarul 
cobori şi găsi, într-un rodiu, o rodie mare care nu-şi avea 
seamăn cu niciuna dintre rodiile trecute. Şi o luă şi plecă să 
i-o ducă sultanului. Iar sultanul luă rodia şi se miră de ea cu 
mirare mare; şi nu ştia dacă trebuia s-o păstreze pentru 
sine însuşi ori dacă se cădea să i-o dea acelui ins care i-o 
cerea pentru femeia lui bântuită de poftele sarcinii. Şi îi zise 
vizirului: 

— O, vizirule, tare aş vrea să mănânc eu rodia aceasta! Tu 
cum socoti? 

Şi vizirul îi răspunse: 

A nouă sute cincizeci şi patra noapte 

— O, Măria Ta, dacă nu s-ar fi găsit rodia, aşa-i că tu i-ai fi 
tăiat capul maghrebinului? 

El spuse: 

— Ba de bună seamă! Şi vizirul zise: 

— Atunci rodia i se cade de drept. 

Atunci sultanul, cu chiar mâna sa, îi dete maghrebinului 
rodia. Ci, de cum o atinse maghrebinul, rodia plesni şi toate 
seminţele săriră din ea şi se împrăştiară în toate părţile. Şi 
maghrebinul începu să le adune una câte una, până ce 
ajunse la sămânţa cea mai de pe urmă, care căzuse într-o 
găurică, la piciorul jeţului domnesc. Or, chiar în sămânţa 
aceea era ascunsă viaţa lui Mohammad cel destoinic. Şi 
maghrebinul îşi lungi gâtul înspre sămânţa aceea şi îşi 
întinse mâna ca să o ia şi s-o sfarme. Ci deodată ţâşni din 
sămânță un jungher care se înfipse cu toată lungimea limbii 
lui în inima maghrebinului. Şi maghrebinul muri pe dată, 
scuipându-şi sufletul cel păcătos odată cu sângele. 

Şi tânărul beizadea Mohammad se ivi în toată frumuseţea 
lui şi sărută pământul dintre mâinile sultanului. Iar fata, tot 
atunci, intră şi grăi: 

— Iată-l pe flăcăul care mi-a dezlegat pletele, pe când 
eram legată cu ele. 

Şi sultanul spuse: 


— De vreme ce acesta este flăcăul care te-a dezlegat, nu 
poţi să faci altminteri decât să te măriţi cu el. 

Şi fata zise: 

— Bine. 

Şi nunta lor fu prăznuită precum se cuvenea. lar noaptea 
lor fu mai binecuvântată decât toate nopţile. Şi, de-atunci, 
şezură laolaltă, mulţumiţi şi înfloritori, şi avură copii mulţi, 
băieţi şi fete. Şi s-a sfârşit. 

Or, slavă şi mărire Celuia singur fără de pereche, carele 
nu are nici sfârşit, nici început! 

Astfel grăi cel de al doisprezecelea ispravnic de agie, pe 
care îl chema Nassr Al-Din. Şi el era cel mai de pe urmă. Şi 
sultanul Baâbars se înfioră de plăcerea poveştii lui; iar 
mulţumirea lui ajunse până peste poate. Şi, spre a le dovedi 
ispravnicilor de agie plăcerea sa, îi căftăni pe toţi în slujba 
de musaipi la sărai, cu simbrii de o mie de dinari pe lună, 
plătiţi din vistieria domniei. Şi îi luă ca soţi de pahar şi nu se 
mai despărţi de ei nici la vreme de război, nici la vreme de 
pace. Asupra lor a tuturora să fie mila Celui Preaînalt! 

Pe urmă, Şeherezada zâmbi şi tăcu. Iar sultanul Şahriar îi 
spuse: 

— O, Şeherezada, ce scurte sunt acuma nopţile care nu îmi 
îngăduie să ascult mai mult la gura ta! 

lar Şeherezada spuse: 

— Da, o, Măria Ta! Ci eu tot socot că aş mai putea în 
noaptea acesta, dacă îmi îngăduieşti, să-ţi mai istorisesc o 
poveste care le lasă departe în urma ei pe toate câte le-ai 
ascultat până acuma. 

Şi sultanul Şahriar spuse: 

— De bună seamă, Şeherezada, poţi s-o începi, de vreme 
ce ea, nu mă mai îndoiesc, este minunată. 

lar Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU NĂZDRĂVANA RUJĂ DE MARE ŞI CU 
DOMNIȚA DIN CHINA fel e povesteşte, o, doamne al 
vremilor, că a fost odată, | ”£] într-o împărăție îndepărtată 
dintre împărăţiile din Şarkistan - ci Allah Preamăritul ştie 


mai bine -un sultan, Zein El-Muluk pe nume, vestit în 
întreaga lume, iar ca vitejie şi ca mărinimie frate cu leii. Or, 
încă de tânăr, avusese doi fii, împodobiţi cu haruri, după 
care, ca urmare a milelor Domnului său şi a bunătăţii ') 
Atoatedătătorului, i se născu şi al treilea băiat, copil vrăjit, a 
cărui frumuseţe risipea negurile, precum o lună copilă într- 
a paisprezecea noapte. Şi, pe măsură ce anii lui tineri se 
adunau, ochii-i, pocale de beţie, îi scoteau din minţi până şi 
pe oamenii cei mai cuminţi, cu cele două văpăi din privirile 
sale fierbinţi; şi fiecare geană de-a lui ardea ca tăişul cel 
încovoiat al iataganului; câr-lionţii părului său de mosc 
întunecat tulburau inimile ca nardul cel străcurat; obrajii-i 
erau luminoşi fără de sulemeneală şi dau de ruşine până şi 
obrajii fetelor celor mai de fală; zâmbetele lui îndatoritoare 
erau tot atâtea sulițe ucigătoare; călcătura lui cilibie era 
numai gingăşie; colţulstâng al gurii lui era împodobit cu o 
aluniţă rotunjită cu măiestrie; iar pieptu-i alb şi strălucitor 
era ca o tabla de cleştar orbitor şi adăpostea o inimă vie şi 
plină de vitejie. 

Iar sultanul Zein El-Muluk cel vestit, până peste poate de 
fericit, porunci să vină ghicitorii şi astrologii în jurul lui, 
spre a întocmi horoscopul copilului. Iar ei scuturară nisipul 
şi traseră liniile chipurilor astrolo-giceşti şi rostiră 
descântecele cele grele ale ghicitului. După care îi grăiră 
sultanului: 

— Ursita acestui copil este strălucită, iar steaua lui i-a 
menit o fericire nesfârşită. Ci în ursita lui stă scris 
deopotrivă că, dacă tu, tatăl său, ai să te uiţi la el vreodată 
în vremea tinereţii lui, ai să-ţi pierzi vederea pe dată. 

La spusele acestea ale ghicitorilor şi ale astrologilor, lumea 
se înnegură dinaintea chipului sultanului. Şi Măria Sa 
porunci să fie dus copilul de acolo şi îi porunci vizirului să-l 
aşeze, dimpreună cu maică-sa, într-un sărai depărtat, în aşa 
fel ca el să nu se poată întâlni niciodată cu fiul său prin 
sărai. lar vizirul răspunse cu supunere şi cu ascultare şi 
îndeplini porunca stăpânului, întocmai şi fără de amânare. 


Şi ani trecură după ani. lar vlăstarut cel frumos din grădina 
lui Zein El-Muluk sultan creştea pe nevăzute, plin de 
sănătate, de frumuseţe şi de virtute. 

Or, cum nimeni nu poate să şteargă niciodată scrisa 
ursitei, tânărul beizadea Nurgifian sări, într-o zi, pe bidiviul 
său năzdrăvan şi porni în goană prin păduri la vânătoare. 
Iar sultanul Zein El-Muluk plecase şi el, tot aşa, în ziua 
aceea, să vâneze căprioare. Şi vru păcatul ca sultanul, cu 
toată nesfârşirea acelei păduri, să treacă pe lângă fiul său. 
Şi, fără a-l cunoaşte, privirea sa căzu asupra lui. Şi, pe dată, 
însuşirea ochilor săi de a vedea pieri. Şi rămase supus al 
împărăției nopţii. 

Şi pricepând atunci că orbirea îi fusese pricinuită de 
întâlnirea cu călăreţul cel tânăr, şi că acel tânăr călăreț nu 
putea să fie decât feciorul său, spuse plângând: „De obicei, 
ochii unui părinte care se uită la fiul său se fac mai luminoşi. 
Ci ai mei, din vrerea triştei mele, au orbit pe totdeauna." 

După care porunci să se adune în saraiul său hakimii a 
nouă sute cincizeci şi cincea noapte cei mai de seamă ai 
veacului, şi care, cu ştiinţa lor, îl întreceau pe Ibn-Sina şi îi 
întrebă ce căi ar fi spre a se vindeca de orbire. Şi toţi, după 
ce chibzuiră şi se sfătuiră, se îndemnară să-i mărturisească 
sultanului că orbia aceea nu putea fi tămăduită pe cale 
obişnuită. Şi adăugară: 

— Singurul leac pentru a dobândi îndărăt vederea este 
atâta de anevoie de căpătat, încât mai degrabă să nici nu ne 
mai gândim la el. Întrucât leacul cu pricina este numai ruja 
de mare, pe care o creşte o copilandră din China. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci şi cincea noapte 
urmă: 

Întrucât leacul cu pricina este numai ruja de mare, pe care 
o creşte o copilandră din China. 

Şi îi lămuriră sultanului că, în lăuntrul cel depărtat al ţării 
chitailor, se află o domniţă, fata sultanului Firuz-Şah, care 


are în grădina sa singurul pui de pom, ce se cunoştea din 
acea rujă de mare, a cărei putere tămăduieşte ochii şi dă 
vedere până şi celor orbi din născare. Iar sultanul Zein El- 
Muluk, auzind vorbele acelor hakimi, porunci să se 
crăinicească de-a lungul şi de-a latul întregei crăimi, de 
către crainicii Măriei Sale, că acela care îi va aduce ruja de 
mare a copilandrei din China va primi, ca răsplată, jumătate 
din împărăţia lui. Pe urmă rămase aşteptând, ca Iacov 
plângând, mistu-indu-se ca Iov şi adăpându-se cu sângele 
din inima lui sfâşiată, fără de istov. 

Or, printre cei ce plecară cu înfrigurare în China să caute 
ruja de mare erau şi cei doi fii mai mari ai lui Zein El-Muluk 
sultan. Iar beizadea Nurgihan plecă şi el năpristan. Întrucât 
îşi zisese: „Vreau să încerc îndata-mare, pe piatra de 
încercare a primejdiilor celor grele, aurul ursitei mele. Şi 
de vreme ce eu, fără de vrere, sunt pricina orbirii părintelui 
meu, pe drept se cere să-mi pun viaţa spre a-i aduce 
tămăduire şi mângâiere." 

Şi-aşa că Nurgihan, crăişorul stingher, soarele acela dintr- 
al patrulea cer, îşi încălecă bidiviul cel iute ca vântul, pe 
dată, la ceasul când luna, drumeaţa din carâta nopţii celei 
întunecate, smucea de frâu dinspre răsărit. Şi drumeţi zorit 
vreme de zile şi de luni în sa, străbătând câmpii şi pustii în 
care nu se mai afla altcineva decât Allah şi iarba cea rea. Şi 
ajunse, într-un sfârşit, într-un codru nemărginit şi mai 
înnegurat decât mintea omului neînvăţat, şi-atâta de 
întunecat, încât nu se mai putea osebi noaptea de zi, nici nu 
se mai putea osebi laptele de păcură şi albul de negură. lar 
Nurgihan, care numai cu obrazul său cel strălucitor lumina 
întunericul înconjurător, mergea înainte cu inima lui de oţel 
fierbinte prin acel codru cu copaci fel de fel, în care, pe 
alocuri, în loc de poame, atârnau capete vii, care începeau 
să rânjească şi să râdă şi să cadă pe jos, pe când, de pe alte 
ramuri, alte poame, ce semănau cu nişte oale de pământ, se 
deschideau pocnind şi slobozind din pântecele lor nişte 
păsări cu ochii de aur strălucitor. 


Şi iacătă că într-o dimineaţă se pomeni faţă în faţă cu un 
ginn cu pletele cărunte, semănând cu un munte, care şedea 
pe un buştean de roşcov uriaş. Şi Nurgihan i se temeni 
cuminte dinainte cu salamalecul său şi lăsă să iasă din 
sipetul gurii sale de rubin câteva cuvinte cu har, care se 
topiră în mintea acelui ginn precum într-un lapte nişte 
zahăr. Şi ginnul, tulburat de frumuseţea acelei mlădiţe 
subţiri din grădina veşnicei străluciri, îl pofti să şadă jos 
lângă el. lar Nurgihan descălecă de pe cal şi scoase din 
desagă o plăcintă coaptă în unt şi făcută a nouă sute 
cincizeci şi cincea noapte din făină de grâu mărunt şi i-o 
dărui, ca mărturie de prietenie, ginnului care o primi şi, 
dintr-o înfulecătură, o şi înghiţi. Şi fu atâta de mulţumit de 
plăcinta aceea, încât sări în sus de bucurie şi grăi: 

— Hrana aceasta a fiilor de Adam îmi face mai multă 
bucurie decât dacă aş fi primit plocon pucioasa cea roşie, 
care slujeşte de piatră la inelul stăpânului nostru, Soleiman! 
Şi, pe Allah! Sunt atâta de vrăjit, încât dacă fiecare fir de 
păr de-al meu s-ar preschimba într-o sută de mii de limbi, şi 
dacă fiecare dintre aceste limbi ţi-ar ' înălța urări de bine, 
tot nu mi-aş putea mărturisi în-datorinţa pe care o simt faţă 
de tine. Cere-mi, aşadar, în schimb, orice vei vrea şi-ţi voi 
împlini dorinţa fără a zăbovi. Altminteri, inima mea, necăjită 
foarte, ar fi ca o farfurie ce ar cădea de pe o terasă şi s-ar 
face o puzderie de cioburi sparte. 

Iar Nurgihan îi mulţumi ginnului pentru vorbele sale 
îndatoritoare şi-i răspunse la îmbărbătare: 

— O, căpetenie de ginni şi cunună a lor, o, străjerule 
neadormit al acestei păduri, întrucât îmi îngăduieşti să-mi 
mărturisesc o dorinţă, iacăt-o fără de înconjur. Nu îţi cer 
decât să mă ajuţi a răzbate, fără tărăgăneală şi fără zăbavă, 
nevătămat şi întreg, în împărăţia de slavă a regelui Firuz- 
Sah, unde nădăjduiesc să cuieg ruja de mare a copilandrei 
din China cea mare. 

Or, când auzi vorbele sale, ginnul, paznicul pădurii, scoase 
un suspin de jale, se plesni peste cap cu mâinile amândouă 


pe rând şi se prăbuşi la pământ. lar Nurgihan îl îngriji cum 
nu se poate mai drăgăstos; ci văzând că toate îngrijirile lui 
rămâneau fără de folos, îi puse în gură iar o plăcintă coaptă 
în unt, cu zahăr şi făcută din faină de grâu mărunt. Şi 
numaidecât ginnul îşi veni în fire şi se trezi din acea leşuire, 
şi, încă tulburat cu totul de gustul acelei plăcinte şi de 
rugăminte, îi spuse coconului, într-un sfârşit: 

— O, stăpâne al meu, ruja de mare, de care mi-ai pomenit 
şi pe care o are o copilă domniţă din China, se află sub paza 
ginnilor din văzduh, care, zi şi noapte, stau străji la hotare 
spre a nu lăsa nici pasărea să zboare pe deasupra ei, nici 
stropii de ploaie cei grei să nu-i strice florile, nici soarele să 
n-o ardă cu văpaia lui. Aşa că nu prea văd, odată ce te-aş 
duce în grădina în care trăieşte, cum aş putea face spre a 
înşela luarea-aminte a acelor străjeri din văzduh, care sunt 
îndrăgostiţi de ea. Într-adevăr, necazul meu este un necaz 
greu! Ci ia mai dă-mi o plăcintă de-aceea minunată, care 
mi-a făcut atâta de bine pe dată. Şi poate că dulceaţa ei are 
să-mi ajute minţile să dibăcească jinduitul temei. Întrucât se 
cuvine să-mi îndeplinesc făgăduiala faţă de tine, ajutân-du- 
te să răzbaţi pe cale până la ruja dorurilor tale. 

Şi beizadea Nurgihan mai scoase o plăcintă şi se grăbi să 
i-o dea ginnului străjer al pădurii, care, după ce o făcu să 
piară în genunea gurii, îşi afundă capul în gluga de 
cugetare. Şi deodată îşi ridică fruntea şi grăi: 

— Plăcinta şi-a împlinit rostul. Suie-te pe braţul meu şi hai, 
avem să zburăm până la ţara acelor chitai. Întrucât am 
găsit calea de a-i amăgi pe străjerii din văzduh ai rujei de 
mare. lar amăgirea-i de a le arunca o plăcintă de-aceasta 
de minuni făcătoare, coaptă în unt topit, cu zahăr şi 
frământată din făină de grâu norocit. 

Iar beizadea Nurgihan, care începuse să se cam 
îngrijoreze când îl văzuse pe ginnul pădurii prăbuşit de 
amar, se însenină şi se lumină iar; şi înmuguri ca o grădină 
fir cu fir şi înflori ca un boboc de trandafir. Şi răspunse: 

— Nu am împotrivă nimic. 


Atunci, ginnul pădurii îl aşeză pe beizadea pe braţul său 
stâng şi porni înspre ţara Chinei cea mare, la drum, 
ocrotindu-l de razele de soare, cu braţul cel drept, pe fiul 
de Adam. Şi, înghițind în zbor depărtare după depărtare, 
ajunse fără de supărare, mulţumită ocrotirii lui Allah, 
deasupra cetăţii de scaun a ţării chitailor. Şi a nouă sute 
cincizeci şi şasea noapte îl lăsă jos încetişor pe beizadea, la 
poarta unei grădini vrăjitoare, care nu era decât grădina în 
care trăia ruja de mare. Şi îi spuse: 

— Poţi să intri cu inima liniştită în grădina vrăjită, întrucât 
eu am să mă duc să-i amăgesc pe străjerii rujei cu plăcinta 
pe care mi-ai dat-o pentru ei. Pe urmă ai să mă găseşti tot 
aci, aşteptându-te şi gata să te duc unde vei vroi. 

Şi-aşa că Nurgihan cel frumos şi năzdrăvan se despărţi de 
prietenul său, ginnul şi intră în grădină. Şi văzu, într-un 
sfârşit, că grădina aceea, bucăţică ruptă din raiul lui Allah, 
se aşternea dinaintea ochilor lui, frumoasă ca un amurg 
daurit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizeci şi şasea noapte 
urmă: 

Şi văzu, într-un sfârşit, că grădina aceea, bucăţică ruptă 
din raiul lui Allah, se aşternea dinaintea ochilor lui, 
frumoasă ca un amurg daurit. 

Şi, în mijlocul grădinii, era un havuz, larg şi plin cu apă de 
trandafir până sus. Iar în mijlocul acelui havuz cu apă 
scumpă se înălța, singură pe tulpina sa, o floare, roşie ca 
focul. Şi era chiar ruja de mare. O, tare mai era minunată! 
Numai dulcea privighetoare ar fi în stare s-o zugrăvească în 
strălucirea ei toată. 

Şi beizadea Nurgihan, minunat de frumuseţea florii, şi 
beat de mireasma ei, înţelese fără de caznă că numai o! 
asemenea rujă slăvită putea să fie dăruită cu puterile cele 
vrăjite. Şi, fără a şovăi, se dezbrăcă pe dată, intră în apa 
înmiresmată şi se duse ca furtuna să culeagă trandafirul cu 


floarea lui cea numai una. Pe urmă coconul, stăpân pe acea 
gingaşă povară, se întoarse la marginea havuzului iară şi 
ascunse floarea sub mantia sa, pe când păsărelele, pitite în 
trandafiri, povesteau izvoarelor, pe limbile lor subţiri, 
răpirea rujei vrăjite. 

Ci nu vru să plece din grădina aceea fermecată până a nu 
intra să vadă şi chioşcul cel strălucit, care se ridica la malul 
apei şi care era zidit numai şi numai din corna-lină de la 
Yemen. Şi porni înspre chioşc şi intră în el fără sfială. Şi se 
pomeni într-o sală, minunat întocmită şi zugrăvită cu o 
măiestrie desăvârşită şi frumoasă în toată alcătuirea sa. lar 
în mijlocul acelei săli era un pat de fildeş împodobit cu 
nestemate, împrejurul căruia atârnau nişte perdele 
meşteşugit chindisite. Şi Nurgihan, fără a şovăi, se duse la 
pat, trase la o parte perdeaua subţire şi rămase înmărmurit 
de uimire când zări, culcată pe perne, o copilă gingaşă, fără 
alt veşmânt ori podoabă decât numai frumuseţea ei goală. 
Şi era cufundată într-un somn adânc, fără a-i da prin minte 
că, pentru întâia oară în viaţa ei, un ochi omenesc se uita la 
ea fără de vălul cerut de sfială. lar pletele ei erau răvăşite, 
iar mânuşiţa ei durdulie, cu cele cinci gropiţe mărunte, o 
ţinea galeş pe frunte. Iar negura nopţii se aciuise în părul ei 
de culoarea moscului, pe când Pleiadele, surorile sale, se 
ascunseseră sub văl de nori grei văzând şiragul strălucitor 
al dinţilor ei. 

Iar priveliştea frumuseţii depline a acelei copile din ţara 
Chinei, pe care o chema Obraz-de-Crin, îl tulbură până într- 
atâta pe beizadea Nurgihan, încât flăcăul se prăbuşi văduvit 
de simţire. Ci nu zăbovi mult până a-şi veni iar în fire şi, 
scoțând un oftat îngheţat, se apropie de pat şi de urechea 
preafrumoasei care îl vrăjise şi nu se putu opri să nu 
rostească aceste stihuri nescrise: 

Când dormi pe purpura-ţi de foc, Ţi-e chipul luminos ca 
zorii, A nouă sute cincizeci şi şasea noapte iar ochii: ca pe-al 
mării joc Un cer de care nu ştiu norii. Când trupul tău, 
acoperit Cu trandafiri şi cu narcise, În blândul lunii răsărit, 


Trezit din lene şi din vise, Se-nalţă luminos şi cald, Nu-i e 
asemeni, o clipită, Nici zveltul palmier înalt, Cel din Arabia 
slăvită. Cândpletele-ţi, sclipind mereu, Ca nişte nestemate 
rare, Atârnă revărsate greu Ori se răsfiră ca o boare, Nu 
poţi găsi mătase-aşa Pe toată-ntinderea lumească, Să aibă- 
atâta preţ cândva Cât strălucirea lor firească. 

