Anonim — 1001 De Nopti V1

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 1 


(Nopțile 1-24) 


CUPRINS: 

FACĂ-SE VOIA LUI ALLAH! 5 

POVESTEA CU SULIANUL ŞAHRIAR ŞI CU FRATELE 
SĂU, SULTANUL ŞAHZAMAN 6 

Pilda cu măgarul, cu boul şi cu gospodarul 8 

POVESTEA CU NEGUSTORUL ŞI CU EFRITUL 8 

Istorisirea celui dintâi şeic 8 

Istorisirea celui de al doilea şeic 8 

Istorisirea celui de al treilea şeic 8 

POVESTEA CU PESCARUL ŞI CU EFRITUL 8 

Povestea cu vizirul împăratului lunan şi cu hakimul Ruian 


Şoimul sultanului Sindabad 8 

Povestea cu coconul de crai şi cu ghula 8 

Povestea cu tânărul cel vrăjit şi cu peştii 8 

POVESTEA CU HAMALUL ŞI CU CELE TREI COPILE 8 

Povestea celui dintâi saaluk 8 

Povestea celui de al doilea saaluk 8 

Povestea celui de al treilea saaluk 8 

Povestea istorisită de Zobeida, cea dintâi dintre copile 8 

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile 8 

POVESTEA CU FEMEIA CĂSĂPITĂ, CU CELE TREI MERE 
ŞI CU ARAPUL RIHAN 8 

POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, 
VIZIRUL ŞAMSEDDIN, ŞI CU HASSAN BADREDDIN 8 


FACĂ-SE VOIA LUI ALLAH! ÎN NUMELE LUI ALLAH, MULT 
MILOSTIVUL, MULI-IERIATORUL! 


Mărire lui Allah, stăpânul lumii! Şi rugăciunea şi pacea să 
fie asupra domnului celor trimişi, stăpânul şi capul nostru 
Mohamed! Şi de-a pururi fie rugăciunea şi pacea asupra 
tuturor celor ai săi, laolaltă strânşi până la ziua răsplăţii. 

Şi apoi: istorisirile celor de demult să fie de învăţătură 
celor de acum, aşa că oricine să vadă întâmplările prin care 
nu el, ci alţii au trecut; atunci el va cinsti şi va cântări cu 
luare-aminte vorbele neamurilor apuse şi ceea ce li s-a 
întâmplat lor, şi se va chivernisi. 

Încât slavă celui ce a păstrat povestirile celor de la 
începuturi ca învăţătură spre folosul celor din urmă! 

Căci chiar dintre atari învățături au fost scoase poveştile 
numite O mie şi una de nopţi, cu toate întâmplările de 
pomenire şi cu toate pildele câte se cuprind în ele. 

POVESTEA CU SULIANUL ŞAHRIAR ŞI CU FRATELE 
SĂU, SULTANUL. ŞAHZAMAN. 

Se povesteşte - că numai unul Allah este atotştiutor şi 
atotînţelept, şi atotputernic, şi atotiertător - că, între câte s- 
au scurs şi s-au perindat din vechimea vremilor şi în 
curgerea veacurilor şi a clipelor, a fost odată un sultan 
dintre sultanii din stirpea lui Sassan1, în ostroavele 
indieneşti şi chinezeşti, stăpân de oştimi, de supuşi, de 
slujitori şi de multe sultanaturi. Şi avea doi copii, unul mai 
mare, iar celălalt mai mic. Amândoi erau viteji neînfricaţi. 
Cel mai mare însă era un viteaz mai avan decât mezinul. 
Domnea peste ţările sale şi cârmuia cu dreptate între 
oameni; încât locuitorii ţării şi ai împărăției îl îndrăgiseră. Îl 
chema Şahriar2. Cât despre fratele său mezinul, pe acela îl 
chema Şahzaman3 - şi domnea peste Samarkand Al-Ajam4. 

Şi treburile dăinuind tot aşa neabătut, fiecare sălăşluia în 
ţara lui; şi fiecare în împărăţia lui cârmuia cu dreptate de 
douăzeci de ani asupra turmelor sale. Şi erau amândoi până 
peste poate de mulţumiţi şi de fericiţi. 

Şi nu conteniră să trăiască aşa până ce sultanul mai mare 
fu cuprins de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai 


mic. Atunci îi porunci vizirului să purceadă la drum şi să 
vină cu el. Vizirul îi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă plecă şi ajunse cu bună pace, din mila lui Allah; 
intră la mezin, i se închină cu salamalekul5 - trimis, şi îl 
înştiinţă că sultanul Şahriar doreşte fierbinte să-l vadă, şi că 
rostul călătoriei ce-o făcuse era de a-l pofti să meargă în 
ospeţie la fratele său. Sultanul Şahzaman îi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare şi să se 
ia corturile, cămilele, catârii, slujitorii şi zahereaua de 
trebuinţă. Apoi îl ridică pe vizirul său în slujba de cârmuitor 
al ţării, şi purcese la drum spre olaturile fratelui său. 

Şi, pe la miez de noapte, îşi aduse aminte de un lucru pe 
care îl uitase la sarăi; şi făcu cale întoarsă, şi intră în sarăi. 
Şi o găsi pe soţia lui întinsă în crivatul ei, îmbrăţişată de un 
rob arap din cisla lui de robi. La priveliştea aceea, i se 
înnegură lumea dinaintea ochilor. Şi îşi zise în sineşi: „Dacă 
o asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am 
apucat să plec de-a binelea din cetatea mea, cum are să se 
poarte dezmăţata asta în vremea cât am să stau la fratele 
meu?” Şi îşi trase scurt sabia şi, izbindu-i pe amândoi, îi 
omori pe chilimurile de pe crivat. Pe urmă se întoarse pe 
clipă pe dată şi porunci purcederea taberei. Şi plecă 
noaptea, şi merse până ce ajunse la cetatea fratelui său. 

Atunci fratele său se bucură de venirea lui şi îi ieşi înainte 
şi, întâmpinându-l, îi ură bună pace; şi se învoioşi până 
peste marginile voioşiei, şi împodobi pentru el cetatea, şi se 
porni să-i vorbească cu mare drag. Dar sultanul Şahzaman 
îşi aducea mereu aminte de fapta soţiei, şi un nor de 
mâhnire îi adumbrea chipul; şi se făcuse galben la obraz şi 
se uscase la trup. Încât, atunci când îl văzu în starea aceea, 
sultanul Şahriar gândi în cugetul său că faptul se datora 
plecării sultanului Şahzaman departe de ţara şi de 
împărăţia sa şi, nemaiintrebându-l nimic în privinţa aceasta, 
îl lăsă în voia lui. Dar, într-una din zile, îi spuse: 


— O, fratele meu, nu ştiu! Dar văd că trupul ţi se usucă şi 
obrazul ţi se gălbejeşte! 

El răspunse: 

— O, fratele meu, port înlăuntrul făpturii mele o rană vie. 

Şi nu îi dezvălui ceea ce văzuse că făptuise soţia lui. 
Sultanul Şahriar îi zise: 

— Tare doresc să mergi cu mine la vânătoare cu hăitaşi şi 
cu cai, întrucât poate că aşa are să ţi se mai uşureze 
pieptul. 

Dar sultanul Şahzaman nu vroi să primească; şi fratele său 
plecă singur la vânătoare. 

Or, la saraiul sultanului se aflau nişte ferestre ce se 
deschideau spre grădină şi, cum sultanul Şahzaman se 
sprijinise acolo în coate să privească, uşa de la sarai se 
deschise şi ieşiră douăzeci de roabe şi douăzeci de robi; iar 
femeia sultanului, fratele său, se afla printre ei, 
preumblându-se în toată frumuseţea ei strălucitoare. Când 
ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toţi şi se amestecară 
laolaltă. Şi deodată femeia sultanului strigă: 

— O, Massud! Ya, Massud! 

Şi numaidecât se repezi la ea un arap negru şi vânjos, care 
o şi înşfăcă; iar ea îl înşfăcă la fel. Atunci arapul cel negru o 
răsturnă pe spate şi o încălecă. La răsturnişul acela, toţi 
robii făcură şi ei la fel cu femeile. Şi toţi o ţinură aşa multă 
vreme, şi nu puseră capăt sărutărilor, îmbrăţişărilor, 
târnoselilor şi altor lucruri asemenea decât când ziua 
ajunse în scapăt. 

La priveliştea aceea, fratele sultanului îşi zise în sineşi: „Pe 
Allah! Năprasna mea este cu mult mai uşoară decât 
năprasna de aici!” Şi numaidecât lăsă amarul şi mâhnirea 
să i se zvânte, zicându-şi: „Chiar că asta-i nemăsurat mai 
mare decât tot ce-am păţit eu!” Şi, din chiar clipita aceea, 
se apucă să bea şi să mănânce fară păs. 

Şahriar, sultanul, fratele său, se înturnă de la vânătoare, şi 
amândoi îşi urară bună pace unul altuia. Pe urmă sultanul 
Şahriar luă seama la fratele său, sultanul Şahzaman, şi văzu 


că i se întorseseră culorile în obraji şi că se înviorase la 
chip; ba că şi mânca vârtos, după ce atâta vreme se tot 
lingăvise la masă. Şi se minună şi zise: 

— O, fratele meu, te tot vedeam pâclişit la chip, şi-acuma 
iacătă că ţi s-au întors culorile! Ia spune-mi ce-i cu tine. 

EI îi răspunse: 

— Am să-ţi dezvăluiesc pricina mohorelii mele; da cruţă- 
mă de a-ţi istorisi pentru ce mi s-au întors culorile! 

Sultanul îi spuse: 

— Povesteşte-mi dintru-ntâi, ca să pricep, temeiul 
schimbării tale la chip şi al zaiflâcului tău! 

El răspunse: 

— O, fratele meu, află că, atunci când l-ai trimis pe vizirul 
tău la mine, ca să mă cheme dinaintea ta, mi-am făcut 
pregătirile de plecare şi am ieşit din cetatea mea. Şi pe 
urmă mi-am adus aminte că uitasem giuvaierul pe care 
hotărâsem să ţi-l aduc şi pe care ţi l-am dăruit la sarăi; aşa 
că m-am întors din drum şi am găsit-o pe soţia mea culcată 
cu un rob arap, dormind pe chilimul de pe crivatul meu! Şi 
i-am ucis pe amândoi, şi am venit la tine, şi eram tare 
pătimit de gândul acelei întâmplări; şi-acesta-i temeiul 
gălbejelii mele dintâi şi al pâclişelii mele. Cât despre pricina 
întoarcerii culorii mele, cruţă-mă de a ţi-o dezvălui! 

După ce îi ascultă vorbele, fratele lui spuse: 

— Mă rog ţie, în numele lui Allah, să-mi mărturiseşti 
pricina care ţi-a înviorat chipul! 

Sultanul Şahzaman îi înşirui atunci tot ceea ce văzuse. Şi 
sultanul Şahriar zise: 

— Mai înainte de orice, se cade să văd cu chiar ochii mei! 

Fratele său îi zise: 

— Atunci fă-te că pleci la vânătoare şi la gonăcit; şi 
ascunde-te la mine, şi ai să fii martor la zamparalâăc, şi ai să 
te încredinţezi cu chiar ochii tăi! 

Şi pe clipă sultanul puse pristavul domnesc să pristăvească 
plecarea; şi oştenii ieşiră cu corturile afară din cetate; iar 


sultanul ieşi şi el, şi se trase în corturi, şi le spuse robilor săi 
cei tineri: 

— Să nu intre nimeni la mine! 

Pe urmă se străvesti şi ieşi pe ascuns şi porni spre sarai, 
acolo unde era fratele său, şi, când ajunse, şezu la fereastra 
care dă către grădină. Şi nici nu se scursese un ceas, când 
roabele, înconjurând-o pe stăpâna lor, intrară deodată cu 
robii şi făcură tot ceea ce spusese Şahzaman, şi petrecură 
în zamparalâcuri până la vremea asr6-ului. 

Când văzu ceea ce văzu, minţile sultanului Şahriar îşi 
luară zborul din capul lui; şi îi spuse fratelui său Şahzaman: 

— Hai să plecăm şi să vedem care-i ursita noastră pe 
drumul lui Allah; întrucât nu se mai cade să avem vreo 
treabă cu scaunul de domnie până ce nu vom izbuti să dăm 
de vreun ins care să fi trăit vreo păţanie ca a noastră; 
altminteri, chiar că moartea noastră ar fi mai de dorit decât 
viaţa! 

Iar fratele său îi răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se 
furişară amândoi printr-o uşă tainică afară din sarăi. Şi nu 
conteniră a drumeţi zi şi noapte până ce, într-un sfârşit, 
ajunseră la un copac din mijlocul unei pajişti singuratice, 
aproape de marea cea sărată. În pajiştea aceea se afla un 
ochi de apă dulce; şi băură din apa aceea şi şezură să se 
odihnească. 

Nici nu apucase să treacă un ceas de vreme, că marea 
începu să se zbată şi, deodată, ţâşni din ape o trâmbă de 
fumegai negru ce se ridică spre cer, apoi se răsuci către 
pajiştea lor. La atare privelişte, fraţii se înspăimântară şi se 
căţărară cât putură de sus în vârful copacului, care era tare 
înalt, şi începură să iscodească cu privirile cam ce putea să 
fie. 

Or, iacătă că trâmba de fum se preschimbă într-un ginn7, 
înalt la stat, mare la cap şi lat în piept, şi ducând pe creştet 
o ladă. Puse piciorul pe pământ, veni către pomul în care se 
aflau ei şi se opri sub pom. Săltă atunci pleoapa lazii şi 
scoase afară o cutie mare pe care o deschise; şi numaidecât 


se ivi o copilă nurlie, strălucitoare de frumuseţe şi 
luminoasă ca soarele, întocmai precum spune poetul: 

Lumină-i faţa ei, ca-n bezna-o dulce trecere de rază! 

Neîntinata ei lumină ai lumii zori îi luminează. 

Se-aprind de mândra-i strălucire pe bolta cerurilor sorii, 
Iar lunele-şi culeg seninul din ochii ei, surâzătorii! 

Destrame-se deci taină-n care o-nchid aceste văluri rare, 
Să i se-nchine fermecate pământurile la picioare! 

Şi-apoi, sub fulgerarea blândă din ochii ei, venind aproape, 
Aprinse lacrimi, ca o rouă, să-i spele umedele pleoape! 

După ce se uită îndelung la copila cea frumoasă, ginnul îi 
spuse: 

— O, crăiasă a domniţelor! O, tu, cea pe care te-am răpit în 
chiar noaptea nunţii tale! Tare aş vrea să dorm oleacă! 

Şi ginnul, punându-şi capu-n poala fetei, adormi. 

Atunci copila îşi ridică fruntea în sus, înspre vârful 
pomului, şi îi văzu pe cei doi sultani aciuaţi printre ramuri. 
Săltă pe dată capul ginnului de pe genunchii ei, îl puse pe 
pământ şi, sculându-se în picioare sub pom, le spuse prin 
semne: 

— Daţi-vă jos, şi nu vă fie frică de efrit. 

Ei îi răspunseră prin semne: 

— Oh! Asupră-ţi fie Allah! Cruţă-ne de năprasnă! 

Ea le zise: 

— Allah fie cu voi cu amândoi! Daţi-vă jos cât mai repede, 
că de nu, îl trezesc pe efrit, iar el are să vă omoare cu 
moartea cea mai cruntă. 

Atunci ei se speriară şi coborâră la ea; iar ea veni spre ei şi 
le spuse pe dată: 

— Hai, însuliţi-mă vârtos şi straşnic! Că de nu, îi dau de 
ştire efritului. 

De spaimă, sultanul Şahriar îi spuse fratelui său, sultanul 
Şahzaman: 

— O, fratele meu, săvârşeşte tu mai întâi ceea ce 
porunceşte! 

El răspunse: 


— Nu săvârşesc nimic până ce nu ai să-mi dai tu pildă, ca 
mai mare! 

Şi amândoi începură să se îmbie unul pe altul, făcându-şi 
semne din ochi. Atunci copila le zise: 

— Ce vă tot hâiţi aşa? Dacă nu vă apucaţi pe dată de 
treabă, îl trezesc numaidecât pe efrit! 

Atunci, din pricina spaimei lor faţă de efrit, îi făcură 
amândoi ceea ce li se poruncise. Când sfârşiră tot, copila le 
spuse: 

— Chiar că bine vă mai pricepeţi! 

Pe urmă, scoțând de la brâu un săcuţ, trase din elun 
gherdan alcătuit din cinci sute şaptezeci de inele cu peceţi, 
şi îi întrebă: 

— Ştiţi ce este aceasta? 

Ei răspunseră: 

— Nu ştim. 

Ea atunci le spuse: 

— Toţi stăpânii acestor inele s-au însulit cu mine pe 
coarnele cele nesimţite ale acestui efrit. Aşa că daţi-mi şi 
voi, amândoi fraţii, inelele voastre. 

Atunci ei, scoţându-şi-le de pe degete, îi înmânară 
amândouă inelele. Ea atunci zise: 

— Aflaţi că efritul de colea m-a furat în noaptea nunţii 
mele, m-a închis într-o cutie şi, punând cutia într-o ladă, a 
cetluit lada cu şapte lacăte, şi m-a dus apoi în adâncul mării 
mugitoare, unde se zbat şi se izbesc valurile. Dar el habar 
nu are că, atunci când o femeie doreşte ceva, nimica nu 
poate s-o supună. De altminteri, şi poetul spune: 

Prietene, nu fi încrezător Femeilor! Căci toate - bune, 
rele! - 

Atârnă doar de potca toanei lor! 

Iubirea lor minciună-i, şi în ele Dă vicleşugul glas şi 
chicoteşte, Şi-i canură-n veşmintele acele. 

Smerit, la ce-a grăit Yussuf8-gândeşte! 

Şi că Eblis9-pe-Adam10-l-a izgonit Din pricina femeii lui, 
fireşte. 


Iar altul spune: 

Nimic nu vei alege de-i sta la dojenit! 

Pentru că-ndrâgostitul, chiar mâine, scos din fire, Aceleaşi 
patimi, bietul, va căuta smintit. 

Să nu zici niciodată: „Eu unul, în iubire, N-am să mă port 
ca tonţii ce umblă-ntr-o ureche.” 

Să nu zici vorbele-astea prosteşti şi fără şire. 

Ar fi minune mare şi fără de pereche Să vezi scăpând 
vreodată din vrăjile muierii Bărbat întreg la minte şi 
neciupit de streche. 

La atare spuse, cei doi fraţi se minunară până peste 
marginile minunării şi îşi ziseră unul altuia: 

— Când un efrit ca acesta, şi în pofida puterniciei sale, a 
păţit ocăruri mult mai amarnice decât ale noastre, iacătă o 
pildă ce poate să ne slujească de mângâiere! 

Atunci, pe dată o lăsară acolo pe tânăra nevastă şi se 
întoarseră fiecare la cetatea lui. 

Când ajunse în saraiul său, sultanul Şahriar porunci să se 
reteze capul soţiei sale şi, în acelaşi chip, şi gâturile 
roabelor şi ale robilor ei. Pe urmă îi porunci vizirului să-i 
aducă în fiecare noapte câte o copilă fecioară. Şi în fiecare 
noapte căpăta astfel câte o copilă fecioară şi îi răpea 
fecioria. lar când se sfârşea noaptea, o omora. Şi nu conteni 
să facă aşa vreme de trei ani în şir. Încât lumea fu cuprinsă 
de ţipetele de jale şi de vaierul spaimelor, şi toţi se 
pribegiră cu fetele câte le mai aveau. Şi nu mai rămase în 
cetate nici o fată în stare să slujească la năpada nărăvitului. 

În atare împrejurări, sultanul îi porunci vizirului să-i aducă 
o copilă, ca de obicei. Şi vizirul plecă şi căută, da nu mai 
găsi nici o fată; şi, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse 
acasă, cu sufletul plin de spaimă din pricina sultanului. 

Or, vizirul avea chiar el două fete pline de frumuseţe, de 
nuri, de strălucire, de desăvârşire şi de dulce gingăşie. Pe 
cea mare o chema Şeherezadal1 1, iar pe cea mai mică o 
chema Doniazada12. Cea mai mare, Șeherezada, citise 
cărţile, cronicile, poveştile cu domnii de demult şi cu 


istoriile noroadelor de odinioară. Se mai spune că avea o 
sumedenie de cărţi de istorie despre neamurile din 
vremurile apuse şi despre domnii din străvechime şi despre 
poeţi. Şi era tare iscusită la povestit şi tare dulce de 
ascultat. 

Când îl văzu pe tatăl său, Şeherezada zise: 

— Pentru ce te văd aşa de schimbat, încărcat de povara 
necazurilor şi a mâhnirilor? Află, dar, o, părinte al meu, că 
poetul spune: 

O, tu, cel năpădit de greu, Alină-ţi chinurile-amare. Nimic 
nu dăinuie mereu - În lumea noastră toate pier: Oricare 
bucurie moare, Se uită orişice dureri. 

Când auzi vorbele fiică-sii, vizirul îi povesti tot ce se 
întâmplase, de la început până la sfârşit, cu sultanul. Atunci 
Şeherezada îi zise: 

— Pe Allah! O, părinte al meu, mărită-mă cu sultanul, 
întrucât sau voi trăi, sau voi fi preţul de răscumpărare 
pentru fetele musleminilor1 3-şi spăsenia lor din mâinile 
sultanului. 

Atunci el îi zise: 

— Allah fie asupră-ţi! Nu te da astfel primejdiei! 

Ea îi zise: 

— Aşa se cade să fac, neabătut! 

Atunci el zise: 

— la seama, să nu păţi ce au păţit măgarul şi boul cu 
gospodarul! 

Şeherezada întrebă: 

— Ce-au păţit? 

Iar vizirul spuse: 

— Ascultă! 

Şi povesti: 

Pilda cu măgarul, cu boul şi cu gospodarul. 

Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe 
bogății mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. 
Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor 
vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui 


negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei 
ape. lar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou. 

Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi 
văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu 
orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta 
bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi 
atunci numai când avea de făcut vreun drum care se 
întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede 
la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum 
îi spunea măgarului: 

— Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu 
bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz 
mărunţit bine şi te îndopi! lar dacă vreodată şi vreodată 
stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! 
Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata 
morii! 

Atunci măgarul îi zise: 

— Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe 
grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici 
măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te 
prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor 
duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu 
mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, 
nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de 
două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă 
şi de caznă! 

Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul 
veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai 
nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci 
negustorul îi spuse argatului: 

— Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până 
deseară! 

Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse 
să are toată ziua. 

Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi 
mulţumi pentru bunăvoință şi pentru că îl lăsase să se 


odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse 
nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căâinţă. 

A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are 
până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu 
ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în 
starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l 
proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse: 

— Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, 
decât numai facerile mele de bine. 

Pe urmă adăugă: 

— Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai 
bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul 
nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să 
facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă 
de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine! 

Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise: 

— Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de 
îndeletnicirile mele. 

Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba 
mai linse şi ieslea cu limba. 

Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala. 

Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se 
duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. 
Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi 
stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu 
bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci 
gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se 
prăvăli pe spate. lar soţia îi zise: 

— Pentru ce pricină râzi? 

EI îi spuse: 

— Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe 
care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri. 

Ea îi zise: 

— Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui 
pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori! 

E îi zise: 


— Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de 
moarte. 

Ea îi zise: 

— Păi atunci nu râzi decât de mine! 

Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot 
îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, 
gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie 
copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiull4 şi 
martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i 
dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa 
cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său 
dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi 
vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe 
deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi 
megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui 
şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi 
oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii: 

— Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu 
cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi! 

Şi ea le zise: 

— N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina 
lui, măcar de-ar fi să şi moară! 

Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de 
lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi 
spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună 
taină şi să moară. 

Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să 
mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl 
auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea: 

— Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are 
să moară? 

Atunci cocoşul îi zise câinelui: 

— Păi cum aşa? 

Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise: 

— Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am 
cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai 


mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! lar el are 
numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul 
cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să 
rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se 
năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce 
muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să 
se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări! 

Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui 
cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă 
hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa. 

Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, 
Şeherezada: 

— S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a 
făcut gospodarul cu nevastă-sa! 

Ea îi zise: 

— Şi ce-a făcut? 

Vizirul urmă: 

Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce 
rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le 
ascunsese, şi îi zise chemând-o: 

— Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată 
nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor! 

Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma 
lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până 
era s-o leşine. Ea atunci îi spuse: 

— lartă-mă! lartă-mă! 

Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă 
picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi 
cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se 
bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate 
de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la 
moarte. 

Sfârşi vizirul. lar Şeherezada, fiica vizirului, după ce 
ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse: 

— O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer! 


Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească 
hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea 
de ştire sultanului Şahriar. 

Ast timp, Şeherezada o dascăli pe sora ei mai mică şi-i 
spuse: 

— Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar 
după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că 
isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, 
povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea 
Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea 
Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor! 

După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la 
sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse 
vizirului: 

— Mi-ai adus ceea ce trebuie? 

Şi vizirul răspunse cu smerenie: 

— Da! 

Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar 
sultanul îi zise: 

— Ce ai? 

Ea spuse: 

— O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să- 
mi iau bun rămas. 

Sultanul atunci trimise după sora cea micuță, care veni şi 
se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui 
jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe 
Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria. 

Pe urmă începură să tăifăsuiască. 

Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei: 

— Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste 
cu care să ne trecem noaptea! 

lar Şeherezada îi răspunse: 

— Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! 
Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască 
sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese! 


LIA 


Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era 
muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta 
povestea Şeherezadei. 

lar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să 
povestească: 

POVESTEA CU NEGUSTORUL ŞI CU EFRITUL. 

Şeherezada spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un 
negustor printre negustori, stăpân peste bogății multe şi 
peste deveruri negustoreşti în toate ţările. 

Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde 
îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până 
peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul 
său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi 
nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă 
sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare 
la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi 
striga: 

— Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul 
meu! 

Iar negustorul zise: 

— Când l-am omorât eu pe copilul tău? 

EI îi spuse: 

— Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! 
Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis 
cu el şi a murit într-o clipită16. 

Atunci negustorul îi zise efritului: 

— Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios 
şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogății şi am şi eu 
copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au 
fost încredințate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la 
mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după 
care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi 
jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va 
să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor 
mele! 


Atunci ginnul căpătă încredințare şi-l lăsă pe negustor să 
plece. 

Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate 
datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe 
urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, 
şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi 
negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul 
anului; după care se hotări să plece şi, ghemuindu-şi 
giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, 
de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. 
Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale. 

Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la 
grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel 
nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un 
şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. 
Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi 
zise: 

— Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul 
acesta bântuit de ginni? 

Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina 
şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase 
tare uluit şi spuse: 

— Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă 
mare! lar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, 
de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar 
fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit! 

Pe urmă şezu jos alături de el şi zise: 

— Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă 
tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul. 
Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl 

văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri 
adânci şi unor gânduri zbuciumate. lar stăpânul gazelei 
rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt 
şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din 
soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi 
întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. 


Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. 
Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre 
ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună 
pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi 
istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi 
de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată. 

Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de 
furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul 
câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se 
ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau 
din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din 
mijlocul lor, îi zise: 

— Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, 
suflarea vieţii mele şi focul inimii mele! 

Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi 
tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să 
geamă şi să suspine. 

Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un 
sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise: 

— O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a 
lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii 
mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o 
treime din sângele acestui negustor? 

Ginnul zise: 

— Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei 
istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi 
dăruiesc o treime din sângele acestuia! 

Istorisirea celui dintâi şeic. 

Şeicul cel dintâi spuse: 

— Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica 
moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. 
M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit 
laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la 
ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui 
Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; 
avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi 


nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet- 
încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La 
vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, 
chemat de un alişveriş pricopsit. 

Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din 
copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu 
meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în 
vițel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub 
paza ciurdarului nostru. 

Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe 
drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica 
moşului meu mi-a spus: 

— Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am 
încotro s-a dus! 

Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din 
inima mea şi sub lacrimile din ochii mei. 

Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei 
vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi 
aduse o vacă grasă - şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de 
gazela de colea! 

— Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu 
jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată 
vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. 
Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. 
Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici 
grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă 
cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau 
căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei: 

— Adu-mi un vițel mai gras. 

Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în vițel. Când mă 
văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se 
prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! 
Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului: 

— Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului! 

Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, 
sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. 


Atunci sora ei, Doniazada, îi zise: 

— O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce 
zemoase la gust sunt vorbele tale! 

lar Şeherezada răspunse: 

— Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am săvă 
povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai 
fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă 
păstreze! 

Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor 
decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!” 

Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea 
toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să 
ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir 
purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe 
care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în 
privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să 
căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot 
aşa până la sfârşitul zilei. lar vizirul rămase nedumerit şi 
până peste poate de uluit. 

Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în 
saraiul său. 

Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse 
surorii sale Şeherezada: 

— O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu 
păţania negustorului cu ginnul! 

lar Şeherezada răspunse: 

— Din toată inima şi ca o cinstire datorată! 

— Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie. 

Atunci sultanul îi spuse: 

— Poţi să vorbeşti! 

Ea spuse: 

A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu 
gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe 
vițel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse 
ciurdarului: 

— Lasă viţelul printre vite! 


Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de 
povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, 
urmă: 

O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! 
Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea 
toate şi spunea: 

— Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de 
gras! 

Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi 
poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se 
duse cu el. 

A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi 
zise: 

— O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te 
bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată. 

Îi răspunsei: 

— De bună seamă. 

El spuse: 

— O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este 
vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care 
sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu 
el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit 
obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe 
urmă mi-a spus: 

— O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, 
încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini? 

Eu am grăit: 

— Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai 
plâns şi pe urmă ai râs? 

Ea mi-a spus: 

— Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru 
negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit 
aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut 
opri să nu râd de chipul lui de vițel. lar dacă am plâns, a 
fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui. 


La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste 
poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, 
ca să vin să-ţi dau de ştire. 

După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, 
urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară 
vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de 
a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa 
păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe 
urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. 
Atunci îi spusei fetei ciurdarului: 

— Este adevărat ceea ce povesteşti despre vițel? 

Ea spuse: 

— Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii 
tale! 

Eu îi zisei: 

— O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul 
meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în 
seama tatălui tău! 

Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu 
două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! lar cea 
de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! 
Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele 
împotriva ticăloşiilor soţiei tale. 

Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi 
spusei: 

— Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care 
se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului 
meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei! 

Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl 
umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece 
vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise: 

— Dacă Allah te-a zămislit vițel, să rămâi vițel, fară a-ţi 
schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul 
tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah 
Preaiînaltul! 


Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe 
scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci 
mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei: 

— Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului 
meu cu tine şi cu mama ta! 

Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci: 

— O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe 
cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile! 

După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu 
fata ciurdarului. lar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o 
vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care 
o vezi! lar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe 
oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei 
ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să 
urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea! 

Atunci ginnul strigă: 

— Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc 
treimea din sângele cerut. 

Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor 
doi ogari, şi spuse: 

Istorisirea celui de al doilea şeic 

— Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini 
de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, 
când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de 
dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă 
apucai să vând şi să cumpăr. lar unul dintre fraţii mei se 
apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi 
de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu 
mai avea nimic. Atunci îi zisei: 

— O, fratele meu, nu te-am povâăţuit eu să nu pleci 
nicăierea? 

Atunci el începu să plângă şi spuse: 

— O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a 
îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale 
nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic. 


Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la 
hammam?22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. 
Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei: 

— O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de 
prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de 
căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din 
două cu tine! 

Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de 
prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de 
dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi 
mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă 
împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele 
meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi 
fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu 
cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei: 

— Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să 
fiu ispitit să fac şi eu ca voi? 

Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, 
întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm 
mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să 
cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă 
îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi - şi aşa ţinu 
şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere 
cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei: 

— O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem. 

Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le 
spusei atunci: 

— Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea 
folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o 
mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic. 

Ei răspunseră: 

— Allah fie asupra gândului tău! 

Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, 
îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii 
cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de 


felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate 
lucrurile noastre şi plecarăm. 

Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm 
într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un 
câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm 
cetatea aceea. 

Cum ajunserâăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, 
îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, 
îmi sărută mâna şi îmi zise: 

— O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? 
Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut! 

Îi spusei: 

— Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te 
socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa. 

Ea îmi răspunse: 

— O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în 
ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, 
aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe 
şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea 
săracă! 

Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de 
ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui 
Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o 
îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe 
corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi 
îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm. 

Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci 
nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, 
dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei 
se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia 
mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau 
privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea 
mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă 
fapta în culorile cele mai frumoase. 

Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei 
veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în 


mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi 
schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă 
atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă. 

Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi 
îmi spuse: 

— Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am 
scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. 
Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te- 
am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut 
Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru 
Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am 
venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit 
numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te- 
am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt 
plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut! 

La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii 
pentru fapta ei, şi îi zisei: 

— Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie! 

Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început 
până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise: 

— Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le 
scufund corabia; şi au să piară! 

Eu îi spusei: 

— Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci 
zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un 
netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit 
prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt 
fraţii mei!” 

Ea zise: 

— Trebuie numaidecât să-i ucid! 

Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe 
umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. 
Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari 
din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem 
cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările 
îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri. 


Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă 
acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. 
Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se 
lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia 
mea care îmi spuse: 

— Sunt fraţii tăi. 

Eu spusei: 

— Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta? 

Soţia mea răspunse: 

— Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai 
pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea 
aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or 
împlini zece ani. 

Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe țărmurile 
acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, 
întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns 
aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de 
păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până anu 
vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i 
povestea mea. 

Ginnul grăi: 

— Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc 
treimea din sângele de răscumpărare a omorului. 

Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, 
şi îi spuse ginnului: 

— Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât 
cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din 
sângele de răscumpărare a omorului. 

Ginnul răspunse: 

— Aşa să fie! 

Iar cel de al treilea şeic spuse: 

Istorisirea celui de al treilea şeic 

— O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea 
este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit 
departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit 
treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit- 


o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi 
şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se 
cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă 
văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de 
apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă 
stropi cu apă şi grăi: 

— Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine! 

Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar 
eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei 
într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai 
înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul 
măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine. 

Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât 
obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei: 

— Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă! 

Tatăl ei zise: 

— Păi unde este bărbatul acela? 

Ea răspunse: 

— Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. lar 
eu pot să-l dezleg. 

La vorbele ei, tatăl spuse: 

— Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l! 

Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei 
câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse: 

— leşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi! 

Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna 
copilei, şi spusei: 

— Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit 
ea. 

Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse: 

— Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu 
apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta! 

Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei: 

— leşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce! 

Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o 
vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a 


sultanilor ginnilor! 

Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă: 

— Este adevărat? 

lar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne: 

— Oh, da! Oh, da! Este adevărat! 

Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se 
zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască 
bătrânului treimea de sânge din urmă. 

Aici, Șeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă 
vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora 
ei Doniazada îi zise: 

— O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi 
ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor! 

Şeherezada răspunse: 

— Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc 
în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă 
sultanul va binevoi să mă mai păstreze? 

Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după 
ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este 
uluitoare!” 

Apoi sultanul şi Șeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, 
până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor 
lui. lar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de 
lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi 
treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe 
urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la 
saraiul său. 

Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise: 

— O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt. 

lar Şeherezada răspunse: 

— Cu toată dragostea şi bucuria inimii! 

Apoi urmă: 

Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i- 
a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate 
trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat 
de mulţumire şi de tulburare şi a spus: 


— Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea 
omorului. Şi îl slobozesc pe negustor. 

Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse 
dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul 
lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui. 

Şi fiecare se întoarse în ţara sa. 

Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai 
uluitoare decât povestea cu pescarul. 

Atunci sultanul îi zise Şeherezadei: 

— Care poveste cu pescarul? 

lar Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU PESCARUL ŞI CU EFRITUL. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un 
pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, 
şi tare sărac ca stare. 

Avea obiceiul să-şi arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic 
mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe 
malul mării, îşi puse jos coşul, aruncă năvodul, şi aşteptă 
răbdător până ce năvodul ajunse să se aştearnă pe fundul 
apei. Atunci strânse sforile şi văzu că năvodul este tare 
greu, şi nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul 
năvodului înspre țărm şi îl priponi de un ţăruş înfipt în 
pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă 
năvod, şi nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se 
bucură, se îmbrăcă la loc şi, când se uită la năvod, văzu în el 
un măgar mort. La priveliştea aceea, se împăcă şi grăi: 

— Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi 
Atotputernic! 

Apoi spuse: 

— Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea! 

Şi îngână stihurile: 

De ce te-afunzi în bezna oarbă şi în pieirea fără nume? 

Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoţi din truda ta pe 
lume25 

Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă şi, după ce 
isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă cobori în apă şi 


LLA 


zise: „În numele lui Allah!” şi aruncă iarăşi năvodul în apă, 
şi aşteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l 
tragă afară, şi băgă de seamă că năvodul atârna tare greu 
şi trăgea la fund încă şi mai şi decât întâia dată. Încât socoti 
că prinsese vreun peşte mare. Priponi atunci năvodul de 
ţăruş, se dezbrăcă, se scufundă iar, şi făcu ce făcu până îl 
scoase afară; şi aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaş, 
plin cu mâl şi cu nisip. La priveliştea aceea, se căină şi rosti 
stihurile: 

O, voi, schimbări de soartă, staţi odată! 

Fie-vă milă-un pic de bieţii oameni! 

Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura 
faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale. 

Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Şi 
aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul. 

O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înţelepţi 
tot locul, Lăsând doar proşti la cârma lumii tale? 26 

Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl 
netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de 
răzvrătire şi se întoarse la mare a treia oară; aruncă 
năvodul, aşteptă până ce năvodul ajunse la fund şi, când îl 
trase afară, găsi în el nişte hârburi de oale şi nişte sticle 
făcute cioburi. La priveliştea aceea, pescarul iarăşi rosti un 
stih de-al unui poet: 

O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că 
nu-i dat să bată? 

Din condei de trestii şi din cânturi line Nu se-mbogăţeşte 
nimeni niciodată.2 7 

Şi, ridicând capul spre cer, strigă: 

— Allah! Tu ştii că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. 
Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum! 

După care mai rosti o dată numele lui Allah şi îşi aruncă 
năvodul în mare, şi aşteptă până ce năvodul se aşternu la 
fund. lar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai 
dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţă şi mai straşnic 
de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă: 


— Nu este tărie şi putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se 
dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l 
descâlcească, până ce îl desprinse şi îl scoase la mal. Îl 
desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă 
galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, 
în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru 
Soleiman ben Daud29. La priveliştea aceea, pescarul se 
bucură straşnic şi îşi zise: „lacătă un chilipir, pe care am să- 
| vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să preţuiască 
pe puţin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârţe în 
spinare vasul, şi văzu că e prea greu, şi îşi zise: „Irebuie 
numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin şi să-l golesc 
în sacul meu; şi pe urmă am să vând vasul la sukul 
căldărarilor.” îşi luă, aşadar, cuțitul şi purcese să 
meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care 
răsturnă atunci vasul şi îl scutură, ca să verse pe pământ 
ceea ce se afla în el. Şi nu ieşi din vas nimic, afară numai de 
un fum care se sui până în vineţeala cerului şi se văluri pe 
faţa pământului. lar pescarul rămase uluit până peste 
poate. Pe urmă fumegaiul ieşi cu totul afară, se închegă, se 
vârteji şi se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul 
până la nori, iar cu picioarele mătura ţărâna. Capu-i era ca 
o boltă, mâinile ca nişte furci, picioarele ca nişte catarge, 
gura ca o peşteră, dinţii ca nişte pietroaie, nasul ca un 
ulcior, ochii ca nişte masale; păru-i era răvăşit şi colbuit. Lia 
vederea acelui efrit, pescarul se înfricoşă, vinele începură 
să-i tremure, dinţii i se încleştară amarnic, gura i se uscă, 
iar ochii în plină lumină nu mai desluşiră nimic. 

Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă: 

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar 
Soleiman este profetul lui Allah. 

Şi, înturnându-se spre pescar, îi grăi: 

— lar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu 
mă omori, întrucât niciodată nu am să-ţi mai fiu nesupus şi 
nu am să mă mai rocoşese împotriva poruncilor tale! 

Atunci pescarul îi grăi: 


— O, uriaşule răzvrătit şi făţărit, cutezi să spui că Soleiman 
este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie şi 
opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârşitul vremilor! Ce-i, 
dară, cu povestea asta? Şi ce tot trâncăneşti tu? Şi care-i 
temeiul intrării tale în vasul acesta? 

La vorbele pescarului, ginnul spuse: 

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă 
să-ţi aduc buna-vestire, o, pescarule! 

Pescarul zise: 

— Şi ce ai tu să-mi bine-vesteşti? 

El răspunse: 

— Moartea ta! Şi chiar în clipita aceasta, şi în chipul cel 
mai năprasnic! 

Pescarul răspunse: 

— Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriţi, eşti vrednic 
a ţi se lua îndărăt ocrotirea cerului! Şi izgonească-te el din 
preajma noastră! Şi pentru ce îmi vrei moartea? Şi ce am 
săvârşit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din 
vas, te-am izbăvit de îndelunga şedere în mare şi te-am 
adus iară pe pământ! 

Atunci efritul zise: 

— Cumpăneşte şi alege-ţi felul de moarte pe care îl 
preţuieşti mai mult, şi chipu-n care ţi-ar plăcea cel mai bine 
să fii omorât! 

Pescarul zise: 

— Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare 
pedeapsă? 

Efritul zise: 

— Ascultă povestea mea, o, pescarule. 

Pescarul zise: 

— Grăieşte! Şi scurtează-ţi vorba, întrucât, de nerăbdare, 
sufletul meu stă gata să salte din picior! 

Efritul spuse: 

— Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoşit 
împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El- 
Genni! lar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, 


fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, şi m- 
a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul 
acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă 
împotriva mea numele lui Allah şi îmi ceru să trec la legea 
credinţei lui şi să intru sub oblăduinţa lui. Şi eu nu mă 
învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta şi mă 
închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb şi tipări în plumb 
numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor 
credincioşi lui, care mă luară pe umeri şi mă aruncară în 
hăul mării. Zăcăşii o sută de ani în fundul apei, şi îmi ziceam 
în inima mea: „Am să-l îmbogăţesc pe veci pe cel ce are să 
mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură şi nimeni nu 
mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută 
de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i 
dezvăluiesc şi am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” 
Şi nimeni nu mă slobozi. Şi patru sute de ani se scurseră, 
iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i 
îndeplinesc trei dorinţe! Şi nimeni nu mă slobozi!” Atunci 
mă apucă o mânie înfricoşată, şi zisei în sufletul meu: 
„Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da 
am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” Şi chiar atunci, 
iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Şi îţi îngăduiesc să-ţi 
alegi felul morţii tale! 

La spusele acestea ale efritului, pescarul zise: 

— O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar 
eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruieşte-mi iertarea, 
şi Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai 
pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te 
dea pierzării şi pe tine, la rânducţi. 

Atunci efritul îi zise: 

— Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m- 
ai slobozit! 

lar pescarul zise: 

— O, şeicule al efriţilor, în chipu-acesta îmi plăteşti cu 
răutate binele ce ţi-am făcut! Încât nu minte nicidecum 
zicătoarea cea veche! 


Şi pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc: 

Vrei să guşti pocalul cu amărăciuni? 

Fii atunci pe lume săritor şi bun. 

Eu îţi jur pe viaţă şi-ntru bună ştiinţă: 

Nu cunosc mişeii vreo recunoştinţă. 

Vrei să-ncerci? Încearcă! Ş-ai s-ajungi să pieri Ca Magir 
sărmana., mama lui Amer! 31 

Şi efritul îi zise: 

— Gata cu pălăvrăgeala! Să ştii că am trebuinţă neabătut 
de moartea ta! 

Atunci pescarul îşi zise în sineşi: „Eu nu sunt decât un om, 
iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine 
chibzuită, încât am să ticluiesc o şmecherie spre a-l pierde, 
un tertip de isteţime de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă 
şi el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia şi 
din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului: 

— Chiar ai hotărât moartea mea? 

Efritul răspunse: 

— Deloc să nu te îndoieşti! 

Atunci el zise: 

— În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui 
Soleiman, mă rog ţie cu închinăciune să răspunzi cinstit la 
întrebarea mea! 

Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare 
tulburat şi tare cutremurat, şi răspunse: 

— Poţi să mă întrebi, iar eu îţi voi răspunde cinstit. 

Atunci pescarul spuse: 

— Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care 
de-abia dacă poate să-ţi intre piciorul sau mâna? 

Efritul zise: 

— Au nu care cumva te îndoieşti? 

Pescarul răspunse: 

— Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te- 
aş vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas! 

Şi tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă 
vorbele îngăduite. 


Iar când fu cea de a patra noapte, urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi 
spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai 
dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se 
cutremură, se scutură şi se preschimbă iarăşi într-un 
fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse şi 
purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci 
pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui 
Soleiman şi astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit şi îi 
zise: 

— Hei! Socoteşte şi cumpăneşte felul de moarte în care ţi- 
ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare şi 
îmi zidesc pe țărm o casă, şi n-am să las pe nimeni să 
pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei 
slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui şi are să-i 
înşiruiască toate soiurile de morţi, lăsându-l să-şi aleagă!” 

Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar 
nu izbuti; şi văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman 
deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în 
temniţa împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai 
slabi, nici cei mai puternici dintre efriţi! Şi, înțelegând că 
pescarul îl cară spre mare, strigă: 

— Nu! Nu! 

lar pescarul zise: 

— Trebuie! Oh, trebuie! 

Atunci ginnul începu să-şi îndulcească vorbele; se supuse 
şi grăi: 

— O, pescarule, ce va să faci cu mine? 

El spuse: 

— Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălăşluit acolo o 
mie opt sute de ani, eu am să te ţintuiesc în afund până la 
ceasul Judecăţii de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă 
mântui, ca să te mântuie şi pe tine Allah? Şi să nu mă omori, 
ca să nu te omoare şi pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga 
şi te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe 
mâinile mele. Şi nu am nici o căinţă că te-am viclenit! 


Atunci efritul zise: 

— Deschide vasul şi am să te potopesc cu binefaceri! 

El răspunse: 

— Minţi, o, afurisitule! Şi-apoi între mine şi tine se petrece 
întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului lunan şi 
hakimul32 Ruian! 

lar efritul zise: 

— Dă cine erau vizirul împăratului lunan şi hakimul Ruian? 
Şi ce poveste-i asta? 

Pescarul spuse: 

Povestea cu vizirul împăratului lunan şi cu hakimul Ruian 

— Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor şi în curgerea 
timpurilor şi a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în ţara 
rumannilor33, un împărat pe nume lunan. Era bogat şi 
puternic, stăpân peste oşti, peste volnicii nemăsurate şi 
peste războinici din toate neamurile de oameni. Şi trupu-i 
era atins de o lepră care-i posomorâse pe toţi vracii şi pe 
toţi învățații. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile 
nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, şi nici un hakim 
nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, 
sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân şi vestit, 
pe nume Ruian. Era dăscălit în cărţile greceşti, persieneşti, 
latineşti, arăbeşti şi sirieneşti; învățase meşteşugul vracilor 
şi citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin şi temeiurile şi 
rosturile, precum şi puterile lor bune ori rele; într-un 
sfârşit, învățase filosofia şi toate tâlcurile doftoriceşti şi alte 
multe învățături. Încât, după ce doctorul intră în cetate şi 
petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului şi de 
lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum şi de 
neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor şi 
învăţaţilor. Aflând acestea, doctorul îşi petrecu noaptea 
îngândurat tare. Şi, când se sculă, dimineaţa - şi de cum 
sclipi lumina zilei şi soarele dădu bineţe lumii, această 
privelişte împodobită a celui Preabun34 - se îmbrăcă în 
hainele lui cele mai frumoase şi intră la împăratul lunan. Pe 
urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului şi îi 


aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale şi a 
milelor lui Allah şi a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi şi îi 
spuse cine este, şi zise: 

— Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, şi ştiu 
că doctorii cei mulţi nu au izbutit să afle mijlocul de ao 
curma. Or, eu am să te vindec fară a-ţi da să bei nici un fel 
de băuturi de leac şi fară să te ung cu alifii! 

La vorbele acestea, împăratul lunan se minună până peste 
fire şi zise: 

— Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să 
te îmbogăţesc până în copiii copiilor tăi şi am să-ţi 
îndeplinesc toate dorinţele, şi vei fi tovarăşul meu de ospeţe 
şi prietenul meu. 

După care îl cinsti cu un caftan de fală36 şi cu daruri, şi îi 
zise: 

— Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi şi 
fară de iruri? 

El răspunse: 

— Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă şi fară de 
osteneli asupra trupului tău. 

Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător şi 
îi zise: 

— O, măreţe doctore, care zi şi care clipă au să vadă 
împlinindu-se ceea ce îmi povesteşti? Grăbeşte-te, o, copilul 
meu! 

El răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Apoi cobori de la împărat şi luă cu chirie o casă unde îşi 
aduse cărţile, prafurile şi ierburile cele înmiresmate. Pe 
urmă făcu nişte fierturi din prafurile şi din buruienile şi din 
dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă şi încovoiată, la 
mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o ţeavă de trestie 
plină cu prafurile; şi tot aşa întocmi şi o minge de lemn. 
Când îşi sfârşi cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, 
intră la Măria Să şi sărută pământul dintre mâinile lui. Pe 


urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 şi să se 
joace acolo cu mingea şi cu măciuca. 

Şi Măria Să plecă însoţit de emiri38 şi de curteni, de viziri 
şi de mai-marii împărăției. Şi, de cum ajunse pe meidan, 
doctorul Ruian veni şi îi înmână măciuca, zicând: 

— la măciuca şi apuc-o în pumn în chipu-acesta; loveşte cu 
ea în pământul meidanului şi în minge, din toate puterile 
tale. Şi fă în aşa fel, încât să ajungi a asuda şi în palmă şi în 
tot trupul. Şi, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma 
ta şi se va împrăştia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, 
iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai 
şi-apoi du-te la hammam să te scalzi. Şi-atunci vei fi 
vindecat. lar acuma, pacea să fie cu tine! 

Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului şi o prinse 
cu mâna toată. La rându-le, călăreţii aleşi săriră pe cai şi îi 
aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare 
după ea, s-o mâie şi s-o lovească năprasnic, ţinând mereu 
măciuca strânsă straşnic în mână. Şi nu conteni a tot lovi 
mingea, până ce nu asudă bine şi în palmă şi pe tot trupul. 
Încât leacul pătrunse prin palmă şi se împrăştie în tot 
trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăştiase în 
trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai şi să se 
ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul 
lunan se întoarse numaidecât şi porunci să i se pregătească 
hammamul. 1 se pregăti şi, anume, cămăraşii zoriră şi robii 
grăbiră pe întrecute şi aşternură cearşafurile. Atunci 
împăratul intră la hammam şi făcu o scaldă, pe urmă se 
îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieşi spre a 
încăleca iarăşi şi a se întoarce la sarai să doarmă. 

lacă-aşa cu împăratul lunan. Cât despre doctorul Ruian, 
acesta se întoarse acasă să se culce şi el. Se sculă 
dimineaţa, sui la împărat, ceru îngăduinţa să intre, ceea ce 
împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile 
Măriei Sale şi începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc: 

Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori 
pe dată! 


Şi-n afar de tine, bine se-nţelege Că pe nimeni altul n-ar 
putea alege! 

Strălucita-ţi faţă, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia 
orişicărui foc! 

Fie ca mărită-ţi faţă mult iubită Proaspătă să steie şi 
neprihănită! 

Prospeţimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care 
va să vină! 

Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie 
dealul înverzit. 

Faptele-ţi măreţe sunt de fală pline, Şi Ursita însăşi s-a- 
ndrăgit de tine! 

După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două 
picioare ale sale şi se aruncă plin de dragoste la gâtul 
hakimului. Pe urmă îl pofti să şadă lângă el şi îl cinsti, 
dăruindu-l cu nişte caftane de fală strălucite. 

Şi chiar că, atunci când ieşise de la hammam, împăratul se 
uitase la trupul său şi nu mai găsise nici urmă de lepră; iar 
pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se 
învoioşise atunci de voioşia cea mai nemăsurată, iar pieptul 
i se lărgise şi i se umflase. Când dimineaţa se luminase, 
împăratul intrase la divan şi şezuse în jeţul său; iar 
dregătorii şi mai-marii împărăției intraseră, şi tot aşa şi 
doctorul Ruian, şi-atunci împăratul, la vederea lui, se 
ridicase zornic şi îl poftise să şadă alături de el. Atunci li se 
aduse amândurora mâncăruri, bucate şi băuturi, cât ţinu 
ziua toată. La căderea nopţii, împăratul îi dărui hakimului 
două mii de dinari, fară a mai socoti şi caftanele cele făloase 
şi peşcheşurile, şi chiar calul său de călărie. Şi-aşa, hakimul 
îşi luă rămas-bun şi se întoarse la el acasă. 

Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu 
mare minunare de iscusinţa vraciului şi să spună: 

— M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu 
nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meşteşug adevărat! Se 
cade, aşadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile 


filotimiei mele şi să mi-l iau de tovarăş şi de prieten drag 
pentru totdeauna! 

Şi împăratul lunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, 
văzându-se teafăr la trup şi mântuit de boală. 

Aşa că atunci când împăratul veni dimineaţa şi se sui în 
scaunul său împărătesc, capii neamului şezură în picioare 
dinainte-i, iar de-a dreapta şi de-a stânga lui vizirii îşi 
încrucişară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul 
Ruian, care veni şi sărută pământul dintre mâinile Măriei 
Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă 
împreună cu el, îi ură viaţă lungă şi îi dărui caftane de fală 
şi încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât 
la venirea nopţii; şi puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine 
de fală şi o mie de dinari. Şi-aşa se întoarse vraciul acasă, 
înălţând urări de bine pentru Măria Să. 

Când se sculă dimineaţa, împăratul ieşi şi se duse la divan, 
şi fu înconjurat de emiri, de viziri şi de curteni. Or, printre 
viziri, împăratul avea un vizir cu înfăţişarea greţoasă, cu 
chipul mohorât şi de piază rea, cumplit, pârdalnic de 
zgârcit, zavistios şi împietrit de pizmă şi de ură. Când îl 
văzu pe Măria Să cum îl pofteşte lângă el pe hakimul Ruian 
şi cum îl potopeşte cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de 
zavistie şi hotări în taină pieirea lui, precum grăieşte zicala: 
„Pizmaşul se oţărăşte pe toată lumea, împilăciunea stă 
încârligată în inima pizmaşului: tăria o scoate în vileag, iar 
neputinţa o ţine mocnită.” Vizirul se apropie atunci de 
împăratul lunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei 
Sale, şi grăi: 

— O, doamne al veacului şi al vremii, tu cel care i-ai 
învăluit pe toţi cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de 
însemnătate minunată, şi pe care n-aş putea să ţi-l tăinuiesc 
fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi porunceşti să ţi-l 
dezvăluiesc, am să ţi-l dezvăluiesc! 

Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, 
zise: 

— Şi care-i sfatul tău? 


El răspunse: 

— O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede 
sfârşitul şi urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. 
lar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu 
dovedeşte lipsă de chibzuinţă, dăruindu-şi binefacerile unui 
vrăjmaş, care râvneşte nimicirea domniei sale, potopindu-l 
cu hatâruri şi cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la 
cea mai grea temere pentru Măria a. 

La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de 
tulburat, se schimbă la chip, şi rosti: 

— Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaş şi care 
ar fi fost potopit de hatârurile mele? 

El răspunse: 

— O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezeşte-te! Întrucât eu 
gândesc la vraciul Ruian! 

Împăratul îi zise: 

— Acela-i prietenul meu bun, şi îmi este cel mai drag 
dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l- 
am ţinut în mână, şi m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi 
adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află 
altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, 
nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsneşti asemenea 
lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i 
statornicesc simbrii şi huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari 
pe lună! Altminteri, de i-aş da eu şi jumătate din împărăţia 
mea, tot ar fi prea puţin lucru pentru el. Aşa că tare mă 
socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă 
istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul 
Sindabad! 

În clipita aceea, Şeherezada băgă de seamă că se făcuse 
dimineaţă şi se opri din istorisit. 

Atunci Doniazada îi zise: 

— O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe, şi ce plăcute, şi ce 
curate sunt vorbele tale! 

lar Șeherezada îi spuse: 


— Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc 
amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi 
dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze! 

Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o 
omor până a nu auzi urmarea poveştii care-i o poveste 
minunată, într-adevăr!” 

Pe urmă îşi petrecură amândoi noaptea înlănţuiţi, până la 
ziuă. Şi sultanul plecă la sala de judecăţi, iar divanul se 
umplu de lume. Şi sultanul judecă, şi ridică în slujbe, şi 
mazili, şi dirigui, şi isprăvi chibzuielile orânduite, şi-aşa 
până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul 
intră în saraiul său. lar la apropierea nopţii, împlini treaba 
lui obişnuită cu Şeherezada, fiica vizirului. 

Cândfu cea de a cincea noapte., Șeherezada spuse: 

Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul lunan 
i-a spus vizirului său: 

— O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva 
doftorului şi vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s- 
a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât şoimul! 

Vizirul răspunse: 

— Şi cum s-au petrecut lucrurile? 

Atunci împăratul lunan povesti: 

Şoimul sultanului Sindabad. 

Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi 
sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de 
preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, 
încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu 
se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl 
ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua 
cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să 
bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă 
că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune: 

— O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a 
merge la vânătoare! 

Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă 
şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale 


unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă 
căzu în mreajă. Atunci sultanul zise: 

— Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape 
gazelă! 

Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare 
împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică 
pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de 
dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea 
sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, 
spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând 
pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea 
pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi 
văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea 
aceea, îi spuse vizirului: 

— Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei? 

El răspunse: 

— Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea 
trecând gazela pe lângă el! 

Şi sultanul zise: 

— Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi 
s-o aducem îndărăt! 

Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar 
şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o 
ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu 
ea în gazelă şi o dobori; pe urmă descălecă, o înjunghie, o 
jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar 
locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i 
se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se 
întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. 
Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; 
încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă 
şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în 
ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu 
şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză 
dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în 
ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva 


păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar 
şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise: 

— Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările 
de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai 
păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal. 

Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile. 

Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin 
semne: 

— Uită-te ce se află în copac! 

Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea 
ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase 
aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă 
ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci 
bucătarului gazela şi spuse: 

— la-o şi găteşte-o! 

Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe 
mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La 
priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de 
amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire. 

Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad! 

După ce ascultă istorisirea cu împăratul lunan, vizirul 
spuse: 

— O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în 
care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine 
aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul 
spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să 
pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon 
de crai. 

Povestea cu coconul de crai şi cu ghula. 

Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de 
vânătoare şi de goana de-a călare după vânat; şi mai avea şi 
un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul 
său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, 
coconul plecă la vânătoare şi în goana de-a călare după 
vânat, şi cu el plecă şi vizirul tatălui său. Şi merseră 


amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Şi vizirul 
îi zise beizadelei: 

— E ata! Sari după fiara asta cruntă şi ţine-i urma! 

Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu 
din ochi. Şi pe dată fiara se mistui în pustie. lar coconul 
rămase năuc şi nu mai ştia încotro s-o ia, când iacătă că zări 
în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă: 

— Cine eşti tu? 

Ea răspunse: 

— Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când 
drumeţeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul şi 
am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Şi m-am pomenit 
părăsită, singură-singurică şi tare buimacă! 

Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă şi o luă 
pe spinarea calului, o puse la spatele şeii şi plecă. Iar când 
treceau pe lângă nişte năruituri, copila îi zise: 

— O, stăpâne al meu, aş vrea să cobor pentru o nevoie! 

Atunci el o cobori lângă năruituri; apoi, văzând că ea 
zăboveşte prea mult şi că se dovedea prea târomelnică, se 
duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 
Şi le spunea copiilor ei: 

— O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit! 

Iar ei îi ziseră: 

— Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în 
pântecele noastre! 

Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o 
îndoială în ce priveşte moartea lui; şi vinele i se zbătură, şi 
fu cuprins de spaimă pentru viaţa lui, şi se întoarse. Când 
ghula ieşi afară, îl văzu că era speriat rău de tot şi că 
tremură, şi îi zise: 

— Ce ai de eşti speriat? 

El răspunse: 

— Am un vrăjmaş, de care mi-e frică! 

Şi ghula îi zise: 

— Au nu mi-ai spus tu aşa: „sunt un cocon domnesc? ... 

El răspunse: 


W 


— Da, într-adevăr. 

Ea îi spuse: 

— Atunci de ce nu-i dai nişte bani vrăjmaşului tău, spre a-l 
potoli? 

El răspunse: 

— O, nu se potoleşte cu bani, că nu se potoleşte decât cu 
sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, şi sunt pradă 
împilării! 

Ea zise: 

— Dacă eşti împilat, precum mărturiseşti, nu ai decât să 
ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmaşului tău; iar El are 
să te izbăvească de răutăţile vrăjmaşului şi de răutăţile 
tuturor acelora de care ţi-e frică! 

Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer şi zise: 

— O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ţi se roagă, şi 
îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, 
căci tu ai putere peste toate câte le vrei! 

Când auzi rugăciunea, ghula pieri. lar coconul se întoarse 
la tatăl său craiul şi istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Şi 
sultanul porunci moartea vizirului! 

Apoi vizirul împăratului lunan urmă cu spusele acestea: 

— Tot aşa şi cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în 
vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre 
morţi. Şi, măcar că l-ai potopit cu hatâruri şi ţi l-ai făcut 
prieten de inimă, el tot îţi pregăteşte moartea. Au tu nu vezi 
pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un 
lucru pe care l-ai ţinut în mână? Şi nu socoţi că a făcut-o 
numai ca să-ţi pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ţi- 
| dea să-l ţii tot aşa? 

Atunci împăratul lunan zise: 

— Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de 
bun sfat. Întrucât este tare cu putinţă ca vraciul să fi fost 
venit ca o iscoadă furişată spre a-mi pricinui pierzarea. 
Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ţinut în 
mână, poate prea bine să mă şi piardă, de pildă cu un lucru 
pe care m-ar pune să-l miros! 


Pe urmă împăratul spuse vizirului său: 

— O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el? 

Iar vizirul răspunse: 

— Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; 
şi, când are să se înfăţişeze aici, se cuvine să-l izbim drept 
la cerbice; şi ai să-i curmi astfel ticăloşiile şi ai să te scapi de 
el, şi ai să fii liniştit. Vicleneşte-l, dară, până a nu te vicleni 
el! 

Iar împăratul lunan zise: 

— Drept spui, o, vizirule! 

Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se 
înfăţişă bucuros, neştiind ce hotărâse îndurătorul. Spune 
poetul în stihuri: 

O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu 
cuvântul Că toată firea - vie fie, moartă - 

E-n mâna Celui ce-a zidit pământul? 

Căci ce e scris, e scris - şi n-o să ardă Nimic vreodată-n 
lume legământul! 

lar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce 
să-ţi fie teamă. 

Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a 
Ta-nălţime? 

Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi- 
aceste rime? 

Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare. 

Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât 
cel dinainte. 

Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte! 

Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te 
slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt? 

Ci n-am grumaz să pot - mărturisesc! - 

Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi cât să 
dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi 
le pui pe umăr! 

O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel 
înţelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău 


netemător şi drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază. 

Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s 
toate câte-aştepţi A Celui înţelept peste-nţelepţi! 

Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile- 
amare! 

Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai 
dârz şi tare? 

Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui 
veşnic mare. 

Tu-n voia sorții mergi - şi-ai să ai parte De darul fericirii 
fără moarte! 

Când, deci, hakimul Ruian se înfăţişă, Măria Să zise: 

— Ştii pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? lar 
doctorul răspunse: 

— Nimenea nu cunoaşte necunoscutul, decât numai Allah 
cel Preaînalt! 

Măria Să îi spuse: 

— Te-am chemat să vii la moartea ta şi spre a-ţi lua 
sufletul! 

Şi hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de 
mirare în cea mai mirată uluire, şi grăi: 

— O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, şi ce greşeală a fost 
săvârşită de mine? 

Şi Măria Să îi răspunse: 

— Se zice că eşti o iscoadă şi că ai venit să mă omori. lar 
eu vroi să te omor, până a nu mă omori tu! 

Pe urmă strigă la armaş şi îi zise: 

— Retează-i gâtul acestui hiclean şi izbăveşte-ne de 
ticăloşiile lui! 

Şi doctorul spuse: 

— Cruţă-mă, şi Allah te va cruța! Şi nu mă omori, că te va 
omori şi pe tine Allah! 

Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut şi eu dinaintea ta, 
O, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai 
stăruit să-mi vrei moartea. 

Apoi împăratul spuse hakimului: 


— Nu pot să mai am încredere şi nici să mă mai ştiu 
liniştit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit 
cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, tare mă socot c-ai să 
mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori 
în alt chip! 

Hakimul spuse: 

— O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru 
binele ce ţi-am făcut? 

Ci împăratul zise: 

— Este de trebuinţă moartea ta fară de zăbavă! 

Când hakimul se încredinţă limpede că împăratul îi vroia 
moartea fară de izbavă, plânse şi se mohori din pricina 
binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul 
în privinţa aceasta: 

Tânăra şi smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic 
de minte. 

Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înţelept râmâne- 
ntotdeauna. 

Priviţi-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu- 
se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca şi de- 
alunecuşul păcătos. 

După aceea, armaşul păşi înainte, îl legă pe hakim la ochi 
şi, trăgându-şi spadă, îi zise împăratului: 

— Cu îngăduinţa ta! 

Şi hakimul plângea mai departe şi îi spunea împăratului: 

— Cruţă-mă, şi Allah te va cruța; şi nu mă omori, ca să nu 
te omoare şi pe tine Allah! 

Şi îi spuse stihurile poetului: 

Zadarnice sunt sfaturile mele. 

Doar nătărăii dobândesc crezare. 

Eu numai silă-adun şi supărare, Şi râsetele gurilor mişele, 
Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. lar dacă 
am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii: 

Să-şi pună lacăt straşnic gurii lor. 

Pe urmă îi spuse Măriei Sale: 


— Aceasta mi-e răsplata? lacătă că te porţi cum a făcut un 
crocodil! 

Atunci Măria Să zise: 

— Da care este povestea acelui crocodil? 

Şi hakimul zise: 

— Of, mi-e peste putinţă să ţi-o istorisesc, câtă vreme mă 
aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ţi! Cruţă-mă, şi 
Allah are să te cruţe! 

Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câţiva dintre 
prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară şi grăiră: 

— O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, 
întrucât nu l-am văzut niciodată săvârşind vreo vină 
împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de 
boala care nu se da dusă de doctori şi de învăţaţi! 

Împăratul le răspunse: 

— Voi habar nu aveţi de temeiul morţii acestui vraci: dacă 
l-aş cruța, aş fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a 
mântuit de boală, dându-mi să ţin în mână un băț, ar putea 
prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine ştie ce. Or, 
tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată 
tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo 
iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Aşa că 
moartea lui este de nevoie. După care nu ama mă mai teme 
pentru mine! 

Atunci hakimul spuse: 

— Cruţă-mă, ca să te cruţe şi pe tine Allah, şi nu mă omori, 
că Allah te va omori şi pe tine! 

Ci, bre efritule, când hakimul se încredinţă că împăratul 
avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse: 

— O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, 
îngăduie-mi răspasul de-a cobori până la casa mea, spre a 
mă scutura de toate lucrurile şi spre a le cere alor mei şi 
vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, şi mai cu 
seamă spre a da în dar cărţile mele de leacuri. Şi-apoi am o 
carte, care chiar că este temeiul temeiurilor şi minunea 


minunilor, pe care vreau să ţi-o aduc peşcheş, spre ao 
păstra cu grijă în dulapul tău. 

Atunci împăratul îi spuse hakimului: 

— Şi ce carte-i aceea? 

El răspunse: 

— Cuprinde lucruri de nepreţuit, iar cea mai însemnată 
dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei 
tăia capul, să deschizi cartea şi să numeri trei foi, 
întorcându-le; să citeşti apoi trei rânduri de pe faţa din 
stânga, şi atunci capul meu tăiat îţi va vorbi şi îţi va 
răspunde la toate întrebările pe care ai săi le pui! 

La vorbele acestea, împăratul se minună până peste 
marginile minunării şi se înfioră de bucurie şi de tulburare 
şi grăi: 

— O, hakimule! Chiar dacă am să-ţi tai capul, vei vorbi? 

El răspunse: 

— Da, chiar aşa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu 
adevărat, un lucru peste fire. 

Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; şi 
doctorul cobori la casa lui şi îşi isprăvi în ziua aceea 
treburile, precum şi în ziua următoare. Pe urmă se întoarse 
la divan, şi tot aşa veniră şi emirii, vizirii, dregătorii, 
navabii40 şi toţi capii împărăției, iar divanul se făcu ca o 
grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan şi se opri 
dinaintea împăratului, ţinând în mâini o carte tare veche şi 
o cutiuţă de leacuri plină cu un praf. Pe urmă şezu jos şi 
grăi: 

— Să mi se aducă o tavă! 

I se aduse o tavă; şi vărsă pe tavă praful şi îl întinse pe faţa 
ei. Spuse apoi: 

— O, Măria Ia! la această carte, dar să nu te slujeşti de ea, 
până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, aşază-l 
pe tava aceasta şi porunceşte să fie apăsat peste praful 
acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi 
cartea! 


Şi împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea 
şi o deschise; şi găsi foile lipite unele de altele. Atunci îşi 
duse degetul la gură, îl înmuie şi izbuti să desfacă foaia 
dintâi. Şi făcu tot aşa şi cu cea de a doua şi cu cea dea treia 
foaie, şi de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare 
anevoinţă. În chipu-acesta, împăratul desfăcu şase foi, 
încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel 
de scriitură. Şi grăi: 

— O, vraciule, nu se află nimic scris! 

Hakimul răspunse: 

— Întoarce mai departe în acelaşi chip! 

Şi împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Şi nici nu 
se scurseseră bine câteva clipite, că otrava şi începu să 
curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă şi pe dată; 
căci cartea era otrăvită. Şi atunci împăratul se prăbuşi, cu 
zvârcoliri cumplite, şi strigă: 

— Otrava curge. 

Şi atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască nişte 
stihuri rostind: 

Judecătorii-au judecat, vai mie! 

Dar încălcând şi pravili şi dreptate! 

Şi totuşi, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să 
nu fie. 

La rându-le sunt judecaţi şi ei! 

Dac-ar fi fost cinstiţi şi drepţi cândva, Acum judeţul poate 
i-ar cruța. 

Ci ei au împilat fără temei, Şi-acuma însăşi soarta îi împilă 
Cu grea osândă, neştiind de milă. 

De scârbă şi batjocură-au ajuns. 

Şi-i drept! Căci după faptă - şi răsplată! 

Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplineşte-odată 
şi odată. 

Pe când Ruian, hakimul, sfârşea de rostit stihurile, 
împăratul căzu mort chiar în clipita aceea. 

— Or, o, efritule, acuma vezi şi tu că, dacă împăratul lunan 
l-ar fi cruțat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruțat şi pe el la 


rându-i. Şi el nu a vrut, şi şi-a hotărât moartea. 

Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruţi, te-ar fi cruțat 
şi pe tine Allah. 

În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu zorii 
sclipind şi se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise: 

— Ce desfătătoare sunt vorbele tale! 

