Anonim — 1001 De Nopti V4

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 4 


(Nopțile 130-228) 


CUPRINS: 

Povestea cu domniţa Donia şi cu şahzade Diadem 3 

Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul'makan 46 

Povestea cu mâncătorul de haşiş 62 

POVESTEA CEA FERMECATĂ CU JIVINE ŞI CU PĂSĂRI 
86 

Povestea cu gaşca, păunul şi păuniţa 86 

Păstorul şi copila 98 

Povestea cu broască-ţestoasă şi cu pescăruşul 101 

Povestea cu lupul şi cu vulpanul 104 

Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica 116 

Povestea cu corbul şi cu zibeta 118 

Povestea cu corbul şi cu vulpanul 119 

POVESTEA CU FRUMOASA ŞAMSENNAHAR ŞI CU ALI 
BEN-BEKAR 129 

POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIȚA 
BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE 185 


Dar când fu cea de a o sută treizecea noapte spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul cel mare 
Dandan, care îi povestea aceasta sultanului Daul'makan, în 
vremea împresurării Constantiniei, încheind păţania 
tânărului Aziz, îşi urmă mai departe povestea, în care Aziz 
nu conteneşte a fi îndeaproape amestecat în toate 
minunăţiile pe care avem să le vedem: 

Povestea cu domniţa Donia şi cu şahzade Diadem. 

După ce crăişorul Diadem ascultă istorisirea aceea 
minunată şi auzi cât era de ispititoare domniţa Donia cea 


atâta de plină de taine, şi cât era ea de încărcată de 
harurile frumuseţii, şi ce iscusită era la meşteşugul 
închipuiturilor pe mătase şi al chindiselilor, fu cuprins, pe 
clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima 
până peste fire. Şi hotări să facă totul ca să ajungă la ea. 

Aşa că îl luă cu elpe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să 
se despartă, încalecă iarăşi pe cal şi porni îndărăt către 
cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de 
la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului. 

Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la 
îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din 
care nimica să nu lipsească. Şi după ce se încredința astfel 
că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la 
saraiul sultanului, tătâne-său, şi dete ruga să se încuie în 
iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni şi plângând 
pătimaş. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta 
cât şi cele pe care le vedem ori le trăim. 

Când sultanul Soleiman-Şah, tătâne-său, îl văzu în starea 
aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că şahzade 
Diadem avea supărare în suflet, şi necazuri. Aşa că îl 
întrebă: 

— Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat aşa la chip şi eşti 
atâta de mâhnit? 

Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de 
Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o 
vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit 
umbletul vrăjitor, ochii, desăvârşirile-i şi iscusinţa-i 
minunată de a închipui flori şi jivine. 

La spusele acestea, sultanul Soleiman-Şah rămase până 
peste poate de năuc şi îi spuse fiului său: 

— Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului şi 
Cleştarului sunt o ţară tare depărtată; şi, măcar că Sett- 
Donia o fi o domniţă minunată, aici, în cetatea noastră, şi în 
saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice şi nici de 
roabe nurlii de pe tot pământul. Aşa că intră la iatacurile 
femeilor, o, copilul meu, şi alege-le pe toate câte ţi-or plăcea 


dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca nişte lune. Şi 
dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo 
nu va izbuti să-ţi placă, am să-ţi aduc de soţie o fată dintre 
fetele sultanilor din ţările megieşe; şi îţi făgăduiesc că are 
să fie cu mult mai frumoasă şi mai măiastră decât chiar 
Sett-Donia! 

El răspunse: 

— Tată, nu-mi doresc s-o am de soţie decât pe domniţa 
Donia, chiar pe aceea care ştie atâta de bine să 
zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; 
de nu, las şi ţară, şi prieteni, şi casă, şi am să mă omor din 
pricina ei! 

Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea 
împotrivă şi îi spuse: 

— Dacă-i aşa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am 
vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului şi 
Cleştarului, ca să-i cer, după cădenie şi după datina pe care 
şi eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, 
să ţi-o dea pe fiică-sa de soţie. Şi de n-o vrea, răstorn sub el 
pământul şi îi năruiesc pe cap împărăţia roată, după ce îi 
pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, 
desfăşurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele 
Camforului şi Cleştarului, pe când coada încă să-i mai fie 
dincoace de munţii Ispahanului, hotarele împărăției mele! 

Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui 
Diadem, tânărul negustor Aziz, şi îi spuse: 

— Cunoşti drumul care duce la Insulele Camforului şi 
Cleştarului? 

El răspunse: 

— Îl cunosc! 

Sultanul spuse: 

— Tare aş dori să-l însoţeşti până acolo pe vizirul meu cel 
mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele 
meleaguri. 

Aziz răspunse: 

— Ascult şi mă supun, o, sultane al vremilor! 


Atunci sultanul Soleiman-Şah chemă să vină vizirul său cel 
mare şi îi spuse: 

— Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu 
potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele 
Camforului şi Cleştarului s-o ceri pe fata sultanului de soţie 
pentru Diadem. 

Iar vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere, în vreme 
ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul 
lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei: 

Ah, întrebaţi şi noaptea! Să vă spună Ea chinul meu şi-al 
sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristeţea 
care plânge-ncetişor! 

Ah, întrebaţi şi noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai 
cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe 
obrajii-i lacrimi curg mereu. 

Sunt singur pe pământ, degşi-i fierbinte, Ah, inima-mi, şi 
plină de dorinţi! 

Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice 
seminţi. 

Şi rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să 
mănânce, nici să doarmă. 

Caci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se 
grăbi a veni să-l vadă, şi găsi că era încă şi mai galben la 
chip decât în ajun şi că era şi mai schimbat; atunci, ca să-l 
aline şi să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească 
pregătirile de plecare ale lui Aziz şi ale vizirului, şi nu uită 
să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele 
Camforului şi Cleştarului şi pentru toţi cei din preajma lui. 
Şi numaidecât porniră la drum. 

Şi drumeţiră ei, şi drumeţiră, zile şi nopţi, până ce 
ajunseră în faţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Atunci 
îşi aşezară corturile pe țărmurile unei ape mari; iar vizirul 
trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Şi 
nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi şi văzură venind 
în întâmpinarea lor pe dregătorii şi emirii sultanului, care 
numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri şi 


după urările de bun venit, şi îi însoţiră până la saraiul 
sultanului. 

Atunci Aziz şi vizirul intrară în sarai şi se înfăţişară între 
mâinile sultanului şi îi înmânară darurile de la stăpânul lor 
Soleiman-Şah; iar el le mulţumi, spunându-le: 

— Le primesc cu toată inima, prieteneşte, pe capul şi în 
ochii mei! 

Şi numaidecât Aziz şi vizirul, cumu-i datina, se temeniră şi 
rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile 
călătoriei. 

Caci în dimineaţa celei de a cincea zile, vizirul se 
înveşmânta cu caftanul de fală şi se duse, numai el de data 
aceasta, să se înfăţişeze dinaintea jeţului sultanului. Şi îi 
supuse cererea stăpânului său şi tăcu apoi cuviincios, 
aşteptând răspunsul. 

Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată 
tare îngrijorat şi îşi lăsă fruntea în jos, şi, încurcat cu totul şi 
îngândurat, şezu aşa îndelung, neştiind cum să întorlocheze 
un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la 
Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului. 

Întrucât el ştia, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică- 
sii de căsătorie, şi că cererea sultanului avea să fie 
înfruntată cu mare supărare, ca şi toate cele ce-i mai 
fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin 
crăiile învecinate şi din toate părţile pământului de jur 
împrejur. 

Până la urmă sultanul sfârşi ridicându-şi capul şi, făcând 
semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse: 

— Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i 
temenelile vizirului şi peşcheşurile pe care ni le-a adus, şi 
spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui. 

Şi hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi 
pieri. 

Peste un ceas, se întoarse, şi avea nasul alungit până la 
picioare; şi îi spuse sultanului: 


— O, doamne al veacurilor şi al vremurilor, m-am înfăţişat 
dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat 
bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au 
şi umplut de mânie, şi s-a şi sculat din jilţul ci, şi a şi înşfăcat 
un buzdugan, şi s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Şi 
atunci zorii să fug cât mai sprinten; caci ea se ţinu după 
mine pe toate uşile, ţipând: 

— Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să 
mă mărit, să ştie bine că soţul meu nu are să aibă vreme să- 
mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, şi mă 
Omor şi eu pe urmă! 

La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cum era sfioasă, nu vroi să lungească 
mai mult istorisitul în noaptea accea. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi mia noapte spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea 
ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniţei 
Donia, spuse către vizir şi către Aziz: 

— Aţi auzit şi voi cu urechile voastre. Duceţi-i, aşadar, 
temenelile mele sultanului Soleiman-Şah şi povestiţi-i cum a 
fost, arătându-i ce silă dovedeşte fata mea faţă de măritiş. 
Şi Allah ajute-vă să răzbateţi la ţara voastră în tihnă 
deplină! 

Atunci vizirul şi Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei 
lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească 
sultanului Soleiman-Şah ceea ce auziseră. 

La ştirea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi vroi 
să dea pe dată poruncă emirilor şi ajutoarelor sale să 
strângă oştile şi să plece să năpădească pământurile din 
Insulele Camforului şi Cleştarului. 

Caci vizirul ceru îngăduinţă să vorbească şi zise: 

— O, Măria Ta, nu se cade să faci aşa, întrucât chiar că 
vina nu este a tatălui, ci a fetei, şi împotrivirea nu vine decât 
numai de la ea. Şi tătâne-său însuşi este tot atâta de necăjit 


ca noi toţi. Şi de altminteri ţi-am arătat ce vorbe năprasnice 
i-a spus ca ceauşului de hadâmbi înfricoşat! 

După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Şah îi 
dete dreptate şi rămase tare rău speriat pentru fiul său de 
răzbunarea domniţei. Şi îşi zise în sineşi: „Chiar de le-aş 
năpădi ţara şi aş lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la 
nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!” 

Porunci atunci să urce la el şahzade Diadem şi, mâhnit de 
mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă 
adevărul adevărat. Caci crăişorul Diadem, departe de a se 
deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său: 

— O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las 
lucrurile aşa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soţia 
mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia 
vieţii, tot am să răzbat până la ea! 

Sultanul spuse: 

— Şi cum vei face? 

El răspunse: 

— Am să mă duc în chip de negustor! 

Sultanul spuse: 

— Dacă-i aşa, ia-i cu tine pe vizir şi pe Aziz! 

Şi numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de 
dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se 
deşerte şi legăturile cu odoare cuprinse prin toate 
dulapurile sale. Şi îi dete o sută de mii de dinari de aur, şi 
cai, şi cămile, şi catâri, şi corturi falnice căptuşite cu mătase 
de culori minunate. 

Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, şi îşi puse 
hainele de drum, şi se duse la maică-sa, şi îi sărută mâinile; 
şi maică-sa îi dete o sută de mii de dinari şi plânse din 
belşug şi chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah şi înălţă 
urări pentru mulţumită sufletului lui şi pentru întoarcerea 
lui cu bine la ai săi. Şi cele cinci sute de femei din sarai 
începură şi ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe 
mama lui Diadem, şi uitându-se la el, tăcute, cu jind şi cu 
alean. Caci Diadem ieşi pe dată din iatacul maică-sii şi luă 


pe prietenul său Aziz şi pe bătrânul vizir şi dete porunca de 
plecare. Şi cum Aziz plângea, îi spuse: 

— Pentru ce plângi, frate Aziz? 

E] îi spuse: 

— Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă 
despărţesc de tine; da este atâta de multă vreme de când 
am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! lar acuma, 
când caravana va să ajungă în ţara mea, ce are să se facă 
maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii? 

Diadem spuse: 

— Fii liniştit, Azize! Ai să te întorci în ţara ta de îndată ce 
va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a 
răzbate la ţinta noastră. 

Şi porniră la drum. 

Nu conteniră, aşadar, a drumeţi, în tovărăşia vizirului cel 
înţelept care, spre a-i veseli şi a-l face pe Diadem să aibă 
răbdare, le istorisea poveşti minunate. Iar Aziz, la fel, îi 
procitea lui Diadem stihuri desăvârşite şi ticluia cântece 
pline de frumuseți despre frigurile dragostei şi despre 
îndrăgostiţi - precum acestea, dintr-o sumedenie de multe 
altele: 

lată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, ţi cum mă 
supune, Cum mintea toată mi-o copilăreşte Şi viaţa mi-o 
cuprinde ca-ntr-un cleşte! 

Ah, tu, cea după care plâng - te-nvie În sufletu-mi a nopţii 
nesomnie, lar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu 
se-aprind şi ard cu jar. 

Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele 
liman? 

Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun 
din Insulele Camforului şi Cleştarului şi, intrând în sukul cel 
mare al negustorilor, Diadem şi simţi cum i se uşurează 
povara gândurilor, iar nişte zvâcnete vesele îi bucurară 
inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare şi 
închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos 
şi toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze 


vreo casă în cetate. Şi rânduiră în capane legăturile lor cu 
mărfuri şi, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră 
să le spună bun-întâlniş negustorilor din sukul cel mare de 
mătăsuri. 

Pe drum, vizirul spuse către Diadem şi Aziz: 

— Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem 
înainte de orice şi fară de care nu avem să putem niciodată 
să răzbim la țelul râvnit. 

Ei răspunseră: 

— Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la 
poveţe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe 
daraveli. 

El spuse: 

— Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate 
la han, unde muşteriii nu pot să le vadă, să deschidem 
pentru tine, şahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o 
prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Şi vei sta chiar tu 
la intrarea în prăvălie să vinzi şi să deşterni marfa, pe când 
Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ţi aduce vigurile şi 
a le desface. Şi, în felul acesta, cum tu eşti desăvârşit de 
frumos, şi cum nici Aziz nu este mai prejos, în puţină vreme 
prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul. 

Şi Diadem răspunse: 

— Socoata este minunată! 

Şi, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor 
bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, 
de vizir şi de toate slugile sale. 

Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk 
rămaseră uluiţi cu totul de frumuseţea lui şi încetară să mai 
ia aminte la muşteriii lor; iar cei care tăiau la viguri 
rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau îşi 
uitară de cumpărături. Şi toţi deodată se întrebau: „Oare 
nu cumva, din întâmplare, portarul Raduanl, cel care ţine 
cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porţile, de-o 
fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?” 

Iar alţii gemeau la trecerea lui: 


— Ya Allah! frumoşi mai sunt îngerii tăi! 

Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află şeicul 
cel mare al negustorilor, şi se îndreptară către prăvălia ce 
le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toţi cei ce 
şedeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul 
acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi aşa de 
frumoşi!” 

Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă: 

— O, negustorilor, care dintre voi este şeicul cel mare 
peste suk? 

Ei răspunseră: 

— lacătă-l! 

Şi vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, şi văzu că 
era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică şi 
cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile 
prăvăliei sale, cu urări de bun venit prieteneşti, şi care îi 
pofti să şadă jos pe chilim lângă el şi le spuse: 

— Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veţi dori! 

Atunci vizirul spuse: 

— O, şeicule plin de bună-cuviinţă, iacătă că de ani şi ani 
eu, cu aceşti doi copii, străbat cetăţi şi meleaguri spre a-i 
duce să vadă neamuri felurite, să-i învăţ a vinde şi a 
cumpăra şi a trage dobândă din obiceiuri şi din datinele 
noroadelor. Şi cu acest rost venim să ne aşezăm aici pentru 
o bucată de vreme; anume pentru ca băieţii mei să-şi 
bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea 
aceasta şi să înveţe de la cei care o locuiesc dulceaţa 
manierelor elegante şi politeţea. Aşa că te-am ruga să ne 
ajuţi a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre 
a ne deşterne acolo mărfurile din ţara noastră îndepărtată. 

La vorbele acestea, starostele sukului răspunse: 

— De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulţumesc. 

Şi se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, şi, dintr- 
o privire, fu cuprins de o înfiorare fară de margini, într- 
atâta îl tulburase frumuseţea lor. Întrucât şeicul acela 
îndrăgea deschis şi nebuneşte ochii frumoşi ai flăcăilor, iar 


aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor 
decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă 
acriul decât zahariul. 

Cugetă, aşadar, în sineşi: „Mărire şi slavă Aceluia carele i-a 
zămislit şi i-a plămădit, şi carele dintr-un lut fară de viaţă a 
întrupat asemenea frumuseți!” Şi se sculă şi îi sluji el însuşi, 
mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, şi se 
puse întru totul la poruncile lor. Şi grăbi a-i lua pe tustrei şi 
a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, şi, până la urmă, le 
alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai 
frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă şi 
cea mai bine aşezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită 
cu tejghele lucrate din lemn meşterit şi cu nişte rafturi 
frumos rânduite, unul de fildeş, altul de abanos, altul de 
cleştar; iar uliţa dimprejur era bine măturată şi bine 
stropită; şi, noaptea, paznicul sukului şedea mai cu drag la 
uşa ei. lar şeicul, numaidecât după ce se tocmi preţul, îi 
înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i: 

— Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare şi 
binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de 
albeaţă, în mâinile copiilor tăi! 

Atunci vizirul puse să fie cărate şi rânduite în prăvălie 
mărfurile cele scumpe, zarpalcle cele frumoase şi toate 
odoarele cele fară de preţ care fuseseră scoase din 
dulapurile sultanului Soleiman-Şah. Şi, odată isprăvită 
treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la 
hammamul ce se afla la câţiva paşi de acolo, aproape de 
poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curăţenia 
lui şi pentru marmurele lui sclipitoare şi unde se intra suind 
cinci trepte pe care se aflau înşiraţi frumos papucii de lemn. 

Cei doi prieteni, isprăvindu-şi repede scăldatul, nu mai 
vroiră să aştepte până să isprăvească şi vizirul, aşa de 
grăbiţi erau să se ducă să-şi ia locul în prăvălie. Aşa că 
ieşiră veseli şi cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele 
cel bătrân al sukului, care aştepta pe trepte împătimit 
ieşirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese şi mai multă 


strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului 
lor; şi... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci ţi doua noapte spuse: 

Or, scăldatul dedese încă şi mai multă strălucire frumuseţii 
lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi 
asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni şi jucăuşi. 
Şi văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, şi cum li se 
înneguraseră ochii cei negri, şi cum li se luminase faţa; şi se 
făcuseră ispititori ca două ramuri smălţuite de poamele lor 
sau ca două lune ca laptele şi dulci; şi cugetă la stihurile 
poetului: 

Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura 
mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simţurile-mi toate îţi 
pierd senina pace Doar la această scurtă atingere - ce-aş 
face De i-aş vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci 
limpezimi de ape cu aur de lumină? 

Aşa că se duse dinaintea lor şi le spuse: 

— Copii, fie-vă priincioasă scalda! Şi Allah să nu vă 
lipsească nicicând de ea şi să vi-o împrospăteze în veci! 

lar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai 
răpitoare şi cu o mlădiere desăvârşit de ispitită în glas: 

— Am fi râvnit să împărtăşim cu tine desfătarea aceasta! 
Şi amândoi îl înconjurară cu cinstire şi, din datorinţă faţă 
de vârsta şi de cinul lui de şeic al sukului, merseră înaintea 

lui, deschizându-i calea, şi luară drumul spre prăvălia lor. 

Or, cum mergeau ei aşa înaintea lui, bătrânul şeic luă 
seama ce nurlie le era călcătura şi cum li se legănau 
şoldurile sub caftane şi cum le zvâcneau la fiecare pas. 
Atunci nu mai izbuti să-şi înfrâne avânturile, şi ochii-i 
scăpărară, şi începu să gâfâie şi să pufnească, şi prociti 
stihurile acestea cu tâlcuri răsucite: 

Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca 
un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar ft enorme), Cele 
rotunde sunt în primul rând. 


Căci de priveşti, sus, veşnicele sfere Ce se-nvârtesc în 
slăvi, strălucitoare, Şi tot ce e rotund: numai mistere Şi 
fieamăt sunt, şi vrajă, şi mişcare... 

Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând 
să le ghicească tâlcul şi să priceapă pârdălnicia bătrânului 
şeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subţire 
adusă lor, şi rămaseră tare mişcaţi, şi îi mulţumiră, şi vroiră 
cu toată străşnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i 
face o bucurie, de vreme ce aşa ceva era cea mai mare 
dovadă de prietenie. Şi bătrânul sukului, după câteva 
fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând ele chef în 
sufletul lui, şi luă împreună cu ei drumul îndărăt la 
hammam. 

Când intrară, vizirul, care se ştergea într-o sală 
lăturalnică, îi zări; şi, văzându-l pe şeic, le ieşi înainte şi veni 
la havuzul din mijloc, unde se opriseră, şi îl pofti călduros 
pe şeic să intre în sala lui; caci bătrânul nu vroi nicidecum, 
spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta 
bunătate, mai cu seamă că şahzade Diadem şi Aziz îl ţineau 
fiecare de o mână şi îl duceau înspre sala pe care i-o 
năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui şi se întoarse să se 
şteargă. 

Rămânând singuri, Aziz şi Diadem îl dezbrăcară pe 
preacinstitul şeic şi se dezbrăcară şi ei cu totul şi începură 
să-l spele cu spor, în vreme ce el îşi strecura înspre ei, de 
dedesubt, priviri hoţeşti; pe urmă Diadem se jură că numai 
lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu- 
i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un 
lighenaş de aramă. Şi, între ei doi, bătrânul şeic se socotea 
mutat în rai. 

Şi nu conteniră să-l tot spele aşa, săpunindu-l şi clă-tindu-l 
cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre 
ciuda amarnică a bătrânului şeic. Atunci ei îl zvântară cu 
prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase şi 
înmiresmate, şi îl îmbrăcară şi îl poftiră să şadă pe podină, 
unde îi aduseră sorbeturi cu muşc şi cu apă de trandafiri. 


Atunci şeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala 
vizirului, da de fapt nu avea gând şi privire decât pentru cei 
doi flăcăi, care alergau încolo şi încoace, zăriri, spre a-l 
sluji. Şi, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după 
scaldă, el răspunse: 

— Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea 
noastră! Şi ce bucurie-i sosirea voastră! 

Şi le prociti stihurile acestea: 

Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. lar veşteda 
câmpie A tresărit ţi-a înflorit zâmbind. 

Şi oameni ţi pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: 
„Bun-venit! 

Şi bună pace! Şi prietenie 

Şi tustrei îi mulţumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviinţă; 
iar el le răspunse: 

— La toţi hărăzească-vă Allah viaţa cea mai dulce, şi 
apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumogşii tăi 
copii! 

Vizirul spuse: 

— Şi ţie fie-ţi scalda, din mila lui Allah, spor de putere şi de 
sănătate! Că, o, preacinstitule şeic, nu-i aşa că apa este 
adevăratul bun al vieţii pe lumea aceasta, iar hammamu-i 
un popas al desfătărilor? 

Şeicul sukului spuse: 

— Hotărât, pe Allah! Şi câte stihuri minunate le-a stârnit 
poeţilor cei mari hammamul! Au nu ştiţi cumva asemenea 
stihuri? 

Diadem, cel dintâi, sări: 

— Dacă ştiu? la ascultați la astea: 

O, hammanm, tu, viaţă dulce, Vis vrâjit, şi dor! 

O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor! 

Ah, că nu pot, în măreaţă Vraja ta să mân, O, hammam, 
întreaga viaţă Să mă ţii la sân! 

Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher! 

lad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n ladul tău să pier! 

După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă: 


VW 


— Ştiu şi eu nişte stihuri despre hammam. 

Şeicul sukului spuse: 

— Bucură-ne cu dulceaţa lor! 

Şi Aziz prociti cântat: 

Lacasu-acesta - care-a prins pe pietre A pietrei floare - 
prin căldura lui Părea-ti-ar gură-a iadului, cu vetre De 
flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n 
dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea- 
n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune şi atâţia sori! 

După ce îşi isprăvi stihurile, Aziz şezu jos lângă Diadem. 
Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate 
de gingăşia, de harul lor, şi strigă: 

— Pe Allah! voi aţi izbutit să logodiţi în voi darul graiului cu 
frumuseţea! îngăduiţi-mi acuma să vă spun şi eu câteva 
stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai 
cântecul poate să le sporească şi mai mult frumuseţea 
hangurilor! 

Şi starostele sukului îşi propti palma în obraz, închise ochii 
pe jumătate, începu să-şi legene capul, şi cântă cu alean: 

Foc de hammam, ni-i viată-a ta căldură; 

O, focule, în trup ne torni tării, lar inimile noastre le- 
nmlădii Şi le alini de toate căte-ndură! 

Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, 
susur de izvor, Săli adumbrite, muşc aromitor, Înmiresmate 
trupuri - mă-nchin vouă! 

Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, 
strălucitor mereu, Şi adumbrit mereu de-un abur greu, Ca 
inima şi dorul meu, hammam! 

Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, îşi lăsă sufletul să 
rătăcească o vreme prin grădina frumuseţii lor şi, stârnit, 
prociti stihurile acestea anume pentru ei: 

Mă duc la ei şi, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor şi 
chipul drag. 

Şi mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeţiei lor fară cusur. 

Ah, inima lor, foc pârjolitor! 

Au cum să nu fiu rob la nurii lor? 


La auzul stihurilor şi al cântecului, rămaseră până peste 
poate de vrăjiţi şi de minunaţi de măiestria şeicului. Încât îi 
mulţumiră cu prisosinţă şi, cum se lăsa seara, îl însoţiră 
până la uşa hammamului şi, măcar că el stărui îndelung pe 
lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăț în casa lui, 
ei îşi cerură iertăciune şi, luându-şi rămas-bun, plecară, pe 
când bătrânul şeic rămase pironit să se mai uite după ei. 

Se întoarseră aşadar la hanul lor, unde mâncară şi băură 
şi dormiră cu toţii într-o mulţumire deplină, până dimineaţa. 
Atunci se sculară, îşi făcură spălările îndătinate şi îşi 
îndepliniră datorinţa rugăciunii; pe urmă, când porţile 
sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o 
deschiseră întâia oară. 

Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau 
pricepuţi, şi o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, şi 
aşternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărăteşti, 
care puteau să preţuiască fiecare câte o mie de dinari, şi 
două perne mărginite cu horbote şi chindisite cu aur, care 
puteau să preţuiască fiecare câte o sută de dinari. lar pe 
rafturile de fildeş, de abanos şi de cleştar erau rânduite 
frumos mărfurile cele scumpe şi odoarele fară de preţ. 

Atunci Diadem şezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe 
celălalt, iar vizirul se aşeză la mijloc, între ei, chiar în inima 
prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-şi ghes 
care mai de care să le îndeplinească poruncile. 

Încât în curând toţi locuitorii auziră povestindu-se despre 
prăvălia aceea minunată, şi mugşteriii începură să curgă din 
toate părţile, anume spre a-şi primi târguielile din mâna 
flăcăului acela pe care îl chema Diadem, şi a cărui faimă de 
frumuseţe făcea să se sucească toate capetele şi să zboare 
toate minţile. La rândul său, vizirul, încredinţându-se că 
negustoria merge de minune, îi povăţui încă o dată pe 
Diadem şi pe Aziz să nu-şi dezlege limba şi se duse liniştit să 
se odihnească la han. 

Or, starea aceea ţinu aşa o toană de vreme, după care 
Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniţei 


Donia, începu să-şi piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa 
cuprins de deznădejde într-atâta că-şi pierdu şi somnul, 
până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui 
cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi treia noapte spuse: 

Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre 
necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, 
învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai 
trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri 
asupra prăvăliei minunate şi a frumuseţii tânărului 
negustor care şedea jos pe chilim. 

Şi fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. 
Pe urmă îşi lipi privirile de flăcău şi cugetă în sineşi: 
„Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan 
din vreo ţară de vis.” Atunci păşi spre prăvălie şi se temeni 
dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea şi, 
la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se 
ridică în cinstea ei şi îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai 
ispititor. Pe urmă o pofti să şadă jos pe chilim, şi şezu şi el 
lângă ea şi începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce 
ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei. 

Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem: 

— Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârşirile 
şi toate gingăşiile, eşti din ţara aceasta? 

lar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, şi curată, şi plină de 
ispite, spuse: 

— Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am 
mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul 
de a mă desfăta privindu-le. Şi, spre a-mi umple o parte din 
vreme, vând şi cumpăr. 

Bătrâna spuse: 

— Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetăţii noastre! 
Şi ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele ţări 


îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât 
frumosul cheamă frumuseţea! 

Diadem rămase tare mişcat de vorbele ei alese şi îi zâmbi 
spre a-i mulţumi şi spuse: 

— Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ţi placă, 
întrucât sunt vrednice de fete de sultani şi de hanâme ca 
tine! 

Bătrâna spuse: 

— Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, 
de-o rochie, pentru domniţa Donia, fata sultanului nostru 
Şahraman. 

Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de 
îndrăgostit, Diadem nu-şi mai putu stăpâni tulburarea şi 
strigă la Aziz: 

— Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos şi mai scump 
printre mărfurile noastre! 

Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid şi în care nu se 
afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfa! Ţesătura 
care o înfăşură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o 
catifea de Şam pe care jucau, uşoare şi colorate, 
închipuituri de flori şi de păsări, iar în mijlocul lor un elefant 
ce dănţuia beat. Şi din toată legătura aceea se revărsa o 
mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care 
o desfăcu şi scoase din ea zarpaua ce se afla acolo şi care 
fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât 
numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domniţe 
fermecate. Caci a o zugrăvi, ori a înşirui nestematele cu 
care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea 
urzeala, numai poeţii cei luminaţi de Allah ar fi putut s-o 
facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi prețuit pe puţin o 
sută de mii de dinari de aur. 

Atunci Diadem deşternu zarpaua încetişor dinaintea 
bătrânei, care nu mai ştia la ce să se uite dintru-ntâi - la 
frumuseţea ţesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al 
flăcăului. Şi tot uitându-se aşa la nurii tineri ai negustorului, 
îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfierbântă şi armurii-i 


cum se zbat pojarnici, şi o cuprinse o poftă amarnică să se 
scarpine acolo unde o mânca. 

Aşadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, 
uitându-se la el cu nişte ochi uzi de alean: 

— Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ţi plătesc pe 
ea? 

El răspunse, temenindu-se: 

— Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria dea te 
fi cunoscut! 

Atunci bătrâna se minună: 

— O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce 
la sânul tău şi să-ţi înlănţuie mijlocul cu braţele ei! Da unde 
sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu 
nu ştiu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere 
căprior, care îţi este numele? 

EI răspunse: 

— Mă cheamă Diadem! 

Atunci bătrâna spuse: 

— Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de 
sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cununăde- 
împărat? 

La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o 
vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din 
încurcătură. Şi-i răspunse bătrânei: 

— Este singurul copil la părinţi, iar părinţii săi îl iubesc 
atâta de mult, încât au ţinut să-i dea un nume cum se dă la 
fiii de sultani! 

Ea spuse: 

— Hotărât! Dacă frumuseţea ar trebui să-şi aleagă un 
sultan, pe Diadem şi l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să ştii că 
de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Şi Allah 
stă martor pentru credinţa mea faţă de tine! în curând ai să 
vezi ce are să facă ea pentru tine. Şi ocrotească-te Allah şi 
ferească-te de necazuri şi de deochiul păguboşilor! 

Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă şi plecă. 


Şi ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o 
alăptase când era copilă şi căreia îi ţinea loc de mamă. Şi, 
intrând, ţinea sub braţ legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o 
întrebă: 

— O, doică, ce îmi mai aduci? la dă să văd! 

Bătrâna răspunse: 

— O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia şi te uită! 

Şi desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de 
tot şi cu bucuria în ochi, strigă: 

— Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e 
zarpa din ţara noastră! 

Bătrâna spuse: 

— Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai 
vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru 
tine? Ya Allah! ce frumos el de vâna-i numai portarul 
Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să 
coboare aşa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, 
tare mi-aş râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum 
adoarme pe sânii tăi şi... 

Ci Donia strigă: 

— A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbeşti de un 
bărbat, şi ce fumuri ţi-au întunecat minţile? A, să taci! Şi dă- 
mi zarpaua ceea, s-o pipăi şi s-o văd mai de aproape! 

Şi luă zarpaua şi începu s-o mângâie şi s-o potrivească pe 
ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse: 

— Stăpână, eşti frumoasă aşa, da cu cât mai de dorit este o 
pereche de frumuseți decât o frumuseţe singură! O, 
Diadem...! 

Ci Sett-Donia ţipă: 

— A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! 
Da să te duci la negustorul acela şi să-l întrebi dacă are 
vreo dorinţă de râvnit ori vreun hatâr de cerut; şi 
numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulţumească! 

Bătrâna zâmbi a râde şi spuse, făcând cu ochiul: 

— O dorinţă? pe Allah! cred şi eu! Cine n-are o dorinţă? 


Şi se sculă în graba mare şi dete fuga la prăvălia lui 
Diadem. 

Când o văzu venind, Diadem simţi cum inima lui, de 
bucurie, îşi ia zborul, şi o luă pe bătrână de mână şi o pofti 
să şadă jos lângă el, şi porunci să i se aducă sorbeturi şi 
zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse: 

— Îţi aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îţi trimite 
temeneaua ei şi îţi spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit 
cetatea şi ne-ai luminat-o. lar dacă ai vreun dor de dorit, 
rosteşte-l!” 

La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, şi 
pieptul i se umflă de mulţumire şi de voioşie, şi gândi în 
sufletul său: „Treaba s-a făcut!” 

Şi îi spuse bătrânei: 

— Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la 
Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, şi să-mi aduci 
răspunsul! 

Ea răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci Diadem strigă către Aziz: 

— Dă-mi călimărul de aramă, hârtia şi calamul! 

Şi, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în 
stihuri frumos întocmite: 

Scrisoarea ce-fi trimit, prea-nalto, Ţi-aduce daruri şi 
comori Pâstrate-n tainele din suflet Şi adunate dor cu dor: 

Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde; 

Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ţi fi departe; 

Al treilea mi-e viaţa însăţi. 

Ca şi statornicia ei; 

Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei; 

Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli; 

Al şaselea e rugămintea: 

Să mă aştepţi, sau tu să vii! 

Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură: 

Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem. 


Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De 
negustorul Diadem. 

Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o 
strânse, o pecetlui şi o înmâna bătrânei, strecurându-i în 
mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ci. 
Şi bătrâna, după ce înălţă urări pentru izbândă, se întoarse 
în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă: 

— Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut 
negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu 
să-l mulţumească! 

Bătrâna spuse: 

— Chiar că nu ştiu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o 
scrisoare care habar nu am ce cuprinde. 

Şi îi înmâna scrisoarea. 

După ce luă ştire de cele ce cuprindea cartea, domniţa 
Donia ţipă: 

— A, precupeţ fară de obraz! Cum de cutează el să-şi 
ridice ochii până Ia mine? 

Şi, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji şi zise: 

— Am să pun să fie spânzurat mişelul la chiar uşa prăvăliei 
lui! 

Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă: 

— Da ce-o fi atâta de înfricoşător în scrisoarea aceea? Nu 
cumva negustorul o fi cerând vreun preţ nemăsurat pentru 
zarpaua cu pricina? 

Ea spuse: 

— Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală şi de 
patimă! 

Bătrâna răspunse: 

— Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, 
stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l 
paşte dacă mai cutează ceva! 

Ea spuse: 

— Da! caci mi-e frică să nu-l fac şi mai îndrăzneţ cu 
aceasta! 

Bătrâna răspunse: 


— Ba nu l-ai face decât să-şi vină în minţi! 

Atunci Sett-Donia spuse: 

— Dă-mi călimărul şi calamul! 

Şi scrise stihurile acestea ticluite: 

Eşti orb şi-ţi faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de 
parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Şi 
printre aştrii nopţii să străbată! 

Caci, ca să-ţi deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un 
vierme-al firii Şi-a izvodit şi astrele-n azur, Neintinate-n 
slava nemuririi: 

De vei mai cuteza să-mi scrii cândva. 

Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, 
iar moartea ta Drept pildă ticăloşilor slujească! 

Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; 
iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, 
care scăpăra de nerăbdare. Şi Diadem, după ce îi mulţumi 
bătrânei, deschise scrisoarea şi, de cum o străbătu, fu 
cuprins de o mâhnire nemărginită şi îi spuse cu jale 
bătrânei: 

— Mă ameninţă cu moartea, caci eu nu mă tem de moarte, 
căci viaţa îmi este cu mult mai grea. Şi, cu primejdia de a 
muri, vreau să răspund! 

Bătrâna spuse: 

— Pe viaţa ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din 
toate puterile mele şi să împart cu tine toate primejdiile! 
Aşa că scrie-i scrisoarea şi dă-mi-o! 

Atunci Diadem strigă la Aziz: 

— Dă-i preabunei noastre maici o mic de dinari! Şi să ne 
punem credinţa în Allah cel Atotputernic! 

Şi scrise pe hârtie stihurile următoare: 

Deci visul meu din orice seară Ea mi-l ameninţă cu moarte. 

Nu ştie tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a 
păcii fără moarte ţară, Şi nici că tot ce se-nfioară Stă-n 
mâna nesmintitei Soarte. 

Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al 
căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se- 


ntină-n neagra vale. 

Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor ştiubei? 

O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiţi nimic! 

Lăsaţi-mi inima-n zăbrele, Să se sfârşească pic cu pic! 

Nădejdea-mi să-şi aştearnă grele Zăbranicele peste ele Şi 
peste visul meu calic! 

Dar tu, cu inima-ţi de piatră, Să nu crezi c-am să tac 
înfrânt Ori am s-aştept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe 
pământ! 

Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face 
vatră. 

Să nu mai fiu aşa cum sunt! 

Şi, cu lacrimile în ochi, îi înmâna bătrânei scrisoarea, 
spunându-i: 

— Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai 
rămâne decât să mor! 

Ea îi spuse: 

— Lasă încolo presimţirile astea mohorâte şi calpe, şi uită- 
te la tine, o, flăcău frumos! Au nu eşti tu chiar soarele? Şi 
nu este ea luna? Şi cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată 
viaţa ţesând la iţele iubirii, să nu ştiu cum să împerechez 
frumuseţile voastre? Aşa că linişteşte-ţi grijile care te 
bântuie! în curând am să-ţi aduc veşti de bucurie! 

Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă... 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi patra noapte spuse: 

„„„Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă şi, după ce ascunse 
scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea şi 
îi sărută mâna, fară a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse: 

— Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit şi 
nu mai am putere să-l împletesc. Porunceşte, rogu-mă ţie, 
vreuneia dintre roabele tale să vină şi să mă pieptene. 

Sett-Donia se împotrivi: 

— Nencaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă 
pe care şi tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine. 


Şi domniţa Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale şi se 
pregăti s-o pieptene; şi tot atunci răvaşul lunecă jos pe 
chilim. 

Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna 
strigă: 

— Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în 
părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt! 

Caci Donia se grăbi s-o desfacă şi să citească cele cuprinse 
în ea; şi îşi încruntă sprâncenele şi ţipă: 

— A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre şiretlicurile 
tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea şi pe neobrăzatul 
cela de negustor, şi de pe ce pământ cutează el să vină aşa 
până la mine? Şi eu, Sett-Donia, cum să mă îndupleca mă 
uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de 
viţa mea? A, neneacă, nu ţi-am spus eu că obraznicul are să 
se obrăznicească şi mai tare? 

Bătrâna spuse: 

— Chiar că e cu adevărat un Şeitan! lar cutezanţa lui este 
o cutezanţă din iad! Caci, o, copila şi stăpâna mea, scrie-i 
pentru cea din urmă oară, şi mă pun chezaşă că are să se 
supună voinţei tale! De nu, să fie dat morţii, şi eu odată cu 
el! 

Numaidecât domniţa Donia luă calamul şi înşirui vorbele 
acestea stihuite: 

Smintitule, au tot nu ştii Că-n aburul din juru-ţi joacă 
Primejdia de-a nu mai fi? 

Nu ştii că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor? 

Şi sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, 
EI se va fi topi, pe dată? 

Tu cugeţi să te-inalţi, în zbor, La stele-n cer, când lumea 
toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi 
vreodată? 

Cutezi, cu inima-ţi păgână, Să-mbrăţiezi, fie şi-n vis, Vreo 
hurie - să-ţi faci cadână? 

la bine-aminte ce ţi-am zis! 


Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ţi, ca dintr-un 
abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, 
mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, 
rotind din greu! 

Pe urmă, după ce împături şi pecetlui hârtia, i-o înmână 
bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineaţă, zori a da fuga să 
i-o ducă lui Diadem. 

La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că 
niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima şi, 
întorcându-se către Aziz, spuse: 

— Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har 
îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor! 

Aziz spuse: 

— Am să încerc eu în locul şi în numele tău! Diadem spuse: 

— Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! 
Atunci Aziz luă hârtia şi aşternu pe ea stihurile: 

Doamne, pe cei cinci drepţi! dă-mi ajutor! 

Un chin mă seacă, zac topit de vlagă. 

Ah, izbăveşte-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă 
dezleagă. 

Tu taina mi-o cunoşti, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Ştii 
prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, 
m-alungă de la sine. 

Vreau fruntea să-mi ridic, ţin ochiu-nchis, Dar nu mai scap 
din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În 
sânul deznădejdii mele oarbe. 

Curajul meu, Părinte, s-a sfârşit. 

Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic. 

O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ţi-este ceru-atăt 
de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Şi-ntru-nfruntarea 
crâncenei Năpaste, De-ţi place să-l tot chinui ca pe rug Pe 
cel ce pururi va să te adaste? 

Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine- 
ntâia oară A părăsit şi tată, şi pământ Şi casă, şi prieteni 
dragi, şi ţară! 


Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înşiruise 
alcătuirea aceea de stihuri. lar Diadem, după ce prociti 
stihurile, spre a le preţui sunetul, se mărturisi mulţumit de 
întocmirea lor şi îi spuse lui Aziz: 

— E desăvârşit! 

Şi îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga 
s-o ducă Doniei. 

Când domniţa luă ştire de cele cuprinse în răvaş, mânia ei 
clocoti împotriva bătrânei, şi ţipă: 

— Doică blestemată, mancă a pacostei, numai tu eşti 
pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanţă a 
necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! leşi iute de 
aici, ori pun să ţi se facă trupul ferfeniţă sub bicele robilor! 
Şi eu însămi am să-ţi zdrobesc oasele sub călcâiele mele! 

Atunci bătrâna doică ieşi sprinten, întrucât Donia chiar că 
da să cheme robii; şi grăbi a se duce să-şi povestească 
nenorocul la cei doi prieteni şi să se pună sub ocrotirea lor. 

La ştirile acelea, Diadem rămase tare mohorât şi îi spuse 
bătrânei, alintând-o cu gingăşie pe bărbie: 

— Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum 
mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri aşa 
urmările greşelii mele! 

Ci ea răspunse: 

— Fii liniştit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, 
întrucât nu are să se spună nicicând că aş fi fost, măcar o 
dată în viaţa mea, neînstare să împerechez nişte 
îndrăgostiţi! Iar greutatea de acuma mă stârneşte şi mai 
mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta 
să răzbeşti la capătul aleanurilor tale! 

Atunci Diadem întrebă: 

— Caci spune-mi, într-un sfârşit, o, maică a noastră, care-i 
pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă 
de toţi bărbaţii? 

Bătrâna spuse: 

— Este un vis pe care l-a avut! 

El se minună: 


— Un vis, numai atât? 

Ea spuse: 

— Atât! Iacătă-l! 

Într-o noapte, pe când dormea, domniţa Donia văzu în vis 
un păsărar care îşi întindea mrejele într-un luminiş, şi care, 
după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, 
s-a îndepărtat şi s-a aciuat la pândă, aşteptându-şi norocul. 

Or, în curând, din toate colţurile pădurii îşi deteră ghes 
păsările şi se abătură asupra mrejelor. Şi, printre toate 
păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau şi doi 
porumbei, o porumbiţă cu bărbătuşul ei. Şi bărbătuşul, tot 
ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soţiei 
lui, fară a lua scama la laţurile care îl pândeau; aşa că, la 
una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile 
laţului, care se strânseră şi se încâlciră şi îl înhăţară. lar 
păsările, speriate de bătăile lui de aripi, îşi luară zborul cu 
larmă. 

Caci porumbiţa lăsă încolo hrana împrăştiată şi, fară 
teamă, nu avu altă grijă decât să-şi slobozească soţul. Şi cu 
ciocul şi cu capul se trudi aşa de iscusit, încât destrămă 
laţul şi, până la urmă, îl slobozi pe bărbătuşul ei cel 
nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină şi 
să-l înşface. Şi porumbiţa îşi luă zborul cu bărbătuşul ei, 
făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăşi să 
ciugulească boabele din jurul laţurilor. 

Şi iarăşi bărbătuşul începu să se rotească împrejurul 
porumbiţei, care, dându-se îndărăt spre a se feri de 
giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din 
nebăgare de scamă, de laţuri, în care se prinse şi ea la 
rându-i. Atunci bărbătuşul, departe de a se îngriji de soarta 
tovarăşei lui, îşi luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu 
toate păsările, şi îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe 
prinsă, care fu sugrumată pe loc! 

Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domniţa 
Donia s-a deşteptat scăldată în lacrimi şi m-a chemat ca să- 


mi povestească, tremurând, vedenia ei, şi a încheiat 
strigând: 

— “Toţi bărbaţii sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi 
decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la 
nesimţirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată 
nu am să îndur scârba apropierii lor! 

După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise: 

— Caci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toţi 
bărbaţii sunt ca porumbelul acela mişel, şi că nu toate 
femeile sunt ca biata şi credincioasa lui soţie? 

Ea răspunse: 

— Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o 
înduplece; şi trăieşte singuratică, bucurându-se numai de 
frumuseţea ei. 

Diadem spuse: 

— O, maică a mea, mă rog ţie, trebuie oricum, cu primejdia 
de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, şi să-mi umplu 
sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână 
binecuvântată, fa asta pentru mine, izvodind vreun tertip 
din înţelepciunea ta cea rodnică! 

Atunci bătrâna spuse: 

— Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care 
sălăşluieşte domniţa Donia se află o grădină, anume numai 
pentru preumblările ei, şi unde ea vine numai o dată pe 
lună, însoţită de slujitoarele sale; şi numai cu mare grijă, 
spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o 
poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua 
de preumblare a domniţei. Şi chiar cu am să vin să-ţi slujesc 
de călăuză şi să te pun faţă cu făptură iubită. Şi sunt 
încredinţată că atunci, cu toate nazurile ci, după ce domniţa 
are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită 
de frumuseţea ta: că dragostea este un dar de la Allah şi 
vine când vrea el! 

Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu uşurare şi îi mulţumi 
bătrânei şi o pofti, de vreme ce nu mai putea să se 


înfăţişeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în 
casa lui. Şi închise prăvălia; şi tustrei luară calea către casă. 

Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz şi îi spuse: 

— Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la 
prăvălie, ţi-o las ţie în scamă. Şi vei face precum ţi se va 
părea mai bine! 

lar Aziz răspunse cu ascultare şi cu supunere. 

Într-acestea, ajunseră la casa lor şi nu zăboviră a-l înştiinţa 
şi pe vizir de toată tărăşenia, şi îi povestiră tot aşa şi despre 
visul domniţei şi despre grădina în care ar urma să încerce 
a o întâlni. Şi îi ceru sfat asupra faptului. 

Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă 
săltă capul şi spuse: 

— Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, 
ca să cercetăm bine locurile. 

Şi o lăsă pe bătrână acasă şi porni pe dată, împreună cu 
Diadem şi cu Aziz, către grădina domniţei. Când ajunseră 
acolo, îl văzură, şezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, 
dinaintea căruia se temeniră, şi care le răspunse la 
temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i 
strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i: 

— Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim 
sufletul în grădina aceasta frumoasă şi să mâncăm oleacă 
între florile ei, pe malul apei! Că suntem nişte străini care 
căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne 
desfătam! 

Atunci bătrânul luă galbenii şi spuse: 

— Intraţi, dară, oaspeţi ai mei, şi simţiţi-vă în voie şi 
aşteptaţi-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuinţă 
pentru mâncare. 

Şi le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk 
să cumpere de-ale gurii, şi se întoarse repede cu un berbec 
fript şi cu zumaricale. Şi şezură roţi roată pe malul unui 
izvor, şi mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse 
paznicului: 


— O, şeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a 
fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie 
dres? 

Atunci paznicul oftă: 

— Pe Allah! saraiul acela este al domniţei Donia, care mai 
degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se 
îngrijească de el: trăieşte prea sihastră ca să mai ia aminte 
la asemenea treburi. 

Vizirul spuse: 

— Mare păcat e, o, cinstite şeic! barem catul de jos s-ar 
cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, 
am să plătesc eu toate cheltuielile cerute. 

Paznicul spuse: 

— Allah să te audă! 

Vizirul spuse: 

— la de colea o sută de dinari pentru osteneală, şi du-te de 
caută nişte zidari, precum şi un zugrav priceput la gingăşia 
zugrăviturii. 

Atunci paznicul zori să se ducă după zidari şi zugrav, 
cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Aşa că, odată sala 
cea mare de la catul de jos bine tencuită şi bine văruită, 
zugravul se apucă de treabă şi, urmând poruncile vizirului, 
zugrăvi o pădure şi, în inima pădurii, nişte laţuri întinse în 
care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Şi după ce 
isprăvi, vizirul îi spuse: 

— Zugrăveşte acuma de cealaltă parte acelaşi lucru, da 
închipuind un porumbel bărbătuş care vine s-o slobozească 
pe soţia lui şi care atunci este prins de păsărar şi omorât, 
jertfa a credincioşiei lui. 

Şi zugravul zugrăvi priveliştea cu pricina; pe urmă, 
răsplătit cu mărinimie, plecă. 

Atunci vizirul şi cei doi flăcăi şi paznicul şezură jos o vreme 
ca să judece mai bine măiestria şi culorile zugrăviturii. Caci 
Diadem, cu toate acestea, era trist; şi se uita la zugrăvitură 
pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz: 


— Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi 
abată chinurile din gânduri. 

Şi Aziz spuse2: 

Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli ţi despre leacuri 
Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac 
iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de 
grădina Şi-ntre cupele băute. 

Eu urmai ce scrie-n carte. 

Vai, nimica nu se-alese. 

Atunci Diadem îi spuse lui Aziz: 

— Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când 
voinţa ţi s-a dus! 3 

Pe urmă se ridicară şi se temeniră dinaintea bătrânului 
paznic şi se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna 
doică. 

Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după 
obiceiul ei, să-şi facă plimbarea prin grădină. Dar atunci 
simţi cât de mult îi lipsea bătrâna doică, şi se mohori, şi îşi 
cercetă purtarea, şi îşi dete seama că fusese lipsită de 
omenie faţă de aceea care îi ţinuse loc de mamă; şi pe dată 
trimise un rob la suk şi un alt rob pe la toate prietenele 
neneacăi, ca s-o caute şi s-o aducă îndărăt. Şi taman atunci, 
după ce îi dedese lui Diadem toate poveţele potrivite pentru 
ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca 
pornise spre sarai, şi unul din robi veni la ea cuviincios şi o 
rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă 
spre a se împăca. Ceea ce se şi făcu, după câteva fandoseli 
marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi 
sărută mâinile, şi amândouă, urmate de ceata de roabe, 
trecură pe poarta tainică şi intrară în grădină. 

Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. 
Aşa că, după plecarea neneacăi, vizirul şi Aziz se sculară şi 
îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, şi 
neîndoielnic că putea să preţuiască vreo cinci mii de dinari, 
şi îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, 
bătută numai cu nestemate, şi încheiată cu o cataramă de 


smarald, iar împrejurul frunţii îi puseră un turban înflorat 
ispitit cu zarafir şi împodobit cu un surguci de diamante; pe 
urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah şi, după ce 
îl însoţiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l 
lase să se strecoare mai lesne înlăuntru. 

Diadem, aşadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe 
bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică 
numaidecât în cinstea lui şi îi răspunse la salamalec cu 
cădenic şi cu dragoste. Şi, întrucât nu ştia că domniţa Donia 
intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem: 

— Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău! 

Şi îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise 
iarăşi, şi se întoarse să şadă jos la locul său obişnuit, 
preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale. 

Iar Diadem zori să facă precum îl învățase bătrâna: se piti 
după tufa de care îi spusese ea, ca să aştepte acolo trecerea 
domniţei. lac-aşa cu el! 

Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot 
plimba, îi spuse: 

— O, stăpână a mea, am să-ţi spun ceva ce va ajuta să-ţi 
facă mai desfătată priveliştea acestor pomi frumoşi, a 
acestor roade şi a acestor flori. 

Donia spuse: 

— Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună. 

Ea spuse: 

— Ar trebui, zău, să le trimiţi îndărăt la sarai pe toate 
slujitoarele astea care nu-ţi dau tihnă să te bucuri în toată 
voia de seninul ceasului şi de reveneala răpitoare. Chiar că 
ele nu îţi sunt decât o stânjenire. 

Donia spuse: 

— Drept grăieşti, o, doică! 

Şi le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoţitoarele ei, 
îndărăt acasă. Şi aşa că, singură, urmată numai de bătrână, 
domniţa Donia se apropia de tufa după care sta pitit 
Diadem. 


Şi Diadem o văzu pe domniţa Donia; şi, dintr-o privire, 
putu să-i cântărească frumuseţea, şi fu atâta de vrăjit, încât 
se prăbuşi leşinat pe loc. Iar Donia îşi urmă drumul şi se 
îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească 
priveliştea cu păsărarul; şi, la îndemnul neneacăi, intră în 
sală pentru întâia oară în viaţa ei: întrucât niciodată mai 
înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită 
slugilor de la sarai. 

La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste 
poate de uluită şi se minună: 

— O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, 
da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e 
sufletul! 

Şi, apăsându-şi inima, şezu jos pe chilim şi spuse: 

— O, neneaca, oare să mă fi înşelat eu? Şi Eblis-procletul 
să-şi fi râs aşa de credulitatea mea în vise? 

Şi doica zise: 

— Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi păţanii, ţi-am 
arătat limpede ce greşeală faci! Da să ieşim să ne plimbăm 
mai departe, acuma când soarele dă în scapăt şi când 
răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat. 

Şi ieşiră în gradina. 

Or, Diadem îşi venise în fire din leşinul lui şi, precum îl 
povăţuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o 
înfăţişare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la 
frumuseţea priveliştilor. 

Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări şi se minună: 

— O, doică! II vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, şi 
ce mijlocel are, şi ce umblet! Îl cunoşti cumva? Spune! 

Ea răspunse: 

— Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfăţişarea lui 
trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce 
minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu! 

lar Sett-Donia spuse: 

— E frumos de tot de tot! 

Bătrâna spuse: 


— De tot de tot! Ferice de iubita lui! 

Şi, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din 
grădină şi să se întoarcă îndărăt acasă. lar Diadem pricepu 
şi îşi urmă drumul spre ieşire, pe când domniţa Donia încă îl 
mai petrecea cu privirea şi îi spunea doică-sii: 

— Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârşeşte 
în mine? E oare cu putinţă ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de 
atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în 
mine că m-am îndrăgostit şi că, acuma, eu la rându-mi am 
să-ţi cer ajutorinţă. 

Bătrâna spuse: 

— Prăpădi-l-ar Allah peafurisitul cel Ispititor! lacătă-te, o, 
stăpâna mea, prinsă în mreje! Da şi ce frumos e bărbătuşul 
care are să te slobozească! 

Donia spuse: 

— O, neneacă, neneaca mea cea bună, ţi se cade neabătut 
să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din 
mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ţie, 
să mi-l cauţi! Şi iacătă, pentru tine, o mie de dinari şi o 
rochie de o mie de dinari. Şi dacă nu te învoieşti, eu mor! 

Bătrâna spuse: 

— Întoarce-te atunci la sarai şi lasă-mă să purced după 
felul meu. Iţi făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri 
minunate! 

Şi numaidecât o lăsă pe Sett-Donia şi ieşi să-l caute pe 
frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie şi îi dărui 
dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Şi bătrâna îi spuse: 

— S-a petrecut cutare şi cutare lucru. 

Şi îi povesti de tulburarea domniţei Donia şi ce vorbe 
schimbase cu ea. Şi Diadem spuse: 

— Da pe când împreunarea noastră? 

Ea răspunse: 

— Mâine, negreşit! 

El atunci îi mai dărui o rochie şi alte daruri de o mie de 
dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i: 

— Am să vin Chiar eu să te iau, la ceasul potrivit. 


Şi plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aştepta 
îndârdorată şi care îi spuse: 

— Ce veşti, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag? 

Ea răspunse: 

— Am izbutit să dau de urmele lui şi să vorbesc cu el. 
Mâine, numaidecât, ţi-l aduc de mână. 

Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită şi îi dărui 
doicii o mie de dinari de aur şi daruri de alţi o mie de dinari. 
Şi, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de 
nădejdea cea dulce şi de mulţumire. 

Or, dis-de-dimineaţă, bătrâna se şi afla la locuinţa lui 
Diadem, care o aştepta. Şi bătrâna desfăcu o legătură pe 
care o adusese şi scoase nişte haine muiereşti cu care îl 
îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un 
izar bogat şi îi coperi chipul cu un iaşmac gros; pe urmă îi 
spuse: 

— Acuma ia caută să calci cu nişte mişcări de femeie, 
legănându-ţi şoldurile la dreapta şi la stânga, şi fa nişte paşi 
mărunţei, ca fecioarele. Şi mai ales să mă laşi numai pe 
mine să răspund la toate întrebările tuturora, şi pentru 
nimic în lume să nu care cumva să laşi să ţi se audă glasul! 

Şi Diadem răspunse cu ascultare şi cu supunere. 

Apoi plecară amândoi şi purceseră la drum până ce 
ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar 
căpetenia hadâmbilor. Aşa că, la vederea noii venite, pe 
care nu o ştia, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână: 

— Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o 
până acum? la dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile 
sunt neabătute, şi am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, 
dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de 
care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: aşa că lasă-mă s- 
o pipăi cu mâna mea şi s-o văd cu ochii mei! 

Ci bătrâna se burzului spunând: 

— Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de obicei, nu alungi 


mai mult povestitul în noaptea aceea. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi cincea noapte 
Spuse: 

„„.„Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii că 
pe roaba aceasta însăşi Sett-Donia o trimite la târguieli, 
dată fiind priceperea ei de meşterită la chindiseli pe 
zarpale? Şi nu ştii că este una dintre acelea care coase pe 
mătase închipuiturile cele minunate ale domniţei? 

Caci hadâmbul se încruntă şi zise: 

— Nu ţine la mine nici un fel de chindiseală! Sunt 
numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită şi s-o 
cercetez şi pe dinainte, şi pe dindărăt, şi pe din sus, şi pe 
din jos! 

La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele 
unei mânii până peste poate şi se proţăpi dinaintea 
hadâmbului şi îi spuse: 

— Şi eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit 
de la sarai? 

Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit şi ţipă la 
el: 

— Fata mea, iartă-l pe ceauşul nostru! Asta-i o glumă de-a 
lui! Aşa că treci fară de teamă! 

Atunci Diadem trecu pragul, legănându-şi şoldurile şi 
aruncând un zâmbet pe sub iaşmac către căpetenia de 
hadâmbi, înmărmurit de frumuseţea ce se străvezea prin 
țesătura gingaşă. Şi, călăuzit de bătrână, intră într-o sală 
lungă, pe urmă trecu pe sub nişte bolți, apoi prin alte săli şi 
pe sub alte bolți, până ce ajunse, după cea de a şaptea sală, 
într-o odaie mare, ce prin şapte uşi cu perdelele lăsate da 
spre o curte largă. Şi bătrâna îi spuse: 

— Numără uşile la rând şi intră prin cea de a şaptea: şi ai 
să săseşti acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus 
de toate bogăţiile pământului, floarea-fecioară, pe copila 
cea scumpă şi dulceaţa care se cheamă Sett-Donia! 

Atunci şahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, 
numără uşile şi intră prin cea de a şaptea. Şi, lăsând 


perdelele să cadă la loc, îşi ridică iaşmacul care îi ascundea 
obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Şi 
nu era înveşmântată decât numai cu străvezimea pielei ei 
de iasomie. Şi din ea toată se revărsa chemarea după 
alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem 
se descotorosi de hainele care îl stânjeneau şi, sprinten, se 
năpusti la divan şi o cuprinse în braţe pe domniţa adormită. 
Şi ţipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbuşit 
de buzele care o mistuiau. Şi aşa se petrecu întâlnirea 
dintâi dintre preafrumosul şanzade Diadem şi domniţa 
Donia, între braţe care se înlănţuiau şi picioare care se 
zbăteau. Şi aşa ţinu vreme de o lună, fară ca dintr-o parte 
ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesăţioase ori 
râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor 
lucrurilor frumoase. Şi, iac-aşa cu ei! 

Da cât despre vizir şi Aziz, aceştia şezură până la miezul 
nopţii să aştepte, îngrijoraţi, întoarcerea lui Diadem. Iar 
când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de- 
a binelea; când veni şi dimineaţa, fară nici o veste de la 
necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoinţă în ce 
priveşte pieirea lui şi rămaseră descumpăniţi cu totul; şi, în 
durerea şi în spaima lor, nu mai ştiură în ce parte s-o ia. lar 
Aziz spuse, cu glas sugrumat: 

— Porţile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată 
pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma? 

Vizirul spuse: 

— Să-l mai aşteptăm o vreme aici, neclintiţi! 

Şi şezură aşa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând şi 
nemaidormind, şi jeluindu-se de nenorocirea fară de leac. 
Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viaţă 
de la Diadem, vizirul spuse: 

— Copilul meu, ce belea amarnică şi neagră! Eu socot că 
hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea dea ne 
întoarce în ţara noastră, să-i dăm de ştire sultanului despre 
nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l 
prevesti! 


Şi pe clipă pe dată îşi făcură toate pregătirile de drum şi 
plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului 
Soleiman-Şah. 

De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai şi să-i dea ştire 
sultanului de toată păţania şi de sfârşitul amarnic al 
întâmplării. Şi tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns. 

La ştirea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Şah simţi 
lumea întreagă cum se năruie peste el, şi se prăbuşi fară de 
simţire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile 
şi bocetele de căinţă? Încât sultanul Soleiman-Şah, 
sugrumându-şi jalea care îi rodea inima şi îi înnegura 
sufletul şi întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să 
se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o 
răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Şi pe dată porunci să 
fie chemaţi, prin pristavii obşteşti, toţi bărbaţii în stare să 
ţină o suliță ori o spadă în mână, şi toată oastea cu 
căpeteniile ei; şi puse să fie scoase toate rosturile sale de 
luptă, şi corturile, şi elefanții, şi, urmat astfel de tot norodul 
său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept 
şi pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele 
Camforului şi Cleştarului. 

Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiţi, 
Diadem şi Donia, nu conteneau să se iubească tot mai 
straşnic şi nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să 
mănânce laolaltă şi ca să cânte. Şi lucrul dură aşa vreme de 
şase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl 
bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei: 

— O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne 
lipseşte pentru ca dragostea noastră să fie desăvârşită! 

Ea îi spuse, nedumerită: 

— O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poţi să-ţi 
doreşti? Sau nu ai tu buzele şi sânii mei, armurii şi tot 
trupul meu, şi braţele care te înlănţuiesc, şi sufletul meu 
care te doreşte? Dacă râvneşti şi la alte chipuri de dragoste 
pe care eu nu le ştiu, pentru ce te sfieşti să-mi spui? Şi vei 
vedea pe dată dacă voi şti să le îndeplinesc! 


Diadem spuse: 

— Mieluşeaua mea, nu de aşa ceva e vorba! Aşa că lasă-mă 
să-ţi dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniţă, că eu sunt fiu 
de sultan, şi nu precupeţ din suk. lar părintele meu este 
sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la 
munţii Ispahanului. Şi chiar el este acela care, acum o 
vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Şahraman, 
părintele tău, ca să te ceară de soţie pentru mine! Mai ţii 
minte că tu atunci nu ai vrut să primeşti căsătoria şi că l-ai 
ameninţat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ţi-a 
pomenit despre aceasta? Aşa că hai să înfăptuim astăzi ceea 
ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, şi să plecăm 
împreună înspre Ispahanul cel verde! 

La vorbele acestea, domniţa Donia se înlănţui cu şi mai 
mare voioşie de gâtul frumosului Diadem, şi cu nişte semne 
întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare şi cu 
supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să 
se lase cuprinşi de somn, după ce vreme de zece luni în şir 
albeaţa zorilor îi găsise tot în îmbrăţişări, în sărutări şi 
altele asemenea. 

Or, pe când cei doi îndrăgostiţi dormeau astfel, în vreme 
ce soarele se ridicase de mult şi tot saraiul foia, sultanul 
Şahraman, părintele domniţei, şedea pe pernele scaunului 
său domnesc şi, înconjurat de emirii şi de mai-marii din 
împărăţia lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla 
giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Şi starostele 
giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un 
sipet minunat plin cu diamante şi rubine şi smaralde de mai 
bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Şahraman fu 
până peste poate de mulţumit de peşcheş şi îl chemă pe 
capul hadâmbilor şi îi spuse: 

— "Ţine, Kafur, iaş i du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Şi 
să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac. 

Şi pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care 
sălăşluia singură domniţa Donia. 


Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe 
un chilim, păzind uşa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar 
uşile de la iatacuri erau toate închise şi cu perdelele lăsate. 
Şi hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul 
acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în 
obicei!” 

Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fară răspuns la 
sultan, păşi peste trupul bătrânei întins de-a curmezişul 
uşii, împinse uşa şi intră în iatac. Şi care nu-i fu uluirea şi 
năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluţă în 
braţele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit 
despre un zamparalăâc fară de pereche! 

La priveliştea aceea, hadâmbul Kafur îşi aduse aminte de 
năprăsniciile cu care îl ameninţase Sett-Donia, şi cugetă în 
sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică aşa îi e scârbă ei de 
partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, 
am să-mi răzbun mişelirea îndurată!” 

Şi ieşi încetişor îndărăt închizând uşa, şi se înfăţişă între 
mâinile sultanului Şahraman. Şi sultanul îl întrebă: 

— Ei, ce-a zis stăpână-ta? 

Hadâmbul spuse: 

— lacătă sipetul! 

Şi sultanul, nedumerit, întrebă: 

— Aşadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea 
nici soţ? 

Caci arapul spuse: 

— Cruţă-mă, o, Măria Ia, de a-ţi da răspuns faţă cu toată 
adunarea! 

Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala 
domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; şi 
hadâmbul spuse: 

— Stăpâna mea Donia se află în cutare şi cutare 
împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos! 

La vorbele acestea, sultanul Şahraman îşi plesni palmele 
una de alta, holbă ochii mari şi strigă: 

— Lucrul este peste putinţă! 


Pe urmă adăugă: 

— L-ai văzut tu, o, Kafur? 

Hadâmbul spuse: 

— Cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt! 

Atunci sultanul spuse: 

— Este cu totul şi cu totul peste poate! 

Şi îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului 
domnesc pe cei doi culpeşi. Şi hadâmbul împlini porunca pe 
dată. 

Când cei doi îndrăgostiţi se aflară între mâinile sultanului, 
acesta le spuse, sugrumat: 

— Aşadară-i adevărat! 

Caci nu putu să grăiască mai mult şi, cu amândouă 
mâinile, înşfacă paloşul său cel mare şi dete să se repeadă 
la Diadem. Caci Sett-Donia îl cuprinse în braţe pe iubitul ei 
şi îşi lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătânc- 
său: 

— Dacă-i aşa, omoară-ne pe amândoi! 

Atunci sultanul se întoarse în jilţul său şi porunci 
hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi 
zise lui Diadem: 

— Ticăloase amăgitor! cine eşti tu? şi cine este tatăl tău? şi 
cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea? 

Atunci Diadem zise: 

— Află, o, Măria Ia, că, dacă moartea mea este ceea ce 
râvneşti, şi moartea ta va urma numaidecât, iar împărăţia 
ta va fi spulberată! 

Iar sultanul, scos din fire, strigă: 

— Şi cum aşa? 

El spuse: 

— Sunt fiul sultanului Soleiman-Şah; şi mi-am luat, precum 
fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Aşa că deschide 
ochii, o, Măria 'Ia, înainte de a porunci pieirea mea! 

La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire şi 
ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Caci 
vizirul spuse: 


— Nu care cumva, 0, Măria Ia, să dai crezare spuselor 
acestui chipeş. Numai moartea poate să pedepsească 
ticăloşia unui plod de târfa ca el, trăsni-l-ar şi bătu-l-ar 
Allah! 

Atunci sultanul îi spuse spătarului: 

— Retează-i gâtul! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şasea noapte spuse: 

Atunci sultanul îi spuse spătarului: 

— Retează-i gâtul! 

Şi s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul 
se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus 
sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul 
Soleiman-Şah, care cereau îngăduinţa să intre. Or, cei doi 
soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Şah 
însuşi, cu toată armia lui. lar cei doi soli nu erau alţii decât 
vizirul şi tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu 
îngăduită şi când îl văzură pe fiul sultanului, şahzade 
Diadem, erau să-şi piardă minţile de bucurie şi se aruncară 
la picioarele lui şi i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice 
şi îi sărută şi, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei 
aşijderea îi deteră ştire despre ceea ce se petrecuse şi îl 
vestiră pe sultanul Şahraman de venirea apropiată a 
sultanului Soleiman-Şah şi a tuturor ordiilor lui. 

Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise 
moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede 
cine este, sultanul Şahraman ridică braţele în sus şi îl 
binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă 
îi spuse lui Diadem: 

— Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a ştiut ce 
avea de făcut. Caci vina este a vizirului păcatelor mele, şi 
am să pun să fie tras în ţeapă pe dată! 

Atunci şahzade Diadem îi sărută mâna şi îi spuse; 

— Tu, o, Măria Ia, eşti ca şi tatăl meu, şi mai degrabă eu 
se cuvine să-ţi cer iertăciune pentru supărarea ce ţi-am 


adus! 

Sultanul spuse: 

— Vina este a hadâmbului acela al belelelor, şi am să pun 
să fie răstignit pe o scândură împuţită care să nu preţuiască 
nici două drahme! 

Atunci Diadem spuse: 

— În ceea ce îl priveşte pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în 
ceea ce îl priveşte pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă 
o mai face! 

Atunci Aziz şi vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a 
dobândi şi iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleşcăise 
tot. Atunci Diadem spuse: 

— Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este 
de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne ca se 
află copila ta Sett-Donia, şi care-i tot sufletul meu! 

Sultanul spuse: 

— Acuma pe dată mă duc la ca chiar eu! 

Caci mai întâi porunci vizirului său, şi emirilor, şi 
dregătorilor să-l însoţească pe şahzade Diadem până la 
hammam şi să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l 
învoioşească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit 
domniţei Donia, pe care o găsi pe cale de a-şi înfige în inimă 
vârful unui paloş cu mânerul sprijinit în pământ. La 
priveliştea aceea, sultanul simţi cum îi zboară minţile şi 
strigă la fiică-sa: 

— Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ţi milă de părintele 
tău, o, copila mea! 