După care, vrând să-i lase acelei adormite preafrumoase o 
urmă a trecerii sale, îi puse în deget un inel de pe degetul 
lui şi scoase de pe degetul copilei inelul pe care îl purta ea 
şi pe care şi-l petrecu pe degetul său. Şi-atunci ieşi din 
chioşc, fără a o trezi pe copilă, rostind aceste stihuri: 

Plec din grădina fără seamăn, iată -Ci-n inimă, ca pe-o 
lalea de sânge, Duc rana grea a dragostei, curată, Cea care- 
n pieptul meu acuma plânge. 

Nefericit este cel care pleacă Din strălucita lumilor 
grădină, Fără să ia şi floarea cea mai dragă In poala hainei 
lui, ca pe-o lumină. 

Şi se duse la străjerul pădurii, bunătatea de ginn, care 
aştepta la poarta acelei grădini şi îl rugă să-l ducă fără 
zăbavă în împărăţia lui Zein El-Muluk sultan, în Sarkistan. 

Iar ginnul răspunse: 

— A asculta înseamnă a mă supune! Da nu până a nu-mi 
mai da o plăcintă din cele bune. 

Şi Nurgihan îi dete cea mai de pe urmă plăcintă care mai 
rămăsese. Şi numaidecât ginnul îl luă pe braţul său cel 
stâng şi porni cu el, prin văzduh, în zbor avan, înspre 
Şarkistan. 

Şi ajunseră cu bine în împărăţia emirului orb, Zein El- 
Muluk sultan. Şi, când se lăsară pe pământ, ginnul îi zise 
preafrumosului Nurgihan: 

— O, comoară a vieţii şi a bucuriei mele, nu vreau să mă 
despart de tine fără a-ţi lăsa un semn de dragoste de la 
mine. la, într-adevăr, smocul acesta de păr, pe care mi-l 
smulg din barbă anume pentru tine. Şi ori de câte ori vei 
avea nevoie de mine, nu ai decât să arzi un fir de-acesta de 
păr. Şi numaidecât îţi voi sta dinainte. 


Şi, după ce grăi astfel, ginnul sărută mâna care îl hrănise 
cu minunatele plăcinte; şi plecă pe drumul lui înainte. 

Pe când Nurgihan grăbi să suie în saraiul tătânelui său, 
după ce trimisese vorbă să fie primit şi dăduse de ştire că 
adusese leacul dorit. Şi, când fu poftit dinaintea sultanului 
orb, scoase de sub caftan trandafirul cel fermecat şi i-l 
întinse. lar măritul sultan nu avu decât să-şi apropie de ochi 
oleacă ruja de mare, a cărei mireasmă şi frumuseţe 
răpitoare vrăjeau sufletul tuturor celor de faţă, că ochii lui, 
pe clipă pe dată, se şi făcură luminoşi ca nişte stele. 

Atunci, bucuros şi mulţumit până peste poate, măritul 
sultan îl sărută pe frunte pe fiul său, Nurgihan şi îl strânse 
la piept, mărturisindu-i dragostea cea mai fierbinte, pe 
drept. Şi porunci să se dea de veste în toată a nouă sute 
cincizeci şi şaptea noapte împărăţia că de aci înainte 
împarte domnia între el şi fiul său mezin, Nurgihan. Şi dete 
poruncile cuvenite pentru ca, vreme de un an, să fie 
prăznuite sărbătorile domneşti, ţinându-se deschisă, pentru 
toţi supuşii, bogaţi şi săraci, poarta bucuriei şi a zaiafetului 
şi să se închidă cea a mohorălii şi a durerii lumeşti. 

Pe urmă Nurgihan, ajuns iarăşi mult-iubitul tătânelui său, 
care de aci înainte, fără teamă de rău, putea să se uite la el, 
se gândi să răsădească ruja de mare, ca să nu se stingă de 
sub soare. Şi, pentru aceasta, ceru ajutor de la ginnul 
pădurii cel haihui, pe care îl chemă dând foc unui fir de păr 
din barba lui. Şi ginnul îi zidi, în răspas de o noapte, un 
havuz adânc de două sulițe, cu fundul lucrat din aur 
străcurat, şi cu temeliile durate din nestemate. Şi Nurgihan 
răsădi numaidecât ruja în mijlocul acelui havuz. Şi fu o 
minunăţie pentru ochi şi un balsam pentru miros. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi fu o minunăţie pentru ochi şi un balsam pentru miros. 


Estimp, cu toată acea vindecare, cei doi fii mai mari, care 
se întorseseră cu nasul alungit, născociră cum că 
trandafirul de mare n-ar fi dăruit cu nici un fel de putere de 
leac şi că sultanul, oricât i-ar fi cu neplac, nu-şi căpătase 
vederea decât ca urmare a vrăjitoriei şi a uneltirilor, în 
treaba aceasta, a Diavolului cel bătut cu pietre, Procletul 
cel mare. 

Ci sultanul, părintele lor, mânios pe clevetirile lor, şi 
supărat pe lipsa lor de judecată, îi pofti pe amândoi 
dinaintea fratelui lor, Nurgihan şi îi certă aspru şi le grăi: 

— Pentru ce vă îndoiţi de puterea acestei ruje asupra 
vederii mele? Oare nu vă vine să credeţi că Allah Preaînaltul 
poate să pună leacul în inima unui trandafir, el, carele poate 
să facă dintr-o femeie bărbat şi dintr-un bărbat femeie? D- 
apoi ia ascultați, în privinţa aceasta, ce i s-a întâmplat fiului 
unui sultan de la Ind. 

Şi spuse: 

A fost odată, în vechimea vremilor, un sultan peste tara 
Indului, şi care avea în haremul lui o sută de femei 
frumoase şi tinere, alese dintre miile de fetişcane ce nu-şi 
aveau asemuire în saraiurile domneşti. Ci niciuna dintre ele 
nu rodea cu el şi nu zămislea. Şi de-aci se făcu tot mai 
mohorât şi mai supărat sultanul acela de la Ind, care era 
bătrân şi încovoiat de ani. Ci, într-un sfârşit, din mila lui 
Allah Atotputernicul, cea mai tânără dintre soțiile sale 
rămase însărcinată şi, peste nouă luni, aduse pe lume o 
fată, tare frumoasă şi cu o înfăţişare cu adevărat de basm. 
lar mama ei, de teamă ca nu cumva sultanul să se supere 
văzând că nu avea un băiat, lăsă să se răspândească zvonul 
că pruncul nou-născut este băiat. Şi se înţelese cu astrologii 
să lase a se crede că sultanul nu trebuie să-l vadă pe copil 
până ce nu vor trece zece ani. 

Or, când fetiţa, care creştea tot mai frumoasă, ajunse la 
vârsta când sultanul, părintele ei, putea, într-un sfârşit, s-o 
vadă, maică-sa îi dete sfaturile de trebuinţă şi îi arătă cum 
se cădea să se poarte spre a fi luată drept băiat. Şi copila, 


pe care Allah o dăruise cu isteciune şi cu înţelepciune, 
pricepu întru totul sfaturile mamei sale şi se purta întocmai 
în orice împrejurare. Şi se ducea şi se întorcea prin 
iatacurile împărăteşti, îmbrăcată băieţeşte şi se purta de 
parcă chiar ar fi şi fost de parte bărbătească. lar sultanul, 
tatăl ei, se bucura zi de zi de a nouă sute cincizeci şi şaptea 
noapte frumuseţea copilei pe care o credea băiat. Şi, când 
acel aşa-zis băiat ajunse la vârsta de cincisprezece ani, 
sultanul hotări să-l însoare cu o domniţă, fata unui sultan 
megieş. Şi se hotări nunta. lar când veni vremea sorocită, 
sultanul puse să fie îmbrăcat fiul său într-un caftan falnic, îl 
pofti să stea lângă el într-un palanchin de aur, purtat pe 
spinarea unui elefant şi îl duse cu mare alai în ţara celei ce 
urma să-i fie soţie. Şi, în acea împrejurare atâta de 
stânjenitoare, tânărul cocon, care era în sinea sa o domniţă, 
plângea şi râdea rând pe rând. 

Or, într-o noapte, alaiul poposi într-o pădure deasă; iar 
domniţa ieşi de sub polog şi se duse departe în pădure 
pentru o treabă la care până şi domniţele sunt roabe. 

Şi iacătă că domniţa se pomeni nas în nas cu un ginn 
tânăr, tare frumos, care şedea sub un pom şi care era 
străjerul acelei păduri. Şi ginnul, uluit de frumuseţea 
domniţei, îi dete bineţe cu drăgălăşenie şi o întrebă unde se 
duce. lar ea, căpătând încredere din purtarea lui 
îndatoritoare, îi istorisi de şart toată povestea ei şi îi spuse 
cât are să se găsească de stânjenită, în noaptea nunţii, când 
are să intre în patul aceleia ce-i fusese menită de soţie. 

Atunci, ginnul, înduioşat de necazul ei, chibzui o vreme; pe 
urmă, filotim, se îmbie să-i împrumute odorul lui şi să-l ia pe 
al ei; ci cu legământul de a-i da înapoi cu credinţă odorul la 
întoarcere. Şi fata, plină de îndatorinţă, primi treaba şi se 
învoi cu legământul. Şi, din mila vrerii Celui Atotputernic, 
schimbul se săvârşi numaidecât, fără de nici o greutate şi 
fără de nici o încurcătură. Şi, fericită până peste marginile 
fericirii, tânăra domniţă se întoarse Ia tatăl ei şi se sui la loc 
în palanchin. Ci, cum nu era încă deprinsă cu adausurile 


sale cele noi, nepricepută, şezu pe ele şi dete un țipăt de 
durere. Ci apoi şi le potrivi numaidecât, pe furiş, spre a nu fi 
băgată de seamă şi de-aci încolo se purtă cu toată luarea- 
aminte şi cu toată grija să nu mai facă mişcarea aceea, nu 
numai ca să nu mai îndure vreo durere, da şi ca să nu 
vatăme cumva odorul ce-i fusese încredinţat şi pe care 
trebuia să-l dea îndărăt în bună stare stăpânului lui. 

Şi, peste câteva zile, alaiul ajunse în cetatea logodnicei. lar 
nunta fu sărbătorită cu mare saltanat. Iar soţul ştiu să se 
slujească de minune de odorul ce-i fusese împrumutat cu 
atâta drăgălăşenie de către ginn, încât mireasa rămase 
însărcinată, fără de zăbavă şi fără de tăgadă. Şi toată lumea 
fu mulţumită. 

Or, peste nouă luni, măritata născu un băiat minunat. Şi, 
după ce lăuza se ridică din patul ei, soţul îi spuse: 

— A venit vremea să ne întoarcem în ţara mea, ca s-o vezi 
pe mama mea, pe rudele mele şi împărăţia mea. 

Aşa-i spuse, da de fapt voia, fără a zăbovi mai mult, să-i 
dea îndărăt ginnului pădurii odorul nevătămat. 

Iar tânăra soţie răspunzând cu ascultare şi cu supunere, 
porniră la drum. Şi nu peste mult ajunseră la pădurea în 
care sălăşluia ginnul stăpân al chiverniselii. Şi beizadea se 
îndepărtă de caravană şi se duse la locul unde sălăşluia 
ginnul. Şi îl găsi stând tot acolo, vădit ostenit şi cu o 
înfăţişare de femeie cu pântecele plin. Şi, după 
salamalecuri, îi zise: 

— O, căpetenie de ginni şi cunună a lor, mulţumită 
bunăvoinţei tale am izbutit pe deplin în ceea ce aveam de 
făcut şi am dobândit ceea ce îmi doream. Şi-acuma am 
venit, precum am făgăduit, să-ţi dau îndărăt nevătămat 
bunul tău şi să-mi iau îndărăt bunul meu. 

Ci ginnul îi răspunse: 

— De bună seamă, buna-credinţă ta este o bună-cre-dinţă 
mare, iar cinstea ta este până peste poate. Ci, spre marea 
mea părere de rău, se cade să-ţi spun că nu mai am nici o 
poftă acum de-a lua îndărăt ceea ce ţi-am împrumutat şi 


nici de a-ţi da ceea ce am asupra mea. Este o treabă 
încheiată şi aşa a rânduit-o ursita. Căci, de când ne-am 
despărţit, s-a petrecut un fapt nou, care nu mai îngăduie 
între noi de aci încolo nici un fel de schimbare. 

A nouă sute cincizeci şi şaptea noapte iar fata de odinioară 
întrebă: 

— Şi care este, o, ginn măreț, faptul acela nou, care nu ne 
mai îngăduie să ne luăm îndărăt odorul? 

El răspunse: 

— Află, o, copilo de altădată, că te-am aşteptat multă 
vreme aici, veghind cu gingăşie asupra odorului pe care mi 
l-ai încredinţat, în schimbul alui meu; şi n-am precupeţit 
nimic spre a-l păstra în starea lui minunată de feciorie şi de 
nevinovăție, până când, într-o zi, un ginn, chehaia peste 
stăpânirile mele, a trecut prin pădure şi a venit să mă vadă. 
Şi a simţit, după mireasma mea cea nouă, că aveam o 
ferecătură pe care el nu mi-o ştia. Şi fu cuprins de o 
dragoste aprigă faţă de mine; şi, tot asa, şi el stârni în mine 
un simţământ la fel. Şi se împreună cu mine în chipul ştiut şi 
sparse în odor pecetea fecioriei. Şi simţii tot ceea ce simte o 
femeie în atare împrejurare. Şi-acuma nu pot să-mi mai iau 
îndărăt bunul, întrucât am rămas însărcinată de la soţul 
meu, chehaiaua; şi dacă, din nenorocire, aş primi să mă fac 
iarăşi bărbat şi as ajunge să-l nasc, în starea aceea de 
bărbat, pe copilul pe care îl port în sânul meu, de bună 
seamă că aş muri de durere şi cu pântecul sfâşiat. Acesta-i 
faptul cel nou, care mă sileşte să păstrez pe viaţă ceea ce 
mi-ai împrumutat. Aşa încât, la rândul tău, păstrează ceea 
ce ţi-am împrumutat. Şi să dăm slavă lui Allah carele a 
chivernisit totul fără de pagubă şi fără de necaz şi carele 
ne-a îngăduit trocul acesta, care nu dăunează nimănuia. 

Şi sultanul, după ce le istorisi povestea aceasta celor doi fii 
mai mari ai săi, de faţă cu fratele lor, Nurgihan, urmă: 

— Aşa că nimic nu este cu neputinţă la sfânta atot-putinţă 
a Atoatefăcătorului. Şi acela carele a putut să schimbe o 


fată în flăcău şi un ginn bărbat în femeie însărcinată tot aşa 
a putut şi să pună zviduirea vederii mele în inima unei ruje. 

A nouă sute cincizeci şi opta noapte şi, după ce grăi astfel, 
îi goni pe cei doi fii mai mari de dinaintea sa şi îl opri lângă 
el pe tânărul Nurgihan, cope-rindu-l cu hatâruri şi cu 
dovezi de dragoste. Şi-aşa cu el. 

Ci, în ceea ce o priveşte pe domniţa Obraz-de-Crin, copila 
din China, stăpâna rujei de mare, iacătă: 

După ce înmiresmătorul cerului aduse tablaua de aur a 
soarelui, plină cu camfora zorilor, la fereastra Răsăritului, 
domniţa Obraz-de-Crin îşi deschise ochii vrăjitori şi se dete 
jos din patul ei. Şi îşi pieptănă părul, îşi legă cosiţele şi 
porni încetişor, legănându-se dulce, înspre havuzul unde se 
afla ruja de mare. Întrucât, în fiecare dimineaţă, gândul ei 
cel dintâi şi drumul cel dintâi erau la acel trandafir. Şi 
străbătu grădina, al cărei văzduh era îmbălsămat ca 
prăvălia unui neguţător de arome şi ale cărei poame pe 
crengi erau ca tot atâtea şipuri de zahăr agăţate în vânt. Şi 
dimineaţa acelei zile era mai frumoasă decât toate 
dimineţile, iar cerul alhi-mist era de culoarea sticlei şi a 
peruzelei. Şi fiecare pas al copilei celei cu trup de trandafir 
părea că face să se nască flori, iar praful pe care îl stârneau 
poalele rochiei sale era ca un colir pentru nişte ochi de 
filomelă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute cincizeci şi opta noapte 
urmă: 

Iar praful pe care îl stârneau poalele rochiei sale era ca un 
colir pentru nişte ochi de filomelă. 

Şi ajunse lângă havuz şi îşi aruncă ochii înspre locul în 
care sălăşluia ruja ei dragă. Ci nu-i văzu nici baremi urma şi 
nu-i simţi nici baremi mireasma. Atunci, friptă de durere, 
era să se topească precum aurul într-un ceaun, Şi să se 
stingă ca un mugur în simunul mâhnirii. Şi, tot atunci, spre- 
a împlini nenorocirea, băgă de seamă că inelul pe care îl 


purta pe deget era un inel străin şi că cel pe care îl purtase, 
de ani şi ani, pierise. 

Încât, aducându-şi aminte de goliciunea sa pe pe când 
dormea şi pricepând că ochii unui străin rup-seseră 
nepedepsiţi toată taina vrăjită a făpturii ei, se scufundă într- 
o genune de tulburare. Şi se întoarse în graba mare în 
chioşcul ei de rubin şi se puse pe plâns, singură-singurică, 
toată ziua. După care, chibzuind, îi veniră nişte gânduri mai 
cuminţi şi îşi zise: „Hotărât, este greşită zicala care spune: 
«Nu se poate găsi vreo urmă din ceea ce nu lasă urmă; căci, 
dacă s-ar găsi, n-ar mai rămâne din ea nici urmă». Şi, pe 
deasupra, tot aşa, nimic nu este mai mincinos decât zicala 
aceasta: «Când începi să cauţi un luciu pierdut, trebuie să 
te pierzi pe tine însuţi ca să-l găseşti». Încât eu, pe Allah! 
aşa de tânără şi aşa fată cum sunt, vreau să pornesc, din 
clipita aceasta, în căutarea celui ce mi-a răpit ruja şi să aflu 
pricina prădăciunii. Şi am să-l pedepsesc pentru că a 
cutezat să-şi îndrepte privirea ispitelor sale asupra fecioriei 
mele de domniţă aţipită." 

Spuse şi, pe clipă, porni la drum, pe aripile nerăbdaării, 
urmată de fetele roabe ale sale, pe care le îmbrăcă în haine 
de viteji. 

Şi, căutându-şi calea, tot întrebând peste tot pe unde 
trecea, până la urmă ajunse cu bine în Şarkistan, împărăţia 
lui Zein El-Muluk, tatăl lui Nurgihan. 

Şi, intrând în cetatea de scaun, văzu peste tot împodobirile 
pentru sărbătoarea care avea să ţină un an întreg şi auzi pe 
la fiecare poartă răsunând cântările şi chiotele de bucurie. 
Şi, ispitită să afle pricina acelor zaiafeturi, îi întrebă, tot 
străvestită ca un flăcău, care-i rostul acelei bucurii obşteşti, 
ce domnea printre locuitorii din cetate. Şi i se răspunse: 

— Sultanul era orb; ci fiul său, Nurgihan, strălucitul a 
nouă sute cincizeci şi opta noapte şi preafrumosul, a izbutit, 
după osteneli amarnice, să-i aducă ruja de mare a copilei 
din China. Şi numai atingerea ochilor cu acea rujă vrăjită i-a 
dat sultanului îndărăt vederea. Iar ochii lui s-au făcut 


luminoşi ca nişte stele. Şi, cu acest prilej, sultanul, a 
poruncit să se dea slobozie tuturor la desfătări şi petreceri 
vreme de un an întreg, pe cheltuiala visteriei domneşti şi ca 
la fiecare poartă cântările şi muzichiile să răsune fără 
contenire de dimineaţa până seara. 

Şi Obraz-de-Crin, până peste poate de bucuroasă că, într- 
un sfârşit, avea veşti temeinice despre trandafirul ei, se 
duse dintru-ntâi să se scalde în râu, spre a se despovăra de 
ostenelile drumului. Pe urmă, punându-şi iarăşi hainele sale 
de flăcău, porni înspre saraiul domnesc, străbătând mândră 
sukurile. lar cei care se uitau Ia tânărul acela se stingeau 
de minunare, ca urmele paşilor pe nisip. lar zulufii 
încârlionţaţi ai pletelor lui răsuceau inima celor care îl 
vedeau. 

Şi ajunse astfel la grădină şi văzu, în havuzul de aur 
străcurat, ruja ei de mare, în mijlocul apei celei scumpe de 
trandafiri, vrajă pentru ochi şi balsam pentru miros. Şi, 
după bucuria trăită cu prilejul acelei întâlniri, îşi zise: 
„Acuma am să mă ascund printre pomi, spre a-l vedea pe 
neobrăzatul care mi-a răpit trandafirul din grădină şi inelul 
de pe deget." 

Şi nu peste mult, se ivi lângă havuz şi flăcăul ai cărui ochi, 
pocale de beţie, îi scoteau din minţi până şi pe oamenii cei 
mai cuminţi cu cele două văpăi din privirile sale fierbinţi şi 
care din fiecare geană fulgera ca din tăişul încovoiat al unui 
iatagan şi care cu cârlionţii părului său de mosc negru 
întunecat tulbura inimile ca nardul străcurat, care cu 
obrajii-i luminoşi fără sulemeneală da de ruşine până şi 
obrajii de catifea ai fetelor celor mai de fală şi cu zâmbetele 
lui îndatoritoare, care erau tot atâtea sulițe ucigătoare şi cu 
călcătura lui cilibie făcută numai din gingăşie şi care avea în 
colţul din stânga al gurii lui o nebunie de aluniţă rotunjită 
cu măiestrie, şi-al cărui piept alb şi strălucitor era ca o tablă 
de cleştar orbitor şi adăpostea o inimă vie şi plină de vitejie. 

Şi, la vederea lui, Obraz-de-Crin căzu într-un fel de 
sminteală şi aproape că-şi pierdu minţile. Căci cu dreptate 


spusese poetul: 

Dacă-ntr-un loc unde-i strâns mult popor, Sprâncenele.-i, 
din arcul lor subţire, Trimite-şi-vor săgețile de dor, Ele nu 
vor lovi cu vârful lor Decât un suflet vrednic de iubire. 