Ea răspunse: 

— Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în 
noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul 
va voi să mă mai cruţe! 

Şi îşi petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârşită şi în 
desfătare, până dimineaţa. Pe urmă sultanul se duse la 
divanul lui. lar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la 
ale sale. 

Iar când fu cea de a şasea noapte, Șeherezada urmă: 

Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când 
pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruțat, te-aş fi 
cruțat şi eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am 
să te las să mori întemnițat în vasul acesta, şi am să te 
arunc în mare!” - atunci efritul a strigat şi a zis: 

— Allah fie asupră-ţi! O, pescarule, să nu faci aşa! Şi cruţă- 
mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta 
mea, căci, dacă eu am fost ucigaş, fii tu binefăcător; iar 
zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face 
rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, 
pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika! 

Pescarul zise: 

— Şi care-i pătărania lor? 

Efritul răspunse: 

— Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemnițat; 
după ce aisă mă scoţi afară, am să-ţi spun pătărania lor! 

Pescarul zise: 

— A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ţi 
mai rămâne nici un mijloc de ieşire de acolo! Când mă 
rugam de tine şi când îţi ceream îndurare, tu nu râvneai 
decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârşit nici o 


greşeală faţă de tine ori vreo mişelie; şi nu-ţi făcusem decât 
bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când 
te-ai purtat aşa cu mine, am priceput că erai de un neam 
ticălos la obârşie. Or, să ştii bine că nu am a te arunca în 
mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar 
încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt 
iarăşi, şi-atunci ai să zaci în marea această până la sfârşitul 
vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri! 

Efritul îi răspunse: 

— Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ţi istorisi 
povestea. Şi-apoi îţi făgăduiesc a nu-ţi mai face vreun rău 
niciodată şi am să-ţi fiu de mare folos printr-o învoială, ce 
are să te îmbogăţească pentru totdeauna. 

Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va 
slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl 
va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredinţă 
bine de credinţa şi de făgăduiala lui, şi după ce îl puse să se 
lege faţă de el cu jurământ pe numele lui Allah 
Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni 
să se înalțe, până ce ieşi afară cu totul; şi se preschimbă 
într-un efrit înfricoşător ca urâţenie la chip. Efritul izbi o 
dată cu piciorul în vas şi îl aruncă în mare. Când văzu cum 
găvanul ia calea mării, pescarul fu încredinţat fară de nici o 
îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în şalvari, şi rosti: 

— Asta chiar că nu este semn bun! 

Pe urmă încercă să-şi întremeze inima şi zise: 

— O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă ţineţi 
jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit 
şi mi-ai jurat să nu mă vicleneşti. Aşa că, dacă ai să mă 
vicleneşti, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este 
luător-aminte; şi, dacă e îndurător, nu este şi uitător; şi ţi- 
am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: 
„Cruţă-mă, şi Allah te va cruța! 

La vorbele acestea, efritul începu să râdă şi veni dinainte-i 
Şi zise: 

— O, pescarule, haide după mine! 


Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în 
vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă şi o 
pierdură din ochi; şi urcară într-un munte, şi coborâră într- 
o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci 
efritul se opri şi îi porunci pescarului să-şi arunce năvodul şi 
să pescuiască; iar pescarul se uită în apă şi văzu o mulţime 
de peşti albi, roşii, albaştri şi galbeni. La priveliştea aceea, 
pescarul se minună; pe urmă îşi aruncă năvodul şi, când îl 
scoase îndărăt, văzu în el patru peşti, fiecare peşte de altă 
culoare. La această privelişte, se bucură, iar efritul îi zise: 

— Du-te cu peştii aceştia la sultan şi dăruieşte-i-i, iar 
sultanul are să-ţi dea pe ei cât să te îmbogăţeşti. Şi-acuma, 
pe Allah! Binevoieşte a primi temenelele mele, întrucât 
iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot şed în 
mare, acuma-s mai bine de o mie şi opt sute de ani, fară a 
mai vedea lumea de la faţa pământului! În ce te priveşte, tu 
să vii în fiece zi să pescuieşti aici, dă numai câte o singură 
dată pe zi! Şi-acuma, aibă-te Allah sub straja sa! 

Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, 
care se întredeschise şi îl înghiţi. 

Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul 
de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peştii şi 
îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îlumplu cu apă 
şi puse în el peştii, care începură să zburde prin apa din ol. 
Pe urmă, aşezându-şi olul pe cap, purcese spre saraiul 
sultanului, precum îl învățase efritul. Când pescarul urcă la 
sultan şi îi înfăţişă peştii, sultanul se minună cu minunare 
până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viaţa lui 
ceva asemenea ca soi şi ca bunătate, şi grăi: 

— Să fie daţi peştii aceştia arăpoaicei noastre, 
bucătăreasa! 

Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peşcheş de 
numai trei zile de către împăratul rumannilor şi nu avusese 
încă vreme să-i pună la încercare priceperea de 
bucătăreasă. Şi-aşa că vizirul îi porunci să pună la prăjit 
peştele, zicându-i: 


— O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ţi spun aşa: „Nu 
te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât 
numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ţi vedem 
astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă şi bunătatea 
bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător 
de peşcheşuri! 

Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar 
sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de 
dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse 
galbenii în poala cămăşii şi se întoarse acasă la nevastă-sa, 
întru totul mulţumit şi bucuros. Pe urmă cumpără pentru 
copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuinţă. Şi-atâta, în 
ceea ce îl priveşte pe pescar! 

Şi în ceea ce o priveşte pe arăpoaică, apoi ea luă peştii, îi 
curăţi şi îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească 
bine pe-o parte, şi îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar 
deodată peretele bucătăriei se crăpă şi lăsă loc să intre o 
copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini şi netezi, cu 
mândreţi desăvârşite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 
negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaş îndoit; avea pe 
cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la 
urechi, brățări la încheieturi, iar pe degete, inele cu 
nestemate scumpe; şi ţinea în mână o smicea de bambus. 
Se apropie şi, înfigând smiceaua în tigaie, grăi: 

— O, peştilor, vă mai ţineţi făgăduiala? 

La priveliştea aceea, roaba leşină; iar copila îşi rosti 
întrebarea şi a doua oară, şi a treia oară. Atunci toţi peştii 
îşi ridicară capetele dinlăuntrul tigăii şi spuseră: 

— Oh, da! Oh, da! 

Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea: 

De-ţi vei schimba vreodată gândul. 

La fel ni-l vom schimba şi noi; 

De-ţi vei îndeplini cuvântul Şi noi l-îndeplinim apoi; 

Dar de vei vrea să-nşeli orândul, Venim asupra ta puhoi! 

După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia şi ieşi tot 
prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la 


loc. Când roaba se trezi din leşin, văzu că tuspatru peştii se 
arseseră şi se făcuseră negri ca de cărbune, şi îşi zise în 
sine: „Săracii peşti! Nici n-a început bătălia, şi s-au şi 
rocoşit!” Şi pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că 
vizirul se iţeşte din spate peste capul său şi-i zice: 

— Du-i sultanului peştii! 

Iar roaba începu să plângă şi îi istorisi vizirului păţania şi 
ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit şi grăi: 

— Asta chiar că este o poveste tare ciudată! 

Şi trimise să fie căutat pescarul şi, odată pescarul adus, îi 
zise: 

— Trebuie numaidecât să ni te înfăţişezi cu patru peşti la 
fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară! 

Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul şi îl scoase 
îndărăt cu patru peşti în el, pe care îi luă şi-i duse vizirului. 
Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i: 

— Apucă-te să-i pui la prăjit de faţă cu mine, ca să văd şi 
eu ce este în toată treaba asta? 

lar arăpoaica se apucă să gătească peştii, şi îi puse în 
tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva 
clipite, că iacătă că peretele se şi crăpă, iar copila se ivi tot 
în aceleaşi haine şi ţinând tot aşa în mână smiceaua. Înfipse 
smiceaua în tigaie şi grăi: 

— O, peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea 
veche? 

Iar peştii îşi ridicară toţi capetele şi cântară laolaltă 
stihurile acestea: 

De-ţi vei schimba vreo dată gândul, Atunci şi noi ni-l vom 
schimba; 

Dacă-ţi vei ţine jurământul. 

Şi noi vom face tot aşa; 

Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai şi-amar de viaţa ta. 

În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă 
vorbele îngăduite. 

Cândfu cea de a şaptea noapte, ea spuse: 


Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peştii 
începură să vorbească, fetişcana răsturnă tigaia şi ieşi tot 
pe acolo pe unde intrase, şi peretele se lipi la loc. Atunci 
vizirul se ridică şi spuse: 

— Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aş putea s-o 
tăinuiesc sultanului! 

Pe urmă se duse la sultan şi îi istorisi ce se petrecuse de 
faţă cu el. lar sultanul zise: 

— Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu! 

Şi trimise să fie căutat pescarul, şi îi porunci să se 
înfăţişeze cu patru peşti la fel cu cei dintâi, şi îi lăsă pentru 
aceasta un răspas de vreme de trei zile. Şi pescarul se 
întoarse degrabă la baltă şi aduse numaidecât patru peşti. 
Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; şi, 
întorcându-se spre vizir, îi spuse: 

— Pregăteşte chiar tu, dinaintea mea, peştii aceştia! 

Iar vizirul răspunse: 

— Îndeplinesc şi mă supun! 

Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului şi 
rândui în ea peştii la prăjit, după ce îi curăţi bine; apoi, 
odată prăjiţi pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Şi 
deodată peretele bucătăriei se crăpă şi ţâşni pe acolo un 
arap asemenea unui bivol ca toţi bivolii ori a vreunuia 
dintre uriaşii din seminţia lui Ad43; şi ţinea în mână o 
creangă verde de pom; şi spuse cu un glas răspicat şi 
cumplit: 

— Peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche? 

Iar peştii îşi ridicară capetele din tigaie şi spuseră: 

— Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă! 

Şi rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri: 

De-ţi vei schimba vreodată gândul, Şi noi ni-l vom schimba 
la fel; 

De-ţi vei cinsti tot legământul, Şi noi îl vom cinsti cu zel; 

Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la 
măcel! 


Pe urmă arapul veni la tigaie şi o răsturnă cu creanga, iar 
peştii arseră şi se făcură cărbune negru. Atunci arapul 
plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de 
dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi: 

— Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să 
păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peştii 
aceştia trebuie să aibă o poveste ciudată. 

Porunci atunci să fie adus pescarul şi, odată pescarul sosit, 
îi zise: 

— De unde este peştele? 

El răspunse: 

— Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de 
muntele care străjuieşte cetatea! 

Iar sultanul se întoarse spre pescar şi întrebă: 

— Câte zile se cer ca să ajungi acolo? 

El răspunse: 

— O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o 
jumătate de ceas! 

Iar sultanul rămase tare uluit şi porunci străjerilor să-l 
însoţească pe pescar tot atunci. lar pescarul, tare încurcat, 
începu să-l blesteme în gând pe efrit. lar sultanul şi toţi 
ceilalţi porniră şi suiră într-un munte şi coborâră într-o 
sihăstrie largă pe care niciodată în viaţa lor nu o mai 
văzuseră până atunci. lar sultanul şi oştenii se minunau de 
întinderea aceea goală, aşternută între patru munţi, şi de 
tăul acela în care jucau peşti de patru culori osebite: roşii, 
albi, galbeni şi albaştri. lar sultanul se opri şi le spuse 
oştenilor şi tuturor câţi se aflau de faţă: 

— Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul 
acesta în locul acesta? 

Ei răspunseră cu toţii: 

— O, nu! 

Şi sultanul zise: 

— Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea şi nu 
am să mă mai aşez în scaunul de domnie al împărăției mele 


până ce nu voi afla adevărul despre acest lac şi despre 
peştii din el! 

Şi le porunci oştenilor să împresoare munţii; iar oştenii aşa 
făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un 
cărturar, om înţelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate 
ştiinţele. După ce se înfăţişă dinaintea sultanului, sultanul îi 
zise: 

— Am de gând să fac un lucru şi, dintru-ntâi, voi să ţi-l 
înfăţişez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârşire singur 
la noapte şi să caut singur lămurirea tainei lacului şi a 
peştilor lui. Tu, dar, ai să te aţii la uşa cortului meu şi ai să 
le spui emirilor, vizirilor şi curtenilor: „Sultanul este bolnav 
şi mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Şi să 
nu dezvăluieşti nimănuia ce mi-am pus de gând! 

Aşa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci 
sultanul se străvesti, îşi încinse sabia şi se strecură departe 
de însoțitorii săi, fară a fi văzut. Şi purcese să umble toată 
noaptea până dimineaţa, fară de oprire, până la vremea 
când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. 
După care porni iar să umble cât ţinu ziua toată, şi-a doua 
noapte până dimineaţa. Şi iacătă că zări în depărtare ceva 
negru; se bucură şi îşi zise: „S-ar putea să dau acolo de 
vreunul care să-mi istorisească povestea lacului şi a peştilor 
lui!” Apropiindu-se de negureaţa aceea, văzu că era un dăm 
zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, şi 
văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. 
Atunci se bucură şi, oprindu-se la poartă, bătu încetişor; 
dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, şi-a treia 
oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu şi a patra oară, şi 
mult mai vârtos; şi nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi zise: „Nu 
mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-şi 
inimă, păşi pe poarta saraiului şi ajunse într-o încăpere 
lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi: 

— O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe 
cale, şi vă cer oleacă de merinde pentru drum! 


Pe urmă îşi rosti iarăşi cererea, încă o dată şi încă o dată; 
şi, neauzind nici un răspuns, îşi întări inima şi îşi îmbărbătă 
sufletul, şi păşi mai departe până în mijlocul saraiului. Şi nu 
găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era aşternut din 
belşug cu chilimuri şi că în mijlocul curţii dinlăuntru era un 
havuz străjuit de patru lei de aur roşu şi care lăsau apa să 
ţâşnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare şi câe 
nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu 
puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare 
ce se întindea pe deasupra saraiului. lar sultanul se minună 
de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe 
nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârşit taina 
lacului, a peştilor, a munţilor şi a saraiului. Pe urmă şezu 
jos, între două uşi, cugetând adânc. Şi deodată auzi un 
plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, şi auzi un 
glas dulce care îngâna încetişor stihurile acestea: 

Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele 
amare mi se citesc pe faţă. 

Din ochii mei şi somnul şi liniştile pier, lar nopţile-mi sunt 
albe ca alba dimineaţă. 

Of, dacă deznădejde şi chin n-ar mai veni, Şi gândurile 
dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putinţa de- 
a mai şti Mireasma sfântă-a tihnei şi blândul ei tain. 

Şi mai cu seamă dacă aş mai putea uita, De-aş mai găsi un 
sprijin în viaţa-mi pustiită! 

Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se- 
afundă amara mea ursită. 

Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică şi se 
îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o uşă, 
peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua şi, într-o sală 
mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare şi înalt de un cot. 
Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă 
dulce şi răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca 
trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniţă 
ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul: 


Suleget copilandru., şi dulce! Negru-i păr E-atât de negru- 
ncât jur-împrejur Se face noapte. Şi, într-adevăr, De 
fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea- 
ntunecată! 

N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai 
întemeiată Ca la vederea frumuseţii lui. 

Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Şi-l vei cunoaşte fără 
şovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui 
de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală. 

La vederea lui, sultanul se bucură şi îi spuse: 

— Pacea fie asupră-ţi! 

Iar tânărul urmă a şedea mai departe pe pat, înveşmântat 
în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale 
revărsată peste toată fiinţa lui, îi răspunse sultanului la 
bineţe şi îi zise: 

— O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic! 

Iar sultanul îi zise: 

— O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac şi 
a peştilor lui colorați, şi tot aşa despre saraiul acesta şi 
despre singurătatea ta şi despre pricina lacrimilor tale! 

La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelşugate ce-i 
curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună şi zise: 

— O, tinere, ce te face să plângi? 

Iar tânărul răspunse: 

— Au cum aş putea să nu plâng, când sunt în starea în 
care sunt? 

Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei 
sale şi le ridică. Şi atunci sultanul văzu că toată jumătatea 
de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de 
la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Şi flăcăul 
îi spuse sultanului: 

— Află, o, doamne, că povestea cu peştii este un lucru 
ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al 
ochiului, spre a fi văzută de toţi, ar fi o învăţătură pentru cel 
ce ar cerceta-o cu luare-aminte! 

Şi flăcăul istorisi aşa povestea aceea: 


Povestea cu tânărul cel vrăjit şi cu peştii. 

Află, aşadar, o, doamne al meu, că tatăl meu a fost sultanul 
acestei cetăţi. Îl chema Mahmud şi era stăpân peste 
Insulele Negre şi peste aceşti patru munţi. Iatăl meu a 
domnit şaptezeci de ani, după care s-a stins întru mila 
Atoatedătătorului. După moartea lui, am luat eu sultănia şi 
m-am însurat cu fiica moşului meu. lar ea mă îndrăgea cu o 
dragoste atâta de aprigă, încât, dacă din întâmplare 
zăboveam pe undeva departe de ea, nu mânca şi nu bea 
nimic, până ce nu mă vedea iar. Şi şezu sub ocrotirea mea 
vreme de cinci ani, până ce într-o zi se duse la hammam, 
după ce poruncise bucătarului să ne gătească masa de 
prânz. lar eu intrai în sarai şi mă culcai pe locul obişnuit pe 
care mă culcam, şi poruncii la două dintre roabele mele să- 
mi facă vânt cu un vânturar. Atunci una se aşeză la capul 
meu, iar cealaltă la picioare. Şi mă cuprinse nesomnia, 
gândind la lipsa soţiei mele, şi nici o tihnă nu se mai lipi de 
mine: căci chiar dacă ochiul meu se închisese, sufletu-mi sta 
tot treaz! Atunci o auzii pe roaba care îmi şedea la cap cum 
îi spunea celei care îmi şedea la picioare: 

— O, Massuda, ce tinereţe fară de noroc mai are şi 
stăpânul nostru! Şi ce păcate pe capul lui s-o aibă de soţie 
pe stăpâna noastră, vicleană şi nelegiuită! 

lar cealaltă răspunse: 

— Bătu-le-ar Allah pe muierile stricate. Că odrasla asta a 
desfrâului niciodată nu are să mai poată găsi pe careva cu o 
fire aşa de bună ca a stăpânului nostru, ea, care îşi petrece 
nopţile prin felurite paturi! 

lar roaba care şedea la cap răspunse: 

— Chiar că stăpânul nostru trebuie să fie tare adormit, de 
nu ia seama la faptele muierii lui! 

lar cealaltă zise: 

— Păi ce tot trăncăneşti tu acolo? Au poate stăpânul 
nostru să prepună ce face ea? Ori poate socoti cumva că îl 
lasă ea să se învârtească în voie? Află, dar, că întotdeauna 
vicleana amestecă ceva în pocalul pe care stăpânul nostru îl 


bea în fiecare seară, înainte de a se culca: îi pune în el nişte 
banj44; şi îl cufundă în somn. În acea stare, nu mai poate să 
ştie nici ce se petrece, nici unde se duce ea, nici ce face. Or, 
după ce îi dă să bea vinul, ea se îmbracă şi pleacă, lăsându-l 
singur, şi lipseşte până-n zori. Când se întoarce, îi arde sub 
nas nişte mirosne, şi el atunci se trezeşte din somn. 

Când auzii, doamne, vorbele roabelor, în ochii mei lumina 
se preschimbă în neguri. Şi tare zăbavnic vedeam 
apropiindu-se noaptea spre a mă afla iarăşi cu fiica moşului 
meu, care se întoarse într-un sfârşit de la hammam. Atunci 
întinserăm masa şi mâncarăm vreme de un ceas, îmbiindu- 
ne unul pe altul la băutură, ca de obicei. După care cerui 
vinul pe care îl beam în fiecare seară, înainte de a mă culca; 
iar ea îmi întinse potirul. Atunci mă ferii cu grijă să-l beau; 
da mă prefăcui a-l duce la buze, ca şi în alte daţi; şi îl vărsai 
în crăpătura de sus a caftanului, şi-apoi pe clipă pe dată mă 
întinsei pe pat, prefăcându-mă că dorm. lar ea zise atunci: 

— Dormi! Şi nu te-ai mai trezi în veci! Că, pe Allah! Tare 
mi-e lehamite de tine, şi mi-e silă până şi de chipul tău; iar 
sufletul mi-e sătul de atingerea cu tine! 

Pe urmă se sculă, îşi puse hainele cele mai frumoase, se 
înmiresmă, încinse o spadă, deschise uşa de la sarai şi 
plecă. Eu atunci mă sculai şi mă ţinui după ea, până ce ieşi 
din sarăi. Şi străbătu toate sukurile şi, până la urmă, ajunse 
la porţile cetăţii. Atunci le grăi porţilor într-o limbă pe care 
n-o pricepeam, şi zăvoarele căzură, şi porţile se deschiseră, 
şi ea ieşi. lar eu pornii pe urma ei, fară ca ea să mă simtă, 
până ce ajunse pe o ridicătură, alcătuită din aruncături de 
gunoaie, şi la un bordei cu o boltă deasupra, făcută din lut 
ars; intră pe uşă, iar eu mă aburcai pe boltă şi mă aşezai 
acolo sus, la pândă. Şi iacăt-o că intră la un arap negru. 
Arapu-acela hâd avea buza de sus cât o buză de oală, iar 
buza de jos, cât însăşi oala; şi amândouă buzele îi atârnau 
atâta de jos, încât ştergea cu ele ţărâna de pe pietrele 
podelei. Şi era putred de boli; şi stă tolănit pe un strat sărac 
de paie de trestie de zahăr. Când îl văzu, fiica moşului meu 


sărută pământul între mâinile lui; iar el săltă capu-nspre ea 
şi-i grăi: 

— Vai de tine şi de tine! De ce-ai zăbovit până la ceasul 
acesta? I-am poftit pe arapii care s-au apucat să bea la 
vinaţuri şi s-au împreunat cu liubovnicele lor. Şi eu nu am 
vrut să beau, din pricina ta! 

Ea spuse: 

— O, stăpâne al meu şi dulceaţa inimii mele, nu ştii că eu 
sunt măritată cu fiul moşului meu şi că mi-e silă până şi de 
chipul lui, şi că mi-e greață să stau cu el? Şi-apoi, de nu mi- 
ar fi fost frică să nu te văd şi pe tine zăticnit, de mult aş fi 
năruit cetatea din creştet până în temelii şi aş fi făcut ca 
numai glasul cucuvăii şi al ciorii să se mai audă; şi aş fi 
mutat pietrele năruiturilor hăt tocmai dincolo de muntele 
Cocaz45. 

Arapul răspunse: 

— Minţi, dezmăţato! Or, mă jur pe cinstea şi pe însuşirile 
cele voiniceşti ale arapilor, şi pe întâietatea noastră 
nemăsurat mai presus faţă de cea a bărbaţilor de neam alb, 
că dacă încă o dată, începând din ziua aceasta, ai să mai 
zăboveşti aşa, am să mă scutur de prietenia cu tine şi nu am 
să-mi mai aştern trupul peste trupul tău! O, vânzătoareo 
vicleană! N-ai zăbovit aşa decât ca să-ţi îndestulezi într-alte 
părţi pojarurile tale de muiere, o, stricato, o, tu cea mai 
ticăloasă dintre muierile albe! 

Aşa îi istorisi sultanului feciorul de sultan. Şi urmă: 

Când auzii ce-şi vorbiseră şi când văzui cu ochii mei ceea 
ce urmă între ei doi, lumea se preschimbă în neguri 
dinaintea mea şi nu mai ştiui unde mă aflu. Apoi fiica 
moşului meu începu să plângă şi să se jeluiască, ugilită între 
mâinile arapului, şi să spună: 

— O, dragostea mea, o, frupt al inimii mele, nu te mai am 
decât pe tine! Dacă mă alungi, atunci e vai de mine! O, 
iubirea mea, o, lumină a ochiului meu! 

Şi nu se mai opri din plâns şi din rugăminţi, până ce el nu 
o iertă. Ea atunci se sculă bucuroasă, se dezbrăcă de toate 


hainele de pe ea, şi de ceacşiri, şi rămase goală de-a 
binelea. Pe urmă spuse: 

— O, stăpâne al meu, ai să-i dai ceva de mâncare roabei 
tale? 

lar arapul răspunse: 

— Saltă capacul cratiţei şi ai să găseşti în cratiţă o tocană 
făcută cu nişte oase de şoarece, pe care ai s-o înfuleci de-ai 
să rozi şi oasele; pe urmă ia oala ceea de colo şi-ai să 
găseşti în ea nişte buză46 de băut! 

lar ea se duse şi mancă, şi bău, şi se spălă pe mâini; pe 
urmă se întoarse şi se culcă lângă arap pe paiele de trestie, 
goală cu totul, şi se ghemui sub arap pe zdrenţele împuţite. 

Când văzui toate faptele pe care le săvârşea fiica moşului 
meu, nu mai putui să mă ţin şi sării din vârful bagdadiei şi 
mă repezii în odaie, şi luai spadă, pe care o adusese fiica 
moşului meu, hotărât să-i omor pe amândoi. Şi dintru-ntâi îl 
izbii pe arap peste gât, şi gândii că-şi lepădase sufletul. 

În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi se opri 
sfioasă. lar când lumina zilei străluci, sultanul Şahriar intră 
în sala de judeţe, şi divanul fu înţesat de lume până la 
sfârşitul zilei. Pe urmă sultanul se întoarse în saraiul lui, iar 
Doniazada îi zise surorii sale: 

— Urmează, mă rog ţie, povestea! 

Ea răspunse: 

— Din toată inima şi ca o cinstire datorată! 

Aşadar, când fu cea de a opta noapte, Şeherezada urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânărul cel vrăjit i-a 
spus sultanului: 

Izbindu-l pe arap, spre a-i reteza capul, i-am retezat într- 
adevăr beregata - pielea şi carnea - şi am socotit că l-am 
ucis, întrucât a horcăit o horcăitură lungă şi cumplită. Fiica 
moşului meu, care dormea adânc, se trezi după plecarea 
mea, luă spada pe care o puse la loc în teacă, se întoarse 
acasă la sarai şi se culcă în patul meu, până dimineaţa. A 
doua zi de dimineaţă, văzui fiica moşului meu că îşi taie 
pletele şi se îmbracă în haine de moarte. Pe urmă îmi spuse: 


— O, fiu al moşului meu, să nu mă cerţi cumva pentru ceea 
ce fac, întrucât iacătă că am aflat că maică-mea a murit, 
taică-meu a fost ucis în războiul cel sfânt, unul dintre fraţii 
mei s-a prăpădit înţepat de un scorpion, şi fratele celălalt a 
fost îngropat de viu sub prăbuşirea unei clădiri. Aşa încât 
sunt îndreptăţită să plâng şi să mă chinuiesc. 

La vorbele acestea, nu vrusei să arăt că aş şti ceva, şi îi 
zisei: 

— Fă ce socoţi, căci nu te opresc de la nimic. 

Iar ea rămase închisă în jalea, în lacrimile şi în dârdora ei 
de durere smintită, vreme de un an întreg, de la început 
până la celălalt început. Când se încheie anul, îmi zise: 

— Vreau să zidesc pentru mine în saraiul tău un mormânt 
boltit, şi să mă închid acolo în singurătate şi în lacrimi, şi să- 
i dau numele de Casa Jelaniilor! 

Eu îi răspunsei: 

— Fă ce socoţi tu de trebuinţă! 

Iar ea îşi clădi Casa Jelaniilor ei, încununată cu o boltă şi 
cuprinzând un mormânt ca o groapă. Pe urmă îl aduse şi îl 
puse acolo pe arap, care nu era mort, dar care ajunsese 
tare bolnav şi tare slăbit, şi care chiar că nu mai putea să-i 
fie de nici o slujbă fiicei moşului meu. Dar starea aceea nu îl 
împiedica să bea întruna la vin şi la buză. Iar din ziua rănirii 
lui, nu mai putea să vorbească, şi trăia aşa mai departe, 
întrucât sorocul lui nu venise. lar ea, în fiecare zi intra la el 
sub boltă, în zori şi pe înserate, şi era cuprinsă lângă el de 
potoape de lacrimi şi de nebunie; şi îi da să bea băuturi şi 
mâncăruri terciuite. Şi nu conteni a face aşa, dimineaţa şi 
seara, tot răspasul celui de al doilea an. Iar eu o îngăduiam 
plin de răbdare toată vremea; şi într-o zi, intrând la ea pe 
neaşteptate, o găsii pornită pe plânsete şi izbindu-se peste 
obraji şi rostind cu glas jalnic stihurile acestea: 

De când te-ai dus, iubite, m-am sihăstrit de lume, Şi doar 
singurătatea îmi sună în auz, Căci nu mai e în stare să 
strige un alt nume Inima mea, iubite, din clipa când te-ai 
dus. 


De te vei mai întoarce, iubitule, vreodată La roaba care 
suflet şi trup ţi-a dăruit, O, fie-ţi milă, strânge-i cenuşa 
lepădată, Şi-n amintirea vieţii cu care te-a iubit, Dă-i liniştea 
deplină de care n-avu parte, Şi sapă-i tu mormântul, 
oriunde vei vroi, Numai să fie-alături de tine, ca şi-n moarte 
La pieptul tău să doarmă iubirea-ţi, pe vecii. 

Şi glasul tău, ah, glasul, aminte să-şi aducă De numele cu 
care pe vremuri mă striga, Şi-asupra gropii negre să-şi 
cheme vechea slugă, Să-i vină la picioare precum venea 
cândva. 

Ci, vai, atunci zadarnic vei întreba mormântul Sub care mă 
va roade al vieților călău. 

Că va răzbate-afară doar sunetul, răsfrântul, Al oaselor 
uscate, scrâşnind de dorul tău. 

Când îşi isprăvi jelania, îi spusei, cu sabia în mână: 

— O, vânzătoareo, iacătă vorbele vicleniei care se leapădă 
de legăturile juruite şi calcă în picioare dragostea! 

Şi, ridicând mâna, mă pregăteam s-o izbesc, când ea sări 
deodată şi, pricepând astfel că făptaşul betejirii arapului 
eram eu, se ridică dreaptă în picioare şi rosti nişte vorbe pe 
care nu le înţelesei deloc, şi zise: 

— Prin puterea vrâjitoriei mele, Allah să te preschimbe 
jumătate în piatră şi jumătate în om! 

Şi tot atunci, doamne, ajunsei precum mă vezi. Şi nu mai 
putui să mă clintesc, nici să fac vreo mişcare; astfel că nu 
sunt nici mort, nici viu. După ce mă aduse în starea aceasta, 
vrăji şi cele patru insule ale împărăției mele şi le 
preschimbă în munţii cu lacul de la mijloc; iar pe supuşii 
mei îi preschimbă în peşti. Da asta nu e tot! În fiecare zi, mă 
schingiuieşte şi mă biciuieşte cu o vână de piele şi îmi dă o 
sută de lovituri până la sânge. Şi apoi îmi pune de-a dreptul 
pe piele, pe sub haine, o cămaşă de păr aspru care îmi 
cuprinde toată partea de sus a trupului! 

Şi tânărul, după spusele acestea, începu să plângă şi rosti 
aceste stihuri: 

Dreptatea-ţi aşteptând-o, Doamne-al meu, Şi judecata-ţi. 


— Îmi sugrum durerea Şi-ndur fără crâcnire orice greu, 
De vreme ce aşa îţi este vrerea. 

Dar mă sfârşesc de chinuri, fără vină, Şi numai tu mi-eşti 
țărmul alinat, O, Doamne, către care se închină Profetul 
nostru binecuvântat. 

Atunci sultanul se întoarse spre tânăr şi îi spuse: 

— Ai mai adăugat un păs la păsurile mele! Şi ia spune-mi, 
unde se află femeia aceea? 

El răspunse: 

— În mormântul în care zace arapul sub boltă. Se abate pe 
la mine în fiecare zi. Vine la mine, mă dezbracă de haine şi 
mă bate cu o sută de lovituri de bici, în vreme ce eu plâng şi 
ţip, şi nu pot să fac nici o mişcare, ca să mă apăr. Pe urmă, 
după ce mă pedepseşte astfel, se întoarce la şi dimineaţa, şi 
seara, vinuri şi băuturi fierte. 

Sultanul zise: 

— Pe Allah! O, necâjitule, se cade să-ţi dau un ajutor de 
pomenire şi să-ţi fac un bine care, atunci când n-oi mai fi, să 
se treacă în hrisoavele cronicilor! 

Apoi sultanul urmă să stea la taifas cu el până la lăsarea 
serii. Pe urmă se ridică şi aşteptă să vină ceasul de noapte 
al vrăjitorilor. Atunci se dezbrăcă, îşi încinse paloşul şi porni 
spre locul unde se afla arapul. Văzu acolo lumânările 
aprinse şi fanarele atârnate; văzu şi căţuia cu tămâie, 
mirosnele şi alifiile. Pe urmă se duse drept la arap, îl izbi cu 
paloşul şi îl omorî. Apoi îl aburcă în spinare şi îl zvârli în 
afundul unui puț, care se afla în sarăi. Pe urmă se întoarse 
şi se îmbrăcă în hainele arapului şi se preumblă oleacă pe 
sub boltă, vânturând în mână spadă, cât era ea de lungă. 

Peste un ceas, veni şi vrăjitoarea, dezmăţata, la tânăr. De 
cum intră, îl dezbrăcă pe fiul moşului ei şi luă un bici şi 
începu să-l bată. El atunci strigă: 

— Au! Au! Ajunge! Osânda mea e prea amarnică! Oh! Fie- 
ţi milă de mine! 

Ea răspunse: 


— Da ţie ţi-a fost milă de mine? Mi-ai cruțat tu iubitul? Nu! 
Ei na, îndură! 

Apoi puse pe el cămaşa din păr de capră şi aşternu 
celelalte haine peste cămaşă. După care cobori la arap, să-i 
ducă pocalul cu vin şi olul cu ierburi fierte. Şi intră sub 
boltă, şi plânse, şi se jelui ţipând: 

— Ufl Uf! 

Şi zise: 

— O, stăpâne al meu, grăieşte-mi! O, stăpâne al meu, 
vorbeşte cu mine! 

Pe urmă rosti cu durere stihurile acestea: 

Ah, va mai ţine, o, inima mea, Aceasta despărţire-atât de 
grea? 

Iar dragostea cu care m-ai străpuns Nu-i oare chinuită- 
ndeajuns? 

Ah, până când vei mai fugi de mine, Lăsându-mi numai jale 
şi suspine? 

Dacă n-ai vrut decât să mă ucizi, Fii fericit, iubite: m-ai 
ucis! 

Pe urmă izbucni în hohote de plâns şi iarăşi spuse: 

— O, stăpâne, vorbeşte-mi, ca să te aud! 

Atunci arapul (cel închipuit) îşi puse limba de-a crucişelea 
şi începu să îngâne după rostirea arapilor, şi grăi: 

— Hoh! Hoh! Nu este tărie şi putere decât întru ajutorul 
lui Allah! 

Când auzi vorbele (după atâta amar de vreme de când 
arapul nu mai vorbise), femeia scoase un țipăt de bucurie şi 
leşină; ci îşi veni în fire şi spuse: 

— Oh! Iacătă că stăpânul meu s-a vindecat! 

Atunci sultanul îşi prefăcu glasul şi-l făcu tare slab şi zise: 

— O, stricato! Nu eşti vrednică să-ţi grăiesc! 

Ea zise: 

— Pentru ce oare? 

El răspunse: 

— Pentru că în fiece zi nu faci altceva decât să-l pedepseşti 
pe soţul tău, iar el să ţipe şi să strige după ajutor, de mi se 


duce somnul pe toată noaptea până dimineaţa. Iar soţul tău 
nu conteneşte să ţi se roage şi să-ţi ceară îndurare, încât 
glasul lui îmi alungă somnul. Fără chinurile astea, de multă 
vreme mi s-ar fi întors puterile. Şi chiar aceasta-i pricina 
care mă opreşte a-ţi răspunde. 

Ea spuse: 

— Atunci, dacă îmi porunceşti aşa, am să-l slobozesc din 
starea în care se află! 

Iar sultanul zise: 

— Da! Slobozeşte-l şi întoarce-ne liniştea! 

Ea spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă se ridică şi ieşi de sub boltă. Intră în altar, luă un 
găvan de aramă plin cu apă şi rosti deasupra lui nişte vorbe 
vrăjitoreşti. Şi apa începu să fiarbă ca apă fiartă într-un 
ceaun. Atunci îl stropi cu apă pe tânăr şi rosti: 

— Prin puterea vorbelor rostite, te dezleg să ieşi din 
înfăţişarea aceasta spre a lua iarăşi înfăţişarea ta cea 
dintâi! 

Şi tânărul se scutură şi se sculă în sus pe picioarele lui, şi 
se bucură de slobozirea sa, şi strigă: 

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar 
Mohamed este profetul lui Allah! Binecuvântarea şi pacea 
lui Allah fie asupra-i! 

Pe urmă ea spuse: 

— Du-te şi să nu mai dai pe-aici, că altminteri te voi omori! 

Şi-l scuipă în ochi. Atunci el plecă de dinaintea ei. lar ea se 
întoarse la boltă şi cobori în ea şi spuse: 

— O, stăpâne al meu, ridică-te să te văd! 

Iar el, tare slab, spuse: 

— Oh! N-ai făcut încă nimic! Nu mi-ai dat îndărăt decât 
numai o parte din tihnă, da n-ai curmat pricină de 
căpetenie a tulburării mele! 

lar ea zise: 

— O, inima mea, care-i pricină de căpetenie? 

E spuse: 


— Peştii din lac, cei care nu sunt decât locuitorii cetăţii de 
odinioară şi ai celor patru insule de mai înainte, şi care nu 
mai contenesc să-şi salte capul din apă şi să-şi arunce 
blestemele împotriva mea şi a ta, şi-acesta-i temeiul care nu 
mă lasă să-mi capăt puterile. Iţi rămâne, aşadar, să-i 
dezlegi. Şi-atunci vei putea să vii şi să mă iei de mână şi să 
mă ajuţi să mă scol, întrucât e neîndoielnic că are să mi se 
întoarcă sănătatea! 

Când auzi vorbele sultanului, pe care femeia îl luă drept 
arapul său, îi spuse, bucuroasă: 

— O, stăpâne al meu, vrerea ta o pun pe capul şi în ochiul 
meu! 47 

Şi, rostind: „În numele lui Allah!”, se ridică voioasă şi plecă 
în fugă şi, când ajunse la lac, luă un pic de apă şi... 

În clipita aceea, Şeherezada văzu dimineaţa mijind şi, 
cuminte, se opri din povestit. 

Când fu cea de a noua noapte ea urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când 
vrăjitoriţa a luat un pic de apă din lac şi a rostit deasupra-i 
nişte vorbe tainice, peştii au început să se zbată şi să ridice 
capetele şi se preschimbară iarăşi în fii ai lui Adam, chiar în 
clipita aceea, iar vraja care îi ţinea pe locuitorii cetăţii se 
dezlegă. Iar cetatea se prefăcu într-o cetate înflorită, cu 
sukuri bine clădite, şi fiecare locuitor începu să-şi 
îndeplinească meseria lui. lar munţii se prefăcură în insule, 
ca mai înainte. După care nevasta cea tânără se întoarse 
numaidecât la sultan, tot cu credinţa că sultanul este 
arapul, şi îi spuse: 

— O, inima mea, dă-mi mâna ta mărinimoasă ca s-o sărut! 

Şi sultanul răspunse cu glas mocnit: 

— Vino lângă mine! 

Ea se duse. Şi deodată el înşfacă paloşul cel straşnic şi îi 
străpunse pieptul atâta de năprasnic, încât vârful paloşului 
ieşi prin spinare; pe urmă o mai izbi o dată şi o despică în 
două jumătăţi. Când sfârşi, ieşi afară şi îl găsi pe tânărul cel 
vrăjit care îl aştepta în picioare. Atunci sultanul îl firitisi cu 


VW 


bucurie că scăpase; iar tânărul îi sărută mâna şi îi mulţumi 
din toată inima. Apoi sultanul îi zise: 

— Vrei să rămâi în cetatea ta ori să vii cu mine în cetatea 
mea? 

Şi tânărul îi spuse: 

— O, doamne al vremilor, ştii tu câtă depărtare este de aici 
până la cetatea ta? 

Şi sultanul zise: 

— Două zile şi jumătate. 

Atunci tânărul îi spuse: 

— O, Măria Ta, dacă dormi, trezeşte-te! De aici, ca să 
ajungi la cetatea ta, vei bate un an întreg, cu voia lui Allah! 
Întrucât, dacă ai venit aici în două zile şi jumătate, a fost 
pentru că această cetate era vrăjită. Şi-apoi, o, Măria Ta, eu 
nu mă voi mai despărţi de tine nici atâta cât ai clipi din ochi! 

Iar sultanul se bucură de vorbele lui şi zise: 

— Mărire lui Allah, carele a binevoit să te scoată în calea 
mea! Căci de aci înainte eşti fiul meu, întrucât Allah până 
acuma nu mi-a hărăzit nici un copil! 

Atunci se aruncară unul la pieptul celuilalt şi se bucurară 
până peste marginile bucuriei. Apoi purceseră la drum 
până la saraiul sultanului cel tânăr, care fusese vrăjit. Şi 
sultanul cel tânăr dădu de ştire mai-marilor din împărăţia 
sa că urma să plece într-un sfânt hagialăc la Mecca. Atuncii 
se făcură toate pregătirile de trebuinţă. Apoi el şi sultanul 
plecară, şi inima sultanului ardea după cetatea sa, întrucât 
lipsise din ea vreme de un an. Purceseră, aşadar, la drum, 
având cu ei cincizeci de mameluci48 încărcaţi cu peşcheşuri 
de dăruit. Şi nu conteniră din drumeţit vreme de un an 
întreg, până ce ajunseră în preajma cetăţii sultanului. 
Atunci vizirul ieşi cu oştenii în întâmpinarea sultanului, 
după ce îşi pierduse nădejdea că îl va mai vedea vreodată. 
Iar oştenii veniră şi sărutară pământul dinaintea sultanului, 
şi îi urară bun venit. Atunci sultanul intră în sarai şi şezu în 
scaunul său domnesc. Pe urmă îl chemă pe vizir şi îi 
împărtăşi toate câte i se întâmplaseră. După ce vizirul luă 


ştire despre povestea tânărului, îi aduseră firitisiri pentru 
slobozirea şi mântuirea lui. 

Ast timp, sultanul milui o mulţime de inşi; pe urmă îi spuse 
vizirului: 

— Fă să-mi vină degrabă pescarul care mi-a adus pe 
vremuri peştele. 

Iar vizirul trimise să fie căutat pescarul care fusese pricina 
izbăvirii locuitorilor din cetate. Iar sultanul îl pofti să vină 
mai aproape de Măria Să şi îi dărui caftane falnice, şi îl 
întrebă dacă are copii; iar pescarul îi spuse că are un băiat 
şi două fete. Atunci sultanul se însură cu una dintre cele 
două fete, iar tânărul se însură cu cealaltă. Pe urmă 
sultanul îl opri pe tatăl lor lângă sine şi îl căftăni căpetenie 
peste toţi sameşii vistieriei. Apoi îl trimise pe vizir în cetatea 
tânărului, aşezată în Insulele Negre, îl căftăni sultan peste 
acele insule şi-i trimise cu el şi pe cei cincizeci de mameluci, 
care îl însoţiseră mai înainte pe el însuşi, şi trimise şi o 
mulţime de caftane falnice pentru toţi emirii. Atunci vizirul 
îi sărută mâinile amândouă şi ieşi să plece. Iar sultanul şi 
tânărul urmară să trăiască laolaltă. Cât despre pescar, 
ajuns cap peste toţi sameşii vistieriei, se îmbogăţi pe deplin 
şi ajunse omul cel mai bogat de pe vremea sa. lar cele două 
fete ale lui ajunseră soţii de sultani. Şi în starea aceea se şi 
săvârşiră din viaţă! 

Şi, urmă Şeherezada, să nu socotiți că povestea aceasta ar 
fi mai minunată decât cea cu hamalul. 

POVESTEA CU HAMALUL ŞI CU CELE TREI COPILE. 

A fost odată, în cetatea Bagdadului, un ins care era 
neînsurat şi care era hamal. 

Într-o bună zi, pe când stă în suk, rezemat alene de 
samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfăşurată în 
izarul49 ei din mătase de la Mossul50, presărat cu 
buburuze de aur şi căptuşit cu atlaz, îşi săltă oleacă 
iaşmacul51 de pe faţă şi, de dedesubt, se iviră nişte ochi 
negri cu gene lungi, şi cu ce pleoape! Şi era subţire şi 


sulegetă, desăvârşită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceaţa 
glăsuirii ei: 

— O, hamalule, ia-ţi samarul şi vino după mine! 

lar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare 
vorbelor auzite; ci îşi luă coşul şi porni după copilă, care se 
opri într-un sfârşit la uşa unei case. Bătu în uşă şi 
numaidecât un nusran52 cobori şi îi cântări fetişcanei, 
pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în 
samar, spunându-i samaragiului: 

— la asta şi ţine-te după mine! 

Şi hamalul strigă: 

— Pe Allah! Ce zi binecuvântată! 

Şi îşi luă coşul şi o urmă pe copilă, care se opri apoi 
dinaintea tarabei unui neguţător de pometuri şi cumpără 
mere sirieneşti, gutui osmanlâi53, piersici de la Oman, 
iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la 
Nil, lămâi misreneştib4, chitre sultanlâi55, boabe de mirt, 
flori de hennea56, dediţei sângerii, topo-raşi, flori de rodie 
şi zarnacadele. Şi le puse pe toate în samarul hamalului şi 
spuse: 

— Ia-le în spinare! 

Iar elle luă şi porni după ea, până ce ajunse dinaintea 
unui măcelar, căruia fata îi spuse: 

— Taie zece artale57 de carne. 

Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfăşură în foi de 
banan, le puse în samar, şi spuse: 

— Ila-le, o, hamalule! 

EI le aburcă în spinare şi porni după ea, spre a se opri 
dinaintea unui neguţător de migdale, de la care copila 
târgui tot soiul de migdale şi spuse: 

— Ia-le şi hai după mine! 

Iar el luă coşul şi porni după ea, până dinaintea prăvăliei 
unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu 
toate câte avea neguţătorul: acadele de zahăr cu unt, 
împletite şi răsucite, gogoşi calde înmiresmate cu muşc58 şi 
umplute cu dulceţuri, cofeturi numite sabun59, plăcinte, 


turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite 
muşabac60, colţunaşe coapte în zahăr numite lukmet-el- 
kadi61 şi altele numite assabih-Zeinab62, făcute cu unt, cu 
miere şi cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de 
bunătăţuri pe tablă şi puse tablaua pe samar. Atunci 
samaragiul zise: 

— Dacă mi-ai fi spus de la început, aş fi venit cu un catâr, 
spre a încărca toate astea! 

Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se oprila un 
neguţător de parfumuri şi cumpără zece feluri de ape: apă 
de trandafiri, apă de flori de portocal şi încă multe altele; 
mai luă şi o măsură de băuturi ameţitoare; cumpără tot aşa 
şi un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, 
grăunţe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenuşiu şi 
mosc; luă, într-un sfârşit, nişte lumânări de ceară de 
Alexandria; puse totul în samar şi spuse: 

— Ia coşul în spinare şi vino după mine! 

Iar el luă samarul şi o urmă cu povara în spinare, până ce 
hanâma63 cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte 
largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la 
înfăţişare şi semeţ; uşa avea două canaturi de abanos, 
împodobite cu solzi de aur roşu. 

Fetişcana se opri la uşă şi bătu încetişor; şi uşa se deschise 
din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea 
care deschise uşa şi văzu că era o copilă cu trup zarit şi 
subţietic, chiar ca un tipar în ce priveşte sânii gogoneţi şi 
îmbolditori, în ce priveşte drăgălăşenia, nurii şi frumuseţea 
ei, şi în toate desăvârşirile boiului şi ale călcăturii; fruntea îi 
era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii 
gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea 
ramadanului64, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui- 
Soleiman65; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi 
ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr şi 
mlădiu, şi unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare 
scumpă în sulul care o cuprinde. 


Încât, la vederea ei, hamalul simţi că-i zboară minţile, iar 
coşul era să-i cadă de pe spinare; şi îşi zise: „Pe Allah! În 
viaţa mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de 
azi!” 

Atunci fata cea tânără, portăriţa, stând tot înlăuntrul casei, 
spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, şi hamalului: 

— Intraţi! Şi intrarea să vă fie largă şi bună! 

Atunci intrară şi ajunseră într-o sală largă, ce dă spre 
curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de 
mătase şi de zarafir şi plină cu lucruri iscusit lucrate şi 
învrâstate cu ochiuri de aur şi cu oluri, şi cu jeţuri cioplite, 
şi cu perdele, şi cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul 
sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare 
sclipitoare şi cu nestemate; deasupra crivatului era întins 
un polog de atlaz roşu, iar pe crivat şedea o copilandră 
minunată, cu nişte ochi babilonici66, cu lin trup drept ca 
litera alef67, şi cu un chip atâta de frumos, încât umplea de 
tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, şi 
într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa 
poetului: 

Acel ce îţi asemuie făptura Cu-o mlădioasa ramură subţire 
În van, copilo, îşi mai bate gura, Căci tu eşti fără de 
asemuire: 

Nu are soră fiinţa-ţi mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe 
potrivă. 

lar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului 
zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, eşti oricum Fără pereche 
sub slăvitul soare, lar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care 
te face mai ispititoare. 

Atunci copilă de pe pat se ridică, făcu câţiva paşi, spre a 
veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, şi le spuse: 

— Ce staţi aşa nemişcate? Luaţi povara din cârca 
hamalului. 

Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, 
portăriţa trecu la spatele lui şi, ajutate de cea de a treia 
soră a lor, îl uşurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se 


afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi 
dinari hamalului şi îi spuseră: 

— Arată-ţi ceafa şi du-te, o, hamalule! 

Şi hamalul se uită la fete şi începu să se minuneze de 
frumuseţea lor şi de desăvârşirile lor, şi gândi că nu mai 
văzuse vreodată ceva asemenea. Şi luă seama că nu se afla 
în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, 
toate poamele, toate florile înmiresmate şi toate celelalte 
bunătăţuri câte se aflau acolo, şi se minună până peste 
marginile minunării, şi nu avu nici un îndemn să plece. 

Atunci cea mai mare dintre fete îi zise: 

— Ce ai de nu te clinteşti? Socoţi plata prea săracă? Şi se 
întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, şi îi zise: 

Mai dă-i şi al treilea dinar. 

Şi hamalul spuse: 

— Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât 
de două jumătăţi de dinar! Şi nu am găsit nicidecum săracă 
plata de-acum. Da inima şi lăuntrul fiinţei mele se zbuciumă 
din pricina voastră. Şi mă întreb cum poate să fie viaţa 
voastră, de vreme ce staţi singure şi nu aveţi aici nici un 
bărbat, care să vă ţină tovărăşie bărbătească. Au voi nu ştiţi 
că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul 
dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele 
mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte cel de al 
patrulea! Şi ştiţi şi voi că fericirea femeilor nu ajunge 
desăvârşită decât lângă bărbaţi! Şi, cum spune poetul, o 
îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o 
însoţire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o 
lăută, o cobză şi un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu 
sunteţi decât trei şi vă lipseşte scula cea de-a patra, flautul, 
care să fie un bărbat înţelept, plin de inimă şi de duh, 
meşter iscusit şi ştiutor a păstra o taină! 

Iar fetişcanele îi ziseră: 

— Păi, tu nu ştii, hamalule, că noi suntem fete fecioare? 
Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. 
Că l-am citit pe poetul care spune: 


Fereşte-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce 
păgubire! 

La vorbele acestea, hamalul strigă: 

— Mă jur pe viaţa voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un 
bărbat înţelept, de temei şi de credinţă, care a citit cărţi şi a 
rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci şi 
tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În 
toate împrejurările, mă port după spusa poetului: 

Ştie păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om îşi 
ţine întreagă o făgadă. 

În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă 
sub straşnică lăcată, Cu uşa cetluită şi cheia aruncată. 

Auzind stihurile hamalului şi toate strofele pe care le 
spuse, şi întocmirile lui poeticeşti, fetele se îndulciră bine de 
tot; şi, numai din prefăcătorie îi ziseră: 

— Tu ştii, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru 
o mulţime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubeşti? 
Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din 
parte-ţi, de a plăti cu aur. Ori nu ţi-e a rămâne la noi, a ne fi 
tovarăş la băut şi mai cu seamă a ne face să stăm treze 
toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre? 

Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă: 

— Că dragostea fară de arginţi nu poate să slujească de 
dreaptă măsură în cumpăna tereziei! 

Iar portăriţa zise: 

— Dacă nu ai nimic, du-te fară nimic! 

Şi, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul 
şi grăi: 

— O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul 
acesta nu ne-a împuţinat cu nimic ziua! Şi-apoi ar fi putut să 
fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare faţă de noi. Şi apoi 
tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui. 

Atunci hamalul se bucură până peste poate şi îi spuse celei 
ce făcuse târguielile: 

— Pe Allah! Cel dintâi câştig al zilei numai ţie ţi-l datorez! 

Atunci tustrele îi ziseră: 


— O, hamalule, rămâi, aşadar, aici, şi fii încredinţat că ne 
vei fi precum capul şi ochiul nostru! 

Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică şi se încinse 
peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, 
pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă şi 
puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuinţă. 
Pe urmă aduse vinul, şi toată lumea şezu jos; iar hamalului, 
în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn. 

Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, 
umplu pocalul şi îl bău, şi încă o dată, şi încă o dată. Pe 
urmă umplu iarăşi pocalul şi îl trecu surorilor ei, pe urmă 
hamalului. lar hamalul rosti în stihuri: 

Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii şi veselii. 

El este tămăduitorul La rele şi nevolnicii. 

Cel care-l bea îşi uită dorul Şi prinde proaspete tării Nu-i 
om care să-l bea vreodată Fără-a-şi simţi din temelii Fiinţa- 
ntreagă tulburată Şi vrednică de ghiduşii. 

În el e fericirea toată Şi saţiul dragostei - să ştii! 

Şi sărută mâinile celor trei fete şi goli pocalul. Pe urmă se 
duse lângă stăpâna casei şi îi zise: 

— O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul şi avutul tău! 

Şi rosti în cinstea ei un stih al poetului: 

La uşa ta aşteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii 
tăi supuşi, Ce îţi cunoaşte bine râvnitele văpăi, Şi-ntreaga-ţi 
dărnicie ţi-o-nseamnă la răbuj. 

Şi ştie robu-acesta, răpus de crudul dor; 

Bunăvoinţa toată cu care ţi-e dator. 

Atunci ea îi spuse: 

— Bea, o, prietene al meu! Şi băutura să-ţi fie priincioasă 
şi de dulce mistuire! Şi să-ţi dea puteri pe calea adevăratei 
sânătăţi! 

Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei şi, cu glas 
cald şi unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale 
poetului: 

L-am dat iubitei mele un vin., strălucitor Precum lumina 
din obrajii ei: 


Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de 
scântei Ar arde-atâta de mistuitor. 

Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Şi mi-a grăit, râzând cu 
gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aş putea Să-mi beau 
lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din 
ea?” 

Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar! 

Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele! 

Roşeaţa lui e sângele meu chiar! 

Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ţi-l aduc în 
dar!” 

Atunci fetişcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe 
urmă trecu lângă sora ei. Şi începură să dănţuiască, să 
cânte şi să se încunune cu flori; şi în toată vremea asta, 
hamalul le lua în braţe şi le strângea; şi una îi spunea 
ghidugşii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl 
împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, 
copila portăriţă se sculă, se despuie de toate hainele de pe 
ea şi rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul 
cu apă şi începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură 
şi îl stropi pufnind pe hamal. Apoi îşi săltă în sus şi mâinile şi 
picioarele şi lăsă apa să curgă peste tinereţea ei fragedă. Pe 
urmă ieşi din apă şi se aruncă la pieptul hamalului şi, 
întinzându-se pe spate, făcu un semn şi întrebă: 

— O, inima mea, ştii cum se cheamă aceasta? 

lar hamalul răspunse: 

— Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor! 

Atunci ea strigă: 

— Yuh! Yuh! Da nu ţi-e ruşine? 

Şi îl luă de gât şi începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse: 

— Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse: 

— Altcumva! 

Şi hamalul zise: 

— Atunci este bucăţica ta de la urmă! lar ea spuse iar: 

— Altcumva! 

Atunci el zise: 


— Este viespea ta! 

Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de straşnic 
peste ceafa, încât îi urzică pielea. Atunci el zise: 

— Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Şi ea răspunse: 

— Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă: 

— Într-un sfârşit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, 
busuioace al podurilor! 

După care îşi trecură iarăşi pocalul roată. Pe urmă, cea de 
a doua fată îşi scoase hainele şi se aruncă în havuzul cu 
apă: făcu şi ea ca sora ei, pe urmă ieşi şi se duse să se 
arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi 
zise hamalului: 

— O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El 
răspunse: 

— Veşcă! 

Ea strigă: 

— Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta! 

Şi îl lovi şi îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. lar 
el răspunse: 

— Atunci este busuiocul podurilor. 

Ea răspunse: 

— Nu! Nu! 

Şi iar începu să-l plesnească peste ceafa. Atunci el o 
întrebă: 

— Păi da cum îi zice? 

Ea răspunse: 

— Susanul descojit! 

Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă şi cobori în 
havuz, unde făcu la fel ca şi cele două surori ale sale; pe 
urmă se îmbrăcă iar şi se duse să se întindă pe genunchii 
hamalului şi îi spuse: 

— Ghiceşte-i numele! 

Şi-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă 
aşa, ba că se cheamă pe dincolo! Şi sfârşi întrebând-o, 
pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi: 

— Atunci spune-mi tu cum îi zice! 


Ea răspunse: 

— Hanul lui Abu-Mansur! 

Atunci hamalul se ridică, îşi scoase hainele şi cobori în 
havuzul cu apă; iar paloşu-i plutea la faţa apei! Se spălă pe 
tot trupul, cum se spălaseră şi fetele; pe urmă ieşi din havuz 
şi se aruncă în poala portăriţei şi îşi alungi cele două 
picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, 
arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei: 

— O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă? 

La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta 
de amarnic, încât se prăbuşiră pe spate şi strigară: 

— Zebbul tău! 

El spuse: 

— Banu! 

Şi-i arse fiecăreia câte-o muşluitură. Ele spuseră atunci: 

— Scula ta! 

El răspunse: 

— laca ba! 

Şi-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi 
spuseră: 

— Păi dă-i chiar păcătoşia ta, şi-i fierbinte! E chiar zebbul 
tău, şi-i zbuciumat! 

lar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, 
le muşluia, le ciupea şi le strângea în braţe; iar ele râdeau 
până peste poate. Într-un sfârşit, îl întrebară: 

— Spune-ne atunci tu cum se cheamă? 

Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din 
ochi, şi zise: 

— O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a 
spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul 
cel vârtos şi nejugănit, cel care paşte şi rumegă busuiocul 
podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, şi 
poposeşte la hanul lui moş Mansur!” 

La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se 
prăbuşiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din 


acelaşi pocal, până spre căderea nopţii. Atunci fetele îi 
spuseră hamalului: 

— Acuma arată-ne ceafa şi du-te, lăsându-ne să-ţi privim 
lăţimea spetelor! 

Şi hamalul strigă: 

— Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, 
decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai 
să împreunăm noaptea această cu ziua care s-a dus, iar 
mâine fiecare va putea să plece să-şi vadă de starea soartei 
sale pe drumul lui Allah! 

Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul şi spuse: 

— Pe viaţa mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-şi 
petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, 
întrucât e o pramatie fară ruşine şi e plin de gingăşie! 

Atunci fetele îi spuseră hamalului: 

— Bine, fie! Poţi să rămâi în noaptea asta, dă numai cu 
învoiala să te laşi în seama noastră şi să nu ceri nici o 
lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricină a 
orice-ar fi! 

Atunci el zise: 

— Da, hotărât! O, stăpânele mele! 

Iar ele îi spuseră: 

— Atunci ridică-te şi citeşte ce stă scris pe uşă! 

Iar el se sculă şi găsi pe uşă cuvintele acestea scrise cu 
zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te 
priveşte, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ţi fie pe 
plac! 

Atunci hamalul spuse: 

— O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să 
crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă priveşte! 

În clipita aceea, Şeherezada văzu zorile mijind şi tăcu 
sfioasă. 

Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse: 

— O, sora mea, isprăveşte povestea! 

lar Şeherezada răspunse: 

— Cu dragoste şi ca o datorinţă pentru mărinimie! 


Şi urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a 
dat fetelor această făgăduiala, cea care făcuse târguielile s- 
a ridicat şi a aşternut bucatele dinaintea lor, şi toţi au 
mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se 
arseră beţişoare înmiresmate şi tămâie; pe urmă toată 
lumea începu iarăşi să bea şi să mănânce din toate 
bunătăţurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care 
totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii 
şi legănând din cap. Şi deodată se auziră nişte bătăi în uşă; 
dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriţă 
se sculă şi se duse la uşă, pe urmă se întoarse şi le spuse: 

— Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea 
aceasta, întrucât iacătă că au sosit la uşă trei ajami68 cu 
barba rasă, şi tustrei chiori de ochiul stâng, şi chiar că asta- 
i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt 
străini, din ţara rumannilor; şi fiecare dintre ei are o 
înfăţişare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, 
atâta-s de pociţi. Aşa că, dacă avem să-i poftim să intre, 
avem să ne veselim straşnic pe seama lor! 

Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredințare 
tovarăşelor ei, care într-un sfârşit ziseră: 

— Spune-le, aşadar, că pot să intre, da arată-le limpede 
învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te 
priveşte, altminteri vei păţi lucruri ce nu au să-ţi placă! 

Şi fetişcana alergă plină de voioşie la uşă şi se întoarse 
aducându-i pe cei trei chiori; şi într-adevăr, aveau bărbile 
rase şi mustăţile lungi şi răsucite în varvaric, şi totul la ei 
învedera că ţin de isnaful cerşetorilor numiţi saalici69. De 
îndată ce intrară, urară bună pace celor de fată, 
ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se 
ridicară în picioare şi-i poftiră să şadă jos. După ce şezură, 
cei trei inşi se uitară la hamalul care era beat cu totul, şi, 
după ce îl măsurară bine, socotiră că şi el ţine de isnaful lor 
şi îşi ziseră: 


— A, păi şi acesta este un saaluk ca noi! Aşadar poate să 
ne tină tovărăşie cu dragoste! 

Şi hamalul, care le auzise socotinţa, se sculă deodată şi se 
holbă la ei cu ochii poncişi, şi le zise: 

— Haide, haide! Staţi cuminţi, că nu am ce să fac cu 
marghiolelile voastre! Şi mai dintruântâi ia băgaţi de seamă 
la ce stă scris colo, pe uşă! 

La vorbele acestea, fetele pufniră în râs şi îşi ziseră: 

— Avem să ne veselim straşnic cu saalicii şi cu hamalul! 

Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară 
straşnic! Pe urmă portăriţa îi pofti să bea, iar saalicii se 
porniră să bea unul după altul şi să-şi treacă spornic pocalul 
din mâna copilei-portăriţe. După ce pocalul îşi porni rotirea 
din plin, hamalul le zise: 

— Hehe, fârtaţilor! Au nu care cumva aveţi în desagii 
voştri vreo poveste mai de soi ori vreo păţanie mai de 
mirare ce-ar putea să ne veselească? 

La vorbele acestea, ei, stârniţi cu totul şi încălziţi, cerură 
să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portăriţa le 
aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu 
zdrăngănei, o alăută de Irak şi un flaut persan. lar cei trei 
saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu 
zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea 
flautul. Şi tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoțeau cu 
glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlţâia de desfătare 
şi icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul 
strălucit şi de dulceaţa cântăreților. 

Intr-acestea, se auziră iarăşi nişte bătăi la uşă. lar 
portăriţa se ridică spre a vedea cine bate. 

Or, iacătă care era pricina bătăilor în uşă: 

În noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid70 coborâse să 
cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea şi a auzi însuşi 
lucrurile care se puteau petrece; şi era însoţit de vizirul său 
Giafar Al-Barmaki şi de spătarul Massrur, împlinitorul 
osândelor sale. Întrucât îşi făcuse obiceiul de a se străvesti 
adeseori în neguţător. 


Aşa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe ulițele 
cetăţii, ajunse în drumul său la casa aceea şi auzi zvoana 
alăutelor şi larma zaiafetului. Şi califul îi spuse lui Giafar: 

— Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt 
glasurile. 

Şi Giafar răspunse: 

— Trebuie să fie vreo ceată de beţivani. Încât să ne ferim a 
intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun 
pocinog. 

Şi califul zise: 

— Trebuie numaidecât să intrăm, şi vreau ca tu să găseşti 
vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm şi să-i luăm pe 
neaşteptate. 

Şi Giafar, la porunca aceea, răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci Giafar o luă înainte şi bătu la uşă. Şi tot atunci 
portăriţa veni să deschidă. 

Portăriţa cea tânără deschise, aşadar, uşa, iar Giafar îi 
zise: 

— O, stăpâna mea, suntem nişte negustori de la Tabaria71. 
Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, şi am 
tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la 
han ne-a poftit în seara aceasta la el şi ne-a îmbiat la cină. 
După cină, care a ţinut un ceas de vreme şi la care ne-a tot 
îndemnat să mâncăm şi să bem straşnic, ne-a dat slobozenie 
să plecăm. Am plecat, aşadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi 
suntem nişte străini aici: aşa că rătăcirăm drumul spre 
hanul la care suntem traşi. Şi-acuma ne închinăm cu 
osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm şi 
să ne petrecem noaptea la voi. lar Allah are să ţină seama 
de această faptă bună! 

Atunci portăriţa se uită la ei şi văzu că aveau într-adevăr 
înfăţişare de negustori, precum şi chipuri preacinstite. Şi se 
întoarse la cele două surori ale ei şi le ceru părerea. Ele îi 
spuseră: 

— Pofteşte-i să intre! 


Atunci ea se întoarse să le deschidă uşa; iar ei o întrebară: 

— Putem să intrăm, cu îngăduinţa voastră? 

Ea spuse: 

— Intraţi! 

Atunci califul, Giafar şi Massrur intrară, iar la vederea lor 
fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine şi să le 
dovedească cinstirea cuvenită, şi spuseră: 

— Fiţi bineveniţi, iar intrarea aici fie-vă voioasă şi 
desfătată! Simţiţi-vă în voia voastră, o, oaspeţi ai noştri! 

Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebaţi ceea ce nu 
vă priveşte, altminteri veţi auzi lucruri care nu au să vă fie 
pe plac! 

Ei răspunseră: 

— Da, de bună seamă! 

Şi şezură jos, şi fură poftiţi să bea şi să-şi treacă pocalul de 
la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici şi 
văzu că erau chiori, toţi de ochiul stâng, şi tare se minună. 
Se uită apoi la fetişcane, şi văzu toate mândreţele şi toţi 
nurii lor, şi rămase tare nedumerit şi uluit. Şi copilele îşi 
vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeţii şi îi îmbiau să 
bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; şi el 
nu vroi să bea, spunând: 

— Sunt un hagiu cucernic72. 

Atunci portăriţa se sculă şi aşeză dinaintea lui o sofra 
învrâstată gingaş, pe care puse o ceaşcă de farfuriu 
chinezesc; turnă în ceaşcă apă de izvor, pe care o răcori cu 
o bucată de gheaţă şi o îndulci cu zahăr şi cu apă de 
trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi şi îi mulţumi 
îndelung copilei, şi îşi zise în sineşi: „Mâine trebuie s-o 
răsplătesc pentru fapta ei şi pentru tot binele pe care îl 
săvârşeşte!” 

Ast timp, fetele îşi vedeau mai departe de îndatoririle lor 
de gazde şi de îmbierile la băutură. Da când vinul îşi împlini 
rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce 
mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriţă de mână şi îi 
spuse: 


— O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile! 

Ea îi răspunse: 

— La poruncile tale! 

Atunci portăriţa se ridică, le spuse saalicilor să se scoale 
din mijlocul sălii şi să se rânduiască în dreptul uşilor, 
strânse tot ce se afla în mijlocul sălii şi făcu curat. Iar 
celelalte două fete îl strigară pe hamal şi îi spuseră: 

— Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mişcă-te! 
Că doar nu eşti străin aici, eşti de-al casei! 

Atunci hamalul se sculă, îşi sumese poalele hainei, îşi 
strânse cingătoarea şi spuse: 

— Porunciţi şi mă supun! 

Iar ele îi ziseră: 

— Aşteaptă la locul tău! 

Peste câteva clipite, portăriţa îi zise: 

— Urmează-mă şi hai să mă ajuţi! 

lar el o urmă afară din sală, şi văzu două căţele din soiul 
căţelelor negre şi care aveau nişte lanţuri petrecute pe 
după gât. Hamalul le luă şi le aduse în mijlocul sălii. Atunci 
stăpâna saraiului se apropie, îşi suflecă mânecile, luă un 
bici şi îi spuse hamalului: 

— Adu aici una dintre căţele! 

Iar el veni cu una dintre căţele, trăgând de lanţ, şi o aduse 
aproape; iar căţeaua începu să plângă şi să ridice capul 
spre fetişcană. Şi fetişcana, fară a lua seama la scâncelile ei, 
tăbări pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar căţeaua 
schelălăia şi plângea; iar fetişcana nu încetă de-a o bate, 
decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul 
din mână, luă căţeaua în braţe, o strânse la piept, îi şterse 
lacrimile şi o sărută pe cap, ţinându-i-l între mâinile ei. Pe 
urmă îi spuse hamalului: 

— Du-o de-aici, şi adu-mi-o pe cea de-a doua! 

Şi hamalul aduse căţeaua; iar fata se purtă şi cu ea la fel 
cum se purtase cu cea dintâi. 

Atunci califul îşi simţi inima cum i se umple de milă şi 
pieptul cum i se strânge de jale şi clipi din ochi către Giafar, 


spre a-i da de înţeles s-o întrebe pe fetişcană despre toate 
astea. Şi Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-şi ţină 
gura. 

Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei şi le 
spuse: 

— Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem! 

Ele răspunseră: 

— Ne supunem. 

Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, 
învrâstat cu aur şi cu argint, şi îi spuse portăriţei şi celei ce 
făcuse cumpărăturile: 

— Arătaţi-ne acuma ce ştiţi. 

Atunci portăriţa se sculă şi se sui în pat lângă sora ei; iar 
cea care făcuse cumpărăturile ieşi, se duse în iatacul ei şi 
aduse de acolo un tăbuieţ de atlaz dichisit cu ciucuri de 
mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul şi 
scoase din el o lăută. I-o întinse portăriţei care îi potrivi 
strunele şi, ciupindu-le, cântă nişte stihuri de dragoste şi de 
alean: 

Fie-vă milă! Dati-le-ndărăt Pleoapelor mele liniştea 
pierdută! 

Spuneţi-mi unde, unde mi s-au dus Şi minţile de m-au lăsat 
zăludă? 

Când uşa i-am deschis-o larg iubirii Şi adăpost i-am dat în 
casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Şi mi s-a dus, 
de nu-l mai pot vedea. 

Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe 
drumul drept, Ce-ai săvârşit? Şi ce blestem ţi-aduse 
Neliniştea în gânduri şi în piept?” 

Iar eu şoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă 
lumineze; 

Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult 
preagingaşei crăiese. 