La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloşul cât colo şi 
sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă 
treaba. Atunci ea îi spuse: 

— Nu am să mă liniştesc decât când am să-l văd pe iubitul 
meu! 

Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la 
hammam, zori să-l ducă la domniţa Donia, care se aruncă 
de gâtul lui; şi pe când cei doi îndrăgostiţi se sărutau, 
sultanul închise uşa binişor în urma lui. Pe urmă se întoarse 


la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea 
sultanului Soleiman-Şah, la care grăbi a-l trimite pe vizir şi 
pe Aziz spre a-i da de ştire despre norocita împrejurare, 
luând totodată aminte să-i trimită, ca peşcheş, o sută de cai 
minunaţi, o sută de cămile sprintene, o sută de băieţi, o sută 
de copile, o sută de arapi şi o sută de arăâpoaice. 

Şi numai atunci sultanul Şahraman, după ce pregătirile 
acestea fură îndeplinite, purcese el însuşi în întâmpinarea 
sultanului Soleiman-Şah, având grijă să fie însoţit de 
şahzade Diadem; şi, urmaţi de un alai mare, ieşiră din 
cetate. Şi, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman- 
Şah veni şi el în calea lor şi strigă: 

— Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată 
la dorurile sale! 

Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar 
Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de 
bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să 
mănânce, să bea şi să tăifăsuiască în fericirea cea mai 
desăvârşită. Şi, la urmă, porunciră să vină cadiii şi martorii 
şi, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem 
şi Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri 
multe oştenilor şi norodului, şi vreme de patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi, cetatea fu împodobită şi luminată. Şi aşa 
că, în toiul bucuriei întregi şi al tuturor ospeţelor, Diadem şi 
Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste 
marginile marginilor drăgostelilor! 

Caci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese 
prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu 
Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, 
nu mai vru să se despartă de el.4 Şi, după moartea 
sultanului Soleiman-Şah, cum ajunse la rându-i sultan peste 
Cetatea-Verde şi peste munţii Ispahanului, il căftăâni pe Aziz 
în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel 
bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăție, 
iar pe şeicul sukului în slujba de staroste peste toate 


isnafurile. Şi trăiră toţi în huzur, până la moarte, singura 
pacoste fară de leac. 

Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz şi cu 
Aziza şi pe cea cu Diadem şi cu Donia, vizirul Dandan ceru 
îngăduinţă de la sultanul Daul'makan să bea un pahar cu 
sorbet de trandafiri. Şi sultanul Daul'makan grăi: 

— O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la 
fel ca tine de vrednic să ţină tovărăşie emirilor şi sultanilor? 
Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, 
atâta-i de desfătată şi de dulce la ascultat! 

Şi sultanul Daul'makan îi dărui vizirului său cel mai frumos 
caftan de fală dintre odoarele domneşti. 

Da cât despre împresurarea Constantiniei... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se şi 
împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo 
urmare hotărâtă; iar oştenii şi căpeteniile începuseră să 
pătimească amarnic de dorul de părinţi şi de prieteni; şi 
nemulţumirea colcăia. 

Încât sultanul Daul'makan fu nezăbavnic a lua hotărârile 
cerute, şi îi chemă pe cei trei capi de oşti Bahraman, 
Rustem şi Turkaş şi, de faţă cu vizirul Dandan, le spuse: 

— Sunteţi martori la ceca ce se petrece şi la sila care ne 
apasă pe toţi de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, 
şi a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanţa de Muma- 
Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie şi 
numai moartea fratelui meu, viteazul Şarkan. Cugetaţi dară 
la ce ne mai rămâne de făcut şi răspundeţi-mi precum vi se 
cuvine să răspundeţi! 

Atunci cei trei capi de oşti îşi plecară fruntea şi chibzuiră 
îndelung; pe urmă spuseră: 

— O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai păţit ca noi toţi, şi a 
îmbătrânit întru înţelepciune! 


Iar sultanul Daul'makan se întoarse către vizirul Dandan şi 
îi spuse: 

— Ne aflăm aici toţi, aşteptând vorbele tale! 

Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului şi 
spuse: 

— Să ştii, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne 
este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile 
Constantiniei. Mai întâi că şi tu, o, Măria Ta, pesemne că vei 
fi fiind cuprins de dorul de a-ţi vedea feciorul, pe 
Kanmakan, precum şi pe nepoata Măriei Tale, Puterea- 
Ursitei, copila răposatului nostru emir Şarkan, cea care se 
află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Şi-apoi şi noi toţi cei 
de aici simţim amarnic durerea de a fi atâta de departe de 
ţara noastră şi de casele noastre. Gândul meu dar este să 
ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva 
îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta 
păgânească decât numai atât cât să-şi facă în ea cuiburi 
ciorile şi hultanii. 

Şi sultanul spuse: 

— O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva 
socoatelor mele! 

Şi pe dată puse pristavii obşteşti să dea de veste taberei că 
peste trei zile urma să se purceadă la drum. 

Şi aşa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt şi cu 
surlele răsunând, oastea ridică tabia şi luă drumul îndărăt 
spre Bagdad. Şi după zile şi nopţi ajunse la Cetatea-Păcii, 
unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către 
toţi locuitorii. 

Da în ceea ce îl priveşte pe sultanul Daul'makan, cel dintâi 
lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă şi să-l 
sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al 
şaptelea an al lui de viaţă; iar cel de al doilea lucru pe care 
îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său 
prieten, bătrânul hammamgiu. lar când hammamgiul veni, 
sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îl pofti să şadă 
jos lângă el şi îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor 


emirilor şi a tuturor celor de faţă. Or, în tot acel răstimp, 
hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoşti, tot mâncând 
şi bând şi trândăvind; şi se îngrăşase până peste marginile 
îngrăşatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, 
pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de 
lucioşi ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor. 

Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i 
făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese: 

— O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc 
asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au 
trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos 
dinaintea ta! 

Caci sultanul Daul'makan îi spusese: 

— Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă 
iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa! 
Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al 

scaunului domnesc. 

Atunci sultanul îi spuse hammamgiului: 

— Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata 
să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim 
domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte! 

Atunci bătrânul hammamgiu spuse: 

— Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă 
vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat! 

Iar sultanul se zăhăi şi spuse: 

— Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti! 

Hammamgiul spuse: 

— Poruncile tale sunt asupra capului meu! lacătă: râvnesc, 
o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să 
fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate 
hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea! 

La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră 
într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul 
lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. 
Caci sultanul îi spuse: 

— Pe Allah! cere-mi altceva! 


Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de 
hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca 
să-i spună: 

— Cere-i altceva! 

Şi hammamgiul spuse: 

— Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu 
căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea- 
cea-Sfântă, cetatea mea! 

La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de 
un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. 
Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului: 

— Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva 
care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat 
osteneala! 

Hammamgiul spuse: 

— Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti! 

Sultanul spuse: 

— Nimica nu este peste putinţă la Allah! 

Şi hammamgiul spuse: 

— Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul 
răposatului emir Şarkan! 

Şi sultanul Daul'makan răspunse: 

— Pe ochii mei! 

Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea 
hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui 
sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe 
urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe 
sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă 
să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila 
răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de 
plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl 
povâăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le 
spuse tuturor celor de faţă: 

— Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi 
dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul 
ElZablakan! 


Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul 
proaspătului sultan, pe care Daul'makan îl îmbrăcă chiar el 
cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, 
sultanul Daul'makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de 
mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul 
domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, 
ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată 
straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi 
Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în 
împărăţia lui. 

Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a 
porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre 
a o însoţi la Bagdad pe micuța domniţă de opt ani, Puterea- 
Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei 
zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe 
şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise 
în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a 
uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de 
plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă 
nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de 
gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu 
o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi 
douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de 
gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei 
mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu 
încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi 
legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de 
zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, 
precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur 
ispitit, şi chindiselile. 

Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El- 
Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, 
vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, 
spunându-i: 

— O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea 
trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât 


aceea de a mi-i dărui mie! 

Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, 
Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii 
bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul'makan o primi 
pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în 
mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, 
cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca 
şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi 
şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu 
altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea 
aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în 
care sultanul Daul'makan nu dete o clipă uitării 
întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei 
necredincioşi. 

Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor 
îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul 
Daul'makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi 
starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, 
sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi 
spuse: 

— O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un 
gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi 
cu toată chibzuinţă! 

Vizirul spuse: 

— Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor? 

El spuse: 

— Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe 
acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în 
scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă 
bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să 
Mor! Tu ce socoţi? spune-mi, 0, vizire al meu cu sufletul 
doldora de înţelepciune! 

La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre 
mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse: 

— Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, 
dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu 


putinţă, nici cu priinţă - din două pricini: cea dintâi este că 
fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea 
de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în 
viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din 
chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului! 

Sultanul spuse: 

— În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a 
sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, 
întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor 
la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele 
Nozhatu! 

Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii 
şi toţi mai-marii din împărăție şi îl căftăni pe cămăraşul cel 
mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl 
povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când 
vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu 
Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse: 

— Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul 
bunătăţii tale! 

Atunci sultanul Daul'makan se întoarse înspre fiul său 
Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi: 

— O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel 
mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel 
mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată 
simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel 
de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că 
îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să 
mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost 
pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a 
moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a 
blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor! 

Şi tânărul Kanmakan răspunse: 

— Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să 
vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea! 

Atunci sultanul Daul'makan simţi o înseninare mare cum îi 
răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de 


unde nu avea să se mai ridice. 

Aşa că, după o vreme, sultanul Daul'makan, ca toată 
făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea 
ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul 
Daul'makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea 
seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai 
mult în noaptea aceea. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse: 

„.„.Şi sultanul Daul'makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. 
Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! 
lar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să 
cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi 
soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui! 

Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul'makan, fiul 
sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan - aibă- 
i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită! 

Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume 
spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un 
urmaş, nu moare!”, începură: 

Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul'makan6 

Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe 
verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se 
făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor 
se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în 
deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu 
două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de 
văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se 
cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se 
cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, 
departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse 
vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era 
drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia 
lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! 
o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi 


despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame 
topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi 
trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate 
sunt spusele poetului spre cinstirea ei: 

Inimă, îmbată-te! 

Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o! 

De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care- 
i zămislită! 

Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, lar 
privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de 
emir Retezând ghiaurii-n şir! 

Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte! 

Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet 
de poame rare Stors sub dulci mărgăritare! 

lată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie 
Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul 
ei bogat Peste umeri revărsat. 

Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. 
Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu 
totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările 
cu sulița şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi 
mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese 
călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul 
cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu 
toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a 
unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât 
trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în 
privinţa lui: 

E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji 
şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un visal 
cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior 
Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n 
zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji 
ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca 
un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte. 


Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care 
mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i 
de culoare neagră-verde! 

Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, 
cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida 
tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor 
binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, 
până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar 
urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul'makan de o parte 
a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a 
norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui 
şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea 
datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul 
Dandan, faţă de amenințările cămăraşului, până la urmă se 
surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din 
vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea 
orfanului păgubit de drepturile lui. 

Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de 
la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă 
în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să 
mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul'makan. 
Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând 
ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept. 

Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, 
Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea- 
Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi 
în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia 
inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise 
iubitei stihurile acestea pătimaşe: 

Treceai, iubito, ' nconjurată De toate slujnicele tale, 
Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, lar trandafirii dintr-odată, 
Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe. 

Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri. 

Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe 
căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi. 


Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care 
zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de 
leac, Şi clipa de-a sorbi, vrâjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, 
Să-mi mântui sufletu-n sfârşit? 

Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În 
focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu? 

Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să- 
mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, 
suav. 

Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de 
slujbă, a cărui grijă dintăi fu s-o pună în chiar mâinile 
cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, 
cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l 
pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui 
că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să 
nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la 
Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra 
Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească 
prin grădină, îi spuse soţiei... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse: 

Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu: 

— Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la 
vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra 
fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de- 
acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare 
primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu 
se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori 
să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care 
fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu 
îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu 
sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc 
pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile 
stricăciunii din el! 


La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă 
şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan 
şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi 
spuse: 

— Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori 
să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da 
numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s- 
o milostivi de tine! 

Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la 
ştirea aceea şi strigă: 

— Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care 
numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de- 
acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească 
umilinţele! 

Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi 
puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie 
veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun- 
rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în 
graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, 
drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche 
de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel 
dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind 
stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa 
în urmă-i: 

Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu! 

Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept - 

În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n 
sufletul meu milă şi dor nu mai aştept. 

De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege 
oare de tinereţea mea? 

Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă 
dacă, rănit, va-ngenunchea. 

Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără 
margini celui plecat pribeag - 

Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea 
ce pe lume mi-a fost vreodată drag. 


Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi 
bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi 
întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou 
temei. 

O, inimă copilă, învaţă legea mare: 

Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, 
decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui! 

Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi 
de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, 
zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să 
plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele 
mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi 
cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire 
despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei 
să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul 
adâncurilor durerii sale: 

— O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară 
să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe 
care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, 
Kanmakan? 

Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să 
mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu 
împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl 
iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau: 

— Unde eşti tu, o, sărmane Daul'makan, o, sultane care ai 
fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Ilacătă că 
fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit 
cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai 
lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi? 

Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu 
poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi 
în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu 
ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din 
izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale 
acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii 
sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, 


pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel 
sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un 
copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul 
nopții. 

Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, 
ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela 
cânta: 

Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară 
de surâsul ei? 

O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci 
Şi de osânda mea nebună! 

Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună 
Şi dorul scapără scântei - 

Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar! 

O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur- 
o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele! 

Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar! 

Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când 
Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ ŞIi-l vezi în 
floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n 
zare, Fii fericit de-al vieţii har: 

Nu-i totul în zadar! 

La cântecul acela minunat ce se înălța astfel în noapte, 
Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile 
către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească 
decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului 
care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo 
şi cobori astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu 
mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în 
noapte: 

Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în 
pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim. 

Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să 
afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi. 

Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, 
boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim. 


Roabă Saad, hai şi-mi spune: 

Cea cu gingaşi clopoței La picior, cu ochi-cărbune. 

N-ai uitat de ochii mei? 

Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt? 

Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când? 

Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima. 

Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea! 

Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor - 

Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor! 

După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, 
Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât 
nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, 
strigă... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte 

„„„se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, 
strigă: 

— O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino 
încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu 
povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună! 

Pe urmă tăcu. 

Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse: 

— O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe 
pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de 
drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că 
noaptea este plină de capcane şi de viclenii! 

La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât 
că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu 
a mea!” 

Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii. 

Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om 
îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş 
şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi 
întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl 
întrebă, mirat de vârsta lui fragedă: 


— O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce 
neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu 
se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri 
pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi 
pătărania ta! 

Kanmakan spuse: 

— Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a 
fost sultanul Daul'makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de 
dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei! 

Atunci beduinul îi spuse: 

— Păi cum se brodegşte că tu, sultan şi fecior de sultani, 
umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o 
strajă pe potriva cinului tău? 

El răspunse: 

— Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga 
să fii cel dintâi din rândurile ei! 

La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse: 

— Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg 
ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi 
dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine 
numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă 
părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de 
bogaţi cât să plătească slobozenia ta! 

Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape 
şi îi spuse beduinului: 

— Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, 
decât eu! la seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, 
te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase... 

Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu 
are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta 
zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în 
luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în 
pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai 
sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic 
în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme 
oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în 


mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari 
înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să 
se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta 
putere la copilul acela, strigă: 

— Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului? 

Şi Kanmakan răspunse: 

— Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; 
iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-lIssa 
are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te 
ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama 
de voinicia şi de vitejia ta! 

Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când 
Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă: 

— O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea- 
Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul 
cel mai supus! 

Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse 
uşurel jos pe pământ, spunându-i: 

— M-ai biruit cu jurământul acesta! 

Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase 
din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi 
dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi 
din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic. 

Atunci Kanmakan îl întrebă: 

— Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele 
tău şi pe cel al părinţilor tăi? 

Şi beduinul spuse: 

— Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, 
din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea 
mea: 

Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi 
am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui 
odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi 
Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. lar când ajunsei la 
anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, 
văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să 


îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de 
mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi 
să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu 
înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci 
de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci 
de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai 
degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu 
era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru 
Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe 
să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc 
caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în 
locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este 
cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că 
dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi 
simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru 
toate zilele lui! 

Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu. 

Atunci Kanmakan îi spuse: 

— Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se 
asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la 
cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor 
noastre! 

Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică 
în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, 
dinaintea lor se ivi un călăreț cu chipul galben ca al unui om 
pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă: 

— O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl 
rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă 
voi muri, calul meu să fie al vostru! 

Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea 
pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa 
năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire 
toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. lar 
beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, 
se minună: 


— Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care 
nu se mai văd în vremurile de acum! 

lar Kanmakan spuse: 

— Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să 
descaleci! 

Şi îl luă pe călăreț, care simţea că se duce, şi îl puse 
încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse: 

— Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană? 

Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, 
care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care 
sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos 
lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor 
cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi 
îi spuse: 

— Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru 
nenorocire! 

Şi insul spuse: 

— Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe 
care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a 
adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui 
Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până 
la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se 
cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca 
să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi 
noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai 
numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era 
străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă 
folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre 
desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai 
dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. 
Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după 
mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgețile şi cu 
suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. 
Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într- 
un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei 
zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a 


scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi 
închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la 
moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de 
EIl-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul 
El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi 
cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău 
pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în 
care m-am născut! 

La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse: 

— O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea 
şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie 
dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut! 

Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un 
suspin adânc şi spuse: 

— Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe 
dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă. 

Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând 
palma către cer, şi spuse: 

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul 
Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este 
trimisul lui Allah! 

Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură 
cântecul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă: 

Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul! 

Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin 
munţi şi ape ţi colindai pământul? 

În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu. 

Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă! 

Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut. 

Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt 
de cerul sub care m-am născut. 

Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti 
comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş 
şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui! 

Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi 
caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise 


ochii pe totdeauna. 

Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă 
în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile 
îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe 
drumul lui Allaji. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse: 

„„„să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan 
încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi 
să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise 
prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna 
de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la 
Kaaba, casa lui Allah! 

Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, 
de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi 
de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, 
şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. 
Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o 
sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai 
cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl 
însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste 
toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în 
poghiazurile lor necurmate. lar când şedeau amândoi la 
vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile 
dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca- 
Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare 
viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o 
sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan. 

Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc 
cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, 
cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete 
cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar 
că singurătatea era desăvârşită în pustie: 

— Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga! 


Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, 
numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un 
izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, 
sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci 
şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi 
şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi 
spuse lui Sabah: 

— Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, 
precum şi pe robi! 

Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din 
vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care 
trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind 
un cântec de luptă: 

Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia 
ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean! 

Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi 
de plean, Noi le supunem în ţărână coama. 

Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se 
asmut să-l roadă. 

Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor 
podoabă. 

Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman! 

Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al- 
Neman! 

La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte 
ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi 
arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din 
corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai 
şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând: 

— Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un 
sfârşit! Pe hoţ! 

La vorbele lor, Kanmakan le strigă: 

— Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, 
pui de lele! 

Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l 
însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi 


Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o 
joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua 
suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să 
iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu 
şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de 
cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea sulița 
cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. 
Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se 
aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi 
Kanmakan le spuse: 

— Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea 
turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii 
mei! 

Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, 
ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după 
poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse 
lupta. 

Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, 
văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, 
risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi 
după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi 
spuse lui Sabah: 

— Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i 
înfrunt singur pe necredincioşi! 

Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, 
neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan 
singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care 
numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia 
lor, înaintând spre el, îi zise: 

— Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să 
ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de 
galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să 
te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să 
te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi! 

La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie 
în obraji şi strigă: 


— Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de 
căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe 
care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei 
tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o 
copilă! 

Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de 
Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a 
albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici 
un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din 
ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit. 

Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan: 

— A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, 
plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort! 

Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie 
de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul 
aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş 
Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, 
precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea 
călăreț care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea 
pătimiră întocmai aceeaşi soartă. 

Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să 
se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă: 

— Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi 
neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie 
este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită 
voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât 
te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta! 

Caci Kanmakan îi strigă: 

— Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! 
Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea 
şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe 
tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben 
Daul'makan ben Omar Al-Neman! 

Atunci creştinul îi spuse: 

— O, fiu al lui Daul'makan, am cunoscut în lupte voinicia 
părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea 


părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, 
luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea! 

Caci Kanmakan îi strigă: 

— Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt 
frâiele calului! Apără-te! 

Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa 
stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, 
zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se 
întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se 
întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite 
rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată 
Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni sulița înspre 
pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al 
calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se 
scurt, îşi zvâcni braţul, cu sulița înainte. Şi izbitura îi 
străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare 
fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai 
prenumere printre oştenii necredincioşilor! 

Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama 
sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea 
care îi învălui. 

Atunci Kanmakan, ştergându-şi sulița de leşurile întinse, îşi 
urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte 
turmele şi robii. 

Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe 
arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib 
în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi 
Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o 
rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i 
povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i 
veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară 
de căpătâi răspunse: 

— Cu drag şi cu cinstire! 

Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi. 

Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai 
desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne 


al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un 
haşaşit dintre haşaşiţi! 

A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de 
fecioare... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte 
spuse: 

A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare 
şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt 
de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe 
poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la 
nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de 
scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea 
odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la 
necumpărare de dorinţele lui - întrucât în orice lucru numai 
lipsa de măsura este de osândit - ajunse de se lefteri cu 
totul, până la urmă. 

Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu 
picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare 
se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele 
să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să 
oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o 
zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: 
„Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm 
în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în 
sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul 
de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul 
de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul. 

Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi 
care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit 
straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică 
să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt: 

— Ce mesteci aşa, vecine? 

Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni: 

— Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică. 


El spuse: 

— Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc! 

Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o 
dete rănitului, spunându-i: 

— Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile! 

Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe 
toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când 
puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare 
a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie 
până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs 
nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe 
marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care 
iacătă-o pe cea mai desfătată: 

I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea 
mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care 
puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o 
jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate 
chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da 
până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea 
genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l 
frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos 
de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de 
ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el 
părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila 
tare, spuse: 

— Fac eu treaba asta! 

Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi 
înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca 
iasomia şi îi spuse: 

— Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care 
te aşteaptă. 

Caci el se minună: 

— Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care 
cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa? 

Caci băieşul îi spuse: 


— Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai 
poate de nerăbdare! 

Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, 
şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de 
umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca 
să şuguiască. lar el râdea până peste poate. 

Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi 
caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o 
tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi 
nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un 
scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură 
îngăduinţă să plece, şi pieriră. 

Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i 
poruncile, şi care îi spuse: 

— O, sultane al vremilor, sunt robul tău! 

Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni 
într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se 
minună: 

— Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că 
acuma mă fac şi sultan! 

Pe urmă îi spuse băieţaşului: 

— Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât 
mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie 
cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să- 
mi răcorească inima. 

Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci 
el îi spuse: 

— Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să- 
mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă 
bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi! 

Şi băiatul pieri. 

Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care 
veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, 
atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să 
pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse 
pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi 


scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine 
mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de 
rece, se trezi din visul lui. 

Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu 
erau decât urmarea hașşişului asupra creierilor lui, se văzu 
înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se 
uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte 
guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre 
zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste 
marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar 
ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline 
cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele 
ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, 
între cei ce se scaldă. 

El atunci se simţi tare fâstăcit şi îşi trase un ştergar peste 
picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau: 

— Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în 
chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor? 

La vorbele acestea, giumbuşşliii se zgâlţâiră de veselie, şi 
începură să bată din palme, şi îi strigară: 

— Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci 
asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care 
ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile 
văzduhului? 

La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să 
se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura 
de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei: 

— Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi 
urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi 
pilduitoare pentru minte! 

Şi arăpoaica spuse: 

— Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de 
minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până 
acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că 
până şi surzii s-ar cutremura de haz. 

Şi Kanmakan spuse: 


— Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste 
poate de vrăjit! 

Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea 
poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea 
cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi 
ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec. 

Atunci olăcarul îi spuse: 

— Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care 
vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să 
încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de 
trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan 
a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva 
hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l- 
a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai 
adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara 
pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, 
domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în 
vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul 
de domnie al părintelui său? 

Când şahzade Kanmakan... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse: 

Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de 
neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, 
cu un glas tare liniştit, îi spuse: 

— Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea 
care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad! 

La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului 
său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între 
mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica. 

lar Kanmakan îi spuse arăpoaicei: 

— Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la 
sfârşit povestea aceasta din pustie! 

lar Sabah spuse: 


— Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca 
să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor 
Bagdadului! 

Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe 
olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate 
torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în 
luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi 
urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre 
Bagdad în pasul zorit al calului său Katul. 

Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase 
întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său 
Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea 
Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu 
vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi 
Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte 
sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care 
nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de 
belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman. 

Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana 
mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se 
ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi 
şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul 
Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe 
cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului 
atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe 
când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată 
nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei. 

Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la 
sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai 
credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile 
Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe 
care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile 
mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu 
de a-i spune maică-sii: 

— O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult 
iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei? 


lar maică-sa îi răspunse: 

— O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa 
aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit 
la altceva decât la jalea pierderii tale! 

lar Kanmakan îi spuse: 

— Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri 
despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu! 

Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau 
acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu 
ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se 
dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai 
frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie: 

O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu 
vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele! 

Obraji de-ndrăgostiţi! 

Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de 
alinturi În foşnet de mătăsuri moi! 

Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, 
Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite! 

Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oțel slăvit, strălucitor, Tu, 
paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! ... 

Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini 
Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar 
de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa 
urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru 
totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi! 

Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni 
lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă 
soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare 
Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai- 
marii din împărăție şi le spuse: 

— Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi 
vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun 
a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar 
bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este 
aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi 


ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la 
Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se 
ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine 
chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur 
pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că 
nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după 
ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi 
răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte! 

Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua 
zi oastea era în drum spre Constantinia. 

Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau 
de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea 
păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr 
atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de 
sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea 
aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau 
laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa 
Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească 
oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile 
drumeţirilor. 

Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe 
dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt 
mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt 
mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul 
lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci 
femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; 
credincioasa Boabă-de-Mărgean! 

Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul 
Kanmakan şi îi spuse: 

— O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi 
rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea 
una la gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia 
gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o! 

Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către 
tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe 


cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, 
strigă: 

— O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul 
acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am 
crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei 
care mă ascultați la ceasul de acum, domn la Chezareea, 
Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, 
stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta 
Kanmakan. 

La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul 
Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul 
Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea 
îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman 
(aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul 
Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei: 

— Spune-mi, 0, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări 
creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8 

Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în 
sus, rosti: 

— La ilah ill'Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9 

Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a 
vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, 
strigară: 

— Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la 
un loc! 

Pe urmă Nozhatu întrebă: 

— Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, 
O, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl 
cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său? 

El răspunse: 

— Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget 
învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! 
întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea 
Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui 
meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a 
fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m- 


am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru 
totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a 
cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor! 

La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean 
să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotări s-o socotească de aci 
înainte ca soră a ei. 

lar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan: 

— O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, 
scaunul de domnie al împărăției musulmanilor. Şi din clipita 
de-acum mă socot ca un supus credincios al tău. 

Ci domnul de la Chezareea îi spuse: 

— O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! 
Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de 
Orânduitor? 

Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse: 

— O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să 
domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi 
sultani! 

lar ei răspunseră: 

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al 
părintelui nostru! 

În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

„„„lar ei răspunseră: 

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al 
părintelui nostru! 

Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să 
sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se 
întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru 
oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de 
către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie 
legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să 
rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi 
să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, 


mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi 
drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a 
trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate 
făpturile din Răsărit şi din Apus! 

Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi 
ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră 
astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi 
de mulţumire până peste poate. 

Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe 
cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, 
sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi 
să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare 
pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua 
stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la 
Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, 
răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. lar scrisoarea era 
ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi 
Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a 
prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care 
veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie 
şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi 
adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din 
inima Constantiniei: 

Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui 
Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg 
pământul. 

lacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi 
al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra 
musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe 
sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe 
vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al- 
Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al 
Constantiniei. 

Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim 
laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea 


ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan 
şi al tuturor capilor musulmani. 

Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de- 
acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt 
paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc 
până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului. 

Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe 
doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui 
bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca 
femeie, în palatul nostru. 

Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie capeo 
mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!” 

Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui 
cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care 
plecă numaidecât la Constantinia. 

Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de 
izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură 
bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. 
lacătă aşadar ce se petrecu: 

Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea 
Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea 
vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau 
de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi 
despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi 
vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care 
fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în 
lanţuri. Şi musaipul spuse: 

— O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la 
Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori. 

Şi cei doi sultani spuseră: 

— Pofteşte-l să intre! 

Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura 
binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea 
sultanilor şi spuse: 

— O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un 
musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi 


năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte 
împăcarea şi dreptatea? 

Şi sultanii îi spuseră: 

— Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor? 

El răspunse: 

— O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori 
care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările 
musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi 
mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru 
mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe 
lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare 
la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; 
întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de 
inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul 
decât să mă despărţesc de ele. 

Atunci cei doi sultani îi spuseră: 

— Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea 
aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei? 

Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două 
scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, 
spunându-i: 

— Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să 
dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti 
a ne desfăta cu ele! 

Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele 
două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai 
galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o 
stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din 
leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se 
repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi 
cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea 
unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi 
musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se 
clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana 
Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe 
chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse: 


— Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de 
tare am îmbătrânit de atunci? 

La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează 
şi strigă: 

— Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt 
bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica. 

Iar sultana spuse: 

— O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris 
scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman. 

Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. 
Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe 
chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre 
fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse: 

— El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când 
eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe ulițele 
din Cetatea cea Sfântă! 

Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani 
se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, 
sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir 
Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea 
aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi 
laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă: 

— Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi 
neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a 
mulţumitei! 

După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor 
ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate 
sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă 
intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră: 

— Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale? 

El răspunse: 

— S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi 
rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au 
năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: 
unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar 
cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! 


M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat 
Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat 
prinşi, şi pe mine odată cu ei. 

La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre 
musaipi: 

— Adu-l mai întâi aici pe arap! 

Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuțe 
bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl 
întrebă: 

— Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar? 

Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de- 
Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră 
ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din 
întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un țipăt 
cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele 
în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând: 

— Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe 
biata mea stăpână Abriza! 

Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi 
făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, 
adăugă: 

— Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit 
îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea! 

Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi 
numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi 
dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de 
picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din 
afara cetăţii. 

După care sultanii spuseră: 

— Să fie adus kurdul! 

Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi 
mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că 
mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi 
vizirul Dandan îl întrebă: 

— Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar? 

El răspunse: 


— Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într- 
O zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr 
bolnav... 

La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi 
vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară: 

— Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe 
Daul'makan pe grămada de vreascuri de la uşa 
hammamului! 

Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse: 

— Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! 
Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi 
râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, 
într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, 
este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor! 

Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură 
lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le 
porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini. 

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului: 

— Acuma să fie adus beduinul! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului: 

— Acuma să fie adus beduinul! 

Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna 
tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă: 

— Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de 
treabă! 

La vorbele ei, beduinul spuse: 

— Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu! 

Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă: 

— Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un 
nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule 
Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe ulițele din 
Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta! 


Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă: 

— Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi 
zboare de pe gât, hotărât! 

Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl 
întrebă: 

— Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun? 

Negustorul spuse: 

— Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi 
nebunii de pe pământ la un loc! 

Atunci Nozhatu spuse: 

— Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un 
har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase. 

Atunci beduinul strigă: 

— O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o 
poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, 
dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor 
celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele 
meu? 

Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse: 

— Fie! istoriseşte-ne povestea ta, o, beduinule! 

Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar 
mare, şi sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea 
mai de-a mirărilea din toată viaţa mea prin cetăţi şi pustiuri 
este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, 
întins pe nisip lângă calul meu, îmi simţii sufletul gâfâind 
sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmaşele 
mele. Şi fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre 
toate nopţile; că ba lătram ca un şacal, ba răcneam ca un 
leu, ba mugeam înfundat, molfăind din falei ca o cămilă! Ce 
noapte! Şi cu ce tremurături i-am mai aşteptat sfârşitul şi 
ivirea dimineţii! Într-un sfârşit, cerul se lumină şi sufletul mi 
se potoli; şi atunci, ca să alung şi cele mai de pe urmă 
fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede şi îmi 
încinsei paloşul şi îmi înşfăcai sulița şi sării pe şoimanul meu 
pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela. 


Or, pe când zburam aşa, văzui deodată, drept dinaintea 
mea, un struţ care se uita la mine. Şi sta înţepenit chiar 
înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. lar eu dam peste el. 
Da chiar în clipita când să-l lovesc cu sulița, fâlfâi năprasnic, 
dete dosul, îşi încinse în toată lăţimea lor aripile-i cele mari 
şi dese, şi se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai 
după el fară de odihnă şi o ţinui tot aşa până ce mă ispiti 
într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât 
numai sufletul lui Allah şi nişte pietre goale, şi unde nu se 
auzeau decât numai şuierăturile năpârcilor, ţipetele 
ginnilor văzduhurilor şi ai pământurilor şi urletele ghulelor 
în goană după pradă! Şi struţul pieri ca într-o groapă de 
nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu 
izbuteam s-o dibuiesc; şi tremuram din toată carnea mea; 
iar calul meu sări în două picioare şi se trase îndărăt 
sforăind! 

Atunci mă cuprinse o năuceală şi o spaimă şi vrusei să 
smucesc de hăţuri şi să iau drumul îndărăt. Dar unde să te 
mai duci acuma, când năduşeala curgea de pe coastele 
calului şi când arşiţa amiezii se făcuse ucigaşă? Şi, pe 
deasupra, o sete chinuită mă înşfăcă de beregată şi făcea 
calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea şi se 
închidea ca nişte foaie de fierărie. Şi gândii în cugetul meu: 
„O, Hamad! aici ai să mori! şi carnea ta are să slujească de 
hrană puilor de ghule şi fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, 
beduinule!” 

Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de 
credinţă şi să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a 
lungul zării o dungă de verdeață, cu nişte palmi revărsaţi; 
iar calul necheză şi scutură din cap şi, întinzând de frâu 
înainte, se repezi! Şi după o vreme de goană mă văzui scos 
dincolo de spaima goală şi arzătoare a pustiului de piatră. 
Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele 
palmierilor, se afla ridicat un cort semeţ, pe lângă care 
două iepe desăvârşite, cu picioarele împiedicate, păşteau 
iarba jilavă şi îmbelşugată. 


Atunci zorii să pun piciorul la pământ şi să-mi adăp calul, 
care vărsa foc pe nări, şi să beau şi eu din apa aceea de 
izvor, limpede şi bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă 
din desagi şi îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească 
tihnit în verdeaţa pajiştii. După care o ispită mă îmboldi să o 
iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Şi iacătă 
ce văzui. 

Pe un chilim alb şedea în voia lui un flăcău cu obrajii 
nepângăriţi de nici-un fir de păr; şi era frumos ca un crai 
nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, 
mărunţică la trup, gingaşă şi mlădie ca un lujer de salcie, 
sta tolănită în strălucirea frumuseţii ei. 

Eu atunci, chiar pe clipă şi pe dată, mă îndrăgostii până 
peste marginile patimii, da nu ştiam bine dacă de copilă ori 
de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul 
cel nou? 

La priveliştea aceea, detei glas şi le spusei: 

— Pacea fie cu voi! 

Şi numaidecât copila îşi coperi chipul, iar flăcăul se 
întoarse către mine, şi se ridică, şi răspunse: 

— Şi asupră-ţi fie pacea! 

Eu spusei: 

— Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe 
Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călăreţul 
neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăţie şi 
vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de 
călăreţi! Cum fugăream un struţ, soarta m-a călăuzit până 
aici; şi vin să-ţi cer o înghiţitură de apă! 

Atunci flăcăul se întoarse spre fată şi îi spuse: 

— Adu-i de băut şi de mâncat. 

Şi copila se ridică! Şi păşi! Şi fiecare pas al ei era îngânat 
de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; 
iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, şi grele 
se unduiau, şi într-aşa fel că fetişcana se împiedica în ele. 
Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam ţintă la 
fetişcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Şi se 


întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă 
proaspătă, şi pe palma mâinii stângi o sinie plină de 
curmale, de străchini cu iaurt şi de farfuriuri cu carne de 
gazelă. 

Dar nu putui, aşa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, 
nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu 
eram în stare decât să mă uit la copilă şi să procitesc 
stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea: 

Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată 
strălucind, Şi degetele tale ma-nfioară, Şi palmele-ţi ce-n 
gândul meu le prind. 

Şi-mi pare că uimi ţii-mi ochi, deodată, Văd mână-ţi albă 
cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O 
pasăre cu pene de cărbune. 

Când auzi stihurile şi băgă de seamă focul din privirile 
mele, flăcăul începu să râdă, şi atâta de tare de mai să 
leşine. Pe urmă îmi spuse: 

— Într-adevăr, văd că eşti un viteaz fară de pereche, şi un 
călăreț nemaipomenit! 

Eu răspunsei: 

— Aşa sunt socotit! Dar tu, tu cine eşti? 

Şi îmi îngroşai glasul ca să-l înfricoşez şi să-l fac să mă 
cinstească. Şi flăcăul îmi spuse: 

— Eu sunt Ebad ben-lamim ben-Thalaba, din tribul Bani- 
Thalaba. lar copila aceasta este sora mea. 

Eu atunci strigai: 

— Grăbeşte-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soţie, că mi- 
e dragă pătimaş şi sunt din viţă aleasă! 

Da el îmi răspunse: 

— Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim 
niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din 
inima pustiei ca să ne trăim viaţa aici în linişte deplină, 
departe de toate necazurile! 

Eu spusei: 

— Îmi trebuie sora ta de soţie, ori într-o clipită ai să te 
prenumeri printre morţi, sub tăişul acestui paloş! 


La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al 
cortului şi îmi spuse: 

— Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorinţele ospeţiei! 
Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem! 

Şi îşi luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada şi pavăza, în 
vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păştea calul meu, 
şi sării în şa, şi mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce îşi 
luă armele, ieşi şi el şi încăleca pe cal şi se şi pregătea să se 
avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi şi 
se agăţă de genunchii lui pe care îi sărută, procitind 
stihurile acestea: 

O, frate drag al meu, să-ţi aperi Plăpânda soră de ocară, 
Tu-nfrunţi acum în luptă cruntă Vrăjmaşu-acesta ca o fiară, 
Venit asupră-ne năprasnic Din cine ştie care ţară. 

Cu ce-aş putea să-ţi fiu de sprijin, Decât rugându-mă 
fierbinte Celui ce-mparte biruinţă în lumi, Cerescului 
părinte, Şi să-ţi rămân pe veci aceeaşi, Neprihănită şi 
cuminte! 

Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să ştii Că 
nu-i pe lumea asta ţară În care-aş mai putea trăi, De-ar fi şi 
cea mai mândră ţară, Scăldată-n mări de bogății! 

Să ştii că n-aş putea în urmă-ţi Să mai trăiesc o clipă doar. 

Aceeaşi groază ne-ar cuprinde, Acelaşi lut ne-ar fi talar, 
Cum am trăit întreaga viaţă Uniţi la fel şi-n moarte iar. 

Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale 
surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, şi se aplecă spre 
fată, şi îi ridică binişor vălul care îi acoperea chipul şi o 
sărută între ochi; şi împrejurarea îmi îngădui să văd pentru 
întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca 
soarele care se iveşte dintr-odată ieşind dintr-un nor! Pe 
urmă flăcăul ţinu o clipită capul calului întors către 
copilandră şi prociti stihurile acestea: 

Stai, soră dragă, şi priveşte Ce va să facă braţul meu! 

Căci dacă nu lupt pentru tine Şi mă-nspăimânt de orice 
greu, La ce mai am un cal pe lume Şi-atâtea arme port 
mereu? 


De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu? 

De dau napoi când ţinta luptei E însăşi frumuseţea ta, Nu-i 
ca şi cum din toată zarea La gras ospăț aş îmbia Fiece 
pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv 
lăsat pustiei, Din care sufle tu-ar zbura? 

Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu- 
i, Ce se tot umflă-n piept şi-şi ţipă Dârzia şi puterea lui - 

Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Şi de 
la creştet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui! 

Pe urmă se întoarse către mine şi strigă: 

Iar tu, cel ce râvneşti, în luptă, De tine biruit să mor Şi 
după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor - 

Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoşător De care 
pomeni-vor hronici Până departe-n viitor. 

Căci dacă-ţi cânt aceste stihuri În ritm de bătâlie-acum, Eu 
sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Şi- 
am să-ţi ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, 
De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut şi cum! 

Şi îşi repezi calul împotriva calului meu şi, dintr-o lovitură, 
îmi trimise paloşul să zboare hăt departe şi, fară să-mi lase 
răgaz să dau pinteni şi să mă afund în pustie, mă înşfacă cu 
o mână, şi mă ridică din şa ca pe un sac gol, şi mă zvârli ca 
pe o minge în văzduh, şi mă prinse din zbor în mâna stângă, 
şi mă ţinu aşa cu braţul întins, de parcă ar fi ţinut pe deget 
o pasăre domesticită. lar cu nu mai ştiam dacă toate astea 
nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii 
mătăsoşi şi trandafirii nu era vreun ginn care sălăşluia în 
cortul acela cu vreo liurie! Şi de altminteri ceea ce se 
petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă aşa 
trebuie să fi fost. 

Într-adevăr, când copila văzu biruinţa fratelui său, se 
repezi la el, şi îl sărută pe frunte, şi se agăţă bucuroasă de 
gâtul calului lui, pe care îl duse de hăţ până la cort. Acolo 
flăcăul descălecă ţinându-mă la subsuoară ca pe o zdreanţă, 
mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare şi, 


luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi 
strivească sub picioare capul; şi îi spuse suroră-sii: 

— De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; aşa 
că să ne purtăm faţă de el cu cinstire şi cu blândeţe. 

Şi mă pofti să şed jos pe chilim; iar copila puse la spatele 
meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să 
pună la loc armele fratelui ei, şi să-i aducă apă înmiresmată 
şi să-l spele pe faţă şi pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o 
mantie albă, spunându-i: 

— Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la 
marginea marginilor neprihănirii, şi să te pună ca pe un 
zbenghi de frumuseţe pe chipul strălucit al triburilor 
noastre! 

Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea: 

O, soră dragă, tu, din neamul Lui Banilhalaba, curată La 
sânge, ai văzut în luptă Cum braţu-mi ştie să se bată. 

Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia şi moartea toată! 

Ea răspunse: 

Cununa pletelor pe frunte-ţi Părea că-i soare-n răsărit, Şi 
străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit! 

EI urmă: 

Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră 
dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă. 

Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd: 

Că n-aş vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo ruşine, Şi 
nu cumva să rămână, Frânţi cu botul în ţărână, Tot gemând 
de suferinţi, Mestecând nisipu-n dinţi. 

Ea răspunse: 

Aflaţi voi toţi, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebadl 
Voi, cei ce rătăciţi de-a pururi, Luaţi aminte: E răsad Al unui 
neam ales şi mândru! 

Cu vitejia-şi taie vad Şi, numai auzindu-i faima, Vrăjmaşii 
dinainte-i cad. 

Sărmane beduin, Hamade, Cercaşi tu braţu-i să-l înfrunţi, 
Şi te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunţ. 


Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punți Şi 
se strecoară ca un şarpe Spre prada lui, cu ochii crunţi. 

Or, dacă văzui toate astea şi dacă ascultai stihurile, 
rămăsei tare năucit; şi îmi întorsei privirile asupră-mi şi 
băgai de seamă cât de mic ajunsesem până şi în ochii mei, şi 
cât de mare era urâţenia mea pe lângă frumuseţea celor 
doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îl. Aduce 
fratelui ei o tabla plină cu bucate şi cu poame, fară să-mi 
arunce barem o privire, barem şi a silă, de parcă aş fi fost 
un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se 
purta aşa, tot mi se părea că este încă şi mai minunată, mai 
ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l 
cu mâna ei şi delăsându-se pe sineşi, ca să nu-i lipsească lui 
nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine şi mă 
pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de 
uşurare, întrucât de-acuma mă simţii încredinţat că mi se 
va cruța viaţa. Şi îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt şi 
un ceanac plin cu nişte curmale fierte în apă înmiresmată. 
lar eu mâncai, şi băui stând cu capu-n jos, şi îi jurai o mie şi 
cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui 
cel mai supus şi cel mai neclintit în credincioşie faţă de el. 
Ci el zâmbi şi îi făcu un semn surorăsi, care se ridică pe 
dată şi deschise o ladă mare şi scoase unul câte unul zece 
caftane minunate, care de care mai frumos; şi puse nouă 
dintre ele într-o legătură şi mă nevoi să le primesc; pe urmă 
mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Şi acesta al 
zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toţi, mă 
vedeţi îmbrăcat acuma! 

După care, flăcăul mai făcu un semn, şi copila ieşi o clipită 
spre a se întoarce numaidecât; şi fusei poftit de ei de 
amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu 
tot felul de merinde, precum şi cu daruri pe care le-am 
păstrat cu preţuire până în ziua de azi. Şi, după ce mă 
potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri şi de daruri, fară ca eu 
să fi săvârşit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! 
mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. 


Da eu, nevrând să mai greşesc cu nimic, îmi luai rămas-bun 
de la ei sărutând de şapte ori pământul între mâinile lor şi, 

încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru şi grăbii 

să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem. 

Şi atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă 
făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Şi 
se întâmplă ceea ce se întâmplă! 

Şi-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o şi care fară 
de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor 
mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică! 

Când beduinul Hamad îşi isprăvi povestea, Nozhatu le 
spuse celor doi sultani şi vizirului Dandan: 

— Nebunii se cade a fi cruţaţi, dar trebuie să-i punem în 
neputinţă de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea 
smucită fară de leac; aşa că se cuvine să-i iertăm faptele 
rele, dat fiind că e simţitor la stihurile frumoase şi că are o 
ţinere de minte uluitoare! 

La vorbele acestea, beduinul se simţi atâta de uşurat, încât 
se pologi lat pe chilimuri. lar hadâmbii veniră şi îl strânseră 
de pe jos. 

Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar şi intră 
gâfâind şi, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, 
spuse: 

— Muma-Prăpădurilor se află la porţile cetăţii, întrucât nu 
mai este decât la o depărtare de numai un farasang! 

La vestea aceea, atâta de îndelung aşteptată, cei doi 
sultani şi vizirul se înfiorară de bucurie şi cerură amănunte 
de la olăcar, care le spuse: 

— După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la 
sultanul nostru şi a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a 
înveselit până peste poate; şi pe clipă pe dată şi-a făcut 
pregătirile de plecare şi a poftit-o pe doamna Safia să vină 
cu ea şi cu o sută de oşteni de frunte de-ai lumilor de la 
Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să 
vă dau de ştire despre sosirea ei. 

Atunci vizirul Dandan se ridică şi le spuse sultanilor: 


— Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile şi 
tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna 
păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem 
să ne străvestim în haine de creştini apuseni şi avem să 
luăm cu noi o mie de oşteni aleşi, îmbrăcaţi întocmai după 
tipicul îndătinat la Chezareea. 

Şi cei doi sultani răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi 
făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când 
îi văzu în împopoţonătura aceea, Nozhatu le spuse: 

— Chiar că, dacă nu aş şti cine sunteţi, v-aş crede întru 
totul nişte afrangi! 

Ei atunci ieşiră din palat şi, trecând în fruntea celor o mie 
de oşteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor. 

Şi, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan şi Kanmakan îi 
spuseră vizirului Dandan să desfăşoare oştenii într-un 
perghel larg şi să-i pună să înainteze încetişor, în aşa fel ca 
să nu lase să scape nici un oştean de la Constantinia. Pe 
urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan: 

— Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei 
de babe: că pe mine mă cunoaşte şi nu are să cadă la 
bănuială. 

Şi îşi îndemnă calul. Şi într-o clipită fu alături de Muma- 
Prăpădurilor. 

Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, 
cunoscându-l, descălecă şi ea şi i se agăţă de gât. Atunci 
sultanul Rumzan o prinse în braţe, o ţinti ochi în ochi, şi o 
strânse şi o stropşi atâta de tare şi atâta de îndelung, încât 
baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toţi caii să se 
ridice în două picioare şi pietrele de pe drum să sară în 
capul călăreţilor! 

Or, tot atunci, cei o mie de oşteni, în goana mare a cailor, 
strânseră perghelul şi strigară la cei o sută de creştini să 
pună jos armele şi într-o clipire de ochi îi luară prinşi până 
la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia şi, 
după ce sărută pământul între mâinile ei, îi ştirici în câteva 
cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma- 


Prăpădurilor, priponită fedeleş, pricepea într-un sfârşit 
pieirea ei şi se fleşcăia pe sine toată. 

Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; şi, de-aci, 
pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fară de 
necaz şi în graba mare. 

Atunci sultanii puseră să se lumineze şi să se 
împodobească toată cetatea şi porunciră pristavilor obşteşti 
să-i poftească pe toţi locuitorii să se adune dinaintea 
saraiului. Şi când tot meidanul şi toate ulițele se umplură de 
mulţimea de oameni, bărbaţi, femei şi copii, un măgar 
răpănos ieşi pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a- 
ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit 
de o tichie roşie şi încununată cu balegă de cal. Iar 
dinainte-i păşea rar un pristav voinic care povestea cu glas 
tare răutăţile cele de seamă ale afurisitei de baba, pricina 
dintâi a atâtor prăpăduri şi în Răsărit şi în Apus. 

Şi, după ce toate femeile şi toţi copiii o scuipară în ochi, fu 
spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului! 

Şi iac-aşa pieri, dându-şi lui Eblis sufletul împuţit, urgia 
cea duhnită, vântuita hoaşcă de pomină, vicleana, şi telpiza, 
şi desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta 
a viclenit-o precum şi ea viclenise, şi lucrurile s-au petrecut 
astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de 
prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioşi 
şi a deplinei biruinţe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător 
de pace pe pământul lui Allah în lat şi în lung! 

Încât cei o sută de oşteni creştini nu mai vroiră să se 
întoarcă în ţara lor şi aleseră să treacă de bunăvoie la 
credinţa cea atâta de limpede a musulmanilor. 

Iar sultanii şi vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiţi 
calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele 
acestea şi toate întâmplările, ca să poată să slujească de 
pildă izbăvitoare urmaşilor ce vor veni. 

Şi-aceasta-i, o, norocicule sultan, urmă Şeherezada către 
sultanul Şahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al- 
Neman şi cu minunaţii săi fii Şarkan şi Daul'makan, cu 


domniţa Abriza, cu sultăniţa Puterea-Ursitei şi cu sultana 
Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan şi cu sultanii Rumzan 
şi Kanmakan! 

Pe urmă Şcherezada tăcu. 

Atunci, pentru întâia oară, sultanul Şahriar se uită cu 
duioşie la Şeherezada cea mintoasă şi îi spuse: 

— O, Şeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, 
micuța aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale 
sunt ispitite la gust şi desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar 
că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor 
copile, şi poate că până la urmă ai să mă faci să şi uit 
jurământul pe care l-am făcut de a te omori ca pe celelalte! 

lar micuța Doniazada sări de pe chilimul pe care şedea 
ghemuită şi strigă: 

— O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Şi ce 
drag îmi este de Nozhatu, şi de vorbele pe care le spunea 
ea, şi de vorbele fetelor! Şi ce bine îmi pare de moartea 
Mumei-Prăpădurilor! Şi ce de-a mirărilea au fost toate! 

Atunci Șeherezada se uită la soră-sa şi îi zâmbi. Pe urmă îi 
spuse: 

— Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor şi ale 
păsărilor? 

lar Doniazada strigă: 

— Ah, sora mea! mă rog ţie, spune-ne câteva taifasuri de- 
ale jivinelor şi de-ale păsărilor! Că trebuie să fie 
desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta! 

Si Şcherezada spuse: 

— Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu 
ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie 
încă nesomniile lui! 

Iar sultanul Şahriar fu până peste poate de nedumerit şi 
se minună: 

— Da oare ce pot să-şi spună jivinele şi păsările? Şi în ce 
limbă tăifăsuiesc ele? 

lar Şeherezada spuse: 

— În proză şi în stihuri, în limba arăbească cea mai curată! 


Atunci sultanul Şahriar strigă: 

— Chiar că, o, Şeherezada, nu vreau să hotărăsc încă 
nimic în ceea ce priveşte soarta ta, până ce nu ai să-mi 
povesteşti şi asemenea lucruri de care eu habar nu am. 
Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omeneşti; şi nu 
m-ar supăra să aflu ce gândesc şi făpturile care nu sunt 
înţelese de cei mai mulţi dintre oameni! 

Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Șeherezada 
îl rugă pe sultan să aştepte până a doua zi. Iar Şahriar, cu 
toată nerăbdarea care il cuprinsese, binevoi să îngăduiască. 
O luă în braţe pe frumoasa Şeherezada şi se înlănţuiră aşa 
până dimineaţă. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şasea noapte 
şeherezada spuse: 

POVESTEA CEA FERMECATĂ CU JIVINE ŞI CU PĂSĂRI. 

Povestea cu gaşca, păunul şi păuniţa. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în vechimea vremilor 
şi în curgerea vârstelor şi a clipelor a fost odată un păun 
căruia îi plăcea, în tovărăşia soţiei sale, să bată țărmurile 
mării şi să se preumble printr-o pădure ce se întindea până 
acolo şi care era plină de ape curgătoare şi locuită de 
cântec de păsări. La vreme de zi, perechea îşi căuta în 
linişte hrana, iar la venirea nopţii se cocota într-un pom 
stufos, ca să nu se primejduiască a ispiti pofta vreunui vecin 
nu tocmai grijuliu în minunarea sa faţă de frumuseţea 
tinerei păuniţe. Şi urmară a trăi aşa, binecuvântându-l pe 
Binefăcător, în pace şi dulceaţă. 

Or, într-o zi, păunul o îmbie pe soţia lui, spre a mai 
schimba aerul şi priveliştea, să facă o ieşire spre un ostrov 
ce se vedea de pe țărm. Şi răspunzându-i păuniţa cu 
ascultare şi supunere, îşi luară zborul amândoi şi ajunseră 
la ostrov. 

Şi era un ostrov acoperit de pomi roditori şi adăpat de o 
sumedenie de gârle. Iar păunul şi soţia lui rămaseră până 
peste poate de fermecaţi de preumblarea lor prin inima 
acelei prospeţimi, şi poposiră o vreme acolo ca să mănânce 


din toate roadele şi să bea din apa aceea dulce şi atâta de 
vioaie. 

Or, pe când se pregăteau să se întoarcă acasă, văzură că 
venea în goană către ei, bătând din aripi şi ţipând de 
spaimă, o gâscă. Şi veni, tremurând din toate penele ei, să 
le ceară adăpost şi ocrotire; iar păunul şi soţia lui nu 
pregetară s-o întâmpine cu toată prietenia; iar păuniţa 
începu să-i vorbească cu multă drăgălăşenie şi îi spuse: 

— Fii binevenită în mijlocul nostru! Vei găsi aici casă şi 
uşurare! 

Atunci gâscă începu să se liniştească; iar păunul, 
neîndoindu-se o clipită că gâscă nu ar avea o poveste 
uluitoare, o întrebă cu bunătate: 

— Dar ce ai păţit? Şi de ce atâta spaimă? 

Şi gâscă răspunse: 

— Încă mai sunt bolnavă de ceea ce am păţit şi de groaza 
amarnică pe care mi-a stârnit-o Ibn-Adam10! uf! apere-ne 
Allah! ferească-ne Allah de Ibn-Adam! 

Iar păunul, tare tulburat, îi spuse: 

— Linişteşte-te, buna mea gâscă, linişteşte-te! 

Iar păuniţa îi spuse: 

— Cum crezi că ar putea Ibn-Adam să ajungă până la 
ostrovul acesta aşezat în mijlocul mării? De pe țărm nu 
poate să sară până aici; iar dinspre mare, cum să străbată 
atâta întindere de apă? 

Atunci gâscă le spuse: 

— Binecuvântat să fie cel carele v-a scos în calea mea spre 
a mă face să-mi uit spaimele şi să-mi întoarceţi pacea în 
inimă! 

Şi păuniţa îi spuse: 

— O, sora mea, istoriseşte-ne pricina spaimei pe care ţi a 
stârnit-o Ibn-Adam şi păţania care trebuie să ţi se fi 
întâmplat. 

Şi gâscă povesti: 

— Află, o, păune plin de fală, şi tu, păuniţă dulce şi 
primitoare, că eu din copilăria mea sălăşluiesc pe ostrovul 


acesta, şi am trăit aici fară necazuri şi griji, şi fară de nimic 
care să-mi tulbure sufletul ori să-mi supere privirea. Dar, 
alaltăieri noapte, pe când dormeam cu capul sub aripă, am 
văzut ivindu-mi-se în vis un Ibn-Adam care voia să lege 
vorbă cu mine; şi eram gata să răspund ispitelor lui, când 
am auzit un glas care îmi striga: „la scama, gâsco, ia 
seama! Nu te încrede în Ibn-Adam şi în dulceaţa graiului lui 
şi în viclenia purtărilor lui! Şi nu uita ce a spus despreel 
poetul: 

Iţi dă să guşti dulceaţă de vorbe cu alean, Şi-odată te 
înhaţă ca un vulpoi viclean! 

Întrucât, biată gâscă, să ştii bine că Ibn-Adam a ajuns în 
şiretlicuri la o atare iscusinţă, încât poate, când vrea, să 
momească la el şi pe cei ce sălăşluiesc în ape, şi dihăniile 
cele mai crude ale mării; şi poate să facă să se 
rostogolească grămadă din înaltul văzduhurilor vulturii 
care plutesc liniştit, numai zvârlind în ei cu un gălămoz 
întocmit din noroi uscat; şi atâta-i de afurisit, încât poate să 
biruiască un elefant şi să se slujească de el ca de o slugă, ori 
să-i smulgă colții ca să-şi facă din ei scule. Ah, gâsco, fugi, 
fugi!” 

Eu atunci am sărit din somn şi, fară să mă mai uit în urmă- 
mi, speriată, am luat-o la fugă, alungându-mi gâtul şi 
desfaşurându-mi aripile. Şi începui să pribegesc aşa încolo 
şi încoace până ce simţii că mă lasă puterile; atunci, cum 
ajunsesem la poalele unui munte, mă oprii o clipită pe după 
o stâncă, şi inima mi se zbătea de frică şi de osteneală, iar 
pieptul îmi era sugrumat de toată apăsarea pe care mi-o 
stârnea Ibn-Adam! Şi, de toate astea, nici nu mai 
mâncasem, nici nu mai băusem, şi foamea mă chinuia, şi 
setea aşijderea! Şi nu mai ştiam ce să fac şi nu mai cutezam 
nici să mă mişc, când văzui înaintea mea, la intrarea într-o 
peşteră, un pui de leu, roşcovan, cu privirea blândă şi dulce, 
care numaidecât îmi stârni încredere şi dragoste. Iar la 
rându-i, leul cel tânăr mă şi băgase de seamă şi arăta toate 
semnele unei bucurii mari, aşa de plină eram de sfiiciune şi 


aşa de tare îl încântase înfăţişarea mea. Încât mă strigă, 
spunându-mi: 

— O, micuţo dulce, apropie-te, vino să stau oleacă la taifas 
cu tine. 

lar eu mă simţii tare ispitită de poftirea lui, şi păşii spre el 
ruşinoasă; iar el îmi spuse: 

— Cum te cheamă? Şi de ce neam eşti? 

Eu îi răspunsei: 

— Mă cheamă Gâscă! Şi sunt din neamul Gâştelor! 

EI îmi spuse: 

— Te văd că tremuri şi eşti înspăimântată, şi habar nu am 
din ce pricină! 

Eu atunci îi povestii ce văzusem şi ce auzisem în vis. Şi 
tare nu-mi fu mirarea când el îmi răspunse: 

— Păi şi eu am avut un vis la fel, şi i l-am povestit tatălui 
meu, leul, care numaidecât mi-a spus să mă feresc de Ibn- 
Adam şi să mă păzesc cât pot de ispitele şi de vicleniile lui! 
Dar până acuma nu am avut prilejul să mă întâlnesc cu acel 
Ibn-Adam! 

La vorbele acestea ale tânărului leu, spaima mea nu făcu 
decât să sporească, şi strigai: 

— Nu mai este de şovăit ce hotărâre-i de luat! Este ceasul 
să ne descotorosim de pacostea asta, şi numai ţie, o fiu al 
sultanului jivinelor, cată să ţi se cuvină fala de a-l ucide pe 
Ibn-Adam! Şi, făptuind aceasta, slava ta va creste în ochii 
tuturor făpturilor din văzduh, din apă şi de pe pământ! 

Şi urmai a-l îmbărbăta aşa şi a-l măguli pe leul cel tânăr 
până ce îl hotărâi să purccadă în căutarea vrăjmaşului 
nostru al tuturora. Aşadar, leul ieşi din peşteră şi îmi spuse 
să-l urmez; iar eu pornii în urma lui, pe când el înainta 
mândru, plesnindu-şi coada pe spinare. Şi merserăm astfel 
în tovărăşie, eu tot în urmă-i şi de-abia izbutind să mă ţin de 
pasul lui; într-un sfârşit, văzurăm că se ridică o pulbere 
care, când se risipi, lăsă să se ivească, gol-goluţ, un măgar 
fugar, fară samar şi fară căpăstru, care ba tropăia şi zvârlea 


din picioare, ba se trântea la pământ şi se tăvălea prin 
ţărână, cu toate patru picioarele în sus. 

La priveliştea accea, prietenul meu, leul cel tânăr, rămase 
destul de uluit, întrucât părinţii lui nu-l lăsaseră niciodată 
până atunci să iasă din peşteră; şi îl hălăi pe măgarul cu 
pricina, strigându-i: 

— Hei, tu! Ia vino încoace! 

Iar celălalt grăbi a se supune; şi prietenul meu îl întrebă: 

— Jivină săracă la minte, pentru ce săvârşeşti aşa ceva? Şi, 
mai întâi, de ce neam eşti dintre animale? 

El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, sunt robul tău măgarul, din neamul 
măgarilor! 

El întrebă: 

— Şi pentru ce ai venit aici? 

El răspunse: 

— O, fiu al sultanului, ca să scap de Ibn-Adam! 

Atunci leuţul începu să râdă şi îi spuse: 

— Când eşti aşa de înalt şi de mare, cum poţi să te temi de 
Ibn-Adam? 

Măgarul spuse, dând din cap cu o înfăţişare pătrunsă: 

— O, fiu al sultanului, văd că nu cunoşti deloc fiinţa aceea 
ticăloasă! Dacă îmi este frică de el, nu-i nicidecum pentru 
că mi-ar vrea moartea: că el îmi vrea mai rău decât atâta, 
iar spaima mea vine de la ceea ce are să mă facă să îndur! 
Află, aşadar, că îi slujesc să mă călărească, atâta vreme cât 
sunt tânăr şi voinic; şi, drept aceea, îmi pune pe spinare o 
întocmeală căreia el îi zice samar; pe urmă mă strânge 
peste pântece cu o legătură căreia îi zice chingă; iar pe sub 
coadă îmi petrece un ochete căruia am uitat cum îi zice, dar 
care îmi vatămă amarnic părţile cele gingaşe; la urmă, îmi 
bagă în gură o bucată de fier care îmi sângerează limba şi 
cerul gurii, şi căreia îi zice zăbală. Şi apoi încalecă pe mine 
şi, ca să mă facă să merg mai sprinten decât pot, îmi 
îmboldeşte grumajii dindărătul cu o strămurariţă. Şi dacă, 
spetit, dau să merg oleacă mai agale, îmi aruncă nişte 


blesteme înfricoşătoare şi nişte înjurături de mă cutremură, 
aşa măgar cum sunt, căci de faţă cu toată lumea mă face: 
„Codoş! pui de lele! plod de curviştcan! fund al suroră-ţi! 
târfoştean!” - şi ce mai ştiu eu! Şi dacă, din nenorocire, 
vrând sa mi mai uşurez olecuţă pieptul, scap vreo 
vânturătură, atunci mânia lui nu cunoaşte margini; şi-i mai 
bine, din cinstire faţă de tine, o, fiu al sultanului, să nu-ţi 
mai înşir tot ce-mi face şi tot ce-mi zice în asemenea 
împrejurări! încât nu mă dedau la atari uşurări decât atunci 
când sunt încredinţat că sunt singur! Dar asta nu e tot! 
Când am să ajung bătrân, are să mă vândă vreunui apar 
care, punându-mi în spinare o tainiţă, are să mă încarce pe 
fiece latură cu burdufuri grele şi cu doniţe voinice de apă, 
şi-aşa până ce, nemaiputând de traiul rău şi de lipsuri, am 
să crăp în ticăloşie. Şi-atunci stârvul meu are să fie aruncat 
la câinii hoinari, pe gunoaie! şi iacătă aceasta-i soarta cea 
păcătoasă, o, fiu al sultanului, pe care mi-o hărăzeşte Ibn- 
Adam! Uf! se mai află oare printre făpturi vreo nenorocită 
care să se asemuie cu mine? Răspunde, tu. O, gâscă bună şi 
duioasă! 

Eu atunci, o, stăpânii mei, simţii că mă străbate un fior de 
groază şi de milă, şi strigai, tulburată până peste poate şi 
tremurând toată: 

— O, doamne leule, chiar că măgarul este de crezut! Ca 
eu, numai ascultând aşa, şi mor! 

Iar leul cel tânăr, văzând măgarul gata să-şi ia tălpăşiţa, îi 
strigă: 

— Dar ce eşti atâta de zorit, frăţioare? Mai stai oleacă, 
întrucât chiar că mi-ai stârnit luare-aminte! Şi aş fi bucuros 
să te văd că îmi slujeşti de călăuză spre a ajunge la Ibn- 
Adam! 

Şi măgarul răspunse: 

— Îmi pare rău, doamne! da mai bine-i să pun între el şi 
mine cale de o zi; întrucât m-am despărţit de el ieri, pe 
când se îndrepta către meleagul acesta. Şi mă duc să caut 
vreun loc tainic unde să mă adăpostesc de vicleniile şi de 


ticăloşiile lui. Şi-apoi, cu îngăduinţa ta, aş vrea acuma, că 
sunt încredinţat că nu are să mă audă, să mă uşurez după 
pofta mea şi să mă bucur de văzduhul zărilor! 

Şi, rostind vorbele acestea, măgarul începu să zbiere 
prelung, şi urmă apoi cu trei sute de vânturături strălucite, 
zvârlind din copite. După care se tăvăli prin iarbă o bună 
bucată de vreme, şi se ridică iar şi, zărind o pulbere în 
depărtare, ciuli o ureche, pe urmă cealaltă ureche, se uită 
ţintă într-acolo şi, întorcându-ne repede dosul, îşi luă 
talpăşiţa şi pieri. 

Or, după ce pulberea se risipi, se ivi un cal negru, cu 
fruntea înstelată de o pată albă ca o drahmă de argint, 
frumos, bine cumpănit, falnic, sclipitor, şi cu picioarele 
înconjurate, la locul unde se cuvine, de o salbă de păr alb; şi 
venea către noi nechezând cu un glas tare plăcut. lar când 
îl văzu pe prietenul meu, leul cel tânăr, se opri în cinstea lui 
şi dete să se tragă îndărăt cuviincios. Dar leul, încântat 
până peste poate de fălnicia calului şi răpit de înfăţişarea 
lui, îi spuse: 

— Dar tu cine eşti, o, jivină frumoasă? Şi pentru ce goneşti 
aşa prin pustietatea aceasta întinsă şi pari atâta de 
îngrijorat? 

El răspunse: 

— O, sultane al jivinelor, sunt un cal ca toţi caii! Şi gonesc 
să scap de urmărirea lui Ibn-Adam! 

La vorbele acestea, leul rămase până peste poate de uluit 
şi îi spuse calului: 

— Nu mai vorbi aşa, o, calule, întrucât chiar că e ruşinos 
pentru tine să-ţi fie frică de Ibn-Adam, puternic cum eşti şi 
înzestrat cu acele spete late şi cu acea statură, şi când poţi 
cu numai o izbitură de picior să-l faci să treacă din viaţă în 
moarte! Uită-te la mine! nu sunt aşa de mare ca tine, şi 
totuşi i-am făgăduit acestei drăgălaşe gâşte, care tremură, 
c-o izbăvesc pe totdeauna de spaimele ei, înfruntându-l şi 
ucigându-l pe Ibn-Adam şi mâncându-l cu totul! Şi-atunci 


am să-mi fac o bucurie de-a o întoarce pe biata gâscă în 
casa ei şi în mijlocul alor săi! 

Când auzi vorbele acestea ale prietenului meu, calul se 
uită la el cu un zâmbet trist şi îi spuse: 

— Leapădă departe de tine asemenea gânduri, o, fiu al 
sultanului, şi nu te amăgi aşa în ce priveşte puterea, 
statura, şi sprinteneala mea, că toate astea sunt zadarnice 
faţă de isteţimea lui Ibn-Adam. Şi să ştii bine că, atunci când 
mă aflu în mâinile lui, găseşte mijlocul să mă domolească 
precum îi e pofta. Ca atare, îmi pune la picioare nişte 
piedici de cânepă şi de fire de păr, şi mă priponeşte cu 
capul de un ţăruş înfipt mai sus de mine în perete; şi în felul 
acesta nu pot nici să mă mişc, nici să stau jos, nici să mă 
culc. Dar asta nu e tot! Când vrea să încalece pe mine, îmi 
pune în spinare ceva căreia îi zice şa, şi îmi sugrumă 
pântecele cu două chingi tare vârtoase care mă rod 
amarnic; în gură îmi pune o bucată de oţel de care trage cu 
nişte curele spre a mă cârmi încotro îi place; şi, odată 
aburcat în spinarea mea, mă îmboldeşte şi îmi străpunge 
coastele cu nişte sâmcele de la ceea ce el numeşte pinteni, 
şi aşa îmi umple tot trupul de sânge! da cu asta nu s-a 
sfârşit! Când sunt bătrân, şi când spinarea mea nu mai este 
atâta de mlădie şi nici atâta de voinică şi când vinele mele 
nu mai sunt în stare să mă avânte atât de sprinten pe cât ar 
vrea el, mă vinde vreunui morar care mă pune să învârtesc 
noapte şi zi la piatra morii până mă dărâm de tot. Atunci mă 
vinde casapului care mă înjunghie, şi mă jupoaie, şi îmi 
vinde pielea la lahăcari, iar coama şi coada meşterilor de 
ciucuri, de site şi de strecurători! Şi-aceasta-i soarta mea cu 
Ibn-Adam! 