Iar când Obraz-de-Crin îşi veni în simţiri, se frecă la ochi, 
se uită în toate părţile şi nu îl mai văzu pe flăcău. Şi îşi zise: 
„lată că hoţul trandafirului mi-a răpit acum şi sufletul şi 
inima. Nu numai că a spart cu piatra ispitei şipul cel de preţ 
al cinstei mele, ci mi-a mai şi rănit vicleneşte inima cu 
săgeata dragostei. Vai! Departe de ţara şi de mama mea, 
unde să mă mai duc şi cui să mă mai plâng acum spre a 
cere dreptate pentru toate pagubele acestea?" Şi, cu inima 
arsă de patimă, se întoarse la fetele sale luptătoare. Şi, 
simțindu-se însingurată în mijlocul lor, luă un calam şi o 
hârtie şi îi scrise lui Nurgihan o scrisoare pe care i-o dete, 
dimpreună cu inelul de pe deget, însoţitoarei sale celei mai 
dragi, cu sarcină de a le înmâna în chiar mâinile tânărului 
beizadea. Şi fata ajunse într-o clipire de ochi la Nurgihan şi 
îl găsi stând şi părând a visa la stăpâna lui, Obraz-de-Crin. 
Şi, după safamalecurile cuvenite, îi înmână scrisoarea şi 
inelul cu care o însărcinase încrederea domniţei. lar 
Nurgihan, până peste poate de tulburat, cunoscu inelul. Şi 
desfăcu scrisoarea, şi citi cele ce urmează: „Mai întâi, 
mărire Făpturii care este neatârnată de nici un cum şi de 
nici un pentru ce, care a dăruit fecioarelor gingăşia şi 
frumuseţea, iar flăcăilor, ochiul cel negru a nouă sute 
cincizeci şi opta noapte al ispitei, aprinzând în inima unora 
şi-a altora fanarul dragostei în care, ca un fluture, 
înţelepciunea vine să se mistuie. 

lată că mor de dor după ochii tăi cei galeşi, iar pârjolul 
patimii mă arde şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Ah, ce 
mincinoasă este zicala care spune: «Inimile se înţeleg între 
ele». Căci mă mistui, iar tu nu ştii nimic. Ce răspuns îmi vei 
da dacă te voi întreba pentru ce m-ai omorât cu făptura ta 
vrăjitoare? 


Ci, o, calam al meu, să nu mai scrii nimic: destul m-am 
lăsat răpită de o durere pătimaşă. " 

La citirea acelei scrisori, focul dragostei se învâlvoră de 
sub cenuşa din inima lui Nurgihan şi, nerăbdător ca 
argintul-viu, coconul luă în mână calamul şi hârtia şi 
răspunse cu aceste rânduri: „Aceleia care este mai presus 
decât toate preafrumoasele cu trup de argint şi al cărei arc 
al sprâncenelor este ca o sabie în mâinile unui războinic 
beat! 

O, copilă vrăjitoare, a cărei frunte, asemenea planetei 
Zohra, stârneşte pizma frumuseţilor Chinei, cuprinsul 
scrisorii tale răscoleşte rănile inimii mele însingurate, care 
va bate pentru tine atâta vreme cât zbenghiurile frumuseţii 
se vor ivi pe obrazul lunii pline. 

O scânteie din inima ta a căzut pe rănile mele, 
iarfulgerarea dorului meu a scăpărat peste roadele tale. 
Numai cel ce iubeşte ştie farmecul pe care îl trăieşti 
mistuindu-te. Şi iacătă-mă asemeni unui puişor pe jumătate 
ucis, care se zbate pe jos zi şi noapte şi care nu mai are 
mult până să piară, dacă nu va fi mântuit repede. 

O, Obraz-de-Crin, nu mai este nici un văl peste chipul tău, 
dar chiar tu eşti vălul acela pentru tine însăţi. leşi de sub 
văl şi arată-te. Întrucât inima este un lucru minunat şi, în 
ciuda micimii ei, Atoateziditorul şi-a aşezat acolo lăcaşul. 

Ci, o, vrăjitoareo, nu se cade să vorbesc mai răzvedit, nici 
să încredinţez mai multe taine calamului meu, de vreme ce 
calamul nu trebuie să fie îngăduit în haremul tainelor celor 
îndrăgostiţi." 

Pe urmă, beizadea Nurgihan împături scrisoarea de 
dragoste, puse pe ea pecetea ochiului său şi i-o înmână 
tinerei aducătoare, însărcinând-o să-i spună prin viu grai 
stăpânei sale, Obraz-de-Crin, lucrurile gingaşe, pe care nu 
le putuse mărturisi în scris. lar cadâna plecă fără de zăbavă 
şi ajunse la stăpâna ei. 

Şi o găsi şezând, cu ochii ei de narcisă tânjitoare şi cu 
fiecare geană de-a ei preschimbată într-o fântână. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a noua sute cincizeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi o găsi şezând, cu ochii ei de iasomie tânjitoare şi cu 
fiecare geană de-a ei preschimbată într-o fântână. Şi se 
duse la ea zâmbind şi îi spuse: 

— O, trandafir din tufărişul bucuriei, fie ca pricina ce te 
face să speli cu lacrimile-ţi scumpe floarea chipului tău să 
cadă asupră-mi; ca tu să fii pururea mulţumită şi 
zâmbitoare! Iată că îţi aduc veste bună. 

Şi îi înmână răspunsul lui Nurgihan, însoţindu-l cu 
lămuririle sale cele dulci, pe care, anume pentru stăpâna 
sa, i le dăduse flăcăul cel frumos. Şi când Obraz-de-Crin luă 
ştire de scrisoare şi când auzi din gura soaţei sale dragi 
lucrurile dulci, pe care nu putuse a le mărturisi prin scris 
preafrumosul răpitor Nurgihan, se sculă mângâiată şi le 
îngădui fetelor s-o dichisească, s-o gătească şi s-o îmbrace. 

Atunci, minunatele acelea se slujiră de toată priceperea lor 
spre a-şi face stăpâna să strălucească. O pieptănară a nouă 
sute cincizeci şi noua noapte şi o înmiresmară cu atâta 
măiestrie, prefirându-i pletele prin piepteni, încât, de 
zavistie, moscul din Tartaria s-ar fi risipit ca fumul dinaintea 
miresmei desfătătoare, pe care o revărsa ea şi inimile 
dănţuiau în piepturi văzând coada părului strălucită, ce-i 
cădea până pe şale, împletită ca palmii în zilele de 
sărbătoare. Şi îi petrecură apoi împrejurul mijlocului un 
colan de sangulie roşie, din care fiecare fir se împletea 
pentru înlănţuirea inimilor. Pe urmă o învăluiră într-un izar 
trandafiriu, ce lăsa să se întrevadă culoarea trupului şi cu 
nişte şălvăraşi de o lărgime împărătească, dintr-o țesătură 
mai grea, în stare să subjuge lumea. Şi împodobiră cu 
mărgăritare cărarea ce-i despărţea părul, atâta de strălucit, 
încât stelele din Calea Laptelui se coperiră cu tulburare. Şi-i 
puseră pe frunte un diadem care o făcu atâta de luminoasă, 


încât ai fi putut să crezi că s-a mai ivit pe cer o lună. Şi o 
făcură grozav de frumoasă şi de minunată. 

Şi, după ce fu împodobită astfel, se duse, cu inima bătând, 
sub pomii din grădină, acolo unde umbra era mai deasă. Şi, 
văzând-o, Nurgihan îşi pierdu dintru-ntâi firea, atâta de 
năprasnic fu simţământul pe care îl trăi. Ci numaidecât, sub 
adierea dulce a miresmei ce-o revărsa Obraz-de-Crin, 
Nurgihan deschise ochii şi se ridică la zenitul fericirii, 
uitându-se cu drag la iubita lui. Şi, la rându-i, Obraz-de-Crin 
îl găsi pe flăcău atâta de aidoma cu icoana pe care şi-o 
zugrăvise singură pe foaia inimii, încât nu găsi osebire nici 
măcar un fir de păr ori un punctişor. Şi îşi ridică vălul 
sfiiciunii, şi puse dinaintea preaiubitului ei tot ceea ce 
aducea în dar: mărgăritarele dinţilor, rubinul buzelor mai 
mândru decât foile florilor de trandafir, braţele-i de argint, 
strălucirea de lună a zâmbetului, aurui obrajilor, moscul 
răsuflării, mai presus decât moscul de Tartaria, migdalele 
ochilor, ambra neagră a pletelor, mărul bărbiei, diamantele 
privirilor şi cele treizeci şi şase de înfăţişări zugrăvite ale 
trupului ei fecioresc. Şi dragostea îşi strânse lanţurile ei 
asupra celor două piepturi vrăjitoare şi asupra celor două 
frunţi tinereşti. Şi nimeni nu ştia ce avea să se petreacă, în 
noaptea aceea, în desimea umbrei, între cei doi preafrumoşi 
tineri. 

Ci întrucât dragostea şi moscul nu pot să rămână tăinuite, 
părinţii nu zăboviră a prinde de veste despre treburile celor 
doi îndrăgostiţi şi grăbiră să-i împreune prin căsătorie. Şi 
viaţa li se scurse în fericire, împărţită între dragoste şi 
priveliştea rujei de mare. 

Or, mărire lui Allari carele face trandafirii să înflorească şi 
inimile îndrăgostiţilor să se împreune, Atotputernicul şi 
Preaînaltul. Şi binecuvântarea şi rugăciunea fie asupra 
domnului şi stăpânului nostru, Mahomed, sultanul trimişilor 
şi asupra tuturor celor ai săi. Amin. 

Şi, după ce Șeherezada istorisi povestea aceasta, tăcu. lar 
tânăra Doniazada, sora ei, strigă: 


— O, sora mea, ce dulci şi ce vrăjite şi ce miezoase sunt 
vorbele tale în prospeţimea lor! Şi ce minunată este 
Povestea rujei de mare şi a copilandrei din Chinaoh! Fii 
bună! Gră-beşte-te, cât mai este vreme şi ne mai spune 
ceva care să i se asemuiască! 

Iar Şeherezada zâmbi şi grăi: 

— Da şi ceea ce vreau să istorisesc este cu mult mai 
minunat, o, micuţo! Ci de bună seamă că nu am s-o spun 
mai înainte de a-mi da îngăduinţa stăpânul nostru, sultanul. 

Iar Şahriar zise: 

— Au te mai îndoieşti de îngăduinţa mea, o, Şeherezada? 
Şi aş mai putea eu de-acuma încolo să-mi mai petrec vreo 
noapte fără vorbele tale la urechile mele şi fără chipul tău 
în ochii mei? 

Iar Şeherezada îi mulţumi cu un zâmbet şi grăi: 

— Atunci, am să istorisesc Povestea cu sarailia unsă cu 
miere de albine şi afurisita de nevastă a cavafului. 

Şi spuse: 

POVESTEA CU SĂRAI LI A UNSĂ CU MIERE DE ALBINE 
ŞI AFURISITA DE NEVASTĂ A CAVAFULUI e povesteşte, 
printre câte se povestesc, o, mult-norocitule sultan, că trăia 
în cetatea cea binecuvântată, Cairo, un cavaf care avea o 
fire minunată şi vrednică de toate preţuirile. Şi îşi ţinea 
viaţa cârpocind papucii bătrâni. Îl chema Maruf şi fusese 
blagoslovit de către Allah cel Atoatedătătorul - preaslăvit fie 
El în toată împrejurarea! 

— Cu o afurisită de muiere fiartă în păcură şi în smoală şi 
pe care o chema Fattumah. Da vecinii o porecliseră „Baligă 
încinsă", căci chiar că era ca un ir împuţit pe inima 
papucarului, soţul ei şi ca o ciumă neagră în ochii celor din 
preajmă-i. Şi otrava aceea chiar că se prilejea şi răsprilejea 
de bunătatea şi de supuşenia bărbatului ei; şi îl ocăra şi îl 
afurisea de o mie de ori pe zi şi nu-i da pic de tihnă toată 
noaptea. Şi amărâtului ajunsese să-i fie frică de răutatea ei 
şi să tremure de certurile ei, întrucât era om liniştit, 
cuminte, simţitor şi cu grijă faţă de gura lumii, măcar că era 


sărac şi de stare umilă. Şi îşi făcuse obiceiul, spre a scăpa 
de tocăneală şi de ţipete, să-şi prăpădească tot ce câştiga ca 
să plătească toate târguielile pe care le făcea soţia sa, 
făptura aceea aprigă şi rea şi arţăgoasă. Şi, dacă i se 
întâmpla să aibă ghinionul de-a nu câştiga îndeajuns în vreo 
zi, îi vuiau urechile de ţipete şi capul de potopuri 
înfricoşate, toată noaptea, fără tihnă, nici odihnă. Şi îl făcea 
să-şi treacă astfel nişte nopţi mai negre decât chiar cartea 
triştei lui. Şi acelei muieri anume i se potrivea spusa 
poetului: 

Of, câte nopţi fără nădejde-mi trec Lângă soţia mea, 
beleaua hâdă! Oare pentru ce, minte de zevzec, In noaptea 
nunţii mele mohorâtă, Nu i-oifi dat o cupă de otravă Să scap 
pe veci de chin şi de gâlceava? 

Or, printre multe alte necazuri îndurate de acel Iov al 
râăbdării. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaizecea noapte urmă: 


Or, printre multe alte necazuri îndurate de acel Iov al 
răbdării, iacătă ce i se întâmplă: 

Soţia lui veni, într-adevăr, la el într-o zi - Allah alunge de la 
noi asemenea zile! 

— Şi îi spuse: 

— O, Maruf, vreau ca deseară, când ai să te întorci acasă, 
să-mi aduci o bucată de kenafa unsă cu miere de albine. 

Şi Maruf, săracul de el, răspunse: 

— O, fiică a socrului meu, dacă Preadarnicul Allah o 
binevoi să mă ajute a câştiga banii trebuitori pentru 
cumpărarea acelei kenafale cu miere de albine, de bună 
seamă că am să ţi-o cumpăr, pe capul şi pe ochii mei! Că 
astăzi, pe Prorocul! 

— Asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Nu am dobândit încă nici o amărâtă de para. Ci Allah 
este darnic şi are să ne dea lesne lucrurile anevoioase. 

A nouă sute şaizecea noapte iar harpia strigă: 

— Ce-mi trăncăneşti tu despre mila lui Allah întru hatârul 
tău? Au tu socoteşti că am să stau să aştept, pentru a-mi 
împlini pofta de kenafaua aceea, până ce îndurarea 
cerească ţi-o veni ori nu ţi-o veni? Ba, pe viaţa mea, felul tău 
de a vorbi nu-mi este deloc pe plac. Ori de câştigi, ori de nu 
câştigi ceva pe ziua ta de muncă, mie să-mi aduci o uncie de 
kenafa unsă cu miere de albine; şi, orice-ar fi, nu am să 
îngădui a lăsa să mi se întoarcă neîmplinită vreo poftă de-a 
mea! Şi dacă, spre pacostea ta, ai să te întorci deseară 
acasă fără sarailie, am să-ţi fac noaptea asupra capului tău 
tot atâta de neagră ca ursita care te-a dat pe mâinile mele. 

Şi nenorocitul de Maruf oftă: 

— Allah este îndurător şi darnic, şi numai la El îmi este tot 
ajutorul! 

Şi amărâtul de el plecă de acasă, iar necazul şi ciuda îi 
năboiau prin pielea de pe frunte. 

Şi se duse să-şi deschidă prăvălia din sukul cava-filor, şi, 
ridicându-şi mâinile spre cer, rosti: „Mă rog, ţie, Doamne, să 
mă ajuţi a câştiga preţ de o uncie din kenafaua aceea şi să 


mă aperi la noapte de răutatea afurisitei mele de muieri!" 
Da degeaba aşteptă el mult şi bine în hardughia lui de 
prăvălie, că nimeni nu veni să-i aducă de lucru; şi-aşa că, la 
sfârşitul zilei, nu câştigase nici baremi atâta cât să cumpere 
pâinea pentru cină. Atunci, cu inima strânsă şi plină de 
spaimă pentru ceea ce îl aştepta din partea nevesti-sii, îşi 
închise prăvălia şi îşi luă trist drumul spre casă. 

Or, străbătând sukurile, trecu chiar pe dinaintea prăvăliei 
unui plăcintar, neguţător de kenafale şi de alte zumaricale, 
care îl cunoştea şi căruia îi cârpise cândva imineii. lar 
plăcintarul îl văzu pe Maruf cum mergea cu capul cufundat 
în deznădejde şi cu grumazul încovoiat ca sub povara unei 
dureri grele. Şi îl strigă pe nume şi văzu atunci că ochii lui 
Maruf erau plini de lacrimi, şi că era galben şi jalnic la chip. 
Şi îi zise: 

— O, meştere Maruf, de ce plângi? Şi care-i pricina 
mâhnirii tale? Hai, intră colea să te odihneşti şi să-mi ' 
povesteşti ce necaz te-a lovit! 

lar Maruf se apropie de tejgheaua cea frumoasă a 
plăcintarului şi, după salamalecuri, îi spuse: 

— Nu este mântuire decât întru Allah Milosârdnicul! 
Ursita mă bate şi nu-mi dă nici măcar pâinea pentru cină. 

Şi cum plăcintarul stăruia să capete amănunte mai multe, 
Maruf îi istorisi despre dorinţa nevesti-sii şi despre 
neputinţa lui, din lipsă de orice câştig pe ziua aceea, de a 
cumpăra nu numai sarailia cu pricina, da nici baremi o 
coajă de pâine. 

Când auzi vorbele lui Maruf, plăcintarul râse cu bunătate 
Şi zise: 

— O, meştere Maruf, poţi tu măcar să-mi spui câte uncii de 
kenafa vrea fiica socrului tău să-i duci? 

Maruf răspunse: 

— Cinci uncii poate că i-ar ajunge. Plăcintarul urmă: 

— Nu e mult. Am să te îndatorez eu cu cinci uncii de 
sarailie şi ai să mi le plăteşti atunci când mila 
Atoateîmpărţitorului are să coboare şi în talgerul tău. 


Şi tăie din tava cea mare, în care kenafaua înota în unt şi 
în miere, o bucată straşnică, ce cântărea cu mult > ' ' peste 
cinci uncii şi i-o dete lui Maruf, spunându-i: 

— Sarailia aceasta unsă este o bunătate vrednică de-a fi 
aşternută pe tablaua unui sultan. Da se cade să-ţi spun că 
nu este îndulcită cu miere de albine, ci cu miere de trestie 
de zahăr; întrucât este cu mult mai gustoasă aşa. 

lar Maruf, care nu cunoştea, bietul de el, osebirea dintre 
mierea de albine şi mierea de trestie de zahăr, răspunse: 

— Este primită din mâna dărniciei tale. 

Şi dete să-i sărute mâna plăcintarului, care se apără iute şi 
care îi spuse, pe deasupra: 

A nouă sute şaizecea noapte 

— Kenafaua este numai pentru fiica socrului tău anume; ci 
tu, o, Maruf, nu vei avea astfel nimica de cinat. Ţine, ia 
pâinea şi brânza aceasta, binefacere de la Allah şi să nu-mi 
mulţumeşti deloc, căci nu sunt decât mijlocitorul. 

Şi îi dete lui Maruf, odată cu sarailia cea minunată, o pâine 
proaspătă şi pufoasă şi aromitoare şi o roată de brânză albă 
învelită în frunze de smochin. lar Maruf, care în toată viaţa 
lui nu avusese atâtea bunuri deodată, nu mai ştia ce să facă 
spre a-i mulţumi plăcintarului cel milos, şi, până la urmă, 
plecă înălţându-şi ochii la cer spre a-l lua de martor al 
îndatorinţei lui faţă de binefăcătorul său. 

Şi ajunse acasă, încărcat cu kenafaua, cu pâinea cea 
frumoasă şi cu bucata de brânză albă. Şi, de cum intră, 
nevastă-sa ţipă la el cu un glas acru şi oţărât: 

— Ei, ai adus sarailia? El răspunse: 

— Allah e darnic. lacăt-o. 

Şi-i puse dinainte farfuria pe care i-o împrumutase 
plăcintarul şi pe care se lăfăia, în toată frumuseţea ei de 
zumarica aleasă, kenafaua cea grasă, care se topea în gură. 

Ci afurisita nici nu-şi aruncă bine ochii înspre farfurie, că 
şi scoase un țipăt ascuţit de mânie, lovindu-se peste obraji şi 
zise: 


— Bătu-l-ar Allah pe Cel-gonit-cu-pietre! Nu ţi-am spus să- 
mi aduci o sarailie făcută cu miere de albine? Şi ia uite cum, 
anume ca să mă înfrunţi, îmi aduci ceva gătit cu miere de 
trestie de zahăr! Socoteai cumva că ai să izbuteşti să mă 
înşeli şi că n-aş băga de seamă vicleşugul? A, ticăloase, vrei 
să mă ucizi de pofta neîmplinită! 

Şi bietul Maruf, doborât de toată mânia aceea, la care de 
data aceasta nici cu gândul nu gândise, îngăimă nişte 
iertăciuni cu un glas tremurat şi spuse: 

— O, fiică de oameni de treabă, kenafaua aceasta nu am 
cumpărat-o, ci plăcintarului cutare, pe care Allah l-a dăruit 
cu o inimă bună, i s-a făcut milă de starea mea şi mi-a dat-o 
pe veresie, fără a-mi hotări sorocul de plată. 

Ci harpia cea de spaimă strigă: 

— "Tot ce îngaimi tu acolo nu sunt decât vorbe goale, iar eu 
nu-ţi dau nici o crezare. Na! [ine-ţi kenafaua cu miere de 
trestie de zahăr! Eu nu mănânc aşa ceva! 

Şi, rostind acestea, îi aruncă în cap farfuria cu kenafa, 
plină cum era şi adăugă: 

— Scoală-te acuma, o, mişelule şi du-te să-mi aduci una 
scăldată în miere de albine! 

Şi, adăugând fapta la vorbă, îi plesni peste gură un dos de 
labă atâta de amarnic, că-i şi rupse un dinte din faţă, iar 
sângele începu să-i curgă pe barbă şi pe piept. 