Şi doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aş vărsa numai 
de dragul ei, Decât să-l ţin clocotitor în mine, Plin de povară 
grea a dragostei. 


Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Şi-n gândurile mele-o 
port mereu, Şi numai ea mi se-oglindeşte-n gânduri, Icoana 
ei sclipeşte-n ochiul meu! 

lar dacă din lăuntrurile mele Aş vrea s-alung icoana ei de 
dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar 
atotmistuitor. 

Ah, de-aţi vedea-o, m-aţi ierta, prieteni! 

Însuşi Allah a şlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată 
Lucrat cu-a vieţii proaspătă lucoare; 

lar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare 
minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Şi rodia de flăcări, 
totodată” 

Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găseşti într-o iubită şi- 
altceva Decât suspine, lacrimi şi amaruri, Şi-arare-o bucurie 
lângă ea? 

Şi oare nu ştii tu că dacă chipul Ţi-l vei privi adânc în apa 
lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul 
tău că o lumină? 

Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să 
sorbi o gură, Că te-ai şi săturat apoi cu totul Şi, iată, cu 
asupra de măsură.” 

Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, 
m-a cuprins beţia! 

O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, şi, 
iată, nesomnia S-a aşternut numaidecât, prieteni, În ochii 
mei adânci pe totdeauna. 

Şi nu de nişte lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, 
nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră! 

Şi nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aşfi rupt cumva, 
prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite! 

Ci doar de despărţirea de aceea Care nu este astăzi lângă 
mine! 

Cum oare aş putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi 
întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Şi-n 
care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără 


scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i 
mirosind cu îmbătare A mosc curat şi-a chihlimbar”. 

Când îşi isprăvi cântarea, sora ei îi zise: 

— Deie-ţi alinare Allah, o, sora mea! 

Şi portăriţa fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, 
încât îşi sfâşie hainele şi se prăbugşi la pământ leşinată cu 
totul. 

Şi, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de 
seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici şi ale 
unor lovituri de nuiele şi fu uluit până peste marginile 
uluirii. Şi fata care făcuse târguielile sări şi aruncă oleacă 
de apă pe obrazul surorii sale leşinate, care îşi veni în 
simţiri; pe urmă îi aduse o altă rochie şi o îmbrăcă la loc. 

Atunci califul îi spuse lui Giafar: 

— Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe 
femeia aceasta? În ce mă priveşte, nu mai pot să-mi ţin gura 
şi nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre 
toate astea, ca şi despre întâmplarea cu cele două căţele! 

lar Giafar răspunse: 

— O, doamne şi stăpâne, adu-ţi aminte de învoiala 
statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, 
altminteri vei auzi lucruri ce nu-ţi vor fi pe plac! 

Intr-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică şi luă 
lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful 
degetelor şi cântă: 

Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am 
răspunde? 

Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o 
unde? 

De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N- 
ar şti să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită; 

lar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, 
Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte. 

O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căinţele şi dorul, 
Şi lacrimile care-şi varsă peste obrajii arşi izvorul! 


Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Şi-ai 
rupt ceea ce ne legase cu lanţuri de iubire grele, Ai mai 
păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O 
umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră? 

Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărţire, 
De am ajuns, doar pentru tine, la frângere şi prăbuşire? 

Şi dacă-a fost să nu am parte decât de chin şi de surghiun, 
Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă şi răzbun. 

La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului îşi sfâşie 
hainele, ca şi sora ei mai înainte, plânse şi căzu leşinată. lar 
fata care târguise se sculă şi o îmbrăcă într-o altă rochie, 
după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji şi s-o întoarcă 
în sineşi. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se 
aşeză pe pat şi îi spuse celei cu târguielile: 

— Mă rog ţie, mai cântă, spre a putea să ne plătim 
datoriile! Numai o dată încă! 

Atunci fata care făcuse cumpărăturile îşi struni iarăşi lăuta 
şi cântă stihurile acestea: 

Şi până când această despărţire şi-această părăsire-atât 
de grea? 

Nu ştii că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi 
să mai pot vărsa? 

M-ai dat uitării! Ci socoţi tu oare că mult vei mai putea să 
uiţi ce-a fost? 

Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ţi- 
ai ajuns la rost! ... 

Vicleana soartă dacă-i ocroteşte doar pe bărbaţi în 
dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să 
scape de amăgitori! 

Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi uşura 
povara de suspine - 

Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaş al inimii din mine! 

Vai, vai, ce supărări îl mai aşteaptă pe un pârâş care-a 
pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe 
aceea că-a plătit ce-avea! 


Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri 
afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Şi 
unde eşti tu, unde? 

O, fraţi întru Allah! Vă las în seamă să-ljudecaţipe- 
amăgitorul meu, Să-ndure şi el chinurile mele, să simtă şi el 
ceea ce simt eu! 

De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o 
clipă doar, Şi-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă 
cu durere iar! 

Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase 
umilinţi! 

Deie-i Allah să vadă şi el cum e când ţi-ai pierdut şi inimă şi 
minţi. 

Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu- 
l şi cu zel - 

Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere şi 
el! 

Atunci iarăşi portăriţa căzu leşinată, iar trupu-i rămas gol 
se ivi acoperit de urma bicelor şi a nuielelor. 

La priveliştea aceea, cei trei saalici îşi ziseră unul altuia: 

— Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în 
casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată 
noaptea culcaţi pe un muşuroi de pământ, întrucât 
priveliştea aceasta ne-a mohorât şi ne-a rupt şira spinării! 

Atunci califul se întoarse către ei şi le zise: 

— Şi pentru ce? 

Ei răspunseră: 

— Pentru că suntem zguduiţi înlăuntrul nostru de tot ceea 
ce s-a petrecut! 

Atunci califul îi întrebă: 

— Păi, aşadar, nici voi nu sunteţi de-ai casei? 

Ei răspunseră: 

— Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care 
şade lângă tine! 

Atunci hamalul strigă: 


— Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat şi eu 
pentru întâia oară în casa aceasta! Şi cu mult mai bine ar fi 
fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ 
între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta! 

Atunci toţi se chibzuiră şi ziseră: 

— Ne aflăm aici şapte bărbaţi, iar ele nu sunt, în totului 
tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem 
lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne 
răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie! 

Şi toţi căzură la înţelegere, afară de Giafar, care zise: 

— Găsiţi voi că asemenea gând ar fi un gând drept şi 
cinstit? Aduceţi-vă aminte că le suntem oaspeţi şi că ele ne- 
au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu 
statornicie! Şi-apoi iacătă că noaptea e pe sfârşite şi fiecare 
dintre noi va să plece să-şi vadă de starea ursitei sale pe 
calea lui Allah! 

Pe urmă făcu din ochi spre calif şi, luându-l de-o parte, îi 
zise: 

— Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Şi îţi 
făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale şi 
avem să le cerem povestea lor! 

Şi califul nu se înduplecă şi zise: 

— Nu mai am răbdare să aştept până mâine! 

Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-şi ba c-o 
fi, ba c-o păţi, ajunseră a se întreba: 

— Da care dintre noi să le pună întrebarea? 

Şi socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Intr-acestea, 
fetele îi întrebară: 

— O, oameni buni, ce tot şopocăiţi acolo? 

Atunci hamalul se sculă, şezu în picioare dinaintea 
stăpânei casei şi îi zise: 

— O, doamnă stăpână a mea, te întreb, şi mă rog ţie în 
numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeţi, să ne 
spui povestea celor două căţele, şi pentru ce le-ai pedepsit 
ca apoi să plângi asupra lor şi să le săruţi! Şi, asemenea, să 
ne spui, ca să pricepem şi noi pricina urmelor loviturilor de 


bici şi de vergi de pe trupul surorii tale. Şi-aceasta-i 
întrebarea noastră! Şi pacea să fie cu tine! 

Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toţi cei strânşi acolo: 

— Este adevărat ceea ce grăieşte hamalul în numele 
vostru? 

Şi toţi, afară de Giafar, răspunseră: 

— Da, este adevărat! 

lar Giafar nu scoase o vorbă. 

Atunci fetişcana, auzind răspunsul lor, spuse: 

— Pe Allah! O, oaspeţi ai noştri, iacătă că săvârşiţi faţă de 
noi cea mai rea ocară şi cea mai ticăloasă! Or, dintru 
început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre 
ceea ce nu-l priveşte, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! 
Şi nu v-a fost destul că aţi intrat în casa noastră şi că aţi 
mâncat din bucățele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina 
surorii noastre, cea care v-a adus aici! 

La vorbele acestea, îşi suflecă mânecile până la cot, izbi de 
trei ori cu piciorul în podea şi strigă: 

— Hei! Veniţi degrabă! 

Şi numaidecât se deschise uşa de la unul dintre dulapurile 
peste care erau trase perdelele şi ieşiră de acolo şapte 
arapi voinici, rotind în mâini paloşe agere. Iar ea le zise: 

— Legaţi-le mâinile acestor inşi cu limba prea lungă şi 
cetluiţi-i pe unii de alţii! 

Şi arapii împliniră porunca, apoi grăiră: 

— O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile 
bărbaţilor, ne îngăduieşti a le reteza capetele? 

Ea răspunse: 

— Mai aveţi răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât 
vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi 
cine sunt! 

Atunci hamalul strigă: 

— Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omori pentru 
fărădelegea făptuită de alţii! Că toţi cei de aici s-au amăgit 
şi au săvârşit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce 
noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriţi 


de vederea saalicilor aceştia ai prăpădului! Căci saalicii 
aceştia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, 
până şi cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în 
ea! 

Şi rosti pe dată o strofă: 

Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic. 

Mai ales faţă de cel fără de apărare. 

Mă rog, dar, ţie, pe prietenia care ne leagă: 

Pentru cel culpaş, nu-l omorâ pe-acela care nici o vină nu 
are. 

După ce hamalul îşi încheie vorba, fetişcana începu să 
râdă. 

În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu 
sfioasă. 

Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetişcana 
a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de 
musafiri şi zise: 

— Istorisiţi-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiţi, căci nu 
mai aveţi decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai 
zăbovesc aşa, o fac pentru că sunteţi oameni de rând; 
întrucât, de-aţi fi fost dintre cei de vază sau dintre mai- 
marii din seminţiile voastre, ori de-aţi fi fost căpetenii 
dregătoreşti, de bună seamă că v-aş fi trimis mai degrabă la 
ai voştri, să vă pedepsească ei! 

Atunci califul îi spuse lui Giafar: 

— Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară! 

lar Giafar răspunse: 

— Nu avem decât ceea ce ni se cuvine! 

Şi califul îi zise: 

— Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii 
cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa! 

Atunci fata veni lângă saalici şi îi întrebă: 

— Sunteţi fraţi? 

Ei răspunseră: 


— Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâţi dintre 
amărâţi, şi trăim din meşteşugul nostru de a pune zbanţuri 
şi lipitori. 

Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând: 

— "Te-ai născut chior? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o 
poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în 
colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învăţătura aceluia care 
ar citi-o cu smerenie! 

Iar cel de al doilea şi cel de al treilea îi răspunseră la fel. 
Pe urmă toţi laolaltă îi spuseră: 

— Fiecare dintre noi este dintr-altă ţară, iar poveştile 
noastre sunt uluitoare şi păţaniile noastre sunt de-a 
mirărilea! 

Atunci fetişcana se înturnă spre ei şi le zise: 

— Fiecare dintre voi să-şi istorisească povestea şi pricina 
venirii în casa noastră. Şi-apoi fiecare să-şi ducă mâna la 
frunte, spre a ne mulţumi, şi să plece după soarta lui! 

Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, şi spuse: 

— O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, şi- 
atât! Copilă de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus 
să car o sarcină şi a venit acolea cu mine. Şi acolea mi s-a 
întâmplat cu voi ceea ce ştiţi prea bine, şi ceea ce nu vreau 
acuma să mai pomenesc, pricepeţi voi de ce. Şi-asta-i toată 
povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Şi 
vă urez bună pace! 

Atunci fetişcana îi zise: 

— Hai, du-ţi mâna la cap spre a vedea dacă-i bine aşezat, 
netezeşte-ţi pletele şi cară-te! 

Şi hamalul spuse: 

— Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să 
aud povestea tovarăşilor mei de colea. 

Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păşi înainte spre a- 
şi istorisi povestea şi spuse: 

Povestea celui dintâi saaluk 


— O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a 
silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul! 

Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele 
acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte 
naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în 
aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu. 

Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu 
şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă 
deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la 
răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în 
şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul 
moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă 
şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea 
mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început 
să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci 
fiul unchiului meu îmi spuse: 

— O, fiu al moşului meu! ie, care îmi eşti drag într-un chip 
cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea 
să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am 
hotărât! 

Îi răspunsei: 

— De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă! 

Atunci, spre a se încredința pe deplin, mă puse să mă leg 
cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe 
legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecăt, ieşi pentru 
câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, 
împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în 
haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. lar el 
se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise: 

— Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe 
care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu- 
mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti 
un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă 
aştepţi acolo! 

Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt 
dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl 


juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă 
dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi 
şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl 
văzurăm în curând cum vine, aducând cu elo căldăruşă 
plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse 
jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea 
mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le 
rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape 
pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o 
uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se 
întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn: 

— Hai! Nu ai decât să alegi! 

Şi femeia numaidecât cobori scara şi pieri. Atunci el se 
întoarse spre mine şi îmi spuse: 

— O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul 
pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să 
închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai 
înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac 
şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui 
pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să 
tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci 
în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: 
„lacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu 
pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un 
an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi- 
aceasta-i rugămintea mea! 

Pe urmă adăugă: 

— lar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu 
cu jalea despărțirii mele de tine, o, fiu al moşului meu! 

Pe urmă cobori pe scară şi se afundă în mormânt. Când 
pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui 
precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta 
precum fusese. 

Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu 
era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea 
aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la 


toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se 
petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de 
fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu 
slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai 
mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai 
cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără 
a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu 
mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile 
mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu 
putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă 
posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea 
tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la 
mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă 
cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă 
începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte 
morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările 
vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. 
Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât 
ajunsei aproape să mă smintesc. 

Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să 
plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar 
ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o 
ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară 
mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat 
fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau 
slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă 
cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce- 
a putut să i se întâmple tatălui meu! 

Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi 
legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, 
peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr 
de-al meu, îmi spuse: 

— Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele 
tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. lar noi am 
ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre. 


Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea 
aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta 
moartea tatălui meu mă umpluse de jale. lar eimă târâră 
supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, 
între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei 
venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu 
arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe 
terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se 
lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla 
acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da 
arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l 
prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune 
poetul: 

Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi 
vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din 
lumea pământească. 

Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi 
schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea - 

Că totul este trecător pe lume. 

Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le- 
am urmat - 

Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe 
nimenea nu poate. 

Saalukul urmă mai departe: 

După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul 
vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât 
tatăl meu era sultanul cetăţii. 

Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el. 

Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el 
porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei: 

— Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi? 

El răspunse: 

— Da ce vâna-i mai mare ca asta? 

Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei: 

— Am săvârşit-o din greşeală. 

Ci el îmi răspunse: 


— Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc 
precugetat! 

Pe urmă strigă: 

— Să fie adus înaintea mea! 

Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi 
înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu 
desăvârşire. 

Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi 
cu toţii. 

După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. 
Pe urmă îi spuse gâdelui: 

— Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. 
Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l 
mănânce! 

Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. 
Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi 
vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci 
eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea: 

Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un 
lâncier vrăjmaş - 

Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine 
larg făgaş! 

Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n 
Joc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În 
mâna care nu ştia lovi. 

Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă. 

Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta 
măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să- 
mi arunce! 

De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge 
Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai 
răpune Cu greul vorbei care nu se spune! 

— Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. 
Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură. 

Mi-i socoteam săgeți. Şi-au fost aşa! 

Le simt în suflet vajnica arsură! 


Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi 
fie credincioase. 

Şi credincioase-au fost: spre înşelare! 

Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi 
rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase. 

Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare! 

Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte 
că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl 
copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise: 

— Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă 
îmi spuse: 

— Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin 
părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine 
pieirii odată cu tine; cum spune poetul: 

Fugii Mântuie-te prietenei Du-te! 

Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor 
trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci! 

Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de 
mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald 
şi blând! 

Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât 
ţara ta; 

Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu 
vei mai afla. 

Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, 
Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui 
e nesfârşit! 

Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, 
nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit. 

Dar cine-şi ştie oare soarta să? 

Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi 
nicicând: 

Grumazul lui se face dărz şi greu Doar când trăieşte 
slobod pe pământ! 

Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui 
cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui 


zburat departe. 

Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că 
scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei 
în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i 
se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de 
mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop 
de plânsete şi strigă: 

— O, fiu al fratelui meu! lacătă că mai adaugi o jale la 
jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie 
să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află 
dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a 
păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este! 

Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni 
în sineşi, îmi spuse: 

— O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste 
poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să 
mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai 
păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că 
ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa! 

La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase 
cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La 
vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea 
bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre 
fiul său. Şi îmi spuse: 

— O, du-mă degrabă să văd mormântul acela. 

Iar eu îi răspunsei: 

— Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât 
m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să 
găsesc locul lui! 

Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data 
aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, 
izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi 
moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; 
traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul 
meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când 
ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie 


vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul 
meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte 
orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru 
Allah Cel Atotputernic!” 

Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere 
mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate 
de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în 
mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci 
moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe 
fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse 
împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune 
negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă 
de jar! 

La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului 
său şi strigă: 

— Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de 
pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de 
pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă! 

Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe 
fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji. 
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai 

mult de îngăduinţa ce-i fusese dată. 

Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus 
copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul 
şi Giafar, ascultau povestirea: 

Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului 
peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca 
de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna 
aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, 
văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu 
copila! Pe urmă strigai: 

— Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă 
aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, 
cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate 


copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şipe el 
şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe 
tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi 
baţi cu talpa papucului! 

Atunci moşul meu îmi povesti: 

O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul 
meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora 
lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea 
mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici 
nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi 
petrecu fapta cea rea. lar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea 
să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică 
şi i-am spus: 

— la bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, 
pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care 
nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim 
de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi 
olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa 
că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te 
omor! 

Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de 
el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste 
pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei. 

Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de 
soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi- 
o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum 
vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit 
de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici 
cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a 
stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe 
lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi! 

Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la felcu el 
laolaltă. Pe urmă îmi spuse: 

— De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt! 

Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile 
lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea 


părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de 
domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi 
cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se 
întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putuia mă oprisă nu 
plâng! 

După care ieşirăm din gropniță; şi închiserăm la loc 
capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm 
mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne 
întoarserăm acasă. 

Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că 
şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de 
goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu 
năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele 
cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă dea nu 
putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un 
sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotări să întrebe care-i 
pricina, şi i se răspunse: 

— Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor 
să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai 
grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii 
din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât 
au lăsat cetatea la cheremul lui! 

La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună 
seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi 
iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi 
iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele 
petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce 
să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii 
din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi 
căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii 
altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai 
barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii 
la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde 
nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă 
ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, 


Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i 
spun povestea mea şi păţaniile mele. 

Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar 
în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici 
unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă 
pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună 
pace şi îi spusei: 

— Sunt străin. 

EI îmi răspunse: 

— Şi eu sunt străin. 

Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi 
saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură 
bună pace şi ne spuse: 

— Sunt străin. 

Noi răspunserăm: 

— Şi noi suntem străini. 

Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. 
Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma 
voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele 
tăiate şi a ochiului meu scos! 

După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi 
spuse: 

— Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe 
creştet?/4. Şi pleacă repede! 

Şi saalukul îi răspunse: 

— O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi 
fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici. 

Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta 
uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar: 

— Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca 
a saalukului acesta! 

Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi 
picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută 
pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi 
următoarele: 

Povestea celui de al doilea saaluk. 


Eu, o, stăpână a mea, cu adevărat nu m-am născut chior. 
Şi povestea mea, pe care am să ţi-o istorisesc, este atâta de 
uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andreaua pe colţul 
dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură celui ce este 
vrednic a se lumina! 

Aşa cum mă vezi, sunt sultan, fiu de sultan! Mai află că nu 
sunt un neştiutor: am citit Coranul şi i-am slovenit cele 
şapte citanii75; am citit, de asemenea, cărţile de căpătâi ale 
dascălilor de ştiinţe; am pătruns ştiinţa stelelor şi spusele 
poeţilor. Într-un sfârşit, până într-atâta m-am aplecat 
asupra învăţării tuturor învățăturilor, încât i-am întrecut pe 
toţi vecuitorii din veacul meu. 

Încât numele meu crescu în ochii tuturor cărturarilor. 


Ba încă, faima mea se întinse peste toate olaturile şi peste 
toate meleagurile, iar vorbele despre mine ajunseră la 
urechile tuturor sultanilor. Şi atunci sultanul de la Ind auzi 
de mine. Şi trimise rugăminte la tatăl meu să mă lase să mă 
duc la el şi, totodată, chemându-mă, îi trimise părintelui 
meu daruri strălucite şi peşcheşuri cu adevărat vrednice de 
sultani. Încât tatăl meu se învoi şi porunci să mi se 
pregătească şase corăbii pline cu de toate, şi plecai. 

Călătoria noastră pe mare ţinu vreme de o lună întreagă, 
după care ajunserăm la un țărm. Acolo coborârăm pe mal 
caii pe care îi luasem cu noi pe corăbii, şi cămilele; şi 
întărniţarăm zece cămile cu darurile menite sultanului de la 
Ind. Şi de-abia pornirăm la drum, că un nor de pulbere se şi 
ridică venind către noi, şi învălui toate zările cerului şi ale 
pământului, şi ţinu aşa vreme de un ceas din zi; pe urmă se 
împrăştie şi, de dedesubtul lui, se iviră şaizeci de călăreţi ca 
nişte lei întărâtaţi. Când ne uitarăm la ei bine, văzurăm că 
erau arabi din pustie, tâlhari de drumul mare! lar când ne 
zăriră, în vreme ce noi o luarăm la fugă cu cele zece poveri 
de daruri menite sultanului de la Ind, ei se repeziră asupra 
noastră şi îşi îndreptară goană, cu frâiele slobozite, către 
noi. Atunci începurăm să le facem semne şi le strigarăm: 

— Suntem trimişi la sultanul cel puternic de la Ind! Aşa că 
să nu ne faceţi vreun rău! 

lar ei ne spuseră: 

— Noi nu suntem nici pe pământurile lui, nici sub 
atârnarea lui! 

Şi-aşa că omorâră o parte din slujitorii mei cei tineri, pe 
când ceilalţi şi eu luarăm fuga care încotro, eu după ce 
căpătai o rană amarnică. Ast timp, arabii din pustie se 
apucară să jefuiască bunurile şi darurile noastre rămase pe 
spinarea cămilelor. 

Iar eu, după atâta fugă, nu mai ştiui nici unde eram, nici ce 
se cădea să fac. Vai, adineauărea eram în falnicii, şi acuma 
în ticăloşie şi sărăcie! Şi îndemnai la fugă înainte, până ce 


mă pomenii pe un vârf de munte unde găsii o bortă; şi putui 
într-un sfârşit să mă odihnesc şi să-mi petrec noaptea acolo. 

Dimineaţa, ieşii din bortă şi îmi luai umbletul mai departe, 
până ce ajunsei la o cetate strălucită şi înfloritoare, cu un 
văzduh atâta de minunat, încât iarna nu avea asupra ei nici 
o putere, iar primăvara o îmbrăca pururea cu trandafirii ei. 
Încât tare mă bucurai de sosirea mea în cetatea aceea, mai 
cu seamă dată fiind istovirea în care mă aflam, vlăguit cum 
eram de drum şi de fugă. Şi chiar că ajunsesem într-o stare 
jalnică de ofilire. Şi eram tare schimbat. 

În cetatea aceea, nu ştiam încotro să mă îndrept, când, 
trecând pe lângă un croitor, care cosea în croitoria lui, 
intrai la el şi îi urai bună pace! El îmi răspunse la urarea de 
bună pace şi mă pofti cu dragoste să şed jos, şi mă sărută, şi 
mă întrebă cu bunătate despre pricina ce mă depărtase de 
ţara mea. Atunci îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la 
început până la sfârşit. El atunci rămase tare mâhnit pentru 
mine, şi îmi zise: 

— O, tinere frumos, nu trebuie să spui nimic din toată 
pătărania aceasta nimănui! Întrucât tare mi-e frică pentru 
tine de sultanul acestei cetăţi; că este cel mai mare vrăjmaş 
al părintelui tău, şi are un păs vechi de socotit cu el! 

După care îmi aduse de mâncat şi de băut; şi mâncai şi 
băui, iar el la fel împreună cu mine. Şi ne petrecurăm 
noaptea stând de vorbă, şi îmi orândui un loc într-un 
ungher al croitoriei sale, unde mă întinsei, iar el la fel, spre 
a dormi. Apoi îmi aduse tot ce ar fi putut să-mi fie de 
trebuinţă, o saltea şi o învelitoare. 

Şezui astfel la el vreme de trei zile, după care mă întrebă: 

— Ştii vreo meserie cu care să-ţi ţii zilele? 

Iar eu îi răspunsei: 

— De bună seamă! Sunt cărturar priceput în cunoaşterea 
pravilelor, dascăl iscusit la toate învăţăturile; ştiu să citesc 
şi ştiu să socotesc! 

EI îmi răspunse: 


— Prietene, toate astea nu sunt o meserie! Sau, mai 
degrabă, sunt o meserie, dacă vrei (căci mă văzuse tare 
deznădăjduit), da meseria ta nu are nici-o căutare la târgul 
din cetatea noastră! Aici, în cetatea noastră, nimeni nu ştie 
nici să înveţe, nici să citească, nici să socotească. Ştie numai 
cum să-şi dobândească agoniseală. 

Atunci mă simţii tare încurcat şi nu putui decât să-i spun 
iarăşi: 

— Chiar că, pe Allah! Nu ştiu să fac nimic decât ceea ce ţi- 
am înşiruit! 

Iar el îmi zise: 

— Atunci, băiete, strânge-ţi brăcinarul! Şi ia o secure şi o 
funie şi du-te de taie butuci pe olaturi, până ce Allah va vroi 
să te miluiască cu o soartă mai bună! Şi mai cu seamă să nu 
dezvălui nimănuia stepena ta, întrucât au să te omoare! 

După vorbele astea, se duse să-mi cumpere o secure şi o 
funie; şi mă trimise să tai lemne cu alţi tăietori de lemne, 
după ce se osteni să mă înfăţişeze lor precum se cuvine. 

Plecai atunci cu toporarii şi începui să toporăsc. Pe urmă 
îmi pusei povara de lemne pe cap, o cărai în cetate şi o 
vândui pe o jumătate de dinar. Cumpărai de-ale gurii cu 
câţiva bănuţi şi păstrai cu grijă partea care îmi rămăsese 
din bani. Şi astfel, vreme de un an întreg, trudii mai departe 
şi mă duceam în fiece zi pe la prietenul meu croitorul, la 
croitoria lui, unde mă odihneam la răcoare, încrucişându-mi 
picioarele sub mine în ungherul meu. 

Într-o zi, după obiceiul meu, plecai să tai lemne, şi, 
ajungând acolo, găsii o pădure deasă, în care se aflau o 
mulţime de butuci straşnici. Alesei un copac uscat şi mă 
apucai să dau la o parte pământul dimprejurul rădăcinilor 
lui; pe când trudeam aşa, securea deodată se prinse într-un 
belciug de aramă. Atunci trăsei la o parte pământul de jur 
împrejur şi văzui un capac de lemn, de care era prins 
belciugul de aramă. Şi ridicai capacul. Şi văzui o scară 
dedesubt. Coborâi până în josul scării şi ajunsei la o uşă. 
Intrai pe uşă şi ajunsei într-o sală falnică de sarai minunat şi 


bine clădit. Şi găsii acolo o fetişcană minunată, pe potriva 
celui mai frumos dintre mărgăritare. Şi într-atâta încât 
numai la vederea ei chiar că ţi se şi ştergeau din inimă toată 
grijă, tot aleanul şi tot amarul. Mă uitai la ea şi numaidecât 
mă plecai cu închinăciune Atoateziditorului carele o dăruise 
cu atâtea desăvârşiri şi cu frumuseţea aceea. 

Atunci ea se uită la mine şi îmi zise: 

— Eşti făptură omenească. 

Îi răspunsei: 

— Sunt făptură omenească. 

Iar ea îmi zise: 

— Da atunci cine a putut să te îndrume la locul acesta, în 
care mă aflu de douăzeci de ani, fară a fi văzut vreodată o 
făptură de om? 

La vorbele ei, care mi se părură pline de gingăşie şi de 
dulceaţă, zisei: 

— O, stăpâna mea, Allah este acela carele m-a îndrumat la 
sălaşul tău, pentru ca să dau într-un sfârşit uitării toate 
chinurile şi toate năpastele mele. 

Şi îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la 
sfârşit. Şi povestea mea chiar că îi pricinui multă mâhnire 
pentru mine, întrucât plânse şi îmi zise: 

— Am să-ţi istorisesc şi eu povestea mea. Află, aşadar, că 
sunt fiica sultanului Aknamus, domnul de la capătul 
tărâmurilor Indului, stăpânul peste insula de Abanos. El m-a 
măritat cu fiul moşului meu. Dar, în chiar noaptea nunţii, 
până a-mi fi pierdut fecioria, m-a răpit un efrit, pe care îl 
cheamă Georgirus, fiul lui Rajmus, chiar fiul lui Eblis. M-a 
luat şi m-a pornit în zbor şi m-a adus în locul de aici, unde a 
cărat tot ce aş fi putut râvni, şi prăjituri, şi zaharicale, şi 
haine, şi ţesături scumpe, şi lucruri de casă, şi mâncăruri, şi 
băuturi. De-atunci vine să mă vadă tot la fiecare zece zile, şi 
se bucură de mine, chiar aici, şi pleacă dimineaţa. Şi mi-a 
spus că dacă voi avea vreo trebuinţă de el în răstimpul celor 
zece zile, pe care le petrece departe de mine, nu am decât, 
fie ziua, fie noaptea, să ating cu mâna cele două şiruri care 


sunt scrise colo sub bolta sălii. Şi într-adevăr, de-atunci, 
cum ating înscrisul acela, îl şi văd ivindu-se. De data aceasta 
sunt, iacătă, patru zile de când n-a venit, şi mai are încă 
şase zile până a se arăta, încât ai putea să stai la mine cinci 
zile, ca să pleci apoi cu o zipână să vină el. 

Eu răspunsei: 

— De bună seamă! Pot. 

Ea atunci fu bucuroasă foarte; se ridică drept în sus, mă 
luă de mână, mă pofti să trec printr-o uşă boltită şi mă duse 
la un hammam gingaş şi plăcut şi plin de o abureală dulce. 
Atunci, pe loc, mă dezbrăcai, şi la fel şi ea se dezbrăcă goală 
toată; şi amândoi intrarăm să ne scăldăm. După scaldă, 
şezurăm jos pe podina hamma-mului, ea lângă mine, şi 
începu să mă îmbie să beau sorbet de mosc, şi puse 
dinainte-mi nişte prăjituri minunate. Pe urmă tăifăsuirăm 
dulce mai departe, şi mâncarăm din toate cele câte erau 
bunătăţurile efritului, răpitorul ei. 

Apoi ea îmi zise: 

— Astă-seară ai să dormi şi ai să te odihneşti bine de 
ostenelile tale, spre a fi apoi întremat bine. 

Iar eu, o, stăpână a mea, mă lăsai ispitit să dorm, după ce 
îi mulţumii îndelung. Şi chiar că îmi uitai toate grijile. La 
trezire, o văzui cum şedea jos lângă mine şi cum mă 
mângâia dulce pe mâini şi pe picioare. Atunci rostii numele 
lui Allah, spre a chema asupra ei toate binecuvântările, şi 
şezurăm la taifas vreme de un ceas, iar ea îmi spuse lucruri 
tare drăgălaşe. Îmi spuse: 

— Pe Allah! Mai înainte, singură-singurică în saraiul acesta 
de sub pământ, eram plină de mâhnire şi îmi simţeam 
pieptul apăsat, întrucât nu aveam pe nimeni cu care să stau 
de vorbă, şi-aşa vreme de douăzeci de ani! Şi slavă lui Allah! 
Preamărit fie El că te-a călăuzit până la mine! 

Pe urmă, cu glasul ei dulce, îmi cântă strofele acestea: 

Dacă am fi ştiut cumva, De-am fi aflat de mai-nainte Vreun 
zvon despre venirea ta, Atunci am fi zorit a-ntinde Şi a-ţi 
deşterne sub picioare, Ca tu să poţi călca aşa Pe umilitele 


covoare, Pe care le ţese am minune Din purpuriul nostru 
sânge Şi din negreala de cărbune, Luată., ca să te îmbete, 
Din ochiul nostru care plânge De bucurie că te vede. 

Te-arfi poftit pe-o catifea Obrajii noştri moi şi dulci, Şi 
coapsa noastră-ţi aşternea Mătasea-n care să te culci., O, 
călător de noapte-adus La noi de sfetnicele astre, Căci locul 
tău e mai presus De pleoapele privirii noastre! 

La auzul stihurilor, îi mulţumii cu mâna pe inimă; iar 
dragostea ei se împlântă încă şi mai năprasnic în mine; şi îşi 
luară zborul şi grijile, şi necazurile mele. Apoi începurăm să 
bem din acelaşi pocal, şi tot aşa până seara; atunci, în 
noaptea aceea, mă desfătai cu ea, în deplină bucurie. Şi 
niciodată în viaţa mea nu am avut o noapte asemănătoare 
cu noaptea aceea. lar când veni dimineaţa, ne scularăm 
tare mulţumiţi unul de altul şi plini de bucurie într-adevăr! 

Eu atunci, cu totul aprins încă, şi mai cu seamă spre a-mi 
alungi bucuria, îi zisei: 

— Vrei să te ajut să ieşi de sub pământ şi să te scap de 
ginnul acela? 

Ea începu să râdă şi îmi spuse: 

— Taci tu şi mulţumeşte-te cu ce ai! Că iacătă! Amărâtul 
acela de efrit nu va avea decât o zi din zece, pe când tu, îţi 
făgăduiesc, le vei avea de fiecare dată pe celelalte nouă 
zile! 

Eu atunci, dus de pojarul patimii, mă lăsai târât de vorbe 
deşarte, întrucât îi spusei: 

— Nicidecum! Am să sfărâm pe dată de la temelie până în 
creştet bolta aceasta, în care sunt săpate scrierile lui 
vrăjitoreşti, pentru ca astfel efritul să-mi vină la îndemână şi 
să pot să-l omor! Întrucât de multă vreme m-am deprins să- 
mi fac o joacă din măcelărirea tuturor efriţilor de deasupra 
şi de dedesubtul pământului. 

La vorbele mele, şi spre a mă potoli, ea începu să-mi înşire 
stihurile acestea: 

O, tu, cel care mai ceri un răgaz, Până-a ne despărţi pe 
totdeauna, Şi care-abia şopteşti cu jalea-n glas Că 


despărţirea e ca mătrăguna, Nu ştii tu oare că doar 
despărţirea E singurul şi-adevăratul leac De-a nu te fereca 
în lanţ iubirea, Ci numai de-a iubi ce ţi-este drag? 

Nu vrei să cugeţi şi să înţelegi Că orişice iubire se 
sfârşeşte Sub zodia neînduratei legi Ce în plictis şi-n silă-o 
veştejeşte, Şi dragostele noastre, pân la urmă, Cu voiey fără 
voie, tot se curmă? 

Şi eu, fară a lua seama la stihurile pe care mi le înşira, 
trântii o izbitură năprasnică de picior în boltă! ... 

În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu. 

Iar când fu cea de a treisprezecea noapte, urmă. 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk şi-a 
urmat astfel povestirea dinaintea tinerei stăpâne a casei: 

Aşa că, o, stăpână a mea, când trăsei în zidul boitei 
izbitura aceea năprasnică de picior, femeia îmi spuse: 

— lacătă efritul! Vine la noi! Au nu te-am prevestit? Or, pe 
Allah! M-ai dat pierzaniei! Da acuma gândeşte-te cum să 
scapi tu, şi aşa că ieşi tot pe acolo pe unde ai venit! 

Eu atunci mă repezii pe scară. Şi, din pricina spaimei, îmi 
uitai jos, spre prăpădul meu, încălţările şi securea. Încât, 
cum de-abia suisem numai câteva trepte de scară, mă 
întorsei oleacă spre-a mai arunca o privire după încălţările 
mele şi după secure; şi văzui pământul cum se crapă şi cum 
iese din el un efrit mare, îngreţoşător de urât, care îi spuse 
femeii: 

— Care-i pricina zguduiturii năprasnice cu care m-ai 
speriat? Ce nenorocire ai păţit? 

Ea răspunse: 

— Chiar că nici-o nenorocire, afară că adineaori mi-am 
simţit pieptul apăsat de singurătate şi m-am ridicat spre a 
mă duce să beau vreo băutură răcoritoare care să-mi mai 
uşureze pieptul şi, cum m-am ridicat prea iute ca să mă 
duc, am alunecat şi am căzut lovindu-mă de boltă. 

Şi efritul îi zise: 

— A, desfrânată ticăloasă! Bine mai ştii să minţi! 


Pe urmă începu să se uite prin sarai, ba la dreapta, ba la 
stânga, şi până la urmă găsi încălţările şi securea mea. 
Atunci strigă: 

— Ha! Ce vra să zică ciurucurile astea? Spune! De unde ai 
lucrurile astea omeneşti? 

Ea răspunse: 

— Păi chiar acuma când mi le arăţi le văd şi eu! Nu le-am 
mai văzut niciodată până acum. Pesemne că or fi fost 
agăţate la spatele tău, şi chiar tu le-ai fi adus aici. 

Atunci ginnul, în năpada mâniei, strigă: 

— Ce vorbe smintite, deşănţate şi anapoda! N-ai să mă 
zăpăceşti cu ele, o, tălaniţo! 

La vorbele acestea, o lăsă goală toată, o puse în cruce 
între patru stâlpi înfipţi în pământ şi, luând-o la schingiuiri, 
începu s-o întrebe despre ce se întâmplase. Dar eu nu mai 
putui să îndur, nici să-i aud plânsetele; şi urcai repede pe 
scară, tremurând de spaimă; şi, ajungând afară, pusei la loc 
capacul precum fusese şi îl ascunsei de priviri, acoperindu-l 
cu pământ. Şi mă cuprinse căinţa pentru fapta mea, până 
peste marginile căinţei. Şi începui să cuget la femeie, la 
frumuseţea ei şi la caznele la care o supunea procletul 
acela, după ce femeia şezuse cu el vreme de peste douăzeci 
de ani. Şi mai cu seamă rămăsei tare necăjit la gândul că o 
chinuia din vina mea. Şi, în clipita aceea, începui iarăşi să 
cuget şi la tatăl meu şi la împărăţia lui şi la starea ticăloasă 
de tăietor de lemne în care eram, şi, plângând întruna, 
rostii un stih76 despre întâmplările acestea amarnice. 

După care îmi văzui de drum mai departe, până ce ajunsei 
la croitor, prietenul meu. Şi îl găsii pe croitor, care, din 
pricina lipsei mele, sta ca pe o tigaie pusă la prăjit pe foc. Şi 
şedea acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare. Şi îmi zise: 

— Ieri, dacă nu te-am mai văzut că de obicei, mi-am 
petrecut noaptea cu inima la tine! Şi mi-a fost frică pentru 
tine, să nu fi dat în pădure peste vreo fiară sălbatică ori 
peste altceva de soiul acesta. Şi preamărit fie Allah pentru 
izbăvirea ta! 


Eu atunci îi mulţumii pentru bunătatea sa, intrai în 
croitorie şi şezui jos în ungherul meu; şi începui să cuget la 
câte mi se întâmplaseră şi să mă cert singur pentru izbitura 
de picior pe care o dădusem boltei. Deodată, prietenul meu 
cel bun, croitorul, intră şi îmi spuse: 

— Se află la uşa croitoriei un ins, un fel de persan, care te 
caută şi care are la el securea şi încălţările tale. A trecut cu 
ele pe la toţi croitorii de pe uliţă, spunându-le: „Am ieşit de 
cu zori ca să mă duc la rugăciunea de dimineaţă la 
chemarea muezinului?/7, şi am găsit în cale lucrurile 
acestea, fară a izbuti să aflu ale cui ar putea să fie. Spuneţi- 
mi voi dară cine-i stăpânul lor!” 

Atunci croitorii de pe uliţa noastră, care te ştiu, văzând 
securea şi încălţările, cunoscură că sunt ale tale şi îi 
spuseră degrabă persanului unde stai. Şi a venit aici, te 
aşteaptă la uşa croitoriei. leşi, aşadar, şi mulţumeşte-i 
pentru osteneală, şi ia-ţi securea şi încălţările. 

Dar eu, la vorbele lui, simţii că mă îngălbenesc la chip şi că 
tot trupul mi se topeşte de spaimă. Şi, pe când stăm prostit 
aşa, deodată pământul de dinaintea ungherului meu se 
crăpă, iar persanul cu pricina se şi ivi pe acolo. Era efritul! 
Care, după ce fugisem, o pusese pe soţia lui cea tânără la 
schingiuiri; şi ce schingiuiri! Dar ea nu-i mărturisise nimic. 
El atunci a luat securea şi încălţările şi i-a spus: 

— Am să-ţi dovedesc că sunt într-adevăr Georgirus, din 
viţa lui Eblis! Şi ai să vezi tu dacă sunt în stare ori ba să ţi-l 
aduc aici pe stăpânul securii şi al încălţărilor! 

Şi atunci a venit să se slujească faţă de croitori de 
şiretlicul despre care am vorbit. 

Aşa că intră năpristan la mine, de dedesubtul pământului, 
şi pe dată, fară a mai pierde o clipită, mă şi înhăţă! Îşi luă 
zborul şi se ridică în văzduhuri; pe urmă se lăsă jos şi se 
afundă în pământ! Cât despre mine, îmi pierdusem orice 
simţire. Şi intră cu mine în saraiul de sub pământ în care 
mă dedulcisem la desfăt. Şi o văzui pe tinerică goală-goluţă 
şi cu sângele curgându-i pe şolduri! Atunci ochii mi se 


muiară în lacrimi. Şi efritul se duse la ea şi, înşfăcând-o, îi 
zise: 

— O, dezmăţato! lacătă-ţi hândrălăul! 

Atunci muieruşca se uită la mine şi spuse: 

— Nu ştiu cine este. Şi nu l-am văzut niciodată, decât 
numai în clipita de-acum! 

Iar efritul îi zise: 

— Ce? Nici acuma, când se află dinainte-ţi însuşi făptaşul 
ticăloşiei, tot nu mărturiseşti? 

Ea atunci zise: 

— Habar nu am cine este. Şi nu l-am văzut în viaţa mea. Şi 
nu mi-e îndemână să mint dinaintea lui Allah! 

Atunci efritul îi zise: 

— Dacă chiar habar nu ai cine este, ia sabia şi retează-i 
căpăţâna! 

Ea atunci luă sabia, veni la mine şi se opri dinainte-mi. Eu 
atunci, galben de spaimă, îi făcui un semn din sprâncene că 
nu (spre-a o rugă să-i fie milă) şi lacrimile îmi curgeau de-a 
lungul obrajilor. Atunci îmi clipi şi ea din ochi; şi rosti cu 
glas tare: 

— Tu eşti pricina nenorocirilor noastre! 

Eu atunci iarăşi îi făcui semn din sprâncene, iar cu graiul îi 
spusei nişte stihuri cu două înţelesuri: 

Îndeajuns ştiu ochii să-şi întocmească graiul Şi-ar fi 
zadarnic limba să-şi mai deştearnă-alaiul Când singură 
privirea despleticeşte taine, Învăluite bine în inimă ca-n 
haine. 

La cea dintâi ivire dulci lacrimi potopiră, Şi mut rămase 
glasul, iar mintea fără şiră; 

Şi numai ochii galeşi şoptesc încet şi rar Tot ce şopteşte 
vraja stârnitului pojar. 

Clipirea pleoapei spune simţirea lumii toată, Degeaba-i ca 
vreun deget în tobă să mai bată Sprânceana ţine locul 
întregului alai. 

Tăcere, dar! Aleanul grăieşte fără grai. 


Atunci femeia cea tinerică îmi pricepu şi semnele şi 
stihurile, şi aruncă din mâini sabia efritului. lar efritul luă 
sabia şi mi-o întinse şi-mi zise: 

— Retează-i gâtul, şi am să te slobozesc şi n-am să-ţi fac 
nici un rău! 

lar eu spusei: 

— Da! 

Şi luai sabia şi înaintai cu dârzie şi ridicai braţul! Ea atunci 
îmi spuse, făcându-mi semn din sprâncene: 

— Oare eu te-am vătămat cu ceva? 

Atunci ochii mei se umplură de lacrimi, şi aruncai din 
mâini sabia şi îi spusei efritului: 

— O, puternicule efrit, o, viteaz vladnic şi de neînfrânt! 
Dacă femeia aceasta ar fi fost, precum o socoti tu, de puţină 
credinţă şi de puţină judecată, ar fi găsit legiuită căderea 
capului meu retezat! Or, dimpotrivă, iacătă că aceasta-i 
chiar sabia pe care a aruncat-o departe de ea. Cum, dar, aş 
putea eu, la rândul meu, să găsesc legiuit a-i reteza gâtul, 
mai cu seamă dat fiind că niciodată nu am mai văzut-o până 
în ceasul de acum? Încât niciodată nu am să săvârşesc fapta 
aceasta, chiar de va urma să mă faci a bea pocalul morţii 
crunte! 

La spusele mele, efritul strigă: 

— Ha! Acuma sunt bine încredinţat de legătura dintre voi! 

Şi-atunci, o, stăpână a mea, blestematul luă sabia, izbi 
mâna femeii şi o reteză; pe urmă izbi cealaltă mână şi o 
reteză la fel; pe urmă îi reteză piciorul drept; pe urmă îi 
reteză piciorul stâng. Şi-aşa, din patru izbituri, reteză cele 
patru mădulare. Iar eu priveam cu ochii mei şi mă gândeam 
că neabătut am să mor. 

În clipita aceea, tânăra femeie se uită la mine pe furiş şi 
îmi făcu un semn cu ochiul. Şi, vai, efritul văzu clipirea 
aceea din ochi şi strigă: 

— O, plod de lele! Iacătă că săvârşeşti înşelăciunea cu 
ochiul! 


Şi atunci o izbi peste gât cu sabia şi îi reteză capul. Pe 
urmă se întoarse spre mine şi îmi zise: 

— Află, o, tu, făptură de om, că, în privinţa noastră, nouă, 
ginnilor, ne este îngăduit, ba ne este chiar legiuit şi statorit 
s-o omorâm pe soţia necredincioasă! Află, aşadar, că pe 
tinerica aceasta am răpit-o în noaptea nunţii ei, când nu 
avea încă decât doisprezece ani, şi mai înainte ca vreun 
altul să se fi bucurat de ea ori s-o fi cunoscut! Am adus-o 
aici şi veneam s-o văd o zi din zece, spre a-mi petrece 
noaptea cu ea, şi mă veseleam cu ea luând înfăţişarea unui 
persan! Da dacă m-am încredinţat că mă înşală, am omorât- 
o! De altminteri, nu m-a înşelat decât numai cu ochiul, cel 
cu care a clipit uitându-se la tine. Cât despre tine, întrucât 
nu m-am putut încredința că te-ai fi dezmăţat cu ea, spre-a 
o ajuta să mă înşele, nu am să te omor. Ci, oricum, ca să nu 
poţi să râzi în spatele meu, vreau să-ţi căşun un rău care să- 
ţi răpească fălnicia! Şi te las să-ţi alegi soiul care îţi place 
mai mult dintre toate relele. 

Eu atunci, o, stăpână a mea, mă bucurai până peste 
marginile bucuriei, văzându-mă scăpat de la moarte. Şi 
bucuria mă îndemnă să mă prilejuiesc de mila lui. Şi îi zisei: 

— Chiar că nu ştiu ce să aleg dintre toate năpastele! Mi-ar 
plăcea mai mult niciuna! 

Atunci efritul, mâniat, izbi în pământ cu piciorul şi strigă: 

— Îţi spun să alegi! De pildă, alege în ce înfăţişare vrei să 
te vrăjesc! Vrei un chip de măgar? Nu! Un chip de câine? 
Un chip de catâr? Un chip de corb? Ori mai degrabă un 
chip de maimuţă? 

Eu atunci îi răspunsei, tot căutând un spor de milă, 
întrucât aveam nădejde la o îndurare deplină: 

— Pe Allah! O, stăpâne Georgirus, din spiţa lui Eblis cel 
puternic! Dacă mă cruţi, şi Allah are să te cruţe; întrucât te 
va avea drag pentru iertarea dată unui bun muslemin, care 
nu ţi-a căşunat niciodată vreun necaz! 

Şi mă milogii mai departe la el, până peste marginile 
rugăminţilor, stând în picioare ugilit dinaintea lui, şi îi 


spusei: 

— Mă osândeşti pe nedrept! 

EI atunci îmi răspunse: 

— Destul cu vorbe de-alde astea, că te omor! Aşa cănute 
prilejui mai mult de bunătatea mea, întrucât sunt dator 
numaidecât să te vrăjesc! 

La vorbele acestea, mă înşfacă, despică boltă şi pământul 
de deasupra noastră şi îşi luă zborul cu mine în văzduhuri, 
atâta de sus, încât nu mai văzui pământul decât sub 
înfăţişarea unei străchini de apă. Atunci cobori pe vârful 
unui munte şi mă lăsă jos; luă oleacă de pământ în mână, 
slomni deasupra-i, mormăind cam aşa: „Hm! Hm! Hm!”, 
rosti nişte vorbe, pe urmă aruncă pământul acela asupra 
mea, strigând: 

— Leapădă-ţi chipul şi ia chip de maimuţă! 

Şi, tot atunci, o, stăpână a mea, mă şi preschimbai în 
maimuţă, da ce maimuţă! Bătrână de pe puţin o sută de ani 
şi amarnic de urâtă! Atunci, dacă mă văzui cu înfăţişarea 
aceea, dintru-ntâi rămăsei nemulţumit şi începui să ţopăi; şi 
chiar că ţopăiam! Pe urmă, de vreme ce ţopăiala nu-mi 
folosea la nimic, începui să-mi plâng de jale şi de jalea celui 
care fusesem. Iar efritul râdea într-un chip înfricoşător. Pe 
urmă se mistui. 

Atunci începui să cuget la strâmbătăţile soartei, şi văzui, 
pe pielea mea, că într-adevăr soarta nu stă nicidecum în 
puterea făpturii. 

După care începui să cobor de-a rostogolul din vârful 
muntelui până jos de tot. Şi pornii la drum, dormind 
noaptea în pomi, şi-aşa, vreme de o lună, până ce ajunsei la 
țărmul Mării Sărate. Mă oprii acolo vreme de vreun ceas şi, 
într-un sfârşit, văzui în mijlocul mării o corabie pe care 
vântul prielnic o împingea spre țărm, către mine. Eu atunci 
mă ascunsei pe după o stâncă şi aşteptai. Când văzui 
oamenii că sosesc şi că încep să foiască de colo-colo, îmi luai 
inima în dinţi şi sării în mijlocul corăbiei. Atunci unul dintre 
oameni strigă: 


— Alungaţi-o repede pe fiinţa aceasta de rea vestire! 

Iar altul strigă: 

— Ba s-o omorâm! 

Iar al treilea strigă: 

— Da, s-o omorâm cu sabia! 

Eu atunci începui să plâng şi abătui cu laba vârful săbiei, 
iar lacrimile-mi curgeau din belşug. 

Atunci căpitanului i se făcu milă de mine şi le zise: 

— O, negustorilor, maimuța aceasta iacătă cum se 
milcuieşte la mine, iar eu îi ascult rugămintea; este sub 
ocrotirea mea! Nimeni să n-o prindă şi nici s-o alunge ori s- 
o tulbure! 

Pe urmă căpitanul începu să mă cheme şi să-mi spună 
vorbe dulci şi îmbietoare; iar eu îi pricepeam toate vorbele. 
Încât căpitanul mă luă ca slujitor; iar eu îi îndeplineam 
toate nevoile şi îl slujeam pe corabie. 

Vântul ne fu prielnic vreme de cincisprezece zile, şi 
traserăm la țărm lângă o cetate nemăsurat de mare şi atâta 
de plină de locuitori cât numai unul Allah putea să le 
socotească numărul! 

La sosirea noastră, văzurâăm că vin către noi nişte 
mameluci care erau trimişi de sultanul cetăţii. Se apropiară 
şi le urară bun venit negustorilor, şi le spuseră: 

— Sultanul nostru vă firitiseşte pentru buna voastră sosire 
şi ne-a însărcinat să vă aducem sulul acesta de pergament, 
şi cere: „Fiecare dintre voi să scrie aici câte un rând cu 
scriitura lui cea mai frumoasă!” 

Eu atunci, tot cu înfăţişarea mea de maimuţă, mă ridicai şi 
deodată smulsei din mâinile lor sulul de pergament, şi sării 
cu el ceva mai încolo. Lor atunci li se făcu frică să nu care 
cumva să-l rup şi să-l arunc în apă. Şi mă strigară cu ţipete, 
şi vrură să mă omoare. Atunci eu le făcui semn că ştiam şi 
că vroiam să scriu. lar căpitanul le spuse: 

— Lăsaţi-o să scrie! De-o vom vedea că mâzgăleşte, avem 
s-o oprim a mâzgăli mai departe; dar dacă într-adevăr ştie 


să scrie frumos, am s-o înfiez de copilal meu! Că n-am 
văzut vreodată o maimuţă mai deşteaptă. 

Eu atunci luai calamul78, îl apăsai pe câlţii din călimară, 
întinzând frumos cerneala pe amândouă feţele calamului, şi 
începui să scriu. 

Scrisei aşa patru strofe ticluite atunci, fiecare într-alt fel 
de scriitură şi într-alt fel de stihuire: cea dintâi strofa în 
scrierea rika; cea de a doua în scrierea rihani; cea de a 
treia în scrierea sulsi; iar cea de a patra în muhakkik: 

A) 

Vremile-au însemnat cu grijă potoapele de mile rare Câte 
le-au săvârşit cei darnici în lumea noastră trecătoare; 

Şi nimeni n-ar putea vreodată să pomenească şi socoată 
Potoapele de binefaceri de câte tu ai fost în stare. 

Căci toată spiţa omenească, după Allah cel Preaslăvit, 
Numai la tine-şi află sprijin la ceas de cumpănă cumplit Şi 
tu eşti, singurul pe lume, nădejdea noastră-a tuturor, Şi-n 
ţine-i nesecat de-a pururi al binefacerii izvor. 

B) 

Acum să vă vorbesc, prieteni, despre calamul lui vrăjit: 

Calamul lui! El e părinte calamurilor câte-s toate! 

EI cel dintâiu-i din calamuri, cum altul nu s-a pomenit; 

EI l-a-nălţat în marea faimă a minţilor străluminate. 

Şi, prin calamu-acesta gingaş, sub degetele-i, cinci, când 
scrie, Asupra lumii curg cinci râuri de grai ales şi poezie, C) 

Acum să vă vorbesc, prieteni, despre nemurirea sa: 

Nu este scriitor pe care moartea cea grea să nu-l doboare, 
Căci nimeni nu trăieşte pururi! Dar pururi nu se va uita 
Mult prea frumoasă-i scriitură: ea singură-i nemuritoare! 

Încât să nu laşi niciodată să scrie până-ţi altceva Decât ce 
îţi va fi cunună la judecata viitoarei Când te apuci să 
deschizi călămărul, Nu-ţi muia până-n sfânta lui cerneală 
Decât să zugrăveşti pe foaie pajişti Cu straturi de lumină şi 
de soare; 

Căci dacă nu ţi-e dat să dărui lumii Măreţe gânduri 
dăltuite-n fală, Sileşte măcar să-i însenini ochii Cu smalţuri 


dulci de flori şi de culoare. 

Şi astfel pe drept, vei fi şi vei rămâne, La ceasul Judecăţii 
viitor, În rândul binecuvântat cu slavă Al celor mai de seamă 
scriitori. 

Când isprăvii de scris, le întinsei sulul de pergament. Şi 
toţi fură cuprinşi de cea mai mare minunare, pe urmă 
fiecare, rând pe rând, scrise câte un şir cu cea mai 
frumoasă scriitură a lui. 

După care robii plecară să-i ducă sultanului sulul. lar când 
sultanul cercetă toate scriiturile, nu fu mulţumit decât 
numai de scriitura care era făcută în patru feluri osebite şi 
pentru care eram vestit în lumea întreagă, pe când mai 
eram încă fiu de sultan. 

Sultanul atunci le spuse tuturor prietenilor săi, câţi erau 
de faţă, şi robilor: 

— Duceţi-vă toţi la meşterul acestei scriituri frumoase, şi 
daţi-i caftanul acesta de fală spre a se înveşmânta cu el, şi 
poftiţi-l să încalece pe catârca mea cea mai frumoasă, şi 
însoţiţi-l cu alai, în zarvă de alăute, şi poftiţi-l dinaintea 
mea! 

La vorbele Măriei Sale, toţi începură a zâmbi. Iar sultanul, 
băgând de seamă, rămase tare oţărât şi strigă: 

— Ce! Vă dau o poruncă, iar voi râdeţi de mine? 

Şi ei răspunseră: 

— O, doamne al veacului, nu cutezăm noi a râde de 
vorbele Măriei Tale! Da trebuie să-ţi spunem că acela care a 
scris scriitura aceasta nu este vreun fiu de Adam, îi e o 
maimuţă a căpitanului corăbiei! 

Atunci sultanul rămase minunat până peste fire de vorbele 
lor, pe urmă se cutremură de bucurie şi de râs, şi strigă: 

— Vreau să cumpăr maimuța aceea! 

Tot atunci, le porunci tuturor oamenilor de la curtea lui să 
se ducă la corabie să capete maimuța şi să ia cu ei catârca 
şi caftanul de fală, şi le spuse: 

— Trebuie neabătut s-o îmbrăcaţi cu caftanul acesta de 
fală, s-o poftiţi să încalece pe catârcă şi s-o aduceţi aici! 


Atunci toţi veniră la corabie şi mă cumpărară la preţ greu 
de la căpitan, care nu vroise dintru-ntăâi. Eu, pe urmă, îi 
făcui un semn căpitanului spre a-i spune că eram tare 
mâhnit să mă despart de el. Pe urmă, mă luară, mă 
înveşmântară cu caftanul cel falnic, mă ajutară să încalec pe 
catârcă şi plecarăm cu toţii, în zvoana alăutelor dulci, din 
cetatea aceea; şi toţi locuitorii din cetatea aceea rămaseră 
înmărmuriţi şi începură să se uite cu o luare aminte 
nemărginită la priveliştea aceea uluitoare şi de-a mirărilea. 

După ce mă aduseră dinaintea sultanului şi după ce îl 
văzui, sărutai de trei ori pământul dintre mâinile sale şi pe 
urmă rămăsei nemişcat. Atunci sultanul mă pofti să stau jos, 
iar eu şezui în genunchi. Atunci toţi cei de faţă se minunară 
de buna mea creştere şi de polisfetia mea aleasă; ci tot 
sultanul fu cuprins de minunarea cea mai mare. Şi, de 
îndată ce mă aşezai astfel în genunchi, sultanul porunci să 
plece toată lumea, şi toată lumea plecă. Nu mai rămaseră în 
sală decât sultanul, căpetenia hadâmbilor, un rob tânăr, 
îndrăgit de sultan, şi eu, o, stăpână a mea! Atunci sultanul 
porunci să mi se aducă de mâncare. Şi fu adusă o masă pe 
care se găseau toate bucatele pe care un suflet şi le poate 
dori şi râvni, şi toate lucrurile care fac desfătul ochilor. lar 
sultanul îmi făcu semn să mănânc. Eu atunci mă ridicai şi 
sărutai pământul dintre mâinile sale, de şapte ori pe rând, 
şi şezui jos tare cuviincios, şi începui să mănânc, aducându- 
mi aminte de toată bună creşterea mea din trecut. 

După ce masă fu strânsă, mă sculai şi eu sprea mă duce să 
mă spăl pe mâini; mă întorsei pe urmă, după ce mă spălai 
pe mâini, şi luai călimara, calamul şi o foaie de pergament, 
şi scrisei două strofe despre bunătatea cofeturilor arăbeşti: 

O, dulci cofeturi, gingaşe comori, Zaharuri împletite-n foi 
subțiri. 

Voi sunteţi tiriacul vrăjitor; 

Voi sunteţi leac oricărei otrăviri! 

Numai pe voi, zumaricale scumpe, Vă îndrăgeşte inima-mi 
întreagă, Voi, pentru care sufletu-mi se umple De sfânta 


prietenie ce ne leagă. 

Ah, cum tresare inima-mi când vede, Pe masa-ntinsă, în 
mijlocul ei, O kenafa cu pletele boghete Şi aromind în 
dulcele-i olei, Scăldată-n untul lenevos şi proaspăt Şi-n 
mierea ei de aur risipit, Într-o tablă ce-mbie să-i fii oaspăt 
La ceasul desfătării fericit. 

O, kenafa, o, kenafa-ntocmită Din tăieţeii bucuriei rare, 
De-atâta poftă dusă-ntru ispită O, kenafa, ard ca o faclă 
mare! 

Simt moartea neagră-n preajma mea cum vine Când nu te 
văd zâmbindu-mi de pe masa! 

O zi din viaţa nu pot fără tine, O, kenafa, ya kenafa aleasă! 

După care pusei jos calamul şi hârtia şi mă ridicai şi mă 
dusei să stau cuviincios mai deoparte. Atunci sultanul privi 
ce scrisesem şi citi, şi se minună cu uluire şi strigă: 

— Este oare cu putinţă ca o maimuţă să ştie stăpâni atâta 
pricepere la vorbă şi mai cu seamă o scriitură atâta de 
frumoasă? Pe Allah! Asta-i minunea minunilor! 

În clipita aceea, i se aduse sultanului tablaua de şatrange, 
şi sultanul mă întrebă prin semne: 

— Ştii să joci şah? 

lar eu făcui din cap: 

— Da, ştiu! 

Atunci mă apropiai, orânduii şahul şi începui să joc cu 
sultanul. Şi îl bătui de două ori! Atunci sultanul nu ştiu ce să 
mai creadă şi minţile lui rămaseră năuce, şi grăi: 

— De-ar fi un fiu de Adam, i-ar întrece pe toţi muritorii din 
veacul său! 

Atunci sultanul îi zise hadâmbului: 

— Du-te la stăpâna ta cea tânără şi spune-i: „Vino repede 
la sultan, o, stăpâna mea”, căci vreau ca fiica mea să se 
poată bucura de priveliştea aceasta şi să vadă maimuța 
aceasta de-a mirărilea! 

Atunci hadâmbul se duse şi se întoarse numaidecât cu 
stăpâna lui cea tânără, fata sultanului, care, de cum mă 
văzu, îşi şi acoperi chipul cu iaşmacul şi spuse: 


— O, părintele meu, cum de te-ai putut amăgi să trimiţi 
după mine spre a mă aduce la vederea bărbaţilor străini? 

Iar sultanul îi spuse: 

— O, copila mea, nu se află aici la mine decât robul meu 
cel micuţ, copilul de colea, şi hadâmbul care te-a crescut, şi 
maimuța aceasta, şi eu, tatăl tău! Aşa că faţă de cine de aici 
îţi acoperi chipul? 

Faţa atunci răspunse: 

— Află, o, părinte al meu, că maimuța aceasta este fiul unui 
sultan! Pe sultanul, părintele său, îl cheamă Aymarus şi este 
stăpân peste o ţară din lăuntrul depărtat. Maimuţa aceasta 
este numai vrăjită; şi însuşi efritul Georgirus, cel din stirpea 
lui Eblis, este acela care l-a vrăjit, după ce a omorât-o pe 
chiar soţia sa, fata sultanului Aknamus, stăpânul de peste 
Insula de Abanos. Maimuţa pe care tu o socoţi maimuţă 
adevărată este, aşadar, om, cărturar vestit, învăţat şi tare 
înţelept! 

La vorbele acestea, sultanul se minună foarte, se uită la 
mine şi mă întrebă: 

— Este adevărat ceea ce spune despre tine fiica mea? 

Eu răspunsei dând din cap: 

— Da! Este adevărat! 

Şi începui să plâng. Atunci sultanul o întrebă pe fiica sa: 

— Da de unde ai învăţat tu să pricepi că este vrăjit? 

Ea răspunse: 

— O, părinte al meu, când eram mică, bătrâna care o 
slujea pe maica era o vrăjitoare, doldora de şiretlicuri şi 
tare meşteră la fermecătorie. Şi ea-i cea care m-a învăţat 
meşteşugul vrăjitoriei. Şi de-atunci până acum am adâncit 
şi mai mult meşteşugul acesta, m-am desăvârşit în el, şi aşa 
am învăţat aproape o sută şi şaptezeci de feluri de 
fermecătorii; iar cel mai mărunt dintre ele m-ar face în 
stare să mut saraiul tău întreg, cu toate pietrele lui şi cu 
toată cetatea, tocmai dincolo de muntele Kaf, să prefac tot 
meleagul acesta într-o faţă de mare şi să-i preschimb pe toţi 
locuitorii în peşti! 


Atunci părintele ei strigă: 

— Mă rog ţie, pe adevărul numelui lui Allah, o, copila mea, 
slobozeşte-l pe tânărul acesta, ca să pot să mi-l fac vizir! 
Cum? Stăpâneşti un har atâta de scump, iar eu nici habar 
nu am? Of, slobozeşte-l, ca să mi-l fac numaidecât vizir, 
întrucât trebuie să fie un tânăr zarif şi plin de 
deşteptăciune! 

Iar fata răspunse: 

— Din toată inima prietenoasă şi caldă, şi ca o cinstire 
datorată! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă, şi se opri cu chibzuinţă. 

Dar când fu cea de a patrusprezecea noapte, urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk i-a 
spus stăpânei casei: 

O, stăpâna mea, fata, la vorbele acelea, luă un cuţit, pe 
care erau învrâstate nişte slove în limba ebraică, şi cu acel 
cuţit trase un cerc în mijlocul saraiului, iar în mijlocul 
cercului scrise nişte nume şi nişte semne talismanice; pe 
urmă şezu în mijlocul cercului şi murmură nişte vorbe 
vrăjitoreşti, şi citi dintr-o terfeloagă tare veche nişte lucruri 
pe care nimenea nu le pricepu, şi o ţinu tot aşa un oarecare 
răstimp. Dintr-odată, partea saraiului în care ne aflam noi 
se cufiindă într-o beznă atâta de groasă, încât gândirăm că 
am fost îngropaţi de vii sub năruiturile lumii. Şi, deodată, 
dinaintea noastră se ivi efritul Georgirus, în înfăţişarea cea 
mai cumplită şi mai hâdă, cu mâinile ca nişte furci, cu 
picioarele ca nişte catarge şi cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. 
Noi toţi atunci ramaserăm înmărmuriţi. Şi fiica sultanului îi 
zise: 

— Nu îţi urez nici un bun venit! Şi nu te întâmpin 
prieteneşte, o, efritule! 

Atunci efritul îi zise: 

— O, vicleano! Cum de poţi să-ţi calci jurământul? Au nu 
mi-ai jurat şi nu am căzut noi la învoială că nici-unul dintre 
noi doi nu are a se băga în treburile celuilalt şi nu va căta 


să-l stânjenească? Încât, o, vânzătoareo, ţi se binecuvine 
soarta ce te aşteaptă! Na, ţine! 

Şi pe dată efritul se preschimbă într-un leu înfricoşător, 
care căscă gura în toată mărimea ei şi se repezi la copilă. 
Ea atunci, cu o smucitură iute, îşi smulse un fir de păr din 
plete şi-l apropie de buze şi slomni asupra-i nişte vorbe 
magiceşti şi pe dată părul se făcu o sabie bine agerită. 
Atunci ea înşfacă sabia, izbi năprasnic leul şi îl despică în 
două jumătăţi. Şi numaidecât capul tăiat al leului se prefăcu 
într-un scorpion, care lunecă spre călcâiul fetei că să-l 
înţepe; şi repede faţa se preschimbă într-un şarpe urieşesc, 
care se repezi asupra afurisitului de scorpion, chip al 
efritului, şi amândoi porniră o luptă aprigă. Şi scorpionul 
deodată se preschimbă într-o gaie şi pe dată şarpele se făcu 
o pajură, care sări asupra găii şi începu s-o înghesuie; era 
gata s-o zvântuie, după un ceas de trudă, când deodată gaia 
se preschimbă într-o pisică neagră şi pe dată fata se făcu 
lup; atunci, în mijlocul saraiului, pisica şi lupul se luară la 
luptă şi porniră o bătălie amarnică; iar pisica, văzându-se 
biruită, se preschimbă iar şi se făcu o rodie mare, roşie şi 
tare umflată. Şi rodia se lăsă a cădea pe fundul havuzului 
din curte; şi lupul sări în havuz şi era gata s-o prindă, când 
rodia se ridică în văzduh. Şi, cum era foarte mare, căzu 
greu pe marmură şi se sparse; atunci toate seminţele din ea 
se împrăştiară una câte una şi acoperiră tot pământul din 
curte. Atunci lupul se preschimbă într-un cocoş care începu 
să le pigulească cu ciocul şi să le înghită una câte una şi nu 
mai rămase decât numai o sămânță, pe care cocoşul urma 
s-o înghită la fel, când deodată sămânţa aceea căzu din 
ciocul cocoşului, întrucât aşa vroiseră ursitoarea şi soarta, 
şi ajunse de se oploşi într-o crăpătură de lângă havuz şi în 
aşa fel, încât cocoşul nu mai ştiu unde-i. Atunci cocoşul 
începu să ţipe şi să bată din aripi şi să ne facă semn cu 
ciocul; ci noi nu pricepeam nimic din graiul lui, nici ce ne 
spunea. Atunci scoase un țipăt atâta de năprasnic, încât 
nouă, celor care nu-l pricepeam, ni se păru că saraiul se 


cufundase sub noi. Pe urmă cocoşul începu să se rotească 
prin curte şi să caute sămânţa de rodie, până ce o găsi în 
gaura de lângă havuz, şi se repezi la ea s-o ciugulească, dar 
deodată sămânţa căzu în apă, în mijlocul havuzului, şi se 
preschimbă într-un peşte care se afundă în apă. Atunci 
cocoşul se preschimbă într-un chit mare, care sări în apă şi 
se afundă pe urmele peştelui şi se mistui din privirile 
noastre vreme de un ceas. După acest răstimp, auzirăm 
țţipete mari şi ne cutremurarăm de spaimă. Şi pe dată 
văzurăm ivindu-se efritul cu înfăţişarea lui hâdă de efrit, da 
era tot numai un pojar ca un cărbune arzând, iar din gură îi 
ieşeau flăcări, iar din ochi şi din nări ieşea pară şi fum; iar 
după el se ivi fata, cu înfăţişarea ei de fată de sultan, da era 
toată numai un pojar, ca un fier încins, şi se repezi pe 
urmele efritului, care şi ajunsese asupra noastră! Ne 
cuprinse atunci pe toţi o spaimă cumplită că avem să fim 
arşi de vii şi să ne pierdem viaţa. Şi eram gata să ne 
repezim toţi în apă, când efritul ne opri scurt cu un răcnet 
înfricoşător şi sări pe noi în mijlocul sălii ce dă înspre curte 
şi suflă foc peste feţele noastre! Şi copila îl ajunse şi suflă şi 
ea foc peste faţa lui. 