Atunci leuţul rămase tare tulburat de cele ce auzea şiil 
întreba pe cal: 

— Vad că mi se cade neabătut să mântui lumea de aceasta 
fiinţă a prăpădului pe care toţi o numiţi Ibn-Adam. 

Spune-mi aşadar, o, calule, unde şi când l-ai zărit ultima 
dată pe Ibn-Adam? 


Calul spuse: 

— L-am părăsit pe la amiază. Şi-acuma-i pe urmele mele, 
gonind încoace! 

Or, de-abia îşi încheiase calul vorbele acestea, că se şi 
ridică o pulbere care îi pricinui o asemenea spaimă, încât, 
fară a-şi mai lăsa răgaz să-şi ceară iertăciune, ne părăsi în 
goana mare. Şi văzurăm dinspre pulberea aceea cum se 
iveşte şi înaintează către noi, cu călcături lungi, speriată şi 
cu gâtul întins şi mugind a deznădejde, o cămilă. 

La vederea acelei jivine mătăhăloase, nemăsurat de mare, 
leul fu încredinţat că trebuia să fie chiar Ibn-Adam şi, fară a 
mai întreba, se repezi la ea şi era să sară s-o sugrume, când 
îi strigai cu toată tăria glasului meu: 

— O, fiu al sultanului, stai! nu este Ibn-Adam, ci o cămilă 
cumsecade, cea mai blândă dintre dobitoace! Şi de bună 
seamă că fuge de Ibn-Adam! 

Atunci leuţul se opri la vreme şi, cu totul nedumerit, o 
întrebă pe cămilă: 

— Oare-i adevărat, o, năprasnicule animal, că chiar şi ţie 
îţi e frică de făptura aceea? Atunci ce faci cu picioarele tale 
cele uriaşe, dacă nu eşti în stare să-l zdrobeşti cu ele? 

Iar cămila clătină încet din cap şi, cu ochii pierduţi ca într- 
un vis urât, răspunse cu tristeţe: 

— O, fiu al sultanului, uită-te la nările mele! încă mai sunt 
găurite şi zdrenţuite de juvăţul pe care Ibn-Adam mi l-a 
petrecut prin ele, ca să mă supună şi să mă mâie cum vrea; 
iar de juvăţul acela este legată o frânghie pe care Ibn-Adam 
o încredinţează celui mai mic dintre copiii lui, care aşa, 
călare pe-un măgăruş, poate să mă ducă precum îi place, şi 
pe mine şi o turmă întreagă de cămile în şir una după alta! 
Uită-te la picioarele mele! Sunt bătucite şi scorojite de 
goanele cele lungi şi de drumurile cele silnice prin nisipuri 
şi prin pietroaie! Dar asta nu e tot! Află că, atunci când 
îmbătrânesc, după atâtea nopţi fară de somn şi atâtea zile 
fară de tihnă, nici gând să aibă vreo luare-aminte faţă de 
bătrâneţea mea şi de îndurările mele, şi încă mai ştie să 


tragă foloase din carnea mea cea bătrână şi din oasele mele 
vlăguite, vânzându-mă la măcelar, care îmi vinde carnea la 
oamenii săraci, şi pielea la tăbăcari, şi părul la torcători şi la 
ţesători! Şi iac-aşa-i amarul îndătinat pe care mă face să-l 
îndur Ibn-Adam! 

La vorbele acestea ale cămilei, leuţul fu cuprins de o 
supărare fară de margini; şi răgi, şi îşi frământă fălcile, şi 
izbi pământul cu labele; pe urmă îi spuse cămilei: 

— Grăbeşte de-mi spune unde l-ai lăsat pe Ibn-Adam! 

Şi cămila spuse: 

— E pe urmele mele şi nu are să zăbovească a se ivi. Încât, 
mă rog ţie, o, fiu al sultanului, îngăduie-mi să mă 
urghiunesc şi să fug într-alte ţări din ţara mea de baştină! 
Că nici sihăstriile pustiului, nici meleagurile cele mai dosite 
nu au să poată să mă ascundă de iscodelile lui! 

Atunci leul îi spuse: 

— O, cămilo, crede-mă! mai aşteaptă oleacă şi ai să vezi 
cum am să-l năpădesc pe Ibn-Adam şi cum am să-l trântesc 
la pământ, şi am să-i sfarm oasele, şi am să-i beau sângele, 
şi am să-mi fac ospăț din carnea lui! 

Şi cămila răspunse, pe când fiorii îi cutremurau în valuri 
toată pielea: 

— Îngăduie! o, fiu al sultanului, cu mai degrabă încă tot 
vreau să mă duc, întrucât poetul a spus: 

Când chiar sub cortul tău se-adăposteşte Şi chiar în ţara 
care-i ţara ta [i se strecoarâ-un ticălos hoţeşte, Atât mai 
poţi să faci din câte-ai vrea: 

Să-i laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai 
putea! 

După ce prociti stihurile acestea atâta de adevărate, buna 
cămilă sărută pământul dintre mâinile leului şi se ridică 
iarăşi; şi numaidecât o văzurăm cum îşi legăna spinarea 
spre zări. 

Or, abia pierise ea, când, deodată, ieşind de nu ştiu unde, 
un moşnegel, cu înfăţişare de ghiuj prăpădit, cu chipul şiret, 


cu pielea sfrijită, se ivi, ducând pe umeri un coş în care se 
aflau nişte scule de dulgher, iar pe cap opt scânduri late. 

La vederea lui, o, stăpânii mei, nu avusei putere nici măcar 
să scot un strigăt ori să-l prevestesc pe tânărul meu 
prieten, şi căzui lată la pământ. Cât despre leul cel tinerel, 
tare înveselit de înfăţişarea acelei făpturi mărunţele şi 
hâtre, se duse spre el ca să-l cerceteze mai îndeaproape; 
iar dulgherul se aşternu la pământ dinaintea lui şi îi spuse 
zâmbind şi cu un glas ugilit: 

— O, sultane preaputernic şi plin de fală, o, tu, cel care te 
afli pe treapta cea mai de sus a firii, îţi urez seară-bună şi 
cer de la Allah să te salte şi mai sus în slava lumilor şi să-ţi 
sporească tăriile şi volniciile! Or, eu sunt un asuprit care 
vine să-ţi ceară ajutor şi ocrotinţă în năpastele care mă pasc 
din partea vrăjmaşului meu! 

Şi începu să plângă, să geamă şi să suspine. 

Atunci leuţul, tare înduioşat de lacrimile şi de înfăţişarea 
lui oropsită, îşi îndulci glasul şi îl întrebă: 

— Dar cine te-a asuprit? Şi cine eşti oare, o, tu, cel mai 
vorbăreţ dintre toate jivinele pe care le cunosc, şi cel mai 
distins, măcar că eşti de departe cel mai hâd dintre toate? 

Celălalt răspunse: 

— O, doamne al jivinelor, eu ţin de neamul dulgherilor; da 
cât despre asupritorul meu, acela-i Ibn-Adam! Ah, doamne 
leule, Allah să te ferească de vicleniile lui Ibn-Adam! În 
toate zilele, de cu zori, mă pune să muncesc pentru 
bunăstarea lui; şi niciodată nu mă plăteşte; încât, crăpând 
de foame, m-am săturat să tot trudesc întru folosul lui şi mi- 
am luat tălpăşiţa departe de cetăţile în care sălăşluieşte el! 

La vorbele acestea, leul cel tânăr fu cuprins de o mânie 
amarnică; răcni, sări în sus, pufni şi spumegă; iar ochii-i 
scăpărată scântei; şi strigă: 

— Dar unde este, într-un sfârşit, amarnicul acela de Ibn- 
Adam, pe care am să-l sfarm în dinţi şi am să-i răzbun pe 
toţi cei chinuiţi de el! 

Omul răspunse: 


— Ai să-l vezi că răsare acuma, întrucât se află pe urmele 
mele, mânios că nu mai are pe nimeni care să dulgherească 
la casele sale! 

Leul îl întrebă: 

— Dar tu, animal dulgher, care umbli cu un pas atâta de 
mărunţel, şi atâta de şubred aşezat pe cele două labe ale 
tale, încotro te duci? 

Omul răspunse: 


— Mă duc drept la vizirul tătânelui tău sultanul, la măritul 
leopard, care a trimis după mine o jivină dintre crainicii lui, 
ca să-i durez o colibă straşnică în care să se adăpostească şi 
să se apere de năpadele lui Ibn-Adam, de când s-a iscat 
zvonul despre curânda venire a lui Ibn-Adam pe 
meleagurile acestea! Şi de aceea mă vezi încărcat cu 
scândurile şi cu sculele acestea! 

Când auzi asemenea vorbe, leuţul fu cuprins de mare 
zavistie faţă de leopard, şi îi zise dulgherului: 

— Pe viaţa mea! ar fi o cutezanţă până peste fire din 
partea leopardului să jinduiască a i se împlini atare porunci 
înaintea noastră! 'Tot acum tu ai să stai aici şi ai să începi a- 
mi clădi, mie mai întâi, coliba aceea! Cât despre măritul 
vizir, poate să mai aştepte! 

Dar dulgherul se prefăcu a pleca şi îi spuse ieuţului: 

— O, fiu al sultanului, îţi făgăduiesc că am să mă întorc de 
îndată ce voi sfârşi treaba poruncită de leopard; întrucât 
îmi e tare frică de mânia lui! Şi am să-ţi clădesc atunci nu o 
colibă, ci un sarai! 

Dar leul nu vroi să audă de nimic, ba chiar se şi înfurie, şi 
se repezi asupra dulgherului, numai aşa ca să-l sperie, şi, în 
chip de şagă, îi puse laba în piept. Şi, numai din mângâierea 
aceea măruntă, omuleţul îşi pierdu cumpăna şi se răsturnă 
la pământ, cu scânduri şi cu scule cu tot. Şi leul izbucni în 
râs văzând spaima şi chipul descumpănit al prăpăditului de 
ghiuj. lar acela, măcar că în sinea lui era îngheţat până 
peste poate, nu lăsă să se vadă nimic, ba chiar începu să 
zâmbească cu un zâmbet linguşitor, şi se apucă 
nevolniceşte de lucru. Or, chiar aceasta era şi ţinta râvnită 
de el şi pentru care venise! 

Aşa că luă cu grijă măsura leului pe toate părţile, şi în 
câteva clipite întocmi o ladă dulgherită vârtos, la care nu 
lăsă decât o deschizătură îngustă; şi o împodobi pe 
dinlăuntru cu nişte cuie cu vârful întors spre lăuntru şi 
dinspre înainte spre îndărăt; şi închipui pe ici pe colea nişte 
găuri nu prea mari; şi, isprăvind, îl pofti cuviincios pe leu 


să-şi ia în stăpânire bunul. Dar leul dintru-ntâi şovăi şi îi 
spuse omului: 

— Chiar că mi se pare cam strâmtă şi nu prea văd cum aş 
putea să intru în ca! 

Omul spuse: 

— Apleacă-te şi intră târâş; întrucât, odată înlăuntru, ai să 
te afli acolo în largul tău! 

Atunci leul se aplecă şi trupul lui mlădiu lunecă înlăuntru, 
nemailăsând afară decât coada. Ci dulgherul zori să 
răsucească acea coadă şi s-o înghesuie iute laolaltă cu totul 
şi, într-o clipire de ochi, astupă deschizătura şi o cetlui 
temeinic în cuie! 

Atunci leul încercă dintru-ntâi să se mişte şi să se tragă 
îndărăt, dar vârfurile agerite ale cuielor îi pătrunseră în 
piele şi îl împoncişară din toate părţile; şi începu să 
mugească de durere; şi răcni: 

— O, dulgherule, da ce este cu casa aceasta strâmtă pe 
care ai întocmit-o, şi cu aceste cuie care mă înţeapă 
amarnic? 

La spusele acestea, omul scoase un strigăt de izbândă şi 
începu să ţopăie, şi să icnească, şi îi spuse leului: 

— Alea sunt cuiele lui Ibn-Adam! O, câine al pustiei,. Îi să 
înveţi pe pielea ta că eu, Ibn-Adam, în pofida urâciunii, a 
nevolniciei şi a pricăjiciunii mele, pot să biruiesc asupra 
neînfricării, a tăriei şi a frumuseţii! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea înspăimântătoare, 
mişelul aprinse un fumuiag, strânse nişte vreascuri 
împrejurul lăzii şi dete foc la tot. Iar eu, mai înţepenită ca 
oricând de frică şi de spaimă, îl văzui pe prietenul meu cum 
arde de viu şi cum moare astfel de cea mai crudă moarte. 
Iar Ibn-Adam, fară ca să mă fi zărit, dat fiind că zăceam 
întinsă la pământ, se îndepărtă biruitor. 

Eu atunci, după îndelungă vreme, putui să mă ridic şi să 
mă depărtez, cu sufletul plin de spaimă, în partea 
dimpotrivă. Şi iac-aşa izbutii să ajung până aici, şi soarta mă 
aduse să vă întâlnesc, o, stăpânii mei cei cu suflet milos! 


După ce auziră istorisirea gâştei, păunul şi soţia lui... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

După ce auziră istorisirea gâştei, păunul şi soţia lui, 
ramaseră tulburaţi până peste marginile tulburării, iar 
păuniţa îi spuse gâştei: 

— Sora mea, aici suntem la adăpost; aşa că rămâi cu noi, 
atâta cât îţi va plăcea şi până ce Allah are să-ţi dea iarăşi 
tihna inimii, singurul bun de preţ după sănătate! Rămâi, 
aşadar, şi vei împărţi cu noi soarta noastră bună ori rea! 

Şi gâscă spuse: 

— Mi-e tare frică, mi-e tare frică! 

Păuniţa adăugă: 

— Chiar că nu trebuie, zău! Vrând cu orice preţ să scapi 
de soarta care ţi-a fost scrisă, ispiteşti ursita! Or, ea-i cea 
mai tare! lar ceea ce stă scris pe fruntea noastră trebuie să 
se împlinească! Şi tot sorocul trebuie să fie plătit! Aşa că 
dacă sorocul nostru a fost hotărât, nici o putere nu ar putea 
să-l abată! Dar ceea ce mai cu seamă se cade să te 
liniştească şi să te aline este încredințarea că nici un suflet 
nu poate să moară până a nu fi istovit toate bunurile câte i- 
au fost menite de către împărţitorul cel drept! 

Or, pe când tăifăsuiau ei astfel, crengile dimprejurul lor 
trosniră şi se auzi un zgomot de paşi care într-atâta o 
tulburară pe tremurata de gâscă, încât îşi întinse aripile 
înnebunită şi se aruncă spre mare ţipând: 

— Feriţi-vă! feriţi-vă! măcar că orice soartă trebuie să se 
împlinească! 

Dar nu fu decât o sperietură degeaba, că, dintre ramurile 
date la o parte, se ivi capul unui căprior gingaşI 1, cu ochii 
jilavi. Şi păuniţa strigă după gâscă: 

— Dar nu te speria aşa, soro! întoarce-te degrab! Avem un 
musafir proaspăt! e un drăgălaş de căprior, din neamul 
jivinelor, precum eşti tu din neamul păsărilor; şi nu 


mănâncă pic de carne sângerândă, ci iarbă şi buruieni de- 
ale pământului! Hai! şi nu te mai lăsa răvăşită aşa, că nimic 
nu sleieşte trupul şi nu vlăguieşte sufletul ca temerea şi 
grijile! 

Atunci gâscă se întoarse legănându-şi şoldurile; iar 
căpriorul, după salamalecurile îndătinate, le spuse: 

— E prima dată când vin prin părţile acestea: şi nicăieri n- 
am văzut pământ mai rodnic, nici verdeață şi iarbă mai 
fragede şi mai ispititoare! îngăduiţi-mi dar, să vă ţin 
tovărăşie, şi să mă bucur laolaltă cu voi de binefacerile 
Ziditorului! 

Şi tustrei răspunseră: 

— Pe capetele şi pe ochii noştri, o, căprior plin de bună- 
cuviinţă! vei găsi aici belşug, prietenie şi sprijin! 

Şi cu toţii se aşternură să mănânce, să bea şi să se bucure 
împreună de văzduhul cel bun, o bună bucată de vreme. Şi 
niciodată nu uitară să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de 
seară: afară de gâscă, întrucât ea, văzându-se de-acum în 
tihnă, îşi uită de datorinţele faţă de Împărţitorul tihnei! 

Or, în curând, plăti cu viaţa nerecunoştinţa aceasta faţă de 
Allah! 

Într-adevăr, într-o dimineaţă, o corabie rătăcită fu 
aruncată pe țărm; iar oamenii coborâră pe insulă şi, zărind 
ceata alcătuită din păun, soaţa lui, gâscă şi căprior, deteră 
fuga după ei. Atunci cei doi păuni îşi luară zborul departe în 
vârful copacilor, căpriorul îşi luă vânt şi, din câteva sărituri, 
fu în afară de primejdie; şi numai gâscă rămase zăpăcită de 
sine însăşi, şi se zbătu să fugă în toate părţile; ci 
numaidecât avu să fie împresurată şi prinsă, spre a fi 
mâncată ca ospăţul cel dintâi de pe insulă. 

Cât despre păun şi soţia lui, până a părăsi insula şi a se 
întoarce la pădurea lor de baştină, veniră pe ascuns să-şi 
dea seama de soarta gâştei şi o văzură în chiar clipa cândi 
se reteza gâtul. Atunci, îl căutară peste tot pe prietenul lor 
căpriorul şi, după salamalecurile şi fâritiselile cuvenite 
pentru primejdia din care scăpaseră, îi deteră de ştire 


căpriorului despre sfârşitul cel nenorocit al bielei gâşte. Şi 
păuniţa spuse: 

— Era tare dulce şi sfioasă şi-aşa de drăguță! 

Şi căpriorul spuse: 

— Asta-i adevărat! da în ultima vreme îşi cam delăsase 
datorinţele faţă de Allah, uitând să-i mulţumească pentru 
milele sale! 

Atunci păunul spuse: 

— O, fiică a moşului meu, şi tu, căprior cucernic, haideţi să 
ne rugăm! 

Si tustrei sărutară pământul dintre mâinile lui Allah şi 
strigară: 

Mărire Celui Drept-răsplătitor, Domnul puterii şi stăpânul 
firii, Cel preaînalt şi-atoatestiutor, Cel care-n taina sfântă-a 
zămislirii Ne-a dăruit suflare tuturor! 

Mărire lui, că stă şi-i priveghează Pe cei cărora le-a fost 
dat fiinţă, Ocrotitor precum un turn de pază, Şi, răsplătind 
virtute şi credinţă, Alungă în pustiuri neagra piază! 

În veci de veci să fie lăudat Că a-ntocmit şi slăvile măreţe, 
Le-a rotunjit şi-apoi le-a luminat! 

Mărire lui, că-a-ntins în lung şi-n lat Pământul plin de rod 
ca la ospeţe, Şi-n ţărmi de mări albastre l-a scăldat Şi l-a 
împodobit cu frumuseţe! 

După ce istorisi povestea aceasta, Şeherezada se opri o 
clipă. lar sultanul Şahriar se minună: 

— Cât de minunată este rugăciunca aceasta şi ce bine 
dăruite sunt aceste jivine! Ci, o, Şeherezada, oare asta-i tot 
ce ştii despre ele? 

lar Şeherezada spuse: 

— Asta nu-i nimic, o, Măria Ia, faţă de ceea ce aş putea să- 
ţi mai istorisesc! 

lar Şahriar spuse: 

— Păi ce mai aştepţi de nu urmezi! Şeherezada spuse: 

— Înainte de a urma Povestea cu jivinele, vreau să-ţi 
istorisesc, o, Măria Ta, o poveste care să adeverească 


învăţătura celei de dinainte, anume cât de plăcută îi este 
Domnului rugăciunea! 

Iar sultanul Şahriar spuse: 

— Păi de bună seamă! 

Atunci Șeherezada spuse: 

Păstorul şi copila12 

Se povesteşte că, într-un munte din munţii ţărilor 
musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înţelepciune şi 
cu credinţă fierbinte; şi păstorul acela ducea o viaţă 
cuminte şi schivnică, mulţumindu-se cu soarta sa şi trăind 
din rodul de lapte şi de lână al turmei lui. Şi avea în el atâta 
dulceaţă şi asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele 
sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl 
cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl 
întâmpinau temenindu-se cu strigătele şi urletele lor. Şi 
păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, 
spre marea lui fericire şi spre liniştea lui, de ceea ce se 
petrecea prin cetăţile lumii. 

Or, într-o zi, Allah Preaânaltul vru să-i încerce puterea 
înţelepciunii şi preţul adevărat al virtuţilor, şi nu găsi altă 
ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită 
frumuseţea femeiască. Aşa că îl însărcină pe unul dintre 
îngerii săi să se străvestească în femeie şi să nu 
precupeţească nimic din şiretlicurile acestei făpturi spre a-l 
face pe sfântul păstor să păcătuiască. 

Aşa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, 
zăcea întins în peştera lui şi îl proslăvea în sufletul său pe 
Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare şi zarifa, o 
copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă şi drept 
un copilandru. Şi pe loc peştera se şi înmiresmă toată, iar 
păstorul îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfioară. Şi îşi 
încruntă sprâncenele, şi se burzului în ungherul lui, şi îi zise 
nechematei: 

— Ce cauţi aici, o, muiere, care habar nu am cine eşti? Că 
nici nu te-am chemat şi nici nu am trebuinţă de tine! 

Copilandra atunci veni şi şezu jos lângă bătrân şi îi spuse: 


— Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci 
fecioară încă, şi vin să mă dăruiesc ţie numai pentru 
desfătarea mea şi pentru ceea ce am aflat despre vrednicia 
ta veche! 

Dar moşneagul strigă: 

— O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Şi lasă-mă să mă 
scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată! 

Dar copila îşi făcu să se mişte încetişor mlădioşia boiului, 
se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt şi 
suspină: 

— Spune, de ce nu mă vrei? Iţi aduc un suflet supus şi un 
trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai 
alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai 
proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, 
sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului 
în pântecele mamei sale! Şoldurile mele sunt calde şi 
alintăcioase, şi de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. lar 
sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget 
în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! ... buzele mele, pe 
care le simt cum tremură, au să ţi se topească în gură. Hai! 
„.. Hai! ... am nişte dinţi care cu muşcătura lor strecoară 
viaţă în moşnegii pe moarte, şi o miere gata să curgă 
picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai! 

Şi bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate 
firele ei: 

— Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă! 

Atunci copila cerului, cu o mişcare împătimită, îi aruncă 
braţele împrejurul gâtului şi îi murmură în ureche: 

— Sunt o poamă înţepătoare la limbă, abia dată în must: 
gust-o şi te vei tămădui! Ştii mireasma iasomiei? [i se va 
părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea! 

Dar bătrânul strigă: 

— Numai profumul rugăciunii nu se trece! leşi de aici, o, 
amăgitoareo! 

Şi o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila 
se ridică şi, uşoară, se dezbrăcă cu totul şi rămase dreaptă 


şi goală, albă şi scăldată în valurile pletelor ei! Iar 
chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peşteră, era mai 
sfâşietoare decât toate ţipetele nebuniei. lar moşneagul lui 
se putu opri să nu geamă şi, spre a nu mai vedea crinul 
acela viu, îşi acoperi capul cu mantia şi strigă: 

— Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea 
lumii tu eşti pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe 
oamenii din vremile dintâi, şi arunci vrajba între copiii 
pământului! Acela care te îndrăgeşte se leapădă pe 
totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot 
să le guste care te izgonesc din viaţa lor! 

Şi bătrânul îşi înfundă capul şi mai tare în sarica lui. Dar 
copila urmă: 

— Ce vorbeşti tu despre cei de demult? Cei mai înţelepţi 
dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cantat! lar 
frumuseţea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea 
dreaptă, ci i-a luminat pe cale şi a fost desfătul vieţii lor! 
Adevărata înţelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la 
sânul meu! Întoarce-te la înţelepciune! Stau gata întru totul 
să mă deschid ţie şi să te adăp cu adevărata înţelepciune! 

Atunci bătrânul se întoarse spre perete şi strigă: 

— Înapoi, o, tu cea plină de ticăloşie! Te scârbesc şi te 
scuip! Câţi oameni minunaţi ai ticăloşit şi câţi ticăloşi ai 
mântuit! Frumuseţea ta e mincinoasă! Că aceluia care ştie 
să se roage, i se iveşte o frumuseţe nevăzută acelora care te 
privesc! Îndărăt! 

La vorbele acestea, copila strigă: 

— O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale şi îmbracă-te în 
lâna lor, şi roagă-te Domnului tău în singurătate şi în tihna 
inimii tale! 

Şi închipuirea pieri. 

Atunci, din toate părţile muntelui, veniră fuga la păstor 
jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui 
spre a-i cere binecuvântarea! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada tăcu, iar 
sultanul Şahriar, întristându-se deodată, îi spuse: 


— O, Şeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de 
cugetat! Şi nu ştiu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă 
trag într-o peşteră şi să mă lepăd pe totdeauna de grijile 
domniei, şi drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! 
Dar mai întâi vreau să ascult urmarea Povestei cu jivine şi 
păsări! 

Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi opta noapte 
şcherezada spuse: 

Povestea cu broască-ţestoasă şi cu pescăruşul. 

Într-una din cărţile mele de demult, se povesteşte, o, 
norocitule sultan, că un pescăruş şedea într-o zi pe malul 
povârnit al unei ape mari şi veghea, cu luare-aminte şi cu 
gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi 
îngăduia să-şi dobândească traiul şi să-şi hrănească pruncii, 
şi-o îndeplinea fară leneveală, împlinindu-şi cu toată cinstea 
sarcina stării sale. 

Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mişcare şi la cea 
mai uşoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui şi 
cum se opreşte în stânca pe care şedea de veghe un haplan 
de hoit de spiţă omenească. Atunci îl cercetă cu privirile şi 
băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice şi cruşit 
de urmele tăieturilor de paloş şi ale împunsăturilor de 
lance; şi chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun 
tâlhar pe care l-au făcut să-şi ispăşească păcatele!” Pe urmă 
îşi înălţă aripile şi îl binecuvântă pe Cel-Atoateimpărţitor, 
grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloşi 
să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele 
bune!” Şi se gătea sa se repeadă asupra leşului şi să rupă 
câteva fâşii din el şi să le ducă micuţilor săi şi să le mănânce 
împreună cu ei. Dar tot atunci şi văzu deasupra-i cerul cum 
se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum 
vulturi şi ulii, care începură să se rotească în cercuri largi 
apropiindu-se din ce în ce. 

La priveliştea aceea, pescăruşul fu cuprins de spaima sa 
nu fie sfâşiat şi el de lupii aceia ai văzduhurilor, şi zori să-şi 
ia tălpăşiţa cu bătăi de aripi spre depărtări. Şi, după multe 


ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul 
apei, tocmai hăt spre gura râului, şi începu să aştepte ca 
viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. 
Şi, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile 
soartei şi la nestatornicia ei; şi îşi zicea: lacătă că sunt silit 
să mă depărtez de ţara mea şi de ţărmul care mi-a vegheat 
naşterea şi unde se află copiii şi soaţa mea. Of, ce 
deşertăciune mai e şi lumea aceasta! Şi cu cât mai plin de 
deşertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei 
şi care, bizuindu-se pe noroc, trăieşte de pe o zi pe alta fară 
a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aş fi fost mai cuminte, aş 
fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; şi lupii 
văzduhului puteau să vină şi să-mi răpească hoitul, că nu 
mi-ar fi păsat prea tare! Dar înțeleptul ne povăţuieşte să 
avem râbdare la restrişte. Să răbdăm dară!” 

Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în 
care şedea cocoţat, o broască-ţestoasă ieşind din apă şi 
lopătând încetişor. Şi broască-ţestoasă îşi săltă capul şi îi 
spuse: 

— Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit ţărmul pe unde 
te întâlneam de obicei? 

El răspunse: 

Când chiar sub cortul ce te-adăposteşte Şi chiar în ţara 
care-i ţara ta [i se strecoară-un ticălos hoţeşte, Atât mai 
poţi să faci din câte-ai vrea: 

Să laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai 
putea! 

Şi eu, o, bună broască, mi-am văzut ţărmul gata a fi 
năpădit de lupii văzduhului şi, ca să nu mă posomorăsc de 
chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul şi să 
mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta 
mea! 

Când auzi vorbele acestea, broască-ţestoasă îi spuse 
pescăruşului: 

— De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata 
să te slujesc cu toată credincioşia şi să-ţi ţin tovărăşie în 


părăsirea şi în restriştea ta, că ştiu cât de amărât este 
străinul departe de ţara sa şi de ai săi, şi cât de dulce îi este 
să găsească o căldură de dragoste şi de bunăvoință la cei 
necunoscuţi. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din 
vedere, am să-ţi fiu o tovarăşă grijulie şi prietenoasă! 

Atunci pescăruşul îi spuse: 

— O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe 
dinafară şi atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să 
încep să plâng de tulburare faţă de neprecupeţita ta 
bunăvoință! Cum să-ţi mulţumesc? Şi câtă dreptate ai în 
spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor şi 
despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu 
sunt nişte inşi lipsiţi de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi 
viaţa fară de prieteni şi fară de tăifăsuielile cu prietenii, şi 
fară de haz şi de cântec cu prietenii? Înțeleptul este acela 
care ştie să-şi găsească prietenii potriviţi cu firea lui, şi nu 
se pot socoti drept prieteni fiinţele cu care eşti nevoit să ai 
de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu 
pescăruşii din neamul meu, care mă pizmuiesc şi mă 
zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc şi pentru isteciunile 
mele! Încât, acuma, ce fericiţi trebuie să fie de plecarea 
mea soţii mei cei josnici şi mărginiţi, şi care nu ştiu decât să 
pălăvrăgească despre pescuielile lor şi nu sporovăiesc decât 
despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă 
să-şi ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Aşa că stau tot 
cu ciocul întors spre pământ. Şi, dacă au aripi, le au ca să 
nu se slujească de ele! Încât cei mai mulţi dintre ei nici nu 
ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se 
scufunde, şi adeseori rămân la fundul apei! 

La vorbele acestea, broască-ţestoasă, care asculta în 
tăcere, strigă: 

— O, pescarule, coboară să te sărut! 

Şi pasărea cobori din copac, iar broască-ţestoasă o sărută 
între ochi şi îi spuse: 

— Chiar că, o, fratele meu, tu nu eşti făcut spre a trăi de-a 
valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul 


văduvite de gingăşie şi nu au nimic ales în purtările lor. 
Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra 
acestui copac şi în zvoana pe care o fac valurile! 

Dar pescăruşul îi spuse: 

— Mult îţi mulţumesc, o, broască-ţestoasă, sora mea! Da 
cu copiii? şi cu soţia? 

Ea răspunse: 

— Allah e mare şi milos! Are să ne ajute el să-i cărăm şi pe 
ei până aici! Şi vom petrece zile liniştite, la adăpost de orice 
nevoie! 

La vorbele acestea, pescăruşul spuse: 

— O, broască-ţestoasă, să mulţumim împreună Celui 
Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră! 

Şi laolaltă rostiră: 

Mărit să fie Domnu-ntru vecie! 

El dă avere multă la bogaţi, lar la săraci dă neagră 
sărăcie. 

Ci rostu-i drept, de staţi să cugetaţi - 

Câţi sunt săraci - dă-n bucurii bogaţi, Şi câţi bogaţi săraci 
de bucurie! 

În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Atunci sultanul Şahriar îi spuse: 

— O, Şeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne 
a mă întoarce la gânduri mai puţin crunte. Încât tare aş 
vrea să ştiu dacă nu cunoşti cumva poveşti cu lupi, de pildă, 
ori cu alte jivine tot atâta de fioroase! 

lar Şeherezada spuse: 

— Chiar acestea sunt poveştile pe care le ştiu cel mai bine! 

Atunci sultanul Şahriar îi spuse: 

— Grăbeşte a mi le istorisi! 

lar Şeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare. 

Şi cândfii cea de a o suta patruzeci şi noua noapte 
Şeherezada spuse: 

Povestea cu lupul şi cu vulpanul. 


Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă 
de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de 
cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale 
asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai 
rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un 
trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări 
deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se 
păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, 
pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul 
zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, 
de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută 
pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, 
şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el: 

— Ce vrei, plod de câţea? 

Vulpanul răspunse: 

— Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând 
şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă 
asculta! 

Şi lupul răcni: 

— Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de 
nu, îţi sfărâm oasele! 

Atunci vulpanul spuse: 

— Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn- 
Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea 
nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate 
felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să 
ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între 
toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la 
loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de 
pământurile noastre? 

La vorbele acestea, lupul răcni: 

— Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la 
întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, 
prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta! 

Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la 
pământ, pe jumătate mort. 


Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri 
să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea 
mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului: 

— Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi 
puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt 
mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura 
năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost 
de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din 
belşug! 

Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse: 

— Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi 
în ce nu te priveşte! 

Vulpanul spuse: 

— Cât de drept e! Într-adevăr, înțeleptul a spus: „Nu vorbi 
şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu 
răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care 
cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor 
care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă 
fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar 
pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru 
binele pe care le faci.” 

Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; 
da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are 
să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai 
de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia 
prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! 
Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!” 

Pe urmă vulpanul îi spuse lupului: 

— O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea 
celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile 
celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul 
care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este 
nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că 
lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit 
să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost 
un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum 


ne învaţă înțeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o 
îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu 
oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai 
desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!” 

Atunci lupul îi spuse vulpanului: 

— Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala 
pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o 
scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în 
ţărână! 

Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, 
spunându-i: 

— Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el 
stăpâniile! 

Atunci lupul spuse: 

— Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de 
iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi 
dai de ştire! 

Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s- 
o ia înainte. 

Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu 
trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc 
ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol 
mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia 
seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece 
în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor 
capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta 
vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă 
aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă 
apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, 
întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de 
şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma 
un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! 
la seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu 
chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!” 

Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze 
încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi 


adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi 
înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse 
astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa 
de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o 
groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri 
presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire 
lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi 
cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în 
curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să 
dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi 
strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13: 

Iată-ţi, lupule, mormântul! 

Cald te-aşteaptă subpământul! 

Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi 
copii ai mai mâncat! 

Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, 
Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega. 

Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, 
căruia îi spuse: 

— Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi 
fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată 
veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria! 

Lupul spuse: 

— Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea! 

Vulpanul spuse: 

— Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, 
întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei 
sale sub nişte crengi care îl acoperă! 

Şi lupul răcni: 

— Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci 
acolo! umblă dar! 

Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i 
locul cu pricina, îi spuse: 

— Este acolo! 

Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe 
crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în 


fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul 
fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga 
la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie 
şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14: 

Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar 
soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare! 

Stăpân sunt al pădurilor bogate; 

Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n 
zare! 

Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui 
destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi 
fragede de pui, Copanele de gâşte şi de rațe, Toate mi- 
aşteaptă gura să le-n haţe! 

Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, 
cu inima ticăâind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup 
cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic 
pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să 
plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum 
plângea aşa, şi îi zise: 

— O, vulpoiule1 5, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu 
mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata 
de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga 
să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care 
mă aflu şi de moartea care mă pândeşte! 

Atunci vulpanul îi spuse: 

— A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să 
crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, 
afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi 
la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi 
pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, 
aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău 
şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te 
îngroape! 

La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l 
mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de 
aici!” 


Şi îi spuse: 

— O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi 
jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de 
supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că 
te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte- 
ţi ce a spus poetul: 

Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat - 

Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n- 
ai fi fost visat. 

Şi vulpanul îi spuse rânjind: 

— O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate 
sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi 
de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al 
poetului: 

Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice 
nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire. 

la seama tu, cel plin de răutate: 

Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, 
celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme - 

Iar ochiul lui Allah veghează toate! 

Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca 
acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi 
să mă desfăt de umilirea în care ai căzut. 

Atunci lupul spuse: 

— O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea 
născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi 
hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, 
chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! la, rogu-te, vreo 
frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi 
a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu 
ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta! 

Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse: 

— Uşurel, o, lupule, uşurell7! Dintru-nceput are să ţi se 
topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! lar 
bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare 
frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile 


otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi 
asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii! 

La vorbele acestea, lupul se minună: 

— Nu pricep ce vrei să spui cu astea! 

Atunci vulpanul îi spuse lupului: 

— Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte 
boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la 
umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din 
înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi 
micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele 
şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. 
Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o 
înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare 
la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! 
Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe 
care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit 
asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi 
vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume 
pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuță, dulcea 
mea micuță potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi 
hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o 
desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al 
meu, suflet al meu!” 

Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare 
din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi 
asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, 
dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci 
potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor 
blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se 
prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă 
într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din 
vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în 
pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, 
ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli 
neînsufleţit la pământ! 


Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut 
viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile 
umilinţei! 

Atunci lupul îi spuse vulpoiului: 

— O, fârtate, îndură-te! lasă toate pildele acestea pe care 
mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de 
pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde 
am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a- 
mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă 
scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai 
temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la 
necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă 
decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu 
cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor! 

Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi 
spuse lupului: 

— Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi! 

Iar lupul, nedumerit, îl întrebă: 

— Care spuse şi care înţelepţi? 

Vulpanul răspunse: 

— Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, 
inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de 
grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi 
întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea 
în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie 
sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai 
amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră 
nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar 
ai fi aşa de rodnic în poveţe înțelepte, de ce nu îţi găseşti ţie 
însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa 
de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la 
moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu 
doctorul! 

— Ce doctor? se miră lupul. 

Şi vulpanul spuse: 


— A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la 
mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. 
Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se 
zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi 
iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un 
ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El 
răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci 
bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? 
Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te 
cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!” 

Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie 
poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te 
scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe 
capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde 
eşti! 

Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui 
cu totul, îi spuse vulpanului: 

— O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind 
aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii 
tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi 
făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate 
cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am 
să-mi sfărâm colții cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu 
ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina 
de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să- 
mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai 
bea decât apă! 

Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului: 

— Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de 
uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci 
să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca 
să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum 
mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este 
un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul! 18” 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic. 


Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse: 

— Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, 
întrucât curăţă pământul! 

La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de 
ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse 
vulpanului: 

— O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit 
printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale 
alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru 
dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi 
adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului 
tău! 

Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să 
leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului: 

— Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit 
din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, 
şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva 
pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară 
de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, 
într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce 
te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la 
ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te 
prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, 
nu-i cunoşti povestea! 

Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, 
vulpanul spuse: 

— Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să 
scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat 
să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul 
scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi 
neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau 
ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l 
zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl 
încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi 
recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai 
gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo 


dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! 
Şi de altminteri poetul spusese: 

Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se- 
alinte frumos, atunci păzea: 

Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă 
ucigaşul venin în carnea ta! 

Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea 
minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea: 

Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l 
repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet 
pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni 
bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă! 

Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi 
a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă 
şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, 
în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară 
zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi 
ia seama! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, 
se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza 
gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi 
să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă. 

Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful 
grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre 
a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să 
vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să 
se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea 
pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă 
podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale 
lupului, vrăjmaşul lui! 19 

Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de 
sorbet pe care i-l întindea micuța Doniazada, iar sultanul 
Şahriar strigă: 

— Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! 
Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte 


ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre 
urmările ci! 

Şi Şeherezada spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica. 

A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji 
susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel 
mai bun soi, şi i se spuse: 

— Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi 
numai susan! lar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l 
descojeşti! 

Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul 
zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi 
susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce 
hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se 
lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în 
ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre 
ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan. 

Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea 
şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce 
se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga: 

— A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să 
fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au 
năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbiji 
măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor 
semenilor lui! 

Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: 
„Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de 
răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl 
priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia 
de mine şi să-mi rupă spinarea!” 

Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse: 

— O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul 
sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care 
nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc 
lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic 


din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, 
nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele 
mari! 

lar şoarecele răspunse: 

— Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma 
firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât 
de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le 
mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de 
cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti? 

Nevăstuica spuse: 

— Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în 
casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până 
peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la 
saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am 
venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca 
de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii 
ei de copii! 

La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, 
încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi 
mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă 
chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia 
care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care 
putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare 
fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se 
năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi 
descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot 
atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băț, îi 
zdrobi şoarecelui capul! 

Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, 
plăti cu viaţa ticăloşia altuia! 

La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse: 

— O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă 
povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit 
de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe 
care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii 


care au ajutat la ticăloşie! ... Dar nu ai cumva să-mi 
povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă? 

lar Şeherezada spuse: 

Povestea cu corbul şi cu zibeta20 

Mi s-a izvodit că un corb şi o zibetă legaseră chelemet 
straşnic unul faţă de celălalt şi îşi petreceau ceasurile de 
tihnă cu hârjoneli şi cu jocuri felurite. Or, într-o zi, pe când 
tăifăsuiau despre nişte lucruri neîndoielnic de răpitoare, de 
vreme ce nu luau aminte la nimic din câte se petreceau 
împrejurul lor, se pomeniră deodată chemaţi la lume de 
mieunatul înfricoşător al tigrului, care răsună iu pădure. 

Numaidecât corbul, care se afla jos, aşezat pe un trunchi 
de copac alături de prietena lui, grăbi să salte pe crengile 
cele mai de sus; cât despre zibetă, aceasta, speriată, nici nu 
prea mai ştia unde să se ascundă, întrucât nici nu pricepuse 
prea bine de unde se auzise mieunătura fiarei. Aşa că, 
nedumerită, îl întrebă pe corb: 

— Prietene, ce să fac? Spune-mi, poţi să-mi arăţi vreo 
scăpare ori să-mi dai vreun ajutor folositor? 

Corbul răspunse: 

— Dar ce n-aş face eu pentru tine, prietena mea cea mai 
bună? lacătă-mă-s gata să înfrunt toate ca să te scol din 
necaz; da până a zbura să-ţi aduc ajutoare, lasă-mă să-ţi 
spun ce a spus poetul în privinţa aceasta: 

Prietenie-adevărată-i Aceea care te împinge Să-nfrunţi 
primejdie şi moarte, Fără a şti de vei învinge, Doar ca să-l 
scapi, In ceasul greu, Pe cel ce ţi-a fost drag mereu - 

Prietenia pentru care, Laşi bunurile tale toate, Şi neamuri, 
şi părinţi, şi, grabnic, Te duci la cel ce ţi-e ca frate. 

Apoi, după ce prociti stihurile, corbul grăbi să-şi ia zborul 
cu bătăi de aripi spre o turmă ce trecea pe acolo, păzită de 
nişte câini mari, mai falnici ca leii. Şi se duse drept la unul 
dintre câini şi se abătu asupra capului lui şi îi arse o 
ciupitură straşnică cu pliscul. Apoi se abătu asupra altui 
câine şi făcu la fel; şi, după ce în felul acesta îi întărâtă pe 
toţi câinii, începu să zburătăcească la o depărtare taman 


atâta cât să-i momească şi să-i facă sa se ţină pe urmele lui, 
da fară să fie ajuns de colții lor. Şi croncănea din tot pliscul, 
ca spre a-i batjocori. Încât câinii, tot mai îndâriiţi, porniră în 
goană după el, până ce îi aduse în inima pădurii. Atunci, 
cum lătrăturile lor umpluseră toată pădurea, corbul socoti 
că tigrul, speriat, trebuie să fi fugit; şi îşi luă zborul de-a 
binelea, lăsând în urmă câinii care se întoarseră mormăind 
la turma lor. Apoi se duse s-o caute pe prietena lui zibeta, 
pe care o scăpase astfel de la o primejdie apropiată, şi trăi 
cu ea în bună pace şi la adăpost deplin! 

Dar grăbesc, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, să-ţi 
istorisesc Povestea cu corbul fi cu vulpanul. 

Povestea cu corbul şi cu vulpanul?1 

Se povesteşte că un vulpan bătrân, al cărui cuget era 
împovărat de o sumedenie de ticăloşii şi de o mulţime de 
prădăciuni, se trăsese în afundul unei văi bogate în vânat, 
luând-o cu el şi pe soaţa sa. Şi acolo făcu atâta prăpăd 
printre vânatul mărunt, cât pustii pe deplin tot muntele şi, 
până la urmă, ca să nu moară de foame, îi mancă mai întâi 
pe chiar copiii lui, care erau destul de dolofanei, şi, într-o 
noapte, o sugrumă mişeleşte şi pe soata-sa, pe care o 
înfulecă într-o clipită! După care nu ii mai rămase nimica de 
pus în gură. 

Or, ajunsese prea bătrân ca să-şi mai mute sălaşul, şi nu 
mai era destul de sprinten ca să mai vâneze iepuri sau să 
înhaţe potârnichea din zbor. Pe când sta cufundat în 
gândurile acestea care îi întunecau lumea dinaintea ochilor, 
văzu că se aşază pe vârful unui copac un corb ostenit. Şi pe 
dată cugetă în sineşi: „Dacă aş putea să-l hotărăsc pe 
corbul acesta să lege prietenie cu mine, bună 
meremetiseală ar mai fi! Are nişte aripi voinice care îi 
îngăduie să săvârşească corvoada de care bătrânele mele 
picioare prăpădite nu mai sunt în stare! Mi-ar aduce astfel 
hrana şi, pe deasupra, mi-ar ţine tovărăşie în sihăstria 
aceasta care începe să mă apese!” Zis şi făcut: veni până 


lângă tulpina copacului în care poposise corbul şi, după 
salamalecurile cele mai adânc temenite, îi spuse: 

— O, vecine al meu, ştii prea bine că orice musulman 
cucernic are două însuşiri de seamă faţă de vecinul său 
musulman: însuşirea de a fi musulman, şi însuşirea de a fi 
vecin! Or, citesc la tine fară de şovăială aceste două însuşiri 
faţă de mine şi, pe deasupra, mă simt cuprins colea, în 
dricul pieptului, de un imbold de neînfrânt spre gingăşia ta, 
şi bag de seamă în mine nişte porniri apropiate de dragoste 
frăţească faţă de tine! Dar tu, o, corbule, tu ce simţi faţă de 
mine? 

La vorbele acestea, corbul izbucni în râs atâta de 
năprasnic, încât era să se prăvălească din copac. Pe urmă îi 
spuse vulpanului: 

— Chiar că uluiala mea este până peste măsură! Şi de 
când, o, vulpoiule, dragostea aceasta nemaipomenită? Şi de 
când ţi-a intrat în inimă nefaţărnicia, pe care nu ai avut-o 
niciodată decât pe vârful limbii? Şi de când neamuri atâta 
de deosebite ca ale noastre pot să se îngemăneze aşa de 
desăvârşit - tu din neamul jivinelor, iar eu din neamul 
păsărilor? Şi mai ales, o, vulpoiule, ai putea tu, întrucât eşti 
aşa de vorbăreţ, să-mi spui de când cei din neamul tău au 
contenit să mai fie cei ce mănâncă, iar cei din neamul meu - 
cei ce sunt mâncaţi? ... le minunează asta? Dar chiar că nu 
are de ce! Hai, vulpane, ticălosule bătrân, pune-ţi îndărăt în 
traistă toate mândrele-ţi parimii şi scuteşte-mă de 
dragostea aceea ce nu şi-a dovedit temeiurile! 

Atunci vulpanul îi spuse: 

— O, înţeleptule corb, cugeţi cu temeinicie! da să ştii bine 
că nimic nu este peste putinţă la Acela carele a întocmit 
inimile făpturilor sale şi carele a stârnit dintr-odată în inima 
mea jurământul acesta faţă de tine. Or, spre a-ţi dovedi că 
inşi din neamuri deosebite pot de minune să se înţeleagă, şi 
spre a-ţi deşterne temeiurile pe care pe bună dreptate mi le 
ceri, nu găsesc nimica mai bun decât să-ţi istorisesc 


povestea ce mi s-a izvodit cu puricele şi cu şoarecele, dacă, 
fireşte, binevoieşti s-o asculţi! 

Şi corbul spuse: 

— De vreme ce vorbeşti de temeiuri, sunt întru totul gata 
să ascult acea Poveste cu puricele şi cu şoarecele, pe care 
niciodată nu am auzit-o! 

Şi vulpanul spuse: 

— O, gingaşe prieten, învățații cei pricepuţi la cărţile de 
demult şi de azi ne povestesc că un purice şi un şoarece îşi 
aveau locuinţa în casa unui negustor bogat, fiecare în 
ungherul care i se potrivea cel mai bine. 

Or, într-o noapte, puricele, scârbit să tot sugă sângele acru 
al pisicii din casă, sări pe patul în care dormea soţia 
negustorului şi se furişă printre rufele ei, iar de acolo se 
strecură sub cămaşă ca să ajungă la armurul ei şi de aici la 
dunga stinghiei, drept la locul cel mai gingaş. Or, chiar găsi 
că locul acela era tare gingaş, şi dulce, şi alb, neted, pe 
pofta inimii: nici o zbârcitură, nici un firicel de păr sâcâitor, 
dimpotrivă, o, corbule, dimpotrivă! Pe scurt, puricele se 
înfipse acolo sub vântre şi începu să sugă sângele 
desfătător al soţiei, până la saţietate! Dar adăugise 
ospăţului atâta de puţină sfiiciune, încât, sub usturimea 
pişcăturii, tânăra femeie sări din somn şi îşi duse iute mâna 
la locul pişcat, şi negreşit că l-ar fi strivit pe purice, dacă 
acesta nu s-ar fi ferit cu isteciune din salvăraşi, de-a lungul 
creţilor fără de număr ai acestui veşmânt anume pentru 
femei, şi de acolo n-ar fi sărit pe pământ şi n-ar fi dat fuga 
să se ascundă în cea dintâi crăpătura ce i se ivi dinainte. 
lac-aşa cu puricele! 

Dar cât despre tânăra femeie, aceasta scoase un țipăt de 
durere ce le făcu pe toate roabele să vină în goană, iar 
roabele, pricepând pricina ţipătului stăpânei lor, grăbiră să- 
şi sumeată mânecile şi să se apuce numaidecât de treabă 
spre a găsi puricele în haine: două luară cearceafurile, o 
alta cămaşa, iar altele două şalvarii cei largi pe care 
începură să-i caute pe la toate cutele, rând pe rând, pe 


când femeiuşcă, goală din cap până în picioare, la lumina 
făcliilor, îşi cerceta ea însăşi partea de dinainte a trupului, 
iar roaba ei de taină îi scruta cu de-amănuntul dinapoia. 
Dar pricepi limpede, o, corbule, că nu găsiră chiar nimic! Şi 
iac-aşa cu femeia! 

Şi corbul grăi: 

— Păi, în toate astea, unde sunt dovezile de care vorbeai? 

Iar vulpanul spuse: 

— Taman acolo va să ajungem! 

Şi urmă: 

De fapt, gaura în care se aciuase puricele, era chiar 
culcuşul şoarecelui... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi una noapte spuse: 

De fapt, gaura în care se aciuase puricele era chiar 
culcuşul şoarecelui. Încât, când îl văzu pe purice că intră la 
el cu atâta lipsă de ruşine, şoarecele, până peste poate de 
înciudat, ţipă: 

— Ce cauţi în casa mea, o, purice, tu care nu eşti nici de 
neamul, nici de teapa mea, şi de la care nu pot să mă aştept 
decât la neplăceri, învăţat cum eşti să trăieşti pe spinarea 
altora! 

Şi puricele răspunse: 

— O, şoarece bine-primitor, să ştii că, dacă am dat buzna 
cu atâta năprasnă în locuinţa ta, am făcut-o fară voia mea şi 
ca să scap de moartea cu care mă ameninţă stăpâna casei! 
Şi toate astea pentru olecuţă de sânge pe care i l-am supt! 
E drept că sângele acela era de cel mai bun soi, şi 
desfătător de să-ţi pierzi minţile, şi minunat la mistuire! Vin 
aşadar să-ţi cer ajutor, cu încredere în bunătatea ta, şi să te 
rog să mă primeşti la tine până ce va fi trecut primejdia. 
Încât, departe de a te sâcâi şi de a te sili să-ţi părăseşti 
casa, am să-ţi dovedesc o recunoştinţă atâta de aleasă, încât 
ai să-i mulţumeşti lui Allah carele a îngăduit întâlnirea 
noastră! 


Atunci şoarecele, încredinţat de adevărul din glasul 
puricelui, îi spuse: 

— Dacă chiar aşa-i, o, purice, poţi fară de teamă să împarţi 
culcuşul cu mine, şi să trăieşti aici în tihnă; şi îmi vei fi 
tovarăş şi la noroc şi la pagubă! Da cât despre sângele pe 
care l-ai băut din buturele nevăstuicii, hai, nu ti face griji! Şi 
mistuie-l, întru tihna inimii tale, cu desfăt! că fiecare îşi ia 
hrana de unde poate şi nu este nimic de ocară în accasta; 
iar dacă Allah ne-a dat viaţă nu a făcut-o ca să ne lăsăm să 
murim de foame ori de sete! Şi de altminteri iacătă în 
privinţa aceasta stihurile pe care le-am auzit într-o zi 
procitite de către un sfânt derviş pe uliţe: 

N-am avere pe pământ, Şi nu cumpăr, nici nu vând! 

N-am nici casă, N-am nici masă, Nici soţie n-am, ţâfnoasă, 
Ca să-mi ţipe-n hohote! 

Zările mi-s slobode! 

Un coltuc de pită sură, Sfânta apă băutură, Un zgrăbunţ 
de sare mic - 

Şi nu mai râvnesc nimic! 

Mi-e destul şi prea destul, Îmi ajunge şi-s sătul! 

Jarchila cu părul ros Mă-nvăleste din prisos. 

Cum i-i placul, maica soartă Grija zilelor mi-o poartă. 

Nimeni nu are ce-mi lua! 

Pe la masa altora Din belşugul milelor Capăt hrana zilelor 
Fără hai şi bobotă, Cu inima slobodă! 

După ce auzi spusele acestea ale şoarecelui, puricele fu 
până peste poate de mişcat şi îi spuse: 

— O, şoarece, fratele meu, ce viaţă huzurită avem să 
petrecem noi laolaltă de-aci înainte! Aducă Allah cât mai de 
grabă şi ceasul când voi putea să-ţi răsplătesc bunătatea! 

Or, ceasul acela nu zăbovi a sosi. Într-adevăr, chiar în 
seara aceea, şoarecele, care se dusese să ronţăie prin odaia 
negustorului, auzi un zăngănit de bani şi pe urmă îl văzu pe 
negustor cum îşi număra unul câte unul dinarii cei mulţi 
care se aflau într-un săculeţ; şi, după ce îi cercetă pe toţi, îi 
ascunse sub pernă, se întinse pe pat şi se culcă. 


Atunci şoarecele dete fuga la purice şi îi istorisi ceea ce 
văzuse şi îi spuse: 

— Iacătă pentru tine prilejul de a-mi veni într-ajutor, şi 
anume de a căra cu mine dinarii aceia de aur din patul 
negustorului la cuibul meu! 

La vorbele acestea, puricele era mai să leşine de 
tulburare, atâta de peste măsură i se păru treaba, şi îi 
spuse cu mâhnire şoarecelui: 

— Păi tu nu cugeţi, o, şoarece! tu nu vezi statura mea? 
Cum aş putea eu să car un dinar în spinare, când o mie de 
purici împreună n-ar izbuti nici măcar să-l clintească? 
Totuşi, hotărât că pot să-ţi fiu de un mare folos, căci mă 
însărcinez, eu, puricele, aşa cum mă vezi, să-l car chiar pe 
negustor afară din iatacul lui şi chiar din casă; şi atunci vei 
rămâne stăpân peste tot, şi vei putea în tihnă şi fără de 
grabă să cari dinarii în cotlonul tău! 

Atunci şoarecele strigă: 

— Dreptu-i, cinstite purice, şi chiar că nu mă gândisem la 
asta! lar cât despre cotlonul meu, e destul de larg ca să 
cuprindă tot aurul acela; şi, pe deasupra, am rostuit la el 
şaptezeci de uşi de ieşire, pentru împrejurarea că ai vrea 
careva să mă închidă şi să mă zidească acolo! Zoreşte dar 
să ticluieşti ceea ce mi-ai făgăduit! 

Atunci puricele, din câteva sărituri, fu în patul în care 
dormea negustorul şi se duse drept la tuhăsul lui şi i | pişcă 
aşa cum niciodată vreun purice n-a mai pişcat un tuhăs de 
om. La înţepătura aceea şi la usturimea care li urmă, 
negustorul sări din somn ducându-şi iute mâna li 
preacinstitul loc, de unde puricele zorise a se depărta, şi 
porni să sloboadă un potop de afurisenii care răsunară a 
pustiu în tăcerea casei. Apoi, după ce se suci şi răsuci, 
încercă să adoarmă la loc. Şi îşi făcu socoteala fara a se 
gândi la vrăjmaşul său! Într-adevăr, puricele, văzându-l pe 
negustor că se îndărătniceşte să rămână în pat, se întoarse 
la luptă, mânios peste măsură, şi de data aceasta avea să-l 


pişte din toate puterile lui în locul acela atâta de gingaş 
care se cheamă fleac. 

Atunci negustorul sări în sus urlând şi zvârli cât colo şi 
pături şi haine, şi fugi afară din casă, la fântână, unde se 
umezi cu apă rece, şi nu mai vroi să se întoarcă în odaia lui, 
ci se întinse pe laviţa din curte spre a-şi petrece acolo restul 
nopții. 

Încât şoarecele putu să care în voie la cuibul său tot aurul 
negustorului; iar când se făcu dimineaţă, nu mai rămăsese 
nici un dinar în săculeţ. 

Şi iac-aşa putu puricele să-i plătească şoarecelui 
găzduirea şi să-l despăgubească însutit! 

Şi tu, o, corbule, urmă vulpanul, nădăjduiesc că vei vedea 
în curând măsura îndatorinţei mele faţă de tine, În schimbul 
legământului de prietenie pe care îţi cer să-l pecetluim 
între noi! Şi corbul îi spuse: 

— Chiar că, jupân vulpane, povestea ta-i departe de a-mi 
aduce vreo încredințare. Şi-apoi, la urma urmei, oricine 
este slobod să facă ori să nu facă binele, mai ales când 
binele acela urmează a-i fi pricină de năpaste. Or, chiar 
aceasta-i treaba aici. Întrucât eşti de multă vreme vestit 
pentru făţărniciile şi pentru încălcarea legămintelor juruite; 
cum dar as putea să mă încred într-un ins de o atâta de 
vădită rea-credinţă, şi care a găsit prilej, încă nu demult, să- 
l vândă şi să-l ducă la pierzare pe cumătru său lupul? Că, o, 
vânzaşule, cunosc pe de rost acea ticăloşie a cărei vâlvă a 
făcut înconjurul întregului neam al dihăniilor! Dacă n-ai fi 
şovăit să-l jertfeşti pe unul care-i de-o seamă cu tine, de nu 
chiar de neamul tău, după ce îndelungă vreme l-ai magilisit 
şi l-ai linguşit în toate chipurile, tare-i de aşteptat să nu-ţi 
faci decât o joacă din pieirea celui care-i dintr-un neam 
potrivnic şi atâta de osebit de al tău! Încât toate acestea îmi 
aduc aminte taman la vreme de o poveste ce se potriveşte, 
vezi tu, cu împrejurarea noastră de acum! 

Vulpanul se miră: 

— Ce poveste? 


Corbul spuse: 

— Povestea cu vulturul! 

Da vulpanul spuse: 

— Nu cunosc nici o Poveste cu vulturul! Ce-i cu ea? 

Şi corbul spuse: 

— A fost odată un vultur care era de o răutate ce întrecea 
toate marginile ştiute; nici o pasăre, mare ori mica nu 
scăpase nevătămată de năpăstuirile lui; şi semănase spaima 
printre toţi lupii văzduhurilor şi printre toţi lupii 
pământurilor, într-atâta cât la ivirea lui până şi fiarele cele 
mai crunte lăsau numaidecât tot ce înhăţaseră şi îşi luau 
tălpăşiţa, speriate de clonţul lui înfricoşător şi de penele lui 
zburlite. Dar în curând veni vremea când anii strânşi 
asupra capului său îl pleşuviră cu totul, şi îi tociră ghearele, 
şi îi făcură ferfeniţă clonţul cel crunt şi, laolaltă cu furtunile, 
îi lăsară trupul beteag şi aripile fară vlagă! Atunci ajunse 
prilej de milă tuturora, încât până şi vrăjmaşilor lui de 
odinioară li se făcu silă să-i mai întoarcă măsura 
năpăstuirilor şi nu se mai uitară la el decât cu scârbă. Şi era 
nevoit, spre a se hrăni, să se mulţumească şi cu bietele 
rămăşiţi de pe la mesele celorlalte păsări şi dihănii! 

Şi tu, o, vulpane, dacă ţi-ai pierdut puterile, văd că încă nu 
ai pierdut nimic din şiretlicurile tale! Că ai vrea, tu 
nevolnicul, să te însoţeşti cu mine, cel care, ca urmare a 
bunătăţii Atoatedătătorului, îmi păstrez încă neatinsă 
puterea aripilor, ascuţimea vederii şi sâmceaua clonţului. 

Crede-mă, nu încerca să faci precum vrabia. 

Iar vulpanul, uluit cu totul, îl întrebă: 

— De ce vrabie e vorba? 

Corbul spuse: 

— Ascultă! 

Mi s-a izvodit că o vrabie se afla într-o poiană în care 
păştea o turmă de oi; şi scormonea cu sârg pământul cu 
ciocul, pe urma oilor, când văzu deodată un vultur uriaş 
cum se prăvăleşte peste un mieluţ şi cum îl înşfacă în 
gheare şi piere cu el în depărtare. La priveliştea aceea, 


vrabia se măsură cu o mândrie până peste poate şi îşi 
desfoie aripile cu făloşenie şi îşi zise în sineşi: „Păi şi eu stiu 
să zbor şi pot chiar să înşfac un berbec de-al mare!” şi tot 
atunci îşi şi alese berbecul cel mai mare pe care putu să-l 
ochească, cel care avea o lână atâta de deasă şi atâta de 
bătrână, încât sub pântecele lui nu mai era, de-atâta ud cât 
îl îmbiba peste noapte, decât o grămadă fleşcăită şi 
mârcedă! Şi vrabia se năpusti pe spinarea acelui berbec şi 
vru să-l salte în zbor şi-altă nu. Da, de la cea dintâi mişcare, 
gheruţele i se prinseră în floacele de lână şi rămase ea 
însăşi prinsă a berbecului. Atunci ciobanul veni în fuga 
mare şi o înhaţă şi îi smulse penele din aripi şi după ce o 
legă de picior cu o aţă, le-o dete ca jucărie copiilor săi şi le 
spuse: „Luaţi seama bine la pasărea asta! A vrut, spre 
prăpădul ei, să se asemuie cu unul mai tare decât ea! Încât 
a fost pedepsită să ajungă roabă!” 

Şi tu, o, vulpan ologit, vrei să te măsori acuma cu mine, de 
vreme ce ai cutezanţa să mă îmbii cu tovărăşala ta! Haide 
hai, telpiz bătrân, crede-mă, întoarce dosul cât mai 
degrabă! 

Atunci vulpoiul pricepu că de-acuma era zadarnic a mai 
încerca să prostească un ins atâta de dăscălit precum era 
corbul. Şi, în mânia lui, începu să scrâşnească aşa de tare 
din fălci, încât îşi sparse un colţ de-al mare. Lai corbul, în 
zeflemea, îi spuse: 

— Chiar că sunt mâhnit că ţi-ai sfărâmat un dinte din 
pricina împotrivirii mele! 

Dar vulpanul se uită la el cu o cinstire fară de margini şi îi 
spuse: 

— Nu din pricina împotrivirii tale mi-am sfărâmat dintele, 
ci mai degrabă de ruşine că am dat de unul mai afurisit 
decât mine! 

Şi după ce spuse vorbele acestea, vulpanul zori a-şi lua 
tălpăşiţa spre a se duce să se ascundă pe undeva22. 

Şi Şeherezada văzu că e dimineaţă şi îşi precurmă vorbele 
îngăduite. 


Dar când fii cea de a o sută cincizeci şi doua noapte spuse: 

POVESTEA CU FRUMOASA ŞAMSENNAHAR ŞI CU ALI 
BEN-BEKAR. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub 
domina care s-a întemeiat şi s-a dus a califului Harun Al- 
Raşid, un tânăr negustor tare bine făcut şi tare bogat, pe 
care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel 
mai frumos şi cel mai muchelef dintre toţi negustorii din 
sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia 
hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate 
lucrurile - bogasiuri sau nestemate - de care ele puteau să 
aibă trebuinţă; iar hanâmele acelea se bizuiau orbeşte pe 
bunul lui gust, şi mai cu seamă pe nelimbuţia lui, de destule 
ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din 
când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot 
felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă 
poruncile, şi de fiecare data să le dăruiască vreun peşcheş 
potrivit cu cinul pe care aceştia îl aveau pe lângă stăpânele 
lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate 
femeile şi de toţi robii de la sarai, şi până într-atâta, încât 
însuşi califul îl baga în seamă într-un sfârşit; şi, de cum îl 
văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese şi pentru chipul lui 
zarif şi atâta de îndatoritor, şi pentru obrazu-i atâta de 
blajin; şi îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din 
zi ori din noapte; şi, cum tânărul Abalhassan adăuga la 
toate, aceste haruri şi darul cântatului şi al stihuirii, califul, 
care nu punea nimica mai presus de un glas frumos şi de o 
rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i ţină tovărăşie la 
masă şi să-i ticluiască stihuri desăvârşit meşterite. 

Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de 
către toţi tinerii cilibii câţi cuprindea Bagdadul, feciori de 
emiri şi de veliţi, precum şi de către soțiile dregătorilor de 
viţă aleasă şi ale slujbaşilor. 

Or, unul dintre obişnuiţii cei mai statornici ai prăvăliei lui 
Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel 
mai de suflet al lui Abalhassan, aşa de frumos şi de ispititor 


era. Îl chema Ali ben-Bekar şi se trăgea din domnii cei de 
demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu nişte 
obraji proaspeţi şi trandafirii, sprâncenele trase desăvârşit, 
dinţii zâmbitori şi o vorbă desfătătoare. 

Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar şedea în 
prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, şi pe 
când amândoi tăifăsuiau şi râdeau, văzură cum vin zece 
fetişcane frumoase ca nişte lune, care o înconjurau pe-o a 
unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale şi cu 
scările de aur. Şi accastă cea de a unsprezecea era 
acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl 
strângea peste mijloc o centură înhorboţită cu aur, lată de 
cinci degete şi bătută în mărgăritare mari şi în năstrăpate. 
Chipu-i era învăluit cu un iaşmac străveziu, prin care ochii i 
se întrezăreau minunaţi! Pielea mâinilor ei se înfăţişa 
vederii precum însăşi mătasea, şi odihnitoare în albeaţa ei; 
iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât şi mai 
măiestrite. Cât despre boiul şi despre nurii ei puteau fi 
prepuşi minunaţi, judecând după puţinul ce se putea 
zări2 3. 

Când alaiul ajunse la uşa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se 
pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ şi intră în 
prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse 
urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, şi sări sa 
orânduiască pernele şi divanul spre a o pofti să ia loc, şi se 
trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aştepte 
poruncile ei. Şi tinerica începu să aleagă fară luare-aminte 
câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri şi câteva 
şipuri cu zemuri de trandafiri; şi, întrucât nu avea de ce să 
se sfiască de Abalhassan, îşi săltă o clipită vălul cel gingaş 
de pe faţă şi făcu să strălucească astfel, fară de ascunzişuri, 
toată frumuseţea ei. 

Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali 
ben-Bekar se simţi răpit de minunare, şi patima i se aprinse 
în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună- 
cuviinţă, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl 


băgase de seamă şi care şi ca fusese la fel de tulburată 
tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat: 

— Nu vreau să fiu pricina plecării muşteriilor tăi. Pofteşte- 
|, aşadar, pe tânărul acela să nu plece! 

Şi zâmbi vrăjitor. 

La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor şi, 
nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei: 

— Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plecnua 
fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci şi pentru ca 
văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului: 

O, tu cel ce priveşti măreţul soare, Nu-l vezi cum arde-n 
slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare? 

Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? 
Sau crezi oare Că el până la ţine-o să coboare? 

Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, 
fetişcana fu vrăjită de simţământul gingaş care le stârnise, 
şi fu încă şi mai aprig răpită de înfăţişarea chipeşă a celui 
îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă şi 
zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se 
apropie şi îl întrebă în şoaptă: 

— Abalhassan, cine este tânărul şi de unde este? 

El răspunse: 

— Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. 
E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Şi e cel mai 
bun prieten al meu. 

Cadâna urmă: 

— E drăguţ! Aşa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în 
curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a 
mea să vă poftească, pe tine şi pe el, să veniţi la mine. 
Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri 
mai mândre, femei mai frumoase şi almee mai iscusite decât 
la curtea domnilor persiani! 

lar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să 
priceapă, se temeni şi răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! 


Atunci tânăra hanâmă îşi trase la loc iaşmacul peste obraji 
şi ieşi, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ţinute numai 
în santal şi în iasomie. 

Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, 
rămase un bun răspas de vreme fară să mai ştie ce spune, şi 
până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea- 
aminte că muşteriii băgau de seamă zbuciumul lui şi 
începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse: 

— O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat şi mirat eu 
însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca 
să se ducă după luna aceea care îmi sileşte inima să se 
dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea? 

Pe urmă adăugă: 

— O, ben-Iaher, fie-ţi milă! cine este copila aceea pe care 
pari a o cunoaşte? Grăbeşte-te de-mi spune! 

Abalhassan răspunse: 

— Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioşilor! 
Numele ei este Şamsennahar24. E răsfăţata de calif. Cu 
hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar şi sultanei Seit- 
Zobeida, soţia legiuită. Are un sarai numai al ei, unde 
porunceşte ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea 
hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini 
în ea; şi pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la 
sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face 
ca roabele şi hadâmbii să şuşotească cel mai puţin, cu 
clipeli de ochi. 

Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri 
prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuță se şi ivi şi 
se duse drept la Abalhassan şi îi spuse la ureche: 

— Stăpâna mea Şamsennahar vă pofteşte, pe tine şi pe 
prietenul tău! 