La năprăsnicia aceasta de la urmă, bietul Maruf, scos din 
papuci şi pierzându-şi răbdarea, avu o mişcare repezită, 
care o lovi pe harpie uşor în obraz. Şi harpia, stârnită şi mai 
cumplit de lovitura nevinovată a celui oropsit de ea, se 
repezi asupra-i şi îl înşfăcă de barbă cu amândouă mâinile 
şi se agăţă cu toată greutatea ei de părul din barba aceea, 
ţipând din toate beregăţile: „Ajutor, o, musulmanilor! Săriţi 
că mă omoară!". 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaizeci şi una noapte urmă: 


Şi harpia, stârnită şi mai cumplit de lovitura nevinovată a 
celui oropsit de ea, se repezi asupra-i şi îl înşfăcă de barbă 
cu amândouă mâinile şi se agăţă cu toată greutatea ei de 
părul din barba aceea, ţipând din a nouă sute şaizeci şi una 
noapte toate beregăţile: „Ajutor, o, musulmanilor! Săriţi că 
mă omoară!" 

Şi la ţipetele vipiei deteră fuga vecinii şi săriră să-i 
despartă şi de-abia izbutiră să scoată barba nenorocitului 
de Maruf din mâinile încleştate ale afurisitei lui de soţii. Şi 
văzură faţa lui Maruf plină de sânge, barba năclăită şi 
dintele rupt, fără a mai pune la socoteală şi părul din barbă, 
pe care i-l smulsese muierea mâniată. Şi, cunoscând încă de 
multă vreme purtarea ei ticăloasă faţă de bietul om, şi-apoi 
văzând şi dovezile care arătau apriat că Maruf era încă o 
dată mucenicul afurisitei, o mustrară şi îi ţinură nişte 
dăscăleli cuminţi, care ar fi copleşit-o de ruşine şi ar fi adus- 
o la calea cea dreaptă pe oricare alta decât ea. Şi, după ce o 
certară aşa, adăugară: 

— Noi toţi mâncăm, de obicei, cu poftă kenafaua făcută cu 
miere de trestie de zahăr şi o găsim cu mult mai bună decât 
pe cea făcută cu miere de albine! Care-i, aşadar, 
nelegiuirea săvârşită de bietul tău soţ, ca să i se cuvină 
toate răutăţile amarnice pe care i le faci, precum ruperea 
dintelui şi smulgerea bărbii? 

Şi o alimăniră cu toţii şi plecară în calea lor. 

Or, de cum plecară, harpia cea cumplită se întoarse înspre 
Maruf, care, cât durase vânzoleala, şezuse tăcut în colţul 
său şi îi zise, cu un glas şoptit şi tot pe-atâta de plin de ură: 

— A, va să zică aşa îi asmuţi asupra mea pe vecini? Prea 
bine. Numai că ai să vezi tu ce-ai să păţeşti. 

Şi se duse să şadă jos, mai încolo, uitându-se la el cu nişte 
ochi de tigroaică şi chibzuind împotrivă-i nişte socoteli 
negre. 

lar Maruf, care chiar că se câia de mişcarea lui 
nestăpânită, nu ştia ce să mai facă spre a o potoli. Şi se 
hotări să strângă sarailia care zăcea pe podea în mijlocul 


ţăndărilor de farfurie, şi, după ce o curăţi, i-o întinse sfios 
nevesti-sii, spunându-i: 

— Pe viaţa ta, o, fiică a socrului meu, mănâncă măcar 
oleacă din kenafaua aceasta şi mâine, de-o vrea Allah, am 
să-ţi aduc alta. 

Ci ea îl împinse cât colo cu o lovitură de picior, ţipând la el: 

— Du-te de-aici cu kenafaua ta, o, câine de potlogar! 
Gândeşti că am să mă ating de ceea ce îţi aduce meseria de 
codoş de plăcintari? Inşallah! Mâine am să izbutesc eu să-ţi 
înfund lungimea în lăţime. 

Atunci, nefericitul, repezit astfel în ultima lui încercare de 
împăcare, se gândi măcar să-şi potolească foamea ce-l 
chinuia încă de dimineaţă, dat fiind că nu mâncase nimic 
toată ziua. Şi îşi zise: „De vreme ce ea nu vrea să mănânce 
kenafaua aceasta minunată, binevoiesc s-o mănânc eu." Şi 
şezu jos dinaintea farfuriei şi începu să mănânce bunătatea 
cea aromitoare, care îi gâdila dulce gâtlejul. Pe urmă trecu 
la pâinea cea pufoasă şi la roata de brânză şi nu mai lăsă 
din ele o firimitură pe tablă. lacă-aşa! lar nevastă-sa se uita 
cu nişte vipii de ochi la ce face el şi nu mai contenea să-i tot 
ureze, la fiecare îmbucătură: „Staţi-ar în gât şi îneca-te- 
ar!", ori încă: „Dare-ar Allah să ţi se preschimbe în otravă 
de foc şi să-ţi ardă matele!" şi alte asemenea blagoslovenii. 
Ci Maruf, flămând', mânca înainte cu sârg, rară a sufla o 
vorbă; lucru care, până la urmă, aduse la nebunie mânia 
nevesti-sii, care se sculă deodată ca o îndrăcită şi, 
aruncându-i în cap tot ce-i cădea în mână, se duse să se 
culce, ocărându-l şi în somn, până dimineaţa. 

Şi Maruf, după noaptea pătimită, se sculă de cu vreme; şi, 
îmbrăcându-se în grabă, plecă la prăvălia lui, cu nădejdea 
că soarta are să-T ajute în ziua aceea. Şi ia-cătă că după 
câteva ceasuri doi oameni de la agie veniră să-l zeberească, 
la porunca dată de cadiu şi îl târâră de-a lungul sukurilor, 
cu mâinile legate la spate, până la judecătorie. Şi Maruf, 
spre marea lui înmărmurire, o găsi acolo, dinaintea 
cadiului, pe soţia sa, care sta a nouă sute şaizeci şi una 


noapte cu mâinile înfăşurate în cârpe, cu capu-nvăluit într- 
un ştergar mânjit de sânge şi ţinând în degete un dinte 
rupt. Şi cadiul, de cum îl zări pe înfricoşatul de cârpaci, ţipă 
la el: 

— Ia vino-ncoace! Au ţie nu ţi-e teamă de Allah preaiînaltul 
când o faci să îndure atâtea năprasne grele pe această 
biată muieruţă, soţia ta, fiica socrului tău şi îi zdrobeşti cu 
atâta cruzime mâna şi dinţii? 

Iar Maruf, în spaima lui, ar fi dorit să vadă pământul cum 
se cască şi îl înghite; şi lăsă capu-n jos încurcat şi păstră 
tăcere. Întrucât, în jindul lui după linişte şi în dorul lui de a- 
şi păstra cinstea nesmintită şi obrazul soţiei sale curat, nu 
vroi s-o înfunde pe blestemată şi s-o învinuiască şi să-i dea 
în vileag ticăloşiile, chemându-i, la nevoie, ca martori, pe 
toţi vecinii. lar cadiul, încredinţat că tăcerea era dovada 
vinovăţiei lui Maruf, porunci slujbaşilor însărcinaţi cu 
îndeplinirea osândelor să-l întoarcă şi să-i alduiască la tălpi 
o sută de lovituri de vergi. Ceea ce se îndeplini pe dată, 
dinaintea afurisitei care se înfiora de mulţumire în sinea ei. 

lar Maruf, la ieşirea de la judecătorie, de-abia mai putea 
să se târască. Şi, întrucât de-acuma şi-ar fi dorit mai 
degrabă să moară de moarte cruntată decât să se mai 
întoarcă în casa lui şi să-i mai vadă afurisitei chipul, căută o 
casă năruită, care se afla pe malurile Nilului şi aşteptă 
acolo, potopit de lipsuri şi de nevoi, să se vindece de 
loviturile care îi umflaseră picioarele. Şi când putu, într-un 
sfârşit, să se ridice, se tocmi corăbier pe puntea unei 
dahabia ce cobora pe Nil. Şi când ajunse la Damietta, plecă 
pe o catargă, năimindu-se drept cârpaci de pânze şi îşi 
încredinţă triştea Stăpânului triştelor. 

Or, după mai multe săptămâni de plutire, catargă fu 
potopită de o furtună amarnică şi se scufundă şi ea şi tot ce 
se afla pe ea, în adâncul mării. Şi toată lumea se înecă şi 
muri. Dar nu şi Maruf. Întrucât Allah Preaînaltul îl mântui şi 
îl scăpă de la înec aducându-i sub mână o bucată de lemn, 
frântă din catargul cel mare. Şi Maruf se agăţă de lemn şi 


izbuti să se suie călare pe el, ca urmare a unor trude 
nemaipomenite, de care îl făcură în stare primejdia şi 
dragostea de sufletul său, care este lucru scump. Şi începu 
atunci să bată apa cu picioarele, ca şi cum ar fi bătut-o cu 
nişte vâsle, pe când valurile se jucau cu el şi îl răsturnau ba 
la dreapta, ba la stânga. Şi rămase să lupte aşa cu noianul 
de ape vreme de o zi şi o noapte. După care vântul şi 
zbaterea valurilor îl duseră până la ţărmul unei ţări unde se 
înălța o cetate cu case bine zidite. 

Şi rămase dintru-ntâi întins pe țărm, nemişcat şi ca fără de 
simţire. Şi nu zăbovi să adoarmă într-un somn > adânc. lar 
când se trezi, văzu aplecat deasupra-i un om îmbrăcat 
strălucit, dindărătul căruia şedeau doi robi cu braţele 
încrucişate. Şi omul cel bogat se uita la Maruf cu o luare- 
aminte osebită. Şi când îl văzu, într-un sfârşit, că se 
trezeşte, strigă: 

— Mărire lui Allah, o, străinule! Grăbeşte de-mi spune din 
ce ţară eşti şi din care cetate, căci îmi pare a cunoaşte, 
după ce ţi-a mai rămas pe spinare din hainele tale, că ai fi 
din ţara Egiptului. 

lar Maruf răspunse: 

— Adevărat este, o, doamne al meu, sunt un locuitor dintre 
locuitorii din ţara Egiptului, iar cetatea Cairo este cetatea 
în care m-am născut şi în care am sălăşluit. 

Şi omul cel bogat îl întrebă, cu un glas tulburat: 

— Şi ţi-ar fi cu supărare dacă te-aş întreba pe ce uliţă din 
Cairo locuiai? 

El răspunse: 

— Pe Uliţa Roşie, o, stăpâne al meu. El întrebă: 

— Şi ce oameni cunoşti de pe uliţa aceea? Şi ce meserie ai, 
O, fratele meu? 

El răspunse: 

— Ca meserie şi ca isnaf, o, stăpâne al meu, sunt a nouă 
sute şaizeci şi una noapte cavaf, peticar de încălțări rupte. 
Cât despre oamenii pe care îi cunosc, apoi aceia sunt nişte 
oameni de rând, de teapa mea, de altmintrelea cinstiţi şi 


vrednici. Şi, dacă vrei să ţi-i spun pe nume, iacătă vreo 
câţiva. 

Şi îi înşirui numele mai multor inşi pe care îi cunoştea şi 
care locuiau pe Uliţa Roşie. lar omul cel bogat, al cărui chip 
se lumina de bucurie pe măsură ce se desfăşura între ei 
taifasul acela, întrebă: 

— Şi îl cunoşti cumva, o, fratele meu, pe şeicul Ahmad, 
neguţătorul de mirodenii? 

El răspunse: 

— Lungească-i Allah zilele! Este vecin cu mine, zid în zid. 

EI întrebă: 

— O duce bine? El răspunse: 

— Slavă lui Allah, o duce bine! El întrebă: 

— Câţi copii are acum? El răspunse: 

— "Tot trei. Ţină-i-i Allah! Sunt Mustafa, Mohammad şi Aii. 

EI întrebă: 

— Ce fac ei? El spuse: 

— Mustafa, cel mai mare, este dascăl de şcoală într-o 
madrassah. Este învăţat vestit, ştie pe dinafară toată Cartea 
cea Sfântă şi poate s-o spună în şapte feluri osebite. Cel de 
al doilea, Mohammad, este neguţător de mirozii, bacal, ca şi 
tatăl lui, care i-a deschis o dugheană alături de a sa, spre a-i 
prăznui naşterea unui copil ce i s-a născut. Cât despre cel 
mai Mic, Aii, potopească-l Allah cu toate darurile sale cele 
mai alese! Era prietenul meu din pruncie şi ne petreceam 
zilele jucându-ne laolaltă şi făcând o grămadă de şotii 
trecătorilor. Ci, într-o zi, prietenul meu, Aii, făcu ce făcu cu 
un copil de copht, Fiu de nazareean, care se duse să plângă 
la părinţii lui că fusese ugilit în chipul cel mai rău şi siluit. 
lar prietenul meu, Aii, ca să scape de răzbunul 
nazareenilor, luă fuga şi pieri. Şi nimenea nu l-a mai văzut, 
măcar că au şi trecut douăzeci de ani de la povestea aceea. 
Ţină-l Allah şi depărteze de la el toată răutatea şi necazul! 

La vorbele acestea, bogătanul îşi atuncă deodată braţele 
în jurul gâtului lui Maruf şi îl strânse la piept, plângând şi îi 
spuse: 


— Slăvit fie Allah, carele îi adună la un loc pe prieteni. Eu 
sunt Aii, tovarăşul tău din copilărie, o, Maruf! Sunt fiul 
şeicului Ahmad, bacalul de pe Uliţa Roşie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaizeci şi doua noapte 
urmă: 

Slăvit fie Allah, carele îi adună la un loc pe prieteni. Eu 
sunt Aii, tovarăşul tău din copilărie, o, Maruf] Sunt fiul 
şeicului Ahmad, bacalul de pe Uliţa Roşie. 

Şi după dovezile cele mai vii de bucurie şi dintr-o parte şi 
din cealaltă, îl rugă să-i istorisească cum de ajunsese pe 
țărmul acela. Şi după ce află că Maruf şezuse o zi şi o 
noapte fără de hrană, îl pofti să se suie la spatele său pe 
catâr şi îl duse acasă la el, într-un sărai strălucit. Şi îl omeni 
împărăteşte. Şi numai a doua zi, măcar că tare ar fi avut 
chef să mai stea la taclale, veni iar la Maruf şi putu, într-un 
sfârşit, să tăifăsuiască pe îndelete cu el. Şi află astfel toate 
necazurile câte le pătimise bietul Maruf, din ziua când se 
însurase cu soţia lui cea afurisită şi cum hotărâse mai 
degrabă să-şi lase şi dugheana şi ţara decât să mai rămână 
pradă răutăţilor a nouă sute şaizeci şi doua noapte acelei 
harpii. Şi află, tot asa, ce bătaie căpătase la tălpi, şi cum se 
scufundase corabia cu el, şi cum era să moară 

) 7 înecat. Şi, la rându-i, Maruf află de la prietenul său Aii 
că cetatea în care se aflau acuma era cetatea Khaiitan, 
cetatea de scaun a Sohatanului. Şi mai află că Allah îl 
ajutase pe prietenul său, Aii, la treburile de alişvelişuri şi îl 
făcuse negustorul cel mai bogat şi navapul cel mai proslăvit 
din cetatea Khaiitan. 

Pe urmă, după ce îşi deşertară în tihnă inimile, neguţătorul 
cel bogat, Ali, îi spuse prietenului său: 

— O, Maruf, fratele meu, să ştii că bogăţiile care mi-au 
venit de la Atoatedătătorul nu sunt decât un zălog al 
Atoatedătătorului în mâinile mele. Or, cum aş putea să 


folosesc mai bine zălogul acesta decât încre-dinţându-ţi o 
bună parte din el, pentru ca tu s-o faci să rodească? 

Şi, de început, îi dete o pungă de o mie de dinari de aur şi 
meremetisi să fie îmbrăcat cu haine falnice, după care 
adăugă: 

— Mâine de dimineaţă ai să încaleci pe catârul meu cel 
mai frumos şi ai să te duci la suk, unde ai să mă vezi stând 
în mijlocul negustorilor celor mai graşi. lar eu, la sosirea ta, 
am să mă scol spre a-ţi ieşi înainte şi am să mă învârtesc 
împrejurul tău şi am să apuc de frâiele catărului tău şi am 
să-ţi sărut mâinile, arătându-ţi toate dovezile de cinstire şi 
de laudă cu putinţă. lar purtarea aceasta din partea mea 
are să-ţi aducă pe dată o mare preţuire. Şi am să 
orânduiesc să ţi se lase slobodă o prăvălie nemăsurată, 
după ce mă voi îngriji să pun a fi umplută cu mărfuri. Şi am 
să te duc apoi să-i cunoşti pe navapi şi pe toţi negustorii cei 
mari din cetate. Şi daravelile tale negustoregşti, cu ajutorul 
lui Allah, au să rodească, iar tu, departe de fiica cea 
afurisită a socrului tău, ai să fii până peste poate de 
mulţumit şi de bine chivernisit. 

Iar Maruf, neputând să găsească destule vorbe spre a-i 
mărturisi prietenului său toată îndatorinţa, se plecă să-i 
sărute pulpana caftanului. Ci mărinimosul de Aii se feri 
repede şi îl sărută pe Maruf între ochi, şi şezu cu el să 
tăifăsuiască mai departe, ba despre una, Da despre alta, din 
trecutul lor de copii, până când veni ceasul somnului. 

Şi, a doua zi, Maruf, îmbrăcat falnic şi având întru totul 
înfăţişarea unui negustor bogat de pe alte meleaguri, 
încăiecă pe un catâr minunat, de culoarea sturzului, 
strălucit înfotăzat şi se duse în suk la ceasul hotărât. Şi 
între el şi prietenul său Aii se petrecu aidoma prefăcătoria 
ce fusese pusă la cale. Şi toţi negustorii rămaseră năpădiţi 
de minunare şi de cinstire faţă de noul venit, mai cu seamă 
când îl văzură pe negustorul cel mare, Aii, cum îi săruta 
mâna şi cum îl sprijinea să coboare de pe catâr şi când îl 
văzură chiar pe Maruf cum se aşeza cu măreție şi domol în 


jeţul pe care i-l pregătise de mai înainte prietenul său, Aii, 
pe prispa prăvăliei celei noi. Şi toţi veniră să-l întrebe pe Aii 
în şoaptă, zicându-i: 

— De bună seamă că prietenul tău este un negustor mare! 

lar Aii se uită la ei cu milă şi răspunse: 

— Ya Allah, negustor mare spuneţi? Păi acesta-i unul 
dintre cei mai de frunte negustori de pe pământ şi are în 
lumea întreagă atâtea prăvălii şi capanuri câte nici focul n- 
ar putea să le mistuie. Şi până şi eu nu sunt faţă de el decât 
un mămular de rând. lar sameşii săi şi vânzătorii săi şi 
haznadarii săi sunt o puzderie prin toate cetăţile de pe 
pământ, de la Egipt şi de la Yemen până la Ind şi până la 
fruntariile cele mai depărtate ale ţării Chitaiului. A, o să 
vedeţi voi ce om este când are să vă fie dat a-l cunoaşte mai 
de aproape! 

Şi, după încredinţările acestea, făcute cu glasul celui mai 
neclătinat adevăr şi cu tâlcul cel mai pătruns, negustorii îşi 
făcură cea mai strălucită părere despre Maruf. Şi veniră la 
el să-i închine salamalecurile şi temenelile, A nouă sute 
şaizeci şi doua noapte şi urările lor de bună-venire. Şi 
ţinură cu cinste să-l poftească toţi la cină, unii după alţii, pe 
când el zâmbea cu un chip binevoitor şi cerându-şi 
iertăciune că nu poate să primească, dat fiind că era mai 
întâi mosafirul negustorului Aii, prietenul său. Iar starostele 
negustorilor veni la el la prăvălie în ospeţie, lucru întru 
totul străin de datina care cere ca noul venit să se ducă el 
mai întâi în ospeţie; şi nu pregetă a-l înştiinţa despre preţul 
la care se vând mărfurile şi despre feluritele bunuri ale 
ţării. Şi-apoi, spre a-i arăta că stă gata întru totul a-i fi de 
folos şi a-i înlesni alişverişul mărfurilor pe care le, r adusese 
de prin ţările cele depărtate, îi zise: 

— O, stăpâne al meu, fără de îndoială că vei fi având multe 
viguri de atlazuri galbene? Întrucât aici se caută cel mai 
abitir atlazurile galbene. 

lar Maruf, fără a şovâăi, răspunse: 

— Atlazuri galbene? Păi cu toptanul! Şi starostele întrebă: 


— Da bogasiuri roşii ca sângele de gazelă, ai cumva mai 
multe? 

Şi Maruf, cu deplină încredințare, răspunse: 

— A, în ce priveşte bogasiul cel roşu ca sângele de gazelă 
este prea destul. Întrucât printre vigurile mele se află 
asemenea marfă, de soiul cel mai ales. 

Şi la toate întrebările asemănătoare, Maruf răspundea 
mereu: 

— Cu toptanul! 

Iar starostele îl întrebă atunci cu sfială: 

— Ai binevoi, o, stăpâne al meu, să ne arăţi câteva soiuri? 

Iar Maruf, fără a se da bătut de încurcătură, răspunse cu 
înţelegere: 

— Păi de bună seamă, păi de bună seamă! 

Şi îi lămuri, pe staroste şi pe negustorii strânşi roată 
împrejur, că aşteaptă sosirea, peste câteva zile, a unei 
ditamai caravane de o mie de cămile încărcate cu boccele 
de mărfuri de toate culorile şi de toate soiurile. lar 
adunarea se miră cu mirare mare şi se minună la vestea 
apropiatei sosiri a acelei caravane de pomină. 

Ci minunarea lor nu ajunse până peste poate, dincolo de 
orice putinţă de a o zugrăvi, decât atunci când fură martori 
la întâmplarea următoare. Întrucât iată că, pe când şedeau 
ei aşa de vorbă, căscând ochii uluiţi la vestea sosirii 
caravanei, un cerşetor se apropie de locul unde se aflau şi 
întinse mâna la fiecare, rând pe rând. Şi unii îl miluiseră cu 
o para, alţii cu o jumătate de para, iar cei mai mulţi se 
mulţumiră, fără a-i da nimic, să răspundă numai: 
„Miluiască-te Allah!" 

Iar Maruf, când cerşetorul veni şi la el, scoase un pumn 
plin cu dinari de aur şi-i puse în mâna cerşetorului, tot atâta 
de firesc ca şi cum i-ar fi dăruit un bănuţ de aramă. lar 
dumirirea negustorilor fu atâta de mare, încât o tăcere 
adâncă se aşternu peste toată adunarea lor, iar mintea li se 
aburi şi priceperea li se năuci. Şi gândiră: „Ya Allah, bogat 
mai trebuie să fie omul acesta, dacă se arată atâta de 


darnic!" Şi aşa dobândi Maruf într-o clipită o mare lefterie 
şi o faimă de mirare despre bogăţia şi despre filotimia lui. 