Dă toate astea făcură ca focul să ne ajungă şi pe noi, 
venind şi de la ea şi de la el; da focul care venea de la ea nu 
ne făcu nici un rău, pe când focul de la el dimpotrivă! Astfel 
o scânteie mă ajunse drept în ochiul cel stâng de maimuţă şi 
mi-l prăpădi fară de leac! Iar o scânteie îl ajunse pe sultan 
în obraz şi-i arse toată partea de jos a chipului, cu barbă şi 
cu gură cu tot, şi-i făcu scrum toţi dinţii de jos. lar o 
scânteie îl ajunse pe hadâmb în piept, şi hadâmbul luă foc 
din creştet până în talpă şi arse şi muri pe clipă pe dată! 

Ast timp, copila se ţinea mereu după efrit şi îl suflă cu 
flăcări. Şi deodată auzirăm un glas care spunea: 

— Numai unul Allah este mare! Numai unul Allah este 
puternic! El sfarmă, biruie şi părăseşte pe tăgăduitorul care 
se leapădă de legea lui Mohamed, domnul oamenilor! 


Or, glasul era glasul copilei sultanului, care ne făcu semn 
cu degetul şi ni-l arătă pe efritul care, ars pe de-a întregul, 
se prefăcuse într-o grămadă de cenuşă. Pe urmă fata veni la 
Nn0i şi ne spuse: 

— Repede! Aduceţi-mi un vas cu apă! 

I se aduse. Atunci ea rosti deasupra apei nişte vorbe 
nedesluşite, mă stropi pe urmă cu apă şi îmi spuse: 

— Fii slobozit, în numele şi întru adevărul celui singur 
Adevărat! Şi, întru adevărul numelui lui Allah cel 
Atotputernic, întoarce-te la înfăţişarea ta dintâi! 

Atunci eu mă preschimbai în fiinţă omenească, aşa cum 
fusesem odinioară, da rămăsei chior! Fata atunci, în chip de 
alinare, îmi zise: 

— Focul s-a preschimbat iarăşi în foc, sărmane copil! 

Şi tot aşa îi spuse şi tatălui ei, cel cu barba arsă şi cu dinţii 
pierduţi! Pe urmă zise: 

— Cât despre mine, părinte al meu, eu trebuie să mor, 
întrucât moartea aceasta mi-a fost scrisă! În ceea ce îl 
priveşte pe efrit, nu aş fi avut atâta de furcă, spre a-l nimici, 
dacă ar fi fost o făptură ca toate făpturile: l-aş fi omorât de 
întâia dată! Da ce m-a ostenit şi mi-a dat de furcă a fost 
risipirea seminţelor de rodie, întrucât sămânţa pe care n- 
am izbutit s-o ciugulesc dintru-ntăi era chiar sămânţa cea 
mai de seamă, în care se afla, singur-singurel, sufletul 
ginnului! Oh, de-aş fi putut să înhaţ sămânţa aceea, efritul 
ar fi fost nimicit chiar în acea clipită. Ci, vai, nu l-am văzut! 
Întrucât aşa a fost statorinţa ursitoarei! Şi-aşa că am fost 
silită să duc cu el atâtea bătălii cumplite sub pământ, în 
văzduh şi în apă; şi, de fiecare dată când deschidea vreo 
uşă de scăpare, eu îi deschideam o uşă de pierzare, până ce 
deschise într-un sfârşit cumplita uşă a focului! Or, odată ce 
uşa focului a fost deschisă, trebuie să mori! Şi ursita mi-a 
îngăduit să-l ard pe efrit mai înainte de a fi ars eu! Da până 
a-l omori, am vrut să-l hotărăsc să îmbrăţişeze credinţa 
noastră, care-i legea cea sfântă a Islamului; dar el n-a 


primit, şi l-am ars! Iar eu, la rându-mi, am să mor şi eu! Şi 
Allah îmi va ţine locul pe lângă voi şi are să vă mângâie! 

La vorbele acestea, fata începu să se roage fierbinte 
focului până în clipita când, într-un sfârşit, nişte scântei 
negre ţâşniră şi urcară înspre pieptul şi înspre faţa ei. Şi 
când focul îi atinse faţa, ea începu să plângă, pe urmă 
spuse: 

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai 
singur unul Allah! Şi mărturisesc că Mohamed este trimisul 
lui Allah! 

Nici nu apucă ea să rostească bine vorbele acestea, că o şi 
văzurăm prefăcându-se într-o grămadă de cenuşă, chiar 
lângă grămada efritului. 

Noi atunci ramaserăm tare mâhniţi din pricina sa. lar eu 
aş fi vrut să fiu în locul ei decât să văd prefăcut într-o 
grămadă de cenuşă acel chip luminos de mai înainte, copila 
aceea care îmi făcuse un bine atâta de mare! Şi nu se poate 
răsturna întru nimic porunca lui Allah. 

Când îşi văzu copila prefăcută într-un morman de cenuşă, 
sultanul îşi smulse ce-i mai rămăsese din barbă şi se bătu 
peste obraji, şi îşi sfâşie hainele. Iar eu făcui la fel. Şi 
amândoi o plânserăm. Apoi veniră curtenii şi căpeteniile 
ocârmuirii şi îl găsiră pe sultan în starea aceea de sfârşire, 
stând jos şi plângând lângă două grămezi de cenuşă. 
Rămaseră tare uimiţi, şi începură să se învârtească 
împrejurul sultanului, fără a cuteza să-i vorbească, şi-aşa 
vreme de un ceas. Atunci sultanul îşi veni oleacă în fire şi le 
istorisi ce păţise fata lui cu efritul. lar ei strigară: 

— Allah! Allah! Ce nenorocire amarnică! Ce prăpăd! 

Apoi veniră toate hanâmele din sarai, cu toate roabele lor; 
şi, vreme de şapte zile în şir, se săvârşiră toate datinele de 
înmormântare şi de jale. Pe urmă sultanul porunci să se 
zidească o boltă mare pentru cenuşa copilei lui, şi îndemnă 
să fie gata în grabă mare, şi hotări să ardă în ea lumânările 
şi fanarele zi şi noapte. Iar cenuşa efritului fu aruncată în 
vânt, sub blestemul lui Allah. Şi sultanul, după atâtea 


necazuri, căzu într-o boală de era să moară. Boala aceea 
ţinu o lună întreagă. Şi, când puterile i se mai întoarseră 
oleacă, trimise după mine şi îmi spuse: 

— O, flăcăule, noi toţi cei de aici, înainte de venirea ta, ne 
trăiam viaţa în cea mai desăvârşită mulţumire, la adăpost 
de răutăţile soartei! Şi-a trebuit să vii tu, spre-a trage 
asupră-ne toate necazurile. De-ar fi fost dat să nu te fi văzut 
niciodată nici pe tine, nici chipul tău de cobe, chipul tău de 
pacoste, care ne-a aruncat în starea aceasta de jale! Căci, 
mai întâi şi-ntâi, tu ai fost pricina pierzaniei copilei mele, 
care, hotărât, preţuia mai mult decât o sută de oameni! Şi, 
în al doilea rând, din pricina ta am păţit ceea ce ştii, cu 
barba mea! Şi dinţii i-am pierdut şi celelalte mi-au fost arse! 
Şi, în al treilea rând, bietul meu hadâmb, slujitorul acela 
bun, care o crescuse pe copila mea, a fost omorât şi el! Şi 
nu este din vina ta, iar acuma mâna ta nu poate să mai 
aducă vreo îndreptare; şi toate ni s-au întâmplat, şi nouă şi 
ţie, din porunca lui Allah! Şi-apoi preamărit fie Allah, carele 
a îngăduit fiicei mele să te slobozească pe tine, pierzându- 
se pe sine! Asta-i soarta! Pleacă, dară, copilul meu, din ţara 
noastră! Întrucât ceea ce ni s-a întâmplat până acum din 
pricina ta ne ajunge. Şi toate au fost statorite de Allah. 
Pleacă, dar, şi mergi în pace! 

Eu atunci, o, stăpână a mea, ieşii de la sultan, nevenindu- 
mi să cred în mântuirea mea. Şi nu ştiam unde să mă duc. 
Şi prefiram prin inima mea toate câte mi se întâmplaseră, 
de la început până la sfârşit: şi cum scăpasem cu zile de la 
tâlharii din pustie, şi drumul meu de o lună, şi ostenelile, şi 
întâlnirea mea cu croitorul, şi întâlnirea şi petrecerea mea 
cea atâta de dulce cu tinerica de sub pământ, şi scăparea 
mea din mâinile efritului, care vroise dintru-întâi să mă 
căsăpească, şi totul tot, de la început până la sfârşit, 
dimpreună cu preschimbarea mea în maimuţă ajunsă slugă 
la căpitanul corăbiei, şi cumpărarea mea de câtre sultan pe 
un preţ scump foarte, datorită scriiturii mele frumoase, 
într-un sfârşit tot! Şi încă, mai cu seamă, vai, năpasta de la 


urmă, care prilejui pierderea ochiului meu. Şi mulţumii lui 
Allah zicând: „Mai bine-i că mi-am pierdut ochiul decât 
viaţa!” 

După aceea, şi până a nu părăsi cetatea, mă dusei la 
hammam să mă îmbăiez. Şi chiar acolo mi-am ras barba, o, 
stăpână a mea, spre a putea să drumeţesc liniştit în starea 
aceasta de saaluk! Şi, de-atunci, nu mai contenesc să plâng 
în fiece zi şi să mă gândesc la toate nenorocirile câte le-am 
îndurat şi mai cu seamă la pierderea ochiului meu stâng. Şi, 
ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin lacrimile în ochiul 
drept şi mă împiedică să văd, da nu mă vor împiedica 
niciodată să cuget la stihurile acestea ale poetului: 

Allah cel milosârdnic va fi având habar De lunga-mi 
pribegire prin chinuri şi amar? 

Se-abat mereu asupră-mi izbelişti şi prăpăd - 

Zăbavnic prind de veste şi prea târziu le văd! 

Ci răbduriu şedea-voi năpastelor nainte, Pentru ca 
orişicine să ia astfel aminte C-am îndurat necazuri cât n-are 
apă marea, Mai rele şi mai negre ca însăşi îndurarea. 

Că are şi-ndurarea în sine-o frumuseţe, Când îi înduri 
cucernic poverile mistreţe. 

Oricum, ce hotărât-a Allah dintru-nceput, Aceea-i dat să- 
ndure făpturile de lut! 

Iubita mea ciudată tot sufletul mi-l ştie Şi tot ce-ascunde 
patu-mi în noaptea mea târzie. 

Nu-i scapă nici o taină, nici taina tainei baremi; 

Îmi iscodeşte somnul, mereu în vis apare-mi! 

Cât despre cel ce spune că totuşi sunt pe lume Şi desfătări 
şi zâmbet şi bucurii şi glume, Răspunde-i: trece grabnic 
voioasa desfătare, Curând gusta-vei zile ca smirna mai 
amare. 

Plecai, aşadar, şi lăsai cetatea şi drumeţii prin ţări multe, şi 
străbătui cetăţi de scaun, şi mă îndreptai spre Sălaşul Păcii, 
Bagdadul79, unde nădăjduiam să ajung la emirul drept- 
credincioşilor spre a-i istorisi toate câte mi s-au întâmplat. 


După zile lungi ajunsei până la urmă la Bagdad, în noaptea 
aceasta. Şi îl găsii pe fratele de colea, saalukul cel dintâi, 
care şedea tare nedumerit, şi îi zisei: 

— Pacea fie cu tine! 

Iar el îmi răspunse: 

— Şi cu tine să fie pacea şi mila lui Allah şi toate îndurările 
sale! 

Eu atunci începui să stau de vorbă cu el, şi îl văzurăm 
venind spre noi pe fratele nostru, cel de al treilea, care, 
după urările de bună pace, ne spuse că este străin. Iar noi îi 
spuserăm: 

— Şi noi tot aşa, suntem doi străini, şi am ajuns chiar în 
noaptea aceasta în cetatea această binecuvântată! 

Pe urmă tustrei plecarăm împreună şi niciunul dintre noi 
nu ştia povestea celorlalţi. Şi soarta şi ursitoarea ne călăuzi 
dinaintea acestei uşi, şi intrarăm în casa voastră! 

Şi-acestea-s, o, stăpână a mea, pricinile bărbii mele rase şi 
ale ochiului meu prăpădit! 

Atunci stăpâna cea tinerică a casei îi spuse celui de al 
doilea saaluk: 

— Povestea ta este într-adevăr nemaipomenită! Încât, hai! 
Netezeşte-ţi oleacă pletele pe cap şi du-te de-ţi vezi de 
drumul tău pe calea lui Allah. 

Şi el răspunse: 

— Chiar că nu voi ieşi de aici până nu voi auzi şi povestea 
celui de al treilea soţ al meu! 

Atunci cel de al treilea saaluk înaintă şi spuse: 

Povestea celui de al treilea saaluk. 

O, hanâmă plină de fală, să nu socoţi că povestea mea ar fi 
tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soţi ai mei! 
Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare. 

Dacă soţilor mei, aceştia doi de colea, nenorocirile le-au 
fost menite de soartă şi de ursitoare, cu mine a fost altceva! 
Pricina bărbii mele rase şi a ochiului meu scos este că eu 
însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta şi mi-am 
umplut inima cu supărări şi cu necazuri. 


lacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl 
chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl 
meu, a murit, am moştenit domnia şi am domnit şi am 
ocârmuit cu dreptate, şi le-am făcut mult bine supuşilor 
mei. 

Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe 
mare. Şi nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de 
scaun era aşezată la marginea mării; şi, pe o întindere mare 
de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea şi 
care erau întărite, în starea de apărare şi de bătălie. Şi 
gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, şi 
poruncii să se pregătească zece corăbii mari, şi să se aducă 
pe ele zaherea pentru o lună, şi plecai. Călătoria de 
cercetare ţinu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, 
văzurăm că se dezlănţuie spre noi nişte vânturi potrivnice, 
şi aşa ţinu până în zori; când vântul se mai domolise şi 
marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o 
insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe 
uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm 
două zile, aşteptând sfârşitul furtunii, şi plecarăm iar. 
Călătoria ţinu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi 
pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau 
necunoscute, şi nouă şi căpitanului. Întrucât nici căpitanul 
nu cunoştea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi 
spuserăm celui ce stă de veghe: 

— Scrutează marea cu băgare de seamă! 

Şi năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă cobori şi ne 
spuse şi-i spuse şi căpitanului: 

— La dreapta mea am văzut nişte peşti la faţa apei; iar în 
mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba 
negru, ba alb! 

La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse 
spaima; îşi izbi turbanul de pământ, îşi smulse barba şi ne 
strigă: 

— Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Şi nici măcar 
unul nu are să scape întreg şi teafăr! 


Pe urmă începu să plângă, şi noi tot aşa, laolaltă cu el, 
începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai 
pe căpitan: 

— O, reizule, lămureşte-ne şi nouă vorbele străjerului! 

El răspunse: 

— O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul 
cel potrivnic am pierdut drumul, şi aşa a rămas, pierdut, de 
unsprezece zile încoace; şi nu se simte nici un fel de vânt 
prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce 
vrea să zică lucrul acela negru şi alb, şi peştii aceia plutind 
prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de 
stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar 
apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava 
noastră are să fie desfăcută în bucățele, căci cuiele ei au să- 
şi ia zborul, trase de Muntele de Magnet, şi au să se 
lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaiînaltul a 
înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, 
astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Aşa că nici nu poţi 
să-ţi închipuieşti grămada uriaşă de fierotenii câte s-au 
strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când 
corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le ştie 
socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful 
acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece 
pilaştri; iar pe boltă se află un călăreț de aramă călare pe 
un cal de aramă; iar călăreţul ţine în mână o lance de 
aramă; iar pe pieptul călăreţului atârnă o tăblie de plumb, 
încrustată toată cu nume necunoscute şi talismanice! Or, o, 
Măria Ta, află că, atâta vreme cât călăreţul acela va sta pe 
calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi 
dezbârnate în bucăţi, şi toată fierăria corăbiilor se va lipi de 
munte. Şi-aşa că nu va fi cu putinţă vreo mântuire până ce 
călăreţul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal! 80 

La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să 
plângă cu belşug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredinţaţi 
de pieirea noastră fară de mântuire, şi fiecare îşi luă bun 
rămas de la prietenii săi. 


Şi, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm 
aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar 
apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele 
zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, 
deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, 
laolaltă cu toate fieroteniile, şi se duseră să se lipească de 
munte; şi navele noastre se dezbârnară, iar noi toţi ne 
prăvălirăm în mare. 

Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, şi unii ne 
înecarăm, alţii scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; 
iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se 
vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliţi şi 
vânturile potrivnice îi risipiră în toate părţile. 

Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă 
izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferinţe mari şi 
nenorociri grele. Izbutii să mă agăţ de o scândură dintre 
scândurile desprinse, iar valurile şi vântul mă aruncară pe 
țărm, la piciorul Muntelui de Magnet! 

Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, 
drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Şi 
numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaiînaltul, 
Şi... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu 
dimineaţa sclipind şi, cuminte, îşi curmă povestirea. 

Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, 
povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalţi soţi 
şedeau jos cu braţele încrucişate, vegheaţi de cei şapte 
arapi, care ţineau în mână sabia trasă, urmă: 

Rostii într-ajutor numele lui Allah şi mă rugai lui fierbinte 
şi mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă căţărai pe urmă 
cum putui printre stânci şi crăpături şi izbutii, vântul 
potolindu-se într-un sfârşit la porunca lui Allah, să mă caţăr 
până sus pe munte, şi tare mă bucurai de izbăvirea mea, 
până peste marginile bucuriei! Şi nu-mi mai rămânea decât 
să ajung până la boltă; şi ajunsei, într-un sfârşit, şi putui să 


intru sub ea. Atunci şezui în genunchii amândoi, şi îmi făcui 
rugăciunea, şi îi mulţumii lui Allah pentru scăparea mea. 

În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât 
mă prăbuşii la pământ şi adormii. Şi, pe când dormeam, 
auzii un glas care îmi spunea: 

— O, fiu al lui Kassib! Când te vei deştepta din somn, să 
sapi sub picioarele tale, şi ai să găseşti un arc de aramă şi 
trei săgeți de plumb, pe care sunt săpate nişte semne 
talismanice. Să iei arcul şi să ţinteşti în călăreţul care se 
află pe boltă, şi vei da iarăşi linişte oamenilor, scăpându-i de 
pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l loveşti pe 
călăreț, călăreţul va cădea în mare, iar arcul va cădea din 
mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul şi să-l îngropi 
în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea 
va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va 
ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Şi atunci ai să vezi 
pe mare un caic, iar în caic un ins81. Ci-i un alt ins decât 
călăreţul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ţinând 
în mână o vâslă. lar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! 
Dar ia seama bine să nu care cumva să rosteşti numele cel 
sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul 
acela are să te ducă şi are să te poarte pe mare vreme de 
zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Şi, 
ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te 
ajute să răzbaţi până la ţara ta. Şi să nu uiţi că toate astea 
nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.82 

În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deşteptai din somn 
şi, plin de bărbăţie, mă apucai pe dată să îndeplinesc 
porunca glasului. Cu arcul şi cu săgețile găsite, săgetai 
călăreţul şi-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, 
chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; şi numaidecât 
marea se zbuciumă, clocoti şi crescu, ajungând până la 
vârful muntelui unde mă aflam. Şi, peste scurt răstimp, 
văzui că se iveşte din adâncul mării un caic ce se îndrepta 
spre mine. lar când caicul ajunse aproape, zării în el un om 
de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care 


erau săpate nişte nume şi nişte semne vrăjitoreşti. Atunci 
mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. lar omul de 
aramă purcese la drum cu mine şi merse vreme de o zi, 
vreme de două zile, vreme de trei zile, şi tot aşa până la 
sfârşitul celei de a zecea zi. Şi atunci văzui ivindu-se în zare 
nişte insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul 
bucuriei şi, din pricina preaplinului din suflet şi a 
mulţumitei mele fată de Preaiînaltul, rostii numele lui Allah 
şi îl preamării şi strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”83 

Şi nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, 
că omul de aramă mă şi înşfacă şi mă aruncă din caic în 
mare, pe urmă se afundă în depărtare şi se mistui. 

Cum ştiam să înot, mă pusei să înot ziua toată până 
noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârşiră 
de trudă, şi mă simţeam topit! Atunci, văzând că-mi vine 
moartea, îmi făcui mărturisirea de credinţă84 şi mă gătii să 
mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate 
valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate 
urieşească şi mă luă şi mă aruncă atâta de tare şi atâta de 
departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din 
insulele pe care le zărisem. Aşa a vrut Allah! 

Atunci mă trăsei pe mal şi mă apucai să storc apa din 
hainele de pe mine; şi îmi întinsei hainele pe jos ca să se 
zvânte; şi aţipii şi dormii toată noaptea. La deşteptare, mă 
îmbrăcai cu hainele care se uscaseră şi mă ridicai să văd 
încotro să mă îndrept. Şi zării dinaintea mea o vâlcea 
rodnică; intrai în ea şi o străbătui în toate părţile, pe urmă 
făcui tot înconjurul locului în care mă aflam şi văzui că mă 
aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi 
spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr- 
un necaz, cad într-altul şi mai negru.” 

Pe când şedeam aşa cufundat în gânduri negre, care mă 
făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia 
pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai 
păţesc vreun bucluc amarnic, mă sculai şi mă căţărai într- 
un pom şi aşteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage 


la țărm şi cum ies din ea zece robi, care ţineau fiecare câte 
o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului şi 
acolo începură să dea pământul la o parte, şi până la urmă 
scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, şi deschiseră 
o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la 
naie şi scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le 
încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci 
ticsiţi şi multe alte lucruri, şi toate bunurile pe care un 
gospodar şi le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă şi 
să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie şi de la naie 
la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; 
atunci scoaseră din ea nişte haine scumpe şi nişte caftane 
falnice, pe care le luară în braţe; apoi văzui cum coboară 
din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moşneag, tare 
bătrân, ros de ani şi uscat de vânturile vremii, până într- 
atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moşneagul ţinea de 
mână un tinerel de o frumuseţe pojarnică, croit chiar după 
calupul desăvâşirii, tot atâta de gingaş precum un ram 
subţire şi mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea 
cea neprihănită, vrednic a sluji de chip şi de pildă unui trup 
desăvârşit, într-un sfârşit, de un farmec atâta de vrăjitor, 
cât îmi răpi inima şi făcu să tremure toată măduva cărnii 
din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare şi coborâră, 
şi pieriră din ochii mei; şi, peste un timp, ieşiră cu toţii 
îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se 
suiră în ea şi se depărtară pe mare. 

Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai şi coborâi 
din pom şi alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu 
pământ. Începui să dau pământul la o parte şi să mă 
trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel 
capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; 
până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, şi văzui sub elo 
scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că 
eram tare uluit, şi, într-un sfârşit, ajunsei jos. 

Acolo găsii o sală încăpătoare, aşternută cu chilimuri de 
mare preţ şi cu mătăsării şi catifele şi, pe un divan scund, 


între lumânări aprinse şi între oluri pline cu flori, şi între 
zimbiluri pline cu poame, şi între gavanoase cu dulceţuri, 
şedea copilandrul şi îşi făcea vânt cu un vânturar. Când mă 
văzu, fu cuprins de spaimă mare; şi, cu glasul meu cel mai 
mângâios, îi spusei: 

— Pacea fie cu tine! 

Iar el îmi răspunse atunci, mai liniştit: 

— Şi asupră-ţi fie pacea şi milele lui Allah şi binefacerile 
sale! 

Iar eu îi zisei: 

— O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Aşa cum mă 
vezi, sunt fiu de sultan şi sunt eu însumi sultan! Allah m-a 
îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, 
unde am văzut cum te-au coborât inşii aceia, spre a te da 
morţii. Şi vin să te slobozesc. Şi vei fi prietenul meu, căci 
vederea ta mi-a răpit minţile! 

Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un 
zâmbet din buze, şi mă pofti să vin şi să şed jos lângă el pe 
divan, şi îmi spuse: 

— O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli 
moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în 
lumea toată pentru avuţiile lui şi pentru mulţimea comorilor 
sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu 
caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă 
pietre scumpe sultanilor şi emirilor pământului. La naşterea 
mea, în amurgul vieţii sale, tatăl meu a fost prevestit de 
către meşterii ghicitori că fiul acesta avea să moară 
înaintea lui tătâne-său şi a maică-sii; şi tatăl meu, în ziua 
aceea, în ciuda bucuriei naşterii mele şi a voioşiei mamei 
mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale 
sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, 
mai cu seamă când învățații, care citiseră soarta mea în 
stele, îi spuseră: 

— Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe 
nume Kassib, şi anume la patruzeci de zile după ce sultanul 
acela va prăvăli în mare călăreţul de aramă de pe Muntele 


de Magnet! Şi tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Şi 
se îngriji de mine şi mă crescu cu multă luare-aminte, până 
ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Şi-atunci părintele 
meu află că a fost prăvălit în mare călăreţul, şi începu să 
plângă şi să se chinuiască atâta, şi maică-mea împreună cu 
el, încât se schimbă la faţă, se sfriji la trup şi ajunse 
întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani şi de nenoroc. Şi- 
atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am 
născut, a pus nişte oameni să zidească locaşul acesta de sub 
pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, 
care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, 
după ce avea să dea jos călăreţul de aramă. lar tatăl meu şi 
cu mine ramaserăm încredinţaţi că fiul lui Kassib nu putea 
să mă găsească pe ostrovul acesta neştiut. Şi asta-i pricina 
aducerii mele aici! 

Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc 
în stele să se înşele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! 
Băietanul acesta este flacăra inimii mele şi, ca să-l omor, ar 
trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei: 

— O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o 
floare ca tine să fie retezată! lar eu mă aflu aici spre a te 
apăra, şi am să rămân cu tine toată viaţa mea! 

El îmi răspunse atunci: 

— Tatăl meu va veni să mă ia la sfârşitul celei de a 
patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido 
primejdie. 

Iar eu îi spusei: 

— Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ţine aceste 
patruzeci de zile şi, apoi, am să-i spun părintelui tău să te 
lase să vii cu mine în împărăţia mea, unde ai să fii prietenul 
meu şi urmaşul meu la scaunul de domnie! 

Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulţumi cu 
vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de 
polisfetie, şi câtă înclinare avea spre mine, şi eu spre el. Şi 
începurăm să tăifăsuim prieteneşte, şi să mâncăm din toate 
bunătăţurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme 


de un an la o sută de oaspeţi. Şi, după ce mâncarăm, 
pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui 
copilandru. Şi ne întinserăm şi dormirăm toată noaptea. 
Spre ziuă, mă deşteptai şi mă spălai, şi îi adusei băiatului 
ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, şi se spălă; iar 
eu pregătii de masă şi mâncarăm împreună; pe urmă ne 
apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună nişte 
jocuri, şi de râsete, până seara; atunci aşternurăm masa şi 
mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu 
nucşoare, cu piper şi cuişoare, şi băurăm apă bună şi rece, 
şi mâncarăm pepeni verzi şi galbeni, şi prăjituri cu miere şi 
cu unt, dintr-un aluat dulce şi uşor ca puful şi în care untul 
nu fusese cruțat, nici mierea, nici migdalele, nici 
scorţişoara. Şi atunci, ca şi în noaptea de dinainte, ne 
culcarăm şi văzui cât de prieteni ajunseserăm! Şi trăirăm 
aşa, în huzururi şi în tihnă, până în cea de a patruzecea zi. 

Atunci, cum era cea din urmă zi şi cum giuvaiergiul urma 
să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa 
într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într- 
o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună şi 
desfătătoare, şi copilandrul intra în ea, şi îl spălai eu însumi, 
şi îl săpunii, şi îl frecai, şi îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în 
pat, îl acoperii cu învelitoarea, şi îi înfăşurai capul cu o 
basma de mătase înflorată cu argint, şi îi adusei să bea un 
sorbet minunai, şi adormi. 

Când se deşteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul 
cel mai frumos şi cel mai mare, îl pusei pe o sinic, aşezai 
sinia jos pe chilim şi mă suii în pat, ca să iau cuțitul cel mare 
care sta agăţat pe perete deasupra capului băiatului; şi 
băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu 
tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar 
cuțitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, şi pe clipă 
copilandrul îşi dete sufletul. 

La priveliştea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu 
palmele peste obraji şi începui să ţip şi să gem, şi îmi sfâşiai 
hainele, şi mă trântii la pământ deznădăjduit şi plângând. Şi 


tânărul meu prieten era mort, şi ursita i se împlinise, spre a 
nu da de minciună spusele cititorilor în stele, şi îmi ridicai 
privirile şi mâinile către Cel Preaînalt şi zisei: 

— O, Doamne al Lumii, dacă am săvârşit un omor, şi au 
gata a fi osândit la judecată! 

Şi, în clipita aceea, eram plin de cutezanţă în faţa morţii. 
Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc 
niciodată, nici în rău, nici în bine! 

Aşa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc şi, 
cum ştiam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârşitul 
celei de a patruzecea zile, păşii pe scară, ieşii, şi închisei 
capacul, şi îl acoperii cu pământ, ca mai înainte. 

Când ajunsei afară, îmi zisei: „Irebuie numaidecât să văd 
ce are să se întâmple; şi trebuie să mă ascund, altminteri 
am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu 
moartea cea mai rea!” 

Şi atunci mă căţărai într-un copac mare, nu departe de 
locul unde se afla capacul, şi mă aciuai acolo şi privii. Peste 
un ceas, văzui că se iveşte pe mare naia cu bătrânul şi robii, 
coborâră pe uscat şi ajunseră degrabă la copac; şi văzură 
pământul încă proaspăt de tot; şi fură cuprinşi de spaimă 
mare, iar bătrânul îşi simţi inima pierindă; şi robii traseră 
pământul la o parte, deschiseră intrarea şi coborâră cu 
toţii. Atunci bătrânul începu să-şi strige copilul pe nume, cu 
glas mare, şi băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute 
peste tot, şi îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat. 

La priveliştea aceea, bătrânul îşi simţi inima topită şi 
leşină; iar robii începură să se vaiete şi să se bocească, pe 
urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe 
bătrân, apoi pe copilandrul mort, şi săpară pământul şi îl 
înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la 
naie, şi toate bunurile şi toată zahereaua, şi pieriră departe 
pe mare. 

Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom şi cugetai la 
nenorocirea mea, şi plânsei îndelung, şi pornii să umblu 
prin ostrov ziua toată şi noaptea toată, cuprins de 


deznădejde. Şi nu mai contenii să tot plâng aşa, până când, 
într-un sfârşit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în 
clipă şi se depărta, şi lăsa curat tot locul aşezat între ostrov 
şi pământul din faţă. Atunci îi mulţumii lui Allah, care 
binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, şi 
răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul 
tare şi pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. 
Şi-aşa până la ceasul apusului de soare. Şi deodată văzui în 
depărtare un foc mare şi roşu şi mă îndreptai spre focul 
acela roşu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva fiinţe 
omeneşti ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când 
ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roşu era un dăm 
mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea aşa, în 
amurg. 

Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea 
palatului acela măreț, durat numai din aramă galbenă, şi 
mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies 
pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunaţi la stat şi 
cu nişte chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le 
plămădise atâta de frumoase; şi văzui că acei zece flăcăi 
erau toţi chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit şi 
falnic moşneag, care era cel de al unsprezecelea. 

La priveliştea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală 
ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă 
ochiul stâng scos aşa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam 
în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine şi îmi 
spuseră: 

— Pacea fie asupră-ţi! 

Iar eu le întorsei urarea de pace, şi le istorisii povestea 
mea, de la început până la sfârşit; şi socot zadarnic a o mai 
spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea. 

La spusele mele, ei rămaseră miraţi până peste fire şi îmi 
ziseră: 

— O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ţi 
largă şi mărinimoasă! 


Intrai, şi ei dimpreună cu mine, şi străbăturăm săli multe, 
toate aşternute cu mătăsuri şi ajunserăm într-un sfârşit în 
cea din urmă sală, mai încăpătoare şi mai frumoasă decât 
toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece 
chilimuri aşternute pe nişte saltele; şi, în mijlocul acelor 
zece culcuşuri strălucite, se afla unul, cel de al 
unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca 
şi celelalte zece. Atunci bătrânul şezu pe cel de al 
unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, şi 
îmi spuseră: 

— Şezi jos, doamne, la capătul sălii, şi să nu ne întrebi 
nimic despre toate câte vei vedea aici! 

Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieşi, apoi se 
întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri şi 
băuturi, şi toţi mâncară şi băură, şi eu dimpreună cu ei. 

După care moşneagul strânse tot ce rămăsese şi se 
întoarse iar să şadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră: 

— Cum de poţi să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care 
să ne îndeplinim datorinţele? 

Şi bătrânul, fără a crâcni, se sculă şi ieşi de zece ori şi se 
întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit 
cu o zarpa, iar în mână un felinar, şi puse fiecare lighean şi 
fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu- 
mi aduse nimic, şi rămăsei într-o mare nedumerire. După ce 
ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu 
cenuşă şi cu praf de cărbuni şi cu khol. Pe urmă luară 
cenuşa şi se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe 
chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; şi începură să se 
jeluiască şi să plângă şi să spună: 

— Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru 
nechibzuinţele şi pentru greşelile noastre! 

Şi nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci 
se spălară în alte lighene aduse de moşneag şi îşi puseră 
alte haine, şi îşi luară iarăşi înfăţişarea de mai înainte. 

După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o 
mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din 


pricina poruncii primite. lar în noaptea următoare făcură ca 
şi în cea dintâi, şi la fel în cea de a treia noapte, şi în cea de 
a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai ţin limba şi strigai: 

— O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminaţi asupra 
pricinii scoaterii ochiului vostru stâng şi a cenuşii, şi a 
cărbunelui, şi a kholului pe care vi le-aţi pus pe chipuri, 
întrucât, pe Allah! Până şi moartea îmi pare mai de dorit 
decât uluirea în care m-aţi aruncat! 

Ei atunci strigară: 

— O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta! 

Eu răspunsei: 

— Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea 
de-acum! 

Ei atunci îmi spuseră: 

— Teme-te pentru ochiul tău cel stâng! 

Şi spusei: 

— Nu am trebuinţă de ochiul meu cel stâng, dacă mi se 
cere să rămân în nedumerirea de-acum! 

Atunci ei îmi spuseră: 

— Împlinească-ţi-se ursita! Ai să păţeşti şi tu ceea ce am 
păţit noi, şi să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Şi-apoi, 
după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, 
întrucât noi suntem de pe acum zece, şi nu mai este nici un 
loc pentru cel de al unsprezecelea! 

La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care 
îl înjunghie, îl jupui şi îi curăţă pielea. Pe urmă îmi spuseră: 
— Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec şi vei fi suit pe 

pleşul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare 
care se cheamă roc85, şi care este în stare să ridice şi-un 
elefant, are să te ia drept un berbec adevărat şi are să se 
repeadă asupra ta şi are să te ridice în zbor până în nori, pe 
urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de 
neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul 
lui! Şi tu atunci, cu jungherul acesta pe care ţi-l dăm, ai să 
spinteci pielea berbecului şi ai să ieşi afară întru totul; 
atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are 


să te mănânce şi are să piară din vederile tale! Atunci vei 
merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare 
decât palatul nostru, şi de o mie de ori mai strălucitor. 
Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, şi toţi pereţii 
lui sunt învrâstaţi cu nestemate mari şi mai ales cu 
smaralde şi cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta 
deschisă, cum am intrat şi noi şi vei vedea ceea ce vei 
vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, şi 
încă îndurăm pedeapsa cuvenită, şi ne-o ispăşim, săvârşind 
în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârşim. Aceasta-i 
povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar 
umple foile unei cărţi mari şi late! Cât despre tine, de- 
acuma împlinească-ţi-se ursita! 

La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi 
dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă 
duseră pe acoperişul palatului şi plecară. Şi deodată mă 
simţii ridicat de pasărea cea cumplită roc, care îşi luă 
zborul; şi, de îndată ce mă simţii lăsat la pământ pe vârful 
muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec şi ieşii 
afară ţipând: „Uş! Uş!” spre a alunga rocul cel cumplit, care 
zbură greoi, şi văzui că era o pasăre mare, albă, 
mătăhăloasă cât zece elefanţi, şi voinică mai cât zece 
cămile! 

Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării 
şi, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, 
oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat 
până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai 
strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care 
intrai în sarai era mărginită de nouăzeci şi nouă de uşi din 
lemn de aloe şi din lemn de santal, iar uşile încăperilor erau 
din abanos învrâstat cu aur şi cu olmazuri; şi toate acele uşi 
duceau spre nişte săli şi spre nişte grădini, în care văzui 
toate bogăţiile de pe pământ şi din mare. 

În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între 
patruzeci de fetişcane, care erau aşa de minunate ca 
frumuseţe, încât nici minţile nu mai izbuteau să nu se 


adune, nici ochii să-şi odihnească alegerea pe vreuna, şi 
rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, 
simţindu-mi capul cum mi se învârteşte. 

Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea şi, cu glas 
dulce, îmi spuseră: 

— Casa noastră să fie şi casa ta, o, oaspete al nostru, iar 
locul tău să fie asupra capetelor noastre şi în ochii noştri! 

Şi mă poftiră să stau, şi mă îmbiară pe o podină, şi şezură 
toate jos pe chilimuri, şi îmi spuseră: 

— O, doamne al nostru, suntem roabele tale şi avutul tău, 
iar tu eşti stăpânul nostru şi cunună pe capetele noastre! 

Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă 
caldă şi cearceafuri, şi îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în 
palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă 
îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire 
de aur şi de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o 
băutură minunată şi înmiresmată cu flori; şi una se uita la 
mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi 
spunea stihuri, una îşi întindea braţele dinaintea mea, alta 
îşi răsucea dinainte-mi mijlocul; şi una zicea: „Ah!” iar altă: 
„Uf!” şi ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar 
cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, 
iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!” 

Pe urmă veniră toate lângă mine şi începură să mă alinte şi 
să mă mângâie şi îmi ziseră: 

— O, oaspete al nostru, istoriseşte-ne povestea ta, căci de 
vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, 
iar fericirea noastră este acum deplină! 

Eu atunci mă simţii mai liniştit şi le istorisii numai o parte 
din povestea mea, şi asta până la apropierea nopții. 

Atunci se aduse o mulţime mare de lumânări, iar sala se 
lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se aşternu 
masa şi se aduseră bucatele cele mai alese şi băuturile cele 
mai îmbătătoare, şi se zvoni cu alăutele cele mai 
desfătătoare şi se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva 
începură să dănţuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe. 


După toate aceste huzuriri, îmi ziseră: 

— O, drăguţule, acuma-i vremea desfătării celei straşnice 
şi a crivatului; alegeţi-o dintre noi pe cea care îţi place şi fii 
fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are 
să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci 
de surori; şi-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăşi 
hârjoana cu tine, în fiecare noapte. 

Eu atunci, o, stăpână a mea, nu ştiui pe care dintre surori 
se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. 
Atunci închisei ochii, întinsei mâinile şi o prinsei pe una, şi 
deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina 
strălucirii orbitoare a frumuseţii ei. Atunci ea îmi întinse 
mâna şi mă duse în patul ei. Şi îmi petrecui cu ea noaptea 
toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Şi ea la fel! Şi 
îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, 
sufletul meu!” Şi mă alintă, iar eu o desfătam, şi ea mă 
stârnea, şi-aşa toată noaptea. 

Şi-aşa o ţinui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, 
cu câte una dintre surori, şi fiecare noapte cu un potop de 
dezmierdări dintr-o parte şi din cealalta” Şi-aşa vreme de 
un an întreg, în desfătare şi în voioşie. Şi, după fiecare 
noapte, dimineaţa, copila din noaptea următoare venea la 
mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul şi 
mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit 
slujitorilor săi. 

Şi ajunserăm astfel la sfârşitul anului. În dimineaţa zilei 
celei din urmă, le văzui pe toate fetişcanele că vin fuga la 
patul meu, plângând amarnic şi despletindu-şi şi pletele de 
mâhnire şi văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră: 

— Află, o, lumină a ochilor noştri, că trebuie să ne 
despărţim de tine, cum ne-am despărţit şi de ceilalţi de 
dinainte de tine, căci se cade să ştii că tu nu eşti cel dintâi, 
şi că până la tine mulţi voinici ne-au desfătat ca şi tine, şi 
ne-au făcut ca şi tine. Numai că tu chiar că eşti isteţul cel 
mai isteţ la isteţii, de-o potrivă şi-n lung şi-n lat! Şi, de 
asemenea, hotărât că eşti cel mai terfichi şi cel mai iubeţ 


dintre toţi. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără 
tine. 

lar eu le zisei: 

— Dar spuneţi-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiţi? Căci 
nici eu nu vreau să pierd bucuria vieţii mele cu voi! 

Ele îmi răspunseră: 

— Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame 
osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta şi, în 
fiecare an, Allah căâlăuzeşte pe drumul nostru un voinic care 
ne mulţumeşte, iar noi tot aşa pe el! Şi în fiecare an trebuie 
să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl 
nostru şi la mamele noastre. lar astăzi este ziua de plecare! 

Atunci spusei: 

— Şi, o, dulceţelor, eu am să rămân în casă, spre a-l 
preamări pe Allah până la întoarcerea voastră! 

Ele îmi răspunseră: 

— Indeplinească-ţi-se dorinţa! lată toate cheile de la sarai, 
care descuie toate uşile. Palatul acesta este casa ta a tu eşti 
stăpânul lui. Da fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa 
de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi 
niciodată şi vei păţi o nenorocire mare. Fereşte-te să nu 
carecumva să deschizi uşa de aramă! 

După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrăţişeze a să 
mă sărute una după alta, plângând şi spunându-mi: Allah fie 
cu tine! Şi se uitară la mine plângând, şi plecară. Eu, atunci, 
o, stăpână a mea, ieşii din sală, ţinând în mână cheile, şi 
începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu 
avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănţuite 
în pat şi trupul şi sufletul, în braţele fetişcanelor. Şi mă 
apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi uşă. 

Când deschisei cea dintâi uşă, văzui o grădină mare, plină 
toată cu pomi în roadă, atâta de mari şi atâta de frumoşi, 
cât în viaţa mea nu mai văzusem alţii la fel în lumea 
întreagă; nişte ape în şanţuri mici udau pomii, şi aşa de 
bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime şi de o 
frumuseţe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu 


seamă nişte banane, nişte curmale lungi ca degetele unei 
arăboaice de viţă aleasă, nişte rodii, nişte mere şi nişte 
piersici. După ce sfârşii de mâncat, îi mulţumii lui Allah 
pentru darurile sale, şi descuiai cea de a doua uşă, cu cea 
de a doua cheie. 

După ce deschisei uşa aceea, ochii şi nasul meu rămaseră 
vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de nişte 
pârâiaşe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc 
în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, 
trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele 
şi toate florile din toate vremile. Când sfârşii de mirosit 
toate florile, culesei o iasomie şi mi-o înfipsei în nas şi acolo 
o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; şi îi mulţumii lui Allah 
Preaînaltul pentru podoabele sale. 

Deschisei apoi cea de a treia uşă, şi urechile mele 
rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile şi 
de toate neamurile pământului. Păsările acelea şedeau 
toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe 
şi de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în nişte 
străchinuţe de jad şi de jasp gingaş colorat, grăunţele erau 
în nişte ceşcuţe de aur; pământul pe jos era măturat şi 
stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. 
Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopţii; şi 
mă întorsei de acolo în seara aceea. 

Dar, a doua zi ieşii degrabă şi deschisei cea de a patra uşă, 
cu cea de a patra cheie. Şi-atunci, o, stăpână a mea, văzui 
nişte lucruri, pe care nici în vis o fiinţă omenească n-ar 
putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curţi mari văzui 
o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea nişte scări de porfiră, 
care suiau până ajungeau la patruzeci de uşi de lemn de 
abanos, bătute în aur şi în argint. Porţile acelea, cu 
canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală 
largă; şi în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, şi 
fiecare comoară preţuia mai mult decât toată împărăţia 
mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de 
mărgăritare voinice, puse în şir, şi de mărgăritare 


mărunţele; dă cele voinice erau mai multe decât cele 
mărunte, şi fiecare era cât un ou de porumbiţă şi sclipitor 
ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe 
cea dintâi ca bogăţie: era ticsită până sus cu diamante, 
rubine, safire şi granate. În cea de a treia, erau numai 
smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea 
de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea dea 
şasea, argint neprihănit; în cea de a şaptea, dinari de argint 
de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate 
nestematele din sânul pământului şi al mărilor, şi topaze, şi 
turcoaze, şi hiacinte, şi nestemate de la Yemen, şi cornaline 
de toate culorile, şi oluri de jad, şi salbe, şi brățări, şi brâie, 
şi toate giuvaierurile folosite la curţile de emiri şi de sultani. 

Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile şi privirile şi îi 
mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Şi 
urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori 
trei uşi, până în cea de a patruzecea zi, şi minunarea mea 
sporea cu fiecare zi, şi nu îmi mai lamăsese decât cheia cea 
de pe urmă, care era cheia de la uşa de aramă. Şi mă 
gândeam la cele patruzeci de copile, şi mă simţeam în cea 
mai mare bucurie gândind la ele, şi la dulceaţa purtărilor 
lor, şi la prospeţimea trupului lor, şi la virtuțile lor pojarnice, 
şi la bunurile lor cele tainice, şi la rotunzimea şi vânjoşia 
durduleţurilor lor, şi la ţipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, 
O, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Şi îmi strigai: „Pe 
Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o 
noapte de lapte!” 

Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la uşa aceea de 
aramă, care mă ispitea amarnic, şi ispita fu mai tare decât 
mine, şi descuiai uşa de aramă. Şi ochii mei nu văzură 
NIMIC, şi numai nasul meu simţi un damf tare şi neprielnic 
adulmecului meu, şi leşinai pe clipă pe dată, şi căzui 
dincoace de uşa care se închise. Când mă deşteptai, stăruii 
în hotărârea stârnită de Şeitan, şi deschisei iarăşi uşa şi 
aşteptai ca miasma să se facă oleacă mai puţin tare. 


Atunci intrai şi mă pomenii într-o sală largă, presărată 
toată cu şofran şi luminată de două lumânări înmiresmate 
cu ambrăsură şi cu tămâie, şi de nişte fanare falnice de aur 
şi de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, 
scoteau mireasma aceea tare. Şi, între sfeşnicele de aur şi 
fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o 
stea albă în frunte; şi era pintenog la piciorul stâng şi la 
glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunţe de susan şi de 
orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă 
proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. lar eu, o, 
stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii 
frumoşi, şi cum eram călăreţul cel mai vestit din împărăţia 
mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; şi îl luai de căpăstru 
şi îl dusei în grădină şi încălecai pe el; dar el nici nu se 
clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanţul de aur. Şi 
numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari 
şi negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, 
necheză într-un chip înfricoşat, izbi de trei ori cu copita în 
pământ şi zbură cu mine în văzduhuri. 

Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea 
ochilor mei; da îmi strânsei pulpele şi mă ţinui ca un călăreț 
iscusit, şi, într-un sfârşit, calul pogori şi se opri pe pleşul 
palatului de aramă roşie, în care îi găsisem pe cei zece 
flăcăi chiori. Şi-atunci calul se ridică atâta de cumplit în 
două picioare şi se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, 
apoi veni la mine şi îşi lăsă aripa spre faţa mea, şi îşi înfipse 
vârful aripii în ochiul meu stâng, şi mi-l prăpădi pe veci. Pe 
urmă zbură în văzduhuri şi pieri. 

Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut şi mă învârtii în 
lung şi în lat pe terasă, văicărindu-mă şi scuturându-mi 
mâna de durere! Şi de îndată văzui că se ivesc cei zece 
flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră: 

— N-ai vrut să ne asculţi! Şi iacătă rodul hotărârii tale de 
năpastă. Şi nu putem să te primim între noi, întrucât 
suntem zece. Ci, urmând cutare şi cutare drum, vei ajunge 
în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioşilor, Harun 


Al-Raşid, a cărui faimă a răzbit până la noi; şi soarta-ţi va fi 
între mâinile lui. 

Şi plecai, şi mersei zi şi noapte, după ce mi-am ras barba şi 
am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am 
de îndurat alte necazuri, şi nu mă oprii din umblet, până ce 
nu mă văzui ajuns în lăcaşul acesta al păcii, Bagdadul, şi îi 
găsii pe chiorii aceştia doi, şi le dădui bineţe şi le spusei: 

— Sunt un străin. 

lar ei răspunseră: 

— Şi noi suntem străini. 

Şi iacă-aşa ajunserăm tustrei în casa această 
binecuvântată, o, stăpână a mea! Şi-aşa-i cu pricina ochiului 
meu pierdut şi cu barba mea cea rasă! 

La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a 
casei îi spuse celui de al treilea saaluk: 

— Hai! Mângâie-te oleacă pe creştet şi du-te! Te iert. 

Dar cel de al treilea saaluk răspunse: 

— Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud 
poveştile tuturor celorlalţi. 

Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar şi spre 
Massrur şi le spuse: 

— Istorisiţi-mi povestea voastră! 

Atunci Giafar se apropie şi istorisi povestea pe care i-o 
spusese portăriţei celei tinere, când intrase în casă. Încât, 
după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor: 

— Vă iert pe toţi, şi pe unii şi pe alţii. Da plecaţi cât mai 
iute! 

Şi ieşiră toţi şi ajunseră în uliţă. Atunci califul le spuse 
saalicilor: 

— Unde vă duceţi aşa, fârtaţilor? 

Ei răspunseră: 

— Nu ştim unde avem să ne ducem. 

Şi califul le spuse: 

— Veniţi să vă petreceţi noaptea la noi. 

Şi îi spuse lui Giafar: 


— Ia-i la tine şi adu-mi-i mâine dimineaţă, şi vom vedea ce 
va fi de făcut cu ei. 

Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului. 

Apoi califul urcă în saraiul său şi nu putu să guste pic de 
somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineaţa, se sculă şi şezu 
în scaunul de domnie al stăpânirii lui; şi porunci să intre toţi 
capii din împărăţia sa. Pe urmă, după ce toţi capii împărăției 
veniră, se întoarse spre Giafar şi îi spuse: 

— Adu-mi aici cele trei copile şi cele două câţele şi cei trei 
saalici. 

Şi Giafar plecă îndată şi îi aduse pe toţi între mâinile 
califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor şi şezură 
dinaintea califului. 

Atunci Giafar le zise: 

— Vă socotim slobode de orice datorinţă, întrucât, iară a 
şti cine suntem, şi voi ne-aţi iertat şi ne-aţi făcut binele pe 
care ni l-aţi făcut. Şi iacătă că acum vă aflaţi între mâinile 
celui de al cincilea din urmaşii lui Abbas86, califul Harun Al- 
Raşid! Trebuie, dar, să-i povestiţi numai adevărul! 

Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în 
numele emirului drept-credincioşilor, cea mai mare dintre 
ele păşi înainte şi grăi: 

— O, emire al drept-credincioşilor, povestea mea este atâta 
de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colţul 
dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care ar 
citi-o cu cinstire! 

În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
iveşte dimineaţa şi, cu chibzuinţă, se opri din povestit. 

Dar cândfu cea de a şaisprezecea noapte, urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare 
păşi înainte între mâinile emirului drept-credin-cioşilor şi 
istorisi astfel povestea ei: 

Povestea istorisită de Zobeida, cea dintâi dintre copile. 

O, emire al drept-credincioşilor, află că pe mine mă 
cheamă Zobeida; pe sora care ţi-a deschis uşa o cheamă 
Amina; iar pe sora mea cea mică o cheamă Fahima. Tustrele 


suntem născute dintr-un tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. 
Cât despre cele două căţele, ele sunt chiar surorile mele, 
din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă. 

Când părintele nostru a murit, ne-a lăsat cinci mii de 
dinari, care au fost împărţiţi cu deplină cinste între noi; 
atunci sora mea Amâna şi sora mea Fahima s-au despărţit 
de noi, spre a locui în casa mamei lor; iar eu şi cu celelalte 
două surori am rămas laolaltă, şi eu sunt cea mai mică 
dintre noi trei; dar nu sunt mai mică decât surorile mele de 
la cealaltă mamă, Amâna şi Fahima. 

La puţină vreme după moartea părintelui nostru, cele 
două surori mai mari ale mele se pregătiră de măritiş şi se 
măritară fiecare cu câte un bărbat, şi rămaseră să mai stea 
o vreme cu mine, în aceeaşi casă. Dar în curând soţii lor se 
gătiră de o călătorie negustorească, luară cei o mie de 
dinari ai soțiilor lor, spre a cumpăra mărfuri, le luară şi pe 
soțiile lor cu ei, şi plecară toţi, şi mă lăsară singură. 

Lipsiră astfel vreme de patru ani. Ast timp, soţii surorilor 
mele lefteriră toţi banii şi prăpădiră toate mărfurile, şi îşi 
luară valea, lăsându-le pe soțiile lor singure-singurele în 
inima ţării străinilor. lar surorile mele îndurară toate 
nevolniciile şi, până la urmă, ajunseră la mine în chip de 
cerşetoare amărâte. La vederea celor două cerşetoare, eu 
nici vorbă de a cunoaşte în ele pe surorile mele, şi mă 
depărtai. Şi ele atunci îmi vorbiră şi le cunoscui, şi le zisei: 

— Cum se face, o, surorile mele, de sunteţi în starea 
aceasta? 

Ele îmi răspunseră: 

— O, sora noastră, vorbele nu mai pot să slujească acum la 
nimic, întrucât calamul a lunecat pe dâra poruncită de 
Allah! 

La vorbele lor, inima mi se umplu de milă pentru ele şi le 
trimisei la hammanm, şi le îmbrăcai pe fiecare cu câte o 
rochie nouă şi frumoasă, şi le spusei: 

— O, surorile mele, sunteţi amândouă mai mari decât 
mine, iar eu sunt cea mai mică. Şi vă socot că ţinându-mi loc 


de tată şi de mamă! Şi-apoi, moştenirea care mi s-a cuvenit 
ca şi vouă a fost binecuvântată de Allah şi a sporit straşnic. 
Aveţi să mâncaţi cu mine rodul ei, iar viaţa voastră are să fie 
vrednică de cinstire şi de preţuire, iar noi avem să stăm de 
aci înainte laolaltă! 

Şi chiar că le copleşii cu binefaceri, iar ele şezură la mine 
vreme de un an încheiat, iar bunul meu era şi bunul lor. Dar, 
într-o zi, îmi spuseră: 

— Într-adevăr, măritişul este mai de preţ pentru noi, nu 
mai putem să ne lipsim de el, iar răbdarea noastră, singure 
aşa, s-a topit. 

Atunci le spusei: 

— O, surorile mele, nu aveţi de găsit nimic bun în măritiş, 
întrucât bărbatul cu adevărat cinstit şi bun este lucru rar în 
vremurile de-acum! Şi oare nu aţi şi încercat voi măritişul? 
Şi aţi uitat ce aţi găsit în el? 

Dar ele nu ascultară de vorbele mele şi vrură, oricum, să 
se mărite, chiar şi fără învoirea mea. Atunci le măritai cu 
chiar banii mei şi le întocmii zestrea de trebuinţă. Pe urmă 
plecară cu soţii lor. 

Şi de-abia trecuse oleacă de vreme de când plecaseră, că 
soţii lor le traseră pe sfoară, le luară tot ce le dăruisem şi le 
părăsiră. Ele atunci se întoarseră la mine, goale cu lotul. Şi 
îşi cerură multe iertăciuni, şi îmi spuseră: 

— Nu ne certa, o, sora noastră! Tu, adevăratu-i, eşti cea 
mai mică dintre noi, da eşti cea mai întreagă la minte. Îţi 
făgăduim că nici măcar nu avem să mai rostim vorba 
măritiş. 

Atunci le spusei: 

— Venirea la mine fie-vă largă, o, surorile mele! 

Şi le sărutai, şi le copleşii cu încă şi mai multă dărnicie. 
Trăirăm laolaltă în starea aceasta un an întreg, după care 
mă gândii să încarc cu mărfuri o corabie şi să mă duc să fac 
negoţ la Bassra. Şi-aşa că orânduii o corabie şi o încărcai cu 
mărfuri şi cu târguieli şi cu tot ce ar fi putut să fie trebuitor 


în răstimpul călătoriei cu corabia, şi le spusei surorilor 
mele: 

— O, surorile mele, vreţi să rămâneţi aici în casa mea pe 
tot răstimpul cât va ţine călătoria mea, până ce am să mă 
întorc, ori v-ar plăcea mai degrabă să mergeţi cu mine? 

Iar ele îmi răspunseră: 

— Mergem cu tine, întrucât n-am putea să îndurăm lipsa 
ta! 

Atunci le luai cu mine şi plecarăm. Şi, până a pleca, avusei 
grijă să-mi împart banii în două părţi: luai cu mine jumătate 
şi ascunsei cealaltă jumătate, zicându-mi: „E cu putinţă să 
se întâmple vreun necaz cu corabia, iar noi să scăpăm cu 
viaţă. În atare împrejurare, la întoarcerea noastră, dacă ne- 
om mai întoarce vreodată, vom găsi aci câte ceva ce ne va fi 
de folos.” 

Nu contenirăm mersul nici zi, nici noapte; da, din 
nenorocire, reizul rătăci drumul. Curgerea valurilor ne 
duse în largul apelor şi intrarăm într-o mare cu totul alta 
decât aceea către care vroiam. lar un vânt năprasnic ne 
împingea mereu, şi nu conteni vreme de zece zile. Atunci, în 
depărtare, ni se năzări o cetate, şi îl în trebarăm pe reiz: 

— Care-i numele acelei cetăţi către care ne îndreptăm? 

El răspunse: 

— Pe Allah! Habar n-am. N-am văzut-o niciodată, şi în viaţa 
mea n-am intrat în marea aceasta. Da până la urmă lucrul 
cel mai de seamă este că din norocire ne aflăm în afara 
primejdiei. Încât nu vă mai rămâne decât să intraţi în 
cetatea aceasta şi să vă aşterneţi mărfurile la vedere. lar 
dacă aţi putea să le vindeţi, vă sfătuiesc să le vindeţi! 

Peste un ceas de vreme, se întoarse la noi şi ne spuse: 

— Zoriţi-vă să ieşiţi în cetate şi să vedeţi minunile lui Allah 
în făptuirile sale! Şi rostiţi-i numele cel sfânt, ca să vă 
ferească de nenoroc! 

Noi atunci plecarăm spre cetate. Şi nici nu ajunserăm noi 
bine acolo, că ne şi cufundarăm în uluirea cea mai adâncă: 
văzurăm că toţi locuitorii din cetate erau preschimbaţi în 


pietre negre. Dă numai locuitorii erau împietriţi; căci, în 
toate sukurile şi pe toate ulițele negustorilor, găseam 
mărfurile ca atare, şi toate lucrurile de aur şi de argint ca 
atare. La priveliştea aceea, ne cuprinse mare mulţumire şi 
ne ziserăm: „Este neîndoielnic că pricina tuturor acestora 
trebuie să fie un lucru uluitor.” 

Atunci ne despărţirăm şi fiecare purcese în calea sa pe 
ulițele cetăţii, şi fiecare se apucă de treabă şi de strâns pe 
seama să tot ceea ce putea să încarce din aur, din argint şi 
din ţesăturile cele scumpe. 

Cât despre mine, mă suii în cetăţuie şi văzui că acolo era 
saraiul sultanului. Intrai în sarai printr-o uşă mare şi boltită, 
lucrată din aur greu, şi ridicai perdeaua cea mare de 
catifea, şi văzui că toate lucrurile dinlăuntru erau de aur şi 
de argint. Iar în curte şi în toate sălile, străjile şi curtenii 
şedeau fie în picioare, fie pe jos, da toţi erau prefăcuţi în 
stane de piatră, şi parcă vii. lar în sala cea mai de la urmă, 
plină de dregători, de căpetenii şi de viziri, îl văzui pe 
sultan, şezând în scaunul său de domnie, împietrit, îmbrăcat 
în haine atâta de falnice şi atâta de bogate, de-ţi venea să-ţi 
pierzi minţile, şi era înconjurat de cincizeci de mameluci, 
îmbrăcaţi în caftane de mătase şi ţinând în mâini săbiile 
trase. Jeţul sultanului era bătut în mărgăritare şi în 
nestemate, şi fiecare mărgăritar strălucea ca o stea. Şi 
chiar că era să mă smintesc la minte. 

Şi trecui mai departe şi ajunsei în harem, şi îl găsii încă şi 
mai minunat, şi tot, până la drevele de la ferestre, era de 
aur; pereţii erau îmbrăcaţi cu mătăsării; la uşi şi la ferestre 
atârnau perdele de catifea şi de atlaz. Şi o văzui într-un 
sfârşit, în mijlocul femeilor împietrite, pe chiar sultana cea 
mare, îmbrăcată cu o rochie presărată cu mărgăritare alese 
şi purtând pe cap o cunună împodobită cu toate neamurile 
de nestemate, iar la gât cu nişte gherdane şi cu nişte 
împletituri de aur meşteşugite minunat; da şi ea era, la fel, 
împietrită în stană neagră. 


De acolo trecui mai departe şi găsii o uşă deschisă, care 
avea amândouă canaturile lucrate din argint sadea, iar 
înlăuntru văzui o scară de porfiră, alcătuită din şapte 
trepte; urcai pe scara aceea şi, când ajunsei sus, mă 
pomenii într-o sală mare, toată făcută din marmură albă şi 
aşternută cu chilimuri ţesute în zarafir; iar în mijlocul sălii, 
între nişte sfeşnice mari de aur, văzui o podină de aur 
împistrată cu smaralde şi cu peruzele, iar pe podină era un 
crivat de alabastră, învrâstat cu mărgăritare şi cu 
năstrăpate şi dichisit cu zarpale şi cu horbote. Şi văzui, în 
fund, o lumină care sclipea; mă apropiai şi văzui că lumina 
aceea era un olmaz şlefuit, mare cât un ou de struţ, pus pe 
un scăunel, şi ale cărui ape revărsau lumina aceea; iar 
olmazul era însăşi desăvârşirea, şi numai lumina lui lumina 
sala toată. 

Însă se mai aflau acolo şi nişte făclii aprinse, da ele păleau 
dinaintea acelui adamant. lar eu îmi zisei: „Dacă făcliile 
acestea sunt aprinse, sunt pentru că le-a aprins cineva.” 

Atunci trecui mai departe şi intrai în altă sală, şi 
pretutindeni mă minunam şi pretutindeni căutam să dau de 
vreo fiinţă vie. Şi atâta de îngândurată eram, încât îmi uitai 
şi de mine şi de călătoria mea şi de corabia mea şi de 
surorile mele. Şi încă mai eram răpită de minunarea aceea, 
când se lăsă noaptea; atunci vrusei să ies din sarai, însă mă 
rătăcii, nu mai găsii drumul şi, până la urmă, ajunsei în sala 
în care se află patul de alabastră şi adamantul şi 
policandrele de aur aprinse. Atunci şezui pe pat, mă 
acoperii pe jumătate cu învelitoarea de atlaz siniliu bătută 
cu zarafir şi cu mărgăritare, luai cartea cea sfântă, Coranul 
nostru, şi din cartea aceea, care era scrisă cu o scriptură 
strălucită, în slove din aur şi din roşu şi cu zugrăvituri de 
toate culorile, mă apucai să citesc vreo câteva versete, spre 
a mă neprihăni şi a-i mulţumi lui Allah şi a-mi veni în cuget, 
şi chibzuii la spusele Profetului, binecuvânteze-le Allah! Mă 
întinsei pe urmă şi încercai să adorm; dar nu izbutii. lar ne- 
somnia mă ţinu trează până la miez de noapte. 


În clipita aceea, auzii un glas care citea din Coran, un glas 
molcom, şi dulce, şi mângâietor. Atunci mă sculai degrabă şi 
mă îndreptai către locul de unde venea glasul care citea. Şi 
ajunsei la un iatac cu uşa deschisă; intrai binişor pe uşă, 
lăsând afară făclia cu care îmi luminasem căutările, şi mă 
uitai împrejur, şi văzui că era un mihrab87; era luminat de 
nişte lămpi de sticlă verde atârnate; iar la mijloc era un 
chilim de rugăciune aşternut în partea dinspre răsărit, iar 
pe chilim şedea un tânăr cu înfăţişarea tare frumoasă, şi 
care citea din Coran cu luare-aminte, cu glas tare şi cu mult 
simţ al măsurii. lar eu rămăsei cuprinsă de o uimire 
nemărginită şi mă întrebam cum de putuse tânărul acela să 
scape numai el de soartă întregii cetăţi. Atunci păşii înainte 
şi mă temenii către el şi îi făcui urarea mea de salamalek; 
iar el îşi întoarse privirile către mine şi îmi răspunse la 
salamalek. Atunci îi spusei: 

— Mă rog ţie fierbinte, pe adevărul cel sfânt al suralelor 
pe care le citeai din cartea lui Allah, să răspunzi la 
întrebarea mea! 

El atunci zâmbi a râde liniştit şi dulce şi îmi zise: 

— Dezvăluie-mi mai înainte, tu cea dintâi, o, femeie, cum ai 
ajuns în mihrabul acesta şi, la rându-mi, am să răspund la 
întrebarea pe care ai să mi-o pui! 

Eu atunci îi istorisii povestea mea, care îl minună tare. Şi îl 
întrebai apoi ce era cu starea aceea nemaipomenită a 
cetăţii. Şi el îmi spuse: 

— Aşteaptă oleacă! 

Apoi închise cartea cea sfântă şi o vâri într-un săcui de 
atlaz; şi îmi spuse să şed alături de el. Şezui şi mă uitai la el 
cu luare-aminte, şi văzui că era ca luna plină, desăvârşit ca 
soi, plin întru totul de nuri, minunat la înfăţişare, subţire şi 
bine potrivit la stat; obraji-i erau ca de cleştar; chipu-i, de 
culoarea curmalelor proaspete; de parcă despre el ar vorbi 
poetul în stihurile acestea: 

Un cititor de stele privea în noapte cerul. 


Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrâjit flăcău răsare 
străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii 
amânaţi. 

Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal88 

Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa- 
ntunecată a pletelor în val Ca o cometă neagră prin hăuri 
rotitoarei Mirrikh89 - doar în obraji-i cu purpuri smălţuite 
Putea s-aştearnă astfel pojar de foc şi lapte! 

Iar razele din ochii-s săgeți ce le trimite Săgetătorul 
însuşi, din stelele lui şapte! 

Dai mai presus de toate, chiar Hutared90 - i-aduse 
Cununa iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună 
seamă, Abylsuha91 - îşi puse În gingaşa-i făptură comorile 
de aur!” 

Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de 
vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o 
apă. 

Atunci frumosul astru i se-nclină zâmbind. 

Uitându-mă aşa la el, icoana lui mă aruncă în tulburarea 
ceă mai cruntă a simţirii şi în căinţele cele mai pătimaşe că 
nu îl cunoscusem până în ziua aceea; şi pojaruri roşi se 
aprinseră în inima mea. Şi îi zisei.: 

— O, stăpâne al meu şi doamne, acum povesteşte-mi ceea 
ce te-am întrebat! 

Şi el îmi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi îmi povesti: 

Află, o, hanâmă plină de fală, că cetatea aceasta a fost 
cetatea tatălui meu. Şi era locuită de toate rudele şi de toţi 
supuşii lui. Tatăl meu este sultanul pe care l-ai văzut şezând 
în jeţul domnesc, preschimbat în piatră. Iar în privinţa 
sultanei pe care ai văzut-o, aceea este mama mea. Tatăl 
meu şi mama mea erau magi, închinători la cumplitul 
Nardun. Jurau şi puneau legământ pe foc şi pe lumină, pe 
umbră şi pe căldură, şi pe sorii rotitori! 


Multă vreme tatăl meu nu a avut nici un copil, şi numai la 
apusul vieţii lui m-am născut eu, ca fiu al bătrâneţei sale. Şi 
tatăl meu m-a crescut cu mare grijă; ast timp, mă făcui 
mare: şi-atunci am fost ales eu pentru fericirea cea 
adevărată. 

Într-adevăr, aveam la noi în sarai o babă tare înaintată în 
vârstă, musulmană, o drept-credincioasă întru Allah şi întru 
Trimisul lui. Era drept-credincioasă pe ascuns, iar în afară 
se prefăcea a fi de-o părere cu părinţii mei. lar tatăl meu 
avea mare încredere în ea, dat fiind că îi vedea credincioşia 
şi neprihana. Era faţă de ea tare darnic şi o copleşea cu 
filotimia lui. Şi era încredinţat cu tărie că ea era de credinţa 
şi de legea lui încât, cum mă făcusem măricel, mă dădu în 
seama ei şi îi spuse: 

— Ia-l şi creşte-l cum se cuvine, şi învaţă-l legile credinţei 
noastre; şi deprinde-l cu o purtare strălucită, şi slujeşte-l cu 
sârg şi cu toată grijă! 

Şi bătrâna mă luă: dar ea mă învăţă credinţa islamului, de 
la datorinţele de curâăţie şi datorinţele spălărilor celor 
cucernice, până la sfintele închinări ale rugăciunii. Şi mă 
învăţă şi îmi tălmăci Al-Coran-ul în limba Profetului. lar 
când încheie întru totul dăscălirea mea, îmi zise: 

— O, copilul meu, trebuie să ascunzi cu grijă toate astea 
faţă de tatăl tău şi să păstrezi nesmintit taina, altminteri au 
să te omoare! 

Iar eu, într-adevăr, păstrai taina. Şi nu peste mult de când 
învăţătura mea se încheiase, sfânta bătrână muri, dându-mi 
sfaturile ei cele mai de pe urmă. Iar eu urmai a fi în taină un 
drept-credincios întru Allah şi întru Profetul său. Şi 
locuitorii din cetate nu făceau decât să se îndărătnicească 
în necredinţa, în răzvrătirea şi în întunericimile lor. Şi într-o 
zi, pe când ei urmau a fi precum erau, un glas mare de 
muezin nevăzut se auzi; şi glăsui cu o tărie ca de tunet şi 
care răzbătu până la urechile celui apropiat, la fel ca şi 
până la urechile celui depărtat: 


— O, voi, locuitori ai cetăţii, lepădaţi-vă de preamărirea 
focului şi a lui Nardun şi preamăriţi-l pe Unul şi 
Atotputernicul împărat! 

La glasul acela, o spaimă mare se stârni în inima 
locuitorilor, care se strânseră la părintele meu, sultanul 
cetăţii, şi îl întrebară: 

— Ce este cu glasul cel înfricoşător pe care l-am auzit? 
Încă mai suntem înfricoşaţi de strigarea lui! 

Tatăl meu le spuse: 

— Nu vă înfricoşaţi de glas şi nu vă speriaţi de el! Şi 
credeţi nesmintit în credinţele noastre cele străvechi! 

Şi atunci inimile lor se plecară de bunăvoie la vorbele 
părintelui meu; şi nu conteniră a sta legaţi statornic şi 
închinaţi întru preamărirea focului. Şi rămaseră în starea 
lor de greşeală oarbă încă un an încheiat, până la vremea 
împlinirii zilei când se auzise glasul întâi! Şi atunci, pentru a 
doua oară, se auzi glasul, pe urmă încă o dată, şi încă o 
dată, şi tot aşa câte o dată în fiecare an, vreme de trei ani în 
şir. Dar ei nu conteniră a fi zeloşi în a îndeplini deprinderile 
lor oarbe. Şi aşa că atunci, într-o dimineaţă, în zori, 
prăpădul şi blestemul se abătu din cer asupra lor şi fură 
prefăcuţi în stane de piatră neagră, şi ei, şi caii, şi catării, şi 
cămilele, şi toate vitele lor! Iar, dintre toţi locuitorii, numai 
eu am fost iertat de la prăpăd. Întrucât numai eu eram 
drept-credincios. 