Şi numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali 
ben-Bekar şi, după ce încuie uşa de la prăvălie, o urmă, 
însoţit de Ali, pe roaba cea micuță, care mergea înaintea lor 
şi care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Raşid. 


Şi deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălaşul 
ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât 
ar creşte păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci 
roaba cea mărunţică, fară a le da păs să-şi mărturisească 
uluirea, îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o 
arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri şi cu 
poame, pe care o puse pe o sofa; şi chiar numai mireasma 
ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări 
pentru inimă, încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti 
cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se saturară 
bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă 
înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric 
minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine, şi plin cu apa 
de trandafiri, şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă, 
pentru barbă şi pentru obraji; după care le aduse mirosne 
de aloe într-o căţuie micuță de aur, şi le înmiresmă hainele, 
cum e datina. Şi, când isprăvi, deschise o uşă de la sala în 
care se aflau şi îi rugă să poftească după ea. Şi îi duse într-o 
sală mare, durată răpitor. 

Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe 
optzeci de pilaştri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu 
picioarele şi cu frunţile cioplite cu un meşteşug gingaş, şi 
împodobiţi cu zugrăveli de păsări şi de dihănii cu patru 
picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, 
cu linii colorate şi vii la privire, ce înfăţişau întocmai 
împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era aşternută 
sala. Şi, în locurile goale dintre pilaştri, se aflau oluri mari şi 
minunate cu flori, sau numai nişte şipuri mari, goale, da 
frumoase de chiar frumuseţea lor şi de a trupurilor lor de 
jaspă, de agată şi de cleştar. Şi sala aceea da de-a dreptul 
către o grădină care la intrare înfăţişa, din pietricele 
colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, 
sala şi grădina să se dealungească sub cerul gol şi sub 
albastrul liniştit. 

Or, pe când Ali ben-Bekar şi Abalhassan se minunau de 
întocmirea aceea măiastră, zăriră, aşezate roată, cu sănii 


ţâşnitori, cu ochii negri şi cu obrajii trandafirii, zece 
fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută cincizeci şi treia noapte spuse: 

„„.Şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare 
în mână câte o lăută. Şi, la un semn al micuţei roabe de 
taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât 
emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei 
Şamsennahar, simţi lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Şi îi 
spuse prietenului său Abalhassan: 

— Ah, fratele meu! simt că mi se topeşte inima! lar 
sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face 
sufletul să plângă, fară ca să ştiu bine de ce! 

Abalhassan îi spuse: 

— Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniştit şi da toată 
luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduieşte sa fie 
minunată datorită frumoasei Şamsennahar care pesemne 
că are să se ivească în curând! 

Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că 
pe dată cele zece tinere se şi ridicară toate deodată şi, 
unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, 
viersuiră cântecul acesta ca pestref: 

O, cerule, priveşti adeseori Spre noi cu zâmbet cald de 
mulţumire; 

O, lună, pune-ţi hainele de nori Şi-nfasură-te-n vălul lor 
subţire; 

lar soare tu, atotbiruitor, le du şi lasă noaptea să se-nsire! 

Şi cântăreţele se opriră, ca să aştepte răspunsul pe care îl 
viersui numai una dintre cele zece: 

Ochilor, iată, iată mândra lună! 

Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să 
se supună Către Şamsennahar cu închinare! 

Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, 
se uită spre partea dimpotrivă şi văzu, într-adevăr, cum 
veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri 


un jeţ de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, şi pe 
care şedea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita 
cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia 
dinaintea pologului. Şi arăpoaicelc erau cu sânii goi şi cu 
picioarele desculţe; iar o maramă de mătase şi zarafir, 
petrecută pe după mijloc, întărea belşugurile trupeşti ale 
purtătoarelor. Şi, când ajunseră în mijlocul cântăreţelor, 
puseră jos încetişor jeţul de argint şi se traseră îndărăt sub 
pomi. 

Atunci o mână împinse perdelele la o parte, şi nişte ochi 
străluciră pe un chip de lună; era Şamsennahar. Şi era 
îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu uşor, albastru pe 
aur, înstelată cu mărgăritare şi rubinuri, nicidecum puse cu 
ghiotura, ci puţine ca număr - numai ca totul era de un gust 
şi de un preţ fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o 
parte, Şamsennahar îşi săltă cu totul iaşmacul, şi se uită 
zâmbind la emirul Ali, şi îşi plecă uşor capul. Şi emirul Ali se 
uită la ea suspinând şi îşi vorbiră amândoi într-o limbă mută 
prin care, în câteva clipite, îşi spuseră mai multe lucruri 
decât ar li putut să-şi spună într-un lung răspas de 
vreme.25 

Şi Şamsennahar izbuti într-un sfârşit să-şi desprindă 
privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor 
să cânte. Atunci una dintre ele zori să-şi înstruneze lăuta şi 
cântă: 

Ursită, tu! când doi îndrăgostiţi, Bătuţi de-acelaşi dor, stau 
şi suspină, Privindu-se-ndelung şi ispitiţi De-mbrăţişări - au 
nu tu eşti de vină? 

Iubita spune: „Incă un sărut, lubitule, mai dă-mi, pe viaţa- 
mi toată! 

ŢIi-l voi întoarce, dacă ţi-a plăcut, La fel de cald, o dată, şi- 
ncă-o dată!” 

Atunci Şamsennahar şi Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar 
a doua cântăreaţă, pe un alt glas, la un semn al cadânei, 
spuse: 

Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură! 


O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură! 

Ilubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, 
frumuseţea mi-a şoptit: „lacătă-l! Mâini dumnezeieşti L-au 
izvodit! Şi ca alintu-i, Al unor horbote cerefiti - 

Să-l cauţi pururi fi să-l jindui”26 

La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar şi frumoasa 
Şamsennahar se priviră îndelung; şi o a treia cântăreaţă 
spunea: 

Clipele de fericire Trec ca repezite ape. 

Grabnic trista vestejire Peste noi aşterne pleoape. 

Nu mai sta în şovăire Când iubirea e aproape. 

Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deşartă: 

Anii tineri iute pleacă. 

Frumuseţea se deşartă. 

Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă! 

Când cântăreaţa isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un 
oftat lung şi, neputând să-şi stăpânească mai mult 
tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La 
priveliştea aceea, Şamsennahar, care nu era mai puţin 
tulburată, se porni să plângă şi ea la fel şi, neputând să-şi 
înfrâne patima, se ridică din jeţ şi porni repede spre uşa 
sălii. Şi numaidecât Ali ben-Bekar alergă şi el într-acolo şi, 
ajungând în spatele perdelei celei mari de la uşă, se întâlni 
cu iubita lui; şi tulburarea le fu atâta de mare şi bucuria 
atâta de amarnică, încât leşinară unul în braţele celuilalt; şi 
neîndoielnic că s-ar fi prăbuşit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit 
slujnicele care o urmau de departe pe stăpână şi care 
zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-şi 
vină în simţiri, stropindu-i din belşug cu apă de flori şi 
dându-le să miroasă mirosne întremătoare. 

Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Şamsennahar când îşi 
veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; şi zâmbi fericita 
când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; şi, întrucât 
nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare 
de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviinţă, se trăsese mai 
încolo, şi de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea 


grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns 
să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma 
întreabă de el, înaintă cu cinstire şi se temeni dinaintea ei. 
lar Şamsennahar îi spuse: 

— O, Abalhassan, cum îţi voi preţui vreodată pe măsura 
binele ce ni l-ai făcut? Mulțumită ţie am ajuns sa cunosc ce 
are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, şi clipele 
acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beţia 
fericirii! Fii încredinţat, ben-Taher, că Şamsennahar nu are 
să fie nicidecum o nerecunoscătoare! 

Şi Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând 
de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care 
sufletul ei şi le-ar putea râvni. Atunci Şamsennahar se 
întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar şi îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. 
Măcar că a mea întrece ca tărie toate simţămintele pe care 
ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i şi 
soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta şi de a nu putea 
să dau voie slobodă iubirii mele. 

Şi Ali ben-Bekar răspunse: 

— O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns 
pană într-atâta, încât s-a întreţesut cu sufletul meu şi s-a 
făcut una cu el, atâta de desăvârşit, încât chiar şi după 
moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe 
veci! Ah, ce nenorociţi suntem că nu putem să ne iubim în 
voie! 

Şi, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o 
ploaie obrajii emirului Ali şi, ca urmare, şi pe cei ai 
frumoasei Şamsennahar. Şi Abalhassan veni lângă ei şi le 
spuse: 

— Pe Allah! nu pricep nimic din planşetele voastre, de 
vreme ce vă aflaţi laolaltă! Ce-ar mai fi dacă aţi fi 
despărțiți? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă 
mohorâţi, ci să vă înseninaţi şi să vă petreceţi vremea în 
bucurie şi voioşie! 


La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învățase să-i 
preţuiască sfaturile, frumoasa Şamsennahar îşi şterse 
lacrimile şi făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât 
ieşi pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe 
slujnice care purtau pe capetele lor nişte tablale mari de 
argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată 
acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar şi 
Şamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete şi 
înlemniră. 

Atunci Şamsennahar îl pofti pe Abalhassan să şadă jos 
dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se 
rotunjeau pometurile şi abureau plăcintele. Şi cu chiar 
degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe 
fiecare tavă şi să le pună chiar ea între buzele iubitului său 
Ali ben-Bekar. Şi nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Şi, 
după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară şi se aduse un 
ibric gingaş de aur şi un lighean de argim bătut; şi se 
spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După 
care şezură iarăşi jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră 
nişte cupe de agată colorate, puse pe nişte farfuriuţe de 
argint-lamur şi pline cu un vin ales, care chiar şi numai cu 
înfăţişarea lui învoioşa ochii şi învâlvora sufletul. lar ei 
băură încetişor, privindu-se lung; şi, odată cupele golite, 
Şamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, şi nu mai 
opri lângă ea decât cântăreţele. 

Atunci, cum se simţi ispitită întru totul să cânte, 
Şamsennahar îi ceru uneia dintre cântărețe să încerce mai 
întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreaţa îşi 
înstrună numaidecât lăuta şi cântă încetişor: 

Suflete-al meu, te-ai topit! 

Mâinile dragostei grele Te-au răvăşit şi-ai zvârlit Vântului 
tainele mele! 

Suflete, unde te duci? 

Eu te păstram în veghere, Şi-acuma iacătă fugi Spre cel 
care ţi-e durere! 

Curgeţi, voi lacrimi, şuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire! 


Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeaşi iubire! 

Atunci Şamsennahar întinse mâna, umplu o cupă şi o bau 
până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă şi 
bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele 
iubitei lui... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi patra noapte spuse 

„„.Şi bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră 
buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau 
duios sub degetele cântăreţelor. Şi Şamsennahar făcu încă 
un semn uneia dintre cântărețe spre a-i cere să cânte ceva 
pe un glas oleacă mai adânc. Şi tânăra roabă murmură 
încetişor: 

Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n 
fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi 
pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline 
Dintr-o mâna de paharnic, - 

Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară: 

E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arşi coboară! 

În clipita aceea, Şamsennahar se simţi ameţită cu totul de 
sunetele înduioşate ale cântecelor şi, luând o lăuta din 
mâinile uneia dintre femeile ce şedeau la spatele ei, închise 
ochii pe jumătate şi cântă din tot sufletul stihurile acestea 
minunate: 

Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, 
Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc! 

Trăiesc arzând - şi-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie. 

De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o 
mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Şi-nfiorezi blajine 
seri Cu freamăt lung de palmieri. 

la seama, vânt de seară lin! 

Prea-i umbli împrejur pribeag, Şi tremurând de lung 
suspin Tu buzele-i săruţi cu drag, Şi-n tainică îmbrăţişare 
Gropiţele-i ispititoare! 


Ah, mirosul de iasomie Al frumuseţii-mbătătoare, Prin 
moalea pânză străvezie A hainei albe şi uţoare. 

Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind. 

Ah, gustul gurii-ameţitor Şi-ai buzei trandafir de foc, Şi 
dragi obrajii-i vrăjitori, Şi mlădiosul lui mijloc. 

Ah, ochii-i ca pierduţi în vise Pe după pleoapele închise! 

Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute- 
anume să desmierde, Comori adânci de nestemate! 

la seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la 
pândă! 27 

Când auziră cântecul acesta al frumoasei Şamsennahar, 
Ali ben-Bekar şi Abalhassan ben-Iaher erau să-şi ia zborul 
ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare şi 
scoaseră nişte „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe 
urmă râseră şi plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste 
poate, apucă o lăută şi i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l 
să-i ţină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise 
ochii şi, cu capul plecat şi sprijinit în palmă, cântă cu glas 
încetişor cântecul acesta din ţara lui: 

Paharnice, ascultă! 

Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aş fi domn al lumii, 
lumea toată Cu măndrele-i cetăţi i-aş pune-o-n prag, Doar 
să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem şi zac! 

Chiar benghii frumuseţii-s de prisos Pe faţa-i numai vis şi 
strălucire; 

Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful 
mai subţire - 

Pe lângă ea e totul mai prejos! 

Şi stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas 
întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se 
stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Şamsennahar 
veni în fugă, tremurând de speriată, şi spuse către 
Şamsennahar: 

— O, stăpâna mea, Massrur şi Afif şi alţi hadâmbi de la 
sarai sunt la poartă şi cer să-ţi vorbească! 


La vorbele acestea, emirul Ali şi Abalhassan şi toate 
roabele se tulburară până peste poate, ba se şi 
cutremurară pentru viaţa lor. Dar Şamsennahar, care 
numai ca rămăsese liniştită, zâmbi gingaş şi le spuse 
tuturora: 

— 'Ţineţi-vă firea! Şi lăsaţi pe mine! 

Pe urmă îi spuse roabei sale de taină: 

— Du-te şi ţine-i de vorbă pe Massrur şi pe Afif şi pe 
ceilalţi, şi spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva 
cinului lor! 

Apoi le porunci roabelor să închidă toate uşile de la sală şi 
să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali 
şi pe Abalhassan să nu se mişte din sală şi să nu aibă nici o 
teamă; apoi, urmată de toate cântăreţele, ieşi din sală pe 
uşa care da spre grădină şi porunci ca uşa sa fie închisă în 
urma ei; şi se duse sub pomi, să şadă în jeţul pe care 
avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfăţişare 
zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar 
celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o 
tânără arăpoaică să deschidă uşa de la intrare lui Massrur 
şi celorlalţi. 

Atunci Massrur şi Afif şi cei douăzeci de hadâmbi, cu 
iataganele în mâini şi cu seleafuri late la brâu, înaintară si, 
de departe de tot, se frânseră până la pământ şi se 
închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele 
mai adânci. Şi Şamsennahar spuse: 

— O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de veşti hune! 

Şi Massrur răspunse: 

— Inşallah, o, stăpână a mea! 

Pe urmă se apropie de jeţul cadânei şi spuse: 

— Emirul drept-credincioşilor îţi trimite urări de bună 
pace şi îţi spune că doreşte fierbinte să te vadă! Şi îţi dă de 
ştire că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie şi 
binecuvântată ca nealta; şi vrea s-o încheie lângă tine, spre 
a-i fi întru totul minunată. Şi ar vrea să afle mai întâi 
părerea ta în această privinţă, şi dacă ţi-ar plăcea mai mult 


să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primeşti la tine, 
chiar aici! 

La vorbele acestea, frumoasa Şamsennahar se ridică şi se 
temeni şi sărută pământul, spre a arăta că socoteşte dorinţa 
califului ca pe o poruncă, şi răspunse: 

— Sunt roaba prea supusă şi mult norocită a emirului 
drept-credincioşilor. Încât mă rog ţie, o, Massrur, să-i spui 
stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc şi cât 
de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui! 

Atunci căpetenia hadâmbilor şi alaiul său grăbiră sa plece, 
iar Şamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se 
afla iubitul ei şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept şi îl 
sărută pătimaş, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de 
amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi 
aşteptat. Şi amândoi începură să plângă, unul în braţele 
celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârşit să i spună 
iubitei sale: 

— O, stăpână a mea, fie-ţi milă! îngăduie-mi să te strâng, 
să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea 
vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărțirii este 
aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta 
scumpă, şi în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la 
despărţire şi o alinare la mâhnire! 

Ea răspunse: 

— O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe 
mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! 
Tu, O, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veseleşti, şi toate 
copilele şi pe toate cele de pe uliţe; nurii lor şi ochii lor 
codaţi te vor face s-o uiţi pe deznădăjduita de 
Şamsennahar, iubita ta; şi clinchetul de cleştar al braţărilor 
lor va spulbera poate până şi orice urmă a chipului meu din 
ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur 
clocotul durerii mele, ori să-mi înăbugş în gât ţipetele şi să le 
preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul 
drept-credincioşilor? Cum va mai putea sa îngaime limba 
mea sunetele viersuirii, şi cu ce zâmbet voi mai putea să-l 


întâmpin şi pe el, când doar tu poţi să-mi faci sufletul 
zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să ţintuiesc locul 
pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Şi mai cu seamă cum 
voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa 
împărtăşită pe care mi-o întinde emirul drept- 
credincioşilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de 
milă are să mi se reverse în vine! Şi atunci, ce uşoară îmi va 
fi moartea, o, Ali! 

În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da 
să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în 
fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. 
Atunci Şamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu 
decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe 
iubitul său şi îi spuse roabei: 

— Călăuzeşte-i cât mai repede la hruba care dă cu un 
capăt spre ţărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre 
grădina; şi când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i 
ajuţi să iasă pe furiş la ţărmul apei! 

După ce spuse vorbele acestea, Şamsennahar îşi sugruma 
suspinele care o înăbuşeau, spre a da fuga dinaintea 
califului ce venea dinspre partea cealaltă. 

La rându-i, roaba cea micuță îi călăuzi pe emirul Ali fi pe 
Abalhassan la hruba aceea şi plecă, după ce îi linişti şi după 
ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră 
în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin 
ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, 
apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută 
de copii hadâmbi arapi, care ţineau în mâini făclii aprinse; 
iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmaţi de o sută de 
hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, şi 
fiecare ţinea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la 
douăzeci de paşi, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, 
înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul 
Harun Al-Raşid. 

Califul venea aşadar cu Massrur înainte-i; şi îl avea de-a 
dreapta sa pe cel de al doilea ceauş de hadâmbi, Afif. Şi 


chiar că era falnic până peste poate, şi frumos, şi prin sineşi 
şi prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile 
robilor şi nestematele femeilor! Şi păşi aşa, în zvoana de 
lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la 
Şamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi 
să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea şi-o 
duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi 
spuse: 

— O, Şamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de 
atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci 
Allah mă miluieşte cu seara aceasta minunată, spre a-mi 
bucura din plin ochii cu frumuseţile tale! 

Apoi se duse să stea în jeţul de argint, pe când cadâna 
şezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei 
alcătuiră o roată împrejurul lor, pe nişte scaune rânduite la 
aceeaşi depărtare unul de altul. Cât despre cântăreţele din 
lăute şi cântăreţele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, 
în preajma cadânei, pe când hadâmbii toţi, şi copii şi 
bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub 
pomi, ţinând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe 
calif să se desfete în tihnă de boarea înserării. 

După ce şezură jos şi după ce toată lumea fu la locul ei, 
califul le făcu un semn cântăreţelor şi numaidecât una 
dintre ele, celelalte ţinându-i isonul, cântă proslăvirea 
aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe 
toate cele câte i se cântau, pentru frumuseţea stihuirii ei şi 
pentru belşugul de triluri de la sfârşituri: 

Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Şi toate 
florile tresaltă La adierile de rai. 

Dar ochii tăi, lubito, Ochii-ţi sunt izvoare De tihnă-adâăncă 
şi de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea 
lor. 

Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ţi luminată De-al perlelor 
şirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l 
râvnesc! 28 


Şi, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas 
pătimaş, cântăreaţa tăcu. Atunci Şamsennahar îi făcu semn 
roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru 
emirul Ali, şi aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile 
acestea ce se potriveau atâta de bine cu simţămintele din 
adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar: 

Când copila beduină Intălneşte-n drum vreodată Un 
frumos flăcău călare, Se-nroşeşte biata fată Şi obrazul i se 
face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia- 
nsorită. 

Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte! 

Dragostea ne arde viaţa - 

la aminte, ia aminte! 

Fugi şi-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale - 

Călăreţii-n urmă lasă Numai dor şi numai jale! 29 

Când auzi stihurile acestea, frumoasa Şamsennahar fu 
străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din 
jeţ şi se prăbuşi leşinată în braţele slujitoarelor sale, care 
săriseră în ajutorul ci. 

La priveliştea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul 
ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben 
Taher, fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o suta cincizeci şi cincea noapte spuse: 

„.„fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere atâta de vie, 
încât se prăbuşi la fel, cât era de lung, leşinat, în braţele 
prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan 
rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care 
se aflau; şi cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, 
spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată uşa 
de la hrubă că se deschide şi ca intră, cu sufletul la gură, 
roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar, care îi spuse 
cu glas speriat: 

— O, Abalhassan, ridicaţi-vă repede, tu şi prietenul tău; am 
să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpaţi de aici; 


întrucât totul este într-un vălmăşag care nu prevesteşte 
nimic bun pentru noi, şi tare mă socot că aceasta-i ziua 
noastră cea mai de pe urmă! Aşa că veniţi amândoi după 
mine, ori suntem morţi cu toţii! 

Şi Abalhassan îi spuse: 

— O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este 
prietenul meu? Vino şi te uită! 

Când îl văzu pe emirul Ali leşinat jos pe preş, roaba se 
repezi la o sinie ştiută de ea, pe care se aflau tot soiul de 
sticluţe, luă un stropitor cu apă de flori şi începu sa 
răcorească chipul tânărului, care în curând îşi veni în 
simţiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de 
picioare, şi îl cărară amândoi afară din hrubă, şi il coborâră 
până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră 
binişor pe o laviţă ce se afla acolo; iar copila îşi plesni 
palmele şi numaidecât se şi ivi un caic în care nu se afla 
decât un vâslaş, care zori să tragă la țărm şi să vină la ei. 
Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de 
taină, îl luă pe emirul Ali în braţe şi îl aşeză în luntre, unde 
intră şi Abalhassan, fară de zăbavăa.30 

Cât despre copila roabă, d-apoi ea îşi ceru iertare că nu 
putea să-i însoţească mai departe, şi le ură bună pace, cu 
un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la 
sarai. 

Când caicul ajunse la ţărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, 
venindu-şi în fire cu totul datorită boarei răcorite, şi a apei, 
putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună 
piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să şadă repede jos pe o 
piatră, aşa de tare îşi simţea sufletul cum i se duce. lar 
Abalhassan, nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, îi 
spuse: 

— O, prietene, fă-ţi curaj şi întăreşte-ţi inima; întrucât 
chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că 
țărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari şi de răufăcători. 
Oleacă de dârzie doar, şi avem să fim la adăpost, nu 


departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuieşte 
colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi! 

Apoi îi spuse: 

— În numele lui Allah! 

Şi îl ajută pe prietenul său să se ridice şi, încetişor, luă cu 
el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a 
ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la 
ceas târziu, şi numaidecât veni careva să le deschidă; iar 
Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, 
cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Şi nu 
pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei 
faptului că se aflau acolo şi venirii lor, în starea aceea, la un 
ceas atâta de nepotrivit.31 

Iar în casă, unde cinstirea oaspeţilor fu îndeplinita după 
datinele ei minunate, îşi trecură noaptea toată, fară a fi 
sâcâiţi cu întrebări nelalocul lor. Şi amândoi păsuiră o 
noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să 
doarmă altundeva decât în casa lui şi că mai era şi apăsat 
de gândul la îngrijorările alor lui în privinţa sa; iar emirul 
Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul 
frumoasei Şamsennahar, pălindă şi leşinată de chin în 
braţele slujnicelor, la picioarele califului. 

Încât, de cum se lumină de ziuă, îşi luară bun-rămas de la 
gazdă şi se îndreptară spre cetate şi, în pofida marei 
anevoinţe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă 
pe uliţa pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi 
poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl 
pofti pe prietenul său cu multă stăruinţă să intre mai întâi 
să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare 
aşa de rea. Şi le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai 
bună din casă şi să aştearnă pe jos saltelele pe care le 
păstra înfăşurate în nişte dulapuri mari, anume pentru 
prilejuri ca acesta. Şi emirul Ali, ostenit de parcă ar fi 
umblat zile în şir, nu mai avu decât puterea sa se lase să 
cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârşit să închidă ochii 
câteva ceasuri. La deşteptare, îşi făcu spălările îndătinate, 


şi îşi împlini îndatorinţa rugăciunii, şi se îmbrăcă să plece. 
Dar Abalhassan îl opri spunându-i: 

— O, stăpâne al meu, este mai bine să-ţi petreci încă o zi şi 
o noapte în casa mea, ca să pot să-ţi ţin tovărăşie şi să-ţi 
alung gândurile negre. 

Şi îl sili să rămână. Şi-aşa că atunci când se inseră, 
Abalhassan, după ce îşi petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi 
prietenul său, trimise să fie aduse cântăreţele cele mai 
vestite din Bagdad32; şi nimica nu izbuti să-l abată pe Ali 
ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântăreţele nu 
făcură decât să-i zădărască şi mai tare răul şi durerea; şi 
petrecu o noapte încă şi mai ticăloasă decât cea de 
dinainte; iar dimineaţa starea i se înrăise într-un chi atâta 
de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l ţină 
mai mult. Se hotări aşadar să-l însoţească până la casa lui, 
după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii 
emirului îl aduseseră de la grajduri. Şi, după ce îl dete în 
seama slugilor sale şi se încredința pe deplin că emirul nu 
avea, deocamdată, trebuinţă de ajutorul său, îşi luă rămas- 
bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare şi 
făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putinţă 
să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieşi din casă şi porni spre 
suk unde îşi deschise iarăşi prăvălia pe care estimp numai 
închisă o ţinuse. 

Or, abia ce isprăvise el a-şi pune în rânduială prăvălia şi 
şezuse jos să aştepte mugşteriii, că şi văzu cum vine... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută cincizeci şi şasea noapte spuse: 

„„.Şi şezuse jos spre a aştepta muşteriii, că şi văzu cum vine 
roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar. Copila îi ură 
bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare şi luă aminte 
cât de mâhnită şi cât de îngrijorată era la chip, şi băgă de 
seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Şi 
îi spuse: 


— Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea 
îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbeşte a-mi deşterne în ce 
stare se află stăpâna ta! 

Ea îi răspunse: 

— Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da ştiri 
despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea 
în care se afla! 

Şi Abalhassan îi istorisi tot ceea ce ştia despre durerea şi 
despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul 
său. lar după ce sfârşi, roaba de taină se mohori încă şi mai 
tare decât până aci şi scoase un şir de ofuri şi, cu glas 
tulburat, îi spuse lui Abalhassan: 

— Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Iaher, că starea bietei 
mele stăpâne este şi mai jalnică! Dar am să-ţi povestesc pe 
de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieşit din sală cu 
prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leşinară la 
picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de 
unde venea răul acela neaşteptat. lacătă! După ce v-am 
lăsat pe amândoi în seama lun naşului, m-am întors în 
goana mare, tare îngrijorată, la Şamsennahar, pe care am 
găsit-o fară de simţire, şi întinsă pe jos, galbenă la chip, şi 
lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei 
despletite. Iar emirul drept-credincioşilor, mâhnit peste 
măsură, şedea jos lângă ea şi, în pofida îngrijirilor pe care 
însuşi i le da, nu izbutea s-o facă să-şi vină în simţiri. lar noi 
eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândeşti; iar la 
întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle 
pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu 
plânsete şi aruncându-ne cu frunţile la pământ între mâinile 
sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu 
avea. Şi starea aceea de spaimă cum nici că se poate 
zugrăvi ţinu aşa până la miezul nopţii. Atunci, tot răcorindu- 
i tâmplele cu apă de trandafiri şi cu apă de flori, şi tot 
făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un 
sfârşit bucuria de a o vedea că se trezeşte încet-încet din 
leşinul ei. Şi numaidecât începu iarăşi să verse un potop de 


lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la 
urmă începu şi el să plângă la fel. Or, toate astea erau 
jalnice până peste poate! lar când califul văzu că poate să-i 
grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse: 

— Şamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbeşte, spune-mi 
pricina răului tău, ca măcar să pot a-ţi fi de vreun lolos! Că 
mă chinuiesc singur şi nu ştiu ce să fac! 

Atunci Şamsennahar făcu sforţarea de a îmbrăţişa 
picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, şi o prinse de 
mâini şi urmă s-o întrebe cu dulceaţă. Atunci, cu glas 
zdrobit, ca îi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, răul de care sufăr e 
trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, şi care 
pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu! 

Şi califul o întrebă: 

— Dar ce ai mâncat, o, Şamsennahar? 

Ea răspunse: 

— Două lămâi acre, şase mere strepezi, o strachină cu 
iaurt, o bucată mare de kenafa şi, pe deasupra, aşa de mare 
poftă mă îmboldea, o oca de fistici săraţi şi de seminţe de 
bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, şi încă 
fierbinte cum era scos din cuptor! 

Atunci califul strigă: 

— O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu 
mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de 
desfătătoare şi de ispititoare, da tot se cade să te cruţi şi să- 
ţi înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuinţă la tot ce-i 
place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea! 

Şi califul, care de obicei este tare puţin darnic cu vorbele 
şi cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi 
cadânei lui cu multă cruţare, şi o veghe aşa până dimineaţa. 
Şi, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după 
toţi hakimii de la sarai şi din cetate, care, ca înţeleşi între ei, 
se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a 
boalei de care suferea stăpâna mea şi a cărei înrăire nu se 
datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. 


Învăţaţii îi scriseră nişte leacuri atâta de încâlcite, încât, cu 
oricâtă bunăvoință, o, ben-Taher, nu aş putea să-ţi spun 
dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârşit, califul, 
urmat de hakimi şi de toţi ceilalţi, se îndură să plece; iar eu 
putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; şi îi 
aşternui mâinile cu sărutări, şi îi spusei atari vorbe de 
îmbărbătare, încredinţând-o că iau asupra mea sarcina de a 
o face să-l vadă iarăşi pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la 
urmă se lăsă în seama mea. Şi numaidecât îi adusei să bea 
un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Şi-abia atunci, 
uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las şi să dau fuga la tine 
ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară 
de margini îi povestisem pe de rost. 

La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi 
zise: 

— O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat 
despre starea prietenului nostru, grăbeşte de te întoarce la 
stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; şi spune-i 
câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a 
pătimit; şi mai spune-i că sunt încredinţat că aceasta-i o 
tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă 
răbdare şi mai cu seamă cea mai strânsă chibzuinţă în 
vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile 
califului! Iar mâine să vii iarăşi la mine la prăvălie şi, de-o 
vrea Allah, ştirile pe care avem să ni le împărtăşim vor fi 
mai bune! 

Atunci copila îi mulţumi din inimă pentru vorbele şi pentru 
chibzuirile lui cuminţi, şi plecă. Iar Abalhassan îşi petrecu 
toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca 
de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută cincizeci şi şaptea noapte spuse: 

„„„ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Şi bătu la 
poartă, ca să vină portarul să deschidă, şi intră, şi îl găsi pe 
prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot 


soiul, şi de rubedenii şi prieteni; şi unii îi pipăiau bătăile 
vinelor, alţii îi scriau fiecare câte un leac felurit şi întru totul 
altceva; iar babele îşi dădeau şi ele ghes şi le aruncau 
hakimilor nişte priviri poncişe, încât tânărul îşi simţea 
sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; 
şi, la capătul răbdărilor, îşi cufundă capul sub pături, 
astupându-şi urechile cu amândouă mâinile. 

Şi chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui şi îl chema 
pe nume, atingându-l încetişor, şi îi spuse: 

— Pacea fie asupră-ţi, ya Ali! 

El răspunse: 

— Şi asupră-ţi să fie pacea lui Allah şi milele sale, ya 
Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de veşti tot atâta 
de albe ca şi chipul tău, o, prietene al meu! 

Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic faţă de 
toţi oaspeţii aceia, se mulţumi să-i facă doar cu ochiul lui 
ben-Bekar; şi, când toată lumea plecă, îl sărută şi îi istorisi 
câte i le spusese roaba de taină, şi adăugă: 

— Poţi fi încredinţat, o, fratele meu, că îţi sunt întru totul 
credincios şi că sufletul meu este al tău. Şi nu voi avea tihnă 
decât după ce am să-ţi aduc seninul în inimă. 

lar ben-Bekar fu aşa de mişcat de chibzuirilc cuminţi ale 
prietenului său, încât plânse din toată inima şi spuse: 

— Mă rog ţie, împlineşte-ţi binele ce-mi faci petrecându-ţi 
noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă şi ca să-mi 
înseninezi cugetul chinuit.33 

Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorinţa lui. Şi 
rămase lângă el să-i procitească stihuri şi să-i cânte imnuri 
de iubire, cu glas molcom, la ureche. Şi ba erau stihuri pe 
care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre 
cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, 
stihurile de cinstire a iubitei34: 

Cu paloşul privirii ei de jar Îmi despică şi coif fi obrăzar, 
Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură 
mlădie. 


Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând 
benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii! 

Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i 
din obrazul-floare Zahăr se face şi mărgăritare. 

Iar când mâhnită sade şi suspină, Cu palma sprijinindu-şi 
pieptul gol, Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Şi ce 
vedeţi în marele pârjol! 

„Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini 
răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape 
dezmierdate în alint!” 

E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de 
săgetarea-i lungă! 

Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru 
vieaţa-ntreagă! 

Şi încă: 

I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, 
păgânii; 

lar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei 
înmiresmate. 

Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până 
peste poate, Abalhassan spuse: 

— O, Ali, am să-ţi cânt acum cântecul de laudă pe care 
atâta de mult îţi plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, 
în prăvălia mea! Fie ca el să-ţi aştearnă un balsam pe 
sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele 
minunate ale cântecului: 

Paharnice, hai, toarnă vin! 

De aur e slăvită cupă - 

Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă! 

Alungă-mi vechiul gând amar Şi spaima zilei care vine; 

Ia cupa şi mi-o umple iar Şi-mbată-mă, să uit de mine! 

Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau, Pricepi ce alţii nu ştiu 
încă; 

Doar tu ştii ce durere beau Şi toată taina mea adâncă! 

Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară. 

Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară! 


La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit şi mai 
înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârşeală, pricinuită 
de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât 
începu să plângă iar; şi Abalhassan nu mai ştiu ce să-i spună 
spre a-l linişti, şi îşi petrecu iarăşi toată noaptea aceea la 
căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. 
Apoi, către ziuă, se hotări să se ducă să-şi deschidă 
prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată 
de vreme. Şezu acolo până seara. Dar în clipita când, după 
ce isprăvise de vândut şi de cumpărat, tocmai da să strângă 
vigurile de pe tejghele şi se gătea să plece, văzu că vine, 
învăluită în iaşmac, copila de credinţă a cadânei 
Şamsennahar şi care, după salamalecurile îndătinate, îi 
spuse: 

— Stăpâna mea vă trimite, ţie şi lui ben-Bekar, urările ei 
de pace, şi mă însărcinează, precum a fost înţelegerea, să 
vin să iau ştiri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune- 
mi! 

EI îi spuse: 

— O, mult gingaşo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu 
chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru 
este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai 
mănâncă! Nu mai bea! Şi numai stihurile de-abia dacă îl 
mai scot oleacă din sfârşeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala 
de pe obraji! 

Ea spuse: 

— Ce pacoste pe noi! într-un sfârşit, iacătă! Stăpâna mea, 
care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat 
să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Şi 
a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă 
însoţeşti până la prietenul nostru, care nu ştiu unde şade? 

Abalhassan spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi grăbi a închide prăvălia şi a merge la zece paşi înaintea 
roabei de credinţă, care venea după el... 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
lu minează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să mai 
lungească povestea. 

Dar în cea de a o sută cincizeci şi opta noapte Spuse: 

„„„la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după 
el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, 
poftind-o să şadă pe chilimul din odaia de la Intrare: 

— Aşteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma 
încredinţez că nu se află la el niscaiva străini! 

Şi intră la ben-Bekar şi îi făcu semn cu ochiul. Iar ben- 
Bekar pricepu semnul şi le spuse celor care îl înconjurau: 

— Cu îngăduinţa domniilor voastre! Mă cam doare burta! 

Ei atunci înţeleseră şi, după salamalecuri, plecară, 
lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeţii 
plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o 
pofti înlăuntru. Şi, la vederea ei numai, care îi aducea 
aminte de Şamsennahar, ben-Bekar se şi simţi înzdrăvenit 
pe jumătate, şi îi spuse: 

— O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată! 

Iar copila se temeni mulţumindu-i, şi îi înmână numaidecât 
scrisoarea de la Şamsennahar. Şi Ali ben-Bekar lua 
scrisoarea şi o duse la buze, apoi la frunte şi, cum era prea 
slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în 
ea, scrise de mâna cadânei, nişte stihuri în care toate 
chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai 
înduioşătoare. Şi întrucât Abalhassan socoti că citirea lor - 
ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulţumi 
să-i înfăţişeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare 
ispitite35, şi îi spuse: 

— Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei 
iscăli! 

Şi lucrul se făcu într-un chip desăvârşit, iar Ali ben-Bekar 
dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie aşa: „Daca durerea 
ar lipsi din dragoste, îndrăgostiţii nu ar mai simţi nici o 
desfătare în a-şi scrie!” 


Şi stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-şi ia rămas- 
bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din 
durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu 
lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioşată, încât se porni 
şi ea să plângă în hohote, şi plecă urându-i tihnă în inimă. 
Iar Abalhassan plecă şi el s-o însoţească pe copilă pe uliţe; 
şi nu se despărţi de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde îşi 
luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el. 

Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să 
cugete la rosturile lui, şi îşi zise aşa sieşi, stând jos pe divan: 
„Şi Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău 
a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la 
urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreşit, ben- 
Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi 
ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, 
ai surori şi fraţi mai mici! La ce izbelişti au să ajungă, din 
nesocotinţa ta? Că treaba chiar că nu poate să ţină prea 
mult aşa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar şi am să încerc 
să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu 
mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Şi 
Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, 
dis-de-dimineaţă, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi 
ură bună pace şi il întrebă: 

— Ya Ali, cum îţi mai este? 

El răspunse: 

— Mai rău ca oricând36! 

Şi Abalhassan îi spuse: 

— Chiar că în viaţa mea nu am văzut şi nici nu am auzit să 
se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun 
îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Ştii că Şamsennahar 
te iubeşte tot atâta cât o iubeşti şi tu, şi, în pofida unei atare 
încredinţări, te chinuieşti, iar starea ţi se înrăieşte din zi în 
zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubeşti atâta nu 
ţi-ar împărtăşi dorul şi dacă, în loc să fie cu sufletul curat 
faţă de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le 
plac mai ales tertipurile liubovului şi minciuna. Dar mai cu 


seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra 
capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de 
calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputinţă ca aşa ceva să 
se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei 
de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor şi 
răutatea roabelor; şi atunci numai Allah ar putea să ştie 
întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, 
stăruind în dragostea aceasta fară nici o uşă de ieşire, te 
primejduieşti a te pierde, pe tine mai întâi, şi pe 
Samsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care 
de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aş fi şters din 
rândurile celor vii, laolaltă cu toţi ai mei! 

Şi ben-Bekar, mulţumindu-i prietenului său pentru sfat, îi 
mărturisi că voinţa lui nu mai atârnă de el, şi că, de 
altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i 
se întâmple, niciodată nu are să se cruţe, atâta vreme cât 
Şamsennahar nu se teme să-şi primejduiască viaţa din 
dragoste pentru el. 

Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi 
zadarnice, Abalhassan se despărţi de prietenul său şi lua 
calea spre casă, pradă grijilor faţă de ziua de mâine. 

Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la 
Abalhassan era şi un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe 
nume Amin, şi de prietenia căruia putuse să se încredinţeze 
de multe ori. Şi taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, 
chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se 
cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de 
cuviinţă, Amin şezu lângă el pe divan şi, cum era singurul 
ins care mai ştia câte ceva despre povestea aceea de 
dragoste, îl întrebă: 

— O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben- 
Bekar şi Şamsennahar? 

Abalhassan răspune: 

— O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am nişte presimţiri 
care nu îmi prevestesc nimic de bine! ... 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută cincizeci şi noua noapte spuse: 

„„nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! 
încât, ştiindu-te om de omenie şi prieten de credinţă, vreau 
să-ţi dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre 
a scăpa, eu şi ai mei, din păsul acesta primejdios! 

Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse: 

— Poţi să vorbeşti cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei 
afla în mine un frate gata să se străduiască a-ţi fi de ajutor! 

Şi Abalhassan îi spuse: 

— Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile 
mele de la Bagdad, să-mi adun câştigurile de pe la 
datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ 
mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, şi să mă duc 
cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aştept în tihnă 
urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a 
ajuns de neîndurat, iar viaţa nu îmi mai este cu putinţă aici, 
de când sunt bântuit de faima de a i se şopti califului că aş fi 
băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putinţă ca 
dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif! 

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse: 

— Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o 
hotăarare înţeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un 
om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuinţă. Allah să 
te lumineze şi să-ţi arate cea mai bună dintre căile sale, 
spre a ieşi de la ananghie! Şi, dacă ajutorul meu poate să te 
hotărască să pleci fară de căinţe, iacătă-mă-s gata să fac 
totul în locul tău, ca şi cum ai fi aici, şi să-l slujesc pe 
prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei! 

Şi Abalnassan îi spuse: 

— Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl 
cunoşti şi nici la sarai nu ai vreo legătură şi nici cu 
Şamsennahar? 

Amin răspunse: 


— Cât despre sarai, am şi avut prilejul să vând acolo nişte 
giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credinţă a 
frumoasei Şamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu 
va fi mai uşor decât a-l cunoaşte şi a-i căpăta încrederea. Fii 
aşadar cu sufletul liniştit şi, dacă vrei să pleci, nu te îngrija 
de nimic, întrucât Allah este uşarul care, când vrea, ştie să 
deschidă toate uşile! 

Şi cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin îşi luă rămas-bun 
de la Abalhassan şi plecă în treaba lui... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o suta şaizecea noapte spuse: 

„„„Îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui. 

Iar peste trei zile veni iarăşi să vadă ce mai face, da găsi 
casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi 
răspunseră: 

— Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie 
negustorească, şi ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie 
de lungă vreme şi că, de cum va dobândi banii pe care i-i 
datorează nişte cumpărători de-ai lui de departe, nu va 
zăbovi să se întoarcă la Bagdad. 

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se 
supusese spaimelor şi socotise mai bine să se facă nevăzut, 
în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la 
urechile califului. Dar dintru-ntâi nu ştiu ce să facă; într-un 
sfârşit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo il rugă pe un 
rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofiti în sala de 
oaspeţi, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins 
pe perne şi galben rău. Atunci îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut 
hucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ţi cer 
iertare că am pregetat atâta până să mă înfăţişez ca să aflu 
ştiri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ţi vestesc un lucru 
care de bună seamă că îţi va pricinui oarecare supărare, şi 
totodată sunt şi aducătorul leacului ce te va face să uiţi 
totul! 


Şi ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă: 

— Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla? 

Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse: 

— Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul 
căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan şi ca nu îmi 
tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, 
iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea 
să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de 
viaţă; şi, întrucât ştiu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, 
că şi tu eşti prieten cu el, vin să te întreb dacă ştii cumva 
unde este şi pentru ce a plecat aşa şi a pierit fară a spune 
nimic prietenilor sai. 

La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste 
poate şi ajunse de era să-şi piardă întru totul orice simţire. 
Într-un sfârşit, izbuti să îngaime: 

— Şi eu de-abia acuma aflu! Şi chiar că nu ştiam care sa 
fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Iaher! Ci, 
dacă aş trimite un rob de-al meu să capete ştiri despre el, 
poate că am afla adevărul faptului38. 

Şi îi spuse unuia dinte robi: 

— Du-te degrabă acasă la ben-Taher şi întreabă daca se 
mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Daca ţi se 
va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta sa întrebi 
încotro a plecat. 

Şi pe dată robul ieşi spre a se duce să capete veşti, şi se 
întoarse după un răstimp şi îi spuse stăpânului său: 

— Vecinii lui Aballhassan mi-au povestit că Abalhassan a 
plecat la Bassra. Dar am găsit acolo şi o copilă care 
asemenea întreba şi ea de Abalhassan şi care m-a iscodit; 
„Fără nici o îndoială că eşti vreo slugă de-a emirului ben 
Bekar?” Şi, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat ca 
are să-ţi aducă o ştire şi m-a însoţit până aici. Şi aşteaptă 
să-ţi vorbească. 

Şi ben-Bekar răspunse: 

— Pofteşte-o numaidecât! 


Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că 
era roaba de inimă a frumoasei Şamsennahar. Păşi înainte 
şi, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care 
îi luminară chipul şi i-l întunecară, rând pe rând39. 

Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-şi deşterne 
spusa şi grăi: 

— O, stăpâne al meu, şi tu, o, copilă, aflaţi că Abalhassan, 
înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce ştia şi mi-a 
destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că 
dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile 
califului. Ci eu, care nu am nici soţie, nici copii, nici rude, 
stau din tot sufletul să-i ţin locul pe lângă voi, întrucât am 
fost tare înduioşat de amănuntele pe care mi le-a isiorisit 
ben-Taher despre dragostile voastre cele fară de noroc. 
Dacă binevoiţi a nu vă lepăda de slujbele mele, va juruiesc 
pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga şi pacea!) să 
vă fiu tot atâta de credincios ca şi prietenul meu ben-Taher, 
ba mai hotărât şi mai statornic. Şi chiar dacă îmbierea mea 
nu vă ispiteşte, să nu care cumva să credeţi că nu aş avea 
sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a 
încredinţat... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o suta şaizeci şi una noapte spuse: 

„„.„0 taină ce mi s-a încredinţat. Dimpotrivă, dacă vorbele 
mele au izbutit să vă câştige pe amândoi, nu este jertfă la 
care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; 
întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele 
care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la 
care râvniţi, şi chiar voi face din casa mea cuibul întâlniri 
lor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Şamsennahar! 

Când tânărul giuvaiergiu îşi încheie vorbele, emirul Ali fu 
cuprins de atâta bucurie, încât simţi deodată puterile cum îi 
înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor şi îl sărută pe 
giuvaiergiul Amin şi îi spuse: 


— Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredinţez ţie cu 
totul şi nu îmi mai aştept izbăvirea decât din mâinile tale! 

Apoi îi mulţumi iarăşi îndelung şi îşi luă bun-rămas de la el 
plângând de bucurie. 

Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el şi pe copilă; o duse 
până la casa lui şi îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre 
ea şi el acolo se vor petrece, precum şi întâlnirea pe care o 
punea la cale dintre emirul Ali şi frumoasa Şamsennahar. 
Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să 
zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de ştire 
stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui aşadar 
giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la 
Samsennahar. 

Şi într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin şi îi spuse: 

— O, Amin, stăpâna mea Şamsennahar a fost peste măsură 
de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le 
ai faţă de noi. Şi m-a însărcinat să vin să te iau şi să te duc 
la ea la sarai, unde să-ţi mulţumească cu chiar gura ei 
pentru mărinimia ta cea neaşteptată şi pentru grija ce o 
porţi unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să 
slujeşti. 

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate 
vreo grabă de a se potrivi la dorinţa cadânei, dimpotrivă, fu 
cuprins de un fior prin tot trupul şi se făcu galben de-a 
binelea şi, într-un sfârşit, îi spuse copilei: 

— O, soră a mea, văd bine că Şamsennahar şi cu tine nu aţi 
cugetat la pasul pe care îmi cereţi să-l fac. Voi uitaţi că eu 
sunt un biet om de rând şi că nu am nici trecerea lui 
Abalhassan, nici cârdăşiile pe care şi le-a ţesut el printre 
hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru 
toate salamalecurile cu care era însărcinat; şi nu am nici 
chipeşia lui, nici priceperea lui minunată la purtările 
oamenilor pe la care hălăduia. Aşa, încât, cum să cutez a 
merge la sarai, eu care mă cutremuram şi numai cât ce-l 
auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui 
la cadână? Chiar că nu mă îmboldeşte inima să înfrunt o 


atare primejdie! Dar poţi să-i spui stăpânei tale că de bună 
scamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru 
întâlniri; şi, dacă se învoieşte să vină aici, vom putea să 
tăifăsuim în tihnă, fară a fi apăsaţi de frica vreunei 
primejdii! 

Şi cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma şi, 
până într-un sfârşit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu 
cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se 
clătină pe picioarc, iar fata fu nevoită să-l sprijine şi să-l 
ajute să şadă jos iarăşi, dându-i să bea un pahar de apă 
rece spre a-i potoli duşii. 

Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, 
tânăra îi spuse lui Amin: 

— Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al 
tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Şamsennahar să vină 
ea însăşi aici. Aşa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta 
şi am s-o aduc negreşit. Aşteaptă-ne dar fară a te clinti o 
clipită! 

Şi chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce 
roaba îi spuse stăpână-sii neputinţa în care se afla tânărul 
giuvaiergiu de a intra la sarai, Şamsennahar, fară a şovăi o 
clipită, se ridică şi, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, 
porni în urma roabei de credinţă, uitându-şi de slăbiciunea 
care până aci o ţintuise între perne. Copila intră ea mai 
înainte în casă, spre a se încredința că stăpână-sa nu se 
primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, şi îl 
întrebă pe Amin: 

— Măcar ai trimis de-acasă slugile? 

El răspunse: 

— Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi 
ţine gospodăria. 

Ea spuse: 

— Oricum, să n-o laşi să intre aici! 

Şi se duse să încuie cu mâna ei uşile pe dinăuntru, şi pe 
urmă se repezi s-o aducă şi pe stăpână-sa. 


Şi SŞamsennahar intră şi, la trecera ei, odăile şi sălile se 
umplură vrăjitoreşte de miresmele rochiilor sale. Şi fară a 
rosti o vorbă şi fară a se uita în jurul ei, se duse să stea pe 
divan şi se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le 
rânduiască la spatele ei. lar ea rămase nemişcată aşa, o 
bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune şi abia mai 
răsuflând. Izbuti într-un sfârşit, după ce se odihni de 
drumul acela atâta de neobişnuit, să-şi salte iaşmacul şi să 
se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, 
gândi că vedea în sălaşul său însuşi soarele. Iar 
Şamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el 
şedea sfios la câţiva paşi, şi o întrebă la ureche pe roabă: 

— Este chiar cel despre care mi-ai vorbit? 

lar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse 
tânărului: 

— Ce mai faci, ya Amin? 

El răspunse: 

— Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah şi 
păstreze-te precum aurul miresmelor! 

Ea îi spuse: 

— Eşti însurat ori holtei? 

El răspunse: 

— Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Şi nu am nici tată, 
nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu 
am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorinţele tale cele 
mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei... 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi doua noapte spuse: 

„„.„iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii 
mei! Să mai ştii, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, 
pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu 
locuieşte nimeni, şi care se află chiar peste drum de aceasta 
de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre 
a vă primi cum se cuvine, şi ca sa nu duceţi lipsă de nimic! 

Atunci Şamsennahar îi mulţumi îndelung şi îi spuse: 


— Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut 
norocul să dau de un prieten aşa de credincios ca tine! Ah, 
simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui 
prieten de inimă, şi mai ales ce dulce este să dai de o oază 
de tihnă după o pustietate de zbucium şi de chinuri! Crede- 
mă, asemenea, că şi Şamsennahar se va pricepe să-ţi 
dovedească într-o zi că ştie preţul prieteniei! Uită-te la 
copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Esie tânără, şi dulce, 
şi răpitoare; poţi să fii încredinţat în curând, cu toată 
mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărţi de ea, am să 
ţi-o dăruiesc spre a te face să petreci nopţi de lumină şi zile 
de alint! 

Şi Amin se uită la copilă şi văzu că era într-adevăr tare 
ispititoare şi că avea, pe lângă nişte ochi desăvârşit de 
frumoşi, şi nişte rotunjimi cu totul şi cu totul de minune. Şi 
Şamsennahar urmă: 

— Am încredere fară de margini în ea, aşa că să nu te temi 
a-i dezvălui tot ceea ce are să-ţi spună emirul Ali! Şi 
iubeşte-o, întrucât are în ea însuşiri de duioşie ce răcoresc 
inima! 

Şi Şamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului şi alte 
multe lucruri gingaşe, şi plecă urmată de credincioasa ei 
care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului 
ei prieten. 

După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa şi 
scoase de acolo toate vasele de preţ, şi toate cupele 
împodobite, şi toate tasurile de argint, şi le cără în casa în 
care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiţi. Pe 
urmă se duse pe la toţi cunoscuţii săi şi împrumută de pe la 
unii chilimuri, de pe la alţii perne de mătase, de pe la alţii 
farfuriuri, tablale şi ibrice. Şi, într-un sfârşit, îşi îmbrăcă în 
felul acesta toată casa falnic. 

Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială şi şezuse 
jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că 
intră încetişor prietena lui, copila cea de credinţă a 


frumoasei Şamsennahar. Fata se apropie de el legănând 
nurliu din şolduri şi îi spuse, după salamalecuri: 

— O, Amin, stăpâna mea îţi trimite urarea ei de bună pace 
şi mulţumirile ei, şi îţi spune că datorită ţie este acuma pe 
deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Şi apoi m-a 
însărcinat să-ţi spun să-i dai de ştire iubitului ei că emirul 
drept-credincioşilor lipseşte de la sarai şi că în seara 
aceasta ea ar putea să vină aici. Aşa, încât, trebuie 
numaidecât să-l vesteşti pe emirul Ali; şi nu mă îndoiesc că 
ştirea aceasta va izbuti să-l întremeze şi să-i aducă îndărăt 
puterile şi sănătatea. 

Şi, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o 
pungă plină cu dinari şi i-o întinse lui Amin, spunându-i 

— Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fara de 
zgârcenie! 

Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se. 

— Oare prețuirea mea aşa de mică este în ochii ei. Încât 
stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? 
Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul 
vorbelor ei şi cu privirile ochilor ei! 

Atunci fata luă îndărăt punga şi, cu totul bucuroasa de 
mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână- 
sii Şamsennahar şi s-o încredinţeze că totul era gata în 
casă. Apoi începu s-o ajute să-şi facă scalda, să se pieptene, 
să se parfumeze şi să se îmbrace cu hainele ei cele mai 
frumoase. 

La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul 
Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, 
rânduise tablalele pline cu bunătăţuri de toate felurile, cu 
plăcinte, cu zumaricale şi cu băuturi, şi înşirase cum se 
cuvine, pe lângă perete, lăutele şi celelalte scule de cântat. 
Şi intră la emirul Aii, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de 
nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă40. Încât 
bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând 
avea s-o vadă iarăşi pe mult-iubită lui, pricină a atâtor 
lacrimi şi a fericirii sale! Dintr-odată îşi uită toate mâhnirile 


şi toate chinurile, şi culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, 
întrucât i se străluminară cu totul şi se făcură şi mai frumoşi 
decât în trecut, şi pe deasupra şi mai plini de o gingăşie 
ispititoare. 

Atunci, ajutat de prietenul său Amin, îşi puse hainele cele 
mai falnice şi, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în 
pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea 
către casa acestuia. Şi, după ce intrară, Amin sari să-l 
poftească pe emir să şadă şi îi potrivi la spate nişte perne 
dulci, şi aşeză în preajma lui, de-a dreapta şi de-a stânga, 
câte un ol frumos de cleştar plin cu flori, şi îi puse între 
degete un trandafir. Şi amândoi, tăifăsuind domol, 
aşteptară venirea cadânei. 

Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se şi auziră 
nişte bătăi în uşă, iar Amin se repezi să deschidă şi se 
întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele 
învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o suta şaizeci şi treia noapte spuse: 
„„„două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar 
des de mătase neagră. Şi era chiar la ceasul de chemare de 
pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Şi, pe când 
afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele 
lui Allah asupra pământului, Şamsennahar îşi ridica vălul, 

dinaintea ochilor lui ben-Bekar. 

Şi cei doi îndrăgostiţi, privindu-se unul pe altul, se 
prăbuşiră pieriţi; şi rămaseră aşa vreme de un ceas până a 
putea să-şi dobândească la loc simţirea. Când deschiseră 
ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fară a izbuti încă 
să-şi mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră 
îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-şi poată grăi, îşi spuseră 
nişte vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credinţa şi 
tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul 
lor. 


Şi pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-şi 
cinsti oaspeţii, şi zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi 
mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, 
din poame şi din băuturi, care erau din belşug şi numai din 
cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe 
mâini şi le întinse ştergarele cu horbote de mătase. Şi abia 
atunci, însufleţiţi pe deplin şi uşuraţi de tulburarea dintâi, 
putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările 
întâlnirii lor. Încât Şamsennahar, fară a răbovi mai mult, îi 
spuse copilei: 

— Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima 
nemăsurată care ţipă în sufletul meu! 

Şi roaba îi aduse lăuta, pe care ca o luă şi o puse pe 
genunchi, şi, după ce îi potrivi repede strunele, începu 
dintru-ntâi cu un pestref fară cuvinte. Şi lăuta, sub degetele 
ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri 
de sunete care îi ţinea pe toţi cu inima la gură. Atunci 
începu vraja lor. Şi atunci numai, cu ochii pierduţi în ochii 
iubitului ei, Şamsennahar cantă: 

Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot aşteptându-l în zadar 
Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleştar. 

E-aicil Pe faţa mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E 
răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui aşteptat. 

O, noapte darnică şi dragă, La pieptul lui îmi dăruieşti 
Ceea ce viaţa mea întreagă Am tot visat fară nădejdi! 

O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub braţul drept al lui 
mă strâng, Şi suspinând de fericită II ţin la piept cu braţul 
stâng. 

Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc - iar gura mea 
Cu mierea ei să mi-l desfete Şi fagurii ei toţi să-i dea! 41 

Când auziră cântecul accsta, tustrei fură cuprinşi de o 
desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul 
piepturilor lor: 

— Ya leii! Ya salam! lacătă, ah, vorbele desfătării! 

Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că şederea lui acolo 
nu mai era de trebuinţă, şi bucuros până peste poate că îi 


vedea pe cei doi îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, se 
strecură pe furiş, şi, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, 
se hotări să-i lase singuri în casa aceea. Lua aşadar drumul 
spre casa în care locuia şi, cu sufletul liniştit acum, nu 
zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea 
prietenilor dragi. Şi dormi până dimineaţa. 

Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă 
al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste 
obraji, jeluindu-se. Şi cum da să deschidă gura ca s-o 
întrebe ce păţise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă 
tăcută un vecin care şedea în uşă, aşteptându-l să se 
trezească. 

La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie şi, după 
salamalecuri, îi spuse: 

— O, vecinc, am venit să te căinez de nenorocirea 
înfricoşată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta! 

Şi giuvaiergiul strigă: 

— Pe Allah! despre ce nenorocire vorbeşti? 

Omul spuse: 

— Întrucât încă nu ştii, află că azi-noapte, de cum ai venit 
acasă, nişte hoţi care nu sunt la întâia lor ispravă, şi care 
pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă 
casă a ta lucrurile cele de preţ, au aşteptat să pleci, ca să se 
repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de 
nimeni. Dar au dat de oaspeţii pe care i-ai găzduit acolo azi- 
noapte, şi pesemne că i-or fi omorât şi i-or fi ascuns, 
întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoţii 
au prădat-o cu totul, fară să mai lase nici baremi o pătură 
sau o pernă. Şi acuma-i curată şi goală cum n-a fost 
niciodată. 

I.a ştirea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-şi 
mâinile a deznădejde: 

— Ya Allah! ce prăpăd! Şi bunurile mele, şi lucrurile pe 
care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe 
totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea 
oaspeţilor mei! 


Şi, năuc, o luă la fugă, desculţ şi în cămaşă, spre cealaltă 
casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de 
nenorocirea pătimită. Şi se încredinţă că într-adevăr odăile 
răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuşi 
plângând şi scoțând un potop de suspine, pe urmă strigă: 

— Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu? 

Vecinul răspunse... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi patra noapte spuse: 

„„„Vecinul răspunse: 

— Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot 
aceea de a-ţi primi nenorocirea cu tărie şi de a aştepta 
prinderea hoţilor, care mai devreme sau mai târziu nu au să 
scape a fi prinşi; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, 
nu doar pentru prădăciunea de aici, şi pentru încă multe 
alte răutăţi săvârşite în vremea din urmă! 

Şi bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, 
înţeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăposteşti cuminte 
la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia sa se împlinească!” 

Şi Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuinţa lui, 
printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea şi 
care îl căinau când îl văzură trecând. 

Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în 
odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoştea şi care 
îl aştepta. Şi omul, când îl văzu, se ridică şi îi ură bună pace, 
iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise: 

— Am a-ţi spune câteva vorbe de taină, numai între noi 
doi! 

Şi Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise: 

— Este mai bine să fim întru totul singuri; aşa că haidem 
mai degrabă în cealaltă casă a ta! 

Iar Amin, mirat, îl întrebă: 

— Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă ştii şi pe mine şi ştii şi 
casele mele? 

Necunoscutul zâmbi a râde şi spuse: 


— Am să-ţi lămuresc toate! Şi, de-o vrea Allah, am să fiu 
deoarecare folos pentru liniştea ta! 

Atunci Amin ieşi cu necunoscutul şi ajunse la cealaltă casă; 
da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că usa fusese spartă 
de hoţi şi, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriţi de urechi 
străine. Apoi îi spuse: 

— Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl 
ştiu eu. 

Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ţinu după el, 
dintr-o uliţă într-altă uliţă, dintr-un suk într-alt suk şi de la o 
poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră 
la Tigru, şi omul îi spuse lui Amin: 

— Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul 
celalalt! 

Şi tot atunci, ieşind ca din senin, un luntraş se apropie de 
ei şi, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, 
se şi pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din 
câteva bătăi straşnice de vâslă, îi şi duse pe malul 
dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe țărm şi, 
luându-l de mână, îl duse pe nişte uliţe strâmte şi 
întortocheate. lar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi 
în parte-şi: „In viaţa mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce 
pătăranie mi-e dată!” 

Şi insul ajunse într-un sfârşit la o uşă scundă, toată numai 
din fier, şi, scoțând de la brâu o cheie mare şi ruginită, o 
vâri în încuietoarea care scârţâi amarnic şi lăsă sa se 
deschidă poarta. Insul intră şi îl pofti şi pe Amin să între. Pe 
urmă încuie poarta la loc. Şi se strecurară pe dată într-o 
bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Şi. La capătul 
bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o 
făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul 
acelei făclii, Amin văzu că şedeau, nemişcaţi, zece inşi, 
îmbrăcaţi cu haine asemenea şi atâta de la fel întru totul, 
încât i se păru că vede numai şi numai un chip răsfrânt de 
zece ori în nişte oglinzi. 


La priveliştea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul 
pe care îl bătuse de cu dimineaţă, fu cuprins de o slăbiciune 
deplină şi se prăbuşi la pământ. Atunci insul care îl adusese 
îl stropi cu oleacă de apă şi, în felul acesta, il înviora. Pe 
urmă, întrucât se şi aşternuse masa de cină, cei zece inşi 
gemeni se aşezară să mănânce, după ce însă, toţi dintr- 
odată şi cu un singur glas, îl poftiră pe Amin sa se înfrupte 
din hrana lor. lar Amin, văzând că tus-zece mâncau din 
toate farfuriile, îşi zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar 
mânca şi ei!” Şi, în pofida spaimei, se apropie şi mancă pe 
săturate, flămând cum era de cu dimineaţă. 

Când cina se sfârşi, acelaşi glas - unul şi înzecit - îl 
întrebă: 

— Ne cunoşti? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah! 

Cei zece îi răspunseră: 

— Noi suntem hoţii care, noaptea trecută, ţi-am prădat 
casa şi ţi-am răpit oaspeţii, pe tânărul şi pe tânăra care 
cântau. Dar din nenorocire mai era acolo şi slujnica aceea, 
care a izbutit să scape, fugind peste terasă! 

Atunci Amin strigă: 

— Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă 
şi arătaţi-mi locul unde se află cei doi oaspeţi al mei! Şi 
potoliţi-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoşi care mi- 
aţi potolit foamea! Şi Allah să vă ajute sa vă bucuraţi în 
tihnă de toate câte aţi prădat! Numai arătaţi-mi-i pe 
prietenii mei! 

Atunci hoţii ridicară mâinile, toţi deodată, spre o uşă 
deschisă şi spuseră: 

— De-acum fii fară de teamă pentru soarta lor! La noi sunt 
mai la adăpost decât chiar în casa valiului şi, de altminteri, 
şi tu la fel! Află aşadar că nu te-am făcut să baţi drumul 
până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei 
doi tineri care, cu chipurile lor frumoase şi cu evghenia 
purtării lor, ne-au tulburat aşa de tare de nici baremi n-am 


cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine 
aveam de-a face! 

Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de uşurat 
şi nu mai gândi decât cum să-i câştige pe furi de partea sa, 
şi le spuse: 

— O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că daca omenia 
şi buna-credinţă ar fi să piară de pe pământ, ele ai fi găsite 
iarăşi neatinse în casa voastră. Şi tot atâta de limpede văd 
că, atunci când ai de-a face cu nişte oameni atâta de cinstiţi 
şi atâta de mărinimoşi ca voi, cea mai bună cale spre a le 
dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din 
adevăr! Ascultaţi aşadar păţania mea şi a lor, întrucât este 
uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor! 

Şi giuvaiergiul Amin le istorisi hoţilor toată povestea cu 
Şamsennahar şi cu Ali ben-Bekar, şi legăturile lui cu ei, fară 
a sări nici un amănunt, de la început până la sfârşit. Dar 
chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm şi noi de la 
cap! 

După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoţii rămaseră 
până peste poate de minunaţi şi strigară: 

— Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească 
la ceasul de acum pe frumoasa Şamsennahar şi pe emirul 
Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiulc, chiar nu îţi baţi joc de 
noi? Şi sunt chiar ei cu adevărat? 

lar Amin strigă: 

— Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne şi oase! 

Atunci hoţii, ca un singur ins, se ridicară şi deschiseră uşa 
cu pricina şi îi poftiră pe emirul Ali şi pe Şamsennahar să 
iasă, cerându-le un potop de iertăciuni şi spunându-le: 

— Rugămu-ne vouă să iertaţi necuviinţa purtării noastre, 
întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem 
să răpim din casa giuvaicrgiului nişte mai-mărimi de cinul 
vostru! 

Pe urmă se întoarseră către Amin şi îi spuseră: 

— Cât despre tine, numaidecât avem să-ţi dăm îndărăt 
nestematele pe care ţi le-am luat, şi ne pare tare rău ca nu 


putem să-ţi dăm îndărăt şi lucrurile celelalte din casă, pe 
care le-am răzleţit, vânzându-le mai peste tot pe la 
mezaturi obşteşti! 

Şi, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preţ, 
strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe 
toate celelalte, nu pregetai a le mulţumi adânc pentru 
dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei: 

— Acuma nu vrem să vă ţinem mai mult, doar dacă nu v-ar 
fi mai pe plac să ne faceţi cinstea până peste măsură de a 
rămâne în mijlocul nostru! 

Şi se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai 
să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag şi că vom uita 
necazurile ceasurilor petrecute la ei. 

Ne călăuziră aşadar la ţărmul apei; şi nici măcar nu ne 
veni în minte să ne istorisim spaimele, aşa de pieriţi eram 
încă de temeri şi aşa de porniţi să socotim că toate acele 
întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de 
cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor şi 
începură să vâslească atâta de straşnic, încât într-o clipire 
ne şi pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să 
ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne 
văzurăm dintr-odată împresuraţi din toate părţile de străjile 
valiului şi înşfăcaţi pe loc! Cât despre hoţi, aceia, întrucât 
rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de 
vâsle, să se pună în afară de orice primejdie. 

Atunci căpetenia străjilor veni la noi şi, cu glas crunt, ne 
întrebă: 

— Cine sunteţi şi de unde veniţi? 

Iar noi, cuprinşi de frică, ramaserăm înlemniţi; ceea ce 
spori şi mai tare prepunerile capului străjilor, care ne 
spuse: 

— Să-mi răspundeţi cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc şi 
de mâini şi de picioare şi pun oamenii mei sa vă înhaţe! 
Spuneţi-mi dar unde staţi, pe ce uliţă şi în ce mahala! 

Eu atunci, vrând cu orice preţ să găsesc o scăpare, gândii 
că se cădea să vorbesc, şi răspunsei: 


— O, domnia ta, suntem nişte lăutari, iar femeia aceasta 
este cântăreaţă de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet 
unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus 
până aici. Dar a vă spune numele acelor inşi nu am putea, 
întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm 
asemenea amănunte şi ne este destul numai sa fim bine 
plătiţi! 

Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime şi îmi 
spuse: 

— Nu aveţi înfăţişare de lăutari; îmi păreţi mai degrabă 
tare speriaţi şi tare îngrijoraţi, pentru nişte inşi care de- 
abia au plecat de la chef. lar tovarăşa voastră, cu 
giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfăţişare de 
almee. Hei, străjerii luaţi-i pe inşii ăştia şi duceţi-i degrabă 
la temniţă! 

La atare vorbe, Şamsennahar se hotări să vorbească ea 
însăşi şi, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o 
parte şi îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră 
asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt 
câţiva paşi şi se temeni până la pământ, îngăimând un 
potop de vorbe de ploconire. Şi numaidecât le porunci 
oamenilor lui să cheme două caicuri, şi o ajută pe 
Şamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine ma 
puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe 
urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi 
să ne ducă. Şi de îndată caicurile porniră fiecare pe căi 
osebite: Şamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre 
mahalaua noastră. 

În ceea ce ne priveşte pe noi mai întâi, de-abia ajunsaram 
acasă la emir că îl şi văzui, la capătul puterilor şi vlăguit de 
spaimele cele necurmate, cum se prăbuşeşte fară de simţire 
în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi cincea noapte spuse: 


„fără de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din 
casă. Căci, din câte putuse a mă face să înţeleg pe drum, 
acuma, după cele ce se întâmplaseră, îşi pierduse orice 
nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa 
Samsennahar. 

Atunci, pe când femeile şi slugile erau prinse cu strădaniile 
de a-l face pe emir să se trezească din leşin, rudele lui, 
închipuindu-şi că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor 
acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură sa mă 
silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Şi ma ferii 
straşnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, şi le spusei: 

— Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de 
peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească! 

Şi, spre norocul meu, emirul îşi veni în fire chiar în clipita 
accea, iar rudele nu mai cutezară, faţă cu el, sa stăruiască 
în iscodelile lor. lar eu, temându-mă de alte întrebări, şi 
liniştit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi 
luai legătura cu lucrurile şi pornii în graba mare spre casa 
mea. 

Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoțând 
țipetele cele mai ascuţite şi cele mai deznădăjduite, şi 
plesnindu-se cu palmele peste ochi, şi toţi megieşii o 
înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o 
socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se 
aruncă la picioarele mele şi vru şi ea să mă supună la alte 
iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându i că până una- 
alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai sa cad, istovit, pe 
saltele şi, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineaţa. 

Atunci arăpoaica veni la mine şi mă iscodi iarăşi; iar eu îi 
răspunsei: 

— Dă-mi repede o cană plină! 

Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; şi cum 
arăpoaica stăruia, îi spusei: 

— S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat! 

Ea atunci plecă. Iar cu căzui iarăşi numaidecât în somnul 
meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două 


zile şi două nopţi! 

Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, şi îmi zisei: „Chiar 
că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Şi ajunsei 
acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat pana peste 
poate de starea lui ben-Bekar şi a frumoasei Şamsennahar, 
de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo ştire. Mă 
dusei aşadar la hammam, unde mă îmbăiai, şi numaidecât 
pornii spre prăvălia mea; şi, cum îmi scoteam cheia din 
buzunar ca să descui uşa, o mână micuță de dindărătul meu 
mă atinse pe umăr şi un glas îmi şopti: 

— Ya Amin! 

Eu atunci mă întorsei şi o văzui pe copila, prietena mea, 
roaba de inimă a cadânei Şamsennahar. 

Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată 
o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de 
vorbă cu ea, dat fiind că toţi o ştiau a fi roaba cea de 
credinţă, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii 
califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia şi, fară 
să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoşat de-a binelea 
şi, cu toate strigătele copilei care gonea după mine 
rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo şi încoace, 
strâns mereu de aproape de către faia, până ce iacătă că 
ajunsei la uşa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii 
înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la uşă, şi mă 
dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă aşezai 
pe dată a rugăciune. Şi atunci iarăşi, mai mult ca oricând, 
cugetai ce mare înţelepciune dovedise vechiul meu prieten 
Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile 
acestea afurisite şi se aciuase la Bassra. Şi hotărâi în 
sufletul meu: „Negregşit! de m-o scăpa Allan fară de ponoase 
din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată 
în asemenea belele şi că niciodată nu mă mai încarc cu 
atare corvezi!” 

De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, 
că mă şi ajunse... 


În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi şasea noapte spuse: 

„„„De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, 
că mă şi ajunse din urmă copila de credinţă cu care, de data 
aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, devreme 
ce nu se afla de faţă nici un martor. Fata începu dintru-ntâi 
cuamă întreba: 

— Cum îţi este? 

Eu îi răspunsei: 

— Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de 
dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toţii! 

Ea îmi răspunse: 

— Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai şti starea bietei 
mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când 
îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde 
izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, 
de pe o terasă pe altă terasă, şi apoi sărind jos pe pământ 
din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine 
ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om 
ieşit din mormânt chipul strălucitei Şamsennahar? Încât 
atunci când am zărit o, nu am putut să mă opresca nu 
izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei şi 
sărutându.-i-le. Ci ea îşi uita de sine, gândind mai întâi la 
caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de 
aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o 
lăsară şi căzu leşinată în braţele noastre; şi atunci o 
cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe faţă cu 
apă de flori şi îi ştersei ochii şi o spălai pe picioare şi pe 
mâini, şi îi schimbai veşmintele de deasupra şi de dedesubt. 
Atunci avusei bucuria s-o văd că îşi vine în sine şi că răsuflă 
oleacă; şi numaidecât îi adusei să bea nişte sorbet de 
trandafiri şi să miroase nişte iasomie, şi îi spusei: 

— O, stăpână, Allah fie asupră-ţi! cruţă-te, cruţă-te! unde 
avem să ajungem dacă o ţinem aşa? 

Ci ea îmi răspunse: 


— O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe 
pământ care să mă ţină legată aici! Dar, înainte de a muri, 
vreau să capăt veşti despre iubitul meu. Du-te aşadar şi 
caută-l pe giuvaiergiul Amin şi du-i pungile astea pline cu 
aur, şi roagă-l să le primească drept despăgubire pentru 
necazul pe care i l-am pricinuit! 

Şi roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea şi 
în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de 
care într-adevăr putui să mă încredinţez mai târziu. Pe 
urmă adăugă: 

— Şamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o 
rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, 
fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar! 

Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare 
lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, şi, în pofida hotărârii 
mele de a nu mă mai vâri în povestea aceea primejdioasă, îi 
spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a 
o întâmpina cu amănuntele de cuviinţă. Şi ieşii din geamie, 
după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să 
lase legătura pe care mi-o adusese; şi plecai la ben-Bekar. 

Or, acolo îi găsii pe toţi, femei şi slugi, aşteptându-mă de 
trei zile şi fară a şti cum să facă să-l liniştească în emirul Ali, 
care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu 
ochii aproape stinşi şi cu o înfăţişare mai degrabă de mort 
decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în 
lacrimi, şi îl strânsei la piept... 

În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi şaptea noapte spuse: 

„„„Şi îl strânsei la piept, şi îi spusei multe vorbe 
drăgăstoase, spre a-l mai alina, fară a putea de data aceasta 
să izbutesc, întrucât îmi zise: 

— O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu arc sa se 
ducă, vreau să-ţi las, înainte de moarte, un semn al 
îndatorinţei mele faţă de prietenia ta. 

Şi le spuse robilor săi: 


— Aduceţi-mi cutare şi cutare lucru! 

Şi numaidecât robii zoriră să aducă şi să rânduiască 
dinainte-i, în nişte zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, 
oluri de aur şi de argint şi odoare de mare preţ. Şi îmi 
spuse: 

— Mă rog ţie să le primeşti, în locul lucrurilor care ţi-au 
fost furate din casă! 

Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi 
spuse apoi: 

— O, Amin, să ştii că în această lume orice lucru are un 
rost! Vai de cel care îşi prăpădeşte rostul dragostei lui: nu îi 
mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea 
faţă de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aş fi 
grăbit demult ceasul acestei morti42, pe care îl simt 
aproape! 43 

Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să 
mă duc mai întâi să-i dau ştiri despre el copilei de credinţă 
care mă aşteaptă acasă şi pe care Şamsennahar o trimisese 
anume. Şi plecai, spre a mă duce la copilă şi a i povesti 
deznădejdea emirului, care îşi presimţea sfârşitul şi care va 
părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărţit 
de iubita sa. 

Şi, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui ca 
intră la mine copila, da într-o stare de tulburare şi de 
zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau sa 
curgă din belşug lacrimile. lar eu, tot mai speriat, o 
întrebai: 

— Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au 
întâmplat? 

Ea îmi răspunse tremurând: 

— Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra 
noastră! Suntem pierduţi fără de scăpare cu toţii! Califul a 
aflat! Mai degrabă ascultă: în urma şoaptei unei roabe de-a 
noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri şi a 
început să le iscodească în parte pe toate slujnicele 
preafrumoasei Şamsennahar. Şi, în pofida făgăduielilor lor, 


a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. 
Şi a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a 
trimis după Şamsennahar, poruncind, să fie însoţită de 
douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toace 
tulburate şi până peste măsură de speriate! lar eu izbutii să 
găsesc o clipită spre a mă furişa şi a da fuga să te vestesc 
de nenorocirea din urmă care ne paşte! Du-te, dar, să-l 
vesteşti pe emirul Ali ca să-şi ia chibzuirile de trebuinţă în 
atare împrejurare! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăşi în 
goana mare către sarai. 

Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea 
vederii mele şi strigai: „Nu se află izbăvire şi tărie decât 
numai întru Allah Preaînaltul şi Preaputernicul!” Dar ce aş 
mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi 
aşadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă 
despărţisem de el decât de-abia de câteva clipite, şi, fară a-i 
mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi 
strigai: 

— O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dară, 
altminteri te paşte moartea în chipul cel mai de ocară! 
Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a şi 
poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fară a pierde o 
clipită, şi să ieşim dincolo de fruntariile ţării noastre şi 
dincolo de puterea celor care ne caută! 

Si tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să 
încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe şi 
nişte merinde de drum, şi îl ajutai pe emir să încalece pe 
altă cămilă, pe urmă încălecai şi cu la fel. Şi, fară a mai 
pierde vremea, de îndată ce emirul îşi luă rămas bun de la 
maică-sa, pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi opta noapte spuse: 

„.„„pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei. 


Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar 
ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se 
împlinească! Aşa că nenorocirile noastre nu puteau decât să 
se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă 
încă şi mai rea! 

Şi-aşa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, şi pe 
când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se 
zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată 
în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se şi 
repeziră să ne împresoare. Şi, cum ştiam prea bine ca altă 
cale să scăpăm cu viaţă nu era decât aceea de a nu încerca 
vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele şi să ne prade. 
Şi ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându- 
ne pe trupuri decât cămaşa! Şi se depărtară fară să le mai 
pese de soarta noastră. 

Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o 
zdreanţă în mâinile mele, aşa de tare îl prăpădiseră atâtea 
spaime necurmate. Izbutii totuşi să-l ajut a se târi încet- 
încet până la geamia pe care o zărisem în oază; şi intrarăm 
acolo ca să ne petrecem noaptea. Şi emirul Aii se prăbuşi la 
pământ şi îmi spuse: 

— Aici am să mor, într-un sfârşit, căci Şamsennahar nu mai 
poate să mai fie în viaţă la ceasul de-acum! 

Or, la vremea aceea, în geamie un ins îşi făcea rugăciunea. 
Când isprăvi, se întoarse spre noi şi ne privi o clipită, apoi 
veni la noi şi ne spuse cu bunătate: 

— O, flăcăilor, fară îndoială că sunteţi străini şi aţi venit să 
petreceţi noaptea aici! 

Eu îi răspunsei: 

— O, şeicule, suntem într-adevăr nişte străini pe care 
tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne 
nimica aşa decât cămaşa de pe noi! 

La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi 
şi ne spuse: 

— O, flăcăi sărmani, aşteptaţi-mă aici câteva clipite şi am 
să mă întorc la voi! 


Şi plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un 
copil care aducea o legătură, şi bătrânul scoase din 
legătura aceea nişte haine şi ne pofti să ne îmbrăcăm cu 
ele; pe urmă ne spuse: 

— Haideţi cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine 
decât aici, căci trebuie să vă fie foame şi sete! 

Şi ne îmbie să-l însoţim la el acasă, unde emirul Ali nu 
ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe 
chilimuri. Şi atunci, din depărtare, venind cu adierea care 
sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se 
auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate: 

Plângeam sfârşitul tinereţii mele, Ci mi-am curmat 
suspinul ca să plâng Durerea doar a despărțirii grele De cel 
ce-aş vrea mereu la piept să-l strâng. 

Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morţii, nu-i că 
părăsesc O viaţă de dureri, ci că plec iară De lângă ochii 
celui ce-l iubesc. 

De-aş fi ştiut că despărţirea vine Şi că pe veci voi bate-un 
drum pribeag Aş fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar 
frumuseţea ochiului său drag44! 

Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben- 
Bekar îşi săltase capul şi asculta pierdut. Iar când glasul se 
stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoțând un 
suspin adânc: îşi dăduse sufletul... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, văzând ca 
se luminează de ziuă, tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută şaizeci şi noua noapte spuse: 

„„„Îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoțând un suspin 
adânc: îşi dăduse sufletul. 

La priveliştea aceea, bătrânul şi cu mine izbucnirăm în 
hohote de plâns şi şezurăm aşa toată noaptea; şi-i istorisii 
bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, 
dimineaţa, îl rugai să binevoiască să-i ţină în păstrare trupul 
până ce rudele, înştiinţate de mine, vor veni după el. Şi îmi 
luai rămas-bun de la omul acela de treabă şi mă dusei în 
grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei 


caravane ce se îndrepta într-acolo. Şi mă dusei, fară a-mi 
face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben- 
Bekar, unde mă înfăţişai dinaintea mamei sale căreia îi urai 
mâhnit bună pace. 

Când mă văzu că vin singur, fară fiul ei, când băgă de 
seamă înfăţişarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu 
să tremure de presimţire. Şi îi spusei: 

— Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăşte, iar 
făptură nu poate decât să se supună! Şi când scrisoarea de 
chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fară a mai 
zăbovi, trebuie să se înfăţişeze dinaintea stăpânului său! 

La vorbele acestea, mama lui Aii scoase un țipăt sfâşiat de 
durere şi îmi spuse, prăbuşindu-se cu faţa la pământ: 

— O, vai de mine! fiul meu o fi murit? 

Eu atunci îmi lăsai ochii în jos şi nu putui să rostesc o 
vorbă. Şi o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cun 
leşină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile 
inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu ţipetele lor 
speriate. 

Când mama lui Ali putu într-un sfârşit să mă asculte, îi 
istorisii amănuntele morţii şi îi spusei: 

— Preţuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, 
mamă a lui Ali, şi plătească-te el cu milele şi cu indurarea 
lui! 

Atunci ea mă întrebă: 

— Dar nu ţi-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale? 

Eu răspunsei: 

— Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ţi spun că nu are decât 
o dorinţă, aceea ca tu să orânduieşti ca trupul să-i fie adus 
la Bagdad. 

Ea atunci iarăşi începu să se topească de lacrimi, 
sfâşiindu-şi hainele, şi îmi spuse că pe dată avea să se ducă 
la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său. 

Şi de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toţi cu gătirile lor 
de plecare şi mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul 


meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de 
tinereţea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!” 

Şi ajunsei astfel acasă şi băgai mâna în buzunar ca să scot 
cheia de la uşă, când mă simţii atins încetişoi pe umăr, şi mă 
întorsei, şi o văzui, îmbrăcată în haine cernite şi cu chipul 
tare mâhnit, pe copila cea de credinţă a cadânei 
Şamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ţinu 
şi mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor 
celor păţite, începui, fară a şti încă nimic, să plâng laolaltă 
cu ea, fară de măsură. Pe urmă îi spusei: 

— Aşadar ai aflat şi tu vestea cea jalnică? 

Ea îmi răspunse: 

— Care, ya Amin? 

Eu îi spusei: 

— Moartea lui Ali ben-Bekar! 

Şi când văzui că se porneşte să plângă şi mai tare, 
pricepui că nu ştia încă nimic, şi îi istorisii totul, scoțând, 
într-un glas cu ea, suspine adânci. 

Când sfârşii, îmi spuse la rându-i: 

— Nici tu, ya Amin, văd că nu ştii nimica despre 
nenorocirea mea! 

Şi strigai: 

— Au n-o fi fost dată morţii Şamsennahar din porunca 
emirului drept-credincioşilor? 

Ea răspunse: 

— Şamsennahar a murit, da nicidecum aşa cum poţi să 
prepui tu! O, stăpâna mea! 

Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, şi îmi spuse într- 
un sfârşit: 

— Ascultă, aşadar, Amin! Când Şamsennahar, însoţită de 
cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul 
i-a dat afară, cu un semn, pe toţi, pe urmă s-a apropiat de 
Şamsennahar şi a poftit-o să şadă jos lângă el şi cu un glas 
pătruns de o bunătate fară de asemuire, i-a spus: „O, 
Şamsennahar, ştiu că ai duşmani în saraiul meu, iar aceşti 
duşmani au încercat să te rupă de la inima mea, 


ponegrindu-ţi faptele şi înfăţişându-le într-un chip 
nevrednic de mine şi de tine! Să ştii că te iubesc mai mult 
ca oricând şi, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat 
porunci să sporească sâmbria casei tale şi numărul roabelor 
şi al nacafalei tale! Aşa că mă rog ţie să nu mai ai obrazul 
acesta atâta de amărât, care mă amărăşte şi pe mine! Şi, ca 
să te ajut să te veseleşti, am să poruncesc numaidecât să 
vină cântăreţele de la saraiul meu şi să fie aduse tablalele 
pline cu poame şi cu băuturi!” Şi numaidecât intrară 
lăutăresele şi cântăreţele; iar roabele veniră încărcate cu 
tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Şi, după ce 
totul fu gata, califul, şezând jos lângă Şamsennahar, care se 
simţea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătăţuri, le porunci 
cântăreţelor sa înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele 
lăutelor mânuite de degetele tovarăşelor sale, începu să 
cânte: 

Oh, lacrimilor, voi daţi în vileag Amara taină-a sufletului 
meu Şi nu-mi lăsaţi al jalei vălmăşag Să-l port adânc în 
piept mereu. 

Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu- 
atâta45... 

Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârşit, 
Şamsennahar scoase un suspin slab şi se prăbuşi pe spate. 
Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre 
ea, socotind că era doar leşinată; dar o ridică moartă! 
Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care il ţinea în mână, 
şi răsturnă tablalele şi, cum noi scoteam ţipete speriate, ne 
alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele şi 
sculele menite zaiafetului; şi nu mă mai ţinu decât pe mine 
în sală. O luă atunci pe Şamsennahar pe genunchi şi se 
porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să 
nu las pe nimeni să între în sală. A doua zi dimineaţa, califul 
dete trupul cadânei în seama bocitoarelor şi a 
scăldătoarclor, şi porunci să i se facă o înmormântare ca de 
soţie legitimă, ba încă şi mai falnică. După care se încuie în 


iatacurile lui. Şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul 
judeţelor! 

Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreuna cu 
copila, moartea celor doi îndrăgostiţi, mă înţelesei cu ea să 
orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de 
Şamsennahar. Şi aşteptarăm să fie adus leşul pe care mama 
emirului se dusese să-l ia din oază, şi îi făcurăm 
înmormântare frumoasă, şi izbutirăm să-l aşezăm în pământ 
alături de mormântul cadânei Şamsennahar! 

Şi de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soţia mea, nu 
am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i 
plângem pe cei doi îndrăgostiţi cu care am fost prieteni.46 

Şi-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, 
povestea cea duioasă cu Şamsannahar, cadâna inimii 
califului Harun Al-Raşid! 

În clipita aceasta, micuța Doniazada nu se mai putu ţine şi 
izbucni în hohote de plâns, înfundându-şi capu-n chilimuri. 
Iar sultanul Şahriar spuse: 

— O, Şeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta! 

Atunci Şeherezada zise: 

— Da, o, Măria Ia! Ci ţi-am spus această poveste, care nu 
este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele 
minunate pe care le cuprinde, şi mai cu seamă ca să te 
stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi 
să ţi-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ţi-o 
istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduinţă! 

Şi sultanul Şahriar grăi: 

— Da, Şeherezada! fă-mă să uit mâhnirea şi spune-mi iute 
numele acelei poveşti pe care mi-o făgăduieşti! 

Şeherezada spuse: 

— Este Povestea cu domniţa Budur, cea mai frumoasă lună 
dintre toate lunele. 

Iar micuța Doniazada strigă, săltându-şi capul: 

— O, surioară Șeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe- 
o numaidecât! 

Şi Şeherezada spuse: 


— Cu dragă inimă şi ca pe o cinstire datorată acestui 
sultan bine crescut şi dăruit cu purtări alese. Dar numai şi 
numai mâine noapte. 

Şi, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, 
tăcu. 

Când fu în cea de a o sută şaptezecea noapte micuța 
Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe 
chilimul pe care şedea ghemuită şi îi spuse Şeherezadei: 

— O, surioara mea, mă rog ţie, grăbeşte de ne spune 
povestea făgăduită, care numai cu numele ei şi m-a 
cutremurai de desfătare şi de fiori! 

lar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi spuse: 

— Dreptu-i! Dar, ca să încep, aştept bunăvoia sultanului! 

Atunci sultanul Şahriar, care în noaptea aceea zorise să-şi 
mântuie degrabă treaba de rând cu Şeherezada, atâta de 
cu jind aştepta povestea făgăduită, spuse: 

— O, Şeherezada, negreşit că poţi să începi basmul cu 
care mi-ai făgăduit mari veseliri! 

Şi Şeherezada pe dată istorisi astfel: 

POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIȚA 
BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în 
vechimea vremilor, în ţara Kaledanului, un sultan cu numele 
de Şahraman, stăpân peste oşti puternice şi peste bogății 
multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste 
poate şi avea şaptezeci de cadâne, fară a le mai pune la 
socoteală şi pe cele patru soţii legiuite, se muncea în 
sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese 
de mult la o vârstă înaintată, iar oasele şi vlaga începuseră 
a i se subţia, şi Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care 
să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăției. 

Or, într-o zi, se hotări să i se spovedească vizirului sau cel 
mare de chinurile sale tainice, şi, după ce trimise sa fie 
chemat, îi spuse: 

— O, vizire al meu, eu chiar că nu ştiu pe ce să mai dau 
vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic! 


Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care 
săltă capul şi îi spuse sultanului: 

— O, Măria Ia, chiar că aceasta-i o treabă tare gingaşă şi 
pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel 
Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, 
decât numai un chip de a zvidui treaba. 

Iar sultanul îl întrebă: 

— Şi care-i chipul? 

Vizirul răspunse: 

— Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ţi 
îndeplineşti pe de rost datorinţele cerute de sfânta datină: 
fă-ţi spălările cu evlavie şi fă-ţi rugăciunea cu inima plecată 
la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Şi aşa, împreunarea ta cu 
o soţie aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa! 

La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Şahraman 
strigă: 

— O, vizir al vorbelor de înţelepciune, cu asta îmi arăţi un 
leac minunat! 

Şi îi mulţumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat şi îi 
dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul 
femeilor, dar numai după ce îşi îndeplini cu de-amănuntul 
sfintele datorinţe îndătinate; şi o alese pe cea mai tânără 
dintre femeile lui, cea care avea şoldurile cele mai falnice, o 
fecioară de viţă, şi se împereche cu ea în noaptea aceea. Şi 
o şi plodi, pe clipă şi pe dată. lar peste nouă luni, zi la zi, ea 
născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor 
şi în cântece de clarinete, de fluiere şi de ţimbale. 

Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos 
şi întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse 
numele de Kamaralzaman47. 

Şi chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre 
zămisliturile roate! Se dovedi mai cu scamă când ajunse 
flăcău şi când frumuseţea scutură peste cei cincisprezece 
ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor48. 

Cu vârsta, într-adevăr, desăvârşirile lui ajunseseră la 
capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai 


îngerilor Harut şi Marut49 privirile-i mai ispititoare decât 
cele ale lui Tagut50, şi obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât 
despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de bam 
şi mai subţire decât un fir de borangic. Dar cât despre 
spatele lui, se rotunjise atâta de straşnic, încât l-ai fi luat 
drept un muncel de nisip umblător, şi privighetorile, când îl 
vedeau, începeau să cânte. 

Încât nu e de mirare ca mijlocelul său atâta de gingaş s-a 
plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, şi că 
atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile 
acelea. 

Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea 
de trandafir şi la fel de gingaş ca adierea serii. Şi pe drept 
poeţii de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec 
frumuseţea ce-i tulbura, şi i-au proslăvit în stihuri fară de 
număr, precum acestea dintr-o puzderie: 

Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează; 

Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „EL însăţi frumuseţe 
însemnează, Şi e cel mai frumos din câţi pot fi” 

Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline; 

Miere-i saliva-i; dinţii perle sunt, Ca scorpionii dragostei 
muşcând! 

Iar luna nouă-i unghia-i sidefie; 

Ci boiul lui întreg, şi dosul lui, Şi mijlocelul care se mlădie - 

O, grai pe lume să le spună nu-i! 5l 

Încât sultanul Şahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, 
şi până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o 
clipită. Şi cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-şi în 
nechiozuinţe harurile şi frumuseţea, tare râvnea să-l 
însoare cât mai era el în viaţă şi să se bucure astfel de 
urmaşii lui. Şi într-o zi, în care gândul acesta îl frământa 
mai tare ca de obicei, se deschise faţă de vizirul său cel 
mare, care îi răspunse: 

— Gândul este minunat! că însurătoarea potoleşte toanele. 

Atunci sultanul Şahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor: 


— Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman şi spune-i să 
vină la o vorbă cu mine! 

Şi de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman 
se şi înfăţişă dinaintea părintelui său şi, după ce îiură 
cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii 
plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus 
părintelui său... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi una noapte spuse: 

„„.„cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu 
supus faţă de părintele său. 

Atunci sultanul Şahraman îi spuse: 

— O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea sa te 
însor cât mai sunt în viaţă, ca să mă bucur de tine şi să-mi 
umflu inima la nunta ta! 

La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se 
schimbă până peste poate la chip şi, cu glas sugrumat, 
răspunse: 

— Să ştii, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă 
încearcă nici o înclinare faţă de însurătoare; iar sufletul 
meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe 
care din fire o simt faţă de ele, am mai şi citit în cărţile 
înţelepţilor atâtea pătăranii despre răutăţile şi despre 
vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă 
moartea decât apropierea de ele. Şi, de altminteri, o, 
părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeţii noştri cei 
mai preţuiţi: 

Vai de cel cărui Soarta-i dă o soaţă! 

Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi Cetate, să se apere, 
măreaţă, Legată-n fier, cu munţii temelii. 

Ca trestia-i oricare fortăreață Naintea muiereştii viclenii. 

Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiţi de 
negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, 
pe lângă gâtul gol, Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos 
Până ce-i face viaţa de prisos.52 


Un altul a spus: 

Mă întrebaţi de aceste făpturi Pe care le numiţi femei! Mă 
ştiţi, Vai, printre cei grozav de iscusiţi La dragoste şi la 
viclenii nuri! 

Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiţi De jindul lor! Că iată- 
mi părul sur - 

Au nu pricepeţi fară de-nconjur Ce câştiuri la iubire 
dobândiţi? 

Iar un altul a spus: 

Chiar şi tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit 
e bunăoară, De la care fug vulturii. 

Sub a nopţii neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru 
că-ţi sopteste-n taină Lucruri ce mai nu-nţelegi. 

Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca şi tine-acum, 
de caldul Trup şi tot ce-ascunde el. 

Ea-i, prieten drag, un rateş Larg deschis la orice ceas, 
Găzduind pe-oricine-abate-şi Pasul, la un scurt popas. 

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi! 

Nici nu te gândi să-ţi placă, Nici în urmă-ţi nu privi! 

Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca şi ei, Dacă au un pic 
de minte Şi sunt volnici la femei.53 

Aşa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te 
mâhnească rău, nu voi şovăi să mă omor dacă vei vrea să 
mă sileşti să mă însor! 

Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul 
Şahraman rămase uluit şi mohorât până peste poate, şi 
lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar 
cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui şi nu vroia să-i 
pricinuiască supărare, se mulţumi să-i spună: 

— Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în aceasta 
privinţă, care, văd, nu îţi este pe plac. Dar, întrucât eşti încă 
tânăr, ai vreme să cugeţi, precum şi să te gândeşti la 
bucuria pe care aş avea-o de a te vedea însurat şi tată de 
copii! 

Şi, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; 
da îl giugiuli şi îi făcu daruri scumpe şi se purtă totaşa cuel 


vreme de un an. 

Dar când trecu anul, trimise iarăşi după el, ca şi întâia 
dată, şi îi spuse: 

— Mai ţii minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, şi ai 
cugetat la ceea ce te-am rugat şi la fericirea pe care mi-ai 
stârni-o dacă te-ai însura? 

Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, 
părintele său, şi îi spuse: 

— O, taică al meu, cum aş putea eu să uit sfaturile tale şi 
să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuşi îmi porunceşte 
cinstire şi supunere? Dar cât despre însurătoare, am 
chibzuit la ea toată vremea aceasta, şi mai mult ca oricând 
sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, şi mai mult 
ca oricând cărţile celor de demult şi ale celor de acum mă 
învaţă să mă feresc de femeie, cu orice preţ, întrucât 
femeile sunt nişte viclene, nişte proaste şi nişte ticăloase! 
Allah păzească-mă de ele, şi cu moartea, de se va cere! 

La vorbele acestea, sultanul Şahraman pricepu că şi acum 
ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la 
supunere pe fiul pe care îl avea aşa de drag. Dar mâhnirea 
îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit şi porunci să fie 
chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse: 

— O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt şi părinţii care 
râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz şi dezamăgii! 
lacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare 
decât anul trecut, să fugă de femei şi de însurătoare! Ce 
nenorocire, 0, vizire al meu, pentru mine! Şi cum s-o 
tămăduiesc? 

Atunci vizirul îşi plecă fruntea şi cugetă îndelung; după 
care săltă capul şi îi spuse sultanului: 

— O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai 
răbdare încă un an: şi atunci, în loc să-i mai vorbeşti în 
taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toţi emirii, 
vizirii şi mai-marii clin împărăție, precum şi pe toţi slujitorii 
de la sarai, şi, dinaintea tuturora, să-i mărturiseşti 
hotărârea ta de a-l însura fară zăbavă. Şi atunci el nu are să 


mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; şi 
are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi doua noapte spuse: 

„„„Şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere! 

La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într- 
atâta de mulţumit că strigă: 

— Pe Allah! iacătă o socoată care se poate! 

Şi îşi vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai 
frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de 
vreme arătat, şi porunci atunci să se întocmească adunarea 
cu pricina şi să vină fiul său Kamaralzaman Şi flăcăul intră 
în sala care se umplu de lumina lui; şi ce aluniţă pe bărbia 
lui! şi ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Şi, când ajunse 
dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre 
mâinile lui şi rămase în picioare, aşteptând ca părintele lui 
să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse: 

— O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul 
acestei adunări decât pentru a-ţi arăta hotărârea mea de a 
te însura cu o domniţă vrednică de stepena ta, şi să mă 
bucur astfel de urmaşii mei până a nu mă fi săvârşit din 
viaţă! 

Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins 
dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un 
răspuns atâta de puţin cuviincios, încât toţi cei de faţă îşi 
lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până 
peste marginile jignirii; şi întrucât era de datoria lui să 
certe o atare neruşinare în faţa obştei, răcni la fiu-său cu 
glas amarnic: 

— Va să vezi tu ce păţesc copiii care nu ascultă şi se 
dovedesc necuviincioşi faţă de părintele lor! 

Şi pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate 
şi să-l întemniţeze în turnul cel vechi al cetăţuii părăginite 
care se megieşea cu saraiul. lar unul dintre străjeri rămase 


la uşă, spre a veghea asupra coconului împărătesc şi a 
răspunde la chemarea lui la vreo nevoie. 

Dacă se pomeni întemnițat aşa, Kamaralzaman rămase 
tare mohorât şi îşi zise: „Poate că ar fi fost mai bine sa 
ascult de tata şi să mă însor fară chef, ca să-i fac pe poftă. 
Aşa baremi aş fi ocolit să-l necăjesc şi să fiu băgat în 
afurisita asta de temniţă din vârful turnului cel vechi! Ah! 
femei blestemate, tot voi sunteţi pricina nenorocirii mele!” 
lac-aşa cu beizadeaua Kamaralzaman. 

Dar în ceea ce îl priveşte pe sultanul Şahraman, acesta se 
trase în iatacurile sale şi, gândindu-se că fiul sau, pe care 
atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit şi 
întemnițat, ba poate şi deznădăjduit, începu sa bocească şi 
să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era 
mare şi îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse 
vinovat de fată cu toţi. Şi se mânie pană peste poate pe 
vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea 
divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse: 

— Tu eşti cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m- 
aş fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbeşte, acuma, 
hai! Ce ai să răspunzi? Şi ce este de făcut, spune! Ca nu pot 
să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul 
de acuma fiul meu, pojarul inimii mele. 

Atunci vizirul îi spuse: 

— O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece 
zile închis, şi ai să vezi cum are să se zorească a se supune 
dorinţei tale! 

Sultanul spuse: 

— Eşti bine încredinţat? 

Vizirul spuse: 

— Întocmai! 

Atunci sultanul scoase un potop de suspine şi se duse să se 
întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, 
într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior 
care era bucuria lui cea mai mare; şi cu atâta mai puţin 
dormi cu cât se deprinsese să-l şi culce lângă el alături, pe 


acelaşi pat; şi să-i pună braţul său ca pernă, veghind astfel 
însuşi asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba 
se tot suci şi se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să 
închidă ochii54. 

Şi iac-aşa cu sultanul Şahraman. 

Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, 
iacătă! La căderea nopţii, robul care era însărcinat sa 
atrăjuiască la uşă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la 
capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine 
întocmit pentru coconul sultanului; şi, la urmă, ieşi. Atunci 
Kamaralzaman se sculă55, îşi făcu spălările cele îndătinate, 
prociti câteva surate din Coran şi gândi să se dezbrace spre 
a-şi trece noaptea. Aşa că se dezbrăcă de tot, 
nemaipăstrând pe trup decât cămaşa, şi îşi ocoli fruntea cu 
o basma de mătase albastră. Şi se făcu astfel, mai mult ca 
oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea 
noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era 
mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi 
să adoarmă adânc. 

Or, habar nu avea el (şi nici măcar nu putea să-i dea prin 
cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în 
turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului şi ale 
pământului. 

Întrucât... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi şasea noapte56 

Spuse: 

Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese 
părăsit de ani şi ani şi dăinuia de pe vremile letinilor cei de 
demult; şi la poala turnului se afla un puț, la fel tare bătrân 
şi tot aşa zidit de letini; şi era chiar puţul ce slujea de 
adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna. 

Efrita Maimuna, din spiţa lui Eblis, era fiica 
preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a 
duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, 


o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele 
de duhuri, pe temeiul atât al virtuţilor ei cât şi pe cel al 
moşilor ei, vestiți pe meleagurile din nevăzut. 

Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieşi din 
puț, după obiceiul ei, spre a se reveni, şi îşi lua zborul uşor 
spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte 
către cutare loc de care se simţea chemată57. 

Şi, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită 
să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu 
văzuse niciodată nimic. Gândi aşadar în sineşi: „Hotărât! 
lumina aceea nu se află acolo fară de pricină! Trebuie să 
intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă şi 
pătrunse în turn şi îl văzu pe robul culcat la uşă; şi, fară a se 
opri, trecu pe deasupra lui şi intră în odaie. Şi cam care nu-i 
fu minunarea fermecată la vederea flăcău lui culcat pe 
jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor 
şi, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetişor, 
după ce îşi lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în 
odaia aceea strâmtă. Şi săltă de-a binelea învelitoarea care 
acoperea făptura flăcăului şi rămase năucită de frumuseţea 
lui. Şi îşi curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu- 
l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate 
gingăşiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce 
se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingaşă a 
obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă 
şi lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, 
precum şi mireasma îmbătătoare a pielei lui şi strălucirile 
cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o 
pe lainica de Maimuna, care în viaţa ei întreagă de hoinăreli 
de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea 
frumuseţe? ... Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit ţipătul 
poetului: 

Doar ce l-am sărutat cu jind Şi-am şi văzut înmugurind 
Frumogşii-i ochi: beţia-mi grea, Şi-obrajii-i - care-s viaţa 
mea. 


Şi-am zis: „Poţi, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: 
„Hai, cârtitori, grăiţi anume De-i ceva mai frumos pe lume, 
De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viaţa mea!” 

Aşadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, îşi 
prea umplu ochii de priveliştea aceea minunată şi îl 
preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie 
Atoatezămislitorul, cel carele plămădeşte desăvârşirea! 
Oare cum de pot tatăl şi mama acestui flăcău să se 
despărţească de el spre a-l închide singur în turnul acesta 
părăduit? Au ei nu se tem de răutăţile duhurilor cele 
ticăloase din neamul meu care hălăduicsc prin dărâmături 
şi prin locuri părăsite? Şi, pe Allah! dacă lor nu le pasă de 
copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea 
mea şi că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, 
ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra 
lui Kamaralzaman şi, tare cu gingăşie, îl săruta pe buze, pe 
pleoape şi pe fiecare obraz, trase peste el invelitoarca, fară 
a-l trezi, îşi întinse aripile şi îşi luă zborul prin fereastra cea 
înaltă către ceruri. 

Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc58, spre a se răcori, 
şi, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, 
auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi 
zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Şi pricepu că 
stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaş, un duh din spiţa 
cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiţii care nu cred în 
nimic şi care nu se dau supuşi stăpâniei lui Soleiman ben- 
Daud. Şi acel Dahnaş era fiul lui Samhuras, care era, 
printre efriţi, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh. 

Când il zări pe ticălosul de Dahnaş, Maimuna se sperie rău 
ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn şi să se ducă 
să săvârşească cine ştie ce acolo! încât se repezi asupra lui 
cu o iuţeală de uliu, şi era mai să-l izbească şi să-l năruie, 
când Dahnaş îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei şi îi 
spuse, tremurând de spaimă: 

— O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, 
mă juruiesc ţie pe Numele cel Strălucit şi pe talismanul cel 


sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta 
ca să mă spulberi! Şi, la rându-mi, iţi făgăduiesc că nu am 
să făptuiesc nimica păcătos! 

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş, fiul lui Şamhuraş: 

— Fie! Binevoiesc să te cruţ. Dar grăbeşte-te a-mi spune 
de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici şi unde cugeţi să te 
călătoreşti! Şi mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele 
tale, o, Dahnaş, că altminteri stau gata să-ţi smulg cu 
mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele şi să-ţi 
sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Aşa 
că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, 
Dahnaş! 

Atunci efritul spuse: 

— O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum 
m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul şi cu 
totul nemaipomenit! Dar făgăduieşte-mi baremi că ai să mă 
laşi să plec în tihnă dacă am să-ţi fiu pe plac, şi că ai să-mi 
dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă 
pună la adăpost de reauavoinţă a tuturor efriţilor, vrăjmaşii 
mei din văzduh, din ape şi de pe pământ, o, tu, cea care eşti 
fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoşător! 

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul agerului Şamhuraş. 

Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse: 

— Îţi făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui 
Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie 
rugăciunea şi pacea!). Dar vorbeşte odată, întrucât simt că 
pătărania ta este tare ciudată! 

Atunci efritul Dahnaş îşi molcomi goana, se răsuci în loc şi 
veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi aşa 
pătărania lui: 

Trebuie să-ţi spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de- 
acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la 
fruntariile Chinei, ţara unde domneşte marele Ghaiur, 
stăpân peste El-Buhur şi peste El-Kussur, unde fară de 
număr şi fară de cusur se-nalţă turnuri de jur-împrejur, 
unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, 


cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, 
jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a 
fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele 
căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett 
Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna! 


Am să-ţi vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ţi vorbesc 
despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre 
gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre 
sânii, despre pântecul, despre şoldurile, despre spatele, 
despre mijlocul, despre coapsele şi, într-un sfârşit, despre 
picioarele ei, o, Maimuna! 

Bismillah! 

Părul ei, o, stăpână a mea! Este aşa de întunecat, încât e 
mai negru decât despărţirea de prieteni! Iar când e împletit 
în trei cozi care i se deştern până la călcâie, îmi pare că văd 
trei nopţi deodată! 

Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc 
iarăşi! Dacă mă uit la ea la ceasul când străluceşte luna 
plină, văd două lune deodată59! 

Buzele-i sunt din agaturi colorate şi din mărgeane vii; 
limba-i - când o mişcă - picură grai de aur; iar mustul gurii 
ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge şi 
setea cea mai arzătoare! Aşa-i e gura60! 

Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! 
poartă doi sâni gemeni din fildeşul cel mai străcurat, 
rotunzi şi mici de ai putea să-i ţii în cele cinci degete de la o 
mână. 

Pântecul ei are nişte gropiţe pline de umbră şi rânduite cu 
tot atâta măiestrie ca şi literele arăbeşti de pe pecetea unui 
scrib copt de la Egipt! Şi pântecul acela dă izvod unui 
mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele... 

Spatele ei! ufl! uf! mă şi cutremur! E o grămadă atâta de 
grea, încât o sileşte pe stăpână-sa să şadă iarăşi jos când se 
scoală şi iarăşi să se scoale când se aşază! Şi chiar că nu 
pot, o, stăpână a mea, să-ţi dau o înţelegere cât de cât, doar 
ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului: 

Măreţ i-i spatele, vârtos clădit - 

De pare că şi-ar cere pe măsură Un trup şi-un mijlocel mai 
împlinit Decât acela care îl îndură. 

Pe amândoi la fel ne chinuieşte: 

Pe ea - silind-o pururea să stea; 


Pe mine pentru că mă şi-ndârjeşte De-ndată ce gândesc un 
pic la ea. 

Aşa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, 
două coapse de slavă, vârtoase şi, dintr-o trăsătură, 
îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele şi picioarele 
cele gingaşe şi atâta de micuţe, încât sunt uluit cum de pot 
să care atâta povară îngrămădită peste ele! 

Cât despre mijlocelul ei şi despre temelia lui, o, Maimuna, 
ca să spun drept, nu cutez a crede că ţi-aş putea vorbi 
precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă 
este desăvârşită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea 
poate să-ţi înfăţişeze; şi chiar şi prin semne mi-ar fi peste 
putinţă să te fac să cumpăneşti toate falniciile ei! 

Şi cam aşa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, EL- 
Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea pe a 
doua zi. 

Aşa că atunci când fu cea de a o sută şaptezeci şi noua 
noapte spuse: 

Şi cam aşa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domniţa 
Budur! 

Dar sunt dator tot aşa să-ţi spun, o, Maimuna, că sultanul 
Ghaiur o iubeşte tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe 
ale cărei desăvârşiri eu de-abia am putut să ţi le înşir, şi o 
iubeşte cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai ştie 
cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, 
după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai 
cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura nişte 
palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi şapte 
palate, fiecare tot altfel întocmit şi tot din altfel de lucruri 
zidit. Cel dintâi palat, aşadar, porunci să fie făcut numai din 
cleştar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din 
farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al 
cincilea din arginturi străcurate, al şaselea din aur, iar al 
şaptelea din adamant şi mărgăritare. Şi sultanul Ghaiur n-a 


pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip 
cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; şi strânse acolo, 
la sfârşit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu- 
se, de pildă, şi mai ales, de havuzurile şi de grădinile 
dimprejur. 

Şi în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se 
desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva 
să se sastisească de a tot sta, şi pentru ca fiecare desfătare 
să urmeze fără de lehămeţeală după o altă desfătare. 

Încât frumuseţea aceea crăiască, printre toate acele 
lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârşească şi să 
ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a 
fermecat! 

Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îţi spun că toţi 
sultanii de jur-împrejur, megieşi cu ţara sultanului Ghaiur, 
râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe 
tânăra nurlie. Şi numaidecât trebuie să-ţi dau încredințare 
că domniţa e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu 
supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin 
tătânele său; şi de fiecare dată s-a mulţumit să răspundă 
îmbufnată: 

— Eu îmi sunt sultană doar mie, şi singură îmi sunt 
stăpână! Cum aş putea să îndur oare un bărbat mototolind 
un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea 
uşoară? 

Şi sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o 
supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; şi era 
nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieşi şi ale 
emirilor aleşi care veneau anume de la capăt de lume! Ba, 
într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic 
decât toţi cei de până aci, şi care trimisese înainte-i daruri 
câte nici nu poţi gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniţei 
Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare şi-i 
strigă dintr-odată: 

— Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de 
a sfârşi cu aceste chinuri necurmate. Am să înşfac paloşul 


de colea şi am să-l înfig cu vârful în inima mea şi am să-l 
împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura 
mea scăpare! 

Şi cum chiar se şi pregătea să purceadă la fapta cea grea, 
sultanul Ghaiur fu aşa de speriat, încât îi ieşi limba din gură 
şi mâna i se scutură cu tremurătură şi îşi roti de jur- 
împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a 
zece bătrâne tare înțelepte şi trecute prin multe păţanii, 
dintre care una era chiar doica domniţei Budur. şi din 
ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai 
părăsesc nici o clipită, veghind la uşa iatacului ei pe rând. 

Şi iac-aşa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfaţişcază 
lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget 
să-mi fac drum şi să mă minunez de frumuseţea sa şi să-mi 
bucur simţirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva 
că nu m-ar muşca ispita să mă reped la ea şi să mă bucur de 
tot ce-aş putea; şi socot că ar fi chiar păcat să las vătămat 
fară de voia ei asemenea odor binecuvântat şi păzit cu atâta 
temei. Şi, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în 
vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binişor- 
binişor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi- 
e tare teamă de mine, că mă ştiu că nu mă mai pot ţine dacă 
mă pornesc; aşa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, 
bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară! 

Şi-aşa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe 
prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te 
vrăjească, asta se ştie, şi a cărei desăvârşire are să te 
răpească, stau chezăşie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm 
de El-Sett Budur, în ţara sultanului Ghaiur! 

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse: 

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş. 

După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, 
în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o 


plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în faţă şi îi 
spuse: 

— Tare mai eşti greţos cu pişăcioasa ta de fată! Şi chiar că 
mă şi întreb cum de cutezi să-mi vorbeşti despre ea, atunci 
când trebuie să ştii prea bine că nici nu ar putea să sufere o 
clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl 
iubesc eu! 

Şi efritul strigă, ştergându-şi obrazul: 

— Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre 
tânărul tău drăguţ şi, rugându-mă fireşte de iertăciune, nu 
cer decât să-l văd, măcar că tare şovăiesc a gândi că ar 
putea să fie pe măsura frumuseţii domniţei mele! 

Atunci Maimuna ţipă la el: 

— Nu vrei să taci, blestematulc? îţi mai spun o dată că 
iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie 
şi în vis, te-ar apuca boala copiilor şi ţi-ar curge balele ca la 
cămilă! 

Şi Dahnaş întrebă: 

— Păi da unde se află el şi cine poate să fie? 

Maimuna spuse: 

— O, pişicherule, să ştii că se află în aceeaşi împrejurare 
ca şi domniţa ta, şi este închis în turnul cel vechi la talpa 
căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te 
îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îţi ştiu 
ticăloşia şi nu ţi-aş da în seamă nici baremi paza unui fund 
de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ţi-l arăt chiar eu, ca 
să-ţi dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai 
cutezanţa a minţi, vorbind împotriva adevărului a ceea ce 
vezi, am să-ţi scot ochii şi am să fac din tine cel mai nevolnic 
dintre efriţi! Pe deasupra, cer să-mi plăteşti şi un rămăşag 
straşnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât 
domniţa ta; şi, ca să fie drept, mă învoiesc şi eu să-ţi plătesc 
dacă va fi dimpotrivă. 

Şi Dahnaş răcni: 

— Primesc rămăşagul! Haide aşadar cu mine s-o vezi pe 
EIl-Sett Budur în ţara părintelui său, sultanul Ghaiur! 


Şi Maimuna spuse: 

— E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub 
picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi 
frumuseţea iubitului meu; după care avem să judecăm! 

Atunci Dahnaş spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor 
până pe vârful turnului şi intrară pe fereastră în odaia lui 
Kamaralzaman. 

Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaş: 

— Nu te mişca, şi mai cu seamă să fii cuviincios! 

Pe urmă se apropie de flăcăul adormit şi săltă pătura care 
îl acoperea în clipita aceea. Şi se întoarse către Dahnaş şi îi 
spuse: 

— Priveşte, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât eşti de 
lung! 

Şi Dahnaş întinse gâtul şi se trase înapoi uluit; apoi iar 
întinse gâtul şi cercetă îndelung chipul şi trupul flăcăului; 
după care săltă capul şi zise: 

— O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că eşti tare 
îndreptăţită să socoţi că iubitul tău este fară de asemuire ca 
frumuseţe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea 
desăvârşiri într-un trup de flăcău; şi tu ştii că eu îi cunosc 
pe cei mai frumoşi dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, 
tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după cea 
închipuit şi o întrupare femeiască; şi aceea este chiar 
domniţa Budur! 

La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaş 
şi îi plesni peste căpăţână o lovitură de aripă care îi frânse 
un corn şi ţipă la el: 

— O, tu, cel mai spurcat dintre efriţi, îţi poruncesc să 
mergi pe clipă în ţara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la 
El-Sett Budur, şi să mi-o aduci aici de faţă pe domniţă; că nu 
vreau să mă ostenesc însoţindu-te până la ţânca aceea. 
După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul 
meu drăguţ şi avem să cântărim cu chiar ochii noştri. Şi 


întoarce-te iute, Dahnaş, că de nu îţi rup trupul fâşii-fâşii şi 
te arunc de hrană hienelor şi corbilor! 

Atunci efritul Dahnaş îşi strânse de pe jos cornul şi plecă 
amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o 
suliță văzduhul şi nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, 
împovărat cu sarcina lui. 

Or, domniţa adormită pe umerii lui Dahnaş nu avea pe ca 
decât cămaşa, iar trupu-i strălucca în albeaţa sa. Şi pe 
mânecile largi ale acelei cămăşi, ţesută din zarafir şi 
borangic de felurite culori, erau înhorboţite stihurile 
acestea ce se înlănţuiau măiestru: 

Trei lucruri nu ingâduie-n iubire Să spună da oricui, dintr- 
o privire: 

Spaima de neştiut; sila de ce-i De mult ştiut; şi frumuseţea 
ei! 

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş: 

— Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, 
întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme 
unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul 
Chinei şi să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da 
grăbeşte-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguţul meu, 
ca să facem cercetarea! 

Şi efritul Dahnaş, cu grijă fără de seamăn, o aşeză uşurel 
pe domniţă pe pat, şi îi săltă cămăşuţa. 

Or, copila chiar că era tare frumoasă şi întocmai precum o 
zugrăvise efritul Dahnaş. Şi Maimuna putu să vadă că 
asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârşită, 
încât ar fi putut să fie luaţi drept doi gemeni, şi care nu se 
deosebeau între ei decât numai la brâu şi la podoabe; da 
încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaş şi tot o 
spinare arcuită şi plină de belşug; şi putu să-şi dea seama şi 
că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba 
flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care 
mărturiseau musturi tainice61. 

Aşa că îi spuse lui Dahnaş: 


— Văd că este îngăduit să şovăieşti o clipită asupra 
întâietăţii de dat unuia sau altuia dintre drăguţii noştri; da 
trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că 
între doi tineri la fel de frumoşi, dintre care unul este de 
parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de 
parte bărbătească este mai presus de cel de parte 
femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule? 

Ci Dahnaş răspunse: 

— Din parte-mi, eu ştiu ce ştiu şi văd ce văd, iar vremea nu 
are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, 
stăpână a mea, dacă totuşi ţii să mint, am să mint ca să-ţi fiu 
pe plac! 

Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaş, efrita Maimuna 
fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Şi 
gândind că nu are să poată niciodată numai aşa, printr-o 
cercetare, să cadă la înţelegere cu căpăţânosul de Dahnaş, 
îi spuse: 

— Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are 
dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! 
Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de 
preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea şi 
dreptatea de partea lui! Te învoieşti? Ori te pomeneşti că nu 
eşti în stare de atare subţirenie, potrivită numai cu firile 
gingaşe? 

Dar efritul Dahnaş strigă: 

— Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam şi eu să- 
ţi deştern! Întrucât părintele meu Şamhuraş m-a învăţat 
pravilele întocmirii poeticeşti şi meşteşugul stihurilor 
sprintene cu desăvârşite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de 
început, o, încântătoare Maimuna! 

Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit 
şi se aplecă şi îl sărută pe buze încetişor; pe urmă îl alintă 
pe frunte şi, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el: 

O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu 
suspine Şi-nmiresmate flori de iasomie - 

Ce trup de fată poate fi ca tine? 


Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră 
stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se 
asemuie cu tine? 

Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor 
albine, Ce gură de fecioară-ar ft în stare Să răcorească 
sufletul ca tine? 

Ah, lasă-mă să-ţi mângâi părul moale, Şi carnea-mi arsă 
las-o să se-aline De carnea ta, şi-apoi să văd răscoale De 
stele fulgerând în ochi la tine! 

După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul 
Dahnaş se minună până peste marginile minunării, pe urmă 
se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să 
aducă cinstire harului efritei, cât şi ca să-şi mărturisească 
tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; şi 
nu zăbovi a se apropia şi el la rându-i de iubita sa Budur, ca 
să se aplece peste sânii ei goi şi să aştearnă acolo o alintare 
gingaşă; şi, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea: 

Ah, mirţii din Damasc, fecioara, Cu foşnet lung, mă 
înftoară; 

Dar frumuseţea ta... 

Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldaţi în praf de lună plină 
Şi-n rouă nopţilor, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat; 

Dar gura îa... 

Ah, numai gura ta, iubită, Şi frumuseţea ta-nflorită, Cu 
zâmbetul lor m-au pierdut - 

Şi-ntreg pământul piere-n nevăzut! 63 

După ce ascultă psalmul acesta atâta de şăgalnic, 
Maimuna rămase nu puţin minunată de a vedea... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o suta optzeci şi doua noapte spuse: 

„.„„psalmul acela atâta de şăgalnic, Maimuna nu puţin 
rămase minunată de a vedea la acel Dahnaş atâta har 
împerecheat cu atâta urâciune; şi întrucât, măcar că 
femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu 


pregetă a-şi face talâmul ei către Dahnaş, care se umflă 
până peste poate. Şi ea îi spuse: 

— Într-adevăr, o, Dahnaş, ai un suflet destul de subţire în 
cheresteaua în care sălăşluieşti; dar să nu care cumva să 
crezi că ai să biruieşti la meşteşugul stihuirii mai mult decât 
îl biruieşte Sett Budur la frumuseţe pe Kamaralzaman! 

Şi Dahnaş, sugrumat, strigă: 

— Chiar aşa? 

Ea spuse: 

— Hotărât! 

El spuse: 

— Nu cred! 

Ea spuse: 

— Na! 

Şi, cu o plesnitură de aripă, îi învineţi un ochi. El spuse: 

— Asta nu dovedeşte nimic! 

Ea spuse: 

— Na! iacătă-mi fundul! 

El spuse: 

— E cam uscăţel! 

La vorbele acestea, Maimuna, şi mai rău zădărâtă, vru sa 
se repeadă asupra lui Dahnaş să-i prăpădească vreo parte 
din făptură; ci Dahnaş, care se cam chitise la atare poveste, 
într-o clipită de ochi se şi prefăcu într-un purice se ascunse 
fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; şi cum Maimuna se 
temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se 
juruie lui Dahnaş că nu are să-i mai facă nici un rău, şi 
Dahnaş, faţă de juruinţa ei, se făcu la loc precum era, da 
ţinându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse: 

— Ascultă, Dahnaş, nu văd altă cale de a încheia socoteala, 
decât să ne slujim de judeţul unui al treilea! 

El spuse: 

— Mă învoiesc! 

Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă 
şi slobozi în afară un efrit înfricoşător, hâd până peste 
măsură. Avea o căpăţână ocrotită de şase coarne, lungi 


fiecare de patru mii patru sute optzeci de coţi; şi trei cozi 
despicate, tot pe atâta de lungi; era şchiop şi cocoşat, iar 
ochii îi erau înfipţi în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; 
avea nişte braţe, dintre care unul lung de cinci mii cinci 
sute cincizeci de coţi, iar celălalt decât numai de o jumătate 
de cot; iar mâinile lui, mai mari decât nişte căldări, se 
încheiau cu nişte gheare de leu; iar picioarele, care se 
încheiau cu nişte copite, îl făceau să calce ca un şchiop; iar 
zebu-i, de două ori mai straşnic decât al unui elefant, i se 
înfunda pe după dos şi se iţea fălos! îl chema Kaşkaş ben- 
Fakhraş ben-Atraş, din spiţa lui Eblis Abu Hanfaş! 

Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kaşkaş o zări 
pe Maimuna şi numaidecât sărută pământul dintre mâinile 
sale, şezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucişate, şi o 
întrebă: 

— O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru 
Domriatt, sunt robul care aşteaptă poruncile tale! 

Ea spuse: 

— Vreau, Kaşkaş, să fii judeţ în pricina iscată între mine şi 
blestematul acesta de Dahnaş. Este cutare şi cutare treabă. 
Aşa că ţi se cade să fii nepărtinitor şi, după ce ai să-ţi arunci 
ochii asupra acestui pat, să ne spui care ţi se va părea mai 
frumos: drăguţul meu ori copila aceea! 

Atunci Kaşkaş se întoarse către patul pe care cei doi tineri 
dormeau liniştiţi şi goi64, şi, la vederea lor, fu cuprins de o 
tulburare atâta de mare, încât îşi prinse cu mâna stângă 
făloşenia care i se înţăfoina pe deasupra Capului şi începu 
să ţopăie ţinându-şi cu mâna dreaptă coada cea despicată 
în trei. După care le spuse Maimunei şi lui Dahnaş: 

— Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca 
frumuseţe şi că nu se deosebesc decât numai la fecioriile 
lor. Dar cu tot ştiu o cale care numai ca poate să 
limpezească beleaua. 

Ei spuseră: 

— Arată-ne-o degrabă! 

El răspunse: 


— Mai întâi lăsaţi-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor 
tineri care mă tulbură până peste poate! 

Maimuna spuse: 

— Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva 
stihuri despre flăcăul acesta frumos! 

Şi Kaşkaş spuse: 

— Poate că are să fie oleacă mai aparte! 

Ea spuse: 

— Ci cântă, da numai să fie stihuite bine şi scurte! 

Atunci Kaşkaş cântă stihurile acestea tulburi şi încâlcite: 

Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i 
dăruieşti ce simţi fierbinte, Stingi vlaga caldelor simţiri, la, 
inimă a mea, aminte! 

Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuşi nu lăsa Să 
ruginească uşa; pare Şi gustul sării tot asa, Pe buze mai 
puţin uşoare. 

Atunci Maimuna spuse: 

— Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne 
iute calea de a şti care dintre noi are dreptatea de partea 
lui! 

Şi efritul Kaşkaş spuse: 

— Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, 
aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să 
stăm nevăzuţi; şi aveţi să vă învoiţi că acela dintre cei doi 
care va dovedi o dragoste mai arzătoare faţă de celălalt şi 
va vădi mai multă patimă în semnele şi în purtarea lui, va fi, 
negreşit, cel mai puţin dăruit cu frumuseţe, întrucât se 
mărturiseşte înrobit de farmecele celuilalt! 

La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută optzeci şi treia noapte spuse: 

La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş, Maimuna strigă: 

— O, minunat gând! 

lar Dahnaş grăi la fel: 

— Este întru totul prea bine! 


Şi se şi preschimbă iarăşi în purice, dar de data aceasta 
spre a se duce să-l pişte la gât pe frumosul Kamaralzaman. 

La pişcătura aceea, care fu amarnic de tare, 
Kamaralzaman sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul 
pişcat; dar fireşte că nu putu să prindă nimic, întrucât 
agerul Dahnaş, care astfel se şi răzbunase oleacă, pe pielea 
flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna şi pe 
care le indurase fară crâcnire, îşi şi luă pe dată iarăşi 
înfăţişarea de efrit nevăzut, ca să fie de faţă la ceea ce avea 
să se petreacă. 

Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte 
întru totul. 

Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă 
îndărăt mâna care nu găsise puricele, şi mâna i se brodi să 
cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, 
flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială 
şi de tulburare. Şi simţi alături acel trup mai gingaş ca 
untul şi acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de muşc. 
Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită 
de plăcere, iar el până la urmă îşi săltă capul şi începu să 
măsoare din ochi frumuseţea de neasemuit a acelei 
necunoscute care dormea lângă el. 

Aşa că se sprijini în cot pe perne şi, uitându-şi într-o clipită 
nează pe care până atunci o simţise faţă de femei, începu cu 
ochi fermecaţi să deamănunţească desăvârşirea copilei. O 
asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetăţuie străjuită de o 
boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un 
trandafir65; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea 
cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de 
ispita de a se uita la femei şi era tare neştiutor în ce 
priveşte înfăţişările şi nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de 
seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe 
când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre 
cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească. 

Aşadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului şi 
simţi că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. 


Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât îşi zise: „Dacă l-aş 
atinge, ce-ar fi?” Şi îşi preumblă degetele pe toate 
marginile mărgăritarului şi se încredinţă că pipăiala aceea 
îi punea pojar în trup şi stârnea în el nişte frământări şi 
nişte zbateri prin cutare şi cutare parte a făpturii lui; până 
acolo, încât se simţi ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei 
porniri fireşti şi atâta de nestăvilite. Şi strigă: 

— "Totul se petrece după vrerea lui Allah! 

Şi se răsuci a treabă. 

O luă dară pe copilă, cugetând aşa: „E tare de mirare că e 
fară de pantalonaşi pe ea” şi o suci şi o răsuci şi o pipăi; 
apoi o mângâie pe pântecel şi zise: „E o minune de 
gingăşie!” După care îl ispitiră sânii, şi îi luă, şi simţi, când 
îşi umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, 
încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o 
trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de 
nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?” 

Or, ceea ce o ţinea pe copilă să nu se trezească era vrerea 
lui Dahnaş efritul, care o scufundase în somnul acela atâta 
de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman. 

Aşadar Kamaralzaman îşi lipi buzele de buzele domniţei 
Budur şi sorbi o sărutare lungă; şi, cum ea nu se deştepta, 
mai sorbi una, pe urmă încă una, fară ca ea să arate nici cea 
mai mică simţire. Atunci începu să-i vorbească, spunând: 

— O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! 
Trezeşte-te! Sunt eu, Kamaralzaman! 

Şi copila nu făcu nici o mişcare. 

Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, îşi 
zise: „Pe Allah! nu mai pot să aştept! trebuie să-i dau de hac 
şi alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” 
Şi se aşternu peste ea. 

lac-aşa! lar Maimuna şi Dahnaş şi Kaşkaş se uitau. lar 
Maimuna începuse să se îngrijoreze şi se şi pregătea, dacă 
se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic. 

Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care 
dormea pe spate... 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu. 

Dar în cea de a o sută optzeci şi patra noapte spuse: 

Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care 
dormea pe spate şi care nu avea ca veşmânt decât numai 
pletele ei răsfirate, şi o înlănţui cu braţele şi dete să facă 
cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată 
tresări şi o lăsă din braţe şi scutură din cap şi gândi: „De 
bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în 
pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu 
femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele 
acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a 
izbutit, iar mâine are să intre la mine şi are să-mi spună: 
„Kamaralzaman, ziceai că ţi-e silă de însurătoare şi de 
femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, 
Kamaralzaman, îţi place să te dezmăţezi în taină, da nu vrei 
să ce însori, măcar că ştii câtă bucurie aş avea să-mi văd 
spiţa întemeiată şi scaunul de domnie trecut urmaşilor 
mei!” Iar eu atunci aş fi socotit un viclean şi un mincinos! 
Aşa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea 
aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, şi să aştept până 
mâine; şi atunci am s-o cer de soţie de la tatăl meu pe copila 
asta frumoasă. Şi astfel tatăl meu are să fie mulţumit, iar eu 
voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i 
binecuvântat” 

Şi numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care 
începuse să aibă amarnice îngrijorări, şi spre ciuda 
nemăsurată a lui Dahnaş care, dimpotrivă, gândise că 
flăcăul are să săvârşească fapta şi se şi pornise dintru-ntâi 
sa ţopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată 
peste Sett Budur şi, după ce o sărută pe buze, îi scoase de 
pe degetul cel mic un ineluş împodobit cu olmaz frumos66, 
şi şi-l petrecu sieşi pe degetul cel mic, ca să arate limpede 
că de aci înainte o socotea pe copilă ca soţie a lui; pe urmă, 
după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu 


spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste 
poate, şi nu zăbovi a adormi la loc. 

La priveliştea aceea, Maimuna se învoioşi toată, iar 
Dahnaş rămase tare mofluz; şi nu zăbovi a-i spune 
Maimunei: 

— Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul 
tău! 

Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice şi sări pe 
coapsa domniţei Budur, şi de acolo urcă până la buricul ei, 
pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lățimi de deget 
şi se opri drept pe vârful muncelului care străjuieşte valea 
trandafirilor, şi acolo, dintr-o singură pişcătură, în care îşi 
puse toată ciuda şi mânia, o făcu să sară de usturime pe 
copila care deschise ochii şi se ridică repede în şezut 
ducându-şi amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât 
scoase un țipăt de spaimă şi de uluire, când îl zări lângă ea 
pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe 
care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, 
de la minunare la bucurie, şi de la bucurie la o revărsare de 
vrajă care ajunse repede la pierderea minţilor. 

Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: 
„Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru 
totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l- 
ai mai văzut niciodată! Ce cutezanţă pe el! Ah, am să strig 
la hadâmbi să dea fuga şi să-l arunce de la înălţimea 
ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine ştie dacă 
acesta nu o fi cumva chiar soţul tău, pe care părintele tău ţi 
l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până anu te 
sluji de prăpăd!” 

Şi atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, 
şi, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumuseţea 
lui şi strigă: „Ah! inima mea! frumos mai el” Şi pe clipă pe 
dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura 
aceea zâmbitoare prin somn şi o pecetlui cu un sărut între 
buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau 
de soţ! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l 


aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului şi o ţinu în 
mâinile ei, şi îi vorbi tare drăgălaş spre a-l trezi, spunându- 
Il: 

— O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, 
scoală-te! scoală-te! Hai şi mă sărută, hai! iubitule, hai! pe 
viaţa mea! trezeşte-te! 

Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate 
asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o 
mişcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur îşi închipui 
că ca era vinovată şi că nu punea destulă râvnă în 
chemarea ei. Încât, fară a-i mai păsa dacă era privită de 
cineva ori ba, desfăcu cămaşa de mătase pe care se grăbise 
să şi-o arunce pe ea la cea dintâi mişcare, şi se lipi toată de 
flăcău, şi îl cuprinse cu braţele, şi îşi lipi armurii de armurii 
lui, şi, cu patimă, îi spuse la ureche: 

— Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă şi ce gingaşă sunt! 
lacătă narcisele sânilor mei şi straturile pântecului meu 
care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuţul meu căruia îi 
place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai 
să guşti pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are 
să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Şi 
până dimineaţa avem să ne dedulcim... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu. 

Dar în cea de a o sută optzeci şi cincea noapte spuse: 

„„.„Şi până dimineaţa avem să ne dedulcim! 

Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în 
somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur îşi 
închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o 
prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă şi mai mare mirarea; şi, 
pe jumătate râzând, îi spuse: 

— Haide, hai, drăguţule, nu mai face pe hoţul! Pesemne că 
tatăl meu te-a învăţat să te porţi aşa de urâcios, ca să-mi 
sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că 
frumuseţea ta, o, tinere căprior sprinten şi fermecător, 


numai ea a şi făcut din mine cea mai supusă dintre roabele 
iubirii! 

Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemişcat, Seti 
Budur, tot mai împătimită, urmă: 

— O, emire al frumuseţii, uită-te! Şi eu sunt socotita 
frumoasă: împrejurul meu totul trăieşte minunându-se de 
farmecele mele reci şi senine. Numai tu ai ştiut să aprinzi 
dorinţa în privirea liniştită a domniţei Budur! De ce nute 
trezeşti, o, flăcău minunat! De ce nu te trezeşti! spune! iată- 
mă! Simt că mor! 

Şi copila îşi strecură capul pe sub braţul flăcăului şi, 
alintăcioasă, îl muşlui pe la gât şi pe la ureche, da fară de 
izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea 
pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre 
picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de 
pline, încât nu putu să-şi oprească mâna să nu alunece pe 
faţa lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru 
atâta de nemaiştiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari 
şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimba înfăţişarea cu fiecare 
clipită. La început se sperie de-a binelea, şi pricepu fară de 
zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât tocmai precum la femei 
dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi 
priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile 
cele vrăjitoare. Aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, 
în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se 
petrecu ceea ce se petrecu! 

După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguţul ei 
adormit, fară a lăsa nici un locuşor pe care să nu-şi fi 
pecetluit buzele. Pe urmă, mai potoliră oleacă, îi luă mâinile 
şi i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, şi îl 
strânse la pieptul ei, şi îi cuprinse gâtul cu braţele; şi, în 
îmbrăţişarea aceea, trup lângă trup, şi cu suflările 
amestecate, adormiră zâmbind. 

lac-aşa! Şi, nevăzuţi, cei trei efriţi nu pierdeau o mişcare! 
încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu 
până peste marginile bucuriei, iar Dahnaş nu ridică nici o 


împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai 
departe cu dovezile înflăcărării ei şi că astfel îl făcea să 
piardă rămăşagul. Şi Maimuna, stăpână pe biruinţă, se 
dovedi mărinimoasă şi îi spuse lui Dahnaş: 

— În ceea ce priveşte rămăşagul pe care mi-l datorezi, te 
iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ţi dau şi slobozenia care 
de aci înainte are să-ţi ocrotească liniştea deplină de-a 
lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă 
să nu care cumva să-ţi faci de cap şi să nu mai calci 
vreodată cuviinţele! 

După care tânăra efrită se întoarse către Kaşkaş şi, cu 
gingăşie, îi spuse: 

— Kaşkaş, îţi mulţumesc mult pentru sfatul tău! Drept 
urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; şi îmi iau 
sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviinţeze 
hotărârea mea! 

Pe urmă adăugă: 

— Acuma, apucaţi-vă amândoi şi luaţi-o pe această copilă 
şi duceţi-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur. Stăpânul 
de la El-Buhur şi El-Kussur! După repeziciunea 
învățăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc 
dragostea mea, şi de aci încolo am toată încrederea în 
viitorul ei! Veţi vedea că are să împlinească lucruri mari! 

Iar cei doi efriţi îi răspunseră: 

— Inşallah! 

Apoi... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar în cea de a o sută optzeci şi şasea noapte spuse: 

lar cei doi răspunseră: 

— Inşallah! 

Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care şi-o 
aburcară pe umeri, şi zburară cu ea spre saraiul sultanului 
Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, şi o aşezară încetişor 
pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui. 


Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puţul ei, după ce 
aşternuse un sărut pe ochii iubitului. 

Şi iac-aşa cu cei trei! 

Dar în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, acesta se 
trezi din somn, dis-de-dimineaţă, cu mintea încă bântuită de 
întâmplarea de peste noapte. Şi se întoarse la dreapta, şi se 
întoarse la stânga, şi de bună seamă că fară să dea de 
copilă. Atunci îşi zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a 
fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce şi să mă 
împingă la însurătoare. Aşa că bine am făcut că am 
aşteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduinţa” Pe 
urmă îl strigă pe robul său, răcnind: 

— Hei, puşlamao, scoală-te! 

Şi robul se sculă dintr-o săritură şi dete zor, pe jumătate 
încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul şi lighenaşul. 
lar Kamaralzaman luă ibricul şi lighenaşul şi se duse la 
umblători spre a se uşura; pe urmă îşi făcu amănunţit 
spălările cele îndătinate, şi se întoarse să-şi facă rugăciunca 
de dimineaţă, şi mâncă oleacă, şi citi o surată din Coran. 
Apoi, liniştit şi cu o înfăţişare nepăsătoare, îl întrebă pe rob: 

— Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte? 

Robul, nedumerit, se minună: 

— Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman? 

El spuse, asprindu-şi glasul: 

— Îţi cer, pungaşule, să-mi răspunzi fară ocolişuri! Unde 
este copila care şi-a petrecut noaptea cu mine, în patul 
meu? 