Şi zvonul despre mărinimia lui şi despre purtătile lui 
strălucite ajunse până la urechile sultanului cetăţii, care 
porunci numaidecât să vină vizirul său şi îi zise: 

— O, vizirule, are să sosească la noi o caravană încărcată 
cu bogății nemăsurate şi care sunt ale unui strălucit 
neguţător venetic. Or, n-aş vrea ca negustorii din suk, 
pungaşi ăia, care şi-aşa sunt cam prea bogaţi, să pună mâna 
pe chilipirul unei caravane precum aceea. Şi-aşa că ar fi 
mai bine să mă bucur eu de prilej, dimpreună cu soţia mea, 
stăpâna ta şi cu domniţa, fiica mea. 

Iar vizirul, care era un om plin de chibzuinţă şi de 
socotinţă, îi răspunse sultanului: 

— Nu stă nimica împotrivă. Dar nu socoteşti, o, doamne al 
vremilor, că mai întâi s-ar cuveni a aştepta a nouă sute 
şaizeci şi doua noapte sosirea caravanei şi numai apoi a lua 
hotărârile de trebuinţă? 

Ci sultanul se burzului şi grăi: 

— Ce, te-ai smintit? Şi-apoi de când se ia carnea de la 
măcelar după ce au înfulecat-o câinii? Mai degrabă dă zor şi 
rânduieşte să vină dinaintea mea neguţătorul acela străin şi 
bogat, ca să mă înţeleg cu el. 

Iar vizirul fu nevoit, în pofida nasului său, să ducă la 
îndeplinire porunca sultanului. 

Şi când Maruf sosi dinaintea sultanului, se temeni adânc şi 
sărută pământul dintte mâinile aceluia şi îi închină o urare 
gingaşă. lar sultanul se minună de vorbirea lui aleasă şi de 
purtările lui alese şi îi puse un şir de întrebări despre 
negustoriile şi despre bogăţiile lui. lar Maruf se mulțumea 
să răspundă, zâmbind: 

— Stăpânul nostrul, sultanul, are să vadă şi are să fie 
mulţumit, atunci când caravana are să sosească. 

Iar sultanul se încredinţă, precum toţi ceilalţi; şi, vrând să 
vadă până unde mergea întinderea priceperii lui Maruf, îi 


arătă un mărgăritar de o grosime şi de o strălucire 
uluitoare, care preţuia pe puţin o mie de dinari, şi îi zise: 

— Da în agarlâcurile de pe caravana ta ai cumva şi 
mărgăritare de soiul acesta? 

Iar Maruf luă mărgăritarul, îl cântări cu un ochi zeflemitor 
şi îl aruncă la pământ ca pe un lucru fără de preţ; şi, 
izbindu-l cu călcâiul, din toată puterea lui, îl sfărâmă liniştit. 
Iar sultanul, înmărmurit, strigă: 

— Ce faci, bre, omule? Ai zdrobit un mărgăritar de o mie 
de dinari! 

Şi Maruf, zâmbind, răspunse: 

— Da, de bună seamă, cam atâta preţuia! Ci eu am saci şi 
saci plini cu mărgăritare nemăsurat mai mari şi mai 
frumoase decât acesta, în agarlăâcurile de pe caravana mea. 

lar minunarea şi lăcomia sultanului sporiră şi mai mult la 
vorbele acestea; şi gândea: „Hotărât! Trebuie să-l iau de soţ 
pentru fata mea pe bărbatul acesta de-a mirările!" în clipita 
aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează 
de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaizeci şi treia noapte 
urmă: „. Hotărât! Trebuie să-l iau de soţ pentru fata mea pe 
bărbatul acesta de-a mirările!" 

Şi sultanul se întoarse înspre Maruf şi îi zise: 

— O, preacinstitule şi prealuminatule emir, vrei să primeşti 
de la mine, ca dar, cu prilejul sosirii tale în ţara noastră, pe 
singura mea fată, slujnica ta? Şi aş lega-o cu tine prin 
legăturile căsătoriei, iar tu ai domni peste împărăție, după 
moartea mea! 

lar Maruf, aşezat şi chibzuit, răspunse cu un glas plin de 
bună-cuviinţă: 

— Darul sultanului îl cinsteşte pe robul care se află 
dinaintea sa. Ci nu socoţi, o, doamne al meu, că ar fi mai 
bine să aşteptăm, pentru sărbătorirea nunţii, ca mai întâi să 
sosească aici caravana mea cea mare? Întrucât zestrea unei 
domniţe, cum este fiica ta, cere din parte-mi cheltuieli mari, 
pe care nu sunt în stare să le fac la ceasul de-acum. Că va 


trebui, iacătă, să-ţi plătesc, ca danie pentru domniţă, ţie, 
părintele ei, pe puţin o sută de mii de pungi de câte o mie 
de dinari fiecare. Apoi va trebui să împart o mie de pungi de 
câte o mie de dinari săracilor şi milogilor, în noaptea nunţii; 
şi alte o mie de pungi celor care vor purta darurile; şi o mie 
de pungi pentru întocmirea ospeţelor. Pe deasupra, va 
trebui să dau ca dar câte o salbă de o sută de mărgăritare 
mari la a nouă sute şaizeci şi treia noapte fiecare dintre 
hanâmele din harem şi să fac plocon ţie şi soacrei mele, 
sultana, o sumedenie de giuvaieruri şi de nestemate. Or, 
toate acestea, o, doamne al vremilor, nu se pot face chibzuit 
decât după sosirea caravanei mele. 

Iar sultanul, mai uluit ca oricând de toată acea înşiruire 
vrăjită şi încredinţat până în adâncul sufletului de 
chibzuinţă, de gingăşia simţămintelor şi de bună-cuviinţă lui 
Maruf, strigă: 

— Nu, pe Allah! Eu însumi am să iau pe seama mea toate 
cheltuielile nunţii. Iar în ce priveşte avutul fetei mele, ai să 
mi-l plăteşti când are să vină caravana. Ci ţin neabătut să te 
însori cu fata mea cât mai curând cu putinţă. Şi poţi să iei 
din vistieria domnească toţi banii de care vei avea 
trebuinţă. Şi să nu-ţi faci nici o grijă în privinţa aceasta, 
întrucât tot ceea ce este al meu este şi al tău. 

Şi, pe clipă pe dată, îl chemă pe vizir şi îi spuse: 

— Du-te, o, vizirule şi spune-i şeicului al-islam să vină să 
vorbesc cu el. Căci vreau să întocmesc chiar astăzi senetul 
de căsătorie dintre emirul Maruf şi fiica mea. 

Iar vizirul, auzind vorbele sultanului, lăsă capu-n jos cu o 
înfăţişare tare stânjenită. Şi, văzând că sultanul nu mai avea 
răbdare, se duse lângă el şi îi spuse în şoaptă: 

— O, doamne al vremilor, omul acesta nu-mi place, iar 
chipul lui nu-mi spune nimic bun. Pe viaţa ta, până a-i da 
fata de nevastă, aşteaptă baremi să căpătăm oarecare 
dovezi în privinţa caravanei lui. Căci, până acum nu avem 
decât vorbe peste vorbe! Or, o domniţă ca fiica ta, o, Măria 


Ta, preţuieşte în terezie mai mult decât ceea ce tine în 
mâna lui omul acesta străin. 

Da sultanul, auzind asemenea vorbe, văzu lumea cum se 
întunecă dinaintea fetei lui, şi răcni la vizir: 

— O, viclean mişel care îl urăşti pe stăpânul tău, nu 
vorbeşti asa, căutând a mă abate de la această căsătorie, 
decât numai pentru că doreşti să te însori tu cu fata mea. 
Da asta-i departe de nasul tău! Aşa că opreşte-te de-a mai 
încerca să arunci şovăiala şi bănuiala în cugetul meu în 
privinţa acestui om strălucit şi bogat, cu suflet înalt şi cu 
purtări alese. Că de unde nu, în mânia mea pe vicleşugurile 
tale, pun să ţi se petreacă lungimea prin lăţime. 

Şi adăugă, tare stârnit: 

— Ori poate că vrei ca fâică-mea să-mi rămână pe vatră, 
bătrână şi necăutată de peţitori? Aş mai putea eu să găsesc 
vreodată un ginere cum este acesta, desăvârşit din toate 
privinţele şi mărinimos şi chibzuit şi mândru şi care, fără de 
nici o îndoială, are s-o îndrăgească pe fata mea şi are să-i 
dăruiască lucruri minunate şi are să ne îmbogăţească pe 
toţi, de la cel mai mare până la cel mai mic? Hai, uşti de-aci 
şi du-te să-l aduci pe şeicul al-islam! 

Şi vizirul, cu nasul alungit până la picioare, plecă să-l 
cheme pe şeicul al-islam, care veni numaidecât la sărai şi se 
înfăţişă dinaintea sultanului. Şi ticlui, pe loc, senetul de 
căsătorie. 

Şi întreaga cetate fu împodobită şi luminată, la porunca 
sultanului. Şi pretutindeni nu mai fu decât chef şi zaiafet. 
lar Maruf, cavaful, amărâtul care văzuse moartea cea 
neagră şi moartea cea roşie şi care gustase din toate 
năpastele, şezu pe un jeţ, în curtea saraiului. Şi un potop de 
panglicari, de măscărici şi de pehlivani zănatici se înfăţişară 
dinainte-i spre a-l înveseli pe el şi spre a-i înveseli pe sultan 
şi pe mai-marii de la sărai. Şi îşi desfăşurară toată iscusinţa 
şi toate harurile. lar» Maruf puse să i se aducă, de către 
chiar vizirul, saci după saci cu aur şi începu să ia dinarii şi 
să-i arunce cu pumnii la toată gloata care bătea din 


darabane, dănţuia şi chiuia. Iar vizirul, crăpând de ciudă, 
nu avea o clipă de tihnă, tot ostenind să aducă fără 
contenire alţi şi alţi saci cu galbeni. 

lar petrecerile şi ospeţele şi veselirile ţinură vreme a nouă 
sute şaizeci şi patra noapte de trei zile şi trei nopţi; iar cea 
de a patra zi, seara, fu ziua nuntirii şi a împreunării. Şi 
alaiul miresei era de o strălucire fără de asemuire, întrucât 
aşa vroise sultanul; şi fiecare hanâmă, la trecerea domniţei, 
o încărca cu daruri, pe care le strângeau, pe măsură ce 
veneau, însoţitoarele ei. Şi-aşa fu dusă până la odaia de 
nuntă, pe când Maruf, la rându-i, îşi zicea: „Prăpăd peste 
prăpăd peste prăpăd! Ce-o fi o fi! Puțin îmi pasă! Aşa a vrut 
soarta. N-ai cum să scapi de ce ţi-e dat. Fiecare îşi poartă 
triştea legată de gât! Toate astea ţi-au fost scrise la cartea 
ursitei, o, cârpaciule de iminei rupţi, o, bătutule de nevastă, 
o, Maruf, o, mangositule!" 

Şi-aşa că, atunci când toată lumea plecă şi când Maruf se 
văzu singur de faţă cu tânăra domniţă, soţia lui, culcată 
galeş sub pologul de mătasă, şezu jos pe podea şi, 
frângându-şi mâinile, păru prada unei deznădejdi 
năprasnice. Şi cum sta aşa mai departe, fără a da vreun 
semn de clintire, fata scoase capul de sub polog. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaizeci şi patra noapte 
urmă: 

Fata scoase capul de sub polog şi îl întrebă pe Maruf: 

— O, doamne al meu mult-frumos, pentru ce stai aşa, 
departe de mine, pradă tristeţii? 

Iar Maruf, scoțând un oftat, răspunse cu caznă: 

— Nu este ajutor şi nădejde decât întru Allah cel 
Atotputernic! 

Iar ea îl întrebă tulburată: 

— Pentru ce spui aşa, o, stăpâne al meu? Mă găseşti urâtă 
ori pocită, ori poate că ai o altă pricină de mâhnire? Numele 
lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi! Vorbeşte şi nu-mi 


ascunde nimic, a sidi. Şi Maruf, mai scoțând un oftat, 
răspunse: 

— 'Toate astea, vezi tu, sunt din vina tatălui tău! Şi ea 
întrebă: 

— Astea, care? Şi ce vină a săvârşit tatăl meu? El spuse: 

— Ce? Păi tu n-ai văzut ce zgârcit m-am dovedit, de-o 
zgârcenie ticăloasă, faţă de tine şi faţă de hanâmele de la 
sărai? Of, părintele tău s-a făcut tare vinovat că nu mi-a 
îngăduit să aştept mai întâi sosirea caravanei, până să mă 
însoare! Că atunci ţi-aş fi dăruit nişte salbe cu câte cinci sau 
şase şiruri de mărgele mari cât ouăle de porumbel şi nişte 
rochii frumoase, care nu-şi află seamăn pe la fetele de 
sultan şi nişte giuvaieruri nu tocmai nevrednice de stepena 
ta. Pe deasupra, aş fi putut să arăt o mână nu chiar atâta de 
goală rudelor şi musafirilor tăi. Da iacătă! Tatăl tău m-a pus 
la mare încurcătură cu gândul lui de a face lucrurile prea 
cu zorul; şi-aşa că a săvârşit faţă de mine o faptă asemenea 
cu aceea pe care o săvârşeşte cel ce dă foc la o iarbă verde. 

Ci făta îi spuse: 

— Pe viaţa ta, nu-ţi mai face asemenea griji pentru nişte 
fleacuri şi nu te mai necăji. Mai bine scoală-te, aruncă-ţi 
hainele de pe tine şi vino degrabă lângă mine, să ne 
bucurăm amândoi. Şi lasă-le-ncolo toate gândurile alea 
despre daruri şi alte nevoi care nu au nimic cu ce urmează 
să facem noi în noaptea aceasta. Cât despre caravană şi 
despre bogății, n-am nici habar. Ceea ce îţi cer, o, viteazule, 
este mult mai lesne şi mai de zahăr! Cutează, aşadar! 

lar Maruf răspunse: 

— Haide, dar! 

Şi, grăind aşa, se dezbrăcă repede şi dete fuga, ţopăind, 
înspre domniţa de sub polog. Şi se întinse lângă a nouă sute 
şaizeci şi patra noapte copila aceea dulce, gândind: „Păi eu 
sunt Maruf, păi chiar eu sunt, cârpaciul de iminei de 
odinioară, de pe Uliţa Roşie, din Cairo! Cine-am fost şi cine 
sunt?" Şi cu asta avu loc dulcea împreunare de braţe 
tremurătoare şi de mâini vorbitoare. Şi lupta se încinse. Şi 


Maruf puse mâna pe genunchii fetei şi-i cuprinse, iar fata se 
şi rândui numaidecât şi i se ghemui la sân, cuprin-zându-l 
de gât. Şi buza grăia surorii ei pe limba sa; şi veni şi clipita 
care îi făcu pe copil să-şi uite şi tatăl şi mama şi ursita. Şi se 
strânseră la piept, în aşa fel încât să-şi mărturisească de-a 
dreptul mierea toată. lar Maruf deodată îndemnă la goană, 
ca într-o hârjoană, strigând cu vorba celor făloşi: „Haide, o, 
taică de pu-păcioşi!" Şi nădi fără de zăbovire ceea ce era de 
nădire; şi, bucurând copila, aprinse feştila şi cu drag băgă 
aţa în ac, şi lăsă acul să lunece lin în focul care trosnea din 
plin, îngânând toate tereremurile, cumu-i din toate 
vremurile, pe când ochiu-i grăia: „Străluceşte!", iar limba 
grăia: „Gungureşte!" iar dinţii grăiau: „Muşcă!", iar mâna 
dreaptă grăia: „împuşcă", iar mâna stângă grăia: 
„Jefuieşte!", iar buzele grăiau: „Pârjoleşte! O, fată mult- 
minunată, o, mărgăritar în scoică de jar, bucu-ră-te mereu 
de-atâta plăcere de miere, o, mult-iubito de-ai tăi şi de 
sufletul meu!" Şi, grăind aşa, mândra cetate fu spartă în 
cele patru unghiuri fermecate şi se dezlănţui vie năprasnica 
bătălie, rară vânătăi, fără boţituri, fără rupturi, pârăituri şi 
julituri, fără murmur, fără dureri, fără cusur, fără 
vătămături şi totul fu împlinit cu pricepere isteaţă şi într-o 
goană măreaţă! Or, mărire Stăpânului făpturilor tuturor, 
carele a făcut-o pe fată minunată şi coaptă pentru sfânta 
faptă şi carele a dăruit tânărului flăcău pentru ceea cenue 
rău voinicia şi bărbăţia zămislirii pe pământ a neamurilor 
care se trag din cei care sunt! 

Şi-aşa că, întru sfârşit, după o noapte întreagă petrecută 
fericit în desfătări şi-n îmbrăţişări, Maruf se hotări liniştit să 
se scoale spre a se duce la hammam, însoţit de suspinele 
mulţumite şi de părerile de rău ale copiiei vrăjite. Şi după 
ce se scaldă frumos şi se îmbrăcă cu un caftan arătos, se 
duse la divan şi şezu de-a dreapta strălucitului sultan, 
socrul său, tatăl soţiei sale, spre a primi temenelile şi 
urările emirilor şi mai-mărimilor. Şi cu de la sine putere, îl 
chemă pe vizir, vrăjmaşul său şi îi porunci să împartă 


caftane falnice la toţi cei de faţă şi să le facă daruri 
nemăsurate, atât emirilor şi soțiilor emirilor, cât şi 
dregătorilor de la sărai şi soțiilor dregătorilor şi străjerilor 
şi soțiilor lor şi hadâmbilor, mari şi mici, tineri ori bătrâni. 
Pe deasupra, îl puse să aducă nişte saci cu dinari şi începu 
să ia din ei aurul cu pumnul şi să-l împartă pe la toţi câţi îl 
doreau. Şi aşa că toată lumea îl binecuvântă şi îl îndrăgi şi îi 
făcu urări de belşug şi de viaţă lungă. Şi se scurseră astfel 
douăzeci de zile, folosite de Maruf spre a face daruri 
nemăsurate ziua şi spre a se hârjoni în voia lui noaptea, cu 
domniţa, soţia sa, care se îndrăgostise pătimaş de el. 

Or, la capătul celor douăzeci de zile, în răspasul cărora nu 
veni nici o ştire despre caravana lui Maruf, risipele şi 
smintelile sale fuseseră duse atâta de departe, încât într-o 
dimineaţă vistieria fu lefterită pe deplin, iar când se 
deschiseră haznalele cu saci, vizirul văzu că erau goale de 
tot şi că nu se mai afla în ele nimica de scos. Atunci, năucit 
până peste poate şi plin în sufletul său de mânie înfundată, 
se duse să se înfăţişeze dinaintea sultanului şi să-i spună: 

— Depărteze Allah de la noi veştile cele ticăloase, o, Măria 
Ta! Ci sunt dator să-ţi spun, ca să nu stârnesc, prin tăcerea 
mea, certarea ta îndreptăţită, că visteria domnească este 
zviduită cu totul, iar caravana cea minunată a emirului 
Maruf, ginerele tău, încă nu s-a ivit spre a umple la loc sacii 
goi. 

Iar sultanul, la cuvintele acestea, se cam îngrijoră 
oarecum şi zise: 

A nouă sute şaizeci şi patra noapte 

— Da, pe Allah! Este adevărat, caravana a cam zăbovit 
oleacă. Da are să sosească, insallah! 

Iar vizirul zâmbi a râde şi grăi: 

— Incarce-te Allah cu milele sale, o, stăpâne al meu şi 
sporească-ţi zilele! Ci am căzut în cele mai rele belele de 
când cu venirea în ţara noastră a emirului Maruf! Şi, în 
starea de acum a lucrurilor, nu văd nici o poartă de ieşire 
pentru noi. Căci, pe de-o parte, vistieria este goală, şi, pe de 


alta, fiica ta a ajuns soţia acelui venetic, acelui necunoscut! 
Ocrotească-ne Allah de Cel-Viclean, de procletul, de bătutul 
cu pietre! Starea noastră este o stare tare rea! 

Iar sultanul, care şi începuse să se tulbure şi să se 
îngrijoreze, răspunse: 

— Vorbele tale mă sâcâie şi apasă greu pe cugetul meu. În 
loc să trăncăneşti asa, ai face mult mai bine să-mi arăţi 
calea de îndreptare a lucrurilor şi mai cu seamă să-mi 
dovedeşti că ginerele meu, emirul Maruf, este un mangosit 
şi un mincinos. 

Şi vizirul răspunse: 

— Drept spui, o, Măria Ta şi gândul acesta este un gând 
minunat. Trebuie să dovedeşti, până a osândi. Or, ca să 
ajungem la adevăr, nu avem pe nimeni care ar putea să ne 
fie de un ajutor mai preţios decât domniţa, fiica ta. Căci 
nimenea nu este mai aproape de taina unui soţ decât soţia 
lui. Trimite, dară, să vină aici, ca să pot s-o iscodesc de după 
perdeaua care are să ne despartă şi să mă dumiresc astfel 
în privinţa care ne frământă. 

Iar sultanul răspunse: 

— Nu stă nimica împotrivă. Şi, pe viaţa capului meu! Dacă 
are să ni se dovedească cum că ginerele meu m-a înşelat, 
am să-l fac să moară de moartea cea mai rea şi am să-l fac 
să guste sfârşitul cel mai greu. 

Şi numaidecât trimise la domniţă, să fie rugată a pofti 
dinaintea lui în sala de taifas. Şi porunci să se ridice între ea 
şi vizir o perdea mare, pe după care domniţa şezu jos. Şi 
toate astea fură spuse, ticluite şi îndeplinite în răstimpul 
unei lipse de acasă a lui Maruf. 