Şi, de la ziua aceea încoace, stau aici în rugăciune, în 
ajunare şi în citirea Al-Coran-ului. 

Ci, o, hanâmă plină de fală şi de desăvârşire, sunt tare 
sătul de singurătatea în care mă aflu, fără nimeni în 
preajma mea să-mi ţină tovărăşie omenească. 

La vorbele acestea îi spusei: 

— O, tinere plin de haruri, vrei să vii cu mine în cetatea 
Bagdadului? Acolo ai să găseşti învăţaţi şi preacinstiţi şeici, 
pricepuţi la legi şi la dreapta credinţă. Şi, în tovărăşia lor, 
vei spori şi mai mult întru ştiinţă şi întru cunoaşterea 
pravilei dumnezeieşti. Iar eu, măcar că sunt o hanâmă de 


vază, am să fiu roaba ta şi bunul tău! Că eu sunt, într- 
adevăr, stăpână peste slugile mele, şi am sub poruncile 
mele şi bărbaţi în putere, şi slujitori, şi băieţandri! Şi am 
aici cu mine o corabie ticsită cu mărfuri. lar soarta ne-a 
aruncat pe ţărmul acesta şi ne-a adus să cunoaştem cetatea 
aceasta, şi ne-a prilejuit întâmplarea aceasta. Şi soarta a 
vroit să ne întâlnim astfel! 

Pe urmă nu contenii a-l îmboldi cu ispita de a merge cu 
mine, până ce îmi răspunse că merge. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
iveşte dimineaţa şi, cuminte, după obiceiul ei, se opri din 
povestit. 

Ci când fu cea de a şaptesprezecea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Zobeida nu 
mai conteni a-l îmbia cu dorinţa de a merge cu ea, până ce 
el se învoi. 

Şi amândoi nu mai conteniră din tăifăsuit, până ce somnul 
nu-i potopi. Atunci tânăra Zobeida se culcă şi dormi în 
noaptea aceea la picioarele flăcăului. Şi nu mai putea de 
bucurie şi de mulţumire. 

Pe urmă Zobeida îşi urmă astfel istorisirea faţă de califul 
Harun Al-Raşid, de Giafar şi de cei trei saalici. 

Când zorile se împurpurară, ne scularăm şi ne apucarăm 
să descuiem toate vistieriile, şi luarăm tot ceea ce nu era 
prea greu de duş şi era mai de preţ şi coborârăm din 
cetăţuie în târg, şi îi găsirăm pe robii noştri şi pe căpitan, 
care mă căutau de multă vreme. lar când mă văzură, se 
bucurară şi mă întrebară de pricină pentru care lipsisem 
atâta. Atunci le istorisii ce văzusem, precum şi povestea 
flăcăului, şi taina preschimbării locuitorilor din cetate, cu 
toate amănuntele. lar ei rămaseră tare minunaţi de 
istorisirea mea. 

Cât despre surorile mele, de-abia mă văzură cu flăcăul 
acela frumos că le şi cuprinse o ciudă rea şi o pizmă, şi se 
umplură de ură, şi urziră tainic viclenia împotriva mea. 


Ast timp, ne duserăm cu toţii la corabie, iar eu eram tare 
voioasă, şi voioşia mea era sporită şi de dragostea tânărului. 
Şi aşteptarăm ca vântul să ne fie prielnic, şi deşternurăm 
pânzele şi pornirăm. Cât despre surorile mele, ele şedeau 
întruna în tovărăşia noastră; şi într-o zi îmi spuseră aparte: 

— O, sora noastră, ce gândeşti să faci cu tânărul acesta 
frumos? 

Iar eu le spusei: 

— Gândul meu este să-l iau de soţ. 

Mă întorsei pe urmă spre el, mă apropiai de el şi-i 
mărturisii: 

— O, stăpâne al meu, dorinţa mea este să ajung bunul tău! 
Mă rog ţie să nu te lepezi de ruga mea! 

EI atunci îmi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

La vorbele acestea, mă întorsei către surorile mele şi le 
spusei: 

— Mă mulţumesc cu flăcăul acesta drept toată bogăţia! Iar 
toate bunurile mele, începând din ceasul de-acum, trec în 
stăpânirea voastră! 

Iar ele îmi răspunseră: 

— Vrerea ta este bucuria noastră! 

Dar în sinea lor îmi urzeau vânzarea şi prăpădul. 
Urmarăm a pluti aşa mai departe, cu vânt prielnic, şi 
ieşirăm din Marea Spaimei şi intrarăm în Marea Tihnei. Pe 
marea aceea, plutirăm încă vreo câteva zile şi ajunserăm 
aproape de cetatea Bassrei, şi-i zărirăm, în depărtare, 
zidurile. Şi, cum se lăsa noaptea, ne oprirăm; şi în curând 
dormeam cu toţii. 

Şi, pe când noi dormeam, surorile mele se sculară şi ne 
luară, pe mine şi pe flăcăiandru, cu aşternuturi cu tot, şi ne 
aruncară în mare. lar flăcăul, cum nu ştia să înoate, se 
înecă; întrucât fusese scris de către Allah ca el să fie din 
tagma mucenicilor. Cât despre mine, eu am fost scrisă 
printre cei ce urmau să scape cu zile. Aşa că, atunci când 
mă prăbugşii în mare, Allah mă milui cu o bucată de lemn, de 


care mă agăţai şi cu care fusei împinsă de valuri şi aruncată 
pe malul unei insule tare depărtate. Acolo îmi uscai hainele, 
îmi petrecui noaptea toată, iar dimineaţa mă ridicai şi 
căutai vreun drum. Şi găsii un drum pe care se aflau nişte 
urme de paşi de fiinţe omeneşti, fii de Adam! Drumul acela 
începea de la țărm şi se afunda în insulă. Atunci, după ce 
îmi pusei hainele care se zvântaseră, urmai drumul acela şi 
nu mă oprii din umblet, până ce nu ajunsei pe malul de 
dincolo al insulei, faţă cu uscatul, unde zării în depărtare 
cetatea Bassrei. 

Şi deodată văzui o şerpuică venind fuga spre mine, şi 
numaidecât pe urma ei luneca un şarpe gros şi mare, care 
vroia s-o prindă. Şerpuica era atâta de sfârşită şi de 
ostenită de rugă, încât limba îi atârna din gură. Eu atunci, 
cuprinsă ae milă faţă de ea, apucai un pietroi şi îl azvârlii în 
capul balei, pe care o zdrobii şi o omorâi pe clipă. Şi îndată 
şerpuica desfăcu două aripi şi zbură în văzduh şi se mistui, 
iar eu rămăsei uluită până peste măsură. 

Da cum eram topită de osteneală, şezui jos acolo, pe urmă 
mă întinsei şi dormii vreme de un ceas. lar când mă trezii, 
găsii şezând la picioarele mele o arăpiţă drăgălaşă, care mă 
freca pe picioare şi mă alintă. Atunci îmi trăsei repede 
picioarele şi mă simţii tare ruşinată, întrucât nu ştiam ce 
vroia de la mine arăpiţa aceea nurlie! Şi îi zisei: 

— Cine eşti şi ce vrei? 

lar ea îmi răspunse: 

— M-am grăbit să vin la tine, cea care mi-ai făcut un bine 
mare când l-ai omorât pe vrăjmaşul meu. Că eu sunt 
şerpuica pe care ai scăpat-o de balaur. Şi sunt o ginnă. lar 
bala aceea era şi el un ginn. Da îmi era vrăjmaş şi vroia să 
mă siluiască şi să mă omoare. Şi numai tu m-ai izbăvit din 
mâinile lui. Eu atunci, de cum am scăpat, mi-am luat zborul 
pe vânt şi m-am îndreptat degrabă spre corabia de pe care 
te-au aruncat cele două surori ale tale. Le-am vrăjit pe 
amândouă surorile tale şi le-am preschimbat în două căţele 
negre; şi ţi le-am adus! 


Şi atunci văzui cele două căţele legate de un pom din 
spatele meu. Pe urmă ginna spuse mai departe: 

— Apoi am cărat în casa ta de la Bagdad toate bogăţiile 
câte erau pe corabie, iar corabia am scufundat-o. Dar 
flăcăul s-a înecat; iar eu împotriva morţii nu pot face nimic, 
întrucât singur Allah este Atotputernic! 

La vorbele acestea, mă luă în braţe, le dezlegă pe cele 
două surori ale mele, căţelele, şi le luă şi pe ele la fel, şi ne 
duse pe toate, în zbor, şi ne lăsă întregi şi nevătămate pe 
acoperişul casei mele din Bagdad, chiar aici! 

Şi îmi cercetai casa, şi găsii, aşezate în bună rânduială, 
toate bogăţiile şi toate lucrurile câte fuseseră pe corabie. Şi 
nimic nu se pierduse şi nu se vătămase. 

Pe urmă ginna îmi spuse: 

— Te leg cu jurământ, pe înscrisul cel sfânt de pe pecetea 
lui Soleiman, să altoieşti câte trei sute de lovituri de bici în 
fiecare zi fiecăreia dintre căţelele acestea două. Dacă ai să 
uiţi măcar o zi să împlineşti porunca mea, voi da fuga la tine 
şi te voi preschimba şi pe tine în căţea. 

lar eu fusei nevoită să-i răspund: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi din ceasul acela, o, emire al drept-credincioşilor, am 
început să le biciuiesc, ca apoi să-mi fie milă de ele şi să le 
sărut! 

Şi aceasta-i povestea mea! 

Da iacăt-o pe sora mea Amina, o, emire al drept- 
credincioşilor, care are să-ţi istorisească povestea ei, încă şi 
mai uluitoare decât a mea. 

La povestirea aceasta, califul Harun Al-Raşid rămase 
minunat până peste poate. Şi era zornic să-şi mulţumească 
pe deplin ispita de a afla totul. Aşa că se întoarse spre 
tânăra Amina, cea care îi deschisese uşa în noaptea trecută, 
şi o întrebă: 

— Da tu, o, gingaşo, care-i pricina urmelor de lovituri de 
pe trupul tău? 

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile. 


La vorbele acestea ale califului, tânăra Amina păşi înainte 
şi grăi: 

O, emire al drept-credincioşilor, nu am să mai spun şi eu 
spusele surorii mele Zobeida despre părinţii noştri. Află, 
aşadar, că, după ce tatăl nostru a murit, eu şi cu sora mea 
cea mai mică dintre noi cinci, Fahima, ne-am dus să trăim 
singure cu mama noastră, în vreme ce sora mea Zobeida şi 
celelalte două s-au dus să trăiască împreună cu mama lor la 
ele acasă. 

La puţină vreme apoi, m-a măritat mama cu un bătrân 
bogat, omul cel mai bogat din cetate şi de pe vremurile lui. 
Şi-aşa, un an mai târziu, soţul meu cel bătrân a murit în 
tihnă lui Allah şi mi-a lăsat ca parte legiuită din moştenire, 
după pravila statorită de sunaua92 noastră, optzeci de mii 
de dinari de aur. 

Şi-aşa că nu zăbovii a-mi porunci zece rochii falnice, 
fiecare rochie la preţ de o mie de dinari. Şi nu mă lipseam 
de nimic. 

Într-o bună zi, cum şedeam lăfăindu-mă în tihnă, veni la 
mine o bătrână. Pe bătrâna aceea nu o mai văzusem 
niciodată înainte. Era îngreţoşătoare: chipu-i era hâd ca un 
dos bătrân; avea un nas stâlcit, nişte sprâncene chelbuite, 
nişte ochi de zamparagioaică stocită, nişte dinţi găunoşi, 
năsoiul năclăit şi gâtul câş. De altminteri era bine zugrăvită 
de poetul care spune: 

Cobea bătrâna! Tartorul Eblis, De-ar întâlni-o, până şi el, 
bietul, Fără să-i spună baba nici un pis, Numai tăcând, ar 
învăţa, procletul, Întregu-nşelăciunilor dichis! 

Ar învăţa la şcoala ei aleasă Cum poţi să treci o mie de 
catâri Prin pânza de păianjen cea mai deasă, De pare că le- 
ai face un hatâr, Şi nici un fir din pânză să nu iasă. 

Că-i meşteră baborniţa vicleană, Mai tare decât bietul 
Sarsailă; 

Şi să strecoare zerul prin sădilă, Şi să dea cep la orişicare 
vrană, C-a prihănit o rujă de copilă, Şi-a pârjolit o dalbă de 
codană, Şi-a marghiolit amarnic la tocilă O falnică hanâmă 


ca o stană, Şi-a-ntors-o la pojaruri de prăsilă Pe-o babă 
ugilită şi pârvanâ. 

Deci baborniţa aceea veni la mine şi mi se temeni şi îmi 
zise: 

— O, hanâmă plină de nuri şi de haruri! Am acasă o copilă 
orfană, iar noaptea aceasta este noaptea nunţii ei. lar eu 
vin să te rog - şi Allah are să ştie a-ţi dărui răsplata şi 
simbria pentru bunătatea ta! 

— Să te îndupleci a ne cinsti, luând parte la nunta acestei 
sărmane copile atâta de amărâte şi de necăjite, care nu are 
aici pe nimenea şi care nu ştie alt sprijin decât al lui Allah 
cel Preaînaltul! 

La vorbele acestea, bătrâna începu să plângă şi să-mi 
sărute picioarele. Iar eu, care habar n-aveam de toată 
făţăria ei, mă miluii şi mă înduioşai de ea, şi îi spusei: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci ea îmi zise: 

— Acuma am să mă duc, cu îngăduinţa ta; iar tu, în vremea 
asta, găteşte-te şi îmbracă-te, întrucât eu, îndeseară, am să 
mă întorc să te iau. 

Pe urmă îmi sărută mâna şi plecă. 

Eu atunci mă sculai şi mă dusei la hammam şi mă 
înmiresmai; pe urmă alesei rochia cea mai frumoasă dintre 
cele zece rochii noi ale mele şi mă îmbrăcai cu ea; pe urmă 
îmi pusei gherdanul cel frumos de mărgăritare scumpe, şi 
brăţările, şi cerceii, şi toate odoarele mele; pe urmă îmi 
pusei izarul cel larg de mătase albastră şi de zarafir şi mă 
încinsei peste mijloc cu brâul meu de atlaz, şi îmi pusei 
iaşmăcuţul peste obraz, după ce îmi dealungii ochii cu kohl. 
Şi iacăt-o pe bătrână că se întoarce şi îmi spune: 

— O, stăpână a mea, casa s-a umplut de rudele mirelui, 
care sunt femeile cele mai de neam din cetate. Le-am 
înştiinţat despre venirea ta neabătută, şi ele au fost tare 
bucuroase, iar acuma te aşteaptă cu nerăbdare toate. 

Eu atunci luai cu mine câteva roabe de-ale mele, şi 
plecarăm toate şi merserăm până ce ajunserăm într-o uliţă 


largă şi bine stropită şi în care zburda o adiere proaspătă. 
Şi văzurăm o poartă mare de marmură, încununată cu o 
boltă sprijinită pe două sclipuri, şi toată numai din 
alabastră, şi falnică. Şi prin poarta aceea văzurăm înlăuntru 
un sarai atâta de înalt, cât se ridica până la nori. Atunci 
intrarăm şi, când ajunserăm la uşa saraiului, bătrâna bătu 
la uşă şi deschise. Păşirăm înlăuntru şi dădurăm mai întâi 
într-o sală lungă, aşternută cu chilimuri şi zarpale, iar din 
tavan spânzurau nişte fanare colorate şi luminate, iar de-a 
lungul erau puse făclii aprinse; şi mai erau, atârnate pe 
pereţi, lucruri de aur şi de argint, şi podoabe, şi arme din 
metaluri scumpe. Şi străbăturăm sala şi ajunserăm într-o 
încăpere largă, atâta de minunată că ar fi zadarnic a o 
zugrăvi. 

În mijlocul sălii, care era îmbrăcată numai în mătăsuri, se 
afla un crivat de alabastră, împodobit cu mărgăritare 
gingaşe şi cu pietre scumpe şi acoperit cu un polog de 
borangic. La vederea noastră, o fată ieşi dinlăuntrul patului, 
şi fata aceea era cum e lună. Şi îmi zise: 

— Marhaba! Ahlan! Ua sahlan! O, sora mea, ne aduci cea 
mai mare cinstire de pe lume! Anastina! 93 Şi ne eşti o 
dulce alinare, şi eşti fala noastră! 

Pe urmă, spre cinstirea mea, rosti aceste stihuri ale 
poetului: 

De-ar fi aflat că vine-n ospeţie Un oaspete atât de strălucit, 
Şi pietrele ce-i stau la temelie Acestei case s-ar fi veselit. 

Împărtăşindu-şi vestea între ele, i-ar fi ieşit în cale 
trâmbiţaşi, Cu temeneli adânci şi cu bezele Să-ntâmpine 
luminătorii-ţi paşi. 

Şi-ar fi-nâlţatpe limba lor strigare: „Ahlan! Ua sahlan! În 
cinstea ta, Ce străluceşti în lumea muritoare Cum 
străluceşte sus pe cer o stea!” 

Pe urmă şezu jos şi îmi spuse: 

— O, sora mea! Trebuie să-ţi mărturisesc că am un frate 
care te-a văzut într-o zi la o nuntă. Este un tânăr tare bine 
făcut, şi mult mai frumos ca mine. Şi, din noaptea aceea, te- 


a îndrăgit cu o inimă pătimaşă şi tare aprinsă. Şi el anume i- 
a dat câţiva bani bătrânei, ca să vină la tine şi să te aducă 
aici prin tertipul de care s-a slujit. Şi a făcut aşa, ca să se 
întâlnească cu tine, în casa mea; căci fratele meu nu are alt 
dor decât să se însoare cu tine în chiar anul acesta 
binecuvântat de Allah şi de Trimisul său. Şi nu este nici o 
ocară a săvârşi lucrurile cele îngăduite de pravilă! 

Când auzii vorbele ei, şi dacă mă văzui ştiută şi preţuită în 
saraiul acela, îi spusei fetişcanei: 

— Ascult şi mă supun! 

Ea atunci se umplu de bucurie şi îşi plesni palmele una de 
alta. La semnul acela, o uşă se deschise; şi un tânăr frumos 
ca luna intră; după spusa poetului: 

La o atât de-naltă frumuseţe Ajunse frumuseţea lui, încât 
Cu-adevărat e vrednic să-l răsfeţe Pe cel din care a şi 
izvorât: 

E-un giuvaier spre slava celui care L-a şlefuit cu măiestrie 
mare! 

El izbuteşte să întruchipeze Desăvârşirea însăşi, rostul ei, 
Ţesut din haruri şi minuni alese Din care se durează sfânt 
temei! 

Încât să nu vă pară de mirare Că-l îndrăgeşte lumea 
muritoare! 

Şi-această-ntreagă-a lui desăvârşire Străfulgera privirile 
oricui., Şi se vădeşte până peste fire Din fiecare trăsătură-a 
lui. 

Încât vă jur cu-adâncă-ncredinţare: 

Nu-i altul mai frumos ca el sub soare! 

La vederea lui, inima-mi dădu brânci către el. Atunci el 
veni şi şezu jos lângă sora lui; şi numaidecât intră cadiul cu 
patru martori; dădură bineţe şi şezură; pe urmă cadiul 
scrise senetul de legare a mea cu acel tânăr, iar martorii îşi 
aşternură pecetea94 pe senet, şi plecară toţi. 

Atunci tânărul se apropie de mine şi îmi zise: 

— Fie ca noaptea noastră să fie o noapte binecuvântată! 

Pe urmă spuse: 


— O, stăpână a mea, tare aş vrea să-ţi cer o învoială! 

Eu îi spusei: 

— O, stăpâne al meu, grăieşte! Care-i învoiala? 

Atunci el se sculă, aduse Sfânta Carte95 şi îmi zise: 

— Să-mi juri pe Al-Coran că niciodată nu îl vei alege pe 
altul decât pe mine şi că niciodată nu te vei ispiti la altul! 

Iar eu îi făcui jurământ pentru învoiala aceasta. El atunci 
se bucură până peste poate şi îşi aruncă braţele în jurul 
gâtului meu, şi simţii dragostea lui cum mă pătrunde până 
în afunduri şi până în toiul inimii mele! 

Pe urmă roabele ne aşternură de masă, iar noi mâncarăm 
şi băurăm pe săturate. Pe urmă, venind noaptea, mă luă şi 
se întinse cu mine pe pat; şi ne petrecurăm toată noaptea 
sugrumându-ne în braţe unul pe altul, până dimineaţă. 

Trăirăm în starea această vreme de o lună, în bucurie şi 
huzur. La sfârşitul acelei luni, îi cerui soţului meu 
îngăduinţa de a mă duce la suk spre a cumpăra nişte 
ţesături. Îmi dete îngăduinţa. Atunci îmi pusei hainele şi o 
luai cu mine pe bătrâna care, de-atunci, rămăsese în casa 
noastră, şi coborâi la suk. Mă oprii la prăvălia unui tânăr 
negustor de mătăsuri, pe care baba mi-l tot lăudase pentru 
bunătatea mărfurilor lui şi pe care îl cunoştea de multă 
vreme, precum îmi spunea ea. Pe urmă adăugă: 

— Este un flăcău care, la moartea lui taică-său, a moştenit 
o grămadă de bani şi de avuţii! 

Pe urmă, întorcându-se către negustor, îi spuse: 

— Scoate la iveală ce ai mai bun şi mai scump între toate 
mărfurile, întrucât târguim pentru copila această frumoasă! 

Iar el zise: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă bătrâna, pe când tânărul negustor da zor să 
deştearnă vigurile, mi-l tot proslăvea şi îmi tot scotea ochii 
cu vredniciile lui; iar eu îi răspunsei: 

— Nu am ce face cu vredniciile lui şi cu laudele pe care le 
tot îndrugi! Întrucât rostul nostru este să târguim de la el 
cele de care avem nevoie, pe urmă să ne întoarcem acasă. 


După ce aleserăm marfa dorită, îi întinserăm negustorului 
banii cât preţuia. Dar el nu vroi să se atingă de ei, şi ne 
spuse: 

— Astăzi nu primesc de la voi nici un ban; este un dar 
pentru bucuria şi pentru cinstea ce-mi faceţi, venind în 
prăvălia mea! 

Eu atunci îi spusei bătrânei: 

— Dacă nu vrea să primească banii, dă-i marfa îndărăt! 

Atunci el strigă: 

— Pe Allah! Nu voi lua nimic de la voi! Este un dar de Ia 
mine. În schimb, îngăduie-mi, o, frumoasă copilă, un singur 
sărut, numai unul! Socot sărutul acesta ca de mult mai înalt 
preţ decât toate mărfurile din prăvălia mea. 

Iar bătrâna îi spuse râzând: 

— O, tinere frumos, chiar că eşti smintit, de socoţi sărutul 
ca pe un lucru atâta de nepreţuit! 

Pe urmă îmi zise: 

— O, fata mea, i-auzi ce spune tânărul negustor! Fii 
liniştită, nici un necaz nu ar avea cum să ţi se întâmple 
pentru un fleac de sărut pe care ţi l-ar lua, iar tu, în schimb, 
vei putea să alegi şi să iei ce-ţi place din mărfurile acestea 
scumpe! 

Eu atunci răspunsei: 

— Păi tu nu ştii că sunt legată cu jurământ? 

Dă ea mi-o întoarse: 

— Lasă-l să te sărute, da tu să nu vorbeşti nimic şi să nu 
faci nici o mişcare; într-acest chip nu vei avea să te 
învinuieşti de nimic. Şi, pe deasupra, vei lua îndărăt banii 
care sunt ai tăi, precum şi târguielile. 

Până la urmă, bătrâna tot stăruind aşa a-mi îmbrobodi 
fapta, ajunsei să mă învoiesc a băga capu-n sac şi a îngădui 
târgul. Drept care închisei ochii şi mă acoperii cu poala 
izarului, pentru ca trecătorii să nu vadă ispravă. Şi atunci 
tânărul îşi băgă capul sub iaşmacul meu, îşi apropie gura de 
obrazul meu şi mă sărută. Ci, tot atunci mă şi muşcă de 


obraz, cu o muşcătură atâta de cumplită, încât îmi rupse 
carnea! lar eu leşinai de durere şi de spaimă. 

Când îmi venii în fire, mă aflam pe genunchii bătrânei, 
care se arăta a fi tare necăjită pentru mine. Cât despre 
prăvălie, apoi prăvălia era închisă şi tânărul negustor se 
făcuse nevăzut. Atunci bătrâna îmi zise: 

— Preamărit fie Allah că ne-a cruțat de o nenorocire şi mai 
rea! 

Pe urmă îmi spuse: 

— Acuma trebuie să ne întoarcem acasă. Da tu să te 
prefaci că eşti cam zaifă, iar eu am să-ţi aduc un leac pe 
care să-l pui pe muşcătură şi ai să te vindeci, pe dată. 

Atunci nu mai zăbovii să mă ridic şi, cuprinsă toată de 
gânduri şi de spaima urmărilor, pornii la drum până ce 
ajunsei acasă; iar spaima îmi sporea pe măsură ce mă 
apropiam. Când ajunsei acasă, intrai în odaia mea şi mă 
prefăcui bolnavă. 

Într-acestea, intră soţul meu şi, îngândurat tare, mă 
întrebă: 

— O, stăpâna mea, ce necaz ţi s-a întâmplat cât ai fost 
plecată? 

Eu îi răspunsei: 

— Nu, nimic. Sunt teafără. 

Atunci el se uită la mine cu luare-aminte şi îmi spuse: 

— Da ce este cu această rană de pe obrazul tău, chiar în 
locul cel mai dulce şi cel mai gingaş? 

Eu atunci îi spusei: 

— Când, cu îngăduinţa ta, am ieşit astăzi ca să cumpăr 
mătăsurile acelea, o cămilă, care era încărcată cu nişte 
trunchiuri de lemn, m-a înghesuit pe o uliţă prea îngustă şi 
mi-a rupt iaşmacul şi m-a lovit la obraz, precum vezi. Uf, 
ulițele astea strâmte din Bagdad! 

El atunci se umplu de mânie şi îmi spuse: 

— Chiar mâine am să mă duc la valiu şi am să pun 
plângere împotriva cămilarilor şi a tăietorilor de lemne, iar 
valiul să-i spânzure pe toţi până la unul! 


Atunci eu, plină de milă, îi spusei: 

— Pe Allah te juruiesc! Nu-ţi lua în spate păcatele altuia! 
Şi-apoi nu e decât din vina mea, întrucât am încălecat pe un 
măgar care s-a apucat să zvârle din picioare şi să zburde, 
iar eu am căzut de pe el, şi, din întâmplare, o bucată de 
lemn s-a nimerit acolo şi mi-a julit faţa şi mi-a rănit aşa 
obrazul! 

Atunci el strigă: 

— Mâine am să mă duc la Giafar Al-Barmaki şi am să-i 
povestesc istoria asta, iar el are să-i omoare pe toţi 
măgărarii din cetate! 

Eu atunci strigai: 

— 'Tu chiar vrei să omori toată lumea din pricina mea? 
Află, dar, că toate astea nu mi s-au întâmplat decât din voia 
lui Allah şi după Ursita pe care o diriguieşte el! 

La vorbele acestea, soţul meu nu mai putu să-şi 
stăpânească mânia şi strigă: 

— O, fătarnico! Destul cu minciuna! Ai să înduri osânda 
nelegiuirii tale! 

Şi mă potopi cu vorbele cele mai rele, şi izbi cu piciorul în 
pământ, şi, chemând, strigă cu glas tare; atunci uşa se 
deschise şi şapte arapi cumpliţi intrară şi mă aruncară în 
mijlocul curţii casei. Atunci, soţul meu îi porunci unuia 
dintre arapi să mă ţină de umeri şi să şadă pe mine; şi altui 
arap îi porunci să şadă pe genunchii mei şi să mă ţină de 
picioare. Apoi un al treilea arap veni cu o spadă în mână şi 
zise: 

— O, stăpâne al meu, am s-o izbesc cu spada şi am s-o 
despic în două! 

Iar alt arap adăugă: 

— Şi fiecare dintre noi are să taie un hartan din carnea ei 
şi are să-l arunce hrană peştilor din apa râului Dejla96! 
Întrucât aşa se cade să fie osânda oricărui ins care îşi 
încalcă jurământul şi legământul! 

Şi, spre a-şi întemeia spusele, rosti stihurile acestea: 


Dacă aş dovedi vreodată că şi un altul se răsfaţă Cu-aceea 
care îmi desfată şi inimă, şi gând, şi viaţă, S-ar răscula 
întregu-mi suflet gemând ca-ntr-un cutremur mare. 

S-ar smulge din iubirea oarbă., care-l târăşte la pierzare. 

Şi sufletului meu i-aş spune: „O, suflete al meu, mai bine 
Să mori, decât să-ţi duci amarul bătut de chin şi de ruşine! 

Căci nu e chip să guşti vreodată, vai, nici un strop de 
fericire, Când e să-mparţi cu-oricine altul ceea ce s-a numit 
iubire!” 

Atunci soţul meu îi spuse arapului care ţinea spadă 

— O, vrednice Saad, loveşte-o pe făţarnica asta! 

Şi Saad ridică spadă! Iar soţul meu îmi zise: 

— Tu, acuma, rosteşte-ţi cu glas tare mărturisirea de 
credinţă. Pe urmă adu-ţi aminte oleacă de toate lucrurile şi 
hainele şi bunurile care sunt ale tale, şi fă-ţi adiata: întrucât 
ţi s-a isprăvit viaţa! Atunci eu îi spusei: 

— O, slujitorule al lui Allah Preabunul! Dă-mi numai 
răgazul de a-mi face mărturisirea de credinţă şi adiata! 

Pe urmă îmi ridicai fruntea spre cer, mi-o coborâi spre 
mine şi începui să mă cercetez şi să cuget la starea 
ticăloasă şi păcătoasă în care mă aflam şi mă podidiră 
lacrimile, şi plânsei, şi rostii stihurile acestea: 

Şi mi-ai aprins în suflet jarul, dar tu rămâi mereu ca 
gheaţa; 

Mi-ai pus să stea de veghe ochii-mi de seara până 
dimineaţa; 

Şi tu îţi uiţi apoi de mine şi-ntorci în altă parte faţa. 

Iar eu în inima-mi şi-n ochii-mi te-am aşezat cum se cuvine, 
Încât cum oare să te uite sărmana inimă din mine, Sau ochii 
mei să înceteze de a mai plânge după tine? 

Şi mi-ai jurat statornicie de-a pururi şi neclătinată; 

Iar cana mi-ai înrobit în lanţuri întreaga inimă curată, Ţi-ai 
şi schimbat cu grabă gândul pe care mi-l jurai odată! 

Şi-acuma nici nu vrei să-i dărui măcar atât: un strop de 
milă, Acestei inimi pentru care doar ură mai păstrezi şi silă! 

În jalea care mă omoară, mânia-ţi neagră mă împilă! 


Aşadar te-ai născut pe lume doar să mă duci întru 
pierzare, Doar să-mi stârneşti nenorocirea şi cumpăna 
aceasta mare, Sfârşitul tinereţii mele, osândă fără de 
iertare? - 

Prieteni, pe Allah vă jurui! Ah, când va fi să nu mai fiu, 
Când în mormântul trist veţi pune întunecatul meu sicriu, 
Să-mi scriţi pe piatra veşniciei cuvinte cum nu se mai scriu, 
Aici e-o mare vinovată: Prea a iubit!” Şi trecătorul, 
Îndurerat, cel care ştie ce este dragostea şi dorul, Cu milă 
va privi mormântul atoatele-dezlegătorul. 

Şi, sfârşind stihurile, plânsei iarăşi. Când auzi stihurile 
mele şi când îmi văzu lacrimile, soţul meu se mânie şi se 
îndârji şi mai rău, şi îmi spuse stihurile acestea: 

Dacă am părăsit-o pe cea care Inima mea cu patimă-o 
iubea, Nu am făcut-o nici din nepăsare Şi nici din neiubire 
pentru ea. 

A săvârşit însă-o greşeală mare, Şi-acea greşeală nu i-o pot 
ierta: 

A vrut şi-un alt părtaş la desfătare, La dragostea ce-mi 
prinse inima, Când inima mea sângeră şi moare, Şi minţile- 
mi se-aprind de-o ură grea, Şi-n mine nu-i nimic să fie-n 
stare Să ia părtaş lângă iubirea sa! 

Când sfârşi stihurile, eu începui să plâng iar, spre a-l 
înduioşa, şi îmi zisei în sinea mea: „Am să mă prefac supusă 
şi umilă. Şi am să-mi îndulcesc vorbele. Şi poate că aşa are 
să mă ierte de la moarte, măcar de mi-ar şi lua toate 
bogăţiile pe care le am!” Şi începui să mă rog de el şi îi 
spusei cu duioşie stihurile acestea: 

Dacă eşti drept, pe drept îţi jur: Prefiri Nedrepte gânduri, 
când m-arunci în scrum! 

Ştiu: cel întunecat de amăgiri Nu are cum să fie drept 
nicicum! 

Povară grea a unei mari iubiri Mi-ai pus-o-n spate, ca s-o 
port oricum, Când eu purtam pe umerii-mi subţiri De-abia 
cămaşa ca un văl de fum. 


Şi totuşi nu de moartea mea mă mir, Mă mir că la sfârşitu- 
acestui drum, În ceasul negru-al negrei despărţiri, Te mai 
doresc cu patimă şi-acum! 

Când isprăvii stihurile, plânsei iar. Atunci el mă măsură cu 
privirile şi mă îmbrânci cât colo, şi mă ocări amarnic, şi rosti 
stihurile acestea: 

Nu dragostea mea o aveai în minte, Altă iubire ţi se 
năzărea! 

Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte Şi-ai tremurat de 
dorul altcuiva. 

Acum şi eu mă rup de lângă tine, Cum ai fiăcut tu şi cum ai 
mânjit Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline De ceea ce şi tu 
mi-ai dăruit! 

Şi pentru că la altul ai visat, Şi eu acum la alta voi visa. 

Vei dobândi ceea ce-ai căutat - 

Numai din vina ta, nu dintr-a mea! 

Şi, după ce încheie stihurile acestea, îl strigă pe arap şi îi 
zise: 

— Despic-o în două jumătăţi! De-acum ea nu mai înseamnă 
nimic pentru noi! 

Când arapul păşi spre mine, fusei încredinţată de moartea 
mea şi îmi pierdui nădejdea de viaţă, şi nu mă mai gândeam 
decât să-mi las soarta în seama lui Allah Preaînaltul. Şi, 
chiar în clipita aceea, o văzui pe bătrână că intră şi se 
aruncă la picioarele soţului meu şi începu să i le sărute, şi îi 
spuse: 

— O, copilul meu, te juruiesc, eu, doica ta, în numele 
îngrijirilor ce ţi-am dat, s-o ierţi pe copila aceasta, că n-a 
săvârşit o greşeală pentru care să i se cuvină atare osândă! 
Şi-apoi eşti tânăr, şi mi-e frică să nu care cumva blestemul 
ei să se întoarcă asupră-ţi! 

După care bătrâna începu să plângă, şi urmă a-l împresura 
cu multele-i rugăciuni, spre a-l îndupleca, până ce el spuse: 
— Bine, pentru tine îi dau iertarea! Da tot trebuie să-i las 

un semn, care să i se vadă pe trup toată viaţa ei! 


După vorbele acestea, dete porunci arapilor, care, 
numaidecât, mă şi despuiară de hainele de pe mine şi mă 
lăsară goală-goluţă. Atunci luă chiar el o nuia mlă dioasă de 
gutui, şi căşună pe mine, şi se porni să mă vergeluiască pe 
tot trupul, da mai cu seamă pe spinare, pe piept şi pe 
şolduri, şi-atâta de năprasnic, şi-atâta de tare şi cu atâta 
mânie, încât îmi pierdui de ştire, după ce îmi pierdusem 
orice nădejde de a mai scăpa cu zile de sub nişte lovituri ca 
acelea. Încetă atunci să mai dea în mine şi plecă, lăsându- 
mă lată la pământ şi poruncindu-le robilor să mă 
părăsească în starea aceea, până noaptea, pentru ca apoi, 
sub ocrotirea întunericului, să mă care la casa mea de mai 
înainte şi să mă lepede acolo ca pe un stârv. lar robii aşa 
făcură, şi mă aruncară în casa mea de mai înainte, după 
porunca stăpânului lor. 

Îmi venii în simţiri, şezui multă vreme fără a putea să mă 
mişc din pricina vânătăilor; pe urmă mii doftoricii cu 
felurite leacuri şi, încet, încet, mă zviduii, dar semnele 
loviturilor şi ale rănilor rămaseră pe mâinile, pe picioarele 
şi pe pielea mea, de parcă aş fi fost bătută cu gârbacele şi 
cu bicele! Iar voi aţi văzut acele semne. 

Când, după patru luni de îngrijire, mă vindecai, vrusei să 
mă duc să arunc o privire spre saraiul în care îndurasem 
silnicia; dar saraiul era năruit pe de-a-ntregul, şi el şi uliţa 
pe care fusese, de la un capăt până la celălalt; 

În locul tuturor acelor minunăţii, nu mai erau decât nişte 
grămezi de gunoaie strânse din scursorile cetăţii Şi, în 
pofida tuturor căutărilor mele, nu izbutii să ajung, a 
dobândi vreo ştire despre soţul meu. 

Şi-atunci mă întorsei lângă sora mea cea mai miciă, 
Fahima, care era încă tot fată fecioară; şi amândouă ne 
duserăm s-o vedem pe sora noastră după tată, Zobeida, 
chiar aceea care ţi-a istorisit povestea ei cu cele două surori 
ale sale preschimbate în căţele. Şi, după temenelile şi 
urările îndătinate, îmi istorisi povestea ei, iar eu îi istorisii 
povestea mea. Şi-atunci sora mea Zobeida îmi spuse: 


— O, sora mea, nimeni pe lumea aceasta nu este ocolit de 
năpastele soartei! Ci, slavă lui Allah! Încă mai suntem 
amândouă în viaţă! Să rămânem, aşadar, de aci înainte 
laolaltă. Şi mai cu seamă niciodată să nu ni se mai 
pomenească vorba de căsătorie, şi să ne silim a ne rupe 
până şi de amintirea ei! 

Şi rămase cu noi şi sora noastră mai mică, Fahima. Şi ea-i 
cea care îndeplineşte în casa noastră slujba zaherlâcului, şi 
cea care coboară în suk să facă târguielile în fiecare zi şi să 
ne cumpere toate cele trebuitoare; eu am sarcina de a 
deschide uşa dinaintea celor ce bat şi de a-i primi pe 
oaspeţii noştri; pe când sora noastră cea mare, Zobeida, 
este cea care orânduieşte lucrurile casei. 

Şi nu încetarăm a trăi astfel, tare mulţumite fără bărbaţi, 
până în ziua când sora noastră Fahima ni-l aduse pe 
hamalul încărcat cu o grămadă de lucruri şi pe care noi îl 
poftirăm să se odihnească la noi o clipită. Şi-atunci intrară 
şi cei trei saalici, care ne istorisiră povestea lor; şi apoi şi 
voi ceştilalţi, în chip de trei negustori. Iar tu ştii ceea ce s-a 
petrecut şi cum am fost aduse între mâinile tale, o, emire al 
drept-credincioşilor! 

Şi-asta-i povestea mea! 

Atunci califul rămase până peste măsură de minunat, şi... 

Şi, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
iveşte dimineaţa şi, cuminte, îşi curmă povestitul. 

Dar când fu cea de a optsprezecea noapte, Şeherezada 
urmă cu vorbele acestea: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la povestirea celor 
două copile, Zobeida şi Amina, care erau acolo cu sora lor 
cea mică, Fahima, şi cu cele două căţele negre, şi cu cei trei 
saalici, califul Harun Al-Raşid rămase până peste măsură de 
minunat, şi porunci ca acele două istorisiri, precum şi cele 
ale celor trei saalici, să fie scrise de către calemgiii de la 
calemuri cu scriere cât mai frumoasă şi mai bine îngrijită, şi 
apoi scrierile acelea să fie rânduite în dulapurile sale. 

Apoi îi spuse copilandrei Zobeida: 


— O, hanâmă plină de slavă, nu mai ai nici o ştire de la 
efrita care le-a vrăjit pe cele două surori ale tale, dându-le 
chipul celor două căţele de aici? 

lar Zobeida răspunse: 

— Emire al drept-credincioşilor, aş putea să dau de ea, 
întrucât mi-a dăruit o şuviţă din părul ei şi mi-a spus: „când 
vei avea nevoie de mine, să aprinzi unul dintre aceste fire 
de păr, şi eu am să mă ivesc pe dată, din orice loc, cât de 
departe s-ar putea să fiu, de-aş fi chiar şi dincolo de 
muntele Kaf!” 

Atunci califul îi zise: 

— O! Dă-mi firele acelea de păr! 

Şi Zobeida îi înmână şuviţa; iar califul luă un fir de păr şi îi 
dete foc. Şi nici nu apucă să se simtă bine mirosul de păr 
ars, că se şi dezlănţui o zdruncinătură în toi saraiul şi o 
scuturătură năprasnică; şi deodată ginna se şi ivi, în chip de 
copilă bogat înveşmântată. Întrucât era musulmană, nu 
pregetă a-i spune califului: 

— Pacea să fie cu tine, o, clironom al lui Allah! 

Şi califul îi răspunse: 

— Şi asupră-ţi coboare pacea, milă şi îndurările lui Allah! 

Atunci ea îi spuse: 

— Află, o, emire al drept-credincioşilor, că această copilă, 
care m-a făcut să mă ivesc la dorinţa ta, mi-a făcut un mare 
bine şi a semănat în mine seminţe care au încolţit! Încât, 
orice aş face pentru ea, tot nu aş putea vreodată să-i 
răsplătesc îndeajuns binele ce mi l-a făcut. Cât despre 
surorile ei, le-am preschimbat în căţele; şi dacă nu le-am 
dat morţii, n-am făcut-o decât ca să nu-i pricinuiesc surorii 
lor o prea mare mâhnire. Acuma, dacă tu, o, emire al drept- 
credincioşilor, le vrei izbăvirea, am să le izbăvesc, din 
preţuire faţă de tine şi faţă de sora lor! Şi, de altminteri, nu 
uit nicidecum că sunt musulmană! 

Atunci califul îi spuse: 

— Hotărât! Doresc să le izbăveşti! După aceea avem să 
cercetăm necazul tinerei femei, cea cu trupul învineţit de 


lovituri; şi, dacă chiar ni se va adeveri povestea ei, o voi lua 
sub ocrotirea mea şi am s-o răzbun asupra aceluia care a 
osândit-o atâta de nedrept! 

Atunci efrita spuse: 

— Emire al drept-credincioşilor, eu, într-o clipită, am să ţi-l 
arăt pe acela care a schingiuit-o aşa pe tânăra Amina, şi 
care a oropsit-o şi i-a luat toate bunurile! Întrucât să ştii 
limpede că acela îţi este cel mai apropiat dintre oameni! 

Pe urmă efrita luă o ceaşcă de apă şi rosti asupra ei nişte 
descântece; pe urmă stropi cu apă cele două căţele şi le 
zise: 

— Intorceţi-vă pe dată la chipul vostru cel omenesc de mai 
înainte! 

Şi în chiar clipita aceea, cele două căţele se preschimbară 
în două fetişcane frumoase, ce făceau cinste celor ce le-au 
zămislit! 

Pe urmă ginna se întoarse spre calif şi îi zise: 

— Făptuitorul acelei negre silnicii asupra tinerei Amina 
este chiar fiul tău El-Amin97. Şi îi istorisi povestea, pe care 
califul putu astfel s-o măsoare şi prin gura unei alte făpturi, 
nu numai omenească, ci o ginnă! 

Atunci califul rămase tare uluit, da trase încheierea: 

— Mărire lui Allah, pentru slobozirea acestor două căţele 
prin mijlocirea mea! 

Pe urmă porunci să vină fiul său El-Amin dinaintea sa şi îi 
ceru lămuriri; iar El-Amin îi răspunse, povestindu-i 
adevărul. Atunci califul porunci să se adune cadiii şi 
martorii, în chiar sala în care se aflau cei trei saalici şi cele 
trei fetişcane şi cele două surori ale lor care fuseseră 
vrăjite. 

Şi atunci, cu cadiii şi cu martorii de faţă, îl însură iar pe 
fiul său El-Amin cu tânăra Amina; apoi o mărită pe tânăra 
Zobeida cu cel dintâi saaluk, fiu de sultan; le mărită apoi pe 
celelalte două tinere femei cu ceilalţi doi saalici, fii de 
sultani; iar pentru el însuşi porunci să se întocmească 


senetul său de căsătorie cu cea mai mică dintre cele cinci 
surori, fecioara Fahima, târguitoarea cea gingaşă şi dulce! 

Şi porunci să se ridice câte un sarai pentru fiecare 
pereche şi le dărui tuturor bogății mari, ca să poată trăi 
mulţumiţi. Iar el însuşi, de cum se lăsă noaptea, zori a se 
duce să se culce în braţele tinerei Fahima, cu care îşi 
petrecu tare desfătat noaptea aceea! 

Şi, adăugă Şeherezada vorbindu-i sultanului Şahriar, nu 
carecumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea 
aceasta ar fi mai de mirare decât cea care va să urmeze! 

POVESTEA CU FEMEIA CĂSĂPITĂ, CU CELE TREI MERE 
ŞI CU ARAPUL RIHAN. 

Şeherezada spuse: 

Într-o noapte, califul Harun Al-Raşid îi spuse lui Giafar Al- 
Barmaki: 

— Hai să coborâm în noaptea aceasta în cetate, ca să 
cercetăm faptele dregătorilor şi ale valiilor. Şi am un gând 
bine statornicit de a-i scoate din slujbe pe toţi cei împotriva 
cărora mi se va aduce vreo jalbă! 

Şi Giafar răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Iar califul şi Giafar şi Massrur spătarul se străvestiră şi 
coborâră şi porniră să bată în lung şi în lat ulițele 
Bagdadului, până ce, trecând pe o uliţă, văzură un moşneag 
tare bătrân, care purta pe cap un năvod de pescuit şi un 
zimbil şi care ţinea în mână un băț; şi moşneagul păşea 
încetişor, îngânând stihurile acestea: 

Ei spun: „Eşti luminat la minte! Cu ce ştii tu, dintotdeauna 
Eşti o lumină printre oameni, cum e în toiul nopţii luna!” 

Şi le răspund: „Cu-asemeni vorbe vă faceţi viaţa otrăvită: 

Că-i numai fum ce ştie omul, ştiinţa ţoaţa-i la Ursită! 

Că eu, cu toată învăţătura, cu maldărele de hârţoage, Cu 
cărţile-adunate-n vrafuri şi însemnate cu zăloage, Cu 
călimărurile pline de preacinstita mea cerneală, Când e să 
socotesc Ursita., n-ajung la nici o socoteală! 


Iar cela care s-ar încrede şi-ar pune rămăşag pe mine, Ar 
pierde-ntreg zălogul, bietul, şi-ar da obrazul pe ruşine. 

Că mai de-amar şi de ocară ca sărăcia alta nu-i - 

Starea săracului, şi pâinea, şi însăşi toată viaţa lui! 

Cât ţine vară tot trudeşte! Când vine iarna - alt amar: 

Nu are să se încălzească decât cenuşă-n cenuşar! 

De se opreşte-n drum vreodată, sar câinii lumii toţi la el. 

Osânda-i viaţa lui amară. E altu-n lume mai mişel? 

Şi de s-ar apuca să-şi ţipe durerea neagră care-l frânge, Şi 
să-şi arate sărăcia, ce om de pe pământ l-ar plânge? 

Uf, dacă-atâta de amarnic e traiul omului sărac. 

Să nu te miri că lui, sărmanul, mormântul i se pare drag! 

Auzindu-i zghierbele jeluite, califul îi spuse lui Giafar: 

— Stihurile şi înfăţişarea acestui sărman dovedesc o mare 
sărăcie. 

Pe urmă se duse la moşneag şi îi zise: 

— O, şeicule, care îţi este meseria? 

El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, este pescăritul! Şi-s tare sărac! Şi 
am şi-o casă grea! Şi de la nămiezi până acuma am tot 
trudit, şi Allah nu m-a miluit nici baremi cu pâinea cu care 
să-mi hrănesc copilaşii! Încât sunt scârbit şi de mine, şi de 
viaţă, şi nu-mi mai râvnesc decât moartea! 

Atunci califul îi zise: 

— Vrei să te întorci cu noi îndărăt la apa râului şi, în 
numele meu, să-ţi arunci de pe mal năvodul în Tigru, spre a- 
mi încerca şi eu norocul? Şi orice vei trage afară din apă am 
să-ţi cumpăr şi am să-ţi plătesc cu o sută de dinari. 

lar moşul se bucură la aceste vorbe şi răspunse: 

— Primesc târgul şi îl iau asupra capului meu! 

Şi pescarul se întoarse cu el la Tigru şi îşi aruncă în apă 
năvodul şi aşteptă; pe urmă trase sfoara năvodului şi 
năvodul ieşi afară. Şi pescarul cel bătrân găsi în năvod o 
ladă ferecată, tare grea de ridicat. Şi califul la fel, după ce 
încercă, o găsi tare grea. Şi nu zăbovi a-i da cei o sută de 
dinari pescarului, care plecă împăcat. 


Atunci Giafar şi Massrur luară lada în spinare şi o cărară 
până la sarai. Şi califul porunci să se aprindă luminile, iar 
Giafar şi Massrur puseră mâna pe ladă şi o sparseră. 
Înlăuntrul găsiră un coş mare, întocmit din foi de palmier, 
cusut cu lână roşie; tăiară firul de lână şi văzură în coşun 
chilim; ridicară chilimul şi, dedesubt, văzură un izar alb 
femeiesc; ridicară izarul şi, sub izar, văzură o femeie 
tânără, albă ca argintul străcurat, tăiată şi făcută bucăţi. 

La priveliştea aceea, califul lăsă lacrimile să-i curgă pe 
obraji; pe urmă se întoarse plin de mânie către Giafar şi 
strigă: 

— A, câine de vizir! lacătă că acuma, sub stăpânirea mea, 
se săvârşesc omoruri, şi ucişii sunt aruncaţi în apă! Şi 
sângele lor are să cadă asupra mea la Ziua Judecăţii, şi are 
să atârne greu pe sufletul meu! Or, pe Allah! Se cere să-l 
osândesc amarnic pe ucigaş şi să-l omor. Iar în ce te 
priveşte, o, Giafar, mă jur pe adevărul obârşiei mele celei 
drepte din califii Bani-Abbas că, de nu mi-l vei aduce 
dinainte pe ucigaşul acestei femei, pe care vreau s-o 
răzbun, am să pun să fiţi răstigniţi pe cruce, la uşa saraiului 
meu şi tu şi cei patruzeci de Baramka98, verii tăi! 

Şi califul clocotea de mânie; iar Giafar îi zise: 

— Îngăduie-mi un răspas de trei zile! 

El răspunse: 

— Ţi-l îngădui. 

Giafar atunci plecă de la sarai şi, negru de amărât, mergea 
prin cetate şi îşi zicea în sineşi: „Cum aş putea să-l aflu 
vreodată pe cel care a omorât-o pe femeia aceea tânără şi 
unde să dau de el spre a-l aduce dinaintea califului? Pe de 
altă parte, dacă i-aş aduce pe un altul ca drept ucigaş, 
pentru ca acest altul să moară în locu-i, fapta mi-ar apăsa 
sufletul. Încât nu mai ştiu ce să fac.” 

Şi Giafar ajunse astfel la el acasă şi şezu acolo cele trei zile 
de răgaz, cuprins de deznădejde. Iar în cea de a patra zi, 
califul trimise după el. Iar când Giafar se înfăţişă între 
mâinile califului, califul îl întrebă: 


— Unde este cel care a măcelărit-o pe femeie? 

Giafar răspunse: 

— Nu pot eu să ghicesc ceea ce nu se vede şi nu se arată, 
ca să-l aflu pe ucigaş în inima unei cetăţi întregi? 

Atunci califul fu cuprins de o mânie rea şi porunci 
răstignirea pe cruce a lui Giafar la uşa saraiului, şi le 
porunci pristavilor să pristăvească ştirea în toată cetatea şi 
în împrejurimi, cu strigarea: 

— Oricine va vroi să ia seama la priveliştea răstignirii lui 
Giafar Al-Barmaki, vizirul califului, şi la răstignirea celor 
patruzeci de Baramka, rudele lui, la uşa saraiului, nu are 
decât să vie şi să ia seama la privelişte. 

Şi toţi locuitorii Bagdadului ieşiră de pe toate ulițele, spre 
a fi de faţă la răstignirea lui Giafar şi a neamurilor lui; dar 
nimeni nu ştia pricina osândirii; şi toată lumea era 
mohorâtă şi se jeluia, întrucât Giafar şi toţi Baramka erau 
îndrăgiţi pentru facerile lor de bine şi pentru dărnicia lor. 

După ce stâlpii răstignirii fură ridicaţi, osândiţii fură aduşi 
dedesubt şi se aştepta încuviințarea califului pentru 
îndeplinirea osândei. Deodată, în vreme ce toţi locuitorii 
plângeau, un bărbat tânăr şi frumos, îmbrăcat fercheş, se 
strecură repede prin mulţime şi ajunse între mâinile lui 
Giafar şi îi zise: 

— Să ţi se dea slobozirea, o, stăpâne şi doamne fără de 
asemuire, o, tu, adăpost al sărmanilor! Că eu sunt acela 
care a omorât-o pe femeia tăiată în bucăţi şi cel care a pus- 
o în lada pe care aţi pescuit-o din Tigru! Omoară-mă, 
aşadar, în schimbul ei şi întoarce asupra mea răzbunul! 

Când auzi vorbele tânărului, Giafar se bucură pentru sine, 
da se întunecă rău pentru bărbatul cel tânăr. Începu dar să- 
i ceară lămuriri mai amănunțite, când deodată un 
preacinstit moşneag împinse mulţimea la o parte şi veni 
grabnic spre Giafar şi spre tânăr, se temeni dinaintea lor şi 
le spuse: 

— O, vizirule, nu da pic de crezare spuselor acestui tânăr, 
întrucât nu este nici un alt ucigaş al tinerei femei decât 


numai eu! Şi numai asupra mea se cade s-o răzbuni! 

Da tânărul zise: 

— O, vizirule, şeicul acesta bătrân bate câmpii şi habar nu 
are ce trăncăneşte. Îţi spun încă o dată că eu am omorât-o! 
Aşa că numai eu se cuvine să fiu osândit! 

Atunci şeicul zise: 

— O, copilul meu! Tu eşti încă tânăr şi se cade să-ţi fie 
dragă viaţa! Pe când eu sunt bătrân şi sătul de lumea asta. 
Şi voi sluji ca preţ de ispăşire pentru tine, pentru vizir şi 
pentru neamurile lui. Aşa că mărturisesc că eu sunt 
ucigaşul. Şi asupra mea se cuvine să cadă răzbunul. 

Atunci Giafar, cu învoirea căpeteniei străjilor, îi luă pe 
tânăr şi pe moşneag şi se duse cu ei la calif şi spuse: 

— Emire al drept-credincioşilor, iacătă-l dinaintea ta pe 
ucigaşul tinerei femei! 

Şi califul întrebă: 

— Unde este? 

Giafar spuse: 

— Tânărul acesta mărturiseşte şi stăruieşte că el este 
ucigaşul; dar moşneagul acesta tăgăduieşte lucrul şi 
mărturiseşte la rându-i că el şi numai el este ucigaşul. 

Atunci califul se uită şi la şeic, şi la tânăr, şi îi întrebă: 

— Care dintre voi doi a omorât-o pe femeie? 

Tânărul răspunse: 

— Eu! 

lar şeicul zise: 

— Nu! Numai eu! 

Atunci califul, fără să-l cerceteze mai mult, îi spuse lui 
Giafar: 

— Ia-i pe amândoi şi răstigneşte-i! 

Şi Giafar se împotrivi: 

— Dacă nu este decât numai un ucigaş, osândirea celui de 
al doilea ar fi o nedreptate mare! 

Atunci tânărul strigă: 

— Mă jur pe Acela carele a suit cerurile în tăria la care se 
află şi carele a aşternut pământul la adâncimea la care este, 


că numai eu am omorât-o pe femeie! Şi iacătă dovezile! 

Şi-atunci tânărul le zugrăvi întocmai cum arăta lada găsită 
şi pe care nu o ştiau decât califul, Giafar şi Massrur. Încât 
califul fu încredinţat de vinovăția tânărului şi rămase 
nedumerit până peste poate şi îi zise tânărului: 

— Şi pentru ce omorul acesta? Şi pentru ce mărturia 
aceasta din parte-ţi, fără a fi fost silit cu nici o siluire? Şi 
cum se face de ceri aşa să fii osândit, ca pedeapsă?! 

Atunci tânărul spuse: 

— Află, o, emire al drept-credincioşilor, că tânăra femeie 
era soţia mea, fiica acestui şeic bătrân, care este socrul 
meu. M-am însurat cu ea pe când era tânără de tot şi 
fecioară. Aşa că Allah mi-a dăruit de la ea trei copii de parte 
bărbătească. lar ea mă avea drag mai departe şi mă slujea; 
iar eu niciodată nu am băgat de seamă la ea nimica 
nemulţumitor. 

Dar, la începutul lunii de-acum, a căzut bolnavă rău; şi eu 
numaidecât am trimis după hakimii cei mai învăţaţi, care nu 
zăboviră s-o vindece în curând, cu îngăduinţa lui Allah! Iar 
eu, întrucât de când cu boala ei nu mă mai culcasem cu ea 
şi întrucât mi se făcuse dor de ea în ceasul acela, vrusei mai 
întâi s-o pun să se îmbăieze. Şi ea îmi zise: 

— Până a intra la hammam, am o poftă pe care vreau să 
mi-o împlinesc. 

Iar eu o întrebai: 

— Şi care-i pofta aceea? 

Ea îmi răspunse: 

— Mi-e poftă să miros un măr şi să muşc din elo dată. 

Iar eu plecai în cetate ca să cumpăr mărul, de-ar fi fost să 
dau pe el şi preţ de un dinar de aur! Şi căutai pe la toţi 
negustorii de fructe; da nu aveau mere deloc! Şi mă întorsei 
plin de ciudă acasă, şi nu mai cutezai să dau ochii cu soţia 
mea, şi îmi trecui noaptea toată gândind pe ce cale să fac 
rost de un măr. A doua zi, de cu zori, ieşii din casă şi mă 
îndreptai către grădini şi mă apucai să le cercetez una câte 
una şi pom cu pom, fără de izbândă. Da întâlnii în calea mea 


un pândar de grădină, un om vârstnic, şi-i cerui sfat unde să 
caut mere. El îmi spuse: 

— Copilul meu, acesta-i un lucru tare greu de găsit, pe 
temeiul limpede că acuma nu se găsesc nicăierea, fără 
doară poate că la Bassra, în livada căpeteniei drept- 
credincioşilor. Da şi acolo e tare anevoie de-a le căpăta, 
întrucât pândarul păstrează merele cu grijă pentru 
folosinţa califului. 

Eu atunci mă întorsei la soţia mea şi îi povestii cum stă 
treaba; da dragostea ce-o aveam pentru ea mă îmboldi să 
mă gătesc pe dată de drum. Şi plecai, şi îmi trebuiră 
cincisprezece zile în şir, zi şi noapte, spre a ajunge la Bassra 
şi a mă întoarce, dar norocul mă ajută, şi mă întorsei la 
soţia mea aducând trei mere, cumpărate de la străjerul 
livezii din Bassra, pe preţ de trei dinari. 

Intrai, aşadar, tare bucuros şi îi întinsei cele trei mere 
soţiei mele; şi ea, la vederea lor, nu arătă nici un fel de 
semn de mulţumire, şi le aruncă lângă ea cu nepăsare. 
Văzui însă că, în vremea cât lipsisem, fierbinţeala o 
cuprinsese iarăşi şi o ţinea aşa mereu; iar soţia mea mai 
zăcu bolnavă alte zece zile, de-a lungul cărora nu o lăsai 
singură o clipită. Da, din mila lui Allah, după acest răstimp 
îşi dobândi iar sănătatea; şi atunci putui să ies şi să mă duc 
la prăvălia mea; şi începui iarăşi să vând şi să cumpăr. 

Or, pe când stăm eu aşa în prăvălie, pe la prânz văzui că 
trece prin dreptul meu un arap, care ţinea în mână un măr 
cu care se juca. Atunci îl întrebai: 

— Hei, prietene, ia spune-mi, de unde ai izbutit să iei 
mărul acela, ca să mă duc şi eu să cumpăr! 

La vorbele mele, arapul se porni pe râs şi spuse: 

— L-am luat de la ibovnica mea! Am fost pe la ea s-o mai 
văd, că trecuse oleacă de vreme de când n-o mai văzusem, 
şi am găsit-o cam zaifă, iar lângă ea zăceau trei mere; şi, 
când am întrebat-o, mi-a spus: „Ia închipuie-ţi, o, iubiţelule, 
că prăpăditul ăla de soţ încornorat pe care îl am s-a dus la 
Bassra anume ca să mi le cumpere, şi le-a cumpărat pe trei 


LLA 


dinari de aur 
mână. 

La vorbele arapului, o, emire al drept-credincioşilor, ochii 
mei văzură lumea în negru; şi închisei pe dată prăvălia şi 
mă întorsei acasă, după ce pe drum îmi pierdui toată 
judecata, sub potopul clocotit al mâniei. Şi mă uitai pe pat, 
şi chiar că nu mai văzui deloc mărul cel de al treilea şi-i 
spusei atunci soţiei mele: 

— Da unde este cel de al treilea măr? 

Ea îmi răspunse: 

— Habar n-am şi nu ştiu nimica de el. 

În felul acesta mi se adevereau spusele arapului. Atunci 
mă repezii la ea cu un cuţit în mână, îmi pusei genunchii pe 
pântecele ei şi o tăiai în bucăţi cu cuțitul; aşa îi tăiai capul şi 
mădularele, pe urmă pusei totul în coş, cu grabă mare, pe 
urmă o învelii cu izarul şi cu chilimul şi o aşezai în lada pe 
care o încuiai. Încărcai lada pe catârca mea şi plecai 
numaidecât s-o arunc în Tigru, şi toate astea le făcui cu 
chiar mâinile mele! 

Aşa că, o, stăpâne al drept-credincioşilor, mă rog vouă 
fierbinte să-mi daţi degrabă moartea ca osândă pentru 
nelegiuirea mea, pe care o voi ispăşi în felul acesta, întrucât 
tare mi-e frică să dau seama de ea în Ziua de Apoi! 

O aruncai, aşadar, în Tigru, fără să fi fost văzut de nimeni, 
şi mă întorsei acasă. Şi îl găsii pe fiul meu cel mare 
plângând; şi, măcar că eram încredinţat că nu ştia nimic de 
moartea maicii lui, tot îl întrebai: 

— De ce plângi? 

EI îmi răspunse: 

— Plâng că am luat un măr din merele pe care le avea 
mama, şi când am coborât în uliţă ca să mă joc cu fraţii mei, 
am văzut un arap mare care a trecut pe lângă mine şi mi-a 
smuls mărul din mâini şi mi-a zis: „De unde a ajuns aici 
mărul ăsta?” Eu i-am răspuns: „L-a adus tatăl meu, care s-a 
dus şi l-a cumpărat pentru mama, cu altele două la fel, 
târguite la Bassra pe trei dinari.” Cu toate spusele mele, 


Pe urmă mi-a dai mărul ăsta pe care îl am în 


arapul nu mi-a dat îndărăt mărul, m-a lovit şi a plecat cu el! 
lar mie acuma mi-e frică de mama să nu mă bată din pricina 
mărului! 

La vorbele copilului, pricepui că arapul născocise nişte 
scorneli ticăloase pe seama fiicei socrului meu, şi că eu 
astfel o omorâsem nevinovată! 

Atunci începui să vărs potop de lacrimi, pe urmă văzui că 
vine socrul meu, preacinstitul şeic, care se află aici cu mine. 
Şi îi istorisii povestea cea jalnică. El atunci şezu jos lângă 
mine şi începu să plângă. Şi nu ne mai oprirăm din plâns 
amândoi, până la miez de noapte. Şi puserăm să se ţină 
slujbele de înmormântare vreme de cinci zile. Şi, de 
altminteri, până astăzi jelim întruna moartea aceea. 

Mă juruiesc, aşadar, ţie, o, emire al drept-credincioşilor, pe 
sfânta pomenire a strămoşilor tăi, să grăbeşti răstignirea 
mea şi să abaţi asupră-mi osândele, spre a răzbuna omorul! 

La istorisirea aceasta, califul se umplu de uimire şi strigă: 

— Pe Allah! Nu vreau să-l omor decât pe ticălosul de arap! 


Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu. 

Dar când fu cea de a nouăsprezecea noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept- 
credincioşilor a jurat că nu are să-l omoare decât pe arap, 
dat fiind că tânărul soţ era de iertat. Pe urmă califul se 
întoarse spre Giafar şi îi spuse: 

— Adu-l dinaintea mea pe acel arap mişel, care a fost 
pricina năprasnei! Şi, dacă nu vei izbuti să mi-l găseşti, am 
să te dau morţii pe tine în locul lui! 

Iar Giafar plecă plângând şi zicându-şi: „De unde să pot eu 
să i-l aduc dinainte? Aşa precum numai din întâmplare se 
nimereşte să cadă un ulcior şi să nu se spargă, tot aşa şi eu 
numai din întâmplare am scăpat de moarte întâia oară. Da 
acuma? ... Şi Acela carele a vroii să mă mântuie întâia dată, 
tot el, de-o vrea, are să mă mântuie şi a doua oară! În ce mă 
priveşte, pe Allah! Am să mă închid la mine în casă, fără să 


mă mişc, aceste trei zile de răgaz. Că la ce bun să faci nişte 
cercetări zadarnice? 

Şi mă încredinţez vrerii Celui Drept, Preaîinaltului!” 

Şi chiar că Giafar nu se clinti din casa lui cât ţinură cele 
trei zile de răgaz. Şi, în cea de a patra, porunci să vină 
cadiul şi îşi făcu adiata în faţa lui; şi, plângând, îşi luă bun- 
rămas de la copiii săi. Pe urmă veni trimisul califului, care îi 
spuse că emirul drept-credincioşilor era tot pornit să-l 
omoare, dacă arapul n-a fost găsit. Şi Giafar plânse iarăşi, 
iar copiii lui plânseră laolaltă cu el. Pe urmă o luă pe cea 
mai mică dintre copilele lui s-o sărute pentru cea din urmă 
oară, dat fiind că pe ea o iubea mai mult ca pe toţi copiii săi; 
şi o strânse la piept, şi vărsă potop de lacrimi, gândindu-se 
că era silit s-o lase în părăsire. Şi deodată, cum o strângea 
la piept, simţi ceva rotund în buzunăraşul fetiţei, şi o 
întrebă: 

— Ce ai în buzunar? 

Ea răspunse: 

— O, tată, am un măr! Mil-a dat arapul nostru Rihan. Şi îl 
am de patru zile. Da n-am putut să-l capăt decât după ce i- 
am dat lui Rihan doi dinari. 

La vorbele copilei despre arap şi despre măr, Giafar fu 
cuprins de tulburarea unei bucurii mari, şi strigă: 

— O, Izbăvitorule! 

Pe urmă porunci să fie adus Rihan arapul. Şi Rihan veni, 
iar Giafar îl întrebă: 

— De unde e mărul ăsta? 

El răspunse: 

— O, stăpâne al meu, acum cinci zile, umblând prin cetate, 
am ajuns pe o uliţă unde am văzut nişte copii zbenguindu- 
se, iar printre ei era unul care ţinea mărul acesta în mână; i 
l-am înşfăcat şi i-am dat o scatoalcă; el atunci a început să 
plângă şi mi-a spus: „Este mărul mamei mele. Şi mama mea 
este bolnavă. Avea poftă de un măr, şi tatăl meu s-a dus să i- 
l aducă de la Bassra, cu alte două mere, la preţ de trei 
dinari de aur. Şi eu am luat unul ca să mă joc cu el”. Pe 


urmă s-a pornit iar pe plâns. Dar eu, fără a ţine seama de 
scâncelile lui, am venit acasă cu mărul şi l-am dat pe doi 
dinari stăpânei mele, mezina ta! 

La spusele lui, Giafar rămase uluit până peste fire, aflând 
cum se iscaseră toate acele necazuri şi moartea tinerei 
femei din vina arapului său Rihan. Încât porunci să fie 
aruncat numaidecât în temniţă. Pe urmă se bucură că astfel 
scăpase el însuşi de la o moarte neabătută, şi rosti aceste 
două stihuri: 

Dacă necazurile tale se trag de la un rob de-al tău De ce 
nu-l izgoneşti din casă pe robu-acela nătărău? 

Nu ştii că robi sunt cu duiumul, dar sufletul, dacă-l răpui, 
Răpus va fi pe totdeauna, că n-ai în locu-i ce să pui? 

Şi se răzgândi şi îl luă pe arap şi îl duse dinaintea califului, 
căruia îi povesti întâmplarea. 

Şi califul Harun Al-Raşid fu atâta de minunat, încât porunci 
ca povestea aceasta să fie scrisă în cronici, spre a sluji de 
învăţătură oamenilor. Şi Giafar îi spuse: 

— Nu te minuna prea tare de povestea aceasta, o, 
ocârmuitorule al drept-credincioşilor, întrucât ea-i departe 
de a se măsura cu cea a vizirului Nureddin şi a fratelui său 
Şamseddin. 

Şi califul strigă: 

— Da care-i povestea aceea care este mai de-a mirărilea 
decât cea pe care am auzit-o acum? 

lar Giafar spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, nu ţi-o voi povesti decât 
cu învoiala că ai să-l ierţi pe arapul meu Rihan pentru fapta 
lui nechibzuită! 

Şi califul răspunse: 

— Fie! Îţi dăruiesc iertarea sângelui lui! 

POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, 
VIZIRUL ŞAMSEDDIN, ŞI CU HASSAN BADREDDIN. 

Atunci Giafar Al-Barmaki spuse: 

Află, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că era în ţara 
Misrului99 un sultan drept şi făcător de bine. Sultanul acela 


avea un vizir înţelept şi cărturar, priceput la ştiinţe şi la 
scripturi, şi vizirul acela era un bătrân tare în vârstă; da 
avea doi copii ca două lune: pe cel mare îl chema 
Şamseddin100, iar pe cel mic îl chema Nureddin101; dar 
Nureddin, cel mic, de bună seamă că era mai frumos şi mai 
bine făcut decât Şamseddin, care de altminteri era 
desăvârşit; dar Nureddin nu-şi avea seamăn în lumea 
întreagă. Era atâta de răpitor încât frumuseţea lui era 
vestită pe toate meleagurile, şi mulţi călători veneau în 
Egipt, din ţările cele mai depărtate, numai pentru bucuria 
de a se minuna de desăvârşirea lui şi de trăsăturile chipului 
său. 

Vru soartă ca vizirul, părintele lor, să moară. lar sultanul 
rămase tare mâhnit. Aşa că îi chemă să vină la el pe cei doi 
fraţi şi le spuse să se apropie de el, şi porunci să fie 
înveşmântaţi cu caftane de fală, şi le zise: 

— Din ceasul de-acum, aveţi să îndepliniţi pe lângă mine 
slujbele părintelui vostru. 