El răspunse: 

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici 
băiat! Şi-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am 
adormit cu spatele proptit în uşă! 

Kamaralzaman se mânie: 

— Hadâmb nevolnic, şi tu cutezi să mă înfrunţi şi să-mi faci 
sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă vicicneşti şi sa 
mă minţi! Incă o dată îţi poruncesc să-mi spui adevărul! 

Atunci robul ridica mâinile către cer şi strigă: 


— Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu 
Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi! 

Atunci Kamaralzaman ţipă: 

— Vino încoace, afurisitule! 

Şi, când hadâmbul se apropie, îl înşfacă de piept, şi îl 
tăbări pe jos, şi îl călca în picioare cu atâta mânie, încât 
hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai 
departe cu lovituri de picior şi cu pumni până ce îl lăsă pe 
jumătate mort. Şi, întrucât hadâmbul scotea nişte ţipete 
nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse: 

— Aşteaptă oleacă! 

Şi alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care 
slujea la scosul apei din puț, şi îl târî până la gura puţului 
unde îl cobori şi îl scufundă în apă. 

Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută şi aerul destul de 
rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându- 
şi iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, 
ţipând la el de fiecare dată: 

— Nu ai să ieşi de acolo decât după ce ai să-mi 
mărturiseşti tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat! 

Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face 
precum spune!” Pe urmă strigă: 

— O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici şi 
am să-ţi spun tot! 

Atunci coconul îl trase afară şi îl văzu cum tremura ca o 
trestie în vânt de frig şi, de spaimă, cum clănţănea din dinţi; 
şi era într-o stare tare jalnică, şiroind de apă şi cu nasul 
însângerat. 

Hadâmbul, care se simţea astfel scăpat de primejdie 
deocamdată, nu mai pierdu o clipită şi îi spuse feciorului 
sultanului: 

— Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele şi 
să-mi şterg nasul! 

Şi Kamaralzaman îi spuse: 

— Du-te! Dar să nu zăboveşti! Şi vino degrabă să-mi 
povesteşti! 


Şi hadâmbul ieşi fuga şi se duse la sarai să-l caute pe 
părintele lui Kamaralzaman. 

Or, sultanul Şahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu 
vizirul său cel mare, şi tocmai îi spunea: 

— O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată 
îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Şi 
tare mi-e teamă să nu fi păţit vreun necaz în turnul acela 
bătrân şi aşa de prost întocmit pentru un flăcăiaş atâta de 
plăpând ca fiul meu! 

Dar vizirul îi răspunse: 

— Ci fii liniştit! Pe Allah! nu are ce să păţească acolo! E 
mai bine aşa, ca să-şi mai domolească semeţia şi să-şi mai 
înfrâneze trufăşia! 

Şi taman atunci se înfăţişă hadâmbul în starea în care se 
afla, şi căzu la picioarele sultanului şi strigă: 

— O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în 
casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din 
somn nebun de tot! Şi, ca să-ţi dau o dovadă a nebuniei lui, 
iacătă: mi-a făcut cutare şi cutare şi mi-a spus cutare şi 
cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon 
nici vreo fată, nici vreun băiat! 

La vorbele acestea, sultanul Şahraman nu mai avu nici o 
îndoială în ce priveşte presimţirile lui, şi răcni la vizir: 

— Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! 
Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de 
a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de 
căţea, scoală şi dă fuga să vezi despre ce e vorba, şi 
întoarce-te pe dată să dai seama! 

Numaidecât vizirul cel mare ieşi, însoţit de hadâmb, şi 
porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robuli 
le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie 
decât după nenumărate măsuri, iţindu-şi mai întâi capul, şi 
numai după aceea tot trupul, da binişor-binişor. 

Şi care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins 
liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! ... 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a o sută optzeci şi şaptea noapte spuse: 

„„să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind 
cu luare-aminte din Coran! Se duse la el şi, după 
salamalecul cel mai temenit, şezu jos, lângă pat, şi îi spuse: 

— În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! 
Închipuieşte-ţi că puiul de lele a venit, buimac şi într-o stare 
de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne nişte lucruri pe 
care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a 
tulburat liniştea într-un chip de mă vezi şi-acuma cum 
tremur! 

Kamaralzaman spuse: 

— Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a 
tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui 
meu, aş fi tare dornic să ştiu ce-a putut să vă povestească! 

Vizirul răspunse: 

— Allah să-ţi ocrotească tinereţea! Allah întărească-ţi 
cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite şi 
ferească-ţi limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit 
cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o 
copilă care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine şi care apoi ţi-ar 
fi fost luată, şi alte asemenea sminteli, şi că tu până la urmă 
l-ai fi tăbăcit în bătaie şi că l-ai fi aruncat în puț! O, 
Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i aşa - 
din partea acestui arap împuţit! 

La vorbele accstea, Kamaralzaman zâmbi cu subînţeles şi 
îi spuse vizirului: 

— Pe Allah! ai isprăvit, moşneag puturos, cu snoava asta, 
ori poate că vrei şi tu să vezi dacă apa din puț poate să 
slujească de hammam? la seama că, dacă nu-mi spui 
numaidecât ce aţi făcut, tu şi tata, cu iubita mea, copila cea 
cu ochii negri şi cu obrajii atâta de fragezi şi de rumeni, ai 
să-mi plăteşti viclenia ta mai scump decât hadâmbul! 

Atunci vizirul, cuprins iarăşi de o spaimă fară de măsură, 
se sculă de-a-ndărătelea şi spuse: 


— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejur! Ya 
Kamaralzaman, de ce vorbeşti aşa? Dacă ai avut vreun vis, 
ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ţi milă! grăbeşte-te 
de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu 
sunt vorbe cu judecată! 

La spusele acestea, flăcăul strigă: 

— Ca să-ţi dovedesc, o, şeic blestemat, că nu cu urechea 
am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta şi cu ochiul 
cestălalt, şi că nu cu ochii am pipăit şi am mirosit trandafirii 
trupului ei, ci cu degetele astea şi cu nasul asta, na colea! 

Şi îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe 
jos; pe urmă îl înşfacă de barbă (care era tare lungă) şi şi-o 
răsuci pe după mână şi, încredinţat că aşa nu are cum să-i 
mai scape, tăbări asupra lui cu lovituri spornice cât îl ţinură 
puterile. 

Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir 
şi că şi sufletul e pe cale să-şi ia bun-rămas, îşi zise în sineşi: 
„Acuma se cade să mint! Este singura putinţă de scăpare 
din mâinile acestui flăcău smintit!” 

Aşa că îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, tare îţi cer iertăciune că te-am 
înşelat. Şi vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, 
sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ţi 
dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă 
vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul 
părintele tău să te scoată de aci; şi am să-i împărtăşesc 
dorinţa ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure 
până peste marginile bucuriei! 

La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul şi îi 
spuse: 

— Dacă-i aşa, dă fuga degrabă să-l vesteşti pe tata, şi 
întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul! 

Când se simţi slobod, vizirul se şi repezi afară din odaie, 
având grijă să încuie de două ori uşa, şi alergă, cu sufletul 
la gură şi cu hainele sfâşiate, la sala domnească. 


Sultanul Şahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea 
jalnică şi îi spuse: 

— Te văd tare fleşcăit şi fară turban! Şi îmi pari tare 
betejit! Ai păţit vreun necaz, pe cum se vede! 

Vizirul răspunse: 

— Ce-am păţit eu este mai puţin amarnic decât ceea ce are 
feciorul tău, o, Măria Ta! 

EI întrebă: 

— Păi ce are? 

El spuse: 

— A înnebunit de tot, treaba-i limpede! 

La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se 
preschimbă în neguri dinaintea chipului său şi spuse: 

— Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e 
lovit fiul meu! 

Şi vizirul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi îi istorisi sultanului amănuntele păţaniei, pre cum şi 
chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui 
Kamaralzaman. 

Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă: 

— O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, ştirea ce-mi 
vesteşti este preţul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta 
este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful 
celui mai înalt minaret, ca să te înveţi minte să-mi mai dai 
sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi 
a nenorocirii! 

Şi o luă la fugă spre turn şi, urmat de vizir, intră în odaia 
lui Kamaralzaman. 

Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se 
ridică repede întru cinstirea lui şi sări jos din pat şi stătu 
cuviincios în picioare dinainte-i, cu braţele încrucişate, după 
ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna67. lar sultanul, 
bucuros că îl vedea pe fecioru-său aşa de liniştit, îi aruncă 
drăgăstos braţele pe după gât şi îl sărută între ochi, 
plângând de bucurie. 


După care îl pofti să şadă lângă el pe pat, pe urmă se 
întoarse burzuluit către vizir şi îi spuse: 

— Vezi bine că eşti cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe 
urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii şi să-mi spui că fiul 
meu Kamaralzaman este aşa şi pe dincolo, şi să-mi bagi 
spaima în inimă şi să-mi faci sufletul bucățele? 

Pe urmă adăugă: 

— De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale 
răspunsurile pline de chibzuinţă pe care are să mi le dea 
fiul meu cel drag! 

Il privi atunci părinteşte pe flăcău şi îl întrebă: 

— Kamaralzaman, ştii tu în ce zi suntem astăzi? 

El răspunse: 

— Fireşte! Este sâmbătă! 

Sultanul întoarse o privire plină de mânie şi de izbândă 
spre vizirul înmărmurit şi îi spuse: 

— Auzi bine, aşa-i? 

Apoi urmă: 

— Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Ştii? 

El răspunse: 

— Fireşte! ... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o sută optzeci şi opta noapte spuse: 

„„„Fireşte! Are să fie duminică, şi apoi luni, apoi marţi, 
miercuri, joi şi, la sfârşit, vineri, ziua cea sfântă! 

Sultanul zise: 

— O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice 
piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna 
în care ne aflăm? 

El răspunse: 

— La arabi se cheamă Zul-Kidăâ. După ea vine luna Zul- 
Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Şafar, de 
Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de 
Giumadialthania, de Radgeab, de Şaban, de Ramadan şi, la 
sfârşit, de Şavval! 


Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros şi, liniştit 
astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir şi îl scuipă 
în ochi şi îi spuse: 

— Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoaşcă a 
nenorociţilor! 

Iar vizirul clătină din cap şi vru să răspundă; dar se opri şi 
spuse: 

— Să aşteptăm oleacă sfârşitul! 

Or, sultanul îi spuse apoi fiului său: 

— Copilul meu, închipuieşte-ţi că şeicul ăsta şi hadâmbul 
ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare 
şi cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu ştiu ce fată 
care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le aşadar în 
faţă că au minţit! 

La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar şi îi 
spuse sultanului: 

— O, părinte al meu, să ştii că chiar nu mai am nici 
răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, 
aşa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ţi milă, cruţă-mă 
de canon şi nu mai adăuga nici un cuvânt în privinţa 
aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în 
urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, 
părinte al meu, mai află şi că acuma sunt pe deplin hotărât 
să nu te mai necăjesc, şi primesc să mă însor cu acea copilă 
frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiţi azi-noapte să-mi 
ţină tovărăşie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, şi numai 
vederea ei mi-a şi înviforat sângele! 

La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi, o, copilul 
meu! Ferească-te el de farmece şi de sminteală! Ah, fiule, ce 
vis urât vei fi avut, de vorbeşti asemenea vorbe! Şi ce lucru 
aşa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut 
atare urmare nenorocită asupra mintii tale! Fie-ţi milă, 
copilul meu, linişteşte-te! Niciodată în viaţa mea nu am să 
te mai necăjesc! Şi afurisite să fie şi însurătoarea, şi ceasul 


însurătorii, şi toţi cei care au să mai pomencască de 
însurătoare! 

Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său: 

— Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele 
meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, ca nu ai 
nici o ştire despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata 
cea frumoasă care, precum am să-ţi dovedesc, a lăsat 
asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtăşite! 

Şi sultanul Şahraman strigă: 

— Îţi jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, 
Dumnezeul lui Mussa şi al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe 
Mahomed printre oameni drept chezăşie a hodinii şi i 
mântuirii lor. Amin! 

lar Kamaralzaman spuse şi el: 

— Amin! 

Ci îi spuse tatălui său: 

— Acuma ce ai zice dacă ţi-aş arăta dovezile despre 
trecerea copilei prin braţele mele? 

Sultanul spuse: 

— Ascult! 

Şi Kamaralzaman urmă: 

— Dacă, o, părinte al meu, cineva ţi-ar spune: „Noaptea 
trecută am sărit din somn şi am văzut dinaintea mea pe 
unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, 
măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fară de voie, o 
mişcare care a înfipt paloşul meu drept în pântecele gol al 
aceluia. lar dis-de-dimincaţă m-am trezit şi am văzut că 
paloşul meu era într-adevăr pătat de sânge şi de spumă!” - 
ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ţi-ar fi 
spus asemenea vorbe, ţi-ar arăta paloşul însângerat? 

Sultanul spuse: 

— I-aş spune că numai sângele, fară de leşul potrivnicului, 
nu este decât o jumătate de dovadă! 

Atunci Kamaralzaman spuse: 

— O, părinte al meu, şi eu, azi-dimincaţă, la trezire, îmi 
văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află 


la umblători are să-ţi dea dovada. Şi, dovada încă şi mai 
temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, 
precum vezi! 

La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători şi văzu 
că într-adevăr ligheanul cu pricina... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a o suta nouăzeci şi una noapte spuse: 

„sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr 
ligheanul cu pricina era plin de sânge, şi cugetă în sineşi: 
„Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată şi cu 
sânge de credinţă şi cinstit!” Şi mai gândi: „Aci văd mâna 
vizirului, negreşit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la 
Kamaralzaman, strigând: 

— Să vedem inelul acuma! 

Şi îl luă, îl suci şi îl răsuci, apoi i-l înapoie lui 
Kamaralzaman, spunând: 

— Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot! 

Şi rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de 
vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului şi-i ţipă: 

— Tu, codoş bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta! 

Şi vizirul căzu la picioarele sultanului şi se jurui pe Cartea 
cea Sfântă şi pe dreapta credinţă că nu avea nici un 
amestec în povestea aceea. lar hadâmbul se jurui şi el la fel. 

Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse 
fiului său: 

— Numai Allah are să dezlege taina.68 

Şi Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse: 

— O, părinte al meu, mă rog ţie fierbinte, pune să se facă 
cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare 
care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te 
juruiesc să ai milă de mine şi să mi-o găseşti, că altminteri 
Mor! 

Sultanul începu să plângă şi îi spuse fiului său: 

— Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare şi numai el 
cunoaşte necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne 


întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fară de 
nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale şi de neputinţa mea 
de a-i găsi leac! 

Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de 
mână şi îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună 
cu el. Şi nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăției 
sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la 
pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi aşa cu tot 
sufletul său o copilă necunoscută care, după nişte dovezi 
aşa de limpezi de iubire, pierise aşa de ciudat.69 

Pe urmă sultanul, ca să fie şi mai la adăpost de oameni şi 
de treburile saraiului, şi ca să nu mai aibă a se îndeletnici 
decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse 
să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu 
pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coţi, şi 
porunci să fie înzestrat cu cele de trebuinţă pentru sine şi 
pentru copilul său. Şi amândoi locuiau acolo singuri, 
departe de zarvă şi de supărări spre a nu se mai gândi 
decât la nenorocirea lor. Şi, ca să se mai mângâie cât de 
cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea 
cărţilor cele frumoase de dragoste, şi procitirea stihurilor 
poeţilor plini de har, ca acestea, dintr-o mulţime: 

Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia 
sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, În pletele 
strălucitoare - 

Supuse-n cale-ţi fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n 
calde unduiri Sub feciorestile-ţi picioare. 

Domnița mea fară de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ 
Un altul nu-i, şi care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, 
boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veşmânt Şi te- 
ar cunoaşte, fermecată, N-ar mai ieşi de-aci nicicând. 

Atât de zveltă eşti, hurie, Cu frumuseţile-ţi de foc, Că 
salba-ţi ar visa să-ţi fie Brâu petrecut peste mijloc; 

Şi uită-te cum se mânie Brăţările, că n-au noroc Lănţug de 
clopoței să fie, Podoabă gleznelor, în loc. 


Şi iac-aşa în ceea ce îi priveşte pe Kamaralzaman şi pe 
părintele său, sultanul Şahraman! 

Dar în ceea ce o priveşte pe domniţa Budur, iacătă! Când 
cei doi efriţi o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei 
sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârşit. Încât, peste 
trei ceasuri, se iviră zorii, şi Budur se deşteptă. Şi încă îi 
mai zâmbea iubitului ei şi se alinta la vremea aceea dulce 
de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea 
lângă ca. Şi cum îşi întindea moale braţele, până a nu 
deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrăţişă 
decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea şi nu îl mai zări 
pe flăcăul cel frumos pe care il iubise noaptea. Încât inima i 
se zvârcoli, iar minţile-i erau să-şi ia zborul, şi scoase un 
țipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri 
rânduite s-o privegheze şi, printre ele, şi doică-sa. 
Împresurară patul, speriate, şi doica o întrebă cu glas 
tremurat: 

— Ce-ai păţit, o, stăpâna mea? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi treia noapte spuse: 

„„„cu glas tremurat: 

— Ce-ai păţit, o, stăpâna mea? 

Budur strigă: 

— Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu 
şiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat 
care a dormit azi-noapte în braţele mele şi pe care îl iubesc 
din toate puterile mele! 

Doica, rocoşită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă 
mai bine, şi spuse: 

— O, domniţă, păzească-te Allah de vreo necuviinţă! Astea 
nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai 
lămurită, şi grăbeşte a ne mărturisi că nu este decât o joacă 
spre a te veseli! 

Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, şi-i ţipă: 


— Doică de nenorociri, îţi poruncesc să-mi spui 
numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu 
bunăvoie i-am dăruit azi-noapte şi trupul, şi inima, şi 
fecioria mea! 

La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge 
de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste faţă 
şi se prăbuşi la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; şi 
toate începură să se vaicăre amarnic: 

— Ce dimineaţă neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea 
noastră! o, ce catran! 

Da maica, tot văicărindu-se, întrebă: 

— Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ţi în minţi şi conteneşte cu 
asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta! 

Dar Budur ţipă la ea: 

— Nu vrei să taci, babă afurisită, şi să-mi spui ce-aţi făcut 
cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite şi 
sumuţite înspre coadă, cel care şi-a petrecut noaptea cu 
mine până dimineaţa şi care are sub buricuţ un lucru pe 
care eu nu îl am? 

Când auziră vorbele acestea, doica şi cele zece femei îşi 
ridicară mâinile spre cer şi strigară: 

— O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de 
sminteală, şi de capcanele cele diavoleşti, şi de deochi! 
Chiar că treci marginile glumei în dimineaţa asta! 

Iar doica, izbindu-se în piept, spuse: 

— O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ţi! 
dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, 
ne-ar şi zbura sufletele pe dată! Şi nici o putere nu ar mai 
putea să ne scape de mânia lui! 

Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, ţipă: 

— Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, 
unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai 
port pe trup urmele! 

Şi Budur dete să-şi desfacă oarecum cămaşa. 

La priveliştea aceea, toate femeile se aruncară cu feţele la 
pământ şi se văicăriră: 


— Ce păcat de tincreţele ei că a înnebunit! 

Or, asemenea vorbe o mâniară pe domniţa Budur până 
într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloş şi 
se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, 
speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se şi urlând, şi 
ajunseră, claie peste grămadă şi cu chipurile bulbucate, în 
iatacul sultanului. Şi doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi 
povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, şi adăugă: 

— Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi 
luat-o la fugă! 

Şi sultanul se minună: 

— Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă 
chiar a pierdut ceea ce a pierdut? 

Doica îşi ascunse chipul pe după degete şi spuse plângând: 

— Am văzut! Era plină de sânge! 

Atunci sultanul spuse: 

— Chiar că este peste poate! 

Şi măcar că la ceasul acela era desculţ şi nu avea pe cap 
decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniţei 
Budur. 

Şi sultanul se uită la fiică-sa aspru şi o întrebă: 

— Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea 
nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu ştiu cine şi că 
încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi 
făcut să pierzi ceea ce ai pierdut? 

Ea răspunse: 

— Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu 
însuţi ai vroit aşa, şi-apoi tânărul acela era ales desăvârşit şi 
atâta de frumos încât ard să ştiu pentru ce mi l-ai luat pe 
urmă! lacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, 
după ce l-a luat pe al meu! 

Atunci sultanul, părintele domniţei Budur, care dintru-ntâi 
o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise: 

— Ba acuma e nebună de tot! 

Şi o întrebă: 


— Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârşit, ce vrea să zică 
această purtare ciudată şi aşa de nepotrivită cu cinul tău? 

Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze şi îşi sfâşie 
cămaşa de jos şi până sus şi începu să plângă cu suspine, 
plesnindu-se amarnic peste ochi. 

Când văzu aşa, sultanul le porunci hadâmbilor şi 
bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-şi facă 
vreun rău şi, dacă va începe iarăşi, s-o lege în lanţuri şi să-i 
petreacă pe după gât o zgardă de fier şi s-o lege de 
zăbrelele de la odaia ei. 

Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în 
iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi 
tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost 
zătignită fiică-sa. Că, orişicum, el urma s-o iubească pe 
Budur tot aşa de tare ca şi în trecut, şi nu putea să-i intre în 
cap că ar fi nebună pe totdeauna. 

Ii strânse aşadar la sarai pe toţi învățații din împărăţia lui, 
şi hakimi, şi cititori în stele, şi magi, şi inşi pricepuţi la 
cărţile cele de demult, şi făcători de leacuri, şi le spuse 
tuturora: 

— Fiica mea Sett Budur se află în cutare şi cutare stare. 
Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de 
soţie şi are să fie urmaşul meu la scaunul de domnie, după 
moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea şi nu va 
dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul! 

Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea şi 
trimise olăcari în toate ţările sale spre a crăinici aşijderea. 

Or, mulţi hakimi, şi învăţaţi, şi astrologi, şi magi, şi făcători 
de leacuri se înfăţişară; ci se vedea peste un ceas căpăţâna 
lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porţii de la 
sarai. Şi, în puţină vreme, patruzeci de hakimi şi de alţi 
neguţători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul 
intrării la sarai. Atunci ceilalţi spuseră: 

— Ăsta-i semn rău! Şi boala trebuie să fie de nelecuit! 

Şi nimeni nu mai cuteză să se înfăţişeze, ca să nu se 
primejduiască a-şi rupe gâtul. Şi iac-aşa cu vracii şi cu 


pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări70. 

Dar cât despre domniţa Budur, ea avea un frate de lapte, 
fiul doică-sii, şi pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, 
măcar că era musulman drept-credincios şi cucernic, 
cercetase magia şi vrăjitoria, cărţile celor de la Ind şi ale 
egiptenilor, semnele talismanice şi cetitul în stele; după 
care, nemaiavând nimica de învăţat din cărţi, pornise a 
călători şi străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute şi 
îi ascultase pe inşii cei mai pricepuţi la ştiinţele cele de 
taină; şi aşa dobândise toate cunoştinţele omeneşti. Şi 
atunci luase drumul îndărăt către ţara lui, unde ajunsese 
bine sănătos. 

Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în 
cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, 
atârnate deasupra porţii de la sarai; şi, la întrebarea lui, 
trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum şi 
nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi patra noapte spuse: 

„.„„nNepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept. 
Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa şi, după 
bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre 
întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce 
aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el 
fusese crescut laolaltă cu Budur şi că o iubea cu o dragoste 
mai mare decât aceea pe care o simt de obicei fraţii pentru 
surorile lor. Cugetă aşadar vreme de un ceas; după care 
săltă capul şi o întrebă pe maică-sa: 

— Ai putea să mă ajuţi să intru tainic la ea, ca să mă încerc 
de n-aş putea să dibăcesc pricina răului ei, şi să văd dacă 
are vreun leac ori ba? 

Şi maică-sa îi spuse: 

— E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât aşa doreşti, 
grăbeşte de te străvesteşte în haine de femeie şi haide după 
mine. 


Şi Marzauan se găti pe dată şi, străvestit în femeie, o urmă 
pe maică-sa la sarai. 

Când ajunseră la uşa iatacului, hadâmbul rânduit de pază 
vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care 
nu o cunoştea; dar bătrâna îi strecură un bacşiş frumos în 
mână şi îi spuse: 

— O, căpetenie a saraiului, domniţa Budur, care este aşa 
de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe 
fiica mea de colea şi care îi este soră de lapte! Aşa că lasă- 
ne să trecem, o, taică al bunei cuviinţe! 

Şi hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe 
cât era de mulţumit de bacşiş, răspunse: 

— Intraţi repede, da să nu zăboviţi! 

Şi intrară amândoi. 

Când ajunse de faţă cu domniţa, Marzauan îşi ridică vălul 
care îi acoperea chipul, şezu jos şi scoase de sub haină un 
astrolab, nişte cărţi vrăjitoreşti şi o lumânare, şi se pregăti 
să întocmească mai întâi horoscopul domniţei Budur, până a 
o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul 
lui şi îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe 
urmă fata îi spuse: 

— Ce, Marzauan, fratele meu, şi tu mă crezi nebună, ca 
toţi ceilalţi? Ah, schimbă-ţi gândul, Marzauan! Tu nu ştii ce 
spune poetul? Ascultă-i vorbele şi cugetă apoi la tâlcul lor: 
„A-nnebunit! şoptesc cu milă unii; 

Păcat de tinereţea ei pierdută!” 

Eu le răspund: „Sunt fericiţi nebunii, Căci viaţa lor oricum 
e mai plăcută Decât a gloatei proaste şi mişele Ce-şi bate 
joc de cei ce nu-sca ea!” 

Şi le-aş mai spune; „Leac smintelii mele E doar iubitul 
meu, să-l ştiu colea!” 

Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett 
Budur era îndrăgostită, atât, şi că numai asta era boala ei. 
Şi îi spuse: 

— Omul iscusit nu are trebuinţă decât de un semn ca să 
priceapă. Grăbeşte a-mi istorisi povestea ta şi, de-o vrea 


Allah, am să-ţi fiu izvorul de mângâiere şi mijlocitorul 
mântuirii! 

Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care 
nu ar câştiga nimic dacă am mai spune-o şi noi încă o dată. 
Şi izbucni în lacrimi, zicând: 

— lacătă triştea mea cea amară, o, Marzauan; şi nu mai 
trăiesc decât cu plânsete, şi noapte şi zi, şi de-abia dacă 
numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să 
mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu7l! 

La vorbele acestea, Marzauan îşi plecă fruntea ca să 
cugete şi se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. 
După care săltă capul şi îi spuse deznădăjduitei de Budur: 

— Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului 
tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o 
pricep. Ci trag nădejde să-ţi tămăduiesc inima aducându-ţi 
împlinirea pe care o râvneşti. Numai că, pe Allah! fa în aşa 
fel ca răbdarea să-ţi fie de sprijin până ce mă întorc. Şi să fii 
bine încredinţată că ziua în care am să mă aflu iarăşi lângă 
tine are să ne fie aceea în care ţi-l voi aduce pe iubitul tău 
de mână! 

Şi, cu vorbele acestea, Marzauan ieşi de ispravă de la 
domniţă, sora lui de lapte72 şi, chiar în ziua aceea, părăsi 
cetatea sultanului Ghaiur. 

Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeţii 
vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate şi din ostrov 
în ostrov, şi pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, 
drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată 
a domniţei Budur. Dar la capătul acelei luni de drumeţit, 
Marzauan ajunse într-o cetate mare aşezată pe ţărmul 
mării, şi care se chema arab, şi nu mai auzi pe nimeni 
vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba 
decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele 
meleaguri, şi pe care îl chema Kamaralzaman. Şi Marzauan 
ceru să i se istorisească amănuntele acelei poveşti şi le găsi 
atâta de asemenea întru totul cu cele ce le ştia în privinţa 
domniţei Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se 


află fiul acela de sultan. 1 se spuse că locul se află tare 
departe şi că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, 
iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer şase luni ca 
să ajungi în ţara aceea a Khaledanului în care se află 
Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. 
Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul 
mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din 
țara Khaledanului. 

Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât 
ţinu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în faţa 
cetăţii de scaun a împărăției, o furtună năprasnică umflă 
valurile mării şi săltă în văzduh corabia, care se dete peste 
cap şi se sparse fără de scăpare într-un colţ de stâncă. Dar 
Marzauan, printre alte haruri, ştia şi să înoate desăvârşit; 
încât, dintre toţi călătorii, numai el fu în stare să scape cu 
zile, agăţându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. 
Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de 
pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman 
cu tată-său. 

Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care 
venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăției, 
să privească pe fereastra ce da către mare; şi, când il văzu 
pe tânăr plutind aşa, le porunci robilor să dea fuga să-l 
ajute şi să-l aducă la el, după ce fireşte îi vor da alte haine 
să se schimbe şi un pahar cu sorbet să bea ca să-şi 
potolească minţile. 

Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla 
vizirul. Şi, cum era bine făcut şi zarif la înfăţişare, îi plăcu 
numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe şi care se 
dumiri pe dată despre câte lucruri ştia şi despre 
deşteptăciunea lui. Încât îşi zise în sineşi: „Negreşit că 
trebuie să se priceapă şi la leacuri!” 

Şi îl întrebă: 

— Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduieşti un bolnav 
mult iubit de tatăl său... 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi şasea noapte spuse: 

„„„un bolnav mult iubit de tatăl său şi care este pentru noi 
toţi pricină de mâhnire necurmată! 

Şi Marzauan îl întrebă: 

— Despre ce bolnav vorbeşti? 

El răspunse: 

— Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului 
nostru Şahraman, care sălăşluieşte chiar aici. 

La vorbele acestea, Marzauan îşi zise; 

— Soarta mă slujeşte până peste nădejdile mele! 

Apoi îl întrebă pe vizir: 

— Şi care este boala de care suferă fiul sultanului? 

Vizirul spuse: 

— Din partea mea, eu sunt încredinţat că nu e alta decât 
nebunia. Ci taică-său a căşunat că e numai deochiul ori ceva 
cam pe-aci, şi nu e prea departe de a da crezare poveştii 
aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său! 

Şi vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la 
începuturile ei. 

Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste 
poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua 
Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care îşi petrecuse 
noaptea de pomină cu Sett Budur, şi care îi lăsase iubitei lui 
o amintire aşa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe faţă 
dinaintea vizirului, şi îi spuse doar atât: 

— Sunt încredinţat că, dacă l-aş vedea pe tânăr, aş putea 
să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, şi cu care l-aş 
vindeca, dacă-o vrea Allah! 

Şi vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman. 

Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se 
uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett 
Budur. Şi rămase atâta de năucit, încât nu se putu ţine să 
nu îngaime: 


— Ya Allan! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit nişte 
frumuseți atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri 
aşijderea şi cu desăvârşiri aşijderea! 

Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea 
întins pe pat, tare toropit şi cu ochii pe jumătate închişi, 
deschise ochii de-a binelea şi ciuli urechea. Dar Marzauan, 
care şi luase aminte la acea mişcare a flăcăului, însăila 
următoarele stihuri, prin care să-i dea de înţeles, într-un 
chip învăluit, ceea ce sultanul Şahraman şi vizirul cel mare 
nu trebuiau să priceapă: 

Încerc să cant o frumuseţe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a 
răpus Şi amintirea care mă apasă A celei care-a fost fi-apoi 
s-a dus. 

Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, 
ridică-te-acum iar! 

Lăuta veseliei te aşteaptă Şi plinul desfătărilor pahar!” 

Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de 
vreme ce iubesc? 

Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care 
pătimesc? 

Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem şi cămaşa de 
pe ea Când îi atinge soldul căte-oleacă Şi trupul care-i însăţi 
viaţa mea! 

A tata mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul 
luminat Il blestem că se bucură de harul Sărutului pe care 
l-a furat. 

Nu mă învinuiți că port în mine Atâtea flăcări şi-o iubesc 
atăt! 

De doru-i sufăr chinuri şi ruşine, De dragul ei mi-e chipul 
mohorât. 

De-aţi şti-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon 
cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost 
blândă cum e ea! 

lar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul sau, ca lona- 
nchis în chit; 

Ca lov, sărac şi ros de bube sparte; 


Sau ca Adam de înger izgonit! 

În boala grea de care gem şi zac, Numai iubita-mi poate- 
aduce leac73!” 

Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simţi o 
răcoreală mare cum intră în el şi cum îi potoleşte sufletul, şi 
îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină 
aproape şi să-l lase singur cu el. 

Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul 
său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan 
să şadă alături de Kamaralzaman şi ieşi din sală, după ce îi 
făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el. 

Atunci Marzauan se aplecă la urcchea beizadelei şi îi 
spuse: 

— Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor 
între tine şi aceea pe care o iubeşti. Şi, ca să-ţi dau dovada, 
iacătă! 

Şi îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre 
noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica 
nici o îndoială74. 

Şi adăugă: 

— lar fata se cheamă Budur şi este copila sultanului 
Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi El-Kussur. Şi este sora mea 
de lapte! 

La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de uşurat de 
lâncezeala lui, încât simţi cum puterile îi reînvie sufletul; şi 
se ridică din pat şi îl luă pe Marzauan de braţ şi îi spuse: 

— Plec cu tine numaidecât spre ţara sultanului Ghaiur! 

Ci Marzauan îi spuse: 

— E cam departe şi ţi se cere mai întâi să-ţi capeţi la loc 
puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într- 
acolo, şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi noua tioapte Spuse: 

„„„Şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur! 


Intr-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală 
şi văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, 
răsuflarea i se curmă în beregată; şi bucuria aceea ajunse 
la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune: 

— Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam! 

Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan şi îl sărută, 
fară ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de 
leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta 
de scurt o izbândă atâta de mare. Şi pe dată, după ce îl 
copleşi pe Marzauan cu daruri şi cu cinstiri, porunci să se 
lumineze cetatea toată în semn de bucurie, şi împărţi o 
grămadă nemăsurată de caftane falnice şi de bunuri 
dregătorilor săi şi tuturor slugilor de la sarai, şi puse să se 
descuie temniţele şi să fie sloboziţi toţi priponiţii. Şi aşa 
toată cetatea şi toată împărăţia fură năpădite de bucurie de 
fericire. 

Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase 
pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte şi îi spuse: 

— E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aştepţi! 
Aşa că fă-ţi pregătirile şi să pornim! 

El răspunse: 

— Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta 
mă iubeşte, încât nu se va îndupleca niciodată să se 
despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! 
Negreşit că am să cad iarăşi mai bolnav decât înainte! 

Dar Marzauan răspunse: 

— Am şi chibzuit la atare necaz; şi am să fac aşa ca nimica 
să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce ani închipuit: 
o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ţi-e 
poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de 
câteva zile în tovărăşia mea, întrucât ţi-e pieptul tare apăsat 
de atâta vreme de când stai în odaie. Şi de bună seamă că 
sultanul nu are să se împotrivească a-ţi da învoire! 

La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste 
fire şi alergă să ceară îngăduinţă de la părintele său care, 


într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea 
împotrivă. Dar îi spuse: 

— Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai 
îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aş muri75! 

Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său şi 
pentru Marzauan doi cai falnici şi alţi şase de schimb, 
precum şi o cămilă încărcată cu cele de trebuinţă la 
vânătoare, şi o cămilă încărcată cu merinde şi cu burdufuri 
cu apă. 

După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman76 şi 
pe Marzauan şi îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de 
celălalt şi, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să 
iasă din cetate cu tot tacâmul lor. 

Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtaţi, ca să-i amăgească 
pe îngrijitorii cailor şi pe cămilari, se prefăcură că vânează 
toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice 
corturile şi mâncară, şi băură, şi dormiră până la miez de 
noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetişor pe Kamaralzaman 
şi îi spuse: 

— Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm! 

Aşa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de 
schimb odihniţi şi porniră la drum fără a fi simţiţi. 

Merseră aşa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La 
ceasul acela, Marzauan îşi opri calul şi îi spuse fiului de 
sultan: 

— Opreşte şi tu şi descalecă! 

lar după ce descălccă îi spuse: 

— Scoate-ţi repede cămaşa şi şalvarii! 

Şi Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtcască de cămaşă 
şi de şalvari. lar Marzauan îi spuse: 

— Acuma dă-mi-le şi aşteaptă-mă oleacă! 

Şi luă cămaşa şi şalvarii şi se îndepărtă până într-un loc 
unde drumul se împărțea în patru. Atunci luă un cal pe care 
se îngrijise să-l aducă după el şi îl băgă în pădurea ce se 
întindea până acolo, şi îl înjunghie, şi mânji cu sângele lui 
cămaşa şi şalvarii. După care se întoarse la locul unde 


drumul se despărţea în patru şi aruncă hainele în ţărâna de 
pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl 
aştepta fără a se clinti din loc şi care îl întrebă: 

— Tare aş vrea să ştiu ce gânduri ai! 

El răspunse: 

— Mai întâi să mâncăm oleacă! 

Mâncară, şi băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului 
sultanului: 

— Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile 
fară ca tu să te fi întors, şi când însoțitorii noştri îi vor spune 
că noi am plecat în toiul nopţii, are să trimită numaidecât în 
căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la 
răscrucea celor patru drumuri, de cămaşa şi de şalvarii tăi 
plini de sânge, şi în care am avut grijă să pun câteva bucăţi 
de carne de cal şi două oase zdrobite. Şi în felul acesta 
nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică 
şi că eu am luat fuga de spaimă. 

Pe urmă adăugă: 

— Fără îndoială că ştirea aceasta înfricoşătoare are să fie o 
lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar şi ce mare are să-i 
fie bucuria mai târziu, când va afla că eşti viu şi însurat cu 
Sett Budur! 

La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit şi 
spuse: 

— O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar şiretlicul 
tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele 
trebuitoare la drum? 

El răspunse: 

— De asta să nu-ţi pese! Am luat cu mine nestematele cele 
mai frumoase, dintre care cea mai săracă preţuieşte mai 
bine de două sute de mii de dinari. 

Atunci urmară a călători astfel o bună bucată devreme, 
până ce într-un sfârşit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur77. 

Deteră atunci goană mare cailor şi trecură dincolo de 
ziduri şi intrară în cetate prin poarta cea largă a 
caravanelor. 


Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul 
împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare şi îl 
duse la hanul la care descălecau străinii bogaţi, şi şezu 
acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de 
ostenelile drumului. Şi Marzauan se sluji de răspasul acesta 
de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea 
un tacâm întreg de astrolog, numai şi numai din aur şi din 
mademuri scumpe; îl duse apoi la hammam şi îl îmbrăcă, 
după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi 
dete sfaturile de trebuinţă, îl duse până sub saraiul 
sultanului şi îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de ştire maică- 
sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe 
domniţa Budur. 

Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea 
mare a saraiului... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două suta noapte spuse: 

Spuse: 

„.„„porni către poarta cea mare a saraiului şi, dinaintea 
mulţimii îngrămădite pe medean, şi dinaintea străjilor şi a 
paznicilor de la porţi, strigă cu glas mare: 

Sunt astrolog vestit în lumea mare; 

Sunt magul care n-are-asemănare; 

Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare; 

Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri şi saltare; 

Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji şi 
răvaşe atotvindecătoare; 

Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată şi 
vremea viitoare; 

Sunt cel ce dă vârtute de leac farâ-amânare; 

Sunt cel ce biruieşte cu cea dintâi strigare; 

Alung fiece boală ascunsă-n mădulare; 

Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri 
destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, 
Nici de urzicătoare; 


Nu mă slujesc decât de-o închinare, De nişte vorbe 
mijlocitoare, De nişte descântece vrăjitoare, Şi izbândesc 
vindecări de-a mirare. 

Vrednice de desfătare - 

Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din 
buruieni vătămătoare; 

Sunt magul cel mare. 

Vestit peste tot sub soare; 

Veniţi să-l vedeţi vericare; 

Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare; 

Căci fac totul pentru plată nemuritoare: 

Slava cea fară de asemănare. 

Când auziră atare lăudăroşenii gogonate, străjerii şi 
păzitorii de la porţi rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de 
când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toţi 
gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă 
că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun 
mag. 

Aşa că îl înconjurară cu toţii pe astrologul cel tânăr; şi, 
când văzură frumuseţea şi chipul lui atâta de fraged şi 
celelalte desăvârşiri ale lui, rămaseră şi vrăjiţi şi tare 
mâhniţi totodată; că se speriară să nu păţească şi ei 
beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai 
aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în 
picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai şi îi 
spuseră: 

— Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu ştii ce soartă te 
aşteaptă dacă zăboveşti pe aici? Are să te cheme sultanul ca 
să-ţi încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să 
păţi soarta tuturor celorlalţi ale căror capete retezate stau 
agăţate chiar deasupra ta! 

Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea 
decât ţipând şi mai tare: 

Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare. 

Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de 
strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniţi să mă vedeţi 


vericare! 

Atunci toţi cei de faţă, măcar că încredinţaţi de priceperea 
lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei 
boli fară de nădejde. Aşa că începură a-şi plesni palmele 
una de alta, spunând: 

— Ce păcat de tinereţele lui! 

Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean şi văzu 
mulţimea care îl înconjura pe astrolog. Şi îi spuse vizirului: 

— Du-te repede şi adu-l încoace! 

Şi vizirul se supuse numaidecât. 

Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului 
împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îşi 
făcu mai întâi astfel temeneaua: 

Opt însuşiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până şi frunţile cele 
mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta fiinţă: 

Pricepere, putere, elocvinţă, Avere, dărnicie, chibzuinţă, 
Har de a porunci, şi biruinţă! 

Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat 
foarte şi se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumuseţea 
acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o 
clipită, pe urmă îi deschise şi spuse: 

— Vino să şezi lângă mine! 

Pe urmă spuse: 

— Vezi tu, copilul meu, ţi-ar sta cu mult mai bine fară 
hainele astea de doctor! Şi chiar că aş fi rare bucuros să ţi-o 
dau pe fata mea de soţie, dacă ai izbuti s-o tămăduieşti! Dar 
eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Şi, întrucât m-am jurat 
că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul 
domniţei, decât dacă va fi dobândit-o de soţie; am să mă văd 
silit, fără voia mea, să te fac să înduri şi tu soarta celor 
patruzeci care au fost înainte de tine! Aşa că răspunde-mi: 
Primeşti învoielile hotărâte? 

La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse: 

— O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în ţara 
ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meşteşugul şi nu 
ca să tac! Ştiu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt! 


Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor: 

— Du-l la întemniţată, de vreme ce stăruieşte! 

Atunci plecară amândoi la domniţă, iar nadâmbul, 
văzându-l pe flăcău că zoreşte pasul, îi spuse: 

— Păcatele tale! tu chiar socoţi că sultanul are să-ţi fie 
socru? 

Kamaralzaman spuse: 

— Aşa nădăjduiesc78! Şi-apoi sunt atâta de tare pe 
iscusinţa mea, încât aş putea s-o tămăduiesc pe domniţă 
chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia şi 
priceperea mea! 

La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi 
spuse: 

— Ce? tu poţi s-o lecuieşti şi fară s-o vezi? De-ar fi aşa, ce 
răsplată nu ţi s-ar cădea! 

Kamaralzaman spuse: 

— Măcar că dorul de a o vedea pe domniţa care urmează 
să fie soţia mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am 
s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această 
perdea de la odaia sa! 

Şi hadâmbul îi spuse: 

— Fapta nu are să fie decât şi mai uluitoare! 

Atunci Kamaralzaman şezu jos după perdeaua de la iatacul 
domniţei Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi 
călimările, şi scrise scrisoarea următoare... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar în cea de a două sute patra noapte spuse: 

„„„scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi 
scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de 
mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Şahraman sultan, stăpânul 
musulman peste pământuri şi peste ocean în insulele 
Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul 
peste El-Buhur şi El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind- 
O, îndur. 


Dacă am să-ţi spun, o, domniţă, toată greaua arsură pe 
care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ 
nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta 
de uluitoare pe hârtie. Dar să ştii bine, o, minunea mea, ca 
dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot aşa, şi ţi-ar 
mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ţine, pojarul 
care mă topeşte din noaptea trăită vrăjitoreşte, când în 
somnul meu te-ai ivit ţi pe de-a pururi m-ai răpit! 

lacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ţi-l 
trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de 
ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de şofran, clocotit 
ca un vulcan, bântuit de nenorociri şi uragan, cel care 
strigă spre tine Aman, şi care se iscăleşte cu numele lui, 
Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”79 

După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o 
împături, strecură cu dibăcie în ea inelul şi o pecetlui; pe 
urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o 
dea domniţei Budur, spunându-i: 

— Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr 
astrolog care se laudă că vindecă oamenii fară a-i vedea. 
lacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ia! 

Or, de cum deschise scrisoarea, domniţa Budur cunoscu 
pe dată inelul şi scoase un țipăt de mirare; pe urmă, cu 
minţile răvăşite, îl îmbrânci pe hadâmb şi sări să dea la o 
parte perdeaua şi, dintr-o aruncătură de ochi, îl şi cunoscu 
pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în 
somn. 

Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era 
să chiar înnebunească de-a binelea80. 

Se aruncă la gâtul iubitului ei, şi amândoi se sărutară ca 
doi porumbei despărțiți vreme lungă. 

La priveliştea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l 
prevestească pe sultan de cele se ce petrecuseră, 
spunându-i: 

— Tânărul astrolog este cel mai învăţat dintre toţi 
astrologii! A izbutit să-ţi lecuiască fata fară ca măcar s-o 


vadă, stând după perdea, şi-atât! 

Şi sultanul se minună: 

— Chiar e adevărat ceea ce îmi spui? 

Hadâmbul răspunse: 

— O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredinţezi 
cu chiar ochiul tău! 

Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale şi văzu 
că lucrul era într-adevăr aşa. Şi fu atâta de bucurat, încât o 
sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; şi îl 
sărută tot aşa şi pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din 
ce ţară este. Kamaralzaman răspunse: 

— Din insulele Khaledan, şi sunt chiar fiul sultanului 
Şahraman! 

Şi îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett 
Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună: 

— Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare şi de 
minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu igliţele pe colţul de 
dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar 
citi-o cu luare-aminte! Şi puse pe dată să fie scrisă în 
letopiseţe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să 
fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime. 

Numaidecât apoi porunci să vină cadiul şi martorii şi să 
scrie tot atunci senetul de căsătoric al domniţei Budur cu 
Kamaralzaman. Şi se apucară să împodobească şi să 
lumineze cetatea, vreme de şapte nopţi şi de şapte zile; şi 
mâncară, şi băură, şi se veseliră, iar Kamaralzaman şi Sett 
Budur ajunseră la capătul dorurilor lor şi se drăgostiră o 
bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, 
binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul. 

Or, într-o noapte, după un ospăț la care fuseseră poftiţi 
navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară şi din 
insulele de dinlăuntru, şi după ce se bucurase într-un chip 
încă şi mai minunat decât de obicei de belşugurile soţiei, 
Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl 
văzu pe tâtâne-său, Şahraman sultan, că i se arată cu 
obrajii scăldaţi în lacrimi şi că îi spune cu jale: „Oare aşa mă 


părăseşti tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de 
alean81!” 

Atunci Kamaralzaman sări din somn şi o trezi şi pe soţia 
sa, şi începu să suspine din greu. Şi Sett Budur, îngrijorată, 
îl întrebă: 

— Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc 
îndată să-ţi fac o fiertură de anason şi chimen. lar dacă te 
doare capul, am să-ţi pun pe frunte nişte oblojeli cu oţet. lar 
dacă ai mâncat aseară prea mult, îţi pun pe pântece o pâine 
caldă înfăşurată într-un ştergar şi îţi dau să bei oleacă de 
apă de trandafiri amestecată cu apă de flori... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar în cea de a două sute şasea noapte spuse: 

„„„Şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată 
cu apă de flori. 

Kamaralzaman răspunse: 

— Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către ţara 
mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în 
vis şi mă aşteaptă plângând! 

Budur răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât 
şi se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla 
în haremul său, şi îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea 
ceva de vorbit cu el. 

Sultanul Ghaiur, când văzu iţindu-se capul hadâmbului la 
ceasul acela, fu cuprins de nedumerire şi spuse: 

— Ce prăpăd ai să-mi vesteşti, o, chip de catran? 

Hadâmbul răspunse: 

— A venit domniţa Budur care doreşte să-ţi vorbească! 

El răspunse: 

— Aşteaptă să-mi pun turbanul. 

După care ieşi şi o întrebă pe Budur: 

— Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzoleşti aşa 
la ceasul acesta? 


Ea răspunse: 

— O, părinte al meu, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a 
pleca de cu zori în ţara Khaledanului, la împărăţia soţului 
meu Kamaralzaman! 

El spuse: 

— Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până 
într-un an. 

Ea spuse: 

— Hotărât! 

Şi îi mulţumi părintelui ei pentru îngăduinţă, sărutându-i 
mâna, şi îl chemă şi pe Kamaralzaman, care îi mulţumi la 
fel. 

Or, a doua zi, dis-de-dimineaţă, pregătirile erau făcute, caii 
înşăuaţi, iar cămilele, atât cele cu două cocoaşc cât şi cele 
de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur îşi luă 
rămas-bun de la fiică-sa Budur şi îl rugă pe soţul ei să aibă 
grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur şi de 
adamant, şi îi însoţi o bucată de vreme82. 

După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din 
urmă sfaturi ale sale, plângând, şi îi lăsă să-şi vadă de drum. 

Atunci Kamaralzaman şi Sett Budur, după lacrimile de 
bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea 
pe sultanul Şahraman. Şi călătoriră astfel ziua dintâi, apoi 
cea de a două zi şi cea de a treia zi, şi tot aşa mai departe, 
până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajişte 
tare desfătată care îi ispiti aşa de mult, încât porunciră să li 
se aşeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. lar când 
cortul domniţei fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui 
palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, 
mâncă olecuţă şi nu zăbovi a adormi. 

Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor şi după ce 
puse să se ridice şi celelalte corturi cât mai departe, ca să 
poată să se bucure numai ei doi de tihnă şi de singurătate, 
intră şi el sub cort şi o văzu pe tânăra lui soţie adormită. Şi 
priveliştea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de 
minune petrecută cu ea în turn. 


Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe 
chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase 
stacojie. Nu avea pe ea decât o cămaşă de culoarea caisei, 
din văl străveziu, şi ceacşirii cei largi din borangic de la 
Mossul. Şi adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme 
cămaşa uşoară, până către buric; şi, în felul acesta, tot 
pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la 
locurile cele mai gingaşe cu nişte gropiţe în care ar fi 
încăput în fiecare câte o uncie de nucşoară de muscat. 

Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să- 
şi aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului: 

Când dormi pe purpuri, faţa ta răsare Precum aprinsul 
răsărit de soare, lar ochii-ţi precum cerul peste mare Ah, 
trupul tău învăluit în floare De trandafiri şi de narcişi! Nu 
are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta 
asemănare. 

Când pletele-ţi bogate sclipitoare Arzând în foc de 
nestemate rare Se prăbuşesc în unduiri uşoare, - 

Mătasea-i mai puţin strălucitoare. 

Pe urmă îşi aduse aminte şi de cântarea aceasta minunată, 
care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării: 

Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. 
Amiaza doarme. 

Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe 
Dulcea desfatare-a mierii. 

Tu visezi surâzătoare. 

Stai aşa în nemişcare. 

Stai aşa în nemişcare! 

Pielea ta strălucitoare Se zăreşte aurie Prin cămaşa 
străvezie. 

Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Şi - o, 
diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare. 

Stai aşa în nemişcare! 

Numai sânii-ţi să coboare Şi să urce - val de mare - 

Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe 
alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce şi 


coboare! 

Lasă-ţi sanii sa respire! 

Tace raul. lar pe floare, Împietrit bondarul tace. 

Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor 
două boabe rare. 

Ca doi struguri, sânii tineri... 

Ah, privirea-mi arzătoare! ... 

Ah, privirea-mi arzătoare! 

Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ţi palmierii Freamătă 
de fericire Şi te-acopăr flori de santal Şi de trandafiri, de 
pare-a Păcii şi singurătăţii Blândă binecuvântare83. 

După ce îşi prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se 
simţi ars de dorul de soţia lui adormită, de care nu putea să 
se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de 
izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Aşa 
că se aplecă peste ca şi îi deznodă brâuleţul de mătase care 
îi lega ceacşirii; şi tocmai îşi luneca mâna spre umbra caldă 
a coapselor ci când simţi cum i se rostogoleşte pe sub 
degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo şi 
văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar 
deasupra văii trandafirilor. Şi Kamaralzaman rămase uluit 
şi cugetă în sineşi: „Dacă această cornalină nu ar avea 
puteri peste fire, şi dacă nu ar fi fost un lucru tare de preţ 
în ochii domniţei Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu 
atâta străşnicie şi nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de 
preţ al trupului ei! A făcut aşa ca să nu fie nevoită vreodată 
să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei 
Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o 
ferească de deochi şi de pierderea sarcinii!” 

Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe 
mângâierile începute, fu aşa de ispitit să cerceteze mai bine 
piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ţinea, o luă 
şi ieşi din cort ca să se uite la ea în lumină. Şi văzu că acea 
cornalină, tăiată în patru feţe, era scrisă cu slove 
talismanice şi cu chipuri necunoscute. Şi, pe când o ţinea în 
dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, 


deodată o pasăre mare se prăbuşi din vineţeala 
văzduhurilor şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi 
smulse din mână. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaptea noapte spuse: 

„„.Şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din 
mână. Apoi se duse să şadă oleacă mai încolo pe vârful unui 
copac mare, şi se bleojdi la Kamaralzaman, nemişcată şi 
batjocoritoare, ţinând talismanul în cioc. 

La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui 
Kamaralzaman fu aşa de adâncă, încât căscă gura şi rămase 
câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor 
lui trecu toată durerea de care o şi vedea mohorâtă pe 
Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară 
îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se 
dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai şovâăi a-şi lua 
hotărârea, înhăţă aşadar o piatră şi alergă spre copacul în 
care şedea cocoţată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită 
pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, şi ridică braţul ca s-o 
țţintească; dar pasărea zbură din copac şi se duse să se 
aşeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci 
Kamaralzaman se luă după ea, şi pasărea îşi luă zborul şi se 
duse pe un altreilea copac. lar Kamaralzaman îşi zise: 
„Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca 
să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Şi aruncă piatra hăât 
departe de el. 

Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea 
cobori pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuşi. lar 
Kamaralzaman îşi zise: „lacătă că mă aşteaptă!” Şi se 
apropie repede de ea; şi, când era s-o ajungă cu mâna, 
pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după 
ea. Şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi pasărea 
sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi tot aşa ceasuri şi ceasuri 
în şir, din vale în vale şi din dâmb în dâmb, până la căderea 
nopţii. Atunci Kamaralzaman strigă: 


— Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Şi se 
opri, cu suflarea tăiată. lar pasărea se opri şi ea, dar oleacă 
mai încolo, pe culmea unui dâmb. 

În clipita aceea, Kamaralzaman îşi simţi fruntea asudată, 
mai mult de ciudă decât de trudă, şi se întrebă dacă nu era 
mai bine să se întoarcă la tabie. Şi îşi zise: „Mult-iubită mea 
Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aş da de ştire 
despre pierderea acestui talisman cu însuşiri aşa de 
neştiute de mine. Şi-apoi, dacă m-aş întoarce acuma, când 
beznele sunt aşa de dese, tare m-aş primejdui să mă 
rătăcesc ori să fiu încolţit de fiarele de noapte!” Atunci, 
cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai ştiu ce 
hotărâre să ia şi, în descumpănirea lui, se întinse pe 
pământ, istovit până peste poate. 

Nu conteni totuşi să ia mereu aminte la pasărea ai cărei 
ochi sticleau ciudat în noapte; şi, de fiecare dată când el 
făcea vreo mişcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, 
pasărea bătea din aripi şi da un țipăt ca să-i spună că îl 
vede. Încât Kamaralzaman, sfârşit de osteneală şi de 
tulburare, se lăsă până dimineaţa în voia somnului. 

Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu 
orice preţ pasărea cea hoaţă, purcese iar după ea; şi goana 
începu iarăşi, da tot cu atâta de puţină izbândă ca şi în ajun. 
Şi Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se 
plesnească amarnic, strigându-şi: „Am să mă ţin după ea 
cât oi mai avea o suflare de viaţă!” Şi culese câteva poame 
şi câteva ierburi, şi se mulţumi cu ele drept toată hrana, şi 
adormi, pândind pasărea, şi pândit şi el de ochii ei care 
sclipeau în noapte. 

Or, a doua zi, se petrecură aceleaşi goane, şi tot aşa până 
în cea de a zecea zi, de dimineaţa până seara; şi, în 
dimineaţa celei de a unsprezecea zile, momit mereu de 
zborul păsării, ajunse la porţile unei cetăţi aşezate lângă 
marea cea mare. 

În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui 
cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau 


„Kamaralzaman”, luă iarăşi cornalina în plisc, se ridică în 
văzduhuri, şi se tot înălţă, depărtându-se, şi pieri peste 
mare. 

La priveliştea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare 
mânie, încât se trânti pe jos, cu faţa la pământ, şi plânse 
îndelung, scuturat de suspine. 

După mai multe ceasuri de şedere aşa, se hotări să se 
ridice, şi se duse la pârâiaşul care curgea pe aproape, ca să 
se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi facă îndătinatele curăţiri; 
pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa 
Budur şi la toate prepunerile pe care ea pesemne că şi le 
făcea despre pieirea lui şi a talismanului; şi îşi procitea 
stihuri despre despărţire şi despre durerile iubirii, precum 
acestea dintre multe altele: 

Ca să n-aud zavistioşii Cum mă tot ceartă cu ocară: 
„Îndură-ţi soarta, tu cel care lubeşti o frumuseţe rară! 

Când e frumoasă-asa cum este, lubirea-n lanţuri te- 
nfaşoară!” 

Ca să n-aud zavistioşii Mi-am astupat cu dop de ceară 
Urechile - şi strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o ţară! 

Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfăşoară, 
Şi mergi prin negură ca orbii Şi-alegi ceea ce ea-ţi 
măsoară84!” 

Pe urmă Kamaralzaman păşi printre porţi şi intră în 
cetate. Purcese să străbată ulițele, fară ca vreunul dintre 
mulţii locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu 
prietenie, aşa cum fac musulmanii faţă de străini. Încât îşi 
urmă drumul şi ajunse astfel la poarta din cealaltă parte a 
cetăţii, care da câtre livezi. 

Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât 
celelalte, intră şi văzu că vine spre el grădinarul, care, el 
mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnişul musulman. lar 
Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, şi 
răsuflă din adânc când îl auzi că vorbeşte arăbeşte. Şi, după 
schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe 
bătrân: 


— Dar ce-i cu toţi locuitorii de pe aici de au un chip aşa de 
crunt şi o înfăţişare de gheaţă aşa de fioroasă şi aşa de 
neprimitoare? 

Bătrânul cel de treabă răspunse: 

— Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr 
din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta 
sunt nişte năvălitori veniţi de prin ţările cele negre ale 
Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la țărm 
pe neaşteptate şi i-au măcelărit pe toţi musulmanii care 
locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea şi de 
nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă şi păgână, şi 
mănâncă nişte împuţiciuni care duhnesc urât, de pildă 
brânză putregăită ori vânat învineţit; şi nu se spală 
niciodată; întrucât, de cum se nasc, nişte inşi tare urâţi şi 
îmbrăcaţi în negru, îi stropesc pe căpăţână cu apă, şi 
stropeala aceea, însoţită de nişte schime ciudate, îi scuteşte 
de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii 
aceştia, ca să nu fie ispitiţi vreodată să se spele, au spart de 
la bun început hammamurile şi havuzurile din cetate; şi au 
zidit pe temeliile lor nişte prăvălii, ţinute de nişte teleleici 
care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, 
care trebuie să fie pişoarcă dospită, de nu şi mai rău! Cât 
despre soțiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel 
mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca şi bărbaţii lor, da 
numai îşi înălbesc chipul cu var stins şi cu coji de ou făcute 
praf; şi-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici 
baremi şalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de ţărâna 
de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este 
vătămătoare; şi nici focul iadului nu ar ajunge să le 
cureţe85! 

lacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viaţă pe 
care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. 
Întrucât, aşa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă 
în viaţă pe aici! Dar să mulţumim Celui Preaînalt carele ne-a 
făcut să ne naştem într-o credinţă curată precum cerul de 
unde ne-a venit! 


După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după 
chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuinţă de hrană, 
îl duse în căsuţa lui prăpădită din fundul grădinii, şi cu chiar 
mâinile lui îi dete să mănânce şi să bea. După care îl întrebă 
pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute opta noapte spuse: 

„„„ce întâmplare pricinuise sosirea sa. 

Kamaralzaman, tulburat de îndatorinţa faţă de bunătatea 
grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată păţania lui, şi îşi 
încheie istorisirea izbucnind în lacrimi. 

Moşneagul făcu tot ce putu ca să-l aline şi îi spuse: 

— Copilul meu, domniţa Budur negregşit că trebuie s-o fi 
luat înaintea ta spre împărăţia tatălui tău, la ţara 
Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura 
dragostei, adăpostul şi tihnna, până ce într-o zi Allah are să 
trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea 
mai apropiată şi care se cheamă Insula de Abanos. Şi 
atunci, de la Insula de Abanos până în ţara Khaledanului, 
depărtarea nu este aşa de mare, şi vei găsi acolo multe năi 
cu care să te călătoreşti. Aşa că încă de astăzi am să încep 
să mă duc la schelă, şi în fiecare zi am s-o iau de la cap, 
până ce am să dau de vreun neguţător care să se învoiască 
să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să 
găsesc unul care să vrea să meargă până în ţara 
Khaledanului ar trebui ani şi ani86. 

Şi grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile şi 
luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să 
plece la Insula de Abanos87. 

Şi iac-aşa cu Kamaralzaman! 

Şi în ceea ce o priveşte pe Sett Budur, ei i se întâmplară 
nişte lucruri atâta de minunate şi de uluitoare, o, norocitule 
sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. lacătă! 

Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mişcare a 
ei fu accea de a deschide braţele ca să-l strângă la piept pe 


Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi 
alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă 
de seamă că şalvarii îi erau deznodaţi şi că sfoara de 
mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar 
gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse 
niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea 
mai bine; şi aşteptă răbdătoare. 

Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea 
Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, 
şi în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. lar când 
se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui 
Kamaralzaman, nu mai ştiu ce să creadă despre pieirea 
aceea. Dar îşi zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l 
silească pe Kamaralzaman să se depărteze aşa, el care nu 
poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face 
că a luat şi talismanul? Ah! talisman afurisit, tu eşti pricina 
despărțirii noastre! Şi tu, afurisitule de Marzauan, fratele 
meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru aşa de 
păgubos!” 

Dar când, după două zile, văzu că soţul ei nu se mai 
întoarce, Sett Budur, în loc să-şi piardă minţile cum ar fi 
făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la 
nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt 
de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privinţa 
acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de 
robii ei; îşi înecă durerea în suflet şi îi ceru copilei care o 
slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, ştiind cât de desăvârşit 
se asemuia la înfăţişare cu Kamaralzaman, îşi lepădă pe 
dată hainele femeieşti, luă din ladă hainele lui 
Kamaralzaman şi începu să se îmbrace cu ele. 

Îşi puse mai întâi o haină dungată şi frumoasă, bine 
potrivită pe mijloc, şi care lăsa gâtul gol; se încinse cu un 
seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu 
mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; îşi acoperi 
capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, 
pe care îl strânse împrejurul frunţii cu o panglică întreită 


făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză şi, după ce 
isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, îşi îndreptă şalele 
şi îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care 
se dezbrăcase ca şi să vină pe urma ei. În felul acesta, toată 
lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-şi spună: „Este Sett 
Budur!” 

leşi atunci din cort şi dete semnul de plecare. 

Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, 
purcese a drumeţii, urmată de alaiul ei, zile şi zile în şir, 
până ce ajunse dinaintea unei cetăţi aşezate pe ţărmul 
mării. Porunci să se ridice corturile la porţile cetăţii şi 
întrebă: 

— Ce cetate este aceasta? 

I se răspunse: 

— Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos. 

Ea întrebă: 

— Şi cine este sultan aici? 

I se răspunse: 

— Este sultanul Armanos. 

Ea întrebă: 

— Are copii? 

I se răspunse: 

— Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din 
împărăție, şi o cheamă Haiat-Alnefus88... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute noua noapte spuse: 

„fecioara cea mai frumoasă din împărăție, şi o cheamă 
Haiat-Alnefus! 

Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare 
sultanului Armanos, spre a-i da de ştire despre sosirea sa; 
iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul 
sultanului Şahraman, stăpânul de peste ţara Khaledan. 

Când sultanul Armanos auzi ştirea aceea, dat fiind că 
totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul 
sultan Şahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile 


cetăţii sale faţă de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, 
urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, 
porni spre corturi, în întâmpinarea domniţei Budur, şi o 
primi cu toate temenelile şi cinstirile pe care gândea că le 
aduce fiului unui sultan prieten. Şi, în pofida şovăielilor 
domniţei Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu 
care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o 
înduplecă să-l însoţească. Şi îşi făcură intrarea în cetate 
împreună, în chip falnic. Şi, vreme de trei zile, nişte ospeţe 
strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelşugare peste fire. 

Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett 
Budur ca s-o întrebe cum a călătorit şi ca să afle ce gândea 
să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în 
Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde 
nu vroise să primească slujbele niciunui băieş. Şi ieşise de 
acolo aşa de minunat de frumoasă şi atâta de strălucitoare, 
iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub 
acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, 
îşi curma răsufletul şi îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor. 

Aşadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur 
şi tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Şi rămase atâta de 
înrobit de nurii şi de vorba sa dulce, încât îi spuse: 

— Fiul meu, chiar că însuşi Allah te-a trimis în împărăţia 
mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne şi ca să-mi ţii loc de 
fecior căruia să pot să-i las de moştenire scaunul domniei 
mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruieşti atare bucurie, 
primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? 
Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele 
şi de frumuseţea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de 
măritiş, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al 
cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar 
plăcea să te văd cum o adulmeci! Primeşte-o, fiul meu, iar 
eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe 
care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port 
poverile ostenitoare! 


Îmbierea şi darul acela mărinimos şi atâta de pe 
neaşteptate o aruncară pe domniţa Budur într-o 
încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu ştiu ce să 
facă spre a nu-şi da în vileag tulburarea care o frământa; şi 
lăsă ochii în jos şi chibzui o bună bucată de vreme, pe când 
o sudoare rece îi îngheţa fruntea. Cugetă în sineşi: „Dacă îi 
răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett 
Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduieşte patru 
soţii legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în 
stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba 
s-ar afla de toată lumea şi tare mi-ar fi ruşine; dacă nu 
primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va 
preface într-o ură cruntă împotriva mea, şi ar fi în stare, de 
îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo 
capcană, ca să mă dea pieirii. Aşa că este mai bine să 
primesc îmbierea lui, şi să las triştea să se împlinească! Şi 
cine ştie ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând 
sultan, voi dobândi o împărăție frumoasă pe care să i-o las 
lui Kamaralzaman când s-o întoarce. lar cât despre 
făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soţia mea, poate că o fi 
vreo cale; am să cuget eu.” 

Aşa că săltă capul şi, cu chipul îmbujorat de o rumeneală 
pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli şi a unei 
stânjeneli de înţeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, 
răspunse: 

— Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere şi cu 
ascultare până şi la cea mai măruntă dorinţă a sultanului 
său! 

La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până 
peste poate şi hotări ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în 
ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui 
Kamaralzaman, de faţă cu toţi emirii, dregătorii, musaipii şi 
curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea 
de către crainicii obşteşti, şi trimise olăcari în toată 
împărăţia ca să dea de ştire la tot norodul. 


Atunci un ospăț cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în 
cetate şi la sarai, şi, în vâlvora strigătelor de veselie şi în 
zvoană de tilinci şi de geamparale, fu scris senetul de 
căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus. 

Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoţită de 
slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioşie, o aduse 
pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau 
tot drept Kamaralzaman. Şi Sett Budur, în înfăţişarea ei de 
sultan flăcăiandru, păşi cu drăgălăşenie către soţia sa şi îi 
săltă, pentru întâia oară, iaşmacul de pe chip. 

Atunci toate cele de faţă, la vederea acelei perechi atâta 
de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor 
şi de tulburare. 

Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus şi toate 
însoţitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări şi după ce 
aprinseră toate făcliile, plecară uşurel şi îi lăsară pe 
proaspeţi însurăţei în odaia de nuntă... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse: 

„Li lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă. 

Sett Budur fu fermecată de înfăţişarea plină de 
prospeţime a tinerei Haiat-Alnefus şi, dintr-o aruncătură de 
ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari 
şi negri, speriaţi, cu obrajii luminoşi, cu sânişorii care se 
zugrăveau copili sub cămăşuţa străvezie. Şi Haiat-Alnefus 
zâmbi sfielnic că îi plăcuse soţului ei, măcar că tremura 
toată de tulburare stăpânită şi îşi lăsă ochii în jos, de-abia 
cutezând să se mişte sub vălurile ei şi sub nestemate. Şi 
totodată putuse şi ea să ia aminte la frumuseţea domnească 
a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai 
desăvârşit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât 
nu fară de tulburare în toată făptură ei îl privi cum se 
apropie încetişor şi cum şade alături de ea pe salteaua cea 
mare aşternută cu chilimuri. 


Sett Budur luă mânuţele copiliţei în mâinile ei şi se aplecă 
uşurel şi o sărută pe gură89. 

Şi Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela 
atâta de dulce, ci închise ochii cu totul şi scoase un oftat de 
mulţumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul 
braţelor ei, şi o strânse la piept şi, cu glas molcom, îi cântă 
galeş un cântec de o duioşie atâta de alinătoare, încât 
copila încet-încet aţipi cu un zâmbet desfătător pe buze. 

Atunci Sett Budur îi scoase vălurile şi podoabele, o culcă, 
şi se întinse lângă ea, cuprinzând-o în braţe. Şi dormiră 
amândouă aşa până dimineaţa. 

De cum se deşteptă, Sett Budur, care se culcase cu 
aproape toate hainele pe ea, ba şi cu turbanul pe cap, zori 
să-şi facă iute spălările cele îndătinate, întrucât îşi făcea 
scaldele pe furiş, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu 
semnele domneşti şi se duse în sala de judeţe ca să 
primească temenelile întregului sarai, să rânduiască 
treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească şi să 
mazilească. Printre alte uşurări pe care le socoti grabnice, 
ridică gloabele, vămeşiile şi popreliştile, împărţi daruri mari 
oştenilor, norodului şi geamiilor. Încât mult o îndrăgiră 
supuşii ei cei noi şi-i făcură urări de bişag şi de viaţă lungă. 