Şi-aşa că vizirul, după ce cugetă la întrebările de pus şi 
după ce îşi chibzui bine socotelile, îi spuse sultanului că ele 
gata. Şi, la rându-i, domniţa, de după perdea, îi spuse 
tatălui ei: 

— lacătă-mă, o, părintele meu. Ce doreşti de la mine? El 
răspunse: 


— Să stai de vorbă cu vizirul. lar ea îl întrebă atunci pe 
vizir: 

— Ei, tu, vizirule, ce vrei? El spuse: 

— O, stăpâna mea, trebuie să ştii că vistieria domnească 
este goală de tot, de pe urma cheltuielilor şi a risipelor 
emirului Maruf, soţul tău. Pe deasupra, despre caravana 
cea uluitoare, de care de-atâtea ori ne-a tot pomenit că are 
să sosească, nu ne-a dat nici o ştire. Încât sultanul, tatăl tău, 
îngrijorat de starea lucrurilor, a socotit că numai tu ai putea 
să ne luminezi, spunându-ne ce crezi despre soţul tău şi ce 
părere a stârnit în mintea ta şi ce bănuieli ai simţit faţă de 
el, de-a lungul celor douăzeci de nopţi pe care le-a petrecut 
cu tine. 

La vorbele vizirului, domniţa răspunse de după perdea: 

— Coperească-l Allah cu milele sale pe fiul socrului meu, 
emirul Maruf! Ce cred eu despre el? Păi, pe viaţa mea! 
Nimic decât de bine. Nu se află pe pământ miez de 
zumarica vrednică de asemuit cu a lui, ca dulceaţă, ca gust 
şi ca desfătare. De când sunt soţia sa, m-am îngrăşat şi m- 
am făcut frumoasă, şi toată lumea, minunată de înfăţişarea 
mea voioasă, rosteşte când trec: „Apere-o Allah de deochi şi 
fereasc-o de pizmaşi şi de zavistioşi!" Ah, fiul socrului meu, 
Maruf, este o alifie de desfătări, el e bucuria mea, iar eu 
sunt bucuria lui. Allah să ne lase pe unul altuia! 

Iar sultanul, auzind acestea, se întoarse înspre vizirul său, 
care îşi lungise nasul şi îi zise: 

— laca vezi? Ce ţi-am spus eu? Ginerele meu, Maruf, A 
nouă sute şaizeci şi patra noapte este un om minunat, iar 
ţie, pentru prepunerile tale, ţi s-ar cuveni a pune să fii tras 
în ţeapă! 

Ci vizirul, întorcându-se înspre perdea, întrebă iar: 

— Da caravana, o, stăpâna a mea, da caravana care nu mai 
vine? 

Ea răspunse: 

— Şi ce mă priveşte caravana pe mine? Ori de soseşte, ori 
de nu soseşte, oare fericirea mea are să sporească sau are 


să se micşoreze? 

Şi vizirul zise: 

— Da cine are să-ţi mai dea să mănânci, acuma când ' 

Haznalele vistieriei sunt goale? Şi cine are să mai 
plătească cheltuielile emirului Marufi Ea răspunse: 

— Allah e darnic şi nu-i lasă nevoii pe drept-credin-cioşii 
săi. 

Iar sultanul îi spuse vizirului: 

— Fiică-mea are dreptate. Taci! Pe urmă îi spuse domniţei: 

— Încearcă, totuşi, o, dulceaţă a tatălui tău, să afli de la 
fiul socrului tău, emirul Maruf, cam pe când socoate că are 
să-i ajungă aici caravana. Aş vrea să ştiu numai spre a ne 
chivernisi cheltuielile şi spre a vedea dacă nu e de trebuinţă 
să punem nişte biruri noi, care să poată coperi golul din 
haznalele noastre. 

Şi domniţa răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Copiii datoresc ascultare şi cinstire 
părinţilor lor. Chiar în seara aceasta am să-l întreb pe 
emirul Maruf şi am să-ţi dau de ştire despre ceea ce are să- 
mi spună. 

Şi-aşa că, la căderea nopţii, când domniţa, ca de obicei, fu 
gata să se tolănească lângă Maruf, iar el se tolăni lângă ea, 
îi puse mâna la stinghie spre a-l întreba şi, mai dulce ca 
mierea şi alintăcioasă şi răsfăţată şi drăgăstoasă şi pisicoasă 
ca toate femeile care au vreun lucru de râvnit şi de 
dobândit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaizeci şi cincea noapte 
urmă: 

Şi-aşa că, la căderea nopţii, când domniţa, ca de obicei, fu 
gata să se tolănească lângă Maruf, iar el se tolăni lângă ea, 
îi puse mâna la stinghie spre a-l întreba şi, mai dulce ca 
mierea şi alintăcioasă şi răsfăţată şi drăgăstoasă şi pisicoasă 
ca toate femeile care au vreun lucru de râvnit şi de 
dobândit, îi zise: 


— O, lumină a ochilor mei, o, poamă a lăuntrurilor mele, o, 
sâmbure al inimii mele şi viaţă şi desfăt ale sufletului meu, 
văpăile dragostei mi-au cuprins pieptul tot. Şi sunt gata a- 
mi jertfi şi viaţa pentru tine şi să împart soarta mea cu a ta, 
oricare ar fi ea. Ci, pe viaţa mea asupră-ţi! Să nu ţii nimica 
ascuns faţă de fata socrului tău. Spune-mi, dar, mă rog ţie, 
spre a o păstra în cea mai adâncă taină a inimii mele, 
pentru care pricină caravana aceea mare, de care 
pomenesc mereu tatăl meu şi vizirul său, nu a sosit încă? 
lar dacă ai vreun necaz ori vreun rău în privinţa aceasta, 
spune-mi mie, cu toată inima şi am să mă străduiesc să 
găsesc vreo cale de a abate orice supărare de dinaintea 
liniştii tale. 

Şi, vorbind aşa, îl sărută şi îl strânse la pieptul ei şi se topi 
în braţele lui. lar Maruf se porni deodată pe un râs cu 
hohote şi răspunse: 

— O, dulceaţa mea, pentru ce faci atâtea ocolişuri ca să mă 
întrebi un lucru atâta de uşor? Că eu sunt gata, fără de nici 
o împotrivire, să-ţi povestesc tot adevărul şi să nu-ţi ascund 
NIMIC. 

Şi tăcu o clipită spre-a înghiţi în sec, apoi urmă: 

— Află, într-adevăr, o, dulceaţa mea, că eu nu sunt a nouă 
sute şaizeci şi cincea noapte nici negustor, nici stăpân de 
caravane, nici domn peste vreo avere ori alte asemenea 
pacoste. Întrucât, în ţara mea, nu eram decât un biet cavaf 
cârpaci, însurat cu o ciumă de muiere numită Fattumah 
Baligă-încinsă, o otravă pe inima mea şi o urgie pe ochii 
mei. Şi mi s-a întâmplat cu ea cutare şi cutare lucru. 

Şi începu să-i istorisească domniţei toată povestea cu soţia 
lui de la Cairo şi tot ce i s-a mai întâmplat ca urmare a 
păţaniei cu kenafaua cu miere de albine. Şi nu-i ascunse 
nimic şi nu sări peste nici un amănunt din toate câte i se 
întâmplaseră din ceasul acela până la prăbuşirea în apele 
mării şi la întâlnirea cu prietenul său din copilărie, 
mărinimosul negustor Aii. Ci nu ar fi de nici un folos să le 
mai spunem şi noi încă o dată. 


Când auzi povestea acestei istorii a lui Maruf, domniţa se 
porni pe un râs, de se prăbuşi pe spate. Iar Maruf începu şi 
el să râdă la fel şi spuse: 

— 'Toate ursitele de la Allah izvorăsc. lar tu ai fost scrisă la 
ursita mea, o, stăpână a mea. 

Iar ea îi spuse: 

— Hotărât, o, Maruf, eşti mare meşter în coţcării şi nimeni 
nu-ţi poate fi asemuit ca viclenie, ca isteciune, ca gingăşie şi 
ca bucurie. Da ce are să spună tatăl meu şi ce are să spună 
mai cu seamă vizirul său, vrăjmaşul tău, dacă au să afle 
adevărul despre povestea ta şi despre născocirea cu 
caravana? De bună seamă că au să te dea morții; iar eu, de 
durere, as muri alături de tine. Aşa că ar fi mai bine, până 
una aita, să fugi de la sărai şi să te afunzi în vreo ţară 
depărtată, unde să aştepţi până am să găsesc vreun chip 
de-a orândui lucrurile şi de a lămuri ceea ce este de 
nelămurit. 

Şi adăugă: 

— Ia, aşadar, aceşti cincizeci de mii de dinari pe care îi am, 
sari pe cal şi du-te să trăieşti în vreun loc ascuns, dându-mi 
de ştire despre adăpostul tău, ca să pot, în fiecare zi, să-ţi 
trimit un sol care să-ţi aducă vesti de la mine şi care să-mi 
aducă vesti de la tine. Şi iacă aceasta este, o, iubitul meu, 
cea mai bună hotărâre pe care o avem de luat în această 
împrejurare. Iar Maruf răspunse: 

— Mă încredinţez ţie, o, stăpâna mea şi mă pun sub 
ocrotirea ta. 

lar ea îl sărută şi făcu cu el treaba obişnuită, până la 
nămiez de noapte. 

Atunci îi spuse să se scoale, îl îmbrăcă în nişte haine de 
mameluc şi îi dete calul cel mai bun din grajdurile tatălui ei. 
lar Maruf ieşi din cetate, străvestit în mameluc de-al 
sultanului şi plecă în calea sa. Şi, deocamdată, iată asta fu 
cu el. Ci în ceea ce îi priveşte pe domniţă, pe sultan, pe vizir 
şi caravana cea de nevăzut, iacătă. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, sultanul veni şi şezu în sala de 
taifasuri, avându-l alături pe vizirul său. Şi trimise să fie 
chemată domniţa, ca să afle de la ea despre cele ce o 
sfătuiseră să afle. Şi, ca şi în ajun, domniţa veni să stea în 
dosul perdelei, care o despărţea de bărbaţi şi întrebă: 

— Ce este, o, părinte al meu? El întrebă: 

— Ei bine, fata mea, ce ai aflat şi ce aia ne spune? lar ea 
răspunse: 

— Ce am a spune, o, părintele meu? Uf, Allah să-l bată pe 
Cel-Viclean, pe izgonitul-cu-pietre! Şi, totodată, afurisească- 
i pe clevetitori şi întuneca-i-ar chipul de catran al vizirului 
tău, care a vrut să ne împăcureze chipurile, mie şi soţului 
meu, emirul Maruf! 

Şi sultanul întrebă: 

— Da cum aşa? Şi pentru ce? Ea spuse: 

— Cum este cu putinţă, pe Allah, să-i dai crezare omului 
acesta pizmătareţ, care a pus la cale totul pentru a-l 
ponegri la cugetul tău pe fiul socrului meu? 

Şi tăcu o clipă, ca sugrumată de năduf şi adăugă: 

A nouă sute şaizeci şi cincea noapte 

— Află, dar, o, părintele meu, că nu se află pe faţa 
pământului un om atâta de cinstit, atâta de drept şi atâta de 
curat ca emirul Maruf - coperi-l-ar Allah cu milele sale! 
lacătă ce s-a întâmplat, din ceasul când ne-am despărţit. La 
căderea nopţii, în clipita când soţul meu mult-iubit a intrat 
în iatacul meu, iată că hadâmbul pe care îl am în slujba mea 
ceru să ne vorbească pentru o ştire ce nu îngăduia 
amânare. Şi fu lăsat să intre; şi ţinea în mână o scrisoare. Şi 
ne spuse că scrisoarea aceea tocmai îi fusese înmânată de 
către zece mameluci străini, bogat îmbrăcaţi, care cereau 
să vorbească cu stăpânul lor, Maruf. Iar soţul meu desfăcu 
scrisoarea şi o citi; pe urmă mi-o dete mie, şi o citii şi eu. Or, 
scrisoarea era '» de la chiar căpetenia acelei caravane pe 
care voi o aşteptaţi cu atâta nerăbdare. Şi căpetenia 
caravanei, care are sub poruncile lui, pentru a însoţi alaiul, 
cinci sute de mameluci tineri, asemenea cu cei zece care 


aşteptau la poartă, arăta, în scrisoare, că, pe când 
drumeţeau, avuseseră o întâlnire păcătoasă cu un buluc de 
beduini hoţi, prădători la drumul mare, care vruseseră să le 
taie calea. De-aci, întâia pricină a zăbovirii caravanei. Şi mai 
arăta că, după ce biruise bulucul, fuseseră loviți, noaptea, la 
câteva zile mai târziu, de altă ceată de beduini, mult mai 
mare şi mai bine înarmată. Şi urmase o luptă sângeroasă, s 
în care, din păcate, caravana pierduse cincizeci de 
mameluci, ucişi, două sute de cămile şi patru sute de 
boccealăcuri cu mărfuri scumpe. La acea ştire păguboasă, 
soţul meu, departe de a se lăsa tulburat, rupse scrisoarea, 
zâmbind, fără ca baremi să mai ceară vreo lămurire de la 
cei zece robi care aşteptau la poartă şi îmi spuse: „Ce sunt 
acele patru sute de agarlăcuri şi acele două sute de cămile 
pierdute? De-abia dacă înseamnă o pierdere de nouă sute 
de mii de dinari de aur. Chiar că nu se cade să mai vorbim 
de ele, şi mai ales să-ţi ' faci tu vreo grijă, dulceaţa mea. 
Singura supărare care se trage de-aci pentru noi este că 
sunt nevoit să lipsesc vreo câteva zile, spre a mă duce să 
zoresc sosirea caravanei." Şi se sculă, râzând şi mă strânse 
la pieptul său şi îşi luă rămas-bun de la mine, pe când eu 
vărsăm lacrimile despărțirii. Şi cobori, sfătuindu-mă iar să- 
mi liniştesc inima şi să-mi înseninez ochii. lar eu, văzând 
cum se duce sâmburele inimii mele, mă plecai pe fereastra 
care dă înspre curte şi îl văzui pe mult-dragul meu cum sta 
de vorbă cu cei zece tineri mameluci, frumoşi ca nişte lune, 
care aduseseră scrisoarea. Şi sări pe cal şi ieşi în fruntea lor 
din sărai, spre a se duce să grăbească sosirea caravanei. 

Şi, vorbind astfel, tânăra domniţă îşi trase cu zgomot 
nasul, cum face cineva care ar fi plâns din pricina 
despărțirii şi adăugă cu un glas dintr-odată supărat: 

— Ei, tată, ce s-ar fi întâmplat, ia spune-mi, dacă aş fi făcut 
necuviinţa de a-i vorbi soţului meu, aşa cum mă povâăţuisei 
tu să fac, stârnit cum ai fost de vizirul tău de păcură? Da, ce 
s-ar fi întâmplat? Soţul meu m-ar fi măsurat de aci încolo cu 
ochiul silei şi al neîncrederii şi nu m-ar mai fi iubit, ba chiar 


m-ar fi urât şi pe bună dreptate, într-adevăr! Şi toate astea 
din pricina prepu-nerilor mişele şi a bănuielilor 
ponegritoare ale vizirului tău, barba aceea a prăpădului! 

Şi, vorbind astfel, domniţa se ridică, în dosul perdelei şi 
plecă, făcând zarvă mare şi vădindu-şi supărarea. lar 
sultanul se întoarse înspre vizir şi tipă: 

— A, pui de căţea, vezi ce păţim din pricina ta? Pe Allah! 
Nu ştiu ce mă mai ţine să nu-ţi petrec lungimea prin lăţime. 
Da mai dă tu sfat încă o dată să se arunce îndoiala asupra 
ginerelui meu, Maruf, şi-ai să vezi ce te aşteaptă! 

Şi îi aruncă o privire poncişă şi puse capăt divanului. Şi- 
atâta cu ei! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe Maruf, iacătă. 

După ce ieşi din cetatea Kaiitanului, care era cetatea de 
scaun a sultanului, tatăl domniţei şi după ce călători a nouă 
sute şaizeci şi şasea noapte prin câmpurile pustii vreme de 
câteva ceasuri, începu să simtă că o osteneală grea îl 
deşela, dat fiindcă el nu era deprins să călărească pe cai 
domneşti şi că meseria lui de cavaf nu-l menise nicidecum 
să fie într-o zi călăreţul fălos care era acum. Şi, pe 
deasupra, nu mai contenea să fie îngrijat de urmările 
poveştii lui; şi începea să-i pară amarnic de rău că îi 
istorisise domniţei adevărul. Şi îşi zicea: „lacătă că ai ajuns 
acuma să rătăceşti pe drumuri, în loc să te desfeti în braţele 
soţiei tale celei ca untul, care cu alinturile ei te făcuse s-o 
uiţi pe afurisita de Balegă-încinsă din Cairo.". 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaizeci şi şasea noapte 
urmă: „lacătă că acuma ai ajuns să rătăceşti pe drumuri, în 
loc să te desfeti în braţele soţiei tale celei ca untul, care cu 
alinturile ei te făcuse s-o uiţi pe afurisita de Balegă-încinsă 
din Cairo." 

Şi, gândindu-se la toţi îndrăgostiţii din alte vremi, cărora 
despărţirea le arsese inimile, îl prinse mila de starea lui şi 
începu să plângă cu lacrimi de foc, rostind stihuri 


deznădăjduite despre despărţire. Şi, gemând aşa şi 
vărsându-şi durerea de îndrăgostit în ofurile stihurilor 
asemănătoare cu jalea lui, ajunse, după răsăritul soarelui, 
lângă un sătuc. Şi zări într-un câmp un felah care ara cu un 
plug la care erau înjugaţi doi boi. Şi cum, în graba lui de a 
fugi din sărai şi din cetate, uitase să-şi ia merinde pentru la 
drum, îl chinuiau şi foamea şi setea; şi se duse la felah şi îi 
dete bineţe, grăind: 

— Salamalecul fie asupră-ţi, o, şeicule! 

Iar felahul îi răspunse la bineţe, rostind: 

— Şi asupră-ţi fie salamalecul, mila şi binecuvântările lui 
Allah! Tu, fără de îndoială, o, stăpâne al meu, eşti un 
mameluc dintre mamelucii sultanului! 

lar Maruf răspunse: -Da. 

lar felahul zise: 

— Fii binevenit, o, chip de lapte şi fă-mi cinstea de a 
descăleca lângă mine şi de a primi să-mi fii oaspe. 

Iar Maruf, care văzu îndată că avea de a face cu un om 
darnic, repezi o aruncătură de ochi înspre amărâta de 
aşezare din preajmă şi luă seama că nu cuprindea nimic cu 
ceea ce şi-ar fi putut cineva stâmpăra foamea ori setea. 

Şi îi spuse felahului: 

— O, fratele meu, nu văd nimic la casa ta, ce-ai putea să-i 
dai unui oaspete flămând ca mine. Cum ai să faci, aşadar, 
dacă aş primi poftirea ta? 

Şi felahul răspunse: 

— Binele lui Allah nu ne lipseşte; se găseşte din plin. Dă-te 
numai jos de pe cal, o, stăpâne al meu şi lasă-mă să te 
îngrijesc şi să te ospeţesc în numele lui Allah. Satul este 
colea aproape, iar eu am să dau o fugă repede, cu toată 
iuţeala picioarelor mele şi am să-ţi aduc de acolo ceea ce îţi 
trebuie spre a-ţi potoli foamea şi a te simţi mulţumit. Şi nu 
am să preget nici să-ţi aduc nişte nutreţ şi nişte grăunţe 
pentru hrana calului. 

Iar Maruf, cuprins de gânduri cinstite şi nevroind să-l 
stânjenească pe omul acela sărac şi să-l smulgă de la munca 


lui, îi răspunse: 

— Păi, dacă satul este colea aproape, o, fratele meu, mult 
mai iute aş da eu o fugă călare până acolo şi aş cumpăra din 
suk tot ce trebuie, pentru mine şi pentru cal. 

Ci felahul, care nu se putea îndura, în bunătatea lui 
înnăscută, să lase să plece aşa, fără a-i da găzduire, un 
străin de pe drumurile lui Allah, i-o întoarse: 

A nouă sute şaizeci şi şasea noapte 

— Despre ce suk vorbeşti, o, stăpâne al meu? Ori un pârlit 
de sătuc ca al nostru, unde casele sunt zidite din balegă de 
vacă, are vreun suk ori fie ce-o fi care, mai de aproape ori 
mai de departe, să semene cu un suk? Noi nu avem nici un 
soi de daraveli de vânzare ori de cumpărare; şi fiecare 
trăieşte din puţinul pe care îl are. Mă rog, aşadar, ţie, pe 
Ajlah şi pe Prorocul cel binecuvântat, să descaleci colea, 
spre a mă îndatora şi spre a face o bucurie cugetului şi 
inimii mele. Şi mă duc repede în sat şi mă întorc şi mai 
repede. 

Atunci Maruf, văzând că nu poate să nu primească poftirea 
acelui felah sărac fără a-l mâhni şi a-l îndurera, se dete jos 
de pe cal şi se duse să sadă la intrarea în bordeiul de balegă 
uscată, pe când felahul, numaidecât, slobozindu-şi 
picioarele în vânt spre sat, nu zăbovi a pieri în depărtare. 

Şi, aşteptându-l să se întoarcă cu merindea, Maruf începu 
să cugete şi să-şi spună: „lacătă-mă că sunt pricină de griji 
şi de necazuri pentru sărmanul acesta, cu care mă 
asemuiam atâta de mult pe vremea când nu eram decât un 
amărât de cavaf cârpaci! Ci, pe Allah! Am să îndrept pe cât 
îmi stă în putinţă paguba pe care i-o pricinuiesc lăsându-l 
să-şi părăsească aşa munca. Şi, dintru-ntâi, am să mă 
străduiesc, pe ogor, să ar în locul lui şi să-l ajut să-şi 
dobândească astfel îndărăt vremea pe care o iroseşte 
pentru mine." 

Şi se sculă, pe clipă pe dată, şi, îmbrăcat în hainele lui 
daurite de mameluc împărătesc, puse mâna pe plug şi 
îndemnă perechea de boi de-a lungul brazdei începute. Da 


nici nu apucase bine să facă boii să meargă câţiva paşi, că 
râmocul plugului se şi opri deodată, cu un scrâşnet ciudat, 
înţepenit în ceva ce îi sta în cale; şi boii, opintiţi în jug, se 
poticniră pe picioarele lor de dinainte. Iar Maruf, dându-le 
gură, îndemnă vitele să se ridice şi le biciui aprig, ca să 
biruie împotrivirea. Ci, cu toată opintirea amarnică, pe care 
boii o încercară, plugul nu se clinti nici cât de-un deget şi 
rămase pironit în glie ca întru aşteptarea Zilei Judecăţii ce 
va să vie. 