Ei atunci se bucurară şi sărutară pământul între mâinile 
sultanului. Pe urmă orânduiră să tină o lună întreagă 
slujbele de înmormântare ale tatălui lor; şi după aceea, 
intrară în dregătoria lor cea nouă de viziri; şi fiecare dintre 
ei îndeplinea pe rând, vreme de o săptămână, slujbele 
vizieriei. lar când sultanul pleca în vreo călătorie, nu lua cu 
sine decât pe unul dintre cei doi fraţi. 

Or, într-o noapte ca toate nopţile, se făcu că sultanul 
trebuia să plece a doua zi de dimineaţă; iar rândul la 
vizierie în săptămâna aceea cădea în seama lui Şamseddin, 
fratele mai mare; şi cei doi fraţi tăifăsuiau ba de una, ba de 
alta, spre a-şi trece seara. În şirul pălăvrăgelilor, cel mare îi 
spuse celui mic: 

— O, fratele meu, trebuie să-ţi spun că gândul meu este să 
chibzuim a ne însura; şi însurătoarea noastră să se facă în 
aceeaşi noapte pentru amândoi. 

lar Nureddin răspunse: 


— Fă precum ţi-e voia, o, fratele meu, întrucât eu sunt de o 
părere cu tine în toate. 

Odată ce această întâie înţelegere fu statornicită între ei, 
Şamseddin îi spuse lui Nureddin: 

— După ce, cu mila lui Allah, avem să ne împerechem cu 
două copile, şi după ce avem să ne culcăm cu ele în aceeaşi 
noapte, şi după ce ele au să nască în aceeaşi zi şi - de-o 
vrea Allah! 

— Au să dea viaţă, soţia mea unei fetiţe, iar soţia ta unui 
băietei, atunci va trebui să-i însurăm pe copii unul cu altul, 
ca pe nişte veri ce vor fi! 

Atunci Nureddin răspunse: 

— O, fratele meu, şi-atunci ce socoţi a cere de la fiul meu 
ca zestre spre a i-o da pe fiica ta? 

lar Şamseddin spuse: 

— Voi lua de la fiul tău, ca preţ pentru fata mea, trei mii de 
dinari de aur, trei livezi şi trei sate dintre cele mai bune din 
Egipt. Şi chiar că acestea vor fi cam puţin lucru ca 
despăgubire pentru fata mea. lar dacă flăcăul, fiul tău, nu 
va vroi să primească învoiala, nimica nu se va încheia între 
noi. 

La asemenea vorbe, Nureddin răspunse: 

— Nu judeci bine! Ce este, la urma urmei, cu zestrea 
aceasta pe care vrei s-o ceri de la fiul meu? Oare tu uiţi că 
noi suntem doi fraţi şi că suntem chiar doi viziri într-unul 
singur? În locul unei cereri ca asta, s-ar cădea să i-o dai 
fiului meu pe fiica ta ca pe un peşcheş, fără a te gândi să-i 
ceri nici un fel de zestre. Şi-apoi tu nu ştii că bărbatul 
preţuieşte oricând mai mult decât muierea? Or, fiul meu 
este un bărbat, iar tu îmi ceri o zestre pe care fiica ta s-ar 
cădea ca ea s-o aducă! Faci că negustorul acela care, 
nevrând să-şi vândă marfa, începe, spre a-l alunga pe 
muşteriu, cu a cere un preţ împătrit pe untul lui! 

Atunci Şamseddin îi spuse: 

— Văd limpede că tu îţi închipui cu adevărat că fiul tău 
este mai de soi decât fata mea. Or, faptul îmi dovedeşte că 


eşti lipsit cu totul de judecată şi de bun-simţ, şi mai cu 
seamă de îndatorinţă. Că, de vreme ce pomeneşti de 
vizierie, au tu uiţi că numai mie îmi datorezi huzmeturile 
tale cele înalte şi că, dacă te-am luat părtaş cu mine, am 
făcut-o numai din milă faţă de tine şi ca să poţi să mă ajuţi 
în treburile mele? Da fie! Poţi să spui ce-ţi place! Ci eu, de 
vreme ce vorbeşti aşa, nu mai vreau s-o mărit pe fiica mea 
cu fiul tău, măcar de-ai cântări-o şi în aur! 

La vorbele lui, Nureddin rămase tare înciudat şi grăi: 

— Păi da nici eu nu mai vreau să-l însor pe fiul meu cu fiica 
ta! 

Şi Şamseddin răspunse: 

— Da! Am isprăvit! Şi-acuma, întrucât mâine trebuie să 
plec cu sultanul, nu voi avea vreme să te fac să simţi toată 
necuviinţa vorbelor tale. Da pe urmă ai să vezi tu! Când m- 
oi întoarce, de-o vrea Allah, are să se întâmple ce are să se 
întâmple! 

Atunci Nureddin plecă tare posomorât de toată istoria, şi 
se duse să doarmă singur, potopit de gânduri negre. 

A doua zi dimineaţa, sultanul, însoţit de vizirul Şamseddin, 
porni în călătorie şi se îndreptă înspre Nil, pe care îl trecu 
în luntre spre a ajunge la Ghezirah102; şi de acolo se duse 
la Piramide. 

Ast timp, Nureddin, după ce îşi trecuse noaptea aceea 
într-o mohorală grea, din pricina purtării fratelui său, se 
sculă de cu zori, îşi făcu spălările cele îndătinate şi rosti 
rugăciunea dintâi a dimineţii; pe urmă se duse la dulapul 
său, de unde luă o desagă pe care o umplu cu aur, gândind 
necontenit la vorbele făloase ale fratelui său faţă de el şi la 
umilinţa îndurată; şi îşi aduse aminte de stihurile acestea, 
pe care le rosti: 

Du-te, prietene drag! Părăseşte meleagul părintesc, şi 
toate lasă! 

Îţi vei găsi şi-n alte părţi prieteni, în locul celor care-i laşi 
acasă. 


Du-te! Fugi dintre ziduri! Şi ridică-ţi un cort în câmpurile 
nesfârşite! 

Departe-acolo vei găsi aleanul şi bucuria vieţii liniştite. 

În mândrele saraiuri daurite nu-i nici credinţă, nici 
prietenie. 

Ascultă-mă: fugi dintre-ai tăi departe, afundă-te-n adâncă 
străinie! 

Că m-am uitat la apa stătătoare cum se bâhleşte colcăind 
spurcata, S-ar lecui de neagra-mpuţiciune de-ar curge iar. 
Altminteri - niciodată! 

Că m-am uitat apoi la luna plină, şi ochiul ei rotund l-am 
cunoscut. 

Ci de m-aş fi rotit ca ea prin ceruri, câte pământuri, ah, n- 
aş fi văzut! 

Da leul? Aş mai fi vânat vreun leu, de nu i-aş fi călcat 
nicicând pădurea? 

Săgeata, apoi? Ar mai săgeta, de n-ar pleca din arcul ei 
aiurea? 

Da aurul cel falnic? Da argintul? Ar fi doar nişte pietre fără 
rost, De n-ar fi scoase-afar din zăcământul în care stau din 
veci la adăpost! 

Însăşi lăuta dulce grăitoare ar fi o biată ciotură tăcută, De 
n-ar fi retezat-o din pădure, s-o meşterească, mâna 
pricepută. 

Aşa că du-te! Şi vei străluci! De vei rămâne-aici înlănţuit, 
Să ştii: nu vei ajunge niciodată la piscul către care ai pornit! 

După ce isprăvi de spus stihurile, porunci unuia îl între 
robii lui cei tineri să-i pună şaua pe o catârcă de culoarea 
sturzului, mare şi cu mersul sprinten. lar robul îi găti cea 
mai frumoasă dintre catârce, o înşăuă cu o şa împodobită cu 
atlaz şi cu aur, cu nişte scări indieneşti, cu un cioltar de 
catifea de la Ispahan, şi o dichisi atâta, încât catârca păru 
întocmai ca o mireasă îmbrăcată în haine noi şi sclipind 
toată. Pe urmă Nureddin mai porunci să se pună peste 
toate astea un chilim mare de mătase, precum şi un chilim 
micuţ de rugăciune; şi, când totul fu gata, puse desaga 


plină cu aur şi cu nestemate între chilimul cel mare şi 
chilimul cel mic. Când isprăvi, îi spuse băiatului şi tuturor 
celorlalţi robi: 

— Eu de-aici mă duc să dau o raită afară din cetate, înspre 
Kaliubia103, unde socot să poposesc trei nopţi, întrucât 
simt că am o strângere de inimă şi vreau să mă duc să mi-o 
uşurez pe acolo, răsuflând adierile câmpului. Şi nu vreau să 
vină nimeni cu mine! 

Pe urmă, după ce îşi mai luă nişte merinde pentru drum, 
încălecă pe catârcă şi plecă grabnic. Odată ieşit din Cairo, 
merse atâta de îndârijit, încât la prânz ajunse în Belbeis104, 
unde poposi; descălecă de pe catârcă, spre a se odihni şi 
spre a o lăsa şi pe ea să se odihnească, mâncă oleacă, apoi 
cumpără din Belbeis toate cele de care s-ar fi putut să aibă 
trebuinţă, fie pentru sine, fie pentru tainurile catârcei, şi 
purcese iarăşi la drum. Peste două zile, chiar la amiază, 
mulţumită catârcei lui de soi, ajunse în sfânta cetate a 
Ierusalimului. Acolo se dete jos de pe catârcă, se odihni, o 
lăsă şi pe catârcă să se odihnească, scoase câte ceva de-ale 
gurii din sacul cu merinde şi mâncă; iar când isprăvi, îşi 
puse sacul sub cap, pe pământ, după ce aşternuse pe jos 
chilimul cel mare de mătase, şi adormi, tot gândindu-se cu 
mânie la purtarea fratelui său faţă de sine. 

A doua zi, de cu zori, sări iarăşi în şa, şi nu conteni de data 
aceasta să meargă în goană spornică până ce ajunse în 
cetatea Alepului1 05. Acolo trase la unul dintre hanurile din 
cetate şi petrecu trei zile în linişte deplină, să se odihnească 
şi să lase şi catârca să se odihnească; pe urmă, după ce se 
sătură de aerul cel bun de la Alep, chibzui să plece mai 
departe. Drept aceea, încălecă iarăşi pe catârcă, după ce 
cumpărase nişte zaharicale gustoase cum se fac la Alep, 
îndopate cu fistic şi cu migdale şi oploşite sub o coajă de 
zahăr, tot lucruri pe care el le preţuia mai presus de orice, 
de când era mic. 

Şi îşi lăsă catârca să meargă în voia ei, întrucât nici nu mai 
ştia unde se găseşte, odată ieşit din Alep. Şi merse aşa, zi şi 


noapte, cu atâta spor, până ce într-o seară, după asfinţitul 
soarelui, ajunse în cetatea Bassrei, da el habar n-avea că 
cetatea aceea era Bassra. Întrucât nu află numele cetăţii 
decât după ce opri la un han şi întrebă acolo. Descălecă de 
pe catârcă, o despovără de chilimuri şi de merinde şi de 
desagă şi i-o lăsă în seama străjerului de la han, s-o plimbe 
oleacă, pentru că nu cumva să se sângereze dacă s-ar 
odihni prea dintr-odată. lar cât despre Nureddin însuşi, 
apoi el îşi aşternu chilimul şi şezu să se odihnească. 

Străjerul de la han luă, aşadar, catârca de frâu şi începu s- 
o îndemne să umble. Or, se întâmplă că, taman la ceasul 
acela, vizirul din Bassra sta la fereastra saraiului său şi se 
uita pe uliţă. Aşa că zări catârca aceea frumoasă şi văzu şi 
falnica ei înfotăzare de mare preţ, şi gândi că numaidecât 
trebuie să fie a vreunui vizir dintre vizirii de pe alte 
meleaguri, ori chiar a vreunui sultan dintre sultani. Aşa că, 
tot privind-o, fu cuprins de o minunare mare; pe urmă 
porunci unuia dintre robii săi cei tineri să i-l aducă de 
îndată pe străjerul de la poarta hanului, cel care preumbla 
catârca. Şi copilul dădu fuga după străjer şi îl aduse 
dinaintea vizirului. Atunci străjerul veni şi sărută pământul 
dintre mâinile vizirului, care era un moşneag tare bătrân şi 
tare falnic. Şi vizirul îi zise străjerului: 

— Cine este stăpânul catârcei şi care-i este cinul? 

Străjerul răspunse: 

— O, doamne al meu, stăpânul catârcei este un om tânăr 
de tot şi tare frumos, într-adevăr, plin de vino-ncoace, 
îmbrăcat strălucit ca un fiu de cine ştie ce mare negustor; şi 
toată înfăţişarea lui te face să-l preacinsteşti şi să te 
minunezi de el. 

La vorbele portarului, vizirul se ridică în picioare şi 
încălecă pe cal şi se duse cu toată grabă la han şi intră în 
curte. La vederea vizirului, Nureddin se ridică în picioare şi 
se repezi în întâmpinarea lui, şi îl ajută să coboare de pe 
cal. Atunci vizirul făcu temeneaua îndătinată, iar Nureddin 


îi răspunse la temenea şi îl primi cu multă prietenie; iar 
vizirul şezu jos lângă el şi îl întrebă: 

— Copilul meu, de unde vii şi ce cauţi la Bassra? 

Iar Nureddin îi spuse: 

— Doamne al meu, vin de la Cairo, care este cetatea mea 
şi unde m-am născut. Tatăl meu era vizirul sultanului de la 
Egipt; dar a murit, spre a se duce întru mila lui Allah! 

Pe urmă Nureddin îi istorisi vizirului toată pătărania, de la 
început până la sfârşit. Şi adăugă: 

— Da am luat straşnica hotărâre să nu mă mai întorc în 
Egipt, până ce nu am să călătoresc mai întâi peste tot şi 
până ce nu am să umblu prin toate cetăţile şi prin toate 
olaturile! 

La vorbele lui Nureddin, vizirul spuse: 

— Copilul meu, nu te lua după asemenea gânduri 
păgubavnice, de drumeţie fără contenire, întrucât te vor 
duce la pieire. Ştii că drumeţitul prin ţări străine aduce 
prăbuşirea şi sfârşitul sfârşiturilor! Ascultă-mi sfaturile, 
copilul meu, întrucât mult mi-e teamă pentru tine de 
năprasnele vieţii şi ale soroacelor! 

Pe urmă vizirul le porunci robilor să deşeueze catârca şi să 
strângă chilimurile şi mătăsurile; şi îl luă pe Nureddin cu 
sine acasă la el, şi îl pofti într-un iatac, unde îl lăsa să se 
odihnească, după ce îi aduse toate câte puteau să i fie de 
trebuinţă. 

Nureddin şezu astfel o vreme la vizir; iar vizirul îl vedea în 
toate zilele şi îl copleşea cu huzururi şi cu hatâruri. Şi, până 
într-un sfârşit, ajunse de-l îndrăgi până peste poate pe 
Nureddin, şi într-atâta încât într-o zi îi spuse: 

— Copilul meu, am îmbătrânit de tot şi nu am niciun 
urmaş de parte bărbătească. Şi Allah m-a miluit cu o fată, 
care chiar că te ajunge la frumuseţe şi în desăvârşiri; şi, 
până astăzi, nu m-am înduplecat faţă de niciunul dintre cei 
care mi-au cerut-o în căsătorie. Da acuma, dacă te-am 
îndrăgit din inimă cu o dragoste atâta de mare, iacătă că 
vin să te întreb, de nu vrei să te învoieşti a o primi pe fiica 


mea, ca pe o roabă în slujba ta! Întrucât tare jinduiesc să fii 
soţul fetei mele. Dacă binevoieşti a primi, mă duc 
numaidecât la sultan şi îi spun că eşti nepotul meu, sosit de 
curând de la Egipt, şi că ai venit la Bassra anume spre a mi- 
o cere pe fata mea în căsătorie. Iar sultanul, pentru mine, 
are să te ia ca vizir în locul meu. Întrucât am îmbătrânit de 
tot şi am ajuns să caut tihnă. Şi are să-mi fie un desfăt mare 
să-mi împlineşti casa, şi să nu o mai părăseşti. 

La îmbierea aceea a vizirului, Nureddin tăcu şi lăsă ochii 
în jos; pe urmă grăi: 

— Ascult şi mă supun! 

Apoi vizirul fu bucuros până peste măsură şi numaidecât le 
porunci robilor să pregătească ospăţul, să împodobească şi 
să lumineze sala de primire, cea mai mare, aceea păstrată 
anume pentru cei mai mari dintre emiri. 

Pe urmă îi strânse pe toţi prietenii săi şi îi pofti pe toţi mai- 
marii din împărăție şi pe toţi neguţătorii de seamă din 
Bassra; şi toţi veniră să se înfăţişeze între mâinile sale. 
Atunci vizirul, spre a le arăta pricina pentru care îl alesese 
pe Nureddin, dându-i întâietate faţă de toţi ceilalţi, le 
spuse: 

— Am avut un frate care a fost vizir la curtea de la Egipt, şi 
Allah l-a binecuvântat cu doi feciori, aşa precum pe mine, 
ştiţi şi voi, m-a binecuvântat cu o fată. Or, fratele meu, 
înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor s-o mărit pe fata 
mea cu unul dintre băieţii lui, iar eu i-am făgăduit. Or, 
iacătă-l dinainte-vă chiar pe tânărul, care este unul dintre 
cei doi fii ai fratelui meu, vizirul. Şi a venit aici cu acest 
scop. lar eu tare doresc să scriu senetul lui de căsătorie cu 
fata mea, iar el să vină şi să pălătuiască împreună cu ea în 
casa mea. 

Atunci toţi răspunseră: 

— Da, de bună seamă! Ceea ce faci tu ţinem pe capetele 
noastre! 

Şi atunci toţi musafirii se înfruptară din ospăţul cel 
straşnic, băură tot soiul de vinuri şi mâncară o grămadă de 


zumaricale şi de zaharicale; pe urmă, după ce sălile fură 
stropite cu apă de trandafiri, îşi luară bun rămas de la vizir 
şi de la Nureddin. 

Apoi vizirul le porunci robilor copii să-l ducă pe Nureddin 
la hammam şi să-l ajute să facă o scaldă minunată. Şi vizirul 
îi dărui un caftan, chiar dintre caftanele sale cele mai 
frumoase; pe urmă îi trimise ştergarele, lighenele de aramă 
pentru scăldătoare, căţuiele de miro denii şi toate celelalte 
lucruri trebuitoare. lar Nureddin se îmbăie şi ieşi de la 
hammam, după ce se îmbrăcă în caftanul cel nou; şi ieşi 
frumos ca luna plină în cea mai frumoasă dintre nopţi. Pe 
urmă Nureddin încălecă pe catârca lui de culoarea 
sturzului şi se duse la saraiul vizirului, străbătând ulițele, pe 
unde tot norodul se minună de el şi scotea strigăte uluite de 
frumuseţea lui şi de măiestria lui Allah. Se dete jos de pe 
catârcă, intră la vizir şi îi sărută mâna. Atunci vizirul... 

Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, cuminte cum era, nu vroi să se 
prilejuiască mai mult în noaptea aceea. 

Dar când fu cea de a douăzecea noapte, Șeherezada 
urmă: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul se ridică şi îl 
întâmpină cu mare bucurie pe frumosul Nureddin, şi îi 
spuse: 

— Hai, fiul meu, dă fuga şi intră la soţia ta, şi fii fericit! lar 
mâine am să merg cu tine la sultan. Acuma nu mai am să-i 
cer lui Allah pentru tine decât toate hatârurile şi toate 
milele sale. 

Atunci Nureddin sărută încă o dată mâna vizirului, socrul 
său, şi intră în iatacul copilei. Şi se petrecu ceea ce se 
petrecu! 

Şi-aşa cu Nureddin! 

Cât despre fratele său, Şamseddin, la Cairo... iacătă! După 
ce se sfârşi călătoria, pe care o făcuse împreună cu sultanul 
Egiptului, trecând pe la Piramide şi de acolo prin alte locuri, 
se întoarse acasă. Şi fu cuprins de griji că nu-l găsi pe 


fratele său Nureddin. Ceru ştiri despre el de la slugile lui, 
care îi răspunseră: 

— După ce ai plecat cu sultanul, în chiar ziua aceea, 
stăpânul nostru Nureddin a încălecat pe catârca lui 
înfotăzată cu mare fală ca pentru zilele de sărbătoare, şi ne- 
a spus: „Mă duc prin părţile Kaliubiei, şi am să lipsesc o zi 
sau două, întrucât îmi simt pieptul apăsat şi am trebuinţă 
de oleacă de aer. Da niciunul dintre voi să nu vină după 
mine!” Şi, din ziua aceea şi până astăzi, nu mai avem nici o 
ştire despre el. 

Atunci Şamseddin rămase tare amărât de lipsa fratelui 
său, iar amarul lui se făcu din zi în zi tot mai crâncen, şi 
până la urmă se simţi cuprins de mâhnirea cea mai adâncă. 
Şi gândi: „De bună seamă că altă pricină a plecării lui nu e 
decât vorbele pe care i le-am spus în ajunul plecării mele cu 
sultanul. Şi asta-i pesemne ceea ce l-a împins să fugă de 
mine. Încât sunt dator să-mi îndrept greşelile faţă de fratele 
meu cel bun şi să trimit în căutarea lui.” 

Şi Şamseddin urcă îndată la sultan şi îi dezvălui toată 
tărăşenia. lar sultanul puse să se scrie scrisori pecetluite cu 
pecetea lui şi le trimise cu olăcari călări în toate părţile, la 
toţi ispravnicii lui din toate olaturile, spunându-le, în 
scrisorile acelea, că Nureddin pierise şi că să-l caute 
pretutindeni. 

Şi, după o vreme, toţi olăcarii se întoarseră fară de 
izbândă, întrucât niciunul dintre ei nu se dusese la Bassra, 
unde se afla Nureddin. Atunci Şamseddin se jelui până 
peste marginile jeluirilor şi îşi zise: „Toate astea-s din vina 
mea! Şi nu s-au întâmplat decât din pricina puţinătăţii mele 
de minte şi de iscusinţă!” 

Da cum tot lucrul are un sfârşit, Şamseddin se alină până 
la urmă şi, peste o vreme, se logodi cu faţa unuia dintre 
negustorii cei mari din Cairo şi întocmi senetul de căsătorie 
cu copila aceea, şi se însură cu ea. Şi se petrecu ceea ce se 
petrecu! 


Or, se nimeri potriveala că noaptea intrării lui Şamseddin 
în odaia de nuntă fu chiar tocmai noaptea intrării şi a lui 
Nureddin, la Bassra, în odaia soţiei sale, fiica vizirului. Şi 
Allah fu acela carele îngădui potriveala căsătoriei celor doi 
fraţi în aceeaşi noapte, anume spre-a răzvedi că el este 
stăpânul ursitei făpturilor sale! 

Ba încă toate se petrecură întocmai precum le ticluiseră 
cei doi fraţi înainte de gâlceava lor, anume ca cele două soţii 
rămaseră însărcinate în aceeaşi noapte şi născură în 
aceeaşi zi, la acelaşi ceas: soţia lui Şamseddin, vizirul 
Egiptului, născu o fetiţă, care nu-şi avea perechea de 
frumuseţe în tot Egiptul; iar soţia lui Nureddin, la Bassra, 
aduse pe lume un băieţel, care nu-şi avea pereche ca 
frumuseţe în lumea întreagă de pe vremile lui! Cum zice 
poetul: 

E-un giuvaier sadea copilul! Şi gingaşi Şi neprihănit! 

Să-l sorbi îţi vine. Uiţi pocalul, privind făptura lui, vrăjit. 

Să-l sorbi ai vrea, să-ţi stâmperi setea la răcoroşii lui 
obraji! 

Din ochii-i limpezi că izvorul ai bea lumina pătimaş, Uitând 
şi gustul şi mireasma şi-ntreaga vrajă purpurie A vinurilor 
lăudate şi dătătoare de beţie. 

Şi dacă însăşi Frumuseţea ar vrea cu el să se măsoare, S- 
ar înclina şi Frumuseţea cuprinsă de înfiorare. 

De-ai întreba-o: „Frumuseţe, ai mai văzut ceva la fel, Ai 
mai văzut vreo frumuseţe să se asemuie cu el?” 

Ea ar răspunde tulburată: „Cu el? Ah, chiar că niciodată!” 

Fiul lui Nureddin, datorită frumuseţii lui, fu numit Hassan 
Badreddin106. 

Naşterea lui fu prilej de mari petreceri obşteşti. Iar în cea 
de a şaptea zi de după naşterea lui se orânduită nişte 
ospeţe şi nişte zaiafeturi chiar că vrednice de nişte fii de 
crai. 

Odată ospeţele încheiate, vizirul de la Bassra îl luă pe 
Nureddin şi se duse cu ella sultan. Acolo Nureddin sărută 
pământul între mâinile sultanului şi, cum era dăruit cu o 


mare iscusinţă la limbă, cu o inimă cutezătoare şi isteaţă la 
frumuseţile meşteşugului slovelor, îi rosti sultanului 
stihurile acestea ale poetului: 

EI este însăşi dărnicia, naintea căruia se-nchină Toţi cei ce 
ştiu cu dărnicie să umple viaţa de lumină; 

Şi inimile tuturora ştiu strălucirea lui deplină. 

Cânt faptele-i fără de seamăn, căci nu-s doar fapte 
minunate, Ci-s chiar minuni de frumuseţe, de giuvaieruri şi 
de roade, Pe care să le strângi în salbe şi să le porţi la gât 
podoabe. 

Iar de sărut cu plecăciune şi vârful degetelor sale, Eu nu o 
fac din linguşeală, ci pentru că aşa-i cu cale Când ştiu că 
degetele-acestea-s izvor de dărnicii, năvale. 

Sultanul, răpit de stihurile auzite, se arătă tare mărinimos 
la daruri faţă de Nureddin şi faţă de vizir, socrul său, fară a 
avea habar de căsătoria lui Nureddin şi nici măcar că ar 
trăi vreun Nureddin pe lume; încât îl întrebă pe vizir, după 
ce îl firitisise pe Nureddin pentru stihurile lui frumoase: 

— Dă cine este tânărul acesta isteţ la vorbă şi frumos? 

Atunci vizirul îi istorisi sultanului povestea, de la început 
până la sfârşit, şi îi spuse: 

— Tânărul este nepotul meu! 

Iar sultanul îi spuse: 

— Cum se face că încă nu am auzit vorbindu-se despre el? 

Vizirul spuse: 

— O, doamne şi stăpâne al meu, se cade să-ţi mărturisesc 
că am avut un frate, vizir la curtea Egiptului. La moartea sa, 
a lăsat doi fii, dintre care cel mai mare a ajuns vizir în locul 
fratelui meu, pe când cel de al doilea, iacătă-l, a venit să mă 
vadă, întrucât am făgăduit şi m-am juruit părintelui său că 
am s-o dau de soţie pe fata mea unuia dintre nepoţii mei. 
Încât, de cum a sosit, l-am şi însurat cu fata mea! E tânăr, 
precum vezi, iar eu sunt bătrân, şi mai sunt şi cam surd şi 
nesprinten la trebile domniei. Aşa că vin la domnul meu 
sultanul să-i cer a binevoi să-l primească pe nepotul meu, 
care îmi este şi ginere totodată, ca urmaş al meu la vizirie! 


Şi pot să te încredinţez că este cu adevărat vrednic de a-ţi fi 
vizir, întrucât este bun de sfat, spornic la gânduri strălucite 
şi tare priceput la meşteşugul ocârmuirii trebilor! 

Atunci sultanul se uită încă o dată mai bine la tânărul 
Nureddin şi fu mulţumit de cercetarea aceea, şi primi sfatul 
bătrânului vizir şi, fară a mai zăbovi, îl căftăni pe Nureddin 
ca mare vizir în locul socrului său, şi îl dărui cu un caftan de 
cinstire falnic, cel mai frumos pe care putu să-l găsească, şi 
o catârcă din chiar grajdurile domneşti, şi îi hotări străjile şi 
cămăraşii. 

Nureddin sărută atunci mâna sultanului şi ieşi împreună 
cu socrul său, şi amândoi se întoarseră la casa lor, bucuroşi 
până peste măsură, şi se duseră să-l sărute pe nou-născutul 
Hassan Badreddin, şi spuseră: 

— Venirea pe lume a acestui copil ne-a adus noroc! 

A doua zi, Nureddin se duse la sarai, spre a-şi îndeplini 
slujbele cele noi şi, ajungând acolo, sărută pământul dintre 
mâinile sultanului şi rosti aceste două strofe: 

Fiece zi-i o fericire nouă Şi-o nouâ-mbelşugarepentru tine; 

O ciudă neagră macină mereu Zavistnicii-n privirile haine. 

Tot albe fie-ţi zilele de-a rândul, Prealuminate doamne-al 
meu, şi bune! 

Şi negre fie zilele lor toate, Pizmaşilor cu inimi de 
cărbune! 

Atunci sultanul îi îngădui să şadă pe divanul viziriei, iar 
Nureddin şezu pe divanul viziriei. Şi începu a-şi îndeplini 
slujba şi a dirigui treburile rânduite, şi a împărţi dreptatea, 
întocmai ca şi cum ar fi fost vizir de ani îndelungaţi, şi se 
descurcă atâta de bine, şi toate sub ochii sultanului, încât 
sultanul rămase minunat de deşteptăciunea, de priceperea 
la orânde şi de felul desăvârşit în care împărțea dreptatea; 
şi îl îndrăgi încă şi mai mult, şi şi-l făcu prieten de inimă. 

Iar Nureddin îşi îndeplinea de minune mai departe 
slujbele sale cele înalte, da astea nu-l făceau să dea uitării 
grija creşterii fiului său Hassan Badreddin, în pofida tuturor 
trebilor împărăteşti. Şi, din zi în zi, Nureddin se făcea tot 


mai atotputernic şi intra tot mai mult în hatârurile 
sultanului, care porunci să i se sporească numărul 
cămăraşilor, al slujitorilor, al străjerilor şi al slugilor. Şi 
Nureddin ajunse atâta de bogat, încât îşi putu îngădui să 
facă negustorie pe picior mare, precum şi a-şi năimi pe 
seama lui nişte corăbii de negoţ, care plecau în lumea 
întreagă, a zidi case de dat cu chirie, a clădi mori şi roţi de 
ridicat apa, a sădi grădini strălucite şi livezi. Şi toate astea 
până ce fiul său Hassan Badreddin ajunse la vârsta de patru 
ani. 

La sorocul acela, vizirul cel bătrân, socrul lui Nureddin, 
muri; iar Nureddin îi făcu o înmormântare falnică; iar el şi 
toţi mai-marii din împărăție merseră în alaiul mortului. 

Şi, de-atunci, Nureddin se dărui pe de-a întregul creşterii 
fiului său. Il încredinţă cărturarului cel mai priceput atât la 
pravilele sfinte cât şi la cele lumeşti. Învăţatul acela bătrân 
şi falnic venea în fiecare zi să-i dea lecţii de citire tânărului 
Hassan Badreddin; şi, încet-încet, şi pas cu pas, îl îndrumă 
să pătrundă al-Coranul, pe care tânărul Hassan ajunse până 
la urmă să-l ştie că pe apă în întregime; după aceea, 
învățatul cel bătrân, vreme de ani şi ani, urmă a-i dezvălui 
învăţăcelului său toate învăţăturile de folos. lar Hassan nu 
conteni a spori în frumuseţe, în gingăşie şi în desăvârşire, 
precum spune poetul: 

Ah, ce băiat! Se-asemuie cu luna, Căci precum luna, parcă 
dinadins, Sporeşte-n frumuseţea lui întruna Şi străluceşte 
ca şi ea aprins. 

Şi-atâta strălucire îl îmbracă, Încât până şi soarele apoi la 
drept cununi la raza lui săracă Bujorii din obrajii-i amândoi. 

EI este deci sultanul frumuseţii Şi al desăvârşirii pe 
pământ! 

Căci n-are seamăn în cuprinsul vieţii, Cum nici în vis nu 
are, nici în gând. 

Şi poate frumuseţile cu toate, Care se mai întâmplă-a fi la 
fel, Câte-s înflori şi-n pajişti semănate, Au fost împrumutate 
de la el. 


Şi în toată vremea aceasta, tânărul Hassan Badreddin nu 
părăsi nici o clipită saraiul tatălui său Nureddin, întrucât 
bătrânul învăţat cerea o mare sârguinţă la lecţiile sale. Da 
când Hassan ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, şi cum nu 
mai avea nimic de învăţat de la bătrânul cărturar, tatăl său 
Nureddin îl luă şi îi dărui un caftan, cel mai fălos pe care-l 
găsi printre caftanele sale, îl puse să încalece pe un catâr, 
cel mai frumos dintre catârii săi şi cel mai vânjos, şi porni cu 
el spre saraiul sultanului, străbătând cu mare vâlvă ulițele 
Bassrei. Încât toţi târgoveţii, la vederea tânărului Hassan 
Badreddin, scoteau strigăte uluite de frumuseţea, de 
gingăşia boiului, de nurii şi de felul lui vrăjitor de a fi; şi nu 
se puteau opri să nu ofteze: „Ya Allah! Ce frumos el Ce lună! 
Ferească-l Allah de deochi!” Şi tot aşa, până ce Badreddin şi 
tatăl său ajunseră la sarăi; şi-abia atunci pricepură oamenii 
tâlcul stihurilor poetului: 

Un cititor de stele privea în noapte cerul. 

Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrâjit flăcău răsare 
străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii 
amânaţi. 

Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal Putea să-i 
dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor 
în val, Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoare! 

Mirrikh, doar, în obrajii-i cu purpuri smălţuite Putea s- 
aştearnă astfel pojar de foc şi lapte! 

Iar razele din ochii-s săgeți ce le trimite Săgetătorul 
însuşi, din stelele lui şapte! 

Dar mai presus de toate chiar Hutared i-aduse Cununa 
iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, 
Abylsuha îşi puse În gingaşa-i făptură comorile de aur!” 

Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de 
vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o 
apă. 

Atunci frumosul soare i se-nchină zâmbind. 

Cât despre sultan, când îl văzu pe tânărul Hassan 
Badreddin şi frumuseţea lui, rămase atâta de uluit, încât îşi 


pierdu răsuflarea şi uită de ea o bună bucată de vreme. Şi îl 
pofti să se apropie şi îl îndrăgi grozav; şi îl luă sub ocrotirea 
lui, îl potopi cu hatâruri, şi-i spuse părintelui său Nureddin: 

— Vizirule, trebuie numaidecât să mi-l trimiţi aici în fiecare 
zi, întrucât simt că nu aş mai putea să mă lipsesc de el! 

Iar vizirul Nureddin fu nevoit să răspundă: 

— Ascult şi mă supun! 

Ast timp, pe când Hassan Badreddin ajungea prieten şi 
cirac al sultanului, Nureddin, părintele său, căzu greu 
bolnav şi, simțind că nu va zăbovi să fie chemat la Allah, 
trimise după fiul său Hassan şi îi dădu îndemnurile cele mai 
de pe urmă şi îi spuse: 

— Află, o, copilul meu, că lumea aceasta este un lăcaş 
pieritor, i lumea viitoare este veşnică! Încât, înainte de a 
muri, vreau să-ţi dau câteva sfaturi; ascultă-le bine, aşadar, 
şi deschide-le inima ta! 

Şi Nureddin începu să-i dea cele mai bune poveţe despre 
cum să se poarte în lumea semenilor săi şi cum să se 
călăuzească în viaţă. 

După care Nureddin îşi aduse aminte de fratele său 
Şamseddin, vizirul Egiptului, de ţara sa, de părinţii săi, şi de 
toţi prietenii de la Cairo; şi, la acele amintiri, nu se putu 
opri să nu plângă că nu putuse să-i mai vadă. Dar repede 
cugetă că mai avea nişte poveţe de dat fiu lui său Hassan, şi 
îi spuse: 

— Copilul meu, ţine minte bine vorbele pe care am să ţi le 
spun, întrucât sunt vorbe însemnate. Află, dar, că am la 
Cairo un frate, pe nume Şamseddin; este unchiul tău şi este 
vizir la Egipt. Pe vremuri, ne-am despărţit cam supăraţi, iar 
eu mă aflu aici la Bassra fară de ştirea lui. Aşa că am să te 
pun să scrii dorinţele mele cele de pe urmă în privinţa 
aceasta; ia, dar, o hârtie şi un calam şi scrie cele ce-ţi voi 
spune. 


Atunci Hassan Badreddin luă o foaie de hârtie, trase 
călămările de la brâu, scoase din teacă apoi calamul cel mai 
bun şi care era cel mai bine retezat, muie calamul în câlţii 
din călămară îmbibaţi cu cerneală; pe urmă şezu jos, îndoi 
foaia de hârtie sub mâna stângă şi, ţinând calamul cu mâna 
dreaptă, îi spuse părintelui său Nureddin: 

— O, părintele meu, aştept vorbele tale! 

Iar Nureddin începu să-i spună: 

— În numele lui Allah îndurătorul, Milostivul... 

Şi îi înşirui apoi mai departe fiului său toată povestea lui, 
de la început până la sfârşit, şi-l puse să însemneze pe 
hârtie şi ziua sosirii lui la Bassra, şi căsătoria lui cu faţa 
bătrânului vizir; îi spuse stepena lui întreagă, strămoşii 
drepţi şi strămoşii din încuscriri, cu numele lor, cu numele 
tatălui şi al bunicului lor, cu obârşia lui, cu treaptă de 
evghenie pe care o dobândise singur, şi, într-un sfârşit, cu 
toată spiţa lui dinspre tată şi dinspre mamă. 

Pe urmă îi spuse: 

— Să păstrezi cu grijă foaia aceasta de hârtie. Şi dacă, din 
voia soartei, ţi s-o întâmpla vreo nenorocire în viaţă, 
întoarce-te în ţara de baştină a tatălui tău, acolo unde m-am 
născut eu, Nureddin, părintele tău, la Cairo, cetatea cea 
înflorită; acolo să întrebi unde şade moşul tău vizirul, care 
sălăşluieşte în casa noastră; şi du-i salamalekul din partea 
mea, şi spune-i că am murit mâhnit că mor printre străini, 
departe de el, şi că, înainte de a muri, nu am avut altă 
dorinţă decât aceea de a-l vedea! 

lacătă, Hassane, fiul meu, sfaturile pe care am vrut să ţi le 
dau. Aşa că te juruiesc să nu le uiţi! 

Atunci Hassan Badreddin împături cu grijă hârtia, după ce 
o presărase cu nisip şi o uscase şi o pecetluise cu pecetea 
părintelui său vizirul; pe urmă o puse în căptuşeala 
turbanului, între cearceaf şi fes, şi o cusu acolo; da ca s-o 
ferească de jilăveală avu grijă, înainte de-a o coase, s-o 
înfăşure bine într-o bucată de pânză ceruită. 


Când isprăvi, nu se mai gândi decât să plângă, sărutând 
mâna tatălui său Nureddin, şi mohorându-se la gândul că 
avea să rămână singur, încă tânăr de tot, şi să fie lipsit de 
vederea tatălui său. lar Nureddin nu conteni a-i înşira 
poveţele sale fiului său Hassan Badreddin, până ce îşi dădu 
sufletul. 

Atunci Hassan Badreddin fu cuprins de o jale mare, şi tot 
aşa şi sultanul, ca şi toţi emirii, şi cei mari, şi cei mici. Pe 
urmă îl îngropară pe Nureddin pe potriva cinului său. 

Cât despre Hassan Badreddin, apoi el rândui să ţină două 
luni pomenirile mortului; şi, în toată vremea aceea, nu ieşi 
nici măcar o clipită din casă; ba uită până şi să se suie la 
sarai şi să se ducă să-l vadă pe sultan, după obiceiul lui. 

Iar sultanul, nepricepând că numai mâhnirea îl ţinea pe 
frumosul Hassan departe de el, gândi că Hassan îl părăsise 
şi că îl ocolea. Încât se zădări rău şi, în loc de a-l căftăni 
vizir pe Hassan, ca urmaş al părintelui său Nureddin, 
căftăni în slujba aceea pe un altul, şi îl luă drag pe un alt 
dregător tinerel. 

Nemulțumit cu atâta, sultanul făcu şi mai mult. Porunci să 
se cetluiască şi să se zăpciuiască toate bunurile lui Hassan, 
toate acareturile şi toate moşiile lui; pe urmă porunci să fie 
zăpsit însuşi Hassan Badreddin şi să fie adus în lanţuri la el. 
Şi pe dată vizirul cel proaspăt luă cu el câţiva musaipi107 şi 
purcese către casa tânărului Hassan, care habar nu avea ce 
îl păştea. 

Or, printre robii cei tineri de la sarai era şi un mameluc 
micuţ, care îl îndrăgise pe Hassan Badreddin. Încât, la 
ştirea aceea, micuțul mameluc o luă la fugă cât îl ţineau 
picioarele şi ajunse la tânărul Hassan, pe care îl găsi 
întristat, cu capul plecat, cu inima îndurerată, şi gândindu- 
se întruna la tătânele său răposatul. Şi-i spuse ce urma să 
păţească. Şi Hassan îl întrebă: 

— Da baremi oi mai avea vreme să-mi iau cu ce să trăiesc 
printre străini? 

Iar micuțul mameluc îi răspunse: 


— Vremea zoreşte. Încât nu te mai gândi decât cum să 
scapi mai întâi. 

La vorbele acestea, tânărul Hassan, îmbrăcat cum se 
găsea, şi fară a lua nimic cu el, ieşi în grabă mare, după ce 
îşi ridicase pulpanele caftanului deasupra capului, ca să nu 
fie cunoscut cumva. Şi îndemnă la drum până ce ajunse 
afară din cetate. 

Cât despre locuitorii din Bassra, aceştia, la vestea popririi 
plănuite a tânărului Hassan Badreddin, a zăpciuirii 
bunurilor sale şi a morţii hărăzite lui, rămaseră cu toţii 
cuprinşi de o mare mâhnire şi începură să spună: 

— Of, ce păcat de frumuseţea lui şi de făptură lui vrăjită! 

Şi, străbătând ulițele, fară a fi cunoscut de nimeni, tânărul 
Hassan auzi acele păreri de rău şi acele oftări. Şi se grăbi 
încă şi mai tare, şi îndemnă la drum încă şi mai spornic, 
până ce ursita şi norocul îl duseră să treacă chiar pe lângă 
cimitirul în care se afla turbehaua108 tatălui său. Atunci 
intră în mecet şi trecu printre morminte, şi ajunse la 
turbehaua părintelui său. Numai atunci îşi lăsă în jos 
poalele caftanului, cu care îşi învăluise capul, şi intră sub 
bolta turbehalei şi hotări să-şi treacă noaptea acolo. 

Or, pe când stă el aşa pradă gândurilor, văzu că venea spre 
el un evreu din Bassra, un negustor cunoscut în toată 
cetatea. 

Negustorul acela evreu se întorcea dintr-un sat vecin şi se 
ducea spre cetate. Trecând pe lângă turbehaua lui 
Nureddin, se uită înlăuntrul ei şi îl văzu pe tânărul Hassan 
Badreddin, pe care îl cunoscu numaidecât. Atunci intră, se 
apropie de el cuviincios şi îi spuse: 

— Doamne al meu, of! Ce chip abătut şi schimbat mai ai, tu 
cel atâta de frumos! Oare te-a mai lovit vreo altă nenorocire 
proaspătă peste moartea părintelui tău vizirul Nureddin, pe 
care îl cinsteam şi care şi el ţinea la mine şi mă preţuia? Ci 
aibă-l Allah întru sfântă mila sa! 

Însă tânărul Hassan nu vroi să-i dezvăluiască întocmai 
pricina schimbării chipului său şi îi răspunse: 


— Pe când dormeam, astăzi după-masă, în patul meu, 
acasă, deodată mi s-a arătat în somn răposatul taică-meu şi 
m-a certat aspru pentru neîndemnul meu de a mai trece pe 
la turbehaua lui. Şi-atunci, plin de spaimă şi de câinţe, am 
sărit din somn şi, tulburat rău, am dat fuga încoace cu toată 
graba. Şi mă vezi acuma apăsat încă de visul acela greu. 

Atunci evreul îi spuse: 

— Doamne al meu, de mai multă vreme trebuia să vin la 
tine, spre a pune la cale un târg; da astăzi m-a norocit 
soarta să te întâlnesc. Află, dar, tinere doamne al meu, că 
vizirul, tatăl tău, cu care aveam nişte negustorii, a trimis 
spre tărâmuri depărtate nişte corăbii, care acuma se întorc 
încărcate cu mărfurile lui. Aşa că, dacă ai vroi să-mi laşi mie 
încărcătura acelor corăbii, ţi-aş da o mie de dinari pentru 
fiecare încărcătură şi ţi-aş plăti îndată în bani peşin. 

Şi evreul scoase din caftan o pungă plină cu aur, numără o 
mie de dinari şi-i întinse numaidecât tânăru lui Hassan, care 
nu pregetă să primească târgul acela vroit de Allah, spre a-l 
scoate din starea nevolnică în care se afla. Pe urmă evreul 
adăugă: 

— Acuma, doamne al meu, scrie-mi hârtia aceasta de 
învoială şi aşterne-ţi pecetea deasupra! 

Atunci Hassan Badreddin luă hârtia pe care i-o întindea 
evreul, precum şi calamul, muie calamul în călimara de 
aramă, şi scrise pe hârtie: „Adeveresc că cel care a scris 
hârtia aceasta este Hassan Badreddin, fiul vizirului 
Nureddin răposatul - aibă-l Allah întru mila sa! 

— Şi că a vândut evreului cutare, fiul lui cutare, negustor 
din Bassra, încărcătura de pe cea dintâi corabie ce va sosi 
la Bassra, corabie aflată între corăbiile care au fost ale 
tatălui său Nureddin; şi anume la preţul de o mie de dinari 
în cap.” 

Pe urmă pecetlui jos foaia cu pecetea lui şi i-o înmână 
evreului, care plecă, după ce i se temeni cuviincios. 

Atunci Hassan începu să plângă, gândindu-se la răposatul 
lui părinte şi la huzurul lui din trecut, şi la soarta lui de 


acum. Şi, cum se şi făcuse noapte, pe când stă el întins aşa 
pe mormântul părintelui său, îl cuprinse somnul şi adormi 
în turbehă. Şi rămase aşa adormit până la răsăritul lunii; 
atunci, alunecându-i capul de pe piatra mormântului, 
Hassan fu silit să se întoarcă pe de-a întregul şi să se culce 
pe spate; în felul acesta, chipul său ajunse să fie luminat din 
plin de lună, şi străluci în toată frumuseţea lui. 

Or, mecetul acela era un loc bântuit de ginni de neam ales, 
ginni musulmani, drept-credincioşi. Şi, tot din întâmplare, o 
ginnă minunată se preumbla la reveneală în ceasul acela, 
sub luminile lunii, şi, în preumblarea ei, trecu pe lângă 
Hassan cel adormit; şi îl văzu, şi luă seama la frumuseţea 
lui, şi zise: „Slavă lui Allah! Uf, ce băiat frumos! Chiar că m- 
am îndrăgostit de ochii lui frumoşi, întrucât îi bănuiesc 
atâta de negri! Şi atâta de albi! ...” 

Pe urmă îşi zise: „Până să se scoale el, am să zbor oleacă, 
spre a-mi împlini preumblarea mea la reveneală.” 

Şi îşi luă zborul, se urcă sus de tot, ca să ajungă la 
răcoare; acolo sus, în zborul ei, fu bucuroasă când se întâlni 
în drum cu unul dintre prietenii ei, un ginn de parte 
bărbătească, şi el drept-credincios. Ginna îi dădu bineţe 
frumos, iar el îi răspunse la salamalek cu o temenea adâncă. 
Atunci ea îi spuse: 

— De unde vii, fârtate? 

EI îi răspunse: 

— De la Cairo. 

Ea întrebă: 

— Cucernicii drept-credincioşi de la Cairo o duc bine? 

El răspunse: 

— Din mila lui Allah, o duc bine. 

Ea atunci îi spuse: 

— Vrei, fârtate, să vii cu mine să ne bucurăm ochii cu 
frumuseţea unui flăcău care doarme în cimitir la Bassra? 

Şi ginnul îi spuse: 

— La poruncile tale! 


Atunci se luară de mână şi coborâră împreună în cimitir şi 
se opriră dinaintea tânărului Hassan cel adormit. Iar ginna 
îi spuse ginului, făcându-i cu ochiul: 

— Ei! N-aveam dreptate? 

Iar ginnul, uluit de frumuseţea vrăjitoare a lui Hassan 
Badreddin, strigă: 

— Allah! Allah! Nu-şi are perechea; a fost zămislit ca să 
pună pe jar toate pârdalnicele. 

Pe urmă şezu pe gânduri o clipită, şi adăugă: 

— Insă, sora mea, se cade să-ţi spun că am văzut pe cineva 
care se poate asemui cu flăcăâiandrul acesta! 

Şi ginna strigă: 

— Nu e cu putinţă! 

Ginnul zise: 

— Pe Allah! Am văzut! Şi se află sub cerul Egiptului, la 
Cairo! Şi este fiica vizirului Şamseddin! 

Ginna îi zise: 

— Da eu nu o ştiu! 

Ginnul zise: 

— Ascultă. lacătă povestea ei: 

Vizirul Şamseddin, tatăl fetei, este tare necăjit din pricina 
ei. Într-adevăr, sultanul Egiptului, auzindu-le pe femeile 
sale care vorbeau despre frumuseţea nemaipomenită a fetei 
vizirului, a cerut-o de soţie de la vizir. Dar vizirul 
Şamseddin, care hotărâse altceva pentru fiica lui, se văzu la 
mare încurcătură şi îi spuse sultanului: 

— O, doamne şi stăpâne al meu, ai bunăvoia de a primi 
plecăciunile mele cele mai supuse, şi de a mă ierta în 
privinţa aceasta. Întrucât tu ştii povestea bietului meu frate 
Nureddin, care îţi era vizir laolaltă cu mine. Şi ştii că a 
plecat într-o zi şi că nu am mai auzit nimica despre el. Şi 
faptul s-a petrecut pentru o pricină chiar că întru totul 
uşuratică! 

Şi îi istorisi de şart sultanului pricina. Pe urmă adăugă: 

— Încât, mai apoi, m-am juruit dinaintea lui Allah, în ziua 
când s-a născut fata mea, că, orice s-ar întâmpla, nu am s-o 


mărit decât cu fiul fratelui meu Nureddin. Şi iacătă-s de- 
atuncea optsprezece ani. Şi, din fericire, am aflat, iacătă-s 
numai câteva zile de atunci, că fratele meu Nureddin s-a 
însurat cu fata vizirului de la Bassra şi că a avut de la ea un 
fecior. Aşa că fata mea, care s-a născut din împreunarea 
mea cu mama ei, este menită şi scrisă pe numele vărului ei, 
fiul fratelui meu Nureddin! Iar tu, o, doamne şi stăpâne al 
meu, poţi s-o ai pe ori care altă copilă! Egiptul este plin de 
fete! Şi sunt printre ele destule vrednice de un sultan! 

Şi, la vorbele lui, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi 
strigă: 

— Cum, vizire mişel? Vroiam să-ţi fac cinstea de a mă 
însura cu fiica ta şi de a cobori până la tine, iar tu cutezi, pe 
temeiul unei pricini atâta de boante şi atâta de toante, să nu 
mi-o dai? Bine! Da, pe capul meu! Am să te silesc s-o dai de 
soţie, în paguba nasului tău, celui mai nevolnic dintre 
slugile mele! 

Or, sultanul avea o stârpitură de grăjdar, pocit şi cocoşat, 
cu o cocoaşă dinainte şi cu o cocoaşă dindărăt. Sultanul 
porunci să vină grăjdarul la el pe clipă, puse să se scrie 
senetul lui de căsătorie cu fata vizirului Şamseddin, în ciuda 
rugăminţilor tatălui; pe urmă îi porunci piticului ghebos să 
se culce în chiar noaptea aceea cu fata. Pe deasupra, 
sultanul porunci să se facă o nuntă mare cu lăutari. lar eu, 
sora mea, într-acestea, îi lăsai aşa, în clipita în care copiii 
robi de la sarai îl împresurau pe piticul cocoşat şi îl 
zeflemiseau cu periplizoane egipteneşti tare marghiolite, şi 
fiecare ţinând în mână lumânările de nuntă aprinse, spre a-i 
însoţi pe însurăţei. Cât despre mire, l-am lăsat gata de 
îmbăiat la hammam, în mijlocul zeflemelilor şi al râsetelor 
roabelor copile care spuneau: 

— Mai degrabă să freci nătărânga unui măgar jupuit, 
decât amărâtul de zebb al cocoşatului ăsta! 

Şi, sora mea, chiar că e tare urât cocoşatul, şi tare greţos. 

Şi ginnul, la amintirea aceea, scuipă pe jos, strâimbându-se 
amarnic. Pe urmă adăugă: 


— În ce o priveşte pe fată, apoi ea este cea mai frumoasă 
făptură pe care am văzut-o în viaţa mea. Te încredinţez că 
este încă şi mai frumoasă decât flăcăul de colea. O cheamă 
de altminteri Sett El-Hosn109 şi chiar aşa-i! Am lăsat-o 
plângând cu amar, departe de tatăl ei, care a fost oprit să 
fie de faţă la ospăț. Şi fata stă singurică la ospăț, între 
lăutărese, dănţuitoare şi cântărețe; nevolnicul de grăjdar 
are să iasă în curând de la hammam; şi nu se mai aşteaptă 
decât atâta spre a porni ospăţul! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, îşi amână povestitul pe a 
doua zi. 

Iar când fu cea de a douăzeci şi una noapte, Şeherezada 
spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, la cele povestite de 
ginn, care încheia zicând: „Şi nu se mai aşteaptă decât 
ieşirea de la hammam a cocoşatului!” Ginna spuse: 

— Eu, prietene, tare socot că te înşeli când pretinzi că Sett 
El-Hosn este mai frumoasă decât flăcăul acesta. Nu e cu 
putinţă. Întrucât te încredinţez că el este cel mai frumos din 
vremile de-acum! 

Şi efritul răspunse: 

— Pe Allah! O, sora mea, eu te încredinţez că fetişcana 
este şi mai frumoasă. De altminteri, nu ai decât să mergi cu 
mine s-o vezi. E lesne. Avem să ne slujim de prilej şi să-l 
păgubim pe afurisitul de cocoşat de minunea aceea. Cei doi 
tinerei sunt vrednici unul de altul, şi seamănă până într- 
atâta încât ai zice că sunt doi fraţi ori măcar doi verişori. Ce 
păcat ar fi să ajungă cocoşatul să se încârlige cu Sett El- 
Hosn! 

Atunci ginna răspunse: 

— Ai dreptate, frate. Hai să-l ducem în braţe pe flăcăul 
adormit şi să-l împreunăm cu fata despre care vorbeşti. În 
felul acesta vom săvârşi o faptă frumoasă şi, pe deasupra, 
avem să vedem limpede care este cel mai frumos dintre 
amândoi. 


lar efritul răspunse: 

— Ascult şi mă supun, întrucât vorbele tale sunt pline de 
bun-simţ şi de judecată! Haidem! 

Şi-aşa că efritul îl luă pe flăcău în cârcă şi porni în zbor, 
urmat îndeaproape de către efrita care îl ajuta să meargă 
mai repede; şi amândoi, încărcaţi aşa, ajunseră la Cairo cu 
mare iuţeală. Acolo îl lăsară jos pe Hassan cel frumos şi îl 
descărcară, tot adormit, pe o laviţă de la o poartă dintr-o 
uliţă de pe lângă curtea saraiului, plină de lume; şi îl 
treziră. 

Când se trezi, Hassan rămase năuc până peste poate, dacă 
nu se mai văzu culcat în turbehaua de pe mormântul 
părintelui său, la Bassra. Se uită la dreapta, se uită la 
stânga, şi toate îi erau străine. Nu mai era aceeaşi cetate, ci 
o cetate cu totul alta decât Bassra. Fu atâta de nedumerit, 
încât căscă gura să strige; şi, numaidecât, văzu dinainte-i 
un ins cumplit de mare şi de bărbos, care îi făcea semn cu 
ochiul, spre a-i spune să nu strige. Şi Hassan se stăpâni. Iar 
insul (care era ginnul!) îi întinse o lumânare aprinsă şi îl 
îndemnă să se amestece în mulţimea de oameni care, toţi, 
ţineau în mână lumânări aprinse, spre a însoţi nunta, şi îi 
spuse: 

— Află că eu sunt un ginn, un drept-credincios! Şi te-am 
adus aici pe când dormeai. Cetatea aceasta este Cairo. Te- 
am adus aici, întrucât îţi vreau binele, şi vreau să te ajut pe 
degeaba, numai de dragul lui Allah şi pentru frumuseţea ta! 
Ia, aşadar, lumânarea asta aprinsă, amestecă-te în mulţime 
şi du-te laolaltă cu toată lumea Ia hammamul pe care îl vezi. 
Acolo vei vedea că iese din hammam un soi de pitic cocoşat, 
care va fi dus la sarăi; şi să te iei după el! Sau, şi mai bine, 
să mergi alături de cocoşat, care este mire, şi să intri cu el 
în sarăi; şi, când vei ajunge în sala cea mare de oaspeţi, să 
stai la dreapta mirelui cel cocoşat, ca şi cum ai fi de-al casei. 
Şi-atunci, ori de câte ori vei vedea că vine dinaintea voastră 
vreo lăutăreasă, ori vreo dănţuitoare, ori vreo cântăreaţă, 
să-ţi bagi mâna în buzunar, pe care, prin grija mea, ai să-l 


găseşti mereu plin cu galbeni; şi să iei galbenii cu pumnul, 
fară a şovăi, şi să-i azvârli nepăsător tuturor! Şi să nu ai nici 
o teamă că galbenii s-ar isprăvi cumva: am eu grijă! Vei da, 
aşadar, câte un pumn plin cu galbeni tuturor celor ce vor 
veni la tine. Şi ia-ţi un chip plin de fală şi să nu-ţi fie frică de 
nimic! Şi ai credinţă în Allah, cel carele te-a zămislit atâta 
de frumos, şi tot aşa şi în mine, care te-am îndrăgit. De 
altminteri, toate câte ţi se întâmplă acuma ţi se întâmplă din 
vrerea şi din puterea lui Allah Preamăritul! 

Cu vorbele acestea, ginnul se mistui. Atunci Hassan 
Badreddin din Bassra, la vorbele efritului, îşi zise în sinegşi: 
„Oare ce poate să însemne toată povestea asta? Şi despre 
ce ajutor a vrut să vorbească efritul ăsta uluitor?” Dar, fară 
a mai zăbovi cu întrebările, îşi aprinse la loc lumânarea, 
care se stinsese, de la lumânarea unuia dintre oaspeţi, şi 
ajunse la hammam chiar când cocoşatul, care îşi isprăvise 
îmbăierea, ieşea de acolo călare şi îmbrăcat de sus şi până 
jos în haine noi. 

Atunci Hassan Badreddin bassranul se amestecă printre 
oameni şi se învârti atâta de bine, încât ajunse în fruntea 
alaiului, lângă cocoşat. Şi atunci toată frumuseţea lui 
Hassan se arătă în strălucirea ei minunată. De altminteri, 
Hassan era tot cu hainele lui cele scumpe de la Bassra: pe 
cap purta drept acoperămâni un fes împresurat cu un 
turban falnic de mătase, bătut numai în fire de aur şi de 
argint, şi înfăşurat după tipicul de la Bassra; şi purta un 
caftan din borangic ţesut cu zarafir. Şi toate nu făceau 
decât să-i scoată şi mai mult în lumină înfăţişarea-i falnică şi 
frumuseţea. 

Şi-aşa că, ori de câte ori vreo cântăreaţă ori vreo 
dănţuitoare se desprindea de ceata lăutarilor, pe când 
alaiul nunţii înainta, pe dată Hassan Badreddin îşi băga 
mâna în buzunar şi, scoţând-o plină cu aur, arunca aurul 
acela cu pumnul de jur împrejur şi tot aşa îl vărsa cu 
pumnul în daireaua cu zdrăngănele a tinerei dănţuitoare 
sau a tinerei cântărețe, şi le-o umplea de fiecare dată; şi 


toate astea într-un chip şi cu o gingăşie fară de pereche 
încât toate femeile, ca şi toată lumea, rămaseră cuprinse de 
minunarea cea mai mare faţă de el şi, pe deasupra, toţi 
erau vrăjiţi de frumuseţea şi de nurii lui. 

Alaiul ajunse într-un sfârşit la sarăi. Acolo, musaipii 
îndepărtară mulţimea şi nu lăsară să intre în sarai decât 
lăutăresele şi liotă de dănţuitoare şi de cântărețe, în urma 
cocoşatului. Şi nimeni altcineva. Atunci cântăreţele şi 
dănţuitoarele, într-un glas, îi luară la refec pe musaipi şi le 
spuseră: 

— Pe Allah! Aveţi dreptate să nu lăsaţi bărbaţii să intre cu 
noi în harem, ca să nu stea de faţă la îmbrăcarea miresei! 
Dă noi nu ne învoim să intrăm, dacă nu îl poftiţi să intre cu 
noi şi pe tânărul acesta, care ne-a copleşit cu dărniciile lui! 
Şi nu ne învoim să facem datinile miresei, decât numai dacă 
se va afla de faţă şi tânărul acesta, prietenul nostru! 

Şi, cu anasâna, femeile îl luară pe tânărul Hassan şi îl 
duseră cu ele la harem, în mijlocul sălii celei mari de 
oaspeţi. Astfel că numai el se afla acolo ca bărbat, lângă 
stârpitura de grăjdar cocoşat, în mijlocul haremului, spre 
paguba nasului cocoşatului, care nu putu să împiedice 
beleaua. În sala de primire se aflau strânse toate hanâmele, 
soțiile de emiri, de viziri şi de dregători ai curţii. Şi toate 
hanâmele se înşiruiră pe două rânduri, ţinând fiecare câte o 
lumânare mare; şi toate aveau obrazul acoperit cu iaşmacul 
de mătase albă, din pricină că erau de faţă cei doi bărbaţi. 
lar Hassan şi mirele cel cocoşat se duseră între cele două 
şiruri şi merseră să şadă jos pe o podină înaltă, trecând 
printre cele două rânduri de femei, care se rânduiseră de la 
sala de primire până la odaia de nuntă, de unde în curând 
urma să iasă mireasa. 

La vederea lui Hassan Badreddin, a frumuseţii lui, a 
nurilor lui, a chipului lui luminos precum cornul de lună 
nouă, femeile, de tulburare, îşi curmară răsufletul şi îşi 
simţiră minţile cum îşi iau zborul. Şi fiecare ardea de dorul 
de a-l înlănţui pe flăcăul cel minunat şi de a se arunca în 


poala lui, şi de-a rămânea lipite aşa vreme de un an, ori de o 
lună, ori barem de un ceas, ori măcar răstimpul cât să fie 
îmbucurate o dată şi cât să-l simtă una cu ele. 

La o vreme, toate femeile acelea deodată nu se putură 
înfrâna mai mult şi îşi dezveliră feţele, sumeţându-şi 
iaşmacurile! Şi se arătară fară de sfială, uitând că se afla 
acolo cocoşatul! Şi cu toatele începură să vină lângă Hassan 
Badreddin, ca să se minuneze de el mai de aproape, şi spre 
a-i spune o vorbă, două de dragoste, ori barem spre a-i face 
un semn cu ochiul, încât să-l facă a vedea cât de tare îl 
râvneau. Şi-apoi şi dănţuitoarele şi cântăreţele îl ridicau în 
slăvi şi mai tare, povestind despre dărnicia lui Hassan şi 
îndemnându-le pe hanâme să-l slujească cu sârg. lar 
hanâmele îşi ziceau: 

— Allah! Allah! Ia uite ce flăcău! Asta, da, poate să se culce 
cu Sett El-Hosn! Sunt făcuţi unul pentru altul! Da pe 
afurisitul de cocoşat, Allah să-l vântuie! 

Pe când hanâmele, în sală, îl lăudau aşa mai departe pe 
Hassan şi îl afuriseau pe ghebos, deodată lăutăresele 
scoaseră zvon din lăutele lor, uşa de la odaia de nuntă se 
deschise şi mireasa Sett El-Hosn, înconjurată de hadâmbi şi 
de însoţitoare, îşi făcu intrarea în sala de primire. 

Sett El-Hosn, copila vizirului Şamseddin, veni în mijlocul 
femeilor, şi strălucea ca o hurie, iar celelalte, pe lângă ea, 
nu erau decât ca nişte stele care îi alcătuiau alaiul, întocmai 
precum stelele înconjură luna, când iese de sub nor! Era 
înmiresmată cu ambră, cu mosc şi cu trandafiri; se 
pieptănase, şi păru-i strălucea sub mătasea care îl 
acoperea; umerii i se închipuiau minunaţi sub hainele 
scumpe care îi învăluiau. Şi chiar că era îmbrăcată 
împărăteşte; printre alte lucruri, avea pe ea o rochie bătută 
numai în zarafir roşu, iar țesătura era zugrăvită cu chipuri 
de jivine şi de păsări; da aceea nu era decât rochia de 
deasupra; întrucât pe celelalte rochii, de dedesubt, singur 
Allah ar fi în stare să le ştie şi să le cântărească la preţul 
lor! Avea la gât un gherdan ce putea să preţuiască cine ştie 


câte mii de dinari! Fiecare nestemată care îl alcătuia era 
atâta de rară, încât nici un om, muritor ca toţi muritorii, de- 
ar fi fost el sultanul însuşi, nu mai văzuse una la fel. 

Într-un cuvânt, Sett El-Hosn, mireasă, era la fel de 
frumoasă precum e lună plină în cea de a patrusprezecea 
noapte a ei! 

Cât despre Hassan Badreddin din Bassra, apoi acela şedea 
jos mai departe, umplând de minunare toată liotă de 
hanâme. Încât mireasa se duse drept la el. Se apropie de 
podină, dând trupului ei nişte legănări tare gingaşe, şi la 
dreapta şi la stânga. Atunci, la iuţeală, se ridică grăjdarul 
cel cocoşat şi se repezi s-o ia în braţe. Şi ea îl împinse cu 
scârbă, şi se întoarse ca o zvârlugă şi, dintr-un pas, şezu 
dinaintea frumosului Hassan. Şi se vădi că era verişorul ei, 
măcar că ea nu ştia, şi nici el! 

La vederea acelei privelişti, toate femeile câte se aflau de 
faţă începură să râdă, mai cu seamă când tânăra mireasă se 
opri dinaintea frumosului Hassan, după care, într-o clipită, 
se topi de drag şi strigă ridicând mâinile spre cer: 

— Allahumma! Fă că acest băiat frumos să fie soţul meu! Şi 
izbăveşte-mă de grăjdarul cel cocoşat! 

Atunci Hassan Badreddin, după povaţa ginnului, îşi băgă 
mâna în buzunar şi o scoase plină cu galbeni, şi aruncă 
aurul cu pumnii înspre însoţitoarele frumoasei Sett El-Hosn 
şi înspre dănţuitoare şi lăutărese, care strigară: 

— Ah! Facă Allah ca a ta să fie mireasa! 

lar Badreddin surâse dulce la urarea aceea şi la 
temenelile lor. 

Cât despre cocoşat, în toată vremea cât se petrecură 
acestea, fusese lăsat de-o parte cu scârbă, şi şedea singur, 
urât ca o maimuţă. Şi toţi cei ce se apropiau întâmplător de 
el, trecând prin preajma lui, îşi stingeau lumânările ca să-şi 
facă batjocură de el. Şi rămase aşa toată vremea, ca să se 
mohorască şi să-şi facă sânge rău în sufletul său. Şi toate 
femeile se hlizeau uitându-se la el, şi îl zgândăreau cu 
înţepături piperate. Una îi spunea: 


— Maimuţoiule! Ai putea să te destoieşti singur în sec şi să 
te împreunezi cu văzduhul! 

Alta îi zicea: 

— Ia uite! De-abia dacă eşti cât zebbul preafrumosu-lui 
nostru stăpân! Iar cocoaşele tale amândouă sunt taman pe 
măsura ouălor lui! 

A treia grăia: 

— Dacă te-ar plesni o dată cu zebbul, te-ai duce de-a 
săniuşul până la grajd pe chiar fundul tău! 

Şi toată lumea râdea. 

Cât despre tânăra mireasă, de şapte ori la rând, şi de 
fiecare dată îmbrăcată în alt chip, făcu ocolul sălii, urmată 
de toate hanâmele, şi se oprea, după fiecare ocol, dinaintea 
lui Hassan Badreddin El-Bassranil 10. Si fiecare rochie era 
cu mult mai frumoasă decât cea de dinaintea ei, şi fiecare 
găteală le întrecea peste fire pe celelalte găteli. Şi 
necurmat, pe când tânăra mireasă trecea astfel încetişor şi 
pas cu pas, lăutăresele făceau minunăţii, iar cântăreţele 
cântau cântecele cele mai topite de dragoste şi cele mai 
aţâţătoare, iar dănţuitoarele, bătând din dairalele lor cu 
zdrăngănei, dănţuiau ca nişte păsări. Şi de fiecare dată 
Hassan Badreddin El-Bassrani nu pregeta să arunce aurul 
cu pumnii, împrăştiindu-l prin toată sala; şi toate femeile se 
repezeau pe el, ca să dobândească din mâna flăcăului ceva 
ce se putea pipăi. Ba fură şi unele ce se prilej uiră de 
voioşia şi aţâţarea tuturora, de zvoana lăutelor şi beţia 
cântului, spre a închipui, cuprinzându-se una pe alta, o 
îmbrăţişare, uitându-se la Hassan, care stă şi zâmbea! lar 
cocoşatul se uita la el, tare mohorât. lar mohorala lui 
sporea de câte ori vedea vreo femeie că se întorcea spre 
Hassan şi cum, întinzând mâna şi lăsând-o în jos repede, îl 
poftea prin semne înspre pojărnicia-i; ori pe alta cum îşi 
răsucea degetul cel mijlociu şi cum îi clipea din ochi; sau pe 
alta cum îşi zbuciuma şoldurile şi cum se sucea, plesnindu-şi 
palma dreaptă peste pumnul stâng; ori pe alta, cu o mişcare 


încă şi mai deocheată, cum se plesnea cu palmele peste 
fund şi cum îi spunea cocoşatului: 

— O să muşti tu din ele la zăpada caiselor! 

Şi toată lumea murea de râs. La sfârşitul celui de al 
şaptelea ocol, nunta se terminase, întrucât ţinuse o bună 
parte din noapte. Aşa că lăutăresele conteniră să-şi mai 
ciupească lăutele, dănţuitoarele şi cântăreţele se opriră şi, 
cu toate hanâmele, trecură pe dinaintea lui Hassan, fie 
sărutându-i mâinile, fie atingându-i poalele caftanului; şi 
toată lumea plecă, uitându-se pentru ultima oară la Hassan, 
că parcă spre a-i spune să rămână acolo. Şi-aşa că nu mai 
rămaseră în sală decât Hassan, cocoşatul şi tânăra mireasă 
cu slujnicele ei. Atunci slujnicele o duseră pe mireasă în 
odaia de dezbrăcare, o dezbrăcară de rochiile ei una câte 
una, rostind de fiecare dată: „În numele lui Allah!”, ca să 
alunge deochietura. Pe urmă plecară, lăsând-o singură cu 
doica ei bătrână, care, înainte de a o duce la odaia de 
nuntă, trebuia să aştepte ca mai întâi să ajungă acolo 
mirele, cocoşatul. 