Cât despre sultanul Armanos şi soţia lui, aceştia grăbiră a 
se duce să afle ştiri de la fiica lor Haiat-Alnefus, şi o 
întrebară dacă soţul ei fusese destul de gingaş şi dacă ea nu 
se simţea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a 
dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus 
răspunse: 

— Soţul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu 
am adormit în braţele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce 
drăguţ este! 

Atunci Armanos întrebă: 

— Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea? 

Ea răspunse: 

— Păi da! 

Şi maică-sa întrebă: 


— Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot? 

Ea răspunse: 

— Păi nu! 

Atunci tatăl şi mama se uitară unul la altul, da nu mai 
spuseră nimic; pe urmă plecară. Şi iac-aşa cu ei! 

Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se 
întoarse în iatac la Haiat-Alnefus şi o întrebă90: 

— Ce ţi-au spus, dulceaţa mea, tatăl tău şi mama ta? 

Ea răspunse: 

— M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat! 

Budur zise: 

— Asta aşa e! Am să te ajut numaidecât! 

Şi, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până şi 
cămăşuţa cea mai de pe urmă, şi o luă goală-goluţă în braţe 
şi se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur 
aşternu un sărut pe ochii cei frumoşi ai copilei, şi o întrebă: 

— Haiat-Alnefus, mieluşeaua mea, spune-mi, îţi plac 
bărbaţii? 

Ea răspunse: 

— Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînţeles, de 
hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe 
jumătate bărbaţi! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi? 

Budur răspunse: 

— Chiar ceea ce îţi lipseşte şi ţie, o, ochi al meu! 

Haiat-Alnetfus, uluită, răspunse: 

— Mie? Păi ce-mi lipseşte mie, pe Allah? 

Budur răspunse: 

— Un deget! 

La vorbele acestea, micuța Haiat-Alnefus, speriată, scoase 
un țipăt înăbuşit şi îşi întinse cele zece degete, uitându-se la 
ele cu ochii bulbucaţi de spaimă. Dar Sett Budur o strânse 
la piept şi o sărută pe păr şi îi spuse: 

— Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar! 

Şi o acoperi mai departe cu sărutări până ce o linişti de-a 
binelea. Atunci îi spuse: 

— Mândreţea mea, sărută-mă! 


Şi Haiat-Alnefus îşi apropie buzele fragede de buzele 
domniţei Budur şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până 
dimineaţa... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse: 

„„„şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa. 

Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăției; iar 
tatăl şi mama domniţei Haiat-Alnefus veniră să 
dobândească veşti de la fata lor. 

Sultanul Armanos întrebă cel dintâi: 

— Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot 
sub pătură! Nu cumva eşti prea zdrobită? 

Ea răspunse: 

— Ba deloc! M-am odihnit minunat în braţele soţului meu 
cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot şi m- 
a sărutat pe tot trupul, cu nişte sărutări mărunţele şi 
gingaşe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simţeam un 
potop de furnicături şi de fiori! Dar tare m-a speriat într-un 
rând, când mi-a spus că îmi lipseşte un deget! Dar numai a 
glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat şi mâinile 
lui erau aşa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele 
mele le simţeam atâta de fierbinţi şi de pline, încât am uitat 
de mine, până dimineaţa, gândind că mă aflu în rai! 

Atunci sultanul o întrebă: 

— Dar unde sunt ştergarele? Ai pierdut mult sânge, 
dulceaţa mea? 

Iar copila, nedumerită, răspunse: 

— Nu am pierdut nimic, nimicuţa! 

La vorbele acestea, tatăl şi mama, deznădăjduiţi până 
peste poate, se izbiră peste obraji, strigând: 

— O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne 
batjocoreşte aşa soţul tău şi pentru ce te scârbeşte până 
într-atâta? 

Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare 
şi plecă ţipând către soţia sa cu un glas destul de tare, pe 


care micuța îl auzi: 

— Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu îşi îndeplineşte 
datoria de soţ luând fecioria copilei noastre şi scăpându-ne 
astfel de ocară pe toţi, am să ştiu eu cum să-i pedepsesc 
nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau 
jos din scaunul de domnie pe care eu il-am dat, şi nu ştiu 
dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă şi mai cumplită! 

Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieşi din odaia 
fiicei lui înmărmurite, urmat de soţia lui, al cărei nas se 
alungise până la picioare. 

Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur 
intră în odaia domniţei Haiat-Alnefus, o găsi pe domniţă 
tristă toată, cu capu-nfundat în perne şi scuturată de 
suspine91. 

Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte, îi şterse lacrimile şi 
o întrebă de pricina supărării sale; şi Haiat-Alnefus îi spuse 
cu glas tulburat: 

— O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ţi ia îndărăt 
scaunul de domnie pe care ţi l-a dat şi să te alunge din 
sarai; şi nu mai ştiu ce mai vrea încă să-ţi facă! Şi toate 
astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria şi să-i scapi 
astfel de ruşine, spre cinstea numelui şi a neamului său! lar 
eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ţi-am spus astea, nu 
am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce eşti dator să iei, ci 
ca să te aperi de primejdia care te pândeşte! Că eu toată 
ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la 
răzbunarea pe care tatăl meu o cloceşte împotriva ta! Ah! 
fie-ţi milă, dă zor de-mi răpeşte fecioria şi să faci astfel 
precum vrea mama, ca ştergarele să fie toate cruntate! lar 
eu mă încredinţez pe de-a-ntregul priceperii tale, şi îmi pun 
tot trupul şi tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotări ce 
se cere să fac eu pentru aceasta! 

La atari vorbe, Seti Budur îşi zise: „A venit ceasul! Văd 
bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credinţa 
în Allah!” 

Şi îi spuse copilei: 


— Ochi al meu, mă iubeşti mult? 

Ea răspunse: 

— Ca pe cer! 

Budur o sărută pe gură şi o întrebă: 

— Şi mai cât? 

Ea răspunse, înfiorată de sărut: 

— Nu ştiu, da mult! 

Şi o întrebă iarăşi: 

— Întrucât mă iubeşti aşa de mult, ai fi fericită dacă, în loc 
să-ţi fiu soţ, aş fi numai fratele tău? 

Copila bătu din palme şi răspunse: 

— Aş muri de bucurie! 

Budur spuse: 

— Şi dacă aş fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă 
aş fi fost ca şi tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot 
atâta? 

Haiat-Alnefus spuse: 

— Ba şi mai mult, întrucât aş fi mereu cu tine, m-aş juca 
mereu cu tine, m-aş culca într-un pat cu tine, şi nu ne-am 
despărţi niciodată! 

Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea şi îi acoperi 
ochii cu sărutări şi îi spuse: 

— Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ţii numai 
pentru tine o taină, şi astfel să-mi dai o dovadă de 
dragostea ta? 

Copila strigă: 

— De vreme ce te iubesc, totul îmi este uşor! 

Atunci Budur o luă pe copilă în braţe şi o ţinu sub buzele ei 
până ce amândouă îşi pierdură răsuflarea; pe urmă se 
ridică dreaptă şi îi spuse: 

— Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, şi fii aşadar sora mea! 

Şi tot atunci, cu o mişcare iute, îşi desfăcu haina, de la gât 
până la brâu, şi lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununaţi 
cu bumbii lor; pe urmă îi spuse: 

— Ca şi tine, dulceaţa mea, sunt femeie, precum vezi! Şi, 
dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei 


întâmplări ciudate până peste fire şi pe care am să ţi-o 
povestesc fără de zăbavă! 

Atunci şezu jos iarăşi, o luă pe copilă pe genunchi şi îi 
istorisi toată păţania ei, de la început până Ia sfârşit. Dar nu 
ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată. 

După ce auzi povestea, micuța Haiat-Alnefus rămase până 
peste poate de minunată şi, cum încă se afla la sânul 
domniţei Budur, o luă de barbă cu mânuţa şi îi spuse: 

— O, sora mea, ce viaţă desfătată avem să trăim noi 
laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău 
Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie 
fericirca deplină92! 

Şi Budur îi spuse: 

— Să-ţi audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am săite 
dăruiesc lui ca pe cea de a doua soţie, şi tustrei avem să fim 
atunci în cea mai desăvârşită fericire! 

Pe urmă se sărutară îndelung şi se jucară laolaltă cu o 
sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate 
amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi 
lua sânii şi zicea: 

— O, sora mea, ce frumoşi sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai 
mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuţii mei? Crezi că au să 
mai crească? 

Şi o cerceta peste tot şi o iscodea despre toate câte le 
vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea 
dăscălind-o cu o înţelegere desăvârşită, iar Haiat-Alnefus se 
dumirea: 

— Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuieşte-ţi că atunci 
când le întrebam pe roabe: „La ce slujeşte asta? la ce 
slujeşte aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau 
nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi 
răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji şi ţipam 
tot mai amarnic: „Spuneţi-mi la ce slujeşte asta? Atunci, la 
ţipetele mele, venea fuga mama şi întreba ce am, şi toate 
roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la 
ce slujeşte aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până 


peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căinţă, îmi 
dezvelea poponeţul şi îmi trăgea o tapangeală straşnică, 
spunându-mi: „lacă la ce slujeşte asta!” Iar eu, până la 
urmă, am rămas încredinţată că aceea nu slujea decât ca să 
primească tapangeală; şi tot aşa la fel şi cu celelalte. 

Pe urmă amândouă îşi spuseră şi săvârşiră mai departe un 
potop de nebunii, aşa, încât, dimineaţa, HaiatAlnefus nu mai 
avea nimica de învăţat şi aflase rostul minunat pe care îl 
aveau de îndeplinit toate ale sale... 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse: 

„„„aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate 
ale sale. 

Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl şi mama 
urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniţei Budur: 

— Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i 
arăt sângele fecioriei mele? 

Budur zâmbi şi spuse: 

— Treaba-i uşoară! 

Şi se duse pe furiş şi prinse un pui de găină şi îl gâtui şi 
mânji cu sângele lui armurii copilei şi ştergarele, şi spuse: 

— Nu ai decât să le arăţi astea! întrucât datina se opreşte 
aici şi nu îngăduie cercetări mai adânci. 

Ea o întrebă: 

— Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă 
cu degetul? 

Sett Budur răspunse: 

— Păi, O, ochi al meu, pentru că te păstrez, aşa cum ţi-am 
spus, pentru Kamaralzaman! 

Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulţumită întru totul, iar Sett 
Budur plecă să diriguiască divanul judeţelor. 

Atunci intră la fiica lor sultanul şi sultana, gata să 
plesnească de mânie împotriva ei şi împotriva soţului ei, 
dacă totul nu se va fi desăvârşit. Dar la vederea sângelui şi 
a coapselor înroşite, se înseninară amândoi, şi deschiseră 


larg uşile de la iatac. Atunci intrară toate femeile şi 
izbucniră în chiote de voioşie şi în liu-liu-liu-uri de izbândă; 
iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea 
ştergarele cruntate şi, urmată de tot alaiul, făcu ocolul 
haremului. Şi toată lumea află în felul acesta fericita 
întâmplare; iar sultanul orândui un ospăț mare şi puse să se 
căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi şi de cămile 
tinere. 

Iar sultana şi oaspetele său intrară la tânăra Haiat- 
Alnefus, şi fiecare o sărută între ochi, plângând, şi şezură cu 
ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită 
în broboade, ca să nu răcească. 

Cât despre Sett Budur, apoi ca urmă în fiecare zi să stea 
aşa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos şi să se facă 
îndrăgită de supuşii ei, care o credeau bărbat şi care îi 
făceau urări de viaţă lungă. Dar când se lăsa seara, se 
întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în 
braţe şi se întindea cu ea pe saltea. Şi amândouă, 
îmbrăţişate ca un soţ cu soţia lui, se alintau până dimineaţa 
cu tot soiul de fleacuri şi de zbenghiuri gingaşe, aşteptând 
întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Şi iac-aşa! 93 

Şi în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, iacătă! 
Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, 
dincolo de zidurile cetăţii locuite de năvălitorii cei atâta de 
vrăjmaşi veniţi din ţările apusului. lar părintele său, 
sultanul Şahraman din insulele Khaledanului nu se mai 
îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, 
de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; şi îmbrăcase 
haine de moarte, şi el şi toată împărăţia lui, şi pusese să se 
zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere 
moartea copilului său. 

Şi, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărăşia 
bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli şi 
a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă 
la Insula de Abanos, trăia mâhnit şi îşi aducea aminte cu 
durere de zilele frumoase de odinioară. 


Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se 
dusese să dea o roată pe la ţărmuri în căutarea corăbiei 
care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman 
şedea tare mohorât în grădină şi îşi procitea stihuri, 
uitându-se la jocul păsărelelor, şi deodată luarea aminte îi 
fu stârnită de ţipetele răguşite scoase de două păsări mari. 
Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă şi văzu 
o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de 
gheare şi de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una 
dintre cele două păsări se rostogoli fără de viaţă, în vreme 
ce biruitoarea îşi luă zborul spre depărtări. 

Şi, tot atunci, alte două păsări, încă şi mai mari, cocoţate 
în vârful unui pom din apropiere, şi care văzuseră 
încăierarea, veniră şi şezură jos lângă pasărea moartă; una 
se aşeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă 
amândouă îşi plecară mâhnite capul şi începură să plângă 
vădit. 

La priveliştea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până 
peste poate şi se gândi la soţia lui, Sett Budur; pe urmă 
începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă şi el. 

După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele 
două păsări cum sapă o groapă cu ghearele şi cu pliscurile 
şi cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă îşi luară zborul 
şi, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da 
ţinând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea 
ucigaşă, care se zbătea amarnic să scape şi scotea nişte 
ţipete înfricoşate. O aşternură, fără să-i dea drumul, pe 
mormântul răposatei, şi cu câteva lovituri iuți cu pliscul o 
spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră 
măruntaiele şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de 
ceasul morţii pe pământ... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaisprezecea noapte spuse: 

„„„Şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii 
pe pământ. 


lac-aşa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, 
văzând o privelişte atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după 
ce păsările plecară, fu împins de ispită şi se duse la locul 
unde zăcea sfâşiată pasărea ucigaşă şi, privind la stârvul ei, 
zări în mijlocul rânzei spintecate cum străluceşte ceva roşu, 
care îi stârni luare-aminte. Se aplecă şi, ridicând lucrul 
acela, se prăbuşi leşinat de tulburare; iacătă că găsise 
cornalina talismanică a domniţei Budur! 

Când se trezi din leşin, strânse la piept talismanul cel 
scump, pricină a atâtor necazuri, şi suspine, şi căinţe, şi 
dureri, şi strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire 
de noroc şi semnul că voi găsi şi pe mult-iubită mea Budur!” 
Pe urmă sărută talismanul şi îl duse la frunte, apoi îl 
înfăşură cu grijă într-o bucată de pânză şi şi-l legă de mână, 
ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Şi 
începu să ţopăie de bucurie! 

Când se linişti, îşi aduse aminte că grădinarul cel de 
treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roşcov bătrân 
care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse aşadar 
peste mijloc cu un brâu de cânepă, îşi sumese mânecile, luă 
un topor şi un coş şi se apucă pe dată de treabă, izbind 
vârtos în rădăcinile de la faţa pământului ale pomului 
bătrân. Şi deodată simţi că tăişul toporului răsună ca atunci 
când se izbeşte de ceva tare ca de fier, şi auzi un fel de 
vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte 
pământul şi pietrele, şi scoase astfel la iveală un capac mare 
de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o 
scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; şi, 
după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill' Allah, grăbi 
să coboare şi dete de o criptă mare şi pătrată, de pe 
vremurile cele de demult ale lui Thammud şi ale lui Aad94; 
şi în cripta aceea mare şi boltiră găsi douăzeci de chiupuri 
uriaşe, aşezate frumos în rând, pe lângă pereţi. Săltă 
capacul de pe cel dintâi şi văzu că era plin până la gură cu 
drugi de aur roşu; săltă apoi cel de al doilea capac, şi văzu 
că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le 


deschise apoi şi pe celelalte optsprezece şi le află pline cu 
drugi şi cu pulbere de aur, pe rând. 

Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieşi din 
criptă, puse capacul la loc, îşi isprăvi treaba, udă pomii 
după obiceiul pe care şi-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, şi 
nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se 
întoarse. 

Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui 
Kamaralzaman fură spre a-i da de ştire o veste bună. Aşa că 
îi spuse: 

— O, copilul meu, am bucuria să-ţi dau de ştire plecarea ta 
apropiată spre ţara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o 
corabie năimită de nişte neguţători bogaţi şi care urmează 
să ridice pânzele peste trei zile; şi am vorbit cu căpitanul 
care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La 
vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, şi îi 
sărută mâna grădinarului şi spuse: 

— O, taică al meu, aşa precum tu îmi dai de ştire vestea 
cea bună, şi eu am la rându-mi să-ţi dau de ştire o altă 
veste, care socot că are să te bucure... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse: 

„„.„0 altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu 
nu eşti ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta 
este curată de orice zavistnicie! Osteneşte-te numai să vii 
cu mine în grădină, şi am să-ţi arăt, o, taică al meu, ce noroc 
mare îţi trimite soarta milostivă! 

Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălţase 
roşcovul cel uscat, săltă capacul cel mare şi, în pofida uluirii 
şi a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă şi dezveli 
dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi şi cu 
pulbere de aur. Şi bietul grădinar, năucit, ridica mâinile şi 
făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup: 

— Ya Allah! 

Pe urmă Kamaralzaman îi spuse: 


— lacătă găzduirea ta răsplătită de către cel 
Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine 
ca să-l ajuţi la nevoie, tot ea se întinde acuma şi face să 
curgă aurul în casa ta! Aşa vor ursitele cele prielnice faţă 
de faptele smălţuite cu frumuseţea cea neprihănită şi cu 
bunătatea inimilor săritoare! 

La spusele acestea, moşul grădinar, fară a mai putea să 
îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau 
încet pe barba lui lungă şi până pe piept. Pe urmă izbuti să 
grăiască şi spuse: 

— Copilul meu, ce vrei tu să facă un moşneag ca mine cu 
aurul şi cu bogăţiile astea? Sunt sărac, aşa, da fericirea mea 
e destulă şi mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai 
numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, 
când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, 
pentru ca vreun trecător milos să aşeze rămăşiţele mele 
întru aşteptarea judeţului! 

Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. 
Pe urmă îi spuse bătrânului: 

— O, taică al înţelepciunii, o, şeicule cu mâini înmiresmate, 
sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei paşnici şterge 
de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele 
adamice, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ale minciunii şi 
adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, şi 
pravilele acestea nu aş putea să le uit fără primejdia de a fi 
sfâşiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este aşadar al tău pe 
deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, 
dacă vrei tu, hai să-l împărţim! Eu am să iau jumătate, iar tu 
cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic! 

Atunci bătrânul grădinar spuse: 

— Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, 
acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a 
murit şi el. Iar ochiul lui Allah a vegheat paşii mei şi am 
crescut la umbra acestei grădini şi în şopotul pârâului 
strămoşesc, îmi sunt dragi pârâul şi grădina aceasta, o, 
copilul meu, şi frunzele acestea murmurătoare, şi soarele, şi 


pământul acesta părintesc peste care umbra mi se aşterne 
slobodă şi se odihneşte, şi la vreme de noapte luna de peste 
aceşti pomi care îmi zâmbeşte până dimineaţa. 'Toate îmi 
vorbesc, o, copilul meu! '[i-o spun, ca să ştii pricina ce mă 
ţine aici şi mă opreşte să plec cu tine către ţările 
musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din 
ţara aceasta în care au trăit strămoşii mei. Aşa că oasele 
mele să albească aici, şi cel mai de pe urmă musulman să 
moară cu faţa întoarsă spre soarele care luminează un 
pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai 
apusului întunecat! 

Aşa grăi moşneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă 
adăugă: 

— În ceea ce priveşte chiupurile acestea de preţ care te 
frământă, ia-le, dacă aşa vrei, pe cele zece dintâi, şi lasă-le 
pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va 
pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este 
totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci 
chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte şi fară să 
aţâţi lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în 
cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, 
iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt 
lucru rar şi tare prețuit! Aşa că am să dau fuga să cumpăr 
douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până 
la jumătate cu drugi şi praf de aur, iar cealaltă jumătate, 
până sus, cu măsline din grădina mea. Şi numai atunci vom 
putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare. 

Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care îşi 
trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Şi, cum nu îi 
mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, îşi zise: 
„Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna 
mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea 
pierde astfel. Aşa că este mai bine să-l pun Ia fundul 
chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii şi cu pulberea de aur, 
şi deasupra peste toate am să aşez măslinele!” Şi pe dată 
făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă şi ultimul 


chiup cu capacul de lemn alb; şi, ca să-l cunoască la nevoie 
pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în 
partea de jos, apoi, mulţumit de treabă, îşi scrijelă numele 
întreg cu cuțitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănţuire. 

Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să 
le dea de ştire oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să 
ia chiupurile95. 

lar moşneagul îşi îndeplini numaidecât solia, apoi se 
întoarse acasă, ostenit oleacă, şi se culcă toropit de o 
fierbinţeală uşoară şi de tremurături. 

A doua zi dimineaţă, bătrânul grădinar, care în toată viaţa 
lui nu fusese suferind, simţi că răul lui din ajun sporeşte, 
dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i 
mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei 
slăbiciuni mari, şi pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult 
clipele lui cele de pe urmă. 

Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, şi îi 
cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă 
poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard şi 
le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le: 

— Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Aşa, încât vă 
rog să luaţi seama să nu le hurducăiţi prea tare! 

Pe urmă căpitanul, care îşi însoţise oamenii, îi spuse lui 
Kamaralzaman: 

— Şi mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; 
întrucât mâine de dimineaţă vântul suflă dinspre uscat, iar 
noi avem să ridicăm pânzele numaidecât! 

Şi luară chiupurile şi plecară... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute douăzeci şi doua noapte spuse: 

„.„.Şi luară chiupurile şi plecară. 

Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar şi îl găsi 
tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate 
mare. Îl întrebă cum îi este şi află astfel de răul care îl 
chinuia pe prietenul său; şi rămase tare îngrijorat, îi dete să 


bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare 
folos. Pe urmă şezu cu el toată ziua, şi îl veghe peste 
noapte, şi putu să vadă astfel cum boala se înrăutăţea, 
încât, de dimineaţă, grădinarul cel de treabă, care de-abia 
mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână 
şi îi spuse: 

— Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu 
decât numai unul Allah! Şi domnul nostru Mahomed este 
trimisul lui Allah! 

Apoi îşi dădu duhul. 

Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi şi rămase multă 
vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi 
dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu 
alb, îi săpă groapa şi îl aşeză în pământ pe cel din urmă fiu 
de musulman din ţara aceea ajunsă păgână. Şi numai atunci 
se gândi să plece la corabie. 

Cumpără nişte merinde, încuie poarta de la grădină, luă 
cheia cu el şi alergă degrabă la țărm, când soarele era de 
mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele 
întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării. 

Jalea lui Kamaralzaman, la priveliştea aceea, fu până peste 
poate; şi nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama 
lui lepădăturile din port; şi luă mohorât drumul îndărăt spre 
grădină, peste care acum, după moartea moşneagului, era 
singur urmaş şi singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuţă, 
se prăbuşi pe saltea şi plânse pentru sine, pentru mult- 
iubită lui Budur şi pentru taiismanul pe care îl pierduse 
acuma a doua oară. 

Aşa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se 
văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine ştie 
când în ţara aceea vrăjmaşă; iar gândul că pierduse pe 
totdeauna talismanul domniţei Budur îl mohora încă şi mai 
tare, şi îşi zicea: „Necazurile mele au început o dată cu 
pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am 
găsit; şi-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine ştie ce năpaste 
au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârşit strigă: 


LIA 


„Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă 
şi, ca să nu se primejduiască să piardă şi cele zece chiupuri 
care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse şi mai 
cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea şi 
drugii de aur, şi le umplu până sus cu măsline, spunându-şi: 
„Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie 
pentru plecarea mea!” Şi se apucă să stropească legumele 
şi pomii roditori, procitindu-şi stihuri jalnice despre 
dragostea lui pentru Budur. Şi iac-aşa cu el! 

Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să 
ajungă la Insula de Abanos, şi înfipse furca chiar sub cheiul 
peste care se înălța saraiul în care sălăşluia domniţa Budur 
sub numele de Kamaralzaman. 

La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate 
pânzele desfăşurate şi cu toate flamurile în vânt, Sett Budur 
fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o 
vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are 
să-l afle într-o zi sau alta pe soţul său Kamaralzaman pe 
puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. 
Porunci câtorva dintre cămăraşii săi s-o însoţească şi se 
duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e 
încărcată cu mărfuri tare bogate. 

Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul şi îi 
spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se 
încredinţă că printre mulţimea de călători nu se afla şi 
Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan: 

— Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule? 

El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, pe lângă neguţătorii care se 
călătoresc, avem în chilnele noastre ţesături frumoase şi 
mătăsuri din toate ţările, horbote pe urşinicuri şi atlazuri, 
pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai 
frumoasă strălucire, şi alte mărfuri de preţ; avem leacuri 
chinezeşti şi indieneşti, prafuri şi frunze tămăduitoare, 
balsamuri, alifii, iruri, unsori şi uleiuri scumpe; avem 
nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene şi coraiuri; 


avem de asemenea mirodii de toate soiurile şi parfumuri 
rare, muşc, chihlimbar cenuşiu şi tămâie, mastic în picuri 
străvezii, smirnă tare şi uleiuri de toate florile; avem 
camfor, coriandru, cardamoame, cuişoarc, scorţişoară de la 
Serendib, tamar indienesc, şi ienibahar; avem, într-un 
sfârşit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce 
se cheamă gâtlane, acelea care au pieliţa tare subţire şi o 
carne dulce şi de culoarea untdelemnului... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute douăzeci şi cincea noapte spuse: 

„„„acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi 
culoarea ca de untdelemn. 

Când auzi de măsline, domniţa Budur, care murea după 
măsline, îl opri pe căpitan şi îl întrebă, cu ochii sclipind de 
poftă: 

— Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveţi? 

El răspunse: 

— Avem douăzeci de chiupuri voinice. 

Ea spuse: 

— Sunt voinice tare, spune-mi? Şi se află în ele şi măsline 
din acelea de soi rotund, ştii, din cel la care se scoate 
sâmburele ca să fie umplute cu capere acrişoare, şi pe care 
sufletul meu le râvneşte mai mult decât pe cele cu sâmburi? 

Reizul holbă ochii şi spuse: 

— Socot că trebuie să fie şi din acelea în chiupuri. 

La vorbele acestea, domniţa Budur simţi că i se umple 
gura de apă de atâta poftă şi întrebă: 

— Tare aş dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri. 

Căpitanul răspunse: 

— Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a 
corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul 
nostru sultanul are voie să ia ce-i place! 

Şi strigă: 

— Hei, flăcăi! aduceţi din chilnă unul din cele douăzeci de 
chiupuri cu măsline! 


Şi numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din 
chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri. 

Sett Budur săltă capacul şi rămase atâta de mulţumită de 
înfăţişarea minunată a măslinelor, încât strigă: 

— Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să 
coste la preţul din suk? 

Căpitanul răspunse: 

— La preţul din sukul din Insula de Abanos, măslinele 
preţuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu. 

Sett Budur spuse către cămăraşii ei: 

— Plătiţi-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup. 

Şi adăugă: 

— Când ai să te întorci în ţara negustorului, să-i plăteşti 
astfel preţul măslinelor. 

Şi plecă, urmată de hamalii încărcaţi cu chiupurile cu 
măsline. 

Cea dintâi grijă a domniţei Budur, când ajunse la sarai, fu 
să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de ştire 
despre sosirea măslinelor. lar când chiupurile, urmând 
poruncile date, fură aduse în harem, Budur şi Haiat- 
Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie 
adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de 
dulciuri, şi porunciră roabelor să ridice binişor cel dintâi 
chiup şi să-l deşerte pe tabla, în aşa fel ca să alcătuiască o 
grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu 
sâmburi de cele care ar putea să fie umplute. 

Încât mare fu mirarea domniţei Budur şi a prietenei sale 
când văzură măslinele amestecate cu drugi şi cu pulbere de 
aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de 
nemulţumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie 
vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie 
aduse alte tablale şi să se deşerte toate celelalte chiupuri, 
rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când 
roabele răsturnară şi pe cel de al douăzecelea chiup şi când 
numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, şi când 
taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur 


scoase un țipăt, îngălbeni de tot şi căzu leşinată în braţele 
domniţei Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o 
purtase legată cu nod de mătase la şălvăraşii ei! 

Când Sett Budur, mulţumită îngrijirilor date de Haiat- 
Alnefus, îşi veni în fire din leşin, luă cornalina talismanică şi 
şi-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu 
cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci 
tuturora să plece şi îi spuse prietenei sale: 

— lacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a 
pricinuit despărţirea mea de soţul meu drag. Ci, întocmai 
precum l-am găsit iarăşi, tot aşa gândesc să-l găsesc şi pe 
cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie! 

Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfăţişă între 
mâinile ei, şi sărută pământul, şi aşteptă să fie întrebat. 
Atunci Sett Budur îi spuse: 

— Poţi să-mi spui, o, căpitane, ce face în ţara lui stăpânul 
chiupurilor cu măsline? 

El răspunse: 

— Este ajutor de grădinar, şi trebuia să vină şi el pe 
corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a 
pierdut plecarea corăbiei. 

Budur spuse: 

— Ei bine, să ştii, o, căpitane, că, după ce am gustat din 
măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune 
de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate 
să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el 
ştia să dea umpluturii cu capere atâta pişcăciune şi atâta 
frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Şi afurisitul 
de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit 
pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe 
el cu nişte zoruri prea grele şi cam nepotrivite. Aşa că 
trebuie să ridici iarăşi pânzele şi să mi-l aduci cât mai 
degrabă cu putinţă pe ajutorul acela de grădinar, care tare 
prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptaşul 
betejirii ajutorului lui cel gingaş. Şi am să te răsplătesc 
straşnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor 


mele: altminteri niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să mai vii 
în împărăţia mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să 
fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii tăi de pe corabie... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute douăzeci ţi opta noapte spuse: 

„am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii de pe 
corabia ta! 

La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât 
cu ascultare şi cu supunere şi, în ciuda pagubei pe care 
plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că 
la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, şi ridică 
numaidecât pânzele. Şi Allah îi scrise o plutire prielnică, 
încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, şi cobori 
de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici 
de pe corabie. 

Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălăşuia 
Kamaralzaman şi bătu la poartă. 

La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-şi treburile 
zilnice, şedea amărât şi, cu lacrimile în ochi, îşi procitea 
stihuri despre despărţire96. Dar când auzi bătaia în poartă, 
se ridică şi se duse să întrebe: 

— Cine e acolo? 

Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse: 

— Un sărman de-al lui Allah! 

La ruga aceea, rostită pe arăbeşte, Kamaralzaman simţi 
cum îi zvâcneşte inima de milă; şi deschise. Şi numaidecât 
fu înşfăcat şi priponit belci; iar grădina fu năpădită de 
corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri 
rânduite ca şi întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se 
întoarseră cu toţii la corabie şi ridicară pe dată pânzele. 

Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la 
Kamaralzaman şi îi spuse: 

— A, tu eşti doritorul de băieţi care l-ai betejit pe copilul 
de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găseşti 


ţeapa gata să-ţi facă şi ţie la fel, dacă nu cumva te ispiteşte 
încă de pe acum să te şpănguiască flăcăii aceştia stătuţi! 

Şi îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, 
căci li se părea un chilipir minunat de luat în colţi. 

La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese 
slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, şi care nu 
rostise un cuvânt şi se lăsase în scama soartei, nu mai putu 
să îndure atare învinuire şi strigă: 

— Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ţi-e ţie ruşine să 
vorbeşti aşa, o, căpitane? Căieşte-te întru Prorocul! 

Reizul răspunse: 

— Binecuvântarea lui Allah şi rugăciunea fie asupra-i (a 
Prorocului) şi asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu eşti acela 
care l-a betejit pe băiat! 

La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăşi strigă: 

— Mă adăpostesc întru Allah! 

Reizul i-o tăie: 

— Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui! 

lar Kamaralzaman îi răspunse: 

— O, oameni buni, mă juruiesc pe viaţa Prorocului (asupra- 
i fie ruga şi pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire şi 
că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de 
Abanos unde mă duceţi, şi nici în saraiul sultanului de 
acolo! Rugaţi-vă Prorocului, o, oameni buni! 

Atunci toţi răspunseră cumu-i datina: 

— Asupra-i fie binecuvântarea! 

Şi căpitanul urmă: 

— Adică nu ai fost niciodată bucătar şi nu ai vătămat nici 
un copil în viaţa ta? 

Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă şi 
strigă: 

— Mă adăpostesc întru Allah! Faceţi cu mine ce vreţi, 
întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a 
da asemenea răspunsuri! 

Şi nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă: 


— În ceea ce mă priveşte, sarcina mea are să fie 
îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă eşti 
nevinovat, ai să te descurci şi tu cum vei putea! 

Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; şi 
numaidecât reizul cobori pe țărm şi îl duse pe 
Kamaralzaman la sarai, şi ceru să intre la sultan. Şi pe dată, 
întrucât era aşteptat, fu poftit în sala domnească. 

Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe faţă, şi spre folosul ei şi 
al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înţelept, mai cu 
seamă pentru o femeie. 

Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, 
dintr-o aruncătură de ochi îl şi cunoscu pe mult-iubitul ei 
Kamaralzaman; păli de tot la chip şi se făcu galbenă ca 
şofranul. Şi toţi puseră schimbarea aceea pe seama mâniei 
stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a 
putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de 
grădinar, şedea până peste poate de fâstăcit şi de speriat. 
Şi era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea 
aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi şi îndurase 
atâtea necazuri şi supărări şi răutăţi. 

Într-un sfârşit, Sett Budur izbuti să se stăpânească şi se 
întoarse către căpitan şi îi spuse: 

— Păstrează pentru tine, ca preţ al credincioşiei tale, banii 
pe care ţi i-am dat pentru măsline! 

Reizul sărută pământul şi spuse: 

— Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care 
le mai am în chila naiei, de data din urmă? 

Budur spuse: 

— Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiţi. 
Şi ai să primeşti o mie de dinari de aur! 

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care şedea cu 
ochii în pământ, şi le spuse cămăraşilor: 

— Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam... 

În clipita aceasta a istorisirii, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


SFÂRŞIT 


1 Raduan (mai corect: Ridvan), în mitologia arabă, este 
îngerul care păzeşte porţile raiului. 

2 La M. A. Salic, înaintea acestor versuri, Aziz mai spune 
două citate: 

Tot ce au spus îndrăgostiţii despre-ale dragostei suspine Şi 
eu am suspinat, pierzitndu-mi toi ce-a fost bărbăţie-n mine. 

Iar când cu lacrimile mele vei vrea să-ţi stâmperi lunga 
sete. 

Să ştii că eu am mări de lacrimi toţi însetaţii să se-mbete. 

Iar când vei vrea să vezi ce face al dragostelor ferestreu 
Cu-ndrăgostiţii, să iei seama atâta doar: la trupul meu. 

Pe urmă vărsă un potop de lacrimi şi spuse următoarele 
stihuri: 

Acela care nu iubeşte gat mlădios şi ochi pojarnic Şi crede- 
a şti ce-i bucuria în viaţa - se inşala-amarnic. 

Un rost înalt cuprinde-n sine iubirea, minunat - şi-l ştie 
Numai acela dintre oameni care-n iubire se sfâşie. 

Allah, să nu mă laşi vreodată neiubitor pentru iubire, Să 
nu-mi răpeşti nicicând nesomnul cel plin de-amara-l 
fericire! 

Şi-ncercai, să scap de moarte, Alte dragoste, mai dese. 

Nu-i bun leacu-ţi, mi se pare. 

Ibn-Sina, o pacoste-i! 

Leacul dragostei amare Doar o noua dragoste-i! 

3 La M. A. Salic, aici se continua astfel: 

Iar când Aziz şi-a încheiat de procitit stihurile, Tadj-al- 
Muluk (Diadem) s-a minunat cât de frumos le rostise Aziz şi 
a strigat: „Mi-ai risipit o parte din griji!” lar vizirul a spus: 
„Celor din vremurile de demult le-au fost date multe care îi 
minunează pe cei ce le ascultă.” „Daci ţi-a venit în minte 
ceva de felul acesta, fă-mă să ascult ce-ţi aminteşti din acari 


stihuri duioase şi dealungeşte tăifăsuiala noastră”, a spus 
Tadj-al-Muluk. Şi vizirul a îngânat un cântec şi a procitit: 

Crezusem cândva că iubirea poate să fie cumpărată Fie cu 
darurile scumpe, fie cu-o faţă minunată. 

Şi socoteam. Sărac de mine. Că n-ar fi greu de dobândit, 
Măcar ca inimi mult alese de dorul ei s-au prăpădit. 

Ci iată că nu-i dăruieşte celui îndrăgostit vreun ghes Cu 
darurile ei preascumpe doar după ce şi l-a ales. 

Şi-atunci aflai că nu se poate s-o dobândeşti cu viclenii, Şi 
sub aripile tristeţii trist capul mi-l adăpostii. 

Şi cuibul dragostei drept casă alesu-mi-l-am de atunci, Şi- 
acolo-mi trec eu dimineaţa şi seara iarăşi, ceasuri lungi.” 

4 La M. A. Salic, amănuntul este dezvoltat astfel: „lar Aziz 
purcese pe dată la drum, până ce ajunse în ţara sa şi, după 
ce răsuflă din adânc, merse mai departe şi ajunse la mama 
sa. Şi iacătă ca mama sa durase un mormânt în mijlocul 
casei şi şedea la mormântul acela; iar când Aziz intră în 
casă, o văzu pe maică-sa cu pârul despletit şi aplecată 
asupra gropniţei, plângând şi spunând: 

Cu-adevărat, nu mă răpuse potopul negru de năpaste; 

Numai pieirea ta mă arde, ca un jungher înfipt în coaste. 

Au cine ar putea să-ndure pieirea celui ce-l fu drag Şi 
cine-ar sta să nu se ducă pe drumul lumilor pribeag? 

Şi scoase un oftat adânc şi prociti: 

Când am trecut printre morminte şi celui drag i-am dat 
bineţe, De ce n-a vrut din bunu-i suflet cu un răspuns să mă 
răsfeţe? 

Ci-mi spune: 

Cum să-ţi pot răspunde când vorba-mi nu se mai îngână. 

Când stau zălog pentru vecie sub piatra neagră în ţărână? 

Ţarâna-mi soarbe frumuseţea şi v-am uitaT. Răpit asa De 
lângă neamurile mele şi cei ce m-au iubit cândva? 

Şi pe când ca rostea acestca, deodată se ivi Aziz şi păşi 
înspre ea, şi ea, când îl văzu, căzu leşinată de bucurie. Şi 
Aziz o stropi cu apă pe faţă, şi ea se trezi şi îi îmbrăţişa şi il 
strânse la piept, şi Aziz o strânse şi el la piept şi îi ură bună 


pace, iar bătrânica îi ură bună pace şi il întrebă de cea 
lipsit atâta. Şi Aziz îi povesti toată întâmplarea, de la 
început şi până la sfârşit... 

5 (Azr) Zablakan (mai corect: Ziblikan), de la cuvântul 
arab zibli, care însemnează „gunoi”, „bălegar” - aşadar 
numele acesta vrea să fie o aluzie glumeaţă la meseria de 
fochist a hammamgiului, întrucât în Orient bălegarul uscat 
era folosit în mod obişnuit drept combustibil. El-Mujahed 
(mai corect: Ali-Mudjahid) însemnează: „luptător pentru 
credinţă”. 

6 De aici până Ia sfârşit, amănuntele variantei traduse de 
M. A. Sălie diferă mult de cele din traducerea lui Mardrus. 
Fiind însă vorba de un număr de pagini prea mare (peste 
60), şi întrucât diferenţele sunt mal degrabă conjuncturale 
decât esenţiale, renunţăm la ambiția de a prezenta 
cititorului ambele variante. (N.t.) 

7 El-Katul se traduce - „ucigaşul”, iar El-Majnun - 
„nebunul”. 

8 Adică nazareean, creştin. 

9 Mărturisirea de credinţă musulmana. Este suficient s-o 
rosteşti, spre a dovedi că eşti musulman. Şi nimeni nu va 
mai avea de cerut alte dovezi. Cat despre circumcizie, 
aceasta este recomandată, dar nu este cu totul necesară 
pentru a deveni musulman.” (Nota lui Mardrus.) 
Traducerea formulei: „Dumnezcu este numai Allah, şi 
Mahomed este trimisul lui Allah!”. 

10 Ibn-Adam - în limba arabă: fiul lui Adam adică omul, în 
exprimarea metaforică a Şcherezadei. 

11 în traducerea lui M. A. Sălie: pui de gazelă. 

12 La M. A. Sălie, titlul este: „Povestea cu schivnicul şi cu 
îngerul”. 

13 In varianta tradusa de M. A. Salic, versurile sunt altele: 

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup! 

Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul! 

De-ar fi scris sa moară-aci. 

Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă. 


Via cu întreaga-i roadă! 

14 La M. A. Salic: 

Se-ndură deci soarta de năpasta mea, Că de-amar de 
vreme sufletu-mi ardea! 

Dobăndit-am, iată, tot ce mi-am dorit! 

Spaima şi urgia iată c-au pierit! 

Pot să uit de-acuma chinurile toate Câte ieri vrăjmaşul îmi 
punea în spate. 

Lupul nu mai are nicăieri scăpare - 

L-a ajuns blestemul, iacătă-l cum moare! 

Singură-s stăpână de acum pe vie, Nici un prost prin 
preajmă n-are să se ţie! 

15 La M. A. Salic: „O Abu-l' Hosein...” - adică, în 
traduccrc: „taică al cetăţii”, poreclă data vulpii de către 
arabi. 

16 La M. A. Salic sunt intercalate versurile: 

Atunci când ai putinţa, fa binele în pripa Nu poţi să faci un 
bine în fiecare clipă! 

17 In varianta tradusa de M. A. Salic, aici sunt intercalate 
următoarele: 

Minţi zadarnic şi boceşti; 

Ce-ţi doreşti n-o să găseşti! 

Moarte-ai semănat, năvlege - 

lată, moarte vei culege! 

Şi lupul spuse:... „O, tu cel mai blând dintre toate jivinele, 
cred prea mult în tine ca să mă laşi aici în groapă.” Şi iarăşi 
începu să suspine, şi să tânguiască, şi să verse lacrimi; şi 
spuse stihurile acestea: 

O, tu cel care nu o dată mi-ai dat o mănă de-ajutor, O, tu 
cel ale cărui haruri nu-şi pot afla socotitor. 

Atunci când pedepsit de soarta mă împresoară clipa rea, 
Ca sprijin mă trezesc îndată cu măna ta în mana mea. 

„O, vrăjmaş prostălău, zise vulpanul, cum de poţi să cobori 
la atâta umilire, supunere şi înjosire, după atâta trufie şi 
fudulie, şi după atâta nedreptate şi prigoană? Am fost 
prieten cu tine de frica duşmăniei tale, te-am linguşit ca să 


dobândesc milă, iar acuma iată că te-a trăsnit pedeapsa şi 
te-a ajuns răzbunarea.” 

Şi îi prociti stihurile acestea: 

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti! 

Crunt judecai - crunt astăzi o păţeşti. 

Să guşti şi tu amaruri şi plânsori! 

Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori! 

18Ân varianta tradusă de M. A. Salic, aici povestea este 
ceva mai complicată: vulpanul, tot fâţâindu-se pe marginea 
gropii, îşi lasă coada în groapă şi e înşfăcat de lup; apoi: „O, 
vuipan fară de milă, zise lupul, cum de-ai putut să-mi 
doreşti răul, când erai prieten cu mine şi supus puterii 
mele? Acuma ai ajuns şi tu în groapa şi te aşteaptă 
pedeapsa. Au spus înţelepţii: „Dacă cineva îşi ponegreşte 
fratele că a supt la o căţea, să fie pus el să sugă la o căţea.” 
Şi ce frumoase sunt spusele poetului: 

Când soarta-şi mână oastea prin lume să distrugă, Aduce 
şi cămile la unii, ca să fugă. 

Spuneţi celor ce cântă când alţii-s în nevoi: 

Ceea ce ei indura, veţi indura şi voi! 

lar moartea este mai bună împreuna cu altul; şi eu am să 
grăbesc moartea ta, mai înainte ca tu să vezi moartea mea.” 

Şi vulpanul îşi zise: „Vai! Vai! am s-o sfeclesc odată cu 
asupritorul acesta, iar în împrejurarea în care mă aflu, 
numai vicleşugul şi minciuna mă mai pot scăpa! Că se 
spune: „Femeia îşi ţese beteala pentru ziua de nuntă”, iar 
proverbul grăieşte: „le-am păstrat, o, lacrimă, ca să-mi 
slujeşti la nevoie”! Daca nu am să amăgesc fiara asta 
sălbatică, am să mor, fară nici o îndoială. Şi ce frumoase 
sunt vorbele poetului: 

Ah, viclenie, vremea ta să vină, Cu fiii tăi ca leii-n vizuină! 

Dă drumul apei vicleniei, dară, Ca roata vieţii să pornească 
iară. 

Şi strânge roadă, că de nu, pe dată. 

Te mulţumeşti cu iarba cea uscată!” 


Şi îi spuse lupului: „Nu te grăbi să mă omori, că nu mi se 
cade asemenea răsplată, şi ai să te căieşti, o, 
preaputernicule, stăpân al tăriei şi al mâniei crunte. Dacă ai 
sa aştepţi şi ai să asculţi ce am să-ţi spun, vei afla cu ce 
gând am venit la tine, iar dacă ai să mă omori, nu ai să 
dobândeşti nimic, şi ai să mori şi tu aici.” „O, mincinos 
viclean, cu ce gând ai venit, de te rogi să nu te dau morţii? 
Ia arata şi spune-mi ce gând ai?” strigă lupul. 

Şi vulpanul spuse: „În ce priveşte gândul cu care am venit, 
nu trebuie sa te îndoieşti că a fost bun: când te-am auzit ce 
făgăduieşti şi că îţi recunoşti vina şi că îţi pare rău că nu te- 
ai căit mai din vreme că nu te-ai purtat frumos, şi când am 
auzit cum te-ai jurat, dacă scapi, să nu mai necăjeşti pe 
nimeni, să nu mai mănânci nici struguri, nici alte roade, şi 
ca ai să fii smerit, şi ai să-ţi tai ghearele şi să-ţi rupi colții, ai 
să îmbraci haina de pănură şi ai să aduci jertfe lui Allah 
Marele, atunci m-a prins mila de tine, întrucât cel mai bun 
dintre cuvinte este cel drept. Ţi-am dorit pieirea, dar când 
am auzit cum te căinai şi cum te jurai lui Allah, m-am socotit 
dator să te ajut şi ţi-am întins coada mea în groapa ca sa te 
agăţi de ea. Dar tu nu te-ai lăsat de năravurile tale urâte şi 
rele, şi ai uitat de mântuire. M-ai tras de credeam că-mi dau 
duhul şi m-ai băgat alături de tine în ghearele pierzării şi 
ale morţii. Nu ne mai scapă de aici decât numai un lucru, 
iar dacă ai să te învoieşti cu el avem să scăpăm, eu şi tu. lar 
după aceea tu eşti dator sa te ţii de făgăduielile date, iar eu 
am să-ţi fiu tovarăş credincios.” „Şi cu ce trebuie să mă 
invoicsc?” întrebă lupul; iar vulpanul răspunse: „Ridică-te în 
două labe, iar eu am să mă sui pe grumazul tău, aşa ca să 
pot să sar afară pe pământ. Şi am să dau fuga să caut să-ţi 
aduc ceva de care să te sprijini şi să ieşi şi tu.” „Nu mă 
încred în spusele tale, zise lupul, căci au spus înţelepţi: 
„Cel ce pune încrederea în locul urii, săvârşeşte o greşeală; 
iar cel ce se încrede în cel necredincios, va fi înşelat. Cel ce 
îl ispiteşte pe cel care a mai fost ispitit, aceia are să se 
căiască şi are să-şi prăpădească zilele năprasnic; iar cel ce 


nu deosebeşte feluritele împrejurări şi nu se poartă precum 
se cuvine în fiecare, şi în toate se poartă la fel, acela va avea 
puţină dobândă şi multe au să-i fie necazurile”. Şi ce 
frumoasă e spusa poetului: 

Să nu porţi pururi decât ură-n piept, Că nu e altceva mai 
înţelept, Şi nu-i pe lume un necaz mai mare Cât să faci bine 
şi să dai crezare! 

Şi iacătă spusa altuia: 

Prâseste-n tine ura - doar ea îţi e scăparea. 

Pe cel ce stă la panda nu-l paste supărarea, Cu zâmbete 
duşmanul întâmpină-l voios Şi pregăteşte-ţi arma cu care 
să-l pui jos! 

Şi iacătă spusa unui al treilea: 

Cel mai vrăjmaş îţi este prietenul cel drag Fereşte-te de 
semeni, goneşte-i de la prag! 

Prostie-i să se-aştepte vreun bine de la soartă, Că soarta 
numai spaime şi numai rele-ţi poartă.” 

Dar vulpanul îi spuse lupului: „Să vrei răul nu este frumos 
în nici o împrejurare, iar a vrea binele este harul celor 
desăvârşiţi, şi urmarea este izbăvirea de la spaime. Tu, o, 
lupule, se cade să cugeţi la vreun tertip ca sa scapi din 
beleaua în care ai căzut, iar pentru noi amândoi este mai 
buna scăparea decât moartea. Lasă gândurile rele şi ura, 
întrucât mai bine-i sa ai încredere în mine, că astfel ai două 
căi: ori îţi aduc ceva pe care să te aburci şi să scapi, ori am 
să te înşel şi să fug, lăsându-te aici. Dar nu am să fug, 
întrucât eu mă tem să mint, ca să nu fiu pedepsit aşa cum ai 
fi fost pedepsit tu. Că spune o vorbă: „Frumoasă e credinţa, 
urâtă a vânzarea!” Trebuie să te încrezi în mine, că eu 
cunosc întorsăturile soartei. Nu te tot codi, şi învoieşte-te, 
ca să ne mântuim. Treaba s-a prea lungit, ca să mai 
pălăvrăgim mult.” 

Şi lupul spuse: „Măcar că nu mă încred în vorba ta, iau 
aminte că ai venit să mă scapi după ce ai auzit că mă 
pocăiesc. Şi aşa că îmi zic: „Dacă nu minte în spusele lui, 
înseamnă că a vrut să îndrepte răul pe care l-a făcut; iar 


dacă minte, are să-l pedepsească Allah.” Mă învoiesc cu 
tine! Dar dacă ai să mă înşeli, înşelăciunea are să fie pricina 
pieirii tale!” 

Pe urmă lupul se ridică în două labe în groapă şi, luând 
vulpanul pe grumaz, îl ridică până la faţa pământului. lar 
vulpanul, de pe grumazul lupului, sări afară pe pământ şi, 
când se văzu afară din groapă, se prăbuşi fara simţire. „O, 
prietene, spuse lupul, să nu fii delăsător cu mine şi să nu 
zăboveşti cu izbăvirea mea.” 

Dar vulpanul începu să râdă şi să hohotească şi răspunse: 
„O, tu, năzaratule, căzusem în laba ta numai ca pedeapsă 
pentru glumele şi batjocurile mele faţă de tine; când te-am 
auzit cum te căiai, bucuria şi fericirea m-au umplut cu totul 
şi m-am apucat să ţopăi şi să joc, şi coada mi s-a lăsat în 
groapă şi tu m-ai apucat de ea şi m-ai tras peste tine. Şi pe 
urmă Allah Slavicul m-a scăpat, şi iacătă pentru ce se cade 
să ajut la pieirea ta, anume pentru că eşti din neamul lui 
Satan. Am visat ieri noapte că jucam la nunta ta şi, când i- 
am povestit tălmaciului de vise visul meu, talmaciul mi-a 
spus: „Ai să cazi într-un necaz, da ai să scapi.” Şi când am 
căzut în laba ta şi apoi când am scăpat, am priccput că 
toate s-au petrecut întocmai după visul meu. Şi tu ştii, o, 
prostănac năzărit, că îţi sunt duşman, aşa, încât cum de te 
duce mintea ta cea puţină şi proastă să ţi se năzărească 
cum că aş putea să te ajut să scapi? Şi cum să te scap, când 
înţelepţii spun: „Moartea ticălosului este tihnă pentru 
oameni şi curăţie pentru pământ.” Şi de nu mi-ar fi frică să 
nu fac mai multe necazuri de pe urma binelui făcut decât de 
pe urma înşelăciunii, chiar că aş dibăci eu vreo cale să te 
scap.” 

19 La M. A. Salic, povestea se incheic astfel: „Şi când ei 
plecară, vulpanul se întoarse la groapă şi se opri la locul 
unde fusese omorât lupul şi, când îi văzu pe lup mort, 
începu să clatine din cap de bucurie multă, şi prociti 
stihurile acestea: 


Îţi dete lupul viaţa! Neagra-i soartă 1 se sfârşi aici, cu 
ţeasta spartă. 

Ai vrut să mă omori, Abu-Sirhan* 

Şi iată-te aci cum zaci buştean! 

Cel care-n gropă ca fi tine cade Va auzi cum vântul morţii 
bate. 

Şi vulpanul râmase singur în vie, să trăiască tihnit, fară de 
necazuri, până ce va veni şi la el moartea. Şi iacătă aceasta- 
i povestea cu lupul şi cu vulpanul.” (*Abu-Sirhan este la 
arabi porecla dată lupului; în traducere: Părintele zorilor - 
adesea arabii numind primele raze ale dimineţii, în mod 
metaforic, „coada lupului”.) 

20 La M. A. Salic, titlul este: Povestea cu corbul şi cu 
motanul. 

21 La M. A. Salic. Titlul este Povestea cu corbul şi vulpoiul, 
cu puricele şi şoarecele, cu şoimul şi vrabia. 

22 In varianta tradusă de M. A. Salic, suita poveştilor cu 
animale continuă cu următoarele: „O, Seherezada, ce 
frumoase şi ce desfătătoare sunt poveştile acestea, spuse 
şahul. Mai ştii oare asemenea poveşti pilduitoare? 

Şi Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU ARICIUL ŞI CU HULUBUL. 

Se mai povesteşte că un arici îşi durase sălaşul lângă un 
palmier; iar în palmier sălăşluia un hulub cu soţia lui; şi îşi 
clădiseră cuib acolo, şi trăiau o viaţă dulce. Şi ariciul îşi zise 
în sineşi: „lacătă că hulubul şi soaţă-sa nu mănâncă roadele 
palmierului, pe când eu nu pot să ajung la ele; da trebuie sa 
dibăcesc numaidecât o viclenie!” 

Şi ariciul săpa la rădăcina palmierului o vizuina pentru el 
şi soţia lui. lar alături îşi ridică o geamie, şi sta acolo în 
singurătate, vădindu-şi cucernicia şi credincioşia, şi 
lepădarea de cele lumeşti. Iar hulubul îl văzu pe arici cum 
se tot închină lui Allah şi cum se tot roagă, şi inima i se topi 
de duioşie faţă de atâta evlavie. „Câţi ani ai să trăieşti aşa? 
il întrebă el.” „Treizeci de ani, răspunse ariciul.” „Şi ce ai să 
mănânci? urmă hulubul.” „Ce cade din palmier, răspunse 


el.” „Dar cu ce ai să te îmbraci?” întrebă hulubul; iar ariciul 
răspunse: „Cu ţepii cei ascuţiţi, care îmi sunt de mare 
folos.” „Şi pentru ce ţi-ai ales taman locul acesta şi nu 
altul?” întrebă hulubul. „L-am ales pentru că se află alături 
cu drumul, şi astfel pot să-l îndrum pe cel rătăcit şi să-l 
învăţ pe cel neştiutor, răspunse ariciul.” Şi hulubul zise: 
„Nu te credeam să fii aşa, da acum râvnesc să fiu şi eu ca 
tine.” „Eu mă tem, răspunse ariciul, că vorbele tale au să-ţi 
rămână potrivnice şi că ai să te asemuieşti cu acel plugar 
care, la vremea semănatului, în loc să samene, îşi spunea: 
„Mă tem că ziua de azi nu are să-mi fie prielnică şi, dacă 
dau zor cu semănatul, am să păgubesc”. Iar când a venit 
vremea strânsului roadelor şi i-a văzut pe oameni cum 
seceră, l-a cuprins jalea că-şi prăpădise vremea, a plecat în 
lume şi a murit de amar şi de mâhnire.” Iar hulubul îl 
întrebă pe arici: „Dar ce se cade să fac ca sa ma dezleg de 
grijile acestei lumi şi să mă dăruiesc numai proslăvirii 
Domunului?” Şi ariciul răspunse: „Să te pregăteşti pentru 
viaţa care va să vie şi să te înfrânezi de la mâncare!” lar 
hulubul oftă: „Păi cum să fac, sunt o biată pasăre şi nu am 
unde să zbor departe de palmierul acesta care mă îmbie cu 
poamele lui? Că nu pot să fac altminteri şi nici nu ştiu alt loc 
unde să mă aşez.” „Poţi să scuturi palmierul de curmale, şi 
să-ţi pui de-o parte atâtea câte să-ţi ajungă pe un an, ţie şi 
soţiei tale. Apoii să-ţi muţi cuibul sub palmier şi să te rogi lui 
Allah să te călăuzească pe drumul cel bun, spuse ariciul; 
după care să te mulţumeşti cu poamele acelea pe care le-ai 
pus de-o parte şi să te hrăneşti cu ele până ce au să se 
sfârşească. Iar când curmalele se vor isprăvi, dacă sorocul 
tău are să se dealungească, ai să treci la viaţa ta ajunată.” 
„Să-ţi dea Allah bine pentru bunăvoința ta, că mi-ai adus 
aminte de viaţa viitoare şi m-ai îndrumat pe calea cea 
dreaptă,” spuse hulubul. 

Pe urmă hulubul şi nevastă-sa se apucară pe clipă pe dată 
să scuture curmalele până ce nu mai rămase niciuna în 
palmier. Şi atunci ariciul începu sa le înfulece şi să se 


veselească şi, umplându-şi cu poame bârlogul, le rândui ca 
să le mănânce. Şi îşi zise: „Când hulubul şi nevastă-sa vor 
avea zor de merindele astea, au să vină şi au să mi le ceară. 
Şi, bizuindu-se pe cucernicia şi pe cumpătarea mea, au să 
dea ascultare sfaturilor şi îndemnurilor mele şi au să zboare 
colea jos lângă mine, iar eu am să-i înşfac şi am să-i înfulec. 
Şi atunci locul acesta va rămâne pustiu, iar poamele au sa 
cada din palmier, răscoapte, şi eu am să le mănânc.” 

Şi pe urmă hulubul şi soţia lui coborâră din palmier, se 
duseră să-şi strângă poamele şi văzură că ariciul le cărase 
pe toate în vizuina lui. Şi hulubul îi spuse ariciului: „O, 
preacucernicule arici, povăţuitorule şi îndrumătorule, nu 
vedem nici urmă de curmale, iar alte roade nu mai sunt cu 
care să ne hrănim.” Şi ariciul răspunse: „Poate că le-o fi luat 
vântul; dar nu te îngrijora cu ce ai să te hrăneşti. Întrucât, 
în privinţa aceasta, cel care ne-a dat gurile nu are să lase 
gurile fară de hrană.” 

Şi urmă să dea tot astfel de îndemnuri şi dovezi de 
cuvioşie, până ce le-a încredinţat întru totul pe păsări. Şi, 
poftindu-le după sine, ele au păşit pragul în bârlogul 
ariciului, fară teamă de vreo viclenie. Atunci ariciul se 
repezi la uşă, scrâşnind din dinţi. lar când hulubul îi văzu 
ticăloşia dată în vileag, strigă: „Cât de departe este ziua de 
azi de ziua de ieri! Au tu uiţi că şi orice dobitoc îşi are un 
ocrotitor? Fereşte-te sa vicleneşti şi să înşeli, ca să nu păţi 
ce au păţit înşelătorii care au vrut să-l viclenească pe un 
negustor!” „Da ce-au păţit?”, întrebă ariciul. Şi hulubul 
spuse: 

POVESTEA CU NEGUSTORUL ŞI CU CEI DOI TICĂLOŞI. 

Un negustor din cetatea Sindului avea bogăţie multă. Şi-a 
orânduit-o în poveri, şi-a întocmit mărfurile şi a purces la 
drum spre o altă cetate, ca să le vândă. Şi s-au luat după el 
doi inşi dedaţi la ticăloşii. Şi-au încărcat şi ei nişte fleacuri 
încherbuite şi câteva mărfuri, şi îi spuseră negustorului că 
şi ei sunt negustori, care vor să-şi vândă şi ei marfa, şi 
plecară împreuna cu ei. 


Iar când făcură conac, la cel dintâi popas, cei doi inşi se 
vorbiri să-l viclenească pe negustor şi să-l prade de tot ce 
avea. Şi fiecare în sineşi chibzuia să-l viclenească, să-l prade 
şi pe tovarăşul său, şi fiecare îşi zicea: „Dacă îl prad şi pe 
tovarăşul mea, viaţa are să-mi fie fară de griji şi voi pune 
gabja pe toate bunurile astea”. Şi îşi tăinuiri gândurile unul 
faţă de celălalt, iar unul dintre ei îşi luă mâncarea şi se 
hotări s-o otrăvească; iar celălalt făcu şi el la fel cu 
mâncarea lui; apoi fiecare il îmbie pe celălalt cu mâncarea 
sa şi mâncară şi muriră amândoi. lar inşii aceia şezuseră cu 
negustorul şi vorbiseră cu el, iar când ei se ascunseră şi nu 
se mai iveau, negustorul se duse să-i caute ca să vadă ce e 
cu ei, şi îi găsi morţi. Şi atunci află el că erau nişte vicleni 
care vroiseră să-l prade, iar înşelăciunea lor se întorsese 
împotriva lor. Şi s-au prăpădit. Aşa că negustorul scăpă 
teafăr şi luă şi averea lor. 

Iar sultanul spuse: „O, Şeherezada, mi-ai întors gândurile 
către ceea ce eu am nesocotit până acum. Mai spune-mi 
asemenea pilde.” 

Şi ea spuse: 

POVESTEA CU CROITORUL ŞI CU SCAMATORUL.. 

Mi s-a izvodit, o, Măria a, că a fost odată un ins care avea 
o maimuţă, iar insul acela era hoţ. Şi când intra în vreun 
târg din cetatea unde trăia, nu pleca de acolo fară de vreo 
pradă straşnică. Şi iacătă că o dată văzu un croitor care 
venise cu nişte haine, ca să le vândă. Şi croitorul striga în 
târg că vinde haine, da nimeni nu lega tocmă cu el, şi ori de 
câte ori se mai înfăţişă vreunul, negreşit nu vroia să 
cumpere. Şi iacătă că hoţul cu maimuța il văzu pe croitor 
cum strânge hainele şi cum stă jos ca să se hodinească. Şi 
maimuța începu să zburde pe dinaintea lui, până ce 
croitorul, tot uitându-se la ea, îşi abătu luarea-aminte; iar 
hoţul îi şterpeli legătura cu haine, apoi îşi luă maimuța şi se 
duse într-un loc pustiu ca sa se uite la haine. Legă apoi 
hainele acelea în altă legătură şi se duse la alt târg ca să le 
vândă, dar numai cu învoiala ca acela care le cumpără să nu 


dezlege legătura. Şi îi ispitea pe oameni cu un preţ de nimic 
pentru legătură aceea; şi îl văzu un ins şi se îmbie să ia 
legătura la preţul cerut. Şi cumpăra legătura cu învoiala 
aceea, şi se duse acasă, gândind că dăduse de chilipir; iar 
când soţia lui văzu legătura, il întrebă: „Ce este aici?”, şi el 
răspunse: „Nişte haine scumpe pe care le-am cumpărat sub 
preţul lor ca să le răzvând şi să câştig la ele.” „O, amăgitule, 
îi spuse soţia, oare lucrurile scumpe s-ar vinde aşa sub preţ 
dacă nu ar fi de furat? Păi tu nu ştii că acela care cumpără 
un lucru fară să ştie ce ia, păţeşte ca ţesătorul?” „Pai ce-a 
păţit ţesătorul?”, întrebă soţul. Iar ea spuse: „Mi s-a istorisit 
că într-un sat era un ţesător care trudea din greu, dar de- 
abia izbutea să dobândească pe munca lui atâta cât să 
mănânce. Şi iacătă că un om bogat, care trăia într-un sat 
vecin, dete un ospăț şi pofti la el multă lume, şi fu poftit şi 
ţesătorul. Şi acolo ţesătorul văzu ca oamenii îmbrăcaţi în 
haine alese primeau mâncăruri alese, şi că oaspeţii casei 
erau cinstiţi după cum erau îmbrăcaţi. Şi atunci ţesătorul îşi 
zise: „Dacă mi-aş schimba meseria cu alta, ca să muncesc 
mai uşor şi să fiu plătit mai bine, negreşit că aş dobândi mai 
mulţi bani şi mi-aş cumpăra haine mai falnice, şi m-aş înălța 
în rosturi, şi m-aş ridica în ochii acestor oameni, şi aş fi şi eu 
cum sunt aceştia”. Şi tot atunci ţesătorul văzu un scamator, 
care luase parte şi el la ospăț, cum se scoală şi se caţără pe 
un zid înalt şi ajunge sus, şi de acolo sare jos pe pământ şi 
se opreşte drept în picioare. Şi atunci ţesătorul îşi zise; 
„Numaidecât am să fac şi eu ca acesta şi nu am să mă 
dovedesc mai nedestoinic decât el!”. Şi se sculă şi se cocoţă 
pe zid şi sări jos de acolo; şi când se izbi de pământ, îşi 
frânsc gâtul şi muri pe loc. Ţi-am povestit despre el anume 
ca să-ţi aşterni demâncarea numai pe partea de masă pe 
care ţi-o ştii şi pe care o stăpâneşti pe deplin, şi ca să nu te 
apuce lăcomia şi sa râvneşti la ceea ce nu e pentru tine.” 
Iar soţul îi răspunse: „Nu toţi cei ştiutori se izbăvesc cu 
ceea ce ştiu, şi nu toţi neştiutorii mor de ceea ce nu stiu. Mi- 
a fost dat să văd cum vânătorul de şerpi, care îi cunoaşte pe 


şerpi şi le ştie toate năravurile, e muşcat uneori de şarpe şi 
moare, pe când unul care nu ştie nimic despre şerpi, şi care 
habar nu are de năravurile lor, le vine de hac.” 

Şi nu a dat ascultare soţiei sale, şi a cumpărat lucrurile 
acelea, şi s-a ţinut mai departe de treaba asta şi a cumpărat 
de la hoţi la preţuri de nimic, până ce au fost toţi prinşi şi 
daţi pieirii pentru atare ispravă. 

POVESTEA CU VRABIA ŞI CU PĂUNUL. 

Şi mai iacătă că a fost odată o vrabie care se ducea în 
fiecare zi în ospeţie la unul dintre sultanii păsărilor, şi zbura 
pururea împreună cu el, şi dimineaţa şi seara, încât 
ajunsese să fie cea dintâi care venea la el şi cea din urmă 
care pleca. 

Şi iacătă că o sumedenie de păsări se strânseră într-o zi pe 
un munte înalt, iar una dintre ele le spuse celorlalte: „Ne- 
am înmulţit tare mult, şi neînțelegerile dintre noi au sporit, 
încât trebuie să ne alegem un sultan care să ne judece 
pricinile; atunci glasurile noastre au să fie bine rânduite, iar 
discordiile dintre noi au să se curme.” Taman atunci sosi în 
zbor şi vrabia, şi le sfătui să-l aleagă de sultan pe păun, iar 
păunul acela era chiar sultanul la care se tot ducea vrabia. 
Şi păsările îl aleseră pe păun şi il făcură sultan peste ele; iar 
sultanul fu milostiv cu ele, şi o căftăni pe vrabie calemgiu şi 
vizir al său; iar vrabia adeseori şedea alături de păun şi 
judeca pricinile. 

Şi o dată vrabia nu se înfăţişă la păun, iar acesta se 
îngrijoră până peste marginile îngrijorării. Ci chiar atunci 
se ivi şi vrabia. „Ce ai zăbovit atâta, când tu eşti cel mai 
apropiat dintre supuşii noştri şi cel mai scump noua dintre 
toţi?”, întrebă păunul. Şi vrabia răspunse: „Am văzut un 
lucru care nu mi se pare curat şi care m-a înfricoşat.” „Păi 
ce ai văzut?”, întrebi păunul. „Am văzut un om cu nişte 
laţuri, pe care le-a aşezat aproape de cuibul meu, şi în 
mijlocul lor a presărat nişte grăunţe, iar el s-a ascuns în 
preajma laţurilor, răspunse vrabia, şi am zăbovit ca să văd 
ce vrea sa facă. Şi, pe când stam eu aşa, deodată s-a ivit un 


cocor cu soaţa lui, pe care scrisa şi triştea lor i-a mânat 
acolo. Şi au căzut în mijlocul laţurilor şi au început să ţipe, 
iar vânătorul a venit şi i-a înşfăcat. Asta m-a tulburat şi 
iacătă pentru ce am zăbovit, o, sultane al vremilor. Şi nu pot 
să mai trăiesc în cuibul acela, cu spaima aceea de laţuri!” 
„Nu pleca de pe meleagul tău! că chibzuinţă nu te ajută 
împotriva ursitei”, spuse păunul. Şi vrabia se supuse 
poruncii lui şi spuse: „Am să îndur şi n-am să plec, 
rămânând supusă sultanului meu.” Şi vrabia se întoarse cu 
frică acasă şi aduse de acolo hrana ei şi a păunului, şi 
mâncară până ce se săturară, apoi se adăpară. Şi pe urmă 
vrabia plecă. Şi, într-o zi, în zborul ei, văzu că jos pe pământ 
se bat două vrăbii. „Cum pot eu, vizirul sultanului, să mă uit 
cum se bat două vrăbii lângă mine? îşi zise ca. Jur pe Allah 
că am să le împac!” Şi cobori la ele ca să le împace, iar 
vânătorul îşi roti laţurile peste ele şi le prinse pe vrăbii, pe 
toate, în ochiurile lor. Şi vânătorul lua vrabia şi i-o dete 
soţiei sale şi îi spuse: „[ine-o bine, că e grasă cum n-ai mai 
văzut alta ca ea.” Şi vrabia gândi: „Am dat de ce-mi era 
teamă că am sa dau, şi nu am fost la adăpost decât lângă 
păun. Nu m-a ajutat chibzuinţa împotriva soartei orânduite, 
şi nu se poate face nimic împotriva triştei, şi degeaba fugi 
de ceea ce ţi-e scris. Şi bine a mai spus poetul: 

Ce nu poare fi, nici cu viclenie N-ai să durezi! Dar ce-i 
scris, va să fie, Şi pururi se-mplineste la soroc! 