Atunci Maruf se hotări să cerceteze cam ce treabă putea 
să fie. Şi, după ce dete pământul la o parte, văzu că 
brăzdarul plugului se înfipsese cu vârful într-o toartă 
straşnică de aramă roşie înţepenită într-o lespede de 
marmură, aproape de faţa arăturii. 

Şi îl împinse ispita să se apuce să încerce a mişca şi a 
ridica lespedea aceea de marmură. Şi, după câteva 
încercări, izbuti până la urmă s-o clintească şi s-o facă să 
alunece într-o parte. Şi zări, sub ea, o scară ce ducea, pe 
nişte trepte de marmură, într-o hrubă de sub pământ, 
pătrată şi mare cât un hammam. Şi Maruf, rostind bis- 
millahul, cobori în hrubă şi văzu că era alcătuită din patru 
săli în şir. Şi cea dintâi dintte săli era plină cu galbeni, de la 
podea până sus la tavan; iar cea de a doua era plină cu 
mărgăritare, cu smaralde şi cu mărgeanuri roşii, tot aşa, de 
la podea până la tavan; iar cea de a treia, cu balaşuri, 
rubine, peruzele, olmazuri şi nestemate de toate culorile; 
da cea de a patra, care era cea mai largă şi cea mai bine 
întocmită, nu cuprindea nimic altceva decât un pilastru din 
lemn de abanos, pe care sta un sipeţel mititel de cleştar, nu 
mai mare decât o lămâie. 

Şi Maruf se miră cu mare mirare de cele ce vedea, şi ') se 
bucură de comoară. Da ceea ce îl ispitea cel mai mult era 
sipeţelul cel măruntei de cleştar, singurul lucru ce se vedea 
în acea a patra sală, atâta de mare, de sub pământ, încât, 
neputând să-şi înfrâne îndemnurile sufletului, întinse mâna 
înspre flecuşteţul acela, care îi atrăgea privirile nemăsurat 


mai mult decât toate minunăţiile din comoară; şi, apucându- 
|, îl deschise. Şi găsi în el un inel de aur, împodobit cu o 
boabă de cornalină, pe care erau săpate, cu nişte slove 
până peste poate de gingaşe şi semănând cu picioruşele de 
furnică, nişte scrieri talismanice. Şi Maruf, cu o mişcare 
firească, îşi petrecu inelul pe deget şi îl potrivi frecându-l. 

Şi pe dată ieşi un glas puternic din nestemata inelului, 
care grăi: 

— La poruncile tale! La poruncile tale! Spune! Vrei să 
dărâm ori să zidesc, să omor niscaiva sultani şi niscaiva 
sultane, ori să ţi-i aduc aici? Să fac să răsară din pământ o 
cetate întreagă, ori să nimicesc o ţară întreagă? Să acopăr 
cu flori un meleag, ori să-l pustiesc? Să şterg de pe faţa 
lumii un munte, ori să sec o mare? Spune, doreşte, 
porunceşte! Da fie-ţi milă, nu mă freca atâta de amarnic, o, 
stăpâne al meu! Sunt robul tău, din voia Stăpânului 
ginnilor, izvoditorul zilei şi al nopţii! 

Şi Marur, care dintru-ntâi nu-şi dăduse bine seama de 
unde ieşea glasul, luă aminte până la urmă că ieşea din 
chiar bobiţa de pe inelul pe care şi-l pusese pe deget şi 
spuse celui ce se afla în cornalină: 

— O, făptură a Stăpânului meu, cine eşti? Iar glasul din 
cornalină răspunse: 

— Sunt ginnul Părintele Norocului, robul inelului acestuia. 
Şi împlinesc fără cârtire poruncile oricui va fi ajuns stăpân 
pe inel. Şi nimic nu îmi este cu neputinţă, întrucât sunt baş- 
căpetenie peste şaptezeci şi două de seminţii de ginni, de 
efriţi, de şeitani, de auni şi de marezi. Şi fiecare seminţie 
este alcătuită din douăsprezece mii de voinici năprasnici, 
mai tari ca elefanții şi mai sprinteni ca argintul-viu. Ci, 
precum ţi-am spus, o, stăpâne al meu, sunt, la rându-mi, 
supus al acestui inel; şi oricât de mare ar fi puterea mea, 
ascult de cine stăpâneşte inelul, ca un copil de mama lui. Da 
îngădu-ie-mi să te vestesc că dacă, din nenorocire, ai să 
freci de două ori la rând nestemata, în loc de o dată, ai să 
mă faci să mă mistui în pojarul numelor cumplite, care sunt 


săpate pe inel. Şi ai să ne pierzi pe totdeauna şi pe mine şi 
pe el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A nouă sute şaizeci şi şaptea noapte dar cândfu cea de a 
nouă sute şaizeci şi şaptea noapte Urmă: 

Da îngăduie-mi să te vestesc că dacă, din nenorocire, ai să 
freci de două ori la rând nestemata, în loc de o dată, ai să 
mă faci să mă mistui în pojarul numelor cumplite care sunt 
săpate pe inel. Şi ai să ne pierzi pe totdeauna şi pe mine şi 
pe el. 

Şi Maruf, auzind acestea, îi răspunse efritului din 
cornalină: 

— O, strălucitule şi preaputernicule Taică al Norocului, să 
ştii că mi-am țintuit vorbele tale în locul cel mai temeinic al 
ţinerii mele de minte. Ci, pentru început, poţi tu să-mi spui 
cine te-a închis în cornalină şi cine te-a supus puterii 
stăpânului inelului? 

Iar ginnul răspunse din lăuntrul nestematei: -Află, a sidi, 
că locul unde ne aflăm este vistieria cea din străvechime a 
lui Şedad, fiul lui Aad, ziditorul cetăţii celei vestite, acuma 
în năruire, lram-cea-cu-Pilaştri. Or, eu, pe vremea vieţii lui, 
eram rob al sultanului Şedad. Iar tu eşti stăpân chiar pe 
inelul său, pe care l-ai găsit în cleştarul în care fusese închis 
pe vremuri! 

Şi cârpaciul de încălțări de altădată de pe Uliţa Roşie din 
Cairo, ajuns acuma, datorită stăpânirii acelui inel, 
moştenitorul drept al neamului lui Nemrod şi al acelui 
viteaz şi falnic Şedad, care trăise vârsta a şapte vulturi, vroi 
să încerce, iara de zăbavă, puterile vrăjite închise în 
nestemată. Şi îi spuse celui din cornalină: 

— O, rob al inelului, ai putea tu să faci să iasă din sălile 
acestea de sub pământ şi să duci deasupra, la lumină, 
comoara închisă aici? 

Şi glasul Părintelui Norocului răspunse: 


— Păi fără de îndoială! Iar lucrul acesta îmi este chiar cel 
mai uşor! 

Şi Marulf îi zise: 

— Dacă-i aşa, îţi cer să dai zor a scoate toate bogăţiile şi 
minunăţiile câte sunt aci, fără a lăsa nimic celor ce ar putea 
să mai vină după mine, nici măcar urma. 

Şi glasul răspunse: 

— Ascult şi mă spun! Pe urmă strigă: 

— Hei, băieţi! 

Şi pe dată Maruf văzu cum se ivesc dinainte-i doisprezece 
băieţi de o frumuseţe mare, purtând pe capete nişte coşuri 
nemăsurate. Şi, după ce sărutară pământul dintre mâinile 
lui Maruf fermecat, se ridicară iar şi, într-o clipire de ochi, 
duseră afară, în câteva poveri, toate comorile cuprinse în 
cele trei săli de sub pământ. Şi, după ce îşi isprăviră treaba, 
veniră iar să-şi aştearnă temenelile la picioarele lui Maruf, 
tot mai vrăjit şi pieriră precum se iviseră. 

Maruf atunci, până peste poate de mulţumit, se întoarse 
înspre cel ce sălăşluia în cornalină şi îi spuse: 

— Este desăvârşit. Ci as vrea acuma nişte lăzi, nişte catâri 
cu catârgiii lor şi nişte cămile cu cămilarii lor, pentru a duce 
aceste comori în Kaiitan, cetatea de scaun a împărăției 
Sohatan. 

Şi robul închis în nestemată răspunse: 

— La poruncile tale! Nimic nu este mai lesne de rostuit. 

Şi dete un strigăt mare şi, tot atunci, catâri şi catâr-gii, 
cămile şi cămilari, lăzi şi coşuri şi mameluci îmbrăcaţi falnic, 
frumoşi ca nişte lune, se iviră dinaintea lui Maruf, câte şase 
sute din fiecare soi. Şi, într-un răspas mai scurt decât ţi-ar 
trebui ca să închizi un ochi şi să-l deschizi iar, încărcară pe 
vite lăzile şi coşurile, umplute mai întâi cu aur şi cu 
giuvaieruri şi se rânduiră în şir frumos. lar tinerii mameluci 
săriră pe caii lor mândri şi împresurară, înşiruiţi din loc în 
loc, caravana. 

Iar cavaful de odinioară îi spuse atunci slujitorului inelului: 

A nouă sute şaizeci şi şaptea noapte 


— O, Taică al Norocului, doresc de la tine acuma o mie de 
alte vite, încărcate cu mătăsuri şi cu atlazuri aurite şi cu 
alte mărfuri scumpe de la Siria, de la Egipt, de la Grecia, de 
la Persia, de la Ind şi de la Chitai. 

Iar ginnul răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi pe dată 
cele o mie de cămile încărcate cu lucrurile pomenite, se 
iviră dinaintea lui Maruf şi se duseră să se rânduiască 
singure, în şir frumos, la urma alaiului, străjuite, ca şi 
suratele lor, de alţi mameluci tineri, îmbrăcaţi falnic, şi 
călări ca şi fraţii lor. lar Maruf fu > ' mulţumit şi îi spuse 
celui ce sălăşluia în inel: 

— Acuma, până a pleca, vreau să mănânc. Ridică-mi, dar, 
un cort de mătasă, şi adu-mi nişte tăvi cu mâncă-!'!' > ruri 
bune şi cu băuturi reci. Şi totul fu îndeplinit pe loc. 

Iar Maruf intră în cort şi şezu dinaintea tăvilor, chiar în 
clipita când felahul cel bun se întorcea din cătun. Şi, bietul 
de el, venea aducând pe cap un blid plin cu linte prăjită în 
ulei, sub braţul stâng nişte pâine neagră şi nişte ceapă, iar 
sub braţul drept o traistă plină cu ovaz pentru cal. Şi văzu, 
dinaintea casei sale, caravana cea vrăjită şi cortul de 
mătase în care şedea Maruf înconjurat de robii zoriţi, care îl 
slujeau, pe când alţi robi stăteau în spatele lui, cu braţele 
încrucişate pe piept. Şi rămase tulburat până peste poate şi 
gândi: „De bună seamă că sultanul, care I-o fi trimis 
înaintea sa pe mamelucul cel dintâi, pe care l-am văzut, a 
sosit aici în lipsa mea! Ce păcat că nu m-am gândit să tai 
cele două găini ale mele şi să i le fi gătit cu unt de vacă!" Şi 
se hotări pe dată să facă aşa, măcar că zăbovise şi se repezi 
după cele două găini să le taie şi să le dea sultanului, fripte 
în unt de vacă, numaidecât. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaizeci şi opta noapte 
Urmă: 

Şi se repezi după cele două găini să le taie şi să le dea 
sultanului, fripte în unt de vacă, numaidecât. 


Da Maruf îl zări şi îl strigă. Şi le spuse totodată robilor 
care îl slujeau: 

— Aduceţi-l la mine! 

Iar ei deteră fuga după el şi îl aduseră pe sus în cort, cu 
blidul lui cu linte, cu cepele, cu pâinea cea neagră şi cu 
traista lui cu ovăz. Şi Maruf se ridică în cinstea lui, îl 
îmbrăţişă şi îi zise: 

— Ce aduci acolo, o, fratele meu întru sărăcie? 

Şi felahul cel sărac se miră cu mare mirare că i se 
vorbeşte cu atâta dragoste de către un om cu atâta 
greutate şi că îl aude grăind cu glasul acela şi că îi spune 
„frate întru sărăcie." Şi îşi zise: „Dacă acesta este un 
sărăcan, atunci eu ce mai sunt?" Şi îi răspunse: 

— Iţi aduc merindea ospeţiei, o, stăpâne al meu şi tainul 
calului tău. Ci mă rog ţie să ierţi neştiinţa mea. Căci, de-aş fi 
ştiut că eşti sultanul, nu as fi şovăit să jertfesc în cinstea ta 
cele două găini pe care le am şi să ţi le frig în unt de vacă. 
Ci sărăcia îl face pe om orb şi îl văduveşte de toată 
isteciunea. 

Şi lăsă capu-n jos, peste măsură de ruşinat şi de fâstăcit. 
lar Maruf, la vorbele sale, aducându-şi aminte de starea lui 
de odinioară, de pe când trăia într-o ticăloşie asemenea, ori 
Chiar şi mai rea ca a felahului acela ' 

Sărman, începu să plângă. Şi lacrimile-i curgeau şuvoi 
printre firele bărbii şi cădeau în farfurie. Şi îi spuse 
felahului: 

— O, fratele meu, linişteşte-ţi inima. Eu nu sunt nicidecum 
sultanul, ci numai ginerele lui. Şi, în urma unor încurcături 
pe care le-am avut între noi, am plecat de la sărai. Ci îmi 
trimite acuma toţi robii aceştia şi toate > A nouă mte şaizeci 
şi opta noapte aceste daruri, spre a-mi dovedi că vrea să se 
împace cu mine. Cât despre tine, fratele meu, care ai vrut 
să mă omeneşti fără a şti cine sunt, cu atâta bunătate, află 
că nu ai semănat într-un pământ uscat. 

Şi îl sili pe felah să şadă de-a dreapta lui şi îi spuse: 


— În ciuda tuturor bunătăţurilor pe care le vezi în 
farfuriile acestea, mă jur pe Allah că nu vreau să mănânc 
decât din blidul tău de îinte şi că nu am să mă ating de 
nimic altceva decât de pâinea aceasta şi de cepele acestea. 

Şi le porunci robilor să dea mâncărurile cele scumpe 
felahului; şi, la rându-i, nu mâncă decât lintea din blid, 
pâinea cea neagră şi cepele. Şi se lumină şi se bucură 
privind uimirea bietului felah la vederea atâtor bunătă-turi 
a căror mireasmă sătura minţile, şi a atâtor bucate !' care 
vrăjeau privirile. 

Şi, după ce isprăvi de mâncat, mulţumi Atoate-dătătorului 
pentru binefacerile sale; iar Maruf se ridică şi, luându-l pe 
felah de mână, îl duse afară din cort, înspre caravană. Şi îl 
sili să-şi aleagă, din fiecare soi de marfă şi de agarlăc, câte 
o pereche de cămile şi câte o pereche de catâri. Pe urmă îi 
spuse: 

— Astea intră în stăpânirea ta, o, fratele meu. Şi îţi mai las, 
pe deasupra şi cortul acesta, cu tot ce se află în el. 

Şi, fără a vroi să-i asculte nici împotrivirile, nici mărturiile 
de mulţumire, îşi luă rămas-bun de la el, sărutându-l încă o 
dată, încălecă pe cal, trecu în fruntea caravanei şi, 
trimițând înainte-i la cetate un sol mai iute ' ca fulgerul, 
însărcinat să-i ducă veste sultanului despre sosirea sa, porni 
la drum. 

Or, solul lui Maruf ajunse la sărai în clipita când vizirul 
tocmai îi spunea sultanului: 

— Scutură-te de greşala ta, o, stăpâne al meu şi nu da 
crezământ spuselor domniţei, fiica ta, despre plecarea 
soţului ei. Întrucât, pe viaţa capului tău! Emirul Maruf a 
plecat de aici ca fugar, de frica dreptei tale mânii şi 
nicidecum spre a se duce să zorească sosirea unei caravane 
care nu se află. Pe sfintele zile ale vieţii tale, omul acela nu 
este decât un mincinos, un viclean şi un pezevenghi! 

Şi când sultanul, pe jumătate încredinţat de vorbele 
vizirului, taman deschidea gura spre a da răspunsul 


cuvenit, solul intră şi, după ce se temeni, îi vesti sosirea lui 
Maruf, spunând: 

— O, doamne al vremilor, vin la tine ca vestitor. Şi îţi aduc 
vestea cea bună a sosirii, pe urma mea, a stăpânului meu, 
emirul preaputernic şi mult-darnic, viteazul fără de seamăn, 
Maruf, ginerele tău, care este în fruntea unei caravane ce 
n-a putut să meargă la fel de iute ca mine, din pricina 
averilor grele cu care e încărcată. 

Şi, grăind aşa, mamelucul cel tânăr sărută iar pământul 
dintre mâinile sultanului şi plecă precum venise. 

Atunci sultanul, peste măsură de bucuros, da mâniat pe 
vizirul său, se întoarse înspre el şi-i zise: 

— Cătrăni-ti-ar Allah obrazul şi făcea-ti-l-ar tot atâta de 
întunecat pe cât ţi-e şi mintea! Şi bătu-ţi-ar barba aceea, o, 
vicleanule şi încredinţa-te-ar de minciună şi de vicleşug, aşa 
cum ai să fii încredinţat, într-un sfârşit, de strălucirea şi de 
puternicia ginerelui meu cel iubit! 

Şi vizirul, încremenit şi vântuit de orice cuget, se aruncă la 
picioarele stăpânului său, fără a mai avea putere să 
răspundă baremi o vorbă. lar sultanul îl lăsă aşa şi ieşi să 
dea poruncă să se împodobească şi să se gătească toată 
cetatea şi să se orânduiască totul spre a ieşi, cu mare 
saltanat, înaintea ginerelui său. 

După care se duse la iatacul copilei sale şi îi împărtăşi 
vestea cea fericită. Şi domniţa, când îl auzi pe tatăl său că 
vorbeşte despre venirea soţului ei în fruntea unei caravane 
pe care gândea că ea însăşi a născocit-o bucată cu bucată, 
rămase până peste poate de uluită şi de minunată. Şi nu 
mai ştia ce să creadă, ce să spună ori ce să răspundă; şi se 
întreba dacă nu cumva soţul ei îşi a nouă sute şaizeci şi 
noua noapte bate joc încă o dată de sultan, ori dacă nu 
cumva a voit, în noaptea când îi istorisise povestea sa, să-şi 
râdă de ea, ori poate că numai s-o pună la încercare, ca să 
vadă dacă ea are o dragoste adevărată faţă de el. Şi, orice- 
ar fi fost, gândi că mai degrabă să păstreze numai pentru 
ea îndoielile şi nedumeririle, aşteptând să vadă cum stă 


treaba. Şi se mărgini să-i arate părintelui ei un chip înflorit 
de mulţumire. lar sultanul ieşi de la ea şi trecu în fruntea 
alaiului care porni în calea lui Maruf. 

Da cel care fu cel mai uluit dintre toţi, şi cel mai năucit, fu, 
fără de tăgadă, strălucitul negustor Aii, tovarăşul de 
copilărie al lui Maruf, care ştia, mai bine decât oricine, ce 
temei aveau bogăţiile lui Maruf, încât, când văzu 
împodobeala cetăţii şi pregătirile de sărbătoare şi alaiul 
domnesc care ieşea din cetate, îi opri pe trecători ca să-i 
întrebe despre pricina acelei frământări. Iar ei îi 
răspunseră: 

— Ce, nu ştii? Păi ginerele sultanului, emirul Maruf, se 
întoarce în fruntea unei caravane falnice! 

Iar prietenul lui Maruf îşi plesni mâinile una de alta şi îşi 
zise: „Cam ce-o mai fi şi cu pehlivănia aceasta nouă a 
cavafului? Pe Allah! Au de când munca de cârpaci de 
pingele o fi putut să-l ridice pe prietenul meu, Maruf, 
stăpân şi căpetenie de caravane? Da mare e Allah. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaizeci şi noua noapte 
urmă: 

Iar prietenul lui Maruf îşi plesni mâinile una de alta şi îşi 
zise: „Cam ce-o mai fi şi cu pehlivănia aceasta nouă a 
cavafului? Pe Allah! Au de când munca de cârpaci de 
pingele o fi putut să-l ridice pe prietenul meu, Maruf, 
stăpân şi căpetenie de caravane? Da mare e Allah! Şi 
mântuiască-i el cinstea, şi ferească-l de rusij ' nea 
obştească!" Şi rămase acolo, aşteptând, ca şi ceilalţi, sosirea 
caravanei. 

Şi în curând alaiul îşi făcu intrarea în cetate. Şi Maruf 

) călărea în frunte, mai strălucitor de o mie de ori decât 
sultanul şi măreț şi falnic, de să facă să plesnească fierea în 
porcii-de-câine. lar în urma lui venea caravana cea 
nesfârşită, străjuită de mamelucii cei mândri, îmbrăcaţi în 
atlazuri minunate. Şi toate astea erau atâta de frumoase şi 


de uluitoare, că nimeni nu-şi amintea să mai fi văzut ori să 
mai fi auzit pomenindu-se despre ceva asemenea. lar 
negustorul Aii îl văzu şi el pe Maruf în starea aceea 
nemaipomenită şi îşi zise: „Iaca na! Pesemne că a pus ceva 
la cale cu domniţa, soţia sa, ca să-şi râdă de sultan." Şi se 
apropie de Maruf şi izbuti să ajungă lângă el, prin toată 
vâlva care îl împresura şi îi spuse, da în aşa chip, încât să nu 
fie auzit decât numai de el: 

— Fii binevenit, o, şeicule al puşlamalelor norocite şi cel 
mai iscusit dintre pezevenghi! Ce vrea să zică toate astea? 
Ci, pe Allah, ţi se şi cuvin toate hatârurile şi tot huzurul la 
care ai ajuns, o, prietene al meu. Hai, fii fericit şi veseleşte- 
te! Iar Allah să-ţi sporească pişicher-lâcurile şi pungăşiile! 

Şi Maruf începu să râdă de vorbele prietenului său şi îşi 
dete întâlnire cu el pe-a doua zi. 