Cocoşatul se ridică, aşadar, de pe podină şi, văzându-l pe 
Hassan că stă acolo mai departe, îi spuse cu un glas uscat: 

— Într-adevăr, domnia-ta, ne-ai cinstit straşnic cu venirea 
aici şi ne-ai copleşit cu dărniciile tale în noaptea aceasta. Da 
acuma, ca să pleci de-aici, oare aştepţi să fii alungat? 

Atunci Hassan, care la urma urmelor habar n-avea cam ce- 
ar fi trebuit să facă, răspunse ridicându-se: 

— În numele lui Allah! 

Şi se sculă şi plecă. Da nici nu ajunse el bine dincolo de 
uşa de la sală, că îl şi văzu pe ginn ivindu-i-se dinainte şi 
spunându-i: 

— Unde te duci aşa, Badreddin? Stai locului şi ascultă-mă 
bine şi urmează-mi poveţele. Cocoşatul are să se ducă pe 
dată la umblători; iar eu îl iau în seama mea! Tu, ast timp, 
purcede numaidecât în odaia de nuntire, şi, când ai s-o vezi 
pe mireasă că intră, să-i spui: „Eu sunt soţul tău cel 
adevărat! Vizirul, tată-tău, nu s-a slujit de acest tertip decât 


de teamă să nu te deoache ochiul oamenilor pizmaşi! Cât 
despre grăjdar, apoi acesta-i cel mai nevolnic dintre 
grăjdarii noştri; şi, spre a-l răsplăti, i se găteşte la grajd o 
oală voinică de lapte bătut, ca să se răcorească întru 
sănătatea noastră!” După care s-o iei fară sfială şi fară 
şovăială, să-i desfaci iaşmacul şi să-i faci ceea ce ai să-i faci! 

Pe urmă ginnul pieri. 

Cocoşatul ieşi, într-adevăr, la umblători, ca să se uşureze 
înainte de a se duce la tânăra nevastă, şi se ciuci pe 
marmură, şi-şi dete drumul! Şi numaidecât ginnul luă 
înfăţişarea unui şobolănoi şi ieşi din gaura umblătoarei, şi 
începu să scoată nişte chiţcăituri de şobolan „Zic! Zic!” Iar 
grăjdarul plesni din palme ca să-l facă să fugă şi îi zise: 
„Hâş! Hâş!” 

Numaidecât ginnul începu să crească şi se făcu mare cât 
un motan, cu ochii amarnic de sclipitori, care începu să 
miaune ponciş. Pe urmă, cum cocoşatul îşi vedea mai 
departe de nevoile lui, cotoiul începu să crească şi se 
preschimbă într-un dulău mare care hămăia: „Hău! Hău!” 
Atunci cocoşatul începu să se sperie şi ţipă la el: „Ni de-aci, 
jigodie!” Atunci câinele crescu şi se umflă şi se preschimbă 
într-un măgar, care începu să ragă în nasul cocoşatului: 
„Ha! Hi-ha!” şi totodată să se vântuiască bubuind 
înfricoşător. Atunci cocoşatul se umplu de spaimă, îşi simţi 
pântecele cum i se topeşte în cufureală, şi de-abia dacă mai 
avu putete să strige: „Ajutor, oameni din casă!” 

Atunci, de frică să nu fugă de acolo, măgarul crescu şi mai 
mult şi se preschimbă într-o pocitanie de bivol care astupă 
cu totul uşa de la umblătoare; şi bivolul acela, de data 
aceasta, grăi cu glas de om şi spuse: 

— Vai de tine, cocoşat al tuhăsului! O, tu, cel mai jegos 
dintre grăjdari! 

La vorbele acestea, cocoşatul simţi răcoarea morţii cum îl 
năpădeşte, alunecă cu toată pântecăraia lui jos pe lespezi, 
pe jumătate îmbrăcat, şi falcile-i clănţăniră una de alta şi, 


până la urmă, i se încleştară de frică! Atunci bivolul răcni la 
el: 

— Cocoşat de păcură! Au n-ai putut să-ţi găseşti o altă 
muiere la care să te repezi cu nevolnicia ta de năsărâmbă, 
decât pe domniţa mea? 

Şi grăjdarul, plin de spaimă, nu izbuti să îngaime nici care. 
Iar ginnul îi zise: 

— Răspunde-mi, ori te fac să-ţi înghiţi scârnele! 

Atunci cocoşatul, faţă de asemenea înfricoşată primejdie, 
birui a spune: 

— Pe Allah! Nu e nicidecum din vina mea! M-au silit! 

Şi-apoi, o, doamne atotputernic al bivolilor, nu putea să-mi 
dea nici cât de cât prin minte ca fata să aibă un drăguţ 
printre bivoli! Da mă juruiesc că mă căiesc şi că îmi cer 
iertăciune şi de la Allah şi de la tine! 

Atunci ginnul îi spuse: 

— Să-mi juri pe Allah că vei da ascultare poruncilor mele! 

Iar cocoşatul zori să rostească jurământul. Atunci ginnul îi 
zise: 

— Ai să stai aici toată noaptea, până la răsăritul soarelui! 
Şi numai atunci vei putea să pleci! Da să nu spui nimănuia 
vreo vorbă despre toate astea, că altminteri îţi voi sfărâma 
căpăţâna într-o puzderie de bucățele! Şi niciodată să nu-ţi 
mai calce piciorul pe la haremul din saraiul de aici! De nu, 
îţi mai spun o dată, îţi storcesc căpăţâna şi te îngrop în 
groapa cu scârne! 

Pe urmă adăugă: 

— Acuma am să te pun într-un chip din care te popresc să 
te clinteşti până în zori! 

Atunci bivolul îl înşfăcă cu dinţii pe grăjdar de picioare şi îl 
înfundă, cu capu-nainte, în gaura largă a gropii de la 
umblătoare, şi nu-i lăsă decât picioarele-afară din gaură. 
Apoi îi spuse iarăşi: 

— Şi mai cu seamă ia bine aminte să nu carecumva să te 
clinteşti de-aici! 

Pe urmă pieri. lac-aşa cu cocoşatul! 


Cât despre Hassan Badreddin El-Bassrani, d-apoi acesta îl 
lăsă pe cocoşat încocleţit cu efritul şi răzbătu în iatacurile 
poprite, şi de acolo în odaia de nuntit, unde se aciui tocmai 
în afundul ei. Şi nici nu apucă el să se aşeze bine, că şi intră 
tânăra mireasă, sprijinită de doică ei bătrână, care se opri 
la uşă, lăsând să intre numai Sett El-Hosn. Şi, fară că baba 
să năzărească bine cine era cel ce şedea în fundul odăii, 
gândind că vorbeşte cu ghebosul, îi zise: 

— Ridică-te, viteazule voinice, ia-ţi nevasta şi purcede 
strălucitor! Şi-acuma, copii, Allah fie cu voi! 

Pe urmă se duse. 

Atunci măritata Sett El-Hosn, cu inima pierită, păşi înainte, 
zicându-şi în sine: „Nu! Mai degrabă îmi dau sufletul decât 
să mă dăruiesc grăjdarului ăsta jegos şi cocoşat!” Da nici nu 
făcu ea bine câţiva paşi, că îl şi cunoscu pe minunatul de 
Badreddin! Atunci scoase un țipăt de voioşie şi grăi: 

— O, dragule! Ce bine ai făcut că m-ai aşteptat toată 
vremea asta! Numai tu eşti aici? Ce bucurie! Iţi mărturisesc 
că, dintru-ntâi, când te-am văzut în sala de primire stând 
cot la cot cu nespălatul de grăjdar, m-am gândit că v-aţi 
însâmbrat amândoi asupră-mi! 

Badreddin răspunse: 

— O, stăpâna mea, ce vorbe spui? Cum socoţi că ar putea 
cocoşatul acela să se atingă de tine? Şi cum ar putea să-mi 
fie sâmbraş asupră-ţi? 

Sett El-Hosn răspunse: 

— Da la urma urmelor, care dintre voi îmi este soţ, tu ori 
el? 

Badreddin răspunse: 

— Eu, stăpână! Toată pozna cu cocoşatul nu a fost ticluită 
decât ca să ne facă să râdem; şi de asemenea ca să te 
ferească de deochi, întrucât toate femeile din sarai au auzit 
de frumuseţea ta fară de pereche; iar tatăl tău l-a tocmit pe 
cocoşat anume spre a-ţi sluji la îndepărtarea deochiului; 
tatăl tău l-a răsplătit cu zece dinari; şi, de altminteri, acuma 


cocoşatul este la grajd, ostenind să înfulece, în sănătatea 
noastră, o oală proaspătă de lapte bătut! 

La vorbele lui Badreddin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o 
bucurie până peste poate, începu a zâmbi cu gingăşie şi a 
râde şi mai gingaş; pe urmă, deodată, nemaiputând să se 
stăpânească, strigă: 

— Pe Allah! Iubitule, ia-mă! la-mă! Strânge-mă! Pironeşte- 
mă în poala ta! 

Şi cum Sett El-Hosn îşi scosese hainele cele de pe 
dedesubt, se vădi a fi cu totul goală sub rochie. Încât, 
rostind vorbele: „Pironeşte-mă în poala ta!”, îşi sumese 
lesne rochia până la înălţimea pârdalnicei şi îşi dezveli 
astfel în toată strălucirea lor picioarele şi durduleţul de 
iasomie. La priveliştea aceea şi la vederea nurilor acelui 
trup de hurie, Badreddin simţi cum jindul îi dă ocol prin 
trup şi-i trezeşte pruncul adormit! Şi pe dată se ridică zorit, 
se dezbrăcă şi se descotorosi de şalvarii cei largi şi plini de 
creţuri fară de număr; scoase punga în care se aflau cei o 
mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, şi o 
puse pe divan, deasupra şalvarilor; pe urmă îşi scoase 
turbanul cel atâta de frumos şi îl puse pe-un scaun şi îşi 
acoperi capul cu o scufă de noapte uşoară, care fusese 
rânduită acolo pentru cocoşat; şi nu mai rămase îmbrăcat 
decât cu cămaşa cea subţire făcută din mătase de la 
Mossul, chindisită cu zarafir, şi cu izmenele-i cele largi de 
mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de 
aur. 

Badreddin desfăcu brăcinările şi se năpusti la Sett El- 
Hosn, care îi întindea toată făptura ei; şi se înlănţuiră; şi 
Badreddin o săltă pe Sett El-Hosn şi o răsturnă pe pat, şi se 
prăbuşi asupra-i! Şi-atunci aţinti berbecele care era gata cu 
totul, spre cetate, şi împinse acel berbece voinic, 
afundându-l în crăpătură; şi pe dată crăpătura se sparse. 
lar Badreddin nu mai putea de bucurie, pricepând că 
mărgăritarul era nestrăpuns, şi că nici un alt berbece 
înaintea celui al său nu-l străpunsese, şi nici baremi nu-l 


atinsese cu vârful nasului! Şi se în credinţă de asemenea că 
acel durduleţ al binecuvântării nu mai fusese vreodată 
împovărat de năpusta vreunui călăreț! 

Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria şi se desfătă 
în deplina lui voie cu gustul acelei tinereţi. Şi, cui pe cui, 
berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând şi 
ieşind, fară curmare; şi nu se simţi cât de cât rău. 

Încât, din ceasul acela, fară de nici o îndoială, Sett El-Hosn 
purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, 
emire al drept-credincioşilor. 

Cum Badreddin isprăvea de împlântat cel de al 
cincisprezecelea ic, îşi zise: „Pesemne că este destul, 
deocamdată.” Şi-atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi 
puse mâna binişor sub cap, iar Sett El-Hosn îl împresură şi 
ea cu braţele; şi amândoi se înlănţuiră strâns şi, până a 
adormi, îşi procitiră stihurile acestea minunate: 

Să nu te temi! Implântă-ţi lancea dreaptă, Şi ceea ce 
iubeşti iubeşte-adânc! 

Şi lasă-l pe pizmaşul care-aşteaptă S-aştepte, că-i nevolnic 
şi nătâng. 

Îţi dă şi sfaturi, că de-aceea rabdă - 

Tu lasă sfatul celor care plâng. 

Şi cugetă mai cu luare-aminte: 

N-a izvodit Atoatefăcătorul Privelişti mai frumoase şi mai 
sfinte Decât aceea-n care vezi feciorul Îmbrăţişând fecioara 
lui fierbinte Şi potolindu-şi patimă şi dorul. 

Priveşte-i numai! În lumina caldă, Şi-acoperiţi de 
binecuvântări, Cu braţele-mpletite laolaltă, În flacăra 
preasfintei desfătări, Ei, în crivatul lor, sunt o unealtă A 
celui mai de seamă adevăr. 

Pizmaşi pe două inimi ferecate În lanţul ca de foc al 
dragostei, Sar inşii cei cu gurile spurcate, Uscaţi de 
neputinţe din temei! 

Şi lumea rea loveşte pe la spate Cu fierul rece-al răutăţii 
ei. 


Ci să nu-ţi pese! Or, de câte ori Îţi scoate soarta frumuseți 
în cale, Adapă-te la sfântul lor izvor! 

Când poţi să bei din ele, ia-le, bea-le! 

Că totul e pe lume trecător Şi-o coasă neagră ne tot dă 
ocoale. 

lac-aşa cu Hassan Badreddin şi cu Sett El-Hosn, fiica 
unchiului său! 

Cât despre ginn, apoi acesta zori a se duce s-o caute pe 
ginnă, prietena lui, şi amândoi veniră să-şi desfăteze ochii 
cu cei doi tinerei adormiţi, după ce priviseră zbegurile lor şi 
număraseră izbiturile de berbece. Pe urmă efritul îi spuse 
efritei, tovarăşa lui: 

— Hei, sora mea, vezi că am avut dreptate? 

Şi adăugă: 

— Acuma se cade ca şi tu, la rândul tău, să-l iei pe flăcău şi 
să-l duci pe locul de unde l-am ridicat, la cimitirul din 
Bassra, în turbehaua părintelui său Nureddin! Şi fă-o 
repede, iar eu am să te ajut, întrucât iacătă că stă să se 
lumineze de ziuă; şi chiar că nu e bine! 

Atunci efrita îl ridică pe tânărul Hassan adormit, îl luă în 
cârcă, îmbrăcat aşa cum era numai cu cămaşa, întrucât 
izmenele nu mai putuseră să ţină în dârdora zbegurilor, şi 
zbură cu el, urmată îndeaproape de către efrit. Deodată, în 
goana aceea prin văzduh, efritul fu cuprins de nişte gânduri 
afurisite faţă de efrită, şi vroi s-o siluiască, aşa împovărată 
cum era cu frumosul Hassan; iar efrita s-ar cam fi lăsat în 
voia efritului, da îi fu frică să nu păţească Hassan ceva. Şi- 
apoi, din fericire, Allah luă seama şi trimise împotriva 
efritului nişte îngeri care aruncară asupra-i o trâmbă de 
foc, care îl mistui. lar efrita şi Hassan scăpară astfel de 
efritul cel cumplit, care poate că i-ar fi prăpădit, întrucât 
efritul este amarnic la împerechere! Atunci efrita se lăsă la 
pământ chiar pe locul unde fusese prăvălit efritul cu care ea 
s-ar cam fi dedulcit, de n-ar fi fost Hassan, pentru care se 
temea foarte. 


Or, fusese scris de la ursitoare ca locul unde efrita îl va 
pune pe tânărul Hassan Badreddin, nemaiavând putere să-l 
ducă singură mai departe, să fie tare aproape de cetatea 
Damascului, în ţara Şamului111. Atunci efrita îl duse pe 
Hassan chiar lângă una din porţile cetăţii, îl culcă uşurel pe 
pământ, şi îşi luă zborul. 

La revărsat de ziuă, se deschiseră porţile cetăţii şi 
oamenii, ieşind din cetate, rămaseră tare miraţi când îl 
văzură pe flăcăul cel minunat şi adormit, îmbrăcat numai cu 
o cămaşă, având pe cap, în loc de turban, o tichie de noapte 
şi, iacătă, şi fară izmene! Şi îşi ziseră: 

— E de-a mirările cât trebuie să fi stat nedormit, de s-a 
cufundat acuma într-un somn aşa de adânc! 

Ci alţii spuseră: 

— Allah! Allah! Frumos flăcău! Fericită-i şi plină de noroc 
muierea care s-o fi bucurat de el! Da de ce-o fi aşa de gol cu 
totul? 

Alţii răspunseră: 

— Pesemne că bietul tinerel o fi petrecut la crâşmă mai 
multă vreme decât se cădea! Şi-o fi băut mai mult decât 
încape în el! Şi, când s-o fi întors seara, trebuie să fi găsit 
porţile cetăţii închise şi s-o fi hotărât să doarmă aci pe 
pământ! 

Or, pe când sporovăiau ei aşa, adierea dimineţii se stârni şi 
veni să-l dezmierde pe frumosul Hassan, şi-i săltă cămaşa; 
se văzu atunci ieşind la iveală un pântec, un buric, nişte 
coapse şi nişte picioare - toate cum e cleştarul! Şi un 
pocinog şi nişte mândrii tare bine întocmite! Şi priveliştea 
uimi pe toată lumea, care se minună de toate. 

În clipita aceea, Badreddin se trezi şi se văzu întins lângă 
poarta străină şi înconjurat de toată lumea din jur; încât 
rămase tare nedumerit şi strigă: 

— Unde mă aflu, oameni buni? Spuneţi-mi, rogu-vă! Şi de 
ce m-aţi înconjurat aşa? Ce s-a întâmplat? 

Ei răspunseră: 


— D-apoi noi ne-am oprit ca să ne uităm la tine, numai aşa, 
spre desfătare! Da tu ce, nu ştii că te afli la porţile 
Damascului? Şi pe unde ţi-ai petrecut noaptea de-ai rămas 
aşa gol-goluţ? 

Hassan răspunse: 

— Pe Allah! Ce-mi spuneţi voi, oameni buni? Eu mi-am 
petrecut noaptea la Cairo, iar voi spuneţi că mă aflu la 
Damasc? 

Atunci toţi fură cuprinşi de un haz până peste poate, iar 
unul grăi: 

— Mare mâncător de haşiş mai eşti! 

lar alţii ziseră: 

— Păi de bună seamă că eşti nebun! Ce păcat că un flăcău 
aşa de minunat e nebun! 

lar alţii spuseră: 

— Da la urma urmei ce-i cu povestea asta ciudată pe care 
ne-o îndrugi? 

Atunci Hassan Badreddin spuse: 

— Pe Allah! Oameni buni, nu mint deloc! Vă încredinţez, 
aşadar, şi vă spun iar, că ieri mi-am petrecut noaptea la 
Cairo, iar alaltăieri la Bassra, cetatea mea! 

La vorbele acestea, unul strigă: 

— Uluitor lucru! 

Un altul: 

— E nebun! 

Iar câţiva începură să se cocoşeze de râs şi să-şi 
plesnească palmele una de alta. Iar alţii spuseră: 

— Într-adevăr, oare nu e păcat că acest flăcău minunat şi-a 
pierdut minţile? Da şi ce nebun fară de seamăn! 

Iar un altul, mai înţelept, îi spuse lui Hassan: 

— Fiule, vino-ţi oleacă în fire. Şi nu rosti asemenea aiureli. 

Atunci Hassan zise: 

— Ştiu ce rostesc. Şi, pe deasupra, aflaţi că în noaptea 
aceasta, la Cairo, am petrecut nişte ceasuri tare desfătate 
ca tânăr însurăţel! 


Atunci toţi rămaseră şi mai încredinţaţi că e smintit; iar 
unul dintre ei, râzând, strigă: 

— Vedeţi bine că bietul flăcăiaş s-a însurat în vis! Era bună 
însurătoarea aceea în vis? De câte ori? Era cu o hurie sau 
cu o teleliţă? 

Ci Badreddin începu să fie tare încurcat, şi le spuse: 

— Păi da, aşa-i! Era o hurie! Şi nu în vis m-am împreunat, 
ci de-adevăratelea; şi i-am luat locul unui cocoşat împuţit, şi 
chiar mi-am şi pus tichia de noapte menită lui, şi pe care 
iacăt-o! 

Pe urmă cugetă o clipită şi strigă: 

— Ci pe Allah! Preacinstiţilor, unde îmi e turbanul, unde 
îmi sunt izmenele, unde îmi sunt caftanul şi şalvarii? Şi, mai 
cu seamă, unde mi-e punga? 

Şi Hassan se ridică şi îşi căută împrejurul său hainele. Şi 
toată lumea începu atunci să-şi facă cu ochiul şi să arate 
prin semne că flăcăul e nebun de legat. 

Atunci, bietul Hassan se hotări să intre în cetate, în 
straiele lui de râs, şi fu nevoit să străbată ulițele şi sukurile, 
în mijlocul unei tale întregi de copii şi de inşi care ţipau: 

— E nebun! E nebun! 

Şi bietul Hassan nu mai ştia ce să facă, până când pe Allah 
îl cuprinse teama ca acel băiat frumos să nu fie vătămat şi îl 
duse să treacă pe lângă dugheana unui plăcintar, care 
tocmai îşi deschidea prăvălia. Şi Hassan se repezi în 
prăvălie şi se adăposti acolo; şi cum plăcintarul era un 
vlăjgan zdravăn, ale cărui isprăvi erau de pomină în cetate, 
toată lumea, de frica lui, plecă, lăsându-l pe Hassan în pace. 

Plăcintarul, pe care îl chema El-Hadj Abdallah, când îl văzu 
pe tânărul Hassan Badreddin, putu să-l cerceteze în voie, şi 
se minună la vederea frumuseţii, a nurilor şi a harurilor lui 
fireşti; şi, în chiar clipita aceea, dragostea îi năpădi inima, şi 
îi spuse tânărului Hassan: 

— O, drăguţule băietan, spune-mi, de unde vii? Şi fii fară 
teamă; istoriseşte-mi povestea ta, întrucât te-am şi îndrăgit 
mai mult decât pe sufletul meu! 


Atunci Hassan îi istorisi plăcintarului Hadj Abdallah toată 
povestea lui, de la început până la sfârşit. 

Plăcintarul rămase minunat până peste poate şi îi spuse lui 
Hassan: 

— Tinere doamne al meu Badreddin, povestea ta chiar că 
este uluitoare, iar păţania ta este de pomină. Ci, o, copilul 
meu, te sfătuiesc să nu-i mai spui nimănuia nimic, întrucât e 
primejdios să te destăinuieşti. Şi te poftesc în prăvălia mea, 
iar tu să rămâi cu mine, până ce Allah se va milui să pună 
capăt năpastelor de care eşti năpădit. Şi-apoi eu nu am nici 
un Copil, şi m-ai foarte ferici dacă ai vroi să mă primeşti de 
tată! lar eu te voi lua de suflet ca fiu al meu! 

Atunci Hassan Badreddin îi răspunse: 

— Vrednice taică! Facă-se după dorinţa ta! 

Numaidecât plăcintarul se duse la suk şi cumpără nişte 
haine bogate cu care se întoarse să-l îmbrace. Pe urmă se 
duse cu el la cadiu şi, de faţă cu martori, îl înfie pe Hassan 
Badreddin ca urmaş al lui. 

Şi Hassan rămase în dugheană plăcintarului, ca fiu al lui; 
şi el era cel care primea banii de la cumpărători şi le vindea 
plăcintele, gavanoasele cu dulceţuri, farfuriile pline cu 
sorbeturi şi toate zaharicalele cele de faimă din Damasc; şi 
în puţină vreme învăţă măiestria plăcintăriei, pentru care 
avea o înclinare cu totul deosebită, datorită învăţămintelor 
pe care ile dedese maică-sa, soţia vizirului Nureddin din 
Bassra, când pregătea dinainte-i plăcintele şi dulceţurile, pe 
vremea copilăriei lui. 

Şi frumuseţea lui Hassan, flăcăul din Bassra, fiul de suflet 
al plăcintarului, ajunse vestită în toată cetatea Damascului; 
iar prăvălia plăcintarului El-Hadj Abdallah ajunse prăvălia 
cu cel mai strălucit dever dintre toate prăvăliile de 
zumaricale din Damasc. 

lac-aşa cu Hassan Badreddin! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe mirele dulcei Sett El-Hosn, fata 
vizirului Şamseddin de la Cairo, iacătă! 


Când Sett El-Hosn se trezi, în dimineaţa acelei dintâi nopţi 
de căsătorie, nu-l mai găsi pe Hassan cel frumos lângă ea. 
Aşa că socoti că Hassan s-o fi dus la umblători! Şi începu să- 
| aştepte să se întoarcă. 

Ast timp, vizirul Şamseddin, tatăl ei, veni s-o caute spre a 
lua veşti despre ea. Şi era tare îngrijorat. Şi era tare rocoşit 
în sufletul său de nedreptatea sultanului, care îl silise s-o 
mărite pe frumoasa Seti El-Hosn, fata lui, cu grăjdarul cel 
cocoşat. Şi, până a intra la fiică-sa, vizirul îşi zisese: 
„Neîndoielnic că am s-o omor pe fiică-mea dacă voi afla că 
s-a dăruit împuţitului de cocoşat!” 

Bătu, aşadar, la uşa odăii de nuntit şi strigă: 

— Sett El-Hosn! 

Fata răspunse dinlăuntru: 

— Da, tată, mă reped să-ţi deschid! 

Şi sări degrabă şi fugi să-i deschidă părintelui ei. Şi se 
făcuse încă şi mai frumoasă ca de obicei, iar chipu-i era ca 
străluminat, iar tot sufletu-i era bucurat că trăise 
îmbrăţişările minunate ale cerbului cel frumos! Încât se ivi 
plină de nuri dinaintea tătâne-său, şi se temeni şi îi sărută 
mâinile. Şi părintele ei, văzând-o pe fiică-sa veselă, în loc 
de-a fi posomorâtă de împreunarea cu cocoşatul, se 
bulbucă: 

— A, fată fără de ruşine! Cum de cutezi să te arăţi 
dinaintea mea, cu chipul voios, după ce te-ai culcat cu 
jegosul acela de grăjdar cocoşat? 

La vorbele lui, Sett El-Hosn zâmbi a râde cu tâlc şi grăi: 

— Pe Allah! O, tată, şaga a ţinut destul! Că mie îmi cam 
prea ajunge cât am fost de râsul nuntaşilor care mă luau 
peste picior în privinţa soţului meu cel închipuit, cocoşatul 
care nu preţuieşte nici măcar un colţ de unghie de-al 
preaiubitului meu cel frumos, soţul meu cel adevărat de 
azinoapte! Uf, ce noapte! Cât mi-a fost de plină de bucurii 
alături de mult iubitul meu! Aşa că, tată, pune capăt glumei 
şi nu-mi mai pomeni nimica despre cocoşat! 


La vorbele acestea ale fiicei sale, vizirul se umplu de 
mânie, iar ochii i se învineţiră de turbare, şi răcni: 

— Prăpăd! Ce-mi tot îndrugi tu? Ce? Nu cocoşatul s-a 
culcat cu tine în odaia asta? 

Ea răspunse: 

— Ferească-mă Allah, o, tată! Mi-ai pomenit destul de 
numele cocoşatului! Prăpădi-i-ar Allah şi pe el şi pe taică- 
său şi pe maică-sa şi tot neamul lui! Ştii bine că acuma am 
aflat şi eu vicleşugul pe care l-ai scornit ca să mă fereşti de 
deochi! 

Şi îi spuse tatălui ei toate amănuntele despre nuntire şi 
despre noaptea trecută. Şi adăugă: 

— Uf! Ce bine îmi era, cufundată în poala soţului meu 
preaiubit, flăcăul cel frumos cu purtări iscusite, cu ochii 
mari, negri şi străluciți, şi cu sprâncenele arcuite! 

La vorbele acestea, vizirul strigă: 

— Fata mea, tu eşti nebună? Ce tot spui? Şi unde este 
tânărul acela care zici că e soţul tău? 

Sett El-Hosn răspunse: 

— S-a dus la umblătoare! 

Atunci vizirul, tare tulburat, se repezi pe uşă şi alergă la 
umblători. Şi îl găsi acolo pe cocoşat cu picioarele în sus şi 
cu capul băgat adânc în veşca umblătoarei, şi înţepenit! Şi 
vizirul, înmărmurit până peste poate, se minună: 

— Ce-mi văd ochii? Au nu tu eşti, cocoşatule? 

Şi mai întrebă o dată, cu glas tare. Şi cocoşatul nu 
răspunse nimic, întrucât, încă înfricoşat, gândea că acela 
care îi vorbea era ginnul... 

În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a douăzeci şi doua noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar a urmat a-i 
povesti astfel califului Harun Al-Raşid: 

Amărâtul de cocoşat, socotind că acela care îi vorbea era 
ginnul, fu cuprins de o spaimă amarnică şi nu cuteză să 
crâcnească nimic. Atunci vizirul strigă mânios: 


— Răspunde-mi, cocoşat afurisit, ori te despic în două cu 
paloşul! 

Atunci cocoşatul, tot cu capul băgat în gaură, răspunse din 
adânc: 

— Pe Allah! O, căpetenie de efriţi şi de ginni, fie-ţi milă de 
mine! Mă jur ţie că nu m-am clintit de aici toată noaptea, şi 
m-am supus poruncii! 

La vorbele lui, vizirul nu mai ştiu ce să creadă şi se 
minună: 

— Da ce tot spui tu? Nu sunt nici un efrit. Sunt tatăl 
miresei. 

Atunci cocoşatul scoase un suspin greu şi zise: 

— Poţi să te cărăbăneşti de-aici! N-am nici o treabă cu 
tine! Cară-te repede, până nu vine efritul cel crunt, 
răpitorul de suflete! Şi-apoi nici nu vreau să te mai văd; că 
tu eşti pricina păţaniei mele; că tu mi-ai dat-o de soţie pe 
ibovnica bivolilor, a măgarilor şi a efriţilor! Afurisiţi să fiţi şi 
tu, şi fiică-ta şi toţi procleţii ca voi! 

Atunci vizirul îi spuse: 

— Nebunule! Hai, ieşi de-aci, ca să pot să pricep cât de cât 
ce băsmeşti! 

Da cocoşatul răspunse: 

— Poate că oi fi eu nebun, da nu sunt chiar până într-atâta, 
încât să plec de-aici fară îngăduinţa efritului cel 
înfricoşător! Că el m-a poprit să ies din gaură până la 
răsăritul soarelui. Du-te, dară, şi lasă-mă aici în tihnă! Ci ia 
spune-mi: oare mai zăboveşte mult soarele până să răsară, 
ori ba? 

Şi vizirul, tot mai uluit, răspunse: 

— Dă cine este efritul de care vorbeşti? 

Atunci cocoşatul îi istorisi pătărania, cum venise la 
umblători unde să-şi îndeplinească nevoile, înainte de a 
intra la mireasă, cum se arătase efritul în felurite înfăţişări, 
de şobolan, de motan, de câine, de măgar şi de bivol, şi, 
într-un sfârşit, la ce popreală îl pusese şi la ce caznă îl 
osândise. Pe urmă cocoşatul începu să geamă. Atunci vizirul 


veni lângă cocoşat, îl apucă de picioare şi îl trase afară din 
gaură. lar cocoşatul, cu obrazul îngălat, şi gălbejit, şi 
ticăloşit, ţipă în obrazul vizirului: 

— Afurisiţi să fiţi şi tu şi fiică-ta, ibovnica bivolilor! 

Şi, de frică să nu-l vadă iar pe efrit ivindu-se, 
înspăimântatul de cocoşat o luă la fugă cât îl ţineau 
picioarele, urlând şi necutezând să întoarcă privirile 
îndărăt. Şi ajunse la sarai şi se sui la sultan, şi îi istorisi 
toată păţania lui cu efritul. 

Cât despre vizirul Şamseddin, acesta se întoarse ca smintit 
la fiică-sa, Sett El-Hosn, şi îi zise: 

— Fata mea, simt că-mi zboară minţile! Luminează-mă în 
privinţa acestei întâmplări! 

Atunci Sett El-Hosn spuse: 

— Află dar, tată, că tânărul cel frumos, care a cunoscut 
cinstea nunţii cu mine toată noaptea, s-a culcat cu mine şi s- 
a bucurat de fecioria mea; şi neîndoielnic că am să fac un 
copil. Şi, spre a-ţi da o dovadă despre cele ce îţi 
mărturisesc, iacătă-i turbanul pe scaun, şalvarii pe divan, 
iar izmenele în patul meu. Ba încă ai să vezi în şalvarii lui un 
lucru pe care l-a ascuns acolo, şi despre care eu habar n-am 
ce poate să fie. 

La vorbele ei, vizirul se duse la scaun şi luă turbanul şi îl 
cercetă şi îl întoarse pe toate părţile, pe urmă se minună: 

— Păi acesta-i un turban ca acelea ale vizirilor de la Bassra 
şi de la Mossul! 

Pe urmă desfaşă cearceaful turbanului şi găsi o hârtie 
împăturită şi cusută sub fes, şi se grăbi s-o scoată afară; 
cercetă apoi şalvarii şi îi ridică şi găsi în ei punga cea cu o 
mie de dinari, pe care evreul i-o dăduse lui Hassan 
Badreddin. În pungă se mai afla tot aşa o hârtiuţă pe care 
erau scrise de mâna evreului cuvintele acestea: „Adeveresc, 
eu, cutare, negustor din Bassra, că i-am dat aceşti o mie de 
dinari, prin bună înţelegere, domniei sale Hassan 
Badreddin, fiul vizirului Nureddin, pe care aibă-l Allah întru 


mila sa! Ca preţ pentru încărcătura de pe cea dintâi corabie 
a lui, care va trage la țărm în Bassra”. 

După ce citi hârtia, vizirul Şamseddin scoase un țipăt greu 
şi se prăbuşi la pământ. Când îşi veni în fire, deschise 
degrabă hârtia împăturită, pe care o găsise în cealma, şi 
cunoscu numaidecât pecetea fratelui său Nureddin. Şi 
începu să plângă şi să se tânguie, zicând: 

— Of, bietul meu frate, bietul meu frate! 

După ce se mai potoli oleacă, zise: 

— Allah este Atotputernic! 

Pe urmă îi spuse fiică-sii: 

— Fata mea, cunoşti numele celui căruia i te-ai dat 
asnoapte? Acela este nepotul meu, fiul moşului tău 
Nureddin, este Hassan Badreddin! Iar cei o mie de dinari 
sunt zestrea ta! Preamărit fie Allah! 

Pe urmă rosti aceste două strofe: 

Văd iar pecetea lui, şi simt că-mi arde Tot sufletul topit de 
lungul dor. 

Căminul amintirii noastre sparte Îmi pune-n ochi al 
lacrimii izvor. 

Mă-ntreb şi strig şi nimeni nu-mi răspunde: „Cine-i acela 
ce ne-a-nstrăinat? 

Să-ngăduie, îl rog, de orişiunde Acasă să se-ntoarcă cel 
plecat!” 

Apoi citi iarăşi cu luare-aminte mărturiile fratelui său, şi 
găsi cuprinsă în ele toată povestea lui Nureddin şi a naşterii 
fiului său Badreddin. Şi rămase tare minunat, mai cu seamă 
când socoti şi când cumpăni zilele şi anii arătaţi de fratele 
său cu cei ai însăşi căsătoriei sale la Cairo şi cu ziua naşterii 
fiicei sale Sett El-Hosn. Şi găsi că toate se potriveau tocmai 
pe tocmai. 

Şi rămase atâta de uluit, încât se grăbi să se ducă să-l 
caute pe sultan şi să-i istorisească toată povestea, arătându- 
i hârtiile. Iar sultanul, la rându-i, rămase atâta de uluit, 
încât le porunci diecilor de la sarai să scrie acea poveste 


minunată şi s-o păstreze cu grijă în dulapul cu scripte 
domneşti. 

Iar vizirul Şamseddin se întoarse la fiică-sa acasă şi începu 
să aştepte venirea îndărăt a nepotului său, tânărul Hassan 
Badreddin. Da până la urmă se încredinţă că Hassan 
pierise, fară a izbuti să priceapă din ce pricină, şi îşi zise: 

— Pe Allah! Ce întâmplare nemaipomenită este 
întâmplarea aceasta! Chiar că una ca asta nu s-a mai văzut 
vreodată! ... 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit, spre a 
nu-l osteni pe sultanul Şahriar, stăpânul de peste insulele 
Indului şi ale Chitaiului. 

Dar când fu cea de a douăzeci şi treia noapte, spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar Al-Barmaki, 
vizirul califului Harun Al-Raşid, a urmat astfel povestirea 
către calif: 

Când vizirul Şamseddin văzu că nepotul său Hassan 
Badreddin nu se mai iveşte, îşi zise: „Cuminte-i, întrucât 
lumea este făcută din viaţă şi moarte, să am grijă ca, la 
întoarcerea sa, nepotul meu Hassan să poată găsi casa în 
chiar starea în care a lăsat-o!” Aşa că vizirul Şamseddin luă 
o călimară şi un calam şi o foaie de hârtie, şi însemnă, unul 
câte unul, toate lucrurile şi tot ce se găsea în casa lui. Astfel 
scrise: „Cutare dulap este aşezat în cutare loc; cutare 
perdea este în cutare loc”, şi aşa mai departe... Când 
isprăvi, pecetlui hârtia, după ce i-o citi fiică-sii Sett El-Hosn, 
şi o puse cu grijă în sipetul cu scrisori. Pe urmă luă 
turbanul, tarbuşull 12, şalvarii, caftanul şi punga şi le 
strânse într-o legătură pe care-o puse sub lăcată cu multă 
grijă. 

lar Sett El-Hosn, copila vizirului, chiar că rămase grea, de 
pe urma celei dintâi nopţi a ei de nuntiş; şi, peste nouă luni 
împlinite, născu la soroc un băiat ca luna şi care semăna cu 
taică-său în toate cele, la fel de frumos, la fel de gingaş, la 
fel de desăvârşit! La naşterea lui, femeile îl spălară şi îi 


căniră ochii cu khol; pe urmă îi tăiară buricul şi îl 
încredinţară dădacelor şi doicii. Şi, în temeiul frumuseţii lui 
uluitoare, i se puse numele de Agib113. 

Când Agib cel minunat ajunse, zi de zi, lună de lună şi an 
de an, la vârsta de şapte ani, vizirul Şamseddin, bunicu-său, 
îl trimise la şcoala unui dascăl de mare faimă, şi i-l dădu în 
seamă cu multă stăruinţă acelui învăţător, lar Agib, în toate 
zilele, însoţit de robul cel negru Said, vrednicul hadâmb al 
bunicului său, se ducea la şcoală, spre a se întoarce la 
prânz şi seara acasă. Şi merse astfel la şcoală vreme de 
cinci ani, până ce împlini vârsta de doisprezece ani. Şi, ast 
timp, Agib se făcuse de nesuferit celorlalţi copii din şcoală: 
îi bătea şi îi înjura şi le zicea: 

— Care dintre voi este ca mine? Eu sunt fiul vizirului 
Egiptului! 

Până la urmă, copiii se vorbiră şi se duseră să se plângă 
dascălului de purtările urâte ale lui Agib. Atunci dascălul, 
care vedea că îndemnurile ce le da fiului vizirului rămâneau 
zadarnice, şi care, din pricina vizirului, părintele copilului, 
nu vroia să-l alunge de la şcoală chiar el, le spuse copiilor: 

— Am să vă învăţ un lucru pe care să i-l spuneţi şi care are 
să-l oprească de aci înainte să mai vină la şcoală. Mâine, 
dar, în răstimpul de joacă, să vă strângeţi împrejurul lui 
Agib şi să vă spuneţi între voi: „Pe Allah! Hai să ne jucăm un 
joc tare frumos! Da niciunul nu va putea să intre în joc 
decât dacă va spune cu glas tare numele său şi numele 
tatălui său şi pe cel al mamei lui! Întrucât cine nu va putea 
să spună numele tatălui şi pe cel al mamei sale, va fi socotit 
copil din flori şi nu va putea să se joace cu noi!” 

Aşa că dimineaţă, la sosirea lui Agib la şcoală, copiii se 
strânseră de-o parte, şi unul strigă: 

— A, chiar că da! E un joc straşnic! Da nimenea nu are 
voie să intre în jocul acesta decât dacă va spune numele său 
şi numele tatălui şi al mamei sale! Hai! Fiecare pe rând! 

Şi le făcu semn cu ochiul. 

Atunci unul dintre copii ieşi în faţă şi spuse: 


— Pe mine mă cheamă Nabih! Pe mama mea o cheamă 
Nabiha! Iar pe tatăl meu îl cheamă Izeddin! 

Pe urmă altul păşi înainte şi spuse: 

— Eu mă numesc Naghib! Pe mama o cheamă Gamila! lar 
pe tatăl meu îl cheamă Mustafa! 

Pe urmă al treilea şi al patrulea şi alţii la fel spuseră cele 
ce aveau de spus. Când veni rândul lui Agib, acesta, tare 
mândru, spuse: 

— Eu sunt Agib! Mama mea este Sett El-Hosn! Iar tatăl 
meu este Şamseddin, vizirul Egiptului! 

Atunci toţi copiii strigară: 

— Nu, pe Allah! Vizirul nu este tatăl tău! 

Iar Agib ţipă mânios: 

— Bată-vă Allah! Ba chiar vizirul este tatăl meu! 

Da copiii începură să chicotească şi să bată din palme, şi îi 
întoarseră spatele strigându-i: 

— Du-te de-aici! Habar n-ai cum îl cheamă pe taică-tău! 
Şamseddin nu este tatăl tău! Ele bunicul tău, tatăl mamei 
tale! N-ai să te joci cu noi! 

Şi copiii se împrăştiară hohotind de râs. 

Atunci Agib îşi simţi pieptul cum i se strânge şi îl 
sugrumară suspinele! Ci degrabă dascălul veni la el şi îi 
zise: 

— Cum, Agib, tu încă nu ştii că vizirul nu îţi este tată, ci 
bunic, tatăl mamei tale Sett El-Hosn? lar pe tatăl tău nici tu, 
nici noi, nici nimeni nu îl ştie, întrucât sultanul o măritase 
pe Sett El-Hosn cu grăjdarul cel cocoşat; da grăjdarul nu a 
putut să se culce cu Sett El-Hosn şi a povestit prin toată 
cetatea că, în noaptea nunţii lui, l-au pus ginnii la popreală, 
pe el, pe grăjdar, ca să se culce ei cu Sett El-Hosn. Şi a mai 
povestit nişte pătăranii de pomină, cu nişte bivoli, şi cu nişte 
măgari, şi cu nişte câini, şi cu alte asemenea făpturi. Aşa că, 
Agib, nimeni nu ştie cum îl cheamă pe tatăl tău. Fii, dară, 
smerit dinaintea lui Allah şi a tovarăşilor tăi, care te 
socotesc copil din flori. Şi-apoi, Agib, tu eşti astfel întocmai 
ca un copil vândut în târg şi care habar n-ar avea cine este 


tatăl lui. Încă o dată, să ştii că vizirul Şamseddin nu îţi este 
decât bunic, iar tatăl tău nu se cunoaşte. Aşa că să fii smerit 
de aci înainte. 

După spusele acestea ale dascălului, micuțul Agib se duse 
în fuga mare la maică-sa Sett El-Hosn, şi-atâta de sugrumat 
era de plânset, încât dintru-ntâi nu putu să îngaime nimic. 
Atunci maică-sa începu să-l liniştească şi, văzându-l atâta de 
tulburat, inima i se topi de milă, şi îi spuse: 

— Copilul meu, spune-i mamei tale pricina acestei mâhniri! 

Şi îl sărută şi îl mângâie. Atunci micuțul Agib îi zise: 

— Spune-mi, mamă, cine este tatăl meu? 

lar Sett El-Hosn, uluită, îi spuse: 

— Păi este vizirul! 

Iar Agib îi răspunse plângând: 

— O, nu, nu! Nu este el tatăl meu! Nu îmi tăinui adevărul! 
Vizirul este tatăl tău, aşa! Da nu este şi tatăl meu! Nu, nu! 
Spune-mi drept, ori mă omor numaidecât cu jungherul 
acesta! 

Şi micuțul Agib îi înşiră maică-sii vorbele dascălului. 

Atunci, amintindu-şi de vărul şi soţul ei, frumoasa Sett El- 
Hosn începu să-şi prefire prin minte cea dintâi noapte a 
nunţii ei şi toată frumuseţea şi toate harurile minunatului 
Hassan Badreddin El-Bassrani! Şi, la acele amintiri, plânse 
de tulburare şi suspină stihurile acestea: 

Mi-aprinse-n suflet dorul şi-apoi plecă departe, Spre nu 
ştiu care zare, în nu ştiu care parte. 

Cu el atunci deodată plecă şi biata-mi minte, Şi doar cu el 
s-o-ntoarce de-acuma înainte. 

Tot aşteptându-l, biata, şi somnul mi se duse, Se duse şi 
răbdarea şi visele-mi răpuse. 

M-au dat demult uitării şi el şi fericirea; 

Cu el s-a dus odihna, cu el s-a dus iubirea. 

De-atunci, din ceasul negru, nici nu mai ştiu de mine. 

Suspin în taina nopţii: „Mai vine, nu mai vine?” 

S-a dus, şi-lplâng zadarnic, şi-l strig cu ochii-n zare; 

Curg lacrimile-mi multe cât apele din mare. 


O zi dacă se-ntâmplă să nu-l mai strig cu dor, O zi de-şi 
seacă ochii-mi al lacrimii izvor, Numaidecât icoana-i mi se 
arată-n vis, Mi se-ntrupează-n suflet ca dintr-un hău 
deschis, Şi iarăşi mi se umplu şi inimă, şi gând De dor, de 
amintire, de dragoste plângând. 

Oh, el îmi este pururi icoana îndrăgită, Ce-mi luminează 
ochii în ziua răsărită! 

Şi-aşa va fi de-a pururi, că nu mai am în minte Nici vreo 
iubire alta şi nici alt dor fierbinte! 

Pe urmă nu mai făcu altceya decât să suspine. Iar Agib, 
văzând-o pe maică-sa că plânge, începu şi el să plângă. Şi, 
pe când fiecare plângea în colţul său, vizirul Şamseddin, 
auzind hohotele şi sughiţurile, intră. Şi rămase şi el tare 
tulburat şi inima i se îngrijoră, când îi văzu pe copiii lui 
plângând aşa, şi le zise: 

— Copiii mei, de ce plângeţi? 

Atunci Sett El-Hosn îi istorisi necazul micuţului Agib cu 
copiii la şcoală. Iar vizirul, la povestea aceea, îşi aminti 
iarăşi de toate necazurile trecute, câte le păţise el şi fratele 
său Nureddin şi nepotul său Hassan Badreddin şi, la urmă, 
şi micuțul Agib; la toate aceste amintiri grămada, nu se 
putu opri să nu plângă şi el. Şi, deznădăjduit, se sui la 
sultan, îi istorisi toată povestea, şi spuse că umbra aceea nu 
mai putea să dăinuiască peste numele lui şi peste numele 
copiilor lui, şi îi ceru încuviințarea să plece spre ţările 
Răsăritului, ca să se ducă la cetatea Bassrei, unde socotea 
să-l găsească pe nepotul său Hassan Badreddin. Pe urmă îi 
ceru sultanului să-i scrie nişte împuterniciri, pe care să le ia 
cu sine şi care să-i îngăduiască, în toate ţările prin care 
avea să ajungă, să facă cercetările de trebuinţă, spre a-l 
găsi şi a-l aduce pe nepotul său. Pe urmă începu să plângă 
amarnic. lar sultanului i se înduplecă inima şi îi scrise 
împuternicirile de trebuinţă pentru toate ţările şi pentru 
toate cârmuirile. Atunci vizirul se bucură şi îi mulţumi 
îndelung sultanului, şi-i ură mărire multă, şi se temeni, 
sărutând pământul dintre mâinile lui; pe urmă îşi luă 


rămas-bun şi plecă. Şi, în chiar ceasul acela, îşi făcu gătirile 
de drum; pe urmă o luă pe fiică-sa Sett El-Hosn dimpreună 
cu micuțul Agib şi porni. 

Merseră ei ziua dintâi, pe urmă cea de a doua zi, şi cea de 
a treia zi, şi aşa mai departe, pe drumul Damascului şi, într- 
un sfârşit, ajunseră cu bine la Damasc. Şi poposiră chiar 
lângă porţi, pe Meidanul Hasba114, şi acolo îşi aşezară 
corturile, spre a se odihni două zile, înainte de a-şi urma 
drumul. Şi găsiră că Damascul era o cetate minunată, plină 
de pomi şi de ape curgătoare, şi că era chiar cetatea pe 
care o cântase poetul: 

La Damasc o zi şi-o noapte petrecurăm oarecând! 

Ziditorul lui cel meşter s-ajurat cum că nicicând N-ar mai 
şti zidi cetate ca aceasta pe pământ. 

Noaptea-nvăluie Damascul cu aripi îndrăgostite; 

Răsăritu-aşterne-asupra-i umbra crengilor vrăjite; 

Rouă de pe frunze nu e rouă rece, pasămite, Ploaie de 
mărgăritare-i, ce se scutură în picuri, Când se-abate-o 
adiere, pe sub cer de borangicuri, Fluturând din nevăzute 
testemele şi baticuri. 

Acolo, în pajişti blânde şi-n noian de tufe dese, Numai firea 
îşi aşterne gândurile ei alese: 

Pasărea în zori citeşte rândurile înţelese, Apa cerului 
întinde paginile larg deschise, Şi ce pasărea citit-a, pana 
vântului şi scrise; 

Norii-şi dăruie cerneala ca să scrie cine scrise. 

Încât slugile vizirului nu pregetară să se ducă să vadă 
cetatea şi sukurile ei, spre a târgui lucrurile de care aveau 
trebuinţă şi, de asemenea, să vândă lucrurile aduse din 
Egipt; şi nu pregetară a se duce să se îmbăieze la 
hammamurile cele vestite şi să treacă pe la moscheea Bani- 
Ommanilor1 15, aşezată în mijlocul cetăţii şi care nu-şi are 
seamăn în lumea întreagă. 

Iar Agib, însoţit de vrednicul hadâmb Said, se duse şi el să 
se veselească în cetate. Iar hadâmbul mergea la câţiva paşi 
în urma lui şi ţinea în mână un gârbaci în stare să ucidă o 


cămilă; că auzise despre faima locuitorilor Damascului şi 
vroia, cu gârbaciul acela, să-i oprească a se apropia de 
preafrumosul Agib, stăpânul său. Şi chiar că nu se înşelase; 
întrucât, de cum îl văzură pe frumosul Agib, locuitorii 
Damascului şi băgară de seamă cât de nurliu şi de zarif era, 
şi că era mai dulce decât adierea vântului de miazănoapte, 
mai dulce la gust decât apa proaspătă pentru gura celui 
însetat, mai de preţ decât sănătatea pentru cel bolnav; şi pe 
dată toţi inşii de pe uliţe şi din case şi din prăvălii începură 
să dea fugă după Agib şi după hadâmb, şi să se ţină întruna 
de Agib, fară a-i mai da răgaz, în pofida vajnicului gârbaci al 
hadâmbului; iar alţii fugeau încă şi mai iute, i-o luau înainte 
lui Agib şi se aşterneau jos pe pământ în calea lui, spre a-l 
sorbi din priviri mai bine şi mai îndelung. Într-un sfârşit, din 
vrerea soartei, Agib şi hadâmbul ajunseră dinaintea unei 
prăvălii de zumaricale şi, ca să scape de gloată obraznică, 
intrară acolo. 

Or, prăvălia era chiar prăvălia lui Hassan Badreddin, tatăl 
lui Agib. Plăcintarul cel bătrân, tatăl de suflet al lui Hassan, 
murise, iar Hassan îi moştenise prăvălia. Aşadar, în ziua 
aceea Hassan tocmai pregătea o zumarica minunată, cu 
seminţe de rodie şi cu alte zaharicale şi mirodenii. lar când 
îl văzu pe Agib şi pe rob, Hassan fu vrăjit de frumuseţea 
micuţului Agib, şi nu numai vrăjit, ci tulburat într-un chip 
dumnezeiesc şi cu totul sufletesc şi întru totul 
nemaipomenit, şi strigă plin de iubire: 

— O, tinere doamne al meu, tu cel care mi-ai supus inima 
şi care domneşti peste lăuntrul fiinţei mele, tu cel către 
care mă simt ispitit din afundurile făpturii mele, poţi să-mi 
faci cinstea de a intra în prăvălia mea? Poţi să-mi faci 
bucuria de a te ospăta din zumaricalele mele, numai aşa, 
din bunăvoință faţă de mine? 

Şi, cu vorbele acestea, Hassan, fară de voia lui, îşi simţi 
ochii plini de lacrimi, şi plânse greu la amintirea care îl 
năpădea totodată, a stării lui trecute şi a soartei lui de 
acum. 


Când auzi vorbele tatălui său, inima lui Agib se înduioşă la 
fel, şi băiatul se întoarse către rob şi îi zise: 

— Said! Plăcintarul acesta îmi topeşte inima. Gândesc că 
pesemne şi-a părăsit cine ştie unde vreun copil, şi că eu îi 
aduc aminte de copilul acela. Să intrăm aşadar la el, spre a- 
i face o bucurie, şi să ne dedulcim cu ceea ce vrea să ne 
cinstească. Şi, dacă noi ne miluim astfel de durerea lui, 
poate că şi Allah se va milui de noi şi ne va ajuta să izbutim 
la rându-ne în căutările noastre după tatăl nostru! 

La vorbele lui Agib, hadâmbul se oţări: 

— Pe Allah! O, stăpâne al meu, asta chiar că nu se cade! 
nicidecum! Nu stă bine unui fiu de vizir să intre în 
dugheană unui plăcintar din suk, şi mai cu seamă să 
mănânce aşa, în văzul lumii! A, nu! Da dacă vrei să intri la el 
de frica lepădăturilor şi a inşilor care se ţin după tine, ştiu 
eu cam cum să-i zgornesc şi cum să te apăr de ei, cu 
gârbaciul acesta straşnic! Da să intri în dugheană asta nu, 
chiar că nu, niciodată! 

La vorbele hadâmbului, plăcintarul Hassan Badreddin se 
simţi tare jignit şi se în turnă spre hadâmb, cu ochii plini de 
lacrimi şi cu obrajii scăldaţi în jalea lor, şi îi zise: 

— O, măritule! Pentru ce nu vrei să te îndupleci şi să-mi 
faci bucuria de a intra în prăvălia mea? O, tu cel care pe 
dinafară eşti negru cum e castana, da pe dinlăuntru eşti tot 
atât de alb ca şi ea! O, tu, cel pe care l-au slăvit toţi poeţii 
noştri în stihuri minunate, eu pot să-ţi dezvăluiesc taina 
cum să ajungi la fel de alb pe dinafară, cât eşti şi pe 
dinlăuntru! 

Atunci vrednicul hadâmb începu să râdă şi se minună: 

— Adevărat? Adevărat? Poţi tu? Şi cam cum? Pe Allah! 
Grăbeşte de-mi spune! 

Numaidecât Hassan Badreddin îi prociti aceste stihuri 
minunate întru slăvirea hadâmbilor: 

Polisfetia lui aleasă, Dulceaţa felului în care Se poartă 
totdeauna-n casă, Măreaţa lui înfăţişare, Şi multă harurilor 


vrajă, Cu-ntregul vieţii lui alai, L-au înălţat să fie strajă 
Cinstită-n casele de crai! 

Ce slujitor fără pereche La pragul dulcelui harem! 

Ce ochi ursit să stea de veghe, Pe care ticăloşii-l tem! 

Iar pentru-ntreaga-i gingăşie, Până şi îngerii din rai Simt 
inima cum îi îmbie Să i se-nchine în sarăi. 

Stihurile acestea chiar că erau atâta de minunate şi atâta 
de bine nimerite şi atâta de bine spuse, încât hadâmbul se 
simţi copleşit şi totodată până peste măsură de măgulit; şi, 
luându-l pe Agib de mână, intră cu el în dugheană lui 
Hassan. 

Atunci Hassan Badreddin, bucuros până peste fire, se 
dezlănţui într-un potop de temeneli, spre a-i preacinsti. Pe 
urmă luă cel mai frumos dintre castronaşele lui de farfuriu, 
îl umplu cu boabe de rodie scăldate în zahăr, cu migdale 
descojite şi înmiresmate desfătător şi taman atâta cât 
trebuie; pe urmă le puse dinainte castronaşul, pe cea mai 
scumpă dintre siniile lui de aramă bătută şi chindisită. Şi, 
când îi văzu cum mâncau cu semne de mare încântare, se 
simţi tare măgulit şi tare mulţumit, şi le zise: 

— Într-adevăr, ce cinste pe mine! Şi ce noroc! Şi fie ca 
zumaricaua să vă fie plăcută şi de dulce mistuire! Atunci 
micuțul Agib, după cele dintâi înghiţituri, nu pregetă să-l 
poftească şi pe plăcintar să şadă, zicându-i: 

— Poţi să stai cu noi şi să mănânci cu noi! Şi astfel Allah ne 
va răsplăti, ajutându-ne să izbândim în căutările noastre! 

Atunci Hassan Badreddin îi spuse: 

— Cum, copilul meu? Tu, atâta de tânăr, şi ai şi fost 
încercat de pierderea cuiva scump? 

Iar Agib răspunse: 

— Chiar aşa, preacinstite! Inima mea a şi fost încercată şi 
arsă de lipsa unei fiinţe scumpe! Şi fiinţa aceea atâta de 
scumpă nu este alta decât tatăl meu. Iar bunicul meu şi cu 
mine am purces din ţara noastră spre a ne duce să-l 
căutăm, bătând toate olaturile. 


Pe urmă micuțul Agib începu să plângă la această 
amintire, iar Badreddin la fel nu se putu opri să-i 
împărtăşească lacrimile, şi plânse şi ei. Şi hadâmbul la 
rându-i îşi bălăngănea capul cu multă căinare. Dă toate 
astea nu îi stânjeneau a da cinstire desfătătorului castronaş 
cu înmiresmatele rodii, zaharisite cu atâta măiestrie. Şi 
mâncară până la saţiu, atâta erau de grozave. 

Ci, cum vremea zorea, Hassan nu putu să iscodească mai 
îndelung; iar hadâmbul îl luă pe Agib şi plecă, spre a se 
întoarce la corturile vizirului. 

De-abia plecă Agib, că Badreddin îşi şi simţi sufletul cum i 
se duce cu el şi, neputându-şi înfrâna ispita de a se lua pe 
urmele lui, îşi închise repede plăcintăria şi, fară a-i da prin 
minte că micuțul Agib ar fi copilul său, plecă şi grăbi pasul, 
ca să se ţină după ei şi ca să-i ajungă până a nu trece de 
poarta cea mare a Damascului. 

Hadâmbul atunci băgă de seamă că Hassan se luase pe 
urmele lor, şi se întoarse şi-i zise: 

— Pentru ce te ţii după noi, plăcintarule? 

lar Badreddin răspunse: 

— Doar numai deoarece am de descurcat o daravelă afară 
din cetate, şi am vrut să mă însoțesc cu voi, spre a face 
drumul laolaltă; şi mă întorc apoi. De altminteri, plecarea 
voastră mi-a smuls sufletul din piept! 

La vorbele lui, hadâmbul se umplu de mare mânie şi 
strigă: 

— Chiar că acel castronaş îl plătim tare scump! Amarnic 
castronaş de necazuri! Plăcintarul ăsta vrea acuma să ne 
scoată pe nas tot ce-am mâncat! lacătă-mi-l cum ni se bagă 
în tururile şalvarilor şi-ncolo şi-ncoace! 

Agib atunci întoarse capul şi-l văzu pe Hassan, şi se 
îmbujoră cumplit şi îngână: 

— Said, lasă-l! Drumul lui Allah e slobod pentru toţi 
musulmanii! 

Pe urmă adăugă: 


— Da dacă s-o ţine pe urmele noastre până la corturi, vom 
şti atunci că într-adevăr eu sunt cel pe urmele căruia 
adulmecă, şi nu vom pregeta a-lizgoni! 

Pe urmă Agib lăsă capu-n jos şi îşi văzu de drum, cu 
hadâmbul la câţiva paşi după el. 

lar Hassan se ţinu mai departe pe urmele lor, până la 
Meidanul Hasba, acolo unde erau întinse corturile. Atunci 
Agib şi hadâmbul întoarseră capul şi îl văzură la câţiva paşi 
în urma lor, încât Agib, de data aceasta, se supără şi i se 
făcu spaimă, că nu cumva hadâmbul să se ducă să-i 
povestească totul bunicului: că Agib intrase în dugheană 
unui plăcintar şi că apoi plăcintarul se luase după Agib! La 
gândul acesta care îl înfricoşa, luă o piatră, se uită la 
Hassan care sta drept, înţepenit în minunare şi cu ochii 
plini de o sclipire ciudată; şi Agib, socotind că flacăra aceea 
din ochi era o flacără parşivă, se mânie şi mai tare şi, din 
toate puterile lui, azvârli cu piatra în el şi îl lovi drept în 
frunte; pe urmă Agib şi hadâmbul grăbiră spre corturi. lar 
Hassan Badreddin căzu la pământ, leşinat şi cu chipul plin 
de sânge. Da, din norocire, nu zăbovi mult până să-şi vină în 
sine, şi se şterse de sânge şi, rupând o fâşie din cearceaful 
turbanului, se legă la frunte. Pe urmă începu să se 
dojenească şi îşi zise: 

— Chiar că este numai din vina mea! M-am purtat într-un 
chip nevrednic, ţinându-mă după acel copil frumos şi 
dându-i astfel de presupus că mă ţin după el din pricini 
parşive! Pe urmă oftă: „Allah karim”116. 

Şi se întoarse în cetate, îşi deschise iarăşi prăvălia şi se 
apucă să facă iarăşi zumaricale, ca mai înainte, şi a le vinde, 
gândindu-se întruna cu jale la biata maică-sa de la Bassra, 
cea care în pruncia lui îi dăduse cele dintâi învățături în 
meşteşugul zumaricalelor; şi începu să plângă şi, spre a se 
alina, prociti stihurile acestea: 

Să nu ceri vreo dreptate de la Soartă: 

Vei dobândi dezamăgire doar! 

Dreptatea nu ea ştie s-o împartă. 


Îi ceri dreptate Soartei în zadar. 

Iar vizirul Şamseddin, unchiul cofetarului Hassan 
Badreddin, după trei zile de popas la Damasc, porunci să se 
ridice tabăra de la Meidan şi, urmându-şi călătoria spre 
Bassra, luă drumul Homsului117, pe urmă al Hamei şi al 
Alepului. Şi pretutindeni nu pregeta să cerceteze întruna. 
De la Alep merse la Mardina, pe urmă la Mossul şi la 
Diarbekir. Şi, la urmă, ajunse la cetatea Bassrei. 

De cum se mai odihni oleacă, se şi zori să se ducă şi să i se 
înfăţişeze sultanului Bassrei, care numaidecât îl pofti să 
intre şi îl primi cu multă îndatorinţă, şi îl întrebă cu 
bunăvoință despre pricina care îl aducea la Bassra. Iar 
Şamseddin îi istorisi toată povestea şi îi spuse că el este 
fratele lui Nureddin, vizirul de odinioară al Măriei Sale. lar 
sultanul, la numele lui Nureddin, spuse: 

— Aibă-l Allah întru mila sa! 

Şi adaugă: 

— Da, prietene, Nureddin era chiar vizirul meu şi tare îmi 
mai era drag, şi a murit, într-adevăr, acuma-s cincisprezece 
ani! A lăsat, dreptu-i, un fiu, Hassan Badreddin, care îmi era 
cel mai drag prieten de inimă, şi care, deodată, într-o zi, s-a 
făcut nevăzut. lar noi nu am mai auzit pomenindu-se de el. 
Da se află încă aici în Bassra maică-sa, soţia fratelui tău 
Nureddin, fiica vizirului meu cel bătrân, cel de dinaintea lui 
Nureddin. 

La ştirea aceea, Şamseddin fu bucuros până peste măsură 
şi grăi: 

— O, Măria Ta! Tare aş vrea s-o văd pe cumnata mea! 

Şi sultanul îi îngădui s-o vadă. 

Numaidecât Şamseddin alergă acasă la răposatul lui frate 
Nureddin, după ce întrebase unde şade şi în ce parte, şi nu 
peste mult ajunse degrabă acolo, gândindu-se mereu pe 
drum la fratele său Nureddin, mort departe de el cu jalea 
de a nu mai fi putut să-l îmbrăţişeze! Şi plângea şi îşi 
spunea stihurile acestea: 


Ah, de m-aş mai întoarce iară La casa de odinioară A 
nopţilor ce s-au trecut, Pereţi şi ziduri să-i sărut, Jur- 
împrejur, cu buză-amară. 

Ci nu de dorul de pereţi Mi-e ruptă inima-n săgeți. 

De dorul celui ce sta-n casă Mă doare inima şi-mi pasă, De 
dorul lui şi ard, şi-ngheţ! 

Intră pe o poartă mare, într-o curte mare, în fundul căreia 
se înălța casa. Uşa casei era o minunăţie de piatră şi de 
arcuituri, însufleţită cu marmuri de toate culorile. La 
temelia uşii, pe o lespede scumpă, găsi numele lui 
Nureddin, fratele său, învrâstat în litere de aur. Atunci se 
plecă, şi sărută numele, şi se simţi tare tulburat, şi plânse 
rostind stihurile acestea: 

În fiecare dimineaţa, cer soarelui care răsare Să-mi dea o 
veste despre tine, pe unde eşti, sub care zare. 

La fel în fiecare noapte mă rog la stele şi la lună, De te-au 
văzut pe oareunde, de te-au zărit cumva, să-mi spună. 

Când dorm, până şi-n somn mă arde, majunghie şi mă 
strătaie Ca un jungher, ca o povară, un ferăstrău în 
măruntaie. 

Şi nu am cui să-mi strig vreodată durerea care mă- 
ncovoaie. 

O, preaiubitul meu cel dulce, scurtează-amara despărţire. 

Mi-e ruptă inima de jale, mă duce dorul la pieire! 

Ce zi de binecuvântare, de bucurii fără pereche, Ar fi 
aceea-n care iarăşi ne-am aduna ca-n vremea veche. 

Ci nu carecumva să cugeţi că-n vremea despărțirii grele 
Un altul ar fi prins în mreajă vreodată gândurile mele. 

Că nu am inima atâta de fără margini răsfirată, Încât în 
largul ei să-ncapă o altă dragoste vreodată. 

Pe urmă păşi în casă şi străbătu toate iatacurile, până ce 
ajunse la o încăpere ferită, în care şedea de obicei cumnata 
lui, mama lui Hassan Badreddin El-Bassri. 

Or, de când fiul său Hassan pierise, ea stă închisă în odaia 
aceea, ca să plângă zi şi noapte şi să suspine. Şi pusese să 
se clădească, la mijloc, o zidire mică, boltită, spre a închipui 


mormântul bietului ei copil, pe care îl credea mort de mult. 
Şi acolo îşi petrecea ea toată vremea în lacrimi, şi acolo, 
când o dobora durerea, îşi sprijinea capul ca să doarmă. 

Când ajunse aproape de uşa odăii, Şamseddin auzi glasul 
cumnatei lui, şi glasul acela tânguitor rostea stihurile 
acestea: 

Ah, pe Allah! Spune, morminte, spune: 

Odorul meu se stinse de sub soare? 

Şi bucuria frumuseţii sfinte S-a spulberat pe totdeauna 
oare? 

O, trist mormânt al gândurilor mele! 

Tu nu eşti nici gradina fericirii, Nici cerul luminos spre 
care zboară Aripa dulce a închipuirii. 

Atunci, privind lăuntrul tău de neguri, De ce mă amăgesc, 
de ce mă mint Ochii mei care văd mereu în tine Luna lucind 
şi creanga înflorind? 

Atunci vizirul Şamseddin intră. Se temeni dinaintea 
cumnatei sale cu cinstirea cea mai aleasă şi îi arătă că el 
este fratele lui Nureddin, soţul ei. Pe urmă îi istorisi toată 
povestea, şi cum fiul ei Hassan se culcase într-o noapte cu 
faţa lui, Sett El-Hosn, cum pierise dimineaţa, şi, într-un 
sfârşit, cum Sett El-Hosn rămăsese grea şi îl născuse pe 
Agib. Pe urmă adăugă: 

— Agib a venit cu mine. Este nepotul tău, întrucât este fiul 
fiului tău cu fiica mea. 

Văduva, care până în clipita aceea şezuse jos ca o femeie 
cernită de moarte şi care se lepădase de îndatorinţele 
lumeşti, la vestea că fiul ei trăieşte, că nepotul ei se află 
acolo, şi că, într-adevăr, chiar aci se află cumnatul ei 
Şamseddin, vizirul Egiptului, se ridică grabnic şi se aruncă 
la picioarele lui sărutându-le, şi rosti aceste strofe întru 
cinstirea sa: 

Mă năpădeşte cu potoape de daruri fără-asemuire Acela 
care îmi aduce mult aşteptata, sfânta ştire! 

Căci, pe Allah! Mi-aduce veste parcă de dincolo de fire. 

Cum nu s-a auzit pe lume o veste despre fericire. 


lar dacă vrea să ia peşcheşul pe care-l dăm drept 
mulţumire, Primească inima-mi topită de veghi prelungi şi 
de mâhnire. 

Iar vizirul trimise numaidecât după Agib, care veni. Atunci 
bunica se ridică şi se aruncă plângând de gâtul lui Agib. lar 
Şamseddin îi spuse: 

— O, maică, chiar că acuma nu-i vremea de lacrimi, ci de 
pregătiri pentru plecarea ta împreună cu noi către Egipt. Şi 
deie Allah să ne strângem toţi laolaltă cu fiul tău Hassan, 
nepotul meu! 

Iar bunica lui Agib răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, tot atunci, se şi sculă şi strânse toate lucrurile de 
trebuinţă şi toate merindele de drum şi toate slujitoarele, şi 
fu gata repede. 

Atunci vizirul Şamseddin se duse să-şi ia rămas-bun de la 
sultanul Bassrei. Şi sultanul îl încărcă de daruri şi de 
peşcheşuri, şi pentru el şi pentru sultanul de la Egipt. Pe 
urmă Şamseddin, cele două hanâme şi Agib purceseră la 
drum, însoţiţi de tot saltanatul lor. 

Nu se opriră din mers până ce nu ajunseră iarăşi la 
Damasc. Poposiră în piaţa Kanun118 şi întinseră acolo 
corturile. Iar vizirul spuse: 

— Acuma avem să şedem o săptămână întreagă la Damasc, 
ca să avem răgaz să târguim daruri şi peşcheşuri vrednice a 
fi înfăţişate sultanului Egiptului. 

Aşa că, pe când vizirul era prins cu neguţătorii cei bogaţi, 
veniţi sub corturi să-i înfăţişeze mărfurile lor, Agib îi zise 
hadâmbului: 

— Baba Said, tare mi-e poftă să mă veselesc. Haidem prin 
sukul Damascului, să aflăm ce mai e nou şi totodată să 
iscodim cumva ce s-o mai fi întâmplat cu cofetarul căruia i- 
am mâncat zumaricalele şi căruia, ca răsplată, i-am spart 
capul cu o lovitură de piatră, pe când nu aveam decât să ne 
mândrim cu primirea ce ne-o făcuse. Chiar că am răsplătit 
un bine cu un rău! 


Şi hadâmbul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci Agib şi hadâmbul ieşiră din corturi, întrucât Agib 
purcedea astfel sub imboldul orb, stârnit de firească 
dragoste din adâncuri. Ajunşi în cetate, nu conteniră să 
bată sukurile, până ce ajunseră la dugheana plăcintarului. 
Era ceasul la care drept-credincioşii se îndreptau către 
moscheea Bani-Ommanilor pentru rugăciunea asr-ului. 