Asa să ştie cel fără noroc.” „O, Şeherezada, spuse sultanul, 
mai doresc asemenea poveşti.” 

lar Şeherezada răspunse: „Noaptea următoare, dacă 
sultanul mă mai lasă cu viaţă, milui-l-ar Allah!” 

23 La M. A. Sălie: 

Şi era întocmai precum cea despre care a spus poetul: 

Ca de mătase-i pielea-i, iar glasul ei vrăjit Nu-ngaimă 
fleacuri goale, nu stă de dăscălit. 

Ochilor ei le spuse Allah: „Să fiţi!” şi iată Lumina lor 
acuma-i ca vinul ce îmbată. 

Iubind-o, ah, aleanul mereu sporeste-n piept. 


Şi-n ziua Judecaţii de-Apoi am s-o aştept! 

24 În traducere: Soarele unei zile frumoase. 

25 La M. A. Sălie: 

Şi când Ali ibn Bekkar o văzu, prociti stihurile acestea: 

Din ea se trage boala mea amară Şi dragostea grea care 
mă doboară. 

Mi se topeşte sufletu-n suspin Şi mă usuc într-al iubirii 
chin. 

Şi, încheind, îi spuse lui Abu-li-Hasan: „Dacă ai fi vrut să- 
mi faci un bine, mi-ai fi povestit mai demult despre 
frumuseţea aceasta. Atunci, înainte de a fi intrat aici. Mi-aş 
fi îmbărbătat sufletul şi l-aş fi învăţat să se ţină dârz la ceea 
ce îl aştepta.” 

Şi începu să lăcrimeze, să ofteze şi să se căineze, iar Abu- 
li- Hasan răspunse: „O, fratele meu, eu nu ţi-am vrut decât 
binele, şi m-am temut să-ţi spun acestea mai din vreme, ca 
nu cumva să te cuprindă o dragoste care să te sperie de 
întâlnirea cu ea şi care să se ridice între voi amândoi Aşa că 
potoleşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi ochii, că ea şi-a întors 
privirile către tine şi a rânduit sa vă întâlniți.” 

26 La M. A. Sălie: 

Iar când ea şi-a încheiat stihurile, Şams-an-Nahar spuse 
altei roabe: „Zi-ne ceva de ascultat.” 

Şi aceea îngână un pestref, apoi cântă stihurile acestea: 

Nu de vinuri mă îmbăt. 

Ci doar de privirea sa; 

Legănarea lui în mers Mi-a luat somnul cu ea; 

Nu cu vinuri mă desfăt, Doar cu buclele-i m-alin; 

Chipul lui strălucitor Îmi e cel mai straşnic vin. 

Toată vrerea-mi stă să văd, Vreun inel din părul lui, Şi de- 
atâta dor amar Minţile mi le pierdui. 

Si, după ce auzi stihurile cântate de roabă, Şams-an- 
Nahar oftă lung, iar stihurile o vrăjiseră. Pe urmă porunci 
altei roabe să cânte. Şi roaba luă lăuta şi cântă: 

Cereasca strălucire în fata lui păleşte; 

De apa frumuseţii obrazul lui musteşte. 


Şi iată, două umbre pe chipu-i, scrise-n puf Pare că sunt 
ţesute dintr-al iubirii duh, Văzându-l frumuseţea deodată 
strigă: „Ah! 

E-mpodobit cu însăşi podoaba lui Allah!” 

27 La M. A. Sălie, cântecul este altfel: 

Dulcii lui obraji îi scaldă Apa lacrimii fierbinte. 

Foc e dragostea-i nebuna Care-n inimă se-aprinde. 

Când îi eşti alături, plânge Ceasul negru ce desparte, 
Plânge când este aproape. 

Plânge când este departe. 

Şi apoi cânta iar: 

Noi robi îţi suntem, doamne, tu-ntrupare De frumuseți, din 
creştet la picioare. 

Porţi soare-n mâini, iar dinţii-ţi sunt pleiade Tl-e chipul faţa 
lunii luminate. 

Spre cupele din ochii tăi privind, M-am îmbătat de vinul lor 
cu jind. 

Oare nu eşti tu luna plină chiar; 

Cea care-ndrăgostiţii-i schimbă-n jar? 

Sau eşti cel care viaţă dă ori moarte. 

Când te-ntâlneste sau când te desparte? 

Allah te-a zămislit numai pe tine Din toate frumuseţile 
divine. 

Tu nu eşti pământean, tu înger eşti Ce-ai coborât din 
slăvile cereşti! 

28 La M. A. Sălie: 

De când te-ai dus, mi-e viaţa amară! Ah, de-aş şti Că fi tu, 
fară mine. La fel vei suferi! 

De-aş şti că pentru mine vreodată ochiu-ţi plânge. 

Eu ţi-aş întoarce plânsul cu lacrimă de sânge! 

29 La M. A. Sălie: 

Spun toţi: „Să ai răbdare, apoi şi tihna vine!” 

Eu le răspund: „De unde. Când el nu-i lângă mine? 

Jurată-i sunt de-a pururi! Cătuşele iubirii Le-a cetluit în 
suflet sărutul despărțirii! 


30 In varianta tradusă de M. A. Sălie, emirul Ali, privind în 
urmă spre sarai şi spre grădină, rosteşte aceste versuri: 

Cu-n tremur slab de mână ne despărţim acum. 

lar mana cealaltă o tăân la piept, sub scrum. 

Această întâlnire, vai, de n-ar fi să fie Cea de pe urmă 
hrană a noastră în vecie! 

31 La M.A. Sălie, „pricina” este relatată astfel: „Am ieşit la 
o vreme ca aceasta întrucât am nişte daraveri cu un ins 
care îmi datorează nişte bani Mi-a ajuns la ureche că ar 
vrea să se sfeterescasca cu bunul meu şi am ieşit în seara 
aceasta ca să vin la el. M-am însoţit cu prietenul acesta al 
meu, Ali ibn-Bekar, şi am purces încoace, cu gândul că 
poate avem să dăm de el, dar s-a ascuns şi nu l-am găsit. Şi 
facem cale întoarsă cu mâinile goale, fară de nimic, şi ne e 
greu întorsul acum la vreme de noapte, că nu prea ştim pe 
unde s-o luam. Aşa că ne-am abătut la tine, cunoscându-ţi 
prietenia şi obiceiele minunate.” „Vă doresc bun venit! 
răspunse stăpânul casei, şi se strădui să le dovedească 
toată cinstirea, şi îşi petrecură la el noaptea.” 

32 La M. A. Sălie: „Trimise după cântărețe şi lăutari şi, 
când aceştia veniră, se aduseră mâncăruri şi băuturi, şi îşi 
petrecură ziua mâncând, bând şi veselindu-se pana seara. 
Pe urmă se aprinseră făcliile şi, printre ele, începură să se 
preumble pocalele prieteniei şi să se desfăşoare taifasul; şi 
le era bine, iar una dintre cântărețe luă lăuta şi versui: 

Ah, mă străpunse vremea cu-a ochilor săgeată, Şi pier 
lăsând în urmă tot ce-am iubit vreodată! 

La soarta nemiloasă dania mea-i firavă, Şi nu mai pot ca-n 
vremuri s-o-nfrunt fară zăbavă!” 

33 La M. A. Sălie: „... iar după aceea rosti: 

Ceea ce nu-mi va fi dat sade scris în palma ei. 

Şi ce-i scris în palma ei sfarmă rosturi şi temei. 

De-ale ochilor săgeți se temea, şi spaimei sale Pusu-si-a, s- 
o apere, o mănuşă grea, de zale. 

Vraciu-mi cercetează mana; eu îi spun cu glas amar: „Răul 
meu e-n suflet, măna n-o mai cerceta-n zadar!” 


După umbra care-a fost şi care s-a dus, strigam: „Unde e, 
Allah? Nu pot nici s-o uit şi nici s-o am!” 

Ars de sete de-aş fi fost altcândva, în foc arzând. 

Şi de mi-ai fi spus: „Nu bea!”, eu n-aş fi băut nicicând. 

Ploi de mărgărinte curg din narcişii nălucirii, Dinţii-n 
palme îşi înfig, ca de sânge, trandafirii.” 

34 La M. A. Sălie, mai întâi se cântă stihurile acestea: 

Icoana ta o port în suflet, şi numele ţi-l port pe buze; 

Mi-e plină inima de tine - vai unde, unde, unde pleci? 

Trec zilele vieţii-n goană, şi din pojarurile-apuse Rămânem 
numai cu mâhnirea de-a nu ne mai vedea în veci. 

35 La M. A. Sălie se redă scrisoarea în întregime: 

Are să-ţi spună solul meu mai mult decât aceste şire. 

Ceea ce el are să-ţi spună va ţine loc de întâlnire. 

Îndrăgostita chinuită de lângă care ai plecat Stă cu 
privirile pierdute şi sufletul întunecat. 

Mă-ncerc să stau neabătută la câte inima-mi indura. 

Ci tare greu se prăvăleşte cumplita soartei lovitură. 

Fii fericit! şi niciodată să nu mă dai uitării grele! 

O, de-ar fi scris ca nu de-a pururi să te ascunzi privirii 
mele! 

Vai, ce bolnav şi slab eşti, uite! De mine, dacă vrei a şti 
Cum sunt; priveste-aceste lacrimi pe care le presar aci! 

Şi mai departe: Nu cu degetele îţi scriu scrisoarea şi nu cu 
graiul îţi grăiesc. Daca e să-ţi spun pe scurt, ochii mei nu 
mai ştiu ce e somnul, iar inima mi-e apăsată de gânduri. Şi e 
de parcă niciodată nu m-aş fi bucurai de sănătate, şi 
nicicând nu m-aş fi despărţit de mâhnire, şi ca şi cum 
nicicând nu aş fi văzut vreo privelişte frumoasă, şi nicicând 
în viaţa mej nu aş fi petrecut vreo zi fericită. Parcă aş fi 
plămădită numai din iubire şi întocmită numai din mâhnire 
şi din dureri; boala mi se perinda şi chinul meu sporeşte. Şi 
mare mi-e chinul, iar dorul mi se zbate în inimi, precum 
spune poetul: 

Inima mi se-nchide, iar gându-mi se deschide; 

Privirea-mi rătăceşte, dar trupu-i ostenit; 


Puterile mă lasă, aleanul mă ucide; 

Mi-e mintea tulburată, iar sufletu-a-mpietrit! 

Şi să ştii că plânsetele şi suspinele nu sting pojarul durerii, 
da il topesc pe bolnavul chinuit de jalea despărțirii. Şi mă 
alin rostind mereu vorba: revedere. Ce minunate sunt 
spusele din stihurile: 

Când nu-i găseşti iubirii alean la nici un dor. 

Zadarnic il mai cauţi prin soli şi prin scrisori! 

36 La M. A. Sălie, răspunsul este dat în stihuri: 

Şi alţii-au ars în flacăra iubirii Şi-n chinul ca de moarte-al 
despărțirii. 

Dar ce simt eu, în inimă-mi arzând, N-am mai văzut, nici 
auzit, nicicând. 

Precum spune poetul: 

Îndur ce nici Leila şi nici Kais nebunul N-au indurat, 
iubindu-se, niciunul! 

Eu nu fug după fiare prin pustie, Dar nebunia e tot 
nebunie! 

37 La M. A. Sălie, Abalhassan îşi începe expunerea cu 
versuri: 

Am plâns de bucurie ades, când laolaltă Cei dragi şedeau 
în preajmă-mi, cu inima lor caldă. 

Azi de cei dragi m-alungă pe drumuri neagra soartă, Şi 
plâng de jalea care printre străini mă poartă. 

38 La M. A. Sălie, ben-Bekar îşi întăreşte nedumerirea cu 
versurile: 

De i-aş fi spus vreodată să mă lase, Ce-ar mai fi plâns cu 
lacrimi mincinoase! 

Dar iată-acum eu lacrimi vărs şirag Şi mă topesc de dorul 
celui drag. 

39 In varianta tradusă de M. A. Sălie, aici istorisirea este 
mai amplă, insa vrednice de reţinut nu sunt decât scrisorile 
dintre Şamsennahar şi Ali, transmise prin roaba preferată. 

lată scrisoarea trimisă de Şamsennahar: 

Solul la mine-a venit să-mi spună de dragostea ta, Ştiam 
eu, bine ştiam, că nu e, vai, nu e asa! 


Şi nu bucurie-am trăit, ci mare durere-am avut. 

Căci solul acela minţea, aşa cum prea bine-am ştiut. 

Află, o, stăpâne al meu, că eu nu cunosc pricina pentru 
care nu îmi mai scrii nimic, şi că dacă tu te dovedeşti crud, 
eu îţi răspund cu supunere iar dacă dragostea ta s-a stins, 
eu mă hrănesc cu acea dragoste, fara a lua seama că ne eşti 
departe. Eu rămân faţă de tine precum a spus poetul: 

Ciuda ţi-o-ndur; cruzimea-ţi rabd; mâniei tale mă închin; 

Cere-mi - şi-ţi dau; spune - şi-ascult; poruncă dă-mi - şi 
rob îţi sunt deplin. 

lată şi răspunsul lui Ali: 

Scrisoare n-am avut prin cine-ţi scrie. 

Căci solul nostru n-a mai vrut să vie. 

Găseşte tu un alt sol, mai cuminte. 

Şi mai cu seama care nu ne minte! 

40 In varianta lui M. A. Sălie, emirul Ali, mâhnit de veselia 
pe care o arata faţa lui Amin, bucurie a cărei cauză nu o 
cunoştea, rosteşte următoarele versuri: 

De jalea mea el rade, când mă vede De-ar şti ce-i doru-ar 
plănge-acum la fel. 

Doar chinuitul de-a iubirii sete Pricepe chinul altuia ca el. 

Şi plâns, şi chin, şi geamăt şi suspin. 

Celei ce-o port în suflet le închin! 

Mi s-a înfipt în piept şi nu mai pleacă. 

Icoana ei precum un lanţ mă leagă. 

Şi nici nu vreau decât s-o plâng în veac. 

Şi-altceva nici nu am pe lume drag! 

41 La M. A. Sălie, primele două strofe, mult deosebite, 
constituie un prim cântec: 

Nici somnul nu-l mai ştiu, de parca m-am logodit cu 
nesomnia, Şi zac de parcă boala toată asupră-mi şi-a trimis 
mania. 

O, daca-aş fi ştiut, iubite, că am să te mai văd cândva, Aş fi 
murit de fericire şi-aş fi-nviat sub gura ta! 

După care Şamsennahar cântă celelalte trei strofe ca pe 
un cântec deosebit. 


42 Pentru musulmani, sinuciderea este un păcat capital, 
întrucât, după doctrina islamică, sufletul drept- 
credinciosului este proprietatea lui Allah şi nu i-a fost dat 
omului decât temporar, spre a-i sluji pe pământ. Aşa, încât 
cel care îşi ia zilele atentează asupra unui bun al lui Allah şi 
săvârşeşte un păcat ce nu mai poate fi ispăşit în timpul 
vieţuirii sale pe pământ. 

43 La M. A. Sălie, Ali ben-Bekar îşi completează 
lamentaţiile cu versurile Indrăgostitu-şi varsă în lacrimile- 
amare Mâhnirea care-i arde şi suflet şi răbdare. 

Şi taina ce-o strânsesem în sufletul mâhnit O risipeşte 
ochiul în lacrimă topit. 

44 La M. A. Sălie, versurile diferă: 

După alinturi, cânturi şi iubire, Sosi degrabă neagra 
despărţire. 

Cumplita noapte neagră ne desparte. 

Ne-om mai vedea vreodată pân la moarte! 

Amarul morţii-o clipă-i - şi s-a dus! 

Ci doru-i parcă fară de apus. 

Ah, dacă-am fi ajuns la acel ceas Când despărţirea-i doar 
un bun-rămas! 

45 La M. A. Sălie. Versurile se deosebesc întrucâtva: 

Ah, dragostea mă striga, iar eu i-ascultam chemarea - 

Pe obrazu-mi lacrima îşi scria cu foc pierzarea. 

Şi iată că lacrima îmi dă dragostea-n vileag: 

Taina mi-o dezvăluie, tăinuieşte ce mi-e drag. 

Cum să-ţi ascunzi dragostea, focu-n taină mistuit? 

Dă-n vileag privirea mea clocotul nemărginit. 

Moartea o-ndrăgesc de-acum, când iubirea piere-n vânt. 

Oare ce va mai iubi. Când eu iată nu mai sunt? 

46 La M. A. Sălie, încheierea poveştii este puţin altfel: 
După care roaba îi spuse giuvaiergiului: „Mă rog ţie, în 
numele lui Allah! În ziua când are să vină alaiul lui Ali ben- 

Bekar mort, să-mi dai de ştire ca să pot să vin şi eu la 
înmormântarea lui.” Şi el îi răspunse: „În ceea ce mă 
priveşte, tu poţi să mă găseşti oricând vrei; da în ceea ce te 


priveşte, eu unde să te găsesc şi cine să ajungă la tine acolo 
unde te afli tu?” şi roaba îi spuse: „După ce a murit Şams- 
an-Nahar, emirul drept-credincioşilor a dat slobozenie 
roabelor ei, din chiar ziua morţii, şi tot aşa şi mie, odată cu 
celelalte; şi ne găseşti lângă mormântul ei, în cutare loc.” 
„Şi mă ridicai, spuse giuvaiergiul, şi mă dusei la mormântul 
frumoasei Sums-an-Nahar, şi il văzui, şi pe urmă plecai în 
drumul meu, şi aşteptai înmormântarea lui Ali ben-Bekar, 
până ce sosi alaiul. 

Şi toţi locuitorii Bagdadului ieşiră să-l însoţească la 
mormânt, şi eu ieşii dimpreună cu ei, şi o văzui şi pe roaba 
aceea printre femei, da ea era mai deznădăjduită decât 
toate. Şi nu s-a pomenit în Bagdad înmormântare mai 
falnică decât aceea, şi noi mergeam în mare înghesuială, 
până ce am ajuns la mormânt, şi l-am îngropat întru mila lui 
Allah Preamăritul. 

Şi de-atunci mă duc întruna la mormântul lui şi al 
frumoasei Şams-an-Nahar, spuse giuvaiergiul. Şi iată 
povestea lor, pomencască-i Allah pe amândoi!” 

47 In traducere: Luna Veacului. 

48 La M. A. Sălie, se adaugă următoarele versuri: 


Când s-a ivit el, firea a strigat: 

Slăvit să fie cel ce l-a creat! 

Pe-ntreaga frumuseţe-i domn deplin, Şi-i se supune fară de 
suspin. 

lar mierea gurii lui, să iei aminte: 

E un şirag de mândre mărgărinte! 

A lui e toată-a firii strălucire. 

Şi toţi cei ce-l privesc îşi ies din fire, Căci frumuseţea pe 
obrazu-i scrie: „Nu-i altul mai frumos, nici n-o să fie!” 

49 Despre îngerii Harut şi Măruţ se spune în Coran (cap. 
II, v. 96): „Ei demonii îi învaţă pe oameni magia şi ştiinţa 
care au coborât de sus asupra celor doi îngeri de la Babel, 
Harut şi Măruţ.” Există multe comentarii şi supoziţii - 
destul de confuze - despre aceşti doi îngeri „căzuţi în 
păcat”, unii comentatori însă cred că nu erau decât doi 
oameni cărora li se spunea îngeri datorită frumuseţii lor 
răpitoare. 

50 Tagut este unul dintre numele date diavolului ca 
ispititor; în Coran (cap. II, v. 250) se spune: „Necredincioşii 
nu au alţi îndrumători decât pe Tagut. El îi va conduce din 
lumină în beznă şi vor fi daţi flăcărilor, unde vor rămâne în 
veci.” 

51 In varianta tradusă de M. A. Sălie, este cu totul altă 
poezie: 

Jur pe surâsul gurii sale, şi pe obrazu-i fraged jur. 

Şi pe săgețile pe care privirea lui le-azvârle-n jur, Pe 
soldurile-i legănate, pe ochiu-i strălucind focos. 

Mă jur! Şi jur pe albul frunţii fi păru-i negru mătăsos. 

Şi pe sprâncenele-i cu care intregu-mi somn l-a alungat Şi 
mi-e stăpân ce-mi poruncegşte a-i fi de-a pururea plecat; 

Pe trandafirul feţei sale, pe puful ca un mirt în soare. 

Pe zâmbetu-i mă jur. Pe dinţii-i şiraguri de mărgăritare; 

Pe gâtu-i ca o unduire, şi pe statura-i scrisă-n dor. 

Pe rodiile date-n pârgă la pieptul lui strălucitor. 

Mă jur pe coapsele-i rotunde ce tremură în mers trufase. 

Pe amăgirea fară seamăn a şoldurilor lui gingaşe. 


Mă jur pe pielea-i de mătase, pe tinereasca-i agerime. 

Pe frumuseţea care-l scaldă cu apa ei în întregime. 

Pe mâna-i darnică apururi. Pe setea după adevăr A limbii 
lui, pe spiţa-i naltă cu nesmintite aşezări; 

Şi însuşi muscul, jur că nu e decât mireasmă-a gurii lui. 

Şi că suflarea lui ca ambra sfinţeşte boarea vântului. 

Nici soarele slăvit nu poate cu el să se asemuiască. 

Iar luna-i doar o tăietură din unghia-i vrăjitorească. 

52 La M. A. Sălie, versurile sunt întrucâtva altfel: 

Cel amăgit de-o dezmăţată Scăparea n-are să-şi mai vadă. 

De şi-ar zidi cetăţi şi-o mie Durate-n fier din temelie! 

Degeaba şi le va zidi, Că tot nu-i vor putea sluji! 

În jugul dragostei trag toţi - 

Fie-nţelepţi, fie netoţi. 

Cu degete sulimenite. 

Cu dragi cosiţe împletite, Cu ochii daţi cu suliman Ne dă să 
bem amar şi-alean! 

53 La M.A. Sălie, Kamaralzaman nu citcază decât două 
poezii, altele decât cele din varianta tradusa de Mardrus: 

Daca mă întrebi de femei, eu pot să-fi răspund cu temei. 

Căci sunt îndestul de păţit şi-n totului tot lămurit. 

Bărbatul cu părul cărunt şi fară avere la fund. 

Acela zadarnic socoate să afle iubirea lor, frate! 

Iar un alt poet a spus: 

Să nu te-ncrezi în femei - iată-o vorbă cu temei. 

Vai de-un tânăr ce se-ngână să le dea frâul pe mănă; 

Ele n-au să-i dea răgaz să se-nalţe nici cu-n pas, De-ar 
trudi el mii de ani spre-al ştiinţelor liman. 

54 La M. A. Sălie se adaugă: 

Şi ochii lui vărsară lacrimi, şi rosti aceste stihuri: 

E lungă noaptea mea şi neagră, iar bârfitorii-au aţipit. 

Mi-e sufletu-necat de spaime, acuma când ne-am 
despărţit. 

Şi noaptea-i încă şi mai lungă de-atătea griji ce-mi sparg 
pereţii - 

Oare ai să mai vii vreodată, lumină scumpă-a dimineţii? 


Şi spusele altuia: 

Când am văzut mijindu-şi ochii Pleiadele a somn, şi când 
Luceafărul părea s-adoarmă şi el, din pleoape tremurând. 

Iar Ursa-şi trase vălul negru de pe obrazul ars de vânt Am 
priceput că zorii zilei se vor ivi curând, curând. 

55 La M.A. Sălie se adaugă: 

Iar apoi ochii lui şuvoiră de lacrimi şi începu să plângă 
pentru cele săvârşise. Cu sufletul mohorât şi cu inima 
sfâşiată, se căia până peste măsură de felul cum se purtase 
cu tătâne-său, şi prociti: 

Tânărului moartea-i vine dintr-a capului prostire. 

Pe când vârstnicul nu piere chiar de calcă strâmb cândva; 

Căci greşeala gurii-aduce iute-a capului pieire. 

Pe când un picior becisnic se mai poate vindeca. 

56 Deoarece nopţile precedente nu sunt decât de câtevaa 
rânduri în textul arab, am suprimat împărțirile pentru a nu 
întrerupe prea des povestirea prea din scurt. De aici încolo 
se va proceda la fel ori de câte ori se va ivi aceeaşi situaţie 
(N. ED. Fr.) 

57 La M. A. Sălie traducerea este mai exacta: ,... şi se 
îndreptă către ceruri, ca să tragă cu urechea pe furiş” - 
explicându-se în notă că: „După o credinţă arabă, ginnii 
zboară uneori la cer ca să asculte pe furiş discuţiile dintre 
ingeri şi să afle astfel viitorul oamenilor.” 

58 In mitologia arabă, pământul este învăluit de şapte 
ceruri, aşezate unul peste altul. Pământul însuşi este 
alcătuit şi el din şapte pământuri, cel pe care locuim noi 
fiind „pământul de sus” şi care se află în contact cu „cerul 
de jos”. 

59 La M. A. Sălie: 

„„„Şi desăvârşit a zugrăvit-o cel care a spus: 

Când păru-n noapte şi-l desface-n trei, Pare că patru nopţi 
îşi dau temei; 

Iar chipu-i, când sub lună se arată. 

Pare că două luni lucesc deodată. 


60 La M.A. Sălie, se adaugă: „Jar mâinile ei amândouă, 
rotunde şi lucitoare, sunt precum a spus despre ele poetul 
cuprins de iubire: 

lar mâinile-i, de n-ar avea brățări. 

Din mâneca ar curge ca un izvor spre mări 

61 La M.A. Sălie se adaugă: 

„.„„precum spune limpede gureşul poet: 

O, inimă, să nu te-ndrăgosteşti de-o frumuseţe numai, ia 
aminte! 

Să nu ite închini doar uneia, pierzându-ţi pentru ea 
întreaga minte! 

Ci toate frumuseţile din lume iubeşte-le, şi vei vedea prea 
bine Că, dacă pleacă una, va veni o altă frumuseţe lângă 
tine. 

Iar un altul a spus: 

Şi privind cum dorm tihnite două frunţi frumoase-alături. 

Eu pleoapele-mi uimite le-aş fi aşternut drept pături. 

62 La M. A. Sălie este o altă poezie: 

Ce-mi pasă de clevetitorul ce te defaimă necurmat? 

Cum să m-alin când tu eşti pururi un ram mlădiu şi 
fermecat? 

Ah, ochiul tău, sulimenitul, cu vraja-i gata de măcel, 
Trezefte dragostea uzrită* atunci când te privqte el! 

Privirile-ţi ca de turcoaică sfaşie inimi mai avan Decât 
tăişul ca de fulger al aprigului iatagan! 

Vai, ele mi-au supus grumazul sub greul dragostei amare - 

Cămaşa ei de zale-mi pare, vai, mult prea mare, mult prea 
mare! 

Iubirea mea fată de tine, doar ea se zbuciumă în mine, lar 
dragostea fată de alţii e prefăcută, ştii tu bine! 

De-aveam o inimă asemeni cu sufletu-ţi, as fi acum Mlădie 
ca faptura-ţi dulce şi străvezie ca de fum. 

O, lună-a cerurilor! toată lumina ta strălucitoare Menită-i 
să se dăruiască întregii lumi din zare-n zare. 

Mă întrebau defăimătorii cu gură rea: „Dar pentru cine 
Tot plângi?” iar eu le-am dat răspunsul: „E cetluită taină-n 


LIA 


LLA 


mine 

O, inimă prea aspră, iată, priveşte şoldurile sale: 

Ia pildă dulcea moliciune a lor, şi fii şi tu mai moale. 

O, crunt emir al frumuseţii, sprâncenei tale-ncondeiate Şi 
ochilor, amăgitori, puţin le pasă de dreptate. 

Mint cei ce spun că frumuseţea-n lusuf** s-ar fi-ntrupat 
cândva - 

Ah, câţi lusufi se întrupară de-a valma-n frumuseţea ta! 

Toţi ginnii când îmi ies în cale, de spaimă ochii-abia-şi 
ridică - 

Ci mie, când te văd, îmi sare deodată inima de frică! 

Iar când mă duc de lângă tine, mă străduiesc să nu mă 
vadă Pizmaşii - ci cât voi fi-n stare să scap de neagra lor 
iscoadă? 

Ah, negre-s buclele-i! Şi fruntea frumoasa cum o alta nu-i! 

Şi ochii-i vrăjitori, şi boiul mlădiu - vrăjitoria lui! (*Uzriţii - 
adică membrii tribului Benzi-uzra - erau vestiți pentru 
credinţa şi pentru puritatea lor în dragoste. **lusuf este 
numele arabizat al preafrumosului Iosif din Biblie.) 

63 La M.A. Sălie, efritul Dahnaş „prociteştc” următoarea 
casidă: 

Sunt hulit pentru iubirea care toţi mi-o cred sminteală. 

Ci vă spun că hulitorii se înşală, se înşală! 

Dăruie-i prietenie celui care te iubeşte! 

De-l alungi, are să moară, biet de el, fară nădejde! 

Lacrimile mă sugrumă, iar iubirea grea mă frânge. 

Parcă de sub pleoape-mi curge numai sânge, numai sânge. 

Nu, să nu te miri de câte-ndur de dorul tău prăpăd! 

Miră-te că-s încă-n viaţa şi atunci când nu te văd! 

Să n-am parte de iubire, de-ţi nutresc spurcate gânduri! 

Fie-mi dragostea urgie, sufletu-mi zvârlit în vânturi! 

Şi apoi şi stihurile poetului: 

Pustie-i tabăra lor, iată, şi-s corturile-n vale sparte. 

Eu mor, iar cel ce mă ucide e prea departe, prea departe. 

Şi nu de vin, ci de iubire sunt beat. Şi lacrimile iar 
Ţâşnesc, la cantul ce se pierde al vrednicului cămilar. 


De dragoste ardeam, şi încă mai cred cu-ntreagă 
străşnicia Că numai în Budur slăvită îmi voi găsi eu bucuria. 

Nu stiu de care dintre cele trei mari necazuri să mă tângui 
Ci să le-nsir, ca să se ştie de fiecare cât de-adâncu-i: 

Întâi sunt ochii-i, iatagane! Apoi e boiul cel subţire Ca 
sulita! Şi-apoi e claia de bucle mai presus de fire! 

Am întrebat de ea de-a rândul nomazi cu turme la păşune 
Şi târgoveţi de pe la târguri, ci iată că ea îmi spune: „Mă vei 
găsi la tine-n suflet, întoarce-ţi ochii şi pătrunde În sufletu- 
ţi!” Şi strig cu spaimă: „Dar unde-i sufletul mai, unde?” 

64 La M. A. Sălie: 

Şi meridul Kaşkaş se uită la ei şi se minună de frumuseţea 
lor şi, alungându-şi privirile spre flăcău şi spre copilă, se 
întoarse către Maimuna şi prociti stihurile acestea: 

Pe cei ce se iubesc iubeşte-i, şi las' să geamă hulitorii, Că 
hula lor nimic nu poate când dragostea şi-arată zorii. 

Şi n-a ivit Allah pe lume privelişte mai minunată Decât 
într-un crivat, alături, iubindu-se-un flăcău şi-o fată; 

Învăluiţi de-al frumuseţii şi-al tinereţilor poclad, Îşi fac din 
mâinile lor perne şi dorm în somn îmbrăţişat. 

Când inimile îndrăgite îşi lasă dorul să le lege, Zavistnicii-n 
zadar defaimă, şi bat zadarnic fierul rece. 

Din ei de ţi-e prieten unul, e un prieten strălucit! 

Cu eltrăieşte laolaltă şi ai să fii un fericit. 

Cat despre cei care defaimă iubirea şi pe-ndrăgostiţi. 

Poţi oare zvidui vreodată pe nişte inşi beteşugiti? 

O, Doamne-al meu Preamilostive, dă-mi fruptul marii 
bucurii De a mă desfâta alături de nurii lor măcar o zi! 

65 La M. A. Sălie: 

„..precum a spus despre ea poetul: 

Făptura ei fără de seamăn patru minuni în sine strânge Cu 
care inima-mi sfâşie şi îmi aprinde foc în sânge: 

Lumina frunţii, noaptea neagră din păru-i revărsat şi 
moale, Bujorii din obraji şi blândul surâs din coiful gurii 
sale. 

Şi iacătă şi spusele altuia: 


Strălucitoare-i precum luna, şi-i ca o salcie mlădie! 

Privirile-i ca de gazela-s! Suflarea-i muşc ce-abia adie! 

Şi-mi pare că aleanul însuşi de inima-mi s-a-ndrăgostit, 
Încât când nu-l mai simt mă doare şi-l vreau în mine, 
înzecit! 

66 La M. A. Sălie: 

„„.Şi pe care erau învârstate de jur-împrejur stihurile 
acestea: 

Nu, n-am să-mi uit făgăduiala dată, Cât de departe am să 
fiu vreodată! 

Fii bun cu mine, doamnE. ŞI te-ndură! 

Şi te sărut, stăpăne-al meu, pe gură! 

Şi pe Allah mă jur “naintea ta: 

Chiar dacă pleci, eu nu mai pot pleca! 

67 La M. A. Sălie: 

Şi apoi îşi ridică privirile spre tatăl său. Şi lacrimile îi 
şiroiră din ochi şi-i curseră pe obraji, şi prociti: 

Dacă-am greşit faţa de tine vreodată, şi de-am săvârşit 
Nevrednic lucru, în căinţă curată m-am învăluit. 

Se cade-a fi iertat cu milă greşelnicul, când se căieşte Şi 
când smerit îşi pleacă fruntea şi-a asculta făgăduieşte! 

68 La M.A. Sălie, sultanul îşi întăreşte spusele cu 
următoarele versuri: 

Nădăjduiesc că poate soarta va-ntoarce frâul vrerii-amare 


Şi vor aduce şi vreun bine, vai, vremurile viitoare! 

Un ajutor de oareunde poate că va schimba talazul, Că-asa 
a fost de când e lumea: nu tine pururea necazul! 

69 La M. A. Sălie, aici naraţiunea este mai amplă: „Şi 
Kamaralzaman, întorcându-se către părintele său, rosti 
următoarele stihuri: 

Când dragostea ta-i amăgire doar, Măcar în somn arată- 
mi-te iar! 

Ci toţi îmi spun: „Cum poţi s-o vezi în vis, Când ochiul tău 
stă pururea deschis” 


Şi Kamaralzaman, după ce îi spuse părintelui său stihurile 
acestea, începu să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din 
adâncul inimii junghiate, şi prociti stihurile: 

Temeţi-vă de ochii săi - puterea lor e vrăjitoare: 

Cel săgetat de ei cândva nici o scăpare nu mai are: 

În mierea vorbelor ei dulci să nu vă-ncredeţi, că vă minte. 

Cu focul lor amăgitor îmbata inimă şi minte! 

Ah, de-ar atinge trandafirii cu mângâiosul ei obraz, 
Zavistnici trandafirii-ar plânge cuprinşi de ciudă şi necaz! 

lar dacă vântu-n zbor ar trece prin preajma ei, s-ar îmbăta 
De-ameţitoarele miresme pe care le revarsă ea! 

Plâng salbele, iar cingătoarea cu geamăt jalnic se îngâna, 
Când tac brăţările-atărnate cu drag la fiecare mână. 

Lănţugele de la picioare ar vrea să-i urce sus, cercei - 

Şi-ntreaea-i taină s-o destaine în ochii mari ai dragostei; 

Voi mă huliţi că în iubire sunt orb şi pier ca-ntr-un prăpăd - 

Au la ce bun mi s-au dat ochii dacă nu pot pe ea s-o văd? 

Defăimătorilor, zadarnic mă amăgiţi fară ruşine: 

Îşi pleacă fruntea căpriorul, răpus de dor că ea nu vine! 

Iar când îşi isprăvi de spus stihurile, vizirul grăi către 
sultan: „O, sultane al veacurilor şi al vremurilor, până când 
ai să tot şezi aşa lângă feciorul tău, departe de oşti? S-ar 
putea să se rocoşcască rosturile împărăției, dacă te prea 
depărtezi de mai-marii domniei tale! Cel înţelept, dacă are 
mai multe răni pe trup, se cade să se lecuiască mai întâi de 
rana cea mai primejdioasă; încât, după chibzuinţă mea, se 
cade să-l muţi pe feciorul tău de aici la saraiul dinspre 
mare, unde să poţi a te sihăstri împreună cu el. lar în ceea 
ce priveşte divanul judeţelor şi al ocârmuirii, să-ţi hotărăşti 
două zile din săptămână - joia şi lunea - când să poată a 
veni la tine emirii, vizirii, dvorenii şi dregătorii împărăției, 
precum şi ceilalţi, oştenii şi supuşii, care să-ţi înfăţişeze 
jalbele lor, iar tu să le împaci pricinile, să judeci, să 
căftăneşti şi să mazileşti, să slobozeşti şi să popreşti. Iar în 
celelalte zile ale săptămânii să stai cu feciorul tău.” 

70 La M. A. Sălie: 


Şi pe urmă Sitt Budur, când tulburarea şi patima-i sporiră, 
iar dragostea şi nebunia o aduseră la capătul puterilor, 
începu să verse lacrimi şi rosti aceste stihuri: 

Iubitule, o, luna mea cea crudă! 

Gândind la tine, noaptea mea-i doar trudă! 

Şi zac de dor, şi-n pieptul meu se zbat Pojaruri cum nu ard 
în nici un iad. 

Mă mistuie a patimii orânda. 

Şi ochiul ei de foc îmi stă osânda. 

Pe urmă oftă şi iarăşi prociti: 

Mă plec cu-nchinăciune spre cel mult îndrăgit, Saraiul lui 
răvnescu-l cu ochiul chinuit! 

Închinăciune ţie - şi nu de bun-rămas - 

Ci ca o bucurie de fiecare ceas! 

Mi-e tare dor de tine, de cerul ţării tale Ci iată-mă-s 
departe şi mă topesc de jale. 

Şi, când isprăvi de spus stihurile acestea, Sitt Budur se 
porni pe planşete până ce i se topiră ochii şi i se îngălbeniră 
obrajii, şi aşa îşi petrecu trei ani. 

7l La M. A. Sălie: 

Şi o podidiră lacrimile şi prociti stihurile acestea: 

Mai pot trăi eu făr-acel gazel, Când inima-mi pasune-i 
pentru el, Şi-ndrăgostitu-mi sânge nu e-n stare Nimic, când 
chinul sângeră şi doare? 

Cu ochii-l văd, cu gândul lui gândesc, Şi una sunt cu el, şi-l 
întregesc. 

Săgeţile din ochii lui se-nfig În inima mea, şi eu pier, şi-l 
strig! 

Oare voi mai avea pe lume parte Să-l văd, măcar o dată, 
pân” la moarte? 

Zadarnic taina-mi zăvorăsc, căci dorul Mi-l vede-n lacrimă 
iscoditorul, In mine-l simt - da el departe-i tare; 

Doar gândul mi-l apropie prin zare. 

72 La M. A. Sălie: 

„„iar Sitt Budur rosti aceste stihuri: 


Năluca ta umblă prin gândul meu mereu, Măcar că 
drumul este lung ţi greu. 

Doar gândul mi te-aduce îndărăt Dar cum să vezi cele ce 
nu se văd? 

Lumină-a ochilor, mei, stai cu mine Dacă te duci, mă laţi 
fară lumine! 

73 La M. A. Sălie, această casidă sună oarecum altfel: 

Te văd că eţti tulburat şi că gemi de dorul greu, Şi că 
frumuseţile-i vrei să le slăveşti mereu. 

Oare de iubire zaci, ori săgeți te săgetară? 

Suferinţe-atâtea dă rana de săgeată doară! 

Dă-mi să beau nebunul vin, ţi-apoi cântul să-ţi ascult De 
Tanum şi ar-Rebab şi Suleima de demult. 

Soare-al viţelor de vie, fundul cănii-i steaua ta Răsăritu-i 
mână-ţi tare, iar apusu-i buza mea! 

[i tem până şi camăta când pe soldu-i se răsfrânge Şi-n 
alinturi de mătase trupul mlădios i-l strânge. 

Şi pocalu-l tem, cel care numai ca să-mi facă-n ciudă, 
Dezmierdat de răsuflarea-i, buza dulce i-o sărută. 

Nu din vreun tais de armă nemiloasa moarte-mi vine. 

Ci privirea-i ucigaşa şi-a înfipt săgeată-n mine. 

După-o despărţire, iat-o, ea-i cu degete vopsite, Parcă-n 
sânge de smeoaică i-ar fi fost sulemenite! 

Şi îi spun: „Când sunt departe, tu te dai cu suliman! 

E nebun cel ce iubeşte! Dragostea e lat viclean!” 

Şi-mi răspunde (si în suflet jar nestins, de bucurie. 

Pune spusa ei aprinsă de-a iubirii mărturie): „Ah pe viaţa 
ta mă jurui, nu sunt cu bennea vopsite! 

Nici minciună, nici trădare nu-s în pieptul meu, iubite! 

Când ne-am despărţit, vai, palma, degetele, mâna-mi toată 
Parcă le-ai fi smuls din mine, şi-am pornit să plâng deodata 
Nu cu lacrimi, ci cu sânge, iar când mi le-am şters, asa Mi- 
au rămas, şi iată-mi mâna parcă-i dată cu bennea!” 

Dragostea-mi s-o plâng atunci, dacă as fi fost în stare, 
Sufletu-mi s-ar fi topit de câinţele amare. 


Ci tot ea zbucni în plânset, şi plânsei şi eu apoi - „luai 
plâns întâi - îi spun - eşti întâia dintre noi!” 

Pentru dragostea ce-i port să nu mă certaţi. Vă jur. 

Doar iubirea m-a răpus, chinurile ei le-ndur! 

După chipu-i plâng pierit, invăscutu-n frumuseți. 

Nici la persi, nici la arabi nu-i un altul mai de preţ. 

Inţeleaptă-i ca Lucman, ca lusuf e de frumoasă. 

Cântăreaţă ca David, ţi ca Mariam duioasă. 

Ci ca lacov eu suspin, ca lunus sunt chinuit. 

Doborât ca Iov, pustiu ca Adam* cel izgonit. 

Dar pe ea n-o osândiţi! De-am să mor, atâta doar S-o- 
ntrebaţi: 

— Cum de-ai putut să-i faci sângele pojar? (*Lucman este 
un fel de Esop legendar al arabilor; lusuf este losif cel 
frumos din Biblie, David, Mariam - Fecioara Maria - Iacov, 
Iunus - lona, lov şi Adam sunt cunoscutele personaje din 
Biblie.) 

74 La M. A. Sălie: 

Şi pe urmă îi istorisi de la început până la sfârşit toate câte 
se întâmplaseră cu domniţa Budur, şi îi dezvălui dragostea 
ei fară de margini faţă de el. Şi îi spuse: „Ioate câte s-au 
petrecut cu tine şi cu tatăl tău s-au petrecut şi cu ea şi cu 
tatăl ei. Neîndoielnic că tu eşti iubitul ei, şi că ea este iubita 
ta. Încât întăreşte-ţi cugetul şi fă-ţi inima bărbată, că am sa 
te duc la ea şi aveţi să fiţi în curând laolaltă. Şi voi face cu 
voi întocmai precum a spus poetul: 

Când se despart doi care se iubesc. 

Şi despărţirea nu mai ia sfârşit. 

Iubirea lor eu am s-o împletesc Cum se îmbină foarfeca- 
ntr-un nit!” 

75 La M.A. Sălie, răspunsul este mai amplu: „O, fiul meu, 
de o mie de ori fie binecuvântată ziua care ţi-a dat puterile 
îndărăt! Mă învoicsc cu plecarea ta, dar să nu înnoptezi pe 
acolo decât numai o noapte, iar mâine să te întorci şi să mi 
te înfăţişezi: că tu ştii ca viaţa nu îmi este dragă decât cu 


tine, şi nici nu îmi vine să cred că te-ai zviduit. Tu eşti 
pentru mine întocmai cum a spus poetul: 

Şi daca-aş avea în dar chilimul lui Suleiman, Ori blaga 
Hosroilor, toate mi-ar părea în van. 

Şi n-ar preţui nici cât o aripă de ţânţar De n-aş putea să te 
văd sau să te văd doar arar” 

76 La M. A. Sălie: 

„„„ Şi spuse: „Pe Allah! mă rog ţie să nu stai departe mai 
mult decât numai o noapte pentru mine somnul din noaptea 
aceasta are să fie de lipsă, întrucât întocmai cum a spus 
poetul: 

Şederea lângă ţine-i desfătul desfătării. 

Şi chinul chinului e să te stiu depărtării. 

Sunt jertfa ta! lubirea ce-ţi port, de-i un păcat, Mi-e fară 
de măsură păcatul încercat. 

Au şi tu arzi cu mine de-al dragostei amar? 

Că eu mă mistui, bietul, în iadul de pojar!” 

77 La M. A. Sălie. Kamar-az-Zaman rosteşte aici 
următoarele versuri: 

Vei fi crudă cu acel ce nu te-a putut uita? 

Pe cel care te-a dorit oare il vei alunga? 

Să n-am parte de noroc dacă-am să-ţi înşel iubirea! 

lar daca am să te mint, fie-mi parte despărţirea! 

Vină n-am, încât nu ai pentru ce să-mi porţi mânie. 

Iar de-s vinovat, căit vin ca să mă închin ţie! 

O minunea-a sorţii-ar fi să mă dai acum la spate. 

Măcar că al vremii zbor plin e de minuni ciudate! 

78 La M. A. Sălie, înainte de a răspunde, Kamaralzaman 
„prociteşte” şti hurile acestea: 

Sunt ştiutor, şi iacă, nu mai ştiu Să-i zugrăvesc mijlocul 
cilibiu. 

Iar vorbele-mi cu toatele apun, De nu mai ştiu acum nimic 
să spun. 

De-aş zice că e soare - nu e soare, Că-n ochii mei nu are 
scăpărare! 


Şi-i pururi vie frumuseţea ei, lar eu habar nu am cum e şi 
ce-i! 

Desăvârşita-i frumuseţea toată! 

De-ar fi s-o zugrăvească-aşa vreodată, Cel gureş ar 
rămâne fară gură Şi n-ar putea să-ngaime-o zicătura! 

79 La M. A. Sălie, scrisoarca este mai amplă: „Accastă 
scrisoare este de la acela pe care dragostea l-a topit, 
chinurile l-au mistuit, mâhnirile l-au îngălbenit, şi a cărui 
nădejde de viaţă s-a irosit, şi care s-a încredinţat că a ajuns 
la obştescul sfârşit. 

Şi care nu află pentru inima lui, din partea nimănui, nici 
un ajutor, nici un suflet de prieten iubitor; iar pentru ochiul 
lui, ce nici noaptea nu s-a închis, nimeni nu aduce un vis - 
zilele şi le mistuie-n jar, nopţile-n chinul amar şi trupu-i se 
stinge în sine, şi nici un semn de la cea scumpă nu vine.” 

Şi pe urmă scrise stihurile acestea: 

Îţi scriu, şi sufletul pe tine te pomeneşte iar şi iar. 

Şi ochii mei nu lacrimi varsă, ci rău de sânge ca de jar. 

Cămaşa chinului, ţesută din fir de doruri şi mâhniri. 

Mi-nvască fară multă milă trupul muncit de amintiri, Eu 
am hulit cândva iubirea, şi-acum de dragoste-s răpus! 

Şi toată vlaga de-altă dată din bietul suflet mi s-a dus. 

Ţie mă rog acum: „Ai milă şi te-ndură, şi mă iartă, Că inima 
mi se sfâşie de câtă dragoste îţi poartă!” 

Iar sub stihuri, scrise îngânările acestea: „Lecuirea 
dragostei e-mplinirea patimii! Cel care de dor se chinuieşte, 
pe acela Allah îl îndrăgeşte. Cel îndrăgit, dacă pe îndrăgitor 
îl vicleneşte, nici un folos nu dobândeşte! Nimic nu este mai 
de preţ cât să-i fii credincios aceluia pe care îl iubeşti fară 
de folos!” 

Şi scrise, iscălindu-se: „De la un îndrăgostit chinuit, 
zătignit, necâjit, urgisit, de iubire muncit, de patimă 
bântuit, de dor înrobit, de la Kamar-az-Zaman, fiul lui 
Şahraman, către cea fară de seamăn în vremile toate, prea 
aleasa dintre cele minunate, domniţa Budur, copila 
sultanului al-Ghaiur. Află că mie nopţile mi se trec în 


nesomnic, zilele mi se zbat în urgie, bolind, iubind, tânjind, 
ars de jind, năpădit de suspine, plângând neîncetat după 
tine, frânt de iubire, cu sufletul răpus de despărţire, ros de 
alean, în lanţul patimei avan, la ospăţul amarurilor mesean! 
Sunt cel nedormit, ai căruia ochi somnul nu i-a mai învăluit, 
cel îndrăgostit, cel ale căruia lacrimi nu au mai contenit, cel 
cu focul inimii nepotolit, cel de pojarul patimii dovedit! , 

Şi apoi Kamar-az-Zaman scrise pe marginile scrisorii 
iacătă ce stihuri minunate: 

Adâncă plecăciune îi trimit Celei ce trup şi suflet mi-a 
robit. 

Şi mai scrise: 

Măcar vorbă să-mi trimiţi, rogu-te! Din mila ta. 

Sufletul meu chinuit poate se va alina. 

Pentru dragostea ce-ţi port multă deznădejde-am tras. 

Multă jale-a indurat sufletul meu de pripas. 

Ocroteste-mi-o, Allah, pe cea care mi-e departe, Dragostea 
care i-o port am s-o port până la moarte! 

Ci iacătă, soarta mea, izbăvindu-mă de rele Mă aduse-ntr- 
un sfârşit pân'la pragul dragei mele! 

Am văzut-o pe Budur în crivatul meu cândva - 

Soarele-i strălucitor luna mea o lumina! 

Şi apoi Kamar-az-Zaman, pecetluind scrisoarea, scrise la 
locul cuvenit stihurile următoare: 

Tu să-ntrebi scrisoarea mea despre ce calamul scrie - 

Are să-ţi arate ea ce durere mă sfâşie; 

Măna scrie, iar din ochi lacrimile se adună Şi hârtiei i se 
plâng de iubirea lor nebună. 

Dragostea fară alean ochiu-ndrăgostit ţi-o plânge - 

Lacrimile de-ar seca, ar pomi să curgă sânge. 

Şi, încheindu-şi scrisoarea, mai adăugă la sfârşit: 

lată, îţi trimit inelul pe care ti l-am schimbat Cu al meu - 
trimite-mi-l pe cel care ti l-am dat! 

80 La M. A. Sălie, domniţa Budur rosteşte următoarele 
versuri: 

Ce chin mi-aduse despărţirea cea crudă de odinioară! 


Şuvoi de lacrimi necurmate indureraţii-mi ochi vărsară! 
Şi m-am jurat că dacă vremea ne va mai aduna cândva. 
În veci n-o să mai pomenească de despărţire limba mea! 
Şi iat-o, bucuria! Vine ca o furtună, ca un fum - 

Încât de chinul fericirii curg lacrimile iar acum! 

Ah, ochi al meu! tu numai plânsul cel fară de răgaz il ştii, 
De-ntâmpini doar cu val de lacrimi şi suferinţi şi bucurii? 

Iar când îşi isprăvi stihurile, Sett Budur se sculă 
numaidecât şi, proptindu-se cu picioarele în perete, trase 
zdravăn de zgarda de fier şi şi-o smulse de la gât, iar apoi 
îşi rupse lanţurile şi, ieşind de după perdea, se aruncă la 
pieptul lui Kamar-az-Zaman şi il sărută pe gură, cum se 
giugiulesc porumbeii, şi, îmbrăţişându-l cu dor aprig şi cu 
patimă, strigă: „O, stăpâne al meu, este aievea ori e vis? 
Oare chiar ne-a dăruit Allah întâlnirea, după atâta 
despărţire? Slavă aşadar lui Allah carele ne-a adunat la un 
loc după ce pierdusem toată nădejdea!” 

81 La M. A. Sălie: 

Şi îi prociti în vis stihurile acestea: 

Mă înspăimântă luna prin negură albind Cu stetele-i de 
veacuri pe cruguri de argint! 

Dă-mi, suflete, putere! Vai, inimă, îndură! 

Ţi-au scris cu fierul roşu amarnica arsură! 

82 La M. A. Sălie: 

„„.Şi plânse şi spuse: 

Domol, grăbiţii mei. Că largă-i zarea: 

Desfătul celor dragi e-mbrăţişarea! 

Domol, că soarta-i numai amăgire: 

Sfârşit iubirii-i neagra despărţire! 

83 La M. A. Sălie, în locul acestor două poezii nu sunt 
decât următoarele versuri: 

De mă-ntrebaţi (când vânt de foc mă bate, Când sufletul 
ca-ntr-un cuptor se zbate): „Ce ţi-ai dori: un gat de apă-a 
bea Sau dragostea-ţi s-o vezi?” - eu strig: „Pe ea!” 

84 La M. A. Sălie, poezia sună astfel: 

Măcar că eu ţineam în taină - ceea ce-ndur s-a dat pe faţă! 


Acum în ochii mei nesomnul în bună voie se răsfaţă. 

Şi am ţipat când stol de gânduri cădeau asupră-mi din 
senin: „O, soartă, nu mă cruţi, şi milă nu-ţi este de sărmana- 
mi viaţă, Când sufletul mi se frământă între primejdie şi 
chin? 

Sultanul dragostei, slăvitul, de-ar fi fost drept faţă de 
mine. 

Nu-mi alunga din pleoape somnul, învăluindu-l în suspine! 

Stăpâni ai mei, fie-vă milă de-un biet îndrăgostit silhui! 

Sub jugul dragostei amare ajunse-acuma de ruşine Cel 
cândva mult bogat, iar astăzi sărac cum altu-n lume nu-i! 

N-am vrut s-ascult de hulitorii care te defăimau cu ciudă. 

Şi-auzul meu din neagra hulă nimic nu a vroit s-audă.” 

Spuneau: „De-o frumuseţe goală te-ai îndrăgit” - iar eu, 
pecete: „Pe ea din toate de pe lume mi-o vreau, nimic nu mă 
strămută! 

Tăceţi, dar! Când te bate soarta, atunci vederea nu mai 
vede!” 

85 La M.A. Sălie, aceasta lungă explicaţie se reduce la un 
răspuns foarte scurt: „Află că locuitorii de aici sunt toţi nişte 
magi.” 

Este de precizat că pentru musulmani numele de magi 
(magami, magius) îi desemna pe cei ce se închinau focului, 
adepţii anticei religii ariene a zoroastrismului. 

86 La M. A. Sălie, grădinarul spune doar: „Avem o corabie 
care oleacă o dată pe an şi duce mărfuri spre țărmurile 
pământurilor Islamului, şi care ajunge de aici în marea 
Insulelor de Abanos, iar de acolo la Insulele Halidamului, 
unde domneşte sultanul Şahraman.” 

87 La M. A. Sălie: 

Şi (Kamar-az-Zaman) nu mai ştiu ce-i tihna nici noaptea, 
nici ziua, aflându-se prin străini, şi spunea stihuri despre 
iubita lui. lar printre cele care le spunea erau şi stihurile 
accstea: 

Ceea ce-ai făgăduit oare vei îndeplini? 

Ai făcut un legământ - legământul il mai tii? 


Ce e somnul nu mai stiu, chinuit de dor cum sunt. 

Acolo departe tu doarme-ţi somnul tău cel blând! 

Ştiam că ai să-fi ascunzi chinul în care trăieşti, Ci viclenii 
te-au silit taina să-ţi mărturiseşti. 

Şi la bine şi la greu sufletu-mi nemângâiat, Orice-ar fi, 
spre tine doar năzuieşte necurmat. 

Jalea mi-o încredinţez astăzi unei lumi străine - 

O, dacă te-ai indura şi nu ţi-ai uita de mine! 

Nu arde fiece ochi precum ochiul meu de foc. 

Nu iubeşte orice suflet ca al meu, fară noroc! 

Crudă-mi spui ce s-a mai spus: „A iubi nu-i înţelept!” 

Da, aşa-i, neîndoios, ceea ce s-a spus e drept! 

Ci de-ntrebi pe-ndrăgostit - el nicicând nu s-ar trăda. 

Chiar de-ar fi să-i ardă-n foc fară milă inima! 

Iar dacă potrivnicu-mi nu ia seama cum mă frâng, Cui Pot 
să mă jeluiesc şi la cine să mă plâng? 

Şi de n-aş fi bântuit de a dragostei furtună. 

Nu mi-ar plânge inima în durerea ei nebună! 

88 In traducere: Viaţa sufletelor. 

89 La M. A. Sălie: 

Şi atunci domniţa Budur şezu lângă domniţa Haiat-an- 
Nufus şi îşi aminti de mult-iubitul său Kamar-az-Zaman, şi 
îşi zădări mâhnirea. Şi începu să plângă după el şi, de dorul 
lui, prociti: 

O, te-ai dus şi mi-ai lăsat sufletul bătut de spaimă! 

Nu mai pot nici să suspin, jalea-n mine se îngăimă! 

Ochi-mi, fară somn cândva, sunt izvor de lacrimi, iată. 

Tot mai bună parcă-a fost nesomnia de-altă dată! 

Ai lăsat în urma ta numai lacrimi şi mâhnire. 

Cum mai pot eu indura îndelunga despărţire? 

Dacă nu curgeau potop lacrimile mele-amare, Focul meu 
ar fi aprins lumile din zare-n zare. 

Lui Allah mă jeluiesc după cel care s-a dus, Cruntul care 
fară milă jalea-n inimă mi-a pus. 

Numai dragostea pe care i-o nutresc e vina mea: 

Dragostea e fericire, da-i şi nenoroc tot ea! 


90 La M. A. Sălie, Sett Budur prociteşte mai întâi stihurile 
acestea: 

Lacrimile mele dat-ati în vileag tot ce-am tăinuit, Crunta 
dragoste m-a năpăstuit ţi m-a prăpădit. 

În zadar mi-ascund dorul meu adânc, că mi-l pot citi Toţi 
cei care-mi văd chipul mohorât, ochii mei pustii, Tu, cel ce 
te-ai dus, cel ce m-ai lăsat, iacătă-ţi jur ţie: 

Nu mai am tărie, sufietu-mi se curmă, pier în pribegie. 

Că te-ai aşezat în sufletul meu şi ochii-mi mereu Lacrimi ca 
de sânge varsă neîncetat de amarul greu. 

Pe cel dus departe, cu inima mea eu l-aş cumpăra. 

Dragostea mea toată cu fiori de moarte zboară-n calea sa! 

Că de dorul lui, cu nesomnul lung ochii-mi s-au deprins. 

Şi de când tot plâng ţi de când aştept, chinul m-a învins. 

Răii socoteau că l-aş osândi ţi că l-aş uita - 

Nu-mi plec urechea la îndemnul lor, nu fac eu asa! 

Toţi s-au amăgit când s-au socotit că la greu alean Am să-l 
uit vreodat pe iubitul meu Kamar-az-Zaman. 

EI în sine-a strâns haruri cum n-a strâns nici un împărat, 
N-are-asemănare nicăieri sub soare chipu-i luminat E atât 
de darnic şi de bun, încât nu-l poţi măsura Nici cu mult 
vestiţii Man ibn Zaida* ori Muavia. 

Vorba mi se curmă, stihul nu e-n stare să vă zugrăvească 
Strălucirea-i toată, dulcea-i frumuseţe parcă nelumească. 
(*Man ibn Zaida a fost demnitar şi conducător de oşti arab, 
devenit legendar pentru dărnicia sa. A murit în a doua 
jumătate a secolului al VII-lea. Muavia ibn abu-Safian a fast 
primul calif din dinastia omeiazilor - 661 -680.) 

91 La M. A. Sălie: 

Şi Sitt Budur îşi aduse aminte de soţul ei şi de ceea ce 
petrecuse cu el în răspasul acela scurt de vreme, şi începu 
să plângă, oftând întruna, şi prociti stihurile acestea: 

Vestea nenorocirii mele întreaga lume-o va străbate, Cum 
raza soarelui străbate prin giulgiul nopţii-ntunecate. 

Un semn prevestitor se-arată, dar cine semnul să- 
nţeleagă? 


De-aceea chinul meu sporeşte şi jalea necurmat mă leagă! 

Urând cumplita frumuseţe, iubesc frumoasa lui făptură, - 

Dar cine-a pomenit vreodată îndrăgostit topit de ură? 

Privirea galeşă râăneşte cu ascuţişul ei vrăjit (Cea mai 
cumplită rană-o face privirea celui îndrăgit!) 

Cu buclele-i desfăşurate şi trupu-i gol când l-am văzut. 

De frumuseţea lui cea albă şi neagră-am stat cu suflet 
mut! 

Şi boala mea şi leacul boalei în mana-i sunt, precum s-a 
spus Că leac al boalei de iubire-i doar cel ce boala ţi-a adus! 

S-a-ndrăgostit de şoldu-i gingaş strălucitoarea cingătoare, 
lar coapsele-i zavistioase-s pe nurii-i fără-asemănare, lar 
buclele-i pe fruntea-i albă sunt aidoma-n închipuire. 

Cu noaptea neagră când se-ngănă cu-a zorilor de zi 
sclipire! 

92 La M. A. Sălie, Haiat-an-Nufus adaugă: 

Taină-n piept am s-o păstrez ca-ntr-o casă cu lăcate. 

Cetluită cu peceţi şi cu cheile-aruncate. 

Ştiu cum să ascundă-o taină cei cu suflet credincios - 

Doar cei buni cunosc temeiul unei taine de folos. 

93 La M. A. Sălie, aici este intercalat următorul fragment: 

Cât despre sultanul Şahraman, acesta, după ce fiul său a 
plecat la vânătorit şi hăituit cu Marzuvan, precum am 
arătat mai înainte, a stat şi a aşteptat; ci s-a lăsat noaptea 
după plecarea lor, iar fiul său nu s-a întors. Şi sultanul 
Şahraman nu a dormit în noaptea aceea, care i se părea 
fară de sfârşit, şi il bântuia o spaimă fară de măsură, şi 
tulburarea-i sporea şi nu-i venea să mai creadă că au să se 
mai ridice vreodată zorile; iar când se făcu dimineaţă, urmă 
să-şi aştepte fiul până la amiaza, ci acela nu se ivi. Şi 
sultanul pricepu că venise despărţirea, şi jalea după fiul său 
izbucni în el, şi strigă: „Vai, fiul meu!” - Şi pe urmă atâta 
plânse, încât îşi năclăi cu lacrimi straiele; şi prociti din 
adâncul inimii sfâşiate: 

Mult m-am înfruntat cu cei ce-mi vorbeau despre iubire, 
Şi-acuma iată-i beau amarul după dulcea mulţumire. 


Fără voie beau pocalul despărțirii, umilit Şi de cel robit 
iubirii şi de cel ce-i nerobit! 

Iar când isprăvi stihurile acestea, sultanul Şahraman îşi 
şterse lacrimile şi dete strigare către oşti, poruncindu-le 
purcedere şi grabă la drum lung. Şi toţi oştenii încălecară 
pe cai, şi sultanul porni cu sufletul arzând după fiul său 
Kamar-az-Zaman, şi inima îi era plină de jale. Şi purceseră 
în goana mare, şi sultanul îşi împărţi oştirea de-a dreapta şi 
de-a stânga, îndărăt şi dinainte, în şase ordii, şi spuse: „Ne 
întâlnim mâine la răscrucea drumurilor!” 

Şi atunci oştile se risipiră şi porniră, mergând fară de 
popas, toată ziua aceea, până la căderca nopţii. Şi merscră 
apoi noaptea toată până ce, la următoarea amiază, ajunseră 
la răscrucea celor patru drumuri, şi nu ştiau pe ce drum o fi 
luat-o Kamar-az-Zaman; dar atunci deteră peste rămăşiţele 
împrăştiate acolo, şi luară seama la carnea sfâşiată şi 
văzură urmele de sânge. 

Şi sultanul Şahraman, când le văzu, scoase un strigăt 
mare din adâncul inimii şi oftă: „Vai, fiul meu!” Şi începu să 
se plesnească peste ochi, şi să-şi smulgă barba, şi să-şi rupă 
straiele de pe el. Şi se încredinţă de moartea fiului său, şi 
gemetele şi plânsul îi sporiră, iar oştile începură să plângă 
şi ele de plânsul lui, şi se încredinţară că sultanzadeaua 
Kamar-az-Zaman a pierit, şi toţi îşi turnară ţărână pe cap. 

Şi se lăsă noaptea, iar ei tot mai hohoteau şi plângeau de 
să se prăpădească. Iar inima sultanului se învâlvora de 
pojarul suspinelor, şi rosti stihurile acestea: 

Nu-l osândi pe cel ce geme de multa jale ce-l apasă, Că-i 
sunt destule căte-ndură bătut de soarta nemiloasă. 

Şi plânge de mâhnire mare şi de tot chinul care-l curmă. 

Şi-şi spune-n zbuciumul amarnic întreaga-i patimă din 
urmă. 

O, fericire! După tine de-a pururi, biet de el va plânge? 

De-a pururi, oare, despărţirea sub neagra lespede-l va 
frânge? 

El plânge după măndra-i lună pierită-n umbra nopţii grea. 


Cea care cu lumina-i blândă pe toţi cei dragi îi lumina. 

Ca iacătă cumplita moarte i-a dat să bea pocalul plin, Când 
de la casa părintească purcese la un drum străin. 

Lăsă el tara fi se duse să-şi afle crâncenul prăpăd, Fără să- 
şi ia nici bun-rămasul de la lăsaţii îndărăt. 

M-a junghiat şi cu plecarea şi cu nemila lui cea cruntă, 
Lăsând-mi chinul despărțirii biet sufletul să mi-l pătrundă. 

Se duse dar, pe totdeauna, neocolit, pe lunga cale - 

Să-i dea Allah adăpostire la umbrele grădinii sale. 

Iar când sfârşi stihurile, sultanul Şahraman se întoarse cu 
oştile în cetatea sa. Şi era încredinţat de pieirea fiului său, 
şi gândi că trebuie să fi fost lovit şi sfâşiat fie de fiare, fie de 
tâlhari. 

Şi porunci să se crăinicească prin toate insulele 
Halidanului să se îmbrace toţi în haine de jale spre 
pomenirea fiului său Kamar-az-Zaman, şi ridică pentru el 
un lăcaş, pe care îl numi Casa Mâhnirii, şi în fiecare zi de joi 
şi de luni ţinea judeţe pentru ostaşi şi pentru supuşi, iar în 
celelalte zile din săptămână se încuia în Casa Mâhnirii şi se 
tânguia după fiul său, plângându-l în stihuri precum 
acestea: 

Mi-a fost ceas de fericire vremea când eram cu tine - 

Ceasul prăbusirii-i ceasul când te-ai dus de lângă mine - 

Dacă mă-nspăimântă gândul că pieirea neagră vine, Mă 
alin cu visul dulce că-am să fiu iar lângă tine! 

Şi tot asa: 

Sufletul să i-l răscumpăr celui crâncen sfâşiat, Stau cu 
inima rănită şi cu duhul tulburat. 

Ca un văduv, în răspasul sorocit*, până la capăt, Fără el 
de-ntreaga-mi viaţă de trei ori** am să mă leapăd! 

lac-aşa cu sultanul Şahraman. Dar cât despre domniţa 
Budur, fiica sultanului al-Ghaiur, ca ajunse sultan peste 
pământurile Abanosului, iar oamenii începură s-o arate cu 
degetul şi să spună: „Acesta este ginerele sultanului 
Armanus”. Şi în fiecare noapte dormea cu Sitt Haiat-an- 
Nufus şi se tânguia de dorul soţului ei Kamar-az-Zaman, şi, 


plângând, îi zugrăvea domniţei Haiat-an-Nufus frumuseţea 
şi strălucirea lui şi îşi dorea să se întâlnească cu el măcar în 
vis. Şi spunea: 

După ce el ni s-a dus, ştie doar Allah Slăvitul Câte lacrimi 
am tot plâns, de gândeam că-mi dau sfârşitul. 

Şi-mi spuneau vrăjmaşii: „Rabdă, că-ai să-l vezi venind din 
zare”, - 

Ci eu răspundeam: „Dar unde pot găsi acea răbdare?” 
(*Răspasul sorocit - adică cele patru luni şi cinci zile în 
decursul cărora femeia divorțată sau rămasă văduvă nu are 
voie, conform preceptelor Coranului, să se recăsătorească. 
**De trei ori - adică pentru totdeauna - aşa precum, rostind 
formula de divorţ de trei ori, soţul pierde orice drept 
asupra soţiei de care divorţează.) 

94 La M. A. Sălie: „vremurile lui Ad şi Samud” - Ad ar fi 
fost o seminţie mitică, de uriaşi, din Arabia, nimicită de 
„Mânia lui Allah”, cum se spune în Coran, locul ei fiind apoi 
luat de Thamudiţi (sau Themodiţi, sau Samudiţi). La rându- 
le nimiciţi şi ei: „lhemud a fose nimicit printr-un strigăt 
cumplit izbucnit din cer. Ad a fost nimicit printr-un uragan 
mugind năvalnic” (Coran, cap. LXIX, v. 4 şi 5); „neamul lui 
Ad locuia în lramul cel cu mari pilaştri, cetate care nu îşi 
avea seamăn pe lume; ...lhemudiţii îşi săpau casele în 
stânca de pe vale” (Coran, cap. LXXXIX, v. 5 şi 8). 

95 La M.A. Sălie, Kamar-az-Zaman îi mai spune 
bătrânului: „Când voi ajunge la Insula de Abanos, voi pleca 
de acolo la Insula tatălui meu şi voi întreba de iubita mea 
Budur. Vreau să aflu dacă s-a întors în ţara ei, ori dacă s-a 
dus în ţara tatălui meu, ori dacă a păţit ceva pe drum. 

Şi pe urmă prociti: 

Lăsând în suflet numai dor şi chin, S-a rătăcit pe vreun 
meleag străin. 

Şi de cei dragi departe şi de ţară, In pribegie neagră şi 
amară. 

Şi nu mai am nici tihnă, nici tărie În inima pierită şi pustie. 


Mi s-au topit şi fericirea toată Şi-ntreagă viaţa mea cu ea 
odată. 

Mult va fi plâns în cumpăna iubirii La ceasul negândit al 
despărțirii! 

Şi de va fi să nu-i mai dau de urmă. 

Răpus de dorul ce nu se mai curmă, N-am să mă-nchin 
decât icoanei sale Leită-n gând, şi-n chin, şi-alean, şi jale! 

96 La M. A. Sălie se spun stihurile: 

Zac stelele-mpietrite pe cer, fară să poată Să-ţi mai 
urmeze crugul în noaptea nemişcată. 

Şi-aştept degeaba zorii, când ceasul se precurmă. 

Ca păcătoşii-n ziua judeţului din urmă.