Şi, cu asta, Maruf ajunse la sărai, alături de sultan şi se sui 
să şadă, în slava lui, pe un jeţ domnesc aşezat în sala cea 
mare de primire. Şi porunci să se înceapă cu ducerea în 
vistieria sultanului a lăzilor umplute cu aur, cu giuvaieruri, 
cu mărgăritare şi cu nestemate, să se umple cu acele 
minunăţii toţi sacii din haznale şi să i se aducă apoi tot ce 
mai rămăsese, adică boccealăâcurile cu atlazurile cele 
scumpe şi cu mătăsăria. Şi i se îndepliniră întocmai 
poruncile. Şi puse să se desfacă în faţa lui lăzile a nouă sute 
şaizeci şi noua noapte şi boccealâcurile, una câte una şi 
începu să împartă, cu mâinile amândouă, mai-marilor de la 
saraiul împărătesc şi soțiilor lor, atlazurile cele minunate, 
mărgăritare şi nestemate şi să facă daruri mari mădularelor 
divanului împărătesc, negustorilor pe care îi cunoştea, 
săracilor şi prostimii. Şi, în pofida mustrărilor sultanului, 
care vedea lucrurile acelea scumpe cum pier ca apa prin 
ciur, Maruf nu se ridică până ce nu împărţi tot agarlăcul 
caravanei. Căci darul cel mai mic pe care îl dăruia era un 
pumn sau doi de aur, de smaralde, de mărgăritare ori de 
rubine. Şi le zvârlea cu amândouă mâinile, pe când sultanul 


suferea amarnic şi se strâmba de durere, strigând de 
fiecare dată: 

— Destul, o, fiul meu, destul! Nu are să ne mai rămână 
NIMIC. 

Da Maruf, zâmbind, răspundea de fiecare dată: 

— Pe viaţa ta! Să nu-ţi faci frică de una ca asta. Căci ceea 
ce am eu este de neisprăvit. 

Estimp, vizirul veni să-l vestească pe sultan că haznalele 
din vistierie erau pline cu vârf acuma şi că nu se mai putea 
pune nimic în ele. Şi sultanul îi spuse: 

— Bine. Caută altă sală şi umple-o ca şi pe cealaltă! Iar 
Maruf, fără să se uite la el, îi zise: 

— Poţi! 

Şi adăugă: 

— Şi ai să umpli şi-a treia sală, apoi pe-a patra. Şi, dacă 
sultanul nu se împotriveşte, aş putea să umplu la fel toate 
sălile saraiului cu asemenea lucruri care pentru mine nu au 
nici un preţ. 

Iar sultanul nu mai ştia dacă toate astea se petreceau în 
vis ori aievea. Şi era uluit până peste marginile uluirii. lar 
vizirul ieşi spre a se duce să mai umple alte vreo două-trei 
săli cu bogăţiile aduse de Maruf. 

Iar Maruf, de îndată ce acestea toate se sfârşiră, şi după 
ce dovedi astfel că îndeplinise tot ceea ce făgăduise, ba 
chiar cu asupra de măsură, dete zor să pună capăt 
divanului de filotimie şi să se ducă la tânăra lui soţie. Iar 
domniţa, de cum îl văzu, veni la el, cu ochii plini de bucurie 
şi îi sărută mâna şi îi zise: 

— Fără de îndoială, o, fiu al socrului meu, ai vrut să te 
veseleşti pe seama mea şi să-ţi râzi de mine, ori poate ca să- 
mi pui dragostea la încercare, istorisindu-mi povestea 
despre sărăcia ta de altădată şi despre necazurile tale cu 
soţia ta, afurisita de Fattumah Baligă-încinsă. Da mulţumesc 
lui Allah că nu m-a lăsat să mă port faţă de tine, o, stăpâne 
al meu, altminteri de cum am făcut. 


Şi Maruf o sărută, îi dete răspunsul de cuviinţă şi îi dărui o 
haină fără de asemuire, şi o salbă închisă cu zece şiruri de 
câte patruzeci de mărgăritare fără pereche, mari cât ouăle 
de porumbel şi nişte brățări şi nişte lănţuguri făurite de 
vrăjitori. Şi domniţa, văzând toate acele lucruri frumoase, 
simţi o bucurie mare şi strigă: 

— Hotărât! Am să păstrez rochia aceasta frumoasă şi 
podoabele acestea numai pentru zile de sărbătoare. 

Iar Maruf zâmbi şi îi spuse: 

— O, dulceaţa mea, nu te îngrija de asta! În fiece zi am să- 
ţi dăruiesc alte rochii şi alte podoabe, câtă vreme dulapurile 
tale n-au să dea pe dinafară şi câtă vreme lăzile tale nu vor 
fi pline până-n buză. 

Şi, cu asta, făcură treaba lor, obişnuită, până dimineaţa. 

Or, încă nici nu ieşiseră de sub polog, când auziră glasul 
sultanului care cerea să intre. Şi Maruf se repezi să-i 
deschidă şi îl văzu tulburat şi galben la faţă şi speriat la 
chip. Şi îl pofti cu grijă să intre şi să şadă pe divan; şi 
domniţa se sculă, cu totul tulburată de acea sosire 
neaşteptată şi de înfăţişarea părintelui ei şi dete zor să-l 
stropească cu apă de trandafiri spre a-i potoli starea şi a-l 
face să-şi capete iar darul vorbirii. Şi când el, într-un sfârşit, 
putu să grăiască, îi spuse lui Maruf: 

— O, fiul meu, sunt, ah, aducător de ştiri rele! Da se cade 
să ţi le spun, ca să fii prevestit de năpasta care te paşte. Uf, 
se cade ori nu se cade? 

A nouă sute şaizeci "i noua noapte şi Maruf răspunse: 

— Se cade, de bună seamă! Şi sultanul spuse: 

— Eh, află, o, copile al meu, că slugile mele şi străjerii mei, 
până peste poate de uluiţi, au venit să-mi dea de ştire, acum 
o clipită, că cei două mii de mameluci ai tăi, chervanagiii, 
cămilarii şi catârgii au pierit as 'noapte, fără ca să ştie 
cineva pe ce cale au plecat şi fără să lase nici cea mai mică 
urmă de drumul lor. O pasăre care îşi ia zborul de pe o 
creangă lasă o urmă mai mult decât n-a lăsat toată 
chervanaua aceea pe drumurile noastre. Or, cum pierderea 


asta este o pierdere fără de leac pentru tine, am fost atâta 
de năucit, că şi-acuma sunt tot buimăcit. 

' Iar Maruf, auzind vorbele sultanului, începu să râdă şi 
răspunse: 

— O, socrule, linişteşte-ţi cugetul. Căci pierderea sau 
pieirea chervanagiilor mei şi a vitelor mele nu are mai 
multă însemnătate pentru mine decât pierderea unui strop 
de apă din mare. Întrucât, astăzi, ca şi mâine şi ca şi 
poimâine şi ca şi în celelalte zile, voi putea, numai dorindu- 
mi, să am mai mulţi chervanagii şi mai multe vite de povară, 
cu încărcătura lor cu tot, cât nici n-ar putea să încapă în 
toată cetatea Khaiitanului. Poţi, dar, să-ţi linişteşti sufletul, 
să te înseninezi la fată şi să ne laşi acuma să ne sculăm ca 
să ne ducem la hammamul de dimineaţă. 

Şi sultanul, mai năucit decât fusese el vreodată, ieşi de la 
Maruf şi se duse să-şi cheme vizirul şi să-i povestească tot 
ce se petrecuse şi să-i spună: 

— Ei, de data aceasta pricepi ceva despre puterea de 
nepriceput a ginerelui meu? 

Iar vizirul, care nu uitase umilirile îndurate de când Maruf 
se ivise în calea lui, îşi zise: „lacătă prilejul de a mă răzbuna 
pe blestematul acela!" Şi îi spuse sultanului cu un glas 
supus: 

— O, doamne al vremilor, sfatul meu nu poate să fie de nici 
o luminare. Da, întrucât mi-l ceri, nu voi spune decât că 
singura cale pentru tine de a şti întru cât să te întemeiezi 
pe puternicia cea tainică a ginerelui tău, emirul Maruf, este 
de a te aduna cu ella un pahar şi de a-l îmbăta. Şi când 
aburul băuturii are să-i facă minţile să dănţuiască, tu să-l 
iscodeşti cu iscusinţă despre averea lui; iar el are să-ţi 
răspundă, de bună seamă, fără a-ţi ascunde nimica din ce e 
adevărat. Şi sultanul spuse: 

— Acesta-i un gând minunat, o, vizirule şi am să-l pun în 
faptă chiar în astă seară. 

Şi-aşa când veni seara, sultanul se adună cu ginerele său 
Maruf şi cu vizirul, dinaintea tablalelor cu băuturi. 


Şi pocalele începură să se vânture. Şi beregata lui Maruf 
fu un urcior fără fund. Şi starea lui ajunse o stare jalnică. Şi 
limba începu să i se vântuie ca aripile unei mori de vânt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a nouă sute şaptezecea noapte urmă: 

Şi beregata lui Maruf fu un urcior fără fund. Şi starea lui 
ajunse o stare jalnică. Şi limba începu să i se vântuie ca 
aripile unei mori de vânt. Şi când nu mai ştiu să-şi 
osebească mâna dreaptă de mâna stângă, sultanul, tatăl 
soţiei lui, îi spuse: 

— Chiar că, o, ginere al nostru, tu nu mi-ai povestit 
niciodată întâmplările din viaţa ta, care trebuie să fi fost o 
viaţă minunată şi nemaipomenită. Şi tare aş avea poftă să 
ascult, în seara aceasta, cum îmi istoriseşti păţaniile tale 
uluitoare. 

A nouă sute şaptezecea noapte şi Maruf, care era fără de 
nici un tertip la sufletul său şi fără de nici un vicleşug, se 
lăsă ispitit, în beţia lui, ca toţi oamenii beţi, cărora le place 
lăudăroşenia, să istorisească sultanului şi vizirului toată 
povestea, de la început până la sfârşit, începând din ceasul 
când, biet potlogar de iminei, se însurase cu afurisita din 
Cairo, până în ziua când găsise comoara şi inelul cel vrăjit 
în ogorul felahului celsărac. Ci nu ar fi de nici un folos s-o 
mai spunem şi noi încă o dată. 

Iar sultanul şi vizirul, la povestirea acelei istorii pe care 
erau departe de-a şi-o fi închipuit atâta de năucitoare, se 
uitară unul la altul, muşcându-şi pumnii. lar vizirul îi spuse 
lui Marut: 

— O, stăpâne al meu, arată-ne o clipită inelul care are 
atâta putere vrăjită. 

Şi Maruf, ca un smintit văduvit de minte, scoase de pe 
deget inelul şi i-l puse vizirului dinainte, zicând: 

— Iacătă-l! În cornalină lui se află prietenul meu, efritul 
Părintele Norocului. 


Şi vizirul, cu ochii învăpăiaţi, luă inelul şi frecă nestemata, 
cum îi dezvăluise Maruf. 

Şi pe dată glasul ieşi din cornalină, grăind: 

— lacătă-mă! lacătă-mă! Dă poruncă şi mă supun! Vrei să 
năruieşti o împărăție, să zideşti o cetate de scaun sau să 
omori un sultan? 

Şi vizirul răspunse: 

— O, slujitor al inelului, îţi poruncesc să-l înşfaci pe codoşul 
ăsta de sultan, dimpreună cu ginerele său, Maruf, 
pezevenghiul şi să-i arunci în vreo pustie fără apă, ca să 
moară acolo de sete şi de lipsuri. 

Şi, pe clipă, sultanul şi Maruf fură înhăţaţi ca un fir de pai 
şi duşi într-o pustie sălbatică, cu totul şi cu totul înfricoşată, 
care era pustia setei şi a foamei, locuită de moartea cea 
cruntată şi de deznădejde. Şi-aşa cu ei! 

Cât despre vizir, dete zor să strângă divanul şi să le arate 
dregătorilor, emirilor şi mai-marilor că fericirea supuşilor şi 
liniştea ţării ceruseră ca sultanul şi ginerele său, Maruf, un 
înşelător de cea mai mişelească teapă, să fie surghiuniţi 
departe şi că el, vizirul, a fost căftănit domn peste 
împărăție. Şi adăugă: 

— Şi-apoi, dacă şovăiţi cumva să vă supuneţi la noua 
rânduire a treburilor şi să mă primiţi de stăpân legiuit al 
vostru, vă trimit într-o clipită, în temeiul puterii mele de 
acum, să vă întâlniți cu stăpânul vostru de mai înainte şi cu 
codoşul lui de ginere în colţul cel mai sălbatic din pustia 
setei şi a morţii cruntate. 

Şi-i puse astfel să i se închine cu jurământ pe toţi cei de 
faţă, în ciuda nasului lor şi căftăni pe cine căf-tăni şi mazili 
pe cine mazili. După care trimise vorbă domniţei: „Găteşte- 
te să mă primeşti, întrucât am mare poftă de tine." lat 
domniţa care aflase, ca şi toţi ceilalţi, întâmplările cele 
proaspete, îi trimise răspuns prin ha-dâmb. „De bună 
seamă! 'Te primesc cu drag, da acuma am beleaua cea de 
fiecare lună, care este firească la femei şi la fete. Da de cum 
am să fiu curată de orice necurăţie, am să te primesc." 


Ci vizirul îi spuse: „Eu nu vreau nici o zăbavă şi habar n- 
am nici de beleaua de fiecare lună, nici de beleaua de 
fiecare an. Şi doresc să te văd acuma, năpristan." Atunci ea 
îi răspunse: „Bine! Vino, peste un ceas, la mine." 

Şi domniţa se îmbrăcă pe cât mai strălucit cu putinţă şi se 
împodobi şi se parfumă. Şi când, după un ceas de vreme, 
vizirul tatălui ei intră în iatac, îl întâmpină cu un chip 
mulţumit şi bucuros şi îi spuse cu drag: 

— Câtă cinste pe mine! Şi ce noapte de bucurie are să fie 
noaptea ce va să vie! 

Şi se uită la el cu nişte ochi care topiră cu totul inima 
vicleanului. Şi, cum o zorea să se dezbrace, ea începu să-şi 
scoată hainele, da tot numai cu codeli, cu fandoseli şi cu 
marghioleli. Şi deodată, scoțând un țipăt, speriată, sări 
îndărăt, acoperindu-şi obrazul. Iar vizirul, nedumerit, o 
întrebă: 

A nouă sute şaptezecea noapte 

— Ce ai, o, stăpâna mea! Şi pentru ce ţipătul acesta de 
spaimă şi obrazul acesta acoperit deodată? 

Iar ea îi răspunse, învăluindu-se mereu: 

— Ce, tu nu vezi? Şi el răspunse: 

— Nu, pe Allah! Ce este? Nu văd nimic! Ea spuse: 

— O, ce ruşine pe mine! O, ce necinstire! Pentru ce vrei să 
mă arăţi goală privirilor acelui om străin, cu care ai venit? 

Şi vizirul, după ce se uită ba la dreapta, ba la stânga, îi 
răspunse: 

— Ce om cu care am venit? Şi unde este? Ea spuse: 

— Colo, în buburuza de cornalină de pe inelul pe care îl ai 
pe deget! 

Şi vizirul răspunse: 

— Pe Allah! Aşa este. Nu m-am gândit la asta. Ci, a setti, 
acesta nu este un fiu de Adam, o făptură omenească. Este 
un efrit, slujitorul inelului! 

Iar domniţa, plină de spaimă, strigă, afundându-şi capul 
sub perne: 


— Un efrit, of, păcatele mele! Mi-e tare spaimă de efriţi! 
Ah, fie-ţi milă, du-l de aici! Mi-e teamă şi mi-e ruşine de el! 

Şi vizirul, ca s-o liniştească şi ca să ajungă, într-un sfârşit, 
la ceea ce râvnea de la ea, îşi scoase de pe deget inelul 
vrăjit şi îl ascunse sub perna de pe pat. Pe urmă se apropie 
de domniţă, până peste poate de înfierbântat. 

Iar domniţa îl iasă să se apropie şi deodată îi repezi o 
izbitură de picior atâta de năprasnică, drept în burtă, că îl 
şi trânti cu spatele ia pământ şi cu capu-naintea picioarelor. 
Şi, fără a pierde o clipită, înhăţă inelul, frecă nestemata şi îi 
grăi efritului din cornalină: 

— Insfacă-l repede pe mişel şi aruncă-l în temniţa din 
beciurile sărai ului. Pe urmă du-te, fără de zăbavă şi ia-i pe 
tatăl şi pe soţul meu din pustia în care i-ai dus şi să mi-i 
întorci aici teferi şi fără vătămare, nezdruncinaţi şi în bună 
stare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouă sute şaptezeci şi una noapte 
urmă: 

Pe urmă du-te, fără de zâăbavă şi ia-i pe tatăl şi pe soţul 
meu din pustia în care i-ai dus şi să mi-i întorci aici teferi şi 
fără vătămare, nezdruncinaţi şi în bună stare. 

Şi pe dată vizirul fu strâns cum se strânge o cârpă şi fu 
aruncat în afundul temniţei de sub sărai. Şi, peste un răspas 
de vreme tare scurt, sultanul şi Maruf se aflau în iatacul 
domniţei, sultanul tare speriat, iar Maruf de-abia trezit din 
beţie. Şi domniţa îi întâmpină cu o bucurie de nespus şi 
începu mai dintru-întâi cu a le da să mănânce şi să bea, dat 
fiind că goana aceea iute îi flămânzise şi îi însetoşase. Şi, 
estimp, le povesti cele ce se petrecuseră şi cum îl 
întemniţase pe viclean. Şi sultanul strigă: 

— Acuma să-l tragem în ţeapă şi să-l ardem! Iar Maruf 
spuse: 

— Nu am nimica împotrivă. 

Pe urmă se întoarse înspre soţia sa şi îi zise: 


— Ci, o, dulceaţa mea, mai întâi dă-mi îndărăt inelul. lar 
domniţa răspunse: 

— A, asta nu! De vreme ce n-ai ştiut să-l păstrezi, am să-l 
păstrez eu de-acuma înainte, de teama ca nu cumva să te 
primejduieşti a-l pierde iar, că eşti fără luare-aminte. 

Şi Maruf zise: 

— Bine! E drept! 

A nouă sute şaptezeci şi una noapte atunci porunciră să se 
pregătească ţeapă, pe meidan, în faţa porţii de la sărai. Şi, 
dinaintea norodului adunat, fu înfipt în ea vizirul. Şi pe când 
scripetele scârţâia, fu aprins un rug mare la piciorul 
stâlpului. Şi muri vicleanul, înţiglat şi fript. Şi gata cu el. 

Iar sultanul împărţi cu Maruf puterea domnească şi îl meni 
ca singur moştenitor la slava lui împărătească. Iar inelul 
rămase de-atunci înainte pe degetul domniţei care, mai 
isteaţă şi mai cuminte decât soţul ei, îi purta de grija cea 
mai luătoare-aminte. lar Maruf, în tovărăşia ei, fu până 
peste poate de mulţumit şi de voios. 

Şi iacătă că într-o noapte, tocmai când îşi isprăvise cu 
domniţa treaba îndătinată, şi când se întorsese în iatacul lui 
ca să doarmă, o femeie bătrână ieşi dintr-odată de sub patul 
lui, cu mâna ridicată şi ameninţându-l. Şi nici nu apucă 
Maruf să se uite bine la ea, că, după fâlcile-i cumplite, după 
dinţii cei lungi şi după urâciu-nea-i neagră, o şi cunoscu pe 
afurisita lui de nevastă, Fattumah Baligă-încinsă. Şi nici n- 
apucă să bage bine de seamă toate astea, că şi dobândi, una 
după alta, două scatoalce plesnite, care îi mai rupseră doi 
dinţi din gură. Şi muierea ţipă la el: 

— Unde-mi umbli, o, secătură? Şi cum de ai cutezat să laşi 
casa noastră din Cairo, fără să-mi spui şi fără să-ţi iei ziua- 
bună de la mine? A, pui de căţea, am pus mâna pe tine! 

Şi Maruf, până peste fire de înfricoşat, o luă deodată la 
fugă înspre iatacul domniţei, ţipând: „Ajutor! Sari, efritule 
din cornalină!" Şi intră ca un smintit la domniţă şi se 
prăbuşi la picioarele ei, pierit de spaimă. Şi numaidecât, în 
odaia în care domniţa îi da îngrijirile sale lui Maruf 


stropindu-l cu apă de trandafiri, dete năpusta vipia 
cumplită, ţinând în mână o bâtă pe care o adusese cu ea din 
ţara Egiptului. Şi ţipa: „Unde este fleandură ăla, plodul de 
târfă?" Iar domniţa, văzând acel chip de păcură, avu vreme 
să frece cornalină şi să dea o poruncă zorită efritului, 
Părintele Norocului. Şi, pe clipă, năprasnica Fattumah, ca şi 
cum ar fi fost prinsă de patruzeci de mâini, rămase ţintuită 
locului, cu înfăţişarea-i amarnică, pe care o avea când 
intrase. 

Şi Maruf, venindu-şi în simţiri, o văzu pe soţia lui de 
odinioară în starea aceea de neclintire. Şi, scoțând un țipăt 
de spaimă, se prăbuşi iarăşi fără simţire. lar domniţă, pe 
care Allah o dăruise cu isteciune de minte, pricepu atunci 
că femeia care-i sta dinainte, cu înfăţişarea aceea de 
ameninţare neputincioasă, nu era alta decât harpia cea 
cumplită, Fattumah din Cairo, nevasta dintâi a lui Maruf, de 
pe vremea când era cavaf. Şi nevoind să-l lase pe Maruf 
pradă răutăţilor pe care le-ar mai fi putut săvârşi afurisita, 
frecă inelul şi îi dete efritului din cornalină o altă poruncă; 
şi pe dată harpia fu ridicată şi dusă în grădină. Şi fu legată, 
cu un lanţ greu de fier, cie un roşcov uriaş, cum sunt legaţi 
ursii nedomesticiţi. Şi 

3 (D rămase acolo, osândită să-şi schimbe firea, ori să 
moară de moarte grea. Şi iacă-aşa cu ea. 

Cât despre Maruf şi soţia lui, domniţa, apoi aceştia trăiră 
de-atunci înainte în huzur desăvârşit, sporindu-şi viţa, 
vreme de ani şi ani, până la sosirea Despărţitoarei celor ce 
se au dragi, Sfărâmătoarea fericirii, Ziditoarea de 
morminte, Moartea cea de neabătut. 

Or, mărire celuia Singurul viu, a căruia suflare durează 
peste viaţă şi peste moarte, pe tărâmul veşniciei, departe. 

Pe urmă Şeherezada, în noaptea aceea, nesimţindu-se 
deloc toropită de osteneală şi văzând că sultanul Şahriar 
era gata s-o mai asculte, începu povestea următoare, care 
este povestea cu un tânăr bogat, care a privit prin 
Bageacurile Ştiinţei şi ale Istoriei. 


SFÂRŞIT