Taman la ceasul acela, Hassan Badreddin se afla în 
prăvălia lui, ostenind să pregătească aceeaşi minune de 
zumaricală ca şi de data cealaltă: boabe de rodie cu 
migdale, cu zahăr şi cu mirodii din belşug! Încât Agib putu 
să ia bine seama la cofetar, şi văzu pe fruntea lui urma 
loviturii cu piatra pe care el i-o făcuse. Atunci îşi simţi inima 
şi mai înduioşată, şi spuse: 

— Pacea fie cu tine, o, cofetarule! Grija pe care ţi-o port m- 
a mânat să vin şi să aflu veşti despre tine. Nu mă mai 
cunoşti? 

Hassan, cum îl văzu, îşi şi simţi lăuntrurile vălmăşite, inima 
zvâcnind cu bătăi răvăşite şi capul plecându-i-se spre 
pământ, parcă să-i cadă, şi limba lipindu-i-se de cerul gurii, 
fară a putea să lege o vorbă. Într-un sfârşit, izbuti să ridice 
iar capul spre copil şi, numai smerenie şi numai supunere, îi 
prociti aceste stihuri: 

Gândeam să-l fac mustrări ne-nduplecate, Ci, de cum l-am 
văzut, nu sunt în stare Nici ochii să-i arăt a ne-mpăcare, 
Nici ciudă-n graiul limbii-mpiedicate. 

Tăcut, cu ochi pieriţi, stau în mirare, Privindu-i harurile 
minunate; 

Şi-aş vrea să ştiu că şi pe el îl doare Durerea mea; ci n-am 
izbândă mare. 

Pe urmă adăugă: 

— O, stăpânii mei, binevoiţi să intraţi, măcar din 
îngăduinţă, şi să gustaţi din zumaricalele mele. Întrucât, pe 
Allah! O, tinere copile, de cum te-am văzut data trecută, 


inima mi s-a şi revărsat spre tine! Şi mă mustru că m-am 
luat pe urmele tale: chiar că a fost o nebunie! 

Şi Agib răspunse: 

— Pe Allah! Eşti un prieten tare primejdios! Pentru o 
bucăţică pe care ne-ai îmbiat s-o mâncăm, era să ne dai 
pierzării! Or, acuma, nu voi intra şi nu voi mânca în prăvălia 
ta, decât dacă ai să mi te legi cu jurământ că nu vei ieşi 
după noi şi că nu te vei ţine pe urmele noastre. Altminteri, 
niciodată nu avem să mai dăm pe aici; căci să ştii limpede 
că avem să ne petrecem o săptămână întreagă la Damasc; 
răstimp în care bunicul meu să poată târgui daruri pentru 
sultan! 

Atunci Badreddin strigă: 

— Fac jurământ faţă de voi amândoi! 

Atunci Agib şi hadâmbul intrară, şi numaidecât Badreddin 
îi îmbie cu un castron de farfuriu plin cu minunăţia cea 
dulce din boabe de rodie. lar Agib îi spuse: 

— Vino să mănânci cu noi. Şi, în felul acesta, poate că Allah 
are să ne ajute să izbândim în căutările noastre! 

Şi Hassan fu fericit foarte, şi şezu jos dinaintea lor. Şi, în 
acel răstimp, nu se putu opri să nu-l soarbă din ochi pe 
Agib; şi se uita la el într-un chip atâta de aparte şi atâta de 
stăruitor, încât Agib, stânjenit, îi zise: 

— Pe Allah! Ce pătimaş, sâcâitor, şi stânjenitor, şi urâcios 
mai eşti, preacinstite! Te-am mai dojenit din pricina asta! 
Isprăveşte odată de a mă tot sfredeli aşa şi de a-mi sorbi 
chipul cu ochii! 

La vorbele lui, Badreddin răspunse cu stihurile acestea: 

În inima mea, în ungherul cel mai adânc al vieţii mele, 
Păstrez o taină care arde, o taină cu primejdii grele, Pe care 
n-aş putea vreodată s-o pun pe-a vorbelor mărgele. 

O, tu, cel dinaintea cărui se tulbură frumoasă lună 
Uitându-şi strălucirea toată ce-i pare-n faţa ta minciună, Cel 
dinaintea cărui zorii şi luminoasa dimineaţă Se-mbujorează 
de ruşine privind luminătoarea-ţi faţa. 


O, tu, cu chipul rupt din soare - ţi-am ridicat un templu-n 
mine, În care fără de cuvinte sărmanu-mi suflet să se- 
nchine! 

Drept hram, o, soarele meu falnic, ţi-am pus un semn fără 
de moarte, Şi-un jurământ care sporeşte şi care creşte mai 
departe. 

Altarul frumuseţii tale în coşul pieptului meu arde. 

Şi-acum din creştet până-n talpă mă mistui ca pe jerăgai. 

Ah, chipul tău cel de lumină e-ntregul vieţii mele rai. 

Am să mă sting, fără-ndoială, topit de dorul arzători Doar, 
calde, buzele-ţi de miere m-ar adăpa ca un izvor, Să-mi 
răcoresc din piept pojarul cu mierea răcoroasă-a lor! 

După stihurile acestea, Hassan prociti altele la fel de 
frumoase, da cu alt tâlc, închinate hadâmbului. Şi urmă aşa 
mai departe, vreme de un ceas, procitind stihuri, ba 
închinate lui Agib, ba închinate hadâmbului. După care, 
cum ei se saturaseră bine, Hassan zori să le aducă toate 
câte trebuiau, spre a se spăla pe mâini. Drept care le aduse 
un ibric frumos de aramă curat şi le turnă în mâini apă 
înmiresmată, pe urmă le şterse mâinile cu un prosop de 
mătase colorat, pe care îl ţinea agăţat la brâu. Pe urmă îi 
stropi cu apă de trandafiri dintr-un stropitor de argint, pe 
care îl păstra cu grijă, pentru prilejuri alese, pe poliţa cea 
mai de sus din prăvălie. Şi asta nu fu chiar tot! leşi o clipită 
din dugheană şi se întoarse repede, ţinând în mâini două 
ulcioraşe pline cu sorbet de apă de trandafiri înmiresmată 
cu Mosc, şi le spuse: 

— Binevoiţi! Veţi pune astfel vârf bunătăţii voastre! 

Atunci Agib luă ulciorul şi bău, pe urmă îl trecu 
hadâmbului, care bău şi îl trecu îndărăt lui Agib, şi aşa mai 
departe, până ce îşi umplură bine pântecele şi se ghiftuiră, 
cum nu se mai ghiftuiseră niciodată în viaţa lor. După care îi 
mulţumiră cofetarului şi plecară cât mai iute, în seara 
aceea, ca să ajungă la corturi până la asfinţitul soarelui. 

Ajunşi la corturi, Agib se grăbi să-i sărute mâna bunică-sii 
şi maică-sii Sett El-Hosn. lar bunica îl sărută şi îşi aduse 


aminte de fiul ei Badreddin şi suspină îndelung, şi plânse 
îndelung. După care prociti aceste două strofe: 

De n-aş fi fost încredinţată că toate cele despărțite Au să 
se-adune iar odată de unde-au fost cândva pornite, Nu mai 
aveam ce aştepta, de-atunci, de la plecarea ta. 

Şi ţi-am jurat pe veci iubire, şi-am aşteptat cu neuitare. 

Allah, stăpânul, are ştire de jurământul meu cel mare. 

Allah îmi stă de mărturie, că toată taina Elo ştie. 

Pe urmă îi spuse lui Agib: 

— Copilul meu, pe unde ai fost să te plimbi? 

El răspunse: 

— Prin sukurile din Damasc! 

Ea zise: 

— Atunci trebuie să-ţi cam fie foame acuma! 

Şi se sculă şi-i aduse un castron de farfuriu plin cu 
amestecul cel straşnic făcut din boabe de rodie, minunăţia 
aceea desfătătoare în care ea era mare dăscăliţă şi despre 
care îi dăduse cele mai dintâi îndrumări fiului ei Badreddin, 
pe când era copil încă, la Bassra. 

Îi spuse şi robului: 

— Poţi să mănânci cu stăpânul tău Agib! 

Şi hadâmbul făcu o strâmbătură în sine însuşi şi îşi zise: 
„Pe Allah! Chiar că nu mai am poftă! N-aş mai putea să 
înfulec nici o înghiţitură!” Da şezu jos lângă Agib. 

Cât despre Agib, şezu şi el, da şi el avea burta ghiftuită cu 
ce mâncase şi cu ce băuse la plăcintar. Da luă o înghiţitură 
şi gustă. Şi chiar că nu putu s-o înghită, atâta de sătul era. 
Şi, de altminteri, găsi că aceasta avea oleacă mai puţin 
zahăr. Lucru care nu era adevărat. Numai că el era sătul. 
Încât, făcând o strâmbătură, îi spuse bunică-sii: 

— Nu e chiar bună, bunico! 

Atunci bunica se înecă de ciudă şi strigă: 

— Cum, copilul meu, îndrăzneşti să spui că nu e bună 
zumaricaua mea? Au tu nu ştii că nu se află în lumea 
întreagă cineva care să ştie să gătească şi să facă plăcinte şi 


dulciuri ca mine, afară poate doar de tatăl tău Hassan 
Badreddin, care de altfel a învăţat de la mine? 

Şi Agib răspunse: 

— Pe Allah! Bunico, zumaricaua ta nu îndeplineşte chiar 
toate cerinţele. Îi lipseşte un pic de zahăr. Şi-apoi, de-ai şti! 
Iţi mărturisesc că în suk (da să nu-i spui bunicului şi mamei) 
am fost adineauri la un cofetar care ne-a ospeţit tot cu 
zumaricaua asta! Iar la gust era atâta de bună, că i-ar fi 
făcut poftă până şi sufletului unui om bolnav de 
îngreţoşare! Iar cât despre cea făcută de tine, chiar că nu s- 
ar putea măsura cu cealaltă, nici de aproape, nici de 
departe, şi în nici un chip, zău, bunico! 

La vorbele acestea, bunica fu cuprinsă de o mânie 
amarnică şi aruncă o privire poncişă către hadâmb şi îi zise: 


Şi în clipita aceea a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit. 

Atunci sora ei, micuța Doniazada, îi zise: 

— O, sora mea, ce dulci şi ce desfătate sunt vorbele tale şi 
ce vrăjitoare şi răpitoare este povestea aceasta! 

Iar Şeherezada îi zâmbi şi zise: 

— Aşa-i, sora mea! Da ce este ea pe lângă ceea ce am să vă 
povestesc la amândoi în noaptea următoare, dacă am să 
mai fiu în viaţă din mila lui Allah şi din bunăvoința 
sultanului! 

Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor până ce nu 
voi auzi urmarea istorisirii, care chiar că este o poveste 
minunată şi uluitoare până peste poate!” 

Pe urmă sultanul Şahriar şi Șeherezada îşi petrecură 
noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Atunci sultanul Şahriar se 
duse la divanul judeţelor sale; şi divanul se umplu de 
mulţimea de viziri, de dregători, de străji şi de slujitori. lar 
sultanul judeca, puse în slujbe, mazili, orândui şi isprăvi 
treburile domniei, până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul se 
sparse, şi sultanul se întoarse la sarăi. Iar, la căderea nopţii, 


se duse la Şeherezada, fata vizirului, să facă treaba lui 
obişnuită cu ea. 

Şi veni cea de a douăzeci şi patra noapte. 

Iar micuța Doniazada nu pregetă, odată treaba încheiată, 
să se ridice de pe chilim şi să-i spună Şeherezadei: 

— O, sora mea, mă rog ţie, sfârşeşte povestea aceea 
mustoasă cu frumosul Hassan Badreddin şi cu soţia lui, fata 
unchiului său Şamseddin! Erai tocmai la vorbele: „Bunica 
atunci aruncă o privire poncişă spre hadâmbul Said şi îi 
zise: ...” Ce i-a zis, te rog? 

Iar Șeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi zise: 

— Da, hotărât! Din toată inima şi cu cea mai aleasă 
bunăvoință, am să isprăvesc povestea, da nu până ce 
sultanul nostru cel polisfetit nu-mi va îngădui! 

Atunci sultanul, care aştepta cu mare nerăbdare sfârşitul, 
îi spuse Șeherezadei: 

— Poţi să vorbeşti. 

lar Şeherezada spuse: 

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bunica lui Agib, 
burzuluită rău, se uită la rob ponciş şi îi zise: 

— Prăpăditule! Nu carecumva tu l-ai împins la păcat pe 
copil? Cum de-ai cutezat să-l laşi să intre în magherniţa 
bucătarilor şi a plăcintarilor? 

La vorbele bunicii lui Agib, hadâmbul se sperie şi se grăbi 
să tăgăduiască vajnic fapta. Grăi: 

— Nu am intrat în nici o magherniţă; decât numai am 
trecut pe dinaintea ei! 

Da căpăţânosul de Agib strigă: 

— Pe Allah, ba am intrat prea bine şi am mâncat acolo! 

Şi adăugă cu afurisenie: 

— Şi, bunico, îţi mai spun o dată că a fost mult mai bună 
zumaricaua de acolo decât cea pe care ne-ai dat-o tu! 

Atunci bunica se înciudă şi mai rău şi se duse bombănind 
să-i povestească vizirului, cumnatul ei, despre „amarnica 
blestemăţie a hadâmbului de păcură!” Şi până într-atâta îl 
stârni pe vizir asupra robului, încât Şamseddin, care din 


fire era de o mânie cumplită şi care de felul lui se năpustea 
cu ţipete asupra slugilor, se şi repezi cu cumnată-sa sub 
cortul în care se aflau Agib şi hadâmbul. Şi răcni: 

— Said! Ai intrat tu cumva, da ori ba, împreună cu Agib în 
dugheană unui plăcintar? 

lar hadâmbul speriat răspunse: 

— N-am intrat! 

Da împeliţatul de Agib strigă: 

— Ba da! Am intrat! lar cât despre ceea ce am mâncat 
acolo, he he! ... bunico! ... era atâta de bun încât ne-am 
îndopat până în gât! Şi-apoi am băut un sorbet minunat cu 
gheaţă mărunţită! Ya, Allah! Bun mai era! lar vrednicul 
plăcintar nu se zgârcise la zahăr, ca bunică! 

Atunci mânia vizirului spori îndoit asupra hadâmbului, 
căruia i se mai puse o dată aceeaşi întrebare; şi hadâmbul 
tăgăduia înainte. Atunci vizirul îi zise: 

— Said, eşti un mincinos, şi ai cutezanţa să-l dezminţi pe 
copilul acesta, care negreşit că spune adevărul. Eu însă am 
să mă învoiesc a te crede dacă vei putea să înghiţi tot 
castronul acesta gătit de cumnata mea! Asta îmi va dovedi 
că eşti nemâncat! 

Atunci Said, măcar că era plin tot, în urma popasului de la 
Badreddin, gândi să se supună încercării, şi şezu jos 
dinaintea castronului cu boabe de rodie şi se pregăti să 
înceapă; dar fu nevoit să se oprească de la întâia 
înghiţitură, aşa de plin era până în gât. Şi zvârli din gură 
ceea ce apucase să ia. Da spuse repede că, în ajun, atâta 
mâncase sub cort cu ceilalţi robi, încât îl lovise o 
îngreţoşare. Şi vizirul pricepu numaidecât că hadâmbul 
într-adevăr intrase, chiar în ziua aceea, la plăcintar. Porunci 
aşadar să fie întins de către robi la pământ, şi căşună 
asupra-i cu lovituri năprasnice şi din toate puterile lui. 
Atunci hadâmbul, snopit de lovituri, ceru într-un sfârşit 
iertare, da ţipând întruna: 

— O, stăpâne al meu, m-a apucat ieri o îngreţoşare! 


Cum vizirul ostenise din pricina bătăii, se opri şi îi spuse 
lui Said: 

— Hai! Mărturiseşte adevărul! 

Atunci hadâmbul se hotări şi spuse: 

— Eh, aşa-i, da! Doamne, e adevărat! Am intrat la un 
plăcintar din suk! lar zumaricaua lui era atâta de bună cum 
în viaţa mea nu am mai gustat ceva aşa de bun! Da şi ce 
nenorocire că am gustat acuma din zumaricaua cea siloasă 
şi scârboasă de-aici! Ya, Allah! Că rea e asta! 

Atunci vizirul începu să râdă din plin; dar bunica nu se mai 
putu stăpâni de ciudă şi, înţepată până la sânge, pufni: 

— A, mincinosule! Nu cred că ai putea să ne aduci vreo 
zumarica de la plăcintarul tău! Asta-i numai o născocire de- 
a ta! Ci îţi îngădui să te duci şi să ne aduci un farfuriu cu 
bunătatea aceea! Şi-apoi, dacă o vei aduce, ne va sluji 
măcar să facem o asemuire între priceperea lui şi a mea! 
Cumnatul meu să fie judecător! 

Şi hadâmbul răspunse: 

— Da, de bună seamă! 

Atunci bunica îi înmână o jumătate de dinar şi un castron 
de farturiu. 

Şi hadâmbul plecă şi ajunse la plăcintărie şi îi spuse 
plăcintarului: 

— lacătă! Făcurăm un rămăşag pe zumaricaua ta cu cei de 
acasă care, şi ei, au gătit o zumarica din boabe de rodie. 
Aşa că dă-mi dintr-a ta, de o jumătate de dinar. Şi mai ales 
găteşte-o bine şi fă-o cu tot meşteşugul tău. Că, altminteri, 
am să mai mănânc o ciomăgeală ca adineaori! Te 
încredinţez că sunt cotonogit bine! 

Atunci Hassan Badreddin începu să râdă şi spuse: 

— Fii fară teamă! Întrucât zumaricaua pe care am să ţi-o 
dau nu se mai află pe lume cineva care să poată izbuti una 
asemenea, afară de maică-mea! lar maică-mea este acuma 
în ţări tare depărtate...! 

Pe urmă Badreddin umplu farfuriul robului cu multă grijă, 
şi îşi isprăvi dichisul mai adăugând oleacă de mosc şi de apă 


de trandafir. lar hadâmbul luă farfuriul şi se întoarse iute la 
corturi. Atunci bunica lui Agib îl luă şi grăbi să guste din 
ceea ce se afla în el, ca să vadă cât de dulce şi cât de bun 
era. Şi de-abia îl duse la buze că şi scoase un țipăt ascuţit şi 
căzu pe spate... Ghicise mâna fiului ei Hassan. 

Atunci vizirul rămase năuc şi zori să arunce apă de 
trandafiri pe obrazul bunicii care, peste un ceas, îşi veni în 
fire. Şi grăi: 

— Allah! Cel ce a făcut zumaricaua aceasta de rodie nu 
poate să fie decât fiul meu Hassan Badreddin, şi nimeni 
altul! Sunt încredinţată! Numai eu ştiu s-o gătesc aşa, şi l- 
am învăţat şi pe Hassan! 

La vorbele ei, vizirul fu bucuros până peste poate şi ardea 
de nerăbdare să-l vadă pe nepotul său, şi strigă: 

— Allah să îngăduiască strângerea noastră laolaltă! 

Şi pe dată chemă să-i vie slujitorii, chibzui o clipită, ticlui 
un vicleşug, şi le zise: 

— Douăzeci de inşi dintre voi să se ducă pe dată la 
dugheana plăcintarului Hassan, ştiut în suk pe numele de 
Hassan El-Bassri, şi să-i dărâme prăvălia din temelii până în 
vârf! Cât despre plăcintar, să i se lege mâinile cu cearceaful 
turbanului şi să-mi fie adus aici, pe sus, da luând bine 
seama să nu-i faceţi nici cel mai mic râu. Duceţi-vă! 

Şi-apoi încălecă numaidecât pe cal, după ce luă cu sine 
scrisorile scrise de sultanul de la Egipt, şi alergă la casa 
cârmuirii, la Dar El-Salam, la dregătorul care era trimisul la 
Damasc al sultanului Egiptului, stăpânul său! Ajuns la Dar 
El-Salam, vizirul îi arătă dregătorului cărţile sultanului, iar 
dregătorul pe dată se temeni, le sărută cu smerenie şi le 
duse la frunte cu cinstire. Pe urmă se întoarse către vizir şi 
îi spuse: 

— Porunceşte! Pe cine vrei să ridici? 

El răspunse: 

— Numai un plăcintar din suk! 

Şi dregătorul spuse: 

— Nimica nu este mai lesne! 


Şi le porunci străjerilor lui să meargă şi să le dea o mână 
de ajutor oamenilor vizirului. Vizirul atunci îşi luă rămas- 
bun de la caimacam, şi se întoarse la corturi. 

Cât despre Hassan Badreddin, apoi acesta văzu cum 
soseau asupra-i toţi inşii aceia înarmaţi cu bâte, cu 
târnăcoape şi cu topoare. Şi cum năvăliră în prăvălie şi 
prefăcură totul în bucățele, şi răsturnară pe jos toate 
zumaricalele şi zaharicalele, şi năruiră toată prăvălia; pe 
urmă îl înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl cetluiră cu 
pânza turbanului său, fară a scoate o vorbă. Iar înfricatul de 
Hassan gândea: „Ya! Allah! Pesemne că zumaricaua de rodii 
să fie pricina năpastei! Cine ştie ce-or fi putut să găsească 
la ea!” 

Până la urmă îl duseră, aşadar, pe Hassan sub corturi, 
dinaintea vizirului. Şi Hassan Badreddin se zbătea amarnic 
şi striga: 

— Doamne! Ce nelegiuire am săvârşit? 

Vizirul îl întrebă: 

— Tu ai gătit zumaricaua aceea de rodii? 

El răspunse: 

— Da, doamne al meu! Nu carecumva, din întâmplare, veţi 
fi găsit în zumarica ceva ce are să mă ducă la tăierea 
capului? 

Şi vizirul răspunse cu asprime: 

— La tăierea capului? Păi asta ar fi osânda cea mai blajină! 
Aşteaptă-te la mult mai rău! Ai să vezi tu! 

Or, vizirul le spusese celor două hanâme să-l lase să 
purceadă după voia lui; întrucât nu voia să le dea socoteală 
asupra iscodelilor lui decât când va fi ajuns la Cairo. Îi 
chemă, aşadar, pe robii lui cei tineri şi le spuse: 

— Să vină încoace un cămilar de-al nostru. Şi aduceţi şi o 
ladă mare de lemn. 

Iar robii alergară pe dată. Pe urmă, la porunca vizirului, îl 
înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl băgară în ladă, apoi 
închiseră cu grijă capacul. Pe urmă îl încărcară pe cămilă şi 
ridicară tabăra şi porniră la drum. Merseră ei şi merseră, 


până noaptea. Atunci se opriră ca să mănânce oleacă; şi îl 
scoaseră un răstimp şi pe Hassan din ladă; îi dădură şi lui să 
mănânce, apoi îl băgară îndărăt în ladă. Şi îşi văzură de 
drum. Şi, din vreme în vreme, poposeau şi-l scoteau afară 
pe Hassan, ca să-l închidă iarăşi, după încă o iscodeală de-a 
vizirului, care îl întreba de fiecare dată: 

— Chiar tu eşti cel care a gătit zumaricaua de rodii? 

Şi înfricoşatul de Hassan răspundea neclintit: 

— Da, doamne! 

Iar vizirul striga: 

— Legaţi-l şi puneţi-l îndărăt în ladă! 

Urmară a drumeţi aşa până ce ajunseră la Cairo. Şi, 
înainte de a intra în cetate, se opriră în mahalaua 
Zaidania119, iar vizirul porunci iarăşi să fie scos Hassan din 
ladă şi să fie târât dinainte-i. Şi-atunci zise: 

— Să-mi fie adus un dulgher! 

Şi dulgherul veni, iar vizirul îi spuse: 

— Ia măsura acestui om, în lung şi în lat, şi ciopleşte îndată 
un stâlp pe potriva lui şi rânduieşte stâlpul pe un car tras 
de o pereche de bivoli! 

lar Hassan, înspăimântat, strigă: 

— Doamne! Ce vrei să faci cu mine? 

lar el răspunse: 

— Să te ţintuiesc la stâlpul ruşinii şi să te fac să intri astfel 
în cetate, spre a fi de râsul tuturor locuitorilor! 

lar Hassan strigă: 

— Da care este mişelia pentru care să mi se cadă o atare 
osândă? 

Atunci vizirul Şamseddin îi spuse: 

— Pentru nebăgarea de seamă pe care ai dovedit-o când ai 
făcut zumaricaua de rodii! Nu ai pus în ea nici destule 
mirodii, nici destul zahăr! 

La vorbele acestea, Hassan Badreddin se plesni peste 
obraji şi se minună: 

— Ya Allah! Aceasta-i nelegiuirea mea? Şi oare pentru 
aceasta m-ai făcut tu să îndur chinul cel lung al călătoriei, şi 


nu mi-ai dat să mănânc decât o dată pe zi, şi vrei acuma să 
mă ţintuieşti la stâlp? 

Iar vizirul, încruntat, răspunse: 

— Păi de bună seamă, toate-s din pricina lipsei de 
mirodenii! Pâi da! 

Atunci Hassan Badreddin rămase uluit până peste fire şi 
ridică mâinile spre cer şi începu să cugete adânc! Şi vizirul 
îi zise: 

— La ce te gândeşti? 

El răspunse: 

— O, nu la mare lucru. Numai la smintiţii peste care se 
vede că eşti căpetenie! Întrucât, dacă nu ai fi cel mai de 
frunte dintre smintiţi, nu te-ai purta cu mine aşa pentru o 
pişcătură de mirodii mai puţin într-o zumarica de rodii! 

Şi vizirul îi zise: 

— Păi se cuvine să te învăţ minte, ca să nu mai săvârşeşti 
greşeala! Or, pentru aceasta, nu aveam decât calea 
aceasta! 

lar Hassan Badreddin îi zise: 

— Oricum, faptele tale faţă de mine sunt o ticăloşie cu mult 
mai nemăsurată! Şi s-ar cădea să te osândeşti tu mai întâi! 

Atunci vizirul îi răspunse: 

— Nu mai este nimica de spus, crucea ţi se cuvine! 

Pe când ei vorbeau acestea, dulgherul, alături, dulgherea 
întruna la lemnul schingiului, şi din vreme în vreme 
strecura către Hassan câte o privire pe furiş, că parcă să-i 
spună: „Hm! Nu i-ai furat nimic!” 

Ast timp, se lăsă noaptea. Atunci îl înşfăcară pe Hassan şi îl 
băgară iarăşi în ladă. Iar vizirul răcni: 

— Mâine ai să fii răstignit! 

Pe urmă aşteptă câteva ceasuri, până ce Hassan adormi în 
ladă. Atunci puse să se încarce lada pe spinarea cămilei şi 
dădu poruncă de plecare, şi merseră până ce ajunseră 
acasă, la Cairo! 

Şi numai atunci vizirul se hotări să-şi dea în vileag 
vicleşugul faţă de fiică-sa şi de cumnată-sa. Aşa că-i spuse 


fiică-sii Sett El-Hosn: 

— Mărire lui Allah, carele ne-a îngăduit, într-un sfârşit, o, 
fata mea, să-l găsim pe vărul tău Hassan Badreddin! Este 
aici! Scoală-te, fata mea, şi fii fericită! Şi fii cu mare grijă să 
rânduieşti lucrurile şi chilimurile din casă şi din odaia ta de 
nuntă întocmai în starea în care se aflau în noaptea cea 
dintâi a nunţii tale! 

Şi numaidecât Sett El-Hosn, măcar că era în dârdora 
tulburării şi a bucuriei, dădu poruncile de cuviinţă 
slujnicelor, care se sculară pe dată şi se apucară de treabă 
şi aprinseră făcliile. lar vizirul le spuse: 

— Am să vă ajut să vă aduceţi aminte! 

Şi îşi descuie dulapul şi scoase din el hârtia pe care avea 
însemnate lucrurile, şi toate câte se aflau în casă, cu 
locurile lor de odinioară. Şi le citi pe îndelete acele 
însemnări, şi veghe ca fiecare lucru să fie pus la locul lui 
dintâi. Şi treaba fu făcută atâta de bine, încât până şi ochiul 
cel mai iscoditor s-ar fi crezut a fi de faţă chiar la noaptea 
nunţii frumoasei Sett El-Hosn cu grăj darul cel cocoşat. 

Apoi vizirul aşeză, cu chiar mâna sa, la locul pe care se 
aflau odinioară, hainele lui Badreddin: turbanul pe scaun, 
izmenele de noapte pe patul răvăşit, şalvarii şi caftanul pe 
divan, iar sub ele punga cu mia de dinari şi cu senetul 
evreului, şi nu uită nici să coasă la loc, între fes şi cearşaful 
turbanului, pânza ceruită. 

Pe urmă îi spuse fiicei sale să se îmbrace la fel ca în 
noaptea dintâi, să intre în odaia de nuntă şi să se 
pregătească a-l primi pe vărul şi soţul ei Hassan Badreddin 
şi, când el va intra, să-i spună: „O, ce mult ai zăbovit la 
umblătoare! Pe Allah, dacă eşti stricat la stomac, de ce nu- 
mi spui? Ori nu sunt eu un bun altău şi roaba ta?” O mai 
sfătui, măcar că Sett El-Hosn nu avea deloc trebuinţă de un 
atare sfat, să fie tare dulce cu vărul ei şi să-l facă să 
petreacă noaptea cea mai desfătată cu putinţă, fară a uita 
taifasul şi stihurile cele frumoase ale poeţilor. 


Pe urmă vizirul însemnă pe hârtie ziua aceea fericită. Şi 
porni spre odaia unde se afla lada în care zăcea Hassan 
cetluit. Porunci să fie scos afară pe când dormea, îi dezlegă 
picioarele, care erau legate, îl dezbrăcă şi îi puse numai o 
cămaşă subţire şi o tichie pe cap, întocmai ca în noaptea 
nunţii. Sfârşind, vizirul se furişă repede, deschizând uşile 
care duceau spre odaia de nuntă, şi îl lăsă pe Hassan să se 
trezească singurel. 

lar Hassan se trezi în curând şi, năucit cu totul că se vedea 
aşa, aproape gol, în sala aceea luminată minunat şi care nu 
i se părea străină, îşi zise în sineşi: „la să te vedem, băiete! 
Te afli în visul cel mai adânc ori eşti treaz?” 

După clipele dintâi de uluială, se încumetă să se ridice şi 
să facă vreo câţiva paşi afară din sală, pe una dintre uşile 
deschise. Şi pe dată i se curmă răsuflarea: vedea şi 
cunoştea aidoma încăperea în care se întâmplase 
petrecerea de pomină în cinstea lui şi în paguba cocoşatului 
şi, prin uşa deschisă ce dă spre odaia de nuntă, îşi văzu pe 
scaun turbanul, şi pe divan şalvarii şi hainele. Atunci 
sudoarea îi scaldă fruntea şi şi-o şterse cu mâna. Şi îşi zise: 
„La, la! Sunt treaz oare? Dorm? [ţ, ţi! Sunt nebun!” Porni 
însă mai departe, da călcând înainte cu un picior şi dând 
îndărăt cu celălalt, fară a îndrăzni mai mult şi ştergându-şi 
mereu fruntea scăldată de sudoarea rece. Pe urmă, într-un 
sfârşit, strigă: 

— Ci, pe Allah! Nu mai încape îndoială, chiar aşa-i, măi 
băiete! Nu-i deloc vreun vis! Şi erai, dreptu-i, închis bine şi 
cetluit într-o ladă! Nu, deloc nu e vis! 

Şi, spunând acestea, ajunse la uşa de intrare în odaia 
miresei, şi, cu grijă, îndrăzni să-şi strecoare capul. 

Şi pe dată, de sub pologul de mătase albastră şi subţire, 
Sett El-Hosn, întinsă în toată frumuseţea ei goală, ridică 
galeşă marginile pologului şi îi spuse: 

— O, stăpânul meu drag! Mult ai zăbovit la umblătorile 
alea! Uf, vino degrabă! Vino! 


La vorbele ei, bietul Hassan începu să râdă în hohote ca un 
mâncător de haşiş ori ca un fumător de mac şi începu să 
icnească: 

— Hu! Hi! Hu! Ce vis năuc! Ce vis aiurit! 

Pe urmă păşi mai departe înainte, de parcă ar fi călcat pe 
şerpi, cu o grijă nemărginită, sumeţindu-şi poalele cămăşii 
cu o mână şi pipăind împrejur cu mâna cealaltă, ca un orb 
sau ca un om beat. 

Pe urmă, nemaiputând de tulburare, şezu jos pe chilim şi 
începu să cugete adânc, făcând din mâini nişte semne de 
uluială smintite. Şi vedea acolo, dinainte-i, şalvarii lui aşa 
cum erau, înfoiaţi şi cu cutele bine rânduite, turbanul lui de 
la Bassra, caftanul lui şi, dedesubt, băierile pungii, 
atârnând. 

Şi iarăşi Sett El-Hosn grăi dinlăuntrul crivatului şi îi spuse: 

— Ce ai, dragule? Te văd tare buimăcit şi cam tremurând. 
A, la început nu erai aşa! Nu cumva, din întâmplare...? 

Atunci Badreddin, stând jos mai departe şi ţinându-şi 
fruntea cu amândouă mâinile, începu să deschidă şi să 
închidă gura într-o pornire de râs smintit, şi izbuti să 
îngaime într-un sfârşit: 

— Ha, ha! Zici că la început nu eram aşa! Care început? Şi 
care noapte? Pe Allah! Păi sunt ani şi ani de când lipsesc! 
Ha! Ha! 

Atunci Sett El-Hosn îi spuse: 

— O, dragule, linişteşte-te! Numele lui Allah fie asupră-ţi şi 
împrejuru-ţi! Linişteşte-te! Eu vorbesc de noaptea de-acum, 
pe care ţi-ai petrecut-o în braţele mele, de chiar noaptea 
când berbecele a pătruns vârtos de cincisprezece ori în 
spărtura cetăţii! Dragule! Ai ieşit numai până la umblători. 
Şi ai zăbovit acolo preţ de vreun ceas! Of, văd că pesemne 
te-ai stricat la stomac! Vino, dar, să te încălzesc, vino, 
iubitule, vino, inima mea şi ochii mei! 

Dar Badreddin râdea înainte ca un smintit; pe urmă zise: 

— Poate că e adevărat ce spui tu! Ci...! Aşa că de bună 
seamă trebuie să fi adormit la umblătoare, şi acolo, în tihnă 


deplină, oi fi visat un vis tare urât! 

Pe urmă adăugă: 

— Of, da! Tare urât! Închipuieşte-ţi că am visat că eram 
ceva ca un fel de bucătar ori de plăcintar într-o cetate care 
se cheamă Damasc, în Siria, tare departe! Da! Şi că mi-am 
petrecut acolo zece ani cu meseria asta! Am mai visat şi de 
un băieţel, un vlăstar de viţă aleasă, neîndoielnic, însoţit de 
un hadâmb! Şi mi s-a întâmplat cu ei cutare şi cutare 
păţanie... 

Şi bietul Hassan, simțind sudoarea cum îi scaldă fruntea, 
şi-o şterse, dar, ştergând-o, simţi urma loviturii cu piatră, şi 
sări în sus strigând: 

— Ba nu! lacătă urma unei lovituri cu o piatră zvârlită de 
copilul acela! Nu se poate spune că nu a fost destul de 
straşnică! 

Pe urmă cugetă o clipită şi adăugă: 

— Ori mai degrabă nu! Este numai un vis, într-adevăr! 
Lovitura poate că e o lovitură pe care oi fi căpătat-o mai 
odinioară de la tine, Sett El-Hosn, în zbengurile noastre! 

Pe urmă zise: 

— Să-ţi spun visul mai departe. În cetatea aceea a 
Damascului am ajuns, habar nu am cum, într-o dimineaţă, 
aşa cum mă vezi, numai în cămaşă şi cu tichia cea albă! 
Tichia ghebosului! Iar locuitorii! ... nici nu prea ştiu ce 
vroiau de la mine! Şi m-am pomenit moştenitor peste 
prăvălia unui plăcintar, un preacinstit bătrân! ... Păi da! Păi 
da! Nu-i nicidecum un vis! Am făcut o zumarica din boabe 
de rodie care, pare-se, nu avea destule mirodenii! ... Şi- 
atuncil.. la să vedem! ... Oare chiar numai să fi visat toate 
astea? Şi să nu fi fost nimica aievea? 

Atunci Sett El-Hosn strigă: 

— Dragule, chiar că tare anapoda vis ai avut! Mă rog ţie, 
spune-mi-l până la capăt! 

Şi Hassan Badreddin, oprindu-se întruna că să se 
minuneze, îi istorisi frumoasei Sett El-Hosn toată povestea, 
vis ori trezie, de la început până la sfârşit. Pe urmă adăugă: 


— Şi apoi iacătă că eram cât pe-aci să fiu răstignit! Şi-aş fi 
şi fost, dacă visul nu s-ar fi destrămat la vreme. Ya Allah! 
Încă mai sunt plin de sudoare din lada aceea! 

Şi Sett El-Hosn îl întrebă: 

— Da pentru ce vroiau să te răstignească? 

El răspunse: 

— Păi tot din pricina puţinătăţii mirodiilor din zumaricaua 
de boabe de rodie! Da! Amarnicul stâlp al ruşinii era gata şi 
mă aştepta cu un car tras de o pereche de bivoli de la Nil! 
Ci, din mila lui Allah, toate nu au fost decât un vis, că într- 
adevăr pierderea prăvăliei mele de plăcintar, dărâmată cum 
a fost din creştet până în temelie, mi-ar fi pricinuit un necaz 
până peste măsură! 

Atunci Sett El-Hosn, nemaiputând, sări din pat şi veni să se 
arunce la gâtul lui Hassan Badreddin, şi îl strânse la piept, 
îmbrăţişându-l şi topindu-l în sărutări. lar el nici nu cuteza 
să se mişte. Şi deodată strigă: 

— Nu! Nu! Toate acestea sunt vis! Pe Allah! Unde mă aflu? 
Care este adevărul? 

Şi bietul Hassan, dus cătinel la pat de braţele dulcei Sett 
El-Hosn, se întinse istovit şi căzu într-un somn greu, 
vegheat de Sett El-Hosn, care îl auzea cum murmura prin 
somn când vorbele: „E un vis!”, când vorbele: „Nu! E 
aievea!” 

Odată cu dimineaţa, liniştea se întoarse în minţile lui 
Hassan Badreddin care, trezindu-se din somn, se pomeni 
tot în braţele calde ale frumoasei Sett El-Hosn, şi-l văzu 
dinainte-i, stând în picioare la capul patului, pe moşul său, 
vizirul Şamseddin, care pe dată îi ură bună pace. lar 
Badreddin îi spuse: 

— Da nu chiar tu eşti acela care a poruncit să fiu legat de 
mâini şi să mi se dărâme prăvălia? Şi toate astea din pricina 
puţinătăţii de mirodii din zumaricaua de boabe de rodie? 

Atunci vizirul Şamseddin, nemaiavând nici un temei să 
tacă, grăi: 


— O, copilul meu, iacătă adevărul! Tu eşti Hassan 
Badreddin, nepotul meu, fiul răposatului meu frate 
Nureddin, vizirul de la Bassra! Iar eu nu te-am pus să 
înduri toate acele necazuri, decât spre a avea o dovadă mai 
mult despre cine eşti, şi să mă încredinţez că tu eşti într- 
adevăr acela care a intrat în patul fiicei mele, în cea dintâi 
noapte a nunţii ei. Şi dovada aceasta am avut-o atunci când 
am văzut (întrucât eram pitit în spatele tău) că tu cunoşti 
bine şi casă şi lucrurile din casă, pe urmă turbanul tău, 
şalvarii şi punga, şi mai cu seamă senetul din pungă şi 
înscrisul ascuns în turban, în care se află poveţele tatălui 
tău Nureddin. Aşa că să mă ierţi, copilul meu! Întrucât nu 
aveam la îndemână decât calea aceasta ca să te dovedesc, 
eu care nu te mai văzusem niciodată mai înainte, dat fiind 
că te-ai născut la Bassra! Copilul meu, toate astea se 
datoresc unei gâlceve mărunte, ivite odată demult între 
tatăl tău, care a fost fratele meu Nureddin, şi mine, moşul 
tău! 

Şi vizirul îi istorisi toată povestea, pe urmă îi spuse: 

— O, copilul meu! Cât despre mama ta, am luat-o cu mine 
de la Bassra, şi ai s-o vezi numaidecât, ca şi pe fiul tău Agib, 
rodul nopţii tale dintâi de nuntă cu mama lui! Şi vizirul fugi 
să-i cheme. 

Şi cel dintâi sosi Agib care, de data aceasta, se aruncă de 
gâtul tatălui său, fară a se mai teme de el, cum se temuse 
de plăcintarul cel drăgăstos; iar Badreddin, de bucurie, 
prociti stihurile acestea: 

De la plecarea ta, iubite, eu n-am mai contenit să plâng. 

Şi mări de lacrimi năpădiră din ochii-mi fără istovire. 

Şi m-am jurat: dacă vreodată la pieptu-mi am să te mai 
strâng, Nu voi mai plânge niciodată, nici pomenind de 
despărţire! 

Şi iată-acuma fericirea se năpusteşte-asupra-mi, grea, Şi 
cu atâta repejune şi cu atâta vijelie, Încât îmi rupe 
jurământul - şi-ncepe fară voia mea Potopul lacrimilor iarăşi 
- dar e potop de bucurie! 


Şi soarta s-ajurat, şi Timpul, să-mi fie cobe-n veci de veci. 

Ci eu, o, Timp amar, o, Soartă, vă-ncalc cu grabă 
jurământul Se-ntoarse fericirea-ntreagă, cu tot ce-mi 
datorase, deci! 

Mi s-a întors iubitu-acasă, după ce-a colindat pământul. 

Tu, inimă a mea, te-aşterne naintea lui cum se cuvine, 
Desfă-ţi centurile-aşteptării, slujeşte-l îndelung şi bine! 

Nici nu apucă el să le rostească de-a binelea, că bunica lui 
Agib, însăşi mama lui Badreddin, se şi arătă hohotind de 
plâns şi se aruncă în braţele lui, aproape pierită de bucurie. 

Şi, după potopul de îmbrăţişări, în lacrimi de bucurie, îşi 
istorisiră laolaltă păţaniile şi necazurile şi toate câte le 
înduraseră. 

Pe urmă mulţumiră toţi lui Allah că îi adunase într-un 
sfârşit împreună sănătoşi şi teferi, şi începură iarăşi să 
trăiască în veselie şi în bucurie desăvârşită, şi în huzu-ruri 
neprihănite, şi tot aşa până la sfârşitul zilelor lor, care fură 
tare spornice, şi lăsând o sumedenie de copii, toţi frumoşi 
ca luna şi ca stelele. 

Şi aceasta-i, o, norocitule sultan, îi spuse Șeherezada 
sultanului Şahriar, povestea cea minunată pe care vizirul 
Giafar Al-Barmaki i-o istorisi califului Harun Al-Raşid, 
emirul drept-credincioşilor, în cetatea Bagdadului! 

Da! Aceasta-i povestea păţaniilor vizirului Şamseddin, a 
fratelui său, vizirul Nureddin, şi a lui Hassan Badreddin, fiul 
lui Nureddin! 

Iar califul Harun Al-Raşid nu zăbovi să spună: 

— Pe Allah! Uluitoare şi minunată poveste! 

Şi, de mulţumire, nu numai că îi dărui vizirului său Giafar 
iertarea pentru arapul Rihan, da îl mai şi luă sub aripa 
dragostei lui pe tânărul care fusese soţul femeii căsăpite din 
Povestea cu cele trei mere şi, spre a-l alina de pierderea 
soţiei sale jertfite pe nedrept, i-o dărui de cadână pe una 
dintre cele mai frumoase fecioare, îi hotărî huzmeturi 
strălucite şi şi-l legă prieten de inimă şi tovarăş la ospeţe. 
Pe urmă le porunci calemgiilor domneşti să scrie povestea 


aceea minunată cu scrierea lor cea mai frumoasă, şi s-o 
închidă cu grijă în dulapul cu scripte, spre a sluji de 
învăţătură copiilor copiilor lor. 

— Ci, urmă iscusita şi chibzuita Şeherezada, către sultanul 
Şahriar, stăpânul de peste insulele indieneşti şi chinezeşti, 
nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea 
aceasta ar fi la fel de minunată ca aceea pe care am să ţi-o 
istorisesc, dacă nu eşti ostenit! 

Iar sultanul Şahriar îi spuse: 

— Şi care-i acea poveste? 

Şeherezada răspunse: 

— Este cu mult mai frumoasă decât toate celelalte! 

Iar Şahriar îi spuse: 

— Şi cum îi zice? Ea răspunse: 

— Îi zice Povestea cu croitorul, cu cocoşatul, cu evreul, cu 
creştinul şi cu bărbierul din Bagdad! 

Şi sultanul Şahriar răspunse: 

— De bună seamă, poţi s-o povesteşti! 


SFÂRŞIT 


1 Dinastia Sassanizilor a domnit în Persia, începând din 
anul 226 până la cucerirea Persiei de către arabi în anul 
651. Fireşte, în O mie şi una de nopţi, numele de persoane, 
de localităţi etC. Nu respectă întru totul realitatea, ele fiind 
adesea produse ale fabulării. 

2 Şahriar (cuvânt persan) înseamnă „Şahul Cetăţii”. 

3 Şahzaman (cuvânt persan) înseamnă „Şahul Veacului”. 

4 Samarkand - astăzi oraş în Uzbekistan; Al-Ajam - 
denumirea arabă a Persiei. 

5 Salamalek - formulă de salut la mahomedani, care se 
rosteşte însoţită de o temenea; cuvântul provine din 


expresia arabă salam alaik ori sala-maleikum: „pacea (sau 
mântuirea) fie asupra ta” 

6 Asr (în limba arabă) - vremea zilei când soarele începe 
să coboare spre amurg. 

7 Ginn, în folclorul arab, înseamnă „duh”, „spirit”, „înger 
bun sau rău”. Mitologia arabă preislamică era plină de tot 
soiul de asemenea făpturi, care au dăinuit în folclor şi după 
ce păgânismul primitiv a fost înlocuit cu mahomedanismul 
monoteist. Ginnii care s-au supus poruncilor lui Allah 
reprezintă ceea ce în mitologia creştină poartă denumirea 
de îngeri; cei care s-au răzvrătit împotriva lui Allah au fost 
pedepsiţi de puterea divină şi au devenit demoni - duşmani 
oamenilor. După concepţia islamică, duhurile acestea sunt 
grupate în cinci cete: marezii (cei mai răi şi mai 
înfricoşători), efriţii (dracii), şeitanii (demonii cei mari), 
ginnii (în accepţiune îngustă: duhuri), gianii (îngerii). In 
genere însă termenul de ginn sau efrit se foloseşte cu 
sensul de „duh”, „spirit”. 

8 Yussuf este forma arabă a numelui frumosului Iosif din 
Biblie. 

9 Eblis (sau Iblis) - diavolul. 

10 Adam, cel dintâi om pe care, în mitologia creştină şi 
arabă, Dumnezeu l-a creat „după chipul şi asemănarea sa”, 
şi care a fost izgonit din Rai pentru că, îndemnat de Eva, 
soţia sa, a muşcat din „mărul cunoaşterii binelui şi râului”. 

11 Am păstrat numele sub forma aceasta, dat fiind că aşa 
s-a încetățenit în tradiţia noastră, deşi corect este 
Sahrazada, adică „Fiica Cetăţii”. 

12 Doniazada sau Duniazada, adică „Fiica Lumii”. 

13 Muslemin sau moslemin (de la cuvântul arab mosleni) - 
„credincios, fidel”, echivalent cu „musulman”. 

14 La arabi, conform tradiţiei, orice act juridic trebuie să 
fie întocmit, în faţa unor martori, de către cadiu, funcţionar 
public având sarcini de judecător şi de notar. 

15 În povestirile arabe se pomeneşte adeseori despre 
acest obicei, practicat din vremurile de demult, de a se 


căsători o fată cu vărul ei. 

16 În traducerea lui M. A. Sălie, aici se află următoarea 
intercalare: „Într-adevăr, ai lui Allah suntem şi la el ne 
întoarcem! oftă negustorul. Nu este putere şi tărie la 
nimenea, numai la Allah cel Preaînalt şi Preamărit! Dacă eu 
l-am omorât pe fiul tău, l-am omorât fară de voie. Mă rog ţie 
să mă ierţi.” - „lrebuie să te omor negreşit”, grăi ginnul, şi 
îl înşfacă pe negustor şi, trântindu-l la pământ, ridică 
paloşul să-l omoare. lar negustorul izbucni în plânsete şi 
strigă: „Lasă fapta aceasta în seama lui Allah!” şi prociti: 

Ursita are doua feţe: o faţă albă, alta neagră; 

Tot două părţi şi viaţa are: o parte dulce, alta acră. 

S-a spus demult că soarta lumii-i pidosnică şi 
schimbătoare: „Mai tare îl loveşte soarta pe-acel ce se ştia 
mai tare!” 

Au nu vezi tu că vijelia când bate zarea duşmăneşte 
Îndoaie ierbile plăpânde, dar pe copaci îi prăbuşeşte? 

Nu vezi cum marea zvârle-afară tot hoitul care-i gustă- 
amarul, Pe când la fundu-i doarme scoica în care-a râs 
mărgăritarul? 

Şi dacă mâna soartei astăzi asupră-mi zăboveşte cruntă Şi 
cu mânie-mi taie calea şi cu năpaste mă înfruntă, Să ştii: 
nici norii de pe ceruri nu vor dura întotdeauna, Măcar că 
giulgiul lor cel negru umbreşte soarele şi luna. 

Cresc pomi înalţi destui, pădure de crengi bătrâne şi de 
mladă, Cu pietre se azvârle însă numai în cei ce poartă 
roadă. 

Oricât de aprigă-i năpasta ce-asupra-ţi negura-şi deşartă, 
Să nu te sperii de necazul care ţi-a fost menit de soartă. 

Iar când negustorul isprăvi stihurile acestea, ginnul îi 
spuse: „Curmă-ţi vorba! Roagă-te lui Allah, că eu te omor 
negreşit!” 

17 Şeic sau şeih (în limba arabă şaikh) este, la arabi, 
căpetenie de trib sau şef de comunitate religioasă 
musulmană; prin extindere, termenul se foloseşte şi pentru 
a denumi o persoană respectabilă, de obicei un bătrân 


venerabil. „Şeic bătrân” este aşadar oarecum un pleonasm, 
dar pleonasmele sunt una dintre caracteristicile stilului 
povestirilor Şeherezadei. 

18 Povestitorul arab se exprimă de obicei eufemistic. El nu 
spune soţia mea, „fiul meu” etc., ci: „fiica moşului meu” sau 
„mama fiului meu” sau „fiul soţiei mele” etc. 

19 Sărbătoarea Jertfelor sau Marea Prăznuire a lui Allah 
se celebrează în „luna hagialâcului” (a douăsprezecea lună, 
după calendarul lunar musulman). Atunci hagiii, înaintea 
plecării la Mecca, sunt datori să aducă prinoase de jertfe. 

20 Aici cuvântul divan (de origine persană) are sensul de 
„şedinţă de judecată”. Alteori el denumeşte sala în care se 
ţine şedinţa. 

21 Dinar (din cuvântul grecesc dinarion) este numele unor 
monede din diferite ţări şi epoci; la arabi, dinarul era o 
monedă de aur, de mare valoare. 

22 Hammam (cuvânt arab, însemnând „baie caldă”) - 
stabiliment de băi publice, baie turcească. 

23 Şeitan - unul dintre multele nume arabe date lui Satan- 
Amăgitorul. 

24 În mitologia arabă, duhurile sunt sexuate, aşa încât 
există ginni şi ginne, efriţi şi efrite, ghuli şi ghule etc. 

25 În varianta tradusă de Sălie, textul este mult mai 
dezvoltat: 

O, tu, ce te scufunzi în noapte şi în pieire totodată, Tu îţi 
chemi moartea: nu se-alege nici un nimic din truda toată 
Nu vezi tu oare apa mării, şi-n mare peştii cum se-adună În 
mreaja care-i pescuieşte sub umbra nopţilor cu lună? 

Şi apa-n jurul lor se zbate şi-i răsuceşte în vârteje, Iar ochii 
lor îi duc orbeşte înspre umflatele ei mreje. 

Neadormit, în noaptea udă, greu braţul trudei osteneşte, 
Amarnic să adune-n mreje din mări grămezile de peşte. 

lar cel care dormise-n tihnă ia peştele apoi şi-l vinde, 
Stând la răcoare, fără truda şi chinul celui care-l prinde. 

Unuia i se dă, altuia nu i se dă - cum vrea Prea-naltul, Cu 
trudă pescuieşte unul, iar peştele-l mănâncă altul. 


Pe urmă spuse: „E limpede! Milostivirea vine neabătut, 
dacă vrea Allah măritul!” şi prociti: 

Când nenorocul te supune, adăposteşte-te-n răbdare. 

Aşa-i cu-adevărat cuminte să facă-n viaţă fiecare. 

Biet robul nu se tânguiască: după prea bine vine-amarul, 
lar noaptea nu-şi va ţine veşnic deasupra lumilor izarul. 

26 În varianta tradusă de Sălie, ultimele două versuri sună 
astfel: 

Pe câţi nerozi i-a poleit norocul! 

Câţi înţelepţi se sting în neguri goale! 

Iar în textul tradus de Henning, poezia citată sună cam 
astfel: 

Ajunge, cumplită osândă! 

Şi tu, nenoroc, te îmbună! 

Mă zbat căâtre-o soartă mai bună, Dar ea se precurmă 
flămândă. 

Mulţime sunt proştii pe lume, Ca ploaia de stele pe cer - 

Da câţi înţelepţi fară nume În pulberea vremilor pier! 

La Sălie: 

Tu nu ai vreo putere, trudind şi azi şi mâine, S-agoniseşti 
vreodată amarnica ta pâine; 

Nici un condei la baştini nu izbuti să scrie Vreun chilipir cu 
care să scapi de sărăcie. 

Iar la Henning, poezia sună altfel, exprimând fatalismul 
vechii concepţii orientale: 

lacătă-ţi partea: ridicarea prin trudă nu-ţi stă în putere; 

Nici iscusinţa, nici dârzia nu-ţi dau nici fală, nici avere; 

Norocul şi averea-s scrise de mai-nainte-aşa cum sunt: 

Puţine pe pământ la unul, la altul mult prea mult pământ. 

Deşarta soartă îl împilă pe cel gingaş şi simţitor; 

Pe ticăloşi îi suie-n cinuri, pe cei cinstiţi, în hula lor. 

O, vino-mi moarte! Chiar că viaţa e prea urâtă şi scârnavă 
Când şoimii se târăsc prin mlaştini, pe când gâscanii 
zboară-n slavă. 

Să nu te miri când pe cei vrednici îi vezi bătuţi de sărăcie, 
Iar răii huzuresc - norocul cu mână oarbă soarta-l scrie; 


Trudeşte câte-o păsăruică din zori şi până pe-nserate, Pe 
când o alta nici nu mişcă şi-şi umflă guşa cu de toate. 

28 La Sălie, aici sunt intercalate următoarele versuri: 

La naiba, viaţă, dacă nu-ţi schimbi zarul! 

Doar sărăcia-ţi ştiu, şi-ntreg amarul! 

Dar când se scaldă viaţa-n zori de lapte, Potirul nopţii uită- 
Il ca pe-o noapte! 

„Ce-i fericirea” mă întrebi, neroado? 

Îți dau numaidecât răspunsul: „Iat-o 

29 Soleiman ben Daud - Solomon, fiul lui David, personajul 
biblic, pe care îl vom întâlni adesea în O mie şi una de nopţi. 
După legendă, pe inelul de la degetul lui erau scrise cele 
nouăzeci de nume ale lui Allah, a căror cunoaştere conferea 
puteri vrăjite asupra tuturor ginnilor, păsărilor şi vânturilor. 
De la numele lui s-a format cuvântul „solomonar”, cu sensul 
de vrăjitor. 

30 Suk - cuvânt arab, echivalent cu turcescul „bazar”. 

31 La Sălie, versurile diferă: 

Când la un bine tu răspunzi prin rău, Pe viaţa mea, e vai 
de capul tău! 

Tu îi faci ticălosului un bine, Şi el ca hiena se repede-n 
tine. 

32 Hakim (cuvânt de origine persană) - înseamnă 
„savant”, „învăţat”, dar mai frecvent „doctor”, „vraci”. 

33 Cetatea Farsului era capitala Persiei, pe când 
denumirea de ţara rumannilor era dată stăpânirilor 
Imperiului Bizantin în Asia Mică, iar numele de rumanni 
sau, mai adesea, rumi, li se dădea tuturor bizantinilor. 
Aşadar, „cetatea Farsului, în ţara rumannilor” este o 
inadvertenţă. 

34 La Sălie: „Soarele dădu bineţe Giuvaierului celor buni” 
- Giuvaierul celor buni fiind profetul Mahomed, care a spus: 
„Soarele nu răsare decât ca să mă salute pe mine.” 

35 În stilul metaforic specific povestitorului arab, expresia 
vrea să zică: „se temeni până la pământ şi sărută pământul 
dinaintea împăratului.” 


LLA 


36 Dăruirea de haine scumpe era echivalentă cu 
conferirea unei înalte decoraţii şi, de obicei, aceste haine 
erau împodobite cu pietre preţioase, ajungând adesea să 
valoreze preţuri fabuloase. Pe lângă haine, se mai dăruiau 
arme scumpe şi cai împodobiţi cu întregul harnaşament. 

37 Meidan - arenă, teren de întreceri cavalereşti şi de 
jocuri. 

38 Emir (în arabă amir: „şef) - titlu onorific dat 
căpeteniilor lumii musulmane, restrâns apoi numai la 
urmaşii lui Mahomed. 

39 Ghulă - fiinţă demonică care, după mitologia arabă, 
trăieşte în locuri pustii, mai ales prin ruine şi cimitire, 
hrănindu-se cu cadavre. Ghulii şi ghulele pot să ia chip 
omenesc, spre a-i amăgi pe drumeţii singuratici şi a-i 
mânca. 

40 Navab (în arabă nawwap, pL. De la naip) - locţiitor sau 
reprezentant al sultanului 

41 Khol (din cuvântul arab al-khol - alcool) - suliman făcut 
pe bază de pulbere de antimoniu, asemănător cu cel 
cunoscut sub numele de cârmăz. 

42 Kufie - năframă de aproape un metru pătrat. 

43 Tribul Ad, spun legendele şi Coranul, a fost nimicit de 
Allah din pricina nesupunerii lui la credinţa mahomedană. 
Adiţii, conform tradiţiei, aveau o statură de uriaşi. 

44 Banj (sau bang) - narcotic puternic, extras dintr-o 
specie de cânepă de grădină (Cannabis sativa), cunoscută 
îndeobşte sub numele de haşiş 

45 Muntele Cocaz (sau mai corect, Muntele Kaf, în 
persană Ghaf) - după cosmografia mitologică musulmană 
din Evul Mediu, este un şir de munţi de smaragd, care 
înconjură pământul, conceput de forma unei farfurii. Toţi 
munţii de pe pământ erau consideraţi ca aflându-se în 
legătură cu muntele Kaf. Pe vârful lui cel mai înalt, se 
închipuia un vulcan. Cutremurele aveau loc atunci când 
Allah se atingea de vârfurile acestui munte. Alexandru cel 
Mare ar fi împrejmuit muntele Cocaz cu un zid de netrecut. 


46 Băutură alcoolică, preţuită de negri 

47 Expresia „o pun pe capul şi în ochiul meu” reflectă 
obiceiul protocolar musulman, după care orice poruncă 
scrisă sau orice act scris se duce la ochi şi la frunte, spre a 
ilustra prin acest gest mărturia de supunere absolută. 

48 Mameluc (în arabă marnluc - „cel ce este în stăpânirea 
cuiva, rob”) - ostaş călare din corpul de gardă alunui 
sultan. 

49 Izarul este un voal mare cu care femeile musulmane se 
înfăşurau din creştet până în tălpi atunci când ieşeau pe 
stradă. 

50 Mossul - oraş ridicat pe ruinele fostei cetăţi Ninive. In 
Evul Mediu, Mossulul era un centru economic dezvoltat, 
vestit, mai cu seamă, pentru ţesătoriile sale. 

51 laşmac - văl subţire cu care femeile musulmane îşi 
acopereau faţa atunci când ieşeau pe stradă. 

52 Nusran - denumirea pe care musulmanii o dau unui 
creştin; traducerea termenului ar fi „nazareean”. 

53 Gutui osmanilâi - gutui turceşti, mari. 

54 Misreneşti - de Cairo (Misr fiind vechea denumire a 
oraşului Cairo). 

55 Sultanlâi - sultanine (adică de cea mai bună calitate). 

56 Hennea (sau hene, în arabă hinna)- arbustul tropical 
Lawsonia inermis, din familia Lythariaceelor, din frunzele şi 
din scoarţa căruia se extrăgea o vopsea pentru colorarea în 
roşu sau în galben a părului, bărbii, palmelor, tălpilor, 
unghiilor. In mod curent, termenul se foloseşte pentru 
denumirea acestui extract sub formă de pulbere. 

57 Artal (de la ratl sau ritl) - măsură de greutate, variind, 
după locuri şi epoci, între două şi douăsprezece uncii 
(aproximativ o jumătate de kg). 

58 Mugşc - aici, nucă de muscadier (un arbore sau arbust 
tropical) folosit ca mirodenie (a nu se confunda cu moscul, 
substanţă odorantă produsă de glandele abdominale ale 
unei cervidee). 

59 Sabun - un fel de biscuiţi. 


60 Muşabac (în traducere: „desfătul gâtului”) - un fel de 
sarailie. 

61 Lukmet-el-kadi (în traducere: „înghiţitoarea cadiului”) 
un fel de plăcinte. 

62 Assabih-Zeinab (în traducere: „pieptenele Zeinabei”) - 
gogoşi lunguieţe. 

63 Hanâma (în limba arabă) - doamnă, femeie de origine 
nobilă sau soţie de înalt demnitar. 

64 Ramadan sau ramazan (din rammad harr. „arşiţă”, 
„dogoare”) - cea de a noua lună din calendarul arab, lună în 
care musulmanii postesc de la răsăritul până la apusul 
soarelui. 

65 Pecetea-lui-Soleiman (Solomon) - plantă cu flori şi 
fructe roşii foarte frumoase, din familia liliaceelor, numită şi 
coada-cocoşului (Polygonatum officinalis). 

66 Cetatea Babilonului era considerată de arabi ca patria 
magiei; „babilonic”, pentru ei, însemna, aşadar: 
„fermecător”, „seducător”. 

67 Litera alef, prima literă din alfabetul arab, se scrie ca o 
linie verticală şi subţire. 

68 Ajami este numele pe care arabii îl dau tuturor 
popoarelor care vorbesc altă limbă decât araba sau care 
vorbesc prost limba arabă. In mod obişnuit însă, cuvântul îi 
desemnează pe persani. 

69 Saalicii (la singular saaluk) sau, în persană, kalender 
sau kalendar erau membrii unui ordin călugăresc, ai cărui 
adepţi purtau haine de o anumită croială şi îşi rădeau barba 
şi părul de pe cap. 

70 Harun Al-Raşid - calif arab, a cârmuit între anii 786- 
809. Funcţia de calif era echivalentă cu aceea de şef 
suprem al Imperiului Arab, califul fiind considerat urmaşul 
şi locţiitorul lui Mahomea pe pământ. 

71 Tabaria - oraş în Palestina, străvechiul Tiberiada. 

72 Cel ce pleca în pelerinaj (hagialăc) la Mecca, oraşul 
sfânt al lui Mahomed, trebuia să ducă o viaţă fară prihană, 
printre altele să nu bea vin. 


73 Arbalesta - numele iniţial al arbaletei. 

74 Ducerea mâinii pe creştetul capului este un mod de 
salut oriental. 

75 „Cele şapte citanii”, adică cele şapte feluri de a 
declama Coranul, stabilite de şcolile canonice de declamaţie 
musulmana. 

76 Sălie reproduce şi stihurile: 

Să iei aminte-ntotdeauna, Chiar şi când soarta te răsfaţă: 

Astăzi îţi e uşor, da mâine 'Tle-aşteaptă caznă grea şi 
greață. 

77 Muezin (din cuvântul arab mo 'adhdin - „cel care 
cheamă la rugăciune”) -slujitor la geamie, care vesteşte 
credincioşilor musulmani ceasul de rugăciunc, chemându-i 
din minaret cu glas cântat. 

78 Calam - pană de scris, confecţionată din tulpină de 
trestie, folosită pentru scrierea caracterelor arabe. In 
româneşte cuvântul acesta a dat, prin Intermediu turcesc, 
termenii călimară, calem (administraţie publică sau 
cancelarie) şi calemgiu (funcţionar de cancelarie, copist sau 
scriitor cu calamul, diac, uricar, grămătic). 

79 Bagdad - azi capitala Irakului, port situat pe fluviul 
Tigru. Fondat de califul Mansur din dinastia Abbasizilor, în 
anul 762, a devenit capitala califatului arab, alifatului arab, 
fiind unul dintre cele mai mari centre meşteşugăreşti, 
comerciale şi culturale din Evul Mediu, drept pentru care 
lumea arabă îl denumea „Sălaşul Păcii”. 

80 Povestea celui de al treilea saaluk, ca şi cea de a cincea 
călătorie a lui Sindbad marinarul, precum şi Povestea 
oraşului de aramă, Cheile ursitei, Povestea cea strălucita a 
crăişorului Diamant sunt, fară îndoială, cele mai pline de 
mister din toate Cele o mie şi una de nopţi. Referirile pe 
care lo aduc despre lumi dispărute sau despre fiinţe cu 
însuşiri de cosmonauţi sunt descrieri uluitor de exacte ale 
unor „amintiri despre viitor”, cum nu se mai întâlnesc decât 
în unele legende ale băştinaşilor sud-americani, în Povestea 


lui Ghilgameş, în scrierile sfinte indiene, precum şi în 
poemele lui Homer şi în operele lui Platon. 

81 În varianta tradusă de Sălie: „un ins de aramă”. 

82 Ca şi în cea de a cincea călătorie a lui Sindbad, rostirea 
numelui lui Allah este aici aducătoare de nenorociri - 
afirmaţie ce constituie de fapt o blasfemie pentru 
musulmani, care prin invocarea lui Allah cred că scapă din 
necazuri. Este evident că asemenea afirmaţie nu e decât o 
vehiculare de către povestitorul arab a unor idei cu mult 
anterioare islamului şi irăine de spiritul arab 

83 Allahu akbar - expresie de preamărire a lui Dumnezeu; 
în traducere.:... Allah este atotputernic!” 

84 Mărturisirea de credinţă - adică rostirea formulei: „Nu 
este decât un singur Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul 
său” - reprezintă unul dintre ritualurile sacre pentru orice 
musulman înainte de a-şi da sufletul. 

85 Roc - pasăre fabuloasă, extrem de mare şi de 
puternică, prezentă nu mimai în legendele arabe, ci în mai 
toate mitologiile populare orientale. După unele 
interpretări recente (Michel Gali), ea - ca şi uriaşul 
zburător Al-Simurg - ar fi, în povestirile din O mie şi una de 
nopţi, o amintire deformată despre fiinţele raţionale 
zburătoare, pe care omenirea le-ar fi cunoscut cândva, „în 
trecutul veacurilor şi al clipelor” 

86 Al-Abbas ibn Adb al-Mutallib - unchiul profetului 
Mahomed, înteme-Ictorul dinastiei Abbasizilor, care au 
cârmuit califatul din anul 750 până |, i cucerirea Bagdadului 
de către mongoli în anul 1258. 

87 Mihrab (cuvânt arab) - nişă orientată spre oraşul sfânt 
Mecca, practicată în peretele unei moschei sau al unei 
locuinţe şi slujind ca loc de rugăciune Ş. I meditaţie. 

88 Planeta Saturn 

89 Planeta Marte 

90 Planeta Mercur 

91 Planeta Venus 


92 Suna - cuvânt arab care înseamnă „ortodoxism ” şi care 
denumeşte tradiţia orală mahomedană alcătuită din 
hadisuri (povestiri) despre faptele profetului Mahomed şi 
din aforismele atribuite lui. Pe baza acestora, pre-t iun şi 
prin interpretarea regulilor preconizate în Coran, s-a 
întemeiat dreptul canonic musulman. 

93 Marhaba! Ahlan! ua sahlan! ... Anastina! - urări de 
bun-venit, intraductibile cuvânt cu cuvânt: „Fie-ţi primirea 
cordială, amicală şi dulce!” 

94 In vechime, pecetea - având gravate pe ea numele celui 
ce o purta, precum şi alte date personale despre acesta - 
slujea ca dovadă de identitate şi ca mijloc de iscălitură, am 
zice, legală. 

95 Sfânta Carte - fireşte: Coranul. 

96 Dejla - numele arab al fluviului Tigru. 

97 El/'Amin - fiul şi urmaşul lui Harun Al-Raşid - a cârmuit 
între 809-813, apoi a fost înlăturat de fratele său AL- 
Mamun. 

98 Baramka (barmachizii sau barmechizii) - familie de 
viziri sub domnia mai multor califi, la Bagdad. Giafar, 
favoritul lui Harun, ultimul dintre ei, cazând în dizgrație, a 
fost osândit la moarte în anul 803. 

99 Ţara Misrului - adică Egiptul (Misr, Mesr sau Masr fiind 
vechiul nume arab al Egiptului şi al oraşului Cairo). 

100 Şamseddin - în traducere: „Soarele credinţei”. 

101 Nureddin - în traducere: „Lumina credinţei”. 

102 Ghezirah (mai corect Gizeh, în arabă El Giza) - oraş în 
Egipt, pe NiL. Aproape de marile Piramide şi de ruinele 
vechiului Memfis, vestit pentru mulţimea de mastaba 
(morminte egiptene în formă de trunchi de piramidă) şi de 
necropole din epoca dinastiilor IV şi V; azi suburbie 
capitalei Egiptului. 

103 Kaliubia (mai corect: Ali-Kaliub) - oraş la zece 
kilometri spre nord de Cairo. 

104 Belbeis (Bilbis) - loc de popas pe drumul de la Cairo 
spre Siria 


105 Cetatea Alepului (în arabă Haleb) - oraş în nordul 
Siriei. 

106 Hassan - în traducere: „Frumosul”; Badreddin - 
„Luna plină a credinţei” 

107 Musaip - dregător la curtea unui sultan. 

108 Turbeha - criptă, mausoleu. 

109 Sett El-Hosn - în traducere: „Domnița frumuseţii”. 

110 El-Bassrani - adică „cel din Bassra”. 

111 "Ţara Şamului - [ara Damascului (Şam fiind numele 
persan al oraşului Damasc). 

112 Tarbuş - tichia în jurul căreia se înfăşoară cearceaful 
turbanului. 

113 Agib - adică „Minunatul” 

114 Meidanul Hasba în traducere: „Câmpul de hârtie”. 

115 Moscheea Bani-Ommanilor - unul dintre cele mai 
strălucite monumente ale arhitecturii musulmane, ridicat 
de către cel de al şaselea calif din dinastia Omeiazilor, Valid 
I, care a domnit între 705-715 la Damasc. 

116 Allah karim, în traducere „Allah este milostiv.” 

117 Homs (sau Hims), Hama, Mardina (sau Mardin), 
Mossul, Diarbekir (sau Diar Bekr) - oraşe în Siria, pe 
drumul de la Damasc la Bassra. 

118 Kanun - târguşor la nord de Damasc, unde poposeau 
caravanele de călători. 

119 Zaidania (mai corect ar-Reidania) - aşezare la nord- 
est de Cairo.